Stephen King — Strainul

ARN Mir tmal-omaijaet aa 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, 
iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de 
repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele 
anilor '50, unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, 
iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o 
influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă 
poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe 
care o vom întâlni mai târziu în Misery. Între 1962 şi 1966 a 
frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat 
cursurile Universităţii Maine din Orono. In această perioadă 
a lucrat la biblioteca facultăţii şi şi-a publicat primele 
povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică 
permanentă. În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un 
certificat de profesor de liceu şi o diplomă pentru 
elocuţiune şi artă dramatică. In 1971 s-a căsătorit cu 
Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, şi 
împreună au trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi a 
lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor 
de engleză la Hampden Academy, Maine. O viaţă grea, 
plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să 
scrie Carrie, dar, fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a 
aruncat la gunoi. Tabitha însă, care nu se îndoia de talentul 
lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun 
sfârşit. În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial 
Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New 
American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar 
cu suma record de 400.000 de dolari. In 1975 familia sa şi-a 
cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a 
publicat Sa/lem's Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa 
exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, 
producţiei cinematografice. Autor a peste şaizeci de 
romane şi două sute de povestiri, a doborât toate 
recordurile de vânzări şi a primit numeroase premii, printre 
care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în 
Domeniul Literaturii Americane oferită de Naţional Book 
Foundation. 


STEPHEN KING 
STRĂINUL 


Original: OUTS/DER (2018) 


Traducere din limba engleză: 
RUXANDRA TOMA 


y 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 


NA 


— 2019 — 


e3 


Lui Rand şi Judy Holston 


„Gândul doar dă iluzia unei orânduieli a lumii 
celor îndeajuns de naivi ca să se lase convinşi 
de punerea lui în scenă.” 


COLIN WILSON - „The Country of the Blind” 
eseu filosofic 


ARESTAREA 
— 14 IULIE — 


1 


Maşina era una fără însemne, un sedan oarecare, de 
fabricaţie americană, vechi de câțiva ani. Însă o 
deconspirau flancul negru al anvelopelor şi cei trei bărbaţi 
dinăuntru. Cei doi de pe locurile din faţă purtau uniforme 
albastre. Cel din spate era mare cât o casă şi era îmbrăcat 
în costum. Pe trotuar erau doi băieţi de culoare, unul cu 
piciorul sprijinit de un skateboard portocaliu şi zgâriat rău 
de tot; celălalt, cu o placă de culoarea limetei sub braţ. Cei 
doi puşti au văzut maşina intrând în parcarea Complexului 
Estelle Barga, după care s-au uitat unul la celălalt. 

Un puşti a spus: 

— Gaborii!! 

Celălalt a spus: 

— Nu zău! 

Au tulit-o amândoi fără alte deliberări, împingându-se cu 
piciorul liber în asfalt. Regula era una foarte simplă: când 
gaborii apar, e timpul ca tu să dispari. Părinţii îi învăţaseră 
că vieţile oamenilor de culoare contează, însă nu neapărat 
şi din punctul de vedere al gaborilor. Pe terenul de 
baseball, spectatorii începuseră să ovaţioneze şi să bată 
ritmic din palme când echipei Dragonii Aurii, din Flint City, i- 
a venit rândul să lovească, la finalul reprizei a noua. 

Cei doi băieţi nici nu s-au uitat înapoi. 


1 În orig. „Five-O”, expresie preluată în limbajul stradal din serialul 
„Hawaii Five-O”, prin care se anunţă prezenţa poliţiei (n. tr.). 


e 83 


Declaraţia domnului Jonathan Ritz (10 iulie, 9:30 
p.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph 
Anderson) 


Det. Anderson: Ştiu că sunteţi tulburat, domnule Ritz, este 
perfect normal să fiţi, dar trebuie să aflu exact ce ați văzut mai 
devreme. 

Ritz: N-o să-mi iasă din cap. Niciodată. Cred că mi-ar face bine 
o pastilă. Poate un Valium. Nu folosesc aşa ceva, dar sunt sigur 
că m-aş simţi mai bine dacă aş lua un calmant acum. Incă mai 
am inima în gât. Anuntati-i pe criminalişti că, dacă o să găsească 
vomă la locul crimei, şi sunt convins că o să găsească, este a 
mea. Şi nu-mi e deloc ruşine. Oricine ar fi dat la boboci dacă ar fi 
văzut ce-am văzut eu. 

Det. Anderson: Sunt convins că vă va prescrie un doctor ceva 
ca să vă calmati după ce vom termina aici. Cred că voi putea să 
aranjez ceva în sensul ăsta. Numai că acum vreau să aveti 
mintea limpede. Mă înțelegeţi, da? 

Ritz: Da. Desigur. 

Det. Anderson: Povestiţi-mi absolut tot ce ati văzut şi nu vă 
mai cer nimic altceva. Puteţi să faceți asta, domnule? 

Ritz: Da, pot. Am ieşit să-l plimb pe Dave pe la şase. Era 
plimbarea de seară. Dave este cățelul nostru, din rasa beagle. la 
cina la cinci. Eu şi cu soția mea cinăm la cinci şi jumătate. In jur 
de şase, Dave este pregătit să-şi rezolve treburile - adică Treaba 
Mică şi Treaba Mare. Eu îl scot la plimbare, iar Sandy, nevastă- 
mea, spală vasele. Noi doi suntem de părere că o diviziune 
corectă a muncii este extrem de importantă în orice căsnicie, 
mai ales după ce ti-au crescut copiii şi au plecat de acasă. Bat 
câmpii, nu-i aşa? 

Det. Anderson: Nu-i nimic, domnule Ritz. Vă rog, povestiți-mi 
în felul dumneavoastră cum a fost. 

Ritz: Nu, te rog să-mi zici Jon. Nu suport să mi se spună 
„domnule Ritz”. Mi se pare că sună ca atunci când mesteci un 
biscuit din ăla uscat şi fără gust. Aşa-mi ziceau copiii la şcoală: 
Ritz-Biscuit. 

Det. Anderson: Bine. Deci vă plimbaţi câinele... 

Ritz: Aşa. Şi, la un moment dat, a luat urma unui miros - 


e 9» 


presupun că era mirosul morţii - şi eu a trebuit să ţin lesa cu 
amândouă mâinile, cu toate că Dave e un câine de talie mică. 
Voia să ajungă la sursa mirosului ăluia. La... 

Det. Anderson: O clipă, hai să ne întoarcem puțin. Spuneţi că 
ați plecat de la locuința dumneavoastră de la adresa Mulberry 
Avenue, numărul 249, la ora şase... 

Ritz: Poate nitel mai devreme. Dave şi cu mine am luat-o în 
jos, până la prăvălia lui Gerald, băcănia aia de la colț, unde se 
vând doar alimentele-alea de fiţe; după aia am urcat pe Barnum 
Street şi după aia am intrat în Parcul Figgis. II ştiţi, nu? Puştii îi 
zic Parcul Sifilis. Îşi imaginează că adulţii nu-i ascultă, dar se cam 
înşală. 

Det. Anderson: Pe aici vă plimbaţi în mod obişnuit seara? 

Ritz: O, nu neapărat. Câteodată mai schimbăm traseul, ca să 
nu ne plictisim. Numai că ajungem mereu în parc, pentru că 
acolo Dave are ce să miroasă. Acolo e şi o parcare, dar la ora aia 
e goală. Numai să nu fie vreun meci de tenis între băieţii de la 
liceu. In seara asta n-a fost niciun meci, că plouase mai devreme 
şi terenurile sunt cu argilă. In parcare nu era decât o dubiță albă. 

Det. Anderson: O dubă de marfă? 

Ritz: Da. Fără geamuri şi doar cu uşi duble în spate. Genul ăla 
de dubiță pe care-l folosesc firmele mici ca să-şi care produsele. 
S-ar putea să fi fost un Ford Econoline, da’ nu bag mâna-n foc. 

Det. Anderson: Avea pe ea vreun nume de firmă? Cum ar fi 
„Aer Conditionat de la Sam” sau „Termopane de la Bob”? Ceva? 

Ritz: Nu, ttt! Nimicuţa. Da’ pot să-ți zic că era murdară. 
Nespălată cam de multă vreme. Şi avea roțile pline cu noroi, 
probabil de la ploaie. Dave i-a mirosit cauciucurile şi după aia ne- 
am dus pe o potecă cu pietriş, printre pomi. După vreo patru 
sute de metri, sau cam aşa ceva, Dave a început să latre ca 
dementul şi s-a năpustit în tufele de pe dreapta. Luase urma 
mirosului, înţelegi? Mai să-mi smulgă lesa din mână. Am încercat 
să-l trag, da” n-a vrut să vină înapoi, doar s-a trântit pe burtă şi a 
început să sape în pământ. Şi nu se mai oprea din lătrat. Aşa că 
am blocat lesa - am una din alea retractabile, foarte bune - şi m- 
am dus după el. Nu prea mai are treabă cu veverițele ca pe 
vremea când era cățeluş, da’ am crezut că luase urma vreunui 
raton. Am vrut să-l fac să se întoarcă la mine, indiferent dacă 
voia sau nu, că toți câinii trebuie să ştie cine-i şeful, şi chiar 
atunci am văzut primii stropi de sânge. Pe o frunză de 
mesteacăn, cam la nivelul pieptului, adică la un metru şi 
cincizeci deasupra solului. Sau cam aşa ceva. Mai încolo era altă 


e 10 œ» 


picătură pe altă frunză şi după aia o grămadă de sânge 
împroşcat pe nişte tufe. Sânge proaspăt. Nu apucase să se 
usuce. Dave n-a băgat în seamă tufa aia, da’ tot a vrut să 
meargă mai departe. Incă ceva, înainte să uit! Cam tot atunci am 
auzit că porneşte un motor undeva, în spate. Poate nu mi-ar fi 
atras atenția, da’ bârâia cam tare, probabil că i se defectase 
amortizorul de zgomot. Huruia, horcăia... înţelegi ce vreau să 
zic? 7 

Det. Anderson: Ihî. Da, înțeleg. 

Ritz: Nu pot să jur că era duba aia albă şi nici nu m-am întors 
pe acolo, aşa că nu ştiu dacă plecase sau nu. Da’ pun pariu că 
plecase. Ştii ce înseamnă asta? 

Det. Anderson: Spuneti-mi ce credeți dumneavoastră că 
înseamnă. 

Ritz: Că poate a stat cu ochii la mine. Asasinul. S-a ascuns 
printre pomi şi s-a uitat la mine. Numai când mă gândesc la asta 
mă trec toți fiorii. Când mă gândesc acum, asta vreau să zic. 
Pentru că atunci eram mult prea obsedat de tot sângele ăla. Plus 
că mai trebuia să-l țin bine pe Dave, care voia să-mi smulgă 
brațul din umăr. Nu mi-e ruşine să mărturisesc că începusem să 
mă cam sperii. Nu sunt un tip prea solid şi, chiar dacă încerc să 
mă mențin în formă, am trecut bine de şaizeci de ani. Da” nici 
măcar la douăzeci nu eram cine ştie ce fortos. Da’ trebuia să văd 
ce se întâmplase. Poate era cineva rănit. 

Det. Anderson: Atitudine foarte lăudabilă. Cam cât credeți că 
era ora atunci când aţi dat cu ochii de dâra aceea de sânge? 

Ritz: Nu m-am uitat la ceas, da' zic că era şase şi douăzeci. 
Poate şi douăzeci şi cinci. L-am lăsat pe Dave s-o ia înainte, da’ 
blocasem lesa. Am dat crengile la o parte ca să treacă pe 
dedesubt, că are picioarele micuţe. Ştii ce se zice despre căţeii 
din rasa beagle, nu? Că au o ținută elegantă, da’ sunt cam pitici. 
Aşa, şi Dave lătra ca un dement. Am ajuns într-un luminiş, un fel 
de... nu ştiu cum să zic, un loc unde se ascund fetele şi băieţii ca 
să se pupe şi să se pipăie niţel. In mijloc era o bancă din granit, 
plină cu sânge. Tare mult sânge. Şi mai mult dedesubt. Cadavrul 
era alături, pe iarbă. Sărmanul băiat. Stătea cu capul întors spre 
mine şi avea ochii deschişi... da” nu i se mai vedea gâtul. In locul 
lui era o gaură roşie. Blugii şi chiloţii îi erau dați jos, până la 
glezne. Şi am văzut ceva... cred că o creangă uscată... care-i 
ieşea din... din... în fine, ştii ce vreau să spun. 

Det. Anderson: Ştiu, dar trebuie să spuneți dumneavoastră, ca 
să se consemneze în declaraţie, domnule Ritz. 


e 11 œ» 


Ritz: Stătea întins pe burtă şi craca aia îi ieşea din fund. Şi era 
plină de sânge. Creanga, adică. Era parțial jupuită şi se vedea 
urma unei mâini pe ea. Foarte clar se vedea. Dave nu mai lătra, 
a început să urle, bietul de el, şi zău că nu ştiu cine ar fi în stare 
de aşa ceva. Probabil un nebun, unu’ cu probleme foarte grave la 
cap. O să-l prindeți, domnule detectiv Anderson? 

Det. Anderson: O, da. O să-l prindem. 


e 12 + 


3 


Parcarea Estelle Barga, aproape la fel de mare ca aceea 
de la supermarketul Kroger, unde în după-amiezile de 
sâmbătă îşi făceau cumpărăturile Ralph Anderson şi soţia 
lui, era plină în seara aceasta de iulie. Multe dintre maşini 
aveau autocolante cu logoul Dragonilor Aurii, iar pe câteva 
geamuri din spate fuseseră scrise o grămadă de sloganuri 
exuberante: A SOSIT VREMEA VICTORIEI; DRAGONII Îl VOR 
FRIGE PE URŞI; CAP CITY, PREGATEŞTE-TE CĂ VENIM; ANUL 
ĂSTA E RÂNDUL NOSTRU. De pe terenul cu nocturna 
pornită (deşi mai era până să se însereze de-a binelea) se 
auzeau urale şi aplauze pe un anumit ritm. 

Troy Ramage, de douăzeci de ani în poliţie, era la volanul 
maşinii fără însemne. Conducea încet pe lângă spaţiile 
ocupate ale parcării şi spuse: 

— Ori de câte ori vin aici, mă întreb cine naiba a fost 
Estelle Barga asta. 

Ralph nu-i răspunse. Avea muşchii încordaţi, pielea 
fierbinte, iar pulsul i-o luase razna rău de tot. Arestase o 
mulţime de infractori de-a lungul anilor, numai că acum era 
altă situaţie. Extrem de neplăcută. Şi personală. Asta era 
cel mai rău - că îl afecta personal. Ştia bine că nu ar fi 
trebuit să participe la această acţiune, dar, în urma ultimei 
tranşe de reduceri bugetare, rămăseseră doar trei detectivi 
cu normă întreagă pe statul de plată al poliţiei din Flint City. 
lar Jack Hoskins era în concediu, plecat la pescuit la naiba-n 
praznic - adio şi n-am cuvinte, amice! Betsy Riggins, care 
ar fi trebuit deja să intre în concediu de maternitate, urma 
să dea o mână de ajutor poliţiei statale în legătură cu un alt 
aspect al acţiunii din această seară. 

Spera din suflet să nu se fi pripit. Chiar cu câteva ore în 
urmă, în timpul şedinţei de dinainte de demararea acţiunii, 
îi mărturisise această temere procurorului din Flint City, Bill 
Samuels. Procurorul era cam tinerel pentru funcţia pe care 
o ocupa - doar treizeci şi cinci de ani - însă compensa prin 
faptul că făcea parte din partidul aflat la putere şi dădea 


e 13 


dovadă de o mare siguranţă de sine. Nu infatuat, ca să fim 
bine înţeleşi. Dar cu siguranţă extrem de zelos. 

— Mai sunt nişte detalii pe care aş vrea să le lămuresc, a 
spus Ralph. Nu cunoaştem întreaga conjunctură. Şi precis 
că va spune că are alibi. Precis. Nu cred că va renunţa la 
asta. 

— Treaba noastră este să-i demontăm alibiul, a răspuns 
Samuels. Ştii bine că putem s-o facem. 

Ralph nu avea nicio îndoială în privinţa asta. Era convins 
că descoperiseră identitatea criminalului, dar tot ar fi dorit 
să poată face o anchetă mai amănunţită înainte să recurgă 
la o asemenea măsură extremă. Să găsească toate 
punctele slabe din alibiul  nenorocitului ăluia, să-i 
demonteze mărturia cuvânt cu cuvânt şi abia după aia să-l 
aresteze. Aceasta ar fi fost procedura corectă în 
majoritatea cazurilor. Dar nu şi în acesta. 

— Din trei motive, a spus Samuel. Eşti pregătit să le auzi? 

Ralph a dat din cap. La urma urmei, trebuia să 
colaboreze cu individul ăsta. 

— Unu, oamenii din oraşul acesta, mai cu seamă cei care 
au copii mici, sunt îngroziţi şi furioşi. Vor să-l vadă cât mai 
repede arestat pe criminal, ca să se poată simţi din nou în 
siguranţă. Doi, probele noastre sunt incontestabile. Este cel 
mai solid caz pe care l-am văzut vreodată. De acord? 

— Da. 

— Aşa, vezi? Acu' vine numărul trei. Cel mai tare din 
parcare, a anunţat Samuels, aplecându-se conspirativ spre 
el. Nu avem de unde şti acum dacă a mai comis asemenea 
fapte şi în trecut - deşi, dacă a mai comis, probabil că le 
vom descoperi atunci când vom începe să săpăm mai 
adânc dar este absolut sigur că a comis una acum. S-a 
dezlănţuit. Şi-a dat frâu liber pornirilor animalice. Şi odată 
ce a făcut-o... 

— Ar putea s-o facă din nou, i-a luat Ralph vorbele din 
gură. 

— Corect! Sigur, nu-i cel mai probabil scenariu atât de 
curând după asasinarea lui Peterson, dar se poate 
întâmpla. Ce Dumnezeu, doar stă mereu în preajma 


e 14» 


copiilor! A băieţilor de vârste fragede. Lasă la o parte că ne 
vom pierde slujbele, dar n-o să ne-o iertăm niciodată dacă 
ar omori încă unul dintre ei. 

Ralph îşi făcea reproşuri că nu-şi dăduse seama mai 
devreme de pornirile individului. Absurd! Că doar nu puteai 
să te duci la grătarul organizat la finalul sezonului de 
baseball, să te uiţi în ochii omului şi să te prinzi imediat că 
se gândeşte să comită o faptă de nedescris - că îşi cultivă 
cu grijă gândul acesta. Absurd sau nu, tot îl mustra 
conştiinţa. 

Acum, aplecându-se printre cei doi poliţişti de pe locurile 
din faţă, Ralph spuse: 

— Uite acolo! Vezi dacă e liber vreun loc pentru 
persoanele cu handicap. 

Tom Yates, care stătea în dreapta, se împotrivi ideii: 

— Două sute de dolari amendă, şefu'. 

— Cred că de data asta avem voie, răspunse Ralph. 

— Glumeam. 

Neavând niciun chef de vorbele de duh cu tentă 
poliţienească, Ralph nu mai spuse nimic. 

— În faţă e zona pentru invalizi, anunţă Ramage. Şi văd 
două locuri libere. 

Parcă pe unul dintre ele şi cei trei bărbaţi coborâră din 
maşină. Ralph observă că Yates îşi desface clapeta tocului 
în care îşi ţinea Glockul şi clătină repede din cap. 

— Eşti nebun? Tre' să fie o mie cinci sute de oameni la 
meciul ăsta. 

— Păi, dacă fuge? 

— Atunci, ai să fugi după el şi ai să-l prinzi. 

Ralph se sprijini de capota maşinii fără însemne şi privi 
după cei doi poliţişti din Flint City, care se îndreptau spre 
terenul de joc, lumini şi tribunele pline, de unde se auzeau 
tot mai tare uralele şi aplauzele. Luase împreună cu 
Samuels decizia de a-l aresta cât mai repede pe ucigaşul lui 
Peterson (chiar dacă avea rezervele lui în această privinţă). 
Insă arestarea pe teren şi chiar în timpul meciului fusese 
exclusiv ideea lui. 

Ramage se uită în urmă. 


e 15» 


— Tu nu vii? 

— Nu. Arestaţi-l voi şi citiţi-i drepturile răspicat şi foarte 
tare, după care aduceţi-l aici. Când plecăm, tu ai să stai în 
spate cu el, Tom. Eu mă aşez în faţă, lângă Troy. Bill 
Samuels aşteaptă să-i dau un semn şi se va duce direct la 
secţie. Asta-i joc de echipă. De arestat însă, îl arestaţi voi 
doi. 

— Da’ este cazul tău! protestă Yates. De ce nu vrei să fii 
tu ăla care-l saltă pe nenorocit? 

Fără să-şi schimbe poziţia şi fără să-şi desfacă braţele 
încrucişate la piept, Ralph îi răspunse: 

— Pentru că individul care l-a violat pe Frankie Peterson 
cu o cracă de pom şi i-a tăiat gâtul mi-a antrenat fiul vreme 
de patru ani - doi în Liga Piticilor şi doi în Liga Mică. Omul 
ăsta şi-a pus mâinile alea scârboase pe copilul meu, când i- 
a arătat cum să ţină bâta. Nu ştiu dacă aş reuşi să mă 
stăpânesc. 

— Am priceput, zise Troy Ramage, pornind din nou spre 
terenul de joc împreună cu Yates. 

— Incă ceva. 

Cei doi poliţişti se întoarseră cu faţa la el. 

— Puneţi-i cătuşele chiar acolo. Şi nu în spate, ci în faţă. 

— Da’ nu aşa zice la regulament, şefu', spuse Ramage. 

— Ştiu şi nu-mi pasă. Vreau să-l vadă toată lumea cum e 
scos de pe teren în cătuşe. Pricepi? 

După ce Ramage şi Yates au plecat, Ralph şi-a desprins 
mobilul de la centură. Avea numărul lui Betsy Riggins pe 
lista de apelare rapidă. 

— Ai ajuns? 

— Da. Am parcat în faţa casei. Sunt cu patru colegi de la 
poliţia statală. 

— Mandat de percheziţie? 

— Îl am chiar în mână. 

— Bun. 

Tocmai voia să încheie convorbirea, când îi trecu alt gând 
prin minte. 

— Auzi, Bets? Când trebuie să naşti? 

— leri. Aşa că ai face bine să termini cât mai repede, 


e 16 - 


răspunse ea. Şi închise. 


e 1l7/-- 


4 


Declaraţia doamnei Arlene Stanhope (12 iulie, 1:00 
p-m., înregistrată de domnul detectiv Ralph 
Anderson) 


Stanhope: O să dureze mult, domnule detectiv? 

Det. Anderson: Deloc. Doar să-mi spuneti ce ati văzut în după- 
amiaza zilei de marti, 10 iulie. Atâta tot. 

Stanhope: Bine. Tocmai ieşeam din Băcănia cu Delicatese a lui 
Gerald. Mereu îmi fac cumpărăturile acolo martea. Sigur, toate 
sunt mai scumpe la Gerald, dar nu mă mai duc la supermarket 
de când nu mai şofez. Am renuntat la permisul de conducere la 
un an după moartea soțului meu, pentru că nu mai aveam 
încredere în reflexele mele. Am şi avut vreo două accidente. 
Nimic grav, doar nişte tamponări, dar mi-a fost de ajuns. Băcănia 
lui Gerald e la două străzi de apartamentul în care locuiesc de 
când am vândut casa, plus că doctorul meu zice că-mi face bine 
mersul pe jos. La inimă îmi face bine. Şi tocmai ce ieşeam de 
acolo cu trei plase în cărucior - că doar atât îmi mai pot permite 
să cumpăr, de când au crescut atât de mult prețurile, mai ales la 
carne. Nici nu mai ţin minte când am mâncat ultima oară 
bacon... şi atunci l-am văzut pe băiatul ăla, pe Peterson. 

Det. Anderson: Sunteţi sigură că băiatul pe care l-ați văzut era 
Frank Peterson? 

Stanhope: Da, categoric, Frank era. Bietul copil. Atât de rău 
îmi pare de el, dar acum este în ceruri şi nu mai simte nicio 
durere. Asta-i o consolare. Ştiţi că sunt doi frați Peterson, 
amândoi roşcovani, cu părul ăla oribil de culoarea morcovului, 
dar celălalt - mi se pare că Oliver îl cheamă - e cu cel puţin cinci 
ani mai mare. Ne aducea ziarul. Frank are o bicicletă, una din 
alea cu ghidonul înalt şi cu şaua îngustă şi mai lungă... 

Det. Anderson: I se spune „şa-banană”. 

Stanhope: I s-o fi spunând, eu nu am de unde să ştiu. Ştiu doar 
că era verde-deschis, ca lămâile alea mici şi rotunde - urâtă 
culoare, dacă mă întrebaţi pe mine. Şi şaua avea un abţibild pe 
care scria Liceul Flint City. Numai că sărmanul băieţel n-o să mai 
ajungă la liceu, nu? Bietul de el. 

Det. Anderson: Doriţi să facem o pauză, doamnă Stanhope? 

Stanhope: Nu, vreau să terminăm. Trebuie să mă duc acasă şi 


e 18 - 


să-mi hrănesc pisica. Îi dau mereu să mănânce la ora trei şi îi e 
foame, mititica. Plus că se întreabă pe unde sunt. Dar aveți să-mi 
dați un şervețel? Precis că arăt ca vai de capul meu. Mulţumesc. 

Det. Anderson: Aţi fost în stare să vedeţi abțibildul de pe şaua 
de la bicicleta lui Frank Peterson, pentru că...? 

Stanhope: Pentru că nu stătea pe ea. O ducea de ghidon prin 
parcarea Băcăniei lui Gerald. Lanţul era rupt şi atârna pe jos. 

Det. Anderson: Aţi observat cumva şi cu ce era îmbrăcat? 

Stanhope: Cu un tricou cu o trupă de rock. Nu mă pricep la 
muzica asta, aşa că nu pot să vă spun care era. Imi pare rău că 
nu am cum să vă ajut, poate este ceva important. Dar ştiu că 
purta o şapcă a echipei Rangers. Şi-o dăduse mai spre ceafă şi i 
se vedea părul. Aştia cu părul roşu chelesc foarte devreme, aşa 
să ştiţi. Acum a scăpat de grija asta, nu? Of, mare păcat! Mă rog. 
Și am mai văzut şi o dubiță albă, dar foarte murdară, parcată în 
capătul celălalt. Şi din ea a coborât un bărbat, care s-a apropiat 
de Frank. Era... 

Det. Anderson: Vom ajunge şi la asta, dar mai întâi vă rog să- 
mi spuneţi mai multe despre dubita aceea. Era modelul fără 
geamuri? 

Stanhope: Da. 

Det. Anderson: Avea ceva scris pe ea? Vreun nume de firmă 
sau ceva în genul ăsta? 

Stanhope: Eu n-am văzut nimic. 

Det. Anderson: In regulă, acum să revenim la bărbatul pe care 
l-aţi văzut, doamnă Stanhope. L-aţi recunoscut? 

Stanhope: Bineînţeles. Era Terry Maitland. Pe Domnul Antrenor 
T. îl cunoaşte toată lumea din cartierul de vest. Până şi elevii de 
liceu tot aşa îi spun. Ştiţi că e profesor de engleză acolo, da? A 
fost coleg cu soțul meu. | se zice Domnul Antrenor T. pentru că 
antrenează echipa de baseball din Liga Mică şi echipa noastră 
din Liga Oraşelor atunci când se termină meciurile din Liga Mică. 
Și toamna îi antrenează pe băieţii care vor să joace fotbal. Şi liga 
aia se cheamă cumva, dar nu mai ţin minte. 

Det. Anderson: Dacă nu vă deranjează, aş vrea să ne 
întoarcem la ce ați văzut marți după-amiază... 

Stanhope: Nu mai sunt multe de spus. Frank a vorbit ceva cu 
Domnul Antrenor T. şi i-a arătat lanţul rupt. Domnul Antrenor T. a 
dat din cap şi a deschis uşa din spatele dubei, care precis nu era 
a lui... 

Det. Anderson: De ce spuneți asta, doamnă Stanhope? 

Stanhope: Pentru că plăcuța cu numărul era portocalie. Nu ştiu 


e 19 œ 


din care stat era, că nu mai văd la distanţă la fel de bine ca pe 
vremuri, dar ştiu că plăcuţele din Oklahoma sunt cu albastru şi 
alb. In orice caz, n-am reuşit să văd prea multe în spatele 
dubiţei, cu excepția unui obiect lung şi verde care semăna cu o 
trusă de scule. Asta era, domnule detectiv? 

Det. Anderson: Şi ce s-a mai întâmplat după aceea? 

Stanhope: Domnul Antrenor T. a pus bicicleta lui Frank în 
spatele dubiţei şi a închis uşa. După aia s-a dus la portiera din 
stânga şi Frank s-a dus la cea din dreapta. S-au urcat amândoi şi 
dubița a plecat pe Mulberry Avenue. M-am gândit că Domnul 
Antrenor T. are de gând să-l ducă pe băiat acasă. Normal că asta 
mi-am imaginat. La ce altceva să mă fi gândit? Terry Maitland 
locuieşte de aproape douăzeci de ani în cartier, are o familie 
frumoasă, o soție şi două fete... vreţi să îmi mai daţi un şerveţel, 
vă rog? Mulţumesc. Mai avem mult? 

Det. Anderson: Nu, aproape am terminat şi vreau să vă spun 
că ne-ati fost de mare ajutor. Inainte să începem să înregistrăm, 
parcă ziceaţi că era în jur de ora trei? 

Stanhope: Trei fix. Am auzit cum bătea ceasul de la primărie 
chiar atunci când ieşeam cu căruciorul din magazin. Voiam să 
mă grăbesc acasă şi să-mi hrănesc pisicuţa. 

Det. Anderson: Şi sunteţi convinsă că băiatul pe care l-ați 
văzut, băiatul cu păr roşcat, era Frank Peterson. 

Stanhope: Da. Familia Peterson locuieşte la câteva case de 
mine. Ollie îmi aducea ziarul pe vremuri. li văd mereu pe băieții 
ăştia. 

Det. Anderson: Şi bărbatul, cel care a pus bicicleta în spatele 
dubei, s-a urcat la volan şi a plecat împreună cu Frank Peterson, 
era Terence Maitland, căruia i se mai spune şi Domnul Antrenor 
Terry sau Domnul Antrenor T.? 

Stanhope: Da. 

Det. Anderson: Sunteţi sigură. 

Stanhope: O, da! 

Det. Anderson: Vă multumim, doamnă Stanhope. 

Stanhope: Cine să-şi imagineze că Terry e capabil de aşa 
ceva? Credeti că au mai fost şi alte victime? 

Det. Anderson: Vom vedea ce mai aflăm pe parcursul 
anchetei. 


e 20 - 


5 


Deoarece toate meciurile din Liga Oraşelor se jucau pe 
Stadionul Estelle Barga, cu cel mai mare teren de baseball 
din district şi unicul care avea instalaţie pentru meciurile în 
nocturnă -, echipa considerată gazdă se stabilea după ce 
arbitrul dădea cu banul. Terry Maitland a ales pajura, aşa 
cum făcea mereu - superstiție moştenită pe vremuri de la 
antrenorul lui din Liga Oraşelor - şi pajură a ieşit. 

„Nu-mi pasă în care parte a terenului jucăm, pur şi 
simplu îmi place să ştiu că am noroc”, obişnuia el să le 
spună băieţilor pe care-i antrena. 

Şi acum chiar avea nevoie de noroc. Era a doua jumătate 
a ultimei reprize din această semifinală, iar Urşii conduceau 
cu un singur punct. Dragonii Aurii mai aveau o singură 
lovitură, dar primele trei baze erau ocupate de jucători din 
ofensivă. Dacă nu ar alerga cum trebuie, dacă mingea ar fi 
lovită aiurea, dacă mingea ar ajunge în teren, dar jucătorii 
ar fi eliminaţi, atunci meciul se va termina la egalitate. In 
timp ce o lovitură ţintită între baze le-ar aduce victoria. 
Spectatorii făceau o hărmălaie teribilă: băteau din palme, 
băteau şi din picioare în tribunele din metal şi urlau în delir, 
atunci când micuțul Trevor Michaels a păşit pe careul 
destinat jucătorilor care lovesc cu stânga. Casca pe care o 
purta era cea mai mică din tot vestiarul, însă tot îi cădea 
peste ochi şi trebuia s-o tot împingă în sus. Şi îşi legăna 
nervos bâta încolo şi încoace. 

Terry se gândise să-l păstreze pe băiat drept rezervă, 
dar, chiar dacă nu avea decât un metru cincizeci şi puţin 
înălţime, puştiul reuşise să ajungă fără probleme de mai 
multe ori la prima bază. Şi, cu toate că nu trimitea mingea 
în afara terenului, uneori era în stare s-o lovească destul de 
bine. Nu prea des, dar reuşea. Dacă Terry l-ar fi pus pe 
banca rezervelor, bietul băiat ar fi fost umilit tot anul de 
colegii lui de şcoală. Pe de altă parte, o singură lovitură în 
teren dacă reuşea, urma să aibă despre ce povesti tot 
restul vieţii la bere cu prietenii. Terry ştia prea bine cum stă 


e 21 œ» 


treaba. O păţise şi el, odată ca niciodată, în vechime, 
înainte ca baseballul să se joace cu bâte din aluminiu. 

Aruncătorul de la Urşi, un adevărat tun, îşi luă elan şi 
azvârli mingea fix în centrul plăcii. Cu ochi mari de spaimă, 
Trevor o urmări cum trece pe lângă el. Arbitrul anunţă 
prima ratare. Mulțimea gemu prelung. 

Gavin Frick, antrenorul secund, se plimba încoace şi 
încolo prin faţa băieţilor de pe bancă, cu fişele de joc rulate 
în mână (de câte ori l-a rugat Terry să nu mai facă asta?). 
Tricoul XXL al Dragonilor Aurii îi plesnea pe burta de 
mărimea XXXL - cel puţin. Şi stropi grei de transpiraţie îi 
şiroiau pe obrajii bucălaţi. 

— Sper că n-a fost o greşeală să-l trimiţi pe Trevor la 
bătaie, Ter, spuse el. Îmi pare speriat de moarte şi nu cred 
că ar fi în stare să nimerească mingea aia nici cu o rachetă 
de tenis. 

— Vedem noi, răspunse Terry. Am o presimţire bună. 

Aruncătorul de la Urşi se răsuci şi lansă o altă ghiulea, 
însă aceasta ateriză în ţărână, chiar în faţa careului. 
Spectatorii se ridicară în picioare când Baibir Patel, 
Dragonul Auriu de la baza a treia, o luă la fugă. Dar nu 
apucă să facă decât câţiva paşi, că mingea ricoşă din 
pământ şi sări în mănuşa jucătorului de la prindere. 
Mulțimea se aşeză la loc cu un oftat dezamăgit. Jucătorul 
de la prindere se întoarse cu faţa spre baza a treia, iar 
Terry reuşi să-i citească expresia chiar dacă băiatul purta 
masca de protecţie: Încearcă numai, amice! Baibir nu mai 
încercă nimic. 

Următoarea minge aruncată a fost pe lângă ţintă, dar 
Trevor încercă să o lovească. 

— Anunţă a treia ratare, Fritz! se auzi o voce de tunet din 
tribune - aproape sigur aparţinând tatălui aruncătorului de 
ghiulele, pentru că puştiul s-a uitat imediat în direcţia 
respectivă. Anunţă rataaareaaa! 

Trevor nici n-a mai încercat să lovească mingea 
următoare, care a trecut foarte aproape de el, dar pe care 
arbitrul a declarat-o lovitură ratată - şi acum au gemut 
suporterii Urşilor. Cineva îi sugeră arbitrului să-şi facă 


e 22» 


ochelari. Altcineva aduse vorba despre un câine pentru 
nevăzători. 

Terry era aproape convins că soarta Dragonilor avea să 
depindă de următoarea aruncare. Fie vor ajunge să joace 
împotriva Panterelor în finala pe oraş şi vor intra în 
campionatul naţional, ale cărui meciuri erau televizate. Fie 
vor pleca frumuşel acasă şi se vor mai întâlni o singură 
dată, la grătarul din curtea familiei Maitland, cum era 
tradiţia la finalul fiecărui sezon. 

Se întoarse ca să se uite la Marcy şi la fete. Stăteau pe 
şezlonguri în locul lor obişnuit, din spatele gardului de lângă 
careul de bătaie. Fiicele îi flancau soţia ca două suporturi 
pentru cărţi drăgălaşe foc. Toate trei îi făceau semne că îi 
ţin pumnii. Îşi ridică şi el degetele mari, le zâmbi şi le făcu 
cu ochiul, cu toate că nu se prea simţea în apele lui. Şi nu 
doar din cauza meciului. Nu se mai simţea în apele lui de 
ceva vreme. 

Surâsul de răspuns al lui Marcy păli şi se stinse. O 
expresie contrariată îi luă locul. Se uita la stânga şi-i făcea 
şi lui semne să se uite în direcţia aceea. Terry se întoarse şi 
văzu doi poliţişti care veneau cu pas hotărât spre el, pe 
lângă baza a treia unde se afla antrenorul Barry Houlihan. 

— Time-out, time-out! răcni arbitrul de la bătaie, oprindu- 
| pe aruncătorul Urşilor tocmai când acesta îşi lua avânt să 
azvârle. 

Trevor Michaels păşi în afara careului, cu o expresie de 
mare uşurare pe chip, sau cel puţin aşa i se păru lui Terry. 
Mulțimea din stadion amuţise, cu ochii la cei doi poliţişti. 
Unul dintre ei duse mâna la spate. Celălalt stătea cu 
degetele sprijinite de patul revolverului de serviciu din tocul 
de la centură. 

— leşiți de pe teren! răcnea mai departe arbitrul. Afară 
de pe teren! 

Troy Ramage şi Tom Yates s-au făcut că nu-l aud. Au 
coborât în locul improvizat unde se afla banca de rezerve a 
Dragonilor, trei coşuri cu diverse piese de echipament şi o 
găleată cu mingi murdare, folosite la antrenament, şi s-au 
dus glonţ spre Terry. Ramage a scos o pereche de cătuşe 


e 23» 


de la spatele centurii. Mulțimea de spectatori a fost 
străbătută de un freamăt de nedumerire amestecată cu un 
strop de curiozitate de mahala: Vuuu!/ 

— Hei, domnilor! strigă Gavin, repezindu-se spre ei (şi 
aproape împiedicându-se de mănuşa aruncată de Richie 
Gallant). Avem un meci de disputat aici! 

Clătinând din cap, Yates îl împinse, împiedicându-l să se 
apropie de Terry. Urşii renunţaseră la poziţiile defensive, la 
bâte şi la mănuşi şi acum urmăreau nedumeriţi scena din 
faţa lor. Jucătorul de la prindere se duse lângă cel de la 
bătaie şi rămaseră amândoi între careul de bătaie şi cel de 
aruncare. 

Terry îl cunoştea pe polițistul cu cătuşele: uneori venea 
cu fratele lui toamna, la meciurile din Liga Pop Warner?. 

— Troy? Ce-i asta? Ce se întâmplă? 

Chipul antrenorului nu exprima nimic altceva decât o 
consternare reală, numai că Ramage lucra în poliţie încă de 
la începutul anilor nouăzeci şi ştia bine că infractorii erau 
maeştri în arta prefăcătoriei: Cine, eu? lar tipul ăsta era 
unul dintre cei mai răi. Îşi aminti instrucţiunile lui Anderson 
şi (fără să se jeneze câtuşi de puţin) ridică vocea ca să fie 
auzit de toţi spectatorii, al căror număr va fi estimat la 
1588 în ziarele din ziua următoare. 

— Terence Maitland, eşti arestat pentru asasinarea lui 
Frank Peterson. 

Alt Uuuu dinspre tribune, mai puternic acum, ca o rafală 
năprasnică de vânt. ă 

Terry se încruntă la Ramage. Inţelegea cuvintele - 
cuvinte simple, în limba engleză, care formau o propoziţie 
declarativă - şi ştia cine era Frankie Peterson şi ce păţise, 
însă îi scăpa sensul. Aşa că nu reuşi să spună decât: 

— Ce? Faci mişto de mine? 

Şi chiar în momentul acela l-a fotografiat reporterul de la 
Apelul din Flint City, iar poza a apărut a doua zi pe prima 
pagină a ziarului. Fusese surprins cu gura căscată, cu ochii 
şi mai căscaţi şi cu părul vâlvoi în jurul şepcii Dragonilor 


2 ONG care încurajează practicarea fotbalului în rândul tinerilor între 5 
şi 16 ani (n. tr). 
e 24» 


Aurii. Şi părea foarte obosit şi foarte vinovat. 

— Ce ai zis? 

— Întinde mâinile, te rog! 

Terry îşi privi soţia şi fiicele, care încremeniseră pe 
şezlongurile din spatele gardului din sârmă şi se uitau 
şocate la el. Groaza avea să urmeze. Baibir Patel plecă de 
la baza a treia şi se îndreptă spre banca rezervelor. Işi 
scoase din mers casca şi acum i se vedea părul negru, 
încâlcit şi plin de transpiraţie. Terry observă că puştiul 
începuse să plângă. 

— Întoarce-te! strigă după el Gavin. Nu s-a terminat 
meciul! 

Însă Baibir rămase între baze, holbându-se la Terry şi 
plângând de sărea tricoul cu Dragonii Aurii de pe el. Terry 
se uită la el, convins (aproape convins) că totul nu era 
decât un vis urât. Dar imediat Tom Yates îl trase de mâini 
cu atâta putere, încât îl făcu să se clatine rău de tot. 
Ramage îi puse cătuşele. Cătuşe adevărate, mari şi grele, 
care luceau în lumina apusului - nu aiurelile alea din 
plastic. Şi, cu aceeaşi voce răsunătoare, polițistul îl anunţă: 

— Ai dreptul să nu spui nimic şi să nu răspunzi la 
întrebări, dar dacă preferi să vorbeşti, tot ce vei spune 
poate fi folosit împotriva ta la proces. Ai dreptul să ceri 
prezenţa unui avocat în timpul interogatoriilor. Ai înţeles? 

— Troy? 

Terry abia dacă-şi mai auzea propria voce. Parcă nici să 
respire nu mai putea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se-ntâmplă? 

Ramage nu-l luă în seamă. 

— Ai înţeles? 

Marcy se apropie de gardul din sârmă, îşi vâri degetele 
prin el şi începu să-l zgâlţâie. Sarah şi Grace plângeau în 
spatele ei. Grace căzuse în genunchi lângă şezlongul lui 
Sarah; şezlongul ei se răsturnase. 

— Ce faceţi? zbieră Marcy. Ce faceţi, pentru Dumnezeu? 
Şi de ce tocmai aici? 

— Ai înţeles? 

Terry înţelegea doar că i se puseseră cătuşele şi că 


e 25» 


fusese informat de drepturile pe care le are în faţa a 
aproximativ o mie şase sute de martori şocaţi, printre care 
se aflau soţia şi cele două fetiţe ale lui. Nu era un vis şi nu 
era doar o arestare. Din motive mai presus de puterea lui 
de pricepere, cei doi poliţişti erau ferm hotărâți să-l 
umilească în public. Cel mai bine era să se termine totul cât 
mai repede şi să lămurească odată toată neînţelegerea 
asta cumplită. Cu toate că, în ciuda şocului şi consternării, 
ştia că viaţa lui nu va reveni prea curând la normal. 

— Inţeleg, spuse el. Domnule antrenor Frick, dă-te la o 
parte! 

Gavin, care se apropia de poliţişti cu pumnii strânşi şi 
congestionat la faţă, lăsă acum mâinile jos şi făcu un pas în 
spate. 

Şi Troy Ramage continuă, cu aceeaşi voce răsunătoare, 
ca de pristav care declamă veştile săptămânii în piaţa 
centrală a unui orăşel din New England. Îl auzea până şi 
Ralph Anderson, din parcare. Da, Troy făcea treabă bună. 
Treabă bună, dar urâtă, iar Ralph presupunea că şefii îl vor 
mustra pentru asta. Insă nu va fi deloc mustrat de părinţii 
lui Frankie Peterson. Nu, aceştia nu-i vor reproşa ordinul 
dat. 

— Dacă nu-ţi permiţi un avocat, îţi vom oferi noi unul din 
oficiu înainte de interogatoriu, dacă vrei. Ai înţeles? 

— Da, răspunse Terry. Mai înţeleg şi altceva. 

Se întoarse cu faţa spre mulţime şi strigă din toate 
puterile: 

— Habar n-am de ce sunt arestat! Gavin Fick va conduce 
echipa până la sfârşitul meciului! 

li mai veni o idee şi adăugă: 

— Baibir, du-te înapoi la baza a treia şi ai grijă să alergi în 
afara terenului de joc. 

Se auziră câteva aplauze - doar câteva. Individul cu voce 
de tunet din tribune urlă din nou: 

— Ce ziceti c-a făcut? 

lar mulţimea îi răspunse la întrebare cu cele două cuvinte 
care vor fi curând pe buzele tuturor locuitorilor din cartier şi 
din restul oraşului: Frank Peterson. 


e 20 - 


Yates îl înşfăcă de braţ pe Terry şi începu să-l împingă 
spre toneta cu gustări şi spre parcarea de dincolo de ea. 

— Ai să ţii predici mulțimilor mai târziu, Maitland. 
Deocamdată te duci la puşcărie. Şi, ce să vezi? În statul 
ăsta încă se mai practică injecţia letală. Da’ eşti profesor, 
corect? Înseamnă că ştii asta. 

După nici douăzeci de paşi, Marcy Maitland îi prinse din 
urmă şi îl apucă de mânecă pe Tom Yates. 

— Ce Dumnezeu crezi că faci? 

Yates s-a prefăcut că nu o aude, iar atunci când femeia 
încercă să-şi prindă soţul de mână, Troy Ramage o dădu la 
o parte cu un gest blând, dar ferm. Marcy rămase o clipă 
încremenită pe loc, după care îl văzu pe Ralph Anderson 
ieşind înaintea celor trei. Îl cunoştea, pentru că fiul lui, 
Derek Anderson, jucase în echipa Leilor, antrenată de Terry 
şi sponsorizată de Băcănia cu Delicatese a lui Gerald. 
Bineînţeles că, din cauza serviciului, Ralph nu reuşise să 
ajungă la toate meciurile disputate în Liga Mică, dar venise 
la destul de multe. La vremea respectivă era un simplu 
poliţist. Când a fost promovat şi a ajuns detectiv la 
Omucideri, Terry i-a trimis un e-mail de felicitare. Acum 
Marcy o luă la fugă spre el, călcând iarba cu tenişii ei vechi 
pe care îi purta mereu la meciurile lui Terry pentru că avea 
senzaţia că le poartă noroc. 

— Ralph! strigă ea. Ce se întâmplă? E o greşeală! 

— Mă tem că nu este, zise Ralph. 

Asta era partea care nu-i convenea deloc, pentru că îi era 
simpatică Marcy. Dar, pe de altă parte, şi Terry îi fusese 
simpatic - probabil că-i schimbase un pic viaţa fiului său, 
prin încrederea în sine pe care încercase să i-o cultive; iar 
atunci când nu ai decât unsprezece ani, un strop de 
încredere în propriile-ţi puteri înseamnă mare lucru. Şi mai 
era ceva. Poate că Marcy prinsese de veste despre 
tulburările comportamentale ale soţului ei, însă nu voia să 
conştientizeze asta. Terry şi Marcy erau căsătoriţi de mulţi 
ani, iar orori cum era uciderea puştiului Peterson nu se 
întâmplau din senin, întotdeauna existau semne care să 
prevestească un asemenea gest. 


e 27 œ» 


— Du-te acasă, Marcy! Du-te chiar acum! Ar fi bine să-ţi 
laşi fetele la o prietenă, pentru că te aşteaptă poliţia. 

Femeia se uită lung la el, fără să înţeleagă ce-i spune. 

De pe teren se auzi un zgomot metalic, ca de bâtă care a 
lovit meseriaş mingea. Însă prea puţine urale. Spectatorii 
încă erau șocați şi-i interesa mult mai mult acţiunea poliţiei 
decât meciul. Mare păcat! Pentru că Trevor Michaels lovise 
mingea cum n-o mai făcuse niciodată în viaţa lui - o lovise 
chiar cu mai multă putere decât la antrenamentele cu 
chiftele, care fuseseră ideea Domnului Antrenor T. Dar, din 
nefericire, a expediat-o drept spre interul Urşilor, care a 
prins-o fără efort. 

Şi gata. Jocul s-a terminat. 


e 28 œ 


Declaraţia lui June Morris (12 iulie, 5:45 p.m., 
înregistrată de domnul detectiv Ralph Anderson, în 
prezența doamnei Francine Morris) 


Det. Anderson: Doamnă Morris, vă mulțumesc pentru că v-aţi 
adus fiica la secție. Spune-mi, June, îti place sucul? 

June Morris: E bun. Am făcut ceva rău? 

Det. Anderson: Nici vorbă. Vreau doar să-ți pun câteva 
întrebări despre ce ai văzut acum două seri. 

June Morris: Atunci când l-am văzut pe nenea antrenor Terry? 

Det. Anderson: Da. Atunci când l-ai văzut pe nenea antrenor 
Terry. 

Francine Morris: De când a împlinit nouă ani, îi dăm voie să 
meargă singură până la prietena ei, Hellen, care stă câteva case 
mai încolo, tot pe strada noastră. Până se lasă seara. Nu credem 
în teoria aia care spune că trebuie să-ţi supraveghezi ín 
permanență copilul, îngrădindu-i libertatea de mişcare. Dar 
puteți fi sigur că povestea asta mi-a schimbat părerea. 

Det. Anderson: Spune-mi, June, l-ai văzut imediat după cină? 
Aşa este? f 

June Morris: Da. Am mâncat ruladă de carne. In seara dinainte 
am mâncat peşte. Nu-mi place peştele, da’ n-am ce face. 

Francine Morris: Nici măcar nu trebuie să traverseze strada. 
Ne-am zis că nu are ce să pățească, din moment ce locuim într- 
un cartier atât de liniştit. Cel puțin, aşa am crezut că este. 

Det. Anderson: Niciodată nu ştii când a venit vremea să le dai 
responsabilități. Aşa, June, deci ai plecat la prietena ta, care stă 
pe aceeaşi stradă cu tine. Şi ai trecut pe lângă parcarea de la 
Parcul Figgis, da? 

June Morris: Da. Helen şi eu... 

Francine Morris: Helen şi cu mine... 

June Morris: Helen şi cu mine trebuia să ne terminăm harta cu 
America de Sud. Pentru proiectul de la atelierele de vară. Folosim 
mai multe culori pentru ţările de acolo şi aproape terminaserăm, 
când am văzut că uitaserăm de Paraguay şi trebuia s-o luăm de 
la început. N-aveam ce face. Da’ după aia voiam să ne jucăm 
Angry Birds şi Corgi Hop pe iPad-ul lui Helen până venea tati să 
mă ia acasă. Pentru că la ora aia era deja întuneric. 


e 29 œ 


Det. Anderson: Cam pe la ce oră ar fi fost asta, doamnă 
Morris? 

Francine Morris: Când June a plecat, Norm se uita la ştirile 
locale şi eu spălam vasele. Deci, probabil era între şase şi şase şi 
jumătate. Poate chiar şapte fără un sfert, pentru că începuse 
buletinul meteo. 

Det. Anderson: June, spune-mi acum ce ai văzut când ai trecut 
pe lângă parcare. 

June Morris: Ţi-am zis că pe nenea antrenor Terry. Stă mai 
încolo, tot pe strada noastră şi, odată, când s-a pierdut cățelul 
nostru, nenea antrenor T. l-a găsit şi ni l-a adus înapoi. Mă joc cu 
Gracie Maitland, da” nu prea mult. E mai mare decât mine cu un 
an şi îi plac băieţii. Şi el era tot plin de sânge. li curgea din nas. 

Det. Anderson: Ihî. Şi ce făcea atunci când l-ai văzut? 

June Morris: leşea de după pomi. M-a văzut că mă uit la el şi 
mi-a făcut cu mâna. l-am făcut şi eu şi i-am zis: „Ce-ai pătit, 
nenea antrenor Terry?” şi el mi-a zis că l-a lovit o creangă peste 
față. Mi-a zis: „Nu te speria, nu-i nimic grav. Imi curge mereu 
sânge din nas.” Şi eu i-am zis: „Nu mă sperii, da’ să arunci tricoul 
ăla, că sângele nu iese la spălat, aşa zice mami.” Şi el a râs şi 
mi-a zis: „Bine că am o grămadă de tricouri.” Numai că avea 
sânge şi pe pantaloni. Şi pe mâini. 

Francine Morris: Atât de aproape a fost asta mică de el, că a 
văzut unde era pătat de sânge. Numai la asta mă gândesc. 

June Morris: Da’ de ce? Pentru că-i curgea sânge din nas? l-a 
curs şi lui Rolf Jacobs anul trecut când a căzut în curtea de la 
şcoală şi nu m-am speriat. Am vrut să-i dau batista mea să se 
şteargă cu ea, da’ n-am mai apucat, că l-a luat doamna Grisha şi 
l-a dus la cabinetul medical. 

Det. Anderson: Cât de aproape erai de domnul antrenor Terry? 

June Morris: Păăăi, nu prea ştiu. El era în parcare şi eu eram pe 
trotuar. Cât înseamnă asta? j 

Det. Anderson: Nici eu nu ştiu, dar sunt convins că vom afla. Iti 
place sucul? 

June Morris: M-ai mai întrebat. 

Det. Anderson: Da, ai dreptate. 

June Morris: Oamenii bătrâni uită repede, aşa zice tataie. 

Francine Morris: Nu fi nepoliticoasă, June! 

Det. Anderson: Nu face nimic. Bunicul tău pare un om înțelept, 
June. Şi ce s-a mai întâmplat după aceea? 

June Morris: Nimic. Nenea antrenor T. s-a urcat în dubă şi a 
plecat. 


e 30 œ» 


Det. Anderson: Ce culoare avea duba? 

June Morris: Cred că albă, dacă ar fi fost spălată, da' era cam 
murdară. Şi făcea mult zgomot şi scotea un fum albastru. Câh! 

Det. Anderson: Scria ceva pe ea? Un nume de firmă, ceva? 

June Morris: Ntt! Nimic. Era o dubă albă şi atât. 

Det. Anderson: Ai văzut plăcuţa de înmatriculare? 

June Morris: Ntt! 

Det. Anderson: Şi încotro a luat-o duba aia albă? 

June Morris: Pe Barnum Street. 

Det. Anderson: Şi eşti sigură că bărbatul acela pe care l-ai 
văzut, cel care ţi-a spus că-i curge sânge din nas, era Terry 
Maitland? 

June Morris: Sigur că sunt sigură. Era domnul antrenor Terry, 
nenea antrenor T. II văd mereu. A pătțit ceva? A făcut vreun lucru 
rău? Mami zice că n-am voie să mă uit la ştiri şi nici pe ziar, da’ 
ştiu eu că s-a întâmplat ceva nasol în parc. Aş afla mai multe 
dacă n-ar fi vacanță, că toată lumea de la şcoală bârfeşte. S-a 
bătut cu vreun om rău? Din cauza aia îi curgea sânge din... 

Francine Morris: Mai durează mult, domnule detectiv? Inteleg 
că trebuie să obţineţi cât mai multe informații, dar nu uitaţi că eu 
trebuie să o pun în pat diseară. 

June Morris: Ba mă urc singură în pat! 

Det. Anderson: Înţeleg. Mai avem foarte puțin. Uite, June, 
înainte să pleci de aici, vreau să ne jucăm un joc. lti plac jocurile? 

June Morris: Poate că îmi plac, dacă nu sunt de-alea 
plictisitoare. 

Det. Anderson: O să pun pe masă şase fotografii de bărbați... 
uite aşa... sunt bărbați diferiți... dar toți seamănă puțin cu 
domnul antrenor Terry. Vreau să-mi spui... 

June Morris: Ala e. Numărul patru. Ala e nenea antrenor Terry. 


e 31 œ» 


7 


Troy Ramage deschise portiera din spate a maşinii fără 
însemne. Terry se uită peste umăr şi o văzu pe Marcy 
încremenită la marginea parcării, cu o expresie de 
stupefacţie intensă pe chip. In spatele ei, reporterul de la 
Apelul alerga cât îl ţineau picioarele pe iarbă şi făcea poze 
din fugă. Nici doi bani n-o să facă pozele alea, îşi zise Terry, 
cu un soi de satisfacţie răutăcioasă. Şi îi strigă lui Marcy: 

— Sună-l pe Howie Gold! Spune-i că m-au arestat! Spune- 
Í Că... 

Yates îl apăsă cu mâna pe creştet şi îl împinse în maşină. 

— Dă-te mai încolo, dă-te mai încolo! Şi ţine-ţi mâinile pe 
genunchi până îţi fixez centura. 

Terry se dădu mai încolo. Îşi ţinu mâinile pe genunchi. Pe 
geam se vedea tabela electronică de marcaj a stadionului. 
Cu doi ani în urmă, soţia lui se ocupase de strângerea de 
fonduri pentru obţinerea ei. Acum soţia lui stătea la câţiva 
metri de maşină, cu o expresie pe care el nu o va uita 
niciodată. Expresia unei femei din lumea a treia, care asistă 
la incendierea satului ei. 

Imediat Ramage se urcă la volan, Ralph Anderson se urcă 
în dreapta lui şi, încă înainte de a închide portiera, maşina 
fără însemne ţâşni în scrâşnet de cauciucuri din locul 
rezervat persoanelor cu handicap. Învârtind volanul doar cu 
podul palmei, Ramage coti la dreapta şi porni spre Tinsley 
Avenue. Sirenele nu erau pornite, dar pe bord clipea un bec 
albastru. Terry îşi dădu brusc seama că în maşină mirosea 
a mâncare mexicană. Ciudate lucruri mai observi atunci 
când se alege praful de ziua ta - de toată viața ta. Se 
aplecă spre scaunele din faţă. 

— Ascultă-mă, Ralph! 

Numai că Ralph se uita fix înainte. Şi îşi ţinea mâinile 
strânse pe genunchi. 

— O să-mi spui tot ce vrei atunci când ajungem la secţie. 

— Ce dracu', mă, lasă-l să vorbească! interveni Ramage. 
Câştigăm nişte timp. 


e 32 œ 


— Taci, Troy! îl repezi Ralph, fără să se uite la el, ci doar 
la drumul din faţă. 

Terry vedea cum îi ieşiseră în relief tendoanele gâtului, 
formând numărul 11. 

— Uite, Ralph, habar n-am ce probă te-a condus la mine 
şi nici nu-mi pot imagina pentru ce ai vrut să mă arestezi în 
faţa a aproape jumătate din oraş, dar să ştii că faci o 
greşeală foarte, foarte mare. 

— Aşa zic toţi infractorii, sublinie Tom Yates, pe un ton de 
conversaţie lejeră. Ţine-ţi mâinile alea în poală, Maitland! 
Să nu îndrăzneşti nici măcar să te scobeşti în nas! 

Acum lui Terry i se mai limpezise mintea - nu prea mult, 
doar puţin - şi îl ascultă întocmai pe polițistul Yates. (Ştia 
cum îl cheamă, pentru că tipul avea un ecuson cu numele 
prins de buzunarul de la piept al uniformei.) Yates îi dădea 
impresia că abia aşteaptă un pretext ca să-l ia la bătaie, 
chiar dacă era în cătuşe. 

Terry era convins că cineva mâncase enchilada în 
maşină. Poate luată chiar de la birtul Señor Joe. Localul 
acesta era preferatul fetiţelor lui, care râdeau foarte mult în 
timpul mesei - la naiba, toţi râdeau foarte mult! - şi, pe 
drumul spre casă, se acuzau reciproc că scapă vânturi. 

— Ascultă-mă, Ralph! Te rog! 

Detectivul oftă: 

— Bine, te ascult. 

— Te ascultăm cu toţii, se băgă Ramage în vorbă. 
Suntem numai urechi, amice, numai urechi. 

— Frank Peterson a fost ucis marţi. Marţi după-amiază. S- 
a scris în ziare, s-a spus la televizor. Eu am fost în Cap City 
toată ziua de marţi, noaptea de marţi şi mare parte din ziua 
de miercuri. M-am întors pe la nouă, nouă şi jumătate 
miercuri seara. În zilele astea două de antrenamente s-au 
ocupat Gavin Frick, Barry Houlihan şi Lukesh Patel, tatăl lui 
Baibir. 

Preţ de câteva clipe, în maşină a domnit o linişte 
profundă, neîntreruptă nici măcar de aparatul de 
radiorecepţie, care fusese închis dinainte. lar Terry a trăit 
un moment de glorie în care a crezut - da, fără discuţie - că 


e 33 + 


Ralph îi va cere uriaşului de la volan să tragă pe dreapta. 
După care se va întoarce spre el, îl va privi cu ochi mari, 
plini de uluire şi ruşine şi va spune: Vai de steaua noastră, 
înseamnă că am dat-o în bară rău de tot, nu? 

În realitate, iată ce a spus Ralph - tot fără să se întoarcă: 

— Aha! M-aş fi mirat să n-ai un alibi. 

— Cum? Nu pricep ce vrei să... 

— Eşti un tip deştept, Terry. Mi-am dat seama de asta 
imediat ce am făcut cunoştinţă cu tine, pe vremea când îl 
antrenai pe Derek în Liga Mică. Eram convins că, dacă n-ai 
să mărturiseşti din prima - aşa cum mi-aş fi dorit eu, deşi 
nu trăgeam mare nădejde -, ai să-mi trânteşti în faţă nu 
ştiu ce alibi. 

Abia acum se întoarse, iar chipul pe care-l văzu Terry era 
acela al unui străin. 

— La fel de convins sunt că vom reuşi să ţi-l demontăm 
punct cu punct. Pentru că tu ai comis crima asta 
abominabilă. Nu avem absolut nicio îndoială. 

— Ce căutai în Cap City, domnu’ antrenor? îl întrebă 
Yates. 

Părea prea prietenos şi curios polițistul acesta care-i 
spusese lui Terry să nu îndrăznească nici măcar să se 
scobească în nas. Terry deschise gura să-i răspundă, dar se 
răzgândi imediat. Mai bine să se gândească de două ori, de 
o sută de ori, înainte să reacționeze. Şi îşi dădu seama că 
maşina aceasta, cu izul ei vag de enchilada, reprezenta 
pentru el un teritoriu inamic. Aşa că era momentul să-şi 
pună lacăt la gură până când va veni Howie Gold la secţie. 
Atunci vor lămuri împreună toată încurcătura asta oribilă. 
N-ar trebui să dureze prea mult. 

Îşi mai dădu seama şi de altceva. Era furios, probabil mai 
furios decât fusese vreodată. lar atunci când maşina coti pe 
Main Street, îndreptându-se către secţia de poliţie din Flint 
City, îşi făcu o promisiune solemnă: până la toamnă (poate 
chiar mai curând), bărbatul ăla de pe scaunul din faţă, 
bărbatul ăla pe care-l considerase prieten, avea să-şi caute 
un alt serviciu. Şi cel mai probabil va ajunge agent de pază 
la vreo bancă din Tusla sau din Amarillo. 


e 34» 


8 


Declaraţia domnului Carlton Scowcroft (12 iulie, 
9:30 p.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph 
Anderson) 


Scowcroft: O să dureze mult, domnule detectiv? Pentru că mă 
culc devreme. Lucrez la întreținerea căii ferate şi o să am mari 
probleme dacă nu pontez de intrare în tură mâine-dimineață la 
şapte fix. 

Det. Anderson: Am să fiu cât de expeditiv pot, domnule 
Scowcroft, însă este o chestiune foarte serioasă. 

Scowcroft: Ştiu. Şi vreau să vă ajut atât cât pot. Numai că nu 
prea am ce să vă spun şi vreau să ajung mai repede acasă. Cu 
toate că nu ştiu dacă am să reuşesc să dorm. N-am mai pus 
piciorul în sectia asta de când aveam şapteşpe ani şi am fost la 
un chef cu multă băutură. Pe vremea aia şef era Charlie Borton. 
I-a chemat pe taţii noştri să ne ia de aici şi eu n-am mai avut voie 
să ies din casă toată vara. 

Det. Anderson: Vă suntem recunoscători că aţi venit să dați 
declarația. Spuneti-mi unde erati în data de 10 iulie, la ora şapte 
seara. 

Scowcroft: l-am zis şi duduii de la informații că eram la Shorty’ 
s Pub şi am văzut duba aia albă şi l-am văzut pe tipul ăla care e 
antrenor de baseball şi de fotbal pentru copii şi adolescenți în 
cartierul de vest. Nu țin minte cum îl cheamă, dar îi dau poza în 
ziar mai mereu, pentru că anul ăsta are o echipă bună. Se zice că 
s-ar putea să ajungă până în finala Ligii Oraşelor. Moreland... 
parcă aşa îl cheamă, nu? In fine, când l-am văzut eu în seara aia 
era tot plin de sânge. 

Det. Anderson: Cum s-a întâmplat să-l vedeţi? 

Scowcroft: Păi, am un program cam fix după ce ies din tură, 
pentru că n-am nevastă care să mă aştepte acasă şi nici mare 
maestru bucătar nu sunt, pricepeţi dumneavoastră? Aşa că în 
zilele de luni şi de miercuri mănânc la Flint City Diner. Vinerea la 
Bonanza Steakhouse. Şi martea şi joia merg de obicei la Shorty's 
Pub, unde comand o portie de costițe la cuptor şi o bere bună. În 
martea aia am ajuns la Shorty's pe la... hm... zic că era şapte 
fără un sfert. Puştiul era deja mort la ora aia, nu? 

Det. Anderson: Dar în jur de ora şapte erati în spate, corect? În 


e 35» 


spatele restaurantului. 

Scowcroft: Mda. Eu şi cu Riley Franklin. Ne-am întâlnit din 
întâmplare şi am luat masa împreună. In spatele cârciumii e un 
loc amenajat pentru fumat, cu scrumieră din aia de exterior. O iei 
pe culoarul de la toalete şi ieşi pe uşa din spate. Am mâncat 
amândoi - eu costițe şi el macaroane cu brânză - şi după aia am 
comandat desert. Şi ne-am dus afară să tragem câteva fumuri 
până ni se aducea comanda. Şi când stăteam noi acolo la o bârfă 
mică, vedem duba aia albă, dar tare murdară. Ţin minte că avea 
număr de New York. A parcat lângă un Subaru combi - parcă 
Subaru era - şi tipul ăla s-a dat jos. Moreland sau cum îl cheamă. 

Det. Anderson: Cu ce era îmbrăcat? 

Scowcroft: Nu m-am uitat prea bine la pantaloni, poate ştie 
Riley să vă spună, parcă erau din ăia largi, din doc, dar ştiu că 
avea un tricou alb. Ţin minte asta, pentru că era pătat rău de tot 
cu sânge. Pe pantaloni nu avea decât câtiva stropi. Şi avea 
sânge şi pe față. La nas, în jurul gurii, pe bărbie. De groază era, 
frate! Şi atunci Riley - cred că luase câteva beri la bord înainte 
să vin eu, că împreună n-am băut decât una - Riley zice: „Hei, 
domnu’ antrenor T., cum arată tipu’ ălălalt?” 

Det. Anderson: Deci i s-a adresat cu „domnule antrenor T.”. 

Scowcroft: Păi, cum altfel? Şi antrenorul începe să râdă şi ne 
zice: „N-a fost niciun alt tip. Mi-a curs sânge din nas, atâta tot. 
Da’ a țâșnit mai abitir ca Old Faithful?. E pe-aici cineva care să-mi 
poată pune un dop?” 

Det. Anderson: Adică v-a întrebat dacă exista prin preajmă 
vreun cabinet medical, de genul MedNOW sau Quick Care? 

Scowcroft: Da, asta m-a întrebat, pentru că zicea că poate 
trebuie să i se cauterizeze vreun vas de sânge sau ceva. Nasol, 
nu? zicea că mai pățise chestia asta odată. l-am spus să meargă 
vreun kilometru jumate pe Burrfield, să facă la stânga la al doilea 
semafor şi acolo o să vadă reclama. Ştiţi panoul ăla publicitar de 
lângă Coney Ford? Ala care-ţi spune cum să ajungi şi cât ai de 
aşteptat şi alte alea? După care ne-a întrebat dacă poate să-şi 
lase duba în spatele pubului, pentru că parcarea aia mică nu-i 
pentru clienţi - aşa zice anunţul de pe zid -, ci doar pentru 
angajați. Şi eu i-am zis: „Nu-i parcarea mea, dar cred că nu se 
întâmplă nicio nenorocire dacă ţi-o laşi un pic aici.” Şi după aia el 
a zis ceva ce nouă ni s-a părut tare aiurea în vremurile de acum. 
A zis că o să lase cheile în suportul pentru pahar, în caz că vrea 


3 Old Faithful - gheizer din Parcul Naţional Yellowstone (n. tr.). 
e 30 - 


cineva s-o mute de-acolo. Şi atunci Riley a zis: „Practic îi inviti să 
ti-o fure, domnu’ antrenor T.”. Da’ el a zis că n-o să lipsească 
mult şi a repetat chestia aia cu mutatul. Ştiţi ce cred eu? Cred că 
voia să i-o fure cineva. Poate chiar eu sau Riley. Nu credeți că am 
dreptate, domnule detectiv? 

Det. Anderson: Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

Scowcroft: S-a urcat în Subaru ăla verde şi dus a fost. şi 
chestia asta mi s-a părut aiurea. 

Det. Anderson: De ce, domnule Scowcroft? 

Scowcroft: Păi, ne-a întrebat dacă poate să-şi lase puțin duba 
acolo, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva să i-o remorcheze sau 
aşa ceva, dar maşina lui era acolo bine mersi. Bizar, nu? 

Det. Anderson: Domnule Scowcroft, am să vă arăt fotografiile 
a şase bărbați diferiți şi am să vă rog să o alegeţi pe aceea cu 
bărbatul pe care l-ați văzut în spatele pubului. Seamănă între ei, 
aşa că vă sfătuiesc să nu vă grăbiţi şi să vă gânditi bine. Sunteţi 
de acord? g 

Scowcroft: Sigur, dar n-am la ce să mă gândesc. Ala e, ăla de 
acolo. Moreland, sau cum îl cheamă. Acum pot să mă duc acasă? 


e 37 œ 


9 


N-a mai vorbit nimeni în maşina fără însemne până când 
au ajuns în parcarea secţiei de poliţie şi au oprit pe unul 
dintre locurile cu DOAR PENTRU VEHICULE DE SERVICIU. 
Atunci Ralph se întoarse şi-l măsură din privire pe omul 
care i-a antrenat fiul. Şapca Dragonilor stătea puţin cam şui 
pe capul lui Terry Maitland, aşa cum o poartă rapperii şi 
băieţii de cartier. Tricoul Dragonilor îi ieşise din pantaloni 
într-o parte şi avea dâre de transpiraţie pe obraji. In 
momentul acesta avea înfăţişarea unui om vinovat. Foarte 
vinovat. Poate, cu excepţia ochilor care se uitau fix în ochii 
lui Ralph. Ochii antrenorului erau larg deschişi şi acuzatori. 

Întrebarea care-l obseda pe Ralph nu mai putea să 
aştepte. 

— De ce el, Terry? De ce Frankie Peterson? Pentru că 
anul ăsta juca în echipa Leilor din Liga Mică? ŢIi-l doreai la 
Dragoni şi te-ai supărat? Ori doar s-a întâmplat să te 
întâlneşti cu el şi ai profitat de ocazie? 

Terry deschise gura ca să repete că nu el comisese 
crima, dar la ce bun? Ralph nu voia să-l asculte. 
Deocamdată, cel puţin. Niciunul dintre ei nu voia să-l 
asculte. Mai bine să aibă răbdare. li era greu, dar poate 
până la urmă aşa ar fi câştigat mai mult timp. 

— Haide, spune-mi! îl îndemnă Ralph, pe un ton blând, 
de conversaţie lejeră. Înainte ai vrut să vorbeşti, aşa că, 
uite, poţi să vorbeşti acum. Explică-mi. Fă-mă să pricep. 
Acum şi aici, înainte să coborâm din maşină. 

— Cred că am să-mi aştept avocatul, spuse Terry. 

— N-ai nevoie de niciun avocat dacă eşti nevinovat, 
interveni Yates. Disculpă-te, dacă eşti în stare. O să-ți 
zicem mersi şi chiar o să te conducem acasă cu maşina. 

Fără să-şi ia ochii de la Ralph Anderson, Terry şopti: 

— Comiţi un abuz. Nu-i aşa că nici măcar n-ai verificat 
unde am fost marţi? Nu te-aş fi crezut capabil de una ca 
asta. 

Făcu o pauză, de parcă i-ar mai fi venit o idee, şi adăugă: 


e 38 œ 


— Ticălosule! 

Lui Ralph nici nu-i trecea prin cap să-i spună lui Terry că 
discutase problema asta cu Samuels, chiar dacă nu tocmai 
pe îndelete. Era un oraş mic. Şi nu voiseră să înceapă să 
pună întrebări în dreapta şi în stânga, avertizându-l astfel 
pe Maitland că sunt pe urmele lui. 

— Acesta este unul dintre cazurile rare când nu a trebuit 
să verificăm. 

După care deschise portiera. 

— Haide! Trebuie să te înregistrăm şi să-ţi luăm 
amprentele şi să-ţi facem poze înainte ca avocatul să 
ajungă a... 

— Terry! Terry! 

In loc să asculte de sfatul lui Ralph, Marcy Maitland se 
urcase în Toyota ei şi venise în urma maşinii de poliţie. 
Jamie Mattingly, o vecină, se oferise să le ia pe Sarah şi 
Grace acasă la ea. Ambele fetiţe plângeau de mama 
focului. Plângea şi Jamie. 

— Terry, ce-ţi fac ăştia? Ce să fac eu? 

El se întoarse, reuşind să scape o clipă din strânsoarea 
lui Yates, care-l ţinea de braţ. 

— Sună-l pe Howie! 

Doar atât a putut să-i spună. Ramage deschise uşa pe 
care scria DOAR PENTRU ANGAJAŢII SECŢIEI şi Yates îl 
îmbrânci înăuntru pe Terry, cu un gest complet lipsit de 
amabilitate. 

Cu mâna pe uşă, Ralph rămase o clipă în urma lor. 

— Du-te acasă, Marcy! o sfătui el din nou. Încearcă să 
ajungi înaintea reporterilor. 

Îi veni să adauge Îmi pare rău de toată povestea asta, 
dar n-o făcu. Pentru că nu-i părea deloc rău. Acasă o 
aşteptau Betsy Riggins şi poliţia statală, însă era cel mai 
bun lucru pe care l-ar fi putut face. De fapt, singurul lucru. 
Şi poate că-i era dator. Pentru fetiţele ei, singurele 
persoane nevinovate din toată nenorocirea asta. Dar şi... 

Comiţi un abuz. Nu te-aş fi crezut capabil de aşa ceva. 

Ralph nu avea absolut niciun motiv să se simtă vinovat 
faţă de un individ care violase şi omorâse un copil. Dar uite 


e 39 œ 


că acum aşa se simţea. Apoi îşi aduse aminte de fotografiile 
de la locul crimei, atât de oribile că te făceau să-ţi doreşti 
să fii orb. Işi aduse aminte de creanga care ieşea din rectul 
băieţelului. Işi aduse aminte de urma de sânge de pe 
lemnul ăla jupuit. Jupuit pentru că mâna care lăsase 
amprenta îndesase cu atâta forţă creanga în orificiul acela 
îngust, că îi luase coaja. 

Bill Samuels subliniase două aspecte foarte simple. Cu 
care Ralph a fost de acord, la fel şi judecătorul Carter, la 
care se dusese Samuels ca să obţină mandatele necesare. 
In primul rând, că acest caz era floare la ureche. Şi nu 
aveau de ce să mai aştepte, din moment ce deţineau toate 
probele. In al doilea, dacă-i lăsau mai mult timp la 
dispoziţie, Terry ar fi putut să plece din oraş şi atunci ei ar fi 
trebuit să-l găsească înainte ca el să dea peste un alt Frank 
Peterson pe care să-l violeze şi să-l ucidă. 


e 40 - 


10 


Declaraţia domnului Riley Franklin (13 iulie, 7:45 
a.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph 
Anderson) 


Det. Anderson: Am să vă arăt şase fotografii cu şase bărbați 
diferiți, domnule Franklin. Şi am să vă rog să o alegeți pe aceea 
cu bărbatul pe care l-ați văzut în spatele localului Shorty's Pub, în 
seara de 10 iulie. Aveţi tot timpul la dispoziţie. 

Franklin: N-am nevoie. E ăla de acolo. Poza cu numărul doi. E 
antrenorul T. Nu-mi vine să cred! Mi-a antrenat băiatul în Liga 
Mică. 

Det. Anderson: întâmplarea face că l-a antrenat şi pe al meu. 
Vă mulțumesc, domnule Franklin. 

Franklin: Injectia letală e prea bună pentru un om ca ăsta. Ar 
trebui să-l sugrume încetul cu încetul. 


e 4l œ» 


11 


Marcy intră în parcarea de la Burger King-ul de pe Tinsley 
Avenue şi îşi scoase telefonul mobil din poşetă. Atât de tare 
îi tremurau mâinile, că îl scăpă pe jos. Se aplecă să-l ridice, 
se lovi cu capul de volan şi începu din nou să plângă. Intră 
în agenda mobilului şi găsi numărul lui Howie Gold în lista 
de apelare rapidă, dar nu pentru că ea ori soţul ei ar fi avut 
nevoie vreodată de serviciile unui avocat, ci pentru că, în 
ultimele două sezoane, Howie antrenase împreună cu Terry 
echipa de fotbal din Liga Pop Warner. Avocatul îi răspunse 
imediat. 

— Howie? La telefon Marcy Maitland. Soţia lui Terry. 

De parcă nu luau cina împreună o dată pe lună încă din 
2016. 

— Marcy? De ce plângi? Ce s-a întâmplat? 

Ce se întâmplase era atât de îngrozitor că, la început, nici 
nu reuşi să-şi găsească cuvintele. 

— Marcy? Mai eşti la telefon? Ai avut vreun accident? Ce 
este? 

— Sunt aici. Nu-i vorba despre mine. E Terry. L-au arestat 
pe Terry. Ralph Anderson l-a arestat pe Terry. Zice că el l-a 
omorât pe băiatul ăla. Peterson. 

— Ce?! Faci mişto de mine? 

— Nici măcar nu era în oraş! hohoti Marcy. 

Auzi ce sunete scoate şi îşi zise că parcă ar fi o 
adolescentă isterică. Insă nu se putea opri. 

— L-au arestat şi mi-au zis că mă aşteaptă poliţia acasă! 

— Unde sunt Sarah şi Grace? 

— Le-a luat Jamie Mattingly acasă la ea. Stă la două 
străzi de noi. Deocamdată sunt bine. 

Dar cât de bine ar putea să fie două fetiţe care tocmai ce 
şi-au văzut tatăl cu cătuşele la mâini? 

Marcy îşi frecă fruntea, întrebându-se dacă nu cumva 
căpătase o vânătaie în urma ciocnirii cu volanul. 
Intrebându-se de ce mama naibii i-ar păsa de asta. Pentru 
că s-ar putea s-o aştepte acasă şi reporteri de la ziare şi de 


e 42 » 


la posturile TV? Pentru că i-ar putea observa vânătaia şi ar 
zice că a lovit-o Terry? 

— Poţi să mă ajuţi, Howie? Poţi să ne ajuţi? 

— Sigur că da. Pe Terry l-au dus la secţie? 

— Da! În cătuşe! 

— Bine. Acum ies pe uşă. Du-te acasă, Marce! Vezi ce 
vrea poliţia. Dacă au mandat de percheziţie - probabil de 
asta sunt acolo, nu-mi vine în minte alt motiv -, citeşte-l cu 
atenţie, află ce anume caută, dă-le drumul în casă, dar ai 
grijă să nu le spui nimic. Ai înţeles? Să nu le spui nimic. 

— Eu... da. 

— Parcă băiatul familiei Peterson a fost omorât marţea 
trecută. Stai puţin... 

Se auziră nişte voci înăbuşite în fundal - mai întâi vocea 
lui Howie, apoi vocea unei femei, probabil a lui Elaine, soţia 
avocatului. După care Howie reveni la telefon. 

— Da, marţi a fost. Unde era Terry marţea trecută? 

— În Cap City! S-a dus... 

— Nu-mi povesti acum. S-ar putea să-ţi pună şi poliţia 
întrebarea asta. S-ar putea să-ţi pună tot felul de întrebări. 
Să le zici că avocatul te-a sfătuit să nu declari nimic. Ai 
înţeles? 

— D-da. 

— Nu te lăsa convinsă să vorbeşti. Nici cu vorba bună, 
nici dacă te ameninţă sau încearcă să te şantajeze cumva. 
Se pricep foarte bine la treburile astea. 

— Bine. Bine, n-am să vorbesc. 

— Unde eşti acum? _ 

Ştia unde este, că doar văzuse firma. Insă trebui să se 
uite din nou la ea ca să fie sigură. 

— La Burger King. Ala de pe Tinsley. Am oprit ca să te 
sun pe tine. 

— Te simţi în stare să conduci mai departe? 

Vru să-i spună că s-a lovit la cap, dar se răzgândi. 

— Da. 

— Inspiră adânc. De trei ori. După aia, du-te acasă. 
Respectă viteza legală, semnalizează la fiecare viraj. Terry 
are computer? 


e 43 -+ 


— Sigur. În birou. Plus un iPad, deşi pe ăsta nu-l foloseşte 
prea mult. Şi fetele au iPad-uri Mini. Şi telefoane, fireşte. 
Toţi avem telefoane. Grace l-a primit acum trei luni, de ziua 
ei. 

— O să-ţi dea o listă cu obiectele pe care vor să le ia din 
casă. 

— Au voie să facă aşa ceva? 

Acum nu mai plângea în hohote, dar nici departe nu era. 

— Au voie să ne ia lucrurile pur şi simplu? Parcă am fi în 
Rusia sau în Coreea de Nord! 

— Pot să ia orice scrie în mandat, dar vreau să-ţi faci şi tu 
o listă. Fetele au telefoanele la ele? 

— Glumeşti? Chestiile alea le sunt practic grefate de 
mâini. 

— În regulă. Dar poliţiştii ar putea să ţi-l ceară pe al tău. 
Refuză. 

— Şi dacă şi aşa o să mi-l ia? 

Dar mai avea vreo importanţă? Serios, chiar mai avea? 

— N-o să ţi-l ia. Nu au dreptul s-o facă dacă nu eşti 
acuzată de nimic. Haide, du-te acasă! Am să vin şi eu cât 
de curând am să pot. O să rezolvăm povestea asta. Ai 
cuvântul meu! 

— Mulţumesc, Howie, şopti ea, începând iar să plângă. Iți 
mulţumesc foarte, foarte mult. 

— Bine. Nu uita: păstrezi viteza legală, opreşti la 
„cedează trecerea”, semnalizezi la viraje. Da? 

— Da. 

— Acum plec la secţia de poliţie. 

Şi închise. 

Marcy porni motorul, apoi îl opri din nou. Inspiră adânc o 
dată. De două ori. De trei. E un coşmar, dar bine că va fi 
unul scurt. A fost în Cap City. Poliţia o să constate asta şi o 
să-i dea drumul. 

— Şi după aia, se adresă ea maşinii (atât de goale fără 
fetiţele care să chicotească şi să se înghiontească pe 
bancheta din spate), o să-i dăm în judecată şi o să le cerem 
daune atât de mari, de o să-i usture fundurile. 

Gândul acesta o mai încurajă şi lumea din jur îşi recăpătă 


e 44» 


conturul. Porni spre Barnum Court, păstrând viteza legală şi 
oprind complet maşina la fiecare indicator. 


e 45» 


12 


Declaraţia domnului George Czerny (13 iulie, 8:15 
a.m., înregistrată de agentul de poliție Ronald 
Wilberforce) 


Agent Wilberforce: Vă mulțumim că aţi venit la secție, 
domnule Czerny... 

Czerny: Se pronunţă „Zurny”. „C"-ul nu se aude. 

Agent Wilberforce: Ihi, mulțumesc, am să tin minte. Va dori să 
discute cu dumneavoastră şi domnul detectiv Ralph Anderson, 
numai că acum îi ia declaraţie unui alt martor şi m-a rugat pe 
mine să trec în revistă aspectele esenţiale cât timp încă vă sunt 
proaspete în memorie. 

Czerny: Ați confiscat maşina? Subaru ăla? Ar trebui s-o faceți, 
ca să nu se contamineze probele. Că sunt o grămadă de probe 
acolo, vă asigur eu. 

Agent Wilberforce: Colegii mei se ocupă de asta chiar acum, 
domnule. Să începem. Aţi fost la pescuit în dimineaţa asta? 

Czerny: Asta am avut de gând, da' s-a întâmplat că nici n-am 
apucat să-mi vâr vreo undiță în apă. Am plecat de-acasă când s- 
a crăpat de ziuă şi m-am dus la locul ăla de i se zice Podu' de 
Fier. Ştii matale, pe drumu’ ăla vechi spre fierărie? 

Agent Wilberforce: Știu, domnule. 

Czerny: Tare bun loc de prins somn. La multă lume nu le place 
să pesculiască peşti din ăştia că sunt tare urâţi - ca să nu mai zic 
că te şi muşcă atunci când vrei să le scoţi cârligu' din gură -, da’ 
nevastă-mea îi prăjeşte cu sare şi zeamă de lămâie şi sunt buni 
de te lingi pe deşte. Zeama de lămâie e secretu’, aşa să ştii. Şi 
trebuie să-l faci într-o tigaie de fontă. „Frigătoare”, aşa îi zicea 
maică-mea. 

Agent Wilberforce: Și v-aţi lăsat maşina la capătul podului... 

Czerny: Da, da’ nu pe şosea. Acolo-i un debarcader vechi. Acu’ 
câțiva ani a cumpărat cineva terenul şi a pus un gard de sârmă şi 
o placă cu TRECEREA INTERZISA. Da’ de construit n-a construit 
încă nimic. Pogoanele alea zac acolo degeaba, pline de buruieni, 
şi debarcaderu' e jumate sub apă. Mereu îmi las maşina pe 
drumeagu' ăla mic care duce la gardu’ de sârmă. Tot aşa am 
vrut să fac şi de dimineaţă şi ia ghici ce văd eu acolo? Gardu’ e 
dărâmat şi pe marginea debarcaderului e o maşină mică, verde, 


e 46 - 


atât de aproape de apă, că are roțile din fată băgate în mâl. Şi 
mă duc eu acolo, că zic că-i vreun tip care s-a îmbătat azi-noapte 
la baru’ ăla cu ţâțe goale şi a ieşit de pe drumu’ principal. Mă 
gândeam că îşi doarme somnu' de betiv înăuntru. 

Agent Wilberforce: Când spuneţi „bar cu țâţe goale” vă referiţi 
la localul „Poftiti, Domnilor”, de la marginea oraşului? 

Czerny: Mda. Ala. Bărbaţii se duc acolo, se trotilează, vâră 
hârtii de unu sau cinci dolari în chiloţeii fetelor până rămân lefteri 
şi după aia se urcă matoli la volan, cică să se ducă la casele lor. 
Eu, unu’, nu pricep neam ce le place la locu’ ăla. 

Agent Wilberforce: Ințeleg. Şi v-aţi dus să aruncați o privire în 
maşină. 

Czerny: Un Subaru mic şi verde. Da’ nu era nimeni în el, numai 
nişte haine pline de sânge pe locul din dreapta şi m-am gândit 
imediat la băieţelu' ăla care a fost omorât, că au zis la ştiri că 
poliția caută un Subaru verde care are legătură cu crima. 

Agent Wilberforce: Aţi mai văzut şi altceva? 

Czerny: O pereche de tenişi. Pe jos, tot în dreapta. Şi ăştia 
erau plini de sânge. 

Agent Wilberforce: Aţi atins ceva? Poate aţi încercat 
portierele? 

Czerny: Nici gând. Mă uitam mereu cu nevastă-mea la serialul 
ăla, CSI, pe vremea când se dădea. Niciun episod n-am pierdut. 

Agent Wilberforce: Și ce anume ați făcut? 

Czerny: Am sunat la poliție. 


e 47 


13 


Terry Maitland aştepta în sala de interogatoriu. Îi 
scoseseră cătuşele, pentru că nu voiau ca avocatul lui să 
facă tărăboi atunci când va ajunge - adică foarte curând. 
Ralph Anderson stătea în încăperea alăturată, cu mâinile la 
spate, uitându-se prin geamul-oglindă la fostul antrenor al 
fiului său. l-a trimis de acolo pe Yates şi Ramage. Şi a vorbit 
la telefon cu Betsy Riggins, care i-a spus că doamna 
Maitland încă nu a ajuns acasă. Acum, că îl arestase pe 
Maitland şi se mai calmase, pe Ralph îl cuprinse din nou 
neliniştea faţă de rapiditatea cu care evoluau lucrurile. Nu-l 
surprindea deloc faptul că Terry pretindea că ar avea un 
alibi, care cu siguranţă că se va dovedi cusut cu aţă albă, 
dar... 

— Salut, Ralph! 

Bill Samuels intrase grăbit pe uşă, îndreptându-şi din 
mers nodul de la cravată. Părul lui era negru şi lucios de 
parcă tocmai l-ar fi dat cu cremă de ghete şi îl tundea 
destul de scurt, numai că o şuviţă rebelă din creştetul 
capului îl făcea să pară mult mai tânăr. Ralph ştia că 
Samuels fusese procuror în şase cazuri de omoruri deosebit 
de grave şi le câştigase pe toate - iar doi dintre asasinii pe 
care-i acuzase (le zicea „băieţii mei”) fuseseră condamnaţi 
la moarte şi aşteptau ducerea la îndeplinire a acestei 
sentinţe în închisoarea McAlester”. Foarte bine, nu strica să 
ai un copil-minune în echipă, numai că în seara asta 
procurorul din Flint City semăna incredibil de tare cu 
personajul Alfalfa, din serialul Micutii $mecher”. 

— Salut, Bill! 

— Deci el este, spuse Samuels, uitându-se la Terry. 
Recunosc că nu-mi place deloc să-l văd în echipamentul de 
joc şi cu şapca Dragonilor. O să fiu mai fericit când o să 
poarte salopeta de puşcăriaş. Ba şi mai fericit când o să fie 
într-o celulă aflată la şase metri distanţă de locul unde o să 


t Localitate din statul Oklahoma (n. tr.). 
5 Little Rascals (n. tr.). 


e 48 - 


zică „Adio, viaţă!”. 

Ralph nu comentă. Se gândea la Marcy. Cum rămăsese 
ea în parcarea secţiei de poliţie ca un copil rătăcit, 
frângându-şi mâinile şi uitându-se la el ca la un străin. Sau 
ca la baubau. Numai că, în cazul acesta, baubaul era chiar 
soţul ei. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Samuels spuse: 

— Nici nu zici că-i un monstru, nu-i aşa? 

— Cei mai sadici asasini au avut dintotdeauna chipuri 
blajine. 

Samuel vâri mâna în buzunarul sacoului sport şi scoase 
de acolo câteva hârtii împăturite. Una era o copie după 
amprentele lui Maitland, luată din dosarul acestuia de la 
Liceul Flint City. Tuturor profesorilor li se luau amprentele 
înainte de a li se permite să intre la clasă. Celelalte două foi 
purtau antetul DEPARTAMENTUL DE  CRIMINALISTICA. 
Samuels le flutură în faţa lui Ralph. 

— Ultimele noutăţi. Şi cele mai bune. 

— Din Subaru? 

— Da. Tipii de la centru au prelevat cu totul şaptezeci de 
amprente, dintre care cincizeci şi şapte îi aparţin lui 
Maitland. Individul de la laborator, care a comparat 
amprentele, zice că celelalte sunt mult mai mici şi probabil 
că sunt ale femeii din Cap City care acum două săptămâni 
a reclamat furtul maşinii. Barbara Nearing, aşa o cheamă. 
Amprentele ei sunt mult mai vechi, ceea ce o disculpă deo 
eventuală complicitate la uciderea lui Peterson. 

— Bine, dar oricum trebuie să comparăm şi ADN-urile. Şi 
el a refuzat să ne dea mostre de salivă. 

Spre deosebire de amprente, prelevarea salivei de pe 
interiorul obrazului era considerată o procedură agresivă în 
acest stat. 

— Ştii foarte bine că n-avem nevoie de saliva lui. Riggins 
şi tipii de la centru o să-i ia aparatul de ras, periuţa de dinţi 
şi toate firele de păr de pe pernă. 

— Nu-i suficient dacă nu le comparăm şi cu mostrele 
luate aici. 

Samuels se uită la el, cu capul uşor înclinat într-o parte. 


e 49 œ 


Acum nu mai semăna cu Alfalfa din Micutii $mecheri, ci cu 
un rozător extrem de inteligent. Sau poate cu o cioară care 
a pus ochii pe un obiect strălucitor. 

— Nu-mi spune că ai îndoieli. Te rog, spune-mi că nu ai. 
Mai cu seamă că de dimineaţă şi tu abia aşteptai să pui 
mâna pe el. 

In momentele alea mă gândeam doar la Derek, îşi zise 
Ralph. Dar asta a fost înainte ca Terry să se uite în ochii 
mei de parcă ar fi avut tot dreptul din lume. Și înainte să-mi 
spună că sunt un ticălos şi când ar fi trebuit să-i ripostez, 
dar nu mi-a venit s-o fac. 

— N-am nicio îndoială. Numai că evenimentele se 
precipită şi nu sunt obişnuit cu asta. Sunt obişnuit să-mi 
construiesc cazurile pas cu pas. Nici măcar n-am avut 
mandat de arestare azi. 

— Dacă ai vedea un puşti care vinde droguri din rucsac în 
piaţa centrală a oraşului, ai mai zice că-ţi trebuie mandat? 

— Sigur că nu, dar asta-i o altă situaţie. 

— Nu prea, nu tocmai. Dar întâmplarea face să avem 
mandat. A fost emis de domnul judecător Carter înainte de 
momentul arestării. Probabil că se află acum în faxul tău. 
Deci... ce zici? Intrăm şi discutăm chestiunea? 

Parcă niciodată nu-i străluciseră ochii atât de tare lui 
Samuels. 

— Nu cred că va sta de vorbă cu noi. 

— Nu, probabil că nu. 

Samuels zâmbi şi în zâmbetul acela Ralph îl descoperi pe 
omul care obținuse condamnarea la moarte pentru doi 
asasini. Şi care o va obţine curând şi pentru fostul antrenor 
de baseball al lui Derek Anderson. Ralph nu avea nicio 
îndoială că şi Terry Maitland va deveni unul dintre „băieţii” 
procurorului. 

— Dar noi putem să vorbim cu e/, nu-i aşa? Îi putem 
demonstra că nu mai are cale de scăpare. 


e 50 œ» 


14 


Declaraţia doamnei Willow Rainwater (13 iulie, 
11:40 a.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph 
Anderson) 


Rainwater: Haide, domnu’ detectiv, recunoaşte, n-ai mai văzut 
niciodată vreo salcie atât de puțin mlădioasăs! 

Det. Anderson: Nu gabaritul dumneavoastră face obiectul 
discuţiei noastre, doamnă Rainwater. Vreau să vorbim despre... 

Rainwater: Ba nu, despre cât de mare sunt vom vorbi, numai 
că nu-ți dai seama deocamdată. Tocmai din cauza dimensiunilor 
mele eram acolo. Pe la unşpe, în majoritatea nopților, sunt vreo 
zece, poate douăşpe taxiuri care aşteaptă în faţa palatului ăluia 
cu duduițe în pielea goală, iar eu sunt singura femeie taximetrist. 
De ce? Pentru că niciun client nu încearcă să se dea la mine, 
indiferent cât de beat ar fi. Dacă fetele ar fi avut voie să joace 
fotbal, eu aş fi fost cel mai bun fundaş stânga din tot liceul. Şi 
mai ştii ceva? Jumate din tipii ăia care mi se urcă în maşină nici 
nu-şi dau seama că-s femeie, iar mulţi dintre ei tot nu ştiu asta 
nici după ce coboară. Chestie care mie mi se pare prima-ntâi. Ţi- 
am zis asta în caz că vrei să ştii ce căutam acolo. 

Det. Anderson: In regulă, mulțumesc. 

Rainwater: Da’ nu era încă unşpe. Să fi fost în jur de opt 
jumate. _ 

Det. Anderson: In seara de marți, 10 iulie. 

Rainwater: Corect! Nu-i mare agitaţie în serile din timpul 
săptămânii de când a cam secat zăcământul ăla de petrol. Aşa 
că grămadă de taximetrişti îşi pierd vremea pe la garaj, bârfesc 
ori joacă poker ori zic bancuri porcoase. Da' mie nu-mi place să 
stau cu ei şi mă duc ori la Flint Hotel, ori la Holiday Inn sau la 
Doubletree Hotel. Sau la „Poftiti, Domnilor”. Au o statie de taxiuri 
în faţă pentru ăia care nu-s muci de beti şi îşi dau seama că n-ar 
fi tocmai bine să se urce la volan. Şi, dacă ajung devreme, sunt 
de obicei prima la rând. In cel mai rău caz a doua ori a treia. Stau 
acolo şi citesc de pe Kindle şi aştept o cursă. După ce se 
întunecă nu mai ai cum să citeşti o carte normală, da’ Kindle e 
numai bun pentru lumina aia. A dracu’ invenție, dom'le, cum 


€ joc de cuvinte în lb. engleză: willowy - „mlădios”, willow - „salcie” (n. 
tr.), 
e 51 œ» 


ziceau strămoşii mei, pieile roşii. 

Det. Anderson: Poate îmi spuneți... 

Rainwater: Păi, îți spun, cum să nu-ţi spun? Da’ în felul meu. 
Aşa vorbesc încă de când mergeam de-a buşilea, aşa că taci şi 
aşteaptă. Ştiu ce vrei să afli şi o să-ți spun. Şi aici, şi la tribunal. 
Și după aia, după ce-l vor trimite în iad pe porcu’ şi nemernicu' 
ăla de ucigaş de copii, am să-mi pun penele şi nădragii din piele 
de căprioară şi am să dansez dansul bucuriei până am să pic 
lată. Ne-am înțeles? 

Det. Anderson: Ne-am înţeles. 

Rainwater: În seara aia, chiar aşa devreme, taxiul meu era 
singurul de-acolo. Nu l-am văzut când a intrat în tractir. Am eu o 
teorie în privința asta şi pun pariu cu tine pe cinci dolari că nu 
mă înşel. Nu cred că s-a dus acolo să caşte ochii la cum 
dansează pițipoancele-alea. Cred că a ajuns înaintea mea, cu 
foarte puţin înaintea mea, şi a intrat doar ca să-şi cheme un taxi. 

Det. Anderson: Aţi câştiga pariul, doamnă Rainwater. 
Dispecerul dumneavoastră... 

Rainwater: Marţi seara a fost Clint Ellenquist de serviciu. 

Det. Anderson: Aşa este. Domnul Ellenquist a spus persoanei 
care a telefonat să meargă în staţia de taxiuri, pentru că va veni 
imediat o maşină, dacă nu cumva venise deja. Apelul a fost 
înregistrat la ora opt patruzeci. 

Rainwater: Cam aşa ceva. Şi tipul iese din cârciumă, vine 
drept spre maşina mea... 

Det. Anderson: Puteti să-mi spuneți cu ce era îmbrăcat? 

Rainwater: Blugi şi o cămaşă drăguță cu nasturi. Blugii erau 
din ăia decolorați, da’ curați. De culoarea cămăşii n-am prea 
putut să-mi dau seama, din cauza becurilor puternice, cu vapori 
de sodiu, din parcare, da' parcă era galbenă. A, să nu uit! 
Catarama de la curea era una mai fistichie - un cap de cal. Un 
spanac din ăla de cowboy. Până nu s-a aplecat la geam ca să 
vorbească cu mine, am zis că-i un muncitor în construcții ori un 
şmecheraş care a reuşit să-şi păstreze slujba de la sonde, chiar 
dacă prețul țițeiului a luat-o razna. Abia atunci am văzut că era 
Terry Maitland. 

Det. Anderson: Sunteţi sigură că el era? 

Rainwater: Pe Dumnezeul meu mă jur! In parcare e lumină ca 
ziua de la becurile alea. Le-au pus tocmai ca să descurajeze 
furturile şi bătăile şi traficul de droguri. Pentru că au o clientelă 
formată doar din domni extrem de respectabili, pricepi 
dumneata? Plus că eu sunt şi antrenoare de baschet în Liga 


e 52 + 


Prairie din YMCA”. Se presupune că echipele sunt mixte, dar 
adevărul e că sunt mai mulţi băieţi decât fete. Maitland avea 
obiceiul să vină la meciurile noastre - nu în fiecare duminică, da’ 
destul de des - şi stătea în tribune lângă părinți şi urmărea jocul 
copiilor. Mi-a zis că ar căuta talente pentru Liga Oraşelor, zicea 
că-ți dai seama cât de bun ar fi la baseball după felul în care 
aruncă la coş. Şi eu, ca proasta, l-am crezut. Probabil că venea 
acolo ca să-şi aleagă vreun copil căruia să-i dea la buci. Şi stătea 
în tribună, măsurându-i din ochi şi evaluându-i aşa cum 
evaluează bărbaţii femeile într-un bar. Javră ordinară de cretin 
pervers şi bolnav la cap! Cică era în căutare de talente - şi eu am 
pus botu' meu de indiancă la aburelile lui! 

Det. Anderson: Când s-a apropiat de taxiul dumneavoastră, i- 
ați spus că l-aţi recunoscut? 

Rainwater: O, da! Discreţia nu-i punctul meu forte. Şi-i zic: 
„Salutare, Terry! Nevestica ta ştie pe unde umbli în seara asta?” 
Și el zice: „Am avut nițică treabă. ” Şi eu zic: „Şi treaba asta avea 
legătură cu nişte duduițe despuiate care să-ţi danseze în poală?” 
Și el zice: „Anunţaţi-vă dispecerul că am găsit maşină.” Aşa că 
eu zic: „Am să-l anunţ. Te duc acasă, domnu’ antrenor T.?” Şi el 
zice: „Nici vorbă, doamnă. Du-mă la Dubrow. La gară.” Și eu zic: 
„Cursa asta face patruzeci de dolari.” Și el zice: „Dacă prind 
trenul de Dallas, vă dau douăzeci bacşiş. ” Şi eu zic: „Hopa sus şi 
țin-te bine, domnu’ antrenor! O luăm din loc.” 

Det. Anderson: Deci l-aţi dus la gara Amtrak? din Dubrow? 

Rainwater: Normal că l-am dus. Şi a reuşit să prindă trenul de 
noapte spre Dallas-Fort Worth. 

Det. Anderson: Pe drum ati făcut conversație cu el? vă întreb 
asta, pentru că-mi păreţi o persoană destul de vorbăreaţă. 

Rainwater: Păi, sunt! Imi merge gura ca banda rulantă de la 
casa de marcat a unui supermarket în zi de leafă. Poţi să întrebi 
pe oricine. La început l-am întrebat despre Liga Oraşelor şi dacă 
el credea că o să-i bată pe Urşi şi el mi-a zis: „Mă aştept să fie 
bine.” De parcă-şi dădea în cărţi. Pe pariu că se gândea la ce 
făcuse şi voia să fugă de acolo cât mai repede. Ori gânduri din 
astea te cam împiedică să faci conversaţie. Acu' să te întreb şi 
eu ceva, domnu' detectiv: de ce dracu' s-a mai întors în Flint 


7 YMCA - Young Men's Christian Association - Asociaţia Tinerilor Creştini 
(n. tr.). 

8 Amtrak - companie de cale ferată pentru transportul de pasageri (n. 
tr.), 


e 53» 


City? De ce n-a fugit în Texas şi după aia în Bătrânul Me-hiii-co? 

Det. Anderson: Şi ce altceva a mai spus? 

Rainwater: Nu mare lucru. A zis că vrea să ațipească niţel. Şi a 
închis ochii, da’ eu cred că se prefăcea doar. Cred că se uita la 
mine printre gene şi se gândea să încerce ceva. Păcat că n-a 
încercat. Şi păcat că n-am ştiut atunci ce ştiu acum. L-aş fi târât 
afară din taxi şi i-aş fi smuls instalația dintre picioare. Nu 
glumesc! 

Det. Anderson: Şi ce s-a întâmplat când ati ajuns la gara 
Amtrak? 

Rainwater: Am oprit în faţă şi el mi-a aruncat trei hârtii de câte 
douăzeci pe scaunul de lângă mine. Am vrut să-i zic s-o salute pe 
nevastă-sa din partea mea, da' n-am mai avut cui. Auzi? S-a dus 
la „Poftiti, Domnilor” ca să-şi schimbe hainele la toaletă? Pentru 
că erau pline de sânge? 

Det. Anderson: Doamnă Rainwater, acum am să aşez în fața 
dumneavoastră şase fotografii cu şase bărbați diferiți. Seamănă 
între ei, aşa că vă rog să nu vă grăbi... E 

Rainwater: Nu-i nevoie. E ăla de-acolo. Ala-i Maitland. Du-te 
de-l prinde, domnule detectiv! Şi sper să se opună arestării. l-ar 
scuti pe contribuabili de o cheltuială. 


e 54» 


15 


Pe când Marcy Maitland era la gimnaziu (aşa se chema 
pe vremea aia), avea uneori un coşmar în care intra în 
clasă dezbrăcată şi toţi colegii râdeau de ea. Proasta aia de 
Marcy Gibson a uitat să se îmbrace! Uite, i se vede tot! 
Când a ajuns la liceu, visul acesta de angoasă a fost înlocuit 
cu unul puţin mai sofisticat, în care ea se afla în clasă, 
complet îmbrăcată, dar dându-şi seama că urmează să dea 
cel mai important examen al vieţii ei şi că uitase să înveţe. 

Când a cotit de pe Barnum Street şi a intrat pe Barnum 
Court, a simţit cum o cuprind din nou sentimentele de 
groază şi neputinţă pe care le declanşau aceste vise. Şi ştia 
că nu se va mai simţi uşurată şi nici nu va mai murmura 
Slavă Domnului! când se va trezi. Pe alee era o maşină de 
poliţie - probabil sora geamănă a aceleia care-l dusese pe 
Terry la secţie. In spatele ei se afla o camionetă fără 
geamuri, pe o latură a căreia scria cu litere mari şi albastre: 
UNITATEA MOBILA DE CRIMINALISTICA A POLIŢIEI STATULUI 
OKLAHOMA. De-o parte şi de cealaltă a aleii erau două 
maşini negre de la poliţia rutieră, cu luminile de pe capotă 
clipind în înserare. Patru ofiţeri de poliţie de la centru, laţi în 
spate şi care păreau înalţi de cel puţin doi metri datorită 
pălăriilor de campanie, stăteau pe trotuar cu picioarele 
crăcănate (de parcă au ouăle prea mari, îşi spuse ea). Era 
rău tot ce vedea în jurul casei, dar nu cel mai rău. Cel mai 
rău lucru era că vecinii ieşiseră pe peluze şi urmăreau 
scena. Oare ştiau ei motivul pentru care apăruseră toţi 
poliţiştii ăia în faţa căsuţei cochete a familiei Maitland? 
Marcy credea că majoritatea ştiau deja - ăsta era blestemul 
telefoanelor mobile - şi îi vor pune la curent şi pe ceilalţi. 

Unul dintre poliţiştii de la centru ieşi pe stradă şi ridică 
mâna. Marcy opri maşina şi cobori geamul. 

— Dumneavoastră sunteţi Marcia Maitland, doamnă? 

— Da. Nu pot să intru în garaj din cauza maşinilor de pe 
alee. 

— Vă rog să vă lăsaţi maşina lângă bordură, spuse 


e 55» 


polițistul, arătând locul din spatele unuia dintre vehiculele 
de poliţie. 

Marcy simţi o dorinţă nebună să-şi scoată capul pe geam 
şi să-i zbiere în nas: Aleea MEA! Garajul MEU! Luaţi-vă 
mizeriile şi lăsați-mă să trec! 

Dar se stăpâni, opri motorul şi cobori. Îi venea să facă 
pipi - rău de tot îi venea. Probabil că-i venea încă de când îl 
văzuse pe Terry în cătuşe, dar abia acum îşi dăduse seama. 

Unul dintre ceilalţi poliţişti spunea ceva în microfonul din 
dreptul umărului, iar din spatele casei, cu un walkie-talkie 
în mână, apăru detaliul care încununa perfect iraţionalul 
malign al acestei seri: o femeie cu burtă foarte mare, de 
gravidă, îmbrăcată cu o rochie înflorată, fără mâneci. 
Traversă peluza familiei Maitland cu mersul acela ciudat, ca 
de rață, pe care îl au toate femeile atunci când ajung la 
capătul capătului ultimului trimestru de sarcină. Se apropie 
de Marcy fără să schiţeze nici măcar un zâmbet de 
convenienţă. De gât îi atârna o legitimaţie laminată. lar o 
insignă a poliţiei din Flint City îi era prinsă de rochie, chiar 
pe versantul unui sân imens, la fel de nepotrivită acolo ca o 
recompensă pentru căţei rătăcită pe farfuria cu anafură. 

— Doamnă Maitland? Sunt detectiv Betsy Riggins. 

Îi întinse mâna. Marcy se făcu că nu o vede. Şi, cu toate 
că Howie îi spusese despre ce era vorba, o întrebă: 

— Ce poftiţi? 

Riggins se uită peste umărul lui Marcy. Unul dintre 
poliţiştii de la centru se afla chiar în spatele ei. După 
dungile de pe mânecă, se pare că era căpetenia grupului. li 
întinse o foaie de hârtie şi spuse: 

— Doamnă Maitland, eu sunt locotenent Yunel Sablo. 
Avem un mandat care ne permite să percheziţionăm 
această locuinţă şi să luăm cu noi obiectele care-i aparţin 
soţului dumneavoastră, Terence John Maitland. 

Marcy îi smulse hârtia din mână. MANDAT DE 
PERCHEZIŢIE - asta scria cu caractere gotice în partea de 
sus. După care urma o serie de aiureli legale şi în partea de 
jos era o semnătură pe care ea o citi greşit în prima clipă. | 
s-a părut că scria „Judecător Crater”. Dar n-a murit mai 


e 56» 


demult? se întrebă ea, după care clipi de mai multe ori ca 
să-şi îndepărteze apa din ochi - poate transpiraţie, poate 
lacrimi - şi văzu că numele era Carter, nu Crater. Pe 
mandat era trecută data de astăzi şi se pare că fusese emis 
cu nici şase ore în urmă. 

Întoarse foaia de hârtie pe toate părţile şi se încruntă. 

— Nu-i nicio listă aici. Înseamnă că-i puteţi confisca până 
şi chiloţii, dacă aşa vă trăsneşte prin cap? 

Betsy Riggins, care ştia că este foarte posibil să ia orice 
chiloţi ar găsi în coşul cu rufe murdare al familiei Maitland, 
spuse: 

— Rămâne la latitudinea noastră ce vom lua şi ce nu, 
doamnă Maitland. 

— La latitudinea voastră? Latitudinea? Dar unde vă 
imaginaţi că sunteţi? În Germania Nazistă? 

Riggins îi răspunse: 

— Investigăm cea mai odioasă crimă comisă în acest stat 
în cei douăzeci de ani de când sunt eu în poliţie şi vom lua 
din casă orice considerăm necesar. V-am făcut favoarea de 
a vă aştepta până ajungeţi acasă... 

— La dracu’ cu favoarea voastră! Ce-aţi fi făcut dacă 
întârziam? Spărgeaţi uşa? 

Riggins părea extrem de stânjenită, dar nu din cauza 
întrebării, îşi spuse Marcy, ci din cauza poverii pe care o 
târa după ea în seara aceasta fierbinte de iulie. Ar fi trebuit 
să stea acasă, cu picioarele ridicate şi cu aerul condiţionat 
pornit. Însă lui Marcy nu-i păsa. O durea înfiorător de tare 
capul, vezica urinară îi zvâcnea dureros şi ochii i se 
umpluseră de lacrimi. 

— Am fi recurs la acest gest doar în ultimă instanţă, zise 
politaiul ăla cu însemne pe mânecă. Insă în conformitate cu 
prevederile legale, aşa cum se arată în mandatul pe care vi 
l-am prezentat. 

— Lăsaţi-ne să intrăm, doamnă Maitland, spuse Riggins. 
Cu cât vom începe mai repede, cu atât veţi scăpa mai 
curând de noi. 

— Hei, Loot! exclamă unul dintre poliţişti. Au apărut 
vulturii. 


e 57 œ» 


Marcy se întoarse. De după colţ venea un car de reportaj, 
cu antena de satelit culcată deocamdată pe acoperiş. În 
urma lui era un SUV pe a cărui capotă erau imprimate trei 
litere mari şi albe: KYO. lar în spatele acestuia, aproape 
pupând fundul SUV-ului, venea carul de reportaj al altui 
post de televiziune. 

— Veniţi înăuntru cu noi, spuse Riggins, pe un ton 
aproape rugător. Nu-i bine să fiţi aici când vor ajunge. 

Marcy se dădu bătută, spunându-şi că aceasta avea să 
fie prima capitulare din şirul celor care vor urma. Va fi 
obligată să renunţe la intimitatea ei. La demnitatea ei. La 
sentimentul de siguranţă pe care îl aveau copiii ei. Şi la 
soţul ei? Oare va fi forţată să renunţe şi la Terry? Sigur că 
nu. Acuzaţiile astea erau absurde. La fel de bine l-ar fi putut 
acuza de răpirea copilului lui Lindbergh?. 

— Bine. Dar n-am de gând să-ţi spun nimic, aşa că să nu 
încerci să-mi pui vreo întrebare. Şi nu sunt obligată să-ţi 
dau telefonul meu. Aşa mi-a spus avocatul. 

— În regulă. 

Riggins o luă de braţ, când, de fapt, Marcy ar fi trebuit s- 
o ajute pe gravidă să meargă, pentru ca nu cumva aceasta 
să se împiedice şi să cadă fix pe burta aia mare. 

Chevroletul Tahoe, de la postul KYO - „Ki-Yo”, ziceau cei 
de acolo că s-ar pronunţa opri în mijlocul străzii şi o 
corespondentă de presă, blondă şi drăguță, sări din maşină 
atât de repede că i se ridică fusta deasupra chiloţeilor. 
Poliţiştii de la centru savurară scena, aruncând priviri 
şmechereşti tinerei. 

— Doamnă Maitland! Doamnă Maitland, câteva întrebări, 
vă rog! 

Marcy nu ştia când îşi luase poşeta şi coborâse din 
maşină, dar acum o avea pe umăr şi reuşi să scoată fără 
probleme cheile de la casă din buzunarul lateral. 
Problemele au apărut abia când încercă să vâre cheia în 


? Charles Lindbergh (1902-1974) - pilot american, de origine suedeză, 
care a efectuat primul zbor transatlantic fără escală în 1927. Copilul lui, 
în vârstă de doar douăzeci de luni, a fost răpit şi ucis în 1932. Făptaşul 
sau făptaşii nu au fost descoperiţi niciodată (n. tr.). 


e 58 - 


broască, pentru că îi tremura mult prea tare mâna. Riggins 
nu-i luă cheia, ci îşi puse mâna peste cea a lui Marcy, ca s-o 
calmeze şi s-o împiedice să se mai mişte. In cele din urmă, 
cheia intră şi uşa se deschise. 

Din spate se auzea vocea stridentă a jurnalistei: 

— Doamnă Maitland, este adevărat că soţul 
dumneavoastră a fost arestat pentru uciderea lui Frank 
Peterson? 

— Păstraţi distanţa, doamnă, îi ceru unul dintre poliţişti. 
Nu aveţi voie să coborâţi de pe trotuar. 

— Doamnă Maitland! 

Au intrat în casă. lar Marcy se mai linişti puţin, chiar dacă 
o avea alături pe detectiva aia însărcinată. Numai că totul 
arăta altfel şi ştia că niciodată casa ei nu va mai arăta ca în 
trecut. Se gândi la femeia care plecase de aici împreună cu 
fetiţele ei, râzând şi fremătând de emoție cu gândul la 
meciul de baseball - şi avu impresia că se gândea lao 
femeie care-i fusese foarte dragă, dar care decedase între 
timp. 

| se înmuiară picioarele şi se prăbuşi pe bancheta din 
antreu, unde se aşezau fetele iarna ca să-şi încalţe cizmele. 
Unde se aşeza uneori Terry (aşa cum făcuse şi astăzi), ca 
să treacă încă o dată în revistă amplasarea pe teren a 
jucătorilor săi, înainte să plece la stadion. Cu un geamăt de 
uşurare, Betsy Riggins se aşeză alături, lipindu-şi pulpa 
dreaptă, imensă pulpă!, de piciorul stâng şi mult mai 
subţirel al lui Marcy. Sablo, polițistul cu dungile alea pe 
mânecă, trecu pe lângă ele însoţit de alţi doi poliţişti. Toţi 
îşi puneau mănuşile din plastic albastru şi nici nu se uitară 
spre ele. Aveau deja în picioare botoşei din acelaşi fel de 
plastic. Marcy presupuse că al patrulea poliţist din echipă 
se ocupa de mulţimea adunată afară. Mulțimea din faţa 
casei lor de pe somnoroasa Barnum Court, unde nu se 
întâmpla niciodată nimic. 

— Trebuie să fac pipi, o anunţă ea pe Riggins. 

— Şi eu, zise detectiva. Locotenent Sablo! Am o vorbă cu 
tine! Cel cu dungile pe mânecă se întoarse în antreu. 
Ceilalţi doi îşi văzură mai departe de drum şi intrară în 


e 59 œ 


bucătărie, unde cea mai incriminatoare probă pe care 
aveau s-o descopere era jumătate dintr-un tort de ciocolată 
în frigider. 

Acum Riggins o întrebă pe Marcy: 

— Aveţi baie la parter? 

— Da, în oficiu. A construit-o Terry anul trecut. 

— Inî. Locotenente, doamnele au nevoie la toaletă, aşa 
că te rog să începi de acolo şi să te grăbeşti cât de mult 
poţi. 

Apoi i se adresă lui Marcy: 

— Soţul dumneavoastră şi-a amenajat biroul într-una 
dintre camere? 

— Nu are un birou propriu-zis. Foloseşte un colţ din 
sufragerie. 

— Mulţumesc. Acolo să te duci după aia, locotenente. 

După care se întoarse din nou spre Marcy: 

— Vă supăraţi dacă vă întreb ceva cât timp aşteptăm? 

— Mă supăr. 

Riggins nu o luă în seamă. 

— In ultimele săptămâni aţi observat ceva ciudat în 
comportamentul soţului dumneavoastră? 

Marcy scoase un hohot uscat de râs. 

— Adică dacă îşi punea la cale planul ucigaş? Dacă se 
învârtea prin casă, frecându-şi mâinile, bălind la greu şi 
vorbind singur? Auzi, doamnă detectiv, nu cumva sarcina ți- 
a afectat judecata? 

— Să înţeleg că răspunsul este „nu”. 

— Inţelegi bine. Acum, te rog, nu mă mai bate la cap! 

Riggins se sprijini de perete şi îşi încrucişă mâinile peste 
burtă. 

O lăsă pe Marcy cu gândurile ei - la junghiurile pe care le 
simţea acum în vezică şi la ceva ce spusese Gavin Frick cu 
o săptămână în urmă, după antrenament: Ce-i cu Terry în 
ultima vreme? Zici că i-a plecat mintea în vacanţă. Poate-l 
paşte o gripă. 

— Doamnă Maitland? 

— Ce? 

— Mi se pare că v-aţi gândit la ceva. 


e 60 - 


— Ai dreptate. Mă gândeam cât de incomod îmi este să 
stau pe bancheta asta lângă dumneata. Parcă aş fi lipită de 
un cuptor încins care respiră. 

Obrajii şi aşa destul de îmbujoraţi ai lui Betsy Riggins se 
aprinseră şi mai tare. Pe de-o parte, Marcy era îngrozită de 
enormitatea care-i ieşise din gură - de cruzimea cuvintelor 
ei. Dar, pe de altă parte, era încântată că aluzia ei 
răutăcioasă avusese efect. 

În orice caz, Riggins nu-i mai puse nicio întrebare. 

Cam după o veşnicie - cel puţin, aşa i s-a părut -, Sablo 
se întoarse cu o pungă din plastic transparent în care erau 
toate pastilele din dulăpiorul cu medicamente de la parter 
(medicamentele mai serioase, atât cele cu reţetă, cât şi 
cele fără, se aflau în cele două băi de la etaj) şi tubul lui 
Terry cu cremă împotriva hemoroizilor. 

— Liber! spuse locotenentul. 

— Mergeţi dumneavoastră prima, îi zise Riggins. 

În oricare altă situaţie, precis că Marcy ar fi lăsat-o pe 
femeia însărcinată să se ducă înaintea ei la toaletă şi ea ar 
fi încercat să se mai ţină puţin. Insă nu şi acum. Intră în 
baie, închise uşa şi observă că era strâmb capacul de la 
rezervorul closetului. Dumnezeu ştie ce căutaseră înăuntru 
- droguri, cel mai probabil. Urină cu capul în jos şi cu faţa în 
mâini, ca să nu fie obligată să vadă dezordinea din jur. Să 
le aducă diseară acasă pe Sarah şi Grace? Oare va fi în 
stare să le conducă spre uşă prin lumina orbitoare a 
reflectoarelor TV, care cu siguranţă că aveau să fie 
instalate la ora aia? Şi, dacă nu le aduce acasă, unde să le 
ducă? La hotel? Şi acolo oare nu le vor găsi vulturii, îi 
numise polițistul? Fireşte că le vor găsi. 

Îşi goli vezica, apoi în baie intră Betsy Riggins. Marcy se 
strecură în sufragerie, pentru că nu mai voia să împartă din 
nou bancheta din antreu cu Balena Shamu. Poliţiştii 
percheziţionau masa de lucru a lui Terry - mai bine zis, o 
violau. Toate sertarele erau trase, iar mare parte din 
conţinutul lor zăcea pe jos. Computerul fusese deja 
dezmembrat şi piesele aveau acum câte o etichetă 
galbenă, de parcă ar fi urmat să fie vândute la un târg de 


e 6l œ» 


vechituri. 

Şi Marcy îşi spuse: Acum o oră, cel mai important lucru 
din viata mea era victoria Dragonilor şi drumul până în 
finală. 

Betsy Riggins se întoarse de la baie. 

— Vai, ce bine mă simt acum! exclamă ea, aşezându-se 
la masa din sufragerie. Şi aşa mă voi simţi încă 
cincisprezece minute. 

Marcy a fost pe punctul de a-i spune: Sper să-ți moară 
copilul! În realitate, îi zise: 

— Mă bucur că măcar cineva se simte mai bine. Chiar 
dacă doar pentru cincisprezece minute. 


e 62 œ» 


16 


Declaraţia domnului Claude Bolton (13 iulie, 4:30 
p.m., înregistrată de domnul detectiv Ralph 
Anderson) 


Det. Anderson: Ei, Claude, probabil că te simti mai bine aici 
când nu eşti tu suspectul. Te văd mai relaxat. 

Bolton: Păi, să ştiţi că aşa e. Plus că m-au lăsat să stau în față 
în maşină, nu m-au înghesuit în spate. Şi am venit de la Cap City 
cu o sută patruzeci şi cinci de kilometri la oră. Cu girofarurile şi 
sirenele pornite. Aveti dreptate, a fost tare mişto. 

Det. Anderson: Ce făceai în Cap City? 

Bolton: Turism. Am avut nişte zile libere, aşa că de ce nu? Nu-i 
nicio lege împotriva turismului, nu? 

Det. Anderson: Înţeleg că vizitai obiectivele turistice în 
compania Carlei Jeppeson, cunoscută clienților ei sub numele de 
Sexoasa Pixie. 

Bolton: Păi, n-a venit şi ea în maşină cu mine? Apropo, să ştiţi 
că i-a plăcut drumul. Zice că a fost cea mai super călătorie din 
viața ei. 

Det. Anderson: Şi obiectivele turistice pe care le vizitaţi voi se 
aflau în Camera 509 din Motelul Western Vista, de pe Autostrada 
40? 

Bolton: Ba nu, că n-am stat tot timpul în cameră. În două seri 
ne-am dus să mâncăm la Bonanza. Se mănâncă tare bine acolo. 
Și ieftin. Clara a vrut să se ducă şi la mall, aşa că ne-am dus şi 
acolo. Au un perete de escaladă. L-am dat gata din trei mişcări. 

Det. Anderson: Sunt convins. Ai ştiut că a fost ucis un băiat în 
Flint City? 

Bolton: Parcă am văzut ceva la ştiri. Doar nu credeți că am 
ceva de-a face cu chestia asta? 

Det. Anderson: Nu. Dar s-ar putea să ai nişte informații despre 
persoana care a avut de-a face. 

Bolton: Păi, de unde să... 

Det. Anderson: Eşti paznic sau, cum le ziceţi voi, „gorilă”, la 
„Poftiti, Domnilor”, corect? 

Bolton: Fac parte din personalul de securitate. Nu folosim 
termenul „gorilă”. „Poftiti, Domnilor” este un stabiliment de lux. 

Det. Anderson: Nu vreau să intru în această discuţie. Am aflat 


e 03 - 


că ai fost de serviciu marți seară. Ai plecat din Flint City abia 
miercuri după prânz. 

Bolton: Tony Ross v-a zis că eu şi cu Clara ne-am cărat la Cap 
City? 

Det. Anderson: Da. 

Bolton: Motelu' ăla e al lu’ unchiu” lu’ Tony şi ne face reducere. 
Și Tony a fost de serviciu marţi seara şi atunci l-am rugat să-l 
sune pe unchi-su. Eu şi cu Tony suntem amici la cataramă. Am 
stat la intrare de la patru la opt şi după aia în stal, de la opt până 
la miezu” nopții. Stalu' e locu’ ăla din fața scenei, unde stau 
domnii. 

Det. Anderson: Domnul Ross mi-a mai spus că, în jurul orei opt 
şi treizeci de minute, ați văzut o persoană cunoscută. 

Bolton: A, de domnu’ antrenor T. e vorba. Că doar nu credeți 
că el i-a făcut felu’ lu” puştiu' ăla? Pen’ că domnu’ antrenor T. e 
om bun şi cinstit. l-a antrenat pe nepoții lu’ Tony în Liga Pop 
Warner şi în Liga Mică de baseball. Sigur, m-am cam mirat să-l 
văd acolo, da’ nu pot să zic că am fost şocat. Nici nu vă închipuiți 
ce fel de bărbați vedem noi în stalu’ ăla - bancheri, avocați. Ba 
am văzut chiar şi doi popi. Da’, cum se zice şi despre Vegas: ce 
se-ntâmplă la Poftiți rămâne la... 

Det. Anderson: Ihî. Sunt convins că sunteți toți la fel de discreti 
ca preoții în confesional. 

Bolton: Puteţi să faceţi mişto cât poftiți, da” să ştiţi că suntem. 
Tre’ să fim, dacă vrem să mai vină clienţii şi altă dată. 

Det. Anderson: Ca să nu existe vreo neînțelegere, Claude, 
atunci când spui că l-ai văzut pe Domnul Antrenor T., te referi la 
Terry Maitland? 

Claude: Normal. 

Det. Anderson: Spune-mi cum s-a întâmplat să-l vezi. 

Bolton: Nu stăm chiar tot timpul în stal, da? Slujba noastră 
înseamnă mult mai mult. Trebuie să mergem de colo până colo, 
să ne asigurăm că niciun client nu-şi pune labele pe fetele 
noastre şi să împiedicăm bătăile - că gagiii sunt agresivi când se 
excită, aţi văzut destule cazuri de-astea în branşa 
dumneavoastră. Da’ scandalurile nu încep doar în stal, aşa că 
unul dintre noi stă acolo şi altul se fâțâie - pe la bar, prin nişa aia 
unde sunt jocurile video şi aparatu’ ăla la care poți să joci biliard 
dacă ai mărunți la tine. Băgăm un ochi şi în separeuri şi, normal, 
în buda de bărbaţi. Cel mai probabil acolo se pitesc ăia de vând 
droguri şi, dacă-i vedem, îi dăm afară în şuturi. 

Det. Anderson: Aşa zice omul care a făcut puşcărie pentru 

e 64» 


deținere şi vânzare de droguri. 

Bolton: Cu tot respectul, domnule, da’ nu-i frumos ce ziceti. Nu 
m-am mai atins de droguri de şase ani. Mă duc la Narcomanii 
Anonimi şi aşa mai departe. Vreti să vă dau o mostră de urină? 
Cu multă plăcere! 

Det. Anderson: Nu-i nevoie şi te felicit pentru că ai reuşit să te 
laşi. Deci, pe la opt treizeci, te mişcai prin local... 

Bolton: Corect! Am verificat barul şi după aia am luat-o pe hol, 
ca să mă uit şi în buda de bărbați şi atunci l-am văzut pe domnu’ 
antrenor T., care tocmai ce terminase de vorbit la telefon. Acolo 
sunt două telefoane publice, da' merge numai unu. Era... 

Det. Anderson: Claude? M-ai cam pierdut aici. 

Bolton: Mă gândeam. Incercam să-mi aduc aminte. Mi s-a 
părut cam ciudat. Parcă n-avea minţile la el. Chiar credeți că el l- 
a omorât pe băiatu' ăla? Mi-am zis că era aşa de aiurit pentru că 
era prima lui vizită într-un loc unde fetitele se dezbracă la pielea 
goală. Unii tipi o iau razna, aşa să Ştiţi, zici că i-a pocnit cineva cu 
leuca-n cap. Ori poate trăsese ceva pe nas? Şi zic eu: „Salutare, 
domnu’ antrenor, ce mai face echipa matale?” Şi îşi bulbucă ochii 
la mine, de parcă nu mă văzuse în viaţa lui, cu toate că m-am 
dus cam la toate meciurile de fotbal din Liga Pop Warner, când 
jucau Stevie şi Stanley; şi i-am arătat cum să-i înveţe să facă 
fenta aia şmecheră, fără minge, că el nu voia, că zicea că e prea 
complicată pentru copiii aşa de mici. Da’ eu zic că, dacă sunt în 
stare să înveţe copiii ăia cum să facă împărţirea numerelor cu 
virgulă, atunci o să înveţe şi fenta asta, nu credeţi? 

Det. Anderson: Şi eşti sigur că era Terence Maitland. 

Bolton: Ei, la naiba! Sigur că da. Mi-a zis că echipa e bine şi că 
a intrat în local doar ca să-şi cheme un taxi. De parcă noi nu 
mințeam că citeam numa’ articolele din Playboy când ni le 
găseau nevestele în baie, lângă budă. Da’ m-am făcut că-l cred, 
că, la „Poftiti, Domnilor”, clientu' are întotdeauna dreptate, atâta 
timp cât nu pune mâna pe nicio țâţă. Şi i-am zis că s-ar putea să 
fie taxiuri afară. Şi el mi-a zis că aşa i-a zis şi dispeceru' şi după 
aia mi-a zis mersi şi s-a cărat. 

Det. Anderson: Cu ce era îmbrăcat? 

Bolton: Cămaşă galbenă şi blugi. Curea cu cataramă în formă 
de cap de cal. Tenişi de fite. li tiu bine minte, că păreau cam 
scumpi. 

Det. Anderson: Tu ai fost singurul care l-ai văzut în club? 

Bolton: Nu. Am văzut doi tipi care i-au făcut cu mâna la 
plecare. Nu-i ştiu şi s-ar putea să nu dați prea uşor de ei, pentru 


e 05 - 


că mulţi nu recunosc că frecventează locuri din astea. Asta-i 
realitatea. Da’ nu m-am mirat că l-au recunoscut, că Terry e un 
fel de vedetă aici, la noi. Ba chiar a primit un premiu acu’ câțiva 
ani - aşa scria la ziar. Puteţi să ziceţi ce vreţi de Flint City, da” pe 
bune că nu-i decât un orăşel de provincie unde toți oamenii se 
cunosc între ei - măcar din vedere. Şi toți ăia de au băieţi cu 
înclinații sportive, cum se zice, îl ştiu pe domnu’ antrenor Terry 
de la baseball sau fotbal. 

Det. Anderson: Mulţumesc, Claude. Mi-ai fost de mare ajutor. 

Bolton: A mai fost o chestie, nu cine ştie ce, da’ cam horror, 
dacă el l-a omorât pe băiatu' ăla. 

Det. Anderson: Te ascult. 

Bolton: O chestie din alea de se mai întâmplă, fără vreo 
intenție. Tocmai voia să iasă să vadă dacă e vreun taxi afară, da? 
Și eu îi întind mâna şi-i zic: „Vreau să-ţi mulțumesc pentru tot ce 
ai făcut pentru nepoții lui Tony, domnu' antrenor. Sunt băieți 
buni, da’ nu le prea au cu disciplina, poate din cauză că le-au 
divorțat părinţii. Le-ai dat ceva de făcut, ca să nu mai 
vagabondeze prin oraş şi să intre în toate belelele.” Cred că 
vorbele astea ale mele l-au cam mirat, că s-a dat niţel înapoi 
înainte să dea mâna cu mine. Mi-a strâns-o cum trebuie, da’... 
vedeți coaja asta de pe mâna mea? El m-a zgâriat acolo cu 
unghia de la degetul mic. Mi s-a vindecat acu”, nici n-a fost mare 
lucru, da' mi-a adus aminte de vremurile când mă drogam. 

Det. Anderson: De ce? j 

Bolton: Erau nişte tipi din Ingerii ladului şi Discipolii 
Diavoluluř’, mai ales, care aveau obiceiu' de-a purta unghiile 
lungi la degetu' ăla. Am văzut nişte unghii lungi ca alea de le 
aveau împărații chineji. Unii dintre motocicliştii ăştia şi le 
decorează cu abtibilduri, aşa cum e moda acum la gagici. Le-au 
botezat „unghii de prizat”. 


10 În orig. Hells Angels, Devils Disciples - bande de motociclişti (n. tr.). 
e 66 - 


17 


După ce a arestat antrenorul chiar pe terenul de 
baseball, Ralph n-a mai putut să joace rolul poliţistului bun, 
aşa că s-a mulţumit cu rolul de simplu spectator. Stătea 
sprijinit de peretele sălii de interogatoriu şi se aştepta la o 
altă privire plină de reproş din partea lui Terry, însă acesta 
se uită în fugă la el, fără vreo expresie anume. Apoi îşi 
îndreptă toată atenţia asupra lui Bill Samuels, care se 
aşezase pe unul dintre cele trei scaune situate în cealaltă 
parte a mesei. 

Privindu-l atent pe Samuels, Ralph începu să înţeleagă 
cum ajunsese acesta atât de sus în ierarhie într-un timp 
atât de scurt. Când se aflaseră amândoi de cealaltă parte a 
geamului-oglindă, i se păruse că procurorul era puţin cam 
prea tânăr pentru munca pe care o făcea. Acum, când era 
în faţa individului care îl violase şi îl omorâse pe Frank 
Peterson, părea încă şi mai tânăr - doar un biet stagiar la o 
firmă de avocatură, care (probabil în urma unei încurcături) 
a ajuns să interogheze un criminal odios. Şuviţa rebelă din 
creştet era un detaliu care îi sporea credibilitatea în rolul pe 
care îl alesese să-l joace: un tânăr lipsit de experienţă, dar 
bucuros că i se încredinţase o asemenea sarcină 
importantă. Poţi să-mi spui absolut orice, ziceau ochii lui 
plini de curiozitate, pentru că am să cred absolut tot. Este 
prima oară când mă joc cu băieţii mari şi habar n-am ce 
trebuie să fac. 

— Bună seara, domnule Maitland! spuse Samuels. Eu 
lucrez la procuratura districtului. 

Ai început bine, îl felicită Ralph în gând. Tu eşti 
procuratura districtului. 

— Vă pierdeţi timpul, zise Terry. Nu am de gând să discut 
cu dumneavoastră până nu soseşte avocatul meu. Acum nu 
vă spun decât că prevăd în viitorul vostru un proces pentru 
arestare abuzivă. 

— Vă înţeleg supărarea. Oricine ar fi supărat într-o 
asemenea situaţie. Poate reuşim să lămurim lucrurile chiar 


e 67 œ» 


acum şi aici. Puteţi să-mi spuneţi unde vă aflaţi atunci când 
a fost ucis băiatul familiei Peterson? Adică marţea trecută, 
după-amiaza. Dacă eraţi în altă parte, atunci... 

— Eram, zise Terry, dar vreau să discut această 
chestiune mai întâi cu avocatul meu şi abia după aceea cu 
dumneavoastră. Numele avocatului meu este Howard Gold. 
Vreau să vorbesc cu el între patru ochi atunci când ajunge 
aici. Presupun că am acest drept, da? Din moment ce ar 
trebui să mi se aplice prezumția de nevinovăție până la 
proba contrarie? 

Ce repede şi-a revenit! îşi spuse Ralph. Wici măcar un 
criminal de carieră n-ar fi, făcut-o atât de bine. 

— Aşa este, răspunse Samuels. Dar, dacă nu aţi făcut 
nimic... 

— Nu vă osteniţi, domnule Samuels. Nu m-aţi adus aici 
pentru că sunteți o persoană amabilă. 

— Ba să ştiţi că sunt, îl contrazise Samuels cu toată 
sinceritatea. Dacă s-a făcut o eroare, sunt la fel de interesat 
ca dumneavoastră s-o rectific. 

— Vi s-a ridicat un smoc de păr în creştetul capului, 
comentă Terry. Poate îl rectificaţi pe el. Vă face să 
semănaţi cu Alfalfa din filmele alea la care mă uitam în 
copilărie. 

Ralph n-avea niciun chef de râs, dar nu putu să-şi 
stăpânească zvâcnetul buzelor. 

Descumpănit preţ de o clipă, Samuels ridică mâna ca să- 
şi netezească vârtejul. Smocul de păr rămase culcat câteva 
secunde, apoi se ridică din nou. 

— Sunteţi sigur că nu doriţi să clarificăm situaţia? 

Samuels se aplecă peste masă, purtând pe chip o 
expresie sinceră care sugera că Terry făcea o mare 
greşeală. 

— Sunt sigur, răspunse Terry. Şi sunt la fel de sigur că vă 
voi da în judecată. Nu cred că există o despăgubire destul 
de mare care să repare ce aţi făcut în seara asta, ticăloşi 
ordinari ce sunteţi, nu doar mie, ci şi soţiei şi fetiţelor mele, 
dar am de gând să aflu. 

Samuels rămase încă o secundă în poziţia în care se afla, 


e 68 œ» 


aplecat peste masă, privind cu speranţă şi candoare în ochii 
lui Terry, după care se ridică de pe scaun. Şi privirea 
inocentă dispăru. 

— În regulă. Bine. Puteţi să vă consultaţi cu avocatul 
dumneavoastră, domnule Maitland. Beneficiaţi de acest 
drept. Nu vă vom supraveghea nici video şi nici audio şi 
chiar vom trage perdeaua peste geamul-oglindă. Dacă vă 
veţi grăbi, poate că vom reuşi să terminăm în seara asta. 
Am o partidă de golf mâine-dimineaţă. 

Terry avu impresia că n-a auzit bine. 

— Golf? 

— Golf. Aşa se cheamă jocul acela în care încerci să bagi 
o mingiuţă într-o găurică. Nu sunt prea bun la asta, dar sunt 
foarte bun la ce fac acum, domnule Maitland. Şi, după cum 
vă va spune şi stimabilul domn Gold, avem dreptul să vă 
ţinem aici patruzeci şi opt de ore, fără să vă acuzăm de 
ceva. Însă nu va dura atât. Dacă nu vom reuşi să elucidăm 
problema, luni, dis-de-dimineaţă, vă vom duce în faţa 
judecătorului ca să fiţi pus sub acuzare. Până atunci 
arestarea dumneavoastră va ţine prima pagină a ştirilor în 
tot statul, aşa că vor fi o grămadă de reporteri acolo. Sunt 
convins că vă vor filma şi fotografia în poziţii care să vă 
avantajeze. 

Samuels credea că avusese ultimul cuvânt, aşa că porni 
cu paşi ţanţoşi spre uşă (Ralf presupunea că încă îl mai 
rodea remarca lui Terry despre smocul ăla de păr). Dar nu 
apucă să iasă, că Terry spuse: 

— Hei, Ralph! 

Ralph se întoarse. Terry părea calm, atitudine ieşită din 
comun într-o asemenea situaţie. Sau poate nu tocmai. Se 
întâmplă uneori ca până şi cei mai îngrozitori sociopaţi să-şi 
recapete calmul după şocul iniţial şi să se pregătească 
pentru lungul drum pe care îl au de străbătut. Ralph mai 
văzuse situaţii din astea. 

— Nu am de gând să discut nimic cu voi până nu vine 
Howie, dar vreau să-ţi spun ţie ceva. 

— Vă ascultăm. 

Samuels se repezise să-i răspundă, încercând în zadar 


e 09 œ» 


să-şi mascheze nerăbdarea. Numai că îi căzu faţa la auzul 
spuselor lui Terry. 

— Derek a fost cel mai bun jucător la bătaie pe care l-am 
avut vreodată. 

— O, nu! exclamă Ralph, auzind cum îi vibrează furia în 
glas. Să nu te aud! Îți interzic să rosteşti numele fiului meu. 
Nu vreau să mai vorbeşti despre el vreodată. 

Terry dădu din cap: 

— Te înţeleg, pentru că nici eu n-am vrut să fiu arestat în 
faţa soţiei, a fiicelor mele şi a o mie de oameni, dintre care 
mulţi îmi sunt vecini sau cunoscuţi. Aşa că nu contează ce 
nu vrei tu. Ascultă-mă puţin. Cred că măcar atâta lucru îmi 
datorezi pentru felul în care te-ai purtat. 

Ralph deschise uşa, dar Samuels îl apucă de braţ, clătină 
din cap şi ridică ochii foarte puţin la luminiţa roşie a 
camerei de supraveghere din colţ. Ralph închise uşa, se 
întoarse cu faţa la Terry şi îşi încrucişă braţele la piept. 
Bănuia că o să-l cam usture răzbunarea acestuia pentru că 
îl arestase de faţă cu toată lumea, dar ştia că Samuels are 
dreptate. Un suspect care îşi dă drumul la gură este mult 
mai bun decât un suspect care recurge la dreptul de a 
păstra tăcerea până la sosirea avocatului. Nu conta prea 
mult ce voia să-i spună, pentru că, din vorbă în vorbă, tot s- 
ar fi putut să afle ceva. 

Şi Terry spuse: 

— Nu cred că Derek avea mai mult de un metru 
douăzeci, un metru douăzeci şi cinci, atunci când juca în 
Liga Mică. L-am mai văzut de atunci - de fapt, chiar anul 
trecut am încercat să-l conving să joace în Liga Orașelor - şi 
am observat că e mai înalt cu cel puţin cincisprezece 
centimetri. Pun pariu că o să fie mai înalt decât tine atunci 
când o să termine liceul. 

Ralph nu spuse nimic. 

— Era un prichindel, o fărâmă de om, dar niciodată nu i-a 
fost frică atunci când era la bătaie. Mulţi se tem de 
momentele alea, dar Derek n-avea nicio problemă să stea 
în faţa unor adversari care aruncau mingea complet aiurea 
şi cu foarte multă forţă. A fost lovit de multe ori, dar 


e 70- 


niciodată n-a capitulat. 

Adevărat. Ralph observase vânătăile atunci când fiul lui 
îşi scotea echipamentul de joc: pe fund, pe coapsă, pe braţ, 
pe umăr. Ba chiar odată văzuse una foarte urâtă şi neagră 
pe gâtul băiatului. Toate semnele alea au scos-o realmente 
din minţi pe Jeanette şi n-a putut s-o calmeze nici măcar 
gândul că băieţelul ei purta cască. De fiecare dată când D. 
ajungea în careul de bătaie, ea se temea că va fi lovit între 
ochi şi va ajunge în comă, aşa că îl apuca de braţ pe Ralph 
şi-l strângea atât de tare că ziceai că vrea să i-l rupă. Ralph 
o asigura mereu că nu se va întâmpla una ca asta, dar 
adevărul e că a fost aproape la fel de bucuros ca ea atunci 
când Derek i-a anunţat că îi place mai mult tenisul. În fond, 
mingile erau mai moi. 

Terry parcă îi zâmbea uşor. 

— Un puşti atât de scund ratează de obicei. De fapt, chiar 
la asta mă aşteptam astăzi, când l-am trimis la bătaie pe 
Trevor Michaels. Numai că Derek nu s-a lăsat. Nimerea 
absolut toate mingile. Indiferent de traiectoria lor. Câţiva 
copii îi ziceau „Ratare” Anderson, dar după aia unul dintre 
ei a început să-i zică „Morişcă”. Şi cu numele ăsta a rămas. 
O vreme, cel puţin. 

— Foarte interesant! observă ironic Samuels. Dar ce-ar fi 
să vorbim mai bine despre Frank Peterson? 

Terry nu-şi luă ochii de la Ralph. 

— Ca să nu mai lungesc vorba, când l-am văzut că nu e 
în stare să lovească mingea cum trebuie, l-am învăţat să o 
lovească foarte uşor, ca să aterizeze chiar lângă careul de 
bătaie. De obicei, băieţii de zece, unsprezece ani, adică de 
vârsta lui, nu sunt în stare să lovească aşa. Pricep despre 
ce e vorba, dar nu le convine să lovească cu bâta atât de 
jos. Se gândesc că o să-i doară degetele rău de tot dacă 
intră în contact cu careul. Însă nu şi Derek. Ascultă la mine, 
puştiul tău are curaj cu carul. Plus că de multe ori a reuşit 
să înscrie şi să fugă ca din puşcă până la prima bază. 

Ralph nici nu dădea din cap şi nici nu arăta în vreun fel 
că l-ar fi interesat toate astea, dar ştia foarte bine despre 
ce vorbea Terry. De multe ori se ridicase în picioare şi îşi 


e /l œ» 


aclamase fiul în urma acestor lovituri; şi îşi văzuse băiatul 
alergând spre prima bază de parcă îi luase foc fundul. 

— Nu a fost nevoie decât să-i arăt cum să ţină bâta, în ce 
unghiuri, continuă Terry, ridicând mâinile ca să-şi 
demonstreze spusele. 

Încă avea palmele murdare de ţărână, probabil de la 
antrenamentul de dinaintea meciului. 

— Înclini bâta spre stânga, mingea decolează spre linia 
de la baza a treia. O înclini spre dreapta, ajunge la linia de 
la prima bază. Nu-ţi lua avânt, fiindcă, de obicei, aşa trimiţi 
mingea drept la adversar, care o s-o prindă din zbor. 
Împinge-o doar foarte uşor, în ultima fracțiune de secundă. 
Puştiul s-a prins foarte repede. lar ceilalţi copii au renunţat 
să-i mai zică „Morişcă” şi i-au găsit o altă poreclă. Spre 
sfârşitul meciului, se trimiteau rezervele la prima şi a treia 
bază, iar echipa adversă ştia că va lovi foarte uşor - nu 
făcea nicio fentă, ci doar cobora bâta imediat ce 
aruncătorul începea să-şi facă elan, iar toţi copiii de pe 
bancă începeau să strige: „Impinge-o, Derek, împinge-o!” 
Strigam şi eu, striga şi Gavin. Şi aşa i-au spus pe tot 
parcursul ultimului an, când am câştigat campionatul pe 
district. „Împinge-O Anderson”. Ştiai? 

Ralph nu ştia, poate din cauză că porecla aceasta a fiului 
său era ceva care ţinea exclusiv de echipă. Insă ştia că 
Derek crescuse foarte mult în vara cu pricina. Râdea mai 
des şi după meciuri voia să-şi petreacă timpul cu băieţii, în 
loc să se grăbească la maşină, cu capul în piept şi mănuşa 
atârnându-i în mână. 

— Este meritul lui - a exersat cu o încăpățânare pe care 
n-am mai văzut-o la vreun alt băiat şi nu s-a lăsat până nu 
i-a ieşit lovitura. Dar eu am fost cel care l-a convins s-o 
încerce. 

Terry se opri o clipă, apoi adăugă în şoaptă: 

— Şi acum tu îmi faci una ca asta. Imi faci una ca asta în 
văzul lumii! 

Lui Ralph i se aprinseră obrajii. Deschise gura să 
răspundă, dar Samuels începu să-l tragă spre uşă şi 
spunând peste umăr doar atât: 


e /2 œ» 


— Ralph nu ţi-a făcut nimic, Maitland. Nici eu. Ţi-ai făcut- 
o cu mâna ta. 

Şi apoi intrară amândoi în cealaltă încăpere, aceea cu 
geamul prin care ei puteau vedea ce se petrece în sala de 
interogatoriu. Şi Samuels îl întrebă pe Ralph dacă se simte 
bine. 

— Da, spuse acesta, chiar dacă încă îi ardeau obrajii. 

— Unii sunt artişti desăvârşiţi când e vorba să te atingă 
în punctele sensibile. Ştii asta, da? 

— Da. 

— Şi mai ştii şi că el este vinovatul, da? Niciodată n-am 
avut un caz atât de clar. 

Tocmai asta mă deranjează, îşi spuse Ralph. Înainte nu 
m-a deranjat, dar mă deranjează acum. Şi n-ar trebui, 
pentru că Samuels are dreptate. Dar ăsta-i adevărul. 

— l-ai văzut mâinile? îl întrebă el pe procuror. Când ne-a 
arătat cum l-a învăţat pe Derek să lovească? | le-ai văzut? 

— Da. Şi ce? 

— N-are unghie lungă la degetul mic, spuse Ralph. La 
niciuna dintre mâini. 

Samuels ridică din umeri. 

— Ei, asta-i acum! Şi-a tăiat-o. Eşti sigur că te simţi bine? 

— Da, răspunse Ralph. Insă... 

Se auzi soneria de la uşa dintre birouri şi zona cu celulele 
de arest preventiv. Apoi se deschise cu zgomot. Pe culoar a 
apărut un bărbat grăbit, în ţinută lejeră, de casă - jeanşi 
decoloraţi şi un tricou cu sigla universităţii din Texas, sub 
care ţopăia Super Broscoiul - însă servieta din mâna lui nu 
era deloc nostimă ca broasca aia. Era o servietă de avocat. 

— Salut, Bill! spuse el. Bună ziua, domnule detectiv 
Anderson! Vreţi să aveţi amabilitatea de a-mi explica de ce 
l-aţi arestat pe Cetăţeanul Anului 2015 din Flint City? Este 
vreo neînțelegere pe care o putem aplana cumva, ori v-aţi 
pierdut complet minţile? 

Astfel şi-a făcut intrarea în scenă Howard Gold. 


e 73» 


18 


Către: William Samuels, Procuror Districtual 

Rodney Geller, Şef al Poliţiei Flint City 

Richard Doolin, Şerif al Districtului Flint 

Cpt. Avery Rudolph, Poliţia Statală, Secţia 7 

Det. Ralph Anderson, Departamentul de Poliţie Flint City 


Din partea: Det. Lt Yunel Sablo, Poliţia Statală, Secţia 7 
Data: 13 iulie 
Subiect: Centrul de Transport Vogel, Dubrow 


La cererea dlui procuror Samuels şi dlui detectiv Anderson, am 
ajuns la Centrul de Transport Vogel la ora 2:30 p.m., din data de 
mai sus. Vogel este principalul centru pentru vehiculele de 
transport rutier din sudul statului, cu trei linii importante de 
autobuz (Greyhound, Trailways, Mid-State) şi pentru serviciile 
feroviare Amtrak. Tot aici se află şi reprezentantele cunoscute de 
închirieri auto (Hertz, Avis, Enterprise, Alamo). Deoarece toate 
zonele Centrului de Transport sunt monitorizate video, m-am dus 
direct la biroul de pază, unde am fost întâmpinat de Michael 
Camp, director pe probleme de securitate al firmei Vogel. Mă 
aştepta. Imaginile surprinse de cele 16 camere de supraveghere 
sunt păstrate 30 de zile, iar intreaga operaţiune este 
computerizată, aşa că am putut să văd toate înregistrările făcute 
în seara de 10 iulie. 

Potrivit spuselor domnului Clinton Ellenquist, dispecerul de la 
compania de taxiuri din Flint City care a fost de serviciu în seara 
de 10 iulie, taximetrista Willow Rainwater a luat legătura cu el la 
ora 9:30 p.m. şi l-a anunțat că şi-a lăsat pasagerul la adresa 
solicitată. Trenul firmei Southern Limited, pe care spune dna 
Rainwater că intenţiona să-l ia suspectul, a intrat în gară la ora 
9:50 p.m.. Călătorii au coborât la Peronul 3. Şapte minute mai 
târziu, la 9:57, pasagerii cu destinaţia Dallas-Fort Worth au primit 
permisiunea să se urce în tren tot de la Peronul 3. Trenul 
Southern Limited a plecat la ora 10:12. Orele sunt exacte, 
deoarece toate  sosirile şi plecările sunt monitorizate şi 
înregistrate de computere. 


e 7/4» 


DI director Camp şi cu mine am urmărit imaginile înregistrate 
de toate cele 16 camere de supraveghere în ziua de 10 iulie, cu 
începere de la ora 9:00 p.m. (pentru mai multă siguranță) şi 
până la 11:00 p.m., adică încă 50 de minute după ce trenul 
Southern Limited a părăsit gara. Am pe iPad toate imaginile 
camerelor de supraveghere, însă, având în vedere caracterul 
urgent al situației (subliniat de dl procuror Samuels), voi rezuma 
informațiile în acest raport preliminar. 

9:30 p.m.: Suspectul intră în gară prin poarta de nord, care 
reprezintă punctul unde taxiurile îşi lasă de obicei pasagerii. 
Suspectul traversează apoi sala principală. Este îmbrăcat cu o 
cămaşă galbenă şi blugi. Nu are bagaj. I| se vede clar fața o 
perioadă de 2 până la 4 secunde când se uită la ceasul de 
deasupra sălii (captură de ecran trimisă prin e-mail dlui procuror 
Samuels şi dlui det. Anderson). 

9:35 p.m.: Suspectul se opreşte la un chioşc cu ziare din 
centrul sălii. Cumpără o carte broşată, plăteşte numerar. Nu se 
vede titlul, iar vânzătorul nu şi-l aminteşte, dar l-am putea afla 
dacă este nevoie. In imaginea aceasta se poate vedea catarama 
de la curea în formă de cap de cal (captură de ecran trimisă prin 
e-mail dlui procuror Samuels şi dlui det. Anderson). 

9:39 p.m.: Suspectul părăseşte gara pe la ieşirea dinspre 
Montrose Avenue (poarta de sud). Deşi acest punct de 
intrare/ieşire este deschis publicului, este folosit mai ales de 
personalul de la Vogel, deoarece parcarea angajaților se află 
lângă acea latură a clădirii. Parcarea este monitorizată de două 
camere de supraveghere. Suspectul nu apare pe niciuna dintre 
ele, dar Camp şi cu mine am observat o umbră care trece foarte 
repede prin cadru, despre care credem că ar aparține 
suspectului. Umbra respectivă mergea spre dreapta, unde este o 
alee de serviciu. 

Suspectul nu şi-a cumpărat din gară bilet la trenul Southern 
Limited, nici numerar şi nici cu cardul. Am urmărit de câteva ori 
imaginile de pe Peronul 3, imagini foarte clare şi, după părerea 
mea, complete. Prin urmare, pot susține, cu un grad rezonabil de 
certitudine, că suspectul nu a reintrat în gară şi nu s-a urcat în 
tren. 

Concluzia mea este că suspectul a mințit în legătură cu trenul 
pe care voia să-l prindă, iar drumul cu taxiul până la Dubrow a 
fost o tentativă de a pune anchetatorii pe o pistă falsă. Teoria 
mea este că suspectul s-ar fi întors în Flint City, fie cu ajutorul 
vreunui complice, fie făcând autostopul. La fel de posibil este ca 


e 7/5» 


el să fi furat o maşină. Departamentul Poliţiei din Dubrow nu a 
înregistrat nicio reclamaţie referitoare la furtul vreunui vehicul în 
apropiere de Centrul Vogel în seara respectivă, dar, aşa cum 
precizează dl director Camp, ar fi putut să fure o maşină din 
parcarea pe termen lung, fără ca dispariţia acesteia să fie 
raportată timp de o săptămână sau chiar mai mult. 

Există şi imagini ale camerelor de supraveghere din parcarea 
pe termen lung şi acestea pot fi vizionate la cerere, dar camerele 
respective nu acoperă toate unghiurile. In plus, dl director Camp 
m-a informat că ele urmează să fie înlocuite şi că se defectează 
deseori. Cred că, deocamdată cel puțin, am avea mai multe 
şanse de reuşită dacă am investiga alte piste. 


RAPORT ÎNTOCMIT DE Det. Lt Y. Sablo 
- a se vedea materialele anexate 


e 70 - 


19 


Mai întâi, Howie Gold a dat mâna cu Samuels şi cu Ralph 
Anderson. După aceea s-a uitat prin geamul-oglindă la 
Terry Maitland, îmbrăcat tot cu tricoul Dragonilor Aurii şi pe 
cap tot cu şapca norocoasă. Terry stătea drept, cu capul 
sus, cu mâinile împreunate frumos pe masă. Nu se foia, nu 
tresărea involuntar, nu arunca priviri piezişe şi speriate. 
Ralph se văzu nevoit să recunoască în sinea lui că 
antrenorul de baseball nu era câtuşi de puţin întruchiparea 
criminalului hăituit. 

In cele din urmă, Gold se întoarse cu faţa spre Samuels. 

— Vorbeşte! îi spuse el, pe tonul pe care l-ai folosi atunci 
când îi ceri căţelului să facă ceva. 

— In momentul ăsta nu sunt prea multe de spus, Howard. 
Samuels ridică mâna la cap. Işi netezi smocul rebel. Acesta 
rămase o clipă culcat, după care se ridică din nou. Din 
senin, Ralph se pomeni că-şi aminteşte o replică a lui 
Alfalfa, care îi amuzase nespus pe el şi pe fratele lui în 
copilărie: Iti faci prieteni pe viață doar o singură dată în 
viață. 

— Doar că nu este nicio neînțelegere şi că nu, nu ne-am 
pierdut minţile. 

— Terry ce zice? 

— Până acum n-a zis nimic, răspunse Ralph. 

Gold se întoarse repede cu faţa la el. Ochii lui albaştri 
scânteiau uşor măriţi de lentilele rotunde ale ochelarilor. 

— Nu m-ai înţeles, Anderson. Nu am întrebat ce v-a zis în 
seara asta, că ştiu că-i băiat isteţ şi nu v-a zis nimic. Mă 
refeream la interogatoriul preliminar. Dacă nu-mi spuneţi, 
oricum o să aflu de la el. 

— Nu a existat niciun interogatoriu preliminar, spuse 
Ralph. 

Nu avea chiar niciun motiv să se simtă prost, mai ales 
pentru că aveau un caz beton, clădit în doar patru zile mari 
şi late. Insă se simţea ca dracu'. Pe de-o parte, din cauză că 
Howie Gold i se adresase pe numele de familie, de parcă 


e 7/7 œ» 


niciodată n-ar fi fost împreună la băute la barul „Roata de 
la căruţă”, de vizavi de tribunalul districtual. Şi simţi dorinţa 
ridicolă să-i spună lui Howie: Nu te uita la mine, uită-te la 
tipul de alături. El a apăsat pedala de acceleraţie până în 
podea. 

— Ce zici? Stai aşa! Stai niţel, ce naiba! 

Gold îşi îndesă mâinile în buzunarele din faţă ale 
pantalonilor şi începu să se legene pe călcâie. Ralph îl 
văzuse de multe ori făcând aşa atât în tribunalul local, cât 
şi cel districtual. Şi se pregăti pentru ce era mai rău. Pentru 
că depusese mărturie în numeroase procese, aflase pe 
propria-i piele că nu-i deloc plăcut să fii chestionat de 
Howie Gold. Insă Ralph nu i-o luase niciodată în nume de 
rău. Totul făcea parte din dansul juridic. 

— Vrei să-mi zici că l-ai arestat în faţa a două mii de 
oameni şi nici măcar nu i-ai dat şansa să se 
dezvinovăţească? 

Ralph spuse: 

— Eşti un apărător de milioane, dar nici măcar Dumnezeu 
nu l-ar putea scoate nevinovat acum pe Maitland. Şi, că tot 
ai adus vorba, să ştii că erau cam o mie două sute de 
oameni, cel mult o mie cinci sute. Nu încap două mii pe 
Stadionul Estelle Barga. S-ar prăbuşi tribunele. 

Gold nu-i luă în seamă tentativa, oricum nereuşită şi 
stupidă, de a destinde atmosfera. Se holba la Ralph de 
parcă acesta era o specie de insectă, nemaiîntâlnită până 
acum. 

— L-ai arestat într-un loc public, într-un moment care ar fi 
putut să fie apoteoza carierei lui de antrenor şi... 

— Apote-șimaicum? îl întrerupse zâmbind Samuels. 

Gold îl ignoră şi pe el. Continua să-l ţintuiască pe Ralph 
cu privirea. 

— Ai făcut-o, deşi ai fi putut să-l supraveghezi la stadion 
fără să faci tămbălău şi să-l arestezi când ar fi ajuns acasă, 
după terminarea meciului. Dar ai făcut-o în faţa soţiei şi 
fiicelor lui, fapt care mă îndeamnă să cred că a fost o 
acţiune premeditată. Ce te-a apucat? Ce mama dracului te- 
a apucat? 


e 78 œ 


Ralph simţi din nou cum îl ard obrajii. 

— Chiar vrei să ştii, domnule avocat? 

— Ralph! interveni Samuels, punându-i mâna pe braţ şi 
încercând să-l oprească. 

Ralph i-o dădu la o parte. 

— Nu eu l-am arestat. Am trimis doi poliţişti să-l reţină, 
pentru că mă temeam ca nu cumva să-l strâng de gât până 
se făcea vânăt la faţă. lar asta ar fi dat de lucru unui avocat 
atât de isteţ cum eşti tu. 

Făcu un pas înainte şi intră în spaţiul personal al lui Gold, 
cu intenţia de a-l opri să se mai legene înainte şi înapoi pe 
călcâie. 

— L-a răpit pe Frank Peterson şi l-a dus în Parcul Figgis. 
Acolo l-a violat cu o creangă şi apoi l-a omorât. Vrei să-ţi 
spun cum l-a omorât? 

— Ralph, asta-i informaţie confidențială! guiţă Samuels. 

Detectivul nici nu-l auzi. 

— Raportul preliminar al legistului sugerează că i-ar fi 
sfârtecat cu dinții gâtul copilului. Poate chiar a mâncat nişte 
carne de acolo, da? Şi toată chestia asta l-a excitat atât de 
tare că şi-a dat jos nădragii şi şi-a deşertat caimacul pe 
coapsele puştiului. Să ne ajute Dumnezeu să nu mai vedem 
niciodată vreo altă crimă la fel de odioasă, de abjectă, de 
incalificabilă. Probabil că se pregătea de multă vreme. 
Niciunul dintre cei care am fost la locul faptei n-o să uite 
vreodată ce a văzut acolo. Şi făptaşul este Terry Maitland. 
Domnul Antrenor T. este criminalul. Şi nu demult monstrul 
ăsta şi-a pus mâinile alea împuţite pe mâinile fiului meu 
când i-a arătat cum să lovească cu bâta. Tocmai ce mi-a 
spus cum îl pregătea, de parcă povestea asta ar fi trebuit 
să-l disculpe. 

Gold nu se mai uita la el ca la o gânganie. Acum în privire 
i se strecurase un soi de uimire, de parcă ar fi dat peste un 
soi de artefact uitat pe Pământ de cine ştie ce rasă 
extraterestră, necunoscută oamenilor. Însă lui Ralph nu-i 
păsa. Trecuse de faza asta. 

— Şi tu ai un băiat - Tommy îl cheamă, da? Nu-i aşa că 
te-ai apucat să antrenezi echipa de fotbal din Liga Pop 


e 7/9 œ 


Warner pentru că Tommy juca în ea? Nenorocitul ăsta l-a 
atins şi pe fiul tău. Şi acum ai de gând să-l aperi? 

— Pentru numele Lui Dumnezeu, taci odată! 

Gold se oprise din legănat, dar nu se dădea învins şi 
continua să se uite la Ralph cu expresia aceea de uluire 
aproape antropologică. 

— Nici măcar nu l-ai interogat înainte, murmură el. Nici 
măcar. Niciodată n-am mai... Niciodată... 

— Haide, măi! spuse Samuels cu veselie forţată. Ai văzut 
cele mai oribile fapte din lume, Howie. Pe unele chiar de 
două ori. 

— Acum vreau să discut cu el, anunţă din senin Gold. Aşa 
că închideţi-vă porcăriile alea audio şi trageţi draperiile! 

— În regulă, zise Samuels. Ai cincisprezece minute la 
dispoziţie, după care intrăm şi noi. Vezi dacă antrenorul are 
ceva de spus. 

— Vreau o oră, domnule Samuels. 

— Jumătate. După care ori mărturiseşte - ceea ce 
probabil că-i va aduce doar condamnarea pe viaţă în 
McAlester, nu injecţia letală -, ori îl băgăm într-o celulă 
până la şedinţa de luni, când îţi vor fi prezentate oficial 
acuzaţiile. De tine depinde. Dar te înşeli cum nu te-ai mai 
înşelat niciodată în viaţa ta dacă îţi imaginezi cumva că n- 
am avut motive foarte întemeiate să-l arestăm. 

Gold se îndreptă spre uşă. Ralph apropie cartela de 
securitate, auzi zgomotul metalic care însoțea deschiderea 
celor două încuietori, după care se întoarse la geamul- 
oglindă, ca să-l vadă pe avocat cum intră în sala de 
interogatoriu. Samuels se încordă când îl văzu pe Maitland 
ridicându-se de pe scaun şi pornind spre avocat cu braţele 
întinse. Numai că expresia de pe chipul antrenorului era 
uşurată, nu agresivă. Îl îmbrăţişă pe Gold, care-şi puse 
servieta jos şi-l îmbrăţişă şi el. 

— Ca fraţii, bombăni Samuels. Mă înduioşează până la 
lacrimi. 

Ca şi cum l-ar fi auzit, Gold întoarse capul şi făcu un 
semn la camera de supraveghere din colţ. 

— Închideţi-o! se auzi din difuzorul de deasupra. Şi 


e 80 œ» 


sunetul! Şi trageţi draperia! 

Intrerupătoarele se aflau pe o consolă fixată pe perete, 
unde mai erau şi dispozitivele de înregistrare video şi 
audio. Ralph le închise. Se stinse luminiţa roşie a camerei 
din colţul sălii de interogatoriu. Făcu un semn din cap spre 
Samules, care trase draperia. Sunetul făcut de aceasta îi 
trezi lui Ralph o amintire neplăcută. Înainte ca procurorul 
să-şi intre în pâine, detectivul asistase la trei execuţii în 
penitenciarul McAlester. Acolo era o draperie foarte 
asemănătoare cu cea de aici (poate achiziționată chiar de 
la aceeaşi firmă!), care acoperea fereastra uriaşă dintre 
sala unde aveau loc execuțiile şi sala de vizionare. Când cei 
care urmau să fie de faţă intrau în această sală de 
vizionare, draperia era dată la o parte. Imediat ce se 
declara decesul deţinutului, draperia era trasă. Şi făcea 
acelaşi zgomot scrâşnit şi dezagreabil ca aceasta. 

— Dau o fugă până peste drum, la birtul lui Zoney, să 
beau un suc şi să mănânc un burger, spuse Samuels. Eram 
prea agitat ca să pot să înghit ceva la cină. Ce vrei să-ţi 
aduc? 

— Aş bea o cafea. Fără lapte, cu doar un cub de zahăr. 

— Sigur? Eu am mai băut cafea de la Zoney şi crede-mă 
că nu degeaba au botezat-o „Moartea Neagră”. 

— Imi asum riscul, răspunse Ralph. 

— Bine. Mă întorc într-un sfert de oră. Dacă termină mai 
devreme, vezi să nu începi fără mine. 

Nici vorbă. Din punctul de vedere al lui Ralph, din 
momentul acesta, scena îi aparţinea doar lui Samuels. Să 
aibă el parte de toată gloria, dacă se poate vorbi despre 
glorie într-un caz atât de îngrozitor cum este acesta. În 
capătul culoarului erau câteva scaune. Ralph se aşeză pe 
cel de lângă copiatorul care murmura încet în modul de 
hibernare. Privi la draperia trasă şi se întrebă ce spunea 
Terry Maitland în spatele ei, cu ce fel de alibi încerca el să-l 
aburească pe fostul lui coleg de antrenorat din Pop Warner. 

Ralph îşi aduse aminte de uriaşa amerindiană care-l 
luase pe Maitland de la „Poftiţi, Domnilor” şi îl dusese la 
gara din Dubrow. Sunt antrenoare de baschet în Liga Prairie 


e 81 œ» 


din YMCA, îi spusese ea. Maitland avea obiceiul să vină la 
meciurile noastre şi stătea în tribune lângă părinți şi 
urmărea jocul copiilor. Mi-a zis că ar căuta talente pentru 
Liga Oraşelor... 

Femeia aia îl cunoştea şi probabil că o cunoştea şi el - 
greu de uitat o persoană atât de mare şi de altă etnie. Cu 
toate acestea, i se adresase cu doamnă. Oare de ce? 
Pentru că, deşi o cunoştea din vedere, de la meciurile de 
baschet, uitase cum o cheamă? Posibil, dar Ralph nu era 
deloc convins de explicaţia asta. Willow Rainwater nu este 
deloc un nume pe care să-l poţi uita cu uşurinţă. 

— Poate că era tulburat, murmură Ralph pentru sine sau 
pentru copiatorul adormit. Plus că... 

Şi îşi mai aminti ceva. Ceva care-l făcu să nu respingă 
chiar de tot motivul pentru care Maitland îi zisese doamnă 
lui Willow Rainwater. Johnny, fratele lui mai mic cu trei ani 
decât el, nu era deloc bun la de-a v-aţi ascunselea. De 
multe ori doar se ducea în camera lui şi îşi punea pătura 
peste cap, zicându-şi că, dacă el nu-l vede pe Ralphie, 
atunci nici Ralphie nu are cum să-l vadă. Şi atunci, oare nu 
ar fi posibil ca un om care tocmai a comis o crimă 
abominabilă să fie predispus la acelaşi fel de autosugestie? 
Dacă eu nu te cunosc, atunci nu mă cunoşti nici tu pe mine. 
Dementă logică, evident, dar discutăm aici despre o crimă 
comisă de un nebun; iar aşa s-ar putea explica mai multe, 
nu doar reacţia lui Terry faţă de Rainwater, ci şi motivul 
pentru care şi-a imaginat că ar putea scăpa basma curată, 
cu toate că îl cunoşteau foarte bine mulţi locuitori din Flint 
City şi era o adevărată celebritate printre suporteri. 

Insă mai era şi Carlton Scowcroft. Dacă închidea ochii, 
Ralph îl şi vedea pe Gold subliniind un anumit pasaj din 
declaraţia lui Scowcroft, în timp ce îşi pregătea cuvântul de 
încheiere pe care avea să-l adreseze juraţilor. Poate chiar 
inspirându-se din tertipurile la care apelase avocatul lui 
OJ!!. Dacă nu sunteți siguri, trebuie să-l achitați!?, spusese 


11 OJ Simpson - jucător în Liga Naţională de Fotbal, acuzat de dublă 
crimă în 1994 (n. tr.). 
12 În orig. „If the glove doesn't fit, you must acquit” („Dacă mănuşa nu-i 


e 82 œ» 


Johnnie Cochran, avocatul celebrului fotbalist. Varianta lui 
Gold - aproape la fel de memorabilă - ar putea să fie: Din 
moment ce n-a ştiut ce face, trebuie să-l eliberați. 

Poate că i-ar merge, dar... 

Scowcroft a declarat că Maitland a pus sângele de pe 
faţă şi haine pe seama unei hemoragii nazale. A țâșnit mai 
abitir ca Old Faithful, i-a zis Terry. E pe-aici cineva care să- 
mi poată pune un dop? 

Însă, cu excepţia celor patru ani de facultate, Terry 
Maitland trăise doar în Flint City. Nu ar fi avut nevoie de 
îndrumările de pe panoul ăla publicitar de lângă Coney 
Ford; de fapt, n-ar fi trebuit să aibă nevoie de nicio 
îndrumare. Atunci, de ce a întrebat cum poate ajunge la un 
cabinet medical? 

Samuels se întoarse cu o cola, un burger împachetat în 
folie şi cu un pahar din plastic cu cafea, pe care i-l întinse 
lui Ralph. 

— Totul în regulă? 

— Da. După ceasul meu, mai au douăzeci de minute. 
După ce termină, o să încerc să-l conving să ne dea o 
mostră de ADN. 

Samuels îşi despachetă burgerul şi îl studie suspicios. 

— Dumnezeule mare! exclamă el. Parcă-i chestia aia pe 
care o râcâie paramedicii de pe victimele incendiilor. 

Şi totuşi se apucă să mănânce. 

Lui Ralph îi trecu prin minte să aducă vorba despre 
discuţia dintre Terry şi Rainwater şi despre întrebarea aia 
bizară despre cabinetul medical; dar n-o făcu. li trecu prin 
minte să aducă vorba despre faptul că Terry nu a încercat 
să se deghizeze şi nici măcar nu şi-a acoperit faţa cu 
ochelari de soare; dar nu făcu nici asta. Mai ridicase 
problemele astea, iar Samuels refuzase să le discute, 
continuând să susţină - pe bună dreptate - că nu suportau 
comparaţie cu declaraţiile atât de multor martori şi cu 
rezultatele incriminatorii ale expertizei medico-legale. 

Aşa cum anticipase Samuels, cafeaua era cu adevărat 


vine, trebuie să-l achitaţi”) - aluzie la o mănuşă plină de sânge, găsită 
la locul crimei (n. tr.). 
e 33 + 


îngrozitoare, dar Ralph sorbi din ea, golind aproape paharul 
până când Gold sună ca să-i anunţe că vrea să iasă din sala 
de interogatoriu. Expresia de pe chipul avocatului îi puse un 
nod în gât lui Ralph. Nu era una îngrijorată, nici furioasă nu 
era şi nici nu era expresia de indignare teatrală la care 
apelează unii avocaţi atunci când înţeleg cât de mare este 
rahatul în care a intrat clientul lor. Nu, expresia aceasta era 
una de compasiune autentică. 

— Vai şi-amar, măi, băieţi! le spuse el. De mare belea aţi 
dat! 


e 84» 


20 


SPITALUL GENERAL FLINT CITY 
SECŢIA PATOLOGIE ŞI SEROLOGIE 


În atenţia: Dlui Det. Ralph Anderson 
Dlui It Yunel Sablo 
Dlui procuror William Samuels 


Din partea: Dr Edward Bogan 
Data: 14 iulie 
Subiect: Grupă sangvină şi ADN 


Sânge: 

Au fost analizate mai multe obiecte pentru determinarea 
grupei de sânge. 

Primul obiect a fost creanga folosită pentru sodomizarea 
victimei, Frank Peterson, copil de rasă albă, sex masculin, 
11 ani. Creanga respectivă era lungă de aproximativ 55 cm 
şi avea diametrul de circa 7 cm. De la jumătate fusese 
jupuită de coajă, probabil din cauză că a fost mânuită brutal 
de criminal (a se vedea fotografia anexată). Pe această 
porțiune netedă a crengii au fost descoperite mai multe 
amprente, care au fost fotografiate şi ridicate de 
Departamentul de Criminalistică al Statului, înainte ca 
probele să-mi fie remise de Det. Ralph Anderson (Poliţia 
Flint City) şi de It Yunel Sablo (Poliţia Statală, Secţia 7). Prin 
prezenta declar că probele au fost nealterate. 

Sângele de pe ultimii treisprezece cm ai acestei părti a 
crengii este 0+, grupa sangvină a victimei, după cum ne-a 
confirmat dr Horace Connolly, medicul familiei lui Frank 
Peterson. Pe creangă mai există şi alte urme de sânge O+, 
cauzate de fenomenul denumit „împroşcare”. Se pare că 
aceşti stropi au țâşnit în sus în timp ce victima era agresată 
sexual şi se poate presupune că pielea şi hainele 


e 85» 


violatorului prezintă asemenea urme de sânge. 

Pe creangă au fost descoperite de asemenea şi urme din 
al doilea tip de sânge. Acesta este AB+, o grupă mult mai 
rară (prezentă doar la 3% din populație). Sunt de părere că 
acesta este sângele făptaşului şi presupun că s-a tăiat la 
mâna cu care mânuia extrem de energic creanga. 

Foarte mult sânge din grupa 0+ a fost descoperit într-o 
dubă Econoline 2007, şi anume: pe scaunul din dreptul 
volanului, pe volan şi pe bord. Duba Econoline a fost găsită 
abandonată în parcarea personalului din spatele localului 
Shorty's Pub (Main Street, nr. 1124). Pete de sânge AB+ au 
fost descoperite de asemenea pe volanul dubei. Aceste 
mostre mi-au fost aduse de serg. Elmer Stanton şi serg. 
Richard Spencer, de la Departamentul de Criminalistică al 
Statului şi declar, prin prezenta, că probele au fost 
nealterate. 

Foarte mult sânge din grupa 0+ a fost descoperit şi pe 
hainele (cămaşă, pantaloni, şosete, adidaşi şi chiloti) 
recuperate dintr-un Subaru 2011, descoperit pe un 
debarcader abandonat, lângă Route 72 (cunoscut şi sub 
numele de Drumul Fierăriei vechi). Există o pată de sânge 
AB+ pe manşeta stângă a cămăşii. Aceste mostre mi-au 
fost aduse de agentul de poliție John Koryta (Secţia 7) şi 
serg. Spencer (Criminalistică), iar prin prezenta declar că 
probele au fost nealterate. Nu s-a descoperit sânge AB+ în 
autoturismul Subaru până la data întocmirii acestui raport. 
S-ar putea găsi urme de sânge din grupa aceasta, dar este 
posibil ca sângele din zgărieturile dobândite de făptaş în 
timpul comiterii crimei să fi fost deja coagulat atunci când 
acesta a abandonat maşina. La fel de posibil este ca 
făptaşul să-şi fi bandajat rănile, cu toate că mie mi se pare 
destul de improbabil, având în vedere că mostrele sunt atât 
de mici. Presupun că a fost vorba doar de nişte tăieturi 
minore. 

Recomand ca, în cel mai scurt timp, să se stabilească 
grupa sangvină a oricărui suspect, din cauza relativei 
rarități a grupei AB +. 


e 860 - 


ADN: 

Sunt foarte multe mostre care aşteaptă testarea ADN în 
laboratorul din Cap City şi, în circumstanțe normale, 
rezultatele se obțin după câteva săptămâni, dacă nu chiar 
luni. Totuşi, având în vedere atât violența extremă a 
acestei crime, cât şi vârsta victimei, mostrele prelevate de 
la locul crimei au fost situate în „capul listei”. 

Cea mai importantă dintre acestea este mostra de lichid 
seminal prelevată de pe pulpele şi fesele victimei, însă s-au 
obținut şi mostre de piele de pe creanga folosită pentru 
sodomizarea băiatului. Şi, evident, mai există şi mostrele 
de sânge, la care m-am referit mai sus. Raportul ADN va fi 
gata săptămâna viitoare şi, pe baza lui se vor putea 
compara mostrele. Serg. Stanton m-a informat că acest 
raport ar putea fi gata mai curând, însă eu am experiență în 
privința acestor teste şi aş sugera că vinerea viitoare pare o 
dată mai sigură, chiar şi într-un caz atât de urgent cum este 
acesta. 

Deşi se poate considera că îmi depăşesc atribuțiile, mă 
văd obligat să adaug o remarcă de natură personală. De-a 
lungul carierei mele, am avut de-a face cu probe prelevate 
de la multe victime ucise, dar aceasta este de departe cea 
mai oribilă crimă pe care am văzut-o, iar persoana care a 
comis-o trebuie să fie prinsă cu maximă celeritate. 


Raport dictat la 11 a.m. 
Dr Edward Bogan 


e 387 œ» 


21 


Howie Gold a încheiat întâlnirea privată cu Terry la ora 
8:40 p.m., cu zece minute înainte de consumarea jumătăţi 
de oră pe care o avusese la dispoziţie. Până atunci, lui 
Ralph şi Bill Samuels li se alăturaseră Troy Ramage şi 
Stephanie Gould, o agentă de poliţie care intrase în tură la 
opt şi care adusese cu ea o trusă sigilată pentru prelevarea 
ADN-ului. Ralph ignoră comentariul lui Howie (vai şi-amar, 
mare belea) şi îl întrebă pe avocat dacă el şi clientul lui 
sunt de acord cu recoltarea unei probe de salivă. 

Howie ţinea cu piciorul uşa de la sala de interogatoriu ca 
să nu se încuie la loc. 

— Vor să-ţi ia probe de salivă, Terry. Eşti de acord? 
Oricum ţi le vor lua şi eu trebuie să dau nişte telefoane. 

— In regulă, spuse Terry. 

Sub ochi îi apăruseră cearcăne negre, dar părea extrem 
de calm. 

— Să facă tot ce vor, ca să pot să scap de aici înainte de 
miezul nopţii. 

Individul părea absolut convins că aşa va fi. Ralph şi 
Samuels schimbară o privire. Sprâncenele ridicate ale lui 
Samuels îl făceau să semene mai mult ca oricând cu Alfalfa. 

— Sun-o pe nevastă-mea, ceru Terry. Spune-i că sunt 
bine. 

Howie zâmbi larg. 

— E numărul unu pe lista mea. 

— Du-te la capătul culoarului, îl sfătui Ralph. Acolo o să ai 
semnal bun. 

— Ştiu, zise Howie. Am mai fost aici. E ca un fel de 
reîncarnare. 

Apoi, către Terry: 

— Să nu spui nimic până nu mă întorc. 

Polițistul Ramage luă mostrele de salivă, câte una din 
interiorul fiecărui obraz. Apoi le ridică în faţa camerei de 
supraveghere şi abia după aceea le puse în câte un flacon 
steril. Agenta Gould băgă flacoanele în trusă şi o ridică în 


e 88 œ» 


faţa camerei în timp ce o sigila cu o etichetă roşie, din 
acelea cu care erau marcate probele. In continuare, agenta 
semnă documentul de primire. Cei doi poliţişti trebuiau să 
ducă aceste mostre în încăperea cât o debara, unde se afla 
magazia de probe a Poliţiei Flint City. Acolo, aveau să fie 
din nou arătate unei camere de supraveghere şi abia apoi 
înregistrate. Alţi doi agenţi, cel mai probabil aparţinând 
poliţiei statale, aveau să le transporte a doua zi la 
laboratorul din Cap City. „Nealterate”, cum ar fi spus 
doctorul Bogan. Exprimare poate puţin cam strictă, dar nu 
era de glumă cu probele astea. Ralph avea de gând să facă 
tot posibilul ca mostrele să rămână intacte. Să nu le atingă 
nimeni. Să nu le încurce nimeni. 

În timp ce Howie îşi dădea telefoanele, Samuels a vrut să 
intre înapoi în sala de interogatoriu, dar Ralph l-a oprit, 
pentru că voia să tragă cu urechea la ce vorbea avocatul. 
Acesta a discutat scurt cu soţia lui Terry - detectivul l-a 
auzit spunând: Totul o să fie bine, Marcy. După care a dat 
alt telefon, şi mai scurt, unei persoane pe care a informat-o 
unde se află fiicele lui Terry şi căreia i-a atras atenţia că o 
să fie plin de ziarişti pe Barnum Court şi că trebuie să 
procedeze în consecință. Apoi reveni în sala de 
interogatoriu. 

— În regulă. Haide să vedem dacă putem să rezolvăm 
încurcătura asta. 

Ralph şi Samuels se aşezară vizavi de Terry. Scaunul 
dintre ei rămase gol. Howie prefera să stea în picioare, cu 
mâna pe umărul clientului său. 

Zâmbind, Samuels începu să vorbească: 

— Îţi cam plac băieţeii, domnule antrenor, nu-i aşa? 

Terry nu ezită câtuşi de puţin. 

— Îmi plac foarte mult. Îmi plac şi fetele, din moment ce 
am două fiice. 

— Şi sunt convins că fetiţele tale fac sport, cum să nu 
facă, dacă îl au tătic pe Domnul Antrenor T.? Insă nu te 
ocupi de echipele de fete, nu-i aşa? Nu antrenezi nicio 
echipă de fotbal european, nici de softball, nici de lacrosse. 
Te limitezi la băieţi. Baseball vara, fotbal în Liga Pop Warner 


e 89 œ» 


toamna şi baschet iarna, deşi mi se cam pare că la ăsta din 
urmă te mulţumeşti doar cu rolul de spectator. Că doar te 
duci sâmbăta după-amiaza la YMCA, chipurile ca să cauţi 
talente, nu? Ca să cauţi băieţi iuți şi îndemânatici. Şi, dacă 
tot eşti acolo, să-i vezi şi cum arată în pantaloni scurţi, nu? 

Ralph se aştepta ca Howie să-l oprească, numai că Howie 
nu spunea nimic. Deocamdată. Chipul îi era complet lipsit 
de expresie şi nu îşi mişca decât ochii. Probabil că joacă 
poker al dracu’ de bine, îşi spuse el. 

Pe de altă parte, Terry începuse să zâmbească. 

— Chestia asta ai aflat-o de la Willow Rainwater. N-aveai 
de la cine altcineva. Nu-i aşa că-i o figură? Ar trebui s-o auzi 
cum răcneşte la meciuri. B/ochează, blochează, mişcă-te 
mai repede, DU-TE LA COŞ! Ce mai face? 

— Tu să-mi zici, spuse Samuels. Doar te-ai întâlnit cu ea 
marţi seară. 

— Nu m-am... 

Howie îl apucă de umăr şi-l strânse, înainte să mai poată 
adăuga ceva. 

— Ce-ar fi să renunţaţi la introducere? Spuneţi-ne doar 
de ce se află Terry aici. Daţi cărţile pe faţă! 

— Spune-ne unde ai fost marţi, ripostă Samuels. Termină 
ce-ai început. 

Insă Howie Gold îl strânse iarăşi de umăr pe Terry, mai 
tare de data aceasta, împiedicându-l şi acum să vorbească. 

— Nu, Bill, nu merge aşa. Spuneţi-ne ce dovezi aveţi, 
dacă nu vreţi să ne ducem la presă şi să declarăm că l-aţi 
arestat pe unul dintre cetăţenii de frunte ai oraşului nostru, 
că aţi aruncat cu noroi în reputaţia lui, că i-aţi speriat soţia 
şi fiicele şi nu vreţi să spuneţi de ce. 

Samuels se uită la Ralph, care ridică din umeri. Dacă 
procurorul n-ar fi fost de faţă, el ar fi început deja să înşire 
dovezile, sperând că aşa va obţine o mărturisire cât mai 
grabnică. 

— Haide, Bill! zise Howie. Omul ăsta vrea să se ducă 
acasă, la familia lui. 

Samuels zâmbi, însă ochii îi rămaseră reci - zâmbetul lui 
nu era decât o grimasă care-i dezvelea dinţii. 


e 90 œ» 


— O să afle la tribunal ce dovezi avem, Howard. Aşteaptă 
până luni. 

Ralph sesiză că se destramă țesătura - şi aşa destul de 
subţire - a amabilităţii, în mare parte din vina lui Bill, 
înfuriat la modul cel mai sincer de oribila crimă şi de cel 
care o comisese. Aşa cum ar fi fost oricine... însă „vorba 
dulce mult aduce”, cum ar fi spus bunicul lui Ralph. 

— Înainte să începem, am şi eu o întrebare, interveni 
detectivul, străduindu-se să adopte un ton cât mai jovial. 
Una singură? Bine, domnule avocat? Oricum o să aflăm 
puţin mai târziu. 

Howie păru recunoscător că nu mai este nevoit să 
discute cu Samuels. 

— Să auzim. 

— Ce grupă de sânge ai, Terry? Ştii? 

Terry se uită la Howie. Howie ridică din umeri. Atunci 
Terry se uită înapoi la Ralph. 

— Ar trebui s-o ştiu. Donez de şase ori pe an la Crucea 
Roşie pentru că am o grupă cam rară. 

— AB pozitiv? 

Terry se uită nedumerit la el. 

— De unde ştii? 

Îşi dădu imediat seama care trebuie să fie răspunsul şi se 
grăbi să adauge: 

— Dar nici chiar prea rară. Cel mai puţin întâlnită e AB 
negativ. Unu la sută din toată populaţia. Crucea Roşie îi are 
pe ăştia în listele de apelare rapidă. 

— Când vine vorba de ceva foarte rar, eu mă gândesc la 
amprente, remarcă Samuels pe un ton de conversaţie 
lejeră. Probabil din cauză că ne referim mai mereu la ele în 
procese. 

— Cu toate că nu joacă vreun rol prea important în 
deciziile luate de juraţi, spuse Howie. 

Samuels nu-l luă în seamă şi continuă: 

— Nu există două perfect identice. Apar chiar diferenţe 
minuscule şi în amprentele gemenilor identici. Nu se 
întâmplă să ai un frate geamăn, Terry, nu? 

— Doar nu zici că ai găsit amprentele mele acolo unde a 


e 91 œ» 


fost omorât micuțul Peterson? 

Expresia de pe chipul lui Terry era una de neîncredere 
pură. Ralph se văzu nevoit să admită că tipul era un actor 
al naibii de bun şi intenţiona să joace jocul ăsta până în 
ultima clipă. 

— Atât de multe amprente din astea avem că nici nu le 
mai ştiu numărul, spuse Ralph. Sunt peste tot în duba albă 
cu care l-ai răpit pe Frank Peterson. Pe bicicleta puştiului, 
pe care am găsit-o în spatele dubei. Pe trusa cu scule din 
dubă. Sunt peste tot în Subaru ăla în care te-ai urcat în 
spatele localului Shorty's Pub. Şi mai ştii ceva? Ţi-am găsit 
amprentele şi pe creanga cu care a fost sodomizat băiatul, 
agresiune atât de violentă că doar leziunile interne pe care 
i le-a provocat i-ar fi putut aduce moartea. 

— N-am avut nevoie nici de praf şi nici de lumină UV ca 
să le prelevăm pe astea, interveni Samuels. Amprentele de 
pe creangă sunt roşii de la sângele copilului. 

Acesta era momentul în care majoritatea criminalilor - în 
jur de nouăzeci şi cinci la sută - ar fi cedat nervos, 
indiferent dacă aveau sau nu avocat. Insă nu şi criminalul 
acesta. Ralph citi şoc şi uluire în ochii lui, dar nu descoperi 
acolo nici urmă de vinovăţie. 

Howie îşi reveni şi trecu la atac. 

— Aveţi amprentele. În regulă. N-ar fi prima oară când 
sunt plantate nişte amprente. 

— Ţi-aş da dreptate dacă ar fi vorba doar de câteva, 
spuse Ralph. Dar şaptezeci? Optzeci? In sângele de pe 
arma crimei? 

— Avem şi o serie de martori, zise Samuels şi începu să-i 
enumere pe degete. Ai fost văzut când l-ai abordat pe 
Peterson în parcarea de la Băcănia cu Delicatese a lui 
Gerald. Ai fost văzut când i-ai pus bicicleta în spatele dubei 
cu care erai. Băiatul a fost văzut urcându-se în dubă 
împreună cu tine. Ai fost văzut ieşind din păduricea unde a 
avut loc crima, plin de sânge. Aş putea să continui, dar 
mama m-a învăţat să păstrez câte ceva şi pentru mai 
târziu. 

— Martorii oculari sunt rareori demni de încredere, spuse 


e 92 œ 


Howie, clătinând din cap. Amprentele sunt discutabile, dar 
martorii oculari... 

Acum interveni Ralph. 

— Aş înclina să fiu de acord cu tine, cel puţin în mare 
parte din cazuri. Însă nu şi în ăsta. Am stat de vorbă cu unii 
dintre ei, care mi-au zis că Flint City este, de fapt, un oraş 
foarte mic, unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. 
Nu zic că le dau dreptate, dar cartierul de vest este o 
comunitate unită, iar domnul Maitland este foarte bine 
cunoscut aici. Terry, femeia care te-a identificat la băcănie 
îţi este vecină, iar fata care te-a văzut ieşind de după 
copacii din Parcul Figgis te cunoaşte foarte bine, dar nu 
doar pentru că stă pe Barnum Street, la câteva case de 
tine, ci pentru că odată şi-a pierdut câinele şi tu i l-ai găsit. 

— June Morris? bâigui năucit Terry. Junie? 

— Mai sunt şi alţii, spuse Samuels. Şi încă mulţi. 

— Willow? 

Terry rămăsese fără suflare, de parcă tocmai ce ar fi 
primit un pumn zdravăn în plex. 

— Şi ea? 

— Mulţi, repetă Samuels. 

— Fiecare dintre ei te-a ales dintr-un şir de şase 
fotografii, zise Ralph. Fără pic de ezitare. 

— Nu cumva în fotografia aia clientul meu purta o şapcă 
a Dragonilor Aurii şi avea un tricou cu un C mare pe piept? 
întrebă Howie. Nu cumva s-a întâmplat ca ofiţerul care 
conducea interogatoriul să pună - evident, din greşeală - 
degetul chiar pe poza aia? 

— Ştii că nu facem din astea, zise Ralph. Cel puţin, sper 
că ştii. 

— Ce coşmar! şopti Terry. 

Samuels îi zâmbi compătimitor: 

— Te înţeleg. Tot ce poţi face ca să se sfârşească este să 
ne spui de ce ai făcut-o? 

Ca şi cum ar exista pe lumea asta un motiv pe care să-l 
poată pricepe cineva cu minte în cap, îşi spuse Ralph. 

— S-ar putea să conteze. 

Samuels schimbase placa şi acum se dădea înduioşat. 


e 93 œ 


— Însă trebuie să mărturiseşti înainte să primim 
rezultatele ADN. Avem o mulţime de probe şi nu trebuie 
decât să fie comparate cu mostrele de salivă pe care ţi le- 
am luat acum... 

Se întrerupse şi ridică din umeri. Vezi, Doamne, era 
neputincios în faţa sistemului. 

— Haide, spune-ne! îl îndemnă şi Ralph. Nu ştiu dacă a 
fost un episod de nebunie temporară sau de amnezie 
disociativă. Sau n-ai putut să-ţi stăpâneşti impulsurile 
sexuale sau naiba ştie ce o fi fost. Doar mărturiseşte. 

Simţea că vorbeşte din ce în ce mai tare şi îi trecu prin 
cap să reducă volumul. Însă nu o făcu. Lasă-l să se sperie şi 
mai tare. 

— Fii bărbat şi mărturiseşte! 

Mai mult pentru sine, decât ca să fie auzit de ceilalţi, 
Terry spuse: 

— Nu înţeleg cum se poate aşa ceva. Marţi nici măcar nu 
eram în oraş. 

— Dar unde erai? îl întrebă Samuels. Haide, surprinde-ne! 
Mor după poveştile frumoase. In liceu am citit aproape 
toate romanele scrise de Agatha Christie. 

Terry se întoarse spre Gold, care făcu un semn din cap. 
Însă lui Ralph i se păru că acum avocatul părea îngrijorat. 
Toate informaţiile alea despre grupa sangvină şi amprente 
îl cam zdruncinaseră. Ca să nu mai pomenim de treaba cu 
martorii oculari. Dar cel mai tare probabil că l-a zguduit 
declaraţia micuţei Junie Morris, al cărei căţeluş se pierduse 
şi fusese găsit de dragul şi prietenosul antrenor T., om pe 
care te poţi baza întotdeauna. 

— În Cap City eram. Am plecat marţi dimineaţă la zece, 
m-am întors miercuri noaptea. Mă rog, cam pe la nouă şi 
jumătate, asta înseamnă noapte pentru mine. 

— Presupun că n-ai fost însoţit, zise ironic Samuels. Ai 
plecat doar aşa, ca să fii singur cu gândurile tale, da? Ca să 
te pregăteşti pentru meciul cel mare? 

— Am... 

— Ai fost cu maşina ori cu duba aia albă? Apropo, unde ai 
tinut-o ascunsă? Şi, mai ales, de unde ai reuşit să furi una 


e 94 œ» 


cu număr de New York? Eu aş cam avea o teorie în privinţa 
asta, dar mi-ar face mare plăcere să te aud că mărturiseşti 
sau negi... 

— Vrei să asculţi ce am de spus sau nu? îl întrebă Terry. 

Incredibil! începuse să zâmbească din nou. 

— Poate că ţi-e frică să mă asculţi. Şi poate că ai 
dreptate să te temi. Eşti în căcat până la brâu, domnu' 
Samuels, şi te afunzi în el tot mai mult. 

— Serios? În cazul ăsta, cum se face că, dintre noi doi, 
doar eu pot să ies de aici la sfârşitul interogatoriului şi să 
mă duc acasă, cu sufletul împăcat? 

— Calmează-te! îi şopti Ralph. 

Samuels se răsuci spre el, bălăngănindu-şi smocul rebel 
din creştet. Detectivului nu i se mai părea amuzant acum. 

— Nu-mi spune mie să mă calmez, domnule detectiv! 
Stăm aici cu un om care a violat un copil cu o cracă de pom 
şi i-a sfârtecat beregata ca un... ca un canibal blestemat! 

Gold se uită fix în camera de supraveghere din colţ şi 
începu să vorbească pentru judecătorul şi juraţii din viitor. 

— Nu te mai purta ca un puşti năbădăios, domnule 
procuror, dacă nu vrei să pun punct chiar acum acestui 
interogatoriu. 

— N-am fost singur, zise Terry, şi nu ştiu nimic despre 
nicio dubă albă. M-am dus în Cap City împreună cu Everett 
Roundhill, Billy Quade şi Debbie Grant. Cu alte cuvinte, 
catedra de engleză a liceului din Flint. Am un Ford 
Expedition, dar era în service pentru că i-a murit aerul 
condiţionat, aşa că am mers toţi cu maşina lui Ev. Este 
şeful catedrei şi are un BMW. Am plecat din faţa liceului la 
ora zece. 

Pentru moment, Samuels părea  descumpănit de 
explicaţiile antrenorului şi incapabil să pună întrebarea 
evidentă, aşa că o făcu Ralph în locul lui. 

— Şi ce anume se întâmpla în Cap City de a fost necesar 
ca patru profesori de engleză să facă drumul până acolo în 
mijlocul vacanței de vară? 

— Harlan Coben, răspunse laconic Terry. 

— Cine-i Harlan Coben? întrebă Bill Samuels, al cărui 


e 95 - 


interes pentru romanele polițiste se pare că atinsese 
apogeul cu lecturile din Agatha Christie. 

Însă Ralph ştia; nu se dădea în vânt după literatura de 
niciun fel, dar soţia lui era o cititoare pasionată. 

— Autorul de cărţi polițiste? 

— Autorul de cărţi polițiste, încuviinţă Terry. Există un 
grup care se numeşte Program Regional pentru Profesorii 
de Engleză, care organizează în fiecare vară câte o 
conferinţă. Numai atunci ne putem întâlni toţi. Avem 
seminarii şi mese rotunde, chestii din astea. In fiecare an se 
ţine în câte un alt oraş. Anul ăsta a fost Cap City. Insă 
profesorii de engleză sunt şi ei oameni şi e greu să-i strângi 
pe toţi, chiar în vacanţa de vară, pentru că fiecare are alte 
treburi - vacanțe cu familia, treburi casnice, reparaţii şi alte 
alea, de care nu s-au putut ocupa în timpul anului şcolar. 
Plus tot felul de activităţi de sezon. De exemplu, eu mă 
ocup de Liga Mică şi Liga Oraşelor. Aşa că organizatorii 
încearcă mereu să invite câte o personalitate care să 
constituie punctul de atracţie al celei de-a doua zile, când 
apar oricum majoritatea participanţilor. 

— În cazul acesta, marţea trecută? întrebă Ralph. 

— Da. Conferinţa de anul acesta s-a desfăşurat la Hotelul 
Sheraton, din 9 iulie, adică de luni, şi până în 11 iulie, 
miercuri. N-am mai fost de cinci ani la conferințele astea, 
dar, când Ev mi-a zis că invitat o să fie Coben şi că 
mergeau şi colegii noştri, am vorbit cu Gavin Frick şi cu 
tatăl lui Baibir Patel să se ocupe ei de antrenamentele de 
marţi şi miercuri. M-a durut sufletul să fac asta, pentru că 
urma semifinala, dar ştiam că mă voi întoarce pentru 
antrenamentele de joi şi vineri şi nu voiam să-l pierd pe 
Coben. l-am citit toate romanele. E un maestru al intrigii şi 
are mult umor. Pe lângă asta, conferinţa de acum se ocupa 
de modalităţile de predare a literaturii de succes în rândul 
adulţilor la clasele de la a şaptea la a douăsprezecea. lar 
asta este o problemă care stârneşte controverse de ani 
buni, mai cu seamă în partea aceasta a ţării. 

— Scuteşte-ne de expozeu! îl întrerupse Samuels. Treci la 
concluzii! 


e 96 œ» 


— În regulă. Am plecat la Cap City. Am ajuns la masa de 
prânz. Am fost la discursul lui Coben. Am participat la masa 
rotundă de la 8 p.m.. Am dormit acolo. Ev şi Debbie şi-au 
luat câte o cameră single, dar eu şi cu Billy Quade ne-am 
cazat într-una dublă şi am împărţit costurile. A fost ideea 
lui. Zicea că îşi construieşte o anexă la casă şi trebuie să 
facă economie la bani. Toţi trei vor garanta pentru mine. 

Se uită la Ralph şi făcu un gest cu palmele deschise. 

— Am fost acolo. Asta-i concluzia. 

Tăcere. Într-un final, Samuels spuse: 

— La ce oră a fost discursul lui Coben? 

— La trei, răspunse Terry. La ora trei, în după-amiaza 
zilei de marţi. 

— Ce convenabil! exclamă sarcastic Samuels. 

Howie Gold zâmbi cu toată gura: 

— Nu şi pentru voi. 

Ora trei, îşi zise Ralph. Cam atunci când Arlene Stanhope 
pretindea că l-ar fi văzut pe Terry punând bicicleta lui Frank 
Peterson în spatele dubei furate şi plecând cu băiatul pe 
scaunul din faţă. Nu, nu „cam”. Doamna Stanhope a zis că 
auzise ceasul de la primărie anunțând ora. 

— A ţinut discursul în sala de întruniri de la Sheraton? 
întrebă el. 

— Da. Sala mare, de vizavi de cea de banchete. 

— Şi eşti sigur că a început la trei. 

— La trei şi-a început prezentarea  preşedinta 
Programului. Şi ne-a cam plictisit vreo zece minute. 

— Înî. Şi cât timp a vorbit Coben? 

— Aproximativ patruzeci şi cinci de minute. După care a 
răspuns la întrebări. Probabil că era în jur de patru jumătate 
când a terminat. 

Lui Ralph i se învârtejeau gândurile în cap ca nişte 
bucățele de hârtie într-un vânt puternic. Nu-şi amintea să 
mai fi fost vreodată luat prin surprindere într-un asemenea 
hal. Ar fi trebuit să verifice toate mişcările lui Terry, însă 
aşa au decis la şedinţa operativă de luni dimineaţă. Atât el, 
cât şi Samuels şi Yune Sablo, de la poliţia statală, căzuseră 
de acord că, dacă se apucau să pună întrebări despre 


e 97 œ» 


Maitland înainte de a-l aresta, ar fi riscat să alerteze un 
individ extrem de periculos. Plus că nici nu le păruse 
necesar, în lumina dovezilor copleşitoare pe care le aveau. 
Însă acum... 

Aruncă o privire spre Samuels şi îşi dădu seama că nu 
are la ce ajutor să se aştepte din partea lui. Expresia 
procurorului era o combinaţie de îndoială şi perplexitate. 

— Aţi dat-o în bară rău de tot, spuse Gold. Sunt convins 
că vă daţi şi voi seama. 

— Ba n-am dat-o deloc în bară, replică Ralph. Avem 
amprentele, avem martori oculari care îl cunosc bine şi, 
foarte curând, vom avea şi rezultatele ADN. Dacă se 
potrivesc, afacerea e încheiată. 

— O, nu te grăbi, că s-ar putea să mai avem şi alte 
dovezi, spuse Gold. Detectivul meu se ocupă chiar acum de 
asta şi este un om de toată încrederea. 

— Ce dovezi? izbucni Samuels. 

Gold zâmbi. 

— De ce să vă stric surpriza? O să aflaţi curând ce 
descoperă Alec. Dacă ce mi-a spus clientul meu se va 
confirma, cred că te vei pomeni cu alte găuri în bărcuţa ta, 
Bill. Şi bărcuţa aia deja ia apă la greu. 

Alec era Alec Pelley, fost detectiv în cadrul poliţiei 
statale, actualmente la pensie, care lucra exclusiv pentru 
avocaţii inculpaţilor din cauzele penale. Serviciile lui erau 
extrem de scumpe, dar îşi făcea foarte bine treaba. Odată, 
la un pahar, Ralph l-a întrebat pe Pelley ce l-a determinat 
să treacă de cealaltă parte a baricadei. Pelley i-a răspuns 
că ajunsese la concluzia că patru dintre oamenii pe care îi 
vârâse la închisoare fuseseră nevinovaţi şi avea remuşcări 
din cauza asta şi voia să-şi ispăşească păcatele. „In plus”, 
adăugase el, „e tare nasol la pensie dacă nu ştii să joci 
golf.” 

N-avea niciun sens să facă speculaţii cu privire la ce 
dovezi vâna Pelley acum, presupunând, fireşte, că nu 
alerga după himere. Şi că nu era doar o cacealma a 
avocatului. Ralph se uită lung la Terry, căutând din nou un 
semn de vinovăţie pe chipul lui, dar nevăzând decât 


e 98 œ» 


îngrijorare, supărare şi consternare - expresia unui om 
arestat pentru o faptă pe care nu a comis-o. 

Numai că o comisese, toate probele atestau asta, iar 
rezultatul ADN va fi ultimul cui bătut în sicriul lui. Alibiul lui 
Maitland era doar o minciună abil construită, aşa cum 
foloseau criminalii din romanele Agathei Christie (sau ale lui 
Harlan Coben). În dimineaţa următoare, Ralph va începe s-o 
demonteze bucată cu bucată - mai întâi luându-i la 
întrebări pe colegii lui Terry, apoi verificând tot ce s-a 
întâmplat la conferinţa aia, cu accent pe orele între care a 
avut loc evenimentul cu Coben. 

Dar încă dinainte de a se apuca de treabă - treabă din 
care-şi câştiga pâinea -, i se păru că depistează o posibilă 
neconcordanţă în alibiul lui Terry. Arlene Stanhope îl văzuse 
pe Frank Peterson urcând în duba albă cu Terry la ora trei. 
June Morris îl văzuse pe Terry în Parcul Figgis şi plin de 
sânge pe la şase şi jumătate - mama fetiţei a spus că la 
televizor începuse buletinul meteo atunci când June plecase 
de acasă. Ceea ce reprezenta un interval de trei ore şi 
jumătate, adică suficient timp în care Terry să fi parcurs cei 
o sută doisprezece kilometri dintre Cap City şi Flint City. 

Dar dacă nu pe Terry Maitland îl văzuse doamna 
Stanhope în parcarea de la Băcănia cu Delicatese a lui 
Gerald? Dar dacă era un complice care semăna cu Terry? 
Sau poate doar era îmbrăcat ca Terry, cu tricoul şi şapca 
Dragonilor Aurii? Părea puţin probabil până în momentul 
când luai în calcul vârsta doamnei Stanhope... şi ochelarii 
cu lentile groase pe care îi purta... 

— Am terminat aici, domnilor? îi întrebă Gold. Pentru că 
am multă treabă de făcut dacă încă vă încăpăţânaţi să-l 
reţineţi pe domnul Maitland. Printre primele puncte pe listă 
este anunţarea presei. Nu tocmai preferatul meu, dar... 

— Minti! spuse iritat Samuels. 

— Dar aşa i-aş putea convinge pe reporteri să plece de 
lângă casa lui Terry şi fetiţele lui s-ar putea întoarce fără să 
fie pozate şi hăituite. Şi, mai ales, familia ar avea parte de 
un strop din liniştea pe care le-aţi răpit-o cu atâta 
nechibzuinţă. 


e 99 œ 


— Păstrează vorbele astea mari pentru camerele de luat 
vederi! se răsti Samuels. 

Apoi întinse degetul spre Terry, intrând în rolul pe care 
avea să-l joace şi el în faţa judecătorului şi juraţilor. 

— Clientul tău a torturat şi a ucis un copil. El şi numai el 
este răspunzător dacă rudele lui au ajuns victime 
colaterale. 

— Eşti incredibil! spuse Terry. Nici măcar nu m-ai 
interogat înainte de arestare. Nu mi-ai pus nici măcar o 
singură întrebare. 

Interveni Ralph: 

— Ce-ai făcut după discursul lui Coben? 

Terry clătină din cap, nu pentru că refuza să răspundă, ci 
pentru că încerca să-şi limpezească gândurile. 

— După? Am stat la coadă împreună cu toată lumea. Dar, 
din cauza lui Debbie, am fost cam la coada cozii. A trebuit 
să se ducă la toaletă şi ne-a cerut s-o aşteptăm ca să fim 
împreună. A lipsit mult. Mulţi s-au dus la WC după ce s-a 
terminat cu partea de întrebări şi răspunsuri, dar femeile 
stau mai mult acolo, pentru că... în fine, sunt mai puţine 
locuri. M-am dus la chioşcul de ziare cu Ev şi Billy şi am 
aşteptat-o acolo. Când a venit, coada se întinsese până în 
hol. 

— Despre ce coadă vorbeşti? nu înţelese Samuels. 

— Pe ce lume trăieşti, domnule Samuels? Coada la 
autografe! Toate lumea avea câte un exemplar din ultimul 
lui roman, i-am spus că am s-o fac. Cartea era inclusă în 
preţul biletului la conferinţă. A mea e semnată şi datată şi 
am să v-o arăt bucuros. Presupunând că n-aţi luat-o deja 
din casă odată cu restul lucrurilor mele. Când am primit 
autografele deja trecuse de cinci şi jumătate. 

Dacă  ăsta-i adevărul, îşi spuse Ralph, atunci 
neconcordanţa pe care şi-o imaginase în alibiul lui Terry 
tocmai ce se făcuse mică cât o boabă de mazăre. Teoretic 
era posibil să ajungă cu maşina într-o oră de la Cap la Flint 
City - limita de viteză era de o sută zece kilometri la oră, 
dar agenţii de circulaţie nu te băgau în seamă nici dacă 
mergeai cu o sută treizeci şi cinci sau o sută patruzeci şi 


< 100 œ» 


cinci. Însă cum să fi avut timp Terry să comită crima? Dacă 
nu cumva a fost vreun complice care arăta identic cu el. 
Dar cum să fi fost fapta vreunui complice, indiferent cu cine 
ar fi semănat acesta, din moment ce amprentele lui Terry 
erau peste tot, inclusiv pe creanga aia? Răspuns: n-a avut 
niciun complice. De asemenea: de ce să fi avut nevoie 
Terry de un complice care să semene cu el, să fie îmbrăcat 
la fel ca el sau şi una, şi alta? Răspuns: n-a avut nevoie. 

— Ceilalţi profesori de engleză au fost lângă tine tot 
timpul cât ai stat la coadă? îl întrebă Samuels. 

— Da. 

— Sesiunea de autografe a avut loc tot în sala mare de 
conferinţe? 

— Da. Mi se pare că aia este sala de evenimente a 
hotelului. 

— Ce-aţi făcut după ce v-aţi luat autografele? 

— Am fost toţi la cină cu nişte profesori de engleză din 
Broken Arrow”, cu care am făcut cunoştinţă cât timp am 
stat la coadă. 

— Unde anume la cină? vru să ştie Ralph. 

— La un restaurant care se cheamă Firepit. O cârciumă 
destul de bună, la vreo trei străzi de hotel. Am ajuns acolo 
cam pe la şase, am băut ceva la bar înainte de masă, am 
luat şi desert după aia. Ne-am simţit bine. 

Ultima propoziţie a fost rostită pe un ton nostalgic. 

— Am fost nouă persoane cu totul. Ne-am întors 
împreună la hotel şi am participat la aceeaşi masă rotundă, 
care a avut ca temă modalităţi prin care profesorul poate 
face faţă provocărilor din cărţi cum ar fi Să ucizi o pasăre 
cântătoare şi Abatorul Cinci!*. Ev şi cu Debbie au plecat 
înainte să se termine, dar eu şi cu Billy am rămas până la 
final. 

— Adică până la ce oră? întrebă Ralph. 

— Nouă şi jumătate, cam aşa. 


'3 Localitate din nord-estul statului Oklahoma (n. tr.). 

14 „To Kill a Mockingbird” - roman de Harper Lee, apărut în 1960; 
„Slaughterhouse Five” - roman de Kurt Vonnegut, apărut în 1969 (n. 
tr.), 


e 101 œ» 


— Şi după aia? 

— Am fost cu Billy la bar, am băut câte o bere, după care 
am urcat în cameră şi ne-am culcat. 

Zice că a fost la discursul unui cunoscut autor de romane 
polițiste, chiar atunci când a fost răpit Frank Peterson, îşi 
spuse Ralph. Că a luat parte la o masă rotundă pe tema 
unor cărți interzise în unele şcoli, atunci când Willow 
Rainwater pretinde că l-a luat cu taxiul din fața clubului de 
striptease „Poftiti, Domnilor” şi l-a dus la gara din Dubrow. 
Bineînțeles că ştie că vom discuta cu colegii lui, că-i vom 
căuta pe profesorii din Broken Arrow, că vom sta de vorbă 
cu barmanul de la Sheraton. Probabil că îşi imaginează că 
vom cere înregistrările camerelor de supraveghere ale 
hotelului şi vom verifica autograful de pe ultima carte 
lansată de Harlan Coben. Nu are cum să nu ştie lucrurile 
astea, că nu-i deloc prost. 

In cazul în care această poveste a lui se va confirma, 
concluzia va fi deopotrivă inevitabilă şi imposibil de crezut. 

Samuels se aplecă peste masă şi îşi împinse bărbia 
înainte. 

— Chiar te aştepţi să credem că marţi, între ora trei şi 
opt, ai fost tot timpul în compania altor oameni? Tot timpul? 

Terry îi aruncă privirea aceea de care doar profesorii de 
liceu sunt capabili: Amândoi ştim că eşti cretin, dar nu 
vreau să te fac de râs în fața colegilor tăi. 

— Evident că nu. M-am dus şi eu la toaletă înainte de 
discursul lui Coben. Şi m-am mai dus o dată când eram la 
restaurant. Poate vei reuşi să convingi juraţii că, în minutul 
şi jumătate cât mi-a luat să-mi golesc vezica, m-am întors 
în Flint City, l-am omorât pe sărmanul Frank Peterson şi am 
revenit în Cap City. Crezi că ai să reuşeşti? 

Samuels se uită la Ralph. Ralph ridică din umeri. 

— Cred că nu mai avem alte întrebări deocamdată, spuse 
Samuels. Domnul Maitland va fi condus la penitenciarul 
local, unde va rămâne până luni, când îi vor fi prezentate 
acuzaţiile. 

Terry se gârbovi brusc. 

— Vrei să mergi până la capăt, zise Gold. Nu contează ce 


e 102 œ» 


ţi se spune - chiar asta vrei. 

Ralph se aşteptă la o altă explozie din partea lui 
Samuels, numai că procurorul îl luă prin surprindere, 
începând să vorbească pe un ton atât de stins şi epuizat, că 
ai fi zis că el trecuse prin toate necazurile acelei zile, nu 
Maitland. 

— Zău, Howie, ştii bine că nu am încotro. Ai văzut ce 
probe avem. Jocul se va încheia în momentul în care 
rezultatul ADN va confirma prezenţa clientului tău la locul 
crimei. 

Se aplecă din nou peste masă şi din nou invadă spaţiul 
personal al lui Terry. 

— Incă mai poţi să scapi de injecţia letală, Terry. Fă-o. Te 
rog s-o faci. Termină cu prostiile şi mărturiseşte. Fă-o 
pentru Fred şi Arlene Peterson, care şi-au pierdut copilul în 
cel mai îngrozitor mod cu putinţă. Ai să te simţi mai bine 
după aia. 

Terry nu se îndepărtă, aşa cum se aştepta Samuels. Ci se 
aplecă şi el peste masă, iar acum procurorul se dădu 
înapoi, ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva omul din 
cealaltă parte să nu aibă o boală contagioasă pe care să i-o 
dea şi lui. 

— Nu am ce să mărturisesc, domnule. Nu eu l-am ucis pe 
Frank Peterson. N-aş face niciodată rău unui copil. Ai greşit. 
Ai arestat un nevinovat. 

Samuels oftă şi se ridică în picioare. 

— Bine. Ţi-ai ratat şansa. De acum încolo... să te ajute 
Dumnezeu. 


e 103 œ 


22 


SPITALUL GENERAL FLINT CITY 
SECŢIA PATOLOGIE ŞI SEROLOGIE 


În atenţia: Dlui Detectiv Ralph Anderson 
Dlui It Yunel Sablo 
Dlui procuror William Samuels 


Din partea: Dr F. Ackerman, Şefă Secţie Patologie 
Data: 12 iulie 


Subiect: Anexă Autopsie Anatomopatologică/PERSONAL 
ŞI CONFIDENŢIAL 


În conformitate cu cererea dvs., vă transmit mai jos 
opiniile mele. 

Frank Peterson ar fi putut sau nu să supravieţuiască 
actului de sodomizare la care am făcut referire în raportul 
autopsiei (executată la data de 11 iulie, cu sprijinul dlui dr 
Alvin Barkland), însă nu există nici urmă de îndoială că 
principala cauză a morții a fost exsangvinarea (pierderea 
masivă de sânge). 

Au fost descoperite urme de muşcături pe fața, gâtul, 
umărul, pieptul şi trunchiul lui Peterson. Aceste leziuni, 
coroborate cu fotografiile de la locul crimei, sugerează 
următoarea ordine a faptelor: Peterson a fost aruncat cu 
violență la pământ, a căzut pe spate şi a fost muşcat de cel 
puțin şase ori, cel mult de douăsprezece ori. Putem vorbi 
aici de un comportament delirant al făptaşului. După aceea, 
Peterson a fost întors pe partea cealaltă şi sodomizat. Cu 
siguranță că, la momentul respectiv, victima nu mai era 
conştientă. Fie în timpul actului de sodomie, fie imediat 
după aceea, făptaşul a ejaculat. 

Am subliniat că această anexă este personală şi 
confidențială pentru că sunt anumite aspecte ale cazului 


e 104 œ» 


care, dacă ar fi dezvăluite public, ar face obiectul presei în 
căutare de senzațional, nu numai la nivel local, ci şi 
național. Lipsesc bucăţi din trupul lui Peterson, mai precis: 
lobul urechii drepte, sfârcul drept şi părti din trahee şi 
esofag. Probabil că făptaşul a luat aceste bucăți, împreună 
cu o fâşie considerabilă de carne de la ceafă, considerându- 
le trofee personale. De fapt, acesta este scenariul cel mai 
optimist. Cealaltă ipoteză este că făptaşul a mâncat 
respectivele bucăți din corpul victimei. 

Din moment ce dumneavoastră vă ocupați de acest caz, 
veți proceda după cum credeți de cuviință, dar vă 
recomand să nu faceți cunoscute presei aceste fapte şi 
concluziile mele. Totodată, vă recomand să nu le faceți 
publice nici în timpul procesului, decât dacă dezvăluirea lor 
ar fi absolut necesară ca să asigure condamnarea 
făptaşului. Evident că este lesne de imaginat reacția 
părinților în fața unor asemenea informații, dar cine ar 
putea dori să-i pună în această situație? Scuzele mele dacă 
mi-am depăşit atribuțiile, dar am simţit nevoia să o fac în 
cazul de față. Sunt medic legist, dar sunt şi mamă. 

Vă rog să prindeţi omul care a pângărit şi a ucis acest 
Copil, şi asta cât mai repede. Altminteri, cu siguranţă că va 
comite din nou o faptă la fel de atroce. 


Dr Felicity Ackerman 

Spitalul General Flint City 

Șefă Sectie Patologie 

Șefă Serviciu de Medicină Legală 


< 105 œ» 


23 


Deşi sala principală a secţiei de poliţie din Flint City era 
mare, părea umplută până la refuz de cei patru bărbaţi care 
îl aşteptau pe Terry Maitland - doi poliţişti de la poliţia 
statală şi doi gardieni de la penitenciarul local, toţi trupeşi 
şi laţi în umeri. Deşi era încă buimăcit de toate câte i se 
întâmplaseră (care încă i se întâmplau), Terry se văzu 
nevoit să admită că îl distra un pic toată această 
concentrare de forţe. Închisoarea locală era la doar patru 
străzi distanţă de secţia de poliţie. Şi prea mulţi muşchi 
fuseseră convocați ca să-l escorteze pe drumul de nici 
măcar un kilometru. 

— Întinde mâinile! îi ceru gardianul. 

Terry le întinse şi încheieturile lui făcură cunoştinţă cu o 
pereche nouă de cătuşe. Se uită în jur după Howie, cuprins 
din senin de aceeaşi nelinişte ca la cinci ani, când se 
despărţise de mama lui în prima zi de grădiniţă. Howie 
stătea pe scaun în colţul unui birou gol şi vorbea la telefon. 
Îl văzu pe Terry că îl caută din priviri, încheie convorbirea şi 
se grăbi să ajungă lângă el. 

— Nu atingeţi deţinutul, domnule! spuse gardianul care-i 
pusese cătuşele lui Terry. . 

Gold nu-l luă în seamă. Il luă pe Terry de după umeri şi-i 
şopti: 

— O să fie bine! 

Apoi făcu un lucru care-l miră chiar şi pe el şi îl surprinse 
la culme pe clientul său: îl sărută pe acesta pe obraz. 

Cuvintele avocatului (şi gestul de afecţiune al acestuia) 
avură darul de a-l mai linişti pe Terry. Escortat de cei patru 
malaci, cobori treptele secţiei, îndreptându-se spre duba 
penitenciarului care îl aştepta în spatele unei maşini a 
poliţiei rutiere, cu girofarul pornit. Mai ales cuvintele lui 
Howie reuşiră să-l facă să nu se intimideze atunci când se 
pomeni înconjurat de camere de luat vederi şi de reporteri 
care-l mitraliau cu întrebări: Aj fost pus sub acuzare, ai 
comis crima, eşti nevinovat, ai mărturisit, ce vrei să le 


e 106 œ» 


transmiti părinților lui Frank Peterson... 

O să fie bine, îi spusese Gold şi de aceste cuvinte se 
agăța disperat Terry. 

Dar desigur că nimic nu va mai fi bine. 


e 107 œ» 


PĂRERI DE RĂU 
— 14 IULIE-15 IULIE — 


e 108 œ» 


1 


Girofarul cu baterie pe care-l ținea Alec Pelley pe bordul 
Fordului Explorer aparţinea zonei gri. Poate nu era chiar 
legal să-l folosească, din moment ce ieşise la pensie şi nu 
mai făcea parte din poliţia statului Oklahoma; însă, pe de 
altă parte, poate că avea tot dreptul - de vreme ce era 
membru al corpului de rezervişti ai poliţiei din Cap City şi îşi 
plătise cotizaţia la zi. În orice caz, în situaţia de faţă i se 
păruse necesar să-l pună pe bord şi să-l aprindă. Cu 
ajutorul lui, a reuşit să facă drumul de la Cap la Flint în timp 
record, iar la ora nouă şi un sfert bătea la uşa casei de la 
numărul 17, de pe Barnum Court. Aici nu era niciun ziarist, 
dar se vedeau luminile orbitoare ale camerelor câteva case 
mai încolo, unde probabil că locuia familia Maitland. 

l-a deschis uşa un bărbat scund şi îndesat, cu părul de 
culoarea incertă a nisipului, cu fruntea încruntată şi cu 
buzele atât de tare strânse că parcă nici nu avea gură. 
Evident pregătit să-şi înceapă discursul cu „ia mai du-te la 
dracu'”. Femeia din spatele lui era o blondă cu ochi verzi, 
cu vreo zece centimetri mai înaltă decât soţul ei şi mult mai 
drăguță, chiar fără machiaj şi cu ochii umflaţi. Acum ea nu 
plângea, dar se auzeau alte plânsete din casă. Plânsete de 
copil. Probabil una dintre fetiţele familiei Maitland, îşi zise 
Alec. 

— Domnul Mattingly? Doamnă Mattingly? Numele meu 
este Alec Pelley. V-a telefonat Howie Gold? 

— Da, răspunse femeia. Intraţi, domnule Pelley! 

Alec dădu să păşească peste prag. Mattingly, deşi cu 
douăzeci de centimetri mai scund decât el, i se puse cu 
vitejie în drum. 

— Am putea să vedem mai întâi o legitimaţie? 

— Fireşte. 

Alec le-ar fi putut arăta permisul de conducere, dar 
preferă legitimaţia de poliţist în rezervă. Nu era nevoie ca 
soţii Mattingly să ştie că în prezent misiunile lui erau mai 
mult ca un soi de acte de caritate şi constau în asigurarea 


e 109 œ» 


pazei la concerte rock, la rodeo, la meciuri de wrestling şi, 
de trei ori pe an, la cursele de Monster Truck de la 
Coliseum. De asemenea, ori de câte ori câte o polițistă de 
la circulaţie intra în concediu medical, scria amenzi pentru 
maşinile parcate ilegal în zona comercială din Cap City. 
Umilitoare ocupaţie pentru cineva care pe vremuri 
condusese o echipă formată din patru detectivi ai poliţiei 
statale, însă pe Alec nu-l deranja; îi plăcea să stea la aer. 
Plus că studiase temeinic Biblia, iar în lacov, capitolul 4, 
versetul 6, se spune: „Dumnezeu stă împotriva celor 
mândri, dar dă har celor smeriţi.” 

— Mulţumesc, spuse domnul Mattingly, dându-se la o 
parte şi întinzându-i mâna. Tom Mattingly. 

Alec dădu mâna cu el, aşteptându-se să-i fie strânsă cu 
putere. Tom Mattingly nu-l dezamăgi. 

— În mod normal, nu sunt suspicios, că locuim într-un 
cartier liniştit, dar i-am zis lui Jamie că trebuie să fim 
extrem de prudenţi cât timp le avem pe Sarah şi Grace sub 
acoperişul nostru. O grămadă de oameni sunt furioşi pe 
domnu’ antrenor T. şi, credeţi-mă când vă spun, ăsta-i doar 
începutul. Odată ce se va duce vorba despre ce a făcut, o 
să fie mult, mult mai rău. Mă bucur că aţi venit să le luaţi 
de pe capul nostru. 

Jamie Mattingly îi aruncă o privire încărcată de reproş. 

— Indiferent ce-ar fi făcut tatăl lor - dacă a făcut ceva - 
nu-i vina lor, se răsti ea. 

Apoi i se adresă lui Alec: 

— Fetiţele sunt distruse, mai ales Gracie. Şi-au văzut 
tatăl luat de poliţie, cu cătuşe la mâini. 

— lisuse, aşteaptă până o să afle motivul! interveni 
Mattingly, clătinând dezaprobator din cap. Şi o să-l afle cu 
siguranţă foarte curând. Din cauza blestematului ăluia de 
Internet şi din cauza blestematului ăluia de Facebook şi din 
cauza blestematului ăluia de Twitter. Jamie are dreptate, 
trebuie să-i acordăm prezumția de nevinovăție, aşa se face 
în America, da' când îl arestezi în văzul lumii... 

Oftă, chipurile indignat. După aceea continuă: 

— Vreţi să beţi ceva, domnu’ Pelley? Jamie a făcut nişte 


e 110 œ» 


ceai înainte de meci şi l-a pus la gheaţă. 

— Vă mulţumesc, dar ar fi bine să duc fetiţele acasă cât 
mai repede. Le aşteaptă mama lor. 

Aceasta era prima misiune a serii. Înainte să iasă din 
secţia de poliţie, Howie îi turuise o listă întreagă cu sarcini, 
cu rapiditatea unei mitraliere. lar al doilea punct de pe listă 
îl obliga să se întoarcă foarte repede la Cap City, dând 
numeroase telefoane de pe drum (trăgând nişte sfori şi 
cerând să i se plătească nişte datorii). Da, era bine că-şi 
reluase activitatea pentru care era pregătit - mult mai bine 
decât să dea amenzi de parcare pe Midland Street - numai 
că partea asta avea să fie dificilă. 

judecând după peştii morţi agăţaţi pe pereţii simpli, din 
lemn neprelucrat, ai încăperii în care se aflau fetiţele, 
aceasta trebuie să fi fost sanctuarul lui Tom Mattingly. Pe 
ecranul uriaş al televizorului, Spongebob zburda în orăşelul 
de pe fundul oceanului. Dar zburda fără sunet. Fetiţele 
după care venise Alec stăteau înghesuite una în alta pe 
canapea şi încă purtau tricourile şi şepcile Dragonilor Aurii. 
Mai aveau şi obrăjorii pictaţi cu vopsea aurie şi neagră - 
probabil le-o aplicase mama lor cu câteva ceasuri în urmă, 
înainte ca lumea să se ridice pe picioarele din spate, să uite 
că le-a fost prietenă bună şi să muşte din familia lor - 
numai că fetiţa mai mică plânsese atât de mult, încât 
lacrimile ei amare îi şterseseră mare parte din acel machiaj. 

Fata mai mare îl observă pe necunoscut în pragul uşii şi 
îşi strânse mai tare surioara în braţe. Alec îndrăgea copiii, 
chiar dacă el personal nu avea niciunul, iar gestul instinctiv 
al lui Sarah Maitland îi frânse inima: un copil care proteja un 
alt copil. 

Se opri în mijlocul camerei şi rămase acolo, cu mâinile 
împreunate în faţă: 

— Sarah? Sunt prieten cu Howie Gold. Ştii cine e, da? 

— Da. Tata e bine? 

Şoapta fetiţei era răguşită de atâta plâns. Grace nici nu 
se uită la Alec, ci îşi cuibări capul pe umărul surioarei ei mai 
mari. 

— Da. M-a rugat să vă duc acasă. 


e 1ll œ 


Nu era tocmai adevărul-adevărat, însă acum nu era deloc 
momentul să despice firul în patru. 

— E şi el acolo? 

— Nu. Dar este mama voastră. 

— Mergem pe jos, spuse stins Sarah. Stăm la câteva case 
de aici. Aş putea s-o ţin de mână pe Gracie. 

Fără să-şi scoată nasul din umărul surorii ei, Grace 
Maitland clătină din cap. 

— Nu mergeţi pe jos după lăsarea întunericului, scumpo, 
interveni Jamie Mattingly. 

ȘI, mai ales, nu în seara asta, îşi zise Alec. Şi nici în serile 
următoare. Nici în zilele următoare. Multe seri şi zile. 

— Haideţi, fetelor! spuse Tom, cu bună dispoziţie 
prefăcută (şi dezgustătoare). Vă conduc până la uşă. 

Afară, la lumina becului de pe verandă, Jamie Mattingly 
părea îngrozitor de palidă; parcă ar fi trecut de la statutul 
de mamă casnică la cel de bolnavă de cancer în doar trei 
ore. 

— Îngrozitor, spuse ea. Parcă întreaga lume s-a întors cu 
fundul în sus. Slavă Domnului că fetiţa noastră e plecată în 
tabără! Am fost la meci doar pentru că Sarah şi Maureen a 
noastră sunt prietene foarte bune. 

Auzind numele prietenei ei, Sarah Maitland izbucni în 
plâns, făcându-şi surioara să hohotească şi mai tare. Alec 
mulţumi soţilor Mattingly şi conduse fetele la maşină. Au 
mers încet, cu capetele plecate, ţinându-se de mână ca doi 
copilaşi dintr-un basm. Alec aruncase toate gunoaiele pe 
care le ţinea în mod obişnuit pe scaunul din faţă, iar fetiţele 
se înghesuiră acolo. Grace îşi ascunse din nou faţa la 
pieptul surorii ei. 

Alec nu le puse centura de siguranţă; până la luminile de 
pe peluza familiei Maitland nu erau decât vreo două sute de 
metri. În faţa casei nu mai rămăsese decât un singur car de 
reportaj, de la studioul teritorial din Cap City al postului 
ABC. Patru sau cinci bărbaţi beau cafea din pahare de 
polistiren şi pierdeau vremea lângă antena de satelit de pe 
camion. La vederea maşinii lui Alec virând pe aleea familiei 
Maitland şi-au aruncat cafelele şi s-au repezit spre ea. 


e 112 œ» 


Alec deschise geamul şi strigă la ei pe tonul tunător cu 
care soma pe vremuri răufăcătorii: 

— Nicio cameră! Să nu vă prind că filmati copilele astea! 
__Vorbele lui îi deconcertară pe oamenii de televiziune. 
Insă doar preţ de câteva secunde. Să le ceri muştelor verzi 
din presă să nu filmeze e ca şi cum ai cere ţânţarilor să nu 
înţepe. Alec mai ţinea minte vremurile când lucrurile erau 
altfel (vremurile acelea de demult, când domnii încă mai 
deschideau uşa şi lăsau doamnele să intre primele). Numai 
că vremurile acelea erau moarte şi îngropate. Singurul 
reporter care preferase să rămână pe Barnum Court - un 
hispanic, pe care Alec îl ştia vag şi care avea o slăbiciune 
pentru papioane şi prezenta buletinul meteo în weekend - 
îşi înşfăcase deja microfonul şi verifica acum bateria prinsă 
la centură. 

Uşa casei se deschise. Sarah îşi văzu mama şi vru să 
coboare din maşină. 

— Stai o clipă, Sarah! o opri Alec. 

intinse mâna spre bancheta din spate. Luase două 
prosoape înainte să plece de acasă şi acum le dădu fetelor. 

— Puneţi-vă astea pe feţe şi lăsaţi-vă doar ochii 
descoperiţi, zâmbi el. Aşa cum fac bandiții în filme, bine? 

Grace se uită nedumerită la el, dar Sarah pricepu despre 
ce era vorba şi înfăşură un prosop în jurul surioarei mai 
mici. Alec îl aranjă în aşa fel încât să acopere gura şi nasul 
lui Grace, în vreme ce Sarah îşi punea şi ea prosopul. Apoi 
coborâră din maşină şi trecură în goană prin luminile 
orbitoare ale carului de reportaj, ţinându-şi cu mâinile 
prosoapele sub bărbie. Nu arătau deloc a bandiți, ci mai 
degrabă păreau doi beduini pitici într-o furtună de nisip. Şi 
erau cei mai disperaţi şi mai trişti copilaşi pe care-i văzuse 
vreodată Alec. 

Din păcate, Marcy Maitland nu se gândise să-şi acopere 
şi ea chipul cu un prosop, aşa că asupra ei se concentră 
cameramanul. 

— Doamnă Maitland! chirăi la ea señor Papion. Aveţi 
vreun comentariu referitor la arestarea soțului 
dumneavoastră? Aţi vorbit cu el? 


e 113 + 


Alec se puse în faţa camerei (deplasându-se agil 
împreună cu ea atunci când cameramanul încercă să prindă 
un unghi bun de filmare) şi îndreptă degetul spre señor 
Papion. 

— Incă un pas dacă mai faci, hermano”, şi ai să-i pui 
personal lui Maitland toate rahaturile tale de întrebări din 
celula învecinată. 

Señor Papion îi aruncă o privire ofensată. 

— Cui îi zici tu hermano? Sunt aici în interes de serviciu. 

— Bun serviciu ai! îl ironiză Alec. Ce leafă iei pentru 
hărţuirea femeilor şi copiilor? 

Însă el unul îşi terminase treaba aici. Doamna Maitland îşi 
luase fetele în braţe şi le dusese în casă. Acum erau în 
siguranţă - în fine, atât cât se putea. Deşi Alec avea 
sentimentul că micuţele nu se vor mai simţi nicăieri în 
siguranţă multă vreme de acum încolo. 

Señor Papion schimbă brusc direcţia, făcând semn 
cameramanului să-l urmeze. Alec se întoarse la maşină. 

— Cine sunteţi, domnule? Cum vă numiţi? 

— Ce-ţi pasă? Să zicem că mă cheamă Cutărică. Nică- 
Cutărică. Vezi-ţi de drum! N-ai ce reportaj să faci aici, aşa 
că lasă oamenii în pace, ai înţeles? N-au nimic de-a face cu 
povestea asta. 

La fel de bine ar fi putut să-i vorbească în rusă. Vecinii 
începuseră deja să iasă iarăşi în faţa caselor, abia 
aşteptând să urmărească alt episod al telenovelei de pe 
Barnum Court. 

Alec băgă maşina în marşarier, ieşi de pe alee şi porni 
spre vest. Ştiind foarte bine că omul cu camera îi va filma 
plăcuţa de înmatriculare şi astfel vor afla curând cine este 
şi pentru cine lucrează. Nu mare scofală, dar oricum o 
cireaşă pe tortul pe care-l vor servi telespectatorilor care 
vor urmări programul de ştiri de la ora unsprezece. Se 
gândi în treacăt la ce se petrecea acum în casa familiei 
Maitland - o mamă şocată şi îngrozită care încerca să-şi 
liniştească cele două fetiţe, la fel de şocate şi îngrozite, 
care încă purtau pe chipuri vopseaua cu care se pictaseră 


15 „Frate” în Ib. sp. în orig. (n. red.). 
e 114 


pentru meciul din ziua respectivă. 

— Maitland e autorul? îl întrebase el pe Howie, atunci 
când acesta îl sunase şi-i relatase pe scurt situaţia. Tu ce 
crezi? 

Deşi nu conta; munca-i muncă. Însă mereu îi plăcuse să 
ştie. 

— Nu ştiu ce să cred, îi răspunsese Howie, dar ştiu ce 
trebuie să faci tu după ce le laşi acasă pe Sarah şi Gracie. 

Imediat ce observă indicatorul de la autostradă, Alec 
sună la Hotelul Sheraton şi ceru să vorbească cu 
recepţionerul cu care mai colaborase şi în trecut. 

La naiba, colaborase aproape cu toţi! 


e 115 


2 


Ralph şi Bill Samuels stăteau în biroul detectivului. Îşi 
slăbiseră nodurile de la cravate şi se descheiaseră la 
gulere. Luminile carelor de reportaj de afară se stinseseră 
de zece minute. Erau aprinse toate cele patru leduri de 
lângă butoanele telefonului de pe biroul lui Ralph, însă, 
până la unsprezece, când va sosi Gerry Malden, de apeluri 
se ocupa Sandy McGill. Deocamdată, sarcina ei era simplă, 
deşi repetitivă şi plictisitoare: Departamentul de Poliţie din 
Flint City nu are de făcut niciun comentariu pentru 
moment. Ancheta este în curs de desfăşurare. 

Ralph vorbise la telefonul personal. Acum îl băgă înapoi, 
în buzunarul de la haină. 

— Yune Sablo s-a dus cu soţia în nordul statului, în vizită 
la socrii. Zice că amânase deja de două ori şi nu a mai avut 
încotro, pentru că nu voia să doarmă o săptămână pe 
canapeaua din living. Care canapea, spune el, este extrem 
de incomodă. Se întoarce mâine şi va fi prezent luni, la 
tribunal. 

— Atunci să trimitem pe altcineva la Sheraton, zise 
Samuels. Păcat că Jack Hoskins e în concediu. 

— Ba nu, nu-i deloc păcat, replică Ralph, făcându-l pe 
procuror să izbucnească în râs. 

— Bine, m-ai prins. N-o fi Jackie al nostru cel mai prost 
detectiv din tot statul, dar are toate şansele să-l detroneze 
pe ăla de pe primul loc. Tu îi cunoşti pe toţi detectivii din 
Cap City. Pune mâna şi sună până dai de unul mai viu. 

Ralph clătină din cap. 

— De Sablo avem nevoie. Cunoaşte cazul şi este omul 
nostru de legătură cu poliţia statală. N-are sens să-i 
scoatem din sărite, mai cu seamă după cum au mers 
lucrurile în seara asta. Adică nu tocmai cum ne aşteptam 
noi. 

Aceasta era subestimarea anului, dacă nu cumva chiar a 
secolului. Uluirea totală a lui Terry şi aparenta lui 
nevinovăție îl zguduiseră pe Ralph mai mult decât o făcuse 


<e 116 - 


alibiul ăla absolut de neconceput. Oare era posibil ca 
monstrul acela care sălăşluia în interiorul antrenorului să-şi 
fi şters complet din memorie amintirea atrocităților comise? 
Şi după aia... ce a mai făcut? A umplut spaţiile goale cu 
detaliile unei conferinţe imaginare din Cap City? 

— Dacă nu găseşti imediat pe cineva, Gold o să-l 
trimită... 

— Pe Alec Pelley. 

— Da, pe ăla. O să pună primul mâna pe înregistrările 
camerelor de securitate. Evident, presupunând că hotelul 
încă le are. 

— Le are. Le ţin treizeci de zile. 

— Eşti convins? 

— Da. Numai că Pelley nu are niciun mandat. 

— Haide, măi! Chiar crezi că-i trebuie aşa ceva? 

Ralph nu credea. Vreme de douăzeci de ani, Alec Pelley 
fusese detectiv în cadrul poliţiei statale. Probabil că în tot 
timpul acesta îşi făcuse foarte multe relaţii. Plus că lucra 
pentru Howard Gold, un avocat de mare succes, aşa că 
avusese grijă să şi le păstreze pe toate. 

— Acum nu mai pare atât de bună ideea ta de a-l aresta 
în public, spuse Samuels. 

Ralph se uită urât la el. 

— Idee cu care tu ai fost de acord. 

— Nu cu foarte mult entuziasm, spuse Samuels. Haide să 
dăm cărţile pe faţă, că am rămas între patru ochi. In cazul 
tău a fost vorba de ceva personal. 

— Ai dreptate, spuse Ralph. Şi, dacă tot suntem între 
patru ochi, vreau să-ţi amintesc că tu nu ai fost de acord cu 
ideea mea doar de florile mărului. La toamnă sunt alegeri şi 
o arestare atât de mediatizată ţi-ar spori şansele. 

— Nici măcar nu m-am gândit la asta, spuse Samuels. 

— Cum zici tu. Nici măcar nu te-ai gândit, doar te-ai lăsat 
dus de val. Dar dacă îţi imaginezi că am vrut să-l arestez la 
stadion din cauza fiului meu, atunci cred că ar trebui să te 
uiţi mai bine la fotografiile de la locul crimei şi să te 
gândeşti la ce a scris Felicity Ackerman în anexa de la 
raportul autopsiei. Tipii ăştia nu se mulţumesc cu o singură 


e 117 œ 


victimă. 

Samuels începuse să se cam înroşească la faţă. 

— Adică tu crezi că nu m-am gândit? Pentru numele lui 
Dumnezeu, Ralph, doar eu am zis că-i un canibal! 

Ralph îşi trecu o palmă peste obrazul neras. 

— N-are niciun rost să ne certăm acum despre ce am zis 
sau am făcut. Important este cine va ajunge primul la 
imaginile camerelor de securitate. Dacă Pelley ne-o va lua 
înainte, nu-i aşa că n-ar putea să ia filmările alea la subraţ 
şi să ne lase cu ochii în soare? Şi nici n-ar putea să le 
şteargă. 

— Corect! spuse Samuels. Plus că imaginile alea nici nu 
sunt concludente. S-ar putea să vedem în unele dintre ele 
un bărbat care seamănă cu Maitland... 

— Foarte adevărat. Dar va fi o cu totul altă mâncare de 
peşte să dovedim că el a fost din doar câteva instantanee. 
Mai ales că noi avem amprentele şi declaraţiile martorilor 
oculari, zise Ralph, ridicându-se şi deschizând uşa. Poate 
imaginile alea nu-s chiar atât de importante. Trebuie să dau 
un telefon. Ar fi trebuit să-l dau mai demult. 

Samuels îl urmă în sala de la intrarea în secţie. Sandy 
McGill vorbea la telefon. Ralph se apropie de ea şi îşi trecu 
muchia palmei de-a curmezişul gâtului. Femeia puse 
receptorul în furcă şi se uită întrebătoare la el. 

— Everett Roundhill, zise detectivul. Şeful catedrei de 
engleză de la liceu. Caută-l şi dă-mi-l la telefon. 

— Nu trebuie să-l caut, pentru că am deja numărul lui, 
spuse Sandy. A sunat de două ori până acum, cerând să 
discute cu persoana care se ocupă de anchetă şi eu i-am zis 
să stea la rând. 

Şi flutură spre el un teanc de bileţele. 

— Aveam de gând să ţi le pun pe birou ca să te ocupi 
mâine de ele. Ştiu că e duminică, dar am spus oamenilor că 
sunt convinsă că vei veni la secţie. 

Privind în podea şi nu la cel de lângă el, Bill Samuels 
spuse foarte încet: 

— Roundhill a sunat. De două ori. Nu-mi place. Deloc nu- 
mi place. 


e 118 œ» 


3 


În noaptea aceea de sâmbătă, Ralph a ajuns acasă la ora 
unsprezece fără un sfert. A apăsat butonul de la 
telecomanda garajului, a intrat cu maşina, a apăsat iar 
butonul. Uşa hurui docilă înapoi pe şine - măcar lucrul ăsta 
rămăsese normal pe lume. Apeşi Butonul A şi, presupunând 
că sunt baterii Duracell relativ noi în Compartimentul 
pentru Baterii B, Uşa Garajului C se deschide şi se închide. 

Opri motorul şi rămase acolo, în beznă, lovind în volan cu 
verigheta în ritmul unui cântecel din adolescenţa lui 
zbuciumată, care-i revenise în minte: Tuns şi frezat... 
singurel! Odată cu cvartetul... de la bordel! 

Uşa se deschise şi în prag apăru Jeanette, cu halatul 
înfăşurat în jurul trupului. La lumina venită de la bucătărie, 
Ralph observă că soţia lui avea în picioare papucii în formă 
de iepuraşi pe care i-i dăruise în glumă de ziua ei. Cadoul 
adevărat fusese o excursie doar în doi la Key West, unde s- 
au distrat de minune, dar care acum era doar o amintire 
înceţoşată în mintea lui - aşa cum ajung să fie toate 
vacanţele: aidoma gustului de mentă care-ţi rămâne în 
gură după ce te-ai spălat pe dinţi. Nu mai rezistaseră decât 
papucii ăştia caraghioşi, cumpăraţi pe nimic de la Dollar 
Store, papuci roz, cu ochi simpatici şi urechi clăpăuge. Se 
uită lung la ei şi simţi că îl înţeapă ochii. Parcă îmbătrânise 
cu douăzeci de ani de când intrase în luminişul ăla din 
Parcul Figgis şi văzuse trupul sfârtecat al băieţelului care 
probabil că-i idolatriza pe Batman şi pe Superman. 

Se dădu jos din maşină şi îşi strânse soţia în braţe, o 
strânse tare, lipindu-şi obrazul ţepos de obrazul ei neted şi 
moale. Dar nu spuse nimic, pentru că se străduia din 
răsputeri să-şi stăpânească lacrimile. 

— lubire! şopti Jeanette. L-ai prins, iubire. L-ai prins! Deci, 
care-i problema? 

— Poate nu-i nicio problemă, spuse el. Poate sunt un 
milion de probleme. Ar fi trebuit mai întâi să-l aduc la 
interogatoriu. Dar, lisuse Hristoase, eram atât de sigur! 


<e 119 + 


— Haide în casă! îl îndemnă ea. Fac un ceai şi îmi 
povesteşti tot. 

— Ceaiul mă ţine treaz. 

Jeanette făcu un pas în spate şi îşi aţinti asupra lui ochii 
la fel de frumoşi şi întunecaţi la cincizeci de ani pe cât 
fuseseră la douăzeci şi cinci. 

— Adică tu crezi că altfel ai să reuşeşti să dormi? 

lar când el nu-i răspunse: 

— Cazul este clasat. 

Derek era în tabără în statul Michigan, aşa că erau doar 
ei doi în toată casa. Jeanette îl întrebă dacă voia să se uite 
la ştirile de la unsprezece la televizorul din bucătărie, dar el 
clătină din cap. Ultimul lucru de care avea nevoie acum era 
să urmărească un reportaj de zece minute despre cum a 
fost prins Monstrul din Flint City. Jeanette puse pe masă şi 
câteva felii de pâine cu stafide. Ralph se aşeză pe un scaun 
şi îi povesti totul, dar fără să se uite la ea. Păstră pentru 
final convorbirea cu Everett Roundhill. 

— Era furios pe noi toţi, zise el, dar s-a dezlănţuit asupra 
mea, pentru că eu l-am sunat. 

— Vrei să zici că a confirmat povestea lui Terry? 

— Cuvânt cu cuvânt. Roundhill i-a luat cu maşina - pe 
Terry şi pe ceilalţi doi profesori de engleză, Quade şi Grant 
- din faţa liceului. Marţi dimineaţă, la ora zece, aşa cum 
stabiliseră. Au ajuns la Hotelul Sheraton din Cap City pe la 
11:45, la timp ca să-şi poată ridica legitimaţiile pentru 
conferinţă şi să anunţe că participă la prânzul de gală. 
Roundhill zice că nu l-a mai văzut pe Terry timp de vreo 
oră, imediat după prânz, dar crede că a fost împreună cu 
Quade. În orice caz, s-au reîntâlnit la ora trei, exact atunci 
când doamna Stanhope zice că l-a văzut punând bicicleta 
lui Frank Peterson - şi pe Frank - într-o dubiţă albă şi 
murdară, o sută doisprezece kilometri mai la sud. 

— Cu Quade ai discutat? 

— Da. Când veneam spre casă. Nu era supărat - nu aşa 
cum era Roundhill, care a ameninţat că va cere 
procurorului general să demareze o anchetă de proporţii -, 
dar era extrem de sceptic. Perplex. Zicea că el şi cu Terry s- 


e 120 œ» 


au dus la librăria „A Doua Ediţie” imediat după prânz, au 
răsfoit nişte cărţi şi după aia s-au întors la discursul lui 
Coben. 

— Şi Grant? El ce zice? 

— E o „ea”. Debbie Grant. N-am reuşit încă să vorbesc cu 
ea. Mi-a spus soţul ei că a ieşit în oraş cu nişte prietene şi 
mereu îşi închide telefonul când se distrează cu „fetele”. O 
s-o sun mâine-dimineaţă, dar n-am nici cea mai mică 
îndoială că va confirma declaraţiile lui Roundhill şi Quade. 

Muşcă dintr-o felie de pâine cu stafide, apoi o puse la loc 
pe farfurie. 

— Eu sunt de vină. Dacă l-aş fi adus pe Terry la 
interogatoriu după ce l-au identificat Stanhope şi fetiţa 
familiei Morris, aş fi ştiut că există o problemă şi n-ar mai fi 
urlat acum posturile TV şi tot Internetul. 

— Dar ai comparat amprentele cu cele ale lui Terry 
Maitland, nu-i aşa? 

— Da. 

— Amprentele din dubă, amprenta de pe cheia din 
contact, amprentele din maşina abandonată pe malul 
râului, amprentele de pe creanga cu care... 

— Da. 

— Şi ai discutat cu mai mulţi martori oculari. Cu tipul ăla 
de la Shorty's Pub şi cu amicul lui. Plus taximetrista. Plus 
paznicul de la clubul de striptease. Toţi îl cunoşteau şi l-au 
identificat. 

— Înî. Şi nu mă îndoiesc că vom găsi alţi martori oculari 
printre clienţii de la „Poftiţi, Domnilor”. Probabil doar 
burlaci, care nu trebuie să le explice nevestelor ce căutau 
acolo. Dar tot cred că ar fi trebuit să am puţină răbdare. Să 
mai aştept un pic. Poate ar fi trebuit să dau un telefon la 
liceu ca să văd ce program avea în ziua crimei. Dar ce 
program să fi avut? Doar e vacanţa de vară. Ce mi-ar fi 
putut spune ăia de acolo, în afară de „Nu este aici”? 

— Şi te-ai temut că, dacă ai să începi să pui întrebări, ai 
să-l pui în gardă. 

La vremea respectivă, acest raţionament păruse foarte 
corect, dar acum părea o tâmpenie. Mai rău, părea o 


e 121 œ» 


neglijenţă. 

— Am făcut greşeli în cariera mea, dar niciuna nu se 
compară cu asta. Parcă aş fi avut orbul găinilor. 

Jeanette clătină cu putere din cap. 

— Mai ţii minte ce ţi-am spus atunci când m-ai anunţat că 
vrei să-l arestezi? 

— Da. 

Foarte bine faci. la-l de lângă băieții ăia cât de repede 
poți. 

Asta îi spusese. 

Au rămas tăcuţi o vreme, privindu-se lung peste masa 
din bucătărie. 

— Imposibil! zise Jeanette în cele din urmă. 

Ralph întinse un deget spre ea. 

— Mi se pare că ai pus punctul pei. 

Jeanette sorbi gânditoare din ceai, apoi se uită la el peste 
marginea cănii. 

— Există o vorbă veche, care zice că toată lumea are o 
dublură. O sosie, i-am zice noi acum. Mi se pare că Edgar 
Allan Poe chiar a scris o povestire pe tema asta, „William 
Wilson”. 

— Poe şi-a scris povestirile înainte de folosirea 
amprentelor şi a testelor ADN. E drept că noi nu avem încă 
rezultatul ADN - aşteptăm să-l primim. Dacă este ADN-ul 
lui, înseamnă că el e criminalul şi eu n-am greşit cu nimic. 
Dar dacă ADN-ul este al altcuiva, o să ajung la balamuc. 
Desigur, după ce îmi voi pierde slujba şi voi fi dat în 
judecată pentru arestare abuzivă. 

Jeanette luă o felie de pâine, se uită la ea, apoi o puse la 
loc pe farfurie. 

— Ai amprentele lui de aici. Şi sunt sigură că rezultatul 
ADN-ului va confirma că el este, dar mostra de ADN tot de 
aici o ai. Însă, Ralph... nu ai nicio amprentă şi nicio mostră 
ADN de acolo. De la persoana aia care a fost la conferinţa 
din Cap City. Poate Terry Maitland l-a ucis pe băiat şi la 
conferinţă a luat parte dublura lui? Cum ar fi asta? 

— Dacă tu crezi că Terry Maitland are un frate geamăn 
identic, cu aceleaşi amprente şi acelaşi ADN, trebuie să-ţi 


e 122 œ» 


spun că este imposibil. 

— Nu despre asta vorbesc. Spun doar că tu nu ai nicio 
probă concludentă care să spună că Terry este bărbatul din 
Cap City. Dacă Terry a fost aici aşa cum indică toate 
dovezile, înseamnă că dublura lui a fost aco/o. Este singura 
explicaţie cât de cât logică. 

Ralph înţelegea raţionamentul, iar în romanele polițiste 
care-i plăceau lui Jeannie - cele scrise de Agatha Christie, 
de Rex Stout, de Harlan Coben - acesta ar fi reprezentat 
punctul de atracţie al ultimului capitol, în care Miss Marple, 
Nero Wolfe sau Myron Bolitar îl dădeau în vileag pe asasin. 
Numai că în cazul de faţă exista un argument la fel de 
incontestabil ca forţa gravitaţională: un om nu se poate afla 
simultan în două locuri. 

Însă, dacă avea încredere în martorii oculari de aici, 
aceeaşi încredere trebuia s-o aibă şi în martorii care 
spuneau că au fost în Cap City împreună cu Maitland. Cum 
să se îndoiască de spusele lor? Roundhill, Quade, Grant 
erau colegi de catedră. II vedeau zilnic pe Maitland. Atunci 
el, Ralph, ar fi trebuit să creadă că toţi cei trei profesori 
puseseră la cale violarea şi asasinarea unui copil? Sau că 
petrecuseră două zile în compania unei sosii perfect 
identice, astfel încât nu le ridicase niciun semn de 
întrebare? Şi dacă e/ însuşi ar ajunge cumva la această 
concluzie, cum ar putea Bill Samuels să convingă juraţii, 
mai ales când Terry avea de partea lui un avocat atât de 
experimentat şi de abil precum Howie Gold? 

— Hai la culcare! spuse Jeanette. Îţi dau un somnifer şi te 
masez pe spate. Lucrurile nu vor mai părea atât de negre 
mâine-dimineaţă. 

— Zici tu? 


e 123 + 


4 


În timp ce Jeanette Anderson îşi masa soţul pe spate, 
Fred Peterson şi fiul lui cel mare (unicul său fiu acum, că 
Frankie murise) adunau farfuriile şi făceau ordine în living şi 
birou. Cu toate că fusese o reuniune comemorativă, 
dezordinea şi resturile semănau foarte mult cu cele rămase 
în urma unei petreceri foarte lungi, cu mulţi invitaţi. 

Ollie îl surprinsese pe Fred. Băiatul era adolescentul tipic 
şi egoist, care, în mod normal, nu şi-ar fi strâns şosetele de 
sub măsuţa pentru cafea decât dacă-i spuneai de mai 
multe ori; însă în seara asta se dovedise un ajutor de 
nădejde, eficient şi răbdător, începând cu ora zece, când 
Arlene îl condusese la uşă pe ultimul din şirul parcă 
nesfârşit de musafiri. Reuniunea de prieteni şi vecini 
dăduse semne de oboseală de pe la şapte, iar Fred sperase 
că se va sfârşi până la opt - Doamne, nu se mai simţea în 
stare să dea politicos din cap atunci când lumea îi spunea 
că Frankie se afla acum în ceruri. Numai că atunci a venit 
vestea că Terence Maitland fusese arestat pentru 
asasinarea lui Frankie şi totul o luase de la început. Această 
a doua etapă chiar a semănat cu o petrecere, chiar dacă 
una macabră. Oamenii îi spuneau fără contenire că: a) era 
de necrezut; b) Domnul Antrenor T. a părut întotdeauna 
atât de normal; şi c) injecţia letală de la McAlester era o 
pedeapsă prea uşoară pentru el. 

Acum Ollie făcea naveta între living şi bucătărie, 
adunând paharele şi teancurile de farfurii şi băgându-le în 
maşina de spălat vase, cu o pricepere de care Fred nu-l 
crezuse capabil. După ce a umplut maşina, Ollie a pornit-o 
şi s-a apucat să clătească alte turnuri de farfurii, pe care 
urma să le spele în tura a doua. Fred a adus vasele din 
birou şi a găsit altele pe masa de picnic din curte, unde 
câţiva dintre musafiri ieşiseră la fumat. Până la final, prin 
casă le trecuseră cincizeci sau şaizeci de persoane - 
absolut toţi vecinii, plus câţiva prieteni din alte părţi ale 
oraşului; şi, evident, părintele Brixton, de la biserica Sf. 


e 124 œ» 


Anton, împreună cu diverse persoane, chipurile discipoli, 
care se ţineau ca scaiul de el (Fred le zicea fanii lui 
Brixton). Şi veneau, tot veneau, şi nu se mai terminau - un 
şuvoi nesecat de oameni sincer întristaţi şi de gură-cască. 

Fred şi Ollie au făcut curat în tăcere, fiecare cufundat în 
propriile-i gânduri şi în propria-i durere. După ore în şir de 
condoleanţe - şi, pe bune, chiar şi cuvintele străinilor 
păreau venite din inimă - cei doi nu mai erau în stare să se 
îmbărbăteze unul pe celălalt. Poate că era ciudat. Poate era 
trist. Poate era ironic. Fred era doar mult prea ostenit şi 
prea îndurerat ca să se gândească la asta. 

În tot acest timp, mama băieţelului mort - îmbrăcată în 
cea mai bună rochie a ei din mătase, păstrată doar pentru 
ocazii speciale - a stat pe canapea, cu genunchii lipiţi şi 
ţinându-se cu mâinile de umeri de parcă i-ar fi fost frig. Nu 
a mai spus nimic de când dăduse Dumnezeu şi plecase şi 
ultimul musafir al serii, bătrâna doamnă Gibson, vecina lor 
de alături, care, aşa cum era de aşteptat, rezistase până la 
capăt. 

Poate să plece, are ce bârfi un an de acum încolo, i-a 
spus Arlene Peterson soţului său, închizând uşa de la 
intrare, încuind-o bine şi sprijinindu-şi trupul masiv de ea. 

Atunci când îi căsătorise predecesorul părintelui Brixton, 
Arlene Kelly fusese o zână zveltă în dantelă albă. A rămas 
zveltă şi frumoasă şi după naşterea lui Ollie, numai că asta 
s-a întâmplat în urmă cu şaptesprezece ani. După ce l-a 
născut pe Frank a început să se îngraşe, iar acum era 
aproape obeză, deşi lui Fred i se părea la fel de frumoasă şi 
nu-l lăsa inima să urmeze sfatul pe care i-l dăduse domnul 
doctor Connolly la ultimul examen medical: Tu ai s-o mai 
duci încă cincizeci de ani, Fred, dacă n-ai să cazi cumva de 
pe un bloc sau n-ai să te arunci în faţa vreunui camion. Insă 
nevasta ta are diabet de tip 2 şi e musai să slăbească vreo 
douăzeci şi cinci de kilograme, dacă vrea să rămână cât de 
cât sănătoasă. Trebuie s-o ajuţi. In fond, amândoi aveți 
pentru ce să trăiţi. 

Numai că acum Frankie murise - şi nu oricum, ci ucis. 
Aşa că multe din lucrurile pentru care aveau de ce să 


e 125 - 


trăiască păreau stupide şi lipsite de sens. Numai Ollie îşi 
păstrase importanţa şi valoarea în mintea lui Fred. Şi, în 
ciuda cumplitei dureri care îl încerca acum, ştia că el şi cu 
Arlene trebuie să aibă mare grijă de el în săptămânile şi 
lunile ce vor urma. Şi Ollie suferea. Poate că acum Ollie era 
în stare să pună umărul (de fapt, făcea mai mult decât doar 
să pună umărul) la curăţarea urmelor acestui ultim act al 
ritualurilor funerare pentru moartea celui care a fost 
Franklin Victor Peterson, numai că mâine vor trebui să-i 
permită să redevină un simplu băiat. Va dura ceva, dar va 
izbuti în cele din urmă. 

Să vezi ce am să mă mai bucur data viitoare când am să 
văd şosetele lui Ollie sub măsuţa pentru cafea, îşi spuse 
Fred. Și promit că am să rup tăcerea asta înfiorătoare de 
îndată ce o să-mi vină în minte ceva inteligent de spus. 

Numai că nu-i venea nimic în minte - nici inteligent, nici 
de altă natură. lar atunci când Ollie trecu spre birou, cu 
mers de somnambul şi trăgând aspiratorul după el, Fred îşi 
zise că nu putea să fie mai rău decât acum. Habar n-avea 
cât de mult se înşela. 

Se duse până în pragul biroului şi se uită la Ollie, care 
începuse să aspire mocheta cenuşie, cu aceeaşi eficacitate 
stranie şi de nebănuit până acum, mişcând peria mai întâi 
într-o direcţie, apoi în cealaltă, ca să poată aduna toate 
scamele şi gunoaiele. Firimiturile de biscuiţi Nab, Oreo şi 
Ritz dispăreau ca şi cum n-ar fi fost vreodată acolo. Şi uite 
că acum Fred găsi ceva de spus: 

— Fac eu curat în living. 

— Nu mă deranjează să fac eu, zise Ollie. 

Avea ochii umflaţi şi roşii. Cu toată diferenţa de vârstă 
dintre cei doi fraţi - şapte ani - aceştia fuseseră 
surprinzător de apropiaţi. Ori poate că nu era chiar atât de 
surprinzător, poate că diferenţa aceea de vârstă i-a ajutat 
să depăşească rivalitatea care apare de obicei între fraţi. Şi 
l-a făcut pe Ollie să devină un fel de al doilea tată pentru 
Frank. 

— Ştiu, răspunse Fred, dar e corect să ne împărţim 
sarcinile în mod egal. 


e 126 œ» 


— Bine. Numai să nu te apuci să spui „Aşa şi-ar fi dorit 
Frankie”. Că am să mă văd nevoit să te strangulez cu 
furtunul de la aspirator. 

Fred zâmbi. Poate nu era chiar primul lui zâmbet de când 
le apăruse polițistul în prag marţea trecută, dar era primul 
zâmbet neprefăcut. 

— Ne-am înţeles. 

Ollie termină de curăţat mocheta şi trase aspiratorul 
până la tatăl său. Când Fred intră cu el în living şi se apucă 
să aspire covorul de acolo, Arlene se ridică în picioare şi se 
târi până în bucătărie, fără să privească înapoi. Fred şi Ollie 
se uitară unul la celălalt. Ollie ridică din umeri. Ridică din 
umeri şi Fred şi se reapucă de treabă. Oamenii veniseră să 
le fie alături în momentele acestea de suferinţă şi Fred 
credea că a fost frumos din partea lor, dar, drăcia dracului, 
ce mizerie lăsaseră în urmă! II consola gândul că ar fi putut 
fi mult mai rău dacă ar fi fost un priveghi irlandez - însă 
Fred se lăsase de băutură imediat după naşterea lui Frankie 
şi în casa familiei Peterson nu se găsea picătură de alcool. 

Dinspre bucătărie se  auziră nişte sunete total 
neaşteptate: râsete. 

Fred şi cu Ollie se holbară din nou unul la altul. Ollie se 
grăbi spre locul de unde veneau hohotele de râs ale mamei 
sale - fireşti, în primele clipe, dar acum din ce în ce mai 
stridente şi mai isterice. Fred apăsă cu talpa piciorului pe 
butonul de oprire al aspiratorului şi se repezi după fiul său. 

Arlene Peterson stătea cu spatele la chiuvetă, se ţinea cu 
mâinile de burta-i voluminoasă şi se strica de râs. Se 
înroşise rău de tot la faţă, de parcă ar fi avut febră mare. Pe 
obraji îi şiroiau lacrimi. 

— Mama?! exclamă Ollie. Ce naiba? 

Deşi aduseseră toate vasele din living şi birou, tot mai 
aveau foarte multă treabă de făcut aici. Erau două blaturi 
de-a dreapta şi de-a stânga chiuvetei şi o masă în colţ, 
unde familia Peterson avea obiceiul să ia cina. Pe toate 
suprafeţele astea erau îngrămădite farfurii şi cutii din 
plastic cu resturi de mâncare şi pachete din folie de 
aluminiu în care se aflau alte resturi. Pe aragaz era un pui 


e 127 œ» 


fript - şi acesta parţial consumat - şi un vas pentru sos, 
umplut cu o mâzgă maronie. 

— Avem mâncare cât să ne ţină o lună! reuşi să îngaime 
Arlene. 

Atât de tare râdea acum, că nici drept nu mai putea să se 
ţină. Obrajii i se învineţiseră. Părul ei roşcat, moştenit atât 
de fiul aflat acum în faţa ei, cât şi de fiul aflat acum în 
pământ, se desfăcuse din agrafele cu care încercase să-l 
îmblânzească şi se învolburase în jurul chipului ei ca o 
aureolă cârlionţată. 

— Nasol, Frankie a murit! Mişto, nu mai trebuie să mă 
duc la cumpărături multă... multă... vreme! 

Acum începu să urle. Sunetele astea ar fi fost fireşti într- 
un ospiciu, nicidecum în bucătăria lor. Fred îşi spuse că 
trebuie să se mişte, să se apropie de ea şi s-o ia în braţe, 
dar picioarele nu voiau să-l asculte. Ollie a făcut primul 
gest, dar, înainte să ajungă lângă mama lui, aceasta înşfăcă 
puiul fript şi îl azvârli spre el. Ollie se feri. Puiul se rostogoli 
prin aer, împrăştiindu-şi umplutura, se izbi de perete cu un 
pleosc-fleoşc sinistru şi lăsă o pată mare de grăsime pe 
tapet, chiar sub ceas. _ 

— Mama, opreşte-te! Incetează! 

Ollie încercă să o prindă de umeri şi să o ia în braţe, dar, 
fără să se oprească din râsul acela îngrozitor, Arlene îi 
scăpă din mâini şi se repezi la unul dintre cele două blaturi. 
Înhăţă un platou cu lasagna - adus de unul dintre paraziţii 
părintelui Brixton - şi şi-l răsturnă în cap. Pastele reci i se 
prelinseră pe păr şi pe umeri. Apoi Arlene aruncă platoul 
spre living. 

Frankie e mort şi noi servim blestematu' ăsta de bufet 
italienesc! 

Fred se dezmetici şi porni spre ea, dar Arlene se feri şi de 
mâinile lui. Râdea ca o fetiţă exaltată peste măsură, care 
juca leapşa cu soţul şi fiul ei. Acum înşfăcă o cutie din 
plastic, plină cu bezele moi. Incepu s-o ridice, apoi o scăpă 
pe jos. Încetă să mai râdă. Îşi apucă sânul stâng cu o mână. 
Pe cealaltă şi-o lipi de piept, deasupra lui. Işi privi soţul cu 
ochi mari, încă plini de lacrimi. 


e 128 œ» 


Ochii ăştia, îşi spuse Fred. De ei m-am îndrăgostit. 

— Mama? Mama, ce ai? 

— Nimic, răspunse ea. 

Dar imediat după aceea: 

— Parcă inima. 

Se aplecă să se uite la friptura de pui şi la bezelele 
împrăştiate pe jos. Din păr i se prelinseră foile de lasagna 
sfărâmate. 

— Uite ce-am făcut! 

Şi scoase un suspin prelung şi horcăit. Fred o prinse în 
braţe, numai că era prea grea şi o scăpă. In acea fracțiune 
de secundă, înainte ca Arlene să se prăbuşească pe 
podeaua bucătăriei, Fred observă că îi dispăruse culoarea 
din obraji. 

Ollie scoase un țipăt şi căzu în genunchi lângă ea. 

— Mama! Mama! Mami! 

Ridică ochii la tatăl său. 

— Nu cred că mai respiră. 

Fred îşi împinse fiul la o parte. 

— Sună la salvare! 

Fără să se uite dacă Ollie îl asculta, Fred încercă să simtă 
pulsul la gâtul gros, foarte gros, al soţiei sale. Simţi o 
pâlpâire, însă una neregulată, haotică:  tânc-tânc, 
tincatincatânc, tânc-tincatinca. Se aşeză peste ea, îşi prinse 
încheietura stângă cu mâna dreaptă şi începu să apese 
ritmic. Oare face bine cum face? Oare asta-i tehnica de 
resuscitare? Habar n-avea, dar, când Arlene deschise ochii, 
propria inimă îi făcu o tumbă în piept. Uite, şi-a revenit! 

N-a fost chiar un infarct. S-a surmenat prea mult, atâta 
tot. A leşinat. Cred că sincopă se zice la chestia asta. Dar ai 
să intri la regim de slăbit, iubito. Și de ziua ta am să-ți fac 
cadou o brățară din aia care-ţi măsoară... 

— Uite ce mizerie am făcut! şopti Arlene. Scuze. 

— Nu vorbi! 

Ollie vorbea repede şi tare la telefonul din bucătărie. 
Aproape striga. Dădea adresa lor persoanei de la celălalt 
capăt. Îi zicea să se grăbească. 

— O să fie nevoie să faceţi iar curat în living, spuse ea. 


e 129 œ» 


Îmi pare rău, Fred, tare rău îmi pare. 

Inainte ca Fred să-i ceară încă o dată să tacă şi să o 
roage să stea liniştită până se va simţi mai bine, Arlene 
scoase alt horcăit prelung. Şi îşi dădu ochii peste cap. | se 
vedea acum doar albul lor congestionat, dând chipului 
femeii aspect de mască mortuară dintr-un film horror. Mai 
târziu Fred se va chinui să-şi şteargă această imagine din 
minte. Însă nu va reuşi. 

— Tată? Ambulanţa e pe drum. Cum se simte? 

Fred nu-i răspunse. Se concentra să facă cât mai bine 
mişcările de resuscitare - ştiind că nu seamănă deloc cu ce 
văzuse el la televizor. De ce n-a făcut un curs de prim 
ajutor? De ce n-a avut niciodată timp de asta? Atât de 
multe lucruri îşi dorea să fi făcut... Acum şi-ar fi vândut şi 
sufletul nemuritor doar ca să poată da calendarul înapoi 
măcar cu o amărâtă de săptămână. 

Apasă şi slăbeşte presiunea. Apasă şi slăbeşte. 

O să te faci bine, îi spuse el. Trebuie să te faci bine. Nu e 
posibil ca ultimele tale vorbe pe lumea asta să fie îmi pare 
rău. N-am să permit aşa ceva. 

Apasă şi slăbeşte. Apasă şi slăbeşte. 


< 130 œ» 


5 


Grace şi-a rugat mama să o lase să doarmă cu ea, iar 
Marcy Maitland a primit-o bucuroasă în pat. A întrebat-o şi 
pe Sarah dacă vrea să doarmă cu ele şi atunci fiica ei cea 
mare a clătinat din cap. 

— Bine, i-a spus Marcy, dar poţi să vii la noi dacă te 
răzgândeşti. 

A trecut o oră. Apoi încă una. Cea mai urâtă sâmbătă din 
viaţa ei s-a terminat şi a început cea mai urâtă duminică 
din viaţa ei. Se gândea la Terry, care acum ar fi trebuit să 
doarmă dus lângă ea (visând probabil la figura bună pe 
care o va face echipa lui în apropiatul campionat al Ligii 
Oraşelor, după ce Urşii fuseseră scoşi din cursă). Insă Terry 
era la închisoare. Oare nici el nu putea să doarmă? 
Bineînţeles că nu putea. 

Ştia că îi aşteaptă câteva zile foarte grele, însă era 
convinsă că Howie va rezolva situaţia. Terry îi spusese 
odată că fostul lui coleg de antrenorat din Liga Pop Warner 
era cel mai bun avocat de drept penal din sud-vestul ţării şi 
că, într-o bună zi, s-ar putea chiar să ajungă la Curtea 
Supremă. lar cu alibiul beton al lui Terry, Howie nu avea 
cum să dea greş. Insă, de fiecare dată când acest gând o 
mai liniştea puţin şi parcă o lua un pic somnul, îşi aducea 
aminte de Ralph Anderson - o iudă şi un nemernic, pe care- 
| considerase prieten - şi se trezea imediat. Când se va 
termina toată povestea asta, ea şi cu Terry vor da în 
judecată Departamentul de Poliţie din Flint City pentru 
arestare abuzivă, defăimare şi toate relele care-i mai 
treceau prin cap lui Howie Gold. lar atunci când acesta va 
începe să-şi arunce bombele juridice, ea se va asigura că 
Ralph Anderson se va afla fix în epicentrul exploziei. Ar 
putea să-l dea în judecată pe el, personal? Să-i ia tot ce 
are? Spera că se poate. Spera să-i vadă cerşind pe străzi, 
desculți şi în zdrenţe, şi pe el, şi pe nevastă-sa, şi pe băiatul 
lor, cu care se chinuise atât de mult Terry. Probabil că aşa 
ceva nu mai era posibil în vremurile astea, chipurile 


e 131 >» 


luminate. Însă imaginea aceasta era foarte clară în mintea 
lui Marcy: trei boschetari amărâţi, milogindu-se de trecătorii 
de pe străzile din Flint City pentru un codru de pâine. Şi, de 
fiecare dată când îi vedea aşa, se trezea din nou, palpitând 
de furie şi satisfacţie. 

Ceasul de pe noptieră arăta ora două şi un sfert când 
fiica ei cea mare apăru în pragul uşii. Nu i se vedeau decât 
picioarele sub tricoul supradimensionat al echipei de 
baseball profesionist din Oklahoma, pe care-l purta pe post 
de cămaşă de noapte. 

— Mami? Dormi? 

— Nu. 

— Pot să vin şi eu lângă tine şi Gracie? 

Marcy dădu pătura la o parte şi îi făcu loc să se urce în 
pat. Sarah se lipi de ea, iar atunci când Marcy o luă în braţe 
şi o sărută pe ceafă, fetiţa începu să plângă. 

— Ssst, o s-o trezeşti pe Grace. 

— Nu pot să mă abţin. Mă tot gândesc la cătuşele alea. 
Îmi pare rău. 

— Atunci, nu face zgomot, iubito. 

Marcy o ţinu în braţe până când Sarah îşi mai uşură 
sufletul. Se liniştise deja de vreo cinci minute şi Marcy îşi 
zise că micuța a adormit. lar acum, alături de cele două 
fete ale ei, avea sentimentul că va fi în stare să doarmă şi 
ea. Numai că atunci Sarah se întoarse cu faţa la ea. Ochii 
umezi ai fetiţei străluceau în întunericul din dormitor. 

— Nu-i aşa că n-o să se ducă la închisoare, mami? 

— Nu, îi răspunse Marcy. N-a făcut nimic rău. 

— Da’ la închisoare se duc şi oameni nevinovaţi. 
Câteodată stau acolo mulţi ani, până când descoperă 
cineva că n-au făcut nimic rău. Şi atunci li se dă drumul, da' 
sunt bătrâni. 

— Tatăl vostru nu va păţi aşa ceva. Era în Cap City când 
s-a petrecut lucrul ăla pentru care l-au arestat... 

— Ştiu pentru ce l-au arestat, o întrerupse Sarah, 
începând să-şi şteargă ochii. Nu-s proastă. 

— Ştiu că nu eşti, iubito. 

Fetiţa se foi tulburată. 


e 132 œ» 


— Probabil că au avut un motiv. 

— Probabil aşa îşi imaginează, dar motivul lor nu stă în 
picioare. Domnul Gold va explica unde a fost tatăl vostru şi 
vor fi obligaţi să-l elibereze. 

— Bine. 

Urmă o pauză lungă. Apoi: 

— Da’ nu vreau să mă duc în tabără cu şcoala până nu se 
termină totul. Şi cred că nici Gracie n-ar trebui să se ducă. 

— N-o să vă duceţi. lar până la toamnă, din tot ce se 
întâmplă acum o să rămână doar amintirea. 

— O amintire urâtă, se smiorcăi Sarah. 

— Aşa este. Culcă-te acum! 

Sarah a adormit. A adormit şi Marcy, învăluită în căldura 
emanată de trupurile fetiţelor ei. Şi a visat, iar în visele ei 
Terry era scos de pe teren de cei doi poliţişti, în faţa 
mulţimii consternate, în urletele de plâns ale lui Baibir Patel 
şi sub privirea şocată a lui Gavin Frick. 


e 133 + 


6 


Până la miezul nopţii, închisoarea locală a semănat cu o 
grădină zoologică la ora mesei - beţivi care cântau, beţivi 
care plângeau, beţivi care stăteau lângă gratiile celulei şi 
purtau conversații răcnite cu alţi beţivi de lângă gratiile 
altor celule. Ba s-au auzit şi zgomotele înfundate ale unei 
încăierări. Terry nu înţelegea cum era posibil aşa ceva, din 
moment ce în fiecare celulă nu era decât o singură 
persoană, doar dacă nu cumva deţinuţii se pocneau printre 
gratii. De undeva, de la capătul coridorului, un tip repeta la 
nesfârşit un verset din Evanghelia după loan, urlând cât îl 
ţinea gura: 

— Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Fiindcă 
atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Fiindcă atât de mult 
a iubit Dumnezeu LUMEA ASTA DE TOT CACATU'! 

Pretutindeni domnea o duhoare apăsătoare de urină, 
rahat, dezinfectant şi paste îmbibate în sos greţos de la 
masa de seară. 

În închisoare pentru prima oară, se minună Terry. După 
patruzeci de ani de viață, am ajuns şi eu la zdup, la 
pârnaie, la mititica, la pension, la tuhaus. Ce chestie! 

Voia să se simtă furios, să fie cuprins de o furie 
justificată. Şi probabil că va simţi furia aia la răsăritul 
soarelui, atunci când lumea va redeveni clară. Insă acum, la 
ora trei, în dimineaţa zilei de duminică, pe când toate 
urletele şi lălăielile se stingeau treptat, făcând loc 
sforăielilor şi pârţurilor şi unor gemete răzlețe, Terry nu 
reuşea să simtă decât ruşine. De parcă ar fi făcut ceva rău. 
Numai că, dacă ar fi comis abominabila crimă de care era 
acuzat, nu ar fi simţit nimic de felul acesta. Dacă ar fi fost 
într-atât de bolnav şi malefic încât să-i facă aşa ceva unui 
copil, nu ar fi simţit decât disperarea pe care o simte un 
animal viclean, prins în cursă - un animal care ar face orice 
ca să scape. Aşa să fie? De unde să ştie el ce ar gândi sau 
ar simţi o asemenea bestie? Era ca şi cum ar fi încercat să 
ghicească ce se ascunde în capul unui extraterestru. 


e 134 + 


Nu avea nici urmă de îndoială că Howie Gold îl va scoate 
din necazul ăsta; nu se îndoia nici măcar acum, în miezul 
acesta sinistru de noapte, în timp ce mintea lui încă se 
străduia să-şi revină după felul în care i se schimbase 
întreaga viaţă în doar câteva minute. Insă mai ştia şi că vor 
fi urmări, că porcăria asta nu va trece pur şi simplu, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Va fi eliberat şi i se vor 
prezenta scuzele de rigoare - dacă nu mâine, atunci luni, la 
tribunal; dacă nu luni, atunci în etapa următoare, care ar fi 
audierea în faţa juraţilor, la tribunalul din Cap City - dar ştia 
de pe acum ce va vedea în ochii elevilor lui atunci când va 
mai intra într-o clasă şi putea să-şi ia adio de pe-acum de la 
cariera de antrenor de tineret. Chiar dacă el nu va face 
gestul de onoare („onoare” după mintea diferitelor consilii 
de conducere) şi va refuza să demisioneze, respectivele 
consilii de conducere vor găsi o soluţie ca să scape de el. 
Pentru că niciodată nu va mai fi total nevinovat, nici în ochii 
vecinilor lui de cartier, nici în ochii celorlalţi locuitori din 
Flint City. Întotdeauna el va fi omul despre care se va 
spune: Nu iese fum fără foc. 

Şi poate că ar fi în stare să suporte situaţia, dacă ar fi 
vorba doar despre el. Ce le zicea băieţilor atunci când se 
văitau din cauza vreunei decizii a arbitrului care li se părea 
nedreaptă? Strângeți din dinţi şi treceţi înapoi pe teren. 
Astea sunt regulile jocului. Însă nu doar el va trebui să 
strângă din dinţi, nu doar el va trebui să joace după reguli. 
Marcy va fi stigmatizată. Va trebui să îndure toate bârfele şi 
privirile piezişe de la serviciu şi de la băcănia din colţ. 
Prietenele nu o vor mai suna. Poate cu excepţia lui Jamie 
Mattingly, însă el avea dubii şi în privinţa ei. 

Şi mai erau şi fetiţele. Sarah şi Gracie vor fi ostracizate şi 
tratate cu o cruzime de care doar copiii de vârsta lor sunt 
capabili. Spera ca Marcy să le ţină acasă până când se vor 
lămuri lucrurile, să nu le permită reporterilor să le 
hărţuiască. Dar copiii le vor evita ca pe nişte ciumate chiar 
şi la toamnă, chiar şi după ce el va fi fost declarat 
nevinovat. O vezi pe fata aia? Tatăl ei a fost arestat pentru 
că a omorât un băiat şi i-a vârât un băț în fund. 


e 135 


Stătea întins pe patul îngust şi tare. Cu ochii larg deschişi 
în întuneric. Învăluit în duhoarea puşcăriei. Şi îşi spunea: 
Vom fi nevoiţi să ne mutăm în alt oraş. Poate în Tulsa, 
poate în Cap City. Poate chiar în alt stat, în Texas sau 
altundeva. O să găsesc eu ceva de lucru, deşi toată lumea 
va căuta scuze ca să nu-mi dea pe mână vreo echipă de 
baseball, fotbal sau baschet. Referințele mele sunt bune şi 
le va fi teamă că vor fi acuzați de discriminare dacă mă 
refuză pe faţă. 

Insă arestarea asta - şi motivul acestei arestări - îi va 
urmări pretutindeni, la fel ca mirosul urât al închisorii. Mai 
cu seamă pe fetiţe le va urmări. Simplele postări de pe 
Facebook vor fi suficiente ca să le transforme în nişte 
proscrise. Alea sunt fetele al căror tată a comis o crimă şi a 
scăpat nepedepsit. 

Trebuia să nu se mai gândească la toate astea şi să 
încerce să doarmă puţin. Şi trebuia să nu-i mai fie ruşine 
pentru că altcineva - mai exact, Ralph Anderson - făcuse o 
greşeală îngrozitoare. Trebuia să-şi spună că lucrurile de 
genul acesta par întotdeauna mai grave după miezul nopţii. 
Dar în situaţia lui actuală, închis într-o celulă şi îmbrăcat 
într-o uniformă lăbărţată de puşcărie, pe spatele căreia 
scria DOCI6, era normal ca toate spaimele care-l măcinau 
să crească mari cât nişte care alegorice de la parada de 
ziua naţională. Lucrurile vor arăta mai bine de dimineaţă. 
Era convins. 

Da. 

Şi totuşi... ruşinea asta.. 

Terry îşi acoperi ochii cu palmele. 


1* DOC - Department of Corrections (lb. engl.) - instituţie din SUA, 
corespondentă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (n. tr.). 


e 136 œ» 


7 


În dimineaţa zilei de duminică, Howie Gold s-a dat jos din 
pat la şase şi jumătate, dar nu pentru că ar fi avut ceva de 
făcut la ora aceea şi nici pentru că aşa avea el chef. Ca 
majoritatea bărbaţilor trecuţi de şaizeci de ani, prostata îi 
crescuse direct proporţional cu riscul de infarct, iar vezica i 
se micşorase odată cu libidoul. Odată trezit, creierul lui îşi 
pornea motoraşul şi îi era imposibil să adoarmă la loc. 

O lăsă pe Elaine să viseze mai departe - vise frumoase, 
spera el - şi se duse desculţ în bucătărie ca să pornească 
aparatul de făcut cafea şi să vadă dacă primise vreun 
mesaj pe telefonul pe care-l închisese şi îl lăsase pe bufet, 
înainte de a se duce la culcare. Şi, da, uite că primise un 
mesaj de la Alec Pelley. La ora 1:12 a.m. 

Howie îşi băuse cafeaua şi tocmai mânca nişte cereale cu 
stafide când în bucătărie intră Elaine, căscând şi legându-şi 
cordonul de la halat. 

— Cum merge treaba, pufoşel? 

— Deocamdată nu ştiu. Vrei o omletă? 

— la te uită! Domnul se oferă să-mi pregătească micul 
dejun, zâmbi Elaine, turnându-şi cafeaua. Ar trebui să intru 
la bănuieli, din moment ce nu-i nici Ziua Îndrăgostiţilor şi 
nici ziua mea? 

— Vreau să-mi omor timpul cumva. Am primit un mesaj 
de la Alec, dar nu pot să-l sun înainte de şapte. 

— Veşti bune sau proaste? 

— Habar n-am. Deci, vrei să-ţi fac nişte ouă? 

— Da. Două. Ochiuri, nu omletă. 

— Ştii bine că sparg mereu gălbenuşurile. 

— Am să mă abţin de la critici. Cu pâine prăjită, te rog 
frumos. 

Minunea minunilor, nu se sparse decât un gălbenuş. 
Când puse farfuria pe masă, Elaine îi zise: 

— Ştii ce cred eu? Dacă într-adevăr Terry Maitland l-a 
omorât pe copilul ăla înseamnă că lumea s-a întors cu 
fundul în sus. 


e 137 + 


— Lumea este cu fundul în sus, spuse Howie, dar nu 
Terry l-a omorât. Alibiul lui este la fel de imbatabil ca 
Superman. 

— Atunci, de ce l-au arestat? 

— Pentru că ei cred că şi probele lor sunt imbatabile. Tot 
la fel ca Superman. 

— Adică este o situaţie în care o forţă de neoprit 
întâlneşte un obiect inamovibil!”? vru să ştie Elaine. 

— Nu există aşa ceva, iubito, răspunse Howie şi se uită la 
ceas. 

Şapte fără cinci. Aproape fix. Îl sună pe Alec pe telefonul 
mobil. 

Detectivul lui îi răspunse la al treilea ţărâit. 

— Mă bărbieresc acum. Pot să te sun eu în cinci minute? 
Adică la şapte, aşa cum am stabilit? 

— Nu, spuse Howie, dar te aştept să te ştergi de spumă 
pe partea pe care ţii telefonul. E bine aşa? 

— Eşti un şef dificil, răspunse Alec. 

Insă părea binedispus, în ciuda orei matinale şi a faptului 
că fusese întrerupt dintr-o treabă pe care bărbaţii preferau 
s-o facă atunci când erau singuri cu gândurile lor. lar tonul 
lui vesel îi dădu speranţe lui Howie. Avea deja destule 
probe, dar nu strica să aibă cât mai multe. 

— Ce veşti ai pentru mine? Bune sau proaste? 

— Stai o secundă, da? Să-mi şterg rahatul ăsta de pe 
telefon. 

A durat cam cinci secunde, apoi se auzi din nou vocea lui 
Alec. 

— Veşti bune, şefu'. Bune pentru noi şi proaste pentru 
procuror. Foarte proaste. 

— Ai văzut imaginile de la camerele de supraveghere? 
De la câte camere şi câte imagini? 

— Am văzut imaginile şi sunt foarte multe. 

Alec făcu o pauză, iar când reîncepu să vorbească, Howie 
îi simţi zâmbetul în voce. 

— Însă am dat şi peste altceva. Ceva mai bun. Mu/t mai 


1 „Ce se întâmplă atunci când o forţă de neoprit întâlneşte un obiect 
inamovibil?” - întrebare pusă de Ultrasphinx lui Superman (n. tr.). 


e 138 + 


bun şi mai interesant. 


e 139 + 


8 


La şapte şi un sfert, când se trezi Jeanette Anderson, 
Ralph nu mai era în pat. Bucătăria mirosea a cafea 
proaspăt făcută, însă soţul ei nu era nici acolo. Aruncă o 
privire pe fereastră şi îl văzu la masa de picnic din curtea 
din spate, în pijamaua cu dungi şi sorbindu-şi cafeaua din 
cana personalizată, pe care i-o dăruise Derek anul trecut, 
de Ziua Tatălui'*. Pe cana aia scria cu litere mari şi albastre: 
Al DREPTUL SĂ NU DECLARI NIMIC CÂT TIMP ÎMI BEAU EU 
CAFEAUA. Jeanette îşi luă şi ea o cană cu cafea, ieşi în curte 
şi îşi sărută soţul pe obraz. Ziua se anunţa extrem de 
călduroasă, dar la ora asta era răcoare şi linişte. 

— Nu poţi s-o laşi baltă, nu? îl întrebă ea. 

— Povestea asta o să ne obsedeze pe toţi, spuse Ralph. 
O să ne obsedeze încă multă vreme de acum încolo. 

— E duminică. Zi de repaus. Şi tu ai nevoie de odihnă. 
Nu-mi place deloc cum arăţi. Dacă e să mă iau după un 
articol pe care l-am citit în rubrica de sănătate din New York 
Times înseamnă că ai păşit deja pe tărâmul infarctului. 

— Ce veste bună! 

Jeanette oftă. 

— Care-i primul punct de pe listă? 

— Să discut şi cu Deborah Grant, cealaltă profesoară. 
Doar ca să fiu cu conştiinţa împăcată. N-am nici cea mai 
mică îndoială că îmi va confirma prezenţa lui Terry în Cap 
City. Insă poate a observat ceva ciudat în legătură cu el, 
ceva ce i-a scăpat şi lui Roundhill şi lui Quade. Femeile sunt 
mai atente la detalii, au spiritul de observaţie mai 
dezvoltat. 

Lui Jeanette această remarcă i se păru discriminatorie, 
poate chiar cu o tentă misogină, dar nu era momentul să 
intre în vreo dispută pe tema asta. Aşa că reveni la discuţia 
lor din seara trecută. 

— Terry a fost aici. Terry a comis crima. Nu ai nevoie 
decât de câteva probe din Cap City. Presupun că nu poate fi 


18 A treia duminică din luna iunie (n. tr.). 
e 140 œ» 


vorba de ADN, dar măcar nişte amprente? 

— Am putea să le căutăm în camera unde a stat 
împreună cu Quade, numai că au plecat miercuri dimineaţă 
şi în camera aia trebuie să se fi făcut deja curăţenie, plus 
că probabil a fost ocupată de alte persoane. 

— Dar ar fi posibil să găseşti ceva, nu? Sigur, există şi 
cameriste conştiincioase, dar foarte multe se mulţumesc 
doar să facă paturile, să şteargă petele de pe măsuţa de 
cafea şi zic că au făcut curăţenie. Cum ar fi să dai doar 
peste amprentele lui Quade, dar nu şi cele ale lui Terry 
Maitland? 

Pe Ralph îl încânta acest entuziasm de ucenic-detectiv, 
care-i îmbujorase obrajii soţiei sale; şi îi părea rău că 
trebuia s-o descurajeze. 

— N-ar dovedi nimic, iubito. Howie Gold va spune juraţilor 
că nu pot condamna pe cineva pe baza /ipsei de amprente. 
Şi ar avea dreptate. 

Jeanette se gândi câteva clipe. 

— Bine, dar eu tot zic că ar trebui să aduni amprentele 
din camera aia şi să identifici cât mai multe. Poţi? 

— Pot. Bună idee! 

Era încă un detaliu pe care trebuia să-l lămurească. 

— O să aflu în care cameră au stat şi o să încerc să-i 
conving pe cei de la Sheraton să-i mute în altă parte pe 
actualii locatari. Cred că vor coopera, având în vedere 
amploarea mediatică a cazului. O să dăm cu praf în toate 
colţurile şi o să prelevăm tot ce putem. Insă eu ţin neapărat 
să văd imaginile camerelor de supraveghere din zilele când 
a avut loc convenţia. Din păcate, detectivul Sablo - cel care 
se ocupă de caz din partea poliţiei statale - e plecat şi se va 
întoarce abia diseară. Aşa că va trebui să dau eu o fugă 
până acolo. Detectivul ăla particular al lui Gold mi-a luat-o 
înainte cu multe ore, dar n-am ce-i face. 

Jeanette puse mâna peste mâna lui. 

— Promite-mi doar că ai să te opreşti din când în când să 
te bucuri de ziua asta. Că mâine o să înceapă iar nebunia. 

El îi zâmbi şi o strânse de mână. 

— Mă tot gândesc la maşinile pe care le-a folosit. Cea cu 


e 141 œ 


care l-a răpit pe Frank Peterson şi cea cu care a plecat din 
oraş. 

— Dubiţa Econoline şi autoturismul Subaru. 

— Înî. Subaru ăla nu mă deranjează prea mult. A fost 
furat dintr-o parcare a municipalităţii, în acelaşi fel în care 
au fost furate o mulţime de maşini din 2012 şi până acum. 
Invenţia aia cu contactul automat, fără cheie, e cea mai 
bună prietenă a hoţilor auto. Pentru că, atunci când opreşti 
undeva şi te gândeşti doar la ce treburi ai în ziua respectivă 
sau la ce ţinută să porţi la întâlnirea de diseară, nu-ţi mai 
atrag atenţia cheile atârnând din contact. Şi e uşor să-ţi uiţi 
telecomanda înăuntru, mai ales dacă ai căştile în urechi sau 
vorbeşti la telefon şi nu auzi avertizarea pe care ţi-o 
transmite maşina. La opt dimineaţa, când s-a dus la 
serviciu, proprietara automobilului Subaru, Barbara 
Nearing, şi-a lăsat telecomanda în suportul pentru pahar şi 
amenda pentru parcare pe bord. La cinci, când a plecat de 
la muncă, ia maşina de unde nu-i. 

— Paznicul nu-şi aminteşte nimic? 

— Nu. Dar nu-i de mirare. Garajul este unul foarte mare, 
pe cinci niveluri, şi acolo este în permanenţă un du-te-vino 
de oameni. Există o cameră de supraveghere montată la 
ieşire, dar imaginile sunt şterse la fiecare patruzeci şi opt 
de ore. Însă duba aia... 

— Ce-i cu ea? 

— Aparţinea unui tip, Carl Jellison, un dulgher care lucra 
cu jumătate de normă. Şi tipul ăsta locuieşte în Spuytenkill, 
statul New York, o localitate mică între Poughkeepsie şi 
New Paltz. El nu avea telecomandă la maşină, ci chei 
normale. Şi le-a luat când a coborât din dubiţă, dar mai 
avea una de rezervă într-o cutiuţă metalică, sub bara de 
protecţie din spate. Cineva a găsit cutiuţa aia şi a plecat cu 
duba. Teoria lui Bill Samuels este că hoţul ar fi mers de 
acolo direct în Cap City... sau în Dubrow... sau poate chiar 
aici, în Flint City... după care a abandonat-o, cu cheia de 
rezervă în contact. Terry ar fi găsit-o, ar fi re-furat-o şi ar fi 
ascuns-o undeva. Poate într-o magazie sau un hambar în 
afara oraşului, că sunt o grămadă de ferme părăsite acolo 


e 142 œ» 


din 2008, de când s-a dus dracului toată economia. Şi, după 
ce şi-a făcut treaba cu ea, a abandonat-o în spatele 
localului Shorty's Pub, cu cheia tot în contact, sperând - pe 
bună dreptate - că o va fura cineva pentru a treia oară. 

— Numai că n-a mai furat-o nimeni, spuse Jeanette. Voi 
aţi confiscat duba şi aveţi şi cheia. Pe care se află amprenta 
degetului mare al lui Terry Maitland. 

Ralph dădu din cap. 

— Avem o tonă de amprente. Duba aia e veche de zece 
ani şi de cel puţin cinci n-a mai fost spălată nici pe dinafară 
şi nici pe dinăuntru - presupunând că o fi fost spălată 
vreodată. Am eliminat o parte din amprente - amprentele 
lui Jellison, ale băiatului lui, ale soţiei şi ale altor doi indivizi 
care lucrau cu el. Prin bunăvoința Poliţiei Statului New York, 
am făcut rost de ele joi după-amiază. Dacă ar fi fost alt stat, 
alte state, probabil că nici acum nu le-am fi avut. ŞI, 
desigur, avem amprentele lui Terry Maitland şi ale lui Frank 
Peterson. Pe partea interioară a portierei am găsit patru 
amprente ale băiatului. E o porţiune unsuroasă şi 
amprentele sunt clare ca nişte bănuţi noi. Cred că au fost 
lăsate în parcarea din Parcul Figgis, atunci când Terry îl 
trăgea jos din maşină şi băiatul se împotrivea. 

Jeannie se cutremură. 

— Mai sunt şi alte amprente în dubă, ale căror rezultate 
încă nu le-am primit. Au fost trimise la laborator încă de 
miercurea trecută. E posibil să corespundă cu amprentele 
lui Maitland, dar e la fel de posibil să nu corespundă. 
Presupunem că unele dintre ele ar aparţine primului hoţ, 
cel din Spuytenkill. lar celelalte ar putea fi amprentele 
oricui altcuiva - de la prietenii lui Jellison, până la eventualii 
autostopişti pe care i-a luat hoţul cu el. Însă cele mai noi, 
cu excepţia acelora ale copilului, îi aparţin lui Maitland. 
Primul hoţ nu contează, deşi tare aş fi curios să aflu unde a 
abandonat maşina. 

Ralph făcu o pauză, se gândi puţin, apoi adăugă: 

— Ii dai seama că nu are nicio logică. 

— Că nu a încercat să-şi şteargă amprentele? 

— Nu numai asta. De ce a riscat atât de mult furând duba 


e 143 + 


şi Subaru ăla? De ce să fure nişte maşini de care să se 
folosească la treburile lui necurate, când oricum avea de 
gând să-şi arate chipul tuturor oamenilor cu care se 
întâlnea? 

Jeannie era din ce în ce mai consternată de ce auzea. 
Fiindcă îi era soţie, nu-i putea pune întrebările logice: 
Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai făcut ce ai 
făcut, dacă ai avut toate îndoielile astea? Şi de ce te-ai 
repezit să faci ce ai făcut? Da, ea l-a încurajat şi poate era 
şi ea vinovată pentru situaţia asta, dar nu avusese acces la 
toate informaţiile. /eftină scuză! îşi spuse şi se cutremură 
din nou. 

Parcă citindu-i gândurile (şi poate că era normal să i le 
poată citi după aproape douăzeci şi cinci de ani de 
căsnicie), Ralph spuse: 

— Nu mă înţelege greşit - nu m-au apucat remuşcările. 
Am discutat cu Bill Samuels. Şi el zice că nu trebuie să aibă 
vreo logică. Zice că Terry s-a purtat astfel pentru că şi-a 
pierdut minţile. Pentru că impulsul de a face ce a făcut - 
nevoia de a face ce a făcut, deşi în niciun caz n-am să 
folosesc cuvintele astea la proces - a devenit tot mai 
puternic. Au mai existat cazuri asemănătoare. Bill a zis 
ceva de genul: „O, da, a avut intenţia să facă ceva şi şi-a 
încropit un plan. Numai că, atunci când l-a văzut marţea 
trecută pe Frank Peterson, cu bicicleta stricată, s-a ales 
praful de tot planul lui. l-a căzut masca şi Dr Jeckyll s-a 
transformat în DI Hyde.” 

— Un sadic în plin delir, murmură ea. Terry Maitland. 
Domnul Antrenor T. Cine-ar fi crezut? 

— Este perfect logic, zise Ralph, pe un ton aproape 
agresiv. 

Poate că este, ar fi dorit Jeanette să-i răspundă, dar ce s- 
a întâmplat după aceea, iubitule? Ce s-a întâmplat după ce 
şi-a satisfăcut toate poftele alea bolnave? V-aţi gândit la 
asta? Cum se face că nu şi-a şters amprentele şi şi-a arătat 
chipul? 

— Am găsit ceva sub scaunul de la volanul dubiţei, spuse 
Ralph. 


e 144 » 


— Da? Ce anume? 

— O bucată de hârtie. Probabil un fragment din meniul 
vreunui local de unde îţi poţi lua mâncare pentru acasă. 
Poate nu înseamnă nimic, dar vreau să verific. Cred că a 
fost luată în evidenţă, alături de celelalte probe. 

Îşi aruncă restul de cafea în iarbă şi se ridică de pe 
scaun. 

— Dar cel mai mult vreau să văd imaginile de pe 
camerele de securitate de la Sheraton marţea şi miercurea 
trecută. Şi toate imaginile din restaurantul unde pretinde el 
că a luat cina împreună cu colegii lui. 

— Dacă există vreun cadru în care i se vede bine faţa, te 
rog să mi-l trimiţi şi mie, spuse Jeanette, grăbindu-se să 
explice atunci când observă sprâncenele ridicate ale lui 
Ralph. Şi eu îl cunosc pe Terry de foarte mult timp şi o să- 
mi dau seama dacă omul din Cap City nu este el. 

Surâse şi adăugă: 

— În fond, femeile au spiritul de observaţie mai 
dezvoltat. Singur ai spus-o. 


e 145 - 


9 


Sarah şi Grace Maitland abia dacă s-au atins de micul 
dejun, însă asta n-a necăjit-o pe Marcy atât de mult ca 
insolita absenţă a telefoanelor şi mini tabletelor de lângă 
ele. Nu le luaseră poliţiştii, însă Sarah şi Grace intraseră pe 
nişte site-uri şi imediat se hotărâseră să îşi lase „jucăriile” 
alea veninoase în camere. Nu voiau să citească nici ştirile şi 
nici discuţiile de pe reţelele sociale. lar Marcy aruncă o 
privire pe fereastra livingului, văzu lângă trotuar două care 
de reportaj şi o maşină de poliţie şi trase imediat draperia. 
Cât de lungă va fi ziua de azi? Şi ce să facă ea în tot timpul 
ăsta, pentru numele lui Dumnezeu? 

La întrebările acestea îi răspunse Howie Gold, care sună 
la opt şi un sfert. Tonul voios al avocatului părea total 
nepotrivit cu situaţia despre care vorbea. g 
_ — O să-l vedem pe Terry în după-amiaza asta. Impreună. 
In mod normal, deţinutul trebuie să depună o cerere pentru 
primirea vizitelor cu douăzeci şi patru de ore înainte şi 
cererea aia trebuie să-i fie aprobată în prealabil, dar am 
reuşit s-o iau pe scurtătură. L-au băgat la regim de maximă 
securitate. Asta înseamnă că o să vorbeşti cu el printr-un 
geam, dar să ştii că nu-i chiar atât de rău cum arată în 
filme. Ai să vezi. 

— Bine, îngăimă Marcy, simțind că rămâne fără aer. La 
ce oră? 

— Vin să te iau la unu şi jumătate. Ai grijă să-i pregăteşti 
cel mai bun costum şi o cravată frumoasă, închisă la 
culoare. Pentru mâine, când îl vor duce la tribunal. Şi mai 
poţi să-i duci şi ceva bun de mâncare. Nişte alune, fructe, 
ceva dulce. Dar să le pui pe toate într-o pungă 
transparentă, da? 

— Da. Şi fetele? Să le... 

— Nu. Fetele rămân acasă. N-au ce căuta la închisoare. 
Găseşte pe cineva să aibă grijă de ele, în caz că ziariştii 
devin prea insistenţi. Şi spune-le că totul este în regulă. 

Marcy nu ştia dacă va găsi pe cineva - iar după cele 


e 146 œ» 


petrecute aseară nu voia să mai apeleze la Jamie. Dar cu 
siguranţă că, dacă-l va ruga pe polițistul din maşina de 
afară, acesta îi va ţine pe ziarişti departe de uşa lor. Nu-i 
aşa? 

— Dar este în regulă? Chiar este? 

— Eu aşa zic. Alec Pelley tocmai a făcut o descoperire 
colosală în Cap City. Am să-ţi trimit un link. Deschide-l şi 
uită-te. De tine depinde dacă vrei să le arăţi şi micuţelor, 
dar eu aşa aş face, dacă ar fi ale mele. 

După cinci minute, Marcy stătea pe canapea, între Sarah 
şi Grace. Toate trei cu ochii aţintiţi la mini tableta lui Sarah. 
Sigur, calculatorul lui Terry sau laptopul aveau ecranele mai 
mari, numai că poliţia le confiscase. Insă tableta era destul 
de bună. Şi, foarte curând, începură toate să râdă şi să 
chiuie de bucurie. 

Asta nu-i doar luminita de la capătul tunelului, îşi spuse 
Marcy, e ditamai curcubeul. 


e 147 + 


10 


Poc-poc-poc! 

In primele clipe, Merl Cassidy a fost convins că visează şi 
că aude sunetul ăsta într-un coşmar în care tatăl lui vitreg 
se pregăteşte să-i aplice o corecție. Nemernicul ăla chelios 
avea obiceiul să bată în masa din bucătărie - mai întâi cu 
încheieturile degetelor, apoi cu tot pumnul - în timp ce-i 
punea întrebările preliminare care pregăteau terenul pentru 
bătaia serii respective: Unde ai; fost? De ce mai porți ceasul 
ăla dacă nu vii niciodată la timp pentru cină? De ce nu pui 
mâna s-o ajuţi pe maică-ta? De ce mai cari cărţile alea până 
acasă dacă nu iţi faci niciodată temele? Poate că mama 
protesta, numai că el nu o băga în seamă. Dacă încerca să 
intervină, el o îmbrâncea cât colo. lar apoi pumnul acela 
care lovise în masă cu forţă din ce în ce mai mare începea 
acum să lovească în el. 

Poc-poc-poc! 

Merl deschise ochii, sperând că aşa va scăpa de coşmar. 
Şi nu avu la dispoziţie decât o clipă în care să poată savura 
ironia situaţiei: se afla la două mii patru sute de kilometri 
depărtare de boul ăla căruia îi plăcea nespus să-l 
terorizeze. Da, era la cel puţin două mii patru sute de 
kilometri depărtare de el... numai că somnul i-l aducea 
mereu aproape. Nu că ar fi dormit o noapte întreagă; de 
când fugise de acasă nu apucase să doarmă mai mult de 
două, trei ore în şir. 

Poc-poc-poc! 

Era un poliţist. Un poliţist care bătea în geam cu 
bastonul. Un poliţist răbdător. Un poliţist care acum îi făcea 
semn cu mâna liberă să deschidă geamul. 

In primul moment, Merl nu-şi dădu seama unde se află. 
Apoi văzu prin parbriz supermarketul din celălalt capăt al 
parcării uriaşe şi aproape goale şi îşi aduse imediat aminte. 
El Paso. Se afla în El Paso. Buickul cu care ajunsese aici 
rămăsese fără benzină şi el rămăsese fără bani. Intrase în 
parcarea de la Walmart Supercenter ca să doarmă câteva 


e 148 œ» 


ore. Poate după un somn bun îi va merge mintea mai 
repede şi va şti ce să facă pe viitor. Numai că acum se pare 
că nu mai avea niciun rost să se gândească la vreun viitor. 

Poc-poc-poc! 

Lăsă geamul în jos. 

— Bună dimineaţa, domnule poliţist! Se făcuse târziu şi 
am oprit în parcarea asta ca să dorm puţin. M-am gândit că 
nu fac niciun rău dacă stau niţel aici. lertaţi-mă, dacă am 
greşit cu ceva. 

— Îhî, foarte bine te-ai gândit, îi zâmbi polițistul. 

Merl începu să spere: zâmbetul poliţistului era prietenos. 

— O mulţime de oameni recurg la soluţia asta când îi 
prinde noaptea pe drum. Numai că majoritatea nu par de 
paişpe ani. 

— Am optsprezece, numai că nu-i arăt. 

În ciuda tonului voios, Merl se simţea cuprins de o 
oboseală cumplită, care n-avea nicio legătură cu lipsa de 
somn din ultimele săptămâni. 

— Sigur că da. La fel cum pe mine mă confundă toată 
lumea cu Tom Hanks. Ba unii chiar mă roagă să le dau un 
autograf. Arată-mi permisul şi actele maşinii. 

Încă un efort, lipsit de vlagă aidoma ultimului zvâcnet pe 
care-l face piciorul unui muribund. 

— Le aveam în buzunarul de la haină. Mi le-a furat cineva 
când am fost la toaletă. La un McDonald's. 

— Îhî, înî, bine. De unde eşti? 

— Phoenix, răspunse Merl fără prea multă convingere. 

— Înî. Şi cum se face că frumuseţea asta de maşină are 
număr de Oklahoma? 

Merl nu mai răspunse. Nu mai ştia ce. 

— Coboară din maşină, băiete, şi ţine-ţi mâinile la 
vedere! Nu vreau să risc, deşi îmi pari la fel de periculos ca 
un căţeluş care face treaba mare în ploaie. 

Fără prea multe regrete, Merl se dădu jos din maşină. Da, 
fusese o călătorie frumoasă. Ba mai mult decât atâta - dacă 
te gândeai bine, fusese o călătorie miraculoasă. Normal ar 
fi fost să fie prins de vreo douăsprezece ori de când fugise 
de acasă, la sfârşitul lui aprilie. Insă a fost prins abia acum. 


e 149 œ» 


Ei, şi ce? Unde voia să ajungă? Nicăieri. În lumea largă. Cât 
mai departe de nemernicul ăla chelios. 

— Cum te cheamă, puştiule? 

— Merl Cassidy. Merl, de la Merlin. 

Câţiva cumpărători matinali le aruncară priviri curioase, 
după care intrară în regatul Walmartului. 

— Nu mai spune? Ca pe vrăjitorul ăla? Îhî, bine. Ai vreun 
act la tine, Merl? 

Duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor şi luă 
de acolo un portofel ieftin, cu tighelul descusut, primit de la 
mama lui pe când împlinise opt ani. Pe vremea aceea erau 
doar ei doi, iar lumea lor era mai coerentă. lnăuntru mai 
avea o bancnotă de cinci şi două de un dolar. Din 
despărţitura unde ţinea câteva fotografii cu mama lui 
scoase o legitimaţie laminată, pe care era poza lui. 

— Asociaţia Tineretului Creştin din Poughkeepsie, 
murmură polițistul. Eşti din statul New York? 

— Da, domnule. 

Chestia asta cu domnule o învățase în urma bătăilor 
repetate căpătate de la tatăl vitreg. 

— Chiar din Poughkeepsie? 

— Nu, domnule, din apropiere. Dintr-un orăşel care se 
cheamă Spuytenkill. Adică „lacul revărsat!*”. Cel puţin aşa 
mi-a zis mie mama. 

— Înî, bine, interesant! Omul învaţă zilnic ceva nou. De 
cât timp ai fugit de acasă? 

— Cam de vreo trei luni. 

— Şi cine te-a învăţat cum să conduci o maşină? 

— Unchiul Dave. Da' mai mult pe câmp, nu pe şosea. 
Conduc bine. Nu contează dacă maşina e standard ori are 
cutie de viteze automată. Unchiul Dave a făcut un infarct şi 
a murit. 

Polițistul căzu pe gânduri. Acum se lovea cu legitimaţia 
laminată în unghia de la degetul mare. Dar nu se mai auzea 
poc-poc-poc, ci tic-tic-tic. Una peste alta, lui Merl îi era 
simpatic tipul. Cel puţin, deocamdată. 


19 Nume de origine olandeză, Spuytenkill înseamnă în realitate „Vârtejul 
Diavolului” (n. tr.). 


< 150 - 


— Conduci bine, îhî. Precis că aşa trebuie să fii dacă ai 
ajuns din statul New York până în orăşelul ăsta uitat de 
Dumnezeu. Câte maşini ai furat, Merl? 

— Trei. Ba nu, patru. Asta-i a patra. Da’ prima a fost o 
dubă. Am furat-o de la un vecin de pe strada noastră. 

— Patru, repetă polițistul, privind lung la băiatul nu prea 
spălat din faţa lui. Şi cum anume ţi-ai finanţat acest safari, 
Merl? 

— Ce să fac? 

— Ce ai mâncat? Unde ai dormit? 

— Mai mult am dormit în maşinile furate. Şi am furat, 
răspunse el, lăsând ochii în jos. Mai ales din genţile 
doamnelor. Câteodată nu mă observă, dar atunci când mă 
văd... să ştiţi că pot să fug foarte repede. 

Deja îi dăduseră lacrimile. E drept că plânsese destul în 
timpul acelui safari, cum îl numise polițistul. Şi plânsese 
mai mult noaptea, numai că lacrimile alea nu-i aduseseră 
niciun fel de uşurare. Astea i-au adus. Merl nu cunoştea 
motivul şi nici că-i păsa. 

— Trei luni, patru maşini, spuse polițistul. 

Şi tic-tic-tic făcea pe unghia lui legitimaţia de la Asociaţia 
Tineretului Creştin. 

— De ce ai fugit, puştiule? 

— De tatăl meu vitreg. Şi dacă o să mă trimiteţi înapoi la 
nenorocitul ăla, cu prima ocazie o să fug din nou. 

— Înî, înî, am înţeles. Spune-mi, Merl, câţi ani ai tu pe 
bune? 

— Doişpe. Da' fac treişpe luna viitoare. 

— Doişpe. Nu mă-nnebuni! Ai să vii cu mine, Merl. Vedem 
noi ce facem cu tine. 

La secţia de poliţie de pe Harrison Avenue, în aşteptarea 
cuiva de la Protecţia Copilului, Merl Cassidy a fost 
fotografiat, despăducheat şi i s-au luat amprentele. 
Amprentele au fost transmise în toată ţara. Asta era 
procedura. 


e 151 œ 


11 


Ralph a ajuns la secţia de poliţie din Flint City (mult mai 
mică decât aceea de pe Harrison Avenue), cu intenţia de a 
o suna pe Deborah Grant înainte de a pleca spre Cap City. 
Numai că îl găsi acolo pe Bill Samuels. Şi Bill Samuels nu 
părea deloc, dar deloc, în apele lui. Până şi vârtejul de 
Alfalfa îşi pierduse semeţia. 

— Care-i problema? îl întrebă Ralph. 

Cu sensul: ce s-a mai întâmplat? 

— Am primit un mesaj de la Alec Pelley. Cu un link. 

Işi desfăcu servieta, scoase din ea iPad-ul (unul mare, 
fireşte, un iPad profesionist) şi îl porni. Apăsă de câteva ori 
simbolurile de pe ecran, după care îl împinse spre Ralph. 
Pelley îi trimisese următorul mesaj: Eşti convins că vrei să 
continui cu cazul împotriva lui Terry Maitland? Uită-te la 
asta înainte de a răspunde. Urma linkul. Ralph îl atinse uşor 
cu degetul. 

Apăru site-ul postului Channel 81: SURSA CORECTĂ DE 
INFORMAŢII PENTRU LOCUITORII DIN CAP CITY! Sub această 
laudă de sine erau mai multe filmuleţe de la întrunirile 
consiliului municipal, imagini de la redeschiderea unui pod, 
un tutorial intitulat CUM SĂ-ŢI ORGANIZEZI ŞI SĂ-ŢI 
FOLOSEŞTI BIBLIOTECA şi încă unul despre NOII LOCATARI 
AI GRADINII ZOOLOGICE DIN CAP CITY. Ralph îi aruncă lui 
Samuels o privire  întrebătoare. O privire foarte 
întrebătoare. 

— Derulează mai jos. 

Ralph făcu asta şi descoperi un filmuleţ cu titlul HARLAN 
COBEN VORBEŞTE ÎN FAŢA PROFESORILOR DE ENGLEZĂ 
DIN REGIUNE. Simbolul PLAY era aşezat chiar peste chipul 
unei cucoane cu ochelari şi cu părul dat cu atât de mult 
fixativ, încât îţi dădea impresia că o minge de baseball ar fi 
putut ţopăi în voie pe coafura aia, fără s-o deranjeze câtuşi 
de puţin pe posesoarea scalpului respectiv. Cucoana stătea 
pe un podium. In spatele ei se vedea logoul lanţului 
Sheraton. Ralph mări ecranul. 


e 152 œ» 


— Bună ziua şi bine aţi venit! Sunt Josephine McDermott, 
preşedinta din acest an a conferinţei profesorilor de 
engleză din regiune. Mă simt /ncredibi/ de fericită şi onorată 
să mă aflu aici, împreună cu dumneavoastră, la întrunirea 
anuală a intelectualităţii. Şi, evident, la barul cu băuturi 
pentru adulţi. 

Câteva râsete politicoase din sală. 

— Participarea din acest an este impresionantă şi, cu 
toate că mi-aş dori să cred că se datorează încântătoarei 
mele prezenţe... 

Alte râsete de politeţe. 

— „sunt convinsă că are mai multă legătură cu 
extraordinarul nostru invitat... 

— Maitland a avut dreptate aici, zise Samuels. Cucoanei 
îi place să se audă vorbind. Enumeră toate cărţile scrise de 
nenea ăla. Du-te la minutul nouă şi treizeci de secunde. 
Acolo termină de bătut câmpii. 

Ralph trecu cu vârful degetului de-a lungul barei din 
partea de jos a ecranului, neştiind ce va vedea. Nu voia 
deloc să afle ce urmează. Dar, pe de altă parte, voia. Parcă 
intrase într-un fel de transă. 

— Doamnelor şi domnilor, vă rog să-l primiţi cu aplauze 
pe invitatul nostru de astăzi, domnul Harlan Coben! 

Pe podium apăru un domn chel, atât de înalt încât atunci 
când se aplecă spre doamna McDermott, parcă era un adult 
care dădea mâna cu o fetiţă îmbrăcată în rochia mamei. 
Postul Channel 81 considerase că evenimentul acesta 
merita costurile pentru două camere de filmat, nu doar 
pentru una, iar imaginea se mută la publicul care se 
ridicase în picioare, ovaţionându-l îndelung pe Coben. Şi 
chiar acolo, la o masă de lângă podium, se aflau trei bărbaţi 
şi o femeie. La vederea lor, Ralph simţi o greutate în 
stomac. Atinse ecranul şi opri filmuleţul. 

— Dumnezeule, chiar el este! Terry Maitland, împreună 
cu Roundhill, Quade şi Grant. 

— Probele pe care le deţinem spun că nu este. Nici eu nu 
înţeleg, dar seamănă al dracu’ de bine cu el. 

— Bill... 


e 153 + 


Lui Ralph i se puse un nod în gât, împiedicându-l pentru 
moment să continue. Niciodată nu mai resimţise un 
asemenea şoc. 

— Bill, tipul ăsta a fost antrenorul băiatului meu! Nu-i 
cineva care seamănă cu el. Chiar el este. 

— Coben vorbeşte vreo patruzeci de minute. Cele mai 
multe imagini sunt cu el singur pe podium, dar, din când în 
când, mai apare câte o secvenţă cu spectatorii râzând la 
vreo glumă de-a lui. Că-i un tip tare glumeţ, tre’ să 
recunosc asta. Sau doar secvenţe cu spectatorii 
ascultându-l extaziaţi. Maitland - dacă este chiar Maitland - 
apare în aproape toate aceste secvenţe. Dar lovitura de 
graţie vine abia la minutul cincizeci şi şase. Du-te acolo. 

Ralph trecu la minutul cincizeci şi patru, ca să se asigure 
că nu va pierde nimic. Coben începuse deja să răspundă la 
întrebările venite din public. 

— Niciodată nu folosesc obscenităţi în cărţile mele doar 
de amorul artei, zicea el, ci pentru că, în anumite 
circumstanţe, par extrem de potrivite. Un bărbat, care îşi 
dă din greşeală cu ciocanul peste deget, nu exclamă doar 
„Aoleu!” 

Hohote de râs din public. 

— Mai am vreme să răspund la încă o întrebare sau chiar 
două. Vă rog, domnule! 

Imaginea trecu de la Coben la alt spectator cu mâna 
ridicată. Şi, da, era chiar Terry Maitland, filmat foarte de 
aproape. Foarte. Atunci se evaporă şi ultima speranţă a lui 
Ralph că ar fi avut de-a face cu o sosie - sau o „dublură”, 
după cum sugerase Jeannie. 

— Când începeţi să scrieţi, domnule Coben, ştiţi mereu 
cine este criminalul, sau vi se întâmplă ca identitatea 
acestuia să vă surprindă până şi pe dumneavoastră? 

Camera se mută iar la Coben, care spuse zâmbind: 

— Foarte bună întrebare! 

Pe Ralph nu-l interesa răspunsul - evident, unul foarte 
bun -, aşa că dădu filmuleţul înapoi, revenind la cadrul în 
care Terry se ridicase în picioare ca să pună întrebarea. 
Studie imaginea vreo douăzeci de secunde, după care îi 


e 154 + 


înapoie procurorului iPad-ul. 

— Şi gata, zise Samuels. Praful s-a ales de tot cazul 
nostru. 

— Să vedem şi ce vor indica rezultatele testului ADN, 
spuse Ralph. 

Sau i se păru că spune. Parcă se separase de propriul 
trup. Probabil că aşa se simțeau boxerii înainte ca arbitrul 
să oprească meciul. 

— Plus că mai trebuie să vorbesc şi cu Deborah Grant. lar 
după aia, o să mă duc la Cap City, ca să fac nişte 
investigaţii în stil vechi. O să-mi salt fundul de pe scaun şi o 
să bat la nişte uşi, cum zice tipul ăla. O să discut cu 
angajaţii hotelului şi ai restaurantului Firepit, unde au luat 
cina profesorii noştri. 

Îşi aminti de spusele lui Jeannie şi adăugă: 

— Şi vreau să văd dacă pot să găsesc nişte probe. 

— Realizezi că asta-i foarte puţin probabil să se întâmple 
într-un hotel atât de mare şi la aproape o săptămână 
distanţă? 

— Da. 

— Şi e posibil ca restaurantul nici să nu fie deschis. 

Samuels vorbea pe tonul miorlăit al unui băieţel care şi-a 
julit un genunchi după ce a fost îmbrâncit de pe trotuar de 
un puşti mai mare. Ralph începuse să-şi dea seama că tipul 
nu-i era prea simpatic. Îi lăsa tot mai mult impresia că se dă 
bătut prea uşor. 

— S-ar putea să fie deschis, dacă-i în apropierea 
hotelului. 

Fără să-şi ia ochii de la imaginea îngheţată pe ecran a lui 
Terry Maitland, Samuels clătină din cap. 

— Şi chiar dacă s-ar potrivi ADN-ul... chestie de care am 
început să mă cam îndoiesc... ştii bine că juraţii rareori 
condamnă pe cineva doar pe baza ADN-ului şi a 
amprentelor... Ai văzut multe cazuri din astea, că doar eşti 
de atâta vreme în branşă. Procesul lui O.J. Simpson este 
doar un exemplu. 


2 În orig. „Get off my ass and knock on doors” - motto al detectivului 
Harry Bosch, personaj din romanele lui Michael Connelly (n. tr.). 


e 155 + 


— Martorii ocu... 

— Gold o să-i desființeze. Stanhope? O babă pe jumătate 
oarbă. „Nu este adevărat că aţi renunţat la permisul de 
conducere acum trei ani, pentru că nu mai vedeţi bine, 
doamnă Stanhope?” June Morris? O fetiţă care a văzut un 
bărbat plin de sânge pe celălalt trotuar. Scowcroft era cu 
berea în nas, la fel şi amicul lui. Claude Bolton are cazier 
pentru posesie şi vânzare de droguri. Cel mai bun martor 
pe care îl ai este Willow Rainwater - dar ştii ceva, amice? 
Oamenii din statul ăsta nu-i prea au la inimă pe indieni. Nu 
prea au încredere în ei. 

— Dar am ajuns prea departe ca să renunţăm acum, 
protestă Ralph. 

— Din păcate, acesta este tristul adevăr. 

Tăcură amândoi, fiecare cufundat în propriile-i gânduri. 
Uşa de la biroul lui Ralph era deschisă, iar holul principal al 
secţiei era aproape pustiu, cum era de obicei în dimineţile 
de duminică, în acest orăşel din sud-vestul ţării. Ralph se 
gândi să-i spună lui Samuels că filmuleţul de la conferinţă îi 
şocase şi-i îndepărtase de esenţa problemei: murise un 
copil şi toate probele lor îl indicau pe Maitland drept 
asasinul lui. Sigur, vor fi nevoiţi să demonstreze că nu se 
afla la o sută şi ceva de kilometri depărtare de locul crimei. 
Şi mai voia să-i spună procurorului că niciunul dintre ei nu 
va avea odihnă până când nu-i vor demonta alibiul bucată 
cu bucată. 

— Hai cu mine la Cap City, dacă vrei. 

— N-am cum, spuse Samules. Imi duc copiii şi fosta 
nevastă la Lacul Ocoma. La un picnic. Ea aduce mâncarea. 
A dat Dumnezeu şi am început să ne înţelegem mai bine, 
aşa că n-aş vrea să stric totul. 

— În regulă. 

Oricum invitaţia fusese făcută doar cu jumătate de gură. 
Ralph voia să fie singur. Voia să încerce să priceapă cum de 
se întâmplase ca acest caz, în aparenţă atât de simplu la 
început, să se fi transformat într-un dezastru colosal. 

Se ridică de pe scaun. Bill Samuels îşi puse iPad-ul înapoi 
în servietă şi se ridică şi el. 


e 156 - 


— Cred că am putea să ne pierdem slujbele din cauza 
asta, Ralph. lar Maitland ne dă în judecată dacă scapă. Ştii 
că aşa o să facă. 

— Du-te la picnic! Mănâncă, simte-te bine! Nu s-a 
terminat încă. 

Samuels plecă înaintea lui. Ralph privi lung în urma lui şi 
simţi că îl apucă nervii văzându-i umerii cocârjaţi, felul în 
care îşi ţinea servieta - aerul lui demoralizat. 

— Bill? 

Samuels se întoarse. 

_ — Un copil din oraşul ăsta a fost violat cu bestialitate. 
inainte sau după ce a fost sfârtecat cu dinţii. Încă încerc să 
înţeleg cum de a fost cineva capabil de aşa ceva. Tu crezi 
că pe părinţii lui îi interesează dacă noi ne pierdem slujbele 
sau dacă municipalitatea e dată în judecată? 

Samuels nu-i răspunse. Traversă holul pustiu al secţiei şi 
ieşi în soarele dimineţii. Se anunţa o zi splendidă, dar Ralph 
avea sentimentul că procurorul nu se va bucura prea mult 
de picnicul lui. 


e 157 œ 


12 


Fred şi Ollie au ajuns în sala de aşteptare de la camera 
de gardă a Spitalului Mercy cu puţină vreme înainte ca 
noaptea de sâmbătă să devină dimineaţa de duminică - 
doar la trei minute în urma ambulanţei care o adusese pe 
Arlene Peterson. La ora aceea, uriaşa sală de aşteptare era 
ticsită cu oameni bătuţi şi plini de sânge, cu oameni beţi şi 
nemulţumiţi de viaţă, cu oameni care ţipau şi plângeau şi 
tuşeau. La fel ca mai toate camerele de gardă, şi cea de la 
Spitalul Mercy era extrem de aglomerată în nopţile de 
sâmbătă - dar, pe la ora nouă, duminică dimineaţa, părea 
aproape pustie. Mai rămăseseră doar un bărbat cu un 
bandaj improvizat peste mâna care-i sângera, o femeie 
care ţinea în braţe un copil cu febră - amândoi urmărind 
năzdrăvăniile lui Elmo din Sesame Street la televizorul 
montat lângă tavan, în colţul sălii - şi o adolescentă cu 
părul creţ, care stătea cu capul pe spate, ochii închişi şi 
mâinile încleştate pe abdomen. 

Şi ei doi, fireşte. Ce a mai rămas din familia Peterson. 
Fred adormise pe la şase, dar Ollie rămăsese treaz, cu ochii 
aţintiţi asupra ascensorului în care dispăruse mama lui, 
absolut convins că ea ar muri dacă pe el l-ar lua somnul. 
„Nici măcar un ceas n-ai putut să veghezi împreună cu 
Mine?” l-a întrebat lisus pe Petru. Foarte bună întrebare - o 
întrebare la care nu aveai cum să răspunzi. 

La ora nouă şi zece minute s-au deschis uşile 
ascensorului şi din el apăru acelaşi doctor cu care vorbiseră 
la sosire. Purta o uniformă albastră şi avea pe cap o bonetă, 
acum pătată de transpiraţie, tot albastră şi cu un imprimeu 
cu inimioare roşii. Părea extrem de obosit, iar atunci când 
dădu cu ochii de ei, se întoarse într-o parte, ca şi cum şi-ar 
fi dorit să plece de acolo. Ollie nici nu avea nevoie de mai 
multe explicaţii în afara acelui gest involuntar. Şi-ar fi dorit 
să-şi lase tatăl să mai doarmă puţin, să-l scape de şocul 
iniţial al veştii pe care urma să le-o dea medicul, dar ştia că 
nu ar fi fost corect. În fond, tatăl lui o cunoştea şi o iubea 


e 158 œ» 


de mai mult timp decât el. 

— HI! tresări Fred atunci când Ollie îl scutură de umăr. 
Ce? 

Şi îl văzu pe doctorul care îşi scosese boneta, dând la 
iveală o claie de păr castaniu, ud de sudoare. 

— Domnilor, regret nespus că trebuie să vă spun că 
doamna Peterson s-a stins din viaţă. Am încercat să o 
salvăm şi, la început am crezut că vom reuşi, însă situaţia a 
fost mult prea gravă. Îmi pare foarte, foarte rău. 

Fred se holbă o clipă la el de parcă n-ar fi înţeles ce-i 
spune, după care scoase un țipăt prelung. Fata cu părul 
creţ deschise ochii şi se uită speriată în jur. Copilaşul cu 
febră se ghemui la pieptul femeii. 

Regret nespus, îşi zise Ollie. Asta-i expresia zilei. Cu o 
săptămână în urmă eram o familie. Acum am rămas doar 
eu şi cu tata. Da, expresia este foarte potrivită. Este cea 
mai potrivită. Nu există alta mai bună. 

Fred plângea în hohote. Ollie îl strânse în braţe. 


< 159 + 


13 


După prânzul de care ea şi fetele abia dacă se 
atinseseră, Marcy intră în dormitor ca să vadă ce costum 
mai bun reuşeşte să găsească în partea din şifonier care-i 
aparţinea lui Terry. Parteneriatul lor era unul egal, însă 
hainele lui ocupau doar un sfert din spaţiu. Terry era 
profesor de engleză, antrenor de baseball şi fotbal, se 
implica în felurite acţiuni caritabile atunci când era cazul - 
adică mai mereu -, era soţ şi tată. Se pricepea la toate 
treburile astea, însă nu câştiga bani decât din treaba cu 
profesoratul, aşa că nu avea cine ştie ce haine elegante. 
Costumul albastru arăta cel mai bine, dar tot era puţin cam 
uzat şi nicio persoană cât de cât pricepută într-ale modei nu 
ar fi putut să-l confunde cu un Brioni?!. Era un costum ieftin, 
de la Men's Wearhouse, vechi de patru ani. Marcy oftă, îl 
luă de pe umeraş, apoi căută o cămaşă albă şi cravata 
bleumarin. Tocmai le punea într-o husă din plastic, când se 
auzi soneria de la uşă. 

În prag era Howie, în haine mult mai frumoase decât 
acelea pe care le împachetase ea. Le îmbrăţişă repede pe 
fete şi o pupă pe obraz pe Marcy. 

— O să ni-l aduci pe tati acasă? îl întrebă Gracie. 

— Nu astăzi, dar foarte curând, spuse avocatul, luând 
husa cu costumul şi cămaşa. Nu cauţi şi nişte pantofi, 
Marcy? 

— Dumnezeule! exclamă ea. Ce căscată sunt! 

Perechea de pantofi negri părea potrivită, numai că ar fi 
trebuit să-i dea cu cremă. Păcat că nu avea timp. li puse 
într-o pungă şi se întoarse în living. 

— Sunt gata. 

— Bravo! Mergi repede şi nu da nicio atenţie coioţilor de 
afară. Fetelor, nu cumva să descuiaţi uşa până nu se 
întoarce mama, bine? Şi nici să nu răspundeţi la telefon 
dacă nu recunoaşteţi numărul afişat. Ne-am înţeles? 

— O să fim bine, răspunse Sarah, care numai bine nu 


21 Brioni - designer italian de costume bărbăteşti (n. tr.). 
e 160 œ» 


arăta. 

Niciuna dintre ele nu părea să se simtă bine. Marcy se 
întrebă dacă era posibil ca nişte fetiţe atât de mici să fi 
slăbit peste noapte. Cu siguranţă că nu. 

— Hai să mergem! spuse Howie, parcă dând pe dinafară 
de atâta veselie şi optimism. 

leşiră din casă - Howie cu costumul şi Marcy cu pantofii. 
Reporterii năvăliră din nou spre peluză. Ati vorbit cu soțul 
dumneavoastră, doamnă Maitland? Ce v-a zis poliția? 
Domnule Gold, cum a răspuns Terry Maitland la acuzațiile 
care i-au fost aduse? Aveţi de gând să cereti eliberarea pe 
cauțiune? 

— Nu avem nimic de declarat în acest moment, spuse 
Howie, cu un calm de nezdruncinat, în timp ce o conducea 
pe Marcy la maşina sa, un Cadillac Escalade, prin lumina 
orbitoare a reflectoarelor (evident, deloc necesare în ziua 
asta însorită de iulie, îşi zise Marcy). La capătul aleii, Howie 
cobori geamul din dreptul lui şi se adresă unuia dintre cei 
doi poliţişti de serviciu: 

— Fetiţele soților  Maitland sunt în casă. Este 
responsabilitatea voastră să nu le deranjeze nimeni, da? 

Nu primi niciun răspuns din partea celor doi poliţişti, 
care-i aruncară nişte priviri fie inexpresive, fie de-a dreptul 
ostile. Marcy înclina spre a doua variantă. 

N-o părăsiseră bucuria şi sentimentul de uşurare care o 
copleşiseră după ce vizionase filmuleţul - Dumnezeu să 
binecuvânteze postul Channel 81 -, însă uite câte care de 
reportaj mai sunt şi acum în faţa casei şi câţi reporteri vor 
să-i vâre microfoanele în gură. Terry era încă la închisoare - 
„la întristare”, cum spusese atât de plastic Howie la un 
moment dat. Ce expresie oribilă! Parcă preluată dintr-un 
cântec country despre singurătatea absolută. Mai mulţi 
străini năvăliseră în căminul lor şi luaseră de acolo tot ce au 
avut ei chef. Însă cele mai îngrozitoare erau chipurile 
împietrite ale acestor doi poliţişti şi lipsa lor de răspuns, 
mult mai traumatizante decât luminile reflectoarelor de la 
camerele de filmat şi decât zbieretele reporterilor. Toată 
familia ei fusese înghițită de o maşinărie infernală. Howie 


e 161 œ» 


spunea că vor scăpa nevătămaţi, însă deocamdată tot 
acolo erau cu toţii. 
Da, tot acolo erau. 


e 162 œ» 


14 


Marcy a fost percheziţionată sumar de o polițistă care 
parcă dormea pe ea şi care i-a cerut să-şi pună poşeta în 
coşul din plastic şi să treacă prin detectorul de metale. 
Poliţista le-a luat şi permisele de conducere, le-a pus într-o 
pungă din plastic, pe care a agăţat-o de un panou, printre 
multe altele asemenea. 

— Mai vreau şi costumul şi pantofii, doamnă. 

Marcy i le oferi fără comentarii. 

— Mâine-dimineaţă, când vin, vreau să-l văd pus la patru 
ace, în costumul ăla, spuse Howie, trecând prin detectorul 
de metale. Şi detectorul de metale începu să piuie. 

— Fiţi sigur că am să-i comunic majordomului, zise 
poliţista. Acum fiţi drăguţ şi goliţi-vă buzunarele! 

Cheile erau problema. Howie i le dădu poliţistei şi trecu a 
doua oară prin detectorul de metale. 

— Cred c-am fost aici de vreo cinci mii de ori, dacă nu 
mai mult. Şi mereu uit de afurisitele astea de chei, îi spuse 
el lui Marcy. O fi vreo şmecherie freudiană. 

Ea schiţă un zâmbet anxios, dar nu spuse nimic. | se 
uscase gâtul şi avea senzaţia că orice cuvânt pe care l-ar 
scoate ar semăna cu un croncănit de cioară. 

Un gardian îi conduse pe un culoar, apoi pe altul. Marcy 
auzea râsete de copii şi şoapte de conversații adulte. 
Traversară sala de vizite, a cărei pardoseală era acoperită 
cu o mochetă industrială de culoare maro. Copiii se jucau. 
Deţinuţii, în salopete urâte, de puşcărie, stăteau de vorbă 
cu nevestele, iubitele, mamele lor. Un bărbat masiv, cu un 
semn din naştere care parcă i se prelingea de-a lungul unui 
obraz şi cu o tăietură în curs de vindecare pe celălalt, îşi 
ajuta fetiţa să rearanjeze mobila din casa păpuşilor. 

E un vis, îşi spuse Marcy. Un vis incredibil de real. O să 
mă trezesc imediat şi o să-l văd pe Terry lângă mine şi o să- 
i povestesc coşmarul ăsta în care el a fost arestat pentru 
crimă. Şi ce-o să mai râdem după aia! 

Unul dintre deţinuţi întinse degetul în direcţia ei, fără să 


e 163 * 


se jeneze. Femeia de alături făcu ochii mari la Marcy, după 
care începu să-i şuşotească ceva la ureche altei femei de 
lângă ea. Gardianul părea să aibă ceva probleme cu cartela 
de la uşa din capătul sălii de vizite, iar Marcy îşi imagină că 
individul se mocăie dinadins. Până când reuşi să descuie 
uşa aia, toţi ochii erau aţintiţi asupra lor. Chiar şi copiii 
uitaseră de joacă şi se holbau speriaţi, ca la nişte monştri. 
De cealaltă parte a uşii era un coridor cu multe cabine 
separate între ele prin geamuri opace. Terry stătea într-una 
dintre ele. Marcy începu să plângă când îl văzu cum înoată 
în salopeta aia urâtă de puşcărie, mult prea mare pentru el. 
Intră în partea ei din cabina respectivă şi îşi privi soţul 
printr-un geam din perspex?. Îşi lipi palma cu degetele 
răsfirate de geam, iar Terry făcu la fel. In folie fuseseră 
făcute mai multe găurele mici, aşezate circular - ca la 


receptoarele telefoanelor vechi -, prin care să se poată 
auzi. 

— Nu mai plânge, iubito, că mă apucă şi pe mine. Şi stai 
jos, te rog. 


Marcy se aşeză şi Howie se înghesui pe banchetă lângă 
ea. 

— Ce fac fetele? 

— Bine. Îşi fac griji pentru tine, dar azi sunt mai bine. Am 
primit nişte veşti foarte bune. Auzi, scumpule, tu ştii că 
discursul domnului Coben a fost filmat de postul local de 
televiziune? 

Terry rămase cu gura căscată. Apoi izbucni în râs. 

— Parcă a zis ceva cucoana aia care l-a prezentat, da’ a 
vorbit atât de mult şi m-a plictisit atât de tare că n-am prea 
ascultat-o. Ei, i-auzi ce chestie! 

— Da, o chestie importantă! zâmbi Howie. 

Terry se aplecă până ce se lipi cu fruntea de bariera 
aceea din plastic. Se uită încordat la cei doi. 

— Marcy... Howie... i-am pus şi eu o întrebare lui Coben 
după ce şi-a terminat discursul. Ştiu că-i puţin probabil, dar 
poate se aude ce spun. Şi dacă se aude, poate există vreun 
soft de recunoaştere a vocii şi atunci vor înţelege că am 


22 Perspex - plastic acrilic transparent, rezistent la impact (n. tr.). 
e 164» 


fost acolo! 

Marcy şi Howie se uitară unul la altul şi începură să râdă. 
Gardianul de la capătul coridorului îi privi încruntat, pentru 
că râsul cuiva era floare rară în zona de maximă securitate 
a penitenciarului. 

— Ce e? Ce-am zis? 

— Te-au filmat când puneai întrebarea, Terry, îi răspunse 
Marcy. Pricepi? Apari în materialul video! 

Câteva secunde, Terry nu păru să înţeleagă ce auzise. 
Dar apoi ridică pumnii strânşi şi îi agită în dreptul tâmplelor 
- gest de triumf, pe care îl făcea adeseori atunci când 
echipa lui înscria vreun punct ori se descurca extrem de 
bine în apărare. Fără să-şi dea seama ce face, Marcy îşi 
ridică şi ea pumnii, imitându-şi soţul. 

— Sigur? Sunteţi sută la sută siguri? Pare prea frumos ca 
să fie adevărat. 

— Uite că este, zâmbi larg Howie. De fapt, apari în 
filmuleţul ăla de vreo şase ori, de fiecare dată când au vrut 
să arate cum râde şi aplaudă publicul din sală. Chestia că 
te-au filmat când ai pus întrebarea e doar bomboana de pe 
tort. f 

— Deci cazul este închis, da? Înseamnă că mâine am să 
ies de aici? 

— Haide să nu ne pripim! mormăi Howie, din al cărui 
zâmbet nu mai rămăsese decât o umbră. Mâine ţi se vor citi 
acuzaţiile, plus că acuzarea are o grămadă de probe, pe 
care va fi foarte bucuroasă să le prezinte... 

— Cum aşa? izbucni Marcy. Cum să fie posibi/ aşa ceva, 
când este clar că Terry a fost aco/o? Filmul ăla e cea mai 
bună dovadă! 

Howie ridică o mână. Adică: Opreşte-te! 

— O să ne facem probleme în privinţa asta mai încolo, 
dar acum îţi pot spune că dovezile noastre bat dovezile lor. 
De departe. Problema este doar că mecanismul a fost pus 
în funcţiune. 

— Mecanismul... repetă Marcy. Da, am auzit de 
mecanismul ăsta. Nu-i aşa, Terry? 

Terry dădu din cap. 


e 165 - 


— Parcă sunt într-un roman al lui Kafka. Sau în 1984, al 
lui Orwell. Şi v-am târât după mine pe tine şi pe fete. 

— Hei, hei! exclamă Howie. N-ai târât pe nimeni. Ei v-au 
băgat în rahatul ăsta. O să rezolvăm totul, oameni buni. V-o 
promite unchiul Howie şi unchiul Howie se ţine întotdeauna 
de cuvânt. Fii atent, Terry: mâine, la ora nouă, ţi se vor citi 
acuzaţiile în faţa domnului judecător Horton. Vreau să te 
ferchezuieşti şi să-ţi pui costumul ăla frumos pe care ţi l-a 
adus Marcy şi care acum stă agăţat în debaraua cu 
obiectele personale ale deţinuţilor. Vreau să discut cu Bill 
Samuels despre cauţiune şi vreau s-o fac chiar diseară - 
dacă va fi de acord. Dacă nu, vom discuta mâine, că tot ne 
vedem. N-o să fie de acord şi o să insiste asupra arestului la 
domiciliu, dar o să-l dăm noi pe brazdă pentru că, până 
atunci, cineva din presă va fi descoperit deja filmarea 
făcută de Channel 81, iar problemele din cazul acuzării vor 
fi ajuns în atenţia opiniei publice. Presupun că va trebui să 
garantaţi cu casa ca să faceţi rost de banii necesari pentru 
cauţiune, dar nu ar fi cine ştie ce mare risc, cu condiţia să 
nu-ţi vină ideea să-ţi tai dispozitivul de monitorizare pe care 
o să ţi-l pună la gleznă şi să fugi încotro vezi cu ochii. 

— Nu o să fug nicăieri, zise supărat Terry, făcându-se 
roşu în obraji. Mai ştii ce zicea generalul ăla din Războiul 
Civil? „Am de gând să lupt pe frontul ăsta, chiar de-o fi să 
dureze toată vara.” 

— Bine. Şi care-i următoarea bătălie? îl întrebă Marcy. 

— Am să-i spun procurorului că ar greşi dacă şi-ar 
prezenta rechizitoriul în faţa juraţilor. Şi că dovezile noastre 
vor avea câştig de cauză. După care vei fi eliberat. 

Oare? se întrebă Marcy. Oare vom fi liberi? Când ei 
insistă că au amprentele lui Terry şi că au martori care l-au 
văzut răpindu-l pe băieţelul ăla şi apoi ieşind plin de sânge 
din Parcul Figgis? Oare vom mai fi vreodată liberi câtă 
vreme nu a fost prins adevăratul criminal? 

— Marcy, linişteşte-te! îi zâmbi Terry. Ştii ce le zic eu 
băieţilor - luaţi bazele pe rând. 

— Aş vrea să te întreb ceva, interveni Howie. Poate ştii 
să-mi răspunzi. 


e 166 - 


— Întreabă-mă ce vrei. 

— Ei susţin că au tot felul de probe împotriva ta, obţinute 
în urma expertizei medico-legale, deşi nu au sosit încă 
rezultatele testului ADN... 

— Rezultatele alea o să fie negative, zise Terry. Nu se 
poate altfel. 

— La fel aş fi crezut şi în cazul amprentelor, spuse Howie. 

— Poate i-a înscenat cineva crima asta, izbucni Marcy. 
Ştiu că par paranoică, dar... 

Şi ridică din umeri. 

— În regulă, spuse Howie. Dar care să fie motivul? Asta-i 
întrebarea. Ştiţi voi pe cineva capabil de aşa ceva? 

De-o parte şi de cealaltă a foliei zgâriate de perspex, cei 
doi soţi Maitland căzură pe gânduri. Apoi clătinară din cap. 

— Mda, nici eu, zise Howie. Rareori se întâmplă ca viaţa 
să imite romanele lui Robert Ludlum. Cu toate astea, 
probele pe care le au sunt destul de solide, din moment ce 
s-au grăbit să te aresteze - fapt pe care sunt convins că-l 
regretă acum. Chiar dacă voi reuşi să te scot din 
măruntaiele mecanismului, mă tem că umbra lui va 
continua să te urmărească. 

— M-am gândit toată noaptea la asta, spuse Terry. 

— Eu încă mă gândesc, adăugă şi Marcy. 

Howie se aplecă uşor şi bătu o dată din palme. 

— Ne-ar ajuta dacă am avea şi alte probe materiale. Nu 
mă înţelegeţi greşit - filmul de la Channel 81 e super şi, 
după ce-i vom chema ca martori şi pe colegii tăi, probabil 
că nu vom mai avea nevoie de nimic. Dar sunt lacom. 
Vreau mai mult. 

— Cum să mai facem rost de probe materiale de la unul 
dintre cele mai aglomerate hoteluri din Cap City? Şi după 
patru zile? 

Întrebă Marcy, neştiind că repetă cuvintele rostite de Bill 
Samuels mai devreme. Pare imposibil. 

Terry privea în gol. 

— Nu chiar. 

— Terry? se însufleţi Howie. La ce te gândeşti? 

Terry Maitland se uită zâmbind la ei. 


e 167 œ» 


— S-ar putea să existe ceva. S-ar putea. 


e 168 œ» 


15 


Restaurantul Firepit era deschis pentru brunch, aşa că 
acolo s-a dus Ralph mai întâi. Doi dintre angajaţii care 
lucraseră în seara crimei erau acum la serviciu: fata care-i 
conducea pe clienţi la mesele lor şi un chelner tuns periuţă, 
care părea că abia împlinise vârsta legală la care să-şi 
poată cumpăra o bere. Fata nu i-a fost de niciun ajutor 
(„Am fost îngrozitor de aglomeraţi în seara aia, domnule 
detectiv”), iar chelnerul, cu toate că îşi amintea vag că 
servise un grup de profesori, a fost evaziv atunci când 
Ralph i-a arătat fotografia lui Terry, luată din anuarul 
Liceului Flint City. A zis că da, „parcă” îşi aducea aminte de 
un tip care semăna cu acela din poză, dar nu putea să bage 
mâna în foc că era aceeaşi persoană. A mai zis că nici 
măcar nu mai ştia dacă tipul fusese cu grupul de profesori. 
„Măi, omule, e posibil să-i fi servit o porţie de aripioare 
picante la bar.” 

Şi cu asta, basta. 

La început, Ralph n-a avut mai mult noroc nici la 
Sheraton. A reuşit să afle că Maitland şi William Quade au 
stat marţi noaptea în camera 644, iar managerul a fost în 
stare să-i prezinte chitanţa. Însă pe aceasta se afla doar 
semnătura lui Quade, care plătise prin Mastercard. 
Managerul i-a mai spus şi că respectiva cameră, cea cu 
numărul 644, fusese ocupată în fiecare noapte de la 
plecarea lui Maitland şi Quade şi că acolo se făcuse 
curăţenie temeinică în fiecare dimineaţă. 

lar ca să-i facă viaţa şi mai frumoasă lui Ralph, 
managerul a adăugat: 

— În caz că ni se cere să facem şi paturile, intrăm în 
camere de două ori pe zi. 

Şi da, domnul detectiv Anderson se putea uita la 
înregistrările camerelor de supraveghere, ceea ce Ralph a 
făcut imediat, fără să obiecteze în faţa faptului că lui Alec 
Pelley i se permisese deja să o facă. (Ralph nu făcea parte 
din Departamentul de Poliţie al oraşului, ceea ce însemna 


e 169 œ» 


că trebuia să pună accent pe diplomaţie.) Erau imagini 
color şi foarte clare - înţelegi dumneata, Hotelul Sheraton 
din Cap City avea camere de supraveghere din ultima 
generaţie, nu ca acelea de la prăvăliile din colţul străzii. Şi 
în imaginile acelea a văzut un bărbat care semăna cu Terry. 
Şi l-a tot văzut pe bărbatul ăla în hol, apoi în magazinul de 
suvenire şi după aia l-a văzut făcând gimnastică miercuri 
dimineaţă în sala de fitness a hotelului. Şi l-a văzut stând la 
coada pentru autografe în sala mare. Imaginile din hol şi 
din magazinul de suvenire erau discutabile, însă nu încăpea 
nicio îndoială - cel puţin, în mintea lui - că tipul care a 
semnat pentru echipamentul de fitness şi tipul care a stat 
la coada pentru autografe era una şi aceeaşi persoană cu 
fostul antrenor al fiului său. Omul care îl învățase pe Derek 
să lovească cu efect, schimbându-i astfel porecla din 
„Morişcă” în „Împinge-o, Anderson”. 

Parcă o auzea din nou pe Jeanette spunându-i că probele 
din Cap City reprezentau piesa care lipsea din acest puzzle, 
că probele din Cap City reprezentau biletul câştigător la 
această loterie. Dacă Terry a fost aici, îi spusese ea - adică 
în Flint City, comiţând crima aia îngrozitoare - înseamnă că 
dublura lui a fost acolo. Este singura explicaţie cât de cât 
logică. 

— Nu-i nimic logic în povestea asta, murmură Ralph, cu 
ochii la monitor. 

Pe ecran era imaginea îngheţată a unui bărbat leit Terry 
Maitland, râzând la coada pentru autografe, alături de 
Roundhill, şeful catedrei de engleză de la liceu. 

— Ce-aţi spus? îl întrebă agentul de securitate din hotel, 
care-i arătase imaginile. 

— Nimic. 

— Să vă mai arăt şi altceva? 

— Nu. Mulţumesc. 

Bătuse degeaba drumul până aici. Reportajul postului 
Channel 81 făcea inutile imaginile surprinse de camerele de 
supraveghere, pentru că bărbatul care îi pusese o întrebare 
lui Coben era Terry. Nu încăpea niciun dubiu în privinţa 
asta. 


< 170 œ» 


Numai că o urmă de îndoială încă persista într-un ungher 
al minţii lui Ralph. Parcă era ceva studiat în atitudinea lui 
Terry atunci când se ridicase în picioare ca să-şi pună 
întrebarea, ca şi cum ar fi ştiut că este filmat... Oare să fi 
fost o înscenare? O scamatorie uimitoare, de acord, dar 
explicabilă în ultimă instanţă? Ralph nu-şi dădea seama 
cum aşa ceva ar fi fost posibil. Dar, în fond, nu-şi dădea 
seama nici cum David Copperfield trecuse prin Marele Zid 
Chinezesc şi văzuse asta cu ochii lui la televizor. lar dacă 
era adevărat, atunci Terry Maitland nu era doar un criminal, 
ci un criminal care-şi bătea joc de ei. 

— Să vă mai spun ceva, domnule detectiv, zise agentul 
de securitate de la Sheraton. Am primit un mesaj de la 
Harley Bright, şeful pazei, care zice că toate imaginile pe 
care dumneavoastră tocmai le-aţi văzut trebuie păstrate 
pentru un avocat pe care îl cheamă Howard Gold. 

— Nu-mi pasă ce faceţi cu ele, zise Ralph. Din partea 
mea i le puteţi trimite şi lui Sarah Palin”, în Alaska, pe 
stânga. Eu plec acasă. 

Da. Bună idee! Se va duce acasă, va sta frumos în curte 
cu Jeannie, vor bea bere împreună - patru cutii el, două ea. 
Şi va încerca să nu-şi piardă minţile tot gândindu-se la 
paradoxul ăsta blestemat. 

Agentul îl conduse până la uşa biroului. 

— Am auzit la ştiri că l-aţi prins pe individul care l-a 
omorât pe copilul ăla. 

— La ştiri se spun multe. Mulţumesc pentru timpul 
acordat, domnule. 

— Ajut cu dragă inimă poliţia. 

Măcar dacă m-ai fi ajutat, replică Ralph în gând. 

Îi veni brusc o idee şi se opri în cealaltă parte a holului de 
la intrare, cu mâna deja întinsă spre uşa turnantă. Dacă tot 
era aici, ce-ar fi să mai verifice ceva? Terry zicea că Debbie 
Grant se dusese la toaletă imediat după discursul lui Coben 
şi că zăbovise acolo destul de mult. M-am aus /a chioşcul de 
Ziare cu Ev şi Billy şi am aşteptat-o acolo. 

De fapt, chioşcul de ziare era un fel de anexă a 


23 Sarah Palin - fostă guvernatoare a statului Alaska (n. tr.). 
e 17l œ 


magazinului cu suvenire. În spatele tejghelei era o femeie 
căruntă şi fardată excesiv. Rearanja nişte bijuterii ieftine. 
Ralph îi arătă legitimaţia şi o întrebă dacă lucrase martea 
trecută. Mai exact, în după-amiaza acelei zile. 

— Dacă nu-s bolnavă, lucrez în fiecare zi, drăguță. Nu 
capăt nimic în plus din vânzarea de cărţi şi de reviste, dar 
primesc comision la bijuteriile astea şi la cănile suvenir. 

— Vi-l amintiţi pe bărbatul acesta? o întrebă Ralph, 
arătându-i fotografia lui Terry. A fost aici la conferinţa de 
martea trecută, împreună cu mai mulţi profesori de 
engleză. 

— Normal că mi-l amintesc. M-a întrebat de cartea 
despre Ţinutul Flint. Dumnezeu ştie de când nu s-a mai 
interesat cineva de cartea aia. Nici măcar n-am comandat-o 
eu. Era aici în 2010, când m-am angajat vânzătoare. Cred c- 
ar cam trebui s-o dau jos de acolo, da' ce să pun în loc? 
După ce stai mai multă vreme într-un loc ca ăsta, ajungi să 
te prinzi că nicio marfă aşezată prea sus sau prea jos nu 
atrage atenţia cumpărătorului. Cel puţin, cărţile puse mai 
jos sunt din cele ieftine. Raftul de sus este rezervat pentru 
alea simandicoase şi scumpe, cu poze şi pagini lucioase. 

— Despre care anume carte vorbiţi, doamnă... 

Aruncă o privire rapidă la ecusonul femeii. 

— ...doamnă Levelle? 

— Despre aia, răspunse ea, ridicând un deget. /storia 
ilustrată a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei 
Canning. i se plimbă limba-n gură numai când îl citeşti, 
nu? 

Ralph se întoarse şi văzu două etajere cu mai multe cărţi 
şi reviste, lângă un raft cu farfurii şi căni decorative. O 
etajeră era plină cu reviste; pe cealaltă erau tot soiul de 
volume broşate şi cartonate. Pe raftul de sus al acestei 
etajere se aflau vreo şase cărţi mai mari, despre care 
Jeannie ar fi zis că „dau bine” pe măsuţa pentru cafea. Erau 
împachetate în folie din plastic, pentru ca nu cumva curioşii 
care le-ar răsfoi să nu le păteze sau să le îndoaie colţurile 
paginilor. Ralph se apropie şi se uită în sus la volumele 
acelea. Terry, care era cu vreo şapte, opt centimetri mai 


e 172 œ» 


înalt decât el, nu ar fi fost nevoit nici să se uite în sus şi nici 
să se ridice în vârful picioarelor ca să ia vreo carte de acolo. 

Vru să caute din priviri cartea despre care-i vorbise 
vânzătoarea, dar se răzgândi imediat şi se întoarse cu faţa 
la ea. 

— Spuneţi-mi ce vă aduceţi aminte. 

— Despre ce? A, despre tipul ăla? Păi, nu prea multe. Mi- 
aduc aminte că a fost mare aglomeraţie în magazinul de 
suvenire după ce s-a isprăvit conferinţa, da' la mine 
mişcarea a fost foarte slabă. Ştiţi de ce? 

Ralph clătină din cap, spunându-şi că trebuie să aibă 
răbdare. Da, dăduse peste ceva important şi credea - spera 
- că ştie despre ce anume era vorba. 

— Păi, nu voiau să-şi piardă rândul la autografe, evident. 
Plus că toţi aveau cartea cea nouă a domnului Coben, pe 
care începuseră s-o citească stând la coada aia. Da' la mine 
au venit totuşi domnii ăia trei şi unul dintre ei - ăla mai gras 
- a cumpărat ultimul roman poliţist al Lisei Gardner. Ceilalţi 
doi doar au răsfoit diverse cărţi. După care a apărut şi o 
doamnă, care a zis că a terminat şi au plecat toţi patru. 
Probabil după autografe. 

— Insă unul dintre ei, cel înalt, s-a arătat interesat de 
cartea despre Ţinutul Flint. 

— Da, da' eu cred că i-a atras atenţia chestia cu Parohia 
Canning. Parcă a zis că familia lui a locuit acolo multă 
vreme? 

— Mă întrebaţi pe mine? spuse Ralph. Dumneavoastră v- 
a zis, dacă v-a zis. 

— Parcă a zis. Şi a luat cartea de pe raft, da’ a pus-o la 
loc de cum i-a văzut preţul: şaptezeci şi nouă de dolari, 
nouăzeci şi nouă de centi. 

Bum! lată ce căuta. 

— S-a mai uitat cineva la cartea aia de atunci şi până 
acum? A mai pus mâna cineva pe ea? 

— Pe aia? Glumiţi! 

Ralph se întoarse la raft, se ridică pe vârfuri şi luă 
volumul ambalat în folie de protecţie. ÎI ţinu între palme, 
fără să-l atingă cu degetele. Pe copertă era o fotografie 


e 173 + 


sepia cu o procesiune funerară. Şase cowboy, toţi cu pălării 
ponosite şi cu pistoale în tocurile de la centuri, cărau un 
sicriu din scânduri golaşe pe cărarea plină de praf a unui 
cimitir mic. Un preot (şi acesta cu pistol la centură şi cu 
Biblia în mâini) îi aştepta lângă o groapă proaspăt săpată. 

Doamna Levelle se însufleţi considerabil. 

— Chiar doriţi s-o cumpăraţi? 

— Da. 

— Daţi-mi-o, ca să-i scanez preţul. 

— Nu prea cred. 

Ţinu cartea cu codul de bare spre vânzătoare, care îl 
scană aşa. 

— Face optzeci şi patru de dolari, paisprezece cenți, cu 
tot cu adaosul comercial, dar am să rotunjesc la optzeci şi 
patru. 

Ralph sprijini cu atenţie cartea de tejghea şi-i întinse 
cardul. Apoi îşi puse chitanţa în buzunarul de la piept şi luă 
cartea tot între palme, ca şi cum ar fi fost Potirul Sfânt. 

— A pus mâna pe ea, spuse el, adresându-se mai puţin 
vânzătoarei şi mai mult lui însuşi, de parcă n-ar fi înţeles 
prea bine ce noroc chior dăduse peste el. Sunteţi sigură că 
pe cartea asta a pus mâna bărbatul din fotografia pe care 
v-am arătat-o? 

— A luat-o de pe raft şi a zis că poza de pe copertă a fost 
făcută chiar în Parohia Canning. După aia s-a uitat la preţ şi 
a pus-o la loc. Exact aşa cum v-am zis. Da' ce? Cartea asta 
e o probă? 

— Nu ştiu, spuse Ralph, uitându-se din nou la micuțul 
convoi îndoliat de pe copertă. Dar am de gând să aflu. 


e 174 + 


16 


În după-amiaza zilei de joi, trupul neînsufleţit al lui Frank 
Peterson a fost transportat la capela din clădirea firmei de 
servicii funerare a fraţilor Donelli. Totul fusese aranjat de 
Arlene Peterson, inclusiv jerbele, slujba de pomenire de 
vineri dimineaţa, înmormântarea propriu-zisă, slujba de la 
mormânt şi pomenirea de acasă, cu prietenii şi rudele, ce 
urma să aibă loc sâmbătă seara. Ea trebuia să se ocupe de 
absolut tot. Chiar şi în perioadele lui cele mai bune, Fred 
era complet inutil la asemenea aranjamente. 

Însă acum eu trebuie să le fac pe toate, îşi spuse el, 
atunci când ajunse acasă de la spital, împreună cu Ollie. 
Trebuie să le fac eu, pentru că nu are cine. O să mă ajute 
tipul ăla de la firma Donelli. Ei sunt experți în chestii din 
astea. Problema era din ce anume urma să plătească o a 
doua înmormântare la atât de scurtă, foarte scurtă vreme 
după prima? Oare o acoperă asigurarea? Habar n-avea. Tot 
Arlene se ocupase şi de asigurări. Pentru că avuseseră o 
înţelegere: el aducea banii în casă şi ea plătea facturile. 
Probabil că va fi nevoit să caute prin biroul ei după actele 
de la asigurare. Doar gândindu-se la asta, se simţea stors 
de toată vlaga pe care o mai avea. 

Au rămas în living. Ollie a deschis televizorul. Se difuza 
un meci de fotbal european. L-au urmărit un timp, cu toate 
că niciunul dintre ei nu se dădea în vânt după sportul ăsta. 
Lor le plăcea fotbalul american. În cele din urmă, Fred s-a 
ridicat, a traversat greoi holul şi s-a întors cu vechea 
agendă roşie a lui Arlene. A răsfoit-o până când a ajuns la 
litera D şi, da, acolo erau adresa şi numărul de telefon al 
fraţilor Donelli. Numai că scrisul frumos al soţiei lui era 
acum mai tremurat. Şi de ce să nu fi fost? Înainte de 
moartea lui Frankie, ea nu ar fi avut motive să-şi noteze nici 
adresa şi nici numărul de telefon al acestei firme de pompe 
funebre, nu? Abia peste mulţi, foarte mulţi ani de acum, 
familia Peterson - părinţi şi fii deopotrivă - ar fi trebuit să 
aibă nevoie de asemenea servicii. Da, foarte mulţi ani. 


e 175 - 


Fred privi lung copertele din piele roşie ale agendei, 
acum decolorate şi uzate, şi îşi aduse aminte de câte ori o 
văzuse pe Arlene notând în ea mai întâi adresele de pe 
plicuri, iar apoi, odată cu intrarea Internetului în vieţile lor, 
adresele de e-mail. Şi începu să plângă. 

— Nu pot, şopti el. Pur şi simplu, nu pot. Nu atât de 
repede după Frankie. 

La televizor, crainicul zbieră Gooo!! şi jucătorii în tricouri 
roşii începură să sară în sus de bucurie. Ollie închise 
aparatul şi întinse mâna. 

— Mă ocup eu de asta. 

Fred ridică spre el ochii înroşiţi şi plini de lacrimi. 

Ollie dădu din cap. 

— Nicio problemă, tată. Zău! Mă ocup eu de tot. Ce-ar fi 
să te duci să te întinzi puţin? 

Şi, cu toate că ştia că nu ar fi deloc în regulă să-şi 
împovăreze cu aşa ceva fiul de doar şaptesprezece ani, 
Fred se ridică şi se duse în dormitor. Îşi jură că, la un 
moment dat, va prelua el aceste sarcini funeste; însă acum 
avea nevoie de somn. Se simţea foarte obosit. 


e 176 - 


17 


În duminica aceea, Alec Pelley a reuşit să scape de 
obligaţiile familiale abia la trei şi jumătate. Şi, deşi a ajuns 
la Hotelul Sheraton din Cap City după ora cinci, soarele încă 
mai ardea pe cer. A oprit maşina în faţa clădirii, a strecurat 
o bancnotă de zece dolari în mâna valetului de la parcare şi 
i-a spus că nu va zăbovi prea mult. Lorette Levelle, 
vânzătoarea de la chioşc, aranja din nou bijuteriile ieftine. 
După foarte puţin timp, Alec a ieşit, s-a dus la Fordul lui, s-a 
sprijinit cu spatele de el şi l-a sunat pe Howie Gold. 

— Am ajuns înaintea lui Anderson la camerele de 
supraveghere - şi la reportajul TV. Numai că el a găsit 
cartea înaintea mea. Şi a cumpărat-o. Cred că poţi să zici 
că scorul e egal. 

— Rahat! exclamă Howie. Cum mama dracului a ştiut de 
cartea aia? 

— Nu cred că a ştiut. Părerea mea e că a fost un amestec 
de noroc şi muncă detectivistică de şcoală veche. Femeia 
de la chioşc zice că, în ziua discursului lui Coben, a venit un 
tip, a luat cartea de pe raft, i-a văzut preţul - aproape 
optzeci de dolari - şi a pus-o la loc. Nu pare să ştie că tipul 
ăla era Maitland, de unde presupun că nu se uită la ştiri. l-a 
spus povestea asta lui Anderson şi Anderson a cumpărat 
cartea. Mai zice că a ţinut-o tot timpul de margini şi că n-a 
atins-o decât cu palmele. 

— Pentru că speră să găsească amprente care să nu fie 
ale lui Terry, spuse Howie. Dovedind astfel că nu Terry a 
pus mâna pe carte. N-o să ţină. Dumnezeu ştie câţi oameni 
or mai fi atins-o de atunci. 

— Vânzătoarea este de altă părere. Zice că de luni de zile 
nu s-a mai arătat nimeni interesat de volumul ăla. 

— Nu contează. 

Tonul lui Howie nu era deloc îngrijorat, drept care se 
îngrijoră Alec cât pentru amândoi. Nu era cine ştie ce 
probă, dar nu o puteau trece cu vederea. Era doar o fisură 
mică în cazul lor, care promitea să fie desăvârşit, întocmai 


e 177 œ 


ca un tablou dintr-un muzeu celebru. O posibilă fisură, se 
corectă el, pe care Howie ar putea s-o evite foarte uşor, 
pentru că juraţii nu sunt prea interesaţi de probele 
inexistente. 

— Am vrut să te informez, şefule. Că pentru asta mă 
plăteşti. 

— Foarte bine, m-ai informat. Vii mâine la prezentarea 
acuzațiilor, da? 

— Bineînţeles, răspunse Alec. Ai discutat cu Samuels 
despre cauţiune? 

— Am discutat. Foarte scurt. Mi-a pus pumnul în gură 
zicând că o să se împotrivească cu toată fiinţa lui. Exact 
aşa s-a exprimat. 

— lisuse, da’ băiatul ăsta nu iese niciodată din priză? 

— Bună întrebare! 

— Dar oricum o să obţii eliberarea pe cauţiune, da? 

— Şansele sunt de partea noastră. Nimic nu-i bătut în 
cuie, dar sunt aproape convins că voi reuşi. 

— In cazul ăsta, vezi să-i spui lui Maitland să nu iasă la 
plimbare prin cartier. Sunt mulţi oameni cu permis de 
portarmă şi el a devenit cel mai detestat om din Flint City. 

— O să fie pus sub arest la domiciliu şi precis că poliţia îi 
va supraveghea casa, oftă Howie. Păcat că n-ai pus mâna 
pe cartea aia! 

Alec încheie convorbirea şi se urcă în maşină. Voia să 
ajungă acasă cât mai repede ca să facă pop-corn înainte să 
înceapă Urzeal/a Tronurilor. 


e 178 œ» 


18 


Ralph Anderson şi detectivul Yunel Sablo, din cadrul 
poliţiei statale, s-au întâlnit cu Bill Samuels acasă la acesta, 
într-un cartier de proaspăt îmbogăţiţi din nordul oraşului, cu 
multe case mari care aspirau la statutul de vile, însă 
nereuşind să-l atingă. Începuse să se întunece, dar cele 
două fetiţe ale procurorului încă se mai fugăreau prin apa 
de la aspersoarele din curtea din spate. Fosta soţie a lui 
Samuels rămăsese să le pregătească cina. Procurorul era 
într-o bună dispoziţie de zile mari şi, cât a durat masa, a tot 
mângâiat mâna fostei soţii, ba chiar a tinut-o într-a lui 
câteva secunde. lar fosta soţie nu părea că ar fi avut ceva 
împotrivă. Cam apropiaţi pentru un el şi o ea care au 
divorţat cu acte în regulă, îşi zise Ralph. Bravo lor! Insă 
acum cina se încheiase, fosta strângea lucrurile fetelor, iar 
Ralph avea sentimentul că se va încheia curând şi buna 
dispoziţie a domnului procuror Samuels. 

Istoria ilustrată a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a 
Parohiei Canning se afla pe măsuţa din birou. Ralph o 
pusese într-o pungă din plastic transparent, luată dintr-un 
sertar al bufetului din bucătăria de acasă. Cortegiul funerar 
nu se mai desluşea bine, pentru că folia de protecţie fusese 
acoperită cu pudră pentru amprente, însă doar una singură 
descoperiseră - o amprentă a degetului mare, pe copertă, 
lângă cotor. Dar era o amprentă la fel de clară precum data 
de pe o monedă nouă. 

— Pe spate sunt încă patru, la fel de vizibile, spuse Ralph. 
Aşa iei în mână o carte groasă: cu degetul mare în faţă şi 
celelalte degete răsfirate în spate. Aş fi amprentat-o chiar 
în Cap City, numai că nu aveam la mine amprentele lui 
Terry ca să le pot compara cu astea. Aşa că am luat de la 
secţie tot ce-mi trebuia şi am prelevat amprentele acasă. 

Samuels ridică din sprâncene. 

— Adică ai luat fişa lui cu amprente de la secţie? 

— Nuuu, i-am făcut o copie. 

— Haide, nu ne mai ţine în suspans! îl îndemnă Sablo. 


e 179 + 


— Nu vă mai ţin, răspunse Ralph. Se potrivesc. 
Amprentele de pe carte îi aparţin lui Terry Maitland. 

Şi atunci, dispăru ca prin minune domnul Rază-de-Soare, 
care stătuse la cină alături de fosta lui soţie. lar în locul lui 
apăru domnul Tunete-şi-Fulgere. 

— Nu poţi să afirmi asta fără o verificare computerizată. 

— Bill, eu compar amprente încă de dinainte de apariţia 
computerelor. 

Adică încă de pe vremea când tu te mai uitai pe sub 
fustele fetelor în sala de lectură a liceului. 

— Sunt amprentele lui Maitland, iar computerul va 
confirma asta. Uită-te aici! 

Scoase din buzunarul interior al sacoului sport câteva 
cartonaşe, pe care le înşiră unele sub altele pe măsuţa 
pentru cafea. 

— Astea sunt amprentele pe care le-am luat noi aseară, 
când l-am reţinut. lar astea sunt amprentele de pe folia de 
protecţie a cărţii. Ce părere aveţi? 

Samuels şi Sablo se aplecară şi studiară cu atenţie atât 
şirul de cartonaşe din dreapta, cât şi pe cel din stânga. 
Sablo vorbi primul: 

— Eu zic că sunt aceleaşi. 

— Eu nu zic nimic înainte de o comparaţie pe computer, 
spuse Samuels. 

Pronunţa cam înţepat cuvintele, poate din cauză că-şi 
repezise bărbia înainte ca un puşti bosumflat. In oricare 
alte împrejurări, atitudinea lui ar fi părut nostimă. 

Ralph nu-i răspunse imediat. Voia să afle mai multe 
despre caracterul lui Bill Samuels şi spera (era optimist din 
fire) că făcuse o greşeală mai devreme, când a crezut că 
procurorul ar da bir cu fugiţii în faţa unui obstacol 
neprevăzut. Era evident că fosta lui nevastă încă îl 
respecta, iar fetiţele erau topite după el, însă dovezile 
astea se refereau la un singur aspect al firii lui. Nu era 
neapărată nevoie ca Samuels cel de acasă să fie unul şi 
acelaşi cu Samuels cel de la serviciu, mai ales când era 
vorba despre un individ extrem de ambițios, care se 
confrunta acum cu o situaţie ce i-ar fi putut înăbuşi în faşă 


e 180 œ» 


toate planurile de mărire. Lucrurile astea contau pentru 
Ralph. Foarte mult contau, pentru că el şi cu Samuels erau 
obligaţi să colaboreze în acest caz, şi la bine, şi la greu. 

— Imposibil, spuse procurorul, ridicând mâna să-şi 
domolească vârtejul din creştet. 

Numai că vârtejul nu era acolo în seara aceasta. În seara 
aceasta vârtejul era cuminte. 

— Nu se poate să fi fost în două locuri în acelaşi timp. 

— Totuşi aşa pare, zise Sablo. Până astăzi nu am avut 
probe din Cap City. Uite că acum le avem. 

Samuels se însenină preţ de o clipă. 

— Poate a pus mâna pe carte cândva, înainte de 
conferinţă. Ca să-şi pregătească alibiul. 

Uitând că el însuşi ajunsese la concluzia că moartea lui 
Frank Peterson fusese rezultatul unui gest impulsiv al unui 
bărbat care nu mai putea să-şi controleze pornirile. 

— Trebuie să avem în vedere şi această posibilitate, 
spuse Ralph, dar am văzut o grămadă de amprente la viaţa 
mea şi astea mi se par destul de noi. Detaliile cutelor pielii 
sunt foarte clare. Or, asta nu s-ar întâmpla dacă 
amprentele ar fi vechi de câteva săptămâni. 

Sablo şopti foarte încet: 

— “Mano, e ca şi cum ai fi avut douăşpe puncte, ai mai 
cerut o carte şi ai căpătat un popă. 

— Poftim?! se uită mirat Samuels. 

— La blackjack, îi explică Ralph. Zice că ar fi fost mai 
bine dacă nu am fi găsit amprentele alea. Dacă ne-am fi 
mulţumit cu cărţile servite. 

Căzură pe gânduri toţi trei. Apoi Samuels începu să 
vorbească pe un ton agreabil, însă uşor plictisit. 

— Să presupunem că n-ai fi găsit nicio amprentă pe folia 
de protecţie de pe cartea aia. Sau că n-ai fi găsit decât 
nişte urme neclare, imposibil de identificat. Cum am fi stat 
atunci? 

— Nici mai bine, dar nici mai rău, spuse Sablo. 

Samuels dădu din cap. 

— In cazul acesta - ipotetic, evident - Ralph nu ar fi decât 
un tip care şi-a cumpărat o carte destul de scumpă. Nu o va 


e 181 œ» 


arunca, ci o va pune în biblioteca de acasă şi se va resemna 
zicând că a fost o idee bună, dar care n-a dus nicăieri. Am 
uitat: o va pune pe raftul bibliotecii după ce-i va scoate folia 
de protecţie, pe care o va arunca la gunoi. 

Sablo se uită de la Samuels la Ralph. Nu i se citea nimic 
pe chip. 

— Şi cum rămâne cu fişele astea cu amprente? întrebă 
Ralph. Cu ele ce facem? 

— Care fişe? se miră Samuels. Eu nu văd nicio fişă. Tu 
vezi ceva Yune? 

— Nu ştiu dacă văd sau nu, răspunse prudent Sablo. 

— Tu vorbeşti despre distrugerea probelor, zise Ralph. 

— Ba nu. Enunţ o ipoteză. 

Şi Samuels ridică din nou mâna la vârtejul inexistent. 

_ — Însă este o idee la care merită să ne gândim, Ralph. 
Intâi te-ai dus la secţie, dar ai comparat amprentele acasă 
la tine. Era şi soţia ta acolo? 

— Jeannie era la clubul de lectură. 

— Ihî, înî, înţeleg. Plus că, uite: cartea e într-o pungă 
alimentară, nu într-una specială. Nu a fost înscrisă în 
registrul de probe. 

— Încă nu, zise Ralph. 

Insă acum, în loc să se gândească la caracterul lui 
Samuels, se vedea nevoit să-şi evalueze feluritele fațete ale 
propriului caracter. 

— Spun numai că, în subconştient, te-ai fi putut şi tu 
gândi la aceeaşi situaţie ipotetică. 

Oare? Ralph nu-şi dădea seama. Şi, presupunând că se 
gândise la asta, de ce o făcuse? Ca să evite o pată urâtă pe 
carieră, în momentul în care a înţeles că tot eşafodajul 
construit de ei nu numai că se înclina, dar era în pericol să 
se răstoarne cu totul? 

— Ba nu. Proba asta va fi înregistrată şi va deveni parte a 
cazului. Pentru că a murit un copil. Ce ni se întâmplă nouă e 
un rahat în comparaţie cu asta, Bill. 

— Perfect de acord, spuse Sablo. 

— Normal că eşti de acord, zise Samuels, acum pe un ton 
obosit. Domnul locotenent Yune Sablo va supravieţui 


e 182 œ» 


oricum. 

— Că ai adus vorba de supravieţuire, spuse Ralph. Cum 
rămâne cu Terry Maitland? Dacă nu el este criminalul şi noi 
am făcut o greşeală arestându-l? 

— N-am făcut nicio greşeală, începu să se enerveze 
Samuels. Probele spun că am avut dreptate. 

Cu aceste cuvinte procurorul a încheiat şedinţa. Ralph s-a 
întors la secţie. Acolo a înregistrat /storia ilustrată a 
Ținutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei Canning, după 
care a îndosariat-o. Bucurându-se că a scăpat de ea. 

l-a sunat mobilul tocmai când ocolea clădirea ca să-şi ia 
maşina personală. Pe ecran era poza soţiei sale. Îi răspunse 
imediat şi se sperie când auzi tonul lui Jeannie. 

— lubito? Ai plâns? 

— A sunat Derek. Din tabără. 

Inima lui Ralph rată o bătaie. 

— A păţit ceva? 

— Nu, n-are nimic. N-are nimic din punct de vedere fizic. 
Dar a primit e-mailuri despre Terry de la nişte prieteni şi 
este foarte supărat. Zice că-i o greşeală, că Domnul 
Antrenor T. n-ar face niciodată aşa ceva. 

— Oof, asta-i toată problema?! exclamă el, căutându-şi 
cu mâna liberă cheile de la maşină din buzunar. 

— Nu, nu-i toată problema, se răsti ea. Unde eşti? 

— La secţie. După aia vin acasă. 

— Nu poţi să te duci mai întâi la închisoare? Să discuţi cu 
el? 

— Cu Terry? Cred că aş putea, cu condiţia să şi dorească 
să vorbească cu mine. De ce? 

— Nu te mai gândi o clipă la probe. Nici la cele pro, nici la 
cele contra. Şi răspunde-mi cu toată sinceritatea la o 
întrebare. De acord? 

— Bine... 

Dinspre autostrada interstatală se auzea huruitul 
camioanelor. Aici singurul sunet era doar ţârâitul văratic al 
greierilor din ierburile crescute în jurul clădirii din cărămidă 
în care lucra de atât de mulţi ani. Ştia foarte bine ce avea 
de gând să-l întrebe Jeannie. 


e 183 + 


— Tu crezi că Terry Maitland l-a ucis pe băieţelul ăla? 

Ralph se gândi că bărbatul care mersese până la Dubrow 
cu taxiul condus de Willow Rainwater i se adresase acesteia 
cu „doamnă”, deşi ar fi trebuit să ştie cum o cheamă. Se 
gândi că bărbatul care-şi lăsase duba albă în spatele 
pubului lui Shorty întrebase cum poate ajunge la cel mai 
apropiat cabinet medical, deşi Terry Maitland locuise toată 
viaţa în Flint City şi nu ar fi trebuit să întrebe aşa ceva. Se 
gândi la profesorii care ar fi fost în stare să jure că Terry 
fusese împreună cu ei atât în momentul răpirii, cât şi în cel 
al crimei. Apoi se gândi cât de bine se brodise ca Terry nu 
doar să pună o întrebare după discursul lui Harlen Coben, 
dar să se şi ridice în picioare, de parcă ar fi vrut să fie sigur 
că va fi văzut şi filmat. Chiar şi amprentele de pe carte... ei, 
cât de perfect era alibiul ăsta? 

— Ralph? Mai eşti la telefon? 

— Nu ştiu ce să-ţi zic. Poate dacă l-aş fi cunoscut mai 
bine, dacă aş fi antrenat vreo echipă împreună cu el, aşa 
cum a făcut Howie. Dar eu am fost doar spectator la 
antrenamentele lui Derek. Prin urmare, răspunsul meu - cu 
toată sinceritatea - este „nu ştiu”. 

— In cazul ăsta, du-te la închisoare, îi spuse ea. Priveşte-l 
în ochi şi întreabă-l. 

— Samuels ar fi în stare să mă facă bucăţi dacă află, 
protestă Ralph. 

— Mă doare fix undeva de Bill Samuels. Mie îmi pasă 
doar de fiul nostru. Şi ştiu că la fel simţi şi tu. Fă-o pentru 
el! Pentru Derek! 


e 184 * 


19 


S-a dovedit că Arlene Peterson avea asigurare pentru 
deces, aşa că treaba cu înmormântarea era aproape 
rezolvată. Ollie a descoperit actele respective în sertarul de 
jos al biroului ei micuţ, într-un dosar pus între cel pe care 
scria CONTRACT IPOTECAR (ipoteca fiind acum achitată 
aproape complet) şi cel cu GARANȚII APARATE 
ELECTROCASNICE. A sunat la firma de servicii funerare, i-a 
răspuns un bărbat cu voce blajină, de bocitor profesionist - 
poate unul dintre fraţii Donelli, poate nu -, care i-a 
mulţumit şi l-a informat că „mama dumneavoastră a sosit 
la noi”. De parcă se dusese acolo pe propriile ei picioare 
sau poate cu un Uber. Bocitorul de profesie s-a interesat 
dacă Ollie doreşte un formular de necrolog pe care să-l 
publice în ziar. Ollie a răspuns că nu, nu doreşte. Deja avea 
două formulare necompletate în faţă. Probabil că mama lui 
- o femeie atentă la detalii, chiar şi în momentele când era 
răpusă de durere - făcuse două copii ale formularului 
pentru necrologul lui Frank, ca să aibă rezerve în caz că 
scria ceva greşit. Deci şi problema asta era rezolvată. 
Bocitorul profesionist a vrut să ştie dacă Ollie va veni a 
doua zi să asiste la pregătirile pentru slujbă şi 
înmormântare. Ollie a spus că nu, nu credea că va veni. Îşi 
imagina că tatăl lui trebuie să se ocupe de asta. 

Odată rezolvată şi problema plăţii pentru funeralii, Ollie 
şi-a pus capul pe biroul mamei şi a plâns. A plâns pe tăcute, 
ca să nu-şi trezească tatăl. Când a rămas fără lacrimi, a 
completat la calculator unul dintre formularele pentru 
necrolog, pentru că scrisul lui era imposibil de desluşit. 
Odată terminată şi această corvoadă, s-a dus la bucătărie 
ca să inspecteze mizeria de acolo: macaroane pe linoleum, 
friptură de pui sub ceasul din perete, o mulţime de 
castroane de toate felurile pe blatul de lângă chiuvetă. 
Tabloul i-a adus aminte de o vorbă de-a mamei la sfârşitul 
meselor în familie: parcă au mâncat porcii aici. A luat un 
sac menajer din sulul de sub chiuvetă şi a aruncat în el 


e 185 œ» 


toate mizeriile acelea, începând cu friptura de pui, care îţi 
întorcea stomacul pe dos doar când te uitai la ea. Apoi a 
spălat pe jos. După ce a făcut toată bucătăria lună (altă 
vorbă a mamei), şi-a dat seama că îi era foame. Urât din 
partea lui, foarte urât. Insă acesta era adevărul. În esenţa 
lor, oamenii nu sunt altceva decât nişte animale, îşi spuse 
el. Chiar dacă ţi-au murit şi mama, şi fratele mai mic, tot 
trebuie să mănânci şi să scoţi pe partea cealaltă ce ai 
mâncat. Ţi-o cere organismul. A deschis uşa de la frigider şi 
a văzut că este ticsit de sus şi până jos şi dintr-o parte în 
cealaltă cu alte castroane, cu alte cutii din plastic cu capac, 
cu alte farfurii pline cu mezeluri. Şi-a ales o porţie de 
plăcintă a ciobanului, cu un strat gros de piure de cartofi 
deasupra, şi a pus-o în cuptor, la 180 de grade. Stătea 
sprijinit cu spatele de blat, aşteptând să i se încălzească 
mâncarea şi simțindu-se ca un musafir nepoftit în propria-i 
minte, când tatăl lui intră în bucătărie. Fred avea părul 
răvăşit şi sculat în creştetul capului, cum ar fi zis Arlene 
Peterson. Şi era nebărbierit. Şi avea ochii umflaţi şi 
buimaci. 

— Am luat una dintre pastilele mamei tale şi am dormit 
prea mult, spuse el. 

— Nicio problemă, tată. 

— Ai făcut curat în bucătărie. Ar fi trebuit să-ţi dau o 
mână de ajutor. 

— E în regulă. 

— Mama ta... înmormântarea... 

Fred nu părea să ştie ce să mai spună în continuare. Ollie 
observă că tatăl lui avea şliţul descheiat. lar imaginea 
aceasta îi stârni un sentiment vag de milă. Dar nu-i mai 
venea să plângă. Probabil că nu mai avea lacrimi, cel puţin 
deocamdată. Uite, şi chestia asta e în regulă. Trebuie să fiu 
recunoscător, îşi spuse Ollie. 

— Stăm bine, îşi anunţă el tatăl. Mama avea asigurare în 
caz de deces, amândoi aveţi aşa ceva şi a ajuns deja... 
acolo. În locul ăla. Ştii tu, la firma aia. 

li era teamă să spună pompe funebre, pentru că aceste 
cuvinte i-ar fi putut declanşa tatălui său plânsul. lar atunci 


e 186 - 


ar fi început şi e/să plângă. Din nou. 

— A, bravo! 

Fred se aşeză pe un scaun şi îşi duse podul palmei la 
frunte. 

— Ar fi trebuit să mă ocup eu de toate astea. Era treaba 
mea. Responsabilitatea mea. N-am vrut să dorm atât de 
mult. 

— Poţi să te duci mâine acolo. Să alegi sicriul şi să vezi 
ce mai e de făcut. 

— Unde să mă duc? 

— La Fraţii Donelli. Aceeaşi firmă care s-a ocupat şi de 
Frank. 

— A murit! se minună Fred. Nici nu pot să concep aşa 
ceva. 

— Mda, murmură Ollie, de parcă el era în stare să se 
gândească la altceva. Şi nu doar la felul în care ea şi-a 
cerut scuze până în ultima clipă. De parcă ea ar fi fost de 
vină pentru tot ce se întâmplase. 

— Tipul de la firmă zice că trebuie să mai rezolvi câteva 
lucruri. Crezi că ai să poţi? 

— Sigur. Mâine o să mă simt mai bine. Mmm, ce miroase 
aşa bine? 

— Plăcinta ciobanului. 

— Făcută de mama sau adusă de cineva? 

— Habar n-am. 

— Tare bine miroase! 

Au mâncat la masa din bucătărie. Apoi Ollie a pus 
farfuriile în chiuvetă, pentru că maşina de spălat vase era 
plină. S-au dus în living. La postul ESPN se transmitea un 
meci de baseball, între echipa din Philadelphia Phillies şi 
New York Mets. S-au uitat amândoi în tăcere, fiecare 
încercând, în felul său, să găsească marginile prăpastiei 
apărute în vieţile lor, ca să nu-i înghită şi pe ei. După un 
timp, Ollie a ieşit în curtea din spate, s-a aşezat pe trepte şi 
s-a uitat la stele. Erau puzderie în seara aceea. A observat 
şi o stea căzătoare, un satelit şi câteva avioane. S-a gândit 
că mama lui era moartă şi nu va mai vedea niciodată 
stelele. | se părea complet absurd. Când s-a întors în casă, 


e 187 œ» 


începuse repriza a noua, iar tatăl lui adormise în fotoliu. 
Ollie l-a sărutat pe creştet. Fred nici nu s-a mişcat. 


e 188 œ» 


20 


Pe drumul către penitenciarul local, Ralph a primit un 
mesaj de la Kinderman, din Departamentul de 
Criminalistică Informatică al poliţiei statale. Ralph a tras 
imediat pe dreapta şi i-a dat telefon. Kinderman a răspuns 
instantaneu. 

— Voi nu aveţi liber duminică seara? îl întrebă Ralph. 

— Ce să zic, suntem nişte tocilari obsedaţi de computere. 

Din fundal se auzeau răgete de muzică heavy metal. 

— Plus că eu sunt de părere că, deşi veştile bune pot 
aştepta, cele rele trebuie transmise de îndată. N-am 
terminat de căutat eventualele fişiere ascunse în hardurile 
lui Maitland - şi să ştii că mulţi dintre nenorociţii ăştia de 
pedofili sunt tare şmecheri. Dar deocamdată n-am găsit 
nimic. Niciun fel de pornografie infantilă, niciun alt fel de 
pornografie. Nici în computer, nici în laptop, nici în iPad, nici 
în telefon. Zici că-i Neprihănitul-Neprihăniţilor. 

— Cum e cu istoricul căutărilor pe net? 

— Acolo sunt o mulţime de lucruri, dar numai alea la care 
te-ai aştepta - site-uri de comerţ online, cum e Amazon; 
bloguri de ştiri, ca Huffington Post; zeci de site-uri de sport. 
Vrea să fie la curent cu tot ce se întâmplă în Liga Mare şi 
pare că e suporter al echipei Tampa Bay Rays din Florida. 
Mie doar chestia asta îmi sugerează că ar avea ceva 
probleme la mansardă. Urmăreşte serialele polițiste Ozark 
pe Netflix şi Americanii pe iTunes. Asta din urmă îmi place 
şi mie. 

— Sapă în continuare! 

— Pentru asta iau leafă. 

Ralph parcă maşina în zona pentru angajaţi din spatele 
închisorii locale, îşi luă din torpedo permisul de acces şi îl 
puse în parbriz. Il aştepta un gardian - L. KEENE, scria pe 
ecusonul acestuia - care îl conduse într-una dintre 
camerele de interogatoriu. 

— E împotriva regulamentului, domnule detectiv. Şi e 
aproape zece seara. 


e 189 + 


— Ştiu foarte bine cât e ceasul. Şi n-am venit ca să mă 
distrez. 

— Domnul procuror ştie că sunteţi aici? 

— Îţi depăşeşti atribuţiile, gardian Keene. 

Ralph se aşeză într-o parte a mesei şi aşteptă să afle 
dacă Terry doreşte să-l vadă. Aşa, deci. Nici urmă de 
pornografie în computerele lui şi nici urmă de pornografie 
prin casă - cel puţin nedescoperită deocamdată de 
criminalişti. Însă, după cum bine subliniase Kinderman, 
pedofilii puteau să fie extrem de şmecheri. 

Păi, dacă e atât de şmecher, de ce şi-a arătat chipul? De 
ce a lăsat amprente? 

Ştia ce ar zice Samuels: Terry era cuprins de delir. Odată 
(cât de îndepărtat pare momentul acela) explicaţia aceasta 
îi sunase perfect logic lui Ralph. 

Keene îl aduse pe Terry. Fostul antrenor al lui Derek era 
îmbrăcat într-un combinezon de puşcăriaş şi purta şlapi 
ieftini, din plastic. Avea mâinile încătuşate în faţă. 

— Scoate-i cătuşele, gardian! 

Keene clătină vehement din cap. 

— Regulamentul! 

— Îmi asum eu răspunderea. 

Keene zâmbi fără pic de umor. 

— Ba nu, domnule detectiv, n-o să vă asumaţi nimic. Eu 
va trebui să dau socoteală dacă se va hotări să sară la 
dumneavoastră şi să vă strângă de gât. Uitaţi cum facem: 
n-o să-i prind cătuşele de masă. Ce ziceţi? 

Terry surâse, de parcă ar fi vrut să spună: Vezi ce trebuie 
să suport? 

Ralph oftă. 

— Acum poţi să pleci, gardian Keene. Mulţumesc. 

Keene ieşi din cameră, dar foarte probabil că avea să-i 
urmărească prin geamul-oglindă. Şi o să dea drumul şi la 
difuzor, ca să audă ce vorbesc. Şi apoi îl va informa pe 
Samuels. Ralph nu putea să evite asta. 

Se uită la Terry şi îi spuse: 

— Nu sta ca de piatră, omule. Şezi pe scaun, pentru 
numele lui Dumnezeu! 


e 190 œ» 


Terry se aşeză şi îşi împreună mâinile pe masă. Lanţul de 
la cătuşe zăngăni zgomotos. 

— Howie Gold n-ar fi de acord cu întâlnirea asta, zise el, 
continuând să zâmbească. 

— Nici Samuels, aşa că suntem chit. 

— Ce vrei de la mine? 

— Nişte răspunsuri. Dacă eşti nevinovat, atunci cum se 
face că am şase martori care te-au identificat? De ce sunt 
amprentele tale pe creanga aia cu care a fost sodomizat 
băiatul şi în duba cu care a fost răpit? 

Terry clătină din cap. li dispăruse zâmbetul. 

— Sunt la fel de uluit ca şi tine. Nu pot decât să 
mulţumesc bunului Dumnezeu, unicului său fiu şi tuturor 
sfinţilor pentru că pot dovedi că am fost în Cap City. Dar 
dacă n-aş fi putut? Cred că amândoi cunoaştem răspunsul. 
Până la sfârşitul verii, aş fi ajuns la McAlester, într-una 
dintre celulele rezervate condamnaților la moarte, iar peste 
doi ani mi s-ar fi făcut injecţia letală. Poate chiar mai 
curând, pentru că tribunalele sunt pline de judecători 
intransigenţi, iar amicul tău, Samuels, mi-ar fi distrus 
recursurile aşa cum distruge un buldozer castelele de nisip 
de pe plajă. 

În primul moment, Ralph vru să protesteze: Nu-i amicul 
meu. Dar spuse: 

— Pe mine mă interesează duba. Cea cu număr de New 
York. 

— N-am cum să te ajut. Ultima oară am fost la New York 
în luna de miere, acum şaisprezece ani. 

Venise rândul lui Ralph să zâmbească. 

— Nu ştiam asta, însă ştiam că nu ai fost acolo de 
curând. Ţi-am verificat toate mişcările din ultimele şase 
luni. Nu am găsit decât un drum până în Ohio, în aprilie. 

— Da, la Dayton. În vacanţa de primăvară a fetelor. Am 
vrut să-l vizitez pe tata şi ele au vrut să vină cu mine. La fel 
şi Marcy. 

— Tatăl tău trăieşte în Dayton? 

— Da, deşi e cam mult spus „trăieşte”. E o poveste 
lungă, care n-are nicio legătură cu ce mi se întâmplă mie 


e 191 œ» 


acum. O poveste în care nu apar dube albe, aducătoare de 
moarte. Nu apare nici măcar maşina familiei. Pentru că am 
călătorit cu avionul. Nu mă interesează câte amprente de- 
ale mele ai găsit în duba cu care a fost răpit Frank 
Peterson, îţi spun că nu eu am furat-o. Nici măcar n-am 
văzut-o vreodată. Evident că nu mă aştept să mă crezi, dar 
ăsta este adevărul. 

— Nu zice nimeni că ai furat duba în New York, spuse 
Ralph. Bill Samuels are o teorie, conform căreia hoţul iniţial 
a abandonat duba prin preajma zonei unde te aflai tu şi a 
lăsat cheile în contact. Tu ai re-furat-o şi ai ascuns-o 
undeva până când te-ai hotărât să... să faci ce ai făcut. 

— Adică am dat dovadă de multă prudenţă, cu toate că 
am făcut cu faţa la vedere tot ce zici tu că am făcut după 
aia. 

— Samuels va încerca să convingă juraţii că erai într-un 
delir homicid. lar juraţii îl vor crede imediat. 

— Îl vor mai crede şi după ce vor depune mărturie Ev, 
Billy şi Debbie? Şi după ce Howie va prezenta juraţilor 
înregistrarea video a conferinţei lui Coben? 

însă Ralph nu voia să vorbească despre asta. 
Deocamdată. 

— Îl cunoşteai pe Frank Peterson? 

Terry scoase un hohot de râs foarte asemănător cu 
lătratul unui căţel la vederea unei pisici. 

— Exact la întrebările de genul ăsta nu m-ar lăsa Howie 
să răspund. 

— Să înţeleg că nu vrei să-mi răspunzi? 

— Ba uite că da. Îl cunoşteam doar din vedere - aşa cum 
cunosc majoritatea copiilor din cartier. Dar nu-l cunoşteam 
aşa cum mă întrebi tu. Era încă în primară şi nu făcea sport. 
Dar n-aveai cum să nu observi claia aia de păr roşu. Era ca 
un semafor la intersecţie. Şi el, şi fratele lui. L-am antrenat 
pe Ollie în Liga Mică, dar n-a reuşit să ajungă în Liga Mare 
după ce a împlinit treisprezece ani. Nu juca prea rău în 
defensivă şi chiar lovea binişor, numai că şi-a pierdut 
interesul. Aşa păţesc unii dintre ei. 

— Deci nu puseseşi ochii pe Frankie? 


e 192 œ» 


— Nu, Ralph. Nu mă excită copiii. 

— Nu cumva s-a întâmplat că l-ai văzut în parcarea de la 
Băcănia cu Delicatese a lui Gerald, cu bicicleta aia stricată, 
şi ţi-ai zis: „Aha, ia să-mi încerc norocul”? 

Terry se uită la el cu un soi de dispreţ mut, aproape 
imposibil de îndurat pentru Ralph. Cu toate astea, nu-şi 
plecă privirea. După câteva secunde, Terry oftă, îşi ridică 
mâinile încătuşate spre geamul-oglindă şi strigă: 

— Am terminat! 

— Ba nu, îl contrazise Ralph. Vreau să-mi mai răspunzi la 
o întrebare şi vreau să te uiţi în ochii mei când îmi vei da 
răspunsul. Tu l-ai omorât pe Frank Peterson? 

Terry îl privi drept în ochi. 

— Nu. 

Gardianul Keene a venit şi l-a luat pe Terry. Ralph a 
rămas pe loc, aşteptându-l pe Keene să se întoarcă şi să-l 
conducă afară prin cele trei coridoare, despărțite între ele 
prin uşi temeinic ferecate. Acum avea răspunsul la 
întrebarea pe care îi ceruse Jeannie să o pună. lar acest 
răspuns, însoţit de privirea fermă, neşovăitoare, a lui Terry, 
a fost: Nu. 

Ralph voia să-l creadă. 

Dar nu putea. 


e 193 + 


PUNEREA SUB ACUZARE 
— 16 IULIE — 


e 194 œ» 


— Nu! spuse Howie Gold. Nu, nu şi nu! 

— Este pentru binele lui, zise Ralph. Vezi şi tu că... 

— Ce văd eu e o poză pe prima pagină a ziarelor. Ce văd 
eu e ştirea principală de la toate posturile de televiziune, 
care-mi vor prezenta clientul intrând în tribunal cu o vestă 
antiglonţ peste costum. De parcă ar fi fost deja condamnat. 
Şi aşa e destul de râu că trebuie să poarte cătuşele. 

In sala de vizite a penitenciarului local se aflau şapte 
bărbaţi; toate jucăriile fuseseră strânse şi puse în cutiile lor 
din plastic colorat, iar scaunele fuseseră urcate pe mese. 
Terry Maitland stătea lângă avocatul său. In faţa lor erau 
Dick Doolin (şeriful districtului), Ralph Anderson şi Vernon 
Gilstrap (procurorul-adjunct). Samuels îi aştepta la tribunal. 
Şeriful Doolin stătea cu vesta antiglonţ în mână şi nu 
spunea nimic. Pe vestă erau întipărite cu un galben ţipător, 
acuzator, literele FCDC - adică Flint County Department of 
Corrections?*. Cele trei benzi velero - câte una pentru 
fiecare braţ şi una pentru talie - atârnau dezamăgite. 

Doi ofiţeri ai penitenciarului (te-ar fi corectat imediat 
dacă le-ai fi zis „gardieni”) stăteau lângă uşa care dădea în 
hol, ţinându-şi braţele musculoase încrucişate la piept. Unul 
dintre ei îl supraveghease pe Terry în timp ce se bărbierise 
cu un aparat de ras de unică folosinţă; celălalt 
percheziţionase buzunarele costumului şi ale cămâăşii aduse 
de Marcy, fără a uita să verifice şi tivul de pe spatele 
cravatei albastre. 

Procurorul-adjunct Gilstrap i se adresă lui Terry: 

— Ce zici, amice? Vrei să rişti să te împuşte careva? Din 
partea mea, n-ai decât. Scuteşti statul de cheltuiala cu 
toate recursurile înainte de injecţia finală. 

— Asta-i o remarcă deplasată! interveni Howie. 

Gilstrap, unul dintre veteranii din procuratură, care precis 
ar fi preferat să se lase de meserie (şi să încaseze o pensie 
babană) dacă Bill Samuels ar fi pierdut alegerile, se 


24 Administraţia Penitenciarelor din Districtul Flint (n. tr.). 
e 195 œ» 


mulţumi să-i răspundă cu un zâmbet ironic. 

— Hei, Mitchell! spuse Terry. 

Gardianul care-l păzise la baie, ca să se asigure că nu 
avea de gând să-şi taie beregata cu lama de ras, ridică din 
sprâncene, dar nu-şi schimbă poziţia trupului. 

— Cât de cald e afară? 

— Erau douăş'opt de grade când am venit eu, da' ziceau 
la radio că o să se facă vreo treiş'şapte până la prânz. 

— Nu-mi pun vesta, îl anunţă Terry pe şerif, schiţând un 
zâmbet care-l întinerea cu mulţi ani. Nu vreau să apar în 
faţa domnului judecător Horton cu cămaşa transpirată. l-am 
antrenat nepotul în Liga Mică. 

Cu un aer alarmat, Gilstrap scoase iute un carneţel din 
buzunarul interior al sacoului ecosez şi notă ceva. 

— Să mergem! zise Howie, luându-l pe Terry de braţ. 

Chiar atunci sună mobilul lui Ralph. Acesta îl desprinse 
din partea stângă a curelei (tocul cu arma de serviciu era în 
dreapta) şi se uită la ecran. 

— Aşteptaţi un moment! Trebuie să răspund. 

— Haide, măi! exclamă Howie. Ce naiba? Asta-i circ, nu 
punere sub acuzare! 

Ralph îl ignoră şi se duse în cealaltă parte a sălii, unde se 
aflau automate cu biscuiţi, dulciuri şi băuturi răcoritoare. Se 
opri sub semnul care avertiza că respectivele automate 
sunt DOAR PENTRU UZUL VIZITATORILOR, spuse câteva 
cuvinte, apoi ascultă. Termină convorbirea şi se întoarse 
lângă ceilalţi. 

— Gata! Hai să mergem! 

Domnul ofiţer Mitchell reuşise să se bage între Terry şi 
Howie şi fixase cătuşele la mâinile deţinutului. 

— Prea strâns? întrebă el. 

Terry clătină din cap. 

— Bun! Haide! 

Howie îşi dezbrăcă sacoul de la costum şi acoperi cu el 
mâinile lui Terry. Cei doi gardieni îl scoaseră pe acesta din 
sală. În faţa lor mergea Gilstrap, ţanţoş ca o majoretă. 

Rămas lângă Ralph, Howie îi şopti: 

— Mare tâmpenie! 


e 196 œ» 


Neprimind niciun răspuns de la Ralph, avocatul continuă: 

— In regulă, foarte bine, nu vrei să vorbeşti cu mine, dar 
la un moment dat, între înfăţişarea de azi şi procesul 
propriu-zis, va trebui să purtăm o discuţie - tu şi cu mine şi 
cu Samuels. Şi cu Pelley, dacă o să vreţi. Detaliile acestui 
caz nu vor fi dezvăluite astăzi, dar ele vor ieşi la iveală. Şi 
atunci nu va mai trebui să-ţi faci probleme doar din cauza 
presei locale sau regionale. Ai să te pomeneşti pe cap cu 
CNN-ul, cu FOX-ul, cu ăia de la MSNBC5, cu toţii bloggerii 
de pe Internet, care vor gusta la maximum toată nebunia 
asta. O să fie ca o combinaţie între scandalul cu O.J. şi 
filmul Exorcistul. 

Foarte corect, iar Ralph cam bănuia că Howie va face tot 
ce-i va sta în putere ca să pună şi mai multe paie pe foc. 
Dacă va reuşi să-i facă pe reporteri să se concentreze 
asupra ideii că un om părea să fi fost în două locuri diferite 
în acelaşi timp, nu mai avea de ce să-şi facă griji că va mai 
acorda cineva atenţie băiatului violat şi ucis, poate şi parţial 
mâncat. 

— Ştiu la ce te gândeşti, Ralph, dar nu eu sunt inamicul 
în toată povestea asta. Cu condiţia să nu dai doi bani pe 
adevăr şi să nu-ţi pese de nimic altceva decât de 
condamnarea lui Terry. Asta-i dorinţa lui Samuels, nu a ta. 
Chiar nu vrei să afli ce s-a întâmplat în realitate? 

Ralph nu-i răspunse nici acum. 

Marcy Maitland îi aştepta în hol, micuță şi fragilă, între 
Betsy Riggins - uriaşă din cauza sarcinii - şi Yune Sablo, de 
la poliţia statală. Işi văzu soţul şi porni către el. Riggins 
încercă s-o oprească, dar Marcy scăpă cu uşurinţă din 
mâinile ei. Fără să se clintească din loc, Sablo o urmărea cu 
privirea. Marcy reuşi să ajungă lângă soţul ei şi să-l sărute 
pe obraz, dar imediat gardianul Mitchell o apucă de umeri şi 
o împinse blând, dar ferm, lângă şeriful care rămăsese cu 
vesta antiglonţ în mână, de parcă nu ştia ce să facă cu ea 
acum, când deţinutul refuzase să o poarte. 

— Haide, doamnă Maitland! spuse Mitchell. Ştiţi că nu 


233 MSNBC - reţea de televiziune, înfiinţată prin colaborarea dintre 
Microsoft şi NBC Universal (n. tr.). 


e 197 œ» 


aveţi voie. 

— Te iubesc, Terry! strigă ea, în timp ce gardienii îi 
conduceau soţul spre uşă. Şi fetele îţi trimit toată dragostea 
lor. 

— Eu vă iubesc pe toate de două ori mai mult, îi răspunse 
Terry. Să le spui că totul o să fie bine. 

Şi apoi ieşi, întâmpinat de soarele fierbinte al dimineţii şi 
de zecile de întrebări azvârlite spre el în acelaşi timp. Lui 
Ralph - rămas încă în hol - tonul reporterilor îi părea mai 
degrabă injurios decât doritor de răspunsuri. 

Şi uite, Howie încă nu abandonase lupta. Da, Ralph se 
vedea nevoit să-i admire tenacitatea. 

— Tu eşti unul dintre băieţii buni. N-ai acceptat niciodată 
mita, n-ai ascuns niciodată probele, ai mers mereu pe 
drumul cel drept. 

Ba am fost cât pe ce să ascund nişte probe aseară, îşi 
spuse Ralph. Cred că am fost foarte aproape. Dacă n-ar fi 
fost şi Sablo acolo, dacă n-am fi fost decât eu şi cu 
Samuels... 

Howie parcă-l implora din privire. 

— N-ai avut niciodată un caz ca ăsta. Şi nu mai este 
vorba doar despre băiat. A murit şi mama lui. 

Ralph, care nu deschisese televizorul în dimineaţa aceea, 
se opri brusc şi se uită şocat la Howie. 

— Ce spui? 

Howie dădu din cap. 

— leri. De inimă. Înseamnă că ea este victima numărul 
doi. In cazul ăsta, chiar nu vrei să afli adevărul? Nu vrei să 
înţelegi ce s-a petrecut în realitate? 

Ralph nu se mai putu abţine. 

— Ştiu ce s-a petrecut. Şi tocmai pentru că ştiu, am să-ţi 
dau un sfat, Howie. Cel care m-a sunat adineauri era 
domnul doctor Bogan, din Secţia de Patologie şi Serologie a 
Spitalului General. Nu a primit încă toate rezultatele 
testelor ADN - abia peste câteva săptămâni vor fi gata 
toate analizele. Dar au descompus mostra de lichid seminal 
recoltată de pe coapsele băiatului. Compuşii sunt identici 
cu aceia din mostrele de salivă pe care le-am prelevat noi 


e 198 œ» 


sâmbătă seară. Clientul tău l-a omorât pe Frank Peterson şi 
l-a sodomizat şi i-a sfârtecat carnea. Toate astea l-au 
excitat într-un hal fără de hal, că s-a slobozit pe cadavrul 
copilului. 

Şi plecă, lăsând în urmă un Howie Gold încremenit şi 
mut. Ceea ce era foarte bine, deşi încă nu dispăruse 
contradicţia esenţială. ADN-ul nu minţea. Dar Ralph era 
convins că nici colegii lui Terry nu minţeau. lar la 
declaraţiile lor se adăugau amprentele de pe carte şi 
reportajul făcut de Channel 81. 

Ralph Anderson nu ştia ce să mai creadă şi îl scoteau din 
minţi aceste două adevăruri care se băteau cap în cap. 


< 199 œ» 


Până în anul 2015, tribunalul Districtului Flint se aflase 
chiar lângă penitenciarul local, ceea ce fusese o idee 
extrem de bună. Deţinuţii care trebuiau să se prezinte la 
citirea acuzațiilor erau duşi dintr-un gorgan gotic din piatră 
în cel de alături, aidoma unor copilaşi prea mari, într-o 
excursie cu clasa (evident, cu excepţia faptului că 
respectivii copilaşi în excursie nu ar fi purtat cătuşe). Acum, 
lângă închisoare se afla Centrul Civic - construit doar pe 
jumătate -, iar deţinuţii erau transportaţi pe distanţă de 
şase străzi, până la noua clădire a tribunalului (o cutie de 
nouă etaje, pe care glumeţii o porecliseră Coteţul Găinilor). 

In faţa penitenciarului, pregătite de drum, se aflau: două 
maşini de poliţie, cu girofarurile pornite, un microbuz 
albastru şi SUV-ul negru şi elegant al lui Howie. Pe trotuar, 
alături de maşina avocatului şi semănând cu un şofer de 
casă mare din cauza costumului negru şi a ochelarilor şi 
mai negri, aştepta Alec Pelley. Pe celălalt trotuar, reporterii, 
cameramanii şi câţiva gură-cască se îmbulzeau în spatele 
gardurilor de protecţie instalate de poliţie. Câteva persoane 
din grupul curioşilor puşi pe scandal veniseră înarmate cu 
pancarte. Pe una scria: MOARTE UCIGAŞULUI DE COPII. Alta 
era mai directă: SĂ ARZI ÎN IAD, MAITLAND. Marcy se oprise 
pe prima treaptă şi se uita înspăimântată la ele. 

Gardienii îşi terminaseră misiunea. Şeriful Doolin şi 
procurorul-adjunct Gilstrap, cei care răspundeau de ritualul 
juridic al acestei dimineţi, îl escortară pe Terry până la 
maşina de poliţie din fruntea convoiului. Ralph şi Yune 
Sablo se îndreptară către cea din spate. Howie o luă de 
mână pe Marcy şi o conduse la Cadillacul lui. 

— Nu ridica privirea! Arată-le doar creştetul capului. 

— Pancartele alea... Howie, pancartele... 

— Nu-ţi bate capul cu ele acum, mergi înainte! 

Era foarte cald, aşa că geamurile microbuzului albastru 
erau deschise. Majoritatea deţinuţilor dinăuntru erau 
scandalagii de weekend, care urmau să răspundă în faţa 


e 200 œ» 


unor acuzaţii minore. Acum îl observară pe Terry şi 
începură să-l huiduie, cu feţele lipite de plasa metalică. 

— Alo, poponarule! 

— Ţi-ai rupt scula? 

— Injecţia te aşteaptă, Maitland! 

— l-ai supt puţulica înainte să i-o muşti? 

Alec vru să ocolească maşina lui Howie, ca să deschidă 
uşa din dreapta, dar avocatul clătină din cap şi-i făcu semn 
spre portiera din spate. Voia s-o ţină pe Marcy cât mai 
departe de gloata de vizavi. Cu toate că vacarmul era 
infernal, iar Marcy mergea cu capul în jos şi părul îi 
acoperea faţa, Howie tot reuşea să-i audă suspinele. 

— Doamna Maitland! 

Era un reporter cu voce de tunet din spatele gardului de 
protecție. 

— Doamna Maitland, v-a zis ce are de gând să facă? Ati 
încercat să-l împiedicati? 

— Nu ridica ochii, nu-i răspunde! zise Howie. 

Şi-ar fi dorit să-i poată spune să nici nu audă. 

— Totul e sub control. Urcă în maşină şi plecăm imediat. 

In timp ce o ajuta să se aşeze pe banchetă, Alec îi 
murmură la ureche. 

— Superb, nu crezi? Jumătate din poliţie e în concediu, iar 
şeriful cel viteaz e unul care nu poate să stăpânească nici 
măcar clienţii de la crâşma din colţ. 

— Taci şi urcă-te la volan! îi spuse Howie. Eu o să stau în 
spate, cu Marcy. 

Închiseră toate portierele, înăbuşind zbieretele mulţimii şi 
ale deţinuţilor din microbuz. Maşinile de poliţie şi 
microbuzul porniră încet, cu pas de alai funerar. Alec se luă 
după ele. Howie vedea cum reporterii fug după ei pe 
trotuar, uitând de căldura înfiorătoare, cu intenţia de a 
ajunge la Coteţul Găinilor în acelaşi timp cu Terry. Probabil 
că toate carele de reportaj erau deja acolo, bară la bară, ca 
o turmă de mastodonţi scoşi la păscut. 

— ll urăşte toată lumea, spuse Marcy. 

Se fardase foarte puţin la ochi - doar ca să-şi ascundă 
cearcănele negre. Numai că fardul se întinsese, făcând-o să 


e 201 œ» 


semene cu un raton. 

— Nu a făcut decât bine acestui oraş şi acum îl urăşte 
toată lumea. 

— N-o să-l mai urască după ce juraţii vor refuza să-l pună 
sub acuzare, încercă Howie s-o liniştească. Ştiu că aşa vor 
face. Şi Alec e de aceeaşi părere. 

— Eşti sigur? 

— Sunt. Uite, Marcy, există cazuri în care trebuie să te 
zbaţi ca să găseşti măcar o singură dovadă greu de 
contestat. Pe când cazul ăsta e făcut doar din probe 
incontestabile. În niciun caz nu va fi acuzat. 

— Nu la asta m-am referit. Eşti sigur că oamenii îşi vor 
schimba părerea? 

— Normal că şi-o vor schimba! 

Observă grimasa lui Alec în oglinda retrovizoare, dar 
viaţa îl învățase că minciunile sunt necesare uneori, iar 
acum era unul dintre momentele acelea. Până când va fi 
găsit adevăratul ucigaş al lui Frank Peterson - dacă avea să 
fie găsit vreodată -, locuitorii din Flint City vor crede că 
Terry Maitland reuşise să păcălească sistemul şi scăpase 
nepedepsit pentru faptele sale. Şi se vor purta în 
consecinţă. Insă, deocamdată, tot ce putea face Howie era 
să se concentreze asupra audierii de astăzi. 


e 202 œ» 


3 


Ralph se simţea binişor câtă vreme se ocupa de chestiuni 
prozaice, de fiecare zi - de pildă: ce avem la cină, un drum 
până la magazin cu Jeannie, un telefon de la Derek (deşi 
acestea erau mai rare acum, pentru că dorul de casă al 
puştiului se mai domolise). Insă atunci când se ocupa de 
Terry - cum trebuia s-o facă acum - căpăta un soi de 
superconştiinţă, de parcă mintea lui încerca să se convingă 
că totul era la fel ca întotdeauna: că „sus” înseamnă tot 
„Sus”, „jos” înseamnă „jos” şi că picăturile mici de 
transpiraţie care i se strânseseră pe buza superioară erau 
doar un efect al zilei toride de vară şi al faptului că aparatul 
de aer condiţionat din maşină nu mergea bine. Înţelegea 
foarte bine că trebuie să te bucuri de fiecare zi, pentru că 
viaţa este mult prea scurtă. Insă ce-i prea mult strică. lar 
când filtrul din mintea lui a dispărut, odată cu el a picat şi 
imaginea de ansamblu. Nu mai exista nicio pădure, ci doar 
copaci izolaţi. In cazurile cele mai rele, nu mai erau nici 
măcar copaci. Ci doar scoarţa lor. 

Când micul lor convoi ajunse la tribunalul Districtului 
Flint, Ralph s-a strecurat în spatele maşinii şerifului, 
observându-i fiecare pată de soare de pe bara de protecţie 
- patru în total. Reporterii soseau şi ei în fugă, contopindu- 
se cu mulţimea de ziarişti deja prezenţi aici şi înghesuindu- 
se pe spaţiul verde de lângă treptele clădirii. Ralph observă 
pe tricourile reporterilor diferitele logouri ale posturilor de 
televiziune pe care le reprezentau şi petele negre de 
transpiraţie de la subraţ. Corespondenta blondă şi 
frumuşică de la Channel 7, cu sediul în Cap City, avea acum 
părul încâlcit şi dâre de transpiraţie în machiajul de 
dansatoare de cabaret. 

Şi aici fuseseră instalate bariere, dar mişcările 
dezordonate ale mulțimii  dărâmaseră deja câteva. 
Doisprezece poliţişti, jumătate de la secţia locală şi 
jumătate din subordinea şerifului, încercau din răsputeri să 
ţină lumea departe de trotuar şi treptele tribunalului. În 


e 203 œ» 


opinia lui Ralph, doisprezece erau prea puţini, însă 
efectivele erau întotdeauna mai mici pe perioada verii. 

Reporterii se îmbrânceau ca să ajungă în primele rânduri 
de pe spaţiul verde, înghiontindu-i cu nesimţire pe ceilalţi 
spectatori. Folosindu-se de surâsul ei celebru pe plan local, 
blonda de la Channel 7 încerca să ajungă cât mai în faţă, 
însă o împiedica o pancartă confecţionată în pripă. Pe 
bucata de carton era un desen grosolan, care ar fi trebuit 
să reprezinte o seringă hipodermică, sub mesajul IA-ŢI 
DOCTORIA, MAITLAND. Cameramanul blondei îl îmbrânci 
cât colo pe tipul cu pancarta, reuşind totodată să doboare 
şi o cucoană mai în vârstă. O prinse altă femeie, care-l 
pocni zdravăn cu poşeta în cap pe cameramanul cu pricina. 
Poşetă care - observă Ralph (nu se putea abţine) - era din 
imitație de piele de aligator, şi roşie pe deasupra. 

— Cum de au ajuns vulturii aşa de repede aici? se 
minună Sablo. Măi, omule, ăştia aleargă mai iute decât 
gândacii atunci când se aprinde lumina în bucătărie. 

Ralph se mulţumi doar să clatine din cap, privind cu 
stupoare crescândă la gloata de reporteri, încercând să se 
uite la ei ca la un întreg, dar nereuşind să facă asta, tocmai 
din cauza stării lui de hipervigilenţă. Când şeriful Doolin 
cobori din maşină (trebuie menţionat aici că avea bluza 
cafenie băgată doar într-o parte în cureaua Sarah Browne şi 
i se vedea un colăcel de grăsime rozalie) şi deschise uşa 
din spate a microbuzului pentru Terry, cineva începu să 
zbiere: 

— La moarte! La moarte! 

Ceilalţi oameni preluară lozinca şi începură să scandeze 
la fel ca nişte suporteri la un meci de fotbal: 

— MOARTE! MOARTE! MOARTE! 

Terry se uită nedumerit la mulţimea din jur. Deasupra 
sprâncenei stângi îi atârna o şuviţă de păr. (Ralph era 
convins că ar putea să numere toate firele din ea.) Pe 
chipul lui Terry se aşternuse o expresie de consternare 
îndurerată. fi cunoaşte pe oamenii ăştia, îşi spuse Ralph. 
Le-a fost profesor copiilor lor, le-a fost antrenor copiilor lor, 
i-a invitat la el acasă la grătarul tradițional de la sfârşitul 


e 204 œ» 


fiecărui sezon de baseball. Şi toti îi doresc moartea. 

Un gard de protecţie se răsturnă în mijlocul străzii. 
Mulțimea năvăli pe trotuar. Câţiva erau reporteri cu 
microfoane şi carneţele, restul erau localnici, care păreau 
gata să-l spânzure pe Terry Maitland de cel mai apropiat 
felinar. Doi poliţişti se repeziră la ei şi îi împinseră - fără 
amabilitate - înapoi. Alt poliţist înlocui gardul, lăsând astfel 
un loc liber în altă parte prin care să treacă lumea 
dezlănţuită. Ralph văzu vreo douăzeci de telefoane care 
filmau şi făceau poze. 

— Haide! îi spuse el lui Sablo. Să-l ducem naibii înăuntru, 
înainte să ajungă ăştia pe trepte. 

Coborâră din maşină şi se grăbiră spre intrarea în 
tribunal. Din mers, Sablo le făcu semn lui Doolin şi Gilstrap 
să-i urmeze. Acum Ralph îl observă pe Bill Samuels în 
spatele uneia dintre uşi. Procurorul părea absolut 
stupefiat... dar de ce? Cum să nu se fi aşteptat la aşa ceva? 
Cum să nu se fi aşteptat şeriful Doolin la aşa ceva? Ce-i 
drept, nici el nu era scutit de vină - oare de ce nu insistase 
să-l ducă pe Terry prin spate, pe la intrarea personalului? 

— Daţi-vă înapoi, oameni buni! strigă Ralph. Aceasta este 
procedura, lăsați justiția să-şi spună cuvântul! 

Ţinându-l fiecare de câte un braţ, Gilstrap şi Doolin 
porniră cu Terry către scară. Ralph remarcă (din nou) cât 
de hidos era sacoul ecosez al procurorului adjunct şi se 
întrebă dacă doamna Gilstrap i l-o fi ales. Dacă ea o făcuse, 
înseamnă că soţiorul îi era drag ca sarea în ochi. Acum, se 
alăturară  vacarmului general şi vocile deţinuţilor din 
microbuz - oameni care vor fi obligaţi să aştepte în căldura 
toridă a zilei, fierbând la foc mic în propria lor sudoare până 
când se încheia audierea deţinutului-vedetă. Unii zbierau şi 
ei Moarte, Moarte; alţii doar scheunau ca nişte câini sau 
urlau ca nişte coioţi, lovind cu pumnii în plasa metalică din 
geamurile deschise. 

Ralph se întoarse spre Cadillacul lui Howie şi ridică mâna 
cu palma deschisă, cerându-le avocatului şi lui Alec Peeley 
să o ţină pe Marcy înăuntru până când Terry va ajunge în 
tribunal, iar mulţimea se va calma. Zadarnic. Portiera 


e 205 - 


dinspre stradă se deschise şi Marcy ieşi repede, ferindu-şi 
umărul de mâna lui Howie Gold, exact cum făcuse atunci 
când a scăpat de Betsy Riggins în holul penitenciarului. O 
luă la fugă după soţul ei şi Ralph observă că purta pantofi 
fără toc şi că avea o tăietură de lamă pe o gambă. Probabil 
că i-a tremurat mâna când s-a ras pe picioare, îşi spuse el. 
Marcy strigă numele lui Terry şi toate camerele de filmat se 
întoarseră imediat spre ea. Cinci camere în total, cu 
obiective ca nişte ochi lacomi şi sticloşi. Cineva aruncă în 
Marcy cu o carte. Ralph nu-i văzu titlul, dar cunoştea 
coperta verde. Era Go Set a Watchman, de Harper Lee. O 
citise soţia lui pentru clubul de lectură. Supracoperta se 
desprinse şi fâlfâi anemic, aidoma unei aripi de pasăre 
rănită. Cartea o izbi în umăr pe Marcy, care nici nu tresări. 

— Marcy! strigă Ralph, plecând de la locul lui de lângă 
scară. Aici, Marcy, vino aici! 

Femeia se uită în jur, poate căutându-l din privire, poate 
nu. Parcă era somnambulă. Auzind numele soţiei sale, Terry 
se opri, se întoarse şi opuse rezistenţă când şeriful Doolin 
vru să-l tragă spre treptele tribunalului. 

Howie ajunse lângă Marcy înaintea lui Ralph. Abia ce o 
luase de braţ, când o matahală de om, în salopetă de 
mecanic, răsturnă una dintre bariere şi se năpusti la ea. 

— Ai minţit ca să-l aperi, lepădătură ce eşti? Ai minţit 
pentru el? 

O fi avut Howie şaizeci de ani, dar încă era în formă. ŞI 
nici sperios nu era. Ralph privi înmărmurit cum avocatul îşi 
îndoi genunchii şi izbi cu umărul în burta zdrahonului, 
dându-l de-a rostogolul. 

— Să te ajut, se oferi Ralph. 

— Mă ocup eu de ea, spuse Howie. 

Se făcuse tot roşu la faţă, până la rădăcinile puţinelor fire 
de păr pe care le mai avea. O apucase de talie pe Marcy şi 
o ţinea aproape de el. 

— Nu avem nevoie de ajutorul tău. Faceţi bine şi băgaţi-l 
înăuntru. Acum! Doamne, Dumnezeule, ce-a fost în capul 
tău, omule? Asta-i un adevărat circ! 

Ralph vru să-i răspundă: £ circul şerifului, nu al meu, 


e 206 œ» 


numai că era, cel puţin parţial, şi al lui. Şi Samuels? Oare nu 
anticipase tot scandalul ăsta? Poate şi sperase că aşa se va 
întâmpla, pentru vâlva pe care o va face subiectul în toată 
presa? 

Se întoarse la timp ca să vadă cum un bărbat în cămaşă 
de cowboy reuşi să-l ocolească pe unul dintre poliţiştii care 
încercau să ţină în frâu mulţimea, apoi traversă trotuarul în 
goana mare şi scuipă ditamai flegma în faţa lui Terry. 
Înainte ca tipul s-o poată şterge de acolo, Ralph întinse 
piciorul, îi puse piedică şi se simţi extrem de satisfăcut 
când îl văzu prăvălindu-se pe burtă. Acum i se vedea 
eticheta de la blugi: LEVI'S BOOT CUT. Şi urma decolorată a 
cutiei cu tutun de mestecat din buzunarul drept de la spate. 
Făcu semn unuia dintre poliţişti: 

— Pune-i cătuşele şi bagă-l în maşina voastră. 

— M-maşinile noastre îs în spa-spate, zise polițistul. 

Era un băiat de la ţară, care nu părea cu mult mai mare 
decât fiul lui Ralph. 

— Atunci, bagă-l în microbuz! 

— Şi să las oamenii ăştia să... 

Ralph nu mai auzi restul, pentru că în faţa lui se 
desfăşura o scenă incredibilă. In vreme ce Doolin şi Gilstrap 
căscau gura la oamenii din jur, Terry îl ajuta să se ridice pe 
bărbatul în cămaşă de cowboy. Apoi îi zise ceva individului 
(Ralph nu auzi ce anume, cu toate că auzul lui părea acum 
conectat la toate foşnetele universului). Cămaşă-de- 
Cowboy dădu din cap şi se îndepărtă, ridicând dintr-un 
umăr ca să-şi şteargă sângele de pe obrazul zgâriat. Mai 
târziu, Ralph îşi va aminti acest episod cu încetinitorul. Se 
va gândi la el, îl va întoarce pe toate părţile, în nopţile 
lungi, când somnul îl va ocoli: Terry, cu mâinile în cătuşe şi 
cu scuipatul încă pe obraz, ajutându-l pe tip să se ridice. Ca 
într-o scenă din Biblie, zău aşa. 

Tot mai mulţi oameni se buluceau lângă ei. Deşi poliţiştii 
se străduiau să-i oprească, unii reuşiseră chiar să se urce 
pe cele douăzeci de trepte din granit de la intrarea în 
tribunal. Doi aprozi - un bărbat corpolent şi o femeie 
scheletică - ieşiră din clădire şi încercară să dea o mână de 


e 207 œ» 


ajutor la îndepărtarea curioşilor. Însă prea puţini oameni 
plecară de acolo. Restul rămaseră să se înghesuie în 
continuare. 

Şi uite - mare ţi-e grădina, Doamne! -, acum Gilstrap şi 
Doolin se certau. Gilstrap voia să-l bage pe Terry înapoi în 
maşină, până la restabilirea ordinii. Doolin voia să-l ducă 
imediat în clădirea tribunalului. Ralph era de acord cu 
şeriful. 

— Hai! le zise el. Yune şi cu mine ne vom ocupa de asta. 

— Scoateţi-vă armele! gâfâi speriat Gilstrap. Când o să le 
vadă, o să se dea la o parte din drum. 

Evident că era o idee nebunească, nu doar una care 
încălca regulamentul. O ştia şi Doolin, o ştia şi Ralph. Şeriful 
şi procurorul-adjunct îl apucară iarăşi de braţe pe Terry şi 
porniră spre clădire. Bine măcar că nu era nimeni pe 
trotuar, la baza scării. In ciment luceau fărâme de mică. 
Imaginea lor o să-mi rămână pe retină şi după ce vom intra, 
îşi spuse Ralph. Și o să-mi danseze în fața ochilor ca o 
constelație micuță. 

Microbuzul albastru începu să se legene pe arcuri când 
deţinuţii cei zglobii se apucară să se arunce dintr-o parte în 
cealaltă, continuând să scandeze în cor cu mulţimea de 
afară: Moarte! Moarte! Se porni să sughiţe şi alarma unui 
Camaro, imaculat până în urmă cu câteva clipe, pe care 
ţopăiau acum doi tineri - unul pe capotă, altul pe acoperiş. 
Toate camerele de filmat erau aţintite la gloata aceasta 
nebună şi Ralph îşi dădu seama că, atunci când vor fi 
difuzate imaginile la ştirile de la ora şase, tot restul statului 
va fi de părere că locuitorii de aici sunt nişte hiene turbate. 
Se distingea clar fiecare individ şi fiecare individ era 
grotesc. Văzu cum pancarta cu seringa hipodermică o 
dărâmă din nou pe corespondenta de la Channel 7, văzu 
cum blonda se ridică greoi în picioare, văzu grimasa de 
neîncredere care-i strâmbă chipul atunci când îşi atinse 
tâmpla şi observă stropi de sânge pe degete. Mai văzu un 
bărbat cu tatuaje pe mâini, o bandană galbenă pe cap şi 
trăsături neclare, pentru că păreau acoperite de ceva ce 
semăna cu nişte urme vechi de arsuri, pe care chirurgia 


e 208 œ» 


estetică probabil că nu fusese în stare să le corecteze. 
Probabil şi-a pârlit fața, odată când era beat şi a vrut să-şi 
prăjească nişte carne, îşi spuse Ralph. Văzu un alt bărbat, 
care-şi flutura pălăria de cowboy de parcă ar fi fost zi de 
rodeeo în Cap City. Il văzu pe Howie conducând-o pe Marcy 
spre scară, amândoi cu capetele plecate, de parcă ar fi avut 
de înfruntat un vânt năprasnic. Şi mai văzu o femeie care îi 
făcea semne obscene lui Marcy. Văzu un bărbat purtând pe 
umăr o tolbă din pânză, plină cu ziare, şi un fes îndesat pe 
cap, în ciuda vremii extrem de calde. Îl văzu pe aprodul cel 
corpolent împins zdravăn din spate şi salvat de la o 
căzătură nasoală de o cucoană de culoare, foarte robustă, 
care reuşi să-l apuce de centură. Văzu un adolescent 
ţinându-şi prietena pe umeri. Fata râdea în hohote şi îşi 
agita pumnii deasupra capului. O bretea de la sutien îi 
alunecase până aproape de cot. Breteaua aia era galbenă. 
Văzu un băiat cu buză de iepure, îmbrăcat într-un tricou pe 
care era poza lui Frank Peterson. Frank Peterson zâmbea în 
poza aia, sub care erau întipărite cuvintele: NU MA UITAŢI. 
Văzu multe pancarte. Văzu şi mai multe guri deschise, guri 
care zbierau, guri cu dinţi albi şi limbi roşii. Auzi un claxon 
de bicicletă: c/inga-clinga-clang. Se uită la Sablo, care acum 
stătea cu braţele întinse în lateral, ca să oprească năvala 
mulţimii, şi desluşi fără probleme expresia de pe chipul 
detectivului din poliţia statală: Am pus-o. 

Doolin şi Gilstrap reuşiră să ajungă la baza scării, cu 
Terry cu tot. Li se alăturară Howie şi Marcy. Howie îi strigă 
ceva procurorului-adjunct şi altceva şerifului. Din cauza 
scandărilor din jur, Ralph nu înţelese ce anume dorea 
avocatul. Oricum, indiferent ce le-ar fi spus, bine că i-a 
făcut să o ia din loc. Marcy vru să se apropie de soţul ei. 
Doolin o împinse înapoi. Cineva începu să tipe: „Mori, 
Maitland, mori!”, iar mulţimea preluă şi această lozincă, în 
timp ce Terry şi însoțitorii lui începură să urce treptele. 

Privirea lui Ralph reveni la tipul cu tolba cu ziare. Pe o 
latură a acesteia scria CITIŢI APELUL DIN FLINT CITY. 
Literele fuseseră roşii pe vremuri - acum erau decolorate, 
de parcă tolba fusese uitată zile întregi afară, în ploaie. 


< 209 » 


Vânzătorul de ziare nu renunţase la fesul tricotat, cu toate 
că temperatura dimineţii se apropia de treizeci de grade. 
Vânzătorul de ziare băga acum mâna în tolba de pe umăr. 
Ralph îşi aduse brusc aminte de declaraţia doamnei 
Stanhope, bătrâna care îl văzuse pe Frank Peterson 
urcându-se în dubiţa albă împreună cu Terry. Sunteţi sigură 
că băiatul pe care l-aţi văzut era Frank Peterson? o 
întrebase el. O, da, răspunsese doamna. Frank era. Ştiţi că 
sunt doi fraţi Peterson, amândoi roşcovani. Oare nu se 
vedeau acum câteva şuviţe de păr roşu ieşind de sub fesul 
ăla? 

Ollie imi aducea ziarul pe vremuri, declarase doamna 
Stanhope. 

Fes-Tricotat scoase mâna din taşcă. Surpriză! Nu avea în 
ea niciun ziar. 

Ralph inspiră adânc şi trase Glock-ul afară din toc. 

— Armă! ARMĂ! 

Oamenii din jurul lui Ollie începură să urle şi să fugă la fel 
ca nişte găini în furtună. La vederea Colt-ului cu ţeavă 
lungă, procurorul-adjunct Gilstrap îi dădu drumul lui Terry, 
se lăsă iute pe vine şi începu să se târască înapoi. Şi şeriful 
luă mâna de pe Terry, dar cu scopul de a-şi scoate propria-i 
armă... sau de a încerca s-o facă. Clapeta de siguranţă a 
tocului era prea bine prinsă şi pistolul rămase la locul lui. 

Din locul unde se afla, Ralph nu avea ţintă prea bună. 
Încă ameţită în urma loviturii de la cap, blonda postului 
Channel 7 stătea în faţa lui Ollie Peterson, acoperindu-l 
aproape cu totul. Pe obrazul stâng al blondei şiroia sângele. 

— Jos, doamnă, lasă-te jos! strigă Sablo. 

Locotenentul se pusese într-un genunchi şi îşi sprijinea cu 
stânga mâna dreaptă în care ţinea Glock-ul. 

Terry îşi apucă soţia de braţe - lungimea lanţului de la 
cătuşe îi permitea s-o facă - şi o împinse de lângă el chiar 
atunci când Ollie trase peste umărul blondei. Aceasta 
scoase un țipăt ascuţit şi duse mâna la urechea cu timpanul 
evident afectat. Glonţul atinse tâmpla lui Terry, răsfirându-i 
părul. Un şuvoi de sânge se revărsă pe umărul costumului 
pe care Marcy îşi dăduse atât de multă osteneală ca să-l 


e 210 œ» 


curețe şi să-l calce. 

— Nu te-ai mulțumit cu fratele meu, a trebuit s-o omori şi 
pe mama! strigă Ollie şi trase din nou. 

Acum atinse Camaro-ul de vizavi. Tinerii care dansau pe 
el săriră jos, urlând înspăimântați. 

Sablo urcă treptele în goană, o înşfăcă pe blonda de la 
Channel 7, o trânti la pământ şi se aruncă peste ea. 

— Trage, Ralph, trage! strigă el. 

Acum Ralph îşi vedea foarte bine ţinta, dar, chiar în 
momentul în care apăsa pe trăgaci, unul dintre oamenii 
care fugeau speriaţi se lovi de el. Prin urmare, în loc să-l 
nimerească pe Ollie, glonţul intră într-o cameră de filmat. 
Camera se făcu bucăţi. Cameramanul o scăpă din mână şi 
se împletici câţiva paşi în spate, acoperindu-şi faţa cu 
palmele. Printre degetele lui chircite de durere ţâşnea 
sânge. 

— Nenorocitule! zbieră Ollie. Criminalule! 

Trase încă o dată. A treia oară. Terry gemu şi făcu un pas 
înapoi, pe trotuar. Işi dusese mâinile încătuşate la bărbie, 
de parcă îi venise o idee pe care trebuia să o analizeze cu 
toată seriozitatea. Marcy se târî în patru labe până la el şi îl 
cuprinse de mijloc cu braţele. Doolin încă trăgea de clapeta 
tocului în care avea arma automată de serviciu. Gilstrap 
fugea mâncând pământul. Poalele hidoşeniei ecosez îi 
fluturau în spate. Ralph ţinti mai bine şi trase din nou. De 
data aceasta nu-l mai îmbrânci nimeni, iar fruntea băiatului 
se surpă spre interior, ca lovită cu ciocanul. Când glonţul de 
9 mm îi explodă în creier, i se bulbucară ochii rău de tot, 
dându-i expresia de uluire pe care o vezi doar la 
personajele de desene animate. | se înmuiară genunchii. Se 
prăbuşi peste taşca cu ziare. Revolverul îi alunecă din mână 
şi se rostogoli cu zgomot vreo două, trei trepte. După care 
se opri. 

Acum putem să urcăm scara până la intrarea în tribunal, 
îşi zise Ralph, rămas încă în poziţie de tragere. Wu mai e 
niciun pericol. 

Insă urletele lui Marcy - Ajutați-/! Vă implor, ajutați-l pe 
soțul meu! - îl anunţară că nu mai aveau niciun motiv să 


e 211 œ» 


urce treptele alea. În niciun caz astăzi. Poate niciodată. 


e 212 œ» 


4 


Primul glonţ tras de Ollie Peterson doar i-a zgâriat tâmpla 
lui Terry Maitland, făcându-i o rană superficială, care l-ar fi 
lăsat cu o cicatrice vizibilă şi cu o poveste pe care s-o 
spună nepoților. Însă al treilea glonţ i-a intrat prin sacou în 
partea stângă a pieptului şi acum cămaşa de dedesubt se 
făcea tot mai roşie de la sângele din rană. 

Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi refuzat să 
poarte vesta, îşi spuse Ralph. 

Terry zăcea pe trotuar. Avea ochii deschişi. Mişca buzele. 
Howie vru să se ghemuiască lângă el. Ralph întinse mâna şi 
îl împinse de acolo. Avocatul căzu pe spate. Marcy se ţinea 
strâns de soţul ei, bolborosind: „E în regulă, Terry, rămâi 
aici cu noi”. Ralph îşi lipi podul palmei de pieptul ei elastic 
şi o împinse şi pe ea la o parte. Terry Maitland era conştient 
încă, dar nu-i mai rămăsese mult timp. 

Simţi o umbră deasupra lor: unul dintre blestemaţii ăia 
de cameramani de la unul dintre blestematele alea de 
posturi TV. Yune Sablo îl înşfăcă de mijloc şi-l îmbrânci cu 
toată forţa. Picioarele cameramanului se bălăbăniră, apoi 
se încrucişară şi individul căzu - buf - dar fără să scape din 
mână camera de filmat. 

Ralph se aplecă peste Terry. Transpiraţia de pe frunte îi 
picura pe chipul fostului antrenor al fiului său, 
amestecându-se acolo cu sângele din rana de la cap. 

— Terry, spuse el. Ai să mori, Terry. Inţelegi ce-ţi zic? Te- 
a nimerit. Te-a nimerit rău de tot. Ai să mori. 

— Nu! zbieră Marcy. Nu, nu, nu! Nu poate să moară! 
Fetitele au nevoie de tată! Nu poate să moară! 

încerca să ajungă din nou lângă soţul ei şi acum Alec 
Pelley - palid şi încruntat - a fost cel care a oprit-o. Howie 
se ridicase în genunchi, dar nu mai încercă să intervină. 

— Unde... m-a nimerit? 

— În piept, Terry. În inimă sau puţin deasupra ei. Şi, 
pentru că ai să mori, trebuie să mărturiseşti, da? Trebuie 
să-mi spui că tu l-ai ucis pe Frank Peterson. Ai acum şansa 


e 213 * 


să-ţi cureţi conştiinţa. 

Terry zâmbi şi câte un firicel de sânge i se scurse din 
ambele colţuri ale gurii. 

— Numai că nu l-am ucis eu, spuse el. 

Abia dacă mai putea să şoptească. Şi, totuşi, cuvintele lui 
se înțelegeau perfect. 

— Nu eu l-am ucis, aşa că, spune-mi, Ralph... tu cum ai 
de gând să-ţi cureţi conştiinţa? 

Ochii i se închiseră şi el se forţă să şi-i deschidă din nou. 
O clipă sau două, în ei parcă se putea citi ceva. Apoi nimic. 
Ralph îşi apropie degetele de gura lui Terry. Tot nimic. 

Se întoarse spre Marcy Maitland. Şi avu nevoie de un 
mare efort pentru asta, deoarece dintr-odată capul parcă îi 
cântărea cinci sute de kilograme. 

— Imi pare rău, murmură el. Soţul tău a murit. 

Şeriful Doolin se gândi să adauge - evident, pe un ton de 
mare tristeţe: 

— Dacă ar fi vrut să poarte vesta... 

Şi clătină dezaprobator din cap. 

Proaspăta văduvă îi aruncă o privire neîncrezătoare lui 
Doolin, dar imediat se năpusti asupra lui Ralph Anderson, 
lăsându-şi o bucată de bluză în mâna stângă a lui Alec 
Pelley. 

— Tu eşti de vină! Dacă nu l-ai fi arestat în văzul lumii, 
oamenii ăştia nu ar fi venit aici! La fel de bine puteai să-l 
împuşti cu mâna ta! 

Ralph o lăsă să-l zgârie pe obrazul stâng şi abia apoi îi 
imobiliză ambele mâini. A lăsat-o să-l rănească pentru că 
poate îşi merita pedeapsa... şi pentru că poate nu era nicio 
îndoială în această privinţă. 

— Marcy, spuse el. L-a împuşcat fratele lui Frank 
Peterson, iar e!/ ar fi fost aici indiferent unde l-am fi arestat 
noi pe Terry. 

Cu foarte mare grijă, pentru ca nu cumva să calce pe 
trupul soţului ei, Alec Pelley şi Howie Gold o ajutară pe 
Marcy să se ridice în picioare. 

— Poate că ai dreptate, domnule detectiv Anderson, zise 
Howie, dar oricum n-ar fi fost mulţimea asta de lume 


e 214 - 


nebună aici. Şi atunci fratele lui Peterson ar fi atras toate 
privirile. 

Alec îl măsură pe Ralph cu un soi de dispreţ înmărmurit. 
Atunci Ralph se întoarse către Yune, dar Yune îşi feri 
privirea, preferând să se aplece ca s-o ridice în picioare pe 
blonda miorlăită de la Channel 7. 

— Bine că ţi-ai obţinut mărturisirea, spuse Marcy, 
ridicându-şi palmele pline de sângele soţului său. Nu asta 
voiai? 

Ralph nu răspunse şi atunci ea întoarse capul. Doar ca să 
dea cu ochii de Bill Samuels, care binevoise în sfârşit să 
iasă din tribunal şi acum stătea în capul treptelor, între cei 
doi aprozi. 

— A spus că nu el l-a omorât pe copilul ăla! urlă Marcy. A 
spus că e nevinovat! L-am auzit toţi, nenorocitule! În pragul 
morții, SOŢUL MEU A SPUS CĂ E NEVINOVAT! 

Samuels nu-i răspunse. Ci doar făcu stânga-mprejur şi 
intră înapoi în clădirea tribunalului. 

Sirene. Alarma de la Camaro. Freamătul oamenilor 
surescitaţi, care se întorceau la locurile lor, deoarece se 
terminase cu împuşcăturile. Nerăbdători să vadă cadavrul. 
Nerăbdători să-l pozeze şi să-l posteze pe paginile 
personale de Facebook. In mijlocul străzii, pătat de sânge şi 
plin de praf, zăcea sacoul lui Howie, cu care acesta 
acoperise mâinile încătuşate ale lui Terry, ca să i le 
ferească de camerele de filmat. Ralph îl ridică şi acoperi cu 
el chipul mortului, smulgându-i soţiei acestuia un urlet 
cumplit de durere. Apoi se aşeză pe treptele tribunalului şi 
îşi puse capul între genunchi. 


e 215 


NIŞTE URME DE PAŞI ŞI UN PEPENE 


GALBEN 
— 18-20 IULIE — 


e 216 - 


1 


Pentru că Ralph nu-i mărturisise suspiciunile sale în 
legătură cu procurorul din Districtul Flint - şi anume că 
acesta şi-ar fi dorit prezența unui număr cât mai mare de 
cetăţeni revoltați în faţa tribunalului Jeannie i-a dat drumul 
în casă lui Bill Samuels, atunci când s-a pomenit cu el în 
prag, miercuri seara. Însă a avut grijă să-l avertizeze că nu 
avea deloc o părere prea bună despre el. 

— E în spate, zise ea, întorcându-se şi pornind spre living, 
unde Alex Trebek îi punea la încercare pe concurenţii ediţiei 
din această seară a emisiunii-concurs Rişti şi câştigi. 
Cunoşti drumul. 

Samuels - în jeanşi, tenişi şi un tricou simplu, gri - 
rămase câteva clipe în holul de la intrare, gândindu-se ce 
să facă în continuare. Se hotărî şi merse după Jeannie. În 
faţa televizorului erau două fotolii. Cel mai mare şi mai uzat 
era gol. Procurorul luă telecomanda de pe măsuţă şi 
micşoră volumul. Jeannie nu-şi luă privirea de la concurenţii 
care făceau paradă de cunoştinţele lor la categoria „Ticăloşi 
din literatură”. Răspunsul de pe ecran era A poruncit să i se 
taie capul lui Alice. 

— Asta-i uşor, zise Samuels. Regina Roşie. Spune-mi, 
Jeannie, cum se simte? 

— Tu cum crezi că se simte? 

— Imi pare rău că a ieşit aşa. 

— Fiul nostru a aflat că taică-su a fost suspendat, zise ea, 
tot privind ţintă la ecranul televizorului. De pe Internet a 
aflat. Şi s-a supărat, normal că s-a supărat. Dar şi mai tare 
s-a supărat din cauză că antrenorul lui preferat a fost 
împuşcat chiar în faţa tribunalului. Vrea să vină acasă. Eu i- 
am zis să aibă răbdare câteva zile, poate se răzgândeşte. 
N-am vrut să-i spun adevărul. N-am vrut să-i spun că tatăl 
lui încă nu e pregătit să dea ochii cu el. 

— N-a fost suspendat. | s-a cerut doar să-şi ia concediu. 
Plătit. Asta-i regula după un incident cu focuri de armă. 

— Tot aia. 


e 217 œ» 


Acum răspunsul de pe ecran era Această asistentă-şefă 
era o dictatoare?t. 

— Zice că s-ar putea să rămână acasă chiar şase luni, 
asta dacă acceptă să i se facă evaluarea psihologică 
obligatorie. 

— De ce n-ar accepta? 

— Se gândeşte să-şi dea demisia. 

Samuels ridică mâna spre creştetul capului, însă vârtejul 
era cuminte în seara asta - cel puţin până acum. Aşa că o 
lăsă jos. 

— In cazul ăsta, poate ne facem o firmă împreună. Oraşul 
ăsta are mare nevoie de o spălătorie auto. 

Abia acum se uită Jeannie la el. 

— Ce vrei să spui? 

— M-am hotărât să nu mai candidez. 

Ea binevoi să-i arunce un zâmbet tăios ca un stilet, pe 
care nici măcar propria ei mamă nu l-ar fi recunoscut. 

— Adică te retragi înainte ca societatea să apuce să te 
concedieze? 

— Se poate spune şi aşa, murmură procurorul. 

— Uite că eu aşa spun, zise Jeannie. Du-te în curtea din 
spate, domnule Incă-Procuror şi, din partea mea, n-ai decât 
să-i propui un asemenea parteneriat de afaceri. Însă fii 
pregătit să te fereşti de orice obiect zburător. 


2 joc de cuvinte în lb. engleză - „wretched” (tiran, dictator) se pronunţă 
la fel ca Ratched (numele asistentei din romanul „Zbor deasupra unui 
cuib de cuci” de Ken Kesey (n. tr.). 


< 218 œ» 


2 


Ralph stătea pe şezlong, cu o bere în mână şi cu o cutie 
frigorifică din polistiren alături. Auzi uşa de la bucătărie 
trântindu-se, întoarse capul, îl văzu pe Samuels, după care 
îşi reîndreptă atenţia asupra unui copac de dincolo de gard. 

— Uite colo un ţiclete! spuse el, arătând spre copac. N- 
am mai văzut unul de un car de ani. 

Nu mai exista un alt şezlong acolo, aşa că Samuels se 
aşeză pe băncuţa de lângă masa de picnic. Mai şezuse 
acolo de câteva ori, însă în împrejurări mult mai fericite. 
Privi şi el către copac. 

— Eu nu-l văd. 

— Vite-l acum! spuse Ralph, când o pasăre micuță îşi luă 
zborul. 

— Mie mi se pare că-i o vrabie. 

— lar mie mi se pare că ar cam trebui să te duci la 
oftalmolog, replică Ralph, scoțând o cutie cu bere Shiner 
din cutia frigorifică şi întinzându-i-o lui Samuels. 

— Jeannie zice că te gândeşti să-ţi dai demisia. 

Ralph ridică din umeri. 

— N-ai de ce să-ţi faci probleme din cauza evaluării 
psihologice. O s-o treci cu brio. Ai procedat exact aşa cum 
trebuia. 

— Nu-i asta. Nici măcar despre cameramanul ăla nu-i 
vorba. Ştii ce-a păţit, nu? Când glonţul meu i-a lovit 
aparatul - primul glonţ pe care l-am tras -, aparatul s-a 
spart şi bucăţile au zburat în toate direcţiile. Una i-a intrat 
în ochi. 

Samuels ştia, dar nu spuse nimic şi sorbi din bere, deşi 
nu putea să sufere marca Shiner. 

— Probabil că o să şi-l piardă, continuă Ralph. Medicii de 
la Dean McGee, spitalul ăla de ochi din Okie City”, încearcă 
să i-l salveze, dar se pare că o să rămână fără el. Tu crezi 
că un cameraman cu un singur ochi o să-şi mai găsească 
vreodată de lucru în branşă? Îți dau nişte variante de 


27 Okie City - Oklahoma City, capitala statului cu acelaşi nume (n. tr.). 
e 219 + 


răspuns: probabil, poate, nici vorbă. 

— Ralph, te-a îmbrâncit cineva atunci când ai tras. 
Ascultă-mă, dacă tipul ăla nu şi-ar fi ţinut camera în dreptul 
ochilor, probabil că era mort acum. De ce nu vrei să vezi şi 
latura pozitivă? 

— Mda, eu fac ceva pe laturile astea pozitive. Am sunat-o 
pe nevastă-sa ca să-mi cer scuze. Ştii ce mi-a zis? „O să 
dăm în judecată secţia de poliţie din Flint City şi o să cerem 
daune de zece milioane de dolari. După ce câştigăm 
procesul ăsta o să te dăm şi pe tine în judecată.” Şi mi-a 
închis. 

— N-are nicio şansă. Peterson era înarmat, iar tu erai în 
timpul serviciului. 

— În timpul serviciului era şi cameramanul. 

— Nu-i acelaşi lucru. El avea de ales. 

— Ba nu, Bill, îl contrazise Ralph, întorcându-se cu faţa la 
el. El avea o slujbă. lar ăla era un ţiclete, fir-ar să fie el de 
ţiclete! 

— Ascultă-mă, Ralph. Maitland l-a omorât pe Frank 
Peterson. Fratele lui Frank Peterson l-a omorât pe Maitland. 
Cei mai mulţi oameni ar spune că aşa se făcea dreptate în 
Vestul Sălbatic. Dinte pentru dinte. Şi de ce să nu fie aşa? 
Nu prea demult, statul nostru era în Vestul Sălbatic. 

— Terry a spus că e nevinovat. Astea au fost ultimele lui 
cuvinte. 

Samuels se ridică de pe băncuţă şi începu să se plimbe 
agitat prin curte. 

— Păi, ce să fi spus când nevastă-sa era în genunchi 
lângă el şi îl bocea? Să fi spus: „Da, fie, eu l-am futut în cur 
pe băiatul ăla, eu l-am muşcat - nu neapărat în ordinea 
asta - şi după aia tot eu m-am slobozit pe el, ca să fie 
tacâmul complet”? 

— Există o mulţime de probe care-i susţin această ultimă 
declaraţie. 

Samuels se apropie de Ralph şi se uită de sus la el. 

— A fost ADN-ul lui în mostra de spermă şi ADN-ul bate 
orice altă probă. Terry l-a omorât pe băiat. Nu ştiu cum a 
pus la cale tot restul, dar el l-a omorât. 


e 220 œ» 


— Ai venit aici ca să mă convingi pe mine sau pe tine 
însuţi? 

— N-am nevoie să mă conving. Am venit ca să-ţi spun că 
am aflat care este primul hoţ al dubei Econoline. 

— Mai contează acum? întrebă Ralph. 

Însă lui Samuels i se păru că vede un licăr de curiozitate 
în ochii detectivului. 

— In caz că vrei să ştii dacă poate explica cumva toată 
nebunia asta, atunci răspunsul meu este nu. Totuşi, 
povestea este de-a dreptul fascinantă. Vrei s-o auzi sau nu? 

— Spune. 

— Dubiţa albă a fost furată de un băiat de doişpe ani. 

— Doişpe? Faci mişto de mine? 

— Nici gând. Şi băiatul ăsta a bătut drumurile singur- 
singurel câteva luni bune. L-a prins un poliţist în parcarea 
unui Walmart din El Paso, unde dormea într-un Buick furat. 
A furat patru maşini, dar duba aia a fost prima. A mers cu 
ea până în Ohio şi abia acolo a abandonat-o şi şi-a furat alt 
mijloc de transport. A lăsat cheia în contact, fix cum ne-am 
gândit noi. 

Era ceva mândrie în tonul lui şi Ralph îi dădea dreptate în 
privinţa asta; bine măcar că una dintre teoriile lor se 
dovedise a fi corectă. 

— Dar nu ştim cum de a ajuns până aici, nu? întrebă 
Ralph. 

Parcă ceva tot nu-i dădea pace. 

— Nu, răspunse Samuels. E doar o problemă căreia am 
reuşit să-i dăm de capăt. Mi-am zis că vrei să ştii. 

— Acum Ştiu. 

Samuels luă încă o duşcă de bere şi puse cutia pe masa 
de picnic. 

— Nu mai candidez. 

— Nu? 

— Nu. Să-mi ia postul putoarea aia de Richmond şi să 
vedem ce-o să mai zică lumea atunci când o să refuze să 
ducă la tribunal optzeci la sută dintre cazurile care o să îi 
ajungă pe birou. l-am mărturisit intenţiile mele şi soţiei tale, 
care n-a fost deloc impresionată. 


e 221 œ» 


— Te înşeli amarnic, Bill, dacă-ţi imaginezi că i-aş fi spus 
că tu eşti de vină pentru tot ce s-a întâmplat. Nu te-am 
acuzat de nimic. De ce s-o fi făcut? Că doar eu am avut 
ideea să-l arestăm la blestematul ăla de meci şi vineri am 
de gând să i-o spun în faţă şi parazitului ăluia de la Interne. 

— Nici nu mă aştept la altceva. 

— Insă, aşa cum cred că am mai spus-o, nici tu n-ai 
încercat să mă faci să mă răzgândesc. 

— Amândoi am fost convinşi că e vinovat. Eu încă sunt, 
indiferent ce-a zis sau n-a zis înainte să moară. Nu i-am 
verificat alibiul pentru că îi cunoştea pe toţi oamenii din 
afurisitul ăsta de oraş şi ne-am temut că o să-l speriem şi o 
să-l punem pe fugă... 

— Plus că nu vedeam rostul. Măi, frate, cât de tare ne-am 
înşelat! 

— Da, bine, gata, am înţeles ce vrei să spui. Am mai 
crezut şi că reprezenta un pericol extrem de mare mai ales 
pentru băieţii mai mici, iar în sâmbăta aia se afla în mijlocul 
lor. 

— Trebuia să-l băgăm în tribunal pe uşa din spate, spuse 
Ralph. Trebuia să insist. 

Samuels clătină cu atâta vehemenţă din cap, încât 
vârtejul din creştet i se trezi şi luă repede poziţia de drepţi. 

— Nu era răspunderea ta. Transferul de la penitenciar la 
tribunal este de competenţa şerifului. Wu a secţiei locale de 
poliţie. 

— Doolin m-ar fi ascultat, spuse Ralph, aruncând cutia 
goală de bere şi privindu-l în ochi pe Samuels. Şi te-ar fi 
ascultat şi pe tine. Cred că realizezi asta. 

— Ce-a fost a fost. Gata! S-a terminat. S-a dus pe gânlă la 
vale. Probabil cazul nu se va închide chiar acum... 

— Termenul tehnic este CDI - caz deschis, dar inactiv. Va 
rămâne aşa chiar dacă Marcy Maitland va da în judecată 
secţia, susţinând că soţul ei a murit din cauza neglijenţei 
noastre. Şi să ştii că ar avea toate şansele să câştige 
procesul. 

— A pomenit ceva în sensul ăsta? 

— Nu ştiu. Deocamdată n-am curaj să vorbesc cu ea. 


e 222 œ» 


Howie ţi-ar putea sugera ce intenţii are. 

— Poate o să stau de vorbă cu el. Să-i alin cumva 
necazurile, să liniştesc apele cu un pic de ulei pe rană, cum 
se zice. 

— Eşti o sursă nesecată de înţelepciune populară în 
seara asta, domnule procuror. 

Samuels luă cutia cu bere, o privi lung, apoi o puse înapoi 
pe masă. O observă pe Jeannie Anderson uitându-se la ei 
pe geamul de la bucătărie. Nu i se citea absolut nimic pe 
chip. 

— Mama credea în Soartă*. 

— Şi eu cred, zise indispus Ralph, dar, după ce s-a 
întâmplat cu Terry, parcă nu mai ştiu ce să cred. Fratele lui 
Frank Peterson a apărut de nicăieri. De nicăieri. 

Samuels zâmbi uşor. 

— Nu vorbesc despre predestinare, ci despre revista aia 
cu poveşti despre stafii şi cercuri mari în lanurile de grâne 
şi despre OZN-uri şi Dumnezeu ştie despre ce altceva. 
Mama mi le citea când eram mic. Ţin minte una care m-a 
fascinat în mod deosebit. Se chema „Urme de paşi pe 
nisip”. Era despre un cuplu de tineri, proaspăt căsătoriţi, 
care s-au dus să-şi petreacă luna de miere în Deşertul 
Mojave. Cu cortul, da? Ei bine, într-o seară şi-au instalat 
tabăra într-un crâng de plopi şi, a doua zi de dimineaţă, 
tânăra s-a trezit şi nu şi-a mai găsit soţul lângă ea. A plecat 
din crângul ăla şi s-a dus spre zona unde începea nisipul şi 
acolo i-a văzut urmele paşilor. L-a strigat, dar nu a primit 
niciun răspuns. 

Ralph scoase câteva sunete ca din filmele de groază: 

— 0ohooo-oohooohoooo! 

— A mers după urmele alea până a ajuns la prima dună, 
a trecut peste ea, a trecut şi peste a doua. Urmele păreau 
tot mai noi. A trecut şi de a treia dună... 

— Şi de a patra, şi de a cincea! îl ironiză Ralph, pe un ton 
înspăimântat. Și îşi caută soțul chiar şi în zilele noastre! 
Uite ce e, Bill, scuză-mă că trebuie să te rog să-ţi scurtezi 


% joc de cuvinte în lb. engl. - „Fate” - titlul unei reviste despre 
fenomene paranormale (n. tr.). 


e 223 + 


povestea, dar aş cam vrea să mănânc o bucată de plăcintă, 
să fac un duş şi să mă culc. 

— Nu. Ascultă-mă. Nu a mai ajuns decât până la a treia 
dună. Urmele se opreau la jumătatea pantei descendente. 
Se opreau pur şi simplu, în mijlocul întinderii de nisip. Nu şi- 
a mai văzut niciodată soţul. 

— Şi tu crezi povestea asta? 

— Nu! Sunt convins că-i o aiureală. Dar nu-i vorba dacă o 
cred sau nu. Este o metaforă. 

Samuels încercă să-şi domolească vârtejul. Vârtejul 
refuză să se lase domolit. 

— Am mers pe urmele lui Terry pentru că asta-i meseria 
noastră. Datoria noastră, dacă-ţi place mai mult cuvântul 
ăsta. Am mers pe urmele lui Terry până când s-au oprit în 
dimineaţa zilei de luni. Este un mister? Da. Vor fi mereu 
întrebări fără răspuns? Vor fi, dacă nu ne va pica din cero 
informaţie nouă, care să ne dea pe spate. Chestii din astea 
se întâmplă uneori. Asta-i motivul pentru care oamenii încă 
se întreabă ce s-a întâmplat cu Jimmy Hoffa”. Asta-i 
motivul pentru care oamenii încă încearcă să înţeleagă ce 
s-a întâmplat cu echipajul de pe Mary Celeste”. Asta-i 
motivul pentru care oamenii nu ştiu încă dacă Oswald a 
acţionat singur sau a avut vreun complice atunci când l-a 
asasinat pe JFK. Uneori urmele se opresc, iar noi trebuie să 
ne împăcăm cu situaţia. 

— Există o diferenţă esenţială, spuse Ralph. Femeia din 
povestea ta cu urmele credea că soţul ei încă este în viaţă. 
Şi putea să creadă asta până la bătrâneţe. Insă atunci când 
Marcy a ajuns în locul unde se terminau urmele bărbatului 
ei, a dat acolo chiar peste el, mort pe trotuar. In ziar scrie 
că mâine va fi înmormântarea. Îmi închipui că vor lua parte 
doar ea şi fetiţele. Plus vreo cincizeci de vulturi din 
trusturile de presă, care se vor înghesui în spatele gardului, 
urlându-şi întrebările impertinente şi încercând să facă 
poze. 


29 Jimmy Hoffa - lider sindical, dispărut fără urmă în 1975 (n. tr.). 
3 Corabie uşoară, cu două catarge, găsită în 1872 plutind în derivă 
lângă Strâmtoarea Gibraltar, fără niciun om la bord (n. tr.). 


e 224 œ» 


Samuels oftă. 

— Ajunge! Mă duc acasă. Ţi-am povestit cum stă treaba 
cu puştiul ăla care a furat duba - apropo, îl cheamă Merlin 
Cassidy - şi văd că nu vrei să mai auzi şi altceva. 

— Nu, nu, mai stai puţin! îl opri Ralph. Mi-ai spus o 
poveste, acum vreau să-ţi spun şi eu una. Dar nu dintr-o 
revistă despre fenomene paranormale. Este o experienţă 
personală. Este adevărul-adevărat. 

Samuels se aşeză la loc pe băncuţă. 

— Când eu eram copil, începu Ralph, cam de zece, unşpe 
ani - de vârsta lui Frank Peterson - mama cumpăra 
câteodată pepeni galbeni de la piaţă, dacă era sezonul lor. 
Pe vremea aia eram înnebunit după pepenele galben. După 
dulceaţa lui intensă, de care pepenele verde nici nu se 
apropie. Aşa că, într-o bună zi, mama a venit acasă cu vreo 
trei sau patru pepeni din ăştia într-o plasă. Şi eu am 
întrebat-o dacă pot să mănânc o felie. „Sigur”, mi-a spus 
ea. „Numai să ţii minte să arunci seminţele în chiuvetă.” Nu 
era cazul să mi-o spună, pentru că tăiasem destui pepeni 
până la momentul ăla. Mă urmăreşti? 

— Înî. Presupun că te-ai tăiat, nu? 

— Nu. Dar mama a crezut că m-am tăiat, pentru că am 
zbierat atât de tare că m-au auzit şi vecinii. A venit în fugă 
la mine şi eu n-am fost în stare decât să-i arăt pepenele, 
tăiat în două, pe blatul din bucătărie. Era plin de viermi şi 
muşte. Şi toate gângăniile alea mişunau unele peste altele. 
Mama a luat tubul de Raid şi a pulverizat insecticid peste 
insectele care ajunseseră pe blat. După aia a luat un prosop 
de vase, a împachetat în el jumătăţile de pepene şi le-a 
aruncat în găleata cu lături din spatele casei. Din ziua aia 
nici nu mai suport să văd un pepene galben, darămite să 
mănânc din unul. Asta-i metafora mea despre Terry 
Maitland. Pepenele părea foarte bun. Nu era deloc poros. 
Coaja era netedă şi intactă. Gângăniile alea nu ar fi avut 
cum să ajungă înăuntru, şi totuşi au ajuns. 

— La dracu’ cu pepenele tău! exclamă Samuels. Şi la 
dracu' şi cu metafora ta! Mă duc acasă. Gândeşte-te mai 
bine înainte să-ţi dai demisia, da? Soţia ta a zis că eu 


e 225 + 


renunţ la candidatură ca să nu mă concedieze Johnny Q. 
public, dar tu nu eşti la mâna alegătorilor. Şi încă ceva. 
Dacă demisionezi, atunci lumea o să fie şi mai sigură că am 
dat-o cumva în bară cu cazul ăsta. 

Ralph îl privi lung şi apoi începu să râdă. Un râs sănătos, 
cu hohote care veneau din abdomen. 

— Dar exact asta am făcut! Nu ţi-ai dat încă seama, Bill? 
Am dat-o în bară. Intr-un mare fel. Am cumpărat un pepene 
galben pentru că ni s-a părut că arată bine, însă când l-am 
tăiat, în faţa întregului oraş, am descoperit că era plin de 
viermi. Nu aveau cum să ajungă în el, şi totuşi acolo erau. 

Samuels se îndreptă greoi spre uşa de la bucătărie. O 
deschise, apoi se întoarse brusc. Vârtejul îi ţopăi cu voioşie 
încolo şi încoace de câteva ori. 

— Şi să ştii că aia era o vrabie, în pana mea! 


e 226 œ» 


3 


Puțin după miezul nopţii (cam tot atunci când ultimul 
membru al familiei Peterson învăţa, cu ajutorul Wikipediei, 
cum să facă un ştreang), pe Marcy Maitland au trezit-o 
strigăte venite din dormitorul fetiţei mai mari. La început s- 
au auzit doar strigătele lui Grace - o mamă recunoaşte 
oricând glasurile copiilor ei -, dar apoi a început să ţipe şi 
Sarah, compunând o înfiorătoare melodie pe două voci. Era 
prima noapte când fetele nu mai dormeau în dormitorul pe 
care Marcy îl împărţise cu Terry; însă tot împreună se 
culcaseră, iar mama lor bănuia că va dura destul de mult 
până se vor hotărî să doarmă fiecare în camera ei. Ceea ce 
era în regulă. 

Dar strigătele alea nu erau deloc în regulă. 

Marcy nici nu şi-a dat seama cum a ajuns în dormitorul 
lui Sarah. Ţinea minte doar că s-a dat jos din pat şi imediat 
a şi fost în pragul uşii, privindu-şi fiicele care se ţineau 
strâns în braţe, în lumina lunii pline de iulie, care se revărsa 
prin fereastră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Marcy, uitându-se în jur după 
un eventual intrus. 

În primul moment i s-a părut că el (precis un „el” era) 
stătea ghemuit într-un colţ - însă acolo nu era decât un 
maldăr de pulovere, tricouri şi tenişi, pe care fetele nu le 
puseseră la locul lor. 

— Ea m-a speriat! plângea Sarah. Grace m-a speriat! A 
zis că-i un om aici! M-a speriat tare rău, mami! 

Marcy se aşeză pe pat, o trase pe cea mică de lângă 
Sarah şi o luă în braţe. Se uita în continuare în jur. Oare să 
se fi ascuns în dulap? Posibil, pentru că uşile pliante erau 
închise. Poate a intrat acolo când i-a auzit paşii. Sau să se fi 
băgat sub pat? Şi o cuprinseră toate spaimele copilăriei, 
imaginându-şi cum va ieşi o mână de sub pat şi o va 
înşfăca de gleznă. lar în mâna cealaltă necunoscutul va 
avea un cuţit. Cu siguranţă un cuţit. 

— Grace? Gracie? Pe cine ai văzut? Unde era? 


e 227 œ» 


Însă copila plângea mult prea tare şi nu putea să 
vorbească. Totuşi întinse mâna spre fereastră. 

Deşi simţea că o vor lăsa genunchii la primul pas, Marcy 
se repezi într-acolo. Oare poliţia îi mai păzea casa? Howie o 
asigurase că vor trece patrule din când în când, dar asta nu 
însemna că stăteau acolo tot timpul. Plus că fereastra de la 
camera lui Sarah - de fapt, toate ferestrele de la 
dormitoare dădeau fie înspre curtea din spate, fie înspre 
aleea laterală dinspre casa familiei Gunderson. lar familia 
Gunderson era plecată în vacanţă. 

Fereastra era închisă. Curtea era goală - chiar dacă 
fiecare firicel de iarbă părea că avea propria-i umbră în 
lumina lunii. 

Marcy se întoarse, se aşeză iar pe pat şi mângâie părul 
încâlcit şi ud de transpiraţie al lui Grace. 

— Sarah? Tu ai văzut ceva? 

— Păi... 

Sarah încă o ţinea în braţe pe Grace care hohotea cu faţa 
ascunsă la pieptul ei. 

— Nu. Mi s-a părut că văd ceva, da' doar din cauză că 
tipa ea „Uite un om, uite un om!”. Da’ nu era nimeni acolo. 

Şi îi şopti lui Grace: 

— Nu era nimeni, G. Pe bune! 

— Ai visat urât, iubito, spuse Marcy. 

Gândind: Probabil că ai avut primul coşmar dintr-o serie 
lungă. 

— Ba era acolo, suspină Gracie. 

— Înseamnă că putea să plutească, zise Sarah. 

Vorbea pe un ton incredibil de raţional, cu toate că 
tocmai ce fusese trezită din somn de urletele surioarei sale. 

— Pentru că suntem la etaj. 

— Nu contează. L-am văzut. Avea păr scurt şi negru şi 
sculat în cap. Şi avea nişte gogoloaie pe faţă, ca alea din 
plastilină. Şi avea paie în loc de ochi. 

— Da, ai avut un coşmar, spuse Sarah cu pragmatism, de 
parcă ar fi dorit ca această concluzie a ei să pună punct 
discuţiei. 

— Hai, amândouă! le zise Marcy, încercând să adopte 


e 228 œ» 


acelaşi ton rezonabil. Dormiţi cu mine în noaptea asta. 

Fetiţele o urmară fără să protesteze şi, la nici cinci 
minute după ce le aşezase în pat - în stânga şi în dreapta ei 
- şi le învelise, Gracie (copila de zece anişori) adormise la 
loc. 

— Mami? şopti Sarah. 

— Ce e, iubito? 

— Mi-e frică să merg la înmormântarea lui tati. 

— Şi mie mi-e frică. 

— Nu vreau să merg. Nici Grace nu vrea. 

— E valabil şi pentru mine, scumpa mea. Dar o să 
mergem toate. O să fim curajoase. Aşa cum şi-ar fi dorit 
tăticul vostru. 

— Mi-e atât de dor de el că nici nu mai pot să mă 
gândesc la altceva. 

Marcy o sărută pe tâmplă. 

— Încearcă să dormi, iubito. 

În cele din urmă, adormi şi Sarah. Marcy rămase trează 
între fetiţele ei, cu ochii în tavan şi gândindu-se la visul lui 
Grace. Vis care i se păruse atât de real. 

Avea paie în loc de ochi. 


e 229 + 


4 


Puțin după ora trei dimineaţă (cam tot atunci când Fred 
Peterson ieşea în curtea din spatele casei, târându-şi 
picioarele, ducând în mâna stângă un taburet luat din living 
şi cu funia atârnată pe umărul drept), Jeanette Anderson s- 
a trezit deoarece avea nevoie să meargă la baie. A văzut că 
era singură în pat. După ce şi-a rezolvat treaba la toaletă, a 
coborât la parter şi l-a găsit pe Ralph în fotoliul lui uriaş, cu 
ochii la ecranul televizorului stins. 

Îl atinse cu blândeţe pe umăr. 

Ralph nu se întoarse. 

— Nu-mi dă pace o chestie pe care mi-a spus-o Bill 
Samuels. 

— Ce anume? 

— Asta-i problema, că nu-mi dau seama. E ca atunci când 
îţi stă pe limbă un cuvânt, dar nu poţi să-l zici. 

— E vorba despre băiatul ăla care a furat duba? 

Când se duseseră la culcare, Ralph îi relatase discuţia cu 
Samuels, însă nu pentru că ar fi avut cine ştie ce 
importanţă, ci pentru că era uluitoare povestea puştiului 
care călătorise singur, din statul New York şi până în El 
Paso, cu mai multe maşini furate. Poate aventura asta nu 
era demnă să apară în paginile revistei Fate, dar lui i se 
părea extraordinară. Cât de tare l-o fi urât pe tatăl lui 
vitreg, spusese Jeannie înainte să stingă veioza. 

— Mi se pare că era ceva în legătură cu el, zise Ralph 
acum. Plus că am găsit o bucăţică de hârtie în dubă. Am 
vrut să-i verific proveniența, dar, cu toată nebunia care a 
urmat, n-am mai apucat. Nu cred că ţi-am pomenit de ea. 

Jeannie zâmbi şi-i ciufuli părul, care - la fel ca trupul din 
pijama - părea mai fragil decât fusese în primăvară. 

— Ba mi-ai pomenit. Ziceai că s-ar putea să fi fost ruptă 
din meniul unui local cu mâncare pentru acasă. 

— Sunt sigur că trebuie să fie în magazia cu probe. 

— Mi-ai spus şi asta, scumpule. 

— Poate ar fi bine să mă duc la secţie mâine-dimineaţă 


e 230 œ» 


ca să arunc o privire. Poate aşa o să-mi aduc aminte ce a 
spus Bill. 

— Bună idee! E timpul să mai faci şi altceva, nu doar să 
stai aici şi să-ţi rumegi gândurile alea negre. Ştii ceva? Am 
recitit scrierea aia a lui Poe. Povestitorul spune că în şcoală 
el era şeful. Dar, la un moment dat, a apărut băiatul ăsta 
care avea acelaşi nume. 

Ralph îi sărută mâna cu un aer absent. 

— Până aici mi se pare destul de credibil. Sigur, William 
Wilson nu-i tocmai un nume la fel de comun ca Joe Smith, 
dar nici ca Zbigniew Brzezinski nu-i. 

— Corect, dar după aia povestitorul descoperă că s-au 
născut în aceeaşi zi şi că sunt îmbrăcaţi la fel. Cel mai rău 
era că şi semănau oarecum. Şi oamenii îi confundau mereu. 
Ţi se pare cunoscută chestia asta? 

— Da. 

— Aşa! Şi, mai încolo, William Wilson Unu se tot 
întâlneşte cu William Wilson Doi, iar aceste întâlniri se 
termină mereu prost pentru William Wilson Unu, care 
devine infractor şi îl învinovăţeşte pe William Wilson Doi 
pentru întorsătura pe care a luat-o viaţa lui. Mă urmăreşti? 

— Dacă te gândeşti că e trei şi-un sfert dimineaţa, eu 
cred că îţi acord destul de multă atenţie. 

— În cele din urmă, William Wilson Unu îl spintecă pe 
William Wilson Doi cu o sabie, dar, când se uită în oglindă, 
vede că pe el însuşi s-a înjunghiat. 

— Presupun că din cauză că n-a existat niciodată un al 
doilea William Wilson. 

— Ba a existat. O mulţime de oameni l-au văzut pe 
William Wilson Doi. La sfârşit, William Wilson Unu are o 
halucinație şi se sinucide. Cred că din cauză că nu a 
suportat ideea unei dubluri. 

Se aştepta ca Ralph să râdă de ea, numai că el dădea din 
cap, dus pe gânduri. 

— În regulă. Chestia asta chiar are noimă. De fapt, eo 
explicaţie psihologică al naibii de pertinentă. Mai cu seamă 
pentru... când a fost scrisă povestirea asta? La jumătatea 
secolului al nouăsprezecelea? 


e 231 œ» 


— Cam aşa. La facultate am făcut un curs de literatură 
gotică americană şi am studiat multe dintre povestirile lui 
Poe, printre care şi asta. Profesorul nostru zicea că oamenii 
se înşală atunci când îşi imaginează că Poe ar fi scris 
povestiri fantastice despre fenomene supranaturale, când, 
de fapt, el a scris povestiri realiste despre anomalii 
psihologice. 

— Dar înainte de amprente şi ADN, zâmbi Ralph. Hai la 
culcare! Cred că acum am să reuşesc să adorm. 

Însă Jeannie îl opri. 

— Vreau să te întreb ceva, soţiorul meu. Poate din cauză 
că-i aşa de târziu şi nu suntem decât noi doi în casă. Nute 
va auzi nimeni dacă vei râde de mine, dar eu te rog să n-o 
faci, pentru că m-ai întrista foarte tare. 

— N-am să râd. 

— S-ar putea să-ţi vină. 

— N-o să-mi vină. 

— Mi-ai spus povestea lui Bill despre urmele de paşi care 
se opreau dintr-odată şi mi-ai spus şi povestea ta despre 
viermii din pepenele ăla galben, cu coajă intactă. Numai că 
amândoi aţi vorbit în metafore. La fel cum şi povestirea lui 
Poe este o metaforă pentru sinele divizat... aşa zicea proful 
meu de la facultate. Dar, dacă dai la o parte metaforele, cu 
ce mai rămâi? 

— Nu ştiu. 

— Cu inexplicabilul, spuse ea. Deci, întrebarea mea este 
una destul de simplă: Ce-ar fi dacă singurul răspuns la 
enigma cu cei doi Terry ar fi tocmai supranaturalul? 

Ralph nu râse. Nu-i venea deloc să râdă. Poate că era 
prea târziu. Ori prea devreme. Ori „prea” cumva. 

— Nu cred în supranatural. Nu cred în fantome şi nici în 
îngeri şi nici în caracterul divin al lui lisus Hristos. Mă duc la 
biserică, normal că mă duc, însă o fac doar pentru că acolo 
este multă linişte şi îmi pot asculta gândurile. Şi pentru că 
aşa se aşteaptă de la mine. Am senzaţia că şi tu mergi la 
biserică tot din cauza asta. Sau din cauza lui Derek. 

— Mi-aş dori să cred în Dumnezeu, spuse ea, pentru că 
refuz să cred că sfârşitul nostru este sfârşit şi atât, chiar 


e 232 œ» 


dacă aşa ecuaţia ar fi rezolvată: din beznă venim şi este 
logic să presupunem că în beznă ne vom întoarce. Însă cred 
în stele şi în infinitatea universului. În acel Ceva de dincolo 
de lumea noastră. Cred că sunt multe universuri în fiecare 
pumn de nisip, pentru că infinitul este o stradă cu două 
sensuri. Şi mai cred că sunt alte zeci de gânduri în mintea 
mea, în spatele fiecărui gând de care sunt conştientă. Cred 
în conştiinţa mea şi în subconştientul meu, deşi nu ştiu ce 
reprezintă ele. Şi mai cred în A. Conan Doyle, care l-a pus 
pe Sherlock Holmes să zică: „Odată eliminat imposibilul, 
orice rămâne după aceea şi oricât de improbabil ar fi 
trebuie să fie adevărul.” 

— Asta nu era tipul care credea în zâne? întrebă Ralph. 

Jeannie oftă: 

— Hai în pat să facem prostioare! Poate după aia o să 
reuşim să dormim. 

Ralph i-a acceptat propunerea cu dragă inimă. Dar, chiar 
în timp ce făceau dragoste (mai puţin în momentul 
orgasmului, când nu mai există niciun gând), şi-a tot 
repetat în minte dictonul lui Doyle. Deşteaptă chestie! 
Logică! Dar oare o puteai modifica, spunând că Odată 
eliminat naturalul, orice rămâne după aceea trebuie să fie 
supranaturalul? Nu. Ca detectiv, dar şi ca om, nu putea 
crede nicio explicaţie care depăşea regulile lumii naturale. 
Frank Peterson fusese ucis de o persoană în carne şi oase, 
nu de vreo fantomă din benzile desenate. Deci, ce rămânea 
- indiferent cât de improbabil? Un singur lucru. Pe Frank 
Peterson îl omorâse Terry Maitland, acum decedat. 


e 233 + 


5 


În acea noapte de miercuri, luna de iulie, umflată şi 
portocalie, stătea aninată pe boltă ca un fruct exotic de 
dimensiuni gigantice. Spre zorii zilei de joi - atunci când 
Fred Peterson s-a urcat pe taburetul pe care-şi sprijinise 
picioarele în nenumărate duminici în timp ce urmărea 
meciurile de fotbal la televizor - luna s-a tot micşorat, până 
când din ea nu a mai rămas decât o monedă din argint în 
buzunarul cerului. 

Fred Peterson şi-a pus ştreangul în jurul gâtului şi a tras 
de funie până când nodul i s-a proptit în colţul mandibulei, 
aşa cum se preciza în articolul din Wikipedia (articol 
prevăzut şi cu ilustraţii extrem de utile). Celălalt capăt al 
funiei era legat de creanga unui ulm, foarte asemănător cu 
cel din spatele gardului lui Ralph Anderson. Insă acesta, 
fiind un reprezentant mai vârstnic al florei din Flint City, 
apăruse pe lume cam tot atunci când un bombardier 
american îşi aruncase încărcătura asupra Hiroshimei 
(evident, un eveniment supranatural pentru japonezii care-l 
urmăriseră de la o distanţă suficient de mare care să le 
salveze vieţile). 

Taburetul i se legăna sub tălpi. Fred Peterson asculta 
ţârâitul greierilor şi simţea pe obrajii asudaţi adierea nopţii 
- răcoroasă şi mângâietoare după ultima zi a vieţii lui. Se 
hotărâse să tragă linia sub neamul Peterson din Flint City şi 
să rezolve astfel ecuaţia, nutrind speranţa că Frank, Arlene 
şi Ollie nu ajunseseră prea departe. Şi încă îi putea prinde 
din urmă. Dar cel mai mult şi mai mult voia să nu mai fie 
obligat să asiste de dimineaţă la o slujbă dublă la firma de 
pompe funebre a fraţilor Donelli - aceeaşi firmă care avea 
să se ocupe după-amiază de înmormântarea omului 
răspunzător pentru morţile persoanelor dragi lui. Nu, nu era 
în stare. 

Privi în jur pentru o ultimă dată, întrebându-se dacă voia 
cu adevărat să facă asta. Răspunsul a fost da. Aşa că lovi 
taburetul cu piciorul, îl răsturnă şi se aşteptă să audă 


e 234 œ» 


imediat trosnetul gâtului care i se frânge, iar apoi să vadă 
tunelul de lumină - tunel la capătul căruia îl va aştepta 
familia, chemându-l într-o a doua viaţă, o viaţă mult mai 
bună, în care băieţeii inocenți nu sunt violaţi şi omorâţi. 

Dar nu auzi niciun trosnet. Fie sărise, fie nu băgase de 
seamă partea aceea din articolul de pe Wikipedia în care se 
spunea că este nevoie de o anumită lungime a laţului şi de 
o anumită înălţime de la care să cadă în gol victima - în 
cazul acesta, o victimă de nouăzeci şi trei de kilograme. 
Prin urmare, în loc să moară, Fred Peterson începu să se 
sufoce. | se blocă traheea şi îi ieşiră ochii din orbite. Şi 
atunci, instinctul de supravieţuire - amorţit până în acest 
moment - i se deşteptă cu larmă de sirene şi străluciri de 
lumini de avertizare. În doar trei secunde, trupul său nu mai 
tinu cont de voinţa creierului, iar dorinţa de a muri se 
transformă în dorinţa animalică de a trăi. 

Fred ridică mâinile, dădu de câteva ori din ele şi găsi 
funia. Trase de ea cu toată puterea. Funia se slăbi un pic şi 
el reuşi să tragă aer în piept - dar foarte puţin, pentru că 
ştreangul tot strâns era, iar nodul îi stătea înfipt în gât, ca 
un ganglion mult prea umflat. Se tinu de funie cu o mână, 
iar cu cealaltă începu să bâjbâie după creanga de care o 
legase. O lovi cu degetele şi reuşi să desprindă câteva 
bucățele de scoarță care îi căzură în păr. Însă atâta tot. 

Fred Peterson era un bărbat de vârstă mijlocie, însă deloc 
în formă - deoarece exerciţiile fizice preferate erau doar 
drumurile dese la frigider după bere în timpul meciurilor de 
fotbal în care juca echipa lui preferată: Dallas Cowboys. 
Însă nici măcar în liceu nu reuşise să facă mai mult de cinci 
tracţiuni la orele de sport. Acum simţea că îi alunecă funia 
din mână şi o apucă şi cu cealaltă, reuşind să mai respire o 
dată, dar neputând să se înalțe mai mult. Picioarele i se 
legănau la vreo douăzeci de centimetri deasupra ierbii. li 
căzu unul dintre papuci. Apoi şi celălalt. Incercă să strige 
după ajutor, dar nu reuşi să scoată decât un soi de horcăit 
ruginit... şi, în fond, cine să-l audă la ora asta? Madam 
Gibson - baba aia băgăcioasă de alături? Probabil că 
dormea dusă în patul ei, cu mătăniile în mână şi visând la 


e 235 


părintele Brixton. 

Îi alunecară ambele mâini. Creanga scârţâi. | se opri 
respiraţia. Îşi simţea sângele învolburându-i-se în cap, gata 
să-i spargă creierul. Auzi un scrâşnet şi îşi spuse: Nu aşa 
trebuia să fie. 

Îşi mişcă disperat mâinile, căutând funia - ca un om care 
nu ştie să înoate şi încearcă să se ţină la suprafaţa lacului 
în care a căzut. Văzu nişte puncte mari şi negre. lar 
punctele astea mari şi negre explodară şi se transformară 
în nişte ciuperci otrăvitoare - şi mai mari, şi mai negre. 
Însă, înainte ca acestea să-i acopere întreaga vedere, mai 
reuşi să vadă un bărbat în lumina lunii care umplea curtea. 
Şi bărbatul acesta se sprijinea într-un mod posesiv de 
grătarul unde Fred nu avea să mai facă nicio friptură 
vreodată. Dar, stai puţin... poate că nici nu era un bărbat. 
Pentru că avea trăsături brute, nefinisate, ca făcute de 
mâna unui sculptor orb. lar în locul ochilor avea două 


ţepuşe. 


e 236 » 


6 


June Gibson era tocmai femeia care pregătise acea 
lasagna pe care şi-o răsturnase în cap Arlene Peterson cu 
câteva secunde înainte de infarct. Şi nu, nu dormea. Şi nici 
nu se gândea la părintele Brixton. Ci suferea. Suferea la 
greu. Trecuseră trei ani de la ultima criză de sciatică, pe 
care îndrăznise să o creadă a fi fost ultima - dar uite-o aici 
iarăşi, musafir nepoftit, agasant şi veninos, care a năvălit la 
ea în corp şi s-a instalat fără s-o întrebe dacă îl primeşte. 
Deocamdată nu avea decât o senzaţie de înţepeneală mult 
prea bine-cunoscută în spatele genunchiului stâng, apărută 
imediat după reuniunea comemorativă de la soţii Peterson, 
de alături. Dar cunoştea semnele şi îl rugase pe domnul 
doctor Richland să-i dea reţetă pentru oxycodonă, iar el i-a 
dat-o, deşi cu foarte mare reticenţă. Din păcate, pilulele nu 
au ajutat-o prea mult. Durerea îi străbătea toată partea 
stângă a trupului, de la mijloc până la gleznă, unde o 
strângea ca o cătuşă din spini. Una dintre cele mai 
crâncene însuşiri ale sciaticii - cel puţin, una dintre 
însuşirile sciaticii care o chinuiau pe ea - era aceea că 
suferinţa nu se mai ostoia cât de cât dacă stătea culcată. 
Ba chiar dimpotrivă, chinul devenea şi mai intens în poziţia 
asta. Prin urmare, acum stătea în living, în pijama şi halat, 
şi se uita la televizor, la un filmuleţ de reclamă cu metode 
pentru obţinerea unui abdomen sexy şi juca solitaire pe 
iPhone-ul primit de la fiul ei de Ziua Mamei. 

Nu o mai ţineau şalele şi îi slăbise vederea, dar auzul îi 
era ca în tinereţe, plus că oprise sonorul televizorului. Aşa 
că auzi foarte bine focul de armă de alături şi sări imediat 
în picioare, fără să se mai gândească la junghiul ce o 
săgetă de-a lungul părţii stângi a corpului. 

Doamne, apără şi păzeşte, s-a împuşcat Fred Peterson! 

Inşfăcă bastonul şi şchiopătă, adusă de mijloc ca o 
cotoroanţă, până la uşa din spate. leşi pe verandă şi, la 
lumina rece a lunii argintii, îl văzu pe Peterson prăbuşit în 
iarba curţii sale. Care vasăzică nu fusese un foc de armă. 


e 237 œ» 


Pentru că vecinul ei avea un ştreang în jurul gâtului, legat 
de creanga ruptă. 

Doamna Gibson îşi aruncă bastonul - nu ar fi făcut decât 
să-i încetinească mişcările -, cobori treptele una câte una şi 
parcurse cei douăzeci şi ceva de metri dintre cele două 
curţi într-un soi de fugă împleticită, fără să-şi audă propriile 
ţipete de durere când nervul sciatic se dezlănţui şi îi 
sfârtecă trupul de la fesele uscate şi lăsate, până în vârful 
degetelor de la piciorul stâng. 

Se trânti lângă domnul Peterson şi văzu că avea faţa 
vânătă şi umflată, îi ieşise limba din gură, iar ştreangul îi 
intrase în gâtul cărnos. Îşi vâri degetele sub funie şi o trase 
cu toată puterea, declanşând altă explozie de durere 
infernală. De data aceasta şi-a auzit ţipătul: ascuţit, 
prelung, tânguitor. In casa de peste drum se aprinseră 
luminile, dar doamna Gibson nu le observă. Funia începuse 
să mai slăbească - slavă Vouă, Doamne, lisuse, Maria şi 
tuturor sfinţilor care există. Acum se aştepta ca domnul 
Peterson să respire. 

Dar domnul Peterson nu respiră. 

Doamna Gibson lucrase toată viaţa la First National Bank 
din Flint City. La şaizeci şi doi de ani, când fusese obligată 
să iasă la pensie pentru limită de vârstă, făcuse nişte 
cursuri ca să devină îngrijitoare la domiciliu pentru 
persoanele foarte bătrâne sau imobilizate la pat. Din 
activitatea aceasta şi-a suplimentat veniturile obţinute din 
pensie până la vârsta de şaptezeci şi patru de ani. La unul 
dintre cursuri a trebuit să înveţe diverse tehnici de 
resuscitare. Acum, aşezată în genunchi lângă trupul masiv 
al domnului Peterson, îi dădu acestuia capul pe spate, îi 
blocă nările cu degetele, îi căscă gura şi îşi apăsă buzele de 
ale lui. 

Ajunsese deja la a zecea respiraţie şi ameţise de-a 
binelea, când se apropie de ea domnul Jagger, de vizavi. O 
bătu uşor pe umărul numai os şi piele şi o întrebă: 


— A murit? 
— Nu, că nu-i dau eu voie! răspunse doamna Gibson. 
Pipăi buzunarul halatului după telefonul mobil. II scoase 


e 238 » 


şi îl aruncă în spate, fără să se uite. 

— Sună la Urgenţe. Şi fii atent că, dacă pe mine mă ia cu 
leşin, trebuie să-i faci dumneata respiraţie artificială. 

Dar nu a luat-o cu niciun leşin. Cam la a cincisprezecea 
respiraţie - chiar atunci când începuse să vadă punctişoare 
multicolore în faţa ochilor - Fred Peterson scoase singur o 
răsuflare profundă, plină cu salivă. Apoi încă una. Doamna 
Gibson îl aşteptă să deschidă ochii. Domnul Peterson nu-i 
deschise. Atunci doamna Gibson îi ridică o pleoapă. Sub ea 
nu era decât albul ochiului, numai că nu mai era alb, ci 
roşu, acoperit cu vase de sânge sparte. 

Fred Peterson mai respiră şi a treia oară, după care se 
opri din nou. Doamna Gibson începu să-i apese pieptul cum 
putea ea mai bine, neştiind dacă metoda aceasta i-ar fi de 
vreun folos bietului om, dar spunându-şi că nu poate să-i 
strice. Îşi dădea seama că îi mai trecuse durerea de spate şi 
de picior. Oare un asemenea şoc îţi poate alunga sciatica 
din corp? Normal că nu. Ridicol! Acum doamna Gibson 
funcţiona pe bază de adrenalină şi, odată isprăvită toată 
rezerva, se va simţi mai rău ca oricând. 

O sirenă tulbură întunericul de dinaintea zorilor. Venea 
ambulanta. 

Doamna Gibson reluă respirația gură la gură (nu mai 
avusese parte de un contact atât de intim cu un bărbat de 
la moartea soțului ei, în 2004) şi se oprea de fiecare dată 
când simțea că e pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. 
Domnul Jagger nu se oferi să preia el resuscitarea. Dar nici 
ea nu i-o ceru. Până la sosirea paramedicilor, se va ocupa 
ea personal de domnul Peterson. 

Uneori, când se oprea, Peterson mai scotea o respiraţie 
din acelea prelungi şi umede. Alteori nu scotea nimic. Abia 
când ambulanta ajunse la doi metri de ea, doamna Gibson 
îi observă girofarurile roşii printre crengile ulmului de care 
încercase să se spânzure domnul Peterson. Un paramedic o 
ajută să se ridice în picioare şi ea reuşi să o facă aproape 
fără să simtă nicio durere. Uluitor. Indiferent cât de efemer 
avea să fie acest miracol, ea îl accepta cu cea mai profundă 
recunoştinţă. 


e 239 + 


— Ne ocupăm noi de el acum, doamnă, spuse 
paramedicul. V-aţi descurcat excelent. 

— Chiar aşa! exclamă domnul Jagger. L-ai salvat, June! l- 
ai salvat viaţa amărâtului ăstuia! 

Ştergându-şi bărbia - acoperită cu un melanj cald, 
alcătuit din saliva ei şi balele lui Peterson -, doamna Gibson 
spuse: 

— Poate că i-am salvat-o. Dar poate că mai bine nu o 
făceam. 


e 240 œ 


7 


Joi dimineaţă, la ora opt, Ralph tăia iarba din curtea din 
spate. Il aştepta o zi lungă, plictisitoare, fără nimic de făcut, 
aşa că se gândise să se ocupe de treaba asta... cu toate că 
mintea i se învârtea ca un hamster pe roata din cuşcă: 
cadavrul mutilat al lui Frank Peterson, martorii oculari, 
filmuleţul de la conferinţa din Cap City, testul ADN, 
mulţimea de oameni de la tribunal. Mai cu seamă mulţimea 
de oameni de la tribunal. Nu-şi dădea seama din ce motiv, 
dar revenea mereu la amintirea cu breteaua de la sutienul 
fetei cocoţate pe umerii prietenului ei - bretea de un 
galben-aprins, care se bâţâia în sus şi în jos, în ritmul 
pumnilor ridicaţi deasupra capului. 

Mai că nu auzi melodia la xilofon a telefonului mobil. Opri 
maşina de tuns iarba şi răspunse: 

— Anderson. 

— Troy Ramage la telefon, şefu'. 

Unul dintre cei doi poliţişti care îi puseseră cătuşele lui 
Terry. Cât de demult i se părea acum momentul acela! 
Parcă din altă viaţă, cum se zice. 

— Ce e, Troy? 

— Sunt la spital cu Betsy Riggins. 

Ralph zâmbi - dar nu o mai făcuse deloc în ultima vreme, 
aşa că mişcarea buzelor i se păru străină. 

— Naşte? 

— Nu, încă nu. Şeful a chemat-o la serviciu, pentru că tu 
eşti în concediul ăla şi Jack Hoskins e la pescuit pe Lacul 
Ocoma. M-a trimis pe mine ca să-i ţin companie. 

— Care-i treaba? 

— Acum câteva ceasuri l-a adus ambulanţa aici pe Fred 
Peterson. A încercat să se spânzure în curtea din spatele 
casei, da' a cedat craca aia de care îşi legase ştreangul. 
Cucoana de alături, o doamnă pe nume Gibson, i-a făcut 
respiraţie gură la gură şi l-a salvat. A venit şi ea acu' să 
vadă ce mai face şi şeful vrea să-i luăm o declaraţie, că cică 
aşa zice la regulament, da' mie nu mi se pare că ar fi 


e 241 œ» 


nevoie. Dumnezeu ştie câte motive avea amărâtul ăsta să- 
şi ia adio de la viaţă. 

— În ce stare este? 

— Doctorii zic că activitatea creierului e la minimum. O 
şansă dintr-o sută să-şi revină. Betsy zice că ai fi vrut să 
ştii. 

O clipă, Ralph crezu că va da afară cerealele mâncate la 
micul dejun şi se întoarse cu spatele la maşina de tuns 
iarbă, ca să n-o împroaşte cu toată mizeria aia. 

— Şefu'? Mai eşti la telefon? 

Ralph se forţă să înghită zeama acră de lapte care-i 
venise înapoi. 

— Mai sunt. Unde-i Betsy acum? 

— În rezerva lui Peterson, cu doamna aia, Gibson. Betsy 
Riggins m-a trimis afară să te sun, pentru că nu-i voie cu 
telefoane la urgenţe. Doctorii i-au pus la dispoziţie o 
cameră unde să discute cu doamna aia, da’ ea i-a zis că 
vrea să răspundă la întrebări doar în prezenţa lui Peterson. 
Probabil crede că amărâtul poate s-o audă. E o cucoană în 
vârstă, tare cumsecade, da' îţi dai seama după cum merge 
că are probleme nasoale cu spatele. Şi mă întreb de ce s-a 
mai deplasat până aici? Că doar nu suntem în serialul 
Doctorul cel bun"! şi n-o să fim martori la nicio însănătoşire 
miraculoasă. 

Ralph înţelegea motivul doamnei Gibson. Probabil că 
femeia aceasta făcuse schimb de reţete cu Arlene Peterson 
şi-i văzuse crescând pe Ollie şi Frankie. Poate Fred Peterson 
îi curăţase zăpada din faţa casei după unul dintre viscolele 
- destul de rare, de altfel - care afectau Flint City. Venise la 
spital din respect şi pentru că-i părea rău de cele 
întâmplate. Poate şi pentru că se simţea vinovată că îl 
salvase pe Peterson, condamnându-l, însă, la o aşa-zisă 
viaţă într-o rezervă de spital, înconjurat de aparate care să 
respire în locul lui nu se ştie cât timp de acum înainte. 
Poate pentru totdeauna. 

Oroarea ultimelor ore îl copleşi pe Ralph aidoma unui 
tsunami. Ucigaşul nu se mulţumise doar cu băiatul; 


31 „The Good Doctor” (n. tr.). 
e 242 œ 


omorâse întreaga familie Peterson. Obţinuse o victorie 
completă, cum se zice. 

Nu, nu „ucigaşul”, că doar nu-i un străin. Terry. Ucigaşul 
a fost Terry. Nu-i nimeni altcineva pe radar. 

— Mi-am zis că ai fi vrut să ştii, repetă Ramage. Şi, stai 
aşa, poate e şi o parte bună în toată chestia asta. Poate 
Betsy o să intre în travaliu cât timp încă e aici. Şi o să-l 
scutească pe bărba-su de un drum până la spital. 

— Spune-i să se ducă acasă, zise Ralph. 

— Am înţeles. Auzi, Ralph...? Îmi pare rău că s-a 
întâmplat ce s-a întâmplat la tribunal. Chiar că ai avut parte 
de o experienţă de coşmar. 

— Foarte corect, spuse Ralph. Mersi de telefon. 

Reluă tunsul gazonului. Mergea agale în spatele maşinii 
prea zgomotoase şi mult prea vechi. (Pe bune, chiar că 
trebuia să se ducă la Home Depot şi să-şi cumpere una 
nouă; nu mai avea niciun motiv să amâne treaba asta - 
pentru că acum avea atât de mult timp liber la dispoziţie.) 
Mai avea puţin şi termina de tuns toată iarba din curte, 
când auzi din nou acordurile de jazz la xilofon ale 
telefonului. Uite, acum îl suna şi Betsy. Dar nu era ea, deşi 
apelul venea tot de la spitalul din Flint City. 

— Nici acum nu am primit rezultatul testului ADN, îl 
anunţă domnul doctor Edward Bogan, dar am rezultatele de 
pe creanga cu care a fost sodomizat băiatul. De la sângele 
de acolo, plus câteva fragmente de piele rămase de pe 
mâna criminalului atunci când a... când a apucat creanga 
aia şi a... 

— Inţeleg, îl întrerupse Ralph. Nu mă ţine în suspans. 

— Niciun suspans, domnule detectiv. Mostrele de pe 
creangă corespund cu probele pe care le-am luat din gura 
lui Maitland. 

— În regulă, domnule doctor Bogan. Mulţumesc. Numai 
că va trebui să-i informezi pe domnul comandant Geller şi 
pe locotenentul Sablo, de la poliţia statală. Eu sunt în 
concediu şi probabil că nu mă voi întoarce la serviciu până 
la toamnă. 

— Absurd! 


e 243 + 


— Aşa scrie la regulament. Nu ştiu pe cine va desemna 
Geller să lucreze cu Sablo - Jack Hoskins e în concediul 
legal, iar Betsy Riggins trebuie să nască primul ei copil 
dintr-o clipă în alta - dar sunt convins că va găsi el pe 
cineva. Plus că, dacă stai şi te gândeşti, nici nu prea mai 
există vreun caz acum, că Maitland a murit. Pur şi simplu 
trebuie să mai găsim răspunsuri la câteva întrebări. 

— Întrebările astea sunt importante, spuse Bogan. S-ar 
putea ca soţia lui Maitland să intenteze un proces civil. lar 
pe baza acestei probe ADN, avocatul ei ar putea încerca s-o 
facă să se răzgândească. După părerea mea, un asemenea 
proces ar fi o mare neruşinare. Soţul ei l-a omorât pe bietul 
copil cu o cruzime inimaginabilă, iar dacă ea zice că nu a 
avut cunoştinţă de... de înclinațiile lui perverse... înseamnă 
că nu a fost atentă. Întotdeauna apar semnale care să te 
avertizeze că te afli în preajma unui individ cu tendinţe de 
sadism sexual. Întotdeauna. Dacă mă întrebi pe mine, eu 
zic că şefii tăi ar fi trebuit să te decoreze, nu să te oblige 
să-ţi iei concediu. 

— Iti mulţumesc. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Eu aşa gândesc. 
Aşteptăm rezultatele de la compararea altor mostre. Că 
sunt multe. Vrei să te anunţ pe măsură ce le primesc? 

— Vreau. 

Poate că Geller o să-l cheme din concediu pe Hoskins, 
dar tipul era un incompetent chiar şi când nu bea, adică 
destul de rar în ultima vreme. 

Ralph închise telefonul şi îşi termină treaba în curte. Apoi 
târî maşina de tuns iarba înapoi în garaj. Se apucă să o 
şteargă şi îi veni în minte altă povestire a lui Poe, în care 
era vorba despre un bărbat zidit într-o pivniţă plină cu 
butoaie cu vin*?. Ralph nu citise povestirea, dar văzuse 
filmul. 

Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor! a strigat 
bărbatul zidit în pivniţă. lar bărbatul care îl zidise a fost de 
acord cu el: Da, pentru numele lui Dumnezeu. 


32 „The Cask of Amontillado” - „O balercă de amontillado”, publicată în 
revista „Epoca literară”, 1896, în traducerea lui I.L. Caragiale (n. tr.). 


e 244 œ» 


În cazul de faţă, cel zidit era Terry Maitland, însă 
cărămizile erau probele ADN. lar Terry Maitland era deja 
mort. Sigur, existau anumite probe contradictorii, iar ăsta 
era un motiv de îngrijorare. Şi aveau mostre ADN doar din 
Flint City, deloc din Cap City. Da, existau amprente pe 
cartea aia, numai că amprentele puteau fi puse acolo 
intenţionat. Nu chiar atât de uşor cum se arăta în serialele 
polițiste, dar era ceva fezabil. 

Și cum rămâne cu martorii, Ralph? Cu cei trei profesori 
care îl cunoşteau de ani de zile? 

Profesorii ăia nu contează. Gândeşte-te la ADN. Asta-i o 
probă solidă. Cea mai bună probă din câte există. 

In film, planul lui Montresor fusese stricat de o pisică 
neagră, pe care o îngropase din greşeală alături de victima 
lui. Urletele pisicii îi alertaseră pe vizitatorii cramei. Ralph 
era de părere că pisica aceea reprezenta o altă metaforă: 
era vocea conştiinţei ucigaşului. Mult prea rar ţigara este 
doar o ţigară: şi pisica doar o pisică. Nu avea niciun motiv 
să-şi amintească de ochii lui Terry în clipa morţii şi nici 
ultima declaraţie a acestuia. Samuels avea dreptate: 
spusese ce spusese pentru că nevasta lui stătea lângă el şi 
îl ţinea de mână. 

Ralph se aşeză la bancul de lucru - nu făcuse mai nimic 
toată ziua, doar tunsese peticul ăla de iarbă, dar dintr- 
odată se simţea foarte obosit. Mintea lui nu voia să alunge 
imaginile acelor ultime minute de dinainte de Împuşcături. 
Auzea alarma maşinii. Vedea rânjetul strâmb al reporteriţei 
blonde când şi-a dat seama că fusese rănită - probabil nu 
era vorba decât de o zgârietură, însă zgârietura asta avea 
să aducă audienţă excelentă postului la care lucra. Îl vedea 
pe bărbatul ăla ars şi tatuat pe degete. Pe băiatul cu buză 
de iepure. Razele de soare, reconstituind constelații 
complicate din fragmentele de mică încastrate în asfaltul 
trotuarului. Breteaua galbenă de la sutienul fetei, bâțâindu- 
se în sus şi în jos. Da, mai ales breteaua aia o vedea. Parcă 
ar fi vrut să-i arate ceva anume - numai că uneori o bretea 
de sutien nu este decât o bretea de sutien. Şi atât. 


33 Sigmund Freud (n. tr.). 
e 245 œ» 


— lar un om nu poate să se afle în două locuri diferite în 
acelaşi timp, mormăi el. 

— Ralph? Ai început să vorbeşti singur? 

Tresări şi ridică ochii. Jeannie era în pragul garajului. 

— Probabil că da, de vreme ce sunt singur aici. 

— Ba sunt şi eu, zise ea. Te simţi bine? 

— Nu prea, mărturisi Ralph şi îi povesti ce se întâmplase 
cu Fred Peterson. 

Jeannie se întristă vizibil. 

— Doamne, Dumnezeule! N-a mai rămas nimeni din 
familia asta. Poate o să-şi revină. 

— Oricum s-a ales praful de toată familia, indiferent dacă 
îşi mai revine sau nu, zise Ralph, ridicându-se în picioare. 
Mai încolo, o să dau o fugă până la secţie, să mă maiuito 
dată la bucăţica aia de hârtie. Meniu, sau ce-o fi. 

— Trebuie să faci un duş înainte de asta. Miroşi a 
motorină şi a iarbă. 

Ralph surâse şi o salută milităreşte. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Jeannie se ridică în vârful picioarelor şi îl sărută pe obraz. 

— Ascultă-mă, Ralph, o să treci cu bine peste povestea 
asta. Crede-mă. 


e 246 œ» 


8 


Pentru că nu mai fusese niciodată obligat să-şi ia un 
asemenea concediu („administrativ” i se spunea), Ralph nu 
ştia multe lucruri despre el. De exemplu, nu ştia dacă avea 
sau nu voie să mai intre în secţia de poliţie. Aşa că aşteptă 
până după prânz ca să pornească într-acolo, pentru că 
activitatea era mult mai puţin intensă în perioada aceea. 
Când ajunse, în sala principală nu erau decât Stephanie 
Gould şi Sandy McGill. Stephanie, încă în haine de oraş, 
completa rapoarte la unul dintre calculatoarele antice şi de 
demult, pe care primăria tot promitea că le va înlocui. lar 
Sandy stătea la biroul de dispecerat operativ şi citea revista 
People. Biroul comandantului Geller era gol. 

— Salut, domnu' detectiv! spuse Stephanie, ridicând ochii 
de la ecranul calculatorului. Ce cauţi aici? Am auzit că eşti 
în concediu cu plată. 

— Încerc să-mi ocup şi eu timpul cu ceva. 

— Păi, ia să ţi-l ocup eu, spuse femeia, arătând spre 
teancul de dosare de lângă computer. 

— Poate altă dată. 

— Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Tuturor ne pare. 

— Mulţumesc. 

Se duse la dispecerat şi o rugă pe Sandy să-i dea cheia 
de la magazia cu probe. Ea i-o dădu fără să ezite şi aproape 
fără să-şi ia ochii de la pagina lucioasă a revistei. Lângă uşa 
de la magazie era un cui de care atârnau un clipboard şi un 
pix. Ralph se gândi să treacă peste semnătura de intrare, 
dar se resemnă şi îşi trecu pe foaie numele, data şi ora: 
15:30. În fond, nici nu avea de ales, din moment ce şi Gould 
şi McGill ştiau de ce a venit el la secţie. Dacă îl va întreba 
cineva ce anume căuta în magazia cu probe, avea de gând 
să răspundă cu toată sinceritatea. Doar era în concediu - 
concediu „administrativ” -, nu suspendat din funcţie. 

În magazia mare cam cât o debara era un aer cumplit de 
cald şi de închis. Pâlpâiau ca la discotecă tuburile de neon 
din tavan. Şi ele ar fi trebuit înlocuite. La fel ca toate 


e 247 œ» 


computerele secţiei. Cu ajutorul dolarilor din fondurile 
federale, Flint City se îngrijea ca secţia de poliţie să aibă o 
grămadă de arme - ba chiar mai multe decât strictul 
necesar. Şi ce dacă infrastructura se făcea bucăţi? 

Dacă Frank Peterson ar fi fost ucis la începutul activităţii 
lui Ralph în poliţie, probabil că aici s-ar fi aflat patru cutii cu 
probe legate de această crimă - poate chiar şase. Numai că 
epoca informaticii făcuse minuni în domeniul comprimării 
tuturor informaţiilor, iar astăzi, în magazia asta veche, nu 
mai erau decât două cutii, plus lada de scule găsită în 
spatele dubei - unde erau doar chei, ciocane şi şurubelniţe. 
Nu descoperiseră amprentele lui Terry nici pe uneltele alea 
şi nici pe lada în care erau. Ralph credea că lada fusese în 
maşină la momentul furtului şi că Terry nu se uitase 
niciodată în ea. In fond, avea alte intenţii şi sculele alea nu-l 
interesau. 

Pe una dintre cutiile cu probe scria DOMICILIUL FAM. 
MAITLAND. Pe a doua DUBA/SUBARU. Pe asta o căuta 
Ralph. Acum tăie banda adezivă. Terry murise, aşa că îşi 
putea permite să o facă. 

Nu căută prea mult şi găsi o pungă din plastic, specială 
pentru probe, în care se afla bucăţica de hârtie care îl 
obseda. In partea de sus scria cu litere negre şi groase: 
TOMMY ŞI TUP. Bucata de după TUP era ruptă. In colţ era 
un desen micuţ cu o plăcintă, din care se ridica aburul. 
Ralph nu mai ţinea prea bine minte partea cu plăcinta, dar 
acum îşi spuse că acesta fusese motivul pentru care se 
gândise că fragmentul de hârtie făcea parte din meniul unui 
local. Ce-i spusese Jeannie azi-noapte? Cred că sunt alte 
Zeci de gânduri în mintea mea, în spatele fiecărui gând de 
care sunt conştientă. Dacă acesta era adevărul, atunci 
Ralph ar fi dat o grămadă de bani ca să descopere gândul 
din spatele imaginii cu breteaua sutienului cel galben. 
Pentru că era ceva acolo. Cu siguranţă că era. 

Şi cu siguranţă că bucăţica asta de hârtie ajunsese pe 
podeaua dubei pentru că cineva pusese meniul promoţional 
sub ştergătoarele tuturor vehiculelor din zona unde era 
parcată şi dubiţa albă. Şoferul - poate puştiul care o furase 


e 248 œ» 


din New York, poate cine o luase după ce puştiul o 
abandonase - preferase să-l rupă, iar nu să ridice 
ştergătorul şi să-l ia frumuşel de acolo. Aşa se făcuse că 
rămăsese fragmentul triunghiular de hârtie. Şoferul nu 
băgase de seamă imediat, dar poate că îl deranjase în 
timpul drumului, aşa că scosese mâna pe geam, îl smulsese 
de acolo şi îl aruncase pe jos, în maşină - vezi, Doamne, 
pentru că nu voia să facă mizerie pe şosea, ci era un hoţ 
ecologist. Sau poate pentru că văzuse o patrulă de poliţie în 
spate şi nu voia să atragă atenţia în niciun fel. La fel de 
posibil era că încercase să arunce hârtia pe geam, dar o 
pală de vânt nebunatic o băgase din nou înăuntru. Ralph 
anchetase destule accidente rutiere, dintre care unul destul 
de nasol, unde acelaşi lucru se întâmplase cu mucurile de 
la ţigări. 

Işi scoase carneţelul din buzunarul de la spate - îi intrase 
în obicei să-l poarte mereu cu el, indiferent de tipul de 
concediu în care s-ar fi aflat - şi scrise pe o foaie goală 
TOMMY ŞI TUP. Apoi puse înapoi pe raft cutia cu 
DUBA/SUBARU, părăsi magazia cu probe (neuitând să 
treacă şi ora pe clipboard) şi încuie uşa. Îi înapoie cheia lui 
Sandy şi-i arătă ce scrisese în carneţel. Femeia ridică ochii 
din articolul cu ultimele aventuri ale lui Jennifer Aniston. 

— Ţie îţi spune ceva chestia asta? 

— Nimic. 

Şi reveni la povestea din revistă. Ralph se apropie de 
Gould, care încă se chinuia să actualizeze baza de date, 
înjurând în barbă de fiecare dată când apăsa o tastă greşită 
- adică destul de des. Se uită şi ea la foaia din carneţelul lui 
Ralph. 

— Mi se pare că, în argoul vechi, „tup” înseamnă 
penetrare. Altceva nu-mi vine în minte. E important? 

— Habar n-am. Poate că nu. 

— De ce nu cauţi pe Google? 

Işi porni computerul, la fel de vechi şi rablagit ca toate 
celelalte din secţie. În timp ce aştepta, se hotărî să verifice 
şi în baza de date cu care era însurat. Jeannie îi răspunse 
imediat şi la telefon şi la întrebare. 


e 249 œ 


„_— S-ar putea să fie vorba despre Tommy şi Tuppence. 
Aştia sunt doi detectivi haioşi şi isteţi, despre care scria 
Agatha Christie atunci când nu scria despre Hercule Poirot 
sau Miss Marple. Dacă nu mă înşel, atunci s-ar putea ca 
localul să aparţină unui cuplu de emigranţi britanici, iar 
specialitatea casei să fie cartofi cu varză fiartă. 

— Poftim?! 

— Nu contează. 

— Probabil nu înseamnă nimic, spuse el. 

Sau poate că da. Oricum, trebuia să urmărească pista 
până la capăt, ca să vadă unde duce. Poate nu-l va duce 
nicăieri. Numai că asta trebuie să faci în munca de detectiv: 
să urmăreşti toate pistele, indiferent cât de stupide ar 
părea - scuze, Sherlock Holmes. 

— M-ai făcut curioasă. Ai să-mi povesteşti tot când ajungi 
acasă. Apropo, nu mai avem suc de portocale. 

— O să trec pe la magazin, spuse el şi închise. 

Intră pe Google, tastă TOMMY & TUPPENCE, se gândi un 
pic, apoi adăugă RESTAURANT. Or fi fost vechi computerele 
din secţie, dar aveau conexiune Wi-Fi, nouă şi rapidă. În 
doar câteva secunde, Ralph găsi ce căuta. Pubul „Tommy & 
Tuppence” se afla pe Bulevardul Northwoods, din Dayton, 
Ohio. 

Dayton. Parcă localitatea mai apăruse o dată în povestea 
asta nefericită. Dar unde? Se sprijini de spătarul scaunului 
şi închise ochii. Nu reuşea neam să înţeleagă de ce-i tot 
revenea în minte breteaua sutienului galben, dar îşi aminti 
repede care fusese treaba cu Dayton. În ultima discuţie cu 
Terry Maitland, când vorbeau despre duba albă, acesta îi 
spusese că nu a mai fost la New York din luna de miere. lar 
singura călătorie pe care o făcuse în ultima vreme fusese în 
statul Ohio. De fapt, chiar în oraşul Dayton. 

În vacanţa de vară a fetelor. Am vrut să-l vizitez pe tata. 
lar atunci când Ralph l-a întrebat dacă tatăl lui trăieşte 
acolo, Terry i-a răspuns: Da, deşi este cam mult spus 
„trăieşte”. 

Il sună pe Sablo. 

— Salut, Yune, eu sunt! 


e 250 œ» 


— Salutare, Ralph! Cum e la pensie? 

— Super! Să-mi vezi gazonul din spatele casei. Am auzit 
că te-au premiat şefii pentru că ai avut grijă ca temebela 
aia de reporteriţă să nu-şi deterioreze şi mai mult trupu-i 
ravisant. 

— Aşa merge vorba. Adevărul e că viaţa se poartă 
frumos cu mine, o biată progenitură a unei familii sărace de 
ţărani mexicani. 

— Parcă mi-ai zis că tatăl tău avea cea mai mare 
reprezentanţă auto din Amarillo. 

— Oi fi zis şi asta. Dar, dacă ai de ales între adevăr şi 
legendă, ese”, te sfătuiesc să mergi pe mâna legendei. Aşa 
ne învaţă John Ford® în westernul Omul care l-a ucis pe 
Liberty Valance. Spune-mi, cu ce-ţi pot fi de folos? 

— ie ţi-a spus Samuels de puştiul ăla care a furat primul 
dubiţa? 

— Da. Mişto poveste! Ştiai că pe puşti îl cheamă Merlin? 
Păi, numai un vrăjitor ar fi putut să facă tot drumul ăla lung 
până în sudul Texasului. 

— Ai cum să vorbeşti cu cineva de la poliţia din El Paso? 
Acolo l-au prins, dar ştiu de la Samuels că băiatul a 
abandonat duba în Ohio. Vreau să ştiu dacă a lăsat-o în 
Dayton, pe Bulevardul Northwoods, lângă vreun pub care 
să se cheme „Tommy & Tuppence”. 

— Pot să încerc. 

— Samuels mi-a zis că vrăjitoraşul ăsta, Merlin, a mers 
multă vreme. Poţi să încerci să afli când anume a 
abandonat duba? Dacă a făcut-o în aprilie? 

— O să încerc să aflu şi asta. Imi zici şi mie de ce te 
interesează? 

— În aprilie Terry Maitland era în Dayton. Îşi vizita tatăl. 

— Pe bune? 

Schimbarea din tonul lui Yune sugera că locotenentul 
devenise brusc mult mai interesat. 

— Singur? 


34 Ese- formă de adresare în Ib. spaniolă: „nene”, „dom'ne”, „amice” (n. 
tr.), 
35 John Ford (1894-1973) - regizor american de film (n. tr.). 


e 251 œ» 


— Cu familia, mărturisi Ralph. Şi au călătorit cu avionul şi 
la dus, şi la întors. 

— Deci praful s-a ales şi de teoria asta. 

— Probabil, dar pe mine mă fascinează încă. 

— Tre’ să-mi esplici chestia asta, domnu’ detectiv. Nu 
uita că io mi-s fiu de mexican amărât. 

Ralph oftă. 

— Bine, să vedem ce pot să aflu, îşi reveni locotenentul. 

— Mulţumesc, Yune. 

Nici nu închise bine telefonul, când pe uşă apăru 
comandantul Geller, cu o geantă de sport în mână şi cu 
părul ud de la duş. Ralph îi făcu cu mâna şi se alese cu o 
privire urâtă. 

— Nu artrebui să te afli aici, domnule detectiv. 

Aha! lată răspunsul la întrebarea de mai devreme. 

— Du-te acasă! Tunde-ţi gazonul, fă ceva! 

— L-am tuns deja, spuse Ralph, ridicându-se de pe scaun. 
Acum urmează să fac curat în pivniţă. 

— Bravo! Treci la treabă, ce mai aştepţi? îl îndemnă 
Geller, din pragul biroului său. Şi, Ralph... să ştii că-mi pare 
rău de toată povestea asta. Al naibii de rău îmi pare. 

Toată lumea repetă chestia asta, îşi spuse Ralph, ieşind 
în căldura toridă a după-amiezii. 


e 252 œ» 


9 


Yune l-a sunat în aceeaşi seară, cam pe la nouă şi un 
sfert, când Jeannie era la duş. Ralph şi-a notat toate 
informaţiile primite. Nu erau prea multe, dar destul de 
interesante. După o oră s-a dus la culcare şi a dormit bine 
pentru prima oară de când Terry fusese împuşcat în faţa 
tribunalului. Vineri dimineaţă, la ora patru, s-a trezit brusc 
din visul în care-i apărea tânăra cocoţată în cârca 
prietenului ei, tânăra aceea cu breteaua galbenă căzută pe 
umăr, tânăra aceea care-şi agita pumnii strânşi spre cer. 
Încă adormit, se ridică în capul oaselor, fără să-şi dea 
seama că ţipă până când nu-l zgâlţâi de umeri soţia lui, 
speriată la culme. 

— Ce e? Ralph, ce este? 

— Nu-i breteaua! E culoarea bretelei! 

— Despre ce vorbeşti? ţipă Jeannie, zgâlţâindu-l încă o 
dată. Ai visat ceva, iubitule? Ai avut un coşmar? 

Cred că sunt alte zeci de gânduri în mintea mea, în 
spatele fiecărui gând de care sunt conştientă. Aşa îi 
spusese. Şi exact asta fusese visul lui - care acum îşi 
pierdea consistenţa, aşa cum se întâmplă de obicei cu toate 
visele. Fusese unul dintre gândurile acelea. 

— Am înţeles, spuse el. In vis. 

— Ce ai înţeles, scumpule? Ceva despre Terry? 

— Despre fata aia. Breteaua de la sutienul ei era 
galbenă. Un galben-aprins. Numai că mai era ceva. In vis 
mi-am dat seama despre ce e vorba, dar acum... 

Se aşeză pe marginea patului şi îşi puse mâinile pe 
genunchi, mai jos de tivul boxerilor largi în care dormea. 

— Acum nu mai ştiu. 

— O să-ţi aduci aminte. Haide, culcă-te! M-ai speriat ca 
naiba. 

— lartă-mă, şopti Ralph, întinzându-se din nou în pat. 

— Crezi că ai să reuşeşti să adormi la loc? 

— Nu ştiu. 

— Ce ţi-a spus locotenentul Sablo aseară, la telefon? 


e 253 + 


— Nu ţi-am zis? 

Ştiind foarte bine că nu o făcuse. 

— Nu. Şi eu n-am vrut să insist. Aveai expresia aia 
meditativă. 

— O să-ţi povestesc dimineaţă. 

— Ai putea să-mi spui, dacă tot m-ai trezit cum m-ai 
trezit. 

— Nu-i prea mult de spus. Yune a dat de puştiul ăla cu 
ajutorul poliţistului care l-a arestat - polițistul a prins drag 
de băiat, vrea să ştie ce mai face, aşa că încearcă să fie la 
curent cu viaţa lui. Deocamdată, tânărul domn Cassidy este 
într-un centru de plasament din El Paso. Urmează să aibă 
loc o audiere la tribunalul pentru minori, unde va fi acuzat 
de furt de maşini. Însă nimeni nu ştie acum unde anume se 
va întâmpla asta. Cel mai probabil, va fi transferat în 
Districtul Dutchess din statul New York, numai că cei de 
acolo nu sar în sus de bucurie la gândul ăsta şi nici el nu 
vrea să se întoarcă. Aşa că, pentru moment, puştiul este 
într-un fel de vid juridic şi Yune zice că-i place la nebunie 
chestia asta. Băiatul zice că taică-su vitreg îl bătea destul 
de des. În timp ce maică-sa se făcea că nu observă. 
Fenomen tipic de abuz. 

— Bietul copil, nu mă mir că a fugit de acasă. Ce o să se 
întâmple cu el? 

— Păi, în cele din urmă, va fi trimis înapoi. Ştii cum se 
zice: moara justiţiei se învârteşte lent, dar macină extrem 
de fin. O să primească o sentinţă cu suspendare sau poate 
îi va fi luat în considerare timpul petrecut în sistemul de 
plasament. Poliţia din oraş va fi înştiinţată cu privire la 
situaţia de la el de acasă, numai că, la un moment dat, 
taică-su o va lua de la capăt. Bătăuşii de copii iau uneori 
pauză, dar nu renunţă niciodată la obiceiul lor. 

Îşi puse mâinile sub cap şi se gândi la Terry, care nu 
avusese antecedente de violenţă - nici măcar un pumn nu-i 
dăduse vreodată unui arbitru. 

— Ştim că puştiul a trecut prin Dayton, spuse Ralph. La 
vremea respectivă, începuse să-şi facă probleme din cauza 
dubei, era prea mare pentru el. Aşa că a oprit într-o parcare 


e 254 + 


publică, pentru că era gratis, pentru că nu avea paznic şi 
pentru că văzuse firma unui McDonald's la câteva străzi 
distanţă. Nu mai ţine minte dacă a trecut pe lângă vreun 
pub care să se cheme „Tommy & Tuppence”, dar îşi 
aminteşte că a văzut un tip tânăr, cu un tricou pe spatele 
căruia scria „Tommy” şi încă ceva. Tipul ăla avea un teanc 
de pliante albastre pe care le vâra sub ştergătoarele 
maşinilor parcate lângă bordură. Şi acesta l-a observat pe 
puşti - pe Merlin, adică - şi i-a dat doi dolari ca să pună 
pliante la maşinile din parcare. Puştiul a refuzat şi şi-a 
văzut de drumul spre McdDonald's, că îi era foame. Când s- 
a întors, nu l-a mai văzut pe tipul ăla, dar erau pliante sub 
ştergătoarele tuturor automobilelor şi camioanelor din 
parcare. Băiatul era cam sperios şi i s-a părut că ăsta ar fi 
fost un semn rău. Dumnezeu ştie de ce. In orice caz, atunci 
s-a hotărât să schimbe maşina. 

— Ar fi fost prins mult mai devreme dacă nu ar fi fost atât 
de sperios şi prudent, remarcă Jeannie. 

— Ai dreptate. Aşa, şi s-a tot plimbat prin parcarea aia, 
căutând o maşină neîncuiată. l-a zis lui Yune că nu se 
aştepta să găsească atât de multe. 

— Sunt convinsă că tu te aşteptai la asta. 

Ralph surâse. 7 

— Oamenii sunt neglijenţi. In a cincea sau a şasea 
maşină descuiată, a găsit şi cheia de rezervă sub 
apărătoarea de soare. Maşina aia i s-a părut perfectă 
pentru el - o Toyota neagră, de care vezi cu miile pe şosele 
în fiecare zi. Însă, înainte ca Merlin al nostru să plece la 
drum cu ea, s-a dus şi a lăsat cheia în contactul dubiţei. l-a 
spus lui Yune că spera să o fure altcineva şi, acum citez: 
„Poate aşa îmi pierdeau gaborii urma”. De parcă n-ar fi fost 
un copil fugit de acasă, care ţinea minte să semnalizeze la 
fiecare viraj, ci ar fi fost căutat pentru crimă în vreo şase 
state. 

— Aşa a zis? 

Tonul lui Jeannie era uşor amuzat. 

— Aşa a zis. Şi, apropo, că uitasem - a trebuit să se 
întoarcă la dubiţă şi ca să ia ceva de acolo: un teanc de 


< 255 + 


cartoane pe care stătea ca să pară mai înalt la volan. 

— Să ştii că mie îmi cam place puştiul ăsta. Derek nu s-ar 
fi gândit în veci la aşa ceva. 

Nu i-am dat niciodată motive să o facă, îşi spuse Ralph. 

— Ai aflat dacă a lăsat sub ştergător pliantul cu meniul 
de la pubul ăla? 

— L-a întrebat Yune şi el a zis că l-a lăsat, de ce să-l fi 
luat? 

— Înseamnă că persoana care l-a rupt - şi a lăsat 
fragmentul care a ajuns înăuntru - e persoana care a furat 
dubiţa din parcarea din Dayton. 

— Aproape sigur. Acum să-ţi zic de ce aveam expresia 
aia meditativă de care vorbeai. Puştiul zice că parcă totul s- 
a întâmplat în aprilie. Dar eu am rezervele mele, pentru că 
mă îndoiesc că i se părea atât de important să ţină 
socoteala. Dar i-a spus lui Yune că era primăvară, că toţi 
copacii erau înfrunziţi, dar nu era încă prea cald. Deci, 
probabil că era aprilie. Aceeaşi lună în care s-a dus Terry 
să-şi vadă tatăl. 

— Numai că a fost împreună cu toată familia şi au 
călătorit cu avionul. 

— Ştiu. Poţi să spui că este o coincidenţă. Însă atunci 
când aceeaşi dubiţă apare aici, în Flint City, mi-e greu să 
cred în două coincidenţe în care să fie implicată aceeaşi 
dubă Ford Econoline. Yune se gândeşte că poate Terry a 
avut un complice. 

— Un complice care să arate fix ca el? ridică Jeannie 
dintr-o sprânceană. Poate un frate geamăn, pe care să-l 
cheme William Wilson? 

— Ştiu. E o idee ridicolă. Dar vezi şi tu cât de ciudat e 
totul, nu? Terry este în Dayton, dubiţa este în Dayton. Terry 
se întoarce în Flint City, dubiţa ajunge cumva în Flint City. 
Există un cuvânt pentru chestia asta, dar nu mi-l aduc 
aminte. 

— Poate „confluenţă” e cuvântul pe care îl cauţi. 

— Vreau să stau de vorbă cu Marcy, spuse el. Vreau s-o 
întreb despre călătoria la Dayton. S-o fac să-mi spună tot 
ce-şi aminteşte. Numai că n-o să vrea să discute cu mine, 


e 256 - 


iar eu nu am cum s-o oblig. 

— Măcar ai să încerci? 

— O, da! Am să încerc. 

— Acum crezi că ai să dormi? 

— Cred că da. Te iubesc. 

— Şi eu pe tine. 

Ralph aproape aţipise, când auzi vocea lui Jeannie la 
ureche - fermă, aproape aspră, încercând să-l sperie şi să-l 
facă să-şi amintească: 

— Dacă nu breteaua aia de la sutien te obseda, atunci 
adu-ţi aminte ce era! 

Preţ de o fracțiune de secundă, Ralph văzu limpede 
cuvintele NU POT. Numai că literele erau albastru-verzui, nu 
galbene. 

Dar era ceva acolo. Încercă să-şi aducă aminte. În zadar. 

— Nu pot, spuse el. 

— Nu poţi încă, zise Jeannie. Dar ai să-ţi aminteşti. Te 
cunosc şi ştiu că aşa va fi. 

Se culcară. Ralph se trezi la ora opt, când toate păsările 
cântau. 


e 257 œ» 


10 


Pe la zece, în acea dimineaţă de vineri, Sarah şi Grace 
ajunseseră la albumul A Hard Day's Night, iar Marcy şi-a 
spus că în curând o să-şi piardă minţile. 

Fetiţele descoperiseră pick-upul lui Terry - un chilipir 
cumpărat de pe eBay; cel puţin, aşa o asigurase el pe 
Marcy - în atelierul din garaj, împreună cu colecţia de 
albume ale formației Beatles. Luaseră pick-upul şi 
albumele, le duseseră pe toate în camera lui Grace şi 
începuseră cu Meet the Beatles! 

— O să le ascultăm pe toate, a avertizat-o Sarah pe 
mama ei. Ca să-l simţim pe tati lângă noi. Ne laşi? 

Şi Marcy le-a lăsat. Ce altceva ar fi putut să facă 
văzându-le feţişoarele palide şi triste şi ochii înroşiţi de 
plâns? Insă nu-şi dăduse seama cât de tare o vor afecta 
toate cântecele alea. Evident că fetiţele le ştiau pe de rost 
pe toate; când Terry lucra în garaj, platanul pick-upului se 
învârtea încontinuu, umplând locul cu cântecele trupelor 
britanice, care invadaseră scenele mapamondului şi pe 
care el, fiind un pic prea tânăr, nu apucase să le cunoască 
la vremea respectivă, dar pe care le adora: Searchers, 
Zombies, Dave Clark Five, Kinks, T. Rex şi, bineînţeles, 
Beatles. Mai cu seamă ei. 

Fetiţele adorau trupele şi le plăceau la nebunie 
cântecele, pentru că le plăcuseră şi tăticului lor, însă în 
această situaţie era vorba şi de un întreg spectru emoţional 
pe care ele nu aveau de unde să îl cunoască. Nu 
ascultaseră „| Call Your Name” în timp ce stăteau pe 
bancheta din spate a maşinii tatălui lui Terry, iar buzele lui 
Terry erau pe gâtul lui Marcy şi mâna lui sub puloverul ei. 
Nu ascultaseră „Can't Buy Me Love” - care se auzea chiar 
acum de la etaj - în timp ce stăteau pe canapeaua primului 
apartament în care se mutaseră împreună, ţinându-se de 
mână şi uitându-se la filmul despre Beatles (care se chema 
tot A Hard Day's Night, la fel ca albumul) la rabla de video 


36 Album al formaţiei Beatles, apărut în 1964 (n. tr.). 
e 258 œ» 


pe care o cumpăraseră cu numai douăzeci de dolari de la 
un târg de vechituri; şi nu-i văzuseră pe Cei Patru Fantastici 
nebuni şi tineri, pe o peliculă alb-negru. În ziua aceea Marcy 
ştia că se va căsători cu tânărul de lângă ea, chiar dacă el 
încă habar n-avea ce îl aşteaptă. Oare John Lennon nu 
murise deja atunci când se uitaseră ei la filmul ăla vechi? 
Nu fusese deja împuşcat în plină stradă, la fel ca soţul ei? 

Nu-şi mai aducea aminte. Nu ştia decât că ea, Sarah şi 
Grace reuşiseră să facă faţă înmormântării, păstrându-şi 
demnitatea intactă. Însă acum înmormântarea se 
terminase, o aştepta o viaţă întreagă de mamă singură 
(oribilă expresie!), iar muzica aia veselă îi frângea inima şi 
o scotea din minţi. Fiecare voce armonioasă, fiecare 
laitmotiv interpretat la chitară de George Harrison îi făceau 
alte răni în suflet. De două ori s-a ridicat de la masa din 
bucătărie, unde stătea în faţa unei căni cu cafea rece. De 
două ori s-a dus până la scară şi a tras aer în piept, 
pregătindu-se să strige: Terminati! Opriti muzica asta! Şi de 
două ori s-a întors în bucătărie fără să fi făcut nimic. 
Fetiţele sufereau şi ele. 

Când se ridică de această dată de pe scaun, Marcy se 
duse la sertarul cu ustensile de bucătărie şi îl trase până la 
capăt. Nu avea speranţe că va găsi ceva acolo, dar, uite, în 
spate de tot era un pachet de ţigări Winston. Cu trei ţigări 
înăuntru. Ba nu, cu patru - una era ascunsă într-un colţ. Nu 
mai fumase de când fetiţa cea mică împlinise cinci ani - 
atunci, în timp ce mixa aluatul pentru tortul lui Gracie, a 
avut un acces de tuse şi s-a jurat să nu mai fumeze 
niciodată. Niciodată. Dar, în loc să arunce aceşti ultimi 
soldaţi din oştirea cancerului, pusese pachetul în fundul 
sertarului cu ustensile, de parcă o parte întunecată şi 
vizionară din mintea ei ar fi ştiut că va simţi iar nevoia să 
fumeze la un moment dat. 

Sunt vechi de cinci ani. O să fie al dracului de râncede. 
Probabil o să te apuce tusea şi o să tot tuşeşti până o să te 
ia cu leşin. 

Bravo! Cu atât mai bine. 

Scoase o ţigară din pachet. Deja saliva de poftă. 


e 259 + 


Fumătorii nu se lasă niciodată, doar fac câte o pauză, îşi 
spuse ea. Se duse până la scară şi trase cu urechea. Se 
terminase „And | Love Her” şi începuse „Tell Me Why” 
(eternă întrebare”). Îşi imagină fetiţele aşezate pe patul lui 
Grace, fără să vorbească deloc, ascultând atente cântecele. 
Poate ţinându-se de mână. Primind împărtăşania tăticului 
lor. Albumele lui, unele cumpărate de la magazinul de 
discuri din Cap City, altele de pe Internet, fuseseră ţinute în 
mâinile în care îşi ţinuse şi fetele. 

Traversă livingul până la soba pântecoasă, pe care o 
aprindeau doar în nopţile prea reci de iarnă, şi bâjbâi după 
cutia cu chibrituri de pe raftul de alături. Bâjbâia fără să se 
uite, pentru că acolo se aflau mai multe fotografii pe care 
deocamdată nu suporta să le privească. Poate peste vreo 
lună. Sau poate peste un an. Oare cât de mult dura până 
să-ţi revii din prima şi cea mai cumplită fază a unei 
asemenea suferinţe? Probabil că ar fi găsit răspunsul pe 
site-urile medicale, dar se temea să-l citească. 

Bine măcar că reporterii plecaseră imediat după 
înmormântare, grăbindu-se să ajungă în Cap City, de unde 
să relateze detaliile sordide ale altui scandal politic, aşa că 
nu era nevoie să iasă pe terasa din spatele casei, unde ar fi 
riscat ca una dintre fetiţe să se uite pe geam şi să vadă că 
mămica îşi reluase dezgustătorul nărav. Şi nici în garaj nu 
ar fi fost bine să se ascundă, pentru că fetiţele s-ar fi putut 
duce acolo după alte discuri şi ar fi simţit miros de fum. 

Aşa că deschise uşa de la intrare. În prag se afla Ralph 
Anderson, care tocmai se pregătea să sune la sonerie. 


37 „Spune-mi de ce” (n. tr.). 
e 260 » 


11 


Repulsia din ochii ei - ca şi cum s-ar fi uitat la vreun 
monstru sau zombi dintr-un serial - îl lovi pe Ralph drept în 
piept. Avu suficient timp să-i observe părul vâlvoi, pata de 
pe reverul halatului (probabil fusese al lui Terry, fiindcă era 
prea mare pentru ea), ţigara uşor îndoită dintre degete. Şi 
încă ceva. Marcy arătase dintotdeauna foarte bine, însă 
acum parcă începuse să se cam urâţească. Aşa ceva i s-ar 
fi părut imposibil înainte. 

— Marcy... 

— Nu. N-ai ce să cauţi aici. Trebuie să pleci. 

Vorbea încet, sugrumat, de parcă o lovise cineva cu 
pumnul. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. Te rog! 

— Mi-ai omorât soţul. Asta-i tot ce am să-ţi spun. 

Marcy vru să închidă uşa. Ralph întinse mâna ca să o 
oprească. 

— Nu eu l-am omorât, dar, da, am şi eu partea mea de 
vină. Poţi să spui că am fost complice la moartea lui, dacă 
asta te face să te simţi mai bine. Nu ar fi trebuit să-l arestez 
aşa cum am făcut-o. A fost o acţiune greşită din foarte 
multe puncte de vedere. Am avut motivele mele, numai că 
nu au fost motive corecte. Am... 

— la mâna de pe uşă! Fă-o chiar acum, ori chem poliţia! 

— Marcy... 

— Nu-mi spune aşa! N-ai niciun drept să-mi spui aşa 
după ce-ai făcut ce ai făcut. Nu urlu la tine doar pentru că 
fetitele mele sunt la etaj şi ascultă discurile tăticului lor 
mort din vina ta. 

— Te rog! 

Vru să adauge: Nu mă face să te implor, numai că nu ar fi 
fost suficient. 

— Te implor! Te rog, vorbeşte cu mine! 

Marcy ridică mâna în care ţinea ţigara şi scoase un hohot 
de râs înspăimântător de sec. 

— Acum, că au dispărut păduchii ăia mititei, mi-am zis că 


e 261 œ» 


pot să trag şi eu câteva fumuri în pragul uşii. Şi, când colo, 
dau cu ochii de păduchele cel mare, păduchele păduchilor. 
Pentru ultima oară îţi spun, domnule Păduche, din vina 
căruia mi-a murit soţul. Cară-te... dracului... de la uşa mea! 

— Dar dacă nu el a făcut-o? 

Marcy se holbă la el şi îşi relaxă mâna cu care ţinea uşa - 
pentru moment, cel puţin. 

— Dar dacă...? lisuse Hristoase, ţi-a spus că nu el a făcut- 
o! Ţi-a spus asta când era în pragul morţii! Ce altceva mai 
vrei, o telegramă de pe lumea cealaltă, adusă personal de 
Arhanghelul Gabriel? 

— Dacă nu el a făcut-o, înseamnă că adevăratul asasin 
este încă în libertate şi el este răspunzător pentru 
distrugerea familiei Peterson şi a familiei tale. 

Marcy se gândi o clipă, apoi zise: 

— Oliver Peterson a murit pentru că tu şi cu nemernicul 
de Samuels aţi ţinut morţiş să faceţi tot circul ăla. Plus că tu 
ai tras în el, nu-i aşa, domnule detectiv Anderson? L-ai 
împuşcat în cap. 

Şi-i trânti uşa în nas. Ralph ridică din nou mâna spre 
sonerie, dar se răzgândi şi plecă de acolo. 


e 262 œ» 


12 


Marcy rămase tremurând în spatele uşii. Simţi că o lasă 
genunchii şi reuşi să ajungă până la bancheta din antreu 
unde se aşezau ca să-şi scoată cizmele sau pantofii murdari 
de noroi. La etaj, membrul asasinat al formaţiei Beatles 
cânta despre ce avea de gând să facă atunci când va 
ajunge acasă. Marcy se uită la ţigara dintre degete, de 
parcă habar n-ar fi avut cum de ajunsese acolo, după care 
o rupse în două şi puse bucăţile în buzunarul de la halat 
(care chiar îi aparținuse lui Terry). Cel puţin m-a oprit să mă 
reapuc de fumat, îşi zise ea. Poate ar trebui să-i scriu un 
bilet de mulţumire. 

Cât tupeu să aibă omul ăla de a îndrăznit să-i apară în 
prag, după ce i-a nenorocit familia? Câtă nesimţire, câtă 
cruzime, cât tupeu! Numai că... 

Dacă nu el a făcut-o, inseamnă că adevăratul asasin este 
încă în libertate. 

Şi cum anume ar fi trebuit ea să gestioneze această 
informaţie, când nu era capabilă nici măcar să intre pe site- 
urile medicale ca să afle cât durează prima fază a unei 
asemenea suferinţe? Şi de ce ar fi trebuit să facă ceva? De 
unde şi până unde îi revenea ei această responsabilitate? 
Poliţiştii arestaseră un nevinovat şi se încăpăţânaseră în 
greşeala lor chiar şi după ce verificaseră alibiul lui Terry şi 
îşi dăduseră seama că era mai solid decât însăşi Stânca 
Gibraltarului. Să-l găsească ei pe adevăratul vinovat, dacă 
au suficient sânge în instalaţie pentru asta. Treaba ei era să 
treacă de ziua de azi fără să înnebunească şi apoi - la un 
moment dat din viitorul pe care nu şi-l putea imagina încă - 
să se gândească la ce avea să facă mai departe. Oare să 
mai continue să trăiască în acest oraş, când jumătate din 
locuitorii lui credeau că băiatul care-i omorâse soţul 
îndeplinise voia lui Dumnezeu? Oare să-şi condamne fiicele 
să facă parte din acele societăţi antropofage (cunoscute 
sub numele de gimnaziu şi liceu), în care eşti ridiculizată şi 
ostracizată doar din cauza culorii tenişilor? 


e 263 + 


Am făcut bine că l-am alungat de aici pe Anderson. În 
niciun caz nu-l pot primi în casă. Da, tonul lui era sincer - 
cel puțin, aşa mi s-apărut. Dar cum să-l mai suport în 
apropierea mea după tot ce s-a întâmplat? 

Dacă nu el a făcut-o, înseamnă că adevăratul asasin... 

— Incetează! îşi şopti ea. Te rog, încetează! Termină 
odată! 

„„.„este încă în libertate. 

Şi dacă va ucide din nou? 


e 264 œ» 


13 


Majoritatea cetăţenilor aparţinând clasei mai avute din 
Flint City credeau că Howard Gold se născuse într-o familie 
bogată, sau măcar destul de înstărită. Deşi nu-i era ruşine 
de educaţia precară pe care o primise - absolut deloc nu-i 
era ruşine totuşi nu a făcut niciun efort să le explice acelor 
oameni situaţia reală. Întâmplarea a făcut ca el să fie fiul 
unui băiat de la ţară plecat în lumea largă, văcar de ocazie, 
uneori participant la spectacole de rodeo, care călătorise 
prin tot sud-vestul Americii într-o rulotă Airstream, 
împreună cu soţia şi cei doi copii ai lor, Howard şi Edward. 
Howard s-a susţinut singur pe toată durata facultăţii, după 
care a făcut acelaşi lucru şi pentru Eddie. A avut grijă de 
părinţii lui când aceştia ajunseseră la vârsta pensionării 
(Andrew Gold nu avea nici măcar un dolar în cont) şi tot i- 
au mai rămas bani. î 

Era membru în cluburi selecte: Rotary şi Rolling Hills. Işi 
ducea clienţii importanţi la cină în cele mai bune 
restaurante din Flint City (nu erau decât două) şi contribuia 
cu sume importante la vreo douăsprezece asociaţii 
caritabile diferite, printre care şi aceea care se ocupa de 
terenurile de sport din Complexul Estelle Barga. Cunoştea 
vinurile cele mai bune şi, la fiecare Crăciun, trimitea 
clienţilor importanţi coşuri cu delicatese de la Harry David. 
Cu toate astea, atunci când era singur la birou, aşa cum se 
întâmpla în această zi de vineri, prefera să mănânce ca pe 
vremea copilăriei, când bătea drumul între Hoot, Oklahoma 
şi Holler, Nevada şi înapoi, ascultându-l pe Clint Black: la 
radio şi învățând lecţiile indicate de mama lui - atunci când 
nu se ducea la şcoală în vreun oraş. Presupunea că, la un 
moment dat, vezica biliară îi va cere imperios să înceteze 
cu mesele astea solitare, îmbibate în grăsime, dar uite că a 
trecut deja de şaizeci de ani şi n-a auzit-o protestând nici 
măcar o dată - Dumnezeu să binecuvânteze moştenirea 
genetică. Când a sunat telefonul, tocmai înfuleca un 


38 Clint Black - cântăreţ şi compozitor de muzică country (n. tr.). 
e 265 œ» 


sandvici cu ouă prăjite, multă maioneză şi cartofi pai, făcuţi 
exact cum îi plăceau lui - crocanţi şi cu ketchup. La 
marginea biroului îl aştepta o felie de plăcintă cu mere cu 
îngheţată deasupra. 

— Howard Gold la telefon. 

— Howie, sunt Marcy. Ralph Anderson a venit la mine de 
dimineaţă. 

Howie se încruntă. 

— Acasă la tine? N-are niciun drept. A fost obligat să-şi ia 
concediu. N-o să mai lucreze ceva vreme de acum încolo, 
presupunând că va dori să revină în poliţie vreodată. Vrei 
să-l sun pe comandantul Geller şi să-l reclam? 

— Nu. l-am trântit uşa în nas. 

— Bravo! 

— Ba niciun bravo! Mi-a zis o chestie care nu-mi iese din 
cap. Spune-mi adevărul, Howard. Tu crezi că Terry l-a 
omorât pe băiatul ăla? 

— Doamne, Dumnezeule, nici vorbă! Doar ţi-am spus-o. 
Sigur, amândoi ştim că există probe care ar putea duce la 
această concluzie, dar sunt şi mai multe care le contrazic. 
Ar fi fost declarat nevinovat. Dar să lăsăm la o parte 
probele, Terry nu ar fi fost niciodată capabil să facă aşa 
ceva. Şi să nu uităm ce a spus chiar înainte să moară. 

— Oamenii vor zice că a spus ce-a spus pentru că nu voia 
să mărturisească adevărul în faţa mea. Probabil deja 
vorbesc despre asta. 

Scumpo, cred că nici nu-şi dădea seama că eşti acolo, îi 
spuse Howard, doar în gând. Apoi, cu glas tare: 

— Cred că spunea adevărul. 

— Şi eu cred, dar, dacă era nevinovat, atunci adevăratul 
asasin este încă în libertate şi dacă a omorât un copil, mai 
devreme sau mai târziu va omori încă unul. 

— Ideea asta ţi-a vârât-o Anderson în cap, spuse Howie. 

Impinse la o parte sanaviciul. Nu mai avea poftă de el. 

— Nu mă miră. Inducerea sentimentului de vinovăţie este 
o tactică veche a poliţiştilor, numai că a greşit că a încercat 
s-o facă cu tine. Ralph trebuie să plătească pentru asta. 
Măcar cu o mustrare aspră, care să-i fie trecută la dosar. 


e 266 » 


Pentru Dumnezeu, abia ţi-ai înmormântat soţul! 

— Dar e adevărat ce a spus. 

Poate că da, îşi zise Howie, numai că acum se ridică o 
altă întrebare - pentru ce ţi-a spus ţie toate astea? 

— Şi mai e ceva, zise Marcy. Dacă nu va fi găsit 
adevăratul asasin, voi fi obligată să-mi iau fetele şi să plec 
din oraş. Poate aş reuşi să fac faţă bârfelor şi privirilor 
piezişe dacă aş fi singură, dar nu-i corect să le supun pe 
fete la aşa ceva. Unicul loc unde aş putea să mă duc ar fi la 
sora mea, în Michigan, iar asta nu ar fi corect faţă de Debra 
şi Sam. Au şi ei doi copii, iar casa lor e foarte mică. 
Înseamnă că aş fi nevoită să iau totul de la capăt şi mă simt 
mult prea obosită. Mă simt... mă simt distrusă, Howie. 

— Te înţeleg. Cum pot sa te ajut? 

— Sună-l pe Anderson. Spune-i că accept să mă văd cu el 
diseară, la mine acasă. Atunci poate să mă întrebe tot ce 
vrea. Însă te rog să vii şi tu. Şi să-ţi aduci şi detectivul cu 
care lucrezi, dacă are timp şi dacă vrea. Ai s-o faci? 

— Sigur, dacă asta vrei. Şi sunt convins că va veni şi 
Alec. Însă vreau să... nu neapărat să te avertizez, dar să te 
pun în gardă. Precis că Ralph se simte îngrozitor pentru 
toată povestea asta şi presupun că şi-a cerut iertare... 

— A zis că mă imploră. 

Surprinzător, dar poate că aşa era firea lui. 

— Nu-i un om rău, spuse Howie. E un om bun, care a 
făcut o greşeală foarte gravă. Insă, Marcy, gândeşte-te că 
încă are tot interesul să demonstreze că Terry l-a omorât 
pe mezinul familiei Peterson. Dacă va reuşi, atunci îşi va 
putea relua cariera fără probleme. Insă, dacă va apărea 
adevăratul criminal, atunci Ralph nu mai are niciun viitor în 
poliţia din Flint City. Probabil se va angaja ca agent de pază 
în Cap City, cu jumătate din leafa pe care o primeşte acum. 
Ca să nu mai vorbim despre toate procesele care i se vor 
intenta. 

— Înţeleg, dar... 

— N-am terminat. Întrebările lui trebuie să aibă legătură 
cu Terry. Poate că bâjbâie, dar la fel de bine s-ar putea să 
creadă că are o dovadă care să facă legătura între Terry şi 


e 267 œ» 


crimă într-un alt fel. Acum, spune-mi: tot mai vrei să 
aranjez întâlnirea asta? 

Marcy tăcu câteva secunde, apoi răspunse: 

— Jamie Mattingly este cea mai bună prietenă a mea de 
pe Barnum Court. La ea au stat fetele imediat după 
arestarea lui Terry, dar acum nu-mi mai răspunde la telefon 
şi m-a şters de pe lista de prieteni de pe Facebook. Prietena 
mea cea mai bună m-a scos oficial din lista ei de prieteni! 

— O să-i treacă. 

— Da, cu condiţia să fie prins adevăratul asasin. Atunci o 
să vină la mine în patru labe. Poate am s-o iert pentru că şi- 
a ascultat soţul şi a făcut ce i-a zis el - pentru că aşa a fost, 
crede-mă. Sau poate n-am s-o iert. Insă nu pot lua 
hotărârea asta până nu se schimbă situaţia. Dacă se va 
schimba vreodată. Ce vreau eu să-ţi spun e că da, 
stabileşte întâlnirea de diseară. Ai să fii tu aici să mă aperi. 
Şi domnul Pelley. Vreau să aflu motivul pentru care 
Anderson a avut tupeul să apară la uşa mea. 


e 268 œ» 


14 


În după-amiaza aceleiaşi zile, pe la ora patru, o 
camionetă veche, marca Dodge, străbătu hodorogind un 
drum de ţară, la vreo douăzeci şi cinci de kilometri sud de 
Flint City, ridicând nori grei de praf. Trecu pe lângă o moară 
de vânt nefuncţională, cu palele rupte; mai trecu pe lângă o 
fermă abandonată, cu găuri holbate acolo unde fuseseră 
geamurile; pe lângă un cimitir lăsat de multă vreme în 
părăsire, cunoscut pe plan local drept „Loc de îngropăciune 
pentru Cowboy”; pe lângă un bolovan pe care scria cu litere 
decolorate de vreme: TRUMP VA REDA MAREŢIA AMERICII 
TRUMP. În bena camionetei se rostogoleau zdrăngănind şi 
lovindu-se de laturi multe cutii de lapte, din tablă 
galvanizată. La volan era un băiat în vârstă de 
şaptesprezece ani, pe care îl chema Dougie Elfman. 
Conducea uitându-se mai tot timpul la ecranul telefonului. 
Când ajunse pe Autostrada 79, observă că avea două bare 
şi i se păru suficient. Opri la intersecţie, cobori din cabină şi 
se uită în spate. Nimic. Normal că nimic. Totuşi se simţi 
uşurat. Îşi sună tatăl. Clark Elfman răspunse la al doilea 
târâit. 

— Cutiile alea ereau în hambar? 

— Da, zise Dougie. Luai ca la două duzini, da’ tre 
spelate, că tot mai pute a lapte covăsit. 

— Şi hamurile de gloabe? 

— Nu mai sunt, tăicuță. 

— Nu-i a mai bună veste a săptămânii, da’ mă cam 
aşteptam la asta. Dă ce mă suni, fiule? Şi unde eşti? Te auz 
de parcă-ai fi pă fața nevăzută a Lunii. 

— Sunt pe 79. Ascultă, taică, cineva a stat colo-şa. 

— Ce? Adică niscai bagabonţi ori hippioţi? 

— Nu d-ăştia. Că nu-i mizerie - nu tu cutii dă bere, nu tu 
ambalaje, nu tu sticle dă beutură - şi nici nu să vede că şi- 
ar fi făcut vreunu' nevoile p-acolo. Poate doar să se fi dus 
vreo patru sute de metri până la tufe. Şi nici nu-i vreo urmă 
că s-ar fi făcut focu'. 


Lă 


e 269 œ» 


— Slavă ţie, lisuse Hristoase, pentru asta, spuse Elfman, 
că n-ai lăsat să se pornească vreun incendiu. Şi ce-ai găsit? 
Nu că contează, că n-avutără ce să fure şi casele alea 
vechi-s pă jumate dărâmate şi nu fac nicio ceapă degerată. 

Dougie se tot uita în spate. Da, drumul părea gol, dar 
tare mult şi-ar fi dorit ca praful să se aşeze mai repede. 

— Găsii o păreche dă blugi care par noi şi izmene care 
par tot noi şi nişte încălțări d-alea sport care par şi scumpe, 
şi noi - ştii matale, d-alea cu gel pă dinăuntru. Numa' că au 
nişte pete dă ceva şi pete d-alea-s şi pă fânu' unde le găsii 
İO. 

— Pete dă sânge? 

— Nu, nu dă sânge. Da' o făcutără fânu' negru. 

— Dă ulei dă motor? Cam aşa ceva? 

— Nu, chestia aia nu era neagră, doar fânu' s-o făcut aşa. 
Nu ştiu ce era. 

Însă ştia foarte bine cu ce seamănă petele acelea 
apretate de pe blugi şi izmene; că doar se masturbase de 
trei (uneori chiar de patru) ori pe zi de la vârsta de 
paisprezece ani - când părinţii lui nu erau acasă, îşi puşca 
cleiul într-un prosop şi după aia îl spăla la cişmeaua din 
curte. Numai că se mai întâmpla să uite şi atunci prosopul 
ăla se făcea tare scorţos. 

Însă acolo fusese o grămadă din chestia aia, o grămadă; 
şi acum, pe bune, cine ar dori să-şi împrăştie slobozul pe o 
pereche nouă-nouţă de adidaşi, de cea mai bună calitate, 
care costă peste o sută patruzeci de dolari chiar şi la 
supermarket? În oricare alte împrejurări, Dougie i-ar fi luat 
pentru el, dar nu şi acum, cu mehlemul ăla înăuntru şi nu 
după ce văzuse ce mai era acolo. 

— Păi, las-o baltă şi hai de vino acasă! spuse Elfman. 
Bine măcar că luaşi cutiile alea. 

— Nu, tăicuţă, tre’ să chemi poliţia, să le zici să vie 
acilea. Că în blugii ăia era şi o curea şi cureaua aia avea o 
cataramă cu luciu în formă de cap de cal. 

— Asta nu înseamnă nimic pentru mine, fiule, da’ bag 
samă că pentru tine e ceva. 

— A zis la ştiri că Terry Maitland ăla avea o cataramă ca 


e 270 œ» 


asta atunci când o fost văzut în gara din Dubrow. După ce îl 
omori pă băieţel. 

— Aşa a zis? 

— Aşa, tăicuţule. 

— O, arză-l-ar focu’! Stai colo-şa, la răscruce, până te-oi 
suna eu înapoi. Cred că poliţia o să vrea să vie. O să viu şi 
eu. 

— Să le zici că îi aştept la prăvălia lu’ Biddle. 

— Prăvălia lu’... Păi, Dougie, aia-i la vreo opt kilometri 
către Flint! 

— Ştiu. Da’ nu vreau să stau aici. 

Se aşezase praful şi nu se vedea nimic, dar Dougie tot nu 
se simţea în siguranţă. De când începuse să vorbească cu 
tatăl lui, nu trecuse nici măcar o maşină pe şosea. Şi voia 
să se afle într-un loc cu oameni. 

— Care-i baiu', fiule? 

— Când fusei în hambaru' ăla unde găsii ţoalele - că deja 
luasem cutiile şi mă uitam după hamurile alea de care mi-ai 
zis - începui să mă simt aiurea. Ca şi când s-ar fi uitat 
cineva la mine. 

— Te speriaşi. Omu’ ăla de l-o omorât pe copil e oale şi 
ulcele. 

— Ştiu, da’ matale zi-le la poliţişti că-i aştept la prăvălia 
lu' Biddle şi că-i duc eu acolo, da' nu rămân singur acilea. 

Şi închise telefonul înainte ca tăicuţul lui să mai apuce să 
spună ceva. 


e 271 œ» 


15 


Întâlnirea a fost stabilită pentru aceeaşi seară, la ora opt, 
în casa familiei Maitland. Ralph a primit undă verde de la 
Howie Gold, care i-a spus că va fi de faţă şi Alec Pelley. 
Ralph l-a întrebat dacă îl poate aduce cu el şi pe Yune 
Sablo, presupunând că acesta ar fi fost disponibil. 

— În niciun caz, a răspuns Howie. Contramandăm 
întâlnirea dacă-l aduci pe locotenentul Sablo, dacă aduci pe 
oricine altcineva, chiar şi pe adorabila ta soţie. 

Ralph a fost de acord. Oricum, nu avea de ales. Şi-a făcut 
de lucru o vreme prin pivniţă - mai ales mutând nişte cutii 
dintr-o parte în cealaltă şi înapoi. După care abia dacă s-a 
atins de mâncarea de la cină. Mai avea două ore de 
aşteptat până să ajungă din nou acasă la Marcy Maitland, 
aşa că s-a hotărât să facă altceva şi s-a ridicat de la masă. 

— Mă duc până la spital, să-l văd pe Fred Peterson. 

— De ce? 

— Am sentimentul că aşa trebuie să fac. 

— Vin cu tine, dacă vrei. 

Ralph clătină din cap. 

— De acolo mă duc direct la Barnum Court. 

— Te agiţi prea mult. O să te ajungă oboseala, ar fi zis 
bunică-mea. 

— Ba mă simt bine. 

Zâmbetul lui Jeannie voia să spună că nu reuşeşte s-o 
păcălească. Apoi ea se ridică pe vârfurile picioarelor ca să-l 
sărute. 

— Sună-mă. Să mă suni orice s-ar întâmpla. 

Îi zâmbi şi el. 

— la-ţi gândul! O să-ţi povestesc când mă întorc acasă. 


e 272 œ 


16 


Nici bine nu intră Ralph în holul spitalului, că se întâlni 
nas în nas cu celălalt detectiv al secţiei, care tocmai pleca 
de acolo. Jack Hoskins era un bărbat slăbănog, încărunţit 
înainte de vreme, cu pungi sub ochi şi nasul acoperit cu o 
reţea de vinişoare roşii. Nu se schimbase de costumul de 
pescuit - cămaşă kaki şi pantaloni kaki, ambele cu foarte 
multe buzunare -, însă îşi agăţase insigna la curea. 

— Ce faci aici, Jack? Credeam că eşti în concediu. 

— M-au chemat cu trei zile mai devreme, îi răspunse 
Hoskins. Cam acum un ceas am ajuns în oraş. Nici n-am 
apucat să-mi dau jos din camionetă plasa, cizmele de 
cauciuc, undiţele şi cutia cu scule. Şefu' a vrut să aibă 
măcar un detectiv la secţie. Betsy Riggins naşte chiar acum 
şi aici, la etajul cinci. După-masă a început să aibă 
contracţii. Am vorbit cu soţul ei, care zice că o să dureze 
mult. De parcă el s-ar pricepe. Cât despre tine... 

Şi făcu o pauză teatrală. 

— Tu eşti în rahat până-n gât, Ralph. 

Jack Hoskins nu făcu niciun efort ca să-şi ascundă 
satisfacția. Cu un an în urmă, când lui Jack ar fi trebuit să i 
se mărească salariul, lui Ralph şi lui Betsy Riggins li se 
ceruse să completeze fiecare câte un raport regulamentar 
de evaluare pentru el. Betsy, cea mai tânără dintre ei, 
scrisese numai lucruri bune, aşa cum trebuia. Ralph 
predase comandantului Geller un raport în care scrisese 
doar două cuvinte: Nicio părere. Asta nu-l împiedicase pe 
Hoskins să-şi primească mărirea de leafă, dar „nicio 
părere” tot părere se cheamă că e, nu? Hoskins nu trebuia 
să vadă evaluările şi poate nici nu le văzuse, numai că 
evident că aflase de la ceilalţi colegi ce scrisese Ralph 
acolo. 

— Ai trecut şi pe la Fred Peterson? 

— Am trecut, nu că ar fi treaba ta, zise Jack, ţuguindu-şi 
buzele şi suflând câteva firicele de păr de pe frunte. Are o 
grămadă de monitoare în rezervă şi pe toate liniile sunt 


e 273 + 


aproape de minim. Nu cred c-o să-şi mai revină. 

— Ca să zic, bine ai venit acasă! 

— La naiba, Ralph! Mai aveam doar trei zile, bibanu' 
începuse să tragă şi, uite, nici măcar n-am avut vreme să 
mă schimb de cămaşa asta, care pute a maţe de peşte. M- 
au sunat şi Geller, şi şeriful Doolin. Să mă trimită până la 
dracu-n praznic, în fundătura aia, de-i zice Parohia Canning. 
Am înţeles că amicul tău, Sablo, e deja acolo. Aşa că 
probabil n-o să ajung acasă până la zece ori unşpe seara. 

Ralph ar fi putut să-i spună: Nu aa vina pe mine, dar pe 
cine să dea vina ipocritul ăsta inutil? Pe Betsy, pentru că 
rămăsese gravidă în noiembrie? 

— Ce e în Canning? 

— Nişte blugi, izmene şi adidaşi. l-a găsit un puşti într-un 
şopron sau hambar când căuta cutii goale de lapte să i le 
ducă lu' tac-su. Şi o curea cu catarama în formă de cap de 
cal. Evident că şi criminaliştii au ajuns deja acolo. Eu o să 
fiu de folos cum îi sunt taurului de folos ţâţele, da’, şefu.... 

— Trebuie să fie amprente pe catarama aia, îl întrerupse 
Ralph. Şi urme de roţi, de la dubă sau de la Subaru. Sau de 
la amândouă. 

— Alo! Eu sunt grădinarul! Nu-mi vinde castraveti! 
exclamă Jack. Am insigna de detectiv de pe vremea când tu 
încă îţi lustruiai bocancii de la uniformă. 

Ralph auzi şi subtextul: Și s-ar putea s-o mai am şi atunci 
când tu o să fii agent de pază la mall. 

Hoskins plecă. Ralph se bucură. Îşi dorea să poată pleca 
şi el acolo unde se ducea Hoskins. In momentul de faţă, 
orice probă nouă ar fi contat extrem de mult. Partea bună 
era că Sablo se afla deja acolo şi îi va supraveghea pe 
criminalişti. Aceştia îşi vor fi terminat treaba înainte ca Jack 
să ajungă şi, eventual, să rasolească cine ştie ce probă, aşa 
cum făcuse în cel puţin două ocazii despre care avea 
cunoştinţă Ralph. 

Mai întâi urcă în sala de aşteptare a maternității, însă nu 
găsi pe nimeni acolo, ceea ce însemna că poate naşterea 
decurgea mai rapid decât se aşteptase Billy Riggins - în 
fond, novice în treburi din astea. Ralph opri o asistentă şi o 


e 274 + 


rugă să-i transmită toate cele bune lui Betsy din partea lui. 

— O să-i transmit când o să am ocazia, îi răspunse 
asistenta. Însă acum doamna este extrem de ocupată. 
Micuţul se grăbeşte să iasă. 

În faţa ochilor lui Ralph apăru trupul sodomizat şi plin de 
sânge al lui Frank Peterson şi îşi spuse: Dacă micuțul ar şti 
în ce lume ajunge, ar încercat din răsputeri să rămână 
înăuntru. 

Cobori două etaje cu liftul, până la secţia de terapie 
intensivă. Unicul membru al familiei Peterson rămas în 
viaţă (dacă puteai spune aşa) se afla în rezerva 304. Avea 
gâtul bandajat şi susţinut într-un guler cervical. Şuiera greu 
într-o mască de oxigen al cărei dispozitiv de alimentare, în 
formă de burduf mic, se mişca în sus şi în jos. Jack Hoskins 
nu minţise - liniile de pe monitoarele din jurul patului erau 
la cel mai jos nivel. Nu erau flori acolo (Ralph bănuia că nu 
erau permise în rezervele de terapie intensivă), însă de 
piciorul patului fuseseră legate două baloane care se 
legănau până aproape de tavan. Pe ele erau imprimate 
nişte poveţe optimiste la care Ralph nu suporta să se uite. 
Ascultă puţin şuieratul maşinăriei care respira în locul lui 
Fred. Se uită la liniile alea de pe monitoare şi îşi aduse 
aminte ce-i spusese Hoskins: Wu cred c-o să-şi mai revină. 

Îşi aduse aminte şi de o întâmplare din liceu, de pe 
vremea când „studiul calităţii mediului” se chema pur şi 
simplu „ştiinţele naturii”. Erau la ora când li se preda 
poluarea. Domnul profesor Greer adusese o sticlă cu apă 
plată, Poland Spring, şi o turnase într-un pahar. Apoi a 
chemat un elev - o elevă, de fapt, Misty Trenton, care purta 
nişte fustiţe scurte adorabile - în faţa clasei şi i-a cerut să 
bea din pahar. Fata l-a ascultat. Domnul Greer a scos o 
pipetă şi a umplut-o cu cerneală. A pus o picătură în pahar. 
Elevii au privit fascinaţi cum acea unică picătură s-a dus la 
fund, lăsând în urmă-i tentacule indigo. Domnul Greer a 
clătinat uşor paharul şi, foarte repede, toată apa s-a făcut 
albastră. Acum ai mai bea din el? a întrebat-o domnul Greer 
pe Misty. Fata a clătinat din cap cu atâta putere, că i-a 
căzut o agrafă din păr. Toţi elevii, inclusiv Ralph, au început 


e 275 + 


să râdă. Uite că acum nu mai râdea. 

Cu nici două săptămâni în urmă, familia Peterson era 
bine mersi. După care a apărut picătura de cerneală 
otrăvită. Ai putea spune că picătura aia a fost lanţul de la 
bicicleta lui Frankie Peterson, că puştiul ar fi putut ajunge 
cu bine acasă dacă nu s-ar fi rupt; însă de asemenea ar fi 
putut ajunge cu bine acasă - doar împingându-şi bicicleta - 
dacă nu l-ar fi întâlnit pe Terry Maitland în parcarea de la 
magazin. Terry a fost picătura de cerneală, nu lanţul. Terry 
a poluat şi apoi a distrus întreaga familie Peterson. Terry a 
fost - sau acela care purta chipul lui Terry. 

Dacă dai la o parte metaforele, îi spusese Jeannie, rămâi 
cu inexplicabilul. Cu supranaturalul. 

Numai că aşa ceva nu este posibil. Supranaturalul există 
doar în cărți şi în filme, nu şi în lumea reală. 

Nu, nu în această lume reală, în care beţivii incompetenţi 
ca Jack Hoskins primeau măriri de salariu. Toate 
experienţele lui Ralph din cei aproape cincizeci de ani de 
viaţă respingeau o asemenea idee. Respingeau chiar şi 
ideea că ar putea fi o vagă posibilitate ca aşa ceva să se 
întâmple. Totuşi, acum era aici, se uita la Fred (sau la ce 
mai rămăsese din el) şi se vedea nevoit să admită că era 
ceva diabolic în felul în care se propagase moartea 
băiatului, luând pe lumea cealaltă nu doar unul sau doi 
membri ai familiei, ci pe toţi. Însă nenorocirea nu se 
limitase doar la soţii Peterson şi la fiii lor. Nu exista niciun 
dubiu că Marcy şi fiicele ei vor fi marcate pentru tot restul 
vieţii, poate iremediabil. 

Sigur, Ralph şi-ar fi putut spune că fiecare tragedie avea 
victimele ei colaterale - păi, nu văzuse mereu că aşa se 
întâmpla? Ba da. Văzuse. Şi totuşi cazul acesta i se părea 
cumva mai ieşit din tipare. De parcă toţi acei oameni 
fuseseră anume vizaţi. Şi cum rămânea cu Ralph? Oare nu 
era şi el o victimă colaterală? Şi Jeannie? Ba chiar şi Derek, 
care va veni acasă din tabără şi va afla că multe dintre 
lucrurile pe care le luase drept de la sine înţelese - de 
exemplu, slujba tatălui său - erau acum în pericol. 

Masca de oxigen şuieră prelung. Pieptul lui Fred Peterson 


e 276 - 


se ridică. Apoi cobori. Scotea când şi când câte un horcăit, 
care aducea cu un chicotit straniu, din gât. De parcă toată 
situaţia asta nu ar fi fost decât o glumă a universului, a 
cărei poantă nu o puteai pricepe decât dacă erai în comă. 

Şi Ralph nu mai putu să îndure. leşi din rezervă şi ajunse 
aproape în fugă la lift. 


e 277 œ» 


17 


Se aşeză pe o bancă la umbră şi sună la secţie. Îi 
răspunse Sandy McGill, care tăcu brusc când Ralph o 
întrebă dacă auzise ceva despre cele petrecute în Parohia 
Canning. Când se hotărî, în sfârşit să vorbească, tonul 
femeii părea uşor stânjenit. J 

— N-am voie să discut despre asta cu tine, Ralph. Asta-i 
ordinul domnului comandant Geller. Îmi pare rău. 

— Nu face nimic, spuse Ralph, ridicându-se de pe bancă. 

Umbra i se întinse pe asfalt - umbră lungă, de spânzurat, 
care evident că-l duse iar cu gândul la Fred Peterson. 

— Ordinul e ordin. 

— Îţi mulţumesc pentru înţelegere. Să ştii că s-a întors 
Jack Hoskins şi el se duce acolo. 

— În regulă. 

Închise şi porni spre parcare, spunându-şi că nu trebuie 
să-şi facă probleme din cauza lui Hoskins. O să-l ţină la 
curent Yune. 

Probabil. 

Deschise maşina, se urcă şi dădu drumul la aerul 
condiţionat. Şapte şi un sfert. Prea târziu ca să mai treacă 
pe acasă, dar prea devreme ca să se ducă la Marcy 
Maitland. Adică trebuia să-şi treacă timpul până la ora opt 
mergând la întâmplare prin oraş, ca un adolescent cu 
mintea la fata pe care o iubeşte ori la corigenţele din 
toamnă. Numai că el se gândea la altceva. Se gândea la 
faptul că Terry îi spusese „doamnă” lui Willow Rainwater. 
Se gândea la faptul că Terry ceruse adresa celui mai 
apropiat cabinet medical, cu toate că trăise întreaga lui 
viaţă în Flint City, care numai metropolă nu era. Se mai 
gândea şi la faptul că Terry împărţise camera de hotel cu 
Billy Quade - mare potriveală! La faptul că Terry se ridicase 
în picioare ca să-i adreseze domnului Coben o întrebare - 
potriveală şi mai mare! Se gândea la picătura aia de 
cerneală din paharul cu apă, la urmele de paşi care se 
opreau brusc, la viermii care mişunau într-un pepene 


e 278 + 


galben intact pe dinafară. Se gândea că, dacă o persoană 
chiar începe să creadă în posibilitatea unor fenomene 
supranaturale, atunci persoana respectivă nu mai este 
complet sănătoasă la minte şi îşi spunea că poate nu-i atât 
de bine să se gândească la propria-i sănătate mintală. Era 
ca şi cum te-ai gândi la bătăile inimii tale: dacă ajungi să ţi 
le numeri, înseamnă că deja ai probleme. 

Deschise aparatul de radio al maşinii şi căută un post cu 
muzică zgomotoasă. Într-un final, găsi trupa The Animals, 
răcnind „Boom Boom”. Apoi merse la întâmplare prin oraş, 
aşteptând să se facă ora când trebuia să ajungă pe Barnum 
Court, acasă la Marcy Maitland. 


e 279 œ» 


18 


Îi deschise Alec Pelley, care îl conduse prin living până în 
bucătărie. De la etaj se auzea alt cântec al trupei The 
Animals. Acum era cel mai mare hit al lor. A fost cauza 
pierzaniei multor băieţi săraci, se lamenta Eric Burdon, şi, 
Doamne, ştiu că şi eu sunt unul dintre ei'*. 

Confluenţă, îşi spuse el. Cuvântul folosit de Jeannie. 

Marcy şi Howie Gold stăteau la masa din bucătărie, 
fiecare cu câte o ceaşcă cu cafea în faţă. Mai era una şi în 
locul lui Alec, însă nimeni nu-i oferi cafea şi lui Ralph. Am 
intrat în tabăra duşmanilor mei, îşi spuse el şi se aşeză pe 
un scaun. 

— ţi mulţumesc pentru că ai acceptat să ne întâlnim. 

Fără să-i răspundă, Marcy ridică ceaşca cu o mână care-i 
tremura vizibil. 

— Este o situaţie dureroasă pentru clienta mea, zise 
Howie, aşa că propun să terminăm cât se poate de repede. 
l-ai spus lui Marcy că vrei să discuţi cu ea... 

— Trebuie, îl întrerupse Marcy. Trebuie să discute cu 
mine, aşa a spus. 

— Am luat act. Ce anume trebuia să discuţi cu ea, 
domnule detectiv Anderson? Dacă vrei să-ţi ceri scuze, te 
rugăm, fă-o. Dar nu uita că ne păstrăm dreptul de a acţiona 
pe toate căile legale. 

În ciuda tuturor lucrurilor întâmplate, Ralph nu era 
tocmai pregătit să-şi ceară scuze. Cu excepţia lui, niciunul 
dintre oamenii din jurul mesei nu văzuse creanga aia plină 
de sânge ieşind din fundul lui Frank Peterson. 

— Au apărut informaţii noi. Poate nu sunt extrem de 
importante, dar par a sugera ceva, deşi eu nu-mi dau 
seama ce anume. Soţia mea spune că este vorba despre o 
confluență. 

— Poţi să fii mai concret? îl întrebă Howie. 

— Am aflat că duba folosită pentru răpirea micuţului 
Peterson fusese furată de un băiat doar cu câţiva ani mai 


3 „House of the Rising Sun”, 1964 (n. tr.). 
e 280 » 


mare. Pe băiatul ăsta îl cheamă Merlin Cassidy. Fugise de 
bătăile tatălui vitreg. Pe drumul dintre statul New York şi 
sudul statului Texas, unde a şi fost arestat, a furat mai 
multe vehicule. A abandonat duba în Dayton, Ohio, în luna 
aprilie. Marcy - doamnă Maitland - ai fost acolo tot în 
aprilie, împreună cu toată familia. 

Marcy tocmai dusese ceaşca la buze, dar acum o puse cu 
zgomot înapoi pe masă. 

— O, nu! Nu-ţi permit să dai vina pe Terry! Am luat 
avionul şi la dus şi la întors şi am fost împreună tot timpul, 
cu excepţia celor câteva ore când Terry s-a dus să-şi 
viziteze tatăl. Punct. Acum cred că trebuie să pleci. 

— Stai puţin! exclamă Ralph. Terry era doar suspect 
atunci când am aflat că aţi fost toţi acolo şi că v-aţi dus cu 
avionul. Doar că... nu vezi cât de ciudat e totul? Duba se 
află în Dayton în perioada în care familia ta se află în 
Dayton. După care apare aici, în Flint City. Terry mi-a spus 
că n-a văzut-o în viaţa lui, necum s-o fi furat. Şi vreau să 
cred asta. Amprentele lui sunt în toată maşina aia 
blestemată, dar eu tot vreau să-l cred. Şi aproape sunt în 
stare s-o fac. 

— Mă cam îndoiesc, îl întrerupse Howie. Nu mai încerca 
să ne duci cu preşul. 

— M-ati putea crede, aţi putea avea puţină încredere în 
mine, dacă v-aş zice că acum avem probe concrete care 
dovedesc că Terry se afla în Cap City? Există amprentele lui 
pe o carte de la un chioşc din holul hotelului. Există şi 
mărturia vânzătoarei, care spune că a atins cartea aia cam 
în acelaşi timp când Frankie Peterson era răpit. 

— Faci mişto de noi? izbucni şocat Alec Pelley. 

— Nu. 

Chiar dacă acum cazul era la fel de mort ca Terry însuşi, 
Bill Samuels ar fi fost furios la culme dacă ar fi aflat că 
Ralph le-a spus lui Marcy şi avocatului ei despre /storia 
ilustrată a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei 
Canning, însă era hotărât să nu plece până nu avea să 
obţină câteva răspunsuri. 

Alec fluieră prelung. 


e 281 œ» 


— Măi, să fie! 

— Deci ştii că era acolo! ţipă Marcy, pe obrajii căreia 
apăruseră brusc pete roşii. Ştii! 

Însă Ralph nu voia să discute despre asta; pierduse prea 
mult timp cu acest subiect. 

— Ultima oară când am stat de vorbă cu el, Terry mi-a 
pomenit de călătoria voastră la Dayton. Mi-a zis că voia să- 
şi vadă tatăl, numai că s-a strâmbat puţin când a spus că 
voia. lar când l-am întrebat dacă tatăl lui trăieşte acolo, mi- 
a răspuns: „Da, deşi e cam mult spus «trăieşte».” Ce-a vrut 
să zică? 

— Că Peter Maitland are o formă avansată de Alzheimer, 
spuse Marcy. Este internat în Sanatoriul Heisman. Face 
parte din complexul Spitalului Kindred. 

— Aha! Probabil că i-a fost greu să-l vadă aşa. 

— Foarte greu, îl aprobă Marcy. 

Parcă se mai înmuiase puţin. Ralph se bucură să vadă că 
nu-şi pierduse chiar toată măiestria, numai că acum nu se 
afla într-o sală de interogatoriu cu vreun suspect. Howie şi 
Alec Pelley erau extrem de vigilenţi, gata să o oprească în 
caz că li s-ar fi părut că păşeşte pe un teren minat. 

— Dar nu doar pentru că Peter nu-l mai recunoştea pe 
Terry. De multă vreme nu mai erau în relaţii prea bune. 

— De ce? 

— Ce relevanţă are, domnule detectiv? vru să ştie Howie. 

— Nu ştiu. Poate niciuna. Dar, din moment ce nu suntem 
la tribunal, domnule avocat, de ce nu-i permiţi să-mi 
răspundă? 

Howie se uită la Marcy şi ridică din umeri. Faci cum crezi. 

— Terry a fost unicul fiu al Melindei şi al lui Peter, spuse 
Marcy. După cum bine ştii, a crescut aici, în Flint City, şi tot 
aici a trăit mereu, mai puţin cei patru ani cât a studiat la 
Universitatea Statului Ohio. 

— Acolo v-aţi cunoscut? o întrebă Ralph. 

— Acolo. Peter Maitland lucra la Compania Petrolieră 
Cheery, pe vremea când încă se mai extrăgea destul de 
mult din regiunea asta. S-a îndrăgostit de secretara lui şi a 
divorţat de mama lui Terry. Au existat multe resentimente, 


e 282 œ» 


iar Terry a fost de partea mamei sale. Terry... chiar şi în 
copilărie era foarte loial. Din punctul lui de vedere, taică- 
său o înşelase pe mama lui - ceea ce era perfect adevărat 
-, iar justificările lui Peter au înrăutățit şi mai mult lucrurile. 
Pe scurt, Peter s-a însurat cu secretara - o chema Dolores - 
şi a cerut transferul la sediul central al companiei. 

— Care era în Dayton? 

— Corect. Peter n-a încercat să obţină custodie comună 
sau ceva de genul ăsta. A înţeles că Terry îşi alesese 
mama. Numai că Melinda a insistat să se ducă să-l viziteze 
din când în când, susţinând că un băiat trebuie să-şi 
cunoască tatăl. Şi Terry s-a dus să-şi vadă tatăl, însă doar 
ca să nu o supere pe Melinda. Pentru că mereu l-a 
considerat pe Peter un ticălos, care i-a abandonat. 

— Aşa era Terry ăla, pe care l-am cunoscut eu, interveni 
Howie. 

— Melinda a murit în 2006. Infarct. A doua nevastă a lui 
Peter a murit şi ea după doi ani, de cancer pulmonar. Terry 
a continuat să se ducă la Dayton, o dată sau de două ori pe 
an, în semn de respect faţă de mama lui, şi a păstrat o 
relaţie destul de civilizată cu tatăl său. Presupun că din 
acelaşi motiv. În 2011 - parcă 2011 era - Peter a început să 
uite diverse lucruri. Îşi lăsa pantofii la duş, în loc să-i pună 
în antreu; cheile de la maşină în frigider, lucruri din astea. 
Pentru că Terry este - era - singura lui rudă în viaţă, a 
trebuit să se ocupe el de internarea lui Peter în Sanatoriul 
Heisman. Asta s-a întâmplat în 2014. 

— Locurile astea sunt scumpe, zise Alec. Cine plăteşte? 

— Asigurările. Peter Maitland avea o poliţă foarte bună. O 
încheiase la insistenţele lui Dolores. Toată viaţa lui, Peter a 
fost un fumător înrăit şi probabil femeia aia şi-a imaginat că 
o să moştenească o avere după moartea lui. Dar uite că ea 
s-a dus prima. Probabil din cauza fumatului pasiv. 

— Vorbeşti de parcă şi Peter Maitland ar fi mort, observă 
Ralph. Aşa este? 

— Nu, încă trăieşte. 

Şi adăugă, repetând dinadins vorbele soţului ei: 

— Deşi e cam mult spus „trăieşte”. S-a lăsat şi de fumat. 


e 283 + 


Nu-i permis în sanatoriu. 

— Cât aţi stat ultima dată în Dayton? 

— Cinci zile. Terry şi-a vizitat tatăl de trei ori. 

— Tu şi fetele l-aţi însoţit? 

— Nu. N-a vrut Terry şi nici eu n-am vrut. Peter n-avea 
cum să se poarte ca un bunic cu Sarah şi Grace, plus că 
Grace nu ar fi înţeles ce se petrece. 

— Şi voi ce făceaţi când el era la sanatoriu? 

Marcy zâmbi. 

— Vorbeşti de parcă Terry ar fi stat cu jumătăţile de zi la 
tatăl lui. Nu a fost deloc aşa. Vizitele lui au fost scurte - o 
oră, maxim două. Restul timpului ni l-am petrecut toţi patru 
împreună. Când Terry era la sanatoriu, noi rămâneam la 
hotel şi fetele se bălăceau în piscina acoperită. Intr-o zi, ne- 
am dus toate trei la Institutul de Artă; şi într-o după-amiază 
le-am dus la un fim al lui Disney. Lângă hotel era un 
cinematograf. Am mai văzut alte două sau trei filme, dar la 
ele am fost cu toţii. Şi toţi patru ne-am dus la muzeul 
aviaţiei şi la Boonshoft, care-i un muzeu de ştiinţă şi care 
le-a plăcut foarte mult fetelor. A fost o vacanţă obişnuită de 
familie, domnule detectiv Anderson, în care Terry şi-a 
rezervat câteva ore ca să-şi îndeplinească obligaţiile de fiu. 

Și poate să fure o dubă albă, îşi spuse Ralph. 

Nu era imposibil. Cu siguranţă că Merlin Cassidy şi familia 
Maitland se aflaseră în Dayton în aceeaşi perioadă. Numai 
că toată povestea i se părea cusută cu aţă albă. Şi, chiar 
dacă aşa s-ar fi întâmplat, cum anume adusese Terry 
dubiţa până în Flint City? Sau de ce a furat-o tocmai din 
Dayton? Doar în Flint City erau o mulţime de maşini de 
furat. Autoturismul Subaru al Barbarei Nearing era cel mai 
potrivit exemplu. 

— Probabil aţi şi luat masa în oraş de câteva ori, nu? 
întrebă Ralph. 

Howie se încruntă, dar nu spuse nimic. 

— Am apelat foarte des la room-service, pentru că le 
plăcea teribil fetelor. Dar, evident că am mâncat şi în oraş. 
Cu condiţia ca şi restaurantul hotelului să se încadreze în 
categoria asta. 


e 284 + 


— S-a întâmplat să ajungeţi şi într-un pub care să se 
cheme „Tommy & Tuppence”? 

— Nu. Sunt convinsă că mi-aş aduce aminte aşa un 
nume. Intr-o seară am mâncat la plăcintăria IHOP şi cred că 
de două ori am fost la Cracker Barrel. De ce? 

— Am întrebat doar aşa, fără motiv, răspunse Ralph. 

Howie îi aruncă un zâmbet strâmb, care voia să spună că 
pe el nu reuşea să-l păcălească, dar nici acum nu interveni. 
Alec stătea cu braţele încrucişate la piept şi pe chipul lui nu 
se putea citi absolut nimic. 

— Asta a fost tot? vru să ştie Marcy. Pentru că m-am 
săturat de toate întrebările astea. Şi m-am săturat şi de 
tine. 

— S-a întâmplat ceva ieşit din comun cât timp aţi fost în 
Dayton? Orice? S-a pierdut una dintre fetiţe şi nu aţi găsit-o 
câteva minute? Sau a zis Terry că s-a întâlnit întâmplător 
cu un prieten vechi? Sau te-ai întâlnit tu cu cineva? Aţi 
primit vreun colet sau... 

— O farfurie zburătoare? îl întrerupse Howie. Ce zici de 
un bărbat în trenci, cu un mesaj codificat? Sau poate le-aţi 
văzut pe tipele alea de la The Rockettes“ dansând în 
parcare? 

— Nu mă ajuţi deloc, domnule avocat. Mă crezi sau nu, 
eu încerc să clarific lucrurile. 

— Nu s-a întâmplat nimic, spuse Marcy, ridicându-se şi 
începând să strângă ceştile de pe masă. Terry şi-a vizitat 
tatăl, am avut o vacanţă frumoasă, ne-am întors acasă cu 
avionul. N-am luat nicio masă la Tommy şi cum îi mai zice, 
n-am furat nicio dubă. Acum aş vrea să... 

— Tati s-a tăiat... ` 

Se întoarseră toți spre uşă. In pragul ei stătea Sarah 
Maitland, palidă şi mult prea slabă, în jeanşi şi într-un tricou 
cu logoul echipei Rangers. 

— Ce cauţi aici, Sarah? 

Marcy lăsă din mână ceştile şi se apropie de fetiţă. 

— Ţi-am zis şi ţie şi lui Grace să rămâneţi în camera 
voastră până terminăm noi de vorbit. 


+9 The Rockettes - trupă celebră de dansatoare (n. tr.). 
e 285 - 


— Grace a adormit, spuse Sarah. N-a prea dormit azi- 
noapte, că iar a avut coşmaruri d-alea tâmpite cu bărbatul 
ăla cu paie la ochi. Sper să nu le aibă şi la noapte. Dacă se 
trezeşte iar, ar trebui să-i dai o linguriţă de Benadryl. 

— Sunt convinsă că o să doarmă şi fără medicament. 
Haide, du-te înapoi! 

Dar Sarah nici nu se clinti. Se uita ţintă la Ralph, însă nu 
cu aversiunea şi neîncrederea mamei sale, ci cu un soi de 
curiozitate intensă, care-l făcea pe detectiv să se simtă 
stânjenit. Nu-şi plecă privirea, deşi îi era destul de greu să 
nu o facă. 

— Mami zice că din cauza ta a fost omorât tati, spuse 
fetiţa. Aşa e? 

— Nu. 

Şi, în sfârşit - dar spre marea lui surpriză -, începu să se 
scuze în mod firesc. 

— Dar am jucat un rol în moartea lui şi îmi pare foarte 
rău pentru asta. Am făcut o greşeală care o să mă 
urmărească tot restul vieţii. 

— Probabil că e bine c-o să te urmărească, zise Sarah. 
Probabil că aşa meriţi. 

Şi se întoarse spre Marcy. 

— Mă duc acum, dar dacă iar începe Grace să urle la 
noapte, o să mă mut în camera ei. 

— Nu pleca încă, Sarah! o opri Ralph. Ce poţi să-mi spui 
despre tăietura aia? 

— Şi-a făcut-o când a fost la tatăl lui, răspunse Sarah. l-a 
pansat-o imediat o infirmieră. l-a dat cu nişte betadină şi i-a 
pus un leucoplast. Şi gata. Zicea că nu-l doare. 

— Haide, du-te sus! îi ceru Marcy. 

— Bine. 

Toţi cei patru adulţi se uitară după fetiţa desculţă care se 
îndrepta spre scară. Când ajunse acolo, Sarah se întoarse. 

— Restaurantul ăla, „Tommy & Tuppence” era aproape 
de hotelul unde am stat. Pe aceeaşi stradă. l-am văzut 
firma când ne-am dus la muzeul de artă cu maşina aia 
închiriată. 


e 286 œ» 


19 


— Spune-mi care-i treaba cu tăietura aia, îi ceru Ralph. 
Marcy îşi puse mâinile în şold. 

— De ce? Ca să faci mare caz pe tema asta? Pentru că nu 
a fost nimic ieşit din comun. 

— Nu are de ce altceva să se agaţe, spuse Alec. Dar şi eu 
aş vrea să ştiu cum a fost. 

— Dacă eşti prea obosită... începu Howie. 

— Nu. E în regulă. N-a fost cine ştie ce mare chestie, doar 
o zgârietură. Poate la a doua vizită la tatăl lui? 

Se încruntă uşor şi căzu pe gânduri. Apoi: 

— Ba nu, a fost la ultima vizită, pentru că a doua 
dimineaţă am plecat acasă. Când Terry a ieşit din camera 
lui Peter, s-a ciocnit de un infirmier. Mi-a zis că niciunul 
dintre ei nu se uita pe unde merge. N-ar fi fost decât o 
coliziune uşoară, urmată de scuze din ambele părţi, însă 
podeaua era proaspăt spălată şi încă udă. Infirmierul a 
alunecat şi s-a agăţat de braţul lui Terry. Complet inutil. 
Terry l-a ajutat să se ridice în picioare, l-a întrebat dacă s-a 
lovit şi infirmierul a zis că nu. Terry aproape ajunsese la 
ieşire când a văzut că îi curge sânge din încheietura mâinii. 
Probabil îl zgâriase infirmierul cu unghia atunci când se 
agăţase de el ca să nu cadă. O asistentă l-a dezinfectat şi i- 
a pus un leucoplast, aşa cum v-a zis Sarah. Asta-i toată 
povestea. Te ajută să-ţi rezolvi cazul? 

— Nu, spuse Ralph. 

Insă acum nu mai era vorba despre breteaua de la 
sutienul galben. Acum aflase un amănunt concret, ceva ca 
o confluență - vorba lui Jeannie. Un amănunt concret de 
care se putea lega. Numai că va avea nevoie de ajutorul lui 
Yune Sablo pentru asta. Se ridică în picioare. 

— Marcy, îţi mulţumesc pentru timpul acordat. 

Femeia se îndură să-i arunce un zâmbet rece. 

— Te rog să-mi spui „doamnă Maitland”. 

— Am înţeles. Howard, îţi mulţumesc şi ţie pentru că ai 
aranjat întâlnirea asta. 


e 287 œ» 


Întinse mâna spre avocat. Şi rămase cu ea în aer câteva 
secunde, în cele din urmă, Howie se hotărî să i-o strângă. 

— Te conduc, zise Alec. 

— Cred că mă descurc şi singur. 

— Sunt convins, dar, de vreme ce eu te-am primit în 
casă, mi se pare că-i mai bine aşa. 

Traversară din nou livingul şi ajunseră în antreu. Alec 
deschise uşa. Ralph ieşi şi se miră văzându-l pe Alec ieşind 
după el. 

— Care-i chestia cu tăietura aia? 

Ralph se uită atent la el. 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

— Ba eu cred că înţelegi. Te-ai schimbat la faţă când ai 
auzit ce s-a întâmplat. 

— Am un început de indigestie. Sunt predispus la asta şi 
întâlnirea noastră a fost cam dură. Deşi nu la fel de dură ca 
privirea pe care mi-a aruncat-o fetiţa. M-am simţit ca 
ultimul jeg. 

Alec închise uşa în spatele lor. Ralph coborâse deja două 
trepte, dar, fiind mai înalt, acum stăteau nas în nas. 

— Am să-ţi zic ceva, îl anunţă Alec. 

— Bine, răspunse Ralph, pregătindu-se pentru tot ce 
putea fi mai rău. 

— Ai făcut o mare tâmpenie cu arestarea aia. O tâmpenie 
cât casa. Sunt sigur că acum îţi dai şi tu seama. 

— Nu cred că mai am nevoie şi de alte reproşuri în seara 
asta, mormăi Ralph, întorcându-se să plece. 

— N-am isprăvit. 

Ralph se întoarse din nou, cu bărbia în piept şi picioarele 
uşor desfăcute - poziţie de luptător. 

— Eu n-am copii. Marie n-a putut să rămână însărcinată. 
Dar, dacă aş fi avut un băiat, de vârsta fiului tău, şi dacă aş 
fi avut vreo dovadă certă că un criminal cu tulburări 
sexuale grave ar fi devenit o persoană importantă pentru 
el, o persoană pe care s-o respecte şi s-o asculte în toate 
cele, probabil că aş fi acţionat la fel ca tine. Sau poate chiar 
mai rău. Vreau să spun că înţeleg de ce ţi-ai pierdut 
controlul. 


e 288 œ» 


— În regulă, spuse Ralph. Nu schimbă cu nimic lucrurile, 
dar mulţumesc. 

— Sună-mă, dacă te răzgândeşti şi o să vrei să-mi spui 
care-i treaba cu tăietura aia. Poate că suntem de aceeaşi 
parte a baricadei de data asta. 

— Noapte bună, Alec! 

— Noapte bună, domnule detectiv! Ai grijă de tine! 


e 289 + 


20 


Tocmai îi povestea lui Jennie cum decursese întâlnirea, 
când sună telefonul. Era Yune. 

— Vrei să ne vedem mâine, Ralph? Am descoperit ceva 
ciudat în hambarul ăla unde puştiul a dat peste hainele 
purtate de Maitland la gară. De fapt, am descoperit mai 
multe. 

— Spune-mi acum. 

— Nu. Mă duc acasă. Sunt frânt. Şi trebuie să mă 
gândesc. 

— Bine, rămâne pe mâine. Unde? 

— Undeva unde-i linişte şi nu ne vede nimeni. Nu pot să- 
mi permit să fiu văzut cu tine. Tu ai fost obligat să-ţi iei 
concediu, iar mie mi s-a luat cazul. De fapt, nu mai există 
niciun caz, pentru că Maitland a murit. 

— Ce o să se întâmple cu hainele alea? 

— Vor fi duse să fie expertizate de criminalişti. După aia, 
vor fi predate departamentului de poliţie al Districtului Flint. 

— Tu glumeşti, nu-i aşa? Ar trebui să fie laolaltă cu toate 
probele din cazul Maitland. Ca să nu mai zic că Dick Doolin, 
şeriful, nici nasul nu poate să şi-l sufle fără un manual de 
instrucţiuni. 

— Poate ai dreptate, dar Parohia Canning e un cătun, nu 
un oraş. Adică intră în jurisdicţia şerifului. Am auzit că 
Geller, comandantul tău, a trimis aici un detectiv. Însă doar 
ca gest de curtoazie. 

— Hoskins. 

— Înî, aşa îl cheamă. N-a ajuns încă, dar, când o să 
binevoiască să-şi facă apariţia, n-o să mai găsească nimic. 
Şi pe nimeni. Poate s-a rătăcit pe drum. 

Mai degrabă s-a oprit undeva să bea ceva, îl contrazise 
Ralph în gând. 

— Hainele alea o să ajungă într-o cutie în departamentul 
şerifului, continuă Yune, şi vor rămâne acolo până în secolul 
douăzeci şi doi. Pe toţi îi doare fix în fund de ele. Toţi zic că 
Maitland e criminalul, Maitland e mort acum, haide să ne 


e 290 œ» 


vedem de vieţile noastre. 

— Eu nu sunt pregătit să-mi văd de viaţă, spuse Ralph, 
zâmbind când Jeannie, de lângă el, ridică ambele degete 
mari în sus. Tu eşti? 

— Te-aş mai fi sunat dacă m-ar fi durut undeva? Unde ne 
vedem mâine? 

— E o cafenea mică lângă gara din Dubrow. Se cheamă 
„Lingura Irlandeză a lui O'Malley”. Crezi c-o s-o găseşti? 

— Cu siguranţă. 


— La zece? 

— Bine. O să te sun să reprogramăm, dacă apare vreo 
urgenţă. 

— Ai toate declaraţiile martorilor, da? 

— În laptop. 


— Adu-l cu tine. Vezi să nu uiţi! Toate documentele mele 
sunt la secţie şi nu am voie să mă duc acolo. Am o mulţime 
de lucruri să-ţi spun. 

— Şi eu, zise Yune. Încă putem să-i dăm de capăt poveștii 
ăsteia, Ralph, dar nu cred că o să ne placă prea mult ce o 
să descoperim. Lucrurile sunt tare încurcate. 

De fapt, îşi spuse Ralph după ce încheie convorbirea, o să 
descoperim un pepene galben. Plin cu viermi. 


e 291 œ» 


21 


Pe drumul către casa familiei Elfman, Jack Hoskins a 
făcut o haltă la „Poftiţi, Domnilor”. Şi-a comandat o vodcă 
cu apă tonică, pe care se simţea îndreptăţit s-o bea pentru 
că fusese chemat mai devreme din concediu. O dădu peste 
cap, apoi comandă încă una, din care începu să soarbă 
încetinel. Pe scenă erau două stripteuze, ambele complet 
îmbrăcate (ceea ce, în limbajul locului, însemna că purtau 
sutiene şi chiloţi), care se călăreau reciproc într-o manieră 
lascivă, care-i provocă lui Jack o erecţie moderată. 

Îşi scoase portofelul să-şi plătească băuturile, dar 
barmanul îi făcu semn că nu era nevoie. 

— Din partea casei. 

— Mulţam. 

Jack lăsă bacşişul pe tejghea, simțindu-se o idee mai 
binedispus. Porni maşina, scoase din torpedo o cutiuţă cu 
bomboane mentolate şi îşi băgă două în gură. Cică vodca n- 
are miros - aiurea, chestia asta-i o scorneală ordinară. 

Drumul de ţară era împrejmuit cu bandă galbenă - poliţia 
districtuală o făcuse, nu secţia din oraş. Hoskins cobori din 
camionetă, smulse unul dintre parii de care era prinsă 
banda aia, trecu, apoi înfipse parul la loc. A dracu’ bătaie 
de cap! îşi spuse; iar bătaia de cap se agravă şi mai mult 
atunci când ajunse la un grup de clădiri dărăpănate - un 
hambar şi trei şoproane - şi descoperi că nu mai era nimeni 
acolo. Vru să sune la secţie, ca să-şi împărtăşească 
frustrarea cuiva, chiar dacă nu ar fi găsit-o decât pe Sandy 
McGill, pe care o socotea o tută infatuată de primă clasă. 
Însă din aparatul de emisie-recepţie nu ieşeau decât 
pârâielile paraziţilor şi, evident - cum altfel? -, telefonul 
mobil nu avea semnal aici, în Belengheru' de Sud. 

Îşi luă lanterna cu mâner lung şi cobori iar din camionetă, 
în primul şi în primul rând ca să-şi dezmorţească picioarele 
- că n-avea nimic de făcut aici. Îl luaseră de prost şi îl 
trimiseseră după potcoave de cai morţi. Bătea tare vântul, 
un vânt fierbinte, care ar fi făcut amor sălbatic cu un 


e 292 œ» 


eventual incendiu de vegetaţie. Acolo mai era un crâng de 
plopi, crescuţi în jurul unei vechi pompe de apă. Frunzele 
dansau zbuciumate în rafalele vântului, foşneau uscat, iar 
umbrele lor se fugăreau pe pământul luminat de lună. 

O altă bandă galbenă era pusă la intrarea în hambarul 
unde fuseseră găsite ţoalele alea. Care probabil că acum se 
aflau în drum spre Cap City; dar tot îţi dădea fiori reci 
gândul că Maitland trecuse pe aici după ce îl omorâse pe 
băiat. 

S-ar putea zice că îi refac traseul, îşi spuse Jack. Am 
trecut pe lângă debarcaderul ăla unde s-a schimbat de 
țoalele pline de sânge, după aia am fost la „Poftiţi, 
Domnilor”. De la barul cu ţâţțe goale, s-a dus la Dubrow, da’ 
probabil că a dat o tură şi s-a întors... aici. 

Uşa deschisă a hambarului semăna cu o gură căscată. 
Hoskins nu voia să se apropie de ea, nu, domnule, nu va 
face aşa ceva aici, la dracu-n praznic, unde era singur- 
singurel. Da, sigur, Maitland crăpase şi nu există stafii, dar 
tot nu voia să se apropie de ea. Aşa că se forţă să facă 
exact asta: mai întâi un pas, apoi încă unul... până reuşi să 
lumineze cu lanterna interiorul şandramalei. 

În spatele hambarului era cineva. 

Jack scoase un țipăt stins, ca un suspin, duse mâna după 
armă şi îşi dădu seama că nu o are la el. Glock-ul era într-o 
cutie metalică şi încuiată, pe care o ţinea în camionetă. 
Scăpă lanterna din mână. Se aplecă s-o ridice şi simţi cum i 
se învolburează vodca în cap. Nu se învolbura chiar atât de 
tare încât să-şi spună că e beat, dar suficient cât să-l 
ameţească şi să-l facă nesigur pe picioare. 

Lumină din nou interiorul hambarului şi izbucni în râs. Nu 
era nici dracu' acolo, doar un căpăstru vechi, aproape rupt 
în două. 

Tre’ să plec urgent de-aici. Poate o să trec pe la „Poftiţi” 
ca să mai beau un pahar, dar după aia mă duc drept acasă 
şi mă cu... 

Era cineva în spatele lui şi, de data asta, nu i se mai 
părea. Îi vedea umbra, lungă şi subţire. Şi... ce? Aia era o 
respiraţie? 


e 293 + 


Uite acum o să pună mâna pe mine. Tre’ să mă las jos şi 
să mă rostogolesc. 

Numai că nu putea. Împietrise. De ce nu plecase de acolo 
când a văzut că nu mai era nimeni? De ce nu şi-a luat 
pistolul din cutie? Mai ales, de ce, mama dracului, se 
dăduse jos din camionetă? Şi, dintr-odată, Jack înţelese că 
urma să moară la capătul unui drum de ţară din Parohia 
Canning. 

Acela a fost momentul când a simţit atingerea. Ca o 
mângâiere pe ceafă, o mângâiere făcută de o mână 
fierbinte ca apa pentru ceai. Vru să urle. Nu reuşi. Gâtul îi 
era la fel de zăvorât ca afurisita aia de cutie în care era 
Glock-ul. Acum va simţi atingerea celei de-a doua mâini şi 
amândouă vor începe să-l sugrume. 

Dar prima mână se retrase. Nu cu totul. Mai rămăseseră 
vârfurile degetelor, care se mişcau foarte uşor încolo şi 
încoace, jucându-se pe pielea lui, lăsând dâre fierbinţi. 

Jack nu ştia cât timp a stat acolo, incapabil să facă vreo 
mişcare. Poate douăzeci de secunde. Sau poate două 
minute. Vântul bătea, răvăşindu-i părul şi mângâindu-i 
ceafa la fel cum o făcuseră degetele alea. Umbrele plopilor 
alergau peste pământ şi buruieni ca nişte bancuri de peşti 
înspăimântați. Individul - creatura - stătea în spatele lui. | 
se vedea umbra lungă şi subţire. Îl atingea şi îl mângâia. 

Apoi, brusc, dispărură şi degetele, şi umbra. 

Jack se întoarse repede, iar gâtul i se descuie şi urletul 
ieşi - prelung şi puternic - atunci când poala hainei de pe el 
flutură cu zgomot în vânt. Rămase cu ochii holbaţi la... 

La nimic. 

Acolo nu erau decât câteva şandramale abandonate şi un 
pogon de pământ. 

Niciun om. Niciun fel de altă creatură. Nu fusese nimeni 
acolo. Nici în hambar nu era nimeni, doar un căpăstru 
stricat. Niciun deget nu-i atingea ceafa asudată, doar 
vântul. Se întoarse grăbit la camionetă, privind peste umăr 
o dată. De două ori. De trei. Se urcă la volan şi se ghemui 
speriat atunci când o umbră alungată de vânt trecu peste 
oglinda retrovizoare. Porni motorul şi se întoarse la drumul 


e 294 œ» 


principal cu optzeci de kilometri la oră. Trecu în goană pe 
lângă cimitirul vechi şi pe lângă ferma abandonată şi nici 
nu se opri la banda galbenă, ci trecu drept prin ea. Intră în 
scârţâit jalnic de pneuri pe Autostrada 79 şi continuă să 
meargă spre Flint City. Când ajunse în oraş, reuşise deja să 
se convingă că nu se întâmplase absolut nimic în hambarul 
ăla părăsit. Şi că nici zvâcnetul din ceafă nu însemna nimic. 
Absolut nimic. 


e 295 œ» 


SPAIMA 
— 21 IULIE-22 IULIE — 


e 296 œ» 


1 


Sâmbătă dimineață, la ora zece, cafeneaua „Lingura 
Irlandeză” era cum nu se poate mai goală. Doi boşorogi 
stăteau la o masă de lângă intrare, cu două căni cu cafea 
alături şi cu o tablă de şah între ei. Singura chelneriţă se 
holba fascinată la reclama de la televizorul micuţ de pe 
tejghea. Se pare că o interesa extrem de mult o anume 
crosă de golf. 

Yunel Sablo stătea la o măsuţă mai în spatele cafenelei. 
Era îmbrăcat cu jeanşi decoloraţi şi un tricou strâmt, care i 
se mula pe pectoralii superbi (Ralph nu mai avusese 
pectorali superbi cam de prin 2007). Şi el se uita la 
televizor, dar, atunci când îl observă pe Ralph, ridică mâna 
şi-i făcu semn. 

Ralph se aşeză, iar Yune îi zise, fără nicio altă 
introducere: 

— Să mă bată Dumnezeu dacă pricep de ce fata aia e 
atât de interesată de o crosă de golf. _ 

— Adică femeile nu au nicio treabă cu sportul ăsta? In ce 
lume misogină trăieşti tu, amigo? 

— Ştiu că femeile joacă golf, dar crosa aia din reclamă e 
goală pe dinăuntru. Dacă te apucă pişarea la gaura paişpe, 
poţi să faci liniştit în ea. Ba chiar ţi se vinde cu nişte 
şerveţele pe care să le pui deasupra. Chestiile astea nu ţin 
la femei. 

Chelneriţa veni să le ia comanda. Uitându-se mai mult la 
meniu şi nu la fata fascinată de golf (pentru ca nu cumva 
să-l apuce râsul), Ralph ceru omletă şi pâine din secară. 
Nici prin cap nu-i trecuse c-o să i se mai pară ceva amuzant 
în dimineaţa asta. Oricum, tot îi scăpă un chicotit firav. Din 
cauza şerveţelului pe care-l pomenise Yune. 

Motivul amuzamentului lui era atât de limpede, că fata 
nici nu trebuia să fie vreo clarvăzătoare sau vrăjitoare sau 
ceva de genul ăsta. 

— Da, da, da, nostim, ce să zic! exclamă ea. Cu condiţia 
ca bărbatul tău să nu fie un tip obsedat de golf, dar cu o 


e 297 œ» 


prostată cât un grepfrut şi tu să nu ştii ce cadou să-i iei de 
ziua lui. 

Ralph se uită la Yune. Yune se uită la Ralph. Şi atât le-a 
fost. Amândoi începură să râdă în hohote, făcându-i pe 
bătrânii şahişti să le arunce priviri pline de reproş. 

— Auzi, scumpete? îl întrebă chelneriţa pe Yune. Tu ai de 
gând să comanzi ceva mai acătării, ori vrei doar să stai cu 
cafeaua aia în faţă şi să te strici de râs pe chestia cu golful? 

Yune comandă un mic dejun mexican, cu ouă ţărăneşti. 
După ce fata plecă de lângă ei, se întoarse spre Ralph. 

— Ciudată lume mai e şi asta, populată doar cu chestii 
ciudate. Nu crezi? 

— Normal că aşa cred, că despre asta am venit să 
discutăm. Ce ţi s-a părut ciudat în Parohia Canning? 

— O grămadă de lucruri. 

Yune avea o geantă de umăr din piele, genul acela de 
articol despre care Ralph îl auzise pe Jack Hoskins spunând 
cu dispreţ că ar fi o „poşetă pentru bărbaţi”. Locotenentul 
scoase din ea un iPad Mini, a cărui carcasă deteriorată 
trecuse prin multe încercări. Ralph observase că din ce în 
ce mai mult poliţiştii se foloseau de aceste dispozitive şi 
bănuia că, prin 2020 - 2025 cel târziu -, vor înlocui cu totul 
carneţelul tradiţional al detectivului. Asta era situaţia, 
lumea mergea înainte. Fie mergeai şi tu odată cu ea, fie 
erai lăsat în urmă. Una peste alta, ar fi preferat să 
primească şi el o chestie din asta de ziua lui, în locul unei 
crose de golf - eventual goală pe dinăuntru. 

Yune apăsă câteva taste şi pe ecran îi apărură notițele. 

— leri mai spre seară, un adolescent pe nume Douglas 
Elfman a găsit hainele aruncate în hambarul ăla. A 
recunoscut catarama în formă de cap de cal pentru că 
auzise despre ea la ştiri. L-a sunat pe taică-său, care a luat 
imediat legătura cu poliţia statală. Am ajuns acolo pe la 
şase fără un sfert, împreună cu criminaliştii. Blugii ca ăia de 
acolo cresc practic în copaci, dar catarama aia e specială. 
Uită-te şi tu! 

Atinse ecranul şi pe acesta apăru un prim-plan al 
obiectului respectiv. Ralph nu mai avea acum nicio îndoială 


e 298 œ» 


că era vorba despre aceeaşi curea din imaginile cu Terry 
surprinse de camerele de supraveghere ale Centrului de 
Transport Vogel din Dubrow. 

— În regulă, încă o verigă în lanţ. Abandonează duba în 
spatele pubului lui Shorty. la Subaru. Il abandonează şi pe 
el lângă Podul de Fier, se schimbă în haine curate... 

— Blugi Levi's, boxeri, şosete albe şi o pereche de 
adidaşi destul de scumpă. Plus cureaua cu catarama aia 
fițoasă. 

— Înî. Odată îmbrăcat cu haine fără pete de sânge, 
merge cu taxiul de la „Poftiţi, Domnilor” până la Dubrow. 
Numai că, atunci când ajunge la gară, nu se urcă în niciun 
tren. De ce nu o face? 

— Poate încerca să ne pună pe o pistă falsă, caz în care 
înseamnă că intenţionase de la bun început să se întoarcă. 
Sau... mi-a venit o idee absurdă. Vrei s-o auzi? 

— Vreau, răspunse Ralph. 

— Cred că Maitland a vrut să fugă. A vrut să ia trenul ăla 
până la Dallas-Fort Worth şi să meargă mai departe de 
acolo. Poate în Mexic, poate în California. De ce să mai 
rămână în Flint City după ce l-a omorât pe Frank Peterson, 
când ştia că-l văzuseră atâţia oameni? Insă... 

— Insă ce? 

— Însă nu a suportat să plece înainte de meciul ăla 
important. Voia să-şi ducă echipa la victorie. Să ajungă în 
finală. 

— Chiar că-i o idee absurdă. 

— Mai absurdă decât asasinarea puştiului? 

Aici Yune avea dreptate, dar apăru chelneriţa cu 
comanda lor şi Ralph scăpă fără să răspundă. După 
plecarea fetei îl întrebă pe Yune: 

— Aţi găsit amprente pe cataramă? 

Locotenentul atinse din nou ecranul iPad-ului şi îi arătă 
un alt prim-plan cu capul de cal. Acum catarama argintie 
era acoperită cu pudra albă, folosită pentru prelevarea 
amprentelor. Şi tare multe amprente erau. 

— Criminaliştii aveau în computer amprentele lui 
Maitland, spuse Yune, iar programul le-a comparat şi a 


e 299 œ» 


ajuns imediat la concluzia că aparţin aceleiaşi persoane. 
Însă aici intervine un aspect ciudat, Ralph. Liniile şi 
cercurile urmelor de pe cataramă sunt estompate, 
fragmentate în multe locuri. Sigur, pot fi folosite la proces, 
dar tehnicianul care s-a ocupat de ele - şi, crede-mă, tipul a 
văzut mii de amprente la viaţa lui - zice că seamănă cu 
amprentele unei persoane în vârstă. Foarte în vârstă. De 
optzeci sau nouăzeci de ani. L-am întrebat dacă asta poate 
fi o consecinţă a faptului că Maitland se mişca foarte 
repede atunci când şi-a schimbat din nou hainele, pentru că 
voia să plece cât mai curând de acolo. Tehnicianul mi-a 
spus că ar fi posibil, dar, din expresia de pe faţa lui, mi-am 
dat seama că explicaţia asta nu-l satisfăcea deloc. 

— Hm! mormăi Ralph şi începu să-şi mănânce omleta. 

Plăcută şi neaşteptată surpriză pofta de mâncare pe care 
o avea acum, la fel ca râsul pe care i-l declanşase crosa de 
golf multifuncţională. 

— Este ciudat, dar probabil lipsit de importanţă. 

Oare cât timp, se întrebă el, mai avea de gând să 
respingă anomaliile care tot apăreau în cazul acesta, 
pretinzând că ar fi lipsite de importanţă? 

— Mai era un set de amprente, continuă Yune. Dar mult 
prea neclare, aşa că tehnicianul nici măcar nu s-a mai 
obosit să le trimită la FBI, ca să le caute ei în baza de date 
la nivel naţional. Insă avea toate amprentele din dubă, plus 
pe cele de pe cataramă... uită-te şi tu şi spune-mi ce părere 
ai. 

Îi împinse iPad-ul lui Ralph. Pe ecran se vedeau două 
seturi de amprente. Sub primul scria: DUBA/SUSPECT 
NECUNOSCUT, iar sub al doilea: CATARAMA 
CUREA/SUSPECT NECUNOSCUT. Semănau oarecum, dar 
parcă nu erau identice. In niciun caz nu puteau fi folosite la 
proces, mai ales dacă un avocat atât de versat ca Howie 
Gold le contesta. Insă acum Ralph nu se afla la proces şi 
era de părere că acelaşi suspect lăsase ambele seturi de 
amprente, pentru că totul se potrivea cu ce aflase de la 
Marcy Maitland cu o seară înainte. Nu se potrivea perfect, 
desigur, dar destul de mult pentru investigația făcută pe 


e 300 œ» 


cont propriu de un detectiv obligat să-şi ia concediu şi care 
nu mai trebuia să dea raportul superiorilor săi... sau unui 
procuror al naibii de hotărât să câştige alegerile. 

In vreme ce Yune se delecta cu micul lui dejun mexican, 
Ralph îi relată întâlnirea cu Marcy, păstrând o singură 
informaţie pentru mai târziu. 

— Dubiţa e cheia, spuse el. Criminaliştii probabil vor găsi 
şi câteva amprente ale puştiului care a furat-o primul... 

— Le-au găsit deja. Am primit amprentele lui Merlin 
Cassidy de la poliţia din El Paso. Omul nostru le-a comparat 
cu unele neidentificate din dubă - mai ales de pe cutia de 
scule, pe care puştiul a deschis-o ca să vadă dacă înăuntru 
era ceva de valoare. Amprentele alea sunt clare şi nu sunt 
astea de aici. 

Afişă din nou pe ecran imaginea cu amprentele 
estompate ale suspectului necunoscut, colectate din dubă 
şi de pe cataramă. 

Ralph îşi împinse la o parte farfuria şi se aplecă peste 
masă. 

— Vezi şi tu cum se potriveşte totul? Ştim că nu Terry a 
furat duba în Dayton, pentru că familia Maitland s-a întors 
acasă cu avionul. Dar dacă amprentele alea estompate din 
dubă şi de pe cataramă aparţin aceleiaşi persoane... 

— Crezi că a avut totuşi un complice? Şi complicele ăsta 
a adus duba din Dayton în Flint City? 

— Altă explicaţie nu există, spuse Ralph. 

— Un complice care arăta exact ca el? 

— lar ne întoarcem la asta, oftă Ralph. 

— Şi ambele seturi de amprente au fost găsite pe 
cataramă, insistă Yune. Ceea ce înseamnă că Maitland şi 
sosia lui au purtat aceeaşi curea, poate chiar toate hainele 
alea din hambar. In fond, ar fi trebuit să le vină 
amândurora, nu? Că doar erau gemeni identici, despărțiți la 
naştere. Numai că fişele medicale spun că Terry Maitland a 
fost singur la părinţi. 

— Ce altceva ai mai aflat? 

— Ei, uite, aici se impute treaba de-a binelea. 

Yune îşi mută scaunul alături de Ralph. Pe ecranul iPad- 


e 301 >» 


ului se vedea acum un prim-plan cu blugii, şosetele, boxerii 
şi adidaşii, puşi toţi grămadă, lângă o etichetă din plastic, 
specială pentru probe, cu cifra 1 pe ea. 

— Vezi petele alea? 

— Da. Ce porcărie mai e şi asta? 

— Habar n-am, răspunse Yune. Nici criminaliştii nu ştiu, 
dar unul dintre ei a zis că pare a fi spermă, iar eu înclin să-i 
dau dreptate. Petele nu se văd prea bine în poză, dar... 

— Spermă? iți arde de glume? 

Chelneriţa se întoarse. Ralph puse iPad-ul cu ecranul în 
jos. 

— Mai doriţi cafea? 

Amândoi doreau. Când fata se îndepărtă de masă, Ralph 
reveni la fotografie, dând cu degetele pe ecran ca să 
mărească imaginea. 

— Yune, petele alea sunt pe şliţ şi pe ambii craci ai 
blugilor, pe tiv... 

— Şi pe boxeri şi pe şosete, completă locotenentul. Ca să 
nu mai zic de adidaşi - pe ei şi în ei e chestia aia uscată şi 
puţin crăpată, ca lutul. Mi se pare suficientă ca să umple o 
crosă din aia goală pe dinăuntru. 

Lui Ralph nu-i mai ardea de râs. 

— N-are cum să fie spermă. Nici măcar John Holmes“, pe 
când era la apogeul carierei... 

— Ştiu ce vrei să zici. Plus că sperma nu face chestia 
asta. 

Trecu la altă imagine. Acum pe ecran era un plan de 
ansamblu cu podeaua hambarului. O altă etichetă (cu cifra 
2) fusese pusă lângă o grămăjoară de fân. Adică lui Ralph i 
se părea că ar fi fost fân. In stânga fotografiei se vedea şi a 
treia etichetă, deasupra unui balot de paie care părea că se 
afla acolo de foarte, foarte mult timp. Era aproape negru. 
Latura lui era de asemenea neagră, de parcă fusese 
împroşcat cu un soi de mâzgă corozivă, care se scursese 
până jos. 

— E aceeaşi substanţă? întrebă Ralph. Eşti sigur? 

— Nouăzeci la sută. Şi mai e o grămadă în pod. Dacă 


4 john Holmes (1944-1988) - actor american de filme porno (n. tr.). 
< 302 œ» 


este, într-adevăr, spermă, înseamnă că-i o poluţie nocturnă 
demnă de Cartea recordurilor. . 

— Nu se poate! şopti Ralph. Trebuie că-i altceva. In 
primul rând, sperma nu se înnegreşte. N-are nicio logică. 

— La fel mi se pare şi mie, dar eu nu sunt decât odrasla 
unor țărani săraci din Mexic. 

— Sper că o analizează criminaliştii. 

Yune dădu din cap. 

— Chiar acum. 

— Şi o să-mi spui la ce concluzie au ajuns. 

— Da. Acum înţelegi de ce am zis că toată povestea 
devine din ce în ce mai ciudată. 

— Jeannie a spus că-i inexplicabilă, murmură răguşit 
Ralph. De fapt, a folosit cuvântul supranatural. 

— Şi Gabriela mea a zis cam acelaşi lucru, spuse Yune. 
Poate-i o chestie de gagici. Sau ceva specific mexicanilor. 

Ralph ridică din sprâncene. 

— Si, señor, râse Yune. Mama soţiei mele a murit de 
foarte tânără şi pe Gabriela a crescut-o abuela. Bătrâna i-a 
vârât în cap tot felul de legende. Când i-am vorbit despre 
toate ciudăţeniile din cazul nostru, Gaby mi-a spus o 
poveste despre un baubau mexican. Cică era un tip bolnav 
de tuberculoză, aflat în pragul morţii, pricepi tu? Şi un 
înţelept bătrân, care trăia în deşert, un ermitaño”, i-a zis că 
se poate vindeca dacă va bea sânge de copil şi dacă se va 
freca cu grăsimea din carnea lor pe piept şi pe zonele 
intime. Şi baubaul a început să facă ce l-a învăţat bătrânul 
şi a dobândit viaţă veşnică. Se zice că-i ucide doar pe copiii 
neascultători. Îi vâră într-un sac negru, pe care îl are mereu 
la el. Gaby mi-a povestit că, în copilărie - pe la vreo şapte 
ani -, a făcut o criză de spaimă şi a început să urle, fără să 
se mai poată opri, când a venit doctorul la ei acasă, ca să-l 
consulte pe fratele ei, bolnav de scarlatină. 

— Pentru că doctorul avea o geantă neagră. 

Yune dădu din cap. g 

— Oare cum îl chema pe baubaul ăla? Imi stă pe limbă. 
Nu te apucă şi pe tine dracii când nu-ţi aduci aminte de 


42 „Pustnic” - în Ib. sp. în orig. (n. tr.). 
< 303 » 


ceva? 

— Asta crezi tu că avem aici? Un baubau? 

— Nu. Oi fi eu odrasla unei familii sărace de ţărani 
mexicani, ese, ori feciorul unui vânzător de maşini din 
Amarillo, dar, oricum aş fi, atontado” precis că nu-s. Un 
bărbat l-a omorât pe Frank Peterson. Un bărbat în carne şi 
oase şi la fel de muritor ca tine şi ca mine. Aproape sigur 
bărbatul ăla a fost Terry Maitland. Dacă vom reuşi să 
înţelegem tot ce s-a petrecut, vom clarifica întreaga 
poveste, iar eu îmi voi recăpăta somnul. Pentru că toată 
nebunia asta m-a scos din minţi. 

Se întrerupse ca să se uite la ceas. 

— Tre’ să plec. l-am promis nevestei c-o duc la un târg de 
artizanat şi meşteşuguri din Cap City. Mai ai întrebări? 
Măcar una tot trebuie să ai, pentru că a mai rămas un 
detaliu anormal care musai ţi-a sărit în ochi. 

— Erau urme de maşini în hambar? 

— Nu la asta mă refeream, dar, ca să ştii, erau. Însă nu 
unele care să ne fie de vreun folos - se vedeau nişte semne 
şi erau şi câţiva stropi de ulei, dar nu am găsit urme de 
anvelope pe baza cărora să putem face vreo comparaţie. 
Eu presupun că au fost făcute de duba cu care l-a răpit 
Maitland pe băiat. Distanţa dintre ele nu e suficient de 
scurtă ca să cred că au fost făcute de Subaru. 

— Îhî. Ascultă, tu ai pe tableta asta magică toate 
declaraţiile martorilor, da? Inainte să pleci, găseşte-o pe aia 
a lui Claude Bolton. E una dintre gorilele de la „Poftiţi, 
Domnilor”. Deşi are o problemă cu cuvântul ăsta, din câte 
îmi amintesc eu. 

Yune deschise un fişier, clătină din cap, deschise altul şi îi 
întinse iPad-ul lui Ralph. 

— Poftim! 

Ralph derulă declaraţia, trecu peste ce voia, se întoarse. 

— Uite! Bolton a zis: „A mai fost o chestie, nu cine ştie 
ce, da' cam horror, dacă el l-a omorât pe băiatu' ăsta.” 
Bolton zice că tipul l-a zgâriat. Când l-am întrebat ce vrea 
să spună, mi-a spus că Maitland l-ar fi zgâriat pe dosul 


3% Tont”, „bătut în cap” - în Ib. sp. în orig. (n. tr.). 
e 304 œ» 


palmei cu unghia de la degetul mic de la mâna lui stângă. 
Că zgârietura era mică. Şi Bolton a mai zis că atunci şi-a 
adus aminte de zilele când se droga, pentru că nişte 
motociclişti nebuni, cu care se înhăitase, aveau unghiile 
lungi la degetele mici ca să-şi poată duce cocaina la nas. 
Pasămite aşa era moda atunci. 

— Şi care-i motivul pentru care chestia asta ţi se pare 
importantă? mormăi Yune, uitându-se din nou la ceas, de 
această dată mai ostentativ. 

— Poate nu-i... 

Era pe punctul de a spune important, numai că acest 
cuvânt îi plăcea din ce în ce mai puţin. 

— Poate nu-i cine ştie ce, dar nevastă-mea zice că-i un 
fel de „confluenţă”. Şi Terry a fost zgâriat în acelaşi fel 
atunci când îşi vizita tatăl într-un sanatoriu din Dayton. 

Şi Ralph îi relată pe scurt povestea cu infirmierul care 
alunecase, se agăţase de Terry şi îl zgâriase. 

Yune se gândi puţin, apoi ridică din umeri. 

— Mie mi se pare o simplă coincidenţă, ese. Şi acum 
chiar că trebuie să plec, dacă nu vreau să atrag asupra mea 
Furia Gabrielei. Însă tot nu ţi-am zis o chestie - şi nu, nu-i 
vorba despre urmele de roţi. Bolton, amicul tău, a vorbit şi 
el despre asta. Dă textul mai la început şi ai să vezi. 

Însă amănuntul acela fusese tot timpul în faţa lui Ralph. 

— Pantaloni, boxeri, şosete şi adidaşi... dar nicio cămaşă 
sau tricou. 

— Bravo! zise Yune. Ori era cămaşa lui preferată, ori nu a 
avut alta de rezervă, cu care să se schimbe când a plecat 
din hambar. 


e 305 >» 


2 


Cam pe la jumătatea drumului înapoi spre Flint City, 
Ralph îşi dădu seama care era chestia cu breteaua galbenă 
care-l obsedase tot acest timp. 

Intră în parcarea imensă a unui depozit de băuturi şi 
formă un număr din lista de apelare rapidă. li răspunse 
mesageria vocală a lui Yune. Ralph închise, fără să spună 
nimic. Oricum, Yune făcuse mai mult decât trebuia; lasă-l 
să-şi vadă liniştit de weekendul lui. Şi acum, că avea vreme 
să se gândească cât de cât, Ralph îşi zise că aceasta era o 
confluență pe care nu voia s-o împărtăşească nimănui. 
Poate doar cu excepţia soţiei sale. 

Breteaua de la sutien nu fusese singurul lucru galben pe 
care îl văzuse în momentele acelea de maximă vigilenţă de 
dinainte de moartea lui Terry; pur şi simplu i se blocase 
creierul la un singur amănunt din întreaga galerie de 
imagini groteşti, eclipsate imediat de Ollie Peterson, cu 
revolverul lui, scos din tolba de ziare. Deloc de mirare că 
nu-şi amintise. 

Individul acela cu faţa arsă şi cu tatuajele pe mâini purta 
o bandană galbenă pe cap, probabil ca să-i acopere arsurile 
din creştet. Dar oare chiar era o bandană? Nu putea să fi 
fost altceva? De exemplu, cămaşa aia dispărută fără urmă? 
Cămaşa pe care Terry o purtase atunci când a fost văzut în 
gară? 

Am dat de ceva, îşi spuse. Şi poate chiar aşa era... numai 
că subconştientul lui (adică acele gânduri din spatele 
gândurilor) zbierase tot timpul la el ca să-i atragă atenţia. 

Închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte cât mai exact 
ce anume văzuse în acele ultime secunde din viaţa lui 
Terry. Grimasa dizgraţioasă a blondei de la postul de 
televiziune, atunci când îşi văzu degetele pline de sânge. 
Pancarta cu seringa hipodermică pe care scria IA-ŢI 
DOCTORIA, MAITLAND. Băiatul cu buză de iepure. Femeia 
care îi făcea semne obscene lui Marcy. Şi bărbatul cu arsuri, 
care arăta de parcă însuşi Dumnezeu îi ştersese trăsăturile 


< 306 + 


cu o gumă uriaşă, lăsând în locul lor doar gâlme, piele 
iritată şi o gaură în locul unde fusese nasul înainte ca focul 
să-i facă pe faţă nişte tatuaje mult mai urâte decât cele de 
pe mâini. În aceste clipe ale aducerii aminte, Ralph văzu 
foarte clar că individul nu avea o bandană pe cap, ci ceva 
mult mai mare, care-i atârna până pe umeri ca o broboadă. 

Da, chestia aia ar fi putut fi o cămaşă... dar, chiar dacă 
asta ar fi fost, oare era aceeaşi cămaşă? Cămaşa pe care o 
purtase Terry în imaginile surprinse de camerele de 
supraveghere? Cum să afle adevărul? 

Îşi zise că exista o cale, dar trebuia să apeleze la ajutorul 
lui Jeannie, mult mai pricepută în ale Internetului decât el. 
De asemenea, venise vremea să nu-i mai considere 
adversari pe Howard Gold şi Alec Pelley. Poate că suntem 
de aceeaşi parte a baricadei de data asta, i-a spus Pelley 
aseară, în faţa casei lui Marcy Maitland. Şi poate aşa era. 
Sau ar putea să fie. 

Ralph porni maşina şi plecă spre casă, accelerând până 
la viteza maximă admisă de lege. 


e 307 œ» 


3 


Ralph şi soţia lui stăteau la masa din bucătărie, cu 
laptopul lui Jeannie în faţă. In Cap City existau patru posturi 
de televiziune, câte unul pentru fiecare reţea cu acoperire 
naţională, plus Channel 81 - postul care difuza ştiri locale şi 
transmitea în direct şedinţele consiliului municipal şi alte 
evenimente importante (de exemplu, discursul lui Harlan 
Coben, cu Terry în rol principal). În ziua audierii, fuseseră la 
tribunal reporteri şi cameramani de la toate aceste cinci 
posturi, filmaseră incidentul şi mulţimea. În momentul când 
au început focurile de armă, evident că toţi cameramanii s- 
au concentrat asupra lui Terry - când şi-a împins soţia din 
raza de acţiune a pistolului, când s-a prăbuşit în stradă, 
răpus de glonţul fatal. Reportajul postului CBS s-a întrerupt 
chiar înainte de asta, atunci când glonţul tras de Ralph 
nimerise camera de filmat, sfărâmând-o şi făcându-l pe 
cameraman să-şi piardă un ochi. 

După ce urmăriră atenţi toate secvențele de câte două 
ori, Jeannie se întoarse cu faţa la el. Avea buzele strânse. 
Nu spuse nimic. Nici nu era nevoie. 

— Mai pune o dată reportajul de la Channel 81, o rugă 
Ralph. Camera lor a luat-o razna când au început 
împuşcăturile, dar a filmat cel mai mult mulţimea înainte de 
asta. 

— Ralph! şopti Jeannie, atingându-i braţul. Te simţi bi... 

— Da. Foarte bine. 

Ba deloc. Avea senzaţia că lumea lui se dă peste cap şi 
că el ar putea să alunece în neant. 

— Te rog frumos, mai pune-l o dată. Fără sonor. Mă 
distrage comentariul reporterului. 

Jeannie îl ascultă şi urmăriră împreună imaginile. 
Pancartele agitate. Urletele mute ale oamenilor, care 
deschideau şi închideau gurile aidoma unor peşti scoşi din 
apă. La un moment dat, camera se mişcă repede peste 
mulţimea din faţa tribunalului, nereuşind totuşi să arate 
chipul individului care-l scuipase pe Terry în faţă, dar 


e 308 œ» 


surprinzându-l pe Ralph când îi puse piedică scandalagiului, 
încercând prin aceasta să dovedească faptul că fusese un 
atac nejustificat din partea poliţiei. Apoi Terry îl ajută să se 
ridice pe nenorocitul ăla (ca într-o scenă din Biblie, zău aşa, 
îşi aminti Ralph că îşi spusese atunci). lar după aceea, 
camera reveni asupra mulţimii. Doi aprozi - un bărbat 
corpolent şi o femeie scheletică - străduindu-se din greu să 
îndepărteze lumea de pe treptele tribunalului. 
Corespondenta blondă de la Channel 7, ridicându-se în 
picioare, privindu-şi uluită degetele pline de sânge. Ollie 
Peterson, cu tolba de ziare şi câţiva zulufi de păr roşcat 
ieşindu-i de sub fesul îndesat pe cap - doar cu câteva 
secunde înainte de a deveni vedeta spectacolului. Băiatul 
cu buză de iepure, asupra căruia cameramanul de la 
Channel 81 a stăruit mai mult, ca să poată filma tricoul 
acestuia cu chipul lui Frank Peterson pe el, înainte de a 
trece mai departe... 

— Opreşte! spuse el. Opreşte aici! 

Jeannie apăsă pe STOP şi amândoi priviră lung la 
imaginea uşor neclară din cauza mişcării rapide a 
cameramanului, care încerca să surprindă tot ce se 
întâmpla în mulţime. 

Ralph atinse ecranul. 

— ÎI vezi pe tipul ăla care flutură pălăria de cowboy? 

— Da. 

— Individul ăla ars era fix lângă el. 

— În regulă, spuse Jeannie... dar pe un ton straniu, 
speriat, pe care Ralph nu i-l mai auzise niciodată. 

— Jur că acolo era. L-am văzut cu ochii mei. Parcă luasem 
LSD sau mescalină, că aveam toate simţurile îngrozitor de 
alerte şi am văzut tot. Hai să mai vedem o dată şi celelalte 
reportaje. Asta-i cel mai bun pentru imaginile cu mulţimea, 
dar nici cel făcut de postul teritorial al lui FOX nu era prea 
rău şi... 

— Nu. 

Jeannie închise laptopul. 

— Omul despre care vorbeşti nu apare nicăieri, Ralph. 
Ştii bine că nu apare. 


e 309 œ» 


— Crezi că am înnebunit? Asta crezi? Că am făcut o... ştii 
tu... 

— O cădere nervoasă? 

Acum îl strângea uşor de braţ. 

— Sigur că nu. Dacă tu zici că l-ai văzut, înseamnă că aşa 
a fost. Dacă tu crezi că purta cămaşa aia pe cap ca să se 
apere de soare, sau ca pe un turban, sau mai ştiu eu ce, 
înseamnă că aşa a fost. Ai avut o lună foarte proastă, 
probabil cea mai grea din toată viaţa ta de până acum, dar 
am încredere în spiritul tău de observaţie. Insă... trebuie să 
înţelegi şi tu acum... i 

Se întrerupse. Ralph nu spuse nimic. In cele din urmă, 
Jeannie începu din nou să vorbească. 

— Se întâmplă ceva foarte ciudat aici şi, cu cât descoperi 
mai multe detalii, cu atât totul devine şi mai ciudat. Şi mă 
sperie. Mă sperie şi legenda aia pe care ţi-a spus-o Yune. In 
esenţă, este o poveste despre un vampir, nu? Am citit 
Dracula în liceu şi mi-aduc aminte că imaginea vampirilor 
nu se vede în oglindă. Şi atunci, probabil că, dacă nu se 
vede în oglindă, nu are nici cum să apară într-un reportaj 
filmat. 

— Prostii! Nu există stafii şi nici vrăjitoare şi nici vam... 

Jeannie lovi cu palma în masă. Zgomotul, ca de foc de 
armă, îl făcu să tresară. Ochii soţiei sale aruncau fulgere 
furioase spre el. 

— Trezeşte-te la realitate, Ralph! Trezeşte-te şi uită-te 
bine la ce ai în faţă! Terry Maitland a fost în două locuri în 
acelaşi timp! Dacă încetezi să mai cauţi explicaţii şi accepţi 
situaţia... 

— Nu am cum s-o accept, scumpo. Contrazice toate 
convingerile mele. Dacă aş accepta o asemenea idee, 
atunci chiar că aş înnebuni. 

— Ai înnebuni pe dracu'! Eşti prea puternic. Dar eu vreau 
să-ţi spun că nici măcar nu trebuie să te gândeşti la 
posibilitatea asta. Terry e mort. Poţi să nu-ţi mai baţi capul. 

— Dacă fac asta şi dacă altcineva l-a omorât pe Frankie 
Peterson, nu Terry? Atunci ce o să se întâmple cu Marcy? 
Cu fetele ei? 


e 310 >» 


Jeannie se ridică, se duse la fereastra de deasupra 
chiuvetei şi se uită afară, în curtea din spatele casei. 
Încleştase pumnii. 

— A sunat Derek. Încă mai vrea să se întoarcă acasă. 

— Tu ce i-ai spus? 

— Să reziste până la jumătatea lunii viitoare. Deşi îmi 
doresc să-l am lângă mine. Am reuşit să-l conving, dar ştii 
de ce? 

Se întoarse şi îşi privi soţul drept în ochi. 

— Pentru că nu vreau să fie acasă atâta timp cât tu mai 
răscoleşti rahatul ăsta. Pentru că diseară, după ce o să se 
întunece, eu am să fac pe mine de frică. Dacă este vorba 
despre cine ştie ce creatură supranaturală, Ralph? Şi dacă 
află că o cauţi? 

Ralph o luă în braţe. O simţi cum tremură. O parte din ea 
chiar crede asta, îşi zise el. 

— E drept că Yune mi-a zis povestea aia, dar Yune crede 
că ucigaşul este un om în carne şi oase. La fel cred şi eu. 

Cu faţa îngropată în pieptul lui, Jeannie şopti: 

— Atunci, de ce nu se vede în nicio imagine omul ăla cu 
chipul ars? 

— Nu ştiu. 

— Şi mie îmi este milă de Marcy, normal că-mi este, 
spuse ea, ridicând ochii înlăcrimaţi. Şi mi-e milă de fetiţele 
ei. De fapt, mi-e milă şi de Terry... şi de toată familia 
Peterson... dar cel mai mult şi mai mult îmi pasă de tine şi 
de Derek. Pe voi vă iubesc. Voi sunteţi tot ce am. Nu poţi să 
te opreşti? Nu poţi să-ţi termini liniştit concediul ăsta, să te 
duci la psiholog, să renunţi la povestea asta şi să mergi mai 
departe? 

— Nu ştiu, repetă el. 

Ba ştia. Însă nu voia să i-o mărturisească lui Jeannie, în 
starea ei de acum. Nu putea să meargă mai departe. 

Nu încă. 


e 311 > 


4 


În seara aceea a stat la masa de picnic din curte, a fumat 
o ţigară de foi şi s-a uitat la cer. Nu se vedeau stelele, dar 
se întrezărea luna printre nori. Cam aşa era adesea şi 
adevărul, îşi spuse el - un disc de lumină difuză în spatele 
norilor. Uneori se întâmpla să iasă la vedere; alteori norii se 
făceau tot mai denşi, iar lumina dispărea complet. 

Insă un lucru era cert: când se lăsa noaptea, existenţa 
acelei creaturi costelive şi tuberculoase din basmul lui Yune 
Sablo devenea mai posibilă. Nu verosimi/ă, sigur că nu. 
Ralph nu putea să creadă într-o asemenea creatură, aşa 
cum nu mai credea în Moş Crăciun. Dar şi-o putea imagina: 
era un bărbat asemănător lui S/ender Man, monstrul care 
speria fetiţele ajunse la vârsta pubertăţii. Înalt şi sumbru, în 
costumul lui negru, cu chipul ca o lampă şi cu o geantă 
neagră şi destul de mare, în care să poată încăpea un copil 
cu genunchii strânşi la piept. Yune zicea că baubaul 
mexican şi-a prelungit viaţa bând sângele copiilor şi 
frecându-se pe corp cu grăsimea lor... Mezinul familiei 
Peterson nu păţise chiar asta, dar nici departe nu a fost. Să 
fie posibil ca ucigaşul - poate Maitland, poate suspectul 
căruia îi aparţineau amprentele alea estompate - să-şi fi 
imaginat că era vampir sau vreo altă creatură 
supranaturală? Oare Jeffrey Dahmer“ nu crezuse că 
oamenii străzii, pe care el îi viola şi-i omora, se transformau 
apoi în zombi? 

Nimic din toate astea nu-ți explică de ce omul cu arsuri 
pe fată nu apare în nicio imagine. 

— Vino în casă, Ralph! îi strigă Jeannie. O să înceapă 
ploaia. Poţi să-ţi fumezi porcăria aia puturoasă şi în 
bucătărie, dacă nu vrei să te abţii. 

Nu ăsta-i motivul pentru care vrei să intru în casă, îşi 
spuse el. Vrei să fiu lângă tine, pentru că te tot gândeşti că 


4 Jeffrey Dahmer (1960-1994), supranumit „Canibalul din Milwaukee”, 
violator şi criminal în serie, cu tendinţe de necrofilie şi canibalism (n. 
tr.), 


e 312 + 


omul ăla cu geanta din povestea lui Yune bântuie pe aici, în 
penumbrele din curte. 

Ridicol, dar îi putea înţelege neliniştea. Şi el era neliniştit. 
Ce-i spusese Jeannie? Cu cât descoperi mai multe detalii, cu 
atât totul devine şi mai ciudat. 

Ralph intră în casă, îşi stinse ţigara de foi în apa de la 
robinet, apoi îşi luă telefonul din locul unde îl pusese la 
încărcat. Howie îi răspunse şi el îi zise: 

— Poţi să vii mâine cu domnul Pelley până la mine? Am 
multe lucruri să vă spun, unele destul de incredibile. Veniţi 
la prânz. Am să cumpăr nişte sandviciuri din oraş. 

Howie a fost imediat de acord. Ralph închise telefonul şi 
o văzu pe Jeannie în pragul uşii, privindu-l lung, cu braţele 
încrucişate la piept. 

— Nu poţi să renunţi şi să-ţi vezi de viaţa ta, nu-i aşa? 

— Nu, iubito, nu pot. Imi pare rău. 

— Măcar ai să fii prudent? oftă ea. 

— Cel mai prudent. 

— Aşa să faci, altminteri am să-ţi arăt eu. Şi nu-i nevoie 
să cumperi sandviciuri din oraş. Am să pregătesc eu ceva. 


e 313 + 


5 


Ploua în duminica aceea, aşa că s-au aşezat cu toţii la 
masa mare din sufragerie (folosită extrem de rar de familia 
Anderson): Ralph, Jeannie, Howie şi Alec. Yune Sablo, aflat 
acasă, în Cap City, li s-a alăturat şi el prin Skype, pe 
laptopul lui Howie Gold. 

Ralph începu prin recapitularea lucrurilor cunoscute de 
toţi, apoi îi oferi cuvântul lui Yune, care le spuse lui Howie şi 
Alec ce descoperiseră în hambar. După ce termină, Howie 
exclamă surprins: 

— Nimic din toate astea n-are nicio logică. Ba chiar mi se 
par a fi la ani-lumină de orice fel de logică. 

— Persoana asta a dormit acolo, în podul hambarului 
părăsit? îl întrebă Alec pe Yune. S-a ascuns acolo? Asta 
crezi tu? 

— Este una dintre ipoteze. 

— Atunci, n-avea cum să fie Terry, spuse Howie. A fost în 
oraş întreaga sâmbătă. De dimineaţă le-a dus pe fetiţe la 
bazin şi toată după-amiaza a fost în Parcul Estelle Barga, ca 
să pregătească terenul pentru meci - era răspunderea lui 
de antrenor al echipei gazdă. A fost văzut de o mulţime de 
martori în ambele locuri. 

— lar de sâmbătă şi până luni, interveni Alec, a fost în 
închisoarea locală. După cum bine ştii şi tu, Ralph. 

— Întotdeauna există tot felul de martori pentru fiecare 
pas al lui Terry, recunoscu Ralph. Dar hai să uităm o clipă 
de asta. Vreau să vă arăt ceva. Lui Yune i-am arătat 
imaginile de dimineaţă. Dar, înainte să i le arăt, l-am 
întrebat ceva şi vreau să vă întreb şi pe voi acelaşi lucru. 
Aţi observat cumva un bărbat desfigurat în mulţimea din 
faţa tribunalului? Purta o chestie pe cap, dar nu vreau să 
spun acum ce anume. 

Howie spuse că nu-l văzuse. Fusese atent doar la clientul 
lui şi la soţia clientului. Însă răspunsul lui Alec Pelley a fost 
cu totul altul. 

— Mda, l-am văzut. Parcă fusese ars într-un incendiu. Şi 


e 314 + 


pe cap purta... 

Se întrerupse brusc şi făcu ochii mari. 

— Continuă, îl îndemnă Yune, din livingul său din Cap 
City. Spune cu voce tare, amigo. O să te simţi mai bine. 

Alec îşi freca tâmplele, de parcă tocmai ce-l pocnise o 
migrenă cumplită. 

— La momentul ăla, am crezut că-i o basma sau o 
bandană sau aşa ceva. Şi mi-am zis că şi-a pus-o pentru că- 
i arsese tot părul în incendiu şi poate că nu-i mai crescuse 
la loc din cauza cicatricelor şi voia să-şi protejeze capul de 
soare. Dar, la fel de bine, ar fi putut să fie o cămaşă. Vă 
gândiţi amândoi la cămaşa care lipsea dintre toate hainele 
alea găsite în hambar, nu-i aşa? Cămaşa purtată de Terry în 
imaginile camerelor de supraveghere de la gară? 

— Felicitări! spuse Yune. 

Howie se uită urât la Ralph. 

— Încă încerci să-l scoţi vinovat pe Terry? 

Jeannie vorbi acum pentru prima oară de când se 
aşezaseră în jurul mesei. 

— Încearcă să afle adevărul... deşi eu nu sunt prea sigură 
că-i o idee bună. 

— Uită-te la imaginile astea, Alec, spuse Ralph. Şi arată- 
mi-l pe bărbatul cu arsuri pe faţă. 

Şi puse reportajul de la Channel 81, apoi pe cel de la FOX 
şi, după aceea, la cererea lui Alec (care se aplecase atât de 
mult spre laptopul lui Jeannie, că aproape atingea ecranul 
cu nasul), încă o dată reportajul de la Channel 81. La sfârşit 
se îndreptă în scaun. 

— Nu-i acolo. Nu se poate aşa ceva! 

Acum interveni Yune: 

— Era chiar lângă tipul care flutură pălăria de cowboy, 
da? 

— Parcă, spuse Alec. Lângă tipul ăla şi la câţiva paşi de 
corespondenta aia blondă care a luat-o-n freză de la o 
pancartă. Îi văd şi pe ea, şi pe omul cu pancarta... dar nu-l 
văd pe e/. De ce? 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Să revenim o clipă la amprente, spuse Howie. Câte 


e 315 + 


seturi diferite s-au găsit în dubă, Yune? 

— Criminaliştii zic că vreo şase. 

Howie scoase un geamăt prelung. 

— Linişteşte-te! Am eliminat cel puţin patru dintre ele: 
ale fermierului din statul New York, care era proprietarul 
dubei; ale fiului său cel mare, care o conducea uneori; ale 
puştiului care a furat-o; şi ale lui Terry Maitland. Mai avem 
un set de amprente clare, neidentificate încă - poate ale 
unui prieten de-ai fermierului sau a vreunuia dintre copiii lui 
mai mici, care s-a jucat în dubiţă - şi setul de amprente 
neclare. 

— Aceleaşi cu cele găsite pe catarama de la curea. 

— Probabil, dar nu putem fi siguri. Nu se văd decât 
câteva linii şi cercuri, mult prea puţin ca să le identificăm şi 
să poată constitui o probă la proces. 

— Înî, bine, am înţeles. Dacă îmi permiteţi, domnilor, 
acum am să vă întreb ceva pe toţi trei. Nu ar fi posibil ca un 
individ, cu arsuri urâte - atât pe faţă, cât şi pe mâini - să 
lase asemenea amprente? Nişte amprente atât de şterse că 
nu mai pot fi identificate? 

— Ba da, răspunseră în acelaşi timp Yune şi Alec. 

— Singura problemă, spuse Ralph, este că bărbatul din 
faţa tribunalului avea tatuaje pe mâini. Dacă şi-ar fi ars 
degetele în incendiu, sau ce-o fi fost, nu ar fi trebuit să i se 
ardă şi tatuajele? 

Howie clătină din cap. 

— Nu neapărat. Dacă iau foc de la ceva, poate încerc să 
sting flăcările, dar o fac cu palmele, nu cu dosul lor. 

Şi începu să demonstreze mişcările respective, 
plesnindu-se peste piept. 

— Cu palmele o fac, da? 

Câteva momente nimeni nu mai spuse nimic. Apoi se 
auzi şoapta stinsă a lui Alec Pelley. 

— Tipul ăla ars a fost acolo. Pot să jur asta pe un teanc 
de Biblii. 

— Probabil unitatea de criminalistică din cadrul poliţiei 
statale va analiza substanţa aia din hambar, care a înnegrit 
fânul, spuse Ralph. Dar până atunci, ce am putea noi să 


e 316 - 


facem? Aştept propuneri. 

— Să ne întoarcem în Dayton, zise Alec. Ştim că Maitland 
a fost acolo şi mai ştim că şi duba a fost acolo. Eu personal 
nu pot să zbor până acolo, am prea multe cazuri în lucru 
acum, însă cunosc pe cineva care ne poate ajuta. Îi dau 
acum un telefon ca să văd ce program are. 

Şi aşa a rămas. 


e 317 + 


6 


Grace Maitland, fetiţa de zece ani, dormea foarte prost 
de la moartea tatălui ei, iar puţinul somn de care avea 
parte îi era bântuit de coşmaruri. În acea după-amiază de 
duminică, o copleşise toată oboseala acumulată în timp. Pe 
când mama şi sora ei făceau un chec în bucătărie, Grace se 
furişă la etaj şi se întinse pe pat. Ploua, dar mai era destulă 
lumină, ceea ce o făcea să se simtă mai bine. intunericul 
începuse să o sperie. De jos se auzea cum vorbeau mami şi 
cu Sarah. Şi asta o făcea să se simtă bine. Grace închise 
ochii şi, când şi-i deschise din nou, cu toate că ei i se păru 
că nu trecuseră decât câteva secunde, în realitate trebuie 
să fi trecut mai multe ore. Pentru că ploaia se înteţise, iar 
lumina se făcuse cenuşie. Şi camera ei se umpluse de 
umbre. 

Un bărbat stătea pe patul ei şi se uita la ea. Era îmbrăcat 
în jeanşi şi un tricou verde. Avea nişte tatuaje pe degete, 
care i se urcau pe braţe. Şerpi şi o cruce şi un pumnal şi un 
craniu. Faţa lui nu mai părea făcută din plastilină de un 
copil neîndemânatic, dar Grace ştia cine era: bărbatul care 
fusese la fereastra lui Sarah. Bine măcar că acum nu mai 
avea paie în loc de ochi. Acum avea ochii tăticului. Grace ar 
fi recunoscut oriunde ochii aceia. Se întrebă dacă totul se 
întâmpla aievea, sau dacă nu era decât un vis. Şi dacă era 
vis, era mai frumos decât coşmarurile de până acum. Un 
pic mai frumos. 

— Tati? 

— Desigur, spuse bărbatul. 

Tricoul verde se transformă şi deveni tricoul cu Dragonii 
Aurii, pe care-l purta tăticul ei la meciuri. Aşa îşi dădu 
seama că, la urma urmei, nu era decât un vis. Dar imediat, 
tricoul se transformă într-unul de un alb fumuriu, iar apoi se 
făcu din nou tricoul ăla verde de la început. 

— Te iubesc, Gracie. 

— Nu-i vocea lui tati, spuse fetiţa. Te prefaci. 

Bărbatul se aplecă spre ea. Speriată, Grace se dădu 


e 318 >» 


înapoi, neputând să-şi dezlipească ochii de cei ai tăticului 
ei. li plăceau mai mult ochii ăia decât vocea cu „te iubesc”, 
dar tot nu era tati pe care îl ştia ea. 

— Vreau să pleci, îi spuse Grace. 

— Sunt convins că vrei, iar oamenii din iad vor apă cu 
gheaţă. Ce să le fac eu? Eşti tristă, Grace? Ţi-e dor de tati? 

— Da! începu ea să plângă. Vreau să pleci de-aici! Aia nu 
sunt ochii lu’ tăticu', te prefaci că eşti el! 

— Nu te aştepta să te compătimesc, spuse bărbatul. Îmi 
pare bine că eşti tristă. Sper că vei rămâne aşa mult timp şi 
că vei plânge. Oaa-oaa-oaaaa, ca un bebe mic. 

— Te rog, pleacă! 

— Bebe vrea biberonul? Bebe pipi în scutecele şi s-a 
udat? Bebe face oaa-oaa-oaa? 

— Termină! 

Şi bărbatul se opri. 

— O să termin dacă tu ai să faci ceva pentru mine. Vrei 
să faci ceva pentru mine, Grace? 

— Ce? 

Şi bărbatul îi spuse. Şi chiar atunci Sarah o zgâlţâia şi îi 
striga să coboare în bucătărie şi să mănânce o felie de 
chec, deci înseamnă că totuşi fusese un vis, unul urât, iar 
ea nu trebuia să facă absolut nimic. Dar, dacă ar fi făcut, 
poate că nu ar mai fi avut niciodată visul ăla. 

Se forţă să mănânce nişte chec, deşi numai de chec nu 
avea poftă. lar după aceea, când mami şi Sarah s-au aşezat 
pe canapea, ca se să uite la un film siropos, Grace le-a zis 
că ei nu-i plac filmele de dragoste şi că se duce în camera 
ei să joace Angry Birds. Numai că nu a făcut asta. S-a dus în 
dormitorul părinţilor ei (acum doar al mamei, iar ăsta era 
un alt lucru care o întrista) şi a scos din birou telefonul 
mobil al lui Marcy. Polițistul nu era în agendă, dar era 
domnul Gold. Aşa că îl sună, ţinând telefonul cu ambele 
mâini, ca să nu se mişte prea tare din cauza tremuratului. 
Se rugă să i se răspundă. Şi ruga i-a fost ascultată. 

— Marcy? Ce s-a întâmplat? 

— Sunt Grace. Vorbesc de la telefonul lui mami. 

— Ce să vezi! Bună, Grace! Imi pare bine să te aud. De 


< 319 + 


ce m-ai sunat? J 

— Pentru că nu ştiu cum să sun la detectivul ăla. Ala care 
l-a arestat pe tati. 

— Dar de ce vrei să... 

— Trebuie să-i dau un mesaj. De la un nene. Ştiu că 
poate nu a fost decât un vis, dar vreau să fiu sigură. Eu îţi 
zic ţie şi tu o să-i zici detectivului. 

— Care nene, Grace? Cine ţi-a dat mesajul? 

— Când l-am văzut prima dată avea nişte paie în loc de 
ochi. Acum zice că n-o să se mai întoarcă dacă îi transmit 
mesajul domnului detectiv Anderson. A încercat să mă 
păcălească şi să mă facă să cred că are ochii lui tati, dar 
nu-i avea, nu tocmai. Acum arată un pic mai bine, dar tot 
m-a speriat. Nu mai vreau să se întoarcă, chiar dacă n-ar fi 
decât un vis de groază. O să-i zici domnului detectiv 
Anderson? 

Grace îşi zise că mama era deja în pragul uşii şi că o să 
aibă probleme, numai că nu-i păsa deloc de asta. 

— Ce să-i zic, Grace? 

— Să se oprească. Că, dacă nu, o să se întâmple ceva 
nasol de tot. Spune-i să se oprească. 


e 320 » 


7 


Grace şi Sarah stăteau amândouă pe canapeaua din 
living. 

Marcy era între ele, ţinându-le de după umeri. Howie 
Gold se aşezase în fotoliul care-i aparținuse lui Terry până 
în momentul în care lumea s-a întors cu fundul în sus. 
Fotoliul acela avea o pernă. Ralph Anderson o luă şi o trase 
în faţa canapelei. Apoi se aşeză pe ea, strângându-şi 
genunchii la piept. Numai că avea picioarele atât de lungi, 
că aproape nici nu i se mai vedea faţa. Credea că arată 
nostim, iar dacă mutra lui, văzută printre genunchi, o putea 
face pe Grace Maitland să se simtă mai liniştită, atunci 
foarte bine. 

— Probabil că a fost un vis foarte urât, Grace. Dar eşti 
convinsă că a fostun vis? 

— Bineînţeles că a fost un vis, se răsti Marcy, crispată şi 
palidă la faţă. N-a fost niciun bărbat în casa asta. Şi nici nu 
avea cum să ajungă la etaj fără să-l vedem noi. 

— Sau măcar să-l auzim, interveni, cu timiditate - şi 
parcă cu teamă -, Sarah. Scara noastră scârţâie într-un 
mare fel. 

— Te afli aici dintr-un singur motiv, spuse Marcy. Ca să o 
linişteşti pe fetiţa mea. Vrei s-o faci, te rog? 

— Indiferent cine a fost, acum ştii bine că nu mai e 
nimeni aici, Grace, da? zise Ralph. 

— Da, răspunse fetiţa destul de convinsă. A plecat. A zis 
că pleacă dacă-ţi dau mesajul. Nu cred că o să se mai 
întoarcă, indiferent dacă a fost vis sau nu. 

Sarah scoase un oftat teatral şi spuse: 

— Ce noroc pe capul nostru! 

— Taci, păpuşă! îi zise Marcy. 

Ralph îşi scoase carneţelul. 

— Spune-mi cum arăta. Nenea ăsta din visul tău. Pentru 
că eu sunt detectiv şi acum sunt convins că nu a fost decât 
un vis. 

Cu toate că Marcy Maitland nu-l simpatiza pe Ralph şi 


e 321 » 


probabil că nu îl va simpatiza niciodată, îi mulţumi din 
privire pentru vorbele astea. 

— Mai bine, spuse Grace. Arăta mai bine. Nu mai avea 
mutra aia din plastilină. 

— Aşa cică a arătat înainte, îl lămuri Sarah pe Ralph. Zice 
ea. 

Marcy se hotări să intervină: 

— Sarah, ce-ar fi să te duci în bucătărie cu domnul Gold 
şi să ne aduci tuturor câte o felie de chec? 

Sarah îi aruncă o privire lui Ralph. 

— Să-i aduc şi lui chec? Acum ne place de el? 

— Chec pentru toată lumea, spuse Marcy, evitând 
răspunsul. Se cheamă că ştim să ne purtăm frumos cu 
musafirii. Haide, du-te! 

Sarah se ridică de pe canapea şi traversă livingul până la 
locul unde stătea Howie. 

— Mă dă afară. 

— Mare păcat! spuse Howie. Vin şi eu cu tine în 
recluziune. 

— În ce? 

— Nu contează, scumpo. 

Şi plecară amândoi în bucătărie. 

— Te rog să te grăbeşti, îi zise Marcy lui Ralph. Te-am 
primit doar pentru că mi-a spus Howie că este vorba despre 
ceva important. Ceva care ar putea avea vreo legătură cu... 
ştii tu. 

Ralph dădu din cap, fără să-şi ia ochii de la Grace. 

— Bărbatul ăsta care a avut faţa din plastilină prima dată 
când l-ai văzut... 

— Şi paie în loc de ochi, spuse Grace. leşite în afară, ca în 
desenele animate. Şi avea nişte găuri acolo unde sunt 
cearcănele alea negre pe care le au oamenii. 

— Ihî. 

lar în carneţel, Ralph notă: Paie în loc de ochi? 

— Când zici că faţa lui părea făcută din plastilină, vrei să 
zici că se poate să fi fost arsă? 

Fetiţa se gândi puţin. 

— Nu. Mai mult ca şi când nu era gata. Nu era... ştii tu... 


e 322 + 


— Nu era terminat? o întrebă Marcy. 

Grace dădu din cap şi îşi vâri degetul mare în gură. 
Micuța asta speriată şi cu degetul în gură... ea m-a lămurit, 
îşi spuse Ralph. Foarte adevărat, iar aparenta claritate a 
tuturor probelor pe baza cărora acţionase el până acum nu 
mai conta deloc. 

— Astăzi cum arăta, Grace? Bărbatul ăsta din visul tău. 

— Păi, avea păr scurt şi negru şi zbârlit ca la un porc 
tepos şi o bărbiţă în jurul gurii. Avea ochii lui tati, dar nu 
erau ochii lui adevăraţi. Şi avea tatuaje pe mâini şi pe 
braţe. Nişte şerpi şi altele. La început a avut un tricou 
verde, după aia a fost tricoul de baseball al lui tati, ăla cu 
dragonul auriu, şi după aia s-a făcut alb, cum e chestia aia 
pe care o poartă doamna Gerson când vopseşte părul lui 
mami. 

Ralph se uită la Marcy, care spuse: 

— Cred se referă la bluza de lucru a coafezei. 

— Da, zise Grace. Aia. Dar după aia s-a făcut verde la loc, 
aşa că am ştiut că era un vis. Numai că... 

începu să-i tremure gura, iar ochii i se umplură de 
lacrimi, care se prelinseră pe obrajii îmbujoraţi. 

— Numai că a zis nişte lucruri rele. A zis că se bucură că 
sunt tristă. A zis că sunt un bebe. 

Îşi lipi faţa de pieptul mamei sale şi începu să plângă de- 
a binelea. Marcy se uită la Ralph peste capul fetiţei, teama 
luând loc antipatiei pe care o simţea faţă de el. /și dă şi ea 
seama că nu a fost un vis, îşi spuse Ralph. Și vede că mie 
mi se pare important. 

După ce Grace se mai linişti puţin, el continuă: 

— Te-ai descurcat foarte bine. Îţi mulţumesc că mi-ai 
povestit visul tău. Acum s-a terminat totul, da? 

— Da, şopti micuța, cu vocea încă înecată de lacrimi. A 
plecat. Am făcut ce mi-a zis să fac şi a plecat. 

— O să mâncăm aici checul, spuse Marcy. Du-te şi ajut-o 
pe Sarah să aducă farfuriile! 

Grace fugi spre bucătărie. Când rămaseră singuri, Marcy 
îi spuse lui Ralph: 

— Le este foarte greu, mai ales lui Grace. Aş vrea să cred 


e 323 + 


că despre asta este vorba, dar Howie crede că este ceva 
mai mult şi mi se pare că şi tu crezi la fel. Aşa este? 

— Doamnă Maitland... Marcy... nu ştiu ce să cred. Ai 
verificat bine camera lui Grace? 

— Bineînţeles. De îndată ce mi-a spus de ce l-a sunat pe 
Howie. 

— Nici urmă de intrus, nu? 

— Nu. Fereastra era închisă, plasa de țânțari era la locul 
ei. Şi Sarah n-a exagerat când a vorbit despre scară. Este o 
casă veche şi toate treptele scârţăie. 

— Ai verificat şi patul? Grace a zis că bărbatul stătea pe 
el. 

Marcy scoase un hohot jalnic de râs. 

— Cine să-şi mai dea seama ce s-a întâmplat acolo? Are 
somnul foarte agitat de când... 

Se întrerupse şi îşi duse mâna la obraz. 

— Îngrozitor! 

Ralph se ridică de la locul lui şi făcu câţiva paşi spre 
canapea, dorind să o consoleze. Insă Marcy se crispă şi se 
trase mai la o parte. 

— Te rog, nu te aşeza aici. Şi nu mă atinge. Prezenţa ta 
nu-mi face plăcere, domnule detectiv. Te tolerez în această 
casă, pentru că sper ca fetiţa mea cea mică să doarmă 
liniştită la noapte şi să nu mai trezească pe nimeni cu 
urletele ei. 

Ralph nu a mai fost nevoit să-i răspundă, pentru că 
imediat se întoarseră în living Howie şi surorile Maitland. 
Grace ducea cu foarte mare grijă câte o farfurie în fiecare 
mână. Marcy îşi şterse repede ochii şi le aruncă celor trei 
un surâs luminos. 

— Uraa! Mâncăm chec! exclamă ea. 

Ralph îşi primi farfuria şi mulţumi frumos. Se gândea că îi 
spusese lui Jeannie absolut tot despre cazul ăsta de 
coşmar, însă nu avea de gând să-i povestească şi visul 
fetiţei. Nu, asta nu o va face. 


e 324 œ» 


8 


Alec Pelley avea numărul respectiv în telefon, însă, 
atunci când sună, primi mesajul că numărul fusese 
deconectat. lşi luă agenda veche, cu coperte negre 
(partener de nădejde, care-l însoţise pe vremuri 
pretutindeni; dar care acum, în această eră a informaticii, 
fusese surghiunit într-un sertar al biroului - cel mai de jos) 
şi încercă să sune la un alt număr. 

— Agenţia „Ce-am găsit al meu să fie”, spuse vocea de la 
celălalt capăt. 

Bănuind că i-a răspuns robotul - bănuială logică, din 
moment ce era duminică seara -, Alec aşteptă să audă 
anunţul cu opţiunile pe care le putea accesa apăsând 
diferite taste şi invitaţia de a lăsa mesajul după semnalul 
sonor. Nici vorbă de aşa ceva. Auzi aceeaşi voce, acum 
uşor iritată: 

— Alo? E cineva la telefon? 

Şi Alec îşi dădu seama că vocea asta îi era cunoscută, 
deşi nu mai ţinea minte numele persoanei căreia îi 
aparţinea. Câtă vreme trecuse de când nu mai vorbise cu 
această persoană? Doi ani? Trei? 

— Acum am să în... 

— Vă rog, nu închideţi. Numele meu este Alec Pelley şi 
încerc să dau de Bill Hodges. Am lucrat împreună la un caz 
acum câţiva ani, imediat după ce am ieşit la pensie din 
poliţia statală. Un actor de mâna a paişpea, Oliver Madden, 
furase un avion de la un petrolist texan, pe care-l chema... 

— Dwight Cramm“. Îmi amintesc. Şi îmi amintesc şi de 
dumneavoastră, domnule Pelley, cu toate că nu ne-am 
întâlnit niciodată. Imi pare rău că trebuie să vă spun, dar 
domnul Cramm nu ne-a achitat cu promptitudine serviciile. 
Am fost nevoită să-i trimit factura de cel puţin şase ori, iar 
apoi l-am ameninţat că îl vom acţiona în judecată. Sper că 
s-a purtat mai frumos cu dumneavoastră. 


15 Vezi Ce-am găsit al meu să fie, volumul al doilea din Seria „Bill Hodges” 
(n. tr.). 


e 325 + 


— Nu fără ceva insistenţe din partea mea, spuse Alec, 
surâzând amintirii. Primul cec pe care mi l-a trimis nu a 
avut acoperire, dar al doilea a fost în ordine. Sunteţi Holly, 
da? Nu-mi aduc aminte numele de familie, dar Bill avea 
numai cuvinte de laudă despre dumneavoastră. 

— Holly Gibney. 

— Mă bucur să vă aud, doamnă Gibney. Am încercat să-l 
sun pe Bill, dar presupun că şi-a schimbat numărul. 

Tăcere. 

— Doamnă Gibney? Mai sunteţi la telefon? 

— Da, răspunse ea. Sunt. Bill a murit acum doi ani. 

— Dumnezeule! Imi pare nespus de rău. A avut probleme 
cu inima? 

Il văzuse doar o singură dată pe Hodges, deoarece 
colaborarea lor se făcuse mai ales prin telefon şi e-mail, dar 
nu uitase că era un bărbat corpolent. 

— Cancer. La pancreas. Acum mă ocup de agenţie 
împreună cu Peter Huntley. Partenerul lui Bill, de pe 
vremea când lucra în poliţie. 

— Foarte bine. 

— Ba nu, spuse ea. Pentru mine nu-i bine deloc. Afacerea 
merge, dar aş renunţa la ea într-o clipă, doar ca să-l am pe 
Bill viu şi sănătos. Cancerul este o mare porcărie. 

Alec tocmai voia să-i mulţumească, să o roage să 
primească condoleanţele lui şi să pună punct convorbirii. 
Mai târziu, avea să se întrebe câte lucruri s-ar fi desfăşurat 
altfel dacă ar fi făcut-o. Insă acum îşi aminti ceva ce-i 
spusese Bill despre această femeie, în timpul acţiunii 
comune de recuperare a avionului Beech King Air 350 al lui 
Dwight Cramm: Este o persoană excentrică, puțin cam 
nevrotică şi cu tot soiul de idei fixe, care nu se simte deloc 
bine în prezența altor oameni. Insă nu-i scapă absolut 
nimic. Holly ar fi putut să devină un detectiv al naibii de 
bun. 

— Speram să-l pot angaja pe Bill să investigheze ceva 
pentru mine, spuse el. Dar poate vreţi dumneavoastră să 
mă ajutaţi. Bill spunea că sunteţi un detectiv excepţional, 
nu vă mint. 


e 326 œ» 


— Mă bucur că aşa spunea, domnule Pelley, însă nu cred 
că sunt omul potrivit. Agenţia noastră se ocupă mai ales de 
găsirea persoanelor dispărute şi a acelora care nu se 
prezintă la proces după ce au ieşit din închisoare pe 
cauţiune. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Plus că suntem destul de departe de oraşul 
dumneavoastră, dacă nu cumva se întâmplă să mă sunaţi 
din nord-estul ţării. 

— Nu. Însă problema care mă interesează pe mine este 
în Ohio şi, în momentul de faţă, nu pot să mă deplasez 
personal până acolo - sunt legat de nişte treburi de aici. 
Câţi kilometri sunt între oraşul dumneavoastră şi Dayton? 

— Un moment, spuse ea. 

Şi răspunse aproape imediat: 

— Potrivit datelor de pe MapQuest, sunt trei sute 
şaptezeci şi trei de kilometri, iar MapQuest este un program 
foarte serios. Ce anume aţi dori să investighez eu, domnule 
Pelley? Înainte să-mi răspundeţi, trebuie să vă avertizez că, 
dacă implică orice grad de violenţă, fie el cât de mic, voi fi 
nevoită să dau cazul altcuiva. Detest violenţa. 

— Nu-i vorba de niciun fel de violenţă, zise el. A fost o 
faptă plină de violenţă - asasinarea unui copil -, numai că 
asta s-a petrecut aici, iar individul arestat pentru crimă a 
murit. Întrebarea este dacă el a fost cu adevărat făptaşul, 
iar răspunsul la această întrebare presupune reverificarea 
tuturor mişcărilor lui în timpul călătoriei făcute la Dayton cu 
familia în aprilie. 

— Înţeleg. Şi cine va plăti pentru serviciile agenţiei 
noastre? Dumneavoastră? 

— Nu, un avocat pe nume Howard Gold. 

— Din câte ştiţi dumneavoastră, domnul avocat Gold îşi 
achită obligaţiile financiare cu mai multă promptitudine 
decât Dwight Cramm? 

Pe Alec îl umflă râsul. 

— Categoric! 

Deşi avansul avea să fie achitat de Howie, onorariul total 
al agenţiei „Ce-am găsit al meu să fie” - presupunând că 


e 327 œ» 


doamna Holly Gibney va accepta să se ocupe de ancheta 
din Dayton - va fi plătit la final de Marcy Maitland, care va 
avea destui bani pentru asta. Compania de asigurări nu va 
dori să despăgubească o persoană acuzată de crimă, însă 
de vreme ce Terry nu fusese condamnat, nu va avea 
încotro şi va fi obligată să o facă. Plus că mai era şi 
procesul pentru ucidere din culpă, pe care Howie îl va 
intenta în numele lui Marcy împotriva municipalităţii. 
Avocatul îi spusese că probabil se va ajunge la o înţelegere, 
în urma căreia va obţine o sumă care să depăşească şase 
cifre. Evident că un cont mare la bancă nu-i va aduce soţul 
înapoi, dar ar putea să acopere costurile unei anchete, plus 
mutarea în alt oraş, în caz că Marcy se va hotărî că aşa ar fi 
fost mai bine pentru ea şi fete, plus taxele de facultate 
pentru Sarah şi Grace atunci când va veni vremea. Banii nu 
vindecă durerea, îşi spuse Alec, dar îţi permit să suferi într- 
un mod mai confortabil. 

— Daţi-mi detaliile cazului, domnule Pelley, iar eu am să 
vă spun apoi dacă îl accept sau nu. 

— Durează destul de mult să vă povestesc totul în 
amănunt. Vă pot suna mâine, la birou, dacă doriţi. 

— Acum este foarte bine. Permiteţi-mi doar să opresc 
filmul la care mă uitam. 

— Vă stric seara. 

— Nu mi-o stricaţi. Am văzut Cărările gloriei de cel puţin 
zece ori. Este unul dintre cele mai bune filme regizate de 
domnul Kubrick. După părerea mea, mult mai bun decât 
The Shining şi Barry Lyndon, dar, desigur, era mai tânăr 
atunci când l-a făcut. Cred că artiştii mai tineri îşi asumă 
mai multe riscuri. 

— Trebuie să recunosc că nu sunt cine ştie ce cinefil, 
spuse Alec, amintindu-şi vorbele lui Hodges: „este o 
persoană excentrică, puţin cam nevrotică şi cu tot soiul de 
idei fixe”. 

— Părerea mea este că filmele fac lumea mai frumoasă. 
O secundă... 

Imediat încetă muzica în surdină din fundal. 

— Spuneţi-mi ce doriţi să fac eu în Dayton, domnule 


e 328 + 


Pelley. 

— De fapt, povestea nu-i foarte lungă. Mai degrabă e 
destul de stranie. Vreau să vă avertizez dinainte. 

Ea începu să râdă, iar hohotele acelea sincere de râs 
erau mult mai calde decât tonul prudent cu care vorbea. O 
făceau să pară mai tânără. 

— Credeţi-mă, povestea dumneavoastră nu va fi prima 
poveste stranie pe care o aud. Pe vremea când lucram cu 
Bill... în fine. Dar, dacă tot o să stăm de vorbă mai mult, aţi 
putea să mă tutuiţi. O să vă pun pe speaker, ca să am 
mâinile libere. Aşteptaţi puţin... gata. Acum spuneţi-mi tot 
ce e de spus. 

Astfel încurajat, Alec începu să vorbească. Acum, în locul 
muzicii de film din fundal, auzea păcănitul constant al 
tastaturii: Holly lua notițe. Şi Alec se bucură că nu încheiase 
convorbirea mai devreme. Pentru că ea îi punea întrebări 
bune, întrebări inteligente. Şi nu părea absolut deloc şocată 
de aspectele extrem de ciudate ale cazului. Mare păcat că 
Bill Hodges murise, dar lui Alec i se părea acum că 
descoperise un înlocuitor cât se poate de bun. 

Când termină cu relatarea cazului, o întrebă: 

— Te interesează? 

— Da. Domnule Pelley... 

— Alec. Mi-ai cerut să te tutuiesc: tu eşti Holly şi eu sunt 
Alec. 

— În regulă, Alec. Agenţia „Ce-am găsit al meu să fie” va 
accepta cazul acesta. Te voi informa în mod regulat prin 
telefon, e-mail sau FaceTime, care mie mi se pare cu mult 
mai bun decât Skype. După ce voi afla tot ce este de aflat, 
îţi voi trimite un raport complet. 

— Mulţumesc. Sună foarte... 

— Sigur că sună. Acum am să-ţi dau un număr de cont, în 
care să transferi avansul pe care l-am convenit. 


e 329 + 


HOLLY 
— 22 IULIE-24 IULIE — 


e 330 + 


1 


Închise telefonul de serviciu (pe care îl lua mereu acasă 
cu ea, în ciuda faptului că Peter făcea tot timpul mişto de 
ea pe tema asta) şi îl puse pe suport, alături de telefonul 
personal. Apoi rămase nemişcată în faţa computerului vreo 
treizeci de secunde. După care apăsă butonul brăţării Fitbit 
ca să-şi verifice pulsul. Şaptezeci şi cinci, cu opt sau zece 
bătăi mai mult decât normal. Dar nu se mira. Descrierea 
cazului Maitland făcută de Pelley o emoţionase şi o 
provocase ca niciun alt caz de la acela al răposatului (şi 
odiosului) Brady Hartsfield“6. 

Numai că nu era chiar aşa. Adevărul era că nimic nu o 
mai provocase de la moartea lui Bill. Peter Huntley era un 
om minunat, dar - şi uite că aici, în liniştea apartamentului 
ei îngrijit şi cochet, se simţea în stare să recunoască - era 
niţeluş cam plictisitor şi mocăit. Era extrem de bucuros să 
urmărească tot felul de paraziți, de datornici, de tipi care 
au fugit de la procesele care li se intentaseră; îi plăcea să 
găsească maşini furate, animăluţe furate şi tătici care nu 
mai plătiseră de multă vreme pensia alimentară. Şi, da, 
Holly îi spusese lui Alec Pelley adevărul-adevărat: detesta la 
culme violenţa (cu excepţia violenţei din filme), o durea 
stomacul când avea de-a face cu aşa ceva. Insă cazul Brady 
Hartsfield o făcuse să se simtă mai vie ca niciodată în 
întreaga ei viaţă. La fel şi cazul cu Morris Bellamy, tipul 
acela dus cu capul, dar pasionat de literatură, care îl 
omorâse pe scriitorul lui preferat”. 

Evident că în Dayton nu va avea de-a face nici cu Brady 
Hartsfield, nici cu Morris Bellamy. lar acesta era un lucru 
bun, pentru că Pete era în concediu, în Minnesota, iar 
tânărul ei prieten, Jerome, îşi petrecea vacanţa alături de 
familie, în Irlanda. 

— O să pup Piatra Blarney“ din partea ta, drăguţa mea, îi 


46 Vezi Mr. Mercedes, Ce-am găsit al meu să fie şi Mort la datorie (n. tr.). 

+7 Vezi Ce-am găsit al meu să fie (n. tr.). 

48 Blarney Stone - piatra din zidurile Castelului Blarney, din apropiere 
e 331 > 


spusese el la aeroport, cu un accent forţat irlandez, la fel de 
prost ca acela preluat din Amos "n Andy”, pe care îl mai 
folosea uneori, mai ales ca s-o scoată din sărite. 

— Aş prefera să n-o faci, îi răspunsese ea. Doar 
gândeşte-te câţi microbi trebuie să fie acolo. Câââh! 

Alec Pelley şi-a imaginat că voi fi descurajată de 
aspectele bizare ale cazului, îşi spuse ea, cu un surâs stins. 
S-a gândit că o să-i spun: „Imposibil, oamenii nu se pot afla 
în două locuri în acelaşi timp şi oamenii nu pot să dispară 
din imagini filmate şi arhivate. Este fie o glumă proastă, fie 
o farsă.” Insă ce nu ştie Alec Pelley - iar eu n-am de gând 
să-i spun - este că oamenii chiar pot fi în două locuri în 
acelaşi timp. A făcut-o Brady Hartsfield, iar când a murit, el 
se afla în trupul altui om. 

— Orice este posibil, se adresă ea camerei goale. Absolut 
orice. Lumea-i plină de tot felul de unghere şi crăpături 
stranii. 

Intră pe Firefox şi descoperi adresa pubului Tommy şi 
Tuppence. In apropiere de el se afla Hotelul Farview, pe 
Bulevardul Northwoods. Oare tot acolo se cazase familia 
Maitland? O să-l întrebe pe Alec Pelley prin e-mail, dar 
părea foarte probabil, având în vedere ce spusese fetiţa lor 
cea mare. Holly a căutat pe Trivago şi a descoperit că poate 
rezerva o cameră acceptabilă, cu doar nouăzeci şi doi de 
dolari pe noapte. Se gândi o clipă dacă n-ar fi bine să-şi ia 
un apartament micuţ. Dar renunţă imediat la ideea asta. Ar 
fi însemnat să umfle lista de cheltuieli, ceea ce, în opinia ei, 
reprezenta o practică reprobabilă în afaceri şi un teren 
alunecos pe care nu era bine să te aventurezi. 

Sună la Hotelul Farview (de pe telefonul de serviciu, din 
moment ce era o cheltuială justificată) şi îşi rezervă o 
cameră pentru trei nopţi, cu începere de a doua zi. Apoi 
deschise aplicaţia Math Cruncher. | se părea cel mai bun 
program pentru rezolvarea problemelor cotidiene. Trebuia 
să se prezinte la hotel la ora trei după-amiază, iar viteza pe 


de oraşul Cork, Irlanda. Legenda spune că cine o sărută capătă harul 
vorbirii elocvente (n. tr.). 
^ Serial de comedie, a cărui acţiune se desfăşoară în Harlem (n. tr.). 


e 332 + 


care o atingea Priusul ei pe autostradă era de 101 kilometri 
pe oră. Calculă la ce benzinărie trebuia să se oprească 
pentru realimentare şi la ce popas de pe marginea şoselei 
să ia masa - evident, o masă de calitate inferioară. Adăugă 
apoi patruzeci şi cinci de minute pentru situaţiile inevitabile 
când va fi nevoită să reducă viteza din cauza lucrărilor la 
carosabil... 

— Am să plec la zece, spuse ea. Ba nu, mai bine la nouă 
şi jumătate, pentru mai multă siguranţă. 

Pentru şi mai multă siguranţă, se folosi de aplicaţia 
Waze, ca să găsească o rută alternativă, în caz de nevoie. 

Făcu un duş (ca să nu mai piardă timpul dimineaţă), îşi 
puse cămaşa de noapte, se spălă pe dinţi, şi-i curăţă cu aţă 
dentară (ultimele studii ziceau că acest obicei nu prevenea 
cariile, dar făcea parte din rutina ei zilnică şi nimic nu avea 
s-o împiedice să folosească aţa dentară până în ultimele 
clipe ale vieţii), îşi scoase agrafele din păr, le alinie pe 
poliţa de deasupra chiuvetei, apoi, în picioarele goale, intră 
în camera de oaspeţi. 

Aici îşi ţinea colecţia de filme. Rafturile erau pline cu 
DVD-uri, multe dintre ele în carcase colorate. Mii de DVD-uri 
erau acolo (4375 - în acest moment), dar îl găsi imediat pe 
cel dorit, deoarece erau aranjate toate în ordine alfabetică. 
II luă şi îl puse pe noptieră, ca să fie sigură că-l va vedea de 
dimineaţă, când îşi va face bagajul. 

După ce rezolvă şi această problemă, se aşeză în 
genunchi, închise ochii şi îşi împreună mâinile. 
Psihoterapeutul ei venise cu ideea rugăciunilor de 
dimineaţă şi de seară, iar atunci când Holly protestase, 
spunând că nu prea crede în Dumnezeu, terapeutul îi 
spusese că, indiferent dacă ar fi crezut sau nu, îi va fi de 
folos să îşi mărturisească neliniştile şi preocupările unei 
puteri supreme, oricât de ipotetice ar fi fost aceasta. Şi se 
pare că terapeutul nu se înşelase. x 

— Holly Gibney te deranjează din nou. Incerc în 
continuare să mă descurc aşa cum pot. Dacă eşti acolo, te 
rog să ai grijă de Pete, că numai un tâmpit se duce la 
pescuit cu barca, fără să ştie să înoate. Te rog să ai grijă de 


<e 333 + 


familia Robinson, care se află acum în Irlanda; iar, dacă 
Jerome tot se mai încăpăţânează să pupe Piatra Blarney, te- 
aş ruga să-l convingi să se răzgândească. Eu fac tot 
posibilul să mă îngraş puţin, pentru că domnul doctor 
Stonefield spune că sunt prea slabă, aşa că beau băutura 
aia nutritivă care se cheamă Boost. Nu-mi place, dar pe 
etichetă scrie că are două sute patruzeci de calorii. Imi iau 
medicamentul pentru depresie şi atacurile de panică şi nu 
mai fumez. Mâine mă duc la Dayton. Te rog, ajută-mă să nu 
fac niciun accident pe drum, să respect toate regulile de 
circulaţie. Şi ajută-mă să fac treabă bună în cazul acesta. 
Caz foarte interesant. 

Se gândi puţin şi adăugă. 

— Îmi este foarte dor de Bill. Cred că asta-i cam tot 
pentru acum. 

Se culcă şi, după nici cinci minute, dormea dusă. 


e 334 œ» 


2 


Holly sosi la Hotelul Farview la ora 3:17 p.m., nu chiar 
aşa cum îşi programase, dar nici prea târziu. Estimase că 
va ajunge la 3:12, însă toate afurisitele alea de semafoare 
se coalizaseră împotriva ei imediat ce ieşise de pe 
autostradă. Camera era bună. Doar prosoapele de la baie 
erau atârnate puţin cam strâmb, însă remedie şi această 
situaţie imediat după ce folosi toaleta şi îşi spălă bine 
mâinile şi faţa. Televizorul nu era prevăzut cu niciun DVD 
player, dar, la nouăzeci şi doi de dolari pe noapte, nici nu se 
aşteptase să fie. Laptopul era perfect dacă ar fi vrut să 
vadă filmul pe care-l adusese cu ea, film cu buget redus şi 
probabil realizat în doar zece zile, care nu avea nevoie de 
cine ştie ce calitate a imaginii sau a sunetului. 

„Tommy & Tuppence” era la câteva clădiri distanţă de 
hotel. Holly văzu firma imediat ce ieşi din hol. Se duse până 
acolo şi studie meniul afişat în vitrină. În colţul din stânga 
sus era desenată o plăcintă din care ieşeau aburi. Şi sub ea 
scria: SPECIALITATEA CASEI - PLĂCINTA CU CARNE & 
RINICHI. 

Merse mai departe şi ajunse la o parcare, care era pe trei 
sferturi plină. PARCARE PUBLICA, scria pe panou. MAXIMUM 
6 ORE. Intră şi începu să caute bilete de notificare sub 
ştergătoarele maşinilor sau urme de cretă pe cauciucuri, 
făcute de paznicul parcării. Nu văzu nimic de felul acesta, 
de unde deduse că nimeni nu depăşise limita de şase ore. 
Sistemul acesta se baza exclusiv pe buna-credinţă a 
proprietarilor de maşini. Evident că aşa ceva nu ar fi 
funcţionat în New York, dar se pare că mergea în Ohio. 
Pentru că nu exista niciun fel de monitorizare, nu avea cum 
să afle cât timp mai rămăsese aici duba cea albă, după ceo 
abandonase Merlin Cassidy. Dar presupunea că nu prea 
mult, deoarece portierele fuseseră descuiate şi cheile 
lăsate în contact, parcă invitând hoţii să o ia de acolo. 

Se întoarse la „Tommy & Tuppence”, se prezentă şefei 
de sală şi spuse că ancheta un caz care avea legătură cu 


e 335 + 


un bărbat care locuise în apropierea pubului în timpul 
primăverii. Intâmplător, şefa de sală era şi coproprietar al 
localului şi avea chef de vorbă, pentru că deocamdată nu 
erau prea mulţi clienţi de care să se ocupe. Holly o întrebă 
dacă mai ţine minte când au distribuit prin zonă pliante cu 
meniuri. 

— Dar ce-a făcut tipul ăla? vru să ştie şefa de sală. 

Numele ei era Mary, nu Tuppence, iar accentul ei era mai 
degrabă de New Jersey decât de Newcastle. 

— Nu am permisiunea de a divulga asta, îi răspunse 
Holly. Este o chestiune juridică. Sper să înţelegeţi. 

— Să ştiţi că mi-aduc aminte, spuse Mary. Ar fi de mirare 
dacă aş uita. 

— De ce? 

— Acum doi ani, când am deschis, localul nostru se 
chema „La Fredo”. Ştiţi, Fredo din Nașul. 

— Ştiu, zise Holly. Dar Fredo Corleone a rămas în 
amintirea publicului mai ales pentru Wașu/ ll, în mod 
deosebit pentru scena în care Michael, fratele lui îl sărută şi 
îi spune: „Ştiu că tu ai făcut-o, Fredo, mi-ai frânt inima.” 

— Eu nu ştiu cum e cu scena asta, dar ştiu că în Dayton 
sunt cam două sute de restaurante cu specific italienesc şi 
pe noi ne aştepta falimentul. Aşa că ne-am zis să încercăm 
ceva mâncare britanică, nişte feluri simple, nu cine ştie ce 
opere gastronomice - peşte cu cartofi prăjiţi, cârnaţi cu 
piure, ba chiar fasole pe pâine prăjită - şi i-am schimbat 
numele în „Tommy şi Tuppence”, după numele personajelor 
din romanele Agathei Christie. La vremea respectivă ne-am 
gândit că n-avem nimic de pierdut. Şi ştiţi ceva? Chiar a 
mers. Am fost şocată, dar într-un mod pozitiv. În fiecare zi, 
la prânz, avem toate mesele ocupate. Câteodată şi serile. 

Cu un aer conspirativ, se aplecă acum spre Holly, care-i 
simţi mirosul de gin al respirației - gin băut de curând. 

— Vreţi să vă spun un secret? 

— Ador secretele, răspunse Holly, cu toată sinceritatea. 

— Plăcinta aia cu rinichi o cumpărăm congelată de la o 
firmă din Paramus. Noi doar o încălzim în cuptor. Şi mai ştiţi 
ceva? l-a plăcut foarte mult criticului culinar de la Dayton 


e 336 + 


Daily News. Ne-a dat cinci stele! Pe cuvânt că nu mint! 

Se aplecă şi mai mult şi şopti: 

— Dacă veţi spune cuiva, voi fi nevoită să vă ucid. 

Holly îşi trecu degetul mare peste buzele-i subţiri, 
prefăcându-se că răsuceşte o cheie invizibilă - gest pe 
care-l văzuse de multe ori la Bill Hodges. 

— Prin urmare, aţi împărţit pliantele atunci când aţi 
redeschis localul cu alt nume şi cu meniul cel nou... sau cu 
puţin înainte. 

— Johnny, aşa îl cheamă pe omul meu, a vrut să umple 
tot cartierul cu pliante cu o săptămână înainte, dar eu i-am 
zis că nu-i bine, că oamenii uită, aşa că am făcut-o chiar în 
ziua dinaintea deschiderii. Am angajat un puşti şi am tipărit 
meniuri pe care le-a împărţit pe toate străzile din zonă. 

— Inclusiv în parcarea de alături. 

— Da. Vi se pare important? 

— Sunteţi bună să vă uitaţi în calendar şi să-mi spuneţi 
cu exactitate în ce zi a fost asta? 

— N-am nevoie să mă uit nicăieri. Mi-am săpat data în 
memorie, spuse ea, bătându-se uşor cu degetul în frunte. 
Nouăsprezece aprilie. A picat într-o joi. Am deschis - am 
redeschis, de fapt - a doua zi, vineri. 

Holly îi mulţumi frumos şi se întoarse să plece. 

— Sunteţi convinsă că nu puteţi să-mi ziceţi şi mie ce-a 
făcut tipul ăla? 

— Îmi pare foarte rău, dar mi-aş pierde slujba. 

— Mă rog, măcar veniţi să luaţi cina la noi, dacă mai 
rămâneţi în oraş. 

— Aşa voi face, spuse Holly. 

Deşi nici prin gând nu-i trecea. Cine ştie ce altceva din 
meniul ăla mai fusese achiziţionat în formă congelată de la 
firma din Paramus. 


e 337 œ» 


3 


Următorul punct din planul ei era vizita la Sanatoriul 
Heisman, unde voia să discute cu tatăl lui Terry Maitland, în 
caz că îl găsea într-o zi bună (presupunând că mai avea şi 
zile bune). Dar, chiar dacă bătrânul ar fi fost cu minţile 
vraişte, poate că va reuşi să stea de vorbă cu unii dintre 
angajaţii respectivei instituţii medicale. Însă, până atunci, 
revenise în camera destul de drăguță de hotel. Işi deschise 
laptopul şi îi trimise lui Alec Pelley un e-mail cu titlul 
RAPORT GIBNEY #1. 


Meniurile de la pubul Tommy şi Tuppence au fost 
distribuite pe o zonă de nouă străzi în ziua de joi, 19 
aprilie. In urma discuţiei cu  coproprietara MARY 
HOLLISTER, am convingerea că data aceasta este cea 
corectă. Aşa stând lucrurile, putem fi siguri că aceasta 
este ziua în care MERLIN CASSIDY a abandonat duba în 
parcarea din apropierea pubului. Ţine cont de faptul că 
FAMILIA MAITLAND a ajuns în Dayton sâmbătă, 21 aprilie, 
în jurul prânzului. Sunt aproape convinsă că, la data 
respectivă, duba nu se mai afla acolo. Voi verifica mâine 
la poliţia din localitate, cu speranţa de a elimina această 
pistă, iar apoi voi face o vizită la Sanatoriul Heisman. 
Dacă ai întrebări, mi le poţi adresa prin e-mail sau la 
telefon. 


Holly Gibney 
„Ce-am găsit al meu să fie” 


După ce rezolvă şi această problemă, Holly cobori la 
restaurantul hotelului, unde îşi comandă ceva uşor de 
mâncare (nici măcar nu se gândi să apeleze la room- 
service, o cheltuială ridicolă şi complet inutilă). In lista cu 
filmele pe care le putea închiria descoperi unul cu Mel 
Gibson şi şi-l comandă - 9,99 dolari, pe care îi va deduce 
din raportul de cheltuieli atunci când îl va întocmi. Filmul nu 
era cine ştie ce, dar, în ciuda scenariului, Gibson se străduia 
să strălucească. Holly notă titlul şi durata în agenda 

e 338 + 


specială pentru filme (aceasta era actuala ei agendă, până 
acum umpluse deja vreo douăzeci şi patru) şi îi oferi trei 
stele. După ce rezolvă şi asta, se asigură că ambele uşi ale 
camerei erau încuiate, îşi rosti rugăciunea (spunându-i la 
sfârşit lui Dumnezeu, aşa cum făcea mereu, că îi este dor 
de Bill) şi se culcă. Dormi opt ore. Fără vise. Cel puţin, fără 
vreun vis pe care să şi-l amintească a doua zi. 


< 339 + 


4 


În dimineaţa următoare, după cafea, o plimbare de cinci 
kilometri în ritm alert, mic dejun într-o cafenea din 
apropiere şi un duş fierbinte, Holly sună la poliţia din 
Dayton şi ceru să i se facă legătura la Brigada Rutieră. 
După o aşteptare surprinzător de scurtă, îi răspunse un 
domn poliţist, care spuse că se numeşte Linden şi o întrebă 
cu ce-i putea fi de folos. Holly era încântată. Intotdeauna un 
poliţist politicos îi făcea ziua mai frumoasă. Deşi, haide 
acum să fim corecţi, cei mai mulţi dintre aceştia se aflau în 
Midwest. 

Se prezentă, explică ce fel de agenţie reprezintă şi spuse 
că o interesa o dubă albă, Ford Econoline, care fusese 
abandonată în parcarea publică de pe Bulevardul 
Northwoods în aprilie şi întrebă dacă poliţia verifica în mod 
regulat aceste parcări. 

— Sigur că le verificăm, răspunse polițistul Linden, dar nu 
ca să impunem respectarea limitei de şase ore. Suntem 
poliţişti, nu paznici de parcare. 

— Înţeleg, spuse Holly, dar probabil că există o situaţie a 
maşinilor abandonate, nu? 

Linden începu să râdă. 

— Am impresia că firma dumneavoastră trăieşte mai ales 
de pe urma maşinilor ridicate. 

— Şi de pe urma celor ieşiţi pe cauţiune, care uită să se 
mai prezinte la proces. Astfel de cazuri sunt sursa noastră 
de venit. 

— Înseamnă că ştiţi cum facem. Ne interesează mai ales 
maşinile scumpe, care rămân în parcări mai mult timp - 
atât în parcările din oraş, cât şi în cele pe termen lung de la 
aeroport. Ştiţi şi dumneavoastră care: Denali, de la General 
Motors; Escalade, de la Cadillac; Beemer, de la BMW; şi 
Jaguar. Spuneţi că duba asta, care vă interesează, avea 
număr de New York? 

— Da. 

— Probabil că un asemenea vehicul nu ar fi atras prea 


e 340 œ» 


multă atenţie în prima zi - oricât ar părea de straniu, există 
şi newyorkezi care vin în Dayton. Dar, dacă ar mai fi fost 
acolo şi în ziua a doua, probabil că ar fi stârnit nedumerirea 
cuiva. 

Asta însemna o zi întreagă înainte de sosirea familiei 
Maitland. 

— Vă mulţumesc, domnule poliţist. 

— Dacă doriţi, pot să verific în lista cu vehiculele 
sechestrate. 

— Nu este nevoie. Duba a reapărut la o mie şase sute de 
kilometri mai spre sud. 

— De ce anume vă interesează această dubă, dacă nu vă 
supăraţi că vă întreb? 

— Nu mă supăr deloc, răspunse Holly, pentru că, în fond, 
discuta cu un poliţist. A fost folosită la răpirea unui băiat 
care apoi a fost omorât. 


e 341 œ» 


5 


Nouăzeci şi nouă la sută convinsă că duba cea albă 
dispăruse înainte de 21 aprilie, ziua în care Terry Maitland 
ajunsese în Dayton, împreună cu soţia şi fiicele lui, Holly se 
urcă în Priusul ei şi merse la Sanatoriul Heisman. Acesta era 
o clădire lungă şi scundă, placată cu gresie şi situată în 
centrul unui teren foarte bine întreţinut, cu o suprafaţă de 
cel puţin un hectar şi jumătate. O pădurice îl despărţea de 
Spitalul Kindred, în proprietatea căruia probabil că se afla, 
care îl conducea şi care obținea, astfel, un profit bunişor. 
Pentru că stabilimentul cu pricina nu părea deloc unul 
ieftin. Fie Peter Maitland a avut o rezervă mare de bani, fie 
o asigurare excelentă, fie le-a avut pe amândouă, îşi spuse 
Holly. La această oră a dimineţii, erau o mulţime de locuri 
de parcare disponibile pentru vizitatori, însă Holly alese 
unul din capăt. Obiectivul impus de brăţara Fitbit era de 
12.000 de paşi pe zi, aşa că orice pas conta. 

Se opri câteva clipe, cu ochii la cei câţiva infirmieri care 
plimbau trei pacienţi (dintre care unul chiar părea să ştie pe 
ce lume se află), după care intră înăuntru. Holul era plăcut, 
cu tavanul înalt; însă dincolo de mirosul de ceară de 
parchet şi lac de mobilă, Holly simţea un vag iz de urină, 
care venea de undeva, din adâncurile clădirii. Şi încă ceva, 
ceva mai apăsător. Ar fi fost prostesc şi melodramatic să-i 
spună „mirosul ultimei speranţe”, numai că aşa i se părea 
lui Holly că miroase. Poate unde toată viața mea nu am 
văzut decât jumătatea goală a paharului, îşi spuse ea. 

La recepţie era un anunţ care spunea: ÎNREGISTRAREA 
VIZITATORILOR ESTE OBLIGATORIE. Femeia de la birou 
(doamna Kelly, aşa scria pe plăcuţa de lângă ea) îi zâmbi 
prietenoasă. 

— Bună ziua! Cu ce vă pot fi de folos? 

Până în momentul acesta, totul fusese absolut normal. 
Însă lucrurile au luat-o razna atunci când Holly a cerut să-l 
viziteze pe Peter Maitland. Atunci doamnei Kelly îi îngheţă 
zâmbetul pe buze, dar îi dispăru cu totul din privire. 


e 342 œ» 


— Sunteţi rudă cu dânsul? 

— Nu, răspunse Holly. Sunt o prietenă de familie. 

Şi nu, îşi zise ea, nu era chiar o minciună. O angajase 
avocatul doamnei Maitland să dovedească nevinovăția 
soţului acesteia. In fond, se poate spune că între ei era un 
fel de relaţie, nu? 

— Mă tem că nu este posibil, zise doamna Kelly. 

Restul zâmbetului de la început era acum pur formal. 

— Dacă nu sunteţi rudă, trebuie să vă cer să plecaţi. 
Oricum, domnul Maitland nu vă va recunoaşte. Starea lui s- 
a înrăutățit pe timpul verii. 

— Doar pe timpul verii, sau încă din primăvară, de când a 
venit Terry în vizită? 

Acum gata cu orice urmă de zâmbet. 

— Sunteţi reporter? Legea vă obligă să-mi spuneţi dacă 
asta sunteţi, iar eu vă voi cere să părăsiţi de îndată 
sanatoriul. Dacă refuzaţi, voi chema paza să vă conducă 
afară. Ne-am săturat de indivizii de teapa dumneavoastră. 

Foaaarte interesant! Poate nu avea nicio legătură cu 
chestiunea pentru care venise, sau poate avea. |n fond, nu 
degeaba se speriase femeia atunci când Holly pomenise 
numele lui Peter Maitland. 

— Nu sunt reporter. 

— Vă cred pe cuvânt, dar, dacă nu sunteţi rudă, tot mă 
văd nevoită să vă cer să plecaţi. 

— Bine, spuse Holly. 

Se îndepărtă un pas sau doi, după care îi veni o idee şi se 
întoarse. 

— Aş putea să-l rog pe fiul domnului Maitland, pe Terry, 
să vă sune şi să garanteze pentru mine. Atunci mi-aţi 
permite să intru? 

— Probabil, răspunse doamna Kelly pe un ton destul de 
evaziv. Insă ar trebui să răspundă la anumite întrebări, ca 
să-mi demonstreze că nu este vreun coleg de-al 
dumneavoastră care pretinde că ar fi domnul Terry 
Maitland. Poate vi se par puţin cam paranoică, doamnă 
Gibney, dar multe lucruri neplăcute s-au petrecut aici, 
foarte multe. Şi îmi iau în serios obligaţiile de serviciu. 


e 343 œ» 


— Înţeleg. 

— Poate da, poate nu, dar, oricum, nu v-ar ajuta la nimic 
să staţi de vorbă cu Peter. Şi poliţiştii au înţeles asta. Are 
Alzheimer în ultima fază. La fel vă va spune şi fiul dânsului, 
dacă îl veţi suna. 

Ba fiul dânsului nu-mi va spune nimic, doamnă Kelly, 
pentru că e mort de o săptămână. Dar dumneavoastră nu 
ați aflat asta, nu-i aşa? 

— Când au vrut poliţiştii să discute cu Peter Maitland? Vă 
întreb în calitate de prietenă a familiei. 

Doamna Kelly se gândi puţin, după care spuse: 

— Nu cred ce-mi ziceţi şi nu am de gând să vă mai 
răspund la nicio întrebare. 

Intr-un asemenea moment, Bill ar fi adoptat brusc o 
atitudine linguşitoare şi secretoasă şi, până la final, 
probabil că ar fi ajuns să facă schimb de adrese de e-mail 
cu doamna Kelly şi şi-ar fi promis reciproc să se caute pe 
Facebook. Însă, cu toate că Holly era înzestrată cu o 
excelentă gândire deductivă, încă avea de lucru la 
dezvoltarea aptitudinilor de „relaţionare interpersonală”, 
după cum le spunea terapeutul ei. Aşa că se văzu nevoită 
să plece, un pic dezamăgită, dar deloc descurajată. 

Toată povestea devenea din ce în ce mai interesantă. 


e 344 œ» 


6 


La ora unsprezece a acelei însorite dimineţi de marţi, 
Holly stătea la umbră, pe o băncuţă din Parcul Andrew 
Dean, sorbea dintr-un latte cumpărat de la un Starbucks din 
apropiere şi se gândea la strania conversaţie avută cu 
doamna Kelly. 

Nu o mira prea mult că femeia nu ştia că Terry murise - 
probabil nimeni din personalul sanatoriului nu ştia. Frank 
Peterson şi Terry Maitland fuseseră omorâţi într-un orăşel 
aflat la sute de kilometri depărtare de Dayton. Dacă, prin 
absurd, evenimentele acestea ar fi fost menţionate în 
media naţională în săptămâna când un simpatizant al 
Statului Islamic împuşcase opt oameni într-un mall din 
Tennessee şi o tornadă distrusese o întreagă localitate din 
Indiana, probabil că ar fi fost doar o ştire de câteva cuvinte 
pe site-ul Huffington Post. Şi oricum, Marcy Maitland nu 
ţinea legătura cu socrul ei, aşa că nu avusese cum să-i dea 
trista veste - în fond, de ce ar fi făcut-o, când bietul om era 
în starea în care era? 

Sunteţi reporter? o întrebase doamna Kelly. Ne-am 
săturat de indivizii de teapa dumneavoastră. 

Deci la Sanatoriul Heisman veniseră nişte reporteri. Şi 
venise şi poliţia. lar doamna Kelly fusese nevoită să le ţină 
piept. Insă nici reporterii şi nici poliţia nu veniseră să pună 
întrebări despre Terry Maitland, altminteri doamna Kelly ar 
fi ştiut că era mort. Atunci, care fusese chestia? 

Holly puse cafeaua alături, îşi scoase iPad-ul din geanta 
de umăr, îl deschise şi verifică dacă aici avea semnal, ca să 
nu fie nevoită să se întoarcă la Starbucks. Achită o taxă 
infimă şi i se permise accesul în arhiva ziarului local (taxă 
pe care o notă imediat pentru raportul de cheltuieli). Începu 
căutarea din data de 19 aprilie, ziua în care Merlin Cassidy 
abandonase duba. Şi ziua în care, aproape sigur, aceasta 
fusese furată din nou. Parcurse cu foarte mare atenţie 
ştirile locale, dar nu găsi nimic legat de sanatoriu. Nici în 
următoarele cinci zile, deşi ştirile erau din belşug: accidente 


e 345 + 


de maşină, două spargeri, un incendiu la un club de noapte, 
o explozie la o benzinărie, o deturnare de fonduri, în care 
era implicat un profesor, căutarea a două surori (albe) care 
dispăruseră din Trotwood (o localitate din apropiere), un 
ofiţer de poliţie acuzat că trăsese într-un adolescent 
(negru) neînarmat, o svastică desenată pe zidul unei 
sinagogi. 

Dar, pe prima pagină a ziarului din 25 aprilie, scria mare 
că Amber şi Jolene Howard, fetiţele dispărute din Trotwood, 
fuseseră găsite moarte şi mutilate într-o râpă, nu departe 
de casa lor. O sursă din poliţie, care dorea să-şi păstreze 
anonimatul, declarase că „sărmanele fetiţe au fost supuse 
unor acte de tortură greu de imaginat”. Şi, da, ambele 
surori fuseseră agresate sexual. 

Terry Maitland s-a aflat în Dayton pe 25 aprilie. Desigur, 
împreună cu familia, dar... 

Nu s-a mai întâmplat nimic pe 26 aprilie, ultima zi când 
Terry Maitland îşi vizitase tatăl. Şi nici pe 27, ziua când 
familia Maitland s-a întors cu avionul în Flint City. Apoi, 
sâmbătă, pe 28, poliţia a anunţat că interoghează o 
„persoană suspectă”. Două zile mai târziu, „persoana 
suspectă” a fost arestată. Numele persoanei era Heath 
Holmes, un bărbat de treizeci şi patru de ani, din Dayton, 
angajat ca infirmier la Sanatoriul Heisman. 

Holly dădu pe gât jumătate din paharul cu latte, apoi se 
uită în gol, spre umbrele parcului. Îşi verifică Fitbit-ul. Pulsul 
îi galopa cu o sută zece bătăi pe minut şi nu doar din cauza 
cafeinei. 

Reveni la arhiva publicaţiei Daily News şi parcurse lunile 
mai şi iunie, pe firul poveştii. Spre deosebire de Terry 
Maitland, Heath Holmes supravieţuise audierii de la 
tribunal, însă, la fel ca Terry (Jeannie Anderson ar fi spus că 
era o confluență), nu a mai apucat să fie judecat pentru 
morţile lui Amber şi Jolene Howard. Pentru că s-a sinucis în 
penitenciarul Districtului Montgomery la data de 7 iunie. 

Holly îşi verifică din nou Fitbit-ul şi văzu că pulsul îi 
ajunsese la o sută douăzeci. Dar nu se lăsă şi bău şi restul 
de latte. Da, trăia periculos. 


e 346 œ» 


Of Bill, cât mi-aş dori să fii lângă mine acum! Atât de 
mult mi-aş dori asta. Să fie şi Jerome aici. Şi, atunci, toți trei 
împreună i-am da imediat de cap. 

Numai că Bill era mort, Jerome era în Irlanda, iar ea nu va 
reuşi să descurce mai mult iţele acestei poveşti. Nu 
singură. Însă asta nu însemna că îşi terminase treaba în 
Dayton. Nu, nu chiar. 

Se întoarse la hotel, îşi comandă un sandvici prin room- 
service (la naiba cu zgârcenia!) şi îşi deschise laptopul. 
Adăugă informaţiile abia aflate la însemnările făcute în 
timpul convorbirii telefonice cu Alec Pelley. In timp ce se 
uita lung la ecran, mişcând documentul în sus şi în jos, îşi 
aduse aminte de o vorbă a mamei ei: Nu ştie stânga ce 
face dreapta. Poliţia din Dayton nu ştia despre asasinarea 
lui Frank Peterson, iar poliţia din Flint City nu ştia despre 
asasinarea surorilor Howard. De ce să fi ştiut. Omorurile se 
petrecuseră în diferite regiuni ale ţării şi la câteva luni 
distanţă. Nu ştia nimeni că Terry Maitland se aflase în 
ambele locuri şi nu avea nimeni cunoştinţă despre legătura 
dintre el şi Sanatoriul Heisman. Şi nimeni nu ştia că 
anumite informaţii nu erau tocmai complete. 

— Cu excepţia mea, spuse Holly. Insă eu ştiu doar o 
parte din ce nu se ştie. Deşi... 

Tresări speriată când auzi o bătaie în uşă. Era chelnerul 
de la room-service. Îl lăsă să intre, semnă bonul, adăugă un 
bacşiş de zece la sută (dar numai după ce se asigură că nu 
era inclusă gratuitatea serviciului) şi îl dădu repede afară. 
După care începu să se plimbe prin cameră, mâncând din 
sandviciul cu bacon şi roşii, al cărui gust nu îl simţea. 

Ce anume nu ştia ea, dar ar fi putut să ştie? O deranja 
cumplit - până la obsesie - gândul că puzzle-ului pe care 
încerca să-l rezolve îi lipseau nişte piese. Dar nu din cauză 
că Alec Pelley i-ar fi ascuns intenţionat anumite lucruri, ci 
poate pentru că erau câteva informaţii - informaţii vitale - 
care lui nu i se păruseră importante. 

Probabil că ar fi fost în ordine dacă ar fi sunat-o pe 
doamna Maitland, numai că biata femeie ar fi început să 
plângă şi să se lamenteze, iar Holly nu ar fi ştiut cum s-o 


e 347 œ» 


consoleze. Niciodată nu s-a priceput la treburi din astea. 
Sigur, pe vremuri, dar nu foarte demult, o ajutase pe sora 
lui Jerome Robinson să treacă de un moment dificil - dar, 
de regulă, spunea doar tâmpenii. Plus că mintea doamnei 
Maitland ar fi fost înceţoşată de durere şi, astfel, ar fi putut 
să omită lucruri importante, detaliile acelea care pot ajuta 
la recrearea unei imagini din bucățele - aşa cum sunt cele 
trei sau patru piese de puzzle care cad de pe masă şi nu 
poţi vedea imaginea de ansamblu până nu te pui în patru 
labe şi le găseşti. 

Singura persoană care ar fi putut să cunoască toate 
aceste amănunte, fie ele mai mici sau mai mari, era însuşi 
detectivul care luase declaraţiile martorilor şi îl arestase pe 
Maitland. După atâta timp alături de Bill Hodges, Holly 
începuse să aibă încredere în ofiţerii de poliţie. Evident că 
nu toţi erau buni: de exemplu, nu avea cine ştie ce respect 
faţă de Isabelle Jaynes5, care ajunsese partenera lui Pete 
Huntley, după ce Bill ieşise la pensie. lar tipul ăsta, 
detectivul Ralph Anderson, comisese marea greşeală de a-l 
aresta pe Maitland într-un loc public. Însă o decizie proastă 
nu-l făcea neapărat un detectiv incapabil; plus că Pelley îi 
explicase că omul avusese circumstanţe atenuante: Terry 
Maitland fusese antrenorul fiului lui Anderson. Declaraţiile 
pe care acest detectiv le luase martorilor păreau destul de 
minuţioase. Prin urmare, Holly credea că acest domn ar fi 
putut deţine toate piesele care lipseau. 

Trebuia să se gândească la asta. Dar, până atunci, nu 
strica să mai facă o vizită la Sanatoriul Heisman. 


5% Vezi Mort la datorie (n. tr.). 
e 348 + 


7 


Ajunse la două şi jumătate după-amiaza, iar acum parcă 
în stânga clădirii, unde scria PARCARE PERSONAL şi NU 
OCUPAȚI ZONA AMBULANŢELOR. Alese un loc din capătul 
parcării şi intră acolo cu spatele, ca să poată supraveghea 
clădirea. Pe la trei fără un sfert, începură să sosească 
maşinile celor care lucrau în schimbul de la trei la 
unsprezece. Pe la trei, angajaţii din schimbul de zi - 
majoritatea infirmieri, câteva asistente, doi tipi în costume 
(pasămite doctori) - începură să plece. Unul dintre tipii în 
costum avea un Cadillac, celălalt un Porsche. Da, precis 
erau doctori. Holly îi privi cu atenţie pe ceilalţi şi se decise 
asupra unei ţinte. O infirmieră de vârstă mijlocie, îmbrăcată 
cu o bluză cu ursuleţi dansatori. Avea o Honda Civic veche 
rău de tot, cu rugină pe laturi, un stop crăpat şi lipit cu 
bandă adezivă şi pe bara din spate cu un abţibild decolorat, 
pe care scria O SUSŢIN PE HILLARY. Înainte să se urce în 
amărâta aia de maşină, femeia se opri să-şi aprindă o 
ţigară. Maşină veche, ţigări scumpe. Din ce în ce mai bine. 

Holly o urmări. După vreo cinci kilometri spre vest, 
ajunse într-o suburbie drăguță. Trecu de ea şi ajunse în altă 
suburbie, nu la fel de drăguță ca prima. Femeia opri în faţa 
unei case simple, aidoma celorlalte din jur, înghesuite unele 
în altele pe străduţă. Pe peticele de gazon se vedeau jucării 
ieftine din plastic. Holly parcă lângă trotuar, spuse o 
rugăciune scurtă, în care ceru curaj, răbdare şi minte, apoi 
cobori din maşină. 

— Doamnă? Doamnă infirmieră? Scuzaţi-mă! 

Femeia se întoarse. Avea chipul ridat şi părul încărunţit 
prematur, aşa cum au îndeobşte cei care fumează foarte 
mult. Prin urmare, lui Holly îi era greu să-i estimeze vârsta. 
Poate patruzeci şi cinci de ani, poate chiar cincizeci. Nu 
purta verighetă. 

— Da, ce doriţi? 

— Să-mi daţi o mână de ajutor şi vă voi recompensa 
pentru asta, răspunde Holly. O sută de dolari, dacă îmi veţi 


e 349 œ» 


spune tot ce ştiţi despre Heath Holmes şi despre relaţia lui 
cu Peter Maitland. 

— M-aţi urmărit de la serviciu? 

— Da. 

Femeia se încruntă. 

— Sunteţi reporter? Ne-a zis doamna Kelly că ne dă 
târcoale o femeie reporter şi ne-a asigurat că ne dă afară 
dacă vorbim cu ea. 

— Despre mine este vorba, dar nu sunt reporter. Sunt 
detectiv, iar doamna Kelly nu va afla niciodată că aţi 
discutat cu mine. 

— Arătaţi-mi o legitimaţie. 

Holly îi întinse permisul auto şi o carte de vizită cu 
numele agenţiei. Femeia le studie pe amândouă, apoi i le 
dădu înapoi. 

— Pe mine mă cheamă Candy Wilson. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă. 

— Îhî, bravo, dar, pentru că îmi risc slujba din cauza asta, 
să ştiţi că vă costă două sute. 

Se gândi puţin şi adăugă: 

— Şi cincizeci. 

— De acord, spuse Holly. 

Probabil că ar fi trebuit să încerce să o convingă să 
accepte doar două sute, ba chiar o sută cincizeci, însă 
niciodată nu ştiuse să negocieze (să se tocmească, zicea 
mama ei). Plus că doamna asta părea să aibă mare nevoie 
de bani. 

— Ar fi bine să intraţi, spuse Candy Wilson. Vecinii mei 
stau cu ochii lipiţi de geamuri. 


e 350 œ» 


8 


Mirosul puternic de tutun din casă o făcu pe Holly să 
tânjească după o ţigară pentru prima oară după o groază 
de timp. Wilson se trânti într-un fotoliu care, la fel ca stopul 
de la maşină, era lipit cu bandă adezivă. Lângă fotoliu era o 
scrumieră cu picior - model pe care Holly nu-l mai văzuse 
de când murise bunicul ei (de emfizem pulmonar). Wilson 
scoase un pachet de ţigări din buzunarul pantalonilor din 
nailon şi aprinse bricheta. Nu o servi şi pe Holly, lucru deloc 
de mirare, având în vedere preţul actual al ţigărilor. Holly 
nu se supără, ba chiar se simţi recunoscătoare. Ar fi fost 
foarte posibil să nu o refuze. 

— Să văd banii, spuse Candy Wilson. 

Prevăzătoare ca de obicei, Holly se oprise la un 
bancomat înainte de a ajunge a doua oară la sanatoriu. Aşa 
că acum îşi scoase portofelul din geantă şi numără 
bancnotele. Wilson le numără şi ea, după care le îndesă în 
buzunar, lângă pachetul cu ţigări. 

— Sper să nu mă minţi şi să-ţi ţii gura, Holly, spuse ea, 
trecând la o adresare mai personală. Dumnezeu ştie câtă 
nevoie am de bani, că javra de bărbatu-meu a golit contul 
din bancă când şi-a luat tălpăşiţa. Dar doamna Kelly nu 
glumeşte. Zici că-i unul din dragonii ăia din serialul cu 
Tronurile. 

Holly făcu din nou gestul cu fermoarul la gură şi răsuci 
cheia invizibilă. Candy Wilson zâmbi şi păru să se mai 
relaxeze puţin. Privi în jur la livingul mic şi întunecat şi 
mobilat în stil „Talcioc American”. 

— Nasoală casă, nu? Am avut una tare drăguță în zona 
de vest a oraşului. Nu un conac, dar mult mai bună decât 
hruba asta. Javra a vândut-o fără să mă anunţe înainte să-şi 
piardă urma dincolo de orizont. Ştii cum se zice: nu-i nimeni 
mai orb decât ăla care nu vrea să vadă. Parcă-mi pare rău 
că n-am avut copii, pe care să-i montez acum contra lui. 

Bill ar fi ştiut ce să-i răspundă la vorbele asta, însă Holly 
habar n-avea. Aşa că îşi scoase carneţelul şi trecu la 


e 351 + 


subiect. 

— Heath Holmes a fost infirmier la Sanatoriul Heisman. 

— Da. Noi îi ziceam Heath-Frumuşelul. jumate în glumă, 
jumate pe bune. Nu era chiar vreun Chris Pine sau Tom 
Hiddleston, da' nici urât nu era. Şi tare cumsecade. Toată 
lumea zicea aşa. Chestie care dovedeşte încă o dată că n-ai 
de unde să ştii ce se ascunde în sufletul bărbaţilor. Eu am 
aflat asta pe pielea mea, cu javra, dar el măcar n-a violat şi 
n-a mutilat nicio fetiţă. Le-ai văzut pozele din ziare? 

Holly dădu din cap. Două blonde micuţe şi drăgălaşe, cu 
zâmbete identice. Doisprezece şi zece ani - exact ca fiicele 
lui Terry Maitland. Alt element comun. Sau poate nu, dar în 
mintea lui Holly începuse deja să se formeze ipoteza că 
aceste două cazuri erau, de fapt, unul singur. Incă vreo 
câteva astfel de elemente şi ipoteza va deveni certitudine. 

— Cine-i capabil de aşa ceva? întrebă Wilson. 

Holly îşi dădu seama că era o întrebare retorică şi nu 
spuse nimic. 

— Îţi zic eu cine: un monstru, răspunse singură 
infirmiera. 

— Câtă vreme aţi lucrat împreună, doamnă Wilson? 

— Ce-ar fi să-mi spui Candy? Pe ăia care îmi plătesc 
utilităţile pe luna următoare îi las să-mi zică pe numele mic. 
Şapte ani am lucrat cu el şi n-am bănuit absolut nimic. 

— În ziar scrie că era în concediu atunci când au fost 
ucise fetele. 

— Aşa e. S-a dus până la Regis, care-i la vreo cincizeci de 
kilometri mai spre nord. Acolo stă maică-sa. Care le-a spus 
poliţiştilor că băiatul ei nu s-a mişcat de lângă ea. 

Şi Wilson îşi dădu ochii peste cap. 

— Tot în ziar scrie că avea cazier. 

— Avea, da' nimic grav, doar o plimbare cu o maşină 
furată când avea şaptişpe ani, explică infirmiera, 
încruntându-se la ţigara dintre degete. Mă mir că ziariştii au 
aflat de chestia asta, că n-ar fi trebuit. Era minor şi dosarul 
ăla ar fi trebuit să fie la secret. Că altfel poate nici n-ar fi 
primit postul de la Heisman, cu toată pregătirea lui militară 


e 352 + 


şi cu ăia cinci ani cât a lucrat la Spitalul Walter Reed”!. 
Poate, zic eu. Dar probabil că nu. 

— Vorbeşti de parcă l-ai fi cunoscut destul de bine. 

— Nu-l apăr, să nu crezi asta. Am băut câte un pahar cu 
el, da' nu ca la o întâlnire de amor, nu, nici vorbă. Eram mai 
mulţi la sanatoriu care mergeam câteodată după program 
la barul Shamrock - asta se întâmpla pe vremea când încă 
puteam să fac cinste tuturor atunci când îmi venea rândul. 
S-au dus zilele alea, drăguţa mea. În fine, şi noi ne ziceam 
„Cei Cinci Uituci” - din cauza... 

— Cred că înţeleg, spuse Holly. 

— Cred şi eu că înţelegi. Ştim toate bancurile cu 
Alzheimer. Cele mai multe sunt cam răutăcioase, şi foarte 
mulţi dintre pacienţii noştri sunt oameni tare drăguţi, da’ 
tot le spunem ca şi cum am vrea să... nu ştiu cum să zic... 

— Să fluieraţi în biserică? o ajută Holly. 

— Da. Fix aşa. Auzi? Vrei o bere? 

— Da. Mulţumesc. 

Nu-i prea plăcea berea şi oricum nu era recomandată 
atunci când luai medicamente împotriva depresiei, dar nu 
voia s-o refuze pe doamna aceasta cu chef de vorbă. 

Wilson aduse două cutii de Bud Light. Nu-i oferi niciun 
pahar lui Holly - în fond, nici ţigară nu-i oferise. 

— Mda, ştiam de furtul ăla de când avea şaptişpe ani, 
spuse ea, trântindu-se din nou în fotoliul lipit cu bandă 
adezivă, care protestă istovit. Ştiam toţi. Că doar oamenii 
sunt mai slobozi la gură după ce au luat ceva la bord. Dar 
nici nu se compară cu ce a făcut în aprilie. Nici acum nu-mi 
vine să cred. L-am pupat pe individul ăsta sub vâsc la 
petrecerea de Crăciun de anul trecut. 

Acum, fie doamna Wilson se cutremură de-adevăratelea 
de scârbă, fie se prefăcu foarte bine. 

— Deci pe 23 aprilie era în concediu... 

— Dacă zici tu. Tot ce ştiu e că era primăvară, pentru că 
atunci mă apucă alergiile, zise ea, aprinzându-şi o altă 
ţigară. Ne-a zis că se duce la Regis, că o să facă cu maică- 
sa o slujbă la biserică pentru taică-său, care a murit acum 


51 Spital militar din districtul Columbia (n. tr.). 
e 353 + 


un an. „Slujbă de pomenire”, i-a zis. Şi poate că s-a dus la 
slujba aia, da’ s-a întors imediat ca să le omoare pe fetiţele 
alea din Trotwood. Nu încape nicio îndoială că aşa a făcut, 
că l-au văzut mai mulţi oameni şi apare pe imaginile de la 
camera de supraveghere de la benzinăria unde şi-a pus 
benzină. 

— Şi-a pus benzină în ce fel de maşină? o întrebă Holly. 
Era cumva o dubă? 

Ce făcea ea acum se chema „influențarea martorului” şi 
Bill n-ar fi fost deloc de acord. Numai că nu reuşise să se 
abţină. 

— Habar n-am. Poate camionetă. Avea un Tahoe foarte 
dichisit. Anvelope de comandă, o grămadă de chestii 
placate cu crom. Şi cu acoperiş din ăla... retractabil... 
pentru partea din spate. Poate acolo le-a pus pe fete. Le-o fi 
drogat, ca să stea liniştite, până când era gata să le... ştii 
tu... să-şi facă mendrele cu ele. 

— Vai de mine! exclamă Holly. 

Nici acum nu reuşi să se abţină. 

Candy Wilson dădu cu tristeţe din cap. 

— Chiar aşa. E o chestie pe care nici nu vrei să ţi-o 
imaginezi, da' te trezeşti gândindu-te mereu la ea. Cel 
puţin eu mă gândesc. Au găsit şi probe ADN, da' sunt 
sigură că ştii asta, că s-a scris în ziar. 

— Da. 

— Şi l-am văzut săptămâna aia, pentru că a apărut la 
serviciu într-o zi. „[i-era dor de locul ăsta, nu?” l-am 
întrebat eu. Numa’ că el nu a zis nimic, doar mi-a aruncat 
un fel de zâmbet, de m-a luat cu fiori. Şi s-a dus mai 
departe pe coridorul din Aripa B. Nu l-am mai văzut 
niciodată să zâmbească aşa. Niciodată. Pun pariu că încă 
mai avea sângele fetiţelor sub unghii. Poate şi pe sculă şi 
pe boaşe. Doamne, mă apucă tremuriciul doar când mă 
gândesc. 

Şi pe Holly o apucase tremuriciul, numai că nu recunoscu 
asta. Sorbi din bere şi întrebă în ce zi îl văzuse la sanatoriu. 

— Nu mai ştiu pe dinafară. Trebuie să mă uit în calendar. 
Da’ oricum a fost după ce au dispărut fetiţele alea. la, stai! 


e 354 + 


Ştii ceva? Pe pariu că pot să-ţi zic data exactă, că în ziua 
aia am avut oră la coafor după program. Ca să mă vopsesc. 
Cum bine poţi să vezi, de atunci n-am mai fost la salon. Stai 
niţel! 

Se duse la un birou mic din colţul încăperii, de unde luă o 
agendă pe care începu s-o răsfoiască. 

— Uite! Salonul lui Debbie. 26 aprilie. 

Holly îşi notă data şi adăugă un semn de exclamare. 26 
aprilie era ultima zi în care Terry îşi vizitase tatăl. A doua zi, 
el, soţia şi fetele se întorseseră acasă cu avionul. 

— Peter Maitland îl cunoştea pe domnul Holmes? 

Wilson începu să râdă. 

— Drăguţă, Peter Maitland nu mai cunoaște pe nimeni. 
Anul trecut a avut câteva zile când parcă a fost mai 
limpede la cap, ba chiar şi la începutul anului ăsta a mai 
ţinut minte cum să-şi ia singur cafeaua şi cum să ceară 
ciocolată - pesemne nu uită atât de repede chestiile care-i 
plac cel mai mult. Acum nu face decât să stea pe scaun şi 
să se holbeze în gol. Dacă o să păţesc şi eu nenorocirea 
asta vreodată, o să iau un pumn de pastile ca să-mi închei 
socotelile cu lumea asta - şi o s-o fac cât mai am ceva 
minte în cap, ca să ştiu ce anume pastile să înghit. Da' dacă 
mă întrebi dacă Heath îl cunoştea pe Maitland, atunci 
răspunsul e „bineînţeles”. Unii infirmieri se mai schimbă, 
dar Heath a rămas să aibă grijă de pacienţii din camerele 
cu numere fără soţ din Aripa B. Zicea că unii dintre ei încă îl 
recunosc, chiar dacă nu prea mai au mult creier. lar 
Maitland e în rezerva B-5. 

— Ştii cumva dacă a trecut şi pe la Maitland în ziua când 
l-ai văzut? 

— Precis a trecut. Eu ştiu ceva ce nu s-a scris la ziar, da’ 
să fii sigură că ar fi însemnat mare chestie la procesul lui 
Heath, dacă s-ar fi ajuns acolo. 

— Ce ştii, Candy? Ce anume, ce? 

— Când au aflat poliţiştii că a fost la sanatoriu după 
moartea fetiţelor, s-au apucat să percheziţioneze toate 
rezervele din Aripa B, insistând mai mult în rezerva lui 
Maitland, pentru că le-a zis Cam Melinsky că l-a văzut pe 


e 355 + 


Heath, când ieşea de acolo. Melinsky e om de serviciu. ŞI l- 
a observat pe Heath pentru că el - Melinsky, adică - spăla 
pardoseala de pe coridor şi Heath a alunecat şi a căzut în 
fund. 

— Eşti sigură, Candy? 

— Foarte sigură. Şi uite care-i chestia aia importantă. Cea 
mai bună prietenă a mea e o asistentă, pe care o cheamă 
Penny Prudhomme şi ea l-a auzit pe un poliţist care vorbea 
la telefon imediat după ce percheziţionaseră rezerva B-5. 
Zicea cuiva că au găsit fire de păr în rezervă, fire blonde. 
Ei, ce zici de asta? 

— Zic că probabil le-au făcut un test ADN, ca să vadă 
dacă aparţineau vreuneia dintre surorile Howard. 

— Normal că aşa au făcut. Ca în serialul ăla cu 
criminalişti. CS/ îi zice. 

— Numai că rezultatele nu au fost date publicităţii, spuse 
Holly. De ce? 

— Nu, n-au fost. Da' nu-i aşa că ştii ce au găsit poliţiştii în 
pivnita doamnei Holmes? 

Holly ştia. Detaliul acela fusese făcut cunoscut. Probabil 
că părinţii fetiţelor au simţit cum li se frâng încă o dată 
inimile atunci când l-au citit. Cineva din poliţie vorbise, iar 
ziarul publicase ştirea. Probabil o preluaseră şi posturile de 
televiziune. 

— Mulţi perverşi, deveniți asasini, iau tot felul de trofee 
de la victimele lor, spuse Candy, pe un ton avizat. Sunt 
moartă după serialele polițiste şi am văzut acolo o grămadă 
de cazuri din astea. Cică e un comportament obişnuit la 
demenţii ăştia. 

— Cu toate că ţie Heath Holmes nu ţi s-a părut niciodată 
dement. 

— Ooo, dar îşi ascund adevărata faţă! o lămuri Candy 
Wilson, pe un ton lugubru. 

— Problema este că el nu a încercat prea tare să-şi 
ascundă crima, nu-i aşa? L-au văzut mai mulţi oameni şi 
mai sunt şi imaginile acelea de la camera de supraveghere. 

— Şi ce? A înnebunit brusc şi nebunilor li se rupe de tot. 

Sunt sigură că domnul detectiv Anderson şi procurorul 


e 356 œ» 


din Districtul Flint au crezut acelaşi lucru despre Terry 
Maitland, îşi spuse Holly. Cu toate că unii ucigaşi în serie - 
perverşi deveniți criminali, ca să folosesc cuvintele lui 
Candy Wilson - scapă neprinşi ani întregi. De exemplu Ted 
Bundy. Şi să nu uităm de John Wayne Gacy. Amândoi 
violatori şi criminali în serie. 

Se ridică de pe scaun. 

— Mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat. 

— Singura mulţumire de care am nevoie e să nu afle 
doamna Kelly că am vorbit cu tine. 

— Nu va afla, o asigură Holly. 

Tocmai voia să iasă din casă, când o auzi pe Candy: 

— Ştii ce s-a întâmplat cu mama lui, da? Ce-a făcut după 
ce Heath şi-a pus capăt zilelor în celulă? 

Holly se opri. 

— Nu. 

— S-a întâmplat după o lună. Probabil că n-ai mai ajuns 
până acolo cu documentarea. S-a spânzurat. Exact aşa cum 
a făcut-o şi el, numai că ea s-a spânzurat în pivniţa casei, 
nu în celula de la închisoare. 

— Ei, la naiba! A lăsat vreun bilet? 

— Asta n-am de unde să ştiu, zise Candy. Numai că a 
făcut-o în pivniţa unde găsiseră poliţiştii chiloţeii ăia plini de 
sânge. Cu desene cu Winnie de Pluş şi cu Tigrul şi cangurul 
Roo. Când afli că tocmai fiul tău a făcut aşa ceva, la ce să 
mai laşi vreun bilet? 


e 357 » 


9 


Când Holly nu ştia ce să facă în continuare, aproape 
mereu căuta câte o plăcintărie sau un restaurant de familie. 
Ambele serveau micul dejun - mâncare ca la mama acasă, 
pe care o puteai savura în tihnă, fără să te preocupe lista 
cu vinuri şi fără să te bată la cap niciun chelner. Aşa că a 
descoperit o plăcintărie IHOP în apropierea hotelului. 

După ce s-a aşezat la masa de două locuri din colţ, a 
comandat câteva clătite, un singur ou prăjit şi o porţie de 
chiftele din cartofi (la plăcintăriile astea erau absolut 
delicioase). În timp ce aştepta comanda, îşi deschise 
laptopul şi căută numărul de telefon al lui Ralph Anderson. 
Nu se miră prea tare când nu-l găsi; poliţiştii avea mai 
mereu numere secrete. Dar era sigură că ar putea să facă 
rost de el - Bill o învățase toate şmecheriile - şi voia 
neapărat să discute cu acest domn, pentru că avea 
convingerea că fiecare dintre ei deţinea acele piese de 
puzzle care îi lipseau celuilalt. 

— El e stânga, eu sunt dreapta, îşi spuse ea. 

— Ce-ai zis, scumpete? o întrebă chelneriţa, venită cu 
comanda. 

— Îmi ziceam că mi-e tare foame, îi răspunse Holly. 

— Foarte bine, că ţi-am adus potol cât să te saturi, zise 
femeia, aşezând farfuriile pe masă. Ştii ceva? Chiar că ţi-ar 
prinde bine o masă mai copioasă, dacă nu te superi că-ți 
spun. Eşti prea slăbuţă. 

— Am avut un prieten care şi el îmi zicea mereu aşa, 
spuse Holly, simțind că-i dau lacrimile. 

Din cauza acelor cuvinte: am avut un prieten. Trecuse 
ceva timp şi probabil că timpul vindeca toate rănile inimii, 
dar, Doamne, Dumnezeule, unele dintre ele se vindecau 
atât de încet. lar diferenţa dintre am şi am avut era o 
genune atât de mare. 

Mâncă încet, turnându-şi din belşug sirop pe clătite. Mda, 
nu era siropul care trebuia, nu era sirop de arțar, dar i se 
părea foarte gustos. Plus că se simţea bine că putea să 


e 358 + 


mănânce în ritmul ei. 

Până la sfârşitul mesei luase deja o hotărâre care nu-i 
făcea nicio plăcere. Ar putea fi concediată dacă îl va suna 
pe detectivul Anderson fără să-l anunţe pe Pelley de 
intenţia ei. Tocmai acum, când voia să dea de capăt acestui 
caz - altă expresie a lui Bill. Plus că - iar acesta era un 
aspect extrem de important - ar fi fost un gest complet 
lipsit de etică din partea ei. 

Chelneriţa se întoarse să-i mai toarne cafea, iar Holly 
acceptă bucuroasă. La Starbucks nu-ţi mai umplea nimeni 
ceaşca fără să te taxeze încă o dată. lar cafeaua de la IHOP, 
deşi nu dintr-un soi extraordinar, era bunicică. La fel ca 
siropul pentru clătite. Și ca mine, adăugă Holly în gând. 
Psihoterapeutul ei îi spusese că aceste momente zilnice de 
autovalidare erau foarte importante. N-oi fi eu Sherlock 
Holmes - şi nici Tommy sau Tuppence, la drept vorbind -, 
dar sunt destul de bună şi ştiu ce trebuie să fac. Poate că 
domnul Pelley o să se supere pe mine şi o să mă certe, dar 
o să-i fac fată, dacă trebuie. Bill Hodges este ascuns în 
capul şi în inima mea şi el o să mă călăuzească. 

Cu acest gând în minte, puse mâna pe telefon. Pelley îi 
răspunse şi ea îl anunţă. 

— Nu Terry Maitland l-a ucis pe Frank Peterson. 

— Cum? Ai zis ce mi se pare mie că... 

— Aşa am zis. Am aflat nişte lucruri foarte interesante 
aici, în Dayton, domnule Pelley. Însă, înainte de a-mi 
întocmi raportul, trebuie să stau de vorbă cu domnul 
detectiv Anderson. Ai vreo obiecţie în privinţa asta? 

Pelley nu se supără şi nici nu o certă aşa cum se temuse 
ea. 

— Trebuie să discut cu Howie Gold, iar el va trebui să 
vorbească cu Marcy şi să-i ceară permisiunea. Dar cred că 
niciunul nu va avea nimic împotrivă. 

Holly se relaxă şi luă o înghiţitură de cafea. 

— Foarte bine. Te rog, obţine permisiunea lor cât de 
repede poţi şi trimite-mi numărul domnului detectiv. Aş 
vrea să discut cu el chiar în seara asta. 

— De ce? Ce ai descoperit? 


q 359 + 


— Să te întreb ceva. Se întâmplă cumva să ştii dacă s-a 
petrecut vreun lucru mai neobişnuit la Sanatoriul Heisman 
în ziua în care Terry Maitland a făcut ultima vizită la tatăl 
său? 

— Neobişnuit în ce sens? 

De data aceasta Holly nu mai influenţă martorul. 

— In oricare sens. Poate nu ştii, sau poate ştii, dar nu ţi-ai 
dat seama. De exemplu, ceva ce i-a povestit Terry soţiei lui 
când s-a întors la hotel. Orice. 

— Nu, nu ştiu nimic... dacă nu cumva te referi la faptul 
că, la plecare, Terry s-a ciocnit de un infirmier. Infirmierul a 
căzut pentru că pardoseala era udă, dar asta a fost o pură 
întâmplare. În fond, nu s-a rănit nimeni. 

Holly auzi cum îi pârâie articulațiile degetelor - atât de 
tare strângea telefonul în mână. 

— N-ai pomenit de incidentul ăsta niciodată până acum. 

— N-am crezut că ar fi important. 

— Tocmai de asta trebuie să discut cu domnul detectiv 
Anderson. Lipsesc anumite piese din tot acest puzzle. Acum 
mi-ai oferit una dintre ele. Poate el are şi altele. De 
asemenea, el poate afla anumite lucruri pe care eu n-am 
cum să le aflu. 

— Vrei să zici că ciocnirea aia accidentală din hol are 
vreo relevanţă? Care? 

— Dă-mi voie să vorbesc mai întâi cu detectivul 
Anderson. Te rog! 

Veni o pauză destul de lungă. În cele din urmă, auzi din 
nou vocea lui Pelley. 

— Să văd ce pot face. 

Holly tocmai punea telefonul în buzunar când chelneriţa îi 
aduse nota de plată. 

— Da’ ştiu că a fost o conversaţie animată! 

Holly îi zâmbi. 

— Mulţumesc pentru servirea excelentă. 

Chelneriţa plecă. Suma de plată era optsprezece dolari şi 
douăzeci de cenți. Holly lăsă sub farfurie cinci dolari drept 
bacşiş. Mai mult decât procentul recomandat, dar era foarte 
entuziasmată. 


< 360 + 


10 


Nici nu intră bine în camera de hotel, când auzi țârâitul 
telefonului mobil. Pe ecran scria: NUMAR NECUNOSCUT. 

— Alo? Holly Gibney la telefon. Cu cine vorbesc? 

— Sunt Ralph Anderson. Alec Pelley mi-a dat numărul 
dumneavoastră, doamnă Gibney, şi mi-a explicat ce faceţi 
acum. Prima mea întrebare este: chiar știți ce faceţi? 

— Da, ştiu. 

Poate că avea Holly multe angoase şi poate că era o 
persoană plină de îndoieli, chiar şi după atâţia ani de 
terapie, însă de data aceasta era extrem de sigură că ştia 
ce face. 

— Mda, poate ştiţi. Sau poate nu. Eu n-am de unde să-mi 
dau seama, corect? 

— Nu, nu aveţi de unde, îl aprobă Holly. Cel puţin, nu 
deocamdată. 

— Alec mi-a spus că dumneavoastră ziceţi că nu Terry 
Maitland l-a omorât pe Frank Peterson. Şi mi-a mai spus că 
păreţi foarte sigură de asta. Sunt curios să aflu cum anume 
aţi ajuns la o asemenea concluzie, având în vedere că 
dumneavoastră sunteţi în Dayton, iar Frank Peterson a fost 
ucis aici, în Flint City. 

— În Dayton s-a petrecut o crimă similară, chiar atunci 
când Terry Maitland se afla aici. Au fost două victime, două 
fetiţe - nu un singur băiat. Acelaşi mod de operare: viol şi 
mutilare. Bărbatul arestat de poliţie pretindea că, la 
momentul crimei, se afla cu mama lui, într-o localitate la 
cincizeci de kilometri distanţă de Dayton; iar mama a 
confirmat. Însă a fost văzut şi în Trotwood, suburbia de 
unde au fost răpite fetele. Apare şi în imaginile unei camere 
de supraveghere. Vă sună cunoscut? 

— Cunoscut, dar deloc surprinzător. Majoritatea 
criminalilor îşi inventează la repezeală alibiurile abia atunci 
când sunt prinşi. Poate nu v-aţi lovit de asemenea situaţii în 
activitatea dumneavoastră de capturare a acuzaților care 
uită să se mai prezinte la proces după ce au fost eliberaţi 


e 361 >» 


pe cauţiune, doamnă Gibney - da, mi-a spus Alec cu ce se 
ocupă agenţia dumneavoastră. Dar sunt convins că vă 
uitaţi la serialele polițiste. 

— Omul acesta era infirmier la Sanatoriul Heisman şi, cu 
toate că ar fi trebuit să fie în concediu, a fost la lucru cel 
puţin o dată în aceeaşi săptămână în care domnul Maitland 
şi-a vizitat tatăl de trei ori. La ultima vizită - care a avut loc 
în data de 26 aprilie - aceşti doi presupuşi asasini s-au 
ciocnit unul de celălalt. La propriu. 

— Vă bateţi joc de mine? mai că zbieră Anderson. 

— Deloc. Fostul meu partener de la „Ce-am găsit al meu 
să fie” ar fi spus că este o situaţie „foarte pe bune”. V-am 
stârnit interesul? 

— V-a spus Pelley că, în cădere, infirmierul ăla l-a zgâriat 
pe Maitland? Că a vrut să se agaţe de el şi l-a crestat pe 
mână cu unghia? 

Holly rămase tăcută. Se gândea la filmul pe care îl luase 
cu ea. Nu obişnuia să se laude singură - ba din contră -, dar 
acum i se părea că avusese o idee absolut genială. Se 
îndoise ea vreodată că ar fi fost ceva ieşit din comun la 
cazul Maitland? Nu, deloc. Mai cu seamă pentru că îl 
cunoscuse pe acel monstru, pe numele lui Brady Wilson 
Hartsfield. O asemenea întâlnire îţi schimbă destul de mult 
felul de a privi lucrurile. 

— Insă aceea nu a fost singura tăietură, murmură 
Anderson, ca pentru sine. A mai avut una. Dar a căpătat-o 
aici. După moartea lui Frank Peterson. 

Altă piesă lipsă din puzzle. 

— Povestiţi-mi, domnule detectiv. Povestiţi-mi, povestiţi- 
mi, povestiţi-mi! 

— Nu la telefon. Puteţi veni în Flint City? Ar trebui să 
stăm de vorbă. Cu toţii. Dumneavoastră, eu, Alec Pelley, 
Howie Gold şi un detectiv din cadrul poliţiei statale, care a 
lucrat şi el la acest caz. Poate şi Marcy. Da, şi ea. 

— Mi se pare o idee bună, dar trebuie să discut cu 
clientul meu, domnul Pelley. 

— Discutaţi mai bine cu Howie Gold. Vă dau eu numărul 
lui de telefon. 


e 362 œ» 


— Dar protocolul... 

— Protocolul nu-i o problemă, pentru că Pelley lucrează 
pentru Howie. 

Holly se gândi puţin. 

— Puteţi să luaţi legătura cu departamentul de poliţie din 
Dayton şi cu procurorul Districtului Montgomery? Nu 
reuşesc să aflu tot ce vreau despre asasinarea surorilor 
Howard şi despre Heath Holmes - acesta este numele 
infirmierului. Dar cred că dumneavoastră veţi primi nişte 
răspunsuri. 

— A început procesul? Dacă nu încă, nu cred că vor dori 
să-mi dea prea multe informa... 

— Domnul Holmes a decedat, spuse Holly. 

Făcu o pauză şi apoi adăugă: 

— La fel ca Terry Maitland. 

— lisuse! murmură Anderson. N-am pomenit ceva mai 
ciudat decât povestea asta. 

— Devine şi mai ciudată, spuse Holly. 

Alt lucru asupra căruia nu avea nicio îndoială. 

— Mai ciudată, repetă el. Viermi în pepenele galben. 

— Poftim? 

— Nimic. Sunaţi-l pe domnul Gold, bine? 

— Tot cred că ar trebui să-l sun mai întâi pe domnul 
Pelley. Pentru mai multă siguranţă. 

— Dacă aşa credeţi... Şi, doamnă Gibney... am senzaţia 
că ştiţi ce faceţi. 

Holly zâmbi. 


< 363 + 


11 


Primi undă verde de la domnul Pelley şi îl sună imediat 
pe Howie Gold. Acum Holly începuse să se plimbe agitată 
încoace şi încolo pe mocheta ieftină de hotel, apăsând 
obsesiv butonul de la Firebit ca să-şi verifice pulsul. Da, 
domnul Gold credea că ar fi fost bine să se urce în avion şi 
să vină în Flint City; şi, nu, nu trebuia să zboare la clasa 
economic. 

— Rezervaţi-vă un loc la business, o sfătui el. Aveţi mai 
mult spaţiu pentru picioare. 

— Bine, răspunse ea, simțindu-se o mică nebunatică. Aşa 
voi face. 

— Chiar nu credeţi că Terry l-a omorât pe Frank 
Peterson? 

— Nu. Aşa cum nu cred nici că Heath Holmes le-a ucis pe 
cele două fetiţe, răspunse ea. Cred că a fost altcineva. Un 
străin. 


e 364 + 


VIZITE 
— 25 IULIE — 


e 365 + 


1 


Detectivul Jack Hoskins, de la poliția din Flint City, se 
trezi la ora două în noaptea de marţi spre miercuri din trei 
motive - toate trei producându-i suferințe extreme: era 
mahmur, era ars de soare şi îl trecea căcarea rău de tot. 
Asta păţesc pentru că am mâncat la Los Tres Molinos, îşi 
spuse el... dar oare chiar mâncase acolo? Parcă da, era 
destul de sigur că da - nişte enchilada umplute cu carne de 
porc şi cu brânză din aia, foarte iute -, dar nu putea să 
bage mâna în foc. Poate se dusese la Hacienda. Îşi amintea 
ca printr-o ceaţă groasă întreaga seară. 

Tre’ să mai reduc din paharele cu voadcă. S-a terminat 
concediul. 

Da, şi s-a terminat mai devreme. Pentru că rahatul ăla de 
secţie nu mai avea acum decât un singur detectiv la lucru. 
Tare împuţită mai era viaţa câteodată. Ba chiar destul de 
des. 

Cobori din pat, strâmbându-se când mişcarea îi trimise o 
săgeată prin tâmple şi frecându-şi pielea arsă de la ceafă. 
Işi dădu jos chiloţii, înşfăcă ziarul de pe noptieră şi se 
clătină spre baie ca să-şi rezolve treaba aceea presantă. 
Instalat confortabil pe closet şi aşteptând să elimine pe 
fund substanţa aia semilichidă, aşa cum se întâmpla mereu 
cam la şase ore după ce se îndopa cu mâncare mexicană 
(când o să se înveţe minte?), deschise ziarul local şi căută 
pagina cu benzile desenate, singura care merita cât de cât 
citită din toată maculatura asta. 

Tocmai strânsese din ochi, ca să poată desluşi literele 
minuscule din bulele de dialog ale serialului Get Fuzzy, 
când auzi zornăitul inelelor de la perdeaua de duş. Ridică 
privirea şi văzu o umbră în spatele imprimeului cu 
margarete. | se urcă instantaneu inima în gât. Cineva era în 
cada lui. Un intrus periculos, nu vreun amărât de hoţ ameţit 
de droguri, care s-a strecurat pe geamul de la baie şi s-a 
refugiat în singurul loc pe care l-a avut la îndemână atunci 
când a văzut că s-a aprins lumina în dormitor. Nu. Asta din 


e 366 » 


cadă era tot individul care stătuse în spatele lui în 
nenorocitul ăla de hambar din Parohia Canning. Era convins 
de asta, aşa cum era convins că numele lui era Jack 
Hoskins. Întâlnirea aceea (dacă întâlnire fusese) nu voia să- 
i iasă din minte, de parcă s-ar fi aşteptat la această... 
întoarcere. 

Stii că-i o tâmpenie. Ti s-a părut că ai văzut pe cineva în 
hambarul ăla, dar, când ai indreptat lanterna într-acolo, s-a 
dovedit că nu era decât un căpăstru stricat. Acum ti se pare 
că e cineva în cada ta, dar chestia aia de zici tu că e capul 
tipului nu-i decât capul de la duş; şi chestia aia de zici tu 
că-i brațul lui nu-i decât peria aia cu care te speli pe spate, 
da, aia cu mânerul lung din suport. Şi zornăitul ăla pe care 
I-ai auzit a fost doar un curent de aer ori doar imaginaţia ta. 

inchise ochii. Îi deschise din nou şi se holbă la perdeaua 
de la duş, cu tâmpeniile alea de flori pe ea - genul de 
perdea despre care numai fosta lui nevastă ar fi putut să 
spună că-i încântătoare. Acum, pentru că se trezise 
complet, realitatea îşi reintră în drepturi. Doar capul de la 
duş, doar peria de spate în suportul din perete. Era un idiot. 
Un idiot mahmur - adică unul de cea mai infectă speţă. 
Era... 

Perdeaua zornăi din nou. Şi zornăi pentru că periei de 
spate îi crescuseră degetele şi degetele alea se întindeau 
să atingă materialul cu margaretele alea hidoase. Capul de 
duş se întoarse şi parcă se uită la el prin perdeaua 
semitransparentă. Ziarul căzu din mâna moale a lui Hoskins 
şi ateriză pe gresie cu un foşnet abia auzit. Detectivului îi 
bubuia capul, mamă, ce-i mai bubuia! Şi îl ardea ceafa, 
mamă, ce-l mai ardea. | se destinseră maţele şi baia cea 
mică se umplu cu o putoare despre care Jack era convins 
acum că venea de la ultima lui masă pe această lume. 
Mâna se întindea spre capătul perdelei. Într-o secundă - cel 
mult două - o va trage şi el se va pomeni că se uită la ceva 
atât de îngrozitor, încât, prin comparaţie, chiar şi cele mai 
urâte coşmaruri ale lui vor părea nişte reverii fermecătoare. 

— Nu! şopti. Nu! 

Incercă să se ridice de pe closet, numai că picioarele nu 


e 367 » 


voiau să-l susţină. Aşa că fundul lui vârtos căzu la loc pe 
colac. 

— Te rog, nu! Nu-mi face rău! 

Mâna ieşi de după perdea, dar, în loc să o tragă, doar 
încleştă degetele pe marginea ei. lar pe degetele acelea 
erau tatuate două cuvinte: NU POT. 

— Jack! 

Nu era în stare să răspundă. Stătea în pielea goală pe 
closet, cu ultimii stropi de fecale prelingându-se şi 
pleoscăind în vasul de toaletă. Intuia că, foarte curând, 
inima îi va ţâşni din piept şi ultima imagine din viaţă va fi 
cu organul ăla vital, zăcând pe plăcile de gresie, 
împroşcând cu sângele ultimelor zvăcniri atât gleznele lui, 
cât şi pagina cu benzi desenate a Ape!/ului din Flint City. 

— Aia nu-i arsură de la soare, Jack. 

Îşi dorea să leşine. Să se prăbuşească de pe closet. Şi ce 
dacă s-ar lovi la cap de gresia de pe jos? Ce dacă şi-ar 
sparge ţeasta? Măcar atunci n-ar mai şti nimic. Insă 
conştienţa se încăpăţână să nu se dea dusă. Silueta neclară 
din cadă se încăpăţână să rămână. La fel şi degetele de pe 
perdeaua de la duş, degetele alea cu litere albastre şi 
decolorate: NU POT. 

— Atinge-ţi ceafa, Jack! Fă-o acum, dacă nu vrei să trag 
perdeaua şi să mă vezi aşa cum sunt. 

Hoskins ridică mâna şi şi-o lipi de grumaz. Corpul său 
reacţionă imediat: fulgere fioroase de durere, care îi ţâşniră 
spre tâmple şi spre umeri. Îşi privi mâna şi văzu că era 
mânjită cu sânge. 

— Ai cancer, îl informă silueta din spatele perdelei. La 
ganglionii limfatici şi la gât şi la sinusuri. Ai cancer şi la 
ochi, Jack. Curând vei reuşi să vezi nişte noduli mici şi 
cenuşii, din celule canceroase, care îţi vor acoperi vederea. 
Ştii când te-ai îmbolnăvit? 

Normal că ştia. Se îmbolnăvise când îl atinsese creatura 
asta în hambarul din Parohia Canning. Când îl mângâiase. 

— Eu ţi-am dat cancerul şi tot eu pot să te scap de el. 
Vrei să te scap de el, Jack? 

— Da, şopti el şi începu să plângă. Scapă-mă. Te implor, 


e 368 » 


scapă-mă de el. 

— Ai să faci ce-ţi cer? 

— Da. 

— Fără să eziţi? 

— Fără! 

— Te cred. Nu-i aşa că n-ai să-mi dai niciun motiv să mă 
îndoiesc de tine? 

— Nu. Nu! 

— Bine. Acum spală-te! Puţi! 

Degetele cu NU POT se retraseră, dar silueta din spatele 
perdelei încă se uita la el. De fapt, nu era un om. Ci ceva 
mult mai rău, mult mai îngrozitor decât cel mai rău şi mai 
îngrozitor om care trăise vreodată pe pământ. Hoskins 
întinse mâna după sulul cu hârtie igienică, dându-şi seama 
că se înclină de pe closet şi că lumea din jur se întunecă şi 
se face din ce în ce mai mică. Şi atunci se prăbuşi. Dar nu 
simţi durere. Leşinase înainte de a se lovi de pardoseala din 
gresie. 


< 369 + 


2 


Jeannie Anderson se trezi la patru în aceeaşi dimineaţă, 
din cauză că avea vezica plină - aşa cum i se întâmpla mai 
mereu pe la ora asta. In mod normal s-ar fi dus la baia din 
dormitorul lor, însă Ralph dormea foarte prost de când 
fusese împuşcat Terry Maitland, iar în noaptea aceasta 
fusese deosebit de agitat. Se dădu jos din pat şi porni spre 
baia de la capătul coridorului, după camera lui Derek. Făcu 
acolo ce avea de făcut şi întinse mâna ca să tragă apa, dar 
se răzgândi imediat: chiar şi zgomotul ăsta l-ar fi putut trezi 
pe Ralph. Putea să aştepte până dimineaţa. 

Încă două ore, Doamne, se rugă ea, ieşind din baie. Încă 
două ore de somn bun, asta-i tot ce-Ţi... 

Se opri la jumătatea holului. Parcă la parter nu fusese 
nicio lumină aprinsă atunci când ieşise ea din dormitor, nu-i 
aşa? Sigur, fusese mai mult adormită decât trează, dar cu 
siguranţă ar fi observat. 

Eşti convinsă? 

Nu, nu chiar. Dar era convinsă că acum ardea o lumină 
acolo. O lumină albă. Difuză. Lumina de deasupra 
aragazului. 

Se uită din capul scării la lumina aceea de jos. Se uită la 
ea încruntată, gândindu-se profund. Setaseră oare alarma 
antiefracţie atunci când se duseseră la culcare? Da. Era o 
regulă a casei. Ea seta alarma şi Ralph o verifica de două 
ori. Mereu setaseră alarma asta, dar chestia cu dubla 
verificare - la fel ca şi tulburările de somn ale lui Ralph - 
începuse de la moartea lui Terry Maitland. 

Se gândi să-l trezească, dar se răzgândi repede. Soţul ei 
avea nevoie de somn. Se gândi să se ducă în dormitor şi să 
ia revolverul lui de serviciu. Numai că arma se afla într-o 
cutie, cutia era pe raftul de sus al şifonierului, iar uşa 
şifonierului scârţâia de ar fi trezit şi morţii. Deci renunţă şi 
la ideea asta. Ei, cât de paranoică era? Poate lumina fusese 
aprinsă şi când s-a dus la baie, numai că nu a observat-o. 
Sau poate s-a aprins singură, din cauza vreunui defect. 


e 370 œ» 


Cobori treptele fără să facă zgomot şi, fără să se gândească 
la ce făcea, păşi mai la stânga pe a treia treaptă şi mai la 
dreapta pe a noua, ca să evite locurile care scârţâiau. 

Se duse până la uşa de la bucătărie şi se uită atentă 
înăuntru, simțindu-se ca o proastă şi, în acelaşi timp, ca o 
persoană extrem de prudentă. Oftă şi îşi suflă la o parte 
părul de pe frunte. Normal că bucătăria era goală. Porni 
spre aragaz, ca să stingă lumina aia. Şi se opri brusc. La 
masa din bucătărie ar fi trebuit să fie patru scaune - trei 
pentru membrii familiei şi încă unul, căruia îi spuneau 
„scaunul pentru musafiri”. Însă acum nu erau decât trei. 

— Nu mişca, îi spuse o voce. Dacă mişti, te omor. Dacă 
tipi, te omor. 

Jeannie  încremeni.  Loviturile de baros ale inimii 
amenințau să-i frângă coastele. Firicelele de păr de pe 
ceafă luaseră poziţia de drepţi. Dacă n-ar fi trecut înainte 
pe la baie, precis că urina i s-ar fi prelins pe picioare şi ar fi 
băltit pe podea. Bărbatul acela - intrusul, hoţul... ce o fi fost 
el... - stătea în living, pe scaunul pentru musafiri, destul de 
departe de arcadă, astfel încât nu reuşea să-i vadă decât 
picioarele de la genunchi în jos. Purta blugi decoloraţi şi 
mocasini, dar nu avea şosete. | se vedeau gleznele pline cu 
pete roşii, care ar fi putut însemna că avea psoriazis. Partea 
de sus a corpului era doar un contur vag. Jeannie nu-şi 
dădea seama decât că omul acela era lat în umeri şi uşor 
adus de spate - dar nu din cauza oboselii, ci ca şi cum ar fi 
lucrat din greu la sala de sport, iar acum muşchii îi erau 
atât de compacţi că nu şi-i mai putea îndrepta. Ce lucruri 
caraghioase îţi atrăgeau atenţia în asemenea momente! 
Spaima îi congelase capacitatea de analiză care o 
caracteriza, aşa că nu mai era cine să cenzureze toate 
detaliile din jur. Acesta era omul care-l omorâse pe Frank 
Peterson. Omul care-l muşcase ca o fiară sălbatică şi care-l 
violase cu o creangă. lar omul acesta se afla acum în casa 
ei. Şi ea stătea în faţa lui, în pijămăluţa ei cu pantaloni 
scurţi şi cu sfârcurile probabil ridicate ca nişte antene. 

— Ascultă-mă, spuse el. Mă asculţi? 

— Da, şopti Jeannie. 


e 371 » 


Însă începuse să se clatine, adusă în pragul leşinului. Şi îi 
era teamă ca nu cumva să-şi piardă cunoştinţa înainte de a- 
| auzi spunându-i ce anume voia să-i spună - motivul pentru 
care pătrunsese în casa lor. Dacă leşina şi nu-l auzea, ar fi 
omorât-o. Şi apoi poate că ar fi plecat. Sau s-ar fi putut 
duce în dormitorul de la etaj, ca să-l omoare şi pe Ralph. Şi 
să-l omoare repede, înainte ca Ralph să se trezească 
suficient de mult ca să-şi dea seama ce se întâmplă. 

Și Derek va fi orfan când se va întoarce din tabără. 

Nu. Nu. Nu! 

— Ce... ce vrei? 

— Să-i spui soţului tău că s-a terminat treaba în Flint City. 
Să-i spui că trebuie să înceteze. Să-i spui că, dacă va 
înceta, atunci lucrurile vor reintra în normal. Să-i spui că, 
dacă nu va înceta, am să-l omor. Am să-i omor pe toţi. 

Mâna străinului ieşi din umbrele livingului la lumina slabă 
aruncată de unicul tub de neon aprins în bucătărie. O mână 
mare. Pe care el o făcu pumn. 

— Ce scrie pe degetele mele? Citeşte! 

Jeannie se uită la literele decolorate. Vru să vorbească, 
dar nu reuşi. Parcă îi amorţise limba şi i se lipise de cerul 
gurii. 

Străinul se aplecă spre ea. Şi atunci Jeannie văzu o frunte 
lată şi păr negru, scurt şi ţepos. Şi ochi negri, care nu se 
uitau doar spre ea, ci şi în ea, scotocindu-i prin minte şi 
suflet. 

— Scrie MUSAI, îi spuse el. Vezi că asta scrie, nu-i aşa? 

— D-d-d... 

— Şi este musai să-i spui să înceteze, rostiră nişte buze 
foarte roşii, înconjurate de o bărbuţă neagră. Şi să-i mai 
spui că, dacă el ori vreunul dintre prietenii lui încearcă să 
dea de mine, o să-i omor pe toţi şi o să le împrăştii 
măruntaiele în deşert, să le mănânce uliii. Ai înţeles ce ți- 
am spus? 

Da, încercă ea să-i spună, dar limba nu voia s-o asculte, 
iar genunchii i se înmuiară şi întinse mâinile ca să se 
sprijine, în caz că va cădea. Numai că nu a aflat dacă a 
reuşit sau nu, pentru că s-a pierdut în beznă înainte de a 


e 372 œ» 


atinge podeaua. 


e 373 + 


3 


Jack se trezi la ora şapte, în soarele dimineţii, care 
intrase pe fereastră şi-i acoperise tot patul. Afară ciripeau 
păsărelele. Se ridică brusc în capul oaselor, uitându-se 
speriat în jur, doar vag conştient de pulsaţiile dureroase din 
tâmple, provocate de prea multele pahare de vodcă băute 
cu o seară înainte. 

Se dădu repede jos din pat, deschise sertarul noptierei şi 
scoase de acolo revolverul Pathfinder .38, pe care îl ţinea la 
îndemână, în caz că i-ar fi venit cuiva ideea să-i spargă 
casa. Ţinând arma ridicată lângă obrazul drept, cu ţeava 
îndreptată spre tavan, traversă cu paşi mari dormitorul. 
Lovi cu piciorul chiloţii de pe jos şi ajunse la uşa deschisă. 
Acolo se opri, cu spatele lipit de perete. Din baie venea o 
miasmă slabă, dar foarte familiară: consecinţă a aventurii 
cu enchilada din seara trecută. Da, se scu/ase ca să-şi 
deşerte matele - măcar partea asta nu fusese un vis. 

— E cineva acolo? Răspunde! Sunt înarmat şi am să trag! 

Niciun răspuns. Jack inspiră adânc şi ţâşni în pragul uşii, 
cu picioarele crăcănate şi genunchii îndoiţi. Mişcă repede 
revolverul dintr-un capăt în celălalt al încăperii. Văzu 
closetul cu capacul ridicat şi colacul la locul lui. Văzu ziarul 
pe pardoseală, cu pagina cu benzi desenate în sus. Văzu 
perdeaua trasă în faţa căzii de baie. Văzu umbre în spatele 
perdelei, însă acele umbre erau capul de la duş, mânerul şi 
peria pentru spălat pe spate. 

Eşti sigur? 

Repede, ca să nu-l apuce iarăşi panica, făcu un pas 
înainte. Şi... alunecă pe covoraşul băii... Se agăţă de perdea 
ca să nu cadă cu cracii în sus. Perdeaua se desprinse din 
inele şi îi acoperi capul, începu să zbiere şi să dea din 
mâini. Reuşi s-o îndepărteze şi îndreptă revolverul spre 
cadă. Unde nu era nimic. Nimeni. Niciun baubau. Se uită 
atent la fundul căzii. Nu că ar fi spălat-o prea des, dar, dacă 
ar fi fost cineva acolo, cu siguranţă că ar fi lăsat ceva urme. 
Insă crustele de săpun şi şampon erau neatinse. Deci totul 


e 374 œ» 


nu fusese decât un vis. Un coşmar care i se păruse extrem 
de real. 

Totuşi, îşi spuse că ar fi bine să verifice geamul de la baie 
şi cele trei uşi care dădeau afară. Toate erau încuiate. 

În regulă. Se putea relaxa. Aproximativ. Se întoarse în 
baie să se mai uite o dată în jur - acum verifică dulapul cu 
prosoape (nimic aici) şi împinse dezgustat cu piciorul în 
perdeaua de pe jos. A venit vremea să înlocuiască porcăria 
asta. O să treacă pe la Home Depot în cursul zilei de azi. 

Fără să se gândească, duse mâna la ceafă şi şuieră de 
durere când o atinse cu vârful degetelor. Se apropie repede 
de chiuvetă şi se întoarse cu spatele la oglinda de deasupra 
ei. Insă înţelese că-i imposibil să-ţi vezi ceafa dacă te uiţi 
peste umăr. Deschise primul sertar al dulăpiorului de sub 
chiuvetă, dar nu găsi acolo decât pămătuful şi lamele de 
ras, nişte piepteni, un bandaj elastic destrămat şi cel mai 
vechi tub de Monistat*? din lume - alt suvenir din Epoca 
Gretei. La fel ca perdeaua aia tâmpită. 

In sertarul de jos găsi ce căuta: o oglindă cu mânerul 
rupt. O şterse de praf, se lipi cu fundul de marginea 
chiuvetei şi ridică oglinda. Ceafa îi era infernal de roşie şi 
pe piele se formaseră nişte băşicuţe mici. Cum de păţise 
aşa ceva, din moment ce se dăduse cu un strat gros de 
cremă de plajă şi nu mai era ars de soare pe nicio altă 
parte a corpului? 

Aia nu-i arsură de la soare, Jack. 

Hoskins scoase un scâncet jalnic. Cu siguranţă că în cada 
lui nu a fost nicio creatură sinistră, cu NU POT tatuat pe 
degete - cu siguranță că nu -, însă un lucru era cert: familia 
lui era predispusă la cancer. Mama lui şi unul dintre unchi 
muriseră de boala asta. Din cauza părului roşu, îi spusese 
tatăl lui, după ce şi lui i se îndepărtaseră nişte aluniţe de pe 
braţul drept, nişte leziuni precanceroase de pe gambe şi un 
carcinom bazocelular de pe ceafă. 

Jack ţinea minte aluniţa mare şi neagră (cu fiecare zi tot 
mai mare) de pe obrazul unchiului Jim; ţinea minte plăgile 
de pe pieptul mamei, care i s-au întins apoi pe braţul stâng. 


52 Cremă pentru infecţii vaginale (n. tr.). 
e 375 + 


Pielea este cel mai mare organ al corpului tău, iar, atunci 
când o ia razna, rezultatele nu sunt deloc plăcute. 

Vrei să te scap de el? îl întrebase străinul din spatele 
perdelei. 

— A fost un vis, spuse cu voce tare Hoskins. Am tras o 
sperietură zdravănă în Canning şi după aia m-am îndopat 
cu mâncare mexicană, aşa că am avut un coşmar. Asta-i 
tot. Punct. 

Dar punctul pus nu-l împiedică să se pipăie după noduli 
la subraţ, sub maxilare, în nas. Nimic. Doar arsura aia de la 
soare pe ceafă. Insă soarele nu-l arsese în nicio altă parte. 
Doar acolo. Fâşia aia de piele îi pulsa dureros, dar nu 
sângera - altă dovadă că întâlnirea de azi-noapte din baie 
nu fusese decât un coşmar. Numai că apăruseră băşicile 
acelea. Multe băşici. Probabil ar trebui să se ducă la doctor 
şi chiar aşa va face... peste câteva zile, dacă arsura nu îi va 
trece de la sine până atunci. 

Ai să faci ce-ţi cer? Fără să eziți? 

N-ar ezita nimeni, îşi zise Jack, privindu-şi din nou ceafa 
în oglinda cea mică. Dacă alternativa este să fii mâncat de 
viu de boala asta, atunci chiar că nimeni nu ar ezita. 


e 376 œ» 


4 


Jeannie se trezi cu ochii în tavan, nereuşind în primele 
momente să-şi dea seama de ce simţea în gură gustul de 
metal al panicii şi nici de ce ţinea mâinile ridicate, cu 
palmele întinse ca pentru a se apăra. Apoi observă că era 
singură în pat şi auzi zgomotele făcute de Ralph la duş. 
Atunci îşi spuse: A fost doar un vis. Cel mai real coşmar pe 
care l-am avut vreodată. Dar atâta tot. 

Numai că nu încerca niciun sentiment de uşurare, pentru 
că nu credea asta. Pentru că cele petrecute cu câteva ore 
în urmă nu-şi pierdeau consistenţa, aşa cum se întâmplă de 
obicei cu toate visele, chiar şi cu cele foarte urâte. Îşi 
amintea absolut tot, de la lumina din bucătărie până la 
bărbatul aşezat pe scaunul pentru musafiri din living. Îşi 
amintea mâna care apăruse în lumina difuză, mâna aceea 
care se făcuse pumn, pentru ca ea să poată citi literele 
tatuate pe degete: MUSAI. 

Este musai să-i spui să înceteze. 

Dădu păturile la o parte şi ieşi din dormitor. Repede, dar 
fără să alerge. Lumina de deasupra aragazului era stinsă şi 
toate cele patru scaune se aflau la locurile lor obişnuite, în 
jurul mesei unde mâncau ei în fiecare zi. Acum ar fi trebuit 
să fie convinsă că visase. Dar nu era. 


e 377 œ» 


5 


Ralph cobori la parter, vârându-şi cămaşa în jeanşi cu o 
mână şi ţinându-şi pantofii în cealaltă. Işi găsi soţia la masa 
din bucătărie. Dar pe masă nu era nici cana cu cafea, nici 
paharul cu suc, nici bolul cu cereale. Aşa că o întrebă dacă 
se simte bine. 

— Nu. Azi-noapte a intrat cineva în casă. 

Ralph încremeni, cu jumătate din cămaşă vârâtă în 
pantaloni şi cu cealaltă atârnându-i pe afară. Scăpă pantofii 
din mână. 

— Ce spui? 

— Un bărbat. Bărbatul care l-a ucis pe Frank Peterson. 

Ralph privi înnebunit în jur, acum treaz de-a binelea. 

— Când? Despre ce vorbeşti? 

— Azi-noapte. A plecat, dar mi-a lăsat un mesaj pe care 
să ţi-l transmit. Stai jos, Ralph! 

Şi Ralph se aşeză pe un scaun, iar Jeannie îi povesti ce se 
întâmplase. O ascultă fără să o întrerupă, privind-o drept în 
ochi. Nu văzu în ei decât o siguranţă deplină. După ce 
Jeannie termină de vorbit, el se ridică şi verifică alarma 
antiefracţie instalată lângă uşa din spate. 

— E setată. Şi uşa-i încuiată. Asta, cel puţin. 

— Ştiu că-i setată alarma. Şi sunt încuiate toate uşile. Le- 
am verificat eu. La fel şi ferestrele. 

— Atunci, cum... 

— Nu ştiu. Dar a fost aici. 

— Adică l-ai văzut acolo, spuse Ralph, arătând spre 
arcada care dădea în living. 

— Da. Parcă nu voia să stea la lumină. 

— Şi spui că era un tip masiv? 

— Da. Poate nu ca tine - stătea pe scaun, aşa că nu mi- 
am putut da seama cât de înalt era -, dar era lat în umeri şi 
foarte, foarte musculos. Ca unul care îşi petrece trei ore pe 
zi la sală. Sau ca unul care a ridicat greutăţi în puşcărie. 

Ralph se ridică de la masă şi se aşeză în genunchi în locul 
unde se întâlneau podeaua din lemn a bucătăriei cu covorul 


e 378 + 


din living. Jeannie ştia ce caută şi mai ştia că nu va găsi 
nimic. Se uitase şi ea acolo şi tot nu-şi schimbase 
convingerea. Dacă nu erai nebună, atunci cunoşteai 
diferenţa dintre vis şi realitate, chiar dacă era vorba despre 
o realitate care depăşea cu mult hotarele normalului. 
Odinioară s-ar fi îndoit şi ea (aşa cum se îndoia Ralph), dar 
nu şi acum. Pentru că acum avea mai multă experienţă. 

Ralph reveni în picioare. 

— Covorul ăsta e nou, dragă. Dacă ar fi stat cineva acolo, 
chiar şi câteva minute, ar fi rămas urme de la picioarele 
scaunului. Şi nu e niciuna. 

Jeannie dădu din cap. 

— Ştiu. Dar acolo a stat. 

— Adică ce vrei să spui? Că era o fantomă? 

— Nu ştiu ce era, dar ştiu că a avut dreptate. Trebuie să 
încetezi. Pentru că o să se întâmple ceva foarte rău dacă nu 
o faci. 

Se apropie de el şi îşi lăsă capul uşor pe spate ca să-l 
poată privi în ochi. 

— Ceva îngrozitor. 

Ralph îi luă mâinile într-ale lui. 

— A fost o perioadă extrem de stresantă, Jeannie. Atât 
pentru tine, cât şi pentru mi... 

Ea se smuci din mâinile lui. 

— Nu începe cu chestia asta, Ralph! Omul ăla a fost aici! 

— De dragul discuţiei, să zicem că a fost. M-au mai 
ameninţat şi alţii. Orice poliţist bun ajunge să primească 
ameninţări. 

— Numai că nu eşti singurul ameninţat acum! 

Jeannie făcea eforturi mari să nu ţipe. Parcă era un 
personaj dintr-unul din filmele horror, absolut stupide, în 
care nimeni nu o crede pe eroină când aceasta spune că 
Jason sau Freddy sau Michael Myers? s-au întors. 

— A fost în casa noastră! 

Ralph se gândi să-i spună din nou că toate uşile şi 
ferestrele erau încuiate şi că alarma era setată. Se gândi 


5 Personaje negative din filmele de groază „Vineri 13”, „Coşmar pe Elm 
Street” şi „Halloween” (n. tr.). 


e 379 + 


să-i spună că se trezise de dimineaţă în patul ei, teafără şi 
nevătămată. Numai că vedea cât se poate de limpede că 
nimic din toate astea nu ar fi fost de niciun folos. lar o 
ceartă cu soţia lui era ultimul lucru de care avea nevoie, 
mai cu seamă acum, când ea părea atât de tulburată. 

— Ţi s-a părut că era ars, Jeannie? Ca bărbatul ăla pe 
care l-am văzut în faţa tribunalului? 

Ea clătină din cap. 

— Sigur? Că mi-ai spus că stătea la întuneric. 

— La un moment dat s-a aplecat în faţă şi am văzut 
puţin. Am văzut suficient, spuse ea, cutremurându-se. Avea 
o frunte lată, boltită peste ochi. Şi ochi închişi la culoare, 
poate negri, poate căprui, poate albastru închis. N-am putut 
să-mi dau seama. lar părul era scurt şi ţepos. Cu fire 
cărunte, dar majoritatea negre. Şi mai avea şi ţăcălie. ŞI 
buze foarte roşii. 

Această descriere îi aduse aminte de ceva, însă Ralph nu 
avea încredere în senzaţia aceea. Putea să fie doar o 
părere, provocată de starea agitată a soţiei sale. Dar, 
Dumnezeule, cât de mult şi-ar fi dorit să o creadă. Măcar să 
fi existat o sigură fărâmă de dovadă concretă... 

— Stai puţin! Picioarele! Avea mocasini, dar nu purta 
şosete şi i-am văzut multe pete roşii pe glezne. Am crezut 
că era psoriazis, dar, la fel de bine puteau să fie arsuri. 

Ralph porni cafetiera. 

— Nu ştiu ce să-ţi zic, Jeannie. Te-ai trezit în patul nostru 
şi nu există niciun indiciu că ar i... 

— Pe vremuri, ai tăiat un pepene galben şi ai văzut că 
era plin de viermi, îi aminti ea. lar asta nu a fost o iluzie, 
nici n-a fost vis. Ştii bine. De ce nu poţi să mă crezi! 

— Chiar dacă te-aş crede, tot nu aş putea opri 
investigația. Nu înţelegi? 

— Ce înţeleg eu este că a fost un bărbat în livingul nostru 
şi că bărbatul ăla a avut dreptate într-o singură privinţă: s-a 
terminat. Frank Peterson e mort. Terry e mort. Tu ai să te 
întorci la serviciu şi noi vom... vom putea să... 

Nu mai încheie ce avea de spus pentru că citea pe chipul 
lui că ar fi fost inutil. Însă pe chipul lui Ralph nu se vedea 


e 380 œ» 


neîncredere, ci dezamăgire la gândul că ea ar putea să 
creadă că el ar fi de acord să dea totul uitării şi să îşi vadă 
liniştit de viaţă. Arestarea lui Terry Maitland pe stadionul 
din Complexul Estelle Barga fusese prima piesă a 
dominoului, aceea de la care pornise o reacţie în lanţ de 
violenţe şi nenorociri. lar acum el se certa cu soţia din 
cauza unui om care nici măcar nu avusese cum să le intre 
în casă. Şi credea că totul se întâmplă doar din vina lui. 

— Dacă n-ai de gând să încetezi, îi spuse Jeannie, ai face 
bine să-ţi iei din nou arma la tine. Eu una am să am în 
permanenţă cu mine pistolaşul ăla, de calibrul .22, pe care 
mi l-ai dat acum trei ani. Ştiu că, la vremea respectivă, mi 
s-a părut un cadou tâmpit, dar uite că ai avut dreptate. 
Poate te pricepi să prevezi viitorul şi nu ţi-ai dat seama. 

— Jeannie... 

— Vrei ouă? 

— Nu ştiu, da, vreau. 

Nu-i era foame deloc, dar dacă aşa ar fi reuşit s-o 
împace, atunci fie. 

Jeannie scoase ouăle din frigider şi îi spuse, fără să se 
întoarcă cu faţa la el: 

— La noapte vreau să ne păzească poliţia. Nu neapărat 
să stea vreo maşină de la secţie în faţa casei de seara până 
în zori, dar vreau ca o patrulă să treacă din când în când pe 
aici. Poţi să aranjezi asta? 

Nu ajută prea mult protecţia poliției împotriva unei 
fantome, îşi spuse el... însă doar în gând. Erau căsătoriţi de 
prea mulţi ani. 

— Ar trebui să le spui şi lui Howie Gold şi celorlalţi. Chiar 
dacă pare o nebunie. 

— Scumpo... 

Însă Jeannie vorbi peste el. 

— A zis să încetaţi - tu şi ceilalţi. A zis că o să-ţi împrăştie 
măruntaiele în deşert, să le mănânce uliii. 

Ralph se gândi să-i aducă aminte că, deşi vedeau uneori 
ulii rotindu-se pe cer (mai ales în zilele când se lua gunoiul), 
Flint City nu era un oraş din deşert. lar amănuntul ăsta era 
suficientă dovadă că întâlnirea ei cu Străinul nu fusese 


e 381 >» 


decât un vis. Însă nici acum nu spuse nimic. Nu avea nici 
cea mai mică intenţie să o provoace şi mai mult, tocmai 
acum, când părea că se mai calmase. 

— Am să le spun, zise el. 

Şi avea de gând să se ţină de cuvânt. Era necesar să 
vorbească deschis despre absolut tot ce ar fi putut avea 
vreo legătură cu cazul. Indiferent cât de ridicole ar fi fost 
unele amănunte. 

— Ştii că ne întâlnim la biroul lui Howie Gold, da? Vine 
doamna aceea pe care a angajat-o Alec Pelley ca să 
investigheze ce a făcut Terry când a fost în Dayton. 

— Doamna care a declarat categoric că Terry este 
nevinovat. 

Nici acum Ralph nu-şi mărturisi gândul (se pare că erau 
oceane de cuvinte nespuse în căsniciile lungi). Şi Uri 
Geller’ declară categoric că poate îndoi lingurile doar cu 
puterea minții. 

— Da. Vine astăzi. Poate se va dovedi că e o aiurită, însă 
a lucrat alături de un fost detectiv extrem de apreciat la 
vremea lui. Plus că metodele ei mi se par destul de bune, 
aşa că poate totuşi o fi descoperit cu adevărat ceva 
important în Dayton. Era foarte sigură pe ea când am vorbit 
la telefon. 

Jeannie începu să spargă ouăle. 

— Ai merge mai departe chiar dacă aş fi găsit alarma 
dezactivată, uşa larg deschisă şi urme de paşi pe gresie. 
Chiar şi atunci ai merge mai departe. 

— Da. 

Jeannie merita să afle adevărul. 

Şi, aflându-l acum, se întoarse spre el, cu spatula 
ridicată, ca o armă. 

— Îmi permiţi să-ţi spun că eu cred că eşti cam prost? 

— Poţi să spui tot ce vrei, dar trebuie să-ţi aminteşti două 
lucruri, draga mea. Indiferent dacă Terry a fost vinovat sau 
nevinovat, eu am jucat un rol în asasinarea lui. 

— Tu ai... 

— Taci. Acum vorbesc eu şi tu trebuie să înţelegi ce-ţi 


54 Uri Geller - iluzionist izraelian (n. tr.). 
e 382 + 


spun. 

Şi ea tăcu. 

— lar dacă a fost nevinovat, atunci înseamnă că avem un 
ucigaş de copii încă în libertate. 

— Pricep ce spui, dar s-ar putea să dai peste nişte lucruri 
care depăşesc puterea ta de înţelegere. Sau a mea. 

— Lucruri supranaturale? Despre asta vorbeşti? Pentru că 
nu cred că există aşa ceva. Şi nu voi crede niciodată. 

— Crezi ce vrei, spuse ea, întorcându-se cu faţa la 
aragaz. Dar omul ăla a fost aici, în casa noastră. l-am văzut 
chipul şi am văzut cuvântul pe care-l avea tatuat pe 
degete. MUSAI. Era... oribil. Nu-mi vine alt cuvânt în minte. 
Tu nu mă crezi şi îmi vine să plâng din cauza asta. Sau să-ţi 
dau în cap cu tigaia sau... nu ştiu. 

Se apropie de ea şi o luă în braţe. 

— Cred că tu crezi. Asta-i adevărul. Şi uite ce-ţi promit: 
dacă la întâlnirea de diseară nu ajungem la nicio concluzie, 
am să fiu mult mai deschis la ideea de a lăsa totul baltă. 
Înţeleg că există anumite limite. Ce zici? 

— Zic că trebuie să mă mulţumesc deocamdată cu asta. 
Ştiu că ai greşit că l-ai arestat pe stadion. Ştiu că ai 
remuşcări. Dar dacă faci o greşeală şi mai mare 
continuând? 

— Dar dacă ar fi fost Derek băiatul din Parcul Figgis? 
insistă el. Şi atunci mi-ai mai fi cerut să o las baltă? 

Intrebarea era o lovitură sub centură pentru Jeannie, însă 
nu ştia ce să-i răspundă. Pentru că, dacă victima ar fi fost 
Derek al lor, ar fi vrut ca Ralph să-l urmărească pe omul 
care-l omorâse - sau pe creatura cu chip de om - până la 
capătul pământului. lar ea l-ar fi urmărit împreună cu el. 

— Bine. Ai câştigat. Dar îţi cer ceva şi nu am de gând să 
negociez. 

— Ce? 

— Vin cu tine la întâlnirea de diseară. Şi nici să nu te 
gândeşti că ai putea să mă abureşti zicându-mi că e o 
treabă a poliţiei, pentru că amândoi ştim că n-are nicio 
legătură. Acum mănâncă-ţi omleta! 


e 383 + 


6 


Jeannie l-a trimis pe Ralph la cumpărături, pentru că, 
indiferent cine ar fi fost în casa lor în noaptea aceea - om, 
fantomă ori doar un personaj dintr-un vis extraordinar de 
real - domnul şi doamna Anderson tot trebuiau să 
mănânce. La jumătatea drumului spre supermarketul 
Kroger, toate piesele acelea disparate ale puzzle-ului au 
căpătat sens în mintea lui Ralph. Nu a fost nimic 
spectaculos, deoarece toate detaliile importante fuseseră 
mereu acolo - îl priviseră la propriu în ochi, atunci, în sala 
de interogatoriu din secţia de poliţie. Oare îl considerase un 
simplu martor pe adevăratul asasin al lui Frank Peterson, îi 
luase declaraţia, îi mulţumise pentru ajutor şi-l lăsase să 
plece? Părea imposibil, dacă se gândea la numărul mare de 
probe care făceau legătura între Terry şi crimă, dar... 

Trase pe dreapta şi îl sună pe Yune Sablo. 

— Vin diseară, nu-ţi face griji, spuse Yune. Nu vreau să 
pierd nicio noutate din Ohio care ar putea lămuri porcăria 
asta. Şi deja am început să mă ocup de Heath Holmes. N- 
am aflat încă prea multe, dar o să ştiu destule până diseară 
când ne vedem. 

— Foarte bine, dar nu de asta te-am sunat. Poţi să te uiţi 
peste cazierul lui Claude Bolton? E gorilă la „Poftiţi, 
Domnilor”. O să vezi că a fost arestat o dată sau de două 
ori pentru posesie şi vânzare de droguri şi a picat la 
înţelegere cu procurorul. 

— Asta-i ăla care preferă să i se zică agent de securitate, 
da? 

— Da, domnule, ăla-i băiatul nostru. 

— Care-i treaba cu el? 

— O să-ţi spun diseară. Deocamdată îţi zic doar că se 
pare că ar exista o serie de evenimente care duc de la 
Holmes la Maitland şi apoi la Bolton. Poate mă înşel, dar nu 
prea cred. 

— Mă omori cu zile, Ralph. Spune-mi! 

— Încă nu. Vreau să fiu sigur. Şi te mai rog ceva. Trupul 


e 384 + 


lui Bolton e ca o reclamă la un salon de tatuaje şi probabil 
că are şi degetele tatuate. Ar fi trebuit să observ încă de 
atunci, dar ştii şi tu cum e când interoghezi un tip cu cazier. 

— Nu-ţi iei ochii de la mutra lui. 

— Corect! Pentru că atunci când tipii de teapa lui Bolton 
încep să-ţi îndruge minciuni, pe mutră li se citeşte clar 
anunţul Te aburesc la greu. 

— Şi tu crezi că Bolton a minţit când a spus că Maitland a 
intrat în local ca să dea un telefon? Pentru că tipa aia cu 
taxiul a confirmat povestea. 

— L-am crezut sincer la vremea respectivă, numai că 
acum ştiu mai multe chestii. Vezi dacă poţi să afli ce tatuaj 
are pe degete. Dacă are. 

— Dar tu ce tatuaj crez; că are, ese? 

— Nu vreau să-ţi spun acum, dar, dacă am dreptate, ai să 
vezi singur în cazierul lui. Încă ceva. Poţi să-mi trimiţi şi 
poza din dosar? 

— Sigur. În câteva minute. 

— Mulţumesc, Yune. 

— Ţi-ai pus în cap să iei legătura cu domnul Bolton? 

— Incă nu. Nu vreau să ştie că mă interesează persoana 
lui. 

— Şi ai să ne explici toate chestiile astea diseară? 

— Da, atât cât este posibil. 

— Şi o să ne fie de vreun folos? 

— Sincer? Habar n-am. Ai primit vreun rezultat despre 
mâzga aia de pe hainele şi fânul din hambar? 

— Incă nu. Stai întâi să văd ce pot să aflu despre Bolton. 

— Mulţumesc. 

— Tu ce faci acum? 

— Mă duc la cumpărături. 

— Sper că ai ţinut minte să iei cu tine cupoanele de 
reduceri ale doamnei. 

Ralph zâmbi, privind la teancul prins cu elastic de pe 
scaunul din dreapta. 

— De parcă m-ar lăsa să le uit. 


e 385 + 


7 


leşi din supermarket cu trei sacoşe pline, le puse în 
portbagaj, apoi îşi verifică telefonul. Avea două mesaje de 
la Yune Sablo. Îl deschise mai întâi pe cel cu fotografia. În 
ea, Claude Bolton părea mult mai tânăr decât bărbatul 
acela căruia îi luase el declaraţia înainte de arestarea lui 
Maitland. Mai tânăr şi îngrozitor de tripat: privire holbată şi 
goală, obraz zgâriat şi o pată pe bărbie, care ar fi putut să 
fie gălbenuş de ou sau vomă. Ralph îşi aminti că Bolton i-a 
spus că acum se ducea la Narcomanii Anonimi şi că nu se 
mai atinsese de droguri de cinci sau şase ani. Poate da. Sau 
poate nu. 

Al doilea mesaj de la Yune avea ataşat cazierul lui Bolton. 
O mulţime de infracţiuni, cele mai multe neimportante; şi o 
mulţime de semne de identificare pe corp. Printre care: o 
cicatrice pe spate, una pe partea stângă a trunchiului, chiar 
sub cutia toracică, una pe tâmpla dreaptă şi cam două 
duzini de tatuaje. Un vultur, un pumnal cu vârful 
însângerat, o sirenă, un craniu cu lumânări în găvanele 
ochilor şi încă multe altele, neimportante pentru Ralph. Pe 
el îl interesau doar cuvintele de pe degetele lui Bolton: NU 
POT - pe mâna dreaptă; şi MUSAI - pe stânga. 

Şi bărbatul cu arsuri de la tribunal avea degetele tatuate, 
dar oare cu aceleaşi cuvinte? NU POT şi MUSAI? Ralph 
închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte. Nu reuşi. Ştia 
din experienţă că tatuajele de pe degete nu erau ceva ieşit 
din comun în cazul foştilor deţinuţi; probabil văzuseră în 
filme că aşa se practică. AMOR şi URĂ erau printre cele mai 
populare cuvinte; la fel BINE şi RAU. Jack Hoskins îi 
povestise odată despre un hoţ mărunt, cu moacă de 
şobolan, care-şi tatuase FUT şi SUG pe degete. lar Jack era 
de părere că aceste cuvinte nu prea aveau cum să-l facă 
agreat în rândul gagicilor. 

Ralph era sigur doar de faptul că tipul de la tribunal nu 
avea tatuaje pe braţe. In timp ce Claude Bolton avea din 
belşug. Insă e drept că focul care-i paradise faţa ar fi putut 


e 386 » 


să i le şteargă. Numai că... 

— Numai că individul de la tribunal nu era Bolton, îşi 
spuse el, deschizând ochii şi privind la oamenii care intrau 
şi ieşeau din supermarket. În niciun caz. Imposibil. Bolton 
nu avea nicio arsură. 

N-am pomenit ceva mai ciudat decât povestea asta, îi 
spusese el la telefon doamnei Gibney. Devine şi mai 
ciudată, îi răspunsese ea. Şi mare dreptate a avut! 


e 387 + 


8 


Ralph şi Jeannie au pus împreună cumpărăturile la 
locurile lor. După ce au terminat, el a rugat-o să se uite lao 
fotografie pe care o avea în telefon. 

— De ce? 

— Uită-te bine! Şi ţine minte că persoana din poză e niţel 
mai în vârstă acum. 

Îi întinse telefonul. Jeannie se uită cam zece secunde la 
fotografia din cazierul lui Bolton, după care ridică ochii la 
Ralph. Se făcuse albă la faţă. 

— El este. Acum are părul mai scurt şi are barbişon, nu 
mustăcioara aia. Dar, da, ăsta-i bărbatul care a fost azi- 
noapte în casa noastră. Bărbatul care a zis că o să te 
omoare dacă nu te opreşti. Cum îl cheamă? 

— Claude Bolton. 

— Îl arestezi? 

— Încă nu. Chiar dacă aş vrea s-o fac, sunt în concediu şi 
nu ştiu dacă am dreptul. 

— Atunci, ce ai de gând? 

— Să aflu unde este. 

Primul lui gând a fost să-l sune din nou pe Yune, numai 
că Yune era ocupat - trebuia să afle cât mai multe despre 
Holmes, asasinul din Dayton. Apoi s-a gândit (dar s-a 
răzgândit imediat) să ia legătura cu Jack Hoskins. S-a 
răzgândit deoarece colegul acesta era un beţiv şi o gură- 
spartă. Însă mai avea şi o a treia variantă. 

Sună la spital, de unde află că Betsy Riggins plecase 
acasă cu odorul ei. Aşa că o sună acolo. Mai întâi îi puse 
întrebările tradiţionale în asemenea cazuri - ce-i face 
copilaşul, cum se simte ea - întrebări care declanşară un 
şuvoi de răspunsuri despre absolut toate evenimentele 
importante din viaţa ei de acum, de la alăptat până la 
preţurile exorbitante ale scutecelor de unică folosinţă. Abia 
după zece minute Ralph reuşi în fine să-i pună întrebarea 
care-l interesa în cel mai înalt grad: oare Betsy era de acord 
să-l ajute şi să dea unul sau două telefoane în interes de 


e 388 + 


serviciu? Şi îi spuse ce dorea să afle. 

— E vorba despre Maitland? îl întrebă ea. 

— Măi, Betsy, nu cred că ar fi bine să-ţi spun, având în 
vedere situaţia mea actuală. 

— Ai putea să ai necazuri mari. La fel şi eu, pentru că te 
ajut. 

— Dacă-ţi faci probleme din cauza lui Geller, crede-mă că 
n-o să afle nimic de la mine. 

Betsy tăcu câteva minute. Ralph o aşteptă să se 
hotărască. În cele din urmă, ea spuse: 

— Să ştii că mi-a părut rău de nevasta lui Maitland. 
Foarte rău mi-a părut. M-a făcut să mă gândesc la 
reportajele alea de la televizor, unde ţi-i arată pe 
supraviețuitorii atentatelor teroriste mergând ca nişte 
zombi de colo până colo, plini de sânge, fără să înţeleagă 
ce li s-a întâmplat. Ce-mi ceri ar putea s-o ajute cumva? 

— Posibil, răspunse el. Nu vreau să spun mai multe. 

— Să văd ce pot să fac. John Zellman e un mare dobitoc, 
dar trebuie să-şi înnoiască anual licenţa de funcţionare 
pentru barul lui de striptease. Chestia asta l-ar putea 
convinge să mă servească. O să te sun eu, dacă mă refuză. 
Dar dacă totul merge aşa cum îmi imaginez eu, atunci o să 
te sune el. 

— Mulţumesc, Betsy. 

— Rămâne între noi, Ralph. Vreau să sper că o să mai am 
un loc de muncă după ce mi se termină concediul de 
maternitate. Spune că m-ai înţeles. 

— Te-am înţeles foarte bine. 


e 389 œ» 


9 


John Zellman, proprietar şi director al localului „Poftiţi, 
Domnilor”, îl sună pe Ralph după nici cincisprezece minute. 
Părea mai degrabă curios decât iritat şi voia să fie de folos. 
Da, era sigur că Bolton fusese la club când bietul băieţel 
fusese răpit şi ucis. 

— Cum de sunteţi atât de sigur, domnule Zellman? Parcă 
a intrat în tură abia la patru după-amiaza. 

— Da, numai că a venit mai devreme în ziua aia. Cam pe 
la două. Voia să facă ore suplimentare ca să poată după aia 
să-şi ia liber, ca să se ducă în Cap City cu una dintre fetele 
noastre. Cică ea ar fi avut o problemă personală. 

Şi Ralph îl auzi pe Zellman pufnind pe nas. 

— Problema personală o avea el. Chiar în spatele şliţului 
de la nădragi. 

— Pe fată o cheamă Carla Jeppeson? întrebă Ralph, cu 
ochii la iPad, unde avea copia declaraţiei lui Bolton. Cu 
nume de scenă Superba Pixie? 

— Asta e, râse Zellman. Dacă ţâţele nu contează deloc în 
meseria asta, fătuţa o să iasă la pensie de aici. Nu mă 
întrebaţi de ce, dar cunosc mulţi ţipi care se dau în vânt 
după tipele astea fără înaintare. Între ea şi Claude e ceva, 
dar n-o să dureze. Bărbată-său e acum închis la McAlester - 
mi se pare că a emis nişte cecuri fără acoperire, dar o să 
iasă pe la Crăciun. Tipa se distrează cu Claude, atâta tot. 
Eu l-am avertizat, dar ştiţi şi dumneavoastră cum se zice: 
mătărânga n-are minte. 

— Sunteţi sigur că în ziua aceea anume a venit el mai 
devreme la lucru? Pe 10 iulie? A 

— Normal că sunt sigur. Că mi-am şi notat data. In niciun 
caz n-o să-l plătesc pe Claude pentru alea două zile din Cap 
City, când mai are vreo două săptămâni şi intră în 
concediu. Concediu p/ătit, luaţi aminte! 

— Mare neruşinare! V-a trecut prin cap să-l daţi afară? 

— Nu. Măcar a fost sincer. Şi mai ştiţi ceva? Claude e un 
băiat cumsecade, iar băieţii cumsecade sunt mai greu de 


< 390 œ» 


găsit decât dinţii găinii. Cei mai mulţi agenţi de pază sunt 
ori nişte căcăcioşi, care se dau duri, dar care fug de bătaie 
şi nu sunt în stare să-i potolească pe scandalagii; ori nişte 
tipi care îşi umflă muşchii de fiecare dată când vreun client 
vorbeşte urât cu ei. Claude ştie cum să-i dea afară, dar nu o 
face de obicei. Pentru că se pricepe de minune să-i 
calmeze. Are el felul lui. Cred că i se trage de la toate 
întrunirile alea la care se duce. 

— La Narcomanii Anonimi. Da, mi-a spus. 

— Da. Şi nu se ascunde. Ba chiar e mândru că se duce 
acolo. Şi eu zic că are toate motivele să fie. O grămadă de 
oameni nu mai scapă de adicţie odată ce au apucat-o pe 
drumul ăsta. A dracului adicţia asta. Odată ce te prinde, nu- 
ţi mai dă drumul din gheare. 

— Şi spuneţi că nu se mai droghează? 

— Mi-aş fi dat seama dacă s-ar fi drogat. Credeţi-mă că 
mă pricep la din ăştia, domnule detectiv Anderson. 
„Domnilor” e un local respectabil. 

Ralph avea îndoielile lui, dar nu insistă. 

— N-a călcat strâmb nici măcar o dată? 

Zellman începu să râdă. g 

— Toţi calcă strâmb la început. Insă Claude n-a făcut-o 
de când lucrează pentru mine. Şi nici de băut nu bea. Odată 
l-am întrebat de ce nu bea, dacă are o problemă doar cu 
drogurile. Şi mi-a zis că băutura şi drogurile înseamnă 
acelaşi lucru. Mi-a zis că şi o bere fără alcool dacă ar bea, 
după aia ar începe să vrea nişte prafuri ori ceva mai tare. 

Făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi gândit mai bine, apoi 
adăugă: 

— Poate că se spăla pe creier când se droga, poate că 
atunci era un alt om. Dar nu şi acum. Acum este un tip 
cuviincios. Când ai o afacere ca asta, în care banii îţi vin de 
la indivizi care se îndoapă cu cocktailuri şi bălesc în faţa 
unor păsărici epilate, chestia cu buna-cuviinţă e mare lucru. 

— Înţeleg. Bolton este în concediu acum? 

— Da. A intrat duminică. Zece zile. 

— ŞI-I petrece acasă? 

— Adică aici, în Flint City? Nu. S-a dus în Texas, undeva 


e 391 œ» 


pe lângă Austin. De acolo e el de fel. Staţi niţeluş, că i-am 
scos dosarul înainte să vă sun. 

Se auzi zgomot de foi, după care Zeliman reveni la 
telefon. 

— Marysville, aşa se cheamă oraşul. O localitate 
oarecare, din câte zice el. Am adresa, pentru că îi trimit 
acolo săptămânal o parte din leafă. Pentru maică-sa. Cică-i 
bătrână şi bolnavă. Are şi emfizem pulmonar. Claude s-a 
dus până acolo ca să încerce s-o interneze într-unul dintre 
azilurile din zonă, dar nu credea că are prea multe şanse. 
Zice că maică-sa e o capră bătrână şi căpoasă. Eu oricum 
nu-mi dau seama cum de şi-ar permite s-o bage la azil cu 
leafa pe care o câştigă la mine. Când e vorba de 
programele de asistenţă socială, guvernul ar trebui să-i 
ajute pe oamenii cinstiţi, aşa cum e Claude. Dar îi ajută? N- 
ai să vezi. 

Zise unul care probabil că l-a votat pe Donald Trump, îşi 
spuse Ralph. 

— Vă mulţumesc pentru informaţii, domnule Zellman. 

— Pot să întreb ce treabă aveţi cu el? 

— Vreau să-i mai pun câteva întrebări suplimentare, 
răspunse Ralph. Nimic important. 

— Să vă asiguraţi că aţi acoperit toate pistele, da? 

— Da. Aveţi adresa? 

— Sigur. Acolo trimit banii. Notaţi? 

Ralph deschise aplicaţia iPad-ului. 

— Rural Star Route 2, numărul 397, Marysville, Texas. 

— Şi cum o cheamă pe mamă? 

Zellman râse şi mai tare: 

— Lovie. Nu că-i tare? Lovie Ann Bolton. 

Ralph îi mulţumi şi închise. 

— Ei? vru să ştie Jeannie. 

— Aşteaptă! îi spuse Ralph. Vezi că mi-am pus faţa de 
gânditor! 

— Aha, acum observ! Vrei nişte ceai cât timp te 
gândeşti? îi zâmbi ea. 

Şi zâmbetul ăla chiar că-i stătea bine. Era un pas în 


55 „lubiţica” în Ib. engl. în orig. (n. tr.). 
e 392 œ» 


direcţia cea bună. 

— Sigur. 

Se întoarse la iPad (întrebându-se din nou cum de se 
descurcase până acum fără drăcia asta) şi află că 
Marysville se afla cam la o sută doisprezece kilometri 
depărtare de Austin. Şi nu era chiar un orăşel neînsemnat, 
căci se putea lăuda cu o atracţie turistică: Grota Marysville. 

În timp ce-şi sorbea ceaiul, Ralph îşi plănui următoarea 
mişcare. Apoi îl sună pe Horace Kinney, de la Poliţia Rutieră 
a statului Texas. Acum Kinney era căpitan şi îşi petrecea 
mai mult timp la birou. Dar, pe vremuri, înainte de această 
avansare, pe când parcurgea anual o distanţă de sute de 
mii de kilometri în nordul şi vestul Texasului, colaborase de 
câteva ori cu Ralph, în cazuri care depăşeau graniţele unui 
singur stat. 

— Horace, spuse el, după ce terminară cu amabilităţile, 
vreau să te rog să-mi faci un serviciu. 

— Mare sau mic? 

— Mediu, dar necesită un oarecare grad de delicateţe. 

Kinney începu să râdă. 

— Păi, şefule, pentru delicateţe trebuie să te duci în New 
York ori Connecticut. Aici e Texas. Ce-ţi trebuie? 

Ralph îi spuse. Kinney îi răspunse că are omul potrivit 
pentru treaba asta şi, din întâmplare, se afla chiar în zona 
respectivă. 


e 393 + 


10 


Cam pe la ora trei în aceeaşi după-amiază, Sandy McGill, 
dispecera secţiei de poliţie din Flint City, se pomeni cu Jack 
Hoskins stând cu spatele lângă biroul ei. 

— Jack? Ai nevoie de ceva? 

— Uită-te la ceafa mea şi spune-mi ce vezi. 

Uimită, dar amabilă, femeia se ridică de pe scaun şi se 
uită. 

— Întoarce-te puţin spre lumină. 

Şi apoi: 

— Aoleu, ce te-a mai pârlit soarele. Ar trebui să te duci la 
farmacie să-ţi iei nişte cremă cu aloe vera. 

— Şi o să se vindece? 

— O să se vindece în timp, dar n-o să te mai usture atât 
de tare dacă te dai cu crema aia. 

— Dar eşti convinsă că sunt ars de soare, da? 

Sandy se încruntă. 

— Da, numai că-i o arsură nasoală, pentru că a făcut şi 
băşici. De ce nu te-ai gândit să te dai cu loţiune de plajă cât 
timp ai fost la pescuit? Vrei să faci cancer de piele? 

Lui Jack parcă i se încinse şi mai tare ceafa doar la auzul 
acestor cuvinte. 

— Am uitat. 

— Dar pe braţe cât de ars eşti? 

— Nu prea tare. 

De fapt nu era ars deloc pe braţe; doar pe ceafă. Acolo 
unde îl atinsese cineva în hambarul ăla abandonat. Acolo 
unde îl mângâiase cineva cu vârful degetelor. 

— Mulţam, Sandy. 

— Blonzii şi roşcaţii se ard cel mai tare la soare. Ar trebui 
să te vadă un doctor dacă nu se ameliorează în câteva zile. 

Jack plecă fără să-i răspundă. Se gândea la bărbatul din 
vis. La bărbatul acela din spatele perdelei de duş. 

Eu ţi-am dat cancerul şi tot eu pot să te scap de el. Vrei 
să te scap de el? 

Şi îşi spuse: O să treacă de la sine, ca orice altă arsură de 


e 394 œ» 


la soare. 

Poate că da sau poate că nu. Adevărul era că acum Îl 
durea şi mai tare. Nici nu se mai putea atinge în locul ăla şi 
se tot gândea la plăgile deschise ale mamei. La început 
cancerul înaintase cu paşi mici, dar odată ce pusese 
stăpânire pe trupul ei, o luase la galop. Până la sfârşit 
ajunsese să-i roadă gâtul şi coardele vocale, 
transformându-i ţipetele în mârâieli. Jack avea atunci doar 
unsprezece ani şi stătea cu urechea lipită de uşa închisă a 
camerei ei, ascultând-o cum îl roagă pe tatăl lui să-i curme 
suferinţa. Până şi de un câine ti-ar fi milă, croncănea ea. De 
mine de ce nu-ți e? 

— Nu-i decât o arsură de la soare, îşi spuse el, pornind 
maşina. Atâta tot. O blestemată de arsură. 

Trebuia să bea ceva. 


e 395 œ» 


11 


La ora cinci a aceleiaşi după-amiezi, o patrulă rutieră din 
Texas parcurse Rural Star Route 2 şi opri în faţa casei de la 
numărul 397. Lovie Bolton stătea pe prispă, cu ţigara în 
mână. Tubul cu oxigen în căruciorul lui cu roţi din cauciuc 
se afla alături de balansoar. 

— Claude! hârâi ea. Avem musafiri! Patrula rutieră! la fă 
bine şi vino până aici ca să vezi ce vor! 

Claude se afla în curtea din spate, năpădită de buruieni, 
a căsuţei tip vagon. Strângea rufele puse la uscat, le 
împăturea şi le aşeza frumos într-un coş de nuiele. Maşina 
de spălat încă funcţiona destul de bine, dar uscătorul se 
stricase cu puţin înainte de sosirea lui, iar mămica era prea 
bolnavă ca să mai fie în stare să întindă singură toate rufele 
alea. Voia să-i cumpere un uscător nou cât mai stătea aici, 
dar tot amâna. Şi uite că acum s-au pomenit pe cap şi cu 
gaborii de la circulaţie - asta în caz că mămica nu se înşela. 
Şi nu se prea înşela de obicei. Avea o groază de probleme 
de sănătate, dar vederea îi era la fel de bună ca în tinereţe. 

Ocoli casa şi dădu cu ochii de un poliţai înalt, care tocmai 
cobora dintr-un SUV negru cu alb. Simţi că îl apucă 
crampele când văzu logoul auriu al statului Texas pe 
portiera şoferului. De multă vreme, de foarte multă, nu mai 
făcuse nicio năzbâtie pentru care să fie arestat, însă 
crampele alea erau un reflex. Claude băgă mâna în buzunar 
şi strânse între degete medalia primită de la Narcomanii 
Anonimi pentru cei şase ani de abstinenţă. Aşa făcea 
adesea în momente de mare stres, fără ca măcar să-şi dea 
seama. 

Poliţaiul îşi îndesă ochelarii de soare în buzunarul de la 
piept şi i se adresă mămicii, care încerca să se ridice din 
balansoar. 

— Nu, doamnă, nu vă ridicaţi. Nu e cazul. 

Ea chicoti răguşit şi se aşeză la loc. 

— Ce băiat mare şi frumuşel eşti, domnule poliţist! Şi 
politicos! Cum te cheamă? 


< 396 + 


— Sipe mă cheamă, doamnă. Caporal Owen Sipe. Îmi 
pare bine de cunoştinţă! 

Şi îi strânse uşor mâna fără ţigară, având mare grijă la 
încheieturile umflate ale bătrânei doamne. 

— La fel şi mie, domnule! Asta-i fiu-meu, Claude. A venit 
tocmai din Flint City ca să-mi dea o mână de ajutor prin 
casă. 

Sipe se întoarse cu faţa la Claude, care dădu drumul 
medaliei şi întinse mâna. 

— Încântat de cunoştinţă, domnule Bolton! spuse el, 
studiind cu atenţie mâna lui Claude. Văd că ai degetele 
pătate de cerneală. 

— Tre’ să le vezi pe amândouă ca să te prinzi, spuse 
Claude, întinzând şi cealaltă mână. Singur mi le-am tatuat. 
La pârnaie. Da', dacă pentru mine ai venit, probabil că ştii 
asta. 

— NU POT şi MUSAI, spuse polițistul Sipe, ignorând 
vorbele lui Claude. Am mai văzut eu mesaje tatuate pe 
degete, dar niciodată pe astea. 

— Păi, au o morală, zise Claude, şi o împărtăşesc celor 
din jur de câte ori am ocazia. Este despre cum îmi repar eu 
greşelile şi cum mă izbăvesc. Acum nu mă mai ating de 
droguri şi nici de băutură, dar lupta a fost una grea. La 
puşcărie, am fost la o grămadă de întruniri cu Alcoolicii 
Anonimi şi Narcomanii Anonimi. La început, mi-au plăcut 
doar pentru că serveau gogoşi bune, dar, cu timpul, ce 
ziceau ei acolo a început să aibă efect asupra mea. Aşa am 
învăţat că orice toxicoman ştie doar două lucruri: ce nu 
poate să ia şi ce e musai să ia. Asta-i nodul pe care ţi l-ai 
făcut în cap, pricepi? Nu poţi să-l tai şi nici să-l dezlegi nu 
poţi, aşa că trebuie să te deprinzi să te ridici deasupra lui. 
Nu-i imposibil, dar trebuie să ţii minte care este conflictul 
esenţial. Simţi că-i musai, dar nu poți. 

— Înî, mormăi Sipe. E un fel de parabolă, da? 

— Acum nici nu mai bea şi nici nu se mai droghează, 
interveni Lovie din balansoarul ei. Nici măcar de rahaturile 
astea nu se mai atinge, adăugă ea, aruncând mucul de 
ţigară pe jos. Tare cuminte s-a făcut băiatul meu! 


e 397 + 


— Nu am venit pentru că ar fi spus cineva că a făcut 
vreun lucru rău, spuse Sipe cu blândeţe. 

Şi Claude se relaxă. Dar foarte puţin. Nu era deloc bine 
să te relaxezi prea mult atunci când, pe nepusă masă, îţi 
apărea în prag o patrulă de poliţie. 

— Am primit un telefon din Flint City. Bănuiala mea e că 
vor să închidă un caz şi ne-au cerut să verificăm ceva 
despre un bărbat pe nume Terry Maitland. 

Sipe îşi scoase telefonul, mişcă de câteva ori degetele pe 
ecran şi apoi îi arătă lui Claude o fotografie. 

— Asta-i catarama pe care o avea Maitland la curea în 
seara în care l-ai văzut? Să nu mă întrebi de ce vor să ştie 
asta, că habar n-am. M-au trimis până aici ca să te întreb, 
atâta tot. 

Evident că nu acesta era motivul pentru care Sipe fusese 
trimis acasă la Lovie Bolton, dar mesajul detectivului Ralph 
Anderson, transmis lui Sipe prin intermediul domnului 
căpitan Horace Kinney, era să se asigure că atmosfera 
rămânea cât mai amicală posibil şi că nu va da naştere la 
suspiciuni. 

Claude se uită atent la poza din telefon, după care i-l 
înapoie poliţistului. 

— Nu-s sigur, că a trecut ceva vreme, da' seamănă 
destul de bine. 

— Mulţumesc. Vă mulţumesc şi dumneavoastră, doamnă, 
spuse Sipe, băgând telefonul în buzunar şi întorcându-se să 
plece. 

— Atâta tot? se miră Claude. Ai bătut tot drumul până 
aici ca să-mi pui o singură întrebare? 

— Păi, cam da. Probabil că cineva vrea neapărat să ştie 
care-i treaba cu catarama aia. lţi mulţumesc pentru timpul 
acordat. Voi transmite informaţia mai departe, în timp ce 
mă voi întoarce la Austin. 

— Drumul e lung, domnule poliţist, spuse Lovie. Ce-ar fi 
să intri şi să bei un pahar de ceai dulce? E făcut din 
pliculeţe, da' nu-i rău la gust. 

— Nu pot să intru, că vreau să ajung acasă înainte să se 
întunece. Dar aş bea bucuros un pahar aici, afară, dacă nu 


e 398 + 


vă deranjează. 

— Nu ne deranjează câtuşi de puţin. Claude, du-te de adă 
un pahar cu ceai pentru domnul ăsta simpatic! 

— Un pahar mic, spuse Sipe, arătând cu degetele cam 
cât ar fi vrut să bea. Două înghiţituri şi am pornit. 

Claude intră în casă. Sipe se sprijini cu umărul de stâlpul 
prispei, cu ochii în sus, la Lovie Bolton, al cărei chip blajin 
era un ocean de riduri. 

— Băiatul se poartă frumos cu dumneavoastră, da? 

— Nu ştiu ce m-aş face fără el, mărturisi Lovie. La fiecare 
două săptămâni îmi trimite câte o 'locaţie din aia şi trece 
pe-acilea de câte ori poate. Vrea să mă bage la un azil din 
Austin şi s-ar putea să mă duc acolo când o să şi-o permită, 
da' acum n-are bani. Este cel mai bun fiu pe care ar putea 
să-l aibă o mamă, domnule poliţist Sipes: zurbagiu la 
început, dar vrednic după aia. 

— Am priceput, spuse Sipe. la ziceţi-mi, v-a dus vreodată 
la pubul ăla irlandez de mai încolo? E chiar la marginea 
şoselei. Fac tipii ăia un mic dejun de te lingi pe degete. 

— Nu-mi plac cârciumile de la marginea drumului, spuse 
Lovie, scoţându-şi pachetul cu ţigări din buzunarul rochiei 
de casă şi vârându-şi una între dinţii falşi. Am făcut 
intoxicație când am mâncat la una din Abilene, parcă prin 
'74. Era cât pe ce să mor. Îmi face fii-miu de mâncare când 
vine pe-aici. Nu că ar fi vreun master chef, dar nu-i un 
bucătar prea prost. Ştie ce să facă cu o tigaie. Şi nici nu 
arde baconul. 

Işi aprinse ţigara şi îi făcu cu ochiul. Sipe îi zâmbi, 
sperând din tot sufletul că tubul ăla de oxigen este bine 
sigilat şi că nu o să sară amândoi în aer. 

— Sunt convins că v-a pregătit micul dejun şi astăzi, zise 
el. 

— Păi, cum altfel? Cafea, brioşă cu stafide şi ouă jumări, 
cu mult unt - exact aşa cum îmi plac mie. 

— Sunteţi o persoană matinală, doamnă? Vă văd cu tubul 
de oxigen şi... 

— Amândoi suntem, răspunse Lovie. Ne sculăm în zori. 

Chiar atunci se întoarse Claude, cu o tavă pe care erau 


e 399 œ» 


trei pahare cu ceai - două mari şi unul mic, Owen Sipe îl 
termină pe al lui din două înghiţituri, plescăi din buze şi 
spuse că acum chiar trebuia să plece. Doamna Bolton şi fiul 
ei se uitară după el - doamna din balansoar, fiul de pe 
trepte. 

— Vezi cât de amabili sunt poliţiştii când n-ai făcut nimic 
rău? întrebă Lovie. 

— Mda, mormăi Claude. 

— Omul ăsta a venit până aici doar să te întrebe ceva 
despre o amărâtă de cataramă. la gândeşte-te la asta! 

— Nu din cauza asta a venit, mami. 

— Nu? Atunci, de ce? 

— Nu ştiu, dar precis că nu pentru catarama aia. 

Claude puse paharul pe o treaptă şi îşi privi degetele. Se 
uită lung la cuvintele NU POT şi MUSAI, la nodul de care 
reuşise să treacă. Se ridică în picioare. 

— Trebuie să strâng şi restul de rufe. După care vreau să 
trec pe la barul lui Jorge şi să-l întreb dacă vrea să-i dau o 
mână de ajutor mâine. Că îşi pune acoperişul ăla nou. 

— Tare bun băiat mai eşti tu, Claude! 

lar el observă lacrimile din ochii mamei sale şi se 
emoţionă. 

— la vino tu încoace şi strânge-o în braţe pe maică-ta! 

— Sigur că da, mamă, spuse Claude. 


e 400 œ» 


12 


Ralph şi Jeannie Anderson tocmai ce se pregăteau să 
plece spre biroul lui Howie Gold, unde urma să aibă loc 
întâlnirea, când lui Ralph îi sună telefonul. Era Horace 
Kinney. Ralph discută cu el, în vreme ce Jeannie îşi punea 
cerceii şi pantofii. 

— Mulţumesc, Horace. Îţi rămân dator, spuse Ralph şi 
închise. Jeannie îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Ei? 

— Horace a trimis un poliţist de la rutieră acasă la familia 
Bolton, în Marysville. A inventat un pretext, dar, în realitate, 
s-a dus ca să... 

— Ştiu de ce s-a dus. 

— Îhî, sigur că ştii. Doamna Bolton zice că fiul ei, Claude, 
a pregătit micul dejun pe la şase azi de dimineaţă. Dacă tu 
l-ai văzut în livingul nostru la patru... 

— M-am uitat la ceas când m-am trezit să mă duc la baie, 
spuse Jeannie. Era 4:06. 

— MapQuest zice că distanţa dintre Flint City şi Marysville 
e de şase sute nouăzeci şi doi de kilometri. Nu ar fi avut 
cum să ajungă înapoi acasă la şase ca să-i facă maică-sii 
micul dejun, scumpo. 

— Poate că maică-sa minte. 

Dar nici ea nu prea credea asta. 

— Sipe - aşa îl cheamă pe băiatul ăla trimis de Horace - 
spune că lui nu i s-a părut că bătrâna îl abureşte şi crede că 
ar fi simţit dacă aşa ar fi stat lucrurile. 

— Deci e la fel ca în povestea cu Terry, spuse Jeannie. Un 
om aflat în două locuri în acelaşi timp. Pentru că a fost aici, 
Ralph. A fost. 

El vru să-i răspundă ceva, dar se auzi soneria de la 
intrare. Ralph îşi luă repede pe umeri o geacă, dorind să 
ascundă pistolul de la curea, şi cobori să deschidă. In faţa 
uşii se afla procurorul Bill Samuels, într-o ţinută neobişnuită 
pentru el: jeanşi şi un tricou albastru. 

— M-a sunat Howard. Zice că o să fie o întâlnire - „o mică 


e 401 œ» 


reuniune informală unde se va discuta cazul Maitland”, aşa 
a zis - la biroul lui şi mi-a sugerat să particip şi eu. M-am 
gândit să mergem împreună, dacă nu te deranjează. 

— Mda, mă rog, bine, spuse Ralph. Dar, Bill, ai mai spus 
cuiva despre asta? Dacă da, cui anume? Domnului 
comandant Geller? Şerifului Doolin? 

— N-am spus nimănui. N-oi fi eu vreun geniu, dar nici 
căzut în cap nu sunt. 

Jeannie apăru şi ea la uşă, cu geanta în mână. 

— Bună, Bill! Ce surpriză că ai trecut pe la noi! 

Zâmbetul lui Samuels nu avea strop de umor. 

— Sincer, şi eu mă mir că am venit. Cazul ăsta-i ca un 
zombi care nu vrea să rămână mort. 

— Ce zice fosta ta nevastă despre toată povestea asta? 
se interesă Ralph. 

Observă imediat că Jeannie se încruntă la el şi adăugă 
repede: 

— Spune-mi dacă am întrecut măsura. 

— Păi, am discutat, spuse Samuels. De fapt, ea a discutat 
şi eu am ascultat. Crede că şi eu sunt de vină pentru 
moartea lui Maitland şi nu se înşală prea tare. 

Încercă să zâmbească, dar nu-i prea reuşi. 

— Dar, măi, Ralph, de unde să fi ştiut? Spune şi tu. Cazul 
părea extrem de clar, nu? Privind în urmă... ştiind tot ce am 
făcut... tu chiar poţi să susţii cu toată sinceritatea că ai fi 
acţionat diferit? 

— Da, răspunse Ralph. Nu l-aş fi arestat în faţa întregului 
oraş şi aş fi avut grijă să intre în tribunal pe uşa din spate. 
Să mergem acum! E târziu. 


e 402 œ» 


NU ŞTIE STÂNGA CE FACE DREAPTA 
— 25 IULIE — 


e 403 + 


1 


Holly nu a reuşit să vină cu avionul la clasa business, cu 
toate că ar fi putut s-o facă dacă ar fi ales să zboare cu 
cursa Delta, de la 10:15, care ar fi adus-o în Cap City la 
12:30. Dar a dorit să mai stea încă puţin în Ohio, aşa că şi-a 
rezervat bilete la o cursă cu trei escale, într-un avion de 
mai mici dimensiuni, care evident că avea să intre în toate 
golurile de aer posibile. Nu-i plăcea că avea să călătorească 
mai înghesuit, dar ştia că va putea să suporte. Ce nu putea 
să suporte era faptul că nu va ajunge în Flint City înainte de 
6 p.m., iar asta doar cu condiţia ca tot restul să meargă ca 
pe roate. Întâlnirea de la biroul domnului avocat Gold era 
prevăzută pentru ora şapte, iar Holly nu detesta nimic mai 
mult decât să întârzie la o întrevedere planificată. In niciun 
caz nu aveai cum să păşeşti cu dreptul dacă îţi făceai 
apariţia mai târziu. 

Şi-a împachetat puţinele lucruri luate cu ea, a predat 
cheia camerei şi a mers cu maşina până la Regis, situat la 
patruzeci şi opt de kilometri distanţă de Dayton. În primul şi 
în primul rând, se duse să vadă casa în care stătuse Heath 
Holmes împreună cu mama lui. Casa era încuiată, cu 
ferestrele acoperite cu scânduri - cel mai probabil pentru 
că trecuseră vandalii pe acolo. In faţă, pe gazonul neîngrijit, 
era un anunţ pe care scria: DE VÂNZARE, CONTACTAŢI 
BANCA FIRST NATIONAL DAYTON. 

Holly se uită la casă, dându-şi seama că puştii din vecini 
vor începe foarte curând să răspândească zvonuri cum că 
ar fi fost bântuită (dacă nu începuseră deja) şi se gândi la 
tragedia petrecută acolo. Tragediile sunt contagioase. La fel 
de contagioase ca pojarul, oreionul sau rubeola. Insă, spre 
deosebire de aceste boli, pentru tragedii nu se inventase 
încă niciun vaccin. Moartea lui Frank Peterson îi otrăvise 
întreaga familie şi se răspândise în tot oraşul. Holly se 
îndoia că la fel se întâmplase şi în această comunitate 
mărginaşă, unde prea puţini oameni mai aveau rădăcini. 
Însă cert era faptul că familia Holmes dispăruse. Şi că în 


e 404 œ» 


urma ei nu rămăsese decât această casă goală. 

Se gândi dacă ar fi bine să fotografieze casa cu scânduri 
la ferestre şi cu anunţul DE VANZARE în faţă - un simbol al 
durerii şi al morţii -, dar renunţă. Poate că unii dintre 
oamenii cu care se va întâlni diseară vor înţelege, dar nu 
toţi. Pentru aceştia din urmă nu ar fi decât o poză oarecare. 

Se urcă în maşină şi plecă de la casa familiei Holmes spre 
cimitirul Odihna Eternă, aflat la marginea oraşului. Aici găsi 
întreaga familie: tatăl, mama şi unicul lor fiu. Nu erau flori 
la mormintele lor, iar piatra funerară de la căpătăiul lui 
Heath Holmes fusese mutată din loc. Işi spuse că la fel se 
putea întâmpla şi cu mormântul lui Terry Maitland. 
Suferinţa este molipsitoare; la fel şi furia. Piatra aceasta era 
mică şi pe ea nu erau scrise decât numele şi anii de viaţă. 
Ba nu, mai era ceva: un pic de mâzgă uscată, probabil 
resturile unui ou care fusese aruncat în ea. Se opinti şi puse 
piatra funerară la loc. Nu-şi făcea iluzii că va rămâne aşa 
prea mult timp, dar simţea că era de datoria ei să o facă. 

— Nu-i aşa că n-ai ucis pe nimeni, domnule Holmes? Doar 
te-ai aflat la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. 

Împrumută câteva floricele de pe un mormânt din 
apropiere şi le puse pe cel al lui Heath. Florile tăiate 
mureau şi ele foarte repede, dar oricum erau mai bune 
decât nimic. 

— Şi acum nu mai poţi să scapi de eticheta asta de 
asasin. Pentru că nimeni de aici nu va crede vreodată 
adevărul. Şi probabil nu-l vor crede nici oamenii cu care mă 
întâlnesc eu astăzi. 

Însă va încerca să-i convingă. Era de datoria ei să o facă. 
Aşa cum simţise că trebuie să pună la loc piatra funerară, la 
fel simţea că trebuie să încerce să convingă nişte bărbaţi şi 
femei din secolul douăzeci şi unu că există monştri pe 
lumea asta şi că cel mai mare avantaj al acestor monştri 
era tocmai refuzul oamenilor raţionali de a crede în 
existenţa lor. 

Holly privi în jur şi văzu o criptă pe un deal scund din 
apropiere (în această parte a statului Ohio toate dealurile 
erau scunde). Se duse până acolo, se uită la numele gravat 


e 405 - 


pe placa de granit de deasupra uşii - GRAVES5, cât de 
nimerit era! - şi cobori cele trei trepte. Se uită înăuntru la 
băncuţele din piatră, unde puteai să stai ca să te gândeşti 
la acel Graves înhumat aici. Oare în cripta aceasta se 
ascunsese Străinul după ce îşi terminase treaba murdară? 
Holly nu credea, pentru că oricine - poate chiar unul dintre 
vandalii care dărâmaseră piatra funerară de la căpătâiul lui 
Heath Holmes - ar fi vrut să arunce o privire înăuntru. Plus 
că, după-amiaza, soarele intra cam o oră sau două în zona 
cu băncuţe, încălzind trecător graniţa aceasta cu lumea 
cealaltă. Dacă Străinul era ce credea ea că este, ar fi 
preferat întunericul. Nu în permanenţă, sigur că nu, dar în 
anumite perioade de timp. Anumite perioade decisive. Nu-şi 
terminase încă investigația, dar de asta era sigură. Şi mai 
era sigură de ceva: o fi fost crima activitatea principală a 
creaturii, dar hrana ei era suferinţa. Suferinţa şi furia. 

Nu, nu se odihnise în cripta asta, dar Holly credea că 
trecuse prin cimitir, poate chiar înainte de moartea lui 
Mavis Holmes şi a fiului ei. Şi mai credea (deşi ştia că putea 
fi doar o impresie) că îi simte mirosul. La fel mirosea şi 
Brady Hartsfield - avea mirosul fetid al anormalului. Bill îl 
simţise; îl simţiseră şi infirmierele care avuseseră grijă de 
el, cu toate că se presupunea că ar fi fost într-o stare 
semicatatonică. 

Legănându-şi geanta în mână, merse agale până la 
micuța parcare din faţa cimitirului. Acolo nu era decât 
Priusul, care o aştepta în căldura toridă a verii. Trecu pe 
lângă el, apoi se învârti încet în cerc, privind cu atenţie în 
jur. Era aproape de nişte terenuri agricole - pentru că 
simţea mirosul de îngrăşăminte -, însă aceasta era o fostă 
zonă industrială, acum abandonată, urâtă şi stearpă. Nu o 
va fotografia nimeni pentru broşurile promoţionale ale 
Camerei de Comerţ (presupunând că ar fi existat vreo 
Cameră de Comerţ în Regis). Nu avea nicio atracţie 
turistică. Dimpotrivă, inspira dezgust, ca şi cum pământul 
însuşi ţi-ar fi spus: pleacă, nu-i nimic aici pentru tine, pa-pa, 


56 Joc de cuvinte în Ib. engl.: grave - „mormânt”; Graves - nume propriu 
(n. tr.). 


e 406 œ» 


du-te şi nu te mai întoarce niciodată! Doar cimitirul era aici, 
însă prea puţini oameni vor mai intra în el odată cu sosirea 
iernii, iar vântul de nord le va îngheţa oasele celor care ar 
veni să-şi viziteze morţii. 

Mai spre nord se vedeau nişte şine de tren, dar ruginite şi 
cu buruieni crescute între traverse. Acolo era o gară 
părăsită, cu geamurile baricadate cu scânduri, ca la casa 
familiei Holmes. Dincolo de ea, pe o linie scurtă, se aflau 
două vagoane de marfă, triste şi îndurerate, cu roţile 
îngropate în iederă. Atât de vechi păreau, că probabil 
fuseseră contemporane cu Războiul din Vietnam. Lângă 
acea gară abandonată erau nişte magazii dărăpănate şi 
nişte ateliere arhaice de reparaţii. Mai încolo se vedeau 
nişte ziduri de fabrică aproape îngropate în tufe şi floarea- 
soarelui. Pe cărămizile rozalii - odinioară foarte roşii - 
cineva desenase cu vopsea o svastică. Într-o parte a şoselei 
care o va duce înapoi în oraş era un panou strâmb, care 
anunţa: AVORTUL OPREŞTE BĂTĂILE INIMII! ALEGE VIAŢA! 
In cealaltă parte era o clădire lungă şi scundă, cu o firmă pe 
acoperiş, pe care scria SPAL TO IE A TO ROBO. Un afiş 
anunţa din parcarea pustie: DE VÂNZARE CONTACTAŢI 
BANCA FIRST NATIONAL DAYTON. 

Da, cred că ai fost aici. Nu chiar în criptă, dar prin 
apropiere. Acolo unde puteai simţi mirosul lacrimilor dacă 
vântul bătea din direcţie bună. Acolo unde puteai auzi 
râsetele bărbaților sau ale băieților care au dărâmat piatra 
funerară a lui Heath Holmes şi apoi, probabil, au urinat pe 
mormântul lui. 

În ciuda temperaturii ridicate a zilei, lui Holly îi era frig. 
Dacă ar fi avut mai multă vreme la dispoziţie, ar fi vrut să 
cerceteze locurile acelea pustii. N-o pândea niciun pericol 
acolo; Străinul plecase de mult timp din Ohio. Foarte posibil 
să fi plecat şi din Flint City. 

Făcu repede patru fotografii: cu gara, cu vagoanele de 
marfă, cu fabrica şi cu spălătoria auto. Le studie şi ajunse la 
concluzia că erau suficiente. Trebuiau să fie suficiente. 
Avea un avion de prins. 

Da, şi oameni de convins. 


e 407 œ» 


Bineînţeles, dacă putea. În aceste momente se simţea 
foarte singură şi neînsemnată. li era lesne să-şi imagineze 
hohotele de râs şi ironiile; îi stătea în fire să se gândească 
la asemenea lucruri. Însă va încerca. Trebuia să încerce. 
Pentru copiii ucişi, da - însă şi pentru Terry Maitland şi 
Heath Holmes. Era de datoria ei. 

Mai trebuia să oprească într-un singur loc. Din fericire, 
era chiar în drumul ei. 


e 408 œ» 


2 


Un bătrân de pe o bancă din Parcul Public Trotwood o 
îndrumă cu foarte multă amabilitate către locul unde 
fuseseră descoperite trupurile „bietelor fătuce”. Nu era 
departe, îi spuse el. Şi îşi va da singură seama când va 
ajunge acolo. Chiar aşa se întâmplă. 

Holly trase pe dreapta şi se uită lung la râpa pe care 
oamenii îndureraţi - împreună cu amatorii de senzaţii tari, 
care se prefăcuseră îndureraţi - încercaseră s-o transforme 
într-un altar. Locul era plin cu cărţi poştale, cu mult sclipici, 
pe care prevalau cuvinte precum REGRETE sau RAI. Erau 
acolo şi baloane, unele deja aproape dezumflate, altele noi 
şi prospere, cu toate că trecuseră deja trei luni de când 
Amber şi Jolene Howard fuseseră descoperite acolo. Mai era 
şi o statuetă cu Fecioara Maria, căreia un nesimţit pus pe 
glume îi desenase o mustață. Şi un ursuleţ din pluş, la 
vederea căruia pe Holly o trecură toţi fiorii. Corpul lui maro 
şi durduliu era acoperit cu mucegai. 

Ridică iPad-ul şi făcu o poză. 

Nici urmă de mirosul pe care îl simţise (sau îşi imaginase 
că-l simte) în cimitir. Insă nu se îndoia deloc că Străinul 
trecuse şi pe aici după ce fuseseră găsite cadavrele lui 
Amber şi lui Jolene. Trecuse pe aici ca să guste din durerea 
oamenilor care poposiseră în faţa acestui altar improvizat, 
aşa cum deguşti un vin de Burgundia, bun şi vechi. Şi să 
savureze emoţiile acelora - nu prea mulţi, doar câţiva, 
mereu există şi din ăştia - veniţi să mediteze la felul în care 
fuseseră ucise surorile Howard şi să le audă în minte 
urletele. 

Da, ai venit, însă nu prea curând. Abia atunci când ai fost 
sigur că nu vei mai atrage atenţia, aşa cum ai făcut în ziua 
în care fratele lui Frank Peterson l-a împuşcat pe Terry 
Maitland. 

— Numai că atunci nu te-ai putut abţine, nu? murmură 
Holly. Erai ca un om în greva foamei în faţa curcanului 
umplut de pe masa de Ziua Recunoştinţei. 


e 409 œ» 


Un microbuz opri în faţa Priusului. Pe bara din spate era 
lipit într-o parte un abţibild cu TAXI DE MAME. In partea 
cealaltă era altul pe care scria: SUNT DE ACORD CU AL 
DOILEA AMENDAMENT” ŞI MĂ DUC LA VOT. Femeia care 
cobori din microbuz era bine îmbrăcată, grăsuţă, drăgălaşă, 
cam la treizeci de ani. Ţinea în mână un buchet de flori. 
Îngenunche şi îl puse lângă o cruce din lemn. Pe un braţ al 
crucii scria MICUŢELE, iar pe celălalt SUNT CU IISUS. Apoi se 
ridică în picioare. 

— Atât de trist, nu? i se adresă ea lui Holly. 

— Da. 

— Eu sunt creştină, dar mă bucur că ucigaşul lor a murit. 
Mă bucur foarte tare. Şi mă bucur că s-a dus în iad. Asta 
înseamnă că sunt un om rău? 

— Nu în iad s-a dus, spuse Holly. 

Femeia tresări puternic, de parcă ar fi fost pălmuită. 

— Aduce iadul pe pământ. 

Holly plecă spre aeroportul din Dayton. Era în întârziere, 
dar îşi înfrână dorinţa de a depăşi limita legală de viteză. 
Legile existau pentru că era necesar ca ele să existe. 


5 Unul dintre amendamentele Constituţiei SUA, votate în 1791, care 
spune că „nu va fi îngrădit dreptul cetăţenilor de a deţine şi folosi 
arme” (n. tr.). 

e 410 œ» 


3 


Zborul cu avioane de mici dimensiuni (aparţinând Liniilor 
Aeriene Conservă - aşa le spunea Bill), pe distanţe scurte, 
avea avantajele lui. Ultima etapă a drumului a dus-o pe 
Aeroportul Kiowa, din Districtul Flint, scutind-o să parcurgă 
cu maşina cei o sută zece kilometri de la Cap City. Plus că 
un zbor cu mai multe escale îi permitea să-şi continue 
cercetările. În scurtele opriri dintre avioane, se conecta la 
reţeaua de Internet a aeroportului unde se afla, ca să 
descarce cât mai multe informaţii cât de repede se putea. 
În timpul zborului citea ce descărcase, concentrându-se 
atât de tare că nici măcar nu a auzit exclamaţiile de panică 
ale celorlalţi pasageri când, în timpul celui de al doilea zbor, 
avionul cu turbopropulsor şi treizeci de locuri intrase într-un 
gol de aer şi coborâse în picaj ca un ascensor. 

A ajuns la destinaţie cu o întârziere de numai cinci 
minute şi s-a repezit mai întâi la biroul pentru închirieri 
maşini al firmei Hertz. Cu un ultim sprint, a reuşit să 
întreacă un comis-voiajor încărcat cu bagaje, care se 
îndrepta tot într-acolo şi care i-a aruncat o privire urâtă, 
plină de reproş. Pe drumul spre oraş, a cedat tentaţiei de a 
depăşi limita de viteză. Însă doar cu opt kilometri la oră. 


e 41l œ» 


4 


— Este ea. Precis. 

Howie Gold şi Alec Pelley aşteptau în faţa clădirii unde se 
aflau birourile firmei de avocatură. Howie arăta către o 
femeie slabă, care venea grăbită spre ei. Era îmbrăcată 
într-un costum cenuşiu şi bluză albă, şi purta pe umăro 
geantă mare, care o lovea în şold la fiecare pas. Avea părul 
scurt şi cărunt, cu breton până deasupra sprâncenelor. Nu 
era deloc fardată - doar o urmă vagă de ruj pe buze. Acum 
apunea soarele, însă tot era foarte cald şi o picătură de 
transpiraţie i se prelingea pe un obraz. 

— Doamna Gibney? întrebă Howie, făcând un pas în faţă. 

— Da, gâfâi ea. Am întârziat? 

— Deloc. Ba chiar ai venit mai devreme cu două minute, 
spuse Alec. Imi dai voie să-ţi iau geanta? Mi se pare cam 
grea. 

— Nu-i nevoie, mă descurc, zise Holly, uitându-se de la 
avocatul îndesat şi cu început de chelie la detectivul care o 
angajase. 

Pelley era cu cel puţin cincisprezece centimetri mai înalt 
decât şeful său şi avea părul cărunt pieptănat pe spate. In 
seara aceasta purta o pereche de pantaloni cafenii, din 
pânză şi o cămaşă albă, descheiată la guler. 

— Au venit şi ceilalţi? 

— Majoritatea, răspunse Alec. Detectivul Anderson... ia te 
uită, vorbeşti de lup şi... 

Holly se întoarse şi văzu trei persoane care se apropiau 
de ei. Una era o femeie de vârstă mijlocie, care mai păstra 
urmele frumuseţii din tinereţe, deşi cearcănele, vag 
acoperite cu fond de ten şi puţină pudră, păreau a sugera 
că nu prea dormise bine în ultima vreme. In stânga ei se 
afla un bărbat slăbănog şi stânjenit, cu un vârtej de păr 
ridicat în creştet. lar în dreapta... 

Domnul detectiv Anderson era un bărbat înalt, uşor adus 
de spate şi cu un început de burtă, de care ar cam fi trebuit 
să scape, cu condiţia să facă mai multă mişcare şi să aibă 


e 412 œ» 


grijă ce mânca. Îşi ţinea capul uşor împins înainte şi o 
studia din cap până în picioare şi înapoi cu ochii lui albaştri 
şi luminoşi. Bărbatul acesta nu era Bill, normal că nu era - 
Bill era mort de doi ani şi nu avea să se mai întoarcă 
niciodată. Plus că bărbatul acesta era mult mai tânăr decât 
fusese Bill atunci când îl cunoscuse Holly. Însă curiozitatea 
intensă de pe chipul lui era aceeaşi. O ţinea de mână pe 
femeie, de unde reieşea că aceea era doamna Anderson. 
Interesant că voise să-l însoţească! 

S-au făcut prezentările. Holly a aflat că tipul slăbuţ, cu 
vârtejul de păr ridicat în creştet, era însuşi procurorul 
Districtului Flint, domnul William („Vă rog să-mi spuneţi 
Bill”) Samuels. 

— Hai înăuntru, ca să scăpăm de căldura asta! propuse 
Howie. 

Doamna Anderson - Jeanette - o întrebă pe Holly dacă a 
călătorit bine, iar Holly a răspuns aşa cum se cuvine. Apoi 
se întoarse spre Howie şi îl întrebă dacă, din întâmplare, 
există aparatură audio-video în încăperea pe care o vor 
folosi. El îi răspunse că sigur că da şi că o poate folosi după 
cum doreşte, dacă are materiale de prezentat. Când ieşiră 
din lift, Holly se interesă de toaleta femeilor. 

— AŞ trece pe acolo vreo două minute. Vin direct de la 
aeroport. 

— Desigur. La capătul coridorului şi la stânga. Ar trebui 
să fie descuiată. 

Holly se temu ca nu cumva doamna Anderson să se ofere 
să o însoţească, însă Jeanette nu spuse nimic. Foarte bine. 
Holly trebuia să facă pipi („treaba mică”, spunea mama ei 
întotdeauna), însă mai avea ceva important de făcut, o 
chestiune de care nu se putea ocupa decât dacă era 
complet singură. 

În cabină, cu fusta ridicată şi geanta aşezată între 
picioarele încălţate cu pantofi comozi şi practici, Holly 
închise ochii. Ştiind ca încăperile cu pereţii acoperiţi cu 
faianţă amplifică sunetele, începu să se roage în gând. 

Holly Gibney te deranjează din nou. Am nevoie de ajutor. 
Stii că nu mă descurc nici măcar în prezența unui singur 


e 413 + 


străin, iar în seara asta am de-a face cu şase. Cu şapte, 
dacă a venit şi văduva domnului Maitland. Nu am intrat în 
panică, dar aş minţi dacă aş spune că nu sunt speriată. Bill 
se pricepea de minune să vorbească cu oamenii, însă eu nu 
sunt Bill. Te rog ajută-mă să mă port aşa cum s-ar fi purtat 
el. Ajută-mă să le înțeleg neincrederea absolut normală 
într-o asemenea situație şi să nu mă tem de ea. 

Încheie şoptind: 

— Te rog, Doamne, ajută-mă să n-o dau în bară. 

Se opri o clipă, apoi adăugă: 

— Nu fumez. 


e 414» 


5 


Întâlnirea avea loc în sala de şedinţe a firmei lui Howard 
Gold, care era foarte drăguță, chiar dacă mai mică decât 
aceea din serialul Soţia perfectă“ (Holly urmărise toate cele 
şapte sezoane şi acum aştepta cu nerăbdare continuarea). 
Pereţi ornaţi cu tablouri de bun-gust, masă din mahon 
lustruit, scaune din piele. Da, venise şi doamna Maitland. 
Stătea la dreapta domnului Gold, care se aşezase - evident 
- în capul mesei şi care acum o întreba cu cine lăsase 
fetiţele. 

Marcy îi aruncă un zâmbet stins. 

— S-au oferit Lukesh şi Chandra Patel. Fiul lor a fost în 
echipa lui Terry. De fapt, Baibir era chiar la baza a treia 
atunci când... Şi acum se uită la Anderson. 

— Când l-au arestat oamenii tăi. Baibir a fost distrus. Nu 
înţelegea ce se petrece. 

Anderson îşi încrucişă braţele la piept şi nu spuse nimic. 
Soţia sa îi puse o mână pe umăr şi-i şopti câteva cuvinte pe 
care nu trebuia să le audă nimeni altcineva. Detectivul 
dădu din cap. 

— Propun să începem, spuse domnul Gold. Nu am niciun 
fel de ordine de zi, dar poate musafira noastră doreşte să 
vorbească prima. V-o mai prezint o dată pe doamna Holly 
Gibney, detectiv particular, pe care Alec a angajat-o ca să 
investigheze evenimentele din Dayton care ar putea avea 
vreo legătură cu povestea noastră. Unul dintre motivele 
pentru care ne-am întâlnit astăzi este acela de a stabili 
dacă există o relaţie între cele două cazuri. 

— Nu sunt detectiv particular, protestă Holly. Partenerul 
meu, Peter Huntley, este cel care deţine autorizaţie de 
detectiv particular. Agenţia noastră se ocupă mai ales de 
recuperări şi de aducerea la proces a acuzaților eliberaţi pe 
cauţiune. Este adevărat că, uneori, acceptăm şi alte tipuri 
de anchete, dar numai atunci când suntem convinşi că nu 
vom deranja poliţia. De exemplu, avem succes când trebuie 


58 The Good Wife - serial despre sistemul juridic american (n. tr.). 
e 415 - 


să găsim animăluţe pierdute. 

Suna jalnic şi neconvingător, iar Holly simţi cum i se 
aprind obrajii. 

— Doamna Gibney este prea modestă, interveni Alec. Mi 
se pare că aţi dat de urma unui evadat violent, pe nume 
Morris Bellamy. 

— Acela a fost cazul partenerului meu, spuse Holly. 
Primul meu partener. Bill Hodges. Care nu mai este printre 
noi, domnule Pelley, Alec, după cum bine ştii. 

— Da, murmură Alec. Condoleanţe! 

Acum îşi drese glasul şi începu să vorbească bărbatul cu 
aspect hispanic, despre care domnul detectiv Anderson 
spusese că era Yunel Sablo, din cadrul poliţiei statale. 

— Mi se pare că dumneavoastră şi domnul Hodges aţi 
lucrat şi la un caz de asasinat în masă săvârşit cu ajutorul 
unui vehicul şi aţi dejucat un atentat terorist. Făptaşul era 
un tânăr pe care îl chema Harstfield. Şi mai ştiu că 
dumneavoastră personal, doamnă Gibney, l-aţi împiedicat 
să arunce în aer o sală de concert supraaglomerată. Şi 
astfel aţi salvat de la moarte mii de tineris0. 

Cei din jurul mesei exclamară impresionați. Holly simţi că 
obrajii i se fac şi mai roşii, şi mai fierbinţi. Ar fi dorit să le 
spună că a dat greş atunci, că nu a reuşit decât să 
întrerupă pentru foarte puţin timp punerea în practică a 
aspirațiilor criminale ale lui Brady. Şi că el s-a întors şi a 
omorât mai mulţi oameni, înainte de a fi oprit de tot. Însă 
nu era nici locul şi nici momentul potrivit pentru asta. 

Şi locotenentul Sablo tot nu terminase. 

— Parcă aţi primit şi o recompensă din partea primăriei. 

— De fapt, am fost trei persoane care au primit aşa ceva, 
numai că recompensa a însemnat o cheie a oraşului şi 
gratuitate pe transportul public, pe o perioadă de zece ani. 

Holly se uită la oamenii din jurul mesei, supărată pe ea 
însăşi, pentru că-şi dădea seama că încă roşeşte ca o 
şcolăriţă. 

— Însă asta a fost demult. Astăzi, aş dori să vă prezint 
5 Vezi Ce-am găsit al meu să fie (n. tr.). 


5 Vezi Mr. Mercedes (n. tr.). 
e 416 œ» 


raportul meu la sfârşit. Raportul, împreună cu concluziile. 

— Ca ultimul capitol dintr-un roman poliţist englezesc, 
zâmbi domnul Gold. Adică, vom spune toţi ce ştim, după 
care dumneavoastră vă veţi ridica în picioare şi ne veţi şoca 
explicându-ne cine a comis crima şi care i-au fost motivele. 

— Baftă! mormăi Bill Samuels. Pe mine mă ia durerea de 
cap doar când mă gândesc la cazul Peterson. 

— Cred că avem cea mai mare parte a informaţiilor, zise 
Holly. Insă nu cred că ne dăm seama de asta. Mă tot 
gândesc - şi sunt convinsă că veţi spune că-i o aiureală - la 
proverbul acela vechi despre cum nu ştie stânga ce face 
dreapta. Insă acum, din moment ce şi stânga, şi dreapta 
sunt aici... 

— Ca să nu mai vorbim despre cap, picioare, fund şi 
altele, spuse Howie. 

Dar, observând expresia de pe chipul lui Holly, se grăbi 
să adauge: 

— Nu râd de dumneavoastră, doamnă Gibney. Sunt de 
acord cu ce spuneţi. Hai să punem toate cărţile pe masă! 
Cine vrea să înceapă? 

— Yune, zise Anderson. Din moment ce eu sunt în 
concediu. 

Yune îşi scoase laptopul din servietă. 

— Domnule Gold, fiţi bun, vă rog, şi arătaţi-mi cum să 
folosesc proiectorul. 

Howie îi arătă, iar Holly îl urmări cu atenţie, ca să ştie şi 
ea ce să facă atunci când îi va veni rândul. După ce băgă în 
priză tot ce era de băgat, Howie făcu lumina mai mică. 

— In regulă, spuse Yune. Scuze, doamnă Gibney, dacă 
am să mă refer şi la anumite lucruri pe care le-aţi 
descoperit în Dayton. 

— Nu vă faceţi probleme, zise Holly. 

— Am luat legătura cu domnul căpitan Bill Darwin, de la 
Departamentul de Poliţie din Dayton, şi cu domnul sergent 
George Highsmith, de la secţia din Trotwood. Când le-am 
spus că avem un caz asemănător, probabil legat de al lor 
printr-o dubă furată - dubă care s-a aflat în apropiere şi de 
locul unde s-a petrecut crima lor, şi de locul unde s-a 


e 417 + 


petrecut a noastră - au fost dispuşi să ne ajute. Şi, datorită 
acestei noi tehnologii, ar trebui să am toate datele chiar 
aici. Cu condiţia să meargă blestemâăţia asta de aparat. 

Desktopul lui Yune apăru pe ecran. Locotenentul 
deschise fişierul cu numele HOLMES. Prima imagine era cu 
un bărbat în salopetă portocalie, de penitenciar. Avea părul 
scurt şi roşcat şi nu era bărbierit. Se uita uşor cruciş, ceea 
ce-i dădea un aspect sinistru, ori doar foarte şocat de 
neaşteptata întorsătură pe care o luase viaţa lui. Holly 
văzuse chipul acesta pe prima pagină a ziarului Dayton 
Daily News, ediţia din 30 aprilie. 

— Acesta este Heath James Holmes, spuse Yune. În 
vârstă de treizeci şi patru de ani. Arestat pentru uciderea 
fetiţelor Amber şi Jolene Howard. Am şi fotografii de la locul 
crimei, dar nu vreau să vi le arăt. V-ar da coşmaruri. În 
viaţa mea nu am mai văzut persoane în halul ăsta de 
desfigurate. 

Cei şapte oameni din jurul mesei nu rostiră niciun cuvânt. 
Jeannie îşi încleştase mâinile de braţul soţului ei. Cu mâna 
la gură, Marcy se uita fascinată la fotografia lui Holmes. 

— În afară de furtul unei maşini, atunci când era minor, şi 
de câteva amenzi pentru depăşirea vitezei legale, cazierul 
lui Holmes este fără pată. Evaluările lui bianuale de la 
Spitalul Kindred, iar apoi, de la Sanatoriul Heisman sunt 
excelente. Atât colegii, cât şi pacienţii nu au decât vorbe 
bune despre el. Extrem de prietenos, plin de compasiune, 
îşi dă toată silința. 

— Oamenii spuneau aceleaşi lucruri şi despre Terry, 
murmură Marcy. 

— Nu înseamnă nimic, protestă Samuels. La fel se vorbea 
şi despre Ted Bundy. 

Yune continuă: 

— Holmes le-a spus colegilor că intenţionează să-şi ia o 
săptămână de concediu pe care să o petreacă în Regis, la 
mama lui. Regis este un orăşel situat cam la cincizeci de 
kilometri la nord de Dayton şi Trotwood. La jumătatea 
săptămânii respective, cadavrele surorilor Howard au fost 
descoperite de un poştaş, pe traseul lui zilnic. Individul a 


e 418 œ» 


observat o mulţime de ciori strânse deasupra unei râpe 
aflate cam la un kilometru şi jumătate de casa familiei 
Howard şi s-a dus să vadă despre ce era vorba. Probabil că 
acum îşi doreşte să-şi fi văzut de drum. Cred că sărmanul 
om are coşmaruri. 

Schimbă imaginea şi două fetiţe blonde luară locul bărbii 
nerase şi privirii crucişe a lui Heath Holmes. Holly văzu un 
carusel în fundal şi îşi spuse că fotografia fusese făcută la 
un bâlci sau la un parc de distracţii. Amber şi Jolene râdeau 
şi îşi etalau la cameră vata pe băț. 

— Nu spun că surorile Howard ar fi avut vreo vină pentru 
ce li s-a întâmplat, dar erau tare dificile fetiţele astea. 
Mamă alcoolică, tată necunoscut, casă ca vai de ea într-un 
cartier amărât. Abia dacă reuşeau să treacă clasa la şcoală. 
Şi chiar au lipsit în mai multe dăţi de la cursuri. Aşa cum a 
fost cazul şi în lunea aceea, 23 aprilie, pe la ora zece 
dimineaţa. Amber avea oră liberă, iar Jolene a spus că are 
nevoie la toaletă. Probabil că plănuiseră dinainte să 
chiulească. 

— Evadare din Alcatraz, spuse Bill Samuels. 

Nu râse nimeni. 

Yune continuă: 

— Au fost văzute chiar înainte de prânz, la vreo cinci 
străzi distanţă de şcoală, într-o prăvălie mică, unde se 
vinde şi alcool. Asta-i imaginea de la camera de 
supraveghere a magazinului cu pricina. 

Fotografia alb-negru era foarte clară - ca dintr-un film 
noir de demult, îşi zise Holly, privind lung la cele două fetiţe 
blonde. Una ţinea în mâini două sucuri, cealaltă două 
batoane de ciocolată. Erau îmbrăcate în jeanşi şi tricouri. Şi 
amândouă păreau supărate; fata cu batoanele era 
încruntată şi avea gura deschisă - probabil tocmai spunea 
ceva. 

— Vânzătorul ştia că ar fi trebuit să fie la şcoală la ora aia 
şi nu a vrut să le vândă nimic, spuse Yune. 

— Pe bune?! interveni Howie. Parcă o şi auzi pe fetiţă 
cum îl înjură. 

— Corect, zise Yune, însă nu acesta este elementul cel 


e 419 œ 


mai interesant. Uitaţi-vă mai bine în colţul din dreapta sus 
al fotografiei. La persoana de pe trotuar, care se uită 
înăuntru prin vitrină. Staţi aşa, să măresc puţin imaginea. 

Marcy şopti ceva. Poate //suse. 

— El e, nu-i aşa? exclamă Samuels. Holmes. Le pândeşte. 

Yune dădu din cap. 

— Vânzătorul acela este ultima persoană care le-a văzut 
pe Amber şi Jolene în viaţă. Însă mai există o cameră de 
supraveghere care le-a surprins. 

Schimbă fotografia de pe ecranul din sala de şedinţe. 
Ochiul electronic al camerei era fixat asupra unui grup de 
pompe de benzină. În colţul imaginii erau trecute data şi 
ora: 23 aprilie, 12:19 p.m. Holly îşi spuse că probabil despre 
poza asta îi vorbise infirmiera Candy Wilson, care 
presupunea că maşina din ea era camioneta lui Holmes, 
acel Chevy Tahoe „foarte dichisit”. Numai că se înşelase. In 
fotografie se vedea Heath Holmes mergând spre o 
furgonetă, pe a cărei latură scria AMENAJARI EXTERIOARE 
ÎNTREŢINERE PISCINE - DAYTON. Probabil că îşi plătise 
benzina şi se întorcea la maşină, cu câte o cutie cu suc în 
fiecare mână. Amber, surioara mai mare, se apleca pe 
geamul din stânga să le ia. 

— Când a fost furată furgoneta aia? întrebă Ralph. 

— Pe 14 aprilie, zise Yune. 

— A ţinut-o ascunsă până când a fost pregătit să le 
răpească pe fete. Înseamnă că avem de-a face cu un omor 
premeditat. 

— Da, aşa s-ar părea. 

Interveni şi Jeannie: 

— lar fetele alea s-au urcat în furgoneta lui... aşa, pur şi 
simplu? 

Yune ridică din umeri. 

— Repet, nu vreau să le găsesc vreo vină - nu poţi acuza 
doi copii atât de mici pentru alegerile proaste pe care le fac 
- însă poza asta sugerează că s-au dus cu el de bunăvoie. 
Cel puţin la început. Doamna Howard i-a declarat 
sergentului Highsmith că fata mai mare avea obiceiul să 
facă autostopul - să meargă cu „ia-mă, nene”, zicea 


e 420 œ» 


doamna - atunci când voia să ajungă undeva, cu toate căi 
se atrăsese de nenumărate ori atenţia asupra pericolelor la 
care se expunea. 

Holly era de părere că cele două imagini de la camerele 
de supraveghere spuneau o poveste foarte simplă. Străinul 
văzuse că vânzătorul de la prăvălie refuzase să le vândă 
ceva fetiţelor şi s-a oferit să le cumpere el sucuri şi 
ciocolată de la benzinărie, pentru că trebuia să-şi 
alimenteze furgoneta. După aceea, probabil că le-a spus că 
le va duce acasă ori unde vor ele să meargă. Făcea pe tipul 
cumsecade, care dă o mână de ajutor unor fetiţe 
chiulangioaice - ce naiba, doar şi el fusese tânăr! 

— Holmes a mai fost văzut imediat după 6 p.m., spuse 
Yune. Intr-o cârciumă, din lanţul Waffle House, la marginea 
oraşului Dayton. Era plin de sânge pe faţă, mâini şi cămaşă. 
Le-a spus chelneriţei şi bucătarului că i-a curs sânge din 
nas şi s-a dus la toaletă să se spele. După aia, a cerut ceva 
mâncare la pachet. Când a plecat, bucătarul şi chelneriţa 
au văzut că avea pete de sânge şi pe spatele cămăşii şi pe 
turul pantalonilor, de unde şi-au zis că povestea lui era 
cusută cu aţă albă, pentru că oamenii au nasurile în faţă. 
Chelneriţa şi-a notat numărul de la furgonetă şi a sunat la 
poliţie. Mai târziu, ea şi bucătarul l-au identificat pe Holmes 
dintr-un grup de şase bărbaţi. Greu să confunzi părul ăla 
roşcat. 

— Deci tot cu furgoneta era atunci când a oprit la Waffle 
House? întrebă Ralph. 

— İhî. A fost găsită în parcarea publică din Regis la puţin 
timp după ce s-au descoperit cadavrele fetelor. Era plină de 
sânge, iar amprentele lui şi ale celor două copile erau peste 
tot. Unele chiar în sângele ăla. Asemănarea cu asasinarea 
lui Frank Peterson este foarte mare. Frapantă, chiar. 

— La ce distanţă de casa lui din Regis a fost găsită 
furgoneta? întrebă Holly. 

— La mai puţin de un kilometru. Ipoteza poliţiei este că a 
abandonat-o acolo, s-a dus pe jos acasă, s-a schimbat de 
hainele pline de sânge şi i-a pregătit masa mămicii. Din 
păcate, detectivii au avut nevoie de vreo două zile ca să 


e 421 œ» 


treacă de bariera birocraţiei şi să facă rost de un nume 
pentru amprentele alea. 

— Pentru că Holmes era minor când a fost arestat pentru 
furtul maşinii, spuse Ralph. 

— Si, senor. Pe 26 aprilie, Holmes s-a dus la Sanatoriul 
Heisman. Când administratoarea - o doamnă pe nume June 
Kelly - l-a întrebat ce caută la serviciu în timpul concediului, 
el i-a răspuns că vrea să-şi ia ceva din dulap şi, dacă tot a 
venit, să vadă ce fac câţiva pacienţi de care avea el grijă. 
Femeii i s-a părut ciudat, pentru că doar asistentele au 
dulapuri. Infirmierii îşi pun bunurile personale în nişte cutii 
din plastic, care se află în camera de recreere. De 
asemenea, infirmierii sunt instruiți încă de la angajare să 
folosească termenul rezidenți atunci când se referă la 
locatarii sanatoriului. lar Holmes obişnuia să le zică „băieţii 
şi fetele mele”. Adică era prieten cu ei. Interesant este că 
unul dintre „băieţii” pe la care a trecut în ziua aia a fost 
tatăl lui Terry Maitland, iar poliţia a descoperit fire de păr 
blond în baia bătrânului. Criminaliştii le-au analizat şi au 
ajuns la concluzia că aparţineau lui Jolene Howard. 

— A naibii potriveală, exclamă Ralph. Şi nu s-a gândit 
nimeni că firele alea de păr puteau fi puse acolo dinadins? 

— După felul în care se tot îngrămădeau probele, 
detectivii au presupus că a fost neglijent sau chiar voia să 
fie prins, răspunse Yune. Furgoneta, amprentele, imaginile 
camerelor de supraveghere... chiloţii fetelor, descoperiţi în 
pivniţă... şi apoi cireaşa de pe tort: rezultatul pozitiv al 
comparării ADN-ului. Probele de salivă luate după ce a fost 
arestat s-au potrivit perfect cu sperma lăsată de făptaş. 

— Dumnezeule! şopti Bill Samuels. Am iar un déjà-vu. 

— Cu o singură excepţie, spuse Yune. Heath Holmes nu a 
avut norocul să fie filmat la o conferinţă desfăşurată în 
acelaşi timp cu răpirea şi asasinarea surorilor Howard. 
Mama lui jura că s-a aflat tot timpul în Regis, zicea că nu s- 
a întors niciodată la sanatoriu şi nici vorbă să se fi dus până 
la Trotwood. „De ce să se fi dus?” a întrebat ea. „E un 
orăşel de rahat, plin de oameni de tot rahatul.” 

— Niciun juriu din lume nu ar fi crezut-o, interveni 


e 422 œ 


Samuels. Păi, dacă maică-ta nu depune mărturie 
mincinoasă pentru tine, cine altcineva ar face-o? 

— L-au văzut mai mulţi vecini în perioada cât a stat 
acolo, continuă Yune. A tăiat iarba din curte, a reparat 
jgheaburile, a zugrăvit veranda şi a ajutat-o pe doamna de 
vizavi să planteze nişte flori. Treaba asta cu florile s-a 
petrecut în aceeaşi zi în care au fost răpite surorile Howard. 
Plus că n-aveai cum să nu-i observi camioneta aia 
şmecheră când trecea cu treburi prin localitate. 

— La ce oră zice doamna de vizavi că a ajutat-o cu 
florile? întrebă Howie. Se potriveşte cu ora când au fost 
ucise fetele? 

— Doamna zice că povestea cu florile a fost cam pe la 
zece dimineaţa. Pe aproape, dar nu-i ce s-ar numi un alibi 
solid. Regis este mult mai aproape de Trotwood decât e 
Flint de Cap City. Teoria poliţiei este că, imediat ce a 
terminat de plantat petuniile vecinei - sau ce flori or fi fost 
alea - s-a urcat în camionetă, s-a dus la parcarea publică, 
şi-a schimbat Chevroletul cu furgoneta aia şi a pornit la 
vânătoare. 

— Terry a avut mai mult noroc decât domnul Holmes, 
spuse Marcy, uitându-se mai întâi la Ralph şi apoi la Bill 
Samuels. 

Ralph îi susţinu privirea; Samuels îşi lăsă ochii în jos - fie 
nu putea să se uite la ea, fie nu voia s-o facă. 

— Insă nu suficient, adăugă ea. 

Yune nu terminase de vorbit. 

— Am mai aflat ceva - cum ar zice doamna Gibney, am 
descoperit o altă piesă a puzzle-ului -, însă am să vă spun 
despre ce este vorba doar după ce Ralph trece în revistă 
ancheta făcută în cazul Maitland, cu argumentele pro şi 
contra. 

Ralph nu s-a întins prea mult. A folosit doar propoziţii 
scurte, de parcă ar fi depus mărturie în sala de judecată. A 
insistat asupra declaraţiei lui Claude Bolton - despre cum îl 
zgâriase Terry cu unghia atunci când i-a strâns mâna. După 
ce le-a spus despre hainele descoperite în hambarul din 
Parohia Canning - pantaloni, lenjerie, şosete, adidaşi, dar 


e 423 + 


nicio cămaşă -, a revenit la bărbatul cu arsuri pe care îl 
văzuse în faţa tribunalului. A recunoscut că nu era sigur că 
bărbatul avea capul acoperit cu aceeaşi cămaşă cu care 
fusese văzut Terry la gara din Dubrow, dar el personal 
credea că era una şi aceeaşi. 

— Probabil că s-au făcut reportaje în ziua aia la tribunal, 
spuse Holly. V-aţi uitat la ele? 

Ralph şi locotenentul Sablo schimbară o privire plină de 
subînţeles. 

— Ne-am uitat, răspunse Ralph. Bărbatul nu apare 
nicăieri. La niciuna dintre televiziunile prezente acolo. 

Cei din jurul mesei de şedinţe se foiră tulburaţi. Jeannie îl 
apucă din nou de braţ - acum i-l strângea cam tare. Ralph o 
bătu uşor pe mână, ca să o liniştească. Dar fără să-şi ia 
ochii de la chipul femeii care venise tocmai de la Dayton. 
lar femeia aceea nu părea deloc nedumerită. Femeia aceea 
părea foarte mulţumită. 


e 424 a 


6 


— Bărbatul care le-a ucis pe surorile Howard a folosit o 
furgonetă, spuse Yune. După ce şi-a făcut treaba cu ea, a 
abandonat-o într-un loc unde să poată fi descoperită cu 
uşurinţă. Bărbatul care l-a omorât pe Frank Peterson a 
procedat exact la fel cu duba folosită la răpirea băiatului; 
de fapt, chiar a atras atenţia asupra ei, lăsând-o în spatele 
localului Shorty's Pub şi vorbind cu doi martori aflaţi acolo - 
aşa cum şi Holmes a stat de vorbă cu bucătarul şi 
chelneriţa de la Waffle House. Poliţia din Ohio a descoperit 
o mulţime de amprente în furgonetă: amprentele asasinului 
şi ale victimelor sale. Noi am descoperit o grămadă de 
amprente în dubă. Numai că printre ele se afla cel puţin un 
set pe care nu l-am identificat. Până în această după- 
amiază. 

Ralph se aplecă peste masă, cu ochii ţintă la locotenentul 
Sablo. 

— Să vă arăt ceva, spuse Yune, atingând nişte simboluri 
de pe ecranul laptopului şi făcând să apară două amprente. 

— Acestea sunt ale puştiului care a furat duba în nordul 
statului New York. Una a fost prelevată din dubă, cealaltă 
este de când a fost arestat în El Paso. Acum uitaţi-vă la 
asta. 

Suprapuse imaginile amprentelor. Se potriveau perfect. 

— Cu asta, am rezolvat problema cu Merlin Cassidy. 
Acum iată amprentele lui Frank Peterson - un set prelevat 
de medicul legist şi unul luat din dubă. 

Le suprapuse şi pe acestea. Erau identice. 

— Acum Maitland. O amprentă din dubă - una dintre 
multele amprente ale lui de acolo - şi una de la 
amprentarea făcută la secţia de poliţie din Flint City. 

Le suprapuse. Potrivirea era perfectă. Marcy oftă 
înăbuşit. 

— Acum pregătiţi-vă. O să vă stea mintea-n loc. În 
stânga, avem o amprentă a suspectului luată din dubă. În 
dreapta, amprenta lui Heath Holmes de când a fost închis la 


e 425 œ» 


penitenciarul Districtului Montgomery, Ohio. 

Le suprapuse. De această dată cele două amprente nu 
erau chiar identice, dar foarte asemănătoare. Holly 
presupunea că ar fi fost admise de orice juriu de la proces. 
De fapt, era sigură de asta. 

— Observaţi câteva diferenţe minore, spuse Yune. Asta 
se întâmplă din cauză că amprenta din dubă este puţin mai 
deteriorată, poate din cauză că este mai veche. Însă există 
suficiente puncte identice care să mă convingă de faptul 
că, la un moment dat, Heath Holmes s-a aflat în duba 
aceea. Asta-i informaţia cea nouă. 

In încăpere se lăsase o tăcere adâncă. 

Yune mai afişă alte două amprente. Cea din stânga era 
clară, bine conturată. Holly îşi dădu seama că o mai văzuse. 
La fel şi Ralph, care spuse: 

— Amprenta lui Terry. Din dubă. 

— Corect! lar în dreapta este amprenta de pe catarama 
din hambar. 

Curbele de pe stratul epidermic semănau, dar erau 
şterse în mai multe locuri. Când Yune le suprapuse, 
amprenta din dubă completă spaţiile goale ale amprentei 
de pe cataramă. 

— Evident că aparţin aceleiaşi persoane, spuse Yune. 
Amândouă sunt ale lui Terry Maitland. Numai că amprenta 
de pe cataramă pare făcută de un deget mult mai bătrân. 

— Cum se poate aşa ceva? întrebă Jeannie. 

— Nu se poate, îi răspunse Samuels. Am văzut 
amprentele lui Maitland din dosarul întocmit în arest... i-au 
fost luate la doar câteva zile după ce a atins catarama aia. 
Erau foarte clare. Toate liniile şi toate curbele erau întregi. 

— Am mai prelevat o altă amprentă de pe catarama aia, 
una neidentificată încă, spuse Yune. lat-o! 

Niciun juriu nu ar fi acceptat-o; amprenta aceasta nu 
avea decât câteva linii şi curbe, însă şi acelea foarte 
neclare, aproape şterse. Cam toată amprenta semăna cu o 
pată. 

Yune continuă: 

— Nu am cum să fiu sigur, având în vedere proasta 


e 426 œ» 


calitate a acestei amprente, însă eu nu cred că i-ar aparţine 
domnului Maitland şi nici vorbă să fie a lui Holmes, pentru 
că el murise înainte de apariţia cataramei în imaginile de la 
gară. Şi totuşi... Heath Holmes a fost în duba folosită la 
răpirea lui Frank Peterson. Îmi este imposibil să explic când 
anume, cum, sau pentru care motiv; dar nu exagerez atunci 
când spun că aş da o mie de dolari ca să aflu cine a lăsat 
amprenta aia neclară pe cataramă. Şi încă cel puţin cinci 
sute ca să înţeleg cum de amprenta lui Maitland pare atât 
de veche. 

Închise laptopul şi se aşeză pe scaun. 

— O mulţime de date noi, spuse Howie, dar al naibii să 
fiu dacă înţeleg ceva din ele. Mai are cineva ceva de spus? 

Ralph se întoarse spre soţia lui. 

— Spune-le, o îndemnă. Spune-le ce ai visat că ar fi fost 
în casa noastră. 

— N-a fost vis, îl contrazise ea. Visele se şterg. Nu şi 
realitatea. 

Vorbi mai rar la început, apoi îşi depăşi emoţiile şi le 
povesti repede şi hotărât cum văzuse lumina aprinsă la 
parter şi apoi dăduse peste bărbatul din living, aşezat pe 
unul dintre scaunele de la masa din bucătărie. Incheie cu 
avertismentul pe care i-l dăduse, subliniindu-i importanţa 
prin literele albastre tatuate pe degete. Este MUSAI să-i 
spui să înceteze. 

— Atunci am leşinat. N-am mai leşinat niciodată în viaţa 
mea. 

— Dar s-a trezit în pat, spuse Ralph. Şi n-am găsit niciun 
indiciu că uşa ar fi fost forţată. lar alarma era setată. 

— A fost un vis, atâta tot, decretă Samuels. 

Jeannie clătină atât de energic din cap, că i se zbârii 
parul. 

— A fost în casă. 

— S-a întâmplat ceva, spuse Ralph. Sunt convins de asta. 
Bărbatul cu chipul ars şi cu tatuaje pe degete... 

— Bărbatul care nu apare în filmări, interveni Howie. 

— Ştiu cum pare - ziceţi că sunt nebun. Dar mai avea 
cineva din cazul ăsta degetele tatuate şi am reuşit să-mi 


e 427 œ» 


aduc aminte cine. L-am rugat pe Yune să-mi trimită 
fotografia, iar Jeannie l-a identificat. Bărbatul pe care l-a 
văzut ea în vis - sau în casa noastră - este Claude Bolton, 
agent de pază la „Poftiţi, Domnilor”. Cel pe care l-a zgâriat 
Maitland atunci când i-a strâns mâna. 

— La fel cum s-a zgâriat şi Terry când s-a ciocnit de 
infirmier, spuse Marcy. lar infirmierul acela era Heath 
Holmes, nu-i aşa? 

— Da, sigur, zise Holly, pe un ton aproape absent şi 
privind lung la una dintre imaginile de pe ecran. Cine 
altcineva să fi fost? 

Acum interveni şi Alec Pelley. 

— A verificat careva dintre voi unde se afla Bolton în 
noaptea aia? 

— M-am interesat eu, spuse Ralph. A fost atunci şi este şi 
acum într-un orăşel din vestul Texasului, care se cheamă 
Marysville, la vreo şase sute cincizeci de kilometri de noi. 
lar dacă nu a avut vreun avion particular pitit pe undeva, 
tot acolo a fost şi când Jeannie l-a văzut în casa noastră. 

— Poate că şi mama lui a minţit, îl contrazise Samuels. 
După cum am observat mai devreme, mamele mint mereu 
când copiii lor sunt suspectaţi de fapte rele. 

— Şi Jeannie s-a gândit la posibilitatea asta, dar nu pare 
prea verosimil în cazul de faţă. Polițistul care s-a dus acolo 
cu un pretext oarecare, spune că amândoi păreau relaxaţi 
şi sinceri. Nici vorbă să fi ascuns ceva. 

Samuels îşi încrucişă braţele la piept. 

— Eu nu sunt convins. 

— Marcy? spuse Howard. Mi se pare că acum ţi-a venit 
rândul să-ţi spui povestea. 

— Eu nu... nu prea vreau. Să o spună domnul detectiv. 
Cu el a vorbit Grace. 

Howie o apucă de mână. 

— O faci pentru Terry. 

Marcy oftă. 

— Bine. Şi Grace a văzut un bărbat. De două ori l-a văzut. 
A doua oară era în casa noastră. Am crezut că are 
coşmaruri pentru că era atât de supărată din cauza... morţii 


e 428 œ» 


tăticului ei... aşa cum sunt copiii... 

Se întrerupse şi începu să-şi muşte buzele. 

— Vă rog, doamnă Maitland! spuse Holly. Este foarte 
important. 

— Da, îi întări şi Ralph spusele. Este. 

— Am fost atât de sigură că a fost adevărat! Am fost 
convinsă! 

— Vi l-a descris? o întrebă Jeannie. 

— Oarecum. Prima oară l-a văzut acum o săptămână. 
Dormeau împreună, ea şi cu Sarah, în camera lui Sarah. Și 
Grace a zis că l-a văzut plutind dincolo de fereastră. A mai 
zis că avea faţa ca făcută din plastilină şi paie în loc de 
ochi. Oricine ar fi crezut că-i un coşmar, nu? 

Nu-i răspunse nimeni. 

— A doua oară a fost sâmbăta asta. A zis că s-a trezit din 
somn şi l-a văzut pe marginea patului. Şi că nu mai avea 
paie la ochi, că avea ochii tatălui ei, dar tot a speriat-o. Și 
că avea tatuaje pe braţe. Şi pe mâini. 

Acum interveni Ralph. 

— Mi-a spus că nu mai avea faţa ca din plastilină. Şi că 
avea părul scurt şi negru şi cleios şi ridicat în creştet. Şi un 
fel de bărbiţă în jurul gurii. 

— O ţăcălie, spuse Jeannie, simțind că i se face rău. Este 
acelaşi om. Poate cea mică a visat prima oară, dar a doua... 
Bolton a fost. Cu siguranţă. 

Marcy îşi duse mâinile la tâmple şi şi le apăsă, de parcă 
ar fi încercat-o o migrenă cumplită. 

— Imi dau seama că aşa pare, dar precis a fost doar un 
vis. Mi-a spus că avea o cămaşă care şi-a schimbat 
culoarea în timp ce vorbea cu ea. lar chestia asta cu 
schimbatul nu se întâmplă decât în vis. Vreţi să povestiţi şi 
restul, domnule detectiv Anderson? 

Ralph clătină din cap. 

— Vă descurcaţi foarte bine. 

Marcy îşi şterse ochii. 

— A mai zis că a râs de ea. Că i-a zis că e un bebe mic. 
lar când ea a început să plângă, i-a spus că-i pare bine că e 
tristă. După care i-a spus că are un mesaj pentru domnul 


e 429 + 


detectiv Anderson. Că trebuie să înceteze, altminteri se va 
întâmpla ceva rău de tot. 

— Grace zice, interveni Ralph, că prima dată când l-a 
văzut pe bărbatul ăsta, el arăta ca şi cum nu era tocmai 
terminat ca aspect. A doua oară, a descris un ins care 
seamănă cu Claude Bolton. Numai că Bolton e în Texas. 
Înţelegeţi ce vreţi. 

— Dacă Bolton este acolo, nu putea să fie şi aici! 
exclamă exasperat Bill Samuels. Este evident. 

— Şi în cazul lui Terry Maitland a părut evident, spuse 
Howie. lar acum am aflat că şi în cazul lui Heath Holmes s-a 
întâmplat acelaşi lucru. E drept că nu o avem printre noi pe 
Miss Marple, dar o avem pe doamna Gibney. Fiţi amabilă, 
ne puteţi lămuri? 

Holly parcă nici nu-l auzea. Continua să se uite fix la unul 
dintre tablourile de pe perete. 

— Da. Sigur. Paie la ochi... murmură ea. 

— Doamnă Gibney? zise Howie. Aveţi ceva să ne spuneţi 
sau nu? 

Holly reveni de pe tărâmul unde fusese plecată. 

— Da, am. Vă pot explica ce se întâmplă. Nu vă cer decât 
să renunţaţi la idei preconcepute. Cred că veţi înţelege mai 
repede dacă vă voi arăta câteva secvenţe din filmul pe care 
l-am adus cu mine. Îl am în geantă, pe un DVD. 

Rugându-se din nou la Dumnezeu să-i dea putere (şi la 
Bill Hodges, în caz că oamenii aceştia vor manifesta 
neîncredere şi - de ce nu - indignare) se ridică de pe scaun 
şi îşi puse laptopul pe marginea mesei. Exact în locul unde 
fusese mai devreme şi laptopul lui Yune. După care 
introduse în el DVD-ul. 


e 430 œ» 


7 


Jack Hoskins se gândise să ceară un concediu medical 
pentru arsura de la ceafă, insistând asupra faptului că 
familia lui era predispusă la cancer, dar şi-a dat seama că 
era o idee proastă. Foarte proastă. Cu siguranţă că Geller l- 
ar da afară din birou, iar când vestea se va răspândi prin 
secţie (pentru că Rodney Geller nu era ceea ce s-ar numi 
un individ discret), domnul detectiv Hoskins va ajunge 
bătaia de joc a tuturor poliţiştilor. În cazul puţin probabil în 
care comandantul i-ar aproba cererea, Jack ar trebui să se 
ducă la doctor şi nu era pregătit pentru asta. 

Pe de altă parte, fusese chemat din concediul de odihnă 
cu trei zile mai devreme, chestie total nedreaptă, din 
moment ce amărâtele alea de zile libere erau planificate 
încă din luna mai. Prin urmare era dreptul lui (dreptul lui 
absolut) să transforme cele trei zile rămase într-un „sejur la 
domiciliu”, cum ar fi zis Ralph Anderson. Aşa că toată după- 
amiaza de miercuri şi-o petrecu trecând dintr-un bar în 
altul. La al treilea, deja reuşise să uite aproape cu totul de 
episodul sinistru din Parohia Canning; iar la al patrulea 
încetase să-şi mai facă atât de multe griji din cauza arsurii 
de la ceafă şi a faptului bizar că o căpătase peste noapte. 

A cincea oprire a făcut-o la Shorty's Pub. Aici îi ceru 
barmaniţei - o gagică foarte drăguță, al cărei nume îl uitase 
acum, deşi ţinea foarte bine minte că avea craci lungi şi 
mişto, îmbrăcaţi în nişte blugi Wrangler foarte strâmţi - să 
se uite la ceafa lui şi să-i spună ce vede acolo. Femeia îi 
făcu această favoare şi îi spuse: 

— E o arsură de la soare. 

— Doar o arsură, da? 

— Mda, doar o arsură. 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— Dar una cam nasoală. A făcut şi câteva băşici. Ar 
trebui să te dai cu... 

— Aloe, da. Mi s-a mai spus. 

După cinci pahare cu vodca-tonic (sau să fi fost şase?), 


e 431 œ» 


porni spre casă, având mare grijă să respecte limita de 
viteză, ţeapăn pe scaun şi holbându-se peste volan. Deloc 
nu ar fi fost bine să fie oprit. Pragul concentraţiei de alcool 
în sânge în acest stat era de 0,008 g. 

Ajunse la reşedinţă - în realitate, o casă veche şi vai de 
capul ei - cam tot atunci când Holly Gibney îşi începea 
prezentarea în sala de şedinţe de la firma lui Howard Gold. 
Se dezbrăcă, avu grijă să încuie toate uşile şi se duse la 
baie să-şi golească vezica umflată. După ce rezolvă această 
problemă, luă oglinda micuță ca să-şi studieze din nou 
ceafa. Cu siguranţă că arsura arăta mai bine acum, probabil 
chiar începuse să i se cojească pielea de acolo. Dar nu. 
Arsura nici măcar nu mai era roşie. Ci se făcuse neagră. lar 
nişte crăpături adânci îi brăzdau ceafa. Din două şiroiau 
pârâiaşe de puroi. Gemu, închise ochi, apoi îi deschise la loc 
şi scoase un oftat de uşurare. Nu, pielea nu era neagră. Nu, 
nu era crăpată. Nu, nu curgea niciun puroi. Insă ceafa era în 
continuare foarte roşie şi, da, avea băşici. Nu-l mai durea 
atât de tare ca înainte atunci când se atingea acolo - dar, în 
fond, cum să-l mai doară, când tocmai ce s-a îndopat cu o 
grămadă de anestezic rusesc? 

Nu mai trebuie să beau atât de mult, îşi spuse el. Că din 
cauza băuturii văd tot felul de porcării care nu există. 
Chestia cu pielea aia neagră de am văzut-o adineauri 
trebuie să-mi fie învățătură de minte. 

Nu avea cremă cu aloe vera, aşa că se unse din belşug 
cu nişte gel cu podbal pe care îl avea prin casă. Il ustură ca 
naiba, dar durerea îi trecu destul de repede (mă rog, nu 
chiar de tot). lar ăsta era un lucru bun, nu? Luă un prosop 
de mâini pe care şi-l aşternu pe pernă ca să n-o păteze, se 
întinse pe pat şi stinse lumina. Numai că întunericul nu-i 
făcea bine. Parcă îl durea mai tare când era beznă şi îi era 
mult mai uşor să-şi închipuie că nu era singur în dormitor. 
Că acolo era acum creatura care fusese în spatele lui în 
hambarul ăla abandonat. 

Singurul lucru din hambarul ăla a fost imaginația mea. Şi 
tot imaginația m-a făcut să văd pielea aia înnegrită de la 
ceafă. Şi crăpăturile. Și puroiul. 


e 432 œ» 


Foarte adevărat, dar la fel de adevărat era că se simţea 
mai bine atunci când se culcase. Ultimul lui gând a fost că 
un somn bun îi va rezolva toate problemele. 


e 433 + 


8 


— Doriţi să mai sting din lumini? întrebă Howie. 

— Nu, răspunse Holly. Este un film pe care îl vom viziona 
în scop pur informativ, nu de divertisment. Şi, cu toate că 
este scurt - nu are decât optzeci şi şapte de minute -, nu 
trebuie să-l urmărim pe tot. 

Nu era chiar atât de încordată cum se temuse că va fi. 
Cel puţin nu încă. 

— Însă, înainte să vi-l arăt, trebuie să clarific un lucru, un 
lucru pe care cred că-l ştiţi deja, cu toate că s-ar putea ca 
raţiunea dumneavoastră să nu fie încă pregătită să accepte 
adevărul. 

Se uitau la ea tăcuţi. Of, toţi ochii aceia! Nici nu-i venea 
să creadă că face ce face - cu siguranţă că acum nu mai 
era Holly Gibney cea din trecut, şoricelul care se ascundea 
în ultima bancă din clasă, care niciodată nu ridica mâna la 
ore, care, în zilele în care avea educaţie fizică, purta 
echipamentul de sport pe sub uniformă. Nu mai era acea 
Holly Gibney care nici măcar după ce împlinise douăzeci de 
ani nu îndrăznea să-şi contrazică mama. Nu mai era deloc 
acea Holly Gibney care avusese nevoie în două rânduri de 
tratament psihiatric. 

Însă toate astea s-au petrecut înainte să-l cunosc pe Bill. 
EI a crezut în mine, a crezut că pot deveni un om mai bun, 
un om mai puternic. Şi am fost. Pentru el. Aşa cum voi fi 
acum mai puternică şi pentru aceşti oameni. 

— Terry Maitland nu l-a ucis pe Frank Peterson şi Heath 
Holmes nu le-a ucis pe surorile Howard. Crimele au fost 
comise de un străin. Acesta foloseşte ştiinţa noastră 
modernă - metodele noastre de analiză criminalistică - 
împotriva noastră. Însă adevărata lui armă este refuzul 
nostru de a crede. Suntem învăţaţi să mergem pe urma 
faptelor şi uneori îi simţim prezenţa, atunci când faptele 
sunt contradictorii. Dar refuzăm să ne ducem după el. Şi el 
ştie. Şi se foloseşte de asta. 

— Doamnă Gibney, o întrerupse Jeannie Anderson, vreţi 


e 434 œ» 


să spuneţi că aceste crime au fost comise de o creatură 
supranaturală? De un vampir sau ceva asemănător? 

Holly începu să-şi muşte buzele, gândindu-se cum să 
răspundă. In cele din urmă zise: 

— Nu voi răspunde la această întrebare. Nu încă. Mai 
întâi vreau să vă arăt câteva secvenţe din filmul pe care l- 
am adus. Este un film mexican, dublat în limba engleză, 
care a avut premiera la noi acum cincizeci de ani şi a rulat 
la cinematografele în aer liber. Titlul englezesc este 
Luptătoarele mexicane şi monstrul, dar în spaniolă... 

— Zău, doamnă! exclamă Ralph. E ridicol! 

— Taci! şopti Jeannie, dar toţi îi auziră supărarea din ton. 
Las-o să vorbească! 

— Dar... 

— Nu tu ai coborât azi-noapte în living, ci eu. Las-o să 
vorbească! 

La fel ca Samuels mai devreme, acum şi Ralph îşi 
încrucişă braţele la piept. Holly cunoştea foarte bine gestul 
acesta. Era un gest de respingere. Un gest care spunea Nu 
vreau să aud ce ai să-mi spui. Insă continuă: 

— Titlul mexican este Rosita Luchadora e Amigas 
Concocen El Cuco“. În traducere... A 

— Asta e! strigă Yune, speriindu-i pe toţi ceilalţi. Asta-i 
titlul pe care nu mi-l aduceam aminte sâmbătă, când ne-am 
întâlnit la restaurant. Mai ţii minte povestea, Ralph? Aia pe 
care abuela i-a spus-o nevestei mele când era pequeña®? 

— Cum aş putea să uit? spuse Ralph. Povestea cu tipul 
ăla cu geanta neagră, care omoară copiii şi se freacă cu 
carnea lor pe... 

Şi se opri brusc, amintindu-şi fără să vrea de Frank 
Peterson şi surorile Howard. 

— Ce face? nu pricepu Marcy Maitland. 

— Le bea sângele şi se freacă pe corp cu carnea lor, 
spuse Yune. Cică ar trebui să-i dea tinereţe veşnică. El 
Cuco. 

— Da, zise Holly. În Spania i se mai spune şi EI Hombre 


& Luptătoarea Rosita şi prietenele ei se întâlnesc cu El Cuco (n. tr.). 
5 „Micuţă” în Ib. sp. în orig. (n. tr.). 
e 435 + 


con Saco. „Omul cu sacul”. În Portugalia, este Cap-de- 
dovleac. Când copiii din America îşi cioplesc dovlecii de 
Halloween, de fapt îl întruchipează pe £/ Cuco, exact aşa 
cum făceau acum sute de ani copiii din Peninsula Iberică. 

— Era şi un cântecel despre £/ Cuco, îşi aduse aminte 
Yune. Abuela mi-l cânta câteodată seara, la culcare. 
Duermete, niño, duermete ya... am uitat cum e în 
continuare. 

— Nani, copile, nani, spuse Holly. E/ Cuco e pe tavan, a 
venit să te mănânce. 

— Drăguţ cântec de leagăn, ce să zic? comentă Alec. 
Probabil că toţi copiii visau tare frumos după ce-l auzeau. 

— Dumnezeule! murmură Marcy. Dumneavoastră chiar 
credeţi că această creatură a fost în casa noastră? Că a stat 
pe patul fetei mele? 

— Da şi nu, răspunse Holly. Permiteţi-mi să vă pun filmul. 
Cred că primele zece minute vor fi suficiente. 


e 436 œ» 


9 


Jack visa că merge pe o şosea cu două benzi. Şoseaua 
era pustie, iar cerul era albastru şi infinit. Era la volanul 
unui camion mare - poate o autocisternă, pentru că simţea 
miros de benzină. Lângă el era un bărbat cu păr negru şi 
scurt şi cu barbişon. Plin de tatuaje pe braţe. Hoskins îl 
cunoştea, pentru că se ducea adesea la „Poftiţi, Domnilor” 
(deşi foarte rar în interes de serviciu) şi purtase multe 
discuţii agreabile cu Claude Bolton, un tip care avea cazier, 
dar care renunţase la prostii. Numai că acest Claude Bolton 
de lângă el era foarte rău. Era acelaşi Claude Bolton care 
trăsese perdeaua de la duş atât cât Hoskins să poată citi 
cuvintele NU POT tatuate pe degetele sale. 

Autocisterna trecu pe lângă un panou pe care scria mare 
MARYSVILLE, POP. 1280. 

— Cam repede se întinde cancerul ăla, spuse Claude. 

Şi, da, aceasta era vocea pe care o auzise din spatele 
perdelei de la duş. 

— Uită-te în ce hal îţi sunt mâinile, Jack! 

Se uită. Mâinile lui, de pe volan, se înnegriseră. În timp 
ce se holba la ele, nevenindu-i să creadă ce vede, acestea 
se desprinseră din încheieturi şi căzură. Autocisterna ieşi de 
pe asfalt, se înclină, începu să se răstoarne. Jack înţelese că 
va exploda şi se zbătu să iasă din vis înainte de asta. Se 
trezi cu respiraţia tăiată şi cu ochii în tavan. 

— lisuse! şopti el, pipăindu-şi mâinile, ca să se asigure că 
sunt la locul lor. 

Da, erau. Şi ceasul era tot acolo. Nici măcar o oră nu 
dormise. 

— Doamne, Dumneze... 

Simţi o mişcare în stânga. Se întrebă în treacăt dacă o 
adusese acasă pe barmaniţa aia mişto, cu craci lungi. Dar, 
nu, se întorsese singur. Oricum, o femeie atât de frumoasă 
nu ar vrea să aibă nimic de-a face cu el. Pentru ea, el nu 
era decât un beţivan de patruzeci şi ceva de ani, cam prea 
rotofei, care chelea... 


e 437 œ» 


Se uită în jur. Femeia culcată lângă el era mama lui. O 
recunoscu doar datorită clamei marmorate, care-i atârna 
din cele câteva şuviţe de păr rămase. O înmormântase cu 
clama aceea. O fardase o angajată de la morgă, dar o 
făcuse să semene cu o păpuşă din ceară. Deşi, una peste 
alta, nu arătase prea rău. Însă acum nu mai avea faţă, iar 
carnea începuse să-i putrezească pe oase. | se lipise de 
corp cămaşa de noapte pentru că era îmbibată cu puroi. 
Duhoarea de carne alterată era îngrozitor de puternică. 
Atunci Jack Hoskins a vrut să zbiere. Dar nu a fost în stare. 

— Abia aşteaptă cancerul ăsta să-ţi facă felul, spuse 
mama lui. 

Mama lui cea moartă. Îi vedea dinţii clănţănind, pentru că 
nu mai avea buze. 

— Te roade pe dinăuntru. El poate să te scape, dar, dacă 
mai eziţi, o să fie prea târziu chiar şi pentru el. O să faci ce- 
ţi cere? 

— Da, bâigui Hoskins. Da, o să fac orice. 

— Atunci, ascultă ce-ţi spun. 

Jack Hoskins ascultă. 


e 438 + 


10 


La începutul filmului lui Holly nu apăru niciun anunţ că ar 
fi fost piratat. Fapt care nu-l surprinse deloc pe Ralph. Cine 
să se obosească să pirateze un film atât de vechi, care, 
oricum, era o porcărie? Muzica era un amestec siropos de 
acorduri de viori cu sunete discordante - însă foarte vesele 
- de acordeon. Pelicula era zgâriată, de parcă ar fi fost 
proiectată de foarte multe ori de operatori din alt secol, pe 
care-i durea fix în fund de calitatea imaginii. 

Nici nu-mi vine să cred că mă aflu aici, îşi zise Ralph. E ca 
la casa de nebuni. 

Însă atât soţia lui, cât şi Marcy Maitland se uitau cu acea 
concentrare specifică studenţilor înainte de examenul de 
absolvire. lar ceilalţi, chiar dacă nu la fel de pătimaşi, erau 
şi ei extrem de atenţi. Yune Sablo zâmbea uşor. Insă nu era 
zâmbetul unuia care înţelege că se poartă prosteşte, îşi 
spuse Ralph, ci zâmbetul unuia care îşi retrăieşte o parte a 
trecutului: o legendă din copilărie care prinsese viaţă. 

Filmul a început cu o stradă cufundată în noapte, pe care 
toate casele păreau a fi ori baruri, ori bordeluri, ori ambele. 
Camera de filmat urmărea o femeie drăguță, într-o rochie 
cu un decolteu generos, care mergea de mână cu fiica ei de 
vreo patru anişori. Această plimbare printr-o zonă rău 
famată a oraşului, cu un copil care ar fi trebuit să fie în pat 
la ora aceea, avea să fie explicată mai târziu în film, dar nu 
în partea pe care o vizionau Ralph şi ceilalţi. 

Un individ beat se apropie clătinându-se de femeie. Gura 
lui rosti nişte cuvinte, iar actorul american care îl dubla 
spuse, cu accentul mexican al lui Speedy Gonzales: 

— Ssingurrică, ssingurrică, drrrăguţo? 

Femeia nu-l luă în seamă şi merse mai departe. Apoi, 
într-un loc mai întunecat, dintre două felinare, apăru un tip 
înfăşurat într-o mantie lungă şi neagră, ca în filmele cu 
Dracula. Într-o mână ţinea un sac negru. Cu cealaltă înşfăcă 
fetiţa. Mama urlă şi porni în fugă după el. Il ajunse sub 
felinarul următor şi se agăţă de sacul lui. Tipul se întoarse, 


439 + 


iar lumina felinarului dezvălui chipul unui bărbat de vârstă 
mijlocie, cu o cicatrice pe frunte. 

Domnul Mantie mârâi, dezvelindu-şi colții falşi. Speriată, 
femeia ridică mâinile şi se dădu înapoi, semănând acum 
mai puţin cu o mamă îngrozită şi mai mult cu o cântăreaţă 
de operă, care se pregăteşte să interpreteze o arie din 
Carmen. Hoţul de copii acoperi fetiţa cu mantia lui şi fugi, 
dar nu înainte ca un alt individ, tocmai ieşit dintr-o 
cârciumă - una dintre multele cârciumi de pe strada aceea 
-, să strige la el, cu acelaşi accent hidos de Speedy 
Gonzales: 

— Heei, prrrofessore Espinossa, un’ te duşi? Aidi să te 
sinsteessc! 

In scena următoare, mama era la morga oraşului (EL 
DEPOSITO DE CADAVERES scria pe uşa din sticlă mată), 
unde scoase un strigăt teatral când a fost ridicat cearşaful 
de pe trupul mutilat al fetiţei sale. Apoi veni scena în care 
bărbatul cu cicatricea era arestat, însă acest bărbat se 
dovedi a fi un foarte onorabil profesor de la universitatea 
din apropiere. 

După asta, a urmat unul dintre cele mai scurte procese 
din istoria cinematografiei; mama a depus mărturie; la fel şi 
doi indivizi cu accent de Speedy Gonzales, unul fiind acela 
care se oferise să-i facă „sinstee professorului”; juraţii s-au 
retras să delibereze. O nuanţă suprarealistă adăugată 
acestor acţiuni - altminteri foarte predictibile - a fost 
imaginea cu cinci femei aşezate în ultimul rând al sălii de 
judecată, toate îmbrăcate într-un fel de costume de 
supereroine şi cu chipurile ascunse sub măşti sofisticate. 
Insă prezenţa lor acolo nu mira pe nimeni, nici măcar pe 
judecător. 

Juraţii s-au întors; profesorul Espinoza a fost condamnat 
pentru comiterea abjectei crime; profesorul a lăsat capul în 
piept, cu un aer vinovat. Una dintre femeile mascate a sărit 
în picioare şi a strigat: 

— Esste o erroarre judisiarră! Professorul Espinoza n-ar 
fase nisiodată rrrău unui copil! 

— Da' l-am văssut cu ochii mei! a zbierat mama. Tu 


e 440 œ 


grressesti, Rrosita! 

Femeile mascate, în costume de supereroine, au părăsit 
sala de judecată, călcând apăsat cu cizmele lor elegante. 
Imaginea a dispărut treptat, fiind înlocuită cu un prim-plan 
al unui ştreang. Apoi cadrul s-a lărgit, permiţând 
spectatorilor să vadă un eşafod, înconjurat de o mulţime de 
curioşi. Profesorul Espinoza a fost condus lângă 
spânzurătoare. În timp ce i se punea laţul în jurul gâtului, el 
se uita fix spre spatele gloatei de privitori, unde se afla un 
bărbat, într-o sutană ca de călugăr, cu chipul acoperit de 
gluga largă. Intre picioarele încălţate cu sandale ale acelui 
călugăr se afla un sac mare şi negru. 

Cu toate că filmul era stupid şi prost realizat, Ralph simţi 
cum i se face pielea de găină şi strânse mâna lui Jeannie, 
când aceasta i-o întinse. Ştia exact ce urma. Călugărul şi-a 
dat gluga pe spate, descoperindu-şi chipul - care era chipul 
profesorului Espinoza, cu tot cu cicatricea de pe frunte. A 
rânjit larg, dezvelindu-şi colții ăia caraghioşi, din plastic... a 
făcut un semn spre geanta cea neagră... şi a început să 
râdă. 

— Vitaţi-l! a strigat de pe eşafod adevăratul profesor. 
Acolo! El e! 

Mulțimea s-a întors să se uite, dar individul cu sacul 
negru dispăruse deja. Acum Espinoza a primit propriul lui 
sac negru pus peste cap - ca o glugă a morţii. Insă a 
continuat să strige de sub el: 

— Monstrul, monstrul, mon... 

Trapa s-a deschis şi el a căzut. 

In următoarea secvenţă, supereroinele cu măşti îl 
fugăreau pe falsul călugăr pe nişte acoperişuri. Aici Holly 
apăsă tasta de pauză. 

— Acum douăzeci şi cinci de ani, am văzut o variantă cu 
subtitrare, spuse ea. In realitate, profesorul strigă £/ Cuco, 
EI Cuco. 

— Păi, ce altceva să strige? murmură Yune. lisuse, n-am 
mai văzut din copilărie un film cu /uchadoras. S-au făcut 
vreo zece, douăsprezece. 

Se uită în jur, la ceilalţi, ca trezit dintr-un vis. 


e 441 - 


— Las luchadoras înseamnă femeile luptătoare. lar 
vedeta este Rosita asta, ea era cea mai faimoasă dintre 
toate. Ar trebui s-o vedeţi când îşi dă jos masca. Ay 
caramba! 

Şi începu să-şi scuture mâna, de parcă ar fi atins ceva 
foarte fierbinte. 

— Nu s-au făcut doar zece, douăsprezece filme, ci pe 
puţin cincizeci, spuse cu calm Holly. Tot Mexicul le iubea pe 
las luchadoras. Filmele astea erau ca filmele de astăzi cu 
supereroi. Desigur, făcute cu un buget mult mai mic. 

Şi-ar fi dorit să se lanseze într-o dizertaţie despre această 
parte fascinantă (căci ei aşa i se părea) din istoria 
cinematografiei. Insă nu era tocmai momentul potrivit, mai 
ales că domnul detectiv Anderson arăta de parcă tocmai 
muşcase dintr-un sandvici rânced. Şi nici nu avea de gând 
să le spună că şi ei îi plăcuseră la nebunie filmele cu 
luchadoras. Fuseseră difuzate sâmbăta seara de postul 
local de televiziune din Cleveland. Probabil că adolescenţii 
din oraş se îmbătau şi se uitau la ele şi îşi băteau joc de 
dublajul de proastă calitate şi de costumele care probabil 
că lor li se păreau ridicole şi groteşti la vremea respectivă. 
Insă liceenei Holly Gibney, acelei adolescente speriate şi 
nefericite, nu-i venea deloc să râdă de /as luchadoras. 
Carlotta, Maria şi Rosita erau nişte fete puternice şi 
curajoase, care săreau mereu în ajutorul celor sărmani şi 
asupriţi. Ba chiar Rosita Muñoz, cea mai iubită dintre ele, îşi 
spunea cu mândrie cholita*?. Exact aşa se simţea şi 
nefericita liceeană Holly Gibney cea mai mare parte a 
timpului: o corcitură. O ciudăţenie a naturii. 

— Scenariile acestor filme erau inspirate din legende 
vechi. La fel şi în cazul acesta. Vedeţi cum se potriveşte 
totul cu ce ştim noi despre crimele astea? 

— Se potriveşte perfect, spuse Samuels. Cu asta sunt de 
acord. Singura problemă este că totul e o nebunie. O 
sminteală. Dacă dumneavoastră chiar credeţi în existenţa 
lui E/ Cuco, doamnă Gibney, înseamnă că sunteţi cucu la 


55 Femeie din părinţi de două rase diferite, alb şi indian din America, în 
Ib. sp. în orig. (n. tr.). 


e 442 œ 


cap. 

Zise omul care mi-a spus povestea cu dispariția urmelor 
de paşi, reflectă Ralph. Dar, nu, nici el nu credea în 
existenţa lui £/ Cuco, însă era convins de faptul că femeia 
asta avusese mult curaj să le pună filmul, când trebuie că 
ştiuse foarte bine care le va fi reacţia. lar acum era extrem 
de interesat de răspunsul doamnei Gibney, de la Agenţia 
„Ce-am găsit al meu să fie”. 

— Se spune că E/ Cuco se hrăneşte cu sângele şi osânza 
copiilor, spuse Holly. Insă în lumea noastră - în lumea 
noastră reală - nu ar putea să supravieţuiască doar cu 
astea, ci şi cu scepticismul unor oameni ca dumneavoastră, 
domnule Samuels. Ca dumneavoastră toţi. Să vă mai arăt 
ceva. Vă promit că-i doar un fragment. 

Derulă până aproape de sfârşitul filmului. În imagine era 
una dintre /uchadoras - Carlotta - care-l încolţise pe 
călugărul cu glugă într-o magazie părăsită. El încercă să 
fugă pe o scară, care, uite, domnule, cum se nimerise 
taman acolo. Carlotta îl apucă de spatele sutanei şi îl 
aruncă peste umăr. Individul zbură prin aer şi căzu lat. i 
pică gluga, dând la iveală ceva care nu era deloc un chip de 
om. Ci o masă amorfă, fără nicio trăsătură. Carlotta urlă 
când două ţepuşe strălucitoare ieşiră din orbitele unde ar fi 
trebuit să fie ochii. Probabil că acele ţepuşe aveau un soi de 
putere mistică de respingere, pentru că, la vederea lor, 
Carlotta se împletici în spate, se lipi de perete şi ridică 
mâna înaintea măştii ei de /uchadora, ca pe o pavăză. 

— Gata, opriţi-l! exclamă Marcy. Doamne, Dumnezeule! 

Holly apăsă o tastă a laptopului, făcând să dispară 
imaginea de pe ecran. Numai că Ralph încă o vedea: era un 
efect vizual, vechi de când lumea, însă extrem de 
captivant, mai cu seamă dacă ai ascultat povestea unei 
anume fetiţe despre străinul care-i intrase în cameră. 

— Credeţi că asta a văzut fiica dumneavoastră, doamnă 
Maitland? o întrebă Holly. Poate nu unu la unu, dar... 

— Da. Asta era. Paie la ochi. Aşa a zis. Paie în loc de ochi. 


e 443 œ» 


11 


Ralph se ridică de pe scaun şi începu calm şi sec: 

— Cu tot respectul, doamnă Gibney, şi, având în 
vedere... hm, trecutul dumneavoastră... nu mă îndoiesc că 
meritaţi tot respectul meu... însă credeţi-mă când vă spun 
că nu există niciun monstru numit £/ Cuco, care să se 
hrănească cu sângele copiilor. Aş fi primul care să accept 
ideea că acest caz - cele două cazuri, presupunând că ar 
exista vreo legătură între ele, şi se pare din ce în ce mai 
mult că există - prezintă anumite elemente foarte ciudate. 
Însă dumneavoastră ne împingeţi pe o pistă falsă. 

— Las-o să termine! zise Jeannie. Pentru numele lui 
Dumnezeu, renunţă la ideile preconcepute şi las-o să 
termine! 

Ralph înţelese că soţia lui mai avea puţin şi exploda de 
furie. O înţelegea, cum să nu o înţeleagă, ba chiar se punea 
în locul ei. Jeannie credea că, dacă el refuză să creadă 
povestea ridicolă despre £/ Cuco, înseamnă că refuză să 
creadă şi ce văzuse ea în casa lor de dimineaţă. lar el voia 
să o creadă. Şi nu doar pentru că o iubea şi pentru că o 
respecta, ci şi pentru că individul acela descris de ea era 
leit Claude Bolton. Deşi încă nu putea să explice cum de era 
posibil aşa ceva. Însă continuă şi spuse tot ce avea de spus 
- tuturor, dar mai cu seamă lui Jeannie. Trebuia s-o facă. 
Era însăşi esenţa adevărului pe care îşi clădise întreaga 
viaţă. Da, au fost viermi în pepenele ăla, însă ajunseseră 
acolo pe cale naturală. lar faptul că el nu cunoştea calea 
aceasta nici nu schimba şi nici nu nega realitatea. 

Aşa că spuse: 

— Cum am mai putea să credem în orice, dacă am crede 
în monştri şi în supranatural? _ 

Se aşeză şi vru să o ia de mână pe Jeannie. Insă ea ÎI 
respinse. i 

— Vă înţeleg, spuse Holly. Credeţi-mă că vă înţeleg. Insă, 
domnule detectiv Anderson, am văzut anumite lucruri care 
îmi permit să cred şi eu în ceea ce vă spun. O, dar nu vă 


e 444 a 


gândiţi că ar fi vorba despre filmul acesta sau despre 
legenda care stă la baza lui. Insă, ştiţi cum se zice, nu? 
Fiecare legendă are câte un sâmbure de adevăr. Dar să 
trecem mai departe acum. Aş vrea să vă prezint o 
cronologie a faptelor, pe care am alcătuit-o înainte de 
plecarea din Dayton. Îmi permiteţi? Nu durează mult. 

— Aveţi cuvântul, spuse Howie, cam buimac.. 

Holly deschise un fişier şi îl proiectă pe ecran. Scrisul ei 
era cam mic, însă foarte clar. Ralph îşi zise că textul ei ar fi 
acceptat în orice sală de judecată. 

— Joi, 19 aprilie. Merlin Cassidy abandonează duba într-o 
parcare din Dayton. Personal cred că a fost furată din nou 
în aceeaşi zi. Nu-l vom numi £/ Cuco pe cel care a furat-o, ci 
doar „Străinul”. Ca să-i facem pe plac domnului detectiv 
Anderson. 

Ralph nu spuse nimic, dar acum Jeannie nu-l mai respinse 
când încercă să o ia de mână. 

— Şi unde a ascuns-o? vru să ştie Alec. Ai vreo idee? 

— O să ajungem şi acolo. Deocamdată, îmi dai voie să 
continui cu evenimentele din Dayton? 

Alec îi făcu semn că era întru totul de acord. 

— Sâmbătă, 21 aprilie. Familia Maitland ajunge la Dayton 
cu avionul şi se cazează la hotel. Heath Holmes - 
adevăratul Heath Holmes - se află în Regis, la mama lui. 
Luni, 23 aprilie. Sunt ucise Amber şi Jolene Howard. Străinul 
mănâncă bucăţi din carnea lor şi le bea sângele. 

Se uită spre Ralph şi preciză: 

— Nu, nu ştiu asta. Nu cu certitudine. Dar am citit printre 
rândurile articolelor din ziare şi sunt convinsă că lipseau 
anumite părţi din trupurile fetiţelor şi că erau golite 
aproape complet de sânge. La fel s-a întâmplat şi cu Frank 
Peterson? 

Îi răspunse Bill Samuels: 

— Din moment ce cazul Maitland este închis, iar noi 
purtăm o discuţie informală, nu mă deranjează să vă spun 
că aşa a fost. Lipseau bucăţi de carne din gâtul băiatului, 
din umărul drept, din fesa dreaptă şi din pulpa stângă. 

Marcy scoase un geamăt gâtuit. Jeannie vru să se ridice 


e 445 + 


şi să se ducă la ea, însă doamna Maitland îi făcu semn că 
nu este nevoie. 

— Mă simt bine. Adică... nu, nu mă simt deloc bine, dar 
n-am să vomit şi nici n-am să leşin sau mai ştiu eu ce. 

Observându-i chipul pământiu, Ralph n-ar fi băgat mâna 
în foc pentru asta. 

— Străinul abandonează furgoneta cu care a răpit fetele 
în apropiere de casa doamnei Holmes... continuă Holly 
zâmbind ironic, acolo unde ştie că va fi descoperită foarte 
repede şi va fi o altă probă împotriva ţapului său ispăşitor. 
Lasă lenjeria fetelor în pivniţa familiei Holmes - o altă piatră 
la temelia cazului. Miercuri, 25 aprilie. Sunt descoperite 
cadavrele surorilor Howard în Trotwood, între Dayton şi 
Regis. Joi, 26 aprilie. In timp ce Heath Holmes se află în 
Regis, ajutându-şi mama la treburile casei, străinul apare la 
Sanatoriul Heisman. Oare îl căuta anume pe bătrânul domn 
Maitland sau nu neapărat? Nu sunt sigură, dar cred că 
pusese deja ochii pe Terry Maitland, pentru că ştia că 
venise cu familia din alt stat, aflat la o distanţă 
considerabilă de locul acela. Străinul, fie că îl considerăm o 
fiinţă normală sau o creatură supranaturală, seamănă într-o 
anumită privinţă cu criminalii în serie: îi place să 
călătorească. Doamnă Maitland, credeţi că ar fi fost posibil 
ca Heath Holmes să ştie că soţul dumneavoastră intenţiona 
să-şi viziteze tatăl? 

— Cred că da, spuse Marcy. Sanatoriul vrea să fie 
anunţat dinainte de vizitele rudelor care vin din alte părţi 
ale ţării. Pentru că iau măsuri deosebite în aceste situaţii: 
îşi tund pacienţii, îşi coafează pacientele şi aranjează ieşiri 
în oraş, dacă starea de sănătate le permite. Însă tatăl lui 
Terry nu se afla în situaţia în care să iasă la plimbare. Boala 
lui era prea avansată. 

Se aplecă şi o privi ţintă pe Holly. 

— Insă, dacă acest străin nu era Holmes, chiar dacă arăta 
ca Holmes, de unde să fi ştiut e/ de venirea lui Terry? 

— Răspunsul este foarte simplu, dacă eşti de acord cu 
premisa de la care pleacă această teorie, spuse Ralph. În 
cazul în care tipul ăsta este o copie a lui Holmes, ca să 


e 446 œ» 


zicem aşa, înseamnă că ar putea să aibă acces la toate 
informaţiile din mintea adevăratului Holmes. Am înţeles 
bine, doamnă Gibney? Asta ziceţi dumneavoastră? 

— Să spunem că da, cel puţin până la un punct. Dar să 
nu insistăm asupra acestui aspect. Sunt sigură că toţi 
suntem obosiţi şi probabil că doamna Maitland ar dori să se 
ducă mai repede acasă, la fiicele dumneaei. 

Să sperăm că va ajunge acolo înainte să-și piardă 
cunoştinţa, îşi zise Ralph. 

Holly continuă: 

— Străinul ştie că va fi văzut la Sanatoriul Heisman. De 
fapt, chiar asta vrea. Şi lasă încă o probă care îl va 
incrimina pe adevăratul domn Holmes: fire din părul uneia 
dintre fetiţele asasinate. Insă eu cred că cel mai important 
motiv pentru care s-a dus acolo pe data de 26 aprilie a fost 
ca să-l zgârie pe Terry Maitland şi să-l facă să sângereze, la 
fel cum va proceda ulterior şi cu Claude Bolton. Foloseşte 
mereu aceeaşi schemă. Mai întâi comite asasinatele. Apoi 
îşi marchează următoarea victimă. Următoarea identitate, 
s-ar putea spune. După care se ascunde. De fapt, 
hibernează. La fel ca un urs, merge dintr-un loc în altul 
câteodată, dar cea mai mare parte a timpului stă într-o 
vizuină aleasă dinainte şi se odihneşte acolo, aşteptând să 
se transforme. 

— In legende, transformarea asta durează ani întregi, 
spuse Yune. Poate chiar generaţii. Însă aşa sunt legendele. 
Dumneavoastră nu credeţi că durează atât de mult, 
doamnă Gibney, nu-i aşa? 

— Eu cred că durează câteva săptămâni, cel mult câteva 
luni. lar pentru o scurtă perioadă, în timpul procesului de 
transformare din Terry Maitland în Claude Bolton, chipul lui 
ar putea să arate ca şi cum ar fi făcut din plastilină. 

Se întoarse să-l privească în ochi pe Ralph. Îi era greu s-o 
facă, dar uneori era necesar. 

— Sau ca şi cum ar fi foarte ars. 

— Eu nu cred aşa ceva, spuse Ralph. Ca să folosesc un 
eufemism. 

— Atunci, de ce nu a apărut omul ăla ars în nicio 


e 447 œ» 


imagine? îl întrebă Jeannie. 

Ralph oftă: 

— Nu ştiu. 

— Multe legende conţin un sâmbure de adevăr, spuse 
Holly, dar ele nu reprezintă adevărul, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. În vechile poveşti, £/ Cuco se hrăneşte cu 
sânge şi carne de om, ca un vampir. Însă eu cred că 
această creatură despre care vorbim noi se hrăneşte şi cu 
sentimentele urâte: ostilitate, furie, duşmănie... Se 
hrăneşte cu sângele sufletului, am putea spune. 

Se întoarse spre Marcy. 

— l-a spus fiicei dumneavoastră că se bucura că ea era 
nefericită şi tristă. Şi cred că acesta este adevărul. Cred că 
se hrănea cu tristeţea ei. 

— Şi cu a mea, murmură Marcy. Şi cu a lui Sarah. 

Acum interveni Howie. 

— Nu spun că tot ce am auzit aici ar fi adevărat, nu spun 
deloc asta, dar familia Peterson se potriveşte perfect în 
acest scenariu, nu credeţi? Au murit toţi, cu excepţia 
tatălui, care acum este în comă şi respiră doar cu ajutorul 
aparatelor. O creatură care se hrăneşte cu nefericirea 
oamenilor - o creatură care are nevoie de suferinţă, nu de 
păcatele oamenilor ca să supravieţuiască - ar fi îndrăgit 
foarte mult familia Peterson. 

— Ca să nu mai vorbim despre tot balamucul ăla de la 
tribunal, zise şi Yune. Dacă acolo chiar a fost un monstru 
care se hrăneşte cu emoţii negative, înseamnă că s-a simţit 
ca la cina din Ziua Recunoştinţei. 

— Voi vă auziţi ce spuneţi? îi întrebă stupefiat Ralph. 
Serios, chiar vă auziţi? 

— Trezeşte-te, omule! se răsti Yune la el, iar Ralph tresări 
ca pălmuit. Ştiu bine cât de stranie e întreaga situaţie - toţi 
ştim asta. Aşa că nu trebuie să ne atragi mereu atenţia, de 
parcă ai fi singurul om întreg la cap într-un spital de nebuni. 
Insă aici se petrece ceva ce depăşeşte cu mult experienţa 
noastră. Bărbatul de la tribunal, ăla care nu apare în niciun 
reportaj, este doar o părticică din toată povestea. 

Ralph simţi cum încep să-i ardă obrajii, dar acceptă 


e 448 œ» 


dojana fără să crâcnească. 

— Trebuie să încetezi să te mai împotriveşti la fiecare 
pas, ese. Ştiu că nu-ţi place puzzle-ul ăsta, nici mie nu-mi 
place, dar recunoaşte măcar că anumite piese se potrivesc. 
Există o înlănţuire de evenimente aici, care duc de la Heath 
Holmes la Terry Maitland şi apoi la Claude Bolton. 

— Ştim unde se află acum Claude Bolton, spuse Alec. Și 
cred că următoarea mişcare logică pe care o putem face ar 
fi să mergem până în Texas şi să stăm de vorbă cu el. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu?! exclamă 
Jeannie. Că doar l-am văzut pe bărbatul care seamănă leit 
cu el chiar aici, azi-noapte! 

— Ar trebui să discutăm şi despre asta, zise Holly. Dar 
mai întâi vreau să o întreb ceva pe doamna Maitland. Unde 
este înmormântat soţul dumneavoastră? 

Marcy se miră. 

— Unde  este...? Păi, aici, în oraş. La cimitirul 
„Eternitatea”. N-am... nu ne făcuserăm planuri în sensul 
ăsta. De ce să ne fi făcut? Terry ar fi împlinit patruzeci de 
ani abia în decembrie... şi ne-am gândit că mai avem ani 
buni... Că merităm să trăim încă ani buni de acum înainte, 
ca orice om care duce o viaţă decentă. 

Jeannie scoase din geantă o batistă şi i-o întinse lui 
Marcy, care începu să-şi şteargă ochii cu gesturile lente ale 
unei persoane aflate în transă. 

— N-am ştiut ce să... eram... eram în stare de şoc... încă 
nu reuşeam să pricep că Terry nu mai este. Aşa că domnul 
Donelli, directorul firmei de pompe funebre, mi-a sugerat 
„Eternitatea”, pentru că cimitirul „Cer Senin” nu prea mai 
are locuri... şi se află în cealaltă parte a oraşului... şi... 

Opreşte-o! vru Ralph să-i spună lui Howie. E dureros şi 
lipsit de sens. Nu contează decât pentru ea şi pentru fetițe 
unde-i înmormântat Terry. 

Dar nici de data aceasta nu zise nimic şi înghiţi din nou 
dojana - pentru că tot un fel de dojană era, nu? Chiar dacă 
Marcy Maitland nu avusese nicio intenţie în sensul ăsta. Îşi 
spuse că se va termina totul la un moment dat şi atunci va 
fi liber să descopere viaţa de după afurisitul ăsta de caz cu 


e 449 + 


Terry Maitland. Pentru că voia să creadă că va mai avea o 
viaţă atunci. 

— Ştiam şi de celălalt cimitir, continuă Marcy, normal că 
ştiam, dar nici nu m-am gândit să-i pomenesc de el 
domnului Donelli. M-a dus Terry acolo odată, dar e în afara 
oraşului... şi este atât de izolat... 

— Despre care cimitir vorbiţi? o întrebă Holly. 

Pe neaşteptate, o imagine se formă în mintea lui Ralph - 
şase cowboy purtând un sicriu din scânduri simple. Şi simţi 
cum îl paşte o altă confluență. 

— Cimitirul vechi din Parohia Canning, spuse Marcy. M-a 
dus Terry odată să-l văd şi mi s-a părut că nu mai fusese 
nimeni îngropat acolo de foarte multă vreme. Şi că nici nu 
mai trecuse nimeni prin el. Pe morminte nu erau nici flori şi 
nici candele sau altceva. Nu se vedeau decât nişte pietre 
funerare sparte sau dărâmate. Pe majoritatea nici nu se 
puteau citi numele morţilor. 

Şocat, Ralph aruncă o privire spre Yune, care îi făcu un 
semn din cap. 

— Acesta este motivul pentru care pe soțul 
dumneavoastră îl interesa atât de mult cartea aceea de la 
chioşcul din hotel, spuse încet Bill Samuels. /storia ilustrată 
a Ţinutului Flint, Ţinutului Douree şi a Parohiei Canning. 

Marcy continuă să-şi şteargă ochii cu batista lui Jeannie. 

— Evident că l-ar interesa o astfel de carte. Familia 
Maitland trăieşte în regiunea aceasta încă de la colonizarea 
din 1889. Stră-străbunicii lui Terry - sau poate o generaţie 
înainte de ei, nu sunt sigură - s-au stabilit în Canning. 

— Nu în Flint City? se miră Alec. 

— Pe vremea aia nu exista niciun Flint City, ci doar un 
sătuc la marginea drumului, care se chema Flint. Până la 
crearea statului Oklahoma, la începutul secolului douăzeci, 
Canning a fost cel mai mare oraş din regiune. Botezat astfel 
după numele celui mai mare proprietar de pământuri, 
desigur. Familia Maitland se situa pe locul al doilea sau al 
treilea ca suprafaţă de terenuri deţinută. Canning a fost un 
oraş important până la marile furtuni de nisip din anii 
douăzeci şi treizeci, care au distrus solul şi au adus seceta. 


e 450 œ» 


În zilele noastre acolo nu au mai rămas decât o prăvălie şi o 
biserică la care nu se duce nimeni. 

— Şi cimitirul, adăugă Alec. Unde şi-au îngropat morţii 
până când n-a mai rămas nimeni în oraş. Acolo sunt şi 
mormintele câtorva dintre strămoşii lui Terry. 

Marcy schiţă un zâmbet stins. 

— O, da, cimitirul ăla... mi s-a părut oribil. Ca o casă 
abandonată, de care nu-i mai pasă nimănui. 

— Dacă Străinul prelua toate gândurile şi amintirile lui 
Terry, pe măsură ce îşi desăvârşea transformarea, spuse 
Yune, înseamnă că ar fi trebuit să ştie despre acel cimitir. 

Locotenentul vorbea cu ochii aţintiţi la unul dintre 
tablourile de pe perete, însă Ralph îşi dădu seama la ce se 
gândea. Pentru că şi el se gândea la acelaşi lucru. La 
hambar. La hainele aruncate acolo. 

— Legendele spun - şi pe Internet o să găsiţi zeci de 
legende despre £/ Cuco - că acestor creaturi le plac locurile 
cu miros de moarte, zise Holly. Se pare că acolo se simt cel 
mai bine. 

Acum lui Ralph îi păru foarte rău că îl însoţise Jeannie. 
Dacă ea nu ar fi fost aici, el ar fi ieşit deja pe uşă de vreo 
zece minute. Da, hambarul unde fuseseră găsite hainele se 
afla în apropiere de cimitirul ăla părăsit. Da, mâzga aia care 
înnegrise fânul nu avea deocamdată nicio explicaţie. Şi, da, 
poate că acolo fusese un necunoscut. Era dispus să accepte 
această teorie - deocamdată, cel puţin. Pentru că aşa 
puteau fi lămurite mai multe lucruri. Existenţa unui 
necunoscut care voia să recreeze o veche legendă 
mexicană ar explica şi mai multe... însă nu putea să explice 
dispariţia de pe film a bărbatului ars de la tribunal şi nici 
cum de reuşise Terry Maitland să se afle în două locuri în 
acelaşi timp. Se tot izbea de lucrurile astea şi îi stăteau în 
gât ca nişte sâmburi mari. 

— Permiteţi-mi să vă arăt nişte fotografii pe care le-am 
făcut într-un alt cimitir, le spuse Holly. Poate ne vor 
deschide calea unei anchete mai normale. Cu singura 
condiţie ca domnul detectiv Anderson sau domnul 
locotenent Sablo să fie dispuşi să ia legătura cu poliţia din 


e 451 œ 


Montgomery, Ohio. 

— În clipa asta aş lua legătura şi cu Papa de la Roma, 
dacă ne-ar ajuta să ne lămurim, zise Yune. 

Şi Holly proiectă imaginile pe ecran, una câte una: gara, 
fabrica cu svastica desenată pe zid, spălătoria de maşini. 

— Am făcut pozele astea din parcarea cimitirului „Odihna 
Eternă” din Regis. Unde este înmormântat Heath Holmes, 
alături de părinţii lui. 

Reluă fotografiile: gară, fabrică, spălătorie auto. 

— Eu cred că Străinul a ajuns cu duba furată din Dayton 
în unul din aceste locuri. Şi mai cred că, dacă aţi putea să-i 
convingeţi pe poliţiştii din Montgomery să le cerceteze în 
amănunt, aceştia vor găsi nişte urme ale trecerii lui pe 
acolo. 

Şi acum le arătă fotografia cu vagoanele singuratice şi 
părăsite pe şine. 

— Ar fi putut să ascundă duba în oricare dintre ele. Dar, 
la fel de bine, ar fi putut să locuiască el însuşi acolo. 
Vagoanele astea sunt foarte aproape de cimitir. 

Acum Ralph găsi ceva de care să se agaţe. Ceva din 
lumea reală. 

— Adăposturi pentru vagabonzi. Da, acolo ar putea să fie 
nişte urme. Chiar şi după trei luni. 

— Urme de roţi, zise Yune. Poate chiar alte haine. 

— Sau altceva, spuse Holly. Vreţi să verificaţi? lar poliţia 
de acolo ar trebui să facă un test de fosfatază acidă. 

Adică de spermă, îşi zise Ralph, aducându-şi aminte de 
mâzga din hambar. Ce spusese Yune despre ea? Că-i o 
poluţie nocturnă demnă de Cartea recordurilor, nu? 

Tonul lui Yune era plin de admiraţie. 

— Ştiţi meserie, doamnă. 

Holly se îmbujoră şi îşi plecă privirea. 

— Bill Hodges a fost un as. M-a învăţat foarte multe. 

— Dacă doriţi, eu pot să-l sun pe procurorul din 
Montgomery, spuse Samuels. Să-i cer să trimită pe cineva 
din poliţia ce are sub jurisdicție oraşul ăla - Regis parcă, 
nu? - să lucreze cu poliţia statală. Merită să investigăm, 
având în vedere ce a găsit puştiul Elfman în hambarul ăla 


e 452 œ» 


din Parohia Canning. 

— Ce a găsit? se repezi Holly. Ce a găsit acolo, în afară 
de catarama cu amprente? 

— Nişte haine, spuse Samuels. Pantaloni, boxeri, adidaşi. 
Pline de mâzga aia care era şi pe fân. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Dar nici vorbă de cămaşă. Cămaşa lipsea. 

— Probabil că bărbatul ăla ars purta cămaşa, spuse Yune, 
ca pe un fel de turban, atunci când l-am văzut noi la 
tribunal. 

— Cât de departe este hambarul de cimitir? vru să ştie 
Holly. 

— Cam vreo opt sute de metri, poate mai puţin, răspunse 
Yune. Substanţa aia de pe haine semăna cu sperma. La 
asta vă gândiţi, doamnă Gibney? Asta-i motivul pentru care 
vreţi ca poliţia din Ohio să facă un test de fosfatază acidă? 

— N-avea cum să fie spermă, interveni Ralph. Era prea 
multă. 

Yune nu-l luă în seamă. Se uita ca hipnotizat la Holly. 

— Credeţi că substanţa aia din hambar ar putea să fie un 
fel de reziduu al transformării? Am dat mostrele la 
laborator, dar nu am primit încă rezultatele. 

— Nu ştiu ce să cred, zise Holly. Tot ce am aflat despre £/ 
Cuco se bazează pe cele câteva legende pe care le-am citit 
în timpul drumului până aici. Şi nu sunt deloc demne de 
încredere. Au fost transmise pe cale orală, din generaţie în 
generaţie, cu mult înainte de apariţia metodelor de 
investigaţie criminalistică. Nu spun că poliţia din Ohio 
trebuie neapărat să verifice locurile din fotografiile mele. S- 
ar putea să nu găsească nimic... deşi eu nu cred asta. Sper 
că vor descoperi ceva acolo. Urme, aşa cum a spus domnul 
detectiv Anderson. 

— Aţi terminat, doamnă Gibney? o întrebă Howie. 

— Da, cred că da. 

Şi Holly se aşeză la locul ei. Lui Ralph i se părea epuizată 
- în fond, de ce n-ar fi fost? Doar a avut foarte mult de lucru 
în ultimele zile. Plus că ideile fixe te oboseau extrem de 
tare. 


e 453 + 


— Doamnelor şi domnilor, spuse Howie, aveţi vreo idee 
despre ce anume ar trebui să facem mai departe? Vă 
aştept propunerile. 

— Mie mi se pare evident următorul pas, zise Ralph. 
Probabil că Străinul se află aici, în Flint City - aşa sugerează 
declaraţia soţiei mele şi a lui Grace Maitland - însă tot cred 
că cineva ar trebui să facă drumul până în Texas, să stea 
de vorbă cu Claude Bolton, să afle ce ştie. Presupunând că 
ar şti ceva. Mă ofer eu. 

— Vreau să merg şi eu cu tine, spuse Alec. 

— Cred că şi eu aş vrea să fac drumul până acolo, zise 
Howie. Domnule locotenent Sablo? 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, dar am două cazuri pe 
rol. Dacă nu depun mărturie, o să scape doi infractori tare 
răi. O să dau un telefon la procuratura din Cap City ca să 
văd dacă pot fi amânate procesele astea, dar nu-mi fac 
prea mari speranţe. Nici nu pot să pomenesc că sunt pe 
urmele unui monstru mexican, care-şi schimbă şi 
înfăţişarea, şi amprentele şi tot. 

Howie zâmbi. 

— Nu prea poţi. Dumneavoastră ce ziceţi, doamnă 
Gibney? Aţi dori să călătoriţi mai spre sud? Evident că vă 
vom plăti în continuare. 

— Da, merg şi eu. S-ar putea ca domnul Bolton să ştie 
anumite lucruri care să ne fie de folos. Desigur, cu condiţia 
să-i punem întrebările potrivite. 

— Şi tu, Bill? îl întrebă Howie. Tu ce zici? Vrei să dai de 
capăt poveştii ăsteia? 

Samuels zâmbi strâmb, clătină din cap şi se ridică în 
picioare. 

— Totul a fost extrem de fascinant, vă asigur. Şi, credeți- 
mă că vă apreciez zelul. vă spun, fără urmă de ironie, că 
aduceţi argumente extrem de convingătoare în favoarea 
irealului. Însă acum vreau să mă duc acasă, să beau o bere 
de la gheaţă şi să încep să uit de toată povestea asta. 

Îşi luă servieta şi ieşi pe uşă, parcă admonestându-i pe 
ceilalţi cu moţul care i se bălăngănea în creştet. 

După plecarea procurorului, Howie le spuse că se va 


e 454 + 


ocupa el de drumul până în Texas. 

— Am să rezerv locuri la linia aeriană King Air, pe care o 
folosesc destul de des. Piloții ştiu unde să aterizeze cât mai 
aproape de destinaţia noastră. Am să închiriez şi o maşină. 
Dacă nu suntem decât noi patru, cred că ar fi suficient un 
sedan, ori un SUV mai mic. 

— Să-mi ţineţi şi mie un loc, spuse Yune. În caz că pot să 
scap de prezenţa la proces. 

— Cu plăcere. 

— Cineva trebuie să ia legătura cu domnul Bolton în 
seara asta şi să-l anunţe că venim, zise Alec Pelley. 

Yune ridică mâna. 

— Măcar asta să fac şi eu. 

— Fă-l să înţeleagă că nu-l căutăm pentru că ar fi comis 
vreo infracţiune, spuse Howie. Ultimul lucru pe care ni-l 
dorim este să fugă cine ştie unde. 

— Sună-mă după ce vorbeşti cu el, îi ceru Ralph lui Yune. 
Oricât de târziu. Vreau să ştiu cum a reacţionat. 

— Şi eu vreau, zise Jeannie. 

— Şi ar trebui să-i mai spuneţi şi altceva, interveni Holly. 
Ar trebui să-i spuneţi să fie prudent. Pentru că, dacă am 
dreptate, înseamnă că el este următoarea victimă. 


e 455 + 


12 


Se întunecase deja când Ralph şi ceilalţi părăsiră clădirea 
unde îşi avea sediul firma de avocatură a lui Howie Gold. 
Howie rămăsese în birou, cu detectivul lui, ca să facă 
pregătirile de călătorie. Ralph se întrebă despre ce discutau 
ei acum, când rămăseseră singuri. 

— Unde staţi, doamnă Gibney? o întrebă Jeannie. 

— La motelul Flint Luxury. Mi-am rezervat o cameră. 

— O, nu, nu se poate! exclamă Jeannie. Singurul lux de 
acolo este firma din faţă. Locul ăla e o groapă de gunoi. 

Holly păru îngrijorată. 

— Probabil că există şi un Holiday Inn... 

— Staţi la noi, o invită Ralph, luându-i-o înainte lui 
Jeannie şi sperând că iniţiativa lui o să-i mai îmblânzească 
soţia, că tare supărată părea acum pe el. 

Holly şovăi. Nu se simţea deloc bine în case străine. De 
fapt, nu se simţea bine nici măcar în casa în care crescuse, 
în timpul vizitelor trimestriale la mama ei. Ştia că în casa 
acestor oameni pe care îi cunoscuse în urmă cu doar 
câteva ore va adormi foarte greu şi se va trezi foarte 
devreme şi va auzi fiecare scârţâit necunoscut din pereţi şi 
podele şi va trage cu urechea la şoaptele soţilor Anderson 
şi se va întreba dacă despre ea vorbeau... ceea ce era 
aproape o certitudine. Şi va spera ca ei să n-o audă dacă se 
va scula în miez de noapte să-şi facă treaba mică. Avea 
mare nevoie de somn. Discuţia de mai devreme fusese 
destul de stresantă, iar permanentele reacţii negative şi 
neîncrederea manifestată de domnul detectiv Anderson, 
deşi lesne de înţeles, o istoviseră peste măsură. 

„Dar...” - cum ar fi spus Bill Hodges. Dar... 

Dar tocmai neîncrederea lui Anderson o obliga să 
accepte invitaţia. 

— Mulţumesc, sunteţi foarte amabili, dar mai am ceva de 
făcut înainte. Nu durează mult. Daţi-mi adresa şi o să o 
caut pe iPad. 

— Vă pot ajuta cu ceva? o întrebă Ralph. Aş fi bucuros 


e 456 œ» 


v 


Să... 
— Nu. Sincer. Mă descurc. 

Holly îi strânse mâna lui Yune. 

— Ar fi bine să puteți veni cu noi, domnule locotenent 
Sablo. Sunt convinsă că vă doriți. 

Yune îi zâmbi. 

— Credeţi-mă că îmi doresc foarte mult să vă însoțesc. 
Dar, aşa cum zice poetul: „Am o promisiune de-mplinit 
acum”. 

Marcy Maitland stătea retrasă şi stingheră, strângându-şi 
poşeta la piept. Părea în stare de şoc. Jeannie se duse spre 
ea fără să ezite absolut deloc. Curios, Ralph urmări scena: 
mai întâi, Marcy se sperie şi făcu ochii mari, ferindu-se de 
Jeannie; apoi îşi reveni şi îi îngădui să o îmbrăţişeze. Ba 
chiar îşi lăsă capul pe umărul soţiei lui şi o strânse şi ea în 
braţe. Parcă era un copil obosit. Ambele femei plângeau 
când se desprinseră una de cealaltă. 

— Îmi pare nespus de rău, zise Jeannie. Condoleante! 

— Mulţumesc. 

— Dacă pot face ceva pentru tine sau pentru fetiţe, 
orice... 

— Tu nu poţi, dar e/ poate. 

Şi Marcy se întoarse cu faţa la Ralph. Deşi ochii îi erau 
plini de lacrimi, privirea lor era rece, măsurându-l din cap şi 
până în picioare. 

— Străinul ăla. Vreau să-l prinzi. Nu-l lăsa să scape doar 
pentru că tu nu crezi în existenţa lui. Poţi s-o faci? 

— Nu ştiu, răspunse Ralph. Dar am să încerc. 

Marcy nu mai spuse nimic. Luă braţul întins de Yune 
Sablo şi îl lăsă să o conducă la maşină. 


5 Robert Frost, Stopping by Woods on a Snowy Evening (n. tr.). 
e 457 œ» 


13 


La jumătatea străzii, în faţa unui magazin Woolworth's 
închis de multă vreme, Jack stătea în camioneta lui, sorbind 
dintr-o sticlă şi urmărind atent grupul de pe trotuar. Singura 
persoană pe care n-o cunoştea era o femeie slabă, 
îmbrăcată cu genul acela de taior pe care îl poartă femeile 
în călătoriile de afaceri. Avea părul scurt, încărunţit, cu 
bretonul cam neregulat, de parcă şi-l tăiase singură. Traista 
atârnată de umăr era suficient de încăpătoare pentru un 
aparat portabil de radio şi tot ar mai fi rămas ceva loc liber. 
Femeia asta se uita după Sablo, halitorul ăla de taco din 
poliţia statală, care o conducea pe madam Maitland. După 
aceea, străina se duse la maşina ei - una atât de urâtă şi 
banală, că precis era închiriată de la aeroport. Lui Hoskins îi 
trecu prin minte s-o urmărească, dar se răzgândi şi rămase 
să-i supravegheze pe soţii Anderson. În fond, din cauza lui 
Ralph era el aici şi nu se spunea că e politicos să conduci 
acasă fata pe care ai scos-o la dans? 

Plus că Anderson merita să fie urmărit. Hoskins nu-l 
înghiţise niciodată; iar de la evaluarea aia impertinentă de 
acum un an (auzi, dumneata, cică n-avea Nicio părere... de 
parcă căcatul lui ar fi mirosit a parfum franțuzesc), îl ura 
de-a dreptul. Se bucurase enorm de mult când Anderson o 
scrântise cu arestarea lui Maitland şi nu îl surprindea câtuşi 
de puţin să vadă că acum cutra asta ordinară îşi vâra nasul 
unde nu-i fierbea oala. Ca, de exemplu, într-un caz clasat. 

Jack duse mâna la ceafă, se strâmbă de durere, apoi 
porni camioneta. Işi zise că ar putea să plece acasă după 
ce-i va vedea pe soţii Anderson ajunşi la domiciliul conjugal, 
dar parcă era bine să mai zăbovească niţel - să parcheze 
câteva case mai departe şi să stea la pândă. Să vadă dacă 
se mai întâmplă ceva. Avea o sticlă de suc în care putea să 
facă pipi dacă i-ar fi venit. Şi poate ar reuşi chiar să 
aţipească puţintel, cu condiţia să-l mai lase usturimea aia 
de la ceafă. In fond, n-ar fi fost prima oară când dormea în 
camionetă; o mai făcuse de câteva ori de când îl părăsise 


e 458 œ» 


consoarta. 

Jack nu ştia ce urmează, însă era ferm hotărât să ducă la 
bun sfârşit sarcina primită: adică să pună capăt vârâtului de 
nas în oala care fierbe. Ce anume fierbea în oala aia - asta 
nu ştia el, doar că avea o oarecare legătură cu moartea lui 
Frank Peterson. Şi cu hambarul din Parohia Canning. lar 
asta îi era de ajuns pentru moment, deşi - lăsând la o parte 
arsura de la ceafă şi, posibil, cancerul de piele - simţea că 
devine din ce în ce mai curios. 

Avea senzaţia că i se va spune, la vremea cuvenită. 


e 459 + 


14 


Folosindu-se de aplicaţia de pe iPad, Holly reuşi să 
ajungă foarte repede la Walmartul din Flint City. li plăceau 
foarte mult magazinele astea imense, în care nu erai decât 
un anonim printre sute de clienţi. Cumpărătorii nu se uitau 
la alţi cumpărători, aşa cum se întâmpla în celelalte 
magazine; parcă erau în propriile lor bule, preocupaţi doar 
să cumpere angro haine sau jocuri video sau hârtie 
igienică. Nici măcar nu erai nevoit să vorbeşti cu vreun 
casier, dacă utilizai serviciul care-ţi permitea să-ţi scanezi 
singur produsele şi să plăteşti cu cardul. Ceea ce făcea 
întotdeauna Holly. Acum isprăvi extrem de repede, pentru 
că ştia (ca de obicei) de ce avea nevoie. Mai întâi se duse la 
raionul cu BIROTICA ŞI PAPETARIE, apoi la cel cu 
ÎMBRĂCĂMINTE PENTRU BĂRBAŢI şi, în cele din urmă, la 
ACCESORII AUTO. Scană produsele la aparat, plăti cu cardul 
şi puse chitanţa în portofel. Acestea erau cheltuieli în 
interes de serviciu, care urma să-i fie rambursate. Cu 
condiţia să supravieţuiască evenimentelor viitoare. Avea 
sentimentul (una dintre vestitele presimţiri ale lui Holly, 
murmură Bill Hodges în gândurile ei) că avea mult mai 
multe şanse să scape cu viaţă dacă Ralph Anderson - atât 
de asemănător lui Bill în multe privinţe, dar atât de diferit în 
altele - va putea depăşi conflictul din capul lui. 

Se întoarse la maşină şi porni spre casa familiei 
Anderson. Însă, înainte să iasă din parcare, spuse o 
rugăciune scurtă. Pentru toţi. 


e 460 œ» 


15 


Mobilul lui Ralph începu să sune chiar atunci când el şi cu 
Jeannie intrau în bucătărie. Era Yune. Căpătase numărul lui 
Lovie Bolton de la John Zellman, proprietarul clubului 
„Poftiţi, Domnilor”, şi reuşise să dea de Claude fără nicio 
problemă. 

— Ce i-ai zis? îl întrebă Ralph. 

— În linii mari, ce am stabilit la Howie. Că dorim să stăm 
de vorbă cu el, pentru că avem oarece îndoieli în legătură 
cu vinovăția lui Terry Maitland. Am accentuat faptul că nu 
credem că el s-ar face vinovat de ceva şi că persoanele 
care îl vor vizita nu vin în calitate oficială. M-a întrebat dacă 
vii şi tu. l-am zis că da. Sper că nu te deranjează. Mi s-a 
părut bucuros când a auzit că o să te vadă. 

— E în regulă. 

Jeannie urcase la etaj şi acum el o auzi pornind 
computerul pe care îl foloseau amândoi. 

— Altceva? 

— Am zis că, dacă lui Maitland i s-a înscenat crima, 
atunci şi el s-ar putea să păţească la fel, mai ales pentru că 
are cazier. 

— Şi cum a reacţionat? 

— Binişor. N-a părut să adopte o atitudine defensivă. Dar 
după aia a zis o chestie interesantă. M-a întrebat dacă sunt 
sigur că el l-a văzut chiar pe Terry Maitland în club, în seara 
când a fost ucis Frank Peterson. 

— Te-a întrebat asta? De ce? 

— Pentru că Maitland se purta de parcă nu-l cunoştea, de 
parcă nu-l mai văzuse niciodată. Şi când Bolton l-a întrebat 
cum îi merge cu echipa de baseball, cică Maitland a evitat 
răspunsul şi a început să bată câmpii. Nu i-a dat niciun 
detaliu. A zis doar că mai au niţel şi ajung în finală. Şi mi-a 
mai zis că Maitland era încălţat cu nişte adidaşi din ăia de 
fiţe. „Cum poartă puştii când vor să se dea mafioţi”, aşa mi- 
a zis. Şi mi-a mai zis că nu-l mai văzuse niciodată pe 
Maitland încălţat cu chestii din alea. 


e 461 œ» 


— Ăştia sunt adidaşii care au fost găsiţi în hambar. 

— Nu avem cum să dovedim că ei erau, dar sunt convins 
că nu te înşeli. 

De la etaj se auziră gemetele scrâşnite ale obositei lor 
imprimante Hewlett-Packard şi Ralph se întrebă ce mama 
naibii făcea Jeannie. 

— ii minte ce-a zis doamna Gibney despre firele de păr 
găsite în camera de la sanatoriu a tatălui lui Maitland? 
Firele de păr de la una dintre fetiţele ucise? 

— Sigur că da. 

— Pe cât pui pariu că, dacă vom investiga cumpărăturile 
făcute cu cardul de Maitland, vom afla că şi-a cumpărat fix 
adidaşii ăia? Şi vom găsi şi o chitanţă cu o semnătură care 
să semene leit cu a lui? 

— Presupun că acest Străin ipotetic ar fi putut să 
aranjeze asta, zise Ralph. Insă doar dacă i-a şterpelit 
vreunul dintre carduri. 

— N-avea nevoie să-i şterpelească nimic. Nu uita că 
familia Maitland locuieşte în Flint City de o veşnicie. 
Probabil că au conturi deschise în majoritatea prăvăliilor. lar 
tipul ăla n-a trebuit decât să intre cu tupeu într-un magazin 
de articole sportive, să-şi aleagă adidaşii ăia fiţoşi şi să se 
semneze. Cine l-ar fi luat la întrebări? Doar toată lumea din 
oraş îl cunoştea pe Terry Maitland. La fel şi cu firele de păr 
şi cu lenjeria fetiţelor, înţelegi? Se transformă în ei şi îşi 
face mizeriile, dar asta nu-l satisface. Vrea mai mult. Aşa că 
flutură şi ştreangul de care vor atârna amărâţii ăia ale căror 
chipuri şi le-a însuşit. Pentru că el se hrăneşte cu suferinţă. 
Se hrăneşte cu suferinţă! 

Ralph îşi acoperi ochii cu mâna şi îşi apăsă tâmplele cu 
degetele. 

— Ralph? Mai eşti la telefon? 

— Mai sunt. Dar, Yune... tu o iei prea înainte. lar eu nu 
sunt pregătit pentru asta. 

— Inţeleg. Şi nici eu nu sunt sută la sută sigur că am 
dreptate. Dar măcar încearcă să te gândeşti şi la varianta 
asta. 

Imposibil! îşi spuse Ralph. Absolut imposibil! 


e 462 œ» 


Şi îl întrebă pe Yune dacă îi spusese lui Boton să fie 
prudent. 

lar Yune începu să râdă. 

— Normal că i-am spus. A făcut mişto de mine. Mi-a zis 
că are trei arme în casă - două puşti şi un pistol - şi că 
maică-sa, cu tot emfizemul ei pulmonar, ţinteşte mai bine 
decât el. Măi, omule, ce aş mai vrea să vin şi eu cu voi! 

— Păi, încearcă. 

— O să încerc. 

Inchise telefonul şi chiar atunci Jeannie cobori la el, cu 
câteva foi de hârtie în mână. 

— Am căutat-o pe Internet pe Holly Gibney. Ce să vezi? 
Doamna asta cu voce blândă, care se îmbracă oribil, are un 
trecut foarte aventuros. 

Ralph vru să citească ce printase Jeannie, dar chiar 
atunci nişte faruri de maşină luminară aleea din faţă. 
Jeannie îi smulse foile din mână, iar Ralph nu apucă să vadă 
decăt titlul articolului de ziar de pe prima pagină: POLIŢIST 
LA PENSIE ŞI ÎNCĂ DOUĂ PERSOANE SALVEAZĂ DE LA 
MOARTE MII DE TINERI LA CONCERTUL DIN SALA MINGO. De 
unde presupuse că doamna Holly Gibney era una dintre 
celelalte două persoane. 

— Du-te şi ajut-o cu bagajele! îi ordonă Jeannie. Ai să 
citeşti foile astea în pat. 


e 463 + 


16 


Bagajele lui Holly însemnau doar geanta de umăr, unde 
îşi ţinea laptopul; un sac de voiaj, atât de mic cât să încapă 
în compartimentul pentru bagaje de mână; şi o pungă din 
plastic de la Walmart. Îi permise lui Ralph să o ajute cu 
sacul de voiaj, dar insistă să ducă ea geanta şi 
cumpărăturile de la supermarket. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră că mă 
găzduiţi, îi spuse ea lui Jeannie. 

— Ne face plăcere. Pot să vă tutuiesc? 

— Da, sigur. 

— Camera de oaspeţi se află la etaj, în capătul holului. 
Am schimbat aşternuturile şi ai baia ta personală. Numai 
vezi să nu te împiedici de maşina mea de cusut dacă vrei 
să te duci la toaletă în miezul nopţii. 

O expresie inconfundabilă de uşurare se aşternu pe 
chipul lui Holly, care spuse zâmbind: 

— Am să încerc. 

— Vrei o cană cu cacao fierbinte? Sau ceva mai tare? 

— Nu, mulţumesc. Nu vreau să par nepoliticoasă, dar nu- 
mi doresc decât să mă duc la culcare. Am avut o zi foarte 
grea şi lungă. 

— Sigur că da. Te conduc. 

Dar Holly mai zăbovi o clipă, privind la livingul de dincolo 
de arcadă. 

— Acolo stătea intrusul atunci când ai coborât? 

— Da. Pe unul dintre scaunele noastre de la bucătărie, îi 
arătă Jeannie, după care îşi încrucişă braţele la piept, 
prinzându-şi coatele în palme. La început nu l-am văzut 
decât de la genunchi în jos. Apoi i-am văzut cuvântul tatuat 
pe degete. MUSAI. După care s-a aplecat şi i-am putut 
vedea chipul. 

— Chipul lui Bolton. 

— Da. 

Holly se gândi puţin şi pe buze îi apăru un zâmbet radios, 
care-i surprinse atât pe Ralph, cât şi pe Jeannie. Zâmbetul 


e 464 + 


acesta o întinerea cu mulţi ani. 

— Dacă nu vă supăraţi, acum m-aş duce să mă culc. 

Jeannie o conduse în camera de la etaj. Ralph o auzi 
vorbind şi îşi spuse: /ncearcă să o facă să se simtă în largul 
ei, aşa cum eu nu aş reuşi niciodată. Este un talent care 
probabil că va avea rezultate chiar şi cu femeia asta foarte 
ciudată. 

O fi fost Holly Gibney ciudată, dar era şi ciudat de 
plăcută, cu toate ideile ei trăsnite despre Terry Maitland şi 
Heath Holmes. 

Idei trăsnite care se potrivesc cu faptele. 

Imposibil! 

Se potrivesc perfect. 

— Tot imposibil! murmură el. 

Auzi râsetele celor două femei de la etaj şi zâmbi. 
Rămase pe loc până îşi dădu seama că Jeannie se dusese în 
dormitorul lor şi abia atunci urcă şi el. Uşa camerei de 
oaspeţi din capătul holului era închisă. Pe perna lui se afla 
teancul de foi - roadele documentării lui Jeannie. Se 
dezbrăcă, se întinse şi se apucă să citească informaţiile 
despre doamna Holly Gibney, coproprietară a unei agenţii 
de detectivi care se ocupa cu recuperarea bunurilor furate 
şi descoperirea persoanelor care refuză să se prezinte la 
procese - agenţie cu un nume extrem de adecvat: „Ce-am 
găsit al meu să fie”. 


e 465 œ» 


17 


Din camioneta parcată lângă trotuar, câteva case mai 
încolo, Jack văzu cum maşina femeii în taior opreşte în faţa 
casei familiei Anderson. Detectivul ieşi să o ajute, deşi 
cucoana nu prea avea cine ştie ce bagaje. Dar avea o 
pungă de la Walmart. Deci acolo se dusese. Poate ca să-şi 
cumpere o cămăşuţă de noapte şi o periuţă de dinţi. După 
mecla ei, era clar că îşi alesese o cămăşuţă hidoasă şi o 
periuţă atât de dură, cât să-i zgârie gingiile. 

Jack mai luă o duşcă din sticlă şi, în timp ce înşuruba 
dopul la loc şi se gândea să se întoarcă acasă (de ce nu, din 
moment ce toţi copiii cuminţi se duseseră la culcare), îşi 
dădu seama că nu mai era singur în cabina camionetei. 
Cineva stătea pe locul din dreapta lui. II vedea doar cu 
coada ochiului. Dar evident că aşa ceva era imposibil. Că 
doar nu fusese acolo tot timpul. Nu-i aşa? 

Hoskins se uită drept înainte. Arsura de la ceafă, care nu- 
| mai deranjase chiar atât de tare în ultimele ore, începu să- 
i pulseze din nou, foarte dureros. 

Tot cu coada ochiului observă o mână ridicată. Şi parcă 
vedea scaunul camionetei prin mâna aia. lar pe degetele ei, 
scris cu cerneală albastră, decolorată de timp, era cuvântul 
MUSAI. Hoskins închise ochii, rugându-se fierbinte ca 
musafirul să nu-l atingă. 

— Trebuie să faci o plimbare, îl anunţă musafirul. Dacă 
nu cumva vrei să mori la fel cum a murit maică-ta. Mai ţii 
minte cum urla? 

Da. Jack mai ţinea minte. Mama lui urlase până rămăsese 
fără glas. 

— A urlat până a rămas fără glas, spuse pasagerul. 

Mâna aceea îl atinse uşor, foarte uşor pe pulpă. Şi Jack 
ştiu că pielea va începe să-l ardă şi în locul acela, la fel cum 
se întâmplase cu ceafa. Pantalonii nu îi ofereau niciun fel de 
protecţie; otrava se va infiltra rapid prin ei. 

— Da, ţii minte. Cum ai putea să uiţi aşa ceva? 

— Unde vrei să mă duc? 


e 466 œ» 


Pasagerul îi spuse. Şi atunci nu mai simţi atingerea acelei 
mâini oribile. Jack deschise ochii şi se uită în jur. Scaunul de 
lângă el era gol. Luminile din casa familiei Anderson se 
stinseseră. Se uită la ceas şi văzu că era unsprezece fără 
un sfert. Adormise. Mai că s-ar fi putut convinge că totul nu 
fusese decât un vis. Unul foarte urât. Cu excepţia unui 
singur lucru. 

Porni camioneta. Va trebui să alimenteze de la benzinăria 
din afara oraşului, de pe Route 17. Era cel mai bun loc, 
pentru că tipul din tura de noapte - Cody, aşa îl chema - 
avea mereu o rezervă de pastiluţe albe, pe care le vindea 
camionagiilor care mergeau fie spre nord, la Chicago, fie 
spre sud, spre Texas. Însă pentru Jack Hoskins, detectiv de 
la poliţia Flint City, pastiluţele alea erau gratuite. 

Bordul camionetei era plin de praf. La primul semafor, 
Jack se aplecă şi îl şterse, scăpând astfel de cuvântul scris 
acolo de degetul pasagerului său. 

MUSAI. 


e 467 œ» 


UNIVERSUL NU ARE SFÂRŞIT 
— 26 IULIE — 


e 468 œ» 


1 


Ralph a dormit prost şi a avut mai multe vise urâte. Într- 
unul dintre acestea se făcea că-l ţine în braţe pe Terry 
Maitland, care, fiind pe moarte, i-a spus: „Mi-ai nenorocit 
fetiţele, luându-mă de lângă ele.” 

Ralph se trezi la patru şi jumătate, conştient că nu va mai 
reuşi să adoarmă. Avea senzaţia că ajunsese într-un plan al 
existenţei de care nici nu avusese habar până atunci. Dar 
îşi zise că toată lumea se simţea aşa în primele ore ale 
dimineţii. lar gândul acesta îl încurajă să se dea jos din pat, 
să se ducă la baie şi să se spele pe dinţi. 

Jeannie dormea ca de obicei, cu pătura trasă până peste 
cap. Din soţia lui nu se vedeau decât câţiva cârlionţi, în 
care apăruseră fire cărunte. Fire cărunte apăruseră şi în 
părul lui. Nu multe, dar se vor înmulţi foarte curând. Nu-l 
deranja. Scurgerea timpului era un mister, însă un mister 
normal. 

Adierea aerului condiţionat împrăştiase pe jos câteva 
dintre foile printate de Jeannie. Le puse la loc pe noptieră, 
îşi luă jeanşii, se uită la ei, îşi zise că îi mai putea purta o zi 
(mai cu seamă una petrecută în sudul plin de praf al 
Texasului) şi, cu ei în mână, se duse la fereastră. O lumină 
cenuşie se întinsese deja peste orizont. Avea să fie foarte 
cald aici şi mult mai cald acolo unde se duceau ei. 

Observă - fără să se mire prea tare, deşi n-ar fi fost în 
stare să explice motivul - că Holly Gibney era în curtea din 
spate. Imbrăcată şi ea într-o pereche de jeanşi, se aşezase 
în acelaşi şezlong unde stătuse Ralph cu nicio săptămână în 
urmă, când îl vizitase Bill Samuels. În seara aceea în care 
Bill îi spusese povestea cu urmele de paşi dispărute brusc, 
iar Ralph nu se lăsase mai prejos şi îi istorisise şi el păţania 
cu pepenele viermănos. 

Işi puse pantalonii şi un tricou cu logoul echipei de 
baschet Oklahoma Thunder, se mai uită o dată la Jeannie şi 
ieşi din dormitor, ţinând în mâna stângă perechea de 
mocasini vechi şi zgâriaţi, pe care îi purta pe post de papuci 


e 469 œ» 


de casă. 


e 470 œ» 


După doar cinci minute, Ralph ieşi în curtea din spate. 

Holly îl auzi şi se întoarse spre el. Pe faţa ei micuță se 
citea circumspecţie, nu ostilitate (cel puţin aşa spera el). 
Apoi ea observă cănile de pe tava veche şi zâmbetul acela 
radios îi lumină din nou chipul. 

— Acolo este ce sper eu să fie? 

— Dacă speraţi să fie cafea, atunci răspunsul este da. Eu 
o beau simplă, dar am adus nişte ingrediente, în caz că 
doriţi să le folosiţi. Soţia mea îşi bea cafeaua cu lapte şi 
mult zahăr. Zice că-i place dulce, aşa ca mine, zise el 
surâzând. 

— Neagră şi simplă e foarte bună. Vă mulţumesc. 

Ralph puse tava pe masa de picnic. Holly se aşeză vizavi 
de el, luă una dintre căni şi sorbi din ea. 

— Minunată! Bună şi tare! Nu-i nimic mai bun dimineaţa 
decât o cafea tare. Aşa cred eu. 

— De cât timp v-aţi trezit? 

— Nu dorm prea mult, spuse ea, evitând cu abilitate 
răspunsul. E foarte plăcut aici, în curtea dumneavoastră. lar 
aerul este atât de proaspăt. 

— Credeţi-mă că nu vi s-ar mai părea deloc proaspăt 
dacă ar bate vântul dinspre vest. Atunci aduce duhoarea de 
la rafinăriile din Cap City. Mie mirosul ăla îmi dă dureri de 
cap. 

Se întrerupse şi se uită la ea. Holly îşi feri privirea, 
ridicându-şi cana în dreptul feţei, ca pe un scut. Ralph îşi 
aminti de comportamentul ei din seara trecută, de felul 
cum parcă îşi făcea curaj ca să suporte fiecare strângere de 
mână. Avea sentimentul că acestei femei i se păreau 
extrem de dificile multe dintre gesturile şi interacţiunile 
fireşti în societatea contemporană. Cu toate acestea, 
izbutise să realizeze nişte lucruri uluitoare. 

— Am citit nişte informaţii despre dumneavoastră aseară. 
A avut dreptate Alec Pelley. Biografia dumneavoastră este 
ieşită din comun. 


e 47/1 œ 


Ea nu spuse nimic. 

— Pe lângă faptul că aţi reuşit să-l împiedicaţi pe tipul 
ăla, Hartsfield, să arunce în aer o sală plină cu copii, 
împreună cu partenerul dumneavoastră, domnul Hodges... 

— Domnul detectiv Hodges, îl corectă ea. La pensie. 

Ralph dădu din cap, arătându-i că a înţeles. 

— Ilmpreună cu partenerul dumneavoastră, domnul 
detectiv Hodges, aţi salvat o fetiţă răpită de un dement pe 
care-l chema Morris Bellamy. Bellamy a fost ucis în timpul 
acţiunii. Şi aţi mai fost implicată şi într-un schimb de focuri 
cu un doctor care îşi pierduse minţile şi şi-a omorât soţia“. 
lar anul trecut aţi prins nişte indivizi care furau câini din 
rase rare, pe care fie îi înapoiau stăpânilor pe care îi obligau 
să plătească o răscumpărare substanţială, fie îi vindeau 
altor persoane, în cazul în care stăpânii nu puteau să facă 
rost de suma pe care le-o cereau. N-aţi glumit deloc atunci 
când aţi spus că la agenţia dumneavoastră vă ocupați şi cu 
găsirea animalelor dispărute. 

Şi uite, femeia asta de vârstă mijlocie se îmbujora din 
nou: de la baza gâtului şi până la frunte. Era limpede că 
simpla enumerare a isprăvilor ei o făcea să se simtă mai 
mult decât stânjenită. Parcă îi provoca o durere fizică. 

— Bill Hodges a fost cel care a făcut toate lucrurile astea. 

— Dar nu s-a ocupat şi de povestea cu hoţii de câini. 
Pentru că decedase cu un an în urmă. 

— Da, dar atunci îl aveam deja drept partener pe Pete 
Huntley. Ex-detectiv. 

Acum Holly îl privi drept în ochi. Însă cu mult efort. Avea 
ochii limpezi şi albaştri. 

— Pete este un detectiv bun. Aş fi fost obligată să închid 
agenţia dacă n-ar fi fost el. Însă Bill era mai bun. Bill m-a 
ajutat să devin cea de azi. li datorez totul. Toată viaţa mea 
de acum. Mi-aş dori să fie aici. 

— În locul meu? 

Holly nu-i răspunse. Dar şi tăcerea este un fel de 
răspuns, nu? 

— El ar fi crezut în existenţa acestui £/ Cuco, acest 


6 Vezi întreaga serie „Bill Hodges” (n. tr.). 
e 472 œ» 


monstru care îşi poate schimba înfăţişarea? 

— O, da, răspunse ea fără să ezite câtuşi de puţin. Pentru 
că el... şi cu mine... şi cu prietenul nostru, Jerome Robinson, 
care a fost cu noi... am avut avantajul unor experienţe pe 
care dumneavoastră nu le-aţi trăit. Deşi s-ar putea s-o 
faceţi foarte curând, în funcţie de ce anume se va întâmpla 
în următoarele câteva zile. Ba chiar mai devreme, chiar 
astăzi, înainte de apusul soarelui. 

— Pot să stau şi eu cu voi? 

Era Jeannie, cu cana ei cu cafea în mână. 

Ralph îi făcu semn să se aşeze. 

— Îmi pare foarte rău dacă te-am trezit, îi spuse Holly. Ai 
fost atât de drăguță să mă inviţi aici. 

— Ralph m-a trezit, că merge în vârful picioarelor ca un 
elefant, răspunse Jeannie. Poate că aş fi reuşit să adorm la 
loc, dar am simţit miros de cafea. Şi nu rezist. Bravo, mi-ai 
adus şi mie laptele. 

Holly spuse din senin: 

— Nu era doctorul. 

Ralph ridică din sprâncene. 

— Poftim? 

— Îl chema Babineau şi, da, îşi pierduse minţile, dar nu 
din cauza lui. Şi nu el a omorât-o pe doamna Babineau. 
Brady Hartsfield a făcut-o. 

— În ziarele pe care le-a găsit soţia mea pe Internet scria 
că Hartsfield murise în spital înainte ca dumneavoastră şi 
Hodges să daţi de urma lui Babineau. 

— Ştiu ce s-a scris în ziare, dar se înşală. Vreţi să vă spun 
cum a fost în realitate? Nu-mi place să spun povestea asta. 
Nici să mi-o amintesc nu-mi place, dar cred că trebuie s-o 
auziţi. Pentru că ne aşteaptă pericole mari, iar dacă vă 
încăpăţânaţi să credeţi că noi căutăm un om normal, în 
carne şi oase - un om pervers, ciudat, criminal, şi totuşi un 
om - pericolul va fi cu mult mai mare pentru 
dumneavoastră. 

— Pericolul este aici, protestă Jeannie. Pe Străinul acesta, 
care seamănă cu Claude Bolton... aici l-am văzut. Doar am 
spus-o aseară! 


e 473 œ» 


Holly dădu cu blândeţe din cap. 

— Cred că Străinul a fost aici, ba chiar aş putea să 
dovedesc asta. Numai că nu cred că a fost în întregime aici. 
Şi nu cred că se mai află aici şi acum. Este acolo, în Texas, 
pentru că şi Bolton este acolo, iar Străinul trebuie să stea în 
apropierea lui. Trebuie să fie aproape de el pentru că este... 

Îşi muşcă buzele, căutând cel mai potrivit cuvânt. 

— Cred că este epuizat. Nu-i obişnuit să fie urmărit. Nu i 
s-a mai întâmplat ca oamenii să ştie ce fel de creatură este. 

— Nu pricep, spuse Jeannie. 

— Pot să vă spun povestea lui Brady Hartsfield? S-ar 
putea să vă ajute pe amândoi. 

Se forţă din nou să îl privească în ochi pe Ralph. 

— Poate nu vă va convinge, dar vă va face să înţelegeţi 
motivele pentru care eu cred. 

— Vă ascult, zise Ralph. 

Şi Holly începu să vorbească. Atunci când isprăvi, soarele 
înroşea cerul la est. 


e 474 - 


— Uau! exclamă Ralph. 

Nu-i venea altceva în minte. 

— Adevărat? se minună Jeannie. Ce-a făcut... Brady 
Hartsfield? Şi-a transferat cumva conştiinţa în acest doctor 
care îl îngrijea? 

— Da. Se prea poate să fi fost ajutat de medicamentele 
experimentale pe care i le dădea Babineau, dar eu personal 
nu am crezut niciodată că acesta a fost singurul motiv 
pentru care a reuşit să facă tot ce a făcut. Era ceva în 
Hartsfield, iar lovitura aia de la cap l-a scos la lumină. Asta 
cred eu. 

Se întoarse spre Ralph şi adăugă: 

— Însă dumneavoastră nu sunteţi de acord, nu-i aşa? 
Poate că aş putea să dau de Jerome la telefon, iar el v-ar 
spune exact acelaşi lucru. Însă nici pe el nu l-aţi crede. 

— Nu ştiu ce să cred, spuse Ralph. Toată această 
epidemie de sinucideri, provocate doar de nişte mesaje 
subliminale din jocurile video... s-a scris despre asta în 
ziare? 

— S-a scris şi în ziare, şi pe Internet, s-a discutat şi la TV. 

Holly se opri şi îşi privi mâinile. Avea unghiile destul de 
îngrijite, deşi nu-şi dădea pe ele nici cu ojă şi nici cu lac - 
însă nu şi le mai rodea. Aşa cum renunţase şi la fumat. Se 
dezbărase de ambele obiceiuri. Uneori se gândea că 
pelerinajul ei spre ceva care să semene cât de cât cu un 
echilibru psihic (poate chiar un început de reală sănătate 
mintală) fusese marcat cu renunţările la toate obiceiurile ei 
proaste. Îi fusese greu să se despartă de ele. Erau 
prietenele ei cele mai bune. 

Reîncepu să vorbească, dar fără să se uite la niciunul 
dintre cei doi, ci privind undeva, în zare. 

— Bill a fost diagnosticat cu cancer pancreatic chiar când 
s-a întâmplat povestea cu Hartsfield şi Babineau. După 
aceea, a stat puţin în spital. Foarte puţin. Deja ştiam toţi 
cum se va termina... ştia şi el, deşi nu ne-a mărturisit-o 


e 475 + 


niciodată şi s-a luptat cu afurisitul ăla de cancer până în 
ultima clipă. Mă duceam aproape în fiecare seară la el 
acasă, pe de-o parte ca să mă asigur că mănâncă ceva... 
dar mai ales ca să stau cu el. Să-i ţin de urât... şi ca să... nu 
ştiu... 

— Ca să te îmbibi cu prezenţa lui? spuse Jeannie. Cât 
timp mai era încă lângă tine? 

Şi iarăşi apăru zâmbetul acela luminos, care o făcea să 
pară mult mai tânără. 

— Da, asta e! Exact! Şi într-o seară, nu cu mult timp 
înainte de a se interna din nou, s-a oprit curentul în 
cartierul lui. Căzuse un copac peste un cablu sau ceva de 
genul ăsta. Când am ajuns la Bill, l-am găsit aşezat pe 
treptele din faţa casei, cu ochii la stele. „Niciodată nu arată 
aşa când sunt aprinse felinarele”, mi-a spus el. „Uită-te şi 
tu cât de multe sunt şi ce tare strălucesc!” In seara aia 
aproape că puteai să desluşeşti toată Calea Lactee. Şi am 
stat amândoi acolo - nu mult, doar vreo cinci minute - fără 
să vorbim, doar privind stelele. Apoi a zis: „Cică oamenii de 
ştiinţă au ajuns la concluzia că universul nu are sfârşit. Am 
citit chestia asta în ediţia de săptămâna trecută a New York 
Times. Şi când vezi câte stele sunt şi ştii că sunt şi mai 
multe cele pe care nu le vezi, atunci îţi vine mai uşor să 
crezi asta.” După ce starea lui Bill s-a agravat, n-am mai 
vorbit despre Brady Hartsfield şi despre ce i-a făcut el lui 
Babineau, dar cred că la asta se referea în seara aceea. 

— „Sunt mult mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât 
îţi imaginezi tuS*”, murmură Jeannie. 

Holly zâmbi: 

— Cred că Shakespeare a spus-o cel mai bine. De fapt, 
cred că a spus cel mai bine tot ce era de spus. 

— Dar poate că nu vorbea despre Hartsfield şi Babineau, 
nu se lăsă convins Ralph. Poate încerca să-şi accepte... 
propria-i situaţie. _ 

— Normal că încerca să şi-o accepte, zise Holly. Incerca 
să-şi accepte situaţia şi încerca să accepte toate misterele 
lumii din jur. Şi tocmai de aceea noi trebuie să... 


66 Citat incomplet - „Hamlet”, actul I, scena V (n. tr.). 
e 476 - 


Chiar în acest moment îi ciripi telefonul. Îl scoase din 
buzunar, se uită la ecran şi citi mesajul. 

— Alec Pelley îmi transmite că avionul închiriat de 
domnul Gold va decola la nouă şi jumătate, spuse ea. Incă 
intenţionaţi să veniţi cu noi, domnule Anderson? 

— Absolut! Şi, din moment ce vom colabora la elucidarea 
acestei... enigme, cred că ar fi bine să ne tutuim. 

Îşi termină cafeaua din două înghiţituri şi se ridică. 

— Vreau să chem două patrule să supravegheze casa cât 
sunt eu plecat, Jeannie. Te deranjează? 

Femeia flutură din gene. 

— Vezi să fie nişte poliţişti mişto. 

— O să încerc să-i conving pe Troy Ramage şi Tom Yates. 
Nu că ar arăta vreunul ca un star de cinema, dar ei sunt cei 
care l-au arestat pe Terry Maitland pe stadion. Şi mi se pare 
corect să joace un rol şi acum. 

— Eu trebuie să verific ceva, spuse Holly. Şi aş vrea s-o 
fac înainte să se lumineze de tot. Vă supăraţi dacă ne 
întoarcem în casă? 


e 477 œ 


4 


La cererea lui Holly, Ralph trase jaluzelele din bucătărie 
şi Jeannie se ocupă de draperiile din living. Holly se aşeză la 
masa din bucătărie, pe care puse markerele şi banda de 
scotch cumpărate din raionul de papetărie de la Walmart. 
Rupse două bucăţi de scotch şi le lipi peste obiectivul 
camerei foto încorporate în iPhone-ul ei. Coloră bucăţile 
astea cu markerul albastru. Rupse o a treia bucată, o lipi 
peste cele albastre şi o coloră în violet. 

Apoi se ridică şi arătă scaunul de lângă arcadă. 

— Pe scaunul ăla stătea? 

— Da. 

Holly făcu două poze ale scaunului, se duse lângă arcadă 
şi întrebă din nou. 

— Şi scaunul era pus aici? 

— Da. Chiar aici. Dar n-am găsit nicio urmă pe covor. A 
căutat Ralph de dimineaţă. 

Holly se lasă în genunchi, făcu patru fotografii cu covorul 
şi se ridică. 

— În regulă. Ar trebui să fie de ajuns. 

— Ralph? zise Jeannie. Tu ştii ce face? 

— Şi-a improvizat un fel de lampă cu ultraviolete din 
telefon. 

Chestie pe care ar fi trebuit s-o fac chiar eu, dacă mi-aş fi 
crezut nevasta - ştiu şmecheria asta de cel puțin cinci ani. 

— Cauţi pete, corect? Ca alea din hambar. 

— Da, dar cred că sunt extrem de puţine. Altminteri le-ai 
fi putut vedea cu ochiul liber. Se poate cumpăra de pe 
Internet o trusă care să facă testul ăsta - se cheamă 
CheckMate dar o să meargă şi aşa. Bill m-a învăţat cum să 
fac. Hai să vedem ce am găsit! Dacă am găsit ceva. 

Soții Anderson se postară lângă ea - unul în dreapta şi 
celălalt în stânga - şi, de data aceasta, pe Holly nu o mai 
deranjă să se afle atât de aproape de alţi oameni. Imi pun 
nădejdea în Holly, îşi zise ea. 

Da, petele erau acolo. Câţiva stropi galbeni pe scaun, 


e 478 œ» 


unde stătuse intrusul văzut de Jeannie. Şi încă alţi câţiva 
stropi - ca nişte picături foarte mici de vopsea - pe covor, 
lângă arcadă. 

— Să fiu al dracu'! murmură Ralph. 

— Uitaţi-vă la asta! le spuse Holly, întinzându-şi degetele 
ca să mărească pata de pe covor. Vedeţi cum formează un 
unghi drept? A fost făcută de un picior al scaunului. 

Se întoarse şi fotografie scaunul, însă acum doar la baza 
lui. Şi din nou soţii Anderson se apropiară de iPhone-ul ei şi 
din nou Holly îşi folosi degetele, iar un picior de scaun 
apăru în prim-plan. 

— Acolo a picurat. Dacă vreţi, puteţi să ridicaţi jaluzelele 
şi să trageţi draperiile. Am terminat. 

In bucătăria umplută din nou de lumina dimineţii, Ralph 
luă telefonul lui Holly şi studie fotografiile, una după alta, 
apoi în sens invers. Parcă zidul acela de scepticism pe care 
şi-l ridicase începea să se năruie şi uite că pentru asta nu 
fusese nevoie decât de câteva poze pe un amărât de ecran 
de iPhone. 

— Şi asta ce înseamnă? vru să ştie Jeannie. Concret. A 
fost aici ori n-a fost? 

— Ţi-am spus că n-am avut posibilitatea să studiez locul 
acesta atât de mult cât să-mi permită să-ţi dau un răspuns 
cert. Dar bănuiala mea este că... şi da şi nu. 

Jeannie clătină din cap, de parcă ar fi vrut să-şi 
limpezească gândurile. 

— Nu înţeleg. 

Ralph se gândea la uşile lor încuiate şi la alarma care nu 
se declanşase. 

— Vrei să zici că tipul ăsta a fost o... 

Fantomă a fost primul cuvânt care-i veni în minte, numai 
că nu era tocmai cuvântul potrivit. 

— Nu zic nimic, spuse Holly. 

lar Ralph o contrazise în gând: Nu, nu zici. Pentru că vrei 
să Zic eu. 

— Că a fost o proiecţie? Sau un avatar, ca în jocurile alea 
video pe care le joacă fiul nostru? 

— Interesantă idee! spuse Holly. 


e 479 œ 


Ralph observă că-i scânteiază ochii şi îi trecu prin minte 
gândul (unul destul de exasperant) că doamna aceasta 
sfioasă îşi reţine zâmbetul. 

— Sunt nişte pete, dar scaunul nu a lăsat urma pe covor, 
spuse Jeannie. Dacă a fost aici în vreun mod cât de cât 
fizic... înseamnă că este foarte uşor. Poate la fel de uşor ca 
o pernă umplută cu puf. Şi tu spui că se epuizează atunci 
când... se proiectează în felul ăsta? 

— Mie mi se pare logic, răspunse Holly. Singurul lucru de 
care suntem siguri este că a fost ceva aici când ai coborât 
tu ieri-dimineaţă devreme. Sunteţi de acord, domnule 
detectiv Anderson? 

— Sunt. Şi am să te arestez dacă nu începi să-mi spui 
„Ralph”. 

— Dar cum de am ajuns înapoi în dormitorul de la etaj? 
întrebă Jeannie. M-a... of, te implor, spune-mi că nu m-a dus 
în braţe până acolo după ce am leşinat. 

— Nu prea cred că a făcut-o, răspunse Holly. 

— Poate, spuse Ralph, poate a hipnotizat-o în vreun fel? 

— Nu ştiu. Sunt foarte multe lucrurile pe care s-ar putea 
să nu le aflăm niciodată. Vă supăraţi dacă mă duc acum să 
fac un duş? Promit că nu durează mult. 

— Du-te liniştită, spuse Jeannie. Eu am să fac o omletă 
mare pentru toţi. 

Holly porni spre scară, dar se opri când o auzi pe Jeannie 
exclamânad: 

— Dumnezeule mare! Lumina de la aragaz. Era aprinsă. 
Aia de deasupra arzătoarelor. Se aprinde de la un buton. 

Jeannie păruse însufleţită la vederea fotografiilor. Acum 
era doar foarte speriată. 

— Trebuie să-l apeşi ca să aprinzi lumina. A fost suficient 
de concret cât să facă asta. 

Holly nu spuse nimic. Nici Ralph. 


e 480 œ» 


5 


După micul dejun, Holly se întoarse în camera de oaspeţi, 
chipurile ca să-şi facă bagajul. Bănuiala lui Ralph era că-i 
permite să-şi ia rămas-bun în tihnă de la soţia lui. O fi avut 
ciudăţeniile ei această Holly Gibney, dar în niciun caz nu 
era proastă. 

— Ramage şi Yates o să supravegheze casa, îi spuse el 
lui Jeannie. Şi-au luat câteva zile libere. 

— Au făcut chestia asta pentru tine? 

— Şi pentru Terry. Le pare la fel de rău ca mie de ce s-a 
întâmplat. 

— Ţi-ai luat arma? 

— Am pus-o deocamdată în geantă. După ce vom ateriza, 
am s-o pun în toc, la curea. Şi Alec îşi ia pistolul. Şi vreau 
să-l scoţi şi tu pe al tău din seif. Ţine-l la tine tot timpul. 

— Dar tu chiar crezi... 

— Habar n-am ce să cred. În privinţa asta sunt de acord 
cu Holly. Tu doar ţine pistolul la tine. Şi ai grijă să nu tragi 
în poştaş. 

— Auzi? Poate ar trebui să vin şi eu. 

— Nu mi se pare o idee bună. 

Nu trebuiau să se afle în acelaşi loc astăzi, însă nu voia 
să-i explice motivele şi s-o îngrijoreze şi mai tare. Aveau un 
fiu la care să se gândească, un fiu care acum juca baseball 
sau trăgea cu arcul la ţintă sau lipea mărgele pe centuri. 
Fiul lor Derek, care nu era cu mult mai mare decât Frank 
Peterson. Derek, care credea, aşa cum fac majoritatea 
copiilor, că părinţii lui sunt nemuritori. 

— Poate ai dreptate, spuse ea. Trebuie să rămână cineva 
acasă, în caz că ne sună Derek, nu crezi? 

Ralph dădu din cap şi o sărută. 

— Exact la asta mă gândeam. 

— Ai grijă. 

Jeannie se uita la el şi Ralph îşi aminti dintr-odată cum 
aceşti ochi mari îl mai priviseră cu aceeaşi iubire, speranţă 
şi nelinişte. Se întâmplase la nunta lor, atunci când îşi 


e 481 œ» 


spuneau jurămintele în faţa prietenilor şi rudelor. 

— O să am. Am mereu. ; 

Vru să se desprindă de ea, dar Jeannie nu-l lăsă. Il 
strânse cu putere de braţe. 

— Ştiu, însă cazul ăsta nu seamănă cu nimic de până 
acum. O ştim amândoi. Dacă poţi să-l prinzi, atunci prinde-l. 
Dar dacă nu... dacă ajungi într-o situaţie pe care nu ştii s-o 
gestionezi... atunci retrage-te. Retrage-te şi vino acasă la 
mine, ai înţeles? 

— Aud ce zici. 

— Nu spune că mă auzi, spune că aşa ai să faci. 

— Aşa am să fac. 

Şi iar îşi aminti de ziua cu jurămintele. 

— Sper că nu mă minţi. 

Aceeaşi privire pătrunzătoare, atât de plină de dragoste 
şi de nelinişte. Privirea aceea care spunea Wu mă face 
vreodată să regret ca mi-am legat soarta de a ta! 

— Vreau să-ţi mai spun ceva. Ceva important. Mă asculţi? 

— Da. 

— Eşti un om bun, Ralph. Un om bun, care a făcut o 
greşeală gravă. Nu eşti nici primul şi nici ultimul. Trebuie să 
te împaci cu asta şi eu am să te ajut. Indreaptă-ţi greşeala 
asta, dacă poţi; dar, te rog, nu o înrăutăţi şi mai mult. Te 
rog. 

Acum Holly cobora scara puţin cam ostentativ, dorind să 
se asigure că o aud. Ralph privi lung în ochii mari ai soției 
sale - la fel de frumoşi ca în urmă cu mulţi ani. După care o 
sărută şi făcu un pas înapoi. Jeannie îl strânse de mâini, îl 
strânse tare, şi apoi îi dădu drumul. 


e 482 œ» 


6 


Ralph şi Holly au mers la aeroport cu maşina lui Ralph. 

Holly stătea cu geanta de umăr în poală, spatele drept, 
genunchii lipiţi decent unul de altul. 

— Soţia ta are o armă de foc? îl întrebă ea. 

— Da. Şi-a luat permisul şi a învăţat să tragă cu ea la 
poligonul secției noastre de poliţie. Regulamentul le 
permite asta soțiilor şi fiicelor de poliţişti. Dar tu ai armă, 
Holly? 

— Sigur că n-am. Am venit cu un avion de linie. 

— Sunt convins că o să-ţi găsim şi ţie ceva. În fond, ne 
ducem în Texas, nu la New York. 

Ea clătină din cap. 

— N-am mai tras cu arma de pe vremea când trăia Bill. 
La ultimul caz al nostru. Şi n-am nimerit ţinta. 

Ralph nu mai spuse nimic până când intrară pe 
autostrada aglomerată care ducea spre aeroport şi, mai 
departe, spre Cap City. După ce reuşi să se strecoare 
printre numeroasele maşini cu şoferi grăbiţi, îi spuse: 

— Mostre ale substanţei din hambar se află la laboratorul 
criminalistic al poliţiei statale. Tu ce crezi că vor descoperi 
după ce le vor face toate testele? Ai vreo idee? 

— Dacă ar fi să mă iau după ce am văzut pe scaun şi pe 
covor, presupun că ar fi mai ales apă, dar cu un pH foarte 
mare. Şi mai cred că vor găsi urmele unui lichid 
asemănător mucusului, ca acela secretat de glandele 
bulbo-uretrale, cărora li se mai spune şi glandele lui 
Cowper, după numele lui William Cowper, specialist în 
anatomie, care... 

— Deci crezi că este spermă. 

— Mai degrabă lichid preseminal, murmură ea şi se 
îmbujoră uşor. 

— Ştii o grămadă de lucruri. 

— După moartea lui Bill, am făcut un curs de medicină 
legală. De fapt, am făcut mai multe cursuri. Pentru că aşa... 
aveam senzaţia că trece timpul mai uşor. 


e 483 + 


— S-a găsit spermă şi pe spatele pulpelor lui Frank 
Peterson. Destul de mult, dar nu o cantitate anormal de 
mare. lar testul ADN a arătat că îi aparţinea lui Terry 
Maitland. 

— Depunerile din hambar şi din casa ta nu sunt spermă 
şi nici lichid preseminal, oricât de mult ar semăna cu 
acestea. Când criminaliştii vor analiza substanţa din Parohia 
Canning, cred că vor descoperi nişte componente 
necunoscute şi vor declara că probele au fost contaminate. 
Se vor bucura pentru că nu mai trebuie să le folosească la 
proces. Nici nu se vor gândi că poate au de-a face cu o 
substanţă complet necunoscută: materia pe care o elimină 
când se transformă. Cât despre sperma de pe Frank 
Peterson... eu sunt convinsă că Străinul a lăsat urme de 
spermă şi atunci când le-a ucis pe surorile Howard. Pe 
hainele sau pe trupurile lor. Un fel de carte de vizită, ca 
firele de păr din baia bătrânului domn Maitland, sau toate 
amprentele pe care le-aţi găsit. 

— Nu uita de martorii oculari. 

— Nu uit, spuse ea. Acestei creaturi îi plac martorii. De ce 
nu i-ar plăcea, din moment ce poartă chipul altui om? 

Ralph era cu ochii după compania charter ale cărei 
servicii le folosea Howard Gold. 

— Deci nu crezi că au fost crime comise de un pedofil? 
Că asasinul doar a vrut să lase impresia asta? 

— N-aş merge chiar atât de departe, dar... 

Şi acum Holly se întoarse ca să se uite la el. 

— S-a găsit spermă pe picioarele băiatului, însă nu şi... în 
el? 

— Nu. A fost penetrat - a fost violat - cu o creangă. 

— Auu! exclamă Holly, strâmbându-se. Mă îndoiesc că 
autopsia fetelor a descoperit spermă în interiorul lor. Cred 
că există un anume element sexual în crimele pe care le 
comite, dar s-ar putea să nu fie capabil de raporturi sexuale 
propriu-zise. 

— Cam aşa stau lucrurile cu majoritatea criminalilor în 
serie normali. 

Incepu să râdă de propriile vorbe. Auzi, „criminali 


e 484 + 


normali”, ce mai oximoron! La fel ca „accesoriu 
indispensabil” sau „realitate virtuală”. Dar nu se corectă, 
pentru că singurul sinonim care-i trecea prin cap era 
„criminali în serie umani”. 

— Dacă se hrăneşte cu tristeţe, înseamnă că mănâncă şi 
suferinţa victimelor sale în momentul în care le ucide. 

Lui Holly îi pierise toată culoarea din obraji. 

— Probabil că pentru el are un gust extrem de bun, ca un 
fel rafinat de mâncare sau un whisky vechi. Şi, da, asta ar 
putea să-l excite sexual. Nu-mi place deloc să mă gândesc 
la lucrurile astea, însă cred că trebuie să-ţi cunoşti 
inamicul. Şi că... mi se pare că trebuie s-o iei la stânga pe 
acolo, domnule detectiv Anderson. 

— Ralph. 

— Da. Fă la stânga, Ralph! Pe acolo se ajunge la Regal 
Air. 


e 485 œ» 


7 


Howie şi Alec erau deja acolo. Howie zâmbea. 

— Am amânat puţin decolarea, îi anunţă el. Vine şi Sablo. 
E pe drum. 

— Cum de-a reuşit? se miră Ralph. 

— N-a reuşit nimic. Eu am aranjat totul. Mă rog, 
jumătate. Judecătorul Martinez e internat la spital cu ulcer 
perforat - aşa că treaba asta a aranjat-o Dumnezeu. Sau 
poate sosul prea iute cu care se îndopa. Şi mie îmi place 
sosul ăla picant, dar mă lua cu fiori când vedeam cât îşi 
turna judecătorul în farfurie. Cât despre celălalt caz în care 
locotenentul Sablo trebuia să depună mărturie... ei, să 
zicem că procurorul îmi era dator. 

— Să îndrăznesc să întreb pentru ce? spuse Ralph. 

— Nu, răspunse Howie, zâmbind acum până la măsele. 

Pentru că aveau ceva timp la dispoziţie, cei patru s-au 
aşezat în micuța sală de aşteptare - deloc impunătoare ca 
aceea din clădirea principală a aeroportului - şi s-au uitat la 
avioanele care decolau şi aterizau. 

— Când am ajuns acasă aseară, zise Howie la un moment 
dat, am intrat pe Internet şi am citit despre sosii. Pentru că 
asta este Străinul nostru, corect? 

Holly ridică din umeri. 

— Este un cuvânt la fel de bun ca oricare altul. 

— Cea mai celebră sosie din literatură este personajul 
dintr-o povestire a lui Edgar Allan Poe. Se cheamă „William 
Wilson”. 

— Jeannie o ştie, spuse Ralph. Am discutat despre ea. 

— Insă au existat o mulţime de asemenea dubluri şi în 
viaţa reală. Sute, se pare. Printre care şi cea de pe 
Lusitania. Pe vas era o pasageră la clasa întâi şi pe 


© Pachebot britanic, scufundat în 1915 de un submarin german, la doar 
câţiva metri de coasta Irlandei şi la şase zile după plecarea din New 
York cu destinaţia Liverpool; la bord se aflau 1959 de persoane, dintre 
care au fost salvate mai puţin de 300; această tragedie a grăbit 
intrarea SUA în Primul Război Mondial (n. tr.). 


e 486 œ» 


pasagera asta o chema Rachel Withers. În timpul călătoriei, 
nişte oameni au zărit o altă femeie care semăna leit cu ea; 
până şi şuviţa de păr alb era aceeaşi. Unii au spus că 
dublura asta stătea la clasa a treia. Alţii au spus că făcea 
parte din personalul navei. Domnişoara Withers şi un domn, 
cu care era prietenă, au pornit în căutarea ei şi se pare că 
au dat de ea doar cu câteva secunde înainte ca o torpilă 
lansată de un submarin să lovească tribordul Lusitaniei. 
Domnişoara Withers a murit, însă prietenul ei a 
supravieţuit. Şi a spus că dublura aceea a fost „un sol al 
dezastrului”. Scriitorul francez, Guy de Maupassant, şi-a 
întâlnit dublura într-o zi, pe o stradă din Paris - aceeaşi 
înălţime, acelaşi păr, aceiaşi ochi, aceeaşi mustață, acelaşi 
accent. 

— Francezii! pufni Alec. La ce să te aştepţi de la ei? 
Probabil că Maupassant băuse câteva pahare cu vin înainte. 

— Insă cel mai cunoscut caz s-a petrecut în 1845, la o 
şcoală de fete din Letonia. Profesoara tocmai scria ceva pe 
tablă, când dublura ei a intrat în sala de clasă, s-a dus 
lângă ea şi i-a imitat toate mişcările, dar fără să aibă vreo 
bucată de cretă în mână. După care a ieşit. Nouăsprezece 
eleve au fost martore la acest eveniment ciudat. Nu sunteţi 
şocaţi? 

Nu-i răspunse nimeni. Ralph se gândea la pepenele 
galben plin cu viermi şi la urmele de paşi pe nisip. Şi se mai 
gândea la ceva. Ceva ce spusese prietenul lui Holly, mort 
acum: Universul nu are sfârşit. Probabil că unor oameni 
această idee li se părea înălţătoare, poate chiar sublimă. 
Insă lui Ralph, un om al faptelor, un om cu picioarele pe 
pământ, i se părea de-a dreptul înspăimântătoare. 

— Mă rog, eu unul sunt şocat, mormăi Howie, un pic cam 
morocănos. 

— Spune-mi ceva, Holly, spuse Alec. Dacă tipul ăsta 
absoarbe - sau suge, sau îngurgitează sau Dumnezeu ştie 
ce face - gândurile şi amintirile victimelor lui atunci când le 
fură chipurile, probabil printr-un soi de  transfuzie 
misterioasă de sânge, cum de n-a ştiut unde să găsească 
cel mai apropiat cabinet medical? Şi mai este şi 


e 487 œ» 


taximetrista, Willow Rainwater. Maitland o cunoştea de la 
programul de baschet pentru copii, însă bărbatul ăla pe 
care l-a dus ea la Dubrow s-a purtat de parcă n-ar fi văzut-o 
niciodată în viaţa lui. Nu i-a zis „Willow”, nici măcar 
„doamnă Rainwater”. l-a zis doamnă şi atât. 

— Nu ştiu, răspunse Holly, destul de iritată. Tot ce v-am 
spus este tot ce am aflat din documentarea făcută în avion. 
Aşa că acum nu pot decât să fac presupuneri şi m-am cam 
săturat. 

— Poate că e la fel ca la citirea rapidă, zise Ralph. Cei 
care citesc foarte repede se mândresc cu faptul că termină 
o carte la scurt timp după ce o iau în mână, fără să facă 
pauză. Insă nu se aleg decât cu ideea principală. Dacă îi iei 
la întrebări apropo de detalii se uită miraţi la tine şi habar 
n-au ce să-ţi răspundă. 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— Cel puţin, aşa zice nevastă-mea. Face parte dintr-un 
club de lectură şi acolo e o cucoană care se cam laudă cu 
cât de repede citeşte ea. O scoate din minţi pe Jeannie. 

Priviră toţi patru cum echipa de la sol alimenta avionul şi 
cum cei doi piloţi făceau verificările necesare înainte de 
decolare. Holly îşi scoase iPad-ul şi începu să citească ceva, 
iar, urmărind-o, Ralph îşi spuse că şi ea era maestră într-ale 
cititului rapid. La zece fără un sfert, un Subaru Forester 
intră în parcare şi din maşină cobori Yune Sablo, cu 
rucsacul pe umăr şi vorbind la telefon. Încheie convorbirea 
aceea chiar în momentul când intră în sala de aşteptare. 

— Amigos! Cómo están? 

— Excelent! îi răspunse Ralph, ridicându-se în picioare. 
Hai să plecăm odată! 

— Claude Bolton era la telefon. Zice că ne aşteaptă la 
aeroportul Plainville. La nouăzeci şi ceva de kilometri de 
Marysville, unde stă el. 

Alec ridică din sprâncene: 

— Pentru ce ar face aşa ceva? 

— Pentru că-i speriat. Zice că n-a dormit prea mult azi- 
noapte, că s-a sculat de vreo şase ori să verifice dacă nu 
cumva le pândea cineva casa. Zice că şi-a adus aminte de 


e 488 œ» 


zilele din puşcărie, când toată lumea ştia că urma să se 
întâmple ceva nasol, dar nimeni nu ştia ce anume. Zice că 
i-a intrat spaima în oase şi maică-sii. Şi m-a întrebat ce 
anume se petrece, iar eu i-am zis că o să-l punem la curent 
atunci când vom ajunge la el. 

Ralph se întoarse spre Holly şi o întrebă: 

— Dacă acest Străin există cu adevărat şi dacă s-a 
apropiat de Bolton, atunci Bolton ar putea să-i simtă 
prezenţa? 

În loc să se supere pentru că i se cerea din nou să-şi 
exprime propria-i părere, Holly răspunse pe un ton blând, 
dar foarte ferm: 

— Sunt convinsă. 


e 489 œ» 


BIENVENIDOS A TEJAS! 
— 26 IULIE — 


e 490 œ» 


1 


Jack Hoskins a intrat în statul Texas pe 26 iulie, în jurul 
orei 2 a.m. S-a cazat în şandramaua care se chema Motel 
Indian chiar la prima geană de lumină. Cu Mastercardul - 
singurul care mai avea ceva bani pe el - a achitat o 
săptămână de şedere şi i-a cerut recepţionerului care 
dormea pe el să-i dea o cameră în capătul hardughiei. 

Camera pe care a primit-o puțea a băutură stătută şi a 
fum de ţigară. Cuvertura de pe patul cu gloduri era roasă, 
iar faţa de pernă era galbenă de la vârsta prea înaintată 
sau de la transpiraţie sau şi de la ambele. S-a aşezat pe 
unicul scaun de acolo şi şi-a verificat repede şi fără prea 
mult interes mesajele de pe telefon (pe la 4 a.m. i se 
umpluse complet mesageria). Toate mesajele erau de la 
secţie, multe de la comandantul Geller însuşi. În vestul 
oraşului se petrecuse o crimă dublă. Pentru că nici Ralph 
Anderson şi nici Betsy Riggins nu erau la serviciu, el 
rămăsese singurul detectiv al secţiei, aşa că, unde naiba 
era, trebuia să ajungă imediat la scena crimei şi la-la-la şi 
lu-lu-lu. 

Se întinse pe pat - mai întâi pe spate, dar îl durea ceafa 
prea tare în poziţia asta. Se întoarse pe o parte, stârnind 
protestul arcurilor cu greutatea lui impresionantă. Am să 
slăbesc dacă pune cancerul stăpânire pe mine, îşi zise el. 
La sfârşit, mama ajunsese numai piele şi os. Un schelet. Un 
schelet care urla. 

— Eu n-o să păţesc aşa ceva, anunţă el camera goală. 
Am nevoie doar de puţin somn. Şi o să mă pun pe picioare. 

Patru ceasuri i-ar fi de ajuns. Cinci, dacă avea noroc. Însă 
creierul lui nu voia să iasă din priză; creierul lui era ca un 
motor care mergea în gol. Cody, nenorocitul ăla de dealer 
de la benzinărie, îi dăduse pastiluţele albe, dar îl îmbiase şi 
cu nişte coca, despre care susţinea că ar fi fost aproape 
pură. Şi după felul în care se simţea acum Jack, întins pe 
jegul ăsta de pat (nici prin cap nu-i trecea să se culce ca 
lumea - Dumnezeu ştie ce-o mai fi mişunând printre 


e 491 œ» 


aşternuturi), se pare că dealerul avusese dreptate. Trăsese 
doar de câteva ori pe nas, atâta tot, imediat după miezul 
nopţii, când i se părea că n-o să mai ajungă niciodată la 
destinaţie; şi uite că acum avea senzaţia că n-o să mai 
doarmă în viaţa lui. De fapt, avea atâta energie, încât ar fi 
putut să pună tigla pe un acoperiş şi după aia să alerge 
vreo opt kilometri. Totuşi adormi la un moment dat, dar 
somnul i-a fost agitat şi tulburat de vise despre mama sa. 

Se trezi abia după prânz, într-o căldură înfiorătoare. La 
fel ca totul din jur, şi aparatul de aer condiţionat tot un jeg 
era. Se duse la baie, îşi făcu nevoile şi încercă să-şi vadă 
ceafa care îi zvâcnea dureros. Nu reuşi şi poate că aşa era 
mai bine. Se întoarse în cameră şi se aşeză pe pat ca să-şi 
pună pantofii, dar nu găsi decât unul. Bâjbâi după celălalt şi 
cineva i-l împinse în mână. 

— Jack! 

Încremeni. | se făcu pielea de găină pe braţe. | se ridicară 
în poziţie de drepţi firele scurte de păr de la ceafă. Bărbatul 
care fusese în duşul lui din casa pe care o avea în Flint City 
se afla acum sub pat, la fel ca toţi acei monştri de care îi 
era frică în copilărie. 

— Ascultă-mă bine, Jack! Am să-ţi spun ce trebuie să faci. 

Când vocea termină de înşirat instrucţiunile, Jack îşi dădu 
seama că îi dispăruse durerea din ceafă. Mă rog... aproape 
îi dispăruse. lar ce trebuia el să facă acum i se părea 
simplu, chiar dacă destul de drastic. Ceea ce nu-l deranja, 
pentru că era convins că va scăpa basma curată. Plus că îi 
va face o foarte mare plăcere să-l lichideze pe Anderson. In 
fond, Anderson îşi băgase cel mai adânc nasul în oala de pe 
foc. Domnul „Nicio părere” şi-o făcuse cu mâna lui. Păcat 
de ceilalţi, dar nu era Jack de vină. Ci Anderson, care-i 
trăsese după el. 

— Nasol, da' nu-mi permit să dau rasol! murmură el. 

După ce se încălţă, se puse în genunchi ca să se uite sub 
pat. Văzu doar un strat gros de praf, parcă deranjat în nişte 
locuri, dar atâta tot. Foarte bine. Se simţea uşurat. Jack nu 
se îndoia absolut deloc că noul lui „amic” fusese acolo, aşa 
cum nu avea nici cea mai mică îndoială că mâna care-i 


e 492 œ 


dăduse pantoful avea tatuate pe degete cele două cuvinte: 
NU POT. 

Acum, că durerea de la arsură se mai domolise, iar capul 
parcă i se mai limpezise, îşi spuse că ar fi bine să mănânce 
ceva. Poate o friptană şi nişte ouă ochiuri. Avea nevoie de 
energie pentru treaba care-l aştepta. Omul nu poate trăi 
doar cu prafuri trase pe nas şi pastiluţe energizante. Dacă 
nu mânca acum ceva, era posibil să-l ia cu leşin în soarele 
fierbinte şi atunci chiar se va arde rău de tot. 

Şi uite, soarele ăsta îi trase un pumn zdravăn în faţă când 
dădu ochii cu el la ieşirea din motel, iar ceafa îi transmise 
un avertisment usturător. Acum îl cuprinse panica, dându-şi 
seama că nu mai avea loţiune de plajă şi îşi mai uitase şi 
crema de aloe. Poate aveau ceva asemănător la cafeneaua 
de lângă motel, pe lângă toate aiurelile alea pe care le 
găseşti de obicei în locuri dintr-astea: tricouri şi şepci şi CD- 
uri cu muzică country şi suvenire ale indienilor Navajo, 
fabricate în Cambodgia. Precis vindeau şi ceva articole de 
strictă necesitate pe lângă toate rahaturile alea, pentru că 
cel mai apropiat oraş era la... 

Se opri brusc, cu mâna întinsă spre uşa cafenelei şi cu 
ochii în geamul ei plin de praf. Erau acolo, înăuntru. 
Anderson şi gaşca lui veselă de cretini, printre care şi 
femeia aia costelivă cu laţe cărunte. Mai era şi o baborniţă 
într-un scaun cu rotile şi un tip cu muşchi pe el, păr negru şi 
scurt şi ţăcălie. Baba râdea de cine ştie ce şi după aia a 
dat-o în tuse. O tuse naşpa rău de tot, că Jack o auzea chiar 
de dincolo de uşă - parcă era un excavator băgat în viteza 
întâi. Tipul cu ţăcălie o lovi de câteva ori pe spinare şi după 
aia se puseră toţi pe râs. 

N-o să mai râdeti după ce mă ocup de voi, îşi spuse Jack. 
De fapt, era chiar bine că râdeau. Aveau o ocupaţie. 
Altminteri poate l-ar fi observat. 

Se întoarse să plece, încercând să înţeleagă scena pe 
care o văzuse. Nu cretinii ăia care se hăhăiau îl interesau 
acum, pentru că, atunci când Gigi-Ţăcălie se aplecase s-o 
trosnească pe Madam-Hoaşcă pe spate, Jack îi observase 
tatuajele de pe degete. Geamul uşii era murdar şi tuşul 


e 493 + 


albastru se decolorase, dar ştia foarte bine ce scria acolo: 
NU POT. Cum ieşise el de sub pat şi ajunsese la cârciumă 
atât de repede era un mister pe care Jack Hoskins n-avea 
niciun chef să-l dezlege. Pentru că avea o treabă de făcut, 
iar asta îi era de ajuns. lar faptul că avea să scape de 
cancerul care i se întindea pe sub piele era doar jumătate 
din toată afacerea. Cealaltă jumătate era că va scăpa pe 
veci de Ralph Anderson şi asta îi va face mare plăcere. 
Domnul „Nicio părere”. 


e 494 » 


2 


Aeroportul Plainville se afla pe un câmp mizerabil de la 
marginea orăşelului ofilit pe care îl deservea. Nu exista 
decât o unică pistă, care lui Ralph i se păru îngrozitor de 
scurtă. Pilotul frână cu toată puterea imediat ce roţile 
atinseră asfaltul şi toate obiectele neancorate dinăuntru 
începură să zboare în toate direcţiile. Se opriră chiar la linia 
galbenă de la capătul pistei înguste, cam la vreo zece metri 
de un şanţ plin cu bălării, apă stătută şi cutii goale de bere. 

— Bun venit la dracu-n praznic! spuse Alec în timp ce 
avionul se îndrepta greoi către o aerogară din prefabricate, 
care arăta gata să se dărâme la prima rafală mai puternică 
de vânt. 

Acolo se afla un microbuz Dodge, vechi şi obosit. Ralph 
observă mai întâi că era un model special construit pentru 
scaune cu rotile şi abia apoi semnul de handicap de pe 
plăcuţa de înmatriculare şi îşi dădu seama că pe ei Îi 
aştepta. Lângă microbuz stătea Claude Bolton, înalt şi 
musculos, în blugi prespălaţi, cămaşă albastră, cizme de 
cowboy scâlciate şi pe cap cu o şapcă de baseball a echipei 
Texas Rangers. 

Ralph cobori primul din avion, se apropie de el şi îi întinse 
mâna. Claude ezită o clipă, apoi i-o strânse. Ralph nu se 
putu stăpâni şi se uită la literele decolorate de pe degetele 
bărbatului: NU POT. 

— Mulţumesc că ne-ai uşurat sarcina, îi spuse el. Nu erai 
obligat şi îţi sunt recunoscător, crede-mă. 

Apoi făcu prezentările. 

Holly dădu ultima mâna cu Bolton şi îl întrebă: 

— Tatuajele astea de pe degetele dumneavoastră... au 
legătură cu băutura? 

Corect! îşi spuse Ralph. Asta-i o piesă a puzzle-ului pe 
care am uitat s-o scot din cutie. 

— Da, doamnă, aşa este. 

Şi Bolton începu să ţină prelegeri ca un profesor care 
predă o lecţie foarte dragă. 


e 495 œ» 


— Marele paradox - aşa i se zice la întrunirile Alcoolicilor 
Anonimi de aici. Prima dată am auzit despre asta la 
închisoare. E musai să beau, da’ nu pot. 

— La fel simt şi eu în legătură cu fumatul, zise Holly. 

Bolton zâmbi cu toată gura şi Ralph se gândi cât de 
ciudat era ca tocmai cea mai inadaptată persoană din 
punct de vedere social să fie cea care l-a făcut să se simtă 
în largul său. Nu că Bolton ar fi părut prea îngrijorat, ci mai 
degrabă circumspect. 

— Da, doamnă, fumatul e o chestie nasoală. Cum vă 
descurcaţi? 

— N-am mai fumat de aproape un an, zise Holly. O iau 
pas cu pas. Nu pot şi musai. \mi place. 

Oare ştiuse mereu ce înseamnă tatuajele alea de pe 
degetele lui Bolton? Ralph nu-şi dădea seama. 

— Singura metodă prin care se poate rupe paradoxul nu 
pot - musai e să cauţi ajutorul unei puteri superioare. Aşa 
am făcut şi eu. Şi îmi ţin la îndemână medalionul de 
abstinenţă. Mi s-a spus să mi-l bag în gură dacă mi se face 
poftă de o tărie. Şi dacă se topeşte, atunci am voie să beau. 

Pe chipul lui Holly apăru zâmbetul acela luminos care 
începuse să-i placă atât de mult lui Ralph. 

Se deschise uşa microbuzului şi din el apăru o rampă 
ruginită. Pe ea cobori un scaun cu rotile în care stătea o 
doamnă masivă, cu părul alb coafat şi tapat într-o manieră 
excentrică. In poală avea un tub mic şi verde cu oxigen, din 
care ieşea un furtunel din plastic, conectat la canula pe 
care o avea în nas. 

— Claude! Ce te-a apucat de-i ţii pe bieţii oameni în 
arşiţa asta? Hai să mergem! Mai e niţel şi se face ora 
prânzului. 

— Mama mea, le spuse Claude. Mamă, dânsul este 
domnul detectiv Anderson care mi-a luat declaraţia aia 
despre care ţi-am zis. Pe ceilalţi acu' i-am văzut prima oară. 

Howie, Alec şi Yune se prezentară frumos doamnei în 
vârstă. Holly rămase la urmă. 

— Mă bucur foarte mult de cunoştinţă, doamnă Bolton. 

Lovie începu să râdă. 


e 496 œ» 


— Să vedem ce-ai să mai zici după ce apuci să mă 
cunoşti ca lumea. 

— Ar fi bine să mă duc să văd care-i treaba cu maşina pe 
care am închiriat-o, spuse Howie. Cred că-i aia, parcată 
lângă poartă. 

Şi arătă spre un SUV albastru-închis, de mărime medie. 

— O iau înainte cu microbuzul, zise Claude. O să vă fie 
uşor să vă ţineţi după mine: că doar nu-i cine ştie ce trafic 
pe şoseaua spre Marysville. 

— Ce-ar fi să vii cu noi, drăguţo? o invită Lovie Bolton pe 
Holly. Să-i ţii de urât unei doamne în vârstă. 

Ralph se aşteptă ca Holly să o refuze, dar ea acceptă 
imediat. 

— Aşteptaţi-mă o clipă! 

Apoi îi făcu un semn din ochi lui Ralph şi acesta o urmă 
spre clădirea aerogării. Claude nu-i observă, pentru că era 
atent la mama lui care-şi întorsese scaunul şi acum urca 
rampa înapoi în microbuz. Tocmai decola un avion de mici 
dimensiuni, aşa că Ralph nu reuşi să audă întrebarea lui 
Holly. Se aplecă mai aproape de ea. 

— Ce să le zic, Ralph? Cu siguranţă că mă vor întreba ce 
treabă avem aici. 

El se gândi puţin, apoi îi răspunse: 

— Ce-ar fi să le spui esenţialul? 

— N-o să mă creadă! 

El zâmbi ironic. 

— Ba eu cred că te descurci de minune când nu eşti 
crezută din prima. 


e 497 œ» 


3 


La fel ca mulţi foşti puşcăriaşi (mai ales aceia care nu 
voiau să se întoarcă la închisoare), Claude Bolton îşi 
conducea microbuzul cu şapte kilometri pe oră sub limita 
legală. După cam o jumătate de oră de drum, ieşi de pe 
şosea în dreptul semnului pe care scria „Indian Motel & 
Cafe” şi intră în parcare. Cobori şi-i spuse pe ton de scuză 
lui Howie, aflat la volanul SUV-ului închiriat: 

— Sper să nu vă fie cu supărare dacă îmbucăm ceva aici. 
Mama are câteodată probleme dacă nu mănâncă la ore fixe 
şi n-a avut vreme să facă nişte samvişuri. Că mi-era să n- 
ajungem prea târziu la aeroport. 

Îşi cobori vocea, de parcă i-ar fi împărtăşit avocatului un 
secret ruşinos. 

— De la glicemie. O ia cu leşin dacă îi scade. 

— Sunt convins că toţi am dori să „îmbucăm” ceva, 
spuse Howie. 

— Chestiile alea de ni le-a povestit doamna... 

— Ce-ar fi să discutăm despre ele când vom ajunge la 
tine acasă, Claude, zise Ralph. 

Claude se grăbi să bâţâie din cap. 

— Da, da, mai bine aşa. 

Mirosul din cafenea nu era deloc unul neplăcut - grăsime 
şi fasole şi carne prăjită. La tonomat cânta Neil Diamond - 
„| Am, | Said”, în spaniolă. Specialităţile casei (nu prea 
multe) erau afişate în spatele tejghelei. Deasupra intrării în 
bucătărie era lipită o poză mâăzgălită a lui Donald Trump. 
Părul blond fusese colorat în negru; i se desenaseră o 
mustață şi un zuluf pe frunte. Dedesubt scria: Yangui vete a 
casa - „Du-te acasă, yankeule”. Mesajul acesta îl surprinse 
la început pe Ralph - în fond, Texasul era un stat care-i vota 
pe republicani. Apoi îşi aduse aminte că se aflau foarte 
aproape de graniţă, unde albii erau minoritari. 

Se aşezară în capătul sălii: Alec şi Howie la o masă de 
două persoane, ceilalţi la una mai mare, din apropiere. 
Ralph îşi comandă un burger; Holly ceru o salată, care se 


e 498 œ» 


dovedi a fi salată verde şi cam veştejită fără nimic altceva; 
Yune şi familia Bolton preferară meniul mexican complet, 
compus dintr-un taco, un burrito şi empanada. Fără să-i 
ceară nimeni aşa ceva, chelneriţa trânti pe masă şi o carafă 
cu ceai îndulcit. 

Lovie Bolton îl studia pe Yune cu ochi strălucitori ca de 
pasăre. 

— Zici că te cheamă Sablo? Ciudat nume! 

— Da, nu suntem prea mulţi cu numele ăsta, spuse Yune. 

— Vii de peste graniţă ori te-ai născut acilea? 

— Acilea m-am născut, doamnă, răspunse el, înghițind 
dintr-o singură îmbucătură jumătate din taco-ul bine 
umplut. A doua generaţie de americani get-beget. 

— Bravo ţie! Fabricat în SUA! Am cunoscut un Augustin 
Sablo când locuiam mai la sud de aici, înainte de căsătorie. 
Avea un camion de pâine şi făcea drumul dintre Laredo şi 
Nuevo Laredo. Când trecea prin faţa casei noastre, eu şi cu 
surorile mele strigam la el să ne dea churro éclairs. 
Presupun că nu sunteţi rude. 

Tenul măsliniu al lui Yune se întunecă puţin - cam aşa se 
înroşea el - şi locotenentul îi aruncă o privire amuzată lui 
Ralph. 

— Ba da, doamnă. Era papi al meu. 

— la te uită ce mică-i lumea! exclamă Lovie şi începu să 
râdă. 

lar râsul i se transformă în tuse şi tusea i se transformă în 
asfixiere. Claude o plesni pe spinare atât de zdravăn, că-i 
zbură canula de la nas şi ateriză în farfurie. 

— Aoleu, fiule, ce-ai făcut? spuse bătrâna, după ce-şi 
recăpătă respiraţia. Acum am muci în burrito. 

Îşi puse canula la loc şi continuă: 

— Ei, şi ce dacă? Că doar tot din mine au venit, aşa că se 
pot duce frumuşel înapoi. Nu-i nimic. 

Şi începu să plescăie satisfăcută. 

Ralph începu să râdă, iar ceilalţi râseră şi ei. Li se 
alăturară chiar şi Howie şi Alec, deşi, stând la altă masă, nu 
prinseseră chiar toată scena. Preţ de o clipă, Ralph se gândi 
că râsul îi apropie foarte mult pe oameni şi se bucură că 


e 499 œ» 


Claude venise însoţit de mama lui. Tipa era extrem de 
haioasă. 

— Tare mică-i lumea asta! repetă ea. Da, domnule, aşa e. 

Se aplecă peste masă, împingând farfuria cu pieptul ei 
generos. Nu-şi luase nicio clipă ochii de pasăre de la Yune. 

— Ştii povestea pe care ne-a spus-o? întrebă ea, 
aruncând o privire spre Holly, care se cam încrunta la 
salata ei. 

— Da, doamnă. 

— Şi tu crezi? 

— Nu ştiu. Dar... Parcă-mi vine să cred, şopti Yune. 

Lovie dădu din cap şi şopti şi ea: 

— Ai văzut vreodată parada din Nuevo? Aia care se 
cheamă Processo dos Passos$%? Poate când erai mic? 

— SI, señora. 

Lovie începu să vorbească şi mai încet. 

— Pe e/l-ai văzut? Pe farnicoco**? Spune, l-ai văzut? 

— Si, răspunse Yune. 

Ralph observă că Lovie Bolton se făcuse albă ca varul la 
faţă, însă mai mult îl neliniştea gândul că Yune nici nu-şi 
dădea seama că începuse să vorbească în spaniolă. 

Lovie abia dacă-şi mişcă buzele: 

— Ţi-a dat coşmaruri? 

Yune şovăi un pic, apoi răspunse: 

— Si. Muchas pesadillas. 

Cu o expresie mulţumită, însă gravă, Lovie se sprijini de 
spătarul scaunului şi se uită la Claude. 

— Ascultă de oamenii ăştia, fiule. Mie mi se pare că aio 
mare problemă. 

Şi îi făcu cu ochiul lui Yune, însă nu în glumă, pentru că 
faţa ei rămase la fel de serioasă. 

— Grande. 


6 „Procesiunea morţilor” în Ib. sp. în orig. (n. tr.). 
© Alt nume al lui El Cuco (n. tr.). 


e 500 » 


4 


În timp ce ieşeau iarăşi pe şosea, Ralph îl întrebă pe Yune 
ce era Processo dos Passos. 

— O paradă, care are loc în Săptămâna Mare, răspunse 
Yune. Biserica nu o aprobă, dar închide ochii. 

— Şi farnicoco? E tot una cu E/ Cuco-ul ăla al lui Holly? 

— Mai rău, spuse Yune printre dinţi. Mai rău chiar şi decât 
Omul cu Sacul. farmicoco este Omul cu Glugă. Este 
Moartea. 


e 501 œ» 


5 


Se făcuse deja ora trei când au ajuns acasă la familia 
Bolton, în Marysville, iar căldura te izbea ca un ciocan în 
moalele capului. Se înghesuiră în livingul micuţ, unde 
aparatul de aer condiţionat - o rablă montată deasupra 
ferestrei, care i se părea lui Ralph că ar fi trebuit să iasă 
cam demult la pensie - se străduia din greu să facă faţă 
atâtor trupuri încălzite. Claude aduse din bucătărie o cutie 
frigorifică, plină cu cutii de cola. 

— Aveţi ghinion dacă speraţi să beţi bere, îi anunţă el. Nu 
ţin aşa ceva în casă. 

— Nu face nimic, spuse Howie. Nu cred că vreunul dintre 
noi ar avea chef de alcool până nu vom reuşi să rezolvăm 
problema asta cum putem mai bine. Povesteşte-ne ce s-a 
întâmplat azi-noapte. 

Bolton aruncă o privire spre mama lui, care îi făcu un 
semn de încurajare şi îşi încrucişă braţele la piept. 

— Păi, începu el, de fapt n-a fost nimic. M-am dus la 
culcare după ştirile de noapte, aşa cum fac mereu. Şi mă 
simţeam bine... 

— Aiurea! îl întrerupse Lovie. Nu eşti în apele tale de 
când ai venit. Parcă n-ai stare... 

Se uită la ceilalţi şi le explică: 

— N-are poftă de mâncare... vorbeşte în somn... 

— Ce facem, mamă, spun eu cum a fost ori spui tu? 

Bătrâna îi făcu semn din mână să continue şi sorbi din 
cutia cu cola. 

— Nu se înşală, recunoscu Bolton, da' n-aş vrea să afle şi 
băieţii de la muncă de chestia asta. Că agenţii de pază de 
la un local cum e „Poftiţi, Domnilor” n-ar trebui să fie slabi 
de înger. Da' cam aşa sunt... mă rog, vorba vine. Numai că 
azi-noapte a fost mai rău. Azi-noapte m-am speriat pe 
bune. M-am trezit pe la două... că parcă visasem ceva 
nasol... nu mai ţin minte... şi m-am dus să încui uşile. Nu le 
încui niciodată când sunt aici, da' o pun pe mama să le 
încuie când e singură, după şase seara, când pleacă femeia 


e 502 œ» 


care are grijă de ea. 

— Ce anume aţi visat? îl întrebă Holly. Vă mai amintiţi? 

— Se făcea că era cineva sub pat şi se uita la mine. Atât 
mai ţin minte. 

Holly îi făcu semn să-şi continue povestea. 

— Înainte să încui uşa din faţă, am ieşit în pridvor să mă 
uit niţel în jur şi atunci mi-am dat seama că nu se mai aude 
niciun urlet de coiot. De obicei urlă ca apucaţii după ce 
răsare luna. 

— Urlă numai dacă nu-i cineva în apropiere, interveni 
Alec. Dacă e, atunci amuţesc. La fel cum fac greierii. 

— Dacă stau şi mă gândesc, parcă nici greierii nu se 
auzeau. Şi sunt o puzderie în grădiniţa aia de-o are mama 
în spatele casei. Aşa, şi m-am culcat la loc, da' tot n-am 
putut să dorm. Mi-am adus aminte că nu încuiasem 
geamurile şi m-am sculat să le încui. Ivărele scârţâie ca 
dracu' şi au trezit-o pe mama. M-a întrebat ce m-am apucat 
să fac în creierii nopţii şi eu i-am zis să se culce. M-am 
culcat şi eu şi tocmai ce mă luase somnul - cred că se 
făcuse deja ora trei - când mi-am adus aminte că nu 
încuiasem şi geamul de la baie, ăla de deasupra căzii. Şi mi 
se tot părea că încearcă să intre cineva pe el, aşa că m-am 
sculat iar şi am dat fuga să văd. Ştiu că pare o prostie 
acum, da... 

Se uită la ei şi văzu că niciunul nu zâmbeşte şi nici nu-l 
priveşte cu neîncredere. 

— Aha! Bine. Îmi închipui că, dacă aţi bătut tot drumul 
până aici, nu credeţi că vorbesc prostii. Aşa, şi m-am 
împiedicat de taburelu' ăla a lu' mama şi acu' chiar că s-a 
sculat. Şi m-a întrebat dacă vrea cineva să ne intre în casă 
şi eu i-am zis că nu, da' să nu care cumva să iasă din 
camera ei. 

— Normal că nu l-am ascultat, spuse cu îngâmfare Lovie. 
Nu mi-a fost în viaţa mea frică de vreun bărbat... în afară 
de al meu, da' el e mort de multă vreme. 

— Baia era goală şi nu încerca nimeni să intre pe geam, 
numa' că eu aveam senzaţia - n-am cuvinte să vă zic cât 
de puternică era senzaţia aia - că tot era cineva care se 


e 503 œ» 


ascundea acolo şi mă pândea. 

— Nu mai era sub pat? întrebă Ralph. 

— Nu mai era. Că acolo m-am uitat mai întâi şi mai întâi. 
O tâmpenie, sigur, da'... şi am reuşit să adorm abia după ce 
s-a luminat de ziuă. M-a sculat mama ca să ajungem la 
aeroport la timp. 

— L-am lăsat să doarmă cât de mult s-a putut, spuse 
Lovie. De-aia n-am mai apucat să fac samvişuri. Că pâinea-i 
pusă pe frigider şi mi se taie răsuflarea dacă încerc să mă 
întind până acolo. 

— Şi acum cum vă simţiţi? îl întrebă Holly pe Claude. 

Bărbatul oftă şi îşi frecă obrazul cu palma, stârnind 
scrâşnete de barbă nerasă. 

— Nu prea bine. Nu mai cred în baubau cam tot de când 
nu mai cred în Moş Crăciun, da' sunt neliniştit şi paranoic, 
la fel ca pe vremea când trăgeam pe nas. Tipul ăsta mă 
urmăreşte? Chiar credeţi asta? 

Se uită la fiecare în parte. Doar Holly îi răspunse: 

— Eu aşa cred. 


e 504 œ» 


6 


Câteva minute nu mai spuse nimeni nimic. Toţi se 
gândeau la cele auzite. Lovie vorbi prima. 

— Tu i-ai zis E/ Cuco, drăguţo, i se adresă ea lui Holly. 

— Da. 

Bătrâna dădu din cap şi lovi uşor cu degetele umflate de 
artrită în tubul de oxigen. 

— Când eram eu micuță, copiii de mexicani îi ziceau 
Cucuy şi copiii de gringo îi ziceau Kookie, Chookie sau doar 
Chook. Ba chiar am avut o carte cu poze despre tembelul 
ăsta. 

— Sunt convins că şi eu am avut cartea aia, zise Yune. 
Mi-a dat-o abuela. Era un uriaş cu o ureche mare şi roşie? 

— Si, mi amigo. 

Lovie îşi scoase o ţigară din pachet şi şi-o aprinse. Pufăi 
din ea cu zgomot, tuşi de câteva ori şi continuă: 

— In povestea aia erau trei surori. Aia mai mică făcea 
mâncare şi curăţenie şi tot ce mai trebuia prin casă. 
Alelalte două erau nişte puturoase şi îşi băteau joc de ea. Şi 
a venit £/ Cucuy. Uşa de la casă era încuiată, da’ el arăta ca 
papi al lor, aşa că i-au dat drumul înăuntru. Şi le-a luat pe 
surorile cele rele ca să le dea o lecţie. Nu s-a atins de aia 
bună, care muncea din greu ca să-şi ajute tăicuţul care le 
creştea singur. Mai ţii minte? 

— Normal, răspunse Yune. Poveştile din copilărie nu se 
uită. In povestea aia, £/ Cucuy trebuia să fie un personaj 
pozitiv, dar eu îmi amintesc cât de tare m-am speriat atunci 
când le-a dus pe fete în peştera lui din munţi. Las niñas 
Iloraban y le rogaban que las soltara. Adică fetiţele 
plângeau şi îl implorau să le dea drumul. 

— Da, zise Lovie. Şi la sfârşit le-a dat drumul, iar fetele 
alea rele s-au îndreptat. Asta-i varianta din carte. Numai că 
adevăratul cucuy nu dă drumul copiilor, indiferent cât ar 
plânge şi l-ar implora ei. Ştiţi asta, nu? Că doar aţi văzut de 
ce-i în stare. 

— Deci şi dumneavoastră credeţi, murmură Howie. 


e 505 œ» 


Lovie ridică din umeri: 

— Ştiţi cum se zice, quien sabe? Am crezut vreodată în e/ 
chupacabra? Monstrul ăla căruia bătrânii indios îi zic 
„ucigaşul de capre”? 

Pufni cu dispreţ. 

— Cred tot atât cât cred şi în Bigfoot. Numai că nu pot să 
nu văd că se petrec lucruri stranii. Odată - era Vinerea 
Mare şi eu eram la slujba de la biserica de pe Galveston 
Street - am văzut cum statuia Fecioarei Maria plânge cu 
lacrimi de sânge. Am văzut-o cu toţii. După aia, părintele 
Joachim a zis că era doar rugina de la jgheaburi care îi 
curgea pe faţă. Dar nu l-am crezut. Nici părintele nu credea 
ce zice. Îi citeai în ochi că nu crede. 

Acum Lovie se uită drept la Holly. 

— Ziceai că şi tu ai văzut lucruri stranii, drăguţo. 

— Da, şopti Holly. Cred că se întâmplă ceva. Poate nu-i 
chiar acel £/ Cuco tradiţional, dar nu cumva este acelaşi 
monstru pe care s-au întemeiat toate legendele? Eu cred că 
da. 

— Străinul ăsta le-a băut sângele şi le-a mâncat carnea 
băiatului şi fetiţelor de care mi-ai zis? Probele indică faptul 
că s-a întâmplat ceva în sensul ăsta răspunse Alec. 

— Şi acu' a venit rândul meu, spuse Bolton. Asta credeţi. 
Şi n-a avut nevoie decât de un strop din sângele meu. L-a 
băut? 

Nu-i răspunse nimeni, dar Ralph parcă îl şi vedea pe 
individul care arăta ca Terry Maitland făcând asta. Şi vedea 
scena cu o claritate îngrozitoare. Atât de mult îi intrase şi 
lui în cap toată nebunia asta. 

— El a stat ascuns azi-noapte la noi în casă? 

— Poate nu în forma fizică completă, spuse Holly. Şi s-ar 
putea să nu arate deocamdată ca dumneavoastră. S-ar 
putea să fie în plin proces de transformare. 

— Poate a fost în recunoaştere, zise Yune. 

Poate incerca să afle informații despre noi, îşi spuse 
Ralph. Și a aflat. Claude ştia că venim. 

— Şi acum ce-o să se întâmple? vru să ştie Lovie. O să 
omoare încă unu sau doi copii din Plainville sau Austin şi o 


e 506 œ» 


să încerce să-l scoată vinovat pe băiatul meu? 

— Nu cred, răspunse Holly. Mă îndoiesc că ar avea acum 
atâta putere. Între Heath Holmes şi Terry Maitland au trecut 
câteva luni. Şi în ultima vreme a fost... destul de activ. 

— Mai este încă ceva, spuse Yune. Un aspect de natură 
practică, dacă vreţi. Regiunea aceasta a devenit prea 
periculoasă pentru el. Dacă-i inteligent - şi precis că este, 
altminteri n-ar fi supravieţuit atât de mult - o să încerce să 
plece mai departe. 

Părea corect. Acum Ralph îl vedea cu ochii minţii pe 
Străinul lui Holly - cu chipul şi trupul musculos al lui Claude 
Bolton - urcându-se într-un autobuz sau într-un tren şi 
pornind spre vest. Poate spre Las Vegas. Sau Los Angeles. 
Unde se va ciocni din întâmplare de alt bărbat (sau chiar 
femeie - cine ştie) şi îl va zgăria şi pe acesta. Altă verigă în 
lanţul evenimentelor. 

Din buzunarul de la piept al lui Yune se auzi vocea 
Selenei cântând „Baila Esta Cumbria”. Locotenentul păru 
uluit. 

— Mda, rânji satisfăcut Claude. Avem acoperire chiar şi 
aici. Trăim în secolul douăzeci şi unu, omule! 

Yune îşi scoase telefonul, se uită la ecran şi spuse: 

— Secţia de poliţie a Districtului Montgomery. Trebuie să 
răspund. Scuzaţi-mă. 

leşi în pridvor, zicând: 

— Locotenent Sablo la telefon. 

Cu o expresie neliniştită, ba chiar alarmată pe chip, Holly 
se scuză şi ea şi se duse după Yune. 

— Poate că-i vorba despre... începu Howie. 

Ralph clătină din cap, fără să ştie de ce o face. Cel puţin, 
nu în mod conştient. 

— Unde-i Districtul Montgomery? se interesă Claude. 

— În Arizona, spuse Ralph, luând-o înaintea lui Howie şi 
Alec. Alt caz. Fără legătură cu ăsta. 

— Da' cu ăsta ce facem? întrebă Lovie. Aveţi vreo idee 
cum să-l prindeţi pe individ? Fiu’ meu e tot ce am pe lume. 

Chiar atunci se întoarse Holly. Se apropie de bătrână, se 
aplecă şi îi şopti ceva la ureche. Claude vru să tragă cu 


e 507 œ» 


urechea, dar mama lui îl alungă cu un gest al mâinii. 

— Du-te la bucătărie, băiete, şi adu fursecurile alea cu 
ciocolată, dacă nu care cumva s-au topit deja de la căldură. 

Claude, evident obişnuit să o asculte, plecă spre 
bucătărie. Holly şoptea în continuare, iar Lovie făcea ochii 
tot mai mari. La sfârşit dădu din cap. Claude se întoarse cu 
punga cu fursecuri cam tot atunci când intră în casă şi 
Yune, punându-şi telefonul la loc, în buzunar. 

— Era... începu el, dar se opri brusc. 

Holly se întorsese uşor, în aşa fel încât să fie cu spatele la 
Claude. Ridică degetul la buze şi clătină din cap. 

— Nimic important, reluă locotenentul. Au arestat un tip, 
dar nu era ăla pe care-l căutam noi. 

Claude puse fursecurile (topite şi jalnice în punga din 
celofan) pe masă şi privi bănuitor în jur. 

— Nu cred că asta aţi vrut să ziceţi. Ce se petrece aici? 

Lui Ralph, această întrebare i se păru extrem de 
pertinentă. 

— Fiule, spuse Lovie. Vreau să te urci în maşină şi să te 
duci până la Tippit ca să ne aduci nişte porţii de-ala faine 
de pui de la „Raiul Camionagiilor”. O să-i hrănim bine pe 
musafirii noştri, care după aia o să se ducă şi o să se culce 
la motel. Nu-i cine ştie ce lux acolo, da’ măcar n-o să fiţi 
sub cerul liber. 

— Da' sunt şaizeci şi ceva de kilometri până la Tippit! 
protestă Claude. Şi şapte porţii o să coste o avere, ca să nu 
mai zic c-o să fie sleite când ajung înapoi cu ele! 

— O să le încălzesc la aragaz, spuse calm bătrâna. Şi o să 
fie ca scoase din cuptor. Haide, du-te! 

Ralph aprecie atitudinea lui Claude: mâinile în şolduri, 
expresie de amuzament şi exasperare. 

— Mă, voi vreţi să scăpaţi de mine! 

— Ai dreptate, recunoscu femeia, stingându-şi ţigara în 
scrumiera de tinichea, deja vârfuită cu mucuri înnegrite. 
Pentru că, dacă duduia Holly are dreptate, înseamnă că ce 
ştii tu ştie şi el. Poate că nu contează, poate deja-i prea 
târziu, dar poate că mai putem face ceva. Aşa că ia fii tu 
băiat cuminte şi du-te de adu mâncarea aia! 


< 508 >» 


Howie îşi scoase portofelul. 

— Permite-mi să fac eu cinste tuturor, Claude. 

— Fiţi pe pace! răspunse Claude, puţin cam ursuz. Pot să 
plătesc şi eu. Nu-s lefter. 

Howie îşi etală zâmbetul fermecător de avocat. 

— Dar insist! 

Claude luă banii şi-i îndesă în borseta de la curea. 
Încercând să-şi păstreze figura supărată, se uită în jur la 
musafirii lui. Îşi dădu seama că nu-i iese chestia cu 
supărarea şi începu să râdă. 

— Mama are aproape mereu ultimul cuvânt, le spuse el. 
Probabil că aţi priceput deja. 


e 509 » 


7 


Rural Star Route 2, drumul secundar pe care se afla casa 
familiei Bolton, dădea în şoseaua 190, care venea dinspre 
Austin. Dar până la ea, mai era un drum prăfuit - cu patru 
benzi, dar ca vai de mama lui - care se bifurca şi o făcea la 
dreapta. Pe drumul ăsta era un panou, tot ca vai de mama 
lui. Pe el era o poză cu o familie care cobora o scară în 
spirală. Toţi membrii familiei aveau în mâini lămpi cu gaz, 
la lumina cărora li se vedeau chipurile îngrozite din cauza 
stalactitelor de deasupra. Invitaţia de dedesubt zicea: 
VIZITAŢI GROTA MARYSVILLE, UNA DINTRE CELE MAI MARI 
MINUNI ALE NATURII. Claude cunoştea invitaţia asta încă de 
pe vremea când era un adolescent năbădăios, obligat să 
trăiască în Marysville. Numai că astăzi, pe semnul ăla se 
mai putea citi doar: VIZITA GR MARYSV şi UNI AL NATURII. 
Peste restul literelor fusese lipită o bandă lată (şi aceasta 
decolorată) cu: ÎNCHIS PÂNĂ LA O ÎNŞTIINŢARE 
ULTERIOARĂ. 

Se simţea niţeluş cam ameţit când trecu pe lângă drumul 
pe care puştii din zonă îl numeau (cu rânjete pline de 
înţeles) „Drumul până la Gaură”. Insă ameteala îi trecu 
atunci când dădu drumul la aerul condiţionat. Chiar dacă 
făcuse oarece circ, se bucura că a plecat de acasă. Pentru 
că abia acum reuşise să scape de senzaţia că stătea cineva 
cu ochii pe el. Dădu drumul la radio, căută postul cu muzică 
country, dădu fix peste Waylon Jennings (cel mai tare din 
parcare!) şi începu să cânte împreună cu el. 

Poate că friptura de pui de la „Raiul Camionagiilor” nu 
era o idee chiar atât de rea. O să-şi comande rondele de 
ceapă pane şi o să le mănânce în drum spre casă, cât încă 
erau fierbinţi şi unsuroase. 


e 510 œ» 


8 


Jack aşteptă în camera lui de la Indian Motel şi se tot uită 
printre draperii până când văzu un microbuz cu semn de 
persoane cu handicap pe plăcuţa de înmatriculare. Precis 
că era maşina cotoroanţei. În urma lui mergea un SUV - 
precis plin cu indiscreţii din Flint City, ăia care-şi băgau 
nasul în oala altuia. 

Când nu-i mai văzu, se duse la cafenea, unde mâncă 
ceva şi se uită la produsele expuse la vânzare. Nu tu cremă 
de aloe şi nu tu loţiune de plajă. Aşa că se văzu nevoit să 
cumpere două sticle cu apă şi nişte bandane scandalos de 
scumpe. Nu că l-ar fi protejat cine ştie ce de soarele texan, 
dar, oricum, erau mai bune decât nimic. Se urcă în 
camionetă şi o luă spre sud-vest, după băgăcioşii ăia. 
Ajunse la panou şi la drumeagul care ducea spre Grota 
Marysville. Şi o luă pe acolo. 

După vreo şase kilometri, ajunse la o gheretă mică şi 
dărăpănată aflată în mijlocul drumului. Probabil că aici 
fusese chioşcul de bilete pe vremea când Grota încă era o 
afacere profitabilă. Vopseaua, odinioară roşie, era acum de 
culoarea rozalie a sângelui diluat în apă. Pe latura din faţă 
era agăţat anunţul: OBIECTIV TURISTIC ÎNCHIS. TRECEREA 
INTERZISA. In spatele gheretei drumul era închis cu un lanţ. 
Ca să ocolească lanţul, Jack o luă prin hârtoapele de alături, 
strivind ierburile şi făcând slalom printre tufe. Camioneta 
mai săltă o dată şi ajunse din nou pe drum... dacă i se 
putea spune astfel. In această parte dezastrul era complet: 
gropi sufocate de buruieni, şanţuri neastupate. Camioneta 
lui - cu suspensie excelentă şi tracţiune 4x4 - trecu lesne 
peste şanţurile acelea, împroşcând ţărână şi pietricele cu 
roţile supradimensionate. 

După trei kilometri şi zece minute, Jack ajunse la o 
parcare goală, cam de vreo jumătate de hectar. Nu se mai 
vedeau aproape deloc dungile galbene care marcaseră 
spaţiile pentru maşini, iar asfaltul era crăpat şi dislocat pe 
alocuri. In stânga, cu spatele la un deal povârnit şi acoperit 


e 5ll œ 


cu tufe, era un fost magazin de suvenire. Firma căzuse cu 
susul în jos, iar Jack se văzu nevoit să-şi contorsioneze gâtul 
ca să o poată citi: SUVENIRE ŞI OBIECTE DE ARTIZANAT 
INDIENE. Drept înainte se vedeau resturile unei alei largi, 
din beton, care ducea la o intrare în deal. Mă rog, pe 
vremuri fusese o intrare; acum era acoperită cu scânduri şi 
cu afişe pe care scria: TRECEREA INTERZISA, PROPRIETATE 
PRIVATĂ şi ŞERIFUL PATRULEAZĂ ÎN ACEASTĂ ZONĂ. 

Sigur că da, îşi spuse Jack. Probabil că trece o dată la 

fiecare 29 februarie. Alt drum deteriorat pornea din parcare 
şi trecea pe lângă prăvălia cu suvenire. Urca pe un versant 
al dealului şi cobora pe celălalt. Jack ajunse mai întâi la 
câteva cabane dărăpănate pentru turişti (şi acestea cu uşile 
şi ferestrele acoperite cu scânduri) şi apoi la un fel de 
şopron, unde probabil că se ţineau vehiculele şi 
echipamentele. Şi pe acesta erau lipite anunţuri cu 
INTRAREA INTERZISA. Plus unul mai optimist, care te 
sfătuia: ATENŢIE LA ŞERPII CU CLOPOŢEI. 
_ Jack îşi parcă maşina la umbra infimă a şopronului. 
Inainte să coboare, îşi puse pe cap una dintre bandanele 
cumpărate (ajungând astfel să semene ciudat de bine cu 
bărbatul văzut de Ralph la tribunal în ziua când fusese 
împuşcat Terry Maitland). Pe cealaltă şi-o înfăşură la gât, ca 
să nu i se agraveze şi mai tare porcăria aia de arsură. 
Descuie cutia metalică din spatele camionetei şi scoase de 
acolo, cu gesturi pline de respect, husa în care se afla 
bucuria şi fala lui: o puşcă Winchester .300, cu închizător 
cilindric rotativ - acelaşi tip de armă folosit de Chris Kyle” 
când îi împuşcase pe toţi arăbeţii ăia (Jack văzuse de opt ori 
filmul Lunetistul american). Cu ajutorul lunetei Leupold VX- 
1 putea să nimerească o ţintă aflată la depărtare de două 
mii de metri. Mă rog, o nimerea de patru ori din şase 
încercări - dacă avea o zi bună şi nu bătea vântul. Insă 
acum nu credea că va fi nevoit să tragă la o asemenea 
distanţă când va veni momentul. Dacă va veni. 

Observă câteva scule abandonate prin buruieni şi îşi 


7? Chris Kyle - subofițer SEAL, cel mai eficient lunetist din toată istoria 
militară a Statelor Unite (n. tr.). 


e 512 + 


însuşi o furcă ruginită, în caz că se va întâlni cu vreun şarpe 
cu clopoței. In spatele şopronului era o cărare care ducea 
spre spatele dealului, unde se afla intrarea în Grotă. Coasta 
aceasta era mai stâncoasă, mult mai asemănătoare cu o 
faleză erodată decât cu un deal. Din loc în loc se vedeau pe 
cărare cutii goale de bere, iar vizitatorii se semnaseră în 
glumă pe câteva dintre roci: SPANKY11 şi DOODAD TRECU 
P-ACI. 

Cam pe la jumătatea drumului se făcea altă cărare, care 
se întorcea la defuncta prăvălie de suvenire şi la parcare. 
Aici era o placă din lemn, zgâriată, degradată şi cu urme de 
gloanţe pe ea. Pe placă era pictat un şef de trib indian, cu 
podoaba din pene de vultur pe cap. Lângă el era o săgeată, 
însă mesajul care o însoțea era atât de şters de vreme şi de 
intemperii, că Jack abia dacă reuşi să-l desluşească: PE AICI 
LA CELE MAI BUNE PICTOGRAME. Mai recent, un glumeţ 
desenase cu markerul permanent o bulă de dialog ieşind 
din gura şefului de trib. lar în bula aia scria: CAROLYN 
ALLEN ÎMI SUGE COCOŞELUL DE PIELE ROŞIE. 

Cărarea aceasta era mai largă, numai că Jack nu venise 
până aici ca să admire arta amerindienilor, aşa că urcă mai 
departe. Drumul nu era prea periculos, însă singurele 
exerciţii fizice regulate pe care le făcuse Jack în ultimii ani 
constaseră în ducerea paharului la gură în diferite baruri. 
Drept care, după vreo trei sferturi din drum, rămase fără 
suflu. lar cămaşa şi ambele bandane erau leoarcă de 
transpiraţie. Işi puse jos puşca şi furca, se aplecă şi se ţinu 
de genunchi până când nu mai văzu punctele negre 
dansându-i în faţa ochilor, iar inima începu să-i bată 
aproximativ normal. Venise până aici ca să scape de la 
moartea cumplită pe care i-ar fi adus-o cancerul ăla rapace 
care-i omorâse mama. Culmea culmilor ar fi fost să crape 
acum de infarct. 

incepu să se îndrepte de spate, dar se opri şi îşi miji 
ochii. In umbra de sub o cornişă proeminentă a peretelui 
stâncos, la adăpost de ploi, erau alte desene. Insă, dacă şi 
acestea fuseseră făcute de copii, copiii aceia erau morţi de 
mai multe sute de ani. Erau acolo nişte oameni, făcuţi doar 


e 513 + 


din câteva linii, înarmaţi cu sulițe (făcute tot din linii), 
încolţind ceva ce s-ar fi putut să reprezinte o antilopă - 
oricum, ceva cu coarne. În alt desen, oamenii din linii 
stăteau în faţa unei colibe indiene. In al treilea desen - 
îngrozitor de şters ca să mai înţelegi mare lucru din el - un 
om din linii stătea aplecat peste trupul întins al altui om din 
linii, cu sulița ridicată triumfător deasupra capului. 

Astea-s pictogramele, îşi spuse Jack. Dar nu-s deloc aşa 
de bune cum zice şeful ăla de trib. Și mucoşii de grădiniță 
ar putea să deseneze mai bine. Dar, vezi, pictogramele 
astea o să rămână aici şi după ce eu n-o să mai fiu. Mai ales 
dacă mă termină cancerul mai repede. A 

lar ideea asta îl scoase din sărite. Ilnhăţă o bucată 
ascuţită de piatră şi lovi cu ea în pictogramele alea până le 
şterse de tot. 

Uite! le zise el în gând. Aţi murit, fraierilor! Gata, pa! Eu 
am câştigat. 

Îi trecu prin minte că poate îşi pierde minţile... ori şi le-a 
pierdut deja. Alungă gândul şi continuă să urce. Când 
ajunse în vârf, descoperi că de acolo se vedeau extrem de 
bine parcarea, magazinul cu suvenire şi intrarea blocată a 
Grotei Marysville. Musafirul lui cu degetele tatuate nu era 
sigur că băgăreţii ăia vor veni aici, dar, dacă o făceau, 
treaba lui Jack era să se ocupe de ei. Chestie pe care era 
convins că o putea rezolva foarte uşor cu ajutorul 
Winchesterului. lar dacă nu veneau până aici - dacă pur şi 
simplu se întorceau în Flint City după ce stăteau de vorbă 
cu individul ăla pentru care făcuseră tot drumul -, atunci 
Jack nu va avea nimic de făcut. Oricum ar fi să fie, Jack va fi 
ca nou. Va scăpa definitiv de cancer. 

Dar dacă minte? Dar dacă a putut să-mi dea cancerul, 
dar nu mai poate să mă scape de el? Dacă, de fapt, nici nu 
am cancer? Dacă omul tatuat nici nu există? Dacă am 
înnebunit? 

Alungă şi aceste gânduri. Desfăcu husa, scoase puşca şi 
o montă. Prin cătare se vedea fix parcarea şi intrarea în 
peşteră. Dacă apăreau nenorociţii ăia, i se va părea că sunt 
la fel de mari ca ghereta aia de bilete. 


e 5l4 + 


Jack se târî până la umbra unei stânci (dar abia după ce 
controlă locul să vadă dacă nu cumva erau pe acolo ceva 
şerpi, scorpioni ori alte lighioane) şi luă câteva pastiluţe 
energizante cu o gură de apă. La meniul acesta adăugă şi 
un strop de cocaină din flaconul de patru grame pe care i-l 
vânduse Cody (nu oferea gratuităţi la praful columbian 
autentic). Acum nu-i mai rămânea decât să stea la pândă, 
aşa cum făcuse de zeci de ori de-a lungul carierei sale de 
poliţist. Şi se puse pe aşteptat, cu puşca pe genunchi, 
moţăind din când în când, dar în permanenţă suficient de 
atent la orice mişcare, până când soarele cobori spre linia 
orizontului. Atunci se ridică în picioare, strâmbându-se din 
cauza muşchilor înţepeniţi. 

— Nu mai vin, spuse el. Astăzi, cel puţin. 

Nu, îl aprobă omul cu degete tatuate. (Ori poate că Jack 
îşi imagină că îl aprobă). Dar nu-i aşa că ai să te întorci aici 
mâine? 

Normal că o să se întoarcă. Dacă va fi nevoie, o să vină 
zilnic, vreme de o săptămâna. O lună, chiar. 

Porni înapoi la vale, mişcându-se cu grijă. Ultimul lucru 
de care avea nevoie, după ceasurile astea în soarele 
fierbinte, era să-şi paradească o gleznă. Puse la loc puşca 
în cutia metalică, mai bău ceva apă din sticla lăsată în 
cabina camionetei (caldă spre foarte caldă) şi se întoarse la 
şosea, acum apucând-o în direcţia oraşului Tippit, de unde 
voia să-şi mai cumpere câte ceva - mai cu seamă loţiune 
de plajă. Şi vodcă. Nu prea multă, pentru că avea o sarcină 
de dus la bun sfârşit. Dar cât să-l ajute să se culce pe 
căcatul ăla de pat cu arcurile sărite, fără să se mai 
gândească la cum îi fusese pus pantoful în mână. 
Dumnezeule mare, de ce intrase în afurisitul ăla de hambar 
din Parohia Canning? 

Trecu pe lângă maşina lui Claude Bolton, care mergea în 
direcţie opusă. Niciunul nu-l observă pe celălalt. 


e 515 


9 


— Gata, a plecat, spuse Lovie Bolton după ce Claude nu 
se mai vedea. Acum spuneţi-mi despre ce e vorba. Ce n-aţi 
vrut să audă băiatul meu? 

Yune o ignoră şi se întoarse spre ceilalţi. 

— Biroul şerifului din Districtul Montgomery a trimis doi 
poliţişti la locurile fotografiate de Holly. Au găsit un 
morman de haine pline de sânge în fabrica aia abandonată, 
cu svastica desenată pe zid. Printre ele era şi o tunică de 
infirmier, cu un ecuson pe care scrie PROPRIETATEA SH. 

— Adică a  Sanatoriului Heisman, spuse Howie. Ce 
credeţi, când vor analiza sângele de pe haine, se va dovedi 
că-i aparţine doar uneia dintre surorile Howard sau 
amândurora? 

— Să nu uităm că toate amprentele găsite vor fi ale lui 
Heath Holmes, adăugă Alec. Deşi s-ar putea să nu mai fie 
prea clare, dacă a început deja să se transforme. 

— Sau nu, zise Holly. Nu avem de unde să ştim cât 
durează transformarea sau dacă este mereu la fel. 

— Şeriful zice că are nişte întrebări, continuă Yune. L-am 
amânat. Sper să-l pot amâna la nesfârşit. 

— Zău aşa, încetaţi să mai vorbiţi între voi şi puneţi-mă şi 
pe mine la curent! se enervă Lovie. Vă rog frumos. Mi-e 
teamă pentru băiatul meu. E nevinovat. Şi ceilalţi doi 
bărbaţi erau nevinovaţi şi acum sunt morţi. 

— Vă înţeleg îngrijorarea, spuse Ralph. Aşteptaţi puţin. 
Holly, pe drumul de la aeroport încoace, când i-ai pus în 
temă pe doamna Bolton şi pe fiul dumneaei, ai pomenit şi 
de cimitire? Nu le-ai zis nimic, nu-i aşa? 

— Nu. Le-am spus doar esenţialul, aşa cum m-ai sfătuit 
tu. Asta am făcut. 

— Staţi aşa! interveni Lovie. la staţi puţin! Când eram 
mititică şi locuiam în Laredo, am văzut un film, unul din 
filmele alea cu femeile luptătoare. 

— Luptătoarele mexicane şi monstrul, spuse Howie. L-am 
văzut şi noi. Ni l-a adus doamna Gibney. Interesant film, 


e 516 - 


chiar dacă nu-i de Oscar. 

— Ala pe care l-am văzut eu era cu Rosita Muñoz, 
continuă Lovie. Cholita luchadora”! Eu şi toate prietenele 
mele voiam să fim ca ea. Eu chiar m-am costumat ca ea de 
un Halloween. Mama mi-a făcut costumul. Filmul ăla despre 
EI Cuco era un film de groază. Era în el un profesor... sau un 
om de ştiinţă... nu mai ţin minte, dar £/ Cuco a luat chipul 
lui şi /uchadoras au reuşit să dea de el abia în cimitirul din 
localitate. Trăia acolo, într-un mormânt sau într-un cavou. 
Nu-i aşa filmul? 

— Aşa este, răspunse Holly, pentru că aşa este şi 
legenda, cel puţin varianta spaniolă. £/ Cuco se odihneşte 
alături de morţi. La fel cum se spune că ar face şi vampirii. 

— Dacă această creatură există cu adevărat, spuse Alec, 
probabil că este un vampir sau un fel de vampir. Are nevoie 
de sânge de om ca să se perpetueze. 

Şi Ralph îşi zise din nou: Mă;, oameni buni, voi vă auziti 
ce spuneți? Îi era tare simpatică Holly Gibney, dar îi părea 
rău că o cunoscuse. Din cauza ei i se declanşase un război 
în minte şi îşi dorea din toate puterile un armistițiu. 

Holly se întoarse spre Lovie. 

— Fabrica aceea părăsită, în care poliţia din Ohio a găsit 
hainele pline de sânge, se află lângă cimitirul unde sunt 
înmormântați Heath Holmes şi părinţii lui. Alte haine au fost 
descoperite într-un hambar, nu prea departe de alt cimitir 
foarte vechi, unde sunt îngropaţi strămoşii lui Terry 
Maitland. Întrebarea mea este: doamnă, există vreun cimitir 
prin apropiere? 

Lovie căzu pe gânduri. Toţi îi aşteptau cu sufletul la gură 
răspunsul. În cele din urmă, bătrâna spuse? 

— E un ţintirim în Plainville, da’ nu şi în Marysville. Aici n- 
avem nici măcar o biserică. Deşi a fost una pe vremuri. 
„Preasfânta Fecioară a Indurării” - numai că a ars acum 
vreo douăzeci de ani. 

— Rahat! bombăni Howie. 

— Nu aveţi nici măcar un loc de veci care să nu fie în 
vreun cimitir? o întrebă Holly. Sunt oameni care îşi 


11 „Drăguţă luptătoare!”, în Ib. sp. în orig. (n. red.). 
e 517 + 


înmormântează rudele pe pământurile pe care le au în 
proprietate. 

— Eu nu ştiu ce fac alţi oameni, spuse bătrâna, da’ noin- 
am avut niciodată aşa ceva. Maica şi cu taica-meu sunt 
îngropaţi în Laredo, alături de maica şi taica lor. Ailalţi, mai 
de demult, sunt în Indiana, de unde a migrat familia mea 
după Războiul Civil. 

— Dar soţul dumneavoastră? vru să ştie Howie. 

— George? Toate neamurile lui erau din Austin şi pe el l- 
am îngropat tot acolo, lângă părinţii lui. Luam autobuzul şi 
mă duceam în vizită la el, de obicei de ziua lui de naştere - 
îi duceam şi flori şi de toate alea. Da' de când cu afurisita 
asta de boală de plămâni, nu mai pot să mă duc. 

— Înseamnă că acolo e, zise Yune. 

Lovie nu păru să-l fi auzit. 

— Să ştiţi că şi cântam cu vocea pe vremuri şi cântam 
binişor când încă mai aveam suflu. Şi ştiam să cânt şi la 
chitară. Tocmai datorită muzicii am plecat din Loredo după 
liceu şi m-am dus în Austin. Ştiaţi că i se zice „Nashville? al 
sudului”? Mi-am găsit de lucru în fabrica de hârtie de pe 
Brazos Street în timp ce aşteptam să dau lovitura la 
Carousel sau la Broken Spoke sau în altă speluncă. Făceam 
plicuri la fabrica aia. Şi n-am dat nicio lovitură nicăieri, da' 
m-am măritat cu şefu' de secţie. Adică cu George. Şi n-am 
regretat nimic până când a ieşit la pensie. 

— Mi se pare că ne îndepărtăm de la subiect, interveni 
Howie. 

— Las-o să vorbească! îi spuse Ralph. 

Avea sentimentul că urma ceva important. Nu ştia ce 
anume, nu încă. Dar cu siguranţă că avea să vină. 

— Continuaţi, doamnă Bolton. 

Bătrâna îi aruncă lui Howie o privire nesigură, dar o văzu 
pe Holly zâmbindu-i şi făcându-i semn să spună. Aşa că 
zâmbi şi ea, îşi aprinse altă ţigară şi îşi continuă povestea! 

— Aşa, vezi, şi, după ce făcuse deja treizeci şi ceva de 
ani de muncă şi a ieşit la pensie, George a hotărât să ne 


72 Nashville - supranumit „Oraşul unde s-a născut muzica country” (n. 
tr.), 


e 518 œ» 


mutăm taman aici, la mama dracului. Claude avea doişpe 
ani pe atunci - că l-am făcut târziu, mult după ce ne 
resemnaserăm la gândul că Dumnezeu nu voia să ne dea 
copii. Lui Claude nu i-a plăcut niciodată Marysville. li era 
dor de luminile strălucitoare şi de puşlamalele alea de 
prieteni ai lui. La început nici eu nu m-am dat în vânt după 
locul ăsta, deşi, mai încolo, am ajuns să apreciez foarte 
mult liniştea de aici. Când îmbătrâneşti, nu mai vrei decât 
linişte, nimic altceva. Nu mă credeţi acum, da' o să vedeţi 
şi singuri când oţi fi de vârsta mea. Şi acum, că mi-aţi zis, 
nu mi se pare deloc rea ideea aia cu locul de veci lângă 
casă. Aş putea să ajung mult mai rău decât în pământul din 
curte, da' cred că fiu-meu o să mă ducă la Austin, ca să-mi 
dorm somnul de veci lângă bărbatu-meu, aşa cum am 
dormit în timpul vieţii. Nu mai e mult până atunci. 

Începu să tuşească, se uită urât la ţigara dintre degete şi 
o îngropă alături de celelalte în scrumiera plină până la 
refuz, unde continuă să ardă înăbuşit. 

— Ştiţi cum de s-a întâmplat să ajungem în Marysville? 
George s-a gândit că o să se îmbogăţească dacă se apucă 
să crească alpacale. După ce bietele animale şi-au dat 
duhul, adică destul de repede, i-a venit ideea să crească 
câini din rasa goldendoodle - în caz că nu ştiţi, câinii ăştia 
sunt o corcitură de labrador auriu cu pudel. Vă imaginaţi că 
ivoluția e de acord cu o rasă ca asta? Eu nu prea cred. Fra- 
su i-a vârât în cap ideea asta tembelă. N-am cunoscut un 
om mai prost decât Roger Bolton, da' George al meu s-a şi 
văzut milionar. Şi Roger şi-a luat frumuşel tot familionul şi 
s-a mutat aici şi s-a făcut partener de afaceri cu bărbatu- 
meu. În fine, au murit şi toţi căţeii ăia goldendoodle, la fel 
cum ne-au murit şi alpacalele. Şi după aia noi a cam trebuit 
să strângem cureaua, da’ ne-am descurcat. In schimb, 
Roger îşi băgase toate economiile în planul ăla tâmpit. Aşa 
că s-a apucat să caute de lucru şi... 

Se întrerupse şi o expresie de uimire i se aşternu pe chip. 

— Şi ce-a făcut mai departe Roger? o întrebă Ralph. 

— A naibii să fiu, bombăni Lovie Bolton. Oi fi eu babă, da’ 
asta nu-i o scuză. Cum dracu' de nu mi-am dat seama? 


<e 519 + 


Ralph se aplecă spre ea şi îi luă mâna într-ale lui. 

— Despre ce vorbeşti, Lovie? o tutui el, aşa cum ajungea 
să o facă şi în timpul interogatoriilor. 

— Roger Bolton şi cei doi băieţi ai lui - verişorii lui Claude 
- sunt îngropaţi la nici şapte kilometri de aici, cu încă patru 
alţi bărbaţi. Ori cinci. Şi mai erau şi gemenii ăia doi. 

Clătină încet din cap. 

— Aşa de tare m-am supărat când Claude a stat şase luni 
la Gatesville pentru furt. Şi mi-a fost tare ruşine. Atunci s-a 
apucat de droguri. Da' după aia am înţeles că a fost mâna 
Domnului. Că, dacă n-ar fi fost închis, dacă ar fi fost aici, s- 
ar fi dus cu ei. Taică-su ar fi rămas acasă, că avusese deja 
două infarcte şi nu mai putea să facă efort. Da' Claude... o, 
da, s-ar fi dus cu ei. 

— Unde? o întrebă Alec, privind-o cu foarte mare atenţie. 

— La Grota Marysville, răspunse bătrâna. Acolo au murit 
bărbaţii ăia şi acolo au rămas. 


e 520 œ» 


10 


Le-a spus că toată întâmplarea semăna cu scena aia din 
Tom Sawyer, când Tom şi cu Becky s-au rătăcit în peşteră, 
numai că Tom şi Becky au reuşit să iasă în cele din urmă. 
Gemenii Jamieson, de doar unsprezece anişori, n-au mai 
văzut lumina zilei. Şi nici cei care au încercat să-i salveze. 
Grota Marysville i-a înghiţit pe toţi. 

— Acolo şi-a găsit de lucru cumnatul tău după ce nu i-a 
ieşit afacerea cu câinii? o întrebă Ralph. 

Lovie dădu din cap. 

— Făcuse nişte explorări pe acolo - nu în zona unde vin 
turiştii, ci în partea aia care se cheamă Ahiga. Aşa că, 
atunci când le-a cerut de lucru, l-au angajat pe post de ghid 
cât ai bate din palme. El şi cu ceilalţi ghizi conduceau 
grupuri de câte doişpe turişti. Asta-i cea mai întinsă peşteră 
din Texas, da' cea mai cunoscută parte a ei era sala cea 
mare. Toată lumea voia s-o vadă. Era tare frumoasă. Ca o 
catedrală. li ziceau Sala Sunetelor din cauza... cum îi zice? 

. acusticii. Un ghid stătea la fund, cam la o sută, o sută 
cincizeci de metri mai jos şi spunea în şoaptă Jurământul de 
Credinţă şi oamenii de sus auzeau fiecare cuvinţel. Ecourile 
parcă nu se mai terminau. Şi acolo pereţii erau plini cu 
desene de-alea indiene, am uitat cum se cheamă... 

— Pictograme, spuse Yune. 

— Bine zici. Când intrai, ţi se dădea o lampă cu gaz, ca să 
le vezi ca lumea şi să te uiţi şi la stalactitele alea care 
atârnau din tavan. Şi mai era şi o scară din fier, în spirală, 
care cobora până la fund - avea vreo patru sute de trepte, 
dacă nu cumva mai multe, şi se răsucea şi se tot răsucea. 
Nu m-ar mira să fie încă acolo, da' eu acum n-aş mai avea 
curajul să pun piciorul pe ea. Că-i tare mare umezeala din 
peşteră şi fierul rugineşte. Singura dată când am coborât 
eu pe scara aia, am ameţit al dracu’ de tare şi nici măcar 
nu m-am uitat în sus la stalactite, cum făceau ceilalţi. Fiţi 
convinşi că am luat liftul înapoi până sus. Una e să cobori, 
da' numai o nebună urcă patru sute de trepte dacă nu-i 


e 521 œ» 


obligată s-o facă. 

Fundul avea o lăţime de două, poate trei sute de metri. 
Puseseră acolo nişte lămpi colorate, ca să se vadă mai bine 
toate dungile alea de minerale din roci. Şi mai erau şi un 
bufet şi vreo şase sau opt galerii pe care să le vizitezi. Avea 
fiecare câte un nume. Nu le ţin minte pe toate, da' ştiu că 
era Galeria de Artă Navajo - cu mai multe pictograme şi 
Toboganul Diavolului şi Burta Şarpelui, în care trebuia să te 
cocoşezi ca să poţi să mergi, ba chiar să te pui pe burtă şi 
să te târăşti în anumite locuri. Vă daţi seama? 

— Da, oftă Holly. Aoleu! 

— Astea erau alea mai importante. Că mai erau şi altele 
care se făceau din ele, numai că erau închise, pentru că 
Grota nu e o singură peşteră, ci e făcută din mai multe 
peşteri, zeci de peşteri, care merg până în centrul 
pământului. Şi în unele dintre ele omul n-a pus niciodată 
piciorul. 

— Te poţi rătăci foarte uşor acolo, observă Alec. 

— Sigur că da. Şi uite cum a fost. Erau vreo două sau trei 
coridoare care se făceau din Burta Şarpelui, numai că 
intrările în ele nu erau b/ocate - nici cu scânduri, nici cu 
drugi -, pentru că se credea că sunt prea strâmte şi nu 
prezintă niciun pericol. 

— Însă nu au fost prea strâmte pentru gemeni, 
presupuse Ralph. 

— Că bine zici, domnule. Carl şi Calvin Jamieson. Doi 
năpârstoci care şi-o căutau cu lumânarea - şi uite că au dat 
de belea. Făceau parte din grupul care a intrat în Burta 
Şarpelui. Când au intrat, erau în spatele părinţilor lor la 
coada şirului de turişti, da' nu mai erau acolo când au ieşit. 
Părinţii lor... nu mai trebuie să vă zic ce reacţie au avut, 
nu? Cumnatul meu nu a fost ghidul grupului din care făcea 
parte familia Jamieson, dar a făcut parte din echipa de 
căutare care s-a dus după copiii ăia. Eu zic că a fost chiar 
şeful ei, da' n-am de unde să fiu sigură. 

— Băieţii lui au fost şi ei în echipa de căutare? vru să ştie 
Howie. Verii lui Claude? 

— Da, domnu’. Băieţii erau angajaţi şi ei la Grotă şi au 


<e 522 + 


dat fuga de îndată ce au auzit ce se întâmplase. Mulţi 
oameni s-au repezit să dea o mână de ajutor, că vestea se 
răspândise ca focul. La început au zis că n-o să fie nicio 
problemă. Că se auzeau strigătele gemenilor din toate 
găurile din Burta Şarpelui şi au ştiut exact prin care pasaj 
au luat-o, pentru că unul dintre ghizi a luminat cu lanterna 
înăuntru şi au văzut toţi o jucărie mică din plastic - 
reprezentându-l pe Ahiga, Marele Şef de Trib - pe care o 
cumpărase unul dintre băieţi de la magazinul ăla cu 
suvenire. Probabil că-i căzuse din buzunar când mergea în 
patru labe pe acolo. Cum vă zisei, îi auzeau strigând, numai 
că niciunul dintre oamenii mari nu putea să încapă în gaura 
aia. Nici măcar până la jucărioară n-a putut nimeni să 
ajungă. Au ţipat la copii să se ia după sunetul vocilor lor şi 
să se dea înapoi cu spatele, dacă n-au loc să se întoarcă. 
Au luminat cu lanternele şi le-au făcut semne şi, la început, 
parcă ăia mici au început să se audă mai de aproape, da' 
după aia vocile li s-au pierdut tot mai mult şi mai mult, 
până nu s-au mai auzit deloc. Vreţi să ştiţi ce cred eu? Eu 
cred că nu au venit niciodată mai aproape, doar aşa li s-a 
părut. 

— l-a păcălit acustica, spuse Yune. 

— SI, señor. Aşa, şi atunci Roger a zis că trebuie să se 
ducă în partea aialaltă, pe la Ahiga, pe care el o cunoştea 
destul de bine de când cu explorările lui, care cică s-ar 
chema speulogice. Când au ajuns acolo, iar i-au auzit pe 
copii zbierând, clar de parcă le-ar fi zbierat la ureche. Şi 
zbierau şi plângeau şi tot aşa. Şi atunci au luat funii şi alte 
lanterne şi lămpi cu gaz din magazia cu scule şi s-au dus 
să-i scoată de acolo. Că aşa era şi normal, nu? Numai că 
asta le-a adus sfârşitul. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Yune. Ştie cineva? 

— Păi, aşa cum vă spusei, grota aia e un labirint al dracu’ 
de încâlcit. Au lăsat un om în urma lor care să le desfăşoare 
frânghia şi să mai lege încă una, dacă ar fi fost nevoie. 
Omul ăsta era Ev Brinkley. A plecat din oraş la puţină 
vreme după aia. S-a dus la Austin. Avea inima zdrobită de 
durere... aşa să ştiţi... da' măcar era în viaţă şi vedea 


e 523 + 


lumina soarelui. Cât despre ăilalţi... 

Şi Lovie scoase un oftat hârâit. 

— „„ailalţi n-au mai văzut-o niciodată. 

Ralph se înfioră gândindu-se la tragedia aceasta oribilă şi 
îşi văzu emoţiile reflectate pe chipurile celor din jur. 

— Ev mai avea doar treizeci de metri de funie când a 
auzit un zgomot care lui i s-a părut că semăna cu zgomotul 
ăla de-l face o petardă când o aruncă în WC un copil şi pune 
capacul. Cine ştie ce prost o fi tras cu pistolul, zicând că aşa 
îi anunţă mai bine pe copii pe unde s-o ia ca să ajungă la 
echipa de salvare şi s-a surpat toată galeria. Da’ nu Roger a 
făcut tâmpenia aia, pun pariu pe o mie de dolari că nu el a 
fost. Nu zic că bietul Rog s-ar fi priceput la prea multe - 
chestia aia cu câinii e doar un exemplu -, da’ nici aşa de 
prost nu era să tragă cu pistolul într-o peşteră, unde glonţul 
putea să ricoşeze. 

— Sau unde zgomotul putea să surpe o bucată din tavan, 
spuse Alec. Tot cu un foc de armă poţi să declanşezi o 
avalanşă în munţi. E acelaşi lucru. 

— Deci au fost striviţi cu toţii, zise Ralph. 

Lovie mai oftă o dată şi îşi potrivi mai bine canula la nas, 
că i se cam strâmbase de la atât vorbit. 

— Neee. Poate era mai bine să fie striviţi. Măcar ar fi 
murit mai repede. Numai că i-au auzit oamenii din sala aia 
mare - Sala Sunetelor - cum strigau după ajutor, la fel cum 
strigaseră gemenii. Se strânseseră deja acolo vreo şaizeci 
sau şaptezeci de bărbaţi şi femei care voiau să ajute cum 
puteau. A vrut să se ducă şi George al meu - că doar fra-su 
şi nepoţii erau şi ei printre cei îngropaţi acolo - şi, în cele 
din urmă, am renunţat să-l mai rog să rămână acasă. Da' 
m-am dus cu el, ca să fiu sigură că n-o să încerce să facă 
vreo prostie, să facă vreun efort prea mare. Că asta precis 
l-ar fi omorât. 

— lar când s-a petrecut accidentul ăsta, zise Ralph, 
Claude era la şcoala de corecție? 

— Mi se pare că-i zice „Şcoala de Reeducare Gatesville”, 
da’ tot şcoală de corecție se cheamă că era. 

Holly scosese un carneţel din geantă şi acum stătea 


e 524 œ» 


aplecată şi lua notițe. 

— Se întunecase bine când am ajuns cu George la Grotă. 
Parcarea de-acolo e măricică, da’ era aproape plină. 
Aprinseseră felinarele alea mari şi mişunau peste tot atâţia 
oameni şi atâtea camioane, de ziceai că se face un film ca 
la Hollywood. S-au dus înăuntru drept prin intrarea Ahiga, 
cu lanterne puternice, cu baterii noi, să le ţină. Şi aveau 
căşti de protecţie şi pufoaice groase, ca nişte veste din alea 
de nu te loveşte glonţul dacă le porţi. Şi au mers după 
frânghie până au ajuns la surpătură. Mult au mers până 
acolo şi o parte din drum l-au făcut prin apă stătută. 
Căderea de pietre sau roci sau ce-or fi fost era destul de 
urâtă. Toată noaptea şi jumate din dimineaţă le-au tot scos 
de acolo ca să-şi facă loc să treacă. Da' deja din sala mare 
nu se mai auzeau strigătele ălora blocaţi în galerie. 

— Inţeleg că grupul din care făcea parte şi cumnatul tău 
n-a mai aşteptat să fie salvaţi, zise Yune. 

— Nu, au plecat de unde erau. Poate Roger, poate altul, 
şi-a zis că ştie el drumul înapoi în peştera principală; ori 
poate n-au mai aşteptat că le era frică să nu se surpe şi mai 
rău tavanul. N-avem de unde şti. Numai că au lăsat semne 
în urma lor - cel puţin la început: desene pe pereţi şi 
mizerie pe jos, monede şi bucățele de hârtie. Unul chiar şi-a 
lăsat abonamentul de la sala de popice. Cică mai avea 
nevoie doar să mai nimerească o dată toate popicele şi 
câştiga campionatul pe cartier. Aşa a scris în ziar. 

— İşi însemnau drumul cu ce aveau la ei, la fel cum 
făceau Hansel şi Gretel cu firimiturile de pâine, murmură 
Alec. 

— Numai că, la un moment dat, chiar la jumătatea unei 
galerii, nu s-a mai văzut niciun semn, zise Lovie. Nu s-a mai 
văzut nimic. Niciun desen pe perete, nicio monedă pe jos, 
nicio bucăţică de hârtie. Nimic. 

Ca urmele alea de paşi din povestea lui Bill Samuels, îşi 
spuse Ralph. 

— A doua echipă de salvare a mai mers un timp. ŞI toţi 
zbierau şi îşi fluturau lanternele, da' nu le-a răspuns nimeni. 
Cică tipul ăla care a scris în ziarul din Austin a vorbit cu mai 


e 525 œ» 


mulţi oameni din echipa asta şi toţi i-au zis acelaşi lucru - 
că se făceau prea multe coridoare, toate în jos, şi că nu 
ştiau pe care să-l aleagă, că unele se înfundau şi altele 
duceau în nişte puțuri negre cum e iadul. 

— Cu siguranţă că n-au abandonat imediat căutarea, 
spuse Howie. 

— Normal că nu, spuse Lovie. 

Luă o altă cutie cu cola din lada frigorifică, o deschise şi 
bău jumătate din ea dintr-o singură înghiţitură. 

— Cred că nu-s obişnuită să vorbesc atât şi d-aia mi s-a 
uscat gura, le explică ea, verificându-şi tubul cu oxigen. 

— Aproape că l-am terminat şi pe-ăsta, da' mai am unu’ 
colo-şa, în baie, lângă toate afuriseniile alea de 
medicamente. Poate unu' dintre voi e aşa drăguţ şi mi-l 
aduce. 

Drăguţ a fost Alec Pelley, iar Ralph se simţi mult mai 
liniştit când văzu că bătrâna nu-şi mai aprinse nicio ţigară 
când îi înlocuiră tubul cu oxigen. 

— Zeci de echipe de căutare s-au tot dus după ei în toţi 
anii ăştia. Până la zguduiala aia din 2007. După aia s-a zis 
că-i prea periculos să mai intre cineva acolo. Da' să ştiţi că 
n-a avut decât cinci sau patru pe Richter, numai că 
peşterile sunt tare şubrede. Sala Sunetelor a rezistat destul 
de bine, da' tot au căzut nişte stalactite din alea din tavan. 
Alte galerii s-au surpat. Ştiu precis că aia de-i ziceau Galeria 
de Artă nu a mai rămas întreagă. Grota Marysville a rămas 
închisă de la cutremurul ăla. Ştiu precis că intrarea 
principală e blocată şi cred eu că au astupat şi intrarea 
Ahiga. 

Câteva secunde, nu spuse nimeni nimic. Ralph nu ştia ce 
le trecea celorlalţi prin minte, dar el se tot gândea la cât de 
oribil trebuie să fi fost să mori în chinuri şi în beznă, în 
subteran. Nu voia deloc să-şi imagineze asta, dar nu se 
putea abţine. 

Şi uite că Lovie tot mai avea ceva suflu - probabil de la 
noul tub cu oxigen - pentru că nu terminase cu vorba: 

— Ştiţi ce mi-a zis mie Roger odată? Cred că nici cu şase 
luni înainte să se ducă pe lumea ailaltă. Mi-a zis că Grota 


e 526 - 


Marysville coboară până-n iad. Poate din cauza asta străinul 
vostru s-ar putea simţi acolo ca acasă, nu credeţi? 

— Te rog să nu vorbeşti despre asta de faţă cu Claude, 
spuse Holly. 

— Da' ştie absolut tot, zise Lovie. Că doar despre 
neamurile lui e vorba. Nu că verişorii ăia i-ar fi fost prea 
dragi - erau mai mari decât el şi-l terorizau ceva de groaza 
lumii - da’ tot neamuri se cheamă că erau. 

Zâmbetul de acum al lui Holly nu era acela care îi lumina 
şi privirea. 

— Sunt convinsă că ştie, dar nu ştie că no; ştim. Şi aşa 
trebuie să rămână. 


e 527 œ» 


11 


Lovie, deja arătând obosită spre epuizată, le spuse că 
bucătăria era prea mică pentru şapte persoane, că n-ar 
putea să stea comod la masă acolo şi că mai bine să iasă şi 
să mănânce afară - în foi-şoorul din grădină. Şi le mai spuse 
(plină de mândrie) că fiul ei i-l construise, dintr-un set de 
piese cumpărat de la Home Depot. 

— Poate că la început o să vi se pară cam cald, da’ pe la 
ora asta începe să adie vântul şi măcar acolo avem plase 
ca să nu ne pişte gângăniile. 

Holly îi sugeră bătrânei doamne să se întindă puţin şi să îi 
lase pe ei să pună masa. 

— Da' n-o să ştiţi de unde să luaţi ce vă trebuie! i 

— Nu vă faceţi griji în privinţa asta, îi spuse Holly. Imi 
câştig pâinea din găsirea lucrurilor. Şi sunt convinsă că mă 
vor ajuta şi domnii. 

Lovie se resemnă şi îşi conduse scaunul cu rotile în 
dormitor, de unde i se auziră apoi gemetele de efort, 
urmate de ţipetele arcurilor de la pat. 

Ralph ieşi în pridvor ca să o sune pe Jeannie, care îi 
răspunse imediat. 

— E.T. sună acasă”, glumi ea. 

— E linişte acolo? 

— Doar televizorul face gălăgie. Domnii poliţişti Ramage 
şi Yates s-au uitat la cursa NASCAR. Presupun că au şi 
pariat, dar ştiu precis că au mâncat toate negresele. 

— Îmi pare rău. 

— A, şi a trecut şi Betsy Riggins să ne arate bebeluşul. N- 
o să-i spun niciodată în faţă, dar mi se pare că ăsta mic 
seamănă puţin cu Winston Churchill. 

— Înî, bine. Ascultă, cred că ori Troy, ori Tom ar trebui să 
rămână peste noapte cu tine. 

— Eu mă gândeam la amândoi. Că avem loc în pat. Şi o 
să ne ţinem în braţe. Poate o să ne şi giugiulim un pic. 

— Bună idee! Nu uita să faci poze. 


73 Replică celebră din filmul „E.T.”, 1982 (n. tr.). 
e 528 œ» 


Se apropia o maşină. Claude Bolton se întorcea din Tippit 
cu cina lor. 

— Nu uita să încui peste tot şi să setezi alarma. 

— Uşile încuiate şi alarma setată n-au fost de niciun folos 
data trecută. 

— Fă-mi hatârul ăsta. 

Bărbatul care semăna leit cu bărbatul văzut de Jeannie la 
ei în casă cobora acum din maşină. Ralph avu senzaţia 
bizară că vede dublu. 

— Bine. Aţi aflat ceva? 

— Greu de spus. 

Evita să-i spună adevărul; pentru că aflaseră o mulţime 
de lucruri, toate rele. 

— Am să încerc să te sun mai încolo, dar acum trebuie să 
închid. 

— În regulă. Ai grijă! 

— O să am. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. Aí grijă! 

Ralph coboră să-l ajute pe Claude să care cele şase pungi 
de la „Raiul Camionagiilor”. 

— S-a răcit mâncarea, fix cum am zis eu c-o să se- 
ntâmple. Da' ascultă vreodată ce-i spun? 

— O să o încălzim. 

— Puiul reîncălzit se întăreşte. Şi am luat piure, pentru că 
nu vrei să ştii ce gust au cartofii prăjiţi când îi încălzeşti. 

Porniră spre casă. Claude se opri lângă treptele 
pridvorului. 

— V-a fost de folos conversaţia cu mama? 

— Da, răspunse Ralph, întrebându-se ce ar putea să-i mai 
spună. Însă Claude îl scuti de grija asta. 

— Nu-mi spune ce-aţi vorbit. S-ar putea ca tipul ăla să-mi 
citească gândurile. 

— Deci şi tu crezi în el? 

Ralph era sincer curios. 

— Cred că tipa aia crede. Holly. Şi mai cred că e posibil 
să fi fost cineva aici azi-noapte. Aşa că nu vreau să ştiu ce- 
aţi vorbit. 

— Poate aşa-i cel mai bine. Auzi, Claude? Cred că ar 


e 529 + 


trebui să rămână unul dintre noi la noapte aici. Mă 
gândeam la domnul locotenent Sablo. 

— Te aştepţi la necazuri? Că eu nu mai am nicio senzaţie 
acum - în afară de aia de foame. 

— Nu chiar la necazuri, zise Ralph. Mă gândeam doar că, 
dacă ar fi să se întâmple ceva rău în zonă şi dacă ar apărea 
un martor care să spună că persoana care a făcut lucrul ăla 
rău seamănă leit cu Claude Bolton, ar fi bine să existe un 
poliţist care să declare că nu ai ieşit din casă. 

Claude căzu pe gânduri. 

— Nu-i o idee rea. Numai că n-avem cameră de oaspeţi. 
Putem să întindem canapeaua, da' câteodată mama nu 
poate să doarmă şi vine să se uite la televizor. E înnebunită 
după nenorociţii ăia de predicatori care urlă la tine să le 
aduci ofrande. 

Se întrerupse o clipă şi se lumină la faţă. 

— Da' avem o saltea în plus şi zic că poate să doarmă 
afară, că tot o să fie cald la noapte. 

— Unde afară? În foi-şoor? 

Claude zâmbi încântat. 

— Sigur! Eu l-am făcut cu mânuţele astea două. 


e 530 - 


12 


Holly a pus puiul în cuptor pentru cinci minute şi l-a făcut 
crocant, numai bun de mâncat. Au luat toţi şapte cina în 
foişorul care avea şi o rampă pentru scaunul cu rotile al lui 
Lovie. Conversaţia din timpul mesei a fost însufleţită şi 
plăcută. Claude s-a dovedit a fi un excelent povestitor şi le- 
a înşirat o mulţime de istorii din bogata lui carieră de 
„expert pe probleme de securitate” de la „Poftiţi, 
Domnilor”. Poveştile erau amuzante, dar deloc răutăcioase 
şi nici porcoase; şi cel mai tare a râs chiar mama lui. Şi a 
râs şi mai tare, până a apucat-o un alt acces de tuse, când 
Howie a povestit cum unul dintre clienţii lui, încercând să 
dovedească faptul că era bolnav la cap şi nu putea fi 
judecat, îşi scosese pantalonii şi şi-i fluturase în nasul 
judecătorului. 

Nici măcar în treacăt nu a venit vorba despre realul motiv 
al venirii lor în Marysville. 

Pentru că Lovie se odihnise doar foarte puţin înainte de 
cină, la sfârşitul mesei îi anunţă pe toţi că se duce la 
culcare. 

— Asta-i avantajul cu mâncarea la pachet, nu ai prea 
multe vase de spălat, le zise ea. O să mă ocup de 
dimineaţă de astea care sunt. Pot să le spăl stând pe scaun, 
da’ tre' să am grijă la tubul de oxigen. Se întoarse spre 
Yune: 

— Precis o să te simţi bine aici, domnu’ poliţist Sablo? 
Dacă mai vine cineva să dea târcoale pe aici ca azi-noapte? 

— Sunt înarmat, doamnă, îi răspunse Yune. Plus că e 
foarte plăcut aici, în foişor. 

— Mă rog... să ştii că poţi să intri în casă oricând vrei. 
După miezu' nopţii s-ar putea să se întărâte vântul. Noi 
încuiem uşa din spate, da' ai să găseşti cheia sub o//a de 
barro. 

Şi îi arătă un ghiveci vechi din lut. Apoi îşi încrucişă 
braţele peste pieptul absolut impresionant şi făcu un fel de 
plecăciune mică. 


e 531 >» 


— Sunteţi oameni buni şi vă mulţumesc pentru că aţi 
venit până aici şi încercaţi să-mi ajutaţi băiatul. 

Apoi intră în casă. Ceilalţi şase mai rămaseră puţin acolo. 

— Cumsecade femeie! spuse Alec. 

— Da, zise Holly. Foarte! 

Claude îşi aprinse o ţigară de foi. 

— la te uită! Poliţia e de partea mea, zise el. Asta-i ceva 
nou. Da' îmi place. 

— Există vreun Walmart în Plainville, domnule Bolton? 
Vreau să fac nişte cumpărături şi îmi plac foarte mult 
magazinele astea. 

— Nu există şi eu sunt tare bucuros pe chestia asta, 
pentru că şi lu' mama îi plac foarte mult şi nu reuşesc s-o 
scot din ele. N-avem decât un Home Depot în Tippit. 

— E bun şi acesta, spuse Holly, ridicându-se de la masă. 
O să spălăm noi vasele, ca s-o scutim pe Lovie de treaba 
asta şi apoi plecăm. Vom veni mâine ca să-l luăm pe 
domnul locotenent Sablo şi ne întoarcem acasă. Cred că am 
făcut tot ce se putea aici. De acord, Ralph? 

Îi transmise din privire răspunsul, iar el îl rosti cu voce 
tare: 

— Sigur. 

— Domnule Gold? Domnule Pelley? 

— Cred că am rezolvat problema, spuse Howie. 

Alec intră şi el în joc: 

— Da, ne-am terminat treaba. 


e 532 + 


13 


Deşi intrară în casă doar cu cincisprezece minute după 
Lovie, din dormitorul acesteia se auzeau deja sforăieli 
hodorogite. Yune umplu chiuveta cu apă şi detergent de 
vase, îşi suflecă mânecile şi se apucă să spele farfuriile în 
care mâncaseră. Ralph le şterse cu un şervet. Holly le 
aşeză la locul lor. Încă era lumină afară, iar Claude le arăta 
grădina lui Howie şi Alec, căutând totodată urme ale 
intrusului de cu o noapte înainte... presupunând că acel 
intrus existase în realitate. 

— N-ar fi fost nicio problemă chiar dacă nu aveam arma 
la mine, spuse Yune. Când m-am dus în baia doamnei 
Bolton ca să iau tubul nou cu oxigen, a trebuit să trec prin 
dormitor şi am văzut că are un adevărat arsenal acolo. Pe 
comodă era un revolver Ruger, cu un încărcător de rezervă 
alături; şi o carabină Remington semiautomată în colţ, chiar 
lângă maşina de spălat. Nu ştiu ce fel de arme are Claude, 
dar sunt convins că trebuie să aibă câteva. 

— Însă are voie să deţină arme dacă a făcut închisoare? 
întrebă Holly. 

— Nu, spuse Ralph. Numai că suntem în Texas. Plus că 
mie mi se pare complet reabilitat. 

— Da, zise Holly. Nu-i aşa? 

— Şi eu cred că şi-a schimbat viaţa, zise Yune. Am mai 
văzut cazuri  dintr-astea, cu oameni care intră în 
comunitatea  Alcoolicilor sau Narcomanilor Anonimi. Şi 
câteodată parcă se petrece o minune cu ei. Insă nu vi se 
pare că Străinul ăsta nici că nu şi-ar fi putut alege un chip 
mai potrivit în spatele căruia să se ascundă? Dacă luăm în 
calcul trecutul lui Claude cu drogurile, ca să nu mai vorbesc 
despre afilierea lui cu bandele alea de motociclişti, cine l-ar 
crede dacă ar zice că i s-a înscenat ceva? 

— Pe Terry Maitland nu l-a crezut nimeni, rosti cu 
greutate Ralph. lar Terry avea o reputaţie ireproşabilă. 


e 533 + 


14 


Se înserase deja când au ajuns la Home Depot şi trecuse 
de ora nouă când s-au întors la motel (sub privirile lui Jack 
Hoskins, care pândea strada din spatele draperiilor din 
camera sa, frecându-şi obsesiv ceafa). 

Duseră toate cumpărăturile în camera lui Ralph şi le 
aşezară pe pat: cinci lanterne UV (cu baterii de rezervă) şi 
cinci căşti de protecţie, de culoare galbenă. Howie luă una 
dintre lanterne, o aprinse şi tresări când îi văzu lumina 
violetă. 

— Şi chestia asta chiar o să-i vadă urma? Dâra aia pe 
care o lasă după el? 

— Da, dacă se află acolo, răspunse Holly. 

— Câh! 

Howie aruncă lanterna la loc pe pat, îşi puse o cască şi se 
duse să se admire în oglinda de deasupra comodei. 

— Arăt ridicol, mormăi el. 

Nu-l contrazise nimeni. 

— Chiar o să facem asta? Cel puţin, o să încercăm? Să 
ştiţi că nu-i o întrebare retorică. Vreau să reuşesc să înţeleg 
că se întâmplă cu adevărat. 

— Părerea mea e că o să ne fie cam greu să convingem 
poliţia rutieră să ne ajute, spuse Alec. Ce anume o să le 
zicem? Că noi credem că s-a ascuns un monstru în Grota 
Marysville? 

— Dacă nu o facem, răspunse Holly, monstrul o să ucidă 
şi alţi copii. Doar aşa poate să trăiască. 

Howie se întoarse spre ea şi o întrebă pe un ton aproape 
acuzator: 

— Cum o să intrăm acolo? Bătrâna zice că-i mai ferecată 
decât chiloţii unei călugăriţe. Şi să zicem că intrăm, unde-i 
frânghia? La Home Depot nu se vinde frânghie? Trebuie să 
vândă. 

— Nu ar trebui să avem nevoie, spuse încet Holly. Dacă 
este înăuntru - iar eu sunt aproape convinsă că este - nu s- 
a dus prea adânc. Pe de-o parte, pentru că se teme şi el să 


e 534 + 


nu se rătăcească sau să se surpe pereţii peste el. Pe de 
alta, pentru că este slăbit - eu aşa cred. A făcut mult efort 
când, de fapt, ar fi trebuit să hiberneze. 

— Prin efort tu înţelegi faptul că... s-a proiectat? o întrebă 
Ralph. Asta crezi tu. 

— Da. Grace Maitland, soţia ta... amândouă au văzut... 
proiecţiile lui. Cred că o parte foarte mică a trupului său 
fizic a fost acolo. Aşa se pot explica urmele din living şi 
scaunul mutat de la locul lui şi lumina aprinsă deasupra 
aragazului. Însă nu a fost atât de greu încât să lase 
amprente pe covor. Şi ce a făcut l-a obosit extrem de mult. 
Cred că s-a arătat pe de-a-ntregul în carne şi oase o singură 
dată - la tribunal, în ziua când a fost împuşcat Terry 
Maitland. Pentru că era flămând şi ştia că acolo va fi multă 
suferinţă din care să se hrănească. 

— A fost acolo în carne şi oase, dar nu apare pe nicio 
înregistrare? întrebă Howie. La fel ca vampirii care nu se 
văd în oglinzi? A 

Parcă se aştepta ca Holly să-l contrazică. Insă ea spuse: 

— Exact! 

— Atunci, crezi că-i o creatură supranaturală. 

— Nu ştiu ce este. 

Howie îşi scoase casca şi o aruncă pe pat, lângă celelalte. 

— Presupuneri. Asta-i tot ce avem. 

Holly păru rănită de vorbele lui şi parcă nu ştia cum să-i 
răspundă. Tocmai de aceea nu observă ce vedea Ralph 
foarte limpede şi precis vedea şi Alec: Howard Gold era 
înspăimântat. Dacă situaţia scăpa de sub control, nu exista 
niciun judecător în faţa căruia să obiecteze. Nu putea să 
ceară rejudecarea procesului pe motiv de viciu procedural. 

— Şi mie îmi este încă destul de greu să diger toată 
povestea asta despre £/ Cuco sau cum s-or numi creaturile 
care-şi schimbă înfăţişarea. Dar acum pot să admit că a 
existat un străin, un necunoscut. Din cauza asemănărilor cu 
cazul din Ohio şi pentru că Terry Maitland nu avea cum să 
se afle în două locuri în acelaşi timp. 

— Străinul a cam dat-o în bară din punctul ăsta de 
vedere, zise Alec. N-a ştiut că Terry va fi la conferinţa din 


535 + 


Cap City. Probabil că majoritatea ţapilor ispăşitori pe care 
şi-i găseşte sunt ca Heath Holmes, cu alibiuri subţiri, 
aproape inexistente. 

— Nu ţine, zise Ralph. 

Alec ridică din sprâncene la el. 

— Dacă avea şi... nu ştiu cum să mă exprim. Amintirile 
lui Terry, dar nu numai amintirile, ci şi un fel de... 

— Un fel de hartă topografică a conştiinţei lui, şopti Holly. 

— Da, haide să-i zicem aşa, spuse Ralph. Pot să admit că 
i-au scăpat anumite detalii, aşa cum le scapă acelora care 
doar răsfoiesc cărţile. Însă conferinţa aia era importantă 
pentru Terry. 

— Atunci, de ce cuco ăsta... începu Alec. 

— Poate nu a avut încotro. 

Holly lumina peretele cu una dintre lanternele UV, 
descoperind amprenta mâinii unui fost locatar al motelului, 
amprentă insesizabilă cu ochiul liber. 

— Poate că era mult prea flămând ca să aştepte o ocazie 
mai bună. 

— Sau poate nu i-a păsat, zise Ralph. Criminalii în serie 
ajung adesea în punctul acesta, de obicei chiar înainte să 
fie prinşi. Bundy, Speck, Gacy... până la urmă toţi au 
început să se creadă un fel de semizei. Şi au devenit 
aroganţi şi au întrecut măsura. lar străinul ăsta nici n-a 
întrecut-o prea mult, nu? la gândiţi-vă. L-am dus pe Terry la 
tribunal ca să fie pus sub acuzare pentru uciderea lui Frank 
Peterson, cu toate că ştiam ce ştiam. Pentru că eram 
convinşi că alibiul lui era fals. 

lar o parte din mine incă mai vrea să creadă asta. 
Deoarece alternativa dă peste cap absolut tot ce credeam 
eu că ştiu despre lumea în care trăiesc. 

Parcă îl luase cu frisoane şi parcă îl încerca o durere de 
stomac. Cum să accepte un om al secolului douăzeci şi unu 
existenţa unui monstru care-şi schimbă chipul? Dacă 
credeai în Străinul lui Holly Gibney, în £/ Cuco, atunci 
posibilităţile erau infinite. Şi universul nu avea sfârşit. 

— Acum nu mai este arogant, spuse calm Holly. Este 
obişnuit să stea mai multe luni într-un loc după ce îşi ucide 


e 536 œ» 


victima şi începe să se transforme. Pleacă de acolo doar 
atunci când transformarea este completă sau aproape 
completă. Spun asta bazându-mă pe ce am citit şi pe ce am 
aflat în Ohio. Însă ciclul lui obişnuit de viaţă a fost 
perturbat. A trebuit să fugă din Flint City când adolescentul 
acela i-a descoperit urmele în hambar. Ştia că avea să 
apară poliţia. Aşa că a venit aici mai devreme decât 
trebuia, ca să fie lângă Claude Bolton. Şi şi-a găsit vizuina 
perfectă. 

— Grota Marysville, murmură Alec. 

Holly dădu din cap. 

— Numai că el nu ştie că noi ştim. Acesta este avantajul 
nostru. Da, Claude ştie că unchiul şi verii lui sunt îngropaţi 
sub pereţii surpaţi din peşteră. Dar ce nu ştie el este că 
Străinul hibernează în locurile sau în apropierea locurilor 
unde se află morţi, de preferinţă morţi de acelaşi sânge cu 
persoana în care se transformă sau la a cărei înfăţişare 
renunţă. Sunt sigură că aşa se întâmplă. N-are cum să fie 
altfel. 

Pentru că aşa vrei tu să fie, îi spuse Ralph în gând. 
Totuşi, nu putea să găsească nicio hibă în argumentaţia ei. 
Fireşte, cu condiţia să accepţi premisa existenţei unei 
creaturi supranaturale, care trebuia să se supună unor 
anumite reguli - poate pentru că aşa i-o cerea tradiţia, 
poate din cauza unor exigenţe neştiute pe care niciunul 
dintre ei nu va fi capabil să le înţeleagă vreodată. 

— Putem fi siguri că Lovie n-o să-i spună? întrebă Alec. 

— Eu cred că putem, răspunse Ralph. O să-şi ţină gura 
pentru că ştie că o face pentru binele lui. 

Howie aprinse o lanternă şi o îndreptă spre aparatul de 
aer condiţionat, care horcăia amarnic. Acolo se vedeau 
multe amprente de degete, scânteind ca nişte licurici de pe 
altă lume. Stinse lanterna şi întrebă: 

— Dar dacă îl ajută cineva? La asta v-aţi gândit? Contele 
Dracula îl avea pe tipul ăla, Ranfield. Dr Frankenstein avea 
un cocoşat, Igor... 

ÎI întrerupse Holly: 

— Aceasta este o opinie greşită. In filmul original 


e 537 œ» 


Frankenstein, pe asistentul doctorului îl chema Fritz şi era 
interpretat de Dwight Frye. Mai târziu, Bela Lugosi'?... 

— Vina mea, spuse Howie. Dar asta nu schimbă cu nimic 
întrebarea: dacă Străinul nostru are un complice? Dacă a 
pus pe cineva să ne urmărească? Nu vi se pare logic? Chiar 
dacă Străinul nu ştie că am aflat de Grota Marysville, ştie 
precis că ne-am apropiat periculos de mult de el şi nu are 
cum să se mai simtă în siguranţă. 

— Înţeleg unde baţi, Howie, zise Alec, dar criminalii în 
serie sunt de obicei persoane singuratice, iar aceia care nu 
stau decât foarte puţin timp în acelaşi loc sunt cei care 
rămân în libertate cel mai mult timp. Desigur că există şi 
excepţii, dar nu cred că tipul nostru face parte dintre ele. A 
venit în Flint City din Dayton. Dacă ar fi să-i refacem 
traseul, s-ar putea să descoperim copii ucişi în Tampa, 
Florida, sau în Portland, statul Maine. E un proverb african 
care zice: Cel mai repede călătoreşte acela care călătoreşte 
singur. Şi, practic vorbind, pe cine ar putea să angajeze? 

— Un dement, răspunse Howie. 

— Bine, un dement, zise Ralph. Dar unde l-a găsit? S-a 
oprit la primul balamuc pe dreapta şi şi-a ales un pacient de 
acolo? 

— În regulă, spuse Howie. E de unul singur şi acum s-a 
pitit în Grota Marysville, aşteptând să-l înhăţăm noi. Să-l 
târâm afară la soare sau să-i înfigem un par în inimă sau 
ambele. 

— În romanul lui Stoker, interveni Holly, când l-au prins 
pe Dracula, i-au tăiat capul şi i-au umplut gura cu usturoi. 

Howie aruncă şi lanterna aceasta pe pat şi îşi ridică 
mâinile. 

— În regulă şi asta. O să ne oprim la o prăvălie şi o să ne 
facem provizii de usturoi. Şi o să cumpărăm şi un satâr, că 
am uitat să luăm un bomfaier de la Home Depot. 

— Cred că un glonţ în cap o să fie suficient, spuse Ralph. 

Tăcură toţi câteva clipe, apoi Howie anunţă că se duce la 
culcare. 


74 Bela Lugosi - actor american, născut la Lugoj, care a interpretat rolul 
Contelui Dracula în filmul din 1931 (n. tr.). 


e 538 >» 


— Dar înainte de asta, aş dori să aflu şi eu ce plan avem 
pentru mâine. 

Ralph se aştepta ca Holly să-l pună la curent pe avocat, 
însă femeia se uita lung la el. Îi văzu cearcănele negre de 
sub ochi şi ridurile adânci care-i apăruseră în colţurile gurii. 
Şi el era obosit, probabil că toţi erau, însă Holly Gibney era 
epuizată de-a dreptul şi doar starea de maximă surescitare 
o mai ţinea în picioare. 

— Nu facem nimic înainte de ora nouă, spuse el. Cu toţi 
avem nevoie de cel puţin opt ore de somn, dacă nu cumva 
mai mult. După aia ne facem bagajele, predăm camerele, 
ne ducem la familia Bolton şi îl luăm pe Yune. De acolo 
plecăm la Grota Marysville. 

— Nu-i bine aşa, dacă vrem să-l facem pe Claude să 
creadă că luăm avionul spre casă, zise Alec. Se va întreba 
de ce nu plecăm în direcţia aeroportului. 

— Ai dreptate. Atunci o să le spunem că trebuie să ne 
ducem mai întâi până la Tippit ca să... hm... nu ştiu... nu 
mai avem nimic de cumpărat de la Home Depot? 

— Cam neconvingătoare scuză, mormăi Howie. 

— Cum îl chema pe polițistul care a venit să vorbească 
cu Claude? întrebă Alec. Mai ţii minte? 

Ralph nu-şi amintea, dar avea toate însemnările pe iPad. 
Rutina era rutină, chiar şi atunci când eşti pe urmele unui 
baubau. 

— Owen Sipe. Caporal Owen Sipe. 

— Bun! Atunci le zici lui Claude şi mamei lui - ceea ce-i 
ca şi cum i-ai zice Străinului, presupunând că poate cu 
adevărat să pătrundă în capul lui Claude - că ai primit un 
telefon de la caporalul Sipe, care te-a informat că un individ 
care seamănă cu Claude este căutat de poliţia din Tippit 
pentru cine ştie ce spargere sau furt de maşină sau altceva. 
Şi le spui că Yune poate depune mărturie că Claude a fost 
acasă toată noaptea... 

— N-ar avea de unde să ştie asta dacă a dormit în foi- 
şoor, îl contrazise Ralph. 

— Adică vrei să-mi zici că nu ar fi auzit când îşi porneşte 
maşina? Păi, amărâta aia îl imploră de ani buni să-i 


e 539 + 


cumpere un amortizor. 

Ralph zâmbi. 

— Corect! 

— Aşa, şi? Le zici că ne ducem la Tippit să vedem despre 
ce e vorba şi că, dacă nu dăm de nicio pistă nouă, ne 
întoarcem la Flint City. E bine? 

— Excelent! răspunse Ralph. Doar să ne asigurăm că 
Claude n-o să ne vadă lanternele şi căştile de protecţie. 


e 540 œ» 


15 


S-a făcut ora unsprezece. Apoi a trecut ora unsprezece. 
Şi Ralph stătea întins pe salteaua cu gloduri, spunându-şi 
că ar trebui să stingă lumina, dar neputând să se hotărască 
să o facă. O sunase pe Jeannie şi pălăvrăgise cu ea cam 
jumătate de oră - şi despre caz, şi despre Derek, cel mai 
mult despre tot felul de aiureli neimportante. Apoi a deschis 
televizorul, gândindu-se că predicatorii de noapte ai lui 
Lovie Bolton ar avea efect de somnifer - sau măcar ar reuşi 
să-şi amuţească chiţăielile din minte - însă pe ecranul 
aparatului apăru doar mesajul: DEFECŢIUNE TEHNICA, VA 
MULŢUMIM PENTRU ÎNŢELEGERE. 

Tocmai întindea mâna spre veioză, când auzi un ciocănit 
uşor în uşă. Se sculă din pat, traversă încăperea, întinse 
mâna spre clanţă, se gândi mai bine şi se uită pe vizor. 
Vizor absolut inutil, pentru că era astupat cu praf sau alte 
mizerii. 

— Cine e? 

— Eu, spuse Holly, cu o voce la fel de stinsă ca acel 
ciocănit în uşă. 

Ralph îi deschise. Holly avea tricoul pe dinafară, iar 
sacoul de la costum, pe care îl îmbrăcase ca să o apere de 
răcoarea nopţii, îi atârna într-o parte. Vântul îi zburlea părul 
scurt şi cărunt. Strângea în mână iPad-ul. Ralph îşi dădu 
brusc seama că era în boxeri şi că precis şliţul fără nasturi îi 
stătea căscat. Işi aduse aminte de o vorbă din copilărie: De 
unde ai autorizaţie să vinzi hotdogi? 

— Te-am trezit, spuse ea. 

— Ba nu. Intră! 

După o clipă de ezitare, Holly intră în cameră şi se aşeză 
pe singurul scaun existent acolo, în timp ce Ralph îşi punea 
pantalonii. 

— Trebuie să dormi, Holly. Pari foarte obosită. 

— Păi, aşa şi sunt. Numai că sunt dăţi în care cu cât sunt 
mai obosită, cu atât îmi este mai greu să adorm. Mai ales 
atunci când sunt încordată şi mă frământă multe griji. 


e 541 œ 


— Ai încercat să iei Ambien”? 

— Nu-i recomandat celor care iau antidepresive. 

— Aha! 

— M-am documentat până acum. Se întâmplă să mai 
adorm făcând asta. La început am căutat articolele care să 
relateze tragedia despre care ne-a povestit mama lui 
Claude. Am găsit extrem de multe şi foarte multe informaţii 
suplimentare. M-am gândit că vrei să ştii şi tu ce am aflat. 

— Ne sunt de ajutor? 

— Eu cred că da. 

— Atunci, vreau să ştiu. 

Se aşeză pe marginea patului, iar Holly se trase până la 
marginea scaunului, ţinându-şi genunchii bine lipiţi unul de 
celălalt. 

— Bine. Lovie a tot vorbit despre Ahiga - o intrare 
dinspre partea Ahiga, o jucărioară din plastic în formă de 
Ahiga, şeful de trib, pe care a pierdut-o în galerie unul 
dintre gemenii Jamieson. 

Îşi deschise iPad-ul şi continuă: 

— Fotografia asta este din 1888. 

În poza sepia se vedea un amerindian cu atitudine 
semeaţă, surprins din profil. Podoaba de pene îi ajungea 
până la jumătatea spatelui. 

— O perioadă, căpetenia aceasta a locuit în Rezervaţia 
Tigua, de lângă El Paso, împreună cu un grup mic de indieni 
Navajo. Apoi s-a căsătorit cu o femeie albă şi au plecat 
împreună de acolo. Mai întâi la Austin, unde a fost tratat 
foarte urât; apoi la Marysville, unde a fost acceptat de 
comunitate, după ce şi-a tăiat părul şi a declarat că 
împărtăşeşte credinţa creştină. Soţia lui avea nişte bani, cu 
care au deschis o prăvălioară cu articole de strictă 
necesitate care, mai târziu s-a transformat în acest motel 
unde stăm noi acum. Indian Motel & Cafe. 

— Casă, dulce casă! murmură Ralph privind în jur, la 
camera sordidă. 

— Chiar aşa. lată-l aici pe şeful de trib Ahiga în 1926, cu 


75 Sedativ, recomandat pentru tratamentul de scurtă durată al 
insomniei (n. tr.). 


e 542 œ» 


doi ani înainte să moară. Îşi schimbase deja numele şi îl 
chema Thomas Higgins. 

Şi îi arătă a doua fotografie. 

— Pe bune?! exclamă Ralph. În mod normal, odată cu 
vârsta, ar fi trebuit să i se accentueze trăsăturile rasei, dar 
mie mi se pare că-i exact pe dos. 

Acelaşi profil semet, însă acum dispăruse podoaba cu 
pene de pe cap, iar obrazul dinspre aparatul de fotografiat 
era brăzdat de riduri adânci. Fosta căpetenie Navajo purta 
ochelari fără rame, cămaşă albă şi cravată. 

— Pe lângă faptul că a deţinut singura afacere rentabilă 
din Marysville, tot Căpetenia Ahiga, alias Thomas Higgins, a 
fost acela care a descoperit Grota şi a organizat primele 
vizite înăuntru. Vizite care s-au bucurat de mult succes. 

— Insă peştera a primit numele oraşului, nu numele lui, 
zise Ralph. In fond, era de aşteptat. O fi devenit el creştin şi 
mare om de afaceri, dar în ochii comunităţii a rămas tot 
piele-roşie. Însă presupun că localnicii s-au purtat mai bine 
cu el decât creştinii din Austin. Măcar atât să le 
recunoaştem meritul ăsta. Spune mai departe. 

Holly îi arătă altă fotografie. În ea se vedea o placă din 
lemn, pe care era pictat Ahiga, Marele şef de trib, cu 
podoaba din pene pe cap. Mesajul de dedesubt te anunţa: 
PE AICI LA CELE MAI BUNE PICTOGRAME. Mări imaginea cu 
o mişcare a degetelor, iar Ralph văzu acum mai bine o 
cărare care trecea printre stânci. 

— Grota a primit numele oraşului, spuse ea, dar a primit 
şi şeful de trib ceva - intrarea Ahiga, mult mai puţin 
impresionantă decât Sala Sunetelor, dar având legătură 
directă cu aceasta. Prin Ahiga aduceau alimentele pentru 
bufet angajaţii care se ocupau de grotă şi tot prin Ahiga ar 
fi fost evacuaţi turiştii în caz de urgenţă. 

— Pe acolo au intrat şi echipele de căutare? Sperau să 
găsească o cale alternativă care să-i ducă la copiii ăia? 

— Corect! 

Holly se aplecă spre el. Ochii îi scânteiau. 

— Intrarea principală nu-i doar acoperită cu scânduri, 
Ralph. Este cimentată. Pentru că nu voiau să mai intre 


e 543 œ» 


acolo şi alţi copii care să se rătăcească la fel ca gemenii 
Jamieson. Intrarea Ahiga - uşa din spate, cum s-ar spune - 
era şi ea acoperită cu scânduri, dar nu scrie nicăieri că ar fi 
fost astupată cu ciment. 

— Asta nu înseamnă că nu era. 

Holly clătină din cap cu nerăbdare. 

— Ştiu, dar dacă nu era... 

— Atunci, pe acolo a intrat Străinul. Aşa crezi tu. 

— Ar trebui să ne ducem mai întâi acolo. Şi, dacă sunt 
semne de forţare... 

— Am înţeles, spuse Ralph. Mi se pare un plan bun. 
Bravo! Holly, eşti un detectiv al naibii de bun! 

Ea îi mulţumi plecându-şi ochii şi vorbindu-i pe tonul 
nesigur şi sfios al unei femei care nu a prea primit 
complimente de-a lungul vieţii şi nu ştie cum să reacționeze 
într-o asemenea situaţie. 

— Eşti tu amabil. 

— Amabilitatea n-are nicio legătură cu asta. Eşti mai 
bună decât Betsy Riggins şi cu mult mai bună decât Jack 
Hoskins ăla, care face degeaba umbră pământului. O să 
iasă la pensie curând şi, dacă aş avea putere de decizie, ţie 
ţi-aş da postul lui. 

Zâmbind, Holly clătină din cap. 

— Mie mi-ajung executările silite, câinii pierduţi şi 
acuzaţii ieşiţi pe cauţiune. Nu mai vreau să particip 
niciodată la anchetarea vreunei crime. 

Ralph se ridică în picioare. 

— Acum du-te în cameră şi încearcă să dormi puţin. Dacă 
ai dreptate, mâine o să avem o zi ca ruptă din filmele alea 
vechi cu John Wayne. 

— Imediat. Mai e un motiv pentru care am venit la tine. 
Ar fi bine să te aşezi la loc. 


e 544 œ» 


16 


Chiar dacă acum era mult mai puternică decât în ziua în 
care avusese marele noroc să-l întâlnească pe Bill Hodges, 
Holly tot nu ştia cum să vorbească cu oamenii, cum să le 
spună că nu procedează bine sau să le spună în faţă că se 
înşală. Femeia aceea tânără din trecut fusese un şoricel 
îngrozit şi singuratic, care se gândea adesea că sinuciderea 
ar fi cea mai bună ieşire din starea de teroare, inadecvare 
şi ruşine cronică în care trăia. În ziua aceea când Bill se 
aşezase lângă ea în faţa capelei în care ea nu era în stare 
să intre, Holly simţea că pierduse ceva esenţial. Nu o 
poşetă sau vreun card bancar, ci viaţa pe care ar fi putut să 
o aibă dacă lucrurile ar fi stat doar foarte puţin altfel; sau 
dacă Dumnezeu ar fi considerat indicat să-i bage un pic mai 
multe substanţe importante în organism. 

Cred că aţi pierdut asta, îi spusese Bill în ziua aceea, dar 
i-o spusese fără cuvinte. Ar fi bine să o puneti înapoi în 
buzunar. 

Acum Bill nu mai era, iar ea se afla în faţa acestui bărbat, 
atât de asemănător cu Bill în multe privinţe: inteligenţa, 
umorul şi, mai presus de toate, încăpăţânarea. Era convinsă 
că i-ar fi fost simpatic lui Bill, pentru că şi domnul detectiv 
Ralph Anderson mergea până în pânzele albe ca să rezolve 
un caz. 

Însă existau şi diferenţe - şi nu era vorba doar despre 
faptul că Ralph era mai tânăr cu treizeci de ani decât 
avusese Bill când a murit. lar greşeala fatală de a-l aresta în 
public pe Terry Maitland, înainte de a fi înţeles adevărata 
amploare a cazului era doar una dintre diferenţele acestea, 
probabil nu cea mai importantă, chiar dacă îl obseda acum 
atât de tare. 

Doamne, te rog, ajută-mă să-i pot spune ce vreau să-i 
spun pentru că nu voi mai avea altă ocazie. Şi fă-l să mă 
înțeleagă. Te rog, Doamne, fă-l să mă înțeleagă! 

— De fiecare dată când tu şi ceilalţi vorbiţi despre Străin, 
folosiţi modul condiţional, îi spuse ea. 


e 545 + 


— Nu cred că înţeleg ce vrei să zici, Holly. 

— Ba eu cred că înţelegi foarte bine. „Dacă există. 
Presupunând că ar exista. Să zicem că ar exista! 

Ralph nu spuse nimic. 

— Nu-mi pasă de ceilalţi, dar vreau ca tu să crezi, Ralph. 
Trebuie să crezi şi tu. Nu-i de ajuns să cred doar eu. 

— Holly... 

— Nu, izbucni ea. Nu! Ascultă-mă! Ştiu că pare o 
nebunie. Dar este oare ideea existenţei lui £/ Cuco mai 
inexplicabilă decât unele dintre lucrurile îngrozitoare care 
se petrec în lume? Nu vorbesc despre dezastre naturale sau 
accidente, ci despre lucrurile pe care şi le fac oamenii unii 
altora. Nu a fost Ted Bundy doar o variantă a lui £/ Cuco, un 
individ care îşi arăta un chip oamenilor pe care îi cunoştea 
şi un alt chip femeilor pe care le omora? Ultimul lucru pe 
care-l mai vedeau victimele lui era acest al doilea chip, 
chipul lui interior, chipul lui £/ Cuco. Şi acesta este doar 
unul dintre multele exemple. Oamenii ăştia trăiesc printre 
noi. O ştii şi tu. Sunt altfel decât noi. Nişte monştri, mai 
presus de puterea noastră de înţelegere. Şi totuşi în e; poţi 
să crezi. Pe unii i-ai prins, poate ai şi asistat la execuţia lor. 

Ralph căzu pe gânduri şi nu spuse nimic. 

— Să te întreb ceva, continuă Holly. Să zicem că Terry 
Maitland a ucis copilul, i-a sfârtecat carnea şi i-a împlântat 
o creangă în corp. Gestul lui ar fi mai puţin inexplicabil 
decât existenţa creaturii care poate se ascunde în grota 
aceea? Chiar ai putea să spui: „Înţeleg întunericul şi 
ferocitatea ascunse în spatele măştii blajine de antrenor de 
baseball în Liga Mică şi cetăţean apreciat de comunitate? 
Ştiu exact ce l-a împins să facă asta”? 

— Nu. Am arestat bărbaţi care au comis crime oribile - şi 
o femeie care şi-a înecat propria fetiţă în cada de la baie - 
şi nu am înţeles niciodată. De cele mai multe ori nici ei 
înşişi nu înţeleg motivele pentru care fac ce fac. 

— Aşa cum nici eu nu am înţeles de ce Brady Hartsfield a 
vrut să se sinucidă în timpul unui concert şi să ia cuelo 
mie de copii nevinovaţi. Îţi cer un lucru foarte simplu. Să 
crezi. Măcar în următoarele douăzeci şi patru de ore. Crezi 


e 546 œ» 


că ai să poţi? 

— Tu crezi că ai să dormi puţin dacă zic că da? 

Holly dădu din cap fără să-şi ia ochii de la el. 

— Atunci, cred. Cel puţin pentru următoarele douăzeci şi 
patru de ore, E/ Cuco există. Rămâne să vedem dacă se 
ascunde sau nu în Grota Marysville. Dar există. 

Holly oftă uşurată şi se ridică de pe scaun. Aşa cum arăta 
acum - cu părul răvăşit de vânt, cu sacoul atârnându-i într- 
o parte, cu tricoul pe dinafară - lui Ralph i se părea 
deopotrivă adorabilă şi îngrozitor de fragilă. 

— Bine. Acum mă duc să mă culc. 

O conduse la uşă. Holly ieşi, iar Ralph murmură: 

— Universul nu are sfârşit. 

Ea îl privi cu gravitate: 

— Nu are. Al naibii univers n-are deloc sfârşit! Noapte 
bună, Ralph! 


e 547 œ» 


GROTA MARYSVILLE 
— 27 IULIE — 


e 548 œ» 


Jack se trezi la patru dimineaţa. 

Afară bătea vântul şi bătea tare, iar pe el îl dureau toate 
cele. Nu doar ceafa, ci şi braţele, picioarele, burta, fundul. 
Parcă îl arsese soarele peste tot. Dădu pătura la o parte, se 
aşeză pe marginea patului şi aprinse veioza de pe noptieră. 
Camera se umplu de lumina slabă şi bolnăvicioasă a 
becului de şaizeci de waţi. Se uită în jos şi nu văzu nimic pe 
piele. Dar îl durea. Durerea venea din interior. 

— O să fac ce vrei, îi spuse el musafirului. O să-i opresc. 
Îţi promit. Nu primi niciun răspuns. Musafirul ori nu voia să 
vorbească cu el, ori nu era acolo. Acum, cel puţin. Dar a 
fost. A fost în hambarul ăla blestemat. O singură atingere 
delicată, aproape ca o mângâiere. Dar de ajuns. Acum era 
plin de otravă. Otrava cancerului. Şi acum, în camera asta 
prăpădită de motel, în orele imposibile de dinaintea zorilor, 
Jack nu mai era sigur că musafirul putea să-l scape de ea. 
Dar ce altceva ar fi putut el să facă? Trebuia să încerce. Şi 
dacă nu rezolva nimic... 

— Am să mă împuşc. 

Şi parcă ideea asta îl făcu să se simtă un pic mai bine. 
Mama lui nu avusese opţiunea asta. Aşa că repetă, de data 
aceasta pe un ton mai hotărât: 

— Am să mă împuşc. 

Poc. Şi gata cu mahmurelile. Gata cu respectarea limitei 
de viteză şi cu oprirea la fiecare semafor, ca nu cumva să 
fie tras pe dreapta şi să fie pus să sufle în fiolă - pentru că 
era sigur că va indica o alcoolemie de cel puţin 1, poate 
chiar 1,2. Gata cu telefoanele de la fosta, cum că iar a 
întârziat cu pensia alimentară pe luna respectivă. De parcă 
el nu ştia. Ce ar face cucoana aia dacă nu mai primea brusc 
nicio pensie? Ar fi nevoită să-şi caute de muncă, să vadă şi 
ea cum se zbate partenerul de viaţă să câştige un bănuţ - 
aoleu, vai şi-amar de viaţa mea! Şi n-ar mai sta cu cracii-n 
sus cât e ziua de lungă, cu ochii beliţi la televizor, să nu 
scape nimic din niciunul din reality-show-urile alea după 


e 549 œ» 


care e topită. Vai, vai, ce păcat! 

Se îmbrăcă şi ieşi. Vântul era destul de rece şi îl 
pătrundea până la oase. Fusese foarte cald când plecase 
din Flint City şi nici prin cap nu-i trecuse să-şi ia cuelo 
geacă. Sau un schimb de haine. Sau măcar o periuţă de 
dinţi. 

Şi parcă o auzea pe cutra aia de fostă nevastă zicându-i: 
Aşa eşti tu, scumpule. Fix aşa. Prost ca noaptea. 

Maşini, camionete şi câteva rulote erau parcate de jur 
împrejurul motelului ca nişte căţeluşi lângă ţâţele mamei 
lor. Jack merse repede până la capătul aleii ca să se asigure 
că SUV-ul mitocanilor ălora cu nasurile vârâte în oala de pe 
foc era încă acolo. Era. Precis că toţi dormeau cuminţei în 
camerele lor şi aveau vise frumoase şi senine. Îi trecu prin 
minte - vai, ce imagine minunată! - să intre din cameră în 
cameră şi să-i împuşte pe toţi. Oricât de bună era ideea 
aceasta, se văzu nevoit să renunţe la ea. Era bună, dar era 
şi ridicolă, pentru că nu ştia în ce camere sunt cazaţi 
băgăcioşii ăia. Plus că la un moment dat cineva - nu 
neapărat Băgăciosul-şef - ar începe să tragă şi el. În fond 
se aflau în Texas, locul unde oamenii credeau că încă 
trăiesc în zilele cirezilor de vite şi ale pistolarilor. 

Mai bine să-i aştepte la locul ăla unde i-a zis lui musafirul 
că s-ar putea să vină. Ar putea să-i împuşte acolo şi să fie 
aproape sigur că nu-l va bănui nimeni: că doar nu era suflet 
de om pe o rază de kilometri buni. Dacă musafirul l-ar 
scăpa de boală după ce şi-ar îndeplini misiunea, atunci totul 
se va sfârşi cu bine. Dacă nu va putea să-l scape, atunci 
Jack îşi va vâri în gură ţeava Glock-ului de serviciu şi va 
apăsa pe trăgaci. Sigur, erau extrem de distractive filmele 
pe care şi le făcea în cap despre fosta lui servind la mese în 
cine ştie ce bombă mizerabilă ori robotind în fabrica de 
mănuşi în următorii douăzeci de ani, dar nu asta era 
prioritatea lui. Nu avea de gând să moară cum murise 
mama sa, cu pielea care i se crăpa la fiecare mişcare. Asta 
era prioritatea. 

Infiorat - din cauza vântului, din cauza deciziei luate? nici 
el nu ştia - se urcă în camionetă şi porni spre Grota 


e 550 œ» 


Marysville. Luna se prăbuşise la orizont, ca un bolovan 
îngheţat. Fiorii se transformară în dârdâială, o dârdâială 
atât de puternică, încât călcă linia albă de câteva ori. Nu 
conta; camioanele de mare tonaj foloseau fie Autostrada 
190, fie magistrala. Cu excepţia lui, nu mai era nimeni pe 
Rural Star Road la ora asta imposibilă. 

Porni motorul camionetei, îl lăsă să se încălzească, apoi 
dădu drumul la căldură. li dădu drumul la maxim şi parcă 
aşa îi era mai bine. Nu-l mai dureau atât de tare burta şi 
spatele şi picioarele. Insă ceafa tot îl mai înjunghia al dracu’ 
de rău. O atinse, iar palma i se umplu de scuame. Se gândi 
că poate nu era vorba decât de o arsură de la soare 
obişnuită şi că toată durerea aia înfiorătoare nu era decât 
în capul lui. Adică o chestie psihosomatică, la fel cum erau 
migrenele inventate ale fostei neveste. Dar oare durerea 
psihosomatică putea să te trezească dintr-un somn adânc? 
Nu ştia. Ce ştia el era că fusese real musafirul ăla, ascuns 
după perdeaua de la duş; şi mai ştia că nu era bine să te 
pui cu cineva ca el. Nu, domnule, trebuia să faci exact ce îţi 
cere. 

Plus că mai era şi Ralph Jigodie Anderson, care se lua 
mereu de el. Domnul „Nicio Părere”, care a fost suspendat 
ca să fie el târât înapoi la muncă... că, da, Ralphie era 
suspendat, ce să ne mai încurcăm acum cu eufemisme cum 
ar fi „concediu administrativ”. Din cauza lui Ralph Jigodie 
Anderson a ajuns el, Jack Hoskins, în Parohia Canning, în loc 
să şadă frumuşel în căbănuţa lui, să se uite la DVD-uri şi să 
bea vodcă. , 

Când ajunse la panoul cu ÎNCHIS PÂNĂ LA O ÎNŞTIINŢARE 
ULTERIOARA, avu o revelaţie care-l pocni drept în moalele 
capului: dar dacă Ralph Jigodie Anderson l-a trimis dinadins 
acolo? Poate că ştia că musafirul stătea la pândă şi ştia ce 
avea de gând să facă. De ani buni Ralphie voia să scape de 
el şi uite cum se leagă totul acum! Logica era 
incontestabilă. Singura chestie la care nu se gândise 
Ralphie a fost că individul cu tatuaje pe degete o să-l tragă 
în piept şi pe el. 

Cât despre cum se va termina toată tărăşenia asta, Jack 


e 551 œ 


nu vedea decât trei posibilităţi. Poate musafirul îl va scăpa 
de otrava aia care îşi făcea de cap în corpul lui. Asta era 
numărul unu. Dacă era doar o chestie psihosomatică, urma 
să treacă de la sine la un moment dat. Asta era a doua 
variantă. Sau poate era o chestie pe bune şi musafirul nu 
putea să-l scape de ea. Numărul trei. 

Dar indiferent care variantă se va dovedi a fi cea corectă, 
Domnul „Nicio Părere” n-o să mai facă umbră pământului. 
Promisiunea asta şi-o făcuse Jack lui însuşi, nu musafirului. 
Anderson o să crape şi o să-i ia şi pe ceilalţi cu el. Victorie 
completă a lui Jack Hoskins, Lunetistul American. 

Ajunse la chioşcul de bilete şi ocoli lanţul întins de-a latul 
drumului. Probabil că vântul avea să se mai potolească 
după răsăritul soarelui şi o să se facă mai cald. Numai că 
acum bătea ca la balamuc, împrăştiind ţărâna în toate 
părţile. Chestie care lui îi convenea de minune. Aşa 
băgăreţii ăia n-o să-i vadă urmele. Presupunând, fireşte, că 
vor veni până aici. 

— Da' tot ai să mă faci bine şi dacă nu apar, nu? întrebă 
el, fără să aştepte vreun răspuns. 

Însă îl primi. 

O, da, o să fii ca nou. 

Era o voce reală sau doar gândul lui? 

Dar oare avea vreo importanţă? 


< 552 + 


2 


Jack trecu pe lângă cabanele dărăpănate pentru turişti, 
întrebându-se de ce o dori cineva să dea atâţia bani ca să 
stea lângă o groapă (măcar denumirea era corectă). De ce 
să nu se ducă în locuri mai frumoase? La Yosemite? La 
Marele Canion? Ba chiar şi Cel Mai Mare Ghem de Sfoară 
din Lume” tot ar fi mai interesant decât groapa asta din 
Gaura Curului, Texas. 

Opri lângă magazie, cum făcuse şi cu o zi în urmă, îşi luă 
din torpedo lanterna, apoi Winchesterul şi o cutie cu 
muniţie din lada metalică. Işi umplu buzunarele cu cartuşe, 
porni înspre cărare, apoi îi veni o idee şi se întoarse şi 
îndreptă lanterna către geamurile murdare ale uşii de la 
magazie - era o uşă din alea basculante, ca de garaj. Îşi 
zicea că poate va găsi înăuntru ceva care să-i fie de folos. 
Normal că nu găsi, dar văzu ceva care-l făcu să zâmbească: 
o maşină mică, plină de praf. O Honda sau o Toyota. Pe 
parbrizul din spate era un abţibild pe care scria: FIUL MEU 
ESTE ELEV EMINENT LA LICEUL DIN FLINT CITY! Otrăvit sau 
nu, jack nu-şi pierduse chiar toate aptitudinile care-i 
aduseseră insigna de detectiv. Da, musafirul lui se afla aici; 
furase maşina asta şi venise cu ea din Flint City. 

Simţindu-se mai bine - şi chiar fiindu-i foame pentru 
prima oară de când văzuse mâna aia cu degete tatuate 
ieşind de după perdeaua de la duş -, Jack se întoarse în 
camionetă şi mai cotrobăi puţin prin torpedo. În fundul 
acestuia reuşi să găsească un pachet cu biscuiţi cu unt de 
arahide şi jumătate de tub cu drajeuri mentolate. Nu chiar 
un mic dejun sănătos, dar oricum mai bun decât deloc. Îşi 
băgă un biscuit în gură şi porni să urce dealul. Ducea puşca 
în mâna stângă. Avea curea Winchesterul lui, dar îi era 
teamă că, dacă şi l-ar pune pe umăr, i-ar atinge ceafa. l-ar 
irita-o, poate i-ar da şi sângele. Da, mai bine să-l ducă în 
mână. Buzunarele, pline până la refuz cu cartuşe, se 
bălăngăneau încoace şi încolo şi îl loveau peste picioare. 


76 Se află în Cawker City, Kansas (n. tr.). 
e 553 + 


Îşi dădu brusc seama de ceva şi se opri la panoul cu 
indianul (Winnetou în mizerie, declarând solemn că duduia 
Carolyn Allen i-a supt cocoşelul de piele roşie). Oricine care 
ar trece pe drumul spre căbănuţele alea i-ar observa 
camioneta lângă magazie şi ar începe să-şi pună întrebări. 
Se gândi să se întoarcă şi s-o mute de acolo. După aia îşi 
zise că-şi făcea griji degeaba. Dacă veneau băgăreţii ăia, 
precis că vor opri lângă intrarea principală. Şi, de cum vor 
cobori din maşină ca să se uite în jur, el va începe să tragă 
în ei din locul pe care şi-l amenajase pe creastă şi va dobori 
doi sau trei înainte ca tâmpiţii ăia să înţeleagă ce se 
petrece. Ceilalţi se vor împrăştia ca nişte găini speriate de 
furtună. Da’ îi va împuşca înainte să ajungă la adăpost. Nu 
trebuia să-şi facă probleme că ar putea să ajungă până la 
căbănuţe, pentru că domnul „Nicio Părere” şi amicii lui nu 
vor apuca să iasă din parcare. 


e 554 + 


3 


Era al naibii de greu să urce pe întuneric poteca spre 
culme şi, chiar dacă avea lanterna cu el, Jack nu se grăbi 
deloc. Avea destule probleme şi fără să mai cadă şi să-şi 
rupă ceva. Până când ajunse la punctul de observaţie, 
prima rază sfioasă a zilei începuse să se strecoare pe cer. 
Lumină cu lanterna furca lăsată acolo în urmă cu o zi, vru s- 
o ia în mână, dar sări înapoi speriat. Spera doar ca acesta 
să nu fie un semn care să-i indice cum îi va merge în restul 
zilei, însă situaţia avea o oarecare ironie şi, cu toate 
necazurile pe care le avea, Jack o remarcă destul de 
limpede. 

Adusese furca aia ca să se apere de şerpi, iar acum o 
lighioană din aia stătea colac peste ea. Un şarpe cu 
clopoței, un adevărat monstru, nu un şerpişor pe care să-l 
poţi strivi sub talpă. N-avea cum să tragă în el: poate nu-l 
omora din prima şi, astfel, mai rău îl întărâta şi probabil că 
l-ar ataca. lar el nu se gândise să-şi cumpere bocanci în 
Tippit şi era încălţat cu bascheţi. Plus că glonţul ar putea să 
ricoşeze, rănindu-l chiar pe el. 

Işi apucă Winchesterul de coadă şi întinse foarte încet 
ţeava. Reuşi s-o strecoare sub şarpele adormit şi, cu o 
mişcare fulgerătoare, îl ridică şi-l azvârli peste umăr. 
Căcănarul ăla hidos ateriză pe potecă, la vreo şase metri în 
spatele lui, se încolăci şi începu să scoată sunetele alea de 
mărgele zgâlţâite într-o tigvă uscată. Jack înşfăcă furca, 
făcu un pas înainte şi vru să-l lovească. Şarpele se târî într- 
o crăpătură dintre doi bolovani şi se făcu nevăzut. 

— Foarte bine! spuse el. Şi nu care cumva să te mai 
întorci! Locul ăsta e a/meu! 

Se întinse pe burtă şi se uită prin lunetă. Uite parcarea, 
cu dungile cândva galbene; uite şi şandramaua unde fusese 
prăvălia cu suvenire; uite intrarea principală în grotă, aia 
blocată cu scânduri şi cu semnul deasupra - cam şters, dar 
încă destul de lizibil: BINE AŢI VENIT LA GROTA 
MARYSVILLE. 


e 555 


Pentru că acum nu mai avea nimic de făcut, Jack se 
instală mai comod şi se puse pe aşteptat. 


e 556 » 


4 


Nu facem nimic înainte de ora nouă, spusese Ralph, dar 
la opt şi un sfert erau toţi în cafeneaua motelului. Ralph, 
Howie şi Alec îşi comandară câte o friptură de vită cu ouă 
ochiuri. Holly refuză friptura, dar ceru o omletă din trei ouă, 
cu cartofi ţărăneşti şi mâncă tot din farfurie, spre marea 
mulţumire a lui Ralph. Holly era în jeanşi şi tricou, peste 
care îşi pusese sacoul de la costum. 

— O să se facă foarte cald mai încolo, îi spuse Ralph. 

— Da. Plus că-i foarte şifonat. Însă are buzunare 
încăpătoare în care să-mi pun toate lucrurile de care am 
nevoie. Îmi iau şi geanta de umăr, dar o s-o las în maşină 
dacă va trebui să urcăm dealul. 

Se aplecă spre cei trei bărbaţi şi îşi cobori vocea. 

— Cameristele cam fură în locuri dintr-astea. 

Howie îşi duse mâna la gură - poate ca să-şi mascheze 
râgâitul, poate ca să-şi ascundă zâmbetul. 


e 557 œ 


5 


Ajunseră acasă la familia Bolton şi îi găsiră pe Yune şi 
Claude bându-şi cafeaua aşezaţi pe treptele pridvorului. 
Lovie era în grădina ei micuță, unde smulgea buruieni din 
scaunul cu rotile, cu tubul de oxigen în poală, cu ţigara în 
gură şi cu o pălărie mare din paie trântită pe cap. 

— Totul în ordine? întrebă Ralph. 

— Excelent! răspunse Yune. E drept că a cam şuierat 
vântul, dar am dormit ca un prunc. 

— Şi tu, Claude? 

— N-am mai avut nicio senzaţie că ne-ar da cineva 
târcoale. Nici mama. 

— S-ar putea să existe o explicaţie pentru asta, spuse 
Alec. Poliţia din Tippit a fost chemată azi-noapte la o 
spargere. Proprietarul casei a auzit zgomot de geamuri 
sparte, şi-a luat puşca şi l-a pus pe fugă pe hoţ. A declarat 
poliţiştilor că intrusul avea păr negru, ţăcălie şi o mulţime 
de tatuaje. 

Claude exclamă indignat la culme: 

— Da’ nici nu m-am clintit din camera mea! 

— Nu avem nicio îndoială, zise Ralph. Se prea poate să 
fie vorba despre individul pe care îl căutăm. Ne ducem la 
Tippit să verificăm informaţia. Dacă nu-l mai găsim - aşa 
cum probabil că se va întâmpla -, o să luăm avionul înapoi 
la Flint City şi vom vedea ce o să facem în continuare. 

— Deşi eu unul nu ştiu ce am mai putea să facem, 
adăugă Howie. Dacă nu-i nici aici şi nici în Tippit, ar putea 
să fie oriunde. 

— Alte piste n-aveţi? întrebă Claude. 

— Nici măcar una singură, îi răspunse Alec. 

Lovie îşi conduse scaunul către ei. 

— Dacă vă hotărâți să vă duceţi acasă, treceţi iar pe la 
noi în drum spre aeroport. O să vă fac nişte samvişuri cu 
resturile de la puiul ăla de aseară. Dacă nu vă deranjează 
să mai mâncaţi o dată din el. 

— O să trecem, spuse Howie. Vă mulţumim amândurora. 


e 558 + 


— Eu tre’ să vă mulţumesc, zise Claude. 

Strânse mâinile tuturor, iar Lovie deschise braţele ca s-o 
îmbrăţişeze pe Holly. Aceasta păru uluită, dar nu se feri. 

— Să te întorci, drăguţo! îi şopti Lovie la ureche. 

— Mă voi întoarce, răspunse Holly, sperând că se va 
putea ţine de cuvânt. 


e 559 + 


6 


Howie era la volan, Ralph stătea în dreapta lui, iar ceilalţi 
trei pe bancheta din spate. Soarele se ridicase binişor pe 
cer şi anunţa o altă zi caniculară. 

— Mă tot întreb cum naiba de a luat poliţia din Tippit 
legătura cu tine, spuse Yune. Nu credeam că ştie cineva că 
suntem aici. 

— Păi, nu ştie nimeni, răspunse Alec. Dacă Străinul există 
cu adevărat, nu am vrut ca familia Bolton să se întrebe de 
ce o apucăm în direcţie opusă faţă de aeroport. 

Ralph nu avea nevoie să fie vreun telepat ca să ştie ce 
gândea Holly chiar în această clipă: De fiecare dată când tu 
şi ceilalți vorbiti despre Străin, folosiți modul conditional. 

Şi se întoarse cu faţa spre bancheta din spate: 

— Ascultaţi-mă! S-a terminat cu dacă şi cu poate. Astăzi 
trebuie să ne spunem că Străinul există. Astăzi trebuie să 
ne spunem că îi poate citi gândurile lui Claude Bolton 
oricând are el chef şi că s-ar putea să se afle în Grota 
Marysville. Gata cu presupunerile. De acum înainte trebuie 
să credem. Sunteţi în stare? 

Preţ de o clipă, nu-i răspunse nimeni. Apoi Howie zise: 

— Sunt avocat, băiete. Pot să cred absolut orice. 


e 560 » 


7 


Ajunseră la panoul cu familia înspăimântată, dar şi 
încântată, care îşi lumina drumul prin grotă cu lămpile cu 
gaz. Howie conducea încet maşina pe asfaltul crăpat, 
evitând, pe cât posibil, gropile. Fuseseră cam treisprezece 
grade când plecaseră, iar acum erau deja douăzeci şi ceva. 
Şi temperatura va continua să crească. 

— Vedeţi dâmbul de acolo? le arătă Holly. Intrarea 
principală este la baza lui. Mai bine spus „era”, până s-au 
gândit s-o astupe. La ea ar trebui să ne ducem mai întâi. 
Am putea să găsim ceva urme, dacă a încercat să intre pe 
acolo. 

— De acord, spuse Yune, privind în jur. lisuse, ce loc 
deprimant! 

— Moartea copiilor şi a oamenilor din echipa de salvare 
le-a distrus familiile, spuse Holly. Dar a distrus şi oraşul 
Marysville. Singurele locuri de muncă de aici erau cele de la 
Grotă. După ce a fost închisă, o mulţime de localnici au 
plecat din oraş. 

Howie puse frână. 

— Cred că aia de acolo a fost ghereta unde se vindeau 
bilete. Şi văd un lanţ în spatele ei, pus de-a latul drumului. 

— Ocoleşte.-l! îl îndemnă Yune. la să-i testăm suspensiile 
păpuşicii ăsteia! 

Howie o luă pe lângă drum, iar centurile de siguranţă ale 
maşinii îşi dovediră eficacitatea, împiedicând pasagerii să 
se lovească cu capul de plafon. 

— Aşa, băieţi, s-a rezolvat! Am pătruns ilegal pe o 
proprietate privată. 

Auzind zgomot, un coiot ieşi din ascunzătoare şi o luă la 
fugă, cu umbra-i subţire alergând alături de el. Ralph 
observă nişte urme vagi de cauciucuri şi presupuse că 
puştii din oraş - nu se poate să fi plecat chiar toţi - se 
fugăriseră pe aici cu ATV-urile. Însă mai mult îl interesa 
dealul stâncos din faţă, unde se aflase unica atracţie 
turistică a oraşului Marysville. Singurul lui raison d'être, 


e 561 >» 


cum s-ar spune într-un limbaj mai preţios. 

— Sper că suntem toţi înarmaţi, zise Yune, care stătea 
ţeapăn, cu ochii aţintiţi înainte, cu toate simţurile la pândă. 
Corect? 

Bărbaţii îi răspunseră afirmativ. Holly Gibney nu spuse 
nimic. 


e 562 » 


8 


Din locul lui de pe creasta dealului, Jack îi observă cu 
mult înainte ca SUV-ul închiriat de Howie să intre în 
parcare. Îşi verifică arma - era încărcată, cu un cartuş pe 
țeavă. Pusese o piatră netedă la marginea platoului şi pe 
piatra aia îşi sprijinea ţeava de la Winchester. Se uită prin 
lunetă şi fixă ţinta pe parbriz, în partea dinspre şofer. Dar îl 
orbi o rază de soare. Tresări, se retrase, se frecă la ochi 
până i se limpezi privirea, după care se uită iar prin lunetă. 

Haide, mă! îl îndemnă el pe şofer. Opreşte în centrul 
parcării! Ar fi perfect. Opreşte chiar acolo şi dă-te jos! 

Insă SUV-ul nu-l ascultă şi străbătu parcarea în diagonală, 
oprindu-se în faţa intrării principale în grotă. Se deschiseră 
portierele şi coborâră cinci persoane - patru bărbaţi şi o 
femeie. Cinci nenorociţi, toţi dintr-un foc. Splendid! Nu la fel 
de splendid era faptul că nu avea ţintă bună. În poziţia lui 
de acum, soarele arunca o umbră peste intrarea în grotă. 
Sigur, Jack putea să tragă la nimereală - luneta era al naibii 
de bună -, dar mai era şi SUV-ul ăla, care acum îi acoperea 
pe trei din cei cinci oameni, printre care şi pe domnul „Nicio 
Părere”. 

Îşi sprijini obrazul de patul Winchesterului şi îşi simţi 
pulsul bătându-i rar şi regulat în piept şi în gât. Uitase cu 
totul de ceafa care îl ustura. Nu-i mai păsa decât de grupul 
ăla de băgăcioşi care se opriseră sub placa cu BINE AŢI 
VENIT LA GROTA MARYSVILLE. 

— Haide, mă, ieşiţi de acolo! şopti el. leşiţi şi priviţi niţel 
în jur Vreţi s-o faceţi, nu ziceţi că nu. 

Şi îi aşteptă să o facă. 


e 563 + 


9 


Intrarea în formă de cupolă a Grotei era blocată cu vreo 
douăzeci şi ceva de scânduri, fixate cu nişte bolţuri uriaşe şi 
ruginite de dopul de ciment din spatele lor. Cu o asemenea 
protecţie împotriva exploratorilor neautorizaţi, nu mai era 
nevoie de afişe cu „Trecerea interzisă”. Dar uite că tot erau 
vreo două. Plus nişte mâzgăleli cu vopsea decolorată - mai 
la stânga. Ralph bănuia că astea fuseseră făcute de puştii 
cu ATV-urile. 

— Vi se pare că a încercat cineva să intre pe aici? întrebă 
Yune. 

— Nu, răspunse Alec. Nu înţeleg de ce ar fi încercat să 
îndepărteze scândurile, când ar fi avut oricum nevoie de o 
încărcătură zdravănă de dinamită ca să facă o gaură în 
dopul ăla de ciment. 

— Chestie care probabil că ar fi terminat treaba începută 
de cutremur, completă Howie. 

Holly se întoarse şi întinse mâna peste capota SUV-ului. 

— Vedeţi drumeagul de lângă magazinul cu suvenire? Pe 
acolo se ajunge la intrarea Ahiga. Turiştii nu aveau voie să 
intre pe acolo în peşteră, dar locul este plin cu nişte 
pictograme extrem de interesante. 

— De unde ştii? o întrebă Yune. 

— Încă există pe Internet harta pentru turişti. Acum 
găseşti pe Internet tot ce vrei. 

— Se cheamă documentare, amigo, zâmbi Ralph. Ar 
trebui să încerci şi tu odată. 

Se urcară înapoi în SUV, tot cu Howie la volan şi Ralph în 
dreapta lui. Howie traversă foarte încet parcarea. 

— Drumul ăla pare al naibii de periculos, spuse el. 

— Nu o să aveţi probleme, îl linişti Holly. Dincolo de 
culme sunt cabanele pentru turişti. În ziare scrie că au fost 
folosite drept popas de a doua echipă de salvare. Probabil 
că până acolo au ajuns şi ziariştii şi rudele celor din peşteră. 

— Ca să nu-i mai amintim şi pe toţi tembelii ăia de gură- 
cască, fără nicio treabă acolo, mormăi Yune. Probabil că... 


e 564 + 


— Opreşte, Howie! exclamă Alec. Stai! 

Ajunseseră abia la jumătatea parcării. 

Howie frână. 

— Ce e? 

— Poate că ne complicăm prea mult. Nu-i neapărată 
nevoie ca Străinul să fie în peşteră - în fond s-a ascuns într- 
un hambar atunci când a fost în Parohia Canning. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să zic că ar trebui să verificăm prăvălia de 
suvenire. Să vedem dacă sunt urme de intrare forţată. 

— Mă duc eu, spuse Yune. 

Howie deschise portiera din dreptul lui. 

— Ce-ar fi să mergem toţi? 


e 565 + 


10 


Băgăreţii plecară de la intrarea astupată cu scânduri şi se 
întoarseră la SUV-ul lor. Tipul ăla îndesat şi cam chelios 
ocoli maşina ca să se urce la volan, ajungând chiar în raza 
de tragere a lui Jack. Acesta îşi fixă cătarea drept asupra 
mutrei tipului, inspiră adânc, ţinu aerul în piept şi apăsă 
trăgaciul. Trăgaciul nu se mişcă. Jack trăi o clipă de coşmar, 
gândindu-se că i se defectase Winchesterul. Apoi văzu că 
nu trăsese piedica. Pe bune? Cât de idiot poţi să fii? Încercă 
s-o împingă fără să-şi ia ochii din lunetă. Însă era transpirat 
pe mâini şi îi alunecă degetul. Când, în sfârşit, reuşi să 
tragă piedica, văzu că tipul îndesat şi chelios se urcase 
înapoi în maşină. La fel şi ceilalţi. 

— Căcat! înjură în barbă Jack. Căcat, căcat, căcat! 

Panica se instală rapid când văzu că SUV-ul traversa 
parcarea, îndreptându-se spre drumul secundar, unde ar fi 
fost în afara liniei sale de tragere. Voiau să urce pe primul 
dâmb, să vadă căbănuţele, să vadă magazia şi apoi să dea 
cu ochii de camioneta lui, parcată chiar alături. Oare Ralph 
Anderson îşi va da seama a cui era camioneta aia? Normal 
că da. Dacă nu de la abţibildurile cu peşti, atunci de la 
autocolantul de pe spate - DATA VIITOARE O CĂLĂRESC PE 
MĂ-TA. 

Nu trebuie să-i laşi să o ia pe acolo. 

Nu ştia a cui era vocea aceea - a musafirului sau a lui 
însuşi -, dar nu-i păsa, pentru că avea dreptate oricui i-ar fi 
aparţinut. Trebuia să oprească SUV-ul, iar treaba asta o 
puteau face două sau trei gloanţe trase în blocul motor. 
După care va începe să tragă în geamuri. Probabil nu-i va 
nimeri pe toţi, pentru că soarele se reflecta cu putere în 
sticlă, dar cei rămaşi în viaţă se vor împrăştia prin parcarea 
pustie, răniţi poate, cu siguranţă buimăciţi. 

Incovoie degetul pe trăgaci, însă, înainte să tragă primul 
glonţ, SUV-ul se opri singur lângă prăvălia de suvenire. Se 
deschiseră portierele. 

— Mulţumesc, Doamne! murmură Jack. Îşi lipi iarăşi 


e 566 » 


ochiul de lunetă, aşteptându-l pe Domnul „Nicio Părere” să 
coboare. O să moară toţi, dar şeful băgăcioşilor trebuia să 
moară primul. 


e 567 + 


11 


Şarpele cu clopoței se strecură afară din crăpătura în 
care se adăpostise. Porni spre picioarele crăcănate ale lui 
Jack, se opri să guste aerul cald cu limba-i lungă şi 
bifurcată, apoi se târî mai departe. Era doar curios, nu 
intenţiona să atace. Dar Jack trase primul foc, şarpele se 
sperie, îşi ridică coada şi începu să sune din clopoței. Jack, 
asurzit de bubuitura Winchesterului (nu-şi uitase doar 
periuţa de dinţi, ci şi dopurile de vată pentru urechi), nu-l 
auzi deloc. 


e 568 + 


12 


Howie coborî primul din SUV. Îşi puse mâinile în şold şi se 
uită atent la firma de pe jos: SUVENIRE ŞI OBIECTE DE 
ARTIZANAT INDIENE. Alec şi Yune coborâră prin stânga. 
Ralph se dădu şi el jos ca să o ajute pe Holly care nu reuşea 
să deschidă portiera din partea ei. Chiar atunci îi atrase 
atenţia ceva de pe asfaltul crăpat. 

— La naiba! spuse el, aplecându-se. la te uită! 

— Ce e? îl întrebă Holly. Ce, ce? 

— Mi se pare că-i un vârf de să... 

Răsună un foc de armă - sunet ca un plesnet de bici 
uriaş, inconfundabila caracteristică a puştilor de mare 
putere. Ralph simţi cum glonţul îi vâjâie pe lângă cap, ceea 
ce însemna că îl ratase doar cu doi sau trei centimetri. 
Oglinda exterioară din dreapta se sparse şi ţăndările 
scânteietoare se rostogoliră pe asfalt. 

— Lunetist! strigă Ralph, apucând-o de umeri pe Holly şi 
trântind-o în genunchi. Lunetist, lunetist, lunetist! 

Howie îi aruncă o privire derutată. 

— Ce spui? Ai... 

Se auzi al doilea foc şi creştetul lui Howie Gold se 
evaporă. Avocatul rămase încă o clipă în picioare. Din rana 
de la cap îi şiroia sângele pe frunte şi pe obraji. Apoi se 
prăbuşi. Alec alergă spre el şi al treilea glonţ îl azvârli pe 
capota SUV-ului. Yune porni către el. Se auzi al patrulea foc. 
Ralph văzu cum glonţul îi sfârtecă gâtul lui Alec, după care 
detectivul lui Howie căzu în spatele maşinii. 

— Jos! îi strigă Ralph lui Yune. Agăposteşte-te, e pe 
stânca ala! 

Yune se lăsă în genunchi şi o porni în patru labe. Urmară 
alte trei focuri, unul după altul. Unul dintre cauciucurile 
SUV-ului începu să fâsâie. Parbrizul se crăpă, se făcu lăptos 
şi se curbă spre interior, în jurul găurii din dreptul volanului. 
Al treilea glonţ străpunse caroseria în partea stângă şi ieşi 
printr-o gaură mare cât o minge de tenis prin partea 
dreaptă, aproape de locul unde stăteau ghemuiţi Ralph şi 


e 569 œ» 


Yune, cu Holly între ei. O pauză, apoi altă rafală - acum una 
de patru focuri. Geamurile din spate explodară, aruncând în 
toate părțile aşchii de sticlă securizată. Deasupra 
portbagajului apăru o altă gaură. 

— Nu putem să rămânem aici, spuse Holly, pe un ton 
ciudat de calm. Chiar dacă nu ne nimereşte, o să tragă în 
rezervorul cu benzină. 

— Are dreptate, zise Yune. Cum crezi că sunt Alec şi 
Gold? Vreo şansă să mai fie în viaţă? 

— Nu, răspunse Ralph. Sunt... 

Tresăriră toţi trei la alt sunet ascuţit, ca de bici. Încă un 
cauciuc începu să fâsâie. 

— Sunt morţi, termină Ralph propoziţia. Trebuie să 
ajungem la magazinul de suvenire. Luaţi-o voi înainte. Vă 
acopăr eu. 

— Ba eu vă acopăr, îl contrazise Yune. Du-te tu cu Holly! 

Se auzi un urlet dinspre locul unde era ascuns lunetistul. 
De durere? De furie? Ralph nu-şi dădea seama. 

Yune se ridică, se înfipse bine pe picioare, apucă pistolul 
cu ambele mâini şi începu să tragă spre vârful dealului 
stâncos. 

— Plecați! strigă el. Acum! Duceţi-vă! 

Ralph se ridică în picioare. Se ridică şi Holly. La fel ca în 
ziua când fusese omorât Terry Maitland, Ralph avea şi 
acum senzaţia că i s-au intensificat toate simţurile. O ţinea 
pe Holly de mijloc. O pasăre plana în cercuri pe cer, cu 
aripile larg întinse. Cauciucurile fâsâiau. SUV-ul se lăsase 
pe partea stângă. Văzu o sclipire intermitentă pe culmea 
stâncoasă - probabil luneta ticălosului. Ralph nu ştia şi nici 
nu-i păsa de ce se bâţâia atât de tare. Se auzi al doilea 
urlet. Apoi al treilea - un zbieret ascuţit. Holly îl apucă de 
braţ pe Yune şi îl scutură. Locotenentul îi aruncă o privire 
uimită, privire de om trezit cu brutalitate din somn. Şi Ralph 
înţelese că se pregătise să moară. Că se aştepta să moară. 
Ţâşniră de la adăpostului SUV-ului muribund şi o luară toţi 
trei la fugă spre magazinul de suvenire. Însă, cu toate că nu 
erau nici şaizeci de metri până acolo, parcă alergau cu 
încetinitorul, aşa cum aleargă uneori personajele principale 


e 570 œ» 


la finalul unui film romantic. Numai că în filmele alea de doi 
bani nu aleargă nimeni pe lângă cadavrele mutilate ale 
unor bărbaţi care fuseseră bine-sănătoşi cu doar nouăzeci 
de secunde înainte. În filmele alea nu călca nimeni în bălți 
de sânge proaspăt şi nu lăsa urme roşii de paşi. Un alt foc 
de armă şi strigătul lui Yune. 

— M-a nimerit! M-a nimerit mizerabilul! 

Şi se prăbuşi. 


e 57l œ 


13 


Lui Jack îi ţiuiau urechile şi tocmai se apucase să 
reîncarce Winchesterul când şarpele cu clopoței ajunse la 
concluzia că nu-l mai putea suporta pe intrusul ăsta 
enervant pe teritoriul lui. Îl muşcă de gambă, chiar sub 
genunchi. Colţii străpunseră fără probleme pantalonii din 
bumbac şi îşi deşertară veninul în carnea lui Jack. Cu puşca 
în mâna dreaptă, acesta se rostogoli urlând, dar nu de 
durere, durerea cea cumplită avea să vină mai încolo, ci de 
teamă la vederea şarpelui care i se târa pe picior, şfichiuind 
aerul cu limba şi privindu-l fix cu ochii ca două mărgele 
negre. Greutatea gelatinoasă a lighioanei îi aduse gust de 
fiere în gură. Cu o mişcare fulgerătoare, şarpele îl muşcă 
din nou, acum de pulpă. Şi apoi, continuând să bâţăie din 
coadă, îşi continuă alunecarea spre partea superioară a 
corpului lui Jack. Dintr-o clipă în alta îl va muşca de boaşe. 

— Pleacă! DĂTE JOS DE PE MINE! 

N-ar folosi la nimic să încerce să-l alunge cu puşca, 
pentru că ar fi putut să se ferească de ea. Aşa că Jack 
aruncă Winchesterul şi înşfăcă şarpele cu ambele mâini. 
Acesta vru să-l muşte de încheietura dreaptă, rată prima 
dată, avu succes a doua oară şi îi făcu lui Jack nişte găuri 
de dimensiunea unor puncte din titlul de pe prima pagină a 
ziarelor. Numai că i se goliseră glandele cu venin. Jack nu 
ştia asta şi nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi ştiut. Îl răsuci în 
mâini aşa cum storci o cârpă udă şi văzu că pielea începe 
să i se crape. De jos se auzeau nişte focuri de armă - parcă 
de pistol, după sunet -, dar dealul era înalt şi nu ajunse 
niciun glonţ până la el. Jack azvârli cât colo şarpele, îl văzu 
căzând pe pietre şi târându-se din nou într-o ascunzătoare. 

Scapă de ei, Jack! 

— Da, bine, imediat! 

Vorbise cu voce tare sau doar în gând? Nu-şi dădea 
seama. Ţiuitul din urechi se transformase într-un zumzet 
strident, ca vibraţiile pe care le produci când atingi o sârmă 
de oţel prea întinsă. 


e 572 œ» 


Luă puşca, se rostogoli la loc pe burtă, propti ţeava de 
piatra netedă, se uită prin lunetă. Cei trei care mai 
rămăseseră în viaţă fugeau să se adăpostească în prăvălia 
de suvenire. Femeia era între cei doi bărbaţi. Incercă să-l ia 
în vizor pe Anderson, dar îi tremurau prea tare mâinile - 
una dintre ele muşcată de mai multe ori de lighioana aia. 
Aşa că nu reuşi să-l ţintească decât pe tipul cu ten măsliniu. 
Îl nimeri din a doua încercare. Tipul ridică brusc braţul 
deasupra capului, de ziceai că-i un jucător de baseball la 
aruncare, şi apoi căzu - pleosc! - pe o parte. Ceilalţi doi se 
opriră să-l ajute. Asta era şansa lui Jack - poate singura pe 
care o mai avea. Dacă nu-i nimerea acum, se vor ascunde 
în spatele gheretei. 

Durerea de la prima muşcătură îi urca acum de-a lungul 
piciorului şi simţea cum i se umflă carnea gambei. Dar nu 
asta era partea cea mai nasoală. Partea cea mai nasoală 
era fierbinţeala care i se răspândea prin tot corpul ca un 
acces de febră. Sau ca o arsură provocată de focurile 
iadului. Trase încă o dată şi, în primul moment, îşi spuse că 
o nimerise pe femeie. Însă nu. Femeia se speriase şi 
tresărise - atâta tot. O văzu cum se apleacă şi îl apucă pe 
tipul măsliniu de braţul teafăr. Anderson îl prinse de mijloc 
şi îl ajută să se ridice în picioare. Jack apăsă iar pe trăgaci, 
dar nu auzi decât un pocnet sec. Scormoni în buzunar după 
alte cartuşe, puse două în puşcă, le aruncă pe celelalte. 
Deja începuseră să-i amorţească mâinile. Piciorul muşcat 
era deja țeapăn. Avea senzaţia că i se umflă limba în gură. 
Urlă din nou, de data aceasta de frustrare. Işi lipi iar ochiul 
de lunetă, dar nu mai văzu pe nimeni. Doar umbrele celor 
trei, care dispărură şi ele într-o fracțiune de secundă. 


e 573 + 


14 


Cu Holly într-o parte şi Ralph în cealaltă, Yune reuşi să 
ajungă până la peretele crăpat al magazinului, unde se 
prăbuşi, gâfâind. Chipul îi era pământiu, fruntea plină cu 
broboane de transpiraţie. Mâneca stângă a cămăşii era 
îmbibată cu sânge până la manşetă. 

— Futu-i, gemu el, al dracu' de tare mă doare! 

Lunetistul de pe culme trase din nou. Glonţul lovi asfaltul. 

— Cât de tare? îl întrebă Ralph. Să văd şi eu. 

Descheie manşeta lui Yune şi trase foarte încet mâneca 
în sus. Însă Yune tot scrâşni din dinţi. Holly avea treabă cu 
telefonul. 

Ralph dezveli rana, care nu părea chiar atât de gravă 
cum îşi imaginase el. Glonţul îl zgăriase un pic prea adânc. 
Dacă ar fi fost un film, atunci personajul Yune ar fi revenit 
în bătălie. Numai că aici era vorba despre viaţa reală, iar 
viaţa reală nu are nici în clin, nici în mânecă cu filmele. 
Glonţul ăla puternic îi paradise cotul. Deja i se umfla şi se 
învineţea carnea din jur, de parcă ar fi fost lovit cu o bâtă. 

— Spune-mi că n-am decât un cot dislocat, zise Yune. 

— Ar fi bine, dar mie mi se pare că-i rupt, răspunse 
Ralph. Mare noroc ai avut, amice! Dacă intra mai adânc, 
cred că-ţi smulgea antebraţul. Nu ştiu cu ce puşcă trage, 
dar mi-e clar că-i foarte puternică. 

— Sunt sigur că am umărul dislocat, spuse Yune. De când 
mi-a plecat braţul spre spate. La dracu’! Ce facem acum, 
amigo? Ne-a blocat. 

— Holly? Ai vreo idee? 

Holly clătină din cap. 

— Acasă la familia Bolton am avut semnal, dar aici nu am 
nici măcar o bară. A strigat cumva „Dă-te jos de pe mine”? 
Aţi auzit... 

Lunetistul trase din nou. Trupul neînsufleţit al lui Alec 
Pelley tresări, după care se linişti definitiv. 

— Ți-o trag eu, Anderson! se auzi de pe culmea dealului. 
Ji-o trag, Ralphie! O să v-o trag la toți! 


e 574 + 


Yune se uită mirat la Ralph. 

— Am dat-o în bară, spuse Holly. Străinul are un ajutor, 
un Renfield. Şi ajutorul ăsta al lui, cine o fi el, te cunoaşte, 
Ralph. Îi recunoşti vocea? 

Ralph clătină din cap. Lunetistul strigase din toţi 
rărunchii, plus că mai era şi ecoul. Ar fi putut să fie oricine. 

Yune îşi privi lung braţul rănit. Nu-i mai sângera atât de 
rău, dar se umfla în continuare. Foarte curând nu-şi va mai 
vedea articulaţia de acolo. 

— Mă doare mai tare decât atunci când mi-au scos 
măselele de minte. Şi am crezut că nu se poate ceva mai 
rău. Spune-mi că ţi-a venit o idee, Ralph. 

Ralph se duse până la colţul clădirii, îşi făcu mâinile căuş 
la gură şi strigă: 

— Vine poliția, nenorocitule! Şi n-o să-ți ceară să te 
predai! O să te împuște ca pe un câine turbat! Ai face bine 
s-o iei la sănătoasa dacă vrei să mai apuci ziua de mâine! 

Câteva momente nu se întâmplă nimic. Apoi se auzi un 
alt urlet. Poate un geamăt de durere, poate un hohot de 
râs. Poate şi unul, şi altul. După care urmară alte două 
focuri. Un glonţ se înfipse în peretele magazinului, chiar 
deasupra capului lui Ralph, stârnind o rafală de aşchii de 
lemn. 

Ralph se retrase şi se uită la ceilalţi doi supraviețuitori ai 
ambuscadei. 

— Înţeleg că răspunsul a fost negativ. 

— Parcă-i isteric, spuse Holly. 

— Nebun de-a binelea, completă Yune, sprijinindu-se cu 
spatele de peretele magazinului. Hristoase, tare rău mai 
arde asfaltul ăsta! Şi o să se facă mult mai cald până la 
prânz. Muy caliente. O să ne coacem dacă rămânem aici. 

— Puteţi să trageţi cu mâna dreaptă, domnule locotenent 
Sablo? îl întrebă Holly. 

— Pot. Şi dacă tot suntem încolţiţi de un dement cu o 
puşcă, ce-ar fi să mă tutuieşti, aşa cum face e/jefe? zise el, 
arătând spre Ralph. 

— Trebuie să ajungi până în colţul ăla, unde este e//efe. 
Ralph, tu trebuie să vii lângă mine. Când domnul locotenent 


e 575 a 


Sablo va începe să tragă, noi vom fugi spre drumeagul care 
duce la cabanele turiştilor şi la intrarea Ahiga. Estimez că 
vom fi expuşi pe o distanţă de vreo cincizeci de metri. Pe 
care o putem parcurge în cincisprezece secunde. Poate 
chiar douăsprezece. 

— Îi ajung douăsprezece secunde ca să-l nimerească pe 
unul dintre noi, Holly. 

— Eu cred că vom reuşi. 

Femeia asta avea şi acum o atitudine rece ca suflul unui 
ventilator peste nişte cuburi de gheaţă. Uluitor! In urmă cu 
două zile, când intrase în sala de şedinţe a lui Howie, fusese 
atât de încordată şi de emoţionată că până şi o tuse ceva 
mai puternică a vreunuia dintre cei prezenţi ar fi făcut-o să 
sară până în tavan. 

A mai fost în situații ca asta, îşi spuse Ralph. Și probabil 
că tocmai în asemenea situații iese la iveală adevărata 
Holly Gibney. 

Alt foc de armă, urmat de un pocnet metalic. Şi încă unul. 

— Trage în rezervorul SUV-ului, spuse Yune. Firma de 
închirieri n-o să fie prea încântată. 

— Trebuie să mergem, Ralph. 

Îl privea drept în ochi - alt gest pe care fusese incapabilă 
să-l facă înainte. Dar nu şi acum, nu. 

— Gândeşte-te la toţi copiii ca Frank Peterson pe care o 
să-i omoare dacă îl lăsăm să ne scape. Copiii ăia o să fie de 
acord să-l însoţească pentru că vor crede că îl cunosc. Sau 
poate pentru că se va purta frumos cu ei, aşa cum probabil 
că s-a purtat la început cu surorile Howard. Nu-şi va arăta 
adevăratul chip Străinul pe care-l protejează omul ăla de pe 
deal. 

Alte trei focuri, unul după altul. Ralph văzu găurile din 
spatele SUV-ului. Da, trăgea în rezervor. 

— Şi ce-o să facem dacă domnul Renfield, complicele lui, 
coboară la noi? o întrebă Ralph. 

— Poate n-o să coboare. Poate o să rămână acolo unde e, 
pe culme, de unde ne poate vedea. Noi trebuie doar să 
ajungem la cărarea care duce spre intrarea Ahiga. Dacă se 
întâmple să coboare înainte de asta, atunci ai să-l împuşti. 


e 576 


— Aş face-o bucuros, cu condiţia să nu mă împuște el 
primul. 

— Cred că a păţit ceva rău, spuse Holly. Altfel nu se 
explică urletele alea. 

— „Dă-te jos de pe mine”, spuse Yune. L-am auzit şi eu. 

Următorul glonţ perforă rezervorul, iar benzina începu să 
curgă pe asfalt. Nu s-a produs nicio explozie, dar, dacă tipul 
ăla de pe culme mai trăgea o dată, cu siguranţă că SUV-ul 
avea să sară în aer. 

— Bine, zise Ralph. 

Singura alternativă ar fi fost să rămână ascunşi acolo şi 
să aştepte ca ajutorul Străinului să tragă direct în 
magazinul cu suvenire, sperând să-i omoare. 

— Acoperă-ne cum poţi tu mai bine, Yune. 

Şuierând de durere la fiecare mişcare, Yune se strecură 
până la colţul clădirii. Işi ţinea cu mâna dreaptă Glock-ul 
lipit de piept. Holly şi Ralph se târâră în direcţie opusă. De 
acolo se vedea drumul care ducea spre culmea dealului şi 
spre cabanele pentru turişti. Era flancat de doi bolovani 
imenşi. Pe unul era pictat steagul Statelor Unite, pe celălalt, 
steagul statului Texas. 

O să fim la adăpost dacă reuşim să ajungem în spatele 
celui cu steagul naţional, îşi spuse Ralph. 

Aproape sigur, numai că cei cincizeci de metri i se păreau 
cinci sute. Se gândi la Jeannie, care era acasă şi îşi făcea 
exerciţiile de yoga - sau poate plecase în oraş, la 
cumpărături. Se gândi la Derek, care era în tabără, poate în 
atelier, unde vorbea cu noii lui amici despre filme, jocuri 
video sau fete. Avu chiar vreme să se întrebe la ce oare se 
gândea Holly acum. 

Se pare că la el se gândea. 

— Eşti gata? 

Nu apucă să-i răspundă, pentru că lunetistul trase din 
nou, iar din rezervorul SUV-ului se ridică o minge de flăcări 
portocalii. Yune ieşi puţin de după colţ şi începu să tragă 
spre vârful dealului. Holly o rupse la fugă. Ralph o urmă. 


e 577 œ 


15 


Jack văzu explozia SUV-ului şi scoase un zbieret 
triumfător, deşi nu prea avea motiv de bucurie, că doar nu 
era nimeni în maşină. Îi atrase atenţia o mişcare de lângă 
prăvălie şi văzu doi dintre băgăcioşi alergând spre drumul 
secundar. Femeia era în frunte, Anderson se ţinea după ea. 
Jack îndreptă puşca spre ei şi se uită prin lunetă. Dar nu 
apucă să apese pe trăgaci, pentru că auzi zzzz-zumzetul 
unei rafale de gloanţe. O mulţime de fragmente de stâncă îl 
loviră în umăr. Ahaha! Deci tipul ăla pe care-l lăsaseră în 
urmă trăgea în el. Şi, cu toate că distanţa era prea mare ca 
să-l nimerească la fix, ultimele gloanţe ajunseseră mult 
prea aproape ca să se mai poată simţi în siguranţă. Jack 
lăsă capul în jos, îşi puse bărbia în piept şi atunci simţi cum 
ganglionii de sub maxilare i se umflă şi încep să-i pulseze, 
de parcă ar fi fost plini cu puroi. Îl durea capul şi îi ardea 
toată pielea, iar ochii nu mai aveau loc în orbitele lor. 

Se uită prin lunetă chiar când Anderson dispărea în 
spatele unuia dintre bolovanii ăia mari. l-a ratat. Şi ăsta nu 
era singurul necaz. Din SUV-ul în flăcări se ridica un fum 
negru şi gros şi nu bătea deloc vântul ca să-l împrăştie. 
Dacă îl observa cineva şi chema rahaţii ăia de pompieri 
voluntari care erau în rahatul ăsta de oraş uitat de lume? 

Coboară! 

Acum nu mai era nevoie să se întrebe a cui era vocea. 

Trebuie să-i impiedici să ajungă la cărarea care duce la 
Ahiga. 

Jack habar n-avea ce era aia „Ahiga”, dar era convins că 
musafirul din capul lui se referea la poteca marcată de 
panoul cu Winnetou în mizerie. Se feri iute când alt glonţ, 
tras de jigodia de jos, stârni un alt vârtej de fragmente de 
stâncă. Făcu un pas pe drumul pe care venise. Şi căzu. Preţ 
de o clipă, durerea fu mult prea intensă ca să se mai poată 
gândi la ceva. După care se apucă de un tufiş crescut între 
două roci şi se ridică în picioare. Se uită în jos şi nici nu-i 
veni să creadă în ce hal arăta. Piciorul muşcat de şarpe se 


e 578 + 


făcuse de două ori mai gros decât celălalt. Pânza 
pantalonului mai avea niţel şi crăpa. Mai rău încă, zona 
şliţului era foarte umflată. Parcă-şi îndesase o pernă acolo. 

Du-te jos, Jack! Scapă de ei şi eu o să te scap de cancer! 

Mda, sigur. Numai că acum avea alte probleme mai 
urgente, nu? Se umfla tot ca un burete îmbibat cu apă. 

Am să te scap şi de veninul de şarpe. Pot să te vindec. 

Lui Jack nu-i prea venea să aibă încredere în tipul cu 
tatuaje, dar ştia că nu are de ales. Plus că mai era vorba şi 
despre Anderson. Domnul „Nicio Părere” nu trebuia să 
scape viu. Totul se întâmplase numai şi numai din vina lui şi 
acum trebuia să plătească. _ 

Incepu să coboare de pe dealul stâncos. Impleticit. 
Şchiopătând. Sprijinindu-se în patul Winchesterului ca într- 
un baston. Căzu a doua oară când alunecă pe pietriş cu 
piciorul stâng şi nu reuşi să se sprijine pe dreptul, cel 
umflat, ca să-şi recapete echilibrul. Când căzu şi a treia 
oară, i se sfâşie cracul pantalonului, descoperind carnea 
vânătă şi necrozată. Se agăţă de pietroaiele din jur şi reuşi 
să se ridice din nou în picioare. | se umflase şi faţa, plină de 
râuri de sudoare. Era aproape sigur că o să moară printre 
buruienile şi pietrele de pe dealul ăsta uitat de Dumnezeu. 
Dar, dacă tot era să moară, în niciun caz nu va muri singur. 


e 579 œ» 


16 


În vârful primului dâmb, Ralph şi Holly se opriră să-şi 
tragă răsuflarea. Spre stânga se vedea grupul de cabane 
dărăpănate. In dreapta era o clădire lunguiaţă, probabil o 
magazie unde se depozitau echipamentele şi proviziile pe 
vremea când Grota Marysville încă era o afacere rentabilă. 
Lângă ea era o camionetă. Ralph o privi în treacăt, apoi 
tresări şi se uită mai bine la ea. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă el. 

— Ce e? Ce? 

— Păi, de-aia mă cunoştea. E camioneta lui Jack Hoskins. 

— Hoskins? Celălalt detectiv din Flint City? 

— Da, el. 

— Dar de ce ar... 

Holly se întrerupse şi clătină atât de tare din cap, că i se 
zbârli părul. 

— N-are importanţă. Nu mai trage, ceea ce înseamnă că 
s-a apucat să coboare. Trebuie să mergem mai departe. 

— Sau poate l-a nimerit Yune, spuse Ralph. 

Observă privirea sceptică a lui Holly şi mormăi: 

— Mda, ai dreptate. 

Ocoliră în fugă magazia. În spatele ei începea o altă 
cărare, care ducea în spatele dealului. 

— O iau înainte, zise Ralph. Eu sunt înarmat. 

Holly nu protestă. 

Urcară repede pe cărarea întortocheată.  Pietrişul 
alunecos scrâşnea sub tălpile lor. După vreo două sau trei 
minute, Ralph auzi huruit de pietre de undeva de deasupra. 
Da, Hoskins le ieşea în întâmpinare. 

Ocoliră un grup de roci. Ralph cu pistolul în mână, Holly 
în dreapta lui, puţin mai în spate. Următoarea porţiune 
dreaptă de cărare avea cam cincisprezece metri. 
Zgomotele făcute de Hoskins se auzeau din ce în ce mai 
tare, numai că în labirintul acela de stânci era imposibil să- 
ţi dai seama cât de aproape era. 

— Unde dracu-i poteca aia care duce la intrarea din 


e 580 - 


spate? întrebă Ralph. Nenorocitul ăla se apropie tot mai 
mult. Parcă am vrea să dovedim care dintre noi are mai 
mult sânge în instalaţie, ca în filmul ăla cu James Dean. 

— Da, Rebel fără cauză. Nu ştiu unde-i poteca, dar nu 
poate să fie prea departe. 

— Dacă dăm nas în nas cu el înainte să ajungem acolo, o 
să se lase cu Împuşcături. Şi gloanţele s-ar putea să 
ricoşeze. Vreau să te laşi la pământ chiar în momentul în 
care îl ve... 

Holly îl bătu pe spate. 

— Dacă ajungem la potecă înainte să ne întâlnim cu el, n- 
o să se lase cu nicio împuşcătură şi eu n-o să mă culc la 
pământ. Haide! 

Ralph îşi spuse că şi-a recăpătat suflul şi începu să urce 
cât putea el de repede bucata aceea dreaptă de cărare. De 
fapt, nu-şi recăpătase nimic, dar îl ajuta să gândească 
pozitiv. Holly venea în urmă şi îl tot bătea pe umăr - fie ca 
să îl îndemne să meargă mai repede, fie ca să îl asigure că 
este în spatele lui. Ajunseră la următoarea cotitură a cărării. 
Ralph se uită pe după stânca pe care trebuiau s-o 
ocolească, aşteptându-se să vadă gura puştii lui Hoskins. 
Nu o văzu, dar văzu o placă din lemn cu portretul 
Căpeteniei Ahiga. 

— Pe aici! zise el. Repede! 

Porniră în fugă spre semnul acela, iar acum Ralph auzea 
gâfâielile lui Hoskins. Mai degrabă nişte suspine horcăite. 
Urmă un zgomot de pietre dislocate şi un strigăt de durere. 
Probabil căzuse. 

Bravo! Nici să nu te ridici! 

Însă reîncepură şi huruitul de pietre, şi hârşâitul de paşi. 
Acum se auzeau de aproape. De foarte aproape. Ralph o 
apucă pe Holly de umeri şi o împinse pe poteca Ahiga. 
Chipul micuţ al femeii era plin de transpiraţie. Ţinea buzele 
strânse şi mâinile îndesate în buzunarele sacoului, acum 
plin de praf şi pătat cu sânge. 

Ralph ridică un deget în dreptul buzelor. Holly îi făcu 
semn că a înţeles. Ralph se duse în spatele panoului. 
Căldura Texasului uscase lemnul şi el reuşi să se uite printr- 


e 581 œ» 


una dintre crăpături. Îl văzu pe Hoskins şi observă că se 
clătina cam rău. În primul moment îşi spuse că Yune 
avusese noroc şi îl nimerise. Însă asta nu explica pantalonii 
crăpaţi şi piciorul drept umflat îngrozitor de tare. Normal că 
a căzut. De fapt, era mare minune că ajunsese până aici pe 
cărarea aceea abruptă. Încă avea carabina cu care-i 
omorâse pe Gold şi Pelley, numai că acum o folosea pe post 
de baston, iar degetele lui erau departe de trăgaci. Ralph 
nu credea că ar mai fi în stare să tragă în nimeni şi să 
nimerească. Nici măcar de la o distanţă foarte mică. Pentru 
că îi tremurau foarte tare mâinile. Şi ochii injectaţi i se 
duseseră în fundul capului. Faţa acoperită cu praf de rocă 
semăna cu o mască japoneză kabuki. Insă, pe unde şiroia 
transpiraţia, se vedea pielea roşie, parcă acoperită cu o 
spuzeală înfiorătoare. 

Cu Glock-ul în ambele mâini, Ralph ieşi de după panoul 
din lemn. 

— Stai pe loc, Jack! Şi aruncă puşca! 

Jack Hoskins derapă şi se opri cu greu la vreo zece metri 
distanţă. Însă nu dădu drumul puştii. Nu era tocmai în 
regulă, dar Ralph îşi spuse că mare pericol nu mai este. In 
fond, Hoskins ţinea puşca de ţeavă şi, dacă ar fi încercat s-o 
ridice, şi-ar fi luat imediat adio de la viaţă. 

— Nu trebuia să vii aici, zise Jack. Cum zicea tata-mare, 
te-ai născut prost sau te-ai făcut aşa pe parcurs? 

— N-am niciun chef de tâmpeniile tale. Ai ucis doi oameni 
şi l-ai rănit pe al treilea. Ne-ai pândit şi ne-ai atacat. 

— Nu trebuiau să vină aici, repetă Jack, da’ dacă tot au 
venit, măcar să capete ce merită pentru că şi-au vârât 
nasurile unde nu le fierbe oala. 

— Şi ce anume fierbe în oala aceea, domnule Hoskins? îl 
întrebă Holly. 

Jack zâmbi, iar buzele îi crăpară şi prin crăpături începură 
să se prelingă firişoare de sânge. 

— Omul cu Tatuaje. Ştii şi tu, curvă băgăreaţă! 

— În regulă. Acum, că te-ai descărcat, lasă jos arma, 
spuse Ralph. Ai făcut destul rău. Dă-i drumul din mână. Că 
ai să cazi în nas dacă te apleci. Te-a muşcat un şarpe? 


e 582 œ» 


— Şarpele nu era prevăzut în program. Trebuie să pleci, 
Ralph. Plecaţi amândoi. Altminteri o să vă otrăvească aşa 
cum m-a otrăvit pe mine. Credeţi-mă, ştiu ce vorbesc. 

Holly făcu un pas spre Jack. 

— Cum v-a otrăvit? 

Ralph o apucă de braţ, ca s-o împiedice să meargă mai 
departe. 

— M-a atins. Pe ceafă. Atâta tot, murmură el, clătinând 
din cap cu uimire. În hambarul ăla din Parohia Canning. 

Şi strigă, plin de indignare: 

— Unde m-ai trimis tu! 

— Probabil că te-a trimis comandantul, Jack. Eu nu ştiam 
nimic despre treaba aia din Canning. Nu am de gând să-ţi 
cer încă o dată să laşi arma jos. S-a terminat. 

Jack căzu pe gânduri... cel puţin, aşa părea. Apoi, foarte, 
foarte încet, ridică puşca, pipăind ţeava până la trăgaci. 

— N-am de gând să mor aşa cum a murit mama. Nu, 
domnule, nici vorbă. Mai întâi o s-o împuşc pe prietena ta, 
Ralph. Şi după aia pe tine. Dacă nu cumva ai să mă 
împiedici. 

— Nu o face, Jack! Ultimul avertisment! 

— Bagă-ţi avertismentul drept în... 

încerca să îndrepte puşca spre Holly. Holly nu se clinti din 
loc. Ralph se puse în faţa ei şi trase de trei ori. O dată 
pentru Howie, o dată pentru Alec, o dată pentru Yune. 
Distanţa era un pic cam mare pentru un pistol, însă Glock- 
ul lui era o armă bună şi era un trăgător foarte bun. Jack 
Hoskins se prăbuşi. Expresia întipărită pe chipul lui i se păru 
lui Ralph una de imensă uşurare. 


e 583 + 


17 


Ralph se aşeză pe o piatră din faţa panoului. Respira 
greu. 

Holly se duse până la Hoskins, se lăsă în genunchi şi îl 
întoarse. Se uită bine la el şi reveni lângă Ralph. 

— A fost muşcat de mai multe ori. 

— Probabil că a fost un şarpe cu clopoței. Unul mare. 

— Însă altceva l-a otrăvit mai întâi. Ceva mai veninos 
decât orice şarpe. El i-a zis „Omul cu Tatuaje”. Noi îi zicem 
„Străinul”. E/ Cuco. Trebuie să mergem până la capăt. 

Ralph se gândi la Howie şi Alec, care zăceau fără suflare 
în partea cealaltă a dealului ăsta urât şi fără nume. 
Amândoi aveau familii. Şi se gândi şi la Yune - încă în viaţă, 
dar rănit, probabil deja în stare de şoc. Şi el avea familie. 

— Ai dreptate. Vrei pistolul ăsta? Eu pot să iau 
Winchesterul lui. Holly clătină din cap. 

— Bine. Hai s-o facem! 


e 584 + 


18 


După prima cotitură, poteca Ahiga se lăţea şi o lua în jos. 

Pe stâncile de pe ambele laturi erau pictograme. Unele 
dintre ele fuseseră „înfrumuseţate” de nişte vandali cu 
pretenţie de pictori ori acoperite complet cu mesaje 
porcoase. 

— O să-şi dea seama că venim, spuse Holly. 

— Ştiu. Ar fi trebuit să ne luăm lanternele la noi. 

Holly îşi vâri mâna într-unul din buzunarele umflate - cel 
dintr-o parte, care trăgea sacoul în jos - şi scoase din el una 
dintre lanternele scurte şi groase, cumpărate de la Home 
Depot. 

— Eşti nemaipomenită! exclamă Ralph. Presupun că nu ai 
acolo şi vreo două căşti de protecţie, nu? 

— Nu te supăra, dar glumele tale cam lasă de dorit, 
Ralph. Ar trebui să mai lucrezi la ele. 

După următoarea curbă, ajunseră la o cavitate în stânca 
înaltă de cam o sută douăzeci de metri. Deasupra ei scria 
cu vopsea neagră, decolorată acum de trecerea timpului: 
NU VOM UITA NICIODATĂ. Înăuntru era o vază plină de praf, 
în care erau nişte crăcuţe subţiri, ajunse acum ca degetele 
unui schelet de uriaş. Dispăruseră de multă vreme petalele 
de pe crăcuţele acelea, însă rămăsese altceva. In jurul 
vazei erau vreo şase jucărioare reprezentându-l pe Marele 
şef de trib Ahiga. Identice cu aceea pe care o pierduseră 
gemenii Jamieson după ce intrară pe veci în măruntaiele 
pământului. Jucăriile erau îngălbenite de timp şi crăpate de 
soare. 

— Oamenii au trecut pe aici, spuse Holly. Probabil nişte 
puşti, dacă e să mă iau după ce au scris peste pictograme. 
Dar uite că nu au vandalizat altarul ăsta improvizat. 

— Nici nu s-au atins de el, mie aşa mi se pare, zise Ralph. 
Hai să ne grăbim! Yune e rănit şi nu cred că mai rezistă 
prea mult. 

— Da, sunt sigură că are dureri mari. Dar trebuie să fim 
foarte prudenţi. Adică să ne mişcăm foarte încet. 


585 + 


Ralph o opri, apucând-o de cot. 

— Dacă tipul ăsta ne omoară pe amândoi, înseamnă că 
Yune rămâne singur. Poate ar trebui să te întorci. 

Holly îi arătă cerul, murdărit acum de fumul negru care 
se înălța din SUV-ul în flăcări. 

— O să vadă cineva fumul ăla şi o să vină aici. lar dacă 
noi păţim ceva, Yune este singurul care va şti să spună ce 
s-a întâmplat aici. 

Îşi desprinse braţul din mâna lui şi porni pe potecă. Ralph 
aruncă o ultimă privire spre micul altar, neatins în toţi anii 
aceia, şi apoi se luă după ea. 


e 586 œ» 


19 


Tocmai când Ralph îşi zicea că poteca o să-i ducă înapoi, 
în spatele magazinului de suvenire, drumul o făcu brusc la 
stânga şi ajunse la ceva ce ar fi putut să pară intrarea unei 
magazii de scule din cine ştie ce sătuc. Numai că vopseaua 
verde era scorojită şi decolorată, iar uşa din mijloc era 
întredeschisă. De-a dreapta şi din stânga uşii erau afişe de 
avertizare. Plasticul care le proteja devenise mai opac, 
odată cu trecerea anilor, însă tot mai puteai să citeşti ce 
scria acolo: TRECEREA INTERZISĂ, în stânga; şi 
PROPRIETATE CONFISCATĂ PRIN HOTĂRÂREA CONSILIULUI 
LOCAL MARYSVILLE, în dreapta. 

Cu Glock-ul pregătit, Ralph se apropie de uşă. Îi făcu 
semn lui Holly să rămână pe potecă, apoi împinse uşa, flexă 
genunchii şi ridică arma. Dădu peste un holişor mic, unde 
nu erau decât nişte bucăţi de scânduri rupte din cele care 
acoperiseră gaura aia de vreo doi metri în diametru, dincolo 
de care nu se vedea decât întunericul. Capetele scândurilor 
încă erau prinse de peretele din piatră cu bolţuri uriaşe, 
ruginite de trecerea timpului. 

— Uită-te, Ralph! Mie mi se pare interesant. 

Holly ţinea uşa deschisă şi se aplecase să studieze 
încuietoarea stricată. Nu părea să fi fost forţată cu vreo 
rangă sau levier. Ralph îşi zise că cineva o tot lovise cu o 
piatră mai mare, până când cedase. 

— La ce să mă uit, Holly? 

— Vezi că pare încuiată numai din afară? Probabil că 
sperau să mai fie în viaţă gemenii Jamieson, ori cineva din 
prima echipă de salvare. Şi dacă ar fi reuşit să ajungă până 
aici, ar fi putut să deschidă şi uşa asta dinspre interior. 

— Numai că nu a ajuns nimeni. 

— Nu. 

Holly traversă holişorul şi se apropie de peretele fisurat. 

— Simţi duhoarea? 

Ralph îl simţea şi îşi dădu seama că se aflau la intrarea 
spre o altă lume. Unde mirosea a igrasie şi a încă ceva - 


e 587 œ» 


ceva dulce şi înţepător, ca de carne putredă. Mirosul ăsta 
nu era foarte puternic, dar nu aveai cum să nu-l simţi. Şi îşi 
aduse aminte de pepenele ăla galben de demult şi de 
viermii care colcăiau în el. 

Păşiră amândoi în beznă. Ralph era înalt, dar fisura era şi 
mai înaltă, aşa că nu a fost nevoit să se cocoşeze. Holly 
aprinse lanterna, luminând mai întâi culoarul din faţa lor, 
care ducea în subteran, apoi întorcând-o spre solul de sub 
picioarele lor. Şi amândoi observară o dâră de stropi 
aproape  fosforescenţi. Holly avu amabilitatea să nu-l 
trateze ca pe un prost şi să nu-i explice că stropii ăia erau 
din aceeaşi substanţă ca aceea pe care o descoperise în 
casa lui. 

Doar vreo douăzeci de metri reuşiră să meargă unul 
lângă celălalt. Pentru că apoi galeria se îngustă, iar Holly îi 
dădu lui lanterna. Ralph o luă în mâna stângă. In dreapta 
avea pistolul. Pereţii erau luminaţi de  scânteierile 
mineralelor - unele roşii, unele lila, altele verzi bătând în 
galben. Din când în când, îndrepta spre tavan, doar ca să 
se asigure că E/ Cuco nu-i pândea de acolo, ascuns printre 
stalactite. Nu era prea rece înăuntru. Parcă citise undeva că 
temperatura din peşteri era aproximativ egală cu media 
temperaturii din regiunea unde se afla peştera respectivă. 
Dar tot i se părea frig după căldura de afară, plus că 
amândoi aveau frisoane din cauza spaimei. De undeva, din 
adâncuri, venea spre ei un curent de aer, care mirosea vag 
a mucegai. 

Ralph se opri, iar Holly se ciocni de el, făcându-l să 
tresară. 

— Ce e? şopti ea. 

În loc să-i răspundă, el ridică lanterna spre peretele din 
stânga. Acolo erau doar două cuvinte, scrise cu vopsea: 
VERIFICAT şi NIMIC. 

Îşi continuară drumul. Încet, foarte încet. Ralph nu ştia ce 
simte Holly, dar el era din ce în ce mai îngrozit, din ce în ce 
mai convins că nu-şi va mai vedea niciodată soţia şi fiul. 
Sau lumina zilei. Uluitor cât de repede ţi se face dor de 
lumina zilei. Credea că, dacă vor apuca să scape de aici, va 


e 588 œ» 


fi în stare să bea lumina aia ca pe apă. 

— Sinistru loc, nu? 

— Da. Ar fi bine să te duci înapoi. 

Holly îl împinse de la spate - singurul ei răspuns. 

Trecură pe lângă alte fisuri în pereţii coridorului şi, lângă 
fiecare, erau scrise aceleaşi două cuvinte. Oare de câtă 
vreme erau cuvintele alea acolo? Dacă Claude Bolton era 
adolescent la vremea respectivă, însemna că trecuseră cel 
puţin cincisprezece ani de atunci. Poate chiar douăzeci. ŞI 
cine mai intrase aici de atunci, în afară de străinul lor, 
desigur? Dar oare mai intrase cineva? De ce s-o fi făcut? 
Mare dreptate avea Holly - era de-a dreptul sinistru. 
Sentimentul că era îngropat de viu se intensifica cu fiecare 
pas. Se forţă să-şi aducă aminte de luminişul din Parcul 
Figgis. Şi de Frank Peterson. Şi de creanga aia plină cu 
amprente mânjite de sânge în locurile unde se jupuise 
scoarţa din cauza frecării. Şi de Terry Maitland, care-l 
întreba pe el, pe Ralph, cum anume avea de gând să-şi 
curețe conştiinţa. Punându-i întrebarea asta chiar cu câteva 
secunde înainte de a muri. 

Şi merse mai departe. 

Galeria se îngustă şi mai mult, dar acum din cauza 
dărâmăturilor din ambele părţi. Ralph ridică lanterna şi 
văzu o spărtură mare în tavanul din piatră. Foarte 
asemănătoare cu gaura din gingie după ce ţi-ai scos o 
măsea, îşi spuse el. 

— Uite, Holly, aici s-a surpat tavanul! Probabil că a doua 
echipă de salvare a scos bucăţile cele mai mari de stâncă. 
Rămăşiţele astea... 

Şi plimbă lumina lanternei peste mormanele de pietre şi 
pământ, descoperind alţi câţiva stropi din substanţa aceea 
strălucitoare. 

— Le-au lăsat aici, spuse Holly. Doar le-au împins la o 
parte din drum. 


— Da. 
Porniră din nou. Mai corpolent, Ralph a fost nevoit să 
înainteze în lateral prin spaţiul acela strâmt. li dădu 


lanterna lui Holly şi îşi lipi de obraz mâna cu pistolul. 
ų 589 + 


— Luminează pe sub braţul meu. Ţine lanterna drept 
înainte. Să nu avem surprize. 

— B-bine. 

— Tremuri? Parcă ţi-ar fi frig. 

— Imi este. Taci! Să nu ne audă. 

— Ce dacă ne aude? Oricum ştie că venim după el. Chiar 
crezi că glonţul îl omoară? 

— Stai, Ralph, stai! Calci în el! 

Se opri imediat. Mai că-i sărise inima din piept. Holly 
lumină locul. Deasupra ultimului morman de dărâmături era 
un câine sau coiot mort. Mai degrabă coiot, însă era 
imposibil să-ţi dai seama cu certitudine, pentru că îi lipsea 
capul. lar burta îi fusese spintecată şi îi fuseseră scoase 
intestinele. 

— Asta mirosea atât de urât, spuse Holly. 

Ralph păşi cu grijă peste leşul bietului animal. Se opri din 
nou după doar trei metri. Da, coiot era - uite-i capul. Parcă 
se holba la ei cu un soi de mirare nefirească, iar Ralph nu 
înţelegea de unde impresia asta. 

Insă înţelese Holly. 

— Nu mai are ochi, şopti ea. Nu i-a fost destul că i-a 
mâncat intestinele. l-a mâncat şi ochii. Câh! 

— Inseamnă că Străinul nu se hrăneşte doar cu carne şi 
sânge de om. Sau cu suferinţă. 

— Datorită nouă - mai ales datorită ţie şi domnului 
locotenent Sablo - a fost foarte activ în perioada în care ar 
fi trebuit să hiberneze. Şi a fost privat de hrana care îi 
place. Probabil că este tare flămând. 

— Şi slăbit. Aşa ai zis: că trebuie să fie slăbit. 

— Să sperăm, spuse Holly. E îngrozitor aici. Nu pot să 
sufăr spaţiile închise. 

— Poţi să te înto... 

ÎI împinse iarăşi în spate. 

— Mergi mai departe! Şi uită-te pe unde calci! 


e 590 œ» 


20 


Dâra de stropi fosforescenţi continua. Ralph începuse să- 
şi spună că poate aia era transpiraţia creaturii. Oare să fi 
fost transpiraţie provocată de teamă, cum era a lor? Aşa 
spera. Spera ca mizerabilul ăla să fie îngrozit la culme. 

Mai erau fisuri în pereţi, însă fără cuvinte scrise lângă 
ele; iar fisurile acestea erau prea mici - nici măcar un copil 
nu putea intra sau ieşi pe acolo. Acum galeria se mai 
lărgise puţin şi Holly putea să meargă din nou alături de el, 
chit că erau cam înghesuiți. De undeva, de mai departe, se 
auzea o apă picurând; şi, la un moment dat, Ralph simţi din 
nou o adiere - acum pe obrazul stâng. Parcă îl mângâiau 
nişte degete invizibile. Adierea venea dintr-o crăpătură în 
perete, cu un sunet sec, aproape sticlos, ca acela pe care îl 
scoţi atunci când sufli peste gura unei sticle de bere. Da, 
sinistru loc. Nu-i venea să creadă că existaseră oameni care 
plătiseră bani buni ca să se plimbe prin cripta asta din 
piatră. Dar, fireşte, ei nu ştiau ce ştia el. Ce a ajuns să 
creadă el acum. Se pare că, atunci când te afli în 
măruntaiele pământului, ajungi să crezi ceea ce până 
atunci ţi s-a părut nu doar imposibil, ci de-a dreptul ridicol. 
Uimitoare mai e şi mintea omului! 

— Ai grijă! îl atenţionă Holly. Mai sunt leşuri de animale. 
Acum era vorba despre doi popândăi sfârtecaţi. lar după ei, 
resturile unui şarpe cu clopoței, din care nu mai rămăsese 
decât pielea. 

Ajunseră pe marginea unui povârniş abrupt, cu suprafaţa 
netedă ca a unui ring de dans. Ralph îşi zise că probabil 
fusese creat de vreun străvechi râu subteran, care cursese 
pe aici în epoca dinozaurilor şi secase înainte de naşterea 
lui lisus. Într-o parte era o balustradă din oţel, acum 
acoperită cu flori de rugină. Holly o lumină şi, pe lângă 
stropii ăia fosforescenţi, pe ea erau şi amprente de palme şi 
degete. Identice cu ale lui Claude Bolton, desigur. 

— Nenorocitul a fost prudent, nu? N-a vrut să alunece şi 
să cadă. 


e 591 œ» 


Holly dădu din cap. 

— Am impresia că asta-i galeria despre care ne-a 
povestit Lovie - Toboganul Diavolului. Vezi pe unde ca... 

Din spatele lor se auzi zgomot de pietre, urmat de un 
tremur abia perceptibil al pământului de sub tălpile lor. 
Ralph îşi aminti că până şi gheaţa cea mai groasă se mişcă 
uneori. Holly se uita speriată la el. 

— Cred că nu o să păţim nimic. Peştera asta veche a ştiut 
cum să aibă grijă de ea multă vreme. 

— Nu pot să nu mă gândesc la cutremurul despre care 
ne-a zis Lovie. Cel din 2007. 

— Dacă vrei, poţi să te înto... 

— Nu mai spune asta! Am să rezist până la capăt. 

Ralph bănuia că exact aşa o să se întâmple. 

Coborâră panta ţinându-se de balustradă, însă având 
grijă să nu pună mâinile peste amprentele lăsate de cel 
care trecuse pe acolo înaintea lor. La capătul ei era un alt 
panou: 


BINE AŢI VENIT PE TOBOGANUL DIAVOLULUI 
PENTRU MAI MULTA SIGURANȚA, 
ŢINEŢI-VA DE BALUSTRADA 


Dincolo de Tobogan, galeria se lărgea şi mai mult. Urmă 
o altă intrare boltită, dar căreia îi căzuse o parte din 
învelişul din lemn, descoperind ceea ce lăsase natura acolo: 
o gaură mare şi neregulată. 

Holly îşi făcu mâinile căuş în dreptul gurii şi strigă uşor: 


— Alo? 
li răspunse doar ecoul: 
— Alo... lo... lo... 


— Exact cum mi-am imaginat, spuse ea. Acolo e Sala 
Sunetelor. Sala mare despre care ne-a zis Lo... 

— Alo! 

— Alo... lo... lo... 

Se auzi foarte încet, dar lui Ralph i se tăie respiraţia. 
Simţi cum Holly îl strânge de braţ - tare, înfigându-şi 
degetele în carnea lui. 


e 592 œ» 


— Dacă tot aţi venit până aici... 

— Dacă... ati... ţi... ici... 

— „..Şi v-aţi străduit atât de tare să mă găsiţi, ce-ar fi să 
intraţi? 


e 593 + 


21 


Intrară pe sub boltă unul lângă celălalt. Holly se agăţase 
de braţul lui Ralph ca o mireasă cuprinsă de trac în ziua 
nunţii. Ea avea lanterna; Ralph avea Glock-ul, pe care 
intenţiona să-l folosească de îndată ce îşi va vedea ţinta. 
Numai că, la început, nu văzu nimic. 

Dincolo de intrarea cu boltă era o lespede ieşită în afară, 
ca un fel de balcon, la înălţime de vreo douăzeci de metri 
deasupra fundului grotei. Până acolo, jos, ajungea şi o scară 
în spirală. Holly se uită în sus şi simţi că o ia ameţeala. 
Scara aia urca încă şaizeci de metri, dacă nu cumva mai 
mult, trecând pe lângă o deschizătură (probabil intrarea 
principală) şi mergând până la tavanul plin cu stalactite. În 
jos, scara părea solidă. Insă deasupra lor, se desfăcuse din 
bolţurile cât un pumn de mari care o fixaseră şi atârna într- 
o rână peste hău. 

Jos de tot, la lumina unui lampadar absolut obişnuit - din 
acelea pe care te aştepţi să le vezi într-un living mobilat 
într-o manieră acceptabilă -, îi aştepta Străinul. Cablul 
lampadarului era conectat la o cutie roşie, pe latura căreia 
scria HONDA şi care zumzăia foarte încet. Dincolo de cercul 
de lumină se întrezărea o canapea, cu o pătură strânsă la 
capătul ei. 

Ralph prinsese mulţi fugari în cariera lui, iar creatura 
aceasta avea trăsăturile lor comune: ochi duşi în fundul 
capului, slab spre scheletic, epuizat. Era îmbrăcat cu blugi, 
o cămaşă cândva albă, actualmente murdară, o vestă din 
piele şi cizme de cowboy, zgăriate şi tocite. Nu părea să 
aibă vreo armă asupra lui. Ridicase spre ei chipul lui Claude 
Bolton: păr negru, ţăcălie şi pomeţi înalţi, care sugerau un 
amestec cu ceva sânge amerindian în urmă cu mai multe 
generaţii. De unde stătea, Ralph nu reuşea să vadă 
tatuajele de pe degete, dar ştia precis că sunt acolo. 

Omul-cu-Tatuaje, îl numise Hoskins. 

— Dacă vreţi să discutaţi cu mine, va trebui să vă 
încercaţi norocul cu scara aia. Pe mine m-a ţinut, dar, vă 


e 594 œ» 


spun drept, nu mi se mai pare atât de sigură. 

Vorbele lui, rostite pe un ton amical, se suprapuneau, se 
dublau şi se triplau, de parcă acolo jos nu era doar un 
singur străin, ci mai mulţi, un întreg grup de monştri 
ascunşi în umbre şi fisurile din pereţi, unde nu ajungea 
lumina lampadarului. 

Holly porni spre scară. Ralph o opri. 

— Cobor eu primul. 

— Ar trebui să mă laşi pe mine înainte. Sunt mai uşoară. 

— Eu cobor primul, repetă el. Şi când ajung jos - dacă 
reuşesc să ajung - abia atunci începi şi tu să cobori. 

Vorbea în şoaptă, dar presupunea că, datorită acusticii, 
Străinul îi aude fiecare cuvânt. Cel puțin, sper să audă, îşi 
zise el. 

— Dar să te opreşti când mai ai cel puţin zece trepte 
până jos. Trebuie să stau de vorbă cu el. 

O privea fix în ochi, încercând s-o facă să înţeleagă ce 
vrea să-i spună. Holly se uită la pistol şi el dădu foarte uşor 
din cap. Nu, evident că nu o să stea nimeni de vorbă acolo 
jos. S-a terminat cu interogatoriile ca la carte. Un glonţ în 
cap şi gata. O ia pe Holly şi pleacă repede de aici. Cu 
condiţia să nu le cadă tavanul în cap. 

— In regulă, spuse ea. Ai grijă! 

Nu avea cum să păcălească scara în spirală - ori îl ţinea, 
ori nu -, însă încercă să se concentreze şi să-şi spună că 
este mai slab, în timp ce treptele gemeau şi scrâşneau şi se 
cutremurau sub paşii lui. 

— Hai că te descurci! îi spuse Străinul. Stai mai lângă 
perete, acolo e mai sigur. 

— Sigu... igu... igu... 

Ralph ajunse jos. Străinul stătea nemişcat lângă 
lampadarul acela, bizar de normal şi de civilizat pentru un 
asemenea loc. Oare îl cumpărase - împreună cu 
generatorul şi canapeaua - de la Home Depot din Tippit? 
Ralph aşa credea. Era singurul magazin mai de Doamne- 
ajută din colţul ăsta uitat de lume al statului Texas. Nu că 
ar fi avut vreo importanţă. Auzi în spate treptele gemând şi 
scrâşnind din nou. Incepuse să coboare şi Holly. 


e 595 œ» 


Acum, că ajunsese la acelaşi nivel, Ralph se uită la Străin 
cu un soi de curiozitate aproape ştiinţifică. Părea a fi om, 
dar, chiar şi aşa, îi era greu să-l descrie. Senzaţia era aceea 
pe care o ai când te uiţi puţin cruciş la o fotografie. Ştii ce 
trebuie să vezi, numai că totul este strâmb şi uşor 
descentrat. Da, chipul era al lui Claude Bolton, numai că 
bărbia nu era rotundă, ci pătrăţoasă şi despicată. Maxilarul 
drept era mai lung decât cel stâng, dând feţei un aspect 
oblic, aproape grotesc. Da, şi părul era tot al lui Claude - 
negru şi lucios ca penele de corb, dar cu câteva şuviţe 
castanii. Insă cel mai tare te frapau ochii. Unul era căprui, 
ochiul lui Claude, dar celălalt era albastru. 

Ralph recunoscu bărbia despicată, maxilarul prelung, 
părul castaniu-roşcat. Dar mai ales ochiul acela albastru. 
Pentru că, nu demult, în ziua aceea toridă de iulie, văzuse 
cum se stinge lumina din el când murise Terry Maitland în 
mijlocul străzii. 

— Eşti în plin proces de transformare, aşa-i? Proiecţia pe 
care a văzut-o soţia mea semăna leit cu Claude, însă era 
doar o proiecţie. Tu, cel adevărat, mai ai până acolo. Nu-i 
aşa? 

Voia ca acestea să fie ultimele cuvinte pe care le va mai 
auzi Străinul vreodată. Gemetele de protest ale treptelor 
încetaseră, ceea ce însemna că Holly se oprise destul de 
sus ca să fie în siguranţă. Ralph ridică Glock-ul şi îşi prinse 
cu stânga încheietura de la mâna dreaptă. 

Străinul ridică braţele. 

— Impuşcă-mă, dacă asta vrei, domnule detectiv. Dar 
aşa ai să mori şi tu, şi prietena ta. Nu am acces la gândurile 
tale, aşa cum am la ale lui Claude, dar cam bănuiesc ce-ţi 
trece prin minte: îţi spui că un singur foc de armă este un 
risc acceptabil. Am dreptate? 

Ralph nu-i răspunse. 

— Sunt convins că am şi tocmai de aceea trebuie să te 
avertizez că ar fi un risc imens. 

Şi se apucă să urle: 

— NUMELE MEU ESTE CLAUDE BOLTON! 

Parcă ecourile au fost mai puternice decât strigătul în 


e 596 » 


sine. Holly scoase un țipăt mic când o bucată de stalactită 
(poate deja crăpată) se desprinse din tavan şi căzu ca un 
pumnal. Niciunul dintre ei nu fusese în pericol, pentru că a 
nimerit cu mult în afara cercului de lumină de la lampadar, 
însă Ralph înţelese aluzia. 

— Din moment ce ai reuşit să dai de mine aici, spuse 
Străinul, lăsând mâinile jos, probabil că ştii şi că s-au rătăcit 
doi băieţi în galeriile de sub asta unde ne aflăm noi. Și 
atunci când echipa de căutare a încercat să dea de ei... 

— Cineva a tras cu o armă şi asta a dus la surparea unei 
bucăţi din tavan, zise Holly de pe trepte. Da, ştim. 

— S-a întâmplat în Toboganul Diavolului, unde zgomotul 
focului de armă ar fi trebuit să fie mai înăbuşit, spuse 
zâmbind Străinul. Dar ce s-ar întâmpla dacă domnul 
detectiv Anderson ar trage cu pistolul aici? Cu siguranţă că 
s-ar prăbuşi mai multe stalactite din acelea mari. Chiar şi 
aşa, probabil că aţi putea să le evitaţi. Dacă nu, evident că 
aţi fi striviţi. Şi mai există şi posibilitatea să se surpe 
întregul tavan, îngropându-ne sub el. Vrei să-ţi asumi acest 
risc, domnule detectiv? Sunt convins că asta a fost intenţia 
ta când ai coborât scara, dar trebuie să-ţi spun că şansele 
nu vor fi de partea ta. 

Încă un scrâşnet metalic din spatele lui Ralph: Holly mai 
coborâse o treaptă. Poate două. 

Stai la distanţă! o imploră el în gând, ştiind că ar fi putut 
s-o implore şi cu voce tare, că tot degeaba ar fi fost. 
Doamna asta fragilă era tare încăpăţânată. 

— Şi mai ştim de ce ai ales să vii aici, spuse ea. Unchiul şi 
verii lui Claude sunt aici. Îngropaţi sub dărâmături. 

— Foarte corect! 

El - monstrul - rânjea mai larg acum. Dintele de aur care 
se vedea era tot al lui Claude, la fel ca literele de pe 
degete. 

— Împreună cu mulţi alţii, inclusiv cei doi copii pe care 
speraseră să-i salveze. Îi simt în pământul din jur. Unii sunt 
aproape. Roger Bolton şi fiii lui sunt acolo, la nici şase metri 
sub Burta Şarpelui. Pe ei îi simt cel mai bine, dar nu pentru 
că sunt atât de aproape, ci pentru că sunt rude cu acela în 


e 597 » 


care mă transform eu. 

— Cred că nu sunt buni de mâncat, spuse Ralph. 

Se uita la canapea. Chiar lângă ea, pe podeaua din 
piatră, lângă o ladă frigorifică, se zărea vag o altă 
grămăjoară de oase şi piele. g 

— Nu, fireşte că nu, zise Străinul, privindu-l iritat. Insă 
rămăşiţele lor emană lumină. Un fel de... nu ştiu cum să 
explic, pentru că nu sunt obişnuit să vorbesc despre 
lucrurile astea... un fel de radiaţii. Până şi prostănacii ăia de 
copii degajă lumină din asta, deşi foarte slabă. Puştii sunt 
îngropaţi mult mai adânc. Se poate spune că au murit 
explorând zonele necunoscute ale Grotei Marysville. 

Şi zâmbetul reapăru, dezvelind acum aproape toţi dinţii, 
nu doar pe cel din aur. Ralph se întrebă dacă la fel zâmbise 
şi când îl omorâse pe Frank Peterson, când îi mâncase 
carnea şi îşi potolise setea cu sângele şi chinurile bietului 
copil. 

— Ce fel de lumină? Ca de la o lampă de veghe? îl întrebă 
Holly, pe un ton care denota o curiozitate sinceră. 

Alte scrâşnete când ea cobori încă una sau două trepte. 
Ralph îşi dorea din tot sufletul să o ia în direcţie opusă: să 
urce scara şi să iasă din peşteră, înapoi la soarele fierbinte 
al Texasului. 

Străinul ridică din umeri. 

Întoarce-te! o imploră din nou Ralph în gând pe Holly. Fă 
stânga împrejur, urcă scara şi pleacă. Când am să socotesc 
eu că ai avut suficient timp ca să ajungi la uşa de la 
intrarea Ahiga, am să trag. Chiar dacă aşa risc să-mi las 
soția fără bărbat şi fiul fără tată. Am să trag. l-o datorez lui 
Terry şi tuturor victimelor dinaintea lui. 

— O lampă de veghe, repetă Holly, coborând încă o 
treaptă. Ştii de care, nu? Le iau părinţii copiilor mici ca să 
nu se sperie noaptea. Am avut şi eu una în copilărie. 

Străinul se uita la ea, peste umărul lui Ralph. Era cu 
spatele la lampadar şi cu chipul acoperit de umbre, iar 
Ralph observă o lucire stranie în ochii aceia ceacâri. Numai 
că nu era tocmai aşa. Lucirea aia nu era în ei, ci ieşea din 
ei. Şi abia acum înţelese la ce se referise Grace Maitland 


e 598 œ» 


când spusese că acea creatură pe care o văzuse avea paie 
la ochi. 

— Ca să nu se sperie? repetă Străinul. Mda, se poate 
spune şi aşa, deşi nu m-am gândit niciodată la asta. Pentru 
mine, lumina aia este doldora de informaţii. Chiar morţi, 
Roger Bolton şi fiii lui sunt plini de esența neamului lor. 

— Vorbeşti despre amintiri? 

Altă treaptă coborâtă. Ralph îşi desprinse mâna stângă 
de pe încheietura celeilalte mâini şi îi făcu semn să se ducă 
înapoi. Ştiind că îl face degeaba. 

— Nu, nu amintiri. 

Parcă Holly îl enerva, dar mai era ceva în atitudinea lui. 
Un soi de dorinţă de a vorbi, pe care Ralph o cunoştea 
foarte bine din sala de interogatoriu. Sigur, nu toţi suspecţii 
erau vorbăreţi, dar majoritatea erau, pentru că fuseseră 
prea mult închişi singuri cu gândurile lor. lar monstrul 
acesta fusese singur cu gândurile lui foarte mult timp. 
Fusese singur. Punct. Nu trebuia decât să te uiţi la el şi îţi 
dădeai seama. 

— Dar ce anume? 

Holly nu se mai mişcase din loc. Mă mulțumesc şi cu atât, 
Doamne, îşi spuse Ralph. 

— Legăturile de sânge. Obârşia. Acolo este ceva ce 
transcende amintirile sau asemănările fizice care se 
transmit din generaţie în generaţie. Un mod de viaţă. Un 
mod de a înţelege lucrurile. Nu mă hrăneşte, dar îmi dă 
putere. Sufletele lor nu mai sunt, ka7--ul lor nu mai este, dar 
tot a mai rămas ceva în creierele şi trupurile lor moarte. 

— Un fel de ADN, zise Holly. Poate al tribului, poate al 
rasei. 

— Probabil. Dacă vrei să-i zici aşa. 

Străinul făcu un pas spre Ralph şi întinse mâna pe 
degetele căreia scria MUSAI. 

— E la fel ca tatuajele astea. Nu sunt vii, dar conţin 
anumite informa... 

— Stai! strigă Holly. 

Şi Ralph se sperie: Dumnezeule, e mult prea aproape! 


7 Ka- „destin”, „soartă”; vezi seria „Turnul întunecat” (n. tr.). 
e 599 œ» 


Cum de n-am auzit-o? 

Ecourile strigătului se amplificară şi mai căzu ceva. Nu o 
stalactită, ci o bucată de stâncă dintr-un perete. 

— Nu mai ţipa! îi spuse Străinul. Dacă nu vrei să ne cadă 
peştera în cap, nu mai ţipa în halul ăsta! 

Holly începu iar să vorbească - acum mai încet, dar cu 
acelaşi ton insistent. 

— Ralph, adu-ţi aminte ce i-a făcut domnului detectiv 
Hoskins. Atingerea lui e otrăvită. 

— Numai în perioada în care mă transform, spuse cu 
blândeţe Străinul. Este o formă de protecţie naturală, foarte 
rar ucigătoare. Seamănă mai degrabă cu iedera otrăvitoare 
decât cu vreun fel de radiaţii. Desigur, domnul detectiv 
Hoskins era... foarte influenţabil, să zicem. Şi, atunci când 
ating pe cineva, reuşesc adesea - nu mereu, dar des - să-i 
şi pătrund în minte. Sau în minţile rudelor, aşa cum am 
făcut cu familia lui Frank Peterson. Nu mult, dar suficient 
cât să le dau un imbold în direcţia în care oricum mergeau. 

— Rămâi acolo unde eşti! îi ceru Ralph. 

Străinul îşi ridică mâinile tatuate. 

— Bineînţeles. Tu ai arma. Dar nu pot să vă las să plecaţi. 
Trebuie să înţelegeţi că m-am săturat să mă tot mut de 
colo până colo. A trebuit să vin prea devreme până aici şi 
am fost nevoit să-mi cumpăr nişte lucruri, chestie care m-a 
obosit şi mai tare. Mi se pare că am ajuns într-un impas. 

— Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, îi zise Ralph. Sper că eşti 
conştient de asta. 

Străinul se uită la el cu chipul care mai păstra încă vagi 
urme ale trăsăturilor lui Terry Maitland, dar nu-i răspunse. 

— Pot să înţeleg ce ai făcut cu Heath Holmes. Şi cu 
ceilalţi dinaintea lui. Dar Maitland a fost o greşeală. 

— Probabil că ai dreptate, murmură Străinul, puţin uimit, 
dar la fel de plin de sine. Am mai luat locul unora cu alibiuri 
beton şi reputaţii fără pată. Alibiurile şi reputaţiile nu 
înseamnă nimic când există probe solide şi martori oculari. 
Oamenii sunt incapabili să înţeleagă explicaţii care 
depăşesc modul în care percep ei realitatea. N-ar fi trebuit 
să mă căutaţi. N-ar fi trebuit nici măcar să-mi bănuiţi 


< 600 + 


existenţa, indiferent cât de greu de contestat i-ar fi fost 
alibiul. Dar aţi făcut-o. Din cauză că am apărut la tribunal? 

Ralph nu-i răspunse. Holly cobori de pe ultima treaptă şi 
veni lângă el. 

Străinul oftă: 

— A fost o greşeală. Trebuia să mă fi gândit că sunt 
camerele alea TV acolo, dar nu-mi trecuse foamea. Totuşi, 
aş fi putut să stau deoparte. Am fost lacom. 

— Pune şi îngâmfat pe listă, dacă tot îţi faci autocritica, 
zise Ralph. lar îngâmfarea duce la neglijenţă. Poliţiştii văd 
multe cazuri din astea. 

— Mă rog, poate am fost şi lacom, şi cum zici tu. Dar tot 
cred că aş fi putut să scap. 

Acum Străinul o măsura din priviri pe femeia palidă şi 
grizonantă de lângă Ralph. 

— Ţie trebuie să-ţi mulţumesc pentru că am ajuns în 
situaţia asta, nu? Holly. Claude zice că te cheamă Holly. Ce 
te-a făcut să crezi? Cum de ai fost în stare să aduci până 
aici nişte bărbaţi moderni, care probabil că nu cred nimic 
din ce nu pot aprecia cu unul dintre cele cinci simţuri? Cum 
i-ai convins? Ai mai văzut pe altul la fel ca mine? 

Curiozitatea pătimaşă din tonul lui era inconfundabilă. 

— Nu am venit aici ca să-ţi răspundem la întrebări, spuse 
Holly. _ 

Ţinea o mână în buzunarul sacoului şifonat. In mâna 
cealaltă avea lanterna, care acum era stinsă. Singura 
lumină din grotă era aceea de la lampadarul Străinului. 

— Am venit aici ca să te ucidem. 

— Nu prea ştiu cum speri să faci asta... Holly. Prietenul 
tău ar putea să tragă în mine, dacă am fi doar noi doi aici. 
Dar nu cred că şi-ar dori să te pună şi pe tine în pericol de 
moarte. lar dacă tot sunteţi amândoi atât de hotărâți să mă 
atacați, să ştiţi că s-ar putea să aflaţi că încă sunt 
surprinzător de puternic, ba chiar şi niţel cam veninos. Da, 
chiar şi aşa sleit de vlagă cum sunt acum. 

— Ai avut dreptate când ai spus că suntem într-un impas, 
zise Ralph. Însă nu vom rămâne aşa prea mult timp. 
Hoskins l-a rănit pe locotenentul Sablo, dar nu a reuşit să-l 


e 601 œ» 


ucidă. Cred că deja a chemat ajutoare. 

— Apreciez ce încerci să faci, dar nu pun botul. Aici nu-i 
acoperire pe o rază de vreo zece kilometri spre est şi vreo 
cincisprezece spre vest. Nu ţi-ai imaginat că am să verific? 

Deşartă s-a dovedit această speranţă a lui Ralph. Numai 
că mai avea un alt as în mânecă. 

— Hoskins ne-a aruncat în aer maşina. Se văd norii de 
fum negru de la mare depărtare. Mulţi nori din ăştia. 

Şi, pentru prima dată, observă pe chipul Străinului ceva 
asemănător cu panica. p 

— Asta schimbă situația. Va trebui să fug de aici. In 
starea în care sunt, îmi va fi greu şi voi avea dureri mari. 
Dacă ai vrut să mă înfurii, domnule detectiv, să ştii că ai 
reuşit... 

— M-ai întrebat dacă am mai văzut pe cineva la fel ca 
tine, interveni Holly. Răspunsul meu este nu... mă rog, nu 
tocmai... dar sunt convinsă că Ralph a văzut. Dacă dăm lao 
parte chestia aia cu transformarea, cu asimilarea amintirilor 
şi cu lucirile care-ţi ies din ochi, nu rămâne decât un sadic, 
un pervers şi un pedofil de rând. 

Străinul tresări puternic, de parcă Holly i-ar fi dat o 
palmă. Preţ de o clipă, păru să uite cu totul de SUV-ul 
incendiat, care trimitea mesaje de fum negru din parcarea 
pustie. 

— Ce spui tu este jignitor, ridicol şi fals. Mănânc ca să 
trăiesc, atâta tot. La fel faceţi şi voi când omorâţi porci şi 
vaci. Ei, uite, asta sunteţi voi pentru mine - porci şi vaci. 

— Minţi! spuse Holly. 

Şi făcu un pas înainte. Când Ralph vru s-o prindă de braţ, 
ea nu-i dădu voie. In obrajii palizi începuseră să-i 
înflorească trandafiri roşii. 

— Talentul tău de a arăta ca altcineva - ca altceva - îţi 
garantează încrederea celorlalţi. Ai fi putut să-l ucizi pe 
oricare dintre prietenii domnului Maitland. Ai fi putut să-i 
ucizi soția. Dar nu, tu ai ucis un copil. Mereu ucizi numai 
copii. 

— Păi, au cea mai bună carne! Ai mâncat vreodată carne 
de vițel? Sau ficat de vițel? 


e 602 » 


— Nu numai că îi mănânci, dar şi ejaculezi peste ei, 
exclamă Holly, cu gura strâmbată de scârbă. lţi dai drumul 
peste ei. Câââh! 

— Ca să las ADN-ul! 

— Poţi să-l laşi şi în alte feluri! strigă şi ea. 

Atunci mai căzu ceva din tavan. Însă ei nu băgară de 
seamă. 

— Însă nu penetrezi, nu? Nu o faci pentru că eşti 
impotent? 

Şi acum Holly făcu ceva ce nu-i stătea absolut deloc în 
fire: ridică un deget şi apoi îl îndoi. 

— Eşti impotent, nu-i aşa nu-i aşa nu-i aşa? 

— Taci! 

— Ataci copiii pentru că eşti un pedofil, care nu-i capabil 
să aibă nici măcar o erecţie şi trebuie să te foloseşti de o... 

Străinul se repezi la ea, cu chipul schimonosit într-o 
mască a urii, care nu semăna câtuşi de puţin nici cu Claude 
Bolton şi nici cu Terry Maitland. Era chipul lui cel adevărat, 
întunecat şi înspăimântător ca adâncurile acelea ale 
pământului unde îşi găsiseră sfârşitul gemenii Jamieson. 
Ralph ridică pistolul, numai că nu apucă să tragă, pentru că 
Holly făcu repede un pas şi ajunse în faţa lui. 

— Nu trage, Ralph, nu trage! 

Şi iarăşi căzu o bucată din tavan - una mai mare -, care 
zdrobi canapeaua şi cutia frigorifică şi împrăştie în jur aşchii 
sclipitoare de minereu. 

Holly scoase ceva din buzunarul umflat al sacoului. Ceva 
lung şi alb şi prelung, care parcă avea o greutate în capăt. 
În acelaşi timp, aprinse lanterna şi o îndreptă spre chipul 
Străinului. Acesta tresări, scoase un fel de mârâit şi 
întoarse capul, dar tot încercând să pună pe ea mâinile 
tatuate ale lui Claude Bolton. Holly ridică peste umărul opus 
obiectul acela alb şi apoi lovi cu toată puterea. Capătul mai 
greu al obiectului îl atinse pe Străin în tâmplă, chiar lângă 
linia părului. 

Ce a urmat îi va bântui visele lui Ralph mulţi ani de acum 
încolo. Jumătatea stângă a capului Străinului se fărâmiţă de 
parcă ar fi fost făcută din mucava şi nu din oase. Ochiul 


e 603 œ» 


căprui săltă în orbită. Monstrul căzu în genunchi şi parcă tot 
chipul începu să i se lichefieze. In doar câteva secunde, 
Ralph văzu sute de trăsături diferite alunecându-i de-a 
curmezişul feţei - sprâncene stufoase şi negre, altele atât 
de blonde că abia le observai; ochi duşi în fundul capului şi 
ochi bulbucaţi peste măsură; buze groase şi buze subţiri. 
Dinţi ca de iepure şi gură ştirbă; bărbii proeminente şi 
bărbii aproape inexistente. Insă ultimul chip, acela care a 
durat cel mai mult - aproape sigur chipul adevărat al 
Străinului - era unul oarecare, greu de descris. Era chipul 
unui om pe lângă care treci pe stradă şi îl şi uiţi în secunda 
următoare. 

Holly îşi luă elan şi lovi din nou. Acum îl nimeri în pomete, 
transformând chipul acela oarecare într-un fel de semilună 
hâdă. Ca un desen dintr-o carte proastă pentru copii. 

La final nu rămâne nimic din el, îşi spuse Ralph. Nimeni. 
Masca lui Claude, masca lui Terry, masca lui Heath 
Holmes... nu mai existau. Nu a fost decât o fațadă falsă. Un 
decor. 

Gângănii roşietice, ca nişte viermi, începură să se 
reverse din gaura din capul Străinului, din nasul lui, din 
fanta strâmbă rămasă în locul gurii neterminate. Viermii 
căzură şi formară băltoace mişcătoare pe podeaua Sălii 
Sunetelor. Trupul lui Claude Bolton începu să tremure, apoi 
să se zbată, după care se fărâmă şi se uscă în interiorul 
hainelor. 

Holly aruncă lanterna şi ridică cu ambele mâini obiectul 
cel alb deasupra capului (o şosetă era, observă abia acum 
Ralph, o şosetă albă de bărbat). Lovi o ultimă dată 
monstrul, drept în creştet. Faţa acestuia se despică pe 
mijloc, ca un dovleac putred. lnăuntru nu era nici urmă de 
creier, ci doar un cuib de lighioane din alea roşietice, care-i 
aminteau fatalmente lui Ralph de viermii pe care-i găsise în 
pepenele de demult. Unii dintre ei deja porniseră să se 
târască spre picioarele lui Holly. 

Ea se feri repede, se ciocni de Ralph, i se înmuiară 
genunchii. El o prinse înainte să cadă. Holly se albise la 
faţă. Râuri de lacrimi îi curgeau pe obraji. 


e 604 œ» 


— Aruncă şoseta, îi şopti el la ureche. 

Ea îl privi, fără să înţeleagă. 

— S-au urcat nişte gângănii din astea pe ea. 

Şi, pentru că Holly se uita la fel de năucă la el, Ralph vru 
să-i ia şoseta din mână. Dar nu reuşi - atât de strâns o 
ţinea femeia aceea firavă. Începu să-i desfacă degetele, 
sperând că nu i le va rupe, dar ştiind că o va face dacă ar fi 
nevoie. Pentru că lighioanele alea erau mult mai rele decât 
iedera otrăvitoare. Şi dacă ar fi atins... dacă i-ar fi intrat pe 
sub piele... 

Holly păru să-şi revină - un pic - şi îşi relaxă degetele. 
Şoseta căzu cu zgomot pe podeaua din piatră. Ralph se 
retrase din faţa viermilor, care se îndreptau orbeşte (sau 
poate vedeau şi asta le era intenţia) spre ei doi. O trase pe 
Holly de mână. Ea se uită în jos, îşi dădu seama de pericol 
şi deschise gura. 

— Să nu ţipi, îi spuse el repede. Nu putem risca să ne 
cadă vreo lespede în cap. Urcă! 

Şi o trase pe scară. După primele patru sau cinci trepte, 
Holly reuşi să se descurce singură. Dar urcau amândoi cu 
spatele, ca să stea cu ochii pe viermii care încă se revărsau 
din capul despicat al Străinului. Şi din gura lui strâmbă. 

— Stai! şopti ea. Stai, uită-te la ei! Se învârtesc în loc. Nu 
sunt în stare să urce treptele. Cred că îşi dau duhul. 

Avea dreptate. Începuseră să se mişte mai încet, iar 
foarte mulţi, aflaţi lângă Străin, nu se mai mişcau deloc. 
Însă se mişca trupul acestuia - undeva, în adâncul lui, încă 
exista o forţă care voia să trăiască. Creatura cu chipul lui 
Bolton se contorsionă şi zvâcni, mişcă din braţe de parcă ar 
fi vrut să semnalizeze ceva cu fanioanele. Apoi gâtul i se 
scurtă brusc. Resturile capului începură să se retragă sub 
gulerul cămăşii. Părul negru al lui Claude Bolton se zbârli, 
apoi dispăru cu totul. 

— Ce-i asta? şopti Holly. Ce-s â/a? 

— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu, spuse Ralph. Ştiu doar 
că o să-ţi fac cinste cu vin sau cu ce vrei tu tot restul vieţii. 

— Nu beau alcool decât extrem de rar, spuse ea. Nu 
merge cu medicamentele pe care le iau. Ţi-am zis că... 


e 605 œ» 


Se întoarse brusc, se aplecă peste balustradă şi vomită. 
Ralph o sprijini. 

— Îmi cer scuze, murmură ea. 

— Nu trebuie. Haide să... 

— Plecăm naibii de aici! 


< 606 » 


22 


Parcă niciodată lumina soarelui nu fusese atât de 
minunată. Ajunseseră doar până la placa cu Căpetenia 
Ahiga, când Holly spuse că a luat-o cu ameţeală şi trebuie 
să stea jos. Ralph descoperi în apropiere un bolovan plat, 
suficient de mare, şi se aşezară amândoi pe el. Holly 
aruncă o privire la cadavrul lui Jack Hoskins, scoase un 
scâncet nefericit, după care începu să plângă. La început 
doar cu suspine sugrumate, şovăielnice - de parcă i-ar fi 
spus ei cineva că nu-i deloc frumos să plângi în faţa altei 
persoane. Ralph o cuprinse de după umeri - of, îngrozitor 
de slabă e femeia asta! Ea îşi lipi faţa de cămaşa lui şi 
începu să plângă de-a binelea, cu hohote adevărate. Ralph 
îşi spuse că trebuiau să se întoarcă la Yune, care s-ar fi 
putut să fie rănit mai grav decât crezuseră la început; la 
urma urmei, fuseseră atacați şi nu fusese chiar cel mai 
potrivit moment pentru a pune un diagnostic exact. Chiar şi 
în cel mai bun caz, locotenentul avea cotul fracturat şi 
umărul dislocat. Însă Holly mai avea nevoie de puţin timp 
ca să se descarce şi îşi câştigase acest drept făcând ceea 
ce el, marele detectiv, nu fusese capabil să facă. 

După vreo patruzeci şi cinci de secunde, furtuna de 
lacrimi se mai domoli. După un minut se termină de tot. 
Acum Holly se simţea bine. Părea din nou puternică. Îşi 
ridică spre el ochii înroşiţi şi umezi, dar Ralph nu era tocmai 
convins că ea îl recunoaşte. 

— Nu mai pot s-o fac încă o dată, Bill. Niciodată. Nicio- 
nicio-niciodată! Şi dacă se întoarce şi monstrul ăsta aşa 
cum s-a întors Brady, eu am să mă sinucid. Auzi ce-ţi spun? 

Ralph o scutură încetişor. 

— Nu se mai întoarce, Holly. Îţi dau cuvântul meu. 

Ea clipi de câteva ori. 

— Ralph. Ralph am vrut să spun. Ai văzut ce-a ieşit din... 
ai văzut viermii ăia? 

— Da. 

— Câh! Cââân! 


< 607 œ» 


Scoase un râgâit, de parcă i-ar fi venit din nou să verse, 
şi îşi acoperi gura cu palma. 

— Cine te-a învăţat cum să faci o armă dintr-o şosetă? Şi 
cine te-a învăţat cum să loveşti cu ea? Bill Hodges? 

Holly dădu din cap. 

— Cu ce ai umplut-o? 

— Cu bile de rulment, la fel ca Bill. Le-am cumpărat de la 
Walmartul din Flint City, de la raionul de accesorii auto. 
Pentru că eu nu mă înţeleg cu armele de foc. Nici n-am 
crezut că o să folosesc Pliciul Norocos, dar am cumpărat 
bilele alea din impuls. 

— Sau ai avut o intuiţie. 

_ Ralph nici nu-şi dădea seama că începuse să zâmbească. 
Işi simţea tot trupul amorţit şi se tot uita în jur ca să se 
convingă că nu îi urmăriseră viermii ăia, care voiau cu 
disperare să continue să trăiască într-o altă gazdă. 

— Aşa îi zici? Pliciul Norocos? 

— Aşa îi zicea Bill. Trebuie să mergem, Ralph. Yune... 

— Ştiu că trebuie. Dar mai am ceva de făcut înainte de 
asta. Rămâi acolo unde eşti. 

Se apropie de cadavrul lui Hoskins şi începu să-i 
scotocească prin buzunare. Găsi cheile de la camionetă şi 
se întoarse la Holly. 

= Gata! 

Incepură să coboare poteca. Holly se împiedică o dată şi 
el o prinse de mână şi nu o lăsă să cadă. Apoi veni rândul 
lui să se împiedice şi al ei să-l sprijine. 

Parcă am fi doi schilozi, îşi spuse el. Dar după ce am 
văzut... 

— Nu ştim multe lucruri, zise Holly. De unde a venit. 
Dacă gângăniile alea sunt o boală sau un fel de formă de 
viaţă necunoscută încă. Care au fost toate victimele lui - nu 
doar copiii, dar şi oamenii care au fost acuzaţi de crimele 
comise de el. Probabil că au fost o mulţime. O multime. l-ai 
văzut faţa la sfârşit? Cum s-a schimbat? 

— Da, răspunse Ralph. 

O văzuse şi nu o va uita niciodată. 

— Nu ştim nici cât de mult a trăit. Şi cum se putea 


< 608 + 


proiecta. Ce anume era. 
— Ba asta o ştim, spuse Ralph. Era £/ Cuco. Şi mai ştim 
încă ceva - ceva foarte important. Mizerabilul e mort. 


< 609 + 


23 


Aproape ajunseseră la capătul potecii, când se auziră 
sunete scurte de claxon. Holly se opri brusc şi începu iarăşi 
să-şi muşte buzele, deja foarte torturate până atunci. 

— Linişteşte-te! îi spuse Ralph. Cred că-i Yune. 

Poteca era mai lată şi mai puţin povârnită, aşa că au 
reuşit să o coboare mai repede. Au ocolit magazia şi au 
văzut că, într-adevăr, Yune era. Se urcase pe jumătate în 
camioneta lui Hoskins şi claxona cu mâna dreaptă. Cea 
stângă, umflată şi plină de sânge, îi zăcea bleagă pe 
genunchi. 

— Poţi să te opreşti, îi strigă Ralph. Mami şi tati s-au 
întors acasă. Cum te simţi? _ 

— Mă doare braţul de-mi vine să mi-l tai. In rest, sunt 
bine. L-aţi omorât pe E/ Cuco? 

— L-am omorât, răspunse Ralph. Holly l-a omorât. Nu era 
om, dar tot a murit. De acum încolo n-o să mai violeze şi n- 
o să mai ucidă copii. 

— Holly l-a omorât? făcu Yune ochii mari. Cum? 

— O să-ţi povestim mai târziu, spuse ea. Deocamdată mă 
preocupă starea ta. Ai leşinat? Ai amețeli? 

— M-a luat niţel cu ameţeală cât m-am târât până aici. 
Parcă nu mai ajungeam. A trebuit să mă opresc de câteva 
ori ca să-mi trag sufletul. Speram să mă întâlnesc cu voi. 
Mă rugam să mă întâlnesc cu voi. Şi după aia am văzut 
camioneta. Probabil că-i a lunetistului. Pe permis scrie că-l 
cheamă John P. Hoskins. E cine cred eu? 

Ralph dădu din cap. 

— Din cadrul secţiei de poliţie Flint City. Şi vorbeşte 
despre el la trecut, Yune. L-am împuşcat. 

— Ce naiba căuta aici? se miră Yune. 

— L-a trimis Străinul. Habar n-am cum a reuşit să-l 
convingă. 

— Speram că şi-a lăsat cheile în contact, dar am sperat 
degeaba. Şi nici în torpedo n-am găsit niciun analgezic, 
ceva de durere. Doar permisul, asigurarea şi multe 


e 610 œ» 


gunoaie. 

— Am găsit eu cheile, spuse Ralph. Le avea în buzunar. 

— Şi am eu ceva pentru durere, zise Holly. 

Vâri mâna într-unul dintre buzunarele umflate ale 
sacoului aproape distrus şi scoase un flacon mare şi 
cafeniu. Fără etichetă. 

— Ce mai ai acolo? se amuză Ralph. Un grătar de curte? 
O cafetieră? Un tranzistor? 

— Mai şlefuieşte-ţi glumele, Ralph! 

— Nu fac mişto, sunt copleşit de admiraţie. 

— Şi eu. Pe bune! spuse Yune. 

Holly deşurubă capacul de la farmacia ei ambulantă, 
răsturnă câteva pastile în palmă şi puse cu grijă flaconul pe 
bordul maşinii. 

— Astea sunt Zoloft... Paxil... Valium, pe care nu-l mai iau 
decât foarte rar... şi astea. 

Turnă încet restul pastilelor înapoi în flacon, păstrând 
doar două de culoare portocalie. 

— Motrin. Le iau pentru migrene. Şi pentru durerile de 
maxilare, deşi astea nu mai sunt atât de rele de când am 
început să folosesc gutiera dentară pe perioada nopţii. Mi- 
am luat un model hibrid. Este scump, dar merită, pentru că- 
i cel mai bun de pe... 

Îi văzu pe cei doi bărbaţi cum se uită la ea. 

— Acum ce mai e? 

— Şi mai multă admiraţie, querida, spuse Yune. Mor după 
femeile care sunt pregătite pentru orice situaţie. 

Luă pastilele, le înghiţi - fără apă, evident; de unde apă? 
- şi închise ochii. 

— Îţi mulţumesc. Mult de tot. Fie ca gutiera ta dentară 
să-ţi fie mereu alături. 

Holly îi aruncă o privire suspicioasă şi îşi puse flaconul 
înapoi în buzunar. 

— Mai am două, în caz de nevoie. Ai auzit cumva sirene 
de pompieri? 

— Nu, răspunse Yune. Şi încep să mă gândesc că n-o să 
mai vină. 

— Ba o să vină, zise Ralph, dar tu n-ai să mai fii aici când 

e 61l œ» 


vin. Trebuie să ajungi la spital. Plainville e puţin mai 
aproape decât Tippit. Trebuie să te opreşti la familia Bolton. 
Casa lor e chiar pe drumul spre Plainville. Poţi să conduci 
tu, Holly, ca să rămân eu aici? 

— Da, dar de ce... 

Şi se lovi uşor peste frunte cu palma. 

— Domnii Gold şi Pelley. 

— Nu vreau să-i abandonez aici. 

— Ştii bine că amestecul la locul unei crime nu este privit 
cu ochi buni, spuse Yune. 

— Ştiu, dar nu vreau să las doi oameni cumsecade să se 
prăjească la soare, lângă o maşină incendiată. Ai vreo 
problemă cu asta? _ 

Yune clătină din cap. In părul tuns foarte scurt îi sclipeau 
picături de transpiraţie. 

— Por supuesto no”. 

— Vă duc eu până la capătul parcării şi apoi trece Holly la 
volan. Te-au ajutat cât de cât pastilele alea de Motrin, 
amigo? 

— Da. Vorba ta - cât de cât. 

— Bravo! Pentru că, înainte să plecaţi, trebuie să stăm de 
vorbă. 

— Despre? 

— Despre cum vom explica ce s-a întâmplat aici, 
răspunse Holly în locul lui Ralph. 


78 „Sigur că nu” în Ib. sp. în orig. (n. tr.). 
<e 612 œ» 


24 


Odată ajunşi în parcare, Ralph cobori din camionetă. Se 
întâlni în faţa capotei cu Holly, care ocolea maşina ca să se 
urce la volan. De data aceasta ea îl strânse în braţe. 
Îmbrăţişare scurtă, dar intensă. SUV-ul închiriat arsese 
aproape în totalitate, iar acum fumul se împrăștia. 

Strâmbându-se şi gâfâind din cauza durerii, Yune se 
aşeză pe scaunul din dreapta. Se uită pe geam la Ralph şi îl 
întrebă: 

— Sigur e mort? 

Ralph ştia prea bine că nu despre Hoskins vorbea 
locotenentul. 

— Eşti convins? 

— Da. Nu s-a topit chiar ca Vrăjitoarea cea Rea din 
Vest”, dar cam pe aproape. Când o să afle oamenii ce s-a 
petrecut aici, n-o să mai găsească decât nişte haine şi, 
poate, un morman de viermi morţi. 

— Viermi? se încruntă Yune. 

— Dacă e să mă iau după cât de repede mor, interveni 
Holly, aş putea spune că viermii se vor descompune extrem 
de rapid. Însă vor lua probe de ADN de pe haine şi, dacă îl 
compară cu cel al lui Claude, o să vadă că sunt identice. 

— Sau s-ar putea să găsească un amestec între ADN-urile 
lui Claude şi Terry, pentru că transformarea nu se 
încheiase. Ai văzut şi tu, nu? 

Holly dădu din cap. 

— Şi atunci probele alea nu vor mai fi de niciun folos. 
Claude n-o să păţească nimic, aşa cred eu. 

Ralph îşi scoase din buzunar telefonul mobil şi îl puse în 
mâna teafără a lui Yune. 

— Crezi că ai să poţi să dai nişte telefoane de îndată ce o 
să ai semnal? 

— Claro. 

— Şi mai ţii minte ordinea în care să le dai? 

În timp ce Yune enumera persoanele pe care urma să le 


7? Personaj negativ din Vrăjitorul din Oz (n. tr.). 
e 613 + 


sune, dinspre Tippit începu să se audă sunet de sirene. 
Uite, până la urmă tot a observat cineva fumul ăla, dar nu 
s-a deranjat să vină până aici de unul singur. Mai bine aşa. 

— Mai întâi îl sun pe procurorul Bill Samuels. După aia o 
sun pe soţia ta. Apoi pe comandantul Geller. Ultimul e 
căpitanul Horace Kinney de la Poliţia Rutieră a statului 
Texas. Toate numerele lor se află în agenda telefonului. Cu 
familia Bolton vom discuta personal. 

— Eu voi discuta, îl contrazise Holly. Tu ai să stai liniştit şi 
ai să-ţi odihneşti braţul. 

— Este extrem de important ca Lovie şi Claude să ne 
susţină povestea, spuse Ralph. Plecaţi, acum, până nu apar 
maşinile de pompieri. 

După ce îşi aranjă scaunul şi oglinda retrovizoare, Holly 
se întoarse spre Yune şi Ralph, care rămăsese lângă 
portiera deschisă. Părea obosită, însă nu epuizată. li 
trecuse şi plânsul. Lui Ralph i se păru extrem de 
concentrată şi hotărâtă. 

— Totul trebuie să fie cât mai simplu, spuse ea. Cât mai 
simplu şi, pe cât posibil, cât mai aproape de adevăr. 

— Ai mai trecut prin aşa ceva, zise Yune. Corect? 

— Da. Şi lumea ne va crede, chiar dacă vor mai rămâne 
întrebări fără răspuns.  Cunoaşteţi amândoi motivul. 
Sirenele se aud mai tare, Ralph. Se apropie. Trebuie să 
plecăm. 

Ralph închise portiera şi se uită după camioneta fostului 
detectiv din Flint City. Se gândi că Holly va trebui să o ia 
prin gropi ca să ocolească lanţul pus de-a latul drumului, 
dar îşi spuse că se va descurca de minune şi va evita toate 
hârtoapele alea ca să nu-l zdruncine prea tare pe Yune. 
Chiar atunci când îşi zicea că nu poate să o admire şi mai 
mult... uite că o admira. 

Mai întâi se apropie de cadavrul lui Alec, pentru că era 
cel mai greu de recuperat. SUV-ul era aproape stins, dar 
căldura pe care o emana era cumplită. Chipul şi braţele lui 
Alec erau înnegrite, părul îi arsese în totalitate. Ralph îl 
apucă de curea şi începu să-l tragă spre magazia cu 
suvenire, încercând să nu se gândească la fragmentele arse 


e 614 œ» 


sau topite care rămâneau în urmă. Şi nici la cât de mult 
semăna acum Alec cu bărbatul care fusese în faţa 
tribunalului în ziua aceea. Nu-i mai lipseşte decât cămaşa 
galbenă pe cap, îşi spuse el. lar gândul acesta a fost prea 
de tot. Dădu drumul curelei şi reuşi să se împleticească 
vreo douăzeci de paşi, după care se aplecă, se sprijini cu 
mâinile de genunchi şi vărsă absolut tot ce avea în stomac. 
Apoi se întoarse şi termină ce avea de făcut: să-i ducă pe 
Alec şi pe Howie Gold la umbra magazinului. 

Acolo se odihni şi el puţin, cât să-şi recapete răsuflarea, 
după care examină uşa prăvăliei. Era închisă cu lacăt, dar 
uşa în sine părea degradată şi şubredă. Se împinse cu 
umărul în ea. Prima oară doar o zgâălţăi. A doua oară 
balamalele cedară. lnăuntru era întuneric şi înfiorător de 
cald. Rafturile nu erau chiar cu totul goale; mai rămăseseră 
pe ele câteva tricouri pe care scria: AM EXPLORAT GROTA 
MARYSVILLE. Luă două şi le scutură de praf cât putu el mai 
bine. De afară se auzeau tot mai tare sirenele. Ralph îşi zise 
că pompierii nu vor dori să treacă cu echipamentele lor 
scumpe prin hârtoape şi că se vor opri la lanţul pus pe 
drum. Inseamnă că mai avea puţin timp. 

Ingenunche şi acoperi chipurile celor doi bărbaţi. Bărbaţi 
buni, bărbaţi destoinici, care ar mai fi avut mult de trăit. 
Bărbaţi cu familii care îi vor plânge. Singurul lucru bun 
(dacă se putea vorbi despre aşa ceva) era că suferinţa lor 
nu va deveni hrană pentru un monstru. 

Se aşeză alături, cu braţele sprijinite pe genunchi, cu 
bărbia în piept. Oare era şi el răspunzător pentru moartea 
lor? Poate avea şi el o parte de vină, pentru că înşiruirea 
evenimentelor ducea mereu la acea decizie catastrofală şi 
prostească de a-l aresta pe Terry Maitland în public. Dar, 
chiar şi în starea aceasta de epuizare cumplită, nu simţea 
că ar trebui să se simtă vinovat pentru tot ce a urmat. 

Lumea ne va crede, spusese Holly. Cunoaşteţi amândoi 
motivul. 

Da, Ralph îl cunoştea. Oamenii vor crede o poveste 
cusută cu aţă albă, pentru că urmele de paşi pe nisip nu se 
pot opri brusc şi nu au cum să existe viermi într-un pepene 


e 615 - 


cu coaja intactă. Oameni vor crede pentru că orice altă 
explicaţie ar pune la îndoială însăşi realitatea vieţii lor. 
lronia era evidentă: iluzia aceea a realităţii, care-l protejase 
pe Străin în viaţa lui îndelungată de criminal, îi va proteja 
acum pe ceilalţi oameni. 

Universul nu are sfârşit, îşi spuse Ralph, aşteptând 
sosirea maşinilor de pompieri. 


e 616 - 


25 


Holly conducea ţeapănă în scaun, cu mâinile corect 
aşezate pe volan, ascultând ce vorbea Yune la telefon. Bill 
Samuels a fost oripilat când a aflat că muriseră Howie Gold 
şi Alec Pelley, dar Yune i-a întrerupt şuvoiul de întrebări. 
Mai încolo va fi vreme şi de întrebări, şi de răspunsuri, însă 
nu acum. Samuels trebuia să discute din nou cu toţi 
martorii oculari, începând cu Willow Rainwater, doamna cu 
taxiul. Trebuia să-i spună în faţă că apăruseră dubii reale cu 
privire la identitatea bărbatului pe care îl luase ea de la 
clubul de striptease şi îl dusese la gara din Dubrow. Era şi 
acum sigură că bărbatul acela fusese Terry Maitland? 

— Incercaţi să-i puneţi întrebarea în aşa fel încât să-i 
sădiţi îndoiala în minte, îl sfătui Yune. Puteţi? 

— Normal că pot, răspunse Samuels. De cinci ani numai 
asta fac în sala de judecată. Plus că mi se pare că doamna 
Rainwater are deja îndoielile ei. La fel şi ceilalţi martori, mai 
cu seamă de când a fost difuzat filmuleţul ăla cu Terry la 
conferinţa din Cap City. Are jumătate de milion de 
vizualizări doar pe YouTube. Spune-mi acum ce-au păţit 
Howie şi Alec. 

— Mai târziu. Nu avem timp, domnule Samuels. Discutaţi 
cu martorii, începând cu Rainwater. Şi încă ceva - despre 
întâlnirea noastră de acum două seri. Este muy importante, 
aşa că ascultaţi-mă cu atenţie. 

Samuels l-a ascultat. Samuels a fost de acord. Şi Yune a 
sunat-o pe Jeannie Anderson. Discuţia aceasta a fost mai 
lungă, pentru că ea merita mai multe detalii. A terminat de 
povestit, Jeannie a plâns, dar poate a plâns şi de uşurare. 
Era îngrozitor că muriseră oamenii aceia, îngrozitor că Yune 
fusese rănit, dar bine că bărbatul ei - tatăl fiului ei - era 
teafăr. Yune i-a spus ce trebuie să facă, iar Jeannie i-a 
răspuns că se va ocupa imediat de treaba aceea. 

Tocmai se pregătea să-l sune pe Rodney Geller, 
comandantul poliţiei din Flint City, când se auziră alte 
sirene din apropiere. Două maşini ale Poliţiei Rutiere 


e 617 œ» 


trecură în goană pe lângă ei, îndreptându-se spre Grota 
Marysville. 

— Dacă avem noroc, zise Yune, poate într-una din 
maşinile alea e şi flăcăul care a vorbit cu familia Bolton. 
Parcă Stape îl chema. 

— Sipe, îl corectă Holly. Owen Sipe. Ce-ţi mai face braţul? 

— Incă mă doare ca dracu’. Cred că o să iau acum şi 
celelalte două pastile de Motrin. 

— Ba nu. O să-ţi atace ficatul. Dă şi celelalte telefoane. 
Dar mai întâi şterge apelurile făcute la domnul Samuels şi 
doamna Anderson. 

— Dacă erai infractor, nu te prindea nimeni, señorita. 

— Incerc să fiu cât mai precaută. Prudente, spuse ea fără 
să-şi ia ochii de la drum. 

E drept că drumul era pustiu, dar aşa era ea obişnuită să 
facă. 

— Şterge-le, apoi dă restul telefoanelor! 


e 618 œ» 


26 


Slavă Domnului că Lovie Bolton avea nişte pilule vechi de 
Percocet pentru durerile de spate. Yune a luat două din ele, 
în loc de Motrin; iar Claude - care făcuse nişte cursuri de 
prim-ajutor în ultima perioadă petrecute la închisoare - i-a 
bandajat rana, în timp ce Holly îi punea la curent cu ce se 
întâmplase. Vorbea extrem de repede şi nu doar pentru că 
voia să-l ducă neîntârziat pe domnul locotenent Yune la 
spital, ci pentru că mai voia ca Lovie şi Claude să priceapă 
ce trebuie să spună înainte de apariţia vreunui poliţist. 
Ceea ce se va întâmpla foarte curând, pentru că Poliţia 
Rutieră îi va pune nişte întrebări lui Ralph - întrebări la care 
el va fi nevoit să răspundă. În privinţa asta nu era nicio 
îndoială; Lovie şi Claude simţiseră prezenţa Străinului în 
urmă cu două nopţi. Ba Claude îl simţise în apropiere încă 
înainte de asta: avusese o stare de nelinişte, ca atunci când 
te pândeşte cineva. 

— Fireşte că l-ai simţit, îl aprobă Holly pe un ton 
înverşunat. Doar îţi jefuia mintea. 

— Tu l-ai văzut, spuse Claude. Se ascundea în grota aia şi 
tu l-ai văzut. 

— Da. 

— Şi semăna cu mine? 

— Aproape leit. 

Lovie interveni cu un fel de timiditate care nu-i stătea în 
fire. 

— Eu aş fi putut să-i deosebesc? 

— Dintr-o singură privire, zâmbi Holly. Sunt convinsă. 
Domnule locotenent Sablo - Yune - eşti gata de plecare? 

— Da, răspunse el, ridicându-se în picioare. 
Medicamentele astea foarte tari au o mare calitate: te 
doare totul în continuare, dar nu-ţi mai pasă. 

Claude izbucni în râs şi îndreptă arătătorul spre el, ca pe 
un revolver. 

— Mare dreptate ai, frate! 

O văzu pe Lovie încruntându-se la el şi se grăbi să 


e 619 œ» 


adauge: 

— lartă-mă, mamă. 

— Aţi înţeles ce trebuie să spuneţi? îi mai întrebă o dată 
Holly. 

— Da, doamnă, răspunse Claude. E prea simplu, n-avem 
cum s-o dăm în bară. Procurorul din Flint City vrea să 
redeschidă cazul Maitland şi voi aţi venit aici ca să-mi mai 
luaţi o declaraţie. 

— Şi tu ce ne-ai zis? 

— V-am zis că, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt 
mai convins că omul ăla de l-am văzut în noaptea aia nu 
era domnul antrenor Terry şi că era un om care doar 
semăna cu el. 

— Şi ce altceva? îl întrebă Yune. Vezi că e foarte 
important. 

De data aceasta răspunse Lovie. 

— Aţi trecut pe la noi azi de dimineaţă ca să vă luaţi la 
revedere şi să ne întrebaţi dacă nu cumva am uitat să vă 
spunem ceva. Şi când vă pregăteaţi de plecare, a sunat 
telefonul. 

— Telefonul fix, adăugă Holly, spunându-şi: S/avă 
Domnului că mai au telefon fix! 

— Că bine zici, drăguţo. Fixul a sunat. Şi omul de la 
capătul celălalt al firului ne-a zis că e un coleg de-al 
domnului detectiv Anderson. 

— Care a luat receptorul şi a vorbit cu el, spuse Holly. 

— Aşa. Şi omul ăla i-a zis domnului detectiv Anderson că 
tipul pe care-l căutaţi, criminalul adevărat, se ascunde în 
Grota Marysville. 

— Exact atât să spui, zise Holly. Vă mulţumim mult de tot 
amândurora. 

— Ba noi ar trebui să vă mulţumim, zise Lovie, întinzând 
braţele. la haide tu încoace, duduie Holly Gibney, şi 
strânge-o în braţe pe baba Lovie! 

Holly se apropie de scaunul cu rotile şi se aplecă. După 
ce trăise în Grota Marysville, îmbrăţişarea lui Lovie Bolton îi 
făcea mult bine. | se părea chiar necesară. Păcat că nu 
aveau timp, că ar fi vrut să rămână mai mult în braţele 


e 620 œ» 


bătrânei, să-şi vindece sufletul. 


e 621 - 


27 


Marcy Maitland se săturase până peste cap de vizite de 
la arestarea publică a soţului ei, ca să nu mai pomenească 
şi de execuţia lui, la fel de publică. Prin urmare, când auzi 
ciocănitul în uşă, se duse mai întâi la fereastră şi se uită 
afară printre draperii. Pe verandă era soţia detectivului 
Anderson, care parcă avea obrajii uzi de lacrimi. Atunci se 
grăbi să deschidă uşa. Da, nu se înşelase: Jeannie plânsese. 
Şi începu să plângă din nou când văzu chipul îngrijorat al lui 
Marcy. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Au păţit ceva? 

Jeannie intră în casă. 

— Unde sunt fetele? 

— În curtea din spate, sub copacul cel mare. Joacă un joc 
pe care îl ştiu de la Terry. Cu cărţi de joc. S-au jucat azi- 
noapte până târziu şi au luat-o de la capăt de dimineaţă. Ce 
s-a întâmplat? 

Jeannie o luă de braţ şi o conduse în living. 

— Ar fi bine să stai jos. 

Marcy rămase în picioare. 

— Spune odată! 

— Am şi veşti bune, dar şi veşti îngrozitor de rele. Ralph 
şi doamna Gibney sunt teferi. Locotenentul Sablo a fost 
împuşcat, dar se pare că nu-i o rană foarte gravă. Insă 
Howie Gold şi domnul Pelley... au murit. Împuşcaţi de un 
coleg de-ai soţului meu. Tot detectiv. Numele lui e Jack 
Hoskins. 

— Morți? Morti? Cum să fie... 

Şi Marcy se lăsă moale în fostul fotoliu al lui Terry. Ori se 
aşeza, ori se prăbuşea pe jos. Se uită stupefiată la Jeannie. 

— Care sunt veştile alea bune? De unde veşti bune... 
lisuse, parcă nu se mai termină! 

Îşi acoperi ochii cu mâinile. Jeannie se lăsă în genunchi 
lângă fotoliu şi i le îndepărtă cu un gest blând dar ferm. 

— Încearcă să te aduni, Marcy. 

— Nu pot. Soţul meu e mort şi acum s-a întâmplat şi asta. 


e 622 œ» 


Nu cred că am să-mi revin vreodată. Nici măcar pentru 
Grace şi Sarah. 

— Încetează! 

Jeannie aproape şoptise, dar Marcy tresări ca pălmuită. 

— Nimic nu-l mai poate aduce înapoi pe Terry, dar doi 
oameni cumsecade au murit încercând să-l reabiliteze şi să 
le ofere fetelor tale şansa de a trăi pe mai departe în acest 
oraş. Şi ei au familii şi eu trebuie să mă duc să vorbesc cu 
Elaine Gold după ce plec de la tine. Şi o să-mi fie îngrozitor 
de greu. Yune a fost rănit şi soţul meu şi-a riscat viaţa. Ştiu 
că suferi, numai că acum nu este vorba despre tine. Ralph 
are nevoie de ajutorul tău. La fel şi ceilalţi. Aşa că vino-ţi în 
fire şi ascultă ce-ţi spun! 

— Bine, da. Te ascult. 

Jeannie o luă de mână. Degetele lui Marcy erau reci, dar 
bănuia că nici ale ei nu erau mult mai calde. 

— Holly Gibney a avut dreptate. Întru totul. A existat un 
străin, dar care nu era om. Era... altceva. Poţi să-i zici £/ 
Cuco, poţi să-i zici Dracula, poţi să-i zici Fiul Satanei, dacă 
vrei. Nu contează. Şi era chiar acolo unde s-au dus. În grota 
aia, acolo se ascundea el. L-au găsit şi l-au omorât. Ralph 
mi-a spus că semăna cu Claude Bolton, deşi adevăratul 
Claude Bolton se afla la câteva zeci de kilometri distanţă. 
Înainte să vin la tine am vorbit cu Bill Samuels. El crede că 
nu vom avea niciun fel de problemă atâta vreme cât toţi 
vom spune aceeaşi poveste. Este foarte probabil să reuşim 
să-l reabilităm pe Terry. Cu condiţia să spunem toți aceeaşi 
poveste. Poţi s-o faci? 

Speranţa umplea ochii lui Marcy Maitland la fel cum apa 
umple o fântână. 

— Da. Da, pot. Dar care-i povestea? 

— La întâlnirea noastră din biroul lui Howie Gold s-a 
discutat doar despre reabilitarea lui Terry. Despre nimic 
altceva. 

— Doar despre reabilitarea lui. 

— La întâlnirea aia, Bill Samuels a fost de acord să 
discute încă o dată cu toţi martorii oculari, care dăduseră 
declaraţii în faţa lui Ralph şi a altor poliţişti şi a stabilit că 


e 623 + 


va începe cu Willow Rainwater. Corect? 

— Corect! 

— Motivul pentru care nu putea să înceapă cu Claude 
Bolton era acela că domnul Bolton se află în Texas, la 
mama lui, care nu se simte prea bine. Atunci Howie a 
propus ca el, Alec, Holly şi soţul meu să se ducă ei până 
acolo şi să discute cu Claude. Yune a spus că, dacă va 
putea, va merge şi el. Mai ţii minte cum a fost? 

— Da, spuse Marcy, dând din cap. Ni s-a părut o idee 
excelentă. Dar nu-mi mai aduc aminte ce căuta doamna 
Gibney la întâlnirea noastră. 

— Ea era detectivul angajat de Alec Pelley ca să verifice 
mişcările lui Terry în Ohio. Cazul a început să o intereseze, 
aşa că a venit până aici ca să vadă dacă ne mai poate fi de 
folos. Acum ţi-ai amintit? 

— Da. 

Ţinând-o strâns de mână şi privind-o fix în ochi, Jeannie îi 
explică acum partea cea mai importantă. 

— Nu am vorbit deloc despre creaturi care-şi schimbă 
înfăţişarea, nu am vorbit deloc despre monştri mexicani, 
despre proiecţii fantomatice şi nici despre altceva ce ar 
putea să ţină de supranatural. 

— Nu, deloc. Nici nu ne-a trecut prin cap. De ce să fi 
discutat despre aşa ceva? 

— Ne-am gândit că pe Frank Peterson l-a ucis cineva care 
semăna foarte bine cu Terry şi care a încercat să-i 
însceneze lui crima. Acestui individ i-am zis noi „Străinul”. 

— Da, şopti Marcy, strângând-o pe Jeannie de mână. Aşa 
i-am zis. „Străinul”. 


e 624 œ» 


FLINT CITY 
— MAI TÂRZIU — 


e 625 - 


1 


Avionul închiriat de regretatul Howard Gold a aterizat pe 
aeroportul din Flint City la câteva minute după ora 
unsprezece dimineaţa. La bord nu se aflau nici Howie şi nici 
Alec. După ce medicul legist îşi terminase treaba, trupurile 
lor fuseseră transportate la Flint City cu maşina firmei de 
pompe funebre din Plainville. Ralph, Yune şi Holly au plătit 
împreună costul transportului, precum şi preţul unei alte 
maşini funerare cu care a fost adus cadavrul lui Jack 
Hoskins. Yune a spus cu voce tare ceea ce gândeau toţi - în 
niciun caz nu va permite ca ticălosul ăla să se întoarcă 
acasă alături de oamenii pe care i-a ucis. 

Pe pistă îi aşteptau Jeannie Anderson, soţia lui Yune şi cei 
doi fii ai acestuia. Băieţii au luat-o la fugă pe lângă Jeannie 
(unul dintre ei, un preadolescent cam grăsuţ, pe nume 
Hector, mai că a dărâmat-o) şi s-au repezit la tatăl lor, care 
nu-i putea îmbrăţişa aşa cum şi-ar fi dorit din cauza braţului 
în ghips. Aşa că i-a strâns la piept doar cu mâna teafără şi i- 
a făcut semn soţiei sale să se apropie. A venit şi ea în fuga 
mare la el. A fugit şi Jeannie şi s-a aruncat în braţele lui 
Ralph. 

Familiile Sablo şi Anderson s-au tot îmbrăţişat şi s-au 
pupat şi au râs şi s-au mângâiat, până când Ralph a 
observat-o pe Holly, care stătea stingheră lângă aripa 
avionului şi se uita la ei. Purta acum un costum nou cu 
pantaloni, pe care fusese nevoită să şi-l cumpere de la 
magazinul Ladies’ Apparel din Plainville, pentru că 
Walmartul cel mai apropiat se afla la marginea oraşului 
Austin, la o distanţă de peste şaizeci de kilometri. 

Ralph îi făcu semn, iar ea se apropie de grupul cel vesel. 
Se opri sfioasă puţin mai departe, dar Jeannie întinse mâna, 
o trase lângă ea şi o îmbrăţişă. Ralph le ţinea de umeri pe 
amândouă. 

— Mulţumesc, şopti Jeannie la urechea lui Holly. lţi 
mulţumesc pentru că mi l-ai adus înapoi. 

— Speram să ne putem întoarce imediat după anchetă, 


e 626 œ» 


spuse Holly, dar doctorii l-au obligat pe domnul locotenent 
Sablo - pe Yune - să mai rămână internat o zi. Avea un 
cheag de sânge în braţ şi voiau să i-l dizolve. 

Se desprinse din braţele soţilor Anderson. Era îmbujorată, 
dar foarte încântată. La trei metri de grupul lor, Gabriela 
Sablo le cerea băieţilor să-l lase în pace pe papi, ca nu 
cumva să-i rupă iar mâna. 

— Ce i-ai spus lui Derek? o întrebă Ralph pe Jeannie. 

— Că tatăl lui a fost implicat într-un schimb de focuri în 
Texas, dar că este teafăr. Ştie că au murit doi oameni. Vrea 
să vină acasă mai devreme. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— Că poate să vină. Se întoarce săptămâna viitoare. E în 
regulă? 

— Da. 

Se bucura că-şi va revedea fiul: bronzat, sănătos, cu 
muşchii dezvoltați de la înot şi vâslit şi tras cu arcul. Şi în 
viaţă. Asta era cel mai important lucru. 

— Diseară luăm cina acasă, îi spuse Jeannie lui Holly. Şi 
tu ai să stai la noi. Să n-avem discuţii. Ti-am pregătit deja 
camera de oaspeţi. 

— Mi-ar face plăcere, surâse Holly. 

Insă zâmbetul i se şterse de pe buze când se întoarse 
spre Ralph. 

— Ce bine ar fi dacă şi domnul Gold şi domnul Pelley ar 
putea lua cina împreună cu noi. Nu-i deloc drept că au 
murit. Mi se pare... 

— Ştiu, spuse Ralph, luând-o din nou pe după umeri. Și 
mie mi se pare. 


e 627 + 


2 


Ralph făcu fripturile pe un grătar care, mulţumită 
concediului său „administrativ”, sclipea de curăţenie. Pe 
masă mai erau o salată, porumb fiert şi plăcintă cu mere ă 
la mode, adică cu îngheţată de vanilie. 

— O cină foarte americană, senor! remarcă Yune, în timp 
ce soţia lui îi tăia friptura. 

— Totul a fost delicios, zise Holly. 

Bill Samuels se bătu pe burtă. 

— Nu cred că o să mi se mai facă foame până la Ziua 
Muncii. 

— Prostii! spuse Jeannie, scoțând o sticlă de bere din 
cutia frigorifică de lângă masa de picnic şi turnând 
jumătate în paharul lui Samuels şi jumătate în paharul ei. 
Eşti numai piele şi os. Iţi trebuie o nevastă care să te pună 
la îngrăşat. 

— Poate că fosta o să se întoarcă la mine după ce am să- 
mi deschid cabinetul de avocatură. E nevoie de aşa ceva în 
oraş acum, că Howie... 

Işi dădu seama ce spune şi vru să-şi netezească vârtejul 
din creştet (dispărut acum, datorită noii tunsori). 

— Vreau să zic că un avocat bun are mereu de lucru. 

Câteva clipe nimeni nu mai spuse nimic. Apoi Ralph 
ridică sticla de bere. 

— Pentru prietenii care nu mai sunt lângă noi! 

Închinară cu toţii. Holly şopti: 

— Tare căcăcioasă mai e şi viaţa uneori! 

Nu râse nimeni. 

Căldura apăsătoare de iulie se mai domolise, insectele 
sâcâitoare dispăruseră, iar atmosfera din curtea familiei 
Anderson era una foarte plăcută. După ce se sfârşi cina, cei 
doi băieţi ai lui Yune şi cele două fete ale lui Marcy Maitland 
se apucară să arunce la coşul de baschet montat pe uşa 
garajului. 

— Deci, spuse Marcy, coborându-şi vocea, chiar dacă 
acum copiii erau mai departe şi ocupați cu jocul lor. 


e 628 » 


Ancheta. Au crezut povestea voastră? 

— Da, răspunse Ralph. Hoskins a sunat acasă la familia 
Bolton şi ne-a ademenit la Grota Marysville. Acolo a început 
să tragă în noi, i-a omorât pe Howie şi pe Alec şi l-a rănit pe 
Yune. Am specificat că, în opinia mea, pe mine voia să se 
răzbune. Că am avut mai multe neînţelegeri de-a lungul 
anilor şi probabil că băutura îi accentuase starea de 
nemulţumire. Ipoteza anchetatorilor este că avea un 
complice, o persoană deocamdată neidentificată, care îl 
aproviziona cu băutură şi cu droguri - legistul a descoperit 
urme de cocaină în organismul lui - şi care îi alimenta 
paranoia. Poliţiştii texani au coborât în Sala Sunetelor, dar 
nu l-au găsit pe respectivul complice. 

— Nu au găsit decât nişte haine, adăugă Holly. 

— Şi voi sunteţi siguri că a murit? spuse Jeannie. Străinul. 
Sunteţi convinşi? 

— Da, răspunse Ralph. Şi tu ai fi convinsă dacă ai fi fost 
acolo. 

— Fii fericită că nu l-ai văzut, zise Holly. 

— S-a terminat? întrebă Gabriela Sablo. Pe mine doar 
asta mă interesează. S-a terminat cu adevărat? 

— Nu, spuse Marcy. Pentru mine şi pentru fete nu s-a 
terminat încă. Şi nu se va termina până când Terry nu va fi 
reabilitat. Şi cum să fie? A fost ucis înainte de judecată. 

Acum interveni Samuels: 

— Ne ocupăm de asta. 


e 629 œ» 


3 
(1 august) 


Se iveau zorii primei sale dimineţi în Flint City, iar Ralph 
stătea din nou la fereastra dormitorului, cu mâinile la spate, 
uitându-se la Holly Gibney, care - din nou - era aşezată 
într-unul din şezlongurile din curtea din spate. Se uită la 
Jeannie, văzu că dormea dusă şi chiar sforăia uşurel, după 
care cobori la parter. Nu se miră când observă în bucătărie 
geanta mică de voiaj a lui Holly, pregătită pentru 
întoarcerea acasă. Doamna asta cu minte ascuţită nu avea 
obiceiul să zăbovească prea mult într-un loc. lar bănuiala lui 
era că se bucura foarte tare să plece naibii odată din Flint 
City. 

In dimineaţa cealaltă, când stătuse aici cu Holly, pe 
Jeannie o trezise mirosul de cafea, aşa că acum aduse doar 
suc de portocale. Işi iubea soţia şi îi preţuia nespus 
compania, numai că acum voia să fie singur cu Holly. Intre 
ei se formase o legătură ce nu avea să dispară, chiar dacă 
nu se vor mai vedea niciodată. 

— Mulţumesc, spuse ea. Nimic nu-i mai bun decât sucul 
de portocale dimineaţa. 

Privi satisfăcută paharul şi îl goli pe jumătate. 

— Cafeaua mai poate aştepta. 

— La ce oră decolează avionul? 

— La unsprezece şi un sfert. Trebuie să plec pe la opt. 

Il văzu că se uită surprins la ea şi schiţă un zâmbet 
stânjenit. 

— Ştiu, am obsesia trezitului cu noaptea în cap. Mă ajută 
Zoloftul la multe probleme, dar nu şi în privinţa asta. 

— Ai reuşit să dormi? 

— Puțin. Tu? 

— Puțin. 

Tăcură amândoi o vreme. Se trezi şi prima pasăre, care 
începu să ciripească sfios şi dulce. Se mai trezi încă una, 
care-i răspunse. 


e 630 œ» 


— Coşmaruri? 

— Da. Tu? 

— Da. Viermii. 

— Eu am avut coşmaruri şi după Brady Hartsfield. De 
ambele dăţi. 

Îl atinse uşor pe mână, apoi îşi retrase repede degetele. 

— La început au fost foarte multe, dar mai puţine pe 
măsură ce a trecut timpul. 

— Te-ai gândit că ai să scapi vreodată de ele? 

— Nu. Şi nici nu sunt sigură că vreau să scap. Eu cred că 
visele sunt modul în care intrăm în contact cu lumea 
nevăzută. Sunt un dar aparte. 

— Chiar şi coşmarurile? 

— Chiar şi coşmarurile. 

— O să ţinem legătura? 

Holly păru surprinsă de întrebarea lui. 

— Bineînţeles. O să vreau să ştiu ce se mai întâmplă. 
Sunt o fire foarte curioasă. Câteodată asta mă bagă în 
necazuri. 

— Şi câteodată te scoate. 

Holly zâmbi. 

— Asta vreau şi eu să cred, spuse ea şi îşi termină sucul. 
Cred că domnul Samuels o să vă ajute. Imi aminteşte de 
Scrooge, după ce a văzut cele trei fantome. De fapt, şi tu 
îmi aminteşti de el. 

Ralph începu să râdă. 

— Bill o să facă tot ce poate pentru Marcy şi fetele ei. O 
să-l ajut şi eu. Amândoi am făcut multe greşeli pe care 
trebuie acum să le îndreptăm. 

Holly dădu din cap: 

— Da, sigur, fă tot ce poţi. Dar după aia... după aia 
încearcă să nu te mai gândeşti la povestea asta 
blestemată. Dacă nu laşi trecutul în urmă, greşelile lui te 
vor mânca de viu. 

Se întoarse şi îi aruncă una dintre extrem de rarele ei 
priviri directe. 

— Eu ştiu. 


8 Prima zi de luni din septembrie (n. tr.). 
e 631 >» 


Se aprinse lumina în bucătărie. Se trezise Jeannie. 
Curând îşi vor bea toţi trei cafeaua afară, în jurul mesei de 
picnic. Insă acum erau doar ei doi şi el mai avea ceva 
important de spus. ` 

— iți mulţumesc, Holly. lţi mulţumesc pentru că ai venit 
şi îţi mulţumesc pentru că ai crezut. Îți mulţumesc pentru 
că m-ai făcut şi pe mine să cred. Dacă n-ai fi fost tu, el încă 
ar mai fi printre noi. 

Holly zâmbi. Era zâmbetul acela luminos. 

— Cu multă plăcere, dar crede-mă că sunt foarte 
bucuroasă să mă întorc la activităţile mele cu datornici şi 
animale pierdute. 

Jeannie strigă din pragul uşii: 

— Cine vrea cafea? 

— Amândoi! îi răspunse Ralph. 

— Vine acum! Păstraţi-mi şi mie un loc! 

Holly spuse atât de încet, încât Ralph se văzu nevoit să 
se aplece spre ea ca să o poată auzi. 

— Era rău. Răul întruchipat. 

— Nu te contrazic, zise Ralph. 

— Însă nu-mi iese din minte ceva: bucăţica aia de hârtie 
pe care ai găsit-o în dubă. Din meniul de la Tommy şi 
Tuppence. Ţii minte că am tot încercat să ne explicăm cum 
de a ajuns acolo? 

— Sigur. 

— Toate explicaţiile mi se par neverosimile. Nu ar fi 
trebuit să se afle acolo, dar se afla. Şi dacă nu ar fi fost 
acolo - dacă nu ne-ar fi dus pe pista din Ohio - nu am fi 
descoperit monstrul. 

— Ce vrei să spui? 

— Ceva foarte simplu, zise Holly. Că în lume există şi o 
forţă a binelui. Şi eu cred în ea. Pe de-o parte ca să nu 
înnebunesc de tot atunci când mă gândesc la toate lucrurile 
îngrozitoare care se petrec în jurul nostru, dar şi... în fine... 
pentru că sunt dovezi care-i confirmă prezenţa, nu crezi? Şi 
nu doar în cazul nostru, ci în toate împrejurările. Există un 
fel de forţă care încearcă să restabilească echilibrul. Aşa că, 
Ralph, atunci când ai coşmaruri, încearcă să te gândeşti la 


e 632 + 


bucăţica aia de hârtie. 


Se auzi pocnetul uşii cu plasă împotriva ţânţarilor: venea 


jJeannie cu  cafelele. Timpul petrecut împreună se 
terminase. 


— Mă gândeam la univers, spuse el. Chiar că nu are 
sfârşit, nu-i aşa? Şi nici explicaţii. 


— Aşa este, zise Holly. Şi nu are niciun rost să încercăm 
să ni-l explicăm. 


< 633 + 


4 
(10 august) 


Procurorul districtual William Samuels se apropie cu paşi 
mari şi apăsaţi de podiumul din sala de judecată, ţinând în 
mână o mapă subţire. Se opri în spatele unui grup de 
microfoane. Se aprinseră luminile camerelor de filmat. Bill 
Samuels îşi duse mâna la creştet (nu mai era niciun vârtej 
acolo) şi aşteptă ca reporterii să facă linişte. Ralph, 
îmbrăcat în cel mai bun costum al lui, stătea în primul rând. 
Procurorul îi făcu un semn mic din cap înainte de a începe. 

— Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor! Am de făcut o 
scurtă declaraţie referitoare la asasinarea lui Frank 
Peterson, după care vă voi răspunde la întrebări. După cum 
foarte bine ştiţi, există o filmare care dovedeşte prezenţa 
lui Terence Maitland la o conferinţă din Cap City în acelaşi 
timp când în Flint City Frank Peterson era răpit şi apoi ucis. 
Nu există absolut nicio îndoială cu privire la autenticitatea 
acestei filmări. Aşa cum nu există nicio îndoială cu privire la 
declaraţiile date de colegii domnului Maitland, care l-au 
însoţit la respectiva conferinţă şi care certifică prezenţa lui 
acolo. În timpul anchetei noastre am descoperit de 
asemenea şi amprentele domnului Maitland la hotelul din 
Cap City, unde a avut loc conferinţa; şi am obţinut mărturii 
suplimentare care dovedesc faptul că amprentele acelea 
datează din perioada în care a fost ucis Frank Peterson. Prin 
urmare, domnul Maitland nu mai poate fi considerat 
suspect. 

Agitaţie şi vociferări din rândul reporterilor. Unul dintre ei 
strigă furios: 

— Atunci, cum vă explicaţi prezenţa amprentelor lui 
Maitland la scena crimei? 

Samuels îi aruncă cea mai dură privire pe care o avea în 
arsenalul lui de procuror. 

— Vă rog să nu mă întrerupeţi. Ajung şi acolo. În urma 
altor teste de laborator, am ajuns la concluzia că 


e 634 + 


amprentele din duba folosită la răpirea copilului, precum şi 
cele găsite în Parcul Figgis au fost puse dinadins în locurile 
respective. Este un procedeu neobişnuit, dar departe de a fi 
imposibil. Pe Internet se pot găsi diferite tehnici de plantare 
a unor amprente false, adevărată mană cerească pentru 
criminali, dar şi pentru poliţie. Acest fapt sugerează însă că 
asasinul nu este doar o persoană perversă şi extrem de 
periculoasă, dar şi foarte inteligentă. Deocamdată nu 
putem spune dacă l-a vizat anume pe Terry Maitland, dacă 
voia să se răzbune pe el pentru cine ştie ce. Vom continua 
să urmărim această pistă. 

Işi privi calm publicul, bucurându-se că nu va mai 
candida la postul de procuror din Districtul Flint; după 
această declaraţie probabil că l-ar înfrânge uşor orice 
avocat fără scrupule, cu diploma obţinută pe Internet. 

— Aţi avea perfectă dreptate să întrebaţi de ce am mers 
înainte cu cazul împotriva domnului Maitland, din moment 
ce cunoşteam informaţiile pe care tocmai vi le-am 
dezvăluit. Am avut două motive. Primul, şi cel mai evident, 
este acela că nu deţineam toate probele în ziua arestării 
domnului Maitland şi nici în ziua când ar fi trebuit să 
compară în faţa instanţei. 

O, Bill, dar le aveam pe cele mai multe, nu? îi spuse 
Ralph în gând, de la locul lui din primul rând, privind 
spectacolul cu cea mai inexpresivă faţă pe care o 
dobândise după atât de mulţi ani de muncă în poliţie. 

— Al doilea motiv pentru care am procedat în felul acela, 
continuă Samuels, a fost prezenţa ADN-ului la locul crimei, 
un ADN care părea a aparţine domnului Maitland. Ştiu că 
există opinia generală conform căreia testul ADN nu dă 
niciodată greş, însă, aşa cum arată Centrul de Genetică 
Medicală, în articolul „Erori posibile în testarea ADN-ului”, 
aceasta este o concepţie greşită. De exemplu, dacă 
mostrele se amestecă, atunci rezultatul testului nu mai 
poate fi sigur. lar mostrele din Parcul Figgis au fost 
contaminate, deoarece ele conţineau atât ADN-ul 
criminalului, cât şi pe cel al victimei. 

li aşteptă cuminte pe reporteri să termine de scris în 


e 635 » 


carneţelele lor. Abia după aceea continuă: 

— Pe deasupra, mostrele au fost expuse luminii 
ultraviolete în timpul unei alte proceduri de testare, fără 
legătură cu cazul nostru. Din păcate, sunt atât de 
degradate încât, după părerea departamentului meu, nu ar 
mai fi admise de nicio instanţă de judecată. Pe înţelesul 
tuturor, mostrele acestea sunt complet inutile. 

Făcu o pauză şi trecu ostentativ la următoarea foaie din 
mapă. Totul era doar regie. Foile acelea erau goale. 

— Vreau să mă refer foarte pe scurt la evenimentele 
petrecute în Marysville, Texas, de după moartea lui Terence 
Maitland. Noi suntem de părere că detectivul John Hoskins, 
din cadrul poliţiei Flint City, era într-un fel de parteneriat 
imoral cu persoana care l-a ucis pe Frank Peterson. Credem 
că Hoskins l-a ajutat pe acest individ să se ascundă şi mai 
credem că plănuiau să comită o crimă la fel de îngrozitoare. 
Mulțumită strădaniilor eroice ale domnului detectiv Ralph 
Anderson şi ale colaboratorilor săi, planurile celor doi nu s- 
au realizat. 

Se întrerupse şi aruncă o privire gravă spre reporteri. 

— Howard Gold şi Alec Pelley şi-au pierdut viaţa în 
Marysville, Texas, iar noi deplângem pierderea lor. Singurul 
mod în care le putem alina familiile este să le spunem că 
niciun copil nu va mai avea soarta lui Frank Peterson. 

Frumoasă întorsătură de condei! îşi zise Ralph. 
Sentimental, dar fără să devină lacrimogen. 

— Sunt sigur că aveţi multe întrebări despre cele 
petrecute în Marysville, însă eu nu vă pot răspunde la ele. 
Ancheta, condusă în cooperare de poliţia texană şi poliţia 
din Flint City, este în plină desfăşurare. Domnul locotenent 
Yunel Sablo, din poliţia noastră statală, colaborează cu cele 
două structuri competente, în calitate de ofiţer de legătură, 
şi sunt convins că, atunci când va veni momentul, vă va 
oferi toate informaţiile necesare. 

Se pricepe la treburile astea, îşi spuse acum Ralph, cu 
admiraţie sinceră. Nu /asă nimic în aer. 

Samuels închise mapa. Lăsă capul în jos. ÎI ridică şi 
spuse: 


e 636 œ» 


— Doamnelor şi domnilor, m-am hotărât să nu mai 
candidez, aşa că acum am ocazia să fiu complet sincer cu 
dumneavoastră. 

Și tocmai când credeam că a dat totul, îşi spuse Ralph. 

— Dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziţie, cu 
siguranţă că procuratura ar fi renunţat la acuzaţiile 
împotriva domnului Maitland. Dacă ne-am fi încăpățânat şi 
l-am fi adus în faţa instanţei, sunt convins că ar fi fost 
declarat nevinovat. Şi, cred că nu mai este nevoie să o 
spun, chiar nevinovat era, în conformitate cu jurisprudenţa 
din momentul decesului său. Insă planează încă suspiciuni 
asupra lui - şi, pe cale de consecinţă, asupra familiei sale. 
Am venit astăzi în faţa dumneavoastră ca să le risipesc. 
Procuratura Districtului Flint crede - la fel cum cred şi eu 
personal - că Terry Maitland nu a avut absolut nicio 
legătură cu moartea lui Frank Peterson. Prin urmare, anunţ 
acum, în mod oficial, că ancheta este redeschisă. Chiar 
dacă ancheta principală are loc acum în Texas, continuă şi 
ancheta din Flint City, Districtul Flint şi Parohia Canning. 
Acum vă răspund bucuros la întrebări. 

Şi au fost multe. 


e 637 + 


5 


În aceeaşi zi, dar puţin mai târziu, Ralph îl vizită pe 
Samules la birou. Viitorul-fost procuror stătea în faţa unei 
sticle de whisky Bushmills. Turnă nişte licoare din aceea în 
două pahare şi toastă cu al lui. 

— Mai ştii cum zicea vrăjitoarea aia din Macbeth? Când e 
sfârşit tot tărăboiul, pierdut şi câştigat războiul. Numai că 
războiul e cam pierdut în cazul meu, da' ce naiba! Haide să 
bem în cinstea tărăboiului! 

Şi băură în cinstea lui. 

— Te-ai descurcat foarte bine cu întrebările, zise Ralph. 
Mai ales dacă ne gândim la câte tâmpenii ai spus. 

Samuels ridică din umeri. 

— Tâmpeniile au fost dintotdeauna capitalul oricărui 
avocat bun. Marcy înţelege că Terry încă nu-i considerat 
nevinovat în oraşul ăsta şi poate că nu va fi niciodată. Dar 
oamenii încep să se prindă. De exemplu, prietena ei, Jamie 
Mattingly. M-a sunat Marcy să-mi spună că a venit la ea şi 
şi-a cerut scuze. Şi după aia au plâns amândouă. Filmarea 
din Cap City a făcut-o să-şi pună întrebări, dar ce-am zis eu 
despre amprente şi ADN au convins-o. Marcy mi-a zis că o 
să încerce să rămână în oraş. Cred că o să reuşească. 

— Că tot ai pomenit de ADN, spuse Ralph. Testele au fost 
făcute de Ed Bogan, de la Secţia de Serologie de la spital. 
Cred că acum se dă cu capul de toţi pereţii. lţi dai seama că 
s-a ales praful de toată reputaţia lui. 

Samuels zâmbi. 

— Să se dea până nu mai poate. Numai că adevărul este 
şi mai puţin agreabil - ai putea să zici că seamănă cu 
urmele alea de paşi care se opresc brusc. Mostrele nu au 
fost expuse câtuşi de puţin la lumină ultravioletă, dar au 
început să prezinte nişte pete albe de origine necunoscută, 
iar acum sunt complet compromise. Bogan a luat legătura 
cu secţia de criminalistică din Ohio şi, ce să vezi? La fel s-a 
întâmplat şi cu mostrele de la Heath Holmes. Ne-au trimis 
nişte poze în care se vede că se dezintegrează pur şi 


e 638 + 


simplu. Nu crezi că oricare avocat al apărării ar face mişto 
mult timp de noi din cauza asta? 

— Şi martorii? 

_ Bill Samuels începu să râdă şi îşi mai turnă nişte whisky. 
li întinse sticla lui Ralph, însă acesta clătină din cap - era cu 
maşina. 

— Chestia cu martorii e cea mai simplă. S-au răzgândit 
toţi. Cică au greşit, n-au văzut bine, nu şi-au dat seama. 
Sunt doar două excepţii - Arlene Stanhope şi June Morris. 
Care nu vor să retracteze nimic. 

Ralph nu se miră. Stanhope era doamna foarte în vârstă 
care îl văzuse pe Străin abordându-l pe Frank Peterson în 
parcarea de la Băcănia cu Delicatese a lui Gerald. June 
Morris era fetiţa care-l văzuse în Parcul Figgis şi observase 
că avea cămaşa pătată de sânge. Întotdeauna cei foarte 
bătrâni şi cei foarte tineri vedeau lucrurile cu deosebită 
claritate. 

— Şi ce urmează acum? 

— Acum urmează să ne terminăm whisky-ul şi să ne 
despărţim, spuse Samuels. Insă am o singură întrebare. 

— Te ascult. 

— A fost doar el? Sau mai sunt şi alţii? 

Ralph îşi aduse aminte de confruntarea finală din grotă şi 
de privirea lacomă din ochii Străinului atunci când îl 
întrebase: Ai mai văzut pe altul la fel ca mine? 

— Nu cred, răspunse el, dar nu vom fi siguri niciodată. S- 
ar putea să mai fie forţe ale răului prin preajmă. Acum am 
înţeles asta. 

— lisuse Hristoase, sper să te înşeli! 

Ralph nu răspunse. Auzea în minte glasul lui Holly: 
Universul nu are sfârşit. 


< 639 + 


6 


(21 septembrie) 


Ralph se duse la baie să se bărbierească şi îşi luă 
cafeaua cu el. Nu se bărbierise zilnic în perioada 
concediului forţat, numai că revenise la lucru în urmă cu 
două săptămâni. Jeannie era la parter, unde pregătea micul 
dejun. Mirosul de bacon prăjit ajungea până la el, la fel şi 
sunetul de trompete care anunţa începerea emisiunii de 
ştiri, care urma să difuzeze obişnuitul calup de ştiri proaste, 
înainte de a trece la rubrici de genul „Ce-au mai făcut 
vedetele în săptămâna asta” şi la nenumăratele reclame la 
medicamente. 

Îşi puse ceaşca pe măsuţă şi încremeni atunci când văzu 
un vierme roşu care-i ieşea de sub unghia degetului mare. 
Se privi în oglindă şi chipul lui se transformă în cel al lui 
Claude Bolton. Căscă gura ca să ţipe. Un şuvoi de larve şi 
viermi roşii i se revărsă peste buze şi i se prelinse pe tricou. 


e 640 œ» 


7 


Se trezi stând în fund pe pat, cu inima bătându-i în gât şi 
în tâmple, cu mâinile la gură, de parcă ar fi vrut să-şi reţină 
strigătul... sau ceva mult mai oribil. Şi roşu. Jeannie dormea 
alături, aşa că nu ţipă. 

Nu m-a prins niciunul în ziua aia. Nici măcar nu m-a atins 
vreunul. Ştii că aşa a fost. 

Da, ştia. În fond, fusese şi el acolo. Plus că îşi făcuse şi 
vizita medicală (amânată de mult timp) înainte de a se 
întoarce la lucru. lar domnul doctor Elway îl declarase 
sănătos şi apt de muncă. E drept că era niţel cam prea gras 
şi avea colesterolul un pic prea mare. Insă probabil că 
detaliile astea nu contau. 

Se uită la ceas şi văzu că era patru fără un sfert. Se 
întinse la loc şi se uită în tavan. Mai era mult până în zori. 
Mult timp în care să se gândească. 


e 641 œ» 


8 


Ralph şi Jeannie obişnuiau să se trezească devreme; 
Derek dormea până la şapte, când îl sculau părinţii ca să 
prindă autobuzul către şcoală. Ralph, încă în pijama, stătea 
la masa din bucătărie, în vreme ce Jeannie punea de cafea 
şi scotea toate cutiile cu cereale ca să aibă de unde să-şi 
aleagă Derek atunci când cobora şi el. ÎI întrebă pe Ralph 
cum a dormit. El îi răspunse că bine. Il întrebă apoi dacă s-a 
găsit vreun înlocuitor pentru Jack Hoskins. El îi răspunse că 
s-a găsit. În urma recomandărilor făcute de el şi de Betsy 
Riggins, comandantul Geller hotărâse să-l promoveze pe 
agentul Troy Ramage în funcţia de detectiv al secţiei de 
poliţie din Flint City. 

— Nu că ar fi vreun geniu, dar măcar pune osul la treabă 
şi ştie să lucreze în echipă. Cred că o să facă faţă. 

— Bravo! Mă bucur. 

Jeannie îi umplu cana, apoi îl mângâie pe obraz. 

— Eşti cam ţepos, domnu’! Trebuie să te bărbiereşti. 

Ralph îşi luă cafeaua, urcă la etaj, închise uşa de la 
dormitor şi îşi scoase telefonul mobil din încărcător. 
Numărul pe care îl căuta era în agendă şi, cu toate că era 
încă foarte devreme - nici nu începuse programul de ştiri la 
televizor - ştia că o va găsi trează. De cele mai multe ori, 
telefonul ei nici nu apuca să sune. Aceasta era una dintre 
acele dăţi. 

— Bună, Ralph! 

— Bună, Holly! 

— Cum ai dormit? 

— Nu prea bine. lar am avut visul ăla cu viermii. Tu? 

— Azi-noapte am dormit bine. M-am uitat la un film pe 
computer şi m-a luat imediat somnul. Când Harry a 
cunoscut-o pe Sally. Mă face să râd de câte ori îl văd. 

— Bine. E bine. La ce caz lucrezi acum? 

— La unul obişnuit, răspunse ea, după care vocea i se 
însufleţi puţin. Dar am găsit într-un cămin pentru tineri o 
fată care a fugit de acasă, din Tampa. Mama ei o căuta de 


e 642 œ» 


şase luni. Am stat de vorbă cu ea şi o să se ducă acasă. 
Spune că o să-i mai dea o şansă mamei, deşi nu poate să-l 
sufere pe iubitul acesteia. 

— Presupun că i-ai dat şi bani de autobuz. 

— Păi... 

— Ştii că probabil şi-a luat ţigări cu ei. Sau droguri. Şi 
acum fumează fericită pe cine ştie ce saltea jegoasă, 
undeva la dracu-n praznic, cât mai departe de casa maică- 
sii. 

— Nu întotdeauna se întâmplă aşa, Ralph. Trebuie să... 

— Ştiu. Trebuie să cred. 

— Da. 

Se aşternu tăcerea în lumea dintre ei. Apoi: 

— Ralph? 

El o aşteptă să continue. 

— Chestiile... chestiile alea care au ieşit din el... nu ne-au 
atins pe niciunul. Ştii asta, da? 

— Ştiu, răspunse Ralph. Cred că visele mele au mai 
degrabă legătură cu un pepene galben pe care l-am tăiat în 
copilărie. Şi cu ce era în interiorul lui. Ţi-am povestit, da? 

— Da. 

Îi simţea zâmbetul în glas şi zâmbi şi el, de parcă s-ar fi 
aflat în aceeaşi încăpere. 

— Normal că ţi-am povestit. Probabil de mai multe ori. 
Am câteodată impresia că o iau razna. 

— Ba deloc. O să te sun şi eu după ce visez că s-a ascuns 
în şifonierul meu şi şi-a luat înfăţişarea lui Brady Hartsfield. 
Şi atunci tu o să fii cel care zice că a dormit bine. 

Ralph ştia că aşa va fi, pentru că se mai întâmplase o 
dată. 

— Ce simţi tu... ce simt eu... e normal. Realitatea nu este 
decât o gheaţă foarte subţire, dar majoritatea oamenilor 
patinează pe ea toată viaţa şi nu se crapă niciodată sub ei. 
Sub noi s-a crăpat şi am căzut prin ea, dar ne-am ajutat 
reciproc şi am reuşit să ieşim. Şi încă ne ajutăm între noi. 

Tu mă ajuţi mai mult, o contrazise Ralph în gând. Poate 
ai problemele tale, Holly, dar te descurci mai bine decât 
mine în situaţii din astea. Mult mai bine. 


e 643 + 


— Totul este în regulă cu tine? o întrebă el. Pe bune? 

— Da. Pe bune. Şi o să fie în regulă şi cu tine. 

— Am înţeles. Să mă suni dacă auzi cum ţi se crapă 
gheaţa sub tălpi. 

— Bineînţeles, răspunse ea. La fel şi tu. Aşa vom reuşi să 
mergem mai departe. 

Jeannie strigă din bucătărie: 

— Micul dejun peste zece minute, scumpule! 

— Trebuie să închid, spuse Ralph. Îţi mulţumesc pentru 
că îmi eşti alături. 

— Cu plăcere, răspunse ea. Ai grijă de tine. Se vor 
termina şi visele astea. Trebuie doar să ai răbdare. 

— Bine. 

— La revedere, Ralph! 

— La revedere! 

Şi adăugă: 

— Te iubesc. 

Însă abia după ce închisese telefonul. Aşa făcea mereu, 
ştiind că dacă ea l-ar fi auzit, s-ar fi simţit jenată şi nu ar fi 
ştiut ce să spună. Intră în baie să se bărbierească. Firele 
albe ale vârstei mijlocii îi apăruseră pe obrajii acoperiţi cu 
spumă de ras. Însă chipul tot al lui era, chipul pe care îl 
cunoşteau şi îl iubeau soţia şi fiul lui. Şi al lui va rămâne 
pentru totdeauna. lar ăsta era un lucru bun. 

Un lucru minunat. 


IWIRTUAL > 


Vp 


 PROI or 


e 644 + 


NOTA AUTORULUI 


În primul rând, trebuie să le mulţumesc lui Russ Dorr, 
excelentul meu sprijin în ale documentării, şi echipei 
formate din tată şi fiu - Warren şi Daniel Silver, care m-au 
ajutat cu toate aspectele de natură legală din cartea 
aceasta. Sunt extrem de competenţi, deoarece Warren a 
lucrat întreaga viaţă ca avocat în statul Maine, iar fiul său a 
avut o carieră strălucită ca procuror în New York. Îi 
mulţumesc lui Chris Lotts, care mi-a povestit cum stă 
treaba cu E/ Cuco şi cu las luchadoras. Îi mulţumesc fiicei 
mele, Naomi, care a căutat cartea pentru copii despre „el 
cucuy”. Le mulţumesc lui Nan Graham, Susan Moldow şi 
Roz Lippel, de la Editura Scribner. Îi mulţumesc Philippei 
Monaghan, de la Editura britanică Hodder&Stoughton. Îi 
mulţumesc lui Katherine „Katie” Monaghan, care a citit 
prima sută de pagini în avion, în timp ce eram într-un 
turneu de promovare, şi nu mai era în stare să lase cartea 
din mână când am aterizat. Nu cred că există vreun scriitor 
care să fi auzit cuvinte mai frumoase decât ale ei. 

li mulţumesc soţiei mele, aşa cum fac întotdeauna. Te 
iubesc, Tabitha. 

In încheiere, vreau să spun ceva despre locul unde se 
desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii. Oklahoma este 
un stat minunat, cu oameni minunaţi, pe care m-am 
bucurat să îi cunosc. Unii dintre aceşti oameni minunaţi vor 
spune că am înţeles greşit multe lucruri care ţin de viaţa lor 
şi probabil că ar avea dreptate. Trebuie să trăieşti mulţi ani 
într-un loc anume până să ajungi să surprinzi foarte corect 
atmosfera lui. Eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. În 
celelalte privinţe, vă rog să mă iertaţi. Flint City şi Cap City 
sunt, evident, două oraşe fictive. 


STEPHEN KING 


e 645 œ» 


Cadavrul unui băiețel de 11 ani e găsit intr-un parc. 
Martorii oculari şi probele Il indicà, fără urmă 

de indoială, drept autorul crimei pe unul dintre cei 
mai indrăgiți cetățeni ai oraşului Flint. Terry Maitland 
este antrenor de baseball, profesor de engleza. 

soț şi tată a două fete. Detectivul Ralph Anderson 

il arestează imediat, iar cazul pare rezolvat. 


insă apar detalii noi. care cresc suspansul şi tensiunea 
in intreaga comunitate. Terry Maitland pare un tip 
drăguţ. dar daca asta e numai o masca? 

Răspunsurile vor şoca cititorii, oricât de obișnuiți ar fi 
deja cu poveștile tulburătoare imaginate de maestrul 
Stephen King. 


„Vanătoarea unui criminal ia inteorsături neaşteptate 
King folosește impecabil cunostinte de criminalistică 
pentru a spune o poveste verosimilă, dar in care 
ororile sunt si mai accentuate” 

Publishers Weekly 


Sunt multe umbre de supranatural în romanul 
lui King, dar cele mai tulburătoare. cele care te vor 
impiedica să laşi cartea din mana sunt dovezile 
ca natura umana este monstruoasă. 
USA Today 


A ARMADA 
NEMIRA MEMIRAJRO