Stephen King — [Bill Hodges] 02 Ce-am gasit al meu sa fie

loua parte din seria Bill Hodges 


STEPHEN 


KING 


STEPHEN KING 


CE-AM GĂSIT AL MEU SĂ 
FIE 


Original: FINDERS KEEPERS (2016) 


Traducerea din limba engleză: 
RUXANDRA TOMA 


y 


virtual-project.eu 


N 


Editura: NEMIRA 
2017 


Sj 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. 
Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar 
micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate 
mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, 
unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 
1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o 
influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă 
poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe 
care o vom întâlni mai târziu în Misery. 
Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 
1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. In această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. In iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de 
liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. In 
1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, 
care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi 
l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. In 1973 declicul s-a 
produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre 
publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat 
drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de 
dolari. In 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot. 
De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei 
literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 


Sge 


povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. În 2010 
venitul său anual a fost estimat la peste 40 de milioane de 
dolari. 


Cu gândul la John D. MacDonala! 


1 john D. MacDonald (1916-1986) - scriitor american, cunoscut pentru 
romanele sale polițiste (n.tr.). 


LeS 


„Peştera în care îţi este teamă să intri ascunde 
comoara pe care o cauţi.” 


JOSEPH CAMPBELL? 


„Mi se rupe.” 
JIMMY GOLD 


2 Joseph Campbell (1904-1987) - mitolog şi scriitor american, cunoscut 
pentru lucrările sale de mitologie şi religie comparată (n.tr.). 


Sa 


PARTEA ÎNTÂI 


COMOARA ÎNGROPATĂ 


1978 


— Deşteptarea, geniule! 

Rothstein nu voia să se trezească. Avea un vis prea 
frumos. În rolul principal era prima lui nevastă, cu câteva 
luni înainte de a-i deveni nevastă. Şaptesprezece ani şi 
absolut perfectă din cap şi până-n picioare. Cu pielea-i 
goală lucind în penumbre. El avea nouăsprezece ani şi 
unsoare sub unghii, dar pe ea nu o deranjase asta. Atunci, 
cel puţin, nu o deranjase, pentru că mintea lui era plină de 
planuri, iar ei doar de planurile lui îi păsa. Credea în ele 
chiar mai mult decât el şi pe bună dreptate. In visul acesta 
ea râdea şi se întindea să apuce acea parte mai 
proeminentă a anatomiei lui. Încercă să intre şi mai adânc 
în ea, dar tocmai atunci o mână străină începu să-i scuture 
umărul şi visul se sparse la fel ca un balon de săpun. 

Nu mai avea nouăsprezece ani şi nici nu mai locuia în 
apartamentul cu două camere din New Jersey. Peste şase 
luni urma să împlinească optzeci de ani, trăia la o fermă din 
New Hampshire şi stipulase clar în testament că dorea să 
fie înmormântat în curtea ei. În dormitorul lui apăruseră 
nişte bărbaţi străini cu cagule: una roşie, una albastră şi 
una galben-canar. Încercă să-şi spună că acesta era doar 
un alt vis, că visul încântător de la început se transformase 
în coşmar - aşa cum se întâmplă câteodată -, dar mâna 
care îl scuturase până atunci îl îmbrânci, rostogolindu-l jos 
din pat. Se lovi la cap şi scoase un strigăt de durere. 

— Termină! spuse Mască-galbenă. Vrei să leşine? 

— Măi, să fie! exclamă Mască-roşie. Lu’ moşu' i s-a zbârlit 
sparanghelu'! Tre' să fi visat ceva porno. 

Mască-albastră, cel care îl scuturase, spuse: 

— E doar o erecţie involuntară. Probabil că-i vine să facă 
pipi. Nimic altceva nu le-o mai scoală la vârsta asta. Tata- 
mare... 

— Gura! spuse Mască-galbenă. Nu ne interesează tac-tu 
mare. 

Chiar dacă era năuc şi încă pe jumătate adormit, 


e 


Rothstein înţelese că dăduse de necaz. Îşi repeta întruna: 
Mi-au spart casa. Se uită în sus la cei trei bărbaţi care se 
materializaseră în casa lui. Îl durea capul ăla bătrân (la 
tâmpla dreaptă avea să se formeze o vânătaie uriaşă din 
cauza anticoagulantelor pe care le lua), iar inima, cu pereţii 
periculos de subţiri, se izbea de partea stângă a cutiei 
toracice. Tipii se apropiară de el - trei bărbaţi cu mănuşi şi 
geci groase de toamnă. Ca să nu pomenim de cagulele 
acelea  înspăimântătoare. Da, indivizii ăştia erau trei 
spărgători şi el avusese ghinionul să fie acasă, la nouă 
kilometri de oraş. 

Rothstein încercă să-şi adune câte gânduri mai avea. 
Clipi des ca să alunge somnul şi îşi spuse că tot era ceva de 
bine în tot rahatul în care se pomenise: dacă nu voiau să le 
vadă feţele înseamnă că nu intenționau să-l omoare. 

Poate. 

— Domnilor, spuse el. 

Domnul Mască-galbenă începu să râdă şi-i făcu un semn 
de încurajare. 

— Ai început bine, geniule. 

Rothstein bâţâi din cap, ca şi cum ar fi mulţumit unui 
compliment. Aruncă o privire la ceasul de pe noptieră, văzu 
că era două şi un sfert dimineaţa şi se uită din nou la 
Domnul Mască-galbenă, care părea a fi şeful. 

— Nu am prea mulţi bani în casă, dar vă rog să-i luaţi pe 
toţi. Orice, numai să nu-mi faceţi rău. 

Afară vântul se înfurie, izbind frunzele uscate de zidul 
vestic al casei. Rothstein îşi dădu seama că centrala 
termică începuse să funcţioneze. Când a trecut vara? 

— Ba ai mai mulţi, din câte ştim noi. 

Vorbise Domnul Mască-roşie. 

— Da’ taci odată! 

Domnul Mască-galbenă îi întinse mâna lui Rothstein. 

— Scoală-te, geniule! 

Rothstein apucă mâna întinsă, se ridică tremurând în 
picioare şi se aşeză pe marginea patului. Cu toate că era 
speriat şi respira greu, era dureros de conştient (luciditatea 
fusese blestemul şi binecuvântarea întregii sale vieţi) de 


ez 


cum arăta: un bătrân într-o veche pijama albastră şi 
complet chel, cu excepţia pufului alb de deasupra urechilor. 
Atât mai rămăsese din scriitorul care, în primul an al 
mandatului lui JFK, apăruse pe coperta revistei Time: JOHN 
ROTHSTEIN, GENIUL SIHASTRU AL AMERICII. 

Deşteptarea, geniule! 

— Trage-ţi sufletul. 

Domnul Mască-galbenă părea îngrijorat, dar Rothstein 
nu-l credea sincer. 

— După aia o să ne ducem în living, pentru că acolo 
discută oamenii normali. Nu te grăbi. Încearcă să te 
linişteşti. 

Rothstein începu să respire profund şi rar, iar inima lui îşi 
mai potoli zbaterea speriată. Incercă să se gândească la 
Peggy, la sânii ei de mărimea unor ceşcuţe de cafea (mici, 
dar perfecţi), la picioarele ei lungi şi netede. Dar visul 
acesta îşi pierduse tot farmecul, aşa cum şi-l pierduse şi 
Peggy - ajunsă acum o babă care trăia la Paris. Pe banii lui. 
Măcar Yolande, a doua lui încercare de a se bucura deo 
căsnicie fericită, era moartă şi nu-i mai cerea pensie 
alimentară. 

Domnul Mască-roşie ieşi din cameră. Rothstein îl auzi 
cotrobăindu-i prin birou. Ceva căzu de pe un raft cu bufnet 
înăbuşit. Sertarele erau deschise şi închise cu putere. 

— Ţi-e mai bine? se interesă Domnul Mască-galbenă. 

Rothstein dădu din cap, iar individul îl îndemnă: 

— Atunci, haide! 

Escortat de Domnul Albastru în stânga şi Domnul Galben 
în dreapta, Rothstein intră în livingul micuţ. Domnul Roşu 
nu apăruse încă. Mai avea de scotocit prin birou. Foarte 
curând va deschide dulapul, va împinge într-o parte cele 
două sacouri şi trei pulovere şi va da de seif. Era inevitabil. 

N-are nimic. Atâta vreme cât nu se ating de caiete. Şi, în 
fond, la ce le-ar trebui? Pe derbedeii de genul ăsta nu-i 
interesează decât banii. Probabil că nici nu sunt în stare să 
citească ceva mai solicitant decât titlurile din Penthouse. 

Insă avea îndoieli în privinţa bărbatului cu cagulă 
galbenă. După cum vorbea, acesta i se părea o idee mai 


== il 


educat. 

În living ardeau toate luminile şi jaluzelele nu erau trase. 
Vecinii insomniaci s-ar fi putut întreba ce anume se petrece 
în casa bătrânului scriitor... presupunând că ar fi avut 
vecini. Cea mai apropiată casă se afla la trei kilometri 
distanţă, pe şoseaua principală. Nu avea nici prieteni, nu-l 
vizita nimeni. În rarele ocazii când se întâmpla să-i bată în 
uşă vreun comis-voiajor, îl trimitea urgent la plimbare. 
Pentru toată lumea Rothstein era doar „bătrânul ăla cu 
hachiţe”. Scriitorul care se lăsase de scris. Pustnicul. Işi 
plătea impozitele şi era lăsat în pace. 

Albastru şi Galben îl conduseră până la fotoliul din faţa 
televizorului la care obişnuia să se uite extrem de rar. Nu se 
aşeză imediat şi atunci Domnul Albastru îl îmbrânci. 

— Uşor! spuse Galben pe un ton tăios. 

Albastru făcu un pas înapoi, mormăind nişte cuvinte de 
scuză. Clar, Domnul Galben era la comandă. Domnul 
Galben era şeful haitei. 

Acesta se aplecă în faţa lui Rothstein, sprijinindu-şi 
mâinile de genunchi. 

— Vrei o înghiţitură de ceva să-ţi mai vină inima la loc? 

— Dacă despre alcool vorbeşti, să ştii că nu mai beau de 
douăzeci de ani. Aşa mi-a recomandat doctorul. 

— Bravo! Te duci la întruniri? 

— Dar n-am fost a/coolic, se enervă Rothstein. 

Cât de aiurea să te enervezi într-o asemenea situaţie... 
sau nu? Cine poate spune cum ar trebui să reacţionezi 
atunci când eşti dat jos din pat în toiul nopţii de nişte 
bărbaţi cu cagule colorate? Se întrebă cum ar putea descrie 
o astfel de scenă şi nu-şi dădu seama; nu scria despre 
situaţii de genul ăsta. 

— Oamenii au impresia că orice scriitor alb şi de sex 
masculin din secolul douăzeci şi unu e musai să fie a/coolic. 

— Bine, bine, spuse Domnul Galben, ca şi cum ar fi vrut 
să împace un copil recalcitrant. Poate vrei nişte apă? 

— Mulţumesc, n-am nevoie. Tot ce vreau e să vă văd 
plecaţi, aşa că am să fiu sincer cu tine. 

Se întrebă dacă Domnul Galben avea cunoştinţă despre 


PS a NE 


una dintre regulile de bază ale comunicării dintre oameni: 
atunci când îţi zice cineva că o să fie sincer cu tine, de 
obicei înseamnă că o să te mintă mai abitir decât un 
politician. 

— Portofelul este pe comoda din dormitor. Cred că am 
acolo puţin peste optzeci de dolari. Pe polita căminului este 
un ceainic din ceramică... 

Şi întinse mâna să le arate. Domnul Albastru întoarse 
imediat ochii în direcţia indicată. Nu însă şi Domnul Galben. 
Pentru că Domnul Galben continuă să-l studieze pe 
Rothstein. Ochii din spatele măştii păreau aproape amuzaţi. 
Nu tine, îşi zise Rothstein, dar insistă. Pentru că acum se 
trezise complet, era nu doar speriat, ci şi foarte iritat, cu 
toate că ştia că ar face bine să nu arate asta. 

— Acolo ţin banii pentru cheltuielile casei. Cincizeci sau 
şaizeci de dolari. Atâta tot am aici. Luaţi-i şi plecaţi. 

— Mincinosu' naibii! spuse Domnul Albastru. Ai mult mai 
mult, tipule. Ştim că ai. Crede-mă. 

Ca într-o piesă de teatru, se auzi imediat replica 
Domnului Roşu. Acesta zbieră din birou: 

— Uraaa! Un seif! Unu' mare! 

Lui Rothstein i se strânse inima, chiar dacă ştiuse din 
capul locului că bărbatul cu cagulă roşie îl va găsi până la 
urmă. Mare prostie să ţină bani în casă. N-avea niciun alt 
motiv să o facă în afara repulsiei sale faţă de carduri şi 
cecuri şi depozite şi instrumente de transfer bancar şi toate 
celelalte ispite care-i transformau pe oameni în nişte sclavi 
ai imensului, dar, în ultimă instanţă, distrugătorului sistem 
bancar al Americii. Şi totuşi, banii ăia ar putea fi salvarea 
lui. Banii pot fi înlocuiţi. Nu însă şi caietele. Peste o sută 
cincizeci de caiete. 

— Combinația, spuse Domnul Albastru, pocnind din 
degete sub nasul lui Rothstein. Să te-aud. 

Atât de furios era scriitorul, că în primul moment îi veni 
să refuze. Yolande obişnuia să spună că furia era o 
infirmitate a lui („Dobândită probabil încă din leagăn”), dar 
acum era şi foarte obosit şi foarte înspăimântat. Dacă ar 
refuza, cu siguranţă că l-ar snopi în bătaie. Ba s-ar putea să 


mai facă încă un infarct. Şi ăsta i-ar fi sfârşitul. 

— Dacă vă spun combinaţia seifului, îmi promiteţi că veţi 
lua banii de acolo şi veţi pleca? 

— Domnule Rothstein, zise Domnul Galben cu o 
amabilitate aparent sinceră (şi tocmai din această cauză 
grotescă), nu sunteţi tocmai în situaţia de a vă tocmi cu 
noi. Freddy, du-te şi adu genţile! 

Rothstein simţi un curent de aer rece când Domnul 
Albastru, cunoscut şi sub numele de Freddy, ieşi pe uşa de 
la bucătărie. Domnul Galben începuse iarăşi să zâmbească 
prin crăpătura din mască. Rothstein începuse să deteste 
zâmbetul acela. Buzele acelea roşii. 

— Haide, geniule, spune! Cu cât mai repede, cu atât 
scapi mai uşor. 

Rothstein oftă şi îi spuse combinaţia seifului Gardall 
ascuns în dulapul din biroul său. 

— Trei la stânga de două ori, treizeci şi unu la dreapta de 
două ori, optsprezece la stânga o dată, nouăzeci şi nouă la 
dreapta o dată şi înapoi la zero. 

Zâmbetul se lăţi şi mai mult sub mască. Acum Domnul 
Galben îşi etala dinţii. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. E ziua ta de naştere. 

În timp ce Domnul Galben transmitea combinaţia tipului 
din dulap, Rothstein avu vreme să ajungă la o concluzie 
deloc încurajatoare. Domnul Albastru şi Domnul Roşu 
veniseră după bani. Sigur, din banii ăştia se va înfrupta şi 
Domnul Galben, dar scriitorul nu credea că acesta ar fi fost 
principalul obiectiv al individului care i se tot adresa cu 
geniule. De parcă ar fi vrut să-i confirme bănuielile, Domnul 
Albastru reveni în living, însoţit de alt curent de aer rece. 
Avea patru genţi din pânză, câte două pe fiecare umăr. 

— Stai puţin, îi spuse Rothstein Domnului Galben, 
privindu-l în ochi. Nu face asta. În afară de bani nu-i nimic 
altceva important în seiful ăla. Chestiile celelalte nu sunt 
decât nişte mâăzgăleli. Şi doar mie îmi pasă de ele. 

Din birou, se auzi ţipătul uluit al Domnului Albastru: 

— Mama mea care m-ai făcut! Morrie! Am dat lovitura! 
Futem-aş în noroc să mă fut! O tonă de bani e aici! In 


SEE, | E 


plicurile de la bancă! Sute de plicuri! 

Cel puţin şaizeci, l-ar fi putut lămuri Rothstein, dar mai 
degrabă vreo optzeci. Cu câte patru sute de dolari în 
fiecare. De la Arnold Abel, contabilul meu din New York. 
Jeannie încasează cecurile şi aduce acasă banii în plicuri pe 
care eu le pun în seif. Numai că am foarte puţine cheltuieli, 
pentru că Arnold plăteşte de la New York toate facturile 
mari. li dau uneori câte o atenţie lui Jannie, îi dau bacşiş 
poştaşului de Crăciun, dar în rest nu prea am pe ce să dau 
banii. Povestea asta durează de ani buni. Arnold nu mă 
întreabă niciodată ce fac cu ei. Poate îşi imaginează că am 
un aranjament cu vreo prostituată. Poate crede că pariez la 
cursele de ponei din Rockingham. 

Dar uite care-i chestia şi mai ciudată, i-ar fi putut spune 
el Domnului Galben (cunoscut sub numele de Morrie): Eu 
nu m-am întrebat niciodată de ce ţin toţi banii ăştia în casă. 
Aşa cum nu m-am întrebat nici de ce umplu caiete întregi. 
Unele lucruri pur şi simplu se întâmplă. 

Ar fi putut spune toate astea, dar nu a făcut-o. Nu pentru 
că Domnul Galben nu ar fi fost în stare să priceapă, ci 
tocmai pentru că zâmbetul ăla cu buze roşii îi dădea de 
înţeles că ar putea pricepe fără probleme. 

Şi nu i-ar păsa absolut deloc. 

— Ce mai e înăuntru? strigă Domnul Galben, cu ochii la 
Rothstein. Cutii? Cutii cu manuscrise? Aşa cum ţi-am zis? 

— Nu cutii, raportă Domnul Roşu. Caiete. Porcăria asta 
de seif e plin. 

Domnul Galben zâmbi, continuând să-l privească în ochi 
pe Rothstein. 

— Scrise de mână? la zi, geniule, aşa faci? 

— Te rog, spuse Rothstein. Lasă-mi-le. Încă nu trebuie să 
le citească nimeni. Nu sunt gata. 

— Şi nu vor fi niciodată, dacă mă întrebi pe mine. Nu eşti 
decât un colecţionar obsedat, atâta tot. 

Îi dispăruse licărul amuzat din privire. 

— Păi, cum altfel? Doar nu mai ai nevoie să publici, nu? 
Doar nu mai ai vreo problemă financiară. Primeşti 
drepturile de autor pentru A/ergătoru/. Şi pentru Alergătorul 


— 14 — 


în acțiune. Şi pentru Alergătorul o lasă mai moale. Celebra 
trilogie Jimmy Gold. Reeditată la greu. Predată în facultăţile 
din toate colțurile acestui stat măreț. Datorită 
maşinaţiunilor făcute de profii de literatură care îşi 
închipuie că tu şi cu Saul Bellow sunteţi rupţi din soare, 
studenţii s-au apucat să-ţi cumpere pe capete romanele. 
Te-ai aranjat, nu? De ce să rişti publicând ceva ce ti-ar 
putea afecta reputaţia asta din aur masiv? Mai bine te 
ascunzi aici şi te prefaci că restul lumii nu există. 

Domnul Galben clătină cu compătimire din cap. 

— Prietene, tu dai un sens cu totul nou conceptului de 
personalitate anală* aşa cum l-a descris Freud. 

Domnul Albastru se oprise în prag. 

— Eu ce trebuie să fac, Morrie? 

— Du-te dincolo cu Curtis. Luaţi tot. Dacă nu-i destul loc 
în genţi pentru toate caietele, căutaţi prin casă. Chiar şi un 
şobolan ca ăsta tot trebuie să aibă cel puţin o valiză. Nu 
pierdeţi vremea numărând banii. Vreau să plecăm de-aici 
cât mai repede. 

— În regulă. 

Şi Domnul Albastru (Freddy) ieşi din living. 

— Nu face asta, îl rugă Rothstein. 

Rămase consternat când îşi auzi tremurul din voce. 
Uneori i se întâmpla să mai uite cât de bătrân era. Însă nu 
era cazul în noaptea asta. 

Individul pe care îl chema Morrie se aplecă spre el, 
privindu-l pătrunzător prin găurile din cagula galbenă; avea 
ochii verzi, bătând în cenușiu. 

— Vreau să-mi spui ceva. Dacă ai să fii sincer, poate că o 
să-ţi lăsăm caietele. Ai să fii sincer cu mine, geniule? 

— Am să încerc, spuse Rothstein. Dar să ştii că niciodată 
nu am pretins că aş fi vreun geniu. Revista Times mi-a zis 
aşa. 

— Dar pun pariu că nu le-ai trimis nicio scrisoare de 
protest. 


3 A doua etapă a maturizării omului. În concepţia lui Sigmund Freud, 
caracterizată deopotrivă prin autonomie, dar şi prin ruşine şi 
nesiguranţă (n.tr.). 

15. 


Rothstein nu răspunse. Ticălosul dracului! îşi spunea el. 
Mizerabilul ăsta face pe deşteptul cu mine. N-ai să-mi laşi 
nimic, nu-i aşa? Indiferent ce-ţi voi spune. 

— Uite ce vreau să aflu - de ce n-ai putut să-l laşi în pace 
pe Jimmy Gold, pentru numele lui Dumnezeu? De ce ai 
simţit nevoia să-l târăşti prin noroi? 

Atât de neaşteptată era întrebarea asta, încât în prima 
clipă Rothstein nu-şi dădu seama despre ce anume vorbea 
Morrie, cu toate că Jimmy Gold era cel mai faimos personaj 
al său, acela pentru care el va rămâne în memoria cititorilor 
(presupunând că se va întâmpla aşa ceva). In acelaşi articol 
de pe prima pagină a revistei Times, unde el fusese numit 
„geniu”, Jimmy Gold fusese considerat „arhetipul disperării 
într-un tărâm al belşugului”. Cam multă vrăjeală, dar uite 
că îi vânduse cărţile. 

— Dacă vrei să spui că ar fi trebuit să mă opresc după 
Alergătorul, să ştii că nu eşti singurul care gândeşte aşa. 

Şi ar fi putut să adauge că A/ergătorul în acţiune îi 
consolidase reputaţia în peisajul literar al Americii. lar 
Alergătorul o lasă mai moale constituise cheia de boltă a 
carierei sale: criticii nu mai conteniseră cu elogiile, romanul 
se aflase şaizeci şi două de săptămâni pe lista de 
bestselleruri ale Mew York Times. Ba primise chiar şi 
Premiul Naţional al Cărţii - nu că s-ar fi dus personal să-l 
ridice. „/liada Americii postbelice”, se spusese în discursul 
de decernare, făcându-se referire nu doar la ultimul roman, 
ci şi la întreaga trilogie. 

— Nu spun că ar fi fost bine să te opreşti după 
Alergătorul, zise Morrie. Alergătorul în acţiune a fost la fel 
de bun, dacă nu chiar mai bun decât primul roman. 
Amândouă erau autentice. Despre ultimul vorbesc eu aici. 
Ce făcătură, ce rahat pe băț, măi, omule! li făceai 
reclamă? Nu, pe bune, chiar îţi făceai reclamă? 

Şi Domnul Galben făcu un gest care îl lăsă fără aer pe 
Rothstein şi-i umplu burta cu plumb topit. Foarte încet, cu 
mişcări parcă premeditate, tipul îşi scoase cagula galbenă. 
Chipul din spatele ei era tânăr şi avea trăsăturile clasice ale 
irlandezilor din Boston: păr roşu, ochi verzui, ten alb, de 


A, | 2 E 


genul celor care se ard mereu şi nu se bronzează niciodată. 
Plus buzele alea nefiresc de roşii. 

— O casă în suburbii? Un Ford în garaj? O nevastă şi doi 
copilaşi? Toţi avem un preţ, asta încercai să spui? Toată 
lumea se înfruptă din aceeaşi otravă? 

— În caiete... 

In caiete erau alte două romane despre Jimmy Gold, asta 
voia să spună. Cele care încheiau ciclul. În primul, Jimmy 
ajunge să-şi dea seama de falsitatea vieţii burgheze din 
suburbii şi îşi părăseşte familia, slujba şi căminul confortabil 
din Connecticut. Pleacă pe jos, doar cu un rucsac şi hainele 
de pe el. Devine o variantă adultă a puştiului care se lăsase 
de şcoală, se lepădase de familia lui materialistă şi se 
hotărâse să intre în armată, după un weekend stropit cu 
multă băutură şi petrecut pe străzile New Yorkului. 

— Ce-i în caiete? îl întrebă Morrie. Haide, geniule, 
vorbeşte! Explică-mi de ce a fost nevoie să-l trânteşti la 
pământ şi să-l calci pe grumaz. 

In Alergătorul merge spre soare-apune, Jimmy Gold 
redevine el însuşi, voia să spună Rothstein. Își recapătă eul 
definitoriu. Dar Domnul Galben îşi arătase faţa şi acum 
scotea un pistol din buzunarul drept al gecii cadrilate. Părea 
mâhnit. 

— Ai creat unul dintre cele mai frumoase personaje din 
literatura americană şi după aia te-ai căcat pe el, spuse 
Morrie. Cine e în stare de aşa ceva nu merită să mai 
trăiască. 

Revenirea mâniei era ca o surpriză încântătoare. 

— Dacă tu aşa crezi, spuse John Rothstein, înseamnă că 
nu ai înţeles niciun cuvânt din ce am scris. 

Morrie îndreptă pistolul spre el. 

Rothstein ridică şi el un deget deformat de artrită, ca şi 
cum acela ar fi fost arma lui. Se simţi mulţumit atunci când 
observă că Morrie clipeşte şi chiar tresare uşor. 

— Nu mă lua cu critici din astea cretine, băiete. Mi s-a 
făcut lehamite de ele încă dinainte să te naşti tu. La urma 
urmei, câţi ani ai? Douăzeci şi doi? Douăzeci şi trei? Ce poţi 
să ştii tu despre viaţă, darămite despre literatură? 


— Suficient cât să afirm că nu toată lumea are un preţ. 

Şi Rothstein rămase încremenit când văzu cum ochii 
aceia irlandezi se umplu de lacrimi. 

— Nu-mi ţine tu mie teorii despre viaţă, când ţi-ai 
petrecut ultimii douăzeci de ani ascunzându-te de lume ca 
un şobolan în gaura lui. 

Reproşul acesta - cum de îndrăzneşti să pleci de la Masa 
Celebrităţii? - transformă mânia lui Rothstein într-o furie 
nestăpânită, distructivă, pe care şi Peggy şi Yolande ar fi 
recunoscut-o cu uşurinţă. Şi se bucură. Mai bine să moară 
furios, decât plângând şi implorând mila, ca un laş. 

— Cum crezi tu că ai să faci bani din scrierile mele? Te-ai 
gândit la asta? Presupun că da. Presupun că la fel de bine 
ai putea încerca să vinzi un caiet cu însemnările lui 
Hemingway sau un tablou al lui Picasso. Dar prietenii tăi nu 
sunt tot atât de educați ca tine, aşa-i? E evident din felul 
cum vorbesc. Oare ei ştiu ce ştii tu? Sunt convins că nu. 
Insă i-ai îmbrobodit cumva. Le-ai arătat luna de pe cer şi le- 
ai promis că ai să le-o dăruieşti. Te cred în stare. Cred că te 
pricepi să le spui ce vor să audă. Insă cuvintele tale nu au 
acoperire. 

— Taci! Vorbeşti ca maică-mea. 

— Indiferent ce crezi tu despre tine, prietene, adevărul e 
că nu eşti decât un hoţ ordinar. Şi prost pe deasupra, dacă 
te gândeşti să furi ceva ce n-ai să poţi vinde niciodată. 

— Gura, geniule! Te previn! 

Rothstein îşi spuse: Şi ce dacă apasă pe trăgaci? Am să 
scap de medicamente. Am să scap de toate părerile de rău 
pentru trecutul meu, pentru toate relaţiile distruse, înşirate 
de-a lungul drumului vieţii mele, ca nişte maşini dintr-un 
accident în lanţ. Am să scap de obsesia scrisului, am să 
termin cu toate caietele astea ca nişte căcăreze de iepure 
pe o cărare din pădure. Poate nu-i chiar aşa de rău să mor 
împuşcat în cap. Oricum, un glonţ e de preferat cancerului 
sau Alzheimerului, de care îi este groază oricui care şi-a 
câştigat pâinea cu ajutorul minţii. O, da, o vreme voi ţine 
prima pagină a gazetelor... am fost în atenţia presei încă 
dinainte de afurisitul ăla de articol din Times... dar dacă 


— 18 — 


apasă acum pe trăgaci, măcar nu voi mai fi obligat să citesc 
nimic. 

— Eşti prost, spuse el atunci, simțindu-se pe neaşteptate 
cuprins de extaz. Te crezi mai deştept decât ăia doi, dar te 
înşeli amarnic. Măcar ei sunt în stare să priceapă că doar 
banii pot fi cheltuiţi. 

Se aplecă şi privi fix la chipul palid, acoperit cu pistrui al 
Domnului Galben. 

— Ştii ceva, puştiule? Oamenii de teapa ta fac de ocară 
lectura. 

— Ultimul avertisment! spuse Morrie. 

— Mă fut în avertismentul tău. O fut şi pe mă-ta. Ori mă 
împuşti, ori ieşi dracului din casa mea. 

Şi Morris Bellamy îl împuşcă. 


— 19 — 


2009 


În familia Saubers, prima ceartă legată de bani - prima 
auzită de copii - a avut loc într-o seară din luna aprilie. Nu a 
fost un scandal prea mare, însă chiar şi cele mai fioroase 
furtuni încep de obicei ca nişte adieri plăcute. Peter şi Tina 
Saubers se aflau în living; Peter îşi făcea temele şi Tina se 
uita la un DVD cu SpongeBob. Văzuse filmul de mai multe 
ori, dar părea să nu se plictisească de el. lar ăsta era un 
lucru bun, pentru că în perioada aceea nu putea urmări 
Cartoon Network la televizor. Tom Saubers anulase 
abonamentul la cablu cu două luni în urmă. 

Tom şi Linda Saubers erau în bucătărie. Tom îşi închidea 
geanta pe care tocmai o umpluse cu câteva batoane 
energizante, o caserolă din plastic cu câteva felii de 
legume, două sticle cu apă şi o cutie cu cola. 

— Eşti nebun, spuse Linda. Am ştiut mereu că ai o 
personalitate de tip A, dar deja ai început să exagerezi. N-ai 
decât să pui ceasul să sune la cinci, dacă aşa vrei. Il iei pe 
Todd, ajungeţi la Complexul Municipal la şase şi tot o să fiţi 
primii la coadă. 

— Bine-ar fi, zise Tom. Todd mi-a spus că luna trecută a 
fost tot un târg din ăsta de locuri de muncă în parcul Brook 
şi acolo oamenii s-au pus la coadă cu o zi înainte. Cu o zi 
înainte, Lin! 

— Todd spune o grămadă de chestii. Şi tu stai să-l 
asculţi. Adu-ţi aminte când ne-a spus că Pete şi Tina o să se 
înnebunească după jucăria aia... 

— Aici nu-i vorba despre o jucărie sau despre un concert 
în parc sau despre un spectacol de artificii. Aici este vorba 
despre viețile noastre. 

Pete îşi ridică privirea din caiet şi întâlni ochii surioarei 
sale. Fetiţa ridică din umeri: Părinții ăștia... Băiatul se 
întoarse la algebra lui. Încă patru probleme de rezolvat şi 
va putea să se ducă la Howie. Poate Howie primise nişte 
cărţi noi cu benzi desenate. El nu avea niciuna de dat la 
schimb. Banii lui de buzunar plecaseră după cablul TV. 


2250 


În bucătărie, Tom începu să se plimbe agitat. Linda îl 
apucă de braţ cu blândeţe. 

— Ştiu că-i vorba despre vieţile noastre, spuse ea. 

Vorbea în şoaptă, pe de-o parte pentru că nu voia să-i 
audă copiii şi să se sperie (îi ajungeau acum nervii lui Tom), 
dar mai ales ca să-l împace şi să evite un conflict mai mare. 
Ştia cum se simte Tom şi îi era milă de el. Era destul de rău 
că îi era teamă; dar era încă şi mai rău că se simţea umilit 
pentru că nu-şi mai putea îndeplini responsabilitatea 
fundamentală de a-şi întreţine familia. lar „umilit” nu era 
cel mai potrivit cuvânt. Mai degrabă îi era ruşine. Zece ani 
de zile cât lucrase la Lakefront Realty se situase în mod 
constant în topul agenţilor imobiliari de acolo - ba chiar de 
câteva ori fotografia lui surâzătoare se aflase în vitrina 
firmei. Salariul de învăţătoare al Lindei era doar cireaşa de 
pe tort. Dar în toamna lui 2008, economia s-a prăbuşit şi 
familia Saubers a trebuit să se bazeze pe un singur venit. 

Tom nu avea nicio speranţă că ar putea fi chemat înapoi 
atunci când situaţia se va îmbunătăţi: Lakefront Realty era 
acum o clădire goală, cu graffiti pe ziduri şi cu semnul DE 
VÂNZARE/DE ÎNCHIRIAT pe uşa de la intrare. Fraţii Reardon, 
care moşteniseră afacerea de la tatăl lor (care, la rândul lui, 
o moştenise şi el de la tatăl lui), îşi investiseră toţi banii în 
acţiuni şi pierduseră aproape totul când a căzut piaţa. Pe 
Linda nu o încălzea câtuşi de puţin faptul că şi Todd Paine, 
cel mai bun prieten al lui Tom, era în aceeaşi oală. În opinia 
ei, Todd era un tembel. 

— Ai văzut buletinul meteo? Eu m-am uitat. O să fie frig. 
Ceaţă de pe lac, poate chiar şi burniţă. Burniţă înghețată, 
Tom. 

— Foarte bine. Sper că aşa va fi. Înseamnă că vor veni 
mai puţini oameni şi noi vom avea mai multe şanse. 

O apucă de umeri. Cu blândeţe. Nu o scutura şi nici nu 
tipa la ea. Toate astea vor veni mai încolo. 

— Trebuie să găsesc ceva, Lin, iar târgul ăsta de joburi 
este cea mai bună ocazie din primăvara asta. Am bătut tot 
oraşul ca să... 

— Ştiu... 


2219] 


— Şi n-am găsit nimic. Zero barat. Da, sigur, se fac 
câteva angajări la docuri şi la şantierul pentru mallul de 
lângă aeroport. Dar, sincer, mă vezi făcând aşa ceva? Am 
cincisprezece kilograme şi douăzeci de ani prea mult. Mai la 
vară s-ar putea să găsesc ceva în centru - un post de 
conţopist sau ceva asemănător - cu condiția să se mai 
îmbunătăţească lucrurile... dar o slujbă de genul ăsta ar fi 
prost plătită şi probabil temporară. Aşa că am să plec la 
noapte cu Todd şi o să stăm la coadă până mâine- 
dimineaţă, când se vor deschide porţile târgului. Îţi jur că 
am să mă întorc acasă gata angajat într-un loc care să-mi 
asigure un salariu bun. 

— Şi ai să ne aduci şi un virus care să ne îmbolnăvească 
pe toţi. Atunci vom fi nevoiţi să tăiem mâncarea ca să 
plătim doctorul. 

In momentul ăsta se enervă el cu adevărat. 

— Ar fi bine dacă mi-ai arăta că mă susţii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Tom, încerc... 

— Sau măcar un „bravo” să aud din partea ta. „Ce bine 
că ai iniţiativă, Tom! Ce mult ne bucurăm că te zbaţi pentru 
familia ta, Tom!” Chestii dintr-astea. Nu cred că cer prea 
mult. 

— Nu spun decât... 

Dar uşa de la bucătărie se deschise şi se închise înainte 
ca ea să termine ce avea de spus. Tom ieşise în spatele 
casei ca să fumeze o ţigară. De data aceasta, când Pete 
ridică ochii, citi mâhnire şi îngrijorare pe chipul Tinei. La 
urma urmei, fetiţa nu avea decât opt ani. Pete îi zâmbi şi îi 
făcu cu ochiul. Tina îi răspunse cu un surâs nesigur, apoi se 
întoarse la aventurile lui SpongeBob Pantaloni Pătraţi din 
orăşelul de pe fundul mării, unde tăticii nu-şi pierdeau 
slujbele şi nici nu ridicau tonul şi copiii nu-şi pierdeau banii 
de buzunar. Dacă erau cuminţi. 


În seara aceea, înainte să plece spre Complexul 
Municipal, Tom îşi duse fiica în braţe la culcare şi o sărută 
de noapte bună. O mai sărută încă o dată şi pentru Madam 
Beasley, păpuşa preferată a Tinei. Ca să-i poarte noroc, 


ney y 


explică el. 

— Tati? O să fie bine? 

— Sigur, scumpete, spuse el. 

lar Tina va ţine minte cuvintele astea. Va ţine minte şi 
încrederea din tonul lui. 

— Totul va fi cum nu se poate mai bine. Acum culcă-te. 

Tom ieşi din cameră cu mers normal. Fetiţa va ţine minte 
şi asta, pentru că nu îl va mai vedea niciodată mergând 
aşa. 


Când ajunseră în capătul străzii în pantă, care ducea din 
Marlborough Street către parcarea Complexului Municipal, 
Tom exclamă: 

— Ho! Opreşte! Stai! 

— Măi, omule, avem maşini în spate, zise Todd. 

— Durează doar o secundă. 

Tom îşi ridică telefonul şi-i fotografie pe oamenii de la 
coadă. Probabil că erau deja o sută acolo. Cel puţin. 
Deasupra şirului de uşi ale amfiteatrului fâlfâia un banner 
care anunţa 1000 DE LOCURI DE MUNCĂ GARANTATE! 
Şi Suntem alături de locuitorii oraşului nostru! - 
RALPH KINSLER, PRIMAR. 

Cineva începu să claxoneze în spatele Subaru-ului ruginit 
al lui Todd Paine. 

— Ascultă, Tommy, nu vreau să-ţi stric cheful, mai ales 
când te-ai apucat să imortalizezi această minunată 
sărbătoare, dar... 

— Bine, porneşte. Haide. Am făcut poza. 

Şi continuă, în timp ce Todd intra în parcare şi căuta un 
loc, cele din apropierea clădirii fiind deja ocupate: 

— De-abia aştept să-i arăt Lindei poza asta. Ştii ce mi-a 
zis? Că, dacă venim la şase dimineaţa, o să fim primii la 
coadă. 

— Eu ţi-am spus, omule. Toddy nu minte. 

Toddy parcă maşina. Subaru-ul îşi încetă activitatea cu 
un pârţ şi un horcăit. 

— Până dimineaţa, o să fie aici vreo două mii de oameni. 
Şi televiziunile. Toate posturile. Știrile de la şase. Dimineaţa 


SEE e 


devreme. Pulsul oraşului. S-ar putea să avem parte de câte 
un interviu. 

— Eu m-aş mulţumi cu un job. 

Intr-o singură privinţă avusese dreptate Linda: era o 
umezeală groaznică. Se simţea în aer mirosul lacului: 
parfumul acela cu note de canal colector. Şi atât de frig era, 
că Tom îşi vedea aburii respirației. Fuseseră montați stâlpi 
între care era întinsă banda galbenă care anunţa că 
TRECEREA era INTERZISA şi care îi restricționa pe şomeri 
într-un spaţiu limitat, asemănător cu un labirint al condiţiei 
umane. Tom şi Todd se aşezară la coadă între ultimii stâlpi. 
Imediat apărură şi alţii în spatele lor, majoritatea bărbaţi, 
unii cu geci de muncitori, alţii cu paltoane de barosani şi cu 
tunsori de barosani care începuseră să-şi piardă linia. Tom 
credea că, până în zori, coada se va întinde până în capătul 
parcării. Şi tot vor mai avea de aşteptat încă patru ore până 
la deschiderea uşilor. 

Observă o femeie cu un portbebe în faţă. Se afla cam la 
distanţă de două bucle ale cozii. Tom se întrebă ce fel de 
disperare te poate împinge să ieşi din casă cu un bebeluş 
într-o noapte atât de rece şi umedă ca asta. Femeia stătea 
de vorbă cu un bărbat solid, cu un sac de dormit aruncat 
peste umăr. Copilul se uita de la unul la celălalt, ca şi cum 
ar fi fost cel mai mic fan al tenisului din lume. Nostim. 

— Vrei să te-ncălzeşti niţel, Tommy? 

Todd scosese din traistă o jumătate de litru de whisky 
Bell's, pe care i-o întindea acum. 

Tom vru să refuze, pentru că-şi amintea cuvintele pe 
care i le adresase Linda la plecare - Și nu care cumva să vii 
acasă putind a băutură, domnule! -, dar acceptă sticla. Era 
al naibii de frig şi o înghiţitură nu avea ce să-i strice. Simţi 
alcoolul încălzindu-i gâtlejul şi burta. 

Trebuie să ţin minte să-mi clătesc gura înainte să ajung 
la standurile angajatorilor, îşi spuse el. Tipii care miros a 
whisky n-au nicio şansă să fie angajaţi. 

Şi atunci când Todd îi oferi iar sticla, Tom îl refuză. Asta 
se întâmpla cam pe la ora două. Dar la trei, când i-o întinse 
din nou, Tom o luă din mâna prietenului său. Se uită la 


SER N 


nivelul băuturii şi ajunse la concluzia că Toddy combătuse 
la greu frigul de afară. 

Ei şi? îşi spuse Tom, luând mai mult decât o înghiţitură 
mică de whisky. Asta de acum era o duşcă serioasă. 

— Bravo, băiețel! se  extazie Todd, vorbind cam 
nedesluşit - dar foarte puţin. Leapădă-te de inhibiţii. 

Continuau să sosească şomerii în căutare de locuri de 
muncă. Prin ceața tot mai groasă li se zăreau boturile 
maşinilor înaintând dinspre Marlborough Street. Coada 
depăşise cu mult limita stâlpilor şi nu mai mergea în zigzag. 
Tom avusese impresia că înţelege dificultăţile economice 
cu care se confrunta ţara în aceste momente - oare nu-şi 
pierduse şi el slujba, o slujbă foarte bună? Insă pe măsură 
ce numărul de maşini creştea şi coada se lungea peste 
măsură de mult (acum nici nu i se mai vedea capătul), 
începu să vadă lucrurile într-o nouă perspectivă, una de-a 
dreptul înspăimântătoare. Poate cuvântul dificultăți nu era 
cel mai potrivit. Poate cuvântul corect pentru situaţia asta 
era năpastă. 

Copilul începu să plângă de undeva din dreapta lui, din 
labirintul de stâlpi şi benzi galbene care ducea la uşile 
amfiteatrului cufundat acum în beznă. Tom privi în jur şi-l 
văzu pe bărbatul cu sacul de dormit ţinând de curelele 
portbebeului pentru ca femeia (Doamne, îşi spuse Tom, 
pare încă o adolescentă) să poată scoate copilul. 

— Şe pu-a mea-i ăia? îl întrebă Todd, mai incoerent ca 
oricând. 

— Un copil, spuse Tom. O femeie cu un copil. O fată cu 
un copil. 

Todd se uită printre gene. 

— lisus căla-e pe ponei, exclamă el. Zic că-i ile... ile... ştii 
tu... nu-i lesponsabilă... 

— Eşti beat? 

Linda nu-l putea suferi pe Todd, nu reuşea să-i vadă 
latura bună. În momentele astea nici Tom nu reuşea. 

— Nisseluş. Mă fac bine până să dăşchid uşile. Am şi 
nişşte bomboane de mentă. 

Tom se gândi să-l întrebe pe Toddy dacă nu cumva s-a 


2255 


gândit să-şi aducă şi nişte Visine - avea ochii al naibii de 
roşii -, dar îşi dădu seama că nu-i capabil să-i asculte acum 
explicaţiile. Se întoarse iar către locul în care fuseseră 
femeia şi copilul ei. In primul moment crezu că plecaseră. 
Apoi îşi cobori privirea şi o văzu cum se strecoară în sacul 
de dormit al bărbatului solid. Îşi ţinea copilul la piept. Care 
copil încă urla cât îl ţinea gura. Bărbatul cel solid ţinea 
deschisă gura sacului de dormit. 

— Da’ fă-i, domnule, ceva să tacă! strigă un bărbat. 

— Ar trebui să sunăm la Protecţia Copilului, adăugă o 
femeie. 

Tom şi-o aminti pe Tina la aceeaşi vârstă. Şi-o închipui 
scoasă din casă într-o noapte atât de friguroasă şi de 
umedă ca asta şi îşi stăpâni cu greu pornirea de a le spune 
să-şi ţină gura bărbatului şi femeii care comentau. Sau, şi 
mai bine, să se ducă să o ajute cumva şi el pe sărmana 
tânără. La urma urmei, erau colegi de suferinţă, nu? Toţi 
împărtăşeau aceeaşi soartă, toată mulţimea aia de amărâţi 
lefteri de la coadă. 

Plânsetele se mai domoliră. Şi încetară. 

— Plobabil că-i dă ţâţă, spuse Todd, strângându-şi pieptul 
ca să arate la ce se referă. 

— Mda. 

— Tommy? 

— Ce vrei? 

— Ştii că şi Ellen a rămas fără slujbă? 

— Dumnezeule mare, nu! Habar n-am avut, exclamă el, 
prefăcându-se că nu vede spaima de pe chipul lui Todd, nici 
umezeala din ochi. Poate de la băutură şi frig. Poate nu. 

— l-au zis c-o s-o cheme îndărăt atunci când lucrurile o 
să-nceapă să meargă mai bine, da’ la fel mi-au zis şi mie şi 
a trecut deja juma de an. Mi-am încasat asigurarea. Şi am 
păpat-o. Ştii cât mai avem în bancă? Cinci sute de dolari. 
Ştii cât te ţin banii ăştia când o singură pâine costă un 
dolar? 

— Puțin. 

— Corect, fratele meu. Aşa că e musai să fac rost de ceva 
astăzi. Musai. 


22:96:22 


Todd ridică din bărbie către bărbatul cel solid, care acum 
părea că veghează sacul de dormit ca nu cumva să calce 
cineva din greşeală pe femeia şi copilul dinăuntru. 

— Crezi că-s căsătoriţi? 

Tom nu se gândise până acum la asta. 

— Probabil. 

— Înseamnă că-s amândoi şomeri. Altminteri ar fi rămas 
unul acasă cu copilul. 

— Poate au senzaţia că au mai multe şanse dacă sunt 
văzuţi cu el, spuse Tom. 

Todd se învioră. 

— Mizează pe mila ălora! Bună idee! 

Întinse iar sticla. 

— Mai vrei o gură? 

Tom luă o înghiţitură mică, spunându-şi: Dacă nu beau şi 
eu, o să se îmbete Todd şi mai tare. 


Un strigăt exuberant îl deşteptă pe Tom din moţăiala 
indusă de whisky: 

— Pe alte planete se descoperă viaţa! 

Remarca aceasta cu totul neaşteptată a fost urmată de 
râsete şi aplauze. 

Tom se uită în jur şi observă că începuse să se lumineze 
de ziuă. Timidă şi înceţoşată era lumina aia, dar evident 
noaptea trecuse. In spatele șirului de uşi ale amfiteatrului, 
un tip în salopetă cenuşie - un tip norocos, care avea 
serviciu - dădea cu mopul prin hol. 

— Ce-i colo? îngăimă Todd. 

— Nimic. Omul de serviciu. 

Todd se uită spre Marlborough Street. 

— lisuse, uite-i că tot mai vin! 

— Mda, mârâi Tom, spunându-şi: Dacă aş fi ascultat-o pe 
Linda, acum am fi în fruntea unei cozi care se întinde până 
în Cleveland. 

Gândul acesta îl mai învioră. Niţică jubilare face oricând 
bine la organism, dar îşi dori să nu fi gustat din whisky-ul lui 
Todd. Parcă avortase o pisică în gura lui. Nu că ar fi ştiut ce 
gust putea să aibă un pisoi lepădat, dar... 


Eoy e 


Auzi o întrebare venită de la vreo două bucle de coadă 
mai încolo - nu departe de sacul de dormit: 

— Ala-i un Benz? Arată ca un Benz. 

Tom văzu o formă lungă la intrarea dinspre Marlborough 
Street a parcării, cu proiectoare de ceaţă strălucind 
puternic. Dar nu se mişca. Pur şi simplu stătea pe loc. 

— Ce naiba are-n cap? întrebă Todd. 

Probabil că acelaşi lucru se întrebă şi şoferul maşinii din 
spate, pentru că apăsă lung claxonul. Behăitul lui ofticat îi 
sperie pe cei de la coadă, făcându-i să se uite în jur. Maşina 
cu proiectoarele de ceaţă aprinse nu se mişcă imediat. Însă 
peste câteva clipe ţâşni pur şi simplu înainte. Nu la stânga, 
spre parcarea acum plină până la refuz, ci direct spre 
oamenii înghesuiți în ţarcul din stâlpi şi bandă galbenă. 

— Hei! strigă cineva. 

Mulțimea se balansă încolo şi încoace, formând valuri 
agitate. Cineva îl îmbrânci cu putere pe Tom care se izbi de 
Todd care, la rândul lui, căzu în şezut. Tom încercă să-şi 
recapete echilibrul, aproape reuşi, dar bărbatul din faţa lui 
începu să ţipe - ba nu, să zbiere - şi intră cu fundul în burta 
lui Tom şi îşi înfipse cotul în pieptul lui. Tom se prăvăli 
peste prietenul lui, auzi zgomot de sticlă spartă şi simţi izul 
înţepător al whisky-ului care se scurgea pe asfalt. 

Superb, acum o să put ca un bar după noaptea de 
sâmbătă! 

Reuşi să se ridice în picioare chiar la timp să vadă cum 
maşina - da, un Mercedes era, un sedan mare şi cenuşiu ca 
dimineaţa asta - intră cu viteză în mulţimea de la coadă, 
transformând oamenii în titirezi, călcându-i sub roţi. Din 
masca Benz-ului şiroia sânge. Luă pe capotă o femeie 
desculţă. Aceasta lovi în parbriz, încercă să se apuce de 
unul dintre ştergătoare, nu reuşi şi se rostogoli pe partea 
cealaltă. Banda galbenă cu TRECEREA INTERZISĂ SE 
RUPSE. Uriaşul Mercedes se ciocni de un stâlp, dar nu 
încetini absolut deloc. Tom văzu cu ochii lui cum roţile din 
faţă trecură peste sacul de dormit şi peste bărbatul cel 
solid aplecat peste el ca să îi protejeze pe femeie şi pe 
copilul ei. 


— 28 — 


Acum venea drept spre el. 

— Todd! urlă el. Scoa/ă-te, Todd! 

Incercă să-l apuce de mâini, reuşi să-l prindă de una şi 
trase. Cineva se ciocni de el şi căzu din nou în genunchi. 
Acum auzea vuietul sălbatic al motorului turat la maximum. 
Foarte aproape de el. Încercă să se târască, dar piciorul 
cuiva îl izbi în tâmplă. Văzu stele verzi. 

— Tom? 

Todd se afla în spatele lui. Cum era posibil? 

— Tom, ce dracu’? 

Peste el se prăvăli trupul altcuiva şi apoi un alt trup căzu 
peste ei. Avea senzaţia că o să-l facă terci greutatea lor 
cumplită. Simţi cum îi plesnesc oasele bazinului, cu zgomot 
de iadeş rupt. Şi nu mai simţi greutatea celorlalţi. Se 
grăbise să o înlocuiască durerea, cu propria ei teroare. 

Tom reuşi să-şi ridice capul de pe asfalt atât cât să vadă 
cum se pierd în ceaţă luminile din spatele Mercedesului. 
Mai observă cioburile sticlei de whisky. Îl văzu pe Todd 
lungit pe jos, cu o baltă de sânge sub cap. Urme stacojii de 
roţi dispăreau în ceața începutului de zi. 

Işi spuse: Linda a avut dreptate. Ar fi trebuit să rămân 
acasă. 

Işi spuse: Am să mor şi poate că aşa-i cel mai bine pentru 
toți. Pentru că, spre deosebire de Todd Paine, eu n-am 
apucat să-mi încasez asigurarea. 

Işi mai spuse: Deşi probabil că aş fi făcut-o la un moment 
dat. 

Şi apoi nimic. Doar întuneric. 


Patruzeci şi opt de ore mai târziu, Tom Saubers s-a trezit 
în spital, cu Linda alături de el. Îl ţinea de mână. A întrebat- 
o dacă o să trăiască. Ea i-a zâmbit, l-a strâns de mână şi i-a 
zis: 

— Absolut, iubire. 

— Sunt paralizat? Spune-mi adevărul. 

— Nu, dragule, dar ai o mulţime de oase rupte. 

— Şi Todd? 

Muşcându-şi buzele, Linda s-a uitat în altă parte. 


2200 


— Todd e în comă, dar doctorii spun că o să-şi revină la 
un moment dat. Zic că îşi dau seama de asta după undele 
cerebrale sau ceva de genul ăsta. 

— O maşină. A intrat în noi. N-am putut să mă feresc. 

— Ştiu. N-ai fost singurul. Un dement. Deocamdată a 
scăpat. Pe Tom îl durea exact în fund de dementul de la 
volanul Mercedesului. Era o veste bună că nu va rămâne 
paralizat, dar... 

— Cât de nasoală-i situaţia? Nu mă lua cu vrăjeli. Fii 
sinceră. 

Linda n-a reuşit să i se uite în ochi prea mult timp. Privind 
din nou la felicitările de însănătoşire grabnică de pe masă, 
i-a spus: 

— Păi... o să cam treacă ceva timp până ai să poţi merge 
din nou. 

— Cât timp? 

Ea i-a luat mâna (îngrozitor de zgâriată şi învineţită) şi i-a 
sărutat-o. 

— Nu ştie nimeni. 

Tom Saubers a închis ochii şi a început să plângă. Linda a 
stat o vreme tăcută lângă el, apoi n-a mai putut suporta şi 
a început să apese butonul de la pompa cu morfină. Şi l-a 
tot apăsat până când aparatul a refuzat să mai picure. Insă 
Tom deja adormise. 


= 30): 


1978 


Morris înşfăcă o pătură de pe raftul de sus al dulapului 
din dormitor şi îl acoperi cu ea pe Rothstein care zăcea 
strâmb în fotoliu şi nu mai avea jumătate din cap. Creierul 
acela care îi concepuse pe Jimmy Gold, pe sora lui Jimmy, 
Emma, şi pe părinţii egoişti şi pe jumătate alcoolici ai lui 
Jimmy - atât de asemănători cu cei ai lui Morris - se zvânta 
pe tapet. Morris nu se afla chiar în stare de şoc, dar uluit 
era cu siguranţă. Se aşteptase să curgă ceva sânge în urma 
glonţului vărât între ochi, dar nici prin gând nu-i trecuse că 
va fi martor la o expulsie atât de vulgară de zgărciuri şi 
fragmente de os. Presupunea că era vorba de o carenţă a 
propriei imaginaţii. Da, putea să-i citească pe giganţii 
literaturii americane moderne - putea să-i citească şi să-i 
aprecieze -, dar niciodată nu ar putea să devină şi el unul. 

Freddy Dow ieşi din birou cu câte o geantă burduşită pe 
fiecare umăr. Curtis venea în urma lui, cu capul în jos şi 
fără niciun bagaj. Şi, pe neaşteptate, mări viteza, îl ocoli 
razant pe Freddy şi se năpusti în bucătărie. Se auzi apoi 
pocnetul uşii dinspre curtea din spate. Şi după asta, mai 
multe icnete de vomă. 

— l-e cam rău, spuse Freddy, care avea un talent aparte 
de a atrage atenţia asupra unor lucruri evidente. 

— Tu te simţi bine? îl întrebă Morris. 

— Înî. 

Fără să se uite înapoi, Freddy ieşi pe uşa din faţă, 
oprindu-se doar cât să ia ranga sprijinită de banca de pe 
verandă. Veniseră pregătiţi să spargă uşa, dar aceasta 
fusese descuiată. La fel şi uşa de la bucătărie. Probabil că 
Rothstein se bazase doar pe seiful lui Gardall. Asta da, 
carenţă a imaginaţiei. 

Morris intră în birou şi aruncă o privire la masa ordonată 
de lucru a scriitorului şi la maşina de scris acoperită cu 
husă. Se uită la fotografiile de pe perete. Acolo atârnau 
ambele foste neveste, tinere, zâmbitoare şi fermecătoare, 
îmbrăcate şi coafate în stilul anilor cincizeci. | se părea 


Eee NE 


interesant că Rothstein instalase chipurile acelor femei 
alungate din viaţa lui într-un loc de unde acestea îl puteau 
vedea cum scrie. Dar Morris nu avea vreme să se 
gândească la acest detaliu, aşa cum nu avea vreme nici să 
investigheze conţinutul mesei de lucru, oricât de mult şi-ar 
fi dorit să o poată face. Dar oare era necesar? În fond, avea 
caietele. Avea conţinutul minţi; lui Rothstein. Tot ce 
scrisese în cei optsprezece ani de când nu mai publicase 
nimic. 

Freddy luase mai întâi teancurile de plicuri cu bani 
(absolut normal; banii erau ceva ce Freddy şi Curtis puteau 
pricepe), iar pe rafturile seifului rămăsese mulţimea de 
caiete. Cu coperte din moleschin“, acestea semănau cu 
caietele folosite de Hemingway. La caiete din astea visase 
Morris în perioada petrecută la casa de corecție, unde mai 
visase şi că va ajunge un mare scriitor. Insă în Centrul de 
Detenţie juvenilă Riverview, hârtia era raţionalizată şi 
primea doar câte cinci coli poroase pe săptămână, 
insuficiente pentru începerea Marelui Roman American. Nu 
i-a folosit la nimic să se roage să primească mai multe. 
Singura dată când s-a oferit să-i facă sex oral lui Elkins, 
administratorul, pentru douăsprezece coli în plus, Elkins i-a 
dat un pumn în nas. Cam nostim, dacă stai să te gândeşti la 
toate raporturile sexuale neconsimţite la care fusese 
obligat să participe pe perioada de nouă luni a detenţiei 
sale - cel mai adesea în genunchi şi de destule ori cu 
propriii chiloţi murdari îndesaţi în gură. 

Nu o considera pe maică-sa în întregime responsabilă 
pentru toate violurile alea, dar avea partea ei de vină. 
Mama lui era Anita Bellamy, renumita profesoară de istorie, 
a cărei carte despre Henry Clay Frick? fusese nominalizată 
pentru Premiul Pulitzer. Celebritatea i se urcase la cap, aşa 
că îşi imagina că ştia tot ce era de ştiut şi despre literatura 
americană modernă. Într-o seară Morris se certase rău cu 
ea în legătură cu trilogia Gold şi plecase furios de acasă, 


1 Tesătură de bumbac, cu aspect de piele (nitr.). 
> Henry Clay Frick (1849-1919) - industriaş, bancher şi patron al artelor 
(n.tr.). 

ES e ip E 


hotărât să se îmbete. Ceea ce s-a şi întâmplat, deşi era 
minor şi îşi arăta vârsta. 

Însă se vede treaba că băutura şi Morris nu se împăcau 
prea bine. Atunci când bea, făcea lucruri pe care nu şi le 
mai putea aduce aminte după aceea. Şi lucrurile astea erau 
nasoale. În noaptea cu pricina fusese vorba despre intrare 
prin efracţie, vandalism şi bătaie cu un agent de pază din 
cartier, care încercase să-l reţină până la sosirea poliţiei. 

Asta se întâmplase cu aproape şase ani în urmă, dar 
amintirile încă erau proaspete. Toată povestea fusese o 
tâmpenie. Una era să furi o maşină, să te plimbi cu ea prin 
tot oraşul, pentru ca apoi s-o abandonezi (foarte posibil 
după ce ai urinat pe tot bordul ei). Sigur, nu-i o chestie 
deşteaptă, dar cu puţin noroc ai putea scăpa neprins. Dar 
să spargi o casă dintr-un cartier de lux ca Sugar Heights? O 
tâmpenie de două ori mai mare. Şi nu avusese nevoie de 
nimic din casa aia (cel puţin, nu-şi mai amintea să fi avut 
nevoie de ceva). În fond, când a avut el nevoie de ceva? 
Când şi-a oferit gura pentru câteva coli amărâte de hârtie 
proastă? Atunci a luat un pumn în nas. Şi a început să râdă, 
pentru că la fel ar fi făcut şi Jimmy Gold (înainte să se 
maturizeze şi să-şi vândă sufletul pentru ce el numea 
Dolarul de Aur). lar atunci a mai luat un pumn, mai tare de 
data asta. Abia când a auzit plesnetul stins al nasului spart 
a început să plângă. 

Jimmy nu ar fi plâns niciodată. 


Privea lacom la caietele cu coperte din moleschin, când 
Freddy Dow se întoarse cu celelalte două genţi din pânză. 
Avea şi o valiză din piele roasă. 

— Am găsit-o în cămară. Lângă un miliard de conserve cu 
fasole şi ton. Ce zici de chestia asta? Tare dus cu capu' 
tipu' ăsta. Poate că aştepta Aprocalipticu'. Hai să-i dăm 
bătaie, Morrie. O fi auzit cineva puşcătura. 

— Nu locuieşte nimeni în preajmă. Ferma cea mai 
apropiată e la trei kilometri. Calmează-te! 

— Puşcăriile e pline de tipi calmi. Tre’ s-o tăiem d-aci. 

Morris începu să adune caietele, dar nu se putu abţine şi 


se uită într-unul, doar ca să se asigure că erau adevărate. 
Rothstein fusese un individ bizar şi nu era cu totul exclus 
să-şi fi burduşit seiful cu caiete nescrise, gândindu-se că la 
un moment dat va scrie ceva în ele. 

Dar nu era cazul. 

Cel pe care îl deschisese era plin cu scrisul mărunt şi 
ordonat al lui Rothstein; fiecare pagină umplută de la un 
capăt la celălalt, de sus până jos. 


„.„„NuU ştia de ce contează pentru el şi de ce nu reuşea să 
ațipească în vagonul gol al acestui tren de marfă care îl 
ducea către Kansas City, traversând cătune cufundate în 
neființă, burta plină a Americii învelită cu pătura nopții; şi 
totuşi gândurile lui Jimmy se tot întorceau la... 


Freddy îl bătu pe umăr. Deloc amical. 

— Scoate-ţi nasu’ din chestia aia şi treci la împachetat! 
Deja l-avem pe unu’ care se răţoieşte la bocanci şi nu mai e 
bun de nimic. 

Fără vreun cuvânt, Morris puse caietul în geantă şi apucă 
alte două teancuri. Gândurile îi alergau buimace. Uitase cu 
totul de mizeria de sub pătura din living, uitase de Curtis 
Rogers care îşi vărsa maţele în tufele de trandafiri sau 
cârciumărese sau petunii sau ce mama naibii creştea în 
grădina din spatele casei. Jimmy Gold! Plecase spre vest 
într-un tren de marfă! Deci Rothstein nu terminase cu el! 

— Sunt pline, îi zise el lui Freddy. Scoate-le pe toate. Am 
să le pun şi în valiză. 

— Aşa i se zice la geanta aia prăpădită? 

— Cred că da. 

Era sigur. 

— Haide. Aproape am terminat. 

Freddy îşi puse gentile pe umeri, dar mai zăbovi o clipă. 

— E pe bune chestiile astea? Că Rothstein a zis... 

— Incerca să-şi salveze comoara. Ar fi spus orice. Haide, 
dă-i bătaie. 

Freddy îl ascultă. Morris puse în valiză ultimele caiete cu 
coperte de moleschin şi ieşi din dulap. Curtis stătea lângă 


SERI y 


masa de lucru a lui Rothstein. Îşi scosese cagula; de fapt, 
toţi şi le scoseseră. Era alb ca varul şi sub ochi avea 
cearcăne negre. 

— Nu era nevoie să-l omori. Nu trebuia. Nu aşa ne-a fost 
planul. De ce-ai făcut-o? 

Pentru că şi-a bătut joc de mine. Pentru că a înjurat-o pe 
mama şi asta-i treaba mea. Pentru că mi-a zis că-s un puşti. 
Pentru că trebuia să fie pedepsit că l-a transformat pe 
Jimmy Gold într-unul de-a/ lor. Dar mai ales pentru că niciun 
om atât de talentat nu are dreptul să-şi ascundă talentul de 
lume. Însă Curtis nu ar fi înţeles. 

— Pentru că aşa caietele astea vor valora mai mult atunci 
când le vom vinde. 

Evident că vânzarea aceasta nu va avea loc până nu va 
citi fiecare cuvinţel din ele, însă Curtis nu ar fi înţeles nici 
această dorinţă a lui, deci nu trebuia să afle despre ea. Şi 
nici Freddy. Incercă să pară răbdător şi rezonabil. 

— Acum avem tot ce a produs vreodată John Rothstein. 
Şi de-aia scrierile lui nepublicate vor costa mai mult. 
Pricepi, nu? 

Curtis îşi scărpină obrazul alb. 

— Păi... ce să zic... mda. 

— Ca să nu mai spun că nu va putea pretinde că sunt 
falsuri. Dacă ar fi trăit, sunt convins că aşa ar fi reacţionat, 
doar ca să ne facă în ciudă. Am citit multe despre el, Curtis, 
cam tot ce s-a scris vreodată. Şi crede-mă când îţi zic că a 
fost o jigodie ranchiunoasă. 

— Dacă zici tu... 

Morris reuşi să se stăpânească şi nu-i spuse: Subiectul 
ăsta este mult prea profund pentru o minte atât de limitată 
ca a ta. Aşa că îi întinse valiza. 

— la-o. Vezi să nu-ţi scoţi mănuşile până nu ne urcăm în 
maşină. 

— Ar fi trebuit să te sfătuieşti cu noi, Morrie. Suntem 
parteneri. 

Curtis dădu să plece, dar îşi aminti ceva şi se întoarse. 

— Mai am o întrebare. 

— Care? 


— Ştii cumva dacă în New Hampshire există pedeapsa cu 
moartea? 


Au mers doar pe drumuri secundare pe porţiunea îngustă 
din nordul statului New Hampshire până au intrat în 
Vermont. Maşina lor era un Chevy Biscayne vechi şi banal. 
La volan se afla Freddy. Morris stătea lângă el, cu o hartă 
pe genunchi, la care se uita din când în când la lumina din 
plafon, ca să fie sigur că nu s-au abătut de la ruta 
prestabilită. Nu avea nevoie să-i amintească lui Freddy să 
nu depăşească viteza legală. Tânărul nu era la prima 
spargere. 

Curtis se întinsese pe bancheta din spate şi foarte curând 
a început să sforăie. Morris îşi spuse că era un tip norocos: 
îşi dăduse afară şi spaima atunci când vomitase. Cât despre 
el, probabil că va mai trece ceva vreme până să poată 
dormi ca lumea. În faţa ochilor avea în permanenţă creierul 
scriitorului prelingându-se pe tapetul din living. Însă nu 
crima îl necăjea, ci tot talentul acela irosit. O viaţă întreagă 
de scris distrusă în mai puţin de o secundă. Toate poveştile 
acelea, toate imaginile şi figurile de stil transformate în 
ceva care semăna atât de mult cu un terci pentru oameni 
săraci. Ce rost avea? 

— Şi zici pe bune că o să reuşim să vindem cărţile alea? 
reveni Freddy la problema care îl obseda. Pe bani? 

— Da. 

— Şi n-o să ne întrebe nimeni de sănătate? 

— Nu, Freddy, n-ai nicio grijă. 

Freddy Dow tăcu apoi atât de mult timp, că Morris îşi 
spuse că discuţia era încheiată. Dar se înşela. Freddy căscă 
iar gura şi rosti doar trei cuvinte. Pe un ton sec: 

— Nu prea cred. 

Mai târziu, când va fi din nou închis - însă de data 
aceasta nu în Centrul de Detenţie Juvenilă -, Morris îşi va 
spune: Atunci m-am hotărât să-i omor pe amândoi. 

Însă în nopţile când nu reuşea să adoarmă şi îl ustura 
prea tare fundul de la una din zecile de partide de sex 
înecate în clăbuci de săpun de care avea parte la duşuri, 


Morris se vedea nevoit să admită că nu acesta era 
adevărul. De fapt, ştiuse de la bun început. Freddy şi Curtis 
erau doi infractori de carieră, dar erau în acelaşi timp şi 
tare bătuţi în cap. Mai devreme sau mai târziu (probabil mai 
devreme) unul dintre ei va fi prins pentru o altă pungăşie şi 
va fi tentat să-şi negocieze o pedeapsă mai blândă sau 
deloc, în schimbul mărturisirii pentru ce se întâmplase 
atunci. 

Pur şi simplu am ştiut că trebuie să scap de ei, îşi va 
spune el în nopţile acelea de nesomn, din celulele închisorii, 
în timp ce burta plină a Americii se odihnea sub cuvertura 
nopţii. Era inevitabil. 

Când orizontul întunecat din spatele lor începuse să se 
lumineze încet de ziuă, au ajuns în nordul statului New York 
şi au intrat pe Route 92, şosea care merge paralel cu 
autostrada l-90 până în Illinois, unde face spre sud şi 
dispare apoi în oraşul industrial Rockford. La ora aceea 
drumul era de obicei pustiu, chiar dacă se auzeau (şi uneori 
se şi vedeau) camioanele grele care treceau pe autostrada 
din stânga. 

Au trecut pe lângă un semn care îi anunţa că sunt invitaţi 
la un POPAS peste 3 KM şi Morris îşi aminti de Macbeth. 
Dacă tot trebuie s-o fac, măcar s-o fac mai repede. Mă rog, 
poate citatul nu era chiar exact, dar sensul era limpede. 

— Intră aici, îi ceru el lui Freddy, când ajunseră în dreptul 
popasului. Trebuie să-mi duc calul la apă. 

— Vezi dacă n-au şi automate, zise greţosul cu părul 
vâlvoi de pe bancheta din spate. Zic că mi-ar face bine 
nişte biscuiţi d-ăia cu unt de arahide. 

Morris îşi dădea seama că va fi nevoit să renunţe dacă 
mai erau şi alte maşini în parcarea popasului. Ce-i drept, l- 
90 preluase mai tot traficul de pe drumul ăsta; însă, odată 
cu ivirea zorilor, pe aici vor pârţâi o mulţime de rable ale 
localnicilor care merg de la un cătun la altul. 

Deocamdată popasul era pustiu. Poate şi din cauza 
anunţului care spunea că PARCAREA PESTE NOAPTE A 
RULOTELOR este INTERZISA. Freddy opri maşina şi 
coborâră toţi trei. In copaci ciripeau păsările, discutând 


MESE e a E 


evenimentele din timpul nopţii şi făcând planuri pentru 
noua zi. Câteva frunze desprinse de vânt - în această parte 
a ţării abia începuseră să se îngălbenească - se împrăştiară 
pe jos. 

Curtis se duse glonţ la automatele cu gustări, în timp ce 
Morris şi Freddy porniră împreună către toaleta destinată 
bărbaţilor. Morris nu se simţea deosebit de tensionat. Poate 
că era adevărat ce se spunea, că după primul omor 
celelalte ţi se par mai uşoare. 

Cu o mână îi deschise uşa lui Freddy şi cu cealaltă scoase 
pistolul din buzunarul hainei. Freddy îi mulţumi, fără să se 
uite în jur. Morris închise uşa şi abia apoi ridică arma. 
Apropie ţeava la mai puţin de doi centimetri de ceafa lui 
Freddy Dow şi apăsă pe trăgaci. Pocnetul răsună sec în sala 
cu pereţi din faianţă, dar oricine l-ar fi auzit ar fi putut 
crede că era vorba despre un rateu al unei motociclete pe l- 
90. Curtis îl îngrijora pe el. 

Deşi nu era cazul. Curtis nu se mişcase din zona 
automatelor cu gustări de sub o streaşină din lemn de care 
atârna un semn rustic invitând drumeţii la OAZA DE LANGA 
DRUM. Într-o mână ţinea un pachet de biscuiţi cu unt de 
arahide. 

— Ai auzit bubuitura? îl întrebă el pe Morris. 

Apoi observă pistolul şi spuse sincer nedumerit: 

— Ce faci cu ăla? 

— Te omor, spuse Morris şi îl împuşcă în piept. 

Curtis se prăbuşi, însă - spre marea uluire a lui Morris - 
nu muri. Nici nu părea să aibă vreo intenție să moară. Se 
zvârcolea pe asfalt. O frunză uscată plutea pe lângă nasul 
lui. Începuse să-i curgă sângele. Încă mai strângea în mână 
punga cu biscuiţi. Se uită în sus la Morris. Părul negru şi 
unsuros îi intra în ochi. Dincolo de paravanul copacilor, un 
camion trecu pe Route 92, zumzăind monoton către est. 

Morris nu voia să mai tragă încă o dată. Aici afară, focul 
de armă nu mai semăna cu un rateu de motor. Unde mai 
pui că putea apărea cineva dintr-o clipă în alta. 

— Dacă tot trebuie s-o fac, măcar să termin mai repede, 
spuse el şi se lăsă într-un genunchi. 


— M-ai împuşcat, gâfâi stupefiat Curtis. M-ai împuşcat, 
Morrie, în pana mea! 

Amintindu-şi cât de mult detesta diminutivul acela - 
toată viaţa îl detestase şi aşa i se adresaseră chiar şi 
profesorii, care ar fi trebuit să aibă mai multă minte -, 
apucă pistolul de ţeavă şi începu să-l izbească pe Curtis în 
cap cu patul. Trei lovituri puternice nu avură niciun rezultat. 
In fond, era un pistol de calibrul .38, prea mic şi uşor ca să 
producă daune importante. Din ţeasta lui Curtis curgea 
acum sânge şi se prelingea pe obrajii neraşi. Tânărul 
gemea, holbându-se la Morris cu disperare în ochii lui 
albaştri. Făcu un gest neputincios din mână. 

— Termină, Morrie! Termină! Mă doare! 

Futu-i! Futu-i, futu-i, futu-i! 

Morris puse pistolul înapoi în buzunar. Patul era lipicios 
de la părul şi sângele fostului său partener. Se întoarse la 
maşină, ştergându-şi palma de haină. Deschise portiera din 
dreptul volanului, nu văzu cheile în contact şi spuse iar 
futu-i! |n şoaptă, ca pe o rugăciune. 

Pe Route 92 trecură două maşini, apoi un camion cafeniu 
de la UPS. 

Alergă înapoi la toaleta bărbaţilor, deschise uşa, se lăsă 
pe vine şi începu să scotocească prin buzunarele lui Freddy. 
Găsi cheile în cel din stânga faţă. Se ridică şi se grăbi la 
automatele cu gustări, convins că trebuie să fi apărut deja 
vreun autoturism sau camion, pentru că traficul începuse 
să se aglomereze şi cineva precis că a avut nevoie să facă 
pipi după cafeaua de dimineaţă şi atunci va trebui să ucidă 
şi persoana aia şi, foarte posibil, şi pe cea care urma. li veni 
în minte imaginea unui lanţ de figurine din hârtie. 

Însă nu era nimeni. 

Se urcă în Biscayne, maşină achiziționată legal, dar care 
acum avea plăcuţe de înmatriculare furate de la un 
automobil din Maine. Ajutându-se de mâini şi abia 
împingând din picioare, Curtis Rogers se târa încet spre 
toalete, lăsând în urmă-i o dâră de sânge exact la fel cum 
melcul lasă în urmă o dâră de mucus. Morris presupunea că 
voia să ajungă la telefonul public de pe peretele dintre WC- 


ul bărbaţilor şi cel al femeilor. 

Nu aşa trebuiau să se întâmple lucrurile, îşi spuse el, 
răsucind cheia în contact. Acţionase fără să se gândească şi 
probabil că va fi prins. Şi îşi aduse aminte ce-i spusese 
Rothstein cu puţin timp înainte de sfârşit. La urma urmei, 
câți ani ai? Douăzeci şi doi? Douăzeci şi trei? Ce poți să ştii 
tu despre viață, darămite despre literatură? 

— Ştiu că eu n-am să-mi vând niciodată sufletul, şopti el 
acum. Sunt convins de asta. 

Porni maşina şi înaintă încet spre bărbatul care se târa pe 
aleea din ciment. Morris dorea să plece cât mai repede de 
acolo, creierul lui speriat îi cerea să plece naibii de acolo 
cât mai repede. Dar mai avea ceva de rezolvat şi trebuia să 
fie atent să nu facă mai multă mizerie decât era absolut 
necesar. 

Curtis se uită în jur şi îşi bulbucă îngrozit ochii în spatele 
junglei de păr jegos. Ridică anevoie o mână ca şi cum ar fi 
vrut să-i spună opreşte-te! Morris n-a mai avut de unde să 
ştie dacă a mai făcut şi alte gesturi, pentru că nu-l mai 
vedea din cauza capotei. Continuă să conducă foarte încet 
şi cu foarte mare grijă spre victima lui. Partea din faţă a 
maşinii se izbi de bordură. Odorizantul auto în formă de 
brăduţ, agăţat de oglinda retrovizoare, începu să se legene. 

Nimic... nimic... şi apoi maşina se mai lovi de ceva. Se 
auzi un pocnet înăbuşit, ca de dovleac mic care a explodat 
în cuptorul cu microunde. 

Morris trase tare de volan la stânga şi urmă o altă 
zdruncinătură când maşina ajunse din nou în parcare. Se 
uită în oglindă şi îl văzu pe Curtis rămas fără cap. 

De fapt, nu. Nu tocmai. Capul era la locul lui, însă era 
zdrobit. Terciuit. Omenirea n-a pierdut nimic, îşi spuse 
Morris. 

Se îndreptă spre ieşirea din popas, se asigură că nu era 
nimeni pe drum şi acceleră. Mai încolo va trebui să 
oprească şi să examineze partea din faţă a maşinii, mai cu 
seamă roata care trecuse peste capul lui Curtis, însă voia 
să se îndepărteze de locul ăla cu cel puţin treizeci de 
kilometri. 


ES 


— Văd o spălătorie auto în viitorul meu, spuse el. 

Bun banc. Nostim banc (hiperbolic de nostim - şi iată alt 
cuvânt pe care nici Freddy şi nici Curtis nu l-ar fi înţeles). 
Morris începu să râdă şi hohoti mult şi tare. Era atent să se 
menţină la limita vitezei legale. Se tot uita la contorul de 
parcurs, însă chiar la optzeci şi opt de kilometri pe oră, 
fiecare rotaţie dura câte cinci minute. Era convins că roata 
lăsase o dâră de sânge în parcare, dar s-ar fi şters până 
acum. Totuşi venise timpul să o ia din nou pe drumurile 
secundare, poate chiar pe drumurile de ţară. Cea mai 
deşteaptă chestie ar fi să oprească şi să arunce în pădure 
toate caietele (împreună cu banii). Dar nu va face aşa ceva. 
Nici în ruptul capului nu va face aşa ceva. 

Şansele sunt de cincizeci la cincizeci, îşi spuse el. Poate 
puţin mai mult în favoarea mea. În fond, n-a văzut nimeni 
maşina. Nici în New Hamshire şi nici la popasul ăla. 

Ajunse la un restaurant abandonat, opri în spatele lui şi 
examină masca maşinii şi roata din dreapta faţă. Una peste 
alta, lucrurile nu arătau prea rău, dar mai era ceva sânge 
pe bara de protecţie din faţă. Smulse o mână de buruieni şi 
îl şterse. Se urcă iarăşi la volan şi porni spre vest. Se 
pregătise sufleteşte pentru baraje rutiere, dar nu întâlni 
niciunul. 

În Gowanda, imediat după ce a trecut graniţa statului 
Pennsylvania, a dat peste o spălătorie auto. Periile au 
periat, jeturile de apă au limpezit şi maşina a ieşit grozav 
de curată - atât pe deasupra, cât şi dedesubt. 

Morris şi-a continuat drumul spre vest, îndreptându-se 
către orăşelul acela jegos pe care localnicii îl numeau 
Nestemata Marilor Lacuri. Trebuia să se dea la fund o 
vreme şi să se întâlnească cu un prieten vechi. În plus, 
„acasă” era locul unde trebuia să fii primit cu braţele 
deschise - aşa spunea evanghelia după Robert Frost. Cu 
atât mai adevărat cu cât nu mai exista nimeni care să se 
văicărească pentru că s-a întors fiul rătăcitor. Tăticuţul 
dispăruse de patru ani, iar mămicuţa era invitată în 
semestrul de toamnă la Princeton, unde ţinea cursuri 
despre plutocraţie. Deci casa de pe Sycamore Street era 


aY fn N E 


goală. Drept este că nu era mare lucru de capul ei, nici 
vorbă de locuinţa simandicoasă unde te-ai aştepta să 
trăiască o profesoară renumită (totodată şi scriitoare 
nominalizată la Premiul Pulitzer), însă doar tăticuţul era de 
vină pentru cum arăta casa aia. De altminteri, pe Morris nu 
l-a deranjat niciodată să locuiască acolo; mama lui avea 
resentimente, nu el. 

A ascultat ştirile de la radio, însă nimeni nu spunea nimic 
despre asasinarea unui romancier care, după cele scrise în 
articolul din Times, fusese „o voce care strigă la generaţia 
tăcută a anilor cincizeci să se trezească şi să-şi facă auzite 
opiniile.” Tăcerea de la radio era un semn bun în cazul 
acesta: un semn bun, însă deloc neaşteptat. Sursa lui 
Morris de la casa de corecție îi spusese că menajera lui 
Rothstein venea doar o dată pe săptămână. In peisaj mai 
exista şi un om bun la toate, dar acesta venea numai atunci 
când era chemat. Morris şi răposaţii lui parteneri îşi 
făcuseră planul în conformitate cu aceste informaţii, ceea 
ce însemna că era de aşteptat ca trupul neînsufleţit al 
scriitorului să fie descoperit abia peste şase zile. 

În după-amiaza aceea, traversând un sătuc din Ohio, 
Morris a trecut pe lângă un târg de vechituri. S-a oprit acolo 
şi, după ce a examinat câteva exponate, s-a hotărât să dea 
douăzeci de dolari pentru un cufăr vechi. Era uzat, dar încă 
părea destul de zdravăn. Un chilipir. 


Da 


2010 


Foarte frecvente erau acum certurile dintre părinţii lui 
Pete Saubers. Tina le zicea „mârâieli-şi-hămăieli”. Lui Pete i 
se părea că sora lui are ceva dreptate, pentru că asta se 
auzea când îi apucau nervii: mâr-mâr-mâr, ham-ham-ham. 
Câteodată îi venea să se ducă în capul scării şi să ţipe de 
acolo la ei să înceteze, să termine odată. Speriaţi copiii, 
voia să le strige el. Sunt copii în casa asta, copii, sau ati 
uitat, proştilor? 

Pete era acasă deoarece elevii cu note foarte bune aveau 
voie să plece mai devreme după-amiaza, după studiul la 
bibliotecă şi ora de activităţi. Lăsase deschisă uşa de la 
cameră şi auzi zgomotul făcut de tatăl său care se deplasa 
repede prin bucătărie sprijinit în cârje atunci când maşina 
mamei opri în faţa casei. Pete era aproape sigur că 
petrecerea de astăzi va începe cu exclamaţia de 
nemulţumire a tatălui său: „Măi, să fie, ai venit mai 
devreme!” Şi atunci mama îi va spune că după atâta amar 
de vreme ar trebui să ţină minte că în zilele de miercuri 
avea program scurt. Tata va zice că încă nu s-a obişnuit să 
trăiască în partea aceasta a oraşului, că era ca şi cum ar fi 
fost obligaţi să se mute în cea mai jalnică şi întunecată 
mahala, nu în zona cu străzi botezate după copaci a 
Northfieldului, cum se chema cartierul acesta. Odată 
isprăvit preambulul, se puteau apuca de partea cu mârâieli- 
şi-hămăieli. 

Nici Pete nu se dădea în vânt după cartierul de nord, dar 
nu era chiar atât de naşpa şi, chiar dacă nu avea decât 
treisprezece ani, dădea impresia că înţelege mai bine decât 
tatăl lui realităţile economice ale situaţiei lor actuale. Poate 
din cauză că, spre deosebire de acesta, el nu se îndopa cu 
pastile de OxyContin de patru ori pe zi. 

Gimnaziul Grace Johnson, unde predase mama lui, se 
închisese ca rezultat al măsurilor de reducere a costurilor 
adoptate de consiliul local. Mulţi dintre profesorii de acolo 
erau acum şomeri. Linda avusese mai mult noroc şi găsise 


43 = 


un job de bibliotecară şi supraveghetoare la sala de lectură 
a Şcolii Elementare Northfield. Şi scăpa mai devreme în 
zilele de miercuri, pentru că atunci biblioteca se închidea la 
amiază. Programul acesta era valabil pentru toate 
bibliotecile şcolare. Era o altă măsură de reducere a 
cheltuielilor. Tatăl lui Pete se revolta faţă de aceste măsuri, 
arătând că salariile membrilor din consiliu nu fuseseră 
tăiate şi numindu-i o şleahtă de ipocriţi republicani. 

Pete nu ştia dacă erau ipocriţi sau nu. Ce ştia el era că 
Tom Saubers se revolta faţă de tot şi toate în ultimul timp. 


Singura maşină pe care o mai aveau acum, un Ford 
Focus, opri în faţa casei şi mama cobori din ea, trăgând 
după sine servieta veche şi uzată. Ocoli cu grijă peticul de 
gheaţă care se forma mereu sub burlanul terasei din faţă. 
Fusese rândul Tinei să dea cu sare, dar fetiţa uitase, ca de 
obicei. Mama urcă treptele încet, cu umerii aplecaţi. Pete 
suferea când o vedea aşa, de parcă ar fi cărat un sac de 
cărămizi în spinare. In tot acest timp, cârjele tatălui făceau 
un marş forţat prin living. 

Uşa se deschise. Pete se încordă. Spera să audă ceva 
drăguţ. Bună, iubire, ce-ai mai făcut azi? Sau ceva în genul 
asta. 

N-ai să vezi. 

Nu trăgea dinadins cu urechea la mârâielile şi hămăielile 
lor, dar casa era foarte mică şi îi era practic imposibil să nu 
audă câte ceva... dacă nu pleca de acolo, strategie pe care 
o pusese în practică din ce în ce mai des iarna asta. Însă 
alteori simţea că era de datoria lui să asculte, pentru că era 
fratele mai mare. Domnul Jacoby, profesorul de istorie, 
avea obiceiul să spună că informaţia înseamnă putere. Și 
Pete presupunea că din cauza asta se simţea obligat să 
monitorizeze escaladarea războiului de cuvinte dintre 
părinţii lui. Pentru că fiecare mârâială-hămăială subţia tot 
mai mult țesătura căsniciei lor şi într-una din zilele astea se 
va sfâşia de tot. Era bine să fie pregătit. 

Pregătit pentru ce? Pentru divorţ? Acesta părea rezultatul 
cel mai probabil. Din anumite puncte de vedere lucrurile ar 


— 44 — 


fi fost mai bune dacă s-ar fi despărţit. Pete era tot mai 
convins de asta, chiar dacă nu gândea încă în aceşti 
termeni. Însă ce anume ar fi însemnat un divorţ în lumea 
reală (altă expresie favorită a domnului Jacoby)? Cine ar 
rămâne şi cine ar pleca? Dacă ar pleca tatăl lui, cum s-ar 
putea descurca fără maşină când de-abia merge? De fapt, 
cum şi-ar putea permite să plece oricare dintre ei? Deja 
erau faliţi. 

Bine măcar că Tina nu era acasă ca să asiste la schimbul 
animat de opinii dintre părinţii lor. Era încă la şcoală şi 
probabil că nu va veni direct acasă după terminarea orelor. 
Poate va ajunge abia pe la cină. Reuşise în sfârşit să-şi facă 
o prietenă, o fetiţă cu dinţii ieşiţi în afară, pe care o chema 
Ellen Briggs şi care locuia în colţul dintre străzile Sycamore 
şi Elms. Pete era de părere că Ellen avea tot atâta minte cât 
un hamster, dar se bucura că Tina nu mai murea de 
plictiseală acasă, văitându-se că-i e dor de prietenii din 
fostul cartier şi chiar plângând uneori. Pete se simţea 
nefericit atunci când plângea Tina. 

Deocamdată însă, vă rugăm să vă închideţi telefoanele şi 
pagerele. Se sting luminile şi va începe imediat episodul din 
această după-amiază al serialului Suntem în rahat până-n 
gât. 

TOM: Hei, ai venit mai devreme. 

LINDA (pe un ton plictisit): Tom, este... 

TOM: Miercuri, corect. Program scurt la bibliotecă. 

LINDA: lar ai fumat în casă. Pute. _ 

TOM (îmbufnat): O singură ţigară. In bucătărie. Cu 
geamul deschis. S-a făcut gheaţă pe treptele din spate şi n- 
am vrut să cad. Pete iara uitat să dea cu sare. 

PETE (către public): Pentru că el face tabelul cu treburile 
casei, ar fi trebuit să ştie că este rândul Tinei să dea cu 
sare. Pastilele alea de OxyContin pe care le ia nu sunt doar 
pentru calmarea durerilor, ci şi pentru tâmpire. 

LINDA: Încă se mai simte putoarea de tutun şi tu ştii 
foarte bine că în contractul de închiriere ni se interzice să... 

TOM: Gata, bine, bine. Am înţeles. Data viitoare am să 


6€ Sycamore - „platan”; Elm - „ulm” (n.tr.). 
— 45 — 


ies în curte chiar cu riscul de a cădea. 

LINDA: Nu-i vorba doar despre ce scrie în contract, 
Tommy. Fumatul pasiv face rău copiilor. Am mai discutat 
asta. 

TOM: Am discutat şi am tot răsdiscutat... 

LINDA (avântându-se în ape şi mai adânci): Ca să nu mai 
vorbim despre cât costă un pachet cu ţigări. la spune, cât? 
Patru dolari cincizeci? Cinci dolari? 

TOM: Fumez doar un pachet pe săptămână, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

LINDA (distrugându-i apărarea cu precizia şi forţa unui 
Panzer al aritmeticii): La cinci dolari pachetul, asta 
înseamnă peste douăzeci de dolari pe lună. Din leafa mea, 
pentru că doar atât... 

TOM: Of, şi uite cum o luăm de la capăt! 

LINDA:... mai avem acum. 

TOM: Nu te saturi să-mi scoţi ochii cu povestea asta, nu? 
Probabil îţi imaginezi că m-am lăsat dinadins călcat de 
maşina aia. Ca să frec menta acasă. 

LINDA (după o pauză lungă): A mai rămas vin? Aş bea o 
jumătate de pahar. 

PETE (în şoaptă): Spune că a mai rămas, tati. Spune că a 
mai rămas. 

TOM: Nu mai e. Poate ai vrea să şchiopătez până la 
Zoney's să iau o sticlă. Dar în cazul ăsta ar trebui să-mi dai 
un avans din a/ocație. 

LINDA (fără să plângă încă, dar pe punctul de a începe): 
Te porţi de parcă ar fi vina mea că ai păţit ce-ai păţit. 

TOM (strigând): Nu-i vina nimănui şi tocmai asta mă 
scoate din minţi! Nu pricepi? Nici măcar n-au reuşit să-l 
prindă pe nenorocitul ăla! 

În momentul acesta, Pete îşi spuse că a auzit suficient. 
Era o piesă proastă. Poate că ei nu-şi dădeau seama, dar 
pentru el era limpede. Închise manualul de literatură. Va 
citi la noapte povestirea pe care o avea ca temă pentru 
acasă - scrisă de un tip pe care îl chema John Rothstein. 
Acum nu voia decât să iasă din casă şi să respire nişte aer 
paşnic. 


= Gr 


LINDA (încet): Bine măcar că n-ai murit. 

TOM (luând-o pe panta telenovelistică): Câteodată mă 
gândesc că ar fi fost mai bine. Uită-te în ce hal am ajuns - 
sunt dependent de Oxy şi tot mă doare, pentru că pastilele 
nu mai au efect şi ar trebui să iau câte o jumătate de flacon 
o dată. Trăiesc din leafa nevesti-mii - mai mică cu o mie de 
dolari decât înainte, mulţumită împuţiţilor ălora de 
republicani... 

LINDA: Vezi cum vorbe... 

TOM: Casa? Am pierdut-o. Scaun cu rotile motorizat? Nici 
vorbă să ne putem permite. Economiile noastre? Aproape 
duse. Şi acum vii şi-mi spui că nici măcar un căcat de ţigară 
n-am voie să fumez! 

LINDA: Dacă tu crezi că văicăreala ajută la ceva, te rog, 
dă-i înainte. Dar... 

TOM (urlând): Văicăreală? Aşa îi zici tu? Eu îi zic realitate. 
Vrei să-mi dau nădragii jos ca să te uiţi bine la ce mi-a mai 
rămas între picioare? 

Doar în ciorapi, Pete se repezi în jos pe scară. Livingul 
era chiar la baza ei, dar părinţii nu-l observară: stăteau faţă 
în faţă şi erau prea ocupați să-şi joace rolurile din piesa aia 
de toată jena, la care nu ar cumpăra nimeni bilet. Tata - 
sprijinindu-se stângaci în cârje, cu ochii injectaţi şi obrajii 
acoperiţi cu barba nerasă de mai multe zile. Mama - 
strângându-şi poşeta la piept ca pe un scut şi muşcându-şi 
buzele. Îngrozitor, absolut îngrozitor! Dar ştiţi care era cea 
mai nasoală fază? Îi iubea pe amândoi foarte mult. 

Tatăl său omisese să pomenească de Fondul de Urgenţă, 
creat la o lună de la Masacrul de la Complexul Municipal de 
către singurul ziar care mai apărea în oraş, în colaborare cu 
cele trei posturi locale de televiziune. Brian Williams chiar 
făcuse un reportaj pe tema asta la Știrile de seară de la 
NBC - adică, uită-te, naţiune, la orăşelul ăsta tenace, care a 
ştiut să aibă grijă de locuitorii lui la ceas de restrişte, uită-te 
la toate sufletele astea omenoase, cum s-au mobilizat să 
dea o mână de ajutor şi la-la-la şi lu-lu-lu, iar acum câteva 
cuvinte din partea sponsorului nostru. Fondul de Urgenţă a 
dat o stare de bine relativ aproximativ şase zile. Media 


— 47 — 


omitea să menţioneze suma ridicol de mică strânsă în 
fondul acesta, cu toate marşurile şi cursele de biciclete şi 
concertul caritabil susţinut de câştigătorul locului al doilea 
la concursul American Idol. Fondul de Urgenţă era atât de 
modest pentru că vremurile erau grele pentru toată lumea. 
Şi, evident, ce se strânsese a trebuit să fie împărţit la un 
număr foarte mare de victime. Familia Saubers a primit mai 
întâi un cec de o mie două sute de dolari, apoi unul de cinci 
sute şi încă unul de două sute. Cecul sosit luna trecută, pe 
care scria ULTIMA TRANŞA, valora doar cincizeci de dolari. 
Ura! 


Pete se strecură în bucătărie, îşi înşfăcă ghetele şi haina 
şi ieşi din casă. Primul lucru pe care îl observă era absenţa 
gheții pe veranda din spate; adică tatăl lui minţise. Ziua era 
mult prea călduroasă ca să se formeze gheaţa. La soare, 
cel puţin. Mai erau încă şase săptămâni până în martie, dar 
dezgheţul venise cam de şapte zile şi în curtea din spatele 
casei mai erau doar câteva petice de zăpadă murdară sub 
copaci. Pete ajunse la gard şi ieşi pe poartă. 

Unul dintre avantajele caselor de pe străzile cu nume de 
copaci din cartierul de nord era terenul viran din spatele 
Sycamore Street. Avea cinci acri, adică era mare cam cât 
un cvartal, era acoperit cu tufe şi copaci pitici, crescuţi în 
dezordine şi cobora în pantă către un pârâu, acum îngheţat. 
Tatăl lui Pete spunea că terenul arăta aşa de multă vreme 
şi că era foarte posibil să rămână aşa încă şi mai mult timp, 
din cauza unei dispute legale cu privire la proprietarul lui de 
drept şi la ce anume s-ar putea construi pe el. 

— Până la urmă nu iese nimeni învingător, în afară de 
avocaţi, i-a spus Tom Saubers lui Pete. Să nu uiţi asta. 

După părerea lui Pete, în cazul acesta erau învingători şi 
copiii care îşi doreau o evadare psihică de la problemele 
părinţilor lor. O potecă şerpuia în diagonală pe sub copacii 
cu crengile goale şi ieşea pe Birch” Street, lângă Centrul de 
Recreere pentru Tineret, ale cărui zile erau numărate. Când 
era frumos afară, băieţii mai mari obişnuiau să-şi piardă 


7 Birch - „mesteacăn” (n.tr.). 
— 48 — 


vremea pe acolo - fumau, se drogau, beau bere, eventual 
le-o puneau prietenelor lor -, dar nu şi în perioada asta a 
anului. Zero băieţi mari egal zero necazuri. 

Pete îşi ducea şi surioara acolo în zilele când discuţiile 
dintre părinţi deveneau mult prea aprinse, cum se întâmpla 
tot mai des în ultima vreme. Aruncau la coş, se uitau la 
filme sau jucau dame. Nu ştia unde o s-o mai ducă atunci 
când se va închide Centrul. Nu mai era nimic în preajmă, cu 
excepţia magazinului Zoney's. Dacă era singur, Pete se 
ducea doar până la apă, azvârlea cu pietre în ea şi se 
bucura de liniştea din jur. 

Sigur, erau nasoale mărâielile-şi-hămăielile, însă temerea 
lui cea mai mare era ca nu cumva tata, mereu ameţit din 
cauza pastilelor de Oxy, să încerce pe bune să o lovească 
pe mama. Cu siguranţă că un asemenea gest ar fi rupt 
definitiv pânza şi aşa foarte subţiată a căsniciei lor. Dar 
dacă nu? Dar dacă mama s-ar împăca şi cu această 
situaţie? Ar fi şi mai nasol. 

Dar aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, îşi zise Pete. 
Tata nu va ridica niciodată mâna la ea. 

Dar dacă ar face-o? 


În această după-amiază, pârâul încă era acoperit cu o 
pojghiţă de gheaţă, dar foarte subţire şi murdară, cu pete 
mari şi galbene, de parcă acolo ar fi făcut pipi un uriaş din 
poveşti. Pete nu cuteza să calce pe ea. Apa i-ar fi ajuns 
doar până la glezne, aşa că nu s-ar fi înecat dacă se 
spărgea gheaţa sub greutatea lui, însă nu-şi dorea să fie 
obligat să le explice părinţilor de ce avea pantalonii şi 
ciorapii uzi. Se aşeză pe o buturugă, azvârli câteva pietre 
(cele mai mici ricoşară din gheaţă, cele mai mari intrară 
prin petele galbene) şi apoi se uită la cer. Nori mari şi 
pufoşi, mai degrabă de primăvară decât de iarnă, pluteau 
de la vest la est. Unul semăna cu o cotoroanţă cu cocoaşă 
(poate că era o raniţă pe care o ducea în spinare); altul cu 
un iepure; altul cu un balaur; şi uite unul care... 

Îi atrase atenţia un fâşâit slab venit de undeva din stânga 
lui. Se întoarse şi văzu o bucată din mal ieşită în afară care 


— 49 — 


cedase sub povara zăpezilor topite în ultima săptămână şi 
dezvelise rădăcinile unui copac deja prea mult înclinat. 
Spaţiul rezultat semăna cu o grotă şi, dacă nu cumva se 
înşela, dacă nu cumva era doar un joc al umbrelor, acolo 
înăuntru se afla ceva. 

Pete se apropie de copac, se prinse bine de una dintre 
ramurile lui chele şi se aplecă să se uite mai bine. Da, nu se 
înşelase. Acolo era ceva, ceva destul de mare. Să fi fost 
capătul unei lăzi, oare? 

Cobori cu băgare de seamă malul, scobind cu tocurile 
ghetelor în pământul noroios şi improvizând astfel un soi de 
trepte. Se lăsă pe vine atunci când ajunse sub locul 
superficialei alunecări de teren. Şi văzu un obiect din piele 
neagră şi crăpată, cu benzi metalice şi nituri. Mai observă la 
capăt şi un mâner de mărimea unei scări de şa. Da, 
obiectul acela era un cufăr. Cineva îngropase acolo un 
cufăr. 

Mânat acum şi de entuziasm, nu numai de curiozitate, 
Pete apucă mânerul şi trase. Cufărul nici nu se clinti. Era al 
naibii de bine îndesat acolo. Pete mai trase o dată, doar de 
formă, pentru că era convins că nu-l va scoate fără uneltele 
potrivite. 

Rămase pe vine, cu mâinile atârnându-i între pulpe, 
poziţie obişnuită a tatălui său când încă mai putea să stea 
ghemuit. Rămase pe vine şi privi lung la cufărul care ieşea 
din pământul negru, străbătut de rădăcinile groase ale 
copacului. Probabil că era o prostie să se gândească acum 
la Insula comorii” (şi la Cărăbuşul de aur”, povestire pe care 
o citise cu un an în urmă la ora de literatură), dar uite că se 
gândea. Şi era oare o prostie? Pe bune? Pe lângă faptul că 
le spunea mereu că informaţia înseamnă putere, domnul 
Jacoby insista şi asupra importanţei pe care o are gândirea 
logică. Şi atunci, nu era logic să-ţi închipui că cine şi-a dat 
osteneala să ascundă cufărul ăla acolo a făcut-o pentru că 
era ceva valoros în el? 


3 Roman pentru copii al scriitorului american Robert Louis Stevenson 
(n.tr). 
? Povestire scrisă de Edgar Allan Poe (nitr.). 


— 50 — 


Unde mai pui că era de ceva vreme îngropat sub mal. Îţi 
dădeai seama doar uitându-te la el. Pielea era crăpată şi 
decolorată în mai multe locuri. Pete se gândi şi că mânerul 
s-ar putea rupe dacă ar trage de el cu toată puterea. 
Benzile metalice nu mai aveau luciu şi erau acoperite cu 
rugină. 

Băiatul luă o hotărâre şi porni înapoi spre casă. Intră pe 
poarta din spate şi se opri lângă uşa de la bucătărie ca să 
audă cum se desfăşurau ostilitățile dinăuntru. Dar nu auzi 
nicio voce. Nici măcar televizorul nu mergea. Inseamnă că 
tata mersese în dormitor să tragă un pui de somn. 
Dormitorul acesta se afla la parter şi, cu toate că era foarte 
mic, mama şi tata dormeau acum acolo, pentru că tata nu 
prea mai putea să urce pe scară. Probabil că mama se 
dusese şi ea tot acolo (uneori se mai împăcau şi în felul 
ăsta după câte o ceartă), dar mai degrabă era în spălătoria 
pe care şi-o transformase în birou, unde îşi peria CV-ul şi îl 
trimitea prin e-mail firmelor care mai făceau angajări în 
perioada aceasta. O fi depus armele tata (şi Pete trebuia să 
admită că avea motivele lui), dar mama încă mai lupta. 
Voia să se întoarcă la catedră cu normă întreagă, şi nu doar 
din cauza banilor. 

Lângă casă era un garaj micuţ, în care mama băga 
Focus-ul doar pe furtună. Locul era plin cu lucruri din fosta 
lor casă, care nu mai avuseseră cum să încapă în această 
locuinţă închiriată. Acolo era şi trusa de scule a tatălui său. 
Tom dăduse anunţ pe internet că îşi vinde uneltele, dar nu 
reuşise să primească un preţ pe care el îl considera 
rezonabil. Acolo mai erau şi vechile jucării ale lui şi ale 
Tinei, un sac cu sare grunjoasă pentru gheaţă şi câteva 
unelte de grădinărit sprijinite de peretele din spate. Pete 
alese o lopată şi o luă la fugă înapoi spre cărare, ţinând-o 
ridicată în faţă aşa cum face un soldat când i se dă 
comanda „Prezentaţi armele!” 

Cobori destul de uşor până aproape de apă, folosindu-se 
de treptele făcute mai devreme şi începu să arunce pământ 
în jurul cufărului. Nu reuşi să umple groapa de sub copac 
până la rădăcinile noduroase ale acestuia, dar izbuti să 


Sbi 


acopere cu pământ capătul vizibil al cufărului. Exact asta îşi 
dorise. 
Pentru moment. 


La cină au mai fost nişte mârâieli-şi-hămăieli, nu prea 
multe însă. Tina nu păru prea deranjată de ele, dar intră în 
camera lui Pete chiar când băiatul îşi termina temele. Îşi 
pusese pijamaua cu ciorăpei şi o trăgea după ea pe Madam 
Beasley, ultima şi cea mai importantă dintre păpuşile ei 
preferate. Parcă avea iarăşi cinci ani. 

— Petie, mă laşi să stau niţel la tine în pat? Am visat urât. 

Pete se gândi să o trimită înapoi în camera ei, dar îşi 
spuse că atitudinea asta i-ar aduce ghinion. Gândurile i se 
întorceau mereu la comoara din cufărul îngropat. Plus că 
fetiţa avea cearcăne negre sub ochi şi refuzul lui ar fi fost 
un gest nesimţit. 

— Mă rog, poţi să stai. Puțin. Să nu-ți intre în obicei. 

Tina se târî repede până ajunse lângă perete - poziţia ei 
preferată de somn. Adică intenţiona să petreacă acolo 
întreaga noapte. Pete închise manualul de geografie, se 
puse în pat lângă ea şi sări imediat ca ars. 

— Vezi ce faci, Tini! Îmi intră în fund capul lu’ Madam 
Beasley. 

— O s-o înghesui la picioare. Gata. Acum e bine? 

— Şi dacă se sufocă acolo? 

— Păi, nu respiră, tăntălache ce eşti! Nu-i decât o 
păpuşă. Ellen zice că o să mă plictisesc de ea foarte 
repede. 

— Ellen e o proastă. 

— E prietena mea. 

Pete descoperi amuzat că cele două afirmaţii nu se 
contraziceau între ele. 

— Probabil că are dreptate, continuă Tina. Copiii se fac 
mari. 

— Nu şi tu. Tu ai să fii mereu surioara mea. Vezi să nu 
care cumva să te ia somnul. Mai stăm cinci minute şi după 
aia te duc la tine în cameră. 

— Zece minute. 


MEI - A 


— Şase. 

Fetiţa se gândi şi oftă. 

— Biiine. 

De la parter se auzi un geamăt înăbuşit, urmat de 
bocănelile cârjelor. Pete îşi dădu seama că tata se ducea în 
bucătărie, unde se va aşeza pe un scaun, îşi va aprinde o 
ţigară şi va sufla fumul afară pe uşa din spate. Din cauza 
uşii deschise va porni centrala termică şi mama era 
convinsă că centrala nu funcţiona cu gaz, ci cu bancnote. 

— Crezi că o să divorţeze? 

Pete se simţi de două ori şocat: în primul rând din cauza 
întrebării, iar în al doilea din cauza tonului nepăsător, de 
adult cu care fusese pusă. Vru să spună: Nu, normal că nu. 
Dar imediat îşi aminti cât de tare îl deranjau filmele în care 
adulţii minţeau copiii, adică toate filmele. 

— Nu ştiu. În niciun caz în seara asta. Tribunalele sunt 
închise. 

Fetiţa chicoti. Ceea ce era un semn bun. Pete o aşteptă 
să mai spună ceva. Dar Tina nu mai comentă. Pete se gândi 
iar la cufărul îngropat sub copacul de pe mal. Cât îşi făcuse 
temele izbutise să ţină gândul ăsta la distanţă, dar acum... 

Ba nu. Nu izbutise nimic. Gândul fusese mereu în mintea 
lui. 

— Tini? Vezi să nu te ia somnul. 

— Nu mă ia... 

Deşi vocea ei spunea cu totul altceva. 

— la zi, ce-ai face dacă ai găsi o comoară? Un sipet 
îngropat undeva, plin cu bijuterii şi dubloni? 

— Ce-s ăia „dubloni”? 

— Monede din aur de pe vremuri. 

— l-aş da-o lu’ tati şi lu’ mami. Ca să nu se mai certe. Tu 
n-ai face la fel? 

— Ba da, răspunse Pete. Acum du-te în patul tău ca să nu 
te car eu în braţe până acolo. 


Asigurarea de sănătate a lui Tom Saubers îi dădea 
acestuia dreptul să beneficieze acum doar de două şedinţe 
de terapie pe săptămână. La ora nouă în fiecare dimineaţă 


de luni şi de vineri îl lua de acasă o furgonetă specială, care 
îl aducea înapoi la patru, după hidroterapie şi o întâlnire cu 
alte persoane asemenea lui, care sufereau de traumatisme 
cu consecinţe pe termen lung şi dureri cronice; se aşezau 
toţi în cerc şi discutau despre problemele lor. lar asta 
însemna că în zilele respective casa era goală timp de 
şapte ore. 

Joi seară, Pete s-a dus mai devreme la culcare, 
plângându-se de o durere în gât. De dimineaţă a spus că 
încă îl mai doare şi parcă făcuse şi febră. 

— Ai dreptate, eşti cam fierbinte, spuse Linda, după ce îi 
duse mâna la frunte. 

Aşa trăgea nădejde şi Pete, pentru că-şi ţinuse faţa la trei 
centimetri de veioză înainte de a cobori la parter. 

— O să mergem la doctor dacă nici mâine n-ai să te simţi 
mai bine. 

— Grozav! exclamă Tom. 

Stătea la masa din bucătărie, cu nişte ouă prăjite în faţă, 
la care se uita fără poftă. Arăta ca şi cum nu închisese 
niciun ochi toată noaptea. 

— Da' de ce să nu-l ducem la un specialist? Stai să-l 
chem pe Shorty, şoferul. Rolls-ul l-a luat deja Tina ca să 
meargă la lecţia de tenis de la club. Dar puteţi lua limuzina. 

Tina se hlizi. Linda îi aruncă o privire aspră lui Tom, dar, 
înainte de a-i spune ce crede despre ironia lui, Pete se grăbi 
să răspundă că nu se simţea chiar atât de rău şi că o zi în 
casă probabil că l-ar pune pe picioare. Dacă nu, atunci 
precis că se va face bine în weekend. 

— Probabil că ai dreptate, spuse Linda. Vrei să mănânci 
ceva? 

Pete voia, dar ar fi fost imprudent să recunoască asta din 
moment ce se presupunea că îl durea în gât. Işi duse mâna 
la gură şi simulă un acces de tuse. 

— Aş bea doar niţel suc. Şi după aia m-aş duce înapoi în 
camera mea să mai dorm un pic. 


Prima plecă Tina. Ţopăi până la colţ, unde urma să se 
întâlnească cu Ellen ca să discute despre toate chestiile 


— 54 — 


alea trăsnite despre care discută copiii de nouă ani, în timp 
ce aşteptau autobuzul şcolii. Apoi plecă şi mama cu Focus- 
ul. Ultimul ieşi din casă tata, şchiopătând în cârje până la 
furgoneta care îl aştepta lângă trotuar. Urmărindu-l de la 
fereastra camerei sale, Pete îşi spuse că tatăl lui parcă se 
împuţinase cumva. lar părul care-i ieşea de sub şapcă 
începuse să încărunţească. 

Când furgoneta dispăru, Pete se îmbrăcă la repezeală, 
înhăţă una din sacoşele refolosibile pe care mama le păstra 
în cămară şi se duse în garaj. Din trusa de scule a tatălui 
său alese un ciocan şi o daltă, pe care le vâri în sacoşă. 
Înşfăcă şi lopata, vru să plece, dar se întoarse ca să ia şi o 
rangă. Nu fusese niciodată înscris la Cercetaşi, dar credea 
că este bine să fii pregătit pentru orice situaţie. 


Dimineaţa era destul de rece şi îi ieşeau aburi din gură. 
însă, până când Pete săpase în jurul cufărului suficient de 
mult ca să creadă că îl va putea scoate, temperatura 
aerului săltase binişor peste zero grade şi el începuse să 
transpire. Îşi scoase haina, o agăţă de o creangă şi se uită 
cu băgare de seamă în jur ca să se asigure că încă mai era 
singur pe mal (făcuse asta deja de câteva ori). Se linişti şi 
îşi frecă nişte ţărână pe palme, aidoma unui jucător de 
baseball care se pregăteşte să lovească. Apoi apucă bine 
mânerul din capătul cufărului, repetându-şi că va trebui să 
aibă mare grijă în cazul în care acesta se va rupe. Ultimul 
lucru pe care şi-l dorea era să se dea de-a rostogolul prin 
tot noroiul ăla. Plus că, dacă ar fi căzut în apă, atunci s-ar fi 
îmbolnăvit pe bune. 

Oricum, probabil că înăuntru nu era nimic altceva decât 
un morman de haine vechi şi mucegăite... însă din care 
motiv ar îngropa cineva un cufăr plin cu haine vechi? De ce 
să nu le ardă sau să le dea de pomană? 

Putea afla răspunsul într-un singur fel. 

Pete inspiră adânc şi trase. Cufărul nici nu se cilinti, iar 
mânerul vechi scoase un scârţâit de avertizare, însă Pete 
nu se simţi deloc descurajat. Işi dădu seama că îl putea 
mişca în lateral. Îşi aduse aminte cum tata lega un fir de 


aţă în jurul câte unuia dintre dinţii de lapte ai Tinei şi trăgea 
brusc atunci când dintele nu voia să cadă singur. 

Se puse în genunchi (spunându-şi că nu trebuie să uite 
să-şi spele jeanşii mai târziu sau să-i ascundă în fundul 
dulapului) şi se uită în groapă. Observă o rădăcină 
încolăcită în jurul celuilalt capăt, ca braţul unui avar. Apucă 
lopata şi începu să o reteze. Rădăcina era groasă şi băiatul 
se opri de câteva ori ca să-şi tragă sufletul, dar, până la 
urmă, reuşi să o taie de tot. Lăsă jos lopata şi apucă din 
nou mânerul. Cufărul se mişca mai liber acum. Băiatul se 
uită la ceas. Zece şi un sfert. Se gândi că poate mama va 
suna acasă să vadă cum se simte. Dar nu-şi făcea griji din 
cauza asta. Mama îşi va imagina că doarme şi nu aude 
telefonul. Totuşi va trebui să ţină minte să verifice robotul 
atunci când va ajunge acasă. Luă lopata şi începu să sape 
în jurul cufărului şi să taie nişte rădăcini mai mici. După 
aceea apucă din nou mânerul. 

— Acum, nenorocitule! îl îndemnă el. leşi odată! 

Şi trase. Cufărul alunecă spre el atât de brusc şi atât de 
uşor, că ar fi căzut în fund dacă nu s-ar fi proptit bine în 
picioare. leşit pe jumătate din groapă, cufărul era acoperit 
cu ţărână şi bulgări de pământ. Incuietorile erau demodate, 
ca acelea de la sufertaşele muncitorilor de pe vremuri. Mai 
avea şi un lacăt mare. Pete înşfăcă iarăşi mânerul. De data 
aceasta se rupse. 

— Te sparg! exclamă Pete, privindu-şi palmele roşii, care 
îl usturau acum destul de tare. 

Mă rog, unde merge mia merge şi suta (asta era una 
dintre vorbele preferate ale mamei). Apucă foarte bine 
capetele cufărului şi se opinti. Cufărul ieşi cu totul din 
ascunzătoare. Acum vedea lumina soarelui pentru prima 
oară după foarte mulţi ani - o relicvă umedă şi murdară, cu 
armături ruginite. Părea să aibă cam optzeci de centimetri 
lungime şi cel puţin cincizeci înălţime. Poate mai mult. Pete 
ridică de un capăt şi ajunse la concluzia că trebuia să 
cântărească până în douăzeci şi şapte de kilograme, adică 
jumătate din greutatea lui. li era însă imposibil să spună cât 
din greutatea asta era cufărul şi cât conţinutul lui. In orice 


caz, acum era convins că nici vorbă de dubloni înăuntru. 
Dacă ar fi fost plin cu aur, n-ar fi putut nici să-l tragă afară 
din groapă, darămite să-l ridice. 

Deschise încuietorile, stârnind o ploaie de ţărână, şi se 
aplecă peste lacăt, hotărât să-l spargă cu ciocanul şi dalta. 
Şi după aia, dacă tot nu se va deschide - aşa cum probabil 
că va fi cazul - va folosi ranga. Dar mai întâi... n-ai de unde 
să ştii până nu încerci. 

Capacul se deschise fără probleme, într-un vaier de 
balamale ruginite. Mai târziu va presupune că fusese 
cumpărat de la mâna a doua, fără îndoială la un preţ bun, 
având în vedere că nu mai avea cheie. Deocamdată doar se 
holba la el. Nu mai simţea nici băşica din palmă, nici 
durerea de spate şi picioare şi nici transpiraţia care-i curgea 
pe obrajii mânjiţi cu pământ. Nu se mai gândea nici la 
mama, nici la tata şi nici la sora lui. Nu se mai gândea nici 
la mârâielile şi hămăielile de acasă. Cel puţin nu în clipele 
alea. 

Cufărul fusese căptuşit cu folie din plastic transparent 
împotriva umezelii. Dedesubt se vedeau nişte teancuri de... 
caiete să fi fost alea? Şterse plasticul cu muchia palmei. Da, 
caiete. Nişte caiete foarte drăguţe cu coperte din piele 
adevărată. Cel puţin o sută. Dar surprizele nu se terminau 
aici. Mai erau şi nişte plicuri acolo, la fel cu cele pe care le 
aducea mama atunci când încasa un cec de la bancă. Pete 
trase de folia din plastic şi privi mai bine în cufărul doar pe 
jumătate plin. Pe plicuri era imprimat un antet sub care 
scria BANCA DE STAT GRANITE şi Prietena ta de acasă! Abia 
mai târziu îşi va da seama de diferenţele dintre aceste 
plicuri şi cele primite de mama de la Corn Bank & Trust: pe 
plicurile găsite de el nu exista nicio adresă de e-mail şi 
niciun fel de instrucţiuni de folosire a cardului pentru 
retragerile de la bancomat. Deocamdată doar se holba la 
conţinutul cufărului. Inima îi bătea atât de tare încât vedea 
nişte puncte negre jucându-i în faţa ochilor şi se întrebă 
dacă nu cumva o să leşine. 

La dracu' ai să leşini! Doar fetele fac asta. 

Poate. Dar se simţea ameţit şi îşi dădu brusc seama că 


PSI A 


uitase să mai respire de când deschisese cufărul. Inspiră 
adânc, dădu aerul afară cu un şuierat nesigur şi inspiră încă 
o dată. Parcă aerul i se duse până în vârful degetelor de la 
picioare. Şi i se limpezi capul, deşi inima îi bubuia şi mai 
tare şi mâinile îi tremurau rău de tot. 

Precis că plicurile alea de bancă erau goale. Ţi-e clar, nu? 
Bani îngropaţi găseşti doar în cărţi şi în filme, nu în viaţa 
adevărată. 

Numai că plicurile nu păreau goale. Păreau foarte pline. 

Pete întinse mâna să ia unul, dar îngheţă când auzi un 
foşnet pe malul celălalt al pârâului. Se întoarse repede şi 
văzu două veveriţe care, probabil închipuindu-şi că venise 
primăvara, se hârjoneau în frunzele moarte. Apoi, zvâcnind 
din cozi, se luară la întrecere care ajunge mai repede în 
vârful unui copac. 

Pete se întoarse cu faţa la cufăr şi luă unul dintre plicurile 
de la bancă. Il deschise cu un deget amorţit, deşi 
temperatura ajunsese deja în jurul valorii de patru grade. 
Se uită înăuntru. 

Bani. 

Bancnote de douăzeci şi cincizeci de dolari. 

— Sfinte lisuse Hristoase din ceruri! murmură Pete 
Saubers. 

Scoase teancul de hârtii ca să le numere, însă atât de 
tare îi tremurau mâinile că scăpă câteva pe jos. Se repezi 
să le adune, iar creierul lui înfierbântat îl convinse că 
Ulysses Grant chiar îi făcuse cu ochiul de pe una dintre 
bancnote.!9 

Pete numără banii. Patru sute de dolari. Patru sute doar 
în plicul acesta. Şi în cufăr erau zeci de plicuri. 

Indesă bancnotele înapoi în plic - treabă deloc uşoară, 
pentru că acum mâinile îi tremurau şi mai tare, ba chiar 
mai tare decât tremuraseră mâinile lui tataie Fred în ultimii 
doi ani ai vieţii. Puse plicul înapoi în cufăr şi privi în jur cu 
ochi holbaţi şi temători. Zgomotele traficului, de obicei abia 
răzbătând până pe bucata asta de teren lăsat în paragină, 


10 Chipul preşedintelui Ulysses S. Grant este imprimat pe bancnota de 
50 de dolari (n.tr.). 


— 58 — 


acum păreau a se auzi de foarte aproape. Aici nu era Insula 
comorii; aici era un oraş cu peste un milion de locuitori, 
majoritatea acum şomeri, care ar face orice să obţină ce se 
afla în cufărul acesta. 

Gândeşte-te! îşi spuse Pete Saubers. Gândește-te, pentru 
Dumnezeu! Ăsta-i cel mai important lucru care ţi s-a 
întâmplat vreodată, poate cel mai important care ţi se va 
întâmpla în toată viaţa ta, aşa că pune mâna şi gândeşte-te 
bine, gândeşte-te cum trebuie la ce vei face în continuare. 

Şi îşi aduse aminte de Tina, culcuşită lângă perete în 
patul lui. Ce-ai face dacă ai găsi o comoară? o întrebase el. 

l-aş da-o lu’ tati şi lu’ mami, îi răspunsese micuța. 

Dar dacă mama ar vrea să înapoieze banii proprietarului 
de drept? 

Aceasta era o întrebare esenţială. Tata nu s-ar gândi 
niciodată să o dea înapoi, Pete era convins de asta. Insă 
mama era altfel. Avea idei foarte clare despre ce era bine şi 
ce nu. Dacă le-ar fi arătat cufărul şi mai ales conţinutul lui, 
probabil că s-ar ajunge la cele mai nasoale mârâieli-şi- 
hămăieli. 

— De altfel, cu; să înapoieze banii ăştia? şopti Pete către 
sine. Băncii? 

Ridicol. 

Sau nu? Ce-ar fi dacă banii ăştia chiar erau o comoară, 
dar strânsă de nişte spărgători de bănci, nu de pirați? In 
cazul ăsta, de ce erau puşi frumos în plicuri, ca pentru 
retragerea de numerar? Şi ce-i cu toate caietele alea cu 
coperte negre? 

La toate astea se va gândi mai târziu, nu acum. Acum 
trebuia să acționeze. Aruncă o privire la ceas. Se făcuse 
deja unsprezece fără un sfert. Mai avea ceva timp, însă 
trebuia să-l folosească cu cap. 

— Întrebuinţează-ţi mintea că de aia o ai! murmură el şi 
începu să arunce în sacoşa din cârpă plicurile cu bani de la 
Banca de Stat Granite, alături de ciocan şi daltă. : 

Puse apoi sacoşa pe mal şi o acoperi cu haina. Indesă 
folia din plastic în cufăr, închise capacul şi îl împinse înapoi 
în ascunzătoarea lui. Se opri doar cât să-şi şteargă fruntea, 


unsuroasă de la transpiraţie şi ţărână, apoi apucă lopata şi 
începu să arunce pământ în groapă cu mişcări spasmodice 
şi rapide, ca de nebun. Reuşi să acopere cufărul - în mare 
parte - apoi înşfăcă haina şi sacoşa şi o luă la fugă spre 
casă. Va ascunde plicurile în fundul dulapului din camera lui 
şi apoi va verifica robotul telefonului, în caz că mama i-ar fi 
lăsat vreun mesaj. Dacă totul era în ordine pe frontul cu 
mama (şi dacă tata nu venise mai devreme de la şedinţele 
de terapie - asta ar fi tare nasol), se va întoarce să ascundă 
mai bine cufărul. Se va uita mai încolo la caietele alea, dar 
acum, pe când se îndrepta spre casă sub soarele sfios de 
februarie, îşi imagina că în ele erau ascunse alte plicuri cu 
bani. Atâta tot. 

Trebuie să fac un duş, îşi zise el. Şi după aia să spăl 
mizeria din cadă ca să nu mă întrebe ce am căutat pe afară 
când ea ştia că sunt bolnav. Trebuie să am mare, mare 
grijă şi să nu spun nimănui. Absolut nimănui. 

Ideea i-a venit când era la duş. 


1978 


Acasă este locul unde trebuie să fii primit cu braţele 
deschise. Insă atunci când Morris ajunse la casa de pe 
Sycamore Street, nicio lumină nu ardea acolo ca să 
învioreze întunericul mohorât al serii şi nimeni nu-l 
întâmpină în prag. Cine să-l întâmpine? Mama lui era în 
New Jersey, unde ţinea cursuri despre un grup de oameni 
de afaceri din secolul nouăsprezece care încercaseră să 
fure America. Probabil că studenţii ăia aveau, la rândul lor, 
să fure absolut tot ce le pica în mână în goana lor după 
Dolarul de Aur. Fără doar şi poate că vor fi unii care vor 
spune că şi Morris vânase câţiva Dolari de Aur în New 
Hampshire, dar nu era deloc adevărat. Nu pentru bani 
făcuse el ce făcuse. 

Voia să-şi ascundă cât mai repede maşina în garaj. La 
dracu', voia să facă în aşa fel încât să dispară acel Chevy 
Biscayne, dar asta va trebui să mai aştepte. Acum 
prioritatea lui se numea Pauline Muller. Cei mai mulţi 
locuitori de pe Sycamore Street aveau o relaţie atât de 
intimă cu televizoarele lor, încât n-ar fi observat nici dacă le 
ateriza un OZN în faţa casei. Insă nu şi doamna Muller, 
vecina familiei Bellamy, care ridicase indiscreţia la rang de 
artă. Prin urmare, ei îi sună Morris la uşă. 

— la te uită cine a venit! strigă ea când îi deschise. 

Ca şi cum nu ar fi tras cu ochiul pe geamul de la 
bucătărie... ` 

— Morrie Bellamy! In carne şi oase! Ce băiat frumos te-ai 
făcut! 

Morris îşi puse cel mai credibil zâmbet de „vai, lăsaţi!” 
din recuzita lui. 

— Ce mai faceți, doamnă Muller? 

Femeia îl îmbrăţişă, iar el, cu toate că s-ar fi lipsit 
bucuros de această manifestare a afecțiunii, se supuse 
respectuos. Apoi cucoana întoarse capul şi începu să 
zbiere, unduind din bărbia-i dublă: 

— Bert! Bertie! E Morrie Bellamy! 


== 


Din living se auzi un mormăit care ar fi putut să însemne: 
Ce mai faci? 

— Haide, Morrie, intră! Intră! Pun acuşica de o cafea! Ştii 
ce? 

Şi fâlfâi frivol din sprâncenele ei nefiresc de negre într-un 
mod de-a dreptul grotesc. 

— Avem şi chec cu mult uuunt! 

— Imi lasă gura apă, dar de-abia m-am întors de la 
Boston. Am condus fără oprire. Şi sunt frânt. Am venit doar 
să vă anunţ că sunt acasă. N-am vrut să vedeţi luminile 
aprinse şi să chemaţi poliţia. 

Cucoana hihăi ca o maimuţă care încearcă să râdă. 

— Cât de atent eşti! Aşa ai fost mereu. Ce mai face 
mămica ta, Morrie? 

— Face bine. 

Habar n-avea. De la detenţia în casa de corecție la 
şaptesprezece ani şi de la încercarea eşuată de a intra la 
colegiul din localitate la douăzeci şi unu, relaţiile dintre 
Morris şi Anita Bellamy se limitaseră la câte un telefon 
ocazional. Conversaţiile erau reci, dar civilizate. După 
ultima ceartă din noaptea când fusese arestat pentru 
pătrunderea prin efracţie într-o casă şi alte câteva 
giumbuşlucuri din aceeaşi categorie, amândoi renunţaseră 
la speranţa că se vor mai putea înţelege vreodată. 

— Da' ce te-ai mai împlinit! spuse doamna Muller. Pun 
pariu că fetele sunt moarte după tine. Şi ce copilaş sfrijit 
erai... 

— Am lucrat în construcţii... 

— Construcții! Tocmai tu! Ai, nu mă-nnebuni! Bertie! 
Morris a construit case! 

Strigătul ei provocă alte grohăieli în living. 

— Dar după aia n-a mai fost de lucru şi m-am întors. 
Mama a zis că pot să stau aici dacă nu cumva reuşeşte să 
închirieze casa. Probabil că n-o să rămân prea mult. 

Cât adevăr era în vorbele astea! 

— Haide, Morrie, intră să-l saluţi pe Bertie. 

— Mai bine lăsăm pe altă dată. 

Totuşi, ca să prevină alte insistenţe, strigă vesel: 


= 62 — 


— Hei, Bert! 

Altă grohăială: Servus, piciule! 

— Atunci rămâne pe mâine, spuse doamna Muller, 
fâlfâind iarăşi din sprâncene de parcă voia să-l imite pe 
Groucho Marx. Îţi păstrez nişte chec. S-ar putea chiar să fac 
şi puţină frişcă. 

— Super! zise Morris. 

Era puţin probabil ca doamna Muller să moară de inimă 
până a doua zi, dar nici imposibil nu era. Cum spunea un alt 
mare poet", speranţa este o primăvară veşnică în sufletul 
omului. 


Cheile de la casă şi garaj erau la locul lor dintotdeauna: 
agăţate sub cornişa din dreapta verandei. Morris băgă 
maşina în garaj şi puse pe jos cufărul cumpărat de la târgul 
de vechituri. Ardea de nerăbdare să se apuce imediat de al 
patrulea roman cu Jimmy Gold, dar caietele erau aruncate 
de-a valma, plus că i s-ar fi închis ochii înainte de a citi 
chiar şi o singură pagină acoperită cu scrisul mărunt al lui 
Rothstein. Chiar că era rupt de oboseală. 

Mâine, îşi promise el. După ce vorbesc cu Andy şi aflu 
cum vrea să procedăm mai departe, am să aranjez caietele 
în ordine şi am să încep să citesc. 

Împinse cufărul sub vechea masă de lucru a tatălui său 
şi-l acoperi cu o bucată de plastic găsită într-un colţ. Apoi 
intră şi făcu turul casei. Părea neschimbată, ceea ce era 
nasol. În frigider nu erau decât un borcan cu murături şi o 
cutie cu praf de copt, însă în congelator descoperi câteva 
pachete cu feluri de mâncare semipreparate. Puse unul în 
cuptor şi urcă scara spre vechea lui cameră. 

Am făcut-o! îşi spuse el. Am reuşit! Am făcut rost de 
manuscrisele nepublicate ale lui John Rothstein! 

Însă era mult prea epuizat ca să poată jubila. Nici măcar 
bucurie nu mai era capabil să simtă. Aproape că adormi de 
două ori - prima dată la duş şi apoi în faţa unor chiftele 
greţoase şi a unei porţii de piure instant. Se forţă să 
mănânce tot şi se târî înapoi în cameră. Adormi cum puse 


11 Alexander Pope (1688-1744) (n.tr.). 


capul pe pernă şi se trezi abia la nouă douăzeci dimineaţa. 


Acum, bine odihnit şi bucurându-se de raza de lumină 
care cădea peste patul copilăriei sale, Morris se simţea 
realmente exaltat şi abia aştepta să împărtăşească această 
stare cu cineva. Adică cu Andy Halliday. 

Găsi în dulap o pereche de pantaloni din bumbac şi o 
cămaşă drăguță în carouri, îşi pieptănă părul pe spate şi 
aruncă o privire în garaj ca să vadă dacă totul era în ordine 
acolo. Evident că doamna Muller îl pândea din spatele 
perdelelor, aşa că îi făcu un semn cu mâna (sperând că îi 
iese vesel salutul acela) şi porni către staţia de autobuz. 
Ajunse în centru cu puţin înainte de ora zece, merse pe jos 
un cvartal, se opri la colţ şi se uită spre mesele de pe 
trotuar şi umbrelele trandafirii ale cafenelei „Ceşcuţa 
fericită” de pe Ellis Avenue. Andy era în pauza de cafea. Ba 
chiar, spre marea lui mulţumire, stătea cu spatele, aşa că 
se putea apropia de el fără să fie observat. 

— Bau! strigă Morris, apucându-l pe Andy de umărul 
învelit în catifeaua reiată a sacoului sport. 

Vechiul lui prieten - de fapt unicul lui prieten din farsa 
asta jalnică de oraş - sări ca ars şi se întoarse cu faţa la el. 
Îşi răsturnă ceaşca şi cafeaua se vărsă pe masă şi pe jos. 
Morris făcu un pas în spate. Sigur, intenţionase să-l sperie 
pe Andy, dar nici chiar atât. 

— Ei, scuze... 

— Ce-ai făcut? îl întrebă Andy printre dinţi. 

Ochii îi aruncau fulgere din spatele ochelarilor cu ramă 
de baga, despre care Morris credea că sunt un semn al 
vanităţii lui. 

— Ce pizda mă-tii ai făcut? 

Nu la genul ăsta de primire se aşteptase Morris. Se aşeză 
pe un scaun. 

— Am făcut ce am stabilit că voi face. 

ÎI privi mai bine pe Andy şi nu descoperi pe chipul lui nici 
urmă de superioritatea intelectuală şi amuzată pe care o 
afişa prietenul lui în mod obişnuit. Andy părea speriat. De 
Morris? Poate. Pentru sine? Aproape sigur. 


— 64 — 


— N-ar trebui să fiu văzut cu... 

Morris avea în mână o pungă din hârtie maro pe care o 
găsise în bucătărie. Din ea scoase unul dintre caietele lui 
Rothstein şi îl puse pe masă, având grijă să evite băltoaca 
de cafea. 

— O mostră. Una dintre cele multe. Cel puţin o sută 
cincizeci. N-am apucat încă să le număr, dar crede-mă că 
am tras lozul cel mare. 

— la-l de-aici! 

Andy continua să şoptească răguşit, ca un personaj dintr- 
un film prost cu spioni. 

— Idiotule, asasinarea lui Rothstein e pe prima pagină din 
New York Times şi la toate posturile TV! 

Vestea asta îl lovi în moalele capului pe Morris. Cadavrul 
scriitorului nu trebuia să fie găsit decât peste cel puţin trei 
zile, poate chiar şase. Însă ce îl şocă şi mai tare era reacţia 
lui Andy. Parcă era un şobolan încolţit. 

Morris îşi strâmbă gura încercând să imite cât de cât 
zâmbetul lui Andy de „atât-de-deştept-sunt-că-mi-e-şi-mie- 
lehamite”. 

— Calm, amice! În zona asta dai la tot pasul de copii cu 
caiete în mână. 

Şi întinse mâna, arătând spre Government Square. 

— Uite unul acolo. 

— Nu cu coperte de moleschin! lisuse! Menajera ştie în 
ce fel de caiete scria Rothstein şi în ziar scrie că seiful din 
dormitor era gol! Ascunde-l odată! 

Însă Morris împinse caietul către prietenul său, la fel de 
atent ca mai devreme ca nu cumva să-l mânjească cu 
cafea. Andy îl oftica tot mai tare - îl umplea de spume, cum 
ar fi spus Jimmy Gold -, dar simţea şi un fel de plăcere 
perversă să-l vadă cum se face mic în scaun, ca şi când 
caietul ăla ar fi fost o fiolă cu bacteria ciumei. 

— Haide, uită-te prin el! Asta-i cu poezii. L-am răsfoit în 
autobuz... 

— În autobuz? Ai înnebunit? 

— „Şi nu-i mare lucru de capul lui, continuă Morris de 
parcă nu l-ar fi auzit, dar sunt poezii scrise de el. Da, ăsta-i 


un manuscris olograf. Extrem de valoros. Am discutat 
despre asta. De mai multe ori. Am discutat despre cum... 

— Ascunde.-l! 

Morris n-avea niciun chef să admită că paranoia lui Andy 
era molipsitoare. Dar uite că aşa era. Puse caietul înapoi în 
punga de hârtie şi se uită îmbufnat la vechiul său prieten 
(la unicul său prieten). 

— Ce te-a apucat? Că doar nu ţi-am propus să-l vindem la 
colţ de stradă. 

— Unde sunt celelalte? îl întrebă Andy. 

Şi adăugă repede, înainte ca Morris să-i poată răspunde. 

— Nu-mi spune. Nu vreau să ştiu. Nu pricepi cât de 
riscant e totul? Nu pricepi că poliţia e pe urmele ta/e? 

— Ba nu-i nimeni pe urmele mele, spuse Morris, simțind 
însă cum încep să-i ardă obrajii şi ceafa. 

Săvârşise furtul secolului şi Andy se purta cu el de parcă 
ar fi făcut în pantaloni şi puţea de la un kilometru. 

— Absolut nimeni nu poate să facă legătura între mine şi 
Rothstein. Şi ştiu bine că o să treacă ceva vreme până o să 
le putem vinde unui colecţionar particular. Nu-s prost. 

— Să le vindem unui col... Morrie, tu auz; ce spui? 

Morris îşi încrucişă braţele pe piept şi se uită uimit la 
prietenul său. Mai bine zis la cel care-i fusese prieten. 

— Te porţi de parcă n-am mai fi avut discuţia asta. De 
parcă nu noi doi am fi pus la cale toată povestea. 

— N-am pus la cale nimic! Vorbeam şi noi ca să ne aflăm 
în treabă. Credeam că măcar atâta pricepi! 

Ce pricepea Morris era povestea pe care ar fi spus-o 
poliţiei Andy Halliday în caz că el, Morris Bellamy, ar fi fost 
prins. Şi pentru prima oară, Morris realiză că Andy nu era 
colosul intelectual dornic să i se alăture la comiterea unui 
act existenţial de haiducie. Nu era decât un alt terchea- 
berchea. Şi laş, pe deasupra. Un vânzător de librărie, cu 
doar câţiva ani mai mare decât Morris. 

Nu mă lua cu critici din astea cretine, băiete! îi spusese 
Rothstein cu două minute înainte să moară. /ndiferent ce 
crezi tu despre tine, prietene, adevărul e că nu eşti decât 
un hoț ordinar. 


Începură să-i pulseze tâmplele. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Toată gargara aia a ta 
despre colecţionarii particulari, vedetele de cinema şi prinții 
saudiţi şi toţi ăilalţi. Te dădeai rotund, nimic altceva. Numai 
gura e de tine. 

Cu vorbele astea îl lovise unde îl durea mai tare. Şi se 
vedea. Şi Morris se bucura, la fel cum se bucurase o dată 
sau de două ori când reuşise să aibă ultimul cuvânt într-un 
scandal cu mama lui. 

Andy se făcuse stacojiu la faţă şi se aplecă spre el. Dar, 
înainte de a apuca să spună ceva, lângă ei apăru o 
chelneriţă cu un teanc de şerveţele. 

— Daţi-mi voie să şterg cafeaua aia de pe masă, spuse 
ea. 

Era o tânără cu părul blond-cenuşiu natural, drăguță, ba 
chiar frumuşică, dacă îţi plăcea stilul spălăcit. li adresă un 
zâmbet lui Andy. El îi răspunse cu o grimasă forţată, 
ferindu-se din calea ei, aşa cum se ferise şi de caietul cu 
coperte de moleschin. 

E pe invers, îşi spuse Morris cu surprindere. E homo. Cum 
naiba de nu mi-am dat seama? Cum naiba de n-am 
observat? Şi un afiş de-ar purta şi tot n-ar fi atât de evident. 

Mă rog, nu observase o mulţime de lucruri în legătură cu 
Andy, nu-i aşa? Îşi aduse aminte de vorba preferată a unui 
tip cu care lucrase în construcţii: Pistol fără gloanțe. 

Când chelneriţă plecă, luând cu ea toată acea toxică 
ambianţă feminină, Andy se aplecă din nou peste masă. 

— Colecţionarii ăia există, spuse el. Achiziţionează 
tablouri, sculpturi, ediţii princeps... am auzit de un petrolist 
din Texas care are o colecţie cu primele înregistrări 
realizate de Edison, în valoare de un milion de dolari: mai 
este altul care are toate revistele cu literatură comercială 
publicate între 1910 şi 1955: povestiri western, science 
fiction, horror. Ai tu impresia că toate astea au fost 
cumpărate sau vândute prin metode legale? Normal că nu. 
Colecţionarii sunt nişte oameni cu o doagă lipsă şi celor mai 
obsedaţi dintre ei nici nu le pasă dacă obiectul la care 
râvnesc a fost furat sau nu. Şi să fii convins că nu doresc 


E oy 


să-l împartă cu restul lumii. 

Morris mai auzise discursul ăsta şi probabil că plictiseala i 
se citea pe chip, pentru că Andy se aplecă şi mai mult către 
el. Acum erau aproape nas în nas. Morris simţi aromă de 
English Leather şi se întrebă dacă nu cumva ăsta era 
aftershave-ul preferat de poponari. Ca un fel de indiciu 
secret. 

— Dar ai impresia că vreunul dintre tipii ăştia ar sta să 
mă asculte pe mine? 

Şi Morris Bellamy, care acum îl vedea cu alţi ochi pe Andy 
Halliday, răspunse că nu, nu credea. 

Andy îşi ţuguie buzele. 

— Cu toate astea, mă vor asculta într-o bună zi. Da, da. 
Atunci când voi avea afacerea mea şi îmi voi fi făcut o 
clientelă. Însă o să dureze ani. 

— Ziceai că o să aşteptăm doar cinci. 

— Cinci? 

Andy scoase un hohot de râs (mai degrabă lătrat) şi se 
retrase în partea lui de masă. 

— Prăvălia s-ar putea să mi-o deschid în cinci ani - am 
pus deja ochii pe un loc de pe Lacemaker Lane. Acolo-i 
acum un magazin de ţesături care n-o duce prea bine. Dar 
cel mai mult va dura să găsesc clienţi cu bani adevăraţi şi 
să stabilesc cu ei o relaţie bazată pe încredere. 

O mulţime de „cum va fi când va fi”, îşi spuse Morris. 
Înainte nu fusese aşa. 

— Cât timp? 

— Zic să mă mai cauţi cu caietele astea pe la începutul 
secolului douăzeci şi unu. Bineînţeles, dacă le vei mai avea. 
Chiar dacă aş şti numerele de telefon ale unor colecționari 
particulari, te asigur că nici măcar cel mai sonat dintre ei 
nu s-ar atinge acum de o marfă atât de periculoasă. 

Morris se holbă la el, incapabil să articuleze vreun 
cuvânt. Într-un final, reuşi să bâlbâie: 

— N-ai zis niciodată aşa ceva atunci când făceam planul. 

Andy se luă cu mâinile de cap. 

— N-am făcut niciun plan! Şi nu care cumva să încerci să 
dai vina pe mine! Să nu îndrăzneşti! Te cunosc bine, Morrie. 


— 68 — 


Nu ai furat caietele alea ca să le vinzi. Mai întâi ai să vrei să 
le citeşti. După aia cred că ai să accepţi să renunţi la 
câteva, dacă îţi va conveni preţul. Dar chestia e că tu eşti 
nebun cu acte în regulă când vine vorba despre John 
Rothstein. 

— Nu mă face nebun! 

Tâmplele îi zvâcneau şi mai tare acum. 

— Ba te fac, dacă ăsta-i adevărul. Şi aşa este. Eşti nebun 
cu acte în regulă şi când vine vorba despre Jimmy Gold. De- 
aia ai fost la răcoare. 

— Din cauza maică-mii am fost acolo. 

— Mă rog. Ce-a fost a fost. Discutăm despre situaţia de 
faţă. Al naibii de mult noroc ai să ai dacă nu-ţi va bate 
poliţia la uşă în viitorul apropiat. Cu mandat de percheziţie 
cu tot. Şi, dacă ai să mai ai încă toate caietele când se va 
întâmpla asta, ai să fii în rahat până peste cap. 

— De ce să-mi bată la uşă? Nu ne-a văzut nimeni... cât 
despre partenerii mei... 

Îi făcu cu ochiul şi continuă: 

— E de ajuns să spun că morţii nu vorbesc. 

— l-ai... ce-ai făcut, pentru numele lui Dumnezeu? l-ai 
omorât? Şi pe ei? 

Chipul lui Andy se transformase într-un tablou al groazei. 

Morris ştia că nu ar fi trebuit să-i mărturisească asta, dar 
Andy făcea pe tâmpitul şi el nu-l mai suporta. 

— Cum se cheamă oraşul în care locuia Rothstein? 

Andy îşi rostogolea ochii în toate părţile, de parcă s-ar fi 
aşteptat dintr-o clipă în alta să se trezească înconjurați de 
poliţişti cu armele scoase. 

— Talbot Corners, aşa-i? _ 

— Da. Însă nu prea e oraş. Mai mult nişte ferme. În 
Corners nu există decât un birt, o băcănie şi o benzinărie la 
intersecţia dintre două şosele. 

— De câte ori ai fost acolo? 

— De vreo cinci. Aşa cred. 

De fapt, fusese de vreo dovăsprezece ori în perioada 
dintre 1975 şi 1978. La început singur, apoi însoţit fie de 
Freddy, fie de Curtis, fie de amândoi. 


— Şi te-ai apucat să pui întrebări despre celebritatea care 
locuieşte acolo? 

— Sigur. O dată sau de două ori. Şi ce dacă? Probabil toţi 
care se opresc la birtul ăla întreabă despre... 

— Ba nu. Aici greşeşti. Pe majoritatea străinilor îi doare 
fix în cur de John Rothstein. Ei vor să afle când începe 
sezonul de vânătoare de căprioare sau ce fel de peşti se 
prind în lacul de acolo. Nu crezi că localnicii îşi vor aduce 
aminte de tine atunci când poliţiştii îi vor întreba dacă s-a 
interesat cineva despre tipul care a scris Alergătorul? Dacă 
nu cumva au trecut pe acolo de mai multe ori nişte străini 
curioşi? Unde mai pui că tu ai şi cazier, Morrie! 

— Juvenil. E secret. 

— La o chestie atât de importantă ca asta l-ar putea 
desecretiza cât ai bate din palme. Şi partenerii tăi? A avut 
vreunul cazier? 

Morris nu răspunse. 

— Nu ştii cine te-a văzut şi nu ştii dacă partenerii tăi au 
bătut toba despre jaful la care aveau să participe. Ai putea 
fi arestat chiar azi, idiotule! Dacă aşa se va întâmpla şi 
dacă ai să pomeneşti numele meu, am să neg că am 
discutat vreodată despre povestea asta. Uite ce sfat îţi dau: 
scapă de aia. 

Şi arătă spre punga din hârtie. 

— Scapă de caietul de acolo şi de toate celelalte. 
Ascunde-le undeva. Îngroapă-le! Dacă nu le vor găsi la tine, 
poate că vei avea o şansă să scapi la o adică. Fireşte, cu 
condiţia să nu fi lăsat amprente sau mai ştiu eu ce alte 
urme. 

N-am lăsat nimic, îi răspunse Morris în gând. Nu-s bou. 
Da' niciun homo fricos şi cu gura mare nu sunt. 

— Poate o să reluăm discuţia, spuse Andy, însă peste 
mult timp şi doar dacă nu te înhaţă. 

Se ridică de la masă şi îi mai zise doar atât: 

— Între timp, nu te apropia de mine dacă nu vrei să 
chem chiar eu poliţia. 

Şi se îndepărtă repede, cu capul în jos, fără să privească 
înapoi. 


=o 


Morris rămase pe loc. Chelneriţa cea drăguță se întoarse 
să-l întrebe dacă mai doreşte ceva. Morris clătină din cap. 
Când tânăra îl lăsă singur, îşi luă punga din hârtie în care se 
afla caietul şi plecă şi el. 

In direcţie opusă. 


Cunoştea definiția personificării, normal c-o ştia - 
proiectarea sentimentelor şi însuşirilor omeneşti asupra 
naturii - şi mai ştia că doar scriitorii de mâna a doua apelau 
la această şmecherie ieftină, însă în ziua aceea nu i se mai 
părea un artificiu lipsit de substanţă. Soarele puternic al 
dimineţii îi oglindise şi amplificase starea lui de exaltare, 
dar uite că acum, la amiază, din soarele acela nu mai 
rămăsese decât un cerc palid în spatele norilor. lar până la 
ora trei, pe măsură ce îi sporeau neliniştea şi supărarea, 
ziua se întunecă tot mai mult şi începu o ploaie fină. 

Merse cu maşina până la mallul de lângă aeroport, 
uitându-se mereu în jur după maşini de poliţie. Pe Airline 
Boulevard îi apăru una în spate, cu sirenele şi girofarurile 
pornite. li îngheţă stomacul şi inima parcă i se urcă în gât. 
Maşina de poliţie îl depăşi fără să încetinească, însă el nu 
se simţi câtuşi de puţin mai liniştit. 

Găsi un buletin de ştiri la postul de radio BAM-100. 
Reportajul principal era despre conferinţa de pace de la 
Camp David, dintre Anwar El Sadat şi Menahem Begin 
(nicio şansă, băieţi, îşi zise Morris cu minţile aiurea), dar al 
doilea subiect se referea la asasinarea renumitului scriitor 
american John Rothstein. Poliţia zicea că fusese opera unei 
„bande de hoţi” şi că ancheta urmărea acum câteva piste. 
Probabil asta era doar o chestie inventată de ăia din 
departamentul de PR. 

Sau poate nu. 

Indiferent ce zicea Andy, Morris nu credea că va fi 
descoperit în urma chestionării boşorogilor pe jumătate 
surzi care îşi pierdeau vremea la Yummy Diner din Talbot 
Corners. Altceva îl deranja. El, Freddy şi Curtis lucraseră 
pentru firma Donahue Constructions, care făcea case în 
Danvers şi North Beverly. În cele şaisprezece luni cât 


y n | 


muncise acolo, la cărat de scânduri şi bătut de cuie, Morris 
se aflase în Danvers, în vreme ce Curtis şi Freddy trudeau 
în celălalt loc, la opt kilometri depărtare. Însă a fost o 
perioadă scurtă când au lucrat în aceeaşi echipă şi chiar 
după aceea tot reuşeau să se întâlnească la prânz. 

Şi multă lume ştia asta. 

Parcă alături de alte o mie de maşini la capătul dinspre 
magazinul JC Penny al mallului, şterse cu grijă toate 
suprafeţele pe care le atinsese şi lăsă cheile în contact. 
Apoi îşi ridică gulerul, îşi trase pe ochi şapca de baseball şi 
se îndepărtă repede de Biscayne. Se aşeză pe o bancă de la 
intrarea principală a mallului, unde aşteptă autobuzul de 
Northfield. Nu-l deranjă nici ploaia care se înteţise şi nici 
drumul lung spre casă. Avea timp să se gândească. 

Andy era fricos şi îngâmfat, dar avea dreptate într-o 
privinţă. Morris trebuia neapărat să ascundă caietele şi 
trebuia să o facă fără întârziere, indiferent cât de tare 
ardea să le citească, începând cu noul roman despre Jimmy 
Gold. Dacă îl găseau poliţiştii, dar el nu avea niciun caiet, 
atunci nu-i puteau face nimic... 

Corect? 

Acum nu mai pândea nimeni din spatele perdelelor de la 
casa de alături, scăpându-l astfel de altă conversaţie 
nedorită cu doamna Muller, căreia ar fi trebuit probabil să-i 
spună că vânduse maşina. Ploua cu găleata şi ăsta era un 
lucru bun. Pe o vreme ca asta nu s-ar fi aventurat nimeni 
pe terenul plin de buruieni dintre străzile Sycamore şi Birch. 
Mai ales după lăsarea întunericului. 

Scoase absolut tot ce se afla în cufărul vechi, rezistând 
cu greu impulsului aproape de nestăvilit de a răsfoi 
caietele. Dar nu, nu putea să facă asta, oricât de mult îşi 
dorea. Pentru că, odată ce va începe, nu va mai fi în stare 
să se oprească. Mai târziu, îşi spuse el. Trebuie să-ţi amâni 
puţin satisfacția asta, Morrie. Bun sfat, numai că îl auzise 
rostit cu vocea mamei lui şi din cauza asta începură să-i 
pulseze iarăşi tâmplele. Bine măcar că nu va fi nevoit să 
amâne prea mult timp momentul acela; dacă poliţia nu-l va 
căuta vreme de trei săptămâni, cel mult o lună, va putea să 


= 72 


se relaxeze şi să se apuce de citit. 

Căptuşi cufărul cu folie din plastic pentru a feri caietele 
de umezeală, apoi le puse pe toate înăuntru, inclusiv pe 
acela pe care îl luase ca să i-l arate lui Andy. Aruncă 
deasupra şi plicurile cu bani, apoi le înveli pe toate cu folia 
din plastic. Închise cufărul, ezită o clipă, apoi îl deschise din 
nou. Dădu plasticul la o parte şi scoase două sute de dolari 
dintr-un plic. Sigur că niciun poliţist nu ar zice că aia era o 
sumă exorbitantă, chiar dacă ar găsi banii asupra lui la o 
eventuală percheziţie. Ar putea spune că proveneau din 
compensaţia obţinută de la firma de construcţii după 
desfacerea contractului de muncă. 

Zgomotul ploii pe acoperişul garajului nu-l liniştea deloc. | 
se părea că seamănă cu zgomotul făcut de nişte degete de 
schelet care băteau darabana pe o masă. Şi capul începu 
să-l doară şi mai tare. Încremenea de fiecare dată când 
trecea câte o maşină pe stradă, aşteptându-se să vadă în 
faţa casei lumina farurilor şi sclipirile albastre de pe capotă. 
Al dracului să fie Andy Halliday pentru că îi vârâse în cap 
toate grijile astea fără sens! Al dracului să fie şi el şi 
poponautul pe care-l călărea! 

Numai că grijile astea s-ar putea să nu fie lipsite de sens. 
Pe măsură ce după-amiaza se stingea în înserare, ideea că 
poliţia reuşise să găsească o legătură între Freddy, Curtis şi 
Morris Bellamy începuse să pară din ce în ce mai plauzibilă. 
Futu-i popasul mă-sii! De ce nu dusese cadavrele în 
pădure? Măcar atâta lucru să fi făcut! Nu că asta ar fi 
încetinit cumva desfăşurarea evenimentelor din momentul 
când cineva ar fi ajuns acolo, ar fi văzut tot sângele ăla şi ar 
fi sunat la poliţie. lar poliţiştii ar fi venit cu câini... 

— În plus, explică el cufărului, mă grăbeam al naibii de 
tare, nu? 

În colţ era căruciorul tatălui său, lângă cazma şi două 
lopeţi ruginite. Morris aşeză cufărul pe cărucior, strânse 
bine curelele şi se uită pe geamul de la garaj. Afară încă era 
prea multă lumină. Fiind acum atât de aproape de 
momentul când va scăpa de caiete şi plicurile cu bani - 
pentru moment, încercă el să se consoleze, aceasta este 


EI ic RE 


doar o măsură provizorie - începuse să fie tot mai convins 
că poliţia îşi va face apariţia în pragul lui dintr-o clipă în 
alta. Dacă doamna Muller sunase ca să spună că vechiul ei 
vecin se purta cam dubios? Puțin probabil, totuşi. Cucoana 
era mai tută decât o râmă, dar n-aveai de unde să ştii ce se 
întâmpla în gelatina aia din mintea ei. 

Inghiţi cu noduri altă cină congelată, închipuindu-şi că 
aşa îl va mai lăsa durerea de cap. Dar nu, acum îl durea şi 
mai tare. Căută nişte aspirină sau Advil în dulăpiorul cu 
medicamente al mamei sale, însă nu găsi nimic. Du-te 
dracului, mami! îşi spuse el. Pe bune. Din toată inima. Du- 
te... dracului! 

O şi văzu cum îi zâmbeşte. Subţire ca un hanger. 

Se făcuse deja ora şapte şi afară încă era lumină, dar la 
ferestrele de alături tot nu apăruse nimeni. Foarte bine. 
Insă Morris ştia că soţii Muller se pot întoarce acasă dintr-o 
clipă în alta. Pe deasupra, era mult prea agitat ca să mai 
aştepte. Cotrobăi prin dulapul din hol şi găsi un poncho. 

Scoase căruciorul din garaj pe uşa din spate. larba din 
curte era udă, pământul spongios şi roţile căruţului se tot 
împiedicau. Deşi crengile joase ale copacilor atârnau peste 
poteca pe care umblase de atât de multe ori în copilărie (de 
obicei ca să ajungă la Centrul de Recreere pentru Tineret 
de pe Birch Street), Morris reuşi să meargă mai bine pe 
acolo. Se întunecase deja când ajunse la pârâul care 
traversa maidanul acela cât un cvartal. 

Luase cu el o lanternă şi acum o aprinse doar cât să 
găsească un loc potrivit în valul de pământ care cobora 
spre apă, la o distanţă apreciabilă de potecă. l-a fost apoi 
uşor să sape în solul moale până când a dat de rădăcinile 
încurcate ale unui copac din apropiere. Se gândi să încerce 
într-un alt loc, dar groapa era aproape gata şi nu avea 
niciun chef să sape alta, mai ales când aceasta era doar o 
măsură de prevedere pe termen scurt. Sprijini lanterna de o 
piatră din groapă şi începu să taie rădăcinile cu cazmaua. 

Vâri cufărul în groapă, aruncă repede pământul peste el 
şi îl bătători cu dosul lopeţii. | se părea suficient. Malul nu 
avea oricum prea multă iarbă, aşa că locul acela chel nu va 


— 74 — 


sări în ochi. Important era că nu mai avea cufărul în casă, 
corect? 

Corect? 

Dar nu se simţi câtuşi de puţin mai liniştit în timp ce 
trăgea abătut căruciorul înapoi spre casă. Nimic nu mergea 
aşa cum ar fi trebuit. Absolut nimic. Ca şi cum un destin 
potrivnic se pusese între el şi caietele moşului, acelaşi 
destin care se pusese în calea iubirii dintre Romeo şi Julieta. 
Această comparaţie i se păru deopotrivă ridicolă şi extrem 
de nimerită. Pentru că el era îndrăgostit. Afurisitul ăla de 
Rothstein îl înşelase atunci când scrisese A/ergătorul o lasă 
mai moale, dar asta nu schimba cu nimic situaţia. 

Pentru că dragostea lui era sinceră. 


Când ajunse acasă, se duse imediat să se spele - exact la 
fel cum va face un băiat, pe nume Pete Saubers, mulţi ani 
mai târziu, în aceeaşi baie şi după un drum la acelaşi loc de 
pe malul apei. Morris rămase la duş până i se zbârciră 
vârfurile degetelor şi se termină apa caldă. Apoi se şterse şi 
se îmbrăcă cu haine curate găsite în dulapul din camera lui. 
| se păreau prea tinereşti şi demodate, dar încă îi mai 
veneau (mai mult sau mai puţin). Aruncă în maşina de 
spălat jeanşii şi hanoracul murdare de noroi - gest care de 
asemenea va fi repetat de Pete Saubers peste mulţi ani. 

Morris dădu drumul la televizor, se aşeză în fotoliul vechi 
al tatălui său - mama zicea că-l păstrează drept memento, 
în caz că va mai fi vreodată tentată să mai facă aceeaşi 
stupizenie - şi se uită la obişnuitele inepţii presărate din 
belşug cu publicitate. | se păru că oricare dintre reclamele 
alea (flacoane săltăreţe cu laxative, mămici dichisite, 
hamburgeri cântători) ar fi putut să fie concepute de Jimmy 
Gold, iar gândul ăsta îi agravă rău de tot durerea de cap. Se 
hotări să meargă până la Zoney's ca să-şi ia nişte Anacin. 
Poate chiar şi o bere sau două. Berea n-avea cum să-i facă 
rău. Băuturile tari îl băgau în belele şi îşi învățase lecţia în 
această privinţă. 

Işi luă pastilele de Anacin, dar acum îi făcea foarte rău 
gândul că ar putea să bea bere într-o casă plină cu cărţi pe 


75 


care nu voia să le citească, într-o casă unde era şi un 
televizor la care nu voia să se uite. Mai ales când ce îşi 
dorea să citească se afla exasperant de aproape. Morris 
intra foarte rar în baruri, dar dintr-odată simţi că va 
înnebuni de-a binelea dacă nu iese în oraş ca să vadă 
oameni şi să asculte nişte muzică ritmată. Undeva, în 
noaptea aceasta ploioasă, precis se afla o tânără care avea 
chef de dans. 

Plăti medicamentul şi îl întrebă într-o doară pe tânărul de 
la casă dacă ştia vreun bar cu muzică live, unde putea să 
ajungă cu autobuzul. 

Tânărul îi dădu adresa. 


iy | 


2010 


La trei şi jumătate în după-amiaza aceea de vineri, când 
Linda Saubers ajunse acasă, îl găsi pe Pete bând o cană cu 
cacao la masa din bucătărie. Părul băiatului încă mai era 
umed de la duş. Linda îşi puse haina în cuierul de lângă uşa 
din spate şi îşi lipi din nou partea interioară a încheieturii de 
fruntea lui. 

— Nu mai ai pic de febră, anunţă ea. Te simţi mai bine? 

— Da, răspunse Pete. Când a venit Tina de la şcoală, i-am 
făcut fursecuri cu unt de arahide. 

— Eşti un frate minunat! Unde-i ea acum? 

— La Ellen, unde altundeva? 

Linda îşi dădu ochii peste cap şi Pete izbucni în râs. 

— Sfântă Fecioară, ăla care se aude e uscătorul de la 
maşina de spălat? 

— Da. M-am gândit să spăl hainele din coş. Nu te speria, 
am urmat întocmai instrucţiunile de pe uşa maşinii şi totul a 
fost bine. 

Femeia se aplecă şi îi sărută tâmpla. 

— Harnic ca o furnicuţă e băieţelul meu, nu? 

— Mă străduiesc, spuse Pete, strângând pumnul drept ca 
să ascundă băşica din palmă. 


Primul plic a sosit peste mai puţin de o săptămână, într-o 
zi de joi cu multă ninsoare. Adresa - DI Thomas Saubers, 
Sycamore Street, nr. 23 - era scrisă la calculator. In colţul 
din dreapta sus era lipit un timbru de patruzeci şi patru de 
cenți cu Anul Tigrului. Nu exista nicio adresă a expeditorului 
la locul obişnuit din colţul stâng. Tom, singurul membru al 
Clanului Saubers care era acasă în miezul zilei, desfăcu 
plicul în hol, aşteptându-se la o ofertă promoţională sau la 
vreo factură cu scadenţa depăşită. Numai Dumnezeu ştia 
că doar de astea aveau parte în ultima vreme. Dar nu era 
nicio ofertă şi nici factură nu era. 

În plic erau bani. 

Tom scăpă din mână restul corespondenţei din ziua 


respectivă - cataloagele cu articole scumpe pe care nu şi le 
puteau permite şi pliantele publicitare se împrăştiară pe 
jos, nebăgate în seamă. Pe un ton foarte scăzut, aproape 
mârâit, Tom Saubers exclamă: 

— Ce pana mea e asta? 


Când Linda ajunse acasă, banii erau în mijlocul mesei din 
bucătărie. Tom stătea în faţa teancului de bancnote, cu 
bărbia sprijinită în mâini. Poză de general care îşi face 
strategia pentru următoarea luptă. 

— Ce-s ăia? întrebă Linda. 

— „Ăia” sunt cinci sute de dolari, spuse Tom fără să-şi 
ridice ochii de la bani - opt bancnote de cincizeci şi alte 
cinci de douăzeci. Au venit cu poşta. 

— De la cine? 

— Habar n-am. 

Linda lăsă jos servieta, se apropie de masă şi luă teancul 
în mână. Numără banii, apoi îşi privi soţul cu ochi mari de 
uimire. 

— Dumnezeule, Tommy! Ce zicea în scrisoare? 

— N-a fost nicio scrisoare. Doar banii. 

— Dar cine să... 

— Nu ştiu, Lin. Dar ştiu altceva. 

— Ce? 

— Tare bine ne prind. 

— Ei, pe naiba! 

Asta a fost reacţia lui Pete când părinţii i-au povestit ce 
se întâmplase. Rămăsese la şcoală pentru un meci de volei 
în sală şi ajunsese acasă abia înainte de cină. 

— Vorbeşte frumos! spuse Linda pe un ton 
neconvingător. 

Evident că era cu mintea în altă parte. Banii încă se mai 
aflau pe masa din bucătărie. 

— Câţi sunt? 

Tom îi spuse şi atunci Pete întrebă altceva: 

— De la cine? 

— Asta-i o întrebare excelentă, spuse tatăl lui. Deci, 
doamnelor şi domnilor, aveţi aici întrebarea care poate 


SERE» E 


schimba soarta jocului nostru. 

De foarte multă vreme nu-l mai auzise Pete pe tatăl lui 
glumind. 

Se băgă şi Tina în vorbă: 

— O zână bună are grijă de tati, eu aşa cred. la uite, tati, 
uite, mami! Uite ce mi-am făcut la unghii! Ellen are lac cu 
sclipici şi m-a lăsat să mă dau şi eu. 

— Arăţi superb, dovlecel, spuse Tom. 

Mai întâi o glumă, după aia un compliment. De atât a 
avut nevoie Pete ca să se convingă că făcuse ce trebuia. 
Absolut. Şi nici înapoi nu puteau să trimită banii, nu? Nu 
exista adresa expeditorului. Şi, apropo, când îi zisese tata 
ultima oară „dovlece!” lui Titi? 

Linda aruncă o privire sfredelitoare fiului ei. 

— Tu ştii ceva despre chestia asta? 

— N. Da’ îmi daţi şi mie? 

— N-ai decât să visezi, îi spuse ea şi se întoarse spre 
soţul ei cu mâinile în şolduri. E clar că s-a făcut o greşeală. 

Tom se gândi puţin, iar când începu să vorbească, în 
tonul lui nu mai era nimic din vechile mârâieli-şi-hămăieli. 
Dimpotrivă, parcă vocea nu-i sunase niciodată mai calmă. 

— Puțin probabil. 

Şi împinse plicul spre Linda, arătându-i cu degetul 
numele lui şi adresa dactilografiate pe el. 

— Bine, dar... 

— Te rog, Lin, fără niciun „dar”. Avem datorii la gaze şi 
oricum mai întâi trebuie să achităm cardul TPU, dacă nu 
cumva vrei să-l pierzi. 

— Bine, dar... 

— Şi dacă îţi pierzi cardul de credit, îţi pierzi şi 
solvabilitatea în ochii băncii. 

Tot fără  mărâieli-şi-hămăieli. Calm şi rezonabil. 
Persuasiv. Lui Pete i se părea că până atunci tatăl său 
suferise de cine ştie ce boală necunoscută care îi trecuse ca 
prin minune. Ba chiar începuse să zâmbească. Şi zâmbind, 
atinse mâna mamei. 

— Întâmplarea face ca solvabilitatea ta să fie singurul 
bun pe care îl mai avem. Aşa că trebuie să o protejăm. Şi, 


Rt» ARE 


cine ştie? Poate că Tina are dreptate. Poate că am o zână 
bună care veghează asupra mea. 

Ba nu, îl contrazise Pete în gând. Ai un zân bun, asta ai. 

Tina interveni agitată: 

— Staţi aşa! Ştiu de unde au venit banii! 

Se întoarseră toţi trei spre fetiţă. Pete simţi că-l ia cu 
ameţeală. Tina n-avea cum să ştie adevărul, nu-i aşa? De 
unde să-l ştie? Însă el spusese atunci tâmpenia aia despre 
comoara îngropată şi... 

— De unde, iubito? o întrebă Linda. 

— De la nenii ăia cu Fondul de Urgenţă. Le-au mai rămas 
nişte bani şi acum îi împart. 

Pete răsuflă prelung, de-abia acum dându-şi seama că 
uitase să mai respire. 

Tom ciufuli părul fetiţei. 

— N-ar trimite bani gheaţă, dovlecelul meu. Ar trimite un 
cec. Şi o grămadă de hârtii de semnat. 

Pete se apropie de maşina de gătit. 

— Eu îmi fac nişte cacao. Mai vrea cineva? 

Voiau toţi. 

Şi plicurile cu bani au continuat să vină. i 

Timbrele s-au scumpit, dar suma a rămas aceeaşi. In jur 
de şase mii de dolari pe an. Nu o sumă colosală, dar 
neimpozabilă şi suficientă ca să țină familia Saubers pe linia 
de plutire, fără a se îndatora până peste cap. 

Copiilor li s-a interzis să vorbească despre asta în afara 
casei. 

— Tina nu o să fie în stare să ţină secretul, îi spuse Linda 
lui Tom într-o seară. Ştii şi tu asta, nu-i aşa? O să-i spună 
tâmpiţelei ăleia cu care-i prietenă şi Ellen Briggs o să 
măcăne peste tot. 

Însă Tina a păstrat secretul familiei; pe de-o parte, pentru 
că fratele său, pe care îl idolatriza, i-a spus că nu-i va mai 
da voie să intre vreodată în camera lui dacă se apuca să 
bată toba, dar mai ales pentru că nu uitase mâărâielile-şi- 
hămăielile şi nu voia să le mai audă. 

Pete a ascuns plicurile cu bani într-o gaură plină cu pânze 
de păianjen din spatele unei scânduri desfăcute din dulapul 


lui. La fiecare patru săptămâni, scotea de acolo cinci sute 
de dolari şi-i punea în ghiozdan împreună cu un plic pe care 
era deja scrisă adresa. Pregătise vreo douăsprezece 
asemenea plicuri la calculatorul din sala de Tehnologia 
Informaţiei de la şcoală. A scris plicurile într-o după-amiază, 
după orele de volei, când nu mai era nimeni acolo. 

A folosit apoi diverse cutii poştale din oraş pentru a 
trimite plicurile către DI Thomas Saubers, de pe Sycamore 
Street, nr. 23. Se consacrase acestei acţiuni de întreţinere a 
familiei sale cu abilitatea unui criminal. Trăia în permanenţă 
cu spaima că mama lui şi-ar putea da seama de adevăr, iar 
apoi ar obiecta (probabil cu multă vehemenţă), iar lucrurile 
ar redeveni ca înainte. Sigur, nici acum viaţa lor nu era 
perfectă şi din când în când încă se mai auzeau mârâieli-şi- 
hămăieli, însă Pete credea că aşa se întâmplă în toate 
familiile, cu excepţia celor din serialele vechi difuzate prin 
cablu. 

Acum se uitau la serialele astea şi la MTV, şi la Cartoon 
Network, şi la toate celelalte posturi pentru că, doamnelor 
şi domnilor, aveau din nou cablu. 

În luna mai s-a întâmplat alt lucru bun: tata a reuşit să se 
angajeze cu jumătate de normă la o agenţie imobiliară nou 
înfiinţată, într-un post care se numea „consultant pre- 
vânzări”. Pete nu prea înţelegea cu ce se mănâncă treaba 
asta şi nici că bătea din pinteni să afle. Chestia era că tata 
putea să lucreze de acasă, de la calculator şi folosind 
telefonul, că slujba aducea ceva bani şi, în fond, asta era 
tot ce conta. 

Alte două lucruri au mai contat în lunile care au urmat 
plicurilor cu bani. În primul rând, picioarele tatei s-au mai 
înzdrăvenit. În luna iunie a anului 2010 (când, în sfârşit, a 
fost prins autorul Masacrului de la Complexul Comercial), 
Tom a început să meargă fără cârje mare parte din timp şi 
a lăsat-o mai moale cu pastilele alea roz. Celălalt lucru bun 
era mai greu de explicat, dar Pete ştia că era real. La fel şi 
Tina. Tata şi mama se simțeau... cumva... binecuvântați de 
soartă. Şi când se întâmpla să se mai certe, păreau 
amândoi vinovaţi şi necăjiţi, de parcă ar fi dat cu flit 


ME - E 


norocului care căzuse pe capul lor. Se opreau adesea 
înainte ca scandalul să escaladeze şi schimbau subiectul. 
De cele mai multe ori discutau despre bani şi se întrebau 
cine îi trimitea. Dar discuţiile astea nu duceau la niciun 
rezultat, fapt care îl bucura nespus pe Pete. 

N-o să fiu prins, îşi spunea băiatul. Nu trebuie să fiu prins 
şi cu siguranţă nu o să fiu prins. 


Într-o zi din luna august a aceluiaşi an, tata şi mama le- 
au dus pe Tina şi Ellen la o grădină zoologică numită Ferma 
Happydale. O ocazie ca aceasta aşteptase Pete şi, de 
îndată ce rămase singur, luă două valize şi porni spre 
pârâu. 

După ce se uită bine în jur şi văzu că nu-i nimeni în zonă, 
scoase iarăşi cufărul din groapa lui şi puse caietele în 
valize. ÎI îngropă apoi la loc şi se întoarse acasă cu prada 
lui. Urcă la etaj, trase scara din pod şi duse acolo cele două 
valize. Podul era mic, deloc înalt, îngrozitor de friguros pe 
timp de iarnă şi înăbuşitor vara. Îl foloseau rareori; preferau 
să ţină în garaj lucrurile care nu încăpeau în casă. Cele 
câteva vechituri de aici probabil că fuseseră uitate de una 
dintre familiile care locuiseră înaintea lor la numărul 23 de 
pe Sycamore Street. Un cărucior de copil, foarte murdar şi 
şchiop de o roată, o lampă cu picior şi cu păsări tropicale 
pictate pe abajur, numere vechi din reviste (Redbook şi 
Good Housekeeping) legate cu sfoară, un maldăr de pături 
roase care miroseau urât. 

Pete alese un caiet la întâmplare, le îngrămădi pe 
celelalte în colţul cel mai îndepărtat şi le acoperi cu 
păturile. Apoi se aşeză sub unul dintre cele două becuri 
care atârnau din tavanul podului şi îl deschise. Scrisul era 
cursiv şi destul de mărunt, însă foarte îngrijit şi lizibil. Nu 
existau cuvinte şterse, nu existau corecturi, fapt ce i se 
păru absolut remarcabil. Deschise caietul la prima pagină, 
dar numărul mic încercuit în partea de sus era 482, dându-i 
de înţeles că era o continuare nu doar a caietului 
precedent, ci a celor şase caiete dinainte. Cel puţin şase. 


=g 


Capitolul 27 


Sala din spate a birtului era aşa cum o lăsase în 
urmă cu cinci ani, acelaşi iz de bere stătută 
amestecat cu duhoarea venită din țarcul de vite şi cu 
mirosul pătrunzător de motorină de la garajele de 
camioane din această parte pustie a statului 
Nebraska. Nici Stew Logan nu se schimbase. Acelaşi 
şort alb, acelaşi păr suspect de negru, ba chiar şi 
aceeaşi cravată cu papagali care-i sugruma gâtul 
rozaliu. 

— la te uită, e chiar Jimmy Gold, pe onoarea mea! 
exclamă el, lăbărțându-şi pe buze vechiul zâmbet 
respingător care părea a spune „nu ne înghițim, dar 
hai să ne prefacem”. Presupun că ai venit să-mi 
plăteşti ce-mi datorezi, nu? 

— Chiar aşa, spuse Jimmy. 

Duse mâna la buzunarul din spate unde avea 
pistolul. | se părea mic, dar hotărât; şi mai ales - în 
caz că era folosit corect şi cu îndrăzneală - capabil să 
plătească toate datoriile. 

— Atunci, intră, spuse Logan. Bea un pahar. Îmi 
pari cam obosit. 

— Aşa şi sunt, zise Jimmy. Şi aş mai vrea... 


Pe stradă vociferă un claxon. Pete tresări puternic şi privi 
vinovat în jur, de parcă s-ar fi masturbat nu ar fi citit dintr- 
un caiet. Dacă ai lui veneau acasă mai devreme din cauză 
că tâmpiţica aia de Ellen avea rău de maşină sau ceva în 
genul ăsta? Dacă veneau şi îl găseau aici, în pod, cu toate 
caietele astea? Atunci s-ar duce dracului tot. 

Indesă sub păturile mucegăite (câh, ce mai put!) şi 
caietul din care citise şi merse de-a buşilea până la 
chepeng, având grijă să se uite înapoi la cele două valize. 
Dar nu avea acum vreme de ele. Cobori şi începu să 
tremure ca rezultat al schimbării de temperatură: de la o 
mie de grade, sau mai mult, la temperatura normală de 
august. Apoi rabată la loc scara, cutremurându-se la auzul 


RE i pe 


scârţâitului puternic şi al pocnetului făcut de trapă când se 
închise. 

Se duse în camera lui şi se uită afară de după perdea. 

Nimeni. Alarmă falsă. 

Slavă Domnului! 

Se urcă iar în pod şi luă valizele de acolo. Le duse înapoi 
la locul lor, în dulapul de la parter, făcu un duş (ţinând şi 
acum minte să curețe bine cada la sfârşit), apoi îşi puse 
haine curate şi se întinse pe pat. 

Şi îşi zise: E un roman. Cu atât de multe pagini, nici n-are 
ce altceva să fie. Şi s-ar putea să fie mai multe acolo, 
pentru că nu există niciun roman atât de lung ca să umple 
toate caietele alea. Nici măcar Biblia nu-i destul de lungă. 

In plus... era interesant. l-ar plăcea să găsească primul 
caiet, cel unde începea romanul cu pricina. Să-l citească şi 
să vadă dacă era ceva de capul lui. Pentru că n-ai cum să-ţi 
dai seama de asta doar dintr-o singură pagină. Păi, nu? 

Pete închise ochii şi începu să moţăie. In mod normal, nu 
prea dormea în timpul zilei, dar se agitase destul de mult în 
dimineaţa aia, iar casa era goală şi tăcută, aşa că se hotări 
să tragă un pui de somn. In fond, de ce nu? Totul era în 
regulă (cel puţin deocamdată) şi lui i se datora asta. Aşa că 
merita să doarmă puţin. 

Insă numele ăla... Jimmy Gold. 

Pete putea să jure că îl mai auzise undeva. Poate la 
şcoală? Când le-a dat doamna Swidrowski câteva informaţii 
despre unul dintre autorii pe care îi studiau? Poate. li plăcea 
să facă asta. 

Cred că am să-l caut mai încolo pe Google, îşi spuse 
băiatul. 

Pot s-o fac. Pot să... 

Şi adormi. 


— 84 — 


1978 


Morris stătea pe cadrul din metal al patului, cu capul 
chinuit de durere lăsat în jos şi cu mâinile atârnându-i între 
picioarele îmbrăcate în uniforma portocalie de deţinut. 
Inspira aerul otrăvit cu miros de urină, vomă şi 
dezinfectant. Stomacul lui parcă era o ghiulea din plumb, 
care se umflase atât de mult că ajunsese să-l umple de la 
testicule şi până la mărul lui Adam. li pulsau până şi ochii în 
orbite. In gură avea gust de tomberon. Il durea burta şi îl 
ustura faţa. Sinusurile îi erau inflamate. De undeva se 
auzea lălăind o voce aspră şi disperată: „Imi trebe o fată să 
nu mă nebuneaaască, îmi trebe o fată să nu mă 
nebuneaaască, îmi trebe o fată să nu mă nebuneaaască...” 

— Gura! strigă cineva. Tu mă-nnebuneşti, boule! 

O pauză scurtă. Şi apoi: 

— Imi trebe o fată să nu mă nebuneaaască! 

Plumbul din burta lui Morris începu să se topească 
bolborosind. Alunecă de pe cadru, ateriză în genunchi 
(stârnind un nou tsunami de durere în cap) şi se aplecă cu 
gura căscată peste WC-ul din fontă. O clipă nu se întâmplă 
nimic. Apoi i se strânseră toate maţele şi scoase din el vreo 
două găleți de spumă galbenă. Durerea de cap se făcu atât 
de puternică, încât avea senzaţia că-i va exploda ţeasta. Şi 
atunci Morris chiar spera că aşa va fi. Doar să se termine 
odată cu durerea aia. 

In loc să moară, se apucă iar să vomite. Acum doar o 
jumătate de litru, dar cât îl mai ardea... Urmă un icnet sec. 
Ba nu, stai puţin, nu chiar sec; de pe buze îi atârnau 
legănându-se mucozităţi lungi ca nişte urzeli de păianjen. 
Se şterse dezgustat. 

— Careva-i pă sentiment! zbieră o voce. 

Vorba aceasta de duh a fost întâmpinată cu strigăte şi 
râsete. Morris avea senzaţia că este închis într-o grădină 
zoologică şi, de fapt, poate chiar acesta era adevărul, doar 
că în cuştile de aici erau încuiaţi oameni. Cea mai bună 
dovadă în acest sens era salopeta portocalie pe care o 


— 85 — 


purta. 

Cum de ajunsese aici? 

Nu mai ţinea minte, la fel cum nu ţinea minte nici cum 
ajunsese să devasteze casa din Sugar Heights. Ce îşi 
amintea totuşi era casa lui de pe Sycamore Street. Şi 
cufărul, fireşte. Îşi amintea cum îngropase cufărul. Avusese 
nişte bani la el, două sute de dolari din plicurile lui John 
Rothstein. Şi se dusese la Zoney's să bea vreo două beri 
pentru că îl durea capul şi se simţea singur. Aproape sigur 
discutase ceva cu vânzătorul, dar nu mai ţinea minte 
despre ce anume. Baseball? Probabil că nu. Purta o şapcă 
cu logoul echipei Groundhogs, însă interesul său pentru 
sportul respectiv se oprea aici. După aceea nu-şi mai 
amintea absolut nimic. Era însă convins că se întâmplase 
ceva foarte rău. Pentru că aceasta este cea mai evidentă 
concluzie pe care o poţi trage atunci când te trezeşti 
îmbrăcat într-o salopetă portocalie. 

Se târî înapoi până la patul supraetajat, se urcă anevoie 
pe el, îşi ridică genunchii la piept şi şi-i strânse în braţe. Era 
frig în celulă. 

Începu să tremure. 

Poate l-oi fi întrebat pe vânzător care era barul lui 
preferat. La care aş putea ajunge cu autobuzul. Şi m-am 
dus acolo, nu? M-am dus acolo şi m-am îmbătat. Deşi ştiu 
foarte bine ce păţesc dacă beau prea mult. Că nu-s în stare 
să mă mulţumesc cu puţin. Când beau mă fac muci. 

O, da, chiar aşa, cu toate necazurile pe care i le adusese 
băutura. Cel mai rău era că i se rupea filmul şi nu mai ţinea 
minte nimic. După al treilea pahar (câteodată doar după al 
doilea) se prăbuşea într-o gaură neagră din care nu mai 
ieşea decât când se trezea din beţie, cu o mahmureală cât 
casa. Cică starea asta se cheamă amnezie bahică. Şi atunci 
când era lovit de câte vreo amnezie dintr-asta, aproape 
mereu făcea... să-i spunem „tămbălău”. Din cauza asta 
ajunsese în Centrul de Detenţie Juvenilă Riverview şi nu mai 
avea nicio îndoială că tot aşa ajunsese şi aici. Unde o mai fi 
fost şi asta. 

Din cauza tămbălăului. 


— 86 — 


Mama lui de tămbălău! 

Morris se rugă să fi fost vorba despre tradiționala bătaie 
din baruri, nu despre altă spargere. Cu alte cuvinte, îşi 
dorea să nu fi repetat vechea aventură din Sugar Heights. 
Pentru că trecuse bine de vârsta adolescenţei şi acum nu-l 
mai băga nimeni la casa de corecție. Nu, domnule. Totuşi, 
se va resemna şi îşi va executa sentinţa pentru infracţiunea 
comisă. Atâta timp cât infracţiunea respectivă nu are nicio 
legătură cu asasinarea unui anume geniu al literaturii 
americane, te rog din suflet, Doamne. Pentru că, dacă 
despre asta era vorba, atunci nu va mai respira foarte 
multă vreme aer proaspăt. Poate nu-l va mai respira 
niciodată. Că nu era vorba doar despre Rothstein, nu-i aşa? 
Şi acum îşi aminti ceva: Curtis Rogers întrebându-l dacă în 
New Hampshire exista pedeapsa cu moartea. 

Tremurând, Morris se întinse pe pat. Işi spuse: Nu se 
poate să mă aflu aici din cauza asta. Nu se poate. 

Sau se poate? 

Se vedea nevoit să admită că era posibil, însă nu numai 
pentru că poliţia ar fi reuşit să facă legătura dintre el şi cei 
doi morţi din popasul de lângă şosea. Parcă se şi vedea 
acum într-un bar sau speluncă de striptease, el, Morris 
Bellamy, cel care abandonase studiile, dar se 
autoproclamase expert al literaturii americane, bând 
bourbon şi trăind o experiență extrasenzorială. Şi cineva 
începe să vorbească despre asasinarea lui John Rothstein, 
marele scriitor, geniul american care trăia retras de lume; 
şi atunci Morris Bellamy - mangă şi sub imperiul acelei furii 
galbene pe care de obicei o ţinea închisă în cuşcă, acea 
fiară neagră cu ochi galbeni - se întoarce spre cel care a 
vorbit şi spune: „Nu prea părea genial atunci când i-am 
zburat creierii.” 

— Niciodată n-aş... şopti el acum. 

Îl durea înfiorător capul şi avea o senzaţie neplăcută în 
obrazul stâng. Il ustura. 

— Niciodată. 

Însă n-avea de unde să ştie asta. Atunci când bea, orice 
era posibil. Atunci când bea, fiara cea neagră îşi făcea 


E: y 


apariţia. În adolescenţa lui, fiara asta a distrus aproape 
complet casa aia din Sugar Heights şi când au venit 
poliţiştii, alertaţi de alarma antiefracţie, s-a bătut cu ei 
până când unul i-a dat una în cap cu bastonul din dotare şi 
l-a lăsat lat; iar atunci când l-au percheziţionat, i-au găsit în 
buzunare o mare cantitate de bijuterii, majoritatea 
gablonzuri, dar şi câteva extraordinar de preţioase, pe care 
stăpâna casei uitase să le pună în seif. Şi după aia, ce mai 
faci, tu, băieţaş, haidi-hai la Riverview, unde ai să-ţi faci 
prieteni mişto şi poponeaţa ta o să primească o poreclă 
drăgălaşă. 

Işi zise: Persoana care a făcut balamucul ăla este perfect 
capabilă să se laude la beţie că l-a omorât pe creatorul lui 
Jimmy Gold şi tu ştii foarte bine asta. 

Deşi era la fel de posibil să-şi fi dat poliţiştii seama că el 
era autorul crimei şi să-l fi dat în urmărire generală. Era la 
fel de posibilă şi varianta asta. 

— Imi trebe o fată să nu mă nebuneaaască! 

— Tacă-ţi fleanca! 

De data aceasta Morris încercă să-l facă să tacă, însă din 
gură nu-i ieşi decât un croncănit îngălat de vomă. Of, cât de 
tare îl mai durea capul! Şi fața. Işi trecu mâna peste obrazul 
stâng şi apoi se uită ca prostul la urmele de sânge uscat de 
pe palmă. Se pipăi din nou şi îşi simţi pielea zgăriată. In cel 
puţin trei locuri. Zgărieturi adânci de unghii. Ce înţelegem 
noi din asta, elevi? In mod obişnuit - deşi fiecare regulă are 
excepţiile ei - bărbaţii dau cu pumnul şi femeile zgârie cu 
unghiile pentru că cel mai adesea le au lungi şi puternice. 

Oare am încercat să mă dau la vreo fufă şi ea m-a refuzat 
folosindu-şi unghiile? ă 

Morris încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Insă îşi 
amintea ploaia, ponchoul şi lumina lanternei pe rădăcinile 
copacului de pe mal. Îşi amintea cazmaua. Parcă îşi 
amintea şi faptul că avusese chef de muzică live şi că 
vorbise cu vânzătorul de la Zoney's. Dar după aia? Nimic. 
Întuneric beznă. 

Işi spuse: Poate din cauza maşinii. Biscayne-ul ăla 
nenorocit. Poate l-a văzut cineva ieşind din popasul de 


— 88 — 


lângă Route 92, cu masca plină de sânge pe dreapta şi 
poate că am uitat şi eu ceva în torpedou. Ceva pe care era 
scris numele meu. 

Puțin probabil. Freddy fusese cel care cumpărase maşina 
de la o mimoză pe jumătate matoală pe care o cunoscuseră 
într-un bar din Lynn şi plătise cu banii pe care îi câştigaseră 
toţi trei la biliard. Actul de cumpărare fusese semnat cu 
numele Harold Fineman, care se întâmpla să fie cel mai bun 
prieten al lui Jimmy Gold din A/ergătorul. Individa nu-l 
văzuse deloc pe Morris Bellamy, care avusese prevederea 
să stea deoparte atunci când se perfectase tranzacţia cu 
pricina. În plus, Morris doar nu scrisese TE ROG, FURĂ-MĂ 
pe parbrizul maşinii atunci când o abandonase la mall. Nu, 
Biscayne-ul zăcea demontat până la osii pe vreun maidan 
dintr-o mahala ori lângă lac. 

Deci cum de-am ajuns eu aici? Mă întorc la întrebarea 
asta, ca un şobolan care aleargă pe o roată. l-oi fi ripostat 
cumva femeii care m-a zgâriat pe obraz? l-oi fi spart falca? 

Şi parcă acum se auzi un clinchet slab de clopoțel de 
dincolo de cortina amneziei. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
înseamnă că va fi acuzat de ultraj şi probabil trimis la 
puşcăria Waynesville, unde va ajunge după o călătorie cu 
autobuzul mare şi verde, cu plasă metalică la geamuri. La 
Waynesville va fi destul de rău, dar ar putea executa acolo 
o sentinţă de câţiva ani dacă ar fi necesar. Pentru că 
ultrajul nu este crimă. 

Te rog, fă să nu fie vorba despre Rothstein, îşi zise el. Am 
mult de citit. Caietele sunt puse la loc sigur şi mă aşteaptă. 
lar chestia cea mai tare este că am şi bani din care să 
trăiesc în tot timpul ăsta, peste douăzeci de mii în bancnote 
nemarcate de câte douăzeci şi cincizeci de dolari. Şi-mi vor 
ajunge destul de mult dacă nu mă lăcomesc. Aşa că, te rog, 
fă să nu fie vorba despre crimă. 

— Imi trebe o fată să nu mă nebuneaaască! A 

— Incă o dată să te mai aud, boule! urlă cineva. Incă o 
dată să te mai aud şi-ţi scot găoaza pe gură! 

Morris închise ochii. 


Cu toate că pe la amiază începuse să se simtă ceva mai 
bine, refuză lăturile numite pompos „prânz”: câţiva tăiţei 
care pluteau în ceva ce semăna cu un sos roşu ca sângele. 
Apoi, pe la ora două, apărură patru gardieni pe intervalul 
dintre celule. Unul ţinea nişte foi în mână şi zbiera mai 
multe nume: 

— Bellamy! Holloway!  McGiver! Riley! Roosevelt! 
Titgarden! Un pas în faţă! 

— Este Teagarden, domnule, spuse negrul uriaş din 
celula de lângă Morris. 

— Mă doare fix în cur şi dacă e John Q, jigodie! Fă un pas 
în faţă dacă vrei să vorbeşti cu avocatu' din oficiu. Dacă nu, 
şezi cuminte pe găoază! 

Cei şase deţinuţi care îşi auziseră numele făcură un pas 
înainte. Ei erau ultimii. Cel puţin din celulele de pe coridorul 
acesta. Ceilalţi indivizi reţinuţi cu o noapte în urmă (printre 
care, slavă ţie, Doamne, şi cel care măcelărise cântecul lui 
John Mellencamp!?) fuseseră fie eliberaţi, fie duşi mai 
devreme în instanţă pentru a fi puşi sub acuzare. Dar aceia 
erau plevuşcă. Morris ştia bine că şedinţele de după-amiază 
ale tribunalului erau rezervate cazurilor mai serioase. Chiar 
el fusese pus sub acuzare după-amiaza în urma aventurii lui 
derizorii din Sugar Heights. Judecătoarea Bukowsky, pizda 
aia ticăloasă! 

Şi Morris începu degrabă să se roage unui Dumnezeu în 
care nu credea. Uşa de la celulă se deschise cu zgomot. 
Ultraj, Doamne, bine? Simplu, fără circumstanţe agravante. 
Doar crimă să nu fie. Doamne, te rog, fă în aşa fel încât să 
nu se fi aflat despre cele întâmplate în New Hampshire şi 
nici la popasul din nordul statului New York, bine? Te rog, 
vrei? 

— leşiţi, băieţi, spuse gardianul cu hârtiile. Haide, afară 
din celule şi la dreapta. La distanţă de un braţ de integrul 
cetăţean american din faţa voastră. Fără să-i băgaţi 
izmenele în cur, fără să-l pipăiţi la coaie. Purtaţi-vă frumos 
şi totul va fi bine. 


12 / need a Lover („Am nevoie de o iubită”) (n.tr.). 


Au coborât cu un ascensor în care ar fi încăput o turmă 
micuță de vite, apoi au străbătut un coridor şi pe urmă au 
trecut printr-un detector de metale - numai Dumnezeu ştia 
de ce au fost puşi să o facă, de vreme ce erau încălţaţi cu 
sandale, iar salopetele portocalii nu aveau buzunare. 
Dincolo de acel detector era sala de vizite, cu opt cabine 
despărțite prin pereţi, aidoma spaţiilor destinate studiului 
individual dintr-o bibliotecă. Gardianul cu hârtiile l-a trimis 
pe Morris la numărul 3. Morris s-a aşezat şi s-a uitat la 
avocatul din oficiu prin panoul din plexiglas, deseori mânjit 
şi doar rareori spălat. Tipul din partea cu libertatea era un 
tocilar tuns ca dracu’ şi cu mătreaţă. Avea un herpes sub 
una dintre nări şi pe genunchi ţinea o servietă jerpelită. Nu- 
i dădeai mai mult de nouăsprezece ani. 

Aşa îmi trebuie! îşi spuse Morris. Vai de steaua mea, aşa 
îmi trebuie! 

Avocatul făcu un semn către telefonul din peretele 
cabinei lui Morris şi îşi deschise servieta. Scoase din ea o 
foaie de hârtie şi inevitabilul blocnotes de culoare galbenă. 
Le aşeză pe pupitrul din faţă, puse jos servieta şi ridică 
receptorul telefonului din partea lui. Contrar aşteptărilor, nu 
avea vocea subţire şi nesigură a adolescentului obişnuit, ci 
încrezătoare, aspră şi groasă ca de bariton, parcă prea 
amplă pentru pieptuţul de puişor abia observat în spatele 
cravatei din cârpă purpurie. 

— În mare rahat ai intrat, domnule... se întrerupse ca să 
se uite pe foaia pusă peste blocnotes... Bellamy. Eu zic că 
ai face bine să te pregăteşti sufleteşte pentru un sejur 
foarte lung în penitenciar. Doar dacă n-ai cumva ceva de 
dat la schimb. 

Morris îşi spuse: Se referă la caiete. 

Pielea de pe braţe i se înfioră, ca sub tălpile unor zâne 
rele. Dacă au aflat de Rothstein, înseamnă că au aflat şi de 
Curtis şi Freddy. lar asta însemna închisoare pe viaţă, fără 
posibilitate de eliberare condiţionată. Nu va mai putea să 
recupereze cufărul, nu va mai putea să afle ce s-a 
întâmplat cu Jimmy Gold. 

— Spune, îi ceru avocatul, ca şi cum ar fi vorbit cu un 


= le 


câine. 

— Vreau să ştiu cine eşti. 

— Elmer Cafferty, pentru moment la dispoziţia dumitale. 
Ai să fii pus sub acuzare în... 

Se uită la ceas - un Timex chiar mai ieftin decât costumul 
de pe el. 

— Treizeci de minute. Doamna judecător Bukowski este 
foarte punctuală. 

Un fulger de durere, fără legătură cu mahmureala, 
străpunse capul lui Morris. 

— Nu! Nu ea! Nu se poate! Căţeaua aia e de pe vremea 
lu' Tata Noe! 

Cafferty zâmbi: 

— Inţeleg că ai mai avut de-a face cu Bukowski cea Mare. 

— Vită-te în dosar, zise posomorât Morris. 

Deşi probabil că informaţia asta nu se afla acolo. 
Afacerea din Sugar Heights era secretizată, aşa cum îi 
spusese şi lui Andy. 

Al dracului Andy Halliday. Asta-i mai mult vina lui decât a 
mea. 

— Homo. 

Cafferty se încruntă. 

— Ce ai spus? 

— Nimic. Continuă. 

— In dosarul meu există doar procesul-verbal al arestării 
de aseară. Vestea bună e că soarta dumitale va fi în mâinile 
altui judecător atunci când va începe procesul. Vestea şi 
mai bună, cel puţin pentru mine, e că altcineva te va 
reprezenta la momentul acela. Mă mut la Denver, împreună 
cu soţia, iar dumneata, domnule Bellamy, vei fi doar o 
amintire. 

Lui Morris îi era perfect egal dacă avocatul se muta la 
Denver sau la dracu'. 

— Spune-mi de ce sunt acuzat. 

— Nu mai ţii minte? 

— Mi s-a rupt filmul. 

— Nu mai spune. 

— Ba spun, zise Morris. 


= 93. — 


Ar putea să dea caietele în schimbul unei sentinţe mai 
uşoare, deşi chiar gândul la asta îi făcea rău. Insă indiferent 
cine ar face oferta, el sau Cafferty, ar fi capabil procurorul 
să priceapă importanţa colosală a conţinutului lor? Puţin 
probabil. Aştia cu dreptul nu le aveau cu literatura. 
Procurorii probabil credeau că literatura începe şi se 
termină cu Erle Stanley Gardner”. Şi chiar dacă toate 
caietele acelea - toate caietele acelea cu coperte superbe 
din moleschin - ar fi avut vreo importanţă pentru 
reprezentanţii justiţiei, ce ar avea el, Morris, de câştigat 
dacă le-ar preda? O singură sentinţă pe viaţă în loc de trei? 
Ura! Ura! Ura! 

Intâmplă-se ce s-o întâmpla, nu pot să fac asta. Nu vreau 
s-o fac. 

O fi fost Andy Halliday un homosexual care prefera 
aftershave-ul English Leather, dar nu se înşelase deloc în 
privinţa motivaţiei lui Morris. Banii îi convinseseră pe Curtis 
şi Freddy să participe la jaf; atunci când Morris îi asigurase 
că moşul probabil că avea vreo sută de mii de dolari puşi 
deoparte, ei l-au crezut. Scrierile lui Rothstein? Pentru 
papagalii ăia doi, valoarea exprimată în bani a operei lui 
Rothstein începând din 1960 era doar ceva foarte 
îndepărtat, ca o mină de aur al cărei loc nu îl cunoşti. Lui 
Morris îi păsa de romane. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, el 
le-ar fi oferit lui Curtis şi Freddy partea lui din bani în 
schimbul scrierilor şi era convins că ei ar fi fost de acord. 
Dacă renunţa acum la caiete - cu atât mai mult cu cât ele 
conţineau continuarea epopeii lui Jimmy Gold - totul va fi 
fost în zadar. 

Cafferty bătu uşor cu receptorul în plexiglas, apoi şi-l 
duse iar la ureche. 

— Cafferty către Bellamy. Cafferty către Bellamy. 
Răspunde, Bellamy. 

— Scuze. Mă gândeam. . 

— Cam târziu, nu crezi? Încearcă să asculţi ce-ţi spun, 


13 Erle Stanley Gardner (1889-1970) - avocat şi prozator, cunoscut 
pentru seria de romane avându-l în centrul lor pe avocatul Perry Mason 
(n.tr.). 


= 03: 


dacă nu-ţi este cu supărare. Vei fi trimis în judecată pentru 
trei capete de acuzare. Sarcina ta, dacă te vei hotări să o 
accepţi, este să pledezi nevinovat la fiecare în parte. Mai 
încolo, când se va ajunge la proces şi dacă va fi în avantajul 
tău, îţi vei putea modifica declaraţia şi vei putea spune că 
eşti vinovat. Nici să nu te gândeşti la eliberarea pe 
cauţiune, pentru că Bukowski nu râde, ci croncăneşte fix ca 
Baba Cloanţa. 

Morris îşi spuse: probabil că aşa trebuie să te simţi când 
cele mai sumbre temeri ale tale devin realitate. Rothstein, 
Dow şi Rogers. Trei capete de acuzare pentru Omor 
Calificat. 

— Domnule Bellamy? Timpul zboară. La fel şi răbdarea 
mea. 

Mâna în care ţinea receptorul i se înmuie şi Morris îl 
aduse cu greu înapoi la ureche. Nimic nu mai conta acum şi 
totuşi avocatul ăsta, cu mutră neprihănită ca a lui Richie 
Cunningham!“ şi voce ciudată de adult răguşit, continua să 
vorbească. Şi, la un moment dat, cuvintele lui începură să 
aibă sens. 

— şi vor construi acuzarea, domnule Bellamy, începând 
cu cel mai puţin important delict şi terminând cu cel mai 
grav. Prima infracţiune: te-ai împotrivit arestării. Ai să te 
declari nevinovat. Infracţiunea numărul doi: ultraj deosebit 
de grav - şi nu-i vorba doar despre femeie aici, pentru că l- 
ai lovit bine pe primul poliţist care a apărut la faţa locului 
înainte să-ţi poată pune cătuşele. Vei pleda nevinovat. 
Numărul trei: viol. Mai târziu ar putea adăuga şi tentativă 
de omor, însă deocamdată vorbim doar despre un simplu 
viol... dacă violul poate fi simplu... Şi ai să pledezi... 

— Stai puţin, îl întrerupse Morris. 

Işi atinse zgârieturile de pe obraz şi se simţi cuprins de o 
emoție stranie... Speranţă să fi fost oare? 

— Stai puţin, repetă el, bâlbâindu-se. Am violat pe 
cineva? 

— Chiar aşa, spuse Cafferty. 


14 Richie Cunningham - personaj din serialul de familie „Happy Days”, 
interpretat de Ron Howard, 1952 (n.tr.). 


= Dă 


Avocatul părea încântat de faptul că în sfârşit clientul lui 
asculta ce-i spune. 

— Victima a fost domnişoara Cora Ann Hooper... 

Scoase acum o altă foaie de hârtie din servietă şi îşi 
aruncă ochii peste ea. 

— Incidentul s-a petrecut la scurtă vreme după ce ea a 
părăsit bodega unde lucrează ca ospătăriţă. Se îndrepta 
către staţia de autobuz de pe Lower Marlborough. Zice că 
dumneata ai urmărit-o, ai acostat-o şi ai tras-o pe o alee de 
lângă Taverna Shooter's, unde te îmbibaseşi cu Jack 
Daniel's vreme de câteva ceasuri înainte de a te apuca să 
te iei la trântă cu tonomatul şi ţi s-a cerut să pleci. 
Domnişoara Hooper avea în geantă mobilul cu o aplicaţie 
pentru alertarea poliţiei şi a reuşit să o activeze. De 
asemenea, te-a zgâriat pe obraz. Dumneata i-ai spart nasul, 
ai culcat-o la pământ, ai strâns-o de gât şi ţi-ai introdus 
flautul fermecat în scoica ei. Când polițistul Philip Ellenton 
te-a tras de pe ea, încă mai făceai bulbuci. 

— Viol. De ce aş...? 

Cretină întrebare. De ce distrusese ore în şir casa aia din 
Sugar Heights, luându-şi o pauză scurtă doar cât să facă 
pipi pe covorul Aubusson? 

— Habar n-am, zise Cafferty. Violul nu face parte din 
stilul meu de viaţă. g 

Nici dintr-al meu, îşi spuse Morris. În mod normal. Însă 
băusem Jack Daniel's şi m-a apucat nebuneala. 

— Cât o să-mi dea? 

— Acuzarea va cere sentinţa pe viaţă. Dacă ai să pledezi 
vinovat la proces şi ai să faci apel la mila Curţii, s-ar putea 
să capeţi doar douăzeci şi cinci de ani. 


Morris a pledat vinovat la proces. A spus că îşi regretă 


faptele. A dat vina pe băutură. A făcut apel la mila Curţii. 
A fost condamnat la închisoare pe viaţă. 


— 95 — 


2013-2014 


În anul doi de liceu, Pete Saubers ştia deja ce va face în 
continuare: va merge la o facultate bună din New England, 
unde Dumnezeu preferă literatura, nu smerenia. Aşa că a 
început să caute pe internet şi să colecţioneze broşuri. 
Candidatele cele mai potrivite păreau a fi Universitatea 
Emerson din Boston şi cea din Newton. Dar nici Brown din 
Minnesota nu era prea departe. Mama şi tata i-au spus să 
nu mai viseze la cai verzi pe pereţi, dar Pete nu era de 
acord cu ei. Părerea lui era că, dacă n-aveai speranţe şi 
ambiţii în adolescenţă, atunci degeaba le mai ai după. 

Nici nu încăpea discuţie că specialitatea pe care o va 
alege va fi literatura engleză. Mare parte din convingerea 
asta avea de-a face cu John Rothstein şi romanele lui cu 
Jimmy Gold. Din câte ştia Pete, el era singurul om din lume 
care le citise pe ultimele două. Şi acestea îi schimbaseră 
viaţa. 

li schimbase viaţa şi Howard Ricker, profesorul lui de 
literatură engleză din anul doi de liceu, cu toate că mulţi 
copii făceau mişto de el, poreclindu-l Ricky-Hippy pentru că 
prefera cămăşile în stil „flower-power” şi pantalonii evazaţi. 
(Gloria Moore, prietena lui Pete, îi zicea Popa Ricky, din 
cauza obiceiului de a-şi flutura mâinile deasupra capului 
atunci când se emoţiona prea tare.) Însă aproape nimeni nu 
chiulea de la orele domnului Ricker. Era distractiv, era 
entuziast şi, spre deosebire de majoritatea celorlalţi 
profesori, părea să nutrească o afecţiune sinceră pentru 
elevii săi, pe care îi numea „tinerele mele domniţe şi tinerii 
mei domni”. Tinerele domnişoare şi tinerii domni îşi dădeau 
ochii peste cap în faţa hainelor lui retro şi se strâmbau când 
îi auzeau hohotele stridente de râs... dar stilul său 
vestimentar era natural şi relaxat, iar râsul strident era atât 
de excentric şi prietenos că te făcea şi pe tine să râzi. 

La prima oră de literatură engleză din anul doi, profesorul 
a dat buzna în clasă ca o adiere răcoroasă de vânt, şi-a 
salutat elevii şi apoi a scris pe tablă ceva ce Pete Saubers 


nu a uitat niciodată: 
Este o tâmpenie! 


— la să vedem, doamnelor şi domnilor, ce înţelegem noi 
din asta? îi întrebă el. Ce Dumnezeu poate să însemne? 

Elevii rămaseră muţi. 

— Atunci, am să vă spun eu. Se întâmplă să fie vorba 
despre cea mai comună critică pe care o fac tinerele 
domniţe şi tinerii domni care, asemenea vouă, sunt 
condamnaţi să urmeze acest curs ce va începe cu 
fragmente din Beowulf şi se va încheia cu Raymond 
Carver”. Noi, profesorii, numim uneori acest gen de curs, în 
care facem doar o sumară trecere în revistă a operelor- 
cheie din literatură, LGPG. Adică „La Galop Printre Glorii”. 

Se auzi iarăşi râsul lui vesel şi scârţâit, dând totodată din 
mâini la înălţimea umerilor, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„Ei, ce ziceţi de chestia asta?” Cei mai mulţi dintre elevi 
chicotiră împreună cu el. Printre aceştia şi Pete. 

— Verdictul clasei pentru „O propunere modestă” a lui 
Jonathan Swift? Este o tâmpenie! „Tânărul gospodar 
Brown”, povestirea lui Nathaniel Hawthorne? Este o 
tâmpenie! „Gardul dintre noi”, poemul lui Robert Frost? O 
tâmpenie nici prea mare, nici prea mică. Fragmentul din 
Moby-Dick impus de programă? O tâmpenie foarte mare! 

Alte râsete. Niciunul dintre ei nu citise Moby-Dick, însă cu 
toţii ştiau că era un roman greoi şi anost. Cu alte cuvinte, o 
tâmpenie. 

— Şi câteodată, declamă domnul Ricker, arătând cu un 
gest teatral spre cuvintele de pe tablă, câteodată, tinere 
domniţe şi tineri domni, această critică este absolut 
justificată. Stau în faţa voastră şi o recunosc cu toată 
sinceritatea. Mi se cere să vă predau nişte chestii învechite, 
de care aş prefera să nu mă ating. Citesc în ochii voştri 
lipsa entuziasmului şi îmi plânge sufletul. Da! Plânge! Dar 
merg mai departe şi îmi fac datoria, pentru că ştiu că multe 
dintre lucrurile pe care vi le predau nu sunt tâmpenii. Până 


15 Raymond Carver (1938-1988) - nuvelist şi poet american (n.tr.). 
= 07 


şi unele dintre vechiturile cu care simţiţi că nu puteţi intra 
în rezonanţă - nici acum şi nici altă dată - au sensuri 
profunde, care vi se vor dezvălui la un moment dat. Să vă 
spun cum să deosebiți ce nu este tâmpit de ceea ce este? 
să vă împărtăşesc acest secret fenomenal? Păi, cred că aşa 
voi face, de vreme ce mai avem încă patruzeci de minute 
din oră şi trebuie să profităm de ele. 

Se aplecă în faţă şi îşi propti mâinile de catedră. Cravata 
începu să se legene ca un pendul. Pete avea senzaţia că 
domnul Ricker se uita fix la el, de parcă ar fi cunoscut - 
sau, cel puţin, ar fi intuit - colosalul secret pe care Pete îl 
ţinea ascuns sub maldărul de pături roase din podul casei 
sale. Secret infinit mai important decât banii. 

— La un moment dat, poate chiar diseară, veţi citi ceva 
greu, ceva ce veţi înţelege doar într-o mică măsură, iar 
verdictul vostru va fi: E o tâmpenie. Vă voi contrazice eu a 
doua zi, când îmi veţi prezenta părerea voastră? De ce aş 
face ceva atât de inutil? Avem prea puţin timp, doar treizeci 
şi patru de săptămâni; şi nu am de gând să pierd nimic din 
ele căutând să vă conving de calităţile nu ştiu cărei nuvele 
sau poezii. De ce să o fac, din moment ce toate opiniile 
noastre sunt subiective şi niciodată nu vom putea ajunge la 
o concluzie finală cu care să fim cu toţii de acord? 

Acum unii dintre elevi - şi Gloria printre ei - păreau 
complet derutaţi, însă Pete înţelegea foarte bine despre ce 
vorbea domnul Ricker, zis şi Ricky-Hippy, pentru că el însuşi 
citise zeci de eseuri critice despre John Rothstein de când 
începuse să-i citească lucrările din caiete. Mulţi dintre 
criticii aceia ziceau că Rothstein era unul dintre cei mai 
mari scriitori americani ai secolului douăzeci, alături de 
Fitzgerald, Hemingway, Faulkner şi Roth. Mai erau şi alţii - 
o minoritate, dar una foarte gălăgioasă - care susțineau că 
opera lui era mediocră şi lipsită de orice valoare. Pete citise 
un articol pe site-ul Sa/on, în care scriitorul îl numea pe 
Rothstein „regele bancurilor şi sfântul protector al 
proştilor”. 

— Timpul este răspunsul, spuse domnul Ricker, în acea 
primă zi din anul al doilea de liceu al lui Pete. 


Se plimba cu paşi mari prin clasă, foşnind din demodaţii 
lui pantaloni evazaţi, dând uneori din mâini. 

— Da! Timpul cel nemilos separă tâmpenia de ne- 
tâmpenie. Este un proces darwinian, absolut natural. Din 
acest motiv se găsesc romanele lui Graham Greene în orice 
librărie care se respectă, nu însă şi cele ale lui Somerset 
Maugham. Cărţile lui mai există, desigur, dar trebuie să le 
comanzi. Şi asta o faci doar dacă ştii de ele. Majoritatea 
cititorilor din ziua de astăzi nu ştiu. Să ridice mâna cei care 
au auzit de Somerset Maugham. Uite, vă spun şi cum se 
scrie numele lui. 

Nu se ridică nicio mână. 

Domnul Ricker dădu din cap. Cam înnegurat - aşa i se 
păru lui Pete. 

— Timpul a decretat că scrierile domnului Greene sunt 
ne-tâmpenii, iar cele ale domnului Maugham sunt... mă rog, 
nu chiar tâmpenii, dar uşor de uitat. Eu cred că a scris 
câteva romane foarte bune - Luna şi doi bani jumate este 
remarcabil, tinere domniţe şi tineri domni, absolut 
remarcabil - şi a mai scris o mulţime de povestiri excelente, 
însă niciuna dintre acestea nu şi-a găsit loc în manualul 
vostru. Să plâng din cauza asta? Să mă înfurii? Să ameninţ 
cerul cu pumnii şi să urlu că se face o nedreptate? Nu. 
Câtuşi de puţin. O asemenea selecţie este un proces 
natural. Vi se va întâmpla şi vouă, tinere domniţe şi tineri 
domni, deşi, la momentul acela, eu voi fi deja o amintire. Să 
vă spun cum seva întâmpla? Veţi citi ceva - poate Du/ce et 
Decorum Est de Wilfred Owenif. Să folosim poezia asta 
drept exemplu? De ce nu? 

Şi, cu o voce mult mai profundă, care-l înfioră pe Pete şi-i 
puse un nod în gât, domnul Ricker începu să recite: 

— „Cocoşaţi şi strâmbi, bieţi cerşetori în zdrenţe, / Tuşind 
ca nişte babe, ne târâm blestemând prin glod...” Şi aşa mai 
departe. Et cetera et cetera. Unii dintre voi vor spune: Este 
o tâmpenie. Credeţi că îmi voi călca cuvântul dat şi voi 
încerca să vă conving de contrariu, chiar dacă eu cred că 


15 Wilfred Owen (1893-1918) - unul dintre cei mai importanţi poeţi 
britanici din perioada Primului Război Mondial (n.tr.). 


— 99 — 


poeziile domnului Owen sunt cele mai minunate creaţii din 
perioada Primului Război Mondial? Nici vorbă! Vedeţi voi, 
aceasta este doar părerea mea, iar părerile sunt asemenea 
găoazelor: toată lumea are câte una. 

Clasa izbucni în hohote isterice de râs, tinere domniţe şi 
tineri domni deopotrivă. 

Domnul Ricker îşi îndreptă spatele. 

— S-ar putea să vă pedepsesc dacă îmi deranjaţi orele, 
pentru că ştiu să fiu destul de ferm când vine vorba de 
disciplină. Dar întotdeauna vă voi respecta opiniile. Şi 
totuşi! Şi totuşi! 

Ridică un deget. 

— Timpul o să treacă foarte repede! Tempus o să fugit! 
Poezia lui Owen vă va ieşi din minte, caz în care verdictul 
vostru se va dovedi corect. Adică este o tâmpenie. Pentru 
voi, cel puţin. Dar unii dintre voi şi-o vor aminti uneori. Şi şi- 
o vor aminti. Şi şi-o vor aminti iarăşi. Şi de fiecare dată, 
paşii voştri către maturitate vor suna mai hotărâți. De 
fiecare dată când poezia aceasta vi se va furişa în minte, vi 
se va părea mai puţin tâmpită şi un pic mai profundă. Un 
pic mai importantă. Până când va începe să strălucească, 
tinerele mele domniţe şi tinerii mei domni. Până când va 
începe să strălucească. Cu acestea am istovit discursul meu 
din prima noastră oră şi am să vă rog să deschideţi la 
pagina şaisprezece admirabilele voastre manuale, atât de 
inspirat intitulate Limbă şi literatură. 


Una dintre povestirile pe care domnul Ricker le-a dat-o 
de citit în anul acela a fost „Căluţul câştigător”, a lui D.H. 
Lawrence. Aşa cum era de aşteptat, majoritatea tinerilor 
domni şi majoritatea tinerelor domniţe (printre care s-a 
numărat şi Gloria Moore, de care Pete începuse să se cam 
sature, deşi fata avea nişte sâni marfă) au considerat-o o 
tâmpenie. Insă nu şi Pete, în mare parte pentru că 
evenimentele prin care trecuse îl făcuseră să se maturizeze 
mult mai repede. 2013 a trecut şi a început 2014 - anul 
bine-cunoscutului Vortex Polar, când centralele termice din 


17 „The Rocking-Horse Winner” (n.tr.). 
— 100 — 


nordul Midwestului au fost date la maximum - când 
povestirea aceasta i-a revenit adesea în minte, cu ecouri 
din ce în ce mai profunde. 

In ea era vorba despre membrii unei familii care păreau a 
avea tot ce îşi doreau; însă tot nu erau mulţumiţi. Nimic nu 
li se părea suficient şi eroul povestirii, un băieţel pe nume 
Paul, avea în permanenţă impresia că aude casa şoptind: 
„Ne trebuie mai mulţi bani! Ne trebuie mai mulţi bani!” 
Pete bănuia că mulţi dintre colegii lui credeau că era o 
tâmpenie. Aceştia erau copiii norocoşi, care nu fuseseră 
niciodată obligaţi să asculte noapte de noapte mârâielile-şi- 
hămăielile despre facturile neachitate. Sau despre preţul 
ţigărilor. 

Tânărul protagonist al povestirii lui Lawrence a 
descoperit o cale supranaturală prin care putea face rost de 
bani. Paul mergea călare pe căluţul lui din lemn până pe 
tărâmul imaginar al norocului, unde putea să aleagă 
câştigătorii curselor hipice din lumea reală. Astfel a reuşit 
să facă mii de dolari, dar casa continua să şoptească: „Ne 
trebuie mai mulţi bani!” 

După un ultim drum plin de peripeții pe căluţul din lemn - 
şi după un ultim pariu câştigător - Paul a murit pe 
neaşteptate, fie din cauza unei hemoragii cerebrale, fie din 
cauza unei alte afecţiuni. Pe Pete nu îl duruse nici măcar 
capul după ce găsise cufărul îngropat. Acesta era căluţul lui 
fermecat, nu? Ba da. Propriul lui căluţ fermecat. Însă în 
2013, anul când l-a cunoscut pe domnul Ricker, căluţul 
mergea din ce în ce mai încet. Banii din cufăr erau pe 
terminate. 

Însă Pete ştia că banii aceia îi ajutaseră pe părinţii lui să 
treacă cu bine printr-o perioadă grea şi urâtă; ştia că fără 
banii aceia căsnicia părinţilor lui s-ar fi putut destrăma. 
Niciodată nu a regretat că îşi asumase rolul de înger 
păzitor. Folosind cuvintele vechiului cântec, putem spune 
că banii din cufăr făcuseră un pod peste ape tulburi!t, iar 
lucrurile de pe malul celălalt erau mai bune - mu/t mai 


18 Bridge Over Troubled Water, melodie a celebrilor Simon & Garfunkel 
(n.tr.). 


— 101 — 


bune. Partea cea mai rea a recesiunii se încheiase. Mama 
revenise la catedră cu normă întreagă, iar salariul ei era 
acum cu trei mii de dolari pe an mai mare decât cel de 
dinainte. Tata avea propria lui afacere mică, nu chiar o 
agenţie imobiliară, dar ceva care se ocupa cu cercetarea 
pieţelor imobiliare. Câteva agenţii din oraş îi deveniseră 
cliente. Pete nu înţelegea prea bine cum funcţiona toată 
povestea asta, dar ştia că aducea ceva bani şi că va putea 
aduce şi mai mulţi pe viitor, cu condiţia ca piaţa imobiliară 
să rămână pe trendul acesta ascendent. În plus, Tom 
Saubers se ocupa el însuşi de intermedierea câtorva 
vânzări. Insă chestia cea mai bună era că nu mai lua pastile 
şi mergea bine. Cârjele ajunseseră în dulap cu mai bine de 
un an în urmă şi acum îşi folosea doar bastonul în zilele cu 
ploaie sau ninsoare din cauza durerii din oase şi încheieturi. 
Deci totul era bine. Era grozav. 

Şi totuşi, cum spunea cel puţin o dată domnul Ricker la 
fiecare oră. Şi totuşi! 

Trebuia să se gândească la Tina, care însemna un foarte 
mare şi totuşi. Multe prietene de-ale ei din vechiul lor 
cartier, inclusiv Barbara Robinson, pe care Tina o adorase, 
se duceau la Chapel Ridge, liceu particular cu un excelent 
palmares în privinţa elevilor trimişi la facultăţi de prestigiu. 
Mama îi spusese Tinei că nici ea şi nici tata nu vedeau cum 
şi-ar putea permite să o trimită acolo direct de la gimnaziu. 
S-ar putea totuşi să ajungă la Chapel Ridge în anul doi, 
dacă situația lor materială va continua să se 
îmbunătăţească. 

— Da’ atunci n-am să mai cunosc pe nimeni! a exclamat 
Tina, începând să plângă. 

— Ba ai s-o cunoşti pe Barbara Robinson, a spus mama. 

Pete (care asculta la discuţia lor din camera alăturată) şi- 
a dat seama după tonul mamei că şi ea era în pragul 
lacrimilor. 

— Ai să le ştii şi pe Hilda şi pe Betsy. 

Dar Tini era mai mică decât fetele astea şi Pete ştia că 
doar Barbs îi fusese prietenă adevărată pe vremuri, când 
locuiau în cartierul de vest. Probabil că Hilda Carver şi 


— 102 — 


Betsy DeWitt nici nu şi-o mai aminteau. Într-un an sau doi o 
va uita şi Barbara. Mama lăsa impresia că nu-şi mai aducea 
aminte cât de importantă este perioada liceului şi cât de 
repede îţi uiţi prietenii din copilărie odată ce ai ajuns acolo. 

Răspunsul Tinei rezumă toate gândurile acestea ale lui cu 
o admirabilă concizie: 

— Mda, da’ ele n-o să mă mai ştie pe mine. 

— Tina!... 

— Aveţi banii ia! strigă fetiţa. Banii ăia pe care îi primiţi 
în fiecare lună! De ce să nu-mi daţi din ei ca să mă duc la 
Chapel Ridge? 

— Pentru că încă ne mai revenim după perioada grea 
prin care am trecut, iubito. 

Tina nu mai spuse nimic, pentru că ştia că era adevărat. 

Planurile pentru facultate ale lui Pete erau un alt şi totuşi. 
Pete ştia că pentru mulţi dintre colegii lui, poate chiar 
pentru cei mai mulţi dintre ei, facultatea părea la fel de 
departe ca planetele de la periferia sistemului solar. Insă 
dacă el voia o facultate bună (Brown, insista mintea lui, 
literatură engleză la Brown), asta însemna că trebuia să 
facă cereri de înscriere din timp, adică încă din primul 
semestru al ultimului an de liceu. lar aceste cereri de 
înscriere costau bani. Costa şi cursul de vară pe care ar 
trebui să-l urmeze dacă voia să facă cel puţin 670 de 
puncte la secţiunea rezervată matematicii din cadrul 
testului de aptitudini în vederea admiterii la colegiu. Işi 
găsise un job cu jumătate de normă la biblioteca de pe 
Garner Street, dar treizeci şi cinci de dolari pe săptămână 
nu erau mare lucru. 

Afacerea tatei se dezvoltase deja destul de mult pentru a 
impune închirierea unui birou în centru, de unde al treilea şi; 
totuşi. Un birou modest în zona bună a oraşului (chiar dacă 
cu chirie mică şi la un etaj superior) ar fi adus multe 
beneficii pe viitor, dar ar fi presupus şi multe cheltuieli. 
Pete ştia - chiar dacă nu-şi auzise părinţii recunoscând cu 
glas tare - că tata era convins că banii misterioşi aveau să-l 
ajute şi de-a lungul acestei perioade decisive pentru 
afacerea lui. Ajunseseră să depindă de ei şi doar Pete ştia 


— 103 — 


că se vor termina înainte de sfârşitul lui 2014. 

Da, bine, cheltuise şi el ceva. Nu o sumă prea mare - nu- 
şi dorea să fie luat la întrebări -, ci doar câte o sută, când şi 
când. Un blazer şi o pereche de mocasini pentru excursia 
cu clasa la Washington. Câteva CD-uri. Şi cărţi. Făcuse o 
pasiune nebună pentru cărţi de când citise caietele şi se 
îndrăgostise de John Rothstein. Aşa că a citit scrierile 
contemporanilor lui tot de origine evreiască: Philip Roth, 
Saul Bellow şi Irwin Shaw (Leii tineri i s-a părut un roman 
de-a dreptul extraordinar şi în ruptul capului nu putea 
înţelege de ce nu era trecut în rândul lucrărilor clasice ale 
genului). Acesta a fost doar începutul. Işi cumpăra mereu 
ediţii broşate, dar chiar şi acestea costau doisprezece sau 
cincisprezece dolari una, dacă nu avea norocul să le 
găsească de vânzare la mâna a doua. 

Da, „Căluţul câştigător” avea ecouri în viaţa lui, ecouri la 
greu, pentru că acum Pete îşi auzea propria casă şoptind 
Ne trebuie mai mulți bani... şi foarte curând vor fi încă şi 
mai puţini. Dar în cufăr mai era şi a/tceva în afară de bani, 
nu-i aşa? 

lar acesta era alt și totuşi. Unul la care Pete Saubers se 
gândea tot mai des acum. 


Lucrarea pe care a făcut-o Pete la încheierea cursului „La 
Galop Printre Glorii” a fost o analiză pe şaisprezece pagini a 
trilogiei Jimmy Gold, presărată cu citate din diverse recenzii 
şi cu fragmente din interviurile acordate de Rothstein 
înainte de retragerea din viaţa publică la ferma lui din New 
Hampshire. A încheiat amintind despre vizita făcută de 
Rothstein în lagărele morţii din Germania, pe vremea când 
era reporter la New York Herald - patru ani înainte de 
publicarea primului roman cu Jimmy Gold. 

„Am convingerea că acesta a fost cel mai semnificativ 
eveniment din viaţa domnului Rothstein”, a scris Pete. „Cu 
siguranţă cel mai important din cariera lui de scriitor. 
Sensul vieţii, căutat fără preget de Jimmy, are legătură cu 
ce a văzut domnul Rothstein în lagărele acelea. lată de ce 
Jimmy s-a simţit inadaptat atunci când a încercat să 


— 104 — 


trăiască aşa cum trăiesc cetăţenii americani obişnuiţi. Din 
punctul meu de vedere, această inadaptabilitate a lui este 
cel mai bine redată în scena din A/ergătorul o lasă mai 
moale, în care aruncă o scrumieră în ecranul televizorului. 
Pentru că la CBS se difuza un program special dedicat 
Holocaustului.” 

Când domnul Ricker le-a adus lucrările, un 10+ era scris 
cu cifre mari pe coperta mapei lui Pete, pe care era 
reprezentată o fotografie scanată la calculator cu Rothstein 
în tinereţe, alături de Ernest Hemingway, la o masă a 
restaurantului Sardi's din Manhattan. Sub acel 10+ , 
domnul Ricker mai scrisese vreau să discutăm după oră. 

După plecarea celorlalţi copii, domnul Ricker se uită atât 
de fix la el, încât Pete se temu ca nu cumva profesorul lui 
preferat să-l acuze de plagiat. Apoi domnul Ricker surâse. 

— Este cea mai bună lucrare pe care am citit-o în 
douăzeci şi opt de ani de învăţământ. Este cea mai bună 
pentru că este cea mai categorică şi cea mai sinceră. 

Pete se îmbujoră de bucurie. 

— Mulţumesc. Pe bune. Mulţumesc mult de tot. 

— Totuşi aş avea ceva de comentat în privinţa concluziei 
tale, spuse domnul Ricker, sprijinindu-se de spătarul 
scaunului şi împletindu-şi degetele la ceafă. Tu spui că 
Jimmy Gold face parte „din galeria marilor eroi americani, 
alături de Huck Finn”. lar concluzia aceasta nu este 
confirmată de ultimul roman al trilogiei. De acord, aruncă o 
scrumieră în ecranul televizorului, dar acesta nu este un 
gest de eroism. Ştii că logoul postului CBS este un ochi, iar 
gestul lui Jimmy devine astfel un act prin care el doreşte să- 
şi orbească ochiul interior, acela care vede adevărul. Nu eu 
spun asta, ci este un citat aproape exact dintr-un eseu 
intitulat „Alergătorul se întoarce”, scris de John Crowe 
Ransom. Leslie Fiedler? spune cam acelaşi lucru în 
Dragostea şi moartea în romanul american. 

— Dar... 

— Nu te critic, Pete. Spun doar că trebuie să mergem pe 


19 john Crowe Random (1888-1974) - critic, poet şi eseist american; 
Leslie Fiedler (1917-2003) - critic american (n.tr.). 
— 105 — 


urma faptelor oriunde ne-ar conduce ele, iar asta înseamnă 
să nu omitem evenimentele esenţiale care îţi contrazic 
teza. Ce anume face Jimmy după momentul în care aruncă 
scrumiera în televizor şi după ce soţia lui îi ripostează în 
modul ei caracteristic: „Nenorocitule, acum unde o să se 
mai uite copiii la Mickey Mouse?!” 

— Se duce şi cumpără alt televizor, dar... 

— Dar nu orice fel de televizor, ci primul televizor color 
de pe strada lor. Şi după aia? 

— Face o campanie publicitară de mare succes pentru 
produsul de curăţenie Duzzy-Doo. Insă... 

Domnul Ricker înălţă din sprâncene, aşteptând urmarea. 
Dar cum să-i spună Pete că, un an mai tărziu, într-o noapte, 
Jimmy se strecoară în agenţia de publicitate înarmat cu o 
cutie cu chibrituri şi o canistră cu kerosen? Cum să-i spună 
că Rothstein anticipează toate protestele la adresa 
Războiului din Vietnam şi pentru respectarea drepturilor 
omului punându-l pe Jimmy să distrugă acea clădire 
cunoscută drept Templul Reclamelor? Şi că va face 
autostopul şi va pleca din New York, părăsindu-şi familia 
fără să se mai uite înapoi? Şi că va porni în lumea largă, 
exact aşa cum au făcut-o Huck şi Jim? Nu putea spune 
nimic din toate astea, pentru că era povestea din 
Alergătorul merge spre Soare-apune, roman care exista 
numai în şaptesprezece caiete ce fuseseră îngropate într-un 
cufăr vechi de mai bine de treizeci de ani. 

— Haide, aştept să mă combati, spuse netulburat domnul 
Ricker. Nimic nu-mi place mai mult decât o dezbatere 
literară cu cineva care ştie să-şi argumenteze opiniile. 
Probabil că ai pierdut deja autobuzul, dar te voi duce eu 
acasă cu cea mai mare plăcere. 

Bătu uşor în fotografia de pe lucrarea lui Pete, unde erau 
înfăţişaţi Johnny R. Şi Ernie H., cei doi titani ai literaturii 
americane, cu paharele mari cu martini în mâini. 

— Lăsând la o parte concluzia nesusţinută, pe care eu o 
pun pe seama dorinţei tale emoţionante de a vedea lumina 
la capătul unui ultim roman extrem de întunecat, lucrarea 
ta este excelentă. Absolut excelentă. Aşa că, haide, te rog 


— 106 — 


să mă combati. 

— Nu am de ce, spuse Pete. S-ar putea să aveţi dreptate. 

Numai că nu avea. Dacă la sfârşitul romanului A/ergătorul 
merge spre Soare-apune mai rămăsese vreo urmă de 
îndoială în privinţa capacităţii lui Jimmy Gold de a-şi vinde 
sufletul, aceasta a fost complet înlăturată în ultimul şi cel 
mai lung roman al seriei, Alergătorul înalță steagul. Aceasta 
era cea mai bună carte pe care o citise Pete vreodată. Dar 
şi cea mai tristă. 

— Nu discuţi în lucrare despre moartea lui Rothstein. 

— Nu. 

— Te pot întreba de ce? 

— Mi s-a părut că nu se potriveşte cu subiectul. ŞI 
lucrarea ar fi fost prea lungă. Plus că... e mare păcat că a 
murit aşa, ucis în timpul unui jaf prostesc. 

— Nu ar fi trebuit să ţină bani în casă, spuse cu blândeţe 
domnul Ricker. Dar o făcea şi ştiau mulţi oameni obiceiul 
ăsta al lui. Însă nu trebuie să-l judeci prea aspru. O mulţime 
de scriitori s-au purtat prosteşte şi imprudent cu banii lor. 
Charles Dickens a ajuns să susţină financiar o întreagă 
familie de trândavi, printre care şi propriul lui tată. Samuel 
Clemens aproape că a dat faliment în urma unor tranzacţii 
imobiliare făcute fără cap. Arthur Conan Doyle a dat mii de 
dolari unor spiritişti şarlatani şi a cheltuit alte mii pe 
fotografii contrafăcute cu zâne. Măcar Rothstein îşi 
încheiase seria de romane. Dacă nu cumva şi tu crezi, aşa 
cum cred unii... 

Îngrijorat, Pete se uită la ceas. 

— Hm... domnule Ricker? Dacă mă grăbesc, încă mai pot 
să prind autobuzul. 

Profesorul flutură din mâini în stilul lui caracteristic. 

— Du-te, sigur că da, du-te! Am vrut doar să-ți 
mulţumesc pentru o lucrare atât de frumoasă... şi să-ţi ofer 
un sfat prietenesc: anul viitor şi la facultate, când te vei mai 
confrunta cu asemenea subiecte, nu lăsa firea ta cea bună 
să-ţi întunece privirea critică. Aceasta trebuie să rămână 
mereu obiectivă şi detaşată. 

— Aşa am să fac, zise Pete şi ieşi grăbit din clasă. 


— 107 — 


Ultimul lucru pe care şi-ar fi dorit să-l discute cu domnul 
Ricker era ipoteza care circulase la vremea respectivă şi 
care spunea că acei hoţi care-l omorâseră pe John 
Rothstein ar fi furat pe lângă bani şi o mulţime de 
manuscrise nepublicate, pe care le-au distrus ulterior, 
atunci când şi-au dat seama că nu au nicio valoare. O dată 
sau de două ori Pete cochetase cu ideea de a preda poliţiei 
caietele din cufăr, chiar dacă aşa părinţii lui ar fi ajuns să 
afle de proveniența banilor misterioşi primiţi lunar. În fond, 
caietele nu erau doar o comoară literară, ci şi o probă într- 
un caz de crimă, însă era o crimă veche. Mai bine să nu 
agite apele. 

Corect? 


Normal că nu a mai prins autobuzul, iar asta însemna să 
facă pe jos cei trei kilometri până acasă. Dar Pete nu avea 
nimic împotrivă. Încă mai radia de bucurie pentru că fusese 
lăudat atât de frumos de domnul Ricker şi avea o mulţime 
de lucruri la care trebuia să se gândească. Indeosebi la 
lucrările nepublicate ale lui Rothstein. In opinia lui, 
povestirile erau inegale, doar câteva realmente bune. lar 
cele câteva tentative de abordare a genului liric erau, după 
umila lui părere, destul de jalnice. Insă ultimele două 
romane cu Jimmy Gold erau... aur? curat. Judecând după 
episoadele istorice presărate prin ele, Pete bănuia că 
ultimul roman (în care Jimmy dă foc unui steag la un miting 
pentru pace desfăşurat în Washington) fusese terminat în 
jurul anului 1973, pentru că Nixon încă mai era preşedinte 
al Americii la finalul cărţii. Pete nu reuşea în ruptul capului 
să priceapă de ce Rothstein nu publicase ultimele două 
romane cu Jimmy Gold (plus alt roman despre Războiul 
Civil). Erau atât de bune! 

Băiatul lua din pod doar câte un caiet, pe care, dacă nu 
era singur acasă, îl citea cu uşa închisă şi cu urechile ciulite 
la paşii vreunui membru al familiei pe coridor. Ţinea în 
permanenţă altă carte la îndemână şi, dacă auzea pe 
cineva apropiindu-se de camera lui, ascundea caietul sub 


20 joc de cuvinte în limba engleză: gold - „aur” (n.tr.). 
— 108 — 


saltea şi lua în mână cartea de rezervă. Doar Tina l-a 
surprins o dată, pentru că fetiţa avea obiceiul nefericit de a 
merge prin casă doar în ciorapi. 

— Ce-i ăla? îl întrebase ea din pragul uşii. 

— Nu-i treaba ta, răspunsese Pete, strecurând caietul sub 
pernă. Şi vezi că dai de dracu' cu mine dacă te apuci să 
spui ceva mamei sau tatei. 

— E porno? 

— Nu! 

Cu toate că domnul Rothstein descrisese nişte scene 
destul de picante, mai ales pentru un tip în vârstă. De 
exemplu, cea în care Jimmy şi două fufe hippy... 

— Atunci, de ce nu mă laşi să văd şi eu? 

— Pentru că e ceva personal. 

Ochii Tinei se aprinseră. 

— Vrei să zici că te-ai apucat să scrii o carte? 

— Poate. Şi ce dacă? 

— Marfă! Despre ce e? 

— Despre nişte gândaci care fac sex pe lună. 

Fetiţa începu să chicotească. 

— Păi, parcă ai zis că nu-i porno. Mi-o dai şi mie s-o citesc 
când o termini? 

— Mai vedem noi. Deocamdată să-ţi ţii gura, bine? 

Bine. Şi Tini rareori îşi încălca promisiunea. Episodul ăsta 
avusese loc în urmă cu doi ani şi Pete era convins că 
surioara lui uitase de el. 

Billy Webber se apropie de el pe o bicicletă strălucitoare, 
cu zece viteze. 

— Salut, Saubers! 

Ca mai toată lumea (domnul Ricker era o excepţie), Billy 
îi pronunţa numele Sobers, în loc de SOU-bers, dar nu 
conta. Oricum era un nume aiurea indiferent cum îl 
pronunţai. 

— Ce faci vara asta? 

— Lucrez la biblioteca de pe Garner Street. 

— Tot acolo? 

— l-am convins să mă lase să fac douăzeci de ore pe 
săptămână. 


— 109 — 


— Ce dracu', omule, eşti prea tânăr să te bagi la stăpân! 

— Nu mă deranjează, spuse Pete. 

Acesta era adevărul. Printre alte avantaje, la bibliotecă 
avea şi acces gratuit la calculator, fără să i se uite cineva 
peste umăr. 

— Dar tu ce planuri ai? 

— Merg la casa noastră de vacanţă din Maine. Lângă 
China Lake. Acolo sunt multe fetiţe drăguţe în bikini, omule. 
Şi alea din Massachusetts ştiu ce tre' să facă. 

În cazul ăsta poate te învaţă şi pe tine, comentă sarcastic 
gândul lui Pete. Dar când Billy ridică palma, Pete bătu cuba 
cu el şi îl privi cu oarecare invidie cum se îndepărta, vesel şi 
lipsit de griji. Cu fundul pe şaua unei biciclete cu zece 
viteze; cu bascheţi Nike în picioare; cu o casă de vacanţă în 
Maine. Se vedea treaba că unii îşi reveniseră deja după 
criză. Sau poate criza îi ocolise. Nu aceeaşi era situaţia 
familiei Saubers. Nu le mergea tocmai rău, dar... 

„Ne trebuie mai mulţi bani”, şoptea casa din povestirea 
lui Lawrence. Ne trebuie mai mulţi bani. Uite, scumpete, 
ăsta este ecoul. 

Oare ar putea să vândă caietele? Dacă da, cum anume? 
Pete nici nu voia să-şi imagineze că ar putea să renunţe la 
ele, dar, în acelaşi timp, ştia că nu era corect să le ţină 
ascunse în podul casei. Lumea trebuia să ia cunoştinţă de 
întreaga operă a lui Rothstein, mai cu seamă ultimele două 
romane din ciclul Jimmy Gold. Pete era convins că acestea 
i-ar repara lui Rothstein reputaţia, deşi nici acum nu era 
chiar foarte proastă şi, în plus, nu asta conta cel mai mult. 
Conta că oamenilor le vor plăcea romanele astea. Ba chiar 
se vor îndrăgosti de ele, dacă semănau cât de cât cu Pete. 

Însă manuscrisele olografe nu erau totuna cu bancnotele 
nemarcate de douăzeci şi cincizeci de dolari. Şi atunci Pete 
ar fi prins şi ar putea intra la puşcărie. Nu ştia prea bine de 
ce infracţiune ar fi acuzat - în niciun caz de tăinuire de 
bunuri furate, pentru că el nu tăinuise nimic, ci doar găsise 
-, dar era convins că încercarea de a vinde ce nu-ți aparţine 
constituie un fe/ de crimă. O variantă ar fi fost să doneze 
caietele Universităţii Rothstein, însă ar fi trebuit să o facă 


— 110 — 


sub protecţia anonimatului, altminteri ar ieşi totul la iveală 
şi părinţii lui ar afla că fiul lor îi finanţase cu banii furaţi de 
la un om asasinat. Ca să nu mai vorbim că nu primeai nimic 
în schimbul donaţiei anonime. 


Deşi în lucrarea semestrială nu scrisese nimic despre 
moartea lui Rothstein, Pete citise tot ce era de citit despre 
acel eveniment - mare parte dintre articole le găsise pe 
internet, în timpul pe care îl petrecea la bibliotecă. Aflase 
că Rothstein fusese „executat” de la distanţă foarte mică. 
Aflase că poliţiştii descoperiseră mai multe urme în curte, 
fapt care i-a făcut să presupună că fusese vorba despre doi, 
trei, poate chiar patru agresori şi, luând în considerare 
mărimea acelor urme, au ajuns la concluzia că toţi fuseseră 
bărbaţi. De asemenea, poliţiştii mai erau de părere că doi 
dintre ei fuseseră ucişi într-un popas din statul New York la 
scurtă vreme după comiterea crimei. 

Margaret Brennan, prima soţie a scriitorului, a acordat un 
interviu la locuinţa ei de la Paris imediat după asasinat. 
„Toată lumea vorbea despre el în sătucul ăla unde locuia”, 
a spus ea. „Despre ce altceva să vorbească în fundul ăla de 
ţară? Despre vaci? Despre dozatorul de îngrăşăminte pe 
care şi l-a cumpărat de curând vreun fermier? Pentru 
provincialii ăia John era o vedetă. Aveau părerea eronată că 
scriitorii câştigă la fel de mult ca bancherii şi credeau că 
fostul meu soţ avea sute de mii de dolari ascunşi în casa 
aia dărăpănată a lui. Probabil că un străin a auzit bârfele 
astea şi aşa s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Şi să mai spui 
că yankeii au lacăt la gură! Din punctul meu de vedere, 
localnicii sunt la fel de vinovaţi ca şi nenorociţii care l-au 
omorât.” 

Când a fost întrebată dacă nu cumva Rothstein 
ascunsese şi manuscrise pe lângă bani, Peggy Brennan a 
scos un chicotit descris drept „tabagic” de reporterul care îi 
lua interviul. 

— Alte scorneli, scumpule. Johnny s-a ascuns de lume 
dintr-un unic motiv. Îi pierise complet inspiraţia, dar nu voia 
s-o recunoască. 


— 111 — 


Bine că le ştii tu pe toate, a admonestat-o atunci Pete în 
gând. Probabil că a divorţat de tine pentru că se săturase 
să-ţi audă hârâitul ăla de la ţigări. 

Se făceau multe speculaţii în ziarele şi revistele pe care 
le citise Pete, însă lui cea mai credibilă ipoteză îi părea cea 
despre care domnul Ricker spunea că ar fi fost în 
conformitate cu „Teoria Briciului lui Occam”. Adică, cea mai 
simplă şi mai evidentă explicaţie era de obicei cea corectă. 
Trei bărbaţi năvăliseră în casa lui Rothstein şi unul dintre ei 
îi omorâse pe ceilalţi doi ca să poată păstra el singur toată 
prada. Pete habar nu avea cum de individul cu pricina 
ajunsese apoi în oraşul lui şi nici de ce îngropase cufărul 
lângă pârâu. Insă de un lucru era convins: hoţul acela nu 
mai avea să se întoarcă pentru a-l recupera. 

Matematica nu era punctul forte al lui Pete - tocmai din 
cauza asta a avut nevoie de cursul de vară -, însă nu 
trebuia să fii Einstein ca să faci nişte calcule simple şi să 
evaluezi situaţia. Dacă hoţul rămas în viaţă avusese treizeci 
şi cinci de ani în 1978 (vârstă care lui Pete i se părea o 
estimare destul de corectă), atunci ar fi avut şaizeci şi 
şapte în 2010, când băiatul găsise cufărul, şi în jur de 
şaptezeci acum. lar şaptezeci de ani însemna foarte, foarte 
mult. Probabil că ar merge în cadru când s-ar întoarce să-şi 
recupereze prada. 

Zâmbind, Pete făcu colţul pe Sycamore Street. 

Ajunsese la concluzia că erau trei motive pentru care 
hoţul nu se întorsese niciodată să-şi ia cufărul. lar toate trei 
erau la fel de plauzibile. Unu: individul era la închisoare 
pentru altă crimă. Doi: era mort. lar a treia posibilitate era o 
combinaţie dintre primele două: murise în puşcărie. 
Indiferent care ar fi fost cauza pentru care hoţul nu mai 
apăruse prin zonă, Pete credea că nu trebuie să-şi mai facă 
griji în privinţa lui. Nu la fel stăteau lucrurile cu caietele. În 
privinţa lor îşi făcea o mulţime de griji. Caietele erau ca 
nişte tablouri superbe, însă furate, pe care nu le poţi 
expune sau vinde niciodată. 

Sau ca o ladă plină cu dinamită pe care ţi s-a arătat să te 
aşezi. 


— 112 — 


În septembrie 2013 - exact la treizeci şi cinci de ani de la 
ziua asasinării lui John Rothstein -, Pete a pus ultimele 
bancnote din cufăr într-un plic pe care scrisese adresa 
tatălui său. Ultima plată era de trei sute patruzeci de dolari. 
Şi, pentru că ştia cât te poate face să suferi o speranţă 
neîmplinită, a adăugat câteva cuvinte: 


Aceasta este ultima rată. Îmi pare rău 
că nu am mai mult. 


Apoi a luat autobuzul până la mallul Birch Hill, unde era o 
cutie poştală între Discount Electronics şi cofetăria „La 
iaurtul fericit”. S-a uitat bine de tot în jur, ca nu cumva să-l 
vadă cineva, a sărutat plicul, i-a dat drumul prin fantă şi s-a 
îndepărtat repede de acolo, în stilul lui Jimmy Gold: fără să 
se uite înapoi. 


La o săptămână sau două după Anul Nou, Pete era în 
bucătărie ca să-şi facă un sandvici cu unt de arahide şi 
jeleu. Şi atunci auzi discuţia din living dintre părinţii lui şi 
Tina. Vorbeau despre Chapel Ridge. ` 

— Am crezut că ne vom putea permite, spunea tata. Imi 
pare nespus de rău dacă ţi-am dat speranţe deşarte, Tini. 

— Din cauză că nu mai vin banii ăia misterioşi, zise Tina. 
Aşa e? 

Şi mama răspunse: 

— În parte, dar nu e totul. Tata a încercat să facă un 
împrumut la bancă, însă a fost refuzat. l-au verificat 
registrele contabile şi au făcut o chestie... 

— O proiecţie financiară pe doi ani, interveni tata, cu 
ceva din vechea amărăciune în ton. Sigur, mi-au făcut o 
mulţime de complimente, pentru că astea nu costă nimic. 
Şi m-au asigurat că îmi vor putea da împrumutul în 2016, 
cu condiţia ca profitul firmei mele să crească cu cinci 
procente. Între timp însă s-a întâmplat şi porcăria asta cu 
Vortexul Polar... şi am depăşit cu mult cheltuielile cu 
încălzirea. Din Maine şi până în Minnesota, toată lumea e în 


— 113 — 


aceeaşi situaţie. Ştiu că nu-i nicio consolare, dar asta este 
situaţia. 

— lubito, ne pare foarte, foarte rău, spuse mama. 

Pete se aşteptase ca pe Tina să o apuce năbădăile - avea 
ieşiri nervoase tot mai dese pe măsură ce se apropia de 
treisprezece ani -, dar nici vorbă de aşa ceva. Fata a spus 
că înţelege şi că Liceul Chapel Ridge este oricum o şcoală 
de fiţe. Apoi a intrat în bucătărie şi l-a rugat pe Pete să-i 
facă şi ei un sandvici, pentru că i se făcuse poftă doar 
văzându-l pe al lui. După aceea s-au dus amândoi în living 
şi s-au aşezat în faţa televizorului, alături de mama şi de 
tata. Ba chiar au râs cu poftă la episodul din Teoria Bing- 
Bang. 

Însă mai târziu Pete şi-a auzit sora plângând în camera 
ei. Şi s-a simţit îngrozitor de prost. A intrat la el în cameră, 
a scos un caiet de sub saltea şi s-a apucat să citească 
Alergătorul merge spre Soare-apune. 


În semestrul acela Pete a făcut cursul de creaţie literară 
cu doamna Davis şi, cu toate că a luat numai note de zece 
pentru povestirile scrise, şi-a dat seama încă din februarie 
că niciodată nu va ajunge un prozator adevărat. Cu toate că 
scria bine şi nu avea nevoie să audă asta de la doamna 
Davis (care îl lăuda mult prea des), pur şi simplu nu avea 
scânteia creatoare. Pe el îl interesa cel mai mult să citească 
literatură, pentru ca apoi să încerce să analizeze ce a citit şi 
să introducă textul respectiv într-o structură mai vastă. 
Prinsese gustul pentru acest gen de muncă detectivistică 
atunci când făcuse lucrarea despre Rothstein. Apoi a căutat 
la biblioteca de pe Garner Street una dintre cărţile la care 
se referise domnul Ricker în discuţia lor: Dragostea şi 
moartea în romanul american a lui Fiedler. Atât de mult i-a 
plăcut, încât şi-a cumpărat propriul exemplar ca să poată 
sublinia anumite pasaje şi să poată nota părerile lui pe 
marginile paginilor. Acum, mai mult ca oricând, îşi dorea să 
se specializeze în literatură şi să ajungă profesor, la fel ca 
domnul Ricker (dar poate la o universitate în loc de liceu) 
şi, la un moment dat, să scrie o carte ca aceea a domnului 


= 114 — 


Fiedler, contrariindu-i pe criticii mai tradiţionalişti şi punând 
sub semnul întrebării modul conservator în care aceştia 
analizau scrierile literare. 

Şi totuşi! 

Ne trebuie mai mulţi bani. Domnul Feldman, consilierul 
de orientare profesională, i-a spus că era „puţin probabil” 
să primească o bursă întreagă la una dintre facultăţile de 
top (adică şi casă, şi masă, pe lângă cursuri). Dar Pete ştia 
că până şi speranţa aceasta fragilă era exagerată. El nu era 
decât un licean oarecare din clasa de mijloc, care ar fi 
absolvit o şcoală oarecare din centrul Americii, un puşti 
care lucra cu jumătate de normă la o bibliotecă şi se ocupa 
de câteva activităţi extracurriculare cât se poate de banale: 
gazeta şi anuarul liceului. Şi chiar dacă ar reuşi să prindă 
trenul ăla, trebuia să se gândească şi la Tina. Fata îşi 
pierduse entuziasmul şi se târa prin şcoală, obţinând acum 
doar note de 7 şi 6. Incepuseră să o intereseze fardurile şi 
pantofii şi muzica pop în detrimentul lecţiilor. Îi trebuia o 
schimbare, o distanţare clară de situaţia de acasă. Deşi 
încă nu împlinise nici şaptesprezece ani, Pete avea 
suficientă minte ca să-şi dea seama că înscrierea la Liceul 
Chapel Ridge poate nu era suficientă ca să-i „repare” 
surioara... dar, pe de altă parte, poate că era. Mai ales 
pentru că Tina nu era chiar „defectată”. Nu încă. 

Trebuie să fac un plan, îşi spunea el. Deşi nu de plan 
avea el nevoie. Ce-i trebuia lui era o poveste şi, cu toate că 
nu avea să ajungă niciodată un scriitor de talia domnului 
Rothstein sau a domnului Lawrence, era capabil să 
fabuleze. Şi asta avea de gând să facă acum. Numai că 
orice intrigă se construieşte în jurul unei idei, or' el nu avea 
deocamdată niciuna. 


Începuse să petreacă tot mai mult timp la librăria- 
cafenea de pe Water Street, unde cafeaua era ieftină, iar 
volumele broşate aveau reducere de treizeci la sută. A 
trecut pe acolo şi într-o după-amiază de martie, în drum 
spre bibliotecă, cu intenţia de a-şi alege ceva de Joseph 
Conrad. intr-unul dintre interviurile sale, Rothstein îl numise 


— 115 — 


pe Conrad „primul mare scriitor al secolului douăzeci, chiar 
dacă cele mai bune opere ale sale au fost scrise înainte de 
1900”. 

Sub paravanul de pânză din faţa librăriei fusese 
amplasată o masă lungă. Şi un afiş pe care scria: 
CURAŢENIE DE PRIMAVARA. REDUCERE DE 70% LA TOATE 
VOLUMELE DE PE ACEASTA MASA! Şi dedesubt: CINE ŞTIE 
CE COMOARA VEI GASI! Rândul acesta era flancat de doi 
zâmbilici mari ca să accentueze tenta glumeaţă a frazei. 
Insă lui Pete nu i s-a părut deloc nostim. 

Şi atunci i-a venit o idee. 

O săptămână mai târziu a rămas după ore ca să stea de 
vorbă cu domnul Ricker. 


— Mă bucur să te văd, Pete. 

Domnul Ricker purta o cămaşă cu imprimeu mărunt şi 
mâneci bufante, la care se gândise să asorteze o cravată 
psihedelică. Pete îşi zise că această combinaţie 
vestimentară era unul dintre motivele care au dus la 
colapsul mişcării care propovăduia pacea şi dragostea. 

— Doamna Davis te laudă tot timpul. . 

— E o profesoară mişto, spuse Pete. Invăţ o mulţime de 
lucruri de la dânsa. 

Nu tocmai. Şi nu credea că învaţă vreun coleg de-ai lui 
ceva. Doamna Davis era o persoană drăguță şi le spunea 
adesea chestii interesante, însă Pete ajunsese la concluzia 
că arta creaţiei literare nu putea fi predată, ci doar învățată 
de unul singur. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Mai ţineţi minte când ne-aţi spus cât de valoros ar fi un 
manuscris olograf al lui Shakespeare? 

Domnul Ricker zâmbi larg. 

— Mereu vorbesc despre asta la orele din mijlocul 
săptămânii când mi se pare că elevii nu prea mai au chef 
de mine. Nimic nu-i înviorează mai tare decât o discuţie 
despre bani. Dar de ce mă întrebi? Ai găsit vreun folio?!, 


21 Filă de manuscris, numerotată o singură dată pentru ambele pagini 
(n.tr.). 


— 116 — 


Malvolio? 

Pete schiţă un zâmbet politicos la jocul de cuvinte al 
fostului său profesor. 

— Nu, dar în vacanţa de iarnă am fost în vizită la unchiul 
meu Phil, din Cleveland. Şi am găsit o grămadă de cărţi 
vechi în garajul lui. Majoritatea despre Tom Swift??, copilul 
inventator. 

— Mi-aduc aminte de Tom şi de prietenul lui, Ned 
Newton, zise domnul Ricker. Tom Swift şi motocicleta, Tom 
Swift şi camera magică... În copilăria mea se făceau chiar 
glume despre un eventual alt roman care să se numească 
Tom Swift şi bunicuta electrică. 

Pete îşi primeni zâmbetul de politeţe. 

— Unchiul meu mai avea şi vreo douăsprezece romane 
despre o fetiţă-detectiv, pe nume Trixie Belden, şi despre 
alta, pe care o chema Nancy Drew. 

— Cred că pricep unde vrei să ajungi şi îmi pare nespus 
de rău că va trebui să te dezamăgesc, însă nu am încotro. 
Tom Swift, Nancy Drew, fraţii Hardy, Trixie Belden... toţi 
aceştia sunt doar nişte relicve importante ale unei epoci de 
multă vreme apuse şi constituie un minunat criteriu de 
evaluare a schimbărilor petrecute în ultimii optzeci de ani în 
ceea ce noi numim „literatura pentru adolescenţi”. Insă 
asemenea cărţi ar costa puţin spre deloc, chiar dacă ar fi în 
stare excelentă. : 

— Ştiu, spuse Pete. Am citit în Fine Books. Asta-i un blog. 
Dar în timp ce mă uitam eu prin cărţile astea, a intrat 
unchiul în garaj şi mi-a zis că are ceva ce s-ar putea să mă 
intereseze mai mult. Îi spusesem că îmi place foarte mult 
John Rothstein. Şi mi-a arătat un volum cartonat din 
Alergătorul cu autograful scriitorului. Nu-i o dedicație, ci 
doar semnătura lui. Atâta tot. Unchiul Phil mi-a zis că a 
primit cartea de la un tip, Al, care-i datora zece dolari la 
poker. Şi mi-a mai zis că are cartea aia de aproape cincizeci 
de ani. M-am uitat şi eu la pagina de titlu şi am văzut că e 
din prima ediţie. 


22 Tom Swift - personaj principal al mai multor serii de romane SF şi de 
aventuri pentru adolescenţi (n.tr.). 
— 117 — 


Domnul Ricker se sprijinise cu mâinile de spătarul 
scaunului, însă acum se aşeză repede pe el, ca şi cum nu l- 
ar mai fi ţinut genunchii. 

— Uau! Ştii probabil că Rothstein nu a semnat prea multe 
din cărţile sale, da? 

— Da, răspunse Pete. Zicea că ar „desfigura o carte 
altminteri perfectă”. 

— Înî. Prin asta semăna cu Raymond Chandler. Dar ştii că 
volumele cu autograf sunt mai valoroase sans dedicație? 

— Ştiu. Aşa scrie şi pe blogul ăla despre cărţi. 

— Un volum din prima ediţie a celui mai cunoscut roman 
al lui Rothstein probabil că ar va/ora destul de mult, spuse 
domnul Ricker. Dacă mă gândesc mai bine, poţi să uiţi de 
„probabil”. În ce stare este? 

— Bună, se grăbi să răspundă Pete. Coperta interioară şi 
pagina de titlu sunt puţin îngălbenite, însă doar atât. 

— Da' ştiu că ai citit câte ceva despre structura cărţilor. 

— Mai ales de când mi-a arătat unchiul volumul lui 
Rothstein. 

— Presupun că n-ai intrat în posesia acestei cărţi 
fabuloase, nu? 

Ba am intrat în posesia unor lucruri mult mai interesante, 
îi replică Pete în gând. Dacă ai şti... 

Câteodată îl apăsa taina asta a lui, iar astăzi, când era 
obligat să-şi mintă profesorul preferat, o simţea mai grea ca 
oricând. 

Dar trebuie să-l mint, îşi repetă el. 

— Încă nu o am, dar unchiul mi-a zis că o să mi-o dea 
dacă o vreau. l-am spus că trebuie să mă gândesc, pentru 
că el nu ştie... înţelegeţi... 

— N-are nici cea mai vagă idee cât ar putea să valoreze? 

— Da. Dar după aia am început să mă întreb... 

— Ce? 

Pete băgă mâna în buzunarul de la spatele pantalonilor, 
scoase de acolo o foaie de hârtie împăturită şi i-o întinse 
domnului Ricker. 

— Am căutat pe internet negustorii de cărţi din oraş care 
cumpără şi vând ediţii princeps şi i-am găsit pe ăştia trei. 


— 118 — 


Ştiu că şi dumneavoastră colecţionaţi cărţi... 

— Nu la modul serios. Nu mi-aş putea permite să o fac 
din salariul pe care îl am. Insă sunt mândrul posesor al unui 
volum cu autograful lui Theodore Roethke, pe care îl voi 
lăsa moştenire copiilor mei. Trezirea. Splendide poezii. Am 
şi un Vonnegut, dar nu valorează prea mult. Spre deosebire 
de Rothstein, Papa Kurt dădea autografe pe tot ce apuca. 

— „..şi m-am gândit că poate îi cunoaşteţi pe anticarii 
ăştia. Şi dacă da, atunci poate îmi veţi spune care dintre ei 
este cel mai bun. Presupunând că voi primi cartea de la 
unchiul meu... şi după aia... aş vrea s-o vând. 

Domnul Ricker despături foaia de hârtie, îşi aruncă ochii 
la numele scrise pe ea, apoi se uită la Pete. Privirea 
profesorului, deopotrivă pătrunzătoare şi înţelegătoare, îl 
nelinişti pe băiat. Poate că ideea lui nu fusese tocmai bună, 
poate că nu se pricepea atât de bine la literatură. Insă 
intrase în horă şi acum trebuia să joace cumva. 

— Intâmplarea face să-i cunosc pe toţi. Dar, măi, copile, 
mai ştiu şi cât de mult înseamnă Rothstein pentru tine. Şi 
nu doar din lucrarea ta de anul trecut. Annie Davis zice că-l 
menţionezi foarte des la orele ei de creaţie literară. In 
opinia ei, trilogia Gold este ca o biblie pentru tine. 

Probabil că aşa este, îşi spuse Pete. Insă nu-şi dăduse 
seama până acum cât de mult vorbise gura fără el. Luă 
hotărârea să evite pe cât posibil să mai pomenească de 
Rothstein. S-ar putea să fie prea riscant. S-ar putea ca 
oamenii să-şi amintească, dacă... 

Dacă. 

— E foarte bine să-ţi alegi modele din literatură, Pete, 
mai cu seamă dacă intenţionezi să te specializezi în 
domeniul ăsta atunci când vei ajunge la facultate. 
Deocamdată Rothstein este modelul tău, iar cartea aceea 
ar putea fi începutul propriei tale biblioteci. Eşti sigur că 
vrei s-o vinzi? 

Pete răspunse cu toată sinceritatea la această întrebare, 
cu toate că nu la o carte cu autograf se referea el. 

— Da, sunt destul de sigur. Situaţia de acasă nu a fost 
prea roz în ultima perioadă. 


— 119 — 


— Ştiu ce a păţit tatăl tău la Complexul Municipal şi nu 
am cuvinte să-ţi spun cât de rău îmi pare. Bine măcar că l- 
au prins pe psihopatul ăla înainte să apuce să facă şi alte 
victime. 

— Tata se simte mai bine acum şi s-a apucat iar de lucru. 
La fel şi mama. Dar mă gândesc că voi avea nevoie de bani 
pentru facultate... 

— Inţeleg. 

— Însă nu despre asta-i vorba acum. Sora mea mai mică 
îşi doreşte să se înscrie la Chapel Ridge şi părinţii i-au spus 
că nu ne permitem asta deocamdată. Ai mei nu sunt încă în 
stare să facă faţă acestor cheltuieli. O să fie curând, însă nu 
acum. Şi eu cred că Tina are nevoie să meargă acolo. 
Pentru că... nu ştiu... mi se pare că s-a cam /ăsat pe tânjală. 

Domnul Ricker, care precis că avea cunoştinţă despre o 
sumedenie de elevi care se lăsau pe tânjală, dădu cu 
gravitate din cap. 

— Însă dacă Tina ar intra într-un grup de fete ambiţioase 
- mai ales dacă ar fi din nou colegă cu fata asta, Barbara 
Robinson, cu care era prietenă de pe vremea când locuiam 
în cartierul de vest -, poate că situaţia s-ar schimba. 

— Foarte frumos din partea ta că te gândeşti la viitorul 
ei, Pete. Asta-i chiar o atitudine altruistă. 

Niciodată Pete nu se considerase vreun altruist, iar ideea 
enunțată de fostul lui profesor îl făcu să clipească 
nedumerit. 

Probabil pentru că-i sesizase stânjeneala, domnul Ricker 
îşi îndreptă din nou atenţia asupra listei cu anticari. 

— Să vedem. Librăria „Grissom Books” ar fi fost cea mai 
bună alegere pe vremea când mai trăia Teddy Grissom. 
Însă fiul lui e acum proprietarul prăvăliei şi e niţeluş cam 
strâns la pungă. Cinstit, dar un zgârie-brânză ce n-ai mai 
văzut. Dă vina pe vremurile pe care le trăim pentru 
zgârcenia lui, dar aşa îi este firea. 

— Bine... 

— Presupun că ai căutat pe net cam cât ar valora o ediţie 
princeps din A/ergătorul, cu autograful autorului şi în stare 
bună? 


— 120 — 


— Da. Două sau trei mii. Suma nu-i suficientă pentru un 
an la Chapel Ridge, dar ar fi un început. Cum zice tata, 
banii ăştia ar constitui un acont. 

Domnul Ricker dădu din cap. 

— Mi se pare corect. Teddy Junior va începe prin a-ţi oferi 
doar opt sute. Ai putea să-l convingi să-ţi dea o mie, dar 
dacă vei mai insista, îşi va ieşi din pepeni şi îţi va spune să 
pleci  învârtindu-te. Acum, uite, librăria următoare, 
„Cumpără cartea”, îi aparţine lui Buddy Franklin. E un tip ca 
lumea. Adică e cinstit, însă nu dă doi bani pe literatura 
secolului douăzeci. Vinde mai ales hărţi vechi şi atlasuri 
geografice din secolul al şaptesprezecelea persoanelor cu 
mulţi bani din Branson Park şi Sugar Heights. Dar, dacă ai 
putea să-l convingi pe Buddy să-ţi evalueze cartea, după 
aia ai să poţi să-i ceri lui Teddy Junior o mie două sute. Nu 
zic că o să ţi-i şi dea. Spun doar că îi poţi cere. 

— Şi „Ediţii rare”, anticariatul lui Andrew Halliday? 

Domnul Ricker se încruntă. 

— În locul tău, eu l-aş evita pe Halliday. Are un anticariat 
micut pe Lacemaker Lane, în pasajul ăla comercial care dă 
în Lower Main Street. E lat cât un vagon de tren, dar lung 
cât un cvartal. Se pare că-i merge destul de bine, însă nu 
are o reputaţie formidabilă. Am auzit că nu-i pasă de 
proveniența anumitor cărţi. Ştii la ce mă refer, da? 

— La dreptul de proprietate asupra lor. 

— Corect. Şi la o bucată de hârtie care spune că tu eşti 
proprietar de drept a ceea ce vrei să vinzi. Singurul lucru în 
privinţa căruia nu am niciun dubiu este că, în urmă cu 
cincisprezece ani, Halliday a vândut un exemplar 
necorectat al cărţii lui James Agee, £E/ogiu oamenilor 
celebri??, care s-a dovedit mai târziu că fusese furată de la 
Brooke Astor. Tipa era o hoaşcă bogată din New York pe 
care o înşela contabilul angajat să-i administreze averea. 
Halliday a arătat o chitanţă şi a spus o poveste credibilă 
despre cum intrase el în posesia cărţii. Aşa că ancheta a 
fost oprită. Dar chitanţele pot fi falsificate. Deci, cum îţi 


23 Lets Us Now Praise Famous Men, carte a lui James Agee (1909-1955) 
- prozator, poet, scenarist, jurnalist american (n.tr.). 
— 121 — 


ziceam, eu m-aş feri de individul ăsta. 

— Mulţumesc, domnule Ricker, spuse Pete, gândindu-se 
că, dacă avea să meargă mai departe, atunci prima oprire o 
va face la „Ediţii rare” a lui Andrew Halliday. Insă va trebui 
să fie foarte, foarte prudent. Şi dacă domnul Halliday nu va 
fi de acord să-i plătească cu bani gheaţă, atunci nu va 
încheia nicio tranzacţie cu el. Mulţumesc şi la revedere. Şi 
în niciun caz nu-şi va da numele real. Ba chiar ar fi bine să 
se deghizeze puţin, fără să întreacă măsura. 

— Cu plăcere, Pete. Dar să ştii că aş minţi dacă aş spune 
că îmi place ce ai de gând să faci. 

Pete îl înţelegea foarte bine. Nici lui nu-i plăcea. 


O lună după discuţia aceasta, băiatul încă îşi mai analiza 
opţiunile şi aproape ajunsese la concluzia că încercarea de 
a vinde fie şi un singur caiet ar fi reprezentat un risc prea 
mare pentru o sumă prea mică. Ar fi fost perfect dacă ar fi 
ajuns însă în mâinile unui colecţionar particular - ca aceia 
despre care citise uneori prin ziare: oameni foarte bogaţi, 
care cumpărau tablouri extrem de scumpe şi le atârnau pe 
pereţii unor încăperi secrete unde doar ei puteau intra. Dar 
cum să ajungă la un asemenea bogătaş? Inclina tot mai 
mult spre ideea de a dona caietele fără să-şi dezvăluie 
identitatea - eventual să le trimită prin poştă la Biblioteca 
Universităţii New York. Cu siguranţă că administratorul unei 
asemenea instituţii le-ar fi înţeles valoarea. Insă trimiterea 
coletului l-ar fi expus mai mult decât îşi dorea, în mod clar 
mult mai mult decât atunci când punea plicurile cu bani în 
cutiile poştale de la colţ de stradă. Dacă îl va ţine minte 
vreunul dintre funcţionarii de la oficiul poştal? 

Şi, într-o seară ploioasă de la sfârşitul lui aprilie 2014, 
Tina a intrat iar în camera lui. Madam Beasley dispăruse de 
mult, iar pijamaua cu ciorăpei fusese înlocuită cu un tricou 
larg, pe piept cu logoul echipei de fotbal Cleveland Browns. 
Însă lui Pete i s-a părut că era aceeaşi fetiţă speriată care îl 
întrebase într-o seară din Epoca Resentimentelor dacă 
mama şi tatăl lor aveau de gând să divorţeze. Pentru că îşi 
strânsese părul în cozi şi îşi curăţase faţa de fardurile pe 


— 122 — 


care îi permitea mama să le folosească (deşi Pete bănuia că 
se machia mai mult atunci când pleca la şcoală), fata părea 
mai degrabă de zece ani decât de aproape treisprezece. 
Tini e aproape adolescentă, îşi spuse el. Greu de crezut. 

— Pot să intru o clipă? 

— Sigur. 

Stătea în pat şi citea un roman de Philip Roth care se 
numea Când era bună?*. Tina se aşeză pe scaunul de la 
birou, îşi trase peste genunchi tricoul transformat în pijama 
şi îşi suflă câteva fire de păr nesupuse de pe fruntea pe 
care-i apăruse o bură slabă de acnee. 

— Te frământă ceva? o întrebă Pete. 

— Hm... mda. 

Însă nu continuă. 

Băiatul strâmbă din nas la sora lui. 

— Haide, spune-mi. Te-ai înamorat de vreun coleg şi 
prostul ţi-a zis să faci paşi? 

— Tu ai trimis banii ăia, spuse fata. Aşa este? 

Pete se holbă consternat la sora lui. Incercă să spună 
ceva, dar niciun cuvânt nu voia să-i iasă din gură. Incercă 
să se convingă că nu auzise bine, că Tina nu avusese cum 
să spună aşa ceva. Nu reuşi nici asta. 

Fata dădu din cap ca şi cum el ar fi recunoscut deja. 

— Da, tu i-ai trimis. Ţi se citeşte pe chip. 

— N-am trimis nimic, Tini. M-a surprins întrebarea ta, 
atâta tot. De unde să am eu atâţia bani? 

— Nu ştiu, dar ţin minte că m-ai întrebat într-o seară ce 
aş face dacă aş găsi o comoară. 

— Te-am întrebat eu asta? 

Dar îşi spunea: Erai pe jumătate adormită. Nu ai cum să- 
ţi aminteşti. 

— Ziceai că sunt dubloni. Galbeni din vremurile de 
altădată. Şi eu am zis că i-aş da lu' tati şi mami ca să nu se 
mai certe. Şi exact aşa ai făcut tu. Numai că nu erau 
dubloni de-ai piraţilor, erau bani normali. 

Pete lăsă cartea din mână. 

— Să nu te apuci să le spui şi lor năzbâtia asta. S-ar 


24 When She Was Good (n.tr.). 
— 123 — 


putea chiar să te creadă. 

Fata îl privi serioasă. 

— Nu le-aş spune niciodată. Dar trebuie să te întreb... 
chiar s-au terminat de tot? 

— Aşa scria pe biletul din ultimul plic, răspunse Pete cu 
prudenţă. Şi de atunci nici n-am mai primit alţii, aşa că, da, 
cred că s-au terminat. 

Tina oftă. 

— Da. Aşa mi-am închipuit şi eu. Dar trebuia să te întreb. 

Şi se ridică să plece. 

— Tini? 

— Da? 

— Îmi pare foarte rău că nu poţi să te duci la Chapel 
Ridge. Mi-aş dori să ma; fie bani. 

Fata se aşeză la loc. 

— O să ţin secretul tău, dacă-mi promiţi că nici tu n-ai să 
spui nimănui secretul meu şi al lu' mami. Bine? 

— Bine. 

— Anul trecut, în noiembrie, m-a dus la Chap - aşa îi zic 
fetele liceului - într-unul din tururile organizate acolo. N-a 
vrut să-i zică lu' tati ca să nu-l supere, dar după aia s-a 
gândit că vor putea plăti, mai ales dacă eu reuşesc să obţin 
o bursă de ajutor social. Ştii ce-i asta, da? 

Pete dădu din cap. 

— Numai că atunci încă mai primeam banii ăia în plicuri. 
Şi nici nu venise vremea aia tâmpită cu zăpadă multă şi frig 
din decembrie şi ianuarie. Şi am vizitat câteva săli de clasă 
şi laboratoare. Tre' să fie cam un catralion de computere 
acolo. Am văzut şi sala de sport, care-i enormă, şi am fost 
şi la duşuri. Să ştii că au şi cabine în care să intri singură să 
te schimbi, nu ca staulele alea de la Northfield. la ghici cine 
a fost ghidul grupului nostru? 

— Barbara Robinson? 

Tina zâmbi. 

— Aşa de mult m-am bucurat s-o revăd! 

Şi zâmbetul i se stinse. 

— Mi-a zis „bună” şi m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat ce 
mai faceţi, dar mi-am dat seama că abia dacă mă mai ţinea 


= 124 — 


minte. În fond, de ce şi-ar aminti de mine, nu? Ştiai că ea, 
Hilda, Betsy şi încă vreo două fete au fost la concertul ăla 
dat de 'Round Here? Atunci când tipul ăla care a dat cu 
maşina peste tati a încercat să arunce sala în aer? 

— Da. 

Pete mai ştia şi că fratele mai mare al Barbarei Robinson 
jucase un rol important în salvarea surorii lui şi a 
prietenelor surorii lui şi poate a mii de alţi spectatori. Pe 
chestia asta municipalitatea îi oferise o medalie sau o cheie 
a oraşului sau cam aşa ceva. Ala a fost un act de eroism, nu 
ce a făcut el când s-a ascuns de toată lumea şi a trimis bani 
furaţi părinţilor. 

— Ştiai că m-au invitat să merg cu ele în seara aia? 

— Ce? Nu! 

Tina dădu din cap. 

— Le-am zis că nu pot pentru că sunt bolnavă, dar nu 
aveam nimic. Mami îmi spusese că nu are bani să-mi 
cumpere bilet. Şi după vreo două luni ne-am mutat aici. 

— Dumnezeule, ce chestie! 

— Mda. Am pierdut toată faza aia tare. 

— Şi ce părere ţi-ai făcut după ce ai vizitat liceul? 

— Zic că-i mişto, dar nu cine ştie ce. O să-mi fie bine la 
Northfield. Îţi dai seama, imediat ce se vor prinde că sunt 
sora ta, adică a celui mai deştept elev, probabil că toţi o să 
facă sluj în faţa mea. 

Şi Pete se întristă brusc. Ba chiar avea senzaţia că va 
izbucni în lacrimi. ÎI impresiona combinaţia dintre 
drăgălăşenia asta, caracteristică Tinei, şi spuzeala de coşuri 
de pe fruntea ei. Se întrebă dacă nu cumva se făcea mişto 
de ea la şcoală pe tema asta. Şi dacă încă nu îi spusese 
nimeni nimic, timpul nu era pierdut. 

Întinse braţele. 

— Vino-ncoace. 

Şi fata se apropie de el, iar Pete o strânse tare la piept. 
Apoi o apucă de umeri şi o privi cu severitate. 

— Banii ăia... nu de la mine erau. 

— Înî. Bine, cum zici tu. Şi caietul ăla pe care-l citeai 
atunci venea tot din locul de unde erau banii? Pe pariu că 


— 125 — 


am dreptate. 

Şi continuă chicotind: 

— Aveai o expresie atât de vinovată în seara aia când te- 
am surprins cu el în mână... 

Pete îşi dădu ochii peste cap. 

— Du-te la culcare, piticanie pisăloagă ce eşti! 

— Mă duc. 

Dar se întoarse iar de la uşă. 

— Să ştii că mi-au plăcut cabinele alea din vestiar. Şi mi- 
a mai plăcut ceva. Vrei să-ţi spun? O să zici că-s nebună. 

— Haide, uimeşte-mă! 

— Elevii poartă uniforme. Fetele au fuste cenuşii şi bluze 
albe şi ciorapi trei sferturi tot albi. Şi, dacă ţi-e frig, ai 
pulovere. Unele sunt tot cenușii, la fel ca fustele. Şi altele 
sunt roşu-închis - Barbara mi-a zis că i se spune „roşu de 
vânător”. 

— Uniforme, repetă năucit Pete. Zici că-ţi place ideea de 
a purta uniformă. 

— Ştiam eu c-o să zici c-am înnebunit. Da’ asta-i din 
cauză că băieţii nu ştiu cum sunt fetele. Fetele sunt foarte 
afurisite dacă te văd îmbrăcată cum nu trebuie. Ba chiar şi 
dacă te îmbraci cum trebuie, dar porţi prea des aceleaşi 
haine. Sigur, îţi poţi pune altă bluză şi altă pereche de 
pantofi marţea şi joia; poţi să te piepteni în fiecare zi altfel, 
dar foarte curând ele - fetele alea afurisite - îşi dau seama 
că nu ai decât trei pulovere şi şase fuste bune. Şi atunci 
încep să se ia de tine. Dar dacă toată lumea se îmbracă la 
fel în fiecare zi... poate doar puloverul să fie de o altă 
culoare... 

Şi Tina îşi suflă iarăşi firele de păr căzute pe frunte. 

— Băieţii nu au problema asta. 

— Ba eu o am, o contrazise Pete. 

— Mă rog... Mami zice că o să mă înveţe să-mi fac 
singură hainele şi atunci o să am mai multe. Şi aici am şi 
prieteni. O mulţime de prieteni. 

— Ellen, de exemplu. 

— Ellen e fată bună. 

Al cărei măreț scop în viaţă este să ajungă chelneriţă sau 


— 126 — 


vânzătoare la fast-food după terminarea liceului, îşi zise 
Pete în gând. Cu condiţia să nu rămână gravidă la 
şaisprezece ani. 

— Am vrut doar să-ţi spun să nu-ţi faci griji din cauza 
mea. În caz că-ţi făceai. 

— Nu-mi făceam nicio grijă, răspunse Pete. Ştiu că totul o 
să fie bine. Şi nu eu am trimis banii ăia. Pe bune că nu. 

Tina îi mai aruncă un zâmbet - deopotrivă trist şi 
complice, zâmbet de persoană adultă şi trecută prin multe. 

— În regulă. Am înţeles. 

Şi plecă, închizând încet uşa în urma ei. 

În noaptea aceea Pete a rămas multă vreme treaz. Şi la 
scurt timp după aceea a făcut cea mai mare greşeală din 
viaţa lui. 


— 127 — 


1979-2014 


În data de 11 ianuarie, 1979, Morris Randolph Bellamy a 
fost condamnat la închisoare pe viaţă. O scurtă perioadă 
după pronunţarea sentinţei evenimentele s-au succedat 
foarte repede, iar apoi au început să tărăgăneze. Şi au tot 
tărăgănat. Şi au tărăgănat şi mai mult. In aceeaşi zi de 11 
ianuarie, 1979, la ora 6 p.m. a fost dus la închisoarea 
Waynesville. La patruzeci şi cinci de minute după stingere a 
fost violat pentru prima oară de colegul lui de celulă, un 
criminal pe nume Roy Allgood. 

— Stai nemişcat şi nu te căca pe scula mea, tinere, i-a 
şoptit acesta la ureche. Dacă ai s-o faci, am să-ţi retez 
nasul. Şi o să semeni cu un porc pe care l-a muşcat un 
crocodil. 

Morris, care mai fusese violat la viaţa lui, a încercat să nu 
se mişte şi şi-a muşcat mâna ca să nu zbiere. S-a gândit la 
Jimmy Gold, la cum era Jimmy înainte să înceapă 
vânătoarea Dolarului de Aur. Pe vremea când încă mai era 
un erou autentic. S-a gândit la Harold Fineman, prietenul 
din liceu al lui Jimmy (pentru că el, Morris, nu avusese 
niciun prieten, nici în liceu şi nici altundeva), care i-a spus 
că toate lucrurile bune au un sfârşit, de unde a dedus el că 
şi reversul era adevărat: adică şi lucrurile rele trebuie să se 
sfârşească la un moment dat. 

însă răul a continuat mult timp şi, în toată această 
perioadă, Morris îşi repeta întruna în minte mantra lui 
Jimmy din Alergătorul: „Mi se rupe, mi se rupe, mi se rupe”. 
Şi se vede treaba că l-a ajutat. 

Un pic. 

De-a lungul săptămânilor care au urmat, Allgood l-a 
violat în fund în unele nopţi şi în gură în altele. Una peste 
alta, prefera să o ia în cur, unde nu există papile gustative. 
În orice caz, chestia era că femeii ăleia, Cora Ann Hooper, 
pe care avusese nesăbuinţa s-o atace în timp ce era cu 
filmul rupt, i se făcea astfel dreptate într-o manieră pe care 
ea ar fi considerat-o absolut perfectă. Pe de altă parte însă, 


— 128 — 


ea fusese nevoită să suporte o singură dată asemenea 
chinuri. 

Închisoarea Waynesville deținea o fabrică de 
îmbrăcăminte care făcea jeanşi şi cămăşi pentru femei. In a 
cincea zi de când lucra în vopsitorie, unul dintre prietenii lui 
Allgood l-a imobilizat pe Morris, l-a dus în spatele căzii cu 
vopsea albastră şi i-a spus să se descheie la pantaloni. 
„Stai cuminte şi lasă-mă pe mine să fac restul.” Şi când a 
terminat, i-a zis: „Nu-s poponar, dar trebuie să 
supraviețuiesc aici, la fel ca toată lumea. Dacă te apuci să 
spui cuiva că sunt popo, pe crucea mea că o să te omor!” 

„N-o să zic la nimeni”, a spus Morris. Mi se rupe, a 
repetat el în gând. Mi se rupe. 


Într-o zi de pe la jumătatea lui martie, 1979, Morris era în 
curtea închisorii şi de el s-a apropiat un individ cu mutră de 
motociclist din gaşca Îngerilor ladului şi cu tatuaje pe 
bicepşii uriaşi. 

— Ştii să scrii? îl întrebă tipul, cu un inconfundabil accent 
sudist - şt? saa schii? Aşa am auzit. 

— Da, ştiu să scriu, îi răspunse Morris. 

Allgood se apropia de el, dar, observând cu cine stătea 
de vorbă, o coti de urgenţă spre terenul de baschet din 
capătul celălalt al curţii. 

— lo îs Warren Duckworth. Lumea îmi zice Duck. 

— Eu sunt Morris Bel... 

— Ştiu cine eşti. Zici că scrii dăstul dă bine? 

— Da, răspunse Morris fără să ezite şi fără falsă 
modestie. 

Nu-i scăpase faptul că Roy Allgood se răzgândise brusc şi 
preferase jocul de baschet al deţinuţilor în locul lui. 

— Dacă-ţi zic io ce să zici, poţi să scrii o scrisoare la 
nevastă-mea? Da' să pui cuvinte mai frumoase? 

— Pot şi sunt de acord s-o fac, numai că am o mică 
problemă. 

— Ştiu care-i problema ta, spuse noul lui amic. Scrie tu o 
scrisoare care s-o facă fericită pe nevastă-mea, poate chiar 
s-o facă să renunţe la divorţ, şi n-o să mai ai nicio problemă 


— 129 — 


cu curva aia slăbănoagă de la tine din celulă. 

Eu sunt curva de la mine din celulă, îl contrazise Morris în 
gând, dar nu spuse nimic pentru că întrezărea un licăr de 
speranţă. 

— Domnule, am să-i scriu soţiei dumitale cea mai 
frumoasă scrisoare pe care a primit-o în viaţa ei. 

Se uită la braţele colosale ale lui Duckworth şi îşi aduse 
aminte de un documentar văzut mai demult. Cu o pasăre 
care trăia în botul crocodililor şi care supravieţuia ciugulind 
bucățele de mâncare din fălcile reptilei. Morris îşi zise acum 
că pasărea aia făcuse o afacere destul de profitabilă. 

— Voi avea nevoie de hârtie, zise el, cu gândul la casa de 
corecție, unde nu primeai decât cinci coli amărâte de hârtie 
poroasă, cu bucăţi compacte de celuloză în ea, ca nişte 
aluniţe precanceroase. ă 

— ţi fac io rost de hârtie. Iţi fac io rost de tot ce-ţi trebe. 
Tu doar scrie scrisoarea aia şi la sfârşit vezi să zici că toate 
cuvintele din ea sunt ale mele şi tu doar le-ai notat. 

— In regulă. Acum spune-mi ce şi-ar dori să audă soţia 
dumitale. 

Duck căzu pe gânduri, apoi se lumină brusc. 

— Că-i cea mai futabilă din lume. 

— Probabil că ştie deja asta. Dacă ar putea, ce parte din 
trupul ei ar dori să modifice? 

Duck se încruntă tare. 

— Habar n-am. E drept că zice într-una că are curu’ prea 
mare. Da' nu poţi să zici asta, că ar însemna să dai cu mucii 
în fasole. 

— Nu, nu, nu. Mă gândesc să-i scriu cât de mult îţi place 
să-ţi pui mâinile pe fesele ei şi să le strângi. 

Acum Duck zâmbea. 

— la ai tu de grijă cum vorbeşti, dacă nu vrei să te violez 
Şi io. 

— Cum arată rochia ei preferată? Are o rochie preferată, 
da? 

— Da. Una verde. De mătase. l-a dat-o mă-sa anu’ trecut, 
înainte să mă bage pe mine la ţuhaus. A purtat-o când ne- 
am dus să dansăm. 


— 130 — 


Îşi lăsă ochii în pământ şi mormăi printre dinţi: 

— Ar face bine să nu mai danseze cu nimenea acu', da' s- 
ar putea s-o facă. Ştiu asta. N-oi fi io în stare decât să-mi 
scriu căcatu' ăsta de nume, da' prost nu sunt. 

— l-aş putea scrie cât de mult îţi place să-i strângi fundul 
în palme atunci când poartă rochia aia verde. Ce zici? Aş 
putea să-i spun că ţi se scoală doar când te gândeşti la ea. 

De când ajunsese la Waynesville, nimeni nu-l mai privise 
pe Morris cum îl privea acum Duck. Cu respect. 

— l-auzi! Nu-i rău deloc. 

Dar Morris mai avea şi alte idei. Femeile aveau în cap şi 
altceva în afară de sex atunci când se gândeau la bărbaţi. 
Sexul n-avea nicio legătură cu romantismul. 

— Ce culoare are părul ei? 

— Păi, acu' nu mai ştiu. Când nu şi-l vopseşte e cam 
căcăniu. 

Căcăniu nu avea strop de lirism, după părerea lui Morris, 
dar existau mereu modalităţi prin care să eviţi asemenea 
detalii. Îi trecu prin minte că tot ce făcea el acum semăna 
foarte mult cu conceperea unei reclame, dar alungă gândul. 
Trebuia să facă orice ca să supravieţuiască. Aşa că spuse: 

— Am să scriu cât de mult îţi place să vezi cum îi 
străluceşte soarele în păr, mai ales dimineaţa. 

Duck nu spuse nimic. Se holba la Morris, cu sprâncenele-i 
stufoase împreunate. 

— Ce e? Nu-ţi place? 

Duck îl apucă de braţ şi, preţ de o clipă înspăimântător 
de intensă, Morris a fost convins că matahala avea de gând 
să i-l frângă, la fel de uşor cum rupi o creangă uscată. Pe 
trei dintre degetele motociclistului din iad erau tatuate 
literele cuvântului URA. 

Duck şopti impresionat la culme: 

— E ca o poiezie. Mâine îţi aduc foile pentru scris. Afară 
există tone de hârtie. 

În seara aceea, după ce ieşi din schimbul de la trei la 
nouă de la vopsitorie, Morris îşi găsi celula goală. Rolf 
Venziano, vecinul din celula de alături, îi spuse că Roy 
Allgood fusese dus de urgenţă la infirmerie. A doua zi, 


— 131 — 


Allgood se întoarse. Avea ochii învineţiţi şi nasul spart. Se 
culcă pe patul lui, îi aruncă o privire lui Morris, apoi se 
întoarse cu faţa la perete. 

Warren Duckworth a fost primul client al lui Morris. În 
următorii treizeci şi şase de ani a avut o mulţime. 


Câteodată, când nu reuşea să adoarmă şi stătea lungit 
pe spate în celula lui (la începutul anilor nouăzeci a fost 
repartizat într-una cu un singur pat şi cu un raft pe care îşi 
aşezase cărţile făcute aproape ferfeniţă de atâta citit), 
Morris se calma amintindu-şi de Jimmy Gold. Acesta fusese 
singura rază de soare în întunericul derutat şi furios al 
adolescenţei sale. 

Pe atunci părinţii lui se certau în permanenţă şi, cu toate 
că ajunsese să-i deteste pe amândoi în egală măsură şi din 
toată inima, observase totuşi că mama era mai bine 
blindată împotriva lumii. Aşa că adoptase zâmbetul ei 
sarcastic şi atitudinea de superioritate şi dispreţ ucigător 
care îl însoțea. Era în general un elev mediocru, cu excepţia 
orelor de engleză, unde lua note de zece (atunci când avea 
chef). lar situaţia lui şcolară o înnebunise pe Anita Bellamy. 
Morris nu avea prieteni, dar avea duşmani. Şi încă mulţi. De 
trei ori a fost bătut îngrozitor de tare. De două ori de nişte 
băieţi care nu-i suportau atitudinea la modul general. A 
treia oară de un băiat care avea o problemă mai specială 
cu el. Acesta era un elev din anul terminal, un tip 
mătăhălos care juca fotbal în echipa liceului şi căruia nu i-a 
plăcut cum s-a uitat Morris la prietena lui la cantină, în 
pauza de prânz. 

— La ce te zgâieşti, băi, faţă de şobolan? s-a interesat 
Womack. 

Instantaneu, tăcuseră toţi elevii de la mesele din jurul lui 
Morris (care mânca singur). 

— La ea, a răspuns el. 

li era frică, fireşte că-i era. Când avea capul limpede, 
frica îi impunea măcar un minimum de reţinere, însă 
niciodată nu fusese în stare să se stăpânească atunci când 
avea spectatori. 


— 132 — 


— Păi, eu zic c-ai face bine s-o laşi baltă, i-a ripostat 
Womack, cam neconvingător. 

Poate că încerca să-i mai acorde o şansă. Poate că Pete 
Womack era conştient de faptul că el avea aproape un 
metru nouăzeci înălţime şi cântărea în jur de o sută de 
kilograme, în vreme ce amărâtul ăla de boboc cu muci la 
nas nu avea decât unu şaptezeci şi vreo şaizeci şi un pic de 
kilograme cu haine cu tot. Posibil să-şi fi dat seama şi că 
toţi cei care îi urmăreau - inclusiv prietena lui, evident 
stânjenită de întreaga situaţie - ar fi observat această 
discrepanţă. 

— Dacă nu vrea să se uite lumea la ea, a spus Morris, 
atunci de ce se îmbracă aşa? 

Din punctul lui de vedere, acesta era un compliment 
(evident, din categoria celor mai stângace), însă Womack 
nu era de aceeaşi părere. Aşa că s-a repezit la el pe lângă 
masă, cu pumnii ridicaţi. Morris a reuşit să lovească o dată, 
dar bine, învineţindu-i un ochi lui Womack. Bineînţeles că 
după aceea a luat-o pe coajă într-un mare fel, însă pumnul 
acela pe care reuşise să-l dea a constituit o revelaţie. Deci 
era în stare să se bată. Bine că a aflat. 

Ambii băieţi au fost exmatriculaţi pentru câteva zile, iar 
în seara cu pricina mama i-a oferit lui Morris o prelegere de 
douăzeci de minute pe tema rezistenţei pasive, însoţită de 
observaţia acidă cum că bătaia la cantină nu era totuşi 
genul de activitate extracurriculară pe care o căutau 
facultăţile mai bune atunci când analizau cererile 
potenţialilor studenţi. 

Din spatele ei, tata îşi ridicase paharul cu martini şi îi 
făcuse cu ochiul. Gestul lui George Bellamy sugerând că, 
deşi stătea, în general, sub papucul şi la cheremul 
zâmbetului răutăcios al soţiei sale, era şi el capabil să se 
bată în anumite circumstanţe. Însă atitudinea preferată a 
tăticuţului era să dea bir cu fugiţii şi aşa s-a făcut că, atunci 
când Morris a intrat în al doilea semestru al primului an de 
liceu la Northfield, Georgie-Porgie?5 a dat bir cu fugiţii din 


25 Aluzie la o poezie pentru copii, în care personajul, Georgie-Porgie, dă 
bir cu fugiţii atunci când ies băieţii la joacă (n.tr.). 
— 133 — 


căsnicie, făcând o singură haltă la bancă, pentru ca să 
lichideze contul familiei Bellamy. Investiţiile cu care se 
lăudase până atunci ori nu existaseră, ori se duseseră pe 
apa sâmbetei. Aşa a rămas Anita Bellamy cu un maldăr de 
facturi neachitate şi un fiu rebel de paisprezece ani. 

Doar două bunuri îi mai rămăseseră după ce soţul ei 
plecase spre zări necunoscute. Unul era nominalizarea la 
Premiul Pulitzer pentru cartea aia pe care o scrisese. 
Celălalt era casa în care crescuse Morris, situată în zona 
cea mai bună a cartierului de nord. Nu era grevată de nicio 
ipotecă, pentru că ea refuzase cu încăpățânare să semneze 
actele de la bancă aduse acasă de soţul ei. De data aceasta 
rămăsese imună la discursurile lui însufleţite despre nu ştiu 
care oportunitate de investiţii care nu trebuia ratată cu 
niciun chip. După plecarea lui, Anita Bellamy a vândut casa 
şi s-a mutat pe Sycamore Street împreună cu fiul ei. 

— Trecem printr-o perioadă de regres financiar, a 
recunoscut ea atunci în faţa lui Morris, dar sunt convinsă că 
rezervorul de bani ni se va umple la loc. Bine măcar că 
avem vecini albi. 

Şi-a dat seama ce a spus şi a adăugat grăbită: 

— Nu că aş avea idei preconcepute. 

— Sigur că nu, mami, a zis Morris. Nu spune nimeni aşa 
ceva. 

În mod normal, Anita Bellamy nu suporta să i să spună 
„mami” şi avea grijă să îi reproşeze asta, însă atunci nu a 
reacţionat, făcându-i astfel ziua frumoasă lui Morris. Orice zi 
era frumoasă dacă reuşea s-o ia peste picior pe mama lui. 
Pentru că oricum avea prea puţine ocazii. 

La începutul anilor şaptezeci, analizele literare încă mai 
constituiau o cerinţă a programei de învăţământ pentru 
anul al doilea de liceu la Northfield. Elevilor li se dădea câte 
o listă cu cărţi aprobate din care trebuiau să-şi aleagă. 
Pentru Morris mai toate cărţile acelea erau doar nişte 
gunoaie şi, în stilu-i caracteristic, nu se ferea să-şi facă 
cunoscută opinia. 

— Uite! a strigat el din ultima bancă. Terci de ovăz cu 
patruzeci de arome! 


— 134 — 


Câţiva copii au râs. Se pricepea să-i facă să râdă, chiar 
dacă nu-i putea face să-l placă. Insă nu-l deranja. Toţi 
colegii lui nu erau decât nişte rataţi de mahala, care vor 
avea nişte căsnicii ratate şi slujbe de rahat. Vor creşte copii 
la fel de rataţi ca şi ei şi îşi vor răsfăţa nepoţii rataţi înainte 
de a ajunge la punctul terminus al vieţii lor ratate, prin 
spitalele şi azilurile de mahala, din care vor porni mai 
departe prin bezna cea mare, convinşi că au trăit Visul 
American şi că lisus îi va întâmpina la poarta raiului cu flori, 
bomboane şi artificii. Morris era sigur că destinul lui îi 
hărăzea lucruri mult mai bune. Doar că deocamdată nu ştia 
care erau acelea. 

Domnişoara Todd - la vremea respectivă cam de vârsta 
pe care o va avea Morris atunci când îl va ucide pe 
Rothstein - i-a cerut să rămână după ore. Ceilalţi copii au 
plecat acasă, iar Morris s-a tolănit în bancă, închipuindu-şi 
că domnişoara Todd îi va scrie mamei sale un bilet despre 
obrăznicia lui şi despre faptul că a fost nevoită să-l 
pedepsească reţinându-l după cursuri. Nu era prima lui 
mojicie, dar era prima la orele de engleză şi îi cam părea 
rău că nu reuşise să se abţină. Auzi ca de departe vocea 
tatălui său - Arzi prea multe punti în urma ta, Morrie. O 
fracțiune de secundă doar şi apoi vocea dispăru ca un fum. 

însă, în loc să-l pedepsească, domnişoara Todd (nu 
tocmai drăguță la faţă, dar cu un corp meseriaş nevoie 
mare) băgă mâna în geanta ei plină cu cărţi şi scoase de 
acolo un volum broşat, cu copertă roşie. Pe ea era desenat 
cu galben un băiat care se sprijinea de un zid şi fuma o 
ţigară. Deasupra lui era scris titlul: Alergătorul. 

— Nu pierzi niciun prilej ca să faci pe nebunul, nu? l-a 
întrebat domnişoara Todd. 

Şi s-a aşezat în bancă, alături de el. Avea fusta scurtă, 
picioarele lungi, nasul lucios. 

Morris n-a zis nimic. 

— Numai că eu am ştiut că aşa se va întâmpla. lată de ce 
am adus astăzi cartea cu mine. Asta, prietenul meu 
atotştiutor, este o veste pe jumătate proastă şi pe jumătate 
bună pentru tine. Nu te rețin după ore, dar nici nu-ţi dau de 


— 135 — 


ales. Trebuie să citeşti cartea asta. Doar atât. Nu se află pe 
lista cu lecturi aprobate de consiliul profesoral şi s-ar putea 
să dau de necaz pentru că te pun să o citeşti, dar sper că 
nu mă vei da de gol. Contez pe bunul tău simţ despre care 
doresc să cred că este ascuns pe undeva, în sufletul tău. 

Morris a aruncat o privire la carte, apoi s-a uitat la 
picioarele domnişoarei Todd, fără să încerce să-şi mascheze 
interesul. 

Femeia a observat încotro îşi direcţionase el atenţia şi a 
zâmbit. O clipă Morris şi-a imaginat viaţa lor împreună, 
petrecută mai ales în pat. Auzise că se mai întâmplă şi 
astfel de lucruri. Bunăciune de profesoară caută adolescent 
pentru ore suplimentare de educație sexuală. 

Fantezia aceasta a durat cam două secunde. Apoi 
domnişoara Todd a distrus-o cu acelaşi zâmbet pe buze. 

— Ai să te înţelegi de minune cu Jimmy Gold. Este un 
şmecheraş sarcastic, cu o părere destul de proastă despre 
sine. Seamănă cu tine foarte mult. 

Şi s-a ridicat din bancă. Fusta i-a coborât până la 
genunchi. 

— Succes la analiza literară! Şi data viitoare când mai 
vrei să te uiţi pe sub fusta unei doamne, ar fi bine să-ţi 
aminteşti cuvintele lui Mark Twain: „Leneşul care trebuie să 
se tundă nu poate decât să privească pe geamul frizeriei.” 

Morris a ieşit din sala de clasă cu umerii gârboviţi şi 
obrajii în flăcări. Era prima oară când i se întâmpla nu doar 
să fie pus la locul lui, ci îmbrâncit acolo şi făcut una cu 
pământul. Imediat ce a coborât din autobuz la colţul dintre 
Sycamore şi Elm a vrut să arunce cartea într-un canal, dara 
reuşit să-şi înfrângă pornirea aceasta. Însă nu pentru că i-ar 
fi fost teamă că domnişoara Todd l-ar fi pedepsit. Cum să-l 
pedepsească din moment ce romanul ăsta nu era pe Lista 
de Lecturi Aprobate? Nu a aruncat cartea din cauza 
băiatului de pe copertă. Băiatul ăla care se uita la tine cu 
un fel de insolenţă plictisită prin fumul de ţigară. 

E un şmecheraş sarcastic, cu o părere destul de proastă 
despre sine. Seamănă cu tine foarte mult. 

Mama nu era acasă şi urma să ajungă de-abia după ora 


— 136 — 


zece. Ca să mai facă nişte bani, preda un curs pentru adulţi 
la seral. Morris se bucura nespus ştiind că mama lui detesta 
treaba asta, deoarece îşi închipuia că studenţii aceştia erau 
mult sub nivelul competenţelor şi pregătirii ei. Rabdă şi 
taci, mami, îi zise el în gând. Rabdă şi înghite! 

Congelatorul era plin cu semipreparate. Luă un pachet la 
întâmplare şi îl aruncă în cuptor, spunându-şi că va citi 
câteva pagini până se va face mâncarea. lar după cină, se 
va duce în camera lui de la etaj, va lua de sub pat una 
dintre revistele Playboy ale tatălui său (moştenirea pe care 
mi-a lăsat-o babacu”, îi plăcea lui uneori să le spună) şi va 
strânge o vreme pelicanul de guşă. 

Uitase însă să fixeze cronometrul cuptorului şi, nouăzeci 
de minute după aceea, îl dezmetici mirosul de carne de vită 
arsă. Citise deja prima sută de pagini şi, fără să-şi dea 
seama, plecase din casa asta de rahat şi din cartierul ăsta 
de sărăntoci cu străzi botezate în batjocură cu nume de 
copaci. Acum umbla prin New York, alături de Jimmy Gold. 
Ca prin vis, Morris se duse la bucătărie, îşi puse mănuşile 
de protecţie, scoase bucata de carne, o aruncă la gunoi şi 
se întoarse la A/ergătorul. 

Trebuie s-o mai citesc o dată, îşi zise el. Avea senzaţia că 
făcuse ceva febră. Şi când am s-o mai citesc, trebuie să am 
un marker la îndemână. Sunt atât de multe chestii pe care 
trebuie să le subliniez şi să le ţin minte. Atât de multe! 

În cazul cititorilor, una dintre cele mai electrizante 
descoperiri este aceea că sunt cititori - nu doar că ştiu să 
citească - şi că sunt îndrăgostiţi de treaba asta. Nebuneşte. 
La disperare. Nu uită niciodată prima carte care i-a făcut să 
se simtă astfel şi fiecare nouă pagină citită pare a le aduce 
câte o nouă revelaţie, care îi mistuie pe mai departe: Da! 
Aşa este! Da! Am văzut şi eu! Şi să nu cumva să uităm de: 
Exact asta cred şi eu! Exact asta CRED ŞI EU! 

Morris a scris o analiză de zece pagini despre A/ergătorul. 
Domnişoara Todd i-a dat 10+ şi a notat pe lucrare doar 
atât: Ştiam că o să-ți placă. 

A vrut să-i spună că era mai mult decât atât, că se 
îndrăgostise de cartea aia. Că iubirea lui era adevărată. Şi 


— 137 — 


că iubirea adevărată nu moare niciodată. 

Romanul A/ergătorul în acţiune i s-a părut la fel de bun ca 
Alergătorul, numai că, în loc să rătăcească printr-un New 
York necunoscut, Jimmy rătăcea acum prin Europa, lupta în 
Germania, îşi vedea prietenii murind unul după altul şi, în 
cele din urmă, a ajuns să se uite cu ochi plini de groază 
mută prin gardul de sârmă ghimpată al unui lagăr de 
concentrare. Acei supraviețuitori scheletici, ajunşi în pragul 
delirului, i-au confirmat lui Jimmy ceea ce el bănuise de ani 
întregi, scria Rothstein. Totul a fost o greşeală. 

Morris a copiat pe o foaie de hârtie această propoziţie 
folosind un şablon cu caractere gotice şi a prins-o în 
pioneze de uşa camerei sale. Aceeaşi cameră în care, peste 
ani, va locui un băiat pe nume Pete Saubers. 

Mama l-a văzut ce face, şi-a strâmbat buzele în zâmbetul 
ei sarcastic, dar nu a spus nimic. Nu în momentul acela. 
Cearta lor despre trilogia Gold a avut loc doi ani mai târziu, 
după ce Anita Bellamy răsfoise şi ea romanele. Consecința 
acestui scandal a fost că Morris s-a îmbătat; consecinţa 
beţiei lui a fost că a spart o casă şi a comis acte de 
violenţă; consecinţa acestor infracţiuni a fost perioada de 
nouă luni petrecută în Centrul de Detenţie Juvenilă 
Riverview. 

Însă înainte de toate astea fusese Alergătorul o lasă mai 
moale, roman pe care Morris l-a citit cu o consternare din 
ce în ce mai mare. Jimmy s-a însurat cu o fată cuminte şi 
drăguță. Jimmy s-a angajat la o agenţie de publicitate. 
Jimmy a început să facă burtă. Nevasta lui Jimmy a rămas 
însărcinată cu primul dintre cei trei micuţi ai familiei Gold şi 
s-au mutat în suburbii. Jimmy şi-a făcut prieteni acolo. 
Jimmy şi nevasta lui îşi invitau vecinii la petreceri. Jimmy se 
ocupa de grătar şi purta un şorţ pe care scria BUCATARUL 
ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE. Jimmy şi-a înşelat nevasta şi 
nevasta lui l-a înşelat la rândul ei. Jimmy a început să ia 
Alka-Seltzer pentru indigestia acidă şi nişte pastile care se 
numeau Miltown, pentru mahmureală. Însă, mai presus de 
orice altceva, Jimmy se apucase să vâneze Dolarul de Aur. 

Din ce în ce mai disperat şi mai furios s-a simţit Morris pe 


— 138 — 


când citea despre toate aceste fapte dezgustătoare. 
Presupunea că la fel trebuie să se fi simţit şi mama lui 
atunci când a descoperit că soţul, pe care îl crezuse că stă 
cuminţel sub papucul ei, lichidase toate conturile familiei 
chiar din perioada când părea a-i respecta întru totul 
ordinele, fără să ridice nici măcar o singură dată mâna ca 
să-i şteargă zâmbetul ăla strâmb şi sarcastic de pe chipul ei 
hipereducat. 

Morris încă mai trăgea nădejde că Jimmy se va trezi la 
realitate. Că îşi va aduce aminte cine era - cine fusese - şi 
că va arunca la gunoi viaţa aia stupidă şi goală pe care o 
trăia. Dar nu, nici vorbă de aşa ceva, pentru că Alergătorul 
o lasă mai moale s-a terminat cu scena în care Jimmy 
sărbătorea succesul unei campanii publicitare - pentru 
soluţia de curăţat Duzzy-Doo, Doamne fereşte! - şi striga 
de bucurie: Să vedeți ce o să fac la anu’! 

La casa de corecție, Morris a fost obligat să facă 
psihoterapie o dată pe săptămână. Pe psihiatru îl chema 
Curtis Larsen. Băieţii îi ziceau Curtis-Plictis. Curtis-Plictis 
încheia fiecare şedinţă de psihoterapie cu aceeaşi 
întrebare: „Cine este de vină pentru că ai ajuns aici, 
Morris?” 

Majoritatea băieţilor, chiar şi aceia bătuţi rău de tot în 
cap, cunoşteau răspunsul corect la întrebarea asta. ÎI 
cunoştea şi Morris, însă refuza să-l dea. Aşa că răspundea 
de fiecare dată: „Maică-mea e de vină.” 

La ultima şedinţă, cu câteva zile înainte de eliberarea lui 
Morris, Curtis-Plictis şi-a strâns mâinile pe birou şi l-a privit 
lung câteva secunde, fără să scoată vreun cuvânt. Morris 
ştia că domnul Curtis-Plictis voia să-l facă să-şi plece 
privirea. Şi refuză să o facă. 

— In profesia mea, a zis într-un final Curtis-Plictis, există 
un termen care denumeşte felul în care răspunzi. 
Respingerea culpei. Te vei întoarce aici dacă vei continua 
să respingi propria-ţi culpă? Aproape sigur că nu. În câteva 
luni vei împlini optsprezece ani, aşa că data viitoare când 
vei mai da o lovitură - şi, crede-mă, va fi o dată viitoare - 
vei fi judecat ca adult. In afară de cazul în care eşti de 


— 139 — 


acord să te schimbi. Deci, te întreb pentru ultima oară: cine 
este de vină pentru că ai ajuns aici? 

— Maică-mea, a răspuns Morris fără să şovăie. 

Nu respingea niciun fel de culpă proprie. Spunea purul 
adevăr. Logica lui era incontestabilă. 

De la cincisprezece şi până la şaptesprezece ani, Morris a 
citit şi recitit obsesiv primele două cărţi ale trilogiei Gold, 
subliniind pasaje şi făcând adnotări. A recitit doar o singură 
dată A/ergătorul o lasă mai moale şi a fost nevoit să 
strângă din dinţi ca să reuşească să ajungă până la final. 
Ori de câte ori lua romanul acela în mână, parcă avea o 
ghiulea din plumb în burtă din cauză că ştia ce anume avea 
să se întâmple. Şi astfel s-a întâmplat că ura lui faţă de 
creatorul lui Jimmy Gold s-a făcut tot mai mare. Cum de şi-a 
permis Rothstein să-l distrugă în halul ăsta pe Jimmy? Cum 
de nu l-a lăsat să moară în culmea gloriei şi l-a pus să 
trăiască? Să facă compromisuri şi să o ia pe scurtătură şi să 
creadă că a rămas un rebel dacă se culcă cu târfa aia care 
vindea cosmeticale Amway? 

Morris s-a gândit să-i scrie o scrisoare lui Rothstein, în 
care să-l roage - ba nu, să-i pretindă - să se justifice. Dar 
aflase din articolul de fond al revistei Times că nenorocitul 
ăla de scriitor nici măcar nu se ostenea să citească 
scrisorile de la admiratori, darămite să le răspundă. 

Aşa cum Ricky-Hippy îi va spune, ani mai târziu, lui Pete 
Saubers, majoritatea tinerilor şi tinerelor care se 
îndrăgostesc de operele unui anume scriitor - fanii lui 
Vonnegut, ai lui Hesse, ai lui Brautigan şi ai lui Tolkien - 
sfârşeau prin a-şi găsi noi idoli. Şi, oricât de tare l-ar fi 
deziluzionat A/ergătorul o lasă mai moale, acelaşi lucru i s- 
ar fi putut întâmpla şi lui Morris. Însă înainte de a avea 
această şansă a avut loc scandalul cu jigodia aia care părea 
hotărâtă să-i strice viaţa din cauză că nu mai era în stare 
să-şi înfigă ghearele în bărbatul care i-o stricase pe a ei. 
jigodia pe nume Anita Bellamy, cu visul ei spulberat în 
privinţa Premiului Pulitzer, cu părul ei vopsit blond şi cu 
zâmbetul ei strâmb şi sarcastic. 

În timpul vacanței din februarie 1973, Anita Bellamy a 


— 140 — 


frunzărit toate cele trei romane cu Jimmy Gold într-o 
singură zi. Cărţile /u;, cărţile lui personale, pe care ea şi-a 
permis să le ia de pe raftul din camera lui. Când Morris a 
ajuns acasă, cărţile erau împrăştiate pe măsuţa de cafea. 
Alergătorul în acţiune se îmbiba cu apa scursă de pe 
paharul ei cu vin. Acesta a fost unul dintre foarte puţinele 
momente ale adolescenţei lui în care Morris a rămas fără 
cuvinte. 

Nu la fel stăteau lucrurile în cazul Anitei. 

— Un an întreg mi-ai împuiat capul cu romanele astea, 
aşa că m-am decis să văd şi eu ce-i aşa de nemaipomenit la 
ele. 

Sorbi din pahar şi continuă: 

— Şi m-am gândit să le citesc, dacă tot sunt liberă 
săptămâna asta. Mi-am închipuit că o să-mi ia mai mult de 
o zi, dar adevărul e că nu au cine ştie ce conținut, nu ţi se 
pare? 

— Ai... 

Pe Morris îl îneca furia. 

— Ai intrat în camera mea! 

— Nu te deranjează dacă intru ca să-ţi schimb patul sau 
să-ţi aduc hainele curate şi frumos împăturite. Doar nu te-ai 
gândit că Zâna Spălătoreasă face treburile astea? 

— Cărţile sunt ale mele! Erau pe raftul meu special! N- 
aveai niciun drept să le iei de acolo! 

— Am să le pun bucuroasă la loc. Nu-ţi face griji, nu am 
umblat la revistele pe care le ţii sub pat. Ştiu că băieţii au 
nevoie... să se distreze. 

Morris făcu câţiva paşi pe picioare ţepene şi strânse 
cărţile cu mâini amorţite. De pe coperta spate a romanului 
Alergătorul în acțiune picura apa de la afurisitul ăla de 
pahar vărsat de ea. Şi îşi spuse: Dacă tot a trebuit să se 
ude un volum al trilogiei, de ce n-a fost A/ergătorul o lasă 
mai moale? 

— Recunosc că sunt nişte artifacte destul de interesante. 

Incepuse iarăşi să vorbească pe tonul ăla al ei de 
prelegere. 

— Măcar au calitatea de a demonstra dezvoltarea unui 


— 141 — 


scriitor destul de mediocru. Primele două sunt exagerat de 
puerile, la fel cum pueril este şi Tom Sawyer în comparaţie 
cu Huckleberry Finn, însă ultimul volum - chiar dacă nu-i la 
nivelul romanului lui Twain - demonstrează un real progres. 

— Ultimul e de căcat! urlă Morris. 

— Nu este cazul să ridici vocea la mine, Morris. Nu este 
cazul să ragi. Poţi să-ţi aperi punctul de vedere şi fără să 
faci asta. 

Şi iarăşi apăru zâmbetul acela pe care-l detesta el atât de 
mult, zâmbetul acela subţire şi acru. 

— Purtăm o simplă discuţie, atâta tot. 

— Nu vreau să discut nimic cu tine! 

— Dar ar fi bine să o faci, exclamă Anita, continuând să 
zâmbească. Din moment ce mi-am petrecut ziua - nu am să 
spun că mi-am irosit ziua - încercând să înţeleg ce este în 
capul egoistului meu fiu cu pretenţii de intelectual, care are 
doar medii de şase la şcoală. 

Se opri şi-l aşteptă să-i răspundă. Dar Morris nu spuse 
nimic. Erau capcane pretutindeni. Anita Bellamy îl putea 
juca pe degete atunci când voia şi acum exact asta îi era 
intenţia. 

— Am observat că primele două volume sunt zdrenţuite, 
că foile aproape se desprind din cotor, atât de mult le-ai 
citit şi răscitit. Şi ai subliniat pasaje şi ai făcut însemnări 
ample care dovedesc înmugurirea - nu am să zic înflorirea, 
pentru că nu se poate numi astfel, cel puţin nu încă - unei 
gândiri agere şi analitice. Însă al treilea roman pare 
aproape nou şi nu ai subliniat nimic în el. Nu ţi-a plăcut ce 
s-a întâmplat cu eroul tău, nu-i aşa? Nu-ţi mai place Jimmy 
de când el şi, prin transfer de logică, autorul s-au maturizat. 

— Şi-a vândut sufletul! 

Morris încleştase pumnii. Obrajii îi ardeau la fel ca în ziua 
în care se luase Womack de el în faţa celorlalţi copii din 
cantină. Însă atunci Morris reuşise să-i dea un pumn 
zdravăn elevului mai mare şi voia să reuşească asta şi 
acum. Avea nevoie de aşa ceva. 

— Rothstein /-a pus să-şi vândă sufletul! Şi dacă nu eşti 
în stare să pricepi asta înseamnă că eşti o proastă!. 


— 142 — 


— Banu. 

Zâmbetul dispăruse. Privindu-l ţintă, Anita Bellamy se 
aplecă şi îşi puse paharul pe măsuţă. 

— Aici greşeşti tu. Un romancier bun nu-şi pune 
personajele să facă nimic. El doar se mulţumeşte să le 
urmeze. Un romancier bun nu creează întâmplări, ci e 
martor la ele şi apoi descrie ce a văzut. Un romancier bun 
înţelege că este doar un secretar, nu Dumnezeu. 

— Nu aşa era personajul lui Jimmy. Boul ăla de Rothstein 
l-a schimbat! L-a transformat într-un obiect de batjocură! L- 
a făcut să fie ca... să fie ca toată lumea! 

Morris îşi dădu seama cât de neconvingătoare erau 
argumentele lui şi se urî pentru asta. Şi o urî şi pe mama lui 
care-l făcuse să apere o poziţie care nu avea nevoie să fie 
apărată - pentru că asta era clar pentru oricine, chiar dacă 
n-ar avea decât jumătate de creier şi oarece simţăminte. 

— Morris! 

Aproape în şoaptă. Aproape cu blândeţe. 

— Pe vremuri mi-am dorit să fiu varianta feminină a lui 
Jimmy, exact aşa cum tu îţi doreşti acum să fii el. Jimmy 
Gold, sau altcineva aidoma lui, reprezintă insula unde se 
autoexilează majoritatea adolescenților până când vârsta 
copilăriei se transformă în vârsta maturității. Ce trebuie să 
înţelegi tu - ce a înţeles, în cele din urmă şi Rothstein, deşi 
a avut nevoie de trei cărţi pentru asta - este că, de regulă, 
cei mai mulţi dintre noi ajungem să fim ca toată lumea. Aşa 
mi s-a întâmplat şi mie. 

Se uită în jur şi adăugă: 

— Altminteri de ce am locui acum pe Sycamore Street? 

— Pentru că ai fost proastă şi l-ai lăsat pe tata să fure tot 
ce aveam! 

Anita Bellamy tresări (cu asta am lovit-o, am lovit-o 
Zdravăn! jubilă Morris), dar chiar atunci reapăru zâmbetul 
strâmb şi sarcastic. Ca o bucată de hârtie care arde într-o 
scrumieră. 

— Recunosc că vorbele tale au un grăunte de adevăr, 
deşi este o dovadă de răutate să mă faci pe mine vinovată 
de povestea asta. Te-ai întrebat vreodată din ce cauză ne-a 


— 143 — 


furat taică-tu tot ce aveam? 

Morris nu-şi pusese întrebarea asta, aşa că rămase tăcut. 

— Pentru că a refuzat să se maturizeze. Taică-tu e un 
Peter Pan burtos care a găsit o fătucă de jumătate din anii 
lui, dornică să se joace de-a Tinker Bell mai ales în pat. 

— Pune-mi cărţile la loc sau aruncă-le în găleata de 
gunoi, spuse Morris cu o voce pe care de-abia şi-o mai 
recunoştea şi care, spre marele lui dezgust, semăna foarte 
mult cu cea a tatălui său. Nu-mi pasă. Plec de aici şi n-am 
să mă mai întorc. 

— O, dar eu cred că ai să te întorci, zise Anita Bellamy. 

Şi a avut dreptate, însă a trecut un an până la 
întoarcerea lui, iar atunci ea nu-l mai cunoştea. 
Presupunând că îl cunoscuse vreodată. 

— Şi cred că ar trebui să mai citeşti al treilea roman de 
câteva ori. 

A fost nevoită să ridice vocea ca să spună şi restul, 
pentru că el deja se repezise pe coridor, aproape orbit de 
emoţiile atât de puternice care îl copleşiseră. 

— Caută compasiune! Aşa a făcut Rothstein şi ultima 
carte i-a adus mântuirea! 

O amuţi pocnetul puternic al uşii de la intrare. 

Cu capul în jos, Morris a mers normal până a ajuns pe 
trotuar şi acolo a luat-o la fugă. La trei străzi distanţă se 
afla un centru comercial unde era şi un magazin cu băuturi. 
Acolo s-a aşezat să aştepte pe rastelul pentru biciclete din 
faţă. Primii doi tipi pe care i-a abordat l-au refuzat fără prea 
multe explicaţii (deşi al doilea i-a aruncat un zâmbet pe 
care şi-ar fi dorit să i-l şteargă de pe mutră cu pumnii). Al 
treilea bărbat pe care l-a văzut era îmbrăcat cu haine de 
căpătat şi şchiopăta vizibil. A fost de acord să-i cumpere o 
sticlă de jumătate în schimbul a doi dolari, sau una de un 
litru pentru cinci. Morris a optat pentru sticla de un litru şi a 
început să bea din ea lângă pârâul care traversa terenul 
lăsat în paragină dintre străzile Sycamore şi Birch. Soarele 
începuse deja să coboare spre asfintit. După aceea nu şi-a 
mai amintit cum s-a dus în Sugar Heights cu maşina furată, 
dar nu încape îndoială că, odată ajuns acolo, a intrat în 


— 144 — 


ceea ce Curtis-Plictis numea cu mare încântare „un 
megarahat”. 

Cine este de vină pentru că ai ajuns aici? 

Probabil că şi boschetarul care cumpărase un litru de 
whisky unui minor avea o oarecare vină, dar vina cea mai 
mare era a mamei sale. Un singur lucru bun ieşise din toată 
povestea asta: atunci când a fost pronunţată sentinţa, nu s- 
a mai văzut nici urmă din zâmbetul acela strâmb şi 
sarcastic. În sfârşit reuşise să i-l şteargă de pe chip. 


În timpul perioadelor de izolare din închisoare (cel puţin 
câte una în fiecare lună), Morris stătea culcat în pat, cu 
mâinile sub cap şi se gândea la cel de-al patrulea roman cu 
Jimmy Gold, întrebându-se dacă acolo se afla izbăvirea pe 
care şi-o dorise cu înfocare după ce citise A/ergătorul o lasă 
mai moale. Îşi regăsise oare Jimmy vechile speranţe şi 
visuri? Îşi reaprinsese el vechea văpaie? Măcar de-ar mai fi 
ţinut caietele la el încă două zile! Chiar şi una! 

Însă nu era prea convins că John Rothstein ar fi putut să 
facă  verosimilă o asemenea revenire. Din propriile 
observaţii (părinţii săi constituind primele exemple în acest 
sens), Morris înţelesese că, dacă flacăra din suflet apucă să 
se stingă, atunci stinsă rămâne pe veci. Şi totuşi se mai 
întâmpla ca unii oameni să se schimbe. Îşi amintea că îi 
pomenise odată de posibilitatea asta lui Andy Halliday, în 
timpul uneia dintre numeroasele lor discuţii din pauza de 
prânz. Se întâmplase la „Ceşcuţa fericită”, în apropiere de 
„Grissom Books”, unde lucra Andy, nu la multă vreme după 
ce Morris abandonase facultatea pentru că îşi dăduse 
seama că pretinsele studii superioare de acolo erau doar 
vorbe în vânt. 

— Nixon s-a schimbat, zise Morris. Bătrânul anticomunist 
a stabilit relaţii comerciale cu China. Şi a mai fost şi Lyndon 
Johnson, care a trimis în Congres Legea drepturilor civile. 
Dacă până şi o hienă rasistă şi bătrână ca el şi-a putut 
schimba petele, probabil că orice este posibil. 

— Politicienii! 

Andy strâmbă din nas ca la un miros urât. Era un individ 


— 145 — 


slăbănog, cu părul tuns periuţă, cu doar câţiva ani mai 
mare decât Morris. 

— Aştia se schimbă din oportunism, fără nicio legătură cu 
idealismul. Oamenii obişnuiţi nici măcar asta n-o fac. Nu 
sunt în stare. Sunt pedepsiţi dacă refuză să se poarte cum 
trebuie. Şi după aia, după pedeapsă, încep şi zic „bine, da, 
domnule” şi se conformează ordinelor ca nişte roboţei ce 
sunt. Uite ce s-a întâmplat când a fost povestea din 
Vietnam. Ce-au păţit ăia care protestau la adresa 
războiului. Majoritatea duc acum vieţi anoste, de mici 
burghezi. Sunt graşi, fericiţi şi-i votează pe republicani. In 
schimb, ăia care au refuzat să se supună sunt la puşcărie. 
Sau îi caută poliţia, cum e cazul lui Katherine Ann Power?$. 

— Cum poţi să spui că Jimmy Gold e un om obişnuit?! 
exclamă stupefiat Morris. 

Andy se uitase la el cu un aer superior. 

— Mă laşi? Toată povestea lui nu este decât o călătorie 
epică derivată din excepţionalismul naţiei ăsteia. Scopul 
culturii americane este acela de a oferi standarde, Morris. 
Ceea ce presupune că oamenii extraordinari trebuie aduşi 
la acelaşi nivel cu ceilalţi şi exact asta i s-a întâmplat şi lui 
Jimmy. Pentru numele lui Dumnezeu, el ajunge să lucreze în 
publicitate! Ce alt agent ar fi fost capabil să vândă mai bine 
standardele americane în ţara asta întoarsă cu curu-n sus? 
Asta-i mesajul principal al lui Rothstein. 

Clătină din cap şi continuă: 

— Dacă optimism vrei să găseşti într-o carte, atunci 
apucă-te să citeşti romanţurile din colecţia Harlequin. 

Morris credea că Andy îl contrazice doar de dragul 
discuţiei. În spatele ochelarilor cu rame din baga ardeau 
ochi de zelot, dar Morris ajunsese să-l cunoască destul de 
bine pe Andy şi ştia că fanatismul lui se referă la cărţi ca 
obiecte, nu la poveştile şi ideile din paginile lor. 

Luau prânzul împreună cam de două, trei ori pe 
săptămână, de obicei la „Ceşcuţa veselă”, alteori pe băncile 
din Government Square, vizavi de librăria „Grissom Books”. 


26 Katherine Ann Power - infractoare aflată mulţi ani pe lista FBI-ului cu 
cei mai căutaţi infractori (n.tr.). 


— 146 — 


În timpul unuia dintre aceste prânzuri a adus Andrew 
Halliday pentru prima oară vorba despre zvonurile conform 
cărora John Rothstein continuase să scrie, dar că îşi 
exprimase foarte clar în testament dorinţa ca toate 
manuscrisele ce aveau să fie găsite după moartea lui să fie 
arse în întregime. 

— Nu! strigase atunci Morris, lovit drept în inimă. 
Niciodată! Nu se poate! Nu-i aşa că nu se poate? 

Andy ridică din umeri. 

— Dacă aşa scrie în testament, atunci tot ce a scris de 
când a ieşit din viaţa publică se va transforma în cenuşă. 

— Fabulezi! 

— Sunt de acord că s-ar putea să fie doar nişte zvonuri, 
dar negustorii de cărţi sunt convinşi că Rothstein a scris în 
continuare. 

— Negustorii de cărţi... repetase Morris cu scepticism. 

— Avem şi noi sursele noastre, Morris. Uite, menajera lui 
Rothstein îi face cumpărăturile, da? Şi nu cumpără doar 
alimente. O dată pe lună sau la o lună şi jumătate, femeia 
aia se duce la librăria „White River Books” din Berlin, cel 
mai apropiat orăşel din zonă, de unde ridică toate cărţile 
comandate de Rothstein prin telefon. Şi le-a spus librarilor 
de acolo că tipul scrie zilnic de la şase dimineaţa şi până la 
două după-amiaza. lar proprietarul librăriei le-a povestit 
chestia asta altor negustori cu care s-a întâlnit la Târgul de 
Carte din Boston şi uite aşa s-a răspândit vestea. 

— Sfinte Sisoe! murmurase Morris. 

Conversaţia aceasta avusese loc în luna iunie a anului 
1976. Ultima carte a lui Rothstein care văzuse lumina 
tiparului se numea „Tarta perfectă cu banane” şi apăruse în 
1960. Şi, dacă ce spunea Andy era adevărat, atunci John 
Rothstein adunase manuscrise inedite vreme de 
şaisprezece ani. La o medie fie ea şi de opt sute de cuvinte 
pe zi, asta ar fi însemnat... Morris nu reuşi să facă socoteala 
în minte, dar era convins că însemna foarte mult. 

— Sfinte Sisoe e o reacţie foarte corectă, îl aprobă Andy. 

— Păi, e nebun dacă cere să i se ardă manuscrisele după 
moarte! 


— 147 — 


— Aşa sunt toţi scriitorii. 

Acum Andy se aplecase peste masă şi zâmbea de parcă 
ar fi avut de gând să spună un banc bun. Şi poate că aşa 
era. Din punctul lui de vedere. 

— Uite ce cred eu: cineva ar trebui să pornească într-o 
misiune de salvare. Poate chiar tu, Morris. La urma urmei, 
tu eşti fanul lui numărul unu. 

— Ba nu, îl contrazise Morris. Nu mai sunt, după ce i-a 
făcut ce i-a făcut lui Jimmy Gold. 

— Calmează-te, băiete. Nu-l poţi învinovăţi pentru că şi-a 
ascultat muza. 

— Normal că pot. 

— Atunci, ai putea să furi manuscrisele alea, zâmbi în 
continuare Andy. Ca formă de protest în numele literaturii 
americane. Fură-le şi adu-mi-le mie. O să le ţin o vreme la 
păstrare şi după aia o să le vând. Dacă nu sunt doar nişte 
bălmăjeli senile, ar putea să ne aducă un milion de dolari. 
Şi o să-l împărţim frăţeşte. Jumi-juma. 

— O să ne prindă. 

— Nu prea cred, îi răspunsese atunci Andy Halliday. 
Există metode prin care nu ne va da nimeni de urmă. 

— Şi câtă vreme ai de gând să aştepţi până să le vinzi? 

— Câţiva ani, spusese Andy pe un ton nepăsător şi 
fluturând din mână de parcă ar fi fost vorba doar de câteva 
ore. Cinci sau şase. 

O lună după discuţia aceasta, sătul până peste cap de 
viaţa pe Sycamore Street şi obsedat de gândul la 
manuscrisele alea, Morris şi-a îndesat bagajele în Volvo-ul 
lui rablagit şi s-a dus la Boston, unde s-a angajat la o firmă 
de construcţii care avea în derulare câteva proiecte în 
suburbiile oraşului. Munca aceasta fizică şi grea aproape l-a 
doborât la început, dar treptat i s-au întărit muşchii (puţin 
însă, nu că ar fi avut vreodată şanse să semene cu Popeye 
Marinarul) şi a început să se descurce binişor. Şi-a făcut şi 
doi prieteni: Freddy Dow şi Curtis Rogers. 

L-a sunat pe Andy o singură dată: 

— Chiar ai fi în stare să vinzi manuscrisele lui Rothstein? 

— Bineînţeles. Nu imediat, aşa cum mi-aduc aminte că ți- 


— 148 — 


am spus, dar ce contează? Noi suntem tineri. El e bătrân. 
Timpul va fi de partea noastră. 

Da. lar timpul acela îi va permite să citească tot ce 
scrisese Rothstein de la „Tarta perfectă cu banane”. Profitul 
- fie el şi de jumătate de milion - era un amănunt 
neesenţial. Nu sunt mercenar, îşi spunea Morris. Nu mă 
interesează Dolarul de Aur. Mi se rupe de el. Dă-mi atât cât 
să nu mor de foame - o alocaţie, ceva - şi am să fiu foarte 
mulţumit. 

Pentru că eu sunt un /iterat. 

La sfârşit de săptămână se ducea cu maşina până la 
Talbot Corners, New Hampshire. Din 1977, i-a luat cu el şi 
pe Curtis şi Freddy. Incetul cu încetul, un plan a prins formă 
în mintea lui. Unul simplu. Pentru că planul simplu este cel 
mai bun. Furi şi fugi. 


De-a lungul secolelor, filosofii au căutat să afle sensul 
vieţii, rareori ajungând la aceeaşi concluzie. Şi Morris a 
studiat subiectul în timpul anilor lungi ai detenţiei sale, dar 
interesul lui era unul mai degrabă practic decât cosmic. 
Voia să afle sensul vieţii în termeni legali. Adică ce anume 
presupunea o condamnare pe viaţă. lar ce a aflat a fost 
niţeluş cam schizo. In unele state, condamnarea pe viaţă 
însemna să stai în puşcărie până dădeai colţul, fără şansa 
de a fi eliberat pentru bună purtare. In câteva state, o 
asemenea eliberare se lua în discuţie după o perioadă de 
doar doi ani. In altele, perioada aceasta era de cinci, şapte, 
zece sau cincisprezece ani. In statul Nevada, eliberarea 
condiţionată ţi se acorda (sau nu) pe baza unui sistem 
complicat de puncte acumulate în anii de detenţie. 

În anul 2001, un om condamnat la închisoare pe viaţă în 
penitenciarele americane petrecea în medie treizeci de ani 
şi patru luni în spatele gratiilor. 

În statul în care era închis Morris, legiuitorii creaseră 
propria lor variantă esoterică a sentinţei pe viaţă, 
fundamentată pe datele demografice ale zonei. In 1979, 
anul în care Morris a fost condamnat, media duratei de 
viaţă a americanului obişnuit era de şaptezeci de ani. La 


— 149 — 


vremea respectivă Morris avea douăzeci şi trei de ani. Prin 
urmare, putea considera că îşi va achita datoria faţă de 
societate în patruzeci şi şapte de ani. 

În cazul în care nu va fi eliberat condiţionat. 

Prima oară a fost considerat eligibil pentru eliberare în 
anul 1990. La audiere s-a prezentat şi Cora Ann Hooper. Era 
îmbrăcată într-un taior sobru de culoare albastră. Părul 
încărunţit şi-l ridicase într-un coc dureros de strâns. Pe 
genunchi ţinea o geantă mare şi neagră. A relatat cum 
Morris Bellamy o înhăţase atunci când ea trecea pe lângă 
aleea din spatele Tavernei Shooter's şi o imobilizase, 
declarându-i intenţia de a o „regula până o să-i zboare 
fulgii”. Le-a mai povestit apoi celor cinci membri ai Comisiei 
de Eliberare Condiţionată cum o lovise cu pumnii şi îi 
spărsese nasul atunci când ea reuşise să declanşeze 
alarma dispozitivului de alertă pe care îl avea în poşetă. A 
menţionat şi faptul că el duhnea a băutură şi că îi rănise 
abdomenul cu unghiile atunci când îi sfâşiase lenjeria 
intimă. Le-a spus cum Morris „încă mă mai strângea de gât 
şi îmi făcea rău cu organul lui” când a apărut polițistul 
Ellenton şi l-a tras de pe ea. A spus în faţa comisiei că a 
avut o tentativă de suicid în 1980 şi că încă mai făcea 
psihoterapie. A spus în faţa comisiei că se simte mult mai 
bine de când lisus Hristos a devenit mântuitorul ei personal, 
însă coşmarurile nu au dispărut. Nu, a răspuns ea la 
întrebarea membrilor comisiei, nu s-a căsătorit niciodată. 
Numai gândul la sex îi dădea atacuri de panică. 

Aşa s-a făcut că lui Morris nu i s-a acordat eliberarea 
condiţionată. În aceeaşi seară a primit printre gratiile 
celulei o hârtie pe care erau trecute mai multe motive, însă 
primul deriva din principala afirmaţie a Corei Ann Hooper: 
Victima susține că încă mai suferă. 

Putoarea! 

Hooper a mai apărut şi în 1995. Şi apoi din nou, în 2000. 
În '95 a fost îmbrăcată cu acelaşi taior albastru. În anul 
sfârşitului de mileniu - până atunci deja se îngrăşase cu cel 
puţin douăzeci de kilograme - a purtat un taior cafeniu. In 
2005, taiorul a fost cenuşiu, iar pe etajera pieptului i se 


— 150 — 


odihnea o cruce mare şi albă. La fiecare apariţie a avut cu 
ea aceeaşi geantă mare şi neagră. Probabil că înăuntru 
avea dispozitivul de alertă. Poate şi un spray lacrimogen. 
Nu a fost citată la audieri; a venit din proprie iniţiativă. 

Şi şi-a spus povestea. 

Eliberarea condiţionată nu i-a fost acordată. Principalul 
motiv de pe hârtie era că: Victima susține că încă mai 
suferă. 

Mi se rupe! şi-a spus Morris. Mi se rupe! 

Poate că nu i se rupea în întregime, dar, of Doamne!, cât 
îşi mai dorea s-o fi ucis în noaptea aia. 


După treizeci de ani de detenţie, Morris ajunsese un 
scriitor căutat de toată lumea - în micuța lume a închisorii 
Waynesville, era deja un autor de mare succes. Scria 
scrisori de dragoste pentru neveste şi iubite. Scrisori pentru 
copiii celorlalţi puşcăriaşi, în care avusese de câteva ori 
ocazia să confirme că Moş Crăciun există. Scria cereri de 
angajare pentru deţinuţii care aveau să iasă curând de 
acolo. Scria lucrările condamnaților care făceau cursuri 
online sau care încercau să-şi ia diploma de absolvire a 
liceului. Nu era avocat penal, dar uneori scria scrisori din 
partea colegilor lui către avocaţi reali, explicând extrem de 
convingător fiecare caz şi prezentând motivele pentru care 
apelul era absolut necesar. In unele situaţii, avocaţii cei 
reali au fost impresionați de scrisorile respective şi - 
conştienţi şi de sumele ce le-ar fi putut intra în buzunare în 
urma câştigării unui proces de condamnare nedreaptă - au 
dat curs cererilor lui. Pe măsură ce ADN-ul a început să 
capete tot mai multă importanţă în cazul procedurilor de 
apel, Morris a fost nevoit să le scrie din ce în ce mai des lui 
Barry Scheck şi Peter Neufeld, fondatorii organizaţiei non- 
profit Innocence Project. Una dintre aceste scrisori a dus, în 
cele din urmă, la eliberarea unui mecanic auto (cu normă 
întreagă) şi borfaş (cu jumătate de normă) pe nume Charles 
Roberson, care se afla în Waynesville de douăzeci şi şapte 
de ani. Roberson a căpătat libertatea; Morris a căpătat 
recunoştinţa eternă a lui Roberson şi nimic altceva... dacă 


— 151 — 


nu punem la socoteală şi creşterea fulminantă a reputației 
sale, ceea ce nu era chiar lucru de nimic. Trecuse multă 
vreme de când fusese violat. 

În 2004, Morris a scris cea mai frumoasă scrisoare din 
viaţa lui, pentru care a făcut patru ciorne până când i-a 
plăcut cum sună. Scrisoarea aceasta îi era adresată Corei 
Ann Hooper. În ea, Morris îi spunea că îl chinuiau zilnic 
remuşcări îngrozitoare pentru fapta comisă şi se jura că, 
dacă ar fi eliberat condiţionat, şi-ar petrece tot restul vieţii 
încercând să-şi ispăşească acest unic act de violenţă din 
întreaga lui viaţă, act comis din cauza beţiei care îi luase 
minţile. 

„Aici am participat de patru ori pe săptămână la 
întrunirile Alcoolicilor Anonimi! Şi acum eu însumi sunt 
îndrumător pentru şase alcoolici şi consumatori de droguri 
«reformaţi». Intenţionez să continui această muncă şi în 
libertate, la Centrul de Reabilitare St Patrick, din cartierul 
de nord. Am avut parte de o renaştere spirituală, doamnă 
Hooper, şi l-am primit pe lisus în viaţa mea. Inţelegeţi cât 
de important este pentru mine, deoarece ştiu că şi 
dumneavoastră Îl socotiți pe Hristos  mântuitorul 
dumneavoastră. «lartă-ne nouă greşelile noastre», a spus 
El, «aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri». Vreţi să mă 
iertaţi, vă rog mult? Nu mai sunt omul care v-a făcut atât 
de mult rău în noaptea aceea. Sufletul meu a fost primenit. 
Mă rog să-mi răspundeţi la scrisoare.” 

Ruga i-a fost ascultată zece zile mai târziu. Pe plic nu era 
trecută adresa expeditorului, ci doar numele C.A. Hooper. 
Morris nu a fost nevoit să-l deschidă, pentru că se ocupase 
de treaba asta un bou de la departamentul administrativ al 
închisorii, care avea obligaţia de a verifica corespondenţa 
deţinuţilor. Înăuntru era o singură coală de hârtie. În colţul 
din dreapta sus şi cel din stânga jos, erau desenate pisicuţe 
pufoase care se jucau cu un ghem din sfoară cenușie. Foaia 
nu conţinea nicio formulă de introducere, ci doar o singură 
propoziţie scrisă la mijlocul ei: 

„Sper să putrezeşti acolo!” 

Scârba a apărut şi la audierea din anul următor. Acum 


— 152 — 


purta ciorapi medicinali, iar gleznele i se revărsau peste 
marginile pantofilor comozi. Parcă era o coţofană 
supraponderală şi vindicativă. Şi-a spus încă o dată 
povestea şi încă o dată cererea lui de eliberare condiţionată 
a fost respinsă. Pentru că Morris fusese un deţinut model, 
pe procesul-verbal al audierii era trecut acum un singur 
motiv: Victima susține că încă mai suferă. 

Morris a încercat să se convingă că i se rupe şi s-a întors 
în celulă. Nu era chiar un apartament de lux, ci doar o 
cutiuţă de doi metri pe doi jumate, dar măcar acolo erau 
cărţi. lar cărţile reprezentau evadarea lui. Cărţile 
reprezentau libertatea. Stătea culcat pe patul tare şi îngust, 
imaginându-şi cât de mult i-ar plăcea să rămână singur 
cincisprezece minute cu Cora Ann Hooper şi un polizor 
unghiular. 

În perioada aceea Morris muncea în biblioteca 
penitenciarului, fapt care a constituit o minunată schimbare 
în bine a vieţii lui. Gardienilor nu le păsa cum îşi cheltuieşte 
alocaţia de mizerie, aşa că s-a putut abona la The American 
Bibliographer's Newsletter. A reuşit să facă rost şi de 
câteva cataloage gratuite de la anticarii de cărţi din ţară. 
Foarte des se anunţa vânzarea la preţuri exagerat de mari 
a unor cărţi scrise de John Rothstein. Morris a devenit 
suporter al cărţilor lui, aşa cum unii deţinuţi erau suporteri 
ai unor echipe de fotbal sau baseball. Valoarea majorităţii 
scriitorilor scădea după moartea acestora, însă erau câţiva 
norocoşi ale căror opere deveneau mai scumpe. Rothstein 
făcea parte dintre aceştia. Când şi când mai apărea prin 
cataloage câte o carte cu autograful lui. In ediţia de 
Crăciun, 2007, a anticariatului lui Bauman, un exemplar din 
Alergătorul, cu dedicație pentru Harper Lee”, avea preţul 
de 17.000 de dolari. 

În timpul anilor petrecuţi în închisoare, Morris a urmărit şi 
ştirile din ziarul local şi apoi, odată cu schimbările 
tehnologice aduse de secolul douăzeci şi unu, a început să 
fie atent şi la diferite site-uri. Aşa a aflat că nu se încheiase 


27 Nelle Harper Lee - scriitoare americană, autoarea romanului Să ucizi 
o pasăre cântătoare (n.tr.). 


— 153 — 


încă procesul care avea ca obiect apartenenţa terenului 
viran dintre străzile Sycamore şi Birch, iar vestea aceasta l- 
a bucurat nespus. Până la urmă tot avea să iasă din 
puşcărie şi atunci îşi va găsi cufărul exact acolo unde îl 
lăsase, printre rădăcinile groase ale copacului de pe mal. 
Însă valoarea aproape astronomică la care ajunseseră 
caietele acelea avea din ce în ce mai puţină importanţă 
pentru el. 

Pe vremuri fusese tânăr şi probabil că s-ar fi bucurat de 
toate lucrurile care le iau minţile bărbaţilor când picioarele 
le sunt puternice şi boaşele ferme: călătorii şi femei, maşini 
şi femei, case mari ca acelea din Sugar Heights şi femei. 
Acum nici nu mai visa la ele, iar ultima femeie cu care 
făcuse sex contribuia esenţial la rămânerea lui în puşcărie. 
Era în stare să sesizeze ironia situaţiei. Însă nu-l deranja. 
Toate visele tinereţii dispar, îţi pierzi puterea şi agerimea 
vederii şi tâmpenia aia de sexappeal, dar literatura rămâne 
veşnică. lar asta îl aştepta pe el: un univers pierdut, 
nevăzut până acum decât de ochiul creatorului lui. Dacă nu 
va apuca să descopere şi el acest univers decât la 
şaptezeci de ani, atunci aşa să fie. Şi mai erau acolo şi banii 
- toate plicurile alea cu bancnote. Fireşte, nu era o avere 
colosală, dar o sumă suficientă ca să-şi poată duce zilele. 

Am pentru ce să trăiesc, îşi spunea el. Câţi de aici mai 
pot susţine asta, mai cu seamă atunci când li se fleşcăiesc 
coapsele şi scula li se ridică doar când trebuie să facă pipi? 

Morris i-a scris de câteva ori lui Andy Halliday, care acum 
era mândrul proprietar al unei librării-anticariat - aşa scria 
în American Bibliographer's Newsletter. Mai aflase şi că 
vechiul lui amic intrase cel puţin o dată în bucluc, atunci 
când încercase să vândă un exemplar furat al celei mai 
faimoase cărţi publicate de James Agee, dar reuşise să 
evite condamnarea. Păcat! Morris l-ar fi primit cu dragă 
inimă la Waynesville pe curistul ăla dat cu colonie. Aici erau 
mulţi băieţi răi, care ar fi fost mai mult decât dispuşi să-l 
babardească pentru că aşa le-o cerea Morris Bellamy. Eh, 
vise! Chiar dacă Andy ar fi fost condamnat, probabil că s-ar 
fi ales doar cu o amendă. În cel mai rău caz, ar fi fost trimis 


— 154 — 


la închisoarea aia de fiţe din vestul statului, unde se duc 
toţi hoţii cu pretenţii de mari intelectuali. 

Andy nu i-a răspuns la niciuna din scrisori. 

În 2010, coțofana lui personală a revenit la audieri, 
îmbrăcată în taior negru, ca pentru propria-i înmormântare. 
Care va avea loc destul de curând, dacă nu încerca să 
slăbească puţin, şi-a zis cu răutate Morris. Acum, Corei Ann 
Hooper îi atârnau fălcile unsuroase până în dreptul gâtului, 
ochii îi erau aproape îngropaţi în pungi de grăsime, pielea îi 
era pământie. Îşi înlocuise veşnica geantă neagră cu una 
albastră, dar restul era neschimbat.  Coşmaruri! 
Psihoterapie! Viață distrusă din cauza bestiei cu chip de om 
care i-a ieşit în cale de pe alee în noaptea aceea fatidică! Și 
aşa mai departe, bla-bla-bla. 

N-ai depăşit încă faza cu violul ăla nenorocit? a întrebat-o 
Morris în gând. Nu ai de gând să mergi niciodată mai 
departe? 

Morris s-a întors în celulă spunându-şi: Mi se rupe. Mi se 
rupe tare de tot. 

În 2010 a împlinit cincizeci şi cinci de ani. 


Într-o zi din luna martie 2014, un gardian l-a scos pe 
Morris din bibliotecă. Stătea la biroul principal şi citea 
pentru a treia oară Pastorala americană. (Din punctul lui de 
vedere, acesta era de departe cel mai bun roman al lui 
Philip Roth.) Gardianul i-a zis că e chemat la administraţia 
penitenciarului. 

— De ce? îl întrebă Morris, ridicându-se de pe scaun. 

De regulă, convocarea la administraţie nu era o veste 
tocmai bună. De obicei acolo te aşteptau nişte poliţişti care 
îţi cereau să dai în gât pe câte cineva şi, dacă refuzai să 
cooperezi, începeau să te amenințe cu tot felul de 
represalii. 

— Audierea pentru eliberarea condiţionată. 

— Nu se poate, spuse Morris. E o greşeală. Comisia se 
întruneşte pentru mine abia anul viitor. 

— Aşa mi-au zis, aşa îţi zic şi eu ţie, îi replică gardianul. 
Dacă nu vrei să te raportez, găseşte pe cineva să-ţi ţină 


— 155 — 


locul şi mişcă-ţi curu’ unde ţi-am spus. 

Comisia de Eliberare Condiţionată - alcătuită acum din 
trei bărbaţi şi trei femei - se reunise în sala de şedinţe. 
Philip Downs, consilierul juridic al comisiei, era al şaptelea 
membru. El a citit o scrisoare venită din partea Corei Ann 
Hooper. O scrisoare absolut uluitoare. Putoarea avea 
cancer. Asta era vestea bună, dar cea care i-a urmat a fost 
încă şi mai şi. Işi retrăgea toate obiecțiile faţă de eliberarea 
lui Morris Bellamy. Spunea că îi pare rău că a aşteptat atât 
de mult până să facă gestul acesta. Apoi Downs a citit o 
altă scrisoare, venită de la Centrul de Cultură şi Artă din 
Midwest. Pe scurt, CCAM. De-a lungul anilor, centrul cultural 
angajase o mulţime de puşcăriaşi eliberaţi condiţionat şi 
erau dispuşi să-l primească şi pe Morris Bellamy de la 
începutul lui mai, în caz că şi el va fi eliberat. Îi ofereau o 
jumătate de normă în cadrul departamentului de arhivare şi 
operare calculator. 

— Dat fiind comportamentul corespunzător din ultimii 
treizeci şi cinci de ani şi luând în considerare scrisoarea 
doamnei Hooper, spuse Downs, am hotărât că este bine să 
supun cazul tău comisiei cu un an mai devreme. Doamna 
Hooper ne informează că nu mai are mult timp de trăit şi 
sunt convins că şi-ar dori să încheie acest capitol din viaţa 
ei. 

Se întoarse către ceilalţi membri ai comisiei. 

— Care este decizia dumneavoastră, doamnelor şi 
domnilor? 

Morris ştia deja care era decizia doamnelor şi domnilor, 
altminteri nu ar fi fost adus aici. Votul a fost 6-0 în favoarea 
eliberării condiţionate. 

— Ce părere ai, Morris? îl întrebă apoi Downs. 

In mod normal, Morris avea vorbele la el, însă acum era 
mult prea năucit ca să mai poată vorbi. Nici nu a fost 
nevoie, pentru că a izbucnit imediat în plâns. 

Două luni mai târziu, după şedinţele obligatorii de 
consiliere de dinaintea eliberării şi cu puţin înainte de a 
începe lucrul la CCAM, Morris a ieşit pe Poarta A a 
penitenciarului Waynesville şi a pătruns în lumea liberă. 


— 156 — 


Avea în buzunar banii câştigaţi în treizeci şi cinci de ani de 
muncă în vopsitoria de textile, atelierul de mobilă şi 
bibliotecă. Adică două mii şapte sute de dolari şi ceva 
mărunţiş. 

Nu îl mai împiedica nimeni şi nimic să ajungă la caietele 
lui Rothstein. 


— 157 — 


PARTEA A DOUA 


PRIETENI VECHI 


— 158 — 


1 


Kermit William Hodges - doar Bill, pentru prieteni - 
merge cu maşina pe Airport Road. Are geamurile deschise 
şi radioul pornit şi cântă împreună cu Bob Dylan: „Îți trebuie 
multe ca să râzi, nu-ți trebuie decât un tren ca să plângi”. 
Are şaizeci şi şase de ani, deci nu-i tocmai un puiuț, însă 
arată destul de bine pentru unul care a trecut printr-un atac 
de cord şi a supraviețuit. A slăbit douăzeci de kilograme de 
la episodul acela şi nu mai mănâncă porcăriile care îl 
ucideau puţin câte puţin cu fiecare îmbucătură. 

Vrei să apuci şaptezeci şi şapte de ani? l-a întrebat 
cardiologul. Asta s-a întâmplat la primul control petrecut la 
două săptămâni după ce-i puseseră pacemakerul. Dacă 
vrei, atunci renunţă la costiţele de porc şi la gogoşi. 
Împrieteneşte-te cu salatele. 

Adică iubeşte salatele ca pe tine însuţi. Nasol sfat, însă 
Hodges l-a luat foarte în serios. Pe scaunul de lângă el este 
o pungă albă din hârtie şi în pungă este o salată. Va avea 
timp berechet s-o mănânce şi să bea nişte apă plată până 
la aterizarea avionului lui Oliver Madden. Presupunând că 
Madden va veni. Holly Gigney l-a asigurat că Madden este 
deja pe drum - a făcut rost de planul lui de zbor de pe un 
site care se cheamă AirTracker -, dar este foarte posibil ca 
Madden să miroasă că i se pregăteşte ceva şi să o apuce în 
altă direcţie. Activează în zona infracţională de destulă 
vreme, iar tipii de soiul ăsta au un simţ al mirosului extrem 
de bine instruit. 

Hodges intră pe drumul de acces către terminalul 
principal şi parcarea cu durată limitată şi merge mai 
departe, urmând indicatoarele care zic: MARFURI şi 
COMPANIA SIGNATURE AIR şi THOMAS ZANE AVIATION. Se 
îndreaptă către aceasta din urmă. Compania „Thomas Zane 
Aviation” este un operator independent de curse aeriene, 
înghesuit - aproape la propriu - în umbra clădirii mult mai 
mari a Signature Air de alături. Buruieni năvălesc la aer din 
asfaltul crăpat al micuţei parcări, ocupată acum doar pe 


— 159 — 


primul rând, cel rezervat unui număr de vreo zece, 
douăsprezece maşini de închiriat. Printre automobilele 
modeste şi de dimensiuni mijlocii tronează un Lincoln 
Navigator negru, cu geamuri fumurii. Hodges crede că 
acesta este un semn bun. Tipului pe care îl urmăreşte îi 
place să trăiască pe picior mare - trăsătură comună printre 
jegurile societăţii. Chiar dacă omul lui poartă costume de o 
mie de dolari bucata, tot jeg rămâne. 

Hodges ocoleşte parcarea şi opreşte pe sensul giratoriu 
de lângă ea, în faţa unui semn pe care scrie EXCLUSIV 
PENTRU ÎNCĂRCARE ŞI DESCĂRCARE MARFĂ. 

Hodges speră să încarce. ` 

Se uită la ceas. Unsprezece fără un sfert. Işi aduce 
aminte de mama lui care obişnuia să spună: Trebuie 
întotdeauna să ajungi mai devreme la întrevederile 
importante. Amintirea îi aduce un zâmbet pe buze. Îşi 
scoate iPhone-ul de la curea şi sună la birou. | se răspunde 
imediat: 

— Agenția „Ce-am găsit al meu să fie”, bună ziua, spune 
Holly. 

Zice mereu numele firmei, indiferent cine este la telefon 
- acesta este unul dintre micuţele ei ticuri. Şi are multe. 

— Tu eşti, Bill? Ai ajuns la aeroport? Ai ajuns? 

Lăsând la o parte ticurile ei, Holly Gibney cea de acum 
este mult diferită de aceea pe care a cunoscut-o Hodges în 
urmă cu patru ani la înmormântarea mătuşii ei. lar toate 
schimbările sunt în sens bun. Cu toate că iar fumează pe 
furiş; i-a simţit mirosul de tutun în răsuflare. 

— Am ajuns, îi răspunde el. Spune-mi că o să am noroc. 

— Norocul n-are nicio legătură, îi răspunde ea. AirTracker 
este un site demn de încredere. Poate doreşti să ştii că 
există şase mii patru sute douăsprezece avioane în spaţiul 
aerian al Statelor Unite chiar în acest moment. Nu-i 
interesant? 

— Absolut fascinant. Aterizarea lui Madden a rămas 
programată tot pentru unşpe jumate? 

— Unsprezece treizeci şi şapte, mai exact. Ţi-ai lăsat pe 
birou laptele degresat. L-am pus înapoi în frigider. Laptele 


— 160 — 


degresat se acreşte extrem de repede în zilele călduroase, 
aşa să ştii. Chiar şi într-un mediu cu aer condiţionat cum 
este biroul nostru acum. 

Ea l-a cicălit pe Hodges ca să instaleze aerul condiţionat. 
Holly este o cicălitoare de excepţie atunci când vrea. 

— Hai noroc, Holly! spune el. Mi-am luat o apă plată. 

— Mulţumesc frumos. Eu îmi beau cola dietetică. A sunat 
Barbara Robinson. Voia să vorbească cu tine. Părea foarte 
serioasă. l-am spus să te sune după-amiază. Sau ai s-o suni 
tu pe ea. 

În vocea femeii se strecură o notă de nesiguranţă. 

— Am făcut bine? M-am gândit că nu vrei să-ţi ţii mobilul 
ocupat acum. 

— Ai făcut foarte bine, Holly. A zis despre ce e vorba? 

— Nu. 

— Sun-o şi spune-i că am să iau legătura cu ea imediat 
ce îmi termin treaba aici. 

— Ai să fii prudent, da? 

— Aşa sunt mereu. 

Deşi Holly ştie prea bine că nu este tocmai adevărul- 
adevărat. Acum patru ani era cât pe ce să zboare la ceruri 
şi el, şi fratele Barbarei, Jerome, şi Holly... iar verişoara lui 
Holly chiar murise într-o explozie, dar asta se întâmplase 
înainte. Hodges, aproape îndrăgostit de Janey Patterson la 
vremea respectivă, încă mai plânge după ea. Şi încă îşi mai 
reproşează moartea ei. Acum se îngrijeşte şi pentru că ştie 
că este bine, dar şi pentru că este convins că aşa ar fi dorit 
Janey. 

Îi spune lui Holly să rămână pe metereze şi îşi pune 
iPhone-ul înapoi la curea, unde pe vremuri ţinea pistolul 
Glock. Pe vremuri, adică înainte să devină Det. Pens. După 
ce s-a pensionat, uita în permanenţă pe unde şi-a pus 
telefonul mobil, însă zilele acelea au apus. Acum nu mai 
poartă o insignă de detectiv, dar nici nu poate spune că o 
duce prea rău. De fapt, o duce destul de bine. Agenţia „Ce- 
am găsit al meu să fie” prinde în năvod mai mult plevuşcă, 
însă astăzi este vorba despre un ton roşu, iar Hodges este 
în culmea fericirii. ÎI aşteaptă o recompensă mare, dar nu 


— 161 — 


ăsta-i lucrul cel mai important. A fost făcut să prindă 
răufăcători ca Oliver Madden şi intenţionează să continue 
pe drumul ăsta cât va mai avea ceva vlagă în el. Cu niţel 
noroc, s-ar putea să mai aibă parte de încă opt sau nouă 
ani şi vrea să se bucure de fiecare clipă. Crede că Janey şi- 
ar fi dorit şi asta pentru el. 

Mda, parcă o aude spunând şi parcă o vede cum îşi 
încreţeşte nasul la el aşa cum numai ea ştia să o facă. 

Şi Barbara Robinson a trecut pe lângă moarte în urmă cu 
patru ani; şi ea a fost la concertul ăla nenorocit, împreună 
cu mama ei şi un grup de prietene. Barbs a fost o copilă 
veselă şi fericită, iar acum a devenit o adolescentă veselă şi 
fericită - o întâlneşte atunci când ia cina la familia 
Robinson, ceea ce se întâmplă tot mai rar în ultimul timp, 
pentru că Jerome e plecat la facultate. Sau poate că tocmai 
s-a întors acasă pentru că e vacanţa de vară. O va întreba 
pe Barbara despre fratele ei atunci când o s-o sune. Hodges 
speră ca nu cumva copila să fi dat de vreun necaz. Puțin 
probabil. Barbara este un copil prin definiţie bun, genul 
care ajută bătrânelele să treacă strada. 

Hodges îşi despachetează salata, o acoperă cu iaurt fără 
calorii şi începe să înfulece. Îi e foame. Şi este foarte bine 
că îi e foame. Foamea este un semn de sănătate. 


2 


În schimb, lui Morris Bellamy nu îi este deloc foame. La 
prânz nu poate să înghită decât o chiflă cu brânză topită. ŞI 
nici pe aia nu o termină. După ieşirea din puşcărie mânca 
exact ca un porc - hamburgeri uriaşi, gogoşi cu zahăr, 
multe felii de pizza, toate felurile după care tânjise după 
gratii. Până într-o noapte când a stat încovoiat deasupra 
closetului şi şi-a vărsat şi sufletul acolo, pentru că avusese 
proasta inspiraţie să facă o vizită la cârciuma Señor Taco 
din Lowtown, cartierul rău famat al oraşului. Niciodată nu 
avusese vreo problemă cu mâncarea mexicană în tinereţe, 
iar tinereţea părea să-i fi trecut doar de câteva ceasuri, însă 
o noapte întreagă petrecută în genunchi ca să se roage la 


— 162 — 


altarul de porțelan a fost de ajuns ca să-l facă să înţeleagă 
adevărul: Morris Bellamy are cincizeci şi nouă de ani, Morris 
Bellamy bate la porţile bătrâneţii. Cei mai buni ani ai vieţii 
şi i-a petrecut vopsind jeanşi, lăcuind mese şi scaune ce 
aveau să fie vândute în prăvălia din faţa închisorii 
Waynesville şi scriind scrisori pentru un şir nesfârşit de 
tâmpiţei rataţi şi îmbrăcaţi în salopete portocalii. 

Acum se află într-o lume pe care de abia dacă o mai 
recunoaşte. O lume în care filmele sunt proiectate pe 
ecrane colosale, care se cheamă IMAX*. O lume în care 
oamenii merg pe stradă cu telefoanele la urechi sau cu 
ochii holbaţi la nişte ecrane minuscule. În toate magazinele 
sunt instalate camere de luat vederi, iar preţurile celor mai 
banale produse - o franzelă, de exemplu, care costa 
cincizeci de cenți la condamnarea lui - sunt halucinant de 
mari. Nimic nu mai este la fel. Are senzaţia că orbecăie ca 
un orb prin lumea aceasta necunoscută. A rămas mult, 
foarte mult în urmă şi ştie că mintea lui, obişnuită cu 
privarea de libertate, nu va reuşi să se readapteze. Aşa 
cum nici corpul lui nu va reuşi. Şi-l simte ţeapăn când se dă 
jos din pat dimineaţa şi îl doare tot atunci când se duce la 
culcare; presupune că-i vorba despre un început de artrită. 
Şi şi-a pierdut tot apetitul după noaptea aia de coşmar în 
care i-a fost rău (când se oprea din vomitat, scotea zeamă 
maro pe partea cealaltă). 

Cel puţin apetitul pentru mâncare şi l-a pierdut. S-a 
gândit la femei - cum să nu se gândească, din moment ce 
sunt peste tot, iar cele mai tinere umblă pe stradă mai mult 
despuiate din cauza temperaturilor ridicate ale verii? -, însă 
la vârsta lui ar trebui să le plătească pe cele sub treizeci de 
ani şi ar încălca regulile eliberării condiţionate dacă ar păşi 
într-unul dintre stabilimentele unde se încheie asemenea 
tranzacţii. Dacă ar fi prins, s-ar pomeni înapoi în 
Waynesville şi caietele lui Rothstein tot îngropate şi necitite 
ar rămâne. 

Ştie că sunt tot acolo unde le-a ascuns el, iar asta-i face 
situaţia şi mai insuportabilă. Dorinţa de a le dezgropa şi de 


28 Image MAXimum - lb. engl. (n.tr.). 
— 163 — 


a le citi a fost o constantă exasperantă în viaţa lui, la fel ca 
un fragment de melodie care, odată intrat în cap, nu se mai 
dă dus de acolo (Îmi trebe o fată să nu mă nebuneaaască). 
Până acum a făcut totul ca la carte, aşteptând ca ofiţerul 
supraveghetor să se relaxeze şi să-l trateze niţeluş mai 
îngăduitor. Aşa spunea evanghelia după Warren „Duck” 
Duckworth, primită moştenire de Morris înaintea primei 
audieri pentru eliberarea condiţionată şi, de asemenea, 
înaintea primei apariţii a zeiţei răzbunării, pe numele ei 
Cora Ann Hooper. 

— La început tre' să fii super-atent, îi zisese Duck. Ca şi 
când ai merge pe ouă. Că, vezi tu, păcătosu' ăla o să apară 
când nici nu te aştepţi. Crede-mă că nu te mint. Dacăcţi 
vine să faci vreo chestie care să te bage la Comportament 
Suspect - asta-i o rubrică din dosaru' tău - tre’ să aştepţi 
până după ce supraveghetoru' tău îţi face o vizită-surpriză. 
Pe urmă, s-ar putea să meargă. Pricepi? 

Morris a priceput. 

Şi Duck avusese dreptate. 


3 


După mai puţin de o sută de ore petrecute în libertate 
(mă rog, în semi-libertate), Morris a venit seara în blocul 
vechi unde locuia şi l-a găsit pe ofiţerul supraveghetor 
aşezat pe prag şi fumând o ţigară. Căsoiul din ciment, 
acoperit cu graffiti, pe care locatarii îl numeau Conacul lui 
Belfegor, era un acvariu subvenţionat de stat, în care 
fuseseră înghesuiți foşti alcoolici şi narcomani, precum şi 
indivizi eliberaţi condiţionat, aşa cum era el. Morris se 
întâlnise cu ofiţerul supraveghetor la prânz şi, după câteva 
întrebări de rutină şi un Pe săptămâna viitoare, fusese 
trimis pe drumul lui. Acum era seara aceleiaşi zile, nu 
săptămâna viitoare, nici măcar ziua viitoare, dar uite-l cum 
îl aştepta în faţa casei. 

Ellis McFarland era un domn foarte negru şi foarte 
mătăhălos, cu abdomenul în pantă şi capul chel. Acum era 
îmbrăcat cu o pereche de jeanşi (probabil confecţionaţi 


— 164 — 


dintr-un pogon de material) şi un tricou Harley-Davidson, 
măsura XXL. Işi pusese alături rucsacul vechi şi ponosit. 

— Salut, Morrie! spuse el şi lovi locul de lângă pulpa lui 
enormă. la un loc. 

— Bună seara, domnule McFarland! 

Morris se aşeză, simțind că îl doare pieptul de la bătăile 
puternice ale inimii. Te rog, fă să fie vorba doar despre un 
caz de Comportament Suspect, se rugă el în gând, chiar 
dacă habar n-avea ce anume făcuse ca să se încadreze la 
această rubrică. Te rog, fă să nu mă trimită înapoi, nu 
acum, când sunt atât de aproape. 

— Pe unde mi-ai umblat, colega? Termini munca la patru. 
Acu-i trecut de şase. 

— M-am... m-am oprit să mănânc un sandvici. La 
„Ceşcuţa fericită”. Nici nu mi-a venit să cred când am văzut 
că n-au demolat-o încă. 

Indruga verzi şi uscate. Era incapabil să se oprească 
chiar dacă ştia că aşa vorbesc cei care sunt ameţiţi de 
băutură sau droguri. 

— Şi ai avut nevoie de două ore ca să mănânci un 
sandvici? Da' cât era de mare? Avea un metru? 

— Nu, era un sanqvici normal. Cu şuncă şi brânză. M-am 
aşezat pe o bancă în Government Square şi acolo l-am 
mâncat. Am dat şi nişte firimituri la porumbeii din piaţă. 
Aşa făceam pe vremuri cu un prieten. Şi pur şi simplu... am 
pierdut noţiunea timpului. 

Foarte adevărat, dar cât de fals suna! 

— Ai luat aer, zici, îi sugeră McFarland. Ai savurat 
libertatea. Atâta tot? 

— Da. 

— Atunci, ştii ce zic eu? Zic că ar fi bine să mergem 
amândoi sus şi mai zic că acolo ai să-mi dai o mostră de 
urină. Doar ca să fiu eu convins că nu te-ai apucat să 
savurezi alt fel de libertate. 

Bătu uşor cu palma în rucsacul de alături şi continuă: 

— Am trusa cu mine. In caz că pişu nu ţi se face albastru, 
n-am să te mai deranjez şi am să te las să te bucuri de 
seara asta minunată. Presupun că nu ai nicio obiecţie la 


— 165 — 


propunerea mea, nu? 

— Nu. 

Morris parcă era beat de uşurare. 

— Am uitat să-ţi zic că am să fiu de faţă când ai să faci 
pişulică în pahar. La asta ai vreo obiecţie? 

— Nu. 

Treizeci şi cinci de ani Morris tot urinase în faţa unor 
străini. Aşa că era obişnuit. 

— Nu. Este în regulă, domnule McFarland. 

Ofiţerul supraveghetor îşi aruncă ţigara în şanţ, îşi luă 
rucsacul şi se ridică în picioare. 

— În cazul ăsta, eu zic că o să ne lipsim de testul ăsta. 

Morris căscă gura la el. 

McFarland îi zâmbi. 

— Sunt mulţumit de tine, Morrie. Cel puţin deocamdată. 
Ce zici? 

Morris rămase fără cuvinte câteva clipe. Apoi îşi dădu 
seama ce aştepta matahala de la el. 

— Vă mulţumesc, domnule McFarland. 

Ofiţerul supraveghetor ciufuli părul omului pe care îl avea 
în grijă, un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el 
şi spuse: 

— Bravo, bun băiat! Pe săptămâna viitoare! 

Mai târziu, Morris îşi repetă la nesfârşit în minte acel 
bravo, bun băiat! rostit cu atâta superioritate. Stătea cu 
ochii aţintiţi la cele câteva obiecte ieftine de mobilier din 
cameră şi la cele câteva cărţi pe care primise permisiunea 
să le ia cu el din purgatoriu şi asculta zgomotele ca de 
grădină zoologică din jur - urletele şi bufniturile făcute de 
vecinii lui. Se întrebă şi dacă McFarland avea idee cât de 
mult îl urăşte el şi ajunse la concluzia că avea. 

Bun băiat. Curând o să fac şaizeci de ani, dar sunt băiatul 
bun al lui Ellis McFarland. 

Se întinse pe pat, rămase acolo un timp, apoi se ridică şi 
începu să se plimbe prin încăpere, gândindu-se la ultima 
parte a sfatului primit de la Duck: Dacă-ţi vine să faci vreo 
chestie care să te bage La Comportament Suspect, tre’ să 
aştepţi până după ce supraveghetoru' îti face o vizită- 


— 166 — 


surpriză. Pe urmă s-ar putea să meargă. 

Morris se hotărî brusc şi îşi trase iute pe el jeanşii şi 
geaca. Cobori la parter cu liftul care puţea a urină, merse 
două cvartale până la cea mai apropiată staţie de autobuz 
şi îl aşteptă pe acela pe care scria NORTHFIELD. Din nou 
inima începuse să-i bată de două ori mai repede decât 
normal şi se tot gândea că domnul McFarland era pe 
urmele lui. Şi că domnul McFarland îşi zicea: Am să mă 
întorc, acum că l-am păcălit. Am să mă întorc ca să văd ce 
pune la cale băiatul ăsta rău. Puțin probabil, fireşte. 
Domnul McFarland ajunsese deja acasă şi acum lua cina cu 
nevasta şi cu cei trei copii la fel de mătăhăloşi ca şi el. Insă 
lui Morris gândul că l-ar urmări nu-i ieşea din cap. 

Şi dacă se întoarce şi mă întreabă unde am fost? O să-i 
zic că am vrut să-mi revăd casa. Simplu, nu? În cartierul ăla 
nu există nici cârciumi şi nici baruri deocheate, ci doar două 
prăvălii, câteva sute de case construite după Războiul din 
Coreea şi mai multe străzi cu nume de copaci. O mahala 
încă afundată în criză. Plus un teren viran de câteva 
cvartale, prizonier al unui proces nesfârşit, dickensian. 

Cobori din autobuz pe Garner Street, în apropiere de 
biblioteca unde îşi petrecuse atât de multe ceasuri în 
copilărie. Biblioteca aceasta fusese refugiul lui, deoarece 
băieţii mai mari care voiau să-l bată se fereau de ea la fel 
cum Superman se fereşte de kryptonită. Străbătu pe jos 
cele nouă cvartale până pe Sycamore Street şi chiar zăbovi 
puţin în faţa fostei sale case. | se părea la fel de tristă ca pe 
vremuri, dar aşa arătau toate casele din partea aceasta a 
oraşului. Totuşi, gazonul din faţă fusese tuns şi zugrăveala 
părea destul de nouă. Aruncă o privire spre garajul unde îşi 
ascunsese Biscayne-ul în urmă cu treizeci şi şase de ani, 
departe de ochii iscoditori ai doamnei Muller. Işi aduse 
aminte cum căptuşise cu plastic cufărul, pentru ca nu 
cumva caietele să se deterioreze din cauza umezelii. Foarte 
bună idee fusese asta, dacă te gândeşti cât de mult au stat 
îngropate. 

La numărul 23 erau aprinse luminile. Oamenii care 
locuiau acolo - familia Sauber, aşa aflase el din căutările pe 


— 167 — 


internet făcute în biblioteca penitenciarului - erau acasă. Se 
uită la fereastra din partea dreaptă a etajului, cea care 
dădea spre aleea din faţă, şi se întrebă cine era acum în 
camera lui. Probabil un copil care, în timpuri degenerate ca 
acestea, s-ar putea să fie mult mai interesat de jocurile de 
pe telefon decât de literatură. 

Morris trecu mai departe, dădu colţul pe Elm Street, apoi 
merse mai departe pe Birch. Când ajunse la Centrul de 
Recreere pentru Tineret (închis deja de doi ani din cauza 
reducerilor bugetare - lucru pe care îl aflase tot de pe 
internet), se uită cu prudenţă în jur, observă că ambele 
trotuare erau pustii şi se grăbi să ajungă în partea laterală 
a clădirii din cărămidă. Acolo, ferit de privirile unui eventual 
trecător, porni într-o fugă cam obosită peste terenurile de 
baschet - în paragină, dar care păreau folosite în 
continuare - şi peste terenul de baseball acoperit cu bălării. 

Răsărise luna, aproape plină şi suficient de strălucitoare 
ca să-i formeze umbra alături. În faţă avea acum talmeş- 
balmeşul de tufe şi copaci piperniciţi, cu ramurile împletite 
şi sufocaţi de lipsa de spaţiu. Unde era poteca? Crezuse că 
se afla în locul corect, dar nu reuşea să o vadă. O luă la 
goană spre dreapta fostului teren de baseball, aidoma unui 
câine care încearcă să urmărească un miros prea vag. i 
bubuia din nou inima, iar gura şi-o simţea uscată şi amară. 
Una era să-şi viziteze vechiul cartier, dar cu totul altceva 
era să se afle aici, în spatele clădirii abandonate a Centrului 
de Recreere. Pentru că asta cu siguranţă ar fi putut fi 
considerată o dovadă de Comportament Suspect. 

Tocmai era pe punctul de a renunţa, când observă într-un 
tufiş o pungă goală de chipsuri. Dădu la o parte crengile 
Şi... evrica, iată poteca! Cu toate că părea doar o umbră a 
celei de acum treizeci şi şase de ani. Perfect logic, îşi spuse 
Morris. Probabil că mai erau nişte copii care o foloseau, însă 
foarte puţini acum, după închiderea Centrului. lar asta era o 
veste bună pentru el. Deşi Centrul fusese deschis în 
majoritatea anilor pe care el îi petrecuse în Waynesville. 
Adică multă lume trecuse în perioada asta pe lângă cufărul 
lui îngropat. 


— 168 — 


Porni pe potecă cu paşi înceţi, oprindu-se de fiecare dată 
când intra luna în nori şi reluându-şi drumul când ieşea de 
acolo. După cinci minute auzi murmurul blând al pârâului. 
Deci şi el rămăsese la locul lui. 

Morris ajunse pe mal. Luna era fix deasupra apei care 
lucea precum mătasea neagră. Acum nu mai ezită când 
veni vorba să recunoască pe malul celălalt copacul sub care 
îşi îngropase cufărul. Crescuse şi se aplecase spre pârâu. 
De sub el se vedeau vreo două rădăcini noduroase care 
ieşiseră puţin din pământ. În rest, totul era la fel. 

Morris traversă pârâul aşa cum o făcea pe vremuri: din 
piatră în piatră, aproape fără să-şi ude pantofii. Se uită cu 
prudenţă în jur - ştia bine că este singur, căci ar fi auzit 
dacă mai era cineva prin zonă, dar îi devenise o a doua 
natură acest obicei deprins în puşcărie - şi se aşeză în 
genunchi sub copac. Cu o mână începu să smulgă 
buruienile de acolo, în vreme ce cu mâna cealaltă se ţinea 
de o rădăcină ca să nu cadă. Il asurzea zgomotul şuierător 
al propriei respiraţii. 

Curăţă locul şi apoi se apucă să sape, aruncând la o parte 
pietrele mai mari sau mai mici. Intrase până la cot cu mâna 
în pământ când atinse ceva tare şi neted cu vârful 
degetelor. Atunci îşi sprijini fruntea înfierbântată de una 
dintre rădăcinile groase şi închise ochii. 

Era acolo. 

Cufărul lui încă mai era acolo. 

Mulţumesc, Doamne! 

Deocamdată era suficient. Era tot ce putea să facă şi, of, 
Dumnezeule, cât de uşurat se simţea. Aruncă pământul 
înapoi în groapă şi împrăştie pe deasupra ei câteva frunze 
moarte de pe mal. Curând locul acesta va fi din nou năpădit 
de buruieni - buruienile cresc foarte repede, mai ales vara - 
şi ele îi vor termina treaba. 

Odată ca niciodată, în nişte vremuri mai libere, ar fi mers 
pe potecă până pe Sycamore Street, pentru că pe acolo se 
ajungea mai repede la staţia de autobuz. Insă acum nu mai 
putea face asta, deoarece curtea din spate, unde dădea 
poteca, aparţinea familiei Sauber. Dacă îl vedea cineva 


— 169 — 


acolo şi suna la poliţie, era foarte posibil să se întoarcă la 
Waynesville chiar mâine, cu încă cinci ani adăugaţi la 
sentinţa iniţială, ca să-i poarte noroc în viaţă. 

Aşa că se întoarse pe Birch Street, se asigură că 
trotuarele erau tot pustii şi se îndreptă către staţia de 
autobuz de pe Garner Street. Îl dureau picioarele, iar mâna 
cu care săpase era zgâriată şi umflată, dar se simţea cu o 
sută de kilograme mai uşor. Era tot acolo! Era sigur că aşa 
va fi, dar cât de dulce era dovada! 

Întors la Conacul lui Belfegor, îşi spălă bine mâinile de 
pământ, se dezbrăcă şi se întinse pe pat. Era un zgomot 
infernal în clădire, însă nu la fel de mare ca acela din Aripa 
D a penitenciarului Waynesville, mai ales în nopţile cu lună 
plină, ca aceasta. Morris adormi aproape instantaneu. 

Acum că s-a convins, trebuie să fie prudent - acesta a 
fost ultimul său gând. 

Mai prudent ca niciodată. 


4 


Şi a fost prudent aproape o lună; a fost punctual 
dimineaţa la slujbă şi s-a întors devreme seara la Conacul 
lui Belfegor. Singura persoană de la Waynesville cu care se 
întâlneşte este Charlie Roberson, eliberat cu ajutorul lui 
Morris, care i-a scris cererea pentru proba de ADN. lar 
Charlie nu poate fi considerat răufăcător, pentru că a fost 
nevinovat tot timpul. Cel puţin nevinovat de crima pentru 
care fusese închis. 

Şeful lui Morris de la CCAM este un dobitoc umflat şi 
încrezut, care habar nu are de computere, dar face cam la 
şaizeci de mii de dolari pe an. Pe puţin şaizeci. Şi Morris? 
Unşpe dolari pe oră. Trăieşte din bonuri de masă şi 
locuieşte la etajul nouă, într-o cămăruţă nu cu mult mai 
mare decât celula în care şi-a petrecut aşa-zişii „cei mai 
frumoşi ani ai vieţii”. Morris nu poate să jure că nu sunt 
microfoane la locul lui de muncă, dar n-ar fi surprins să afle 
că sunt. Are sentimentul că sunt microfoane ascunse prin 
toate cotloanele Americii. 


— 170 — 


__ Viaţa lui este de tot rahatul şi cine-i de vină pentru asta? 
In faţa Comisiei de Eliberare Condiţionată a mărturisit iar şi 
iar că-i doar vina lui; învățase de la Curtis-Plictis cum se 
joacă jocul ăsta al vinovăţiei. Uneori alegerile proaste devin 
o necesitate. Dacă nu-ți făceai mea culpa în faţa lor, 
rămâneai să putrezeşti acolo, indiferent ce ar fi scris în 
scrisoare vreo putoare mâncată de cancer care spera că 
aşa va putea intra în grațiile lui lisus. Morris n-avea nevoie 
să audă asta de la Duck. S-o fi născut el noaptea, cum se 
spunea, dar nu azi-noapte. 

Însă chiar fusese vina lui? 

Ori vina boului de colo? 

Peste drum şi vreo patru case mai jos de banca unde 
şade Morris cu chifla nemâncată în mână, un chelios obez 
se rostogoleşte maiestuos din anticariatul „Ediţii rare”, 
după ce a întors anunţul de pe uşă şi DESCHIS devine 
INCHIS. Este a treia oară când Morris îi poate observa 
programul de la prânz, pentru că marţea lucrează în tura de 
după-amiază la CCAM. Intră la unu şi munceşte până la 
patru, încercând să aducă la zi sistemul arhaic de 
îndosariere. (Este convins că oamenii care conduc instituţia 
aia ştiu o grămadă de lucruri despre artă şi muzică şi 
teatru, dar nu ştiu nici zero barat despre Mac Office 
Manager.) La ora patru va lua autobuzul şi se va duce în 
partea cealaltă a oraşului, unde îl aştepta cămăruţa aia 
mizerabilă de la etajul nouă. 

Până atunci mai este ceva vreme, iar el se află aici. 

Îşi urmăreşte vechiul prieten. 

Presupunând că totul va decurge la fel ca în celelalte 
două zile de marţi - şi Morris nu are motiv să se îndoiască 
de asta, pentru că vechiul lui amic a fost întotdeauna un 
om al tabieturilor - înseamnă că Andy Halliday va merge (în 
fine, se va /egăna) pe Lacemaker Lane până la o cafenea 
care se cheamă „Jamais Toujours”. Ce nume de tot căcatul! 
Nu înseamnă absolut nimic, dar sună al dracului de 
pretenţios. Aşa cum este şi Andy, nu? 

Vechiul prieten al lui Morris, cel cu care dezbătuse opera 
lui Camus şi a lui Ginsberg şi a lui John Rothstein în timpul 


— 171 — 


multor pauze de cafea şi prânzuri la pachet, s-a îngrăşat cu 
cel puţin cincizeci de kilograme. Ochelarii cu ramă de baga 
au fost înlocuiţi de unii scumpi, făcuţi la comandă; pantofii 
lasă impresia că ar fi costat mai mult decât a reuşit să 
strângă el în treizeci şi cinci de ani de muncă grea la 
puşcărie. Însă Morris e aproape sigur că vechiul lui prieten 
nu s-a schimbat în mod esenţial. Năravul din fire n-are 
lecuire, asta-i o altă vorbă de demult. O dată nemernic 
fandosit, pe veci nemernic fandosit. 

Andrew Halliday, proprietarul anticariatului „Ediţii rare”, 
merge în direcţie opusă faţă de locul unde se găseşte 
Morris, însă acesta nu s-ar fi îngrijorat nici dacă ar fi 
traversat strada şi ar fi venit drept spre el. Pentru că, în 
fond, ce ar fi văzut? Un domn cam bătrâior, îngust la umeri, 
cu pungi sub ochi, păr cărunt şi rar şi îmbrăcat cu o haină 
sport ieftină şi cu nişte nădragi gri încă şi mai ieftini, 
cumpăraţi de la magazinul săracilor. Vechiul lui prieten şi-ar 
plimba burta cea mare pe lângă el fără să-l învrednicească 
nici măcar cu o privire, darămite cu două. 

Le-am spus ălora din Comisia de Eliberare ce voiau să 
audă, îşi spune Morris. Am fost obligat să o fac, dar este 
vina ta că mi-am pierdut toţi anii ăia, este numai şi numai 
vina ta, muist poponar şi fudul ce eşti! Alta ar fi fost situaţia 
dacă aş fi fost arestat pentru moartea lui Rothstein şi a 
partenerilor mei. Dar n-a fost aşa. Nu mi s-a pus nici măcar 
o singură întrebare despre domnii Rothstein, Dow şi Rogers. 
Am pierdut cei mai frumoşi ani ai vieţii din cauza unui act 
forţat şi neplăcut de împerechere pe care nici nu mi-l 
amintesc. Şi de ce s-a întâmplat asta? Pentru că eram pe 
alee, în loc să fi rămas în cârciumă, atunci când a apărut 
putoarea aia de Hooper. Dar am fost dat afară din cârciumă 
pentru că am dat cu piciorul în tonomat. Am dat cu piciorul 
în tonomat din acelaşi motiv pentru care intrasem în 
cârciumă: pentru că eram furios pe tine. 

Zic să mă cauti cu caietele astea pe la începutul secolului 
douăzeci şi unu. Bineînțeles, dacă le vei mai avea. 

Morris se uită după Andy, strânge pumnii şi îşi spune: Ca 
o fetiţă te-ai purtat în ziua aia. Ca o tipă sexy, dar 


— 172 — 


neîncepută, care-i de acord să se urce cu tine pe bancheta 
din spate a maşinii şi care zice doar da, iubitule, oh, da, ah, 
da, te iubesc atât de mult. Pană îţi bagi mâna sub fusta ei. 
Şi atunci strânge din genunchi atât de tare că zici că ţi-a 
rupt încheietura şi începe să zică nu, nu, vai, nu, ia mâna 
de pe mine, ce fel de fată crezi că sunt? 

Măcar ai fi putut da dovadă de mai mult tact, i se 
adresează Morris în gând. Puţină diplomaţie m-ar fi ajutat 
să nu pierd toţi anii ăştia. Dar n-ai avut aşa ceva pentru 
mine, nu? Nici măcar un bravo n-ai fost în stare să-mi zici, 
că asta ar fi presupus ceva curaj. N-ai ştiut să-mi spui decât 
nu care cumva să încerci să dai vina pe mine. 

Vechiul său prieten păşeşte cu pantofii lui de firmă în 
„Jamais Toujours”, unde fără doar şi poate că şeful de sală 
îi va pupa cu mult entuziasm dosul obez. Morris aruncă o 
privire la chifla din mână şi se gândeşte că ar trebui s-o 
termine - sau măcar să ia cu dinţii brânza topită dinăuntru 
însă simte un nod mare în stomac şi înţelege că nu ar face 
bine. Aşa că se va duce la CCAM şi îşi va petrece după- 
amiaza încercând să facă oarece ordine în sistemul lor de 
arhivare dat al dracului de tare peste cap. E conştient că nu 
a făcut bine întorcându-se pe Lacemaker Lane - care nu 
mai este străduţa calmă de pe vremuri, ci un fel de mall de 
fiţe în aer liber, unde este interzisă circulaţia maşinilor - şi 
mai ştie şi că marţea viitoare probabil că se va aşeza pe 
aceeaşi bancă. Şi marţea cealaltă. Dacă nu-şi va recupera 
caietele până atunci. Asta l-ar face să iasă din transă. Şi nu 
va mai fi nevoie să-şi bată capul cu vechiul lui prieten. 

Se ridică de pe bancă şi aruncă în coşul din apropiere 
chifla nemâncată. Se uită spre „Jamais Toujours” şi 
murmură: 

— Eşti penibil, prietene. Pe bune că eşti. Şi pentru doi 
cenți... 

Ba nu. 

Nu. 

Doar caietele contează acum şi, dacă Charlie Roberson 
va fi de acord să-l ajute, atunci se va duce după ele chiar 
mâine-seară. E convins că Charlie îl va ajuta. Pentru că îi 


— 173 — 


este dator vândut, iar Morris intenţionează să-i ceară să-şi 
plătească datoria. Ştie şi că ar trebui să mai aştepte până 
când Ellis McFarland va fi absolut sigur că stă în banca lui şi 
îşi va îndrepta atenţia în altă parte, dar este pur şi simplu 
prea mare atracţia pe care o exercită cufărul asupra lui. Și- 
ar dori să se răzbune pe jigodia aia umflată care se îndeasă 
acum cu feluri simandicoase de mâncare, dar răzbunarea 
nu este la fel de importantă ca al patrulea roman cu Jimmy 
Gold. Ba chiar s-ar putea ca în caietele alea să fie şi al 
cincilea! Morris ştie că-i puţin probabil, dar asta nu-l 
împiedică să spere. Caietele alea sunt scrise din scoarţă-n 
scoarță. Se duce în staţia de autobuz, aruncând o ultimă 
privire otrăvită spre „Jamais Toujours” şi spunându-şi: N-ai 
să afli niciodată ce noroc ai avut. 
Prieten vechi. 


5 


Cam tot atunci când Morris Bellamy îşi aruncă la gunoi 
chifla şi porneşte spre staţia de autobuz, Hodges îşi termină 
salata şi îşi zice că ar mai mânca încă două. Pune ambalajul 
din polistiren şi furculiţa din plastic în punga pe care o 
aşază la picioarele scaunului de alături, gândindu-se că va 
trebui să ţină minte să o arunce mai târziu la gunoi. Îi place 
noua lui maşină (un Prius care nu are nici cincisprezece mii 
de kilometri la bord) şi face tot posibilul să o păstreze 
curată. Holly a ales-o. „Ai să consumi mai puţină benzină şi 
ai să protejezi mediul”, i-a explicat ea. Femeia aceasta, 
care pe vremuri abia dacă avea curaj să iasă din casă, îi 
dictează acum ce să facă în multe domenii ale vieţii lui. 
Poate că ar lăsa-o mai moale dacă ar avea un iubit, însă 
Hodges ştie că una ca asta nu se va întâmpla în veci. Aşa 
că el este cam tot ce va avea Holly în materie de prieteni. 

Bine că te iubesc, Holly, îşi spune el, altminteri aş fi 
nevoit să te ucid. 

Aude zumzetul unui avion care vine la aterizare, se uită 
la ceas şi vede că s-a făcut unsprezece treizeci şi patru. Se 
pare că Oliver Madden va fi punctual. Minunat! Hodges este 


— 174 — 


şi el adeptul punctualităţii. Îşi ia sacoul sport de pe 
bancheta din spate şi iese din maşină. Haina nu stă tocmai 
bine pe el din cauză că în buzunarele din faţă are nişte 
obiecte grele. 

In umbra copertinei de deasupra intrării este mai răcoare 
cu cel puţin zece grade. Hodges îşi scoate ochelarii cei noi 
din buzunar şi cercetează cerul la vest. Avionul, care până 
acum a fost doar un punct negru pe seninul de deasupra, 
se umflă, devine o pată şi imediat ia forma din fotografiile 
scoase la imprimantă de către Holly: un Beecheraft KingAir 
350, fabricat în 2008, roşu cu dungi negre. O mie două sute 
de ore de zbor şi opt sute cinci aterizări. Cea de acum va fi 
numărul opt-zero-şase. Preţ de vânzare estimat la patru 
milioane şi ceva mărunţiş. 

Un bărbat în combinezon de lucru iese pe uşa principală. 
Se uită mai întâi la maşina lui Hodges şi apoi la el. 

— Aici parcarea e interzisă. 

— Dar astăzi e puţină activitate, spune politicos Hodges. 

— Astea-s regulile, domnule. 

— Plec curând. 

— Curând nu-i totuna cu acum. Zona asta e pentru 
camioane şi livrări. Tre' să foloseşti parcarea. 

Avionul KingAir pluteşte spre capătul pistei, la o înălţime 
de doar câţiva metri de Planeta Pământ. Hodges întinde un 
deget în direcţia lui. 

— Vezi avionul ăla, domnule dragă? Individul care-l 
pilotează este un ticălos fără pereche. Mai mulţi oameni îl 
tot caută de mai mulţi ani. 

Tipul în combinezon de lucru rumegă informaţia, în timp 
ce ticălosul fără pereche aterizează lin, stârnind pe pistă 
doar un nor micuţ de praf albastru-cenuşiu. Şi Hodges, şi 
tipul în combinezon se uită după avionul care dispare în 


spatele clădirii Zane Aviation. Apoi tipul - probabil un 
mecanic - se întoarce către Hodges. 
— Eşti poliţist? 


— Nu, răspunde Hodges, dar pe aproape. Şi sunt prieten 
cu câţiva preşedinţi. 
intinde pumnul. Printre degete se vede o bancnotă cu 


— 175 — 


chipul preşedintelui Ulysses Grant. Cincizeci de dolari. 

Mecanicul întinde mâna să o ia, dar se răzgândeşte 
brusc. 

— O să fie scandal? 

— Nu, spune Hodges. 

Acum tipul în combinezon acceptă banii. 

— Trebuie să-i aduc Lincolnul chiar acolo unde ai parcat 
matale. De-aia am făcut tâămbălău. 

Hodges se gândeşte şi nu i se pare o idee proastă. 

— Ce-ar fi să faci chiar aşa cum ţi s-a cerut? Trage 
frumuşel în spatele maşinii mele. Şi după aia caută-ţi de 
treabă în altă parte vreo cinşpe minute. 

— Păi, mereu am câte ceva de făcut în Hangarul A, este 
de acord tipul în combinezon. Stai puţin, sper că nu ai vreo 
armă? 

— N-am. 

— Da’ ăla din avion? 

— Nici el. 

Hodges este aproape convins că aşa stau lucrurile, dar în 
eventualitatea puţin probabilă că Madden ar avea o armă la 
el, mai mult ca sigur că o ţine în bagajul de mână. In fond, 
chiar dacă ar avea-o în buzunar, nu ar avea nici măcar 
ocazia s-o scoată de acolo, darămite să tragă cu ea. Hodges 
se roagă să nu ajungă niciodată atât de bătrân ca să nu se 
mai poată bucura de fiorii pe care ţi-i dă acţiunea, dar nici 
nu-l tentează vreo confruntare ca-n filme. 

Acum se aude zgomotul ritmic al elicelor avionului care 
rulează către clădire. 

— Ar fi bine să-i aduci Lincolnul aici. După aia... 

— Îmi văd de treabă în Hangarul A. Succes! 

Hodges îi mulţumeşte cu o înclinare a capului. 

— O zi bună, domnule! 


6 


Cu mâna dreaptă vârâtă în buzunarul sacoului, Hodges s- 
a postat în stânga uşilor. Savurează atât umbra, cât şi 
văzduhul parfumat al verii. Inima îi bate puţin mai repede 


— 176 — 


decât ar fi normal, dar nu contează. Aşa trebuie să bată. 
Oliver Madden este genul de hoţ care fură cu computerul, 
nu cu pistolul (Holly a descoperit că escrocul cu pretenţii de 
mare vedetă are opt conturi diferite pe Facebook, fiecare 
sub alt nume), dar Hodges crede că nu-i bine să creadă tot 
ce aude. Aşa te poţi alege cu o chestie nasoală. Aude cum 
Madden coboară din KingAir şi şi-l imaginează mergând 
către terminalul sediului acestei companii aeriene atât de 
puţin cunoscute. Dar nu, nu merge pur şi simplu, ci merge 
cu paşi mari şi siguri. Paşi elastici. Şi se duce la birou, unde 
va face formele pentru parcarea în hangar a preţioasei lui 
jucărioare cu turbopropulsor. Va alimenta avionul? Poate nu 
chiar astăzi. Are treabă în oraş. Săptămâna asta trebuie să 
cumpere licenţe pentru jocuri de noroc. Cel puţin, aşa îşi 
imaginează el că va face. 

Apare şi Licolnul Navigator, lucind în soare, reflectând 
faţada clădirii în gemurile-i fumurii, de mafioţi. Reflectându- 
| şi pe Hodges... Aoleu! Se retrage mai la stânga. Tipul în 
combinezon de lucru se dă jos din maşină, îi face cu mâna 
şi porneşte spre Hangarul A. 

Hodges stă şi aşteaptă, iar în timpul ăsta se întreabă ce o 
fi vrut Barbara de la el, ce problemă ar fi putut avea o fetiţă 
aşa de drăguță şi cu atâţi prieteni, încât să-l caute pe el, un 
bătrân care i-ar putea fi bunic. Însă indiferent ce vrea, el o 
să se dea peste cap ca să o ajute. De ce nu ar ajuta-o? O 
iubeşte aproape la fel de mult cât îi iubeşte pe Jerome şi pe 
Holly. Ei patru au pătimit multe împreună. 

Am să rezolv asta mai târziu, îşi zice el. Deocamdată 
Madden este prioritatea mea. Nu trebuie să-l scap din ochi. 

Uşile se deschid şi Oliver Madden iese din clădire. Fluieră 
binedispus şi, da, are pasul elastic al omului care a izbutit 
să facă orice şi-a propus. Este cu cel puţin zece centimetri 
mai înalt decât Hodges, deloc mărunt la un metru şi 
aproape nouăzeci. Umeri laţi într-un costum uşor de vară, 
cămaşă descheiată la guler. Chipeş, cu trăsături rafinate, 
amintind cumva de George Clooney, dar şi de Michael 
Douglas. In mâna dreaptă duce o servietă, iar pe umărul 
stâng îi atârnă o geantă de voiaj. E tuns într-unul din 


— 177 — 


saloanele acelea unde trebuie să-ţi faci programare cu o 
săptămână în avans. 

Hodges face un pas înainte. Din cauza orei nu se poate 
decide dacă să-i spună bună dimineaţa sau nu, aşa că îi 
urează o zi bună. 

Madden se întoarce zâmbind către el. 

— La fel şi dumneavoastră, domnule. Ne cunoaştem 
cumva? 

— Deloc, domnule Madden, spune Hodges, întorcându-i 
zâmbetul. Am venit după avion. 

Zâmbetul celuilalt se cam ofileşte pe la colţuri. 
Sprâncenele îngrijit pensate i se încruntă uşor. 

— Ce spuneţi? 

— Avionul, repetă Hodges. Beech King Air 350? Cu zece 
locuri? Număr de înmatriculare  N-unu-unu-patru-D-K? 
Proprietatea lui Dwight Cramm, din El Paso, Texas? 

Zâmbetul nu se şterge, dar, vai, cu cât efort. 

— Mă confunzi, prietene. Numele meu este Mallon, nu 
Madden. James Mallon. Cât despre avion, este foarte 
adevărat că şi eu deţin un King, însă numărul de pe coada 
lui este N426LL şi este proprietate personală. Probabil că ai 
treabă la Signature Air, uite, clădirea aia de lângă noi. 

Hodges dă din cap de parcă Madden ar avea dreptate. 
Apoi îşi scoate telefonul, păstrându-şi în tot acest timp 
mâna dreaptă în buzunar. 

— Ce-ar fi să-l sunăm pe domnul Cramm, ca să lămurim 
lucrurile? Mi se pare că aţi fost la ferma dumnealui 
săptămâna trecută. Şi i-aţi dat un cec pentru două sute de 
mii de dolari? Plătibili de banca First of Reno? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

Acum zâmbetul a dispărut de tot. 

— Ştiţi care-i treaba? Dânsul vă cunoaşte. Ca James 
Mallon, nu Oliver Madden. Dar v-a identificat imediat atunci 
când i-am trimis prin fax mai multe fotografii cu suspecți. 

Chipul lui Madden este lipsit de orice expresie, iar 
Hodges îşi dă seama că tipul nu-i deloc chipeş. De fapt, nici 
urât nu e. Inalt sau nu, e doar un oarecare: ăsta-i motivul 
pentru care i-a mers atâta vreme, ăsta-i motivul pentru 


— 178 — 


care i-au reuşit toate escrocheriile şi a tras în piept chiar şi 
un bandit bătrân cum e Dwight Cramm. E un oarecare, îşi 
repetă Hodges, ducându-se cu gândul la Brady Hartsfield, 
care aproape că aruncase în aer o sală de concert plină cu 
oameni nu atât de demult. Şi simte un fior pe şira spinării. 

— Eşti poliţist? îl întreabă Madden, studiindu-l pe Hodges 
din cap şi până în picioare. Nu prea cred. Eşti prea bătrân. 
Dar dacă eşti, vreau să-ţi văd legitimaţia. 

Hodges îi spune exact ce i-a spus şi mecanicului: 

— Nu-s chiar poliţist, dar pe aproape. 

— În cazul ăsta îţi urez mult succes, domnule Pe 
Aproape! Am nişte întâlniri şi deja sunt în întârziere. 

Porneşte spre Lincoln. Nu aleargă, dar merge destul de 
repede. 

— Aţi fost foarte punctual, îi zice Hodges cordial, 
potrivindu-şi paşii după ai lui. 

Imediat după pensionare i-ar fi fost greu să se ţină după 
Madden. Pe vremea aia se îndopa doar cu snackuri şi 
chipsuri şi ar fi început să gâfâie după primii zece paşi. 
Acum face cinci kilometri pe zi - fie afară, fie pe banda de 
alergat. 

— Dacă nu mă laşi în pace, spune Madden, am să chem 
poliţia adevărată. 

— Doar câteva cuvinte vreau să vă spun. 

(La naiba, parcă aş fi de la Martorii lui lehova!) 

Madden ocoleşte Lincolnul. Geanta de voiaj i se leagănă 
pe umăr ca un pendul. 

— Niciun cuvânt, îl repede el. Eşti nebun. 

— Ştiţi ce se spune, îi răspunde Hodges în timp ce 
Madden întinde mâna să deschidă portiera de la volan. 
Câteodată pari nebun, câteodată nu. 

Madden deschide portiera. Totul merge perfect, îşi spune 
Hodges, scoţându-şi Pliciul cu Noroc din buzunarul sacoului. 
Pliciul este o şosetă umplută cu bile de rulment şi înnodată 
la capăt. O învârte şi îl pocneşte pe Madden în tâmpla 
stângă. O lovitură de fetiţă, nici prea puternică, nici prea 
slabă, exact cum trebuie. 

Madden se clatină şi scapă servieta din mână. | se 


— 179 — 


înmoaie puţin genunchii, dar nu de tot. Hodges îl apucă de 
cot, cu mişcarea pe care şi-o perfecţionase cât lucrase în 
poliţie, şi îl împinge pe scaunul şoferului. Ochii bărbatului 
au privirea pierdută a unui boxer năucit de lovitura 
adversarului şi care speră doar să se încheie runda înainte 
de knockout. 

— Hopa-şa! exclamă Hodges. 

După ce se convinge că fundul lui Madden este bine 
aşezat pe tapiseria din piele fină a scaunului ergonomie, se 
apleacă şi-i vâră în maşină şi piciorul stâng, rămas cam fără 
vlagă. Apoi scoate cătuşele din buzunarul stâng al sacoului 
sport şi, cât ai clipi, îl priponeşte pe Madden de volan. 
Cheile de la Lincoln, ataşate pe brelocul mare şi galben al 
companiei Hertz, se află într-unul dintre suporturile pentru 
pahare. Hodges le ia de acolo, trânteşte portiera, ridică 
servieta de jos şi ocoleşte cu pas vioi maşina. Inainte de a 
se urca pe locul din dreapta, aruncă cheile în iarba de sub 
semnul care anunţă că locul este destinat EXCLUSIV 
PENTRU ÎNCĂRCARE ŞI DESCĂRCARE MARFĂ. Foarte bună 
ideea aceasta, deoarece Madden şi-a revenit suficient ca să 
apese disperat pe butonul de pornire al maşinii. Insă, de 
fiecare dată, pe bord apare anunţul CHEIE INDISPONIBILA. 

Hodges se urcă şi închide portiera. Se uită binedispus la 
Madden. 

— Gata, Oliver. Uite ce confortabil ne-am instalat. 

— E ilegal ce faci, spune Madden. 

Vocea îi sună destul de bine dacă te gândeşti că încă îi 
mai ciripesc păsărele prin cap. 

— M-ai atacat. Am tot dreptul să depun plângere. Unde-i 
servieta? 

Hodges i-o arată. 

— In perfectă stare. Am luat-o eu de pe jos. 

Madden întinde mâna liberă. 

— Dă-mi-o! 

Hodges o pune jos şi îşi aşază picioarele pe ea. 

— Deocamdată să zicem că-i în arest preventiv. 

— Ce vrei de la mine, nesimţitule? 

Mormăitul acesta este în contrast puternic cu tunsoarea 


— 180 — 


şi costumul de firmă. 

— Haide, Oliver, că nu te-am lovit prea tare. Nu spune că 
nu pricepi. Avionul. Avionul lui Cramm. 

— El mi l-a vândut. Am actul de vânzare. 

— Unde e trecut numele James Mallon. 

— Aşa mă cheamă. Mi-am schimbat numele în mod legal 
acum patru ani. 

— Oliver, tu şi legea n-aveţi nimic în comun. Dar nu 
despre asta-i vorba aici. Cecul pe care i l-ai dat nu are 
acoperire. 

— Imposibil! exclamă Madden, trăgând de cătuşe. Dă-mi 
drumul! 

— Putem discuta despre cătuşe după ce vom discuta 
despre cec. First Bank este o bancă reală, cu sediul în Reno 
şi, atunci când Cramm le-a dat telefon ca să verifice cecul 
de la tine, serviciul de preluare a apelurilor l-a asigurat că 
acolo a sunat: bine aţi venit la banca First of Reno, clientul 
nostru stăpânul nostru, bla-bla-bla. Şi când a apăsat tasta 
cu numărul care i s-a indicat, a dat de cineva care s-a 
prezentat ca fiind manager de conturi. Presupun că era 
cumnatul tău, Peter Jamieson, arestat chiar în dimineaţa 
asta în Fields, Virginia. 

Madden tresare şi bate înnebunit din pleoape, ca şi cum 
Hodges l-ar fi pocnit în nas. Jamieson este într-adevăr 
cumnatul lui Madden, însă nu a fost arestat. Cel puţin 
Hodges nu are cunoştinţă despre aşa ceva. 

— Spunând că se numeşte Fred Dawlings, Jamieson l-a 
asigurat pe domnul Cramm că ai mai multe conturi la First 
of Reno, însumând peste douăsprezece milioane de dolari. 
Sunt sigur că a fost extrem de convingător. Însă presupusul 
serviciu de preluare a apelurilor a fost amănuntul care m-a 
făcut să înţeleg ce s-a petrecut. L-ai falsificat cu ajutorul 
unui program ilegal de computer. Asistenta mea se pricepe 
la computere şi ea şi-a dat seama de asta. Doar instalarea 
unui asemenea program interzis ţi-ar putea aduce între 
şaisprezece şi douăzeci de luni într-un hotel federal. Dar 
asta nu e totul. Acum cinci ani, tu şi Jamieson aţi intrat în 
computerele Fiscului şi aţi reuşit să furaţi patru milioane de 


— 181 — 


dolari. 

— Eşti nebun! 

— Te repeţi. Uite ce cred eu: pentru majoritatea 
oamenilor, un tun de patru milioane împărţiţi pe din două ar 
fi fost de ajuns. Dar nu, tu nu eşti genul de om care se 
culcă pe lauri. Tu eşti dependent de adrenalină, nu-i aşa, 
Oliver? 

— Nu am de gând să mai vorbesc cu tine. M-ai atacat şi 
am să am grijă să faci puşcărie pentru asta. 

— Dă-mi portofelul! 

Sincer şocat, Madden cască ochii la el. De parcă ocupaţia 
lui favorită nu ar fi fost să fure portofelele şi conturile 
bancare ale oamenilor. Se vede treaba că nu-ţi place când 
tu eşti victima, domnul meu, îl apostrofează Hodges în 
gând. Nu că-i nasol? 

Întinde mâna. 

— Dă-mi-l! 

— Du-te-n mă-ta! 

Hodges îi arată Pliciul cu Noroc. Vârful plin cu metal 
atârnă ca o lacrimă sinistră. 

— Dă-mi-l de bunăvoie, cretinule, dacă nu vrei să te las 
lat! Tu alegi. 

Madden se uită în ochii lui Hodges încercând să-şi dea 
seama dacă vorbeşte serios. Apoi bagă mâna în buzunarul 
interior al sacoului - foarte încet, cu foarte mare reticenţă - 
şi scoate de acolo un portofel borţos. 

— Uau! exclamă Hodges. E din piele de strut? 

— Nu că ar fi treaba ta, dar da, din piele de struţ e. 

Hodges îşi dă seama de ce Madden vrea ca el să întindă 
mâna. Se gândeşte să-i spună să-l pună pe consola dintre 
scaune. Dar renunţă imediat. Se pare că Madden învaţă 
greu şi are nevoie de o lecţie suplimentară care să-i arate 
cine-i şeful aici. Aşa că se întinde după portofel, Madden îl 
înşfacă tare de încheietură, aproape să i-o fărâme, şi 
Hodges loveşte cu Pliciul spatele mâinii escrocului. Mâna lui 
e eliberată instantaneu. 

— Au! Au! Futu-i! 

Madden şi-a dus mâna la gură. Deasupra ei i se văd ochii 


— 182 — 


uluiţi umplându-se de lacrimi. 

— Nu trebuie să încerci să apuci ce nu eşti în stare să 
păstrezi, îl dăscăleşte Hodges. 

la portofelul, întrebându-se în treacăt dacă nu cumva 
struţul este o specie pe cale de dispariţie. Nu că dobitocului 
ăstuia i-ar păsa de aşa ceva. 

Şi se întoarce către dobitocul în chestiune. 

— Asta a fost a doua atenţionare şi întotdeauna mă 
rezum la două. Nu ne aflăm în situaţia poliţist-suspect. Mai 
încearcă tu vreo şmecherie şi o să te bat ca pe un măgar de 
povară, fără să-mi pese că eşti legat de volan. Pricepi ce-ţi 
zic? 

— Da. 

Cuvântul iese printre buzele încă strânse de durere. 

— Ai aflat că FBl-ul te caută pentru povestea cu Fiscul? 

O pauză lungă în care Madden priveşte cu teamă la 
Pliciul cu Noroc. Apoi spune că da. 

— Eşti căutat în California pentru că ai furat un Rolls- 
Royce Silver Wraith şi în Arizona pentru că ai furat 
echipamente de construcţii în valoare de jumătate de 
milion, pe care apoi le-ai revândut în Mexic. Ştii toate 
astea? 

— Porţi un dispozitiv de ascultare? 

— Nu. 

Madden se hotărăşte să-l creadă pe cuvânt. 

— Da, bine. Ştiu. Deşi am vândut în pierdere toate 
excavatoarele şi buldozerele alea. Am fost tras pe sfoară. 

— Tu eşti cel mai în măsură să vorbeşti despre asta. 

Hodges deschide portofelul. Ilnăuntru sunt doar câteva 
bancnote, poate optzeci de dolari cu totul, însă Madden nu 
are nevoie de bani lichizi. Are cel puţin douăzeci de carduri 
bancare în cel puţin şase valute diferite. Mânat de o 
curiozitate neprefăcută, Hodges îl întreabă pe escroc: 

— Cum Dumnezeu nu le încurci? 

Madden nu-i răspunde. 

Cu aceeaşi curiozitate, Hodges continuă: 

— ie nu-ţi este niciodată ruşine? 

Privind ţintă la parbrizul maşinii, Madden spune: 


— 183 — 


— Nemernicul ăla bătrân din El Paso are o sută cincizeci 
de milioane de dolari. Cea mai mare parte din averea asta 
a făcut-o din vânzarea unor acorduri de concesiune 
petrolieră lipsite total de valoare. De acord, i-am furat 
avionul. Bietul om a rămas acum doar cu un Cessna 172 şi 
un Lear 35. Îmi plânge sufletul de mila lui. 

Hodges îşi spune: Dacă tipul ăsta ar avea o busolă 
morală, ea ar arăta în permanenţă sudul. Discuţia asta n- 
are niciun rost... dar când au avut vreun rost discuţiile 
purtate cu răufăcătorii? 

Scotoceşte prin portofel şi găseşte un acord de vânzare- 
cumpărare pentru avionul KingAir: două sute de mii achitaţi 
pe loc, restul sumei urmând a fi plătită de banca First of 
Reno, după efectuarea zborului de verificare. Hârtia nu are 
nicio valoare legală - avionul a fost cumpărat sub un nume 
fals, cu bani inexistenţi -, însă Hodges nu este întotdeauna 
o persoană practică. 

— Ai încuiat avionul sau ai lăsat cheia la poartă ca să ţi-l 
pună ei în hangar? 

— La poartă. 

— În regulă. 

Hodges îl priveşte cu toată seriozitatea pe Madden. 

— Acum urmează cea mai importantă parte a şuetei 
noastre, Oliver, aşa că te rog să fii foarte atent. Eu am fost 
angajat să găsesc avionul şi să intru în posesia lui. Atâta 
tot. Nu sunt nici de la FBI, nici de la poliţie, nici măcar 
detectiv particular nu sunt. Însă am surse bune şi ştiu că 
eşti pe punctul de a perfecta o tranzacţie prin care vei intra 
în posesia pachetului majoritar de acţiuni pentru două 
cazinouri de pe lac - unul pe insula Grande Belle Coeur şi 
celălalt pe P'tit Grand Coeur. 

Loveşte uşor cu piciorul în servietă. 

— Sunt sigur că aici ai toate documentele. Şi sunt la fel 
de sigur că, dacă doreşti să rămâi un om liber, nu ai să le 
semnezi niciodată. 

— la stai aşa! 

— Gura! La terminalul Delta ai să găseşti un bilet de 
avion pe numele James Mallon. Pentru Los Angeles. Doar 


— 184 — 


dus. Avionul decolează în... 

Se uită la ceas şi spune: 

— ...în aproximativ nouăzeci de minute. Ceea ce îţi oferă 
timp suficient să treci prin toate verificările de dinainte de 
îmbarcare. Ai de ales: ori te urci în avion, ori ai să dormi la 
închisoare la noapte. Pricepi ce-ţi zic? 

— Nu pot să... 

— Pricepi? 

Madden - pe care îl mai cheamă şi Mallon, Morton, 
Mason, Dillon, Callen şi Dumnezeu mai ştie cum - se 
gândeşte ce opţiuni ar avea, realizează că nu are niciuna şi 
dă posomorât din cap. 

— Super! Acum am să te eliberez, am să-mi iau cătuşele 
şi am să cobor din maşina ta. Dacă în timpul ăsta vei 
încerca să mă ataci în vreun fel, am să-ţi dau una de n-ai să 
te mai trezeşti până săptămâna viitoare. Ai înţeles? 

— Da. 

— Cheile de la maşină sunt în iarbă. N-ai cum să nu le 
vezi pentru că au brelocul ăla galben de la Hertz. 
Deocamdată, vreau să-ţi ţii ambele mâini pe volan. Aşa, 
ţine-le frumos, cum ai învăţat la şcoala de şoferi. 

Madden îşi pune mâinile pe volan. Hodges desface 
cătuşele, le pune în buzunarul stâng şi coboară din Lincoln. 

— O zi minunată îţi doresc! mai spune el şi închide 
portiera. 


7 


Se urcă în Prius, merge până la sensul giratoriu de la 
capătul clădirii unde este Zane Aviation, opreşte şi îl 
urmăreşte pe Madden scurmând prin iarbă după chei. Îi 
face apoi cu mâna când acesta trece cu maşina pe lângă el. 
Madden nu-i răspunde, fapt care nu-l întristează câtuşi de 
puţin pe Hodges. Merge în urma lui până la drumul de 
acces spre aeroport, nu chiar în fundul lui, dar nici prea 
departe. Când Madden coteşte spre terminalul principal, 
Hodges îi transmite o vorbă de rămas-bun cu farurile. 

Rulează un kilometru, apoi intră în parcarea fabricii 


— 185 — 


Midwest Airmotive şi îl sună pe Pete Huntley, fostul lui 
partener. Acesta îi răspunde cu un foarte puţin milităresc, 
dar deloc exuberant „Sal'tare, Billy, ce mai faci, omule?” De 
când Hodges a lucrat de capul lui în cazul Ucigaşului cu 
Mercedes (de-abia reuşind să scape nesancţionat în mod 
foarte sever pentru asta), relaţia dintre cei doi vechi colegi 
şi prieteni se răcise mult. Poate ce-i va spune acum va mai 
topi gheaţa. Nu simte pic de remuşcare pentru că l-a minţit 
pe dobitoc apropo de biletul de avion care îl aşteaptă la 
Delta. Oliver Madden merita mai mult decât oricine 
altcineva să i se răspundă cu aceeaşi monedă. 

— Cât de mult ţi-ai dori să pui mâna pe un tepar de mare 
calibru? 

— Cât de mare? 

Tot cu răceală, dar părând interesat. 

— În primii zece pe lista FBl-ului cu cei mai căutaţi 
infractori. i se pare un calibru suficient de mare? In 
momentul ăsta este la aeroport, la birourile Delta, pentru 
îmbarcare. Trebuie să zboare la LA cu cursa 119 la ora unu 
patruzeci şi cinci p.m. sub numele de James Mallon, însă 
numele lui real este Oliver Madden. Acum cinci ani şi-a luat 
numele Oliver Manson şi a furat o grămadă de bani de lao 
instituţie federală şi ştim prea bine ce părere are Unchiul 
Sam despre unul care se apucă să-i fure din buzunare. 

Hodges continuă, adăugând şi alte detalii picante despre 
viaţa şi cariera lui Madden. 

— Da' de unde ştii tu că-i la Delta? 

— Pentru că eu i-am cumpărat biletul. Acum plec de la 
aeroport. Toată treaba mea a fost să-i confisc avionul. Care 
nici măcar nu-i aparţinea pentru că îl plătise cu un cec fără 
acoperire. Holly o să sune la Zane Aviation să le dea toate 
detaliile. Îi place teribil de tare chestia asta. 

Un moment foarte lung de tăcere. Apoi: 

— Măi, Billy, tu nu ai de gând să te potoleşti odată? 

Îl cam întristează vorbele astea. 

— Ai putea măcar să zici mersi. Nu doare. 

Pete oftează. 

— Sun acum la securitatea aeroportului şi după aia vin şi 


— 186 — 


eu. 
Altă pauză. Şi apoi: 

— Îţi mulţumesc, Kermit. 

Hodges zâmbeşte larg. Nu-i mult, dar ar putea fi 
începutul reconsolidării relaţiei lor, relaţie care, dacă nu a 
fost complet distrusă, a fost cel puţin rău zdruncinată. 

— Lui Holly să-i mulţumeşti. Ea a dat de tipul ăsta. Tot nu 
se simte bine în preajma necunoscuţilor, dar e dată dracului 
la computer. 

— Am să-i mulţumesc când am s-o văd. 

— Salut-o pe Izy din partea mea. 

Isabelle Jaynes este partenera lui Pete de când Hodges a 
ieşit din poliţie. E o roşcată trăsnet şi foarte isteaţă. ŞI 
acum Hodges îşi dă şocat seama că, nu peste multă vreme, 
şi ea va fi nevoită să-şi găsească un partener nou. Pentru 
că Pete va ieşi curând la pensie. 

— O să-i transmit. Vrei să-mi dai descrierea individului ca 
să ştiu ce le spun tipilor de la aeroport? 

— N-au cum să nu-l observe. Aproape doi metri înălţime, 
costum bej, probabil că pare niţel cam ametit. 

— L-ai pocnit? 

— L-am mângăiat un pic. 

Pete râde. Hodges se bucură să-l audă aşa. Termină 
convorbirea şi se întoarce în oraş, urmând să devină cu 
douăzeci de mii de dolari mai bogat, prin bunăvoința unui 
texan bătrân şi scorţos, pe numele lui Dwight Cramm. 
Imediat după ce o sună pe Barbara Robinson ca să afle ce 
treabă are cu el, îi va telefona şi domnului Cramm ca să-i 
dea vestea cea bună. 


8 


Andrew Halliday (acum insistă să i se spună Drew, nu 
Andy, în cercul lui restrâns de prieteni) mănâncă ouă 
Benedict la masa lui obişnuită din colţul cafenelei „Jamais 
Toujours”. Se străduieşte să înghită încet, cumpătat, deşi ar 
fi în stare să înfulece într-o secundă tot ce este pe farfurie. 
Nu se poate stăpâni însă şi, la sfârşit, ridică farfuria la buze 


— 187 — 


şi linge sosul galben şi cremos, aidoma unui câine care-şi 
curăţă castronul. Nu are rude apropiate, de mai bine de 
cincisprezece ani viaţa lui amoroasă este un subiect de 
domeniul trecutului şi, hai să fim sinceri, puţinii prieteni pe 
care crede că îi are nu sunt decât nişte simple cunoştinţe. 
Lui Drew Halliday nu-i pasă decât de cărţi şi de mâncare. 

Ba nu. 

În ultima vreme a mai apărut ceva. 

Caietele lui John Rothstein au reintrat în viaţa lui. 

Chelnerul, un tânăr cu cămaşă albă şi pantaloni negri 
strâmţi, se apropie parcă plutind de el. Părul lui blond- 
închis şi destul de lung este curat şi legat în coadă, 
scoţându-i în evidenţă pomeţii delicaţi. De treizeci de ani 
Drew face parte dintr-un cerc dramatic (treizeci de ani... 
cum mai trece timpul... sau nu) şi crede că tânărul William 
ar fi un Romeo perfect, bineînţeles presupunând că are 
ceva talent actoricesc. Pe de altă parte, chelnerii buni joacă 
mai mereu teatru. 

— Să vă mai aduc ceva, domnule Halliday? 

Da! ţipă gândul lui. Incă două porţii de ouă şi apoi două 
porţii de cremă de zahăr ars şi o tartă cu căpşune! 

— Parcă aş mai bea o ceaşcă cu cafea. 

William surâde, dezvelind o dantură care a avut parte de 
cea mai bună îngrijire stomatologică. 

— V-o aduc cât aţi bate din palme. 

Drew împinge cu regret farfuria din faţă, lăsând pe ea 
încă puţin gălbenuş şi sos hollandaise. Apoi îşi scoate 
agenda de buzunar. Legată în moleschin, fireşte. Răsfoieşte 
paginile pline cu însemnări - adrese, mementouri, preţuri 
ale cărţilor comandate deja sau pe care are de gând să le 
comande pentru diferiţi clienţi. Aproape de sfârşit este o 
pagină albă pe care sunt notate doar două nume. Primul 
este James Hawkins. Se întreabă dacă nu cumva este doar 
o coincidenţă că băiatul şi-a ales intenţionat numele acesta. 
Oare în zilele astea copiii încă mai citesc Robert Louis 
Stevenson? Drew înclină să creadă că acesta îl citeşte; în 
fond, pretinde că studiază literatura, iar Jim Hawkins este 
eroul şi naratorul romanului /nsu/a comorii. 


— 188 — 


Sub James Hawkins este scris numele Pete Saubers. 
9 


Saubers - alias Hawkins - a intrat prima oară în anticariat 
cu două săptămâni în urmă. Îşi pusese o mustață falsă şi 
ridicolă, pentru că niciun adolescent nu putea să aibă atâta 
păr pe faţă. Purta ochelari cu rame negre, de baga, foarte 
asemănători cu aceia pe care Drew (Andy, la vremea 
respectivă) îi etalase în anii când Jimmy Carter era 
preşedinte. De regulă, adolescenţii nu-i treceau pragul 
prăvăliei, dar pe Drew nu-l supăra asta; încă i se mai 
puteau aprinde călcâiele după vreun tinerel - exemplul de 
acum fiind Chelnerul-William -, dar copiii nu se purtau cum 
trebuie cu cărţile valoroase, le mânuiau cu brutalitate, le 
aşezau înapoi pe raft cu fundul în sus, ba chiar le scăpau pe 
jos. Plus că mai aveau şi regretabilul obicei de a le fura. 

Adolescentul acesta dădea impresia că ar zbughi-o pe 
uşă afară dacă Drew doar s-ar uita urât spre el. In ciuda 
vremii prea calde, era îmbrăcat cu o geacă. Drew, care 
citise destule romane cu Sherlock Holmes la vremea lui, 
adăugă geaca la mustață şi ochelarii de şoarece de 
bibliotecă şi ajunse la concluzia că puştiul dorea să pară 
mai vârstnic, de parcă nu într-o librărie cu volume rare 
intrase el, ci într-unul din cluburile de dans din centru. 

Vrei să cred că ai cel puţin douăzeci şi unu de ani, îşi 
spuse Drew, dar, ghici ce? Imi mănânc cu drag pălăria dacă 
ai fie şi o zi peste şaptesprezece. Şi nici n-ai venit aici ca să 
te uiţi la cărţi, nu-i aşa? Mi se pare că alt scop ai tu, tinere. 

Sub braţ, băiatul ducea o carte groasă şi un plic din 
hârtie portocalie. Primul gând al lui Drew a fost că puştiul 
dorea să-i ceară o evaluare a unui volum vechi şi mucegăit 
pe care îl găsise în podul casei. Dar atunci când domnul 
Mustăcios se apropie şovăielnic de el, Drew observă pe 
cotorul cărţii o etichetă purpurie pe care ar fi recunoscut-o 
oriunde. 

Primul lui impuls a fost să-i spună „Bună, fiule!”, dar 
reuşi să şi-l stăpânească. Lasă-l să creadă că i-a reuşit 


— 189 — 


deghizarea în student. Nu are ce să strice. 

Aşa că spuse: 

— Bună ziua, domnule! Vă pot fi de folos cu ceva? 

Câteva secunde domnul Mustăcios nu-i răspunse. 
Culoarea închisă a noului său păr facial contrasta puternic 
cu paloarea obrajilor. Drew realiză că puştiul încerca să se 
decidă dacă să rămână sau dacă să mormăie un Cred că nu 
şi să o şteargă de acolo. Un singur cuvânt al lui probabil că 
ar fi fost suficient să-l gonească din anticariat, dar Drew nu 
suferea de curiozitate - boală destul de comună a 
majorităţii anticarilor. Drept care îl întâmpină pe băiat cu 
cel mai prietenos zâmbet al lui, acela care părea a spune 
„nu fac rău nici măcar unei muşte”, îşi încrucişă mâinile pe 
piept şi rămase tăcut. 

— Păi... spuse puştiul tărăgănat. Poate. 

Drew ridică din sprâncene. 

— Este adevărat că dumneavoastră cumpăraţi volume 
rare, nu doar le vindeţi? Aşa scrie pe site-ul anticariatului 
dumneavoastră. 

— Foarte adevărat. Nu mă deranjează să fac profit din 
asta. Aşa sunt afacerile. 

Băiatul îşi luă inima în dinţi - Drew avu senzaţia că vede 
literalmente gestul acesta - şi înaintă până la birou, unde o 
lampă veche lumina un haos de acte şi facturi. Anticarul 
întinse mâna: 

— Andrew Halliday. 

Puştiul i-o strânse foarte scurt şi apoi se retrase, ca şi 
cum i-ar fi fost teamă ca nu cumva să fie răpit. 

— Pe mine mă cheamă James Hawkins. 

— Încântat de cunoştinţă. 

— nf... şi eu... am ceva ce v-ar putea interesa. Un lucru 
pentru care un colecţionar ar plăti bani frumoşi. Dacă îl 
interesează să devină proprietarul lui. 

— Nu cumva e vorba despre cartea pe care o duci sub 
braţ? 

Drew reuşise să observe şi titlul: Mesaje din Olimp. 
Subtitlul nu era trecut pe cotor, dar Drew îl cunoştea mult 
prea bine, deoarece avea şi el un exemplar: Scrisori 


— 190 — 


olografe scrise de 20 mari oameni de litere americani. 

— Vai de mine, nu! Nu asta! 

James Hawkins scoase un hohot de râs subţire! şi speriat. 

— Am adus-o doar pentru comparaţie. 

— Am înţeles. Continuă, te rog. 

În prima clipă, „James Hawkins” păru că nu ştie cum. 
Apoi îşi îndesă mai bine plicul portocaliu sub braţ şi începu 
să frunzărească Mesaje din Olimp, trecând nepăsător peste 
un bilet de la Faulkner, în care acesta reproşa unei firme de 
livrări din Oxford, Mississippi, că-i rătăcise comanda; la fel 
de neatent sări şi peste o scrisoare exuberantă adresată de 
Eudora Welty lui Ernest Hemingway, peste o mâzgălitură 
indescifrabilă a lui Sherwood Anderson şi peste o listă de 
cumpărături întocmită de Robert Penn Warren?” şi pe care 
acesta desenase doi pinguini, dintre care unul fumând un 
trabuc. 

În cele din urmă găsi ce căuta, puse cartea pe birou şi o 
întoarse spre Drew. 

— Poftim, spuse el. Citiţi ce scrie aici. 

Drew citi titlul: Biletul lui John Rothstein adresat lui 
Flannery O'Connor”. Fotografia biletului era extrem de bine 
realizată şi se putea observa că acesta fusese scris pe o 
pagină dictando ruptă dintr-un carneţel ieftin. Caligrafia 
măruntă şi îngrijită a lui Rothstein, atât de diferită de 
mâzgălelile multor alţi scriitori, era de neconfundat. 


19 februarie 1953 

Draga mea Flannery O'Connor, 

Tocmai ce am primit minunatul tău roman, 
Sfetnicul din sânge, pe care mi l-ai dedicat cu mare 
amabilitate. Spun în cunoştinţă de cauză că este 
minunat pentru că l-am cumpărat imediat ce a 


29 Eudora Welty (1909-2001) - scriitoare de povestiri având ca subiect 
Sudul american; Sherwood Anderson (1876-1941) - romancier 
american; Robert Penn Warren (1905-1989) - poet şi critic american 
(n.tr.). 

3% Mary Flannery O'Connor (1925-1964) - romancieră şi eseistă 
americană (n.tr.). 


— 191 — 


apărut şi l-am citit pe nerăsuflate. Sunt deosebit de 
încântat că am primit şi exemplarul cu autograful 
tău, aşa cum sunt convins că şi tu eşti încântată că ai 
vândut un exemplar în plus! Mi-au plăcut personajele 
tale, atât de multicolore, atât de diverse, mai cu 
seamă Hazel Motes şi Enoch Emery, acel paznic de 
grădină zoologică pe care sunt convins că Jimmy 
Gold al meu l-ar fi îndrăgit foarte mult. Ţi se spune 
„cunoscătoare a grotescului”, domnişoară O'Connor, 
însă ce nu izbutesc criticii să-ţi surprindă - poate 
unde lor le lipseşte cu desăvârşire aşa ceva - este 
simţul trăsnit al umorului care nu face 
compromisuri. Ştiu că nu te simţi bine din punct de 
vedere fizic, dar sper că asta nu te va impiedica să 
scrii mai departe. Întrucât ce faci este o muncă 
importantă. 

Îți mulțumesc încă o dată, 

John Rothstein 


P.S.: Încă mai râd când îmi aduc aminte de 
faimosul tău pui de găină!!! 


Drew examină scrisoarea mai mult decât ar fi fost 
necesar, doar ca să-şi liniştească bătăile inimii. Apoi ridică 
ochii spre băiatul care îşi spunea James Hawkins. 

— Înţelegi aluzia la puiul de găină? Îţi explic eu, dacă 
vrei. Este un exemplu cât se poate de bun a ceea ce 
Rothstein numea „simţul ei trăsnit al umorului”. 

— M-am informat. La şase sau şapte ani, domnişoara 
O'Connor a avut - sau pretinde că ar fi avut - un pui de 
găină care mergea de-a-ndărătelea. Şi au venit la ea acasă 
nişte reporteri care l-au filmat şi aşa puiul a ajuns vedetă 
de cinema. Ea spune că acesta a fost punctul culminant al 
vieţii ei şi tot ce a urmat după aceea a fost un declin. 

— Foarte corect. Acum, că am rezolvat şi chestiunea 
puiului de găină, spune-mi ce pot să fac pentru tine. 

Puştiul trase aer în piept, deschise plicul portocaliu şi 
scoase dinăuntru o fotocopie pe care o aşeză alături de 


— 192 — 


scrisoarea lui Rothstein din volumul Mesaje din Olimp. 
Chipul lui Drew rămase calm atunci când se uită la cele 
două mostre de caligrafie, însă atât de tare îşi frământa 
mâinile pe sub birou că îşi înfipse unghiile manichiurate în 
carne. Îşi dăduse imediat seama ce avea în faţă. 
Recunoscuse din prima clipă cârlionţii de la codiţele 
literelor y, b-urile care ieşeau în evidenţă, h-urile înalte şi g- 
urile mai joase. Întrebarea era cât de mult ştia acest „James 
Hawkins”. Probabil că nu prea mult, dar cu siguranţă că nici 
foarte puţin. Altminteri nu şi-ar ascunde chipul sub mustaţa 
aia caraghioasă şi ochelarii care seamănă suspect de mult 
cu aceia fără dioptrii pe care-i găseşti prin magazinele cu 
costume pentru carnaval. 

În partea de sus a paginii era încercuit numărul 44. Sub 
el urma un fragment de poezie. 


Sinuciderea este un fenomen ciclic, aşa cred eu; 
tu poți să mă contrazici dacă vrei. 
Dar până atunci meditează la asta. 


O piaţetă la răsărit, poate în Mexic. 
Sau poate în Guatemala, dacă preferi. 
Oricare loc unde camerele încă mai au 
ventilatoare mari din lemn în tavan. 


În orice caz, oraşul este în întregime alb 
până în seninul cerului, cu excepția ciufurilor 
Zburlite ale palmierilor şi ale trandafirilor. 
Băiatul spală caldarâmul din faţa cafenelei, 
pe jumătate adormit. 

În colt, îti aşteaptă prima 


Aici se termina. Drew se uită la băiat. 

— Continuă cu primul autobuz pe ziua respectivă, spuse 
„James Hawkins”. Din acela care merge cu curent electric. 
Trolebus, aşa se zice în spaniolă la troleibuz. Soţia 
bărbatului care spune poezia - sau poate că e doar iubita 
lui - e moartă pe un scaun în colţul camerei. S-a împuşcat. 


— 193 — 


Tocmai ce a găsit-o. 

— Nu mi se pare cine ştie ce poezie, comentă Drew. 

În starea de perplexitate în care se afla nici nu se putea 
gândi ce altceva să spună. Prost sau bun, poemul acesta 
era prima operă inedită a lui John Rothstein care ieşise la 
lumină după o jumătate de secol. Nu-l văzuse nimeni în 
afară de autorul lui, băiatul ăsta şi Drew. Poate şi Morris 
Bellamy, dat fiind numărul mare de caiete pe care 
pretindea că le-ar fi furat. 

Numărul foarte mare. 

Dumnezeule, caietele! 

— Nu, evident că nu-i vreun Wilfred Owen sau T.S. Eliot, 
dar nu despre asta-i vorba, nu? 

Drew îşi dădu brusc seama că „James Hawkins” se uita 
foarte atent la el. Şi ce vedea? Poate cam prea multe. Drew 
nu obişnuia să-şi dea în vileag intenţiile - aşa şi trebuia să 
facă în acest domeniu unde tragerea pe sfoară a 
vânzătorului este la fel de importantă ca încercarea 
acestuia de a-l face pe potenţialul cumpărător să ofere cel 
mai mare preţ -, dar ce avea acum în faţa ochilor semăna 
oarecum cu Titanicul, reapărut la suprafaţa Oceanului 
Atlantic, acoperit cu rugină, însă întreg. 

Bine, atunci măcar recunoaşte. 

— Nu, probabil că nu este. 

Fotocopia şi scrisoarea către O'Connor erau tot alături, 
iar Drew nu se putu stăpâni şi începu să îşi mişte peste ele 
degetul gros ca un cârnat, comparând literele. 

— Poezia asta-i un fals. Unul al dracului de bun. 

— Ba nu! 

Tonul puştiului era foarte sigur. 

— De unde o ai? 

Atunci băiatul începu să recite o poveste 
abracadabrantă, la care Drew era atent doar cu o jumătate 
de ureche. Spunea ceva despre moartea unchiului Phil, din 
Cleveland. Şi că unchiul Phil îi lăsase tânărului „James” 
colecţia sa de cărţi şi că acolo, printre ediţiile broşate şi 
volumele primite de la Clubul Cărţii, găsise şase caiete cu 
coperte din moleschin. Şi că s-a dovedit că aceste şase 


— 194 — 


caiete, pline cu tot felul de scrieri interesante - în mare 
parte poezii, dar şi câteva eseuri şi câteva povestiri 
neterminate - erau opera lui John Rothstein. 

— De unde ţi-ai dat seama că e vorba de Rothstein? 

— l-am recunoscut stilul, chiar şi în poezii, răspunse 
„Hawkins”. 

Evident că se pregătise intensiv pentru întrebarea 
aceasta. 

— Studiez literatura americană la facultate şi am citit 
cam tot ce a scris. Dar mai este şi altceva. De exemplu, în 
poezia asta este o referire la Mexic, iar Rothstein şi-a 
petrecut acolo şase luni imediat după ce a ieşit din viaţa 
publică. 

— Impreună cu alţi vreo zece scriitori americani de 
renume, printre care Ernest Hemingway şi misteriosul B. 
Traven?l. 

— Da, sigur. Dar uitaţi-vă aici. 

Şi băiatul scoase din plic o a doua fotocopie. Drew îşi 
spuse că nu trebuie să se întindă lacom după ea... dar se 
întinse lacom după ea. Se comporta de parcă lucra în 
domeniu de doar trei ani, nu de peste treizeci, dar cine l-ar 
fi putut învinui? Descoperirea asta era importantă. Era 
colosală. Singura problemă era că şi „James Hawkins” 
părea conştient de asta. 

O, dar nu are de unde să ştie ce ştiu eu. Adică de unde 
provin caietele astea. Dacă nu cumva băiatul era unealta 
lui Morris şi cât de probabil este ca Morris să mai 
putrezească şi acum în Penitenciarul Waynesville? 

Chiar dacă scrisul nu era la fel de îngrijit, era limpede 
pentru oricine că aceeaşi mână aşternuse pe hârtie şi textul 
din a doua fotocopie. Fragmentul de poezie nu avea cuvinte 
tăiate şi nici adnotări pe margine. Aici erau foarte multe. 

— Cred că a scris asta când era beat, spuse băiatul. Ştiţi, 
obişnuia să bea mult şi apoi s-a lăsat. A fost la 
dezalcoolizare. Citiţi. O să vedeţi despre ce e vorba. 

Numărul încercuit din partea de sus a paginii era 77. 


31 B, Traven - pseudonimul unui romancier de origine germană despre 
care nu se cunosc prea multe date (n.tr.). 


— 195 — 


Textul de dedesubt începea din mijlocul propoziției. 


anticipat niciodată. În vreme ce recenziile 
favorabile sunt ca nişte dulciuri pe termen scurt, am 
aflat că pot duce la indigestie - insomnie, coşmaruri, 
ba chiar probleme care îti răpesc somnul încă şi mai 
important de după-amiază - pe termen lung. lar 
prosstia sare în ochi mult mai tare în criticile bune 
decât în cele proaste. Să-i lipeşti lui Jimmy Gold o 
etichetă pe care să scrie „etalon”, ba chiar EROU, 
este ca şi cum ai spune despre Billy the Kid (sau 
chiar despre Charles Starkweather”, cel mai apropiat 
avatar al lui din secolul 20) că este un simbol al 
Americii. Jimmy este Jimmy şi atât. La fel cum eu 
sunt eu şi tu eşti tu. Nu a fost inspirat după Huck 
Finn, ci după Etienne Lantier*?, cel mai impresionant 
personaj din literatura secolului nouăsprezece! 
Retragerea mea din viața publică a fost provocată de 
faptul că viaţa aceea este deja infecstată şi nu mai 
are nevoie de alți cobai. După cum ar fi zis Jimmy, 
„Mi se 


Şi aici se termina, dar Drew ştia ce urmează şi era 
convins că şi „Hawkins” ştia. Era celebrul motto al lui 
Jimmy, încă inscripţionat pe tricouri după atât de mulţi ani. 

— A scris greşit prostie. 

Asta a fost tot ce i-a venit în cap să spună. 

— Inî. Şi infectată sau infestată. Insă astea sunt greşeli 
adevărate, greşelile făcute de el însuşi şi necorectate de 
niciun redactor. 

Ochii băiatului ardeau. Drew mai văzuse văpaia aceea, 
dar niciodată la cineva atât de tânăr. 

— Este o scriere vie, asta zic eu. Cât se poate de vie. Aţi 
văzut ce spune despre Jimmy Gold şi Etienne Lantier? Asta-i 


32 Billy the Kid (1859-1881) - renumit pistolar din Vestul Sălbatic; 
Charles Starkweather (1938-1959) - ucigaş în masă (n.tr.). 
33 Etienne Lantier - personaj principal din romanul Germinal al lui Emile 
Zola (n.tr.). 

— 196 — 


personajul principal din romanul Germinal, al lui Emile Zola. 
E ceva nemaispus până acum! Inţelegeţi? Este o nouă 
perspectivă asupra unui personaj cunoscut de toată lumea, 
adusă de însuşi creatorul lui! Pun pariu că toţi colecţionarii 
ar plăti averi întregi pentru manuscrisele olografe pe care 
le am. 

— Spui că ai şase caiete. 

— Înî. 

Şase. Nu o sută sau mai multe. Dacă puştiul nu avea 
decât şase caiete, atunci precis nu lucra pentru Bellamy. 
Sigur, era posibil ca Morris să-şi fi împărţit prada. Dar nu şi-l 
putea imagina pe vechiul lui amic făcând aşa ceva. 

— Sunt de mărime medie şi au câte optzeci de pagini 
fiecare. Adică patru sute optzeci de pagini cu totul. Sigur că 
sunt şi spaţii goale - aşa se întâmplă în cazul poeziilor -, 
însă nu sunt doar poezii. Sunt şi povestiri. Una e despre 
Jimmy Gold pe vremea când era copil. 

Insă se impunea o întrebare: chiar credea el, Drew, că nu 
erau decât şase caiete? Oare nu cumva puştiul voia să 
păstreze pentru el textele cu adevărat importante? Şi dacă 
da, atunci le păstra pentru că voia să le vândă mai târziu 
sau pentru că nu voia să le vândă deloc? Flacăra din ochii 
lui înclina balanţa către a doua variantă, deşi poate că 
băiatul nici nu era conştient de asta încă. 

— Domnule? Domnule Halliday? 

— Scuze. Incercam să mă obişnuiesc cu ideea că 
manuscrisele tale s-ar putea să fie cu adevărat nişte texte 
noi ale lui Rothstein. 

— Asta şi sunt, spuse băiatul cu foarte mare convingere 
în ton. Aşadar, cât? 

— Cât aş plăti eu? 

Drew îşi spuse că fiule ar fi în regulă acum, deoarece 
ajunseseră în faza negocierilor. 

— Fiule, eu nu întorc banii cu lopata. Şi nici nu sunt pe 
deplin convins că nu este vorba despre nişte falsuri. Despre 
o escrocherie. Trebuie să văd originalele. 

Observă cum „Hawkins” îşi muşca buzele pe sub mustata 
caraghioasă. 


— 197 — 


— Nu la dumneavoastră m-am referit, ci la colecţionarii 
particulari. Precis că ştiţi unii care ar dori să plătească 
pentru asemenea manuscrise deosebite. 

— Da, ştiu vreo doi. 

Ştia vreo zece. 

— Dar nu aş îndrăzni să iau legătura cu ei doar pe baza 
unor pagini fotocopiate. lar în ceea ce priveşte 
autentificarea din partea unui expert grafolog... asta s-ar 
putea să fie cam greu de obţinut. E foarte riscant pentru că, 
pricepi tu, Rothstein a fost ucis. Prin urmare, manuscrisele 
astea ar fi bunuri furate. 

— Nu şi dacă le-ar fi dăruit cuiva înainte de moarte, îl 
contrazise repede băiatul. 

Drew se văzu nevoit să-şi repete că puştiul se pregătise 
temeinic pentru discuţia lor. Însă eu am experienţa de 
partea mea, îşi spuse el. Experienţa şi viclenia. 

— Fiule, nu se poate dovedi că aşa s-a întâmplat. 

— Nu se poate dovedi nici că nu s-a întâmplat. 

Deci: impas. 

Pe neaşteptate, băiatul înhăţă cele două fotocopii şi le 
îndesă înapoi în plicul portocaliu. 

— Stai o clipă! exclamă alarmat Drew. Hei, stai puţin! 

— Nu stau. Cred că a fost o greşeală să vin aici. Mai este 
un anticariat în Kansas City. „Cele mai bune şi mai rare 
ediţii princeps”, al domnului Jarrett. E unul dintre cei mai 
cunoscuţi anticari din ţară. Cred că am să încerc acolo. 

— Dacă mai aştepţi o săptămână, am să dau nişte 
telefoane, spuse Drew. Insă va trebui să-mi laşi fotocopiile 
astea. 

Băiatul ezită. În cele din urmă, zise din nou: 

— Cât credeţi că aţi putea obţine? 

— Pentru aproape cinci sute de pagini nepublicate... la 
naiba, nevăzute de nimeni... ale lui Rothstein? 
Cumpărătorul s-ar putea să dorească măcar o analiză 
grafologică făcută de computer şi există câteva programe 
destul de bune care o pot face... şi presupunând că spui 
adevărul, atunci... 

Calculă la repezeală în minte cea mai mică sumă pe care 


— 198 — 


ar putea să o lanseze fără să sune ridicol. 

— Probabil cincizeci de mii de dolari.. 

„James Hawkins” păru să accepte suma. Sau doar se 
prefăcea. 

— Şi care ar fi comisionul dumneavoastră? 

Drew râse politicos. 

— Fiule... James... nu există niciun negustor de cărţi pe 
lumea asta care să ia comision dintr-o asemenea 
tranzacţie. Mai ales atunci când scriitorul - adică 
proprietarul, în limbajul juridic - a fost omorât, iar 
manuscrisele ar putea fi furate. Impărţim banii în mod egal. 

— Ba nu, spuse băiatul imediat. 

Poate că nu-i dăduseră încă tuleiele adevărate, dar avea 
şi minte, şi sânge în instalaţie. 

— Şaptezeci-treizeci. Şaptezeci iau eu. 

Drew ar fi putut să cedeze şi să obţină poate un sfert de 
milion cu totul pentru cele şase caiete, apoi să-i dea 
puştiului şaptezeci de procente din suma declarată de 
cincizeci de mii, dar oare „James Hawkins” nu se aştepta ca 
el să se târguiască, măcar puţin? Nu ar intra la bănuieli 
dacă nu ar face-o? 

— Şaizeci-patruzeci. Asta-i ultima mea ofertă, evident în 
cazul că voi reuşi să găsesc un cumpărător. Asta ar 
însemna să capeţi treizeci şi ceva de mii de dolari pentru 
nişte hârtii pe care le-ai găsit într-o cutie de carton, lângă 
un exemplar vechi din Fă/c; şi unul din Podurile din Madison 
County. Zic că nu-i o afacere chiar atât de proastă. 

Fără să răspundă, dar clar luptându-se cu el însuşi, 
băiatul îşi schimbă greutatea de pe un picior pe celălalt. 

Drew îşi reluă zâmbetul „nu fac rău nici măcar unei 
muşte”. A 

— Lasă-mi fotocopiile. Intoarce-te peste o săptămână şi 
am să-ţi spun cum stăm. Şi uite un sfat de la mine: nu te 
apropia de anticariatul lui Jarrett. Tipul te fură de nu te vezi. 

— Vreau cash. 

Drew îşi spuse: Aşa vrem toţi. 

— Nu pune carul înaintea boilor, fiule. 

Băiatul puse plicul portocaliul pe biroul ticsit cu cărţi şi 


— 199 — 


hârtii. 

— Bine. Mă întorc peste o săptămână. 

Sunt convins, îi replică gândul lui Drew. Şi mai cred că 
atunci am să mă târguiesc mult mai dur cu tine. 

Îi întinse mâna. Băiatul de-abia i-o atinse. De parcă i-ar fi 
fost teamă să nu lase amprente. De fapt, într-o oarecare 
măsură, chiar lăsase. 

Drew nu se mişcă de la locul lui până când „Hawkins” ieşi 
din magazin, apoi se prăbuşi pe scaunul lui de la birou 
(scaun care scoase un geamăt resemnat) şi îşi porni 
Macintosh-ul. Una dintre cele două camere video montate 
deasupra intrării supraveghea Lacemaker Lane. Aşa că 
putu să-l urmărească pe puştiul care coti pe Crossway 
Avenue şi se făcu nevăzut. 

Eticheta purpurie de pe cotorul volumului Mesaje din 
Olimp - aceasta era cheia. Indica faptul că volumul 
aparţinea unei biblioteci, iar Drew le cunoştea pe toate din 
oraş. Culoarea purpurie era marca bibliotecii de pe Garner 
Street şi desemna o carte de referinţă, iar cărţile de genul 
acesta nu erau împrumutate pentru acasă. Dacă băiatul ar 
fi încercat să o scoată de acolo ascunzând-o sub geacă, 
atunci ar fi activat senzorii de la uşă, deoarece eticheta 
purpurie conţinea un dispozitiv antifurt. Ceea ce, alături de 
cunoştinţele bogate despre cărţi ale puştiului, ducea la altă 
deducție holmesiană. 

Drew intră pe site-ul bibliotecii de pe Garner Street, pe 
care erau afişate tot soiul de oferte: PROGRAM DE VARA, 
COPII ADOLESCENŢI; EVENIMENTE VIITOARE; SERII DE 
FILME CLASICE şi ultimul, dar şi cel mai important îndemn: 
FACEŢI CUNOŞTINŢĂ CU NOI. 

Drew Halliday dădu click pe caseta aceasta şi se pomeni 
că priveşte la o fotografie cu angajaţii bibliotecii, făcută în 
faţa clădirii. Erau cam douăzeci şi cinci, iar în spatele lor se 
înălța statuia lui Horace Garner, cu o carte deschisă în 
mână. Zâmbeau toţi cu gurile până la urechi, inclusiv 
puştiul cu pricina, dar sans mustață şi ochelari falşi. Rândul 
al doilea, al treilea din stânga. În legenda de sub poză scria 
că tânărul domn Peter Saubers era elev la Liceul Northfield 


— 200 — 


şi că lucra cu jumătate de normă la bibliotecă. Spera să 
studieze literatura americană la facultate, iar ca materie 
secundară intenţiona să-şi aleagă biblioteconomia. 

Drew îşi continuă căutările pe internet. Incepuse să 
transpire. Păi, cum să nu transpire? Şase caiete deja 
începuseră să i se pară prea puţine, o bătaie de joc. Toate 
caietele - în care s-ar fi aflat şi al patrulea roman cu Jimmy 
Gold, în caz că prietenul lui psihopat avusese dreptate 
acum treizeci şi ceva de ani - ar putea valora chiar şi 
cincizeci de milioane de dolari, dacă le-ar vinde cu bucata 
mai multor colecționari. Al patrulea Jimmy Gold singur i-ar 
aduce douăzeci de milioane. Şi, pentru că Morrie Bellamy 
era acum la închisoare, tot ce mai stătea între el şi averea 
aceasta era un adolescent căruia de-abia dacă-i mijise 
mustaţa. 


10 


Chelnerul William revine cu nota de plată şi Drew pune 
cardul American Express în mapa din piele. E convins că 
nu-i va fi refuzat cardul acesta. Nu acelaşi lucru l-ar putea 
spune despre celelalte două pe care le mai are, însă pe 
ăsta îl păstrează destul de curat deoarece îl foloseşte în 
tranzacţiile comerciale. 

Nu i-a mers prea bine în anii din urmă, deşi Dumnezeu 
ştie că ar fi trebuit să prospere. Ar fi trebuit să o ducă de 
minune, mai cu seamă între 2008 şi 2012, când economia 
americană a luat-o rău de tot la vale şi nu dădea semne de 
redresare. În astfel de vremuri creştea întotdeauna 
valoarea anumitor bunuri - obiecte reale, spre deosebire de 
biții din computerele Bursei de Mărfuri din New York. Aur şi 
diamante, sigur că da, însă şi obiecte de artă, antichităţi şi 
cărţi rare. Boul ăla de Michael Jarrett din Kansas City şi-a 
cumpărat un Porsche. Drew l-a văzut pe pagina lui de 
Facebook. 

Acum se gândeşte la cea de-a doua întâlnire cu Peter 
Saubers. Speră ca puştiul să nu fi aflat despre cele trei 
ipoteci pe care le are, pentru că ăsta ar fi fost un punct 


— 201 — 


hotărâtor al negocierii. Poate ce/ mai hotărâtor. 

Suferințele de natură financiară ale lui Drew au fost 
provocate de păcătoasa aia de carte a lui James Agee, 
Elogiu oamenilor celebri. Un exemplar superb, în stare 
perfectă, purtând autograful lui Agee şi; al lui Walker Evans, 
realizatorul fotografiilor. De unde să fi ştiut el că fusese 
furat? 

Mă rog, poate că ştia. Cu siguranţă că simţise pericolul şi 
ar fi trebuit să se ţină departe de afacerea aia. Insă 
vânzătorul habar n-avea de valoarea reală a volumului, iar 
Drew lăsase puţin garda jos. Nu suficient de jos ca să se 
căpătuiască cu o amendă sau chiar cu o condamnare la 
închisoare - şi mulţumescu-ţi ţie, lisuse, pentru asta! -, însă 
consecinţele negative au fost pe termen lung. La toate 
convențiile, simpozioanele şi târgurile de cărţi desfăşurate 
din 1999, Drew a adus cu el o anumită miasmă dubioasă. 
Negustorii şi cumpărătorii respectabili îl evitau, cu excepţia 
cazurilor când - şi aceasta este ironia situaţiei - erau în 
posesia vreunui articol niţeluş mai suspect, de pe urma 
căruia voiau să facă un profit rapid. In nopţile în care nu 
poate să doarmă, Drew îşi spune: Ei mă împing în păcat. 
Nu-i vina mea. Pe bune, eu sunt victima. 

Alt motiv pentru care Peter Saubers este extrem de 
important. 

William se întoarce şi, cu multă solemnitate, aşază pe 
masă mapa mică din piele. Lui Drew nu-i place deloc aerul 
lui. Poate că i-a fost refuzat şi cardul acesta. Dar imediat 
chelnerul lui favorit îi surâde şi Drew oftează uşor. 

— Mulţumim, domnule Halliday. Este o onoare să vă 
avem oaspete. 

— Este o onoare să vin la voi, William. Da, da. 

Oftează încă o dată - mai exuberant acum - şi pune 
cardul înapoi în portofel. 

Se întoarce pe jos la anticariatul său (fără să-şi imagineze 
că are un mers legănat şi dizgraţios) şi se gândeşte la a 
doua vizită a băiatului, care a decurs foarte bine, însă nu 
atât de bine pe cât sperase şi se aşteptase el. Prima dată, 
băiatul fusese atât de tulburat, încât lui Drew îi fusese 


— 202 — 


teamă ca nu cumva să distrugă nepreţuita comoară literară 
care îi căzuse în mâini. Însă văpaia din ochii lui i-a contrazis 
temerea, mai cu seamă când puştiul a început să 
vorbească despre a doua fotocopie şi să bată câmpii despre 
Emile Zola. 

Este o scriere vie, spusese Saubers. Asta zic eu. 

Şi, dacă e vie, poate puştiul ăsta să o ucidă? se întreabă 
Drew intrând în prăvălie şi întorcând semnul de pe uşă ca 
să arate iubitorilor de cărţi că este DESCHIS. Nu prea cred. 
Aşa cum n-ar putea nici să dea comoara asta pe mâna 
autorităţilor, cu toate amenințările lui în acest sens. 

Mâine e vineri. Băiatul a promis că vine imediat după ce 
iese de la cursuri, ca să încheie tranzacţia. Probabil că 
puştiul îşi închipuie că va fi vorba despre alte negocieri. Şi 
crede că mai are nişte cărţi în mânecă. Poate că aşa şi 
este... însă cărţile din mâneca lui Drew sunt toate aşi. 

Ledul robotului telefonic clipeşte. Pesemne că l-a căutat 
cineva care vrea să-i vândă vreo asigurare sau o garanţie 
auto extinsă (şi iarăşi gândul că Jarrett conduce un Porsche 
prin Kansas City îl pişcă dureros de ego), dar n-ai de unde 
să ştii dacă nu verifici. Urmează să pună mâna pe nişte 
milioane; însă, până nu le va avea în buzunar, are de gând 
să se comporte ca de obicei. 

Drew apasă tasta ca să afle cine l-a căutat în timp ce el 
îşi lua prânzul la „Jamais Toujours” şi recunoaşte de la 
primul cuvânt vocea lui Saubers. 

Ascultă atent şi începe să strângă din pumni. 


11 


Când expertul, cunoscut sub numele de „Hawkins” a 
sosit în vinerea următoare primei sale vizite, mustaţa care-i 
împodobea buza de sus era puţin mai deasă, însă la fel de 
strigător la cer de falsă - ca un animăluţ fricos care se 
apropie de o momeală gustoasă. Drew deja aflase o 
mulţime de lucruri despre el şi familia lui. Şi despre paginile 
acelea din caiete, da, şi despre ele. Trei aplicaţii de 
computere îi confirmaseră că scrisoarea către Flannery 


— 203 — 


O'Connor şi scrisul de pe fotocopii aparţineau aceleiaşi 
persoane. Două aplicaţii au comparat cele două scrisuri. 
Cea de-a treia - nu deosebit de sigură, din cauza 
dimensiunilor extrem de reduse ale mostrelor scanate - a 
indicat anumite similarități de stil, majoritatea observate şi 
de băiat. Rezultatele acestea îi vor fi de folos lui Drew 
atunci când va aborda potenţiali cumpărători. El, personal, 
nu avea nicio îndoială pentru că văzuse cu ochii lui unul 
dintre caietele acestea pe o masă de la „Ceşcuţa fericită”, 
în urmă cu treizeci şi şase de ani. 

— Salut! spuse Drew. 

De data aceasta nu se mai oferi să dea mâna cu băiatul. 

— Bună! 

— N-ai adus caietele. 

— Vreau să-mi spuneţi o sumă mai întâi. Aţi zis că veţi da 
nişte telefoane. 

Drew nu dăduse niciun telefon. Era mult prea devreme. 

— Adu-ţi aminte că ţi-am spus o sumă. Şi ţi-am mai spus 
că partea ta va fi de treizeci de mii de dolari. 

Băiatul scutură din cap. 

— Nu-i suficient. Şi nu-i corect nici şaizeci-patruzeci. Va 
trebui să împărţim şaptezeci-treizeci. Nu sunt prost. Ştiu că 
sunt valoroase. 

— Şi eu ştiu destule. Numele tău real este Peter Saubers. 
Nu te duci la facultate, ci eşti elev la Liceul Northfield şi 
lucrezi cu jumătate de normă la biblioteca de pe Garner 
Street. 

Băiatul făcu ochii mari şi căscă gura. Se legănă pe 
picioare la propriu şi, preţ de o secundă, Drew avu senzaţia 
că o să leşine. 

— De unde... 

— Cartea aia pe care ai avut-o cu tine. Mesaje din Olimp. 
Am recunoscut eticheta de siguranţă din Sala Volumelor de 
Referinţă. După aia a fost floare la ureche. Am aflat chiar şi 
unde stai - pe Sycamore Street. 

lar amănuntul acesta era absolut logic, ba era chiar un 
dar al divinității, pentru că Morris Bellamy locuise şi el pe 
Sycamore Street, în exact aceeaşi casă. Drew nu-l vizitase 


— 204 — 


niciodată - presupunea că Morris nu voia să rişte o întâlnire 
între el şi scorpia de maică-sa -, dar adresa era acolo, în 
arhivele oraşului. Oare caietele fuseseră ascunse în spatele 
zidului din pivniţă sau îngropate sub pardoseala garajului? 
Drew putea să jure că una dintre aceste două variante era 
cea corectă. 

Se aplecă spre băiat cât de mult îi îngăduia pântecele 
voluminos şi se uită fix în ochii lui consternaţi. 

— Mai ştiu ceva. Tatăl tău a fost grav rănit în Masacrul de 
la Complexul Municipal, din 2009. Se afla acolo pentru că 
rămăsese fără slujbă din cauza crizei economice din 2008. 
Acum vreo doi ani a apărut într-o gazetă de duminică un 
reportaj despre viaţa de acum a câtorva dintre 
supraviețuitorii de atunci. L-am căutat şi vreau să-ţi spun că 
mi s-a părut extrem de interesant. După ce tatăl tău a fost 
rănit, familia voastră s-a mutat în cartierul de nord, ceea ce 
ar fi trebuit să constituie un regres considerabil. Dar uite că 
voi aţi aterizat în picioare. V-aţi redus mult cheltuielile, 
pentru că doar mama lucra, însă mulţi oameni au dus-o mai 
rău decât voi. Aceasta este povestea succesului american. 
Eşti doborât la pământ? Te ridici, te scuturi de ţărână şi 
continui cursa! Numai că în reportajul respectiv nu se 
spune cum de aţi reuşit să vă descurcaţi. 

Băiatul îşi umezi buzele, încercă să spună ceva, nu reuşi, 
îşi drese glasul, încercă din nou. 

— Plec. A fost o mare greşeală să vin aici. 

Şi se îndepărtă de biroul lui Drew. 

— Peter, dacă ieşi acum pe uşa aia, îţi garantez că ai să 
ajungi la puşcărie până diseară. Şi ce păcat ar fi, când ai 
toată viaţa înainte. 

Saubers se întoarse din drum. Ochii îi ieşiseră din orbite, 
gura şi-o ţinea căscată, nu se putea opri din tremurat. 

— Am aflat mai multe informaţii şi despre asasinarea lui 
Rothstein. Poliţia credea că hoţii care l-au ucis au luat 
caietele doar pentru că se găseau în seif, alături de bani. 
Ipoteza era că îi spărseseră casa din motivul obişnuit 
pentru care hoţii sparg casele oamenilor, adică pentru bani. 
Multă lume din orăşelul ăla ştia că bătrânul ţinea bani în 


— 205 — 


casă, probabil destul de mulţi. Zvonul ăsta a circulat ani 
buni prin Talbot Corners. Şi până la urmă nişte golani s-au 
hotărât să îl probeze. Şi era adevărat, nu? 

Saubers se întoarse lângă birou. Incet. Pas cu pas. 

— Eu cred că ai găsit caietele furate din seiful lui 
Rothstein, dar ai găsit şi banii. Suficienţi bani ca să-ţi menţii 
familia pe linia de plutire până când se mai înzdrăvenea 
tatăl tău. Până când se punea pe picioare la propriu, pentru 
că în reportajul ăla scria că i-au fost destul de afectate. 
Părinţii tăi ştiu ce-ai făcut, Peter? Sunt la curent cu 
povestea asta? Te-au trimis mami şi tati să vinzi caietele 
pentru că s-au terminat banii? 

Mare parte din vorbele lui erau simple presupuneri - 
Drew nu-şi amintea să-l fi auzit pe Morris spunând ceva 
despre vreo sumă de bani în ziua aia, la „Ceşcuţa fericită” 
-, dar observă că fiecare cuvânt nimerea la ţintă exact ca 
un pumn bine direcționat în nas sau plex. Drew se simţi 
cuprins de încântarea pe care o simt detectivii atunci când 
îşi dau seama că pista pe care o urmăresc este cea bună. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

Vocea băiatului semăna mai mult cu a unui robot decât 
cu a unui om în carne şi oase. 

— Cât despre faptul că nu sunt decât şase caiete, nici 
asta nu-i în regulă. Rothstein s-a retras în 1960, după ce şi- 
a publicat ultima povestire, Newyorkezul. A fost omorât în 
1978. Mi se pare greu de crezut că în optsprezece ani a 
scris doar patru sute optzeci de pagini. Sunt convins că 
trebuie să fie mai multe caiete. Mu/t mai multe. 

— Nu puteţi dovedi nimic. 

Cu aceeaşi voce monotonă, fără viaţă, Saubers se clătina 
pe picioare. Incă doi sau trei pumni şi va cădea lat. 
Palpitantă situaţie. 

— Atunci spune-mi, tânărul meu prieten, ce ar descoperi 
poliţia dacă ar veni la tine acasă cu un mandat de 
percheziţie? 

În loc să se prăbuşească, Saubers păru că-şi vine în fire. 
Admirabil efort, dacă nu ar fi fost atât de enervant. 

— Dar dumneavoastră, domnule Halliday? Aţi avut 


— 206 — 


necazuri odată pentru că aţi încercat să vindeţi ce nu vă 
aparţinea. 

Da, bine, asta a fost o lovitură... însă una laterală. Drew 
dădu vesel din cap. 

— De aia ai venit la mine, nu? Ai aflat despre povestea cu 
cartea lui Agee şi ţi-ai zis că te-aş putea ajuta să comiţi o 
faptă ilegală. Chestia e că am avut mâinile curate atunci, 
aşa cum le am şi acum. 

Şi le flutură sub nasul băiatului. 

— A durat ceva până mi-am dat seama că sunt autentice 
caietele alea pe care vrei tu să le vinzi, dar atunci când am 
fost sigur de asta mi-am făcut datoria de cetăţean onest şi 
am anunţat poliţia. 

— Nu-i adevărat! 

Bine ai venit în lumea reală, Peter! îi spuse Drew în gând. 
Însă nu rosti niciun cuvânt cu glas tare. Lasă-l deocamdată 
pe puşti să afle cum e să te simţi încolţit. 

— Aş putea să le ard. 

Saubers dădea impresia că vorbeşte singur, nu că i s-ar fi 
adresat lui Drew. 

— Aş putea să mă duc la... acolo unde sunt şi să le dau 
foc. 

— Câte caiete sunt? Optzeci? O sută douăzeci? O sută 
patruzeci? Poliţia va găsi urme, fiule. Cenuşă. Şi chiar dacă 
n-ar găsi nimic, eu am paginile fotocopiate. Şi atunci 
poliţiştii vor începe să pună întrebări despre cum de a 
reuşit familia ta să treacă cu bine prin marea criză 
economică, în situaţia în care tatăl tău era grav rănit şi 
facturile medicale erau astronomice. Cred că un contabil 
priceput ar putea descoperi că familia ta a cheltuit mai mult 
decât îi permiteau veniturile. 

Drew nu avea nici cea mai mică idee că aşa ar fi stat 
lucrurile, dar puştiul aproape că intrase în panică, iar asta îi 
convenea de minune. Oamenii panicaţi nu gândesc 
limpede. 

— Nu există nicio dovadă, şopti răguşit Saubers. Banii nu 
mai sunt. 

— Normal că nu mai sunt, altminteri nu ai fi venit la 


— 207 — 


mine. Dar au rămas urmele lor. Ştii cine le va cerceta, în 
afară de poliţie? Fiscul! Cine ştie, Peter, poate că vor merge 
la puşcărie şi părinţii tăi pentru evaziune fiscală. Şi atunci 
surioara ta - parcă Tina o cheamă, nu? - va rămâne 
singură-singurică. Dar poate că există pe undeva o 
mătuşică bună care să aibă grijă de ea până la eliberarea 
alor tăi. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Cum ce vreau? Eşti bătut în cap? Vreau caietele. Pe 
toate le vreau. 

— Ce primesc în schimb, dacă vi le dau? 

— Asigurarea mea că nici tu şi nici părinţii tăi nu veţi păţi 
nimic. Ceea ce, în situaţia dată, este de nepreţuit. 

— Vorbiţi serios? 

— Fiule... 

— Nu-mi mai spuneţi aşa! 

Puştiul îşi încleştă pumnii. 

— Peter, gândeşte-te bine. Dacă tu refuzi să-mi predai 
caietele, eu am să te predau pe tine la poliţie. Însă odată ce 
mi le vei aduce, nu te voi mai putea avea cu nimic la mână, 
pentru că atunci eu voi fi în posesia unor bunuri furate. Și 
tu vei fi în siguranţă. 

In timp ce vorbea, Drew îşi apropie degetul arătător de 
butonul de alarmă de sub birou. Pentru nimic în lume nu ar 
fi dorit să-l apese, dar nu-i plăceau deloc pumnii încleştaţi 
ai băiatului. Poate că Saubers era într-atât de tulburat şi 
speriat încât să-i treacă prin minte că există şi o altă 
metodă de a-i închide gura lui Drew Halliday. Sigur, erau 
înregistraţi şi de camerele video, dar nu era convins că 
băiatul le observase. 

— Şi să vă las dumneavoastră sute de mii de dolari, 
spuse cu amărăciune Saubers. Poate chiar milioane. 

— Ţi-ai ajutat familia într-o perioadă foarte dificilă, replică 
Drew. 

Se gândi să adauge şi de ce să te lăcomeşti acum, însă în 
situaţia dată vorbele lui ar fi putut suna puţin cam... 
deplasate. 

— Cred că ar trebui să te mulţumeşti cu asta. 


— 208 — 


Pe chipul băiatului se citea constatarea dureroasă: J'e ti- 
e uşor să vorbeşti. 

— Trebuie să mă gândesc, spuse el. 

Drew dădu din cap, dar nu pentru că ar fi fost de acord. 

— Înţeleg cum te simţi, dar nu. Dacă pleci acum, îţi dau 
cuvântul meu că te va aştepta o maşină de poliţie când vei 
ajunge acasă. 

— lar dumneavoastră veţi pierde o căruţă de bani. 

Drew ridică din umeri. 

— N-ar fi prima dată. 

Numai că doar acum era vorba chiar despre o „căruţă”. 

— Ştiţi că tata lucrează în domeniul imobiliar? 

Această schimbare  neaşteptată a subiectului îl 
deconcertă puţin pe Drew. 

— Da. Am văzut asta atunci când am căutat informaţii 
despre familia ta. Acum are o afacere micuță. Bravo lui! 
Deşi presupun că banii lui John Rothstein l-au ajutat să şi-o 
pună pe picioare. 

— L-am rugat să afle cât mai multe lucruri despre toate 
librăriile şi anticariatele din oraş, continuă Saubers. l-am zis 
că aveam o lucrare despre impactul pe care îl au cărţile 
electronice asupra magazinelor tradiţionale cu cărţi. Asta s- 
a întâmplat înainte să vin la dumneavoastră, în perioada 
când încă mă mai gândeam dacă merită să risc. Şi a 
descoperit că anul trecut aţi încheiat a treia ipotecă pe 
spaţiul acesta şi mi-a zis că aţi reuşit să o obţineţi doar 
datorită poziţiei lui. Pentru că Lacemaker Lane e o zonă de 
lux. 

— Nu mi se pare că asta ar avea vreo legătură cu 
subiectul pe care îl discu... 

— Aveţi dreptate. Familia mea a trecut printr-o perioadă 
foarte grea. Dar ştiţi ceva? O asemenea încercare îţi dă 
abilitatea de a-i putea mirosi pe cei care au probleme. Sau 
poate doar copiii capătă acest al şaselea simţ... habar n- 
am. Dar mi se pare că sunteţi şi dumneavoastră cam lefter. 

Drew ridică degetul de pe butonul de alarmă şi-l îndreptă 
spre Saubers. 

— Nu mă enerva, puştiule! 


— 209 — 


Obrajii palizi ai lui Saubers se acoperiseră cu pete roşii, 
iar Drew înţelese ceva ce nu-i făcea deloc plăcere şi, cu 
siguranţă, nici nu făcuse parte din planul său: îl înfuriase pe 
băiat. 

— Ştiu că încercaţi să mă forţaţi să fac ce vreţi, dar n-o 
să vă meargă. Da, aveţi dreptate, am caietele. O sută 
şaizeci şi cinci. Majoritatea sunt pline, nu toate. Şi ştiţi 
ceva? Nu există trilogia Jimmy Gold, ci seria Jimmy Gold. In 
caiete mai sunt încă două romane. Ciorne, sigur că da, însă 
destul de complete. 

Băiatul vorbea din ce în ce mai repede, înțelegând 
treptat toate lucrurile pe care Drew sperase că nu le va 
putea pricepe din cauza tulburării. 

— Caietele sunt puse la loc sigur, dar aveţi din nou 
dreptate: poliţiştii le vor putea găsi. Părinţii mei n-au ştiut 
niciodată ce se întâmplă şi bănuiesc că poliţia mă va crede. 
Cât despre mine... eu sunt încă minor. 

Şi zâmbi uşor, ca şi cum de-abia atunci ar fi realizat asta. 
Apoi continuă: 

— Nu voi păţi mare lucru, de vreme ce nu eu am furat 
banii şi caietele alea. Nici nu mă născusem la vremea 
respectivă. Nici dumneavoastră nu veţi păţi nimic, dar nici 
nu vă veţi alege cu nimic. lar când banca vă va lua 
magazinul - şi tata spune că aşa se va întâmpla, mai 
devreme sau mai târziu - şi aici se va face o patiserie „Au 
Bon Pain”, am să vin şi am să mănânc un croasant în 
onoarea dumneavoastră. 

— Frumos discurs! spuse Drew. 

— S-a terminat. Plec de-aici. 

— Faci o mare greşeală. 

— V-am spus că trebuie să mă gândesc. 

— De cât timp ai nevoie? 

— O săptămână. Gândiţi-vă şi dumneavoastră, domnule 
Halliday. Poate vom reuşi să ajungem la o înţelegere. 

— Aşa sper şi eu, fiule, spuse Drew folosind dinadins 
apelativul. Dacă nu, am să dau telefonul acela. Nu glumesc! 

Tot curajul puştiului se nărui ca un castel din cărţi de joc. 
Ochii i se umplură cu lacrimi. Dar, înainte de a le lăsa să-i 


— 210 — 


şiroiască pe obraz, Peter Saubers se răsuci pe călcâie şi ieşi 
din anticariat. 


12 


lar acum, mesajul ăsta telefonic, pe care Drew îl ascultă 
cu furie, dar şi cu teamă, pentru că vocea băiatului pare 
atât de rece şi stăpânită la suprafaţă şi atât de disperată în 
profunzime. 

— Nu pot să vin mâine, aşa cum am stabilit. Am uitat 
complet de tabăra de instruire pentru şefii de clasă. Ştiu că 
pare o scuză proastă, dar nu este. Presupun că mi-a ieşit cu 
totul din minte din cauză că mă ameninţaţi cu puşcăria şi 
cu toate alea. 

Trebuie să şterg imediat înregistrarea asta, îşi zice Drew, 
cu unghiile împlântate în palme. 

— Mergem în staţiunea River Bend, în districtul Victor. 
Plecăm cu autocarul mâine-dimineaţă la ora opt - este ziua 
metodică a profesorilor şi nu se face şcoală. Ne întoarcem 
duminică seara. Suntem douăzeci în programul ăsta de 
instruire. M-am gândit să mă scutesc cumva, dar părinţii 
deja îşi fac griji din pricina mea. Şi sora mea e îngrijorată. 
Dacă nu mă duc, atunci îşi vor da seama că ceva nu e în 
regulă. Am senzaţia că mama îşi închipuie că am lăsat o 
fată gravidă. 

Băiatul scoate un hohot de râs scurt, aproape isteric. 
Drew îşi spune că nu-i nimic mai îngrozitor pe lumea asta 
decât băieţii de şaptesprezece ani. Nu-ţi poţi da seama 
niciodată ce au de gând să facă. 

— Aşa că am să vin luni după-amiază, continuă Saubers. 
Dacă mă aşteptaţi până atunci, cred că vom putea ajunge 
la o înţelegere. Vom putea face un compromis. Am o idee. 
Şi dacă vă imaginaţi că vă mint, puteţi să sunaţi la staţiune 
şi să verificaţi rezervările făcute de Asociaţia Elevilor de la 
Liceul Northfield. Ne vedem luni. Dacă nu, nu. La reve... 

Biiiip. Aici se termină timpul rezervat mesajelor - foarte 
lung, în special pentru clienţii care sună în afara 
programului de lucru. 


— 211 — 


Ignorând  vaietul disperat al scaunului, Drew se 
prăbuşeşte în el şi se holbează aproape un minut întreg la 
robotul telefonului. Nu simte nicio nevoie să sune la River 
Bend... care, ironia sorții, se află la o distanţă de doar opt 
sau zece kilometri de locul unde îşi ispăşeşte condamnarea 
la închisoare pe viaţă adevăratul hoţ al caietelor. Drew este 
convins că Saubers i-a spus adevărul despre excursia asta 
pentru că este mult prea uşor de verificat. Insă nu este la 
fel de convins în privinţa motivelor pentru care puştiul nu a 
renunţat la întreaga poveste. Poate că a ajuns la concluzia 
că Drew a jucat la cacealma atunci când l-a ameninţat cu 
poliţia. Însă nu este chiar aşa. Drew nu are de gând să-i 
permită lui Saubers să aibă ce el nu poate avea. Cum- 
necum, îl va face el pe banditul ăsta mic să-i dea caietele. 

Am să aştept până luni după-amiază, îşi zice Drew. Îmi 
permit să aştept atât, dar apoi situaţia asta va trebui să se 
rezolve într-un fel sau altul. Deja i-am permis prea multe. 

Se gândeşte că puştiul Saubers şi vechiul lui prieten, 
Morris Bellamy, deşi la capete opuse ale vieţii, seamănă 
extrem de mult atunci când vine vorba despre caietele lui 
Rothstein. Râvnesc după ce se află scris înăuntrul lor. De 
aceea băiatul n-a vrut să-i vândă decât şase dintre ele, 
probabil cele pe care le considera cel mai puţin interesante. 
Pe de altă parte, pe Drew îl doare fix în cot de scrierile lui 
John Rothstein. A citit A/ergătorul, însă numai pentru că 
Morrie era obsedat de romanul ăsta. Nu s-a mai obosit să le 
citească şi pe celelalte două. Şi nici volumul cu povestiri. 

Ăsta-i punctul tău vulnerabil, fiule, îşi spune Drew. 
Aviditatea de colecţionar. În vreme ce mie nu-mi pasă 
decât de bani, iar banii simplifică totul. Aşa că du-te 
sănătos unde trebuie să te duci. Bucură-te de weekend şi 
de joaca aia de-a politica. Când ai să te întorci, o să 
discutăm chestiuni mai serioase. 

Drew se apleacă peste burta-i proeminentă şi şterge 
mesajul. 


13 


— 212 — 


Pe drumul înapoi spre oraş, Hodges se adulmecă la 
subraţ şi hotărăşte să dea mai întâi o tură pe acasă doar 
cât să facă un duş şi să-şi prepare un burger vegetarian. Şi 
să-şi schimbe hainele. Nu trebuie să se abată prea mult din 
drum ca să ajungă pe Harper Road şi s-ar simţi mult mai 
confortabil într-o pereche de jeanşi. Din punctul lui de 
vedere, jeanşii reprezintă unul dintre marile avantaje ale 
faptului că îţi eşti propriul şef. 

Când să iasă pe uşă, primeşte un telefon de la Pete 
Huntley, care vrea să-l informeze că l-a arestat pe Oliver 
Madden. Hodges îşi felicită fostul partener şi închide. Dar 
nici nu se aşază bine la volan că telefonul sună din nou. 
Acum este Holly. 

— Unde ești, Bill? 

Hodges se uită la ceas şi vede că s-a făcut deja trei şi un 
sfert. Cum mai zboară timpul atunci când te distrezi, îşi 
spune el. 

— Acasă. Acum plec spre birou. 

— Ce cauţi aco/o? 

— M-am oprit să fac un duş. N-am vrut să-ţi agresez 
delicatul simţ olfactiv. Să ştii că n-am uitat de Barbara. O s- 
o sun imediat ce... g 

— Nu mai e nevoie. Este aici. Impreună cu o prietenă pe 
care o cheamă Tina. Au venit cu taxiul. 

— Cu taxiul? 

In mod obişnuit, copiii nici măcar nu se gândesc la 
taxiuri. Poate că problema Barbarei este puţin mai gravă 
decât şi-a imaginat el. 

— Da. Le-am băgat la tine în birou. 

Şi continuă pe un ton mai scăzut: 

— Barbara mi s-a părut doar îngrijorată, dar fetiţa 
cealaltă e speriată de moarte. Cred că are un necaz mare. 
Vino cât de repede poţi, Bill. 

— Afirmativ. 

— Te rog, grăbeşte-te. Ştii că nu mă descurc în faţa 
emoţiilor puternice. Încerc să rezolv problema asta la 
terapie, dar deocamdată nu sunt în stare să le fac faţă. 

— Am pornit. Ajung în douăzeci de minute. 


— 213 — 


— Crezi că ar trebui să mă duc până vizavi după nişte 
sucuri sau ceva? 

— Habar n-am. 

Semaforul din faţă se face galben. Hodges calcă pedala 
de acceleraţie şi trece. 

— Gândeşte-te singură. 

— Dar nu prea am cu ce să mă gândesc, se vaită Holly. 

Înainte ca el să mai apuce să-i spună ceva, îi cere din nou 
să se grăbească şi închide. 


14 


În timpul când Bill Hodges îi explica unui mult prea 
tulburat Oliver Madden cum stă treaba cu realităţile vieţii, 
iar Drew Halliday ofta prelung în faţa farfuriei cu ouă 
Benedict, Pete Saubers se afla în cabinetul medical al 
liceului său, pretinzând că are o migrenă şi rugând să fie 
scutit de la cursurile de după-amiază. Asistenta i-a dat 
scutirea fără să se gândească de două ori, deoarece Pete 
face parte din categoria elevilor buni: este printre primii la 
învăţătură, participă la o mulţime de activităţi (deşi niciuna 
sportivă), are o frecvenţă aproape perfectă. Unde mai pui 
că şi arăta ca şi cum ar fi avut o durere înfiorătoare de cap. 
Mult prea palid şi cu cearcăne negre sub ochi. Asistenta l-a 
întrebat dacă nu cumva ar fi bine să-l ducă cineva acasă. 

— Nu, i-a răspuns Pete. Am să iau autobuzul. 

Femeia i-a oferit o pastilă de Advil - nu are voie să dea 
alte medicamente pentru durerile de cap -, dar băiatul a 
refuzat-o, spunând că are acasă o reţetă specială pentru 
migrene. Numai că a uitat să-şi ia medicamentul la el, dar 
va lua o tabletă de îndată ce va ajunge acolo. Nu i s-a părut 
că minte prea mult, deoarece chiar avea o durere de cap. 
Însă nu una de natură fizică. Durerea lui de cap se numea 
Andrew Halliday şi medicamentul mamei sale (ea era cea 
cu migrene din familie) nu îl va ajuta absolut deloc. 

Pete ştia că trebuie să se ocupe personal de asta. 


15 


— 214 — 


Nu are de gând să ia autobuzul. Următorul va veni abia 
peste o jumătate de oră, iar el ar putea ajunge pe 
Sycamore Street în doar cincisprezece minute dacă 
aleargă. Şi va alerga, pentru că această după-amiază de joi 
este tot ce are la dispoziţie. Mama şi tata sunt la serviciu şi 
vor veni acasă abia după ora patru. Tina nici nu va fi acolo. 
Zice că a fost invitată să doarmă două nopţi la vechea ei 
prietenă, Barbara Robinson, pe Teaberry Lane, dar Pete 
crede că mai degrabă s-a autoinvitat acolo. Dacă aşa stau 
lucrurile, înseamnă că surioara lui nu şi-a pierdut speranţa 
că va ajunge totuşi la Chapel Ridge. Şi Pete crede că tot ar 
mai putea s-o ajute să-şi vadă visul ăsta cu ochii, însă doar 
cu condiţia să aibă succes în ce va întreprinde în 
următoarele câteva ore. Şansele nu sunt prea mari, dar 
trebuie să facă ceva. Altfel va înnebuni de-a binelea. 

A slăbit de când a făcut prostia să-i calce pragul lui 
Andrew Halliday, acneea  pubertăţii şi-a făcut o 
spectaculoasă revenire pe obrajii lui şi, bineînţeles, are 
cearcăne mari. Puţinul somn de care are parte în ultimul 
timp îi este bântuit de coşmaruri din care se trezeşte 
speriat - de obicei ghemuit în poziţie fetală şi cu pijamaua 
udă de transpiraţie pe el -, după care nu mai e în stare să 
adoarmă la loc şi se gândeşte cum să scape din capcana în 
care a intrat. 

Uitase cu adevărat de tabăra de instruire pentru şefii de 
clasă. Şi ieri, când i-a adus aminte de asta doamna Gibson, 
profesoara care urma să-i însoţească acolo, a simţit că îl ia 
cu frisoane. Era imediat după ora de franceză şi înainte de 
a ajunge în clasa unde avea să se ţină cursul de analiză 
matematică (două săli mai încolo), deja îşi făcuse planul. 
Buna lui desfăşurare depindea de un cărucior vechi şi roşu 
şi, mai ales, de nişte chei. 

Odată ajuns la o distanţă prudentă de şcoală, Pete sună 
la anticariatul „Ediţii rare” al lui Andrew Halliday, al cărui 
număr şi-ar fi dorit să nu-l cunoască niciodată. li răspunde 
robotul, scutindu-l măcar acum de altă serie de „Mărâieli-şi- 
hămăieli”. Lasă un mesaj destul de lung şi perioada de 
înregistrare se termină înainte de a apuca să spună „la 


— 215 — 


revedere”, dar nu-i niciun bai. 

Cu sau fără mandat de percheziţie, poliţia nu va mai 
avea ce să găsească dacă el apucă să scoată caietele alea 
din casă. Este convins că părinţii lui vor păstra secretul 
banilor misterioşi, aşa cum l-au păstrat şi până acum. Pete 
pune telefonul înapoi în buzunarul pantalonilor şi chiar 
atunci îi vine în minte o expresie învățată în primul an de 
latină. Este înspăimântătoare în orice limbă ai traduce-o, 
dar se potriveşte perfect cu situaţia lui. 

Alea iacta est. 

Zarurile au fost aruncate. 


16 


Înainte să intre în casă, Pete trece prin garaj ca să se 
convingă că vechiul cărucior al Tinei încă se mai află acolo. 
Multe din lucrurile lor au fost vândute la talcioc când au fost 
nevoiţi să se mute din vechea lor casă, dar Tini a făcut un 
tărăboi atât de mare când a venit vorba despre căruţul ei, 
că a reuşit s-o înduplece pe mama şi s-o facă să-l păstreze. 
Pete nu-l vede imediat şi se îngrijorează brusc. Apoi îl 
observă într-un colţ şi răsuflă uşurat. Işi aduce aminte cum 
Tini îl umplea cu toate jucăriile ei (Madam Beasley aşezată 
la loc de cinste, evident) şi îl trăgea încoace şi încolo pe 
gazon, anunțând că se duc la un pichinic în poiană, unde 
copiii cuminţi vor primi samvișe cu şuncă şi pişcoți cu 
ghimbir. Asta se întâmpla pe vremea când viaţa era 
frumoasă, înainte ca dementul ăla cu Mercedesul să o 
schimbe definitiv. 

După aia n-a mai fost niciun pichinic. 

Pete intră în casă şi se duce direct în micuțul birou pe 
care tata şi-l amenajase acolo. Inima îi bubuie în piept, 
pentru că aceasta este problema cea mai dificilă. Sigur, s-ar 
putea să nu reuşească ce şi-a propus chiar dacă va găsi 
cheile de care are nevoie; dar dacă nu le găseşte, atunci 
totul se va termina înainte de a începe. Nu are niciun plan 
de rezervă. 

Cu toate că firma lui Tom Saubers se ocupă îndeobşte de 


— 216 — 


domeniul imobiliarelor - descoperirea proprietăţilor care 
sunt de vânzare sau vor fi curând de vânzare şi 
transferarea acestor informaţii companiilor mici şi 
operatorilor independenţi -, el a reintrat şi pe piaţa 
vânzărilor, chiar dacă la scară foarte mică şi doar aici, în 
cartierul de nord. Firma nu le-a adus prea mulţi bani în 
2012, însă, în ultimii doi ani, Tom a obţinut câteva 
comisioane destul de consistente şi acum are exclusivitate 
asupra unui număr de douăsprezece proprietăţi din 
cartierul cu străzi ce poartă nume de copaci. Una dintre 
proprietăţile astea - ironie a sorții de care toată familia este 
conştientă - este casa de la numărul 49 de pe Elm Street, 
care a aparţinut lui Deborah Hartsfield şi fiului ei, Brady, 
supranumit şi Ucigaşul cu Mercedes. 

— S-ar putea să dureze ceva timp până voi reuşi s-o 
vând, a spus tata într-o seară la cină şi a început să râdă, 
spre marea surpriză a familiei sale. 

Pe peretele din stânga computerului lui Tom este un 
panou din plută, pe care sunt agăţate cheile diferitelor 
proprietăţi pe care le are spre vânzare în momentul acesta. 
Pete citeşte nerăbdător etichetele de sub inelele cu chei, 
descoperă ce căuta - ce îi trebuie neapărat - şi loveşte cu 
pumnul în aer. Pe eticheta aceasta stă scris CENTRUL DE 
REC - BIRCH STREET. 

— Puțin probabil să fac ceva cu mastodontul ăla din 
cărămidă, a spus Tom Saubers la o altă cină în familie, dar 
dacă totuşi voi reuşi, atunci o să ne luăm adio de la locul 
ăsta şi o să ne mutăm înapoi pe Tărâmul Apei Calde şi al 
BMW-urilor. 

Aşa îi zice Tom Saubers Cartierului de vest. 

Pete pune în buzunar cheile de la Centru, alături de 
telefonul mobil. Apoi dă fuga la etaj ca să ia valizele folosite 
atunci când a adus caietele acasă. De data aceasta are 
nevoie de ele doar pentru scurt timp. Se urcă în pod şi pune 
caietele în valize. Cu toată graba lui, le manevrează cu 
mare grijă. Coboară valizele pe rând, scoate caietele din ele 
şi le întinde pe patul lui, duce valizele înapoi, în dormitorul 
părinţilor, apoi fuge până în pivniţă. Transpiră la greu din 


— 217 — 


cauza efortului şi probabil că pute ca o cuşcă de maimuțe 
de la grădina zoologică, dar nu are timp acum să se spele. 
O va face mai târziu. Şi totuşi ar cam trebui să-şi schimbe 
cămaşa. Are în dulap un tricou cu logoul organizaţiei pentru 
liceeni Key Club, foarte potrivit pentru ce urmează să facă. 
Key Club se ocupă cu tot felul chestii din alea pentru binele 
comunităţii. 

In pivniţă, mama are o rezervă destul de mare de cutii 
din carton goale. Pete înşfacă două dintre cele mai mari şi 
urcă din nou în camera lui, cu o oprire scurtă în biroul tatei 
de la parter de unde ia o cariocă. 

Ţine minte s-o duci la loc atunci când pui şi cheile înapoi 
pe panou, îşi repetă el. Ţine minte să pui totu/ la loc. 

Pune caietele în cutiile din carton - mai puţin cele şase 
pe care încă mai trage nădejde că i le va vinde lui Andrew 
Halliday - şi le închide. Scrie cu carioca pe fiecare 
USTENSILE DE BUCATARIE. Se uită la ceas. Deocamdată 
se încadrează în timp... dar numai dacă Halliday nu i-a 
ascultat mesajul şi s-a hotărât să-l toarne la poliţie. Pete nu 
prea crede că anticarul va face asta, dar nici exclus nu 
este. N-a mai fost niciodată într-o situaţie asemănătoare şi 
nu ştie ce s-ar putea întâmpla. Inainte să iasă din cameră, 
ascunde cele şase caiete în spatele scândurii din dulap. Au 
loc suficient şi, dacă totul va merge aşa cum speră el, nici 
nu vor rămâne acolo prea mult. 

Cară cutiile în garaj şi le aşază în vechiul căruţ al Tinei. 
Dă să plece, îşi aminteşte că nu şi-a pus tricoul cu Key Club, 
fuge înapoi în casă. Tocmai şi-l trage pe cap când îşi dă 
seama de ceva şi încremeneşte. A lăsat caietele pe aleea 
din faţa casei. Valorează o avere şi el le-a uitat acolo, de 
unde le-ar putea fura oricine. 

Cretinule! se ocărăşte el. Boule! Cretinule! Boule cretin 
care eşti! 

Pete se repede afară. Tricoul curat e deja ud de 
transpiraţie. Căruţul este acolo unde l-a lăsat, normal că-i 
acolo. Cine să fure nişte cutii cu ustensile de bucătărie? 
Insă tot o prostie cât casa se cheamă că făcuse, pentru că 
există oameni care ar fura orice nu-i bătut în cuie. De aici 


— 218 — 


răsare o întrebare absolut justificată: câte alte tâmpenii de 
genul ăsta a mai făcut? 

Nu ar fi trebuit niciodată să intru în rahatul ăsta, îşi zice 
el. Ar fi trebuit să chem poliţia, să predau banii şi caietele 
imediat ce le-am găsit. 

Însă din cauză că are neplăcutul obicei de a fi sincer cu 
sine însuşi (în cea mai mare parte a timpului), ştie că, dacă 
ar trebui s-o ia de la capăt, probabil că ar acţiona la fel, 
pentru că părinţii lui erau în pragul divorţului şi el îi iubea 
mult prea mult ca să nu încerce să-i împiedice. 

Şi a mers, îşi spune el acum. Norocul prostului. 

Dar. 

Acum e prea târziu să mă opresc. 


17 


La început se gândise să pună caietele înapoi în cufărul 
îngropat lângă pârâu, dar s-a răzgândit aproape imediat. 
Dacă poliţiştii veneau cu mandatul de percheziţie, aşa cum 
îl ameninţase Halliday, unde ar fi căutat ei după ce nu ar fi 
găsit caietele în casă? Nu era nevoie decât să se uite pe 
geamul de la bucătărie ca să vadă tot terenul ăla viran din 
spatele casei. Ascunzătoarea perfectă. Şi dacă mergeau 
apoi pe potecă şi vedeau pământul răscolit de lângă apă, 
atunci partida va fi iremediabil pierdută. Nu, aşa este mai 
bine. 

Dar şi mai riscant. 

Trage după el pe trotuar căruţul vechi al Tinei şi coteşte 
pe Elm Street. John Tighe, care locuieşte pe colţul dintre 
cele două străzi, e în curte şi îşi tunde gazonul. Bill, fiul lui, 
se joacă cu câinele familiei. li aruncă un Frisbee, care 
pluteşte peste capul animalului şi aterizează în căruţ, între 
cele două cutii. 

— Aruncă-l înapoi, strigă Bill Tighe, alergând spre poartă, 
cu buclele-i castanii săltând în ritmul paşilor. Aruncă-l tare! 

Pete aruncă discul, dar, când Bill se pregăteşte să i-l 
arunce înapoi, îi face semn că nu are chef de joacă. Când 
intră pe Birch Street, îl claxonează cineva din spate şi 


— 219 — 


aproape că-i sare inima din loc, dar nu-i decât Andrea 
Kellogg, coafeza care vopseşte părul Lindei Saubers o dată 
pe lună. Pete îi face cu mâna şi-i adresează un zâmbet pe 
care şi-l doreşte radios şi fără griji. Bine măcar că ea nu 
vrea să ne jucăm cu un Frisbee, îşi zice el. 

Şi uite Centrul de Recreere, o clădire din cărămidă cu trei 
etaje şi cu un anunţ pe faţadă care spunea: DE VÂNZARE şi 
IMOBILIARE THOMAS SAUBERS, după care urma numărul de 
mobil al tatălui său. Ferestrele de la parter erau acoperite 
cu plăci de furnir ca să nu le spargă copiii. În rest, clădirea 
arată încă destul de bine. Gazonul din faţă este tuns. Tata 
se ocupă de el, îşi zice Pete cu ceva mândrie. Probabil a 
angajat vreun copil din vecini. Eu l-aş fi tuns gratis, dacă m- 
ar fi rugat. 

Lasă căruţul la baza scării, cară pe rând cutiile până la 
uşă şi tocmai ce vrea să scoată cheile din buzunar când 
vede un Datsun rablagit care opreşte lângă trotuar. Este 
domnul Evans, care a antrenat echipa de baseball juniori pe 
vremea când mai exista o asemenea echipă în această 
parte a oraşului. Şi pe Pete l-a antrenat domnul Evans, 
atunci când făcea parte din echipa Zebrele lui Zoney. 

— Hei, mijlocaşule! 

Antrenorul s-a întins ca să deschidă geamul din dreapta. 

Căcat! îşi zice Pete. Căcat-căcat-căcat! 

— Bună ziua, domnule antrenor Evans! 

— Ce cauţi aici? Se redeschide Centrul? 

— Nu cred. 

Pete şi-a pregătit o poveste pentru această eventualitate, 
dar spera că nu va fi nevoit să o folosească. 

— E un fel de întrunire politică săptămâna viitoare. Liga 
Femeilor cu Drept de Vot? Sau o dezbatere? Nu ştiu sigur. 

Bine măcar că povestea lui e cât de cât plauzibilă, pentru 
că acesta este un an electoral, iar alegerile preliminare vor 
avea loc peste două săptămâni şi sunt multe chestiuni 
comunitare pe tapet. 

— Au ce discuta, nici vorbă. 

Domnul Evans - supraponderal, prietenos, mediocru ca 
strateg, dar plin de spirit de echipă şi în permanenţă 


— 220 — 


bucuros să-şi trateze jucătorii cu câte un suc după meciuri 
şi antrenamente - poartă vechea lui şapcă cu logoul echipei 
Zebrele lui Zoney. Normal că şapca aia este acum 
decolorată şi cu pete de transpiraţie. 

— Ai nevoie de ajutor? 

Te rog, nu! 7e rog! 

— Nu-i nevoie, mulţumesc. Mă descurc. 

— Nu-i problemă, mă bucur să pot fi de folos. 

Fostul antrenor al lui Pete opreşte motorul Datsun-ului şi 
se pregăteşte să-şi extragă trupul masiv din maşină. 

— Pe bune, domnule antrenor, nu-i nevoie. Dacă mă 
ajutaţi, am să termin prea repede şi atunci va trebui să mă 
întorc la ore. 

Domnul Evans începe să râdă şi se strecoară înapoi la 
volan. 

— M-am prins. 

Răsuceşte cheia în contact şi Datsun-ul scoate un pârţ de 
fum albastru. 

— Da’ vezi să încui la loc după ce termini, bine? 

— Sigur că da, îi răspunde Pete. 

Cheile de la uşa Centrului îi alunecă printre degetele 
transpirate şi se apleacă să le ridice. Când se îndreaptă de 
mijloc, îl vede pe domnul Evans îndepărtându-se. 

Îţi mulţumesc, Doamne! Şi Te mai rog să nu-l laşi să-l 
sune pe tata ca să-l felicite pentru spiritul civic care îl 
animă pe feciorul său. 

Prima cheie pe care o încearcă Pete nu se potriveşte. A 
doua se potriveşte, dar nu vrea să se întoarcă. Băiatul o 
zgâlţâie în toate părţile, în timp ce transpiraţia îi curge 
şiroaie pe obraji şi îi picură în ochiul stâng, înţepându-l. Tot 
nimic. Îşi spune că, până la urmă, tot la cufăr va ajunge - 
iar asta înseamnă să se întoarcă acasă şi să ia uneltele din 
garaj pentru a-l putea dezgropa. În momentul acesta uşa 
încăpăţânată se hotărăşte să coopereze. O deschide, cară 
înăuntru cutiile, apoi se întoarce după căruţul Tinei. Nu vrea 
să-l observe cineva şi să se întrebe ce caută acolo, la 
piciorul scării de la Centrul de Recreere. 

Sălile mari ale Centrului au fost complet golite de 


— 221 — 


mobilier, iar acum par încă şi mai mari. Nu există aer 
condiţionat, prin urmare căldura dinăuntru este 
înăbuşitoare şi miroase a rânced şi a praf. Din cauză că 
geamurile sunt acoperite, este şi foarte întuneric. Paşii lui 
Pete răsună prelung prin sala principală, unde copiii 
obişnuiau să participe la jocuri de societate şi să se uite la 
televizor. Intră în bucătărie. Uşa care dă spre subsol este de 
asemenea încuiată, dar o deschide fără probleme cu prima 
cheie pe care a încercat-o. Bine măcar că nu-i întrerupt 
curentul. Excelent, de fapt, pentru că nu-i trecuse prin cap 
să aducă o lanternă. 

Duce jos prima cutie şi observă un lucru care îl umple de 
bucurie: subsolul este plin cu tot soiul de boarfe. Zeci de 
mese de joc sunt sprijinite de un perete, pe puţin o sută de 
scaune pliante sunt proptite de altul. Se mai află acolo o 
mulţime de componente de casetofoane vechi şi console de 
jocuri video depăşite. Dar cel mai bun lucru este că subsolul 
e plin şi cu cutii foarte asemănătoare cu ale lui. Se uită în 
câteva şi vede acolo trofee sportive din timpuri imemoriale, 
fotografii înrămate cu echipe sportive din anii optzeci sau 
nouăzeci, un echipament de prinzător de baseball, un 
maldăr de piese LEGO. Slavă Domnului, sunt şi câteva cutii 
pe care scrie BUCATARIE! Pete îşi ascunde cutiile 
amestecându-le printre acestea. 

E tot ce pot să fac, îşi zice el. Şi cred că va fi suficient, cu 
condiţia să reuşesc să ies de aici fără să mă vadă careva şi 
să mă întrebe ce naiba pun la cale. 

Incuie subsolul şi se întoarce la uşa de la intrare, 
ascultându-şi ecoul paşilor şi aducându-şi aminte de toate 
dăţile când a fost nevoit să o aducă pe Tina aici, pentru ca 
fetiţa să nu-şi mai audă părinţii certându-se. Aşa nu-i mai 
auzea nici el. 

Aruncă o privire spre Birch Street, vede că e pustie şi 
hurducăie căruţul Tinei pe trepte în jos. Apoi urcă iar, încuie 
uşa şi pleacă spre casă, având grijă să-i facă din nou cu 
mâna domnului Tighe. Acum îi este mult mai uşor să-l 
salute. Ba chiar îi aruncă discul de câteva ori lui Billy Tighe. 
Câinele interceptează a doua aruncare şi-i face pe toţi să 


— 222 — 


râdă. Acum, când caietele sunt la loc sigur, în subsolul 
Centrului de Recreere, ascunse printre toate celelalte cutii, 
râsul lui sună mult mai natural. Pete se simte mai uşor cu 
vreo douăzeci de kilograme. 

Poate chiar cincizeci. 


18 


Când Hodges intră în anticamera biroului său de la etajul 
al şaselea al Clădirii Turner de pe Marlborough Street, dă cu 
ochii de Holly care se învârte neliniştită, cu un pix în colţul 
gurii. Se opreşte brusc atunci când îl vede. 

— A dat Dumnezeu! 

— Holly, am vorbit la telefon abia cu un sfert de oră în 
urmă. 

Îi scoate uşor pixul din gură şi observă urmele de dinţi de 
pe capacul lui. 

— Mie mi s-a părut mult mai mult. Sunt înăuntru. Sunt 
aproape sigură că prietena Barbarei a plâns. Avea ochii 
roşii când le-am dus sucurile. Du-te, Bill! Du-te du-te du-te! 

Nu are de gând să încerce să o atingă pe Holly când este 
într-o stare dintr-asta. Ar putea să-i provoace un şoc. 
Oricum însă, femeia este mult mai normală decât la prima 
lor întâlnire. Ba chiar, sub răbdătoarea supraveghere a 
Tanyei Robinson, mama lui Jerome şi a Barbarei, Holly 
învaţă cum să-şi asorteze îmbrăcămintea. 

— Mă duc, îi spune el. Dar mi-aş dori să nu pic ca musca- 
n lapte. Ai idee despre ce e vorba? 

Posibilităţile sunt multe, pentru că fetiţele cuminţi nu 
sunt chiar mereu fetiţe cuminţi. Ar putea fi vorba despre un 
furt minor din magazin sau despre o ţigară cu marijuana. 
Sau poate despre vreo ceartă cu ceilalţi colegi de la şcoală 
sau despre vreun unchi incapabil să-şi ţină mâinile la el. 
Bine măcar că poate fi sigur (destul de sigur, pentru că 
nimic nu-i imposibil pe lumea asta) că prietena Barbarei n-a 
omorât pe nimeni. 

— E vorba despre fratele Tinei, aşa o cheamă pe prietena 
Barbarei, ţi-am zis că aşa o cheamă? 


— 223 — 


Holly nu-l vede că dă din cap pentru că priveşte cu mult 
dor la pixul din mâna lui. Nemaifiindu-i îngăduit să se 
atingă de el, se apucă să-şi roadă buza inferioară. 

— Tina crede că fratele ei a furat nişte bani. 

— Cât de mare este fratele? 

— E la liceu. Atâta ştiu. Îmi dai pixul înapoi? 

— Nu. Du-te afară şi fumează o ţigară. 

— Nu mai fumez. 

Dar ochii îi fug în sus şi spre stânga, indiciu observat 
foarte adesea de Hodges în viaţa lui de poliţist. Ba, dacă se 
gândea mai bine, chiar şi escrocul trecut prin multe, pe 
numele lui Oliver Madden, a privit câş o dată sau de două 
ori. lar când era vorba de minciuni, Madden era expert. 

— Nu mai... 

— Fă-mi plăcerea şi fumează măcar una. O să te 
liniştească. Le-ai dat ceva de mâncare fetelor? 

— Nu m-am gândit. Îmi pare... 

— Nu, nu face nimic. Du-te vizavi şi ia nişte gustări, nişte 
batoane din alea... cum le cheamă? Nutrabar? 

— Batoanele Nutrabar sunt pentru câini, Bill. 

Hodges nu-şi pierde răbdarea. 

— Atunci, alt fel de batoane. Chestii sănătoase. Fără 
ciocolată. 

— Bine. 

Se răsuceşte pe tocurile joase şi iese în foşnet de fuste. 
Hodges trage aer în piept şi intră în birou. 


19 


Fetele stau pe canapea. Barbara este o fetiţă neagră, iar 
prietena ei, Tina, este albă. Aiurea în tramvai, Hodges se 
gândeşte la un set de solniţe pentru sare şi piper. Numai că 
solniţele astea nu seamănă. Da, au părul strâns în cozi de 
cal aproape identice. Da, poartă tenişi la fel, pentru că ăştia 
sunt la modă printre adolescente anul acesta. Şi da, fiecare 
fată ţine în mână câte un exemplar al aceleiaşi reviste luate 
de pe măsuţa lui pentru cafea: Pursuit, publicaţia despre 
localizarea infractorilor, deloc potrivită pentru fetiţe, dar nu 


— 224 — 


face nimic, pentru că-i limpede că niciuna dintre ele nu 
citeşte vreun articol. 

Barbara este îmbrăcată cu uniforma de şcoală şi pare 
relativ calmă. Fetiţa cealaltă poartă pantaloni negri şi un 
tricou albastru, cu un fluture mare desenat pe piept. Este 
albă la faţă, iar ochii înroşiţi de plâns îl privesc cu un 
amestec de speranţă şi spaimă greu de îndurat. 

Barbara sare în picioare şi îl îmbrăţişează. Pe vremuri s- 
ar fi mulţumit doar să-şi atingă pumnul de al lui. 

— Bună, Bill! Mă bucur mult să te văd. 

Cu câtă maturitate vorbeşte şi cât de mare s-a făcut! Să 
fi împlinit deja paisprezece ani? Oare e posibil? 

— Şi eu mă bucur să te văd, Barbs. Ce mai face Jerome? 
Vine acasă în vacanţa de vară? 

Acum Jerome este student la Harvard şi alter ego-ul lui - 
guralivul Tyrone Feelgood Delight - pare să fi ieşit definitiv 
la pensie. Pe vremea când Jerome era la liceu şi îl ajuta pe 
Hodges cu treburile casei, Tyrone era musafir permanent. 
Lui Hodges nu-i lipseşte prea mult, pentru că Tyrone era un 
tip teribil de infantil, însă moare de dorul lui Jerome. 

Barbara strâmbă din nas. 

— A fost o săptămână şi a plecat iar. Are o gagică de 
undeva din Pennsylvania şi zice că o duce la un bal. Adică 
de ce doar pe ea? Ţie nu ţi se pare că-i o discriminare? Mie 
da. 

Hodges se fereşte să comenteze. 

— Nu-mi faci cunoştinţă cu prietena ta, vrei? 

— Ea este Tina. A locuit pe Hanover Street, cam la o 
stradă de noi. Vrea să meargă şi ea cu mine la Chapel 
Ridge anul viitor. Tina, dânsul este Bill Hodges. Poate să te 
ajute. 

Hodges se înclină uşor şi întinde mâna spre copila albă, 
care nu s-a ridicat de pe canapea. În primul moment ea se 
fereşte, apoi i-o strânge cu sfială. Şi începe să plângă. 

— N-ar fi trebuit să vin aici. Pete o să fie atât de supărat 
pe mine. 

Vai de mine! îşi zice Hodges. la repede câteva batiste de 
hârtie din cutia de pe birou, însă nu apucă să i le dea el 


— 225 — 


Tinei pentru că Barbara i le ia din mână şi şterge ochii 
fetiţei. Apoi se aşază alături de prietena ei şi o ia în braţe. 

— Tina, spune ea pe un ton destul de sever, ai venit la 
mine şi mi-ai cerut ajutorul. Asta facem acum: încercăm să 
te ajutăm. 

Hodges rămâne uimit când îşi dă seama cât de mult 
seamănă Barbara cu mama ei. 

— Nu trebuie decât să-i spui şi lui ce mi-ai spus mie. 

Acum Barbara se întoarce spre fostul detectiv. 

— lar pe tine te rog să nu le spui părinţilor mei, Bill. Şi 
nici Holly să nu le spună. Dacă află tata, el o să vorbească 
cu tatăl Tinei. Şi atunci fratele ei chiar că va avea 
probleme. 

— Să nu discutăm despre asta deocamdată. 

Hodges încearcă să-şi tragă scaunul de la birou lângă ele 
- rotilele sunt cam blocate, dar se descurcă până la urmă. 
Nu vrea să aibă un birou între el şi prietena înfricoşată a 
Barbarei: ar semăna prea mult cu un director de şcoală. Se 
aşază, îşi strânge mâinile între genunchi şi îi zâmbeşte cu 
blândeţe Tinei. 

— Haide să începem cu numele tău întreg. 

— Tina Annette Saubers. _ 

Saubers. Parcă a mai auzit undeva numele ăsta. In vreun 
caz vechi? Posibil. 

— Şi care-i problema, Tin? 

— Fratele meu a furat nişte bani. 

În şoaptă. Cu ochii plini de lacrimi. 

— Poate destul de mulţi. Şi nu mai poate să-i dea înapoi 
pentru că au fost cheltuiţi. l-am povestit Barbarei fiindcă 
ştiu că fratele ei v-a ajutat să-l opriţi pe nebunul care l-a 
rănit pe tata să arunce în aer sala de concerte de la CCAM. 
Şi m-am gândit că poate Jerome o să mă ajute şi pe mine, 
pentru că a primit medalia aia pentru curaj. L-am văzut la 
televizor. 

— Da, spune Hodges. 

Şi Holly ar fi trebuit să fie la televizor - dăduse dovadă de 
tot atâta curaj şi cu siguranţă că i s-a cerut să apară -, 
numai că, în perioada aceea a vieţii ei, Holly Gibney mai 


— 226 — 


degrabă ar fi băut detergent lichid decât să apară în faţa 
camerelor de luat vederi ca să răspundă la întrebări. 

— Da’ Barbs mi-a zis că Jerome e în Pennsylvania şi că ar 
trebui să stau de vorbă cu dumneavoastră, pentru că aţi 
fost poliţist. 

Şi se uită la el cu ochi mari şi umezi. 

Saubers, îşi repetă iar Hodges. Da, ăsta e. Nu-şi mai 
aduce aminte prenumele bărbatului, dar numele de familie 
este greu de uitat. Şi acum ştie de ce i s-a părut cunoscut. 
Saubers a fost unul dintre cei foarte grav răniţi la 
Complexul Municipal atunci când Hartsfield a intrat cu 
maşina în mulţimea de şomeri. 

— Am vrut să discut mai întâi doar eu cu tine, adaugă 
Barbara. Aşa m-am înţeles cu Tina. Ştii tu, ca să sondez 
terenul şi să văd dacă vrei să o ajuţi. Dar Tini a apărut azi la 
mine la şcoală şi era aşa de necăjită... 

— Pentru că acum e şi mai rău! izbucneşte Tina. Nu ştiu 
ce s-a întâmplat, dar de când şi-a lăsat mustaţa aia 
tâmpită, se poartă şi mai aiurea! Vorbeşte în somn - l-am 
auzit eu - şi a slăbit şi i-au ieşit coşuri din nou şi profesorul 
meu de igienă zice că astea apar şi de la stres şi... şi... mai 
cred că şi plânge uneori. 

Fata pare uluită la culme, ca şi cum nu ar putea înţelege 
că fratele ei mai mare e în stare să plângă. 

— Dacă se sinucide? De asta mi-a teamă, pentru că 
sinuciderile în rândul adolescenților sunt o problemă 
serioasă.!. 

Asta tot la orele de igienă a auzit-o, îşi zice Hodges. Nu 
că n-ar fi adevărat. 

— Să ştii că nu inventează, spune Barbara. Povestea e 
incredibilă. 

— Atunci s-o ascultăm, este de acord Hodges. De la 
început. 

Tina respiră adânc şi începe. 


20 


Dacă l-ar fi întrebat cineva înainte, Hodges ar fi spus că 


— 227 — 


nu crede că povestea tristă a unei copile de treisprezece 
ani l-ar putea surprinde, necum să-l tulbure în halul ăsta. Şi 
uită-te acum la el cât de tulburat este. Povestea fetei l-a 
dat cu totul peste cap. Şi crede fiecare cuvânt: este prea 
absurdă ca să fie doar un rod al imaginaţiei. 

Tina se mai calmează în timp ce vorbeşte. Hodges 
văzuse reacţia asta şi în alte ocazii. Habar n-are dacă 
spovedania face sau nu bine la suflet, dar precis îţi 
linişteşte nervii. 

Deschide uşa spre anticameră şi o vede pe Holly la birou: 
joacă solitaire pe calculator. Alături are o pungă plină cu 
batoane energizante. A cumpărat atât de multe, de zici că-i 
era teamă ca nu cumva să-i asedieze o armată de zombi şi 
ei patru să rămână nemâncaţi. 

— Vino încoace, Hols, o cheamă el. Am treabă cu tine. 
Adu şi batoanele. 

Holly intră cu sfială în birou, se uită cu atenţie la Tina 
Saubers şi pare mulţumită de ce vede. Fetele iau câte un 
baton, fapt care o mulţumeşte şi mai mult. la şi Hodges un 
baton energizant. Parcă a trecut o lună de când a mâncat 
salata şi nici burgerul vegetarian nu l-a săturat. Încă i se 
mai întâmplă să viseze că se duce la McDonald's şi 
comandă tot ce scrie în meniu. 

— Bun, zice Barbara, mestecând. Al meu e cu zmeură. Al 
tău cu ce e, Tini? 

— Cu lămâie. Şi e foarte bun. Mulţumesc, domnule 
Hodges. Mulţumesc, doamnă Holly. 

— Barb, spune Holly, unde i-ai spus mamei că vă duceţi? 

— La film, răspunde Barbara. La Regatul de gheață. 
Rulează în fiecare după-amiază la Cinema Seven. Parcă 
dintotdeauna îl dau acolo. 

Îşi dă ochii peste cap către Tina, care se strâmbă şi ea. 

— Mama a zis să luăm autobuzul la întoarcere, dar 
oricum trebuie să fim acasă cel mai târziu la şase. Tina 
doarme la noi. 

Înseamnă că avem ceva vreme, îşi spune Hodges. 

— Tina, te rog să repeţi ce mi-ai povestit mie ca să audă 
şi Holly. Este asistenta mea şi este foarte isteaţă. In plus, 


— 228 — 


ştie să păstreze un secret. 

Tina îşi spune din nou povestea şi, pentru că s-a liniştit, 
adaugă mai multe detalii. Holly o ascultă cu foarte mare 
atenţie. Majoritatea ticurilor nervoase îi dispar ca prin 
farmec atunci când este foarte concentrată la ceva. Doar 
degetele i se mişcă repede în poală, ca şi cum ar lovi într-o 
tastatură invizibilă. 

După ce Tina a terminat de vorbit, Holly o întreabă: 

— Banii au început să sosească în februarie 2010? 

— Februarie sau martie, răspunde fata. Ţin minte chestia 
asta pentru că părinţii noştri se certau foarte mult atunci. 
Tati şi-a pierdut serviciul... înţelegeţi... şi avea probleme 
mari cu picioarele... şi mami ţipa la el că de ce fumează, 
pentru că ţigările costă mult... 

— Nu suport tipetele, spune Holly pe un ton plat. Mă 
apucă durerea de stomac. 

Tina o priveşte cu recunoştinţă. 

— Discuţia despre dubloni, intervine Hodges, a avut loc 
înainte sau după ce au început să vină plicurile cu bani? 

— Înainte. Dar nu cu mult, răspunde Tina fără să ezite. 

— Şi erau câte cinci sute de dolari în fiecare lună, spune 
Holly. 

— Câteodată şi mai repede, cam la trei săptămâni şi în 
alte dăţi dura puţin mai mult. Dacă trecea luna şi banii nu 
veneau, părinţii mei credeau că gata, s-a terminat. Ţin 
minte că odată au trecut chiar şase săptămâni şi tati i-a zis 
lui mami: „Ei, a durat cât a durat şi acum s-a terminat.” 

— Când a fost asta? 

Cu ochii strălucitori şi fără să mai zvâcnească din degete, 
Holly se apleacă spre fetiţă. Lui Hodges îi place nespus de 
mult când este în starea asta. 

— Păăăi... se încruntă Tina. Cam de ziua mea. Când am 
făcut doisprezece ani. Pete nu era acasă. Era vacanţa de 
primăvară şi prietenul lui, Rory, îl invitase să meargă la 
Disney World cu el şi familia lui. A fost o zi de naştere tare 
nasoală, pentru că eram invidioasă pe el că s-a dus acolo şi 
eu... 
Se întrerupe, privind mai întâi la Barbara, apoi la Hodges 


— 229 — 


şi, în cele din urmă, la Holly. Se vede treaba că fetiţa o 
considera mămoasă ca o cloşcă. 

— De-aia au întârziat banii atunci! Nu-i aşa? Pentru că 
era în Florida! 

Holly se uită la Hodges, surâzând aproape imperceptibil. 
Apoi se întoarce iar către Tina. 

— Probabil. Erau mereu doar bancnote de douăzeci şi 
cincizeci? 

— Da. Le-am văzut de multe ori. 

— Şi din care lună nu au mai venit? 

— Din septembrie, anul trecut. Cam pe când a început 
şcoala. In ultimul plic a fost şi un bileţel. Zicea ceva de 
genul „Asta-i ultima rată, îmi pare rău că nu am mai mult.” 

— Şi la cât timp după asta i-ai spus fratelui tău că tu crezi 
că el trimitea banii? 

— Nu prea mult. N-a vrut să recunoască, dar eu ştiu că el 
a fost. Şi poate că-i doar vina mea, pentru că i-am făcut 
capul mare cu Chapel Ridge... şi el atunci mi-a zis că şi-ar 
dori să mai fie bani ca să mă duc la liceul ăsta... şi poate că 
a făcut o prostie şi acum îi pare rău, dar e prea t-t-tărziu! 

Incepe din nou să plângă. Barbara o ia în braţe şi 
încearcă să o  liniştească. Holly începe din nou să 
zvâcnească din degete, însă nu dă alte semne de supărare: 
e dusă pe gânduri. Hodges are senzaţia că şi vede cum i se 
învârtesc rotiţele. Are şi el nişte întrebări de pus, dar 
deocamdată este mai mult decât bucuros să o lase pe Holly 
să preia iniţiativa. 

Tina nu mai plânge, ci doar îşi trage nasul. Aşa că Holly 
începe: 

— Ai zis că ai intrat în camera lui într-o seară şi l-ai văzut 
cu un caiet în mână şi că s-a purtat cam ciudat. L-a ascuns 
sub pernă. 

— Aşa este. 

— Asta s-a întâmplat mai aproape de momentul când s- 
au terminat banii? 

— Aşa cred, da. 

— Nu cumva era vorba despre unul dintre caietele lui de 
şcoală? 


— 230 — 


— Nu. Ăsta era negru şi părea mai elegant. Şi mai avea şi 
un elastic care îl ţinea închis. 

— Jerome are caiete din astea, intervine Barbara. Au 
copertele din moleschin. Pot să mai iau un baton? 

— la câte vrei, îi zice Hodges. 

la repede un carneţel de pe birou şi notează Mol/eschin. 
Apoi, întorcându-se către Tina: 

— Ar fi putut să fie un registru? 

Tina, care tocmai îşi scotea batonul din ambalaj, se 
încruntă. 

— Cum adică? 

— Este posibil ca fratele tău să fi păstrat evidenţa 
sumelor pe care le-a trimis şi a banilor rămaşi. 

— Nu ştiu, poate, dar semăna mai mult cu o agendă de 
lux. 

Holly se uită la Hodges, care îi face un semn din cap: 
Continuă. 

— Foarte bine, Tina. Eşti un martor remarcabil. Bill, ţie nu 
ţi se pare că-i nemaipomenită? 

Hodges bâţâie entuziasmat din cap. 

— Bun. Acum spune-mi când a început să-şi lase 
mustață. 

— Luna trecută. Sau la sfârşitul lui aprilie. Şi mami şi tati 
i-au zis că-i o prostie. Tati i-a zis că seamănă cu un spiţer, 
ce-o mai fi şi aia, dar Pete nu a vrut să şi-o dea jos. Aşa că 
m-am gândit că era o fază prin care trecea el atunci. 

Se întoarce spre Barbara. 

— ii minte, ca atunci când eram mici şi tu ai încercat să- 
ţi tai părul ca să semeni cu Hannah Montana. 

Barbara se strâmbă. 

— Te rog frumos, nu pomeni de asta. 

Şi îi explică lui Hodges: 

— Nu-ţi imaginezi ce scandal mi-a făcut mama. 

— Şi de atunci e mereu supărat, spune Holly. De când şi- 
a lăsat mustață. 

— La început n-a prea fost, deşi îmi dădeam seama că şi 
atunci avea ceva nervi. Da' numai în ultimele două 
săptămâni a fost speriat. Şi acum sunt şi eu speriată. Pe 


— 231 — 


bune! 

Hodges se uită la Holly ca să vadă dacă mai are ceva de 
spus. Femeia îi aruncă o privire care-i zice: îţi predau 
legătura. 

— Uite, Tina, sunt dispus să aflu despre ce este vorba, 
dar mai întâi trebuie să stau de vorbă cu fratele tău. Ştii 
asta, da? 

— Da, şopteşte fata. 

Pune cu mare grijă batonul aproape întreg pe braţul 
canapelei. 

— Of, Doamne, ce o să se mai supere pe mine. 

— Nu neapărat, îi zice Holly. E posibil ca fratele tău să se 
simtă uşurat că a deschis cineva subiectul ăsta. 

Din punctul acesta de vedere, îşi spune Hodges, Holly 
este vocea experienţei. 

— Credeţi? întreabă Tina cu jumătate de gură. 

— Cred, dă Holly din cap cu convingere. 

— Bine, dar nu se poate în weekendul ăsta. Se duce în 
tabără la River Bend. Un fel de instruire pentru şefii de 
clasă, pentru că anul viitor Pete va fi vicepreşedinte. Dacă o 
să mai fie la şcoală anul viitor, oftează Tina, ducându-şi 
palma la frunte. 

Gestul ei de tristeţe este atât de matur, că îl umple pe 
Hodges de milă. 

— Dacă nu cumva la anul o să fie la puşcărie. Pentru furt. 

Holly pare la fel de mâhnită pe cât de mâhnit se simte 
Hodges, însă ei nu-i place deloc să atingă alţi oameni, iar 
Barbara este prea oripilată de vorbele Tinei ca să-şi mai 
aducă aminte să o aline. Deci n-a mai rămas decât el. Se 
întinde şi prinde mâinile micuţe ale Tinei în mâinile lui. 

— Nu cred că se va ajunge la aşa ceva. Dar cred că Pete 
are nevoie de ajutor. Când se întoarce din tabăra aia? 

— D-d-duminică seară. 

— Ce-ar fi să-l aştept luni, după ore? Crezi că e bine? 

— D-da, şopteşte Tina complet sleită de putere. De obicei 
merge cu autobuzul, dar l-aţi putea prinde când iese de la 
liceu. 

— Crezi că tu ai să fii mai liniştită în weekendul ăsta, 


— 232 — 


Tina? 

— Am să am eu grijă de asta, spune Barbara, ţocăind 
obrazul prietenei sale. 

Tina îi răspunde cu un surâs stins. 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? le întreabă Hodges. 
E prea târziu ca să mai mergeţi la film. 

— Ne ducem acasă, hotărăşte Barbara. Şi o să-i zicem 
mamei că n-am mai avut chef să-l vedem. Asta nu ar fi 
chiar o minciună, nu? 

— Nu, este de acord Hodges. Aveţi suficienţi bani pentru 
taxi? 

— Vă duc eu dacă n-aveţi, se oferă Holly. 

— O să luăm autobuzul, spune Barbara. Amândouă avem 
abonamente. Am venit cu taxiul doar pentru că ne 
grăbeam. Nu-i aşa că ne grăbeam, Tina? 

— Da. 

Fetiţa se uită la Hodges şi apoi la Holly. 

— Sunt tare îngrijorată pentru el, dar vă rog mult să nu le 
spuneţi părinţilor noştri ce v-am povestit eu. Cel puţin nu 
încă. Imi promiteţi că n-o să le spuneţi? 

Hodges îi promite în numele lui personal şi al lui Holly. 
Băiatul oricum va fi plecat din oraş cu un grup de colegi. O 
întreabă pe Holly dacă e de acord să coboare cu fetele ca 
să se asigure că se urcă în autobuzul care duce spre 
cartierul de vest. 

Holly este de acord. Şi le obligă pe Barbara şi Tina să ia 
cu ele batoanele energizante rămase. Mai sunt cel puţin 
zece. 


21 


Holly se întoarce cu iPad-ul în mână. 

— Misiune îndeplinită. Le-am urcat în autobuzul numărul 
patru, care ajunge pe Teaberry Lane. 

— Cum ţi s-a părut Tina? 

— Mult mai bine. Cât am aşteptat autobuzul, ea şi 
Barbara au încercat nişte paşi de dans pe care i-au văzut la 
televizor. Ba chiar au încercat să mă convingă să dansez şi 


— 233 — 


eu cu ele. 

— Şi ai dansat? 

— Nu. Fătuca asta nu dansează. 

Holly nu zâmbeşte, deşi s-ar putea totuşi să glumească. 
Hodges ştie că mai aruncă câte o ironie ici şi colo în ultimul 
timp, dar e greu să te prinzi de ele. Holly Gibney încă 
reprezintă o enigmă pentru Hodges şi el presupune că aşa 
va fi mereu. 

— Crezi că se vor da de gol în faţa mamei lui Barb? E o 
femeie foarte perspicace şi un weekend întreg înseamnă 
mult timp atunci când ai ceva de ascuns. 

— Poate, dar eu nu prea cred, răspunde Holly. Tina s-a 
calmat foarte mult odată ce şi-a luat greutatea aia de pe 
suflet. 

Hodges zâmbeşte. 

— Aşa mi s-a părut şi mie. Trebuie să fi fost mai relaxată 
dacă s-a apucat să danseze în staţia de autobuz. Aşadar, tu 
ce zici, Holly? 

— Despre ce anume? 

— Hai să începem cu banii. 

Holly tamburinează cu degetele în iPad-ul ei, dându-şi 
absentă o şuviţă care-i intrase în ochi. 

— Au început să vină în februarie 2010 şi s-au oprit în 
septembrie, anul trecut. Asta înseamnă patruzeci şi patru 
de luni. Dacă fratele... 

— Pete. 

— Dacă Pete le-a trimis părinţilor câte cinci sute de dolari 
pe lună în perioada asta, înseamnă că le-a trimis suma 
totală de douăzeci şi două de mii de dolari. Aproximativ. 
Nu-i tocmai o avere, dar... 

— O grămadă de bani pentru un copil, îi isprăveşte 
Hodges vorbele. Mai ales când te gândeşti că a început să-i 
trimită pe vremea când era de vârsta de acum a Tinei. 

Se uită unul la celălalt. Într-un fel, faptul că Holly este 
uneori capabilă să-l privească în ochi reprezintă cel mai 
uimitor aspect al progresului ei, din femeia înspăimântată 
care era atunci când o cunoscuse, în cea practică de acum. 
După vreo cinci secunde de tăcere, încep să vorbească în 


— 234 — 


acelaşi timp. 

— Deci... 

— Cum a... 

— Spune tu prima, râde Hodges. 

Fără să-l mai privească acum (o face doar câte o 
fracțiune de secundă, chiar şi în momentele când este 
concentrată asupra vreunei probleme), Holly spune: 

— Discuţia aia pe care a avut-o cu Tina despre comoara 
îngropată - aur şi bijuterii şi dubloni. Mi se pare că areo 
foarte mare importanţă. Nu cred că a furat banii. Cred că i- 
a găsit. 

— Probabil că da. Foarte puţini copii de treisprezece ani 
se apucă să jefuiască bănci, indiferent cât de disperaţi ar fi. 
Dar unde a putut să dea peste o avere ca asta? 

— Nu ştiu. Pot să caut pe internet lista furturilor de bani 
dintr-o anumită perioadă. De dinainte de 2010, dacă i-a 
găsit în februarie, anul acela. Douăzeci şi două de mii de 
dolari reprezintă o sumă destul de mare ca să se scrie 
despre furtul ei în ziare. Dar ce protocol ar trebui să urmez? 
Care sunt parametrii căutării? Cât de mult ar trebui să mă 
duc în urmă? Cinci ani? Zece? Cred că informaţiile despre 
furturi dintr-o perioadă de numai cinci ani ar fi extrem de 
multe, mai ales că trebuie să extind căutarea în statele 
vecine. Tu ce zici? 

— Zic că ai obţine rezultate parţiale chiar dacă ai căuta 
pe tot teritoriul Midwestului. 

Hodges se gândeşte la Oliver Madden, care a escrocat 
sute de oameni şi zeci de organizaţii în întreaga lui carieră. 
Era expert în crearea de conturi bancare false, dar Hodges 
e în stare să pună prinsoare că dragul de Ollie nu avea prea 
mare încredere în bănci atunci când erau banii lui la mijloc. 
Nu, nu, el ar fi preferat o rezervă confortabilă de bani 
gheaţă. 

— De ce parţiale? 

— Pentru că tu te gândeşti la bănci, la instituţiile 
financiare unde se pot încasa cecuri sau care acordă 
credite pe loc. Poate şi la casele de pariuri. Dar s-ar putea 
să nu fie vorba despre bani publici. Este foarte posibil ca 


— 235 — 


hoţul sau hoţii să fi jefuit nişte indivizi care jucau poker cu 
mize foarte mari sau să-l fi lăsat în fundul gol pe vreun 
dealer de metamfetamină de pe Edgemont Avenue, Raiul 
Drogaţilor. La fel de bine, banii ăia puteau proveni din 
spargerea unei case din Atlanta sau San Diego sau de 
oriunde. lar un asemenea furt câteodată nici nu este făcut 
public. 

— Cu atât mai mult dacă păgubaşii nu au declarat banii 
la Fisc, spune Holly. Corect corect corect. În cazul ăsta, ce 
facem? 

— Trebuie să stăm de vorbă cu Pete Saubers şi, sincer, 
ard de nerăbdare să-l cunosc pe băiatul ăsta. Credeam că 
le-am văzut pe toate, dar uite că povestea asta m-a luat 
prin surprindere. 

— Poţi să vorbeşti cu el diseară. De-abia mâine pleacă în 
tabăra aia cu şcoala. Am numărul de telefon al Tinei. Dacă 
vrei, o sun şi îl aflu pe al fratelui ei. 

— Nu, lasă-l să se bucure de weekend. Poate o să se mai 
calmeze şi o să reflecteze la ce a făcut. Şi e bine să o lăsăm 
în pace şi pe Tina. Luni după-amiază nu-i prea târziu. 

— Dar caietul ăla negru pe care l-a văzut fata? Cu 
coperte de moleschin? Ai vreo idee? 

— Probabil că nu are nicio legătură cu banii. O fi un jurnal 
intitulat 50 de umbre ale plăcerii, în care îşi notează 
fanteziile pe care le are despre colega care stă în spatele 
lui în clasă. 

Holly scoate un hm răsunător, prin care arată ce părere 
are despre asta. Incepe să se plimbe prin birou. 

— Ştii ce mă enervează pe mine? Decalajul. 

— Decalajul? 

— Ultima tranşă de bani a fost în septembrie anul trecut, 
când a trimis şi un bilet în care spunea că-i pare rău că s-au 
terminat. Dar, din câte ne-a povestit Tina, Pete a început să 
se comporte ciudat abia în aprilie sau mai anul acesta. 
Aşadar, timp de şapte luni nu are absolut nimic şi după aia 
îl apucă să-şi lase mustață şi începe să prezinte simptome 
de anxietate. Ce s-a întâmplat? Ai vreo părere? 

Un posibil răspuns iese în evidenţă. 


— 236 — 


— A ajuns la concluzia că-i trebuie mai mulţi bani, poate 
pentru că vrea ca sora lui să meargă la acelaşi liceu cu 
Barbara. Şi a crezut că ştie cum să facă rost de suma 
necesară. Dar ceva nu a mers bine. 

— Da! La fel cred şi eu! 

Holly îşi încrucişează braţele peste piept şi îşi prinde 
coatele în palme - Hodges a văzut adesea gestul acesta: 
este o tehnică prin care femeia încearcă să se liniştească. 

— Mi-aş dori doar să fi apucat Tina să vadă ce era în 
caietul ăla. Caietul cu copertele din moleschin. 

— Ai vreo bănuială ori urmăreşti un lanţ logic care mie 
îmi scapă? 

— Aş vrea să înţeleg de ce nu voia el ca Tina să vadă ce-i 
acolo, atâta tot. 

Reuşind să evite răspunsul la întrebarea lui Hodges, Holly 
porni către uşă. 

— Am să caut pe internet jafurile dintre 2001 şi 2009. 
Ştiu că-i puţin probabil să găsesc ceva, dar măcar e un 
punct de pornire. Tu ce faci? 

— Mă duc acasă. Mă gândesc la povestea asta. Mâine am 
de înapoiat nişte maşini furate şi trebuie să-l caut pe Dejon 
Frasier, un tip eliberat sub control judiciar şi care a spălat 
putina. Sunt aproape convins că se ascunde fie la mama lui 
vitregă, fie la fosta soţie. Şi mai am de gând să mă uit la un 
meci şi poate să mă duc la un film. 

Holly se luminează la faţă. 

— Pot să vin şi eu la film? 

— Dacă vrei. 

— Şi pot să aleg eu filmul? 

— Doar dacă-mi promiţi că n-o să mă târăşti iar la o 
tâmpenie din aia de comedie romantică cu Jennifer Aniston. 

— Jenifer Aniston este o actriţă foarte bună de comedie, 
din păcate mult subapreciată. Ştii că în 1993 ea a jucat în 
primul film din seria Spiriduşul!+? 

— Holly, draga mea, eşti un izvor de informaţii, îns 
acum ocoleşti problema. Dacă vrei să mergem împreună la 
film, promite-mi că n-ai să alegi vreo comedie romantică. 


> 


34 Leprechaun, comedie horror în regia lui Mark Jones (n.tr.). 
— 237 — 


— Sunt convinsă că putem găsi ceva care să ne convină 
amândurora, spune Holly, fără să-l privească în ochi. Crezi 
că fratele Tinei va fi bine până luni? Nu crezi că o să-i 
treacă prin cap să se sinucidă, nu-i aşa? 

— Nimic din ce ştim despre el nu ne conduce la concluzia 
asta. A riscat foarte mult de dragul familiei sale. Oamenii 
de genul acesta, înzestrați cu atâta empatie, nu se prea 
gândesc la sinucidere. Auzi, Holly, ţie nu ţi se pare ciudat 
că fetiţa şi-a dat seama că Pete a trimis banii, iar părinţii 
habar n-au? 

Lumina din ochii femeii se stinge şi, preţ de o clipă, 
seamănă iar cu Holly din trecut, cea care şi-a petrecut 
aproape întreaga adolescenţă închisă în camera ei, în 
izolarea aceea nevrotică pe care japonezii o numesc 
hikikomori. 

— Părinţii pot fi tare tâmpiţi, zice ea şi iese din birou. 

De acord, îşi spune Hodges, ai tăi cu siguranţă că aşa au 
fost. 

Se apropie de fereastră, îşi strânge mâinile la spate şi se 
uită afară, la Marlborough Street, aglomerată la sfârşitul 
zilei de lucru. Se întreabă dacă Holly s-a gândit că ar mai 
putea fi şi un alt motiv pentru starea de anxietate a 
băiatului - şi anume că nenorociţii care au ascuns banii s-au 
întors să-i caute şi nu i-au mai găsit. 

Şi cumva au aflat cine i-a luat. 


22 


Atelierul denumit pompos „Reparaţii de motociclete şi 
motoare mici - cel mai bun service din întregul stat” nu ar fi 
în stare să se ocupe nici măcar de defecţiunile dintr-un 
orăşel amărât, darămite dintr-un stat întreg. Este o baracă 
prăpădită din tablă ondulată şi ruginită din cartierul de sud, 
la o aruncătură de băț de stadionul ligii de juniori, în care 
joacă şi echipa Groundhogs. În faţă sunt înşirate mai multe 
biciclete de vânzare, acoperite cu o folie din plastic care 
flutură indolentă în adierea vântului. Lui Morris i se pare că 
majoritatea bicicletelor arată destul de dubios. De peretele 


— 238 — 


barăcii se sprijină un individ corpolent, cu o vestă din piele 
pe el. Probabil că a luat o trântă de pe motocicletă sau 
bicicletă, pentru că are mai multe zgârieturi pe un braţ, pe 
care şi le curăţă de praful drumului cu nişte batiste de 
hârtie. Ridică ochii la Morris, dar nu zice nimic. Nici Morris 
nu-i zice. A trebuit să vină până aici de pe Edgemont 
Avenue, adică aproape doi kilometri în soarele fierbinte al 
dimineţii, pentru că autobuzele circulă atât de departe 
numai în zilele cu meciuri. 

Intră în atelier şi dă imediat cu ochii de Charlie Roberson, 
care stă pe un scaun de maşină mânjit de grăsime, în faţa 
unei motociclete Harley pe jumătate demontată. Nu-l 
observă la început pe Morris: examinează foarte atent 
bateria motocicletei. Morris îl examinează la rândul lui. 
Roberson este la fel de zdravăn şi vânjos ca atunci când l-a 
cunoscut, deşi trebuie să fi sărit de şaptezeci de ani. E chel 
în creştet şi are câteva laţe cărunte care-i atârnă pe frunte 
pe post de breton. Poartă un tricou cu mânecile tăiate şi 
Morris observă pe unul dintre bicepşi tatuajul făcut în 
puşcărie, decolorat acum: SUPREMAȚIA ALBILOR PE VECIE. 

Una dintre poveştile mele de succes, îşi spune Morris 
zâmbind. 

Roberson executa o condamnare pe viaţă în 
penitenciarul Waynesville, pentru că omorâse în bătaie o 
babă bogată care locuia pe Wieland Avenue, în Branson 
Park. Se pare că femeia se trezise din somn şi îl surprinsese 
atunci când intra în casa ei. A şi violat-o - poate înainte să o 
omoare, poate după aia. Pentru procuror, cazul ăsta a fost 
floare la ureche. Roberson fusese văzut în zonă de câteva 
ori înainte de jaf; fusese filmat de camerele de 
supraveghere din faţa porţii de la casa cucoanei cu o zi 
înainte de spargere; planul lui de a pătrunde exact în acea 
căsoaie şi de a o jefui exact pe acea femeie îl discutase cu 
câţiva dintre amicii lui depravaţi (cărora acuzarea le-a oferit 
motive întemeiate pentru a depune mărturie în acest sens, 
iar ei au acceptat, pentru că aveau propriile necazuri cu 
legea); şi avea un cazier plin cu acuzaţii de furt calificat cu 
consecinţe deosebit de grave. Verdictul dat de juraţi a fost 


— 239 — 


„vinovat”. Sentința dată de judecător a fost „închisoare pe 
viaţă fără posibilitatea de eliberare condiţionată”. Roberson 
a schimbat reparatul motocicletelor cu lăcuirea mobilei şi 
cusutul jeanşilor. 

— Am făcut eu multe la viaţa mea, da' asta nu, îi spunea 
el mereu lui Morris. Nu zic că n-aş fi făcut-o, pentru că 
aveam căcatul ăla de cod de la alarmă. Numai că mi-a luat- 
o cineva înainte. Şi ştiu eu bine cine, pen'că doar lui i-am 
zis numerele alea. E unul din ăia care au depus mărturie 
împotriva mea, să-mi bag... Dacă o să apuc să ies vreodată 
de-aici, îl omor. Pe cuvântul meu că îl omor. 

Morris nu a luat nici de bune şi nici de rele vorbele lui 
Roberson - în primii doi ani la Waynesville învățase că toţi 
cei de acolo pretindeau că sunt curaţi ca lacrima. Dar când 
Charlie l-a întrebat dacă vrea să-i scrie lui Barry Scheck din 
partea sa, Morris a acceptat imediat. În fond cu asta se 
ocupa el acolo, aceasta era slujba lui adevărată la 
Waynesville. 

S-a dovedit că hoţul-ucigaşul-violatorul lăsase spermă pe 
chiloţii bătrânei, iar chiloţii cu pricina încă se mai găseau 
într-una dintre grotele cu probe din oraş, iar avocatul trimis 
de Innocence Project să se ocupe de caz le-a găsit imediat. 
Testul ADN, inexistent pe vremea procesului lui Charlie 
Roberson, a dovedit că albuşul nu-i aparţinea. Acelaşi 
avocat a angajat un detectiv care să dea de urma 
martorilor aduşi de acuzare. Unul dintre aceştia, cu cancer 
de ficat în fază terminală, nu numai că şi-a retractat 
declaraţia, dar a şi luat vina asupra lui, probabil nădăjduind 
că astfel îşi va asigura intrarea pe poarta de sidef a raiului. 

— Hei, Charlie! spune Morris. Surpriză! 

Roberson se întoarce, îşi mijeşte ochii, se ridică în 
picioare. 

— Morrie? Morrie Bellamy? 

— In carne şi oase. 

— Ai, nu mă-nnebuni! 

N-am ce face cu tine nebun, frate, îi zice Morris în gând. 
Roberson pune bateria pe şaua de la Harley şi se îndreaptă 
spre el cu braţele întinse. Morris se supune îmbrăţişării 


— 240 — 


ritualice, acompaniate de bătăi zdravene pe spate; ba chiar 
se străduieşte să răspundă cu acelaşi entuziasm. Muşchii 
de sub maioul jegos sunt alarmant de mulţi şi tari. 

Roberson se dă un pas înapoi şi zâmbeşte larg, 
dezvelindu-şi puţinii dinţi rămaşi. 

— lisuse Hristoase? Condiţionat? 

— Condiţionat. 

— Scorpia aia şi-a luat talpa de pe grumazul tău? 

— Şi-a luat-o. 

— Futu-i, ce bine-mi pare! Haide la mine în birou să 
ciocnim un pahar! Am nişte bourbon. 

Morris scutură din cap. 

— Mulţam, dar băutura nu-mi face bine la cap. Plus că 
oricând ar putea să-mi apară supraveghetorul şi să-mi 
ceară o probă de urină. Deja am riscat când am sunat la 
muncă şi le-am zis că sunt bolnav. 

— Cine-i ofiţerul tău supraveghetor? 

— McFarland. 

— Ditamai zdrahonu' de negru? 

— Da, este negru. 

— Nu-i ăl mai rău din câți sunt. Da’ la început stau numai 
cu ochii pe tine, normal. Oricum, haide în birou. Beau eu şi 
paharul tău. la spune, ai auzit că a murit Duck? 

Fireşte că Morris auzise. Primise vestea cu puțin înainte 
de eliberare. Duck Duckworth, primul lui protector, cel care 
a pus capăt violurilor ale căror victimă era Morris. Insă nu a 
simţit nimic special atunci când a auzit de moartea lui. 
Oamenii se nasc, oamenii mor. Şi mie mi se rupe. 

Clătinând din cap, Roberson ia o sticlă de pe raftul de sus 
al unui dulap din metal plin cu scule şi piese de schimb. 

— O chestie la creier. Mă rog, ştii şi tu vorba aia - chiar şi 
în mijlocul împuţitei de vieţi tot suntem în mijlocul împuţitei 
de morţi. 

Toarnă din belşug bourbon într-o cană pe care scrie 
NIMENI NU MA STRANGE-N BRAŢE CA TINE şi o ridică spre 
Morris. 

— În cinstea lu' Ducky ăl bătrân. 

Bea cu sete, plescăie din buze şi o ridică din nou. 


— 241 = 


— Şi în cinstea ta, Morrie Bellamy, că simţi din nou miros 
de libertate. Ce te-au pus să faci? Bag mâna-n foc că 
muncă de birou. 

Morris îi povesteşte despre slujba de la CCAM şi turuie 
despre una şi alta, în timp ce Roberson se mai serveşte cu 
o porţie de bourbon. Morris nu-l invidiază pentru că e în 
stare să bea. Pe el băutura l-a băgat în multe belele şi i-a 
răpit mult prea mulţi ani din viaţă. Însă simte că Roberson 
va fi niţeluş mai uşor de convins dacă-i ameţit. 

Când socoteşte că a sosit momentul potrivit, îi spune: 

— Mi-ai zis să te caut dacă am vreodată nevoie de ajutor. 

— Aşa am zis... da, da... numai că nu credeam că ai să 
ieşi de-acolo. Mai ales când habotnica aia de i-ai tras-o te 
călărea ca pe un ponei. 

Roberson chicoteşte şi îşi mai toarnă bourbon în cană. 

— Vreau să-mi împrumuţi o maşină, Charlie. Pentru 
foarte puţin timp. Nici douăşpe ore. 

— Când? 

— La noapte. Mă rog... diseară. La noapte am nevoie de 
ea. Ţi-o înapoiez imediat după aceea. 

Roberson nu mai râde. 

— Asta-i o chestie mai riscantă decât un pahar de alcool, 
Morrie. 

— Tu nu rişti nimic; tu ai fost eliberat şi acuzaţiile au fost 
retrase. 

— Corect, eu nu risc nimic. Poate un simplu avertisment. 
Însă condusul fără carnet e o încălcare foarte gravă a 
eliberării condiţionate. S-ar putea să ajungi înapoi. Nu mă 
înţelege greşit. Sunt de acord să te ajut, însă vreau să fiu 
convins că pricepi care-s riscurile. 

— Pricep. 

Roberson soarbe din pahar în timp ce se gândeşte. Morris 
n-ar vrea să fie proprietarul motocicletei pe care o va 
asambla Charlie după ce se termină şueta lor. 

În cele din urmă, Roberson spune: 

— Nu ti-ar conveni mai degrabă un camion decât un 
automobil? Mă gândesc la o dubiţă cu cutie de viteze 
automată. Pe o latură scria „Florăria Jones”, dar abia dacă 


— 242 — 


se mai disting literele. O am aici, în spate. Ţi-o arăt, dacă 
vrei. 

Morris vrea şi nu are nevoie decât de o privire ca să-şi 
spună că dubiţa aceea neagră este un dar trimis de 
Dumnezeu... presupunând că şi funcţionează ca lumea. 
Roberson îl asigură că nu îi va face probleme. 

— Vinerea închid mai devreme. Cam pe la trei. Aş putea 
să-i bag nişte benzină şi să-ţi las cheile sub roata din 
dreapta faţă. 

— Perfect, spune Morris. 

În cazul acesta, o să se ducă la CCAM, o să-i zică 
umflatului de şef că l-a durut burta, dar că acum i-a trecut 
şi o să lucreze până la patru, ca un conştiincios şoarece de 
birou ce este. După aia o să se întoarcă aici. 

— Auzi, parcă diseară joacă Groundhoags, nu? 

— Da. Cu Dayton Dragons. De ce? Ţi-e dor să mergi la un 
meci? Că aş merge şi eu cu tine. 

— Poate cu altă ocazie. Mă gândesc să aduc dubiţa pe la 
zece, să ţi-o las exact în acelaşi loc şi să mă întorc în oraş 
cu un autobuz. 

— Deloc nu te-ai schimbat, prietene, spune Roberson 
lovindu-se uşor la tâmplă. Eşti acelaşi motan viclean. 

— Nu uita să laşi cheile sub roată. 

Ultimul lucru care-i trebuie lui Morris este ca Roberson să 
se facă mangă şi să uite. 

— Nu uit. Dator vândut îţi sunt, prietene. Îţi datorez toată 
viaţa asta afurisită. 

Declaraţia aceasta impune o altă îmbrăţişare parfumată 
cu sudoare, bourbon şi aftershave ieftin. Roberson îl 
strânge atât de tare în braţe, că Morris abia dacă mai poate 
să respire. Slavă Domnului că se hotărăşte să-i dea drumul! 
Îl însoţeşte pe Charlie înapoi în atelier, gândindu-se că la 
noapte - în doar douăsprezece ore, poate mai puţin - 
caietele lui Rothstein vor ajunge din nou în mâinile lui. În 
faţa unei asemenea perspective ameţitoare, cine mai are 
nevoie de bourbon? 

— Charlie, te superi dacă te întreb ce faci aici? Credeam 
că o să primeşti o gălăgie de bani de la stat pentru lipsire 


04 


nejustificată de libertate. 

— Vai de mine, omule! M-au ameninţat că o să repună pe 
tapet o grămadă de acuzaţii vechi. 

Roberson se aşază iarăşi în faţa motocicletei Harley. 
Pune mâna pe o cheie fixă şi o loveşte de cracul mânjit de 
unsoare al pantalonului. 

— O treabă nasoală din Missouri m-ar fi băgat la loc 
pentru tot restul vieţii. Un căcat de lege despre trei abateri, 
sau cam aşa ceva. Şi am ajuns la o înţelegere. 

Morris îi vede ochii congestionaţi şi îşi dă seama că, în 
ciuda bicepşilor puternici (e limpede că Roberson nu şi-a 
pierdut obiceiul de a trage de fiare, dobândit în puşcărie), 
vechiul lui amic este cu adevărat bătrân şi boala îl pândeşte 
de după colţ. Dacă nu cumva l-a şi găsit. 

— Ascultă la mine, prietene, orice ai face, tot ei câştigă. 
Ţi-o trag în cur de nu te vezi. Şi dacă te împotriveşti, ţi-o 
trag şi mai tare. Aşa că trebuie să te mulţumeşti cu ce ţi se 
oferă. Asta mi s-a oferit şi mie îmi este suficient. 

— Adică ţi se rupe, spune Morris. 

Roberson izbucneşte în hohote stridente de râs. 

— Asta-i vorba ta! Aşa e, fir-ar să fie! 

— Nu uita să-mi laşi cheile. 

— O să le las, zice Roberson, ridicând un deget murdar la 
Morris. Vezi să nu te prindă. Ascultă la tăticu'. 

N-o să mă prindă, îşi spune Morris. Prea mult am aşteptat 
ca să mă las prins acum. 

— Mai am o rugăminte. 

Roberson îl priveşte curios. 

— Nu cred că îmi poţi da şi o armă. 

Observă expresia de pe chipul lui Charlie şi se grăbeşte 
să adauge: 

— Nu ca s-o folosesc, doar pentru protecţie. 

Roberson scutură din cap. 

— N-am nicio armă. Aş căpăta mai mult decât un simplu 
avertisment dacă m-ar prinde cu aşa ceva. 

— N-aş zice niciodată că o am de latine. 

Ochii injectaţi ai lui Roberson se uită chiorâş la Morris. 

— Pot să fiu sincer cu tine? Eşti prea puriu pentru arme. 


— 244 — 


Probabil că ţi-ai trage un glonţ în coaie. Dubiţa, fie, îţi 
datorez asta. Dar dacă vrei să faci rost de o armă, caut-o în 
altă parte. 


23 


La ora trei a acelei după-amiezi de vineri, Morris aproape 
distruge obiecte de artă modernă în valoare de 
douăsprezece milioane de dolari. 

Mă rog, nu le distruge în sensul strict al cuvântului, însă 
este cât pe ce să şteargă evidenţele acelor opere, care 
includ proveniența lor, precum şi informaţii sensibile despre 
mai mult de zece donatori înstăriți ai CCAM. Morris a lucrat 
săptămâni întregi ca să pună la punct un nou protocol de 
căutare care să acopere toate achiziţiile făcute de Centrul 
de Artă de la începutul secolului douăzeci şi unu. Protocolul 
acesta este în sine o operă de artă şi, în după-amiaza 
aceasta, în loc să introducă cele mai mari foldere în 
directorul principal, a apăsat greşit pe butonul mouse-ului 
şi le-a expediat la gunoi, împreună cu nişte fleacuri pe care 
chiar voia să le şteargă. Sistemul informatic de la CCAM, şi 
aşa prea greoi şi depăşit, este supraîncărcat cu tot felul de 
prostii inutile, printre care şi datele despre vreo tonă de 
exponate care nici măcar nu se mai găsesc aici. Tona cu 
pricina a luat calea Muzeului Metropolitan de Artă din New 
York încă din 2005. Morris este pe punctul de a goli lada de 
gunoi a calculatorului pentru a face loc pentru alte 
tâmpenii, degetul lui este deasupra tastei „delete”, gata să 
apese... şi brusc îşi dă seama că este gata să trimită direct 
în raiul computerelor un fişier perfect valabil şi extrem de 
valoros. 

O clipă se simte din nou în Waynesville, atunci când se 
zvonea că urmează o inspecţie a celulelor şi el încerca să 
ascundă lucruri căpătate pe sub mână - cel mai periculos ar 
fi fost un pachet de biscuiţi Keebler, dar şi acesta i-ar fi 
putut aduce bile negre la dosar dacă gardianul ar fi fost cu 
curul în sus. Acum îşi priveşte uluit degetul, suspendat la 
un sfert de centimetru deasupra tastei. Işi trage iute mâna 


— 245 — 


la piept, lângă inima care i se zbate speriată. Ce mama 
dracului a avut în cap? 

Boul ăla de şef umflat îşi alege exact acest moment ca să 
bage capul în cămăruţa cât o debara unde lucrează Morris. 
Pereţii cubiculelor unde trudesc ceilalţi şoareci de birou 
sunt acoperite cu fotografii ale iubiţilor, iubitelor, familiilor, 
ba chiar şi ale blestematului de câine al familiei. Pe pereţii 
lui Morris nu se află decât o vedere din Paris, oraşul pe care 
şi-a dorit mereu să-l viziteze. De parcă va ajunge vreodată 
acolo... 

— Totul în regulă, Morris? îl întreabă boul. 

— Excelent! răspunde el, rugându-se ca nu cumva şeful 
să intre şi să se uite la monitorul lui. 

Deşi probabil că nu ar înţelege la ce anume se uită. 
Cretinul ăsta obez e în stare să trimită e-mailuri, pare a 
avea o vagă idee despre Google, dar în rest e complet pe 
dinafară. Cu toate acestea, locuieşte cu soţioara şi copilaşii 
în suburbii, nu în Conacul lui Belfegor, unde nebunii răcnesc 
la duşmani invizibili în miez de noapte. 

— Bravo! Dă-i înainte! 

Morris îi zice în gând: Mişcă-ţi curu’ ăla gras de aici! 

Boul şi-l mişcă, probabil spre cantină ca să vâre pe sub 
nas. Morris rămâne singur şi apasă pe simbolul cu coşul de 
gunoi, recuperează ce era cât pe ce să şteargă definitiv şi 
transferă documentele înapoi în directorul principal. Nu e 
mare lucru, dar când termină oftează prelung, la fel ca un 
genist care tocmai a dezamorsat o bombă. 

Unde ţi-a fost capul? îşi repetă el supărat. La ce mama 
naibii te gândeai? 

Întrebări retorice. Evident că se gândea doar la caietele 
lui Rothstein, atât de aproape acum. Se mai gândea şi la 
dubiţa lui Charlie şi la cât de înspăimântător va fi să se afle 
din nou la volan după toţi anii ăia petrecuţi în puşcărie. O 
singură tamponare minoră... un singur poliţist căruia să i se 
pară suspect... 

Trebuie să-mi păstrez calmul încă puţin, îşi zice Morris. 
Trebuie! 

Însă îşi simte mintea supraîncărcată, aproape să dea pe 


— 246 — 


dinafară. Crede că îşi va regăsi liniştea odată ce caietele 
vor ajunge în mâinile sale (şi banii, deşi sunt mult mai puţin 
importanţi). Să ştie el că odoarele alea sunt la loc sigur, în 
spatele dulapului din camera lui de la etajul nouă al 
Conacului Belfegor şi atunci se va putea relaxa. Însă 
deocamdată îl ucide tot stresul ăsta. Îl dă peste cap lumea 
asta pe care nu o cunoaşte, faptul că are o slujbă adevărată 
şi un şef care, deşi nu poartă uniformă de gardian, tot îi 
pretinde să facă sluj înaintea lui. lar mai presus de toate, 
este stresat pentru că la noapte va trebui să conducă un 
vehicul fără să aibă permis. 

Şi îşi spune: Pe la zece, totul va fi mai bine. Până atunci, 
strânge din dinţi şi rabdă. Spune că ţi se rupe. 

— Chiar aşa, şopteşte Morris, ştergându-şi transpiraţia de 
deasupra buzei superioare. 


24 


La ora patru, salvează tot ce a făcut, închide întâi 
programele folosite, apoi computerul. Intră în holul 
somptuos al CCAM şi încremeneşte: în mijlocul lui, ca un vis 
urât devenit realitate, stă Ellis McFarland, cu picioarele 
crăcănate şi mâinile la spate. Examinează o pictură a lui 
Edward Hopper cu admiraţie falsă. 

Fără să se întoarcă (Morris îşi dă seama că ofiţerul 
supraveghetor îi văzuse imaginea reflectată în sticla 
tabloului, însă tot sinistru i se pare), McFarland spune: 

— Salut, Morrie! Ce mai faci, amice? 

Ştie, se sperie Morris. Nu doar despre povestea cu 
dubiţa. Ştie tot. 

Nu-i adevărat, fireşte, dar partea aceea din el care nu a 
părăsit închisoarea şi nici nu o va părăsi vreodată îl asigură 
că este. Pentru McFarland, fruntea lui Morris Bellamy este 
exact ca geamul tabloului. Şi poate vedea absolut tot ce 
este dincolo de el, toate rotiţele şi toate siguranţele 
incandescente. 

— Fac bine, domnule McFarland. 

Astăzi ofiţerul şi-a pus un sacou sport cam de 


— 247 — 


dimensiunea unui covor de sufragerie. Îl măsoară pe Morris 
din cap şi până-n picioare, iar când se uită în ochii lui, tot ce 
poate face Morris este să-i susţină privirea. 

— Nu pari deloc bine. Eşti palid şi ai găurile alea negre 
sub ochi. Te-ai servit cu ceva interzis, Morrie? 

— Nu, domnule. 

— Ai făcut ceva interzis? 

— Nu. 

Şi se gândeşte la dubiţa pe care încă se mai vede scris 
„Florăria Jones” şi care îl aşteaptă în cartierul de sud. 
Probabil că Charlie a şi pus deja cheile sub roată. 

— Nu şi mai cum? 

— Nu, domnule. 

— Aşa vezi. Poate ai gripă. Pentru că, sincer să fiu, arăţi 
ca moartea-n vacanţă. 

— Era să fac o greşeală, spune Morris. Cred că ar fi putut 
fi îndreptată... probabil... dar ar fi însemnat să cheme un IT- 
ist din afară, poate chiar să închidă serverul principal. Aş fi 
avut necazuri mari. 

— Bine ai venit în lumea oamenilor care muncesc! îi zice 
McFarland cu zero empatie. 

— Pentru mine e altfel! răbufneşte Morris şi, of, Doamne, 
ce bine se simte că se poate descărca vorbind despre ceva 
inofensiv. Dumneavoastră ar trebui să ştiţi cel mai bine. 
Altcineva în locul meu s-ar fi ales doar cu o mustrare. Insă 
nu şi eu. Şi dacă m-ar fi dat afară - pentru o simplă 
neatenţie, nu pentru ceva intenţionat -, aş fi ajuns înapoi la 
puşcărie. 

— Posibil, spune McFarland. 

Se întoarce iar spre tabloul în care sunt înfăţişaţi un 
bărbat şi o femeie într-o cameră şi care par a evita să se 
uite unul la altul. 

— Sau nu. 

— Şeful nu mă place, zice Morris, ştiind că dă impresia că 
se văicăreşte - şi poate chiar asta face. Ştiu de patru ori 
mai multe lucruri despre cum funcţionează sistemul 
informatizat de aici şi asta îl scoate din minţi. Şi-ar dori să 
mă vadă plecat. 


— 248 — 


— Mi se pare că eşti niţeluş cam paranoic, îi spune 
McFarland. 

Şi-a strâns din nou mâinile deasupra feselor cu adevărat 
fenomenale şi, brusc, Morris înţelege de ce ofiţerul 
supraveghetor a venit aici. McFarland l-a urmărit la atelierul 
de reparaţii al lui Charlie Roberson şi a înţeles că pune ceva 
la cale. Morris ştie că nu este adevărat. Dar ştie şi că este. 

— În fond, ce au în cap de lasă un individ ca mine să le 
umble prin fişiere? De ce permit asta unui eliberat 
condiţionat? Dacă fac vreo greşeală, aşa cum era cât pe ce 
să se întâmple, le-aş produce o pagubă însemnată. 

— Da' ce credeai tu că o să faci afară? îl întreabă 
McFarland, tot cu ochii la tabloul lui Hopper, care se 
numeşte Apartamentul 16-A. Pare fascinat de pictura 
aceea, dar Morris nu se lasă păcălit. McFarland se uită iar la 
reflexia lui în geam. Îl analizează. 

— Eşti prea bătrân şi prea debil ca să muţi lăzi în vreun 
depozit sau să faci parte din vreo echipă de grădinari. 

Şi acum se întoarce. 

— Se cheamă reintegrare în societate, Morris, şi nu eu 
am făcut regulile astea. Dacă ai chef să te smiorcăi pe 
chestia asta, du-te de caută pe cineva căruia să-i pese. 

— Scuze, zice Morris. 

— Scuze şi mai cum? 

— Scuze, domnule McFarland. 

— Mulţumesc, Morris, aşa mai merge. Acum haide cu 
mine la budă, unde am să te rog frumos să faci pişu într-un 
păhărel ca să-mi dovedeşti că paranoia asta a ta nu-i 
provocată de droguri. 

Pleacă acum şi ultimii funcţionari. Aruncă priviri furişe la 
Morris şi la negrul uriaş în sacou ţipător, apoi se uită repede 
în altă parte. Morris simte nevoia să le strige: Da, ați ghicit, 
ăsta-i ofițerul meu supraveghetor, aşa că uitaţi-vă bine la 
el! 

Merge după McFarland la toaleta bărbaţilor, care acum 
este complet goală, slavă Domnului. McFarland se sprijină 
de perete, cu braţele încrucişate pe piept, privind cu 
atenţie cum Morris îşi eliberează socoteala cam bătrâioară 


— 249 — 


şi ofilită şi produce o mostră de urină. Când trec treizeci de 
secunde şi lichidul nu se face albastru, McFarland îi dă 
înapoi paharul din plastic. 

— Felicitări! aruncă asta, amice. 

Morris se conformează. McFarland se spală meticulos pe 
mâini, săpunindu-se până la încheieturi. 

— Să ştiţi că nu am SIDA. În caz că de asta vă e teamă. 
M-au testat înainte să-mi dea drumul. 

McFarland îşi şterge mâinile cu aceeaşi meticulozitate. Se 
studiază puţin în oglindă (probabil dorindu-şi să aibă ce să 
pieptene), apoi se întoarce către Morris. 

— Poate că nu te droghezi, Morrie, dar nu-mi place deloc 
cum arăţi. 

Morris nu zice nimic. 

— Haide să-ţi spun ce m-au învăţat pe mine cei opşpe ani 
de când fac meseria asta. Există două feluri de indivizi 
eliberaţi condiţionat, doar două, atâta tot: lupii şi mieii. Tu 
eşti prea bătrân să mai fii lup, dar mă cam îndoiesc că te-ai 
împăcat cu gândul ăsta. Poate nu ai asimilat încă realitatea 
asta, cum zic psihologii. Nu ştiu ce rahat de lup mai ai tu în 
cap, poate nimic mai mult decât un furt inofensiv de hârtie 
din depozit, dar indiferent ce-o fi, trebuie să te laşi 
păgubaş. Eşti prea bătrân ca să mai urli cum se cuvine şi 
mult prea bătrân ca să mai alergi repede. 

McFarland pleacă, mulţumit că a putut împărtăşi acest 
aforism. Şi Morris se îndreaptă către uşă, dar i se înmoaie 
picioarele înainte de a reuşi să ajungă la ea. Se răsuceşte 
repede, se apucă de marginea unei chiuvete ca să nu cadă 
şi intră clătinându-se într-o cabină. Se aşază pe WC şi îşi 
lasă capul pe genunchi. Închide ochii şi respiră adânc de 
mai multe ori. Se ridică şi pleacă de acolo abia atunci când 
vuietul din cap se mai domoleşte. 

Tot acolo o să-l găsesc, îşi spune Morris. Cu ochii zgâiţi la 
tabloul ăla cretin şi cu mâinile la spate. 

Însă acum în hol nu mai este decât paznicul, care-i 
aruncă o privire bănuitoare atunci când trece pe lângă el. 


25 
— 250 — 


Meciul dintre Groundhogs şi Dragons începe abia la ora 
şapte, însă autobuzele pe ale căror plăcuţe de destinaţie 
scrie MECI BASEBALL ÎN SEARA ACEASTA circulă încă de la 
cinci. Morris se urcă în unul, coboară la parc, apoi se 
întoarce pe jos până la „Cel mai bun service din întregul 
stat”, conştient de fiecare maşină care trece pe lângă el şi 
ocărându-se pentru că şi-a pierdut cumpătul în toaleta 
bărbaţilor după plecarea lui McFarland. Dacă ar fi ieşit mai 
repede de acolo, poate că ar fi apucat să vadă ce maşină 
conducea nenorocitul ăla. Dar nu a văzut, aşa că acum 
oricare maşină de pe stradă ar putea fi a lui McFarland. 
Sigur, ofiţerul supraveghetor ar fi foarte uşor de observat 
datorită dimensiunilor lui colosale, însă Morris nu 
îndrăzneşte să se uite prea atent la maşinile din jur. Din 
două motive. În primul rând, ar părea vinovat, nu? Chiar 
aşa ar părea, ca un om care are în cap un rahat de lup şi 
trebuie să fie cu ochii în patru. În al doilea rând, ar fi 
capabil să-l vadă pe McFarland chiar dacă McFarland nu 
este acolo, pentru că se apropie cu paşi repezi de o cădere 
nervoasă. Ceea ce nu-i deloc de mirare. La cât de mult 
stres să reziste un om? 

La urma urmei, câți ani ai? Douăzeci şi doi? îl întrebase 
Rothstein. Douăzeci şi trei? 

Estimare corectă, făcută de un bun observator. Atunci 
Morris avea douăzeci şi trei de ani. Acum mai are puţin şi 
face şaizeci de ani, iar perioada dintre atunci şi acum s-a 
risipit ca un fum. A auzit spunându-se că, în zilele astea, un 
om la şaizeci de ani este în floarea vârstei, însă-i o 
tâmpenie cât casa. Când ţi-ai petrecut cea mai mare parte 
din viaţă la puşcărie, şaizeci de ani se simt ca şaptezeci şi 
cinci. Sau optzeci. Prea bătrân să mai fie lup, după cum 
zicea McFarland. 

Mă rog, o să vedem noi. 

Intră în curtea atelierului auto - obloanele sunt trase, 
bicicletele expuse de dimineaţă sunt acum încuiate la loc 
sigur - şi se aşteaptă ca, dintr-o clipă în alta, să audă cum 
se trânteşte portiera unei maşini şi cum McFarland îi strigă: 
Hei, amice, ce cauţi pe o proprietate particulară? 


— 251 — 


Dar singurele zgomote sunt cele ale traficului către 
stadion, iar atunci când ocoleşte atelierul şi ajunge în 
spatele lui, parcă se mai slăbeşte menghina care i-a strâns 
până atunci pieptul. Un perete înalt din tablă ondulată 
desparte bucata asta de curte de restul lumii. Pereţii au 
darul de a-l linişti pe Morris. Nu-i place, ştie că nu-i în 
regulă, dar aşa simte. Omul este suma tuturor 
experienţelor sale. 

Se duce direct la dubiţă - mică, plină de praf şi 
dumnezeiesc de anonimă - şi caută sub roata dreaptă din 
faţă. Cheile sunt acolo. Se urcă la volan şi se bucură când 
motorul porneşte din prima. Odată cu el izbucnesc şi 
acorduri rock dintr-un radio. Morris îl închide repede. 

— Pot s-o fac, îşi spune el, reglându-şi scaunul şi punând 
mâinile pe volan. Pot s-o fac. 

Şi se dovedeşte că poate. Este la fel ca mersul pe 
bicicletă. Singura parte mai dificilă este să reuşească să 
intre în trafic. Dar nici măcar asta nu i se pare prea greu. 
Doar un minut aşteaptă şi un autobuz MECI BASEBALL IN 
SEARA ACEASTA pune frână şi şoferul îi face semn să 
treacă. Benzile care duc spre nord sunt aproape pustii şi 
Morris evită centrul oraşului folosind noua centură 
ocolitoare. Aproape că se bucură că poate să conducă iarăşi 
o maşină. S-ar bucura dacă nu l-ar sâcâi bănuiala că 
McFarland se află pe urmele lui. Dar încă nu-l opreşte, 
pentru că vrea să vadă ce pune la cale vechiul lui amic. 

Morris opreşte la mallul de pe Bellows Avenue şi intră în 
magazinul cu unelte şi materiale de construcţie. Se plimbă 
tacticos sub lumina orbitoare a tuburilor fluorescente. Nu se 
grăbeşte. Trebuie să aştepte lăsarea întunericului ca să-şi 
poată duce planul la îndeplinire, iar în iunie asta se 
întâmplă abia pe la opt jumate, nouă seara. De la raionul de 
grădinărit cumpără o lopată şi o bardă, în eventualitatea că 
va fi nevoit să taie câteva rădăcini - este posibil ca acel 
copac de pe malul pârâului să fi apucat cufărul strâns în 
ghearele lui. Din alt raion cumpără două genţi din pânză, cu 
douăzeci de dolari bucata, îşi pune cumpărăturile în spatele 
dubiţei şi se îndreaptă spre portieră. 


— 252 — 


— Hei! 

Din spatele lui. 

Morris îngheaţă, ascultând paşii care se apropie de el şi 
aşteptând să simtă mâna lui McFarland pe umărul lui. 

— Ştii cumva dacă e vreun supermarket în mallul ăsta? 

Vocea este tânără. Şi albă. Morris descoperă că poate să 
respire din nou. 

— E un „Safeway”, spune el fără să se întoarcă. 

Habar nu are dacă există vreun supermarket acolo. 
„Safeway” sau altul. 

— Aha. Bine. Mulţam. 

Morris se urcă în dubiţă şi porneşte motorul. Pot s-o fac, 
îşi spune el. 

Pot s-o fac şi o voi face. 


26 


Morris parcurge încet străzile cu nume de copaci din 
Northfield, vechiul lui teren de joacă - nu că s-ar fi jucat 
prea mult în copilărie: de obicei stătea cu nasul în cărţi. 
Încă este prea devreme, aşa că parchează un timp pe Elm 
Street. În torpedou găseşte o hartă veche şi se preface că o 
studiază cu atenţie. După vreo douăzeci de minute, se duce 
până pe Maple Street, opreşte şi face acelaşi lucru. După 
aia se duce la magazinul Zoney's, de unde îşi cumpăra 
chipsuri când era mic. Şi ţigări pentru tatăl lui. Pe atunci un 
pachet costa patruzeci de cenți şi copiilor li se vindeau 
ţigări pentru părinţi. Acum îşi ia un suc şi îl bea fără grabă 
ca să-l ţină cât mai mult. După aia se mută pe Palm Street 
şi iar se preface că ar studia harta. Umbrele înserării se 
lungesc, dar, vai, cât de încet! 

Ar fi trebuit să-mi aduc o carte, îşi spune el, dar se 
contrazice imediat: Ba nu - un om cu o hartă în faţă nu 
stârneşte bănuieli, dar unul care citeşte o carte într-o dubă 
poate fi luat drept posibil pedofil. 

Asta-i paranoia sau inteligenţă? Nu-şi mai dă seama. De 
un singur lucru este sigur acum: caietele sunt foarte 
aproape. Ţiuie la el ca un radiolocator. 


— 253 — 


Treptat, lumina acestei înserări de iunie se topeşte în 
întuneric. Copiii care s-au jucat pe trotuare sau în curţi intră 
în case ca să se uite la televizor, ori ca să se joace pe 
calculator, ori ca să petreacă o seară educativă trimițând 
prietenilor diverse mesaje cu greşeli de ortografie şi 
emoticoane cretine. 

Sigur că McFarland nu se află prin apropiere (deşi nu 
întru totul sigur), Morris răsuceşte cheia în contact şi merge 
încet până la destinaţia finală: Centrul de Recreere pentru 
Tineret de pe Birch Street, unde obişnuia să se ducă atunci 
când era închisă biblioteca de pe Garner Street. 
Aschilambic, pasionat de lectură, cu obiceiul regretabil de a 
vorbi prea mult, era foarte rar ales să participe la jocurile în 
aer liber. lar atunci când, totuşi, se juca împreună cu ceilalţi 
copii, primea apostrofări de genul: „Ce-i bă, ai două mâini 
stângi?” sau „Hei, tolomacule!” sau „Băi, împiedicatule!” 
Din cauza buzelor roşii, ceilalţi băieţi îl strigau Revlon. La 
Centrul de Recreere stătea mai ales înăuntru, citind sau 
făcând un puzzle. Acum municipalitatea închisese vechea 
clădire din cărămidă şi o scosese la vânzare, ca urmare a 
reducerilor de buget. 

Pe terenurile năpădite de buruieni, câţiva băieţi mai 
aruncă o ultimă dată la coş, însă se face tot mai întuneric şi 
nu mai sunt becuri la lumina cărora să vadă, aşa că se cară 
de acolo, strigând şi driblând şi aruncând mingea de la unul 
la altul. Când băieţii dispar, Morris porneşte dubiţa şi intră 
în curte, pe lângă latura clădirii. Nu aprinde farurile, aşa că 
micuța dubă neagră are exact culoarea potrivită pentru 
genul ăsta de treabă. Parchează cât mai aproape de 
clădire, acolo unde un semn decolorat anunţă: REZERVAT 
PENTRU VEHICULELE CENTR. RECREERE. Opreşte motorul, 
coboară şi trage în piept aerul de iunie, cu parfum de iarbă 
şi caprifoi. Se aude cântec de greieri şi se mai aude 
zumzetul îndepărtat al traficului de pe centură. In rest, 
noaptea este numai şi numai a lui. 

Să te penetrez, domnule McFarland! îşi zice el. Să te 
penetrez cu mult spor! 

Scoate din spatele dubei uneltele şi genţile şi porneşte 


— 254 — 


către maidanul - încă neconstruit după atâţia ani - de 
dincolo de terenul de baseball, unde a avut atâtea eşecuri 
în trecut. li vine brusc o idee şi se întoarce. Se sprijină cu 
mâna de zidul din cărămidă, cald încă de la soarele zilei, se 
aşază pe vine şi smulge câteva buruieni ca să se poată uita 
pe unul dintre geamurile de la subsol. Astea nu au fost 
acoperite cu scânduri. Abia a răsărit luna, portocalie şi 
plină. Lumina ei este suficientă ca să vadă scaunele pliante, 
mesele de joc şi maldărele de cutii. 

Morris a avut de gând să ia caietele în camera lui din 
Conacul lui Belfegor, însă este mult prea riscant. Domnul 
McFarland îi poate face percheziţie acolo oricând i se 
năzare. Aşa e învoiala. Pe când Centrul de Recreere este 
aproape de locul unde sunt îngropate caietele, iar subsolul, 
unde au fost depozitate tot felul de catrafuse inutile, ar fi 
tainiţa perfectă. Ar putea să le ascundă acolo pe cele mai 
multe şi să ducă acasă doar câteva ca să le citească pe 
rând. Morris este destul de subţire ca să încapă prin geamul 
subsolului. Şi cât de greu i-ar fi să-i forţeze încuietoarea? Cu 
o şurubelniţă ar rezolva problema. Nu are aşa ceva, dar o 
să cumpere de la magazin. A văzut un sector cu unelte 
când a fost la Zoney's să-şi cumpere sucul. 

Se apropie şi mai mult de geamul murdar ca să-l 
cerceteze cu atenţie. Ştie unde să caute dispozitive de 
alarmă (penitenciarul de stat este o şcoală bună în privinţa 
metodelor de intrare prin efracţie), însă nu vede niciunul. 
Dar dacă alarma se declanşează doar prin contact? In cazul 
acesta nu are cum să o vadă şi s-ar putea nici să nu o audă. 
Unele alarme sunt silenţioase. 

Morris se mai uită puţin, apoi se ridică cu părere de rău în 
picioare. Nu prea crede că o clădire atât de veche cum este 
aceasta a fost prevăzută cu sistem de alarmă - nu încape 
îndoială că lucrurile valoroase au fost mutate în alt loc -, 
dar nu are curajul să rişte. 

Mai bine să rămână la planul iniţial. 

Îşi ia sculele şi genţile şi porneşte din nou spre maidan, 
ocolind cu grijă terenul de baseball. Nu are de gând să 
treacă pe acolo, nu, nu, nici vorbă. Luna îl va ajuta când va 


— 255 — 


ajunge printre copaci şi tufe, dar în loc deschis lumea 
seamănă cu o scenă sub lumina reflectoarelor. 

A dispărut punga goală de chipsuri care l-a ajutat ultima 
oară să găsească poteca, aşa că acum durează mai mult 
până reuşeşte să ajungă pe drumul cel bun. Morris se fâţâie 
încoace şi încolo pe lângă terenul unde îndurase multe 
umilinţe în copilărie, descoperă cărarea în cele din urmă şi 
merge mai departe. Cu greu se abţine să o rupă la fugă 
atunci când aude susurul stins al pârâului. 

Sunt vremuri grele, îşi spune el. S-ar putea să dau peste 
nişte oameni care să-şi fi făcut culcuşul pe aici, boschetari. 
Dacă mă vede vreunul dintre ei... 

Dacă îl vede vreunul dintre ei, va folosi barda. Fără să 
ezite. L-o considera domnul McFarland prea bătrân ca să 
mai fie lup, însă ce nu ştie ofiţerul supraveghetor este că el 
a omorât deja trei oameni. Şi nu numai condusul unei 
maşini este ca mersul pe bicicletă. 


27 


Copacii sunt sfrijiţi, îngrămădiţi unii în alţii şi filtrează 
razele lunii printre crengile lor. Morris se rătăceşte de două 
sau de trei ori şi orbecăie în căutarea potecii. Nu îl 
deranjează. Dimpotrivă. Dacă se va rătăci de-a binelea, se 
va ghida după susurul pârâului. Buruienile care au năpădit 
cărarea îi confirmă faptul că este mult mai puţin folosită 
acum decât fusese pe vremea lui. Speră doar să nu dea 
peste nişte oţetari otrăvitori. 

Când regăseşte poteca, murmurul pârâului se aude de 
foarte aproape şi, peste nici cinci minute, ajunge pe malul 
opus copacului pe care îl are drept reper. Se opreşte puţin 
în umbrele vărgate de lună şi se uită în jur, căutând semne 
care i-ar da de înţeles că locul este populat: pături, saci de 
dormit, vreun căruţ de cumpărături, vreun cort improvizat 
dintr-o folie de plastic atârnată de crengi. Nu vede nimic. 
Doar apa şoptind în albia-i din pietre şi copacul înclinat de 
pe celălalt mal. Copacul care i-a vegheat cu credinţă 
comoara în toţi aceşti ani. 


— 256 — 


— Bunul şi dragul meu copac, murmură Morris şi 
traversează pârâul. 

Pune jos sculele şi genţile şi se aşază în genunchi pentru 
o clipă de meditaţie. 

— Am sosit, şopteşte el, lipindu-şi palmele de pământ ca 
şi cum ar fi vrut să-i simtă bătăile inimii. 

Şi i se pare că simte. Este geniul lui John Rothstein. 
Bătrânul scriitor îl transformase pe Jimmy Gold într-un 
produs comercial, sigur că da. Dar dacă Rothstein şi-a 
răscumpărat greşeala şi l-a salvat pe Jimmy în anii aceia de 
solitudine autoimpusă? Şi dacă a făcut-o... dacă... atunci 
toate chinurile lui Morris au avut un sens. 

— Am sosit, Jimmy! lată-mă, în sfârşit! 

Apucă lopata şi începe să sape. Nu durează mult până dă 
de cufăr. Insă, da, rădăcinile copacului l-au prins în 
îmbrăţişarea lor şi îi trebuie aproape o oră până le taie 
suficient de mult ca să îl poată scoate. De mulţi ani nu a 
mai făcut muncă fizică şi este epuizat. Se gândeşte la foştii 
colegi de închisoare - Charlie Roberson, de exemplu - care 
trăgeau zilnic de fiare în sala penitenciarului. Şi îşi aduce 
aminte cu cât dispreţ îi privea el, imaginându-şi că era 
vorba de un comportament obsesiv-compulsiv (evident, 
fără să le-o spună vreodată). Acum s-a dus disprețul acela. 
II dor picioarele, îl doare spatele şi, mai rău, îi pulsează 
capul ca la o măsea infectată. Adierea uşoară îi răcoreşte 
pielea acoperită cu sudoare lipicioasă, dar mişcă şi crengile, 
formând umbre care îl sperie. Şi îşi aduce aminte din nou 
de McFarland. McFarland, care urcă pe potecă; McFarland, 
care se deplasează cu agilitatea mută de care sunt capabili 
unii oameni foarte graşi - mai ales foşti soldaţi şi foşti atleți. 

După ce îşi recapătă suflul şi parcă inima i s-a mai 
domolit puţin, Morris întinde mâna după mânerul din 
capătul cufărului. Însă mânerul nu mai este acolo. Se 
apleacă peste groapă, furios pe el însuşi pentru că a uitat 
să aducă o lanternă. 

Mânerul este acolo, numai că e rupt în două. 

Nu-i normal, îşi spune Morris. Sau e? 

Incearcă din răsputeri să-şi amintească dacă mânerul 


— 257 — 


cufărului fusese rupt de la bun început. Parcă nu. De fapt, e 
aproape convins că nu. Dar îşi aduce aminte cum a pus 
cufărul în picioare atunci când era în garaj şi răsuflă 
profund uşurat. Mânerul trebuie să se fi rupt când l-a aşezat 
pe cărucior. Sau poate pe drumul plin de gropi spre locul 
acesta. Săpase groapa şi pusese cufărul înăuntru cât de 
repede fusese în stare. Pentru că voia să plece de aici şi era 
mult prea agitat ca să observe un amănunt atât de puţin 
important cum era un mâner rupt. Asta era. Precis. La urma 
urmei, cumpărase cufărul de la un târg de vechituri. 

Il apucă de laturi şi cufărul iese atât de uşor din groapă, 
că Morris îşi pierde echilibrul şi cade pe spate. Rămâne 
întins acolo, privind fix la globul lunii şi încercând să-şi 
spună că totul este în regulă. Numai că ştie că se minte 
singur. Poate că a reuşit să se liniştească în privinţa 
mânerului rupt, dar ce a simţit acum a fost ceva cu totul 
neaşteptat. 

Cufărul este prea uşor. 

Morris se ridică repede în şezut. Pielea umedă îi este 
mânjită de ţărână. li tremură mâna când îşi dă părul la o 
parte din ochi şi lasă o dâră de mizerie şi pe frunte. 

Cufărul este prea uşor. 

Se întinde spre el, dar se dă imediat înapoi. 

Nu pot, îşi spune. Nu pot. Dacă îl deschid şi nu mai 
găsesc caietele, pur şi simplu am să... c/achez. 

Dar de ce ar lua cineva nişte caiete? Banii, da, dar 
caietele? Nici măcar pagini albe nu mai aveau cele mai 
multe dintre ele; Rothstein folosise tot spaţiul de scris. 

Dar dacă cineva a luat banii şi a ars caietele? Pentru că 
habar nu avea de valoarea lor colosală şi voia doar să 
scape de nişte probe împotriva lui? 

— Nu! şopti năucit Morris. N-ar face nimeni una ca asta. 
Caietele sunt tot acolo. Trebuie să fie. 

Dar cufărul este prea uşor. 

Se holbează la el - un coşciug mic, deshumat şi aşezat 
strâmb pe mal, în lumina lunii. In spatele lui se află groapa, 
căscată ca o gură care tocmai a vomitat un lucru rău. 
Morris întinde iarăşi mâinile spre cufăr, ezită, apoi se 


— 258 — 


repede şi deschide iute încuietorile, rugându-se la un 
Dumnezeu despre care ştie că nu-i pasă de cei de teapa lui. 

Se uită înăuntru. 

Cufărul nu este cu totul gol. Mai este în el plasticul cu 
care îl căptuşise. Îl smuceşte, iscând un nor de praf, 
sperând că au mai rămas câteva caiete dedesubt - două 
sau trei, sau, te rog, Doamne, măcar unul! Nu vede însă 
decât ţărâna adunată prin colţuri. 

Morris îşi duce mâinile murdare la faţă - odinioară tânără 
şi netedă, acum ofilită şi cu riduri adânci - şi începe să 
plângă sub privirea nepăsătoare a lunii. 


28 


A promis că va înapoia dubiţa până la ora zece, dar este 
deja trecut de miezul nopţii când o lasă în spatele 
atelierului auto şi pune cheile sub roata dreaptă din faţă, 
aşa cum le găsise. Nu-şi mai bate capul cu sculele sau 
genţile goale care ar fi trebuit să fie deja pline; să le ia 
Charlie Roberson dacă are nevoie de ele. 

De o oră s-au stins şi luminile stadionului aflat la patru 
străzi distanţă. Autobuzele nu mai circulă, dar cârciumile - 
şi sunt multe în cartierul acesta - duduie de muzica trupelor 
live şi a tonomatelor. Ţin uşile deschise şi în faţa lor, pe 
trotuare, bărbaţi şi femei purtând tricouri şi şepci cu 
emblema echipei Groundhog fumează şi beau din pahare 
de plastic. Morris se târăşte pe lângă ei, fără să-i privească 
şi ignorându-i pe suporterii chercheliţi şi euforici datorită 
victoriei, care strigă după el, întrebându-l dacă nu vrea să 
bea împreună cu ei. Merge mai departe şi curând 
cârciumile rămân în urmă. 

Nu se mai gândeşte la McFarland, iar gândul că are un 
drum de cinci kilometri până la Conacul Belfegor nici nu-i 
trece prin cap. Şi nici nu-i mai pasă de durerea din picioare, 
parcă ar aparţine altcuiva. Se simte la fel de gol ca şi 
cufărul acela vechi, luminat de razele lunii. Singurul lucru 
care l-a motivat în ultimii treizeci şi şase de ani a dispărut 
ca prin farmec. 


— 259 — 


Ajunge în Government Square şi aici picioarele îi 
cedează. Se prăbuşeşte pe o bancă. Se uită amorţit la 
întinderea pustie de beton, dându-şi seama că ar putea 
părea suspect oricăror poliţişti care s-ar întâmpla să treacă 
pe acolo într-o maşină de patrulare. Unde mai pui că nici nu 
are voie să se afle afară la ora asta târzie (asemenea unui 
adolescent, şi el trebuie să fie acasă la o anumită oră), dar 
ce contează? | se rupe. Să-l trimită înapoi la Waynesville. 
De ce nu? Măcar acolo nu va mai fi nevoit să-l suporte pe 
boul ăla de şef. Sau să se pişe sub privirea atentă a lui Ellis 
McFarland. 

Vizavi este „Ceşcuţa fericită”, unde avusese atât de 
multe conversații interesante şi plăcute cu Andrew Halliday. 
Mai puţin u/tima, deloc plăcută. Nu te apropia de mine, îi 
zisese Andy. Aşa se sfârşise ultima lor discuţie. 

Mintea lui Morris, care până acum zăbovise în zona gri, s- 
a trezit brusc la viaţă şi ochii lui buimăciţi au început să se 
limpezească. Nu te apropia de mine, dacă nu vrei să chem 
chiar eu poliția, îi zisese Andy... însă a zis mai multe în ziua 
aia. Vechiul lui prieten îi dăduse şi nişte sfaturi. 

Ascunde-le undeva. Îngroapă-le. 

Dar chiar aşa îi spusese Andy Halliday. Ori imaginaţia îi 
juca feste? 

— Aşa a spus, şopteşte Morris. 

Îşi priveşte pumnii încleştaţi şi vede că sunt murdari de 
ţărână. Chiar aşa a spus, cuvânt cu cuvânt. Ascunde-le! mi- 
a spus. 

Ingroapă-le! 

Şi atunci trebuie să mă întreb: 

Cine era singura persoană de pe faţa pământului care 
ştia că el este în posesia caietelor lui Rothstein? 

Cine era singura persoană de pe faţa pământului care a 
văzut unul dintre caietele lui Rothstein? 

Cine era singura persoană de pe faţa pământului care 
ştia unde locuia el la vremea respectivă? 

Şi - asta este bomba - cine era singura persoană de pe 
faţa pământului care avea cunoştinţă despre terenul acela 
viran, năpădit de buruieni, obiect al unui interminabil 


— 260 — 


proces de partaj şi folosit doar de copii, pentru că pe acolo 
se ajungea mai repede la Centrul de Recreere de pe Birch 
Street. 

Toate aceste întrebări au unul şi acelaşi răspuns. 

Zic să mă mai cauti cu caietele astea, îi spusese vechiul 
lui prieten. Peste zece sau douăzeci de ani. 

Ei, uite drăcia dracului: au trecut mult mai mulţi, nu-i 
aşa? Timpul s-a scurs pe nesimţite, dar a fost suficient ca 
vechiul său prieten să se gândească bine la caietele acelea 
extrem de valoroase, care nu au fost găsite niciodată - nici 
atunci când Morris a fost arestat pentru viol şi nici mai 
târziu, când casa părintească a fost vândută. 

Oare s-a decis la un moment dat vechiul său prieten să-i 
viziteze cartierul? Oare s-a plimbat de mai multe ori pe 
poteca dintre străzile Sycamore şi Birch? Oare a avut cu el 
un detector de metale, sperând că acesta va sesiza 
încuietorile metalice ale cufărului şi va începe să ţiuie? 

Dar oare Morris pomenise de cufăr în ziua aceea? 

Poate că nu, însă ce altceva să fi fost? Ce altceva să fi 
avut sens? Chiar şi o cutie mare de carton tot ar fi fost prea 
mică. Pungile din hârtie ar fi putrezit. Morris se întreabă 
câte gropi fusese nevoit să sape Andy până să dea de 
comoară. Zece? Patruzeci? Patruzeci de gropi sunt foarte 
multe, însă, în anii şaptezeci, Andy era destul de subţire - 
nu balena împuţită de astăzi. Plus că era motivat. Sau 
poate că nu a fost nevoie să sape nicio groapă. Poate că 
fusese vreo inundație şi malul se erodase suficient cât să se 
vadă cufărul, în leagănul lui de rădăcini. Era posibil, nu? 

Morris se scoală de pe bancă şi pleacă mai departe. Se 
gândeşte la McFarland şi se uită din când în când în jur ca 
să se asigure că nu-l urmăreşte. Este important, pentru că 
acum are din nou pentru ce să trăiască. Are din nou un 
scop. Este foarte posibil ca vechiul lui prieten să fi vândut 
caietele, pentru că negoţul este meseria lui, tot aşa cum 
fusese şi a lui Jimmy Gold în A/ergătorul o lasă mai moale. 
Însă este la fel de posibil să fi păstrat o parte din ele. Sau 
pe toate. Şi nu există decât o singură cale prin care poate 
afla, o singură cale prin care îşi poate da seama dacă 


— 261 — 


bătrânul lup mai are colţi. Trebuie să-i facă o vizită amicului 
său. 
Vechiului său prieten. 


— 262 — 


PARTEA A TREIA 


PETRICĂ ŞI LUPUL 


— 263 — 


1 


Este sâmbătă după-amiază, iar Hodges şi Holly sunt la 
cinematograf. Negociază aprins în vreme ce se uită la 
programele afişate în holul multiplexului din oraş. El ar 
prefera Noaptea judecății: Anarhia, însă Holly nu este de 
acord, spunând că este prea de groază. îi plac filmele 
horror, spune ea, însă numai pe computer, pentru că poate 
face pauză ori de câte ori vrea şi se poate plimba prin 
cameră ca să se elibereze de tensiunea acumulată. 
Contrapropunerea ei, Sub aceeaşi stea, este respinsă de 
Hodges, care zice că-i prea romanţios. Ce vrea el, de fapt, 
să spună e că filmul este prea sentimental. Povestea 
despre moartea unei tinere l-ar face să se gândească la 
janey Patterson, ucisă într-o explozie care îi fusese 
destinată lui. Aşa că pică de acord pentru 22 Jump Street, o 
comedie cu Jonah Hill şi Channing Tatum. Filmul este 
bunicel. Amândoi râd şi mănâncă floricele de porumb din 
aceeaşi cutie. Insă Hodges este doar pe jumătate atent la 
ce se întâmplă pe ecran, pentru că gândurile lui se întorc 
iar şi iar la povestea Tinei despre banii care i-au ajutat 
părinţii să depăşească o perioadă grea. Unde Dumnezeu o 
fi găsit Peter Saubers douăzeci de mii de dolari? 

In timpul genericului de final, Holly îşi pune mâna peste 
cea a lui Hodges, care se sperie puţin atunci când îi vede 
ochii plini de lacrimi. O întreabă ce s-a întâmplat. 

— Nimic. E bine că am cu cine să merg la film. Mă bucur 
că eşti prietenul meu, Bill. 

Vorbele ei îl emoţionează pe Hodges. 

— Şi eu mă bucur că eşti prietena mea. Ce planuri ai 
pentru restul zilei? 

— Diseară am să-mi comand mâncare chinezească şi am 
să mă uit la câteva episoade din Portocaliul este noul 
negru, spune ea. Dar până atunci am să caut pe net şi alte 
jafuri. Ţi-am făcut deja o listă. 

— Ai găsit vreunul care să ne intereseze? 

Holly scutură din cap. 


— 264 — 


— Am să mai caut, dar impresia mea este că-i altceva 
aici, deşi nu am nici cea mai vagă idee ce ar putea fi. Crezi 
că fratele Tinei îţi va spune adevărul? 

Hodges nu-i răspunde imediat. Işi croiesc drum printre 
staluri şi curând vor ieşi din oaza aceasta a fanteziei şi vor 
reveni în lumea reală. 

— Bill? Pământul către Bill? 

— Sper că aşa va fi, spune el în cele din urmă. Pentru 
binele lui. Pentru că banii apăruţi de nicăieri aduc 
întotdeauna necazuri. 


2 


Tina, Barbara şi mama Barbarei îşi petrec această după- 
amiază de sâmbătă în bucătăria familiei Robinson. Fac 
mingi din pop-corn, operaţiune deopotrivă lipicioasă şi 
veselă. Se distrează de minune şi, pentru prima oară de 
când a venit în vizită, Tina nu mai pare necăjită. Tanya 
Robinson se bucură. Nu ştie ce problemă are Tina, însă o 
mulţime de lucruri mărunte - felul cum tresare fata atunci 
când curentul trânteşte o uşă de la etaj sau ochii ei înroşiţi 
de plâns - o fac pe Tanya să creadă că este ceva în 
neregulă cu micuța. Nu ştie dacă este vorba despre ceva 
important sau nu, dar este sigură de un lucru: în momentul 
ăsta Tina Saubers are nevoie de ceva veselie în viaţa ei. 

Tocmai au terminat şi se ameninţă între ele cu mâini 
pline de sirop lipicios, când aud o voce amuzată: 

— la te uită cum mai trebăluiesc femeile astea! Mă declar 
de-a dreptul impresionat. 

Barbara se întoarce repede, îşi vede fratele în pragul 
bucătăriei şi zbiară: 

— Jerome! 

Fuge la el şi îi sare în braţe. Tânărul o prinde, o învârte 
de două ori, apoi o pune jos. 

— Credeam că te duci la bal! 

Jerome zâmbeşte. 

— Din păcate, smochingul meu s-a întors nepurtat la 
magazinul de unde l-am închiriat. După un lung şi onest 


— 265 — 


schimb de opinii, Priscilla şi cu mine am convenit să ne 
despărţim. E o poveste lungă, deloc interesantă. In orice 
caz, m-am hotărât că-i mai bine să vin acasă şi să gust din 
mâncarea pregătită de mămiţica mea. 

— Nu-mi zice aşa! spune Tanya. E de prost-gust. 

Dar şi ea pare fericită la culme să-l vadă pe Jerome. 

Tânărul se întoarce spre Tina şi-i face o plecăciune. 

— Sunt foarte încântat să te cunosc, domnişorică. Orice 
prietenă de-a Barbarei... ştii continuarea. 

— Eu sunt Tina. 

Reuşeşte să se prezinte pe un ton cât de cât normal, dar 
nu-i deloc uşor. Jerome este înalt, jerome este lat în umeri, 
jerome este extrem de chipeş şi Tina Saubers se 
îndrăgosteşte pe loc de el. Imediat va începe să calculeze 
cât trebuie să mai crească pentru ca el să se uite şi altfel la 
ea, să nu o mai considere o domnişorică nostimă, cu un 
şort supradimensionat pe ea şi cu mâinile mânijite şi 
lipicioase de la mingile de pop-corn. Însă deocamdată Tina 
este prea surprinsă de frumuseţea lui ca să se apuce să 
facă socotelile astea. Mai spre seară, Barbara nici nu 
trebuie să o îndemne prea mult ca să-i spună totul despre 
problema ei. Deşi nu-i e chiar lesne să fie coerentă sub 
privirile pătrunzătoare ale ochilor lui negri. 


3 


Pentru Pete, după-amiaza aceleiaşi zile de sâmbătă nu 
este la fel de bună. De fapt este chiar nasoală. 

La ora două, şefii de clasă din trei licee se înghesuie în 
cea mai mare sală de conferinţe din River Bend Resort ca 
să asculte discursul lung şi plictisitor al unuia dintre cei doi 
senatori ai statului, cu titlul „Conducerea liceului: 
Introducere în arta de a guverna”. Individul cu pricina, 
dichisit în costum cu vestă şi etalând o coamă bogată de 
păr alb („ca părul personajului negativ dintr-o telenovelă”, 
îşi spune Pete), pare hotărât să dea din gură până la ora 
cinei. Poate chiar până mai târziu. Le spune că ei sunt 
GENERAŢIA VIITOARE şi statutul lor de şefi ai clasei îi va 


— 266 — 


pregăti să rezolve gravele probleme ale poluării, încălzirii 
globale, diminuării resurselor naturale şi, poate, îi va 
pregăti şi pentru prima întâlnire cu extratereştrii de pe 
Proxima Centauri. Vorbeşte şi tot vorbeşte, iar minutele 
acestei după-amiezi de sâmbătă se scurg ucigător de încet. 

Lui Pete nu-i pasă câtuşi de puţin de funcţia de 
vicepreşedinte al Asociaţiei Elevilor din Liceul Norhtfield, pe 
care ar putea să o deţină cu începere din septembrie. Din 
punctul lui de vedere, septembrie este la fel de departe ca 
Proxima Centauri şi extratereştrii de acolo. Pentru el viitorul 
se rezumă doar la după-amiaza de luni, când va trebui să îl 
înfrunte pe Andrew Halliday, omul pe care acum îşi doreşte 
din suflet să nu-l fi cunoscut niciodată. 

Dar am să reuşesc să ies din încurcătura asta, îşi spune 
el. Cu condiţia să rămân calm. Şi să nu uit ce spune mătuşa 
bătrână a lui Jimmy Gold în A/ergătorul înalță steagul. 

Pentru că Pete s-a hotărât să înceapă discuţia cu Halliday 
citându-i cuvintele: Jumătate de pâine e oricum mai bună 
decât deloc, Jimmy, dar într-o lume săracă până şi o singură 
felie tot e mai bună decât nimic. 

Pete ştie ce vrea Halliday şi îi va oferi mai mult decât o 
singură felie. Însă nu jumătate de pâine. Şi cu siguranţă că 
nu una întreagă. Aşa ceva este absolut imposibil. Işi poate 
permite să negocieze acum, când a ascuns bine caietele în 
subsolul Centrului de Recreere de pe Birch Street. lar dacă 
Halliday vrea să-şi scoată un profit din povestea asta, 
atunci trebuie să negocieze şi el. 

Fără ultimatumuri. 

O să vă dau treizeci de caiete, se gândeşte Pete că va 
spune. Contin poezii, eseuri şi nouă povestiri complete. 
Sunt chiar dispus să împărțim banii în mod egal, doar ca să 
scap definitiv de dumneavoastră. 

Trebuie să insiste asupra banilor, deşi nu are cum să afle 
cât anume va primi Halliday de la cumpărător sau 
cumpărători. Pete îşi imaginează că anticarul va încerca să- 
| înşele, să-l înşele la greu. Dar nu îi pasă. Important este 
să-l convingă pe Halliday că este serios. Nu are de gând să 
se lase luat la perpulis, aşa cum spune sarcastic Jimmy 


— 267 — 


Gold. Dar mai ales nu trebuie ca Halliday să-şi dea seama 
cât de speriat este. 

Cât de îngrozit. 

Senatorul îşi încheie cuvântarea cu câteva fraze 
bombastice despre cum LUCRAREA VITALA a GENERAŢIEI 
VIITOARE începe din LICEELE AMERICANE şi despre cum ei, 
elita acestor licee, trebuie să ducă mai departe FĂCLIA 
DEMOCRAŢIEI. Aplauzele sunt înflăcărate, posibil pentru că, 
slavă Domnului, senatorul a terminat de vorbit. Toată 
lumea se pregăteşte să iasă din sală. Pete vrea cu 
disperare să plece de acolo, să facă o plimbare lungă de 
unul singur şi să-şi revizuiască de câteva ori planul, 
căutând fisuri şi neajunsuri în el. 

Numai că nu sunt lăsaţi să plece. Directoarea liceului 
care a organizat această interminabilă şuetă cu mai-marii 
ţării lor face un pas înainte şi anunţă că senatorul este de 
acord să mai rămână încă o oră alături de ei, pentru a le 
răspunde la întrebări. 

— Sunt convinsă că aveţi foarte multe, le spune ea. 

Şi imediat sala se umple de mâinile ridicate ale 
pupincuriştilor şi tocilarilor - şi se pare că sunt foarte mulţi. 

Mi se rupe! îşi spune Pete. 

Aruncă o privire spre uşă, calculează ce şanse ar avea să 
iasă neobservat, înţelege că nu are niciuna şi se 
resemnează. De astăzi într-o săptămână se va termina 
totul, îşi spune el. 

Gândul acesta îi aduce puţină alinare. 


4 


Un anume deţinut, de curând eliberat condiţionat, tocmai 
se trezeşte la ora la care Hodges şi Holly ies de la 
cinematograf, iar Tina se îndrăgosteşte de fratele Barbarei. 
După o noapte agitată şi fără somn, Morris a aţipit abia 
atunci când primele raze ale acelei dimineţi de sâmbătă i- 
au pătruns în cameră şi a dormit dus până după-amiază. 
Visele lui au fost îngrozitoare. În cel care l-a şi trezit, se 
făcea că deschide cufărul şi descoperă înăuntru o mulţime 


— 268 — 


de păianjeni, din specia văduva neagră. Mii de asemenea 
păianjeni scârboşi, prinşi unul de altul, umflaţi cu otravă şi 
fremătând în lumina lunii. Şi păianjenii ăia se revarsă afară 
din cufăr peste mâinile lui şi încep să i se caţere pe braţe. 

Morris geme şi se sufocă şi îşi găseşte drumul înapoi în 
lumea reală. 

Işi dă picioarele jos din pat şi stă pe marginea lui, cu 
capul în piept, la fel cum a stat pe WC cu o după-amiază în 
urmă, după ce McFarland ieşise din toaleta bărbaţilor de la 
CCAM. Il ucide incertitudinea şi ştie că nu şi-o poate alunga 
prea curând. 

Precis le-a luat Andy, îşi spune el. Nu există altă 
explicaţie. Ai face bine să le mai ai, amice. Dumnezeu să te 
ajute dacă le-ai vândut. 

Işi pune o pereche de jeanşi curaţi şi ia autobuzul până în 
cartierul de sud, pentru că şi-a dat seama că are totuşi 
nevoie de sculele abandonate în dubiţă. O să ia şi genţile 
din pânză. Pentru că în viaţă trebuie să gândeşti pozitiv. 

Charlie Roberson stă tot în faţa Harley-ului, atât de 
dezasamblat acum că nici nu mai seamănă cu o 
motocicletă. Nu pare prea încântat de noua vizită a omului 
care l-a ajutat să iasă din puşcărie. 

— Cum a mers aseară? Ţi-ai rezolvat problema? 

— Totul este în ordine, spune Morris, cu un zâmbet prea 
larg şi prea vesel ca să fie convingător. 

Roberson nu zâmbeşte. 

— Atâta timp cât nu sunt implicaţi şi apărătorii ordinii... 
Nu arăţi deloc bine, Morrie. 

— Păi, ştii şi tu cum e. Nu le poţi avea pe toate. Mai am 
câteva detalii de pus la punct. 

— Dacă mai ai nevoie de dubă... 

— Nu, nu. Am lăsat câteva lucruri în ea, atâta tot. Pot să 
le iau acum? 

— N-o să am probleme din cauza asta, nu? 

— Deloc. Sunt doar două genţi. 

Şi barda, dar omite să pomenească despre ea. Sigur, şi- 
ar putea cumpăra un cuţit mai mare, dar o bardă are un aer 
mai înspăimântător. Morris o pune într-una din genţi, îşi ia 


— 269 — 


la revedere de la Charlie şi porneşte către staţia de 
autobuz. La fiecare pas simte cum barda se leagănă în 
geantă. 

Nu cumva să mă faci s-o folosesc, îi va spune el lui Andy. 
Nu vreau să-ți fac rău. 

Bineînţeles că o parte din el vrea s-o folosească. O parte 
din el vrea să-i facă rău fostului amic. Pentru că, lăsând la o 
parte caietele, simte nevoia să se răzbune, iar dorinţa de 
răzbunare e o curvă insistentă. 


5 


În această după-amiază de sâmbătă, atât Lacemaker 
Lane, cât şi pasajul comercial sunt înţesate de lume. Acolo 
se găsesc sute de magazine cu denumiri drăgălaşe, cum ar 
fi „Debutantele” şi „Catarama” şi „Forever 21”. Mai este o 
prăvălie care se cheamă „Capace” şi unde se vând pălării. 
Morris intră şi îşi cumpără o şapcă cu emblema echipei 
Groundhogs şi cozorocul extra lung. Când se mai apropie 
puţin de anticariatul „Ediţii rare” al lui Andrew Halliday, se 
opreşte din nou şi îşi cumpără o pereche de ochelari de 
soare de la o tonetă. 

Chiar atunci când dă cu ochii de firma cu litere aurii a 
anticariatului deţinut de vechiul său prieten, îi trece prin 
cap un gând oribil: dacă Andy închide mai devreme 
sâmbăta? Toate celelalte magazine par deschise, dar există 
anticariate care nu au program lung. La norocul lui ar trebui 
să se aştepte la aşa ceva. 

Dar când trece pe lângă prăvălie, legănând genţile în 
mâini (poc şi trosc face barda) şi ascunzându-se sub 
ochelarii de soare, vede în uşă plăcuţa pe care scrie 
DESCHIS. Mai vede şi altceva: camere video îndreptate spre 
stânga şi spre dreapta trotuarului. Probabil că înăuntru mai 
sunt şi altele, dar nu-i pasă. Morris are la activ câţiva zeci 
de ani de studii postuniversitare printre hoţi. 

Merge agale pe stradă, oprindu-se să se uite în vitrina 
unei brutării, apoi studiind marfa unei tonete cu suvenire 
(deşi nu-şi poate imagina în ruptul capului cine şi-ar dori 


— 270 — 


vreun suvenir din orăşelul ăsta împuţit de pe malul lacului). 
Ba chiar se opreşte ca să urmărească un saltimbanc 
jonglând cu nişte mingi colorate şi apoi prefăcându-se că 
urcă nişte trepte invizibile. Morris azvârle câteva monede în 
pălăria saltimbancului. Ca să-i poarte noroc, îşi spune el. 
Din difuzoarele de la colţul străzii se revarsă acorduri de 
muzică pop. În aer se simte aromă de ciocolată. 

Se întoarce. Vede doi tineri care ies din anticariatul lui 
Andy şi pornesc mai departe pe trotuar. De data aceasta 
Morris se opreşte ca să se uite în vitrina în care 
proiectoarele luminează trei cărţi deschise pe un 
postament: Să ucizi o pasăre cântătoare, De veghe în lanul 
de secară şi - precis acesta este un semn - Alergătorul în 
acțiune. Prăvălia pe care o zăreşte în spatele vitrinei este 
strâmtă şi are tavanul înalt. Nu mai vede alţi clienţi, dar îl 
vede pe vechiul lui prieten, unicul şi inegalabilul Andy 
Halliday, stând la birou şi citind un volum broşat. 

Morris se preface că-şi leagă şiretul, dar de fapt trage 
fermoarul genţii în care se află barda. Se îndreaptă de 
spate şi, fără nicio ezitare, deschide uşa anticariatului 
„Ediţii rare” al lui Andrew Halliday. 

Vechiul lui prieten ridică ochii din carte şi examinează 
atent ochelarii de soare, şapca cu cozoroc lung şi genţile 
din pânză. Se încruntă, însă foarte puţin, pentru că toată 
lumea de pe-aici are genţi, iar ziua este caldă şi însorită, 
justificând şi şapca şi ochelarii. Morris îi observă atitudinea 
prudentă, dar atât. Vechiul lui prieten nu dă semne de 
panică. Excelent! 

— Sunteţi bun să vă lăsaţi genţile sub cuier? îl întreabă 
Andy surâzându-i politicos. Politica magazinului. 

— Fireşte, spune Morris. 

Lasă jos genţile, îşi scoate ochelarii, le îndoaie braţele şi 
îi pune în buzunarul de la cămaşă. Apoi îşi scoate şi şapca 
şi îşi trece mâna prin părul scurt şi alb. Vezi? Sunt doar un 
hodorog bătrân, care a intrat ca să se adăpostească de 
soarele fierbinte şi să răsfoiască nişte cărţi. N-ai de ce să-ţi 
faci griji. 

— Aoleu! Cald, domnule, tare cald e afară. 

— 271 — 


Îşi pune şapca înapoi pe cap. 

— Da. Şi la meteo au zis că mâine o să fie şi mai cald. Vă 
pot ajuta cu ceva? 

— Mulţumesc. Vreau doar să arunc o privire. Deşi... am 
tot căutat o carte mai greu de găsit. Că/ăii, scrisă de John 
D. MacDonald. E un roman poliţist. 

Cărţile lui MacDonald din biblioteca penitenciarului se 
bucurau de mult succes printre deţinuţi. 

— ÎI ştiu foarte bine! exclamă Andy cu veselie. A scris 
toate poveştile alea cu Travis McGee, ştiţi, recuperatorul 
ăla care le găsea oamenilor obiectele pierdute sau furate. 
Romanele lui s-au publicat mai ales în ediţii broşate, iar eu, 
de regulă, nu vând aşa ceva. Nu pot fi numite volume de 
colecţie, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Dar caietele? îl întreabă Morris în gând. Caietele cu 
coperte din moleschin, ca să fiu mai clar. Pe astea le vinzi, 
borfaş nenorocit şi umflat ce eşti? 

— Călăii a apărut în ediţie cartonată, spune «el, 
examinând un raft cu cărţi de lângă uşă. 

Deocamdată vrea să stea aproape de ieşire. Şi de geanta 
în care este barda. 

— A fost punctul de plecare pentru un film care s-a 
chemat Promontoriul groazei. Dacă se întâmplă să aveţi 
vreun exemplar în stare foarte bună, aş fi bucuros să îl 
cumpăr. Evident, cu condiţia să-mi cereţi un preţ corect. 

Acum Andy pare cu totul subjugat. De ce nu? Tocmai ce 
a agăţat un fraier. 

— Sunt sigur că nu am aşa ceva în stoc, dar aş putea să 
mă interesez pentru dumneavoastră pe Book Finder. Este o 
bază de date. Dacă apare acolo - şi un exemplar 
MacDonald cartonat nu are cum să lipsească, mai cu seamă 
că a fost ecranizat... și este ediţie princeps... vi l-aş putea 
aduce pe marţi, cel târziu miercuri. Vreţi să mă interesez? 

— AŞ vrea, spune Morris. Dar preţul trebuie să fie corect. 

— Normal, normal. 

Chicotitul lui Andy este la fel de obez ca burta lui. Se uită 
la ecranul laptopului. Şi atunci Morris întoarce semnul de pe 
uşă şi DESCHIS devine INCHIS. Se apleacă fulgerător şi 


— 272 — 


scoate barda din geanta deja deschisă. Înaintează pe 
intervalul îngust, ţinând-o lipită de picior. Nu se grăbeşte. 
N-are nevoie să se grăbească. Andy are treabă cu laptopul 
şi pare absorbit de ce vede pe ecran. 

— L-am găsit! exclamă vechiul său prieten. James 
Graham are unul, zice că e ca nou şi costă doar trei sute de 
dol... 

Se întrerupe brusc atunci când observă cu coada ochiului 
lama bardei. Şi după aceea cu tot ochiul. Chipul îi este 
desfigurat din cauza şocului. 

— Vreau să-ţi ţii mâinile acolo unde le pot vedea, îi cere 
Morris. Sunt convins că ai un buton de alarmă sub tăblia 
biroului. Dacă vrei să rămâi cu toate degetele, fă bine şi nu 
încerca să-l apeşi. 

— Ce vrei? De ce... 

— Nu mă recunoşti, nu? 

Morris nu ştie dacă să fie amuzat sau înfuriat. 

— Nici măcar când mă vezi de aproape. 

— Nu. Eu... eu... 

— Nu mă prea miră. A trecut mult timp de când 
obişnuiam să ne întâlnim la „Ceşcuţa fericită”, nu? 

Cu un soi de fascinaţie îngrozită, Halliday se uită la chipul 
zbârcit şi scofâlcit al lui Morris, care îşi spune: Ca o pasăre 
care se uită la un şarpe. Îl încântă constatarea aceasta şi 
zâmbeşte. 

— Dumnezeule! murmură Andy, de-abia reuşind să-şi 
mişte buzele de pe faţa de culoarea brânzei vechi. Nu se 
poate! Tu eşti în puşcărie! 

Zâmbind încă, Morris clatină din cap. 

— Probabil că există o bază de date şi cu cei eliberaţi 
condiţionat, nu doar cu volume rare, dar presupun că nu ai 
consultat-o niciodată. Bine pentru mine, nu la fel de bine 
pentru tine. 

Una dintre mâinile lui Andy alunecă de pe tastatura 
laptopului. Morris îi arată barda. 

— Nu face asta, Andy! Vreau să-ţi văd mâinile de-o parte 
şi de alta a computerului, cu palmele în jos. Nici cu 
genunchiul n-ar fi bine să încerci să apeşi butonul ăla. O să- 


— 273 — 


mi dau seama şi consecinţele vor fi extrem de neplăcute 
pentru tine. 

— Ce vrei? 

Întrebarea îl înfurie, dar zâmbetul se face şi mai larg. 

— De parcă n-ai şti. 

— Habar n-am, Morrie. Doamne Dumnezeule! 

Gura lui Andy minte, dar ochii lui spun adevărul, tot 
adevărul şi numai adevărul. 

— Haide în birou. Sunt sigur că trebuie să ai unul în 
spate. 

— Nu! 

Morris îi arată din nou barda. 

— Poţi să ieşi întreg din toată chestia asta sau poţi să-ţi 
pierzi câteva degete. Crede-mă că nu glumesc, Andy. Nu 
mai sunt cel pe care îl cunoşteai tu. 

Andy se ridică fără să-şi dezlipească ochii de faţa lui, dar 
Morris nu crede că vechiul lui prieten îl mai vede. Anticarul 
se leagănă, parcă în ritmul unei muzici doar de el auzite. 
Este în pragul leşinului. lar dacă leşină, nu va mai putea 
răspunde la nicio întrebare. Plus că Morris va fi nevoit să-l 
târască până în birou. Şi nu-i tocmai convins că va reuşi. N- 
o avea Andy chiar o sută cincizeci de kilograme, dar nici 
departe nu e. 

— Respiră adânc, îi spune el. Linişteşte-te. Nu vreau 
decât nişte răspunsuri. Şi după aia plec. 

— Promiţi? 

Lui Andy îi atârnă buza inferioară, plină cu salivă. Parcă-i 
un băieţel obez certat de taică-său. 

— Da. Respiră. 

Andy trage aer în piept. 

— Incă o dată. 

Pieptul masiv al lui Andy se umflă, spre disperarea 
nasturilor de la cămaşă. Apoi se dezumflă. Obrajii îşi mai 
pierd din culoarea de brânză puturoasă. 

— În birou! Acum! Haide! 

Andy se întoarce şi, mişcându-se cu graţia specifică 
persoanelor grase, se îndreaptă pe două cărări spre fundul 
prăvăliei, printre cutii şi teancuri de cărţi. Morris îl urmează. 


— 274 — 


Furia îi sporeşte, alimentată parcă de greaţa pe care o 
simte la vederea unduirilor feciorelnice ale feselor lui Andy, 
acoperite cu gabardina cenuşie a pantalonilor. 

Pe dispozitivul de securitate de lângă uşă Andy tastează 
9118 şi se aprinde un led verde. Morris îi citeşte gândurile 
chiar de la spatele capului său chel. 

— Nu eşti destul de rapid ca să intri şi să-mi închizi uşa în 
nas. Dacă încerci, ai să-ţi pierzi ceva ce nu mai poate fi 
înlocuit. Crede-mă. 

Andy îşi încordase umerii, pregătindu-se exact pentru 
această mişcare. Acum se gârboveşte la loc. Intră, iar 
Morris îl urmează şi închide uşa. 

Biroul este mic, cu rafturi doldora de cărţi pe toţi pereţii 
şi luminat de becuri globulare care atârnă din tavan. Pe jos 
este un covor turcesc. Masa de lucru este mult mai 
frumoasă decât cea din magazin - este din mahon sau tec 
sau altă esenţă scumpă. Abajurul lămpii de pe ea pare un 
Tiffany autentic. În stânga uşii se află un bufet pe care sunt 
înşirate patru carafe grele din cristal. Morris nu ştie ce 
poate fi în cele două cu lichid incolor, dar cu siguranţă 
celelalte două sunt pline cu scotch şi bourbon. De calitate. 
Din câte îşi cunoaşte vechiul prieten, acesta precis se 
cinsteşte cu câte un păhărel atunci când încheie o afacere 
profitabilă. 

Şi Morris îşi aminteşte de băuturile din închisoare - 
tescovină de prune sau stafide. Şi furia îi creşte, chiar dacă 
nu a băut decât rareori acolo: de ziua lui şi de ziua lui John 
Rothstein, pe care o comemora cu un singur păhărel. 
Băutură faină şi mâncăruri rafinate - de astea a avut parte 
Andy Halliday, în vreme ce el vopsea jeanşi, inhala vapori 
de lac şi trăia într-o celulă cât un sicriu. Era la închisoare 
din cauza unui viol, foarte adevărat, însă nu s-ar fi aflat 
niciodată în aleea aia întunecată, niciodată nu s-ar fi 
îmbătat atât de tare încât să i se rupă filmul dacă individul 
ăsta nu s-ar fi lepădat de el şi nu i-ar fi dat papucii. Morris, 
nici măcar n-ar trebui să fiu văzut în compania ta. Aşa i-a 
spus în ziua aia. Şi i-a mai spus că e „nebun cu acte în 
regulă”. 


— 275 — 


— Mişto hogeac ţi-ai făcut aici, prietene! 

Andy priveşte mirat în jur, de parcă acum ar vedea 
pentru prima oară hogeacul cel mişto. 

— Aşa pare, recunoaşte el, dar aparențele înşală, Morrie. 
Adevărul este că sunt în pragul falimentului. Nu mi-am 
revenit deloc în urma crizei şi a unor... acuzaţii nefondate. 
Trebuie să mă crezi. 

Morris se gândeşte foarte rar la plicurile cu bani găsite de 
Curtis Rogers în seiful lui Rothstein, alături de caiete. Dar 
acum este unul dintre aceste rare momente. Vechiul lui 
prieten a pus mâna şi pe bani, nu doar pe caiete. Şi foarte 
posibil să-şi fi cumpărat din banii ăia şi biroul din lemn 
scump, Şi covorul turcesc, şi carafele din cristal. 

Acum se sparge balonul de furie şi Morris loveşte cu 
barda. Aceasta sfâşie gabardina cenuşie şi se împlântă în 
buca umflată de dedesubt. Hârști! Andy zbiară şi se 
împleticeşte. Se propteşte cu mâinile de marginea biroului 
şi abia apoi se prăbuşeşte în genunchi. Sângele ţâşneşte 
prin despicătura lungă de peste zece centimetri din turul 
pantalonilor. Pune repede mâna acolo şi sângele i se 
prelinge printre degete. Cade pe o parte şi se rostogoleşte 
pe covorul turcesc. Cu ceva satisfacţie, Morris îşi zice: Ei, 
uite, pata aia n-ai s-o mai scoţi, amice. 

Andy urlă: 

— Ai zis că n-o să-mi faci rău! 

Morris se gândeşte bine şi apoi clatină din cap. 

— Nu cred că ţi-am spus asta, deşi s-ar putea să-ţi fi dat 
de înţeles. 

Se uită cu toată sinceritatea la chipul schimonosit de 
durere al lui Andy şi continuă: 

— Imaginează-ţi că ţi-am făcut o liposucţie fesieră. Şi ai 
scăpat cu viaţă. Acum nu mai trebuie decât să-mi dai 
caietele. Unde sunt? 

Acum Andy nu se mai preface că nu ar şti despre ce 
vorbeşte Morris, nu-l lasă fundul care parcă i-a luat foc şi 
sângele care i se scurge din trup. 

— Nu le am! 

Având grijă să evite balta de sânge de pe jos, Morris se 


— 276 — 


aşază într-un genunchi. 

— Nu te cred. Au dispărut. Nu mai e nimic în cufărul în 
care le pusesem şi doar tu ai ştiut că sunt la mine. Aşa că 
te mai întreb o dată şi ai grijă cum îmi răspunzi dacă nu 
vrei să-ţi vezi de aproape matele şi mâncarea de la prânz. 
Unde sunt caietele? 

— Le-a găsit un copil! Nu eu, un puşti le-a găsit! 
Locuieşte în fosta ta casă, Morrie. Probabil că le-a găsit 
îngropate în pivniţă sau pe undeva pe acolo! 

Morris îl priveşte lung pe vechiul lui prieten. Caută să-i 
citească minciuna în ochi, dar, în acelaşi timp, încearcă să 
asimileze această răsturnare de situaţie. Ca şi cum ai vrea 
să iei un viraj strâns la o sută douăzeci de kilometri la oră. 

— Te rog, Morrie, te rog! Il cheamă Peter Saubers! 

Acesta este detaliul care îl convinge, pentru că Morris 
cunoaşte numele familiei care s-a mutat în casa copilăriei 
sale. În plus, un om cu o gaură atât de adâncă în fund nu ar 
putea să inventeze pe loc asemenea amănunte. 

— De unde ştii? 

— Pentru că încearcă să mi le vândă mie! Am nevoie de 
doctor, Morrie! Sângerez ca un porc înjunghiat! 

Păi, chiar ești un porc, îi explică Morris în gând. Dar nu te 
teme, prieten vechi, foarte curând vei scăpa de chin. Am de 
gând să te trimit la anticariatul ăla imens din ceruri. Însă nu 
acum, pentru că Morris întrezăreşte o rază de speranţă. 

Andy a spus încearcă, nu a încercat. 

— Povesteşte-mi de la început, îi zice Morris. Şi după aia 
am să plec. O să fii nevoit să chemi singur ambulanţa, dar 
sunt convins că ai să te descurci. 

— De unde să ştiu că nu mă minţi? 

— Dacă puştiul are caietele, atunci nu mai am nicio 
treabă cu tine. Evident, va trebui să-mi dai cuvântul de 
onoare că nu vei spune cine ţi-a tăiat curul. A fost un bărbat 
cu mască, da? Probabil sub influenţa drogurilor. Şi voia 
bani, da? 

Andy dă cu râvnă din cap. 

— Nicio legătură cu caietele, da? 

— Nu, niciuna! Crezi tu că vreau să mă bag în povestea 


— 277 — 


asta? 

— Nu cred. Dar dacă ai să inventezi o poveste şi numele 
meu o să apară în povestea aia, ştii bine că voi fi nevoit să 
mă întorc. 

— Nu, Morrie, n-o să pomenesc numele tău! 

Şi urmează o făgăduială solemnă, la fel de copilăroasă ca 
buza aia răsfrântă şi plină cu salivă: 

— Să mor io! 

— Atunci, povesteşte-mi totul. 

Şi Andy îi povesteşte. Incepe cu prima vizită a lui 
Saubers, atunci când a adus fotocopiile din caiete şi cartea 
Mesaje din Olimp pentru compararea scrisului. Continuă 
apoi, explicând cum l-a identificat pe băiatul care îşi zicea 
„James Hawkins”, doar cu ajutorul etichetei de bibliotecă de 
pe cotorul cărţii. Povesteşte în continuare despre a doua 
vizită a puştiului, când l-a ameninţat cu poliţia. Apoi 
relatează mesajul din robotul telefonului, cu anunţul despre 
tabăra de instruire pentru şefii de clasă de la River Bend 
Resort şi cu promisiunea de a veni luni după-amiază, adică 
peste doar două zile. 

— Luni la ce oră? A 

— Nu... n-a spus. Presupun că după ore. Invaţă la Liceul 
Northfield. Morrie, tot curge sânge. 

— Mda, spune neatent Morris. Îţi curge. 

O mie de gânduri i se zbat furioase în minte. Băiatul 
susţine că ar avea toate caietele. Poate că minte, dar mai 
degrabă spune adevărul. l-a spus lui Andy câte sunt. Şi le-a 
citit. lar lucrul ăsta aprinde o scânteie de invidie otrăvită în 
mintea lui Morris Bellamy. lar scânteia asta se face foc şi 
focul se întinde iute până la inima lui. Puştiul ăla, Saubers, 
a citit ce era menit numai şi numai pentru ochii lui Morris. 
lar acest fapt constituie o nedreptate deosebit de gravă, 
care trebuie reparată de urgenţă. 

Se apropie de Andy şi îl întreabă: 

— Eşti homosexual? Sigur că eşti, nu-i aşa? 

Andy bate bezmetic din pleoape. 

— Sunt... ce contează? Morrie, am nevoie de o 
ambulanță! 


— 278 — 


— Ai vreun iubit? E 

Vechiul lui prieten este rănit, dar nu este prost. Inţelege 
ce prevesteşte întrebarea asta. 

— Da, am! 

Ba nu, îl contrazice gândul lui Morris, care loveşte cu 
barda: hârşti. 

Andy zbiară şi începe să se zvârcolească pe covorul 
turcesc. Morris loveşte din nou şi Andy zbiară din nou. Bine 
că încăperea e căptușită cu rafturile astea pline cu cărţi, îşi 
spune Morris. Mai rar o izolaţie fonică aşa de bună. 

— Da' stai locului, fir-ai tu să fii! îi spune el. 

Însă Andy nu vrea să stea. Aşa că e nevoie de patru 
lovituri de bardă. Ultima se nimereşte să fie chiar deasupra 
nasului şi îi terciuieşte ambii ochi exact ca pe nişte struguri 
în teasc. Şi Andy nu se mai zvârcoleşte. Morris smulge 
barda din trupul vechiului său prieten şi o lasă să cadă pe 
covor, lângă una dintre mâinile întinse ale lui Andy. 

— Uite, spune el. Am isprăvit. 

Covorul turcesc este îmbibat cu sânge. Stropi mari 
acoperă partea din faţă a mesei de lucru. Peretele şi Morris 
însuşi sunt plini de sânge. Biroul acesta secret s-a 
transformat într-un adevărat abator. Insă asta nu-l tulbură 
prea mult pe Morris; este destul de calm. Probabil din cauza 
şocului, îşi spune el. Şi ce dacă? Trebuie să fie calm. 
Oamenii tulburaţi uită. 

În spatele mesei de lucru se află două uşi. Una dă în baia 
personală a vechiului său prieten, cealaltă dă într-un dulap. 
Aici sunt o mulţime de sacouri, pantaloni, cămăși şi două 
costume care par extrem de scumpe. Dar Morris n-are ce 
face cu ele. Ar înota în asemenea haine. 

Şi-ar fi dorit ca în baie să fie şi un duş, dar, aşa cum ştie 
toată lumea, şi cu porcul în bătătură, şi cu untura în pod nu 
se poate. O să se descurce doar cu chiuveta. Işi scoate 
cămaşa plină de sânge şi se spală, încercând în tot acest 
timp să se gândească la toate obiectele pe care le-a atins 
de când a intrat în anticariatul lui Andy. Nu pot fi prea 
multe. Neapărat să ţină minte să şteargă anunţul de pe uşa 
de la intrare. Şi clanţele de la dulap şi de la baia aceasta. 


— 279 — 


Se şterge şi se întoarce în birou, aruncând peste cadavru 
prosopul şi cămaşa. Şi jeanşii îi sunt stropiţi, dar rezolvă 
lesne problema asta folosind ce se află pe un raft al 
dulapului: cel puţin douăzeci de tricouri, frumos împăturite 
şi cu foiţă de mătase între ele. Găseşte unul mărimea XL 
care îi va acoperi pantalonii până la jumătatea pulpelor, 
unde sunt cele mai mari pete. Il despătureşte şi vede că pe 
piept are imprimat EDIŢII RARE LA ANDREW HALLIDAY, 
împreună cu numărul de telefon al magazinului, adresa 
site-ului şi un desen care reprezintă o carte deschisă. 
Probabil că astea sunt cadouri pentru clienţii barosani. Care 
le acceptă, zic frumos „mulţumesc” şi nu le poartă 
niciodată. 

Dă să îmbrace tricoul, dar îşi dă seama că nu vrea să 
meargă prin oraş cu adresa ultimei sale crime pe piept. Aşa 
că îl întoarce pe dos. Se vede puţin scrisul, dar nu atât cât 
să poată fi citit, iar cartea poate fi orice fel de obiect 
dreptunghiular. 

însă pantofii pot constitui o problemă. Şi partea de 
deasupra şi tălpile sunt pline de sânge. Morris studiază 
picioarele vechiului său prieten, dă din cap mulţumit şi se 
întoarce la dulap. O fi talia lui Andy de două ori cât cea a lui 
Morris, dar par să poarte aproximativ acelaşi număr la 
încălţăminte. Alege o pereche de pantofi fără şireturi şi îi 
probează. Îl cam strâng, poate o să-i facă şi o băşică sau 
două, dar băşicile sunt un preţ foarte mic de plătit pentru 
informaţiile aflate şi pentru satisfacția obţinută în urma 
răzbunării atât de mult amânate. 

Unde mai pui că sunt nişte pantofi al naibii de arătoşi. 

Îşi aruncă încălţămintea alături de celelalte lucruri 
scârboase de pe covor şi îşi examinează şapca. Nici măcar 
o picătură de sânge. A avut noroc. O pune pe cap şi dă o 
tură prin birou, ştergând bine de amprente suprafeţele pe 
care ştie că le-a atins şi pe acelea pe care bănuieşte că le- 
ar fi putut atinge. 

Îngenunchează pentru o ultimă dată lângă cadavru şi 
cotrobăie prin buzunarele lui Andy, ştiind că se va umple 
iarăşi de sânge pe mâini şi că va trebui să se spele din nou. 


— 280 — 


Ei, ce să-i faci, asta-i viaţa. 

Aşa zice Vonnegut, nu Rothstein, îşi spune el şi începe să 
râdă. Întotdeauna îl binedispun aluziile literare. 

Găseşte cheile lui Andy în buzunarul din faţă, iar 
portofelul în cel de la spate - de pe fesa nedespicată cu 
barda. Alt noroc. Nu sunt prea multe bancnote, mai puţin 
de treizeci de dolari, dar, aşa cum ştie toată lumea, calul de 
dar nu se caută la dinţi. Morris ia banii şi cheile. Apoi se 
spală din nou pe mâini şi şterge robinetul de la chiuvetă. 

Inainte de a pleca din sanctuarul lui Andy, se uită lung la 
bardă. Tăişul este mânjit cu sânge închegat şi plin de păr. 
Pe mânerul cauciucat se află amprenta palmei sale. 
Probabil că ar trebui să-l ia, să-l ascundă într-o geantă, 
împreună cu pantofii şi cămaşa, însă un fel de presimţire - 
prea vagă pentru a putea fi pusă în cuvinte, dar foarte 
puternică - îi spune să lase barda acolo. Cel puţin pentru 
moment. 

Morris şterge lama şi mânerul de amprente, apoi o pune 
uşor pe biroul elegant. Ca pe un avertisment. Sau o carte 
de vizită. 

— Cine mai poate spune acum că nu sunt lup, domnule 
McFarland? se adresează el încăperii goale. Cine? 

Şi pleacă, apăsând clanţa cu mâna înfăşurată în prosopul 
pătat de sânge. 


6 


În anticariat, Morris pune toate obiectele murdare într-o 
geantă şi îi trage fermoarul. Apoi se aşază la birou, în faţa 
laptopului lui Andy. 

Este un Macintosh, mult mai dichisit decât cel din 
biblioteca penitenciarului, dar în principiu acelaşi. Nu 
trebuie să piardă vremea încercând să descopere parola, 
deoarece este deschis. Pe ecran sunt o mulţime de fişiere 
de afaceri, plus o aplicaţie care se numeşte SECURITATE, în 
bara de jos. Intenţionează să o examineze pe îndelete, dar 
mai întâi deschide fişierul JAMES HAWKINS şi, da, aici se 
află informaţiile pe care le caută: adresa lui Peter Saubers 


— 281 — 


(pe care o cunoaşte foarte bine) şi, de asemenea, numărul 
de mobil al lui Peter Saubers, probabil obţinut din mesajul 
telefonic despre care îi povestise vechiul lui prieten. Pe 
tatăl lui Peter Saubers îl cheamă Thomas. Pe mamă, Linda. 
Sora lui se numeşte Tina. Fişierul conţine chiar şi o 
fotografie cu tânărul domnişor Saubers, alias James 
Hawkins, alături de câteva persoane de la biblioteca de pe 
Garner Street, bibliotecă pe care Morris o cunoaşte foarte 
bine. Sub aceste date - care s-ar putea să-i fie de folos, 
cine ştie, cine ştie - este bibliografia lui John Rothstein, la 
care Morris aruncă doar o privire. Cunoaşte opera lui 
Rothstein pe de rost. 

Bineînţeles, cu excepţia scrierilor pe care le are acum 
tânărul domnişor Saubers. Scrieri pe care acesta le-a furat 
de la proprietarul lor de drept. 

Morris notează numărul de mobil al băiatului pe o foaie 
din carneţelul aflat lângă laptop, o rupe şi şi-o pune în 
buzunar. Apoi deschide aplicaţia de securitate şi dă click pe 
CAMERE. Pe ecran apar şase imagini. În două se vede 
Lacemaker Lane în toată gloria sa mercantilă. În alte două 
se vede interiorul strâmt al anticariatului. În a cincea este 
înfăţişată masa de lucru, la care stă Morris, îmbrăcat în 
tricoul cel nou. lar în a şasea se vede biroul secret al lui 
Andy şi cadavrul întins pe covorul turcesc. În imaginea 
aceasta alb-negru, stropii şi petele par de cerneală. 

Morris dă click pe ea şi imaginea umple ecranul. În 
partea de jos apar nişte săgeți. Dă click pe săgeata dublă 
pentru derulare, apoi apasă PLAY. Şi urmăreşte iar şi iar 
cum îşi ucide vechiul prieten. Captivat. Absolut fascinat. 
Sigur, nu este un film de amatori destinat publicului larg, 
ceea ce înseamnă că trebuie să ia laptopul cu el. 

Deconectează toate cablurile, inclusiv pe acela care iese 
dintr-o cutie lucioasă pe care scrie SISTEME DE SECURITATE 
VIGILANT. Camerele de supraveghere se încarcă direct în 
hardul laptopului, drept care nu există DVD-uri. Logic. Un 
asemenea sistem ar fi niţeluş cam prea scump pentru o 
firmă atât de mică precum „Ediţii rare la Andrew Halliday”. 
Totuşi, unul dintre cabluri mergea la un DVD-writer, 


— 282 — 


adăugat ulterior. Adică vechiul lui prieten ar fi putut face 
DVD-uri după imaginile de pe camere, dacă ar fi vrut. 

Morris percheziţionează metodic biroul în căutarea lor. 
Sunt doar cinci sertare. In primele patru nu găseşte nimic 
interesant, dar cel de la mijloc este încuiat. Lui Morris acest 
amănunt i se pare elocvent. Caută printre cheile lui Andy, o 
alege pe cea mai mică, descuie sertarul şi dă de o comoară. 
Nu-l interesează deloc cele şase sau opt fotografii extrem 
de sugestive în care vechiul lui prieten îi face sex oral unui 
tânăr cu o grămadă de tatuaje. Insă în sertar se mai află şi 
un pistol. Un P238 SIG Sauer, mult prea delicat şi plin de 
brizbrizuri: roşu cu negru, cu flori aurii incrustate pe ţeavă. 
Morris îl desface şi vede că este încărcat. Ba chiar are un 
glonţ pe gură. Pune încărcătorul la loc şi aşază pistolul pe 
birou - îl va lua şi pe el. Cotrobăie în fundul sertarului şi 
găseşte un plic alb pe care nu scrie nimic. Nu este lipit. Îl 
deschide, aşteptându-se să găsească alte poze deocheate, 
dar se bucură când dă cu ochii de bani - cel puţin cinci sute 
de dolari. Deci nu i s-a isprăvit norocul. Pune plicul alături 
de pistol. 

Altceva nu mai este acolo şi îşi zice că, dacă există DVD- 
uri, probabil că Andy le-a încuiat într-un seif. Dar uite că 
Zeița Norocului nu şi-a terminat treburile cu Morris Bellamy. 
Când se ridică de pe scaun, se loveşte cu umărul de un raft 
plin cu de toate, aflat în stânga biroului. Câteva cărţi vechi 
se rostogolesc pe jos, iar în spatele lor rămâne un teanc cu 
carcase de DVD-uri, legate cu benzi elastice. 

— Ce mai faceţi? şopteşte Morris. Îmi pare bine de 
cunoştinţă. 

Se aşază la loc şi le examinează repede. Pe fiecare Andy 
notase câte un nume cu marker negru. Doar ultimul are 
înţeles pentru el şi este cel pe care îl caută. Pe suprafaţa 
lucioasă stă scris HAWKINS. 

A avut parte de o mulţime de şanse în după-amiaza 
aceasta (poate ca recompensă pentru  îngrozitoarea 
dezamăgire de azi-noapte), dar nu are rost să forţeze 
lucrurile. Morris ia laptopul, arma, plicul cu bani şi discul pe 
care scrie HAWKINS. Se duce la cuierul de la intrare şi le 


— 283 — 


pune într-o geantă, fără să-i bage în seamă pe trecătorii 
care se perindă prin faţa magazinului. Dacă te porţi ca şi 
cum ai fi de-al locului, majoritatea oamenilor chiar te cred. 
lese cu paşi siguri din anticariat şi încuie uşa. Semnul cu 
INCHIS se leagănă de câteva ori, apoi se potoleşte. Morris 
îşi trage pe ochi cozorocul lung al şepcii şi pleacă de acolo. 

Mai face o singură oprire înainte de a se întoarce la 
Conacul Belfegor. La un internet-cafe care se cheamă Bytes 
'N Bites. În schimbul a doisprezece dolari de la Andy 
Halliday capătă o ceaşcă cu cafea mizerabilă şi exagerat de 
scumpă şi douăzeci de minute într-un separeu, la un 
computer cu DVD player. Nu are nevoie decât de cinci 
minute ca să îşi dea seama despre ce este vorba: vechiul 
său prieten stând de vorbă cu un băiat care poartă ochelari 
falşi şi mustaţa tatălui său. În primul filmuleţ, Saubers are o 
carte care probabil că este Mesaje din Olimp şi un plic mare 
cu câteva foi de hârtie - probabil fotocopiile despre care i-a 
povestit Andy. În al doilea filmuleţ, Saubers şi Andy par că 
s-ar certa. Aceste mini-filme în alb şi negru nu au sunet, dar 
nu face nimic. Băiatul ar putea spune absolut orice. Ba 
chiar în al doilea filmuleţ, cel cu cearta, ar putea spune: 
„Data viitoare când o să mai vin, o să-mi aduc şi barda, 
dobitoc obez ce eşti.” 

Morris iese surâzând din Bytes 'N Bites. Bărbatul de la 
bar zâmbeşte şi el şi îi spune: 

— Înţeleg că v-aţi simţit bine la noi. 

— Da, spune bărbatul care şi-a petrecut în puşcărie mai 
mult de două treimi din viaţă. Dar cafeaua ta e de toată 
jena, tâmpitule! Ar trebui să ţi-o torn în capul ăla cretin. 

Şi uite aşa se face că zâmbetul dispare de pe chipul 
barmanului. Mulţi dintre clienţii de aici sunt dependenţi de 
droguri. lar în cazul acesta cel mai bine este să-ţi ţii gura şi 
să speri că n-o să-i mai vezi niciodată. 


7 


Hodges i-a spus lui Holly că intenţionează să-şi petreacă 
cel puţin o parte din acest weekend tolănit în fotoliul lui 


— 284 — 


comod, cumpărat de la La-Z-Boy, cu ochii la meciul de 
baseball de la televizor. Şi duminică după-amiază chiar 
urmăreşte primele trei reprize, însă apoi începe să-l 
zgândărească un oarecare neastâmpăr şi se hotărăşte să 
se ducă în vizită. Nu la un vechi prieten, ci mai degrabă la o 
veche cunoştinţă. După fiecare dintre aceste vizite îşi 
spune: Da, bine, gata, n-are niciun rost. Şi vorbeşte foarte 
serios. Şi apoi - peste patru săptămâni, sau opt, poate chiar 
zece - se duce din nou. Ceva îl împinge să o facă. lar echipa 
lui favorită conduce deja cu cinci puncte şi nu-i decât a 
treia repriză. 

Închide televizorul, îşi trage pe el un tricou vechi de la 
Liga Poliţiştilor Sportivi (în vremurile cu „greutate” obişnuia 
să se ferească de tricouri, dar acum nu mai are aproape 
deloc burtă deasupra beteliei de la pantaloni şi materialul 
cade drept) şi încuie uşa de la casă. Duminica se circulă 
bine şi, nici douăzeci de minute mai târziu, îşi lasă Priusul la 
al treilea etaj al parcării vizitatorilor, construcţie lipită de 
clădirea uriaşă, în permanentă dezvoltare ca o metastază, a 
Spitalului John M. Kiner. Indreptându-se spre ascensorul 
parcării, îi mulţumeşte lui Dumnezeu, aşa cum o face 
aproape de fiecare dată, pentru că se află aici ca vizitator, 
iar nu în calitate de client. Mult prea conştient fiind, chiar şi 
atunci când înalţă ruga aceasta de mulţumire, că, mai 
devreme sau mai târziu, majoritatea oamenilor devin 
clienţii acestui loc sau al altuia dintre celelalte patru 
stabilimente sanitare din oraş. Nimeni nu călătoreşte gratis 
şi la sfârşit chiar şi cea mai zdravănă navă tot se duce la 
fund: bâldâbăâc, pa, mi-a părut bine. lar Hodges este de 
părere că singura modalitate de a echilibra oarecum 
situaţia este să foloseşti la maximum fiecare zi pe care ţi-e 
dat s-o trăieşti. 

Păi, dacă aşa stau lucrurile, ce mama dracului caută el 
aici? 

Şi gândul acesta îi aduce aminte de un vers, citit sau 
auzit demult şi care i-a rămas, habar n-are din ce motiv, 
întipărit în memorie: aşa ajungi la copleşitoarea întrebare, 
O, nu-ntreba... „Care anume, oare?” Să mergem, aşadar, în 


— 285 — 


vizită”. 
8 


Este foarte uşor să te rătăceşti în oricare spital mare, 
însă Hodges a făcut drumul acesta de atâtea ori că a ajuns 
în stare să-i îndrume el pe ceilalţi vizitatori. Ascensorul 
parcării etajate îl duce la un pasaj acoperit; pasajul îl duce 
într-un hol de mărimea unei gări; ascensorul de pe 
Coridorul A îl duce la etajul al treilea; o pasarelă îl 
traversează Bulevardul Kiner şi îl duce la destinaţie - locul 
unde pereţii sunt zugrăviți într-un trandafiriu dulce şi blând, 
iar atmosfera este calmă şi tăcută. Pe placa de deasupra 
recepţiei scrie: 


BINE AŢI VENIT LA CLINICA 

PENTRU TRAUMATISME CRANIO-CEREBRALE 
DIN REGIUNEA MARILOR LACURI 

ESTE INTERZISĂ FOLOSIREA TELEFOANELOR 
MOBILE 

AJUTAŢI-NE SĂ PĂSTRĂM O AMBIANŢĂ 
LINIŞTITĂ 

VĂ MULŢUMIM PENTRU COOPERARE 


Hodges se duce la recepţie, unde îl aşteaptă deja 
ecusonul de vizitator. Asistenta-şefă îl cunoaşte; după patru 
ani se poate spune că sunt prieteni vechi. 

— Ce mai fac ai tăi, Becky? 

li răspunde că fac bine. 

— Şi mâna ruptă a fiului tău? E mai bine? 

li spune că da. l-au scos ghipsul şi o să-i dea jos şi atela 
într-o săptămână, cel mult două. 

— Mă bucur. Băiatul meu e în cameră sau la fizioterapie? 

li zice că este în cameră. 

Hodges merge agale pe coridor, către rezerva 217, unde 
locuieşte pe banii statului un anumit pacient. Inainte să 
ajungă la ea, se întâlneşte cu un infirmier pe care 


35 „Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock”, de T.S. Elliot (n.tr.). 
— 286 — 


asistentele în numesc Al-Bibliotecă. Are şaizeci şi ceva de 
ani şi, ca de obicei, împinge un cărucior ticsit cu volume 
broşate şi ziare. De curând a mai adăugat un articol micului 
său arsenal cu mijloace de recreere: o cutie din plastic plină 
cu e-bookuri. 

— Salut, Al! îi spune Hodges. Ce mai faci? 

Deşi Al este un tip vesel şi vorbăreţ, în după-amiaza 
aceasta pare pe jumătate adormit şi are cearcăne vinete 
sub ochi. Cineva a avut o noapte grea, îşi spune amuzat 
Hodges. Cunoaşte bine simptomele, căci şi el a avut parte 
de asemenea nopţi. Se gândeşte să pocnească din degete 
în faţa lui Al, ca un magician într-un număr de hipnoză, dar 
îşi dă seama că ar fi un gest urât. Lasă omul să-şi ducă 
mahmureala în pace. Dacă aşa de rea este după-amiază, 
nici nu vrea să-şi imagineze cum trebuie să fi fost de 
dimineaţă. 

Insă Al pare să-şi revină şi zâmbeşte înainte ca Hodges 
să meargă mai departe. 

— Salutare, domnule detectiv! Rar vă mai vede omul pe 
la noi. 

— S-a terminat cu „detectiv”, Al. Te simţi bine? 

— Sigur. Doar mă gândeam... spune el şi ridică din 
umeri. Măi, să fie! Nu mai ştiu la ce mă gândeam. 

Incepe să râdă: 

— Ce să-i faci! Ştiţi cum se zice: „Bătrâneţe, haine grele”. 

— In zilele noastre se mai zice şi că la şaizeci de ani eşti 
în floarea vârstei, îi spune Hodges. 

Al pufneşte. 

— Cine zice aşa mănâncă rahat cu polonicul. 

Hodges este întru totul de acord. Arată spre cărucior. 

— Nu cred că băiatul meu ţi-a cerut vreo carte, nu? 

Al mai pufneşte o dată. 

— Hartsfield? N-ar putea să mai citească nici Cei trei 
purceluşi. 

Şi se bate sugestiv cu degetul în frunte. 

— Nu mai are decât terci la mansardă. Atâta tot. Deşi 
câteodată mai întinde mâna după chestiile astea. 

Şi indică o tabletă Zappit de culoare roz, ca pentru fetiţe. 


— 287 — 


— Aiurelile astea au jocuri. 

— Păi, cum? Se joacă? exclamă uluit Hodges. 

— Vai de capul lui, cum să se joace?! Are funcţiile 
motrice făcute varză. Dar dacă-i deschid unul, cum ar fi 
„Prezentarea de modă a lui Barbie”, ori „La pescuit”, stă şi 
se holbează la el cu orele. Astea sunt jocuri pur 
demonstrative şi fac acelaşi lucru iar şi iar, dar pricepe el 
asta? 

— Cred că nu. 

— Şi bine credeţi. Eu zic că-i plac mai mult sunetele - 
bipurile şi pif-paf-pufurile şi toate trosnetele şi pocnetele 
alea. Mă întorc după două ceasuri şi tableta e tot unde am 
lăsat-o, pe pat sau pe pervaz. Numai că ecranul e stins şi 
bateria moartă. Dar ce naiba, nu face nimic. O pun la 
reîncărcat şi după trei ore e ca şi nouă. Doar e/nu se 
reîncarcă, Şi probabil că asta e bine pentru toată lumea. 

Al strâmbă din nas, ca în faţa unui miros dezagreabil. 

Poate că e, dar poate că nu, îşi zice Hodges. Cât nu se va 
simţi mai bine, va rămâne aici, în camera asta drăguță de 
spital. Priveliştea nu-i cine ştie ce, dar are aer condiţionat, 
televizor color şi, din când în când, câte o tabletă Zappit la 
care să se uite. Dacă ar avea discernământ - adică dacă ar 
fi capabil să se apere, aşa cum cere legea -, ar trebui să fie 
judecat pentru vreo mulţime de infracţiuni, dintre care nouă 
acuzaţii de crimă. Sau chiar zece, dacă procurorul o adaugă 
la lista victimelor şi pe mama nenorocitului, care a murit 
otrăvită. Şi atunci, la revedere televizor şi tabletă cu jocuri 
şi bună ziua ţie, Waynesville, penitenciar de stat, fără aer 
condiţionat. Acolo şi-ar petrece turbatul ăla tot restul vieţii. 

— la-o mai uşurel, Al. Pari obosit. 

— Nee, n-am nimic, domnule detectiv Hutchinson. Vizită 
plăcută vă doresc. 

Şi trece mai departe. Hodges priveşte încruntat în urma 
lui. Hutchinson? De unde mama dracului a scos numele 
ăsta? Hodges vine aici de ani buni şi Al ştie cum îl cheamă. 
Sau ştia. lisuse, sper să nu sufere de demenţă precoce! 

În primele patru, cinci luni, rezerva 217 a fost păzită de 
două gărzi. Apoi de una singură. Acum nu mai este nimeni 


— 288 — 


în faţa uşii, pentru că supravegherea lui Brady este o 
pierdere de timp şi de bani. Nu este niciun pericol să 
evadeze de acolo, din moment ce ucigaşul nu poate să 
ajungă nici măcar până la toaletă fără ajutor. In fiecare an 
se discută despre transferarea lui într-o instituţie mai 
ieftină din nordul statului. Şi în fiecare an procurorul 
aminteşte tuturor că, teoretic, domnul acesta încă mai 
aşteaptă să compară în faţa instanţei de judecată, 
indiferent cât de grave i-ar fi leziunile cerebrale. Şi este mai 
uşor să-l ţină aici, pentru că această clinică acoperă cea 
mai mare parte a costurilor. Echipa de neurologi - mai cu 
seamă domnul doctor Felix Babineau, şeful 
departamentului - consideră că Brady reprezintă un caz 
deosebit de interesant. 

În după-amiaza asta este aşezat lângă fereastră şi a fost 
îmbrăcat în blugi şi o cămaşă cadrilată. l-a crescut părul şi 
i-ar prinde bine un tuns, dar infirmierele i l-au spălat şi 
acum aruncă sclipiri aurii sub razele soarelui. Fetelor le-ar 
plăcea să-şi treacă degetele printr-un asemenea păr, îşi 
spune Hodges. Cu condiţia să nu ştie ce monstru ar 
mângâia. 

— Salut, Brady! 

Hartsfield nici nu se clinteşte. Se uită pe fereastră, sigur 
că da, dar oare vede el zidul din cărămidă al parcării, 
singura privelişte pe care o are de aici? Oare ştie el că 
Hodges este persoana care i-a intrat în cameră? Mai bine 
zis, ştie că i-a intrat cineva în cameră? La întrebările astea 
o echipă întreagă de neurologi şi-ar dori să găsească 
răspunsuri. La fel şi Hodges, care s-a aşezat la capătul 
patului şi reflectează: A fost un monstru? Sau încă mai 
este? 

— Bine te-am găsit sănătos, cum se zice. 

Hartsfield nu răspunde. 

— Ai dreptate, e un banc prost şi răsuflat. Ştiu sute, poţi 
s-o întrebi pe fiică-mea. Cum te simţi? 

Hartsfield nu răspunde. Îşi ţine degetele lungi şi albe 
împletite uşor pe genunchi. 

În luna aprilie 2009, Brady Hartsfield a furat un 


— 289 — 


Mercedes-Benz, care aparţinea mătuşii lui Holly, şi a intrat 
dinadins cu el în mulţimea de şomeri strânşi în faţa unui 
târg de joburi de la Complexul Municipal. A omorât opt 
persoane şi a rănit grav alte douăsprezece, printre care s-a 
numărat şi Thomas Saubers, tatăl lui Peter şi al Tinei. A 
scăpat neprins. Dar a făcut greşeala să-i scrie lui Hodges, 
deja ieşit la pensie la vremea respectivă, o scrisoare 
persiflantă. 

În anul următor, Brady a ucis-o pe verişoara lui Holly, de 
care se îndrăgostise Hodges. Şi întâmplarea a făcut ca 
tocmai Holly să-i oprească ceasul lui Brady Hartsfield, 
atunci când aproape i-a întins creierii pe jos cu Pliciul 
Norocos al lui Hodges, înainte ca Hartsfield să apuce să 
detoneze bomba care ar fi ucis mii de copii la un concert de 
muzică pop. 

Prima lovitură cu Pliciul îi crăpase ţeasta, însă cea de-a 
doua a provocat traumele considerate ireparabile. A fost 
internat la Clinica pentru Traumatisme Cranio-Cerebrale în 
comă profundă, din care se spunea că este puţin probabil 
să se trezească vreodată. Domnul doctor Babineau spunea 
asta. Însă, într-o noapte întunecată şi furtunoasă a lunii 
noiembrie din anul 2011, Hartsfield a deschis ochii şi a spus 
câteva cuvinte infirmierei care îi schimba perfuzia. (Mereu 
când se gândea la scena aceasta, Hodges îl şi vedea pe 
doctorul Frankenstein zbierând: „E viu! Monstrul e viu!”) 
Hartsfield a spus că îl doare capul şi a întrebat de mama lui. 
A fost chemat doctorul Babineau, care i-a cerut pacientului 
să-i urmărească degetul, pentru a-i putea verifica mişcarea 
oculară. Hartsfield a făcut ce i s-a spus fără probleme. 

In cele treizeci de luni scurse de atunci, Brady Hartsfield 
a vorbit de mai multe ori (deşi niciodată în prezenţa lui 
Hodges). De obicei cere să-şi vadă mama. Când i se spune 
că a murit, dă din cap, ca şi cum ar înţelege... dar după o zi 
sau o săptămână repetă aceeaşi rugăminte. Este în stare să 
urmeze instrucţiunile de la fizioterapie şi se poate spune că 
a început să meargă din nou, deşi mai degrabă infirmiera îl 
ajută să-şi târşâie picioarele. In zilele bune este capabil să 
mănânce singur, dar nu se poate îmbrăca. Este caracterizat 


— 290 — 


drept semicatatonic. În cea mai mare parte a timpului stă în 
camera lui, fie privind pe fereastră la parcarea etajată, fie 
uitându-se fix la un tablou cu flori de pe perete. 

Însă în ultimul an au fost anumite incidente în preajma lui 
Brady Hartsfield care l-au transformat într-un soi de 
legendă în Clinica pentru Traumatisme Cranio-Cerebrale. S- 
au iscat zvonuri şi speculaţii. Domnul doctor Babineau râde 
şi refuză să discute despre ele... dar sunt infirmieri şi 
asistente care abia aşteaptă să vorbească, iar un anume 
poliţist la pensie s-a dovedit un ascultător avid în tot acest 
timp. 

Acum Hodges se apleacă şi îi zâmbeşte lui Hartsfield. 

— Te prefaci, Brady? 

Brady nu răspunde. 

— De ce te mai oboseşti? Oricum ar fi, tot ai să stai închis 
câte zile mai ai de trăit. 

Brady nu răspunde, însă una dintre mâinile lui se ridică 
încet. Aproape şi-o bagă în ochi, apoi reuşeşte să facă ce 
intenţiona: îşi îndepărtează nişte şuviţe de pe frunte. 

— Vrei să mă întrebi despre maică-ta? 

Brady nu răspunde. 

— E moartă. Putrezeşte în coşciug. l-ai dat să mănânce o 
porţie bună de otravă pentru şoareci. Trebuie că s-a chinuit 
foarte mult. S-a chinuit, ia spune-mi? Erai acolo? Te-ai 
uitat? 

Niciun răspuns. 

— Eşti acasă, Brady? Cioc, cioc. Alo, e cineva acolo? 

Niciun răspuns. 

— Eu cred că înţelegi ce-ţi spun. Sper că înţelegi. Ştii 
ceva? Am băut la greu pe vremuri. Dar ştii ce-mi aduc 
aminte cel mai bine din perioada aia? 

Nimic. 

— Mahmurelile. Zilele când mă străduiam să mă ridic din 
pat, în timp ce capul mă durea atât de tare că ziceam că 
mi-l crapă cineva cu vreun topor. Dimineţile când făceam 
un litru de pipi şi nu reuşeam să-mi amintesc ce am făcut 
cu o seară în urmă. Uneori neştiind nici măcar cum am 
ajuns acasă. Zilele când îmi verificam maşina să văd dacă 


— 291 — 


nu este cumva lovită. Era ca şi cum m-aş fi rătăcit în 
propria-mi minte imbecilă şi nu mai găseam uşa pe care să 
ies de acolo. Şi o găseam abia spre prânz, când lucrurile 
reintrau cât de cât în normal. 

Se gândeşte în treacăt la Al-Bibliotecă. 

— Sper că în locul ăla te afli şi tu acum, Brady. Sper că 
rătăceşti disperat prin creierul ăla pe jumătate storcoşit al 
tău, căutând o ieşire. Numai că pentru tine nu există 
niciuna. In cazul tău mahmureala este veşnică. Aşa este? 
Sper din tot sufletul să fie aşa. 

Il dor mâinile. Se uită în jos la ele şi vede că şi-a 
împlântat unghiile în palme. Şi le scoate şi semicercurile 
albe se fac acum roşii. Işi primeneşte zâmbetul. 

— Ziceam şi eu, amice. Ziceam şi eu aşa. Vrei să-mi spui 
şi tu ceva? 

Hartsfield nu vrea să-i spună nimic. 

Hodges se ridică în picioare. 

— Perfect! Stai tu acolo cuminte la fereastră şi încearcă 
să găseşti ieşirea. leşirea aia care nu există. Şi în timpul 
ăsta, eu o să mă duc afară şi o să respir aer curat. Este o zi 
splendidă. 

Pe masa dintre scaun şi pat se află o fotografie pe care 
Hodges a văzut-o prima dată în casa de pe Elm Street, 
unde locuia Hartsfield împreună cu mama lui. Aceasta este 
o copie de dimensiuni mai mici şi este pusă într-o ramă 
simplă, argintie. In ea sunt Brady şi mama lui undeva pe o 
plajă, ţinându-se în braţe, cu obrajii lipiţi unul de al celuilalt 
şi semănând mai degrabă cu un iubit şi o iubită decât cu un 
fiu şi o mamă. Când Hodges se întoarce să plece, fotografia 
aceasta cade cu un pocnet mic şi sec. 

Se uită la ea, se uită la Hartsfield, apoi se uită iarăşi la 
fotografia căzută cu faţa în jos. 

— Brady? 

Niciun răspuns. Niciodată. Nu pentru el. 

— Brady, tu ai făcut asta? 

Nimic. Brady îşi priveşte fix degetele împreunate pe 
genunchi. 

— Unele infirmiere spun... 


— 292 — 


Dar Hodges nu-şi duce vorbele până la capăt. Pune 
fotografia la loc. 

— Dacă tu ai făcut asta, mai fă-o o dată. 

Hartsfield nu face nimic, fotografia nu face nimic. Mama 
şi fiul în zile mai fericite. Deborah Ann Hartsfield şi 
scumpetea ei de băiat. 

— În regulă, Brady. Haide, pa. Două mere, două pere, eu 
îţi zic la revedere. 

lese şi închide uşa după el. Atunci Brady ridică ochii o 
fracțiune de secundă. Şi zâmbeşte. 

Fotografia cade din nou. 

Poc. 


9 


Ellen Bran (poreclită Bran Stoker de elevii care au făcut 
cursul de literatură fantasy şi horror la Liceul Northfield) stă 
lângă uşa autocarului parcat în faţa campingului din River 
Bend. Are mobilul în mână. Este duminică, ora 4 p.m. Şi ea 
vrea să sune la poliţie ca să anunţe dispariţia unui elev. 
Chiar în momentul acesta apare Peter Saubers venind în 
goana mare din spatele restaurantului. Aleargă atât de 
repede că îi flutură părul. 

Ellen este mereu corectă cu elevii ei, păstrându-şi în 
permanenţă aerul profesoral şi  neîncercând să se 
împrietenească cu ei. Însă de data aceasta renunţă la 
atitudinea ei sobră şi-l strânge pe Pete în braţe cu atâta 
forţă şi disperare că băiatului aproape i se taie respiraţia. 
Din autocarul în care se află ceilalţi şefi de clasă actuali şi 
în devenire de la Liceul Northfield se aud câteva aplauze 
sarcastice. 

Ellen îi dă drumul din braţe, dar îl apucă strâns de umeri 
şi face alt lucru pe care nu l-a mai făcut vreodată în cariera 
ei didactică: îl scutură zdravăn. 

— Unde ai fost? Ai lipsit de la toate seminarele de 
dimineaţă! Ai lipsit de la masa de prânz! Voiam să sun la 
poliție! 

— lertaţi-mă, doamnă Bran. M-a durut stomacul. Am 


— 293 — 


crezut că puţin aer curat o să-mi facă bine. 

Doamna Bran - supraveghetoare şi consilier în această 
tabără de weekend, deoarece predă şi cursul de ştiinţe 
politice, pe lângă cel de istorie americană - se hotărăşte să 
îl creadă. Nu numai pentru că Pete este unul dintre cei mai 
buni elevi ai ei şi nu i-a mai făcut niciodată probleme, dar şi 
pentru că băiatul chiar pare bolnav. 

— Ar fi trebuit să mă anunti, îi spune ea. M-am gândit că 
ţi-a venit ideea să te întorci cu autostopul sau ceva de 
genul ăsta. Şi eu aş fi de vină dacă ai păţi ceva. Nu pricepi 
că acum sunteţi responsabilitatea mea? 

— Nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Mi-a venit 
să vomit şi n-am vrut s-o fac înăuntru. Probabil că mi-a 
făcut rău ceva de la masă. Sau am un virus din ăla care ţine 
o zi. 

Nu i s-a făcut rău de la mâncare şi nu are niciun virus, 
dar partea cu vomitatul este foarte adevărată. De la nervi. 
De la spaima pură, mai corect spus. Îl îngrozeşte la culme 
gândul că mâine va trebui să dea ochii cu Andrew Halliday. 
Sigur, întâlnirea asta s-ar putea desfăşura bine, ştie că 
există şansa ca lucrurile să iasă aşa cum îşi doreşte, însă 
este foarte riscant. lar dacă merge prost, atunci o să aibă 
probleme şi cu părinţii, şi cu poliţia. Bursă pentru facultate, 
de ajutor social sau de alt fel? Îi poate pune cruce. Ar putea 
chiar să intre la închisoare. Aşa că şi-a petrecut ziua 
cutreierând pe cele douăsprezece hectare ale staţiunii, 
recapitulând iar şi iar confruntarea de a doua zi. Ce va 
spune el; ce-i va răspunde Halliday. Şi da, a pierdut 
noţiunea timpului. 

Acum Pete îşi doreşte să nu fi dat în viaţa lui cu ochii de 
cufărul ăla blestemat. 

Îşi spune: Dar eu am încercat să fac un lucru bun. La 
naiba, atâta tot am vrut să fac! 

Ellen observă lacrimile din ochii băiatului şi mai vede 
acum cât de tras este la faţă - poate unde şi-a ras tuleiele 
alea abia mijite deasupra buzei superioare. Işi pune 
telefonul înapoi în poşetă şi scoate de acolo un pachet cu 
batiste din hârtie. 


— 294 — 


— Şterge-ţi faţa, îi spune. 

O voce din autocar îi strigă: 

— Hei, Saubers! Ai fript-o pe vreuna? 

— Taci din gură, Jeremy! spune Ellen, fără să se întoarcă. 

Şi i se adresează lui Pete: 

— Ar trebui să te exmatriculez o săptămână de la cursuri 
pentru isprava asta, dar am de gând să ţi-o trec cu vederea 
deocamdată. 

Normal că aşa va face, pentru că o exmatriculare de o 
săptămână ar presupune să-l informeze pe Waters, 
directorul-adjunct al liceului şi totodată partizan al 
impunerii unei discipline stricte în rândul elevilor. Şi Waters 
se va informa despre acţiunile ei şi va dori să ştie de ce nu 
dăduse alarma mai devreme, mai ales dacă va fi obligată 
să recunoască faptul că nu-l mai văzuse pe Peter Saubers 
de la cina din restaurant de cu o seară înainte. Nu mai 
ştiuse nimic de el aproape o zi întreagă, ceea ce însemna 
foarte mult timp pentru o excursie organizată de şcoală. 

— Vă mulţumesc, doamnă Bran. 

— Crezi că ai să mai vomiţi? 

— Nu. Nu mai am ce. 

— În cazul ăsta, urcă-te în autocar şi hai să mergem 
acasă. 

Se aud alte aplauze batjocoritoare când Pete se urcă în 
maşină şi se duce la locul lui. Încearcă să zâmbească, de 
parcă totul ar fi în regulă. Nu vrea decât să ajungă acasă, 
pe Sycamore Street şi să se ascundă în camera lui, în 
aşteptarea zilei de mâine, când se va termina tot acest 
coşmar. Într-un fel sau altul. 


10 


Hodges se întoarce acasă de la spital şi vede pe veranda 
lui un tânăr chipeş, îmbrăcat cu un tricou cu emblema 
Universităţii Harvard şi care citeşte o carte groasă, pe a 
cărei copertă sunt desenaţi nişte războinici greci sau 
romani. Lângă el stă un setter irlandez, cu un rânjet vesel 
pe bot - expresie caracteristică tuturor câinilor crescuţi în 


— 295 — 


familii cumsecade. Şi tânărul, şi câinele se ridică atunci 
când Hodges intră cu maşina în şopronul de lângă casă 
unde şi-a improvizat garajul. 

Tânărul îi iese în întâmpinare, cu pumnul ridicat. Hodges 
îşi ciocneşte degetele de ale lui, prin aceasta recunoscând 
originea afroamericană a lui Jerome; apoi îi strânge mâna, 
prin aceasta afirmându-şi propriul statut de bărbat alb din 
clasa de mijloc. 

Ţinându-l pe Hodges de mâini, tânărul face un pas înapoi 
şi îl măsoară din cap până în picioare. 

— la uită-te la tine! exclamă el. Niciodată n-ai fost aşa de 
slab! 

— Merg mult pe jos, spune Hodges. Şi mi-am cumpărat o 
bandă de alergat pentru zilele când plouă. 

— Excelent! O să fii nemuritor! 

— AŞ vrea eu. 

Acum Hodges se apleacă la câinele care îi întinde o labă. 
Hodges dă noroc cu el şi îl întreabă: 

— Tu ce mai faci, Odell? 

Odell latră o dată. Adică face bine. 

— Haideţi în casă, le spune Hodges. Am cola la frigider. 
Dacă nu cumva acum preferi berea. 

— Bună şi cola. Şi sunt sigur că Odell ar dori nişte apă. 
Am venit pe jos până aici şi el nu mai este rezistent ca pe 
vremuri. 

— Castronul lui e tot sub chiuvetă. 

Intră şi ciocnesc pahare cu cola de la gheaţă. Odell lipăie 
apa, apoi se întinde în locul lui obişnuit, lângă televizor. În 
primele luni de pensie, Hodges era un telespectator 
neobosit, însă acum deschide foarte rar televizorul, doar ca 
să-l asculte pe Scott Pelley, la Știrile de seară de pe CBS, şi, 
uneori, ca să vadă câte un meci de baseball. 

— Cum merge pacemakerul, Bill? 

— Nici nu mai ştiu că-l am. Şi îmi convine de minune. la 
spune-mi, ce s-a întâmplat cu balul din Pittsburg la care 
trebuia să te duci cu fata aia pe care nu mai ştiu cum o 
cheamă? 

— Relaţia n-a mers. Părinţii mei ştiu că eu şi fata aia am 


— 296 — 


descoperit că interesele noastre academice şi personale nu 
coincid. 

Hodges ridică din sprâncene. 

— Asta parcă-i limbaj de avocat, nu de student la filosofie 
şi istorie antică. 

Jerome soarbe din pahar, îşi întinde picioarele lungi şi 
zâmbeşte cu toată gura. 

— Vrei să-ţi zic adevărul? Fata „aia” - i se mai spune şi 
Priscilla - se folosea de mine ca să-l facă gelos pe iubitul ei 
din liceu. Şi i-a mers. Mi-a zis că-i pare nespus de rău că m- 
a indus în eroare, că speră să rămânem prieteni şi aşa mai 
departe. Normal că a fost o scenă destul de penibilă, dar 
probabil că tot răul e spre bine. 

Se gândeşte puţin şi continuă: 

— Recunosc că am cam căzut pe gânduri când am văzut 
că încă îşi mai ţine pe un raft toate păpuşile Barbie. 
Probabil că nu m-ar deranja prea tare dacă ai mei ar afla că 
eu am fost polonicul cu care a amestecat ea în ciorba aia 
reîncălzită a amorului din liceu, dar dacă află Barbster, o să 
mă toace toată viaţa la cap cu eşecul ăsta sentimental. 

— N-am să scot nicio vorbă, îl asigură Hodges. Şi acum 
ce ai de gând? Te întorci în Massachusetts? 

— Nu. Vreau să-mi petrec vacanţa de vară aici. Mi-am 
găsit şi o slujbă la docuri, la descărcat containere. 

— Dar asta nu-i muncă pentru un student la Harvard, 
Jerome. 

— Ba uite că este pentru studentul ăsta. Mi-am luat iarna 
trecută permisul de operator macara şi leafa este 
excelentă. lar Harvard nu-i un loc ieftin, nici dacă ai o bursă 
parţială. 

Acum intră în scenă Tyrone Feelgood Delight. Slavă 
Domnului că numai pentru câteva momente! 

— Ast băiet negru o să dăscarşe la barje şi o să ridişe la 
baloţi, conaşu' Hodges! 

Şi, cât ai clipi, Jerome se întoarce. 

— Cine îţi tunde gazonul? Arată destul de bine. Sigur, nu 
ca atunci când ţi-l tundea Jerome Robinson, dar e destul de 
îngrijit. 

— 297 — 


— Un puşti din capătul străzii, răspunde Hodges. Ascultă, 
asta-i doar o vizită de curtoazie sau...? 

— Barbara şi Tina, prietena ei, mi-au spus o poveste 
aproape incredibilă, zice Jerome. Tina n-a prea vrut, dar a 
convins-o Barbs. Se pricepe al naibii de bine la aşa ceva. 
Ştii că tatăl Tinei a fost rănit în mizeria aia de la Complexul 
Municipal, da? 

— Da. 

— lar dacă fratele ei a fost cel care a trimis bani ca să-şi 
ţină familia pe linia de plutire, atunci bravo lui... dar de 
unde i-a avut? Nu-mi pot da seama, oricât aş încerca. 

— Nici eu. 

— Tina zice că ai să stai de vorbă cu el. 

— Mâine, după ore, aşa mi-am propus. 

— Ai implicat-o şi pe Holly? 

— Într-o oarecare măsură. Se ocupă de documentare. 

— Super! râde Jerome cu gura până la urechi. Ce-ar fi să 
vin şi eu cu tine mâine? S-a reunit gaşca, omule! E ca pe 
vremuri! 

Hodges se gândeşte serios. 

— Nu ştiu, Jerome. Un singur om - un ramolit ca mine - 
poate că nu l-ar tulbura prea tare pe tânărul domn Saubers. 
În schimb, do; indivizi, dintre care unul este un şmecher 
negru, înalt de un metru nouăzeci şi... 

— Cinşpe runde şi încă mă mai ţin pe picioare! zbiară 
Jerome, fluturându-şi mâinile strânse deasupra capului. 

Odell îşi dă urechile pe spate. 

— Încă mă mai ţin pe picioare! Matahala aia de Sonny 
Liston nici nu m-a atins! Plutesc ca un fluturaş, înţep ca o... 
Observă privirea indulgentă a lui Hodges şi se opreşte. 

— Mda, scuze, uneori mă mai ia valul. Unde ai de gând 
să-l aştepţi? 

— În faţa liceului. La ieşirea elevilor. 

— Nu toţi ies pe acolo şi s-ar putea să evite ieşirea aia, 
mai ales dacă se scapă Tina şi îi spune că a vorbit cu tine. 

Vede că Hodges vrea să-l întrerupă şi ridică o mână. 

— Ştiu că zice că nu, dar fraţii mai mari îşi cunosc foarte 


36 Replică a lui Muhammad Ali (n.tr.). 
— 298 — 


bine surioarele, ţi-o spune unul care ştie ce vorbeşte. Dacă 
a aflat că o să fie luat la întrebări, s-ar putea să iasă prin 
spate şi să o taie peste terenul de fotbal care dă pe 
Westfield Street. Aş putea să stau acolo în maşină şi să te 
sun dacă îl văd. 

— Ştii cum arată? 

— Înî. Tina avea o poză în portofel. Lasă-mă să te ajut, 
Bill. Barbie ţine la fetiţa asta. Şi mi-a plăcut şi mie. Trebuie 
să recunoşti că a avut ceva curaj ca să vină la tine, 
indiferent cât a insistat soră-mea. 

— Ai dreptate. 

— Plus că sunt al naibii de curios. Tina zice că banii au 
început să vină atunci când fratele ei nu avea decât 
treisprezece ani. Îţi dai seama? Un puşti atât de mic cu 
acces la atâţia bani... 

Jerome scutură trist din cap. 

— Nu mă mir că are probleme. 

— Nici eu nu mă mir. Mă rog, dacă vrei să vii şi tu, atunci 
poţi să vii. 

— Ăsta-i prietenul meu! 

Strigătul acesta cere o altă lovire a pumnilor. 

— Şi tu ai învăţat la Liceul Northfield, Jerome. Mai există 
vreo altă ieşire în afară de cea din faţă şi cea care dă spre 
Westfield Street? 

Jerome încearcă să-şi amintească. 

— Dacă se duce la subsol, acolo mai e o uşă care te 
scoate pe o latură a clădirii, unde era zona pentru fumat pe 
vremuri. Cred că ar putea să o ia şi pe acolo, apoi să treacă 
prin sala de festivități şi să iasă pe Garner Street. 

— Acolo ar putea să-l aştepte Holly, zice Hodges, dus pe 
gânduri. 

— Excelentă idee! strigă iarăşi Jerome. Se reuneşte 
vechea gaşcă! Exact ce spuneam! 

— Dar să nu-l abordezi dacă dai cu ochii de el, spune 
Hodges. Mă suni şi atât. Doar eu vorbesc cu el. O să-i spun 
acelaşi lucru şi lui Holly. Nu că ea s-ar gândi să-l ia la 
întrebări pe băiat. 

— Dar ne povesteşti şi nouă ce ţi-a zis. 


— 299 — 


— Dacă îmi zice ceva, veţi afla şi voi, spune Hodges, 
sperând că nu face o promisiune fără acoperire. Vino pe la 
două la biroul nostru din Clădirea Turner şi vom pleca 
împreună la două şi un sfert, ca să ajungem la locurile 
noastre la trei fără un sfert. 

— Sigur Holly o să fie de acord să participe? 

— Da. Îi place să urmărească acţiunea. Confruntările îi 
dau bătaie de cap. 

— Nu întotdeauna. 

— Nu, spune Hodges, nu întotdeauna. 

Amândoi se gândesc acum la acea confruntare cu Brady 
Hartsfield de la CCAM, când Holly s-a descurcat de minune. 
Jerome se uită la ceas. 

— Trebuie să plec. l-am promis lui Barbstere că o duc la 
mall. Vrea să-i cumpăr un ceas de fiţe. 

Şi îşi dă ochii peste cap. 

Hodges zâmbeşte. 

— Sunt topit după soră-ta, Jerome. 

Jerome zâmbegşte şi el. 

— Şi eu. Odell, haide să ne tărâm fundurile până acasă. 

Odell se ridică şi se duce la uşă. Jerome pune mâna pe 
clanţă şi se întoarce. Zâmbetul a dispărut. 

— Ai mai fost unde îmi închipui eu că ai fost? 

— Probabil. 

— Holly ştie că te duci acolo? 

— Nu. Şi tu nu ai să-i spui. Ai tulbura-o îngrozitor de tare. 

— Ai dreptate. Cum se mai simte? 

— La fel. Deşi... 

Hodges îşi aduce aminte de fotografia care a căzut fără 
să o atingă cineva. Îşi aduce aminte de pocnetul acela mic 
şi sec. 

— Deşi ce? 

— Nimic. Este la fel. Te rog să-mi faci un serviciu, bine? 
Roag-o pe Barbara să mă anunţe dacă o sună Tina şi îi 
spune că fratele ei a aflat că fetele au fost vineri să discute 
cu mine. 

— Sigur. Pe mâine. 

Jerome pleacă. Hodges deschide televizorul şi se bucură 


— 300 — 


când vede că meciul nu s-a terminat încă. Acum este 
egalitate. Urmează reprizele de prelungiri. 


11 


Holly îşi petrece seara de duminică în apartamentul ei, 
încercând să urmărească la calculator Naşul - partea a l-a. 
In mod normal, îndeletnicirea aceasta ar fi una foarte 
plăcută, deoarece ea crede că este în topul celor mai bune 
trei filme făcute vreodată, alături de Cetăţeanul Kane şi 
Cărările gloriei. Insă în seara aceasta îl tot opreşte, ca să se 
poată învârti îngrijorată prin living. Spaţiul este suficient. 
Sigur, apartamentul nu este la fel de luxos ca acela de pe 
malul lacului, unde a locuit la început, când abia se mutase 
în oraş, dar e mare şi se află într-un cartier sigur. Plus că îşi 
poate permite chiria. Verişoara Janey îi lăsase moştenire o 
jumătate de milion de dolari. Evident, mult mai puţin după 
achitarea tuturor impozitelor, dar tot o sumă frumuşică. lar 
acum, datorită serviciului pe care îl are la Bill Hodges, îşi 
mai permite şi să pună deoparte mulţi bani albi pentru zile 
negre. 

Se plimbă agitată prin încăpere, murmurând replici din 
filmul preferat: 

— „Nu trebuie să-i elimin pe toţi, doar pe duşmani.” 

— „Cum zici daiquiri de banane?” 

— „Să ţii minte că familia e mai presus de ţară.” 

Şi, fireşte, replica pe care o ştie toată lumea: 

— „Ştiu că tu ai fost, Fredo. Mi-ai frânt inima.” 

Dacă s-ar fi uitat la alt film, atunci altele ar fi fost replicile 
pe care le-ar fi recitat. Aceasta este o formă de autohipnoză 
pe care o practică încă de la şaptesprezece ani, de când a 
văzut prima oară Sunetul muzicii. (Replica favorită de acolo 
este: „Oare ce gust are iarba?”) 

De fapt, Holly se gândeşte la caietul cu coperte din 
moleschin ascuns sub pernă de fratele Tinei. Bill nu crede 
că ar avea vreo legătură cu banii trimişi de Pete părinţilor, 
însă ea nu este chiar atât de sigură. 

Scrie într-un jurnal zilnic de când se ştie. Acolo trece 


— 301 — 


toate filmele pe care le-a văzut, toate cărţile pe care le-a 
citit. Acolo trece numele tuturor oamenilor cu care a stat de 
vorbă, acolo notează orele de deşteptare şi de culcare. Plus 
problemele de tranzit intestinal, însă folosind codul DWC, 
adică Dus la WC (pentru că, nu-i aşa, cineva s-ar putea să-i 
citească jurnalele după moartea ei). Ştie prea bine că este 
o tulburare  obsesiv-compulsivă - a discutat cu 
psihoterapeutul despre faptul că această  înşiruire 
obsedantă de nume şi evenimente nu este decât o altă 
formă de „gândire magică”? -, dar nu face niciun rău şi nu 
e treaba nimănui dacă ea preferă să scrie în caiete cu 
coperte de moleschin. Ideea este că ea se pricepe la 
copertele din moleschin şi prin urmare ştie că asemenea 
caiete nu sunt deloc ieftine. Un caiet cu spiră costă în 
medie cam doi dolari cincizeci; însă unul cu acelaşi număr 
de pagini, dar cu coperte din moleschin, ajunge şi la zece 
dolari. Şi atunci, la ce i-ar trebui unui copil un asemenea 
caiet de lux şi foarte costisitor, mai ales dacă provine dintr- 
o familie destul de strâmtorată? 

— N-are niciun sens, bombăne Holly. 

Şi imediat, ca în continuarea acestei înlănţuiri de idei: 

— „Lasă arma. la nişte cannoli.” 

Replica asta este din Naşul original, dar este o replică 
bună. Una dintre cele mai bune. 

Expediază banii. Păstrează caietul. 

Un caiet foarte costisitor, pe care l-a ascuns repede sub 
pernă atunci când surioara lui a intrat pe neaşteptate peste 
el. Cu cât se gândeşte Holly mai mult la gestul acesta, cu 
atât este mai convinsă că este deosebit de important în 
întreaga poveste. 

Porneşte din nou filmul, dar nu e în stare să-i urmărească 
firul atât de tocit şi atât de îndrăgit când nu se gândeşte 
decât la caietul ăla. Aşa că Holly face un lucru fără 
precedent: închide computerul înainte de ora de culcare. 
Apoi începe iarăşi să se plimbe prin cameră, cu mâinile 
strânse la spate. 


37 Denumire dată de psihologi modului ideal de a explica, astfel, ce pare 
inexplicabil şi de a controla ce pare de necontrolat (n.tr.). 


— 302 — 


Expediază banii. Păstrează caietul. 

— Şi decalajul! se adresează ea apartamentului gol. Să 
nu uităm de el! 

Da. Cele şapte luni trecute de când banii au încetat să 
mai sosească şi până când puştiul Saubers a început să 
tremure în izmene. Oare a avut nevoie de aceste şapte luni 
ca să conceapă o nouă metodă prin care să facă rost de 
mai mulţi bani? Holly crede că aşa a fost. Holly crede că 
băiatul a avut o idee, dar ideea asta s-a dovedit una 
nefericită. Şi l-a băgat în bucluc. 

— Cum dau oamenii de necaz atunci când e vorba despre 
bani? întreabă Holly camera goală şi iuţeşte paşii. Din 
cauză că îi fură. Sau şantajează. 

Despre asta să fi fost vorba? Oare Pete Saubers a 
încercat să şantajeze pe cineva cu vreo informaţie din 
caietul acela? Poate cu o informaţie legată de banii furaţi? 
Dar cum să fi şantajat Pete pe cineva când el era acela care 
probabil că furase banii? 

Holly se duce la telefon, întinde mâna să-l ia, dar se 
retrage imediat. Stă acolo aproape un minut, muşcându-şi 
rău buzele. Nu este obişnuită să ia iniţiativa. Poate că ar fi 
bine să-l sune mai întâi pe Bill şi să-l întrebe dacă e bine ce 
vrea să facă? 

— Însă Bill nu crede că acel caiet ar avea vreo 
importanţă, îi explică ea livingului. Eu nu sunt de acord. Şi 
am voie să nu fiu de acord dacă aşa vreau. 

la mobilul de pe măsuţa de cafea şi o sună pe Tina 
Saubers înainte să-şi piardă curajul. 

— Alo? răspunde Tina aproape în şoaptă. Cine e? 

— Holly Gibney. Nu mi-ai văzut numărul pe ecran pentru 
că este ascuns. Sunt foarte prudentă în privinţa asta, deşi 
ţie ţi-l dau bucuroasă, dacă vrei. Şi aşa am putea să vorbim 
oricând, pentru că suntem prietene şi prietenele vorbesc la 
telefon. S-a întors fratele tău din tabără? 

— Da. Pe la şase, când noi tocmai terminam de mâncat. 
Mami i-a zis că mai are destulă friptură şi cartofi şi că i le 
încălzeşte, dacă vrea, dar a zis că s-au oprit la un fast-food 
şi au mâncat toţi acolo. Şi după aia s-a dus în camera lui. N- 


— 303 — 


a vrut nici măcar o bucăţică de prăjitură cu căpşune, care e 
preferata lui. Sunt tare îngrijorată, doamnă Holly. 

— Poţi să-mi spui doar Holly. 

Nu suportă apelativul „doamnă”. Are impresia că se 
aplică doar cucoanelor cu mulţi copii agăţaţi de fuste. 

— Bine. 

— El ţi-a zis ceva? 

— „Bună” şi atât, răspunde Tina încet. 

— Şi tu nu i-ai spus că vineri ai venit cu Barbara la noi? 

— Nu! Doamne fereşte! 

— Unde e acum? 

— Tot în camera lui. Ascultă grupul ăla, Black Keys. Eu nu 
pot să-i sufăr. 

— Te-nţeleg. Nici mie nu-mi place. 

Holly habar n-are despre ce grup e vorba, deşi ar putea 
înşira pe de rost întreaga distribuţie din Fargo. (Cea mai 
bună replică din filmul ăla îi aparţine lui Steve Buscemi: 
„Fumează o pipă a păcii, în puii mei!”) 

— Spune-mi, Tina, are cumva Pete un prieten apropiat cu 
care să fi vorbit despre ce îl frământă? 

Tina se gândeşte. Holly profită de pauza aceasta ca să ia 
o pastilă de Nicorette din pachetul de lângă calculator. 

— Nu cred, spune fetiţa în cele din urmă. Probabil că are 
prieteni la şcoală, e foarte popular acolo, dar singurul 
prieten bun al lui a fost Bob Pearson, de pe strada noastră. 
Dar s-a mutat cu familia la Denver anul trecut. 

— Dar prietenă? 

— Ar fi Gloria Moore, dar s-au despărţit după Crăciun. 
Pete zicea că nu-i place să citească şi el nu ar putea avea o 
relaţie cu o fată căreia nu-i plac cărţile. 

Adaugă apoi pe un ton melancolic: 

— Mie îmi plăcea Gloria. M-a învăţat cum să mă fardez la 
ochi. 

— Fetele nu au nevoie să se fardeze până nu trec de 
treizeci de ani, spune Holly cu fermitate, deşi ea personal 
nu s-a fardat niciodată. 

Mama ei spune că fardurile sunt pentru târfe. 

— Pe bune? exclamă surprinsă Tina. 


— 304 — 


— Dar profesorii? Există vreun profesor care i-a plăcut 
atât de mult încât să i se poată destăinui? 

Holly nu prea crede că un frate mai mare ar discuta 
despre profesori cu surioara lui şi nici că, presupunând că o 
asemenea conversaţie ar fi avut loc, surioara cu pricina ar fi 
fost prea atentă. Însă pune întrebarea pentru că altceva nu- 
i mai trece prin minte. 

Dar Tina nu ezită nicio secundă. 

— Ricky-Hippy, spune ea şi începe să chicotească. 

Holly se opreşte brusc în mijlocul camerei. 

— Cine? 

— Domnul Ricker, aşa îl cheamă de-adevăratelea. Pete 
zicea că sunt nişte copii care-i zic „Ricky-Hippy” pentru că 
se îmbracă doar cu cămăşi din alea cu flori mari care se 
purtau acum o mie de ani. A fost profesorul lui Pete în anul 
întâi de liceu. Sau al doilea. Nu mai ştiu. Şi zicea că domnul 
Ricker se pricepe la cărţile bune. Doamnă... adică Holly, 
domnul Hodges o să stea de vorbă mâine cu Pete? 

— Sigur că da. Fii fără grijă. 

Dar Tina are o mulţime de griji. Pare gata-gata să plângă 
şi, auzindu-i vocea gâtuită, Holly simte că i se frânge inima. 

— Of, sper doar să nu mă urască după aia. 

— N-o să te urască, încearcă Holly să o liniştească, în 
vreme ce mestecă pastila de Nicorette cu viteza luminii. Bill 
o să afle care-i problema şi o s-o rezolve. Şi atunci fratele 
tău o să te iubească mai mult ca oricând. 

— Pe cuvânt? 

— Pe cuvânt. Au! 

— Ce e? 

— Nimic. 

Holly se şterge la gură şi vede câteva picături de sânge 
pe degete. 

— Mi-am muşcat buza. Trebuie să închid acum, Tina. O 
să mă suni dacă îţi vine în minte vreo persoană cu care 
Pete ar fi putut să vorbească despre bani? 

— N-are ce să-mi vină în minte. Nu-i nimeni, spune Tina 
amărâtă şi începe să plângă. 

— Da... bine. 


— 305 — 


Şi, pentru că parcă mai este nevoie de ceva, Holly 
adaugă: 

— Nu te mai gândi la farduri. Ochii tăi sunt frumoşi şi fără 
aşa ceva. La revedere! 

Intrerupe convorbirea, fără să o mai lase pe Tina să-i 
răspundă şi porneşte din nou la plimbare prin apartament. 
Scuipă cocoloşul de Nicorette în coşul de gunoi de lângă 
birou şi îşi tamponează buzele cu un şerveţel. Dar 
sângerarea s-a oprit deja. 

Fără prieteni apropiaţi şi fără iubită. În afară de numele 
acelui profesor nu a mai reuşit să afle nimic altceva. 

Holly se aşază şi dă din nou drumul la computer. 
Deschide Firefox, intră pe pagina web a Liceului Northfield, 
dă click pe PROFESORII NOŞTRI şi uite-l pe Howard Ricker, 
îmbrăcat cu o cămaşă cu model floral şi mâneci bufante, 
exact cum l-a descris Tina. Şi cu o cravată ridicolă. Este 
oare chiar imposibil ca Pete Saubers să-i fi spus ceva 
profesorului său preferat de literatură, mai ales dacă avea 
legătură cu ce scria (sau citea) el într-un caiet cu coperte 
din moleschin? 

După alte câteva click-uri, pe ecran se afişează numărul 
de telefon al lui Howard Ricker. Este încă destul de 
devreme, dar Holly nu se poate hotări să sune din senin o 
persoană complet necunoscută. Şi aşa i-a fost destul de 
greu să o sune pe Tina, iar convorbirea aia s-a terminat cu 
lacrimi. 

O să-i zic mâine lui Bill, îşi spune ea. Şi o să-l sune el pe 
Ricky-Hippy dacă i se pare că merită. 

Intră din nou în voluminosul fişier cu filme şi, curând, 
urmăreşte captivată Naşul - partea a l-a. 


12 


În acea seară de duminică, Morris intră într-un alt 
internet-cafe şi se ocupă de propria lui documentare. 
Găseşte ce căuta, scoate bucata de hârtie cu numărul de 
mobil al lui Pete Saubers şi notează şi adresa de acasă alui 
Andrew Halliday. Coleridge Street se află în cartierul de 


— 306 — 


vest. În anii şaptezeci acolo era o enclavă cu populaţie 
majoritar albă din clasa mijlocie. Casele încercau să pară 
puţin mai scumpe decât erau în realitate şi aşa au ajuns să 
fie aproximativ identice. 

O vizită scurtă pe câteva site-uri imobiliare este de ajuns 
să-i dovedească lui Morris că lucrurile nu s-au prea 
schimbat de atunci, chiar dacă a apărut un centru 
comercial elegant şi cu preţuri mari: Valley Plaza. Posibil ca 
maşina lui Andy să fie parcată în faţa casei. Fireşte, ar 
putea să fie şi în spatele anticariatului, pentru că Morris nu 
s-a dus să verifice (Hristoase, n-ai cum să verifici chiar tot! 
îşi spune el), dar i se pare puţin probabil. De ce să suporţi 
aglomeraţia traficului din oraş pentru doar cinci kilometri 
dus şi cinci întors, când ţi-ai putea cumpăra un abonament 
lunar de autobuz cu doar zece dolari sau unul pentru şase 
luni cu cincizeci? Morris are cheile de la casa vechiului său 
prieten, deşi n-ar îndrăzni în veci să le folosească. Probabil 
că locuinţa are o alarmă puternică. 

Dar are şi cheile de la maşina lui Andy, iar o maşină i-ar 
putea fi de folos. 

Se întoarce pe jos la Conacul Belfegor, convins că acolo îl 
aşteaptă McFarland cu gânduri mai mari decât simpla 
colectare a unei probe de urină. Nu, simpla probă de urină 
nu va mai fi suficientă. De data aceasta o să vrea să-i 
percheziţioneze camera şi atunci o să găsească geanta în 
care se află computerul lui Andy, alături de cămaşa şi 
pantofii plini de sânge. Fără să mai vorbim despre plicul cu 
bani pe care l-a luat din biroul vechiului său prieten. 

Am să-l omor, îşi spune Morris, care acum este (cel puţin 
în propria-i imaginaţie) „Morris, Lupul cel Rău”. 

Insă nu poate să folosească pistolul, majoritatea 
locatarilor din Conacul Belfegor ştiu foarte bine cum sună 
un foc de armă, chiar şi un poc delicat şi cuviincios scos 
dintr-un pistolet de poponaut, ca acela al vechiului său 
prieten. Şi a lăsat barda în biroul lui Andy. Deşi, chiar dacă 
ar avea-o, s-ar putea să nu-i fie de niciun folos. McFarland 
este la fel de masiv ca Andy, însă nu plin de osânză cum 
era el. McFarland pare tot numai vână, pare puternic. 


— 307 — 


Nu face nimic, îşi zice Morris. Mi se rupe de cât de 
puternic este. Pentru că un lup bătrân este un lup viclean şi 
aşa trebuie să fiu şi eu acum: viclean. 

McFarland nu-l aşteaptă în faţa clădirii, dar Morris nu 
răsuflă uşurat pentru că acum este convins că ofiţerul 
supraveghetor îl aşteaptă sus. Dar nu pe hol. Probabil că şi- 
a făcut rost de un şperaclu cu care poate să intre în oricare 
cameră din balamucul ăsta care pute a pişat. 

Pune-mă la încercare! îşi spune el. Doar pune-mă tu la 
încercare, jegosule! 

Dar uşa este încuiată, camera este pustie şi nu pare să fi 
fost percheziţionată, deşi Morris presupune că McFarland ar 
face-o cu foarte multă grijă... cu foarte multă viclenie. 

Şi atunci Morris îşi zice că-i idiot. Dacă McFarland i-ar fi 
percheziţionat locuinţa, l-ar fi aşteptat acum cu încă vreo 
doi poliţişti şi poliţiştii ăia ar fi zdrăngănit din cătuşe. 

Cu toate acestea, deschide repede uşa de la dulap ca să 
se asigure că genţile sunt tot acolo unde le-a lăsat. Sunt. 
Scoate banii şi-i numără. Şase sute patruzeci de dolari. Nu 
prea mult, nici pe departe suma din seiful lui Rothstein, dar 
nici prea puţin. Îi pune la loc, trage la loc fermoarul, apoi se 
aşază pe pat şi îşi întinde mâinile. Tremură. 

Trebuie să iau lucrurile astea de aici, îşi spune, şi trebuie 
să o fac mâine-dimineaţă. Dar unde să le duc? 

Morris se întinde pe pat şi se uită fix la tavan. Se 
gândeşte. Şi, la un moment dat, adoarme. 


13 


Dimineaţa de luni este senină şi călduroasă. Termometrul 
uriaş din faţa Complexului Municipal arată douăzeci şi unu 
de grade încă dinainte ca soarele să apară cu totul de 
dincolo de orizont. Mai sunt încă două săptămâni de şcoală, 
dar astăzi va fi prima zi cu adevărat caniculară, o zi din 
aceea în care oamenii se şterg pe obraji de transpiraţie, se 
uită chiorâş la soare şi discută despre încălzirea globală. 

Hodges ajunge la birou la ora opt şi jumătate şi o găseşte 
pe Holly aşteptându-l. Ea îi povesteşte despre discuţia cu 


— 308 — 


Tina de cu o seară înainte şi îl întreabă dacă vrea să stea 
de vorbă cu Howard Ricker, zis şi Ricky-Hippy, în cazul că 
Pete nu-i va spune nimic. Hodges este de acord şi îi spune 
lui Holly că a avut o idee extraordinară (ea se îmbujorează 
puternic), însă în sinea lui crede că nu va avea nevoie să 
discute cu Ricker. Dacă nu-i în stare să facă un puşti de 
şaptesprezece ani să vorbească - unul care abia aşteaptă 
să-şi descarce sufletul -, atunci este clar că trebuie să se 
lase de meserie şi să se mute în Florida, unde acum 
locuiesc foarte mulţi poliţişti ieşiţi la pensie. 

O întreabă pe Holly dacă este de acord ca după-amiază, 
la încheierea cursurilor, să se posteze pe Garner Street şi 
să se uite după Pete. Ea spune că acceptă cu dragă inimă, 
atâta vreme cât nu trebuie să vorbească ea cu băiatul. 

— Nu trebuie, o asigură Hodges. Dacă îl vezi, mă suni şi 
atâta tot. Eu am să vin pe după clădire şi am să-i tai calea. 
Avem vreo poză cu el? 

— Am descărcat şase fotografii pe computerul meu. Cinci 
din anuarul liceului şi una de la biblioteca de pe Garner 
Street, unde lucrează ca asistent de bibliotecar. Vino să ţi le 
arăt. 

Cea mai bună fotografie - un portret în care Pete Saubers 
poartă cravată şi un sacou sport închis la culoare - 
VICEPREŞEDINTELE PROMOŢIEI 2015. Are părul negru şi 
este destul de frumuşel. Asemănarea cu sora lui mai mică 
nu-i izbitoare, dar există. Ochii lui albaştri şi inteligenţi 
privesc fix în cei ai lui Hodges. În ei se desluşeşte un licăr 
mic de umor. 

— Poţi să i le trimiţi prin e-mail lui Jerome? 

— Le-am trimis deja. 

Holly zâmbeşte şi Hodges se gândeşte - aşa cum o face 
mereu - că ar trebui să zâmbească mai des. Pentru că 
atunci este aproape frumoasă. lar dacă şi-ar da şi cu puţin 
rimel, probabil că ar fi foarte frumoasă. 

— Ce mă bucur să-l văd iar pe Jerome. 

— Ce program am în dimineaţa asta, Holly? Trebuie să 
mă duc undeva? 

— La tribunal, la ora zece. Povestea aia cu agresiunea. 


— 309 — 


— Aha! Tipul ăla care l-a snopit pe cumnată-su. Belson, 
Mardeiaşul cel Chel. 

— Nu-i frumos să vorbeşti urât despre alţi oameni, spune 
Holly. 

Probabil că are dreptate, dar procesele sunt neplăcute, 
iar faptul că trebuie să se prezinte tocmai astăzi la tribunal 
este cu atât mai enervant, deşi probabil că toată povestea 
nu va dura mai mult de o oră, presupunând că 
judecătoarea Wiggins va fi la fel de expeditivă ca pe 
vremea când Hodges lucra în poliţie. Pete Huntley o 
poreclise Fedex pe Brenda Wiggins, tocmai pentru că era 
mereu punctuală şi nu tărăgăna procedurile. 

Numele Mardeiaşului cel Chel este James Belson, a cărui 
poză ar trebui să se afle în dicţionar, alături de expresia 
gunoi alb. Locuieşte pe Edgemont Avenue, zonă cunoscută 
şi sub numele de Raiul Mocofanilor. Prin contractul încheiat 
cu un dealer auto din oraş, Hodges a trebuit să preia 
maşina lui Belson, o Acura MDX, pentru care individul nu 
mai plătea ratele de câteva luni bune. Hodges s-a dus la 
magherniţa unde stătea Belson, dar nu l-a găsit acasă. Nu a 
găsit nici maşina. Doamna Belson - o cucoană care părea 
agitată şi speriată - i-a spus că Acura fusese furată de 
fratele ei, Howie. l-a dat adresa acestuia, tot din Raiul 
Mocofanilor. 

— Nu mor de dragul lui Howie, i-a spus ea lui Hodges, dar 
ar fi bine să ajungeţi acolo până nu-l omoară Jimmy. Când e 
furios, nu mai crede că se poate rezolva ceva cu vorba 
bună. Trece direct la bătaie. 

Şi aşa era: când Hodges a ajuns la adresa respectivă, 
James Belson îl cotonogea pe Howie. Pentru această 
operaţiune se ajuta de o coadă de greblă. Chelia îi lucea de 
transpiraţie în lumina soarelui. Cumnatul lui Belson zăcea în 
buruienile din faţa casei, chiar lângă bara de protecţie din 
spatele maşinii care iscase tot scandalul. Dădea în zadar 
din picioare şi încerca să-şi apere cu mâinile chipul 
însângerat şi nasul spart. Hodges s-a furişat în spatele lui 
Belson şi l-a cuminţit cu Pliciul lui Norocos. Până la prânz, 
Acura era înapoi în parcul auto al dealerului, iar Belson, 


— 310 — 


Mardeiaşul cel Chel, era pus sub acuzare pentru comiterea 
infracţiunii de ultraj. 

— Avocatul lui o să încerce să te facă pe tine personajul 
negativ, îl atenționează Holly. O să te întrebe cum l-ai 
calmat pe domnul Belson. Trebuie să te pregăteşti pentru 
întrebarea asta, Bill. 

— Of, pentru Dumnezeu! exclamă Hodges. l-am dat una 
ca să-l împiedic să-l omoare pe cumnată-su. Atâta tot. Am 
folosit forţa doar cât să-l pot imobiliza. 

— Însă ai făcut-o cu o armă. O şosetă plină cu bile de 
rulment, mai exact. 

— Corect, dar Belson nu are de unde să ştie asta. Era cu 
spatele la mine. lar tipul celălalt era semiconştient, în cel 
mai bun caz. 

— Bine... 

Dar pare îngrijorată şi a început din nou să-şi roadă buza 
rănită în timpul discuţiei cu Tina. 

— Nu vreau să ai necazuri. Promite-mi că o să-ţi păstrezi 
calmul şi nu o să te apuci să tipi sau să gesticulezi ca 
nebunul sau să... 

— Holly! 

O prinde de umeri. Cu multă blândeţe. 

— Du-te afară la aer. Fumează o ţigară. Linişteşte-te. 
Totul va fi bine şi de dimineaţă la tribunal, şi după-amiază 
cu Pete Saubers. 

Holly se uită la el cu ochi mari. 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu! 

— Bine. Am să fumez doar o jumătate de ţigară. 

Porneşte spre uşă, scotocind în poşetă. 

— O să avem o zi foarte plină. 

— Aşa este. Incă ceva. 

Holly se întoarce, privindu-l întrebător. 

— Ar trebui să zâmbeşti mai des. Eşti frumoasă atunci 
când o faci. 

Holly se înroşeşte puternic până la rădăcina părului şi se 
grăbeşte să iasă din birou. Dar zâmbeşte din nou, iar 
zâmbetul ei îl face fericit pe Hodges. 


— 311 — 


14 


Şi Morris are o zi plină, iar ăsta este un lucru bun. Cât 
timp este în mişcare, îndoielile şi temerile nu au nicio şansă 
să-l copleşească. Îl ajută şi faptul că s-a trezit absolut 
convins de un lucru: aceasta este ziua când va deveni un 
lup adevărat. A terminat de pus la punct sistemul învechit 
de arhivare al calculatorului de la CCAM, aşa că boul ăla 
obez de şef al lui o să dea bine în faţa şefului ce/ mare. Şi 
nu mai are de gând să fie fraierul lui Ellis McFarland. Gata 
cu da, domnule! şi nu, domnule! şi cum ziceti 
dumneavoastră, domnule! Gata şi cu regulile eliberării 
condiţionate. Imediat ce va pune mâna pe caietele lui 
Rothstein, va pleca naibii din oraşul ăsta de tot căcatul. 
Alaska şi Canada ies din discuţie, dar îi rămân patruzeci şi 
opt de state americane. Crede că va opta pentru New 
England. Cine ştie, poate se va stabili chiar în New 
Hampshire. Cum ar fi să citească manuscrisele lui Rothstein 
în munţii la care el probabil că se uita atunci când le-a 
scris? Asta da, simetrie literară. Şi simetria este cea mai de 
preţ calitate a romanelor. Felul în care totul se armonizează 
la sfârşit. Ar fi trebuit să-şi închipuie că Rothstein nu-l va 
lăsa pe Jimmy să lucreze la tâmpenia aia de agenţie de 
publicitate, pentru că nu ar fi fost niciun fel de simetrie în 
alegerea asta, ci doar o mizerie îngrozitoare. Poate că, în 
adâncul sufletului său, Morris ştiuse asta. Şi poate că 
tocmai acest gând l-a ajutat să-şi păstreze sănătatea 
mintală. 

În viaţa lui nu s-a simţit mai sănătos la cap. 

Probabil că boul ăla obez de şef al lui îl va suna pe 
McFarland când va vedea că lipseşte de la serviciu astăzi. 
Cel puţin, asta ar trebui să facă în caz de absenţă 
nemotivată. Aşa că Morris trebuie să dispară. Să se facă 
nevăzut. Să se volatilizeze. 

Foarte bine. 

Ba chiar minunat. 

La ora opt dimineaţa, ia autobuzul spre Main Street, 
merge cu el până la capăt şi apoi se duce pe jos până pe 


— 312 — 


Lacemaker Lane. Morris şi-a îmbrăcat unicul sacou şi şi-a 
pus la gât singura cravată pe care o are. Ţinuta asta îl ajută 
să pară cumva de-al locului, deşi este prea devreme şi 
magazinele de fiţe nu au deschis încă. Coteşte pe aleea 
dintre anticariatul „Ediţii rare la Andrew Halliday” şi 
prăvălia vecină, „Buticul copiilor La Bella Flora”. În curtea 
micuță din spatele clădirilor sunt trei locuri de parcare, 
două pentru magazinul de îmbrăcăminte şi unul pentru 
magazinul cu cărţi. Într-unul din locurile pentru „La Bella 
Flora” este un Volvo. Celălalt loc este liber. La fel şi spaţiul 
rezervat pentru Andrew Halliday. 

Şi asta-i bine. 

Morris părăseşte curtea cu acelaşi pas vioi de la venire, 
se opreşte cât să arunce o privire admirativă spre anunţul 
cu ÎNCHIS din uşa anticariatului, apoi se întoarce pe Lower 
Main, de unde ia autobuzul către periferie. II schimbă de 
două ori şi în cele din urmă coboară în faţa centrului 
comercial Valley Plaza, la doar două străzi distanţă de casa 
răposatului Andrew Halliday. 

Merge repede acum, nu ca la plimbare. Dă impresia că 
ştie unde se află, ştie încotro se îndreaptă şi are tot dreptul 
să fie aici. Nu-i deloc surprins să vadă că Coleridge Street 
este aproape pustie. Este nouă şi un sfert (boul ăla obez de 
şef trebuie că se uită lung la biroul gol al lui Morris şi 
spumegă de furie). Copiii sunt la şcoală; tăticii şi mămicile 
care lucrează sunt plecaţi la joburile lor unde se dau peste 
cap ca să ţină pasul cu ratele cardului de credit; 
majoritatea firmelor de livrări la domiciliu şi de prestări 
servicii nu-şi vor face apariţia în zonă decât pe la zece. 
Singura perioadă mai bună pentru ce are el de gând să facă 
ar fi în orele adormite ale după-amiezii, dar nu-şi poate 
permite să aştepte atât de mult. Sunt mult prea multe 
locuri unde trebuie să ajungă, are prea multe lucruri de 
făcut. Aceasta este o zi crucială pentru Morris Bellamy. 
Viaţa lui a făcut un ocol lung, foarte lung, dar aproape că a 
revenit la traseul principal. 


15 
— 313 — 


Tinei începe să-i fie rău cam pe la momentul când Morris 
intră pe aleea casei răposatului Drew Halliday şi vede 
maşina vechiului său prieten parcată în garaj. Tina n-a 
dormit aproape deloc toată noaptea pentru că îi este teamă 
de reacţia pe care o va avea Pete atunci când va afla că l-a 
pârât. l-a căzut greu ce a mâncat la micul dejun şi, pe 
neaşteptate, chiar atunci când doamna Sloan interpretează 
„Annabel Lee”? (doamna Sloan nu citeşte niciodată pur şi 
simplu), mâncarea nedigerată de dimineaţă începe să i se 
urce în gât, către ieşire. 

Tina ridică mâna. Parcă ar cântări cel puţin cinci 
kilograme, dar reuşeşte să o ţină sus până când o vede 
doamna Sloan. 

— Da, Tina, ce s-a întâmplat? 

Pare iritată, dar Tinei nu-i pasă. A trecut de faza asta. 

— Mi-e rău. Trebuie să mă duc la toaletă. 

— Du-te, sigur că da. Dar vezi să te întorci repede. 

Tina se grăbeşte să iasă din clasă. Câteva fete râd pe 
înfundate în urma ei - la vârsta de treisprezece ani ţi se par 
extrem de amuzante vizitele neplanificate la toaletă -, dar 
Tina este mult prea preocupată de nodul ăla pe care îl are 
în gât ca să-i mai fie ruşine. Ajunge pe coridor şi o rupe la 
fugă cât de repede e în stare, însă mâncarea nedigerată 
este mai rapidă şi o face să-şi vomite micul dejun pe 
pantofi înainte de a apuca să ajungă la toaletă. 

Domnul Haggerty, administratorul şcolii, tocmai urcă pe 
scară. O vede cum se clatină pe picioare, se îndepărtează 
de băltoaca aburindă şi se apropie repede de ea. Centura 
cu scule pe care o poartă la brâu se leagănă în ritmul 
paşilor lui. 

— Te simţi bine, fetiţo? 

Tina caută peretele cu o mână ce i se pare făcută din 
plastilină. Lumea toată se învârte în jurul ei. Pe de-o parte, 
din cauză că a vomitat cu atâta putere încât i-au dat 
lacrimile. Dar mai este un motiv. Îşi doreşte din tot sufletul 
să n-o fi ascultat pe Barbara şi să nu fi stat de vorbă cu 
domnul Hodges şi să-l fi lăsat în pace pe Pete să-şi rezolve 


38 Poem al lui Edgar Allan Poe (nitr.). 
a Ale 


singur problemele. Dacă n-o să mai vorbească cu ea 
niciodată? 

— Da, spune ea. Scuze pentru... 

Dar lumea se leagănă şi mai tare şi nu-şi poate încheia 
propoziţia. Nu leşină, dar lumea aceea se îndepărtează de 
ea şi devine o imagine văzută printr-o ferestruică murdară, 
nu un loc în care se află ea în realitate. Se prelinge pe 
lângă perete, uimită că poate vedea cum genunchii ei, în 
ciorapi verzi, se ridică să o întâmpine. În momentul acesta 
domnul Haggerty o ia în braţe şi o duce la parter, unde se 
află cabinetul medical al şcolii. 


16 


Din punctul de vedere al lui Morris, maşina lui Andy (un 
Subaru micuţ şi verde) este perfectă: nu atrage nici măcar 
o privire, darămite două. Dă cu spatele, iese pe stradă şi 
porneşte către cartierul de nord, cu ochii în patru după 
poliţişti şi respectând toate regulile de circulaţie. 

Tot ce face la început pare a fi o reluare a serii de vineri. 
Se opreşte încă o dată la mallul de pe Bellows Avenue şi 
intră din nou în magazinul cu unelte şi materiale de 
construcţie. Se duce direct la sectorul cu scule, de unde 
alege o şurubelniţă lungă şi o daltă. Apoi merge pe Birch 
Street, la hardughia din cărămidă unde a fost Centrul de 
Recreere şi parchează din nou pe locul cu semnul care 
spune REZERVAT PENTRU VEHICULELE CENTR. RECREERE. 

Loc bun pentru treburi necurate. Pe o latură este o rampă 
de încărcare, iar pe cealaltă, un gard viu destul de înalt. 
Poate fi văzut numai din spate, de pe terenul de baseball şi 
de pe cele de baschet, dar e dimineaţă şi copiii sunt la 
şcoală, aşa că nu se află nimeni acolo. Morris se îndreaptă 
către fereastra de la subsol pe care a observat-o la prima 
vizită, se pune pe vine şi înfige capătul lung al şurubelniţei 
în crăpătura de sus. Intră uşor, pentru că lemnul e putred. 
Lărgeşte crăpătura cu dalta. Geamul se clatină în cadru, dar 
nu se sparge, deoarece chitul este vechi şi are suficient loc 
de mişcare. Posibilitatea ca acest colos de clădire să aibă 


— 315 — 


vreo alarmă de protecţie pare din ce în ce mai redusă. 

Morris schimbă dalta cu şurubelniţa. O introduce prin 
gaura pe care a făcut-o, găseşte încuietoarea şi împinge. Se 
uită de jur împrejur ca să se asigure că nu-l observă nimeni 
- locul este foarte bun, sigur că da, dar intrarea prin 
efracţie în miezul zilei rămâne o chestiune 
înspăimântătoare - şi nu vede decât o cioară cocoţată în 
vârful unui stâlp de telefon. Bagă dalta în partea de jos a 
cadrului şi o bate cu podul palmei ca să o facă să intre cât 
mai mult, apoi se sprijină pe ea cu toată greutatea. Preţ de 
o clipă nu se întâmplă nimic. Apoi, cu un scârţâit strident de 
lemn, fereastra se ridică încet, într-un nor de praf. Bingo! Îşi 
şterge transpiraţia de pe frunte şi se uită înăuntru la toate 
lucrurile depozitate acolo: scaune pliante, mese de joc şi 
cutii din carton cu tot felul de vechituri. Apreciază că-i va fi 
uşor să se lase să alunece pe acolo şi să ajungă jos. 

Dar nu încă. Nu atâta timp cât mai există chiar şi cea mai 
slabă posibilitate ca un sistem silențios de securitate să fi 
dat alarma de undeva dinăuntru. 

Morris îşi ia uneltele, se urcă în Subaru şi merge mai 
departe. 


17 


Linda Saubers supraveghează ora de activităţi libere de 
la Şcoala Primară Northfield, când Peggy Moran intră în 
clasă şi îi spune că a sunat cineva de la Gimnaziul Dorton, 
care a zis că Tinei i s-a făcut rău. 

— Au dus-o la cabinetul medical, adaugă Peggy cu glas 
scăzut. Am înţeles că a vomitat şi apoi şi-a pierdut 
cunoştinţa câteva minute. 

— Dumnezeule! exclamă Linda. Mi s-a părut mie cam 
palidă la micul dejun, dar, când am întrebat-o dacă se simte 
bine, mi-a spus că da. 

— Aşa sunt copiii, zice Peggy, dându-şi ochii peste cap. 
Ori te înnebunesc cu ieşirile melodramatice, ori ţi-o taie cu 
Mă simt bine, zău, mami, mai lasă-mă-n pace. Du-te şi ia-o 
acasă. Îţi ţin eu ora asta şi doamna Jablonski a chemat deja 


— 316 — 


un suplinitor. 

— Eşti o comoară. 

Linda îşi strânge repede cărţile şi le aruncă de-a valma în 
servietă. 

— Probabil că are ceva la stomac, spune Peggy, 
aşezându-se pe scaunul Lindei. Sigur, ai putea s-o duci la 
cel mai apropiat doctor, dar de ce să dai aiurea treizeci de 
dolari? Ştii bine că circulă un virus intestinal. 

— Ştiu, spune Linda. 

Dar nu-i prea convinsă. 

Ea şi cu Tom au ieşit încet, dar cu multă perseverenţă, 
din două prăpăstii: prăpastia banilor şi prăpastia căsniciei. 
În anul de după accidentul lui Tom ruptura părea aproape 
sigură. Apoi s-a întâmplat o minune şi au început să 
sosească banii aceia misterioşi şi situaţia s-a mai îndreptat. 
Nu se poate spune că au ieşit cu totul din cele două 
prăpăstii, dar Linda a ajuns să creadă că o vorface. 

Pentru că părinţii le erau acaparaţi de lupta brută pentru 
supravieţuire (fireşte, Tom se confrunta în plus şi cu 
recuperarea în urma traumatismului suferit), copiii lor au 
rămas nepermis de mult timp pe pilot automat. Şi abia 
acum, când în sfârşit simte că poate respira mai liniştită şi 
are timp să privească în jur, Linda simte că ceva nu-i 
tocmai în regulă cu Pete şi Tina. Amândoi sunt copii buni, 
copii inteligenţi şi nu crede să fi căzut vreunul dintre ei în 
capcanele inerente adolescenţei - alcool, droguri, sex, furt 
din magazine. Dar se petrece ceva cu ei şi ea crede că ştie 
despre ce anume este vorba. Şi are senzaţia că ştie şi Tom. 

Dumnezeu a trimis mana cerească atunci când poporul 
lui Israel murea de foame, dar banii provin din surse mult 
mai prozaice: bănci, prieteni, o moştenire, rude care au de 
unde să te ajute. Plicurile cu bancnote n-au venit din 
niciuna dintre aceste surse. Şi în niciun caz de la rude. In 
2010, neamurile lor erau la fel de sărace ca Tom şi Linda. 
Dar şi copiii sunt rude, nu-i aşa? E uşor să-i treci cu vederea 
pentru că sunt atât de aproape. Dar şi ei îţi sunt rude. Este 
ridicol să-şi imagineze că banii ar fi putut veni de la Tina, 
care nu avea decât nouă ani când au început să sosească 


— 317 — 


plicurile şi care oricum nu ar fi fost în stare să păstreze un 
asemenea secret. 

Insă Pete... el este tăcut din fire. Linda îşi aduce aminte 
ce a spus mama ei când Pete avea doar cinci ani: „Mititelul 
ăsta are lacăt la gură.” 

Dar de unde să fi făcut rost de toţi banii ăia un copil de 
treisprezece ani? 

In maşină, în timp ce se îndreaptă spre Gimnaziul Dorton 
ca să-şi ia fiica bolnăvioară, Linda îşi spune: Nu am pus 
niciodată întrebări, nu aşa cum ar fi fost normal să o facem, 
pentru că ne-a fost teamă. Cine nu a trecut prin ce am 
trecut noi în lunile alea cumplite de după accidentul lui 
Tommy nu ar fi în stare să înţeleagă asta. lar eu n-am de 
gând să mă scuz. Am avut motivele noastre să ne purtăm 
ca nişte laşi. Multe motive şi foarte serioase. Două dintre 
ele, cele mai importante, locuiesc împreună cu noi şi au 
nevoie de ajutorul nostru. Însă a venit momentul să ne 
întrebăm cine pe cine a ajutat în realitate. Dacă a fost Pete 
şi Tina a aflat şi din cauza asta nu se simte bine, atunci 
trebuie să nu mai fiu laşă. Trebuie să deschid ochii. 

Trebuie să obţin nişte răspunsuri. 


18 


Mijlocul dimineţii. 

Hodges este la tribunal şi se poartă ireproşabil. Holly ar fi 
mândră de el. Răspunde scurt şi precis la toate întrebările 
adresate de avocatul Mardeiaşului cel Chel. Avocatul îi 
oferă multe ocazii să se lanseze în polemici şi, cu toate că 
Hodges intrase de multe ori în capcana aceasta pe vremea 
când lucra în poliţie, acum are grijă să o evite. 

Linda Saubers îşi duce acasă fiica palidă şi tăcută. Odată 
ajunsă acolo, îi va da Tinei un pahar cu suc de ghimbir, ca 
să-i liniştească stomacul. Apoi o va băga în pat. S-a hotărât 
să o întrebe ce ştie despre banii misterioşi, însă se va 
abţine până când cea mică se va simţi mai bine. Vor avea 
timp berechet după-amiază şi îl va include şi pe Pete în 
discuţia aceasta atunci când băiatul se va întoarce de la 


— 318 — 


şcoală. Vor fi doar ei trei şi probabil că aşa este cel mai 
bine. Tom duce un grup de clienţi să viziteze un complex de 
birouri, de curând eliberat de IBM, aflat la şaptezeci de 
kilometri de oraş. Nu va ajunge acasă decât spre şapte. 
Poate chiar mai târziu, dacă se opresc să cineze undeva la 
întoarcere. 

Pete este la ora de fizică, a treia din orarul zilei; şi, cu 
toate că stă cu ochii la domnul Norton, care ridică în slăvi 
bosonul lui Higgs şi Acceleratorul de particule din Elveţia al 
Organizaţiei Europene pentru Cercetare Nucleară, mintea 
lui hoinăreşte în altă parte. Recapitulează iarăşi planul 
pentru după-amiază şi îşi repetă că nu-i obligatoriu ca 
Halliday să se conformeze acestui plan al lui. Anticarul face 
afaceri dubioase de multă vreme şi probabil că de 
nenumărate ori s-a aflat la limita legii. Pe de altă parte, 
Pete este doar un copil şi va trebui să fie extrem de prudent 
şi să ţină cont de lipsa lui de experienţă. Trebuie să se 
gândească de două ori de fiecare dată când va deschide 
gura. 

Şi, mai presus de orice altceva, trebuie să aibă curaj. 

Îi va spune lui Halliday: „jumătate de pâine e oricum mai 
bună decât deloc, dar, într-o lume săracă, până şi o singură 
felie tot e mai bună decât nimic. Vă ofer treizeci de felii. 
Gândiţi-vă la propunerea mea.” 

Îi va spune lui Halliday: „Nu am de gând să fiu fraierul 
nimănui, gândiţi-vă şi la asta.” 

Îi va spune lui Halliday: „Dacă vă imaginaţi că încerc să 
vă înşel, puteţi să mă puneţi la încercare, dar în cazul ăsta 
vom rămâne amândoi cu buza umflată.” 

Îşi spune: O să reuşesc să scap cu bine dacă n-am să mă 
pierd cu firea. Şi n-am să mă pierd. Trebuie să am curaj şi 
să fiu stăpân pe mine. Trebuie. 

Morris Bellamy parchează Subaru-ul furat la două străzi 
distanţă de Conacul Belfegor şi se duce acasă pe jos. 
Zăboveşte câteva secunde lângă vitrina unui magazin cu 
haine second-hand ca să se asigure că Ellis McFarland nu-i 
prin zonă. Apoi se grăbeşte spre clădirea aia infectă şi urcă 
scările până la etajul nouă. Ambele lifturi sunt scoase din 


— 319 — 


funcţiune astăzi, aşa cum era de aşteptat. Aruncă la 
întâmplare nişte haine într-o geantă şi apoi iese pentru 
ultima oară pe uşa camerei sale mizerabile. La coborâre şi 
pe stradă, până la primul colţ, simte că îl arde spatele, ca şi 
cum l-ar urmări cineva, iar ceafa îi este ţeapănă ca o 
scândură pentru călcat. Duce o geantă în fiecare mână şi i 
se pare că ar cântări câte cincizeci de kilograme. Tot 
aşteaptă să audă vocea lui McFarland strigându-l. Il 
aşteaptă să iasă de sub copertina vreunui magazin şi să-l 
întrebe de ce nu e la muncă. Să-l întrebe unde se duce. Să-l 
întrebe ce are în genţile alea. Şi apoi să-l anunţe că se 
întoarce la puşcărie: Gata, s-a terminat cu distracţia! Morris 
se mai relaxează abia după ce nu mai vede Conacul 
Belfegor. Şi nici nu îl va mai vedea vreodată. 

Tom Saubers îi conduce pe cei câţiva agenţi imobiliari 
prin fosta clădire a IBM, indicând diferitele caracteristici ale 
acesteia şi sugerându-le să facă fotografii. Toţi sunt 
entuziasmați de potenţialul spaţiului. La sfârşitul zilei, 
picioarele şi şoldurile reparate chirurgical îl vor durea ca 
toţi dracii, dar deocamdată Tom se simte bine. Aceste 
birouri şi facilităţi de producţie ar putea fi o afacere 
excepţională pentru el. În sfârşit, viaţa îşi schimbă cursul. 

jerome a apărut în biroul lui Hodges ca să-i facă o 
surpriză lui Holly, care chiţăie bucuroasă când îl vede. Şi 
ţipă înfricoşată atunci când tânărul o ia în braţe şi o învârte 
de câteva ori, aşa cum îi place să facă şi cu sora lui. Stau 
de vorbă o oră, povestind ce au mai făcut şi ce au mai 
văzut; apoi Holly îl pune la curent cu părerile ei despre 
cazul Saubers. Se bucură nespus când Jerome îi ia în serios 
ipotezele legate de caietul cu coperte de moleschin şi se 
bucură încă şi mai mult când află că tânărul a văzut 22 
Jump Street. Abandonează subiectul Pete Saubers şi încep 
să discute pe îndelete despre film, comparându-l cu altele 
din filmografia lui Jonah Hill. După care trec să dezbată 
avantajele diferitelor aplicaţii pentru computer. 

Andrew Halliday este singurul care nu face nimic. Ediţiile 
princeps nu mai contează pentru el. Şi nici ospătarii tineri, 
cu pantaloni strâmţi şi negri. Ulei sau apă, vânt sau abur, 


— 320 — 


totuna îi sunt acum. Doarme somnul cel lung într-o baltă de 
sânge coagulat, spre deliciul mugştelor. 


19 


Ora unsprezece. Sunt douăzeci şi şapte de grade în oraş 
şi la radio se anunţă că mercurul din termometre ar putea 
ajunge la o maximă de treizeci şi două de grade. Precis 
asta-i din cauza încălzirii globale îşi spun oamenii între ei. 

Morris trece de două ori cu maşina pe lângă Centrul de 
Recreere de pe Birch Street şi se bucură (deşi nu-i prea 
surprins) să vadă că pare la fel de pustiu - doar o cutie 
uriaşă din cărămidă, care se coace la soare. Nu tu poliţie, 
nu tu maşini de la vreo firmă de securitate. Până şi cioara 
şi-a luat zborul spre alte zări mai răcoroase. Dă un ocol prin 
zonă, observând acum un Ford Focus parcat în faţa fostei 
sale case. Ori domnul, ori doamna Saubers a venit mai 
devreme acasă. La naiba, poate au venit amândoi. Pe 
Morris îl lasă rece. Se întoarce la Centrul de Recreere şi de 
data aceasta intră în curte, merge în spatele clădirii şi 
opreşte în locul pe care acum îl consideră spaţiul lui 
personal de parcare. 

Este convins că nu îl vede nimeni, dar tot ar fi bine să se 
grăbească. la genţile, le duce la fereastra pe care a forţat-o 
şi le aruncă în subsolul clădirii, unde acestea aterizează cu 
un trosnet sec şi în doi nori de praf. Morris se uită iute în 
jur, apoi se aşază pe burtă, îşi bagă picioarele prin fereastră 
şi se lasă să alunece în jos. 

Il ia cu ameţeală când inspiră prima dată aerul rece şi 
stătut. Se clatină uşor şi întinde mâinile ca să-şi păstreze 
echilibrul. Din cauza căldurii de afară, îşi explică el. Am 
avut prea multe pe cap şi nu mi-am dat seama, dar uite 
cum curge transpiraţia pe mine. Unde mai pui că n-am 
mâncat nimic de dimineaţă. 

Foarte adevărat, dar motivul principal pentru care se 
simte astfel este unul mai simplu şi foarte evident: nu mai 
este tânăr şi au trecut destui ani de când făcea mişcare 
fizică în vopsitoria penitenciarului. Trebuie să o ia mai încet. 


— 321 — 


Mai încolo, lângă centrala termică, sunt două cutii mari, din 
carton, pe laturile cărora scrie USTENSILE DE 
BUCĂTĂRIE. Morris se aşază pe una dintre ele ca să-şi mai 
domolească bătăile inimii şi să aştepte până îi trece 
ameţeala. Apoi trage fermoarul de la geanta în care se află 
pistolaşul lui Andy, îl ia şi şi-l îndeasă la spate, în betelia 
pantalonilor, apoi îşi trage cămaşa pe deasupra. la şi o sută 
de dolari din banii lui Andy, în eventualitatea că ar avea 
ceva cheltuieli neprevăzute şi lasă restul banilor în geantă. 
Se va întoarce diseară, poate chiar îşi va petrece noaptea 
aici. Depinde de puştiul care i-a furat caietele şi de măsurile 
pe care trebuie el să le ia pentru a le recupera. 

Am să fac absolut tot ce trebuie, bulangiule. Absolut tot 
ce trebuie. 

Acum a venit momentul să pornească la treabă. În 
tinereţe, ar fi putut să iasă pe fereastra subsolului în doi 
timpi şi trei mişcări. Insă asta a fost demult. Trage până la 
perete una dintre cutiile cu USTENSILE DE BUCĂTĂRIE - 
este surprinzător de grea, probabil că are înăuntru vreun 
aparat casnic defect - şi se urcă pe ea. Cinci minute mai 
târziu este pe drum către „Ediţii rare la Andrew Halliday”, 
unde va parcă maşina vechiului său prieten în spaţiul de 
parcare al vechiului său prieten şi îşi va petrece restul zilei 
bucurându-se de aerul condiţionat şi aşteptându-l pe 
tânărul hoţ de caiete. 

Mda, James Hawkins, ce să-ţi povestesc... 


20 


Două şi un sfert. 

Hodges, Holly şi Jerome se îndreaptă spre locurile lor din 
jurul Liceului Northfield: Hodges rămâne în faţă; Jerome în 
colţul cu Westfield Street; Holly pe Garner Street, dincolo 
de sala de festivități a liceului. Îl vor anunţa pe Hodges 
când vor ajunge în punctele stabilite. 

În anticariatul de pe Lacemaker Lane, Morris îşi îndreaptă 
cravata, întoarce semnul de la intrare - acum este DESCHIS 
- şi descuie uşa. Se întoarce şi se aşază la birou. Va sări cu 


— 322 — 


dragă inimă în ajutorul oricărui client care ar intra să se uite 
la cărţi -, deşi aşa ceva este puţin probabil în această 
perioadă a zilei. lar dacă va fi un client înăuntru la sosirea 
puştiului, va vedea el ce o să facă. Va improviza ceva. 
Inima îi bate cu putere, dar mâinile îi sunt ferme. l-au trecut 
frisoanele. Sunt lup, îşi spune. Şi am să muşc dacă trebuie. 

Pete este la ora de creaţie literară. Studiază textul 
Elemente de stil, scris de Strunk şi White, iar astăzi discută 
celebra Regulă 13: Renuntati la cuvintele inutile. Exemplul 
pe care aplică regula aceasta este povestirea „Ucigaşii” a 
lui Hemingway şi în clasă se stârneşte o dezbatere aprinsă. 
Se spun multe cuvinte despre cum Hemingway omite 
cuvintele inutile. Pete aproape că nu aude niciunul. Stă cu 
ochii pe limbile ceasului care se mişcă încet, dar sigur spre 
ora întâlnirii sale cu Andrew Halliday. Şi îşi recapitulează 
planul în gând. 

La ora două şi douăzeci şi cinci de minute, telefonul îi 
vibrează în buzunarul de la pantaloni. Îl scoate şi aruncă o 
privire la ecran. 


Mama: Vino direct acasă, trebuie să vorbim. 


Îl apucă crampele şi inima începe să-i bată şi mai tare. 
Sigur, s-ar putea să aibă vreo sarcină casnică pentru el, dar 
nu prea crede. Pe limba mamei, trebuie să vorbim este 
echivalentul lui Houston, avem o problemă. S-ar putea să 
fie vorba despre bani şi, de fapt, asta i se pare cel mai 
probabil, pentru că un necaz nu vine niciodată singur. Şi 
dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că pe Tina a luat-o gura 
pe dinainte. 

În regulă. Asta este. Se va duce acasă şi va sta de vorbă 
cu părinţii, dar mai întâi trebuie să rezolve afacerea cu 
Halliday. Părinţii lui nu sunt răspunzători pentru beleaua în 
care a intrat şi nu are de gând să-i considere vinovati 
pentru asta. De fapt, nici pe el nu se consideră vinovat. A 
făcut ce trebuia să facă. Dacă Halliday refuză să cadă la 
înţelegere, dacă va chema poliţia, în ciuda tuturor 
contraargumentelor oferite de Pete, atunci este bine ca 


— 323 — 


părinţii să nu ştie prea multe. Nu ar vrea să-i vadă acuzaţi 
de complicitate sau de ceva în genul ăsta. 

Se gândeşte să-şi închidă mobilul, dar nu o face. E bine 
să ştie dacă mama (sau Tina) îi vor mai trimite vreun 
mesaj. Se uită din nou la ceas şi vede că s-a făcut trei fără 
douăzeci. Curând va suna clopoţelul şi el va pleca de la 
şcoală. 

Pete se întreabă dacă se va mai întoarce vreodată. 


21 


Hodges îşi parchează Priusul la vreo douăzeci de metri de 
intrarea principală a liceului. Staţionarea este interzisă aici, 
dar mai are încă în torpedou un permis vechi de poliţie pe 
care îl păstrează exact pentru probleme de felul acesta. 
Aşa că îl scoate de acolo şi îl propteşte de bord. Când se 
aude clopoţelul, coboară din maşină şi se sprijină de ea, cu 
braţele încrucişate pe piept şi cu ochii la uşă. Deasupra 
intrării este o inscripţie cu mottoul liceului: EDUCAŢIA ESTE 
LUMINA VIEŢII. Hodges ţine telefonul în mână, gata să sune 
sau să răspundă la el, în caz că îl va vedea sau nu pe băiat. 

Aşteptarea nu este deloc lungă, deoarece Pete Saubers 
se află în primul grup de elevi care ţâşnesc afară pe 
treptele late din granit. Majoritatea celorlalţi copii merg 
împreună. Pete Saubers este singur. Fireşte, mai sunt şi 
alţii neînsoţiţi de prieteni, dar are pe chip o expresie 
îndârjită, de parcă ar trăi în viitor, nu în prezent. Privirea lui 
Hodges este la fel de ageră ca în tinereţe şi îşi spune că 
expresia aceasta ar putea aparţine unui soldat care plecă la 
luptă. 

Sau poate că puştiul se teme doar de examenele de 
sfârşit de an. 

În loc să se îndrepte către autobuzele galbene parcate în 
stânga liceului, Pete Saubers face la dreapta, către locul 
unde se află Hodges. Fostul detectiv porneşte să-i iasă în 
întâmpinare. În acelaşi timp apasă tasta de apelare rapidă 
şi o sună pe Holly. 

— L-am văzut. Spune-i lui Jerome. 


EE 


Şi închide, fără să-i aştepte răspunsul. 

Băiatul iese pe stradă, dorind să-l ocolească pe Hodges. 
Acesta îi taie calea. 

— Bună, Pete, ai o clipă? 

Ochii puştiului se opresc dezorientaţi asupra lui. Este 
frumuşel, dar prea tras la faţă şi fruntea îi este plină de 
acnee. Plus că şi-a strâns atât de tare buzele, că parcă nu 
mai are gură. 

— Cine sunteţi? îl întreabă el. 

Nu Da, domnule, şi nici Cu ce vă pot fi de folos? Doar 
Cine sunteți! Tonul îi este la fel de încordat ca şi chipul. 

— Numele meu este Bill Hodges. Aş dori să discut ceva 
cu tine. 

Pe lângă ei trec copii sporovăind, dându-şi coate, râzând 
în hohote, aranjându-şi mai bine ghiozdanele pe spate. 
Câţiva se uită la Pete şi la bărbatul cu părul alb şi cam rărit, 
dar niciunul nu pare interesat de ce se întâmplă. Au o 
mulţime de alte lucruri de făcut. 

— Ce anume? 

— Ar fi mai bine să stăm de vorbă în maşină. Ca să nu ne 
audă nimeni. 

Şi îi arată Priusul. 

Băiatul repetă: 

— Ce anume vreţi să vorbim? 

Şi nu se clinteşte din loc. 

— Uite care-i treaba, Pete. Sora ta, Tina, este prietenă cu 
Barbara Robinson. Eu cunosc familia Robinson de multă 
vreme, iar Barb a convins-o pe Tina să stea de vorbă cu 
mine. Pentru că este foarte îngrijorată din cauza ta. 

— De ce? 

— Dacă întrebi de ce Barb i-a propus să discute cu mine, 
îţi răspund că am fost poliţist. 

O scânteie de panică se aprinde în ochii puştiului. 

— Dacă întrebi de ce îşi face Tina griji pentru tine, atunci 
despre asta nu ar trebui să vorbim în mijlocul străzii. 

Şi imediat licărul de panică dispare, iar chipul băiatului 
redevine inexpresiv. Este chipul unui jucător bun de poker. 
La vremea lui, Hodges a interogat suspecți pe feţele cărora 


— 325 — 


nu se putea citi nimic, iar, de obicei, aceştia mărturisesc cel 
mai greu. Dacă mărturisesc vreodată. 

— Nu ştiu ce v-a spus Tina, dar nu are de ce să-şi facă 
griji. 

— Te contrazic, dacă ce mi-a spus este adevărat. 

Hodges îi adresează lui Pete cel mai blând zâmbet al său. 

— Haide, Pete, n-am de gând să te răpesc. Mă jur pe ce 
am mai sfânt. 

Pete dă din cap fără nicio tragere de inimă. Când ajung 
lângă maşină, puştiul se opreşte brusc. A văzut permisul 
din parbriz. 

— Ați fost poliţist sau încă mai sunteţi? 

— Am fost, îi răspunde Hodges. Permisul ăla... să zicem 
că-i un suvenir. Îmi este de folos câteodată. Am ieşit la 
pensie de cinci ani. Urcă, te rog, ca să putem sta de vorbă. 
Am venit în calitate de prieten. Am să mă topesc dacă mai 
stăm în căldura asta. 

— Şi dacă nu vreau să urc? 

Hodges ridică din umeri. 

— Atunci, poţi să te duci unde vrei. 

— Bine, dar doar un minut, spune Pete. Trebuie să mă 
duc pe jos acasă ca să mă opresc la farmacie şi să iau ceva 
pentru tata. la nişte medicamente, Vioxx, pentru că a fost 
rănit acum câţiva ani. 

Hodges dă din cap. 

— Ştiu. La Complexul Municipal. A fost cazul meu. 

— Da? 

— Da. 

Pete deschide portiera din dreapta şi se urcă în Prius. Nu 
pare deloc neliniştit la gândul că se află în maşina unui 
necunoscut. Da, este atent şi precaut, dar nu neliniştit. 
Hodges, care a interogat de-a lungul anilor aproximativ 
zece mii de suspecți şi martori, este destul de sigur că 
băiatul a luat deja o hotărâre. Insă nu-şi poate da seama 
dacă hotărârea asta este să vorbească sau să nu 
recunoască nimic. Oricum ar fi, va afla curând. 

Se urcă şi el în spatele volanului. Pete stă liniştit până în 
momentul când Hodges porneşte motorul. Atunci se 


— 326 — 


încordează şi pune mâna pe mânerul portierei. 

— Stai cuminte. Vreau doar să dau drumul la aerul 
condiţionat. Nu ştiu dacă ai băgat de seamă, dar e al 
dracului de cald. Şi abia e iunie. Probabil încălzirea globa... 

— Haideţi să terminăm cu povestea asta ca să iau reţeta 
pentru tata şi să mă duc acasă. Ce v-a spus sora mea? Ştiţi 
că n-are decât treisprezece ani, da? O iubesc de nu mai 
pot, dar şi mama o numeşte „Tina-Eroina”. 

Şi încearcă să explice: 

— E înnebunită după telenovele. Ea şi prietena ei, Ellen, 
nu pierd niciun episod din Micuțele mincinoase. 

În regulă, deci s-a hotărât să nu vorbească. Deloc 
surprinzător. Acum treaba lui Hodges este să-l convingă să 
se răzgândească. 

— Povesteşte-mi despre banii expediaţi prin poştă, Pete. 

Nu se mai crispează; nu-i trece pe chip nicio expresie 
nedumerită. Ştia de la bun început că despre asta este 
vorba, îşi zice Hodges. A ştiut din momentul în care am 
rostit numele surioarei lui. Ba se prea poate să fi fost 
avertizat din timp. Este posibil ca Tina să se fi răzgândit şi 
să-i fi trimis un mesaj. 

— Adică banii misterioşi, spune Pete. Aşa le zicem noi. 

— Mda. La ei mă refer. 

— Au început să vină cam acum vreo patru ani. Aveam 
vârsta de acum a Tinei. Erau într-un plic expediat pe 
numele tatălui meu aproximativ în fiecare lună. Fără vreo 
scrisoare sau bilet sau ceva, doar banii. 

— Cinci sute de dolari. 

— Parcă o dată sau de două ori au fost mai mulţi sau mai 
puţini. Nu eram mereu acasă când veneau şi, după primele 
două sau trei luni, mama şi tata nici n-au prea mai vorbit 
despre ei. 

— Ca şi cum n-ar fi vrut să le aducă ghinion dacă ar fi 
vorbit? 

— Mda, cam aşa ceva. Şi, la un moment dat, lui Tini i-a 
intrat în cap că eu îi trimiteam. Vezi să nu. Pe vremea aia 
nici bani de buzunar nu-mi dădeau. 

— Dar dacă nu ai fost tu, atunci cine i-a expediat? 


— 327 — 


— Nu ştiu. 

Se pare că asta-i tot ce are de gând să spună, dar 
continuă. Hodges îl ascultă calm, sperând că Pete va spune 
prea mult. li este clar că puştiul e extrem de inteligent, dar 
se mai întâmplă ca şi cei foarte inteligenţi să vorbească 
prea mult. Dacă le dai ocazia. 

— Aţi văzut reportajele alea despre tipii care împart de 
Crăciun bancnote de câte o sută de dolari prin 
supermarketuri? 

— Sigur. 

— Cred că a fost o chestie de genul ăsta. Un barosan s-a 
gândit să facă pe Moş Crăciun cu unul dintre oamenii răniţi 
în ziua aia la Complexul Municipal şi a tras un bileţel dintr-o 
pălărie şi pe bileţel era numele tatălui meu. 

Şi acum, pentru prima oară de când s-au urcat în maşină, 
se întoarce cu faţa la Hodges. Are ochii mari şi serioşi şi cu 
desăvârşire nesinceri. 

— Părerea mea e că a trimis bani şi altora. Probabil celor 
care au avut rănile cele mai grave şi nu au mai fost în stare 
să muncească. 

Hodges îl laudă în gând: Bravo, puştiule! Minciuna ta este 
foarte ticluită. 

Şi îi spune: 

— Una e să dai de pomană o mie de dolari sau zece mii 
de Crăciun. Şi cu totul altceva este să dai douăzeci de mii 
unei singure familii pe o durată de patru ani. Dacă adaugi şi 
alte familii, ajungi la o mică avere. 

— Poate că şi-a făcut o organizaţie caritabilă, spune Pete. 
Poate că-i unul dintre tipii ăia care s-au îmbogăţit când toţi 
ceilalţi au ajuns săraci lipiţi şi acum se simte vinovat. 

Nu se mai uită la Hodges, ci drept înainte, prin parbriz. 
Emană un soi de miros sau cel puţin aşa i se pare lui 
Hodges. Nu de transpiraţie, ci de fatalism. Şi iarăşi se 
gândeşte la soldaţii care se duc la luptă, ştiind că sunt 
şanse egale să moară sau să scape întregi. 

— Ascultă-mă, Pete, nu îmi pasă de bani. 

— Nu eu i-am trimis! 

Hodges insistă. Se pricepe de minune să o facă. 


— 328 — 


— Ai avut parte de un noroc neaşteptat şi l-ai folosit ca 
să-ţi ajuţi părinţii să treacă peste o perioadă dificilă. Nu 
este un lucru rău. Este un lucru admirabil. 

— Nu cred că ar fi mulţi de părerea dumneavoastră, 
spune Pete. Dacă ar fi adevărat ce spuneţi. 

— Te înşeli. Majoritatea ar fi de părerea mea. Şi am să-ți 
mai spun un lucru pe care trebuie să-l crezi necondiţionat, 
pentru că se bazează pe experienţa mea de patruzeci de 
ani ca poliţist. Nu există procuror în oraşul ăsta, nu există 
procuror în întreaga țară care să încerce să acuze un copil 
care a găsit nişte bani şi i-a folosit pentru a-şi ajuta familia 
după ce tatăl lui şi-a pierdut serviciul şi după aia s-a 
pomenit cu picioarele zdrobite de un dement. Presa ar 
crucifica pe oricine ar încerca să te pună sub urmărire 
pentru asta. 

Pete tace, dar se vede cum i se contractă gâtul, de parcă 
ar încerca să-şi înghită suspinele. Evident că vrea să se 
destăinuie, dar îl opreşte ceva. Nu banii, însă ceva în 
legătură cu banii. N-are ce altceva să fie. Hodges este 
curios să afle de la cine au venit banii ăia expediaţi lunar - 
oricine ar fi -, dar mai curios este să afle ce anume se 
petrece acum cu copilul ăsta. 

— Tu ai trimis banii... 

— Pentru ultima oară, nu i-am trimis eu! 

— „..Şi totul a mers ca uns, dar după aia ai intrat într-un 
necaz. Spune-mi despre ce este vorba, Pete. Lasă-mă să te 
ajut. Lasă-mă să te ajut să îndrepţi lucrurile. 

Băiatul se cutremură, ca în pragul mărturisirii. Apoi ochii 
îi alunecă spre stânga. Hodges îi urmăreşte şi observă că s- 
au oprit asupra permisului din parbriz. Este galben, 
culoarea  prudenţei. Culoarea pericolului. POLIŢIE. Îşi 
doreşte să-l fi lăsat naibii în torpedou şi să fi parcat o sută 
de metri mai departe. lisuse Hristoase, doar merge pe jos în 
fiecare zi! O sută de metri ar fi fost floare la ureche. 

— Nu am niciun necaz, spune Pete. 

Vocea lui seamănă acum cu aceea a computerului din 
GPS-ul pe care Hodges îl are la bordul maşinii. Dar se vede 
cum îi pulsează venele la tâmplă şi îşi strânge tare mâinile 


— 329 — 


pe genunchi şi obrajii îi sunt acoperiţi cu stropi de 
transpiraţie în ciuda aerului condiţionat din Prius. 

— Nu eu am trimis banii. Trebuie să mă duc să iau 
medicamentul pentru tata. 

— Ascultă-mă, Pete. Chiar dacă încă aş mai fi în poliţie, 
discuţia asta dintre noi nu ar fi admisă ca probă în niciun 
proces. Tu eşti minor şi de faţă nu se află niciun adult care 
să te sfătuiască ce să spui. In plus, nici nu ţi-am citit 
drepturile... 

Atât a trebuit. Chipul băiatului se închide ca uşa blindată 
a tezaurului unei bănci. Nu a fost nevoie decât de două 
cuvinte citit drepturile. 

— Apreciez grija pe care mi-o purtaţi, spune Pete pe 
acelaşi ton de robot şi deschide portiera. Insă nu am nicio 
problemă. Pe bune. 

— Ba ai, zice Hodges, întinzându-i o carte de vizită pe 
care a scos-o din buzunarul de la piept. la asta. Dă-mi un 
telefon dacă te răzgândeşti. Crede-mă că te pot ajuta 
indiferent despre ce este... 

Portiera se trânteşte. Hodges se uită după Pete Saubers 
care se îndepărtează cu paşi grăbiţi, pune cartea de vizită 
înapoi în buzunar şi îşi spune: Ce tâmpit sunt! Am dat greş. 
Acum şase ani, poate chiar doi, i-aş fi dezlegat limba. 

Însă e mult prea uşor să dea vina pe vârstă. O parte mai 
profundă din el, mai analitică şi mai puţin emoţională, 
recunoaşte că nici măcar nu s-a apropiat de momentul 
mărturisirii. E doar o iluzie, dacă îşi închipuie aşa ceva. Atât 
de bine şi complet s-a pregătit Pete pentru bătăliile pe care 
le are de purtat, că este incapabil să îşi mai detensioneze 
mintea. 

Puştiul ajunge la farmacia „City Drug”, scoate reţeta 
tatălui din buzunarul de la pantaloni şi intră. Hodges apasă 
tasta de apelare rapidă ca să vorbească cu Jerome. 

— Bill! Cum a mers? 

— Nu prea bine. Ştii unde e „City Drug”? 

— Sigur. 

— S-a dus să ia medicamente pentru tatăl lui. Mişcă-ţi 
fundul până acolo cât de repede poţi. Mi-a zis că merge 


— 330 — 


acasă şi poate că a spus adevărul, dar, dacă m-a minţit, 
vreau să ştiu unde se duce. Crezi că poţi să-l urmăreşti? Îmi 
cunoaşte maşina, dar nu o ştie pe ata. 

— Nicio problemă. Am pornit. 

Peste nici trei minute, Jerome apare de după colţ. Se 
strecoară în spaţiul lăsat liber de o mamă care a luat doi 
copii prea mici ca să fi fost elevi de liceu. Hodges porneşte, 
îi face cu mâna lui Jerome şi se îndreaptă spre locul de pe 
Garner Street, unde se află Holly. Vor aştepta împreună 
telefonul de la Jerome. 


22 


De când a reuşit să se lase de Oxycontin, tatăl lui Pete ia 
într-adevăr Vioxx, dar acum are suficiente pastile. Hârtia 
împăturită pe care o scoate Pete din buzunar înainte de a 
intra în farmacie nu este decât un anunţ sever din partea 
directorului adjunct, prin care acesta aminteşte elevilor din 
primul an că „Ziua Liberă a Liceenilor”* nu este decât un 
mit şi că orice absenţe din ziua respectivă vor fi analizate 
cu deosebită atenţie de conducere. 

Pete nu flutură bucata asta de hârtie. O fi la pensie Bill 
Hodges, dar nu pare deloc sclerozat. Aruncă o singură 
privire, ca şi cum ar vrea să se asigure că este reţeta care îi 
trebuie, şi apoi intră. Se apropie grăbit de ghişeul pentru 
reţete din spatele farmaciei, de unde domnul Pelkey îl 
salută cu prietenie. 

— Bună, Pete. Ce îţi trebuie astăzi? 

— Nimic, domnule Pelkey, toţi ai mei se simt bine. Dar 
mă urmăresc doi copii care vor să mă bată pentru că nu i- 
am lăsat să copieze la extemporalul de la istorie. Mă 
gândeam că m-aţi putea ajuta. 

Domnul Pelkey se încruntă şi dă să se ducă la uşă. Îi este 
simpatic Pete, care-i mereu vesel, deşi familia lui a trecut 
printr-o perioadă incredibil de grea. 


3 Junior Skip Day - tradiţie în unele instituţii de învăţământ americane, 
o zi în care elevii nu fac cursuri, ci se duc într-un parc de distracţii 
(n.tr.). 


— 331 — 


— Arată-mi care sunt. O să le spun eu să te lase în pace. 

— Nu, mulţumesc. Mă descurc şi singur. Dar am s-o fac 
mâine, când vor fi mai calmi. Aş vrea doar... ştiţi... dacă se 
poate, aş vrea să ies prin spate. 

Domnul Pelkey îi face complice cu ochiul, ca şi cum ar 
vrea să-i spună că şi el a fost odată copil. 

— Sigur. 

Şi îl conduce pe Pete printre rafturile pline cu alifii şi 
hapuri, până în biroul micuţ din spatele farmaciei. Acolo 
este o uşă cu un semn mare şi roşu care anunţă ALARMA 
ACTIVATĂ. Domnul Pelkey apasă nişte taste pe dispozitivul 
de alături. Se aude un băzâit. 

— Gata, poţi să ieşi, îi spune el lui Pete. 

Băiatul îi mulţumeşte, se strecoară pe platforma de 
încărcare din spatele farmaciei şi sare de pe ea pe cimentul 
crăpat de jos. lese pe alee în Frederick Street. Se uită în 
ambele părţi după Priusul fostului detectiv, nu-l vede şi o ia 
la fugă. Are nevoie doar de douăzeci de minute ca să 
ajungă pe Lower Main Street şi, cu toate că nu vede nici 
urmă de Priusul albastru, se abate de vreo două ori de la 
drumul drept, doar ca să fie sigur. Tocmai ce intră pe 
Lacemaker Lane când simte iarăşi vibraţiile telefonului. 
Mesajul de acum este de la sora lui. 

Tina: Ai vb cu dl Hodges? Sper că da. Mami ştie. Nu i-am 
zis, ŞTIA ea. Te rog, nu te supăra pe mine. 

De parcă aş fi în stare să mă supăr, îşi spune Pete. Dacă 
diferenţa de vârstă dintre ei ar fi fost de doi ani, poate că ar 
fi apărut acea rivalitate despre care se spune că există 
între fraţi. Dar poate că nu. Câteodată Tina îl enervează, 
însă nu s-a întâmplat niciodată să se supere tare pe ea, cu 
toate că fata e o obrăznicătură răzgâiată. 

S-a aflat adevărul despre bani, însă poate va reuşi să 
spună că doar bani a găsit. Şi să ascundă faptul că a 
încercat să vândă proprietatea de suflet a unui om asasinat 
pentru ca sora lui să se ducă la o şcoală unde nu va fi 
nevoită să facă duş la grămadă. Şi unde va uita de tembela 
aia de Ellen. 

Ştie că şansele lui de a scăpa cu bine din povestea astea 


— 332 — 


sunt puţine spre deloc, dar la un moment dat - poate chiar 
în după-amiaza aceasta, atunci când urmărea limbile 
ceasului mişcându-se ineluctabil către ora trei - siguranţa 
lui a trecut în planul secund. Tot ce îşi doreşte acum este să 
trimită caietele, mai cu seamă acelea cu ultimele două 
romane Jimmy Gold, la Universitatea din New York. Sau 
poate la revista The New Yorker, deoarece acolo au apărut 
aproape toate povestirile lui Rothstein în anii cincizeci. Şi 
să-l lase cu buza umflată pe Andrew Halliday. Să-l facă să-şi 
muşte pumnii. Să se dea cu capul de pereţi. Pentru nimic în 
lume nu-i va permite lui Halliday să vândă vreunul dintre 
ultimele manuscrise ale lui Rothstein unui colecţionar bogat 
şi excentric, care să-l păstreze într-o cameră secretă, 
prevăzută cu sisteme de încălzire şi ventilaţie, alături de 
tablourile lui semnate de Renoir sau Picasso sau de extrem 
de valoroasa Biblie din secolul al cincisprezecelea. 

La început, când era doar un puşti fără minte, Pete a 
crezut că aceste caiete sunt o comoară. Comoara ui. Dar 
acum s-a deşteptat, însă nu doar pentru că s-a îndrăgostit 
de proza maliţioasă, nostimă şi, uneori, teribil de 
emoţionantă a lui John Rothstein. Acum şi-a dat seama că 
aceste caiete nu i-au aparţinut niciodată doar lui. De fapt, 
nici lui Rothstein nu i-au aparţinut în întregime, indiferent 
ce credea el atunci când le-a scris, ascuns de lume în ferma 
lui din New Hampshire. Poate că nu a fost decât o pură 
întâmplare faptul că s-a surpat malul în ziua aceea de iarnă 
şi a ieşit cufărul la iveală. Dar Pete nu crede. El crede că, la 
fel cum s-a întâmplat cu sângele lui Abel, şi caietele au 
strigat din pământ. Nu-i pasă dacă această convingere îl 
transformă într-un romantic cretin şi demn de dispreţ. 
Uneori nu este bine să ţi se rupă. 

A ajuns la jumătatea drumului pe Lacemaker Lane şi 
vede firma desuetă a anticariatului. Seamănă cu firmele 
puburilor englezeşti, doar că pe aceasta scrie „Ediţii rare la 
Andrew Halliday”, în loc de „Popasul Plugarului” sau altă 
năzbâtie. Pete se uită la ea şi, cât ai bate din palme, toate 
îndoielile pe care le mai avea se risipesc în vânt. 

John Rothstein nu e fraierul tău, domnule Halliday. Nici 


— 333 — 


acum şi nici altădată. N-ai să pui mâna pe niciun caiet. 
Nexam hexam, iubire! cum ar zice Jimmy Gold. Dacă te 
duci la poliţie, atunci am să le povestesc tot. Şi o să vedem 
pe cine o să creadă, după afacerea aia a ta cu cartea lui 
James Agee. 

O greutate invizibilă, dar cumplit de apăsătoare i se 
ridică de pe umeri. Şi ceva din sufletul lui parcă îşi revine la 
viaţă. Pete porneşte grăbit către anticariatul lui Halliday, 
fără să-şi dea seama că are pumnii încleştaţi. 


23 


La câteva minute după ora trei - cam atunci când Pete se 
urcă în Priusul lui Hodges - în anticariat chiar intră un 
client. Un individ durduliu, ai cărui ochelari cu lentile groase 
şi ţăcălia încărunţită nu reuşesc să mascheze incredibila lui 
asemănare cu Elmer Fudd“. 

— Vă pot ajuta cu ceva? îl întreabă Morris, deşi îi vine să 
spună: Eiii, care-i treaba, moşule? 

— Nu ştiu, ezită Elmer. Unde-i Drew? 

— A avut o urgenţă de familie în Michigan. 

Morris ştie că Andy era originar din Michigan, aşa că este 
acoperit în privinţa asta, dar va trebui să fie cu băgare de 
seamă în legătură cu familia. Habar nu mai are dacă l-a 
auzit vreodată vorbind despre neamurile lui. 

— Eu sunt un vechi prieten de-al lui. M-a rugat să am 
grijă de prăvălie în după-amiaza asta. 

Elmer cade pe gânduri. Între timp, mâna stângă a lui 
Morris se furişează la spate şi mângâie forma pistoletului. 
Nu vrea să-l împuşte pe nefericitul ăsta, nu vrea să rişte să 
facă zgomot, dar o va face dacă nu are încotro. Incape şi 
Elmer în biroul secret al lui Andy din spatele anticariatului. 

— Îmi păstra o carte pentru care îi dădusem deja 
avansul. Prima ediţie din Și caii se împuşcă, nu-i aşa? De... 

— Horace McCoy, spune Morris repede. 

Din cărţile aflate pe raftul din stânga biroului - cele în 
spatele cărora erau ascunse DVD-urile camerelor de 


4 Personaj de desene animate sin seria „Looney Tunes” (n.tr.). 
— 334 — 


supraveghere - ies nişte bileţele. De când a venit, Morris a 
avut vreme să le examineze pe toate. Sunt cărţi comandate 
de clienţi, iar romanul lui McCoy se află printre ele. 

— Exemplar în stare perfectă, cu autograful autorului, 
fără dedicație. Cotorul este foarte puţin degradat. 

Elmer zâmbeşte. 

— Asta e. 

Morris ia cartea de pe raft, aruncând în acelaşi timp o 
privire la ceasul de la mână. 3:13. Cursurile de la Liceul 
Northfield se termină la trei. Ceea ce înseamnă că băiatul 
ar trebui să fie aici cel târziu la trei şi jumătate. 

Trage bileţelul dintre filele cărţii. /rving Yankovic, 750$. Îi 
întinde cartea lui Elmer, zâmbindu-i cu toată gura. 

— Îmi aduc aminte în mod deosebit de cartea asta. Andy 
- am impresia că acum preferă să i se spună „Drew” - mi-a 
zis că are de gând să vă ia doar cinci sute. Afacerea s-a 
dovedit mai bună decât a crezut şi a vrut să împartă 
profitul. 

Orice suspiciune ar fi avut Elmer atunci când a găsit un 
necunoscut ţinându-i locul lui Drew se evaporă la gândul că 
va economisi două sute cincizeci de dolari. Îşi scoate 
carnetul de cecuri: 

— Deci, avem avansul... asta înseamnă că mai rămân... 

Morris dă mărinimos din mână. 

— A omis să-mi spună cât a fost avansul. Scădeţi-l 
dumneavoastră. Sunt convins că Andy ar avea încredere. 

— Păi, cum să nu aibă, după atâţia ani? 

Elmer se apleacă pe tejghea şi începe să scrie cecul. 
Chinuitor de încet. Morris se uită la ceas. 3:16. Aude vocea 
lui Elmer: 

— Dumneavoastră aţi citit cartea asta? 

— Nu, răspunde Morris. Asta mi-a scăpat. 

Ce va face dacă apare copilul cât timp dobitocul ăsta cu 
ţăcălie şi plin de aere încă se mai screme să-şi scrie cecul? 
Nu va putea să-i spună lui Saubers că Andy e în spate, 
atâta vreme cât i-a zis lui Elmer Fudd că a plecat în 
Michigan. Stropi de transpiraţie i se preling pe obraji de la 
rădăcinile părului. Îi simte. În puşcărie transpira aşa atunci 


— 335 — 


când aştepta să fie violat. 

— Minunată carte, spune Elmer, cu pixul în aer deasupra 
cecului doar pe jumătate completat. Excelent roman noir şi 
o analiză socială care rivalizează cu Fructele mâniei. 

Se întrerupe ca să se gândească ce să mai spună, în loc 
să-şi scrie blestematul ăla de cec. Şi s-a făcut deja trei şi 
optsprezece minute. 

— Mă rog... poate comparaţia cu Fructele e cam 
exagerată, dar cu siguranţă că rivalizează cu Bătălie 
îndoielnică“, care pare mai mult un manifest socialist decât 
un roman, nu credeţi? 

Morris zice că da, crede. l-au amorţit mâinile. Acum i-ar 
scăpa pistolul din mână. Sau s-ar împuşca singur drept în 
gaura curului. La gândul ăsta scoate un hohot hămăit de 
râs, neaşteptat şi înspăimântător în spaţiul acesta strâmt şi 
căptuşit cu cărţi. 

Elmer se încruntă. 

— E ceva de râs? Despre Steinbeck? 

— Nici vorbă, spune Morris. Este... am o problemă de 
sănătate. 

Işi trece palma peste obrazul umed şi încearcă să 
explice: 

— Mă face să transpir şi după aia mă apucă râsul. 

Expresia de pe chipul lui Elmer Fudd îl face să 
hohotească din nou. Se întreabă dacă Andy şi cu Elmer au 
făcut vreodată sex, iar imaginea cu cărnurile lor săltânde îi 
provoacă o nouă izbucnire zgomotoasă. 

— Imi cer scuze, domnule Yankovic. Nu râd din cauza 
dumneavoastră. Apropo... sunteţi cumva rudă cu renumitul 
cântăreţ comic „Ciudatul Al” Yankovic? 

— Nu, nici vorbă. 

Acest Yankovic se semnează în grabă, rupe cecul din 
carnet şi i-l întinde lui Morris, care rânjeşte larg şi se 
gândeşte că este o scenă parcă desprinsă din romanele lui 
John Rothstein. Yankovic are mare grijă ca degetele lor să 
nu se atingă. 

— Incă o dată, mii de scuze pentru ieşirea mea, spune 


+1 Roman al lui John Steinbeck, la fel ca Fructele mâniei (n.tr.). 
— 336 — 


Morris, râzând şi mai tare, pentru că acum şi-a adus aminte 
că renumitului cântăreţ comic i se mai spunea şi „Ciudatul 
Al Ţine-Mă-de-Sculă”. Realmente nu mă pot controla. 

Ceasul arată acum trei şi douăzeci şi unu de minute. 
Până şi asta i se pare nostim. 

— Înţeleg, murmură Elmer, retrăgându-se cu cartea 
strânsă la piept. Mulţumesc. 

Se grăbeşte către uşă. Morris strigă după el: 

— Nu uitaţi să-i spuneţi lui Andy că v-am făcut reducere. 
Când vă veţi întâlni cu el. 

Şi râde ca nebunul, pentru că poanta e al naibii de bună. 
Când vă veţi întâlni cu el! Te-ai prins? 

Când îi trece criza, este trei şi douăzeci şi cinci şi abia 
acum îi trece prin minte că poate l-a gonit degeaba pe 
domnul Irving „Elmer Fudd” Yankovic. Poate că băiatul s-a 
răzgândit. Poate că nu mai vine şi asta nu-i deloc de râs. 

Asta este, îşi zice Morris. Dacă nu vine el aici, voi fi nevoit 
să-i fac eu o vizită. Şi o să vedem cine râde atunci. Păi, nu? 


24 


Patru fără douăzeci. 

Nu mai e nevoie să parcheze unde staționarea este 
interzisă. Au dispărut părinţii care umpluseră mai devreme 
zona din jurul liceului, aşteptându-şi odraslele. Au plecat şi 
autobuzele. Hodges, Holly şi Jerome se află într-un 
Mercedes care odinioară i-a aparţinut verişoarei lui Holly, 
Olivia. Maşina a fost arma crimei de la Complexul 
Municipal, dar niciunul dintre ei nu se mai gândeşte acum 
la asta. Au altele pe cap, în principal fiul lui Thomas 
Saubers. 

— O avea necazuri puştiul, dar trebuie să recunoşti că îl 
duce mintea, spune Jerome. 

După ce aşteptase zece minute vizavi de „City Drug”, a 
intrat în farmacie şi a constatat că cel pe care îl urmărea 
dispăruse. 

— Nici măcar un profesionist nu s-ar fi descurcat mai 
bine. 


— 337 — 


— Adevărat, spune Hodges. 

Băiatul este o provocare şi îl stimulează mult mai mult 
decât hoţul ăla de avioane, domnul Madden. Hodges nu a 
vorbit personal cu farmacistul, dar nici nu are nevoie. De 
câţiva ani Pete ia de aici medicamentele pentru tatăl său, 
aşa că îl cunoaşte pe farmacist şi farmacistul îl cunoaşte pe 
el. Puştiul a inventat o poveste, farmacistul l-a lăsat să iasă 
pe uşa din spate şi pe-aci ţi-e drumul. Nu s-a gândit să-l 
urmărească şi de pe Frederick Street pentru că nu părea 
necesar. 

— Acum ce facem? vrea să ştie Jerome. 

— Cred că ar fi bine să mergem la el acasă. Poate că am 
fi reuşit să facem în aşa fel încât părinţii să nu afle, cum ne- 
a rugat Tina, dar cred că s-a ales praful de planul ăsta. 

— Dar trebuie să-şi fi închipuit că el a trimis banii, zice 
Jerome. În fond, sunt părinții lui. 

Hodges ar vrea să spună Nimeni nu este mai orb decât 
acela care nu vrea să vadă, dar renunţă şi ridică din umeri. 

Holly nu a intervenit încă în discuţie, ci s-a mulţumit să 
stea în spatele volanului de la colosala ei maşină, cu 
braţele încrucişate peste piept şi lovindu-şi uşor umerii cu 
degetele. Acum se întoarce spre Hodges care stă tolănit pe 
bancheta din spate. 

— L-ai întrebat pe Pete despre caiet? 

— N-am apucat, răspunde Hodges. 

Holly are o obsesie cu caietul ăla şi poate că ar fi trebuit 
să întrebe, doar ca s-o liniştească, dar adevărul e că nici nu 
i-a trecut prin cap să o facă. 

— A plecat brusc de lângă mine. Nici măcar n-a vrut să- 
mi ia cartea de vizită. 

Holly arată spre liceu. 

— Cred că ar trebui să vorbim cu Ricky-Hippy, dacă tot 
suntem aici. 

Şi adaugă, atunci când niciunul dintre cei doi nu-i 
răspunde: 

— Casa lui Pete nu pleacă nicăieri, aşa să ştiţi. N-o să-şi 
ia zborul. 

— Cred că n-ar strica să vedem ce are de zis profesorul, 


— 338 — 


este de acord Jerome. 

Hodges oftează. 

— Şi ce să-i spunem? Că unul dintre elevii lui a găsit sau 
a furat o grămadă de bani din care a dat părinţilor în fiecare 
lună, ca pe o alocaţie? Părinţii sunt cei care trebuie să afle 
ce a făcut fiul lor, nu un oarecare profesor care probabil că 
habar nu are de nimic. Şi Pete trebuie să fie cel care le 
spune. Măcar aşa iese aia mică din încurcătură. 

— Dar dacă are vreun necaz despre care nu vrea ca ai lui 
să afle şi tot ar fi vrut să discute cu cineva... cu un adult... 

Jerome este cu patru ani mai mare decât atunci când îl 
ajutase pe Hodges la cazul Brady Hartsfield, deci are drept 
de vot şi poate cumpăra fără probleme de băut, dar încă îşi 
mai aduce aminte cum e să ai şaptesprezece ani şi să-ţi dai 
seama că ai intrat într-un rahat cât casa. Atunci când se 
întâmplă aşa ceva simţi nevoia să stai de vorbă cu cineva 
care a văzut mai multe decât tine. 

— Jerome are dreptate, spune Holly şi se întoarce spre 
Hodges. Hai să discutăm cu profesorul şi să vedem dacă 
Pete i-a cerut vreun sfat. Dacă ne întreabă de ce ne 
interesează... 

— Normal că o să ne întrebe, ripostează Hodges, şi n-am 
cum să invoc nicio clauză de confidenţialitate, că doar nu 
sunt avocat. 

— Sau preot, adaugă Jerome, inutil. 

— Poţi să-i zici că suntem prieteni de familie, spune 
hotărâtă Holly. Pentru că este adevărat. 

Deschide portiera. 

— Bănuieşti tu ceva, corect? o întreabă Hodges. 

— Corect, spune ea. Am o bănuială de tip Holly. Haideţi! 


25 


În timp ce ei urcă treptele late de sub mottoul EDUCAŢIA 
ESTE LUMINA VIEŢII, uşa de la „Ediţii rare la Andrew 
Halliday” se deschide din nou şi Pete Saubers intră în 
anticariat. Porneşte pe intervalul principal dintre rafturile cu 
cărţi, dar se opreşte repede şi se încruntă nedumerit. 


— 339 — 


Bărbatul de la birou nu este domnul Halliday. Din foarte 
multe puncte de vedere este chiar opusu/ domnului 
Halliday. Palid, nu îmbujorat (mai puţin buzele, care sunt 
ciudat de roşii); cu părul alb, nu chel; foarte slab, nu 
aproape obez. lisuse! Pete se aştepta să i se ducă planul pe 
apa sâmbetei, dar nici chiar aşa de repede. 

— Unde este domnul Halliday? Trebuia să mă văd cu 
dânsul. 

Necunoscutul zâmbeşte. 

— Da, fireşte, deşi nu mi-a spus cum te numeşti. Mi-a zis 
doar că îl va căuta un tânăr. Te aşteaptă în biroul lui din 
spatele magazinului. 

Ceea ce este adevărat. Oarecum. 

— Bate la uşă şi intră. 

Pete se mai relaxează puţin. Este logic ca Halliday să nu- 
şi dorească să poarte o asemenea discuţie decisivă aici, 
unde i-ar putea întrerupe oricine caută un exemplar la 
mâna a doua din Să ucizi o pasăre cântătoare. Uite, dă 
dovadă de precauţie şi gândeşte în perspectivă. Dacă Pete 
nu va face acelaşi lucru, atunci praful se va alege de şansa 
lui de a scăpa cu bine din întâlnirea asta. 

— Mulţumesc, spune el şi se îndreaptă spre spatele 
anticariatului printre rafturile cu cărţi. 

De îndată ce băiatul trece de birou, Morris se ridică fără 
zgomot şi se duce repede la intrarea anticariatului. Întoarce 
semnul din uşă. Nu mai este DESCHIS. Acum e ÎNCHIS. 

Şi pune zăvorul. 


26 


Secretara Liceului Northfield se uită curioasă la cei trei 
vizitatori, dar nu pune nicio întrebare. Poate îşi închipuie că 
sunt nişte rude care au venit să pledeze cauza vreunui elev 
ameninţat cu corigenţa sau mai rău. Dar, indiferent ce ar fi, 
cei trei sunt problema lui Howie Ricker, nu a ei. 

Se uită pe un panou acoperit cu bileţele multicolore şi le 
spune: 

— Ar trebui să fie în clasa unde e diriginte. Numărul trei- 


— 340 — 


zero-nouă, etajul al treilea. Dar vă rog să vă uitaţi pe geam 
şi să vă asiguraţi că nu-i cumva cu un elev. Azi are 
consultaţii până la ora patru şi, pentru că şcoala se termină 
în două săptămâni, sunt mulţi copii care îi cer ajutorul 
pentru lucrările de sfârşit de an. Sau îl roagă să le 
prelungească termenul de predare. 

Hodges îi mulţumeşte şi toţi trei încep să urce pe scară. 
Paşii lor răsună îndelung în clădirea aproape pustie. Doar 
de undeva, de jos, se aude un cvartet de instrumentişti 
care interpretează colindul Greens/eeves. lar la un etaj 
superior, o voce puternică de bărbat strigă amuzată: „Eşti 
de toată jena, Malone!” 

Sala 309 este la jumătatea coridorului de la etajul al 
treilea. Domnul Ricker, într-o cămaşă în dungi, imposibil de 
ţipătoare, descheiat la guler şi cu cravata trasă într-o parte, 
discută cu o fată care gesticulează teatral. Ricker ridică 
ochii, vede că are musafiri, apoi se concentrează din nou 
asupra fetei. 

Cei trei stau lângă peretele plin cu anunţuri pentru 
cursuri de vară, seminare de vară, excursii de vară, balul de 
sfârşit de an. Două fete ţopăie pe coridor. Amândouă 
poartă uniforme de softball şi şepci. Una se joacă cu 
mănuşa, aruncând-o dintr-o mână în alta, ca pe un cartof 
fiert. 

Telefonul lui Holly anunţă primirea unui mesaj şi etajul 
răsună de acordurile temei muzicale din filmul Fă/ci. Fără să 
încetinească, una dintre fete spune: 

— O să ai nevoie de o barcă mai mare. 

Şi râd amândouă. 

Holly se uită la telefon şi zice: 

— Mesaj de la Tina. 

Hodges ridică din sprâncene. 

— Mama ei ştie despre bani. Şi o să-i spună şi tatălui de 
îndată ce vine acasă de la serviciu. 

Face un semn cu capul către uşa clasei domnului Ricker. 

— Acum nu mai avem niciun motiv să nu-i spunem 
adevărul. 


— 341 — 


27 


Când Pete deschide uşa de la biroul întunecat, îl izbeşte 
duhoarea insuportabilă. Metalică şi organică deopotrivă, ca 
un fel de amestec de aşchii de fier cu varză împuţită. Apoi 
aude zgomotul - un bâzâit înfundat. Muşte, îşi spune el. Şi, 
cu toate că nu poate să vadă ce anume se află înăuntru, 
mirosul şi zgomotul i se împreunează în minte cu bufnitură 
de mobilă grea aruncată pe scări. Se întoarce să fugă. 

Vânzătorul cu buze roşii se află chiar în spatele lui, sub 
unul din becurile care luminează spatele anticariatului. Şi în 
mână ţine un pistol cu aspect ridicol: roşu cu negru şi cu 
înflorituri aurii. Primul gând al lui Pete este: Pare o imitație. 
Pistoalele din filme par adevărate. 

— Fii raţional, Peter! spune vânzătorul. Nu face nicio 
prostie şi n-ai să păţeşti nimic. Vreau doar să discut ceva cu 
tine. 

Al doilea gând al lui Pete este: Minţi. Ti se citeşte în ochi. 

— Întoarce-te, fă un pas şi aprinde lumina. Comutatorul e 
în stânga uşii. După aia intră în birou, dar să nu încerci să- 
mi trânteşti uşa în nas dacă nu cumva vrei să te alegi cu un 
glonţ în spate. 

Pete face un pas. | s-au înmuiat toate organele de la 
piept în jos. Speră că nu va face pe el ca un bebeluş. 
Probabil că n-ar fi mare chestie - cu siguranţă că n-ar fi 
primul om care-şi udă nădragii când e ameninţat cu o armă 
-, dar lui aşa i se pare. Bàjbâie pe perete cu mâna stângă, 
găseşte comutatorul, aprinde lumina. li vine să urle când 
vede ce se află pe covorul îmbibat cu sânge, dar i-au 
amorţit muşchii diafragmei şi tot ce se aude este un 
geamăt inconsistent. Muştele băzâie şi colcăie pe ce a mai 
rămas din faţa domnului Halliday. Adică nu prea mult. 

— Ştiu, spune înţelegător vânzătorul. Nu-i o privelişte 
prea plăcută, nu? Rareori lecţiile de viaţă sunt plăcute. M-a 
supărat, Pete. Vrei şi tu să mă superi? 

— Nu, spune Pete cu o voce piţigăiată şi nesigură, mai 
asemănătoare cu a Tinei decât cu a lui. Nu vreau. 

— Atunci, ţi-ai învăţat lecţia. Haide, intră! Mişcă-te încet, 


— 342 — 


dar poţi să ocoleşti mizeria aia de pe jos. 

Pete păşeşte spre stânga, pe picioare pe care abia dacă 
şi le mai simte, încercând să-şi ţină tălpile doar pe bucata 
de covor neatinsă de sânge. Care este foarte mică. Panica 
lui iniţială a fost înlocuită cu o teroare inertă. Se gândeşte 
numai şi numai la buzele alea roşii. Şi-l imaginează pe lupul 
mare şi rău spunându-i Scufiţei Roşii: Ca să te sărut mai 
bine, drăguța mea. 

Trebuie să gândesc, îşi spune. Trebuie, altminteri am să 
mor în camera asta. Probabil că am să mor oricum, dar în 
mod cert aşa o să se întâmple dacă n-am să-mi pun mintea 
la contribuţie. 

Continuă să ocolească pata de sânge întunecat, până 
când se împiedică de un bufet din lemn de cireş şi rămâne 
acolo. Dacă ar înainta mai mult ar însemna să calce în 
sângele ăla şi l-ar auzi cum îi p/escăie sub tălpi. Pe bufet 
sunt carafe cu băutură şi câteva pahare groase, fără picior. 
Pe birou vede o bardă, al cărei tăiş luceşte în lumina din 
tavan. Cu siguranţă că aia este arma cu care l-a omorât 
Buze-Roşii pe domnul Halliday şi Pete presupune că ar 
trebui să fie şi mai speriat, însă la vederea ei mintea i se 
limpezeşte brusc. 

Se aude sunetul uşii care se închide. Vânzătorul, care 
probabil că nu e vânzător, se sprijină de ea, îndreptând 
pistolaşul spre el. 

— Bravo! spune el zâmbind. Acum putem sta de vorbă. 

— De-de... De-de... 

Îşi drege glasul şi parcă acum vocea îi sună cam aşa cum 
trebuie. 

— Despre ce? Despre ce să vorbim? 

— Nu face pe prostul! Despre caiete. Caietele pe care le- 
ai furat. 

Şi acum Pete pricepe despre ce este vorba. Şi rămâne cu 
gura căscată. 

Vânzătorul care nu e vânzător îi zâmbeşte. 

— Aha! Văd că ţi-a picat fisa. Spune-mi unde sunt şi s-ar 
putea să scapi cu viaţă. 

Pete nu prea este de aceeaşi părere. 


— 343 — 


Crede că deja ştie prea multe ca să mai fie lăsat în viaţă. 
28 


Fata iese surâzând din clasa domnului Ricker, semn că 
rezultatul discuţiei este unul bun. Ba chiar flutură şăgalnic 
din degete - poate către toţi trei, mai probabil doar lui 
Jerome în vreme ce se îndepărtează iute pe coridor. 

Domnul Ricker, care a condus-o la uşă, se uită la Hodges 
şi partenerii lui. 

— Doamnă, domnilor, vă pot fi de folos cu ceva? 

— Nu cred, spune Hodges, dar merită să încercăm. 
Putem intra? 

— Bineînţeles. 

Se aşază în băncile din primul rând, ca nişte elevi silitori. 
Ricker se suie pe colţul catedrei, gest neprotocolar de la 
care se abţinuse în timpul discuţiei cu eleva. 

— Sunt aproape sigur că nu sunteţi părinţi, aşa că despre 
ce este vorba? 

— Despre unul dintre elevii dumneavoastră, răspunde 
Hodges. Un băiat pe care îl cheamă Peter Saubers. Credem 
că s-ar putea să aibă necazuri mari. 

Ricker se încruntă. 

— Pete? Cred că vă înşelaţi. Este unul dintre cei mai buni 
elevi pe care i-am avut vreodată. Dă dovadă de o dragoste 
sinceră pentru literatură, mai cu seamă pentru cea 
americană. A fost la panoul de onoare în fiecare trimestru. 
Despre ce fel de necazuri vorbiţi? 

— Tocmai asta este - nu ştim. L-am întrebat, dar nu a 
vrut să-mi răspundă. 

Ricker se încruntă şi mai tare. 

— Nu seamănă cu Pete Saubers pe care îl cunosc eu. 

— Are legătură cu banii peste care se pare că a dat cu 
câţiva ani în urmă. Aş dori să vă pun la curent cu ce am 
aflat noi deocamdată. Nu va dura mult. 

— Vă rog, spuneţi-mi că n-are nimic de-a face cu 
drogurile. 

— Nu are. 


— 344 — 


Ricker pare uşurat. 

— Bun. Am văzut prea multe cazuri din astea. Acelaşi 
pericol îi pândeşte şi pe copiii inteligenţi, şi pe cei mai 
prostuţi. Ba uneori riscurile sunt chiar mai mari pentru ei. 
Spuneti-mi despre ce e vorba. Am să încerc să vă ajut. 

Hodges îi povesteşte despre banii pe care a început să-i 
primească familia Saubers în cea mai grea perioadă a vieţii 
lor, cum, la şapte luni după încetarea acestor plicuri 
misterioase cu bani, Pete a început să pară frământat şi 
nefericit. Incheie spunând că Tina este convinsă că fratele 
ei a încercat să mai facă rost şi de alţi bani, poate din 
aceeaşi sursă ca primii, dar acum a dat de necaz. 

— A încercat să-şi lase mustață, murmură dus pe gânduri 
Ricker, după ce Hodges termină de vorbit. Acum face cursul 
de creaţie literară cu doamna Davis, dar l-am văzut într-o zi 
pe hol şi am făcut mişto de el pe chestia asta. 

— Şi ce v-a răspuns? întreabă Jerome. 

— Nu-s sigur nici că m-a auzit. Părea cu totul dus pe o 
altă planetă. Dar asta nu-i ceva neobişnuit la adolescenţi, 
aşa cum sunt convins că ştiţi şi dumneavoastră. Mai cu 
seamă când vacanţa de vară îi aşteaptă după colţ. 

Întreabă şi Holly: 

— V-a spus vreodată ceva despre un caiet? Un caiet cu 
copertele din moleschin? 

Ricker cade pe gânduri, iar Holly îl priveşte plină de 
speranţă. 

— Nu, spune în cele din urmă profesorul. Nu cred. 

Şi Holly se desumflă. 

— Dar a venit să discute despre ceva cu dumneavoastră? 
îl întreabă Hodges. Despre ceva care îl supăra, indiferent 
cât de neînsemnat ar fi fost? Am o fiică şi ştiu că uneori 
vorbesc codificat despre problemele lor. Probabil că ştiţi şi 
dumneavoastră. 

Ricker zâmbeşte. 

— O, da. Faimoasa introducere cu „am un prieten care”. 

— Poftim? 

— De exemplu: „am un prieten care s-ar putea să-şi fi 
lăsat iubita însărcinată”. Sau „am un prieten care ştie cine 


— 345 — 


a scris lozinci împotriva homosexualilor pe peretele de la 
vestiarul băieţilor”. După câţiva ani de meserie toţi 
profesorii ajung să facă cunoştinţă cu celebrul „prieten- 
care”. 

— Pete Saubers a avut un „prieten-care”? întreabă 
Jerome. ; 

— Nu-mi aduc aminte. Imi pare rău. V-aş ajuta dacă aş şti 
cum. 

ÎI întreabă şi Holly, pe un ton scăzut şi nu prea optimist: 

— N-a vorbit niciodată despre vreun prieten care ţinea un 
jurnal secret sau care a descoperit nişte informaţii 
valoroase într-un caiet? 

Ricker clatină din cap. 

— Nu. Îmi pare foarte rău. lisuse, nici nu-mi vine să cred 
că Pete ar putea să aibă necazuri! A scris una dintre cele 
mai bune lucrări trimestriale pe care le-am citit în toată 
cariera mea de profesor. Despre trilogia Jimmy Gold. 

— A lui John Rothstein, surâde Jerome. Pe vremuri am 
avut un tricou pe care scria... 

— Nu-mi spune, zice Ricker. „Mi se rupe!” 

— Nu asta. Chestia cu „Nu sunt fraierul nimănui”. 

— Aha! zâmbeşte şi Ricker. Aia. 

Hodges se ridică. 

— Eu unul îl prefer pe Michael Connelly. Îmi plac 
romanele polițiste. vă mulţumim pentru timpul acordat. 

Intinde mâna. Ricker i-o strânge. Se ridică şi Jerome. 
Doar Holly rămâne pe loc. 

— John Rothstein, murmură ea. A scris cartea aia despre 
băiatul care s-a săturat să mai stea cu părinţii şi a fugit la 
New York, da? 

— Da, a fost primul roman din trilogia Gold. Pete era topit 
după Rothstein. Poate încă mai este. Sigur, şi-ar putea 
descoperi alţi eroi în facultate, dar, când a fost elevul meu, 
credea că Rothstein merge pe apă. l-aţi citit romanele? 

— Nu, spune Holly, ridicându-se şi ea din bancă. Dar sunt 
o cinefilă împătimită, aşa că intru mereu pe un site care se 
cheamă „Termen limită”. Ca să citesc ultimele ştiri de la 
Hollywood. Acolo a fost un articol despre mai mulţi 


— 346 — 


producători care au vrut să facă un film după Alergătorul. 
Insă, indiferent cât de mulţi bani i-au oferit, Rothstein i-a 
trimis pe toţi la dracu'. 

— Tipic pentru Rothstein, spune Ricker. Celebritatea nu i- 
a atenuat mârlănia. Detesta cinematografia. Susţinea că 
este artă pentru idioţi. Strâmba din nas când auzea 
cuvântul fi/m. Parcă a şi scris un eseu pe tema asta. 

Holly s-a însufleţit. 

— Şi după aia a fost asasinat şi nu s-a găsit niciun 
testament şi nici acum nu se poate face un film după cărţile 
lui din cauza tuturor problemelor juridice. 

— Holly, trebuie să plecăm, spune Hodges. 

Vrea să ajungă la familia Saubers. Oriunde ar fi Pete 
acum, tot va veni acasă în cele din urmă. 

— Da... bine... oftează ea. 

Cu toate că a trecut de patruzeci şi cinci de ani şi ia 
antidepresive, Holly tot mai petrece o groază de timp în 
caruselul emoţiilor. Lumina din ochii ei pâlpâie şi se stinge 
şi femeia pare îngrozitor de abătută. Lui Hodges îi pare rău 
de ea şi ar dori să-i spună că, indiferent cât de puţine 
presupuneri se dovedesc corecte, nu trebuie să renunţi 
niciodată la ele. Întrucât cele adevărate sunt mai preţioase 
decât aurul. Nu-i tocmai o perlă de înţelepciune, dar i-o va 
oferi când vor fi singuri. Ca să-i mai aline supărarea. 

— Vă mulţumim că ne-aţi primit, domnule Ricker. 

Hodges deschide uşa. Foarte slab, se aud acordurile 
cântecului popular englezesc. 

— Vai de mine! exclamă Ricker. Staţi puţin! 

Se întorc spre el. 

— Pete m-a căutat în legătură cu ceva. Nu demult. Dar 
stau de vorbă cu atât de mulţi elevi... 

Hodges bâţâie din cap înţelegător. 

— Şi, de fapt, nici n-a fost mare chestie, nimic dramatic. 
Ci o conversaţie foarte plăcută. Mi-am adus aminte abia 
acum pentru că a fost vorba despre cartea aceea pe care 
aţi pomenit-o, doamnă Gibney. Alergătorul. 

Zâmbeşte trist şi continuă: 

— Pete nu avea un „prieten-care”. Avea un „unchi-care”. 


— 347 — 


În mintea lui Hodges se aprinde ceva, ca scânteia unui 
fitil. 

— Ce anume făcuse unchiul lui Pete de a simţit nevoia să 
discute cu dumneavoastră? 

— Mi-a spus că unchiul avea o primă ediţie din 
Alergătorul cu autograf. l-a oferit-o lui Pete pentru că 
băiatul era fan Rothstein - cel puţin asta a fost povestea. Şi 
Pete mi-a zis că ar vrea să vândă cartea. L-am întrebat 
dacă e sigur că vrea să se despartă de un volum semnat de 
idolul său şi mi-a răspuns că se gândeşte serios la asta. 
Spera ca aşa să-şi poată ajuta surioara să intre într-una din 
şcolile alea particulare, nu-mi amintesc despre care era 
vorba... 

— Chapel Ridge, îl ajută Holly. 

Speranţa i se citeşte din nou în ochi. 

— Da, cred că aveţi dreptate. 

Hodges se întoarce încet până la catedră. 

— Vă rog să-mi spuneţi... să ne spuneţi tot ce vă amintiţi 
din discuţia respectivă. ` 

— Doar ce v-am spus. Insă a fost ceva care mi-a 
declanşat senzorul de minciuni. Mi-a spus că unchiul lui 
câştigase romanul la poker. Şi mi-aduc aminte că atunci mi- 
am spus că aşa ceva se întâmplă doar în romane şi filme, 
dar aproape niciodată în viaţa reală. Deşi, fireşte, se mai 
întâmplă ca viaţa să imite arta. 

Hodges vrea să pună următoarea întrebare, însă Jerome 
i-o ia înainte: 

— V-a întrebat despre negustorii de cărţi? 

— Da, ăsta a fost motivul pentru care m-a căutat. Avea o 
listă scurtă cu câţiva negustori locali, luaţi probabil de pe 
internet. L-am convins să se păzească de unul dintre ei, cu 
reputaţie cam îndoielnică. 

Jerome se uită la Holly. Holly se uită la Hodges. Hodges 
se uită la Howard Ricker şi pune întrebarea evidentă: 

— Care este numele acestui negustor de cărţi cu 
reputaţie dubioasă? 


29 
— 348 — 


Pete îşi dă seama că are o singură şansă ca să rămână în 
viaţă. Atâta timp cât nu ştie unde sunt caietele lui 
Rothstein, bărbatul cu buze roşii şi ten palid nu va apăsa pe 
trăgaciul pistolului care pare din ce în ce mai puţin 
drăgălaş. 

— Eşti partenerul domnului Halliday, da? întreabă el, fără 
să se uite la cadavrul prea oribil, dar ridicând din bărbie în 
direcţia lui. Lucrezi în cârdăşie cu el. 

Buze-Roşii scoate un chicotit scurt şi face un gest care-l 
şochează pe Pete, deşi băiatul credea că nu-l mai poate 
şoca nimic. Scuipă pe cadavru. 

— N-am fost niciodată parteneri. Deşi a avut şansa asta 
pe vremuri, cu mult înainte ca taică-tu să afle cum se fac 
copiii. Cu toate că mi se pare realmente admirabilă 
încercarea ta de a-mi distrage atenţia, insist să nu ne 
abatem de la subiect. Unde sunt caietele? La tine acasă? 
Apropo, aia a fost casa mea în trecut. Nu zici că-i o 
coincidenţă interesantă? 

Alt şoc. 

— Casa... 

— Altă poveste veche. Nu contează. Acolo sunt caietele? 

— Nu. Le-am ţinut un timp acolo, dar le-am mutat. 

— Şi eu ar trebui să te cred? 

— Din cauza lui le-am mutat, ridică Pete din nou bărbia 
spre cadavru. Am încercat să-i vând câteva dintre ele şi m- 
a ameninţat că mă reclamă la poliţie. Am fost obligat să le 
mut. 

Buze-Roşii se gândeşte puţin, apoi dă din cap. 

— În regulă, aşa ceva pot să înţeleg. Se potriveşte cu ce 
mi-a spus el. Deci, unde le-ai dus? Mărturiseşte, Peter. 
Varsă tot. O să ne simţim amândoi mai bine. Mai ales tu. 
Dacă tot trebuie s-o faci, măcar fă-o repede. Macbeth, actul 
unu. 

Pete nu mărturiseşte. A mărturisi înseamnă a renunţa la 
viaţă. Acum ştie că acesta este bărbatul care a furat 
caietele la început. A furat caietele şi l-a omorât pe John 
Rothstein cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Şi acum |- 
a omorât şi pe domnul Halliday. Ce l-ar împiedica să-l 


— 349 — 


adauge şi pe Pete Saubers la lista lui? 

Buze-Rogşii îi citeşte cu uşurinţă gândurile. 

— Să ştii că nu-i obligatoriu să te ucid. Cel puţin nu 
deocamdată. Aş putea doar să-ţi fac o gaură în picior. lar 
dacă asta nu-ţi va dezlega limba, atunci o să-ţi vâr un glonţ 
şi în coaie. Fără ele, un tânăr ca tine nici nu ar mai avea de 
ce să mai trăiască, nu? 

Lui Pete nu i-a mai rămas decât revolta arzătoare şi 
disperată pe care doar adolescenţii o pot simţi. 

— L-ai omorât! Tu l-ai omorât pe John Rothstein! 

Îi curg lacrimi fierbinţi pe obraji. 

— Cel mai bun scriitor al secolului douăzeci şi tu i-ai 
intrat cu forţa în casă şi l-ai ucis! Pentru bani! Pentru nimic 
altceva în afară de bani! 

— Nu pentru bani! strigă şi Buze-Roşii. A trăaat! 

Face un pas înainte şi ţine mai neglijent pistolul. 

— L-a trimis pe Jimmy Gold în iad şi a zis că-i o agenţie 
de publicitate! Şi cine te crezi tu să te dai curat la suflet? Tu 
ai încercat să vinzi caietele! Eu nu vreau să le vând! Poate 
am vrut odată, când eram tânăr şi prost, dar acum nu mai 
vreau. Vreau să le citesc. Îmi aparţin. Vreau să-mi trec 
degetele peste cerneală şi să simt cuvintele pe care le-a 
scris. Numai gândul ăsta m-a ţinut cu mintea întreagă 
vreme de treizeci şi şase de ani! 

Şi mai face un pas. 

— Da, şi ce s-a întâmplat cu banii din cufăr? l-ai luat şi pe 
aia? Normal că i-ai luat. Tu eşti hoţul, nu eu. Tu! 

In momentul acesta Pete este mult prea furios ca să se 
mai gândească cum să scape de acolo, pentru că ultima 
acuzaţie, oricât de nedreaptă pare, este foarte adevărată. 
Aşa că pune mâna pe una dintre carafe şi o azvârle cu 
toată puterea în călăul său. Buze-Roşii nu se aşteaptă la 
aşa ceva. Tresare şi se înclină uşor spre dreapta, iar carafa 
îl loveşte în umăr. Dopul cade atunci când se loveşte de 
covor. Aroma puternică şi înţepătoare de whisky se 
contopeşte cu duhoarea de sânge. Muştele au fost 
deranjate de la masă şi acum zboară într-un nor agitat 
deasupra cadavrului. 


— 350 — 


Pete înşfacă altă carafă şi se năpusteşte la Buze-Roşii cu 
ea ridicată ca o măciucă. A uitat cu totul de pistol. Se 
împiedică de picioarele lui Halliday, cade într-un genunchi 
şi, atunci când Buze-Roşii trage - zgomotul se aude ca o 
bătaie din palme în camera închisă -, glonţul trece razant 
pe deasupra capului său: zzzzz. Aruncă şi a doua carafă şi 
aceasta îl nimereşte pe Buze-Roşii fix sub gură. Din rană 
țâşneşte sânge. Buze-Roşii urlă de durere, se clatină pe 
picioare, face câţiva paşi înapoi, se loveşte de perete. 

Bufetul cu cele două carafe rămase este prea departe 
acum şi nu are timp să se întoarcă la el. Aşa că Pete se 
ridică în picioare şi pune mâna pe barda de pe birou, dar nu 
de mânerul cauciucat, ci de celălalt capăt. Simte cum îi 
intră tăişul în palmă, însă durerea aceasta este îndepărtată, 
este durerea altcuiva dintr-o altă ţară. Buze-Roşii nu a 
scăpat arma din mână şi o ridică acum ca să mai tragă o 
dată. Mintea lui Pete nu mai funcţionează normal, dar o 
parte a ei (probabil nemaifolosită vreodată până astăzi) 
înţelege că, dacă s-ar afla mai aproape, s-ar putea lupta cu 
Buze-Roşii şi i-ar putea lua pistolul. Cu uşurinţă. Este mai 
tânăr şi mai puternic. Dar masa de lucru se află între ei, aşa 
că aruncă barda spre omul cu buze roşii. Şi barda se roteşte 
prin aer, aidoma unui tomahawk. 

Buze-Roşii ţipă şi se fereşte, ridicând arma cu pistolul ca 
să-şi protejeze faţa. Pistolul îi zboară dintre degete, se 
loveşte de un raft cu cărţi şi cade pe podea. Se aude o altă 
bătaie din palme atunci când se descarcă. Pete nu ştie 
unde s-a dus acest al doilea glonţ, dar nu a intrat în el şi 
asta-i tot ce contează. 

Buze-Roşii se târăşte după pistol. Părul alb şi subţire îi 
atârnă în ochi. Stropi mari de sânge îi picură din bărbie. Se 
mişcă cu o rapiditate sinistră, ca o şopârlă. Tot fără să ştie 
că gândeşte, Pete face calculele şi pricepe că va pierde 
dacă va încerca să ajungă înaintea lui la armă. Va ajunge 
destul de aproape de ea, dar va pierde. S-ar putea să 
reuşească să-l apuce pe Buze-Roşii de mână înainte ca 
acesta să tragă. Dar şansele nu sunt prea mari. 

Aşa că se repede la uşă. 


— 351 — 


— Întoarce-te, căcat cu ochi ce eşti! urlă Buze-Roşii după 
el. N-am terminat cu tine! 

Un gând coerent trece în goană prin mintea lui Pete: O, 
ba da, ai terminat. 

Smuceşte uşa şi iese pe ea aplecat de spate. Apoi o 
închide, împingând-o puternic cu mâna stângă. O ia la fugă 
spre intrarea anticariatului, spre Lacemaker Lane şi spre 
vieţile norocoase ale celorlalţi oameni. Se mai aude un foc 
înăbuşit, iar Pete îşi vâră şi mai mult capul între umeri, dar 
nu-l loveşte niciun glonţ, nu simte nicio durere. 

Trage de uşa de la intrare. Nu vrea să se deschidă. 
Aruncă o privire disperată peste umăr şi-l vede pe Buze- 
Roşii ieşind pe trei cărări din biroul lui Halliday. Pe bărbie i- 
a apărut o ţăcălie din sânge. Are pistolul în mână şi vrea să 
tragă. Pete loveşte zăvorul cu degete amorţite, reuşeşte să- 
| apuce şi îl trage. Într-o fracțiune de secundă se află afară, 
pe trotuarul însorit. Nu se uită nimeni la el; de fapt, nu se 
află nimeni în imediata lui apropiere. În această după- 
amiază fierbinte din mijlocul săptămânii, pasajul comercial 
de pe Lacemaker Lane este pustiu ca după război. 

Pete o ia la fugă, fără să ştie încotro se duce. 


30 


Acum se află Hodges la volanul Mercedesului lui Holly. 
Respectă semnele de circulaţie şi nu trece ca nebunul de 
pe o bandă pe alta, dar încearcă să meargă cât mai repede 
posibil. Nu-l surprinde deloc faptul că drumul acesta, din 
cartierul de nord al anticariatului lui Halliday de pe 
Lacemaker Lane, îi readuce în minte amintirea unei curse 
mult mai nebuneşti, făcute exact cu această maşină. In 
seara aceea Jerome a fost la volan. 

— Cât de siguri sunteţi că fratele Tinei s-a dus la Halliday 
ăsta? întreabă Jerome, aflat acum pe bancheta din spate. 

— Foarte siguri, spune Holly, fără să-şi ridice ochii de pe 
iPad-ul pe care l-a scos din torpedoul încăpător al 
Mercedesului. Ştiu că la el s-a dus şi cred că ştiu şi de ce. 
Nu a fost vorba de nicio carte cu autograf. 


— 352 — 


Loveşte nerăbdătoare ecranul cu vârfurile degetelor şi 
bombăne: 

— Haide haide haide. Încarcă-te odată, nesimţitule! 

— Ce cauţi, Hollyberry? o întreabă Jerome, aplecându-se 
printre scaune. 

Femeia se întoarce şi se uită urât la el. 

— Nu-mi zice aşa, ştii că nu pot să sufăr numele ăsta. 

— Scuze, scuze. 

Şi Jerome îşi dă ochii peste cap. 

— Îţi zic imediat, îi spune Holly. Aproape am intrat. Of, 
ce-mi mai doresc să fi avut WiFi în loc de tâmpenia asta de 
conexiune pe mobil. E atât de /entă şi căcăcioasă! 

Hodges râde. Nu se poate abţine. Acum Holly se uită urât 
la el, în timp ce maltratează ecranul de la iPad. 

Hodges urcă o stradă în pantă şi iese pe şoseaua care 
străbate oraşul de la un capăt la celălalt. 

— Povestea a început să aibă sens, îi explică el lui 
Jerome. Presupunând, fireşte, că volumul despre care i-a 
spus Pete lui Ricker era, în realitate, un manuscris al 
scriitorului - caietul pe care l-a văzut Tina. Cel pe care Pete 
s-a grăbit să-l ascundă sub pernă. 

— Păi, exact asta era, spune Holly, tot fără să-şi ridice 
ochii. Categoric. 

Mai atinge de câteva ori ecranul cu degetul, îl şterge şi 
scoate o exclamaţie de frustrare care îi sperie pe cei doi 
parteneri ai ei. 

— Uuuuf! Tâmpitele astea de reclame care apar când ţi-e 
lumea mai dragă. Mă innebunesc de cap! 

— Linişteşte-te, îi spune Hodges. 

Nu-l bagă în seamă. 

— Aşteaptă. Aşteaptă şi ai să vezi. 

— Banii şi caietul au venit la pachet, spune Jerome. Pete 
Saubers le-a găsit împreună. Asta crezi, da? 

— Mda, zice Hodges. 

— Şi ce se află în caiet valora mai mulţi bani. Numai că 
onorabilul negustor de cărţi rare nu a vrut să se atingă de 
el nici cu... , 

— AM GASIT! strigă Holly, făcându-i pe amândoi să 


— 353 — 


tresară. 

Mercedesul pierde direcţia. Tipul de pe banda învecinată 
claxonează nervos şi face un gest inconfundabil cu degetul 
mijlociu. 

— Ce ai găsit? o întreabă Jerome. 

— Nu ce, Jerome! Pe cine! Pe afurisitul de John Rothstein! 
Asasinat în 1978! Cel puţin trei indivizi i-au spart casa din 
New Hampshire - acolo stătea mai de multă vreme - şi l-au 
omorât. Ascultaţi la asta. E din ziarul Union Leader din 
Manchester şi a apărut la trei zile după moartea lui. 

Începe să le citească. În timpul ăsta Hodges iese de pe 
şosea şi intră pe Lower Main. 

— „Există o convingere tot mai mare în rândurile poliţiei 
că spărgătorii urmăreau şi altceva în afară de bani. «Este 
posibil să fi luat şi câteva caiete care conţineau diferite 
scrieri ale domnului Rothstein, de după retragerea sa din 
viaţa publică», ne-a mărturisit o sursă apropiată de 
anchetă. Sursa noastră a mai spus că aceste caiete, a căror 
existenţă a fost confirmată abia ieri de menajera lui John 
Rothstein, ar putea să valoreze foarte mult pe piaţa 
neagră.” 

Ochii lui Holly aruncă flăcări. Trece printr-una din stările 
acelea divine când uită cu totul de ea. 

— Hoţii le-au ascuns, spune ea. 

— Au ascuns banii, zice Jerome. Douăzeci de mii. 

— ŞI caietele. Pete a găsit câteva, poate le-a găsit pe 
toate. A folosit banii ca să-i ajute pe ai lui. Şi totul a mers ca 
pe roate până în momentul când a încercat să vândă 
caietele ca să-şi ajute sora. Halliday ştie toată povestea. 
Poate chiar a pus deja mâna pe ele. Grăbeşte-te, Bill! 
Grăbeşte-te grăbeşte-te grăbeşte-te! 


31 


Morris se împleticeşte până la uşa de la intrare. Inima îi 
bubuie, tâmplele i se zbat. Pune pistolul lui Andy în 
buzunarul de la haină, smulge o carte de pe una dintre 
mesele de prezentare, o deschide şi şi-o apasă cu putere de 


— 354 — 


bărbie, ca să oprească sângerarea. S-ar fi putut şterge cu 
mâneca de la sacou, a fost pe punctul să o facă, dar acum i 
s-au limpezit gândurile şi ştie că nu e bine. Va fi nevoit să 
iasă pe stradă şi nu vrea să i se vadă mâneca mânjită de 
sânge. Ce-i drept, băiatul avea pantalonii pătaţi. Bine. Chiar 
foarte bine. 

Uite că sunt iar în stare să gândesc. Ar trebui să 
gândească şi băiatul. Atunci aş mai putea să fac ceva. 

Deschide uşa anticariatului şi se uită în ambele direcţii. 
Nici urmă de Saubers. Cum era de aşteptat, de altfel. 
Adolescenţii sunt rapizi. Prin asta se aseamănă cu gândacii 
de bucătărie. 

Morris se scotoceşte în buzunar după bucăţica de hârtie 
pe care a notat numărul de mobil al lui Pete. Are un 
moment de groază pură când nu reuşeşte să o găsească. În 
cele din urmă, ajunge cu vârfurile degetelor la un ghemotoc 
de hârtie înghesuit într-un colţ şi scoate un suspin de 
uşurare. Inima îi bate tare, foarte tare şi Morris se izbeşte 
cu pumnul în pieptu-i jigărit. 

Să nu mă laşi tocmai acum, îi spune el. Să nu îndrăzneşti! 

Îl sună pe Saubers de la telefonul fix al anticariatului 
pentru că amănuntul acesta se potriveşte cu povestea pe 
care o ţese acum în minte. Morris crede că este o poveste 
grozavă. Se îndoieşte că John Rothstein ar fi putut să scrie 
una mai bună. 


32 


Când Pete se dezmeticeşte pe deplin, se află într-un loc 
bine cunoscut lui Morris Bellamy: Government Square, 
vizavi de cafeneaua „Ceşcuţa fericită”. Vede o bancă şi se 
aşază pe ea ca să-şi tragă sufletul, privind tot timpul cu 
îngrijorare în urmă. Nu e surprins să nu-l vadă pe Buze- 
Roşii. Mintea lui Pete şi-a revenit şi ea şi acum băiatul ştie 
că bărbatul care a încercat să-l omoare ar atrage atenţia pe 
stradă. l-am tras-o ca lumea, îşi spune el înverşunat. Acum 
pe Buze-Roşii îl cheamă Bărbie-insângerată. 

Până aici e bine, dar mai departe? 


— 355 — 


Ca şi cum ar vrea să-i răspundă, telefonul mobil îi 
vibrează în buzunar. Pete îl scoate şi se uită la numărul 
afişat pe ecran. Îl recunoaşte după ultimele patru cifre, 
8877. Este numărul anticariatului lui Halliday, la care a 
sunat el şi a lăsat mesajul în care explica despre excursia 
de weekend la River Bend. Trebuie să fie Buze-Roşii, că 
domnul Halliday nu mai are cum să mă sune. Atât de 
sinistru este gândul ăsta şi atât de speriat este Pete, că 
scoate un hohot mic de râs, foarte asemănător cu un 
suspin. 

Nu vrea să răspundă. Dar se răzgândeşte imediat, pentru 
că îşi aduce aminte de vorbele lui Buze-Roşii: Casa ta a fost 
casa mea în trecut. Nu zici că-i o coincidență interesantă? 

Mesajul mamei îi cerea să vină direct acasă după ore. 
Mesajul Tinei îl anunţa că mama ştie despre bani. Înseamnă 
că sunt amândouă acasă şi-l aşteaptă să sosească. Pete nu 
vrea să le îngrijoreze inutil - mai ales când e/ este cauza 
îngrijorării lor. Însă trebuie neapărat să ştie ce vrea să-i 
spună Buze-Roşii, pentru că tata nu este acasă să le apere 
în caz că dementul face o vizită pe Sycamore Street. Tata 
este plecat din oraş la una din prezentările lui. 

O să sun la poliţie, îşi zice Pete. Şi o să-i spun şi lui şi 
atunci o să dea bir cu fugiţii. N-o să aibă altă scăpare. 
Gândul acesta îl mai linişteşte puţin şi răspunde la telefon. 

— Salut, Peter! spune Buze-Roşii. 

— Nu am de ce să vorbesc cu tine, zice Pete. Ai face bine 
să dispari, pentru că acum o să sun la poliţie. 

— Mă bucur că te-am prins înainte să faci prostia asta. 
Ştiu că nu mă crezi, dar ţi-o spun în calitate de prieten. 

— Ai dreptate, spune Pete. Nu te cred. Ai încercat să mă 
omori. 

— Uite altceva ce n-o să crezi. Mă bucur că nu am reuşit. 
Pentru că nu aş mai fi aflat niciodată unde ai ascuns 
caietele lui Rothstein. 

— Nici n-ai să afli, zice Pete, adăugând: [i-o spun în 
calitate de prieten. 

Acum se simte mai calm. Buze-Roşii nu e pe urmele lui şi 
nici pe drum spre Sycamore Street. Se ascunde în anticariat 


— 356 — 


şi vorbeşte de la telefonul fix. 

— Asta crezi tu acum, pentru că nu te gândeşti în 
perspectivă. Eu m-am gândit. Uite cum stau lucrurile: tu ai 
venit la Andy ca să-i vinzi caietele. El a încercat să te 
şantajeze şi tu l-ai omorât. 

Pete nu spune nimic. Nu mai poate să vorbească. E 
încremenit de uimire. 

— Peter? Mai eşti la telefon? Ai face bine să mă asculţi 
dacă nu vrei să-ţi petreci un an în Centrul de Detenţie 
juvenilă Riverview, urmat de douăzeci sau mai mulţi în 
penitenciarul Waynesville. Eu am fost în ambele şi crede- 
mă că nu sunt locuri tocmai potrivite pentru tineri cu 
funduri virgine. Nu crezi că ţi-ar fi mai bine la facultate? 

— Nici măcar n-am fost în oraş weekendul trecut, 
murmură Pete. Am fost în excursie cu şcoala. Pot să 
dovedesc. 

Buze-Roşii nu ezită. 

— Înseamnă că l-ai omorât înainte de plecare. Sau 
duminică seara, după ce te-ai întors. Poliţia va descoperi 
mesajul de pe robotul telefonic - am avut eu grijă să-l 
salvez. Mai sunt şi înregistrările camerelor de securitate 
unde se vede cum vă certaţi. Am luat eu DVD-urile, dar am 
să mă asigur că vor ajunge la poliţie dacă nu vom reuşi să 
ajungem la o înţelegere. Şi să nu uităm de amprentele tale 
de pe clanţa de la biroul din spate. Başca pe arma crimei. 
Mi se pare că ai cam dat de belea, indiferent dacă poţi să 
justifici fiecare minuţel din weekendul ăsta. 

Brusc, Pete îşi dă seama cu spaimă că nici măcar asta nu 
poate face. A lipsit de la toate activităţile de duminică. Îşi 
aduce aminte cum stătea doamna Bran - zisă şi Bran 
Stoker - lângă uşa autocarului, cu telefonul în mână, gata 
să sune la poliţie şi să raporteze dispariţia unui elev. 

lertați-mă, i-a spus el atunci. M-a durut stomacul. Am 
crezut că puțin aer curat o să-mi facă bine. Mi-a venit să 
vomit. 

Şi acum şi-o imaginează în boxa martorilor, spunând că 
da, Peter părea bolnav în după-amiaza aceea. Şi îl aude pe 
procuror explicând juraţilor că orice adolescent ar părea 


— 357 — 


bolnav după ce a ciopârţit cu barda un negustor de cărţi de 
o vârstă respectabilă. 

Doamnelor şi domnilor jurati, vă supun spre examinare 
următorul scenariu: Pete Saubers s-a întors cu o ocazie în 
oraş în dimineaţa zilei de duminică, deoarece avea 
programată o întrevedere cu domnul Halliday, care credea 
că domnul Saubers cedase şantajului său şi îi va îndeplini 
cererile. Numai că domnul Saubers nu avea nicio intenție să 
îndeplinească nimic. 

Este un coşmar, îşi spune Pete. E ca şi cum aş avea din 
nou de-a face cu Halliday, numai că de o mie de ori mai 
rău. 

— Peter? Mai eşti acolo? 

— Nu va crede nimeni. Nici măcar o secundă. Mai ales 
după ce vor afla despre tine. 

— Să afle ce anume despre mine? 

Că eşti lupul, îi răspunde Pete în gând. Eşti lupul mare şi 
rău. Nu se poate să nu-l fi văzut în duminica aia, rătăcind 
pe domeniul staţiunii. Trebuie să-l fi văzut mulți oameni, 
pentru că mersese doar pe poteci. Cu siguranţă că şi-l vor 
aminti unii dintre ei şi vor depune mărturie în favoarea lui. 
Dar, aşa cum a spus Buze-Roşii, mai rămâne perioada de 
dinainte de plecarea în excursie şi cea de după sosire. 
Seara de duminică prezintă mai multe probleme, pentru că 
se dusese direct în camera lui şi închisese uşa. Criminaliştii 
din CSI şi Minti criminale erau întotdeauna în stare să 
stabilească ora exactă a morţii cuiva. Dar cine poate spune 
dacă la fel stau lucrurile şi în viaţa reală? Cu siguranţă că 
nu, Pete. lar dacă poliţia pune mâna pe un suspect, ale 
cărui amprente se aflau pe arma crimei, atunci ora 
decesului poate deveni discutabilă. 

Dar a trebuit să arunc barda aia în el! Era tot ce puteam 
face! 

Imaginându-şi că nu poate fi mai rău decât acum, Pete se 
uită în jos şi vede o pată de sânge pe genunchi. 

Sângele domnului Halliday. 

— Eu pot să te ajut, spune mieros Buze-Roşii, şi chiar am 
s-o fac dacă ne înţelegem. Pot să-ţi şterg amprentele. Pot 


— 358 — 


să şterg mesajul telefonic. Pot să distrug înregistrările 
camerelor de supraveghere. Tot ce trebuie să faci tu este 
să-mi spui unde sunt caietele. 

— De parcă te-aş crede! 

— Ar trebui s-o faci. 

Pe ton scăzut. Persuasiv şi raţional. 

— Gândeşte-te, Peter. Dacă nu află nimeni de tine, 
moartea lui Andy va fi considerată consecinţa unei încercări 
de jaf care a mers prost. Fapta unui drogat. lar asta ne-ar 
avantaja pe amândoi. Pe de altă parte, dacă tu vei fi 
suspectul principal, se va afla despre existenţa caietelor. 
De ce mi-ar conveni asta? 

Pentru că nu-ţi va păsa, se gândeşte Pete. Nu va trebui 
să-ţi pese, pentru că vei fi departe când se va descoperi 
cadavrul domnului Halliday. Ai zis că ai stat la Waynesville, 
ceea ce înseamnă că eşti un fost puşcăriaş. Şi îl cunoşteai 
pe domnul Halliday. Dacă punem informaţiile astea cap la 
cap, rezultă că şi tu ai fi suspect. Şi amprentele tale sunt 
acolo, nu doar ale mele. Şi nu prea cred că vei reuşi să le 
ştergi pe toate. Dar ce poţi să faci - dacă îţi permit eu - 
este să iei caietele şi să fugi. Şi, odată plecat de aici, ce te- 
ar împiedica să trimiţi înregistrările alea la poliţie, doar de- 
al dracului? Ca să te răzbuni pe mine pentru că te-am lovit 
cu carafa aia şi după aia ţi-am scăpat printre degete? Dacă 
accept ce-mi propui... 

Işi termină gândul cu voce tare: 

— Îmi voi înrăutăţi situaţia. Indiferent ce zici tu acum. 

— Te asigur că te înşeli. 

Morris vorbeşte ca un avocat, unul dintre avocaţii âia 
soioşi, cu părul lung, care îşi fac reclamă pe televiziunea 
prin cablu după miezul nopţii. Pete se simte iarăşi cuprins 
de furie şi se îndreaptă de spate, ca străbătut de un şoc 
electric. 

— Du-te-n pizda mă-ctii! N-ai să pui niciodată mâna pe 
caietele alea! 

Şi închide telefonul. Aproape imediat acesta începe să-i 
bâzâie în mână. Acelaşi număr. Buze-Roşii îl sună din nou. 
Pete apasă tasta de respingere a apelului şi deconectează 


— 359 — 


telefonul. În momentele astea trebuie să se gândească bine 
şi să fie mai deştept decât a fost el vreodată. 

Mama şi Tina, ele sunt cele mai importante. Trebuie să 
discute cu mama şi să-i spună să o ia pe Tini şi să plece 
imediat din casă. Să se ducă la un motel. Trebuie să... 

Ba nu, nu mama. Mai întâi trebuie să vorbească cu sora 
lui. 

Nu a luat cartea de vizită pe care i-o oferise domnul 
Hodges, dar Tina trebuie să ştie cum să dea de el. Dacă 
varianta asta nu ţine, atunci va fi nevoit să-şi asume toate 
riscurile şi să sune la poliţie. În niciun caz nu-şi va pune 
familia în primejdie. 

Pete o sună pe sora lui. 


33 


— Alo? Peter? Alo? Alo? 

Nimic. Rahatul ăla cu ochi i-a închis. Primul impuls al lui 
Morris este să smulgă telefonul din perete şi să-l azvârle în 
rafturile cu cărţi. Dar reuşeşte să se înfrâneze în ultima 
clipă. Nu-i momentul să se lase pradă nervilor. 

Şi acum? Ce urmează? Va suna Saubers la poliţie, în 
ciuda tuturor probelor care îl incriminează? 

Morris nu-şi poate permite să creadă una ca asta, pentru 
că atunci n-ar mai avea nicio şansă să intre în posesia 
caietelor. Şi ia să ne gândim puţin: Va lua oare băiatul o 
măsură atât de drastică fără să vorbească mai întâi cu 
părinţii lui? Fără să le ceară sfatul? Fără să-i avertizeze? 

Trebuie să mă mişc repede, îşi spune Morris. Şi adaugă 
cu glas tare, în timp ce-şi şterge amprentele de pe telefon: 

— Dacă tot trebuie s-o fac, măcar s-o fac mai repede. 

Şi mai bine ar face să se spele pe faţă şi să iasă pe uşa 
din dos. Nu crede că focurile de pistol s-au auzit până în 
stradă - toate rafturile alea cu cărţi aproape că izolează 
fonic blestematul ăla de birou secret al lui Andy -, dar nu 
vrea să rişte. 

Intră în baia lui Halliday, îşi spală bine ţăcălia de sânge, 
apoi are grijă să lase în chiuvetă buretele pătat, ca să-l 


— 360 — 


găsească acolo poliţia când va veni. După asta merge pe 
intervalul îngust dintre biblioteci până la uşa deasupra 
căreia scrie IEŞIRE. Este blocată de multe maldăre de cărţi. 
Le dă la o parte, gândindu-se cât de imbecil să fii să-ţi 
blochezi aşa ieşirea de incendiu. Imbecil şi retardat. 

Asta ar putea fi epitaful vechiului meu amic, îşi zice 
Morris. Aici doarme somnul de veci Andrew Halliday, un 
poponar obez, imbecil şi retardat. Nu ne va fi dor de el. 

Căldura după-amiezii îl izbeşte ca un ciocan şi se clatină 
pe picioare. Il doare capul de la lovitura cu carafa, dar 
mintea dinăuntru îi funcţionează cu viteză maximă. Se urcă 
în Subaru, unde temperatura este şi mai ridicată, porneşte 
motorul şi dă drumul la aerul condiţionat. Se studiază în 
oglinda retrovizoare. Are o vânătaie urâtă în jurul tăieturii 
din bărbie, dar nu mai sângerează şi, una peste alta, nu 
arată chiar aşa de rău. Regretă că nu are nişte aspirină la 
el, dar mai poate aştepta. 

lese cu spatele din spaţiul de parcare al lui Andy şi 
porneşte pe aleea care dă în Grant Street. Magazinele de 
pe Grant sunt mai modeste şi mai accesibile decât cele de 
pe Lacemaker Lane şi traficul auto este permis aici. 

Când Morris opreşte în capătul aleii, Hodges şi cei doi 
parteneri ai săi ajung în cealaltă parte a clădirii şi se uită 
lung la semnul cu INCHIS care atârnă în uşa anticariatului 
„Ediţii rare la Andrew Halliday”. Chiar atunci când Hodges 
apasă pe clanţă şi uşa se deschide, se face o breşă în 
traficul de pe Grant Street şi Morris virează iute la stânga, 
îndreptându-se către şoseaua care face legătura cu cealaltă 
parte a oraşului. Incă nu a început ora de vârf, aşa că ar 
putea să ajungă în cartierul de nord cam în cincisprezece 
minute, poate chiar douăsprezece. Trebuie să-l împiedice 
pe Saubers să ia legătura cu poliţia, presupunând că nu a 
făcut-o încă. Şi nu există decât o singură modalitate pentru 
asta. 

Trebuie să ajungă la sora lui cea mică înaintea hoţului de 
caiete. 


34 
— 361 — 


În spatele casei familiei Saubers, în apropiere de gardul 
care desparte curtea de terenul viran, se află un leagăn 
vechi şi ruginit, pe care Tom Saubers tot vrea să-l dea jos, 
din moment ce ambii lui copii sunt acum prea mari pentru 
aşa ceva. În după-amiaza aceasta, Tina stă pe el şi se 
balansează încet. Ţine pe genunchi romanul Divergent”, 
dar n-a citit nici măcar un rând în ultimele cinci minute. 
Mama i-a promis că se vor uita amândouă la film, după ce 
termină cartea, însă astăzi Tina nu are niciun chef să 
citească despre adolescenţi care rătăcesc printre ruinele 
oraşului Chicago. Astăzi subiectul cărţii i se pare mai 
degrabă horror decât romantic. Legănându-se încetişor, 
fata închide şi cartea, şi ochii. 

Doamne, se roagă ea, te rog, fă ca Pete să nu aibă 
probleme foarte grave. Şi fă să nu mă urască. O să mor 
dacă se supără de tot pe mine, aşa că, te rog, fă-l să 
înţeleagă de ce am vorbit. Te rog. 

Şi Dumnezeu îi răspunde imediat. Dumnezeu îi spune că 
Pete nu o s-o considere vinovată, pentru că mama şi-a dat 
seama singură ce se petrece. Insă Tinei nu-i prea vine să-l 
creadă. Deschide iarăşi cartea, dar tot nu poate să citească. 
Timpul parcă a încremenit şi aşteaptă să se petreacă ceva 
rău. 

Şi-a lăsat în camera ei de la etaj telefonul pe care l-a 
primit atunci când a împlinit unsprezece ani. E doar o 
făcătură, nu iPhone-ul cu multe brizbrizuri pe care şi-l dorea 
ea, însă este bunul ei cel mai de preţ şi nu se desparte de 
el. Dar a făcut-o astăzi. După ce i-a trimis mesajul lui Pete, 
l-a lăsat în cameră şi a coborât în curte. Trebuia să-i trimită 
mesajul ăla, trebuia să-l anunţe, ca să se poată pregăti 
sufleteşte pentru confruntarea cu mama. Dar nu suportă 
gândul că o va suna înapoi şi o va certa furios. In scurtă 
vreme va da oricum ochii cu el, nu are cum să evite asta, 
însă atunci va fi şi mama cu ea. Şi mama îi va spune lui 
Pete că Tina nu are nicio vină şi el o va crede. 

Probabil. 

Acum mobilul începe să vibreze şi să danseze pe biroul 


42 Roman distopic pentru adolescenţi, scris de Veronica Roth (n.tr.). 
— 362 — 


ei. Tonul de apel ales de ea este un cântec bestial al 
grupului Snow Patrol, dar, pentru că se simţea rău şi era cu 
gândul numai la Pete, Tinei nu i-a trecut prin cap să treacă 
de la setarea pe vibrații (obligatorie în timpul orelor de 
şcoală) la cea normală, cu sonor. Aşa că Linda Saubers nu-l 
aude de la parter. Ecranul se aprinde şi apare fotografia 
fratelui ei. În cele din urmă, telefonul amuţeşte. După 
aproximativ treizeci de secunde începe iar să vibreze. Şi 
încă o dată. Apoi amuţeşte definitiv. 
Şi fotografia lui Pete dispare de pe ecran. 


35 


În Government Square, Pete se holbează la telefonul lui. 
Nu-i vine să creadă: pentru prima oară de când îşi aduce el 
aminte, Tina nu a răspuns la mobil fără să se afle la şcoală. 

În cazul ăsta să o sune pe mama... sau poate nu. Încă nu. 
O să-i pună un catralion de întrebări şi nu are acum timp de 
aşa ceva. 

De asemenea (cu toate că nu vrea să recunoască nici 
faţă de sine însuşi), nu vrea să stea de vorbă cu ea decât 
dacă va fi absolut necesar. 

Intră pe internet de pe mobil şi caută numărul de telefon 
al domnului Hodges. Găseşte nouă localnici care se numesc 
William Hodges, dar cel de care are el nevoie trebuie să fie 
K. William, de la agenţia „Ce-am găsit al meu să fie”. Pete 
sună şi îi răspunde robotul. La capătul mesajului, care pare 
să fi durat cel puţin o oră, Holly spune: 

— Dacă aveţi nevoie de asistenţă imediată, puteţi suna la 
numărul 555-1890. 

Pete se mai gândeşte o dată dacă nu cumva ar fi mai 
bine să o sune pe mama, dar se hotărăşte să încerce mai 
întâi numărul obţinut de la agenţia lui Hodges. L-au convins 
cele două cuvinte: asistență imediată. 


36 


— Uuuf! exclamă Holly când se apropie de masa din 


— 363 — 


mijlocul magazinului lui Andrew Halliday. A ce miroase în 
halul ăsta? 

— A sânge, răspunde Hodges. 

Şi a carne putrezită, dar nu vrea să le spună asta. 

— Rămâneţi aici. Amândoi. 

— Ai vreo armă la tine? îl întreabă Jerome. 

— Pliciul. 

— Atâta tot? 

Hodges ridică din umeri. 

— Atunci, vin şi eu cu tine. 

— Şi eu, spune Holly. 

Înşfacă de pe un raft o carte de dimensiuni apreciabile, 
intitulată Plante să/batice din America de Nord. O ţine ca şi 
cum ar vrea să pocnească un gândac. 

— Ba nu, spune cu răbdare Hodges, o să rămâneţi aici. 
Amândoi. Să vedem cine reuşeşte să sune primul la poliţie 
dacă mă auziţi strigându-vă asta. 

— Bill... începe Jerome. 

— Nu te contrazice cu mine, Jerome, şi nu-mi irosi timpul. 
Am senzaţia că nu avem prea mult. 

— Ai un presentiment? vrea să ştie Holly. 

— Poate puţin mai mult. 

Hodges îşi scoate Pliciul cu Noroc din buzunarul de la 
haină (rareori iese din casă fără el în ultima vreme, deşi pe 
vechea armă de serviciu nu prea mai pune mâna) şi îl 
apucă bine deasupra nodului. Inaintează repede şi fără 
zgomot până la uşa în spatele căreia presupune că ar fi 
biroul particular al lui Andrew Halliday. Este uşor 
întredeschisă. Capătul greu al Pliciului i se leagănă în mâna 
dreaptă. Se poziţionează într-o parte a uşii şi bate în ea cu 
mâna stângă. Deoarece acesta pare unul dintre momentele 
când adevărul adevărat este facultativ, strigă: 

— Poliţia, domnule Halliday! 

Niciun răspuns. Bate din nou, mai tare de data aceasta. 
Şi când tot nu primeşte niciun răspuns, deschide uşa. 
Mirosul este imediat mult mai pătrunzător: sânge, materie 
descompusă şi băutură. Şi încă ceva. Praf de puşcă, aromă 
pe care o cunoaşte prea bine. Muşte bâzâie somnolente. 


— 364 — 


Lumina este aprinsă chiar deasupra cadavrului de pe covor. 

— lisuse, nu mai are juma de cap! ţipă Jerome. 

Tânărul este atât de aproape, că Hodges tresare 
surprins, ridicând instinctiv Pliciul. Tocmai ce era să-mi 
plesnească pacemaker-ul, îşi spune el. Se întoarce şi dă cu 
ochii de cei doi care se înghesuie în spatele lui. Jerome îşi 
ţine mâna la gură. Şi i-au ieşit ochii din orbite. 

În schimb, Holly pare calmă. Strânge la piept Plante 
sălbatice din America de Nord şi evaluează din priviri 
mizeria însângerată de pe jos. Il sfătuieşte pe Jerome: 

— Nu te apuca să dai la rațe. Asta-i acum locul unei 
crime. 

— Nu dau la nicio rață. 

Cuvintele sună înăbuşit, din cauza palmei lipite de gură. 

— N-aveţi minte nici cât nişte găini, le spune Hodges. 
Dacă v-aş fi profesor, v-aş lăsa repetenţi pe amândoi. Intru. 
Voi nu vă mişcaţi de unde sunteţi. 

Face doi paşi în încăpere. Jerome şi Holly îl urmează 
imediat, umăr la umăr. Parcă ar fi gemeni siamezi, pentru 
Dumnezeu! exclamă Hodges în gând. 

— Fratele Tinei a făcut asta? întreabă Jerome. lisuse 
Hristoase, el a făcut-o, Bill?! 

— Dacă a fost el, nu s-a întâmplat astăzi. Sângele e 
aproape uscat. Şi mai sunt şi muştele. N-am văzut încă 
niciun vierme, dar... 

Jerome icneşte. 

— Încetează! îi spune Holly pe un ton sever. 

Apoi i se adresează lui Hodges: 

— Uite acolo o toporişcă. O bardă. Cum i s-o spune. Aia e 
arma crimei. 

Hodges nu-i răspunde. Studiază scena. Crede că Halliday 
- dacă acel cadavru este al lui Halliday - e mort de cel puţin 
douăzeci şi patru de ore. Poate chiar mai mult. Probabil mai 
mult. Însă de la moartea lui s-a mai întâmplat ceva aici, 
pentru că mirosul de băutură vărsată pe jos şi de praf de 
puşcă este mai proaspăt şi mai puternic. 

— Aia-i o gaură de glonţ, Bill? îl întreabă Jerome. 

Arată spre nişte rafturi cu cărţi din stânga uşii, lângă un 


— 365 — 


bufet mic din lemn de cireş. Într-un exemplar din Catch 22 
se vede o gaură mică şi rotundă. Hodges se apropie, se uită 
mai bine şi îşi spune aiurea: Chestia asta o să-i reducă 
preţul de vânzare. După aia se uită la bufet. Acolo sunt 
două carafe din cristal, probabil Waterford. Bufetul este 
uşor prăfuit, aşa că se vede bine locul unde s-au aflat alte 
două carafe. Priveşte în jur, apoi sub masa de lucru şi, da, 
iată-le acolo. 

— Normal că-i o gaură de glonţ, spune Holly. Se simte 
miros de praf de puşcă. 

— Aici a avut loc o luptă, trage Jerome concluzia şi arată 
spre cadavru, dar fără să se uite la el. Însă cu siguranţă că 
tipul de colo nu a luat parte la ea. 

— Nu, spune Hodges. Ai dreptate. Şi cei care s-au bătut 
au plecat de aici. 

— Oare Pete Saubers a fost unul dintre ei? 

Hodges oftează din rărunchi. 

— Aproape sigur. Cred că a venit aici după ce a scăpat de 
noi la farmacie. 

— Cineva a luat computerul domnului Halliday, spune 
Holly. Conexiunea la DVD este lângă aparatul de marcat şi 
mouse-ul fără fir şi mai e acolo şi o cutiuţă cu câteva stick- 
uri de memorie, dar computerul nu mai este. Locul lui e gol. 
Probabil că era un laptop. 

— Şi acum? întreabă Jerome. 

— Acum chemăm poliţia. 

Hodges nu vrea să cheme poliţia, simte că Pete Saubers 
are necazuri mari şi apariţia în scenă a poliţiei nu ar face 
decât să înrăutăţească şi mai mult situaţia, dar a făcut pe 
„Călărețul singuratic” în cazul Ucigaşului cu Mercedes şi 
erau să moară câteva mii de copii din cauza asta. 

Îşi scoate mobilul, dar înainte să mai facă şi altceva, 
acesta începe să-i sune în mână şi ecranul se luminează. 

— E Pete, spune Holly. 

Îi strălucesc ochii şi vorbeşte pe un ton extrem de 
convins. 

— Fac pariu cu voi pe şase mii de dolari. Acum vrea să 
vorbească. Nu sta ca blegul, Bill, răspunde la afurisitul ăla 


— 366 — 


de telefon! 

Hodges răspunde. 

— Am nevoie de ajutor, spune repede Pete Saubers. Vă 
rog, domnule Hodges! Chiar am nevoie de ajutor! 

— O secundă. Te pun pe speaker ca să te audă şi 
asociaţii mei. 

— Asociaţi? 

Pete pare mai panicat ca oricând. 

— Ce asociaţi? 

— Holly Gibney. O ştie sora ta. Şi Jerome Robinson. 
Fratele mai mare al Barbarei Robinson. 

— A, în cazul ăsta... în cazul ăsta cred că e în regulă. 

Şi băiatul adaugă, ca pentru sine: 

— Oricum, mai rău de-atât nu se poate. 

— Peter, noi suntem în anticariatul lui Andrew Halliday. În 
biroul lui este un bărbat mort. Presupun că este Halliday şi 
mai presupun că tu ştii despre povestea asta. Presupunerile 
mele sunt corecte? 

Un moment de tăcere. Dacă nu s-ar auzi zgomotul slab al 
traficului din locul unde se află Pete, Hodges ar putea crede 
că băiatul a închis telefonul. Apoi Pete începe să vorbească. 
Cuvintele se revarsă în cascadă. 

— Era acolo când am ajuns. Bărbatul cu buze roşii. Mi-a 
zis că domnul Halliday mă aşteaptă în spate, aşa că m-am 
dus în biroul lui şi el a venit după mine cu un pistol şi a 
încercat să mă omoare când n-am vrut să-i spun unde sunt 
caietele. N-am vrut pentru că... Pentru că nu merită să le 
aibă şi pentru că oricum m-ar fi omorât. Se vedea în ochii 
lui. El... eu... 

— Tu ai aruncat cu carafele în el, nu-i aşa? 

— Da! Cu sticlele alea de pe bufet! Şi el a tras în mine! 
Nu m-a nimerit, da’ glonţul a trecut atât de aproape, că l- 
am auzit cum bâzâie. Şi am fugit şi am reuşit să scap, da’ 
după aia m-a sunat şi mi-a zis că toată lumea o să creadă 
că eu sunt de vină şi că poliţia pe mine o să mă scoată 
vinovat, pentru că am aruncat cu barda în el... Aţi văzut 
barda? 

— Da, îi răspunde Hodges. Mă uit la ea chiar acum. 


— 367 — 


— Şi că... amprentele mele sunt... sunt pe ea pentru că 
am aruncat-o în el... şi că are nişte înregistrări video cu 
mine şi cu domnul Halliday... în care ne certăm... pentru că 
încerca să mă şantajeze! Adică Halliday... el încerca să mă 
şantajeze, nu bărbatul cu buze roşii, doar că acum mă 
şantajează şi el! 

— Bărbatul ăsta cu buze roşii are înregistrările de la 
camerele de securitate ale magazinului? întreabă Holly, 
aplecându-se deasupra telefonului. Asta vrei să spui? 

— Da! Şi zice că poliţia o să mă aresteze şi sunt sigur că 
aşa o să se întâmple, pentru că nu m-am dus la niciuna 
dintre activităţile de duminică de la River Bend... şi mai are 
şi un mesaj de pe robotul telefonic... și nu ştiu ce să mă 
fac! 

— Unde eşti, Pete? îl întreabă Hodges. Unde eşti în clipa 
asta? 

O altă pauză şi Hodges ştie exact ce face băiatul: se uită 
în jur după repere. Nu contează că trăieşte de o viaţă în 
oraşul ăsta, acum este atât de înspăimântat că nu mai ştie 
care e estul şi care e vestul. 

— În Government Square, spune Pete într-un final. Vizavi 
de cafeneaua aia, „Ceşcuţa fericită”. 

— ÎI vezi pe bărbatul care a tras în tine? 

— N-nu. Am fugit şi nu cred că ar fi fost în stare să se ţină 
după mine pe jos. E cam bătrân şi pe Lacemaker Lane 
maşinile nu au voie. 

— Rămâi acolo unde eşti, îi spune Hodges. Venim acum 
să te luăm. 

— Vă rog, nu chemaţi poliţia. După câte au avut de 
pătimit, chestia asta chiar o să-i omoare pe ai mei. Vă dau 
caietele. Nici n-ar fi trebuit să le păstrez şi niciodată n-ar fi 
trebuit să încerc să vând din ele. Ar fi trebuit să mă 
mulţumesc doar cu banii. 

Vocea i se aude tot mai înăbuşit pentru că acum băiatul 
este în pragul lacrimilor. 

— Părinţii mei... aveau atâtea necazuri. De tot felul. Am 
vrut doar să-i ajut! 

— Sunt convins că aşa este, dar trebuie să anunţ poliţia. 


— 368 — 


Probele vor demonstra dacă tu l-ai ucis sau nu pe Halliday. 
Şi dacă nu l-ai ucis, n-o să ţi se întâmple nimic. Venim acum 
să te luăm şi apoi mergem la tine acasă. Părinţii tăi sunt 
acolo? 

— Tata e într-un soi de călătorie de afaceri, dar mama şi 
sora mea sunt acasă. 

Pete se îneacă şi apoi continuă: 

— O să intru la închisoare, nu-i aşa? N-o să mă creadă 
nimeni când am să povestesc despre bărbatul cu buze roşii. 
Toată lumea o să spună că l-am inventat eu. 

— Tu nu trebuie să faci nimic altceva decât să spui 
adevărul, intervine Holly. Bill o să aibă grijă să nu păţeşti 
nimic rău. 

Îl apucă de braţ pe Hodges şi îl strânge cu sălbăticie. 

— Nu-i aşa? 

Hodges repetă: 

— Dacă nu tu l-ai ucis, n-o să ţi se întâmple nimic. 

— Nu l-am omorât eu! Pe Dumnezeu, mă jur că nu l-am 
omorât eu! 

— L-a omorât individul ăla. Bărbatul cu buze roşii. 

— Da. Şi l-a omorât şi pe John Rothstein. Mi-a zis că 
Rothstein a trădat. 

Hodges are încă un milion de întrebări, dar acum nu-i 
momentul potrivit. 

— Fii atent la mine, Pete. Fii foarte atent. Rămâi acolo 
unde eşti. Ajungem în Government Square în cincisprezece 
minute. 

— Ba chiar în zece, dacă mă laşi pe mine să conduc, 
spune Jerome. 

Hodges nu-l bagă în seamă. 

— Apoi mergem toţi patru la tine acasă. Şi acolo ne vei 
spune întreaga poveste mie, asociaţilor mei şi mamei tale. 
S-ar putea ca ea să îl sune pe tatăl tău ca să discute despre 
angajarea unui avocat. Şi de-abia după aceea vom anunţa 
poliţia. Este tot ce pot să fac pentru tine. 

Şi este mult mai bine aşa, îşi zice el, privind la cadavrul 
mutilat şi amintindu-şi cât de aproape a fost şi el de 
închisoare în urmă cu patru ani. Pentru aproximativ acelaşi 


— 369 — 


lucru: idioţenia asta cu eu sunt cel mai tare, eu le rezolv pe 
toate, eu sunt Călărețul Singuratic. Dar cu siguranţă că o 
amânare de treizeci sau patruzeci şi cinci de minute nu are 
cum să facă vreun rău. lar ce a spus băiatul despre părinţii 
lui l-a lovit pe Hodges unde îl durea mai tare. A fost şi el la 
Complexul Municipal în ziua aceea. A văzut cu ochii lui 
masacrul. 

— B-bine. Veniţi cât de repede puteţi. 

— In regulă, spune Hodges şi închide. 

— Şi cu amprentele noastre cum rămâne? întreabă Holly. 

— Lasă-le, îi zice Hodges. Hai să mergem după copilul 
ăla. De-abia aştept să-i aud povestea. 

li aruncă lui Jerome cheile de la Mercedes. 
„_— Mulţam fain, conaşu' Hodges! chirăie Tyrone Feelgood. 
Ast băiet negru e un birjar a-ntâia! lo vă duc mintenaş... 

— Taci din gură, Jerome! spun într-un glas Hodges şi 
Holly. 


37 


Pete respiră adânc şi tremurat şi închide telefonul. Toate 
întâmplările ultimelor ore i se învârtesc prin cap, ca într-un 
carusel de coşmar şi este sigur că a vorbit ca un tâmpit. 
Sau ca un ucigaş care, înspăimântat că va fi prins, a 
inventat o poveste abracadabrantă. A uitat să-i spună 
domnului Hodges că Buze-Roşii a locuit pe vremuri în casa 
lor şi acum ştie că ar fi trebuit să o facă. Se gândeşte să 
sune din nou, dar de ce să-l mai deranjeze şi pe el, şi pe 
ceilalţi doi când oricum vin să-l ia de aici? 

Oricum individul nu o să se ducă acolo, îşi spune Pete. Nu 
poate. Trebuie să rămână invizibil. 

Dar dacă se duce? Dacă îşi închipuie că l-am minţit când 
i-am spus că am dus caietele în altă parte, atunci ar putea 
să se ducă. Pentru că e dus cu capul. E nebun de-a binelea. 

O sună din nou pe Tina şi ascultă iarăşi mesajul ei din 
căsuţa vocală: „Bună, sunt Tini, scuze că nu pot să 


Asta este. 


— 370 — 


Mama. 

Însă nu o sună imediat, pentru că vede un autobuz pe a 
cărui placă de destinaţie, ca un dar din ceruri, sunt scrise 
cuvintele CARTIERUL DE NORD. Şi se hotărăşte brusc să nu- 
| mai aştepte pe domnul Hodges. Vrea să ajungă acasă 
chiar acum şi autobuzul îl va duce mai repede. După ce se 
urcă, o să-l sune pe domnul Hodges ca să-i ceară să se 
întâlnească acasă. Dar mai întâi o va suna pe mama şi îi va 
spune să încuie toate uşile. 

Autobuzul este aproape gol, dar Pete se duce în spate. Şi 
se vede treaba că nici nu mai trebuie să o sune pe mama, 
pentru că telefonul începe să sune chiar atunci când se 
aşază pe scaun. MAMA îl anunţă ecranul. Trage aer în piept 
şi răspunde. Mama nu-l lasă nici măcar să spună „bună 
ziua”. 

— Unde eşti, Peter? 

Adică Peter, nu Pete. Început deloc promiţător. 

— Te aşteptam să ajungi acasă acum o oră. 

— Acum vin, spune el. Sunt în autobuz. 

— Ce-ar fi să nu mă minţi? Autobuzul a venit şi a plecat. 
L-am văzut. 

— Nu autobuzul şcolii. Sunt în autobuzul public. Am 
avut... 

Ce? Am avut o treabă? E atât de ridicol, că până şi lui îi 
vine să râdă. Numai că nu-i nimic de râs aici. Nici pe 
departe. 

— Am avut ceva de făcut. Tina e acasă? Nu s-a dus la 
Ellen sau în altă parte? 

— E în curte. Citeşte. 

îngrozitor de încet, autobuzul parcurge un drum în 
reparaţii. 

— Ascultă-mă, mamă. Trebuie să... 

— Ba nu. Ascultă-mă tu pe mine. Tu ai trimis banii? 

Pete închide ochii. 

— Tu ai fost? Mă mulţumesc acum cu un simplu da sau 
nu. Vom discuta detaliile mai târziu. 

Fără să deschidă ochii, băiatul spune: 

— Da. Eu i-am trimis. Dar... 


— 371 — 


— De unde i-ai avut? 

— Asta-i o poveste lungă şi nici nu mai contează acum. 
Banii nu mai contează. E un tip care... 

— Cum adică nu mai contează? Au fost peste douăzeci 
de mii de dolari! 

Pete îşi înăbuşeşte impulsul de a-i spune: De-abia acum 
ti-ai dat seama? 

Autobuzul îşi continuă drumul anevoios prin zona în 
reparaţii. Transpiraţia curge şiroaie pe obrajii lui Pete. Se 
uită la pata de sânge de pe pantaloni. Nu mai este roşie, ci 
s-a făcut maro închis. Vinovat! ţipă pata aia. Vinovat, 
vinovat! 

— Mamă, te rog, taci din gură şi ascultă-mă! 

În partea cealaltă se aşterne o tăcere şocată. Nu i-a spus 
niciodată mamei să tacă, nici măcar în perioada când era 
un ţânc năbădăios. 

— E un tip care e periculos. 

l-ar putea spune cât de periculos, însă vrea doar să o 
pună în alertă, nu să-i declanşeze o criză de isterie. 

— Nu cred că o să vină la noi acasă, dar s-ar putea s-o 
facă. Trebuie să o bagi pe Tina înăuntru şi să încui toate 
uşile. Câteva minute doar, pentru că eu ajung imediat. Mai 
vin Şi alţi oameni la noi. Oameni care ne pot ajuta. 

Cel puţin aşa sper, îşi spune el. 

Of, Doamne, sper din tot sufletul să fie aşa! 


38 


Morris Bellamy intră pe Sycamore Street. Îşi dă seama că 
viaţa lui se apropie de un punct culminant. Nu are decât 
câteva sute de dolari, o maşină furată şi nevoia de a pune 
mâna pe caietele lui Rothstein. A, da, mai are şi altceva: un 
loc unde se poate ascunde pe termen scurt, doar cât să 
citească şi să afle ce s-a întâmplat cu Jimmy Gold după ce 
campania la Duzzy-Doo l-a umplut de Dolari de Aur şi l-a 
plasat în vârful căcărezei care este industria publicitară. 
Morris este conştient că țelul lui este unul absurd şi 
nebunesc, de unde rezultă că el este nebun şi absurd, dar 


— 372 — 


asta este tot ce are şi lui i se pare suficient. 

Uite şi vechea lui casă, care acum este casa hoţului de 
caiete. O maşină mică şi roşie e parcată în faţă. 

— Nu sunt nebun, spune Morris Bellamy. Nu sunt nebun. 
Mi se rupe de tot şi de toate! 

Cuvinte care îţi trasează destinul. 


39 


— Bill, zice Jerome, îmi pare rău că trebuie să spun, dar 
cred că pasărea noastră a zburat din cuib. 

Hodges căzuse pe gânduri. Acum se dezmeticeşte şi 
vede că Mercedesul a intrat în Government Square. Sunt 
destui oameni pe bănci - citesc ziarul, pălăvrăgesc şi beau 
cafea, hrănesc porumbeii -, dar printre ei nu se află niciun 
adolescent. 

— Nu-l văd nici la măsuţele din faţa cafenelei, raportează 
Holly. Poate s-a dus înăuntru să-şi ia o cafea? 

— În momentul ăsta exact la cafea îi stă gândul, spune 
supărat Hodges, lovindu-se cu pumnul în picior. 

— Autobuzele spre cartierul de nord şi cel de sud trec pe 
aici la interval de cincisprezece minute, spune Jerome. 
Pentru mine ar fi un chin să aştept pe cineva care să mă ia 
de aici. Aş vrea să fac ceva, nu să stau degeaba. 

Şi chiar acum sună telefonul lui Hodges. 

— A venit un autobuz şi m-am hotărât să nu vă mai 
aştept, spune Pete, care pare puţin mai calm. O să fiu 
acasă când o să ajungeţi dumneavoastră. Tocmai ce am 
vorbit cu mama. Şi ea, şi Tina sunt în regulă. 

Lui Hodges nu-i sună bine ultimele cuvinte. 

— Adică de ce nu ar fi, Pete? 

— Pentru că tipul cu buze roşii ştie unde locuim. Mi-a zis 
că şi e/a locuit aici pe vremuri. Am uitat să vă spun. 

Hodges îl întreabă pe Jerome: 

— Cât mai avem până pe Sycamore Street? 

— Douăzeci de minute. Poate mai puţin. Dacă ştiam că 
puştiul se duce cu autobuzul, aş fi luat-o pe centură. 

— Domnule Hodges? zice Pete. 


— 373 — 


— Aici sunt. 

— Ar fi tâmpit dacă s-ar duce la mine acasă. Pentru că, 
dacă o face, nimeni nu ar mai putea să mă acuze de nimic. 

Aici cam are dreptate. 

— Le-ai spus să stea în casă şi să încuie toate uşile? 

— Da. 

— Şi i-ai spus mamei tale cum arată individul ăsta? 

— Da. 

Hodges ştie că, dacă ar chema acum poliţia, domnul 
Buze-Roşii s-ar face nevăzut şi atunci Pete ar depinde doar 
de analiza criminalistică a probelor ca să scape din 
încurcătură. Unde mai pui că ei ar putea să ajungă acolo 
înaintea poliţiei. 

— Spune-i să-l sune pe individ, zice Holly. 

Se apleacă spre Hodges şi răcneşte în telefon: 

— Sună-l şi spune-i că te-ai răzgândit şi o să-i dai 
caietele! 

— Ai auzit, Pete? 

— Mda, dar nu pot să-l sun. Nici nu ştiu dacă are mobil. 
Pe mine m-a sunat de la fixul din anticariat. Ştiţi, nu prea 
am avut timp să facem schimb de numere de telefon. 

— Situaţie de cacao, comentează Holly, fără să se 
adreseze cuiva anume. 

— Bine. Sună-mă imediat ce ajungi acasă şi te asiguri că 
totul este în ordine. Dacă nu am nicio veste de la tine, va 
trebui să chem poliţia. 

— Sunt sigur că mama şi Tina sunt în... 

Hodges închide telefonul şi se apleacă spre Jerome. 

— Dă-i bice, băiete! 

— Imediat, spune Jerome făcând un semn spre traficul 
aglomerat pe trei benzi. Cum trecem de sensul giratoriu de 
colo, o să zburăm ca vântul. 

Douăzeci de minute, îşi zice Hodges. Cel mult douăzeci 
de minute. Ce se poate întâmpla în douăzeci de minute? 

Experienţa l-a învăţat destul de multe. În douăzeci de 
minute se pot întâmpla multe lucruri care fac diferenţa 
între viaţă şi moarte. Tot ce poate face el deocamdată este 
să spere că nu va purta pe conştiinţă povara acestor 


— 374 — 


douăzeci de minute câtă vreme mai are de trăit. 
40 


Linda Saubers s-a hotărât să-l aştepte pe Pete în biroul 
micuţ al soţului ei, pentru că acolo este laptopul şi poate 
juca solitaire. Nu crede că-i în stare să citească. 

Discuţia cu Pete a neliniştit-o cumplit de mult. Şi i s-a 
făcut şi teamă; însă nu de vreun ticălos sinistru care stă la 
pândă pe Sycamore Street. Pentru fiul ei îi este teamă, 
deoarece este limpede că e/ crede în existenţa unui 
asemenea ticălos sinistru. In sfârşit, lucrurile încep să se 
limpezească. Paloarea lui, pierderea în greutate... mustaţa 
aia caraghioasă pe care a încercat să şi-o lase... revenirea 
acneei şi tăcerile lui îndelungate... acum toate au o 
explicaţie. Dacă nu a făcut deja o cădere nervoasă, nici 
mult nu mai are. 

Se ridică de pe scaun şi se uită pe geam, la fiica ei. Tina 
şi-a pus cea mai bună bluză, cea galbenă, cu mâneci 
bufante, pe care în ruptul capului nu ar purta-o pe un 
leagăn vechi şi murdar, care ar fi trebuit demontat de mult. 
Are o carte la ea şi cartea este deschisă, dar nu citeşte. 
Fetiţa ei pare trasă la faţă şi mâhnită. 

Dumnezeule, ce coşmar! îşi spune Linda. Mai întâi 
povestea cu nenorocitul ăla de la Complexul Municipal, care 
l-a schilodit pe viaţă pe Tom. lar acum fiul nostru vede 
monştri la colţ de stradă. Banii ăia n-au fost o mană 
cerească, au fost o ploaie acidă. Dar poate că va fi de ajuns 
să ne spună adevărul. Să ne spună de unde au venit banii. 
Odată ce va mărturisi şi îşi va lua greutatea aia de pe 
suflet, va putea începe procesul de vindecare. 

Până atunci, Linda va face ce i-a cerut Pete: o s-o cheme 
pe Tina în casă şi va încuia toate uşile. N-are ce să strice. 

Parchetul scârţâie în spatele ei. Se întoarce, aşteptându- 
se să-şi vadă fiul. Dar nu, nu este Pete. Ci un bărbat palid, 
cu părul alb şi rar şi buzele roşii. Bărbatul descris de Pete, 
ticălosul sinistru. Dar, ciudat, prima ei reacţie nu este una 
de spaimă, ci una de mare uşurare. Inseamnă că fiul ei nu a 


— 375 — 


făcut nicio cădere nervoasă. 

Apoi vede pistolul din mâna bărbatului şi o cuprinde şi 
spaima. Puternică şi violentă. 

— Trebuie că eşti mama, spune intrusul. Sar în ochi 
trăsăturile de familie. 

— Cine eşti? întreabă Linda Saubers. Ce cauţi aici? 

Intrusul - aflat în pragul de la biroul soţului ei, iar nu în 
mintea fiului - aruncă o privire pe fereastră. Şi Linda 
trebuie să facă un mare efort ca să nu-i spună: Wu te uita la 
ea. 

— Aia-i fata ta? întreabă Morris. la te uită ce drăguță e! 
Mereu mi-au plăcut fetiţele îmbrăcate în galben. 

— Ce vrei? întreabă Linda. 

— Ce-mi aparţine, spune Morris şi o împuşcă în cap. 

Sângele ţâşneşte din rană şi stropeşte fereastra. Sună ca 
ropotul de ploaie. 


41 


Tina aude bubuitura din casă şi se repede la uşa care dă 
în bucătărie. Oala sub presiune a făcut aşa, îşi zice ea. lar a 
uitat mama să stingă focul la oala aia afurisită. Incidentul 
ăsta a mai avut loc şi înainte, când mama făcea conserve. 
Oala e veche şi nu mai merge cum trebuie, iar Pete a 
pierdut odată o întreagă după-amiază de sâmbătă cocoţat 
pe scară şi raşchetând gem de căpşune de pe tavan. Mama 
a avut noroc pentru că dădea cu aspiratorul în living atunci 
când a explodat oala. Tina speră din tot sufletul să nu se fi 
aflat nici de această dată în bucătărie. 

— Mami? strigă ea dând fuga înăuntru. 

Dar nu este nimic pe aragaz. 

— Ma... 

Un braţ o înşfacă de mijloc şi o strânge cu putere. Tinei i 
se taie respiraţia: pfuuu! Braţul o ridică în aer şi ea începe 
să dea din picioare. Simte nişte fire de păr aspre care îi 
înţeapă obrazul. Şi mai simte şi miros de transpiraţie, acru 
şi fierbinte. 

— Nu ţipa şi-atunci n-o să te rănesc, îi şopteşte bărbatul 


— 376 — 


în ureche, făcându-i pielea ca de găină. Pricepi? 

Tina reuşeşte să dea din cap, deşi inima i se zvârcoleşte 
speriată şi lumea din jur îşi pierde strălucirea. 

— Nu pot să... respir, gâfâie ea şi strânsoarea slăbeşte 
puţin. Simte iar podeaua sub tălpi. Se întoarce şi vede un 
bărbat cu faţa palidă şi buzele roşii. Pe bărbie are o 
tăietură, una nasoală. Pielea din jur e umflată şi vânătă. 

— Să nu tipi! repetă el şi ridică degetul la ea. Să nu 
îndrăzneşti. Şi zâmbeşte, de parcă asta ar trebui s-o facă să 
se simtă mai bine. Degeaba. Are dinţii galbeni. Seamănă 
mai mult cu nişte colţi de animal. 

— Ce i-ai făcut lui mami? 

— N-are nimic, răspunde bărbatul cu buze roşii. Unde ţi-e 
mobilul? O fetiţă aşa de drăguță ca tine trebuie să aibă un 
telefon mobil. Altfel cum ai sta de vorbă cu toţi prietenii ăia 
mulţi ai tăi? ÎI ţii în buzunar? 

— N-n-nu. E sus. În camera mea. 

— Haide să-l luăm, spune Morris. Trebuie să dai un 
telefon. 


42 


Staţia la care coboară Pete este pe Elm Street, la două 
străzi distanţă de casa lui. Autobuzul aproape că a ajuns. 
Telefonul sună în timp ce băiatul îşi face drum până la uşa 
din faţă. Sentimentul de uşurare care îl cuprinde atunci 
când vede chipul surâzător al surorii lui este atât de 
copleşitor că i se înmoaie genunchii şi trebuie să se apuce 
repede de o bară. 

— Tina! Ajung în... 

— A venit un bărbat! 

Tina plânge atât de tare că de-abia poate să înţeleagă ce 
spune. 

— Era deja în casă! A... 

Şi nu o mai aude. Dar cunoaşte vocea care îi ia locul. Şi 
ce mult şi-ar dori să nu o mai fi auzit vreodată. 

— Salut, Peter! spune Buze-Roşii. Eşti pe drum? 

Băiatul nu e capabil să răspundă. Parcă i s-a lipit limba 


— 377 — 


de cerul gurii. Autobuzul opreşte la intersecţia dintre Elm şi 
Breckenridge Terrace, staţia lui, dar Pete nu se mişcă. 

— Nu te obosi să-mi răspunzi şi nu te obosi nici să vii 
acasă, pentru că nu o să te mai aştepte nimeni. 

— Minte! se aude strigătul Tinei. Mami e... 

Şi imediat fetiţa scoate un urlet de durere. 

— Să nu-i faci vreun rău! spune Pete. 

Ceilalţi călători nu-şi ridică ochii de pe ziare sau tablete, 
pentru că băiatul abia reuşeşte să şoptească. 

— Să nu îndrăzneşti să-i faci vreun rău surorii mele! 

— Ba o să-i fac dacă nu tace. Trebuie să tacă. Şi tu 
trebuie să taci şi să mă asculţi. Dar mai întâi trebuie să-mi 
răspunzi la două întrebări. Ai chemat poliţia? 

— Nu. 

— Ai chemat pe cineva? 

— Nu, minte Pete fără să ezite. 

— Bine. Excelent! Acum vine partea aia unde trebuie să 
asculţi. Asculţi? 

Respirând greu, o doamnă corpolentă, cu o sacoşă în 
mână se urcă în autobuz. Pete reuşeşte să coboare de 
îndată ce femeia eliberează uşa. Merge ca un somnambul, 
cu telefonul lipit de ureche. 

— O iau pe sora ta cu mine şi ne ducem într-un loc sigur. 
Un loc unde ne vom întâlni imediat ce vei avea caietele. 

Pete vrea să-i spună că nu trebuie să facă asta, că o să-i 
zică lui Buze-Roşii unde sunt caietele şi gata. Dar îşi dă 
seama la timp că ar fi o greşeală enormă. Când Buze-Roşii 
va afla că sunt în subsolul Centrului de Recreere, nu va mai 
avea niciun motiv să o lase în viaţă pe Tina. 

— Mai eşti la telefon, Peter? 

— D-da. 

— Şi foarte bine faci. Foarte bine faci. la caietele. Când 
vor fi la tine - şi nu înainte - sună din nou pe numărul 
surorii tale. Dacă ai să suni din orice alt motiv, am să-i fac 
rău. 

— Mama e bine? 

— E bine. Am legat-o doar. Nu-ţi face griji pentru ea şi nu 
te mai obosi să te duci acasă. la caietele şi sună-mă. 


— 378 — 


Şi Buze-Roşii închide. Pete nu mai apucă să-i spună că 
trebuie să se ducă acasă, pentru că are nevoie de căruţul 
Tinei ca să care cutiile. Şi mai trebuie să ia şi cheia tatălui 
său. Cheia care descuie uşa de la Centrul de Recreere. 
După ce a folosit-o, a pus-o la loc pe panoul din birou şi 
trebuie să o ia de acolo. 


43 


Morris pune în buzunar telefonul Tinei şi smulge un cablu 
de la calculatorul ei de pe birou. 

— Întoarce-te! Mâinile la spate! 

— Ai împuşcat-o? îl întreabă Tina plângând în hohote. Ce 
zgomot a fost ăla? Ai împuşcat-o pe ma... 

Morris o pălmuieşte. Tare. Stropi de sânge ţâşnesc din 
nasul şi colţul gurii Tinei. Ochii fetiţei se holbează şocaţi. 

— Tacă-ţi fleanca şi întoarce-te! Cu mâinile la spate. 

Plângând, Tina îl ascultă. Morris îi leagă mâinile. 

— Au! Au, domnule! E prea strâns! 

— Nu mă interesează. 

Se întreabă în treacăt câte gloanţe or mai fi rămas în 
pistolul vechiului său prieten. Două i-ar fi suficiente; unul 
pentru hoţul de caiete şi unul pentru sora hoţului. 

— Mişcă-te! La parter. Pe uşa din spate. Haide! Şi doi- 
trei-patru. 

Tina se întoarce să se uite la el. Are ochii înroşiţi şi plini 
de lacrimi. 

— Vrei să mă violezi? 

— Nu, răspunde Morris. 

Şi imediat adaugă ceva ce o sperie şi mai tare pe fetiţă 
pentru că nu are niciun sens. 

— Nu am să mai fac greşeala asta. 


44 


Linda deschide ochii şi vede tavanul. Ştie unde se află - 
în biroul lui Tom -, dar nu şi ce a păţit. Parcă i-a luat foc 
toată partea dreaptă a capului şi mâna pe care şi-o duce la 


— 379 — 


obraz se umple de sânge. Ultimul lucru pe care şi-l 
aminteşte este că Peggy Moran i-a spus că Tinei i se făcuse 
rău la şcoală. _ 

Du-te şi ia-o acasă, îi spusese Peggy. Iti tin eu ora asta. 

Ba nu, îşi mai aminteşte şi altceva. Ceva despre banii 
misterioşi. 

Aveam de gând să discut cu Pete despre ei, îşi spune ea. 
Să obţin nişte răspunsuri de la el. Jucam solitaire pe 
computerul lui Tom, ca să-mi treacă mai uşor timpul până 
la venirea lui şi atunci... 

Şi atunci s-a stins lumina în capul meu. 

lar acum durerea asta îngrozitoare, ca o uşă care se 
trânteşte neîncetat. E mai rău decât migrenele pe care le 
are uneori. O doare mai tare decât a durut-o la cele două 
naşteri. Încearcă să ridice capul şi chiar reuşeşte, dar lumea 
din jur începe să pâlpâie în ritmul bătăilor inimii: acum se 
stinge, acum se aprinde, producându-i o durere atroce la 
fiecare oscilație... 

Priveşte în jos şi vede că pieptul rochiei sale gri este 
acum roşu murdar. Şi îşi spune: Doamne, Dumnezeule, e 
mult sânge acolo! Am făcut un accident cerebral? Am 
hemoragie cerebrală? 

Bineînţeles că nu. Ar sângera pe dinăuntru în astfel de 
cazuri. Dar, indiferent ce este, are nevoie de ajutor. Are 
nevoie de o ambulanţă, însă nu-şi poate convinge mâna să 
ajungă la telefon. Se ridică, tremură şi cade la loc pe podea. 

Aude un țipăt mic de durere de undeva de aproape. Şi 
apoi nişte hohote de plâns pe care le-ar recunoaşte oricând, 
chiar şi în pragul morţii (aşa cum bănuieşte că ar fi cazul 
acum). Tina. 

Reuşeşte să se sprijine într-o mână şi se ridică atât cât să 
se poată uita pe fereastră. Vede un bărbat care o 
îmbrânceşte pe Tina în curtea din spatele casei. Fata are 
mâinile legate la spate. 

Şi Linda uită cu totul de durerea ei, uită cu totul că ar 
avea nevoie de o ambulanţă. Un necunoscut le-a intrat în 
casă şi acum îi răpeşte fiica. Trebuie să-l oprească. Trebuie 
să cheme poliţia. Încearcă să se caţăre pe scaunul rotativ 


— 380 — 


din spatele biroului, dar nu poate decât să-l lovească 
neputincioasă cu mâinile-i însângerate. Se opinteşte din 
toate puterile şi se scoală în capul oaselor. Durerea este 
atât de cumplită, că lumea se face albă. Dar se îndârjeşte 
să-şi păstreze cunoştinţa şi se apucă de braţul scaunului. 
Când i se limpezeşte vederea, îl vede pe necunoscut cum 
deschide poarta şi o împinge pe Tina afară din curte. Ca pe 
un animal la tăiere. 

Adu-o înapoi! strigă Linda. Nu-i face rău copilaşului meu! 

Dar strigă doar în mintea ei. Incearcă să se ridice, dar 
scaunul se învârteşte şi îi scapă din mână. Lumea se 
întunecă. Aude un horcăit oribil înainte să leşine şi mai are 
timp să se întrebe: Oare eu am fost? 


45 


Situaţia nu-i deloc mai bună după sensul giratoriu. 
Traficul este blocat şi două semne portocalii anunţă: 
ATENŢIE şi DRUM ÎN CONSTRUCŢIE. Un cârd lung de maşini 
aşteaptă ca individul cu fanion să le lase să treacă pe rând. 
După trei minute, lungi cât o oră, Hodges îi cere lui Jerome 
să meargă pe străzile laterale. 

— Şi eu aş vrea, dar suntem blocaţi aici. 

Tânărul face un semn peste umăr la şirul de maşini care 
se întinde acum până la sensul giratoriu. 

Holly ridică ochii de pe iPad. 

— la-o pe trotuar, spune ea şi se întoarce la tableta ei 
magică. 

— Acolo sunt cutiile poştale ale oamenilor, Hollyberry, îi 
zice Jerome. Şi un gard de sârmă mai în faţă. Nu cred că 
avem loc. 

Ea mai aruncă o privire scurtă. 

— Ba da. S-ar putea să ne zgâriem niţel, dar maşina asta 
a trecut prin altele şi mai rele. Haide, du-te! 

— Cine plăteşte amenda dacă mă prind? Tu? 

Holly îşi dă ochii peste cap. Jerome se întoarce spre 
Hodges, care oftează şi îi spune: 

— Are dreptate. Avem loc. Îţi plătesc eu blestemata aia 


— 381 — 


de amendă. 

Jerome trage de volan spre dreapta. Mercedesul atinge 
bara de protecţie a maşinii din faţă, apoi se hurducă pe 
trotuar. Aici îi apare prima cutie poştală. Jerome trage şi 
mai mult de volan spre dreapta, ieşind acum complet de pe 
stradă. Urmează un bufnet, când latura stângă a maşinii 
dărâmă cutia de pe stâlpul ei; apoi un scrâşnet prelung, 
când latura din dreapta se alintă ca o pisică de gardul din 
sârmă. O femeie în pantaloni scurţi şi maiou cu buricul la 
vedere îşi tunde gazonul. Strigă la ei atunci când portiera 
din stânga jupoaie un anunţ cu INTRAREA INTERZISA NU 
PRIMIM AGENŢI COMERCIALI. Se repede pe aleea din faţa 
casei continuând să ţipe. Se opreşte acolo şi se uită la ei, 
ţinându-şi mâna pavăză la ochi. Hodges vede că încă i se 
mai mişcă buzele. 

— Bravos! exclamă Jerome. Ne-a luat numărul. 

— Tu vezi-ţi de condus, îi spune Holly. Haide haide haide! 

Şi fără să facă vreo pauză, îi anunţă: 

— Buze-Roşii e Morris Bellamy. Aşa îl cheamă. 

Acum zbiară la ei şi individul care dirijează circulaţia. Se 
holbează la ei şi muncitorii care au săpat până la conducta 
de canalizare de sub asfalt. Unii râd. Unul îi face cu ochiul 
lui Jerome şi face semnul cunoscut cu sticla la gură. Şi apoi 
rămân în urmă. Mercedesul coboară pe carosabil. Din cauza 
strangulării traficului din spatele lor, strada pe care pornesc 
este incredibil de pustie. Norocul lor. 

— M-am uitat în registrele fiscale ale oraşului, spune 
Holly. În 1978, la momentul morţii lui John Rothstein, 
impozitele pentru casa de la numărul 23 de pe Sycamore 
Street erau plătite de Anita Elaine Bellamy. l-am căutat 
numele pe Google şi am obţinut peste cincizeci de 
rezultate, pentru că cică tipa e celebră în mediul 
universitar. Dar un singur rezultat ne interesează pe noi. 
Fiul ei a fost judecat pentru viol deosebit de grav în acelaşi 
an, adică tot în 1978. Chiar aici, în oraş. A fost condamnat 
la închisoare pe viaţă. Într-unul dintre articole e şi o poză a 
lui. Uite. 

Şi-i întinde iPad-ul lui Hodges. 


— 382 — 


Morris Bellamy a fost surprins când cobora treptele unui 
tribunal bine cunoscut lui Hodges, deşi a fost înlocuit în 
urmă cu cincisprezece ani de monstruozitatea aia din beton 
din Government Square. Bellamy este flancat de doi 
poliţişti. Hodges şi-l aminteşte pe unul dintre ei. Paul 
Emerson. Detectiv bun, ieşit de multă vreme la pensie. E 
îmbrăcat în costum. La fel şi celălalt, dar acesta şi-a scos 
sacoul şi l-a pus peste mâinile lui Bellamy pentru a ascunde 
cătuşele. Şi Bellamy e în costum, ceea ce înseamnă că 
fotografia a fost făcută ori în timpul procesului, ori imediat 
după pronunţarea sentinţei. Pentru că este o poză în alb şi 
negru, contrastul dintre tenul palid al lui Bellamy şi gura lui 
închisă la culoare este mult mai pronunţat. Parcă s-ar fi dat 
cu ruj. 

— El trebuie să fie, spune Holly. Pariez pe şase mii de 
dolari că, dacă suni la penitenciarul de stat, vei afla că a 
fost eliberat. 

— Nu pun niciun pariu, refuză Hodges. Cât mai avem 
până pe Sycamore Street, Jerome? 

— Zece minute. 

— Eşti sigur sau asta-i doar o estimare optimistă? 

Cu părere de rău, Jerome răspunde: 

— Mă rog... poate niţel optimistă. 

Se aude telefonul lui Hodges. Este Pete. Gâfâie. 

— Aţi sunat la poliţie, domnule Hodges? 

— Nu. 

Deşi probabil că acum poliţia are deja numărul de 
înmatriculare al maşinii lui Holly. Însă nu are rost să-i spună 
asta lui Pete. Băiatul pare mai speriat ca oricând. Aproape 
înnebunit de spaimă. 

— Să nu sunaţi. Indiferent ce se întâmplă. A luat-o pe 
Tina. Zice că o s-o omoare dacă nu-i dau caietele. Şi o săi 
le dau. 

— Pete, nu... 

Dar vorbeşte singur. Pete a închis. 


46 


— 383 — 


Morris o împinge pe Tina pe cărare. La un moment dat, o 
creangă îi sfâşie bluza şi îi zgârie adânc braţul. 

— Nu mă îmbrânci aşa de tare! O să cad! 

Morris îi dă o palmă peste cap, deasupra cozii de cal. 

— Tacă-ţi gura, proasto! Zi mersi că nu te pun să alergi. 

O ţine de umeri ca să nu cadă în apă când traversează 
pârâul şi îi cere să se oprească atunci când ajung în locul 
unde se termină tufele şi copacii pitici şi începe 
proprietatea Centrului de Recreere. 

Terenul de baseball este pustiu, dar pe asfaltul crăpat al 
terenului de baschet sunt câţiva băieţi. Fără tricouri pe ei, 
cu umerii lucind în soare. Ziua este mult prea caldă pentru 
jocuri în aer liber şi Morris presupune că acesta este 
motivul pentru care nu sunt mai mulţi. 

Dezleagă mâinile Tinei. Fata scoate un scâncet de 
uşurare şi începe să-şi maseze încheieturile pe care se văd 
dungi adânci şi roşii. 

— O să mergem pe lângă pomii ăia, îi spune el. Băieţii o 
să ne vadă mai bine doar atunci când ne apropiem de 
clădire şi ieşim din umbră. Dacă te salută vreunul sau dacă 
cunoşti pe cineva, faci un semn cu mâna, zâmbeşti şi mergi 
mai departe. Ai înţeles? 

— D-da. 

— Dacă ţipi sau dacă strigi după ajutor, îţi vår un glonţ în 
cap. Inţelegi şi asta? 

— Da. Ai împuşcat-o pe mama? Ai împuşcat-o, nu-i aşa? 

— Nici vorbă. Am tras în tavan ca s-o fac să se 
potolească. Mă-ta e bine mersi şi aşa o să fii şi tu dacă faci 
ce-ţi zic. Mişcă! 

Intră în umbra copacilor şi merg prin iarba înaltă care 
foşneşte când se atinge de pantalonii lui Morris şi de jeanşii 
Tinei. Băieţii sunt absorbiți de jocul lor şi nu se uită în jur. 
Dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut imediat bluza galbenă a Tinei 
pe fundalul verde al copacilor. 

Ajung în spatele clădirii şi Morris o împinge pe lângă 
Subaru-ul vechiului său prieten, în acelaşi timp uitându-se 
atent la băieţi. Când se convinge că latura clădirii îi 
împiedică pe băieţi să-i mai poată observa, leagă din nou 


— 384 — 


mâinile Tinei la spate. Nu are niciun rost să rişte, pentru că 
Birch Street este foarte aproape. lar pe Birch Street sunt 
foarte multe case. 

O vede pe Tina că trage aer în piept şi o apucă brutal de 
umeri. 

— Nu tipa, gagico! Deschide tu gura şi o să ţi-o umplu de 
sânge. 

— Nu da în mine, te rog, şopteşte Tina. Fac tot ce vrei. 

Morris dă din cap satisfăcut. N-a auzit niciodată vreun 
răspuns care să-i facă mai multă plăcere. 

— Vezi geamul de la subsol? Ala deschis? Pune-te pe jos, 
întoarce-te pe burtă şi treci prin el. 

Tina se lasă pe vine şi se uită în întunericul de jos. Apoi 
îşi întoarce chipul tumefiat spre el. 

— E prea jos! Am să cad! 

Exasperat, Morris îi dă un şut în umăr. Tina ţipă. El se 
apleacă şi îi lipeşte de tâmplă ţeava pistolului. 

— Ai zis că o să faci tot ce vreau şi eu asta vreau să faci. 
Treci chiar acum prin geamul ăla. Dacă nu, îţi găuresc 
creierul ăla de şobolan. 

Morris se întreabă dacă ar face una ca asta. Şi îşi 
răspunde că da, ar face-o. Şi de fetiţele mici i se rupe. 

Plângând, Tina intră pe fereastră. Ezită când ajunge la 
jumătate şi se uită la Morris cu ochi rugători. El îşi ia elan ca 
să-i dea un şut în faţă ca să o ajute să coboare mai repede. 
Fata sare în subsol. Apoi ţipă, neascultând de ordinul lui 
Morris. 

— Glezna mea! Cred că mi-am rupt glezna! 

Pe Morris îl doare fix undeva de glezna ei. Se uită repede 
în jur ca să se asigure că tot nu-i vede nimeni, apoi alunecă 
prin fereastră şi ajunge în subsolul Centrului de Recreere de 
pe Birch Street, aterizând pe cutia pe care o lăsase sub 
geam ultima oară când fusese acolo. Probabil că sora 
hoţului căzuse aiurea pe ea şi după aia s-a rostogolit pe jos. 
Laba piciorului îi stă într-o poziţie nefirească şi a început 
deja să se umfle. Lui Morris Bellamy i se rupe şi de asta. 


47 
— 385 — 


Domnul Hodges are o mie de întrebări, dar Pete nu are 
timp să-i răspundă la niciuna. Pune capăt convorbirii şi o ia 
la fugă pe Sycamore Street, spre casa lui. Şi-a dat seama 
că va dura prea mult până să scoată căruţul Tinei din garaj; 
o să se gândească la altă modalitate de a transporta 
caietele atunci când va ajunge la Centrul de Recreere. Tot 
ce-i trebuie acum este cheia de la clădire. 

Intră ca o furtună în biroul tatălui său şi rămâne împietrit. 
Mama zace pe jos, lângă masa de lucru. Faţa îi este o 
mască de sânge. Sânge se vede şi pe laptopul deschis al 
tatălui său, pe pieptul rochiei, pe scaunul de la birou şi pe 
fereastra din spate. Din computer se aude o melodie 
subţirică şi Pete o recunoaşte, oricât de speriat este el 
acum. Mama juca solitaire. Mama juca solitaire, îşi aştepta 
fiul să ajungă acasă şi nu deranja pe nimeni. 

— Mamă! 

Aleargă spre ea, plângând în hohote. 

— Capul, spune Linda. Uită-te la capul meu. 

Pete se apleacă, desparte cu mişcări blânde şuviţele de 
păr năclăite de sânge şi vede un şanţ care începe de la 
tâmplă şi se termină la ceafă. De-a lungul lui se observă şi 
ceva cenuşiu spre albicios. Asta-i craniul, îşi spune el. E rău, 
dar mai rău ar fi fost să fie creierul. Te rog, Doamne, fă să 
nu fie creierul, creierul este moale, creierul ar curge. Este 
doar craniul. 

— Un bărbat, spune cu mare greutate mama. A... a luat- 
0... pe Tina. Am auzit-o ţipând. Tu trebuie... Of, lisuse 
Hristoase, cum îmi mai bubuie capul! 

Preţ de o secundă nesfârşită, Pete oscilează între nevoia 
de a-şi ajuta mama şi nevoia de a-şi apăra sora, de ao 
aduce înapoi acasă. Ce bine ar fi să fie totu/ doar un 
coşmar! Ce bine ar fi dacă aş putea să mă trezesc acum şi 
să-mi dau seama că nimic din toate astea nu este 
adevărat! 

Mama e pe primul loc. 

la repede telefonul de pe masa tatălui său. 

— Nu mai vorbi, mamă. Nu mai spune nimic şi nu te mai 
mişca. 


— 386 — 


Linda închide ochii obosită. 

— După banii ăia a venit? Bărbatul ăla a venit după banii 
pe care i-ai găsit tu? 

— Nu. A venit după ce era lângă bani, spune Pete şi 
apasă cele trei taste ale numărului de telefon de la urgente, 
învăţat încă din şcoala primară. 

— Care este urgenţa dumneavoastră? îl întreabă o voce 
de femeie. 

— Mama mea a fost împuşcată, răspunde Pete. Adresa 
este Sycamore Street, numărul douăzeci şi trei. Trimiteţi 
imediat o ambulanţă. Sângerează îngrozitor de tare. 

— Cum vă numiţi, domnu... 

Pete închide. 

— Mamă, eu acum trebuie să plec. Trebuie să o aduc 
acasă pe Tina. 

— Ai... grijă. 

Linda nu mai articulează clar cuvintele. Ochii îi sunt tot 
închişi, iar băiatul observă îngrozit că până şi genele îi sunt 
pline de sânge. Este numai vina lui, numai şi numai vina lui. 

— Să nu... păţească... Tina... ce... 

Şi amuţeşte. Dar încă mai respiră. Te implor, Doamne, 
ajut-o să respire în continuare! 

De pe panoul cu cheile proprietăţilor pe care le are de 
vânzare tatăl lui, Pete o ia pe cea de la uşa din faţă a 
Centrului de pe Birch Street. 

— O să fie bine, mamă. Imediat vine ambulanţa. Şi o să 
vină şi nişte prieteni. 

Porneşte spre uşă, dar îi vine o idee şi se întoarce. 

— Mama? 

— Ceee... 

— Tata mai fumează? 

Fără să deschidă ochii, Linda îi răspunde: 

— Crede... că eu... nu ştiu. 

Foarte repede - pentru că trebuie să plece de aici înainte 
să vină Hodges şi să-l împiedice să facă ce are de făcut - 
Pete începe să scotocească prin sertarele de la biroul 
tatălui său. 

Pentru orice eventualitate, îşi spune el. 


— 387 — 


Pentru orice eventualitate. 
48 


Poarta din spate este întredeschisă. Pete nu bagă de 
seamă. O ia la goană pe cărare cât îl ţin picioarele. Când se 
apropie de pârâu, trece pe lângă o bucată de material 
galben care atârnă dintr-o creangă. Ajunge la apă şi, fără 
să-şi dea seama ce face, se întoarce să se uite la locul unde 
este îngropat cufărul gol acum. Cufărul care a provocat tot 
coşmarul ăsta. 

Ajunge la pietrele pe care se face traversarea pârâului şi 
se opreşte brusc. Face ochii mari. Picioarele i se înmoaie şi 
nu-l mai susţin. Cade în fund, privind fix la apa puţin 
adâncă, pe care a traversat-o de atâtea ori în trecut, 
adesea de mână cu surioara lui, care turuia vrute şi nevrute 
despre ce o interesa cel mai mult la momentul respectiv. 
Madam Beasly. SpongeBob. Prietena ei, Ellen. Ghiozdănaşul 
preferat. 

Hainele preferate. 

De exemplu, bluza subţire şi galbenă, cu mâneci bufante. 
Mama îi zice că n-ar trebui să o poarte atât de des, pentru 
că nu poate fi spălată la maşină şi trebuie să o dea la 
curăţătorie. Oare cu ea era îmbrăcată Tini azi-dimineaţă 
când a plecat la şcoală? Parcă a trecut mai mult de un secol 
de atunci. Dar... 

Dar crede că aşa a fost. 

O iau cu mine şi ne ducem într-un loc sigur, îi spusese 
Buze-Roşii. Un loc unde ne vom întâlni imediat ce vei avea 
caietele. 

Oare? 

Normal că da. Dacă Buze-Roşii a crescut în casa unde 
locuieşte acum Pete, înseamnă că a petrecut mult timp la 
Centrul de Recreere. Toţi copiii din cartier se duceau acolo 
înainte să se închidă. Şi probabil că ştia şi despre cărare, 
pentru că a îngropat cufărul la nici douăzeci de paşi de ea. 

Dar nu ştie că acolo sunt şi caietele. Nu ştie încă. 

Dacă nu cumva le-a găsit între timp. Şi atunci le-a luat 


— 388 — 


deja. Şi a plecat. Excelent, dacă a lăsat-o pe Tina în viaţă! 
De ce să n-o lase? De ce să o omoare odată ce a găsit ce 
căuta? 

Din răzbunare, îşi spune calm Pete. Ca să-mi facă mie 
rău. Eu sunt hoţul care i-a furat caietele, eu l-am lovit cu 
carafa aia şi i-am scăpat printre degete la anticariat. Eu 
merit să fiu pedepsit. 

Se ridică şi se clatină puţin pentru că îl ia cu ameţeală. 
Când îşi revine, traversează pârâul. Cum ajunge pe celălalt 
mal, o ia din nou la fugă. 


49 


Uşa casei de la numărul 23 de pe Sycamore Street este 
larg deschisă. Hodges sare din Mercedes înainte ca Jerome 
să oprească maşina. Se repede înăuntru, cu o mână în 
buzunarul unde se află Pliciul cu Noroc. Aude o melodie, pe 
care o cunoaşte bine din perioada când juca solitaire pe 
calculator. 

Se ia după ea şi găseşte o femeie care stă - zace - lângă 
o măsuţă, într-o firidă amenajată ca birou. Jumătate din faţă 
îi este umflată şi plină de sânge. Femeia se uită la el, 
încercând să-şi focalizeze privirea. 

— Pete, spune ea. 

Şi apoi: 

— A luat-o pe Tina. 

Hodges se aşază în genunchi şi înlătură părul de pe 
obrazul femeii cu infinită grijă. Ce vede el acolo este rău, 
dar nici pe departe cât de rău ar fi putut să fie. Femeia asta 
a câştigat la singura loterie care contează cu adevărat. 
Glonţul i-a făcut un şanţ lung de cincisprezece centimetri în 
scalp, i-a şi dezvelit craniul într-un loc, dar nu o să moară 
de pe urma unei răni la pielea capului. Însă a pierdut mult 
sânge şi suferă şi de pe urma şocului şi a comoţiei. Nu e 
momentul cel mai bun să îi pună întrebări, dar nu are de 
ales. Morris Bellamy a lăsat în urma lui un şir lung de 
violenţe, iar Hodges tot nu ştie cum să dea de el. 

— Holly, cheamă ambulanţa! 


— 389 — 


— A... chemat-o... Pete, spune Linda. 

Şi, ca prin farmec, se aude imediat o sirenă, parcă adusă 
de vocea slăbită a femeii. Incă este departe, dar se apropie 
repede. 

— Inainte... să plece. 

— Doamnă Saubers, Pete a luat-o pe Tina? Asta spuneţi? 

— Nu. El. Bărbatul ăla. 

— Avea buzele roşii, doamnă Saubers? întreabă Holly. 
Bărbatul care a luat-o pe Tina avea buze roşii? 

— Ca... de... irlandez, răspunde ea. Dar nu... era... 
roşcat. Avea părul... alb. Era bătrân. O să... mor? 

— Nu, spune Hodges. Ambulanţa e pe drum. Dar trebuie 
să ne ajutaţi. Ştiţi cumva unde s-a dus Pete? 

— Prin... spate. Pe poartă. L-am văzut. 

Jerome se uită pe geam şi vede poarta deschisă. 

— Ce-i acolo? 

— O cărare, răspunde sfârşită Linda. O foloseau copiii... 
ca să ajungă la Centru. Inainte să se închidă. A luat... cred 
că a luat cheia. 

— Pete? 

— Da. 

Şi îşi deplasează privirea spre un panou de care atârnă 
multe chei. Unul dintre cârlige este liber. Pe eticheta de 
dedesubt scrie CENTRUL DE REC - BIRCH STREET. 

Acum Hodges ştie ce urmează să facă. 

— Jerome, tu vii cu mine. Holly, tu stai cu doamna 
Saubers. Udă o cârpă cu apă rece şi ţine-i-o la cap. 

Oftează şi mai spune: 

— Dar mai întâi de toate, sună la poliţie. Cere-l la telefon 
pe Huntley, vechiul meu partener. 

Se aşteaptă la proteste, dar Holly dă din cap şi pune 
mâna pe telefon. 

— A luat şi bricheta tatălui lui, spune Linda, care pare să- 
şi mai fi venit puţin în fire. Nu ştiu ce vrea să facă cu ea. Și 
un flacon de Ronson. 

Jerome se uită întrebător la Hodges, care îi răspunde: 

— Gaz pentru brichetă. 


— 390 — 


50 


Pete încearcă să nu iasă din umbra copacilor, la fel cum 
au făcut Morris şi Tina, cu toate că tinerii baschetbalişti au 
plecat la casele lor şi pe teren nu au mai rămas decât nişte 
ciori care se bat pe câteva chipsuri. Observă o maşină în 
parcarea din spate. Plăcuța de înmatriculare este 
personalizată şi risipeşte orice dubii ar mai fi avut Pete. Da, 
Buze-Roşii este aici şi nu ar fi avut cum s-o ducă înăuntru 
pe Tina intrând pe uşa din faţă. Pentru că uşa aia dă la 
stradă, iar la ora asta pe acolo circulă destul de multă lume. 
Şi Buze-Rogşii nici nu are cheia. 

Pete trece pe lângă maşină, ajunge la colţul clădirii, se 
lasă pe un genunchi şi se uită în jur. Una dintre ferestrele 
de la subsol este deschisă. larba şi buruienile din faţa ei au 
fost tasate. Aude o voce de bărbat. Da. Amândoi sunt acolo, 
jos. Şi caietele tot acolo sunt. Singura întrebare este dacă 
Buze-Roşii le-a găsit sau nu. 

Pete se dă înapoi şi se sprijină de cărămizile încălzite de 
soare, întrebându-se ce să facă în continuare. Gândeşte-te! 
se îndeamnă el. E vorba despre Tina. Trebuie să o scapi din 
mâna nemernicului, aşa că pune mâna şi gândește, fir-ai tu 
să fii! 

Numai că nu e în stare. În mintea lui nu e decât un bâzâit 
electric. 

Într-unul dintre puţinele lui interviuri, constant irascibilul 
John Rothstein îşi exprimase dezgustul faţă de întrebarea 
stereotipă „de unde vă inspirați”. Ideile poveştilor vin de 
nicăieri, declara el. Apar pur şi simplu, ferite de influenţa 
profanatoare a intelectului autorului. La fel şi ideea care-i 
vine acum lui Pete - tot de nicăieri apărută. Este deopotrivă 
îngrozitoare şi îngrozitor de tentantă. Însă nu va funcţiona 
dacă Buze-Roşii a descoperit deja caietele. Deşi, dacă aşa 
ar sta lucrurile, n-ar funcţiona nimic. 

Pete se ridică şi dă ocol uriaşei clădiri de cărămidă prin 
cealaltă parte, trecând din nou pe lângă maşinuţa cu 
plăcuţa trădătoare. Se opreşte în colţul din dreapta şi se 
uită la maşinile care trec pe Birch Street. Oamenii se duc 


— 391 — 


acasă de la serviciu. Are senzaţia că priveşte pe furiş într-o 
altă lume, una în care viaţa se desfăşoară firesc. Face un 
inventar scurt: telefon mobil, brichetă, flacon cu gaz pentru 
brichetă. Pe ăsta l-a găsit în sertarul de jos, alături de 
bricheta Zippo a tatălui său. Când l-a scuturat, şi-a dat 
seama că este umplut doar pe jumătate. Dar şi atât este 
mai mult decât suficient. 

Coteşte, ajunge în dreptul străzii Birch şi face un efort să 
meargă cât mai normal, sperând că nu-l va striga nimeni - 
nici măcar domnul Evans, fostul lui antrenor de baseball din 
gimnaziu. 

Nu-l strigă nimeni. Acum ştie care cheie trebuie să 
folosească. Deschide uşa încet, intră în hol şi o închide şi 
mai încet. Aerul dinăuntru este irespirabil şi înfiorător de 
fierbinte. Spre binele Tinei, speră că în subsol este mai 
răcoare. Cât de speriată trebuie să fie mititica, îşi spune el. 

Dacă mai este în viaţă ca să simtă spaimă sau altceva, îi 
şopteşte o voce plină cu venin. Poate că acum Buze-Roşii 
stă aplecat peste trupul ei mort şi vorbeşte de unul singur. 
Pentru că-i nebun şi aşa se poartă nebunii. 

La stânga lui Pete este o scară care duce la etajul întâi, 
unde se află o sală care se întinde pe toată suprafaţa lui. 
Numele oficial era Sala Comunităţii din Cartierul de Nord, 
dar copiii îi spuneau altfel şi probabil că Buze-Roşii îşi mai 
aduce aminte cum. 

Pete se aşază pe prima treaptă ca să-şi scoată pantofii 
(nu trebuie să i se audă paşii) şi îşi spune din nou: Eu am 
băgat-o în povestea asta, eu trebuie s-o scot. Este treaba 
mea şi numai a mea. 

O sună pe mobil. De undeva de dedesubt, înăbuşit, dar 
inconfundabil, se aude tonul de apel cu melodia grupului 
Snow Patrol. 

Buze-Roşii răspunde imediat: 

— Salut, Peter! 

Pare mai calm. Mai stăpân pe situaţie. Pete nu-şi poate 
da seama în ce mod i-ar afecta planul dispoziţia lui Buze- 
Roşii. 

— Ai adus caietele? 

— 392 — 


— Da. Sora mea este bine? 

— E foarte bine. Tu unde eşti? 

— Uite, asta-i o chestie nostimă, spune Pete. 

Şi, dacă stai să te gândeşti bine, chiar aşa şi este. 

— Pun pariu că şi lui Jimmy Gold i-ar plăcea foarte mult. 

— N-am chef de umor criptic. Hai să ne facem treaba şi 
să terminăm odată, ce zici? Unde eşti? 

— Mai ţii minte Palatul Filmelor de Sâmbătă? 

— Unde... 

Şi Buze-Roşii se întrerupe. Se gândeşte. 

— Vrei să zici Sala Comunităţii, unde se dădeau toate 
filmele alea siropoase şi... 

Şi se opreşte din nou, pentru că tocmai ce i-a picat fisa. 

— Vrei să spui că eşti aici? 

— Da. lar tu eşti la subsol. Şi-am văzut maşina în spate. 
Tot timpul ăsta ai fost la distanţă de doar treizeci de metri 
de caiete. 

Poate chiar mai puţin, completează Pete în gând. 

— Vino şi ia-le. 

Închide telefonul înainte ca Buze-Roşii să încerce să-şi 
impună condiţiile. Apoi o ia la goană către bucătărie, pe 
vârfuri, cu pantofii în mână. Trebuie să se ascundă până 
când urcă Buze-Roşii de la subsol. Dacă reuşeşte, totul s-ar 
putea să iasă bine. Dacă nu, atunci s-ar putea să moară 
împreună cu sora lui. 

De jos, mai tare decât tonul de apel al telefonului - mu/t 
mai tare - se aude strigătul de durere al Tinei. 

Deci este în viaţă, îşi spune Pete. Şi apoi: Nemernicul i-a 
făcut rău. Numai că nu ăsta este adevărul. 

Eu i-am făcut rău. Este doar vina mea. A mea şi numai a 
mea. 


51 


Aşezat pe o cutie din carton pe care scrie USTENSILE 
DE BUCĂTĂRIE, Morris închide telefonul Tinei şi rămâne 
cu ochii la el. Nu a mai rămas decât o problemă, una 
singură la care trebuie găsit răspuns. Băiatul minte sau 


— 393 — 


spune adevărul? 

Morris crede că spune adevărul. În fond, amândoi au 
crescut pe Sycamore Street şi amândoi au văzut multe 
filme în sala de la etaj, unde stăteau pe scaune pliante şi 
mâncau pop-corn vândut de fetiţele cercetaşe din oraş. Prin 
urmare, este logic ca amândoi să fi ales ca ascunzătoare 
această clădire abandonată, situată aproape de casa lor şi 
de locul unde este îngropat cufărul. Argumentul decisiv în 
favoarea acestei ipoteze este anunţul văzut de Morris pe 
faţada Centrului de Recreere, atunci când a venit în 
recunoaştere: IMOBILIARE THOMAS SAUBERS. Dacă tatăl lui 
Peter este agentul imobiliar, normal că băiatul a avut de 
unde să facă rost de cheie. 

O apucă pe Tina de braţ şi o trage până la centrala 
termică din colţ, o vechitură foarte mare şi foarte murdară. 
Fata scoate un alt țipăt enervant atunci când încearcă să-şi 
lase greutatea pe piciorul umflat. O loveşte din nou peste 
faţă. 

— Gura! Nu te mai miorlăi! 

Găseşte o lampă cu câţiva metri de cablu, întrucât ce 
avea el nu-i era suficient ca să o lege. Nu-şi imagina că ar 
putea să fie şi mai furios pe hoţul de caiete, dar s-a înşelat. 
Pun pariu că şi lui Jimmy Gold i-ar plăcea foarte mult, 
spusese hoţul. Ce drept avea el să vorbească despre opera 
lui John Rothstein? Opera lui John Rothstein era doar a lui. 

— Întoarce-te! 

Tina nu se mişcă destul de repede pentru gustul lui 
Morris care este foarte pornit pe fratele ei. O înşfacă de 
umeri şi o smuceşte. Acum fetiţa nu mai ţipă. Doar un 
geamăt îi scapă printre buzele strânse. Mult iubita ei bluză 
galbenă este acum murdară de la mizeria din subsol. 

Morris prinde cablul electric de cel de la computer din 
jurul mâinilor fetei, apoi îl aruncă peste una dintre ţevile 
centralei termice. Il trage pe partea cealaltă, smulgându-i 
astfel un alt geamăt Tinei, ale cărei mâini sunt acum 
ridicate până aproape de omoplaţi. 

Morris face un nod dublu, gândind: în tot timpul ăsta, 
caietele erau aici. Şi lui i se pare că-i nostim? O să-i dau eu 


— 394 — 


un nostim de n-o să-l poată duce. O să moară de râs. 

Se apleacă, sprijinindu-se cu mâinile de genunchi, până 
ajunge faţă în faţă cu sora hoţului. 

— Uite, gagico, cum stă treaba. Eu mă duc până sus ca 
să-mi recuperez proprietatea. Şi ca să-l omor pe pacostea 
aia de frac-tu. După aia am să mă întorc şi am să te omor şi 
pe tine. 

O sărută pe vârful nasului. 

— Gata, viaţa ta s-a terminat, gagico. Gândeşte-te la asta 
cât lipsesc eu. 

Şi se îndreaptă repede către scară. 


52 


Pete este în cămară, cu uşa foarte puţin crăpată, 
suficient însă ca să îl poată vedea pe Buze-Roşii cum trece 
în goană pe lângă el. Într-o mână are pistolaşul cel roşu cu 
negru. În cealaltă, telefonul Tinei. Pete ascultă ecoul paşilor 
lui. Acum traversează toate sălile pustii de la parter. ŞI 
imediat ce îl aude cum urcă spre fostul Palat al Filmelor de 
Sâmbătă, Pete ţâşneşte către scara care coboară la subsol. 
Îşi aruncă pantofii din mâini. Vrea să le aibă libere. Şi mai 
vrea ca Buze-Roşii să ştie exact unde s-a dus. Poate asta îl 
va încetini. 

Tina face ochii mari când îl vede. 

— Pete! Scapă-mă de-aici! 

Băiatul se uită la încâlceala de noduri - cablul alb de la 
calculator, cablul portocaliu de la lampă - care strâng 
mâinile Tinei şi o leagă de centrala termică. Nodurile astea 
sunt prea strânse şi îl apucă disperarea doar uitându-se la 
ele. Reuşeşte să slăbească unul dintre ele, iar mâinile fetei 
se lasă mai în jos, permițându-le umerilor să se relaxeze 
puţin. Când se apucă să dezlege al doilea nod, simte cum îi 
vibrează telefonul în buzunar. Lupul nu a găsit nimic la etaj, 
iar acum îl sună ca să îi ceară socoteală. In loc să-i 
răspundă, Pete se repede la cutia de sub fereastră. Vede 
scrisul său pe una dintre laturi: USTENSILE DE 
BUCĂTĂRIE. Vede urme de tălpi pe partea de sus şi îşi dă 


— 395 — 


seama cui aparţin. 

— Ce faci? îl strigă Tina. Dezleagă-mă! 

Să o dezlege este doar un aspect al problemei. Cel mai 
important este să o scoată de acolo şi Pete nu crede că are 
timp să le facă pe amândouă înainte de întoarcerea lui 
Buze-Roşii. A apucat să se uite la glezna Tinei, care nici nu 
mai seamănă cu o gleznă de om, atât de umflată este. 

Buze-Roşii renunţă să mai folosească telefonul fetei. Şi 
strigă de la etaj. Url de la etaj: 

— Unde eşti, pui de curvă? 

Doi purceluşi la subsol şi lupul mare şi rău la etaj, îşi 
spune Pete. Dar noi nici măcar o casă din paie nu avem, 
darămite una din cărămidă. 

Duce în mijlocul subsolului cutia folosită drept treaptă de 
Buze-Roşii şi o deschide chiar atunci când aude paşi apăsaţi 
pe podeaua bucătăriei de deasupra. Chipul Tinei este o 
mască a groazei. Pete răstoarnă cutia. Din ea se revarsă 
caietele cu coperte de moleschin. 

— Pete! Ce faci? Vine! 

Ştiu, îşi spune Pete şi deschide şi cea de-a doua cutie. 
Caietele de aici completează mormanul din mijlocul 
podelei. Chiar acum paşii de deasupra se opresc. Buze-Roşii 
i-a observat pantofii aruncaţi. Acum Buze-Roşii deschide 
uşa de la subsol. Acum Buze-Roşii este precaut. Buze-Roşii 
încearcă să-şi dea seama ce se petrece. 

— Peter? Eşti în vizită la sora ta? 

— Da! îi răspunde băiatul. Sunt în vizită şi am şi un pistol 
la mine. 

— Ştii ceva? îi strigă lupul. Nu te cred. 

Pete scoate dopul de la flaconul cu lichid de brichetă şi îl 
răstoarnă peste caiete, îmbibând mormanul de povestiri, 
poezii şi peroraţii furioase. Printre ele se află şi ultimele 
două romane din povestea unui american inadaptat şi cu 
minţile vraişte, pe nume Jimmy Gold, pribeag prin anii 
şaizeci în căutarea mântuirii, încercând să găsească - aşa 
cum el însuşi spunea - „ceva de care să nu i se rupă”. Pete 
bâjbâie după brichetă şi aceasta îi alunecă printre degete. 
Of, Doamne, deja se vede umbra lupului în capul scării. Şi 


— 396 — 


umbra unui pistol. 

De spaimă, ochii Tinei s-au făcut cât două farfuriuţe de 
ceai. Fata e legată şi are nasul şi buzele pline de sânge. 
Nemernicul a bătut-o, îşi spune Pete. De ce a bătut-o? Nu-i 
decât o copilă. 

Insă ştie de ce. Sora lui a reprezentat un înlocuitor 
semiacceptabil pentru acela pe care Buze-Roşii vrea cu 
adevărat să-l snopească în bătaie. 

— Ba să crezi! îi răspunde el lupului. Calibrul patruzeci şi 
cinci, mult mai mare decât jucăria aia a ta. L-am găsit în 
birou la tata. Ai face mai bine să pleci de aici. Aşa ar fi 
înţelept. 

Te rog, Doamne, te rog. 

Insă vocea lui Pete îşi pierde din fermitate atunci când 
rosteşte ultimele cuvinte, falsetul acesta nesigur aparţinând 
mai degrabă băiatului de treisprezece ani care a găsit 
caietele. Buze-Roşii sesizează schimbarea, râde şi începe să 
coboare scara. Pete reuşeşte să apuce bricheta - o ţine 
strâns ca să nu-i mai scape din mână - şi-i desface capacul 
cu degetul mare, chiar în momentul când apare Buze-Roşii. 
Loveşte uşor rotita, dându-şi seama că nu a controlat 
bricheta să vadă dacă are suficient gaz, neglijenţă ce i-ar 
putea costa viaţa pe el şi pe sora lui în următoarele zece 
secunde. Dar se produce scânteia care dă naştere unei 
flăcări robuste şi galbene. 

Pete ţine bricheta aprinsă la treizeci de centimetri 
deasupra mormanului de caiete. 

— Ai dreptate, spune el. Nu am armă. Dar uite ce am 
găsit în birou. 


53 


Hodges şi Jerome traversează în fugă terenul de baseball. 
Jerome este în frunte, dar nici Hodges nu e prea în urmă. 
Tânărul se opreşte la marginea jalnicului teren de baschet 
şi arată spre un Subaru verde, parcat lângă rampa de 
încărcare. Hodges citeşte frivola plăcuţă de înmatriculare - 
CARŢIBUNE - şi dă din cap. 


— 397 — 


Nici nu pornesc bine din nou spre clădire, când dinăuntru 
se aude un urlet furios: Unde eşti, pui de curvă? 

Asta trebuie că e Bellamy. Puiul de curvă este cu 
siguranţă Pete Saubers. Băiatul a intrat în clădire folosind 
cheia tatălui său, ceea ce înseamnă că uşa din faţă este 
deschisă. Hodges face un gest spre sine, apoi spre Centrul 
de Recreere. Jerome dă din cap, dar spune în şoaptă: 

— Nu ai nicio armă la tine. 

— Adevărat, dar gândurile mele sunt pure şi sunt 
puternic cât zece“. 

— Ce spui? 

— Stai aici, Jerome. Nu-i de joacă. 

— Sigur? 

— Sigur. Nu se întâmplă să ai vreun cuţit la tine, nu? Nici 
măcar un briceag? 

— Nu. Scuze. 

— Nu-i nimic. Uită-te în jur. Caută vreo sticlă. Trebuie să 
se găsească aşa ceva pe aici. Precis în locul ăsta se adună 
tinerii după lăsarea întunericului ca să bea. Sparge-o şi taie- 
i cauciucurile. Ca să nu aibă cu ce să fugă, dacă lucrurile nu 
ies aşa cum sper eu. 

Expresia lui Jerome spune că nu-i convine deloc o 
asemenea ipoteză. Il apucă pe Hodges de braţ. 

— Fără teribilisme, Bill, mă auzi? Pentru că nu ai de ce să 
rişti. 

— Ştiu. 

Adevărul este că nu ştie nimic. În urmă cu patru ani, 
femeia de care era îndrăgostit murise într-o explozie 
destinată lui. Nu trece zi în care să nu se gândească la 
Janey. Nu trece noapte în care să nu stea pe întuneric şi să- 
şi spună: Situaţia ar fi fost alta dacă aş fi fost puţin mai 
rapid. Puțin mai istet. 

Nici de această dată nu a fost suficient de rapid şi 
suficient de isteţ. Şi nu foloseşte la nimic să-şi spună că 
lucrurile s-au precipitat şi i-au scăpat de sub control. Nu aşa 
îi va scăpa pe copiii ăia de la moarte. De un singur lucru 


43 Parafrază a unui vers din poemul „Sir Galahad” al lui Alfred Tennyson 
(n.tr.). 


— 398 — 


este convins: nici Tina şi nici fratele ei nu vor muri cât timp 
el este în apropiere. Va face tot ce-i stă în putinţă ca să-i 
salveze. 

Loveşte uşurel obrazul lui Jerome. 

— Ai încredere în mine, puştiule. Am să fac ce trebuie. Tu 
vezi să te ocupi de cauciucurile alea. Şi dacă tot eşti acolo, 
poate smulgi şi nişte cabluri de la motor. 

Şi se îndepărtează. Priveşte o singură dată înapoi, atunci 
când ajunge la colţul clădirii. Jerome se uită supărat după 
el, dar măcar de data asta o să-l asculte şi n-o să se mişte 
din loc. Bravo! Singura nenorocire mai mare decât moartea 
lui Pete şi a Tinei ar fi ca Bellamy să-l omoare şi pe Jerome. 

Hodges coteşte şi o ia la fugă spre uşa din faţă. 

Care, asemenea aceleia de la numărul 23, Sycamore 
Street, este larg deschisă. 


54 


Buze-Roşii se holbează ca hipnotizat la mormanul de 
caiete din moleschin. În cele din urmă ridică ochii la Pete. 
Ridică şi pistolul. 

— Haide, trage, îl îndeamnă Pete. Şi ai să vezi ce se 
întâmplă cu ele atunci când voi scăpa bricheta din mână. N- 
am reuşit să le îmbib bine cu combustibil decât pe astea 
din vârf, dar lichidul deja a început să se prelingă printre 
ele până jos. Şi hârtia e veche. O să ardă foarte repede. 
Probabil împreună cu tot restul gunoaielor de aici. 

— Înseamnă că am ajuns într-un impas, spune Buze- 
Roşii. Singura problemă, Peter - şi acum vorbesc din 
punctul tău de vedere - este că pistolul meu o să dureze 
mai mult decât bricheta ta. Ce ai să faci atunci când o să se 
stingă? 

Încearcă să pară calm şi stăpân pe situaţie, dar ochii îi 
aleargă între Zippo şi grămada de caiete. Se vede clar că 
sunt ude cele de deasupra, copertele lor lucesc ca pielea de 
focă. 

— O să-mi dau seama când rămân fără gaz, spune Pete. 
Am să arunc bricheta peste caiete în clipa când flacăra se 


— 399 — 


micşorează şi se face albastră. Şi atunci, pufff. 

— Ba n-ai s-o faci. 

Lupul ridică din buza superioară, dezvelindu-şi dinţii ăia 
galbeni. Colţii ăia înspăimântători. 

— De ce nu? Nu-s decât nişte cuvinte. Mi se rupe de ele. 
De sora mea îmi pasă. 

— Pe bune? 

Buze-Roşii îndreaptă pistolul spre Tina. 

— Atunci, stinge bricheta sau o omor chiar sub ochii tăi. 

Inima lui Pete se strânge de durere când vede ţeava 
armei aţintită asupra surorii lui, dar băiatul nu închide 
capacul de la Zippo. Se apleacă şi apropie foarte încet 
flacăra de mormanul de caiete. 

— Aici se află încă două romane cu Jimmy Gold. Ştiai? 

— Minti. 

Buze-Roşii ține pistolul îndreptat tot către Tina, însă 
privirea i-a fost atrasă - irevocabil, se pare - de caietele cu 
coperte de moleschin. A 

— Nu e decât unul singur. În care porneşte spre vest. 

— Ba două, repetă Pete. Alergătorul merge spre soare- 
apune este bun, dar Alergătorul înalță steagul este cel mai 
bun roman pe care l-a scris Rothstein vreodată. Şi e foarte 
lung. O epopee. Păcat că n-o să apuci să-l citeşti. 

O roşeaţă bolnăvicioasă se întinde pe obrajii palizi ai 
bărbatului. 

— Cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti să mă ispiteşti? Mi- 
am dat viața pentru cărţile astea! Am ucis pentru cărţile 
astea! 

— Ştiu, spune Pete. Şi, pentru că eşti un mare fan, îţi ofer 
o mică recompensă: în ultimul roman, Jimmy se întâlneşte 
din nou cu Andrea Stone. 

Lupul face ochii mari. 

— Andrea? Pe bune? Cum? Ce se întâmplă? 

Intr-o atare situaţie, întrebarea este mai mult decât 
bizară, dar totodată perfect sinceră. Neprefăcută. Pete îşi 
dă seama că pentru omul acesta este mai real un personaj 
de roman (Andrea, prima dragoste a lui Jimmy) decât sora 
lui. Pentru Buze-Roşii nu există oameni mai reali decât 


— 400 — 


Jimmy Gold, Andrea Stone, dl Meeker, Pierre Retonne (zis şi 
„Vânzătorul de Maşini din Infern”) şi toţi ceilalţi. Evident că 
această convingere este semn al unei nebunii profunde, dar 
asta ar însemna că şi Pete este nebun, pentru că ştie exact 
ce simte dementul din faţa lui. Şi el s-a simţit cuprins de 
aceeaşi emoție, de aceeaşi uimire atunci când Jimmy a dat 
cu ochii de Andrea în Grant Park, în timpul protestelor de la 
Chicago, din anul 1968. Ba chiar a început să plângă de 
fericire. Şi acum - da, mai ales acum, pentru că vieţile lor 
au ajuns la o răscruce - Pete înţelege că aceste lacrimi sunt 
dovada puterii teribile a imaginaţiei. Imaginaţia a făcut mii 
de oameni să plângă atunci când au aflat de moartea lui 
Charles Dickens, în urma unei comoţii cerebrale. Imaginaţia 
este motivul pentru care un necunoscut a pus ani la rând 
un trandafir pe mormântul lui Edgar Allan Poe la fiecare 
nouăsprezece ianuarie, ziua de naştere a scriitorului. Şi tot 
imaginaţia l-ar face pe Pete să-l urască pe omul acesta 
chiar dacă nu ar ţine o armă îndreptată spre trupul fragil al 
surorii sale. Buze-Roşii a luat viaţa unui mare scriitor. De 
ce? Pentru că Rothstein a cutezat să-şi ducă personajul pe 
un drum care nu i-a convenit lui Buze- Roşii? Da, exact din 
cauza asta. L-a omorât pentru că în adâncul sufletului 
credea cu tărie că scrierea era cumva mai importantă decât 
scriitorul. 

Pete clatină din cap tacticos. 

— Totul este în caiete. Şaisprezece sunt doar cu 
Alergătorul înalţă steagul. Le-ai putea citi aici, dar n-ai să 
afli nimic de la mine. 

Şi băiatul chiar zâmbeşte. 

— Nu vreau să-ţi stric plăcerea. 

— Caietele sunt ale mele, nenorocitule! A/e mele! 

— Şi se vor transforma în cenuşă dacă nu-i dai drumul 
surorii mele. 

— Dar, Pete, nici nu pot să merg! se văicăreşte Tina. 

Pete nu-şi poate permite să se uite la ea. Are ochii aţintiţi 
doar la Buze-Roşii. Doar la lupul cel mare şi rău. 

— Cum te cheamă? Cred că am dreptul să aflu cum te 
cheamă. 


— 401 — 


Buze-Roşii ridică din umeri, ca şi când nu mai contează. 

— Morris Bellamy. 

— Aruncă arma, domnule Bellamy. Împinge-o cu piciorul 
până sub centrala termică. Dacă faci asta, am să închid şi 
eu bricheta. O să o dezleg pe sora mea şi o să plecăm. Vei 
avea timp suficient să-ţi iei caietele şi să dispari cu ele. Eu 
nu vreau decât să o duc pe Tina acasă şi să chem 
ambulanţa pentru mama. 

— Şi eu ar trebui să am încredere în tine? râde 
batjocoritor Buze-Roşii. 

Pete lasă bricheta şi mai jos. 

— Ori ai încredere, ori ai să vezi cum ard caietele. 
Hotărăşte-te repede. Nu ştiu cât gaz mai am în brichetă. 

Acum surprinde ceva cu coada ochiului. O mişcare pe 
scară. Nu îndrăzneşte să se uite. Dacă se uită el, atunci 
Buze-Roşii îi va urmări privirea. Şi aproape l-am convins, îşi 
spune el. 

Foarte adevărat. Buze-Roşii începe să lase arma în jos. 
Preţ de o clipă îşi arată adevărata vârstă, ba chiar mai mult. 
Dar imediat ridică pistolul şi îl îndreaptă iarăşi asupra Tinei. 

— N-o s-o omor, spune el pe tonul ferm al unui general 
care tocmai a luat o decizie crucială pe câmpul de luptă. Nu 
de la început. Mai întâi am s-o împugşc în picior. Şi tu ai să-i 
auzi urletele. Dacă după aia ai să dai foc la caiete, atunci 
eu am s-o împuşc şi în piciorul celălalt. Şi după aia în burtă. 
Şi o să moară, sigur că da, dar o să aibă o grămadă de timp 
ca să te urască cu toată fiinţa ei. Dacă nu te urăşte de... 

Se aud două pocnete seci în stânga lui Morris. Pantofii lui 
Pete care cad la piciorul scării. Morris se răsuceşte în 
direcţia aceea şi trage. Pistolul este mic, însă în spaţiul 
închis al subsolului focul de armă este foarte puternic. Pete 
tresare şi îi scapă bricheta din mână. Se aude un pfum 
înăbuşit şi din caietele aflate în vârful grămezii izbucneşte o 
coroană de foc. 

— Nuuu! zbiară Morris, întorcându-se cu spatele la 
Hodges, care coboară scara atât de repede că abia îşi mai 
ţine echilibrul. 

Morris se pregăteşte să tragă în Pete, dar, până să o 


— 402 — 


poată face, Tina îşi ia avânt şi îl loveşte în spatele 
genunchiului cu piciorul ei sănătos. Glonţul trece pe 
deasupra umărului lui Pete. 

În tot acest timp, caietele ard cu voioşie. 

Hodges se năpusteşte asupra lui Morris înainte ca acesta 
să se dezmeticească. Încearcă să-i smulgă arma din mână. 
Hodges este mai greu şi într-o mai bună formă fizică, dar 
Morris Bellamy are de partea lui forţa teribilă a nebuniei. 
Valsează amândoi prin subsol, ca doi dansatori beţi. 
Hodges ţine strâns încheietura mâinii drepte a lui Morris, 
astfel încât ţeava pistolului este acum îndreptată spre 
tavan. Morris îl atacă pe Hodges cu mâna stângă, îl zgârie 
pe faţă, încearcă să-i scoată ochii. 

Pete ocoleşte în fugă mormanul de caiete - care acum 
ard ca un foc de tabără - şi îl apucă pe Morris din spate. 
Morris întoarce capul, îşi dezveleşte dinţii şi dă să-l muşte. 
Ochii i se rostogolesc în orbite. 

— Mâna! Apucă-l de mână! strigă Hodges. 

Se împleticesc până sub scară. Obrajii lui Hodges sunt 
zgâriaţi până la sânge. Câteva fâşii de piele îi atârnă până 
la bărbie. 

— Mai repede, până nu mă jupoaie de viu! 

Pete îl apucă pe Bellamy de mâna stângă. Tina urlă. 
Hodges îl loveşte cu pumnul în faţă pe Bellamy. De două 
ori: tare, repede, ţintit. Loviturile astea par să-l termine; i se 
strâmbă trăsăturile şi îl lasă picioarele. Tina continuă să 
urle, iar subsolul se face tot mai luminos. 

— Tavanul, Petie! A luat foc! 

Morris e căzut în genunchi. Capul îi atârnă în piept, 
sângele îi ţâşneşte din barbă, buze şi nasul spart. Hodges îi 
apucă încheietura mâinii drepte şi o răsuceşte. Se aude un 
zgomot uscat când mâna lui Morris se rupe, iar pistolaşul 
cade pe pardoseală. Hodges îşi spune că s-a terminat, însă 
imediat ticălosul îşi ia avânt cu mâna liberă şi îl loveşte 
drept în testicule, umplându-i abdomenul de agonie lichidă. 
Morris o zbugheşte printre picioarele crăcănate ale lui 
Hodges. Acesta îşi ţine mâinile apăsate pe locul dureros şi 
icneşte. 


— 403 — 


— Petie! Petie! Tavanul! 

Pete îşi imaginează că Bellamy vrea să-şi recupereze 
arma, dar acesta o ignoră cu desăvârşire. Nu vrea nimic 
altceva decât să ajungă la caiete. Flăcări mari le-au cuprins 
pe toate, copertele se ondulează, paginile se înnegresc şi 
scot scântei care sar în aer şi care deja au aprins o parte 
din materialul izolant de deasupra. Şi focul se întinde cu 
repeziciune, aruncând serpentine de flăcări peste ei. Una 
dintre ele cade pe capul Tinei şi imediat subsolul se umple 
de izul de păr ars combinat cu mirosul de material de 
izolaţie pe jumătate carbonizat. Fetiţa scoate un strigăt de 
durere şi îşi scutură capul ca să scape. 

Pete dă fuga la ea. Pe drum împinge cu piciorul arma 
într-un colţ îndepărtat al încăperii. Îi stinge părul şi apoi 
începe să se lupte cu nodurile. 

— Nuuu! zbiară Morris. 

Dar nu lui Pete îi este adresat urletul lui. Cade în 
genunchi în faţa caietelor, aidoma unui zelot dinaintea unui 
altar în flăcări. Bagă mâna în foc şi încearcă să dărâme 
grămada. Dar nu reuşeşte decât să stârnească mai multe 
scântei. 

— Nu nu nu nu! 

Hodges ar vrea să alerge la Pete şi sora lui, însă abia se 
mai ţine pe picioare. Durerea de sub burtă s-a întins în 
picioare, slăbindu-i muşchii la a căror întreţinere a lucrat 
atât de intens. Cu toate acestea, ajunge la fată şi începe să 
dezlege unul dintre noduri. Din nou îşi doreşte să aibă un 
cuţit la el, deşi de un topor ar avea nevoie pentru cablurile 
astea. Sunt atât de groase. 

Alte bucăţi de izolaţie în flăcări cad în jurul lor. Hodges dă 
din mâini ca să o apere pe Tina, îngrozit la gândul că bluza 
aia din mătase a fetei ar putea lua foc. Şi uite că nodul se 
desface, se desface în sfârşit, însă Tina se zbate... 

— Încetează, Tini! îi spune Pete cu faţa plină de sudoare 
pentru că în subsol s-a făcut foarte cald. Astea sunt noduri 
cu buclă. Şi tu le strângi la loc dacă nu stai cuminte. 
Trebuie să încetezi. 

Zbieretele lui Morris s-au transformat în urlete de durere. 


— 404 — 


Hodges n-are vreme să se uite la el. Nodul de care trage el 
se desface brusc şi o trage iute pe Tina de lângă centrala 
termică. Fetiţa are încă mâinile legate la spate. 

Nu au cum să iasă de aici folosind scara. A început să 
ardă din ambele capete. Au luat foc şi mesele, scaunele 
pliante, cutiile: toate sunt în flăcări. La fel este şi Morris 
Bellamy. Şi sacoul sport şi cămaşa de sub el sunt o 
vâlvătaie. Şi totuşi continuă să cotrobăie prin focul acela de 
tabără, încercând să ajungă la caietele de la fund, cele mai 
puţin arse. Degetele i s-au făcut negre. Şi chiar dacă 
durerea trebuie să fie înfiorătoare, Morris Bellamy tot nu se 
dă bătut. Hodges se gândeşte aiurea la povestea cu lupul 
care a intrat pe horn şi a căzut fix într-o oală cu apă 
clocotită. Lui Alison, fiica lui, nu-i plăcea povestea asta. 
Zicea că e prea înspăi... 

— Bill! Bill! Aici! 

Hodges îl vede pe Jerome la unul dintre geamurile 
subsolului. Şi îşi aduce aminte ce le-a spus lui şi lui Holly: N- 
aveţi minte nici cât nişte găini. Acum se bucură că nu l-au 
luat în seamă. Jerome s-a aşezat pe burtă şi şi-a întins 
braţele prin fereastră. 

— Ridic-o! Ridic-o! Mai repede, până nu vă prăjiţi! 

Pete este cel care o cară pe Tina până la geam, printre 
scânteile şi bucăţile de material izolant în flăcări care cad 
din tavan. Una dintre acestea aterizează pe spatele fetei şi 
Hodges o curăţă repede. Pete o ridică. Jerome o prinde de 
subsuori şi o trage în sus. In spatele fetei atârnă ştecherul 
cablului de calculator cu care Morris i-a legat mâinile. 

— Tu acum, gâfâie Hodges. 

Pete scutură din cap. 

— Ba dumneavoastră. 

Se uită la Jerome. 

— Tu tragi. Eu împing. 

— În regulă, spune Jerome. Ridică mâinile, Bill. 

Nu-i timp de stat la discuţii. Hodges ridică mâinile şi 
simte că tânărul i le prinde într-o strânsoare puternică. Mai 
are timp cât să-şi spună: Parcă ar fi nişte cătuşe. Şi imediat 
simte cum se ridică. Mai încet la început - pentru că este 


— 405 — 


mult mai greu decât fata -, dar apoi simte cum două palme 
i se proptesc de fese şi îl împing cu multă hotărâre. Se 
înalţă spre aerul curat, infinit mai curat - fierbinte, dar mai 
răcoros decât cel din subsol - şi aterizează lângă Tina 
Saubers. Jerome întinde iarăşi mâinile prin fereastră. 

— Haide, puştiule! Dă-i bice! 

Pete ridică braţele. Jerome îl apucă de încheieturi. 
Subsolul se umple cu fum şi Pete începe să tuşească tare, 
aproape să se sufoce. Se împinge cu picioarele în perete ca 
să urce mai bine. Alunecă afară prin geamul deschis şi se 
întoarce imediat ca să se uite în subsol. 

O sperietoare de ciori carbonizată stă în genunchi şi 
scotoceşte cu mâini de foc prin caietele în flăcări. Faţa lui 
Morris a început să se topească. Zbiară şi începe să strângă 
la pieptul lui mistuit de foc resturile în flăcări ale caietelor 
lui Rothstein. 

— Nu te uita, copile, spune Hodges, punând o mână pe 
umărul lui Pete. Nu te uita. 

Dar Pete vrea să se uite. Trebuie să se uite. 

Îşi spune: Puteam să fiu eu cel în flăcări. 

Îşi spune: Ba nu. Pentru că eu ştiu ce contează cu 
adevărat. 

Îşi spune: Te rog, Doamne, dacă mă auzi... fă să fie 
adevărat. 


55 


Pete îl lasă pe Jerome să o ducă pe Tina în braţe doar 
până la terenul de baseball. Odată ajunşi acolo, îi spune: 

— Dă-mi-o mie, te rog. 

Jerome se uită bine la chipul palid şi şocat al băiatului, la 
urechea rănită, la cămaşa arsă. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Tina deja a întins mâinile către el. N-a scos nici măcar o 
singură şoaptă de când au tras-o din subsolul în flăcări, dar 
când Pete o ia în braţe, ea îşi lipeşte obrazul de pieptul lui 
şi începe să plângă în hohote. 


— 406 — 


Holly vine spre ei în fugă. 

— Slavă Domnului! exclamă ea. În fine! Unde-i Bellamy? 

— În subsol, îi răspunde Hodges. Dorindu-şi să moară cât 
mai repede, dacă nu a făcut-o deja. Ai mobilul la tine? Sună 
la pompieri. 

— Ce face mama noastră? întreabă Pete. 

— Cred că o să se facă bine, spune Holly, scoţându-şi 
telefonul. Ambulanţa a dus-o la Spitalul Memorial Kiner. Era 
conştientă şi vorbea. Paramedicii au zis că semnele vitale 
sunt bune. 

— Slavă Cerului! spune Pete. 

Acum începe şi el să plângă, iar lacrimile lasă dâre albe 
prin funinginea de pe obraji. 

— M-aş sinucide dacă ar muri. Pentru că este numai şi 
numai vina mea. 

— Ba nu este, îl contrazice Hodges. 

Pete îl priveşte lung. La fel şi Tina, ţinându-şi încă braţele 
în jurul gâtului lui. 

— Tu ai găsit caietele şi banii, corect? 

— Da. Din întâmplare. Erau într-un cufăr îngropat lângă 
pârâu. 

— Oricine ar fi făcut la fel ca tine, spune Jerome. Nu-i aşa, 
Bill? 

— Sigur că da, spune Hodges. Faci tot ce-ţi stă în putinţă 
pentru familia ta. Aşa cum l-ai urmărit tu pe Bellamy după 
ce a luat-o pe Tina. 

— Îmi pare tare rău că am găsit cufărul ăla, spune Pete. 

Dar ce nu recunoaşte acum băiatul, ce nu va recunoaşte 
niciodată, este că îl doare cumplit de tare gândul că au 
dispărut caietele. Îi arde sufletul ca un incendiu. Înţelege 
perfect ce a simţit Morris şi sufletul îi arde şi de la asta. 

— Mai bine rămânea îngropat. 

— Nu poţi să dai timpul înapoi, spune Hodges. Hai să 
mergem. Trebuie neapărat să-mi pun nişte gheaţă la 
umflătura asta ca să nu ajungă cât casa. 

— Care umflătură? îl întreabă Holly. Că nu văd nimic. 

Hodges o ia cu braţul de după umeri. Uneori Holly se 
crispează foarte tare atunci când el face gestul ăsta. Dar 


— 407 — 


astăzi rămâne relaxată şi el o sărută pe obraz, smulgându-i 
un surâs nesigur. 

— Te-a lovit acolo unde-i doare pe băieţi? 

— Da. Acum taci. 

Şi pornesc încet, spre binele lui Hodges, dar şi al lui Pete. 
Tina este cam grea, dar nu vrea să o lase jos. Vrea săo 
ducă în braţe până acasă. 


— 408 — 


MAI TÂRZIU 


— 409 — 


PICNIC 


În vinerea weekendului Zilei Muncii, un Jeep Wrangler - 
destul de înaintat în vârstă, dar îndrăgit de proprietarul său 
- intră în parcarea de lângă terenurile Ligii de Pitici din 
McGinnis Park şi opreşte lângă un Mercedes albastru la fel 
de bătrân. Cu o pungă din hârtie în mână, Jerome Robinson 
coboară prin iarba de pe panta care duce la o masă de 
picnic deja pregătită. 

— Hei, Hollyberry! 

Ea se întoarce. 

— De câte ori ţi-am spus să nu-mi mai zici aşa? De o sută 
de ori? De o mie? 

Dar îi zâmbeşte şi îi răspunde la îmbrăţişare. Jerome nu 
întinde coarda, ci o strânge doar o dată în braţe pe Holly, 
apoi o întreabă ce au de mâncare. 

— Salată de pui, salată de ton şi de varză. Am adus şi un 
sandvici cu friptură de vită. M-am gândit că tu ai vrea să 
mănânci aşa ceva. Eu am renunţat la carnea roşie. Imi dă 
peste cap ceasul biologic. 

— Atunci, o să am grijă să nu te tenteze. 

Se aşază la masă. Holly toarnă suc în pahare din plastic. 
Amândoi toastează în cinstea finalului de vară, apoi încep 
să mănânce şi să vorbească vrute şi nevrute: că ce filme 
bune rulează în oraş, că ce emisiuni proaste au început să 
dea la televizor. Ocolesc deocamdată adevăratul motiv 
pentru care se află aici - să-şi ia rămas-bun. Cel puţin 
pentru o perioadă. 

— Păcat că n-a putut să vină şi Bill, spune Jerome când 
Holly îi întinde o felie de prăjitură cu cremă de ciocolată. 
Mai ţii minte când am venit toţi trei aici după audiere? Ca 
să-l sărbătorim că judecătorul nu l-a trimis la închisoare? 

— Imi amintesc perfect, răspunde Holly. Tu voiai să 
mergi cu autobuzul. g 

— Păi, dacă era moca! exclamă Tyrone Feelgood. Ast 
băiet negru are bucurii la tot ce prinde moca, coniţă Holly. 

— S-a cam fumat povestea asta, Jerome. 


— 410 — 


Tânărul oftează. 

— Ai dreptate. 

— Bill a primit un telefon de la Peter Saubers, spune 
Holly. De asta nu a venit. M-a rugat să-ţi urez toate cele 
bune din partea lui şi să-ţi zic că o să vă vedeţi înainte să te 
întorci tu la Cambridge. Şterge-ţi nasul. Te-ai mânjit cu 
ciocolată. 

Jerome rezistă impulsului de a comenta: Șoco/ata plaşe 
muult la ăst băiet sărman. Şi întreabă: 

— Pete e bine? 

— Da. Avea nişte veşti bune pe care voia să i le spună lui 
Bill. Nu pot să-mi termin prăjitura. Vrei tu restul? Dacă nu 
cumva ţi-e scârbă să mănânci după mine. Pe mine nu mă 
deranjează, dar să ştii că nu sunt răcită şi nici vreo altă 
boală nu am. 

— Aş fi în stare să mă spăl pe dinţi cu periuţa ta, zice 
Jerome, dar sunt plin. 

— Câh! exclamă Holly. Eu niciodată nu m-aş spăla cu 
periuţa altcuiva. 

Adună farfuriile şi paharele din plastic şi le duce la coşul 
de gunoi din apropiere. 

— La ce oră pleci mâine? o întreabă Jerome. 

— Soarele răsare la şase cincizeci şi cinci. Sper să fiu pe 
drum cel târziu la şapte şi jumătate. 

Holly se duce la Cincinnati să-şi vadă mama. Singură. Cu 
maşina. Lui Jerome aproape că nu-i vine să creadă. Se 
bucură pentru ea. Şi se teme pentru ea. Dacă se întâmplă 
ceva neaşteptat şi Holly intră în panică? 

— Nu-ţi face griji, îl linişteşte ea când se întoarce şi se 
aşază din nou la masă. O să fie bine. Merg doar pe 
autostradă, nu conduc noaptea şi la meteo zice că o să fie 
vreme bună. Plus că mi-am pus pe un CD muzica din trei 
filme pe care le iubesc de nu mai pot: Drumul spre 
pierzanie, Închisoarea îngerilor şi Naşul - partea a doua. 
Care este cel mai bun, după mine, deşi în general muzica 
lui Thomas Newman e mult mai bună decât a lui Nino Rota. 
Muzica lui Thomas Newman este misterioasă. 

— John Williams, Lista lui Schindler, o contrazice Jerome. 


— 411 — 


Nimeni nu-l întrece. 

— Jerome, nu mă face să-ţi spun că mănânci rahat... deşi 
asta-i adevărul. 

Tânărul râde. 

—ỌO să am cu mine mobilul şi iPad-ul, amândouă 
încărcate. Tocmai ce am făcut revizia generală la Mercedes. 
Şi acum, pe bune, nu-s decât vreo şase sute de kilometri. 

— Bravo! Dar să mă suni dacă e nevoie. Pe mine sau pe 
Bill. 

— Normal că sun. Tu când pleci la Cambridge? 

— Săptămâna viitoare. 

— Ai terminat cu munca la docuri? 

— Am terminat şi mă bucur. O fi bună munca fizică 
pentru trup, dar nu mi se pare că ar înnobila spiritul. 

Holly încă nu reuşeşte să-i privească în ochi nici măcar 
pe prietenii ei cei mai apropiaţi, însă acum face un efort şi 
se uită la Jerome. 

— Pete este sănătos, Tina este sănătoasă, mama lor s-a 
pus pe picioare. Totul este excelent. Dar Bill este sănătos? 
să nu mă minţi. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

Acum lui Jerome îi este greu să o privească în ochi. 

— În primul rând, a slăbit prea mult. Exagerează cu 
exerciţiile fizice şi cu salatele. Însă nu asta mă îngrijorează. 

— Dar ce? 

Jerome ştie şi nu îl miră deloc că ştie şi ea, cu toate că 
Bill are impresia că a reuşit să-i ascundă adevărul. Holly are 
metodele ei. 

Femeia îşi coboară mult vocea, de parcă i-ar fi teamă să 
nu o audă cineva, deşi nu-i nimeni pe o rază de o sută de 
metri în jurul lor. 

— Cât de des se duce la el? 

Jerome nu are nevoie să o întrebe despre cine anume 
vorbeşte. 

— Nu ştiu exact. 

— Mai des decât o dată pe lună? 

— Aşa cred. Da. 

— O dată pe săptămână? 


= 412 — 


— Poate nu chiar atât de des. 

Dar cine ştie? 

— De ce? Este... 

Lui Holly îi tremură buzele şi continuă cu greutate: 

— Brady Hartsfield este aproape o legumă! 

— Nu eşti tu de vină, Holly. Deloc. L-ai lovit pentru că 
avea de gând să arunce în aer vreo două mii de copii. 

Încearcă să-i atingă mâna, dar ea se fereşte. 

— Ştiu că nu-i vina mea! Şi aş face-o din nou! Din nou din 
nou din nou! Dar nu suport obsesia asta a lui Bill faţă de el. 
Ştiu ce-i aia o obsesie şi nu-i ceva plăcut. 

Îşi încrucişează braţele peste piept, gest vechi de 
autoconsolare la care a renunţat în mare măsură. 

— Nu cred că-i vorba despre obsesie, spune cu prudenţă 
Jerome, căutându-şi cuvintele. Nu cred că are vreo legătură 
cu ce s-a întâmplat în trecut. 

— Dar cu ce să aibă legătură? Pentru că monstrul ăla n- 
are niciun viitor! 

Ei, uite, Bill nu-i prea convins de asta, comentează 
Jerome în gând, deşi niciodată nu ar spune-o cu glas tare. 
Holly se simte mai bine, însă tot fragilă a rămas. Şi, aşa 
cum chiar ea spune, ştie ce înseamnă o obsesie. De 
altminteri, nici el nu ştie ce anume înseamnă interesul lui 
Bill pentru Brady. Are doar o părere vagă. O bănuială. 

— Las-o baltă, spune el. 

Şi când îi acoperă mâna cu palma lui, Holly nu se mai 
fereşte. Mai stau un timp de vorbă despre alte lucruri. Apoi 
tânărul se uită la ceas. 

— Trebuie să plec. Barbara şi Tina s-au dus să se dea cu 
rolele şi am promis că le aduc eu acasă. 

— Tina e îndrăgostită de tine, spune Holly pe un ton 
neutru, când pornesc amândoi spre maşinile lor. 

— O să-i treacă, zice Jerome. Eu am să dispar din peisaj şi 
foarte curând o să apară un puşti drăguţ în viaţa ei. O să-i 
scrie numele pe toate copertele de la manuale. g 

— Probabil, spune Holly. Aşa merge treaba, nu? Imi 
doresc doar să nu râzi de ea, pentru că o să sufere. 

— N-o să râd, promite Jerome. 


— 413 — 


Au ajuns la maşini şi încă o dată Holly se forţează să-l 
privească în ochi. 

— Eu nu sunt îndrăgostită de tine, aşa cum este ea, dar 
te iubesc foarte mult. Aşa că te rog să ai grijă de tine, 
Jerome. Ştiu că sunt studenţi care fac prostii. Nu fi şi tu unul 
dintre ei. 

De data asta ea îl îmbrăţişează. 

— Stai, era să uit, spune Jerome. Ti-am adus un cadou. E 
un tricou, dar nu cred că o să te îmbraci cu el atunci când 
te vezi cu mama ta. 

Şi îi întinde punga din hârtie. Holly scoate tricoul roşu şi îl 
despătureşte. Pe pieptul lui scrie cu litere mari şi negre: 


MI SE RUPE 
Jimmy Gold 


— Erau de vânzare la librăria facultăţii. Ti-am luat un XL, 
că poate o să vrei să-l porţi pe post de cămaşă de noapte. 

Se uită oarecum îngrijorat la ea, pentru că Holly încă nu a 
spus nimic. 

— Sau, dacă nu-ţi place, poţi să-l returnezi şi să-ţi iei 
altceva. 

— Îmi place foarte mult, exclamă Holly zâmbind cu toată 
gura. 

Este zâmbetul acela care îi place nespus lui Hodges, 
zâmbetul care o face frumoasă. 

— Şi îl voi purta când mă văd cu mama. Doar ca s-o scot 
din minţi. 

Atât de uluită este expresia de pe chipul lui Jerome, că 
Holly începe să râdă în hohote. 

— Ce? Ţie nu-ţi vine niciodată să-ţi scoţi mama din minţi? 

— Ba da, din când în când. Holly... şi eu te iubesc. Ştii 
asta, da? 

— Ştiu, spune ea, ţinând tricoul strâns la piept. Şi sunt 
fericită. Nu mi se rupe. 


— 414 — 


CUFĂRUL 


Hodges merge pe cărarea de pe terenul viran de lângă 
Birch Street şi ajunge la malul pârâului. Acolo stă Pete, cu 
genunchii strânşi la piept. În apropiere, un copac pitic se 
apleacă asupra apei din care nu a mai rămas mare lucru 
după vara aceasta lungă şi fierbinte. Sub copacul acela este 
groapa unde a fost ascuns cufărul. Groapa este goală 
acum, iar cufărul stă oblic pe mal. Este vechi şi ponosit şi 
are un aspect de piază rea - un călător prin timp, ajuns aici 
din anul când era la modă muzica disco. Lângă el este un 
trepied şi câteva genţi de fotograf profesionist. 

— Aha! exclamă Hodges, aşezându-se lângă Pete. 
Celebrul cufăr. 

Pete dă din cap. 

— Mda. Celebrul cufăr. Tipul cu pozele şi asistentul lui s- 
au dus să mănânce, dar cred că se întorc curând. Nu 
păreau prea entuziasmați de restaurantele de la noi. Sunt 
din New York. 

Şi ridică din umeri, ca şi când asta ar explica tot. 

— Mai întâi a vrut să-i pozez aşezat pe cufăr, cu bărbia în 
pumn. Ştiţi ce zic, aşa cum e statuia aia faimoasă“. Am 
reuşit să-l fac să se răzgândească, dar nu mi-a fost uşor. 

— Fotografiile astea sunt pentru ziarul local? 

Pete clatină din cap şi începe să zâmbească. 

— Asta-i vestea bună, domnule Hodges. Sunt pentru The 
New Yorker. Vor şi un articol despre ce s-a întâmplat. Unul 
mare. O să-l publice în mijlocul revistei. Şi o să fie un articol 
foarte mare, poate cel mai mare pe care l-au publicat ei 
vreodată. 

— Super! 

— Sigur că da, cu condiţia să n-o dau în bară. 

Hodges se uită lung la el. 

— Stai puţin. Vrei să zici că tu ai să-l scrii? 

— Înî. La început au vrut să trimită aici un gazetar de-al 
lor - George Packer, e foarte bun - ca să-mi ia interviu şi să 


44 „Gânditorul” lui Auguste Rodin (n.tr.). 
— 415 — 


scrie povestea. Toată chestia asta înseamnă foarte mult 
pentru ei, deoarece John Rothstein a fost pe vremuri una 
dintre vedetele lor literare, alături de John Updike, Shirley 
Jackson... ştiţi la cine mă refer. 

Hodges habar n-are, dar dă conştiincios din cap. 

— Rothstein era tipul de scriitor la care apelau 
adolescenţii angoasaţi şi apoi cei din clasa mijlocie, 
copleşiţi de probleme existenţiale. La fel ca John Cheever. 
Acum îl citesc pe Cheever. Ştiţi povestirea lui, „Înotătorul”? 

Hodges clatină din cap. 

— Ar trebui s-o citiţi. E marfă. În fine, cei de la revistă vor 
să le spun povestea caietelor. Toată, de la început şi până 
la sfârşit. Dar hotărârea asta au luat-o după ce au chemat 
trei sau patru grafologi să analizeze fotocopiile făcute de 
mine şi fragmentele rămase. ` 

Hodges ştie despre ce fragmente este vorba. In subsolul 
ars rămăseseră suficiente pagini parţial carbonizate care să 
confirme că acele caiete fuseseră cu adevărat manuscrisele 
lui Rothstein. lar poliţiştii care au refăcut traseul parcurs de 
Morris Bellamy de la ieşirea din închisoare au susţinut şi ei 
povestea lui Pete. De care Hodges nu se îndoise niciodată. 

— Să înţeleg că l-ai refuzat pe Packer. 

— Am refuzat pe toată lumea. Dacă vor povestea, atunci 
doar eu trebuie s-o scriu. Nu doar pentru că m-am aflat în 
mijlocul evenimentelor, ci pentru că scrierile lui John 
Rothstein mi-au schimbat... 

Se întrerupe şi clatină din cap. 

— Ba nu. Era să zic că opera lui mi-a schimbat viaţa, dar 
nu este adevărat. Nici nu cred că un adolescent ar avea 
cine ştie ce viaţă de schimbat. De-abia luna trecută am 
făcut optsprezece ani. Cred că am vrut să spun că opera lui 
mi-a schimbat felul în care privesc viaţa. 

Hodges surâde. 

— Inţeleg. 

— Redactorul care se ocupă de articol mi-a spus că sunt 
prea tânăr - adică n-a vrut să-mi spună deschis că n-am 
talent, da? -, aşa că i-am trimis nişte bucăţi scrise de mine. 
Şi bine am făcut. L-a impresionat şi faptul că l-am înfruntat. 


— 416 — 


Deşi n-a fost prea greu. După ce am avut de-a face cu 
Bellamy nu mi se pare mare scofală să negociez cu un tip 
de la o revistă din New York. Treaba aia cu Bellamy, aia a 
fost negociere adevărată. 

Pete ridică din umeri şi continuă: 

— Normal că o să-mi editeze articolul aşa cum vor ei. Am 
citit destul ca să ştiu cum se desfăşoară procesul, dar nu 
mă deranjează. Însă, dacă vor să-l publice, trebuie să-mi 
treacă numele. 

— Dură poziţie ai avut, Pete. 

Băiatul se uită lung la cufăr şi, pentru o clipă, pare mult 
mai vârstnic decât cei optsprezece ani pe care îi are. 

— Lumea este dură. Mi-am dat seama de asta după ce 
tata a fost rănit la Complexul Municipal. 

Ce să răspunzi la aşa ceva? Hodges nu scoate nicio 
vorbă. 

— Ştiţi ce-şi doresc cel mai mult şi mai mult tipii de la 
The New Yorker? 

Hodges n-a fost degeaba poliţist aproape treizeci de ani. 

— AŞ zice că un rezumat al ultimelor două romane. Ce s- 
a mai întâmplat cu Jimmy Gold, sora lui şi toţi prietenii. Cine 
ce a făcut, cui a făcut, cum a făcut şi când şi cum se 
termină povestea. 

— Mada. Şi eu sunt singurul care ştiu toate treburile astea. 
Aşa ajung la partea cu scuzele. 

Şi se uită cu gravitate la Hodges. 

— Dar, Pete, nu ai pentru ce să-ţi ceri scuze. Nu ai fost 
acuzat de nimic, iar eu nu sunt supărat absolut deloc pe 
tine. Şi nici Holly sau Jerome. Ne bucurăm foarte mult că 
mama şi surioara ta sunt bine. 

— Dar se putea să nu fie. Dacă aş fi acceptat să stau de 
vorbă cu dumneavoastră în ziua aia şi nu aş fi fugit prin 
farmacie, sunt convins că Bellamy nu ar mai fi ajuns la 
mine acasă. Tina încă mai visează urât noaptea. 

— Şi spune că e vina ta? 

— Păi... nu. 

— Poftim, zice Hodges. Erai cu pistolul la tâmplă. Atât la 
propriu, cât şi la figurat. Halliday te-a băgat în toţi sperieţii 


= 417 — 


şi nu aveai de unde să ştii că e mort atunci când te-ai dus 
în ziua aia la anticariatul lui. Cât despre Bellamy, nici nu 
ştiai că există, darămite că el l-a omorât pe Rothstein şi că 
a ieşit din puşcărie. 

— Foarte adevărat, dar nu numai amenințările lui 
Halliday m-au împiedicat să stau de vorbă cu 
dumneavoastră. In momentele alea încă mă mai gândeam 
că poate voi reuşi să păstrez caietele, înţelegeţi? Din cauza 
caietelor nu am vrut să vorbesc şi am fugit. Nu mă 
gândeam la asta, dar speranţa era undeva în mintea mea... 
şi va trebui să povestesc totul în articolul pentru The New 
Yorker... Caietele alea m-au vrăjit şi m-au făcut să nu mai 
gândesc limpede. Şi trebuie să-mi cer scuze pentru că, din 
punctul ăsta de vedere, nu mă deosebesc prea mult de 
Morris Bellamy. 

Hodges îl ia de umeri pe Pete şi îl priveşte în ochi. 

— Dacă ce spui tu acum ar fi fost adevărat, atunci nu te- 
ai fi dus la Centrul de Recreere pregătit să le dai foc. 

— A fost un accident că am scăpat bricheta, şopteşte 
Pete. M-a speriat focul de armă. Cred că aş fi făcut-o 
oricum, dacă o împuşca pe Tina. Dar n-am de unde să ştiu 
sigur. 

— Ştiu eu, spune Hodges. Şi sunt sigur cât pentru 
amândoi. 

— Da? 

— Da. Câţi bani îţi dau pentru articol? 

— Cincisprezece mii de dolari. 

Hodges fluieră prelung. 

— Cu condiţia să-l accepte. Şi îl vor accepta, nu-mi fac 
nicio grijă. Mă ajută şi domnul Ricker şi mi se pare că iese 
destul de bine. Am făcut deja ciorna primei jumătăţi. Nu 
sunt un talent literar, dar mă pricep să scriu chestii din 
astea. Poate asta e cariera pe care mi-o voi alege. 

— Ce ai de gând să faci cu banii? îi păstrezi pentru 
facultate? 

Băiatul clatină din cap. 

— O să ajung eu la facultate, într-un fel sau altul. Nu-mi 
fac nicio problemă în privinţa asta. Banii sunt pentru liceul 


= 418 — 


Chapel Ridge. Tina începe cursurile la toamnă. Vă daţi 
seama ce emoţionată e. 

— Faci un lucru bun, spune Hodges. Faci un lucru foarte 
bun. 

Mai stau tăcuţi o vreme, amândoi privind la cufăr. Din 
direcţia potecii se aud paşi şi voci de bărbaţi. Cei doi tipi 
care apar sunt îmbrăcaţi aproape identic, cu cămăşi 
cadrilate şi blugi pe care se mai văd cutele de la felul în 
care au stat împăturiţi pe raftul magazinului. Hodges 
presupune că aşa îşi imaginează newyorkezii că se îmbracă 
oamenii din centrul Americii. Unul dintre ei are un aparat 
foto atârnat de gât. Celălalt transportă un proiector. 

— A fost bună masa? îl întreabă Pete. 

— Bună, răspunde cel cu aparatul foto. Am mâncat ouă 
cu şuncă la Denny's. Chiftelele de cartofi însă au fost un 
deliciu. Vino aici, Pete. Incepem cu câteva instantanee în 
care tu stai într-un genunchi lângă cufăr. Şi mai vreau să 
fac câteva în care tu te uiţi înăuntru. 

— Dar e gol, obiectează Pete. 

Fotograful profesionist se loveşte uşor între ochi. 

— Oamenii îşi vor imagina. Şi îşi vor zice: „Ce o fi fost în 
sufletul lui când a deschis cufărul ăla şi a văzut tezaurul 
literar dinăuntru?” Pricepi care-i ideea? 

Pete se ridică şi îşi şterge turul jeanşilor mai decoloraţi şi, 
tocmai de aceea, cu aspect mult mai natural decât 
pantalonii ţepeni ai newyorkezilor. 

— Vreţi să vizionaţi şedinţa foto, domnule Hodges? Nu 
toţi puştii de optsprezece ani îşi văd mutra pe o pagină 
întreagă în The New Yorker, lângă un articol scris chiar de 
ei. 

— Nimic nu mi-ar face o mai mare plăcere, Pete, dar am 
o treabă de făcut. 

— In regulă. Vă mulţumesc pentru că aţi venit aici şi m- 
aţi ascultat. 

— Vrei să mai adaugi o idee în povestea ta? 

— Care? 

— Că nu a început în momentul în care tu ai găsit cufărul 
aici. 


— 419 — 


Şi Hodges aruncă o privire la relicva neagră şi zgâriată, 
cu armături ruginite şi cu capacul putrezit. 

— A început cu omul care l-a îngropat aici. Şi când o să-ți 
mai vină să te consideri vinovat pentru ce s-a întâmplat 
după aia, să faci bine să-ţi aminteşti ce spune Jimmy Gold. 
Şi să ţi se rupă şi ţie. 

Pete începe să râdă şi-i întinde mâna. 

— Sunteţi un tip de milioane, domnule Hodges. 

— Să-mi spui Bill de acum încolo. Şi haide, du-te să 
zâmbeşti la cameră. 

Se opreşte pe celălalt mal şi priveşte înapoi. Pete a 
ascultat îndrumările fotografului şi s-a aşezat în genunchi, 
cu o mână pe capacul jerpelit al cufărului. Este poziţia 
clasică a proprietarului şi-i aminteşte lui Hodges despre o 
fotografie văzută pe vremuri, în care Ernest Hemingway 
stătea în genunchi lângă un leu vânat de el. Insă expresia 
de pe chipul lui Pete nu are nimic în comun cu siguranţa 
încrezută, zâmbăreaţă şi prostească a lui Hemingway. 
Chipul lui Pete spune Cufărul nu a fost niciodată al meu. 

Să nu uiţi asta, puştiule, îi zice Hodges în gând, 
întorcându-se la maşină. 

Să nu uiţi asta. 


SA 


TROSC 


l-a spus lui Pete că are o treabă de făcut. Dar nu ar fi fost 
tocmai adevărat. l-ar fi putut spune că lucrează la un caz, 
dar şi asta ar fi fost un fel de minciună. Cu toate că ar fi fost 
mai aproape de adevăr. 

Cu puţin timp înainte de a pleca să se întâlnească cu 
Pete, a primit un telefon de la Becky Helmington, asistenta 
de la Clinica pentru Traumatisme Cranio-Cerebrale. Îi dă 
lunar câte o sumă mică de bani ca să-l ţină la curent cu 
situaţia lui Brady Hartsfield, pacientul căruia el îi zice 
„băiatul meu”. Asistenta îl informează şi despre 
întâmplările mai ciudate din secţie şi îi furnizează cele mai 
noi zvonuri. Partea raţională a minţii lui Hodges ştie că 
zvonurile astea sunt apă de ploaie şi că întâmplările stranii 
au de obicei explicaţii perfect logice. Însă mult sub această 
parte raţională a minţii lui se află un ocean subteran - 
Hodges crede că există câte unul în mintea fiecărui om - în 
care înoată nişte creaturi fantastice. 

— Ce mai face fiul tău? a întrebat-o el pe Becky. Sper că 
n-a mai căzut din niciun copac. 

— Nu, nu! Robby e bine mersi. Aţi apucat să citiţi ziarul 
de azi, domnule Hodges? 

— Nici nu l-am scos din ambalaj. 

In această epocă, în care poţi găsi tot ce vrei pe internet, 
nici nu se mai oboseşte uneori să-l scoată din ţiplă. Îl lasă 
să zacă pe jos, lângă fotoliul La-Z-Boy, ca un biet copilaş 
abandonat. 

— Citiţi ştirile locale. Pagina doi. Sunaţi-mă după aia. 

A sunat-o după cinci minute. 

— Dumnezeule mare, Becky! 

— Exact aşa mi-am spus şi eu. Era o fată drăguță. 

— Lucrezi azi? 

— Nu. Sunt în nord, în vizită la soră-mea. Stau aici în 
weekend. 

Becky a făcut o pauză, apoi a continuat: 

— De fapt, m-am gândit să mă transfer la secţia de 


— 421 — 


terapie intensivă din spitalul mare atunci când mă întorc. 
Am auzit că au un post liber şi m-am săturat până peste 
cap de doctorul Babineau. E adevărat ce se spune - că 
uneori doctorii de cap sunt mai nebuni decât pacienţii. Aş 
zice că m-am săturat şi de Hartsfield, dar n-ar fi întocmai 
corect. Adevărul este că îmi este puţin teamă de el. Aşa 
cum în copilărie îmi era teamă de casa bântuită de pe 
strada mea. 

— Da? 

— Înî. Ştiam că nu erau stafii acolo, însă dacă erau? 


Hodges ajunge la spital puţin după ora două. În această 
după-amiază dinaintea  weekendului, Clinica pentru 
Traumatisme Craniene pare aproape abandonată. 

Asistenta de serviciu - Norma Wilmer scrie pe ecuson - îi 
dă permisul de vizitator. Hodges şi-l prinde de cămaşă şi 
spune într-o doară: 

— Înţeleg că ieri s-a întâmplat o nenorocire în secţie. 

— Nu pot să vorbesc despre asta, spune asistenta 
Wilmer. 

— Eraţi de serviciu? 

— Nu. 

Şi se întoarce la fişele şi monitoarele ei. 

Nu face nimic; îi va spune Becky mai multe după ce se va 
întoarce şi va avea timp să discute cu sursele ei. lar dacă 
are de gând să meargă până la capăt cu transferul (după 
părerea lui Hodges acesta este cel mai bun indiciu că se 
petrece ceva necurat aici), atunci el va găsi pe altcineva 
care să-i furnizeze informaţii contra cost. Unele asistente 
sunt fumătoare înrăite, în pofida tuturor lucrurilor pe care le 
ştiu despre acest viciu, şi ar fi fericite să facă rost de bani 
de ţigări. 

Hodges se îndreaptă agale spre rezerva 217, conştient 
de faptul că inima a început să-i bată mai puternic şi mai 
rapid decât ar fi normal. Alt semn că ia în serios toată 
povestea. Ştirea din ziarul de dimineaţă l-a zguduit cam 
tare. _ 

Pe drum se întâlneşte cu Al-Bibliotecă şi căruciorul lui. I 


— 422 — 


salută ca de obicei: 

— Salut, Al! Ce mai faci? 

Al nu-i răspunde imediat. Parcă nici nu-l vede. 
Cearcănele vineţii de sub ochi sunt şi mai mari, iar părul, în 
mod normal îngrijit, este murdar şi ciufulit. Şi ecusonul şi l-a 
pus cu susul în jos. lar Hodges se întreabă din nou dacă nu 
cumva Al începe să-şi piardă minţile. 

— Totul e în regulă, Al? 

— Sigur, spune Al. Totu-i bine atâta vreme cât nu te 
prinzi, corect? 

Hodges habar nu are cum să răspundă unui asemenea 
paradox şi Al îşi vede de drum înainte ca el să găsească 
replica potrivită. Se uită nedumerit după el, apoi porneşte 
mai departe. 

Brady stă la locul lui obişnuit de lângă fereastră, 
îmbrăcat ca de obicei: jeanşi şi o cămaşă în carouri. Se pare 
că s-a milostivit cineva de el şi l-a tuns. Dar l-a tuns prost, 
mai mult l-a ciopârţit. Hodges nu crede că „băiatul lui” se 
sinchiseşte de cum arată. Nu se va duce prea curând la 
dans. 

— Salut, Brady! Nu te-am văzut de mult şi tare dor mi-a 
fost de tine, cum i-a zis preotul de pe corabie maicii stareţe. 

Brady nu are nicio reacţie şi continuă să se uite pe 
fereastră. Aceleaşi vechi întrebări îşi dau mâna şi o pun de 
un charleston în capul lui Hodges. Oare vede ceva pe 
geamul ăla? Oare ştie că i-a intrat cineva în rezervă? Şi 
dacă ştie, îşi dă seama că persoana cu pricina este Hodges? 
Dar oare mai e în stare să gândească? Da, câteodată 
gândeşte - suficient cât să însăileze câteva propoziţii 
simple -, iar în sala de fizioterapie e în stare să-şi târască 
picioarele pe distanţa de douăzeci de metri pe care 
pacienţii au botezat-o Calea Torturii. Insă ce înseamnă cu 
adevărat toate astea? Şi peştii înoată în acvariu, însă de 
aici nu trebuie să tragem concluzia că ar gândi. 

„Totu-i bine atâta vreme cât nu te prinzi.” 

Ce o mai însemna şi asta. 

la fotografia cu ramă argintie, în care Brady şi mama lui 
se ţin în braţe şi râd cu gurile până la urechi. Dacă ticălosul 


=i 


ăsta a iubit vreodată pe cineva, atunci persoana aceea a 
fost mămiţica lui cea dragă. Hodges se uită atent la el să 
vadă dacă a declanşat vreo reacţie punând mâna pe 
fotografia cu Deborah Ann. Insă nu observă nimic. 

— E sexy, Brady. Nu-i aşa? Nu-i aşa că a fost o mămiţică 
sexoasă? 

Niciun răspuns. 

— Îţi pun întrebarea asta pentru că, atunci când ţi-am 
spart computerul, am găsit nişte poze cam senzuale cu ea. 
Ştii la ce mă refer: neglijeuri străvezii, sutiene şi chiloţei, 
chestii dintr-astea. Mie mi s-a părut tare sexy îmbrăcată 
aşa. La fel au zis şi ceilalţi poliţişti când le-am arătat şi lor 
pozele tale. 

Cu toate că minte cu multă convingere, nici acum nu 
obţine vreo reacţie. Nimicuţa. 

— Ai futut-o, Brady? Pun pariu că ai vrut s-o faci. 

A mişcat uşor din sprânceană? l-a zvâcnit aproape 
imperceptibil buza? 

Posibil, dar Hodges ştie că s-ar putea să fie doar rodul 
imaginaţiei sale, pentru că vrea ca Brady să-l audă şi să 
înţeleagă ce-i spune. În toată America, cât este ea de mare, 
nu există niciun alt om care să merite mai mult să i se pună 
sare pe răni. 

— Poate că mai întâi ai omorât-o şi abia după aia ai futut- 
o. Că la momentul ăla nu mai era nevoie să fii cuminte, 
corect? 

Nimic. 

Hodges se aşază pe scaunul pentru vizitatori şi pune 
fotografia înapoi pe masă, alături de una dintre tabletele 
Zappit pe care le oferă Al pacienţilor. Îşi încrucişează 
braţele şi se uită la Brady, care nu ar fi trebuit să se mai 
trezească niciodată din comă. Dar uite că a făcut-o. 

Mă rog. 

Oarecum. 

— Te prefaci, Brady? 

Pune mereu întrebarea asta, dar nu a primit niciodată 
răspuns. Nici astăzi nu primeşte. 

— O infirmieră s-a sinucis azi-noapte într-una dintre 


— 424 — 


toaletele de pe etajul ăsta. Ai aflat? Deocamdată nu i s-a 
făcut public numele, dar în ziar scrie ca a murit din cauza 
hemoragiei abundente. Presupun că şi-a tăiat venele, dar n- 
am cum să fiu sigur. Precis că vestea te-a făcut fericit dacă 
ai apucat să o afli. Eşti fan sinucideri, nu? 

Aşteaptă. Tot nimic. 

_ Hodges se apleacă şi priveşte fix în ochii goi ai lui Brady. 
li spune pe un ton foarte serios: 

— Ce nu înţeleg eu este cum a făcut-o. Oglinzile din 
toaletele astea nu sunt din sticlă, ci din metal lustruit. 
Bănuiesc că ar fi putut să folosească oglinda de la pudriera 
personală, dar ar fi fost mult prea mică pentru o asemenea 
treabă. Ca şi cum te-ai duce înarmat cu un cuţitaş în 
mijlocul unui schimb de focuri. 

Se îndreaptă de mijloc. 

— Stai aşa, poate că a avut un cuţit. Un briceag, ştii? În 
poşetă. Tu ai avut vreodată un briceag? 

Nimic. 

Sau se întâmplă ceva? Are senzaţia, senzaţia foarte 
intensă, că Brady îl urmăreşte cu atenţie din spatele acelor 
ochi goi. 

— Brady, unele infirmiere sunt convinse că eşti în stare 
să deschizi şi să închizi robinetele de la baie fără să te mişti 
de aici. Şi mai cred că o faci doar ca să le bagi pe ele în 
sperieţi. Adevărat? 

Tot nimic. Dar sentimentul acela că este urmărit a 
devenit mai puternic. Lui Brady îi plăceau foarte mult 
sinuciderile, asta-i cert. Ai putea chiar să spui că 
sinuciderea era marca lui. Holly i-a terciuit creierii cu Pliciul 
Norocos, însă înainte de asta Brady a încercat să-l convingă 
pe Hodges să se sinucidă. Nu i-a reuşit... dar i-a reuşit cu 
Olivia Trelawney, femeia al cărei Mercedes se află acum în 
posesia lui Holly Gibney, care intenţionează să meargă cu 
el până la Cincinnati. 

— Dacă poţi să faci asta, fă-o şi acum. Haide. Dă-te mare. 
Fă pe grozavul. Ce zici? 

Nimic. 

Unele dintre asistente sunt de părere că loviturile 

— 425 — 


repetate pe care le-a primit în cap Hartsfield în seara când 
a vrut să arunce în aer Sala Mingo i-au rearanjat cumva 
creierul. Că acele numeroase lovituri i-au dat... puteri 
supranaturale. Doctorul Babineau spune că-i ridicol şi că eo 
simplă legendă, fără suport real. Hodges e convins că 
doctorul are dreptate, la fel cum este convins acum că 
Brady îl urmăreşte atent cu privirea. 

Şi că îşi râde de el. 

Pune mâna pe tabletă. Aceasta este albastră. La ultima 
lui vizită, Al-Bibliotecă i-a spus că lui Brady îi plac jocurile 
demonstrative. Stă şi se holbează la ele cu orele, aşa i-a 
spus Al atunci. 

— Îți place chestia asta, nu-i aşa? 

Nimic. 

— Nu că ai fi în stare să faci mare lucru, corect? 

Nimic. Zero barat. 

Hodges pune tableta la loc şi se ridică de pe scaun. 

— Să văd ce reuşesc să aflu despre infirmiera aia, bine? 
Şi ce n-o să pot să aflu eu o să afle asistenta mea. Avem 
sursele noastre. Te bucuri că a murit infirmiera? Se purta 
urât cu tine? Te ciupea de nas şi îţi răsucea puţica inutilă 
pentru că i-ai călcat vreun prieten sau rudă la Complexul 
Municipal? 

Nimic. 

Nimic. 

Nimi... 

Ochii lui Brady se rotesc în orbite. Se uită la Hodges, care 
e cuprins de o spaimă pură, ilogică. Ochii aceia par morţi, 
dar în spatele lor se desluşeşte ceva deloc omenesc. Îi 
aminteşte de filmul cu fetiţa posedată de demonul 
Pazuzu“5. Apoi ochii aceia privesc din nou pe fereastră şi 
Hodges îşi spune să nu fie idiot. Babineau zice că Brady s-a 
recuperat cât de mult se poate. Adică foarte puţin. Este ca 
o foaie albă de hârtie pe care nu este scris nimic altceva în 
afara sentimentului de ură profundă nutrit de Hodges faţă 
de această creatură, cea mai abjectă din câte a întâlnit el în 
toţi anii de activitate în cadrul poliţiei. 


4 Exorcistul (1973) în regia lui William Friedkin (n.tr.). 
==476 2 


Vreau să fie conştient ca să îl pot răni, îşi spune Hodges. 
Atâta tot. Pentru că se va dovedi că pe infirmieră a părăsit- 
o bărbatul sau că era dependentă de droguri şi urma să fie 
concediată sau ambele. 

— Atunci bine, Brady, spune el. O iau din loc. Mă tirez. 
Fac paşi pe covoraş. Dar trebuie să-ţi spun... aşa, ca între 
prieteni... tunsoarea asta e de toată jena. 

Niciun răspuns. 

— Pa şi pu! 

Şi iese, închizând încet uşa după el. Nu o trânteşte 
pentru că, dacă Brady mai este în spatele acelor ochi goi, 
nu-i va da satisfacția să afle că l-a scos din sărite. 

Aşa cum s-a întâmplat, fireşte. 


După plecarea lui Hodges, Brady ridică fruntea. Lângă 
fotografia mamei sale, tableta albastră prinde brusc viaţă. 
Peştişori animați aleargă încolo şi încoace, pe o melodie 
veselă. Pe ecran apare acum jocul demonstrativ pentru 
„Angry Birds”, apoi cel pentru „Prezentarea de modă a lui 
Barbie” şi acela pentru „Războinicul galactic”. Şi la sfârşit 
se stinge. 

Din baie se aude apa curgând în chiuvetă. Apoi se 
opreşte. 

Brady se uită la fotografia cu el şi mama lui. Zâmbesc şi 
stau cu obrajii lipiţi. Se uită fix la ea. Se uită fix la ea. 

Fotografia se răstoarnă. 

Trosc. 

26 iulie 2014 


VIRTUAL 


Vp 


| pRÓJ cr 


— 427 — 


NOTA AUTORULUI 


Atunci când scrii o carte, eşti singur într-o încăpere - doar 
tu cu gândurile tale. Aşa se face. Am scris prima ciornă a 
acestui roman în Florida, în faţa unei ferestre de la care 
vedeam palmierii. Am rescris-o în Maine, privind la pinii de 
pe panta care coboară spre un lac superb unde cufundarii 
conversează cu însufleţire la apus. Însă nu am fost niciunde 
complet singur: puţini scriitori sunt. lar când am avut 
nevoie de ajutor, ajutorul a venit de îndată. 

NAN GRAHAM mi-a redactat cartea. SUSAN MOLDOW şi 
ROZ LIPPEL, tot de la Editura Scribner, mi-au fost de un real 
folos. Doamnele acestea sunt de nepreţuit. 

CHUCK VERRILL este agentul meu literar. De treizeci de 
ani este omul meu de încredere, isteţ, amuzant şi curajos. 
Deloc slugarnic, îmi atrage atenţia fără să ezite ori de câte 
ori fac vreo greşeală în text. 

RUSS DORR îmi oferă documentaţia necesară şi este tot 
mai bun pe măsură ce trec anii. Aidoma unei asistente de 
chirurgie, îmi oferă următorul instrument încă înainte de a-l 
cere eu. Contribuţia lui la această carte se găseşte aproape 
pe fiecare pagină. Russ mi-a dat chiar şi titlul atunci când 
eu eram în pană de inspiraţie. 

OWEN KING şi KELLY BRAFFET, romancieri de excepţie 
amândoi, mi-au citit prima variantă şi au îmbunătăţit-o 
considerabil. 

MARSHA DeFILIPPO şi JULIE EUGLEY se ocupă de biroul 
meu din Maine şi au grijă să mă ţină în contact cu lumea 
reală. BARBARA MaciNTYRE face acelaşi lucru la biroul meu 
din Florida. Meritele lui SHIRLEY SONDEREGGER sunt 
inestimabile. 

TABITHA KING este cel mai bun critic al meu şi singura 
mea dragoste. 

Cât despre tine, CITITOR FIDEL, nu pot decât să-i 
mulţumesc lui Dumnezeu că încă mai eşti alături de mine, 
după toţi aceşti ani. Dacă tu te distrezi, atunci mă distrez şi 
eu. 


— 428 — 


N 


SUSPANS 


CE-AM GĂSIT 


AL MEU SĂ FIE 


John Rothstein, scriitorul care l-a inventar pe Jimmy 
Gold şi care este preferatul lui Morris Bellamy, e ucis 
de fanul său înfocat. Sfârșitul lui înseamnă începutul 
goanei după opera sa nepublicată, care cuprinde cel 
puțin încă un roman cu Jimmy Gold. Însă Morris 
ascunde tot și, peste treizeci și cinci de ani, când iese de 


la închisoare, află că între timp comoara furată a fost 


descoperită de altcineva. Dar în calea răzbunării mult 

visare stau fostul detectiv Bill Hodges și asociaţii lui 
de încredere... 

În Ce-am găsit al meu să fie, obsesia unui cititor pentru 

un scriitor devine periculoasă. Cartea lui Stephen King 

este şi un roman de suspans, dar și o ficțiune despre 

cum poate pune stăpânire literatura pe o viață de om. 


„(O realizare impresionantă, ușor de citit, a unui scriitor 
care poate scrie în orice gen doreşte.” 
The Washington Post 
„O carte plină de tensiune, un suspans contra 


cronometru.“ 
The New York Times 


noni ta 758-77 


MM 


— 430 —