John Saul — Clubul Manhattan

N 


Wà 


JOHN SAUL 


CLUBUL MANHATTAN 


Original: The Manhattan Hunt Club (2001) 


Traducere din limba engleză: 
MONICA ȘERBAN 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2005 


e PROLOG 


Pierduse noţiunea timpului. 

Trecuseră câteva săptămâni bune. Poate chiar luni. 

Dar nu zile, pentru că amintirea vieţii sale, așa cum fusese ea 
trăită, se topea în ceața care îi învăluia mintea. Și nici ani, 
pentru că rănile trecutului aveau încă formă, consistenţă, 
culoare și miros. 

Un copac. 

Și nu orice copac, ci nucul uriaș din spatele casei în care 
crescuse. Când era mic, crengile cele mai joase ale copacului se 
depărtau atât de mult de pământ, încât tatăl lui trebuia să-l 
ridice deasupra capului ca să le poată atinge. După ce se mai 
înălţase puţin, obișnuia să se caţăre pe scoarţa lui aspră până 
ajungea la umbra protectoare a ramurilor boltite, în mijlocul 
cărora își construise o căsuţă unde se ascundea în după- 
amiezile călduroase de vară. Soarele se strecura prin frunzișul 
des și întreaga lume părea să strălucească în nuanțe de 
smarald. 

In tufișurile de chiparos care înconjurau grădina, se cuibăreau 
la apus sute de vrăbiuţe. Ciripeau ușurel până când căţeaua lui - 
o potaie neagră pe nume Cinder - se repezea spre ele, risipind 
liniștea cu lătratul ei ascuţit. Păsările zburau speriate, stârnind 
un zgomot de frunze uscate prin care tocmai trecuse o rafală de 
vânt. Vrăbiile se roteau în înaltul cerului, mici pete în infinitul 
albastru, apoi reveneau încet în tufișuri, doar pentru a fi 
alungate din nou o clipă mai târziu. 

Acestea erau amintirile lui cele mai vii, dar și cele mai 
îndepărtate. Cu toate că nu se putea considera bătrân, mintea 
începuse deja să-i joace feste. De ce revedea atât de clar 
copacul de acum douăzeci de ani, dar nu mai știa cum arăta 
ultima cameră în care locuise? 

Oare pentru că nu mai voia să-și aducă aminte de ea? 

Așa cum stătea acum, înconjurat de întuneric, frânturi vagi 
ale unor imagini disparate începură să i se perinde prin minte. 
Un spaţiu mic în care erau înghesuite un pat șubred și o masă 
de metal cu smalţul sărit. Scările care duceau la odaie duhneau 


a urină, parțial mascată de izul stătut al fumului de ţigară. Dar 
pe el nu-l deranja - mai trăise și înainte în astfel de condiţii. 
Apoi, într-o zi, plecase și nu se mai întorsese acolo. Nu prea îi 
păsa, oricum nu putea plăti chiria, iar nenorocitul de proprietar 
care locuia în magherniţa aia de la subsol probabil că schimbase 
yala după câteva zile. 

Rătăcise pe străzi o vreme și nu se simţise prea rău. Cel puţin 
nu mai avea grija chiriei. Venise frigul însă, și o dată sau de 
două ori se aciuase într-un adăpost de noapte. Dar nu în ăla de 
pe insula... Cum dracu’ îi zicea? Era un nume ca de magazin de 
pe vremuri. 

Wards. Aha! Insula Wards. 

De fapt, nici nu intenţionase să se ducă acolo. Nu că ar fi fost 
mai rău decât locurile pe care i le arătase Big Ted când îl dusese 
în staţia Grand Central. 

Se tot învârtiseră pe lângă pubelele de la nivelul inferior până 
când doi polițiști de tranzit începură să-i privească suspicioși. 

— Vino-ncoa', mormăi Big Ted, iar el îl urmase pe peronul de 
dedesubt până la linia 42. 

De cealaltă parte a șinelor se zărea un amestec ciudat de 
ziduri, țevi și scări. Jumătate dintre pereţi îți dădeau senzaţia că 
se vor dărâma dintr-o clipă în alta, iar scările păreau să nu ducă 
niciunde. Big Ted sări de pe peron, traversă șinele metalice și se 
urcă pe una din scări. Ezită un moment, apoi auzi pe cineva 
strigând, nu așteptă să vadă cine era. Se repezi după Ted și de- 
abia reuși să-l zărească pe celălalt bărbat, strecurându-se printr- 
o ușă. 

Ted îl conduse printr-o serie de camere, apoi se mai cățărară 
pe câteva ţevi, după care o luară pe un coridor întunecat. Încă 
mai auzea strigătele venind din spatele lui, așa că iuți ritmul, 
urmându-l pe Ted. 

La început a fost distractiv - ca un fel de aventură. Își imagina 
că o să mai stea cu Ted o vreme, după care se va duce în altă 
parte. Poate chiar va părăsi orașul. Însă după câteva zile a 
început să ningă și în tunelele de sub metrou era cald. 

Cel puţin aici n-avea să dârdâie de frig. 

Dacă erai atent, puteai chiar să folosești toaleta de la Barul 
Oyster din colț, mai ales dacă nu stăteai mult, iar polițiștii de 
tranzit nu erau cu capsa pusă. Dar după ce de-abia scăpase 


atunci când îl săltaseră pe Big Ted, și-a petrecut mai mult timp 
în tunele decât la lumina zilei. 

Se obișnuise. Nu mai era așa de întuneric cum i se păruse la 
început. Existau mai multe lumini decât crezuse și, după o 
vreme, se acomodase și cu zgomotele. 

— Ca mugetul blând al oceanului, îi spusese odată Annie 
Thompson cu vocea ei blândă și tărăgănată pe care cei doi ani 
pe străzile New York-ului nu i-o aspriseră. Te adoarme de parcă 
ai fi pe plaja de la Hilton Head. 

Nu credea că femeia locuise vreodată în Hilton Head, așa cum 
nici ea nu ar fi crezut vreodată că el crescuse în California. N- 
avea importanţă. 

Acum nu mai conta decât faptul că amândoi erau în viaţă. 

În măsura în care asta se putea numi viaţă. Pentru ei 
diferenţa dintre zi și noapte aproape că dispăruse, cu excepţia 
momentelor când treceau pe sub vreo gură de canal din parc, 
iar în ultimele zile - poate chiar o săptămână - se ţinuse departe 
de locurile astea. 

De gurile de canal, de staţiile de metrou, de staţiile de tren, 
de rigole și de gurile de tunel. Niciuna din ele nu mai era sigură. 

Niciuna. 

Și nici prieteni nu mai avea. 

În urmă cu o săptămână, altfel stăteau lucrurile. Annie 
Thompson, Ike și fata aceea al cărei nume nu și-l putea aminti. 
Oricum, astăzi nu mai conta, de vreme ce porniseră în căutarea 
lui. 

„Ei.” . 

Nu știa prea bine cine erau „ei”. Inainte să înceapă nebunia, îi 
credea prietenii lui. 

Dar într-o zi, când ieșise din tunele, șparlise o geantă. N-a fost 
greu - îl urmărise pe Big Ted făcând asta de multe ori. Femeia 
pe care o jefuise nici măcar n-a încercat să opună rezistenţă. 

Și nici n-a strigat după ajutor. 

Câteva ore mai târziu, când încă mai era sus, a dat peste 
Annie Thompson. Fusese și ea acolo, în staţia de metrou unde 
operase și văzuse totul. Dar în loc să-l întrebe câţi bani avea sau 
să-i ceară să-i împartă cu ea, lucru pe care l-ar fi făcut cu dragă 
inimă, femeia îl luase la rost: 

— Te-ai ţicnit? De ce-ai făcut așa ceva? 


Și a continuat să vorbească, dar el nu o mai asculta - era mult 
prea preocupat să o privească pe fata care tocmai ieșise din 
biserica de pe Amsterdam Avenue, gândindu-se cum ar fi să 
poată sta la taclale cu ea. Nu să o atingă. Doar să discute. Așa 
că o ignorase pe Annie până când dăduseră nas în nas mai 
târziu - nu știa exact când anume -, iar ea îl avertizase. 

— lo zic că ar fi mai bine să ieși la suprafaţă, spuse ea. Chiar 
credeai că o să scapi așa, pur și simplu? Acuma o să vină după 
tine. 

Nu crezuse o iotă din vorbele ei, decât atunci când încercase 
să ajungă afară pe la una din staţiile de metrou și niște prieteni 
de-ai lui Ike îl ameninţaseră cu cuțitele. 

Se vedea din privirea lor că nu glumeau. 

De atunci se ascundea. 

Din ce în ce mai adânc, coborând scările ori de câte ori 
întâlnea vreuna, târându-se prin conducte în care de-abia 
încăpea, strecurându-se prin spaţii strâmte prin care n-ar fi 
reușit să treacă, dacă acestea nu ar fi fost acoperite cu mâzgă. 

Acum stătea pe marginea unei pasarele și era atât de 
întuneric, încât dacă și-ar fi închis lanterna n-ar mai fi văzut 
nimic. Bateriile erau și ele pe ducă și, chiar dacă n-ar fi fost așa, 
nu-și putea permite ca strălucirea palidă a fasciculului de lumină 
să dispară. 

Auzi ceva mișcându-se prin beznă, apoi simţi cum acel ceva 
se urcă pe mâna lui. 

Din depărtare, se auzea huruitul unui tren. 

Din noapte, se zări un punct de lumină roșu. 

Zgomotul scos de tren se înteţi. 

Se lipi și mai tare de zidul din spatele lui, ţinându-și respiraţia. 
Întregul pasaj se zgudui când pe undeva pe deasupra lui trenul 
trecu în viteză. După ce huruitul se stinse, se lăsă o liniște 
apăsătoare. 

Rasuflă ușurat. 

Inspiră adânc și izul fetid îi umplu nările. 

Din nou o strălucire roșie, de data asta din cealaltă direcţie. 

Acum se vedeau clar două puncte roșiatice, târându-se de-a 
lungul podelei ca niște insecte lucitoare. Se uniră, părând 
confuze un moment. Apoi cele două flăcărui de jăratic se 
îndreptară spre el. 


Încercă să se ascundă și mai adânc în nișa protectoare, dar 
duritatea rece și umedă a betonului îl împiedică. 

Pentru o clipă, cele două puncte strălucitoare ieșiră din raza 
lui vizuală, iar el se uită în jos. 

Le regăsi acolo, pe pieptul său, foarte apropiate. 

N-a auzit împușcăturile. Cu mult înainte ca zgomotul să-i 
ajungă la urechi, unul dintre gloanţe îi pătrunse în inimă, iar 
celălalt îi sfâșie coloana. 

Nici măcar în secunda în care își dădu ultima suflare, nu 
înţelesese de ce se întâmplase astfel. Știa doar că nu-i putea 
opri. 


e CAPITOLUL 1 


„Omorâţi-l, se rugă în sinea ei Cindy Allen. Omorâţi-l și 
anunţaţi-mă și pe mine când s-a terminat totul.” 

Simţindu-i încordarea, Bill se aplecă spre ea și o luă de mână. 

— O să-l închidă pe viaţă, rosti el încet. O să-l arunce la 
închisoare și tu n-o să mai ai de ce să te temi. 

Îi strânse mâna lui Bill, ca și cum vorbele lui ar fi liniștit-o, dar 
Cindy știa că nu erau adevărate. O să-i fie frică tot restul vieții 
sale. 

Frică să mai meargă singură pe stradă, dacă va mai putea 
merge vreodată. 

Frică să mai privească chipurile străinilor, de teama a ceea ce 
ar putea zări în ochii lor: milă, repulsie și stânjeneală. 

Frică să se mai uite la Bill, ca să nu descopere cumva umbre 
ale acelorași sentimente și în ochii lui. 

Și toate astea din cauza unui bărbat al cărui chip umplea 
acum ecranul televizorului așezat la marginea patului. 

Încercă să-și alunge pentru un moment mânia și frica din 
suflet și se strădui să-l privească indiferentă pe Jeff Converse. 
Era extrem de arătos - trebuia să recunoască. Cu o tunsoare 
perfectă și trăsături ferme. A 

Nu te-ai fi așteptat ca un monstru să arate așa. Intr-adevăr, 
nimic din înfățișarea plăcută a lui Jeff Converse nu te făcea să 
bănuiești cruzimea ce zăcea în el. Nici părul negru și ondulat, 
nici ochii căprui și calzi, nici expresia blândă. In imaginea de pe 
ecranul televizorului, bărbatul împotriva căruia depusese 
mărturie, Jeff Converse, părea la fel de înspăimântat ca și Cindy 
Allen. Doar că femeia știa cu certitudine că frica ei este reală. 

A lui era doar o altă minciună, ca toate născocirile pe care le 
spusese la proces. 

— Și dacă judecătorul îl crede? șopti ea, fără să-și dea seama 
că vorbise cu voce tare. 

— N-o să-l creadă, o linişti Bill. Nici juriul, nici judecătorul nu 
au înghiţit povestea lui. Converse o să plătească cu vârf și 
îndesat pentru tot ce a făcut. 


„Nu-i adevărat”, se gândi Cindy. Chiar dacă Jeff Converse 
avea să intre în pușcărie, el nu va păţi niciodată ceea ce păţise 
ea. 

Când imaginea lui Jeff Converse dispăru de pe ecran, înlocuită 
de chipul zâmbitor al unei blonde drăguţe care prezenta știrile 
de dimineaţă, Cindy își întoarse privirea spre oglinda de 
deasupra dulapului, pe care, la rugămintea ei, Bill o agăţase 
suficient de jos, ca ea să se poată vedea. 

— Totul o să fie bine, o asigurase Bill, încercând s-o 
liniștească prima dată când se uitase în oglindă, după ce i se 
dăduseră jos bandajele. Am vorbit cu doctorul și mi-a spus că 
poate repara toate rănile. E nevoie de timp, atât. 

Timp și cinci intervenţii chirurgicale și mai mulţi bani decât 
câștigau ea și Bill într-un an. 

Dar chiar dacă găseau banii necesari și ea trecea prin toate 
procedurile, îi explicase chirurgul plastic, tot n-avea să se refacă 
pe de-a-ntregul. Trăsăturile ei de-abia se vor apropia de ceea ce 
îi fusese chipul până în noaptea aia îngrozitoare de acum șase 
luni. Și chiar dacă îi aranjau cicatricele de la suprafaţă - pomeţii 
zdrobiţi și falca ruptă, buza de jos sfâșiată când se lovise cu 
capul de beton, cei cinci dinţi din zona maxilarului inferior și cei 
patru din zona celui superior - rănile din sufletul ei nu se vor 
vindeca niciodată. Și chiar dacă găseau o metodă prin care să-i 
pună la loc coloana frântă, care o împiedica acum să se miște, 
tot nu vor fi în stare să o facă să se simtă din nou în siguranţă 
atunci când va merge pe stradă. 

Asta îi furase Jeff Converse. Se ducea să se întâlnească cu Bill. 
Era destul de târziu, dar amândoi lucraseră până la ore înaintate 
și hotărâseră că vor lua cina la zece seara. 

Metroul era aproape gol - un singur călător în vagonul în care 
urcase ea din Rector Street, iar acesta coborâse la staţia de pe 
42" Street. Apoi rămăsese singură, exact așa cum îi plăcea ei. 
Așa se putea concentra în voie asupra raportului pe care îl 
analiza, înainte de a face ultimele recomandări luni de 
dimineaţă. Când a ajuns în staţia ce ducea spre 110" Street, își 
însemnase deja vreo zece secţiuni pe care să le revizuiască 
împreună cu Bill în timpul cinei. 

Staţia era la fel de pustie ca și cea de pe Rector Street și de- 
abia îl observă pe bărbatul care aștepta pe peron metroul spre 
centru. 


Tocmai se pregătea să urce scările când a simţit cum o apucă 
cineva de gât, acoperindu-i gura cu mâna. După ce agresorul i-a 
smucit capul pe spate, a început s-o târască pe peronul pustiu 
până în capătul cel mai îndepărtat. Innebunită de groază, n-a 
mai avut putere să se împotrivească atunci când bărbatul a 
trântit-o pe jos și s-a apucat să-i smulgă hainele de pe ea. In 
cele din urmă, a încercat să opună rezistență. Nemernicul a 
lovit-o cu fața de beton ca și când ar fi vrut să sfărâme capul 
unei păpuși și, timp de câteva secunde, și-a pierdut cunoștința. 
Un moment mai târziu, când s-a trezit zăcând pe spate, deși 
ochii i se umflaseră deja și înotau în propriul sânge, i-a văzut 
foarte clar chipul. 

Ochii căprui care se uitau în jos spre ea. 

Părul extrem de negru. 

S-a repezit spre el, zgâriindu-i obrajii cu unghiile, după care a 
început să ţipe din toate puterile. A încercat să se strecoare pe 
sub el, dar se întâmpla ceva nefiresc cu corpul ei: nu-și putea 
mișca picioarele. 

Țipă iar și iar și după o vreme, care i se păru o eternitate, 
timp în care crezu că o să moară, veni și ajutorul. 

Brusc, silueta de deasupra ei fu trasă într-o parte și o clipă 
mai târziu oamenii o înconjurară din toate părţile. Doi polițiști de 
tranzit au întrebat-o ce se întâmplase, dar începea să agonizeze 
și exact când văzu alţi doi polițiști imobilizându-l pe bărbat, se 
scufundă într-o beznă adâncă. 

Când s-a trezit din nou, se afla la spital. 

După ce s-a mai înzdrăvenit, i-au adus fotografiile mai multor 
bărbați. 

L-a recunoscut imediat. 

N-avea să-l uite niciodată. 

— Vreau să fiu acolo, spuse ea acum, când o altă imagine a 
lui Jeff Converse apăru pe ecranul televizorului. Când 
judecătorul va da sentința, vreau să fiu acolo. 

— Nu e nevoie, Cindy, răspunse Bill, dar femeia se hotărâse. 

— Vreau să-l văd. Vreau să-i văd teama din ochi. 

Fără să-l mai aștepte pe Bill s-o ajute, Cindy Allen își mută 
corpul chinuit din pat în scaunul cu rotile care se găsea așezat 
alături. 

— Merită să moară, spuse ea. Ce mă sperie cel mai tare este 
că îmi doresc să privesc atunci când îl vor executa. 


10 


Carolyn Randall simţea tensiunea acumulată în camera de zi, 
decorată cu lucruri extrem de scumpe, după ce prezentatoarea 
de știri își terminase povestea despre condamnarea lui Jeff 
Converse. Când chipul lui Jeff apăru pe ecran prima dată, își 
îndreptă instinctiv mâna după telecomandă, dar nu suficient de 
repede. Prezentatoarea blondă - de care Carolyn era sigură că 
flirtase cu soţul ei la un eveniment de binefacere organizat de 
Societatea de luptă împotriva cancerului, de acum două 
săptămâni - pronunţase deja numele lui Jeff și atât soţul lui 
Carolyn, cât și fiica ei vitregă se întorseseră imediat să se uite. 

— De ce vă încăpăţânaţi amândoi să priviţi toate reportajele 
despre întâmplarea asta îngrozitoare? întrebă ea iritată, când pe 
ecran începu să se deruleze o reclamă comercială. S-a terminat. 
Daţi-o uitării. 

— Nu s-a terminat, răspunse Heather fără ezitare, cu vocea 
plină de mânie. Nimic nu se va termina până nu-i vor da drumul 
lui Jeff. 

— Te asigur că nu-i vor da drumul decât dacă se va dovedi că 
este nevinovat, rosti Perry Randall pe un ton superior, despre 
care Heather știa că este rezervat în mod obișnuit acelor martori 
confuzi care habar n-aveau de faptele reale. Și de vreme ce el 
nu este nevinovat, nu văd cum s-ar putea întâmpla așa ceva. 

— Nu vezi, pentru că..., începu Heather, dar tatăl ei o 
întrerupse înainte ca ea să termine ce-avea de zis. 

— Cunosc foarte bine faptele din acest caz, îi aminti el. Am 
văzut raportul poliţiei după ce l-au arestat pe Converse și, deși 
am refuzat cazul de faţă din motive obiective, asta nu înseamnă 
că nu l-am citit cu atenţie. 

Văzu din grimasa fiicei lui că argumentele aduse de el nu 
aveau cum s-o convingă, așa cum nu reușiseră niciodată 
începând cu ziua în care Jeff Converse fusese surprins în locul 
unde se petrecuse atacul asupra Cynthiei Allen. Nu-și mai putu 
stăpâni propria nemulţumire și se încruntă și el. 

— Știu foarte bine ce simţi, Heather, dar dacă am permite 
sentimentelor să influențeze Curtea de Justiţie, închisorile 
noastre ar fi goale. Nu există niciun bărbat de la Rikers Island - 
sau din oricare altă parte, bănuiesc - fără o prietenă care se jură 
că el este nevinovat. 


11 


— Dar Jeff este nevinovat! se burzului Heather. Tati, știi foarte 
bine că el nu putea să facă lucrurile alea de care este acuzat! 

Perry Randall își arcui sprânceana stângă. 

— Nu, Heather, sincer să fiu, nu-l cunosc mai deloc. 

Heather simţi un nod în gât de furie, dar se abţinu să dea 
drumul șuvoiului de cuvinte. Ce rost avea să se certe cu tatăl ei 
acum? El luase deja o hotărâre. Işi exprimase punctul de vedere 
chiar din momentul în care îl sunase după ce Jeff fusese arestat. 

li dăduse telefon cu speranţa - nu, convinsă fiind - că el va 
putea vorbi cu cineva și va aranja totul. În prezent realiza că ar 
fi trebuit să-și dea seama cum stau lucrurile de fapt. Oare nu 
primise fiecare problemă sentimentală apărută de-a lungul 
timpului un răspuns rece și analitic din partea tatălui ei? Nu 
atitudinea lui o îndepărtase pe mama ei în cele din urmă? 
Totuși, ea nu fusese pregătită să audă asemenea vorbe când îi 
ceruse ajutorul. 

— Vreau să vii acasă imediat, îi spusese el. Ultimul lucru de 
care am nevoie acum este ca tu să... 

— Tu ai nevoie? replicase ea. Tată, Jeff este la închisoare! 

— Din experienţa mea înseamnă că, fără îndoială, a făcut el 
ceva ca să ajungă acolo, completase tatăl ei. 

Apoi, observându-i neliniștea, se mai îmblânzise. 

— O să mă ocup de dimineaţă. Poliţiștilor le trebuie mai mult 
timp ca să-l reţină definitiv și mâine-dimineaţă găsesc eu ceva 
la birou ca să rezolvăm lucrurile. O să arunc o privire asupra 
dovezilor și vedem și ce crede lumea. Apoi, voi hotări ce e de 
făcut. 

Așa că Heather venise acasă. 

Numai că apartamentul mare care dădea spre Central Park i 
se părea rece - nu se mai simţise ca acasă încă de pe vremea 
când mama ei plecase cu doisprezece ani în urmă, iar ea de- 
abia împlinise unsprezece ani. 

„Plecase.” 

Frumos exprimat. Acum, când Heather avea douăzeci și trei 
de ani, știa că expresia „fusese expediată” descria mult mai 
bine ceea ce se întâmplase. Nu pricepuse acest lucru de la 
început, dar de-a lungul anilor, își făcuse o imagine destul de 
clară despre ce se petrecuse. Când venise acasă de la școală în 
ziua aceea, descoperise că mama ei nu mai era acolo. 

— Trebuie să se odihnească, i-au spus. 


12 


Ulterior a aflat că mama ei „se odihnea” într-un spital. 

Și nu într-un spital oarecare, ca Lenox Hill, de lângă 
Lexington, sau ca Spitalul ORL Manhattan de pe 64" Street. 

Cel în care se găsea mama ei arăta mai degrabă ca un 
sanatoriu decât ca un spital și era situat la ţară. Din păcate, nu 
era un sanatoriu oarecare, ci unul în care tatăl ei o trimisese pe 
Charlotte Randall ca să scape de dependența de băutură și 
pastile. 

La început, mama ei îi promisese că se va întoarce cât de 
curând. 

— O să stau foarte puţin, iubirea mea, i-a spus atunci când 
Heather a vizitat-o prima dată. 

Dar mama ei nu a mai venit niciodată acasă. 

— Pur și simplu nu pot, i-a explicat ea. Când o să te faci mare, 
o să înţelegi. 

Divorțul s-a făcut în liniște - tatăl ei avusese grijă de asta. lar 
mama ei se mutase din New York - și de asta avusese grijă tot 
tatăl ei. 

Charlotte locuia acum în San Francisco. După ce Heather a 
împlinit optsprezece ani, s-a urcat în avion și s-a dus s-o vadă, 
împotriva obiecţiilor tatălui ei. Când a ajuns acolo de dimineaţă, 
mama ei era trează, dar la prânz a băut un pahar de vin alb. 

— Nu te uita la mine așa, draga mea, rostise ea după prima 
înghiţitură, cu voce veselă și zâmbind mult prea larg. E doar un 
pahar. Eu nu sunt alcoolică. 

Din păcate, nu se limitase la un singur pahar. Până la cină, 
mama ei nici măcar nu mai încercase să-și ascundă viciul. 

— De ce să nu beau? Oi trăi eu în San Francisco, dar tatăl tău 
îmi controlează în continuare viața. 

— De ce îl lași? întrebase ea. 

Mama ei clătinase din cap. 

— Nu-i așa simplu. Când o să mai crești, ai să înţelegi. 

Însă călătoria la San Francisco nu făcuse altceva decât să-i 
distrugă iluziile legate de mama ei, pe care Heather le hrănise 
cu speranţă de-a lungul anilor în care fuseseră despărțite. 

Acum înțelegea cu adevărat, exact așa cum îi spusese mama 
ei că se va întâmpla. În unele privinţe, tatăl ei o controla la fel 
de riguros pe cât o controla pe Charlotte. Heather locuia în 
continuare în apartamentul zgomotos de pe Fifth Avenue și 
mergea tot la Universitatea Columbia. 


13 


Tatăl ei era cel care îi plătea taxele școlare și ea stătea tot în 
casa lui. Dar fata mai știa și că totul se va schimba când Jeff va 
termina arhitectura, iar ei doi se vor căsători. 

Apoi venise noaptea aceea teribilă când ea îl așteptase pe Jeff 
în apartamentul lui și el nu apăruse. În cele din urmă, când s-a 
convins că trebuia să i se fi întâmplat ceva, a început să dea 
telefoane. 

Mai întâi la spitale. La St. Luke, la clinica de pe Columbus, la 
Centrul Medical Westside. 

lar apoi la secţia de poliție de pe 100" Street. 

— Da, avem un Jeff Converse la noi, îi spusese ofițerul de 
serviciu, dar refuzase să îi dea și alte detalii prin telefon. 

Heather crezuse atunci că este vorba de o greșeală 
îngrozitoare, până în clipa în care a ajuns la poliţie. Jeff, cu fața 
zgâriată și hainele acoperite de sânge, se uitase la ea neajutorat 
printre gratiile celulei, singura cameră de detenţie a secţiei. 

— Încercam să ajut o femeie, a spus el. Eu doar încercam să o 
ajut. Şi așa a început coșmarul. 

Coșmarul căruia, nici tatăl ei, nici procurorul general nu 
încercaseră să-i pună capăt. 

— Nu pot să fac nimic, i-a spus el a doua zi. M-am uitat peste 
caz, dar victima l-a identificat cu precizie. E sigură în privinţa lui 
Jeff. 

— Dar trebuie să fi fost... a dat să adauge Heather ceva, doar 
pentru a fi întreruptă imediat. 

— Treaba mea este să acuz oameni ca Jeff Converse, nu să-i 
apăr. Îmi pare rău, dar am mâinile legate. 

Dar Heather știa că mai e și altceva la mijloc. Tatăl ei nu voia 
să facă nimic pentru Jeff. 

Niciodată nu dorise ca ea să se întâlnească cu el. 

Și, cu siguranță, nu voia ca ea să se mărite cu Jeff. 

În plus, el visa să ajungă procuror districtual, o ambiţie care 
ar fi putut să se materializeze fără îndoială odată cu 
următoarele alegeri. Desigur, în cazul în care nu s-ar fi întâmplat 
vreun lucru stânjenitor - cum ar fi să se situeze pe o poziţie 
greșită în situaţia unui caz mult mediatizat. 

Și din cauza violenţei atacului comis împotriva Cynthiei Allen, 
cazul lui Jeff devenise foarte cunoscut. Pentru Perry Randall, era 
și-așa destul de greu de înghiţit faptul că fiica lui era prietenă cu 
Jeff Converse. Să-l mai și apere era de neimaginat. 


14 


— Dar n-a făcut-o el, șopti Heather. Știu că n-a făcut-o el. 

Putea la fel de bine să și tacă, pentru că tatăl ei oricum își 
îndreptase din nou atenţia asupra ziarului pe care-l citea. 

e 

Keith Converse se întinse spre butonul de la radio, dar se 
răzgândi înainte să-l atingă. Dacă îi dădea drumul, știa ce se va 
întâmpla: soția sa își va întrerupe rugăciunile și îi va arunca o 
privire plină de reproș și chiar dacă nu va rosti nimic cu voce 
tare, mesajul ei va fi suficient de clar. 

„lie chiar nu-ţi pasă ce se întâmplă cu Jeff?” ar sugera 
privirea ei. 

Și nici n-ar avea vreun rost să încerce să o convingă cât de 
mult îi păsa de fiul lui. Ea își făcuse deja o părere, iar el 
renunțase să mai discute cu ea acest aspect cu câteva luni în 
urmă. 

— Este voia lui Dumnezeu, oftase ea când o anunţase că Jeff 
fusese arestat. 

„Voia lui Dumnezeu.” 

Keith nici nu mai știa de câte ori auzise vorbele acestea în 
ultimii ani. Deveniseră explicaţia pe baza căreia Mary refuza să 
discute orice problemă care apărea între ei. 

Le cunoștea originea la fel de bine ca ea. In fond, urmaseră 
amândoi cursurile școlii Sfânta Maria, crescuseră împreună în 
aceeași atmosferă religioasă, mergând regulat în fiecare 
duminică la biserica St. Barnabas ca să participe la slujbă. 

Când erau tineri, Mary părea destul de detașată de chestiunile 
religioase. Dar totul se schimbase după ce făcuseră dragoste 
prima dată, în noaptea în care îl concepuseră pe Jeff. Un 
sentiment profund de vinovăţie catolică o copleșise pe Mary în 
clipa în care a descoperit că rămăsese însărcinată. 

Keith s-a gândit că neliniștile ei se vor mai risipi după ce se 
vor căsători și a avut grijă ca relaţia lor să fie legalizată cât mai 
repede. Opt luni mai târziu, când a venit pe lume Jeff, au spus 
tuturor că acesta se născuse prematur și, pentru că băieţelul 
avea o constituție mai firavă, toată lumea înghiţise minciuna. 

Cu excepţia lui Mary. 

Keith nu s-a îngrijorat foarte tare când soţia lui a devenit din 
ce în ce mai retrasă. A crezut că se poartă așa pentru că era 
preocupată de copil. Dar după ce Jeff a împlinit un an, atitudinea 
ei rezervată s-a accentuat și mai mult. Când a sosit vremea ca 


15 


băiatul să meargă la școală, ei nu mai făceau dragoste decât o 
dată pe lună, dacă se putea numi dragoste ceea ce se întâmpla 
între ei. Apoi, o dată pe lună s-a transformat în o dată pe an și 
când Jeff a intrat la liceu, Keith aproape că uitase cum e să se 
culce cu Mary. Totuși, din alte puncte de vedere, ea fusese o 
soție bună. Casa era lună și se îngrijea de toţi trei foarte bine. 
Dar cu fiecare an care trecea, Mary se închidea tot mai mult în 
ea, petrecându-și și mai mult timp cufundată în rugăciune. 

Și de fiecare dată când se întâmpla ceva rău, ea spunea că 
așa a fost voia lui Dumnezeu. 

Spunea că erau pedepsiţi pentru că păcătuiseră. 

Și cuvintele ei îl dureau întotdeauna - îl dureau rău. Era ca și 
cum ar fi spus că n-ar fi trebuit să-l aibă pe Jeff. 

Keith se întreba adesea dacă n-ar fi trebuit să meargă 
împreună la un consilier marital. Dar singura dată când îi 
sugerase acest lucru a aflat că unica persoană cu care era 
dispusă Mary să discute era preotul lor, iar Keith nu înțelegea 
cum ar fi putut el să-i ajute. Așa că tăcuse în continuare și se 
concentrase asupra dezvoltării afacerii sale, sperând că lucrurile 
se vor repara de la sine. Când Jeff a intrat la facultate, Mary l-a 
anunţat că îl părăsește. 

— E voia lui Dumnezeu, i-a spus ea. Am comis un păcat 
îngrozitor, dar eu am făcut penitenţă și Dumnezeu m-a iertat. 

Ca de obicei, nu avusese loc nicio discuţie. Keith știa că e în 
stare să se certe cu furnizorii, cu partenerii de afaceri sau cu 
clienţii, dar în niciun caz nu putea să o contrazică pe Mary. 

Cum să te pui cu voinţa lui Dumnezeu? 

Prin urmare, Mary s-a mutat, iar el a încercat să se 
acomodeze cu micuța casă din Bridgehampton, care brusc 
părea mult prea mare și prea goală și apoi să se obișnuiască cu 
ideea că atât soția lui, cât și fiul său nu mai locuiau acolo. 

N-a fost ușor, dar s-a descurcat. Insă de când îl arestaseră pe 
Jeff, lucrurile se înrăutăţiseră. 

Când Jeff l-a sunat prima dată, Keith a fost convins că la 
mijloc este o eroare cumplită. Jeff fusese întotdeauna un băiat 
bun, nu intrase niciodată precum majoritatea celorlalţi copii. 
Apoi, l-au arestat și i-au adus niște acuzații complet nefondate. 

Tot timpul desfășurării procesului, încrederea lui Keith în Jeff 
nu s-a clintit niciun moment, chiar și după ce el și Mary au 
ascultat depoziţia victimei. O lua pe Mary întotdeauna de acasă 


16 


și se duceau împreună la tribunal. Keith știa că femeia aceea se 
înșală, deși cuvintele ei îţi lăsau impresia că este absolut sigură 
de cele întâmplate. 

Deși victima îl arătase pe Jeff în timpul procesului, spunând: 
„Acela este bărbatul care m-a atacat. Nu o să-i uit chipul cât voi 
trăi”. 

Când juriul l-a condamnat pe Jeff, Keith încă își mai închipuia 
că se confruntau cu o greșeală îngrozitoare. Putea să jure că 
totul se va rezolva: avocatul lui va face recurs și Jeff va fi 
eliberat, iar ei își vor continua vieţile în liniște. 

Dar Jeff nu fusese eliberat. 

lar Keith începuse să dea vina pe Mary pentru tot ceea ce se 
petrecuse. 

Acum, când traficul de pe Autostrada Long Island se blocase 
complet, îi aruncă o privire. 

— O să întârziem. 

Mary oftă. 

— Acuma o să zici că e tot vina mea. 

Degetele lui Keith strânseră volanul cu furie. 

— N-am spus niciodată că a fost vina ta. De ce interpretezi tu 
mereu totul ca pe un atac personal? 

— Ca pe un afront, îl corectă Mary. 

„Abţine-te și nu spune nimic, se îmbărbătă Keith. Oricum n- 
are importanță dacă tot întârziem.” Dar pentru Jeff va avea 
importanţă. 

— Ar fi trebuit să merg de aseară, murmură el. Ar fi trebuit să 
fiu și eu acolo tot timpul. 

e 

Mary Converse nu găsi niciun motiv să răspundă la vorbele 
soțului ei. Pe bună dreptate, obosise să tot încerce să discute cu 
el. Măcar de-ar fi avut și el aceeași putere ca ea... 

Își întrerupse șirul gândurilor, știind că Keith nu-i împărtășea 
credinţa și n-o va face niciodată. La început, la fel ca Keith, 
fusese convinsă că fiul ei este nevinovat. Dar de atunci, 
remușcările pentru ceea ce păţise Jeff o copleșiseră. O vreme își 
asumase întreaga culpă, crezând că dacă ea și Keith nu ar fi 
păcătuit cu mulţi ani în urmă, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. 

Jeff n-ar fi intrat într-un asemenea bucluc. 


17 


După ce primise condamnarea, s-a simţit atât de vinovată, 
încât aproape că și-a dorit să moară. Dar apoi discutase cu 
părintele Noonan, care îi explicase că nu era responsabilă 
pentru nimic din ce făcuse Jeff și că acum rolul ei era să-și 
convingă fiul că ea îl iertase. 

Că îl iertase și că îl iubea, la fel cum Dumnezeu îl iertase și îl 
iubea la rândul lui. 

Cu ajutorul credinţei reușise să-și găsească pacea și să se 
resemneze. 

Dar Keith continua să nege vinovăția lui Jeff, insistând că la 
mijloc se strecurase o eroare și refuzând să accepte că totul 
este din voia lui Dumnezeu. În adâncul inimii ei, Mary știa mai 
bine: Jeff fusese conceput în păcat și sufletul lui fusese corupt 
din clipa în care slăbiciunea ei o făcuse să cedeze în faţa 
instinctelor lui Keith Converse. Păcatele tatălui erau acum 
preluate de fiul său și ea nu mai putea decât să accepte soarta 
și să se roage - nu numai pentru sufletul ei, dar și pentru al lui 
Jeff. 

Apoi, când ambuteiajul din trafic se descongestionase la fel 
de rapid pe cât apăruse, o luară spre vest pe Autostrada 
Brooklyn-Queens, iar Mary începu să învârtă mătăniile și să 
rostească rugăciuni. 

„Voia lui Dumnezeu se va împlini, se ruga ea în tăcere. Voia 
lui Dumnezeu se va împlini...” 


18 


e CAPITOLUL 2 


Pentru Jeff Converse, zilele deveniseră de-o monotonie 
înfricoșătoare. Fiecare dimineaţă din ultimele câteva luni 
adusese cu ea speranța trecătoare că, în sfârșit, se va trezi din 
teribilul coșmar în care se transformase viaţa lui. Dar când 
mrejele delicate ale somnului îl eliberau din atingerea lor, 
senzaţia iluzorie că visul urât luase sfârșit dispărea brusc. Nodul 
de frică din stomac, apărut odată cu arestarea sa, devenea și 
mai agonizant pe măsură ce se gândea la grozăviile cu care se 
putea confrunta de-a lungul zilei. 

Iniţial crezuse că totul se va termina în câteva minute, poate 
chiar o oră sau două. După ce îl închiseseră în camera de 
detenţie a secţiei de poliţie de pe 100" Street, privise în jur mai 
mult curios decât temător. La urma urmei, era victima unei 
încurcături. 

Nu încercase decât să o ajute pe femeia de la metrou. 

La început, de-abia o văzuse - urca scările peronului când 
auzise ceva care îl făcuse să se oprească. 

Dacă ar fi ignorat zgomotele și și-ar fi continuat drumul, dacă 
nu ar fi acordat mai multă atenţie ţipătului înăbușit decât 
alarmelor de la mașinile de pe stradă, totul ar fi fost bine pentru 
el. 

Dar un țipăt nu era o alarmă de mașină și, fără să mai stea pe 
gânduri, se întorsese, coborâse scările și se îndreptase spre 
capătul îndepărtat al peronului. 

Nu mai avu niciun dubiu asupra a ceea ce văzu în strălucirea 
palidă a neoanelor a căror lumină umplea staţia de metrou: o 
femeie zăcea întinsă pe gresia albă, cu faţa în jos. 

Un bărbat îngenuncheat lângă ea și cu spatele la Jeff îi 
smulgea hainele. 

Lui Jeff nu-i trecu nicio clipă prin cap să dea bir cu fugiţii. 
Dimpotrivă, o luase la goană spre agresor, urlând din toate 
puterile. Speriat de zgomot, bărbatul aruncă o privire peste 
umăr, apoi se ridică în picioare. Dar când Jeff s-a repezit spre el, 
bărbatul nu se întoarse și nici nu încercă să se apere. Spre 
surprinderea tânărului, sări între șinele de metrou și dispăru în 


19 


întunericul tunelului. Când Jeff îngenunche lângă victimă, nu se 
mai vedea nici urmă de atacator. Din depărtare, răzbătea 
huruitul metroului, dar Jeff ignoră sunetul și-și concentră toată 
atenţia asupra femeii. 

Aceasta zăcea în continuare cu faţa în jos și Jeff o apucă 
delicat de încheietura mâinii pentru a-i lua pulsul. Când îl simţi 
între degete, o răsturnă cu blândeţe pe spate. 

Avea nasul zdrobit, falca umflată și chipul acoperit de sânge. 
În clipa în care garniturile de metrou se opriră în staţie, femeia 
deschise ochii. Se uită la el fix câteva momente, după care, 
brusc, păru că revine la viață. Incepu să ţipe și să îl zgârie pe 
obraz cu unghiile. El o prinse de încheietură, dar femeia se 
repezi la el să-l lovească cu cealaltă mână. Jeff habar n-avea cât 
durase lupta, probabil câteva secunde, dar nu mai mult de o 
jumătate de minut. În timp ce încerca să o liniștească, cineva îl 
apucă din spate pe după umeri și îl trase înapoi. 

— E rănită, începu Jeff. Cineva... 

Dar înainte să termine, un bărbat îl târî ceva mai departe și îl 
trânti cu faţa pe podeaua peronului, prinzându-i mâinile la 
spate. 

Atunci începuse coșmarul lui. 

Se trezi cu o pereche de cătușe strânse în jurul încheieturilor 
și auzi pe cineva spunându-i că are dreptul să nu declare nimic. 
După aceea l-au dus la secţia de poliţie de pe 100" Street. 

Încă o dată i s-a spus că are dreptul să tacă, dar, de vreme ce 
el știa că nu încercase decât să o ajute pe femeia din staţia de 
la metrou, nu-i trecuse prin cap să ceară un avocat înainte de a 
relata ce se întâmplase. Le istorisise totul - și continuase să le 
repete povestea și atunci când i-au luat ceasul, inelul, cheile și 
portofelul; când i-au luat amprentele și când le-a confirmat că 
nu mai fusese arestat anterior; iar când l-au băgat în camera de 
detenţie și i-au cerut să mai descrie o dată totul cu exactitate, el 
înșirase deja aceleași lucruri de patru sau cinci ori. 

Chiar și atunci când l-au închis în spatele gratiilor de fier ale 
celulei, era convins că totul se va termina curând. Imediat ce 
femeia din staţia de metrou se va calma, își va aminti cum se 
petrecuseră lucrurile. 

Și le va mărturisi și polițiștilor. 

Și cu asta basta. 


20 


Când l-au întrebat dacă vrea să sune pe cineva, s-a gândit 
mai întâi la părinţii săi, apoi s-a răzgândit. Având în vedere că 
amândoi erau departe de el, în Long Island, ce puteau face? În 
plus, toată chestia asta era o greșeală, de ce să-i mai îngrijoreze 
și pe ei când dimineaţă va fi acasă? In cele din urmă, se hotărî 
să o sune pe Heather Randall, convins că aceasta încă îl mai 
aștepta în apartamentul lui. Dar chiar înainte de a primi 
permisiunea să dea telefon, ea ajunsese deja la poliţie. 

— O să-l pun pe tata să afle ce se întâmplă, i-a spus ea. Nu-ti 
face griji, într-o oră te scoatem de aici. 

Dar nu-l scoseseră deloc de acolo. O oră mai târziu, poliţia l-a 
lăsat să vorbească din nou cu Heather, iar ea i-a spus care este 
situaţia. 

— Femeia e în operaţie, dar ultimele vorbe pe care le-a rostit 
au fost că tu ai atacat-o. 

— Dar nu-i adevărat! protestă Jeff. Eu încercam să o ajut! 

— Așa e, îl liniști Heather. Sunt sigură că imediat ce îi vor 
arăta fotografiile mâine-dimineaţă își va da seama imediat că nu 
ești tu cel care a lovit-o. 

Dar când polițiștii i-au adus femeii mai multe poze cu chipurile 
a zece bărbaţi, ea a pus fără să ezite degetul pe fotografia lui 
Jeff. Deși avea faţa înfășurată în straturi groase de bandaje, 
femeia și-a susținut cu tărie afirmaţia că el este bărbatul care o 
atacase în stația de metrou. 

Așa că l-au dus la sediul central al poliţiei. 

Detașarea de care dăduse dovadă în noaptea arestării sale se 
transformase într-un sentiment real de frică atunci când a fost 
transferat în închisoarea Manhattan. 

Mai târziu, când se gândea la ziua aceasta, nu-și mai amintea 
decât lucruri vagi, cum a trecut printr-o mulţime de uși din fier, 
cum a urcat două etaje, pe o scară îngustă și abruptă, înfiorat 
de ecoul pașilor săi și ai altor zeci de oameni care erau nevoiți 
să îndure toate etapele unui proces. 

Urmase apoi un drum cu liftul, în care se simțea mirosul 
inconfundabil de tămâie. 

Își mai amintea un spaţiu imens plin de celule în care erau 
închiși oameni cu un aspect dizgraţios și a căror privire o evitase 
întotdeauna pe străzi sau la metrou. Acum se holbau la el, 
strigându-l în toate felurile, cerându-i să le spună ce făcuse. 

Nu le răspunse. 


21 


În final, coborâse un alt șir de trepte și îl închiseseră într-o 
celulă de pe unul din palierele inferioare. Perfect pătrată, mica 
încăpere adăpostea un singur scaun de plastic. 

S-a așezat pe el. 

N-avea idee cât a așteptat - ceasul său se afla în plic 
împreună cu toate celelalte lucruri pe care le avusese la el 
noaptea trecută, iar înăuntru nu era niciun ceas de perete. 

După aceea a fost dus la tribunal și coșmarul a devenit de-a 
dreptul monstruos. 

e 

Deși, în dimineața în care trebuia să primească sentința se 
afla într-o altă celulă din Centrul de Detenţie de pe lângă 
clădirea Tribunalului Suprem, singurul lucru care o deosebea de 
celelalte era podeaua. După ce acuzaţiile au fost citite în mod 
oficial - acuzaţii care mergeau de la atac corporal până la 
tentativă de viol și omucidere - fusese închis la unul din etajele 
inferioare. Atunci, cu aproape o jumătate de an în urmă, 
speranţele lui erau încă vii. Cynthia Allen avea să-și recunoască 
greșeala și acuzațiile împotriva lui vor fi retrase. După aceea îi 
auzi pe cei doi polițiști care îl arestaseră, apoi pe alţi doi bărbaţi 
care coborâseră din metroul ce oprise imediat după ce el o 
găsise pe femeie și, în final, chiar pe Cynthia Allen, mărturisind 
cu toţii ceea ce crezuseră ei că văzuseră în noaptea aceea. În 
timp ce o asculta pe victimă vorbind - imobilizată în scaunul cu 
rotile, cu fața distrusă, chiar și după nenumăratele operaţii 
estetice suferite - realiză că o să fie condamnat. 

Dacă ar fi făcut parte din juriu și nu s-ar fi aflat pe locul 
acuzatului, el ar fi crezut fiecare cuvânt al femeii. 

— L-am văzut, șopti ea, aruncându-i o privire furioasă înainte 
de a se întoarce cu fața spre juraţi. Stătea deasupra mea... 
Incerca să mă... 

Vocea îi pierise subit, dar tăcerea ei era mai convingătoare 
decât o mie de cuvinte. 

Apoi veni rândul lui să depună mărturie. În timp ce stătea în 
boxa martorilor, purtând o cămașă al cărei guler era prea larg 
pentru gâtul lui și o jachetă care îi atârna pe trupul numai piele 
și os, știa că juriul nu crede o iotă din ceea ce spunea el. 

Observase îndoiala din ochii lor când le povestise despre 
bărbatul care fugise în tunelul întunecat, dispărând cu viteza 
unui gândac de bucătărie, speriat de lumină. 


22 


De-a lungul procesului, părinţii lui au stat unul lângă altul pe 
primul din cele șase rânduri de bănci din lemn tare - bănci care 
îi aminteau de stranele de la biserică - și care erau rezervate 
publicului spectator. De fiecare dată când se uita la ei, îi 
zâmbeau încurajator, ca și cum ar fi crezut că propria lor 
convingere în nevinovăția lui ar fi putut cumva să fie transferată 
și asupra juriului. Ceea ce ei nu vedeau însă - dar el, da - era 
familia lui Cindy Allen, așezată în cealaltă parte a sălii de 
judecată, în spatele mesei procurorului districtual. Zâmbetele 
părinţilor lui erau contracarate de privirile lor pline de ură. Deși 
părinţii lui păreau șocați de acuzaţiile care i se aduceau, Jeff știa 
aproape cu certitudine că verdictul este inevitabil și că 
îngrozitorul coșmar pe care-l trăia nu se va termina niciodată. 

Acum, când aștepta ca ultima etapă a procesului său să 
înceapă, încercă să se agaţe de cea mai mică fărâmă de 
speranţă, dar nu găsi nimic. 

Din corpul lui plin de energie altădată nu mai rămăsese decât 
o senzaţie apăsătoare de epuizare. La douăzeci și trei de ani se 
simţea ca un moșneag sleit de puteri. 

Cu șase luni în urmă viaţa lui părea un peisaj frumos, ale cărui 
orizonturi așteptau să fie explorate, însă acum nu mai vedea în 
fața lui decât zile fără sfârșit petrecute, fără putinţă de scăpare, 
în spatele unor gratii de închisoare. 

De dimineaţă, când se privise într-una din bucăţile de metal 
polizat ce servea pe post de oglindă, își studiase timp 
îndelungat paloarea chipului, pielea zbârcită de pe gât și de pe 
piept, precum și cearcănele adânci din jurul ochilor. „Arăt exact 
cum își închipuie ei că sunt, cugetă el. Arăt de parcă închisoarea 
este locul care mi se potrivește.” 

Ușa ce ducea spre sala de judecată se deschise atunci și 
apăru Sam Weisman. În răstimpul ce trecuse de la începerea 
procesului său, Jeff învățase să citească mai multe din postura și 
mimica avocatului său, decât din vorbele lui. În vârstă de șaizeci 
de ani, Weisman avea părul des și alb ca neaua, iar umerii lui se 
încovoiau de la o zi la alta parcă, sub povara cazurilor pe care le 
preluase. 

— Sunt gata, spuse el și, deși avea un ton neutru, gesturile lui 
îi sugerau lui Jeff că poate, în sfârșit, ceva bun ar putea să se 
mai întâmple. 


23 


— Ce se petrece, Sam? întrebă el în timp ce gardianul 
deschise larg ușa de la celulă. 

Weisman șovăi, ca și cum și-ar fi cântărit cuvintele, apoi ridică 
din umeri. 

— Nu sunt sigur, răspunse el. Dar am așa, ca un fel de 
premoniţie, știi tu... 

Stropul de speranţă se risipi iute. Sam Weisman mai avusese 
„O premoniţie” atunci când juriul deliberase mai bine de 24 de 
ore și încă una atunci când a doua zi îl aduseseră din nou în 
boxa acuzaților. Juriul îl găsise vinovat de toate capetele de 
acuzare. 

Cam așa stătea treaba cu „premoniţiile” lui Sam Weisman. 

Fără cătușe la mâini, Jeff păși peste pragul ușii și intră în sala 
de judecată, urmat îndeaproape de Sam Weisman. 

Jeff se simţi brusc dezorientat. Erau cu toţii acolo: procurorii la 
masa lor, asistentul lui Sam Weisman imediat în stânga lor. 

Aceiași oameni stăteau pe băncile pentru public: părinţii lui în 
spatele mesei apărării, iar părinţii Cynthiei Allen în spatele 
mesei procurorului districtual. Aceeași adunătură superficială de 
jurnaliști care prezentaseră cazul în presă se așezaseră în fundul 
încăperii, așteptând curioși actul final. 

Heather Randall stătea singură la capătul băncii unde se aflau 
și părinţii lui, așa cum făcuse în fiecare zi a procesului. 

— De ce nu te așezi cu ai mei? o întrebase el, când l-a vizitat 
după prima zi de proces. 

Heather ridicase din umeri indiferentă, aruncându-i privirea 
aceea impenetrabilă pe care o adopta întotdeauna când îi 
ascundea ceva. lar el își dădu seama că știe de fapt răspunsul la 
întrebarea pe care o pusese. 

— Tata dă vina pe tine, nu-i așa? El crede că, dacă n-ai fi fost 
tu, aș fi rămas în Bridgehampton. 

— Și n-are dreptate? 

Jeff scutură din cap că nu. 

— La fel de bine ar putea să dea vina pe mama, că doar ea 
este cea care a insistat ca eu să fac o facultate. 

— E mai ușor să arunci vina în cârca celor care nu fac parte 
din familie, replică amar Heather. lar în ceea ce îl privește pe 
tatăl tău, eu voi fi întotdeauna o străină pentru el. 

— Își va schimba părerea. Când totul se va termina, va 
înțelege. 


24 


Acum însă, în dimineaţa asta, totul se terminase, și era 
evident că Keith Converse nu se răzgândise. 

Totuși, în sala de judecată ceva părea diferit: ca și în ziua în 
care depusese mărturie, Cynthia Allen era și ea prezentă. Mică 
și cu un aer neajutorat, femeia aștepta stoic în scaunul ei cu 
rotile. Soțul se afla în spatele ei, cu mâinile pe umerii ei ca și 
cum ar fi protejat-o împotriva oricărui alt pericol. Una din 
mâinile Cynthiei o acoperea pe cea a soțului, iar cu cealaltă îl 
ținea strâns pe tatăl ei, care stătea pe bancă chiar lângă scaun. 
Toţi trei îl priveau pe Jeff cu o asemenea răceală, încât Jeff se 
cutremură. Cu toate acestea, în timp ce se îndrepta spre masa 
apărării, îi susținu privirea Cynthiei, rugându-se ca măcar acum 
să-și amintească ce se întâmplase în realitate și să înţeleagă că 
el nu intenţionase altceva decât să o ajute. 

Dar în ochii ei nu regăsi decât ură. 

Se lăsă dezamăgit într-un scaun de lemn uzat, dar se ridică 
imediat în picioare când vocea aprodului răsună în sală și ușa de 
la camera judecătorului se deschise. O clipă mai târziu, când 
judecătorul Otto Vandenberg luă loc la masa de prezidiu, Jeff se 
așeză și el din nou pe scaun. 

Vandenberg, un bărbat solid, cu părul grizonat, al cărui corp 
părea și mai masiv în hainele negre, începu să răsfoiască 
teancul de hârtii din faţa lui. În cele din urmă, cu ochelarii căzuţi 
pe nas la jumătate, se uită pe sub sprâncene către Jeff. 

— Acuzatul să se ridice, spuse el cu o voce atât de joasă încât 
oamenii se aplecară puţin înainte pentru a înțelege ce zice, dar 
transmițând atâta autoritate încât nimeni nu rată niciunul din 
cuvintele rostite. 

Jeff se ridică în picioare, urmat imediat de Sam Weisman la 
dreapta lui. 

— Ai ceva de declarat înainte de a se pronunţa sentința? 
întrebă el. 

Jeff ezită. Să încerce oare să-l mai convingă încă o dată pe 
judecător că este nevinovat? La ce bun? Juriul își dăduse deja 
verdictul. Dar exista un lucru pe care trebuia să-l spună - un 
lucru pe care nu avusese șansa să-l rostească de-a lungul 
procesului. Se întoarse și privirea lui se încrucișă pentru a doua 
oară cu cea a Cynthiei. 


25 


— Îmi pare rău, zise el încet. Îmi pare rău că nu am ajuns 
acolo câteva minute mai devreme, și atunci poate nimic din 
toate astea nu ți s-ar fi întâmplat. 

li susţinu privirea, până când femeia își plecă ochii în jos, spre 
poală. Apoi, Jeff se răsuci din nou cu fața spre judecător. 

Otto Vandenberg nu dădea niciun semn că i-ar fi auzit 
cuvintele. 

— Am ascultat toate mărturiile din acest caz și am citit 
recomandările acuzării, dar și ale apărării. Deși crimele pentru 
care ai fost condamnat sunt foarte, foarte grave și trebuie 
tratate ca atare, am ales în același timp să ţin cont și de faptul 
că în acest caz - ca și în multe altele - avem de-a face cu 
cuvântul unei singure persoane împotriva cuvântului alteia. De 
asemenea, am luat în consideraţie și că anterior ai fost un 
cetăţean exemplar și că niciuna din evaluările psihologice nu 
indică altceva decât că ești un tânăr perfect normal. 

Jeff se simţi cuprins de speranţă. 

— De aceea, prin puterea pe care o am, recomand intrarea ta 
în custodia Departamentului de Corecţie pentru o perioadă care 
să nu depășească un an și din care se va scădea timpul petrecut 
deja în detenţie. 

Șapte luni! Va ieși în doar șapte luni - poate chiar mai puţin! 

— Am avut dreptate! îl auzi Jeff pe Sam Weisman șoptind 
entuziasmat. Am simțit eu ceva și am avut dreptate! Te-a 
crezut, Jeff! 

Dar atunci se auzi o altă voce, care se ridică furioasă din 
spatele sălii de judecată! 

Vocea soțului Cynthiei Allen. 

— Un an? urlă el. După tot ce a făcut, îi daţi doar un an? 
Pentru Dumnezeu, ar trebui să-l omor cu mâna mea! 

Jeff se răsuci cu fața spre bărbatul mânios. 

— Asta meriţi, continuă Bill Allen. Ar trebui să fii mort. 

Înainte să mai poată reacţiona cineva la vorbele lui, Bill Allen 
întoarse scaunul cu rotile al soției lui și îl împinse pe ușă, afară. 

e 

— Cum adică nu vrei să faci nimic în privința asta? întrebă 
Keith Converse. 

Deși își păstra vocea calmă, expresia tensionată de pe chip 
trăda mânia pe care o simţea auzind sentința pe care o citise 
judecătorul cu doar câteva momente mai înainte. 


26 


— Keith, trebuie să te liniștești, spuse Mary, uitându-se 
nervoasă spre vena care pulsa vizibil pe fruntea lui Keith. Dacă 
te pierzi cu firea, nu rezolvi nimic. 

Keith își plimbă privirea prin sala de judecată extrem de 
aglomerată. Jeff stătea în colţul unei mese ponosite, flancat de o 
parte și de alta de Sam Weisman și de Heather Randall. Mary 
era așezată în fața fiului ei, iar un ofițer de poliţie supraveghea 
în picioare lângă ușă, cu o expresie complet impasibilă pe faţă. 

— Vă deranjează dacă întreb și eu ce anume ne ajută în acest 
moment? 

Ca și cum nimeni din încăpere nu ar fi fost familiarizat cu 
detaliile cazului în afară de el, Keith Converse începu să recite 
evenimentele din ultimele câteva luni. 

— Mai întâi Jeff este arestat pentru că a încercat să ajute o 
femeie. Apoi, în loc să-l elibereze și să-i dea o medalie așa cum 
ar fi trebuit, îl acuză de tot ce le-a trecut prin cap. Apoi îl găsesc 
vinovat pentru că aceeași femeie arată pe jumătate moartă și 
tuturor le este milă de ea. 

Ridică o mână pentru a opri protestul ce se forma deja pe 
buzele lui Mary. 

— Nu spun că nu îmi pare rău pentru ceea ce i s-a întâmplat. 
Sincer, îmi pare rău. Dar știți la fel de bine ca și mine că 
prezenţa ei în scaunul ăla cu rotile a influenţat juriul și acum Jeff 
trebuie să facă un an de pușcărie pentru ceva ce nu a comis. Ca 
să nu mai vorbim de faptul că victima nu e deloc fericită că a 
fost cineva condamnat. Dimpotrivă, soţul ei ameninţă că o să-l 
omoare pe Jeff cu mâna lui! 

Își clătină capul cu dezgust și-și pironi privirea asupra lui Sam 
Weisman. 

— Tu ești avocatul, nu? N-am putea să-i acuzăm de ceva? N- 
are voie să-l amenințe pe Jeff așa, corect? 

— Era supărat, tată, interveni Jeff înainte ca Weisman să 
răspundă. Nu are de gând să-și pună în practică amenințările. . 

— Sfinte Sisoe, tu te auzi ce spui? oftă Keith, dând din cap. Iți 
jur că uneori chiar nu înţeleg ce anume te-ar putea scoate și pe 
tine din pepeni. Ai fost condamnat pentru o crimă și nu te 
deranjează că tocmai te-a ameninţat cineva că te omoară? Nu-ţi 
dai seama în ce situaţie te afli? 

Jeff își strânse buzele. 


27 


— Probabil că îmi dau seama... și încă mult mai bine decât 
tine, tată, spuse el. 

Își așeză instinctiv mâna peste mâna lui Heather, strângându-i 
degetele cu putere de parcă ar fi vrut să potolească emoţiile ce 
amenințau să răbufnească. 

— S-a terminat, tată... m-au găsit vinovat și nu se mai poate 
face nimic. Am fost într-un loc nepotrivit, la momentul 
nepotrivit. Tot ce vreau să fac acum este să trec cu bine prin 
următoarele șapte luni și apoi să-mi văd de viaţa mea. 

— Ce viaţă? întrebă Keith, cu umerii căzuţi, de parcă brusc ar 
fi fost copleșit de toată oboseala din lume. Chiar crezi că o să te 
mai primească la Columbia după ce ieși de aici? 

— Keith, te rog, îl imploră Mary. Noi trebuie să-i oferim lui Jeff 
sprijinul nostru, nu... 

Vocea ei se transformă pe neașteptate într-un hohot de plâns 
pe care reușise să și-l stăpânească până atunci foarte bine. 

— Oh, Dumnezeule, șopti ea, întorcându-se către fiul ei. Imi 
pare rău, Jeff. Mi-am promis că, indiferent ce se va întâmpla, nu 
o să clachez. 

— E-n regulă, mamă, o liniști Jeff. Cu puţin noroc, s-ar putea 
să ies în cinci luni. 

Se forţă să zâmbească ușor. 

— Hai, gândește-te că am plecat să fac un semestru în Europa 
sau ceva de genul ăsta. 

Heather își smulse mâna. 

— Cum poţi să glumești cu așa ceva? Ai vreo idee cum este 
afară? Tati spune că... 

Menţionarea lui Perry Randall îl făcu pe Keith să se întoarcă 
spre ea și să-i arunce o privire sfredelitoare și rece. 

— „Tăticul” tău? Ai senzaţia că vreunuia dintre noi îi pasă de 
ce zice „tăticul” tău? 

Heather se retrase în faţa cuvintelor mânioase, dar Keith se 
avântă și mai tare, găsind în sfârșit o ţintă asupra căreia să-și 
poată vărsa frustrarea și înverșunarea ce se adunase în el de-a 
lungul lunilor în care Jeff fusese arestat. 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte că un singur cuvânt din 
partea tatălui tău ar fi putut pune capăt acestui chin cu mult 
timp în urmă? 

— N-a avut cum, începu Heather, dar Keith o reduse la tăcere. 


28 


— Dacă vor ei, nu e acuzat nimeni! Cei mai nenorociţi borfași 
din orașul ăsta umblă liberi pe stradă pentru că sunt prieteni la 
cataramă cu oameni ca de-alde taică-tu! Crezi că eu nu știu de 
ce n-a ridicat niciun deget de data asta? Pentru că oamenii ca el 
nu cred că ceea ce li se întâmplă oamenilor ca noi are 
importanţă. Și ce dacă viața lui Jeff este ruinată? Pur și simplu, 
nu-i pasă! 

Heather îi aruncă o privire furioasă și sări în picioare. 

— Dacă așa gândiţi dumneavoastră..., începu ea, dar se opri 
imediat. 

Între toţi patru se instalase o anumită tensiune de foarte 
multă vreme - o tensiune care sporise pe măsură ce ea și Jeff se 
iubeau din ce în ce mai tare. 

„El nu face parte din lumea noastră, o bătuse la cap întruna 
tatăl ei. Oamenii ca noi se căsătoresc numai cu oameni ca noi - 
nu cu fiul unui mecanic.” Și mai știa și că atitudinea lui Keith era 
exact opusul, și anume că el o considera drept o fată din înalta 
societate care-și va dori o viață de lux pe care fiul lui nu va fi în 
stare niciodată să i-o ofere. Ea și Jeff încetaseră de mult timp să 
mai discute cu părinţii lor pe acest subiect și nici acum nu era 
momentul să mai insiste. Se aplecă și-l sărută pe Jeff. 

— Mai bine mă duc, spuse ea, aproape șoptit. Poate o să mă 
lase să vin și mai târziu... 

Jeff dădu să o apuce de braț, dar n-o atinse. 

— Să știi că aici nu e spital. 

Ochii li se întâlniră, apoi Heather îi mai aruncă o privire scurtă 
lui Keith Converse. Când văzu că el nu mai face niciun 
comentariu, se așeză încet la loc. 

— Îmi pare rău, rosti ea potolit. Eu am crezut că tatăl... 

— E-n regulă, o întrerupse Jeff. 

Își îndreptă atunci privirea spre tatăl lui. 

— Tată, nimic din cele petrecute aici nu este din vina cuiva 
anume. Nici a lui Heather, nici a tatălui ei, nici a mea. Este ceva 
care s-a întâmplat și gata. Așa că hai, mai bine, să încercăm să 
depășim toate astea împreună, ce zici? 

Keith Converse își încleștă maxilarele, dar nu spuse nimic. 

— Ar fi putut fi cu mult mai rău... Aș fi putut lua douăzeci de 
ani. 

— În plus, poate să iasă după numai cinci luni, dacă se 
comportă bine, adăugă Sam Weisman. 


29 


— N-ar fi trebuit să fie aici deloc, insistă Keith. 

Jeff se ridică în picioare, se îndreptă spre tatăl său și, când îl 
înconjură pe după umeri, simţi cât e de încordat. 

— O să mă descurc, tată. O să trec prin asta, și tu la fel. Acum 
însă, nu mai ai ce să faci. Trebuie să acceptăm lucrurile așa cum 
sunt. 

Keith își deschise brațele și-și îmbrăţișă fiul. 

— O să fie bine, spuse el, cu vocea răgușită de emoție. Nu-i 
lăsa să-ţi facă rău, îmi promiţi? 

— Promit, tată. 

Jeff mai rămase agăţat pentru o secundă sau două de tatăl 
său. Apoi ofițerul de serviciu îl luă de acolo și-l conduse spre 
ușă. 


30 


e CAPITOLUL 3 


Eve Harris era extrem de tentată să ignore bâzăâitul 
interfonului. Ziua, ca de obicei, se dovedise mai scurtă cu 
câteva ore și, deși se străduise din răsputeri să-și respecte 
programul, dăduse greș, ca întotdeauna. Mai întâi, întâlnirea 
Consiliului general al Primăriei se lungise cu o oră, un fapt deloc 
neprevăzut, de vreme ce aflase încă din prima ei zi de lucru în 
cadrul consiliului că nicio întâlnire nu se termina vreodată la 
timp. Prea mulți ambiţioși voiau să aibă ultimul cuvânt. 

Dar întâlnirile cu alegătorii erau cele care îi dădeau mereu 
peste cap programul, pentru că, deși Eve avea o capacitate 
nativă de a pune capăt discursurilor pompoase ale colegilor ei 
consilieri, ea nu se simțea în stare să încheie politicos o întâlnire 
cu locuitorii New York-ului și nici nu se putea preface surdă la 
plângerile lor. În timpul primelor ei două mandate, își câștigase 
reputația nu numai prin faptul că deţinea cel mai accesibil birou 
al consiliului, dar și pentru că era considerată cea mai bună 
ascultătoare a păsurilor cetățenilor obișnuiți. 

Când alegătorii ei vorbeau - oricât ar fi fost de confuzi - Eve 
Harris asculta. Așa procedase întotdeauna. Încă din copilărie, 
când toţi copiii de pe 126" Street din Harlem păreau să i se 
confeseze și până când a absolvit Universitatea Columbia, unde 
își luase cele două licențe în sociologie și planificare urbană cu 
magna cum laude. Nimic nu se schimbase, nici chiar după ce s-a 
căsătorit cu Lincoln Cosgrove și s-a mutat în imensul lui duplex 
de pe Riverside Drive. Își păstrase slujba la stat, făcând tot 
posibilul să îmbunătăţească viaţa celor mai săraci dintre 
locuitorii metropolei, petrecând ore nesfârșite pentru a rezolva 
tot ce se putea și tot atâtea ore, ascultând probleme care 
păreau să nu aibă nicio soluţie. Dar Eve Harris - care refuzase să 
își schimbe numele după cel al lui Linc - susținuse întotdeauna 
că nu există probleme fără rezolvare într-un oraș atât de 
complex cum era New York-ul, oricât de dificile păreau. Era pur 
și simplu o chestiune de găsire a ideilor potrivite, de aplicare a 
acestora la problema respectivă și de implementare a soluţiilor 
care se nășteau din tot acest proces. De aceea, la numai un an 


31 


după ce inima lui Linc se oprise brusc pe o plajă din Jamaica în 
prima lor zi de vacanţă împreună, Eve se hotărâse să candideze 
pentru Consiliul Primăriei. Folosindu-și numai proprii bani și fără 
să accepte niciun fel de donaţii ce depășeau suma de zece 
dolari, obținuse cu ușurință mai multe voturi decât toţi ceilalți 
candidaţi la un loc. 

De atunci, ușile biroului ei fuseseră deschise tuturor 
oamenilor care în mod normal nu aveau acces la niciun alt tip de 
structură a puterii din orașul lor. Rareori lucra mai puţin de 
șaisprezece ore pe zi și nu-și lua niciodată zile libere. Și cu 
fiecare zi care trecea părea că problemele se înmulțesc, iar 
timpul devine din ce în ce mai insuficient. 

Interfonul bâzâi pentru a doua oară și Eve apăsă butonul care 
îi permitea asistentului ei să-i vorbească direct. 

— Ce e, Tommy? 

— Canalul 4, răspunse Tommy. Sigur vrei să vezi chestia asta. 

De-abia ridicându-și un ochi de pe discursul pe care urma să-l 
țină în seara aceea, Eve dădu drumul la televizor și mută pe 
Canalul 4. Recunoscu imediat chipul de pe ecran - Cindy Allen, 
care aproape fusese omorâtă în staţia de metrou de pe 110" 
Street în toamna trecută. Dar nu Cindy era cea care vorbea, ci 
soțul ei. 

— ... Ar fi putut tot atât de bine să-i dea drumul! Cum poate 
să se mai simtă cineva în siguranţă pe stradă când... 

Cu privirea îndreptată tot spre foile discursului, Eve Harris opri 
televizorul și apasă butonul de interfon. 

— Cât i-au dat? întrebă ea fără niciun preambul. 

După cinci ani ca asistent în serviciul ei, Tommy știa exact la 
ce se referea. 

— O să iasă în șapte luni, cinci dacă se comportă cum trebuie. 

Eve oftă din greu. Dacă Jeff Converse ar fi fost negru, și nu 
alb, ar fi dat norocul peste capul lui în cazul în care primea doar 
cincisprezece ani. Începând de mâine-dimineaţă, familiile și 
prietenii a jumătate dintre alegătorii săi vor începe să sune la ea 
la birou, cerând să știe de ce fiii lor, iubiții și taţii lor stăteau în 
pușcărie cu anii, în timp ce băiatul acela alb primise o nimica 
toată de pedeapsă. 

Și Eve știa că nu va avea niciun răspuns. 

Era un alt lucru total nedrept. 

Un alt aspect asupra căruia trebuia să mai lucreze. 


32 


Lăsând discursul deoparte, ridică receptorul și formă numărul 
procurorului districtual. 

— Ce poţi să-mi spui despre sentința lui Converse? întrebă ea 
când Perry Randall se auzi pe fir. 

Ea îl ascultă aproape cinci minute, apoi clătină ușor din cap. 

— Și eu ce să le spun oamenilor mei, Perry? întrebă ea. Dacă 
era negru, l-ar fi aruncat după gratii pentru tot restul vieţii lui. 

Se opri puţin, știind că procurorul nu-i putea da niciun 
răspuns. 

— Oh, să nu crezi că dau vina pe tine. Că doar nu e greșeala 
ta, nu? 

Trânti receptorul în furcă, apoi îl privi fix câteva secunde, 
clătinând din cap. 

— Porcăria dracului, murmură ea pentru sine. Niciodată nu e 
vina nimănui. 

Tocmai din această pricină, își dădu Eve seama când își 
îndreptă din nou atenţia spre discursul la care lucra, tot ceea ce 
făcea ea era atât de important. 

e 

Până la opt seara vântul biciuise cu putere Piaţa Folley și 
parcul din jurul Primăriei, aducând cu el o ploaie rece, dar Eve 
Harris nici nu se gândi să strige după un taxi, ca să nu mai 
vorbim de folosirea uneia dintre mașinile primăriei care se afla 
întotdeauna la dispoziţia ei. Dimpotrivă, se îndreptă spre staţia 
de metrou, cu capul aplecat pentru a se feri de ploaie și vânt, și 
cobori scările în grabă alături de alți oameni, care, la fel ca și ea, 
stătuseră două-trei ore peste programul de lucru, când, de fapt, 
ar fi trebuit să ajungă de mult la ei acasă. Oricum nici taxiul, nici 
mașina primăriei nu ar fi ajutat-o prea mult - taxiurile 
dispăruseră de parcă le înghiţise pământul, așa cum se întâmpla 
de fiecare dată când primii stropi de ploaie începeau să cadă, iar 
mersul cu mașina primăriei ar fi însemnat să parcurgă drumul 
până la Waldorf-Astoria într-un timp de două ori mai mare decât 
cu metroul. Introduse cu o mișcare sigură cartela de metrou prin 
fanta dispozitivului electronic, împinse bara de fier și se repezi 
pe peron ca să prindă metroul care o va lăsa practic chiar lângă 
hotel. Când trenul se opri în staţie, Eve se uită la ceas. Nu va 
ajunge suficient de devreme ca să ia și cina, dar nu era nicio 
problemă. La urma urmei, marea majoritate a oamenilor cu care 
urma Să discute nu vor lua nici ei cina, așa că ea de ce ar fi mai 


33 


cu moţ? Dar știa că va ajunge la timp pentru a urca pe podium 
atunci când monseniorul McGuire se va pregăti să o prezinte. 
Așa că o să fie bine. Intră într-unul din vagoane, se așeză pe 
unul dintre locurile libere și tocmai se pregătea să mai arunce o 
privire peste discursul ei, când auzi o voce răgușită: 

— Dumneata ești don'șoara Harris, așa-i? 

Femeia se ţinea de una din barele din mijlocul vagonului, 
probabil ca să-și păstreze echilibrul, dar mult mai sigur ca să 
contracareze ameţeala de pe urma vinului roșu ieftin pe care-l 
înghiţise pe post de cină. În mână, ţinea strâns o sticlă al cărei 
gât se ițea prin capătul unei pungi pătate și mototolite de hârtie 
maronie. Femeia îi aruncă o privire tulbure, după care își închise 
ochii congestionaţi, ridică sticla la buze și dădu pe gât o dușcă 
zdravănă. Când picăturile rubinii ale lichidului începură să i se 
scurgă pe bărbie, îi întinse sticla și lui Eve. 

— Vrei și tu un strop? întrebă ea pe jumătate curioasă, pe 
jumătate provocatoare. 

Eve îl simţi pe bărbatul de alături mișcându-se neliniștit și nu 
trebui să se uite la el, ca să-și dea seama că își aranjează ziarul 
astfel încât să n-o vadă pe cerșetoarea zdrenţăroasă, care părea 
că își cară după ea toată averea în trei saci groși de gunoi, puși 
unul într-altul și care erau atât de înțesaţi cu tot felul de lucruri, 
încât, pe ici pe colo, materialele murdare ieșeau ca niște 
ghemotoace prin plasticul sfâșiat. În spatele femeii, Eve zări alţi 
doi oameni care se retraseră ceva mai departe înainte ca 
cerșetoarea să-și îndrepte atenţia spre ei. 

Eve șovăi doar un moment, apoi se uită fix în ochii femeii. 

— De fapt, cred că nimic nu mi-ar prinde mai bine acum decât 
o sorbitură, spuse ea. Dar mă duc să ţin un discurs și nu cred că 
ar trebui să beau. 

Femeia păru că-i cântărește vorbele, răsucindu-le pe toate 
părţile, în căutarea unui înţeles ascuns. Când metroul începu să 
încetinească pentru a se opri în staţia pentru Canal Street, 
bărbatul de lângă Eve se ridică în picioare și se îndreptă grăbit 
spre ușa din capătul îndepărtat al vagonului, ca și cum i-ar fi 
fost frică să se apropie prea tare de femeia ce se agăța în 
continuare de bara de susținere. Când un alt bărbat se îndreptă 
spre locul rămas liber, Eve bătu scaunul cu palma și zâmbi către 
femeie. 

— Ce-ar fi să stai jos? 


34 


Ochii femeii se lărgiră ușor, apoi se mișcară când spre stânga, 
când spre dreapta, de parcă nu-i venea să-și creadă urechilor că 
Eve vorbește chiar cu ea. Vreo șase oameni priveau scena deja 
curioși și femeia mai, mai că-și pierdu echilibrul. 

— Măcar lasă-ţi geanta jos pentru o vreme. Pare atât de grea. 

In cele din urmă, femeia se hotărî. Trântindu-se cu toată 
puterea pe scaunul de lângă Eve, își aranjă sacoșa între 
picioare, dar continuă să o ţină cu o mână, ca și cum ar fi avut 
diamante în ea. 

— Cei mai mulţi oameni își întorc privirea când mă văd, zise 
ea. 

Eve își împături discursul, îl îndesă în geanta mare de piele pe 
care o căra întotdeauna după ea, apoi băgă mâna înăuntrul ei, 
scotocind până când găsi ceea ce căuta. Scoase un sac imens 
de gunoi, dar care avea în plus două șnururi groase. 

— Poate ar fi mai bine să punem sacoșa ta în ăsta, sugeră ea. 
S-ar putea să plouă cu găleata când ieși afară. 

— S-ar putea să nu mai ies deloc până mâine-dimineaţă, se 
burzului femeia cu un ton agresiv. 

Eve ridică din umeri. 

— Dacă e să ne luăm după buletinele meteo, e posibil să 
plouă zile întregi de aici încolo. In plus, nu e oare întotdeauna 
plăcut să ai o sacoşă nouă? 

Brusc, femeia zâmbi, dădu drumul sacului de plastic și întinse 
o mână către Eve. 

— Văd că e adevărat ce zice toată lumea despre tine, 
don'șoară Harris. Pe mine mă cheamă Edna Fisk. Dar toți mă 
strigă Eddie. 

— Pe mine toţi mă strigă Eve. Sau cel puţin așa îmi spun 
prietenii, adăugă Eve Harris. 

O bună bucată de drum, cele două femei pălăvrăgiră amical. 
Edna termină de băut sticla de vin în timpul conversaţiei, apoi 
înșurubă cu grijă dopul la sticla goală și o îndesă în sac alături 
de celelalte lucruri. 

— N-am de gând s-o ţin, spuse ea, chiar dacă Eve nu o 
întrebase nimic. Dar urăsc gunoiul. Imediat ce mă dau jos din 
tren, o s-o arunc într-un tomberon. 

— Ce bine-ar fi să avem mai mulţi oameni ca tine, observă 
Eve. 


35 


Un moment mai târziu, ambele femei îi aruncară priviri 
mânioase unui bărbat care lăsase o pungă de hârtie unsuroasă 
pe scaun înainte de a cobori în stație. 

— Unii oameni sunt chiar nesimţiţi, spuse Eve, ridicându-se să 
ia punga, apoi așezându-se la loc lângă Edna. Vrei să arunci tu 
asta sau o arunc eu? 

— O iau eu, răspunse Edna, băgând punga unsuroasă chiar 
deasupra sticlei de vin goale. 

Apoi zâmbi timid, expunându-și o gaură neagră chiar acolo 
unde fusese odată dintele din faţă. 

— Și dacă mi-ai da și sacoșa nouă, ţi-aș rămâne 
recunoscătoare. 

Când metroul se apropie de staţia ce dădea în 51" Street, Eve 
o ajută pe Edna să mute sacii de plastic uzaţi în sacoșa cea 
nouă. 

— Trebuie să recunosc că tot ce-am auzit e adevărat, mai zise 
ea, după ce Eve se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă. Tu 
nu te mulțumești doar să dai din gură. 

Eve Harris își arcui sprâncenele. 

— Oh, stai liniștită că dau și din gură. Numai că eu mă ocup 
uneori și de cei cărora le ţin predici, mai ales când au nevoie. 

Ezită, apoi adăugă: 

— Ştii, există anumite locuri unde te-ai putea duce... 

Dar când văzu că ochii Ednei se întunecă și femeia începu să 
clatine din cap, Eve nu mai stărui. Metroul se opri, scrâșnind din 
roţi, apoi ușile se deschiseră silențios. 

— Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine, rosti ea când 
păși pe peron. 

Plecă spre scările rulante, în timp ce ușile vagonului se 
închiseră în spatele ei și trenul o luă din loc. 

Exact când trecu pe lângă ea, Eve se uită în sus și o văzu pe 
Edna Fisk privind-o din spatele geamurilor. 

Se uita la ea și zâmbea. 

Douăzeci de minute mai târziu, în timp ce stătea pe 
piedestalul sălii de bal în care se ţinea spectacolul de binefacere 
pentru Adăpostul Montrose dedicat celor fără locuinţă, Eve nu 
mai dădu atenţie discursului pe care-l scrisese. 

— In seara aceasta, începu ea, o femeie mi-a zâmbit. O 
femeie pe care o cheamă Edna Fisk. Daţi-mi voie să vă 
povestesc câte ceva despre ea. 


36 


O jumătate de oră mai târziu, când discursul ei se termină 
într-un ropot de aplauze - și un val de carnete de cecuri se 
ridicară în aer -, monseniorul Terrence McGuire se aplecă spre 
ea și-i șopti în ureche: 

— Trebuie să recunosc, Eve, că ești mult mai plină de gogoriţe 
decât își imagina tatăl meu și că ești mai curajoasă decât orice 
altă persoană pe care o cunosc. Dar nu toţi oamenii ăia care 
trăiesc la metrou sunt ca Edna Fisk a ta - mulți sunt periculoși 
și, dacă păţești cumva ceva rău pe-acolo, n-o să mai fii în stare 
să pui pe roate Adăpostul Montrose. 

— N-o să păţesc nimic, îl asigură Eve. Merg cu metroul încă de 
când eram doar o fetiţă și nu mi s-a întâmplat nimic niciodată. 

— Ei bine, consideră-te norocoasă, continuă bătrânul preot. 
Se întâmplă lucruri îngrozitoare acolo jos. O femeie aproape că a 
fost ucisă în West Side toamna trecută... 

— Nu era unul dintre oamenii mei, i-o tăie Eve Harris. Din câte 
îmi amintesc eu, făptașul era un student la Arhitectură de la 
Columbia. 

— Nu-i adevărat! interveni o voce furioasă. Jeff n-a făcut 
nimic! 

Preotul și Eve Harris se întoarseră și dădură cu ochii peste o 
tânără care stătea chiar în spatele lor, lângă Perry și Carolyn 
Randall. 

— Heather..., îl auzi Eve pe procurorul districtual avertizând-o, 
dar tânăra îl ignoră. 

— Altcineva e vinovatul, spuse ea. Jeff încerca să o ajute pe 
Cynthia Allen. Bărbatul care a atacat-o a dispărut într-unul din 
tunelele de la metrou. Jeff mi-a zis că arăta ca un boschetar. 

Mâna lui Perry Randall se încleștă pe braţul tinerei femei. 

— Fiica mea, o prezentă el lui Eve, forțându-se să zâmbească. 
Toată seara mi-a spus că vrea să te cunoască. Dânsa este Eve 
Harris, Heather. 

Eve îi întinse mâna lui Heather Randall. 

— ÎI cunoşti pe tânărul respectiv? 

Heather dădu din cap că da. 

— O să mă căsătoresc cu el. 

Eve îi aruncă o privire piezișă lui Perry Randall și, în timp ce își 
căuta cuvintele potrivite, Randall o salvă. 

— Te asigur că îţi vom trimite și ţie o invitaţie, Eve, spuse el 
pe un ton amabil care să mai atenueze din tensiune. Între timp, 


37 


eu aș bea ceva. Eve, ai avut un discurs magnific, mai adăugă el. 
Te poţi baza pe zece mii de dolari din partea mea anul acesta. 

— lar eu îmi voi ţine promisiunea, îl asigură Eve Harris. 

Dar chiar în timp ce mulţimea se strângea în jurul ei, Eve se 
trezi că o urmărește pe Heather Randall cum se duce spre bar și 
își aminti cuvintele ei: „Jeff mi-a spus că arăta ca un boschetar”. 
Ca un boschetar... De ce toată lumea voia să dea întotdeauna 
vina pe cei care nu aveau unde să locuiască? se întrebă ea. 

De ce întotdeauna vagabonzii trebuiau să fie capul răutăţilor? 

Dar Eve știa răspunsul la întrebarea ei: vagabonzii erau 
consideraţi capul răutăţilor pentru că nu aveau pe nimeni care 
să-i apere. 

Așa că ea va fi nevoită să muncească și mai mult. 


38 


e CAPITOLUL 4 


JoAnna Gartner îl studia pe bărbatul care stătea pe un pat de 
fier de partea cealaltă a gratiilor. In prezent arăta complet 
inofensiv. Mâinile lui - cu degete subţiri, aproape feminine - 
erau puse una peste alta pe pieptul care se ridica și cobora în 
ritmul lent și constant al somnului în care era adâncit. 
Pleoapele, scăpate acum de ticul chinuitor al clipitului 
permanent, ascundeau strălucirea de ură care o făceau pe 
JoAnna să se îndepărteze ori de câte ori privirea lui se întâlnea 
cu a ei. 

Jagger. 

Așa se numea: Jagger. Mai avea și un alt nume, firește, dar 
ea, la fel ca toți ceilalți de la Rikers Island, nu-l folosea niciodată. 

La fel cum nu foloseau porecla pe care ceilalți deținuți i-o 
dăduseră când își petrecea timpul printre ei. 

The Draggeri. 

Jagger The Dragger. 

Nu înțelesese la început; când auzise porecla prima dată, 
bănuise că bărbatul e un fel de pierde-vară care tândălește prin 
toate cotloanele. Mulţi pușcăriași procedau astfel - umplându-și 
orele lungi de detenţie cu povești despre nevinovăția lor sau 
târându-și problemele în bucătărie, la spălătorie sau în sala de 
mese, în încercarea de a evita pe cât posibil întoarcerea în 
celulele lor. Dar nu de asta se pricopsise Jagger cu porecla lui. 
Realitatea depășea orice imaginaţie. 

Inițial, JoAnna nu crezuse toate poveștile alea. Pusese totul pe 
seama bârfelor care străbat cu viteza luminii pereţii celulelor, 
devenind din ce în ce mai bizare pe măsură ce erau transmise 
mai departe. Apoi văzuse fotografia. 

În poză, un cadavru zăcea pe podea în mijlocul unei bălți de 
sânge care îmbibase până la refuz covorul tocit. Era ușor de 
văzut de unde provenea tot sângele: corpul era atât de mutilat, 
încât cu greu se mai putea distinge dacă fusese bărbat sau 
femeie. 


1 Persoană care întreprinde ceva numai ca să fie făcut, dar în argou mai înseamnă și 
homosexual, căruia îi place să se îmbrace cu hainele persoanelor de sex opus. (n.tr.). 


39 


Avea fața acoperită cu machiaj, aplicat atât de gros și de 
țipător, încât părea opera unui copil. 

Braţele musculoase ale cadavrului fuseseră trecute prin 
mânecile unei bluze de femei - o bluză atât de strâmtă încât 
materialul se rupsese în nenumărate fâșii. În jurul taliei mai era 
înfășurată neglijent și o fustă. 

— Jagger l-a îmbrăcat așa după ce l-a omorât, îi explicase 
persoana care îi arătase fotografia. Cred că în mintea lui își 
imagina că i-a tras-o unei fete. 

JoAnna simţise cum i se ridică stomacul până la gât și dădu 
drumul pozei repede de parcă simpla atingere a ei ar fi putut 
cumva s-o infecteze cu nebunia pe care o exprima. 

Totuși, acum, așa cum dormea liniștit în celula lui, Jagger 
părea perfect inofensiv. 

Dar ea știa bine că este doar o aparenţă. 

Dacă s-ar fi înșelat, Bobby Breen ar fi fost și azi în viaţă. Dar 
Bobby Breen murise, pentru că JoAnna însăși îi găsise cadavrul 
chiar ieri, înghesuit într-o bucătărie mare unde el și Jagger 
lucraseră împreună. Gol pușcă, bărbatul avea organele genitale 
retezate cu un capac de conservă zimţată, care fusese folosit și 
pentru despicătura de la gât, obrajii și buzele vopsite în roșu cu 
suc de struguri, iar în dreptul taliei îi fusese legat un șorț pe post 
de fustă improvizată. 

Jagger nu rostise niciun cuvânt despre ceea ce găsise ea în 
dulap. De fapt, nu spusese nimic niciodată. 

— Vor să-l ducă în oraș pentru evaluare, i se comunicase 
JoAnnei cu o oră în urmă, în timp ce căpitanul îi înmânase 
ordinul de transfer pentru Jagger din închisoare la spital. Nu 
înțeleg de ce se mai deranjează - dacă vor să afle că într-adevăr 
e nebun, nu trebuie decât să mă întrebe pe mine. 

„Sau pe mine”, adăugase în gând JoAnna. Dar se abţinu să 
rostească ceva cu glas tare. Apoi se uitase la ceas - era trecut 
de miezul nopţii, dar în niciun caz aproape de patru dimineaţa 
când îi trezeau de obicei pe deţinuţii ce urmau să fie transferați. 

— De ce la ora asta? 

Căpitanul ridică din umeri. 

— După capul meu cred că vor să-l facă dispărut - să-l scoată 
de aici înainte să-i vină cineva de hac. Toată lumea îl plăcea pe 
Breen și toţi îl urăsc pe Jagger. Așa că nu știu ce putem face? 


40 


JoAnna stătea acum în faţa celulei lui Jagger situate pe 
palierul al doilea al închisorii Centrale. 

— E vremea să mergem. 

Deși vorbise foarte încet pentru a nu-i trezi pe ceilalți deținuți 
care dormeau, Jagger deschise brusc ochii. Se ridică în capul 
oaselor, uitându-se fix în ochii ei și, ca întotdeauna, JoAnna 
trebui să reziste impulsului puternic de a se da înapoi în faţa 
mâniei ce răzbătea din privirea bărbatului. 

— Ridică-te în picioare, întoarce-te cu fața spre perete și 
mâinile la spate! porunci ea. 

Jagger aruncă o privire peste umărul femeii, către Ruiz, care 
filma în tăcere cu o cameră video fiecare secundă a transferului 
deţinutului. Fără să spună niciun cuvânt, Jagger se supuse. Când 
se dădu jos din patul de fier, silueta lui înaltă de peste un metru 
nouăzeci și cele o sută și ceva de kilograme tatuate din plin se 
profila deasupra ei ca o umbră uriașă, și JoAnna de-abia rezistă 
tentaţiei de a se trage un pas îndărăt. 

Doar după ce îi încătușă mâinile, femeia deschise ușa. El dădu 
să se răsucească, dar JoAnna se repezi și apucă lanțul dintre 
cele două cătușe care-i acopereau încheieturile, ridicându-i 
brațele suficient de mult pentru ca bărbatul să înţeleagă că-l va 
durea și mai tare dacă i le forțează și mai sus. 

— Eu zic să ne mișcăm încet, ca niște băieţi cuminţi, îi spuse 
ea. 
In timp ce Ruiz continua să filmeze, JoAnna îl împinse pe 
Jagger afară din celulă, apoi îi făcu semn să coboare scările ce 
duceau la parter. 

Se opriră la ghereta aflată chiar la intrarea în închisoarea 
Centrală unde alţi doi gardieni îl legară pe Jagger cu lanţuri la 
picioare și în jurul taliei și îi mutară mâinile în față, prinzându-i 
cătușele de lanţul de la mijloc. Apoi porniră încet spre intrarea 
principală, așteptând ca fiecare ușă cu gratii să se închidă în 
spatele lor înainte ca aceea din faţă să se deschidă. 

Era douăsprezece și douăzeci când ieșiră din clădire. O dubiță 
neagră aștepta deja în faţă, iar căpitanul și un alt gardian din 
Brigada Specială se pregăteau să-l preia pe deținut. 

Douăzeci de minute mai târziu, mașina parcă lângă intrarea 
de urgenţă a unui spital. Patru bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme de 
infirmieri îi așteptau cu o targă. Cei doi polițiști se dădură jos, 


41 


unul dintre ei privind într-o parte și-n alta a străzii pustii, în timp 
ce al doilea descuie lacătul de la ușa din spate a dubiţei. 

Un minut mai târziu, Jagger cobori și el din furgonetă. 

— Treci pe targă, spuse unul dintre infirmieri. 

Când văzu că Jagger nu face nicio mișcare să se supună, unul 
dintre gardieni îl înghionti cu vârful armei pe care o ţinea în 
braţe. 

— Eşti surd? Fă ce ţi se spune! 

Cu ochii sticlind de furie, Jagger se întinse pe targă. 

Infirmierii îl legară strâns cu mai multe curele, apoi ridicară 
targa, doi în faţă, și doi în spate. 

Jagger fu transportat rapid prin mai multe uși, apoi pe un 
coridor lung și în cele din urmă în cabina unui lift. 

Ușile se închiseră silențios, dar în loc să apese pe butonul 
care ducea liftul sus la etajele unde erau internaţi pacienţii, unul 
dintre infirmieri introduse o cheie într-o nișă, o răsuci și apăsă 
pe butonul care indica subsolul. 

Cu două niveluri mai jos, ieșiră pe un coridor spațios. Bărbaţii 
începură să împingă targa spre capătul cel mai îndepărtat, 
trecură prin două camere întunecate, apoi ajunseră într-o altă 
încăpere luminată doar de un singur bec prins într-o armătură 
de fier și agăţat în centrul tavanului. 

In spate se vedea o altă ușă de metal. 

Unul dintre infirmieri mai scoase o cheie și deschise ușa. 

Dincolo de ea nu exista altceva decât o beznă profundă. 


42 


e CAPITOLUL 5 


Probabil că dormise o vreme, dar nici corpul, nici mintea lui 
Jeff nu se bucuraseră de odihnă. Salteaua subțire ce-l despărţea 
de metalul rece al patului nu era cu nimic mai moale decât fierul 
însuși; coapsa stângă îi amorţise, spatele îi înţepenise, iar 
umărul stâng îl durea din cauza presiunii pe care o suportase în 
orele lungi ale nopţii. Işi simțea fiecare mușchi mult mai slăbit 
decât noaptea trecută, de parcă ar fi alergat până la epuizare, în 
loc să doarmă. Nici cu moralul nu stătea prea bine, pentru că pe 
măsură ce minutele nesfârșite se scurgeau unul după altul, 
realitatea teribilă a tot ceea ce i se întâmplase îi invada 
gândurile. La început refuzase să accepte adevărul, pentru că 
încă se mai agăța de câteva raze firave de speranţă, care, chiar 
și acum, după ce procesul se terminase, reușeau uneori să Îi 
elibereze din lumea supranaturală în care era închis. Dar când 
zgomotele nopţii - strigătele și înjurăturile deţinuţilor furioși, 
gratiile care zăngăneau când gardianul de pază trecea cu 
bastonul peste ele - se potoleau în sfârșit, speranța se topea și 
adevărul ieșea la lumină la fel de rece precum celula și patul de 
fier pe care își odihnea oasele. 

„Poate că ar fi trebuit s-o omor pur și simplu”, își spuse el. 
Atunci cel puţin ar fi fost cuvântul lui împotriva unui trup lipsit 
de viaţă. Ce chestie, nu? Să scapi basma curată după ce comiţi 
o crimă, dar faci pârnaie doar pentru că ai încercat să ajuţi pe 
cineva. La dracu' - tipii pe care îi întâlnise în închisoare aveau 
dreptate: Odată ce te săltau, totul se terminase. Nu mai avea 
nicio importanță dacă făcusei ceva sau nu - erai doar tu 
împotriva polițiștilor, iar aceștia câștigau întotdeauna. 

Așa că va trebui să suporte până la capăt. Își va îndeplini 
condamnarea, se va feri de necazuri și va ieși afară pe cât de 
repede posibil. lar apoi... 

Dar nici nu se putea gândi la asta. Singurul lucru care îi venea 
în minte acum era prăpastia care se deschidea hidoasă în faţa 
lui. O prăpastie în care urma să fie aruncat și în care nu existau 
decât blocurile de celule, plictiseala și teama constantă. 


43 


Când rumoarea vocilor și zăngănitul gratiilor îl înconjurară din 
toate părțile, se ridică în picioare și își trase pe el hainele - 
aceleași haine pe care le purta de o săptămână și pe care i le 
adusese Heather, după ce i le luase pe celelalte. 

Hainele pe care avea să le ridice astăzi din nou, numai că 
acum urma să fie mutat la Rikers. 

Amorţit, mișcându-se mai degrabă automat decât conștient, 
își începu rutina de dimineaţă. O oră mai târziu stătea în fața 
uneia din miile de uși închise. Era încadrat de doi ofițeri, dar 
dincolo de gratii nu se vedea niciun alt deţinut. Ușa se deschise 
și păși afară. 

Se trezi în mijlocul refugiului dintre închisoarea Centrală și 
clădirea Curţii de Justiţie. Deși zorii încă nu-și făcuseră simțită 
prezența, întunericul din curtea împrejmuită cu ziduri solide era 
împrăștiat de lumina neoanelor fluorescente, astfel încât putea 
vedea clar pasarela de deasupra care unea cele două clădiri prin 
dreptul etajului al doilea. Chiar în faţa intrării în Curtea de 
Justiţie se zărea un autobuz, în care primul lot de deţinuţi din 
Rikers Island fusese transportat aici pentru ziua de judecată. In 
următoarele câteva ore aveau să stea fie în sălile de așteptare, 
fie într-una din gheretele penitenciarului, exact așa cum 
așteptase și el zile întregi în timpul procesului său. Chiar înainte 
de a intra în clădire, ultimul deținut din șir se întoarse și se 
holbă la Jeff. Înţelegând exact unde urma să fie dus Jeff în 
dimineaţa aceasta, îi zâmbi și-și linse sugestiv buzele. După ce-i 
făcu languros cu ochiul lui Jeff, deținutul își continuă drumul, 
înghiontit de gardian, și dispăru pe ușa tribunalului. 

Parcată la câţiva metri mai departe de autobuz, flancată de 
doi polițiști, se găsea o dubiţă neagră și fără ferestre, marca 
Ford. 

— Chiar stilat s-ar putea zice, remarcă unul dintre polițiștii de 
lângă Jeff, zâmbindu-i sarcastic. Pleci cu ditamai limuzina. 

Jeff se abținu să răspundă ceva; învățase deja că atunci când 
unul dintre gardieni făcea o glumă, el trebuia să tacă mâlc. 

După ce gardienii de la penitenciar îl escortară până la 
mașină, ceilalți doi îi deschiseră ușa din spate. Aplecându-și 
capul, Jeff se urcă înăuntru, strecurându-se pe una dintre 
banchetele laterale. Chiar în faţa lui era un grilaj metalic vopsit 
în negru care îl despărțea de cealaltă banchetă, unde nu aveai 
acces decât prin ușa laterală. In faţa acesteia urma un alt grilaj 


44 


despărțitor, o altă banchetă și în sfârșit un ultim grilaj masiv și 
de-abia apoi compartimentul șoferului. Când Jeff se așeză, cu 
mâinile încă în cătușe, ușa se trânti în spatele lui și auzi cum 
lacătul se izbește cu putere de metalul rece. 

Un minut mai târziu, unul dintre polițiști urcă la volan, iar 
celălalt se așeză pe locul din dreapta lui. 

Deși nu se vedea aproape nimic prin cele trei straturi de bare 
metalice și apărătoarea de vânt, Jeff reuși totuși să zărească 
porțile mari din fața dubiţei deschizându-se larg și imediat 
mașina trecu printre ele, cotind spre dreapta. La următorul bloc 
schimbă direcţia spre stânga, apoi merse în linie dreaptă cam 
trei cvartale. După ce coti din nou în stânga, Jeff surprinse cu 
coada ochiului un indicator. 

Elizabeth Street. 

Drumul era aproape pustiu, cu excepţia câtorva camioane de 
marfă și când semaforul se făcu verde, dubița acceleră. Dar, 
după niciun kilometru, mașina începu să reducă viteza. 

Şoferul viră la dreapta și, în sfârșit, Jeff pricepu încotro se 
îndreptau: chiar în faţa lui se vedea Podul Williamsburg. 

Pe Bowery Street semaforul era verde, așa că polițistul care 
conducea apăsă încă o dată pedala de acceleraţie. 

Exact când treceau prin mijlocul intersecţiei, ceva se izbi de 
dubiţă, lovind ușa glisantă din dreapta. După ce ușa se îndoi, 
mașina derapă și se învărti, pierzându-și direcţia. Smulse un 
hidrant de pe marginea drumului, după care intră direct într-o 
clădire situată pe partea de vest a Bowery Street. Aruncat de pe 
locul său la primul impact, Jeff se agăță de grilajul din faţa lui. O 
secundă mai târziu se lovi cu umărul de peretele dubiței și o 
durere ascuţită îl fulgeră de-a lungul braţului. 

O învălmășeală de voci și strigăte se ridică deasupra 
zgomotului scos de apa care ţâșnea ca un gheizer din hidrantul 
spart. Brusc, cineva deschise ușa din spate a dubiţei, aproape 
smulgând-o din balamale. 

— Hai, afară, imbecilule! porunci un glas aspru. 

Ameţit și pe jumătate orbit de sângele care i se scurgea dintr- 
o rană de la frunte, Jeff cobori, împleticindu-se. 

Păși pe caldarâm, nu prea sigur pe picioarele sale. Apa din 
hidrant se scurgea în picături fine peste tot și o mulţime de 
oameni îmbrăcați în zdrențe păreau să se fi materializat din 
neant. În timp ce vagabonzii se îmbulzeau din ce în ce mai tare, 


45 


căscând gura la spectacolul gratuit, cineva îl apucă pe Jeff de 
cot și îi șopti repezit la ureche: 

— Nu scoate niciun cuvânt, nu te gândi la nimic, nu face 
nimic! la-te după mine și poate reușim să te scoatem de aici! 

Înnebunit de durere și de usturime din cauza sângelui care-i 
înecase ochii, Jeff nu ezită nicio clipă. Realizând că pentru prima 
dată, după luni de zile, se află în libertate, despovărat de 
atmosfera apăsătoare a celulelor cu gratii, inspiră adânc aerul 
rece al dimineţii și porni târșâindu-și picioarele spre gura de 
metrou de pe partea cealaltă a intersecţiei. 

De-abia când ajunse în capătul scărilor ce duceau spre staţia 
subterană, se opri pentru câteva clipe. În jurul lui dansau 
umbrele nopţii. jetul de apă continua să țâșnească din hidrantul 
distrus. Sub el se zărea puternic luminată cripta fără ferestre a 
stației de metrou. 

Dacă fugea, putea dispărea în beznă, pe nesimţite. 

Putea să fie singur, pentru prima dată după atâta amar de 
vreme. 

Întunericul, liniștea și, cel mai mult, aerul proaspăt îl atrăgeau 
ca un magnet, dar chiar când era pe punctul de a face primul 
pas, totul se schimbă. 

O sirenă, apoi alta zguduiră tăcerea nopţii. Un moment mai 
târziu cea de-a treia sirenă de poliţie se alătură corului strident. 

Toate veneau spre el, încercuindu-l parcă în scena 
supranaturală ce se desfășura în fața lui. 

Atunci se întâmplă. 

Dubiţa explodă și când mingea de foc se ridică în aer, 
instinctele preluară conducerea. Se adăposti sub copertina 
intrării de la metrou, protejându-se de resturile în flăcări care 
cădeau peste tot, apoi se repezi pe scări în jos. 

Totul se petrecu în doar câteva secunde. Bărbatul care-l 
scosese din dubiţă sărea deja peste barierele rotative ale staţiei 
pustii. Jeff îl urmă, alergând de-a lungul celor două șiruri de 
trepte și ajunse pe peron exact când garnitura de metrou se opri 
în stație. Ușile se deschiseră și Jeff se îndreptă spre ele. 

— Hei, omule, te-ai ţicnit sau ce? Poliţiştii care patrulează o să 
te înhaţe fix în cinci minute! spuse bărbatul. 

Trăgându-l de braţ pe Jeff, acesta porni grăbit spre capătul 
îndepărtat al peronului. 


46 


— Vino, strigă el. Mai repede, înainte să apară și celălalt 
metrou! 

Jeff se ţinu după el, cu picioarele tremurând de efort și mintea 
prea paralizată ca să gândească limpede. Când ajunseră la 
capăt, se opriră. În faţa lor nu se mai vedea decât un zid gol. 

Se întoarse și privi în direcţie opusă. Trenul tocmai pleca, iar 
luminile roșii din spatele lui dispărură rapid. Mai era o singură 
persoană pe peron: un vagabond care stătea direct pe podea, 
sprijinindu-se de un stâlp. Auzi un zgomot chiar lângă el și când 
se răsuci să vadă despre ce este vorba, descoperi că bărbatul 
pe care îl urmărise se făcuse nevăzut. Atunci însă se auzi din 
nou vocea: 

— Mișcă-te, mama naibii de treabă! 

În același timp, Jeff surprinse sunetul unor pași care păreau să 
coboare scările din capătul celălalt. 

Când zgomotul deveni și mai puternic, se hotări și sări pe 
șine, năpustindu-se spre tunel. 

Întunericul îl înghiţi într-o clipă. 


47 


e CAPITOLUL 6 


Keith Converse tocmai ieșea de la duș când sună telefonul. Cu 
siguranţă, era maistrul care lucra la remodelarea Leverett-ului - 
o lucrare care va costa în jur de 2 milioane - așa că nu se mai 
sinchisi să ia un prosop și se repezi să iasă din baie și să ridice 
receptorul înainte să intre robotul. 

— Alo! 

— Domnul Converse? Domnul Keith Converse? 

Vocea avea un soi de calm calculat în ea, ceea ce îl puse 
imediat pe Keith în gardă și, în timp ce dădu cu grijă răspunsul, 
îl trecu brusc un fior pe șira spinării. 

— Da, Keith Converse la telefon. Cu cine stau de vorbă? 

— Numele meu este Mark Ralston. Sunt căpitan în cadrul 
Penitenciarului Central Manhattan. Îmi pare sincer rău, dar mă 
văd nevoit să vă spun că a avut loc un accident... 

Plin de apă și tremurând din toate încheieturile, Keith se 
așeză pe pat în timp ce Ralston îi povesti ce se întâmplase cu 
dubita care îl transporta pe fiul lui la Rikers Island. 

— Adică vreţi să spuneţi că e mort? îl întrerupse Keith, înainte 
ca Ralston să rostească chiar el cuvintele fatidice. Vreţi să 
spuneţi că fiul meu a murit? 

— A fost un accident, domnule Converse..., începu din nou 
căpitanul Ralston, cu intenţia de a-i da vestea cât mai delicat cu 
putinţă. 

Dar Keith i-o reteză scurt din nou: 

— Vin acolo imediat. Vreau să știu ce s-a petrecut și aţi face 
bine să găsiţi pe cineva care să aibă niște explicaţii pentru mine. 

Trânti receptorul înainte ca Ralston să mai apuce să adauge 
ceva. 

Mort? Cum să fie Jeff mort? Era imposibil! 

Keith continua să zacă nemișcat pe pat, refuzând să accepte 
ceea ce i se povestise, când telefonul sună din nou. De data 
asta îl ignoră și după cel de-al patrulea ţărâit se opri, apelul fiind 
preluat de robotul pentru mesagerie montat la telefonul din 
bucătăria de la parter. 

Mary. 


48 


Trebuia să-i spună lui Mary. 

Se apropie de telefon, dar șovăi. Ce să-i spună când nici el nu 
știa prea multe? Dar trebuia să-i vorbească, trebuia să-i zică 
ceva. Întinse mâna după receptor și degetele începură să-i 
tremure când formă numărul. Încă mai încerca să-și aleagă 
cuvintele potrivite când intră robotul telefonic și îi auzi vocea cu 
tonul ei vesel la fel de fals și de forțat ca și nota de speranţă pe 
care încerca s-o insufle mesajului său. „Sunt eu, draga mea”, 
începu el, rostind în mod inconștient apelativul pe care îl folosise 
de-a lungul anilor în care crezuse că mariajul lor mai are o șansă 
de supraviețuire și pe care îl evitase cu atâta grijă din ziua când 
ea îl părăsise. „S-a întâmplat ceva și trebuie să mă duc în oraș 
să văd despre ce este vorba...” 

Vocea i se stinse, în timp ce căuta disperat în minte o 
modalitate prin care să-i spună și ei totul. 

„A avut loc un accident, și Jeff... aăă...” 

Brusc, valul de sentimente pe care îl ţinuse în frâu de când 
discutase cu căpitanul Ralston îl copleși cu totul. Simţi un nod în 
gât, și ochii i se umplură de lacrimi. 

„Uite, chiar trebuie să plec... mă duc să aflu ce s-a întâmplat. 
Te sun mai târziu.” 

Se întoarse în baie, se șterse cu prosopul și se îmbrăcă. Cinci 
minute mai târziu ieși din casă, se urcă în furgoneta Ford care îi 
servea nu numai ca mijloc de transport, dar și pe post de birou 
și se îndreptă spre autostradă. Pe la jumătatea drumului, intră 
într-un restaurant McDonald's, comandă un McMuffin și o cafea, 
apoi își sună maistrul în timp ce se apropie cu mașina de 
fereastra de unde urma să-și ridice comanda. 

— O să fiu plecat toată ziua. Crezi că te descurci? 

— Ai păţit ceva? întrebă Vic DiMarco. Nu prea pari în apele 
tale. 

— N-am timp acum, spuse Keith. Tu vezi doar ca treaba să 
meargă bine, da? lar dacă sună Mary, transmite-i, te rog, că o să 
vorbesc cu ea de îndată ce aflu ceva. 

— Dar de ce să nu te sune ea? se miră DiMarco. 

— Pentru că o să închid rahatul ăsta de mobil, de-aia, gemu 
Keith. Nimeni n-o să mă poată găsi pentru o vreme, așa că 
vreau să ai grijă de lucruri în locul meu. 

Vocea lui căpătă o notă aspră: 


49 


— Eşti în stare să te descurci, da? Că doar de-aia te-am 
angajat! 

DiMarco ignoră tonul furios al lui Keith. 

— Nu vrei mai bine să-mi spui ce naiba se petrece? 

— O să-ţi spun când o să știu și eu, se răsti Keith. 

Inchise clapeta telefonului mobil și odată ajuns în sfârșit în 
dreptul ferestrei, îndesă niște bani în mâna femeii cărunte din 
spatele tejghelei și băgă punga cu mâncare în mașină. 
Manevrând volanul cu o mână, scoase cu cealaltă sangviciul 
uleios din pungă. Incepuse deja să mestece când își dădu seama 
că nu va putea înghiţi nici măcar o bucăţică. Puse sandviciul 
înapoi în punga de hârtie, se mulţumi să soarbă puţină cafea 
călduță spunându-și că și poate mai târziu va fi în stare să 
termine și brioșa cu ou și cârnat. Când intră din nou pe 
autostradă băuse deja tot paharul de cafea. 

e 

În clipa în care intră pe ușile Centrului Manhattan, Keith retrăi 
fiorul ce-i devenise familiar. „Centrul Manhattan, își spuse el în 
gând. Ce fel de nume e ăsta, de ce încearcă să-i facă pe oameni 
să creadă că e vorba de un hotel, când e clar ca lumina zilei că 
nu e decât o închisoare?” 

Prima dată când văzuse clădirea cu o jumătate de an în urmă 
- și prima dată când simţise fiorul ciudat pe care nu-l mai 
cunoscuse până atunci - avu senzaţia că este o parte a lumii pe 
care nu o înțelege. Cu excepţia câtorva bărbaţi îmbrăcaţi în 
costum - probabil avocaţi - cei care se învârteau prin hol erau 
genul de oameni pe care îi văzuse doar la televizor. 

Oameni care fuseseră arestați în Bridgehampton doar pentru 
felul cum erau îmbrăcați. 

Cei tineri aveau întotdeauna un aspect rebel. Un aer de mânie 
și sărăcie. Ochii care nu străluceau din cauza drogurilor 
clocoteau de furie și, când se uitau la el - lucru care se întâmpla 
destul de rar -, Keith știa că arată ca un străin pentru ei, la fel 
cum și lui i se păreau că ei vin din altă lume. Marea majoritate 
păreau deprinși cu închisoarea și procedurile, așa cum era el cu 
procesul de obţinere a autorizaţiilor din Districtul Suffolk. 

La cea de-a treia vizită, Keith aproape că nu le mai acordase 
nicio atenţie oamenilor din hol. 

Astăzi nici măcar nu trebuia să se mai gândească la proceduri 
- la fel ca oricare alt obișnuit al clădirii, își goli automat 


50 


buzunarele, trecu prin detectorul de metale și depuse carnetul 
de șofer, dar primi în schimb o legitimaţie de vizitator. Polițistul 
care îl escortă până în micul birou al căpitanului Mark Ralston 
avea o expresie de un calm studiat, similar cu acela pe care îl 
sesizase în vocea lui Ralston la telefon trei ore mai devreme. 
Biroul era zugrăvit în aceeași nuanţă bolnăvicioasă de galben- 
verzui care acoperea mare parte din pereţii clădirii. 

Ignorând mâna pe care Ralston i-o întinse când se ridică în 
picioare, Keith se uită îndârjit direct în ochii bărbatului. 

— Vreau să aflu totul. 

Ralston își lăsă mâna să cadă pe lângă corp și cu toate că 
Keith Converse continua să stea în picioare, el se așeză la loc pe 
scaunul din spatele biroului. 

— O să vă povestesc pe îndelete, zise el. Din păcate, nu vă 
pot spune și de ce s-a întâmplat așa. 

Făcu o pauză și Keith se așeză și el pe scaunul de lemn care 
era singura piesă de mobilier din încăpere neacoperită cu 
dosare sau hârtii. Ascultă în liniște tot ceea ce știa Ralston. 

— Doi dintre polițiștii noștri se aflau în drum spre Rikers 
împreună cu fiul dumneavoastră, când o mașină s-a ciocnit cu 
dubița lor. Aceasta s-a răsturnat și a luat foc. 

Keith tresări și Ralston își încleștă pumnii. p 

— Nu s-a putut face nimic, domnule Converse. In dubiță au 
fost prinși și cei doi gardieni. Nimeni nu a supraviețuit. 

„Nimeni nu a supravieţuit...” 

Cuvintele rămăseseră atârnate în aer, ecoul lor răsunând între 
zidurile încăperii și lovindu-l pe Keith în moalele capului cu 
puterea unui ciocan. După ce realiză sensul celor spuse de 
Ralston, speranţa de care se agăţase până atunci se topi. 

— Vreau să-l văd, rosti el încet. 

Işi îndreptă din nou privirea spre Ralston, numai că de data 
asta ochii lui erau plini de durere. 

— Vreau să-mi văd fiul. 

Ralston ezită. Văzuse deja cadavrele celor doi polițiști care 
muriseră în dubiţa incendiată și se întrebă dacă Keith Converse 
va fi suficient de puternic să facă faţă unei astfel de priveliști. 
Dar înţelegea că nici Keith Converse nu prea avea de ales, așa 
cum se întâmplase și cu el cu două ore în urmă. Numai privind 
cadavrele - scrutând mai degrabă chipul morţii - Ralston putuse 


51 


accepta realitatea celor petrecute cu cei doi colegi ai săi și era 
conștient că și pentru Keith Converse va fi la fel. 

— Fiul dumitale se află la Institutul de Medicină Legală, spuse 
Ralston în cele din urmă. 

Începu să noteze adresa pe spatele unei cărţi de vizită, apoi 
se răzgândi. 

— O să vă conduc până acolo. 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, Keith Converse se îmbărbăta 
înainte ca asistentul de la morgă să deschidă sertarul în care se 
afla cadavrul fiului său. Când tânărul infirmier începu să tragă 
cearșaful care-l acoperea, Keith se răzgândi și se pregăti să 
plece. Parcă simţindu-i șovăiala, infirmierul se uită la el, 
întrebându-l din ochi dacă vrea cu adevărat să facă asta. Keith 
încuviinţă din cap. Atunci, tânărul trase cearșaful. 

Un chip - sau ceea ce fusese odată un chip - apăru expus în 
lumina strălucitoare a neonului fluorescent. Pielea era complet 
arsă. lar în locul ochilor rămăseseră numai orbitele goale, negre 
din cauza fumului și a sângelui închegat. 

În locul nasului văzu doar niște cartilagii, iar dinţii sparţi 
formau o grimasă acolo unde altădată fuseseră buzele. 

Resturile de haine care arseseră fuseseră îndepărtate cu grijă. 
Pentru Keith, goliciunea trupului avea ceva aproape obscen în 
ea, încât cu greu se abţinu să nu întoarcă într-o parte capul. Dar 
n-avea voie să facă asta. Trebuia să se uite la Jeff, să-l vadă 
pentru ultima oară. 

După ce infirmierul puse la loc cearșaful peste forma inertă, 
Keith se trezi închinându-se pentru prima dată după mulți ani și 
rostind în tăcere o rugăciune pentru sufletul fiului său. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Converse, rosti blând Mark 
Ralston în timp ce ieșeau din morgă. 

Keith nu vorbi până când nu părăsiră clădirea. 

— Nu-mi vine să cred, zise el. 

Inspiră și expiră profund, ca și cum ar fi vrut să scape nu 
numai de mirosul oribil de formol ce plutea în aer, dar și de 
teribila imagine ce avea să fie ultima lui amintire despre fiul 
său. 

— Aș vrea să vă pot spune ceva care să..., începu Ralston. 


52 


Se chinui să găsească vorbele potrivite, apoi renunţă, știind 
că nimic pe lumea asta nu-l putea mângâia pe Keith Converse. 
Keith clătină din cap. 

— O să mă descurc..., trebuie doar să mă obișnuiesc cu ideea. 

Trase din nou adânc aer în piept și de data asta un fior îl 
cutremură din cap până-n picioare. 

— Și trebuie să găsesc o cale să-i spun mamei lui ce s-a 
întâmplat. 

— E greu, oftă Ralston. Sincer, dacă e ceva ce pot să fac 
pentru dumneavoastră... 

Keith își ridică privirea spre el și se uită fix în ochii lui. 

— Ai putea, zise el. De fapt, e ceva ce aţi fi putut face cu toţii. 
L-aţi fi putut descoperi pe cel care a atacat-o în realitate pe 
Cynthia Allen. 

Făcu apoi un semn cu capul spre morgă. 

— Și atunci fiul meu ar mai fi încă în viaţă, nu? 

ÎI aţinti din nou cu privirea pe Mark Ralston. 

— Ei bine, să te ia dracu’, Ralston. Să vă ia dracu’ pe toţi. 

Se răsuci și se îndreptă grăbit pe stradă. 

e 

Ceva îl rodea pe Keith, ceva îi chinuia subconștientul chiar din 
clipa în care se urcase iarăși în furgoneta sa și pornise înapoi 
spre Bridgehampton. Ceva legat de ceea ce văzuse la morgă. 

Ceva legat de trupul lui Jeff. 

Nu mai voia să-și amintească îngrozitoarea imagine, sperând 
să o alunge cât mai departe. Dar oricât de tare încercase, 
aceasta revenea. Revenea și-l chinuia întruna. 

Apoi, exact când ieși de pe autostradă, își dădu seama ce era. 

Nu era vorba de ceea ce văzuse - nici pomeneală! Din contră, 
avea legătură cu ceva ce nu văzuse! 

Tatuajul! Imaginea mică a unui soare care răsare deasupra 
unei piramide și pe care Jeff, convins de trei prieteni de-ai lui, și- 
| făcuse în timpul unei vacanțe de primăvară în Caraibe cu doi 
ani în urmă. Era destul de ascuns, chiar pe interiorul coapsei. 

„Nu prea am fost sigur că vreau să-mi fac așa ceva, îi 
explicase el când i-l arătase într-un târziu tatălui său. Dar măcar 
aici nimeni nu-l poate vedea, dacă nu i-l arăt eu. Și dacă o să mă 
deranjeze de-adevăratelea - sau dacă n-o să-i placă lui Heather 
-, îl scot cu laser.” 


53 


Dar lui Heather îi plăcuse și, din câte știa Keith, nici lui Jeff nu 
începuse să-i displacă. 

lar cadavrul pe care îl văzuse la morgă nu avea tatuajul. 

Keith simţi cum inima îi bate nebunește și apucă atât de 
strâns volanul, încât atunci când opri la primul stop, 
încheieturile degetelor i se albiseră de tot. Alungă toate celelalte 
gânduri, concentrându-se doar asupra imaginii cadavrului lui 
Jeff. 

Una dintre părţile care nu fuseseră distruse de incendiu era 
zona organelor genitale. „O simplă arsură ca atunci când te 
înroșești de prea multă expunere la soare”, își aminti el că se 
gândise când cearșaful fusese îndepărtat și dăduse cu ochii de 
contrastul oribil dintre arsurile din partea superioară și pielea 
mai puțin distrusă din partea de jos, unde materialul gros al 
blugilor o protejaseră mai bine. 

Acolo nu exista niciun tatuaj. 

lar asta însemna că... 

„Nu, mă înșel, își spuse Keith, refuzând să-și ducă până la 
capăt gândul. Probabil că și-l scosese mai înainte.” 

Dar chiar și-așa, n-ar fi trebuit atunci să aibă o cicatrice? 

lar acolo nu zărise nicio cicatrice, cel puţin nu în părțile 
vizibile. Și dacă nu exista niciun tatuaj și nicio cicatrice, atunci... 

Refuză din nou să se mai gândească, dar când lumina 
semaforului se făcu verde și mașina din spatele lui începu să 
claxoneze, Keith rămase pe loc, incapabil să facă vreo mișcare. 

Și gândul se completă singur. 

„Jeff nu e mort.” 

Dacă fiul lui nu-și îndepărtase tatuajul, atunci cadavrul pe 
care îl văzuse la morgă nu era al lui Jeff. 

Cu mâinile tremurânde, Keith ridică telefonul mobil, îl 
deschise, apoi căută în agenda acestuia până când găsi numărul 
de acasă al lui Heather Randall. Apăsă repede numărul și 
așteptă nervos până când se stabili conexiunea. 

Răspunse robotul telefonic. 

„Keith Converse la telefon, spuse el. Sună-mă imediat ce 
primești acest mesaj, Heather. Trebuie să știu dacă Jeff mai 
avea încă tatuajul. Cel cu soarele care răsare peste o piramidă.” 

Îi lăsă numărul lui de celular, apoi întrerupse convorbirea. 

De data asta, nu-și mai închise mobilul. 

ÎI lăsă deschis și se rugă să sune cât mai curând. 


54 


e CAPITOLUL 7 


Telefonul lui Keith începu să ţărâie în mai puţin de un minut 
din clipa în care lăsase mesajul pe robotul telefonic din 
apartamentul lui Perry Randall. li desfăcu repede clapeta, își lipi 
mobilul de ureche și rosti precipitat: 

— Heather? Spune-mi că Jeff nu și-a șters tatuajul. 

Dar nu Heather era la capătul firului, ci soţia lui. 

— Tatuajul? se miră Mary. Keith, despre ce tot vorbești? Ce s- 
a întâmplat? 

Keith îi ignoră întrebarea. 

— Mary? Unde ești? 

— Sunt acasă, începu Mary. Dar... 

— Rămâi acolo, o întrerupse Keith. Vin în zece minute. 
Trebuie să ies de pe autostradă. 

Mary își ridică vocea și rosti pe un ton aproape certăreţ: 

— Spune-mi acum despre ce este vorba, Keith. Te sun de ore 
întregi, dar telefonul tău... 

— Am avut mobilul închis, zise Keith. Te rog frumos să te 
calmezi, Mary. 

— Dar sunt calmă, se răţoi Mary cu vocea și mai ascuţită. Dar 
tu la ce te aștepți când vii și-mi spui... of, mai am un apel în 
așteptare. Stai să scap de el și... 

— Răspunde, Mary. lar eu ajung la tine imediat. 

Închise mobilul înainte ca ea să mai adauge ceva și, după 
numai opt minute, își parcă furgoneta în spaţiul liber din faţa 
galeriei de artă de pe Hoquaquogue Road, apoi o luă grăbit pe 
aleea îngustă ce ducea la micul apartament al lui Mary. Ușa era 
deschisă și în prag stătea soția lui, lividă la faţă. 

— E mort! spuse ea. Și nici măcar nu mi-ai zis! 

Keith întinse braţele ca s-o strângă la piept, dar ea îl împinse 
cât colo. 

— Poliţiştii mi-au povestit că a fost nu știu ce accident. 

— Da, asta mi-au spus și mie, răspunse Keith, întinzând 
mâinile din nou și apucând-o drăgăstos de umeri. Il transportau 
la Rikers Island și la câteva străzi de Podul Williamsburg, o 
mașină a intrat direct în dubiță. lar dubiţa a luat foc. 


55 


Keith simţi cum Mary încremenește, parcă pregătindu-se 
pentru următoarele lui cuvinte: 

— N-au mai putut să-l scoată. 

— Este pedeapsa lui Dumnezeu, oftă Mary. Așa a vrut 
Dumnezeu să... 

— Nu e nicio pedeapsă a lui Dumnezeu! i-o reteză Keith. 
Dumnezeu n-are nimic de-a face cu toate astea! 

Mary se feri de atingerea lui, de parcă ar fi plesnit-o, dar el se 
prefăcu că nu bagă de seamă și continuă: 

— Mai e ceva, totuși. Când l-am văzut... 

Mary se dădu înapoi, făcând ochii mari. 

— L-ai văzut? întrebă ea uluită. Cum vine asta? 

— Trebuia să discut cu ei, spuse el. Trebuia să aflu ce s-a 
petrecut de fapt și eu... Ezită, apoi continuă: Trebuia să-l văd cu 
ochii mei. 

Pentru prima dată, Mary întinse mâna și-l atinse pe Keith, 
odihnindu-și degetele pentru câteva clipe pe braţul lui. 

— Ar fi trebuit să mă iei și pe mine, zise ea. Ar fi trebuit să fiu 
cu tine. 

Amintindu-și imaginea teribilă pe care se forțase să o uite - 
carnea pârjolită și trăsăturile distruse -, Keith scutură din cap. 

— Nu, spuse el răgușit, încercând să-și stăpânească emoţiile. 
Nimeni n-ar trebui să vadă ce am văzut eu. Dar... 

Se opri brusc. Era chiar pe punctul de a-i mărturisi despre 
tatuaj și despre îndoielile ce-i încolţiseră în suflet, dar se întrebă 
dacă era înţelept să procedeze astfel. Dacă îi spunea și se 
dovedea că greșise... Gândurile îi fură întrerupte de țârâitul 
celularului său. 

— Tocmai am aflat ce s-a întâmplat, spuse Heather Randall de 
la capătul celălalt al firului, cu vocea tremurând. Tata m-a 
sunat... mi-a zis ceva de un accident, dar... eu nu pot... pur și 
simplu nu-mi vine să cred... nu Jeff! El... 

— Heather, ascultă-mă cu atenţie, interveni Keith. Îți 
amintești tatuajul lui Jeff? 

— Tatuajul lui? repetă ea, puţin perplexă, ca și cum nu ar fi 
înţeles prea bine despre ce este vorba. 

— Da, piramida. Piramida și soarele. 

Heather tăcu un moment, parcă tot neînțelegând, dar apoi 
zise: 

— Sigur că îmi amintesc. 


56 


În timp ce soţia lui îl privea curioasă, Keith simţi cum pulsul 
începe să-i bată mai repede. 

— Îl mai avea? 

— Dacă-l mai avea? repetă Heather și mai uimită. Desigur. De 
ce să nu-l mai aibă? 

Keith își păstră vocea pe un ton cât mai neutru: 

— Uneori oamenii și le șterg. 

— Nu era cazul lui Jeff. El își iubea tatuajul. 

— Ești convinsă că încă îl mai avea? insistă Keith. 

— Păi, normal că sunt convinsă, răspunse Heather. Adică... 
Domnule Converse, ce se întâmplă? De ce este tatuajul lui Jeff 
atât de important? 

Keith șovăi, pe de o parte dorind să-i spună lui Heather 
despre ideea care se înfiripase în mintea lui, dar pe de altă parte 
voia să o scutească de o speranță falsă în situaţia în care el se 
înșela. Dar expresia de pe chipul lui Mary îi arăta că era deja 
prea târziu, iar vorbele îi confirmară bănuielile. 

— Ce este, Keith? întrebă Mary. De ce o întrebi despre tatuaj? 

Keith ezită, apoi recunoscu: 

— Sunt aproape sigur că trupul pe care l-am văzut azi- 
dimineaţă nu avea niciun tatuaj. 

— Vrei să spui că e posibil să nu fi fost Jeff? întrebă Mary, 
realizând imediat semnificaţia cuvintelor lui. 

— Nu știu, spuse Keith, încercând să o protejeze atât pe Mary, 
cât și pe Heather, în cazul în care se dovedea o pistă falsă. 

— Vreau să văd, spuse Mary. Vreau să văd cu ochii mei. 

Două ore mai târziu, Keith se afla din nou la morgă în fața 
sertarului în care zăcea cadavrul pe care-l văzuse dimineaţă. De 
data asta însă, în stânga lui stătea Mary, iar în dreapta Heather. 

— Trebuie să văd și eu, îi spusese Heather când o găsiră, 
așteptând chiar la ușa de la intrare. 

Keith încercase să o facă să se răzgândească, dar, la fel ca și 
Mary, aceasta insistase. 

Acum, când sertarul fu tras în afară, bărbatul simţi cum 
degetele i se înfig în mușchii de la braţul lui stâng. Infirmierul - 
altul decât cel care fusese de serviciu dimineaţă - dădu la o 
parte cearșaful și Mary scoase un sunet gâtuit de oroare. Își 
întoarse fața într-o parte, sprijinindu-se de soțul ei, în timp ce 
încerca să-și stăpânească valul de greață care o năpădea. 


57 


Infirmierul se uită întrebător la Keith. Propriul stomac i se 
făcuse ghem când privi din nou resturile arse, recuperate din 
mașina ce luase foc în dimineața aceea. 

Își îndreptă totuși privirea spre locul în care ar fi trebuit să fie 
un tatuaj. 

Nu văzu altceva decât carne arsă. 


58 


e CAPITOLUL 8 


Nu era nebun. 

Indiferent de ce credeau ceilalţi, Francis Jagger știa că nu este 
nebun. _ 

Fusese nevoit să o ucidă pe fată. Incercase chiar să o 
avertizeze. Când au întâlnit-o prima dată, îi spusese foarte clar 
că trebuie să stea departe de Jimmy. 

Dar ea nu ascultase. 

Dimpotrivă, începuse să se comporte din ce în ce mai 
prietenos cu Jimmy. _ 

Îl avertizase și pe Jimmy în legătură cu ea. Îi spusese că fata 
este exact ca mama lui. 

Jimmy îi zâmbise, așa cum făcea întotdeauna. 

— Haide, Jag..., tu nici măcar nu ţi-o amintești pe mama ta. 

Dar el și-o amintea foarte bine. Își amintea cum, pe vremea 
când era încă un băieţel - chiar înainte de a merge la școală -, 
maică-sa începuse să-și piardă vremea cu cineva. Ted, ăsta era 
numele lui. Și din clipa în care îl întâlnise pe Ted, știuse ce avea 
să se întâmple. 

— Nu-ţi face griji, Francie, îi tot spunea ea. N-o să mă 
despartă de tine. E 

— Nu îmi mai spune așa! Asta-i un nume de fată! 

— Nu-i adevărat. Și dac-ar fi, ce? 

ÎI ridicase deasupra capului și-l învârtise în aer. 

— Nu ești tu destul de frumușel încât să fii fetița mea iubită? 

Băiatul care locuia alături o auzise când îi spusese așa și de 
atunci începuse să-l strige Francie. Apoi Francine. 

Ura chestia asta. 

Și probabil că l-ar fi putut convinge pe băiat să nu-i mai zică 
așa, numai că, înainte de a se hotărî cum avea să facă asta, 
venise într-o zi acasă și descoperise că mama lui plecase. 

Nu mai era nici mama lui, nici Ted, nici lucrurile lor. 

O așteptase să se întoarcă, încercase să nu plângă, mâncă 
toată mâncarea pe care o găsi în frigider și rămase treaz toată 
noaptea ca să audă când vine mama lui să-l ia și pe el. 


59 


Așteptase și următoarea zi, și noaptea următoare, dar mama 
lui nu mai venise acasă. 

În cele din urmă, apăruse un străin și-l trimisese să trăiască 
împreună cu altcineva. 

Locuise cu o mulţime de persoane, mutându-se dintr-o casă în 
alta, fără să rămână în niciuna suficient de mult încât să capete 
sentimentul că face parte dintr-o familie. Își aminti de toţi 
oamenii care îl primiseră pentru câteva săptămâni, dar niciodată 
mai mult de câteva luni. Dacă l-ar fi întrebat cineva, nu ar fi fost 
în stare să lege chipurile lor de niște nume. 

Singura persoană pe care și-o amintea cu adevărat - și pe 
care voia să și-o amintească - era Jimmy. 

ÎI întâlnise cu trei ani în urmă și știu pe loc că aveau să devină 
buni prieteni. În mare parte acest lucru se întâmplase datorită 
zâmbetului lui Jimmy și a sentimentului pe care îl trezea în el. 
Nu mai simţise ceva asemănător din ziua în care îl părăsise 
mama lui. El și Jimmy ajunseseră de nedespărțit, îmbătându-se 
și drogându-se câteodată. Jimmy nu avea locuinţă, așa că l-a 
lăsat să vină și să stea cu el. Îi dăduse chiar patul lui, iar el 
dormea pe canapea. Jimmy i-a zis atunci că patul era suficient 
de mare pentru amândoi și vorbele lui aproape că distruseseră 
tot. Timp de o secundă simţi că-i vine să-l omoare pe Jimmy, dar 
apoi se stăpâni. 

— Eu nu sunt poponar, a spus el, cu vocea tremurând de 
furie. 

Zâmbetul lui Jimmy păli. 

— Hei, omule, dar n-am spus niciodată așa ceva. Eu am zis 
doar că patul e suficient de mare. Nimic altceva, bine? 

Și totul fusese bine până în ziua în care au cunoscut-o pe 
Cherie. 

— Se scrie ca în franceză, adăugase ea, de parcă lui îi păsa. 
Înseamnă „scumpă”. 

Zâmbise spre Jimmy când spusese asta și Jimmy îi zâmbise și 
el. 

În clipa aceea Jagger știu că ea o să plece cu Jimmy, așa cum 
făcuse mama lui cu Ted. Dar el nu îngăduise să se întâmple așa 
ceva. Ghicise exact când plănuiau să o facă - toată ziua știuse. 
Din felul în care se priveau, din felul în care își vorbeau când 
credeau că el nu ascultă. Dar el înţelesese întocmai ce puneau 
ei la cale. 


60 


Chiar îi atrăsese atenţia lui Jimmy. 

— Aveţi de gând s-o ștergeţi, nu? Te-ai hotărât să pleci cu ea 
exact așa cum a făcut mama cu Ted. 

— Ce naiba tot îndrugi acolo, omule? întrebase Jimmy, dar 
ceva din privirea lui îl asigura pe Jagger că știe exact despre ce 
vorbește. De ce să vreau să mă car cu ea? Tu ești fratele meu, 
Jag. Tu și cu mine suntem importanţi! 

Jimmy îi zâmbise și Jagger ar fi dat orice ca să-l creadă - își 
dorea să-l creadă mai mult decât orice altceva pe lume. Dar n- 
avea cum și, în noaptea aceea, în timp ce fumau niște iarbă pe 
care Cherie o adusese de undeva, începu să vadă lucrurile 
foarte, foarte clar. 

Nu-și putea lua privirea de la Jimmy - se uita la ochii lui, la 
trupul lui zvelt și la felul în care zâmbea. 

Începuse să se gândească la cât de frumușel era. 

Atât de frumușel că mai că-i venea să-l sărute. 

Se scuturase repede de gândurile acelea. Cum dracu' îi 
trecuse așa ceva prin cap? El nu era poponar! 

Dar cu cât încerca să se gândească mai puţin, cu atât 
imaginea atrăgătoare a lui Jimmy îl obseda și mai tare, deși știa 
că nu e normal. 

„Jimmy e bărbat, pentru Dumnezeu! Îi atârnă ceva între 
picioare!” 

Dar dacă n-ar fi fost așa, și ar fi avut sfârcuri..., sfârcuri ca ale 
lui Cherie... 

Mai trase un fum din ţigara pe care o împărțeau toți trei și- 
atunci lucrurile începură să fie învăluite de o ceaţă ciudată. Nu- 
și mai amintea exact ce s-a întâmplat după aceea, cu excepţia 
faptului că-și dorea să-l atingă pe Jimmy. Voia atât de tare să-l 
atingă. 

Dar nu era normal - nu era normal deloc! Era doar un bărbat 
la fel ca toți bărbaţii. 

Și în clipa aceea descoperi metoda prin care putea îndrepta 
lucrurile! Trebuia să le aranjeze în mod firesc. 

Să-l aranjeze pe Jimmy. 

Cherie adormise și Jimmy îi zâmbea din nou numai lui, în felul 
acela care îl făcea să simtă un gol în stomac. Testiculele 
începură să-l doară și penisul i se întări. 

— Haide, șopti Jimmy. Vino, Jag..., tu ești fratele meu. Știi 
foarte bine ce vrei. Așa că vino și ia. 


61 


Se întinse pe podea și Jagger realiză că și Jimmy voia la fel de 
tare. 

Jimmy voia să fie aranjat, astfel încât să poată fi împreună. 

Cuţitul intră foarte ușor în Jimmy - îi străpunse cămașa, 
coapsele și apoi inima. Jimmy nu simţi nicio durere - Jagger n-ar 
fi vrut ca pe Jimmy să-l doară. Jimmy păru doar surprins pentru 
o secundă, apoi rămase nemișcat, mușchii i se relaxară și își fixă 
privirea asupra lui. 

Încă mai zâmbea, și Jagger știu că totul e în regulă. 

Apoi înfipse cuțitul în Cherie. Nici măcar nu se trezise - zăcea 
în continuare în aceeași poziţie, doar că sfârcurile ei nu se mai 
mișcau în sus și în jos așa cum făceau atunci când respira. 

Îi dezbrăcă pe amândoi, fiind foarte atent să nu-l deranjeze pe 
Jimmy. Apoi, decupă sfârcurile lui Cherie și le aranjă cu grijă pe 
pieptul lui Jimmy. 

Atunci veni partea cea mai urâtă. Nu voia să atingă penisul lui 
Jimmy - nici măcar nu voia să se uite la el. Dar trebuia, pentru 
că numai așa putea să-l taie. Era mult mai mare decât al lui și 
trecu parcă o veșnicie până când acesta se desprinse. Dar când 
în sfârșit reuși să scape de el, totul deveni perfect. 

Jimmy nu mai arăta ca un băiat - arăta ca o fată. 

O fată drăguță. 

Exact genul de fată pe care și l-ar fi dorit mama lui pentru el. 

Dându-și hainele jos, Jagger se așeză lângă Jimmy. 

Apoi îi mângâie faţa cu degetele, urmări linia zâmbetului și îi 
dădu într-o parte de pe frunte o șuviţă de păr. 

Îl sărută pe Jimmy blând la început, apoi din ce în ce mai tare. 

Se lipi de Jimmy până când deveniră aproape un singur corp, 
apoi începu să se frece de pieptul lui, până când... 

Nu-și mai amintea nimic după aceea - decât momentul în 
care venise poliţia. 

Le spusese că nu e vina lui, ci a lui Jimmy și a lui Cherie. Dacă 
Jimmy nu ar fi plănuit să fugă cu Cherie... 

Dar îl luaseră de acolo și-l aruncaseră în închisoare. 

ÎI închiseseră și-i spuseseră că nu o să mai iasă niciodată de 
acolo. 

Și acolo rămăsese până când veniseră după el noaptea 
trecută. Nu scosese niciun cuvânt când l-au luat din celulă și l- 
au urcat în dubițţă, dar a ascultat și a auzit unde îl duceau. 

La un spital. 


62 


Bănui că trebuie să aibă legătură cu Bobby Breen. Jagger îl 
plăcuse pe Bobby Breen aproape la fel de mult ca pe Jimmy. Și 
Bobby Breen îl plăcuse pe el. Dar ceva se întâmplase cu Bobby - 
ceva ce Jagger nu-și mai amintea exact. Fuseseră împreună - 
foarte aproape unul de altul - într-una din încăperile acelea 
foarte mici din spatele bucătăriei, unde lucrau amândoi. Atunci 
s-a întâmplat ceva cu Bobby. A început să se transforme într-o 
femeie - o femeie frumoasă. Jagger își dorise la nebunie să o 
sărute pe femeia aceea, să facă dragoste cu ea. 

lar ea îl lăsase. Il lăsase să-i facă tot ceea ce el dorise. 

Nu se mișcase, nu încercase să-l respingă. 

Stătea pur și simplu întinsă acolo pe podea și multă vreme 
după ce făcuse dragoste cu ea, el o privise. Era frumoasă - chiar 
mai frumoasă decât Bobby Breen. După aceea, nu-și mai 
amintea mare lucru. Unii oameni îl întrebaseră ce naiba făcuse, 
dar el nu le-a spus nimic, știind că oricum nu l-ar fi ascultat 
nimeni. 

Îl duseseră la spital, dar, în loc să-l pună într-un salon, l-au 
dus la subsol. Atunci începu pentru prima dată să creadă că nu 
este în regulă ceva și în cele din urmă vorbi: 

— Unde dracu' suntem? strigă el. Ce se petrece aici? 

Dar în loc să-i răspundă, unul dintre infirmieri îl lovi atât de 
tare, încât îl dobori imediat la pământ. Următorul lucru pe care 
și-l mai amintea după aceea era că se trezise în camera în care 
se afla acum. 

O cameră care nu avea ferestre și duhnea a urină, rahat și 
gunoi. Pe podea se zăreau câteva saltele găurite, iar din tavan 
atârna un singur bec. 

Ușa de la carceră era încuiată pe dinafară. 

Jagger n-avea nici cea mai vagă idee de când era închis aici 
sau în ce zi se afla, ori dacă afară era noapte sau nu. Din când în 
când aceiași tipi care-l scoseseră din spital deschideau ușa și îi 
dădeau ceva de mâncare. De cele mai multe ori era pâine 
uscată, dar uneori îi aduceau și bucățele de carne, iar apa i-o 
puneau într-o cană de tablă veche. 

De fiecare dată când veneau, el îi întreba ce au de gând să 
facă cu el, dar aceștia nu voiau să-i spună. 

— O să afli. 

Asta era tot ce auzea. 

— Și când o să afli, o să-ţi placă... o să-ţi placă mult de tot. 


63 


Acum îi auzea din nou venind, le auzea pașii în afara ușii. 
Băgară cheia în broască și imediat balamalele scârțăiră. 

Deschiseră apoi larg ușa, împinseră un bărbat înăuntru, apoi 
ușa se închise din nou. 

Închisă și zăvorâtă. 

Jagger se uită spre bărbat. Era tânăr, avea poate douăzeci și 
doi sau douăzeci și trei de ani. Exact vârsta lui Jimmy. 

Dar nu avea ochi albaștri ca ai lui Jimmy. Ci căprui. 

Căprui, ca ai mamei lui. 

Și păr creţ, tot ca al mamei lui. 

Și părea speriat. 

— Ai și tu un nume? îl întrebă Jagger. 

Bărbatul ezită, apoi încuviinţă din cap. 

— Jeff. 

— Jeff, repetă încet Jagger, mai mult ca o șoaptă. 

Apoi dădu din cap. 

— Îmi place. Îmi place mult de tot. 


64 


e CAPITOLUL 9 


Tăcerea care se lăsă între Mary și Keith pe drumul de 
întoarcere spre Bridgehampton, nu avea nimic din pacea care 
înconjura cuplurile ce trăiau de suficient de mult timp împreună 
pentru a-și da seama de starea sufletească a celuilalt fără să fie 
nevoie de cuvinte. Mai degrabă tăcerea dintre ei era ca un golf, 
ca o prăpastie care se lărgise de-a lungul anilor până într-un 
punct în care nici măcar o tragedie ce-i afecta pe amândoi nu-i 
mai putea face să stabilească o punte de comunicare. 

Totuși, Mary simţea că trebuia să spună ceva. Durerea lui 
Keith era o prezenţă aproape palpabilă în interiorul camionetei, 
iar femeia știa că el nu avea destulă credinţă ca să-l ajute să 
îndure singur întreaga nenorocire. Așa că, după ce rosti toate 
rugăciunile pe care le știa pentru salvarea sufletului lui Jeff, își 
îndreptă atenţia spre bărbatul care îi fusese soț atâţia ani. 

— Știu cât îţi este de greu, Keith, spuse ea încet, uitându-se 
fix în ochii lui. Dar dacă îţi vei deschide inima în faţa Lui, Domnul 
te va ajuta să porți povara pe care tot El ţi-a dat-o. 

Își mușcă buza, știind că următoarele ei cuvinte îi vor provoca 
și mai multă durere, dar și că acestea trebuiau rostite. 

— Noi suntem cauza suferințelor noastre, spuse ea. Acum 
mulți ani, când te-am lăsat să mă... 

Tăcu brusc, nemaidorind să continue cu voce tare. 

— Ei bine, știi la ce mă refer. E numai vina noastră. 

Pentru moment, Keith nu-i răspunse și se mulțumi să-i arunce 
o privire piezișă, clătinând trist din cap. 

— Pentru Dumnezeu, Mary, oftă el. De ce trebuie să te 
învinovățești? N-am făcut nimic rău, orice ar spune părintele 
Noonan. lar Jeff cu atât mai puţin. 

— Păi, dacă nu a făcut nimic rău..., începu Mary, dar Keith n-o 
lăsă să termine. 

— Te rog să nu mă mai baţi la cap cu juriul, cu Cynthia Allen 
sau cu cine știe ce altceva, mormăi el. Jeff nu i-a pricinuit niciun 
necaz femeii aceleia. Sunt convins. 

Apoi, uitându-se direct în ochii ei, o întrebă: 

— Și cadavrul de la morgă? Nu era al lui Jeff. 


65 


Cuvintele o loviră pe Mary în stomac cu puterea unui pumn. 
Cum adică nu era Jeff? Despre ce vorbea? Aaaa, îl înțelegea 
perfect - durerea provocată de moartea fiului lor era peste 
puterile lui. Dar să o nege - să pretindă că nu se întâmplase 
nimic - nu însemna decât să prelungească agonia și să o 
transforme în ceva și mai îngrozitor atunci când va fi nevoit să o 
accepte. Mary se aplecă spre fostul ei soț și-l apucă de mână. 

— Keith, ai fost acolo... l-ai văzut. Nu te va ajuta deloc să 
încerci să pretinzi... 

Keith își smulse mâna. 

— Să pretind? i-o reteză el. Cum adică să pretind? Ştii ce, 
Mary... cel pe care l-am văzut acolo nu era Jeff! 

Mary se lipi de spătar uluită. 

— Pentru Dumnezeu, despre ce vorbești? Ce vrei să spui? 

Keith își mută atenţia dinspre drum spre Mary și o privi furios. 

— Te asigur că nu Jeff era cel pe care l-am văzut noi. Când am 
fost dimineaţă acolo, cadavrul arăta altfel. 

Mary simţi că ameţește. Diferit? Cum venea asta? 

— Tatuajul! rosti el precipitat. Jeff își făcuse un tatuaj, iar 
cadavrul acela nu avea așa ceva! 

— Știu tatuajul lui Jeff, răspunse Mary, încercând să pună cap 
la cap tot ceea ce auzise. Dar nu mai era, pentru că... Ezită, 
cutremurându-se când imaginea corpului mutilat al lui Jeff îi 
apăru în minte. Era ars, Keith! reuși ea într-un final să îngaime. 
Asta nu înseamnă că nu era acolo! 

— Azi-dimineaţă, partea aceea nu era arsă, replică Keith, 
strângând din ce în ce mai tare volanul și apăsând inconștient 
pedala de acceleraţie. lți repet, azi-dimineaţă când am fost 
acolo, partea aceea a corpului nu era arsă. 

Ridică vocea și adăugă: 

— lar acolo nu era niciun tatuaj, Mary! Mă jur... 

— Fii atent! ţipă Mary când furgoneta aproape că se ciocni de 
spatele mașinii din faţa lor. Vrei să te calmezi? Acuma vrei să ne 
omori și pe noi? 

Keith reduse viteza, apoi se înclină puţin să ia mâna lui Mary. 
De data asta însă, ea fu cea care își trase mâna, lipindu-se cât 
putu de tare de portieră, mutându-se cât mai departe de el. 

— E mort, Keith, spuse ea cu vocea tremurând. Jeff e mort și 
tu va trebui să te obișnuiești cu gândul ăsta. 


66 


— Nu trebuie să mă obișnuiesc cu nimic până nu aflu 
adevărul. Și-ţi mai zic o dată că nu ni l-au arătat pe Jeff! 

Mary vru să-i dea un răspuns pe măsură, dar își mușcă buza - 
o mușcă tare de tot, până când i se mai domoli mânia. Când 
vorbi din nou, avea privirea aţintită drept înainte. 

— Du-mă acasă, spuse ea. Du-mă acasă și gata. Nu știu ce-ţi 
trece prin cap și nici nu vreau să știu. 

— Mă gândesc..., începu Keith, dar Mary îl întrerupse. 

— Fiul nostru a murit azi-dimineaţă, zise ea. Trebuie să mă 
obișnuiesc cu ideea. Trebuie să accept povara care mi s-a pus 
pe umeri. Nu știu în ce fel, dar trebuie să încerc. Însă nu pot s-o 
fac alături de cineva care pretinde că nu s-a întâmplat nimic. 
Așa că du-mă acasă, Keith. Du-mă acasă și nu mai vorbi cu 
mine. 

Se lăsă din nou tăcerea peste ei, numai că de data asta nici 
Mary, nici Keith nu se mai străduiră s-o înlăture. 


67 


e CAPITOLUL 10 


Până atunci, Jeff nu realizase că îi este frică de întuneric. Dar 
până în ziua aceea nu mai cunoscuse niciodată bezna profundă, 
genul acela de întunecime care te face să te întrebi dacă vei 
mai vedea vreodată, care te învăluie ca un giulgiu și care te 
sufocă la fel de tare pe cât te orbește. Habar n-avea unde se 
află și nici nu știa de cât timp stătea acolo. Singurul lucru real 
era lumina difuză a unui singur bec care atârna agăţat de tavan 
și care îl împiedicase până acum să o ia razna. 

Săvârșise o greșeală - înțelegea perfect asta acum. Când 
bărbatul care îl condusese pe scările ce duceau în staţia de 
metrou Bowery sărise de pe peron, repezindu-se în umbrele 
întunecate ale tunelului, ar fi trebuit să rămână pe loc - ar fi 
trebuit să aștepte poliţia, care era doar la câteva secunde în 
urma lui. Dar nu gândise atunci. N-avusese timp pentru așa 
ceva. Așa că dăduse frâu liber instinctelor. 

lar instinctele care se ridicaseră din cea mai primitivă parte a 
creierului său erau cele ale unui animal sălbatic vânat. Se 
răsucise pe loc și se afundase în tunelele de la metrou, fiindu-i 
mai puțin frică de bărbatul care îl însoţise în jos pe scări, decât 
de oamenii care alergau după el pe peron. Se strecurase printre 
șine, încercând disperat să ţină pasul cu silueta din faţa lui - o 
formă efemeră care devenea vizibilă doar atunci când era 
luminată de razele firave ale becurilor mici din tunele. Aproape 
că se lovi de bărbatul care alerga, fără să-și dea seama că 
acesta se oprise. 

În afara gâfâiturilor lui și a inimii care bătea să-i spargă 
pieptul, mai auzi un sunet. 

Un zgomot cunoscut care se apropia din ce în ce mai tare. 

În depărtare apăru o lumină. 

— leși de pe șine! răcni bărbatul. Acum! 

Jeff dădu să treacă peste șina din stânga lui, dar bărbatul îl 
apucă de braţ. 

— Aici! 


68 


Pe jumătate arătându-i, pe jumătate târându-l după el, 
bărbatul îl conduse până la o pasarelă îngustă. Il trase pe Jeff 
după el într-o nișă strâmtă scobită în zidul de beton al tunelului. 

Zdrăngănitul se transformă într-un muget terifiant și punctul 
de lumină deveni o rază care străpungea întunericul ca o suliță. 
Jeff se dădu înapoi, lipindu-se de peretele rece. 

Trenul zbură pe lângă ei atât de aproape, încât, dacă ar fi 
întins mâna, ar fi putut atinge monstrul de metal și de sticlă. 
Norii de praf îi învăluiră în vârtejul lor și, când Jeff inspiră, începu 
să se înece și să tușească. Instinctiv își ridică mâna, dar bărbatul 
de lângă el i-o apucă strâns înainte ca aceasta să se atingă de 
trenul care trecea în mare viteză. Brusc, totul se termină, iar 
urletul metroului se topi la fel de repede pe cât apăruse. 
Înecându-se în continuare din cauza prafului ridicat în aer și 
tremurând atât de tare încât genunchii păreau să-l lase dintr-o 
clipă în alta, Jeff se sprijini de perete până când, într-un final, 
tusea i se potoli. 

— Cel mai rău e prima dată, zise bărbatul. După o vreme însă, 
înveţi să-ţi ţii respiraţia - așa praful nu te mai îneacă atât de 
tare. Haide. 

Cu pas sigur de parcă s-ar fi aflat pe străzile de la suprafață, 
bărbatul sări înapoi pe șine. Jeff îl urmă și câteva minute mai 
târziu tovarășul lui intră într-un pasaj care se deschidea spre 
stânga, apoi urcară pe o scară și trecură din nou printr-o altă 
serie de pasaje, toate pline cu conducte. 

Jeff n-avea nici cea mai mică idee cât de mult merseseră prin 
tunele și nici cât de departe ajunseseră. Nu știa nici cât ar putea 
fi ceasul și, în plus, își pierduse orice simţ al direcţiei din clipa în 
care urcase pe prima scară. Tot ceea ce știa era că, dacă nu se 
ținea după bărbat, atunci, fără îndoială, s-ar fi pierdut definitiv. 

Pierdut undeva sub oraș. 

Pierdut în întuneric. 

Exact când epuizarea pusese stăpânire pe el, întrebându-se 
cât va mai putea continua în ritmul ăsta, se trezi în fața unei uși 
grele de metal. Bărbatul o deschise și-l împinse înăuntru. Ușa se 
închise în spatele lui cu o bufnitură surdă. 

La început, lumina din încăpere fusese atât de puternică, 
încât aproape că-l orbi pe Jeff cu strălucirea ei. După câteva 
secunde, când ochii lui se obișnuiră, își dădu seama că nu este 


69 


singur. În încăpere mai era un bărbat - un bărbat cu câţiva ani 
mai mare decât el. 

Mai în vârstă și cu mult mai înalt decât el, poate chiar cu 
cincisprezece centimetri. Bărbatul avea și vreo douăzeci de 
kilograme în plus faţă de el, dar nu părea deloc gras. 

Jeff recunoscu uniforma portocalie pe care o purtau deţinuţii 
de la Rikers Island, imediat după ce își primeau condamnarea. 
Era exact ceea ce ar fi trebuit să îmbrace el acum, dacă dubița 
nu ar fi fost lovită de mașina aia. 

— Ai și tu un nume? îl întrebă bărbatul. 

Ezită, apoi clătină afirmativ din cap. 

— Jeff. 

— Jeff, repetă bărbatul încet, aproape ca o șoaptă. 

Apoi acesta dădu și el din cap. 

— Îmi place. Îmi place mult de tot. 

Bărbatul zâmbi spre el, lăsând să i se vadă un dinte lipsă. 

— Eu sunt Jagger, spuse el. 

Zâmbetul îi pieri de pe faţă când se uită la hainele lui Jeff. 

— Tu nu ești de la pușcărie, așa-i? întrebă el pe un ton 
bănuitor. Că, dacă tu crezi că io mă-ntorc acolo, atunci tre’ să-ți 
chemi niște ajutoare. lo nu mă-ntorc înapoi. 

Jeff scutură repede din cap când văzu pumnul încleștat și 
imens al lui Jagger. 

— Nu te duc nicăieri. Nici măcar nu știu unde suntem. 

— Sub spital, îi spuse Jagger, așezându-se mai bine pe 
salteaua care era singurul obiect din încăpere. 

— Spital? întrebă Jeff. Ce spital? 

— Ala la care m-au dus pe mine. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Jagger se încruntă, apoi dădu din cap, ridicând din umeri. 

— Habar n-am. Uneori mi-e greu să gândesc, înţelegi? 

Zâmbetul îi reveni pe chip, apoi bătu cu palma salteaua. 

— Vrei să stai jos? 

Jeff șovăi, apoi încuviinţă din cap, în timp ce strânse cu putere 
butonul de metal de la ușa din spatele lui. 

Deși acesta se răsuci, ușa era încuiată. 

Jagger se ridică de pe podea și făcu un pas spre el. Vocea lui 
căpătă un ton ameninţător: 

— Nu pleci nicăieri. Nu vreau să pleci. 


70 


Jeff crezu că știe despre ce spital vorbea Jagger. Trebuia să fie 
Bellevue. Auzise diverse povești despre acest loc de la oamenii 
din penitenciar. „Aș prefera să fiu la Rikers”, spuneau marea 
majoritate, cutremurându-se. „Cel puţin acolo nu toată lumea e 
nebună.” Dar de ce să-l aducă pe Jagger la Bellevue? Și, în 
definitiv, de ce fusese închis la Rikers? 

— Nu plec nicăieri, repetă el când văzu pumnul încleștat al lui 
Jagger. 

Se mută de lângă ușă și Jagger se relaxă. 

Asta se întâmplase cu o oră în urmă - sau poate două, ori 
poate chiar mai mult. Jeff nu era sigur. Intr-un final se așezase 
pe jos, sprijinindu-se de perete. La un moment dat avu senzaţia 
că adormise pentru câteva minute, dar nu mai era deloc sigur 
de asta. Insă când deschise ochii, Jagger stătea pe saltea, 
privindu-l. Pe Jeff îl dureau toate mădularele, și răceala 
betonului îl pătrunsese până la os. 

Apoi lumina se stinse și întunericul teribil îl înconjură din toate 
părţile. 

Întuneric și tăcere. 

O beznă atât de groasă și de grea, încât aproape că îl sufocă 
și o tăcere atât de profundă, încât avu impresia că nu o să mai 
audă nimic niciodată. 

— Jagger? zise el, sunetul vocii lui răsunând nefiresc de tare 
în întuneric. 

— Ce-i? răspunse Jagger aproape șoptind. 

Dacă aprecia corect, Jagger se afla în continuare pe saltea în 
cealaltă parte a camerei. 

Atunci simţi cum ceva i se urcă pe picior și, când întinse mâna 
să-l lovească, atinse ceva moale. Animalul chiţăi când se izbi de 
perete. 

Un şobolan! 

Jeff își strânse picioarele, apoi se ridică. 

Apoi auzi altceva. 

O voce de partea cealaltă a ușii: 

— Mișcă-te de lângă ușă! Așezaţi-vă amândoi pe saltea și nu 
faceți nicio mișcare! Incercaţi numai să vă mișcați și ușa se va 
închide, iar lumina nu se va mai aprinde. Până număr la zece! 

Bărbatul începu să numere și pentru o clipă Jeff rămase 
paralizat. Unde era salteaua? Cum naiba s-o găsească? 

— Jagger, șopti el. Unde ești? 


71 


— Aici, răspunse Jagger. 

Jeff făcu un pas spre locul de unde venea vocea lui Jagger, 
apoi încă unul. 

— Spune ceva, șopti el în întuneric. 

Dar în loc să vorbească, Jagger se întinse spre el prin beznă, 
mâna lui uriașă atinse piciorul lui Jeff, apoi îl strânse cu putere. 

— E-n regulă, spuse Jagger. Te-am prins. 

Când bărbatul de afară termină de numărat, Jeff se lăsă pe 
saltea. 

Ușa se deschise și o rază strălucitoare de halogen spintecă 
întunericul, orbindu-l pe Jeff la fel de tare ca și bezna de mai 
devreme. 

— Bine aţi venit în joc, spuse vocea. Câștigaţi, sunteți liberi. 
Dacă pierdeţi, veţi muri. 

Jeff auzi cum ceva este așezat pe podea. 

Raza de halogen dispăru și încăperea se cufundă din nou în 
beznă. 

Ușa se închise cu o bufnitură înfundată. 

Și atunci se aprinse lumina din nou. 

Lângă ușă era un vas mare emailat plin cu ceva ce părea un 
fel de tocană. Două linguri ieșeau din masa gelatinoasă. Lângă 
bol mai era și o canistră. 

Jagger se ridică în picioare și aduse vasul pe saltea, așezând-o 
între ei și oferindu-i o lingură lui Jeff. 

Jeff scutură din cap. 

Jagger ridică din umeri și începu să mănânce. 

În timp ce-l privea pe celălalt bărbat mâncând cu poftă, Jeff se 
gândi la cuvintele pe care le auzise mai înainte: „Câștigaţi, 
sunteţi liberi. Dacă pierdeţi, veți muri.” 

Își mută privirea dinspre Jagger spre unicul bec care atârna 
deasupra. 

„Câştigaţi, sunteţi liberi. Dacă pierdeţi, veţi muri.” 

lar dacă se stingea lumina... 

Dar Jeff știa ce se va întâmpla dacă se stingea lumina. 
Întunericul sufocant îl va învălui din nou și ceea ce se ascundea 
în întuneric va începe din nou să se târască spre el. 

Își repeta cuvintele în gând: 

„Bine aţi venit în joc. Câștigaţi, sunteți liberi. 

Dacă pierdeţi, veţi muri.” 


72 


e CAPITOLUL 11 


Keith Converse se simţea de parcă n-ar fi dormit deloc. 
Petrecu seara singur, ceea ce nu fusese o idee prea bună. Băuse 
aproape o jumătate de sticlă de scotch - și nici măcar un scotch 
din acela bun pe care el și Mary îl păstrau de obicei pentru 
musafiri. Era o băutură ieftină pe care o ţinea la îndemână 
pentru zilele în care simţea nevoia de ceva tare după orele grele 
de muncă. Whisky-ul era suficient de tare și până noaptea 
trecută nu reușise să dea gata mai mult de două pahare și de 
obicei, din al doilea pahar arunca aproape jumătate. Insă 
noaptea trecută niciun strop nu ajunsese la chiuvetă. Băuse 
întruna, sperând că alcoolul va înlătura în final imaginea 
cadavrului pe care îl văzuse. 

Cadavrul despre care toată lumea îi spusese că este al fiului 
său. 

Toată seara o petrecuse așezat în scaun, sorbind whisky și 
încercând să uite ce văzuse și ceea ce îi spusese Mary: „E mort, 
Keith... Jeff e mort și trebuie să accepţi asta”. 

Dar tot ce avea în faţa ochilor, oricât de mult scotch își 
turnase pe gât, era bucata aceea de piele nearsă, care 
dimineaţă era intactă, dar care arăta atât de distrusă după- 
amiază, încât tatuajul nu se mai putea vedea chiar dacă 
existase înainte. 

După miezul nopţii a încercat să se culce, dar bucata de piele 
nemarcată nu-i ieșea deloc din minte. Bucata de piele unde ar fi 
trebuit să existe tatuajul. 

Când răsări soarele, Keith renunţă la somn și se ridică din pat 
în încercarea de a-și limpezi minţile cu un duș rece, dar 
îndoielile sale se transformaseră cu timpul în certitudine. 

Cadavrul pe care i-l arătaseră nu era al lui Jeff. 

Atunci ce se întâmplase? 

Era o greșeală? 

Era posibil să i se fi arătat cadavrul altcuiva? : 

Era posibil ca la morgă să mai fi existat un alt cadavru ars? In 
timp ce cafetiera zumzăia încet, Keith intră în micul alcov ce 
prelungea camera de zi și care îi servea drept birou, apoi își 


73 


conecta calculatorul la Internet. Căută pe toate site-urile 
posibile și verifică arhivele tuturor agenţiilor de știri din zonă. În 
ultima săptămână, doar trei oameni din New York muriseră în 
incendiu. 

Jeff și doi gardieni. 

Deci nu-i arătaseră alt cadavru. 

Atunci ce naiba se întâmpla? 

Bău trei căni cu cafea, obsedat de gândurile care nu-i dădeau 
pace. Probabil că Mary avea dreptate - nu făcea altceva decât 
să refuze realitatea celor întâmplate, agăţându-se de orice rază 
de speranţă, oricât de slabă ar fi fost aceasta. „Acceptă”, își 
spusese întruna. Dar în ciuda eforturilor sale disperate, o voce 
din interior continua să-i repete că era în neregulă ceva, că nu 
văzuse corpul lui Jeff la morgă, chiar dacă așa ceva părea 
imposibil. 

Se urcă în furgonetă, intră pe autostradă și porni spre oraș. 
De data asta nu se duse la Institutul de Medicină Legală. Se 
îndreptă spre secţia 5 de poliție de pe Elizabeth Street. 

Parcă într-un garaj din blocul situat la nord de clădirea poliţiei 
și o luă în jos pe trotuarul aglomerat, deși era doar ora nouă 
dimineaţa. Două globuri verzi marcau intrarea în secţie. Cu 
excepţia acestora, clădirea era simplă, de un alb murdar și avea 
la intrare niște uși duble care fuseseră vopsite într-o nuanţă de 
albastru atât de spălăcită, încât Keith se întrebă dacă birocratul 
care alesese culoarea nu era cumva daltonist sau dacă nu 
cumva - și cel mai probabil asta era varianta corectă - primăria 
făcuse o afacere adevărată, cumpărând o cantitate mare de 
vopsea pe care nimeni altcineva în mod normal nu ar fi 
cumpărat-o. Ușile albastre erau deschise totuși, așa că Keith 
intră în micul foaier, după care împinse ușile de sticlă din 
interior, cu tocuri din lemn de stejar, uitându-se automat în jur 
după detectoarele de metal ce erau plasate aproape în toate 
clădirile publice prin care trecuse din dimineaţa în care Jeff 
fusese arestat. Aici nu găsi decât niște birouri gri - din care 
numai două erau ocupate - și câţiva polițiști care discutau 
adunaţi în jurul lor. În dreapta găsi tejgheaua din stejar sculptat 
care constituia centrul vital al oricărei secţii de poliţie. 

Sergentul de serviciu îi ascultă cererea, afișând o expresie 
indiferentă. 


74 


— Să recapitulăm, vă rog, spuse după ce Keith termină. Vreţi 
să vedeţi raportul cu privire la accidentul de ieri-dimineaţă, cel 
de la intersecţia Delancey cu Bowery? 

După ce Keith încuviinţă din cap, sergentul se încruntă. 

— De ce mai exact? 

Keith era pregătit pentru o astfel de întrebare. 

— Fiul meu a murit în acel accident, rosti el încet, fără să 
sugereze în niciun fel bănuielile sale. Vreau să aflu și eu mai 
multe amănunte, atâta tot. 

Sergentul își mută privirea spre doi polițiști de patrulă care 
tocmai se îndreptau spre ușă. 

— Hei, Ryan... n-ai fost tu și cu Hernandez la accidentul ăla de 
ieri-dimineaţă? 

Polițistul se apropie și Keith se prezentă. 

— Mă întrebam cum s-au petrecut lucrurile. Fiul meu... 

Se opri brusc, fără să mai termine propoziţia. 

— Fiul lui a murit în accident, completă sergentul, pe un ton 
plin de compasiune. Vrei să-i povestești tu ce s-a întâmplat? 

Johnny Ryan dădu din cap. 

— Nu prea sunt multe de povestit, zise el. Când am ajuns 
acolo, dubiţa luase deja foc. O rablă de mașină intrase în plin în 
ei. 

— Și șoferul celeilalte mașini? A fost rănit? întrebă Keith. 

Ryan ridică din umeri. 

— Dacă a fost rănit, asta nu l-a încetinit foarte tare. A fugit 
înainte să-l vadă cineva... dar nu vă faceţi griji, o să-l găsim noi. 

Celălalt poliţist, a cărui legitimaţie confirma că este Enrico 
Hernandez, clătină din cap îngândurat. 

— Nu știu cum... rabla aia de mașină fusese furată din 
Queens noaptea trecută. Noi bănuim că vreun puști a șparlit-o 
să facă și el o tură, dar fără martori... 

Ridică din umeri neajutorat. 

— Dar cineva trebuie să fi văzut ceva, insistă Keith. Totuși, 
vorbim de centrul New York-ului... 

— Aţi fost vreodată acolo pe la cinci jumătate dimineaţa? Poţi 
să tragi cu tunu' că nu nimerești pe nimeni. Singurii oameni pe 
care i-am găsit în zonă au fost doar doi beţivani nenorociţi care 
oricum n-o să deschidă gura. Primul cică scormonea prin 
gunoaiele dintr-un tomberon, iar celălalt dormea buștean. Zice 
că nu s-a trezit decât atunci când a sărit totul în aer. 


75 


Apoi, amintindu-și cu cine stă de vorbă, încercă să dea înapoi. 

— Adică... 

— Să înțeleg că nimeni n-a văzut nimic? întrebă Keith. 

— Asta nu înseamnă că am oprit cercetările, adăugă 
Hernandez precipitat. Uite, și noi vrem să știm tot atât de mult 
ca și dumneata cine e vinovatul. N-a fost numai băiatul 
dumneavoastră implicat. Tipu' a omorât și doi gardieni de-ai 
noștri. 

„Sigur, un amărât de deţinut în drum spre Rikers Island n-ar fi 
contat”, adăugă Keith în gând. 

— E posibil să vă amintiţi numele bețivilor? 

— Unu dintre ei este Al Kelly, rosti Johnny Ryan, evident, 
ușurat că poate în sfârșit să-i ofere o informaţie concretă - 
oricât ar fi fost ea de nesemnificativă - bărbatului căruia cu o zi 
în urmă îi murise fiul. Kelly se învârte tot timpul pe acolo. Are 
părul cărunt și foarte lung. E puţin mai înalt decât dumneata. De 
obicei poartă trei sau patru pulovere și o haină, iar dacă nu e 
beat până la 10 dimineaţa, atunci înseamnă că ai greșit 
persoana. 

Îi aruncă o privire lui Hernandez. 

— Îţi aduci aminte cine era tipul celălalt? 

— Parcă Peterson, nu? Ceva de genul ăsta. Nu-mi amintesc 
să-l mai fi văzut înainte, dar asta nu înseamnă că nu-și face 
veacul pe-acolo. 

Se întoarse spre sergentul de serviciu. 

— E vreun motiv pentru care dânsu' n-ar putea vedea 
raportul? 

Sergentul ridică din umeri. 

— Din câte știu eu, nu. 

Arătă spre unul dintre birouri. 

— Întrebaţi-l pe Sayers. Spuneţi-i ce doriţi și o să vă 
servească. 

Keith se întoarse din nou spre cei doi polițiști. 

— E ceva în raport ce nu mi-aţi spus deja? 

— Nu prea multe, oftă Ryan, dând din cap. Aș vrea să fi avut 
și alte date, sincer. Mai avem doi colegi sus care se ocupă de 
caz, așa că poate o să-l găsim pe nenorocit, cine știe? 

— Și ei sunt aici? Colegii de sus? 

Sergentul de serviciu studie avizierul de pe peretele opus, 
apoi clătină din cap că nu. 


76 


— Poate peste vreo jumătate de oră sau cam așa ceva. Puteţi 
aștepta acolo. 

li făcu un semn spre banca de lângă cuier - vopsită în același 
albastru urât ca și ușile de afară - apoi ridică receptorul 
telefonului care începuse să sune. 

— Secţia Cinci, sergent McCormick. 

— Poate o să revin mai târziu, spuse Keith. 

Dar când ieși din clădire, era convins că nu se va mai 
întoarce. 


77 


e CAPITOLUL 12 


Ziua părea mult mai caldă decât era de fapt, și Keith își vârî 
capul între umeri, ferindu-se de vântul rece care bătea pe 
Elizabeth Street în timp ce se îndrepta spre Kenmare, pentru ca 
mai apoi să intre chiar pe Delancey la intersecţia cu Bowery. 
Deși nu trebuia să treacă decât pe lângă câteva blocuri pentru a 
ajunge la complexul de clădiri cenușii din piatră masivă ce 
adăposteau consiliul primăriei, avu senzaţia că intră într-o altă 
lume. Elizabeth Street era presărată de o parte și de alta cu 
construcţii cu patru sau cinci etaje, la parterul cărora se aflau 
tot felul de magazine și sedii de firme, în timp ce mai sus se 
zăreau peste tot rufe întinse pe sârme prinse de scările de 
incendiu și etajul superior. Jumătate dintre magazine erau 
băcănii, dar o bună parte din legumele și fructele chinezești 
expuse îi erau necunoscute. Se văzu nevoit să-și facă loc printr- 
o mulțime de oameni care nici nu zâmbeau, nici nu salutau, și 
nici vorbă să se dea la o parte atunci când nu era loc pentru 
două persoane. La un moment dat, o mașină îl claxonă exact 
când coborâse de pe trotuar ca să evite un grup de adolescenți 
cu inele în urechi, în buze și în nasuri și unul dintre băieţii pe 
care încerca să-i ocolească îl trase înapoi chiar în clipa în care 
taxiul mai avea puţin și dădea peste el. 

— Hei, omule, ferește-te, ţi s-a urât cu zile? îl întrebă puștiul. 

— Mulţumesc, spuse Keith, descoperind că vorbește singur; 
băiatul și prietenii lui se aflau deja la câţiva metri depărtare și 
întreaga scenă i se păru ireală. 

Întorcându-se cu spatele la ei se lovi de un bărbat care 
răsturna un tomberon de gunoi într-un camion. Neatent, 
bărbatul abia dacă-i aruncă o privire și-și continuă lucrul ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Până în dreptul blocului următor, Keith ignoră prezenţa 
oamenilor din jurul lui, concentrându-se doar asupra trotuarului. 
De două ori făcu greșeala să aștepte culoarea verde a 
semaforului la una dintre intersecţii și aproape că se trezi călcat 
în picioare de mulţimea pe care el nu o mai băgase în seamă. 
Ceva mai încolo descoperi trucul pe care toată lumea părea să îl 


78 


cunoască - dacă nu te uitai la taxiuri ca să te ferești, acestea nu 
te loveau. De fapt, șoferii nici măcar nu se deranjau să-l 
claxoneze sau să-l înjure, lăsându-l să traverseze cu aceeași 
mărinimie pe care o acordau cetăţenilor orașului. 

La colțul Kenmare Street, coti la dreapta spre Bowery și 
Delancey - intersecția unde avusese loc accidentul. Nu era prea 
sigur ce spera să afle, dar senzaţia vagă de descurajare - 
aproape dezamăgire -, pe care o resimțea undeva în adâncul 
sufletului, îi spunea că trebuie să se fi așteptat la ceva. 

Furnicarul asiatic de pe Elizabeth Street fu înlocuit brusc de 
magazine ce comercializau echipamente pentru restaurant și un 
mic bistro care sugera că, într-o altă epocă, în zonă locuise o 
importantă comunitate de origine italiană. Vitrinele expuneau 
mixere și aparate de bucătărie, pahare și mobilier pentru baruri 
și o diversitate inimaginabilă de accesorii și dispozitive pentru 
iluminat. Porțiunea aceea de stradă era aproape pustie, iar 
deasupra magazinelor nu existau apartamente. 

Și nici ferestre de la care unii locatari matinali să fi putut 
vedea accidentul ce avusese loc cu o dimineaţă în urmă. 

Era doar o altă intersecţie urbană impersonală prin care 
mașinile se îndreptau spre est pe Delancey către Podul 
Williamsburg, așteptând nepăsătoare în timp ce urmăreau un 
gol în traficul aproape neîntrerupt ce se desfășura la nord și la 
sud de Bowery. 

Nu se mai observa niciun semn al accidentului, cu excepţia 
vitrinelor acoperite cu placaje de lemn ale depozitului în care se 
înțepenise dubița după ce se ciocnise cu mașina cealaltă. 

Niciun semn că aici murise cineva în urmă cu ceva mai mult 
de douăzeci și patru de ore. 

În dimineaţa aceasta, când soarele lumina pieziș locul în care 
dubita neagră luase foc, părea aproape imposibil să se fi 
întâmplat ceva atât de grav. Keith rămase o vreme nemișcat în 
colțul sudic al intersecţiei, încercând să-și imagineze scena de 
ieri-dimineaţă.  Dubiţa probabil că venise dinspre vest, 
îndreptându-se spre pod. Mașina care o lovise era posibil să fi 
mers spre nord pe Bowery și cu mare viteză. Keith știa foarte 
bine cât de grea este o dubiţă Ford, dar nu putea decât să 
ghicească forţa necesară pentru a spulbera efectiv ușa unei 
dubiţe blindate și pentru a o arunca peste stradă direct în 
vitrinele clădirii. După un astfel de impact, cea de-a doua 


79 


mașină ar fi putut fi împinsă fie spre nord, fie ar fi derapat spre 
est. 

Traversă strada și la vreo treizeci de metri spre nord găsi un 
zid care arăta ca și cum o mașină s-ar fi frecat de el, lăsând dâre 
de vopsea pe suprafața lui netencuită. Degetele lui pipăiră 
inconștient urmele lăsate de mașina carenată, apoi se uită în 
spate spre locul unde arsese dubiţa. 

— Măi, omule, da, știu că a fost o izbitură zdravănă, se auzi o 
voce gâjâită. 

Speriat, Keith privi în jos și văzu un trup pipernicit, acoperit cu 
atâtea zdrențe și haine murdare că era aproape invizibil. Stătea 
încovrigat pe pragul unui magazin gol. Se uita tulbure la Keith 
cu niște ochi atât de roșii, încât nu li se distingea culoarea, și pe 
sub stratul gros de jeg de pe faţă se zărea o reţea deasă de 
vinișoare sparte și de răni purulente. 

— Să fi văzut, măi omule... ziceai că-s flăcările iadului. 

Keith simţi cum inima îi bate nebunește și se aplecă repede. 

— Ai fost aici ieri-dimineaţă? întrebă el. Când a ars dubița? 

Buzele bărbatului se întinseră, formând un rânjet strâmb care 
lăsă să i se vadă dinţii știrbi și cariaţi. 

— Păi, unde naiba să fiu? 

Ochii lui urduroși se aţintiră asupra lui Keith. 

— Ai și tu ceva parale? lo n-am mai mâncat cam dă multișor. 

În oricare altă zi, Keith s-ar fi îndepărtat rapid de lângă un 
astfel de personaj și probabil că nici nu s-ar fi uitat la el, dacă ar 
fi putut să-l evite. În Bridgehampton, omul n-ar fi rezistat pe 
străzi mai mult de cinci minute și ar fi fost săltat imediat de 
forțele de ordine, dacă îl puteai considera pe Bill Chapin și pe cei 
trei sergenţi ai lui niște forțe -, urcându-l fără prea multe discuții 
în primul autobuz spre Manhattan. În mod sigur n-ar fi fost lăsat 
să-și facă veacul pe niciuna din străzile în care cetățenii mai 
înstăriți ar fi putut să se împiedice de el, stricându-le astfel ziua. 

Dar asta nu era o zi ca oricare alta și nici nu se afla la 
periferiile familiare ale orașului Bridgehampton, așa că, în loc să 
se ridice în picioare și să se îndepărteze grăbit, își scoase 
portofelul din buzunar. 

Îl deschise ca de obicei, astfel încât să se vadă poza lui Jeff. 

Keith simţi un gol în stomac când zări fotografia fiului său. 
Scoase o bancnotă de cinci dolari și întoarse portofelul spre 
vagabondul care se sprijinea de clădire. 


80 


— L-ai văzut vreodată pe băiatul ăsta? întrebă el. leri- 
dimineaţă? Beţivul se uită printre gene la poză. 

— Nt, mormăi el. Da’ cine e? 

— Fiul meu, spuse Keith. A fost... 

Tăcu brusc și închise portofelul. intreaga scenă îl puse pe 
gânduri. Cum putea să-i explice - bărbatului a cărui mod de 
viață îl adusese în asemenea hal, încât se trezea dimineaţa pe 
pragul unei uși - ce făcea el acolo? Și de ce să-l asculte 
bărbatul, de ce să-i pese? 

Ce naiba căuta e/aici la urma urmei? 

Se agăța de un fir de pai, după cum spunea Mary. 

Beţivanul, cu ochii lipiţi de bancnota de cinci dolari, spuse: 

— Singuru' tip pe care-l văzui fuse ăla din dubă. 

Pulsul lui Keith își înteţi ritmul. 

— Şoferul? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Nt... cine dă vr'un ban p-ăla? 

Se încruntă, apoi întinse șovăitor mâna spre portofelul lui 
Keith. 

— la, lasă-mă să mai văd poza o dată. 

Keith își deschise portofelul din nou, dar îl ţinu departe de 
mâna bărbatului. Acesta se aplecă puţin înainte, holbându-se, și 
Keith se strâmbă când răsuflarea lui - o combinaţie de vin acru 
și tutun - ameninţă să-l copleșească cu duhoarea ei. 

— Nu'ș ce să spui, rosti bărbatul în cele din urmă. 

Keith apropie și mai mult bancnota de el. 

— Posibil să fi fost el, continuă beţivanul. Da, și să nu fi fost. 

Keith îi dădu banii. 

— Ei erau acolo... 

Scutură mâna vag în direcția hidrantului pentru incendii. 

— lar io stăteam chiar p-acilea. Nu prea i-am văzut bine 
înainte să coboare la metrou. 

— La metrou? repetă Keith. Cine s-a dus la metrou? 

Bărbatul oftă ca și cum îi explica ceva unui copil care nu-i 
acordă atenţie deplină. 

— Păi, îţi zisei numa’. Tipu’ pă care l-a scos Scratch dân 
dubiță. 

Vagabondul păru să zărească ceva cu coada ochiului chiar 
peste stradă și se chinui să se ridice în picioare. 


81 


— Tre’ să mă car, murmură el, dar Keith îl apucă de braţ când 
acesta o luă din loc. 

— Scratch? Cine-i Scratch? 

Ochii bărbatului se măriră speriaţi, apoi se mai uită o dată 
peste stradă. 

— lo nu știu, bâigui el. Nu-ș dăspre ce tot vorbești. 

Işi smuci mâna din strânsoarea lui Keith și porni împleticindu- 
se pe stradă, cu o mână ţinându-și gulerul de la jacheta lui 
împuțită, iar pe cealaltă, în care avea bancnota de cinci dolari, o 
băgă repede în buzunar. In timp ce se îndrepta târșâindu-și 
picioarele spre colţul străzii, Keith cercetă cu privirea să 
descopere ce-l băgase în sperieți pe vagabond. 

Nu văzu decât alţi trei vagabonzi - o femeie și doi bărbaţi - 
plimbându-se pe trotuar, femeia împingând un cărucior de 
cumpărături ce părea umplut până la refuz cu tot felul de 
vechituri. Micul grup înainta încet cu capetele plecate, inspirând 
mai degrabă milă, decât teamă. Keith scutură din cap ca să 
scape de jalnica priveliște, dar și ca să alunge sentimentul de 
vină pe care i-l dădea certitudinea că oricum nu va face nimic 
pentru a le îmbunătăţi soarta. 

Metroul. 

Bărbatul spusese că un anume „Scratch” scosese pe cineva 
din dubiţă - cineva care ar fi putut fi Jeff? - și-l dusese la metrou. 

Când ajunse la colțul intersecţiei văzu semnul metrou și 
scările care duceau spre mijlocul de transport subteran. 

Se îndreptă spre ele. 

e 

Al Kelly aruncă o privire peste umăr. Bărbatul care îi dăruise 
cinci dolari se îndrepta în direcția opusă, dar de pe partea 
cealaltă a străzii, Louise și Harry se apropiau. Al nu-l cunoștea 
pe tipul care era cu ei, dar oricum n-avea importanță - nu-i 
mirosea a bine. Arăta ca unul care nu iese deloc la suprafaţă. Al 
se cutremură numai gândindu-se la felul în care trăiau unii. E 
adevărat că și el mai dormea din când în când pe câte un prag 
de ușă sau în parcul de lângă Chrystie Street, dar numai când 
era vreme frumoasă. Însă când se făcea urât afară, dormea 
înăuntru - se ducea la vreunul dintre adăposturi, chiar dacă 
acolo trebuia să asculte obișnuitele predici legate de curăţenie 
și găsirea unei slujbe. Dar măcar trăia ca o fiinţă umană și nu te- 


82 


miri-ce rozătoare care se furișează printre conductele de 
canalizare. 

Desigur că Louise îi povestise că nu e așa rău, mai ales dacă 
știi unde să te duci, dar el n-avea niciun chef să vadă dacă 
vorbele ei se adeveresc sau nu. Indiferent ce s-ar fi întâmplat - 
oricât de rău ar fi stat lucrurile -, se hotărâse să rămână la 
suprafață. 

Se mai uită o dată peste umăr. Louise, Harry și celălalt tip 
traversau strada acum și era aproape sigur că știa ce voiau ei. 

Cei cinci dolari pe care i-i dăduse turistul. 

Rahat! 

Ar fi trebuit să fie mai atent, ar fi trebuit să palmeze bancnota 
sau cel puţin să se asigure că nimeni nu-l vede când o ia - 
ultimul lucru pe care ţi-l puteai dori era să ai bani în portofel. 

Coti pe Rivington Street, traversă oblic apoi se înfundă pe 
aleea Freeman, iuţind ritmul. Poate Louise și Harry n-o să-l vadă 
și chiar și-așa poate reușea să găsească un loc unde să ascundă 
banii, cel puţin până când scăpa de ei. Înainta și mai repede, dar 
bășica purulentă de la piciorul drept îl durea rău de tot astăzi, 
așa că nu se putea mișca în largul lui. Tocmai se pregătea să 
meargă ceva mai vioi când mâna lui Harry îl prinse zdravăn de 
umăr și-l întoarse cu faţa la el. 

— Hei, Al... care-i treaba? 

Al își mută privirea de la un bărbat la altul. 

— Nimic. Caut și io ceva de potol. 

— Și de ce nu-ţi cumperi? întrebă celălalt bărbat. Că doar ai 
parale, nu? 

— N-am nimica, protestă Al, dar strânsoarea lui Harry îi 
încleșta și mai tare umărul. 

— Te-am văzut, Al, spuse Harry. Te-am văzut vorbind cu 
gagiu' ăla și-am văzut și când ţi-a dat banii. Așa că ia zi, despre 
ce vorbeaţi voi, Al? 

Al Kelly oftă din greu - n-avea niciun sens să mai pretindă că 
n-are bani. O să-l caute prin buzunare și probabil că o să-i tragă 
și o mamă de bătaie după aceea. Scoase bancnota de cinci 
dolari și i-o dădu lui Harry. 

— Na, acu' ești mulţumit? 

Dădu să plece, dar cel de-al doilea bărbat îi blocă drumul. 

— Harry te-a întrebat ceva, Al. N-ai de gând să răspunzi? 

Al ridică din umeri. 


83 


— M-a întrebat dacă am văzut ceva ieri. Atâta tot. 

Privirea bărbatului se îngustă. 

— Și tu ce i-ai spus? 

Al ridică din nou din umeri. 

— Nu mare lucru. Doar despre tipu' care a intrat la metrou. 

Harry îl strânse pe Al de umăr ca într-un clește și celălalt 
bărbat băgă mâna în buzunar. Câteva momente mai târziu, Al 
Zări sclipirea unei lame de cuțit. 

— De ce ai făcut asta, Al? întrebă Harry pe un ton aproape 
trist. 

— Mare chestie, protestă Al. Nu era caraliu - era doar un tip 
care-și căuta copilu'. Eu... 

Dar înainte de a mai apuca să rostească ceva, simţi o 
senzaţie stranie în pântece, ca și cum cineva i-ar fi tras un 
pumn. Se uită în jos și văzu că pumnul celuilalt bărbat era 
afundat chiar în stomacul lui. Dar unde era cuțitul? 

Bărbatul începu atunci să-și ridice mâna și Al Kelly pricepu. 
Cuţitul era înfipt adânc în burta lui, iar lama se mișca în sus, 
sfâșiindu-i carnea și organele. 

Un sunet gutural îi ieși din gât și încercă să se tragă într-o 
parte, dar mult prea târziu. 

Harry continuă să-l ţină strâns bine în timp ce vârful cuţitului 
trecuse de plămâni și se apropia de inimă. Apoi, după ce 
bărbatul celălalt smulse cuțitul din trupul fără viață al lui Al 
Kelly, Harry îl așeză ușor pe pământ și-l propti de o ușă. 

O ușă care era vopsită în aceeași nuanţă de roșu ca a 
sângelui ce se scurgea din rănile deschise ale lui Al. 

Strecurându-și bancnota de cinci dolari în propriul buzunar, 
Harry și cel de-al doilea bărbat porniră iute înapoi spre strada 
unde îi aștepta Louise. 

Oricine s-ar fi uitat pe alee nu ar fi văzut decât picioarele lui Al 
și ar fi presupus că este un alt beţiv care doarme pe unde 
apucă. 

Așa ar fi gândit, dacă nu ar fi observat că zăcea într-o baltă de 
sânge. 

e 

Keith cobori treptele două câte două până jos, scotocindu-se 
de niște mărunţiș în același timp. Habar n-avea cât mai costa o 
călătorie cu metroul acum - ultima oară când mai coborâse într- 
o astfel de stație se întâmplase cu douăzeci de ani în urmă. Se 


84 


uită în jur să dea de casa de bilete, dar nu văzu decât niște 
aparate care semănau cu niște ATM-uri. Incruntându-se, se 
apropie de unul dintre ele, citi instrucțiunile, apăsă câteva 
butoane, apoi băgă cinci dolari prin fanta îngustă a mașinii. 
Câteva secunde mai târziu, o cartelă de plastic sări brusc în 
afară. Keith luă cartela, trecu printre barierele rotitoare, apoi se 
opri. 

Ce credea că va găsi aici pe peron? 

Credea oare că o să-l găsească pe Jeff, așteptându-l? 

Măcar de-ar fi fost Jeff cel pe care îl văzuse bătrânul beţivan 
de pe trotuar. Erau mari șanse ca bărbatul să fi inventat toată 
povestea, doar ca să se aleagă cu cei cinci dolari pe care el i-i 
fluturase prin faţa ochilor. 

Se pare că totuși vagabondul văzuse pe cineva ieșind prin 
spatele dubiţei. Și nu numai că ieșise, dar beţivanul mai spusese 
și altceva: 

„Tipu' pă care l-a scos Scratch din dubiţă”. 

Nici că l-a „eliberat”, nici că l-a „ajutat”. Ci că l-a „scos”. 

Insă după incendiu, mai fusese cineva înăuntru - cineva care 
arsese. 

Cineva pe care ei i-l prezentaseră ca fiind Jeff. 

Poate că se înșela și bețivul era fie confuz, fie inventase 
repede o poveste ca să ia banii. 

Totul însă se reducea la cadavrul de la Institutul de Medicină 
Legală. Dacă avea dreptate și cadavrul nu era al lui Jeff, atunci 
exista posibilitatea ca vagabondul să-i fi spus adevărul. Poate că 
îl scosese cineva pe Jeff din dubiţă înainte ca aceasta să ardă. 
Dar trebuia să știe - trebuia să știe cu certitudine dacă ceea ce 
văzuse era trupul lui Jeff sau nu. Și brusc realiză că exista o cale 
de a afla - fusese acolo, în faţa lui, tot timpul. 

Dacă ei spuneau că e corpul lui Jeff, atunci vor fi nevoiţi să îl 
dea părinţilor. lar el era tatăl lui Jeff, nu? Așa că după ce 
terminau cu autopsia și toate celelalte examinări necesare, o să- 
| trimită acasă. 

Și-atunci, ar fi putut să facă propriile lui teste. 

Testele ADN. 

Răsucindu-se brusc, urcă scările la fel de repede pe cât le 
coborâse, strigă după un taxi care oprise la semaforul de pe 
Bowery și cinci minute mai târziu se găsea la Institutul de 
Medicină Legală. 


85 


— Aș vrea să ridic un cadavru, îi spuse el femeii de la 
recepţie. Este vorba de trupul fiului meu. 

Niciun semn de compasiune - sau de grijă - nu se zări pe 
chipul femeii. Indiferentă, scoase un formular și i-l dădu peste 
tejghea. 

Keith îl completă, se întoarse și îl împinse înapoi spre ea. 

Femeia aruncă o privire peste el, apoi se uită din nou la 
bărbatul din faţa ei, încruntându-se. 

— Sunteţi aici pentru cazul Converse? întrebă ea. Jeffrey 
Converse? 

Keith încuviinţă. 

— E vreo problemă? Vreau doar să aranjez să fie trimis la 
pompele funebre după ce se termină toate investigaţiile. 

Femeia își îndreptă atenţia spre un computer, apăsă câteva 
taste, apoi se încruntă și mai tare. 

— Mi-e teamă că fiul dumneavoastră nu mai este aici. 

— Nu mai este aici? repetă Keith, de parcă i-ar fi dat cineva cu 
un bolovan în cap. 

Cum adică nu mai era aici? Dar femeia din partea cealaltă a 
biroului deja îi dădea răspunsul: 

— A fost preluat ieri după-amiază, spuse ea. 

— Preluat? repetă surd Keith. Cum adică preluat? Despre ce 
naiba vorbiţi? 

Ochii femeii nu se dezlipiseră nicio clipă de pe ecranul 
monitorului. 

— Da. De doamna Mary Converse. 

Keith se încruntă furios. 

— Cum aţi putut face asta? Sunt tatăl lui, pentru Dumnezeu. 
Pe mine de ce nu m-a sunat nimeni? 

Femeia din spatele tejghelei ridică din umeri neajutorată. 

— Doamna Converse figura drept ruda cea mai apropiată în 
registrele noastre, domnule. Ea sau Keith Converse. 

Îi aruncă o privire aproape dezinteresată. 

— Bănuiesc că acesta sunteţi dumneavoastră, nu? 

— Bănuiți corect, gemu Keith. Și aţi face bine să-l chemaţi 
imediat aici pe cel care a autorizat porcăria asta. 

Expresia femeii se înăspri și Keith realiză imediat ce greșeală 
făcuse. 


86 


— Uitaţi cum stă treaba, adăugă el pe un ton ce intenţiona s-o 
mai îmblânzească. N-am vrut să spun asta. Dar era fiul meu! Mi 
se pare doar că... 

Femeia se înmuie ușor. 

— Îmi pare rău, spuse ea, dar au fost respectate toate 
procedurile. Dacă vreţi, vă pot spune unde a fost trimis 
cadavrul. 

Înainte ca Keith să răspundă, degetele ei eficiente deja 
apăsau de zor pe tastatură. 

— Ah, uitaţi. 

Notă adresa pe o foaie de hârtie și i-o întinse peste tejghea. 

— L-au dus la Vogler, adăugă ea. Firma se găsește pe 6" 
Street, cred. Corpul a fost ridicat la... așteptați doar puţin... aha, 
la ora cinci și douăzeci și trei de minute. 

Zâmbi larg ca și cum faptul că-i indica ora precisă ar fi putut 
să-l facă pe Keith să se simtă mai bine. 

Keith ieși val-vârtej pe ușă și, îndată ce ajunse pe trotuar, 
formă numărul de telefon al lui Mary. 

— Ce naiba faci? se răsti el. Aştept o explicaţie! 

Mary, înțelegând ce se petrecuse, oftă din adâncul inimii. 

— Bănuiesc că ar fi trebuit să te sun, dar n-am vrut să mă cert 
din nou cu tine. Și știind cum te simți... și ce gândești... 

Se opri o clipă, apoi continuă: 

— Am luat hotărârea să mă ocup eu singură. 

Vocea ei căpătă un accent superior și Keith știu că ea se 
pregătea să se învăluie dintr-o clipă în alta în mantia 
protectoare a religiei, transformând-o într-un scut de nepătruns. 

— A fost fiul meu și, indiferent de ce a făcut, am o obligaţie 
faţă de el. Slujba de pomenire va avea loc la St. Barnabas 
săptămâna viitoare. 

Keith se încruntă. Slujbă de pomenire? Despre ce naiba 
vorbea? Dacă era așa de sigură că Jeff murise, de ce să nu-i facă 
funeralii? Dar imediat Mary îi răspunse la întrebările lui 
nerostite. 

— M-am gândit că funeraliile ar fi prea greu de suportat... 
pentru toată lumea. lar acum că s-a dus... 

Keith simţi cum furia îi întunecă minţile. Dar chiar dacă ea nu 
avusese putere, el reuși să termine propoziţia: „acum că s-a 
dus, nu mai trebuie să am grija lui”. 

— Unde e corpul lui? întrebă el. E încă la Vogler? 


87 


Urmă o pauză, după care femeia spuse: 

— Nu mai e niciun corp, Keith, rosti ea răgușit. Eu... eu... l-am 
incinerat. După tot ce s-a întâmplat, n-am putut suporta gândul 
că... ei bine... 

Urmă din nou un moment de tăcere, apoi continuă: 


— Mi s-a părut că e cel mai bun lucru pe care-l puteam face, 
atâta tot. 


Dar Keith nu mai asculta. 

Incinerat. 

Corpul - indiferent al cui o fi fost - nu mai era și odată cu el 
dispăruse și posibilitatea de a dovedi că nu îi aparţinea lui Jeff. 
Nu-i mai rămăseseră decât cuvintele beţivanului. Și o staţie de 
metrou. 

Întrebându-se dacă nu ar fi mai bine să se ducă acasă și să 
încerce să facă ceea ce voia Mary - adică să accepte tot -, porni 
înapoi spre garajul unde-și parcase mașina. Dar în loc să intre 
acolo, își văzu de drum mai departe. 

Și merse până când ajunse din nou la staţia de metrou de pe 
Delancey Street. 


88 


e CAPITOLUL 13 


Când ceasul bătu de șapte seara, Eve Harris întârziase 
aproape cu patru ore faţă de ceea ce își propusese. Deloc 
surprinzător, având în vedere că reușise totuși să participe la 
întrunirea a două comitete în aceeași zi, apoi luase prânzul cu 
primarul, ca să nu mai vorbim de vizita minuţios programată la 
biroul lui Perry Randall - și de unde reușise să plece cu cecul pe 
care i-l promisese în noaptea banchetului. Acum își nota câteva 
concluzii în urma întâlnirii de pe Delancey Street, chiar de la 
Adăpostul Montrose unde fusese extrem de încântată să 
înmâneze personal cecul primit de la Perry Randall. 

— Apropo, ai auzit ce s-a întâmplat cu Al Kelly? o întrebă 
Sheila Hay în timp ce Eve își îmbrăca pardesiul. 

Consiliera își arcui sprâncenele întrebător, iar Sheila își 
îndepărtă inconștient de pe frunte o șuviţă de păr încărunţit 
înainte de vreme, după care își scoase ochelarii susținuți de un 
lănţișor și-i lăsă să cadă pe pieptul ei voluminos, așa cum făcea 
la sfârșitul fiecărei întâlniri. 

— Louise și Harry l-au găsit pe o alee azi-dimineaţă. 

Cuvintele ei pluteau sumbru în aer: „l-au găsit”. 

Nici „i-au găsit cadavrul”, nici „l-au găsit mort”. 

Pur și simplu „l-au găsit”. 

Restul se înțelegea de la sine. 

„În ce fel de lume trăim? se întrebă Eve. Ce fel de lume mai e 
și asta în care presupunem automat că e mort cineva, doar 
pentru că spunem că a fost găsit?” Dar ea știa bine despre ce 
lume este vorba - era lumea pe care se văzuse nevoită să o 
înfrunte toată viața ei. 

— Au zis ce a păţit? întrebă ea. 

Sheila Hay clătină din cap cu resemnare și tristeţe. 

— Ştii foarte bine cum se petrec lucrurile astea - dacă nu e 
cineva prin preajmă care să facă atmosferă, cine să întrebe? 

Din nou Eve pricepu exact ce voia să spună cealaltă femeie, 
fără să fie nevoită să rostească vorbele cu glas tare. 

— Dar polițiștii s-au dus măcar să arunce o privire? 

Sheila își dădu ochii peste cap. 


89 


— Normal, că doar asta e treaba lor, nu? Și pun pariu că pot 
să-ți redau exact ce scrie în raportul lor: „autor necunoscut”. 
După aia o să umple paginile cu vorbărie goală de-a lor ca să 
arate ca un raport și cu asta-basta. 

Privirile celor două femei se întâlniră și Eve văzu în ochii 
celeilalte numai tristeţe. 

— Și cine poate spune că greșesc? La urma urmei probabil că 
a fost vreun drogat în căutare de ceva bani și Dumnezeu știe că 
avem o grămadă din ăștia... De parcă Al ar fi avut bani. Isuse 
Hristoase, n-avea nici măcar un loc în care să doarmă! 

— Louise și Harry n-au văzut nimic? 

Sheila ridică din umeri. 

— Haide, Eve. Doar știi cum sunt - chiar dacă au văzut toată 
întâmplarea, n-ar scoate nicio vorbă în faţa polițiștilor. Și nici 
mie nu mi-ar spune. Nici măcar ţie. N-au încredere în noi. 

— De ce ar avea? întrebă Eve. 

Apoi, văzând durerea din ochii Sheilei Hay, se mai îmblânzi. 

— Nu mă refeream la tine, Sheila. E vorba de no; toţi. Adică, 
uită-te și tu, ei sunt acolo, trăind ca animalele, iar noi le oferim 
doar promisiuni. Nimic nu se schimbă! Ei... 

Se opri brusc. 

— Dar ce-ţi spun eu toate astea? Știi cum stau lucrurile la fel 
de bine ca și mine. 

Luându-și la revedere de la Sheila, se gândi mai întâi să se 
întoarcă la birou, apoi se răzgândi. Mesajele care o așteptau 
puteau fi rezolvate și a doua zi, iar cele două rapoarte pe care 
trebuia să le termine până dimineaţă - unul despre necesitatea 
mai multor adăposturi publice și celălalt despre eșecul 
adăposturilor deja existente - se aflau în faimoasa ei geantă din 
piele pe care o purta agățată de umăr. Nici nu era nevoie să le 
citească pentru că era convinsă că ambele rapoarte conţineau 
mai degrabă argumente teoretice ale celor care le propuseseră, 
decât fapte concrete. Într-adevăr, cântărise bine posibilitatea de 
a le lăsa pe biroul ei necitite, dar, în cele din urmă, conștiința 
profesională învinsese, așa că îndesase cele două dosare groase 
în geantă. 

Două minute mai târziu cobora grăbită scările ce duceau la 
metrou. Trecu de barierele rotitoare fără să arunce vreo privire 
în jur, apoi se îndreptă spre peron. Deși ora de vârf trecuse de 
mult, vreo câteva zeci de oameni așteptau metroul. Se apropie 


90 


de capătul îndepărtat al peronului, acolo unde era mai puţin 
aglomerat, și scoase din geantă cele două rapoarte. In timp ce 
le răsfoia, auzi o voce insistentă venind cam din locul de unde 
începea tunelul. 

— Nu-ţi cer decât să-mi spui dacă ieri-dimineaţă erai aici! 

Bărbatul părea furios, aproape isteric. 

— Puțin după ora cinci. 

— Ce naiba ai, omule? se auzi o altă voce și mai furioasă. Am 
dreptul să fiu unde vreau io... 

Eve își ridică privirea de pe hârtii și zări doi bărbaţi. Unul 
dintre ei - un negru care părea să aibă între patruzeci și șaizeci 
de ani - purta clasica uniformă a vagabonzilor: mai multe 
straturi de bluze, una peste alta, zdrenţuite și murdare. 

Celălalt - cel pe care îl auzise primul - arăta ca un provincial, 
deși Eve nu putea să-și explice cu exactitate de ce. Ceva din 
pantalonii săi kaki, din cămașa de blugi și din ghetele lui solide - 
sau poate siguranţa inconștientă cu care le purta - îi sugera că 
nu locuiește în oraș. Și totuși, dintr-un motiv sau altul, i se păru 
că-l recunoaște. 

— N-am spus că n-aveai dreptul să fii aici, îl auzi ea pe 
provincial rostind. Eu te întreb doar... 

— N-ai niciun drept! îl întrerupse vagabondul, ridicând vocea. 

Îndesând la loc dosarul în geantă, Eve porni grăbită pe peron 
spre locul în care stăteau cei doi bărbaţi. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă ea. 

Negrul se răsuci pe loc, cu ochii ca doi tăciuni, dar furia din ei 
se potoli repede, transformându-se în nesiguranţă. 

— Am dreptul să stau aici, spuse el. Este un loc public, corect? 
Așa că am dreptul să stau aici! 

— Sigur că ai tot dreptul, rosti Eve blând. Ai tot atâtea 
drepturi ca oricine altcineva. 

— Vezi? spuse ofuscat bărbatul, întorcându-se cu faţa spre 
celălalt. Ti-am zis doar! Am dreptul! 

— Nici n-am susținut că n-ai avea, admise umil acesta. Nu te- 
am rugat decât să te uiţi la o poză. 

Ridică portofelul și Eve aruncă o privire spre fotografie. 

Brusc, femeia își dădu seama de ce i se părea familiară figura 
bărbatului. Îl văzuse la jurnalul de știri de la televizor, cu două 
zile înainte, când se anunţase condamnarea lui Jeff Converse. 

— Sunteţi tatăl lui, spuse ea. Sunteţi tatăl lui Jeff Converse. 


91 


Keith își arcui sprâncenele. 

— II cunoașteți pe fiul meu? 

— Tot ce știu este că aproape a omorât o femeie și că a fost 
condamnat la închisoare pentru o perioadă de un an. Eve își 
schimbă tonul și furia ei se mai domoli. Și am mai auzit și că a 
fost omorât într-un accident ieri-dimineaţă. 

Ezită, apoi continuă: 

— Probabil că v-a fost foarte greu. 

Keith se încruntă. 

— Ceea ce a fost cu adevărat greu... 

Se opri, realizând că discută cu o persoană complet 
necunoscută. 

— Sunt doar o mulţime de aspecte pe care nu le înțeleg, atâta 
tot. 

Eve îl privi întrebătoare. 

— Nu sunt sigură că înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Nici eu nu sunt prea sigur, completă mohorât Keith. Dar un 
lucru este cert... până acum am descoperit că nici măcar unei 
singure persoane din orașul ăsta nenorocit, cu excepţia mea, 
nu-i pasă dacă fiul meu este cel care a murit în realitate ieri- 
dimineață. 

Amintindu-și de Heather Randall care insistase că Jeff 
Converse nu avea cum să fie vinovat de crima pentru care 
fusese condamnat, consiliera hotărî că rapoartele din geanta ei 
vor trebui să aștepte. Atunci întinse mâna spre el. 

— Eu sunt Eve Harris, spuse ea. Poate ar fi mai bine să stăm 
de vorbă. 

e 

Deși știa că dormise - probabil chiar câteva ore bune -, Jeff se 
simţea atât de obosit, de parcă nu ar fi pus geană pe geană zile 
întregi. Răcoarea umedă a zidurilor și a podelei de beton din 
camera subterană îi pătrunsese până în măduva oaselor și-și 
simțea creierul învăluit într-o pâclă densă ce-l dezorienta 
complet. 

Și asta din pricină că nu știa în ce moment al zilei se află. 
Trecuse atâta timp de când nu i se mai permisese să poarte 
ceas, încât deja nu îi mai simţea lipsa - în definitiv, nici nu 
avusese nevoie de ceas la închisoare. Ce folos să știi ce oră era 
când totul se întâmpla după programul altcuiva și oricum nu 
conta dacă păstrai ordinea zilelor? 


92 


Cineva îți spunea când să te trezești. 

Cineva îţi spunea când să mănânci. 

Cineva îţi spunea unde să te duci și se asigura că te 
conformezi întocmai. 

Cineva îţi spunea când să te pregătești de culcare, asta 
presupunând că poţi dormi în închisoare. 

Dar de când fusese închis în încăperea aceea fără formă și 
fără ferestre, n-a mai existat nimic care să marcheze trecerea 
timpului, cu excepția apariţiei ocazionale a bărbatului pe care 
făcuse greșeala să-l urmeze în tunelul de la metrou - bărbatul 
pe care se pare că-l chema Scratch. Chiar și cu lumina aprinsă, 
așa cum se întâmplase recent, orice indiciu al trecerii timpului 
dispăruse. 

Mâncarea apărea din când în când, întotdeauna sub forma 
aceluiași amestec gelatinos pe care el și Jagger îl primiseră 
prima dată. De obicei, atunci când aducea mâncarea, Scratch 
era însoţit de alţi doi bărbaţi, și ultima oară când veniseră, Jeff îl 
întrebase pe unul dintre ei cât este ceasul. 

— Animalelor nu le pasă de oră, replicase bărbatul. 

— Eu nu sunt animal, contracarase Jeff. Sunt o ființă umană. 

Bărbatul chicotise - un sunet lugubru și gâjâit care aducea 
mai degrabă a ameninţare decât a umor. 

— Asta s-o crezi tu. 

Ușa se închisese din nou, zăvorul fusese pus la loc, iar el și 
Jagger împărțiseră din nou vasul cu tocana aceea infectă. 

După ce mâncase - poate o oră mai târziu, poate două - 
adormise. 

Acum era treaz din nou, îl durea tot trupul, iar mintea îi era 
încețoșată. 

Cineva îl privea. 

Jagger. 

Prima dată când se întâmplase, se trezise și-l găsise pe bărbat 
ghemuit pe podea lângă el, legănându-se înainte și-napoi fără a- 
și lua privirea de pe el. 

Legănându-se și murmurând ceva ce părea să fie un cântec 
de leagăn. 

Jeff se rostogolise într-o parte și se ridicase repede în capul 
oaselor, trăgându-și picioarele la piept. Jagger își mijise privirea. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. Ţi-e frică de mine? 


93 


Jeff ezitase, apoi scutură din cap că nu, deși altul era 
adevărul. De fapt, având în vedere că ochii albaștri și reci ai lui 
Jagger continuau să-l ţintuiască, era tot ce putea face. 

Jagger se uită spre colțul cel mai îndepărtat al încăperii și 
spuse: 

— Un șobolan se tot învârtea pe-aici... și m-am gândit că n-ai 
fi vrut să se urce pe tine. 

Jeff simţi cum i se încrețește pielea numai la gândul de a fi 
atins de o astfel de creatură și teama pe care i-o provocase 
privirea colegului său de suferință se mai risipi. 

— Mulţumesc, zise el. Sunt doar puţin cam nervos. 

Acum Jeff auzea din nou cântecul de leagăn și chiar și-așa, cu 
ochii închiși, simţea că Jagger îl privește. 

Apoi, înainte de a se întoarce pe partea cealaltă, auzi cum 
este tras zăvorul de la ușă. Melodia veche îngânată de Jagger se 
topi. 

O clipă mai târziu se deschise ușa. 

În cameră intră Scratch, urmat de alţi doi bărbaţi, amândoi 
îmbrăcaţi în aceleași haine ca ale lui Scratch: pantaloni jerpeliţi 
și murdari, cămăși zdrenţuite și jachete atât de pătate și de 
unsuroase încât nici nu se mai vedea ce culoare avuseseră 
inițial. Unul dintre ei purta un fular de lână destrămată în jurul 
gâtului. Celălalt avea un fes atât de terfelit încât smocurile de 
păr îi ieșeau caraghios printre nenumăratele găuri ale 
materialului. 

— Păi, cred că a venit timpul, scuipă Scratch. Sunteţi gata? 

Jeff și Jagger se uitară unul la altul, apoi își îndreptară 
suspicios privirea spre Scratch. 

— Gata pentru ce? întrebă Jeff în cele din urmă. 

Buzele lui Scratch schiţară un rânjet răutăcios. 

— Gata de joacă. 

Când văzu că Jeff și Jagger păstrează tăcerea, Scratch pocni 
din degete și unul dintre bărbaţi aruncă pe saltea o legătură. 
Jagger o prinse înainte ca aceasta să cadă. 

— Bune reflexe, observă Scratch. O să le placă asta. 

După ce Jagger începu să desfacă legătura, Scratch zise: 

— Asta-i tot ce primiţi. Și nu uitaţi regulile - ajungeţi la 
suprafață, câștigați. Altfel, pierdeţi. 

Jeff îl privi bănuitor. 

— Cum să câștig? Poliţia o să mă caute. 


94 


Scratch dădu din cap. 

— Nu, n-or să te caute... pentru ei ești mort. 

Se uită spre Jagger. 

— Amândoi sunteţi morţi. Așa că, dacă ieșiți, nimeni n-o să vă 
caute. 

Zâmbetul lui rece se transformă într-un rânjet urât. 

— Dacă ieșiți. 

Făcu un semn cu degetul mare spre cel de-al treilea bărbat, 
care făcu un pas înainte și își băgă mâna dreaptă în buzunarul 
de la jachetă. Scoase un pistol greu. 

— Este un 45, explica Scratch. lar Billy e un ţintaș foarte bun. 
Așa că gândiţi-vă că o să vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea. După 
ce plecăm, voi numărați până la o sută, dar încet. Dacă vă 
supunetți, puteţi merge mai departe. Dar dacă ieșiţi pe ușa aia 
prea devreme, Bill o să aibă grijă să bage multe gloanţe în voi. 

Câteva secunde mai târziu dispăruseră și, deși închiseseră 
ușa după ei, nu mai auziră zăngănitul familiar al zăvorului. După 
ce Jeff se duse la ușă și-și lipi urechea de ea, Jagger termină de 
desfăcut legătura. lnăuntru găsi două lanterne și două rânduri 
de haine la fel de jerpelite ca ale lui Scratch și ale celorlalți 
bărbaţi, dar poate mult mai murdare. Duhoarea care se ridica 
din ele aproape că îl făcu pe Jeff să vomite, dar Jagger își dădea 
deja jos uniforma portocalie. O aruncă într-un colț și-și trase pe 
el perechea mai mare de pantaloni, împingând-o pe cealaltă 
către Jeff. 

— Nu contează cât de rău put, spuse el. Nu sunt portocalii, 
deci nu scrie Rikers Island pe ele. 

Termină de îmbrăcat și restul hainelor jegoase, apoi ridică de 
jos una dintre lanterne și porni spre ușă. 

— De unde știi că nu o să ne împuște îndată ce ieșim afară? 

— Nu poate fi mai rău ca aici unde stai și te tot întrebi ce ţi se 
pregătește, replică Jagger. 

Deschise ușa, apoi păși în întunericul de dincolo. Nu se 
întâmplă nimic. 

— Vii odată? întrebă el. Pentru că io n-am de gând să aștept. 

Smulgându-și repede hainele de pe el, Jeff îmbrăcă pantalonii 
care nu i se potriveau deloc și cămașa care zăcea pe podea, 
apoi înșfacă cea de-a doua lanternă. Se pregăti să o aprindă, 
apoi se răzgândi. Dacă se terminau bateriile la una, atunci o vor 
folosi pe cea de-a doua. 


95 


Trecu pragul ușii și privi prin întunericul care se întindea ca o 
mantie groasă în ambele direcţii. 

— Încotro? întrebă el. 

— În sus, răspunse Jagger. Numai că nu avem scară. 

De undeva de departe, din partea dreaptă, răzbătu un sunet. 

Părea să fi fost o împușcătură, urmată de un țipăt. 

— Hai să ieșim dracului de aici, spuse Jagger. 

Fără să mai aștepte răspuns, o luă iute spre stânga prin 
întuneric. O clipă mai târziu, înainte ca Jagger să dispară de tot, 
Jeff îl urmă. 


96 


e CAPITOLUL 14 


Keith și Eve Harris stăteau într-o tavernă - La Mike sau La 
Jimmy, ceva de genul ăsta - la o măsuță de tablă acoperită cu o 
faţă de masă în carouri alb cu roșu. O faţă de masă din material 
textil și nu din mușama, iar petele de pe ea o dovedeau din plin. 
Localul gemea de lume, iar oamenii se înghesuiau în jurul 
tejghelei de la bar care se întindea pe tot peretele opus. Din 
cauza draperiilor, nu se vedea decât parţial trotuarul de afară, 
dându-le impresia unui flux continuu de capete fără trup ce 
defilau prin faţa ochilor lor. Zumzetul conversațiilor era atât de 
puternic, încât Keith trebuia să ciulească bine urechea pentru a 
o auzi pe Eve Harris, dar același zumzet le oferea un grad de 
intimitate pe care nu l-ar fi găsit într-un restaurant mai liniștit. 

Keith se uitase la femeie și la cartea ei de vizită de vreo șase 
ori în ultimele cinci minute de când ea îl adusese aici. Femeia 
comandase un pahar de merlot, iar pentru el un scotch cu 
gheață, apoi îi dăduse cartea ei de vizită. 

— E adevărat ce scrie aici? întrebase el după ce citise titlul 
tipărit sub numele ei. 

— Cât se poate de adevărat, intervenise ospătarul atunci. Mă 
bucur să vă revăd, doamnă Harris. 

— Și eu mă bucur să te văd din nou, Justin. Toate bune? 

— Am de lucru și acum, nu se vede? se lăudă ospătarul, apoi 
se ntoarse spre Keith. Dacă nu era doamna Harris, probabil că 
eram mort de mult. Nu cred că-ți poţi imagina cum traiam 
înainte să o-ntâlnesc pe dânsa. Mă întorc cu băuturile într-un 
minut. 

Ceea ce și făcu de altfel, iar în acel minut Eve Harris îi 
spusese că nu făcuse mare lucru pentru ospătarul care-i servea. 
II cunoscuse pe vremea când el fura din buzunare prin piața 
Foley și după ce a discutat cu el în fiecare zi timp de o lună l-a 
întrebat ce are de gând cu viaţa lui. 

— Și mi-a zis că nu-și dorește decât să fie curat și să-și 
găsească o slujbă adevărată. Așa că l-am luat cu mine la 
cumpărături. L-am îmbrăcat cu haine noi, l-am tuns și i-am 


97 


închiriat o cameră. Apoi l-am trimis aici să stea de vorbă cu 
Jimmy și de atunci lucrează pentru el. 

În acel moment apăru Justin cu băuturile lor, și Eve Harris îi 
aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Desigur, dacă o dă în bară, va fi cel mai bun barman în 
viață care va trăi într-o cutie din piaţa Foley. 

— Nu vă faceţi griji, n-o s-o dau în bară, o asigură Justin, 
rânjind. 

Acum că rămaseră singuri din nou, Keith îi spuse: 

— Tot nu pricep de ce sunteţi interesată de situaţia mea. 

Simţea cum Eve Harris îl studiază cu aceeași atenţie cu care o 
studiase el înainte de a-i răspunde. 

Eve luă o sorbitură de merlot, cu un aer hotărât, apoi se 
aplecă înainte. 

— Știu foarte bine cine a fost fiul dumitale, ce a făcut și ce s-a 
întâmplat cu el, spuse ea. În același timp, sunt perfect 
conștientă că fiica lui Parry Randall nu crede că el era vinovat și, 
în plus, că ea intenţiona să se mărite cu el. Ceea ce nu înţeleg 
eu însă este ce făceai jos la metrou, întrebând oamenii dacă ti- 
au vazut fiul. E mort doar, nu-i așa? 

Keith îi povesti pe scurt ce văzuse în biroul medicului legist și 
ce îi spusese bețivul de pe Bowery Street. 

— Și tu l-ai crezut? întrebă Eve. 

— De ce nu? spuse Keith. 

Eve clătină din cap cu tristeţe. 

— Domnule Converse, există trei tipuri de oameni care trăiesc 
pe străzile acestui oraș: drogaţii, nebunii și cei fără casă. 

Femeia zâmbi ușor când văzu expresia uimită de pe chipul lui 
Keith. 

— „Fără casă” e termenul folosit de ei, nu de mine. Unii 
oameni consideră străzile căminul lor, deci „fără casă” li se pare 
că se potrivește mai bine situaţiei în care se află. O mare parte 
dintre ei au caracteristici comune - marea majoritate a 
drogaţilor și a nebunilor sunt și „fără casă”, dar nu toţi cei „fără 
casă” sunt drogaţi sau nebuni. 

Își înclină capul spre Justin, care ștergea de zor o masă 
eliberată de curând. 

— Mulţi dintre cei ca el au pur și simplu nevoie de o pauză, 
însă restul... 


98 


Își întinse braţele într-o parte și-n alta mimând un gest de 
neajutorare. 

— Aş vrea să pot spune că oamenii ăștia sunt pe picioarele 
lor, dar locuiesc aici de prea multă vreme și am văzut mult prea 
multe la viața mea. Și am învăţat că dependenţii ar fi în stare să 
îți zică tot ce le trece prin cap, dacă știu că așa vor primi niște 
bănuți. 

Eve îl fixă cu o privire atât de pătrunzătoare încât îi sugera că 
ea va ghici dacă nu-i spune adevărul adevărat. 

— Deci, cât i-aţi dat? 

Keith se simţi ca un idiot. 

— Cinci dolari, recunoscu el. 

— Spuneți-mi cum arăta. Și fiți cât mai explicit - haine 
prăpădite și păr cărunt nu sunt niște elemente decisive. Cam 
așa arată jumătate dintre vagabonzii pe care îi cunosc eu. 

Keith rememoră dimineaţa în care discutase cu beţivanul 
acela, apoi începu să-i relateze tot ce-și amintea. După ce 
termină, Eve Harris clătină din cap mohorâtă. 

— Al Kelly, oftă ea. Ei bine, cel puţin știu ce s-a întâmplat cu 
el. 

Inspiră adânc. 

— Domnule Converse, daţi-mi voie să vă spun câteva lucruri 
despre acest oraș... 

Îi vorbi încet, dar ferm și, după ce termină, mâinile lui Keith 
strângeau paharul gol ca într-o menghină. 

— Adică vreţi să spuneţi că Al Kelly a murit din cauza mea? 
întrebă el, făcându-i un semn lui Justin să mai aducă un rând. 
Vreți să spuneţi că, dacă nu i-aș fi dat cei cinci dolari, el n-ar mai 
fi mort? 

Eve ridică din umeri. 

— Poate da, poate nu. Dar ce știu eu este că nu e deloc bine 
să dai bani celor dependenţi de ceva. Bețivii și drogaţii - toți 
sunt la fel - te mint, te înșală și fură ca să obţină ceea ce 
doresc. Din câte văd eu, minciuna cumpărată de la Al, v-a costat 
cinci dolari. Probabil că alți oameni au văzut când s-a făcut 
schimbul și, câteva minute mai târziu, Al a fost găsit mort. 
Trageţi dumneavoastră concluziile. 

Veni rândul lui Keith să se cufunde în tăcere. Afară se lăsa 
deja seara și o ploaie rece și deasă începu să cadă din cer. Barul 
era atât de aglomerat, încât ospătarul de-abia reuși să se 


99 


strecoare până la el cu băutura. Keith își aminti din nou peronul 
și mugetul garniturii de metrou care trecea la fiecare trei-patru 
minute prin staţie. Toată după-amiaza nu făcuse altceva decât 
să le arate oamenilor poza lui Jeff. Marea majoritate a lor - cei 
bine îmbrăcaţi care se îndreptau cu treburi spre locuri bine 
stabilite - de-abia dacă aruncau câte o privire. Mulţi îi întorceau 
spatele sau refuzau pur și simplu să-l ia în seamă. 

Numai vagabonzii - bărbaţii și femeile îmbrăcaţi în zdrențe 
care n-aveau oricum nimic mai bun de făcut - se arătaseră 
dornici să stea de vorbă cu el. 

lar acum, Eve Harris îi spunea că mare parte din ei puteau să 
mintă la fel de ușor pe cât să spună adevărul. 

Așa cum minţise și Al Kelly. lar acesta fusese căsăpit doar 
pentru niște amărâți de dolari. 

Și chiar dacă Kelly nu minţise, cum avea el să-l găsească pe 
Jeff? se întrebă Keith. Dacă fiul lui coborâse la metrou, ar fi putut 
să plece în orice direcție. 

Poate că Eve Harris avea dreptate - poate că ar trebui să 
renunţe pur și simplu și să se întoarcă acasă. Apoi însă își aminti 
că mai există și o altă posibilitate. 

— Îi cunoașteţi pe mulţi dintre ei? întrebă el. Mă refer la 
oamenii de pe stradă. 

— Toată lumea din oraș îi cunoaște, replică Eve. Numai că eu 
îmi fac timp și să discut cu unii dintre ei. 

Zâmbi forțat. 

— Bănuiesc că mă consider un soi de voce a lor în consiliu... 
Numai Dumnezeu știe că nu au pe altcineva și, dacă eu nu le 
susţin cauza, atunci nimeni n-o va face. 

— Aţi stat vreodată de vorbă cu un bărbat pe nume Scratch? 

Eve clătină din capcănu. 

— Nu cred. Cine e? 

— Bărbatul despre care Al Kelly spunea că l-a dus pe fiul meu 
la metrou, zise el. 

— E foarte posibil ca nici acesta să nu fie mai real decât cele 
văzute de Al Kelly. 

Își privi ceasul, termină restul de merlot din pahar, apoi se 
ridică în picioare. 

— N-am cum să aflu dacă fiul dumitale a fost sau nu vinovat, 
dar cred că înţeleg cât de rănit sunteți în clipa de față. Daţi-mi 


100 


voie să mai stau de vorbă și cu alţii și poate găsim pe cineva 
care să fi auzit vreodată de acest „Scratch”. Mă sunaţi mâine? 

Keith se ridică și el în picioare. 

— Vreţi să spuneţi că mă credeţi? Că Jeff ar putea fi în viață? 

— Nu are importanță ce cred eu, spuse Eve. Ceea ce credeți 
dumneavoastră vă provoacă suferinţă. Singura modalitate de a 
pune capăt acestei suferințe este certitudinea. 

Apoi femeia plecă. 

(J 

Niciunul dintre bărbați nu vorbi; de altfel, nici nu era nevoie. 

Știau cu toții de ce erau aici, ce aveau de făcut și ce urmau să 
facă... 

În tăcere, se dezbrăcară de hainele pe care le purtaseră când 
veniseră aici, apoi, la fel de liniștiți, își traseră pe ei veșmintele 
pe care aveau să le poarte pentru aventura din noaptea aceea. 
Mai întâi șosetele și mănușile. Șosetele erau groase pentru ca 
picioarele să le rămână calde în interiorul pantofilor fini și ușori. 
Mănușile erau subţiri pentru ca degetele lor să se bucure de 
flexibilitate maximă. 

Atât șosetele, cât și mănușile erau negre. 

Apoi urmau salopetele din nailon etanș, astfel încât bărbaţii 
să fie bine protejaţi împotriva frigului aspru din tunele. 

Apoi pantofii și machiajul, la fel de întunecate ca și mănușile 
și salopetele. 

De-abia după ce s-au îmbrăcat din cap până-n picioare, după 
ce fiecare centimetru de piele fusese acoperit de material 
negru, mat și nereflectorizant, au început să se echipeze cum 
trebuie. 

Fiecare din ei purta un cuţit, prins cu un șnur din piele de 
picior, foarte aproape de șold pentru a putea fi scos repede în 
caz de nevoie. 

Marea majoritate a armelor erau modele Steyr Mannlichers 
sau SSG-PI, alese pentru amestecul perfect de acuratețe, ţeavă 
scurtă și posibilitatea de a adăuga amortizor de sunet sau de 
lumină. Cu tot cu muniţie și lunete de ultimă generație foarte 
sensibile și dotate și cu propriul sistem de iluminare în infraroșu, 
armele nu cântăreau mai mult de câteva kilograme. Printre 
vânători se aflau și câţiva cu arme mai puţin complicate, dar tot 
atât de eficiente, M-I4Al-uri, puștile preferate ale lunetiștilor 
din infanteria marină. 


101 


Pentru comunicare, purtau la ei staţii radio de emisie-recepţie 
Ericsson-GE, deși în prezent rareori mai aveau nevoie de ele. 

Fără să rostească vreun cuvânt, fiecare bărbat clătină din cap 
în semn că este gata. 

De-abia atunci, liderul lor - care nu se deosebea cu nimic de 
ceilalţi - descuie ușa grea de pe peretele din spate al camerei. O 
deschise larg și păși peste prag. 

— Sunt șoimul, zise el. 

Apoi toţi bărbaţii trecură pe rând, spunându-și în șoaptă 
numele de cod. În seara aceasta toate numele erau luate din 
lumea păsărilor. 

— Vulturul. 

— Șoimul. 

— Acvila. 

— Eretele. 

— Uliul. 

Dincolo de ușa masivă, pe care liderul o închise și o zăvori în 
urma lui, se deschidea un tunel plin cu conducte din care ieșeau 
aburi. Becurile, protejate de o plasă metalică dură - și 
amplasate din zece în zece metri -, aruncau o lumină difuză, dar 
suficientă pentru a împrăștia întunericul. . 

— Nivelul Patru, sectorul doi, spuse liderul. In echipe de câte 
doi. Vulturul cu Acvila. Șoimul și Eretele. lar eu cu Uliul. 

Bărbaţii porniră grăbiţi spre nord, furișându-se prin cercurile 
de lumină ca niște gândaci care se ascund la adăpostul 
întunericului, când, cotiră spre vest și intrară într-un tunel mai 
îngust, cu tavanul mai jos și unde becurile erau poziţionate la 
distanțe mai mari. Totuși, bărbații erau familiarizați cu tunelele 
de sub pământ de parcă ar fi mers pe străzile de la suprafaţă și 
nu încetiniră deloc ritmul după ce se afundară și mai tare în 
labirint. Până acum niciunul dintre ei nu scoase o vorbă pentru 
că știau exact unde se află. Adevărata provocare veni de-abia 
după o jumătate de oră când coborâră la un nivel pe care 
nimeni nu îl vizitase anterior. 

Doar cu mult noroc, unul dintre membri se va putea întoarce 
cu trofeul în noaptea aceasta. 

Cel mai probabil, orele următoare vor însemna mai degrabă o 
muncă de recunoaștere, așa cum se întâmpla de fiecare dată 
când începeau să exploreze un teritoriu nou. Echipele se vor 
despărţi, fiecare din ele ocupându-se de trasarea hărții pasajelor 


102 


explorate, căutând să marcheze scurtăturile și nișele ascunse, 
familiarizându-se cu terenul. 

Pentru cei mai mulţi, recunoașterea era la fel de 
satisfăcătoare ca și vânarea trofeului, dar, în cele din urmă, 
uciderea acestuia reprezenta premiul cel mare. 

e 

— Cum dracu' ieșim de aici? 

Jeff simţi frica ce se ascundea în spatele cuvintelor furioase 
rostite de Jagger - aceeași teamă care îi distrusese și ultima 
rază de speranţă. 

În sus! 

Asta era tot ce trebuiau să facă - să iasă la suprafaţă. Dar 
când încercă să-și aducă aminte cum ajunsese în camera aceea 
fără aer, când încercă să rememoreze cotiturile și ocolurile 
făcute prin tunelele de sub oraș, realiză că-i este imposibil. 
Habar n-avea unde ar putea fi - n-avea nici cea mai mică idee 
cât de mult mersese de la staţia de metrou. Jagger îi povestise 
că pe el îl aduseseră de sub un spital, iar Jeff bănuise că e vorba 
de Bellevue, dar cine știe cât drum parcursese Jagger până 
acolo? 

In plus, nici nu-și putea da seama cât de adânc coborâseră. 

De când împușcătura - și țipătul ce urmase imediat după ea - 
le dictase direcţia iniţială, continuaseră să meargă drept înainte. 
Tunelul, suficient de înalt pentru ca Jeff să poată păși fără să se 
aplece, părea să fi fost săpat direct în piatră. Conducte imense 
șerpuiau chiar deasupra podelei și Jeff era convins că sunt 
conductele de canalizare principale. De asemenea, era convins 
că se îndreptau spre nord sau sud, chiar pe sub unul din marile 
bulevarde. 

Nu Park - trenurile pentru navetiști care veneau dinspre staţia 
Grand Central treceau pe sub Park. 

Dar dacă se aflau la sud de staţie? Trenurile spre periferii 
mergeau toate spre nord, nu? Își chinui mintea, încercând să-și 
amintească. Dar erau atâtea trenuri care ieșeau și intrau în oraș 
toată ziua! Și nu numai dinspre Grand Central, dar și de la staţia 
Penn. 

Apoi metroul. 

Câte garnituri erau? 

Cu zecile. 


103 


Și pe lângă tunelele prin care trecea metroul câte altele mai 
existau sub oraș? 

Sute. 

Își aminti vag unul din cursurile de la facultate din toamna 
trecută. Avea senzaţia unei alte vieţi - de fapt fusese altă viaţă. 
Serile cu Heather Randall din micul său apartament de pe 109" 
Street, chiar la vest de Broadway. O viaţă care acum i se părea 
atât de îndepărtată încât până și amintirile parcă aparţineau 
altei persoane. Apoi, însă, imaginea cursului despre 
infrastructura urbană căpătă contururi clare și aproape că auzi 
vocea profesorului său. 

„Nimeni nu mai știe cu adevărat ce se găsește sub străzile 
Manhattan-ului. Mulţi oameni cunosc anumite părţi din acest 
teritoriu - există hărţi ale sistemului de canalizare, hărți ale 
conductelor de gaze și hărţi ale metroului și ale instalațiilor 
electrice. Dar toate acestea nu reprezintă decât o bucată din 
tărâmul de dedesubt.” 

În timp ce urmăreau fasciculul de lumină din ce în ce mai slab 
al lanternei, Jeff încercase să-și păstreze privirea numai în sus, 
în căutarea vreunui puț care să-i ducă la suprafaţă. 

Acum găsiseră unul. Chiar deasupra capului se zărea un 
culoar îngust și o scară ruginită prinsă în betonul ros. 

— Unul dintre noi merge sus și verifică unde iese, spuse el. 

Jagger scutură din cap. 

— lo nu mă urc. Cine știe peste ce dau acolo? 

— Și ce vrei să faci, să mergem la infinit înainte? Mai devreme 
sau mai târziu tot va trebui să urcăm. 

Jagger scrută gaura. 

— Pare să nu ducă nicăieri. 

— Ba trebuie să ducă undeva - dacă nu, atunci de ce ar mai fi 
fost făcută? 

Se întinse și apucă ultima treaptă a scării ruginite. 

— Ajută-mă! 

Jagger îl ridică de parcă ar fi fost un fulg. 

— Stinge-ţi lanterna, spuse el după ce și-o aprinse pe a lui. N- 
are sens să consumăm bateriile. 

— Și dacă nu mai vii înapoi? întrebă Jagger. 

— O să vin, îi spuse Jeff. Crezi că eu vreau să mă învârt pe aici 
de unul singur? Stai liniștit că mă întorc în câteva minute. 


104 


Începu să urce, târându-se de-a lungul scării ruginite. Deși 
știa că numai imaginaţia lui e de vină, putul părea să se 
îngusteze din ce în ce mai tare, strângându-se în jurul lui până 
aproape nu mai putu să respire. Panica aproape că îl copleși. 
Dacă se înțepenește... 

„Nu se va întâmpla așa”, se îmbărbătă el. 

Dar cu cât urca mai sus, senzaţia de claustrofobie se 
intensifica. Era asudat din cap până-n picioare, inima îi bubuia, 
iar pieptul și-l simţea ca într-un clește. 

Căznindu-se să-și înfrângă panica, urcă mai departe. 

Apoi, deasupra lui, simţi o mișcare slabă. 

În întunericul de deasupra lui se afla ceva. 

Îndreptă fasciculul în sus. 

Doi ochi roșii străluciră. 

Un șobolan îl aștepta la mai puţin de un metru de el! 

Tresări violent și se lovi cu spatele de perete, pocnindu-și 
genunchiul de scară. Șobolanul își arătă dinţii și îl scuipă, după 
care dispăru brusc. Pentru un moment, Jeff se lăsă copleșit de 
panica pe care o ţinuse atât de bine în frâu încă de la început. 

Unde dispăruse? Unde ar fi putut să se ducă? 

Jos! Venea în jos spre el! Lumină disperat cu lanterna în jurul 
lui, căutând animalul, dar nici urmă de el. Apoi, după ce groaza i 
se mai domoli, zări un alt pasaj care se deschidea în lateral cam 
la un metru deasupra capului său. Speranţa, aproape distrusă în 
urma atacului de panică, îi cuprinse sufletul și se grăbi să urce 
pentru a cerceta mai îndeaproape noul culoar. 

În depărtare văzu ceva care alungă definitiv teroarea 
resimţită câteva momente mai devreme. 

Lumină. La mare distanţă, de-abia vizibilă, dar de 
neconfundat. 

O cale de ieșire. 


105 


e CAPITOLUL 15 


— Haide, Jinx, doar știi regulile. Plimbă ursul. 

Fata de-abia catadicsi să-și ridice privirea din revista 
unsuroasă pe care o pescuise dintr-un tomberon de gunoi 
douăzeci de minute mai devreme. 

— Ce mare scofală? l-e frică lui Mickey Mouse că m-aș putea 
da la portofelul lui? 

Se retrase mai într-o parte când polițistul de patrulă se 
apropie. 

— Ce naiba, Paulie... ce ţi-am făcut eu ţie? 

Paul Hagen, care lucra în Times Square de aproape douăzeci 
de ani și care deja începea să se gândească la pensionare cu 
speranţa că nu va fi nici împușcat, nici înjunghiat, nu-și mai 
amintea câte fete ca Jinx văzuse de-a lungul carierei sale. lar 
fata avea dreptate - nu-i făcuse nimic niciodată. Acum cinci ani 
probabil că nu s-ar fi deranjat să o bage în seamă dacă nu o 
prindea cu mâna în buzunarul vreunui turist. Dar asta se 
întâmpla acum cinci ani, iar în prezent Times Square nu mai 
semăna cu ce fusese înainte. Intr-un fel, lui Paul Hagen îi era dor 
de vremurile acelea, când piaţa reprezenta kilometrul zero 
pentru toţi oamenii care nu puteau supravieţui în niciun alt loc 
din oraș, un loc în care își puteau încropi o viaţă a lor, 
înhăitându-se cu alţi rataţi ca și ei. Hagen învățase să accepte 
aceste aspecte încă din primii ani în care ieșise să patruleze pe 
străzi. Existau două tipuri de oameni pe lume: cei obișnuiți și 
vagabonzii. 

El era un om obișnuit. 

Jinx și toţi ceilalţi care-și pierdeau vremea prin Times Square, 
fără să aibă vreun mijloc de existenţă, fără adresă, fără trecut și 
fără viitor, alcătuiau lumea vagabonzilor. Așa stăteau lucrurile. 
Vagabonzii hălăduiau prin Times Square și toţi știau despre asta. 
Cetăţenii New York-ului știau. Turiștii o știau. În Times Square 
puteai să faci rost de orice îţi poftea inima - fie că era o ţigară 
cu marijuana în anii șaizeci, fie un gram de cocaină în trecutul 
mult mai recent. Băutură ieftină, un film porno sau o partidă de 
sex oral cu o „regină” a străzilor - puteai găsi de toate aici 


106 


douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Datoria 
sa, cel puţin așa cum o vedea Hagen, nu era să le pună capăt, ci 
să menţină o oarecare ordine printre traficanţi. Să direcționeze 
schimburile, sub toate formele lor. Poate că tot ce se întâmpla 
aici viola regulile orașului, dar Times Square trăia după propriile 
legi. 

Turiștii veneau în piaţa imensă să fie martorii unor aventuri de 
care nu aveau parte în orașele lor de provincie, iar dacă erau 
jefuiţi sau se pricopseau cu câte o boală venerică... la dracu’, 
asta era viaţa în marea metropolă. Locuitorii ei știau, turiștii 
știau și toată lumea era fericită. 

Apoi totul s-a schimbat. 

Mickey Mouse își făcuse apariţia și transformase Times 
Square într-un Disneyland urban. Toţi spuneau că era minunat - 
că orașul devenise acum mai sigur ca niciodată. Și Paul Hagen 
înclina să creadă că ăsta este adevărul, cel puţin pentru marea 
majoritate a cetăţenilor. Dar pentru oamenii ca Jinx? Unde se 
putea duce femeia când el avea ordine să nu o lase să umble pe 
străzi? Răspunsul era simplu - nimănui nu-i păsa unde se duce, 
atâta timp cât nu erau obligaţi să o vadă. Cândva, treaba lui era 
să se asigure că oamenii ca Jinx nu provoacă prea multe 
probleme. Astăzi trebuia să aibă grijă ca nici măcar să nu aibă 
cineva habar de existenţa ei. Așa că, deși nu avea nimic 
împotriva lui Jinx, nu-i dădea pace. 

— Haide, spuse el din nou. Valea de aici! 

Jinx se conformă. Când sosise prima dată în oraș cu trei ani în 
urmă, după ce fugise din Altoona, nu procedase la fel. Pe 
vremea aceea încercase să scape de amantul mamei ei, care o 
considera mult mai sexy pe ea decât pe maică-sa, chiar dacă 
de-abia împlinise doisprezece ani. Și poate că ăsta era adevărul. 
Oricum ea avea un chip mai frumos, îi spunea întruna Elvin - ce 
rahat de nume mai era și ăsta, Elvin? - în timp ce tot încerca s-o 
pipăie în fiecare noapte după ce mama ei cădea beată turtă. 
Așa că îl pocnise pe Elvin în cap cu una din sticlele goale de 
băutură și-și luase tălpășița. Făcuse autostopul și mersese vreo 
sută șaizeci de kilometri cu un boșorog, care își scosese scula în 
fața ei, dar cel puţin acesta nu încercase să-i facă nimic. 
Scăpase de el la o staţie de benzină de lângă Milton, apoi se 
urcase într-un autobuz cu destinaţia New York. Mai întâi se 
pripășise pe lângă staţia de autobuz, dormind pe un scaun și 


107 


mâncând la una dintre tejghele. O femeie care servea acolo - 
parcă Marge o chema, nu? - îi dăduse lui Amber Janks porecla 
de acum. 

— Sărmana copilă, spusese ea după ce Amber îi povestise de 
ce plecase de acasă. Pe tine trebuia să te cheme Jinx? și nu 
Janks. 

De-atunci așa îi rămăsese numele, Jinx, și nu se mai gândea la 
ea ca la Amber Janks. 

Amber Janks murise, dar Jinx era vie și avea grijă de ea însăși 
foarte bine. 

De fapt, nici nu-i luase prea mult timp ca să-și dea seama 
cum. La început, doi bărbaţi se oferiseră să o protejeze și Jinx i-a 
crezut. Cel puţin până când au încercat să abuzeze de ea. 

— Haide, păpușică, îi spusese Jimmy Ramirez. O să facem o 
avere cu corpul ăsta al tău, da' mai întâi tre' să știi cum să-l 
folosești. 

Elvin deja o învățase cum să-l folosească și lui Jinx nu-i 
plăcuse deloc, așa că atunci când Jimmy începuse să-i smulgă 
hainele de pe ea, ea se prefăcuse că geme de plăcere până 
când reușise să pună mâna pe cuțitul pe care bărbatul îl ţinea în 
buzunar. După câteva zile, când auzi că Jimmy murise, se 
întrebase dacă ea era cea care îl omorâse, dar realiză imediat 
că nu îi păsa prea tare. 

Celălalt bărbat, care avea în jur de patruzeci de ani, nu 
semăna deloc cu Jimmy. Avea un aspect plăcut, purta blugi și o 
cămașă curată. Și nici nu intenţiona să fie peștele ei. l-a spus că 
nu vrea decât să-i cumpere ceva de mâncare și chiar s-a ţinut 
de cuvânt câteva zile. Dar într-o zi, când luau masa într-un 
restaurant McDonald's, el și-a pus mâna pe piciorul ei și fata a 
știut imediat ce dorește. 

Atunci, s-a ridicat și a plecat. Ce putea să facă? Să-l taie cu 
porcăriile alea de cuțitașe din plastic? 

Apoi o întâlnise pe Tillie. Tillie o dusese la ea acasă, mă rog, în 
locul pe care ea îl numea casa ei și după doar câteva săptămâni 
Jinx ajunsese să îl considere propriul cămin. Erau două camere 
mari, nu departe de Grand Central, chiar sub Linia 42 a staţiei. 

— Nu da atenţie nimănui, îi spusese Tillie în timp ce mergeau 
prin imensa sală de așteptare. Dacă nu te uiţi la oameni, nici ei 
nu se vor uita la tine. Dacă nu le vorbești, atunci nici ei nu-ţi vor 


? Piază rea, cobe, blestem (engl., n.tr.). 
108 


vorbi. Și dacă mergi fără să te oprești, polițiștii din tranzit nu te 
vor deranja. 

Traversară sala de așteptare și coborâră o rampă, urmărind 
indicatoarele care arătau unde sunt liniile. 

In cele din urmă, Tillie deschise ușa care ducea la Linia 42 și 
începu să coboare scările spre peron. 

Pe șine nu se zărea niciun tren; pe peron nu era nimeni. 

Aerul era umed. 

In dreapta se vedeau și mai multe peroane, și mai multe șine. 

La stânga se ridica un zid mic și dincolo de el un labirint de 
țevi, pasarele și scări. De deasupra, câteva raze de lumină 
pătrundeau printre gratiile unei rigole. 

— Ce vezi tu acolo sus e strada, explică Tillie. Unde locuiam și 
eu odată. 

La capătul peronului se găsea un panou pe care era scris 
„Accesul interzis”, dar Tillie îl ignoră, coborând repede pe o 
rampă, apoi sărind chiar pe șine. Traversă cu atenție Linia 42, 
apoi Tillie se cățără pe zidul mic. Când văzu că Jinx ezită, Tillie o 
zori. 

— Nu-i aşa rău, spuse ea. O să vezi. 

La început Jinx se simți îngrozită și se ținu cât mai aproape de 
Tillie pe măsură ce își făceau drum prin amestecul haotic de 
tunele și pasaje. 

Apoi ajunseseră la casa lui Tillie. 

Cea mai mare dintre camere avea aproximativ cincisprezece 
metri pătraţi și era dotată cu o sobă ruginită, o canapea uzată, 
câteva scaune așezate în jurul unei mese de tablă și chiar și un 
televizor. 

— Îți place? întrebă Tillie. Nu-i așa rău, nu? 

— Televizorul merge? fu singura întrebare care-i trecu atunci 
prin minte lui Jinx. 

Tillie ridicase din umeri. 

— Nici pomeneală, dar dă bine. Și cine știe? adăugă ea cu un 
rânjet care-i expunea dintele lipsă din faţă. Într-o zi poate ne 
tragem și cablu! 

Șase oameni trăiau în aceeași încăpere și, când văzu că 
nimeni nu încearcă să profite de ea, Jinx se hotărî să rămână. 
Locuia aici de trei ani, iar Tillie și ceilalți o învățaseră o mulțime 
de lucruri. Îi arătaseră unde se găsesc cele mai bune 
tomberoane de gunoi, și anume în spatele restaurantelor, 


109 


pentru că acestea se descotoroseau de o grămadă de mâncare. 
Unii dintre ei chiar înfășurau în folie de plastic resturile pe care 
le aruncau pentru ca oameni precum Tillie - și acum precum Jinx 
- să le poată lua acasă mai ușor. 

Învăţase să cerșească și să spună povești despre cum cineva 
i-a furat biletul de autobuz și că nu avea nevoie decât de 
treizeci-patruzeci de dolari ca să ajungă acasă. Niciodată n-a 
încetat să se minuneze cât de mulţi oameni înghițeau o 
asemenea gogoașă. Desigur, trebuia să fie foarte atentă să nu 
cumva să abordeze de două ori aceeași persoană, dar și dacă 
erai prins, puteai întotdeauna să dispari în mulţime și cel care 
tipa la tine devenea brusc doar un alt nebun. 

Învăţase apoi să fure din buzunare și era atât de bună, încât 
nici Paul Hagen nu reușise s-o dibuie vreodată. Acum însă, nu 
mai puteai să pierzi vremea în Times Square și, într-o singură 
săptămână, Paulie o ușuise de cel puțin trei ori. 

— Și unde vrei să mă duc? întrebă ea. 

Paul Hagen ridică din umeri. 

— Hei, nu da vina pe mine..., eu doar respect niște ordine. 

Jinx ridică și ea din umeri și se îndreptă spre Broadway, 
înjurând suficient de tare ca el s-o audă, dar să nu înţeleagă 
totuși ce spune. Tocmai cotea pe 43" Street, când persoana pe 
care o căutase îi apăru brusc în faţă din mulţimea grăbită să 
intre la teatru pentru spectacolul de la ora opt. 

— Vânătoarea începe mâine, îi spuse persoana încet, 
îndesându-i în palmă un plic gros și amestecându-se imediat 
printre oameni. 

Abţinându-se să nu se uite în spate ca să verifice dacă Paul 
Hagen observase ceva, Jinx traversă repede strada, cobori 
scările de la metrou și dispăru. 

e 

Când Heather se cufundă în reverie, se revăzu stând 
împreună cu Jeff în micul lui apartament din West Side. Era 
duminică dimineață și ea purta unul din tricourile lui vechi, 
foarte lălâi. Dar n-avea importanță; atâta timp cât era înfășurată 
cu el se simțea mult mai aproape de Jeff. Ziarul Times era 
răsfirat pe podea, soarele inunda camera și, dacă se hotărau în 
cele din urmă să se îmbrace, ieșeau în oraș să cumpere un 
covrig și să meargă în parcul Morningside ca să hrănească 
păsărelele și veveriţele. 


110 


Era exact ca în comedioarele acelea romantice perfecte, a 
căror acțiune se desfășoară în New York, unde ploaia nu apare 
decât dacă eroina dorea să meargă prin ea, iar Parcul Central 
era la fel de bun ca oricare altul pentru plimbări sub clar de 
lună, și unde nu găseai betțivi, nebuni sau cerșetori, ca să nu 
mai vorbim de vreo pungă murdară ce se lipea parcă electrizată 
de picioarele tale în adierea blândă a vântului ce sufla dinspre 
râu. 

Când se forţă să revină totuși la realitate, descoperi că viața 
nu arată deloc așa. Se găsea din nou în apartamentul tatălui ei 
de la ferestrele căruia se vedea Central Park, afară se lăsase 
noaptea și Jeff era mort. 

Işi dori atunci să nu se fi dus la morgă. Dacă ar fi ignorat 
apelul acela, dacă i-ar fi închis pur și simplu telefonul în nas lui 
Keith Converse și ar fi rămas acasă... 

Dacă n-ar fi văzut cadavrul... 

Chiar și acum, când stătea pe jumătate trează în întunericul 
nopţii, încă mai vedea clar imaginea oribilă a trupului distrus de 
la morgă, care cu greu mai semăna cu corpul unei ființe umane. 
Carnea arsă, fața diformă și... 

Locul în care fusese tatuajul lui Jeff. 

De câte ori urmărise contururile micului soare cu vârful 
degetului? 

„Nu era acolo, îi spusese Keith. Mă jur, azi-dimineaţă partea 
aia a corpului nu era arsă, și tatuajul nu era acolo!” 

De ce nu putea trece peste asta, de ce nu se putea convinge 
că Jeff era cu adevărat mort? N-ar fi trebuit să simtă oare un 
mare gol înăuntru, un pustiu teribil acolo unde sălășluise odată 
dragostea lui Jeff? Dar ea nu simţea deloc acel pustiu. 
Dimpotrivă, trăia exact aceeași senzaţie pe care o avusese de 
când aflase că Jeff fusese arestat: totul era o greșeală 
îngrozitoare, un coșmar care îi cuprinsese pe toţi și din care 
aveau să se trezească cât de curând. Va fi toamnă din nou și Jeff 
o va aștepta ca de obicei în micul lor restaurant preferat și... 

— Termină! 

Cuvintele ţâșniră din gâtul lui Heather ca un strigăt agonizant. 
Strângându-și umerii cu braţele ca și cum s-ar fi apărat de frigul 
ce-o cuprinse, se îndreptă neliniștită spre fereastra dormitorului 
și privi afară în întunericul de dincolo de sticlă. Era de-abia opt 


111 


seara. Și atunci de ce se simţea atât de epuizată de parcă ar fi 
fost trei dimineaţa? 

Se auzi un ciocănit la ușa micului antreu care se afla în 
prelungirea dormitorului ei și o secundă mai târziu apăru Perry 
Randall. 

— Noi ne-am gândit să mergem să mâncăm la Le Cirque. Vrei 
să vii cu noi? 

Le Cirque? Le Cirque? Cum să-i treacă prin cap să meargă la 
Le Cirque sau oriunde altundeva, când ea nu-și dorea decât să 
fie cu Jeff? 

— Și dacă a fost o greșeală? se auzi Heather întrebând. 

Tatăl ei rămase nedumerit, apoi expresia de pe chip i se 
schimbă și clătină din cap. Se apropie de ea, întinse braţele, dar 
când Heather se feri de atingerea lui, își lăsă abătut mâinile să-i 
cadă pe lângă corp. 

— Știu cât îţi este de greu, spuse el. Dar crede-mă, o să treci 
peste asta. În câteva luni... 

— In câteva luni o să mă simt la fel de rău ca și-acuma, tată, 
spuse ea. 

Apoi, când văzu mâhnirea din ochii lui, se mai înmuie. 

— Poate o să mă simt mai bine, cedă ea puţin. Dar nu acum. 
De ce nu vă duceţi tu și Carolyn fără mine să luaţi cina? Eu şi- 
așa n-aș putea înghiţi nimic, chiar dacă v-aș însoți. 

El ezită, apoi își sărută fiica pe frunte. 

— Ne vedem mai târziu. Dacă vrei totuși ceva de mâncare, 
Dessie ne-a lăsat niște somon afumat în frigider. incearcă să te 
hrănești, macar puţin. 

O strânse părintește de umeri, apoi plecă. 

Singurătatea însă îi făcu și mai rău lui Heather, ca și cum 
pereţii apartamentului se strângeau în jurul ei, sufocând-o. Un 
minut mai târziu părăsi și ea clădirea, mergând pe Fifth Avenue, 
îndreptându-se spre... 

Unde? 

Nu știa. 

„O să știm când o să ajungem acolo.” 

Vocea pe care o auzise șoptind era a lui Jeff. Așa îi spunea el 
întotdeauna când se hotăra să se plimbe la întâmplare prin oraș 
duminica după-amiază. 

„Dar unde mergem?” întreba Heather de obicei. 


112 


În viaţa ei perfect ordonată, știa întotdeauna unde mergea și 
de ce se ducea într-un anumit loc. 

„Viaţa nu trebuie să fie neapărat plină de surprize, o învățase 
mereu tatăl ei. Fiecare dintre noi trebuie să fie pregătit să facă 
faţă lucrurilor neașteptate, dar să cauţi neprevăzutul dinadins 
este o pierdere de vreme.” 

Dar pe Jeff îl încânta necunoscutul și oricând era pregătit să 
exploreze locuri noi: o clădire, un bloc sau un întreg cartier. 
Când îl întreba unde se duce și de ce, el se mulțumea să 
zâmbească ghiduș și să ridice din umeri. 

„De unde să știu? O să aflăm când o să ajungem acolo.” 

Acum îi spunea din nou același lucru, chiar dacă numai în 
amintirea ei. 

Și chiar dacă încă nu avea habar încotro se îndreaptă, 
Heather se simțea deja mai bine. 

„El o să-mi arate, se convinse ea. El o să-mi arate unde să mă 
duc, așa cum a făcut întotdeauna.” 


113 


e CAPITOLUL 16 


Privind fix raza slabă de lumină din capătul îndepărtat al 
tunelului, Jeff se simţi cuprins de speranţa că aceasta le va arăta 
drumul spre suprafaţă. Deși instinctele îl îndemnau să alerge ca 
să scape de întunericul gros din jurul lui, rămase neclintit până 
când Jagger se căţără pe scara ruginită și își scoase capul 
asemenea unei creaturi subterane ce se târăște afară din 
vizuina ei. După ce Jagger ieși cu totul din hruba întunecată, Jeff 
porni spre punctul strălucitor, cu inima bătându-i nebunește. 
Dar când cei doi se apropiară de sursa de lumină, speranţa lui 
Jeff se destrămă: nu venea de deasupra, ci de dedesubt. 

Se așezară de-o parte și de alta a crăpăturii și se uitară în 
adâncurile ei. La aproximativ douăzeci de metri în jos se zărea 
podeaua unui alt tunel și de acolo emana lumina ce străpungea 
întunericul - o rază de speranţă la fel de iluzorie ca aceea a 
semnalelor puse de pirați noaptea pe plajele din Caraibe pentru 
a atrage navele în recifuri. Priviră timp îndelungat, fără să spună 
nimic. 

Chiar dacă ar fi existat o scară, niciunul din ei nu ar fi dorit să 
coboare. In cele din urmă, Jagger rupse tăcerea: 

— Nu putem să ieșim de aici dacă stăm și nu facem nimic. 

Încuviinţând din cap, Jeff plimbă lanterna în ambele direcţii. 

Nu mai exista nimic, niciun indiciu care să le spună ce ar 
putea fi dincolo de întuneric și nici cât va mai trece până când 
vor găsi o altă lumină. Infricoșaţi de această incertitudine, 
rămaseră nemișcaţi ca niște molii hipnotizate de strălucirea unui 
bec, până când Jagger se răsuci pe loc și porni prin beznă, 
gemând speriat. 

— Trebuie să ieşim de aici. Acum! 

Jeff, care în acel moment era mai îngrozit de ideea de a 
rămâne singur decât de întuneric, se repezi după el. Se mișcară 
cât de repede putură, folosind în continuare o singură lanternă, 
până când ajunseră la o intersecţie cu un alt tunel plin de 
cabluri electrice. Jagger se opri brusc. 

— Încotro? întrebă el. 


114 


Oriunde te uitai nu vedeai nimic. Jeff se întoarse spre dreapta. 
Fără să-i pună la îndoială hotărârea, Jagger îl urmă orbește așa 
cum și el îl urmase pe Jeff câteva minute mai devreme. 

Tunelul părea să se îngusteze din ce în ce mai tare și, deși 
încerca să se convingă că este doar o iluzie, Jeff începu să se 
simtă iarăși cuprins de claustrofobia oribilă pe care o trăise în 
interiorul puțului prin care urcase. 

Avea senzaţia că tunelul îl zdrobește și era pe punctul să 
înceapă să ţipe, dar chiar atunci, Jagger îl prinse cu putere de 
umăr și strânsoarea fermă a acestuia îi mai potoli puţin spaima 
care îi sfâșia mintea ca o lamă de cuţit. 

— E ceva acolo, sus, îi șopti Jagger la ureche, cu buzele atât 
de apropiate de el, încât Jeff aproape că-i simţea răsuflarea. 

— Unde? întrebă Jeff, cu voce șoptită. 

Jagger îi astupă gura cu mâna. 

— Șșșș..., îl atenţionă el, stingând lanterna. 

Inima lui Jeff bătea mai să-i spargă pieptul. Apoi Jagger șopti 
din nou: 

— N-auzi? 

Jeff se chinui din răsputeri să-și domolească bătăile inimii și, 
după o vreme, sesiză și el zgomotul. 

Era un soi de schelălăit, ca de câine rănit. 

Jagger trecu în faţa lui Jeff. 

— Lasă-mă pe mine primul, șopti el. 

Inaintară prudent, Jagger aprinzând lanterna doar atât cât să 
se asigure că nu o să cadă în cine știe ce gaură. 

Scâncetul se auzea din ce în ce mai tare. 

Dădură peste o altă răscruce și acum sunetul deveni mai clar. 

Nu era un câine. 

Ci o ființă umană. 

Venea de undeva din stânga, și Jagger aprinse din nou 
lanterna plimbă fasciculul luminos prin întuneric. 

Vaietul se opri. 

La început nu văzură decât un morman de gunoi și o movilă 
de zdrenţe murdare. Apoi lanterna dădu la iveală o pereche de 
ochi și geamăt agonizant se ridică dintr-acolo. 

Jagger se apropie, urmat îndeaproape de Jeff, și lovi cu vârful 
piciorului grămada împuţită. 

__ Chipul schimonosit al unui bărbat se iți dintre resturile fetide. 
Incepu să zgârie podeaua tunelului cu mâinile ca niște gheare, 


115 


ca și cum ar fi vrut să se îngroape în betonul rece. Când Jagger 
îngenunche lângă el, bărbatul se lipi strâns de zid, trăgându-și în 
dreptul stomacului o pătură zdrenţuită. 

— Fugiţi, șopti el. leșiţi de aici înainte să vă prindă și pe voi! 

— Cine? întrebă Jeff, lăsându-se pe vine și privind spre el. 

Și la început crezuse că bărbatul este mult mai bătrân, 
observă cu uimire că nu avea mai mult de douăzeci și doi, 
douăzeci și trei de ani. Părul îi era încâlcit și murdar, iar faţa îi 
era pătată cu noroi și unsoare. 

— Înainte să ne prindă cine? 

Bărbatul privi speriat într-o parte și-n alta și pentru o clipă Jeff 
crezu că nu îl auzise. Brusc însă, falca bărbatului se mișcă și pe 
bărbie i se scurse un firicel de sânge. 

— Vânătorii, șopti el. Am crezut că mă aflu în siguranță. Am 
crezut că... 

Vocea i se stinse și se sprijini de perete, chinuindu-se să tragă 
aer în plămâni. Apoi glasul lui reveni gâjâit și ascuţit ca sunetul 
de sticlă spartă: 

— N-am putut să scap. Mi-au zis că e un joc..., au spus că-l 
pot juca. Tot ce trebuia să fac era... era... 

Tăcu din nou și Jeff auzi o altă voce, al cărei ecou răsuna între 
pereţii tunelului. 

— Fii atent..., uită-te la asta. A luat-o pe aici. 

Bărbatul se holbă când îi ajunseră la urechi aceste cuvinte și 
dădu din nou să vorbească. Corpul lui deveni rigid și din gât îi 
ieși un bolborosit strangulat. Apoi, pe neașteptate, se relaxă. 
Mâinile lui, care încă mai ţineau strâns pătura zdrenţuită, căzură 
în lături. 

Sângele care i se scurgea din pântece sclipi roșiatic în raza de 
lumină a lanternei. 

Când sunetul vocilor se apropie și mai tare, Jeff și Jagger se 
cufundară în întuneric. 

e 

Era o seară perfectă pentru plimbare. Primăvara alungase 
gerul înţepător din timpul iernii și în aer plutea aroma delicată a 
florilor din parc. Exact genul de seară în care ea și Jeff se lăsau 
ademeniţi să rătăcească ore în șir prin oraș. Jeff urmărea cu 
nesat arhitectura clădirilor, în timp ce Heather îl încânta cu 
povești din copilăria ei de fetiță bogată, crescută în inima 


116 


cartierului Manhattan. Poate că vremea superbă de afară o 
îndemnă pe Heather să-și continue plimbarea în seara aceea. 

Sau poate faptul că nu voia să se ducă nicăieri anume. 

Și, în niciun caz, nu își dorea să fie alături de tatăl ei! 

Durerea - suferință și furie la un loc - fierbea în sufletul ei 
când își amintea ce îi spusese el după ce i-a dat vestea că Jeff 
murise. O îmbrăţișase și rostise niște vorbe, pe care, cu 
siguranţă, tatăl său le crezuse liniștitoare: „Știu că ești supărată, 
draga mea, dar o să-ţi treacă. O să cunoști și alţi bărbaţi și, cu 
timpul, o să înţelegi că tot ce s-a întâmplat te-a scutit de multă 
amărăciune”. 

lar în seara asta îi propusese să meargă la Le Cirque! Oare 
chiar își închipuise că ea este în stare să stea într-un restaurant, 
unde nu numai că îi cunoștea pe mulţi dintre clienţi, dar ar fi 
trebuit să se comporte cu ei de parcă totul era în regulă? In 
fond, aproape toţi cei cu care crescuse își exprimaseră foarte 
clar părerea despre Jeff Converse. 

„Niciodată n-o să te poată înţelege cu adevărat, îi spusese 
Jessica van Rensellier acum doi ani. E potrivit pentru o aventură 
de-o vară, dar nu pentru o relaţie serioasă, corect? Dacă îmi 
aduc eu bine aminte, tatăl lui nu face parte din categoria aceea 
de oameni care au grijă de casele noastre?” 

În ultimul an, Heather trăise cu impresia că Jessica și cei 
asemenea ei încercau să o evite, dar descoperise cu surprindere 
că nu-i pasă - persoanele din cercul de cunoștințe al lui Jeff erau 
mult mai interesante decât obișnuiţii restaurantului Le Cirque. 
Carolyn era mai rea decât toți oamenii care îi fuseseră cândva 
prieteni. În unele zile reușise chiar să evite să pomenească 
numele lui Jeff. 

Așa că Heather continuă să se plimbe, îndepărtându-se de 
East, unde putea da nas în nas în orice moment cu vreun fost 
coleg de liceu, cu cineva din Liga Juniorilor sau cu vreun amic 
care se întorcea de la cine știe ce întrunire simandicoasă. Se 
îndreptă spre West Side, dar de-abia când ajunse pe Broadway, 
la trei blocuri de locuinţa lui Jeff, își dădu seama unde se află. 

Făcu imediat cale-ntoarsă și tocmai se pregătea să strige 
după taxi, când, brusc, se opri, amintindu-și cuvintele lui Jeff: „O 
să știm când o să ajungem acolo”. 

Oare el o îndemnase să meargă în direcţia asta? De aceea 
străbătuse aproape o jumătate de oraș pe jos și trecuse pe 


117 


lângă cincizeci de străzi din partea de nord? Se scutură, vrând 
parcă să alunge astfel de gânduri, apoi se înroși când un 
trecător îi aruncă o privire ciudată, după care își întoarse capul 
ca să n-o mai vadă - același fel de privire pe care o avea și ea 
când întâlnea câte un nebun pe stradă. 

„Dar aceștia chiar își imaginează că aud voci, încercă ea să se 
liniștească. Eu doar îmi amintesc ce obișnuia să-mi spună Jeff.” 

Dar chiar dacă se convinsese că e numai o amintire, Heather 
nu îndrăzni să facă semn nici unui taxi, deși vreo șase mașini 
galbene trecuseră pe lângă ea. In schimb, își continuă plimbarea 
și parcurse și restul distanței până la casa lui Jeff, ca să 
privească ferestrele întunecate de la apartamentul lui. 

Numai că în noaptea asta, ferestrele erau luminate și, după ce 
le privi fix timp de câteva minute - așa cum făcea întotdeauna 
când știa că Jeff o așteaptă -, văzu pe cineva exact acolo unde 
stătea el de obicei, uitându-se în jos după ea. Tresări și inima 
începu să-i bată nebunește. Era imposibil! N-avea cum! Jeff 
murise! Confuză, știind că tot ce văzuse era de domeniul 
fantasticului, se uită în jur parcă dorind să-l descopere pe cel 
care îi juca o farsă. 

Când își luă inima în dinţi și privi din nou în sus, silueta 
dispăruse. 

Dar fereastra era în continuare luminată. 

Cine ar putea fi? 

„Administratorul?” În clipa în care gândul îi trecu prin minte, 
se mai liniști, crezând că asta trebuie să fie explicaţia. Aproape 
că-l și vedea pe administratorul clădirii, Wally Crosley - sau 
„Crawly? Wally” cum îi spunea Jeff - târându-se prin 
apartamentul lui Jeff, însușindu-și tot felul de lucruri pe care el le 
considera de valoare. Își duse mâna în buzunar și căută cheile 
pe care nu le mai folosise de atâta vreme. Erau încă acolo. După 
o scurtă ezitare urcă cele câteva trepte de la intrare și deschise 
ușa blocului. 

Când ajunse la etajul al treilea, șovăi din nou. „Dar dacă nu 
era administratorul? se întrebă ea. Dacă era altcineva?” 

Aruncă o privire pe hol, spre capătul clădirii. Pe sub pragul de 
la apartamentul vecin se strecura o rază de lumină, ceea ce 
însemna că Tommy Adams era acasă. Se gândi să sune la el 


3 În engleză, to crawl, „a se târî”. (n.tr.). 
118 


înainte de a bate la Jeff. Cel puţin, așa nu era nevoită să se 
confrunte singură cu Crosley. 

Heather tocmai ridicase mâna spre soneria de la 
apartamentul lui Tommy, când ușa lui Jeff se deschise. Dar în 
prag nu stătea Wally Crosley. 

Era Keith Converse și Heather avu senzaţia că tatăl lui Jeff 
băuse. Avea faţa roșie și ochii tulburi. 

— Deci, tu erai, spuse el. 

Apoi, explicându-se, adăugă: 

— Am vrut să zic, jos, pe stradă, acum câteva minute. 

Heather încuviinţă din cap. 

— Eu... eu am ieșit să fac o plimbare. 

Keith își arcui sprâncenele întrebător. 

— Atâta drum, pe jos? 

Ceva o îndemna pe Heather să plece. Auzise că tatăl lui Jeff 
face urât la băutură și, dacă începea să dea vina pe ea pentru 
ceea ce i se întâmplase fiului său... 

— Nu știu de ce m-am ridicat și m-am dus la fereastră, spuse 
el. Stăteam în scaunul lui Jeff, încercând să-mi limpezesc minţile 
și... 

Vocea îi pieri, apoi deschise ușa larg. 

— Ceva m-a determinat să mă duc să mă uit. Poate că mă 
așteptam să-l văd pe Jeff. 

Heather simţi cum ochii i se umplură de lacrimi. 

— Vă înțeleg, șopti ea. Când am ieșit afară în seara asta, nu 
știam încotro mă îndrept. Intotdeauna îmi spunea că o să știm 
unde mergem atunci când vom ajunge acolo. 

Clătină din cap și strânse și mai tare cheia pe care o ţinea în 
mână. 

— Dar el nu e aici. Ele... 

Se opri brusc, fără să mai poată rosti vreun cuvânt. 

— Nu e, Heather, spuse Keith încet. 

Fata se uită spre el, începu să vorbească grăbit, aproape 
dorindu-și să se certe cu el, dar Keith își ridică o mână în sus, 
reducând-o la tăcere. 

— Ascultă-mă, te rog, bine? Pentru că nimeni altcineva n-o va 
crede. Toţi sunt convinși că m-am ţicnit. Dar am stat de vorbă 
cu un bărbat azi-dimineaţă. Un bărbat care l-a văzut ieri pe Jeff. 

Heather se încruntă, nu spuse nimic, dar nu plecă. 


119 


— L-a văzut pe Jeff când a ieșit din dubiţă imediat după 
accident. 

Heather simţi că i se taie răsuflarea și, când Keith deschise și 
mai mult ușa, fata intră. 

e 

Eve Harris se uită mecanic la ceasul ei de mână, în timp ce 
traversa spre Circul Columbus, și zări mașina neagră cu însemne 
oficiale parcată chiar în fața clădirii Trump International. Chiar și 
când făceai parte din Consiliul Primăriei, oamenii se împărțeau 
tot în două categorii: cei care te făceau să-i aștepți și cei care 
nu. Carey Atkinson și Arch Cranston erau două persoane pe care 
nu trebuia să le aștepți niciodată. Șeful Poliţiei Atkinson și 
comisarul-șef Cranston, ale căror slujbe, mai degrabă de faţadă, 
fuseseră cumpărate cu o parte din cele mai consistente 
contribuţii bănești din istoria orașului, erau cunoscuți pentru 
punctualitatea lor. Ceasul arăta fix ora nouă seara - exact ora 
stabilită de ei - când femeia intră pe ușa din faţă, coti spre 
stânga și ajunse în holul principal al restaurantului. 

— Vă conduc, doamnă Harris, spuse șeful de sală, înclinându- 
și capul în semn de salut, suficient cât să fie respectuos, dar 
fără să pice în servilism. Domnii sunt deja aici. 

Cu toate că nu întârziase, Eve putea să jure că Arch Cranston 
va face obligatoriu o remarcă tâmpită la adresa nepunctualităţii 
femeilor. Zâmbind, îl urmă pe șeful de sală dincolo de ușile ce 
dădeau direct în restaurant - o încăpere simplă, elegantă și, 
pentru că preţurile erau suficient de piperate, foarte aerisită în 
ceea ce privește așezarea meselor. Aici găseai un soi de 
intimitate, aproape de neimaginat în celelalte localuri din oraș, 
însă șeful de sală o conduse spre o masă din fundul încăperii - 
departe de ferestrele pe care Atkinson le considera un factor de 
risc și departe de ușile care lăsau să se strecoare înăuntru o 
pală de vânt de fiecare dată când se deschideau. Eve era mai 
mult decât mulțumită să scape de priveliștea Parcului Central și, 
la fel ca bărbații, prefera mereu intimitatea zonei din spatele 
barului. 

— De-asta îmi place mie de tine, spuse Arch Cranston, 
aplecându-se s-o sărute pe Eve pe obraz și ignorând gestul ei de 
a-și feri capul. Intotdeauna ajungi la timp - nu ca alte femei! 

Eve se felicită în gând pentru intuiţia ei infailibilă. 


120 


— O să ajungi departe cu lingușirile tale, Arch, replică ea, 
ascunzându-și nemulțumirea față de remarca lui. 

Arch, de bună-credinţă, nu realiză că fusese luat peste picior, 
dar Carey Atkinson îi făcu cu ochiul, în timp ce se așezară cu 
toţii pe scaune. 

— Deci, cum procedăm? întrebă Atkinson, chemând cu un 
semn ospătarul. Ne prefacem că suntem civilizaţi și conversam 
despre nimicuri sau trecem direct la subiect? 

— N-am avut niciodată pretenţia că sunt civilizată, raspunse 
Eve. Așa mi-am păstrat funcţia. Dar mi-au ajuns la urechi tot 
felul de lucruri ciudate despre tânărul care a murit în accidentul 
de ieri-dimineaţă. 

Cei doi bărbaţi se priviră cu subinţeles și, în timp ce Cranston 
se foi neliniștit pe scaun, Atkinson se aplecă înainte și întrebă: 

— Și ce anume ai auzit, dragă Eve? 

Din expresia de pe chipurile lor, se vedea clar că ei știau 
exact despre ce vorbea ea, dar Eve făcea politică de prea mult 
timp ca să nu realizeze că era un moment în care se impunea 
folosirea unei șarade. 

— Întâmplător, am dat peste tatăl lui Jeff Converse în după- 
amiaza aceasta, spuse ea. Se pare că el nu este convins că fiul 
lui a murit. 

Atkinson se relaxă vizibil. 

— Din câte știu eu, Keith Converse s-a învârtit prin oraș mai 
toată ziua. Cum de a ajuns și la biroul tău? 

— Păi, nu a ajuns. L-am întâlnit la metrou. 

Eve le relată pe scurt tot ceea ce se întâmplase. După ce 
termină, nici Arch Cranston, nici Carey Atkinson nu scoaseră o 
vorbă și, pentru că tăcerea se prelungea nefiresc, Eve continuă: 

— Am mai auzit și că bărbatul cu care a discutat - și pe care ÎI 
chema Al Kelly - e mort. Înjunghiat într-o alee, aparent pentru a 
fi ușurat de cei cinci dolari primiţi de la domnul Converse drept 
recompensă pentru că îi povestise despre accident. 

— Aha, așadar, Al Kelly era beţivanul? spuse Arch Cranston. 

— E adevărat, Al Kelly avea o problemă cu băutura, răspunse 
Eve. Mulţi dintre vagabonzi sunt alcoolici. 

Se uită fix în ochii lui Carey Atkinson. 

— Presupun că departamentul tău n-o să fie în stare să 
descopere cine l-a ucis pe Al Kelly, nu? 


121 


Atkinson ridică din umeri, întinzându-și mâinile într-un gest de 
neajutorare. 

— Știi la fel de bine ca mine că nu dispunem de suficient 
personal pentru a investiga moartea fiecărui boschetar din 
orașul ăsta. 

— Aţi putea găsi personalul necesar, dacă v-ar păsa de 
problemele oamenilor care trăiesc pe stradă. 

Eve își mută privirea spre Arch Cranston. 

— Și astfel ne apropiem de celălalt motiv pentru care ne-am 
adunat în seara asta aici, nu? Nu te-am văzut ieri la gala de 
binefacere pentru Adăpostul Montrose. 

Se uită din nou spre șeful poliţiei. 

— Pe tine nu mă asteptam să te văd oricum. 

Cranston își băgă mâna în buzunarul interior al sacoului și 
scoase un plic gros, pe care Eve îl privi obosită. 

— Este pentru monseniorul McGuire. 

— Atunci, de ce să nu i-l dai lui direct? propuse Eve, fără să-și 
manifeste nici cea mai mică intenţie de a lua plicul. Acum sunt 
mult mai îngrijorată de felul în care departamentul vostru se ia 
la harță cu oamenii mei. 

Privirea ei se îndreptă iarăși spre șeful poliţiei. 

— Cum se face că nu aveţi oameni destui ca să descopere 
cine omoară vagabonzi, dar găsiţi întotdeauna forțe de ordine 
care să-i alunge de pe străzi? 

Atkinson clătină din cap nervos. 

— Află că nu sunt așa mulți... începu el, dar Eve nu-l lăsă să 
termine. 

— Probabil că există peste cincizeci de mii de oameni care 
trăiesc, fie pe străzi, fie prin tunelele de sub oraș, iar lucrul ăsta 
îl cunoști foarte bine. 

Atkinson încuviinţă din cap spășit. 

— Eu zic că nu sunt mai mult de cinci mii. 

Eve nu se mai deranjă să-i răspundă. Amândoi știau care este 
adevărul. Ospătarul se apropie să le ia comanda și, după ce 
plecă, femeia reveni la subiectul legat de Jeff Converse. 

— l-am promis tatălui lui că o să mă interesez, spuse ea. 
Evident că n-am cum să mai stau de vorbă cu Al Kelly ca să aflu 
ce a văzut, așa că o să vă întreb pe voi doi - e posibil ca tot ce i- 
a povestit Al Kelly domnului Converse să se fi întâmplat? Dacă o 


122 


să-i spun că sunteţi absolut siguri că fiul lui e mort, are cum să 
dovedească în cele din urmă că mă înșel? 

Atkinson clătină din cap că nu. 

— Converse a făcut destule valuri și în biroul medicului legist, 
din câte am auzit eu, și și-a băgat nasul și pe la Secţia Cinci, din 
spusele căpitanului Wilkerson. Domnul Converse a fost acolo 
azi-dimineață și a cerut să vadă raportul despre accident. 

— Şi l-a văzut? întrebă Eve. 

Atkinson negă. 

— In final, a considerat că nu e nevoie. A stat de vorbă direct 
cu ofiţerii care s-au ocupat de caz. 

— Atunci, asta-i tot? întrebă Eve. 

— Da, o asigură Arch Cranston. In cazul în care Converse mai 
vine la tine, poţi să-i spui liniștită că nu e nicio greșeală - fiul lui 
a murit în incendiu. 

Dădu din cap cu o tristeţe exagerată, care pentru politicieni 
devenise o atitudine cât se poate de naturală. 

— O întâmplare oribilă, indiferent de ce a făcut băiatul, nu i-aș 
fi dorit o astfel de moarte. 

Eve Harris își ridică o sprânceană, dar nu făcu niciun 
comentariu legat de lipsa evidentă de sinceritate a lui Arch 
Cranston. Dimpotrivă, reveni asupra problemei și a numelui 
menţionat de Keith Converse. 

— Converse mi-a mai spus și despre un bărbat pe nume 
Scratch. Din relatările sale, a reieșit că acest Scratch l-a dus pe 
fiul său la metrou. 

Aproape că-l ţintui de scaun pe Atkinson cu privirea ei 
întunecată. 

— Am senzaţia că, dacă el există, atunci cineva ar trebui să-l 
ia la întrebări. E nevoie să discut cu Wilkerson chiar eu? 

Atkinson oftă din greu. 

— Nu, Eve. O să pun pe cineva să sune mâine-dimineaţă la 
Secția Cinci... la dracu’, poate chiar în noaptea asta. Dar dacă 
tipul trăiește în tunele, să nu te bazezi pe oamenii mei, pentru 
că n-au cum să dea de el. 

De data asta Eve nu mai încercă să-și ascundă licărul 
batjocoritor din ochi. 

— Oh, Doamne, nu, Carey! Nici nu mă aşteptam ca polițiștii 
cei mai grozavi din New York să-și riște viața, căutând ceva prin 
tunelele acelea îngrozitoare. La urma urmei, ar putea să fie 


123 


bătuţi la sânge de vreo gașcă de mame vagaboande care-și 
apără copilașii din flori! Și doar nu vrem ca forțele de elită ale 
poliţiei să-și pună vieţile în primejdie pentru așa ceva, corect? 

Carey Atkinson preferă să-i ignore cuvintele acide, dar Arch 
Cranston se uită în jur agitat să vadă câţi dintre oamenii din 
restaurant ar fi putut auzi izbucnirea lui Eve. 

— Haide, Eve, spuse el, suficient de tare pentru ca femeia 
care asculta atentă la masa de lângă ei să-i prindă cuvintele. Nu 
te mai lua de Carey! Cunoști foarte bine ce fel de oameni trăiesc 
în tunele. Pe toți dracii, tu probabil că știi mai bine decât oricare 
dintre noi. Ca să nu mai vorbesc despre viaţa care se duce acolo 
jos. 

Eve zâmbi, dar ochii continuară să-i rămână reci. 

— Cu toţii știm cum este acolo jos, spuse ea. Și mai știm și ce 
se întâmplă. Dar uneori, am senzaţia că sunt singura din orașul 
ăsta care chiar dorește să facă ceva pentru ei. Toţi ceilalţi nu 
vor decât să... 

Se opri brusc, conștientă că vorbele ei sună ca o placă 
stricată, în plus, toţi trei știau perfect ce voiau ceilalţi. 

Și mai știau că oameni cu funcţii ca ale lor nu-și expuneau 
niciodată în public adevăratele dorinţe. 

Adevărul, ca întotdeauna, era rezervat doar conversațiilor 
intime, în locuri mult mai ascunse. 

lar aceasta era o regulă pe care până și Eve Harris o respecta. 


124 


e CAPITOLUL 17 


Heather Randall stătea la fereastra din apartamentul lui Jeff, 
acolo unde îl văzuse și pe Keith cu o jumătate de oră în urmă. În 
colțul străzii, chiar lângă farmacie, zări restaurantul chinezesc 
preferat al lui Jeff, unde îl găsise adesea ghemuit într-un 
separeu, cufundat în lectura vreunei cărți. Se chinui să alunge 
această amintire și se întoarse de la fereastră. 

Camera arăta exact ca în noaptea arestării lui Jeff. Ultimul 
proiect la care lucrase - și anume acela pentru un mic birou de 
primire a oaspeţilor, comandat de unul dintre vecinii tatălui său 
din Hampton - era încă prins în piuneze de panoul de plută ce 
acoperea singura masă din încăpere. Mângâie absentă liniile 
graţioase ale schiţei neterminate - un contur care reușea să 
redea arhitectura sediului principal, fără însă a o imita. 

Desenul, ca și camera însăși, părea suspendat în timp, 
așteptându-l pe Jeff să se întoarcă. 

Dar asta era absurd. Jeff nu se mai întorcea, în ciuda poveștii 
ciudate pe care i-o spusese tatăl lui. Totuși, pe măsură ce 
încerca să respingă fantasmagoriile lui Keith Converse, și-l 
imagină pe Jeff rostind: „O să știm când vom ajunge acolo”. 

Ochii îi rătăciră prin cameră. Fiecare obiect de acolo, de la 
afișele de pe pereţi care surprindeau clădirile preferate de Jeff și 
până la rafturile pline cu cărţi - lucrări despre arhitectură, 
volume de poezie, compendii zoologice - îi era la fel de familiar 
ca și lucrurile din propriul dormitor de pe Fifth Avenue. Chiar 
mai familiare, pentru că, în ciuda dimensiunilor reduse și a 
mobilierului vechi din cameră, ea se simţise întotdeauna aici ca 
acasă, spre deosebire de apartamentul uriaș în care crescuse. 

— lubesc locul ăsta, spuse ea, parcă numai pentru sine. 

Keith încălecase un scaun de lemn ponosit pe care ea și Jeff îl 
cumpăraseră de la un târg de vechituri într-una din plimbările 
lor de duminică. Preţul de cinci dolari li se păruse o adevărată 
ocazie pentru a nu profita de ea. Jeff tocmai se apucase să-l 
repare când fusese arestat. Acum brațele tatălui său se 
odihneau pe spătarul din lemn de stejar și bărbatul o privea într- 
un fel care îi amintea de Jeff. 


125 


— Cât timp intenţionaţi să-l mai ţineţi? întrebă ea, uitându-se 
încă o dată prin cameră. 

— Nu depinde de mine, replică Keith. Este al lui Jeff. O să 
plătesc în continuare chiria până când se întoarce acasă. 

Heather se îndreptă din nou spre fereastră, cuprinzându-și 
trupul cu mâinile ca și cum ar fi vrut să se apere inconștient de 
frigul ce pusese stăpânire pe ea. 

— Sunteţi sigur că se va întoarce? 

— Dacă ar fi mort, aș ști. E fiul meu. Dacă i s-ar întâmpla 
ceva, aș simţi. lar eu sunt gol pe dinăuntru. 

Deși stătea cu spatele la el, Heather percepea aproape 
dureros privirea lui pătrunzătoare. 

— Nici tu nu simţi, continuă el. De-aia ai venit aici în seara 
asta. 

Heather se întoarse spre el și-l privi cu ochii împăienjeniţi de 
lacrimi. 

— Nu știu de ce am venit, începu ea. Eu doar... eu eram... 

Dar apoi adevărul din cuvintele lui o izbi cu putere și lacrimile 
îi secară. 

— Aveţi dreptate, spuse ea pe un ton mai calm. Nu simt că ar 
fi murit. Așadar, ce-o să facem? 

— Aflăm adevărul, replică Keith. Și îl găsim și pe el. 

Heather se prăbuși pe un scaun chiar în faţa lui Keith. 

— Vă daţi seama ce spuneți? 

Keith se încruntă și-și încleștă maxilarele, exact cum făcea Jeff 
când lua o hotărâre. 

— Ce se petrece cu voi, oameni buni? se răsti el. De ce naiba 
toată lumea din orașul ăsta are senzaţia că e atoateștiutoare, iar 
ceilalți sunt doar niște tâmpiţi? Scuză-mi limbajul, dar dacă ai de 
gând să mă privești de sus... 

— Să vă privesc de sus! îl întrerupse Heather. Când v-am 
privit eu de sus, pe dumneavoastră sau pe altcineva? 

— Voi toți... 

— Noi toți? Ce legătură au toate astea cu „noi toţi”? Vorbim 
despre Jeff, aţi uitat? Și nici nu încerc să mă comport de parcă 
le-aș ști eu pe toate! Pur și simplu, e o nebunie să crezi că poți 
ieși așa pe stradă și să găsești pe cineva în New York. Mai ales 
dacă acel cineva nu vrea să fie găsit. 

Un licăr de nesiguranţă se aprinse în ochii lui Keith și expresia 
de mânie îi dispăru de pe chip. 


126 


— Cum adică „nu vrea să fie găsit”? De ce să nu... 

Heather sări în picioare. 

— Se îndrepta spre închisoare sau nu vă mai amintiţi? Așadar, 
chiar dacă aveţi dreptate și a scăpat din dubita în flăcări, unde 
ați fi vrut să se ducă? La poliție? L-ar fi trimis înapoi la pușcărie 
cât ai bate din palme. 

— Dar n-a făcut nimic, fir-ar-a dracu' de treabă! 

Acum Heather era la fel de furioasă ca și Keith. 

— Și cui îi pasă de asta, cu excepţia mea și a dumitale? 
Nimănui. Așa că, spuneţi-mi... să presupunem că-l găsim pe Jeff, 
ce-o să facem după aceea? 

Se întoarse la fereastră și privi afară în noapte. La colțul 
străzii, o femeie îmbrăcată în zdrențe împingea un cărucior de 
cumpărături din sârmă chiar pe scările care duceau la intrarea 
în stația de metrou de pe 110" Street. Mișcările ei erau atât de 
delicate, de parcă ar fi cărat cutii pline cu cristaluri și 
porțelanuri, și nu un amestec de haine murdare și pături vechi. 
Bătrâna se opri o clipă, se întoarse și se uită în sus ca și când ar 
fi simţit că Heather o urmărește. Părea că privește chiar spre 
fereastra lui Jeff, așa cum făcuse Heather cu puţin timp în urmă, 
când îl privise pe Keith de jos. Apoi femeia își văzu de drum și 
dispăru în staţia de metrou. 

Fixând în continuare intrarea de la metrou, Heather își aminti 
brusc ceva - ceva ce spusese Keith mai devreme, când îi 
povestise ce se întâmplase dimineaţă. Fără să-și mute privirea, 
gândul prinse contur. 

Se răsuci pe loc și spuse: 

— Pun pariu că nimeni nu i-a interogat! 

Keith se uită la ea zăpăcit. Despre ce naiba vorbea? 

— Vagabonzii! spuse Heather, din ce în ce mai entuziasmată. 
Cu oamenii care trăiesc prin staţiile de metrou și prin gări. Dacă 
vreunul din ei a văzut cine a atacat-o cu adevărat pe Cindy Allen 
în noaptea aceea? 

— Dar poliţia trebuie să fi discutat cu ei... începu Keith, însă 
cuvintele i se opriră pe buze când își aminti ce auzise chiar 
dimineaţă la Secţia Cinci de Poliţie: „Nu sunt decât niște drogati 
sau nebuni de-a binelea... nu poţi să crezi o iotă din ce spun”. 

Vocea lui Heather tremura de emoție. 

— Poliţia... întregul oraș... nici măcar nu recunosc existența 
lor! Tata spune că polițiștii nici nu intră în tunelele unde trăiesc 


127 


cei mai mulţi dintre ei. Zice că e mult prea periculos. Keith, dar 
dacă nimeni nu i-a întrebat niciodată? Hai să încercăm! 
e 

Avea să moară. 

Jeff nu-și mai amintea clipa în care moartea devenise o 
certitudine - nici măcar nu era sigur de momentul în care 
această teribilă perspectivă se insinuase în mintea sa, prinsese 
rădăcini și apoi începuse să capete contur. Era aproape ca o 
boală, un cancer care a încercuit într-un văl invizibil o singură 
celulă, apoi s-a reprodus încet, s-a împrăștiat și, când a crescut 
suficient de mare ca să fie observată, tumoarea nu mai putea fi 
înlăturată din trup. Sfârșitul era inevitabil. 

Bateriile din lanterna lui Jagger se consumaseră deja, dar 
continua să o ţină strâns în mână, de parcă ar fi putut să 
transfere cumva o parte din energia sa în bateriile inutile. 
Lanterna lui Jeff era acum singura armă pe care o mai aveau 
împotriva întunericului. De fiecare dată când o aprindea, raza de 
lumină devenea tot mai slabă. În curând, și ea avea să se stingă 
definitiv. 

Jeff încercă să alunge astfel de gânduri, dar ele continuau să-i 
revină în minte și de fiecare dată îi era tot mai greu să le ignore. 
Ştia ce avea să urmeze când lumina se va stinge în final: vor fi 
nevoiți să meargă pe bâjbâite, pipăind tot timpul zidurile, atenți 
să nu se dezechilibreze. Dar cât timp vor putea face asta? Cât 
timp va trece până când vor cădea într-una din hrubele ce 
duceau spre adâncuri și mai întunecate? 

Poate că, atunci când lumina va dispărea în final, îi va fi mai 
simplu să se așeze, să se sprijine de perete și să aștepte până 
când sufletul lui va trece din bezna tunelurilor în uitarea 
binefăcătoare a neantului. Începu să-și imagineze că lumina 
despre care citise - lumina pe care oamenii o vedeau la capătul 
unui tunel lung care-i ducea spre moarte, lumina strălucitoare 
care se năștea din eternitate - devine tot mai vizibilă, oferindu-i 
un soi de eliberare din ghearele întunericului în care își 
petrecuse ultimele ore. 

— Apare din nou, îl auzi pe Jagger șoptind. 

Cuvintele pătrunseră lent în mintea lui Jeff, sfâșiind pâcla de 
epuizare, foame și disperare. 

De cât timp mergea Jagger în față? De-o oră? De două? De 
zece minute? 


128 


Când Jagger îl apucase prima dată de mână prin beznă, 
obligându-l să se oprească și murmurând ceva despre un licăr 
ce se zărea undeva sus, în faţa lor, Jeff se strădui cât putu să-l 
vadă. Dar nu desluși nimic și, când Jagger mări pasul, convins că 
pâlpâia ceva chiar deasupra lor, Jeff fusese nevoit să depună 
eforturi uriașe ca să se poată ţine după el. 

— Simti? șopti Jagger ceva mai târziu. Ne apropiem de ceva. 

Apoi, o secundă mai târziu: 

— Acolo! Sus! Vezi? 

Dar în ciuda siguranţei din vocea lui Jagger, Jeff tot nu 
observă nimic. Îl urmase însă, lăsându-l pe Jagger să-l conducă 
spre semnalul luminos. Ce importanță avea unde mergeau? 
Erau oricum pierduţi în labirint și era aproape sigur că toate 
pasajele duceau în același loc. 

Acolo unde era moartea. 

Acum, remarcând el însuși luminița, se întrebă dacă licărul din 
ntuneric era adevărat sau reprezenta însăși pâlpâirea finală a 
propriei morţi, strălucind în negura din sufletul său. 

„Nu, își spuse el. N-o să mor. Nu încă. O să trăiesc. O să 
trăiesc și o să ies afară, și o să fiu liber.” 

Luându-și inima în dinţi, își fixă privirea pe lumina slabă... 

e 

Creeper urmări cu atenție prin lunetă cele două siluete care 
se mișcau prin ceața obscură și verzuie care umplea obiectivul 
îngust al lunetei. Mulțumit, dădu drumul armei, care atârna 
acum, agățată de cureaua de piele ce-i înconjura gâtul. Această 
parte a tunelelor îi era la fel de familiară, ca și grădina din 
spatele casei în care crescuse. 

Hăitașii își făcuseră treaba bine în noaptea asta - cei doi 
bărbaţi erau exact acolo unde trebuiau să fie. Peste câteva 
minute, Creeper știa că va intra chiar el în acţiune. 

Deși îi privise doar prin obiectivul lunetei, bărbatul putea să 
jure că într-adevăr cei doi erau diferiţi de toţi ceilalți. 

Poate pentru că erau doi de data asta. Inainte avuseseră 
întotdeauna de-a face numai cu o singură pradă și când Creeper 
„il găsea”, omul se afla într-o stare atât de jalnică, încât aproape 
mai mereu trebuia să-l care chiar el până în tabără. De obicei 
vorbeau singuri. Odată, hăitașii lăsaseră pe cineva să stea în 
întuneric atât de mult timp, încât atunci când l-a găsit Creeper, 
acesta înnebunise de-a binelea, bălmăjind întruna povești 


129 


despre demoni și monștri. Creeper își făcuse datoria și-l târâse 
după el până la locul stabilit, dar bărbatul ţipase neîncetat în 
noaptea aceea și Willie, care nu mai suportase, îl împușcase ca 
să-i închidă gura. 

În dimineaţa următoare, Creeper fusese nevoit să găsească 
doi hăitași care să urce cadavrul la suprafaţă înainte să înceapă 
să miroasă. Îl aruncaseră pe șinele ce treceau pe deasupra 
Parcului Riverside și, după trecerea primului tren, n-a mai avut 
nimeni cum să își dea seama ce se întâmplase în realitate cu el. 

Dar aceștia doi păreau încă puternici. 

Prea puternici? 

Pentru prima dată, Creeper se întrebă dacă n-ar fi fost mai 
bine să aducă un alt vânat. Dar o astfel de metodă era 
întotdeauna periculoasă - ultima dată când procedase astfel, 
prada o tulise imediat ce îi văzuse pe cei doi bărbaţi, dispărând 
în întuneric și obligându-i pe hăitași să ia totul de la capăt. 

Aprinse lanterna pentru ultima dată, doar o fracțiune de 
secundă, apoi intră în următoarea fază a operațiunii. 

Trecu printr-un tunel de tranzit - un vechi tunel de metrou de 
mult abandonat și luminat doar de o strălucire portocalie slabă 
ce venea de undeva de jos - și alergă de-a lungul șinelor, până 
când ajunse la o mică nișă. Într-un colţ se zărea un butoi fără 
capac, chiar sub gura unui puț de vreo 10-12 metri ce făcea 
legătura cu tunelul de deasupra. În butoi strălucea jarul unui foc 
pe care Creeper îl întreţinuse constant în ultimele patru ore. 
Acum îl aţăâţă cu niște reviste vechi aduse de unul dintre hăitași, 
folosindu-se de un băț. Tăciunii înghiţiră combustibilul proaspăt 
în doar câteva secunde, apoi flăcările se înteţiră și căldura 
începu să se răspândească în nișă, luminând în același timp 
întregul tunel. 

Creeper se așeză pe jos, își încrucișă picioarele și se puse pe 
așteptat. 

Îi auzi venind, înainte să-i vadă. 

Pașii lor răsunau pe podeaua de beton. Șușoteau între ei, 
întrebându-se ce anume putea să se afle înaintea lor. 

Îi auzi apoi încercând să se decidă dacă e bine sau nu să 
meargă spre lumină. 

Creeper se ridică în picioare, ieși din nișă și-și aprinse 
lanterna. O rază strălucitoare de halogen sfâșie întunericul, 
orbindu-i pe ceilalți doi bărbaţi. 


130 


— Opriţi-vă chiar acolo! urlă Creeper. Încă un pas și sunteţi 
morți. 


131 


e CAPITOLUL 18 


De-abia în lumina rece și strălucitoare a staţiei de metrou, 
Heather Randall văzu cu adevărat cât de rău arăta Keith 
Converse. Părea că îmbătrânise cu zece ani într-o singură zi. 
Lumina mai blândă din apartamentul lui Jeff îi mai atenua din 
ridurile ce se adânciseră nu numai pe frunte, dar și pe obraji și 
maxilare. Cutele fine din jurul ochilor se transformaseră în niște 
labe de gâscă urâte, ca și cum toată grija, mânia și frustrarea pe 
care reușise să le stăpânească de-a lungul lunilor de proces 
ieșiseră la suprafaţă în toată splendoarea lor. 

Peronul era pustiu cu excepţia unui singur bărbat care 
aparent tocmai se dăduse jos din trenul ce se îndepărta acum 
cu zgomot spre periferia orașului. Nici urmă de femeia pe care 
Heather o zărise de la fereastra apartamentului lui Jeff. Singurul 
pasager dispăru în sus pe scări, sunetul pașilor săi stingându-se 
odată cu vuietul garniturii de metrou. Se lăsă o tăcere deplină. 

— Probabil că tocmai s-a urcat în el, murmură Keith. 

Dar chiar când rostea cuvintele, Heather îi arătă cu degetul 
spre capătul îndepărtat al staţiei. 

— Acolo jos! 

Pentru o secundă, Keith nu văzu nimic, apoi surprinse o 
mișcare ușoară cu coada ochiului. Era femeia. 

Nu se mai găsea pe peron, ci chiar pe șine, îndepărtându-se 
încet și trăgând din greu după ea căruciorul plin. 

— Ce face? întrebă Keith. Unde se duce? 

Heather deja alerga spre ea. 

— Doamnă? strigă ea, vocea reverberând în plăcile de gresie 
și urlând în sala imensă atât de tare, încât aproape că îi acoperi 
următoarele cuvinte: 

— Vrem să stăm puţin de vorbă cu dumneavoastră! 

Ochii femeii se făcură mari, dar, în loc să se oprească, se 
mișcă și mai repede, împiedicându-se și aproape căzând pe 
pietrișul de sub șine. 

Keith o luă la goană și el și, cu vreo zece metri înainte ca 
Heather să ajungă la capătul peronului, o depăși. 

— Așteptaţi! strigă el. Opriţi-vă! 


132 


Dar până s-o ajungă, femeia dispăruse deja în întuneric. 
Brusc, toate sentimentele ce mocneau în sufletul lui Keith se 
întrupară într-un singur urlet disperat. 

— JEFF! 

Apoi încă o dată și mai tare: 

— JEFF... 

Numele fiului său, chinuit și contorsionat de frustrarea și 
disperarea ce-l măcinau, se izbi cu putere de pereții de beton ai 
tunelului, ecoul ducându-l și mai departe, transformându-l în 
ceva ce semăna mai degrabă cu un râs, care îl tachina și-și 
bătea joc de el. Sunetul oribil răsună slab pentru ultima dată și 
se pierdu la fel ca femeia, în bezna adâncă a tunelului. 

Intorcându-se cu spatele spre gura întunecată, Keith se 
îndreptă spre Heather, cu umerii lăsaţi, cu mersul împleticit. 
Apoi, după ce strigătul lui disperat pieri definitiv în hăul negru, 
auzi ceva. 

Firav - atât de firav, încât de-abia putea fi perceput... un 
singur cuvânt răzbătu din umbrele necunoscutului: 

— Tată... 

Fusese o șoaptă care se stinse atât de repede, încât Keith nu 
putea să bage mâna în foc că o auzise, dar când se uită spre 
Heather, văzu că fata holbase ochii și pălise îngrozitor. 

— Ai auzit și tu, nu-i așa? rosti el gâtuit și speriat în același 
timp. 

Timpul se opri în loc în așteptarea unei reacţii din partea lui 
Heather. Exact când nu credea că mai poate suporta tăcerea 
îngrozitoare, fata spuse: 

— Am auzit... ceva, dar nu sunt sigură ce anume. 

Keith mai strigă numele lui Jeff încă de trei ori, așteptând de 
fiecare dată să audă vreun răspuns. 

Din păcate, dinspre tunel nu mai răzbi niciun sunet. 

e 

Deşi părea aproape imposibil, Ilumina era chiar mai cumplită 
decât întunericul. 

Simţi raza strălucitoare de halogen pătrunzându-i în creier ca 
un cuţit înfipt în cap. Durerea deveni insuportabilă. Când 
ieșiseră din beznă, înlemnise din cauza șocului. Ca un animal 
sălbatic care se trezește față în faţă cu un prădător. Totuși, o 
secundă mai târziu, după ce se dezmetici, se pregăti sufletește 
pentru împușcătura care urma să îl doboare. Când văzu că nu se 


133 


întâmplă nimic și un glas le porunci să nu se miște, își ridică 
mâna să-și apere ochii de lumină. 

— Am zis să nu te miști, nenorocitule! 

Ecoul lovi zidurile tunelului, răsunând din toate direcţiile. 

Împușcătura nu veni nici de data asta, dar de undeva de 
deasupra lor, răzbătu huruitul înăbușit al unei garnituri de 
metrou ce pătrundea într-un alt tunel. 

— Cine sunteți? întrebă vocea, de îndată ce zgomotul puternic 
al metroului se stinse. 

Jeff îi aruncă o privire lui Jagger, care stătea chiar lângă el, 
strângând tare din ochi, în încercarea de a vedea dincolo de 
lumină, cu pumnii pregătiţi de atac. 

— Noi nu vrem altceva decât să găsim drumul spre suprafaţă, 
strigă Jeff, ocolind un răspuns direct. 

Lumina se apropie din ce în ce mai tare de ei, strălucirea razei 
țintuindu-i cu puterea și eficienţa unei arme. 

Apoi, la fel de brusc pe cum se aprinse, lumina se stinse și Jeff 
îndură un nou gen de orbire. Acum, chiar în faţa ochilor, atârna 
un cerc negru, care se mișca oriunde își îndrepta privirea, 
blocând orice se găsea în spatele lui. Raza de halogen îi arsese 
retina, lăsând în urma ei imaginea negativă a luminii care nu 
mai exista. 

— Nu prea mai vedeți mare lucru, nu? îi tachină vocea, atât 
de aproape încât Jeff făcu un pas înapoi. Doar o mișcare greșită 
și mă jur că n-o să mai vedeți nimic niciodată. E clar? 

Jeff deschise gura, gata să accepte orice condiţie impusă, 
numai să alunge vălul de întuneric ce îi acoperise din nou. Dar 
înainte de a apuca să zică ceva, desluși un sunet, plutind prin 
beznă, care dispăru la fel de repede, încât avu senzaţia că 
imaginaţia îi joacă feste. 

Dar nu! Sunetul reveni. 

Atunci, în mintea lui se insinuă o amintire din copilărie, când 
nu avea mai mult de patru-cinci ani. Într-o seară, ieșise afară 
după cină ca să alerge după licurici, fără să fie foarte atent 
încotro se îndreaptă. Când și ultimul licurici a dispărut, luându-și 
zborul din mâinile lui, și-a dat seama că se rătăcise. Un val de 
spaimă îl cuprinsese și se uitase în jur disperat, încercând să 
ghicească unde se afla. Atunci, exact când era pe punctul de a 
izbucni în lacrimi, auzise o voce. 

Vocea tatălui său. 


134 


Strigându-l prin întuneric. 

Vocea tatălui său îi arătase drumul înapoi spre casă în 
noaptea aceea. 

Acum, în bezna îngrozitoare a tunelului, auzea din nou același 
glas. 

— TATĂ! 

Cuvântul îi ieși de pe buze fără să se gândească. O lumină 
tăioasă îi străpunse ochii și o secundă mai târziu simţi o lovitură 
puternică în pântece. Lanterna se stinse din nou. 

— Am spus să nu vă puneţi cu mine, se răsti bărbatul invizibil, 
iar Jeff căzu în genunchi, ţinându-se cu mâinile de burtă. Așa că, 
vă mai avertizez o singură dată, ai priceput, măi, secătură? 

— Am... am priceput, reuși Jeff să îngaime. 

Până atunci, Jagger nu scosese nicio vorbă. Bărbatul i se 
adresă și lui: 

— Hotărăște-te și tu, voinicule... îţi vezi de treabă, că de nu, o 
să rătăcești singur-singurel prin beznă. Până și tipilor ca tine li 
se face frică de întuneric. Așa că, te întreb și pe tine pentru 
ultima oară - ai băgat la cap? 

— Am băgat, replică Jagger, dar Jeff simţi clar și furia din 
glasul lui. 

— Așa că uite cum o să procedăm, spuse vocea. O să aprind 
lumina din nou, iar voi doi o s-o luaţi frumușel înaintea mea. N-o 
să mergeţi prea departe... cam vreo cincizeci de metri. Am un 
cuibușor acolo jos. Când o s-ajungem la locul cu pricina mai 
vedem ce-om face. 

Bărbatul invizibil îi ocoli până când ajunse în spatele lor și 
aprinse lanterna. Când întunericul din tunele se mai împrăștie și 
ochii lui Jeff se obișnuiră iarăși cu lumina, tânărul își dădu seama 
unde se afla, pentru prima dată de când sărise de pe peronul 
metroului. 

Tunelul era căptușit cu un strat de beton crăpat și erodat atât 
de vechi, încât din finisarea originală nu mai rămăsese aproape 
nimic. Suprafaţa neuniformă era pătată cu o mâzgă neagră. 
Acolo unde picăturile de apă topiseră varul de pe pereţi se 
formaseră mici stalactite. Pe podeaua tunelului se întindeau 
resturile unor șine ruginite, dar bucăți bune de fier dispăruseră 
complet, iar în unele părţi nu mai exista niciun crampon. 
Bolţurile de legătură erau atât de ruginite, încât cele câteva 
crampoane rămase păreau că pot fi îndepărtate cu o simplă 


135 


smucitură. Ici și colo, pe tavan, se zăreau urmele unor duze 
rudimentare, dar nu mai exista niciun bec și până și suporturile 
lor fuseseră sparte. Singurul semn că acolo fusese odată 
electricitate erau niște cabluri ce atârnau în jos și ale căror 
capete rămăseseră neizolate. 

— Acolo sus, spuse bărbatul din spatele lor când se apropiară 
de un fel de alcov. 

Jeff, urmat de Jagger, se cățără pe mica platformă. Deși în 
tomberonul de gunoi focul aproape se stinsese, jăraticul roșu i 
se păru lui Jeff la fel de încântător ca bușteanul tradiţional din 
New England ce arde în șemineu în Ajunul Crăciunului. 

Raza de halogen dispăru brusc, orbindu-l o clipă pe Jeff. Când 
i se mai limpezi vederea, bărbatul care îl ameninţase doar cu 
câteva clipe înainte că-l omoară îi apăru chiar în față, și-l putu 
vedea la lumina flăcărilor. Era numai piele și os, cu ochii adânc 
băgaţi în orbite și tenul pământiu, de o culoare aproape 
cadaverică. Deși nu avea mai mult de un metru șaptezeci 
înălțime și nu cântărea mai mult de șaizeci și ceva de kilograme, 
bărbatul nu părea deloc intimidat de Jagger, ca să nu mai 
vorbim de Jeff. 

Și nici nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani. 

— Dacă mă omorâţi, n-o să mai ieșiţi în veci de aici, spuse el. 

Jagger păru că timp de câteva momente analizează variantele 
posibile, apoi își plimbă privirea prin micul adăpost. 

— Ai ceva de mâncare? 

Bărbatul costeliv încuviinţă din cap. 

— Vă plac iepurii de șine? 

— Îmi place orice ai avea, mormăi Jagger. Zi mai bine unde e. 

Bărbatul făcu un semn spre colţ. 

— În spatele tomberonului. 

Zâmbi, arătându-le un șir de dinţi sparţi. 

— Am prins trei astăzi... am bănuit c-o să am musafiri. 

Trecu pe lângă tomberon, ridică un ibric mare de cafea ciobit 
și înnegrit și i-l întinse lui Jagger. 

— Vrei să-i cureţi? 

Jagger privi în ibric și icni, scăpând vasul din mâini. Ibricul se 
rostogoli până pe șine și conţinutul se vărsă. 

Trei șobolani morţi, cu capetele zdrobite și pline de sânge 
închegat, zăceau pe betonul murdar. 


Rânjetul de pe chipul sfrijitului se lărgi și mai mult când Jeff se 
dădu înapoi, scârbit. 

— Ce-i? Nu vă plac iepurii? 

Scoase un briceag din buzunar, îi desfăcu lama, se lăsă pe 
vine și ridică unul dintre șobolani. Vârful cuțitului se înfipse în 
stomacul animalului. Cu o mișcare agilă din încheietură, 
bărbatul îi spintecă burta până sub bot. Dădu drumul cuţitului și 
degetele de la mână îi dispărură sub pielea creaturii. Un 
moment mai târziu, întoarse pielea pe dos și folosindu-se de 
cuțit îi tăie picioarele și coada. După ce termină de jupuit aruncă 
pielea pe șine. 

Imediat, un alt şobolan se iți din umbră, înșfacă resturile 
însângerate și dispăru. 

Bărbatul curăţă carcasa de intestine, îi dădu drumul în ibric, 
apoi se apucă de următorul. In doar câteva minute termină 
toată treaba - cei trei șobolani fuseseră jupuiţi și curăţaţi, iar 
pielea și intestinele dispărură aproape în clipa în care ajunseră 
pe jos. 

— Nu sunt așa scârboși, odată ce te obișnuiești cu ei, spuse 
bărbatul, în timp ce așeza un grătar de fier peste tomberon. 

Deasupra lui aranjă ibricul. 

— Au gust de pui. 

li aruncă o privire lui Jeff, apoi lui Jagger, după care se uită din 
nou la Jeff. 

— Nu te obligă nimeni să mănânci. În fond, nimeni nu se 
atinge de ei când ajunge aici prima dată. Dar așa cum am mai 
spus, o să te obișnuiești. 

Pe chipul lui rece apăru încă o dată rânjetul știrb. 

— După o vreme, te obișnuiești cu tot ce-i p-aici. 


137 


e CAPITOLUL 19 


Noaptea părea și mai întunecată după ce Heather și Keith 
ieșiră din staţia de metrou. Câteva taxiuri se plimbau în sus și-n 
jos pe Broadway, iar trotuarele erau pline de oameni care se 
îmbulzeau, însă după ce intrară pe strada unde era situat 
apartamentul lui Jeff, zgomotul traficului de pe Broadway se 
stinse și locul deveni neobișnuit de pustiu. 

În faţa blocului lui Jeff, Keith se întoarse spre Heather. 

— E o nebunie, nu? Adică, ce naiba facem noi, ne apucăm să 
urmărim prin staţiile de metrou femei bătrâne care și-au pierdut 
minţile? 

Heather își ridică privirea spre el. Deși nu văzuse niciodată o 
asemănare puternică între Jeff și tatăl lui până în seara aceea, 
acum, în lumina strălucitoare de pe stradă, recunoscu foarte clar 
chipul lui Jeff în trăsăturile tatălui său. Poate că era ceva în 
vocea lui sau în ţinuta sa, sau chiar în linia maxilarului... în orice 
caz avea senzaţia că stă chiar lângă Jeff cel din clipele în care 
vorbea cu nesiguranţă despre viitor, despre durerea pe care 
avea să i-o provoace tatălui său când îl va anunţa că nu 
intenţionează să se întoarcă în Bridgehampton după ce va 
termina școala. 

Durerea aceea însă nu s-ar fi putut compara nici pe departe 
cu suferinţa pe care o vedea acum în ochii lui Keith. 

— Mai bine m-aș duce acasă, iar dumneata ar trebui să te 
odihnești, spuse ea. 

Se întoarse cu spatele la el, dar Keith se întinse spre ea și o 
apucă de braț. 

— Spune-mi că nu sunt nebun, rosti el blând. Spune-mi că am 
dreptate. 

— Nu știu dacă aveţi dreptate, zise Heather. Dar știu că am 
auzit ceva. Nu sunt prea sigură ce anume - mi se pare absolut 
imposibil să fi fost Jeff, dar... 

Se trase cu delicateţe din strânsoarea lui. 

— lar dacă dumneavoastră sunteţi nebun, atunci înseamnă că 
și eu sunt la fel. 


Porni grăbită înapoi spre Broadway, dar brusc se răsuci cu 
fața spre el, uitându-se direct în ochii lui. 

— Mâine, mai spuse ea. O să mai căutăm și mâine. 

— Te aștept, adăugă Keith încet. 

De data asta, Heather nu mai privi înapoi, dar simţi privirea 
lui Keith urmărind-o în timp ce ea aproape că alerga spre 
luminile și zgomotul de pe bulevardul Broadway. 

e 

— Îmi daţi și mie un bănuţ? 

Cuvintele îi erau atât de familiare lui Heather, încât aproape 
că nu le auzi deloc, dar după ce ridică mâna să cheme un taxi ce 
se zărea la două blocuri mai încolo, întrebarea se repetă. 

— Fii bună, domniţă, nu-mi dai și mie ceva de pomană? 

Încă făcând semn după taxi, Heather trase cu coada ochiului 
spre cel care se milogea. Un băiat, nu mai mare de zece ani. Era 
îmbrăcat ca toţi cerșetorii: pantaloni zdrențuiţi și o cămașă 
soioasă, care-i atârna neglijent. Avea tenul palid și părul blond 
ciufulit și nespălat. 

Ochii lui însă o șocară. Nu aveau privirea unui copil de zece 
ani. 

Păreau mai degrabă ochii unui animal. 

Se uita când la ea, când dintr-o parte în alta a străzii, 
cercetând pericolele ce stăteau la pândă. 

Heather își privi ceasul. Era aproape miezul nopţii. Ce făcea 
băiatul aici? Fugise de acasă? 

Se gândi atunci la bătrâna pe care o văzuse dispărând în 
tunelele întunecate. 

Femeia aceea, care probabil nu avea familie, la fel ca și 
băieţandrul din faţa ei. 

Femeia care era atât de înspăimântată, că nu mai îndrăznea 
să stea de vorbă cu nimeni, preferând să se afunde în 
întunericul și mocirla ce zăcea sub străzi. 

Se gândi atunci că și băiatul, peste doi-trei ani sau poate chiar 
peste câteva luni, va ajunge la fel. 

Când taxiul opri lângă ea, Heather își îndesă adânc mâna în 
buzunarul de la geantă. Scoase o bancnotă și, fără măcar să se 
uite la ea, i-o dădu băiatului. După ce băiatul îi smulse banii cu 
viteza unei veveriţe care ia o nucă din mâna unui bătrânel din 
Parcul Central, Heather se urcă în mașină. Trase ușa cu putere 
și îi spuse șoferului adresa. 


139 


„De ce am făcut asta? se întrebă ea când taxiul se puse în 
mișcare. Dacă le dai bani, nu faci altceva decât să-i încurajezi să 
continue.” 

Se răsuci să mai arunce o privire pe geamul din spate, dar 
băiatul parcă intrase în pământ. 

Până acasă, și-a dat perfect seama de ce îi oferise bani 
băiatului. 

Acesta nu mai era un simplu vagabond, cum erau toţi cei care 
trăiau pe străzi. 

Acum era cineva - dacă l-ar mai întâlni vreodată - care ar fi 
putut-o ajuta. 

Pe ea și pe Keith. 

l-ar putea ajuta să-l găsească pe Jeff. 

e 

— A venit vremea să ne cărăbănim, spuse Creeper. 

Jeff moțăise în răstimpuri, sprijinindu-se cu spatele de betonul 
rece. | se întorsese stomacul pe dos văzând mâncarea pregătită 
de Creeper și de-abia acum începuse să se mai liniștească, însă 
puţinele minute de somn nu reușiseră să-i mai domolească 
durerea pe care o resimțea în mușchi. li scăpă un geamăt slab 
când își întinse picioarele. 

Mâna uriașă a lui Jagger se apropie de a lui. 

— O să fie bine, amice, spuse el, ajutându-l pe Jeff să se 
ridice. 

Focul din tomberon se stinsese și colţurile nișei dispăruseră în 
întuneric. Jagger îl căută din ochi pe Creeper, care se găsea deja 
pe șinele abandonate, apoi înclină ușor din cap spre mână. In 
strălucirea palidă a tăciunilor, Jeff văzu în pumnul lui un 
crampon cu vârful ca un cârlig. Mânuit cum trebuie, devenea o 
adevărată bâtă. Jagger mai făcu un semn spre Creeper. 

— İn curând o să găsim noi o cale de ieșire... 

Vorbi cât putu el de încet, dar în zadar. 

— O să ai nevoie de chestia aia pentru iepurii de șină, spuse 
Creeper, fără să se deranjeze să privească în direcţia lor. 
Indrăznește să mă lovești cu ea și o să vă putrezească oasele p- 
aci. 

Porni de-a lungul șinei, îndreptându-se în direcția opusă celei 
de unde veniseră. 

Jagger se uită după el suspicios. 

— Poate că nici n-avem nevoie de el, la urma urmei. 


140 


Jeff încercă să zărească totuși ceva în tunelul pe unde 
fuseseră aduși. Deși era ciudat să susţii una ca asta, întunericul 
părea a se fi adâncit și mai tare. Probabil că mintea i-o luase 
razna - cele câteva ore petrecute la lumina flăcărilor îi sporiseră 
și mai tare spaima de a se întoarce în tunelele negre ca smoala. 

Își aprinse lanterna, dar becul abia dacă pâlpâi, raza lui 
transformându-se rapid într-un punct mic și vag strălucitor. 

Își aminti vocea - vocea tatălui său - plutind prin întuneric. 
„Nimic altceva decât o halucinație.” 

Apoi se gândi la vocile reale pe care le auziseră și la 
împușcătura care urmase după aceea. 

— Mai bine mergem cu Creeper, spuse el într-un final. Cel 
puţin el are lumină. 

Jagger se încruntă. 

— Dar aș putea să i-o iau. 

— Chiar și-așa, ce-o să ne facem după ce se termină bateriile? 

— Poate găsim o ieșire până atunci. 

— Sau poate nu, replică Jeff. 

Sări pe șine. 

— vii? 

Jagger șovăi, apoi încuviinţă din cap. 

Creeper se afla la vreo zece metri în faţa lor și, când se luară 
după el, acesta le aruncă o privire peste umăr. 

— O să sting lumina, spuse el. Țineţi-vă după mine. 

Raza strălucitoare de halogen dispăru și, când întunericul îl 
înconjură din toate părţile, Jeff se simţi din nou cuprins de 
panică. Încercă să se familiarizeze cu bezna, se împiedică de o 
șină și icni de durere când glezna i se răsuci, apoi întinse 
instinctiv mâna după un punct de sprijin. Avu noroc și nimeri 
chiar zidul, reușind astfel să nu cadă. Lanterna se aprinse brusc. 

— Dobitoc' dracu’, ţipă Creeper la el. Ţine-te de perete și n-o 
să pătești nimic. 

Lumina se stinse și Jeff îl auzi iarăși mișcându-se. 

Câteva secunde mai târziu, lumina apăru din nou, dar se 
stinse aproape instantaneu. Jeff auzea ecoul pașilor lui Creeper 
și chiar înainte ca acesta să-și fi aprins lanterna, își dădu seama 
că bărbatul mergea mult mai repede decât el și Jagger. 

— Cretinu' ăsta încearcă să scape de noi, murmură Jagger 
imediat după aceea, când descoperiră că erau cu câteva zeci de 
metri în urma lui Creeper. 


141 


— N-are cum, dacă noi nu-l lăsăm, spuse Jeff. 

Întinse mâna dreaptă și simţi textura aspră a zidului de beton, 
fără să înțeleagă de ce, simpla atingere a lui reuși să alunge 
vertijul care i-l provoca întunericul și-l făcu mai sigur pe 
picioare, reușind totodată să-și ignore durerea arzătoare din 
glezna rănită. 

Când aprinse din nou lanterna, Creeper avea doar un avans 
de câţiva metri. 

Ceva mai încolo, Creeper se opri și-i așteptă. 

— Mai mergem mult? întrebă Jeff. 

— Nu foarte mult, îi spuse Creeper. Dar acum o să urcăm. 

Lumină zidul tunelului cu lanterna. Zăriră o altă nișă - mult 
mai adâncă decât cea în care mâncaseră și se odihniseră - 
numai că aici fuseseră montate în beton niște trepte de fier care 
formau o scară ce ducea în sus. 

— Deasupra e un alt tunel. Pe acolo trec conductele de 
canalizare. 

Fără să mai adauge vreun cuvânt, începu să se caţăre. 

Pentru că perspectiva de a rămâne în întuneric nu le surâdea 
deloc, Jeff și Jagger fură nevoiţi să-l urmeze. 

După alte zece minute de mers - sau poate o jumătate de 
oră, sau poate chiar o oră - urcară alte două scări și, într-un 
final, pătrunseră în al treilea tunel. 

În depărtare, Jeff zări o lumină. 

Nu mișcările amăgitoare și slabe ale unor lanterne, ci 
strălucirea permanentă a becurilor electrice montate pe zid. 

Creeper, stingându-și lanterna pentru ultima oară, grăbi 
pasul. Zvâcnetele din glezna umflată a lui Jeff părură că se mai 
potolesc acum că ţinta finală era atât de aproape. Se aflau într- 
un tunel de serviciu - cabluri, conducte și țevi se întindeau de-a 
lungul pereților sau atârnau de tavanul înalt. Deasupra, Jeff 
observă prima serie de becuri, protejate cu plasă de fier prinsă 
chiar de tavan. 

Când ajunse la primul dintre ele, Creeper se opri și se întoarse 
cu faţa spre ei. 

— Bine aţi venit în complexul nostru, rosti el cu același rânjet 
pe care îl afișase cu câteva ore în urmă, când le arătase ce 
urmau să mănânce. Cele mai ieftine camere din Manhattan, cu 
toate dotările incluse. 

Păși peste pragul unei uși. 


142 


Jeff și Jagger ezitară. Jagger aruncă o privire spre ușă, apoi 
spre lumina difuză din tunelul care se întindea în faţa lor. 

— lo zic că e mai bine să ne continuăm drumu”. 

Jeff, de asemenea, era hipnotizat de luminile din tunel, 
aliniate ca niște felinare pe bulevard. Vocea lui Creeper se auzi 
din spatele ușii: 

— Avem musafiri. 

— Îi cunoaștem? 

Era vocea unei femei și Jeff avu senzaţia că simte o notă de 
umor în tonul ei. 

— lo în niciun caz. l-am găsit două niveluri mai jos. 

— Păi, atunci, adu-i înăuntru - au avut un noroc chior că n-au 
murit acolo. Și avem suficientă mâncare - mâncare adevărată, 
nu iepuri de șine cum mănâncă unii. 

Creeper reveni în ușă și odată cu el aduse și un miros pe care 
Jeff îl inspiră cu nesat. Începu să saliveze și să-i ghiorăie mațele 
de foame. 

Tocană. 

Nu tocană din aceea subţire, fără gust, cu care se hrăniseră 
cât timp fuseseră închiși în camera din inima întunericului. 
Aceasta mirosea ca tocana făcută de mama lui, plină de 
verdețuri și condimente. 

— Ce faceți, intraţi sau nu? îi întrebă Creeper. 

Aroma mâncării învinse toate îndoielile lui Jeff. Când intră în 
încăpere, tânărul dădu cu ochii de ceva peste care nu s-ar fi 
așteptat să dea într-un astfel de loc nici în o mie de ani. 


143 


e CAPITOLUL 20 


Jeff era uimit. Dar nu pentru că descoperi ceva ieșit din 
comun - în fond, obiectele care umpleau camera erau chiar 
banale. 

Un aragaz - pe el se afla oala din care venea mirosul acela de 
tocăniţă ce-ţi lăsa gura apă. 

Un frigider - finisajul său de culoare verde avocado era sărit 
pe ici pe colo, iar din manșonul uzat de cauciuc lipseau câteva 
părţi. Parcă pentru a dovedi că nu este un miraj, aparatul reveni 
la viaţă cu o smucitură, compresorul zăngănind înfundat înainte 
de a începe să bâzâie constant. 

O masă - o masă adevărată cu mușama pe deasupra și 
picioare din metal, aproape la fel cu masa din propria bucătărie. 
În jurul ei erau așezate vreo șase scaune desperecheate. Două 
dintre ele erau confecţionate din lemn de stejar cu suprafaţa 
foarte tocită. Celelalte, care fuseseră iniţial tapiţate cu diverse 
tipuri de vinil, erau acum în mare parte acoperite cu benzi late 
de scotch. 

Pe peretele opus aragazului se zărea o canapea, 
asemănătoare celor pe care Jeff le văzuse adesea pe străzile din 
cartierul lui, lângă tomberoane, pentru a fi ridicate de gunoieri. 
Cea de aici părea la fel de veche ca și frigiderul. Cadrul din lemn 
ieftin de pin era sculptat într-un stil mediteranean urât și, deși 
tapiţeria din catifea era pătată și ruptă, mai păstra încă ceva din 
culoarea aurie originală. 

În încăpere se mai găseau și două șezlonguri. Unul din ele era 
întins cât îi permitea piciorul rupt, fapt ce părea că nu-l 
deranjează deloc pe bărbatul care dormea sforăind pe el. 

Pe pereţii fără ferestre erau agăţate tablouri, dar la fel ca 
toate celelalte lucruri din cameră, îţi dădeau senzaţia că nu fac 
parte din peisaj - unele din cauza ramelor sparte, iar altele 
pentru că imaginile redate arătau bine doar în buticurile pentru 
turiști unde se vindeau. Un tablou reprezenta o pajiște 
primăvara, cu cerbi care se hrăneau cu iarbă grasă. Un altul 
înfățișa un codru bogat, al cărui frunziș strălucea în soarele de 


144 


toamnă, lumina nefirească strecurându-se printre crengi, ca și 
cum Dumnezeu însuși zâmbea pământenilor din cerul invizibil. 

În contrast cu tablourile fanteziste, realitatea crudă a camerei 
era accentuată și de prezenţa a două lămpi cu picior, vechi și 
ruginite, cărora le lipseau abajururile. 

Cel mai surprinzător obiect însă era un televizor, zumzăind 
monoton într-un colţ, pe canalul CNN. 

— Vă place cuibușorul meu? 

Jeff își smulse privirea de pe ecranul televizorului. 

Femeia care îi zâmbea avea în jur de șaizeci de ani. Măsurând 
cam un metru și cincizeci, corpul ei părea și mai masiv din 
cauza hainelor. Purta o fustă din lână cu model scoţian, în 
nuanţe vii de stacojiu, violet și verde. Pentru că era prea lungă, 
o târa pe podea și tivul se franjurase și se murdărise de mâzgă 
neagră. Bluza de catifea grena avea inserate niște dungi 
cărămizii, iar în dreptul pieptului se zărea o pată imensă de 
unsoare. Cel puţin douăsprezece brățări în stiluri diferite îi 
zăngăneau în jurul încheieturilor, iar la gât avea agăţate 
nenumărate lanţuri și șiraguri cu mărgele. 

Chipul îi era acoperit cu un strat gros de fond de ten care se 
crăpase în zonele foarte ridate ale obrajilor, iar buzele și le 
dăduse cu un ruj roșu strălucitor. Peruca roșcată nu ascundea 
întru totul șuvițele de păr gri de pe frunte. 

Peste umeri își prinsese un șal negru ponosit ce nu mai avea 
decât vreo doi ciucuri și care îi atârna până în talie. 

— Nu-i așa că nu-i rău deloc? întrebă ea cu gesturi largi. 
Scrumul lung al ţigării îi căzu pe podea în timp ce trase un fum 
adânc în plămâni. 

— Dacă tutunul n-o să mă dea gata, atunci cancerul sigur o va 
face, cotcodăci ea cu ochi strălucitori, oferindu-i lui Jeff un 
zâmbet știrb. 

Işi mută privirea de la Jeff spre Jagger și zâmbetul - alături de 
licăru-i fericit din ochi - îi păli de pe chip. Întinse degetul în 
direcţia lui. 

— Nu-mi amintesc să te fi invitat. 

Jagger strânse în pumn cramponul ruginit. 

— E în regulă, Tillie, spuse Creeper repede. N-o să stea mult. 

— N-o să mai stea deloc, dacă vreau eu, se răţoi femeia, 
fixându-l cu privirea pe Jagger. 


145 


— Haide, Tillie, o linguși Creeper. N-ai zis tu că pot să 
mănânce și ei ceva? 

— Asta a fost înainte să-i văz, se răsti Tillie. 

Întinse din nou degetul spre Jagger. 

— lar p-ăsta nu-l vreau aici. Așa că fă bine și dă-l afară. 

Jeff simţi cum Jagger se enervează din ce în ce mai tare. 

— Da' poate că nu vreau să plec, mormăi uriașul. 

Tillie se încruntă și-și ţuguie buzele rujate. 

— În fine, puteţi să mâncaţi, spuse ea. După aia, mai vedem. 

Se întoarse spre Jeff și îi făcu un semn cu capul spre o 
deschizătură din perete. 

— Acolo, în spate, e un loc unde poți să te speli. Ai grijă însă 
să pui capacul la loc dacă folosești găleata. Nu-mi place să pută. 

Urmat îndeaproape de Jagger, Jeff se îndreptă spre nișa din 
perete. 

— Ce-o mai fi și locul ăsta? murmură Jagger, privind în jur. 

Pe o masă șubredă erau așezate o oală cu smalţul sărit - 
exact ca aceea pe care familia lui Jeff o folosea în excursiile cu 
cortul din vremea copilăriei lui - și o cană mai mare. Un prosop, 
nu foarte murdar, atârna de o bară montată destul de precar în 
zidul de beton. 

Un bec agăţat de un cablu electric prins de-a lungul tavanului 
umplea cu lumină mica încăpere. 

Pe peretele de deasupra mesei era o oglindă crăpată și, 
pentru prima dată de când părăsise închisoarea de la tribunal, 
Jeff, privindu-și imaginea reflectată de sticlă, abia dacă se 
recunoscu. 

Avea pielea murdară, iar părul îi atârna în șuviţe încurcate și 
unsuros. 

Cearcănele negre îi accentuau ochii înroșiţi și adânciţi în 
orbite. Pe frunte îi ieșiseră coșuri, iar o tăietură din barbă - de 
care nici nu știa - părea că începe să se infecteze. 

Continuând să-și studieze propria figură, Jeff răspunse în cele 
din urmă la întrebarea lui Jagger: 

— E casa lor, spuse el. Aici stau ei. A 

În oglindă, Jeff îl văzu pe Jagger cercetând curios locul. În 
spatele camerei în care stăteau se mai zărea o altă încăpere în 
care zări câteva saltele împrăștiate pe podea - una dintre ele 
părea să aibă chiar și arcuri dedesubt și toate erau acoperite cu 
pături. 


146 


Pături și cearșafuri. 

Epuizarea pe care Jeff o înfruntase cu tărie de-a lungul 
călătoriei lor prin întunericul din tunele îl copleși brusc și nu-și 
mai dori altceva decât să dispară în camera alăturată și să se 
arunce pe una dintre saltele. 

— lar acum e și locuinţa noastră, spuse Jagger, făcându-i cu 
ochiul lui Jeff. Pun pariu că e mai bine decât la Rikers, nu? 

Jeff nu zise nimic, uitându-se încă o dată în oglindă. 

Dar ceea ce văzu nu mai era deloc reflexia propriei persoane. 

Se transformase într-un boschetar. 

Genul acela de persoană pe care el învățase de mult timp să 
o ignore. 

Sau chiar să-i întoarcă spatele, ca și cum i-ar fi negat 
existența. 

e 

Malcolm Baldridge, căruia toată lumea îi spunea de ani de zile 
doar Baldridge, încât aproape nimeni, în afară de el, nu-și mai 
amintea că are și un nume mic, băgă adânc mâna în buzunar să 
scoată cheia pe care nu o ţinea niciodată prinsă de inelul mare 
atârnat în biroul lui privat. 

Obsesia lui aparte față de detalii, un aspect care îl făcea 
perfect pentru slujba sa, îl determină să verifice ușa să 
descopere vreun semn cât de mic de violare. Ca întotdeauna, nu 
găsi nimic. Strecură cheia în broască, o învârti, deschise ușa, 
apoi o închise în spatele lui, înainte de a apăsa întrerupătorul. 
Unul dintre neoane pâlpâi de câteva ori, apoi fluxul constant și 
rece se alătură celorlalte și invadă camera cu lumină ca de 
gheață - despre care Baldridge susținea că este similară luminii 
soarelui. 

Era o chestiune de estetică, iar estetica reprezenta un lucru 
important pentru el. 

Și această trăsătură îl făcea extrem de potrivit pentru meseria 
sa. 

Mai întâi își trase pe mâini o pereche de mănuși din cauciuc 
pe care le purta întotdeauna când lucra aici, apoi se îndreptă 
spre dulapurile cu materiale, scoase un tub nou din stiva de pe 
raftul de sus, înlocui imediat neonul cu probleme. 

N-avea sens să fie distras de la munca lui, în caz că neonul 
respectiv s-ar fi apucat din nou să pâlpăie. 

Apoi se apucă de treabă. 


147 


Ca întotdeauna, cadavrul se afla exact acolo unde îl lăsa 
echipa în nopţile în care vânătoarea se finaliza cu un succes: 
așezat pe o targă în camera frigorifică. Instalaţia fusese scumpă, 
la fel și reînnoirile necesare pentru asamblarea ei, dar Baldridge 
insistase asupra acestui aspect. 

— Mirosul poate deveni uneori supărător, explicase el, și mult 
mai repede decât v-aţi putea imagina. 

Și tot în conformitate cu instrucțiunile sale, cadavrul trebuia 
păstrat intact. 

— Restaurarea este meseria mea, se justificase el. Mai bine 
să o lăsăm pe mâna experţilor. 

lar iscusința lui Baldridge era dincolo de orice îndoială. 
Ucenicise pe lângă unchiul său, care încă mai lucra ca 
antreprenor în New Hampshire și câștigase deprinderi noi într- 
una din firmele de pompe funebre din California. Se mutase la 
New York după ce fostul său patron fugise în Arizona în speranța 
că va scăpa de o condamnare nedorită pentru anumite nereguli 
pe care i le tolerase lui Baldridge. 

Baldridge ocupa poziţia actuală de aproape cinci ani și, deși 
puţini oameni puteau admira rezultatele muncii sale, el era 
mulțumit. În noaptea asta fluieră încetișor în timp ce îndepărta 
păturile în care fusese înfășurat cadavrul pentru a fi mai ușor de 
transportat de la locul omorului până în camera frigorifică. 

Scoase targa din încăperea rece, dând la o parte toate 
straturile de pături unul după altul, cu un sentiment de 
apreciere - și nu pentru prima dată - față de cauciucul de 
calitate al mănușilor care îl împiedica să-și murdărească 
degetele cu materialul infect care acoperea întotdeauna 
cadavrul. Aranjă cu grijă păturile într-o geantă ce urma să fie 
aruncată într-un incinerator înainte de a pleca, apoi își îndreptă 
atenția spre obiectul muncii sale. 

Un mascul, de vreo douăzeci și cinci de ani - în niciun caz mai 
în vârstă de treizeci. 

Cadavrul părea să fie în stare bună. Majoritatea dinţilor erau 
intacți, deși pielea fusese stricată cu trei tatuaje. Unul înfățișa 
un șarpe, ce se încolăcea în jurul bicepsului stâng, iar un altul 
proslăvea dragostea pentru Fecioara Maria în litere ornate în 
vechiul stil englezesc chiar pe sub mamelonul stâng. Cel de-al 
treilea, care arăta ca o ștampilă ce se pune pe carne, fusese 
modelat pe toată fesa dreaptă. 


148 


Părul blond era moale și unsuros, dar cel puţin nu avea de-a 
face cu codiţele acelea împletite în stil african, pe care Baldridge 
le considera nu doar îngrozitoare, dar și aproape imposibil de 
descurcat. 

Trupul era îmbrăcat în haine obișnuite și, deși instinctele 
estetice îi spuneau lui Baldridge să le taie și să scape de ele ca 
și de pături, le îndepărtă cu atenţie, una câte una, și le puse 
într-o altă geantă, destinată spălătoriei. După ce aveau să fie 
spălate și călcate, Baldridge însuși va lua decizia dacă le va 
putea folosi pentru prezentarea finală. Dacă era vorba doar de 
înlocuirea câtorva nasturi sau cusutul unui tiv, va face chiar el 
aceste operaţiuni. Însă, dacă stricăciunile se dovedeau prea 
mari, le va duce unei lenjerese discrete de pe Seventh Avenue și 
o va ruga să-i facă niște haine asemănătoare. 

În cele din urmă, cadavrul rămase gol pușcă pe targă, așa că 
veni vremea să-l transfere pe masa de operaţii. De-abia acum 
urma să înceapă adevărata muncă. 

Cuţitele sale, cu lamele perfect ascuţite, erau păstrate într-un 
sertar căptușit cu catifea, aflat chiar sub tăblia de granit a mesei 
de lucru. 

Așeză câteva cartoane mari - fabricate pentru comerțul cu 
îngheţată, dar minunat de utile pentru Baldridge - în jgheabul 
special construit ce înconjura întreaga suprafaţă a mesei. 

Folosind o cameră digitală, Baldridge fotografie cadavrul din 
toate unghiurile posibile, apoi își notă meticulos măsurile lui: nu 
numai circumferința pieptului, a taliei și a coapselor, deși 
acestea constituiau baza, dar și pe cea a membrelor superioare, 
a celor inferioare, a șoldurilor și a gambelor. 

Multțumit de rezultate, bărbatul răsturnă cadavrul cu faţa în 
jos, făcu o incizie perfectă ce pornea de la ceafă până la baza 
coloanei vertebrale. Apoi, folosind tot felul de cuțite - din care 
majoritatea fuseseră proiectate chiar de el - începu să jupoaie 
pielea de pe corp, degetele lui manevrând bisturiele rapid, dar 
expert, fără să străpungă pielea și fără să lase nicio urmă de 
ţesut gras sau mușchi ce separau pielea de oase și de țesuturile 
moi. 

Spatele se dovedi o muncă relativ simplă - suprafeţe plane, o 
cantitate mare de piele și suficient spaţiu de lucru. Jupuirea 
pielii de pe craniu merse la fel de ușor, deși Baldridge avusese 
nevoie de câteva luni bune de practică pentru a stăpâni zona 


149 


urechilor, unde trucul să tai suficient de adânc, astfel încât nicio 
incizie să nu se vadă în produsul final. După aceea totul 
decurgea cât se poate de simplu, cu excepția buzelor și a 
nărilor. Pleoapele se desprindeau de la sine odată ce 
membranele din jurul orbitelor erau îndepărtate. Pentru nări și 
buze însă trebuia repetată metoda de la urechi - tăiai cât se 
poate de adânc în interiorul acestor orificii, astfel încât marginile 
moi să dispară complet când procesul de restaurare era 
finalizat. 

Indată ce termină cu pielea de pe craniu și față, nu-i mai 
rămânea decât să respecte cu grijă procesul de jupuire, care nu 
era mai dificil decât scoaterea unor mănuși lungi până la cot sau 
a colanţilor pe picioare. In zona anusului trebuia să fie iarăși 
ceva mai atent iar în zona organelor genitale cât mai precaut, 
dar asta doar pentru respectul și mândria pe care o manifesta 
Baldridge față de munca sa, și nu din necesitate, pentru că 
oricum locurile acelea nu urmau să fie expuse în produsul finit. 

Când pielea, alcătuită dintr-o singură bucată, impecabilă, fu în 
sfârșit separată de corp, Baldridge o inspectă pentru ultima 
oară, observând cu un oarecare grad de satisfacţie că singura 
reparaţie necesară era mica gaură din frunte pe unde intrase 
glonțul. El își făcuse munca perfect: nicio tăietură, nicio ciupire. 
Transferă pielea în primul recipient din șirul de containere 
pentru tăbăcit care erau așezate pe peretele opus și-și întoarse 
atenţia spre resturile cadavrului. 

Baldridge lucră și mai rapid de data asta, pentru că tot ce 
rămăsese pe masă nu era altceva decât gunoi. În mai puţin de 
douăzeci de minute toți mușchii, toate organele, ligamentele și 
alte ţesuturi moi fură jupuite de pe schelet și depozitate în 
cartoanele mari de îngheţată. În cele din urmă, separă capul de 
vertebre, folosind unul dintre cuţitele sale preferate. 

Abandonând scheletul pentru un moment, deschise capacul 
de sticlă al unei lăzi mari - doi metri și ceva lungime și o 
jumătate de metru lățime - care părea să fie așezată direct pe 
podea lângă peretele din spate. Fundul cutiei era acoperit cu o 
folie aspră, deasupra căreia Baldridge plasă scheletul. Închise 
capacul și privi cu atenţie prin sticlă până când zări primele 
furnici ce alergară grăbite printre resturile cadavrului, apoi 
dispărură dedesubt unde probabil urmau să anunțe 
descoperirea lor coloniei uriașe ce trăia chiar sub podeaua 


150 


laboratorului. Mulţumit că furnicile își începuseră harnice munca 
și că până dimineaţă vor devora toate cartilajele, lăsând oasele 
intacte, se îndreptă din nou spre craniu. 

Chiar dacă știa că e perfect posibil să tai craniul cu un 
ferăstrău chirurgical, din nou principiile sale estetice îl opriră. 
Deși nicio urmă a acestei intervenţii nu se va vedea în final, el 
personal ar fi fost conștient de imperfecţiune și s-ar fi simțit 
deranjat. Astfel, acceptând o oră de muncă în plus, se puse pe 
lucru, îndepărtând creierul prin gaura occipitală, cu ajutorul 
cuţitelor, lingurilor și a racletelor pentru a curăța cât mai mult 
țesut de pe os. 

Limba și globii oculari ajunseră într-unul din cartoanele de 
îngheţată, alături de creier. 

După ce Baldridge examină gaura făcută de glonţ în frunte și 
văzu că distrugerile osului sunt minime, craniul fu așezat într-o 
altă cutie cu furnici. Și acesta avea să fie gata până dimineaţă. 

Pielea însă va avea nevoie de câteva zile, pentru a fi pregătită 
cum trebuie. 

De-abia atunci, după ce atât scheletul, cât și pielea vor fi bine 
preparate, își va începe Baldridge adevărata operă de maestru. 
In final, omul care murise în tunele în noaptea aceea va arăta cu 
siguranţă mai bine ca oricând în timpul vieții. 

Când Baldridge părăsi sala de lucru o oră mai târziu, toate 
urmele incriminatorii dispăruseră: cartoanele de îngheţată 
arseseră în incinerator și chiar și reziduurile rămase după 
stingerea focului fuseseră aruncate la canal. 

Suprafaţa mesei de granit era imaculată, la fel și scobitura 
pentru drenaj din jurul ei. 

Targa fusese frecată și dezinfectată, mănușile de cauciuc 
distruse de foc, la fel ca țesuturile nefolositoare. 

Ridicând geanta care conţinea tubul de neon stricat, 
Baldridge inspectă încă o dată încăperea. 

Totul era la locul lui. 

Peste doar câteva zile, trofeul din noaptea asta va fi pregătit 
pentru spectacol. 

lar mâine, va începe o nouă vânătoare. 


151 


e CAPITOLUL 21 


Nu plăcerea, ci absenţa durerii îl impresionă cel mai mult pe 
Jeff, când se trezi. 

Nu-i era frig. 

Întunericul negru ca smoala dispăruse. 

Nu-l mai durea absolut nimic. 

La început, crezu că fineţea saltelei de sub el și căldura păturii 
care îl acoperea nu aveau cum să fie reale. Preţ de o clipă 
îndrăzni să-și imagineze că atunci când va deschide ochii va fi 
din nou în apartamentul său de pe 109" Street. Heather va 
prepara omletă pe aragazul din chicinetă, iar soarele de 
dimineaţă va lumina blând dormitorul lui. Peste doar câteva 
minute va pleca să alerge în parcul Riverside. 

Apoi deschise ochii. 

Stătea nemișcat, privind becul ce atârna din tavan. Nu, 
strălucirea lui nu avea nimic de-a face cu nuanțele delicate ale 
zorilor ce pătrundeau prin fereastra dormitorului său. In cele din 
urmă, își ridică mâna să-și acopere ochii. 

Imediat deveni conștient de zgomotul unui huruit înfundat - 
un huruit care spori în intensitate până când întreaga încăpere 
începu să vibreze în jurul lui. După ce sunetul asurzitor dispăru 
și tăcerea invadă din nou camera, se ridică în capul oaselor, 
dând la o parte pătura și cearșaful. De-abia atunci îl observă pe 
Jagger, care stătea pe partea cealaltă a patului, privindu-l. Când 
ochii bărbatului alunecară în jos pe pieptul lui, Jeff se întinse 
după cearșaf și dădu să se acopere. 

— Ce credeai... că sunt vreun soi de zână? mormăi Jagger. 

Jeff clătină din cap. 

— Nu, doar că m-ai luat prin surprindere. 

Privi în jur și își văzu hainele - care fuseseră spălate și 
împăturite frumos - aranjate una peste alta chiar pe podea, 
lângă pat. Il privi din nou pe Jagger. 

— Tu ai făcut asta? 

— Să știi că nici menajeră nu sunt, spuse Jagger. 

— Atunci cine... 


152 


— Cui îi pasă? întrebă Jagger. Tot ceea ce știu este că mi-e 
foame și simt miros de mâncare. Te îmbraci sau ai de gând să te 
învârți pe-aici în pielea goală? 

Jagger se urni greoi din pat și se îndreptă spre baia 
improvizată din spate. 

Rămas singur, Jeff se lăsă din nou pe salteaua moale. După o 
vreme își dădu seama că partea de fantezie ce implica omleta 
era ceva mai mult decât un vis, pentru că aroma ei îi umplea 
nările. De asemenea, se simțea și miros de şuncă prăjită. 
Aruncând într-o parte așternuturile, se îmbrăcă și plecă după 
Jagger la baie. Se spălă pe faţă cu apă, apoi folosi unul din 
containerele mari pentru a se ușura, înainte de a intra pe ușa ce 
ducea în camera principală. 

Aici erau șase oameni. Tillie stătea lângă aragaz cu o paletă 
mare în mână. O femeie tânără, nu mai mare de optsprezece 
ani, era așezată pe canapeaua ponosită, îngrijind un bebeluș. În 
jurul mesei se mai aflau trei bărbaţi cu vârste între treizeci și 
cincizeci de ani. Unul dintre ei, care stătea pe scaun, părea 
beat, iar ceilalţi doi aveau privirea aceea pierdută, specifică 
drogaţilor. Când îl văzură pe Jagger cu cramponul de șină în 
mâna dreaptă, își apucară instinctiv cuţitele. 

Ghemuită într-un colț, lângă ușa ce dădea spre tunel, se 
găsea o fetiţă speriată, care, după părerea lui Jeff, nu avea mai 
mult de cincisprezece ani. 

— Poate că nu-i el, îl auzi Jeff pe bărbatul care părea beat, 
rostind cuvintele împleticit. Poate Jinx se înșală. 

— Nu mă înșel, spuse fata de lângă ușă. 

Tinea strâns în mână o bucată de hârtie. 

— De ce nu te uiţi și singur? 

Chiar atunci dădu cu ochii de Jeff. 

— Rahat! Sunt amândoi aici! 

În timp ce Jeff continua să privească scena, Jagger făcu un pas 
spre unul dintre bărbaţii înarmaţi, dar aceștia se încordară 
imediat și Jagger se opri brusc, uitându-se când la unul, când la 
altul. 

Jinx își holbă ochii. 

— O să te omoare! 

— Jag? întrebă Jeff. Ce se întâmplă? 

Jagger nu-și dezlipi privirea de la cei doi bărbaţi cu cuțite, cât 
vorbi. 


153 


— Fata zice că are nu știu ce hârtie cu poza mea pe ea, iar 
tipii ăștia de aici zic că tre’ să ne cărâm. 

Jeff se uită spre Jinx. 

— O poză? Ce fel de poză? 

Porni spre ea, dar se opri când Jinx se chirci lângă perete și 
unul dintre drogaţi deschise gura. 

— Dacă o atingi, o să te trezești cu mațele pe podea cât ai 
zice pește. 

Jeff își ridică mâinile cu un gest împăciuitor. 

— Hei, hai s-o luăm ușurel, bine? Nimeni n-o să rănească pe 
nimeni. Nu încerc decât să înțeleg ce se întâmplă, asta-i tot. 

— Trebuie să-i scoţi de aici, Tillie, spuse Jinx. Ştii și tu... 

— Ce știu eu este că locul ăsta îmi aparţine și io hotărăsc ce 
se petrece aici, i-o reteză femeia. 

Îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Jinx, ca și cum ar fi vrut s- 
o provoace pe fată. 

— Și nu uita că și pe tine te pot scoate afară în șuturi, fetițo. 

Pentru o clipă, Jinx dădu senzaţia că vrea să se ia la harţă cu 
Tillie, dar apoi se dezumflă ca un balon. 

— Nu vreau decât să te uiţi și tu, spuse ea, pe un ton 
lingușitor. 

Tillie își ţuguie buzele și păru că va refuza, dar apoi lăsă 
paleta jos și luă hârtia din mâna lui Jinx. O desfăcu, o studie un 
moment, mutându-și privirea dinspre hârtie spre Jeff și Jagger. 

— Voi, băieţi, nu vreţi să-mi povestiţi și mie de ce aţi fost 
închiși la mititica? întrebă ea. 

Jagger se încruntă. 

— N-am făcut nimica. 

Tillie se uită spre Jeff și tânărul văzu că ea nu-l crezuse pe 
Jagger. 

— Eu am fost condamnat pentru tentativă de omor, spuse el. 

Tillie își miji privirea. 

— Ai făcut-o sau nu? 

Jeff ridică din umeri. 

— Nu mai are importanţă. Am fost acuzat, condamnat și 
trimis la închisoare pentru chestia asta. 

— Cât ţi-au dat? 

— Un an. 

Tillie își arcui neîncrezătoare sprâncenele, apoi se întoarse 
spre Jagger. 


154 


— Și ţie? 

— Pe viaţă, spuse Jagger. 

— Pentru ce? 

Tillie nu-l scăpă nicio clipă din ochi pe Jagger câtă vreme 
întrebarea pluti în aer. Bărbatul păru că rumegă răspunsul, apoi 
se încruntă. 

— Ei zic că am ucis doi oameni. Și mai zic că l-am omorât și 
pe un tip de la închisoare. Dar eu nu-mi amintesc. Nu-mi aduc 
aminte să fi omorât pe cineva. 

Tillie privi din nou hârtia pe care o luase de la Jinx, apoi i-o 
dădu lui Jeff. Deși era mototolită rău și murdară de noroi, 
conţinutul se vedea destul de clar. 

Erau două fotografii, una a lui Jagger și cealaltă a lui. 
Deasupra lor era tipărit un text ce descria pe scurt acuzaţiile 
pentru care fuseseră condamnați. lar sub poze mai apăreau trei 
cuvinte: 


VÂNĂTOAREA A ÎNCEPUT 


— Puteţi să luaţi micul dejun, spuse Tillie. După aceea, va 
trebui să plecaţi. 

e 

— Cum au tupeul să se mai numească și „Elita New York- 
ului”? întrebă Heather Randall, scuipând ultimele trei cuvinte, 
de parcă tocmai ar fi pus gura pe ceva cu gust amar. Dacă le 
este atât de frică de oamenii care trăiesc în tunele, încât n-au 
nici măcar curajul să intre acolo, de ce își mai spun polițiști, și 
încă „de elită”? 

Eve Harris se sprijini de spătarul scaunului, își scoase ochelarii 
pe care îi folosea la citit și-și apăsă tâmplele cu degetele, în 
încercarea zadarnică de a mai domoli durerea ce începea să-i 
urce spre sinusuri. Aproape că-și dori să fi refuzat vizita celor doi 
oameni care stăteau acum furioși pe scaunele din faţa biroului 
său. Heather Randall abia dacă atingea marginea scaunului, în 
timp ce Keith Converse se aplecase înainte, cu coatele pe 
genunchi și cu bărbia sprijinită în pumni, privind-o drept în ochi. 
Știa că bărbatul se străduia în tăcere să o determine să 
acţioneze cumva în privința poveștii pe care i-o spusese ieri și 
care luase o turnură și mai ciudată în dimineața asta. 
Intenţionase pur și simplu s-o pună pe asistenta ei să-i transmită 


155 


lui Keith Converse că nu reușise să găsească pe nimeni cu 
numele de Scratch și cu asta basta. Dar când se trezise cu el la 
birou neanunţat - și o mai adusese și pe Heather Randall - se 
răzgândise. Cât era ea de Eve Harris, tot nu putea să-i întoarcă 
spatele fiicei procurorului districtual, având în vedere că poate 
odată o să aibă nevoie de o favoare din partea lui. 

Oftând, renunţă să-și mai maseze tâmplele și se uită mai întâi 
la Heather, apoi la Keith. 

— Vă înțeleg frustrarea. Chiar mai mult decât credeți. Numai 
Dumnezeu știe că de-a lungul anilor polițiștii nu au fost 
întotdeauna cei mai buni prieteni ai mei. Dar pe de altă parte nu 
sunt foarte sigură că înțelegeți pe deplin lucrurile cu care se 
confruntă. 

— Mda, o grămadă de boschetari, îi spuse Keith, care, din 
punctul lor de vedere, sunt cu toţii niște beţivani, drogați sau 
săriţi de pe fix. Zâmbi amar. N-am făcut altceva decât să-l citez 
pe unul dintre polițiștii de la Secţia Cinci pe care-l cheamă... 

— Nici măcar nu vreau să știu, îl întrerupse consiliera. Oricum 
n-are importanță, de vreme ce aproape toţi sunt de acord cu o 
astfel de părere. 

— Ceea ce înseamnă că nu s-au deranjat să discute cu 
niciunul dintre ei în timp ce investigau cele întâmplate cu 
Cynthia Allen, corect? 

Expresia de pe chipul lui Eve Harris deveni prevăzătoare. 

— Eu credeam că îţi cauţi fiul, domnule Converse. Dacă 
scopul dumneavoastră real este însă o redeschidere a 
procesului... 

— Încercăm doar să aflăm adevărul, interveni Heather, 
sesizând că sunt pe punctul de a pierde cooperarea lui Eve 
Harris. Știm că aseară am auzit ceva în staţia de metrou. Nu pot 
să jur că era vorba de Jeff... presupun că putea fi oricine. Insă 
Keith este sigur că trupul pe care i l-au arătat nu era al lui Jeff și, 
orice ar spune Cindy Allen, eu n-o să cred niciodată altceva 
decât că Jeff încerca s-o ajute în noaptea aceea. Clătină din cap 
posomorâtă. Poate ne înșelăm... și cel mai probabil așa e... dar 
trebuie să descoperim adevărul. Singurul lucru pe care-l știm 
este ceea ce i-a spus Al Kelly lui Keith. 

Eve își arcui sprâncenele și se uită spre Keith. 

— V-aţi amintit numele lui. 

— De ce nu? întrebă el nervos. 


— Majoritatea oamenilor nu o fac, răspunse Eve. Pentru cei 
mai mulți, vagabonzii nu au niciun fel de identitate... e mult mai 
simplu să îi ignori pe cei din jur dacă nu știi nimic despre ei. 
Atâta timp cât nu cunoşti faptele, poţi presupune tot ce 
dorești..., indiferent de circumstanţe, se subînțelege vina lor. 

Își mută privirea spre Heather. 

— De aceea oamenii nici măcar nu-i privesc în ochi... pentru 
că, dacă procedezi astfel, ai putea vedea lucruri de care nu vrei 
să știi. Așa că, e mult mai simplu să nu te uiţi. 

Când văzu că Heather nu o contrazice, Eve schimbă brusc 
subiectul: 

— De ce ai venit la mine? De ce nu vorbești cu tatăl tău? 

Chipul lui Heather se întunecă. 

— În opinia tatălui meu, Jeff este... 

Se opri, pentru că vorbele nu voiau să-i iasă din gât. Apoi o 
luă de la capăt. 

— Tatăl meu nu crede în redeschiderea cazurilor. El consideră 
că este o pierdere de vreme. Și când l-am sunat dimineaţă pe 
avocatul lui Jeff, acesta mi-a spus că a încercat să discute cu 
câţiva oameni în staţia de metrou, dar ei nu au vrut să-i spună 
nimic. Și el crede tot așa, că ne pierdem vremea. 

Keith, care o urmărise cu atenţie pe Eve în timp ce Heather 
vorbea, se ridică în picioare. 

— Eu zic că ne pierdem vremea și aici, spuse el, întorcându-se 
spre Eve. Uite cum stă treaba, doamnă Harris, fie că ne ajutati, 
fie că nu, noi mergem să stăm de vorbă cu oamenii care 
locuiesc în tunele. Dacă e nevoie, o să intru singur acolo după 
ei. leri mi-aţi dat senzaţia că sunteţi o persoană care vrea să mă 
ajute. Dacă m-am înșelat, spuneti-mi verde-n faţă. 

Când Heather se ridică și ea, Eve se hotărâse deja. 

— N-am spus că n-o să vă ajut, zise ea, uitându-se într-o 
agendă. Mă întâlnesc cu cineva chiar în după-amiaza asta la ora 
unu. Veniţi la unu jumătate în parcul Riverside și vedem ce se 
poate face. Nu vă promit nimic... oamenii ăștia pot fi uneori... 
hai să zicem că se sperie repede. Un lucru de înțeles, de altfel. 
Dar cel puţin o să vă fac cunoștință cu o persoană care știe 
multe despre ce se întâmplă în tunele. 

Ridică mâna în semn de avertizare când văzu entuziasmul din 
ochii lui Keith. 


157 


— Dar asta este tot ce pot să fac. Mă găsiţi în partea de sud a 
pontonului și o să încerc să vă prezint. După aceea, totul 
depinde numai de voi. E bine așa? 

— E perfect, replică Keith. 

— Atunci ne vedem la unu și jumătate. 

e 

Jagger aruncă spre Tillie o privire maliţioasă. 

— Dacă noi nu vrem să plecăm, nu văd cum ai putea să ne 
obligi. 

Mușchii de la gât, umeri și braţe i se încordaseră într-atât, 
încât deveniseră o masă dură de carne și, deși continua să șadă 
la masa unde el și Jeff se așezaseră să mănânce, părea pregătit 
să sară la bătaie în orice clipă. Tillie însă, care stătea în picioare 
lângă aragaz ca un general în postul de comandă, părea total 
indiferentă faţă de comportamentul și cuvintele lui. 

— Acesta este locul meu, spuse ea. Eu hotărăsc cine rămâne 
și cine nu. J 

— Cum adică, locul tău? întrebă Jagger răutăcios. Asta nu e 
locul nimănui. Pentru numele lui Dumnezeu, nu e altceva decât 
o hazna nenorocită! Nu ești proprietară, așa că, dacă noi vrem 
să rămânem, așa o să se întâmple. 

— Poate c-ar fi mai bine să-ţi explic cum merg lucrurile pe 
aici, replică Tillie, afișând în continuare aceeași indiferenţă faţă 
de ameninţarea din vocea lui Jagger. Știi ce-i aia o familie? 

Făcu o pauză, așteptând răspunsul lui Jagger, dar cuvintele ei 
fură întâmpinate cu o tăcere de gheaţă. Işi miji ochii cu pungi 
adânci în jurul lor. 

— Ți-am pus o întrebare. Sau ești surd? 

Jagger se ridică pe jumătate de pe scaun. 

— Du-te dracului, babă nebună! 

— Potolește-te! îl avertiză Jeff, punând o mână pe braţul lui 
Jagger. 

Fata pe care o chema Jinx se afla în continuare lângă ușa ce 
dădea spre șine, gata s-o șteargă în orice moment. Cei doi 
drogați se uitau la Jagger furioși, jucându-se întruna cu cuţitele, 
ale căror lame semănau cu limbile unor șerpi gata de atac. 

— lar voi faceţi bine de vă potoliţi, spuse Tillie, mutându-și 
privirea dinspre Jagger spre cei doi bărbaţi. Lester, nu v-am 
explicat regulile și ţie, și lui Edie înainte să vă primesc aici? 

Unul din bărbaţi lăsă cuțitul în jos, dar nu-l puse pe masă. 


— Știu foarte bine regulile, bălmăji el. Și Edie la fel. Dar tipul 
ăsta îmi dă fiori. 

— Atunci taie-l în altă parte, spuse Tillie. 

Se uită spre Edie. 

— lar tu, Edie, mai ai doar două secunde. 

Preţ de o clipă, Jeff nu fu foarte sigur că bărbatul pe nume 
Edie o auzise măcar pe Tillie, dar acesta, brusc, plie lama înapoi 
și își băgă cuțitul în buzunar. 

— Haide, Lester, spuse Edie. Să mergem să vedem dacă-l 
putem găsi pe Gonzales. 

— Numai să nu-l aduceţi înapoi aici, le porunci Tillie. Aţi 
înțeles? 

Deși niciunul din ei nu vorbi, Lester încuviinţă din cap și, un 
moment mai târziu, dispărură pe ușă fără să mai spună nimic. 

— Acuma că au plecat namilele, cine o să te mai apere? 
întrebă Jagger, trântindu-se la loc pe scaun. 

— Se vor întoarce, îi spuse Tillie. Și chiar dacă nu se întorc, 
pe-aici se învârt mulţi oameni. 

Buzele lui Jagger se schimonosiră într-un surâs batjocoritor, 
dar Tillie se mulțumi să ridice din umeri. 

— Te crezi un dur, nu-i așa? 

Veni rândul lui Jagger să ridice din umeri. Nu zise nimic, dar își 
înclină capul puţin într-o parte, ca și cum întrebarea nu merita 
un răspuns. 

Cu o expresie aproape tristă, de parcă i-ar fi fost sincer milă 
de Jagger, Tillie scoase din tigaie o porţie enormă de ouă prăjite, 
le așeză pe o farfurie, adăugă și șase felii de șuncă și apoi puse 
mâncarea în fața lui Jagger. 

Acesta o privi suspicios. 

— Credeam că vrei să ne dai afară de aici. 

— Am spus că puteți să mâncaţi mai întâi, zise Tillie. Nu dau 
pe nimeni afară flămând. O să faceţi suficient foamea pe acolo. 

Pregăti o altă farfurie pentru Jeff, apoi umplu o cană ciobită cu 
cafea dintr-un ibric mare de pe aragaz. Când Jeff și Jagger se 
puseră pe mâncat, Tillie se trânti pe un scaun lângă bărbatul 
beat și îi puse cana în mâini. 

— Mă jur pe Dumnezeu, Fritz, că nu e mai rea decât porcăria 
aia pe care o bei tu. 

— Haide, Tillie, se văicări Fritz. Chestia asta are gust de rahat! 

— Așa o fi, dar măcar nu te omoară, îl dădăci Tillie. 


159 


Femeia se uită la Jinx, care nu se mișcase de pe locul ei de 
lângă ușă. 

— Pune mâna și mănâncă și tu ceva. Tipii ăștia n-o să-ţi facă 
niciun rău. Am dreptate? adăugă ea, uitându-se la Jeff și Jagger. 

Jagger își ridică privirea din farfurie și dădu să deschidă gura. 
Dar Jeff i-o luă înainte. 

— N-o să facem nimănui niciun rău, confirmă el, zâmbindu-i 
lui Jinx. 

Pentru că teama se mai risipise, Jinx se duse la aragaz, își 
puse pe farfurie restul de ouă cu șuncă și se așeză obosită lângă 
Tillie. 

— Robby se duce la şcoală aşa cum trebuie? întrebă Tillie. 

Jinx încuviință din cap. 

— Da' zice că nu mai vrea să meargă. Cică niște copii se tot ia 
de el. 

— De ce ar vrea cineva să-l necăjească pe Robbie? întrebă 
Tillie. E un băiat bun. 

— Din cauza hainelor, spuse Jinx. Ceilalţi copii strigă după el 
că arată ca un boschetar. 

— Niște tâmpiţi, rosti amar femeia de pe canapea. 

Bebelușul îi adormise în braţe, așa că îl așeză încetișor lângă 
ea, apoi se ridică și-și turnă ultima porție de cafea într-o cană de 
tablă. 

— De ce nu l-or lăsa în pace? 

— Cine e Robby? întrebă Jeff. 

Nimeni nu vorbi și toată lumea din încăpere, cu excepţia lui 
Jagger și a bebelușului care dormea, se uită spre Tillie. 

— Un puști, spuse ea. Are aproape opt ani. Și locuiește de 
ceva vreme pe aici. 

— Locuiește aici? repetă Jeff. Un băieţel? 

Tillie își dădu ochii peste cap. 

— Aoleu, dar bătut în cap mai ești! De ce n-ar locui un băiat 
aici? 

— Și părinţii lui tot aici stau? 

Jinx și mama bebelușului schimbară o privire rapidă. 

— Nu cred că ar trebui să le spui. Pentru că, dacă ies de aici... 

— N-o să iasă, spuse Tillie. Ai auzit tu să fi reușit vreodată 
cineva să iasa la suprafaţa? 

— Nu, dar... 


160 


— Niciun dar, i-o reteză Tillie și se uită drept în ochii lui Jeff. V- 
au spus, nu? Despre joc? 

Jagger termină de mâncat și împinse farfuria într-o parte. Jeff 
îl simţi cum devine tot mai agitat, așa că îl prinse iarăși de braţ. 

— Ne-au spus că, dacă ieșim de aici, suntem liberi. Nu trebuie 
decât să ajungem la suprafaţă... 

— N-are importanţă ce v-au spus, îl întrerupse Tillie. O să vă 
omoare. De-aia sunteți aici jos. 

Jeff simţi cum i se strânge stomacul. 

— Dar de ce? întrebă el. De ce ar vrea cineva să ne omoare? 
Cine sunt ei? 

Tillie se uită fix în ochii lui. 

— De unde să știu eu? Nimeni nu-i vede. Nimeni nu-i aude. 
Dar cu toţii știm de ei. Şi odată ce s-au hotărât, totul s-a isprăvit. 

— Dar dacă ieşim la suprafaţă, ne vor lăsa în pace? 

Tillie ridică din umeri. 

— Așa spun ei. Dar eu n-am auzit să iasă cineva după cea 
început vânătoarea. 

Femeia își îndreptă privirea spre Jagger. 

— Desigur, nici nu-mi amintesc să fi vânat doi în același timp. 
Poate că, dacă rămâneţi împreună, o să izbutiți. 

Jagger se aplecă brusc și degetele lui prinseră cu putere 
încheietura lui Tillie. 

— Dar dacă nu plecăm nicăieri? întrebă el, pe o voce joasă și 
amenințătoare. Dacă nu ne mișcăm pur și simplu de aici? 

Tillie nu le dădu nicio clipă senzaţia că i-ar fi frică. 

— Ti-am mai spus și înainte - eu hotărăsc cine locuiește aici. 
Am stabilit niște reguli și toată lumea trebuie să le respecte. 
Robby trebuie să meargă la școală, Lorena trebuie să aibă grijă 
de bebelușul ei și toată lumea trebuie să se îngrijească de toţi 
ceilalți. N-am ajuns încă așa rău și sper că Robby, Lorena și Jinx 
mai au totuși șanse bunicele să se mute la suprafaţă într-o zi. 
De aceea nu las pe nimeni aici care ar putea strica ordinea 
lucrurilor - copiii mei o să urce, nu o să coboare. 

Îl privi furioasă pe Jagger. 

— Oamenii ca tine nu merg în sus, spuse ea. Merg doar în jos. 

Se uită din nou spre Jeff. 

— Așa se întâmplă în tunele. Când oamenii vin prima dată 
aici, cred că vor sta doar o vreme - poate câteva ore, poate o 
noapte. Așa am păţit și eu. Obosisem să tot alerg prin Grand 


161 


Central și să dorm pe bănci - asta era pe vremea când duseseră 
toate băncile afară. Văzusem oamenii care dispăreau pe-acolo 
pe unde treceau șinele, așa că într-o seară mi-am zis să încerc și 
eu. Am avut și eu prima noapte de somn adevărat după luni de 
zile. Și uite-așa am început să mă întorc aici din ce în ce mai 
des. Mai întâi mi-am făcut un cuibușor, sus printre conducte. Și 
ieșeam afară în fiecare zi. Apoi însă s-au pornit să ne alunge din 
stație. Atunci m-am apucat să caut prin jur și, după un timp, am 
găsit locul ăsta. 

Ochii ei cuprinseră dintr-o privire pereţii fără ferestre și, 
brusc, rânji. 

— Chiria îmi convenea și era suficient de adânc pentru ca 
polițiștii să nu mă deranjeze. 

Cu un deget îl împinse pe Fritz, care părea că aţipise. 

— Și-apoi l-am găsit pe el și a fost mult mai bine. Să știți că 
atunci când Fritz e treaz poate să facă orice. El a aranjat să 
avem electricitate, cablu și chiar apă curentă. Presupun că într- 
una din zile o să descopere și cum să ne pună canalizare. 

— Asta dacă n-o să-i explodeze ficatul mai întâi, murmură 
Jinx. 

Tillie îi aruncă o uitătură urâtă fetei, care tăcu imediat. Se 
întoarse din nou spre Jeff. 

— Toată lumea crede că aici jos trăiesc numai scursuri, spuse 
ea. lar eu n-am de gând să vă spun că nu sunt și mulţi din ăștia. 
Dar printre ei se găsesc și oameni cumsecade. Uite-așa ca Jinx, 
care a trebuit să fugă de acasă ca să se apere de tatăl ei vitreg. 

Înclină capul spre Lorena, care își alăpta din nou bebelușul. 

— Ea era gravidă și bărba'su o snopea în bătaie. lar pe Robby, 
ai lui l-au părăsit pur și simplu. 

— L-au părăsit? se miră Jeff, terminând de mâncat. 

Tillie încuviință din cap. 

— S-au urcat într-un autobuz și i-au spus să aștepte în staţie. 
Dar nu s-au mai întors. Jinx l-a găsit pe o bancă și l-a adus aici. 

— Dar de ce nu l-a dus la un... Aăăă... la un adăpost sau ceva 
de genul ăsta? 

— Ai fost vreodată într-un astfel de loc? Dacă Robby intra pe 
mâna statului, numai Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat cu el. 
Cel puţin aici are o familie care îl iubește. Acolo sus... 

Scutură din cap. 


162 


— Dar la ce naiba îmi bat eu gura de pomană? Toată lumea 
crede că e atât de minunat acolo sus și, dacă ai bani, probabil, 
așa și e. Dar dacă n-ai... 

Vocea i se stinse. 

— Lucrurile nu sunt așa rele jos, cel puţin nu aici la mine. 
Imediat ce copilul va mai crește puțintel, Lorena o să-și ia o 
slujbă și sper ca după câţiva ani să iasă din nou la suprafaţă. lar 
într-una din zilele astea, Jinx se va întoarce la școală... 

— Liceul e o porcărie, spuse Jinx. 

— Să fii proastă e o porcărie și mai mare, o informă Tillie. 

Apoi își îndreptă din nou atenţia spre Jeff și Jagger. 

— Eu nu știu ce aţi făcut și ce nu. Știu doar ce scrie pe bucata 
aia de hârtie. Așa că, nu mă deranjează să vă dau să mâncaţi, 
dar asta-i tot... nu vreau să vă încurcaţi cu familia mea și, cu 
siguranţă, nu veţi fi aici când o să vă găsească vânătorii. 

— Și cum ar trebui să ne descurcăm noi? se răsti Jagger. 

Tillie se ridică în picioare și începu să strângă de pe masă 
farfuriile goale. 

— Asta nu-i problema mea. E problema voastră. 

— Ba poate că e și a ta, mormăi Jagger. Poate că am să fac în 
așa fel încât să fie problema ta. 

Tillie dădu din cap descurajată. 

— Blacky? strigă ea. 

Aproape în același moment, ușa se deschise și un bărbat chiar 
mai voinic decât Jagger păși înăuntru. In spatele lui se zăreau 
alți doi bărbaţi la fel de înalţi ca Blacky. 

Toţi purtau cuțite și păreau că știu la perfecție cum să le 
mânuiască. 

— Aştia doi tocmai se pregătesc să plece, spuse Tillie, 
arătându-i pe Jeff și Jagger. Vreţi să-i conduceţi voi până la colț? 

Blacky rânji. 

— Nicio grijă. Cu plăcere. 

Înainte ca Jeff și Jagger să realizeze ce se întâmplă, cei doi 
bărbaţi apărură în spatele lor și Jeff simţi vârful unui cuţit la 
baza gâtului. Ridicându-și mâinile și săltându-se din scaun, porni 
spre ușă. Apoi se opri și, cu toate că Blacky îl împunse din nou 
cu vârful cuţitului, se întoarse cu fața spre Tillie. 

— Dar lucrurile noastre? întrebă el. Lanternele și cramponul 
lui Jagger? 

Tillie cugetă o clipă. 


— Ce-i drept e drept... aţi venit cu ele, le puteți lua cu voi. 

O trimise pe Jinx să le aducă lucrurile din cealaltă cameră și 
se întoarse spre Jeff. Părea că se gândește la ceva anume, apoi 
că ia o hotărâre în această privinţă. 

— Un lucru ar trebui să reţineţi - în tunele, cu cât te afunzi 
mai jos, cu atât oamenii sunt mai nebuni. Așa că, dacă aveţi de 
ales, mergeţi în sus. Dar să nu vă amăgiţi că ieșiți. Odată ce 
vânătorii pornesc pe urmele voastre, nu mai există cale de 
scăpare. 

Jinx reveni în încăpere și îi dădu fără o vorbă lui Jeff lanternele 
și cramponul ruginit. Un moment mai târziu ieșiră din cameră, 
ușa se închise în spatele lor și lumina dispăru. 

Nu le mai rămăsese decât întunericul din tunele. 


164 


e CAPITOLUL 22 


Keith și Heather își petrecură toată dimineaţa în centrul 
orașului, mutându-se de la o clădire publică la alta, arătându-și 
actele de identitate și trecând prin detectoarele de metale atât 
de des, încât procesul deveni un automatism. Oriunde se 
duceau, primeau același răspuns - sau, mai precis, nu primeau 
niciunul. 

Pentru birocraţii primăriei, problema oamenilor fără locuință 
era ca și rezolvată. 

— Oh, da, mai există doar câţiva, îi asigurau întruna chipurile 
amabile - bărbaţi și femei - din spatele geamurilor blindate, 
concepute special pentru a-i proteja împotriva publicului pe care 
fuseseră angajaţi să îl servească. 

„Acum, că economia noastră este atât de puternică, toată 
lumea care vrea să muncească își poate găsi o slujbă. Nu mai 
sunt așa mulţi ca altădată.” 

Sau auzeau: 

„Tunelele de sub oraș? Vorbiţi serios? Trebuie să fii nebun ca 
să trăiești astfel! Să ne înţelegem, acolo nu e nici lumină, nici 
apă, nu?” 

In cele din urmă renunţară, își cumpărară niște hotdog de la 
unul din chioșcurile dintre Primăria Municipală și sediul central 
al poliţiei și coborâră la metrou pentru a se îndrepta spre 
periferie. 

— Ştii, cred că au dreptate, spuse Heather, privind în jur pe 
peronul unde așteptau metroul. 

O singură persoană zdrăngănea încet la chitară, dar restul 
oamenilor părea să meargă undeva anume, cu treburi. 

— Nu mai sunt așa de mulţi ca altădată - acum câţiva ani 
cerșetorii împânzeau locul ăsta. Cu greu scăpai de ei. 

Metroul intră în staţie și cei doi se urcară într-un vagon pe 
jumătate gol. După ce se așezară pe scaune, Keith spuse: 

— Cred că îţi datorez niște scuze. 

Heather își ridică sprâncenele mirată. 

— Mie? De ce? 


— Ştii foarte bine că nu prea eram încântat că Jeff ieșea cu 
tine... 

— Noi nu ieșeam și atât, îl întrerupse Heather. Urma să ne 
căsătorim. 

Keith oftă. 

— Și părerea mea oricum nu conta, nu? 

Heather clătină din cap. 

— Deja luasem o hotărâre. 

— Păi, după cum s-a dovedit, Jeff a avut dreptate, iar eu m-am 
înșelat. 

Se îmbujoră brusc. 

— Cred că de aceea am vrut să-ţi cer scuze - eu nu te 
consideram decât o fată bogată și răzgâiată. Și bănuiam că e 
posibil să te foloseşti de Jeff doar ca să-ţi enervezi tatăl... un fel 
de mică răzvrătire înainte să te măriţi cu vreun avocat din Park 
Avenue pe nume Skip. Dar nu e deloc așa, nu? 

Pentru prima dată de când Jeff dispăruse, Heather zâmbi. 

— Tata te-ar uri dacă te-ar auzi spunând asta. Să afle că a dat 
greș după atâţia ani în care a tot încercat să mă răsfeţe... 

Aproape că izbucni în râs, dar zâmbetul îi pieri de pe chip 
când își aduse aminte unde se duceau și de ce. 

— Dar dacă nu-l găsim? întrebă ea aproape șoptit. 

Keith nu-i răspunse. Tăcerea îi copleși pe amândoi până când 
ieșiră din staţia de la Piaţa Sherman și porniră pe 72" Street 
spre Hudson. Vântul care bătea dinspre râu răcorise aerul și, în 
timp ce traversau West End Avenue, Heather își încheie nasturii 
de la pardesiul ei subțire, marca Burberry. Două blocuri mai 
încolo ajunseră pe strada Riverside. In faţa lor era intrarea spre 
autostrada West Side și dincolo de banda de accelerare se 
vedea chiar autostrada însăși, pe care mașinile alergau 
înnebunite în ambele direcţii. La sud se ridica noul complex 
Trump ce se întindea pe aproape un kilometru de-a lungul 
râului. La nord, parcul Riverside se pierdea în zare, acoperind 
aproximativ doi kilometri până pe strada 125" Street. 

— A zis că o să fie lângă pontonul de închiriat bărci, zise 
Heather, ignorând semaforul și traversând Riverside. Veniţi cu 
mine! 

Keith o urmă în parc. Merseră de-a lungul unei alei ce șerpuia 
pe sub autostrada West Side și, când ajunseră în vârful unei 
pante abrupte ce ducea spre râu, Keith surprinse cu coada 


166 


ochiului o mișcare pe șinele de tren, ce se întindeau pe sub 
autostradă și parc, și erau vizibile doar parţial printre coloanele 
ce sustineau șoseaua imensă. Dincolo de gardul ce le separa de 
parc și de râu, zidul din spatele șinelor era acoperit cu graffiti. 

— Astea sunt șinele care duc la stația Penn, îi spuse Heather. 

Doi bărbaţi îmbrăcaţi în zdrențe stăteau la baza uneia dintre 
coloane și se uitară în sus spre ei. 

— lar tipii ăia doi par a fi oameni care trăiesc în tunele. 

Confirmându-le parcă bănuielile, cei doi bărbaţi săriră în 
picioare și porniră de-a lungul șinelor spre gura tunelului. Chiar 
înainte de a dispărea, unul din ei își ridică mâna stângă și le 
arătă degetul mijlociu. 

Gestul era suficient de elocvent pentru a sublinia 
comportamentul la care să se aștepte din partea localnicilor. 

Coborâră pe o pantă abruptă în dreapta. Pe la jumătatea 
drumului, Heather se opri și îi arătă un cort mic ce fusese ridicat 
la doar câţiva metri de alee, separată de zona respectivă printr- 
un gard de metal. În fața cortului se găsea o masă șubredă pe 
care era așezată o mică plită Coleman și o oală cu smalțul sărit. 

O femeie îmbrăcată cu o fustă lungă, murdară de noroi și cu 
un flanel bărbătesc lălâu, dădea foarte serioasă cu mătura prin 
faţa cortului. 

Keith se simţi stânjenit că e martor la încercările ei de a se 
ocupa de treburile casei. Femeia se uită în sus când trecură, dar 
când o văzu pe Heather că zâmbește, își întoarse repede capul, 
prefăcându-se că nu i-a zărit. 

La vreo cincizeci de metri mai în faţă se afla Eve Harris. 
Stătea pe o bancă, discutând cu o femeie ce purta o fustă cu 
multe culori, o bluză violet și o jachetă de marinar tocită. Când 
Keith și Heather se apropiară, consiliera se ridică în picioare, dar 
femeia de lângă ea le aruncă o privire suspicioasă. 

— Aceștia sunt oamenii despre care ţi-am povestit, îi spuse 
Eve, întinzând mâna după Heather și trăgând-o mai aproape. 
Heather Randall și Keith Converse. lar dânsa, continuă ea, 
întorcându-se spre tovarășa ei, este buna mea prietenă, Tillie. 

Se uită la ceasul ei de mână. 

— l-am spus lui Tillie despre ceea ce doriţi să discutaţi cu ea 
și mi-a promis că o să vă asculte. Dar nu există nicio garanţie că 
vă poate ajuta. Ne-am înţeles? 

— Da, aprobă Keith. 


167 


Aparent mulţumită, Eve Harris se aplecă în faţă, o îmbrăţișă 
pe Tillie și o sărută pe obraz. 

— Să ai grijă de tine, m-ai auzit? 

Tillie îi făcu semn să plece. 

— Nicio problemă, spuse ea. Mă descurc singură de atâţia ani, 
că nici nu le mai știu numărul. 

Dar în ciuda tonului morocănos, zâmbi, arătându-le o gură 
știrbă. 

— Tu să te ferești de necazuri, bine? 

— Nu-ţi face griji pentru mine, o asigură Eve. Și eu mă 
descurc la fel de bine ca și tine. 

— Păi, dacă numa’ atâta poţi să faci, atunci ai dat de naiba. 
Acuma, gata, pleacă de-aci și lasă-mă să mă ocup de oamenii 
ăștia doi. 

Zâmbetul lui Tillie dispăru odată cu plecarea lui Eve Harris și, 
când se întoarse ca să-i cerceteze din nou pe Keith și Heather, 
ochii ei erau plini de îndoială. 

— Ea zice că aţi pornit să căutaţi pe cineva. Cine e? 

— Fiul meu, spuse Keith, așezându-se alături de ea pe bancă. 
Numele lui este Jeff Converse. 

Tillie își țuguie buzele, apoi dădu din cap. 

— Ce te face să crezi că se află în tunele? 

— Un om pe nume Al Kelly mi-a spus, o lămuri Keith, că l-a 
văzut intrând la metrou împreună cu un alt bărbat, Scratch. 

Tillie dădu din cap din nou. 

— Nu cred, spuse ea. Nu cred că știu ceva despre vreunul din 
ei. 

O fată îmbrăcată în blugi și un tricou cu mânecă lungă apăru 
lângă Tillie. Se uită atentă la Heather și la Keith. 

— Ăștia-ţi fac probleme, Tillie? 

Tillie negă din cap. 

— Nu s-a întâmplat nimic..., doar caută pe cineva. 

Apoi scoase din buzunarul adânc al jachetei un pumn plin de 
bani pe care îi îndesă în mâna fetei. 

— Să-l duci pe Robby la cumpărături după orele de școală, 
da? Cumpără-i tot ce trebuie pentru ca puștii ceilalţi să nu se 
mai ia de el. 

Fata luă bancnotele, îi mai privi o dată pe Keith și pe Heather, 
apoi se îndepărtă. 

— Jinx? o strigă Tillie. 


Fata se opri și întoarse capul. 

— Să aduci bonurile și restul. Așa că, bagă de seamă cum îi 
cheltuiești. 

Dându-și ochii peste cap, Jinx își văzu de drum, iar Tillie se 
ridică în picioare. 

— lo plec acuma. 

— Dar de-abia am..., începu Heather, însă Tillie n-o lăsă să 
termine. 

— V-am spus tot ce am avut de spus. Dom'șoara Harris a vrut 
să stau de vorbă cu voi și așa am făcut. In locul vostru m-aș 
întoarce acolo de unde aţi venit. Sunt niște lucruri pă lumea asta 
despre care oamenii ca voi nu știu mare lucru și nici nu vor ști. 
Așa e viaţa. 

Se răsuci și o apucă pe alee. 

În timp ce Heather o urmărea cu privirea, raza firavă de 
speranţă care se aprinsese în ea în ultimele ore aproape că 
dispăru. Dar când se uită la Keith, văzu că ochii lui strălucesc de 
emoție. 

— Femeia știe ceva, spuse el cu voce joasă și gravă. Ştie 
ceva, dar nu vrea să ne spună. 

— De ce nu ne-ar spune? protestă Heather. Dacă știe... 

— E la fel ca toţi ceilalţi, replică Keith. Ca bărbaţii de pe șine 
și ca femeia din faţa cortului. N-ai auzit-o? A spus „oamenii ca 
voi”. Despre asta este vorba... ei nu vor discuta cu noi pentru că 
nu suntem ca ei. 

— Și-atunci ce-ar trebui să facem? întrebă Heather. 

— Tu nu faci nimic, spuse Keith. Dar eu o să-mi schimb adresa 
o vreme. 

e 

Împingându-și căruciorul de sârmă, Tillie pășea alene de-a 
lungul aleilor din parcul Riverside. Nu se grăbea - în fond, nu se 
grăbise niciodată cu adevărat. Doar în tinereţe. Atunci, da, se 
grăbise. Chiar prea tare. Își dorea să devină actriţă, așa că 
venise la New York când împlinise optsprezece ani, imediat după 
ce terminase școala. Și-a luat o slujbă ca ospătăriţă și a început 
să meargă la audiții, dar nimeni nu i-a dat prea multă atenţie. 
Ea însă a continuat să încerce, fiind convinsă, că mai devreme 
sau mai târziu va străluci și steaua ei. La început fusese 
amuzant - avea prieteni care voiau să fie actori și actriţe, iar 
câţiva dintre ei chiar obţinuseră roluri minore. 


169 


Unul dintre ei juca acum într-un serial - de fapt, Tillie îl mai 
vedea uneori atunci când el și prietenii lui din film ieșeau la un 
picnic în parc. Desigur, nu i se adresa niciodată, iar el nu o 
recunoscuse, așa că totul era în regulă. 

Necazurile apăruseră cu treizeci de ani în urmă, când ea 
împlinise douăzeci și cinci de ani. Atunci nu i s-a părut deloc că 
se confrunta cu un necaz: se îndrăgostise de un bărbat - nu 
numai că se întâlnea cu el, dar chiar începuse să-l iubească din 
toată inima. 

Însă el era căsătorit și, deși îi promitea mereu că o să 
divorțeze de soţia lui, în fiecare lună îi servea o altă scuză 
pentru a motiva de ce nu poate s-o facă. Se revanșa faţă de ea 
în alte moduri. Îi plătea chiria și îi dădea bani în fiecare 
săptămână - suficienţi cât să renunţe la slujba ei de chelneriţă. 

Încă se mai ducea la audiții, dar cea mai mare parte a 
timpului și-o petrecea acasă, în caz că Tony ar fi sunat-o ca să 
treacă pe la ea. 

Stătea acasă și bea. 

Votcă, de cele mai multe ori, pentru că nu avea niciun fel de 
gust și mirosul respirației nu o dădea de gol față de Tony. După 
o vreme, nu mai ieși în oraș aproape deloc și toţi ceilalți prieteni 
ai ei renunţară să o mai caute. Dar ea îl avea pe Tony, așadar, 
ce mai conta? 

Apoi, într-o zi, Tony nu i-a mai dat niciun telefon și, când nici 
în ziua următoare nu a mai sunat-o, l-a căutat ea pe el. Probabil 
că a sunat de o sută de ori la el la serviciu, dar pentru că 
secretara lui nu o lăsa să vorbească cu Tony, a început să-i 
telefoneze acasă. 

După o vreme, soţia lui a schimbat numărul de telefon. 
Atunci, Tillie a început să se posteze în faţa clădirii unde lucra el, 
așteptându-l să iasă. Tony îi spunea întruna că nu vrea s-o mai 
vadă, dar ea știa că nu era adevărat - nu avea cum să fie 
adevărat, pentru că el o asigurase întotdeauna că într-o zi se vor 
căsători. 

Când soţia lui Tony - Angela o chema - l-a convins să nu-i mai 
plătească nici chiria și nici să nu-i mai dea bani, Tillie s-a dus s-o 
vadă. Voia să discute cu ea, să-i explice că Tony o iubește pe 
ea, și nu pe Angela. A luat un cuţit doar ca s-o sperie pe rivala 
ei, dar, cu cât vorbea mai mult cu ea, cu atât se enerva mai tare 


170 


și, când a sosit poliția, apartamentul lui Tony era plin de sânge, 
iar mobila făcută praf și Angela a susţinut că e vina lui Tillie. 

Angela nu era rănită rău - Tillie sângera chiar mai tare decât 
ea și plângea de parcă ar fi venit sfârșitul lumii, așa că au trimis- 
o să stea într-un spital pentru o vreme. După ce i-au dat drumul, 
a înţeles că nu are unde să locuiască, dar, pentru că era în plină 
vară, în noaptea aia a dormit în Parcul Central. 

În ziua următoare a rămas tot în parc și a început să stea de 
vorbă cu oamenii. Foarte curând și-a făcut câţiva prieteni - chiar 
mai mulţi decât avea înainte, pe vremea când era cu Tony - 
care au învăţat-o cum să se descurce fără prea mulţi bani. Când 
a venit iarna, ea și prietenii ei s-au mutat în Staţia Grand 
Central. La început, Tillie se hotărâse să-și ia din nou o slujbă, 
chelneriță sau ceva de genul ăsta, dar pe măsură ce lunile se 
scurgeau, a renunţat la o astfel de idee. La un moment dat - 
oricum nu prea conta când - s-a mutat din Grand Central în 
tunele și, cu cât trăia mai mult timp aici, cu atât îi plăcea mai 
tare. Bineînţeles că se bucura să mai iasă și la suprafaţă din 
când în când, dar nu se mai simțea în siguranță; orașul se 
schimbase mult în ultimii treizeci de ani. Când ieșea într-o zi ca 
asta, încerca să nu se îndepărteze prea tare de prietenii ei. In 
plus, astăzi mai avea și alte treburi de rezolvat, așa că, în timp 
ce-și târșâia picioarele prin parc, se uita atent să vadă chipuri 
familiare. 

Când ajunse la cortul lui Liz Hodges, lăsă căruciorul pe alee, 
se aplecă pentru a trece pe sub gard și porni spre locul în care 
locuia Liz și pe care femeia îl ţinea întotdeauna perfect măturat. 
Liz, mereu nervoasă, sări ca arsă când Tillie o salută. 

— lo sunt, adăugă Tillie repede și mâna tremurândă pe care 
Liz și-o dusese la gât căzu pe fustă. 

Îi aruncă o privire scurtă lui Tillie, apoi îi oferi o cană de cafea. 

— Nu prea mai am, dar Burt mi-a promis că-mi mai aduce 
mâine. 

— Nu, mulţumesc, replică Tillie, știind foarte bine că Burt, 
soţul Lizei, n-o să mai aducă nimic niciodată, de vreme ce 
murise de mai bine de trei ani. 

Își îndesă mâna în buzunarul de la haină și scoase niște bani 
din cei pe care i-i dăruise Eve Harris. 

— Poate că ăștia o să te-ajute o vreme, spuse ea. 


171 


Aproape imediat, scotoci în buzunarul celălalt și trase afară 
unul din afișele aduse de Jinx noaptea trecută. 

— Ai face bine să fii atentă la ăștia doi. Dacă-i vezi, anunţă-i 
pe băieţi. Deși nu cred că o să ajungă atât de departe. 

Liz apucă agitată fluturașul și studie cu atenţie cele două 
chipuri, după care îi dădu înapoi lui Tillie bucata de hârtie. 

— Nu știu, vorbi ea precipitat. O să încerc, dar tu mă cunoști 
pe mine - când Burt nu e aici, mă sperii și de umbra mea. 

Tillie luă înapoi hârtia, știind că, dacă i-ar lăsa-o, Liz își va face 
griji ore întregi, încercând să găsească o metodă prin care să 
scape de ea. N-ar fi îndrăznit să o pună pe masă, de frică să nu 
o ia vântul și nici în cort nu ar fi dus-o. Liz avea o obsesie cu 
gunoiul, iar prezența afișului aceluia în micul ei cămin ar fi scos- 
o din minţi și mai tare. 

— Bine, Liz, nu-ţi face griji pentru asta, spuse Tillie, bătând-o 
ușor pe umăr ca s-o liniștească. 

Când văzu că Liz se ferește de atingere, Tillie se întoarse spre 
alee ca să-și recupereze căruciorul. lar Liz deja se apucă să dea 
cu mătura pentru a șterge urmele lăsate de musafira ei în praful 
din jurul cortului. 

— O nebună, murmură Tillie, clătinând din cap cu tristeţe. 

Părăsind parcul, se îndreptă spre Broadway. Recunoscu șase 
oameni care-și făceau leatul în jurul intrării de la staţia de 
metrou. Eddie cânta la clarinet, iar la picioare avea cutia 
deschisă a instrumentului. Tillie puse și ea douăzeci de dolari 
înăuntru și îi îndesă unul din fluturași în buzunar. Eddie îi făcu 
șmecher cu ochiul, fără să falseze, iar Tillie își văzu de drum. 

Orbul Jimmy - a cărui vedere nu era mai proastă decât a lui 
Tillie - tocmai traversa strada, pocnind cu bastonul său în asfalt 
și ținându-se de brațul unei persoane pe care Tillie n-o cunoștea. 
Femeia își mută căruciorul mai aproape de curbă, chiar lângă un 
tomberon de gunoi, ascultându-l pe Jimmy turnându-și 
povestea: 

— Mi-ar prinde bine o ceașcă de cafea și poate chiar un 
fursec. Cred că e o cafenea chiar la parterul următorului bloc. 
Dacă aţi putea... 

Dar victima - un bărbat în jur de treizeci de ani, îmbrăcat în 
costum - deja plecase de lângă el și o secundă mai târziu Jimmy 
Orbul porni în căutarea următoarei posibilități. De data asta 


172 


alese o femeie în jur de patruzeci de ani, îmbrăcată într-un 
pardesiu kaki, și se apropie de ea încetișor. 

— Nu vă supăraţi, pe-aici e 72" Street? întrebă el. 

Tillie n-auzi răspunsul femeii, dar o clipă mai târziu Jimmy 
vorbi din nou: 

— Dacă aţi putea să mă ajutaţi să traversez, v-aș rămâne 
recunoscător. 

De data asta Jimmy avu mai mult noroc - femeia îi dădu un 
dolar, înainte de a-și vedea de drum. Orbul nu așteptă lumina 
verde de la semafor și traversă înapoi pe partea cealaltă, fapt 
care îi confirmă lui Tillie că bărbatul pescuise suficienţi bani 
pentru o mică oprire pe la magazinul cu băuturi. O observă chiar 
înainte de a ajunge pe trotuar și veni spre ea. 

— Bună, Tillie? Care-i treaba? 

— A început vânătoarea, spuse ea. 

Îi dădu unul dintre afișe împreună cu câteva bancnote. 

— Nu l-am văzut pă niciunu' până acuși, răspunse bărbatul. 

— Atunci, fii cu ochii-n patru! 

— Ca întotdeauna, chicoti Jimmy. Hă, hă... ca... în... tot... 
deauna! 

În următoarele două ore, Tillie parcurse tot bulevardul 
Broadway, împărțind bani și fluturași tuturor celor pe care îi 
cunoștea și, când termină, porni înapoi spre casă. Mare parte 
din banii de la Eve Harris erau încă în buzunarul ei și nu avea de 
gând să-i cheltuiască fără chibzuială. In săptămâna care urma, 
familia ei va mânca bine. Bebelușul va fi îngrijit cum se cuvine, 
iar Robby va avea haine noi pentru școală. Mulţi oameni din 
tunele vor beneficia de ei; se va îngriji personal de asta. 

Acolo unde lăsase bani, dăduse și un afiș. 

Dacă vânătoarea era la fel ca oricare alta, totul se va termina 
într-o zi sau două. 

Trei în cel mai rău caz. 

Nimeni nu rezistase mai mult de atât. 

e 

— Ce-i asta? întrebă Jagger. 

Mergeau de-a lungul șinelor și, deși Jeff nu-și putea explica de 
ce, era aproape sigur că se îndreptau spre sud. Incepuse să-și 
numere pașii, așa încât calculase că parcurseseră cam o 
jumătate de kilometru de când plecaseră de la Tillie. Aleseseră 
pasajul pe care veniseră iniţial pentru că era suficient de bine 


173 


luminat. Puțin mai târziu, dăduseră peste tunelul în care se aflau 
acum, care părea să fie mai degrabă un tunel pentru tren decât 
pentru metrou, de vreme ce nu exista și o a treia șină, cea 
electrificată. Tăcerea era totală și doar sunetul pașilor și 
respiraţia lor se auzea. 

Și totuși, acum, percepeau un huruit ușor. 

Un huruit care se intensifică după ce se opriră ca să asculte. 

— Trenul, spuse Jeff. 

Se uită în jur, în căutarea unei ieșiri afară din tunel, dar nu 
descoperi nimic. În ambele direcţii, șina se întindea la nesfârșit, 
iar pe lângă pereţi nu se zărea nicio pasarelă. Se chinui să-și 
aducă aminte când văzuse ultima oară una dintre nișele acelea 
săpate în zid la intervale regulate. 

La o sută de metri? 

La trei sute? _ 

Huruitul se apropia din ce în ce mai tare. În depărtare, lui Jeff i 
se păru că zărește o strălucire slabă. 

Jagger o văzuse și el și, pentru că vuietul se transformase 
acum într-un urlet și intensitatea luminii sporea, se întoarse și 
porni înapoi pe drumul pe care veniseră. 

— Nu! strigă Jeff. In cealaltă direcţie! Trebuie să mergem spre 
el! 

Jagger ezită, neputându-se hotări. 

— Ești nebun? N-avem de unde să știm ce-i acolo! 

— N-am mai văzut o nișă de ceva vreme, așa că trebuie să 
găsim una nu prea departe. 

Vuietul se apropia și, brusc, peretele din dreapta se lumină. 
Chiar înainte ca monstrul mecanizat să cotească și să-și 
îndrepte capul spre ei, lui Jeff i se păru că vede ceea ce căuta. 

— Vino! ţipă el, începând să alerge spre fasciculul de lumină 
albă ce se scurgea din farurile cu halogen. 

Se repezi direct spre trenul care circula cu mare viteză. 
Zgomotul devenise atât de asurzitor, încât nu știa dacă Jagger îi 
răspunsese. Dar nici nu-și permitea să se uite în spate de frică 
să nu se împiedice de terasament. Deși era convins că nu poate 
fi decât o iluzie, trenul părea că vine și mai repede acum. 
Încercă să-și ţină privirea îndreptată înainte și să-și menţină 
echilibrul perfect. Instinctele îi strigau să alerge din toate 
puterile, să-și folosească fiecare strop de energie pentru a scăpa 
de forţa teribilă ce-i amenința viaţa, dar nu îndrăzni. Dacă 


174 


mărea ritmul fie chiar și numai puţin, avea toate șansele să se 
împiedice, să-și prindă piciorul între șine și să cadă exact între 
șine. 

Unde era nișa? Dacă trecuse de ea? 

Trebuia să se uite în sus, trebuia s-o caute. 

Vâjâitul devenise de nesuportat și podeaua începuse să 
trepideze sub greutatea locomotivei. Apărându-și ochii cu mâna 
dreaptă, își ridică privirea. 

Acolo! Doar la câţiva pași depărtare... 

Și-atunci, când își lăsă mâna într-o parte, ochii lui întâlniră 
fasciculul de lumină strălucitoare și totul în jurul lui se înecă într- 
un val alb, imens. Aproape orbit, se clătină și lucrul de care se 
temuse până atunci deveni realitate, căci își prinse piciorul într- 
una dintre traverse. Își întinse mâinile pentru a amortiza 
căderea, lovindu-se mai întâi de terasamentul dur de lemn, apoi 
de pietrișul ascuţit. Simţi o arsură bruscă în obraz, acolo unde 
pielea fusese sfâșiată. 

Incercă să se ridice în picioare, dar pentru că era încă orbit de 
raza tăioasă a locomotivei, se împiedică și aproape că se 
rostogoli din nou. 

Ce stupid! 

Cum putuse fi atât de tâmpit? Ar fi trebuit să se îndrepte în 
cealaltă direcţie așa cum spusese Jagger. Poate că se înșelase. 
Poate că nișa din spate nici nu se afla așa departe. 

Oricum nu mai conta, pentru că trenul era la doar câţiva metri 
de el. Claxonul se puse în funcţiune și când mecanicul încercă 
să frâneze, scrâșnetul ascuţit al metalului ce se freca de metal 
aproape că îi sparse timpanele. 

Atunci, exact când era pe punctul de a cădea, simţi cum 
cineva îl trage din spate. Se trezi ridicat în picioare și smuls 
dintre șine, după care ateriză direct în nișa pe care o căutase. 
Un moment mai târziu fu strivit de perete, când Jagger se 
strecură la rândul lui înăuntru. Lăsat fără răsuflare de impactul 
cu trupul celuilalt, se chinui să tragă aer în piept, în timp ce 
trenul - care continua să claxoneze dar fără să mai frâneze - 
trecu vuind pe lângă ei. 

Când reuși să-și recapete suflul, totul se terminase. Ultimele 
vagoane dispărură și huruitul locomotivei, deja înfundat, începu 
să se stingă încetul cu încetul. Lumina de la ultimul vagon se 
topi rapid și liniștea cuprinse din nou tunelul. 


175 


Încă lipit de el, Jagger vorbi, în sfârșit: 

— Ești bine? 

Jeff reuși să clatine ușor din cap și uriașul făcu un pas înapoi, 
suficient cât să-i lase puţin spaţiu, dar nu foarte mult pentru a 
nu aluneca în spate. Jagger continuă să-și ţină mâinile pe umerii 
lui Jeff, care începu să-și pipăie încet corpul. Cu toate că părea 
să nu fi păţit nimic la picioare, genunchiul drept îl durea atât de 
tare, încât îl uimi pentru că nu-și amintea să se fi lovit în ceva 
atunci când a căzut. Palmele îl usturau, iar obrazul drept îl ardea 
îngrozitor pentru că se julise. Dar era încă în viaţă și trenul 
dispăruse. 

— Sunt bine, bălmăji el. 

Jagger sări din nou pe șine. Jeff îl urmă, cu picioarele 
tremurându-i atât de tare, încât se văzu nevoit să se sprijine de 
zid. 

— Am crezut că ai plecat în direcţia cealaltă, spuse el cu voce 
tremurătoare. 

— Așa aveam de gând, dar după aia am zis că poate știi tu 
ceva, replică Jagger. Se pare că, dacă n-aș fi făcut așa... 

Se opri, dar Jeff știa exact care vor fi următoarele lui cuvinte. 

— Îţi rămân dator, spuse el. Și încă tare mult. 

În întunericul adânc din tunel, Jagger rânji. 

— Păi, atunci, fă bine și găsește o cale să ne scoţi de aici, că 
tu ești ăla cu facultate, spuse el. Și dacă reușești, suntem chit. 

Se uită înspre direcţia de unde venise trenul, apoi în partea 
opusă. 

— Ai vreo idee încotro să o apucăm? 

Jeff încuviinţă din cap. 

— Cred că da. Dar mai întâi, spune-mi dacă am dreptate că 
trenul prinsese viteză înainte de a frâna. 

Jagger se încruntă, apoi dădu din cap că da. 

— Și ce-i cu asta? 

— Dacă amândoi am crezut că mărise viteza, asta înseamnă 
că venea dinspre una din staţii, corect? 

Jagger ridică din umeri. 

— Probabil. 

— Păi nu se îndreaptă spre nord toate trenurile care ies din 
oraș? 

— De unde dracu' să știu eu? mormăi Jagger. 

Jeff îi ignoră întrebarea. 


176 


— Pentru că, dacă așa stă treaba, atunci măcar știm încotro 
ne îndreptăm. 

Arătă în direcția spre care mergea trenul. Nici urmă de huruit. 

— Dacă trenul pleca din oraș, atunci înseamnă că se îndrepta 
spre nord. Foarte curând va trece pe lângă râu. Șinele ies la 
suprafaţă în jurul străzii 72" Street - s-ar putea să avem toate 
șansele să ieșim direct afară prin tunelul ăsta. 

Plecară în direcţia în care Jeff credea că e nordul, și de data 
asta, numără cu atenţie câţi pași făcură înainte de ajunge la 
următoarea firidă. 

— O sută optzeci și patru. 

— Eu, unul, n-aș fi reușit niciodată să fiu atât de precis, spuse 
Jagger încet și Jeff realiză că amândoi încercaseră să măsoare 
distanţa. Asta înseamnă că poate și eu îţi sunt dator. 

Continuară să înainteze, mergând în același ritm, până când 
au ajuns la pasajul pe care îl folosiseră mai devreme. 

Niciunul din ei nu se simţi tentat s-o mai apuce pe-acolo. 

După alte câteva sute de metri, Jagger îl apucă pe Jeff cu 
putere de umăr. 

— Sfinte Sisoe, șopti el. Uită-te și tu! 

Pentru o clipă, lui Jeff nu-i veni să-și creadă ochilor - trebuia 
să fie o halucinație. Dar după ce mai făcură câţiva pași, își dădu 
seama că nu se înșală. 

Deasupra se zărea lumină. 

Lumina zilei. 


177 


e CAPITOLUL 23 


Bipul familiar al robotului telefonic din apartamentul lui Jeff 
semnaliza un apel în așteptare. Era un lucru atât de nefiresc, 
încât Keith și Heather se opriră ca paralizaţi în ușă. Cu ochii 
fixati pe aparat, îi fulgeră pe amândoi același gând. 

„Jeff!” 

leșise afară din tunele și sunase după ajutor... 

Cei doi șovăiră înainte de a face un pas mai departe. Dar de 
ce ar suna Jeff aici? El n-avea cum să știe că îl căutau ori că tatăl 
său stătea în apartamentul lui. Lumina roșie continua să 
clipească și bipul se auzi din nou. 

— Nimeni nu știe că sunt aici, spuse Keith. 

De unde cu un moment în urmă amândoi erau nerăbdători să 
asculte mesajul, acum deveniseră reticenţi. De ce să sune 
cineva aici? 

— Probabil că e maistrul meu, spuse Keith, dar lipsa de 
convingere din vocea lui o făcu pe Heather să considere că nici 
el nu prea crede în vorbele lui. In cele din urmă, fata se apropie 
de aparat și apăsă pe buton. 

„Aveţi un mesaj nou”, intonă vocea impersonală a robotului: 

„Keith? Ești acolo? Dacă da, ridică receptorul imediat!” 

Era vocea lui Mary și după tonul ei, Keith înţelese că soţia lui 
era pe punctul de a face o criză de isterie. Urmă o pauză 
aproape imperceptibilă, apoi femeia continuă: 

„Știu că stai acolo... Vic DiMarco zice că nu te-a mai văzut de 
alaltăieri. Așa că trebuie să fii la Jeff acasă. Nu înţeleg cum poţi 
să suporţi, cu toate lucrurile alea în jurul tău...” 

Se opri brusc și Keith parcă o și vedea cum se chinuie să-și 
recapete stăpânirea de sine. Apoi Mary începu din nou: 

„Mâine o să fie slujba de pomenire pentru Jeff. Iniţial, am vrut 
s-o ţin aici, la St. Barnabas, dar apoi... ei bine, m-am tot gândit 
la cât de mult iubea Jeff orașul și că toți prietenii lui sunt acolo, 
și că îi plăcea tare mult Biserica St. Patrick. Așa că slujba o să 
aibă loc acolo. Mâine după-amiază, la ora unu. Am sunat-o și pe 
Heather, nu era acasă. O să mai încerc...” 


178 


Vocea i se stinse și Keith avu impresia că se pregătește să 
mai adauge ceva, numai ca să nu închidă telefonul. Intr-un final 
vorbi din nou și vocea ei căpătă o notă tristă, de om înfrânt: 

„Dacă asculți mesajul ăsta, Keith, te rog să îmi dai un 
telefon”. 

Se auzi un declic, apoi glasul generat de computer croncăni 
din nou: „1:52 după-amiază”. 

Când robotul telefonic se opri, nici Keith, nici Heather nu 
comentară. Keith se întinse și apăsă butonul care activa 
mesageria vocală și vocea lui Jeff ţâșni prin micul speaker: 

„Bună! Știţi ce aveţi de făcut, așa că, daţi-i drumul! Vă sun 
înapoi imediat ce am să pot!” 

Ascultară amândoi mesajul, apoi Keith clătină din cap, abătut. 

— Nu pot să-l şterg. L-am păstrat de-a lungul procesului 
pentru că eram sigur că se va întoarce acasă. Și-acum am 
aceeași convingere. 

Heather își mușcă buza de jos. 

— Și cu slujba de mâine cum rămâne? 

— Adică? întrebă Keith și nota de încăpățânare ce se strecura 
în vocea lui o făcea pe Heather să înțeleagă cât se poate de 
limpede care este părerea lui în această privință. 

— Trebuie să mergem, spuse Heather. 

— Dar nu e mort! strigă Keith, ridicând tonul. Ce-ar trebui să 
facem, să ne comportăm de parcă ar fi mort și să ne prefacem? 

— Eu cred că trebuie totuși să fim prezenți, replică Heather. 
Dacă niciunul din noi nu va merge, ce vor spune oamenii? Toţi 
ceilalți cred că Jeff este mort, iar dacă noi nu ne ducem la 
slujbă... 

— Nu mă interesează ce cred ceilalţi, o întrerupse Keith. Dacă 
merg la slujbă este ca și cum aș accepta că e mort. Și să fiu al 
naibii dacă... 

Brusc, toată tensiunea acumulată de Heather se transformă 
într-o izbucnire de furie. 

— De ce nu contează nimeni, cu excepţia dumitale? ţipă ea. 
Chiar nu vă pasă de ceea ce simt ceilalţi? lar asta n-are nicio 
legătură cu faptul că nu admiteţi că e mort! 

— La dracu’ nu are! ripostă Keith. Nu e o slujbă oarecare... 
este o slujbă de pomenire. În care te rogi pentru sufletul celui 
mort. 

Heather de-abia se abținuse să nu îl întrerupă. 


179 


— Atunci nu spuneţi rugăciuni pentru morți! Rugaţi-vă să-l 
găsim... rugaţi-vă să fie bine... rugaţi-vă pentru tot ce vă trece 
prin cap! Îi aruncă o privire pătrunzătoare. Și daţi-i telefon lui 
Mary. Nu vă comportati ca un măgar, așa cum face tata cu 
mama! 

Șocată de propria izbucnire, Heather își acoperi gura cu mâna 
pentru o secundă, apoi scutură din cap violent. 

— Imi pare rău, șopti ea. N-ar fi trebuit să spun asta. Adică... 

Veni rândul lui Keith să clatine din cap. 

— Nu-i nimic, rosti el, furia lui domolindu-se la fel de repede 
ca a fetei. Ai dreptate, indiferent de problemele pe care le avem 
eu și Mary, n-ar trebui să treacă prin asta de una singură. 

Pentru prima dată de când veniseră în apartamentul lui Jeff, 
bărbatul zâmbi. 

— De fapt, unul din motivele noastre principale de ceartă erai 
tu... Mary întotdeauna a susținut că ești cel mai bun lucru care i 
se putea întâmpla lui Jeff și, așa cum bine știi, eu nu eram de 
acord în privinţa asta. Se pare însă că m-am înșelat teribil. 

Ridică receptorul și formă numărul lui Mary. 

— Sunt eu, zise el când Mary răspunse. Ai dreptate... sunt la 
Jeff. Eu... păi, dacă ţi-aș spune ce fac, ai zice că sunt mai nebun 
decât mă credeai. 

— Perfect adevărat, replică Mary. Nici nu vreau să știu. 

Urmă un scurt moment de tăcere. 

— Tu vino la slujbă mâine, da? 

Inainte ca Keith să mai adauge ceva, apelul se întrerupse. 

e 

— Eu tot susțin că nu poate fi așa ușor, spuse Jeff. 

Peticul de lumină creștea constant și acum părea să îi atragă 
dinspre umbrele întunecate ale tunelului ca un magnet. 

— De ce nu? întrebă Jagger cu ochii aţintiţi pe bucata de cer 
albastru. Ei spuneau că tot ce trebuie să facem este să ieșim 
afară și atunci am fi liberi. 

Mai făcu un pas spre punctul strălucitor de lumină, dar 
degetele lui Jeff se înfipseră în braţul lui, trăgându-l înapoi. 

— E imposibil, spuse el. N-o să ne lase să ieşim așa pur și 
simplu. 

Avea senzaţia ciudată că, de fapt, nu erau singuri printre 
umbre, că undeva în întuneric, cineva îi urmărea. Se uită în jur, 
dar ochii îi fuseseră deja orbiţi de lumina strălucitoare a zilei și, 


180 


prin contrast, umbrele din spate se transformaseră într-o beznă 
neagră ca smoala. 

Dacă în urma lor se aflau oameni - iar el credea că le simte 
prezența - atunci, el și cu Jagger se găseau perfect încadraţi în 
spotul sclipitor. Părăsi mijlocul șinelor asemenea unei creaturi a 
nopţii ce reacţionează ca arsă la pericolele aduse de lumina 
zilei. 

Însă Jagger deja se îndrepta înainte. Pentru că nu voia să se 
piardă de tovarășul lui, Jeff se luă după el. După alţi optzeci de 
pași zăriră gura tunelului. Deși încă mai exista un acoperiș 
deasupra șinelor și un zid de beton la est, partea dinspre vest 
era deschisă spre râul Hudson. La nord se vedea podul George 
Washington și peste râu se ridicau colinele din New Jersey. 

— Isuse Hristoase, șopti Jagger. Vezi? Am reușit, omule! 
Suntem afară! 

Jeff recunoscu locul în care erau. Partea cea mai de sud a 
parcului Riverside se afla chiar deasupra lor. Dacă-și amintea 
bine din plimbările lungi pe care el și Heather le făceau prin 
parc, șinele erau separate de spaţiul verde printr-un gard înalt. 
Fusese proiectat special pentru a-i împiedica pe oameni să se 
apropie de tunele. Dar gardul nu era deloc de netrecut. Să ne 
înțelegem, doar nu erau închiși la Rikers Island unde două 
garduri și un teren viran plin cu sârmă ghimpată înconjurau 
clădirile penitenciarului! Aici exista un singur obstacol, care nu 
avea mai mult de patru, cinci metri înălţime. În vârful lui se 
găseau înfășurate câteva rânduri de sârmă ghimpată, dar își 
aminti că într-o zi urmărise doi băieţi cum se caţără peste gard 
pentru a-și recupera aeroplanul ce-și pierduse din putere în 
momentul cel mai nepotrivit. Deși una din mamele care-i 
supraveghea strigase cât o ţineau plămânii după ei, băiatul o 
ignorase, escaladând gardul cu agilitatea unui cimpanzeu care 
se caţără pe cușca lui de fier de la Grădina Zoologică. Dacă 
băieții au reușit să treacă peste el, de ce n-ar putea și ei doi? 

Totuși, chiar în timp ce-și spunea că scăparea este posibilă, 
intuiţia îl avertiza că totuși ceva nu miroase a bine, că nu poate 
să fie atât de simplu cum părea la prima vedere. Din clipa în 
care încercase să o ajute pe Cynthia Allen pe peronul de la 
metrou, nimic din viaţa lui nu se mai dovedise ușor. 


181 


Mai înaintară puţin, dar Jagger dădea semne că este copleșit 
la rândul lui de aceeași neliniște și, în loc să se repeadă spre 
lumină, se mișca foarte precaut. 

Perspectiva râului Hudson se lărgi și un val de aer proaspăt le 
înfioră nările. Jeff inspiră adânc, bucurându-se de dulceața 
neobișnuită. Simţind cum duhoarea din tunele se risipește 
încetul cu încetul, senzaţia de primejdie se mai diminua. 

Poate că, la urma urmei, erau pe punctul de a se salva. 

Dar scăpau de una și dădeau de alta. Chiar dacă ieșeau din 
tunele, poliţia îi va căuta peste tot. Pe el, cel puţin. Gardienii 
care îl însoțeau la Rikers au fost cu siguranţă martorii evadării 
sale... 

Dar dacă... 

Dar dacă atât șoferul, cât și gardianul înarmat muriseră în 
timpul exploziei? 

Chiar și-așa, probabil poliţia a descoperit ușa din spate a 
dubiţei deschisă. lar cadavrul lui nu era acolo. Deci, cu 
siguranţă, știau că e viu și se aflau pe urmele lui. 

La suprafaţă, departe de întunericul teribil și de claustrofobia 
provocată de labirintul ce se întindea sub oraș, mai avea totuși o 
șansă. 

— Poate c-o să reuşim, șopti el, pentru că nu voia încă să 
vorbească tare. 

— Sigur c-o să reușim, replică Jagger și își aruncă braţul în 
jurul umerilor lui Jeff. 

— Trecem peste gardul ăla și suntem liberi. Haide! 

Înaintând, se apropiară din ce în ce mai mult de punctul în 
care zidul din dreapta al tunelului se termina. Cu vreo cinci 
metri înainte de a ajunge la capătul călătoriei lor, Jeff mai 
aruncă o privire înapoi spre întunericul pe care spera să nu-l mai 
vadă niciodată. 

— Bine, spuse el. Să mergem. 

Mărind pasul, lăsară umbrele în spate și ieșiră în lumina 
apusului de soare. Gardul se înălța exact acolo unde și-l 
amintea. lar pe partea cealaltă, văzu terenul de fotbal, unde se 
jucase și el de atâtea ori cu mingea. 

Treizeci de metri până la gard - maximum patruzeci. 

Și atunci auziră o voce joasă și amenințătoare. 

Batjocoritoare. 

— Îmi pare rău, băieţi. leșirea interzisă. 


182 


Jeff se răsuci și dădu cu ochii de cinci boschetari care îi 
priveau indolent. Aveau părul numai lațe, nespălat de zile 
întregi. Purtau cămăși și pantaloni pătaţi de grăsime, iar pe cap 
aveau fesuri tricotate, mâncate pe ici, pe colo de molii. 

Unul stătea pe pământ, sprijinindu-se de un bolovan. Doi 
dintre ei erau lipiţi chiar de peretele tunelului. Alţi doi se 
tolăniseră pe două scaune directoriale cu pielea tocită, unuia din 
ele lipsindu-i un braț. 

Bărbatul care vorbise ţinea în mână o armă - un pistol turtit 
foarte urât - aţintită spre Jeff. Ceilalţi patru aveau mâinile 
ascunse în buzunarele hainelor și Jeff era convins că fiecare 
dintre ei purta o armă. 

instinctiv, se uită în direcția opusă unde zări alți trei bărbaţi, 
îmbrăcaţi la fel de zdrenţăros și cu același aspect ameninţător. 

Terenul de fotbal era gol, iar el și Jagger nu puteau fi văzuți 
de vreun trecător întâmplător. În afara celor opt vagabonzi nu 
se mai zărea nimeni. 

Tăcuţi, Jeff și Jagger se îndepărtară de gard și o luară înapoi 
pe drumul pe care veniseră. 

Câteva secunde mai târziu, întunericul din tunel îi înconjură 
iarăși din toate părțile. 


e CAPITOLUL 24 


Ceva nu era în regulă cu Jinx. Tillie simţea asta așa cum știa 
întotdeauna când cineva din clanul ei avea o problemă. Dar n-o 
să-i spună nimic - nu încă. De aceea ajungeau majoritatea 
copiilor în tunele - prea multă cicăleală din partea părinţilor 
cărora nu le păsa deloc de ei și care erau principalii vinovaţi 
pentru faptul că odraslele lor alegeau o astfel de soluţie. In plus, 
pe mulţi dintre ei - și Tillie știa prea bine că Jinx intră în această 
categorie - nu doar cicăleala îi determina să fugă de acasă. Nu, 
erau lucruri mult mai rele. Ea nu-i lua niciodată la întrebări - mai 
bine îi lăsa în voia lor. Îi asculta atunci când aveau chef de vorbă 
și nu îi forţa să-și mărturisească păsurile. Așa că, în loc să-i 
ceară lui Jinx să-i spună ce se petrece, își văzu de treburile ei, 
adăugând conţinutul pungii cu cumpărături, pe care o găsise pe 
masă după ce discutase cu Eve Harris, în oala cu supă ce 
clocotea pe aragaz. Habar n-avea cine făcuse târguielile - putea 
fi oricare dintre oamenii care trecuseră pe la ea în ultimele 
săptămâni pentru o porţie de mâncare. Nu erau de cea mai 
bună calitate - asta se întâmplă doar la ocazii, de vreme ce 
aproape toate pieţele de angro se găseau în centrul orașului și 
mare parte din produsele comercializate acolo de-abia ajungeau 
în nord. Nu, acestea păreau să vină de la unul dintre 
restaurantele din apropiere - nici de la vreo cârciumă amărâtă, 
dar nici de la vreunul de lux. Poate de la unul din localurile 
acelea de pe Bulevardul Amsterdam. Erau câţiva cartofi - puţin 
cam moi - și o legătură de morcovi care începuseră să se 
veștejească. Și mai era și niște carne - de bună calitate - o 
bucată de mușchi file pe jumătate mâncată, învelită în hârtie 
lucioasă de aluminiu și Tillie bănuia că aceasta fusese 
recuperată din vreun coș de gunoi, de pe strada de unde fusese 
luată și carnea. În pungă mai găsi și câteva felii crude de carne 
de vită și de miel, care începuseră să miroasă. Mirosul oricum 
nu constituia o problemă pentru ei, așa că Tillie tăie carnea în 
bucățele și le aruncă în supă. După ce legumele fierseră bine, 
supa subţire se transformă într-o tocăniță cu aromă suportabilă. 
Nimeni nu avea să-și mai amintească iepurele de șină care 


184 


fusese singura carne din oală dinainte de sosirea toamnei. Mai 
amestecă puţin, după care puse capacul, întorcându-se către 
Jinx care stătea la masa din bucătărie, frunzărind îngândurată 
un exemplar cu paginile îndoite ale unei reviste cu vedete de 
cinema. 

— Ai de gând să ajungi o stea? 

Jinx își dădu ochii peste cap. 

— Mda, sigur. Chiar a doua zi după ce termin Universitatea 
Columbia. 

— Ai putea face asta, spuse Tillie trântindu-se pe un scaun de 
partea cealaltă a mesei. 

— Normal. Intru pe ușă și gata, nu? 

— Probabil că va fi nevoie să dai vreun test... ăla de primești 
diplomă că ai terminat liceul. 

— Daaaa, și după aia o să fie alte milioane de teste, cum e 
SAT-ul, și apoi o să-mi storc creierii cum să plătesc. Păi tu știi 
cât costă? 

Tillie ridică din umeri. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— E cam în jur de treizeci de mii de dolari. Și asta doar pe un 
an. De unde naiba să fac eu rost de atâţia bani? 

— De la muncă? 

Jinx ridică și ea din umeri. 

— Cum să găsesc eu o slujbă atât de bine plătită? 

Tillie își strânse buzele nemulțumită. 

— De-asta te tot frămânțţi tu? 

Jinx clătină din cap că nu, dar nu se ridică în picioare ca să 
plece. Tillie înţelese că fata avea nevoie de un stimulent. 

— la zi-mi, care-i problema? Un băiat? 

Jinx scutură repede din cap, dar îmbujorarea de pe chipul ei o 
dădu de gol imediat. 

— Aha! rânji Tillie, expunându-și dinţii lipsă. Hai, spune-mi 
cine e. 

Dar chiar când rosti cuvintele, Tillie își aminti felul în care Jinx 
se uitase la Jeff Converse în dimineaţa asta și zâmbetul îi pieri 
de pe faţă. 

— Sper că nu tipul ăla pe care îl vânează. 

Jinx își încleștă maxilarele. 

— De ce nu? 


— Ştii al dracu’ de bine de ce nu - ei îi vânează doar pe cei 
răi. 

— Așa o fi, dar el nu semăna a băiat rău, spuse Jinx. Tipul ăla 
mare te băga în sperieţi, dar celălalt... Jeff... părea chiar drăguţ. 

— Și Attila Hunul probabil că arăta bine. 

— Cine? 

— Isuse, oftă Tillie. Tu chiar te-ai lăsat de școală, nu? 

Cu ochii plini de mânie, Jinx sări în picioare. 

— Și dacă am chef pot să mă car și de aici! Nu sunt obligată 
să rămân. Dacă ai de gând să mă baţi la cap... 

— Gura! i-o reteză Tillie. Eşti o fată prea isteaţă ca să vorbești 
așa, iar eu nu fac altceva decât să-ţi spun niște lucruri pe care 
tu oricum le cunoști. Dacă el n-ar fi făcut ceva rău de tot, n-ar 
mai fi ajuns aici, jos. Nu e ca noi și tu știi asta! 

— Eu nu știu nimic! se rățoi Jinx. Eu sunt doar o fugară 
idioată, nu? 

Înainte ca Tillie să-i răspundă, Jinx își înșfacă geaca - pe care 
i-o găsise Tillie la Armata Salvării cu două săptămâni în urmă - 
și se repezi afară pe ușă. 

Jinx se strecură cu ușurință prin tunele, urmând o rută pe care 
o parcurgea și cu ochii închiși. Douăzeci de minute mai târziu, 
ieși în parcul Riverside și porni spre 72" Street. Liz Hodges 
stătea pe un scăunel chiar în faţa cortului ei, dar în clipa aceea 
Jinx nu avea chef să discute cu nimeni și în niciun caz cu Liz. 
Părăsi parcul și o apucă în stânga străzii, apoi intră într-una din 
staţiile de metrou de pe Broadway. Ignorându-l pe ofițerul de 
tranzit ce stătea sprijinit de un perete, sări peste bariera 
rotitoare și cobori scările ce duceau pe peron, făcându-se că nu 
aude ţipetele poliţistului. În staţie era un tren care mergea la 
periferie și, când ușile acestuia începură să se închidă, se 
strecură printre ele și se trânti nervoasă pe un scaun până la 
staţia următoare. „Nesuferita asta de Tillie! Cum naiba de-și 
dădea întotdeauna seama când era ceva în neregulă? Uneori, 
parcă îmi citește gândurile!” Numai că de data asta Tillie avea 
doar parţial dreptate - Jinx nu se gândea doar că Jeff Converse e 
drăguţ. Mai era și altceva. 

Pur și simplu, băiatul nu părea genul pe care îl urmăresc 
vânătorii de obicei. 


El nu era ca tipul celălalt - ca Jagger ăla. P-ăsta chiar că nu-l 
plăcea. Exista ceva în înfățișarea lui care îi dădea fiori. El 
omorâse pe cineva, o femeie. 

Dar nu și Jeff. Jinx văzuse blândeţea din ochii lui. Și totuși, 
toată lumea știa că bărbaţii pe care îi hăituiau vânătorii meritau 
să moară - că doar ăsta era scopul vânătorii, nu? Vânătorii îi 
eliminau pe oamenii care oricum ar fi trebuit executați. 

Metroul încetini, oprindu-se în staţia de pe 110" Street și Jinx 
se pomeni holbându-se chiar la locul în care Bobby Gomez o 
atacase pe femeia aia toamna trecută. Și-acum își mai dorea să 
nu-l fi însoţit pe Bobby în noaptea aceea și, după ce văzuse ce Îi 
făcuse femeii, se străduise să-l evite. El zicea că nu a vrut decât 
să-i smulgă geanta. Dar Jinx era de altă părere. 

Ei i se păruse că bărbatul chiar încercase să o omoare pe 
femeie și încetase s-o mai lovească doar atunci când ea îl 
strigase, spunându-i că se apropie cineva. Apoi dispăruseră 
amândoi rapid în tunel, așa că nu putea să știe dacă cel care 
apăruse pe peron era un poliţist. Oricum nu mai conta - 
principalul lucru era că scăpaseră ca prin urechile acului și că 
Bobby n-o omorâse pe femeie. 

Din clipa aceea, Jinx se ferise de el și, când auzi acum câteva 
zile că nu se mai știe nimic despre el, se simţi ușurată - o grijă 
în minus. Totuși, continua să ocolească din instinct staţia de pe 
110* Street. 

Se dădu jos câteva staţii mai încolo și ieși pe 116" Street, 
traversă și o luă spre campusul Universităţii Columbia. 
Campusul devenise unul din locurile ei preferate din oraș, din 
clipa în care îl descoperise cu doi ani în urmă. Obișnuia să 
rătăcească ore întregi pe aleile de aici, imaginându-și cum ar fi 
să participe la cursurile care se ţineau în clădirile acelea din 
cărămizi ornate. Odată, chiar se furișase în spatele unei săli de 
curs, dar se pierdu cu firea chiar în ultima clipă, convinsă că 
toată lumea își va da imediat seama că nu aparţine acelui loc și 
că va fi dată afară. Din curtea campusului însă nu aveau cum s- 
o alunge. 

Tocmai se pregătea să treacă prin poarta uriașă, când se opri 
brusc. La câțiva metri mai încolo, pe trotuar, un bărbat împingea 
un scaun cu rotile în care stătea o femeie tânără. 

Femeia i se părea ciudat de cunoscută. 

În plus, avu senzaţia că se uită chiar spre ea. 


187 


Când bărbatul împinse căruciorul și mai aproape, Jinx o 
recunoscu. Femeia de la metrou - femeia pe care o atacase 
Bobby Gomez toamna trecută! 

Făcând stânga-mprejur, Jinx intră grăbită pe poartă și se 
îndreptă spre clădirea uriașă din mijlocul campusului, fără să 
îndrăznească să se uite înapoi. Dacă femeia o recunoștea și 
suna la poliţie... 

Dorindu-și să ajungă cât mai departe de locurile acestea, Jinx 
coti spre sud și o rupse la fugă spre ieșirea ce dădea în 114" 
Street. Continuă să meargă spre sud, atât de speriată de figura 
femeii, încât trecu pe lângă staţia de pe 110" Street. Se văzu 
nevoită să dispară pe la staţia următoare, cea de pe 103" 
Street. 

De-abia când trenul apăru vuind din întunericul tunelelor, se 
simţi din nou în siguranţă. 

e 

Ghiorăitul din stomac îi spuse lui Jeff că mai trecuse o zi. Chiar 
dacă găseau un loc în care să vadă ce este afară, lumina zilei ce 
îl entuziasmase atât de mult puţin mai devreme se transformase 
în semiîntunericul nopţii orașului New York. Când foamea 
începuse să-l chinuie cu câteva ore în urmă, pur și simplu o 
ignorase - pentru el, prânzul nu constituise niciodată ceva 
obligatoriu și, înainte să fie arestat, chiar renunţase la această 
masă principală. La închisoare însă, mâncatul devenise singurul 
element care mai întrerupea monotonia insuportabilă a zilelor și, 
deși simţurile sale nu erau înnebunite deloc după bucătăria de 
penitenciar, stomacul său avea o părere diferită. Micile puseuri 
de foame pe care le experimentase câteva ore mai devreme 
deveniseră și mai insistente. 

După ce el și Jagger se retrăseseră în întuneric - cu ochii încă 
atrași de lumina tentantă a soarelui ce rămânea de neatins 
pentru moment - fusese aproape sigur că vor găsi rapid o altă 
cale de ieșire. 

Probabil că existau sute de căi de acces - negreșit vor nimeri 
peste gura unei conducte de canalizare sau peste un tunel 
vertical ce dădea chiar într-o stradă. 

Din câte își amintea el, existau zeci de capace de canal pe 
străzi, pe trotuare, în parcuri, toate reprezentând potenţiale guri 
de ieșire din labirintul de pasaje de sub oraș. Vor găsi repede 
ceva. Era imposibil să fie păzite toate. 


188 


Sau nu? 

Înainte de a lăsa în urmă și ultimul strop de lumină, încercară 
să pună cap la cap o strategie. În acel moment i se păru simplu: 
vânătorii - cine-or fi fost ei - știau că sunt în West Side. Așa că, 
vor începe prin a se îndrepta în direcţia opusă, adică spre est. 
Undeva, vor descoperi o rută nesupravegheată ce ducea la 
suprafață. 

Așadar, porniseră spre est, respectând planul, dar după o oră 
sau două, se dezorientară cu totul, nemaiștiind unde se află. 

La început, nu le fusese foarte greu să ghicească direcţia - 
pasajele păreau să fie împărţite la fel ca și străzile de deasupra. 
Se ţținură departe de zonele cele mai întunecate, încercând să 
rămână la nivelurile superioare, amintindu-și cuvintele lui Tillie 
despre nebunia crescândă a oamenilor care trăiau mai jos. La 
anumite răspântii însă, drumul era blocat de grupuri de bărbați 
cu priviri dure care îl intimidau până și pe Jagger. A cincea oară 
când întâlniră o astfel de gașcă, Jeff înțelese că bărbaţii nu le 
blocau trecerea pur și simplu, ci încercau cumva să-i 
direcționeze spre un anumit loc. Erau împinși de colo-colo ca 
niște vite. 

Pentru că toate ieșirile de sus se dovediră imposibil de 
escaladat, se văzură nevoiţi să coboare tot mai mult și trecuseră 
deja câteva ore bune de când Jeff nu avea nici cea mai vagă 
idee unde se aflau și nici nu mai putea face vreun alt plan de 
evadare. 

Tunelele începură să semene între ele ca două picături de apă 
- cel în care se găseau acum era plin de conducte și luminat din 
o sută în o sută de metri de câte un bec chior, suficient pentru a 
putea înainta relativ ușor, dar rămânând la adăpostul 
întunericului cea mai mare parte din timp. 

Brusc, degetele puternice ale lui Jagger i se înfipseră în 
mușchii brațului. 

— E ceva în față, șopti uriașul, pentru ca ecoul vorbelor lui să 
nu le trădeze prezența. 

Jeff se uită prin întuneric și văzu la ce se referă Jagger. 

O strălucire slabă, portocalie. 

Un foc de tabără, poate. 

Rămaseră pe loc, neclintiţi, cercetând cu atenţie punctul 
luminos, încercând să surprindă și cel mai mic zgomot. 

Tăcerea era deplină. 


— Stai aici, șopti Jagger. Mă duc să văd ce e. 

— Mergem amândoi, îi răspunse Jeff tot în șoaptă. 

Inainte ca Jagger să mai poată spune ceva, se smulse din 
strânsoarea tovarăşului său și începu să se târască spre luminiţa 
din față. Aceasta ieșea dintr-un fel de scobitură făcută în 
peretele tunelului care ducea în camerele unde locuia Tillie 
împreună cu familia ei. 

Dar câte camere mai puteau fi acolo? 

Și ce fel de oameni se adăposteau aici? 

Când nu mai rămăseseră decât vreo trei metri până la 
deschizătură, se opriră din nou, ascultând trosnetele ușoare ale 
lemnului ce ardea. 

Nu se auzea nicio voce. 

Se apropiară și mai mult, apoi Jagger se repezi înainte, 
trecând prin faţa pasajului și lipindu-se de peretele opus. 

Jeff dădu să îl urmeze pe Jagger, dar acesta ridică mâna 
pentru a-i face semn să rămână pe loc. Exact atunci, o umbră 
apăru în prag și o voce gâjâită strigă: 

— Lester? Tu ești? 

Jeff se lipi și el de zid, dar prea târziu. O siluetă păși în afara 
tunelului și raza unei lanterne îl orbi pe Jeff. 

— Cine ești t..., începu vocea, dar vorbele bărbatului se 
transformară într-un icnet scurt, în vreme ce Jagger îl apucă de 
gat și-l trase înapoi. După ce lanterna căzu din mâna bărbatului 
și se lovi de podeaua de beton a tunelului, Jagger îl împinse pe 
acesta în interiorul scobiturii de unde ieșise. Jeff ridică lanterna 
și îl urmă pe Jagger. 

Intrară în mica încăpere, luminată doar de licărirea focului 
care ardea într-un tomberon de gunoi ruginit, plin de găuri cu 
marginile corodate. In tavan se zărea un fel de gaură ce ţinea 
loc de coș, iar curentul care intra pe ușă era suficient pentru a 
împiedica fumul negru să devină sufocant. O lădiţă de plastic 
uzată era singura piesă de mobilier. Intr-un colţ, un maldăr de 
pături soioase alcătuiau probabil patul bărbatului și un ceaun 
vechi atârna de cârligul unei plite improvizate din care ieșeau 
aburi, și Jeff bănui că bărbatul tocmai o luase de pe foc. Mirosul 
care plutea nu semăna nici pe departe cu aroma mâncării făcute 
de Tillie. 

Jagger îl eliberă pe vagabond cu o îmbrâncitură și acesta se 
învârti până se lovi de perete. Căzu pe podea, unde se și 


190 


ghemui. Strângându-și genunchii la piept, se uită la ei plin de 
teamă. Privirea i se muta pe furiș de la unul la altul, apoi se 
oprea câteva secunde hipnotizată pe un loc anume din spatele 
lor. Jeff se întoarse să vadă ce îi atrăgea atenţia bărbatului. Într- 
un ungher se zărea o pungă mare și neagră de plastic plină cu 
toale zdrenţuite, care constituiau adesea averea cea mai de preţ 
a oamenilor fără casă. 

— E-a mea, spuse bărbatul cu vocea tremurând de frică. Nu-i 
nimic acolo. Dare a mea - nu poți s-o iei. 

Jagger se încruntă. 

— Vezi ce e în ea, îi zise lui Jeff. 

— Nu! ţipă bărbatul. 

Dintr-un salt, se strecură printre ei și-și înfășură mâinile 
protector în jurul genţii. 

— N-ai voie s-o atingi. E comoara mea! 

— Trebuie să fie ceva acolo, după cum se văicărește, rosti 
Jagger nerăbdător. 

Aplecându-se, îl apucă de mâini pe bărbat și-l împinse cât 
colo. 

— Hai, uită-te! îi porunci Jagger lui Jeff. 

Jeff ezită, dar licărul din ochii celuilalt îl avertiză că ar fi inutil 
să-l contrazică. Se lăsă pe vine și începu să scotocească prin 
pungă. Câteva haine căzură pe podea și bărbatul, țintuit la 
perete de mâna dreaptă a lui Jagger, se jelui de parcă ar fi fost 
înjunghiat cu un cuțit. Și mai multe haine se împrăștiară în jur, 
iar dedesubtul lor zăcea „comoara” nefericitului. 

Genţi. 

Erau șase cu totul, genul de poșete mici cu toarte scurte pe 
care le poartă femeile în vârstă când ies seara la plimbare. Genţi 
fără curele pentru ca proprietarele lor să fie ceva mai protejate 
în cazul în care răufăcătorii ar încerca să le smulgă din mâinile 
lor. 

— Ale mele! urlă bărbatul când acestea se rostogoliră pe 
podea. Eu le-am găsit! 

Ochii i se umplură de lacrimi și un hohot de plâns i se ridică în 
gât, când Jeff se apucă să umble prin ele. 

In cea de-a treia geantă, Jeff găsi un telefon celular. Timp de 
câteva secunde rămase ca hipnotizat, dar când realiză minunea 
pe care o descoperise, mâna începu să-i tremure. Îl scoase încet 


191 


ca și cum acesta s-ar fi putut evapora într-o clipită, așa cum se 
topește mirajul unei oaze în deșert. 

„E moartă, se gândi el. Probabil că bateria e moartă.” 

li desfăcu clapeta și apăsă butonul pentru pornire. Spre 
uimirea lui, ecranul se lumină. 

Indicatorul bateriei arăta o singură liniuţă. 

În schimb, semnalul era nul. 

Închise telefonul, dar în loc să-l pună în buzunar, continuă să îl 
privească fix. 

Cu el, ar putea găsi o cale să ceară ajutor. Dacă ar da peste 
vreun loc în care să aibă și semnal... 

Dacă bateria nu se termina... 

O parte din el dorea să plece imediat de acolo, să înceapă să 
se târască din nou prin labirintul de tunele, în căutarea unui loc 
unde să prindă și semnal... 

Dar chiar când pornirea de a alerga într-un suflet spre 
libertate deveni aproape de nesuportat, o altă parte din el îl 
sfătui să nu se pripească. 

Erau obosiţi și înfometați, și, în plus, habar n-avea cât este 
ceasul. Dacă încerca să folosească telefonul și nu-i răspundea 
nimeni, ar fi putut consuma puţina baterie pe care o mai avea 
aparatul. 

Mai bine să aștepte. 

După ce se odihnea, se hrănea cu ceva, iar gândurile i se 
limpezeau, o să descopere el o modalitate prin care să 
beneficieze la maximum de șansa oferită de telefon. Bărbatul 
scânci când Jeff băgă telefonul în buzunar, dar nu-i dădu atenţie. 
Era evident că îl furase de pe undeva și că nu-l folosise deloc. 
Probabil că era atât de nebun, încât nici nu știa exact la ce 
folosește obiectul. 

Se uită în ochii bărbatului. 

— O să rămânem aici în seara asta, spuse el încet. O să 
mâncăm împreună cu tine, o să dormim puţin, apoi o să plecăm. 
Nu-ţi facem nimic rău. 

Vocea lui Jeff păru să-l mai liniștească pe bărbat, care-și 
șterse nasul cu mâneca. 

— Lasă-l în pace, Jagger, spuse Jeff. N-o să ne creeze niciun 
fel de probleme. 


Trecură câteva ore bune. 


192 


Își mâncaseră partea lor din fiertura preparată în ceaun - o 
zeamă fără gust, dar după părerea lui Jagger, mai bună decât 
mâncarea de la Rikers. 

Jagger dormise aproape o oră în timp ce Jeff rămăsese de 
veghe, apoi făcură schimb. Vagabondul care locuia în cameră 
adormise și el. Nu le spusese cum îl cheamă - se comportase de 
parcă ar fi fost cine știe ce secret de stat -, dar lui Jagger nu-i 
păsase. Nu-i plăcea tipul. 

Din cauza felului în care se uita la Jeff. 

Putea să jure că are bucurii la Jeff. 

Voia ca Jeff să stea cu el. 

Își dorea ca Jeff să fie prietenul lui, așa cum era el prietenul lui 
Jeff. 

Dar nu va permite să se întâmple așa ceva. Imediat ce Jeff se 
va trezi, vor pleca și atunci vor fi din nou doar ei doi. 

Jagger nu știa dacă aveau sorți de izbândă cu telefonul. Dar 
dacă Jeff dorea să încerce, el nu voia să se împotrivească - Jeff 
era deștept și, dacă el credea că va funcționa, atunci probabil că 
așa se va întâmpla. La urma urmei, datorită lui ieșiseră aproape 
de râul Riverside. Dacă n-ar fi fost tipii ăia, până acum ar fi fost 
liberi. 

Liberi și în căutarea unui loc unde să locuiască. 

Imediat ce urmau să-și facă un colț numai al lor, va găsi el o 
cale prin care să aducă suficienţi bani pentru a se întreține 
amândoi. Așa cum avusese grijă de Jimmy înainte să fie aruncat 
în închisoare. 

Se întinse și piciorul lui stâng atinse trupul nebunului care 
trăia acolo. Bărbatul se rostogoli într-o parte și una din mâinile 
lui îl înconjură pe Jeff instinctiv. 

În timp ce Jagger continua să privească, bărbatul se apropie și 
mai mult de Jeff, cuibărindu-se lângă el ca... 

Jagger scutură din cap, dar nu reuși să-și ia ochii de pe silueta 
bărbatului și, un moment mai târziu, când crezu că tipul îl trage 
pe Jeff mai aproape de el, simţi prima împunsătură de mânie. 

Tipul chiar încerca să i-l fure pe Jeff! 

Dar el nu va permite o astfel de nenorocire. 

Își băgă mâna după cramponul greu din fier care se afla în 
buzunarul larg al hainei lui. 

În timp ce bărbatul se ghemui și mai tare la pieptul lui Jeff 
mâna lui Jagger se strânse și mai mult pe armă. 


193 


După aceea, Jagger nu-și mai aminti nimic. Tot ce știa era că 
Jeff se trezise brusc, iar tipul celălalt gemea și sângera. 

Sângele se scurgea dintr-o gaură imensă ce se căsca în spate. 

Jeff îl privea ca și cum ar fi comis ceva îngrozitor. 

— Voia să-ţi facă rău, spuse Jagger. Și nu puteam să-l las, nu? 

— Isuse, șopti Jeff. El nu... El... 

Trupul bărbatului fu cuprins de un spasm și din gură i se 
prelinse un fir de sânge. Apoi convulsiile se domoliră și, câteva 
secunde mai târziu, omul rămase nemișcat. 

Ca o stană de piatră. 

Jeff întinse mâna, șovăi, apoi își puse degetele pe artera de la 
gâtul bărbatului. 

Nimic. 

Se uită în sus spre Jagger. 

— E mort. 

Jagger se holbă la el. Nu intenţionase să-l omoare - era 
aproape sigur de asta. 

— Avea de gând să-ți facă ceva rău, începu el, dar Jeff se 
ridicase deja în picioare. 

— Hai să ne cărăm de aici, rosti el, încet. 

Își strânseră lucrurile repede și se îndreptară spre ieșire, dar 
chiar înainte de a părăsi încăperea, Jeff se întoarse și privi 
înapoi. Ochii deschiși ai bărbatului păreau că se uită fix la el, 
strălucind în lumina difuză a focului. 


194 


e CAPITOLUL 25 


— Mai bine te-ai mișca mai repede, că altfel o să întârzii la 
școală. 

Robby, aplecându-se cu grijă în faţă pentru a nu vărsa nimic 
pe noua lui cămașă - o cămașă adevărată, cumpărată de la 
magazin, și nu de la vreun târg de vechituri - își termină 
castronul cu cereale și își lipi ochii de cana ciobită cu cafea a lui 
Tillie. 

— Nici prin gând să nu-ţi treacă, spuse Tillie, fără să-și ridice 
privirea din ziarul vechi de două zile pe care-l citea. Vrei să nu 
mai crești? 

— Haide, Tillie, o rugă Robby. Mulţi copii beau cafea. O aduc 
în termos la școală și... 

— Tu nu ești ca ei, interveni Tillie, încercând să-i arunce o 
privire furioasă, dar pentru că nu rezistă, îi făcu veselă cu ochiul. 
Uite, ca să nu zici că sunt rea - îţi dau voie o singură înghiţitură, 
de acord? Și după aia te duci direct la școală, bine? 

Ochii lui Robby se umplură de uimire. 

— Serios? șopti el, neîncrezător. 

Băiatul se uită la cană respectuos, aproape convins că femeia 
fie o să-i smulgă cana din faţă în ultima secundă, fie o să-i ardă 
o palmă. 

Sau chiar amândouă. 

Tillie își aminti ziua în care Jinx apăruse cu el în ușă. Era atât 
de înspăimântat, încât nu dormise toată noaptea și rămăsese 
lângă el, ţinându-l de mână. Multă vreme, convins că într-o bună 
zi va fi din nou abandonat pe străzi, Robby refuzase să iasă 
afară și, când cineva se apropia de el, tresărea ca și cum ar fi 
așteptat dintr-o clipă în alta să fie lovit. Tillie începu să creadă 
că părinţii lui îi făcuseră un serviciu, atunci când îl părăsiseră. 
Când veni vremea să meargă la școală, băiatul se împotrivise. 
Singurul mod în care Tillie reușise să-l convingă a fost să-i 
promită că cineva din „familia” lor - cineva pe care el îl 
cunoștea - o să stea întotdeauna pe trotuar, vizavi de clădirea 
școlii. In ziua aceea, făcuseră cu schimbul șase oameni, până 
când un profesor sunase la poliție ca să se plângă de numărul 


195 


mare de vagabonzi care se învârteau prin zonă. Însă Robby 
supraviețuise încercării și se întorsese nevătămat acasă, și 
foarte curând a fost suficient ca doar unul dintre ei să-l conducă 
până la colțul străzii, apoi să-l aștepte în același loc. Toţi cei 
care locuiau la Tillie știau că riscă să și-o pună în cap pe femeie 
dacă Robby era lăsat singur, fie și pentru un minut. 

Greu, extrem de greu, Robby începuse să capete din nou 
încredere în oameni. Acum, când îl văzu cum privește agitat 
spre aburul ce ieșea din cana cu cafea, Tillie o împinse mai 
aproape de el. 

— E-n regulă..., n-o să te muște. Dar e fierbinte și s-ar putea 
să nu-ți placă. 

Robby luă cana și o duse la buze. Când lichidul îi atinse limba, 
făcu ochii mari și puse cana jos pe masă atât de repede, încât 
era cât pe ce să verse cafeaua pe el. 

— Brrr! Cine poate să bea chestia asta? 

— În niciun caz tu, după cum vezi, observă Tillie, aducând 
cana spre ea. Acuma, gata, a venit vremea să o iei din loc... osă 
întârzii. Jinx, fă ceva cu băiatul ăsta! 

Însă Jinx, care stătea în faţa lui Robby, era căzută pe gânduri. 
Avea privirea pironită pe ziarul rupt și pătat ce acoperea parțial 
masa. Ochii ei erau atrași în mod special de o poză care până cu 
un minut în urmă fusese ascunsă sub cana lui Tillie. 

Era o poză a lui Jeff Converse. 

— Pot să mă uit și eu la aia? întrebă fata, trăgând ziarul mai 
aproape înainte ca Tillie să răspundă. 

— „Îmi dai voie” să văd și eu aia, o corectă Tillie, dar Jinx de- 
abia o auzi în timp ce citi rapid rândurile din articol: 


.... A MURIT DUPĂ CE O MAȘINĂ FURATĂ S-A CIOCNIT CU 
DUBIȚA DEPARTAMENTULUI DE  CORECȚIE ÎN CARE ERA 
TRANSPORTAT... 


A FOST CONDAMNAT IERI DUPĂ CE FUSESE ACUZAT DE 
TENTATIVĂ DE VIOL ȘI CRIMĂ.. 


VICTIMA, CYNTHIA ALLEN, OBLIGATĂ SĂ-ȘI PETREACĂ 


ZILELE ÎNTR-UN SCAUN CU ROTILE DE LA ATACUL LUI 
CONVERSE ASUPRA EI, NU A FĂCUT NICIUN COMENTARIU... 


196 


... INCIDENTUL NEFERICIT A AVUT LOC ÎN STAȚIA DE METROU 
DE PE 110" STREET... 


Amintirea femeii pe care o văzuse seara trecută îi reveni 
brusc în minte. 

Femeia din scaunul cu rotile. 

Femeia pe care o jefuia Bobby Gomez când ea a auzit pe 
cineva alergând spre ei. 

Se întâmplase chiar în staţia de metrou de pe 110" Street! 

— Nu e corect, spuse ea, realizând brusc că vorbise cu voce 
tare. N-a făcut-o el... 

— Cum adică n-a făcut-o el? se răsti Tillie. Normal c-a făcut-o! 
Dacă n-ar fi așa, atunci de ce l-au condamnat? 

— Dar am fost acolo, protestă Jinx. Bobby Gomez e de vină! 

Îi povesti lui Tillie tot ce-și amintea din noaptea aceea, dar 
după ce termină, Tillie clătină din cap. 

— Doar pentru că Bobby Gomez a încercat să jefuiască pe 
cineva, nu înseamnă și că tipul e nevinovat, insistă ea, lovind cu 
degetul poza lui Jeff. Oamenii sunt atacați tot timpul în metrou... 
am văzut asta de sute de ori. 

— Dar e vorba de staţia 110, insistă Jinx. Și aseară am văzut-o 
pe femeia pe care a bătut-o Bobby - era într-un scaun cu rotile! 

Chipul lui Tillie se înăspri. 

— Auzi, fetițo, fă bine și bagă la cap! Ai numai cincisprezece 
ani și chiar dacă ai avea dreptate - și nu ai -, tot nu te-aș lăsa să 
te încurci cu bărbatul ăla. 

ignorând furtuna ce se întețea în ochii lui Jinx, Tillie se avântă 
și mai tare. 

— Până mâine-dimineaţă o să fie mort și tu nu poţi să 
împiedici chestia asta. De îndată ce vânătorii pleacă în căutarea 
cuiva... S-a terminat! Vrei să fii acolo când o să dea peste el? 
Așa că ia-l pe Robby, du-l la școală și uită de tipul ăla - n-ar fi 
trebuit să-l las din capul locului să intre aici. 

Știind că nu are rost să se ia la harţă cu Tillie, Jinx smulse 
ziarul și-l îndesă în buzunar. O jumătate de oră mai târziu, în 
timp ce-l privea pe Robby trecând pe lângă cele trei blocuri de 
pe 78! Street și îndreptându-se spre școală, încă se mai gândea 
la lucrurile citite în ziar. Se asigură că băiatul intrase în curte. De 
aici înainte știa ce are de făcut. 


197 


Jeff nu izbutea să-și scoată din cap imaginea bărbatului mort. 
Mort, cu ochii lui goi, privindu-l fix. 

Ce se întâmplase în micuța încăpere îngropată adânc în 
tunele? Ce făcuse bărbatul așa de grav, încât îl determinase pe 
Jagger să-l atace în timp ce dormea? 

Când Jeff se trezise, camera era luminată doar de strălucirea 
ușor portocalie a focului ce se stingea în tomberon, dar ochii lui 
acum mult mai obișnuiți cu întunericul de sub oraș decât cu 
lumina de la suprafaţă - dădură imediat de Jagger, care îl fixa cu 
o privire plină de atâta ură, încât primul lui instinct fu să o ia la 
sănătoasa. Dar chiar când se lipi de zid și mai tare, își dădu 
seama că bărbatul celălalt - omul care nu le spusese nici măcar 
cum îl cheamă - este obiectul urii lui Jagger. 

Tovarășul lui de chin părea să fie cuprins de un soi de transă. 
Când Jeff îi vorbise, Jagger de-abia dacă reacționă. Rămăsese 
așezat pe vine, legănându-se încet înainte și înapoi pe călcâie, 
uitându-se la bărbatul care murea. Numai atunci când își dădu 
ultima suflare și trupul deveni rigid, Jagger își ridică privirea spre 
el. 

Furia din ochi i se topise și Jeff văzu altceva. 

Dorinţă. 

Jagger își săltă mâna încetișor - o mână încă acoperită cu 
sângele bărbatului pe care îl omorâse - și o întinse spre el. Chiar 
înainte ca degetele lui să atingă obrazul lui Jeff, Jagger își lăsă 
braţul în jos. 

Apoi, privirea i se limpezi și Jagger se uită năuc în jur, ca și 
cum atunci ar fi aterizat în mica încăpere. Când descoperi 
cadavrul de la picioarele lui, pe chip i se așternu uimirea, de 
parcă n-ar fi știut ce se întâmplase. 

„Voia să-ţi facă ceva rău.” 

Dar ce? Bărbatul era nebun, dar păruse de-a dreptul îngrozit 
din cauza lor. Ce crezuse Jagger că avea de gând să facă? 
Stăteau întinși pe pământ și... 

Brusc, ceva îi străfulgeră gândurile. 

Ceva ce îl deranjase în timpul somnului. Visa și se făcea că e 
din nou în apartamentul lui, în pat, cu Heather alături, lipită de 
spatele lui, cuibărită lângă el ca două boabe într-o păstaie. 
Braţul ei îl înconjurase și se trăsese mai aproape de el, și... 


„ și se trezise când bărbatul în al cărui adăpost își odihnea 
oasele gemu agonizant în clipa în care cramponul de fier se 
înfipsese în el. 

Poate că braţul lui Heather fusese mai mult decât un vis... 
poate bărbatul chiar îl îmbrăţișase în realitate. Și dacă era așa... 

Își aminti din nou privirea ciudată pe care o zărise în ochii lui 
Jagger și modul în care se aplecase spre el ca să-l atingă. 

Se trezi din reverie din cauza unei lumini ce venea de sus. Nu 
tremurul portocaliu al focurilor ce ardeau pretutindeni în tunele 
și nici strălucirea becurilor ce iluminau unele pasaje aproape de 
suprafață. 

Nu, de data asta era chiar lumina vie de afară. 

Mări pasul și inima începu să-i bată tot mai repede, pe măsură 
ce raza devenea mai puternică. Descoperiră că lumina se 
strecura printr-o gaură din tavan ce dădea în tunelul utilitar pe 
care îl luaseră ca punct de reper, încă de când părăsiseră trupul 
bărbatului ucis de Jagger. Jeff crezuse că se găsesc la cel puțin 
câteva niveluri sub stradă, dar acum, când privi în sus și văzu un 
grilaj mare, dreptunghiular prin care se întrezărea un petic de 
cer, își dădu seama că se înșelase. Nu se aflau atât de jos pe cât 
se așteptase. Se simţi din ce în ce mai dezorientat. 

— Cum ajungem acolo sus? întrebă Jagger. 

Jeff cercetă pereţii tunelului îngust și vertical, în căutarea unor 
trepte metalice afundate în beton, cum întâlniseră în alte locuri 
sau a crăpăturilor în care îţi puteai sprijini mâinile și picioarele 
ca să te cațeri. Acesta însă se dovedi a fi un tub nefisurat de 
beton armat, care se întindea până la grilajul ademenitor de 
deasupra. Până sus erau cel puţin cinci metri - oricum nu mai 
conta, puteau să fie și o sută. 

— Trebuie să găsim o scară, spuse Jagger. 

Jeff nu catadicsi să-i răspundă. In schimb, studie ecranul 
telefonului mobil pe care îl găsise. Ținându-și respiraţia, apăsă 
butonul de pornire. 

Indicatorul bateriei încă mai arăta o liniuţă, dar cel care indica 
recepţia semnalului prezenta chiar două liniuţe. Îl privi mai de 
aproape și una dintre liniuţe dispăru. 

Apoi se făcură iar două. 

Cu degetele tremurând, formă numărul de telefon al lui 
Heather Randall și apăsă pe tasta de confirmare a apelului. 

Duse aparatul la ureche și auzi un ţârâit. 


Și încă unul. 

Al treilea. 

— Te implor să fii acasă, șopti el când telefonul sună și a 
patra oară. Te rog să fii... 

Însă cuvintele îi muriră pe buze când auzi un declic și imediat 
vocea lui Heather: „Bună. Îmi pare că nu am putut să răspund, 
dar dacă...” 

Robotul telefonic! Nenorocitul ăla de robot! Așteptă ca 
mesajul să ajungă la sfârșit și când auzi semnalul final, începu 
să vorbească: 

— Heather? Sunt eu! Jeff! Heather, ascultă-mă cu atenţie. Sun 
de pe un mobil și bateria e pe terminate. Sunt în tunelele de sub 
străzi și niște oameni mă vânează. Nu pot să ies afară și... 

Se întrerupse brusc, realizând cât de nebunești păreau 
cuvintele lui. Apoi, când bateria scoase un bip de avertizare că 
este pe punctul de a se termina, mai rosti singurele două 
cuvinte care îi trecură prin minte: 

— Te iubesc! 

Încheie convorbirea și mai privi o dată indicatorul bateriei. 

Poate ar mai putea totuși să dea un telefon. 


200 


e CAPITOLUL 26 


Mary Converse privi spre bătrâna care se uita la ea din 
oglindă. Mary avea doar patruzeci și unu de ani, dar femeia 
aceea părea de cincizeci și cinci. Șuviţe albe îi împodobeau 
părul, care, peste noapte, parcă se mai subţiase. Sub ochi, 
cearcănele se adânciseră mult din cauza lipsei de somn și 
ridurile se întindeau ca într-o pânză de păianjen pe la colțuri. 
Tenul avea un aspect total nesănătos, ca al unui fumător înrăit, 
deși ea fumase ultima ţigară în ziua în care descoperise că e 
însărcinată cu Jeff. 

„Jeff.” 

Imaginea din oglindă tremură când ochii i se umplură de 
lacrimi. 

Cum va duce totul la bun sfârșit? Cum va suporta ziua asta 
până la capăt? Cum va reuși ea să stea în Catedrala St. Patrick 
și să-și ia la revedere de la singurul ei fiu? 

„Fii puternică, își spuse ea. Domnul nu-ţi dă niciodată mai 
mult decât poţi duce.” lIși petrecuse întreaga noapte în 
genunchi, rugându-se pentru nemurirea sufletului lui Jeff, 
implorând fiecare sfânt pe care îl știa să se roage pentru 
mântuirea sufletului băiatului ei. Degetele îi înţepeniseră tot 
numărând întruna mătăniile de pe rozariu, iar articulațiile o 
dureau atât de tare, încât pentru o clipă se temu că nu va fi în 
stare să îngenuncheze la intrarea în catedrală. 

Totuși, continuase să se roage, cerând să primească un semn 
că păcatele lui Jeff au fost iertate și că Sfântul Duh se pogorâse 
asupra lui. 

Nu se întâmplă nimic. 

Inspirând adânc, învârti robinetul de la chiuvetă, înmuie o 
cârpă în apă rece și își șterse lacrimile de pe faţă. „Dumnezeu îi 
ajută pe cei care se ajută singuri”, își aminti ea. Işi dădu jos 
halatul și cămașa de noapte și fixă dușul la puterea maximă și 
cu apă rece ca gheaţa apoi trase aer în piept și păși sub el. 
Stropii o făcură să-și piardă răsuflarea, dar femeia rezistă 
tentaţiei de a da drumul la apa caldă încercând să alunge 
epuizarea de după noaptea în care nu dormise defel. După două 


201 


minute nu mai suportă. Tremurând, închise apa ieși din cabina 
de duș și se înfășură în prosopul mare de baie. 

Chipul care se zărea acum în oglindă arăta puţin mai bine: cel 
puţin tenul ei nu mai era atât de cenușiu. O jumătate de oră mai 
târziu, își uscă părul și-l aranja într-o coadă strâns împletită. 
Îmbrăcă aceeași rochie neagră pe care o purtase la 
înmormântarea mamei sale cu cinci ani în urmă și se uită încă o 
dată în oglindă. Poate - cu ajutorul lui Dumnezeu - va depăși cu 
bine ziua. 

Atunci telefonul începu să sune. 

Țărâitul lui o sperie atât de tare, încât aproape scăpă ceașca 
din mână, evitând în ultima clipă să nu verse cafeaua pe ea. 
Așeză ceașca pe masă, în timp ce telefonul continua să sune, 
întinse mâna după receptor, aruncând o privire spre micul ecran 
care afișa numărul de telefon al apelantului. 

Numărul de pe ecran nu însemna nimic pentru ea. 

Se uită la ceas; nici măcar nu era șapte și jumătate. De ce i-ar 
da cineva telefon la o astfel de oră? 

Aparatul țârâi din nou. Știa că nu ar trebui să răspundă - în 
timpul procesului își instalase telefonul cu afișarea identităţii 
apelantului, tocmai pentru a preveni un șir de apeluri de la tot 
felul de ciudați. 

Telefonul sună iar, numai că acum intră și robotul. După ce-și 
auzi propria voce spunând că nu poate răspunde, o altă voce, 
înfundată, parcă de pe altă lume, începu să vorbească. 

Un glas agitat, care striga din toate puterile. 

— ... Ma... ești... sunt eu. Ma... 

Mary își retrase repede mâna de parcă s-ar fi înţepat. Dar pe 
măsură ce cuvintele pătrunseră dincolo de bariera conștientului, 
un urlet incoerent i se ridică în gât și smulse receptorul. 

— Cine e acolo? întrebă ea. 

Vocea i se piţigăie. 

— Cine e? 

De la capătul celălalt al firului se insinua un șir de părâituri, 
apoi câteva secunde de tăcere și după aceea o voce: 

— Mamă, sunt... eu... eu... mort. 

— Jeff? șopti Mary. Jeff? Tu ești? 

Telefonul mai pârâi o vreme, după care i se păru că aude din 
nou vocea. Apoi se lăsă tăcerea. 


Timp de un minut, Mary ținu receptorul lipit de ureche, 
dorindu-și ca vocea de la capătul firului să vorbească iar, dar 
tăcerea se prelungi așa că, în cele din urmă, îl puse în furcă. Pe 
măsură ce nefirescul lucrurilor auzite o copleși, încercă să se 
convingă că nu se întâmplase nimic, că doar își închipuise acele 
cuvinte, că recunoscuse vocea doar în imaginaţia ei. 

Aproape împotriva voinţei ei, ridică receptorul și formă *69. Își 
lipi urechea de telefon, ascultând. 

Se auzi un declic, apoi o voce. 

O voce ca de robot. „Aţi apelat serviciul de identificare...” 

Așteptă ca mesajul înregistrat să se termine, apoi apăsă pe 
tasta 1 pentru a vedea numărul celui care o sunase. 

O altă voce de robot intră pe fir: „Abonatul apelat nu se află în 
raza de acoperire sau are...” 

Intrerupse legătura și mai încercă de două ori; de fiecare dată 
mesajul se repetă. 

La ora opt, când deja nu mai putea amâna plecarea în oraș, 
Mary încercă să formeze pentru ultima dată numărul. 

Nimic. 

„Nu era el, își spuse ea, când părăsi apartamentul. N-avea 
cum.” Dar chiar când își repeta în gând aceste cuvinte, își aminti 
sunetul vocii lui Jeff. 

e 

Carolyn Randall se trezi mai devreme decât de obicei, în 
dimineața aceea, și primul ei impuls fu să se întoarcă pe partea 
cealaltă și să mai doarmă puţin. Ea și Perry fuseseră la o 
petrecere noaptea trecută - o petrecere la care întâlnise trei 
vedete de film, precum și pe creatorul ei de modă preferat - și 
capul îi plesnea de durere, iar mahmureala o supăra mai rău 
decât merita. In fine, să zicem că a băut câteva pahare în plus, 
dar nu se îmbătase, indiferent ce susţinea Perry. Chiar dacă 
tâmplele îi bubuiau de parcă ar fi fost lovite cu ciocanul, tot își 
mai amintea cuvintele lui Perry când se băgaseră în pat pe la 
două jumătate dimineața: „N-am nevoie de o nevastă care are o 
reputație de beţivă, Carolyn. Eu pot face faţă unui nou divorț - 
dar dacă înclinația ta pentru băutură o să mă coste numirea în 
funcţia lui Morgenthau, când acesta o să iasă la pensie, nu 
numai c-am să scap de tine, dar o să am grijă să nu primești un 
sfanț. Așa că, hotărăâște-te: fie continui cursa și renunţi să mai 
tragi la măsea, fie îţi iei banii și te cari acum”. In clipa aceea îi 


203 


venise să-l scuipe între ochi. Acum cinci ani, când el descoperise 
ce înseamnă să facă sex cu cineva ca ea, și nu cu pruna aia 
uscată din înalta societate cu care era însurat pe atunci, n-ar fi 
avut tupeul să-i vorbească așa. Dar nici n-avea de gând să 
dispară din peisaj tocmai acum. Așadar, nu se luase la harță cu 
el - dimpotrivă, îi oferise o partidă de sex oral cum numai ea 
știa, făcându-l să uite de ceartă și convingându-se singură că nu 
se îmbătase. Ceea ce însemna că în dimineaţa asta, oricât de 
tare ar fi dorit, nu se putea culca la loc. Pentru că Perry nu se 
trezise încă, o putea pune pe servitoarea lor inutilă să 
pregătească micul dejun pentru el, prefăcându-se în același 
timp că se simte bine, așa cum se prefăcuse întotdeauna că se 
bucură atunci când făcea sex cu el. Prin urmare, în loc să se 
întoarcă pe partea cealaltă, se dădu jos din pat, intră în baie și 
învârti robinetul dușului. Inainte să pășească în cabină, se privi 
în oglindă. 

Și nu-i plăcu deloc ceea ce văzu. 

Primele riduri începuseră să-și facă apariţia în jurul ochilor și i 
se păru că zărește și cutele acelea îngrozitoare pe care le fac 
femeile fumătoare în zona buzelor. Ar face bine să discute cu 
soțiile prietenilor lui Perry - Dumnezeu știe, la câte operaţii își 
făcuseră, probabil că erau la curent cu topul celor mai buni 
chirurgi plasticieni din Manhattan. Cincisprezece minute mai 
târziu, exact când Perry dădea semne de trezire în stilul lui 
specific, pe care ea îl considera absolut dezgustător, porni spre 
bucătărie unde era filtrul de cafea. Se hotări ca, de îndată ce 
Perry va scuipa flegma ce i se acumula mereu în gât de-a lungul 
nopţii, să îi ducă o ceașcă de cafea. Va fi atât de fericit să vadă 
că se gândise la el, încât va uita de noaptea trecută. 

Tocmai trecea pragul ușii de la bibliotecă, când observă 
lumina ce clipea intermitent la telefonul de pe biroul lui Perry. 
Ezită, încruntându-se. Când se întorseseră dimineaţă lumina nu 
clipise, ceea ce însemna că le telefonase cineva foarte, foarte 
devreme. Și pentru că nimeni nu o căuta pe ea sau pe Heather 
la astfel de ore, înţelese că mesajul este pentru Perry și că e 
foarte urgent. Dacă ar prelua și i-ar transmite imediat un mesaj 
important, probabil că el ar uita despre mica lor discuţie de azi- 
noapte. Se apropie de telefon și apăsă pe butonul Replay, fără 
să observe că lumina care clipea era pe linia lui Heather, și nu 
pe a lui Perry. 


204 


Vocea pe care o auzi îi topi și ultima picătură de alcool din 
sânge și îi alungă durerea de cap. 

— Heather? 

Vocea lui Jeff Converse se insinua printr-un șir de pârâituri 
statice. 

— Sunt eu... Heather ascultă... mobil... pe terminate... sub 
străzi... mă vânează. Nu pot să ies și... 

Urmă o tăcere lungă, apoi auzi alte două cuvinte: 

— Te iubesc. 

Mesajul se termină cu vocea impersonală a aparatului care 
anunţa ora la care fusese primit: 7:18 dimineaţă. 

Un moment Carolyn ezită, neștiind dacă ar trebui să-i spună 
lui Perry despre mesaj - el avea niște reguli foarte stricte în 
ceea ce privește ascultarea mesajelor altor oameni. Și, în plus, 
nici n-avea cum să fie Jeff Converse. El era mort - auzise la știri 
și chiar citise și în ziare. Probabil că voia cineva să-i joace lui 
Heather o farsă sinistră. 

Știa că Heather va fi supărată și, dacă Heather făcea bot, 
atunci și Perry își va ieși din pepeni. lar dacă lui îi sărea țandăra, 
ar fi putut să-și amintească și de cearta lor de noaptea trecută. 
Mai bine să-i spună și să-l lase pe el să hotărască ce și cum. 

Cinci minute mai târziu Perry stătea lângă ea, îmbrăcat în 
halatul lung Charvet pe care i-l făcuse cadou de Crăciun, 
ascultând mesajul, îl văzu cum se încruntă când vocea rosti 
numele fiicei lui. Pe măsură ce mesajul se derula, tenul lui - care 
nu fusese niciodată ca al lui George Hamilton și pe care ea îl 
considera sexy la un bărbat - căpătă o nuanță lividă. Apoi chipul 
i se coloră brusc și vena de pe frunte începu să-i pulseze, ca 
atunci când se enerva teribil. 

Era chiar mai furios decât își imaginase că va fi, așa că se 
îmbărbătă pentru tirada ce urma să cadă asupra ei. Dar după ce 
înregistrarea se termină, soţul ei nu scoase o vorbă. In schimb, 
apăsă tonul Replay și-l ascultă de mai multe ori. 

— Deci? întrebă Carolyn în cele din urmă, incapabilă să-și mai 
controleze neliniștea. Crezi că ar putea fi el? 

— Normal că nu, se răsti Perry, cu voce mânioasă. Converse e 
mort așa că n-are cum să fie el. Doar cineva care face o glumă 
proastă. Întrebarea e cine ar face așa ceva? Pentru că, atunci 
când o să aflu... 


— Păi, dacă nu e Jeff, atunci ce mai contează? îl întrerupse 
Carolyn, sperând să găsească rapid o modalitate de a-și linişti 
bărbatul înainte ca furia lui să se reverse asupra ei. Ce-ar fi să-l 
ștergem pur și simplu? Nu există niciun motiv pentru care 
Heather să fie nevoită să asculte așa ceva! 

Perry nu-i aruncă nici măcar o privire. 

— Tu pregătește-mi o cafea, spuse el. O să am eu grijă de 
asta... și o să aflu și cine a făcut-o. 

Carolyn nu avea deloc chef să îl contrazică, pentru că 
învățase de multă vreme că Perry nu era dispus niciodată să 
cedeze într-o discuţie, chiar și atunci când se înșela profund 
asupra vreunui aspect. 

— De-aia sunt un bun procuror districtual, îi spusese el odată. 
Mi se rupe dacă nenorociţii ăia sunt vinovaţi sau nevinovaţi. 
Datoria mea este să câștig cazurile mele, și de cele mai multe 
ori reușesc. 

— Dar dacă persoana respectivă n-a făcut nimic? întrebase 
atunci Carolyn. 

Dispreţul din ochii lui Perry o făcuse să se simtă rușinată că 
pusese din capul locului o astfel de întrebare. 

— Dacă n-ar fi făcut nimic, atunci nu ar fi fost arestată, 
subliniase el. Ştii, polițiștii nu sunt atât de tâmpiţi. 

Și cu asta, conversaţia lor se încheiase. lar acum, în timp ce 
Perry continua să se uite cu ochi strălucind de furie la aparatul 
telefonic, Carolyn se furișă încet afară din cameră, închizând ușa 
după ea, grăbită să iasă din gura lupului. 

Imediat ce ea părăsi încăperea, Perry Randall ridică receptorul 
și formă un număr introdus deja în memoria aparatului. 

— Avem o problemă, spuse el. Și trebuie s-o rezolvăm astăzi. 
Apoi puse receptorul la loc și șterse mesajul pentru fiica lui. 

e 

Noaptea lungă se sfârși în cele din urmă, dar Keith se simțea 
de parcă nu ar fi dormit nicio secundă. După plecarea lui 
Heather, își petrecuse timpul fie stând lungit în patul lui Jeff, fie 
uitându-se pe fereastră la viaţa de noapte a New York-ului. 
Traficul se linişti pe măsură ce orele treceau, dar taxiurile nu 
încetară să defileze încolo și-ncoace pe Broadway, pentru a-i 
culege pe cei câțiva rătăciți care ieșeau din baruri și cluburi. 


206 


De două ori, când pereţii apartamentului îi dădură senzaţia că 
se strâng în jurul lui sufocându-l, aproape că-i venise și lui chef 
să iasă afară. 

Pe la patru și jumătate căzu, în sfârșit, într-un somn agitat, iar 
acum, câteva ore mai târziu, știa că nu o să doarmă în noaptea 
următoare. 

Și mai știa și ce avea de făcut. 

Se apucă să scotocească prin toată casa până când găsi o 
carte de telefon. O răsfoi până dădu de anunţurile unor 
magazine de vechituri și își notă adresele a trei dintre cele ce nu 
păreau să fie foarte departe. Apoi ridică receptorul și formă 
numărul lui Vic DiMarco. 

— Sunt eu, spuse el. Am nevoie de o mare favoare, dar o să 
te rog să nu-mi pui întrebări. 

— Nici nu trebuie să îmi ceri așa ceva, replică DiMarco. 

— Vreau să te duci acasă la mine. In birou o să găsești un 
dulap încuiat - cheia se află în sertarul al doilea din dreapta, 
într-o cutiuţă ascunsă chiar în spate. 

— Am priceput, spuse DiMarco. Ce iau din dulap? 

— O armă, spuse Keith Converse. Este un pistol 38, automat. 
Vreau să mi-l aduci. 


e CAPITOLUL 27 


Jinx privi furioasă la ușa închisă. Abţinându-se să nu-i ardă 
una cu piciorul, se întoarse cu spatele la ea și se retrase spre 
scările pe care le coborâse și le urcase de nu știu câte ori în 
ultimele două ore. Ar fi rămas ea acolo tot timpul, dacă Paul 
Hagen nu ar fi fugărit-o întruna. 

Un motiv de supărare în plus. Prima dată când apăruse 
polițistul, încercase să-i explice că nu face altceva decât să 
aștepte deschiderea bibliotecii. 

— Ei, nu mă înnebuni?! Și porcii zboară, nu? o ironiză Hagen, 
dându-și ochii peste cap. Hai, zi mai bine ce pui la cale? O să te- 
apuci să șparlești de pe la bătrâneii mocofani din sala de 
lectură? Scutește-mă! 

Jinx nu se pierduse cu firea. Ultimul lucru de care avea nevoie 
acum era ca Paulie Hagen să înceapă să o cicălească. Pentru că, 
dacă poliţistului îi sărea ţandăra, atunci putea s-o înhaţe și s-o 
ţină la secţie toată ziua, unde ar fi trebuit să completeze o 
grămadă de formulare și să discute cu cei de la Protecţia 
Copilului. Așa că se mulțumi să ridice din umeri, prefăcându-se 
că nu o deranjează înțepăturile lui, și-și luă tălpășiţa, 
îndreptându-se spre Bulevardul Madison. Știa că Paulie n-are 
cum s-o urmărească atât de departe și pentru că rareori călcase 
prin East Side, majoritatea polițiștilor de acolo nu o cunoșteau. 
Pentru că Paulie o enervase rău de tot, hotărî să se răzbune. Işi 
alese o victimă, se lovi de el și-i săltă portofelul cu atâta finețe, 
încât fraierul bălmăji niște scuze și continuă să meargă vorbind 
la mobil. Probabil că nu va observa lipsa portofelului decât 
atunci când va trebui să-și achite prânzul și oricum până la ora 
aia va uita că se lovise cineva de el. Asta era chestia mișto cu 
telefoanele celulare - le distrăgea atenţia oamenilor așa de 
mult, încât aceștia aveau senzaţia că ei fuseseră neatenţi și 
dăduseră peste cineva, și nu invers. 

Se întoarse de mai multe ori la biblioteca din colţul 42" 
Street, sperând că poate în dimineaţa asta vor deschide mai 
devreme, deși știa foarte bine că așa ceva nu se va întâmpla. Işi 
omorâse timpul privindu-i pe turiștii care-și făceau fotografii cu 


208 


leii din piatră ce străjuiau intrarea în clădire. Apoi, răsfoi un 
Daily News pe care cineva îl aruncase într-un coș de gunoi. De 
două ori se văzu nevoită să traverseze strada când îl văzuse pe 
Hagen venind dinspre blocul de lângă parcul Bryant. De ce 
naiba nu se mulțumea să rămână în Times Square, unde era 
locul lui? 

Dar măcar acum nu mai era singura care aștepta - în jurul ei 
se strânseseră vreo șase oameni. Lângă ea, un bătrâne! cu părul 
alb, îmbrăcat într-un costum, ce părea chiar mai bătrân decât el, 
își verifica ceasul din minut în minut, iar un alt tip, libidinos, se 
plimba de colo-colo, uitându-se nervos în josul străzii spre parcul 
Bryant. 

„Un labagiu”, gândi Jinx. 

lar când bărbatul sări ca un iepure în clipa în care Paulie 
Hagen își făcu apariţia din nou, Jinx își dădu seama că avusese 
dreptate. 

Hagen o zări în mulţime și clătină din cap, semn că ar trebui 
s-o șteargă de acolo, dar chiar atunci în spatele ei se auzi un 
declic și ușa masivă de metal se deschise larg. Cedând unui 
impuls copilăresc, Jinx scoase limba spre el, apoi se întoarse și 
se repezi în holul imens al bibliotecii. În stânga ei, două femei 
stăteau la ghișeul de informaţii. Când Jinx se îndreptă și ea într- 
acolo, una din femei își ridică privirea. Zâmbetul îi pieri de pe 
chip când văzu hainele vechi și zdrențăroase ale lui Jinx și, 
pentru o secundă, fata se temu că va fi aruncată în șuturi afară 
din biblioteca publică. 

— Unde trebuie să mă duc dacă vreau să caut ceva într-un 
număr mai vechi din New York Times? întrebă ea. 

— Cât de vechi? se rățoi femeia la ea. Colecţia începe din 
1897. 

— Toamna trecută, răspunse Jinx. Poate prin octombrie. 

— Camera 100, spuse femeia. 

li arătă direcţia cu degetul, undeva spre dreapta. 

— Acolo în fund, o iei pe primul culoar la stânga și e ultima 
cameră pe partea dreaptă. Le găsești în dulapurile cu 
microfilme. 

Nefiind prea sigură la ce anume se referea femeia, Jinx porni 
totuși pe coridor, găsi sala și intră. Câteva dulapuri masive 
ocupau aproape întreaga suprafață până lângă ușă, iar dincolo 
de ele Jinx zări o serie de mese pe care erau așezate niște 


209 


aparate cu ecrane mari. Bărbatul cu părul alb, în costumul lui 
scos de la naftalină, stătea în faţa unuia dintre aparate și Jinx îl 
urmări cu atenţie cum scoate o rolă de film dintr-o cutie, cum o 
așază pe tija metalică, apoi cum prinde capătul filmului sub un 
fel de cilindru rotativ. 

Dacă el putea s-o facă, atunci și ea se va descurca. 

Se îndreptă spre sertarele cu fișete și văzu că toate au 
etichete cu datele aferente. Le găsi pe cele din toamna trecută 
în dulapul 41, deschise sertarul și începu să studieze șirul de 
filme aranjate în ordinea zilelor. Ridică trei role, închise sertarul 
și porni spre mesele cu aparate. 

Scoase prima rolă din cutia ei, o băgă pe tijă, se chinui câteva 
momente cu capătul filmului, apoi reuși să-l introducă sub 
cilindrul și sticla care mărea literele. Când capătul celălalt ieși 
prin partea dreaptă, trase de el pentru a-l potrivi în ceea ce 
părea a fi o bobină, apoi se pregăti să umble la butoanele de 
control. In dreapta se găsea un buton și, când Jinx îl răsuci, 
bobina se derulă instantaneu înapoi și banda microfilmului ieși 
din locașul ei, atârnând ca la început. Fata înjură printre dinţi, 
introduse din nou capătul filmului în bobină și răsuci cu grijă 
butonul în partea opusă. Banda se derulă înainte și se opri, așa 
că Jinx se concentră asupra rotiţei de focalizare până când 
pagina tipărită deveni suficient de clară pentru a putea fi citită 
cu ușurință. Din păcate, foaia era afișată pe orizontală, așa că 
trebuia să-și aplece capul suficient de tare pentru a putea vedea 
ceva. In momentul când începu să simtă junghiuri tot mai 
dureroase în ceafă, o mână apăru peste umărul ei stâng, învârti 
o rotiţă pe care ea nu o văzuse și pagina se răsturnă pe ecran în 
poziţie dreaptă. 

— Mulţumesc! spuse Jinx, întorcându-se. 

Lângă ea, bătrânelul îmbrăcat în costumul vechi îi zâmbea 
blând. 

— Mi-am imaginat eu că trebuie să fie și o cale mai simplă... 

Se opri brusc când aruncă o privire spre bărbatul din spatele 
unui birou, care nu facea nici cel mai mic efort să-și ascundă 
nemulțumirea că cineva ca ea ar putea îndrăzni să intre în 
camera lui prețioasă cu microfilme. 

— Nu-l băga în seamă, spuse domnul în vârstă. Lui oricum nu- 
i place de nimeni. 

Își mută privirea spre ecranul din faţa lui Jinx. 


— Ce cauţi? Poate te ajut eu să găsești mai repede. 

O jumătate de oră mai târziu, după ce bătrânul se întorsese la 
aparatul său, târșâindu-și picioarele, Jinx reciti raportul despre 
atacul asupra Cynthiei Allen și arestarea lui Jeff Converse. 
Recunoscuse fotografia victimei din prima. Era femeia pe care o 
văzuse în staţia de metrou în noaptea în care Bobby Gomez 
aproape că o omorâse și, apoi, în faţa Universităţii Columbia. 

Și nu mai avea nicio îndoială că bărbatul arestat, Jeff 
Converse, era unul și același cu acela pe care îl întâlnise în casa 
lui Tillie. 

Asta însemna că fiecare cuvânt pe care îl citise - de cel puțin 
patru ori - era greșit. 

Nu Jeff Converse o atacase pe Cynthia Allen. 

lar el nu era mort. 

Cel puţin nu încă. 

Lăsând ultima parte a articolului strălucind încă pe ecran, Jinx 
se ridică și părăsi în grabă biblioteca. 


211 


e CAPITOLUL 28 


„N-a fost Jeff, își repetă Mary Converse pentru a nu știu câta 
oară, în timp ce ieșea din stația Grand Central în dimineața 
aceea incredibil de luminoasă. 

N-avea cum să fie Jeff. 

Jeff e mort!” 

Cuvintele deveniseră un fel de mantră recitată inconștient de 
buzele ei, asemănându-se cu una din rugăciunile pe care le 
murmura zilnic de atâţia ani. Totuși, mantra se dovedi a nu fi o 
rugăciune, pentru că, atunci când se adresa Domnului, găsea 
întotdeauna speranţă și împăcare. 

Deși cuvintele auzite la telefon cu câteva ore în urmă ar fi 
trebuit să-i umple inima de bucurie și să-i redea speranţa, 
realitatea ultimelor două zile încă îi stăruia în minte. De fiecare 
dată când își amintea frazele acelea întrerupte, rostite de o voce 
care îi sfâșia inima, durerea devenea și mai intensă. 

„= Ma... ești... sunt eu. Ma... 

Mamă, sunt... eu... eu... mort...” 

Dar îi văzuse trupul, îl văzuse pe fiul ei întins într-un sertar la 
morgă. 

De asemenea, îl auzise și pe soțul ei refuzând să accepte că 
trupul îi aparţine lui Jeff. Nu-l crezuse pe Keith, desigur - nici 
măcar nu voia să ia în considerație posibilitatea că se făcuse o 
greșeală. Se aflase într-o dubiţă păzită ce se îndrepta spre 
Rikers Island - cum să fie o greșeală? 

Dar în timp ce traversa 46" Street, îndreptându-se spre Fifth 
Avenue, urmărită de vocea pierită care-i răsuna întruna în cap, 
se opri brusc. 

Dacă Keith avea dreptate și totu/ fusese o greșeală? 

Dacă arestarea lui Jeff fusese o greșeală? 

Dacă întregul proces fusese o greșeală? 

Dacă aruncarea lui în închisoare fusese o greșeală? 

Dar era imposibil... Dumnezeu nu ar fi permis o astfel de 
nedreptate. 

„... Sunt eu, ma...” 


Când intră pe Fifth Avenue, amalgamul din mintea ei - un 
amestec tulbure de cuvinte și sentimente contradictorii - 
ameninţă să o copleșească. În clipa în care trecu printre ușile 
masive ale Catedralei St. Patrick, avea nervii întinși la 
maximum. Se opri la intrare, își înmuie degetele în apă sfinţită, 
îngenunche și, în spaţiul imens, tăcut al catedralei, începu să se 
liniștească. Deși erau oameni peste tot - turiști care faceau 
fotografii, câțiva credincioși care stăteau în genunchi în stranele 
din faţa altarelor - structura imensă a clădirii transforma vocile 
lor într-un murmur blând. Pacea pe care o găsise întotdeauna la 
biserică îi calmă nervii și alungă haosul din mintea ei. 

Capela Doamnei. 

Aici îi comunicase părintele Benjamin că se va ţine slujba de 
pomenire. 

„Este la capătul îndepărtat al catedralei - intimă, foarte 
frumoasă.” 

După ce porni pe culoarul lung din stânga, trecu pe lângă 
vitrinele ce expuneau dovezi ale istoriei catedralei, apoi pe 
lângă nișele în care se găseau statuile minunate ale sfinţilor. 
Senzaţia interioară de pace, la început fragilă, deveni din ce în 
ce mai puternică, până când vocea pe care o auzise la telefon - 
vocea care nu avea cum să fie a lui Jeff - fu redusă la tăcere. 
Când ajunse în dreptul altarului, acordurile grave ale Tocatei în 
Re Minor a lui Bach rezonară brusc în imensa catedrală. 

In cele din urmă culoarul se termină, așa că o luă la stânga și 
găsi intrarea de la Capela Doamnei, deschizându-se în faţa ei ca 
o cutie mică de bijuterii. 

Erau doar douăsprezece rânduri de bănci, despărțite de un 
singur culoar pe mijloc. Capela era dominată de o statuie uriașă 
a Fecioarei Maria, cu faţa ușor înclinată, astfel încât ochii ei 
păreau să privească direct spre strane. Statuia era sculptată din 
piatră albă, iar altarul de dedesubt avea aceeași culoare. 

Stranele erau goale și, pentru o clipă, Mary trăi sentimentul 
teribil că totuși ceva nu era în regulă - că le spusese oamenilor 
o oră greșită sau poate că nimerise în altă parte. Apoi se uită la 
ceas și înţelese. 

Ajunsese cu două ore mai devreme. 

Oare ar trebui să plece? Și unde să se ducă? 

Mai îngenunche o dată, apoi se așeză într-o strană unde se 
lăsă în genunchi, în ciuda protestelor dureroase ale acestora. 


213 


Nu băgă în seamă vocile băieţilor din cor, ce răsunau în vasta 
încăpere a catedralei. Işi împreună mâinile pentru rugăciune și 
privi direct în ochii Sfintei Fecioare. 

„Așa te-ai simţit și tu? întrebă ea încet. La fel te-a cuprins și 
pe tine durerea când ţi-ai privit Fiul murind pe cruce?” 

Ochii i se umplură de lacrimi și contururile statuii se 
înceţoșară. Continuă însă să se uite la chipul Maicii Domnului și 
imaginea păru să-i zâmbească. Era un zâmbet blând, delicat, 
care reuși să îi alunge în sfârșit din suflet chinul care pusese 
stăpânire pe ea de când sunase telefonul dimineaţă. Vocile din 
fundal ale băieţilor care cântau fură acoperite de o șoaptă. 

„Crede...” 

Mary îngheță, iar degetele i se încleștară atât de tare, încât 
pielea de pe ele deveni la fel de albă ca piatra statuii care 
veghea asupra ei. Privirea i se limpezi și chipul Sfintei Fecioare îi 
apăru din nou clar în faţă. Acum, ochii ei păreau că se uită direct 
spre Mary Converse și zâmbetul ei avea o nuanţă misterioasă. 

„Crede, șopti din nou vocea din mintea ei. Crede...” 

Când glasul nu se mai auzi, ultimele note ale corului se topiră 
și ele, și Mary trăi o senzaţie de liniște pe care nu o mai 
încercase niciodată. 

Apoi, parcă venind de undeva de departe, de foarte departe, 
auzi o altă voce: 

„Sunt eu, mamă”, șopti glasul. 

Glasul lui Jeff, inconfundabil. 

„Nu sunt mort, mamă. 

Sunt încă viu. Trăiesc...” 

Se așternu din nou tăcerea și Mary se ridică în picioare, apoi 
se așeză pe băncuţă. Se uită în sus, spre chipul încremenit al 
Fecioarei, studiind piatra perfect sculptată. Ochii acesteia nu 
mai priveau direct spre ea și zâmbetul își pierduse din mister, 
dar cuvintele îi răsunau în continuare în minte. În cele din urmă, 
le răspunse cu propriile vorbe: 

— Este semnul pe care l-am așteptat, își spuse. Acum cred... 

Se ridică din nou în picioare, uitând de durerea de la genunchi 
și de epuizarea care îi chinuia trupul. Mary Converse străbătu în 
grabă drumul pe care venise și se repezi ca o furtună prin ușile 
catedralei. Cobori agitată scările și deschise ușa primului taxi 
care îi ieși în cale. 

— Pe Broadway, spuse ea. La colţ cu 109" Street. 


214 


Tillie începea să se întrebe dacă nu cumva ceva mergea 
prost. Se afla în parc de aproape o oră și jumătate - întrebase o 
grămadă de oameni cât este ceasul, și chiar dacă trei dintre ei 
nici nu o băgară în seamă, darămite să-i mai și răspundă, ceilalţi 
trei îi spuseseră că este aproape ora unsprezece. Putea să bage 
mâna în foc că e sâmbătă și nu doar pentru că în parc se 
plimbau mai mulți oameni decât de obicei, dar și pentru că 
verificase data pe un ziar pe care îl citea un bărbat ce stătea 
lângă ea pe bancă. 

Atunci, dacă ziua era corectă, ora era corectă, de ce nu mai 
apărea dom'șoara Harris? 

Tillie era convinsă că nu greșise - nu-și pierduse minţile ca Liz 
Hodges. În plus, se întâlnise chiar ieri cu dom'șoara Harris și îi 
spusese că azi se vor vedea din nou aici - pe aceeași bancă - la 
nouă și jumătate. Tillie se asigurase că nu întârziase. Și nu 
pentru că dom'șoara Harris s-ar supăra pe ea - ea părea că nu 
se enervează niciodată - și nici din cauza banilor. Tillie obișnuia 
să nu întârzie pentru că știa că dom'șoara Harris era o femeie 
ocupată - chiar mai ocupată decât mulți oameni de la suprafaţă 
- ca să nu mai vorbim că o și plăcea foarte mult. Măcar atâta 
putea să facă și ea - să vină la timp. 

Până în dimineața aceasta, dom'șoara Harris nu întârziase 
niciodată. 

Totuși, Tillie era pregătită să aștepte toată ziua dacă trebuia. 
Oricum n-avea nimic altceva de făcut. Pe deasupra, era prima zi 
frumoasă, de când venise anotimpul rece, și fusese mai tot 
timpul nevoită să stea retrasă în tunele din cauza frigului de 
afară. 

„Ca un urs care intră în hibernare”, își zise în sinea ei. Poate 
că în asta se transformase - într-un urs bătrân ce se pregătește 
să ierneze. Gândul o făcu să chicotească cu glas tare, însă 
tânărul cuplu care trecea prin faţa ei împingând un cărucior 
pentru copii îi aruncă o asemenea privire, încât zâmbetul îi pieri 
pe dată de pe buze. Asta era singurul lucru pe care îl ura la stilul 
ei de viaţă - faptul că majoritatea oamenilor o credeau nebună. 
Se întrebă dacă nu i-ar prinde bine să se amuze pe seama 
tinerilor și să se comporte ca și cum ar fi sărită de pe fix, dar 
chiar atunci o zări pe Jinx mergând cu pași iuți pe alee și cu o 
expresie aspră pe față. 


215 


— Mi-ai spus că vânătorii urmăresc numai criminalii, zise Jinx, 
pe un ton înţepat și cu ochii licărind de furie. 

Tillie se încruntă. Despre ce naiba vorbea fata? 

— Păi, așa și e. 

— Nu și de data asta, rosti Jinx, ridicând vocea. 

— Vrei să-mi spui odată despre ce tot vorbești acolo sau o să 
continui să te răţoiești la mine? 

— Jeff Converse, spuse Jinx. 

Tonul ei era în continuare ridicat și, când Tillie recunoscu 
numele, se uită repede în jur. Nimeni nu părea să o fi auzit pe 
Jinx, cel puţin nu încă. Dar, pentru Dumnezeu, nu se vorbește de 
vânători la suprafață - de fapt, nimeni nu vorbea aproape deloc 
despre ei - Tillie o apucă pe Jinx de braț. 

— Potolește-te, scrâșni ea printre dinţi, cercetând pentru 
ultima oară zona în căutarea lui Eve Harris. 

Pentru că nu văzu nici urmă de ea, Tillie hotărî să nu mai 
aștepte și o porni spre râu, ţinând-o cu putere pe Jinx de mână 
și trăgând-o în urma ei. 

— Dă-mi drumul, se văicări Jinx, încercând să scape din 
strânsoare. 

Dar Tillie o apucă și mai zdravăn și câteva minute mai târziu 
ocoliră terenul de baseball și se strecurară printr-o gaură 
aproape invizibilă din gardul ce separa parcul de șinele de tren. 
Vreo douăzeci de vagabonzi erau împrăștiați pe un teren viran 
plin de buruieni, îmbrăcaţi cu mai multe straturi de haine. Cei 
mai mulţi dintre ei stăteau în grupuri de câte doi, trei, dar erau 
și câţiva care supravegheau ca niște santinele, cu spatele lipit 
de coloanele roase din beton, ca într-o parodie de prost gust a 
gărzilor de la Palatul Buckingham. 

Tillie îi salută pe majoritatea, iar celor de pază le adresă chiar 
câteva cuvinte. De-abia când negura tunelului le înghiţi complet 
se întoarse spre Jinx. 

— Acum poţi să vorbești, zise ea, pironind-o pe fată cu 
privirea, care-i treaba? 

— N-a făcut-o el! strigă Jinx, cu vocea tremurându-i de furie. 

— Cine n-a făcut ce? se răsti Tillie. Ce tot bălmăjești acolo? 

— Tipii care au fost la tine - ăia pe care i-ai dat afară azi- 
dimineață, ţi-amintești? 

Expresia de pe chipul lui Tillie se întunecă. 

— Ce-i cu ei? 


— Nu știu de ăla mare, dar celălalt - Jeff Converse? - n-a făcut 
nimic. 

— Mi-ai mai spus asta și dimineaţă, dar în afiș nu scria deloc 
așa. 

— Știu foarte bine ce scria în afiș. La fel de bine știu și ce s-a 
scris în toate ziarele, pentru că m-am dus la bibliotecă mai 
devreme și le-am citit. Și ghici ce? S-au înșelat! Ti-am explicat 
doar că am fost acolo. Am văzut tot ce s-a întâmplat în noaptea 
aia. Tipul ăsta a vrut s-o ajute pe femeie. Bobby Gomez e 
vinovatul. El o jefuia, iar celălalt tip tocmai se dăduse jos din 
metrou. 

Tillie ridică din umeri. 

— Chiar dacă ai dreptate, oricum nu mai are importanţă acum 
- vânătorii se află deja pe urmele lui. E ca și mort. 

— Nu și dacă iese la suprafaţă. 

— N-are cum, o repezi Tillie. Niciunul nu iese la suprafață. 

Jinx făcu un pas înapoi. 

— Pentru că niciunul dintre ei nu a primit vreodată ajutor. 

— Ce vrei să... 

Dar înainte de a-și termina propoziţia, Tillie înțelese ce are de 
gând Jinx să facă. Întinse mâna să o înhaţe pe fată, dar Jinx era 
prea iute pentru ea. Ferindu-se de atingerea lui Tillie, se adânci 
și mai mult în tunel, dispărând rapid în întuneric. 

— Jinx! strigă Tillie după ea. 

Nu primi niciun răspuns și câteva secunde mai târziu zări 
umbra întunecată a fetei proiectându-se pe perete, chiar când 
trecea prin dreptul unui bec ce lumina tunelul. 

— Întoarce-te imediat! șuieră Tillie. Chiar dacă o să-i găsești, 
nu vei putea face nimic, iar vânătorii o să te omoare și pe tine! 

Jinx o luă la goană. Tillie auzea duduitul pașilor fetei care se 
amesteca într-un mod ciudat cu ecoul tot mai slab al propriilor 
vorbe. 

Un moment mai târziu, zgomotul dispăru și tunelul se cufundă 
în tăcere. 

(J 

Perry Randall stătea la biroul din biblioteca lui plină cu mobilă 
din lemn de nuc și a cărui vedere dădea chiar spre Parcul 
Central. Masa era așezată în dreptul ferestrei și draperiile erau 
trase la maximum, lăsând lumina soarelui de dimineaţă să 
pătrundă în voie în cameră. Dacă s-ar fi oprit o clipă să admire 


217 


priveliștea, ar fi văzut bogăţia culorilor ce învăluia parcul, acum 
când florile de primăvară își trăiau scurta, dar minunata lor 
glorie. 

Însă Perry Randall nu privi pe fereastră - de când ascultase 
mesajul pentru Heather, nu se mai dezlipise de telefon. Sunase 
vreo șase oameni și, pentru că niciunul nu fusese în stare să-i 
răspundă la întrebări, convocase o întrunire pentru ora 
unsprezece. 

— La club, le spusese el. 

Deși era membru în vreo patru cluburi din Manhattan, printre 
care se număra Bar Association, Metropolitan și Yale, toţi cei pe 
care-i sunase știau că se referă la Clubul 100. Cu o existenţă de 
peste un secol, membrii lui îl numeau simplu „clubul”, iar pentru 
aspiranţii care-și doreau intrarea în el acesta era cunoscut ca „O 
Sută”. 

Pentru restul nici nu exista. 

Clubul fusese format cu un singur scop: să ofere un loc retras 
și intim pentru cei mai puternici o sută de oameni din oraș, 
indiferent de sex, rasă sau religie. Snobismul și bigotismul 
meschin afișate de cele mai cunoscute cluburi răspândite în 
întregul oraș erau renegate de toți membrii acestui club, cel 
puţin când venea vorba de cei ca ei. Mult mai mic decât 
celelalte cluburi din care făcea parte Perry Randall, O Sută încă 
mai era găzduit de vechea clădire din piatră maronie de pe 53" 
Street și care, de-a lungul anilor, suferise foarte puţine 
modificări. Pentru că numărul membrilor nu avea să se 
mărească niciodată, nu apăruse nevoia unei mutări. Admiţând 
că valurile puterii se mișcă totuși pe măsură ce trec anii, 
regulamentul clubului impunea ca, la fiecare cinci ani, cinci 
procente din membri să fie înlocuiţi cu alţii noi. Strategia 
clubului presupunea evitarea alegerii unor senili sau a unor 
oameni în vârstă care să moțăie prin saloane. Pe deasupra, 
indiferent ce s-ar întâmpla, cele mai mari puteri ale orașului - 
oricare ar fi fost originea lor - trebuiau să aibă un loc anume de 
întâlnire unde să beneficieze de o intimitate deplină. 

Astăzi, dacă prin cine știe ce minune vocea pe care o auzise 
la telefon aparţinea lui Jeff Converse, Perry Randall avea nevoie 
de acest ultim privilegiu pentru a face faţă situaţiei neprevăzute 
care apăruse. Era evident că făcuse cineva o greșeală 
îngrozitoare și că acea greșeală se cerea reparată. Când 


218 


pendula frumos ornamentată, moștenire de familie, anunţă 
delicat că mai trecuse o jumătate de oră, Randall închise dosarul 
de pe biroul său - o mapă cu toate informaţiile referitoare la 
cazul lui Jeff Converse și ale cărei pagini le studiase cu cea mai 
mare atenție în dimineaţa asta - și-l băgă în servietă. Deși nu 
conţinea nimic relevant care ar fi putut avea legătură cu 
problema ivită din senin, nu strica să fie prevăzător. 

După ce se ridică de la birou, nu se putu abţine să nu arunce 
o privire pe fereastră spre parcul ce se întindea până la linia 
orizontului. Un parc ce devenise, mulțumită lui și prietenilor săi 
din club, un loc în care te puteai plimba în siguranţă. Rata 
criminalităţii și a jafurilor scăzuse până aproape de zero, spre 
deosebire de acum un deceniu. 

Stațiile de metrou - deși el nu folosise niciodată acest mijloc 
de transport - fuseseră curățate. 

Cerșetorii care umpleau trotuarele și gările dispăruseră. 

Mare parte dintre aceste lucruri se întâmplaseră, și Perry 
Randall știa foarte bine asta datorită politicii pe care el și ceilalți 
membri ai clubului o dezvoltaseră la adăpostul clădirii. 
Instituiseră anumite reguli nescrise de care, chiar dacă marele 
public nu fusese implicat în formularea lor, toată lumea 
beneficiase. Orașul se schimbase în bine, mult mai repede decât 
speraseră ei. Dar în cazul lui Jeff Converse era foarte clar că 
totuși ceva mersese foarte prost. 

Tocmai se apropia de dulapul de pe hol pentru a-și alege o 
haină, când ușa din aripa îndepărtată a casei se deschise și 
apăru Heather. Amândoi părură surprinși și Perry căută să spună 
cât mai repede ceva, dar Heather fu aceea care sparse tăcerea 
stânjenitoare. 

— Nu pot să cred, spuse ea cu voce încordată. Tu chiar pleci? 

Întrebarea îl nedumeri, dar anii petrecuţi în sala de tribunal și 
la masa negocierilor îl ajută să-și ascundă sentimentele. Auzise 
mesajul de pe robotul telefonic? Era imposibil - dacă s-ar fi 
întâmplat așa, ar fi venit direct la el, insistând să-și folosească 
toate cunoștințele pentru a afla dacă Jeff trăiește. Pe de altă 
parte Carolyn îi spusese că ledul pentru mesaje noi clipea când 
ascultase ea însăși mesajul, iar el îl ștersese imediat după 
aceea. 

— Oare e o crimă atât de mare dacă tatăl tău se duce la club? 
întrebă el, înclinându-și capul în felul acela care o făcea 


219 


întotdeauna pe fiica sa, atunci când era mică, să alerge direct în 
brațele lui. 

Astăzi însă Heather nu făcu nici cea mai mică tentativă de 
apropiere. 

Apoi, în timp ce observă rochia neagră și simplă pe care o 
purta, înţelese brusc despre ce era vorba. 

— Înmormântarea lui Jeff? întrebă el, nuanţându-și tonul cu o 
doză potrivită de compasiune. Eu... ei bine, mi-e teamă că nu 
știam. 

Șovăi, apoi își mai îmblânzi vocea. 

— Nu mi-a spus nimeni, adăugă el. 

Fata nu dădu vreun semn că se simte vinovată, așa cum 
sperase el, și îi trecu prin cap - nu pentru prima dată - că ar fi 
putut fi o avocată la fel de bună ca el. 

— Nu mi-am imaginat că vrei să vii și tu, replică Heather. 
judecând după modul în care te-ai purtat cu Jeff... 

— Nu m-am purtat cu Jeff în niciun fel, i-o reteză el, lăsând la 
o parte atitudinea prefăcută. Eu mi-am făcut datoria. Și, în ciuda 
opiniilor personale, am făcut tot posibilul să nu mă implic deloc 
în cazul lui Jeff. Am construit un zid între mine și caz, Heather, și 
tu știi asta. N-am cum să schimb ceea ce simt, dar vreau să 
înţelegi că n-am făcut nimic - dar absolut nimic - pentru a 
influența procesul. Juriul a decis că Jeff este vinovat, și nu eu. Și 
mai trebuie să-ți spun că ranchiuna pe care mi-o porți... 

— Eu nu vorbesc numai de proces, tată, îl întrerupse Heather. 
Ci despre tot. Întotdeauna l-ai tratat ca pe un servitor și... 

Brusc, se opri și aruncă o privire spre ceasul de mână. 

— Oricum, ce importanţă mai are acum? întrebă ea. Nu vreau 
să mai discut despre asta și, dacă nu plec, o să întârzii. 

Perry îi tinu ușa deschisă și, după ce ezită un moment, 
Heather trecu pragul. 

— Unde are loc ceremonia? întrebă Perry în drum spre lift. 

— La St. Patrick. Era biserica preferată a lui Jeff. lubea modul 
surprinzător în care aceasta se înălța chiar în centrul orașului. 
Spunea că are una din cele mai bune arhitecturi. 

— Dacă-ţi plac lucrurile de genul ăsta, presupun că, într- 
adevăr, e o construcţie reușită. Mă tem însă că eu am găsit-o 
întotdeauna ca fiind puţin prea... 

Se opri, apoi ridică din umeri. 


220 


— Dar presupun că tot ce cred eu oricum nu contează, nu-i 
așa? 

Heather nu-i răspunse și niciunul din ei nu mai scoase o vorbă 
până ieșiră afară pe trotuar. 

— Vrei să te duc eu? întrebă el, înclinând capul spre Lincoln-ul 
negru care era parcat chiar în curbă și al cărui șofer deschisese 
deja ușa din spate. 

Heather dădu din cap că nu. 

— E o zi atât de frumoasă, încât cred că am să merg pe jos. 

În timp ce mașina se urni încet, Perry Randall își dădu seama 
că, deși Jeff Converse nu mai făcea parte din viaţa fiicei lui și 
nici nu va mai face parte vreodată, ea tot nu-l iertase pentru că 
nu sărise în ajutorul băiatului. Când mașina intră în traficul de 
pe bulevard, încercă să se relaxeze, știind că, mai devreme sau 
mai târziu, Heather va fi nevoită să-l ierte și între ei se va reface 
relaţia perfectă pe care o avuseseră înainte ca fata lui să se 
îndrăgostească de Jeff Converse. 

La urma urmei, tânărul fusese găsit vinovat și, într-un final, 
Heather va accepta și lucrul acesta. În plus, din punctul lui de 
vedere, Jeff era deja mort. 

Și peste câteva ore va fi mort fără nici cea mai mică urmă de 
îndoială. 


e CAPITOLUL 29 


— Ce-ar fi să-mi zici așa, pur și simplu? spuse Jinx, luptându- 
se din toate puterile să reziste privirii sfredelitoare pe care i-o 
arunca bărbatul cu faţă aspră. 

N-avusese niciodată probleme să se uite direct în ochii 
oamenilor, dar bărbatul acesta, pe care nu-l mai văzuse înainte 
și nădăjduia să nu-l mai întâlnească vreodată, era diferit. Nu 
putea spune cu certitudine câţi ani avea; poate douăzeci, poate 
patruzeci. Îl găsise în staţia de metrou de pe 72" Street, sprijinit 
de peretele de la capătul peronului. Intuise imediat că este unul 
dintre hăitași, deși el se străduia pe cât posibil să dea senzaţia 
că n-are nimic mai bun de făcut decât să piardă vremea pe la 
metrou. In caz contrar, probabil că s-ar fi lungit undeva pe 
peron, cu punga aceea maron strânsă între picioare - Jinx nu 
mai văzuse niciun boschetar care să lase sticla cu băutură din 
mână, mai ales pe jos, nepăzită. Dar cel mai tare îl dăduse de 
gol cuțitul. Jinx îl observase imediat, în mâna lui dreaptă, ascuns 
pe jumătate de vesta de blugi jerpelită pe care o purta peste un 
pulover murdar, cu mânecile rupte. În clipa în care înțelese 
scopul prezenţei lui acolo, se îndreptă direct spre el și-l întrebă 
dacă îi văzuse pe cei doi tipi care erau vânați. 

El o privise rece, ca și cum nu știa despre ce vorbește fata. 
Nu-și dăduse seama câta huidumă era decât în clipa în care 
ajunse chiar în faţa lui. Mușchii groși ai bicepșilor bogat tatuaţi îi 
săltau la fiecare mișcare. Ştia că face așa doar ca s-o 
impresioneze. Ei bine, să-l ia dracu' - se afla pe străzi de prea 
multă vreme ca să se lase influenţată de niște pachete de 
mușchi mari și de un creier cât o nucă. Își înfipse bine picioarele 
în pământ și îi susţinu privirea. 

— Haide, ce te codești atâta? 

Buzele bărbatului se întinseră, dezvelindu-i dinţii cariaţi, iar 
strălucirea nefirească din ochii lui o atenţionă pe Jinx că tipul se 
drogase de puţin timp. Se întrebă dacă nu cumva Lester și Eddie 
se apucaseră din nou de traficul cu droguri, și, dacă se dovedea 
că are dreptate, atunci cu siguranţă Tillie o să-i arunce în șuturi 
afară. Dacă bărbatul era drogat, reprezenta un pericol mai mare 


222 


decât dacă ar fi fost treaz sau doar beat. În cele din urmă, 
acesta își mută privirea și ochii începură să-i alunece pe formele 
fetei. 

O măsura din cap până-n picioare. 

Îl văzu apoi cum se uită de-a lungul peronului, verificând 
mulţimea, așa că se îmbărbătă cât putu, știind că, dacă era într- 
adevăr drogat, atunci ar putea să o violeze chiar acolo, pe loc. 
Pregătită să o rupă la fugă la cea mai mică mișcare a lui, mai 
încercă o dată să scoată ceva de la el. 

— Uite... tot ce trebuie să fac eu este să aflu dacă au încercat 
să iasă pe aici. Așadar, ce le spun? Că erai prea drogat ca să 
vezi? 

Bărbatul se încruntă și, timp de o secundă, Jinx crezu că 
întinsese prea mult coarda. Dar imediat îndrăzneala îi fu 
răsplătită. 

— O ţigară, mărâi bărbatul. Am tras și io un rahat de ţigară, 
atâta tot. Dar, chiar în timp ce rosti cuvintele, își acoperi cu 
mâna dreaptă urmele vizibile din interiorul braţului stâng. 

— Bine, atunci care-i răspunsul? întrebă ea. l-ai văzut sau nu? 

— Da’ de ce dracu’ e treaba ta? se răsti bărbatul, însă 
agresivitatea din tonul lui se transformă repede într-o văicăreală 
jalnică. 

— Auzi, bă, eu am treaba mea, și tu p-a ta. Ce faci atâta gură? 

Din ce în ce mai sigură pe sine, Jinx îi aruncă o privire 
pătrunzătoare. 

— Nu i-am văzut, spuse el, uitându-se spre tunel ca și cum s- 
ar fi așteptat să-i zărească pe cei doi ieșind din întuneric. 

Jinx se pregătea să-l lase în plata Domnului, când bărbatul 
vorbi din nou: 

— Dar am auzit că au încercat să iasă ieri pe la râu. 

Văicăreala din vocea lui devenise și mai patetică și atunci Jinx 
înţelese. Îi era frică de ea. Nu știa cine e sau pentru cine 
lucrează. În schimb, intuia perfect ce s-ar întâmpla cu el dacă ar 
da-o în bară - vânătorii s-ar lua după el și, în loc să obţină niște 
bani frumoși ca să-și cumpere porcăria aia cu care se injecta, s- 
ar fi preschimbat într-o victimă și ar fi alergat de nebun prin 
tunele. Se întoarse ca să-l înfrunte încă o dată. Brusc, fetei nui 
se mai păru atât de uriaș ca în urmă cu câteva clipe și, în plus, 
privirea dură și goală din ochii lui fusese înlocuită de o anume 
nervozitate care îi spuse lui Jinx că efectul substanței albe 


223 


începea să-și piardă din putere. Broboanele de sudoare de pe 
fruntea lui îi confirmară bănuiala. 

— Parcă mie-mi pasă de ce s-a întâmplat ieri, spuse ea, 
profitând de ocazie. Ceea ce vor ei să știe este unde se află 
acum. 

Bărbatul își pierdu și dramul de încredere pe care îl mai avea. 

— Nu știu... pă cuvântu' meu că nu știu nimica. 

Apoi, ca și cum ar fi căutat ceva, orice care ar putea s-o 
determine pe Jinx să-l vorbească de bine în faţa oamenilor 
pentru care lucra, adăugă: 

— L-au găsit pe Nebunu' Harry în dimineaţa asta. 

Nebunu' Harry? Cine-o mai fi fost și ăsta? N-auzise în veci de 
el, dar nu scoase o vorbă, convinsă că tăcerea ei va fi suficientă 
pentru ca bărbatul să continue să verse tot ce știa. Apoi, sigură 
pe ea, dădu să plece. 

— Chiar în camera lui, acolo jos, unde se învârte gașca lui 
Shine. Cineva l-a tăiat azi-noapte. 

Vocea lui se înmuie și mai tare: 

— Tipu' mi-a zis că arăta de parcă ar fi fost înjunghiat cu un 
crampon din ăla de șină. 

Vagabondul își clătină capul dintr-o parte în alta, ca și cum i- 
ar fi venit tare greu să creadă ce i se povestise. 

— Cine ar face așa ceva? Rahat, Harry era într-o dungă, da’ n- 
a făcut la nimenea niciun rău. De ce să-l taie cineva în halul ăla? 

Jinx însă nu-l mai asculta. 

„Un crampon de șină.” Tipul care îl însoțea pe Jeff Converse - 
Jagger, da, ăsta era numele lui - purta cu el un crampon. 

— Unde-și făcea veacul? întrebă ea. 

— Cine? întrebă nedumerit bărbatul. 

— Nebunu’ Harry! replică Jinx enervată. Ziceai că trăia 
undeva pe lângă Shine. Unde vine asta? 

Bărbatul clătină din cap. 

— Păi, de un' să știu io? Undeva pe jos - în adâncuri, pă unde 
trăiesc nebunii. 

— Și cum ajung acolo? întrebă Jinx. 

Atitudinea bărbatului se schimbă, devenind suspicios. 

— lo credeam că nu vrei să știi decât de ăia doi de-i aleargă 
vânătorii. 

Întinse mâna spre ea, dar pentru că anii petrecuţi pe străzi îi 
ascuţiseră instinctele foarte tare, Jinx se răsuci ca o zvârlugă 


224 


înainte ca mâna uriașă să o prindă. Lăsându-l cu buza umflată, o 
luă la goană spre scări și ajunse deja la jumătatea lor fără ca 
omul să apuce să facă vreun pas. Când ieși la suprafaţă, știa 
exact unde trebuie să se ducă. 

La Sledge. 

Îl cunoștea pe Sledge cam din aceeași perioadă în care se 
întâlnise cu Tillie și, dacă exista cineva pe lumea asta care să 
cunoască locul unde trăia tipul ăla Shine, atunci el era persoana 
cea mai potrivită. Sledge vorbea cu toată lumea și toată lumea 
vorbea cu el. 

Învăluită în lumina soarelui de amiază, se îndreptă spre nord, 
abandonând tunelele cel puţin pentru o vreme. 

e 

Sledge avea în jur de șaptezeci de ani. Nu-și cunoscuse 
niciodată vârsta și oricum nu-i păsa. Îl chema Charles Price, dar 
nu-și mai folosise numele real de atât de mult timp, că, dacă l-ar 
fi strigat cineva așa, probabil, nu ar fi răspuns. Crescuse în West 
Virginia și, după un an de lucrat în minele de cărbuni, ajunsese 
la concluzia că viaţa trebuie să însemne ceva mai mult decât să 
respire praf și să moară de tânăr. 

Din păcate, viaţa lui nu devenise mai roz. 

Vreme îndelungată schimbase slujbele una după alta, 
cheltuindu-și banii pe băutură. În cele din urmă, veni și ziua în 
care nu mai găsi nimic de muncă și se trezi pe străzi. Nu că ar fi 
fost o nenorocire foarte mare, de vreme ce adaposturile și 
pensiunile patronate de biserici nu erau cu mult mai rele decât 
camerele pentru care el plătea. Apoi, într-o noapte, cineva 
încercase să-i facă de petrecanie în timp ce se odihnea - era a 
treia oară - și paharul se umplu. Sledge hotărî să-și caute un loc 
mai bun unde să trăiască și așa descoperise tunelele. 

La început, își încropi un cuibușor pe una din pasarelele de 
deasupra șinelor din Grand Central. Folosea toaletele ca să se 
spele și obișnuia să cerșească în sala imensă de așteptare. Dar 
pentru că patrulele de polițiști îi făceau mereu zile fripte, se 
mută mai la nord. O vreme, trăi într-un loc de-a dreptul ciudat - 
o stație de metrou micuță și neutilizată peste care dăduse într-o 
seară când era beat mort. Pereţii păreau din lemn și nu arăta ca 
nicio altă staţie. Leșinase într-un final, dar când se trezise a 
doua zi de dimineaţă, văzuse că nu avusese deloc halucinații. 
Într-adevăr, pereţii erau acoperiţi cu panouri mari de lemn, iar 


225 


pe peron se găsea un pian uriaș, deasupra căruia atârna din 
tavan un candelabru. Dacă și-ar fi ţinut gura, poate că și astăzi 
ar mai fi trăit acolo, dar le povestise mult prea multor oameni, 
așa că, într-o noapte, oamenii de la suprafață apăruseră pe 
neașteptate și, data următoare când încercase să intre, 
descoperi că accesul e blocat din toate părțile. Auzise că acum 
face parte din nu știu ce muzeu, dar nu era foarte sigur și nu-i 
prea păsa. 

Continuase să meargă tot spre nord. 

Acum locuia sub parc, într-un tunel care era arareori folosit. 
La început, își făcuse culcușul într-un ungher tihnit săpat în 
ziduri, dar când cineva părăsi unul dintre buncărele de lucru se 
mută acolo. Așternuse pe jos un covor ponosit, decorase 
încăperea cu niște piese de mobilier găsite pe trotuare - 
aruncate la gunoi, deși nu arătau prea rău - și pe pereţi 
atârnase câteva tablouri. Pentru gătit meșterise un fel de grătar 
pus într-un butoi de metal și pe care îl așezase sub unul din 
grilajele mari ce acopereau șinele - chiar în faţa buncărului - 
astfel încât se putea bucura și de lumina cerului, și de ventilaţie. 
Având în vedere situaţia lui, se descurcase binișor. După ce se 
dusese vestea că gătește bine - lumea zicea că prepară iepurele 
de șină de nici nu știi ce mănânci, atât îi ieșea de gustos - se 
pomeni cu tot mai mulţi musafiri. Unii aduceau și alimente, dacă 
aveau posibilităţi. Sledge îi primea pe toţi și nimeni nu pleca de 
la el neospătat. Acum, în jurul grătarului, se strânseseră șapte 
scaune și vânzoleala părea să nu se termine niciodată. La un 
moment dat, nici el nu-și mai amintea când anume, renunțase la 
băutură. 

Venise vremea să plece în căutarea unui nou butoi, pentru că 
acela vechi era aproape distrus. Intr-o zi ca asta, în care soarele 
strălucea vesel pe un cer atât de albastru - cum nu văzuse nici 
în copilăria lui în West Virginia, - iar lumina te învăluia cu o 
tăcere plină de pace, Sledge cugetă că viaţa poate fi teribil de 
frumoasă uneori. Avea o mulțime de prieteni și aceștia știau că 
se pot bizui pe el, îl găseau întotdeauna acasă, focul era mereu 
aprins și aproape toată lumea era invitată să se așeze și să ia un 
dumicat. Când o văzu pe Jinx apărând pe șine, chipul i se lumină 
într-un zâmbet larg. 

— Hei, domnișorico, ce face o fetișcană drăguță ca tine într-un 
loc ca ăsta? 


226 


Întoarse o bucată de pui ce părea friptă exact cât trebuie, o 
așeză pe una din farfuriile ciobite pe care cineva tocmai le 
spălase și i-o întinse fetei. 

— Ai venit la fix pentru un prânz cald. 

Jinx luă farfuria și când îi povesti că vrea să afle unde trăiește 
Shine, zâmbetul lui păli. 

— Nu cred că e bine să te apropii de tipii ăia. 

— Caut pe cineva, răspunse Jinx. 

— Te mănâncă spinarea, bag seama. Ce treburi ai tu cu 
Shine? 

— Nu cu el, ci cu unul din tipii pe care îi aleargă vânătorii. 

Expresia de pe chipul lui se înăspri. 

— Sper că nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! 

Aruncă o privire în jur și, deși păreau să fie singuri, bărbatul 
își cobori vocea: 

— Tipii ăștia de au intrat în colimatoru' vânătorilor sunt chiar 
mai răi decât băieţii din gașca lu' Shine. 

— Dar unul din ei nu a făcut nimic, protestă Jinx. 

Sledge își arcui sprâncenele. Nu întâlnise nici măcar un singur 
om aici în tunele care să nu îi înșire aceeași istorie cu ghinionul 
ce căzuse pe capul lui și niciunul dintre ei n-avusese curaj să 
admită că vinovăția îi aparţine întru totul. În fine, poate că în 
poveștile copiilor exista ceva adevăr, dar el bănuia că restul 
erau doar baliverne. 

— Pun pariu că așa ţi-a spus el, nu? 

Jinx negă din cap și îi relată toată întâmplarea. 

— Și ce s-a ales de tipul ăsta, Bobby Gomez? întrebă el la 
sfârșit. 

Jinx își desfăcu larg braţele, dându-i de înţeles că nu prea 
avea habar. 

— A dispărut. 

— Păi atunci, dacă aș fi în locul tău, asta aș face și eu. M-aș 
căra dracului de aici, mi-aș lua o slujbă și m-aș întoarce la 
școală. Şi în niciun caz nu m-aș amesteca în treburile altora și 
mai ales ale vânătorilor. 

— Nu ţi-am cerut decât să-mi spui unde e Shine și... 

— Auzi, fetiţo, tu să nu mă baţi pe mine la cap, spuse Sledge. 
N-am de gând să-ţi zic nimic, pricepi? 

— Eu doar... începu Jinx din nou, dar, înainte de a mai apuca 
să adauge ceva, se auzi o voce: 


227 


— Hei, Sledge! Ai aflat de Nebunu' Harry? 

Jinx se întoarse și zări doi bărbaţi venind pe șine. Unul din ei 
era schilodul ăla de portorican care-și petrecea timpul desenând 
cu sprayul pe zidurile tunelelor. Pe celălalt nu-l recunoscu. 

— Ce să aflu? întrebă Sledge în timp ce slăbănogul trânti o 
pungă pe scaun și începu să scoată tot felul de alimente. 

— l-au luat gâtul azi-noapte sub Circ. 

Bărbatul continuă să vorbească, dar Jinx deja nu-l mai asculta. 
Circul! Probabil că se referea la Circul Columbus. Toate 
metrourile se retrăgeau în zona aia, ceea ce presupunea și 
prezenţa multora dintre hăitași. Dacă era atentă și punea 
întrebările cele mai nimerite... 

În timp ce Sledge și ceilalţi doi bărbaţi trăncăneau întruna, 
Jinx își termină bucata de pui, puse farfuria goală pe masă și își 
luă tălpășița. O luă spre sud, apoi străbătu un șir de tunele 
utilitare și pasaje până dădu de puţul descoperit de Robby în 
spatele unei clădiri din parc, ieși la suprafaţă și se îndreptă spre 
Catedrala Parkway și stația MTA. 

Câteva minute mai târziu, urcase deja într-unul dintre 
vagoane și aruncă o privire în jur prin mulţime în căutarea unei 
prade ușoare, însă nu nimerise cea mai bună perioadă a zilei - 
orele de vârf erau de preferat, când metroul se aglomera atât 
de tare, încât dacă cineva ar fi simţit-o că încearcă să-i salte 
portofelul, tot n-ar fi putut spune cu certitudine cine a făcut-o. 
Urcarea unui polițist de tranzit în vagon puse capăt misiunii ei 
de recunoaștere, așa că se așeză cuminte pe un scaun. 

Polițistul, recunoscând-o pe Jinx, se hotărî să rămână și el 
acolo. 

După ce trenul trase la următoarea staţie de pe 103“ Street, 
Jinx aşteptă ca polițistul să se îndrepte spre ușă. 

Dar nu se întâmplă așa. 

La stația următoare, Jinx se ridică în picioare și caraliul naibii 
o imită. 

Niciunul nu cobori. 

La staţia de pe 72" Street, Jinx cobori, apoi urcă din nou. 

La fel și polițistul. 

Jinx se mută în următorul vagon, fără să scape însă de 
urmăritor. 


228 


În drum spre slujba de pomenire de la St. Patrick, Keith 
Converse, care stătea la câteva scaune mai încolo, urmări cu 
atenţie jocul de-a șoarecele și pisica dintre poliţist și fată. După 
părerea lui, fata nu era vinovată de absolut nimic. 

Nu arăta ca o prostituată și nici ca o delincventă. Părea doar... 

„O vagaboandă.” 

Cu un chip ce îi era familiar. 

Sau se înșela, având în vedere numărul mare de tinere la care 
se uitase nu numai în oraș, la metrou, dar și pe la periferii? 
Intâlnise cel puţin douăzeci de adolescente ca ea de-a lungul 
lunilor în care fusese să-l vadă pe Jeff la închisoare. Multe dintre 
ele se aflau acolo din același motiv ca și el: vizitau pe cineva. 

Uneori, dar rar, se întâmpla să fie vorba de fratele sau de 
tatăl lor. 

De cele mai multe ori era prietenul sau peștele lor. 

Cele care nu purtau minijupe și bluze strâmte - uniforma 
femeilor ușoare - se îmbrăcau în același tip de cămăși jerpelite 
și blugi tociţi ca ai fetei de astăzi. Dacă nu i-ar fi atras atenția 
ciudatul joc dintre cei doi, probabil că nici nu ar fi băgat-o în 
seamă. 

Inițial, crezuse că polițistul are de gând să o aresteze. Dar 
când văzu că nu se întâmpla nimic și polițistul se mulțumea 
doar să copieze mișcările fetei, Keith începu să creadă că fata n- 
a săvârșit nimic rău. 

Polițistul o hărţuia pur și simplu. 

De ce? Doar pentru că putea? 

Deveni și mai atent și, când ajunse în dreptul 72" Street, era 
deja convins că are dreptate. Dacă polițistul ar fi intenţionat s-o 
aresteze, n-ar mai fi amânat până atunci. 

Se uită în jur și observând că nimeni nu părea să fie interesat 
de ce se petrece chiar în fața lor, își spuse că oamenii ceilalţi 
procedau corect și că mai bine își vedea de treaba lui. Probabil 
că se înșela. Poate fata era o infractoare și polițistul o cunoștea. 

„O infractoare? repetă el în sinea lui. La ce prostii mă tot 
gândesc? N-a împlinit nici măcar cincisprezece ani, pentru 
Dumnezeu!” O privi mai bine și realiză că nu prea seamănă cu 
zecile de adolescente rebele pe care le întâlnise. Un lucru era 
cert, ochii ei nu aveau privirea unei drogate și nimic din 
atitudinea fetei nu-i sugera că ar practica prostituţia. 

Pe deasupra, putea să jure că o mai văzuse înainte. 


229 


Deodată îi pică fisa. 

Se urcase la aceeași stație cu el. 

La numai un bloc de parcul Riverside, unde Eve Harris i-o 
prezentase ieri pe femeia aceea nevoiașă de pe bancă. 

Mai era și o fată acolo. O fată care purta un pulover și blugi, și 
care o întrebase pe Tillie dacă el și Heather îi fac probleme. 
Femeia îi dăduse niște bani și îi spusese să plece. 

Preocupat de Tillie, nu-i acordase atunci prea mare atenţie. 
Dar acum, studiindu-i chipul, putea să jure că e vorba de 
aceeași persoană. 

Când fata se mută în vagonul de alături, urmată îndeaproape 
de poliţist, Keith rămase pe loc și se mulţumi să-i privească prin 
geam. Deși intenționase să meargă până la staţia de pe 52" 
Street, cobori la Circul Columbus fără să-i scape din ochi pe cei 
doi. 

Porni spre scări, convins că fetișcana va părăsi staţia ca din 
pușcă, dar, în mod neașteptat, ea zăbovi pe peron, plimbându- 
se de colo-colo și uitându-se spre șine, ca și cum ar fi așteptat 
să vadă metroul venind. Polițistul se rezemă de un stâlp gros de 
susținere, cercetând pe furiș fiecare mișcare a ei. 

Curând, peronul forfoti de oameni, unii coborând și alţii 
urcând scările spre suprafață. 

Adolescentei părea să nu-i pese de nimic altceva decât de 
șinele de tren. Câteva minute mai târziu, sosi în sfârșit și 
metroul. Ușile se deschiseră și Jinx păși înăuntru. 

La fel și polițistul. 

Keith se uită la ceas. Încă mai avea o oră până începea slujba. 
Acum era mult mai important să discute cu fata. Se repezi spre 
tren, dar mai avea câţiva metri buni de parcurs când ușile 
începură să se închidă. O rupse la fugă și tocmai se pregătea să 
își bage mâna între ele ca să le blocheze, când fata sări brusc pe 
peron. 

Ușile se închiseră complet și trenul părăsi stația. 

Jinx îi arătă poliţistului degetul mijlociu ridicat în sus, care 
acum o privea furios, în timp ce comunica ceva prin staţia lui 
radio. Atunci ea se răsuci și se lovi de Keith. 

— Isuse! spuse ea. Nu poţi să te uiţi pe unde mergi? 

Dădu să-l ocolească, dar Keith o apucă de braț. Privirile li se 
întâlniră. 

— Nu te pune cu mine, nene! îl avertiză ea. 


230 


— Vreau să stăm de vorbă puţin, rosti Keith precipitat. Te-am 
văzut ieri în parc. Cu o femeie, pe care o cheamă Tillie. 

Fata se încruntă și încuviinţă din cap. 

— Îhî. Și tu erai cu o fată. Cam tinerică pentru tine, nu crezi? 

— Ea nu e... începu Keith, dar apoi ridică din umeri. Mult prea 
tânără, recunoscu el. 

Bărbatul băgă mâna în buzunar, scoase portofelul și-l desfăcu. 
Fata făcu un pas înapoi. 

— La dracu'! Nu ești poliţist, nu? 

— Oh, nu! Eu sunt... uite, privește, te rog, fotografia asta și 
spune-mi doar dacă l-ai văzut vreodată pe băiatul din ea, bine? 

— Și de ce aș face-o? 

Keith îi arătă o bancnotă de cinci dolari. 

— Crezi că asta ajută? 

Fata șovăi, luă cei cinci dolari și aruncă o privire spre poză. 
Făcu ochii mari. 

— De unde-l cunoști? întrebă ea. Nu semeni cu vreunul din ei. 

— Cu cine? 

Fata ezită din nou. 

— Spune-mi de unde îl știi. 

Keith inspiră adânc. 

— Sunt tatăl lui, zise el. Poliţia susține că e mort, dar eu nu 
cred. Am auzit că ar fi în tunele. 

Vocea i se gâtui și aproape că o imploră: 

— Nu-ţi cer altceva decât să-mi spui dacă l-ai văzut. 

Jinx se uită drept în ochii lui plini de durere și îngrijorare. 

Recunoscu trăsăturile lui Jeff în liniile puternice ale 
maxilarelor bărbatului. Cercetă peronul și, pentru că nu văzu pe 
nimeni suspect, dădu din cap că da. 

— L-am văzut, șopti ea. E acolo jos. Și sunt pe urmele lui. 

Keith se holbă la ea. 

— Pe urmele lui? Te referi la poliţie? 

Jinx clătină din cap că nu. 

— Vânătorii. Ei... 

Brusc, se opri. Poliţiştii de tranzit coborau scările, câte două 
trepte odată. 

— Rahat, murmură ea. Tâmpitul ăla și-a chemat colegii. 

Răsucindu-se pe călcâie, se repezi pe scările ce duceau un 
nivel mai jos. Keith se luă după ea și când ajunse la peronul cel 
mai de jos, fata părea că a dispărut, dar o clipă mai târziu o zări. 


231 


Sărise direct pe șine și Keith o văzu cum se îndreaptă spre gura 
tunelului. Din depărtare vuietul puternic anunţa sosirea unei noi 
garnituri. 

— Așteaptă! strigă el. Cum te cheamă? 

Timp de o secundă, tatăl lui Jeff nu fu prea sigur dacă ea îl 
auzise, dar fata se întoarse brusc. 

— Jinx! urlă ea. 

Când huruitul trenului deveni asurzitor, fata se cufundă în 
întunericul tunelului. Poliţiștii apărură și ei exact când monstrul 
de fier trăgea în staţie. Câţiva oameni coborâră, în timp ce alţii 
urcară. Ușile se închiseră din nou și trenul se puse în mișcare, 
mărind viteza până când dispăru în tunelul care o înghiţise și pe 
Jinx ceva mai devreme. 

— În ce parte s-a dus? îl întrebă dur unul dintre polițiști. 
Puștoaica în blugi și pulover? 

Fără să stea prea mult pe gânduri, Keith ridică din umeri. 

— Habar n-am, spuse el. Când am ajuns aici, n-am mai găsit- 
O. 

Poliţiștii mormăiră nemulţumiţi și porniră spre scări, dar Keith 
rămase pe loc, privind fix tunelul. Se lăsase liniștea. 

„Ce s-o fi întâmplat cu Jinx? se întrebă Keith. Fusese zdrobită 
de tren? Nu, în niciun caz, pentru că atunci cu siguranţă acesta 
s-ar fi oprit. Probabil că se ferise de el și supravieţuise. Simţi un 
impuls nebunesc să sară și el pe șine și s-o apuce pe urmele ei 
în întuneric Dar își aminti cum e îmbrăcat. 

Și că arma pe care i-o adusese Vic DiMarco din 
Bridgehampton încă îl aștepta pe masa de desen din 
apartamentul lui Jeff. 

Blestemând în sinea lui clipa în care se învoise să meargă la 
slujbă, urcă scările înapoi spre peronul de sus, formând din mers 
numărul de mobil al lui Heather. 

— Spune-i lui Mary că nu pot să ajung la slujbă, îi comunică el 
când Heather răspunse. Eu... 

Ezită, apoi hotărî că Heather are dreptul să știe ce planuri are 
el: 

— Eu mă duc acasă să-mi schimb hainele. Apoi plec să-l caut 
pe Jeff. 

Fără să-i dea ocazia să comenteze, întrerupse convorbirea și 
sări într-unul din trenurile ce duceau spre partea de nord a 
orașului. 


232 


Heather se găsea pe 59" Street când primise telefonul lui 
Keith. In loc să traverseze, se întoarse și trecu în goană pe lângă 
șapte blocuri cochete, îndreptându-se înapoi spre casa ei. În mai 
puţin de cinci minute, după ce îl rugase pe portar să-i cheme un 
taxi, se afla din nou în hol, ţinând în mână un sac de hârtie plin 
cu lucruri de care credea că o să aibă nevoie - sau măcar tot ce 
reușise să adune în două minute cât rămase în apartament. Se 
instală pe bancheta din spate a taxiului și îi spuse șoferului 
adresa lui Jeff, rugându-se în tăcere să nu fie prea târziu. 

e 

Ca de obicei, Perry Randall se opri o clipă pe partea cealaltă a 
străzii unde se afla Clubul 100, admirând clădirea. De afară, nu 
se vedea nimic care să sugereze puterea membrilor săi și care 
depășise de mult marginile oraşului New York. Directorii 
uriașelor conglomerate financiare care înghițteau întotdeauna 
băncile mai mici - baza sistemului bancar al țării - nu făceau 
nicio mişcare fără acordul lor. Tot ei erau cei care se ascundeau 
în spatele mogulilor care conduceau cartelul petrolului. Astfel 
puteau controla industria energetică. Nici giganții mass-media 
care aveau în stăpânire imperiile comunicaţiilor nu scăpaseră de 
influența lor. 

Clubul era alcătuit din oameni care poate nu apăreau 
întotdeauna în ziare sau la televizor, dar puterea lor o depășea 
pe cea a senatorilor sau a președinților. 

Aceștia erau oamenii ale căror instrucţiuni subtile și 
politicoase erau ascultate de politicieni. 

Perry Randall își aminti ziua în care stătuse pentru prima dată 
în același loc din fața clubului, înainte să traverseze 53" Street, 
să urce treptele scunde din calcar și să treacă de ușa principală. 
La intrare nu veghea niciun portar care să-i întâmpine pe 
oaspeți, să le deschidă ușa sau să le cheme un taxi. Și nu se 
vedea nicio sonerie unde să suni, și niciun ciocănel cu care să 
baţi, pentru că ușa de la 100 - cel puţin cea exterioară - nu era 
încuiată niciodată. 

Așa spunea legenda și în ziua aceea nu se îndoise de ea. În 
ciuda câtorva scurte momente de slăbiciune, reușise să-și 
păstreze calmul la fel ca și cu o săptămână în urmă, când un plic 
greu, de culoare crem, ateriza pe biroul lui. Numele și adresa lui 
erau scrise pe plic cu litere frumos caligrafiate. La început 


233 


crezuse că e vorba de o invitaţie de nuntă, dar când întoarse 
plicul invers zări adresa expeditorului gravată discret: 


100 VEST, 53" STREET 


Orașul nu era trecut, ca să nu mai vorbim de cod poștal, dar 
Perry Randall știa că aceste informaţii nu-și aveau rostul. 

Niciunul dintre aceste plicuri deosebite, colorate în crem, nu 
fusese vreodată expediat dincolo de limitele Manhattan-ului și, 
în niciun caz, folosindu-se serviciile poștei. Regula se păstrase. 

În săptămâna următoare, într-o seară de joi, sosi la Clubul 100 
în calitate de membru deplin. 

Clădirea nu ieșea în evidenţă prin ceva anume. Putea să fie 
orice - o casă particulară, un consulat sau chiar sediul unei mici 
firme de avocatură. Fațada de la parter era dominată de două 
ferestre uriașe, acoperite cu storuri discrete. Intre ele se contura 
o ușă masivă, construită dintr-un singur panou din lemn de 
mahon. 

Fără ciocănel. 

Fără sonerie. 

Doar o mică plăcută argintie, perfect netedă, pe care era 
gravat numărul 100. 

Clubul nu-și dorea și nu-și făcuse niciodată publicitate. 

Trecătorii de pe stradă rareori își ridicau privirea ca s-o 
studieze. 

Astăzi arăta ca întotdeauna și înfățișarea ei îi stârnea lui Perry 
Randall același sentiment pe care-l trăise atunci, cu mulți ani în 
urmă, când se lăsase copleșit de un sentiment cu neputinţă de 
redat în cuvinte. 

Oamenii cei mai potriviţi deţineau controlul; astfel, lumea era 
condusă așa cum trebuie. 

Sau fusese, cel puţin până când Jeff Converse lăsase un mesaj 
pe robotul lui telefonic de dimineaţă. 

Trăgând adânc în piept aerul proaspăt de primăvară, urcă 
scările și împinse ușa masivă de mahon. Se opri în micul antreu 
ce despărțea cele două uși, cea din afară și cea dinăuntru, 
așteptă ca prima să se închidă și de-abia după aceea deschise 
ușa de sticlă care ducea în holul principal al clubului. 

În ton cu faţada, holul ar fi putut constitui salonul de primire 
al oricărei case înstărite din perioada edwardiană. Nu avea 


234 


nimic din pretenţiile monstruozităţilor de tip Vanderbilt sau 
Rockefeller din partea de nord a orașului, unde holurile de la 
intrare afișau niște dimensiuni de o vulgaritate atât de crasă, 
încât numai proprietarii aveau îndrăzneala să se laude cu ele. 
Aici, la Clubul 100, holul principal conţinea o recepţie discretă 
unde stătea de obicei managerul clubului, o garderobă 
spațioasă unde membrii își puteau lăsa hainele, un avizier pe 
care apărea numele fiecărui membru, însoţit de o plăcuţă ce 
indica prezenţa sau absenţa lui, și nu în ultimul rând un panou 
comemorativ în onoarea câtorva membri de excepţie care 
muriseră înainte de a avea neșansa de-a nu fi realeși. 

Una din dorințele cele mai ascunse ale lui Perry Randall era ca 
într-o zi numele lui să fie adăugat la lista aceea. 

Își agăţă haina în cuier și se îndreptă direct spre sala de 
lectură. Bărbaţii pe care îi contactase azi-dimineaţă erau cu toții 
acolo. 

Arch Cranston se sprijinea de polita de deasupra șemineului 
cu un pahar de coniac fin în mână, care, după cum Perry știa 
foarte bine, va fi abandonat undeva prin club fără să fi fost 
gustat. Mintea lui Cranston putea fi anesteziată de orice, dar nu 
de alcool. Descoperise cu mult timp în urmă avantajul de a-i 
face pe alţii să bea un pahar sau două, în timp ce el rămânea 
perfect lucid. 

Carey Atkinson, a cărui muncă excepţională în fruntea 
departamentului de poliţie părea să fie apreciată de toată 
lumea, discuta cu monseniorul Terrence McGuire, care nu numai 
că se ocupa de Adăpostul Montrose, dar alcătuise dosare pentru 
mai bine de jumătate din prelaţii ce făceau parte din Colegiul 
Cardinalilor de la Vatican. În ultimii ani, dată fiind sănătatea din 
ce în ce mai precară a pontifului actual, își devotase un timp 
considerabil discuţiilor cu privire la ce cardinal ar putea servi 
mai bine în calitate de cap al Bisericii Catolice. 

Ceilalţi din încăpere se bucurau de o influenţă mai puţin abilă 
decât a lui Cranston, Atkinson și McGuire, dar erau la fel de 
importanţi pentru buna funcţionare a clubului. 

Când Parry Randall intră în cameră, murmurul se opri încetul 
cu încetul. Apropiindu-se de grup, sări peste saluturi și 
preambulul obișnuit. 


— Jeff Converse a pus mâna pe un telefon mobil, spuse el, 
privindu-l furios pe Cranston, care deţinea controlul absolut 
asupra uneia dintre cele mai mari rețele de comunicaţii. 

Arch Cranston nu catadicsi să-i răspundă direct. De-abia dacă 
își arcui sprâncenele întrebător. 

— Poate ar fi mai bine să mergem jos. 

În mai puţin de două minute întregul grup coborâse două 
scări, la capătul cărora se găsea o altă ușă, făcută din același tip 
de lemn de mahon ca al ușii de la intrare. Aici însă, cele trei 
numere gravate de la intrarea principală fuseseră înlocuite cu 
trei litere: 


CVM 


Perry Randall ciocăni de trei ori și imediat ușa se deschise 
larg. Malcolm Baldridge se trase un pas înapoi și făcu o 
plecăciune. 

Pe măsură ce intrară în cameră, fiecare membru al elitei 
clubului admiră noul trofeu pe care Baldridge îl montase pe 
perete. 

Ochii erau strălucitori - mult mai strălucitori decât fuseseră 
vreodată atunci când erau vii. 

Obrajii erau rumeni - semnul unei sănătăţi bune. 

Zâmbetul era mult mai real decât fusese vreodată înainte de 
a-i întâlni pe oamenii care se strânseseră acum în jurul lui. 

Perry Randall admiră exemplarul perfect împăiat, expus în 
vitrina cu ultimele cuceriri. 

— O treabă excelentă, Baldridge, spuse el cu căldură. 

Clubul de Vânătoare Manhattan intrase într-o nouă sesiune de 
afaceri. 


236 


e CAPITOLUL 30 


— Cât o fi ceasul? 

Jeff bănui că întrebarea lui Jagger era motivată doar de 
dorinţa acestuia de a sparge tăcerea care se instalase între ei, 
de vreme ce ora nu mai avea vreo relevanţă pentru niciunul. Jeff 
încetase de multă vreme să mai facă vreo estimare privitoare la 
timp. Lui nu-i mai păsa dacă era noapte sau zi. Stomacul îi 
spunea când trebuia să mănânce, gura și gâtul când avea 
nevoie de apă, iar mușchii și creierul când era cazul să se 
odihnească. Tot trupul îl durea de mai bine de... cât? De o oră? 
Poate două? Cinci? 

Făcând eforturi uriașe, Jeff își alungă din minte speculaţiile, 
convins că se chinuia în zadar. Acum conta doar golul din 
pântece care se transformase într-o senzaţie de foame atât de 
intensă, că simţea cum îl ia cu leșin. Gâtul și gura i se uscaseră 
așa de rău, că de-abia mai reușea să înghită, iar mușchii - lipsiţi 
de hrană și apă - aveau să-i cedeze cât de curând. 

Nu știa unde se află. După ce mobilul pierduse semnalul, 
încercase să memoreze locurile pe unde treceau, luându-și ca 
punct de reper puțul prin care pătrundeau razele tentante ale 
soarelui. După ce și ultima liniuţă a bateriei telefonului dispăru 
și ecranul se stinse, porniră în căutarea unui obiect pe care să-l 
folosească pe post de scară. Când descoperiră unul din tunelele 
utilitare, Jagger se așteptă să dea și peste o cameră de 
depozitare. 

— Dacă lucrează aici, atunci ar trebui să aibă și ceva unelte. 
Altfel, nu se poate. Că doar n-or căra de fiecare dată cu ei o 
scară atunci când coboară, nu? 

Jagger strânse cu putere cramponul de fier - încă pătat cu 
sânge - pregătindu-se să îl folosească la deschiderea vreunei uși 
peste care Jeff nu credea că au vreo șansă să dea. 

Nu se mai chinui să-i explice lui Jagger că puţțul pe care îl 
întâlniseră mai înainte exista tocmai pentru a oferi acces în 
tunel și că orice echipă de muncitori probabil că folosea o scară 
pe care o lăsau în jos de la suprafaţă. Singura lui speranţă era 
să găsească altceva - o prăjină sau o bucată spartă de șină - 


237 


orice i-ar fi putut ajuta să ridice grilajul și pe care să se caţăre 
până sus. Mai bine să facă ceva constructiv decât să rătăcească 
fără ţintă prin întuneric. 

La un moment dat, ajunseră la un tunel pe podeaua căruia se 
întindea o pereche de șine, foarte largi, de care Jeff era aproape 
sigur că treceau pe sub Park Avenue. În capătul îndepărtat se 
deschidea marele depou al staţiei Grand Central. Acolo găsiră și 
scările. Prinse de ziduri, acestea duceau spre un labirint de 
pasarele, deasupra cărora, prin găurile capacelor de canal, se 
vedea lumina strălucitoare a soarelui. 

La început, spațiul imens părea să fie pustiu și cei doi tovarăși 
simţiră prima rază de speranţă, așa că se îndreptară spre una 
din scări. Dar chiar când atinse prima treaptă, Jeff realiză că se 
înșelase. Două chipuri erau aţintite spre ei. Nebărbierite și dure 
- același gen de feţe pe care le văzuse la bărbaţii ce tândăleau 
lângă râu, unde el și Jagger aproape că reușiseră să iasă afară. 
Jeff rămase neclintit și când unul din bărbaţi îi zâmbi, simţi din 
nou cum i se aprinde nădejdea în suflet. 

Apoi bărbatul se desfăcu la şliț și un jet fierbinte, galben și 
înţepător îi arse ochii. Dacă Jagger nu l-ar fi prins, ar fi căzut pe 
pământul acoperit cu pietre ascuţite. Un hohot de râs 
batjocoritor îi răni urechile și Jagger îl trase repede într-o parte. 

— Ticăloșii dracu', mormăi Jagger în timp ce Jeff își ștergea cu 
mâneca murdară ochii care începură să-i lăcrimeze. 

Deși Jagger nu ridicase tonul, se vedea cât colo că se făcuse 
foc și pară. 

— Să vezi numa’ ce-o să pățească atunci când oi pune mâna 
pe ei. 

Se opri, cercetând pasarelele, apoi clătină din cap. 

— Nenorociţii ăștia sunt peste tot - ce dracu’ vor? Dacă tot o 
să ne omoare, de ce n-o fac chiar acum? 

Jeff știa deja răspunsul. 

— Pentru că e un joc. 

Se uită în sus spre chipurile ce-i aruncară o căutătură 
răutăcioasă. 

— Ei nu se află aici ca să ne omoare - treaba lor este să ne 
împiedice să scăpăm. 

Simţi mâna lui Jagger cum îl strânge de umăr și propriul pumn 
se încleștă când furia celuilalt bărbat i se transmise. 


238 


— Dar n-au cum să fie peste tot. Undeva, trebuie să existe o 
cale de ieșire... Trebuie. Așa că, hai s-o găsim! 

Sunetul hohotelor de râs îi urmări pe drumul pe care veniseră. 
Aleseră un pasaj ce ducea spre dreapta. Jeff avea dreptate, se 
îndreptau spre East River. Foarte curând însă le ieși în cale o 
răscruce, apoi alta și din nou alta, pentru ca la un moment dat 
să nu-și mai dea seama în ce direcție mergeau de fapt. 

Puteau nimeri fie la câţiva metri de staţia de metrou 
Lexington Avenue, fie înapoi pe șinele de sub Park Avenue. 
Când trupurile lor consumară pe de-a-ntregul micile rezerve de 
hrană și apă, dispăru și ultima rază de speranţă. In cele din 
urmă, dibuiră o nișă în tunel, suficient de încăpătoare pentru ca 
amândoi să se întindă și să se odihnească. 

Jeff adormi și, când se trezi, simţi braţul lui Jeff înconjurându-l 
protector. Rămase neclintit timp de o secundă, dar durerea din 
spate provocată de betonul dur îl obligă să-și schimbe poziţia. 
Mișcarea aceea îl făcu să tresară pe Jagger, al cărui braţ se 
strânse și mai tare în jurul lui. Câteva clipe mai târziu însă, când 
uriașul se trezi și el, se ridică în capul oaselor și se trase mai 
într-o parte, ca și cum s-ar fi simţit stânjenit că trupurile lor se 
atinseseră, fie și numai în somn. Se săltară amândoi în picioare 
și începură să se întindă pentru a se dezmorţi. Aproape 
telepatic, cei doi se gândiră instantaneu la același lucru, dar 
Jagger fu acela care își exprimă temerile cu voce tare. 

— Dacă nu găsim repede ceva de mâncare, o să murim de 
foame. 

Apoi, fără să se uite la Jeff, zise: 

— Încotro? 

— La stânga, răspunse Jeff. Că pe-acolo n-am fost încă. 

Porniră de-a lungul unui tunel și, după vreo sută de pași, 
ajunseră la o intersecţie. În dreapta lor, se zărea o sclipire difuză 
și se îndreptară într-acolo. 

Când se apropiară și strălucirea deveni și mai puternică, 
auziră niște zgomote venind de deasupra. 

Sunete reale, sunetele orașului, și nu picuratul de apă sau 
huruitul trenurilor care alcătuiau fundalul sonor obișnuit al 
tunelelor. Acum auzeau clar claxoanele mașinilor și zumzăitul 
motoarelor. Ajunseră la cercul luminos și priviră în sus. 

O rigolă și dincolo de ea o bucată de cer albastru senin. 


239 


Și o scară! O scară de fier, încastrată în zidul de beton al 
canalului, și având capătul inferior cam la un metru de podea. 
Nu-i mai despărțea nimic de libertate decât un grilaj de fier. 

Se uitară la scară de parcă ar fi dat peste Potirul Sfânt ce 
putea dispărea în clipa în care ar fi fost atins. In cele din urmă, 
Jagger se întinse și apucă barele verticale de fier. 

Trase cu putere de ele, testând rezistenţa scării. 

Era pe cât de solidă, pe atât de reală. 

In timp ce Jeff așteptă cuminte, Jagger începu să urce spre 
lumină. 

a 

Fritz Wyskowski nu se aştepta la nimic deosebit. Când Blacky 
venise la el dimineață devreme și îi îndesase câteva bancnote în 
mână, spunându-i că tot ce are de făcut este să supravegheze 
gura aia de canal ca să nu iasă nimeni pe acolo, Fritz se gândi 
că banii o să-i ajungă să se îmbete cel puțin o săptămână 
întreagă. Și așa s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi fost nevoit să 
cheltuiască o mare parte din ei în următoarele câteva minute. O 
clipă îi trecu prin cap să-l aștepte pe Blacky să plece, apoi să se 
apuce de băut imediat. Și așa ar fi făcut dacă Blacky nu i-ar fi 
explicat ce i se va întâmpla în cazul în care o dă în bară. Prin 
urmare, acceptase cu supunere toate indicaţiile, se sprijini de 
perete și se așeză pe trotuar, aranjându-și pălăria în faţa lui, 
sperând că vreun fraier de trecător s-ar fi milostivit să-i arunce 
vreun bănuț. 

Pe la prânz, cheltui câțiva dolari ca să-și cumpere un hot-dog 
de la vânzătorul din colț și în timp ce tipul - care insistase să fie 
plătit înainte de a scoate crenvurstul din oala mare aburindă - 
ungea sandvișul cu muștar, punându-i și niște ceapă tocată, 
Fritz nu scăpă din ochi canalul. 

Desigur că nimic nu se întâmplase și, după ce se trânti la loc, 
molfăindu-și mâncarea, se întrebă cât de mult va fi nevoit oare 
să mai aștepte. 

— Stai aici până îţi spun eu că poţi să pleci, îi ordonase 
Blacky, dar cu stomacul sătul și buzunarul plin cu bani, Fritz 
începea să se simtă mai sigur decât de dimineaţă. Cântecul de 
sirenă al celor două sute cincizeci de grame de Black Lebel - sau 
poate chiar cinci sute - îi surâdea și deja se gândea să mai dea 
o fugă până la magazinul din colţ. Exact în clipa în care se 
hotărâse, auzi ceva. 


240 


Ceva care venea de sub grilaj. 

Ridicându-se în picioare, păși peste marginea canalului și privi 
în jos. 

Cineva urca. Fritz nu vedea cum arăta tipul, pentru că acesta 
își ferea faţa, dar oricum n-avea importanţă - știa de la Blacky 
ce trebuie să facă și, în ciuda faptului că urma să-l coste 
aproape jumătate din banii din buzunar, era conștient că nu are 
încotro. 

Scoase cincizeci de dolari din buzunar, se duse la vânzătorul 
de hot-dog, trânti bancnotele pe tejgheaua căruțului, apoi ridică 
oala din care ieșeau aburi. 

— Măi, ticălosule, ce crezi că..., începu vânzătorul, dar Fritz îl 
ignoră. 

Întorcându-se, păși peste rigola de fier, privi în jos la bărbatul 
care era doar la un metru și ceva dedesubt, și răsturnă oala. 

Un jet de apă fiartă, presărată cu vreo douăzeci de crenvurști, 
începu să curgă printre barele de fier. 

Când urletul agonizant de sub picioarele lui deveni de 
nesuportat, Fritz dădu drumul oalei și își luă tălpășiţa de pe 
stradă cu viteza luminii. 

Vânzătorul abia dacă apucase să-l vadă pe Fritz cum dispare, 
așa că se duse să-și recupereze oala, gândindu-se că acei 
cincizeci de dolari pe care îi lăsase vagabondul pe masă erau o 
recompensă bunicică și nu merita să se ducă la poliţie să 
raporteze ce se petrecuse. Lăsă pe jos cei câţiva hot-dogi care 
nu căzuseră în canal, băgă oala în căruț și apoi plecă 
împingându-l. 

Era imposibil de spus dacă vreunul din trecătorii de pe trotuar 
observase ceva în neregulă, pentru că nimeni nu dăduse vreun 
semn în acest sens. 

„Mai bine să nu te implici...” 

e 

Țipătul sfâșietor se transformă într-un icnet înfundat când se 
lovi cu spatele de pietrișul dur de la capătul scării. Jagger începu 
să geamă și să se zvârcolească, încercând să-și mai aline 
durerea provocată de apa clocotită. Dacă s-ar fi uitat în sus și 
lichidul l-ar fi izbit direct în faţă, probabil că ar fi orbit 
instantaneu. Chiar și-așa, pielea capului și a gâtului se umpluse 
deja de bășici, iar fața căpătase o culoare nefiresc de roșie. 
Lăsându-se în genunchi, Jeff îi trase mâinile lui Jagger de pe cap. 


241 


— Nu te freca - o să te jupoi de tot! 

Jagger se luptă să se smulgă din strânsoare, dar Jeff îl ţinu cu 
forța și încet, încet, pe măsură ce arsurile se mai potoliră, 
renunţă să se mai zbată. 

— Ce... ce s-a întâmplat? se bâlbâi el într-un final, privindu-l 
pe Jeff cu ochii strălucind de durere și confuzie. 

— Cineva a aruncat o oală cu apă fierbinte peste tine, îi spuse 
Jeff. 

Văzând crenvurștii care căzuseră printre spaţiile grilajului, 
adăugă: 

— Probabil că undeva sus, prin apropiere, era un căruţ din ăla 
unde se vinde hot-dog. 

Jagger părea încă ameţit, așa că Jeff se strădui să-l ridice în 
picioare. 

— Crezi că poţi să mergi? 

Sprijinindu-se de el, Jagger reveni în poziţie verticală. Pentru o 
clipă avu senzaţia că i se înmoaie genunchii, dar își recăpătă 
echilibrul imediat. II urmă pe Jeff, îndepărtându-se de locul 
periculos, dar brusc se opri, înfigându-și degetele în braţul 
tovarășului său. 

— Crenvurștii, spuse el. Adună-i! 

Când văzu că Jeff se codește, Jagger insistă: 

— La dracu', omule... o s-avem ce mânca! 

Jeff privi cârnăciorii acoperiți cu mâzga ce făcea ca podeaua 
să alunece. Numai la gândul că ar putea băga așa ceva în gură 
simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. Dar pentru că foamea 
își arătă colții din nou, îi dădu dreptate lui Jagger. Așa soioși cum 
erau, cel puţin aveau ceva de mâncare și cu puţin noroc, dacă 
găseau vreo conductă spartă, i-ar fi putut spăla de stratul gros 
de noroi. In timp ce Jagger se sprijini de perete, Jeff începu să 
adune crenvurștii și să-i îndese în buzunarele de la geacă, care 
era tot atât de murdară ca hrana neașteptată. 

— Cum îţi mai e? întrebă Jeff, pornind înapoi pe drumul pe 
care veniseră. 

— Imi arde tot capul, murmură Jagger. Unde mergem acum? 

— Să găsim niște apă, răspunse Jeff posomorât. 

Câteva minute mai târziu, ajunseră la firida în care se 
adăpostiseră până atunci. 

— Rămâi aici, îi spuse Jeff lui Jagger, care se așezase ușor 
binișor să se odihnească. Mă întorc într-o clipită. 


242 


Jagger îl apucă de încheietura mâinii, strângându-l atât de 
tare, încât pe Jeff îl podidiră lacrimile de durere. 

— Nu... se văicări Jagger pe un ton care aducea mai degrabă 
a implorare decât a poruncă. 

Jeff îi îndepărtă degetele ușor, unul câte unul. 

— Trebuie să găsesc niște apă, spuse el. Dacă nu găsesc, 
atunci n-o să reușim niciodată. 

— Oricum n-o să reușim, rosti Jagger înfrânt, renunțând la 
atitudinea sa războinică. Jegoșii ăștia n-o să ne lase în pace. Ce 
naiba au cu noi? 

— Nu contează, răspunse Jeff. Nu pricepi? E doar un joc, 
Jagger. Întreaga nebunie este doar un joc. 

Uriașul, cu pielea arzându-i în toate locurile unde apa clocotită 
îl atinsese, se lăsă pe spate încetișor, rezemându-se de zidul de 
beton. 

— Și ce-o să facem atunci? 

— O să câștigăm, îl asigură Jeff. 

Ochii celor doi bărbaţi se întâlniră pentru un moment, apoi 
Jagger își cobori privirea alene, cercetând corpul celuilalt cu o 
asemenea intensitate, că Jeff avu senzaţia că este pur și simplu 
pipăit. 

Ochii lui Jagger îl atingeau, îi mângâiau pielea, îi explorau 
fiecare contur. 

Întorcându-se cu spatele la el, tânărul se afundă în bezna atât 
de bine-venită acum, dar chiar și după ce se îndepărtă binișor 
tot se mai simţea urmărit de celălalt. Îl trecură niște fiori pe șira 
spinării și se cutremură. Mări pasul în speranţa că întunericul îl 
va scăpa de privirea arzătoare a lui Jagger. 


243 


e CAPITOLUL 31 


Mary Converse cobori dintr-un taxi la intersecția Bulevardului 
Broadway cu 109 Street, traversă și se îndreptă cu pași repezi 
spre blocul lui Jeff, privind structura de cărămidă a fațadei 
mohorâte. Nu-i plăcuse niciodată clădirea, chiar dacă Jeff o tot 
bătuse la cap că e perfectă - aproape de Columbia și într-un 
cartier liniștit, cel puţin pentru standardele unui oraș ca New 
York. Însă treptele ei înalte și înguste, alături de holurile 
luminate slab, o nelinișteau. Mereu îi ceruse lui Jeff să vină să o 
ia de jos și să o însoțească până la apartament. 

Dar acum Jeff nu mai era și... 

„Și nimic, își spuse Mary. Ai venit aici cu un motiv, așa că 
termină cu prostiile!” Îndreptându-și inconștient spatele, urcă 
scările, intră în vestibul și apăsă butonul din dreptul numelui lui 
Jeff. 

După o pauză lungă, interfonul bâzâi și Mary împinse ușa 
interioară. Nimic nu se schimbase - lumina aruncată de becurile 
chioare era aceeași, holul strâmt, mocheta tocită și peste tot 
plutea un miros de mucegai. Urcă la etajul al treilea, ajunse la 
capătul holului și ciocâni tare la ușa lui Jeff. 

— Dacă ai de gând să... se repezi Keith când deschise ușa, 
dar cuvintele i se opriră pe buze când realiză că nu e Heather 
Randall. 

Se trase un pas înapoi, privind-o pe Mary cu ochi obosiţi. 

— Eu... credeam că ești deja la biserică, începu el. 

Mary scutură din cap. 

— N-o să mai fie nicio slujbă, spuse ea. 

Deslușind expresia de mirare de pe chipul soţului ei, întinse 
mâna spre ușă. 

— Pot să intru? 

După ce șovăi o clipă, Keith încuviinţă din cap, deschise ușa 
larg și o pofti înăuntru. Văzându-l pe Keith în lumina 
strălucitoare ce pătrundea prin ferestrele mari, Mary rămase 
șocată. 


244 


Era nebărbierit și părul nepieptănat părea că nu mai fusese 
spălat cu zilele. Apoi, observându-i ochii înroșiţi, înțelese imediat 
ce se petrece: băuse. 

— Știu că arăt rău, rosti el, parcă ghicindu-i gândurile. Și știu 
că ai senzaţia că sunt nebun. 

Femeia își aminti cuvintele pe care i le transmisese Fecioara 
Maria. 

„Crede...” 

— Poate că nu, șopti ea. Sau poate că și eu sunt nebună. 

Keith se încruntă și pe chipul lui se așternu o expresie 
bănuitoare. 

— Ce e, Mary? întrebă el. S-a întâmplat ceva? 

— Păi... ăăă... nu sunt sigură, se bâlbâi Mary. Mă rugam și... 

Mai bâigui ceva, apoi își lăsă capul în jos ca și cum s-ar fi 
rușinat și îi povesti totul, începând cu telefonul acela ciudat de 
dimineaţă și terminând cu experienţa stranie pe care o trăise în 
capelă. 

— Brusc, n-am mai putut, termină ea. Nu m-am mai simţit în 
stare să particip la slujba lui de pomenire. 

— Ai dreptate, spuse el. 

Keith o apucă blând de bărbie și îi ridică fața astfel încât ea 
să-l poată privi drept în ochi. _ 

— Știu unde e, Mary, spuse el. În tunele. În tunelele de sub 
oraș. 

Mary căscă gura uluită, dar înainte de a mai apuca să 
rostească vreo vorbă, Heather Randall năvăli pe ușă ca o 
furtună. 

— Mai sunteţi... începu ea, apoi, o observă pe Mary, al cărei 
chip devenise livid. Ce e? întrebă ea. Ce se întâmplă? De ce nu 
sunteţi la... 

— A sunat-o Jeff, îi spuse Keith. Nu se auzea foarte bine și la 
început nu a crezut cu adevărat că poate fi el. 

— Dar era adevărat, suspină Mary, cu voce slabă. Trăiește, 
Heather. E încă în viață. 

Dintr-un impuls de nestăpânit, Heather se aruncă în braţele 
femeii, dar chiar atunci zări privirea lui Keith. 

— Merg cu tine, spuse ea. 

Keith se pregăti să obiecteze, dar ea clătină din cap și, 
desfăcându-se din îmbrăţișare, făcu un pas înapoi, pregătindu- 
se pentru o dispută serioasă. 


245 


— Nu încerca să mă convingi de contrariu, Keith. Ori mă iei cu 
tine, ori mă duc singură. 

Mary se uită când la Keith, când la Heather. Până acum, cei 
doi nu schimbaseră niciodată mai mult de câteva cuvinte de 
complezenţă și doar de dragul aparenţelor. 

— Unde să mergeţi? întrebă ea, exact în clipa în care realiză 
cum e îmbrăcat soţul ei și când își aminti ce-i spusese el despre 
tunele. 

Cuvintele repezite ale lui Heather îi confirmară bănuiala. 

— Avem motive serioase să credem că Jeff se află în tunelele 
de sub oraș, spuse ea. Știu că pare o nebunie, dar am auzit ceva 
și am mai discutat cu niște oameni, și... 

— Mai e ceva, Heather, spuse Keith. 

În timp ce ascultă povestea discuţiei lui cu Jinx, inima începu 
să-i bată nebunește. 

— Ești sigur că e vorba de aceeași fată pe care am văzut-o cu 
Tillie? 

— Sunt sigur, răspunse Keith, privindu-și ceasul de la mână. Și 
mai știu și unde am întâlnit-o acum douăzeci de minute. Dacă aș 
putea s-o găsesc din nou... 

Mary se simţi cuprinsă de o răceală ciudată de-a lungul 
conversaţiei dintre Heather și Keith, însă nu-și putea scoate din 
cap aceleași cuvinte care-i reveneau întruna: „Nu e mort... Jeff 
nu e mort...” Apoi și mai multe cuvinte - cuvintele lui Keith și ale 
lui Heather - îi răsunau în urechi fragmentate. 

— ... Tunele... vânători... 

— ... Fata pe care am văzut-o cu Tillie... 

Fiorul de gheaţă se înteţi și un val de amețeală o ameninţă. 
„Nu! își spuse ea. Nu acum! Vino-ţi în fire și dă și tu o mână de 
ajutor!” 

— Vânători, rosti ea în cele din urmă, hotărâtă să nu se lase 
copleșită de furtuna sentimentelor contradictorii. Despre ce 
naiba vorbiţi? 

— Nu știm precis, spuse Keith posomorât. Dar singurul mijloc 
prin care pot să aflu - sau să dau de Jeff - este să mă duc acolo 
chiar eu. 

Primul impuls al lui Mary fu să se certe cu el. Trebuia să existe 
și o altă cale mai bună! Deschise gura să vorbească, dar se 
abţinu. Oare nu se tot sfădise cu Keith în ultimele trei luni? Se 


246 


îmbărbătă și își propuse să nu scoată o vorbă, până nu va fi 
convinsă că temerile din suflet nu o vor trăda. 

— Eu ce pot să fac? întrebă ea. 

Keith se uită la Heather, care trăgea de hainele pe care le 
adusese cu ea în geantă și își dădu seama că n-are sorți de 
izbândă dacă-i interzicea să-l însoțească. După ce Heather plecă 
la baie să se schimbe de rochia pe care intenţionase să o poarte 
pentru slujba de pomenire, Keith ridică din umeri spre Mary. 

— Nu sunt sigur, începu el. 

— De mâncare, întrebă Mary, v-aţi cumpărat ceva? 

Când văzu că Keith nu răspunde, se întoarse spre ușă. 

— Mă duc să iau niște sandviciuri, spuse ea. 

Privirile li se încrucișară. 

— Dacă plecaţi înainte să vin înapoi, îţi jur că o să intru și eu 
în tunele. 

După care plecă, fără să mai aștepte vreun răspuns. 

e 

Zece minute mai târziu erau pregătiți. Heather purta o 
pereche de blugi jerpeliți și un pulovăr lălâu care o făcea să 
arate mai tânără decât era și care acoperea pistolul îndesat pe 
lângă betelia de la pantaloni. Era un pistol de 9mm HS 200, o 
armă croată cu patru dispozitive diferite de siguranţă. In 
buzunare își îndesase trei reviste. Keith își verifică pistolul lui 
Colt.38 pe care Vic DiMarco i-l adusese de la Bridgehampton, iar 
Mary îi ascunse sandviciurile cumpărate de la un bufet de pe 
Broadway în buzunarele de la geacă. Keith își unsese haina cu 
suficientă grăsime și noroi ca să pară mai degrabă ca scoasă din 
tomberonul de gunoi decât cumpărată de la unul din magazinele 
de vechituri chiar în dimineaţa aceea. 

— Cât timp o să fiți plecaţi? întrebă Mary, după ce Heather 
ieși din cameră și Keith ajunse lângă ușă. 

— Cât o să fie necesar, replică el. 

Porni spre scări, apoi se întoarse, o luă în braţe pe Mary și o 
sărută. 

— Te iubesc, îi șopti el la ureche. 

— Și eu te iubesc, îi răspunse ea. 

Așteptă până când cei doi dispărură în jos pe scări și, după ce 
închise ușa, o izbi sinceritatea cuvintelor pe care tocmai le 
rostise. 


247 


— Și eu te iubesc, repetă femeia, deși nu mai era nimeni care 
să o audă. 

e 

Peste alte cinci minute, Keith și Heather se aflau deja pe 
peronul de la metrou și puțin mai târziu se dădură jos la Circul 
Columbus. În capătul îndepărtat al peronului, Keith îl zări pe 
bărbatul pe care-l întâlnise ceva mai devreme - bărbatul căruia 
îi arătase fotografia lui Jeff. Urmat îndeaproape de Heather, se 
întoarse și porni în direcție opusă. Coborâră două șiruri de scări, 
un nivel mai jos. Doi vagabonzi care se aflau la unul din 
capetele peronului nici nu-i băgară în seamă când se apropiară 
și, de data asta, Keith nu mai făcu greșeala de a le arăta poza 
lui Jeff. 

— O căutăm pe Jinx, spuse el. Aţi văzut-o? 

Unul din bărbați ridică din umeri. 

— Da, da' mai demult. 

Făcu un semn din cap spre tunelul în care Keith o observase 
dispărând ceva mai devreme pe fată. 

— Ultima oară, a luat-o p-acolo, spre centru. Numai de n-o fi 
călcat-o trenu’, adăugă el, fără ca vocea lui să arate că i-ar fi 
păsat cât negru sub unghie dacă s-ar fi întâmplat așa. 

Keith îi salută, apoi privi spre șine. Nu se vedea niciun tren 
venind. 

lar pe peron nu era nici urmă de poliţist. 

— Vino, îi spuse el lui Heather. Hai s-o găsim! 

Sărind de pe peron, străduindu-se să lase impresia că mai 
făcuse lucrul acesta de sute de ori, se îndreptă spre gura 
tunelului. 

Imediat, Heather se precipită și ea spre șine și aruncă o 
ultimă privire către lumina strălucitoare a staţiei cu gresie albă. 

Apoi îl urmă pe Keith în beznă. 

e 

Zilele de sâmbătă erau pentru Eve Harris la fel de aglomerate 
ca tot restul săptămânii, dar duminica, indiferent de programul 
pe care-l avea, își făcea întotdeauna timp pentru persoana care 
conta cel mai mult în viaţa ei. 

Eunice Harris încă mai locuia în apartamentul în care o 
crescuse pe Eve, refuzând mereu să se mute oricât de tare 
încercase ea s-o convingă. 


248 


— Eu îmi cunosc cartierul și îmi știu toţi vecinii, insista Eunice 
de fiecare dată când Eve îi amintea că locuiește într-una din cele 
mai periculoase zone din oraș. 

— Orice loc e periculos dacă ești străin, dar aici toată lumea 
mă cunoaște. Și te știu și pe tine. Cine ar vrea să-mi facă rău? 

Avea dreptate - toţi o cunoșteau și o protejau. Dar asta nu 
schimba cu nimic faptul că lucrurile nu se îmbunătățeau mai 
deloc și că Eunice nu mai întinerea. Dar ori de câte ori Eve Îi 
sugerase că poate a venit momentul să se mute, mama ei îi 
oferea una din privirile acelea sfredelitoare, pe care și ea le 
folosea în cadrul întrunirilor din consiliu. 

— Mi-am purtat de grijă singură timp de optzeci de ani. Cred 
că mă mai pot descurca încă vreo doi-trei ani, câţiva mi-au mai 
rămas. 

Eve intenţionase să deschidă subiectul și în dimineaţa asta, 
dar se răzgândi după ce primi telefonul lui Perry Randall, care-i 
ceruse - nu, îi poruncise - să vină la întâlnirea de după amiază. 
Nu făcuse nici cel mai mic efort să-și ascundă mânia și, deși nu-i 
spusese lui Eve de ce era așa supărat, specificase foarte clar că 
prezenţa ei este absolut obligatorie. Așa că își modifică 
programul și sună la una din fundaţiile de caritate din centru să 
le comunice că nu poate participa la ședința stabilită. Dar nu 
renunţase nicio clipă la ideea de a-și vizita mama, chiar dacă 
aceasta se prefăcu surprinsă, ca de fiecare dată de altfel, că o 
vede. 

— la te uită, ce bucurie, spuse Eunice, deschizând cele trei 
încuietori ale ușii și lăsând-o pe Eve să intre. Nu mă așteptam 
deloc să treci pe la mine! 

Eve știa foarte bine că nu e adevărat, dar mai știa și că acesta 
este felul în care mama ei voia s-o asigure că, dacă n-ar fi putut 
veni, nu i-ar fi făcut niciun reproș. Petrecură împreună vreo 
două ore, străduindu-se să se comporte ca și cum nu ar fi fost 
preocupată de nimic anume. Eunice însă nu se lăsă păcălită și, 
când veni ora plecării, se simţi incapabilă să evite privirea 
pătrunzătoare a mamei ei. 

— Ai ceva pe suflet, copilă? întrebă bătrâna. 

Eve dădu din cap că nu, apoi ochii ei se îndreptară involuntar 
spre fotografia fetiţei ei, care stătea pe masa de lângă fotoliul 
preferat al lui Eunice. 


249 


Femeia îi urmări privirea și crezu că a înțeles care-i pricina 
tulburării acesteia. 

— Te doare și-acuma, așa-i? oftă ea. Eu... 

— Nu-i asta, mamă, spuse Eve clătinând din cap. Nu despre 
Rachelle este vorba. 

Dar, desigur, minţea. În fond, toată viaţa lui Eve se învârtea în 
jurul lui Rachelle. 

Eunice părea că-i împărtășește suferinţa. 

— Sunt unele lucruri, peste care nicio mamă nu poate trece. 
Dacă eram în locul tău, nu știu dacă aș fi rămas în toate minţile. 

Eve își îmbrăţișă mama, aruncând o ultimă privire spre 
fotografia fiicei ei, apoi se grăbi să iasă afară, unde se îndreptă 
spre staţia de metrou. 

Aceeași staţie de metrou în care fata ei de șaisprezece ani 
fusese atacată cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Rachelle 
se întorcea dintr-o vizită la bunica ei, dar nu mai apucase să se 
urce în tren. 

Fusese violată cu bestialitate și apoi lăsată să moară. 

Spre deosebire de Cindy Allen, care fusese atacată la doar 
două staţii mai la sud, Rachelle își dăduse ultima suflare în drum 
spre spital. 

In timp ce aștepta metroul, Eve cercetă îngândurată locul în 
care se petrecuse nenorocirea, spre capătul îndepărtat al 
peronului. Pe vremea aceea, pereţii erau acoperiţi cu graffiti la 
fel ca vagoanele, dar acum totul se schimbase. Măzgăleala de 
pe ziduri dispăruse și staţia arăta mai curată - și mai sigură - 
decât înainte. Dar, așa cum se dovedise și în cazul lui Cindy 
Allen, siguranţa era doar o părere. 

Când trenul se opri în staţie și Eve Harris urcă în el, se mai 
uită o dată la ceas. Avea să întârzie, dar oricum nu mai conta. 
După ce se închiseră ușile, ochii ei rămaseră pironiţi pe locul în 
care Rachelle fusese violată și o parte din suflet, aceea care nu- 
și revenise niciodată în urma morții fiicei ei, se zvârcoli sub 
povara unei dureri acute ce nu se potolise odată cu trecerea 
anilor. In ciuda tuturor lucrurilor bune pe care le realizase pentru 
a cinsti amintirea fiicei ei, nu se simţea deloc împăcată. 

Durerea - furia - ardea în ea la fel de intens ca în ziua în care 
privise chipul zdrobit și de nerecunoscut al lui Rachelle. Ziua în 
care făcuse un jurământ tăcut. 


„Nu ăsta este finalul, își promisese ea. O să fac ceva, o să fac 
ceva să îndrept lucrurile.” 

Acela fusese momentul în care Eve Harris devenise femeia 
care era astăzi, momentul când viaţa ei se schimbase 
iremediabil. 

De atunci, trăise doar ca să cinstească amintirea lui Rachelle. 

Trenul se opri și Eve cobori din vagon. Zări obișnuita ceată de 
vagabonzi strânși toți la un loc, numai că de data asta nu 
stăteau lungiţi pe peron, ci în picioare, cu ochii aţintiţi spre 
întunericul de la capătul peronului. Ocolind scările, femeia se 
îndreptă spre ei. Unul dintre ei îi auzi pașii, se întoarse și îl 
înghionti pe cel de lângă el. Când și al treilea bărbat o observă, 
se trase în lături, făcându-i loc să treacă printre ei. 

— Duduia Harris, spuse unul dintre bărbaţi, plecându-și capul 
respectuos. 

Eve își înclină și ea capul, salutându-l, dar privirea ei era deja 
îndreptată spre ceea ce le atrăsese lor atenţia în bezna din 
tunele. Apoi văzu: cineva stătea pe șine, lipit de perete. O clipă 
mai târziu, îi zări și chipul ieșind din întuneric. 

Chipul unui tânăr - dar nu la fel de tânăr ca acela al 
bărbatului care o violase și o omorâse pe Rachelle. 

Un chip care nu făcu altceva decât să-i alimenteze mânia. 

Un chip pe care îl recunoscu de îndată. 

Bărbatul avea faţa palidă de frică și epuizare, dar imediat ce 
Eve apăru din spatele grupului de vagabonzi, care o înconjurară 
din toate părțile ca să se uite și ei mai de aproape, o rază de 
speranţă îi lumină ochii și, prudent, păși înainte. 

Eve simţi pe loc cum tensiunea crește în jurul ei. 

— Vă rog, spuse Jeff Converse, ridicându-și mâna spre ea. 
Ajutaţi-mă... Sunaţi la poliţie... 

Privi neajutorat spre chipurile întunecate ale celor trei bărbați. 

— Einu mă lasă să ies afară. Ei... 

Dar Eve Harris se răsuci imediat cu spatele la el, trecând prin 
spaţiul lăsat anume pentru ea de vagabonzi și, deși auzea 
strigătele lui Jeff Converse în urma ei, știa că nu are cum să-l 
mai vadă, chiar dacă se mai întoarce încă o dată. 

Ajunse în dreptul scărilor și se opri, cercetând mulţimea de pe 
peron. Erau cam treizeci de oameni care așteptau, unii singuri, 
alţii câte doi sau trei. Unii vorbeau la telefonul mobil, alţii citeau 
și o parte din ei pălăvrăgeau cu prietenii. Auziseră cu toții 


251 


văicărelile lui Jeff Converse, dar niciunul nu dădea semne că i-ar 
fi păsat. 

Așa cum nimeni nu se sinchisise de ţipetele scoase de 
Rachelle în clipa când fusese atacată de bărbatul care o 
omorâse până la urmă. 

Mulțumită că măcar unele lucruri din oraș nu se schimbau 
niciodată, Eve își continuă drumul. 

e 

Câteva minute mai târziu, trecu de ușa principală a Clubului 
100. Thatcher, care părea că nu-și părăsise postul, încă de pe 
vremea când soțul ei o adusese prima dată aici cu zece ani în 
urmă, o salută respectuos. 

— Sunt jos, murmură el. 

Eve cobori cele două rânduri de scări pe care le străbătuse și 
Perry Randall ceva mai devreme. 

Ciocăni de două ori și Malcolm Baldridge îi deschise imediat 
ușa ce ducea la Clubul de Vânătoare Manhattan. Când păși 
înăuntru, primul lucru pe care-l observă fu noul trofeu din 
vitrină. Îl recunoscu pe bărbat imediat, pentru că nu trecuse 
prea mult de când făcuse greșeala de a-i smulge portofelul din 
geantă, în timp ce aștepta metroul. Nu-i trebuise prea mult ca 
să-i afle numele - sau, mă rog, porecla după care era cunoscut 
în tunele - și vestea se răspândise repede. 

Nu prea fusese o vânătoare în adevăratul sens al cuvântului, 
dar le servise un exemplu. 

Eve Harris era sigură că, atunci când vor fi făcute publice 
rezultatele cu privire la rata criminalităţii, cazurile legate de 
furtul din genţi și buzunare - la fel ca și celelalte tipuri de 
infracţiuni pe care nici ea, nici ceilalți nu le mai tolerau - aveau 
să înregistreze o scădere semnificativă. 

— O treabă excelentă, domnule Baldridge, comentă ea în 
timp ce privea chipul ce părea viu al delincventului. 

— E meritul membrilor, răspunse modest Malcolm Baldridge. 
Rănile au fost nesemnificative. 

Eve se îndreptă spre camera următoare, unde Perry Randall și 
ceilalți membri ai Clubului de Vânătoare o așteptau. Îl ascultă în 
tăcere pe Randall care-i povesti despre mesajul lăsat pe robotul 
lui telefonic în dimineaţa aceea. După ce termină, ochii lui o 
fixară cu o privire severă. 


— Te-am avertizat că se poate întâmpla așa ceva și m-ai 
asigurat că oamenii tăi vor avea grijă ca niciunul dintre ei să nu 
pună mâna pe vreun telefon mobil. Dacă a sunat-o pe Heather, 
atunci, cu siguranță, a putut să sune și pe altcineva. Și dacă a 
reușit asta, atunci avem o problemă. 

Eve îl privi pe Perry Randall cu aceeași răceală. 

— Nu e nicio problemă, Perry, spuse ea. 

Se uită rând pe rând la toţi oamenii din încăpere: asistentul 
procurorului districtual, comisarul-șef al Poliţiei, monseniorul 
Bisericii, judecătorul Curţii Supreme a statului New York și șeful 
Poliţiei. 

— Tocmai l-am văzut pe Jeff Converse încercând să scape pe 
la staţia situată la intersecţia 53" Street cu Lexington Street, 
dar oamenii mei se aflau acolo, făcându-și datoria. Acum, 
termină ea, pe un ton la fel de dur ca și privirea ei, vă sugerez 
să o îndepliniţi și voi pe a voastră. 


e CAPITOLUL 32 


Când femeia apăru prima dată, lui Jeff i se păru că are 
halucinaţii. Nu era prea sigur unde ajunsese, pentru că singurul 
lui reper îl constituia locul în care îl lăsase pe Jagger. 

Intr-un fel, își dorea să-și abandoneze tovarășul, să dispară în 
tunele și să nu se mai întoarcă niciodată. Chiar și-acum îl 
treceau fiori pe șira spinării când își amintea felul în care se uita 
Jagger la el uneori. Era ceva în privirea bărbatului... 

Nu! Totul era doar închipuirea lui. 

Cu excepţia faptului că Jagger recunoscuse că omorâse două 
persoane... 

Din nou Jeff încercă să-și alunge din minte gândurile negre. 
Jagger îi salvase viaţa cel puţin o dată și, indiferent de ceea ce 
credea, nu putea să se descotorosească de el așa pur și simplu, 
părăsindu-l ca pe un animal rănit. 

Convins că nu-l va abandona pe Jagger, reţinuse cu grijă 
fiecare mișcare făcută, numărând pașii, amintindu-și fiecare colț 
și fiecare scară pe care urcase și coborâse. Totodată, se 
străduise să-i evite pe oameni, ascunzându-se în câte o firidă ori 
de câte ori era nevoie, devenind aproape invizibil. După ce 
plecase din locul unde rămăsese tovarășul lui, hotărâse să 
meargă mai adânc. Coborâse, sprijinindu-se de treptele 
metalice, foarte ruginite, prinse în pereţii puţului, care era atât 
de îngust încât de-abia se strecură prin el. La un nivel mai jos 
găsi puţini oameni, dar unul din grupurile pe care le zări îi trezi o 
teamă uriașă, pe care nu o mai simţise niciodată înainte. Cei 
patru bărbaţi apărură din întuneric ca o haită de lupi tăcuți. 
Aerul lor de prădători îi spuseră lui Jeff că plecaseră la vânat: se 
furișau precum animalele și, pe moment, aproape că-l 
paralizară, dându-i senzaţia că e un șoarece îngheţat de frică în 
fața limbii sâsâinde a unei cobre. Când se apropiară, își stăpâni 
groaza ce risca să-l copleșească, se retrase și urcă pe aceeași 
scară pe care coborâse. Uitându-se în întunericul de dedesubt, 
așteptă cu inima bătându-i nebunește. Cei patru bărbaţi trecură 
pe sub capătul de jos al puţului, dar niciunul dintre ei nu privi în 
sus. 


254 


Câteva minute mai târziu, ajunse într-un tunel de metrou și 
văzu lumina strălucitoare a unei staţii chiar în dreapta lui. 
Rămase pe loc, ascultând, și din depărtare surprinse huruitul 
unui tren. Vuietul crescu în intensitate, urmat imediat de farurile 
orbitoare ce sfâșiară întunericul. Șinele începură să vibreze. 
Făcu un pas înapoi și intră în pasajul îngust pe unde venise, 
așteptă ca trenul să treacă pe lângă el, apoi se apropie de 
stație, la adăpostul vagoanelor și al umbrelor. De-abia după ce 
trenul plecă, identifică locul în care era: pe mozaicul pereţilor 
erau încastrate literele ce alcătuiau cuvintele „53' STREET”. 

Dar care stație de pe 53" Street? Ce mai conta însă? Dacă ar 
fi putut ieși, măcar să ceară ajutor... 

Ajutor de la cine? De la poliţie? Indată ce le va spune cine e, îl 
vor aresta. Dar dacă minţea, dacă inventa un nume... 

Cercetă atent peronul, în căutarea celor care îl împiedicaseră 
să scape mai înainte. Sigur că erau chiar acolo, trei dintre ei, 
lungiţi la capătul peronului. Îi privi câteva secunde și, pentru că 
niciunul dintre ei nu se uită în direcţia lui, se apropie și mai tare. 

Atunci unul dintre bărbaţi se mișcă și-și întoarse capul. Jeff 
îngheţă... dar era prea târziu. Raza de speranţă pe care simpla 
existență a staţiei i-o insinuase în suflet se topi într-o clipă când 
cele trei santinele se ridicară în picioare, ţintuindu-l cu privirea. 
Niciunul nu vorbi; nici nu era nevoie. 

Amenințarea care atârna asupra lui căpătă brusc 
materialitate. 

Atunci se întâmplă ceva de necrezut. O femeie - bine 
îmbrăcată - apăru din senin printre doi bărbaţi. Părea că îi 
cunoaște - Jeff putea să jure că îi văzuse schițând un salut. 

Nu era înaltă, dar emana un aer puternic de autoritate și nu 
dădea semne că i-ar fi frică de bărbaţii cu înfățișare periculoasă. 
Femeia avea ceva familiar - era sigur că o mai văzuse înainte. 
Când privirile li se întâlniră, Jeff putea să jure că observase un 
licăr de recunoaștere și în ochii ei. 

Încă o dată, speranţa îl însufleţi și păși spre ea, întinzând 
mâna. 

— Vă rog... ajutaţi-mă. Sunaţi la poliţie... Ei nu mă lasă să ies. 
Ei.. 

Femeia îl privi drept în ochi. Jeff știa că îl aude; pe chipul ei se 
citea clar că înțelege. 

Dar ea nu rosti nimic - și nu făcu nici cel mai mic gest spre el. 


255 


Dimpotrivă, îi întoarse spatele. 

N-avea de gând să-l ajute! 

Dar era imposibil - femeia nu semăna cu oamenii din jurul ei. 
Nu părea una de-a lor... era cu neputinţă! 

Deschise gura să vorbească - să strige cu voce tare - să O 
implore să-l ajute, dar era deja prea târziu. Plecase, la fel de 
repede pe cum apăruse. 

Cei trei bărbaţi se strânseră unul într-altul. 

Jeff rămase  pironit, simţindu-și picioarele ca de plumb, 
fixându-i pe cei care îi blocau ieșirea. Nu se apropiară de el și 
nici nu schiţară vreun gest de ameninţare. Și totuși, mesajul 
transmis era cât se poate de clar: nu avea voie să treacă. 

Sunetul înfundat al unui tren ce se apropia sparse tăcerea. 
Când zări umbra aruncată de farurile acestuia, se întoarse, 
repezindu-se în refugiul întunecat al pasajului, și se lipi de 
perete. 

Eșuase. 

Nu găsise nicio sursă de apă care să-i potolească setea sau să 
mai aline arsurile lui Jagger, ca să nu mai vorbim că nu 
descoperise nicio cale de scăpare din închisoarea imensă în care 
erau ţinuţi prizonieri. 

Supunându-se inconștient poruncilor stomacului înfometat, își 
duse mâna la buzunarul jachetei și apucă unul din crenvurștii pe 
care-i recuperase din mâzga de sub grilaj. Nu se uită la el, 
încercând să nu se gândească la ce ar fi putut să mișune în 
noroiul în care căzuseră, îl curăță cât putu, își ținu respiraţia și 
mușcă o bucăţică. 

Un gust fetid îi umplu gura și stomacul i se convulsionă 
violent. Se căzni să nu vomite și, când simţi pe limbă sucul 
gastric și secreția amară a bilei, se încăpăţână să nu scuipe. 
Chinuindu-se, mestecă îndelung după care înghiţi. Incercă să 
mai muște un dumicat, dar de data asta nu reuși, așa că băgă la 
loc restul de crenvurst. 

Încă nu murise și nu se considera înfrânt. Dacă totul nu era 
decât un joc, atunci trebuia să existe o modalitate prin care să 
poată învinge. Întoarse spatele speranţei false pe care i-o 
oferise staţia și porni înapoi spre locul unde se găsea Jagger, 
numărând pașii cu atenţie, respectând cotiturile pe care le 
memorase cu grijă. 


Mai avea cam jumătate de drum până la locul cu pricina, când 
văzu ceva. Mergea cu ochii aţintiţi spre podeaua tunelului și, 
dacă obiectul nu ar fi fost alb, probabil că nu i-ar fi atras atenţia. 

Un pahar din carton subțire din care se bea cafea la colţul 
străzii și care îţi arde degetele când lichidul este fierbinte. 

Se opri. 

De ce era așezat cu gura în sus? 

Lângă el, zări o bucată de hârtie mototolită - în care oamenii 
își pun de obicei sandviciuri le pentru masa de prânz. 

Dacă un muncitor tocmai mâncase aici și plecase... 

Se lăsă pe vine cu degetele tremurându-i și se întinse după 
pahar, rugându-se ca de data asta speranţele lui să prindă viață. 
Apucă paharul de carton și-l ridică. 

Nu era gol! 

Se uită în el, privind lichidul cafeniu ca și cum ar fi dat de aur 
pur, apoi îl duse la buze și sorbi puţin din fluidul rece, amărui. 

Se bucură de senzaţie ca și cum ar fi băut un vin vechi, 
perfect. 

Dădu să bea iar, dar se opri. 

Și Jagger era la fel de însetat ca și el. 

Dar setea îl îndemna să dea pe gât tot paharul. Dacă nu mai 
găsea adăpostul în care îl lăsase pe Jagger? 

Dacă acesta plecase? 

Aproape împotriva voinţei sale, mâna i se ridică din nou, dar 
când atinse cu buzele cartonul paharului, își aminti trenul care 
venea ca un monstru spre el, gata să-l zdrobească, și pe Jagger 
care-l aruncase în firida aceea chiar înainte de a fi călcat. 

Lăsă paharul jos. 

Se îndreptă de spate și zări o mișcare la câţiva metri mai 
încolo, lângă tunelul de unde tocmai se retrăsese. Înlemni, dar 
ochii cercetară nervos în jur. Ştia că nu se înșelase - ceva sau 
cineva se afla acolo, ascuns printre conducte sau pitindu-se în 
spatele unuia dintre stâlpii ce susțineau tavanul jos al tunelului. 

Să fie oare unul dintre bărbaţii de pe peron? 

Sau unul dintre prădătorii care-și duceau zilele la nivelurile și 
mai adânci? 

Ascultă, dar nu auzi decât sunetul îndepărtat al unui tren, al 
cărui muget înfundat se transformă curând într-o șoaptă slabă. 
Rămase perfect nemișcat, ţinându-și răsuflarea și scrutând cu 
atenţie bezna. 


257 


Existau două variante: fie încerca să se furișeze prin întuneric, 
riscând să fie urmărit, fie înfrunta direct pericolul din faţa lui. In 
realitate, era cu neputinţă să aleagă, pentru că știa că nu poate 
să scape niciodată de ceea ce se afla pe urmele lui. In cel mai 
bun caz ar fi păstrat distanţa dintre ei, până când atacatorul s-ar 
fi hotărât să se arunce asupra lui. 

— Știu că ești acolo, spuse el, vocea lui răsunând cu putere 
între pereții tunelului. 

Își luă inima în dinţi și porni spre locul în care văzuse 
mișcarea. 

— Arată-te! 

O clipă nu se întâmplă nimic, dar chiar când făcu încă un pas, 
o siluetă micuță ieși de după un stâlp gros. 

— Nu te teme, spuse o voce de fată. Sunt numai eu aici. 

Persoana se ivi din întuneric și, când lumina difuză a unuia 
dintre becuri îi căzu pe faţă, Jeff o recunoscu pe fata întâlnită la 
Tillie. 

— Te căutam, spuse Jinx. Eu... 

Ezită un moment apoi continuă: 

— Știu că nu i-ai făcut nimic lui Cindy Allen. 

Cuvintele plutiră în aer. „Ce putea să cunoască Jinx despre 
asta? se întrebă Jeff. Și de unde naiba aflase numele lui Cindy?” 

O păcăleală. Da, da... cel mai probabil era o păcăleală. 

— De unde știi? întrebă el rece. 

— Pentru că am fost acolo în seara aia, răspunse Jinx. 

Apoi, în timp ce Jeff ascultă în tăcere, fata îi povesti tot ce se 
întâmplase în noaptea aceea nefastă în staţia de pe 110" 
Street. 

Istoria ei se potrivea perfect cu amintirile lui. 

După ce termină, între cei doi se așternu tăcerea, întreruptă 
într-un final de Jeff. 

— Cum m-ai găsit? întrebă el. 

— Hăitașii de la 53" Street. Ei mi-au spus încotro te-ai 
îndreptat. 

— Hăitașii? repetă Jeff. 

— Oamenii care lucrează pentru vânători. Treaba lor e să vă 
țină în tunele până când vânătorii pleacă pe urmele voastre. 

Jeff se încruntă. 

— Și treaba ta care e? 


— Sunt un fel de mesager. Uneori ridic banii pe care-i primesc 
hăitașii și alteori chiar îi împart. Câteodată împrăștii vorba că 
vânătoarea a început. 

Fata nu se mișcă deloc și nici nu dădea semne că ar vrea s-o 
ia la fugă, arătându-i clar că nu îi e frică de el și că așteaptă pur 
și simplu să vadă ce-o să facă tânărul. 

— Cine sunt vânătorii? întrebă Jeff într-un Final. 

— Oameni de afară, răspunse Jinx. În mod normal, ei vânează 
criminali. Dar tu n-ai făcut nimic. 

— Așadar, n-ai de gând să le spui că m-ai găsit? 

Jinx negă din cap. 

— O să te ajut să ieși la suprafaţă. 

e 

Heather se lipi cât putu de betonul dur, își întoarse capul și-și 
închise instinctiv ochii. Totuși, auzea trenul care trecea duduind 
la numai o jumătate de metru pe lângă ea, în timp ce curentul 
cu miros stătut îi biciuia fața. Acesta fusese primul lucru pe 
care-l observase după ce sărise de pe peron în urma lui Keith 
Converse și intrase în tunel - nu întunericul ce se întindea ca o 
mantie groasă înainte, ci izul fetid care părea că-ţi pătrunde prin 
fiecare por al pielii. Deși mergeau prin tunele doar de vreo 
jumătate de oră, se simțea acoperită din cap până-n picioare de 
mizerie și funingine. Pielea o mânca, ochii o usturau și, deși 
mirosul i se acomodase întrucâtva cu duhoarea îngrozitoare ce 
era impregnată în pereții tunelului, stomacul ei refuza acest 
lucru. Nu numai aerul o făcea să icnească, dar și teroarea ce 
pusese stăpânire pe ea imediat ce se afundase în întuneric. 

Prima dată când văzuseră metroul venind, crezuse că o să 
moară. Era o singură pereche de șine, străjuită de-o parte și de 
alta de ziduri din beton. Când lumina farurilor o orbise, 
împietrise ca o căprioară surprinsă de farurile unui automobil. 
Dacă n-ar fi fost Keith, probabil că ar fi fost strivită de roţile 
imense de fier. Dar bărbatul o trăsese de mână și îi strigase cât 
îl ţinuse plămânii: 

— Uite-acolo e o pasarelă! 

Un moment mai târziu o ridicase, o împinsese pe pasarelă și 
se aruncase peste ea. Când trenul trecu vuind, Heather tremură 
din toate încheieturile și, după ce totul se termină, rămase pe 
loc, trăgând aer în piept, aproape sufocată. 

— Te simţi bine? o întrebă Keith, săltând-o blând în picioare. 


259 


Ea încuviință din cap, nevrând să admită cât de îngrozită 
fusese, dar Keith zâmbi amar și spuse: 

— Atunci ești mai tare decât un bărbat... eu era să fac pe 
mine de frică. 

— De fapt, am crezut că o să mor, recunoscu și Heather, 
coborând ușor de pe pasarelă înapoi pe șine. 

Acum, când cel de-al patrulea tren trecu urlând pe lângă ea, 
Heather știa că n-o să moară, cel puţin nu zdrobită de un vagon 
de metrou. Nemultumită de propria lașitate, se sili să-și 
deschidă ochii, își întoarse capul și se uită direct spre trenul care 
alerga în mare viteză. Un val de amețeală o năuci, dar rezistă cu 
îndârjire, lipindu-se și mai tare de betonul dur. După ce ultimul 
vagon dispăru, sări din nou pe șine și se uită în urma lui, citind 
litera vopsită pe geamul acestuia: D. 

Înainte ca trenul să apară, apucaseră să vadă tunelul ce se 
lărgea chiar în faţa lor și să observe un număr din ce în ce mai 
mare de șine. Acum, când monstrul cel lung coti în stânga, își 
dădu seama imediat unde se aflau. 

Sub 53" Street. 

Câţiva pași mai încolo, intrară în zona specială unde trenurile 
puteau întoarce și luminile staţiei deveniră vizibile. Dar chiar 
înainte de a se apropia suficient de spațiul unde întunericul se 
transforma într-un soi de negură, Keith se opri. Fără să 
rostească niciun cuvânt, Heather îl imită și rămaseră liniștiți 
câteva momente. De undeva, răzbătea sunetul unui tren care se 
îndepărta, dar nu dură mult și în tunel se lăsă iar tăcerea. 
Totuși, Keith nici nu se mișcă și nici nu scoase vreo vorbă. Când 
Heather se întoarse spre el, acesta își ridică mâna și îi arătă 
ceva. Atunci îi văzu și ea: doi bărbaţi stăteau la capătul 
peronului, scrutând întunericul din tunel. 

Ca și cum ar fi căutat ceva. 

Sau pe cineva. 

— La fel ca în fiecare staţie în care am fost, șopti Keith, 
aplecându-se să-i poată vorbi direct în ureche. Numai că ăia 
arătau de parcă ar fi pierdut vremea pe acolo. Tipii ăștia chiar 
caută ceva. 

— Pe noi? întrebă Heather în șoaptă. 

Keith dădu din capcănu. 

— De unde să știe că suntem aici? 


260 


— Poate că cineva care ne-a văzut sărind de pe peron, la 
Circul Columbus, a venit până aici și le-a spus. Trenurile sunt 
pline de vagabonzi. 

— Poate o caută pe Jinx, sugeră Keith sau pe Jeff. 

— Știi ce, spuse Keith, cred că ar fi mai bine să mergem și să 
îi întrebăm direct, ce zici? Așteaptă-mă aici. 

Porni înainte. Heather, ignorându-i ultimele cuvinte, se luă 
după el. Când bărbatul se opri ca s-o dojenească, fata îi aruncă 
o privire care îi sugera foarte clar că orice discuţie era în zadar. 

— Dacă se ivește vreo problemă... spuse ea. 

— Dacă se ivește vreo problemă, repetă Keith, retezându-i 
vorbele, tu să-ţi ţii gura. 

Işi scoase pistolul de la brâu, i-l arătă, apoi îl ascunse în mâna 
pe care o băgă adânc în buzunarul din afară al jachetei. 

Heather apucă și ea instinctiv pistolul pe care-l luase din 
dulapul cu arme al tatălui ei și îl dosise în haina ei, o geacă de 
motociclist de-a lui Jeff, ce nu-i plăcuse niciodată. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc, spuse Keith. Prefă-te că ești 
drogată. 

Keith porni cu un mers șleampăt în felul vagabonzilor pe care- 
i văzuse pe străzi, prin parcuri sau pe la metrou în ultimele două 
zile. Heather începu să-și târșâie picioarele în spatele lui, 
ținându-și capul plecat, cu părul atârnându-i în dezordine pe 
lângă obraji. Când ajunseră lângă peron, Keith se urcă, apoi o 
trase pe Heather după el. 

— Căţeaua dracu’, mormăi el. Ar trebui... 

Heather se smuci ca să-și elibereze brațul. 

— la-ţi dracului mâinile jegoase de pe mine, porcule! 

După ce fata se îndepărtă ursuză, Keith ridică din umeri 
neajutorat spre cei doi bărbaţi, care îi rânjiră, arătându-și dinţii 
știrbi, după care îi făcură cu ochiul. 

— Rahat, omule... de ce nu scapi de ea? 

Keith își deschise larg brațele. 

— Las-o, că-i vin eu de hac. Aţi văzut-o pe Jinx? 

Zâmbetul bărbatului pieri. 

— Da’ de ce-o cauţi? 

Keith căută cu înfrigurare în minte un răspuns și-atunci își 
aminti teancul de bani pe care i-l dăduse Tillie lui Jinx ieri. 
Scutură din cap spre Heather, care stătea cu spatele la ei. 

— Am auzit că are niște bani. 


Bărbatul știrb se aplecă ameninţător. 

— Auzi, bă, boule! Dacă te iei de Jinx, te-ai ars. Vânătorii o să 
plece după tine imediat ce-o să-i căsăpească p-ăia doi de-i 
urmăresc acuși! 

Keith se încumetă să arunce întrebarea cea mare: 

— Ai vreo idee pe unde sunt? 

Cel de-al doilea bărbat înclină capul spre șine. 

— Am auzit că fuseră pă jos la trei, alţii vin dinspre est și 
restu' vin p-aci. lo, dac-aș fi în locu' tău, m-aș căra dracu' de- 
acilea. 

— Rahat, spuse Keith. 

O înhaţă pe Heather, apucând-o de mână, până când fata se 
întoarse. 

— Haide, plecăm. 

Ea se trase înapoi ca și cum ar fi vrut să scape de el. 

— Du-te la dracu’... de ce naiba nu mă lași în pace? 

— Poate c-așa am să fac, tâmpito! 

Keith îi dădu drumul și porni pe peron exact când trenul 
trăgea în staţie. 

— Cine dracu' are nevoie de tine? 

— Nu mă lăsa aici! ţipă Heather, alergând după el să-l prindă 
și sărind în vagonul în care urcase și el. 

Ușile se închiseră în urma ei și Keith îi făcu prietenește cu 
ochiul. 

— Ești bună, spuse el în timp ce trenul părăsi staţia. 

— O clipă, chiar am crezut că vrei să scapi de mine. 

— Am bănuit că o să te descurci, așa că nu te mai îngrijora. 

Se duseră până în ultimul vagon și la următoarea staţie de pe 
53" Street coborâră. 

Săriră pe șine înainte ca trenul să plece, strecurându-se prin 
întuneric precum șobolanii. 

— A spus că vânătorii au fost „pe jos la trei”... ai vreo idee ce 
înseamnă asta? 

Heather negă din cap. 

— Jeff a făcut un curs de arhitectură urbană anul trecut. Se 
pare că sub oraș sunt o mulţime de tunele, structurate pe mai 
multe niveluri în jos. Probabil că „pe jos la trei” se referă la trei 
niveluri mai jos de aici. 

Privi prin bezna adâncă. 

— Dar cum ajungem acolo? 


— Dacă există o cale, atunci o s-o găsim, spuse Keith. Să 
mergem. 

e 

Perry Randall se simţi străbătut de un fior familiar, în timp ce 
se mișca tăcut prin semiîntunericul din tunelul utilitar. Plasați 
ceva mai în spate, Frisk McGuire stătea la stânga lui, în timp ce 
Carey Atkinson supraveghea partea din dreapta. Formaţia 
aceasta nu era încă necesară, desigur, de vreme ce nu 
coborâseră foarte adânc ca să se afle în pericol real. Totuși, nu 
strica niciodată să fii precaut - jungla de sub străzi putea fi de 
departe mai periculoasă decât savana africană. Cu doi ani în 
urmă, pierduseră un membru când tribul care locuia la ultimul 
nivel al tunelelor pusese la cale o ambuscadă despre care nici 
cele mai bune iscoade ale clubului nu auziseră nimic. 

Pe de altă parte acesta era și farmecul vânătorii. Nu se limita 
doar la gustul primejdiei obișnuite - oricum nu se compara cu o 
partidă de vânătoare, ca aceea la care participase el în 
Zimbabwe și unde simțul aventurii fusese doar o iluzie. Aici, sub 
străzile celui mai civilizat oraș din lume, riscurile erau la fel de 
reale atât pentru vânători în sine cât și pentru cei hăituiţi. Perry 
își amintea prima lor vânătoare, după ce el și Line Cosgrove 
organizaseră Clubul de Vânătoare Manhattan. Când Eve îi 
spusese cu ce voia clubul să se ocupe, își dăduse seama imediat 
că femeia beneficia de sprijinul necondiţionat al soțului ei și că, 
dacă Perry nu era de acord cu propunerea lor, Line se va 
mulțumi să găsească un alt membru care să vrea. Line nu avea 
nimic de pierdut - problemele de inimă îl doborâseră definitiv pe 
o plajă din Jamaica la doar câteva luni după ce i se 
diagnosticase boala. 

— Bărbatul care a violat-o și a omorât-o pe fiica mea a fost 
eliberat din închisoare astăzi, îi comunicase Eve, cu ochii 
clocotind de ură și vocea rece ca gheaţa. Fiica mea e moartă, iar 
el e un om liber. 

Până în acel moment, Perry Randall nici nu fusese conștient 
de faptul că Eve Harris avusese vreodată un copil, ca să nu mai 
vorbim că acesta fusese și ucis. Dar Eve îi anticipă întrebarea 
înainte ca el s-o pronunţe cu voce tare. 

— Fiica mea n-a contat, spuse ea. Am fost considerată doar o 
altă mamă celibatară, iar ea a fost doar o altă fată de culoare 


263 


fără tată. Dacă fata mea ar fi fost albă, nenorocitul ar fi fost 
executat. 

Ochii ei priviră pe rând fiecare din chipurile care o înconjurau, 
provocându-i să o contrazică. Niciunul nu se simţea în apele lui, 
dar nimeni nu îndrăzni să deschidă gura. 

— Dar ea a fost fiica mea, continuă Eve. lar el e acum pe 
străzi, văzându-și bine mersi de viaţa lui. Știţi la fel de bine ca și 
mine că își caută deja următoarea victimă. 

Perry Randall nu comentă, dar atunci Line Cosgrove luă el 
cuvântul: 

— Nu este vorba doar de copilul soţiei mele, spuse el. Ci și de 
tendinţa vremurilor pe care le trăim. Nimeni nu mai este 
răspunzător pentru faptele sale. Totul se întâmplă din vina 
altcuiva. 

Îi dădu o fotografie lui Randall în care se vedea chipul unui 
bărbat de vreo douăzeci și cinci de ani, cu ochi mici și apropiaţi, 
o bărbie subţire și un smoc de păr blond ce-i cădea peste 
fruntea bombată. Numele tânărului era Leon Nelson. 

— Am citit transcrierea procesului lui, continuă el. Nu l-au 
judecat pe el, ci pe fiica lui Eve. La sfârșit, i-au dat cincisprezece 
ani. 

Line Cosgrove își arcui sprâncenele groase și vocea lui căpătă 
un ton plin de sarcasm. 

— A fost o crimă la urma urmei... trebuiau să facă ceva, nu? 
Dar închisorile sunt supraaglomerate și, din câte se pare, a fost 
cuminte. Așa că acum a ieșit pentru bună purtare și, după cum 
spune și Eve, negreșit își caută următoarea victimă. 

Perry Randall se uită din nou spre Eve, întrebând-o din ochi ce 
dorește. 

— Vreau dreptate, spuse Eve. Dar nu numai pentru fiica mea. 
Vreau dreptate pentru fiecare victimă neputincioasă din acest 
oraș. 

Atunci le expusese propunerea ei, pe același ton indiferent și 
rece cu care discuta orice propunere pe care o ridica în faţa 
Consiliului Primăriei, în care fusese aleasă la trei ani de la prima 
lor întâlnire. 

— Eu mă gândesc ca la un club în club, le explicase ea. Un 
club de oameni drepţi care pun deasupra intereselor personale 
binele orașului și al cetăţenilor lui. 


264 


Ceea ce propunea ea nu era un grup de linșaj. Mai degrabă, 
un sistem organizat în care cele mai periculoase elemente ale 
orașului vor fi identificate și eliminate. 

— Fiecare dintre ei va beneficia de șanse egale, continuase 
Eve. Vom stabili o limită de timp și de spaţiu, dacă hotărâți că e 
necesar. lar dacă vreunul va fi în stare să-și găsească drumul 
spre suprafaţă prin labirintul de sub oraș, atunci vom considera 
că și-a câștigat pe bună dreptate libertatea. Dar trebuie să și-o 
câștige... am eliberat prea mulţi oameni de prea multe ori. A 
venit vremea ca oamenii să lupte din nou pentru viața lor. 

Perry Randall înțelesese de mult că înmulţirea actelor 
criminale trebuie oprită și că sistemul oferit de stat pentru 
pedepsirea și îndreptarea lor se dovedise adesea inutil și 
periculos. 

Acesta fusese de fapt și scopul original al înfiinţării Clubului 
100: să permită elitei societăţii să facă tot ce este necesar, 
departe de ochiul public, pentru ca dreptatea să primeze din 
nou. 

Așa se născuse și Clubul de Vânătoare Manhattan. 

El și Line Cosgrove îi selecționaseră amândoi pe primii 
membri și încă își mai amintea noaptea când el, Line, Frisk 
McGuire și Carey Atkinson porniseră în căutarea bărbatului care 
o omorâse pe fiica lui Eve Harris. Eve însăși îi organizase pe 
oamenii din tunele - cei care mai târziu aveau să devină hăitașii 
jocurilor de vânătoare - dându-le bani drept răsplată pentru 
munca lor. 

Oamenii lui Carey Atkinson descoperiseră unde locuia 
criminalul și o parte din acoliţii lui Eve îl escortaseră până în 
tunele, explicându-i ce urma să se întâmple și de ce, oferindu-i 
și câteva provizii. 

Apoi îi dăduseră drumul în adâncuri să se descurce. 

Ceea ce Perry nu se așteptase să experimenteze a fost 
entuziasmul care i-a cuprins pe toţi în clipa în care au trecut de 
ușa tăiată în zidul subsolului Clubului 100 - acum sediul Clubului 
de Vânătoare Manhattan - și au început să exploreze tunelele. 
Prima vânătoare a durat aproape o săptămână, pentru că el și 
echipa lui au fost nevoiţi să traseze hărțile tunelelor, învățând 
unde se află pasajele ascunse și care dintre ele duceau într-o 
înfundătură. În cele din urmă își prinseseră prada într-o 
ambuscadă la nivelul patru chiar sub un puț care dădea spre 


265 


Hudson. Perry însuși îl împușcase pe Nelson, plasându-i punctul 
roșu al laserului de la lunetă exact în mijlocul frunţii, în timp ce 
acesta se sprijinea de peretele puțului. Fiorii care îl străbătuseră 
când apăsase pe trăgaci și satisfacția trăită la vederea corpului 
lui Nelson, căzut grămadă în noroiul ce acoperea fundul 
canalului, nu se comparau nici măcar cu senzațiile pe care i le 
oferea gimnastica sexuală a lui Carolyn. 

Pasiunea pentru vânătoare nu i se mai potolise de atunci, așa 
că acum, la începutul unei noi aventuri, se simţea mai plin de 
viaţă ca oricând. Așteptase acest moment de luni de zile. Din 
clipa în care Jeff Converse fusese arestat, Perry știa că, mai 
devreme sau mai târziu, tânărul care credea că într-o bună zi se 
va căsători cu fiica lui va face parte dintr-o partidă de 
vânătoare. 

După ce îl condamnaseră - cea mai slabă pedeapsă pe care i- 
o putea da judecătorul, - știa că venise vremea. Când Eve Harris 
îl sunase să aranjeze întrunirea comitetului special pe care ea ÎI 
conducea, era pregătit. Desigur, Eve urma să-și primească și ea 
partea ei de bruftuluială: era de neiertat că lui Jeff Converse i se 
permisese să pună mâna pe un telefon mobil. Dar în privința 
asta o să ia măsuri după ce vânătoarea se va termina. 

După ce Jeff Converse va ajunge acolo unde îi este locul, 
adică printre celelalte trofee ce stăteau aliniate de-a lungul 
zidurilor Clubului de Vânătoare. 

Cu simțurile ascuţite de adrenalina ce-i pulsa prin corp, 
degetele apucaseră cu putere cureaua de piele de care era 
prinsă la spate pușca. Arma făcea parte din categoria Steyr 
SSG-PI și era înzestrată suplimentar cu o lunetă pentru zi-noapte 
și un dispozitiv cu raze infraroșii. 

Când ajunse în locul în care ușa închisă de la tunelul utilitar 
dădea în tunelul ce ducea la 53“ Street, băgă mâna în buzunar 
și scoase una din numeroasele chei care le fuseseră oferite 
tuturor participanţilor la vânătoare. Randall forţă nervos cheia 
de mai multe ori când aceasta se înţepeni, dar reuși în cele din 
urmă s-o răsucească și ușa se deschise. 

Se uită în stânga, dar nu văzu nimic în afara strălucirii 
îndepărtate a staţiei de metrou. 

In dreapta, undeva mai departe, un cuplu de vagabonzi - un 
bărbat și o femeie, judecând după înfățișarea lor - se furișau 
prin întuneric. 


266 


După ce tot restul echipei lui Randall se folosi de ușa secretă, 
cele două siluete dispărură. 

e 

Heather Randall își înfipse cu putere mâna în brațul lui Keith 
Converse. Când acesta se întoarse spre ea, de-abia zări degetul 
ei lipit de buze în semn de avertizare. Fata se aplecă înainte și îi 
șopti la ureche. 

— Am auzit ceva... o ușă care se închide. 

Keith se încruntă. Trecuseră pe lângă o ușă numai cu câteva 
minute înainte. Îi încercase clanţa, nerăbdător să scape din 
tunel, dar aceasta era închisă. 

Nu-și aminti să mai fi văzut o alta. 

În schimb descoperise un puț îngust ce ducea în jos și care 
avea trepte de fier încastrate în perete. Încă nu se hotărâse 
dacă să coboare pe acolo sau nu. Acum, după șoapta de 
avertizare a lui Heather, nu mai avu nicio ezitare și se avântă în 
întunericul de dedesubt. 

O secundă mai târziu, Heather îl urmă. 

După numai un minut, Perry Randall și tovarășii săi de 
vânătoare ajunseră la gura puţului. 

După ce discutară câteva clipe, stabilind ultimele detalii, 
începură cu toţii să coboare, sprijinindu-se pe inelele de fier ale 
scării. 


e CAPITOLUL 33 


Jagger se uita în jos spre Jeff. Tinea ochii închiși, dar Jagger nu 
era sigur dacă doarme sau doar se preface. Oricum nu conta, 
pentru că el se mulțumea să-l privească și atât. 

li plăcea să-l vadă pe Jeff dormind. Îi plăcea felul în care 
buzele lui se arcuiau puţin la colţuri, ca și cum ar fi zâmbit. Îi 
plăcea maxilarul lui cu linii fine și rotunde, ca ale unei vedete de 
cinema. 

Işi mută privirea de pe chipul lui Jeff spre corpul acestuia. Fără 
să știe din ce pricină - Jagger nu-și mai amintea - Jeff nu mai 
avea haine pe el și, chiar dacă nu tremura, Jagger putea să jure 
că prietenului său îi este frig. 

Până și el tremura din toate încheieturile. 

Poate că, dacă se așeza lângă el și se lipea de trupul lui... 

Brusc, Jagger se trezi și el fără haine și foarte aproape de 
corpul lui Jeff... foarte aproape. Pielea lui era moale și fină, și 
Jagger îi mângâie tandru coapsa cu degetele. Jeff se strânse 
lângă el și Jagger simţi cum i se întărește bărbăţia. 

lar mâna lui, care cu numai o secundă în urmă se afla pe 
coapsa lui Jeff, se găsea acum... 

Jagger tresări brusc și se trezi din somn. Avea mâna între 
picioare și... 

Și-o trase într-o parte și se uită repede în jur, îngrozit că Jeff l- 
ar fi putut vedea, și pricepu că visase. 

Era în continuare singur în adăpostul în care Jeff îl lăsase și se 
relaxă. 

„A fost doar un vis, își spuse el. Nu înseamnă nimic. Nimic, 
nimic!” 

Apoi, când realitatea deveni tot mai clară, începu să se 
întrebe unde era Jeff. 

Și de cât timp aţipise. 

Nu intenţionase să adoarmă - nici nu credea că o să poată, la 
cât de tare îl ustura fața. Acum însă tot corpul îl durea și mușchii 
îi înțepeniseră din cauza curentului din tunel. Se rostogoli cu un 
geamăt și o arsură ucigătoare îi sfâșie obrazul drept. Fără să se 
gândească deloc ce face, își puse degetele murdare de noroi pe 


268 


față și sări ca ars din cauza durerii. Își duse degetele la gură și 
simţi gustul sălciu și sărat al sângelui. 

Mult mai blând se apucă să-și exploreze și restul rănilor. 
Bășicile de pe pielea capului erau și mai rele - ultima oară când 
le atinsese, de-abia dacă le simţise. Acum păreau să fi înflorit 
peste tot și, deși știa că n-ar trebui să pună mâna pe ele, 
degetele lui nu conteniră să le pipăie și să le apese, până când 
acestea, într-un final, plesniră. Avea bășici și pe faţă, dar nu 
numai pe obrazul drept, acolo unde se spărseseră pentru că 
dormise cu faţa lipită de beton. Erau și pe bărbie și pe nas, iar 
ochiul drept îl înjunghia atât de tare, încât de-abia putea să-l 
mai deschidă. Probabil că avea fața întoarsă spre dreapta când 
nenorocitul ăla turnase apă clocotită peste el, pentru că obrazul 
stâng părea mai zdravăn, cel puţin la atingere. Dar restul rănilor 
îl dureau atât de rău, încât avea senzaţia că o să-i ia capul foc 
și... 

Și pe unde dracu' umbla Jeff? 

„M-a părăsit, gândi Jagger. Nenorocitul m-a părăsit.” 

| se păru că trecuseră ore întregi de când plecase Jeff. La 
început, nu se îngrijorase - avea încredere în Jeff - avea mai 
multă încredere în el decât în Jimmy... 

Mă rog, înainte ca lucrurile alea rele să se petreacă. 

Totuși, nu se mai încrezuse în nimeni așa cum se încrezuse în 
Jeff și, când acesta i-a spus că n-o să întârzie mult, nu s-a îndoit 
nicio clipă. Acum însă, pentru că nu știa cât timp dormise și 
pentru că durerea îl scotea din minţi, începuse să-și facă 
probleme. Jeff trebuia să găsească niște apă, atâta tot. De cât 
timp avea nevoie? Conductele alea erau sparte pretutindeni. 

Dar dacă păţise ceva? 

Se gândi atunci la toți oamenii pe care îi întâlniseră în tunele, 
la toți bărbaţii care îi ameninţaseră cu cuţitele și care păreau că 
nici nu vor clipi dacă vor fi nevoiţi să înfigă lamele ascuţite în 
piepturile lor. 

Dar dacă Jeff dăduse nas în nas cu tipii ăștia, iar el nu fusese 
acolo să-l protejeze? 

La dracu'! Cum de putuse să fie atât de idiot, încât să-l lase 
pe Jeff să plece de unul singur? 

Jeff era deștept - mult mai deștept decât el - dar nu și foarte 
solid, încât fără protecţia lui orice era posibil. Putea să moară 
cât ai zice pește! 


269 


Jagger se chinui să se așeze în fund și se sprijini cu spatele de 
zidul firidei. Avea gâtul pârjolit și stomacul îi ghiorăia de foame. 

Și crenvurștii rămăseseră la Jeff. 

Ticălosul! Plecase cu mâncarea și dispăruse, lăsându-l să 
moară de foame. 

Furia lui Jagger începu să clocotească odată cu intensificarea 
usturimii rănilor de pe cap. Aici ajungeai când aveai încredere în 
oameni - o luai peste bot. Așa făcuse și mama lui, care plecase 
într-o zi, abandonându-l în magherniţa în care locuiau fără 
mâncare și fără ca cineva să aibă grijă de el. Incepuse să urle 
atunci și, după ce fusese auzit într-un final, îl aruncaseră într-un 
cămin pentru orfani. 

Lui Jagger îi venea să urle și acum, dar învățase cu mult timp 
în urmă că, dacă faci gălăgie, nu rezolvi nimic. Dimpotrivă, 
dădeai de belea. Tot ce trebuia să faci era să pretinzi că nu îţi 
pasă. Să pretinzi că nimic nu era în neregulă. Apoi, când ţi se 
oferea șansa, te răzbunai. 

Furia din el crescu și mai tare și Jagger strânse cu putere 
singura armă pe care o avea, cramponul de fier. incepu să îi 
frece vârful de suprafaţa de beton, ascuţindu-l. În timp ce se 
lupta cu metalul, începu să-și imagineze lucrurile pe care i le va 
face lui Jeff, dacă avea să-l mai găsească vreodată. Și nu numai 
cu cramponul. 

Dar și cu mâinile. 

Își închipui cum îl va strânge de gât. Ochii lui Jeff - frumoși, 
căprui și blânzi - se vor uita la el, implorându-l să se oprească, 
rugându-l să-i dea drumul. Dar asta nu se va întâmpla - va 
strânge tot mai tare și va privi cum faţa lui Jeff se face roșie, 
cum ochii îi ies din orbite și cum brațele lui se vor zbate 
neajutorate pentru a se elibera. Dar nu se va lăsa păcălit, pentru 
că Jagger știa cât era de puternic. g 

Și nu se va lăsa înduplecat, oricât de tare l-ar fi implorat. Il va 
înlănţui în continuare, până când nu se va mai zvârcoli. Și după 
aceea, când va fi convins că Jeff nu va mai fugi de lângă el, îl va 
ține în brațe, îl va legăna, așa cum mama lui îl legăna când era 
mic, înainte să-l părăsească. 

Și atunci vor fi împreună, doar ei doi, el și Jeff. 

Un sunet, atât de slab încât la început nu-l sesiză, străbătu 
întunericul și Jagger îngheţă, ţinând cramponul suspendat în aer. 
Mușchii i se încordară odată cu auzul. 


270 


Zgomotul se auzi din nou. 

Pași, undeva în depărtare. 

Pași care se apropiau... 

e 

Jeff era din ce în ce mai neliniștit. Când Jinx apăruse pentru 
prima dată din întuneric, se născuse în el o ușoară speranță, la 
gândul că ea putea să știe o cale de ieșire din tunele. Acum însă 
începea să aibă dubii. Se aflau la jumătatea drumului spre locul 
în care era Jagger, când Jeff se opri brusc și se întoarse cu faţa 
spre ea. 

— De ce o fac? întrebă el. 

Jinx îl privi întrebătoare. 

— Cine ce să facă? 

— Hăitașii. Nu așa le spui tu? Bărbaţii care păzesc la metrou. 

— Cum adică de ce? se răţoi ea. 

Apoi, fără să aștepte răspunsul lui, adăugă: 

— Pentru bani. 

— Hăitași, repetă Jeff, mai mult pentru sine. Zici că mână 
niște vite rătăcite sau ceva de genul ăsta. 

— Nu vite, îl corectă Jinx. Ce nu pricepi? E vorba de un joc. 

— Asta-i tot? întrebă el, cu glasul străbătut de revoltă. Un joc? 

Fata se uită la el furioasă. 

— Ești cumva greu de cap? Nu pricepi că tu și celălalt tip 
sunteţi la mijloc? Și nu sunteți vite, pentru vânători, ci doar un 
vânat. Cum ar fi iepurii, căprioarele sau ce mai vânează 
oamenii. 

Jeff se simţi descurajat. 

— Și cei care trăiesc aici îi ajută cu adevărat? 

— De ce n-ar face-o? întrebă Jinx, ridicând din umeri. Oamenii 
mor aici tot timpul și nimănui nu-i pasă. De multe ori nimeni nu 
știe ale cui sunt cadavrele. Așadar, dacă cineva ne plătește doar 
ca să împiedicăm pe cineva să iasă afară, ce mare scofală e? 

Jeff îi aruncă o privire posomorâtă. Fata nu părea să aibă mai 
mult de paisprezece, cincisprezece ani, dar ceva din tonul ei 
neînduplecat îi spunea că viețuiește de ceva vreme pe străzi. 

— Păi, atunci, de ce n-aș crede că și tu nu ești decât un alt 
hăitaș? 

Jinx se uită la el, de parcă ar fi privit un handicapat. 


271 


— Pentru că folosesc numai bărbaţi pentru treaba asta. 
Bărbaţi solizi. Cum îţi închipui că aș putea eu să te opresc să faci 
ceva? Isuse! 

Atunci, din senin, fata întrebă: 

— Cum arată tatăl tău? 

— Tata? repetă Jeff. Ce legătură are tata cu... 

Apoi îl izbi brusc. Se întâmplaseră atât de multe de când Tillie 
îi alungase din adăpostul ei, încât aproape că uitase vocea slabă 
care-l strigase pe nume. 

— Mi s-a părut că-l aud, șopti el. Dar... 

Se întrerupse, cercetând-o cu atenţie pe Jinx. Ce putea ea să 
știe despre tatăl lui? 

— Am întâlnit un tip la staţia de metrou, spuse fata, privindu-l 
aproape sfidător. Staţia de la Circul Columbus. Mi-a arătat o 
poză cu tine. 

— Cum arăta? întrebă Jeff, simţindu-și pulsul bătând mai iute, 
la gândul că ar fi putut să fie vorba de tatăl lui. 

Dar de ce să-l caute? lar dacă cineva îl văzuse alergând spre 
metrou în noaptea accidentului, atunci mai degrabă vreun 
poliţist era cel care putea pune întrebări. 

— Păi, era puţin mai scund decât tine, spuse Jinx. Tipul de 
bărbat chipeș, cu ochi albaștri și păr blond. 

Își lăsă capul puţin într-o parte, studiindu-i faţa în lumina 
difuză. 

— Aducea puţin cu tine, zic io, numai că tu ai altă culoare la 
ochi și la păr. 

— Și poza? întrebă Jeff, străduindu-se să-și controleze 
sentimentele. 

— Tu erai în poză. Dar păreai mai tânăr - poate când erai la 
liceu. 

Jeff simţi că îi sare inima din piept când auzi descrierea 
fotografiei pe care tatăl lui o purta întotdeauna în portofel. 

— Și ce a spus? insistă el, fără să-și mai ascundă nerăbdarea. 

— Voia să știe dacă te-am văzut, răspunse Jinx. Tocmai îi 
povesteam despre vânătorii care sunt pe urmele tale când... 

Veni rândul lui Jinx să șovăie, dar apoi trase adânc aer în piept 
și termină fraza. 

— Ei bine, au aparut polițiștii de tranzit și a trebuit s-o șterg. 
Nu prea mă au la suflet. 


Jeff de-abia dacă o auzi. Dacă tatăl lui îl căuta, atunci cine 
altcineva îl mai ajuta? Gândurile i se învălmășiră în încercarea 
de a dezlega misterul. De unde știa tatăl lui unde se afla? Să fi 
fost datorită telefonului mobil? Poate pentru că Heather primise 
mesajul sau mama lui îl auzise înainte ca bateria să se 
descarce... 

Dar dacă tatăl lui aflase că e încă în viaţă, atunci oare și 
polițiștii prinseseră de veste? 

— Și polițiștii? întrebă el. Au fost și ei la metrou să întrebe de 
mine? 

Jinx își dădu ochii peste cap. 

— Ei vin la metrou numai dacă au treabă undeva și nu intră în 
tunele. Niște găini fricoase, după părerea mea. 

Jinx încremeni brusc și, când Jeff începu să vorbească din nou, 
ea îl apucă de mână și-și duse degetul la buze. 

De undeva din stânga, Jeff auzi un sunet. 

Pași. 

Pași care păreau că se apropie. 

Privi în jur. La câţiva metri mai încolo se găsea un pasaj îngust 
prin care se strecurase după ce plecase de lângă Jagger. Nu-i 
rămânea altă soluţie decât s-o ia și pe fată cu el. lar dacă 
aceasta minţea și lucra pentru vânători, el i-ar fi condus direct 
spre bărbatul care îi salvase viaţa. Dar dacă nu intra acolo și 
pornea în altă direcţie și nu mai găsea drumul înapoi... 

Atunci ar fi însemnat să-l abandoneze pe Jagger definitiv. 

Hotărându-se, îi făcu un semn lui Jinx să-l urmeze și porni spre 
pasaj, mișcându-se încet pentru a nu scoate niciun fel de 
zgomot. Ajunseră lângă deschizătură și se strecurară pe rând 
înăuntru. Tânărul se deplasă cât putu de repede, dar pasajul 
părea nesfârșit, iar acum i se părea că aude din nou pași, de 
data asta, mișcându-se și mai iute. 

Apropiindu-se. 

Ajunse în sfârșit la capătul pasajului, coti spre stânga și o 
trase pe Jinx după el. Amândoi se lipiră instinctiv cu spatele de 
zid, chinuindu-se să-și controleze respiraţia în timp ce ascultau. 

Din depărtare răsună din nou zgomotul pașilor. 

Apoi o pauză. 

Pe peretele opus apăru un punct roșu strălucitor. 

Se mișcă de-a lungul zidului, înainte și înapoi, coborând 
încetișor până pe podea. 


273 


„Laser, se gândi Jeff. Folosesc lunete cu laser și mă caută pe 
mine.” 

Punctul roșiatic dispăru brusc, apoi pașii se îndepărtară. 

Când Jeff era chiar pe punctul de a se adânci și mai tare în 
tunel, Jinx îl apucă de mână, oprindu-l. 

— Ascultă, șopti ea. i 

Încă o dată auzul lui Jinx se dovedi mai bun decât al lui. În 
dreapta lor, din direcție opusă, răzbătea sunetul unor picături de 
apă. 

După vreo cincizeci de metri descoperiră locul în care tavanul 
era crăpat și de unde curgea câte o picătură la câteva secunde. 
Copleșit de sete, Jeff întinse mâna spre spărtură, șterse o 
picătură și-și băgă degetul umed în gură. 

Apa era curată și proaspătă, și brusc simţi o nevoie aproape 
de nestăvilit să-și lipească buzele de tavan și să sugă toată 
umezeala de acolo. 

Se abţinu însă și așeză paharul de carton dedesubt, apoi 
așteptă calm ca acesta să se umple. 

Bău numai cât să-și mai aline puţin uscăciunea teribilă din 
gât. Apoi umplu paharul încă o dată. 

— N-ai de gând s-o bei? întrebă Jinx când Jeff porni înapoi prin 
pasaj, ducând cu grijă paharul de parcă ar fi avut în mână o 
cutie plină cu aur și diamante. 

— Jagger are mai multă nevoie decât mine, spuse el. După ce 
o să-l bea pe tot, mă întorc să mai iau. 

a 

„N-aveau să-l găsească pe Jeff.” 

Heather nu era sigură când îi intrase gândul ăsta în cap, dar 
cu cât ea și Keith se aventurau tot mai adânc în tunele, cu atât 
devenea mai pesimistă. 

Habar n-avea unde se găseau. Deși făcuse tot posibilul să 
rețină fiecare cotitură, fiecare pasaj prin care se târâseră, 
fiecare scară pe care urcaseră sau coborâseră, își pierduse de 
mult simţul direcției. Semiîntunericul o dezorienta și mai tare. La 
început, cele câteva raze de soare care pătrundeau prin gurile 
de canal risipite ici și colo fuseseră suficiente pentru a nu se 
simţi complet pierdută. Dar de când coborâseră prin puţul de 
lângă locul unde auziseră ușa închizându-se - un sunet perfect 
normal la suprafaţă, dar total neobișnuit pentru lumea ciudată a 


274 


tunelelor - se luptase din răsputeri să nu se lase copleșită de 
valul de teamă ce risca să se transforme într-un atac de panică. 

„Vino-ţi în fire, își spuse ea. O să ne descurcăm. O să-l găsim 
pe Jeff și vom ieși la suprafaţă.” Dar când Keith, care mergea cu 
un pas înaintea ei, se opri și-și întinse mâna pentru a o 
împiedica să înainteze, toate temerile ei răbufniră. Și poate că 
ar fi urlat din toţi rărunchii, dacă Keith nu i-ar fi acoperit gura cu 
palma. Cu stomacul făcut ghem, se căzni să deslușească totuși 
ce anume îl făcuse să tresară și, o clipă mai târziu, după ce 
bătăile inimii i se mai potoliră, auzi și ea. 

Pași. 

Ușori, neregulaţi, ca și cum persoana respectivă s-ar fi temut 
de ceva. 

Sau ar fi urmărit pe cineva? 

Heather încercă să alunge gândul apărut din senin. 

Se apropiau de o răscruce unde pasajul pe care mergeau ei se 
intersecta cu un altul. Zona slab luminată de deasupra era goală 
și nu prea își dădea seama din ce direcţie a tunelului veneau 
pașii, dar avea certitudinea că erau din ce în ce mai aproape de 
ei. În orice clipă cineva putea apărea de după un colţ și atunci... 

Keith o strânse și mai tare și, când Heather se întoarse spre 
el, văzu cum o privește fix, iar buzele lui murmurară cinci 
cuvinte. 

Cinci cuvinte pe care nu le pricepu de la început și care nu 
reușiră decât să-i sporească la maximum angoasa. 

— Unde-i sticla? bălmăji el. N-ai pierdut-o, așa-i? 

Atunci cuvintele lui căpătară brusc înțeles: „Prefă-te că ești 
beată!” 

— Am aruncat-o, îngăimă la rândul ei. Că dacă era goală... 

— Căţțea tâmpită, rosti Keith puţin mai tare și îndreptându-se 
cu pași împleticiţi spre tunelul din faţa lor. 

— Nu-ţi spusei eu, fă, să n-o bei pă toată? 

Heather se târî și ea în urma lui, cu chipul acoperit de șuvițele 
lungi de păr. 

Chiar atunci, din întuneric, apăru o siluetă care se întoarse cu 
fața spre ei. Heather știa că nu e unul din oamenii care trăiau în 
tunele pentru că nimic din atitudinea lui nu sugera că era vreun 
beţivan sau vreun drogat și nici nu avea înfățișarea celor care 
fuseseră exilați în adâncuri. 


275 


Bărbatul din faţa lor îi domina cu o siguranţă de sine și o 
autoritate aparte, subliniată și de arma pe care o purta în braţe. 
Suprafaţa ei metalică strălucea în lumina difuză a becurilor și, 
din câte bănuia Heather, era vorba de o armă automată. 
Deasupra ţevii fusese montată o lunetă telescopică și ușurința 
cu care omul își ducea arma arăta clar că nu întâmpină greutăţi 
în folosirea ei. In spate căra un rucsac mic și era îmbrăcat în 
negru din cap până-n picioare, ca un erou dintr-un film de 
aventuri. Avea chipul vopsit cu atâta machiaj întunecat, încât nu 
i se mai zărea nicio trăsătură. Păru puţin surprins la vederea lor. 

— Hei! strigă Keith, afișând un zâmbet larg, prostesc. Ai ceva 
de băut? 

Bărbatul îl ignoră. 

— Ce căutaţi aici? întrebă el, cu vocea la fel de impunătoare 
ca și înfățișarea lui. A început vânătoarea, iar voi n-ar trebui să 
vă plimbaţi pe aici. 

Keith ridică mâinile, prefăcându-se îngrozit. 

— Păi, să ne scuzaţi, vă rog. Da’ nouă nu ne-a zise nimenea 
de nicio... 

Se mișcă încetișor, aplecându-se înainte ca și cum nu l-ar fi 
văzut bine pe celălalt. 

— Și ce ziceai mătăluță c-a-nceput? 

Expresia bărbatului deveni și mai aspră. 

— Nu contează. Căraţi-vă de aici! 

Le făcu un semn cu vârful armei spre capătul îndepărtat al 
pasajului în care se aflau. 

— La vreo trei sute de metri mai încolo o să daţi de un canal 
care o să vă ducă direct în tunelul de sub metrou. Găsiţi o staţie 
și ieșiţi. 

Buzele lui se schimonosiră într-un zâmbet neplăcut. 

— Și încercaţi să nu vă lovească trenul - nu de alta, dar se 
strică șinele. 

— Cum zici matale, spuse Keith împăciuitor. Noi nu vrem să 
facem necazuri... 

O apucă pe Heather de mână și o trase după el, iar fata se 
strădui cât putu să se clatine pe picioare. 

— Căutam și noi ceva de băut, mai murmură Keith, când se 
apropie de bărbatul ce rămăsese neclintit. 

Apoi, exact când ajunse în dreptul lui, Keith păru că se 
împiedică, călcând peste el. Bărbatul, speriat, se trase instinctiv 


276 


într-o parte, ridicându-și arma ca pentru a-l goni pe Keith. Într-o 
clipă, Keith îl lovi pe bărbat cu vârful de la pantof exact în 
punctul sensibil dintre picioare. 

Copleșit de un spasm atât de paralizant, încât doar un geamăt 
înăbușit îi ieși din gât, bărbatul căzu pe podea, strângând din 
reflex degetele în jurul armei. Chiar înainte ca acesta să atingă 
pământul, Keith își scosese pistolul de la brâu și-i arse una peste 
tâmplă. Tremurând, bărbatul rămase lat jos. Corpul i se mai 
convulsionă o secundă, apoi înţepeni și un firicel de sânge 
începu să-i curgă din rana adâncă de la cap. 

Heather privi oripilată trupul doborât. 

— E... e... mort? 

— Mă-ndoiesc, murmură Keith, deja în genunchi și scotocind 
prin buzunarele bărbatului. Dar o să doarmă dus o bună bucată 
de vreme - nu-ţi închipui că e ca în filme unde răufăcătorii se 
trezesc după două minute și se apucă din nou să-i urmărească 
pe oameni. 

Scoase portofelul bărbatului și-l băgă în propriul buzunar, apoi 
desfăcu rucsacul și i-l dădu lui Heather. La sfârșit, îi luă cureaua 
de nailon pe care o folosi ca să-i lege mâinile de glezne. 

— Asta așa, în caz că se trezește, spuse el. 

Ridică arma și se uită atent spre ambele coridoare. Prin 
întuneric nu se zărea nimic. Făcu un semn spre direcția în care 
se îndrepta bărbatul. 

— Dacă n-ai o idee mai bună, atunci cred că ar trebui să 
mergem încotro se ducea și el. 

Heather privi în jos spre individul care zăcea leșinat în măzga 
de pe podea. 

— Dar dacă-l găsește cineva? 

— Atunci vor ști că n-o să fie atât de ușor pe cât și-au 
imaginat. 

După ce porniră prin pasaj, Heather atinse cataramele 
rucsacului. 

— N-ar trebui să vedem ce e înăuntru? 

— Ba da, o asigură Keith. Dar dacă vreunul din nenorociţii ăia 
de colegi ai lui apare pe neașteptate, nu am de gând să fiu pe 
aici ca să-i explic ce am făcut. 

Răsucindu-se pe călcâie, se adânci și mai mult în tunel, urmat 
îndeaproape de Heather. 


277 


Primul șobolan mirosise sângele la doar câteva secunde după 
ce pistolul lui Keith sfâșiase scalpul bărbatului și după ce el și 
fata dispărură în întuneric, șase creaturi păroase se furișară cu 
precauţie spre trupul inconștient. 

Se apropiară cu multă grijă, știind că tipul ăsta de animal 
poate fi foarte periculos, dar când văzură că nu se mișcă, 
deveniră mai îndrăzneţi. 

Doi dintre ei chiar începură să adulmece sângele, înmuindu-și 
limbile în fluidul cald și sărat. 

Alţi trei li se alăturară. 

Curând mai apărură patru, iar un altul sări dintr-o gaură unde 
se ascunsese chiar din clipa în care sosise primul bărbat. 

Începură mai întâi să-i ronţăie degetele și, când văzură că tot 
nu se mișcă, trecură mai sus la brațe, apoi la față și în cele din 
urmă la picioare și la piept. Apoi, când pielea și carnea fuseseră 
complet sfâșiate, iar organele interne expuse pe de-a-ntregul, 
gândacii și furnicile începură să viermuiască prin întuneric, 
alăturându-se festinului. 

Până în momentul în care bărbatul în haine negre muri, 
aproape un sfert din masa corpului său fusese consumată de 
creaturile vorace ale întunericului. 

În ultimele clipe ale torturii sale fusese treaz. 

Treaz, dar fără să poată urla. 

Corzile vocale îi fuseseră deja mâncate. 


e CAPITOLUL 34 


— Omul ăla o să moară, nu-i așa? 

Heather și Keith înaintaseră cu pas susținut de când îl 
părăsiseră pe bărbatul ce zăcea în noroi. Niciunul nu vorbise 
după aceea, mulțumindu-se să memoreze drumul și să-și 
numere pașii. Keith se oprise la un moment dat chiar în dreptul 
unui cerc de lumină lăptoasă, răspândită de becurile prinse în 
tavanul jos al tunelului utilitar. Corpul îi tremura de încordare și 
îi făcu un semn lui Heather să păstreze tăcerea. Işi ciuliră 
amândoi urechile, în încercarea de a surprinde orice zgomot 
care ar putea trăda prezenţa altei ființe umane. 

Nu auziră decât chiţăiturile șobolanilor ce se târau prin toate 
ungherele. 

Liniștiţi că măcar temporar erau singuri, bărbatul se trase mai 
aproape de lumină și, după ce Heather se trânti pe o conductă 
largă ca să se odihnească, Keith scotoci prin rucsacul capturat. 
De-abia când Heather îi puse întrebarea, își ridică privirea. 

— Tot ce se poate, spuse el. Oricum ne-ar fi omorât. Imediat 
ce am fi trecut de el, ne-ar fi împușcat pe la spate. 

Deși auzise foarte clar, mintea lui Heather respinse vorbele 
rostite de el. De ce i-ar fi omorât bărbatul ăla? Nu-i cunoștea, 
habar n-avea cine erau. 

— De-aia ne-a trimis înapoi pe drumul pe care am venit, îi 
explică Keith, simțind parcă îndoielile fetei. Voia să ne apropiem 
de el suficient de tare pentru a fi sigur că ne nimerește. 

— N-ai de unde să știi asta, spuse Heather încet. De ce ar... 

— L-am văzut, spuse Keith. l-am văzut amândoi faţa. Imediat 
ce ne-a zis că nu trebuia să fim acolo, am înţeles ce are de gând 
să facă. 

— Și atunci de ce nu ne-a împușcat pur și simplu? se răsti 
Heather și Keith sesiză disperarea, nevoia ei de a crede că 
bărbatul i-ar fi lăsat să treacă fără să le facă vreun rău. 

— Pentru că e un laş, spuse Keith. Ce persoană întreagă la 
minte s-ar apuca să vâneze cu o pușcă automată un om 
neînarmat? 


Privi în jur, cercetând tunelul în ambele direcţii. Cu excepţia 
locurilor întunecate dintre cercurile de lumină alcătuite de 
becuri, nu exista niciun cotlon în care te puteai ascunde. Băgă 
mâna în rucsac și continuă să scoată ce era înăuntru. 

O pereche de ochelari de protecție cu vedere de noapte - dar 
nu soiul acela rusesc și ieftin prezentat prin revistele cu 
echipamente pentru vânătoare, ci unii extrem de șic, cu aspect 
deosebit și care trebuie să fi fost foarte scumpi. 

O stație de emisie-recepţie cu două canale, mai mic decât cel 
mai delicat telefon mobil văzut de el vreodată. 

Un recipient metalic cu apă și un pachet cu mâncare - așa 
cum își luau alpiniștii după ei, care nu cântăreau foarte mult, dar 
a cărui consistenţă îţi dădea suficientă energie. 

O frânghie atent înfășurată. 

O sticluță mică de whisky - Chivas - ce părea să nu facă parte 
din echipamentul standard cărat de vânătorii ăștia sau ce-or fi 
fost ei. 

lar la fund, o agendă îmbrăcată în piele, care arăta ca un 
jurnal. Deși nu-i putea distinge culoarea prin întunericul din 
tunel, fineţea copertei spunea multe despre calitatea și preţul 
acesteia. În faţă avea gravată o monogramă elegantă cu litere 
aurite: 


CVM 


Sub monogramă, cu același tip de litere, dar de dimensiuni 
mai reduse, erau scrise cuvintele: 


CLUBUL DE VÂNĂTOARE MANHATTAN 


Keith deschise agenda. Nu era un jurnal în adevăratul sens al 
cuvântului, ci mai degrabă un fel de jurnal de bord. Când citi 
prima pagină, simţi că-l trec toate sudorile. După ce termină, i-l 
întinse lui Heather fără să scoată un cuvânt. Fata se apucă să-l 
cerceteze la rândul ei, străduindu-se să înțeleagă implicaţiile 
notelor de pe prima pagină: 


Vânat/Pradă: Leon Nelson. 
Crima înfăptuită: Viol și omucidere. 
Data răpirii: 16/06/1994 


280 


Datele vânătorii: 18/06/1994 - 22/06/1994 

Echipa de vânători: Soimul, Vulturul, Șarpele-cu- 
Clopoței, Năpârca, Salamandra 

Doborât de: Ș$arpele-cu-Clopoţei 

Ora: 1:17 

Locul: Nivelul trei, Sectorul patru 

Note: Subiectul a avut numeroase tentative de 
scăpare, dar niciuna care să fie impredictibilă sau 
imaginativă. Hăitașii au raportat că l-au găsit pe 
jumătate inecat în încercarea sa de a se ascunde într- 
un bazin de acumulare. A cerșit milă când Șarpele-cu- 
Clopoței l-a împușcat. Sperăm la o pradă mai bună 
data viitoare. 


Heather citi pagina de două ori, dorindu-și din toată inima să 
găsească o explicaţie rezonabilă pentru rândurile scrise, nefiind 
în stare să ignore stilul direct și rece al jurnalului. Cu inima 
bătându-i nebunește, răsfoi prin agendă până ajunse la cea mai 
recentă înregistrare. 

Îndoielile i se risipiră într-o clipită când citi cuvintele frumos 
caligrafiate. 

În dreptul spaţiului de la rubrica „Vânat” era trecut numele lui 
Jeff. 

„Data răpirii” specifica ziua în care Jeff „murise” în accidentul 
de mașină. 

Rubrica „Datele Vânătorii” era doar parţial completată, 
menţionând doar ziua în care se aflau acum. 

„Echipa de Vânători” era alcătuită din Salamandra, Năpârca, 
Șarpele-cu-Clopoţei, Vipera și Cobra. 

— Mai bine îl omorai, spuse ea rece. Dar cine sunt? Ce fel de 
oameni ar face așa ceva? Ce fel de oameni ar putea pune la cale 
o asemenea grozăvie? 

Keith desfăcu portofelul pe care îl luase din pantalonii 
bărbatului. 

— Îl cheamă Carey Atkinson, spuse el. 

Heather făcu ochii mari și, când luă portofelul din mâna lui 
Keith începu să tremure. Se holbă vreme îndelungată la 
permisul de conducere și, când deschise gura din nou, de-abia 
dacă reuși să pronunțe câteva vorbe. 


— Keith, eu îl cunosc pe Carey Atkinson. Este un prieten de-al 
tatălui meu. 

Keith se încruntă. 

— Prieten bun? 

Heather trase adânc aer în piept, apoi își făcu curaj și se uită 
în ochii lui Keith. 

— Foarte bun, șopti ea. Este șeful Poliţiei. 

Keith zâmbi amar. 

— Atunci e foarte clar cum au reușit să-l scoată pe Jeff din 
dubiță. 

Când adevărul celor spuse de Keith îi pătrunse în inimă, 
Heather aproape că se albi de furie. 

— Ai fi fost în stare să-l omori? întrebă ea. Dacă ai fi vrut? 

Keith încuviinţă din cap. 

— Dacă aș fi știut cine e și ce face, cu siguranţă. l-aș fi sucit 
gâtul. 

Heather scoase pistolul din buzunar și îl privi nemișcată. 

— Până acum nu eram sigură dacă voi putea vreodată să-l 
folosesc. Dar dacă reușim să dăm peste ceilalți... 

Vocea i se stinse. 

— Mai bine să ne rugăm să-l găsim pe Jeff înaintea lor, spuse 
Keith. 

Deschise din nou agenda și, după ce mai răsfoi un timp prin 
ea, se opri brusc. 

— Sfinte Sisoe! șopti el. 

— Ce e? 

— Uită-te și tu! 

Îi întinse jurnalul. 

— Hărţi. 

Heather apucă agenda și privi hărţile desenate de mână cu 
mare atenţie. Erau aproape opt pagini, extrem de detaliate și, 
după ce le studie rând pe rând, labirintul de pasaje și tunele 
părură în sfârșit să capete sens. Atinse cu degetul un punct de 
pe prima hartă, care indica locul pe unde bărbaţii intrau în 
labirintul ascuns sub străzi. 

O bănuială oribilă începu să crească în ea. „N-ar face una ca 
asta. E imposibil!” 

Din păcate, nu reuși să alunge suspiciunea care îi umpluse 
deja sufletul. 


Jagger înlemni de spaimă, uitând de durerea provocată de 
arsuri și concentrându-se asupra pașilor. Când îi auzise prima 
dată, răsunând în liniștea tunelului aproape imperceptibil, era 
atât de convins că este Jeff care se întoarce, încât aproape că îi 
șopti numele. Dar instinctele îl avertizară să-și ţină gura, așa că 
păstră tăcerea. 

Pașii ce se apropiau încetiniră, apoi deveniră mai prudenţi. 

Acum știa că nu era Jeff. 

Dar cine? 

Un vânător? 

Poate doar un bețivan. 

Oricum nu-i mai păsa. Singurul lucru important - singurul care 
mai conta - era că nu Jeff se îndrepta spre el. 

Se trase înapoi, strângându-se cât mai aproape de peretele 
din fund al firidei, până când începu să-l doară șira spinării. 

Când pașii ajunseră la o azvârlitură de băț, Jagger abia dacă 
mai respiră, încercând să se facă una cu întunericul din nișă. 

Persoana de afară probabil că îi simţise prezenţa, pentru că 
se oprea după fiecare pas, ascultând. Apoi încetă să mai 
înainteze și Jagger nu îndrăzni nici să clipească de frică să nu-l 
dea de gol cea mai fină mișcare. 

Momentul de tensiune păru să dureze la nesfârșit, dar nu un 
sunet fu acela care îi puse capăt. 

Ci un mic punct roșu și strălucitor care se plimba prin fața lui 
Jagger ca o picătură de sânge ce se scurgea încetișor spre 
mizeria care acoperea podeaua dură din beton a tunelului. 

Sau ca un animal feroce care își hăituiește prada. 

Punctul roșiatic se mută pe peretele opus și începu să urce, 
mișcându-se înainte și înapoi, cercetând zidul ca un soldat care 
patrulează pe terenul de luptă. Punctul poposi pe tavan, apoi 
dispăru brusc, dar Jagger nu îndrăzni să răsufle sau să se 
relaxeze. 

După câteva clipe, punctul reapăru, de data asta pe peretele 
din interiorul nișei, chiar în faţa lui, la mai puţin de doi metri 
depărtare. 

Se târî încet în jos, apoi făcu iarăși câteva mișcări înainte și 
înapoi, după care se opri și Jagger fu convins că îl descoperiseră. 
Dar o secundă mai târziu își continuă drumul până atinse 
podeaua firidei, în loc să se apropie de el, se îndreptă spre 


283 


marginea acesteia până când pieri de tot, ca și cum ar fi căzut 
peste buza ei. 

Cu plămânii arși de epuizare, Jagger lăsă ușor să-i iasă aerul 
printre buze, împotrivindu-se din toate puterile nevoii urgente 
de a trage în piept o gură zdravănă de oxigen. Acum simţea 
prezența celuilalt în întuneric, apropiindu-se tot mai mult. 
Ținându-și spatele lipit de perete, își răsuci capul până când 
începu să-l doară gâtul, scrutând întunericul și ciulindu-și 
urechile. 

Mai întâi apăru ţeava puștii. Intră în raza vizuală a lui Jagger și 
se opri, de parcă metalul rece ar fi perceput primejdia. Apoi 
începu să se deplaseze din nou, până când Jagger zări luneta 
telescopică atașată și mâna care o ţinea cu putere. 

Rămase neclintit, așteptând momentul cel mai propice. 

Prinse strâns în pumn capătul mai lat al cramponului, 
pregătindu-se. 

Apăru și cealaltă mână a vânătorului, al cărui deget arătător 
era bine înfipt pe trăgaci și Jagger simţi că acum avea o șansă. 
Apucă vârful metalic al puștii și îl ridică atât de iute, încât 
vânătorul nu avu timp să se dezmeticească. Intr-o fracțiune de 
secundă, Jagger își săltă în sus cramponul și-l înfipse cu sete în 
pieptul bărbatului. 

Acesta mai apucă să horcăie o singură dată după care muri 
pe loc, pentru că vârful cramponului îi străpunsese inima înainte 
să realizeze ce i se întâmplă. Degetele lipsite de viață se 
desfăcură încet de pe armă și omul se prăbuși la pământ sub 
privirile reci ale celui care îl executase fără milă. 

a 

Tunelul în care se găsea nișa unde îl lăsase pe Jeff se întindea 
la doar câţiva metri în față, dar Jeff se opri brusc, avertizând-o 
cu mâna pe Jinx, care era la un pas în urma lui. 

Un sunet îl făcuse să tresară, un gâfâit înecat, ca atunci când 
cineva tocmai a primit o lovitură ce i-a tăiat răsuflarea. Acum 
însă, în loc să audă gemetele de durere sau încercările disperate 
ale persoanei de a trage aer în piept, se lăsă o tăcere deplină. 

Jinx rămase și ea nemișcată lângă el, ascultând împreună, dar 
pentru că liniștea continua să stăpânească întunericul, Jeff se 
întrebă dacă nu cumva i se năzărise. Înaintă cât se poate de 
încet, înțelegând că totuși ceva se schimbase. 


284 


Ajunse la răscrucea dintre cele două tunele, foarte aproape de 
pasajul în care se întâlniseră. Se opri, ciulindu-și urechile. 

Nimic. 

În cele din urmă, ieși din umbra pasarelei ascunse și porni 
spre firida unde se afla Jagger. 

O rază de lumină roșie se ivi pe neașteptate din beznă și Jeff 
simţi cum îi îngheaţă sângele în vene, când își dădu seama ce e. 

Vânătorii îl dibuiseră pe Jagger, iar acum el însuși devenise 
ţinta lor. Însă în locul unei împușcături, auzi o voce. 

— L-am doborât pe unu' d-al lor, spuse Jagger, ecoul glasului 
său răsunând tare între pereţii de beton. 

Punctul roșu dispăru brusc și Jeff începu să se liniștească 
atunci când tovarășul lui îi sări în faţă. 

— Isuse, Jag, credeam că o să tragi în mine! 

— lar io începusem să mă întreb dacă mai aveai de gând să te 
întorci, răspunse uriașul. 

O secundă mai târziu sorbea ultima picătură de lichid din 
paharul pe care i-l adusese Jeff. 

Tânărul zări trupul răsturnat al bărbatului mort care zăcea 
întins pe podeaua tunelului și se apropie. Il privi fix, dar nu-l 
încercă niciun sentiment. 

Bărbatul era îmbrăcat în haine negre și pe spate avea prins cu 
curele un rucsăcel. Se vedea clar că nu se numără printre 
locuitorii obișnuiți ai tunelelor, dacă puteai numi „obișnuit” 
ciudatul trib ce se răspândise sub străzile orașului. În mod 
evident, bărbatul era unul dintre vânători și, după ce se mai uită 
o vreme, Jeff nu simţi nicio urmă de regret sau de milă pentru 
ceea ce făcuse Jagger. 

Se lăsă în genunchi, desfăcu rucsacul și apoi începu să 
scotocească prin el. 

Găsi într-o pungă câteva sandviciuri cumpărate de la un bar 
de pe Broadway și o sticlă cu apă plată extrem de scumpă și al 
cărei gust nu era la fel de bun ca acela al apei de la robinet, dar 
care avea să le potolească setea la amândoi. Pe lângă mâncare 
și apă, mai dădu peste o lanternă, o pereche de ochelari de 
protecție pentru vedere pe timp de noapte, un fel de 
transmițător cu două canale și o agendă. Aprinse lanterna și 
tocmai se pregătea să răsfoiască paginile, când Jinx exclamă 
încet: 

— Isuse Hristoase! Da’ ăsta e chiar preotu' ăla! 


Jeff, nedumerit, lumină chipul livid al monseniorului Terrence 
McGuire. 

— E tipu’ ăla de are adăpostu' de pe Delancey Street, 
continuă Jinx. Ştii tu... iți dă o masă pe gratis dacă îi lași să-ți 
facă capu’ calendar cu predicile lui. 

— Eşti sigură? întrebă el. 

Dar înainte ca Jinx să apuce să răspundă, Jagger vorbi pe un 
ton plin de suspiciune. 

Suspiciune și ameninţare. 

— Ce caută ea aici? întrebă el, pironind-o cu privirea și 
strângându-și pumnul în jurul cramponului de fier, pătat încă de 
sângele proaspăt al preotului. 

— Cunoaște tunelele, răspunse Jeff, încă reflectând asupra 
informaţiei primite și fără să sesizeze duritatea din vocea lui 
Jagger. Ne poate ajuta să ieșim afară. 

e 

Eve Harris se așeză neliniștită în spatele micului bar din 
camera specială de la subsolul Clubului 100 care servea ca loc 
de întâlnire pentru Clubul de Vânătoare Manhattan. Ea fusese 
cea care se ocupase de decorarea încăperii. Când a văzut-o 
prima dată era doar o cămară goală, cu pereţii și podeaua 
construite din același beton rece ca al catacombelor de sub 
străzi. Vizualizase imediat posibilităţile spaţiului, grinzile ei 
imense de susținere amintindu-i de o cabană de la munte, așa 
că atunci când alesese pereții falși, covorul și mobila, se oprise 
numai asupra acelor obiecte care păstrau ceva din aerul 
vânătoresc. Transformase încăperea într-una din cele mai 
elegante și mai originale camere pe care le puteai găsi în 
Montana, dar care se potriveau perfect cu toanele și mofturile 
membrilor Clubului de Vânătoare Manhattan. Șemineul nu-i 
dăduse bătăi de cap. Zidarii îl legaseră de coșul pentru fum deja 
existent care se prelungea până la subsol. Polita de deasupra 
căminului, procurată de la o cabană de vânătoare victoriană din 
Northumberland, se asorta cum nu se poate mai bine cu restul 
camerei, iar barul, o replică a unuia văzut într-un mic local din 
afara Ulster-ului, completa în mod fericit atmosfera. 

După ce-și turnă două degete din coniacul preferat al soţului 
ei și așeză sticla la locul ei de onoare exact în centrul celui de-al 
doilea raft din spatele barului, Eve Harris privi trofeul de 
deasupra șemineului. 


286 


— Porcule, murmură ea, ridicând paharul spre Leon Nelson, 
deși în cameră nu mai era nimeni care s-o audă. 

Ochii lipsiţi de viaţă ai lui Nelson se uitau spre ea și, în timp 
ce femeia îi cercetă expresia indiferentă de pe chip, se întrebă 
dacă tot așa arăta și când îi omorâse fiica. Pentru o clipă își dori 
ca el să mai fie în viaţă, ca să aibă plăcerea de a-l ucide așa 
cum făcuse el cu Rachelle, încet și dureros. Își trecu privirea și 
peste celelalte trofee și, la fel cum se întâmpla de fiecare dată 
când se afla aici, bucuria răzbunării începu să topească ura de 
gheață care îi umplea sufletul de atâţia ani. „Și încă nu s-a 
terminat, gândi ea. Închisorile erau pline de criminali ale căror 
drepturi în faţa curţii de justiţie fuseseră mult mai importante 
decât viețile distruse ale victimelor.” 

După ce-și mai turnă niște tărie, de data asta lăsând sticla pe 
bar, se uită nervoasă la ceas. 

Vânătorii plecaseră de mai bine de două ore și trecuse 
aproape o oră de când vorbise cu ei. 

Asta era ceva neobișnuit. 

Mai ciudat era însă faptul că presimţea ceva urât. Eve Harris 
învățase de multă vreme să aibă încredere în propriile instincte. 
Ridică staţia de emisie-recepţie - un aparat special, creat numai 
pentru ei, și care nu era disponibil marelui public - și începu să 
treacă prin cele cinci frecvenţe programate, câte una pentru 
fiecare vânător și care le permitea tuturor să discute cu ea, dar 
niciodată între ei. Acest instrument sporea intensitatea 
aventurii, dar constituia și o măsură de precauţie suplimentară - 
dacă unul dintre aparate cădea pe mâini nedorite, nimic din 
ceea ce ar fi putut vorbi vreunul dintre vânători nu putea fi auzit 
de inamici. Când prima din cele cinci frecvențe sclipi strălucitor 
pe ecranul cu leduri, își apropie dispozitivul miniatural de buze 
și apăsă pe buton. 

— Salamandra, chemă ea încet. Raportează. 

(J 

Heather Randall și Keith Converse se mișcau prudenți prin 
întunericul aproape complet. În conformitate cu hărțile schițate 
în agenda lui Carey Atkinson, se aflau în al doilea sector de la 
Nivelul 3. Deși bezna era adâncă, cu ajutorul ochelarilor de 
protecţie, Keith vedea clar drumul din faţa lui. Tunelele lăsau 
impresia că sunt scăldate într-o nuanţă suprarealistă de verde 
care părea să vină de niciunde. Heather, care mergea în spatele 


287 


lui, era orbită de întuneric și nimerea drumul ţinându-și mâna 
dreaptă pe umărul lui Keith. Vibraţia din buzunarul ei o sperie 
așa de tare, încât își retrase brusc mâna și pentru o secundă 
simţi cum o învăluie panica, atunci când realiză că rupsese 
legătura cu singura persoană din jurul ei. Apoi degetele ei îl 
găsiră din nou pe Keith și el o prinse de mână, liniștind-o. 

— Ce s-a întâmplat? șopti el. 

Tocmai se pregătea să răspundă când simţi din nou vibrația, 
numai că de data asta realiză că e vorba de micul radio găsit în 
rucsacul lui Carey Atkinson. Iniţial crezuseră că e un telefon 
mobil, dar apoi văzuseră că nu are decât două butoane. Când îl 
aprinseră, ecranul sclipise ușor. Ca să asculţi atașai o cască 
delicată pe care ţi-o puneai după aceea direct în ureche. O 
gaură micuță de pe suprafaţa instrumentului părea să fie 
microfonul. Keith trase concluzia atunci că trebuie să fie un soi 
de radioemițător, deși nu mai văzuse în viața lui așa ceva. 

Se jucară puţin cu ideea de a-l folosi, dar renunţară repede, 
pentru că i-ar fi putut trăda în faţa celui cu care urma Atkinson 
să discute. Acum, în timp ce vibra a treia oară, Heather șopti: 

— Radioul... cred că cineva încearcă să-l cheme pe Atkinson. 

— Pune-ţi casca și deschide-l, îi spuse Keith. Dar nu scoate o 
vorbă. Nimic. 

Heather se chinui o clipă cu aparatul, apoi trecu degetele cu 
grijă peste suprafaţa lui. Butonul cu care se deschidea se afla în 
dreapta și cel pentru vorbit în stânga, dar nu apăsă pe niciunul, 
până când nu se convinse că poate să ţină radioul în sus fără să- 
i tremure mâna. Într-un final, își luă inima în dinţi și apăsă 
butonul. Urmă un moment de tăcere, după care auzi o voce 
clară, ca de cristal, efect al tehnologiei digitale: 

— Salamandra? Raportează. 

e 

Eve Harris ascultă tăcerea deplină, dorindu-și din toată inima 
să audă vocea lui Carey Atkinson. Radioul beneficia de cea mai 
bună arie de acoperire, dar în labirintul blindat cu beton al 
tunelelor, până și acest sistem performant era sever limitat. Cei 
trei kilometri pe care îi putea acoperi în linie dreaptă într-un 
spaţiu deschis se reduseseră la aproape un kilometru în tunele, 
și asta în cel mai bun caz. Ar fi trebuit totuși să fie suficient, 
pentru că hăitașii primiseră ordine stricte să ţină prada în 
interiorul unui anumit perimetru de vânătoare. Deși recepţia era 


288 


posibilă numai în anumite zone, fiecare sector fusese organizat 
în limitele ariei de acoperire. Cu excepţia situaţiei în care 
vânătorii s-ar fi îndepărtat prea mult, n-ar fi trebuit să piardă 
niciodată contactul cu ei. lar legătura pe care o stabilise acum 
părea să fie destul de clară. 

— Salamandra? repetă ea, pe un ton repezit, pe măsură ce 
simţurile îi spuneau că totuși ceva nu era în regulă. Raportează, 
te rog! Acum! 

Când văzu că nu primește niciun răspuns, închise frecvența și 
trecu la următoarele. În mai puţin de un minut îl localiză pe 
Perry Randall, pe Arch Cranston și Otto Vandenberg și se 
asigură că măcar aceștia operau în interiorul terenului de 
vânătoare. 

Monseniorul McGuire, la fel ca și Carey Atkinson, nu răspunse; 
dar cel puţin radioul preotului emise o serie de paraziți pe care 
nu-i auzise la Atkinson. În cele din urmă, mută din nou pe 
frecvenţa iniţială. 

— Salamandra, mai spuse ea o dată. Mă auzi? 

Dar nicio voce nu se auzi din micuțul aparat și, o secundă mai 
târziu, convinsă că într-adevăr ceva era în neregulă, întrerupse 
legătura. 

e 

Lui Heather îi tremurau mâinile așa de tare, că aproape scăpă 
pe jos aparatul și, după ce-și scoase casca de la ureche, nu mai 
înfășură cu grijă firul în jurul radioului, ci îl îndesă pur și simplu 
cu totul în buzunar. Keith întinse mâna ca s-o atingă și, simțind- 
o cum tremură, o trase lângă el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Ce ai auzit? 

— O voce, șopti Heather. Care îi cerea „Salamanadrei” să 
raporteze. Când a văzut că nu primește răspuns, a închis. 

Ezită, apoi începu din nou să vorbească șovăitor și pe un ton 
ce trăda o teamă adâncă. 

— Tocmai mă pregăteam să-mi scot casca, dar vocea a 
revenit... 

— Și? o întrebă Keith blând. 

— Am recunoscut-o, Keith, rosti ea șoptit. Știu că pare o 
nebunie, dar îţi jur că era Eve Harris! 

Numele îl lovi pe Keith de parcă ar fi primit un baros în cap și 
mintea lui încercă să caute febril o posibilă explicaţie. Eve Harris 
era persoana care încercase să-l ajute, care încercase să... 


289 


Apoi totul deveni foarte clar. 

Nu încercase deloc să-l ajute. Nu făcuse altceva decât să-l 
tragă de limbă ca să afle ce are de gând. 

— O să-i omor pe toţi, spuse el încet. Mă jur că o să-i omor cu 
mâna mea, unul câte unul. 


290 


e CAPITOLUL 35 


Jeff închise micul pix-lanternă pe care îl găsise în rucsacul lui 
McGuire și la fel făcu și cu jurnalul acestuia. La început îi venise 
cu greu să accepte ceea ce citea, dar pe măsură ce întorcea 
paginile, își dădu seama că ele susțineau povestea ciudată pe 
care i-o spusese Jinx. Recunoscuse până și numele de pe pagina 
anterioară celei unde era trecut și al lui. Jeff știa că Tony 
Sanchez fusese închis cu mult înainte să ajungă el la tribunal. 
Câteva zile au stat în celule alăturate și cu o noapte înainte ca el 
să fie transferat spre Rikers Island, se tot lăudase cât de tare 
era avocatul lui. 

— Băi, ar fi trebuit să-l auzi, pă cuvântu' meu, se dăduse el 
mare. l-a ameţit p-ăia de ziceai c-a fost vina lu’ cățeaua aia. La 
dracu', omule, când a terminat, proștii ăia din juriu credeau că 
fufa s-a tăiat singură! 

— Dar tot te-au condamnat, nu? întrebase Jeff. 

Sanchez rânjise atunci. g 

— Ce dracu’ înseamnă un an? O nimica toată. In șase luni îs 
afară. 

O săptămână mai târziu cineva îi povestise că Sanchez a 
evadat de la Rikers. 

— Habar n-am cum... câinii i-au luat urma până la pod și după 
aia, gata! Ai zice că nenorocitul s-a topit. 

Dar după însemnările din jurnalul pe care îl ţinea în mână, 
Sanchez nu dispăruse deloc. Fusese „doborât” undeva în 
Sectorul 1 de la Nivelul 2, la ora 23:32 pe douăsprezece 
noiembrie. 

Numele vânătorului victorios era „Șarpele-cu-Clopoţei”. 

O răceală ca de gheaţă pusese stăpânire pe el, pe măsură ce 
întorcea paginile bizare ale jurnalului, dar când ajunse la hărţile 
desenate de mână, tresări violent realizând peste ce dăduse - 
cheia pentru ieșirea din labirint. După ce le studie însă, 
speranțele lui începură să pălească, de vreme ce el, Jagger și 
Jinx nu știau exact unde se află. Dar pe ultima pagină i se păru 
totuși că descoperă un traseu pentru ieșirea de urgenţă. Se uită 
cu mai multă atenţie, căznindu-se să-și amintească ruta pe care 


291 


o urmase atunci când plecase după apă. Încet - atât de încet, 
încât iniţial crezu că e vorba doar de închipuirea lui - drumul 
străbătut de el se reconstitui printre liniile trasate. 

Fiecare pagină înfățișa un mic sector de la un nivel specific, 
unde liniile reprezentau tunelele, iar cercurile, puţurile ce legau 
diferitele niveluri între ele. Aproape că sări în sus de bucurie 
când recunoscu locul pe care se aflau ei - până și firida în care 
se adăpostise Jeff era marcată pe hartă. Din ce în ce mai 
entuziasmat, răsfoi pagină după pagină, aranjând între ele 
bucăţile marelui puzzle, până când întreaga zonă căpătă 
contururi clare în mintea lui. Și după ce înlătură și ultimul semn 
de întrebare legat de tunele, puțuri și firide, de undeva din 
străfundurile subconștientului se iți o amintire din timpul 
cursurilor la care participase în semestrul de dinaintea arestării 
sale. 

Discutau împreună cu profesorul lor problemele deosebite ale 
construcţiilor din inima orașului, unde fiecare complex important 
era adesea înconjurat de clădiri ce nu puteau fi înlăturate, nici 
prin demolarea structurii existente, nici prin înlocuirea lor cu o 
clădire nouă. Intr-o dimineaţă plecase împreună cu toţi colegii 
din campus să studieze un bloc, ai cărui locatari fuseseră 
evacuaţi și mutați în altă parte, dar unde echipa de demolare 
încă nu-și începuse lucrul. 

Acum, Jeff încercă să-și amintească detaliile noului zgârie-nori 
ce urma a fi construit. Încetul cu încetul, începu să pună la cale 
un plan. 

— S-ar putea să meargă, șopti el. 

— Ce anume? mormăi Jagger. 

— S-ar putea să găsim o cale de ieșire. 

Jagger privi furios spre cadavrul preotului. 

— Numa' dacă le facem de petrecanie la toţi. Nici măcar nu 
știm câţi sunt. 

— Cinci, dacă e să ne luăm după ce zice jurnalul ăsta. 

Jeff se uită și el spre cadavru și, când vorbi, vocea lui nu trăda 
nici cea mai mică urmă de emoție. 

— Asta înseamnă că au mai rămas doar patru. 

Ochii lui întâlniră chipul livid al bărbatului mort, dar oricât se 
strădui, nu-l încercă niciun sentiment de milă sau tristeţe. 
Conţinutul jurnalului îi secase și ultimul strop de compasiune. 


— Tu l-ai doborât cu un simplu crampon. Acum avem o armă 
cu laser și o lunetă pentru noapte. 

— Dar și ei au aceleași lucruri și sunt patru, se împotrivi 
Jagger. 

— Și ce-ai vrea să facem, să așteptăm aici până ne găsesc? 

— Măcar așa i-am putea ochi unul câte unul. 

— Da, asta în cazul în care apar toţi aici, răspunse Jeff. Dar 
dacă fiecare lucrează în zone diferite, atunci am putea aștepta 
aici o vecie. 

Se uită la bășicile care acopereau fruntea lui Jagger. Unele 
dintre cele sparte se infectaseră deja, rănile umflându-se și 
înroșindu-se. 

— In plus, trebuie să ne îngrijim și de arsurile alea ale tale. 
Dumnezeu știe ce mișună prin ele. 

Parcă vrând să-i sublinieze vorbele, o insectă ateriză exact pe 
fața lui Jagger și începu să-și miște antenele, în căutarea hranei 
sau unui loc unde să-și depună ouăle. 

Jagger se plesni peste frunte, zdrobind insecta. Sângele și 
puroiul ţâșniră în toate părţile. 

— Jeff are dreptate, spuse Jinx. Trebuie să ieşim de aici. 

Jagger îi aruncă o privire plină de furie. „Ce dracu' știa ea?” se 
întrebă el. Era doar o puștoaică... dar nu atât de mică încât să 
nu se dea la Jeff. Oare credea că el nu văzuse cât de mult îl voia 
pe prietenul lui? Ei bine, să-și pună pofta-n cui... o să aibă el 
grijă și de asta. Murmurând o înjurătură, Jagger se ridică în 
picioare, apoi întinse repede mâna ca să se sprijine de zid când 
îl luă cu ameţeală. Se așeză la loc pe patul de beton. 

— Poţi să mergi? îl întrebă Jeff. 

Jagger își închise ochii până când nu mai rămaseră decât 
două fante subţiri care o urmăreau pe Jinx. 

— Normal că pot să merg, spuse el. Și ăsta nu-i singuru' lucru 
pe care pot să-l fac, adăugă el. 

— Să nu te pună naiba să faci vreo mișcare greșită, că... 
începu Jinx pe un ton mult prea curajos în comparaţie cu ceea 
ce simţea în realitate, dar Jeff nu o lăsă să termine. 

— Dacă poţi să mergi, atunci asta ai să faci, îi spuse el lui 
Jagger pe un ton dur. 

Privi măzga care acoperea podeaua și se strâmbă din cauza 
mirosului fetid ce plutea în aer. 


293 


— Mai avem un sandvici și sticla cu apă a preotului. După ce-o 
să se termine o să-ţi fie din ce în ce mai rău. Așa că hai să găsim 
o cale să ieșim de aici cât te mai poţi ţine pe picioare. 

Jagger se ridică din nou, clătinându-se, dar își recăpătă iute 
echilibrul. 

— Să mergem. 

Jeff își atârnă arma pe umăr, apucă bine în mână hărțile din 
agenda preotului, apoi porni prin întuneric, cu Jinx în dreapta lui 
și Jagger în spatele ei. 

e 

Pe Heather o trecu un fior care nu avea nicio legătură cu 
frigul. Într-adevăr, în tunel, temperatura părea să rămână mereu 
constantă. Era ca și cum climatul de sub oraș ajunsese la un soi 
de echilibru straniu - răcoros și umed. Cei mai mulţi oameni pe 
care îi văzuseră aici erau singuri, înaintând încet prin pasaje. 
Mergeau întotdeauna cu capul plecat și, deși păreau că sunt în 
căutarea unui lucru - o monedă căzută sau o bucată de pâine 
aruncată - erau în permanenţă înconjurați de o aură ce îi spunea 
că renunţaseră de multă vreme să mai caute ceva. 

Din când în când, ea și Keith mai dădeau peste câte o nișă 
ocupată. Prima dată, Heather se simţise teribil de şocată și 
revoltată că cineva e obligat să locuiască într-o gaură de 
șobolani, lipsită pentru totdeauna de lumina soarelui. Bărbatul 
de acolo însă de-abia dacă-i aruncă o privire, înainte de a-și 
îndrepta din nou atenţia spre sticla pe care o ţinea protector în 
braţe. 

Acum se aflau chiar sub un bec și Keith studia hărțile găsite în 
agendă. In timp ce el încerca să dezlege misterul diagramelor, 
Heather cerceta neliniștită umbrele întunecate ca să descopere 
orice semn de primejdie. 

Brusc își aduse aminte ce-i spusese Jeff cândva: „E mult mai 
sigur să stai în întuneric și să te uiţi în lumină decât invers”. 

Gândul o făcu să se cutremure și, când i se făcu pielea ca de 
găină, scrută din nou bezna, dorindu-și, la fel ca și omul ascuns 
în firidă și ca șobolanii pe care-i auzea mișunând prin colţuri, să 
se retragă cât mai repede la adăpostul întunericului. 

— Cred că suntem exact aici. 

Deși de-abia dacă șopti cuvintele, vocea lui Keith rezonă cu 
atâta putere între pereţi, încât Heather tresări. Degetul lui 
arătător era așezat pe o intersecţie de pe hartă și, după ce fata 


294 


o studie, încercă să-și aducă aminte drumul pe care veniseră și 
scările folosite. Dar totul era atât de confuz și, în plus... 

— La ce bun? 

Rostise întrebarea cu voce tare, cu toate că nu asta fusese 
intenţia ei, așa că se văzu nevoită să adauge: 

— Ce importanţă mai are unde suntem dacă nu știm încotro 
ne îndreptăm? 

— Dacă e să mă iau după ce scrie aici, majoritatea „partidelor 
de vânătoare” s-au finalizat la Nivelul Patru. Din câte îmi dau eu 
seama, noi ne aflăm la Nivelul Doi. 

li făcu un semn din cap să pornească înainte. 

— Undeva pe-acolo trebuie să fie un puț. 

Fără să mai rostească niciun cuvânt, Heather îl urmă pe Keith 
și, după ce se îndepărtară de punctul luminos, tulburarea fetei 
se mai potoli. 

Ajunseră la gura canalului și Keith aprinse lanterna, 
îndreptându-i fasciculul în jos. Pereţii erau acoperiţi cu mâl, iar 
unele dintre inelele de fier prinse în beton ruginiseră de tot. 

— Cobor eu primul, spuse Keith. Dacă o să mă susţină pe 
mine, atunci tu nu vei întâmpina nicio problemă. 

Heather privi și ea în puţul adânc și scutură din cap. 

— Eu cobor prima. O să-mi leg frânghia în jurul mijlocului și, în 
caz că o treaptă se rupe... 

Vorbele îi muriră pe buze, dar Keith înţelese perfect ce voia să 
spună fata. Dacă el era deasupra, ea ar mai fi putut avea o 
șansă. In caz contrar, pentru Keith nu mai exista scăpare. 
Probabil că greutatea lui ar trage-o după el. 

Un minut mai târziu, Heather verifică nodul și privi în golul ca 
de cerneală de sub ea. Apoi se ghemui, își întinse piciorul și 
testă prima treaptă. După ce Keith slăbi puţin frânghia, fata mai 
găsi un inel de fier, așa că lăsă în jos și celălalt picior, în timp ce 
greutatea ei continua să se sprijine pe marginea puțului. 

— Gata? întrebă ea. 

CT Gata. 

Işi ridică coatele și se lăsă cu toată greutatea pe cele două 
trepte, care rezistară. 

Ținându-se bine de inelul de deasupra, se adânci și mai tare 
în canal. 

Următoarele trepte rezistară și ele. 


începu să coboare din ce în ce mai repede, tot mai 
încrezătoare. 

Apoi, pe neașteptate, unul dintre inelele metalice cedă sub 
piciorul ei, smulgându-se din perete. 

Heather simţi cum cade în gol și un urlet îi ieși din gât, un 
strigăt animalic de teroare, care fu curmat brusc în clipa în care 
cercul de sfoară din jurul ei alunecă în sus, strângându-se tare 
chiar la subsuori. Atârnă așa câteva momente, balansându-se în 
întuneric până când degetele ei găsiră instinctiv o treaptă, pe 
care o apucă și nu-i mai dădu drumul. Se trase aproape de 
perete, o strânse bine și cu cealaltă mână, în timp ce piciorul 
găsi un alt inel. Între timp, încercă să tragă aer în piept pentru 
a-și recăpăta suflarea. O luă cu amețeală când privi în jos și, 
pentru o clipă, se temu că o să cadă din nou. Atunci, de sus, se 
auzi vocea lui Keith. 

— Ești bine? 

Heather nu reuși să scoată decât un geamăt până când nu îi 
trecu ameţeala. Apoi, venindu-și în fire, spuse: 

— S-a rupt o treaptă, dar acum totul e în regulă. 

Inspiră adânc și continuă să coboare mult mai precaută, 
verificând fiecare treaptă înainte de a se sprijini cu toată 
greutatea. 

Una se rupse de tot, iar altele două se mișcară serios, dar fără 
să cedeze. În cele din urmă ajunse la fund. Își desfăcu frânghia 
din jurul taliei, îl strigă pe Keith și el o trase în sus. Apoi o lăsă 
din nou în jos numai că, de data asta, la capătul ei atârnase 
rucsacul. 

Alte două inele cedaseră în timpul coborârii lui Keith și, când 
ajunse lângă ea, bărbatul o privi posomorât. 

— Nu mai avem cum să urcăm pe aici, spuse el rânjind în 
întuneric. Dar pe de altă parte, nimeni altcineva nu mai poate să 
coboare. 

Își mută privirea spre tunele, apoi mai studie harta un 
moment. 

— Pe aici, hotărî el. 

Heather se uită și ea pe hartă, dar nu văzu nimic semnificativ 
în direcția indicată de el. 

— De ce? întrebă ea. 

Keith ridică din umeri. 


296 


— Sincer să fiu, n-am nici cea mai vagă idee. Dar nu putem 
rămâne aici. 

Se afundară amândoi în beznă. 

La nicio sută de metri mai încolo descoperiră un cadavru. La 
început, Keith crezu că e vorba de vreun vagabond ce mișună 
prin tunele, fie adormit, fie beat mort. Dar după ce îl lumină cu 
lanterna, petele de sânge de pe haine și, când se aplecă pentru 
a se uita mai de aproape, observă și gaura adâncă din pieptul 
bărbatului. 

Căută prin buzunarele bărbatului și o auzi pe Heather gemând 
neputincios. Își ridică privirea spre ea și văzu că fata nu e 
impresionată de rana sângerândă, ci de chipul bărbatului. 

— Îl cunoști și p-ăsta. 

Era o afirmaţie și nu o întrebare. 

— Monseniorul McGuire, rosti ea încet. El... el conduce un 
adăpost pentru oamenii fără locuinţă. 

Dar Keith nu o mai ascultă. Răsfoi repede filele agendei până 
ajunse la pagina în care era trecut numele fiului său. Privi lista 
cu vânători. Salamandra, Năpârca, Șarpele-cu-Clopoţei, Vipera și 
Cobra. 

— Tipul ăsta e tot un prieten de-al tatălui tău, nu? 

Heather încuviinţă din cap. 

Keith privi lista din nou, amintindu-și de bărbatul pe care îl 
lovise ceva mai devreme. 

Carey Atkinson. 

În faţa lui zăcea McGuire cu o gaură în piept. 

Atkinson și McGuire. 

Salamandra și Năpârca? 

O simţi pe Heather cum se apropie de el. Respirația ei îi ridica 
ușor părul de pe ceafă, în timp ce fata privea fix pagina de 
jurnal. 

O auzi gâfâind din ce în ce mai tare și, în sfârșit, făcu și ea 
legătura. 

— N-are cum, șopti ea. Tata nu poate să facă așa ceva. 

Dar chiar când rosti cuvintele, știa că, oricât de tare s-ar 
strădui să-și scoată din minte această grozăvie, sămânța 
îndoielii încolţise deja. 


e CAPITOLUL 36 


Vânătorul cu nume de cod Vipera de-abia se mișcase în 
ultimele două ore. Indepărtarea gândacilor de pe faţă sau 
lovirea cu piciorul a vreunui șobolan curios ce se apropiase prea 
tare fuseseră două activităţi suficient de dinamice pentru a 
preveni înțepeneala încheieturilor și amorțeala mușchilor. Dar 
cu toate că trupul lui se odihnea, mintea îi lucra energic, 
înregistrând fiecare bucăţică de informaţie senzorială și 
analizând-o din toate unghiurile. 

Pentru Vipera, orele petrecute la vânătoare erau cele mai 
frumoase din viaţa lui, cele mai interesante și mult mai 
provocatoare decât orele nesfârșite când asculta înfruntările 
avocaților care încercau să se strecoare prin hăţișurile juridice și 
deciziile anterioare ale Curţii Supreme. Vipera deosebise 
dintotdeauna binele și răul. Acesta era principalul motiv pentru 
care devenise avocat. Nu se apucase de Facultatea de Drept 
pentru că avea o pasiune pentru pledoariile din cazurile mai 
deosebite, ci pentru că era conștient de faptul că dispune de o 
abilitate unică de a separa binele de rău. 

Așa că Otto Vandenberg își pusese în cap să devină judecător 
și până la vârsta de patruzeci de ani ambiția lui se împlinise. Dar 
pe măsură ce anii au trecut, satisfacția provocată de judecăţile 
sale se diminuase, apoi dispăruse complet - îndepărtată brutal 
de deciziile luate de curţile superioare lui, care îi limitau puterea 
de a da sentinţe cu maximum de pedeapsă, uneori chiar 
obligându-l să elibereze niște lepre, care nu făceau altceva 
decât să profite de bărbaţii și femeile decente. 

Insă Clubul de Vânătoare Manhattan schimbase toate astea și, 
în clipa în care intrase în tunele, când Vandenberg renunţțase la 
haina de judecător în favoarea hainelor negre de vânător, 
atribuindu-și numele „Vipera”, trăise pentru a doua oară 
minunatul sentiment al împlinirii care venea nu numai din 
exercitarea unei judecăţi perfecte, dar și din punerea în practică 
a sentinţei. 

Astăzi, două dintre sentințele sale aveau să fie rezolvate și 
intenţia lui era să doboare cel puţin un trofeu de unul singur. 


298 


Astfel, după ce studiase înregistrările celor treizeci și șapte de 
partide de vânătoare anterioare și trasase rutele pe care prada 
le parcurgea de obicei în încercarea de a scăpa de vânătorii de 
pe urmele sale, se hotărâse asupra unui loc anume, o dală de 
piatră aproape invizibilă, atât de bine ascunsă în labirintul de 
țevi și conducte ce șerpuiau de-a lungul tunelului utilitar, încât 
putea sta fără grijă perfect camuflat, cu simţurile în alertă, gata 
să atace precum animalul de la care își împrumutase numele. 

Arma era pregătită - un pistol de 7.62 mm M-144A1, cumpărat 
direct de la un prieten de-al lui de la Pentagon și căruia îi 
adăugase o lunetă telescopică. In rucsacul din spate avea patru 
încărcătoare, fiecare dintre ele conţinând douăzeci de gloanțe, 
dar Vandenberg se aștepta să vină înapoi cu trei cartușiere pline 
și poate cu cel de-al patrulea pe jumătate gol. 

La urma urmei, metoda de doborâre a vânatului consta dintr- 
o singură împușcătură. 

Rezervele nu reprezentau decât o măsură de precauţie în 
plus. 

Işi ținea arma lângă mâna dreaptă, gata s-o înșface de îndată 
ce ar fi auzit în apropiere sunetul prăzii. lar el nu avea niciun fel 
de ezitări în distingerea zgomotelor făcute de vânat de 
zgomotele de fundal ce răsunau în permanenţă prin tunel. 
Vandenberg învățase cu mult timp în urmă să deosebească 
șoarecii de șobolani, o ţeavă spartă ce picura de un vagabond 
care urina, gemetele unui om pe moarte de cele ale unuia 
bolnav. De asemenea, mai știa să separe mirosurile, 
adulmecându-l pe cel al unei ființe umane la fel de eficient ca 
marele rechin alb care poate sesiza mirosul de sânge de la zeci 
de kilometri distanţă. 

Acum, în timp ce stătea ascuns, toate simţurile îi intrară în 
alertă. Nu putea să spună cu exactitate ce anume îl făcuse să 
tresară; poate un miros slab ori un sunet subliminal, sau poate 
că nu erau altceva decât instinctele perfect dezvoltate ale unui 
prădător. 

Singura certitudine era că venea spre el ceva. 

e 

„Trebuie să scap de ea, se gândi Jagger. Trebuie să scap de 
ea înainte să strice totul.” O privi pe Jinx, mergând alături de Jeff 
prin tunel. Fata pășea înaintea sa, dar nu foarte departe și 
întotdeauna rămânea cât mai aproape de tovarășul lui. 


299 


Știa de ce nemernica se comportă astfel - ca să-l poată 
adulmeca, să tragă adânc în piept mirosul lui, așa cum făcuse și 
el noaptea trecută și cu o noapte în urmă, când veghease 
asupra lui Jeff, asigurându-se că nu i se poate întâmpla nimic 
rău în timp ce doarme. Dar de când apăruse Jinx, nu mai reușise 
deloc să se apropie de Jeff ca să... 

Işi alungă gândurile. Nu voia decât să aibă grijă de el, să-l 
protejeze, să devină prieteni - cei mai buni prieteni. 

Strânse cu putere cramponul în pumn și reduse distanța 
dintre el și ceilalţi doi. 

a 

Otto Vandenberg privi prin micul obiectiv de sticlă al lunetei 
cu vedere pe timp de noapte. 

Veneau trei oameni. 

Pe doi dintre ei îi recunoscu imediat - îl condamnase pe Jeff 
Converse doar cu câteva zile în urmă, iar pe Jagger, anul trecut. 

Dar fata... Cine era fata? 

O privi atent prin lunetă, căutând febril printre amintiri. 

Aha - o fată de pe stradă, probabil că o văzuse pe la tribunal. 

Tânără și drăguță. Sau cel puţin ar fi fost drăguță, dacă s-ar fi 
spălat. 

O păstră ca ţintă până când ea se apropie suficient de tare ca 
să-i poată distinge trăsăturile. Dacă ar fi fost singură, iar el ar fi 
avut mai mult timp... 

„Insă vânătoarea era mult mai importantă decât orice plăcere 
trecătoare a trupului, își aminti el. Se va ocupa și de fetițe ceva 
mai târziu...” 

Grupul celor trei trecu pe lângă el, iar el îi urmări atent, fără 
să fi luat vreo decizie. 

Converse sau Jagger? 

Sau poate amândoi? 

Nervii i se întinseră la maximum când porni razele infraroșii și 
apropie degetul de trăgaci. 


Ceva se schimbase. 

Jeff intuia clar asta. Undeva în preajmă percepea o primejdie 
ascunsă în întuneric, aproape palpabilă. Dar unde? 

Se deplasau constant de aproape un sfert de oră și până la 
destinaţia lor nu mai era mult. Dacă s-ar fi oprit, nu ar fi făcut 
altceva decât să atragă atenţia celor care se ascundeau în 


300 


întuneric, așa că își continuară drumul, dar măriră pasul - nu 
prea tare totuși pentru a nu-și trăda prezenţa, dar suficient de 
iute cât să iasă mai repede de acolo. 

În spatele lui, simţi că și Jinx se încordase. 

Apoi realiză de unde venea pericolul. 

Nu de la hăitași. 

Și nici de la vânători. 

Nu, pericolul se afla mult mai aproape de el. 

Venea dinspre Jagger. 

e 

Jagger se apropiase atât de tare de Jinx, încât, dacă întindea 
mâna, o putea atinge, își putea băga degetele în părul ei, putea 
să-i tragă capul pe spate și s-o smulgă de lângă Jeff, apoi putea 
să-i răsucească gâtul până când oasele vor pârâi și în final putea 
să-i înfigă în carne cramponul. 

Așa ar fi oprit-o. 

Așa ar fi împiedicat-o să rămână lângă Jeff. Mai făcu un pas 
înspre ea, strângând atât de tare fierul gros, încât braţul începu 
să-i tremure. 

e 

Otto Vandenberg se simţi copleșit de calmul hipnotizant al 
crimei iminente. Mâinile îi erau sigure, răsuflarea ușoară și 
egală. Inima îi bubuia în piept cu un ritm amețitor și începu să 
guste în tăcere această clipă perfectă, anticipând momentul în 
care degetul lui va apăsa pe trăgaci. Atunci inima și plămânii lui 
vor intra în armonie deplină și va ţinti milimetric. 

Se hotărâse pentru primul trofeu și luneta lui se fixase asupra 
punctului pe unde va intra glonțul. Rana trebuia să fie mortală, 
dar fără să provoace prea multe stricăciuni premiului. 

Oare de ce îi plăcea lui Malcolm Baldridge să complice și mai 
tare lucrurile? 

Momentul sosi - concordanța desăvârșită între plămâni și 
inimă - și Otto Vandenberg apăsă trăgaciul sigur pe el. 

Datorită  amortizorului, nici măcar urechile agile și 
experimentate ale Viperei nu auziră împușcătura. 

e 

Jagger își ridică mâna stângă și se întinse să o apuce de păr 
pe Jinx, imaginându-și șuviţele încâlcite printre degetele lui. 
Inima începu să-i bată cu putere... 


301 


Jeff se răsuci brusc și îl văzu pe Jagger repezindu-se asupra lui 
Jinx, cu o mână spre părul fetei și cu cealaltă ţinând strâns 
cramponul, care plutea ameninţător deasupra ei. Fără să stea 
pe gânduri, o înșfăcă pe Jinx, împingând-o într-o parte exact 
când Jagger se pregătea s-o atace. 

Chiar atunci zări și expresia de perplexitate de pe chipul 
tovarășului său. 

e 

Jagger avu senzaţia că cineva l-a lovit cu un ciocan în cap. 

Se împiedică. Își recăpătă echilibrul, dar ceva nu era totuși în 
regulă. 

Nu mai simţea nimic. 

Scăpă cramponul din mână și trupul lui uriaș se rostogoli la 
pământ. 

Ce se întâmplase? 

Când atinse podeaua și realiză că nu-și mai poate mișca 
picioarele, adevărul îl izbi cu toată forța. Nu un ciocan îl lovise. 
Ci un glonț. 

Un glonţ îl nimerise în spate și... 

Işi lăsă privirea în jos spre piept și văzu cum sângele i se 
scurge din rană pe cămașă și geacă. 

Insă mintea sa tot refuza să accepte realitatea celor 
întâmplate. Dacă fusese împușcat, de ce nu-l doare? 

Incercă să vorbească, dar nu mai avea aer în plămâni și, când 
vru să inspire, auzi un gâlgâit ce venea de undeva din adâncul 
pieptului. 

Apoi nu mai auzi nimic. 


302 


e CAPITOLUL 37 


Jeff ridicase deja arma luată de la monseniorul McGuire. 
Văzându-l pe Jagger cum cade, la început crezu că acesta se 
împiedicase când se repezise asupra lui Jinx. Apoi zări sângele 
din rana de la pieptul lui și tocmai se pregătea să se aplece spre 
el, când Jinx îl împinse lângă perete. Chiar în clipa aia, un glonţ 
ricoșă în zidul din faţă, la câţiva metri mai încolo. 

— E unul de-al lor! șopti ea. O să ne nimerească! 

Jeff se lăsă în genunchi și ridică din nou arma, potrivindu-și 
patul acesteia pe umăr și bâjbâind febril în locașul ei, 
dispozitivul de siguranţă. Se uită prin lunetă și pentru că nu 
dibui nimic, trase la nimereală. 

Rafala de gloanţe porni ca un fulger și se izbi de capătul 
îndepărtat al tunelului, zguduind liniștea cu răpăitul ei infernal. 
Jeff trase în toate direcţiile și încărcătorul se goli într-o secundă. 
Explozia micilor carcase metalice încetă și totul se scufundă într- 
o tăcere adâncă. Băgă repede mâna în rucsacul preotului în 
căutarea unui nou încărcător, dar Jinx îl trase de braţ. 

— Hai să ieşim de-aici, șopti ea. O să apară cu toţii imediat! 

Fata porni înainte prin întuneric. 

In loc să se ia după ea, Jeff se lăsă pe vine lângă trupul 
nemișcat al lui Jagger. 

— Jagger? rosti el blând. Hei, Jag... 

Vocea i se stinse când văzu că nu primește niciun răspuns. Se 
aplecă puţin și îl apucă de încheietura mâinii ca să-i simtă 
pulsul. 

Nimic. 

Timp de un minut, Jeff rămase nemișcat, păstrând parcă un 
moment de reculegere pentru tovarășul său. 

Se gândi la trenul care l-ar fi spulberat, dacă Jagger nu l-ar fi 
tras după el în nișă. Și la bărbatul pe care îl întâlniseră în 
adâncuri și pe care Jagger îl omorâse, convins că intenţiona să-i 
facă rău. 

Cum să-l lase pe Jagger aici? Știa ce-l așteaptă imediat ce va 
pleca de lângă trupul neînsufleţit. Mai întâi ar apărea șobolanii, 
apoi insectele zburătoare și într-un final furnicile și gândacii. 


Dar avea de ales? Chiar dacă l-ar fi luat cu el, unde l-ar fi 
putut duce? 

De undeva din umbră, desluși vocea lui Jinx: 

— Grăbește-te! O să ne prindă! 

Mai zăbovi puţin și în cele din urmă îl mângâie pe frunte. 

— Mulţumesc, șopti el. Ai fost un prieten bun. 

Ridicând cramponul lui Jagger, Jeff se uită la el pentru ultima 
dată. Apoi, se întoarse și plecă grăbit. 

e 

Eve Harris apăsă butonul de emisie al stației ei radio de 
câteva ori, ca și cum simpla repetare a gestului ar fi determinat 
aparatul să-i respecte dorinţa. Însă știa foarte bine că problema 
nu era transmiţătorul, ci chiar vânătoarea. 

Nimic nu mergea cum trebuie. 

Acum nici Vipera nu-i mai răspundea. Vipera, a cărei metodă 
preferată de vânătoare era să stea ascunsă, așteptând ca prada 
să se apropie. Vorbise cu el doar cu vreo cinci minute înainte și 
vocea lui se auzise foarte clar. 

lar acum nimic. 

Își spuse că poate Vandenberg hotărâse să-și schimbe poziţia 
- poate voia ca locul ambuscadei să fie undeva mai jos în 
tunele, acolo unde nu exista arie de acoperire. După ce cumpăni 
mai bine, elimină varianta asta. Vandenberg era un laș în 
adâncul inimii lui și ar fi rămas în ascunzătoare până la sfârșit, 
lăsându-i pe ceilalţi să rătăcească pe coridoare și nu ar fi tras 
decât dacă prada i s-ar fi oferit pe tavă. 

Înjură printre dinţi și își îndreptă din nou atenţia spre aparat, 
schimbând frecvențele una după alta, rugându-se ca măcar unul 
dintre vânători să fie în raza de acoperire. 

Sau măcar să fie în viaţă... 

e 

Keith recunoscu sunetul de îndată ce-i ajunse la urechi. Ecoul 
acestuia reverberă aproape la nesfârșit între zidurile de beton. 

Rafala unei mitraliere semiautomate încărcate la maximum. 

Heather, care doar cu o clipă în urmă se găsea în spatele lui, 
venise lângă el și-l ținea strâns de braţ. 

— De unde se aude? șopti ea, ca și cum i-ar fi fost frică să 
vorbească tare în tăcerea bruscă ce se lăsase după salva de 
Împuşcături. 

— Din față, răspunse Keith, necăjit. Haide! 


304 


Fără să mai aștepte răspunsul ei, bărbatul porni repede cu 
pași mărunți spre zona de unde se auzise rafala de gloanţe. Fata 
îl prinse din urmă și, în mai puţin de un minut, ajunseră la o 
intersecție. 

— Încotro? gâfâi Heather. 

Punându-și ochelarii cu vedere de noapte, Keith cercetă 
tunelele în ambele direcţii. La început nu zări nimic, dar apoi, 
undeva la limita vizibilitaţii reperă o formă așezată pe un fel de 
prag înalt ce ieșea în afara zidului. Semăna cu o... 

— Pe-aici, spuse el. Repede! 

De data asta începu să alerge din toate puterile. 

În urma lui, Heather se lupta să ţină pasul cu el. 

e 

Perry Randall apăsă pe butonul de emisie al radioului său, 
rugându-se în tăcere să mai fie încă în raza de acoperire a 
aparatului. 

— Aici Șarpele-cu-Clopoţei. Baza, răspunde! Aici Șarpele-cu- 
Clopoţei. 

Ridică degetul și își ciuli urechile pentru a surprinde o urmă 
de voce printre pârâiturile pe care le scotea dispozitivul. 

Nimic. 

Înjură în gând, privind spre cadranul fosforescent al ceasului 
de la mână, după care plimbă raza firavă a pixului-lanternă 
peste harta de la sfârșitul jurnalului său. Se afla în Sectorul 2 de 
la al doilea nivel și, conform indicaţiilor, în sectorul vecin 
câmpului de operaţiuni al Viperei. Dacă hăitașii își făcuseră 
treaba corect, atunci Jeff Converse și Francis Jagger nu puteau fi 
prea departe. Dar dacă apucară să mai coboare un nivel, șansa 
de a fi fost doborâţi de Năpârca era foarte mare. 

Nu conta dacă vreunul dintre vânători îl împușcase pe Jagger 
- Randall nu dădea doi bani pe el. După ce îi studiase dosarul în 
timpul unei întâlniri a Comitetului pentru Vânătoare, devenise 
clar că deţinutul va fi o pradă ușoară - masiv și idiot, ca 
rinocerii, și devenea periculos doar dacă te apropiai prea tare de 
el. Randall bănuia că Jagger dăduse deja ortul popii și că acela 
care îl ochise se afla cel mai probabil în drum spre club cu prada 
marcată și însemnată pe hartă. Recuperatorii aveau să îi adune 
rămășițele de prin tunele. După care i-l vor livra lui Malcolm 
Baldridge. Însă Perry Randall și-l dorea nespus de tare pe Jeff 
Converse - din noaptea în care băiatul fusese arestat în staţia 


305 


de metrou, nu mai visase decât la acest moment. E adevărat că 
Heather  insistase asupra nevinovăţiei lui până în ziua 
pronunțării sentinţei, dar atitudinea ei nu îl surprinsese. Băiatul 
avea un șarm aparte ce-i sucise minţile fiicei lui, dar care pe el 
nu-l păcălise nicio clipă. Acum însă nimic nu mai conta - tânărul 
o să moară în mai puţin de o oră și plăcerea de a apărea cu un 
astfel de trofeu va fi de neînchipuit. 

Numai că acum Perry Randall simțea că se petrec lucruri 
neobișnuite. 

Puse în funcţiune din nou transmiţătorul. 

— Aici Șarpele-cu-Clopoţei. Baza, răspunde! Aici Șarpele-cu- 
Clopoţei. 

Eliberă butonul și ascultă. 

Tot nimic. 

Chiar când era pe punctul de a mai încerca o dată, o explozie 
zgudui tăcerea din tunel. 

Nu o singură împușcătură, ci rafala unei mitraliere 
semiautomate. 

Cu nervii întinși la maximum și adrenalina împrăștiindu-se în 
valuri prin corp, Randall își smulse casca mică din ureche și 
așteptă cu nerăbdare următoarea împușcătură pentru a fi sigur 
de direcţia din care vine. 

Işi aranjă ochelarii de protecţie și privi prin ceața verzuie din 
faţa lui. 

Trei șobolani, invizibili cu o secundă în urmă, se furișau grăbiţi 
de-a lungul podelei tunelului, în căutarea vreunui rest de 
mâncare. Doi dintre ei, își adulmecară reciproc mirosul și se 
repeziră unul la altul, hotărâți să-și apere teritoriul. Randall 
urmări excitat lupta celor două rozătoare și când, în sfârșit, unul 
cedă și fugi, dispărând printr-o crăpătură largă din zid, fu 
dezamăgit. 

Lupta n-ar fi trebuit să se termine astfel, prin abandonarea 
câmpului de bătălie de către unul din combatanți. 

Invinsul n-ar fi trebuit să scape așa ușor. 

Învinsul ar fi trebuit să moară. 

Astăzi, învinșii vor muri. Ațâțat la culme, Perry Randall își 
îndreptă întreaga atenţie spre partida de vânătoare. 

Surprinse un alt sunet, de data asta al unor pași care se 
apropiau în fugă și se răsuci cu agilitatea unui șarpe pregătit să 
atace, scrutând prin pâcila difuză. 


306 


Chiar și cu ajutorul ochelarilor cu vedere pe timp de noapte, 
aproape că nu observă silueta în mișcare. 

Aproape, pentru că privirea-i era la fel de ageră ca și mintea 
și, cu toate că silueta dispăru într-o fracțiune de secundă, el nu 
o rată. 

Un bărbat intrase în pasajul de deasupra lui. 

Inima începu să-i bată cu putere când porni în căutarea 
acestuia. 

Era convins că vânătoarea se va termina cât de curând. 


307 


e CAPITOLUL 38 


Jeff auzea duduitul pașilor chiar în spatele lui, dar nu îndrăzni 
să-și încetinească ritmul și să arunce o privire peste umăr. Dacă 
era unul dintre vânători, chiar și o simplă ezitare i-ar fi fost 
fatală. Dacă el și Jinx voiau să scape, atunci trebuiau să meargă 
fără oprire, mișcându-se în zigzag înainte și înapoi, astfel încât 
să nu se transforme într-o ţintă prea ușoară. În faţa lui se 
deschidea un pasaj îngust care ducea spre stânga. Alergă și mai 
tare ca să-i atragă atenţia lui Jinx, se apropie de cotitură și o 
trase pe fată după el. li acoperi gura ca să nu ţipe și cu cealaltă 
mână o lipi strâns de el ca să-i poată șopti direct la ureche. 

— Rămânem aici, spuse el. Dacă nu ne aud, putem să-i 
doborâm noi primii. 

După ce Jinx scutură ușor din cap în semn că a înţeles, Jeff o 
eliberă din strânsoare. Cu inima mai-mai să-i sară din piept, 
cercetă nervos locul. Pasajul în care intraseră era foarte îngust 
și unul dintre ziduri era acoperit cu fire electrice. Dinspre tunelul 
principal se răspândea o lumină slabă. Jeff scoase din rucsac 
luneta de noapte ce-i aparținuse monseniorului McGuire, o 
aprinse și privi în adâncurile pasajului. 

Acesta părea să se înfunde după mai puţin de cincizeci de 
metri. Pe când cerceta pereții și tavanul în căutarea unui loc prin 
care să iasă, Jinx îl apucă de braț. 

— Ascultă! șopti ea. S-au oprit. 

Jeff se întoarse și își ciuli urechile, chinuindu-se să surprindă 
ceva - orice - în tăcerea neașteptată care îi înconjurase. Pașii pe 
care-i auziseră doar cu o clipă în urmă se opriseră într-adevăr. 

Brusc, liniștea se sparse când huruitul îndepărtat al unui tren 
se insinuă în tunel. Totuși, chiar și atunci când betonul începu să 
vibreze sub picioarele lor, sunetul familiar rămase înăbușit și Jeff 
înţelese motivul - trenul trecea pe deasupra lor, cu un nivel sau 
două mai sus. 

Ceea ce însemna că, dacă voiau să scape, trebuiau să urce 
spre suprafață. Dar cum? 


Dacă nu găseau niciun fel de deschizătură în pasajul în care 
intraseră, nu le mai rămânea decât să se întoarcă în tunelul de 
unde fugiseră mai înainte. 

Praful scuturat din tavanul ce trepida se așeză pe umerii lor. 

Jeff ascultă tăcerea care se așternu după ce trenul se 
îndepărtă. Era mult mai înfricoșătoare decât zgomotul pașilor. 

Acum nu mai erau urmăriți. 

Acum erau vânați. 

e 

Heather Randall se cutremură când văzu cadavrul grotesc ce 
zăcea pe pragul de beton de sub tavanul tunelului. De-acolo de 
unde stăteau, nu puteau zări decât capul, umerii și brațele. 
Capul, acoperit cu o claie de păr cărunt în care sângele se 
închegase se înclina într-un unghi nefiresc. Un strop de lichid 
roșu picură în balta care se formase chiar sub el. 

Mâinile atârnau în jos, ca și cum ar fi vrut să atingă sângele ce 
se scurgea sau arma care căzuse pe podea. 

Luptându-se să-și controleze senzaţia de greață, Heather se 
întinse instinctiv către Keith ca să-l apuce de mână. Se 
apropiară și mai mult până când zăriră și partea cealaltă a 
capului, unde era și rana care-i provocase moartea. 

Părea că bărbatul încercase să se ferească de gloanţele trase, 
dar din ceea ce auziseră ei, Heather știa că n-avusese nicio 
șansă; împușcătura care-l omorâse îi smulsese jumătate din 
partea frontală, lăsându-i expusă masa gelatinoasă a creierului. 
In penumbra tunelului, întreaga scenă i se părea imposibilă - 
era evident că bărbatul pregătise cu atenţie o veritabilă 
capcană. Dar ce mersese prost? 

— Ține asta cât arunc eu o privire, spuse Keith încet, dându-i 
arma pe care o luaseră de lângă trupul neînsufleţit al lui Carey 
Atkinson. 

După ce Keith se căţără pe pragul de beton, Heather continuă 
să se uite la bărbatul mort. 

Cum naiba de se lăsase împușcat? 

Apoi dădu cu ochii de pușcă. Era exact ca aceea pe care o 
ținea ea în mână. 

Când îl găsiseră pe monseniorul McGuire, acesta nu era 
înarmat. 

— Uite-i geanta, spuse Keith, trăgând rucsacul și sărind înapoi 
pe podea. 


309 


Chiar când se pregătea să-l deschidă îl trecu un fior pe șira 
spinării. 

— Cred că cineva ne urmărește, șopti el. la-o din loc și nu te 
uita înapoi. 

Heather se supuse instrucțiunilor lui Keith. Oprindu-se doar 
cât să ridice arma omului mort, Keith plecă imediat după ea. 

e 

Perry Randall privi cele două siluete prin ochelarii de 
protecție. Imaginile erau clare - un bărbat și o femeie - dar nu 
suficient cât să-i identifice. Totuși, în ciuda aburului lăptos, 
ambii aveau ceva familiar. 

Sentimentul acesta îl împiedică pe Randall să îi omoare. 

Eve ar fi făcut un adevărat tărăboi dacă nimerea doi dintre 
hăitașii ei preţioși. Ce ușor ar fi fost! Amortizorul de pe arma lui 
M-14A1 era pregătit și nu trebuia decât să urmărească punctul 
strălucitor și roșu al razei laser, apoi îi ochea și gata. 

Mai întâi bărbatul - femeia, cu siguranţă, nu dispunea de 
reflexe agere și probabil că nici n-ar fi apucat să înțeleagă ce a 
lovit-o. 

Tot ce trebuia să facă era să ţintească un punct de pe capul 
bărbatului, să apese pe trăgaci și să vadă cum punctul roșu al 
laserului se transformă în picături de sânge. 

Apoi ar fi terminat-o și pe femeie chiar înainte ca bărbatul să 
cadă lat la pământ. 

Totuși, poate că ar fi mai bine să îi urmărească încă o vreme. 

Randall mergea în spatele lor, mișcându-se ca o fantomă 
tăcută, fără să scoată nici cel mai mic zgomot. Se opri când 
ajunse în dreptul cadavrului ce atârna în afara nișei micuțe. 
Bănuise cine e încă din clipa în care îl văzuse prin ochelarii de 
protecție, dar acum îi ridică puţin capul și se uită la el. Chiar și 
cu chipul distrus de glonţ, îl recunoscu imediat pe Otto 
Vandenberg. 

Bărbatul și femeia îi furaseră arma, împreună cu rucsacul în 
care se găsea jurnalul. 

Își puse din nou ochelarii și scrută întunericul din faţa sa. Cele 
două siluete se îndepărtau din ce în ce mai tare. Dacă găseau 
vreun pasaj și scăpau pe-acolo... 

lar dacă ajungeau la suprafaţă cu agenda lui Vandenberg... 

Perry Randall își potrivi arma pe umăr și îi eliberă siguranţa. 
Aprinse luneta și se pregăti să apese pe trăgaci... 


310 


Heather încercă să-și spună că masa de carne împrăștiată pe 
podea chiar înaintea ei nu poate să fie cea a unui alt cadavru, 
dar simţi că se înșală. Nu numai rigiditatea totală a trupului, 
picioarele crăcănate anormal sau petele de sânge de pe piept îi 
spuneau că se află în fața unui om mort. 

Semnul clar era un șoarece care îi rodea de zor chipul. 

Scăpă un strigăt înăbușit de oroare și repulsie, și pentru o 
clipă crezu că valul de greață pe care reușise să-l controleze 
până acum o să o copleșească. Ameti și se sprijini repede de 
perete ca să nu cadă. 

Când Keith Converse se lăsă pe vine ca să examineze trupul 
de pe podea, Heather - covârșită de imaginile macabre pe care 
le întâlnise toată ziua - nu-și mai dori decât să se ghemuiască, 
să închidă ochii și să încerce să-și limpezească gândurile. 

Dar chiar în momentul în care își îndoi genunchii văzu un 
punct roșu, târându-se pe jos spre ea. 

O iluzie. 

Se concentră asupra lui, vrând parcă să-l alunge cu puterea 
minţii. 

Acesta însă se apropie și brusc își aminti ceva. 

Zilele în care tatăl ei o învăţa cum să folosească armele pe 
care le ţinea în dulapul din bibliotecă. 

„Pușca cu laser este cea mai bună. Noaptea, n-ai cum să 
ratezi. Plasezi punctul roșu undeva în fața ta pe pământ, apoi 
începi să-l miști până când atinge ţinta. Nu-ţi mai rămâne decât 
să apeşi pe trăgaci.” 

Punctul veni și mai aproape și Heather strânse cu puterea 
arma pe care o ţinea în mână. 

Arma care semăna atât de bine cu cea a tatălui său din... 

Scârba și teroarea se transformară în furie rece, pură. 

Işi mișcă repede degetele și găsi siguranţa pe care o scoase 
uşor. 

Mută pușca pe foc automat. 

Apoi o ridică, până când vârful acesteia se situa cam la o 
jumătate de metru deasupra capului lui Keith Converse și privi 
prin obiectiv. La distanţă, silueta care se profila în lumina 
neclară a becurilor din tavan părea un fel de spectru. 

Heather apucă trăgaciul, apoi balansă țeava puștii înainte și 
înapoi. 


311 


Exact cum îi arătase tatăl ei... 

Punctul roșu de pe podea dispăru și tunelul se zgudui de 
rafala furioasă a puștii automate. Fără să dea nicio secundă 
drumul la  trăgaci, Heather goli încărcătorul, gloanţele 
împrăștiindu-se în toate părţile. După ce consumă și ultimul 
cartuș, fata mai auzi încă gloanţele ricoșând dintr-un perete în 
altul. 

Când liniștea îi învălui din nou, Keith se ridică în picioare. 

— Isuse, șopti el. 

— Tocmai se pregătea să ne omoare, spuse Heather, pe un 
ton sumbru. 

Mâinile i se înmuiară și arma zăngăni pe betonul dur. 

— Se pregătea să ne omoare exact așa cum m-a învăţat. 

Keith o privi sever. 

— Cine? întrebă el, nerăbdător să audă răspunsul rostit chiar 
de gura ei. 

La capătul puterilor, Heather cedă nervos: 

— Tatăl meu! izbucni ea. Nu înţelegi? Era tatăl meu! 

După ce ecoul vorbelor ei sfâșietoare se stinse, fata porni 
încet prin întuneric spre locul în care căzuse tatăl ei. Il găsi 
întins pe spate, plin de sânge în zona pieptului. Avea ochii 
deschiși și, când își plimbă lanterna pe chipul lui, el păru că se 
uită la ea cu surprindere. Îngenunche și îl mângâie blând pe 
obraz. 

— Îmi pare rău, șopti Heather. Îmi pare atât de rău! 

Totuși, era perfect conștientă că nu-i lăsase nicio altă 
posibilitate. 

Tatăl ei stabilise regulile, nu ea, și, dacă ar fi ezitat chiar și o 
secundă, acum ar fi fost moartă. 

— Ce-ai făcut? spuse ea îndurerată. Oh, tati, ce-ai făcut! 

Se ridică și se întoarse lângă Keith. 

e 

Mitraliera semiautomată se oprise, dar nici Jinx, nici Jeff nu se 
mișcară, rămânând lipiți de zidul pasajului în care se 
ascunseseră. 

Sunetul unui obiect greu care căzu pe podea sparse tăcerea. 

Jeff cântări repede toate posibilităţile, încercând să hotărască 
pasul următor. Era clar că persoana din întuneric nu trăsese în ei 
- ar fi auzit gloanțele ricoșând în pereţi și în conducte dacă omul 
înarmat ar fi ochit în direcţia lor. 


312 


Așadar, împușcăturile se îndreptaseră în partea cealaltă. 

Dar de ce? 

Și în cine? 

Însă ce mai conta? Când vânătorul avea să-și dea seama de 
greșeală, va încărca arma din nou și atunci... 

„În schimb, dacă apuca și trăgea el primul...” 

Găsise rezolvarea. 

Pușca pe care și-o însușiseră de la monseniorul McGuire 
atârna de umărul lui. Jeff o dădu jos și o încărcă. Arma îi dădea o 
senzație ciudată - era grea, rece și periculoasă în același timp. 

Nimic din aspectul ei nu arăta că este o armă sportivă. Jeff 
mai văzuse puști de vânătoare și înainte - cu zecile chiar. Pe 
unele le admirase pentru măiestria remarcabilă cu care fuseseră 
făcute. Cele mai bune păreau chiar calde la atingere, atât de 
perfect netezit era patul acestora. Multe dintre ele erau gravate 
cu aur, argint sau fildeș, având aspectul unor veritabile opere de 
artă. 

Acelea erau puștile folosite pentru tir sau vânătoare. 

Arma din mâna lui însă era confecționată din metal dur și 
cauciuc tare, și fiecare parte fusese concepută în așa fel încât să 
funcţioneze perfect. 

Era ca și cum cel care proiectase pușca ar fi știut că o să fie 
folosită o singură dată și se încăpăţânase să nu o înfrumuseţeze 
în vreun fel. Jeff o apucă strâns, apoi îi eliberă siguranța. 

Și cu asta, gata? Nu-i mai rămânea nimic altceva decât să 
pășească în tunel, să o îndrepte în direcţia de unde se auzise 
rafala și să apese pe trăgaci? 

Privi în jur cercetând întunericul pentru ultima oară în 
căutarea unei alte soluţii, dar știa că totul e în zadar. 

Venise clipa să se înfrunte cu cel care-l pândea. 

— Stai aici, îi șopti el lui Jinx. Pe mine mă vor. Nu le pasă de 
tine. 

— Dar... 

Cuvintele fetei fură întrerupte brusc de un strigăt nefericit: 

„Tatăl meu! izbucni ea. Nu înţelegi? Era tatăl meu!” 

Jeff încremeni sub forța ecoului care răspândea la nesfârșit 
aceleași vorbe. 

„Tatăl meu... tatăl meu... tatăl meu...” 

— Heather, șopti el. 


Își imagină atunci cum ar fi stat în mijlocul tunelului, 
descărcând arma prin beznă, cu intenţia de a-l ucide pe cel care 
se găsea acolo. 

Și probabil că ar fi omorât pe cineva. 

Ar fi omorât-o pe Heather. 

Azvârlind arma, Jeff Converse se repezi afară din pasaj. 

e 

Keith auzi un zgomot care îl avertiza că cineva se mișcă 
undeva în fața lui. Se aplecă spre pușca pe care o recuperase 
din balta de sânge formată sub cadavrul Viperei, o ridică pe 
umăr și potrivi mecanismul pentru foc automat. 

Privi prin obiectivul lunetei și văzu silueta unui bărbat care 
trecea chiar prin dreptul luminii aruncate de becurile prinse în 
tavan, își apăsă degetul pe trăgaci, dar când silueta mai făcu un 
pas, ezită. 

— Jeff? șopti el, cu vocea gâtuită. 

Pentru Heather însă fu suficient. Porni în goană spre iubitul ei, 
strigându-l pe nume. Keith dădu să arunce arma și să alerge 
după ea, ca să fie împreună când îl vor îmbrăţișa pe Jeff. Se 
răzgândi, totuși. 

Mai bine să-i lase să savureze momentul. 

Puse pușca într-o parte, se aplecă după rucsacul lui 
Vandenberg și scoase radioul. Işi așeză casca la ureche, învărti 
micul comutator și auzi o voce. 

Vocea lui Eve Harris. 

— Aici, Baza. Vipera, raportează. 

Keith duse aparatul la buze și vorbi încet, rostind cuvintele 
clar. 

— Vipera s-a dus, spuse el. Aici e Keith Converse, doamnă 
Harris. Vipera a murit. La fel și Năpârca, Salamandra și Şarpele- 
cu-Clopoţei. Poate reușești să salvezi Cobra, cine-o fi el. 

Keith aruncă radioul în rucsac și porni să-și îmbrăţișeze fiul. 


314 


e CAPITOLUL 39 


Eve Harris privi furioasă aparatul din mâna sa. Era imposibil - 
Converse încerca s-o ducă de nas! N-aveau cum să fie cu toţii 
morţi - părea de domeniul fantasticului să fi doborât cinci 
oameni perfect înarmați. 

Nu - nu cinci. 

Doar patru. 

Cobra - Arch Cranston - se afla încă în viaţă. Așa că lor le 
revenea sarcina de a-i termina pe nemernicii ăia. 

Își mută privirea spre Malcolm Baldridge, care stătea lângă 
ușa de la camera lui privată de lucru. Părea atât de împietrit, 
încât puteai foarte ușor să-l confunzi cu unul dintre trofeele pe 
care le aranja cu atâta talent. 

— Adu-mi un rucsac și o armă! se răsti ea. 

Baldridge nu se mișcă decât în clipa în care femeia făcu un 
pas spre el, privindu-l cu ochi strălucind de furie. 

— Nu poți... începu Baldridge, dar Eve îl întrerupse. 

— Tu faci ce-ţi zic eu, porunci ea cu voce joasă. 

Primejdia care emana din tonul ei îl determină pe Baldridge să 
intre imediat în încăperea alăturată. După ce bărbatul ieși din 
cameră, Eve se dezbrăcă și se schimbă într-un costum negru 
puţin cam mare pentru ea. Când termină, Baldridge se întoarse, 
ducând într-o mână un rucsac, iar în cealaltă o pușcă SSG-PI. 

— Are și vedere cu infraroșu și... zise el, dar Eve nu-l lăsă să 
termine. 

— Știu foarte bine ce are, șuieră ea printre dinţi, smulgându-i 
arma și verificând-o cu mișcări precise. Și pentru cultura ta 
generală, să-ţi intre bine-n cap că știu și cum s-o folosesc. 

Scormoni repede prin rucsac și înlocui radioul cu al ei, 
potrivind aparatul pe frecvenţa lui Arch Cranston. In cele din 
urmă își potrivi ochelarii de protecţie, deschise ușa care dădea 
în tunel și se pregăti să pornească la drum. După ce Baldridge 
închise și zăvori ușa în urma ei, răsuci lentilele ochelarilor 
pentru vederea de noapte și bezna se transformă într-o 
strălucire verzuie. Își întoarse încet capul dintr-o parte în alta, 
cercetând tunelul în ambele direcţii. 


315 


Cu excepţia unui șobolan imens care se târa de-a lungul 
peretelui din stânga, tunelul era gol. Băgă mâna în rucsac, 
scotoci o vreme, apoi scoase transmițătorul și după ce apăsă pe 
butonul de emisie, șopti în microfon: 

— Cobra, aici Baza. Răspunde! 

_ Pentru că nu primi niciun răspuns, repetă cuvintele. Nimic. 
Injură în gând și dădu drumul aparatului într-unul din buzunarele 
de la geaca neagră. 

Revizui în minte hărţile tunelelor pe care oamenii ei le 
alcătuiseră de-a lungul anilor. Raza de acoperire nu era foarte 
largă, ceea ce însemna că Keith Converse se afla mult mai 
aproape de ea decât Arch Cranston, presupunând, evident, că 
Arch mai trăia. Dar se putea baza ea, oare, pe această 
prezumție? 

Dacă Keith Converse o minţea? Și Cranston era mort? 

În același timp Converse ar fi putut-o minţi la fel de bine și în 
privinţa celorlalţi. Poate că numai Vandenberg dăduse colţul! 
Scoase aparatul din nou și încercă rapid să-i contacteze pe 
membrii echipei. 

Tăcere. 

Injură din nou, apoi se hotărî. Ultima oară când îi raportaseră, 
Vipera se afla în Sectorul 3 la Nivelul 2. Eve Harris vizualiză 
harta și locul de unde Vandenberg se pregătise să-și lanseze 
atacul, ca și cum ar fi avut în faţă ultima pagină a agendei lui. 
Strânse mai bine în mână pușca Steyr și își continuă drumul. 

e 

— Ce se întâmplă? întrebă Heather când aparatele din rucsac 
prinseră viaţă unul după altul. 

— Incearcă să descopere dacă am tras-o pe sfoară, răspunse 
Keith. 

Scoase staţia lui McGuire tocmai la timp ca s-o audă pe Eve 
Harris din nou. Vocea ei era mai clară decât fusese cu câteva 
minute în urmă, când vorbise cu ea. 

— Cred că a intrat în tunele, spuse el. 

— Unde? 

— E în spatele nostru, replică Jeff, cu ochii lipiţi de ultima 
hartă din agenda lui Perry Randall. 

— Uite, îi atenţionă el și Heather privi peste umărul lui la 
pagina luminată de lanternă. 

Jeff așeză un deget pe pagina unde scria Nivelul 1, Sectorul 1. 


316 


— Cred că pe-aici au intrat. 

Mai răsfoi câteva pagini și le arătă un alt loc. 

— lar aici suntem noi. 

— Dar cum ieșim afară? întrebă Heather. 

Jeff clătină din cap. 

— Au un soi de santinele peste tot. 

— lar noi avem arme, rosti Keith cu voce aspră. 

Jeff se uită spre tatăl lui. 

— Și dacă ne-apucăm să tragem într-o staţie de metrou... 

Nu mai era nevoie să-și continue gândul. Cu toții știau ce s-ar 
putea întâmpla dacă împușcau în stânga și-n dreapta. In câteva 
secunde ar fi omorât peste zece oameni și ar fi rănit de două ori 
pe-atât. Jeff își mută degetul pe un alt punct de pe hartă. 

— Aici, le arătă el. Cred că pe aici putem să ieșim, dacă 
reușim să ajungem atât de departe. 

Cei trei stăteau adunați în jurul lui, dar Jinx fu aceea care rosti 
cu glas tare același lucru la care se gândeau cu toții. 

— Nu e nimic acolo - nu se vede niciun puț sau pasaj. 

— Exact, sublinie Jeff. Asta este și ceea ce căutăm - un loc în 
care să nu fie nimic. 

Inchise agenda, ridică una dintre arme și se îndreptă spre 
vest, aducându-și aminte ce văzuse cu o săptămână înainte să 
fie arestat. 

Poate, cu puţin noroc, mai era încă acolo... 

e 

„Nu s-a întâmplat nimic, își spuse Eve Harris. Doar închipuirea 
mea e de vină.” 

Dar nu-și imagina deloc. Lumina verzuie din obiectivul 
ochelarilor de protecție devenea din ce în ce mai întunecată. 

Dar asta nu era o problemă - nu încă. Avea lanterna în 
rucsac! Și-l dădu jos de pe umăr, îi desfăcu fermoarul și băgă 
mâna în el. 

Nici urmă de lanternă! 

Dar trebuia să fie acolo! 

Incepu să scotocească frenetic în toate buzunarele, dar nu 
găsi nimic. Nenorocitul ăla de Baldridge! De ce nu verificase 
geanta? 

În fine, va trebui să rămână o vreme fără lumină. Își așeză 
rucsacul și pușca la loc pe umăr și-și scoase ochelarii de pe cap. 
Așteptă până se obișnui cu întunericul, dar bezna era mai 


317 


adâncă decât credea. Deschise ochii cât putu, dar primele 
gheare ale fricii începură să pună stăpânire pe ea. 

„O să mă descurc, își repeta ea întruna. Știu exact unde mă 
aflu și, dacă trebuie, o să folosesc din nou ochelarii.” Dar oricât 
de tare se strădui să se liniștească, știa că se înșală. Cunoștea 
cotiturile foarte bine - trei cu totul și nu trecuse la alt nivel. Dar 
pe măsură ce întunericul se strângea tot mai tare în jurul ei, 
frica se transformă în teroare, așa că se văzu nevoită să-și pună 
la loc ochelarii pentru vedere pe timp de noapte. 

Pentru un moment, ceața verde străluci intens și temerile i se 
mai domoliră. Dar câteva secunde mai târziu, lumina verde păli 
și teama i se insinuă din nou în suflet. 

„Cranston, se gândi ea. Contactează-l pe Cranston.” 

Bâjbâi în buzunar după staţia radio, apăsă emițătorul și șopti 
în dreptul microfonului: 

— Aici, Baza. Cobra, răspunde! Aici, Baza! 

Incercă de trei ori, dar nu primi niciun răspuns. 

Băgă aparatul la loc și făcu repede cale întoarsă pe drumul pe 
care venise. Mări pasul când realiză că ochelarii își pierdeau din 
putere. 

În cele din urmă, ajunse la ultima cotitură. Își aminti clar că o 
luase spre dreapta, așa că acum viră spre stânga și privi la 
distanță. 

Tunelul părea să se întindă la nesfârșit. 

Era imposibil - tunelul nu avea cum să fie atât de lung. 
Alesese un drum greșit? 

Se răsuci și se uită în direcție opusă. 

Din nou culoarul părea să nu aibă capăt. 

Ceaţa verde devenise și mai întunecată, iar Eve nu mai era 
așa sigură de ea. Se întoarse pentru a doua oară, căutând orice 
indiciu care să o ajute. Degeaba. 

De unde venise? Nu mai știa. 

Pentru că bateriile se consumaseră aproape de tot, Eve își 
smulse frustrată ochelarii. Aceștia căzură cu o pufnitură pe 
betonul dur și femeia se trezi din nou în cea mai profundă beznă 
din câte întâlnise vreodată. 

Işi aminti că membrii clubului menţionau întotdeauna lumina 
becurilor utilitare! Așa că în cea mai mare parte a timpului nu 
erau nevoiți să poarte ochelarii. 

In cea mai mare parte a timpului. 


Dar nu tot timpul. 

„Ochelarii! 

Trebuia să-i găsească!” 

Se așeză în patru labe și începu să pipăie prin mâzga care 
acoperea podeaua. N-aveau cum să fi căzut foarte departe - nu 
mai încolo de doi, trei metri! Întinse mâna și un ciob de geam 
spart îi sfâșie palma. Își trase repede mâna și și-o duse la buze. 

Gustul sângelui îi umplu gura. 

Cu cealaltă mână își controlă încet palma ca să vadă cât de 
gravă era tăietura. Sângele îi curgea pe lângă încheietură și 
degetele ei murdare atinseră locul în care pielea era zdrelită. 
Rana se întindea pe cel puţin trei centimetri, de-a lungul palmei. 
Işi mușcă buzele de durere și usturime, când atinse rana. 

Strânse tare pumnul ca să oprească puţin hemoragia și 
începu să se târască prin întuneric cu mâna stângă întinsă. Se 
opri brusc chiar înainte de a atinge orice altceva, îngrozită că s- 
ar putea tăia din nou. 

Se ridică în picioare împleticindu-se și făcu un pas, dar se 
ciocni de un zid. 

Panica aproape că o scoase din minţi, dar se stăpâni. Lipindu- 
se de perete, făcu tot posibilul să-și domolească bătăile inimii și 
senzaţia de sufocare. 

„Lumina, se gândi ea. Trebuie să găsesc lumina!” 

Dar oriunde se uita nu era decât întuneric. 

intunericul și animalele adâncurilor care brusc începură să 
forfotească. 

Indreptându-se spre ea. 


Jeff încremeni. 

— Ce e? întrebă Heather din spatele lui. Ce s-a întâmplat? 

Tânărul o strânse tare de degete. 

— Ascultă, spuse el. 

Tăcerea din jur nu era tulburată decât de zgomotul picăturilor 
de apă care se scurgeau din conductele sparte. Apoi auziră cu 
toţii, o bufnitură. Era ca și cum cineva scăpase un obiect de la 
mare înălțime. 

După numai un minut auziră din nou: buf 

Se aflau încă în tunelul utilitar, dar dădură de un pasaj de 
trecere și se părea că zgomotul venise din direcţia aceea. Dar 
înainte să-l audă din nou, auziră un alt sunet care risipi tăcerea. 


319 


De data aceasta, era sunetul familiar al metroului. Acesta 
deveni din ce în ce mai puternic, iar ei simţiră până și curentul 
de aer împins de trenul care venea spre intersecţia cu pasajul. 
Imediat zăriră fasciculul puternic chiar deasupra lor, apoi trenul 
care trecu duduind spre capătul pasajului. Luminile farurilor 
străluceau ca un stroboscop. Vagoanele trepidau și frânele 
începură să scârțâie ca și cum s-ar fi oprit într-o staţie. 

Într-un final vuietul se stinse și liniștea deveni din nou 
stăpână. Chiar când se pregăteau să intre în pasaj, Jeff surprinse 
un punct roșu, care dispăru însă de îndată. Fiecare nerv din corp 
îl avertiza de existenţa unei primejdii, așa că se opri, nelăsând-o 
pe Heather să mai înainteze. Erau atât de aproape de libertate! 
Pe de altă parte însă, putea să bage mâna-n foc că mai era 
cineva acolo care nu dorea ca ei să ajungă la locul pe unde ar fi 
izbutit să scape din tunele fără să mai fie nevoiţi să înfrunte 
vânători, hăitași sau cine mai știe ce altceva. 

Cei trei se strânseră în jurul lui și Jeff îi atenţionă asupra 
pericolului cât putu el de încet: 

— E cineva acolo. Unul dintre vânători. 

— Mergem noi primii, răspunse Keith la fel de încet. Heather 
și Jinx, voi rămâneţi aici. 

Amândouă fetele deschiseră gura să protesteze, dar când Jeff 
clătină din cap, ducându-și degetul la gură, nu mai îndrăzniră să 
spună nimic. 

— Staţi aici până când vă facem noi semn, mai adăugă el. 

În timp ce Heather și Jinx se ghemuiră lângă un perete, Jeff și 
Keith se furișară tăcuţi prin întuneric, apropiindu-se din ce în ce 
mai mult de locul în care pasajul lor se intersecta cu tunelul din 
faţă. Fiecare purta câte o armă și unul dintre rucsacurile 
recuperate de la vânători. Când ajunseră la răscruce, Jeff se lipi 
de un zid și Keith de celălalt. 

Așteptară, ascultând. 

Nimic. 

Secundele se transformară în minute. 

Tot nimic. 

Jeff se pregătea să facă primul pas în tunel, dar tatăl lui îi făcu 
un semn din cap să nu se miște. Apoi, Keith ţipă în gura mare: 

— Vin după tine, lepră! 


Exact când strigătul lui sfâșie bezna, aruncă rucsacul pe care-l 
purta în tunelul slab luminat de becurile montate la distanţă 
mare unul de altul. 

Arch Cranston - cu nume de cod „Cobra” - deja mușcase 
momeala când pricepu că totul nu e decât o capcană. La auzul 
cuvintelor furioase, își ridicase arma la umăr, ochise obiectul 
care fusese azvârnlit în tunel și apăsase pe trăgaci fără să 
realizeze că nu era bărbatul pe care-l așteptase. 

Prea târziu. Greșeala comisă avea să-l coste scump. 

e 

Înainte ca ecoul vorbelor lui Keith să se stingă, auziră rafala 
unei puști și rucsacul se făcu ferfeniță sub ploaia de gloanţe. 
Keith profită de moment, sprijini arma Steyr la nivelul taliei, păși 
în tunel și ținti în direcția de unde veniseră împușcăturile. Calm, 
apăsă pe trăgaci declanșând un adevărat infern. 

După ce gloanţele ricoșară în toate părțile, nu se mai auzi 
decât un geamăt scurt. 

— L-am nimerit, îl auzi Jeff pe tatăl lui murmurând. Să 
mergem. 

Făcând un semn spre Jinx și Heather, Jeff așteptă până când 
fetele îl prinseră din urmă, apoi se afundă în tunel în direcția 
opusă celei în care căzuse și ultimul vânător. 

e 

Eve Harris auzi două rafale de foc și se aruncă instinctiv pe 
podeaua tunelului. Protejându-și mâna dreaptă, își lăsă toată 
greutatea pe cealaltă și o durere ascuțită o străfulgeră până în 
umăr. Scrâșnind din dinţi, se rostogoli, se scutură de povara 
rucsacului și a puștii, și reuși să se ridice în picioare. 

Cu grijă, își atinse încheietura de la mâna stângă. Durerea era 
atât de atroce, încât nu avea cum să fie doar o simplă luxaţie. 
Cel mai probabil își fracturase osul. 

„Afară, se gândi ea. Trebuie să ies afară.” 

Cu pași nesiguri, porni din nou de-a lungul tunelului, pipăind 
zidul lateral cu mâna dreaptă, aproape amorţită din cauza 
tăieturii din palmă. Deasupra ei zări un licăr de lumină. 

La început crezu că e doar o iluzie, dar o secundă mai târziu 
văzu că nu se amăgise - undeva, foarte departe, strălucea o 
lumină slabă. Uitând de suferinţă, o luă la goană prin întuneric. 
Panica dispăruse și sufletul i se umplu de speranţă. Apoi, atât de 
brusc încât nici nu apucă să se ferească, piciorul ei drept nimeri 


321 


într-un gol. Căzu și se izbi cu faţa de marginea unui puț, 
zdrobindu-și nasul. Urlând de durere, alunecă la vale prin canal, 
lovindu-se haotic de pereții acestuia. 

O secundă mai târziu atinse podeaua de la nivelul inferior, 
aproape strivită de impactul cu betonul dur. 

Timp de câteva secunde rămase împietrită. 

Durerea o cuprinsese ca într-un clește. 

Dar nu murise. Nici măcar nu-și pierduse cunoștința din câte 
își dădea seama, pentru că vedea clar - foarte clar - lumina unui 
bec ce atârna sub sârma lui de protecție chiar la câţiva metri 
mai încolo. 

O să fie bine! 

Incercă să-și recapete suflul, străduindu-se să ignore durerea 
cumplită ce pusese stăpânire pe ea. 

Apoi, încercă să se ridice în capul oaselor. 

Și descoperi că nu poate. 

Nu putea să-și mai miște nici mâinile, nici picioarele. 

Se simţea de parcă fiecare os i se sfărâmase în bucățele. 

Incercă să ţipe atunci, să strige după ajutor, dar până și vocea 
o părăsise. 

Dar tocmai când orice speranţă părea deșartă, din depărtare 
se auzi ceva. 

Pași. 

Înceţi, târșâiţi, dar totuși niște pași! 

Venea cineva! Cineva care o va ajuta! O bucurie nebună îi 
umplu sufletul. N-o să moară - o să fie bine. 

Pașii se apropiau din ce în ce mai tare, apoi văzu un chip 
aplecându-se peste ea. 

Era un bărbat care îngenunchease și o privea curios. Faţa lui 
murdară era acoperită cu o barbă ţepoasă și avea ochii înroșiţi. 
Se aplecă și mai tare spre ea și când deschise gura, respiraţia 
lui rău mirositoare o izbi cu atâta putere, încât avu senzaţia că 
nimerise într-un canal cu resturi menajere. Pântecele i se 
convulsionă spasmodic și, fără să se mai poată controla, din gât 
îi ieși un jet de vomă. Bărbatul se dădu înapoi scârbit, 
ștergându-și petele de vomă de pe obraji cu mâneca împuţită de 
la haină, după care o înjură de mama focului. O clipă mai târziu 
se ridică în picioare și îi arse un șut. Eve simţi cum urechea i se 
sfâșie în două când vârful scâlciat al bocancului o lovi. Bărbatul 


322 


se îndepărtă, afundându-se în întuneric și suduind încet printre 
dinţi. 

În timp ce tușea ca să-și elibereze căile respiratorii de propriul 
lichid gastric, femeia văzu primii șobolani ieșind din crăpăturile 
lor ascunse, atrași de mirosul proaspăt de sânge. 

Sângele ei... 

În zadar încercă să strige. 

Chiar dacă ar fi fost în stare să scoată și cel mai mic sunet, nu 
mai era nimeni care s-o audă. 

e 

Mergeau spre nord prin tunelul de metrou. Jeff era aproape 
sigur că știe unde se află - chiar sub Broadway - și că locul pe 
care îl caută se găsește undeva în faţă. Și-atunci, în depărtare o 
zări. 

O geană de lumină, atât de subţire, încât numai un ochi ager 
o putea vedea. Mări ritmul, apoi, nerăbdător, începu să alerge. 
În spatele lui se auzea tropotul pașilor tatălui său, ai lui Jinx și ai 
lui Heather. Se deplasau printre șinele așezate una lângă alta. 
Raza de lumină deveni din ce în ce mai strălucitoare. 

Înaintea lor mai apăru un punct luminos. Deși era mic de tot, 
Jeff își dădu seama că este un alt tren care se îndrepta spre ei. 

— Trebuie să ieșim de pe șine! strigă Jinx. 

Dar nu exista niciun loc unde să se poată adăposti - nicio nișă 
tăiată în perete, nici măcar o pasarelă! Dar raza de lumină era 
doar la câţiva zeci de metri distanţă. 

— Grăbiţi-vă, urlă el. Încă mai putem reuși! 

Alergă și mai repede, repezindu-se înainte în direcţia trenului 
ce venea mugind. 

Vuietul se înteţi și curentul de aer îi biciui faţa. 

Ceilalţi trei îl urmau îndeaproape. 

Și brusc ajunseră în locul miraculos. Acolo, o bucată de placaj 
acoperea o gaură din zid, fixată atât de prost pe dinafară, încât 
lumina zilei se vedea clar acum. 

— Nu! o auzi pe Heather ţipând când aceasta realiză ce are el 
de gând să facă. 

Dar era prea târziu. 

Jeff se aruncă înspre bucata de lemn, sărind peste cea de-a 
treia șină electrificată, cu braţele ridicate și trupul răsucit, astfel 
încât să izbească placajul cu umărul. Dacă acesta rezista, iar el 
cădea pe spate... 


323 


Jeff se încordă și lovi cu putere. Bolţurile în care placajul era 
prins de beton scoaseră un sunet ascuţit, dar nu cedară și Jeff se 
prăbuși pe pietriș, la niciun centimetru de șina mortală. 

Un claxon asurzitor, urmat de scârţăitul frânelor umplu 
tunelul. Jeff se uită în sus și văzu trenul care continua să vină 
spre el ca un monstru imens. Pe moment, îngheţă precum un 
iepure surprins de forța crudă a unui animal de pradă. Imediat 
auzi o voce ce reuși să străpungă talmeș-balmeșul infernal. 

— Jos! Acum! 

Se supuse orbește, aruncându-se cu faţa în pietriș, după care 
îl auzi pe tatăl său urlând din nou: 

— Foc! 

Mugetul trenului în mișcare fu acoperit de o rafală de gloanțe. 
Jeff se lipi de pământ, ferindu-se, dar totul se termină într-o 
secundă. Lumea din jurul lui se schimbase brusc. 

Lumina, lumina zilei, pătrundea prin gaura din beton. Placajul 
de lemn era ciuruit. Jeff se ridică în picioare și, ajutat de Heather 
și de tatăl său, se grăbi să iasă prin deschizătura din perete. Jinx 
veni după ei. Clipiră cu toţii orbiţi de strălucirea intensă a 
soarelui și inspirară adânc adierea blândă ce bătea dinspre râu. 
In spatele lor, trenul trecu vuind și dispăru ca o fantomă. Jeff își 
întoarse capul și privi groapa largă ce se întindea în faţa lui. 

Nu mai avea același aspect ca atunci când, cu multe luni în 
urmă, el și colegii lui de la cursul de construcție urbană făcuseră 
un tur al șantierului. Atunci, locul era doar o groapă uriașă plină 
cu echipament greu, adus să sape cât mai adânc în pământul de 
sub oraș. Acum locul era nivelat și muncitorii lucrau - muncitorii 
pe care-i auzise când încă se mai afla în tunele. Aceștia 
manevrau, cu ajutorul macaralelor, grinzile imense ce urmau să 
fie ancorate în fundaţia clădirii care peste doi ani se va 
transforma într-unul din zgârie-norii inconfundabili ai orașului. 

Peste tot în jur se zăreau cofraje din lemn pentru beton și, 
uitându-se la ele, Jeff realiză că peste câteva săptămâni - și 
poate chiar mai puţin - deschizătura prin care ieșiseră urma să 
fie blocată pentru totdeauna. 

Dar nu mai avea importanţă. Nimic nu mai conta pentru că 
era liber - scăpase de închisoare, scăpase de _ tunelele 
îngrozitoare și se smulsese din braţele morţii. 


324 


Se întinse spre Heather și o îmbrăţișă strâns, trăgând adânc în 
piept aerul curat al după-amiezii. Se aplecă puţin și-și lipi buzele 
de urechea ei. 

— Ce zici de-o plimbare pe jos până acasă? murmură el. Mi-e 
teamă că n-am să mai folosesc metroul multă vreme de aici 
înainte. 


e CINCI ANI MAI TÂRZIU 


Randall Converse strânse cu putere mâna bărbatului când 
privi în jos spre scări. 

— Nu vreau, zise el, agățându-se de mâneca tatălui său. 

Ferindu-se puţin într-o parte pentru a evita mulţimea de 
oameni ce ieșea din staţia de metrou de pe Broadway, Jeff se 
lăsă pe vine, astfel încât să se poată uita direct în ochii fiului 
său. Chipul băieţelului de patru ani căpătase expresia 
încăpăţânată și încruntată care apărea pe faţa lui Keith când lua 
o hotărâre și nimic nu-l mai putea convinge de contrariu. 

— Dar n-o să păţești nimic, Randy, spuse Jeff, străduindu-se 
ca vocea să nu-i trădeze nervozitatea pe care o resimțea la 
gândul că trebuie să coboare la metrou. 

Chiar și-acum, după atâţia ani, încă mai tresărea și i se făcea 
stomacul ghem când se deplasa cu acest mijloc de transport. In 
vagon sau când aștepta pe peron, se trezea că se uită peste 
umăr, cercetând chipurile vagabonzilor și ale cerșetorilor ce 
forfoteau prin staţii, dacă polițiștii nu se aflau prin preajmă. Ori 
de câte ori metroul trecea prin tunele, îl cuprindea o senzaţie de 
sufocare și uneori i se părea că vede chipurile hăitașilor, stând 
la pândă în întuneric. Se mai liniștea când ajungea în lumina 
strălucitoare a staţiilor, dar sentimentul de claustrofobie nu 
dispărea decât atunci când ieșea la suprafaţă. El și Heather 
stabiliseră ca fiul lor să nu cadă pradă propriilor temeri, în ciuda 
împotrivirii părinţilor lui Jeff. 

— Milioane de oameni călătoresc cu metroul în fiecare zi, 
insistase Jeff când părinţii lui - pentru prima dată de acord 
asupra unui subiect - se arătară șocați de ideea de a-l duce pe 
Randy cu metroul. 

— Nu vreau să-i fie frică să îl folosească. 

Acum zărea în ochii lui Randy aceeași frică pe care o văzuse și 
în privirea mamei lui când îl implorase să nu-l ducă pe nepotul ei 
prin tunele. 

— N-are de ce să-ţi fie teamă, rosti el, dându-i într-o parte de 
pe frunte o șuviţă de păr castaniu și cârlionţțat. E doar un tren ca 
oricare altul. Nu-ţi place trenul care ne aduce în oraș? 


Randy nu răspunse, dar Jeff observă cum încet-încet, expresia 
de frică se transforma în curiozitate. 

— Și nu vrei să vezi unde am locuit înainte să te naști tu? 

Randy clătină din cap, dar nesiguranța din ochii lui mari îl făcu 
pe Jeff să-și ia băiatul în brațe. 

— Dar dacă te duc eu așa, ce zici? 

— Nu! se împotrivi Randy brusc. Nu mai sunt bebeluș! 

Îi dădu drumul băiatului, îl luă de mână și porniră împreună să 
coboare scările. 

Jeff simţi un nod în gât. 

— Nu-i așa că nu e rău? întrebă el, după ce se așezară pe 
scaune în vagonul bine luminat, câteva minute mai târziu. 

Randy nu spuse nimic decât atunci când trenul prinse viteză 
și intră în tunel. 

— Și dacă se oprește aici? întrebă copilul. Cum mai ieșim? O 
să mergem pe jos? 

Numai gândul că ar putea fi obligat să străbată tunelele pe jos 
îl înfioră pe Jeff din cap până-n picioare, dar când vorbi vocea îi 
era calmă: 

— N-are cum, își liniști el fiul. lar dacă se va întâmpla, va veni 
cineva să-l repare. 

După o vreme, Randy păru că se mai relaxează. Pe măsură ce 
staţiile se perindară una după alta, Jeff își aminti zilele pe care le 
petrecuse prins în capcana tunelelor de sub oraș. 

În cele din urmă, coșmarul pe care-l trăise de când îi salvase 
viața Cynthiei Allen în staţia de pe 110" Street se sfârșise. El și 
Heather se căsătoriseră la o lună după ce scăpase și, nouă luni 
mai târziu, se născuse Randy. 

De atunci totul în viaţa lor se schimbase. 

Terminase şcoala de arhitectură și se mutase în 
Bridgehampton, pentru că nici el, nici Heather nu doreau să-l 
crească pe Randy în marele oraș. 

Imediat după ce ieșiseră din tunele, nu se făcuse decât foarte 
puţină publicitate în jurul numărului neobișnuit de mare al 
oamenilor proeminenţi care muriseră într-o perioadă atât de 
scurtă. În presă nu apăru niciun cuvânt despre ceea ce se 
întâmplase în realitate, însă Jeff și Heather știau și de ce: Clubul 
100 avea relaţii puternice și versiunea membrilor înlocuise 
adevărul. 

Perry Randall căzuse victimă unui tâlhar. 


327 


Carey Atkinson se sinucisese din cauza unui mariaj distrus, a 
unor datorii din ce în ce mai mari și a unui scandal din interiorul 
Departamentului de Poliţie. 

Monseniorul McGuire se retrăsese la o mânăstire izolată din 
Toscana. 

Judecătorul Otto Vandenberg murise în urma unui atac 
cerebral, iar Arch Cranston făcuse infarct o zi mai târziu. 

Cât despre Eve Harris, se pare că dispăruse pur și simplu și, 
deși luni de zile mass-media se angrenase în tot felul de 
speculaţii - care de care mai senzaţionale cu privire la destinul 
ei -, până și povestea acesteia fusese dată uitării. 

Clubul 100, păstrându-și același anonimat, își completase 
locurile rămase libere cu oameni din înalta societate. 

Orașul continuase să-și vadă de viața lui. 

Când trenul intră în staţia de pe 110" Street, Jeff se ridică în 
picioare și păși împreună cu fiul său pe peron. În timp ce se 
îndreptau spre scări, își aruncă ochii spre locul în care Cindy 
Allen fusese atacată. 

Locul în care începuse coșmarul. 

Nimic din aspectul acelui colț nu indica grozăvia celor 
petrecute cu șase ani în urmă. Tocmai de aceea se și opri o 
clipă. Incă mai privea fix gresia albă a zidului, când fiul său îl 
trase de mână. 

— Ce s-a întâmplat, tată? întrebă băieţelul sfios. 

Vocea lui Randy îi aduse un zâmbet pe față și îi risipi 
gândurile negre. 

— Nimic, îl asigură el, ridicându-l în braţe și grăbindu-se spre 
scări. Chiar nimic, repetă el. 

Neliniștea pe care o trăise în stația de metrou se evaporă de 
îndată ce ieși la lumina zilei, așa că Jeff își lăsă fiul jos, dar îl 
prinse de mână. Așteptară să se schimbe culoarea semaforului 
pentru a putea traversa. 

— Ai zis că ai locuit chiar lângă metrou, spuse Randy, privind 
restaurantele și magazinele care se înșirau de-a lungul străzii. 

— Vite-acolo, răspunse Jeff, arătându-i spatele unei clădiri, 
unde se vedea fereastra de la fostul său apartament. Vezi? 
Clădirea aia din cărămidă. Eu stăteam la etajul al treilea. 

Randy se uită serios la structura greoaie și mohorâtă. 

— Mie îmi place mai mult casa noastră, se pronunţă el. 


— Și mie, îl aprobă Jeff când în sfârșit se făcu verde și 
începură să traverseze. Mult mai mult. 

Câteva minute mai târziu, ajunseră pe palierul de la etajul al 
treilea și Randy, recunoscând-o pe tânăra care stătea în pragul 
ușii deschise a apartamentului, se smulse de lângă Jeff și fugi 
spre ea. 

— Jinx! strigă el, aruncându-și braţele pe după gâtul fetei 
care-l ridică în braţe și-l sărută pe frunte. 

— la uită-te la tine! Ce mult ai crescut! Acuma, că ești băiat 
mare, nu mai pot să-ţi dau acadele, corect? 

— Nu! se jelui Randy pe un ton răsfăţat. 

Se întoarse spre tatăl său și îl privi rugător. 

— Îmi dai voie să mănânc și eu una? îl imploră el. 

— Da, dar numai să nu-i spui lu' mama, zâmbi Jeff, făcându-i 
cu ochiul. 

În timp ce Randy desfăcea nerăbdător hârtia de poleială a 
bomboanei pe care Jinx o scosese din buzunar, Jeff privi în jur. 
Chiar și fără masa lui de desen, camera își păstrase aerul acela 
de cămin studențesc. Afișele de pe pereţi erau altele, iar 
rafturile pe care le confecţionase cu mâna lui gemeau sub 
cărţile aduse de Jinx. Zugrăveala de pe pereţi se scorojea și 
acum, perdelele rămăseseră aceleași și covorul părea și mai 
tocit decât își amintea el. 

— Hei, oricât ar fi de modestă, tot mai bine e acasă la tine, 
spuse Jinx, de parcă i-ar fi citit gândurile. Când voi absolvi peste 
doi ani, mă car de aici. 

Apoi zâmbetul ei păli. 

— Aăă... n-am vrut să zic asta. Dacă nu m-ai fi lăsat să mă 
mut aici... 

— Ai fi găsit un alt loc în care să stai, o întrerupse Jeff. Ai fi 
putut să rămâi la Tillie. 

Jinx scutură repede din cap. 

— Ţin la Tillie, dar dacă aș mai fi trăit multă vreme acolo... 

Își amintiră amândoi camerele unde Tillie avea grijă de familia 
ei. Mare parte dintre locatarii încăperilor se schimbaseră. Robby 
se mutase la suprafaţă cu doi ani în urmă, când părinţii unuia 
dintre colegii lui aflaseră unde locuiește și-l invitaseră să vină la 
ei. De-abia după ce discutase cu Tillie și cu Jinx în cadrul unei 
cine, se hotărâse Robby să mai acorde o șansă traiului de afară 
și numai cu condiţia să o poată vizita pe Tillie oricând dorea el. 


329 


Încă mai trecea pe la ea. Cel puţin o dată pe săptămână, iar 
femeia se ducea uneori și lua masa cu noua familie a lui Robby. 
Dar la sfârșitul serii, Tillie de-abia aștepta să se întoarcă în 
tunele. 

— E prea complicat aici sus, insista ea. Prea multe gânduri, 
prea multe griji. 

— Deci? îl întrebă Jeff pe Randy care începuse să lingă plin de 
poftă acadeaua. Sigur nu vrei să te muţi aici? 

— E urât! rosti el serios. 

— Hei! Așa spui tu despre casa lui Jinx? 

— Băiatul are gusturi bune, spuse Jinx. Hai să mergem să 
mâncăm. Mai am două cursuri după-amiază și dup-aia trebuie să 
plec la muncă. 

— Încă te mai ţii de ambele slujbe? 

Jinx ridică din umeri. 

— Ce să-i faci? Asta-i situaţia. Dar după ce termin școala, o să 
mă limitez la una singură. Și o să mă asigur că o să fie una la 
care să câștig mai mult decât primesc acum ca ospătăriţă. 

Plecând din apartament, se îndreptară spre micul restaurant 
preferat al lui Jeff, unde găsiră o masă chiar lângă fereastră și 
de unde puteau admira furnicarul de pe Broadway. Oamenii 
care treceau pe stradă nu se schimbaseră cu mult de când 
plecase Jeff: cei mai mulţi erau studenţi și cadre universitare. 
Dar mai întâlneai și turiști sau persoane care mergeau la 
cumpărături, sau care se plimbau pur și simplu prin oraș. 

Și, ca întotdeauna, vagabonzi. 

O femeie bătrână - aproape la fel ca Tillie pentru un 
observator obișnuit - împingea un cărucior plin cu tot felul de 
vechituri. Mai spre capătul străzii, trei bărbaţi îmbrăcaţi în 
zdrenţe stăteau direct pe caldarâm, sprijinindu-se de un zid, 
cerșind cu mâna întinsă. 

Jinx și Jeff priviră îndelung scena până când bărbatul rosti cu 
voce tare întrebarea care-i frământa pe amândoi: 

— Crezi că încă mai continuă? 

Secundele se scurseră una după alta, dar într-un final Jinx 
dădu din cap că nu. 

— Doamna Harris era creierul, spuse ea. Ea împărțea banii și 
fără bani nu funcționează nimic. 

— Te întrebi vreodată ce s-a întâmplat cu ea? 

Jinx se întunecă la faţă. 


330 


— Mă bucur că a dispărut. 

O jumătate de oră mai târziu, Jeff și Randy se aflau din nou în 
stația de metrou, așteptând trenul care-i ducea înapoi spre 
centru. 

— Cine e doamna Harris? întrebă Randy, uitându-se în sus 
spre tatăl său. 

Jeff ezită, apoi rosti încet: 

— Doar o doamnă pe care am cunoscut-o demult. 

— Era o prietenă de-a lu' mătușa Jinx? 

Trenul intră vuind în staţie. Jeff îl prinse strâns pe Randy de 
mână când mulţimea de călători cobori din vagoane, apoi îl 
ajută să urce în tren. 

— Doamna Harris nu era prietena mătușii Jinx. Ea nu era 
prietena nimănui. 

Trenul se puse în mișcare și Jeff se agăță de una din barele de 
susținere de deasupra capului. Pentru o fracțiune de secundă 
zări pe cineva care rămăsese pe peron, privindu-l pe fereastră. 

O femeie cu fața acoperită de un şal jerpelit. 

Deși nu-i surprinse decât în fugă chipul, îl îngrozi. Pielea era 
plină de cicatrice adânci, iar faţa, complet desfigurată. Își aminti 
de tunele și de timpul petrecut acolo, unde oamenii cădeau 
pradă altor oameni, șobolanilor, insectelor, alcoolului și 
drogurilor. 

Era un chip obișnuit pentru lumea din tunele. 

Dar Jeff îi recunoscuse imediat ochii. 

Erau aceeași ochi care îl priviseră o clipă când el sperase că o 
persoană străină l-ar putea ajuta să scape. 

Numai că persoana de atunci îi întorsese spatele. 

Acum, când trenul prinse viteză, veni rândul lui Jeff să-i 
întoarcă spatele lui Eve Harris. Când fiul lui îl întrebă mai târziu 
dacă știa cine era doamna aceea, el dădu din cap că nu. 

— N-o cunosc. Și cred că nu era nimeni acolo. 


e NOTA AUTORULUI 


DESPRE OAMENII CARE TRĂIESC 
SUB MANHATTAN 


O numărătoare completă a oamenilor care trăiesc sub străzile 
Manhattanului este aproape imposibilă din două motive: 
Populaţia de acolo se află într-un tranzit permanent și 
majoritatea reprezentanților oficiali care se ocupă cu 
recensământul refuză să intre în tunele. Numărul lor estimativ 
variază foarte mult, de la câteva sute, până la câteva mii sau 
zeci de mii. De când staţia Grand Central a fost renovată și 
băncile pentru public îndepărtate, oamenii fără locuinţă au 
dispărut din această zonă, deși pot fi găsiţi adesea în toaletele 
de la nivelurile inferioare unde încearcă să se spele, pentru a 
rămâne curațţi. Deși multe dintre „cuiburile” de deasupra șinelor 
au fost curățate, asta nu înseamnă că oamenii care trăiau acolo 
au plecat din oraș; ci, mai degrabă, că au coborât și mai adânc 
în tunele, dincolo de locurile unde pot ajunge oficialităţile 
orașului New York. 

Până astăzi, nu a fost desenată nicio hartă completă a 
sistemului de tunele de sub oraș. Există totuși hărți parţiale: 
sistemul căilor de metrou, sistemul de canalizare și sistemul 
diverselor pasaje utilitare. Dar pe lângă toate acestea, există 
kilometri de tunele abandonate care au fost uitate de multă 
vreme. Uitate de toată lumea, cu excepţia celor care își duc 
viața în ele. 

În ciuda convingerii generale, nu toți oamenii care locuiesc 
sub străzile de la suprafaţă sunt niște delincvenţi sau niște 
beţivani. Un număr mare au locuri de muncă și se duc la școală, 
oferind adrese false ori de câte ori este necesar. Unele familii au 
ales să trăiască sub străzi decât să permită agenţiilor 
guvernamentale să-i despartă de copii. Mulţi dintre ei nu se 
consideră lipsiţi de un cămin, ci pur și simplu „fără un acoperiș 
deasupra capului”. Adesea se organizează în triburi și grupuri 
mari, și își stabilesc propriul teritoriu de acţiune pe străzile reale 
ale orașului. Se spune că, pe măsură ce oamenii aleg să trăiască 


332 


tot mai adânc, ei ies din ce în ce mai puţin la suprafaţă și șansa 
de a mai trăi vreodată normal este nulă. 

Mulţi dintre cetățenii subterani suferă de boli mintale și sunt 
dependenţi de droguri, ceea ce îi face adesea incapabili să 
beneficieze de serviciile puse la dispoziţia lor. Trec prin vieţile 
noastre murmurând cuvinte neinteligibile sau luptându-se cu 
dușmani invizibili, până când dispar definitiv în adâncuri. 

Dispar în adâncuri și din conștiința noastră. 

Toate personajele și evenimentele din această carte, fie ele 
de la suprafață sau din tunele, sunt imaginare. Sau, cel puţin, 
așa sper eu... 


J.S. 


333 


e MULTUMIRI 


Mulţi, foarte mulţi oameni m-au ajutat în pregătirea acestei 
cărţi, mai ales în ceea ce privește sistemul juridic al orașului 
New York. Bunul meu prieten, Elkan Abramowitz, și partenerul 
lui, Bill McGuire, m-au pus în legătură cu cei mai potriviti oameni 
și m-au ghidat prin labirintul departamentelor juridice ale 
orașului, iar Marvin Mitzner m-a ajutat să intru în contact cu 
biroul primarului general. Angajaţii de la biroul procurorului 
districtual, de la Poliția Municipală și cei din cadrul 
Departamentului de Corecţie au fost extrem de cooperanţi și mi- 
au arătat locurile în care lucrează ei, familiarizându-mă cu 
procedurile lor și răspunzând cu promptitudine nenumăratelor 
mele întrebări. Aș vrea să mulțumesc în mod special lui 
Constance Cucchiara de la biroul procurorului districtual, care a 
petrecut o întreagă dimineață, ghidându-mă prin sălile de 
judecată de pe 100" Street și mi-a lămurit misterul etajului al 
doisprezecelea. De la Penitenciarul Midtown South, îi voi rămâne 
veșnic îndatorat lui Adam D'Amico, care mi-a înlesnit un tur al 
penitenciarului și mi-a descris amănunţit procedurile care se 
aplică în cazul unei persoane acuzate. Datorez multumiri 
speciale lui Deborah Hamlor și lui Jo-Ona Danoise de la 
Departamentul de Corecţie al orașului New York, care, de-a 
lungul unei zile, mi-au arătat închisoarea Rikers Island și 
Complexul Penitenciar Manhattan. Nu numai că mi-au oferit o 
mulţime de informaţii, dar au fost extrem de răbdători cu mine. 
Mii de mulțumiri amândurora! 

Printre cei de la Rikers Island, care au fost generoși cu 
informaţiile și cu timpul lor, se numără și căpitanul Sheila 
Vaughan, șeful Departamentului Transporturi Speciale Brian 
Riordan și mulți alţi ofiţeri. Vă rămân recunoscător pentru 
experienţa de neuitat, pentru timpul și energia pe care mi le-aţi 
oferit. John Scudiero, gardian al Complexului Manhattan, mi-a 
dedicat de asemenea ore bune, timp în care mi-a povestit 
despre relaţiile existente între curțile de judecată din New York 
și instituția în care lucrează, și mi-a oferit un tur din perspectiva 
unui deținut. Aș vrea să mulțumesc și judecătorilor și aprozilor 


334 


care nu au fost deloc surprinși să mă vadă intrând pe ușile 
rezervate de obicei deţinuţilor. Mulţumesc, de asemenea, bi- 
roului primarului Giuliani pentru că mi-a facilitat comunicarea cu 
diverse penitenciare și cu polițiștii de tranzit care nu m-au luat 
la rost în nenumăratele mele plimbări prin staţiile de metrou și 
mai ales prin staţia Grand Central, unde am făcut poze, am 
cercetat intrările în tunele, comportându-mă adesea într-o 
manieră care în mod normal ar fi dat de bănuit. 


Sfârșit 


virtual-project.eu