Stephen King — [Bill Hodges] 01 Mr Mercedes

Prima parte din seria Bill Hodges 


STEPHEN T 


KIN 


MR. 
MERCEDES 


STEPHEN 
KING 


MR. MERCEDES 


Traducerea: 
RUXANDRA TOMA 


Original: MR. MERCEDES (2014) 


y 


virtual-project.eu 


Editura: NEMIRA 
2015 


Sj 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. 
Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar 
micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate 
mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, 
unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 
1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o 
influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă 
poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe 
care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. În iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de 
liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. 

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, 
care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi 
l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. In 1973 declicul s-a 
produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre 
publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat 
drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de 
dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot. 
De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei 
literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 


Sge 


povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. În 2010 
venitul său anual a fost estimat la peste 40 de milioane de 
dolari. 


În amintirea lui James M. Cain 
„M-au azvârlit din camionul cu fân cam pe la prânz...”! 


1 Citat din Poştașul sună întotdeauna de două ori al celebrului 


romancier şi ziarist american James M. Cain (1892-1977) (n.tr.). 
= De 


MERCEDESUL CENUŞIU 
9-10 aprilie 2009 


Augie Odenkirk avea un Datsun din 1997, care încă 
mergea bine în ciuda kilometrajului mare; însă consuma 
mult, iar benzina era scumpă, mai ales pentru un şomer. 
Din păcate, Centrul Municipal se afla în partea cealaltă a 
oraşului, aşa că s-a hotărât să ia ultimul autobuz. A coborât 
la unsprezece şi douăzeci, ducând rucsacul în spate şi sacul 
de dormit sub braţ. Îşi zicea că sacul ăla îi va fi de mare 
folos, mai ales înspre ceasurile trei ale dimineţii. Căci 
vremea era umedă şi rece. 

— Baftă, omule! îi urase şoferul autobuzului la coborâre. 
Măcar şi pentru că eşti primul la coadă, tot trebuie să 
capeţi ceva. 

Numai că nu era primul. Când Augie ajunse la aleea în 
pantă, care ducea la amfiteatru, observă un grup de cel 
puţin douăzeci de oameni aşteptând deja în faţa şirului de 
uşi. Unii stăteau în picioare, cei mai mulţi îşi aduseseră 
scăunele pliante şi se aşezaseră pe ele. Fuseseră montați 
nişte stâlpi între care era întinsă banda galbenă avertizând 
că TRECEREA era INTERZISĂ, iar aceştia creau un traseu 
complicat, asemănător unui labirint. Augie era familiarizat 
cu genul acesta de amenajări; le văzuse şi în 
cinematografe, şi în banca aceea căreia îi era dator-vândut 
şi le înţelegea foarte bine scopul: să înghesuie cât mai 
multe persoane într-un spaţiu cât mai mic. 

Când se apropie de capătul a ceea ce va deveni curând 
un rând lung de candidaţi în căutarea unui loc de muncă, 
înşiruiţi asemenea unor dansatori de conga, Augie se simţi 
deopotrivă uluit şi şocat văzând că ultima femeie de la 
coadă avea un port-bebe în care dormea un copilaş. Obrajii 
celui mic erau înroşiţi de frig şi avea o uşoară hârâială în 
respiraţie. 

Femeia auzi gâfâitul lui Augie şi se întoarse spre el. Era 
tânără şi destul de drăguță, în ciuda cearcănelor negre de 
sub ochi. La picioare avea o sacoşă matlasată. Augie 

== 


presupuse că în ea se aflau toate cele trebuincioase 
bebeluşului. 

— Bună, îl întâmpină ea. Şi bun venit în Clubul Celor Care 
Se Scoală Devreme. 

— Să sperăm că vom ajunge departe. 

Se gândi puţin, ajunse la concluzia că „la naiba” şi întinse 
mâna. 

— August Odenkirk. Augie. Am fost disponibilizat de 
curând. Aşa se zice în secolul douăzeci şi unu când eşti pus 
pe liber. 

Tânăra i-o strânse ferm, câtuşi de puţin timid. 

— Eu sunt Janice Cray, iar gogoloiul ăsta e fetiţa mea, 
Patti. Cred că pot spune că şi eu am fost disponibilizată. 
Lucram ca menajeră la o familie drăguță din Sugar Heights. 
Domnul are... cum să zic... o afacere cu maşini. 

Augie se strâmbă. 

Janice dădu din cap. 

— Da, ştiu. Mi-a zis că-i pare rău să mă dea afară, dar 
sunt nevoiţi să strângă cureaua. 

— Se tot întâmplă chestii dintr-astea în ultima vreme, 
murmură Augie, spunându-şi în gând: Dar chiar n-ai găsit 
pe nimeni să stea cu asta mică? Nicio bonă? Chiar nimeni? 

— A trebuit s-o iau cu mine. 

Evident că Janice Cray nu trebuia să fie înzestrată cu 
calităţi telepatice ca să-şi dea seama ce gândeşte el. 

— N-am avut cu cine s-o las. Zău că nu. Fata de la mine 
de pe stradă nu poate să stea toată noaptea, chiar dacă, 
prin absurd, mi-aş permite s-o plătesc, ceea ce nu e cazul. 
Nu ştiu ce-am să mă fac dacă nu-mi găsesc o slujbă. 

— Şi nici la părinţii tăi n-ai putut s-o duci? o întrebă 
Augie. 

— Ai mei stau în Vermont. Dacă aş avea ceva minte, aş 
lua-o pe Patti şi m-aş duce la ei. E frumos acolo. Numai că 
au şi ei problemele lor. Tata zice că locuinţa lor a intrat la 
apă. Nu la propriu, evident, că doar casa nu-i făcută pe râu. 
Nu, e o chestie legată de bani. 

Augie dădu din cap. Şi chestii din astea se tot întâmplau 
în ultima vreme. 


Si NE 


Câteva maşini se apropiau acum, urcând dinspre 
Marlborough Street, unde se dăduse Augie jos din autobuz. 
Făcură la stânga, intrând în imensa parcare goală, care cu 
siguranţă avea să fie plină ochi până în zori... cu destule 
ore înainte ca Primul Târg Anual de Locuri de Muncă să-şi 
deschidă porţile. Niciuna dintre ele nu părea nouă. 
Conducătorii le parcară şi din majoritatea coborâră trei sau 
patru persoane în căutare de locuri de muncă, pornind să 
îngroaşe rândurile celor deja sosiți în faţa amfiteatrului. 
Augie nu mai era acum ultimul de la coada care se 
întinsese până aproape de prima buclă a labirintului. 

— Dacă-mi fac rost de o slujbă, am să-mi iau şi o bonă, 
spuse tânăra. Dar deocamdată Patti şi cu mine trebuie să 
strângem din dinţi şi să îndurăm. 

Copila avu un acces de tuse cu o notă cam anginoasă 
care-l nelinişti pe Augie, se agită puţin în port-bebe, apoi se 
linişti. Bine măcar că era înfofolită cum trebuie; ba avea şi o 
pereche de mănuşi în mânuţele ei mici. 

Copiii sunt nişte supraviețuitori, încercă Augie să-şi 
calmeze îngrijorarea. Îşi aduse aminte de Dust Bowl? şi de 
Marea Criză Economică tot din anii aceia. Nu că această 
criză de acum nu ar fi fost suficient de mare din punctul lui 
de vedere. Cu numai doi ani în urmă totul fusese în regulă. 
Nu că ar fi trăit pe picior mare, nu, nici vorbă, dar reuşea să 
se descurce. Ba chiar îi mai rămâneau ceva bani la sfârşitul 
lunii. Acum se dusese dracului totul. Făcuseră ceva cu 
banii. Nu reuşea să înţeleagă; el fusese doar un biet 
şoarece de birou în cadrul departamentului de expediere a 
mărfurilor al companiei Great Lakes Transport şi nu se 
pricepea decât la facturi şi la programele de calculator cu 
ajutorul cărora dirija mărfurile ce aveau să fie transportate 
cu vaporul, trenul ori avionul. 

— O să mă vadă oamenii cu copilul în braţe şi o să 
creadă că-s iresponsabilă, se văicări Janice Cray. Ştiu asta, 
le-am citit dezaprobarea pe chipuri, am citit-o şi pe al tău. 
Dar ce să fi făcut? Chiar dacă vecina mea ar fi putut să stea 


2 Dust Bowl - nume dat perioadei de puternice furtuni de nisip care s-au 
abătut asupra SUA şi Canadei în anii treizeci (n.tr.). 


=g 


cu asta mică toată noaptea, m-ar fi costat optzeci şi patru 
de dolari. Optzeci şi patru! De unde? Am pus deoparte 
chiria pe luna viitoare şi după aia sunt fiica ploii. 

Incercă să zâmbească, iar la lumina lămpilor cu vapori de 
sodiu din parcare Augie îi zări perlele lacrimilor pe gene. 

— Am luat-o pe arătură, încercă ea să glumească. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze, dacă asta faci. 

Coada făcuse deja prima buclă şi ajunsese paralel cu 
locul unde se afla Augie. În plus, fata avea dreptate. 
Oamenii se uitau urât la copilul care dormea în port-bebe. 

— O, nu contează. Nu-s decât o amărâtă de mamă 
singură, fără bărbat şi fără serviciu. Vream să-mi cer scuze 
tuturor pentru tot. 

Se întoarse să se uite la bannerul întins deasupra şirului 
de uşi. Pe el scria 1.000 DE LOCURI DE MUNCĂ 
GARANTATE! Şi dedesubt: Suntem alături de locuitorii 
oraşului nostru! - RALPH KINSLER, PRIMAR. 

— Câteodată îmi vine să-mi cer iertare pentru masacrul 
de la Liceul Columbine? şi pentru unsprezece septembrie şi 
pentru că Barry Bonds‘ s-a apucat să se îndoape cu steroizi. 

Scoase un chicotit cam isteric şi continuă: 

— Ba chiar uneori mi se arată să-mi cer scuze pentru 
naveta aia care a explodat în spaţiu”, deşi de-abia învăţam 
să merg atunci când s-a întâmplat. 

— Linişteşte-te, îi zise Augie. O să fie bine. 

Insă aceasta era doar o vorbă din multele pe care le spui 
adesea, fără să însemne nimic. 

— Măcar de n-ar fi umezeala asta. Am îmbrăcat-o bine, 
ca să nu-i fie frig, dar umezeala asta... 

Clătină amărâtă din cap. 

— Da’ o să ne descurcăm, Patti, nu-i aşa? 

li adresă lui Augie un zâmbet mic şi deznădăjduit. 

— Măcar să nu plouă. 


3 20 aprilie 1999 (n.tr.). 
Barry Bonds - jucător profesionist de baseball (n.tr.). 
> Naveta spaţială Challenger a explodat la doar 73 de secunde de la 
lansare, 28 ianuarie 1986 (n.tr.). 
= 


Nu a plouat, dar umezeala s-a intensificat atât de mult, 
încât au ajuns să vadă stropi minusculi plutind în lumina 
lămpilor. La un moment dat, Augie şi-a dat seama că Janice 
Cray adormise de-a-n picioarelea. Stătea într-o rână, cu 
umerii gârboviţi; părul îi atârna peste obraji în şuviţe ude, 
iar bărbia îi căzuse aproape de stern. Se uită la ceas şi văzu 
că era trei fără un sfert. 

Peste nici zece minute, Patti Cray se trezi şi începu să 
plângă. Mama ei (tot o copilă, îşi spuse Augie) tresări 
puternic, scoase un fornăit ca de cal, înălţă capul şi încercă 
să scoată sugarul din port-bebe. Nu izbuti din prima, pentru 
că picioruşele fetiţei se încurcaseră în materialul rucsacului. 
Interveni Augie să o ajute şi, când Patti ieşi în sfârşit din 
culcuş, urlând acum cât o ţineau puterile, observă că 
hăinuţa ei roz şi căciuliţa de aceeaşi culoare erau acoperite 
cu stropi de apă. 

— l-e foame, spuse Janice. Pot să-i dau să sugă. Dar 
plânge şi pentru că a făcut pe ea. Se simte prin 
pantalonaşi. Ce mă fac, că n-am cum s-o schimb aici - uite 
ce ceaţă s-a lăsat! 

Augie se întrebă care era zeitatea aceea, cu simţul 
umorului extrem de dezvoltat, care aranjase ca el să ajungă 
la coadă chiar în spatele tinerei mame. Şi se mai întrebă 
cum naiba se va descurca ea tot restul vieţii - tot restu/, nu 
doar în următorii optsprezece ani cât va mai răspunde de 
copilul acesta. Cum adică să ieşi pe o asemenea vreme 
doar cu o traistă cu scutece?! Cât de disperată trebuie să 
fii?! 

Îşi lăsase sacul de dormit lângă traista lui Janice. Acum se 
lăsă pe vine, îl dezlegă, îl desfăşură şi desfăcu fermoarul. 

— Bagă-te aici. Încălzeşte-te şi încălzeşte-o şi pe ea. Şi o 
să-ţi dau eu chestiile de care ai nevoie. 

Femeia îl privi lung, ţinând în braţe bebeluşul care 
plângea şi se zvârcolea. 

— Eşti însurat, Augie? 

— Divorţat. 

— Ai copii? 

El clătină din cap. 


Pg, i SE 


— Şi atunci, de ce eşti atât de bun cu noi? 

— Pentru că ne-am nimerit aici împreună, spuse el 
ridicând din umeri. 

Îl mai cercetă cu privirea o clipă, părând că încerca să se 
hotărască ce să facă, apoi îi întinse fetiţa. Augie o luă cu 
mâini neîndemânatice, uitându-se fascinat la feţişoara 
furioasă, la mucul uscat de pe năsucul cârn, la picioruşele 
care se zbăteau în salopeta din flanel roz. Janice se strecură 
în sacul de dormit şi apoi ridică mâinile: 

— Dă-mi-o, te rog. 

Augie i-o dădu, iar femeia se îngropă şi mai adânc în 
culcuşul moale. Alături, în locul unde coada făcuse prima 
buclă, erau doi tineri care se zgâiau la ei. 

— Vedeţi-vă de treburile voastre, le zise Augie şi cei doi 
întoarseră capetele. 

— Eşti bun să-mi dai un scutec? îi ceru Janice. Trebuie s-o 
schimb înainte să-i dau să mănânce. 

El se lăsă într-un genunchi pe asfaltul ud şi trase 
fermoarul de la sacoşa matlasată. Rămase surprins să 
descopere înăuntru scutece din cârpă în loc de pamperşi, 
dar apoi înţelese. Scutecele din cârpă puteau fi spălate şi 
folosite iar şi iar. Înseamnă că mai exista ceva speranţă 
pentru tânăra asta. 

— Văd aici şi o sticluţă cu Baby Magic. Să ţi-o dau şi pe 
asta? 

Răspunsul înfundat veni din adâncurile sacului de dormit, 
care lăsa să se vadă doar un ciuf din părul ei castaniu: 

— Da, te rog. 

Îi înmână loţiunea şi un scutec. Şi atunci sacul de dormit 
începu să se clatine şi să salte. La început, urletele copilei 
deveniră şi mai puternice. Dintr-una din buclele mai 
îndepărtate ale cozii, ascunse în ceața groasă, se auzi o 
voce enervată: 

— Da' fă-i, domnule, ceva să tacă! 

Şi o alta: 

— Ar trebui să sunăm la Protecţia Copilului. 

Augie aşteptă, cu ochii la sacul lui de dormit care se 
potolea treptat. Dinăuntru ieşi o mână cu un scutec. 


— Vrei, te rog, să-l pui în sacoşă? Găseşti acolo o pungă 
de plastic pentru astea murdare. 

Capul tinerei apăru din deschizătura sacului de dormit, 
aşa cum se iţeşte capul unei cârtiţe din vizuină. 

— Fii pe pace, nu-i căcălică. Doar pipi. 

Augie luă scutecul, îl vâri în punga din plastic (cu logoul 
firmei COSTCOS pe o parte), apoi trase la loc fermoarul de 
la sacoşă. Plânsetele din sacul de dormit (o, câți saci, câte 
pungi, câte traiste, filosofă el) continuară încă un minut, 
apoi încetară brusc atunci când Patti începu să sugă la 
sânul mamei ei în parcarea Centrului Municipal. Deasupra 
şirului de uşi ce nu se vor deschide decât peste şase ore, 
bannerul fâlfâi apatic o singură dată. 1.000 DE LOCURI 
DE MUNCĂ GARANTATE! 

Sigur că-s garantate, îşi zise Augie. La fel cum e garantat 
că nu faci SIDA dacă te îndopi cu vitamina C. 

Trecură douăzeci de minute. Alte maşini urcară panta 
dinspre Marlborough Street. Alţi oameni se aşezară la 
coadă. Augie estimă că se strânseseră deja cam patru sute 
de persoane. In ritmul ăsta, se vor face două mii până la 
nouă, când se vor deschide uşile, iar socoteala aceasta era 
una precaută. 

Dacă mi se oferă postul de bucătar de prăjelnițe la 
McDonald's, am să-l accept? 

Probabil. 

Dar cel de amfitrion la unul din magazinele Walmart? 

O, absolut! Surâs larg şi bine aţi venit pe la noi. Augie ar 
fi fost în stare să se ia de gât cu toţi de la coadă pentru o 
slujbă de băgător de seamă, din ăla care întâmpină clienţii. 

Sunt într-adevăr o fire prietenoasă, îşi spuse şi chicoti 
înfundat. 

Din sacul de dormit: 

— Ce-i de râs? 

— Nimic, zise el. Ţine-o în braţe pe aia mică să se 
încălzească. 

— O ţin. 


6€ COSTCO - cel mai mare lanţ de magazine cu vânzări en-gros din SUA 
(n.tr.). 


BEI, E 


Cu zâmbet în glas. 


La trei şi jumătate se lăsă iar într-un genunchi, ridică 
partea superioară a sacului şi se uită înăuntru. Janice Cray 
dormea ghemuită, cu fetiţa la piept. Imaginea asta îl duse 
cu gândul la Fructele mâniei”. Cum o chema pe fata din 
carte? Aia care a ajuns să aibă grijă de bărbat? Avea un 
nume de floare, îşi aduse el aminte. Crina? Nu. Narcisa? 
Nici vorbă. Îi trecu prin minte să-şi ducă mâinile căuş la 
gură şi să urle cât îl ţin puterile spre mulţimea de la coadă: 
CARE DINTRE VOI A CITIT FRUCTELE MÂNIEI? 

Se ridică (surâzând ca pentru sine la ideea asta trăsnită) 
şi atunci îşi aminti. Roza. Pe fata din Fructele mâniei o 
chema Roza. Dar nu doar Roza şi atât; ci Roza de Sharon. | 
se părea că numele acesta avea o sonoritate biblică, dar nu 
putea fi sigur; nu citise niciodată Biblia. 

Privi în jos la sacul de dormit, în care el sperase că-şi va 
petrece orele dintre miezul nopţii şi zorii zilei, şi se gândi 
cum Îi spusese Janice Cray că vrea să-şi ceară scuze pentru 
masacrul de la Liceul Columbine şi pentru unsprezece 
septembrie şi pentru dopajul lui Barry Bonds. Probabil că ar 
recunoaşte că-i de vină şi pentru încălzirea globală. Poate 
atunci când toate astea se vor fi terminat, iar ei îşi vor fi 
făcut rost de câte o slujbă - sau nu; şi varianta asta era la 
fel de probabilă - o s-o invite să ia micul dejun împreună. 
Nu ca o întâlnire între un bărbat şi o femeie, nu, nimic de 
felul acesta, doar un mic dejun cu omletă şi şuncă. lar după 
aceea vor pleca fiecare la treburile lor şi nu se vor mai 
vedea niciodată. 

Apărură alţi oameni. Coada ajunsese acum la capătul 
labirintului de stâlpi cu banda fudulă de mesajul pe care-l 
transmitea: TRECEREA INTERZISA. Depăşind limita aceasta, 
coada intrase în parcare. Ce-l surprinse pe Augie - şi-l făcu 
să se simtă cam neliniştit - era tăcerea locului plin cu 
oameni. De parcă toţi ar fi ştiut că strădania lor era oricum 
sortită  eşecului, iar acum aşteptau doar confirmarea 


7 Fructele mâniei (Grapes of Wrath, 1939) - roman al lui John Steinbeck 
(n.tr.). 


I3 


oficială. 
Bannerul mai flutură apatic o singură dată. 
Ceaţa se făcea tot mai deasă. 


Cu puţin înainte de ora cinci dimineaţa, Augie se smulse 
din propria-i moţăială, bătu puternic din picioare ca să şi le 
dezmorţească şi observă că o lumină neplăcută, de 
culoarea fierului, se furişase prin văzduhul nopţii. Nu avea 
nimic a face cu aurora gingaşă şi trandafirie din poeme şi 
vechile filme tehnicolor; acesta era antonimul desăvârşit al 
zorilor de zi, umed, rece şi palid, ca obrazul unui cadavru 
de o zi. 

Vedea cum amfiteatrul din Centrul Municipal îşi dezvăluie 
treptat întreaga-i „splendoare” arhitectonică de prost gust 
care a caracterizat secolul nouăsprezece. Distingea cele 
vreo douăzeci de bucle ale şirului de oameni care aşteptau 
răbdători să se deschidă porţile Târgului de Locuri de 
Muncă şi vedea cum capătul cozii se pierde în ceaţă. Acum 
se auzeau discuţii de ici şi colo, iar atunci când prin spatele 
uşilor de sticlă se văzu trecând un paznic în uniformă gri, 
din mulţime se ridicară câteva urale sarcastice. 

— Pe alte planete se descoperă viaţa! strigă unul dintre 
cei doi tineri care se uitaseră urât la Janice Cray. 

Bărbatul acesta se numea Keith Frias, iar în scurtă vreme 
braţul stâng îi va fi smuls din trup. 

lronia îi fu întâmpinată cu câteva râsete moderate, iar 
oamenii reveniră la discuţiile lor. Lumina aceea urâtă nu 
era deosebit de încurajatoare, dar oricum era ceva mai 
plăcută decât bezna ceţoasă a primelor ore ale dimineţii. 

Augie se lăsă iarăşi în genunchi lângă sacul lui de dormit 
şi îşi apropie urechea de el. Surâse uşor când auzi sforăitul 
slab şi regulat dinăuntru. Poate că-şi făcuse degeaba griji 
pentru ea. Presupunea că sunt pe lume oameni care 
reuşesc să supravieţuiască - ba chiar să o ducă destul de 
bine - pe seama bunăvoinţei străinilor. lar tânăra care 
acum sforăia în sacul lui de dormit s-ar putea să fie una 
dintre aceştia. 

Îi trecu prin minte că el şi cu Janice Cray s-ar putea 


— 14 — 


prezenta la mesele diverşilor angajatori ca un cuplu. Şi în 
cazul acesta prezenţa copilului nu ar mai sugera 
iresponsabilitate, ci mai degrabă devotament din partea 
amândurora. Nu ştia de unde-i venise ideea aceasta, căci 
firea omenească avea multe necunoscute pentru el, dar 
credea că s-ar fi putut să meargă. Hotări să-i împărtăşească 
ideea aceasta lui Janice atunci când tânăra se va trezi. Ca 
să vadă ce părere are. Nu vor putea pretinde că sunt 
căsătoriţi: ea nu avea verighetă, iar el renunţase să o mai 
poarte pe a lui de vreo trei ani, dar ar putea spune că 
sunt... cum se zicea acum? Parteneri. 

Maşinile continuau să urce panta dinspre Marlborough 
Street la intervale regulate. Curând vor apărea şi cei fără 
maşini, de-abia coborâţi din prima cursă a zilei. Augie era 
convins că autobuzele ieşeau pe traseu la ora şase. Din 
cauza ceţii dense, din maşini nu se vedeau decât farurile şi 
nişte siluete fantomatice în spatele parbrizelor. Unii dintre 
nou-sosiţi făceau cale întoarsă, descurajaţi de marea de 
oameni din faţa amfiteatrului; dar majoritatea mergeau 
înainte, îndreptându-se către puţinele locuri rămase libere 
în parcarea uriaşă. 

La un moment dat, Augie observă o formă de maşină 
care nici nu întorcea, nici nu-şi continua drumul spre 
sectoarele îndepărtate ale parcării. Farurile ei, nefiresc de 
strălucitoare, erau flancate de proiectoare galbene de 
ceaţă. 

După mască pare un Mercedes-Benz, îşi spuse Augie. Dar 
ce naiba să caute un Mercedes-Benz la un târg de joburi? 

Probabil că era Primarul Kinsler, venit să spună câteva 
vorbe membrilor din Clubul Celor Care Se Scoală Devreme. 
Să-i felicite pentru curajul de a-şi fi luat viaţa în propriile 
mâini, în buna tradiţie americană. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, îşi zise Augie, era de prost gust să-şi facă apariţia 
într-un Mercedes, chiar dacă acesta era destul de vechi. 

Un individ mai în vârstă din faţa lui Augie (Wayne 
Welland, acum în ultimele clipe ale existenţei sale 
pământene) zise: 

— Ăla-i un Benz? Arată ca un Benz. 


— 15 — 


Augie deschise gura să-i spună că bineînţeles că era, n- 
aveai cum să confunzi farurile de Mercedes; dar chiar 
atunci şoferul maşinii (din care se desluşea doar o siluetă 
vagă) se propti în claxon, producând un ţiuit lung şi iritat. 
Farurile sclipiră şi mai puternic, gravând conuri de lumină 
albă prin picurii de apă ai ceţii, iar maşina făcu un salt 
înainte, ca şi cum ar fi fost îmbrâncită de zgomotul nervos 
al claxonului. 

— Hei! exclamă surprins Wayne Welland. 

Acesta a fost ultimul lui cuvânt. 

Maşina s-a repezit drept spre ţarcul împrejmuit de banda 
galbenă cu TRECEREA INTERZISA, unde mulţimea de 
oameni era cea mai compactă. Unii au încercat să fugă, dar 
nu au reuşit să scape decât cei aflaţi în spate. Cei din 
apropierea uşilor - adică aceia care Se Scoală cu adevărat 
Devreme - nu au avut nicio şansă. S-au lovit unii de alţii, au 
intrat în stâlpi şi i-au dărâmat. Mulțimea s-a balansat încolo 
şi încoace, formând valuri agitate. Cei mai bătrâni şi mai 
mici de statură au căzut şi au fost călcaţi în picioare. Impins 
cu putere spre stânga, Augie se împiedică, îşi recăpătă 
echilibrul, apoi fu împins înainte. Un cot apăru din senin şi-l 
lovi tare în obraz, chiar sub ochiul drept şi nu mai văzu 
nimic cu el în afară de artificii ca de Patru lulie. Cu stângul, 
însă, reuşi să observe cum Mercedesul nu doar că ieşea din 
ceaţă, ci părea a se /ntrupa din ea. Era un sedan mare şi 
cenuşiu, cel mai probabil un SL500, din cele cu doisprezece 
cilindri. Şi în momentul acela toţi doisprezece zbierau din 
toate puterile. 

Îmbrâncit iarăşi, Augie căzu în genunchi lângă sacul de 
dormit şi primi lovituri repetate atunci când încercă să se 
ridice: lovituri în umeri, în braţe, în spinare. Oamenii urlau. 
Auzi un zbieret de femeie: Feriți-vă, feriți-vă! Nu opreşte! 

Văzu capul lui Janice Cray ieşit din sacul de dormit. Ochii 
tinerei clipeau nedumeriţi. Şi îi sugeră încă o dată imaginea 
unei cârtiţe sfioase ivite în pragul vizuinii. O doamnă cârtiţă 
buimacă de somn. 

Reuşi să se ridice în patru labe şi se culcă peste sacul în 
care se aflau femeia şi copilul, de parcă astfel ar fi reuşit să 


== dijo 


le protejeze de impactul cu maşinăria germană de două 
tone. Auzi strigătele oamenilor, acoperite aproape complet 
de mugetul motorului uriaş. Cineva îl lovi zdravăn în cap, 
dar abia dacă simţi durerea. 

A mai avut timp să-şi spună: Voiam să o invit la micul 
dejun pe Roza de Sharon. 

A mai avut timp să-şi spună: Poate o să schimbe direcția. 

Aceasta ar fi fost şansa lor, unica lor şansă. Vru să ridice 
capul ca să vadă ce se întâmplă şi chiar atunci un cauciuc 
imens îi umplu câmpul vizual. Simţi cum femeia îl strânge 
tare de braţ. A mai avut timp să spere că fetiţa nu se 
trezise încă. Apoi timpul a expirat. 


PIE, jap e 


DETECTIV LA PENSIE 


1 


Hodges iese din bucătărie cu o cutie de bere în mână, se 
aşază în fotoliul cumpărat de la La-Z-Boy şi pune cutia 
lângă armă, pe măsuţa din stânga lui. Arma e un revolver 
Smith & Wesson M&P, de calibrul .38. M&P înseamnă 
„pentru uzul Militarilor şi al Poliţiştilor”. Mângâie absent 
arma, aşa cum îţi mângâi câinele bătrân şi credincios, apoi 
ia telecomanda şi dă drumul la televizor pe Canalul Şapte. 
A întârziat puţin, căci emisiunea a început deja, iar publicul 
din platou aplaudă frenetic. 

Işi aduce aminte de o modă, vremelnică, dar nefastă, ce 
pusese stăpânire pe oraş pe la sfârşitul anilor optzeci. Sau 
poate ar fi mai corect să spună că infectase oraşul, 
deoarece fusese ca o febră pasageră. Cele trei gazete din 
oraş publicaseră editoriale pe tema respectivă o vară 
întreagă. Acum două din ziarele acestea au dispărut, iar al 
treilea e la Terapie Intensivă. 

Moderatorul apare, călcând apăsat şi ţeapăn. Poartă un 
costum elegant şi face cu mâna publicului. De când a ieşit 
la pensie din poliţie, Hodges urmăreşte emisiunea aceasta 
aproape în fiecare după-amiază lucrătoare a săptămânii şi a 
ajuns la concluzia că individul cu pricina e mult prea 
inteligent pentru treaba asta ce seamănă oarecum cu 
scufundarea într-un canal colector fără costum de 
scafandru. Crede că moderatorul este genul de om care la 
un moment dat se va sinucide, iar rudele şi prietenii lui vor 
spune că nu a existat niciun semn care să le indice că ar fi 
fost nefericit; ba chiar vor povesti cât de vesel fusese 
ultima oară când se întâlniseră. 

Gândind aşa, Hodges îşi mai mângâie o dată revolverul, 
cu acelaşi aer absent. E model Victory. Vechi, dar bun. Cât 
a fost la serviciu a folosit un Glock de calibrul .40. ŞI-I 


8 La-Z-Boy, Inc. - producător de mobilier, cu sediul în Monroe, Michigan, 
SUA (n.tr.). 


— 18 — 


cumpărase singur - poliţiştilor din acest oraş li se cere să-şi 
cumpere armele de serviciu -, iar acum se află în seiful din 
dormitor. In siguranţă. L-a descărcat şi l-a pus acolo după 
ceremonia de pensionare şi nu s-a mai uitat de atunci la el. 
Nu-l interesează. Dar îi place ăsta, de .38. Se simte legat 
afectiv de el, însă mai este ceva. Un revolver nu te lasă 
niciodată baltă. 

Uite-o şi pe prima invitată, o femeie tânără într-o rochie 
albastră şi scurtă. Pare olecuţă cam tâmpă, dar are un corp 
de milioane. Hodges e convins că undeva, sub rochia aia, 
se află un tatuaj din acelea cunoscute în prezent sub 
denumirea de „ştampilă-de-curviştină”. Ba poate chiar 
două sau trei. Bărbaţii din public fluieră şi tropăie din 
picioare. Doamnele din public aplaudă mai în silă. Unele îşi 
dau ochii peste cap. E genul de damă la care nu-ţi convine 
să ţi se holbeze bărbatul. j 

Femeia e deja cu capsa pusă. li zice moderatorului că 
iubitul ei a făcut un copil cu alta şi se duce tot timpul să-i 
vadă pe amândoi. Ea tot îl iubeşte, mai spune, dar nu poate 
s-o înghită pe... 

Următoarele trei cuvinte sunt bipuite din regie, dar 
Hodges i le citeşte pe buze: curva aia împuţțită. Publicul e în 
delir. Hodges ia o înghiţitură de bere. Ştie ce urmează. 
Emisiunea asta e la fel de predictibilă ca telenovelele din 
după-amiezile de vineri. 

Moderatorul o lasă câteva minute să-şi facă numărul şi 
apoi o prezintă pe... CEALALTĂ FEMEIE! Şi aceasta are un 
corp mirobolant şi vreo câţiva metri de extensii blonde. Are 
o ştampilă-de-curviştină pe gleznă. Se apropie de prima 
femeie şi-i zice: „Ştiu ce simţi, dar şi eu îl iubesc.” 

Ar vrea să-i spună mai multe, dar asta-i tot ce apucă să 
zică înainte ca Mirobolanta Unu să treacă la treabă. Din 
culise se aude o bătaie de gong ca la începerea unui meci 
de box pentru premiul cel mare. Hodges crede că aşa şi 
este, de vreme ce toţi invitaţii din emisiune sunt 
recompensaţi cumva; altminteri, pentru ce ar face-o? Cele 
două femei îşi trag pumni şi se zgârie vreme de câteva 
secunde, apoi le despart doi ultra-musculoşi în tricouri pe 


— 19 — 


care scrie PAZĂ. 

Mai zbiară încă ceva vreme una la alta, făcând un schimb 
complet de opinii sincere (majoritatea bipuite din regie), 
sub ochii blajini ai moderatorului. Apoi Mirobolanta Doi este 
cea care iniţiază păruiala cu un pumn ce aproape-i mută 
capul din loc Mirobolantei Unu. Se aude iarăşi gongul. Se 
prăvălesc amândouă în mijlocul platoului, cu rochiile 
ridicate până-n talie, zgâriindu-se şi trăgându-şi pumni şi 
palme. Publicul îşi iese din minţi. Ultra-musculoşii de la 
pază le despart şi moderatorul vine între ele, vorbindu-le pe 
un ton mângâietor în aparenţă, dar instigator în realitate. 
Fiecare femeie îşi declară profunzimea dragostei prin 
zbierete pline cu salivă. Moderatorul anunţă că emisiunea 
va fi reluată în câteva minute şi pe ecran apare o 
pseudoactriţă care face reclamă la o pastilă de slăbit. 

Hodges mai soarbe o dată din bere, dar ştie că nu va da 
gata nici măcar jumătate din cutie. Ciudat, dacă stai să te 
gândeşti, pentru că pe vremea când era în poliţie ajunsese 
aproape alcoolic. lar atunci când băutura i-a distrus 
căsnicia, a dedus că era alcoolic în toată regula. A făcut 
apel la toată voinţa pe care o avea şi a reuşit să-şi ţină în 
frâu dorinţa de a bea, promiţându-şi că se va îmbăta după 
bunul plac doar după ce va face patruzeci de ani în serviciu 
- perioadă destul de lungă, de vreme ce cincizeci la sută 
dintre colegii lui se pensionau după douăzeci şi cinci de ani, 
iar şaptezeci la sută după treizeci de ani. Numai că acum, 
când a făcut patruzeci de ani în poliţie, şi-a dat seama că 
băutura nu-l mai interesează prea mult. De câteva ori s-a 
forţat să se îmbete şi chiar a reuşit, dar nu i-a fost deloc 
mai bine decât atunci când era treaz. De fapt, i-a fost puţin 
mai nasol. 

Reîncepe emisiunea. Moderatorul anunţă că mai are un 
invitat şi Hodges ştie cine este acela. Ştie şi publicul, care 
scheaună anticipând apariţia lui. Hodges ia revolverul 
tatălui său, se uită în ţeavă şi îl pune la loc, pe coperta 
ghidului DirecTV. 

Din partea dreaptă a platoului intră cu mers ţanţoş 
bărbatul pentru care se luptă cu atâta înverşunare 


20 


Mirobolanta Unu şi Mirobolanta Doi. Încă dinainte să-l vezi 
ştii cum va arăta şi da, iacătă-l: e ori operator la vreo 
benzinărie, ori încărcător la vreun depozit, ori, poate, cel 
care ţi-a spălat maşina (prost) la una din spălătoriile auto 
Mr. Speedy. E slăbăânog şi palid, cu un ciuf de păr negru 
căzut pe frunte. Poartă pantaloni largi din bumbac şi are la 
gât o cravată ţipătoare cu galben şi verde, al cărei nod îl 
sugrumă chiar sub mărul proeminent al lui Adam. Vârfurile 
ascuţite ale ghetelor din piele întoarsă îi ies de sub cracii 
pantalonilor. Ştii că femeile poartă ştampile-de-curviştine şi 
mai ştii şi că bărbatul acesta, deşelat ca un cal, azvârle 
spermă mai abitir decât o locomotivă şi cu o viteză mai 
mare decât aceea a unui glonţ de-abia ieşit pe ţeava armei; 
ar fi în stare să lase gravidă chiar şi o virgină care s-ar 
aşeza pe toaleta unde s-a masturbat el. Şi probabil că ar 
lăsa-o gravidă cu gemeni. Pe buze poartă rânjetul tembel 
de fante imperturbabil. Slujba de vis: pensionat pe caz de 
invaliditate. Curând se va auzi iar gongul şi femeile se vor 
lua din nou la trântă. Mai încolo, după ce se vor fi săturat 
să-i tot audă ţâţâielile dispreţuitoare, se vor uita una la alta, 
vor da uşor din cap şi se vor năpusti amândouă asupra lui. 
De data aceasta băieţii de la pază nu vor interveni imediat, 
pentru că este bătaia mult aşteptată de spectatorii din 
studio, dar şi de cei de acasă: găinile aplicându-i o corecție 
zdravănă cocoşului. 

Moda aceea vremelnică, dar dezgustătoare, din anii 
optzeci - infecția - purtase numele de „mardeală”. Ideea îi 
venise unuia din geniile perverse de la periferia societăţii, 
iar atunci când s-a dovedit o afacere profitabilă, au apărut 
şi alţi trei sau patru întreprinzători care au perfecţionat-o. 
Treaba mergea cam aşa: găseai doi boschetari, le plăteai 
câte treizeci de dolari ca să se bată într-un loc şi la o oră 
stabilite dinainte. Locul pe care Hodges şi-l aducea cel mai 
bine aminte era curtea din spatele unei spelunci infecte din 
Cartierul de Est, pe jumătate club de striptease, pe 
jumătate bordel, care se chema Bam Ba Lam. După ce 
programul bătăii era aranjat, dădeai de veste (prin viu grai 
pe vremea aceea, căci nu se inventase încă Internetul) şi 


SER NE 


vindeai bilete cu douăzeci de dolari unul. Odată Hodges şi 
Pete Huntley descinseseră la una unde erau mai mult de 
două sute de spectatori care aproape nici nu-i băgaseră în 
seamă, ocupați fiind cu pariurile. Erau şi femei acolo, unele 
în rochii de seară şi acoperite cu bijuterii, care urmăreau 
fascinate cum se băteau cei doi boschetari cu minţile 
înecate în alcool, lovindu-se cu mâinile şi picioarele, căzând 
şi sculându-se la loc, zbierând vorbe fără şir. Spectatorii 
râdeau şi îi ovaţionau pe combatanți şi îi îndemnau să nu se 
dea bătuţi. 

La fel este şi emisiunea asta, numai că aici brutalitatea 
este atenuată de reclamele cu pastile pentru slăbit şi 
companii de asigurări, iar Hodges presupune că 
participanţii pleacă acasă cu ceva mai mult decât treizeci 
de dolari şi o sticlă cu poşircă ieftină. Plus că aici nu-s 
poliţişti care să întrerupă lupta, pentru că totul este la fel 
de legal ca biletele de loterie. 

După ce emisiunea asta se va termina, va începe aceea 
cu o necruțătoare doamnă judecător, care emană prin toţi 
porii cunoscuta-i intoleranţă virtuoasă şi ascultă cu o furie 
de-abia reţinută acuzaţiile mâncătorilor de căcat din faţa ei. 
Apoi urmează emisiunea cu trupeşul psihoterapeut de 
familie, care îi face pe invitaţi să plângă (el numeşte asta 
„străpungerea zidului fazei de negare”) şi îi invită să plece 
dacă au cutezanţa de a-i pune la îndoială metodele. Hodges 
e de părere că trupeşul terapeut a învăţat aceste metode 
din vechile filme de perfecţionare a cadrelor KGB. 

Hodges înghite rahatul ăsta color în fiecare după-amiază 
lucrătoare a săptămânii, aşezat confortabil în fotoliul de la 
La-Z-Boy, cu pistolul tatălui său - cel pe care Tati l-a purtat 
mereu pe vremea când era poliţist de patrulă - pe măsuţa 
de alături. Are obiceiul să-l ia din când în când în mână şi să 
se uite în ţeavă. Inspectează bezna aceea rotundă. De două 
ori s-a întâmplat să îşi strecoare ţeava printre buze, doar ca 
să simtă cum e să ai un pistol încărcat îndreptat spre cerul 
gurii. Probabil ca să se obişnuiască cu senzaţia. 

Dacă aş putea să beau cu folos, poate că aş reuşi să 
amân momentul ăsta, îşi spune el. Poate aş reuşi să-l amân 


chiar un an. Şi s-ar putea să-mi treacă cheful. Poate că aş fi 
în stare să-mi găsesc un hobby, poate că m-aş apuca de 
grădinărit sau chiar de pictură. Tim Quigley s-a mutat în 
Florida şi a început să picteze. Locuieşte într-o comunitate 
de pensionari plină până la refuz cu foşti poliţişti. După 
toate relatările, se pare că lui Quigley i-a făcut mare 
plăcere această ocupaţie, ba chiar a vândut câteva din 
tablouri la Festivalul de Artă din Venice”. Inainte de 
accidentul cerebral, fireşte. Căci după aia a zăcut la pat 
vreo opt sau nouă luni, paralizat pe toată partea dreaptă. 
Atunci s-a terminat cu pictura pentru Tim Quigley. Şi apoi s- 
a dus şi el. Uhaaa. 

Gongul bate, vestind începutul caftelii şi evident că 
ambele femei se vor repezi la individul aşchilambic cu 
cravata stridentă. Unghiile date cu ojă scânteiază în lumina 
reflectoarelor, extensiile de păr zburătăcesc în toate 
direcţiile. Hodges întinde iar mâna după armă, dar de-abia 
ce o atinge când aude pocnetul fantei pentru 
corespondenţă din uşa de la intrare şi bufnitura plicurilor pe 
podea. 

Deşi poşta nu mai aduce nimic interesant în epoca 
aceasta a e-mailului şi a Facebook-ului, tot se ridică din 
fotoliu. Se va uita prin corespondenţă şi va amâna pe o altă 
zi întâlnirea cu pistolul MP .38 al tatălui său. 


2 


Atunci când Hodges revine în faţa televizorului cu micul 
teanc de plicuri, moderatorul emisiunii îşi ia rămas-bun de 
la telespectatori, anunţându-i că mâine invitaţii lui de la 
postul TV Land vor fi nişte pitici. Dar omite să specifice 
dacă va fi vorba de persoane de mici dimensiuni ori de 
persoane fără prea multă minte. 

Lângă fotoliu se află două recipiente, unul pentru sticlele 
şi cutiile reciclabile, iar celălalt pentru gunoi. Spre al doilea 
pornesc un pliant de la Walmart, care promite MARE 
REDUCERE DE PREŢURI şi o ofertă de la o casă de pompe 


? Oraş pe coasta de vest a Floridei (n.tr.). 
— 23 — 


funebre adresată VECINULUI NOSTRU PREFERAT; apoi, după 
ele, un anunţ că preţul tuturor DVD-urilor va fi redus cu 
cincizeci la sută vreme de o săptămână la Discount 
Electronix şi o carte poştală din partea unui individ ce 
candidează la un post liber în consiliul municipal şi care 
solicită „votul tău de o excepţională importanţă”. Pe faţa 
cărţii poştale e şi poza candidatului, iar lui Hodges i se pare 
că seamănă cu domnul Oberlin, dentistul de care îi era frică 
în copilărie. Mai e şi un prospect de la supermarketul 
Albertsons. Pe ăsta îl pune deoparte (peste pistolul tatălui 
său) pentru că e plin de cupoane. 

Ultimul plic este de tip business şi se pare că ar conţine o 
scrisoare adevărată - una destul de mare, după grosime. 
Este adresat Domnului Detectiv (pens.) K. William Hodges 
domiciliat pe Harper Road, nr. 63. Adresa expeditorului nu 
există. În colţul din stânga sus, unde aceasta este de obicei 
scrisă, este a doua faţă-zâmbitoare pe care o vede astăzi. 
Numai că aceasta nu-i Zâmbiliciul care-i face cu ochiul, 
informându-l despre Marea Reducere de Preţuri de la 
Walmart, ci emoticonul folosit îndeosebi în e-mailuri, cel în 
care Zâmbilici poartă ochelari de soare şi îşi arată toţi dinţii. 

lar asta îi trezeşte o amintire. Una deloc plăcută. 

Nu, îşi spune el. Nu. 

Dar rupe repede plicul din care cad patru foi 
dactilografiate - dar nu dactilografiate la o maşină de scris, 
ci scrise cu un font de computer care îi imită caracterele. 

Dragă Domnule Detectiv Hodges - aşa începe scrisoarea. 

Întinde mâna fără să se uite, împingând jos prospectul de 
la Albertsons, trece cu degetele peste revolverul de pe 
măsuţă şi apucă telecomanda. Apasă un buton şi întrerupe 
şuvoiul de mustrări al doamnei judecător. Apoi revine la 
scrisoare. 


3 


Dragă Domnule Detectiv Hodges, 
Sper că nu te superi pentru că mă adresez cu acest 
titlu, cu toate că ai ieşit la pensie de şase luni. Sunt de 


= DA 


părere că, dacă magistraților incompetenti, 
politicienilor corupți şi comandanților militari incapabili 
li se permite să-şi păstreze titlul şi după pensionare, 
această regulă ar trebui să se aplice şi în cazul unuia 
dintre cei mai decorați ofițeri de poliție din istoria 
oraşului nostru. 

Deci aşa rămâne: Detectiv Hodges! 

Domnule (iar „domn” este un alt titlu pe care îl 
meriți, fiindcă eşti un autentic Cavaler al Insignei şi 
Revolverului), sunt multe motivele care m-au îndemnat 
să iţi scriu, însă voi începe prin a-ţi adresa sincerele 
mele felicitări pentru cei 40 de ani de activitate în 
slujba legii - dintre care 27 în calitate de detectiv. Am 
urmărit la TV o parte din Ceremonia de pensionare 
(televiziunea necomercială, dedicată informării 
publicului larg, este o sursă excelentă de date pe care 
mulți o neglijează) şi s-a întâmplat să aflu că, în seara 
următoare, ţi s-a organizat o Petrecere la Raintree Inn, 
lângă aeroport. 

Sunt convins că asta a fost adevărata Ceremonie de 
Pensionare! 

Evident că eu nu am participat niciodată la o 
asemenea „chermeză”, dar urmăresc multe emisiuni şi 
seriale cu poliţişti şi chiar dacă ştiu că multe din 
acestea prezintă o imagine mult cosmetizată a vieții 
politistului, sunt câteva care au oferit scene de la 
astfel de petreceri de pensionare (NYPD_ Blue, 
Homicide, The Wire etc. etc.), şi îmi doresc să cred că 
sunt reproduceri FIDELE ale modului în care Cavalerii 
Insignei şi ai Revolverului îşi iau rămas-bun de la 
compatrioții lor. Da, cred că aşa sunt, deoarece am 
citit în vreo două romane ale lui Joseph Wambaugh!* 
capitole pe această temă şi sunt absolut identice. Și 
Wambaugh ar trebui să ştie cel mai bine, nu? Pentru 
că, la fel ca tine, şi el e „Detectiv la Pensie”. 


10 Joseph Wambaugh - cunoscut şi apreciat scriitor de romane polițiste 
şi de lucrări non-fiction despre viaţa poliţiştilor, el însuşi fost detectiv în 
cadrul Departamentului de Poliţie din Los Angeles (n.tr.). 

— 25: = 


Îmi imaginez o puzderie de baloane atârnate din 
tavan, valuri de băutură, o grămadă de conversații 
obscene şi multe poveşti despre Vremurile şi Cazurile 
de Demult. Probabil că ați avut şi muzică, ritmată şi 
asurzitoare, şi poate şi una sau două stripteuze care au 
„bâţâit din fund”. Fără doar şi poate discursurile 
rostite acolo au fost mult mai comice şi mai sincere 
decât cele de la prima ceremonie, cea „cu ifose”. 

Cum m-am descurcat până acum? 


Binişor, gândeşte Hodges. Bine, chiar. 


M-am documentat şi am descoperit că, în perioada 
cât ai lucrat ca detectiv, ai rezolvat literalmente sute 
de cazuri, multe dintre acestea de genul celor pe care 
ziariştii (cărora Ted Williams! le spune Cavaleri ai 
Tastaturii) le numesc „intens popularizate”. Ai arestat 
Asasini şi Bande de Hoti şi Incendiatori şi Violatori. Într- 
un articol (publicat la data Ceremoniei de Pensionare), 
partenerul tău de o viață (Detectivul de Gradul 1 Peter 
Huntley) a spus despre tine că eşti „o combinație de 
probitate profesională şi excepțională intuiţie”. 

Ce compliment frumos! 

Dacă am dreptate, şi eu cred că am, ţi-ai dat deja 
seama că eu sunt unul dintre cei foarte puțini pe care 
nu ai reuşit să-i prinzi. De fapt, eu sunt acela pe care 
presa l-a numit: 

a) Jokerul 

b) Clovnul 

sau 

c) Ucigaşul cu Mercedes. 

Prefer ultima variantă! 

Sunt sigur că te-ai străduit din răsputeri, însă din 
nefericire (pentru tine, nu pentru mine) ai dat greş. Îmi 
închipui că, dacă a existat vreodată un trufaş pe care 


11 Trimitere la o piesă rap, lansată în filmul The Blues Brothers (n.tr.). 
12 Ted „Golden Voice” Williams - fost om al străzii, devenit faimos 
pentru vocea şi comentariile lui (n.tr.). 

— 26 — 


să fi ținut mortis să-l prinzi, domnule Detectiv Hodges, 
atunci cu siguranță că acela era bărbatul care anul 
trecut a intrat dinadins cu maşina în mulțimea de la 
porțile Târgului de Joburi din Complexul Municipal, 
ucigând opt persoane şi rănind mult mai multe. 
(Trebuie să spun că mi-am depăşit cele mai fanteziste 
aşteptări.) Am fost eu în gândurile tale atunci când ţi s- 
a înmânat placheta în cadrul Ceremoniei Oficiale de 
Pensionare? Sau am fost eu în gândurile tale atunci 
când camarazii tăi, ceilalți Cavaleri ai Insignei şi ai 
Revolverului, povesteau despre (iar aceasta este o 
simplă presupunere) asasini prinşi pe picior greşit sau, 
cum se mai spune, „cu pantalonii în vine”? Sau când îşi 
aminteau despre farsele jucate în secţia de poliție? 

Sunt convins că da! 

Mă simt obligat să-ţi spun cât de bine m-am distrat. 
(Şi ti-o mărturisesc cu toată sinceritatea.) Când „am 
pus pedala la metal”, cum zice cântecul? şi am intrat 
în mulțimea aia cu Mercedesul bietei doamne Olivia 
Trelawney, am avut cea mai straşnică erectie din toată 
viața mea! Şi oare aveam pulsul 200? Ba bine că nu! 


Aici era un alt Domn Zâmbilici cu ochelari de soare. 


Acum am să-ți ofer o informație „din sursă sigură” 
şi, dacă simţi că-ţi vine să râzi, te rog, nu te abtine, 
pentru că şi mie mi se pare nostim (deşi dovedeşte în 
primul rând cât de prudent am fost). Imi pusesem un 
prezervativ! O „căciuliță”! Pentru că mă temeam de 
Ejacularea Precoce şi de ADN-ul ce ar rezulta în urma 
ei! Ei bine, nu a fost cazul, dar de atunci încoace m-am 
masturbat de multe ori când îmi aminteam cum au 
încercat să fugă şi n-au avut unde (erau înghesuiți ca 
sardelele) şi cât de înspăimântați erau (asta mi s-a 
părut comic) şi cum m-am zdruncinat în spatele 
volanului când maşina a început să-i „secere”. Atât de 


13 Trimitere la un cântec al grupului olandez de hard rock Vandenberg 
(n.tr.). 
PER» Jr 


tare m-am zdruncinat, că mi s-a blocat centura de 
siguranță. Mamma mia, cât de tare a fost! Cum să nu ţi 
se scoale?! 

Adevărul este că habar n-am avut ce se va întâmpla. 
Credeam că probabilitatea era de 50 la sută să fiu 
prins. Dar pentru că sunt un „optimist incurabil”, am 
preferat să mă pregătesc pentru Reuşită, nu pentru 
Eşec. Prezervativul este „informația din interior” 
despre care ţi-am zis. Precis Criminaliştii voştri (mă uit 
şi la serialul CSI) au fost extrem de dezamăgiţi când nu 
au descoperit nicio probă ADN înăuntrul măştii de 
clovn. Probabil că au şi exclamat: „La dracu”! Trufaşul 
ăsta e atât de viclean că a purtat un fileu de păr pe 
sub mască!” 

Și chiar aşa făcusem! Plus că am curățat masca cu 
CLOR! 

Retrăiesc şi acum momentele când am lovit toți 
oamenii ăia, bufniturile şi scrâşnetele şi felul cum sălta 
suspensia maşinii când a călcat peste trupurile lor. Dă- 
mi un Mercedes cu 12 cilindri şi am să mă simt un zeu! 
Când am citit în ziare că printre victimele mele a fost şi 
un copil, încântarea mea nu a avut margini! Să stingi o 
viață atât de tânără! Gândeşte-te doar la câte a 
pierdut! Patricia Cray o chema pe fetiță, odihnească-se 
în pace! Am omorât-o şi pe maică-sa! Gem de căpşune 
într-un sac de dormit! Ce fiori! Mă gândesc cu plăcere 
şi la bărbatul care a rămas fără o mână, dar mai ales la 
cei doi rămaşi paralizaţi. Bărbatul doar de la brâu în 
jos, dar Martine Stover a ajuns o „legumă”! Da, sigur, 
n-au murit, însă probabil că ÎŞI DORESC să fi murit! De 
chestia asta ce mai zici, domnule Detectiv Hodges? 

Probabil că îti spui: „Cu ce Psihopat sadic avem de-a 
face aici?” Nu mă supăr că asta-i părerea ta, dar 
putem dezbate termenul. Eu unul cred că multora le-ar 
plăcea să facă ce am făcut eu, din aceleaşi motive 
pentru care le plac filmele şi cărțile (ba, mai nou, şi 
emisiunile TV) despre Torturi şi Dezmembrări etc. etc. 
etc. Singura diferență este că eu am făcut-o în 


— 28 — 


realitate. Şi nu pentru că aş fi nebun (în niciun sens al 
cuvântului). Ci pentru că nu ştiam cum va fi experienţa 
aceasta. Nu ştiam decât că îmi va oferi nebănuite 
senzații tari şi „amintiri care să-mi ajungă o viață”, 
cum se spune. Majoritatea oamenilor sunt încălțaţi cu 
Ghete de Plumb încă din fragedă pruncie şi sunt 
obligați să le poarte întreaga viaţă. Ghetele acestea de 
Plumb poartă numele de CONŞTIINŢA. Eu nu am aşa 
ceva, prin urmare mă pot avânta în zbor mult pe 
deasupra Oamenilor Obişnuiţi. Şi dacă aş fi fost prins? 
Dacă Mercedesul doamnei Trelawney s-ar fi oprit sau 
ar fi pățit ceva (deşi puțin probabil, deoarece părea 
extrem de bine întreţinut), cred că gloata m-ar fi 
sfâşiat. Am înțeles această eventualitate, dar fti 
mărturisesc că nu a făcut altceva decât să-mi 
sporească exaltarea. Insă eram aproape convins că nu 
o vor face, pentru că cei mai mulți dintre oameni sunt 
ca oile, iar oile nu se hrănesc cu carne. (Probabil că aş 
fi incasat-o destul de zdravăn, dar sunt rezistent la 
bătaie.) Poate că aş fi fost arestat şi trimis în judecată, 
unde, în apărarea mea, aş fi pretins că sunt bolnav 
psihic. Poate chiar sunt nebun (evident că m-am gândit 
şi la această posibilitate), dar este un fel special de 
nebunie. În orice caz, ideea e că am avut noroc şi am 
scăpat. 

M-a ajutat ceața! 

Vreau să-ți mai povestesc şi despre ceva ce am 
văzut într-un film (nu-mi aduc aminte titlul). Despre un 
criminal în serie foarte inteligent. Şi poliţiştii (unul 
dintre ăştia era Bruce Willis, pe vremea când încă mai 
avea ceva păr) nu reuşeau să-l prindă. Atunci Bruce 
Willis a zis: „O să mai comită o crimă, pentru că nu se 
poate abtine şi, mai devreme sau mai târziu, o să facă 
o greşeală şi atunci îl vom prinde.” 

Ceea ce s-a şi întâmplat! 

Strategia asta nu se aplică şi în cazul meu, domnule 
Detectiv Hodges, deoarece eu nu am absolut nicio 
chemare să fac din nou ce am mai făcut. O singură 


22400 


dată mi-a ajuns. Am rămas cu amintirile şi ele sunt 
limpezi ca lumina zilei. Şi, fireşte, a mai fost şi spaima 
ulterioară a oamenilor care erau convinşi că am să 
repet atacul. Îți aminteşti că au fost amânate adunările 
publice? N-a fost la fel de comic, dar a fost „tres 
amusant”. 

După cum vezi, amândoi ne-am retras din activitate. 

Că tot veni vorba, singurul meu regret este că nu am 
putut participa la Petrecerea dată la Raintree Inn, ca să 
toastez în cinstea ta, bunul meu Domn şi Detectiv. Nu 
încape absolut nicio îndoială că ai făcut tot ce ti-a stat 
în putință. La fel şi Detectivul Huntley, fireşte. Dar 
dacă sunt corecte relatările din presă şi de pe Internet 
cu privire la carierele voastre, inseamnă că tu ai jucat 
în Liga de Profesionişti, iar colegul tău a fost şi va 
rămâne doar un jucător de divizie secundă. Sunt sigur 
că acest caz nu a fost clasat incă şi că fostul tău 
partener reciteşte din când în când rapoartele, dar fără 
niciun rezultat. Şi cred că suntem amândoi conştienţi 
de asta. 

Îmi permiti să închei într-o Notă de Reală Preocupare 
pentru binele tău? 

În unele din serialele despre care ti-am povestit (şi 
într-unul dintre romanele lui Wambaugh - aşa cred, 
deşi s-ar putea să-i aparțină lui James Patterson!*), 
strălucitoarea chermeză cu baloane şi băutură este 
urmată de o ultimă şi tragică scenă. Detectivul se duce 
acasă şi Îşi dă seama că, fără Insignă şi fără Revolver, 
viața lui nu mai are niciun rost. Pot înțelege asta. Dacă 
stai să te gândeşti, ce poate fi mai trist decât un 
Cavaler Bătrân şi Scos la Pensie? Şi, cum ziceam, 
Detectivul cu pricina sfârşeşte prin a se împuşca (cu 
Arma de Serviciu). Am intrat pe Internet şi am 
descoperit că reacția aceasta nu este deloc o invenție 
scriitoricească. Se întâmplă de-adevăratelea! 

Rata sinuciderii printre poliţiştii ieşiţi la pensie este 


14 james Patterson - scriitor american, cunoscut mai ales datorită seriei 
thrillere care îl au ca protagonist pe psihologul Alex Cross (n.tr.). 


22190) 


extrem de ridicată! 

In majoritatea cazurilor, cei care recurg la gestul 
acesta tragic nu au pe nimeni alături, care să observe 
din vreme Semnalele de Avertizare. Mulţi sunt 
divorțați, aşa ca tine. Copiii multora sunt la casele lor, 
departe de ei. Mă gândesc cum stai tu singur-singurel 
în casa ta de pe Harper Road, domnule Detectiv 
Hodges, şi îmi fac griji. Ce fel de viață duci acum, când 
„fiorul vânătorii” a dispărut? Te uiţi mai tot timpul la 
televizor? Probabil. Bei mai mult? Posibil. Ţi se pare că 
orele trec mult mai greu din cauză că viaţa ta e atât de 
pustie în prezent? Suferi de insomnie? Vai de mine, 
sper că nu. 

Dar mă tem că aceasta este realitatea. 

Probabil că ai nevoie de un Hobby, ca să te gândeşti 
şi la altceva, nu doar la „ăla care mi-a scăpat” şi la 
faptul că nu vei reuşi niciodată să mă prinzi. Însă ar fi 
păcat să-ți închipui că întreaga ta carieră nu a fost 
decât o pierdere de vreme din moment ce acela care a 
omorât atâția Oameni Nevinovaţi „ţi-a scăpat printre 
degete”. 

N-aş vrea să începi să te gândeşti la revolverul tău. 

Dar te gândeşti la el, nu-i aşa? 

Aş dori să inchei cu un ultim gând din partea 
„aceluia care ţi-a scăpat”. lar gândul acesta este: 

DU-TE-N PIZDA MA-TII, RATATULE! 

Glumesc! 

Al tău devotat, 

UCIGAŞUL CU MERCEDES 


Dedesubt este o altă faţă-zâmbitoare. Şi mai jos: 


PS! Îmi pare rău de doamna Trelawney, dar te rog 
ca, atunci când vei preda scrisoarea aceasta 
Detectivului Huntley, să-i spui să nu-şi piardă vremea 
căutându-mă în fotografiile pe care sunt convins că le- 
a făcut poliția la înmormântarea ei. Am luat parte la 
funeralii, însă doar în imaginaţia mea. (Am o 


e 


imaginație remarcabilă.) 

PPS: Vrei să iei legătura cu mine? Să-mi spui ce 
părere ai? Încearcă pe „Sub Umbrela Albastră a lui 
Debbie”. Ţi-am ales un nume de utilizator: 
„kermitfrog19”. S-ar putea să nu-ți răspund, dar nu se 
ştie niciodată. 

PPPS: Sper că scrisoarea mea ţi-a făcut plăcere şi te- 
a mai înveselit puțin! 


4 


Hodges rămâne în fotoliu încă două minute, patru 
minute, şase, opt. Complet nemişcat. Cu scrisoarea în 
mână şi cu ochii la perete, unde atârnă o copie după un 
tablou al lui Andrew Wyeth. În cele din urmă, pune foile pe 
măsuţa de lângă fotoliu şi ridică plicul. Ştampila este a unui 
oficiu poştal din oraş, fapt care nu-l miră deloc. Cel care i-a 
scris vrea să-i arate că se află în apropiere. Chestia asta 
face parte din jocul lui. Aşa cum chiar el zice, este... 

Tres amusant! 

Există acum produse chimice şi tehnici noi de scanare 
care pot reconstrui amprentele de pe hârtie, dar Hodges 
ştie că, dacă ar preda scrisoarea asta celor de la 
Criminalistică, nu s-ar găsi decât amprentele lui. Individul e 
nebun, dar felul în care se descrie - trufaş viclean - este 
perfect corect. Numai că a folosit cuvântul trufaş, în loc de 
ucigaş, de două ori l-a folosit. Plus că... 

Stai puţin, stai puţin. 

Cum adică dacă ai preda scrisoarea? 

Hodges se scoală din fotoliu, se duce la fereastră şi se 
uită la Harper Road. Fata familiei Harrison se fâţâie cu 
motoreta. E realmente mult prea mică pentru aşa ceva, dar 
măcar astăzi şi-a pus casca. Dubiţa cu îngheţată a lui Mr. 
Tastey huruie prin apropiere; când e vreme bună, lucrează 
în zona de est a oraşului de când se termină orele la şcoli şi 
până la asfinţit. Pe stradă trece o maşină neagră şi 
elegantă. Părul cărunt al femeii de la volan e pus pe 


15 Under Debbie's Blue Umbrella - pagină de chat pe Internet (n.tr.). 
ERE pa 


bigudiuri. Dar chiar e femeie? Ar putea fi un bărbat cu 
rochie şi perucă. lar bigudiurile ar desăvârşi deghizarea, 
nu? 

Exact asta vrea el să crezi. 

Ba nu! Nu chiar. 

Nu e vorba despre ce să creadă. Ci despre cum 
autointitulatul Ucigaş cu Mercedes (deşi aici cam are 
dreptate: de fapt mass-media l-a botezat astfel) vrea să-l 
facă să-i suspecteze pe toţi din jur. 

E vânzătorul de îngheţată! 

Ba nu! E bărbatul deghizat în femeie din maşina 
elegantă! 

Nt! E tipul din cisterna cu propan lichid sau cititorul de 
contoare! F 

Cum provoci o asemenea paranoia? lţi spun eu cum: 
sugerezi în treacăt că ştii mai multe decât adresa fostului 
detectiv. Ştii că a divorţat şi poţi insinua că are un copil 
(sau mai mulţi) care locuieşte în altă localitate. 

Acum se uită la gazonul din faţa casei, crescut peste 
măsură. Dacă Jerome nu-şi va face curând apariţia, îşi 
spune Hodges, va trebui să-l sun. 

Copil sau copii? Nu te amăgi singur. Ştie că pe fosta o 
cheamă Corinne şi că avem o fată pe care o cheamă Alison 
şi care e la casa ei. Ştie că Allie are treizeci de ani şi că 
locuieşte în San Francisco. Probabil ştie chiar şi că are un 
metru şaptezeci şi că îi place să joace tenis. Dar toate 
chestiile astea se găsesc pe Internet. În zilele noastre totu/ 
se găseşte pe Internet. 

Acum ar trebui să predea scrisoarea lui Pete şi noii lui 
partenere, Isabelle Jaynes, care, la plecarea lui Hodges, au 
moştenit „cazul Mercedes”, împreună cu alte câteva 
restanţe. Există unele cazuri asemănătoare cu 
computerele: intră în hibernare. lar scrisoarea asta va suna 
imediat deşteptarea pentru cazul Mercedes. 

Cu ochii minţii trasează parcursul scrisorii. 

Din fanta pentru corespondenţă pe duşumeaua holului. 
De pe duşumeaua holului pe fotoliul de la La-Z-Boy. De pe 
La-Z-Boy la fereastră, de unde el vede cum pleacă maşina 


poştei - Andy Fenster a isprăvit de împărţit corespondenţa. 
De aici la bucătărie, unde scrisoarea va ajunge într-o 
absolut inutilă pungă din plastic, din acelea care se 
sigilează, pentru simplul motiv că năravul din fire n-are 
lecuire, aşa cum se zice. Apoi va ajunge la Pete şi Isabelle. 
De la Pete va porni la Criminalistică pentru o analiză 
completă şi unde inutilitatea pungii sterile din plastic va fi 
dovedită fără drept de apel, căci nu se vor descoperi nici 
amprente, nici fire de păr, nici vreo mostră de ADN. Se va 
stabili că hârtia se găseşte cu tonele la oricare magazin de 
papetărie din oraş şi, în ultimul rând, dar la fel de 
important, a fost printată cu tehnologie laser standard. 
Criminaliştii s-ar putea să-şi dea seama ce fel de calculator 
a fost folosit la scrierea ei (dar Hodges nu e prea sigur de 
asta; cunoştinţele lui în materie de computere sunt cam 
limitate, iar dacă se întâmplă să aibă vreo problemă cu al 
lui, apelează la Jerome care locuieşte chiar alături) şi poate 
ar ajunge la concluzia că e vorba despre un Mac ori un PC. 
Mare scofală! 

De la Criminalistică scrisoarea va face un salt înapoi până 
la Pete şi Isabelle, care precis că vor convoca o şedinţă 
stupidă a tuturor poliţiştilor, de genul celor pe care le vezi 
în serialele BBC (de pildă Luther sau Suspect de crimă, pe 
care probabil că le adoră psihopatul care i-a trimis 
scrisoarea). Şedinţa va fi desăvârşită prin prezenţa unei 
table albe, a câtorva fotografii mărite ale scrisorii, poate şi 
a unui indicator cu laser. Şi Hodges se uită la serialele astea 
britanice cu poliţişti şi crede că detectivii de la Scotland 
Yard nu au aflat încă vechiul proverb despre copilul cu 
multe moaşe care rămâne cu buricul netăiat. 

Şedinţa nu va avea decât un singur rezultat, iar Hodges 
presupune că pe acesta şi-l doreşte psihopatul: în mod 
inevitabil, existenţa scrisorii va fi dezvăluită presei de către 
unul dintre cei zece sau doisprezece detectivi participanţi la 
pierderea aceea de vreme. Probabil că psihopatul minte 
atunci când susţine că nu are nici cea mai mică intenţie să- 
şi repete crima, dar Hodges este ferm convins de un lucru: 
individul tânjeşte să ajungă din nou capul de afiş al 


neey 


buletinelor de ştiri. 

Vede că pe gazon au apărut păpădiile. Categoric trebuie 
să-l cheme pe Jerome. Lăsând la o parte problema cu 
gazonul, adevărul e că îi cam duce dorul. Fain băiat! 

Încă ceva. Chiar dacă dementul spune adevărul când zice 
că nu simte nicio dorinţă de a comite un alt măcel în masă 
(greu de crezut, dar nu exclus), totuşi pare extrem de 
interesat de tema morţii. Subtextul scrisorii este cât se 
poate de limpede. Omoară-te! Deja te gândeşti la asta, aşa 
că fă pasul următor! Care va fi şi ultimul. 

Oare m-a văzut cu pistolul tatălui meu? 

M-a văzut atunci când mi l-am băgat în gură? 

Hodges se vede nevoit să admită că e posibil; nu s-a 
gândit nicio clipă că ar putea trage jaluzelele. Ca un prost 
ce e, se simţea în siguranţă în livingul său, unde putea fi 
observat de oricine care a avut bani să-şi cumpere un 
binoclu. Sau l-a văzut Jerome. Atunci când intra ţopăind pe 
alee, ca să-l întrebe dacă are să-i dea ceva de făcut, sau 
cum îi place lui să zică: te-ntreb di trebi. 

Numai că Jerome ar fi făcut pe el de spaimă dacă l-ar fi 
văzut jucându-se cu pistolul. Şi ar fi spus ceva. 

Şi oare Domnul Mercedes chiar se masturbează atunci 
când îşi aduce aminte cum i-a călcat cu maşina pe toţi 
oamenii ăia? 

În anii petrecuţi în poliţie, Hodges a văzut lucruri despre 
care nu ar vorbi niciodată cu cineva din afara sistemului. 
Amintirile acestea toxice îl fac să creadă că autorul scrisorii 
ar putea fi sincer când vorbeşte despre masturbare; şi cu 
siguranţă nu minte atunci când afirmă că este complet 
lipsit de conştiinţă. Hodges a citit undeva că în Islanda 
există fântâni atât de adânci încât, dacă arunci înăuntru o 
piatră, nu-i poţi auzi pleoscăitul. Şi crede că sunt pe lume 
oameni cu sufletele ca fântânile acelea. lar chestii ca 
mardelile între boschetari ajung doar până la jumătatea lor. 

Se întoarce la fotoliul lui, trage sertarul măsuţei şi îşi 
scoate mobilul. În locul lui pune pistolul şi închide sertarul. 
Sună la poliţie apăsând tasta de apelare rapidă, dar atunci 
când centralista îl întreabă cu cine doreşte să vorbească, 


Hodges spune: 

— Of, la naiba. Am apăsat greşit. Scuze de deranj. 

— Niciun deranj, domnule, îi răspunde centralista cu 
zâmbet în glas. 

Nu. Fără telefoane deocamdată. Fără reacţii de orice fel. 
Trebuie să se gândească. 

Trebuie neapărat să se gândească la asta. 

Hodges stă în fotoliu, cu ochii la televizorul stins pentru 
prima oară după luni la rând în după-amiaza unei zile de 
lucru. 


5 


În aceeaşi seară se urcă în maşină şi se duce la 
Newmarket Plaza ca să mănânce la restaurantul thailandez. 
Îl serveşte doamna Buramuk personal. 

— Nu văzut la tine de mult, Ofiţer Hodges. 

Se aude Ofişe 'oj. 

— Îmi fac singur de mâncare de când m-am pensionat. 

— Laşi gătesc eu pentru tine. Mult mai bun. 

Când gustă din Tom Yum Goong'5, îşi dă seama cât de 
lehamite îi este de hamburgerii aproape cruzi şi de 
spaghetele cu sos din borcan. lar felia de Sang Kaya Fug 
Tong!” îl face să priceapă că s-a săturat până-n gât de 
prăjitura cu cocos din comerţ. Chiar dacă în viaţa mea n-am 
să pun în gură nicio înghiţitură de prăjitură cu nucă de 
cocos, îşi spune el acum, tot am să trăiesc la fel de mult şi 
am să mor la fel de mulţumit. Bea şi două căni cu Singha şi 
realizează că de la petrecerea de pensionare n-a mai gustat 
o bere atât de bună. Şi, că tot a venit vorba despre 
chermeza aia, adevărul este că s-a desfăşurat cum 
presupunea Domnul Mercedes; ba chiar avuseseră şi o 
stripteuză care a „bâţâit din fund”. Plus toate celelalte. 

Să-l fi urmărit Domnul Mercedes dintr-un colţ ascuns al 


15 Tom Yum Goong - supă thailandeză de creveţi, dulce-acrişoară (n.tr.). 
17 Sang Kaya Fug Tong - plăcintă thailandeză cu dovleac şi cremă de 
vanilie (n.tr.). 

— 36 — 


sălii? Cum spune oposumul ăla haios din desene animate, 
„E pos-sibil, Muskie, e foarte pos-sibil”. 

Ajuns acasă, se aşază iar în fotoliul La-Z-Boy cu 
scrisoarea în mână. Ştie care ar trebui să fie următoarea 
mişcare - în cazul că nu o va preda lui Pete Huntley -, dar 
ştie şi că nu e bine să se apuce de treabă după ce a băut 
două beri. Aşa că o pune la loc, peste revolverul .38 (nu s-a 
obosit s-o pună în pungă) şi îşi mai ia o bere din frigider. E 
marca locală, Ivory Special, dar are gust la fel de bun ca 
Singha. 

După ce o termină, deschide computerul, intră pe Firefox 
şi tastează Sub Umbrela Albastră a lui Debbie. Descriptorul 
de dedesubt nu-i prea descriptiv: Rețea de socializare unde 
oameni interesanti fac schimb de opinii interesante. Se 
gândeşte să continue, dar renunţă şi închide computerul. 
Nu. Nu în seara asta. 

În ultima vreme s-a culcat târziu, pentru că asta 
înseamnă mai puţine ore de răsucit de pe o parte pe alta, 
incapabil să adoarmă, revăzând în minte cazurile vechi şi 
vechile erori; dar în seara asta se duce devreme la culcare 
şi ştie că va adormi aproape imediat. Minunată senzaţie. 

Ultimul lui gând, înainte să-l ia somnul, se îndreaptă spre 
finalul scrisorii otrăvite a Domnului Mercedes. Domnul 
Mercedes vrea ca el să se sinucidă. Hodges se întreabă ce 
ar zice dacă ar şti că tocmai ce i-a oferit acestui fost 
Cavaler al Insignei şi Revolverului un motiv să trăiască. Cel 
puţin încă o vreme. 

Apoi adoarme. Şi are parte de un somn odihnitor până 
când îl trezeşte nevoia de a urina, după şase ore. Pe 
jumătate încă adormit, se împleticeşte până la baie, îşi 
goleşte vezica şi se întoarce în pat, unde mai doarme încă 
trei ceasuri. Când se trezeşte de-a binelea, razele soarelui 
pătrunde prin ferestre, iar păsările ciripesc. Intră în 
bucătărie şi îşi pregăteşte un mic dejun copios. Când pune 
omleta în farfuria deja plină cu bacon şi pâine prăjită, 
tresare uluit. 

Cântă cineva. 


18 Deputy Dawg (n.tr.). 
e y Aa 


El. 
6 


După ce pune farfuria şi tigaia în maşina de spălat vase, 
intră în birou ca să analizeze scrisoarea în amănunt. A mai 
făcut asta de zeci de ori înainte, dar niciodată de unul 
singur; îl ajuta Pete Huntley şi, înainte de el, ceilalţi doi 
parteneri pe care i-a avut. Majoritatea acelor scrisori 
conţineau ameninţări venite din partea unor foşti soţi (ba 
chiar şi una sau două foste soţii). Nimic dificil. Altele erau 
scrisori de şantaj, de o formă sau alta. Una a fost scrisoarea 
unui răpitor, care cerea o răscumpărare incredibil de mică 
şi complet lipsită de imaginaţie. lar trei - patru, cu cea de la 
Domnul Mercedes - conţineau mărturisirile unor criminali. 
Două din ele s-au dovedit a fi fost doar nişte aiureli 
închipuite. Despre una se presupunea că ar fi venit din 
partea unui criminal în serie pe care ei îl porecliseră Joe 
Autostradă. 

Dar aceasta? Adevăr sau minciună? Realitate sau 
închipuire? 

Hodges trage sertarul biroului, scoate dinăuntru un bloc- 
notes galben, rupe pagina cu lista de cumpărături, veche 
de o săptămână. Apoi ia un pix Uni-Ball din cana de lângă 
computer. Mai întâi se gândeşte la amănuntul despre 
prezervativ. Dacă individul chiar a purtat unul, înseamnă că 
l-a luat cu el... dar aşa este normal, nu? Pe prezervativ s-ar 
putea găsi amprente şi urme de spermă. Hodges se 
gândeşte şi la alte detalii: la cum s-a blocat centura de 
siguranţă când psihopatul a intrat cu maşina în mulţime, la 
cum a săltat Mercedesul când a trecut peste trupurile 
oamenilor. La informaţii care nu au apărut în ziare, dar 
care, la fel de bine, ar fi putut fi fabricate. Chiar a spus... 

Hodges parcurge în grabă scrisoarea şi, da, uite: Amo 
imaginație remarcabilă. 

Însă mai sunt două detalii pe care nu avea cum să le 
inventeze. Două informaţii care nu au ajuns în presă. 

Şi, sub titlul ADEVARAT? Hodges notează pe bloc-notes: 


FILEU DE PĂR. CLOR. 

Domnul Mercedes a luat fileul cu el, aşa cum a luat şi 
prezervativul (probabil încă atârnându-i de organ, dacă, 
într-adevăr, şi-l pusese), însă Gibson, de la Criminalistică, 
fusese convins că existase o plasă de păr, pentru că 
Domnul Mercedes abandonase masca de clovn şi înăuntrul 
ei nu se găsise nici măcar un singur fir de păr lipit de 
cauciuc. Cât despre mirosul ca de piscină al clorului care 
distruge orice urmă de ADN, da, în cazul acesta nu fusese 
niciun dubiu. Probabil că a folosit din belşug. 

Dar nu-i vorba doar despre astea, ci despre tot. Despre 
siguranța de sine. Nu e nimic scris la noroc. 

Ezită puţin, apoi notează: EL E PERSOANA. 

Ezită din nou. Taie PERSOANA şi scrie TICALOSUL. 


7 


A trecut ceva timp de când nu a mai gândit ca un poliţist 
şi mai mult încă de când nu a mai făcut genul ăsta de 
treabă - un tip special de analiză criminologică ce nu 
necesită aparate de fotografiat, microscoape sau preparate 
chimice speciale însă, odată ce se apucă să lucreze, se 
încălzeşte repede. Incepe cu o serie de rubrici. 


PARAGRAFE DE O SINGURĂ PROPOZIŢIE. 
CUVINTE ŞI SINTAGME SCRISE CU MAJUSCULE. 
GHILIMELE. 

EXPRIMĂRI POMPOASE. 

CUVINTE NEOBIȘNUITE. 

SEMNE DE EXCLAMARE. 


Aici se opreşte. Lovindu-se uşor cu pixul de buza 
inferioară, reciteşte întreaga scrisoare de la Dragă Domnule 
Detectiv Hodges şi până la Sper că scrisoarea mea ţi-a 
făcut plăcere şi te-a mai înveselit puțin! apoi mai adaugă 
încă două rubrici pe pagina plină: 


FOLOSEŞTE O METAFORĂ DIN BASEBALL, 


RE» PE 


POATE E FAN. 
EXPERT IN UTILIZAREA CALCULATORULUI 
(SUB 50 DE ANI?). 


Nu-i deloc sigur de astea două. Metaforele din sport sunt 
folosite pe scară largă, mai ales printre politicienii mai culţi 
şi dotați cu simţul umorului. lar în zilele noastre întâlneşti 
octogenari pe Facebook şi pe Twitter. Până şi Hodges e 
capabil să utilizeze cam douăsprezece procente din 
potenţialul Mac-ului său (aşa susţine Jerome), dar asta nu-l 
face parte a majorităţii. Dar trebuie să porneşti de undeva 
şi, pe lângă toate astea, scrisoarea pare să fi fost scrisă de 
cineva tânăr. 

A fost dintotdeauna înzestrat pentru tipul acesta de 
analiză, la care şi-a folosit mai mult de douăsprezece 
procente din intuiţie. 

A înşiruit deja aproape o duzină de exemple la rubrica 
destinată CUVINTELOR NEOBIŞNUITE şi acum încercuieşte 
două: compatrioți şi Ejaculare Precoce. Sub ele adaugă un 
nume: Wambaugh. O fi Domnul Mercedes un căcat cu ochi, 
dar e un căcat cu ochi inteligent şi citit. Are un vocabular 
bogat şi nu face greşeli de ortografie. Hodges îşi 
imaginează reacția lui Jerome Robinson: „Corector 
ortografic, omule. Ce mare lucru? Dăâă.” 

Bine, sigur, oricine are un program de editare texte poate 
să scrie corect, dar Domnul Mercedes a scris Wambaugh, 
nu Wombough şi nici măcar Wombow, cum se pronunţă. 
Simplul fapt că şi-a amintit să adauge literele gh (care nu 
se aud) sugerează un nivel ridicat de inteligenţă. Nu o fi 
misiva Domnului Mercedes o mostră de literatură de mare 
valoare, dar scrierea lui e mult mai bună decât dialogurile 
din seriale precum NCIS sau Bones. 

A fost educat acasă, a urmat vreo şcoală de stat sau 
avem de-a face cu un autodidact? Are vreo importanţă? 
Poate că nu sau poate are. 

Hodges nu crede că ar fi autodidact, nu. Se exprimă 
prea... cum? 

— Expansiv, explică el camerei goale, dându-şi totodată 


ER T o p 


seama că este mai mult decât atât. Pentru un public. Tipul 
ăsta scrie ca să fie citit. A învăţat împreună cu alţii. Şi a 
scris pentru alţii. 

Şubredă deducție, dar se bazează pe anumite înflorituri - 
acele EXPRIMARI POMPOASE. Voi începe prin a-ți adresa 
sincerele mele felicitări, scrie Domnul Mercedes. 
Literalmente sute de cazuri, scrie el. Şi - de două ori - Am 
fost eu în gândurile tale. Hodges a luat numai zece la orele 
de engleză din liceu şi nouă şi opt în colegiu şi îşi mai aduce 
aminte cum se cheamă figura asta de stil: repetiţie 
gradată. Oare visează Domnul Mercedes că scrisoarea îi va 
fi publicată în ziare, va fi făcută publică pe Internet sau vor 
fi citate pasaje din ea (cu oarecare deferenţă ezitantă) la 
Știrile de la Şase de pe Canalul Patru? 

— Sigur că ăsta-i visul tău, spune Hodges. Pe vremuri 
obişnuiai să-ţi citeşti temele în faţa clasei. Şi îţi plăcea la 
nebunie. lţi plăcea să fii în centrul atenţiei. Nu-i aşa? Când 
am să te găsesc - dacă am să te găsesc -, am să aflu că ai 
avut şi tu note mari la engleză. 

Poate chiar mai mari. Hodges nu-şi aminteşte să fi folosit 
vreodată repetiţia gradată în mod intenţionat. Dacă a 
folosit-o, a fost din pură întâmplare. 

Insă în oraş există patru licee de stat şi Dumnezeu ştie 
câte licee particulare. Ca să nu mai pomenim şi de şcolile 
pregătitoare, gimnaziile, Colegiul Municipal şi Universitatea 
Catolică St Jude. O puzderie de căruţe cu fân în care să se 
ascundă acul otrăvit. Presupunând, fireşte, că a urmat o 
şcoală de aici, nu din Miami sau Phoenix. 

In plus, e extrem de şmecher. Scrisoarea este plină de 
amprente false - cuvintele şi expresiile începute cu 
majuscule, Ghete de Plumb, Notă de Reală Preocupare, 
cuvintele puse între ghilimele, folosirea excesivă a 
semnelor de exclamare, paragrafele de efect alcătuite 
dintr-o singură propoziţie. Dacă i s-ar cere să dea o mostră 
de scris, Domnul Mercedes nu ar apela la niciunul dintre 
aceste artificii stilistice. Hodges ştie asta, aşa cum ştie că 
primul lui nume de botez este Kermit, ca în kermitfrog19. 

Totuşi. 


RE în N 


Totuşi nemernicul ăsta nu-i chiar atât de şmecher cum se 
crede. Scrisoarea conţine două amprente rea/e, una mai 
ştearsă şi alta limpede precum cristalul. 

Urma mai ştearsă este obstinaţia cu care scrie numerele 
cu cifre, nu cu litere: 27, nu douăzeci şi şapte; 40 în loc de 
patruzeci. Detectiv de Gradul 1, în loc de Detectiv de 
Gradul Întâi. Sunt şi câteva excepţii (a scris un jucător de 
divizie secundă, în loc de 1 jucător de divizia a 2-a), dar 
Hodges crede că acestea nu fac altceva decât să confirme 
regula. S-ar putea ca numerele să fie altă metodă de 
disimulare, dar sunt destule şanse ca Domnul Mercedes să 
nu-şi fi dat seama ce face. 

Cum ar fi dacă l-aş avea în faţa mea în camera de 
interogatoriu nr. 4 şi l-aş pune să scrie Patruzeci de hoți au 
furat optzeci de verighete... 

Însă K. William Hodges nu va mai intra niciodată în vreo 
cameră de interogatoriu, nici măcar în cea cu numărul 4, 
preferata lui - camera lui norocoasă. Asta doar în cazul în 
care nu va fi prins prostindu-se cu rahatul ăsta, iar atunci s- 
ar putea să fie obligat să se aşeze de cealaltă parte a 
mesei, cea rezervată infractorilor. 

În regulă. Să zicem că Pete îl bagă pe individ într-o 
cameră de interogatoriu. Pete, sau Isabelle, sau amândoi. 
Şi îi cer să scrie 40 de hoţi au furat 80 de verighete. Şi după 
aia? 

După aia îi cer să scrie Poliţiştii l-au prins pe ucigaş cu 
arma în mână. Numai că nu se va înţelege nimic atunci 
când vor pronunţa cuvântul ucigaş. Deoarece, cu toată 
priceperea lui în ale scrierii, Domnul Mercedes are senzaţia 
că cel care omoară oameni la grămadă se numeşte trufaş. 
În aceeaşi logică, poate crede că disprețul şi aroganta 
nemăsurate faţă de semenii tăi reprezintă o atitudine 
ucigaşă. 

Hodges nu se miră prea tare. Până când a ajuns la 
colegiu şi el a crezut că jucătorul de baseball care e la 
aruncare, vasul din care se toarnă apa şi obiectele înrămate 
care se atârnă pe perete se scriu la fel.!* Le văzuse scrise 


19 Referire la omonimele pitcher (aruncător la baseball şi carafă pentru 
— 42 — 


de multe ori şi în multe contexte, dar, cumva, mintea lui 
refuzase să le înregistreze sensul. 

O să te recunosc din prima, puişor, îşi zice Hodges. Scrie 
cuvântul şi îl încercuieşte iar şi iar şi iar. Tu eşti ticălosul 
care spune că ucigaşul este trufaş. 


8 


Face o plimbare prin cartier ca să-şi mai limpezească 
minţile. Se salută cu oameni cu care nu s-a mai salutat de 
multă vreme. De săptămâni întregi, în unele cazuri. 
Doamna Melbourne face ceva treabă prin grădină şi, când îl 
vede, îl invită la o cafea şi o felie de chec. 

— Să ştii că mi-am făcut griji din cauza ta, îi spune după 
ce se aşază amândoi la masa din bucătărie. 

Femeia are privirea sclipitoare şi iscoditoare a unei ciori 
care a pus ochii pe o veveriţă proaspăt călcată de o 
maşină. 

— Mi-a fost cam greu să mă obişnuiesc cu pensia. 

la o înghiţitură de cafea. Gustul prost e compensat de 
fierbinţeala care-i arde limba. 

— Unii nu se obişnuiesc niciodată, oftează ea, 
măsurându-l cu ochii aceia sclipitori. 

lar Hodges îşi zice că doamna n-ar face deloc o figură 
proastă în camera de interogatoriu nr. 4. 

— Mai cu seamă cei care au avut slujbe solicitante. 

— La început nu ştiam ce să fac cu atâta timp, dar acum 
îmi e mai bine. 

— Mă bucur să aud asta. Mai lucrează pentru tine 
negrişorul acela drăgălaş? 

— Jerome? Da. 

Hodges zâmbeşte, întrebându-se cum ar reacţiona 
Jerome dacă ar şti că are o vecină care îl consideră un 
negrişor drăgălaş. Probabil că ar rânji cu toţi dinţii şi ar 
exclama /o mi-s ăla! Dragul Jerome, care-l ajută la trebi. Şi 
care a pus deja ochii pe Universitatea Harvard. Princeton e 


apă) şi la substantivul picture (tablou), pronunţat aproximativ la fel 
(n.tr). 


— 43 — 


doar de rezervă. 

— S-a lăsat pe tânjeală, continuă doamna. Gazonul tău 
pare destul de neîngrijit. Să-ţi mai torn cafea? 

Hodges o refuză, zâmbindu-i larg. Cât de fierbinte ar 
trebui să fie ca să-i ascundă gustul ăla imposibil? 


9 


Înapoi acasă. Picioarele îi tremură, capul îi e plin cu aer 
proaspăt, în gură simte gust ca de ziar neschimbat de mult 
dintr-o colivie cu păsări; însă mintea îi zbârnâie de prea 
multă cofeină. 

Intră pe site-ul ziarului local şi caută în arhivă articolele 
despre masacrul de la Complexul Municipal. Nu îl 
interesează prima relatare, publicată sub imperiul spaimei 
din unsprezece aprilie 2009; şi nici reportajul mai lung din 
ediţia de duminică, doisprezece aprilie. El caută numărul de 
luni: acolo găseşte fotografia volanului din maşina 
abandonată a criminalului. Titlul bolboroseşte de indignare: 
| S-A PĂRUT CĂ E DISTRACTIV! În centrul volanului, lipită 
peste emblema firmei Mercedes, este o faţă-zâmbitoare 
galbenă. Cu ochelari de soare şi dinţi dezveliţi într-un 
rânjet. 

Poliţia s-a înfuriat maxim din cauza acestei poze, pentru 
că detectivii care se ocupau de caz - Hodges şi Huntley - 
ceruseră insistent presei să nu dea publicităţii emoticonul 
cu pricina. Hodges îşi aminteşte că redactorul se repezise 
să-şi ceară scuze. Eroare de comunicare, a explicat el. N-o 
să se mai întâmple. Promit. Pe cuvânt de onoare. 

Işi aduce aminte şi cum a spumegat Pete de furie: 

— Pe dracu’ eroare. Au făcut rost de o poză care să 
vândă tirajul lor de toată jalea şi au folosit-o, în puii mei. 

Hodges măreşte fotografia din ziar până când fața- 
zâmbitoare umple tot ecranul computerului. Semnul fiarei, 
îşi spune el. Semnul fiarei în stilul secolului douăzeci şi unu. 

Acum nu mai sună la Centrala Departamentului de 
Poliţie, ci apasă tasta de apelare rapidă cu numărul 
mobilului lui Pete. Vechiul său partener răspunde după al 


— 44 — 


doilea tril. 

— Ce mai faci, măi, gloabă bătrână? Cum îţi prieşte la 
pensie? 

Pare realmente încântat, iar tonul lui îl face pe Hodges să 
surâdă. Îl mai face şi să se simtă vinovat, dar nici nu-i trece 
prin minte să renunţe la planurile lui. 

— Bine fac, răspunde el, însă mi-e dor de moaca ta 
umflată şi hipertensivă. 

— Sigur că ţi-e dor. La fel cum e sigur şi că noi am 
câştigat în Irak. 

— Mă jur, Peter. Ce-ai zice dacă ne-am întâlni la prânz ca 
să mai stăm de poveşti? Tu zici unde şi eu fac cinste. 

— Bună idee, dar eu am mâncat deja. Mâine e bine? 

— Vai, mâine sunt ocupat până peste cap. Vine Obama 
să-mi ceară sfatul în privinţa bugetului; dar cred că am să 
reuşesc să te strecor în program. 

— Trageţi-o singur, Kermit. 

— Crezi c-o fac mai bine decât tine? 

Tachinările dintre ei sunt aidoma unui şlagăr vechi, cu 
versuri simple. 

— Ce zici de cârciuma lui DeMasio? Îţi plăcea acolo. 

— E bine la DeMasio. La prânz? 

— Perfect. 

— Eşti sigur că poţi să-ţi faci timp pentru o curvă bătrână 
ca mine? 

— Ce întrebare mai e şi asta, Billy? Vrei s-o aduc şi pe 
Isabelle? 

Nu vrea, dar răspunde: 

— Dacă zici tu. 

Probabil că încă mai funcţionează ceva din vechea 
telepatie dintre ei, căci, după o pauză scurtă, Pete spune: 

— Poate ar fi mai bine ca de data asta să facem chef 
doar între noi, masculii. 

— Cum vrei, zice uşurat Hodges. De-abia aştept să ne 
vedem. 

— Şi eu. Mă bucur că te-am auzit, Billy. 

Hodges închide şi se mai uită o vreme la Zâmbiliciul cu 
dinţii dezveliţi. Îi umple tot ecranul computerului. 


— 45 — 


10 


În seara aceea stă în fotoliul de la La-Z-Boy şi se uită la 
ştirile de la ora unsprezece. Seamănă cu o fantomă 
supraponderală din cauza pijamalei albe. Craniul îi luceşte 
cuminte pe sub părul rărit. Informaţia principală se referă la 
dezastrul provocat de deversările de petrol de pe platforma 
Deepwater Horizon în Golful Mexic. Crainicul spune că 
populaţia de ton roşu este în pericol şi că s-ar putea ca 
sectorul pescuitului de crustacee din Louisiana să nu-şi 
revină decât peste o generaţie. In Islanda, erupția unui 
vulcan (al cărui nume prezentatorul ştirilor îl schilodeşte 
într-un hal fără de hal: £E-/ia-fil-kuF0) încă mai împiedică 
traficul aerian transatlantic. În California, poliţia a 
descoperit o pistă în cazul criminalului în serie cunoscut sub 
numele de Somnorosul Feroce?!. Nu se oferă niciun nume, 
dar suspectul (adică tot un fel de trufaş, comentează 
Hodges în gând) este descris ca fiind „un afro-american cu 
aspect îngrijit şi limbaj educat”. Bravo, îşi zice Hodges, 
acum bine ar fi să puneţi mâna şi pe Joe Autostradă. Ca să 
nu mai zic şi de Osama bin Laden. 

Urmează starea vremii. Temperaturi înalte, cer senin, 
promite fata de la meteo. Vreme tocmai bună să ne 
scoatem costumele de baie. 

— Pe tine mi-ar plăcea să te văd în costum de baie, 
drăguţo, zice Hodges şi închide televizorul din 
telecomandă. 

Scoate pistolul tatălui său din sertar, se duce în dormitor, 
descărcându-l pe drum, şi îl pune în seif, alături de Glock. In 
ultimele două, trei luni a stat numai cu gândul la revolverul 
Victory .38, dar în seara asta îl pune bine fără să-l 
învrednicească măcar cu o privire. Se gândeşte la Joe 
Autostradă, dar nu prea mult. Acum Joe Autostradă e bătaia 
de cap a altcuiva. La fel ca Somnorosul Feroce, acel afro- 
american cu limbaj educat. 


20 Eyjafjallajökull (n.tr.). 
21 Grim Sleeper - criminal în serie, bănuit de a fi comis peste zece crime 
începând din anii nouăzeci (n.tr.). 

— 46 — 


Oare şi Domnul Mercedes e afro-american? Teoretic ar fi 
posibil, pentru că nimeni nu a văzut mai mult decât masca 
de clovn, bluza cu mâneci lungi şi mănuşile galbene pe 
volan. Dar Hodges nu crede asta. Sigur, numai Dumnezeu 
poate spune cât de mulţi negri din oraşul ăsta sunt capabili 
de crimă, dar trebuie luată în calcul şi arma. Cartierul în 
care a locuit mama doamnei Trelawney este unul înstărit, 
cu populaţie preponderent albă. Cu siguranţă că ar fi fost 
observat un negru care îşi făcea de lucru pe lângă un 
Mercedes SL500. 

Să zicem. Probabil. Deşi oamenii pot fi uluitor de 
neatenţi. Însă experienţa i-a dovedit lui Hodges că bogaţii 
au tendinţa să fie mai circumspecţi decât majoritatea 
americanilor, mai ales atunci când este vorba despre 
jucăriile lor scumpe. Nu că ar fi paranoici, dar... 

Ei, pe dracu' nu sunt! Oamenii bogaţi pot fi generoşi, 
chiar şi aceia cu opinii politice radicale pot fi darnici, însă 
cei mai mulţi pun anumite condiţii pentru gesturile lor 
generoase, iar în sufletele lor (dar nu prea adânc ascunsă) 
există spaima permanentă că le va fura cineva cadourile şi 
le va mânca tortul. 

Dar dacă are aspect îngrijit şi vorbeşte frumos, la fel ca 
afro-americanul căutat în California? 

Mda, recunoaşte Hodges. Nu-i un indiciu prea solid, dar 
scrisoarea sugerează că aşa ar fi. E posibil ca Domnul 
Mercedes să se îmbrace la costum şi să lucreze într-un 
birou, aşa cum la fel de posibil este să poarte jeanşi şi 
cămăşi de lucru şi să echilibreze roţi într-un service auto, 
dar, oricum ar fi, nu-i câtuşi de puţin un nespălat. Sigur, s- 
ar putea să fie mai taciturn - creaturile de soiul ăsta dau 
dovadă de prudenţă în toate aspectele vieților lor, iar aici e 
inclusă şi pălăvrăgeala alandala -, însă atunci când totuşi 
vorbeşte, probabil că se exprimă direct şi clar. Dacă te 
rătăceşti şi ai nevoie să te îndrume cineva, el e persoana 
cea mai potrivită. 

Hodges se spală pe dinţi şi se gândeşte: DeMasio. Pete 
vrea să luăm masa la cârciuma lui DeMasio. 

Asta-i în regulă pentru Pete, care încă mai poartă insigna 


SE y 


şi revolverul; şi a părut a fi în regulă şi pentru Hodges când 
vorbeau la telefon, pentru că Hodges gândea ca un poliţist, 
nu ca un pensionar care a pus cincisprezece kile în plus pe 
el. Şi poate că ar fi oricum în regulă (în fond, se întâlnesc în 
miezul zilei), dacă birtul lui DeMasio nu s-ar afla în 
Lowtown, cartierul rău famat al oraşului, care nu seamănă 
deloc cu o staţiune de vacanţă. La două străzi mai la vest 
de restaurant, dincolo de autostrada suspendată, oraşul se 
transformă într-un ţinut sărăcăcios, cu terenuri virane şi 
case abandonate. Drogurile se vând în văzul lumii la colţuri 
de stradă, comerţul clandestin de arme e în plin avânt şi 
incendierile premeditate constituie sportul tradiţional al 
cartierului. Dacă poţi să-i zici cartier. Însă restaurantul - o 
bombă cu mâncare italienească incredibil de bună - este un 
loc destul de sigur. Proprietarul are relaţii, iar asta face ca 
stabilimentul lui să fie ca Parcarea Gratuită la jocul 
Monopoly. 

Hodges îşi clăteşte gura, se întoarce în dormitor şi, tot cu 
gândul la cârciuma lui DeMasio, se uită cu îndoială la 
dulapul unde este ascuns seiful, în spatele umeraşelor cu 
pantaloni, cămăşi şi sacouri sport pe care nu le mai poartă 
(nu-l mai încap decât două). 

Să ia cu el Glock-ul? Sau revolverul Victory? Victory e mai 
mic. 

Nu. Niciunul, nici celălalt. Permisul lui de port camuflat de 
armă e încă valabil, dar al naibii să fie el dacă o să se ducă 
înarmat la întâlnirea cu vechiul lui partener. Ar avea toate 
simţurile în alertă maximă şi nu are nevoie de asta, pentru 
că oricum se simte vinovat din cauza planului pe care şi l-a 
făcut. Aşa că trage un sertar al comodei, ridică un teanc de 
chiloţi şi se uită dedesubt. Pliciul cu Noroc? e tot acolo 
unde l-a pus după petrecerea de pensionare. 

Jucăria asta e suficientă. Cât să se simtă în siguranţă într- 
o zonă de risc a oraşului. 

Mulţumit, se întinde în pat şi stinge lumina. Îşi strecoară 
mâinile în răcoarea misterioasă de sub pernă şi se 
gândeşte la Joe Autostradă. Deocamdată Joe a avut noroc, 


22 Armă improvizată dintr-un ciorap umplut cu bile de rulment (n.tr.). 
— 48 — 


dar tot va fi prins în cele din urmă. Dar nu din cauză că nu 
se poate abţine să nu atace zonele de popas de pe 
marginea autostrăzii, ci din cauza că nu se poate abţine să 
nu ucidă. Îşi aduce aminte de cuvintele Domnului 
Mercedes: 


Strategia asta nu se aplică şi în cazul meu, deoarece 
eu nu am absolut nicio chemare să fac din nou ce am 
mai făcut. 


Spune adevărul sau minte, aşa cum a încercat s-o facă 
prin folosirea  MAJUSCULELOR şi a SEMNELOR DE 
EXCLAMARE şi a  PARAGRAFELOR DINTR-O SINGURA 
PROPOZIŢIE? 

Hodges crede că minte - poate se minte pe sine, aşa 
cum îl minte şi pe K. William Hodges, Det. Pens. -, dar în 
momentul acesta, aşteptând să-l ia somnul, lui Hodges nu-i 
mai pasă. Contează doar că individul are impresia că e în 
siguranţă. Orgoliul lui e cât casa. Nu pare să-şi dea seama 
cât de vulnerabil a devenit când a scris o scrisoare celui 
care, până în clipa pensionării, a condus ancheta în cazul 
masacrului de la Complexul Municipal. 

Simţi nevoia să vorbeşti despre ce ai făcut, nu-i aşa? Ba 
da, puişor, chiar aşa este, nu-l minţi pe nenea Billy. lar dacă 
site-ul ăla cu Umbrela Albastră a lui Debbie nu-i o altă pistă 
falsă, la fel ca toate ghilimelele tale, înseamnă că mi-ai 
deschis o uşă spre viaţa ta. Vrei să vorbeşti. lar cireaşa de 
pe tort ar fi să reuşeşti să mă atragi într-o schemă a minţii 
tale bolnave, nu? 

Hodges şopteşte întunericului: _ 

— Te ascult cu plăcere. Am timp din belşug. In fond, sunt 
la pensie. 

Şi adoarme cu zâmbetul pe buze. 


11 


În dimineaţa următoare, Freddi Linklatter stă pe 
marginea platformei de încărcare şi fumează un Marlboro. 


== 40 = 


Şapca cu logo-ul firmei Discount Electronix e aşezată peste 
bluzonul de la uniformă, frumos împăturit alături de ea. 
Povesteşte despre un habotnic cu care a avut o dispută. 
Mereu are dispute cu tot felul de persoane şi îi povesteşte 
despre ele lui Brady în pauzele de la muncă. | le povesteşte 
da capo al fine, neomiţând niciun detaliu, pentru că Brady 
este un bun ascultător. 

— Aşa că-mi spune, zice: Toţi homosexualii se duc în iad 
şi în broşura asta ai să găseşti toate explicaţiile. Aşa că o 
iau, da? Pe copertă e un desen cu doi homo, înguşti în cur, 
în costume din alea caraghioase care se purtau prin anii 
şaptezeci - pe Dumnezeul meu mă jur - şi ăştia doi se ţin 
de mână şi se holbează la o grotă în flăcări. Unde-i Diavolul! 
Cu o furcă! Pe bune, fără mişto. Da' eu tot încerc să discut 
cu el. Că am senzaţia că vrea să purtăm un dialog. Zic: Ar 
trebui să-ţi mai scoţi nasul din Labitic sau de unde ţi-l ţii tu 
tot timpul şi să mai pui mâna şi pe nişte lucrări ştiinţifice. 
Homosexualii se nasc homosexuali, alo, pricepi ce-ţi zic? Şi 
el zice: Nu-i adevărat. Homosexualitatea este o deprindere 
comportamentală de care oricine se poate dezvăţa. Îţi dai 
seama că nu mi-a venit să cred ce aud. Adică, mă iei la 
mişto, sau ce? Da’ nu-i zic. În schimb îi zic: Uită-te, frate, la 
mine, uită-te bine. Nu te sfii, studiază-mă din cap până-n 
picioare. Ce vezi? Şi, înainte să apuce să mă mai 
aburească, îi zic: Vezi un bărbat, asta vezi. Chestia-i că 
Doamne-Doamne s-a luat cu altele şi a uitat să-mi lipească 
o sculă. Şi atunci zice... 

Brady o urmăreşte - mai mult sau mai puţin - până când 
Freddi ajunge la Cartea Labiticul (vrea să spună Leviticul3, 
dar Brady nu se sinchiseşte chiar atât de mult ca s-o 
corecteze) şi după aia cam pierde firul, având grijă doar să 
intercaleze câte un hm-ihi, din când în când. Nu-l 
deranjează monologul ei. Îl linişteşte, aşa cum îl linişteşte 
muzica băieţilor de la LCD Soundsystem pe care o ascultă 
uneori la iPod când se duce la culcare. Freddi Linklatter e 
mult prea înaltă pentru o fată. La unu optzeci şi opt, unu 
nouăzeci, îl întrece bine pe Brady; şi este foarte adevărat 


23 Leviticul - Carte din Vechiul Testament (n.tr.). 


ce spune: seamănă cu o fată cam tot aşa cum Brady 
Hartsfield seamănă cu Vin Diesel. Poartă blugi ultra-mulaţi 
de la Levi's şi un tricou alb care atârnă drept pe pieptul ei 
fără pic de sâni. Părul blond-închis dacă are jumătate de 
centimetru. Nu poartă cercei şi nu se fardează. Probabil îşi 
imaginează că Max Factor e numele unui individ care i-a 
tras-o unei fete în spatele hambarului lui tăticu'. 

Spune mda şi fhí şi corect, întrebându-se în tot acest timp 
ce a înţeles fostul poliţist din scrisoarea lui şi dacă va 
încerca să ia legătura cu el pe site-ul cu Umbrela Albastră. 
Ştie că a riscat cu scrisoarea aia, dar nu crede că riscul a 
fost prea mare. Şi-a ticluit un stil epistolar mult diferit de 
cel propriu. Sunt slabe şanse, slabe spre zero, ca polițistul 
să descopere vreun indiciu util în scrisoarea aia. 

Chestia cu Umbrela Albastră a lui Debbie e un risc puţin 
mai mare, dar fostul poliţist va avea parte de o mare 
surpriză dacă îşi imaginează că aşa i-ar putea da de urmă. 
Serverele site-ului sunt în Europa de Est, iar în Europa de 
Est confidenţialitatea datelor pe Internet are acelaşi statut 
pe care îl are curăţenia în America: e sfântă. 

— Aşa, şi zice, mă jur că nu te mint, zice: În biserica 
noastră sunt multe Creştine care ţi-ar putea arăta cum să 
te aranjezi şi, dacă ţi-ai lăsa părul să-ţi crească, ai fi chiar 
drăguță. Poţi să crezi una ca asta? Aşa că-i zic: Cu niţel ruj 
şi tu ai fi chiar drăguţ. Mai pune-ţi şi o jachetă din piele şi o 
zgardă cu ţinte la gât şi s-ar putea să ai noroc de o întâlnire 
fierbinte în buda de la Clubul Corral. Când o să-ţi intre 
prima oară slobozu-n cur. lţi dai seama că la faza asta i se 
pune pata şi începe. Zice: Dacă ai de gând să vorbeşti urât 
şi să mă jigneşti... 

In orice caz, dacă fostul poliţist va dori să descopere la ce 
computer a fost scrisă scrisoarea, va fi nevoit să o predea 
celor de la tehnic şi Brady nu crede că o va face. Cel puţin, 
nu deocamdată. Trebuie că s-a plictisit de moarte de când 
doar televizorul îi ţine de urât. Şi revolverul, fireşte, cel pe 
care şi-l ţine la îndemână, împreună cu berea şi revistele. 
Să nu uităm de revolver. Brady nu l-a văzut niciodată 
vârându-şi-l în gură, dar l-a văzut de destule ori ţinându-l 


pi 


foarte aproape. Oamenii fericiţi nu-şi ţin armele aşa. 

— Şi eu îi spun, zic: Stai calm. Mereu v-apucă pandaliile 
când se întâmplă să vă respingă cineva dragele voastre 
idei. Ai observat că aşa fac toţi care se dau mari creştini? 

N-a observat, dar zice că da. 

— Numai că ăsta a ascultat ce aveam să-i spun. Pe bune 
a ascultat. Şi la sfârşit ne-am dus la o cafea. Şi, ştiu că n-o 
să-ţi vină să crezi, dar acolo chiar am avut ceva ce ar 
semăna cu o conversaţie între doi oameni civilizaţi. N-am 
eu mari speranţe pentru omenire, dar uite că se întâmplă 
câteodată... 

Brady e aproape convins că scrisoarea lui îl va aţâţa pe 
fostul detectiv. Măcar în primă fază. Că doar toate 
diplomele alea nu le-a primit pentru prostie. Şi va pricepe 
din prima că îi sugerează voalat să se sinucidă, aşa cum s-a 
sinucis şi doamna Trelawney. Voa/at? Nu tocmai. E cât se 
poate de făţiş. Brady e sigur că polițistul se va pune pe 
treabă cu mult entuziasm. lar entuziasmul ăsta va dura cât 
va dura şi după aia, când îşi va da seama că nu ajunge 
nicăieri, căderea îi va fi şi mai tristă. Şi atunci, presupunând 
că fostul detectiv cade în capcana cu Umbrela Albastră, 
Brady poate să se apuce de lucru. 

Polițistul îşi zice Dacă am să te fac să vorbeşti, poate am 
să reuşesc să te fac să te trădezi. 

Însă Brady e în stare să pună pariu că fostul poliţist nu l-a 
citit în viaţa lui pe Nietzsche; Brady e în stare să pună pariu 
că fostul poliţist îl preferă pe John Grisham. Asta în cazul în 
care citeşte cât de cât. „Când priveşti adânc în abis”, a 
scris Nietzsche în Dincolo de Bine şi de Rău, „abisul 
priveşte de asemenea în tine”. 

Eu sunt abisul, prietene. Eu. 

Fostul poliţist reprezintă o provocare mai mare decât 
biata Olivia Trelawney, cea măcinată de sentimentul de 
vinovăţie... dar simplul fapt că a putut ajunge la ea a 
constituit o reuşită atât de excitantă, încât Brady îşi doreşte 
din tot sufletul să o trăiască din nou. În anumite privinţe, 
când a împins-o la sinucidere pe Livvy cea Dulce, a simţit o 
emoție mai mare decât atunci când a tăiat poteca 


EI - e 


însângerată prin gloata de nefericiţi în căutare de slujbe de 
la Complexul Municipal. Pentru că a fost nevoie de 
inteligenţă. A fost nevoie de dăruire. A fost nevoie de 
planificare. Şi nici mâna de ajutor primită de la poliţişti nu a 
fost de lepădat. Oare bănuiau ei că deducţiile lor eronate 
erau în parte de vină pentru sinuciderea lui Livvy cea 
Dulce? Probabil că Huntley nu bănuia nimic; o asemenea 
ipoteză nu i-ar fi trecut în veci prin mintea lui de pălmaş. O, 
dar Hodges, e/ ar fi putut avea ceva dubii. Ca nişte şoricuţi 
care ronţăie cablurile din creierul lui de poliţist isteţ. Brady 
speră că aşa stau lucrurile. Dacă nu, poate va avea ocazia 
să-i spună adevărul. Pe chatul Umbrela Albastră. 

Dar mai cu seamă lui i se datorează toate. Lui Brady 
Hartsfield. Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. La 
Complexul Municipal a folosit un baros. Cu Olivia 
Trelawney, un bisturiu. 

— Eşti atent la mine? 

Zâmbeşte. 

— Scuză-mă, cred că mă gândeam la altceva. 

să nu minţi niciodată dacă poţi spune adevărul. Sigur, 
adevărul nu este întotdeauna cea mai sigură atitudine, dar 
de obicei cam este. Se întreabă într-o doară ce ar zice fata 
dacă i-ar spune: Freddi, eu sunt Ucigaşul cu Mercedes. Sau: 
Freddi, am ascuns cinci kile de exploziv plastic în dulapul 
meu din pivniţă. 

Se uită la el ca şi cum ar putea să-i citească gândurile şi 
Brady are un moment de nelinişte. Apoi ea spune: 

— Din cauză că ai două joburi, prietene. Chestia asta o să 
te distrugă. 

— Ştiu, dar îmi doresc să-mi reiau studiile şi nu are cine 
să mi le plătească. Aşa că trebuie să mă descurc singur. ŞI 
mai trebuie să am grijă şi de mama. 

— lubitoarea de vin. 

Zâmbeşte iar: 

— De fapt, mama e mai mult iubitoare de vodcă. 

— Invită-mă odată pe la voi, se înfurie Freddi. Şi ai să 
vezi c-o iau de păr şi-o târăsc la Alcoolicii Anonimi. 

— N-ar avea niciun rost. Ştii ce-a spus poeta Dorothy 


Parker. „Poţi să culturalizezi o curvă, dar nu o poţi învăţa să 
gândească.” 

Freddi se gândeşte puţin, apoi dă capul pe spate şi 
scoate un hohot de râs cu scrâşnet de Marlboro. 

— Nu ştiu cine-i Dorothy Parker, dar am să ţin minte 
vorba asta. 

Redevine serioasă. 

— Pe bune acum, de ce nu-l rogi pe Frobisher să-ţi dea să 
faci ore suplimentare? Că slujba ailaltă a ta e un spanac. 

— ţi zic eu de ce nu-i cere ore suplimentare lui Frobisher, 
spune Frobisher însuşi, ieşind şi el pe platformă. 

Anthony Frobisher este un bărbat tânăr, cu ochelari de 
tocilar. Nu se deosebeşte mult de angajaţii Discount 
Electronix. Şi Brady e tânăr, numai că arată mai bine decât 
Tones Frobisher. Nu că ar fi frumos. Ceea ce-i în regulă. Lui 
Brady îi convine să fie insignifiant. 

— Luminează-ne, spune Freddi, strivindu-şi ţigara. 

Dincolo de rampa de încărcare a magazinului situat în 
capătul de sud al Mallului Birch Hill sunt parcate maşinile 
angajaţilor (majoritatea rable) şi trei Broscuţe VW vopsite în 
verde-crud. Acestea din urmă sunt extrem de bine 
întreţinute, iar în parbrize le scânteiază soarele primăverii 
târzii. Pe laturile lor e scris cu vopsea albastră AVEŢI 
PROBLEME CU COMPUTERUL? CHEMAȚI  PATRULA 
CIBERNETICA DE LA DISCOUNT ELECTRONIX! 

— Circuit City şi-a dat duhul şi nici Best Buy nu se simte 
prea bine, spune Frobisher pe un ton didactic. Și; Discount 
Electronix e cu un picior în groapă, împreună cu alte afaceri 
care trag să moară din cauza revoluţiei informatice: ziare, 
edituri, magazine de discuri şi Serviciile Poştale ale Statelor 
Unite. Ca să dau doar câteva exemple. 

— Magazine de discuri? se miră Freddi, aprinzându-şi o 
altă ţigară. Ce-s alea? 

— Să mori de râs, nu alta, exclamă Frobisher. Un prieten 
de-al meu pretinde că lesbienele n-au simţul umorului, dar 
uite... 

— Ai prieteni? îl întrerupe Freddi. Nu mă-nnebuni! Cine-ar 
fi crezut? 


BEN y, oee 


— ... dar uite că tu îmi dovedeşti că se înşală. Nu vă dau 
să faceţi ore suplimentare pentru că firma noastră 
supravieţuieşte acum doar din vânzarea de computere 
ieftine şi fabricate în China sau în Filipine. Pe marea 
majoritate a clienţilor noştri nu-i mai interesează celelalte 
tâmpenii pe care le vindem. 

Brady e de părere că doar Tones Frobisher e în stare să 
spună marea majoritate. 

— Şi asta se întâmplă din cauza revoluţiei informaticii, 
dar şi pentru că... 

Freddi şi Brady scandează împreună: 

— Barack Obama e cea mai mare greşeală pe care a 
făcut-o vreodată ţara asta! 

Frobisher se uită urât la ei, apoi zice: 

— Bine măcar că ascultați ce vă spun. Brady, tu termini 
la două, da? 

— Da. La trei trebuie să fiu la jobul celălalt. 

Frobisher îşi încreţeşte bârnăul din mijlocul feţei ca să 
arate ce părere are el despre celălalt job al lui Brady. 

— Mi s-a părut mie sau ziceai ceva despre reluarea 
studiilor? 

Brady tace, pentru că orice răspuns ar fi unul greşit. 
Anthony „Tones” Frobisher nu trebuie să ştie că Brady îl 
urăşte. Că îl detestă la culme. Brady urăşte pe toată lumea, 
inclusiv pe mama lui cea alcoolică, însă, aşa cum zice un 
vechi cântec country: nu trebuie încă să se afle. 

— Ai douăzeci şi opt de ani, Brady. Eşti suficient de mare 
ca să-ţi mai iei slujbe de tot căcatul doar ca să-ţi poţi plăti 
asigurarea la maşină, iar asta e bine; dar eşti prea bătrân 
ca să te gândeşti să te faci inginer electronist. Ori 
programator de calculatoare, dacă e să vorbim cinstit. 

— Nu fi porc, spune Freddi. 

— Dacă adevărul mă face porc, atunci aşa să fie. 

— Mda, mormăie Freddi. Şi o să intri în istorie cu numele 
de Tones cel Sincer. O să înveţe copiii despre tine la şcoală. 
— Nu mă deranjează puţină sinceritate, şopteşte Brady. 

— Foarte bine. Atunci poate să nu te deranjeze nici să 
faci inventarul DVD-urilor şi să lipeşti etichete pe ele. Din 


clipa asta. 

Brady dă politicos din cap, se ridică şi îşi şterge de praf 
turul pantalonilor. Săptămâna viitoare se dă startul 
reducerilor de cincizeci la sută la Discount Electronix; iar 
conducerea din New Jersey a dat ordin ca DE să lichideze 
tot stocul de DVD-uri până în ianuarie 2011. Gama aceasta 
de produse, atât de profitabilă pe vremuri, a fost 
sugrumată de apariţia pe piaţă a firmelor Netflix şi Redbox, 
cei care vând filme pe internet. În scurt timp nu se va mai 
găsi nimic în magazin în afară de PC-uri (fabricate în China 
sau Filipine) şi televizoare cu ecran plat pe care foarte 
puţini şi le mai pot permite în perioada asta de criză. 

— Şi tu, spune Frobisher, trebuie să te duci la un client. 

Îi întinde o foaie roz. 

— O cucoană în vârstă căreia i s-a blocat ecranul. Cel 
puţin, aşa pretinde ea. 

— Să trăiţi, mon capitan. Viaţa mea vă aparţine. 

Se ridică, îl salută şi ia foaia cu reclamaţia. 

— Bagă-ţi tricoul în pantaloni. Pune-ţi şi şapca, să n-o 
dezguşti pe doamnă cu tunsoarea aia bizară. Vezi cum 
conduci. O singură amendă dacă mai iei, se termină cu 
viaţa ta dulce în Patrula Cibernetică. Inainte să pleci pune 
mâna şi strânge afurisitele alea de chiştoace de pe jos. 

Dispare înainte ca ea să-i întoarcă mingea. 

— Tu te-ai ales cu etichetele de DVD-uri şi eu am primit o 
babă cu o unitate centrală plină cu firimituri de biscuiţi 
graham, spune Freddi, sărind de pe platformă şi punându-şi 
şapca. 

Îndoaie foaia roz şi porneşte spre Volkswagenuri fără să 
arunce nici măcar o singură privire la mucurile de ţigară. 
Dar mai întârzie cât să se uite la Brady, punându-şi mâinile 
în şoldurile înguste, ca de băiat. 

— Nu aşa mi-am închipuit eu în clasa a cincea că va arăta 
viaţa mea. 

— Nici eu, murmură Brady. 

O urmăreşte cum demarează, pornind în misiunea de 
salvare a unei bătrâne care probabil că şi-a ieşit din minţi 
pentru că nu poate descărca de pe Internet reţeta ei 


preferată de plăcintă cu mere. Acum Brady se întreabă ce 
ar zice Freddi dacă i-ar spune cum a fost viaţa /ui în 
copilărie. Adică atunci când şi-a ucis fratele. Şi mama lui a 
ascuns crima. 

De ce să nu o fi ascuns? 

În fond, fusese ideea ei. 


12 


În timp ce Brady lipeşte etichete care anunţă 50% 
REDUCERE pe filmele vechi ale lui Quentin Tarantino, iar 
Freddi sare în ajutorul bătrânei doamne Vera Willkins din 
Cartierul de Vest (de fapt tastatura este cea plină cu 
firimituri), Bill Hodges iese de pe Lowbriar, şoseaua cu 
patru benzi, care taie oraşul dintr-un capăt în celălalt, dând 
numele cartierului Lowtown, şi intră în parcarea de lângă 
DeMasio's Italian Ristorante. Nu trebuie să fie Sherlock 
Holmes ca să-şi dea seama că Pete a ajuns înaintea lui. 
Hodges parchează lângă un sedan Chevrolet, gri-închis, 
care doar că nu ţipă „poliţist la volan”; şi coboară din 
Toyota lui cea veche, care doar că nu ţipă „pensionar la 
volan”. Atinge capota Chevroletului. Caldă. Pete nu i-a luat- 
o înainte cu mult. 

Mai zăboveşte o clipă, bucurându-se de dimineaţa 
aceasta târzie, cu soarele ei strălucitor şi umbrele bine 
conturate. Se uită la podul rutier de peste drum. Bandele 
din zonă şi-au marcat teritoriul cu graffiti din cele mai 
oribile, dar acum locul este pustiu (miezul zilei este 
perioada în care îşi iau micul dejun locuitorii mai tineri din 
Lowtown). Hodges ştie că, dacă ar trece pe sub el, l-ar 
îneca duhoarea râncedă de vin şi whisky ieftin. lar sub tălpi 
i-ar scrâşni cioburile de sticle sparte. In canale ar observa 
alte sticle. Din acelea mai mici şi maronii. 

Dar asta nu mai e problema lui. In plus, întunericul de 
sub pod e gol şi pe el îl aşteaptă Pete. Hodges intră şi e 
plăcut impresionat când Elaine îl întâmpină de la recepţie, 
adresându-i-se pe nume, cu toate că nu a mai pus piciorul 
în restaurant de luni bune. Poate chiar de un an. Fireşte că 


PE A 


Pete e deja într-un separeu şi îi face semne chemându-l 
acolo. E foarte posibil ca Pete să-i fi împrospătat memoria, 
cum zic avocaţii. 

Îi răspunde la salut, iar Pete se scoală de pe scaun cu 
braţele ridicate, gata să-l cuprindă într-o îmbrăţişare ca de 
urs. Se plesnesc reciproc pe spate de atâtea ori cât cere 
protocolul, iar Pete îi spune că arată bine. 

— Ştii care-s cele trei Vârste ale Omului? îl întreabă 
Hodges. 

Pete clatină din cap, rânjind larg. 

— Tinereţea, vârsta mijlocie şi arăţi al dracului de bine. 

Pete se îndoaie de râs şi îl întreabă pe Hodges dacă ştie 
care-i cea mai nouă nelămurire a blondelor. Hodges 
recunoaşte că habar nu are. Peter îi explică: 

— Nu ştiu cum se spune corect: Iran sau lrak. 

Tot conform protocolului, Hodges scoate hohotele 
obligatorii de râs (deşi bancul i se pare slăbuţ). Schimbul de 
amabilităţi fiind astfel încheiat, se aşază amândoi la masă. 
Imediat apare un ospătar - nu există nicio ospătăriţă la 
DeMasio, ci doar bărbaţi vârstnici, încinşi cu şorţuri 
imaculate sub piepturile lor înguste ca de pui de găină - şi 
Pete comandă o carafă cu bere. Bud Lite, nu Ivory Special. 
Când le este adusă, Pete ridică paharul: 

— În cinstea ta, Billy, şi a vieţii de pensionar. 

— Mulţam. 

Ciocnesc şi beau. Pete se interesează de Allie, iar Hodges 
se interesează de fiul şi fiica lui Pete. Sunt menţionate în 
treacăt şi nevestele, ambele din categoria „foste” (de parcă 
ar dori să dovedească unul altuia - dar mai ales sieşi - că 
nu le este teamă să vorbească despre ele) şi apoi le dau 
uitării. Comandă mâncarea. Până când vine, termină şi cu 
cei doi nepoți ai lui Hodges, şi cu şansele echipei Cleveland 
Indians în liga de baseball profesionist. Pete mănâncă 
ravioli, Hodges a comandat ca de obicei: spaghete cu 
usturoi şi ulei de măsline. 

Pe la jumătatea acestor bombe cu calorii, Pete scoate o 
hârtie împăturită din buzunarul de la pieptul sacoului şi, cu 
un gest destul de ceremonios, o aşază alături de farfurie. 


— Ce-i aia? îl întreabă Hodges. 

— Dovada că instinctele mele de detectiv sunt la fel de 
ascuţite ca întotdeauna. Nu te văd de la oroarea aia de la 
Raintree Inn - apropo, mahmureala m-a ţinut trei zile - şi 
vorbim la telefon de câte ori în mai bine de juma’ de an? De 
două? Trei? Şi după aia, bum! Mă inviţi la masă. Sunt 
surprins? Deloc. Detectez un scop ascuns? Da. Aşa că haide 
să vedem dacă am dreptate. 

Hodges ridică din umeri. 

— Eu sunt la fel ca pisica aia omorâtă de curiozitate. Ştii 
cum se spune - satisfacerea curiozităţii a înviat-o. 

Pete Huntley rânjeşte cu gura până la urechi, ba chiar 
dincolo de ele şi, atunci când Hodges întinde mâna după 
hârtie, o acoperă cu palma. 

— Ne-ne-ne-ne-ne. Trebuie să recunoşti singur. Nu te 
ruşina, Kermit. 

Hodges oftează şi ridică patru degete. Atunci Pete 
împinge hârtia spre el. Hodges o despătureşte şi citeşte: 


1. Davis 

2. Violatorul din Parc 

3. Casele de amanet 

4. Ucigaşul cu Mercedes 


Hodges se preface pus în încurcătură. 

— M-ai prins, dom’ Şerif. Nu mai scot nicio vorbuliţă dacă 
nu mă laşi. 

Pete ia o mină serioasă. 

— Măi, omule, dezamăgit aş fi fost dacă nu te-ar mai fi 
interesat cazurile încă nerezolvate atunci când ţi-ai pus 
arma în cui. Ştii... am cam fost îngrijorat din cauza ta. 

— Nu vreau să crezi că mă bag în treburile tale. 

Hodges este puţin cam şocat de cât de lesne îi este să 
mintă. 

— Vezi că-ţi creşte nasul, Pinocchio. 

— Nu, pe bune acum. Nu-ţi cer decât să mă pui la curent, 
dacă poţi. 

— Cu multă plăcere. Să începem cu Donald Davis. Ştii 


— 59 — 


povestea. Şi-a bătut joc de toate afacerile care i-au trecut 
prin mână, ultima fiind una cu maşini clasice. Tipul are 
atâtea datorii încât şi-ar putea schimba numele în Căpitanul 
Nemo. Başca două sau trei amante. 

— Erau trei când am ieşit eu la pensie, spune Hodges, 
luând o furculiţă din paste. 

Nu a venit aici ca să afle ce s-a mai întâmplat cu Donald 
Davis şi nici cu Violatorul din Parc şi nici cu tipul care dă de 
patru ani spargeri în case de amanet şi magazine cu 
băuturi; astea nu-s decât un pretext. Cu toate astea, 
curiozitatea i-a fost stârnită. 

— Nevasta i se satură şi de datorii, şi de amante. Dispare 
brusc din peisaj când tocmai ce începuse să întocmească 
actele de divorţ. Cea mai veche poveste din lume. El îi 
anunţă dispariţia şi declară falimentul exact în aceeaşi zi. 
Se duce pe la televiziuni şi varsă găleți cu lacrimi de 
crocodil. Ştim că el a omorât-o, dar în lipsa cadavrului... 

Ridică din umeri şi continuă: 

— Tu ai luat parte la şedinţele ţinute de Diana Narcotic. 

Adică doamna procuror. 

— Tot n-ai convins-o să-l pună sub acuzare? 

— Nu tu corp delict, nu tu acuzare. Şi poliţiştii din 
Modesto au ştiut că Scott Peterson era vinovat ca păcatul, 
dar tot nu l-au acuzat până nu au găsit cadavrele nevestei 
şi copilului. Ştii foarte bine. 

Hodges ştie. Pe perioada anchetei despre dispariţia 
Sheilei Davis discutaseră de multe ori cazul lui Scott şi Laci 
Peterson. 

— Dar, ce să vezi? S-au descoperit pete de sânge în casa 
lor de vacanţă de pe malul lacului. 

Pete face o pauză, pregătind efectul, apoi aruncă bomba: 

— Ealei. 

Hodges se apleacă peste masă, uitând pentru moment 
de farfuria cu spaghete. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Luna trecută. 

— Şi nu mi-ai zis? 

— Îţi zic acum. Pentru că acum m-ai întrebat. Căutările 


60: 


sunt în plină desfăşurare acolo. Se ocupă poliţia din 
Districtul Victor. 

— L-a văzut cineva prin zonă înainte de dispariţia Sheilei? 

— O, da. Doi copii. Davis pretinde că s-a dus să culeagă 
ciuperci. Se dă fan Euell Gibbons”, pricepi? Aşa că acum 
amicul Donald Davis aşteaptă să treacă cei şapte ani ca să 
îi poată declara decesul şi să încaseze asigurarea. Toată 
chestia e să nu-i fie găsit cadavrul până atunci. 

Şi Pete zâmbeşte larg. 

— Gândeşte-te cât timp câştigă. 

— Şi de Violatorul din Parc ce se mai ştie? 

— In cazul lui e doar o chestiune de timp până îl prindem. 
Ştim că este alb, ştim că are între douăzeci şi douăzeci şi 
cinci de ani şi mai ştim că nu se poate sătura de păsărică 
de femeie respectabilă şi mai în vârstă. 

— Vreţi să-l atrageţi într-o capcană, nu-i aşa? Pentru că îi 
place vremea caldă. 

— Da. Şi vom pune mâna pe el. 

— Bine ar fi s-o faceţi înainte să mai violeze încă o biată 
cucoană sărită de cincizeci de ani care vine seara acasă de 
la muncă. 

— Facem tot posibilul. 

Pete pare uşor iritat, iar când apare ospătarul să-i întrebe 
dacă mai doresc ceva, îi face semn să-i lase în pace. 

— Ştiu, spune Hodges. 

Blând. Încurajator. 

— Şi cu tipul cu casele de amanet cum a rămas? 

Zâmbetul apare iar pe chipul lui Pete. 

— Young Aaron Jefferson. 

— Cum? 

— Aşa îl cheamă, deşi, când juca fotbal la liceu, îşi zicea 
doar YA. Ştii, ca să semene cu YA Tittle”. Prietena lui, care 
e şi mama copilului lui în vârstă de trei ani, ne-a zis că Îi 
spune tipului YA Ţâţe. Când am întrebat-o dacă-i o glumă 


24 Euell Gibbons (1911-1975) - adept al stilului de viaţă în aer liber şi 
partizan al alimentaţiei naturiste (n.tr.). 

25 Yelberton Abraham Title - fost jucător celebru de fotbal american 
(n.tr.). 


= În 


sau nu, ne-a spus că nu are nici cea mai mică idee. 

Altă poveste pe care Hodges o cunoaşte, poveste atât de 
veche de zici că-i biblică... de fapt, poate chiar e pe undeva 
prin Vechiul Testament o versiune a ei. 

— Să vedem. A spart douăsprezece prăvălii... 

— S-au făcut deja paisprezece. 

— ... Şi tot reuşeşte să scape pentru că are o baftă 
chioară. Dar după aia o înşală pe mama copilului lui. Ea se 
oftică maxim şi-l toarnă. 

Pete îndreaptă un pistol imaginar spre fostul lui partener. 

— Din prima ai nimerit-o. Aşa că, data viitoare când 
Young Aaron va avea de gând să intre într-o casă de 
amanet sau într-un magazin, cu pistolul ascuns în betelia 
nădragilor, noi vom şti din vreme şi, mamă, mamă, ce-o să- 
i mai facem. 

— De ce mai aşteptaţi şi nu-l arestaţi de acum? 

— Nu ne lasă madam procuror, spune Pete. Du-i Dianei 
Narcotic un cotlet şi ea o să-ţi zică „pune-l tu pe grătar şi 
dacă nu e cum îmi place mie, ţi-l trimit înapoi”. 

— Dar ştiţi cine e. 

— Fac pariu cu tine pe un set de pneuri noi că YA Ţâţe 
ajunge în închisoarea districtuală până pe Patru lulie şi e 
transferat în aia statală până de Crăciun. Cu Davis şi 
Violatorul din Parc s-ar putea să mai dureze niţel, dar tot o 
să punem mâna pe ei. Vrei desert? 

— Nu. Ba da. 

Şi îi zice ospătarului: 

— Mai faceţi prăjitura aia cu rom? Aia cu rom şi ciocolată 
neagră? 

Ospătarul pare ofensat. 

— Sigur, domnule. E în meniul nostru. 

— Adu-mi o felie. Şi cafea. Tu vrei ceva, Pete? 

— Mă mulţumesc cu berea asta. 

Şi îşi toarnă restul din carafă. 

— Eşti sigur că vrei şi prăjitură, Billy? Mi se pare că te-ai 
cam îngrăşat de când te-am văzut ultima oară. 

Aşa şi este. Hodges mănâncă bine de când a ieşit la 
pensie, însă doar în ultimele două zile i s-a părut că 


= 62 


mâncarea lui are gust. 

— Mă gândesc să mă înscriu în Clubul Graşilor. 

Pete dă din cap. 

— Aşa te gândeşti? Eu mă gândesc să mă călugăresc. 

— Hai, sictir! Despre Ucigaşul cu Mercedes ce se mai 
aude? 

— Incă mai cercetăm zona în care locuia femeia - de 
fapt, Isabelle e chiar acum acolo -, dar tare m-ar mira dacă 
ea sau oricine altcineva ar obţine un indiciu care să ne ducă 
undeva. Izzy bate la uşi la care am mai bătut. Individul a 
furat jucăria luxoasă a doamnei Trelawney, a ieşit din 
ceaţă, a făcut ce-a făcut, a intrat înapoi în ceaţă, a 
abandonat-o şi... nimic. Nu Musiu YA [âţe, ci tipul cu 
Mercedesul a avut norocul porcului. Dacă ar fi încercat 
cascadoria o oră mai târziu, ar fi fost poliţişti acolo. Ca să 
dirijeze mulţimea. 

— Ştiu. 

— Dar crezi că a ştiut şi e/, Billy? 

Gestul mâinii lui Hodges are înţelesul „e greu de spus”. 
Poate că îl va întreba el pe Domnul Mercedes, dacă îl va 
întâlni pe chatul ăla cu Umbrela Albastră. 

— Imbecilul putea să piardă controlul maşinii când a 
intrat în mulţimea de oameni şi să se dea cu roţile în sus, 
da’ uite că nu s-a întâmplat. Maşină nemţească, cea mai 
bună din lume, aşa zice Isabelle. Ar fi putut să-i sară cineva 
pe capotă şi să-i blocheze câmpul vizual, da' uite că nici 
asta nu s-a întâmplat. l-ar fi putut intra sub roţi unul din 
stâlpii cu banda de TRECERE INTERZISA, da' n-am avut nici 
norocul ăsta. Plus că l-ar fi putut observa cineva când a 
lăsat maşina în spatele depozitului ăluia şi a ieşit fără 
mască pe faţă, da' n-a fost nimeni acolo. 

— Era cinci şi douăzeci dimineaţa, subliniază Hodges, 
deşi chiar şi în miezul zilei zona aia e aproape pustie. 

— Din cauza crizei, spune supărat Pete Huntley. Da, da, 
da. Probabil că jumate din oamenii care lucraseră la 
depozitele alea erau acum la coadă la târgul ăla afurisit de 
joburi. la de-aici niţică ironie, îţi face bine la ten. 

— Deci n-aţi mai aflat nimic. 


221603 


— Am ajuns într-un punct mort. 

Apare prăjitura lui Hodges. Miroase bine, iar gustul e 
excelent. 

După ce ospătarul se îndepărtează, Pete se apleacă 
peste masă. 

— Mă obsedează gândul că ar putea s-o facă din nou. Că 
o să se mai lase iar ceața groasă dinspre lac şi o s-o facă 
din nou. 

Zice că nu, îşi spune Hodges, umplându-şi gura cu 
delicioasa prăjitură. Zice că nu mai are absolut nicio 
chemare. Zice că o singură dată i-a ajuns. 

— Ceaţă sau altceva. 

— În martie m-am certat foarte tare cu fiică-mea. 
Îngrozitor de tare. Şi n-am văzut-o deloc în aprilie. A refuzat 
să vină la mine în weekenduri. 

— Da? 

— Mda. Voia să se ducă să vadă un concurs de majorete. 
„Defilăm pe muzică funk” mi se pare că se chema. Toate 
şcolile din stat luau parte la el. Mai ştii cât de înnebunită 
era Candy după majorete? 

— Da, spune Hodges. 

Nu mai ştie. 

— Pe la patru anişori avea o fustiţă plisată pe care nu 
voia s-o dea jos nici la culcare. Două mame au zis că vor 
merge cu fetele. Şi eu i-am spus lui Candy că nu o las. Ştii 
de ce? 

Sigur că ştie. 

— Pentru că afurisitul ăla de concurs era în Complexul 
Municipal, de-aia. Îmi şi imaginam cam la o mie de fătuce, 
cu mamele aferente, învârtindu-se în faţa clădirii, aşteptând 
să se deschidă porţile. Ar fi fost aproape seară, nu 
dimineaţă, dar ştii că ceața vine dinspre lac şi la asfinţit. Și 
îl şi vedeam pe muistul ăla intrând în ele cu un alt 
Mercedes furat - sau poate cu o namilă de Hummer, de 
data asta - şi fetiţele şi mamele nu se mişcă din loc, 
hipnotizate ca nişte căprioare de lumina farurilor. Aşa că i- 
am interzis să se ducă. Of, Billy, s-o fi auzit cum a ţipat la 
mine. Da’ tot n-am cedat. N-a mai vorbit cu mine o lună. ŞI 


— 64 — 


nici acum n-ar vorbi, dacă n-ar fi luat-o maică-sa la ea. Și i- 
am zis lui Maureen că nu, nici prin cap să nu-ţi treacă să-i 
dai voie, să nu îndrăzneşti; şi ea mi-a zis atunci că uite, din 
cauza asta am divorţat de tine, Pete, că m-am săturat să 
tot aud că nici prin cap să nu-mi treacă şi să nu îndrăznesc. 
Şi bineînţeles că nu s-a întâmplat nimic. 

Îşi termină berea şi se apleacă iar peste masă. 

— Mă rog din suflet să mai fie cineva cu mine atunci când 
îl prind pe puiul ăla de curvă. Că dacă o să fiu singur, aş fi 
în stare să-l omor cu mâinile mele, doar pentru că din cauza 
lui sunt în relaţii proaste cu fiică-mea. 

— Şi în cazul ăsta de ce să nu fii singur? 

Pete se gândeşte puţin apoi zâmbeşte strâmb. 

— Ai dreptate. 

— Te gândeşti vreodată la doamna Trelawney? 

Hodges pare că pune întrebarea într-o doară, însă el s-a 
gândit mult la Olivia Trelawney de când scrisoarea anonimă 
i-a intrat în viaţă prin fanta pentru corespondenţă. Ba chiar 
şi înainte de asta. În perioada cenuşie începută atunci când 
a ieşit la pensie a şi visat-o de câteva ori. l-a visat chipul 
alungit - chip de cal mâhnit. Genul de faţă care pare a 
spune nu mă înțelege nimeni şi toată lumea e împotriva 
mea. Cu toţi banii ăia din cont, tot nu era capabilă să 
înţeleagă cât de norocoasă este, pornind în primul rând cu 
faptul că nu depindea de cecul de salariu. Ani buni 
trecuseră de când Dna T. nu-şi mai calculase la sânge banii 
şi nu mai răspunsese la telefon de teama apelurilor de la 
recuperatori. Se gândea doar la cât de nefericită este, iar 
lunga listă de motive cuprindea tot felul de chestiuni 
minore, de la o mulţime de coafuri nereuşite la lipsa de 
maniere a personalului de serviciu. O, da, se gândise de 
multe ori la doamna Olivia Trelawney, cea cu rochiile lălâi, 
cu decolteu în formă de barcă, permanent înclinat ori spre 
tribord, ori spre babord. Doamna Olivia Trelawney, cea cu 
ochii apoşi, de parcă ar fi fost permanent la un pas de a 
izbucni în lacrimi. Nimeni n-o înghiţea pe doamna Olivia 
Trelawney, nici Detectivul de Gradul întâi Kermit William 
Hodges. Sinuciderea ei nu mirase pe nimeni, nici pe acelaşi 


Detectiv Hodges, menţionat mai sus. Opt morţi - şi mult 
mai mulţi răniţi - sunt o povară mult prea grea pentru 
conştiinţa oricui. 

— Dacă mă gândesc la ea în ce fel? vrea să ştie Pete. 

— Dacă a spus adevărul. Despre cheie. 

Pete ridică din sprâncene. 

— Era convinsă că da. Ştii şi tu asta. De atâtea ori şi-a 
repetat minciuna că a ajuns şi ea s-o creadă şi ar fi trecut 
cu succes orice test poligraf. 

Foarte adevărat. Olivia Trelawney nu constituise o 
surpriză pentru niciunul din ei. Numai Dumnezeu ştie câţi 
asemenea ei cunoscuseră. Infractorii de profesie au un 
comportament vinovat chiar dacă nu ei au comis fapta sau 
faptele despre care li se cere socoteală, pentru că ştiu 
foarte bine că sunt vinovaţi de ceva. Pe de altă parte, 
cetăţenii oneşti, care au respectat legea toată viaţa lor, îşi 
clamează nevinovăția în cursul interogatoriilor, iar Hodges 
ştie foarte bine că în cazul acestora este rareori vorba 
despre vreo armă. Nu. De obicei e vorba despre o maşină. 
Am crezut că am călcat un câine, aşa zic ei. Şi, indiferent ce 
ar fi văzut în oglinda retrovizoare după impact, ajung să 
creadă asta. 

Doar un câine fusese. 

— Nu sunt sigur, zice Hodges. 

Speră că pare mai degrabă preocupat decât indiscret. 

— Haide, măi, Billy. Ai văzut exact ce am văzut şi eu şi 
oricând simţi nevoia să-ţi împrospătezi amintirile poţi să vii 
la secţie şi să te uiţi iar la poze. 

— Cred că ai dreptate. 

Din buzunarul sacoului sport al lui Pete se aud primele 
măsuri din O noapte pe muntele pleşuv?. lşi scoate 
telefonul, se uită la ecran şi spune: 

— Trebuie să răspund. 

Hodges îl invită cu un gest să o facă. 

— Alo? 

Pete ascultă ce i se comunică. Face ochii mari şi se ridică 


26 Poem simfonic al compozitorului rus Modest Mussorgski (1839-1881) 
(n.tr.). 


— 66 — 


atât de brusc, că aproape răstoarnă scaunul. 

— Ce? 

Ceilalţi clienţi ai localului se opresc din mâncat şi se uită 
în jur. Hodges îl urmăreşte plin de curiozitate. 

— Da... da! Vin acum. Ce spui? Da, da, bine. Nu mă 
aştepta, du-te înainte. 

Închide telefonul şi se aşază la loc. | s-au aprins toate 
beculeţele şi, în clipa aceasta, Hodges îl invidiază al naibii 
de tare. ` 

— Ar trebui să luăm mai des masa împreună, Billy. Imi 
porţi noroc. Întotdeauna mi-ai purtat. Uite, tocmai ce am 
vorbit despre asta şi s-a şi întâmplat. 

— Ce? 

Şi îşi spune: E vorba despre Domnul Mercedes. lar gândul 
următor este deopotrivă absurd şi deznădăjduit: Al meu ar 
fi trebuit să fie. 

— Izzy era. Tocmai ce a sunat-o un colonel de la Poliţia 
Statală din Districtul Victor. Acum o oră un pădurar a 
descoperit nişte oase într-o balastieră abandonată, la mai 
puţin de trei kilometri de casa de vacanţă a lui Donnie 
Davis. Şi, ce să vezi? Pe oasele astea sunt nişte zdrenţe ce 
par a proveni dintr-o rochie. 

Îşi ridică mâna peste masă. Hodges bate cuba. 

Pete îşi bagă telefonul în buzunarul lăbărţat şi scoate 
portofelul. Hodges clatină din cap, fără măcar să încerce să 
se mintă în privinţa sentimentului care l-a inundat: uşurare. 
Uşurare enormă. 

— Nu, eu te-am invitat. Te duci să te întâlneşti cu 
Isabelle, da? 

— Da. 

— Atunci ia-o din loc. 

— În regulă. Mersi de trataţie. 

— Am uitat să te întreb dacă mai ştii ceva de Joe 
Autostradă. 

— Poliţia Statală a preluat cazul, spune Pete. Din partea 
mea, să-l stăpânească sănătoşi. Din ce am auzit, 
deocamdată n-au nicio pistă. Stau şi aşteaptă să dea o altă 
lovitură, sperând că atunci vor avea baftă. 


ERA e 


Se uită la ceas. 

— Haide, du-te, du-te. 

Pete dă să plece, apoi se întoarce la masă şi depune un 
ţocăit sonor pe fruntea lui Hodges. 

— Tare mult mă bucur că te-am văzut, iubiţel. 

— Valea! îl îndeamnă Hodges. O să zică lumea că suntem 
amanti. 

Pete pleacă grăbit, cu un zâmbet satisfăcut pe chip; iar 
Hodges îşi aminteşte cum obişnuiau ei să-şi spună pe 
vremuri: Copoii Raiului”. 

Se întreabă cât de ascuţit îi mai este mirosul. 


13 


Ospătarul îl întreabă dacă mai doreşte ceva. Hodges dă 
să spună nu, apoi se răzgândeşte şi mai cere o cafea. Vrea 
să mai stea puţin aici, savurând această dublă fericire: nu 
era Domnul Mercedes, dar era Donald Davis, jigodia 
ipocrită care-şi ucisese nevasta şi care apoi îşi pusese 
avocatul să instituie un fond de recompense pentru orice 
informaţie care ar fi dus la găsirea ei. Pentru că, o, 
Doamne, Dumnezeule, cât de mult o iubea şi cum îşi mai 
dorea să o vadă din nou acasă şi să înceapă o viaţă nouă 
împreună. 

Vrea să se gândească şi la Olivia Trelawney şi la 
Mercedesul furat al Oliviei Trelawney. Nu e nicio îndoială că 
a fost furat. Dar în ciuda tuturor protestelor şi opoziţiei ei, 
nu e nicio îndoială nici că ea facilitase furtul. 

Hodges îşi aduce aminte de un caz pe care i l-a povestit 
Isabelle Jaynes, când de-abia fusese transferată la ei din 
San Diego, imediat după ce o puseseră la curent cu rolul 
involuntar jucat de doamna Trelawney în Masacrul de la 
Complexul Municipal. In povestea lui Isabelle apărea o 
armă. Le-a spus că ea şi partenerul ei fuseseră chemaţi la o 
adresă unde un băiat de nouă ani trăsese în sora lui de 
patru ani şi o omorâse. Cu pistolul automat lăsat de tatăl lor 


27 Aluzie la Hounds of Heaven - poezie a lui Francis Thompson (1859- 
1907), poet şi ascet britanic (n.tr.). 


pe birou. 

— Tatăl nu a fost pus sub acuzare, dar tot restul vieţii o 
să-l apese povara acestei nenorociri, a comentat ea. Şi staţi 
numai să vedeţi dacă povestea voastră cu Mercedesul nu o 
să fie la fel. 

Discuţia asta a avut loc cu o lună înainte ca respectiva 
femeie să înghită pastilele, poate chiar mai puţin de o lună. 
Dar pe toţi cei implicaţi în cazul Ucigaşului cu Mercedes îi 
duruse undeva de gestul ei. Pentru ei - şi pentru el - Dna T. 
nu fusese decât o bogătaşă care îşi plângea singură de milă 
şi care refuza să accepte partea ei de vină în tragedia de la 
Complexul Municipal. 

Când a fost furat, Mercedesul SL se afla în centru, iar 
doamna Trelawney, al cărei soţ murise de inimă cu ceva 
vreme în urmă, lăsând-o putred de bogată, locuia în Sugar 
Heights, suburbie la fel de opulentă cum sugera numele, 
unde aleile lungi, cu grilaje, duceau spre viloaie cu 
paisprezece - douăzeci de camere. Hodges a crescut în 
Atlanta şi mereu când trece cu maşina prin Sugar Heights 
îşi aduce aminte de un cartier de lux din oraşul copilăriei 
sale, care se chema Buckhead”. 

Bătrâna mamă a Dnei T., Elizabeth Wharton, locuia într- 
un apartament - foarte drăguţ, cu camere mari cât 
promisiunile unui candidat în campanie electorală - situat 
într-un condominium somptuos de pe Lake Avenue. Acolo 
era spaţiu suficient pentru găzduirea unei menajere în 
regim intern şi o infirmieră particulară care venea de trei 
ori pe săptămână. Doamna Wharton avea scolioză avansată 
şi Oxycontinul ei îl şterpelise fiică-sa atunci când s-a hotărât 
să iasă din scenă. 

Sinuciderea este dovadă de vinovăţie. Hodges îşi 
aminteşte de câte ori repetase asta locotenentul Morrissey, 
dar el, unul, avusese oarece dubii. Şi în ultima vreme 
dubiile astea sunt mai puternice decât au fost ele vreodată. 
Pentru că acum a aflat că sentimentul de vinovăţie nu este 


28 Trad. aprox. „Culmile de Zahăr” (n.tr.). 
2% Buckhead - cartier din Atlanta, unde se spune că trăiesc vechii 
îmbogățiți şi se distrează cei noi (n.tr.). 

— 69 — 


singurul motiv care-i îndeamnă pe oameni la sinucidere. 
Uneori pur şi simplu se întâmplă să te plictiseşti de 
programul de la televizor. 


14 


O patrulă auto a găsit Mercedesul la o oră după masacru. 
Se afla în spatele unuia dintre depozitele îngrămădite pe 
malul lacului. 

Asfaltul curţii imense era plin de jur împrejur cu 
containere ruginite, ca monoliţii de pe Insula Paştelui. 
Mercedesul cenuşiu fusese abandonat între două. Când au 
ajuns Hodges şi Huntley, în curte erau deja cinci maşini de 
poliţie, două parcate bot în bot în spatele alteia, de parcă 
poliţiştii s-ar fi aşteptat ca sedanul să pornească singur şi 
să dea bir cu fugiţii, ca Plymouth-ul acela vechi* dintr-un 
film horror. Ceaţa se transformase într-o ploaie deasă. 
Stropii ei sclipeau pe capota maşinilor în contratimp cu 
străfulgerările albastre ale girofarurilor. 

Hodges şi Huntley s-au apropiat de grupul de poliţişti. 
Pete Huntley a stat de vorbă cu cei doi care descoperiseră 
maşina, în vreme ce Hodges s-a învârtit în jurul 
Mercedesului. Partea din faţă abia dacă era boţită - deci 
maşinăria nemţească nu-şi dezminţise reputaţia -, dar 
capota şi parbrizul erau pline cu sânge aproape închegat. In 
masca motorului se agăţase o mânecă de cămaşă, ţeapănă 
acum tot din cauza sângelui uscat. Se va dovedi ulterior că 
mâneca aceasta îi aparținuse lui August Odenkirk, unul 
dintre cei ucişi. Dar mai era ceva acolo. Ceva ce lucea chiar 
şi în lumina chioară a dimineţii. Hodges se lăsă într-un 
genunchi ca să se uite mai de aproape. In poziţia asta l-a 
găsit Huntley. 

— Ce mama dracului e ăla? întrebă Pete. 

— Cred că-i o verighetă, răspunse Hodges. 

Într-adevăr. Verigheta simplă din aur îi aparținuse lui 
Francine Reys, în vârstă de treizeci şi opt de ani, domiciliată 
în Squirrel Ridge Road. La un moment dat a fost înapoiată 


30 Stephen King, Christine, Nemira, 2013 (n.tr.). 
y o 


familiei. Femeia a fost înmormântată cu verigheta pe 
degetul mijlociu de la mâna dreaptă, deoarece îi fuseseră 
smulse trei degete de la stânga. Legistul a fost de părere că 
a rămas fără degetele acelea atunci când şi-a ridicat 
instinctiv mâna la faţă ca să se ferească de Mercedesul 
care se năpustea asupra ei. Două din degetele lipsă au fost 
găsite la locul crimei înainte de amiaza zilei de zece aprilie. 
Arătătorul nu a fost descoperit niciodată. Hodges voia să 
creadă că îl confiscase un pescăruş din grupul celor care 
patrulau pe malul lacului. Prefera ideea asta alternativei 
sinistre: un supravieţuitor nevătămat al masacrului se 
gândise să îl ia acasă ca suvenir. 

Hodges se ridică şi îi făcu semn unuia dintre poliţişti să 
se apropie. 

— Trebuie să acoperim maşina asta cu o prelată, înainte 
ca ploaia să înlăture... 

— Prelata e deja în drum spre noi, răspunse polițistul, 
întinzând un deget spre Pete. A fost primul lucru pe care ni 
l-a cerut. 

— Eşti de-a dreptul extraordinar, exclamă Hodges, 
imitând destul de bine vocea Cucernicei Doamne. 

Zâmbetul partenerului său era mohorât ca dimineaţa 
aceea. Pete se uita la botul pătat de sânge al Mercedesului 
şi la verigheta agăţată în grilajul cromat. 

De ei se apropie un alt poliţist, în mână cu carneţelul 
deschis la o pagină deja umflată de umezeala din aer. Pe 
ecusonul cu numele agăţat pe piept scria F. 
SHAMMINGTON. 

— Maşina e înregistrată pe numele Olivia Ann Trelawney, 
Lilac Drive, numărul 729. Asta-i în Sugar Heights. 

— Unde majoritatea Mercedesurilor cuminţi se duc la 
culcare cum se lasă seara, a comentat Hodges. Vezi dacă 
doamna e acasă, domnule poliţist Shammington. Şi dacă nu 
e, vezi dacă poţi să-i dai de urmă. Te descurci? 

— Da, domnule, sigur că da. 

— Să te prefaci că-i doar o investigaţie de rutină, da? Ni 


31 Trimitere la seria de scheciuri The Church Lady difuzate în cadrul 
emisiunii Saturday Night Live (n.tr.). 


PE 7i 


s-a reclamat furtul unei maşini. 

— Exact. 

Hodges se întoarse la Pete. 

— Vită-te înăuntru în faţă. Observi ceva? 

— Airbagurile. Le-a dezactivat. Asta presupune 
premeditare. 

— Şi mai presupune că a ştiut cum anume să o facă. Ce 
părere ai despre mască? 

Pete îşi miji ochii printre picăturile mici de ploaie şi privi 
pe geamul din dreptul volanului, având grijă să nu atingă 
sticla. Pe scaunul din piele al şoferului se afla o mască din 
cauciuc, de genul acelora pe care ţi le tragi pe cap. Smocuri 
vâlvoi de păr portocaliu, de tip „Clovnul Bozo”, se înălţau 
de la tâmple. Nasul era o mingiuţă roşie din cauciuc. Fără 
un cap pe care să se întindă, zâmbetul roşu devenise un 
rânjet sinistru. 

— Hidoasă mai e. Ai apucat să te uiţi la filmul ăla cu 
clovnul din canalizare??? 

Hodges a clătinat din cap atunci. Abia mai târziu - doar 
cu câteva săptămâni înainte să iasă la pensie - a cumpărat 
DVD-ul. Şi da, s-a văzut nevoit să-i dea dreptate lui Pete. 
Masca din Mercedes semăna foarte mult cu mutra lui 
Pennywise, clovnul din film. 

Au mai dat o tură în jurul maşinii, remarcând acum 
sângele de pe roţi. Se va spăla aproape tot înainte de 
apariţia prelatei şi a băieţilor de la tehnic. Mai erau 
douăzeci de minute până la ora 7 a.m. 

— Domnilor! strigă Hodges la poliţiştii din jur. Are cineva 
cameră foto la telefon? 

Aveau toţi. Hodges le ceru să se aşeze în cerc în jurul 
celei pe care deja o botezase în minte „maşinamorţii” - un 
singur cuvânt: „maşinamorţii” şi atât - şi să o fotografieze 
din toate unghiurile. 

Polițistul Shammington se retrăsese mai într-o parte şi 
vorbea la telefon. Pete l-a chemat la el. 

— Ştii cumva câţi ani are doamna Trelawney? 


32 It - film de televiziune, după romanul cu acelaşi nume al lui Stephen 
King, apărut la Editura Nemira cu titlul Oraşul bântulT (n.tr.). 


EEE, pn RE 


Shammington îşi consultă carneţelul: 

— Data naşterii trecută pe permis este 3 februarie 1957. 
Asta înseamnă că acum are... cam... 

— Cincizeci şi doi, îl ajută Hodges. 

Lucra cu Pete Huntley de doisprezece ani şi ajunseseră 
să gândească amândoi la fel. Olivia Trelawney avea vârsta 
potrivită pentru a deveni victimă a Violatorului din Parc, dar 
nu se potrivea nicicum cu rolul de asasin în masă. Da, sigur, 
existau cazuri cu oameni care pierduseră controlul asupra 
volanului şi intraseră cu maşina în grupuri mari de pietoni - 
doar cu cinci ani în urmă, chiar în oraşul lor, un bătrân de 
optzeci şi ceva de ani, trecut binişor de pragul senilităţii, 
intrase cu Buick-ul Electra într-o cafenea amenajată pe 
trotuar, omorând o persoană şi rănind vreo şase -, însă 
Olivia Trelawney nu se potrivea nici cu acest profil. Era prea 
tânără. 

In plus, mai era şi masca. 

Însă... 

Însă. 


15 


Nota de plată îi este adusă pe o tavă din argint. Hodges 
pune cardul deasupra ei şi mai soarbe din cafea cât 
aşteaptă să-i fie adus înapoi. Se simte bine, e sătul şi, în 
mod normal, şi-ar dori să tragă un pui de somn. Nu însă şi 
în după-amiaza aceasta. Niciodată nu s-a simţit mai treaz, 
mai lucid ca în după-amiaza aceasta. 

Acel însă fusese atât de evident că niciunul dintre ei nu a 
fost nevoit să-l rostească cu glas tare - nici pentru poliţiştii 
de patrulă (tot mai mulţi soseau la locul crimei, deşi 
afurisita de prelată nu a apărut decât pe la şapte şi un 
sfert) şi niciunul altuia. Portierele Mercedesului SL500 erau 
încuiate şi în contact nu era nicio cheie. Nu se observau nici 
semne că s-ar fi intrat prin efracţie şi, în cursul zilei, 
mecanicul-şef de la reprezentanța Mercedes le va confirma 
această ipoteză. 

— Cât de greu ar fi să introducă cineva o lamă pe lângă 


AER je RE 


geam? îl întrebase Hodges pe mecanic. Ca să deschidă 
portiera? 

— Greu spre imposibil, îi spusese mecanicul. Merţanurile 
astea sunt solide. Ar rămâne semne dacă ar încerca cineva 
şmecheria asta. 

Işi împinsese şapca spre ceafă şi se scărpina în creştet. 

— Chestia a fost foarte simplă, domnilor detectivi. 
Doamna a lăsat cheia în contact şi n-a dat atenţie 
semnalului acustic atunci când a coborât. Probabil era cu 
gândurile în altă parte. Hoţul a văzut cheia şi a furat 
maşina. Ce vreau eu să spun e că precis individul a avut 
cheia. Cum altfel să fi încuiat maşina atunci când a plecat? 

— De unde ştiţi că posesorul maşinii e o doamnă? a vrut 
să ştie Pete. 

Nu menţionaseră numele proprietarului. 5 

— Haideţi, domnilor, zău aşa! zâmbise mecanicul. Asta-i 
Mercedesul doamnei Trelawney. Olivia Trelawney. De la noi 
l-a cumpărat şi îi facem revizia fix la fiecare patru luni. 
Avem în mentenanţă doar câteva cu doisprezece cilindri, 
aşa că le ştiu pe toate. 

Şi adăugase, nefăcând altceva decât să le confirme 
părerea: 

— Puişorul ăsta e un tanc. 

Ucigaşul dusese Mercedesul între două containere, oprise 
motorul, îşi scosese masca, o îmbibase în clor şi coborâse 
din maşină. (Probabil avusese grijă să-şi vâre mănuşile şi 
fileul de păr în buzunarul de la haină.) Şi, înainte să se 
piardă în ceaţă, îşi mai bătuse încă o dată joc de ei: 
încuiase maşina cu cheia şmecheră a Oliviei Ann 
Trelawney. 

lată de unde venea acel însă. 


16 


Ne-a rugat să vorbim în şoaptă ca să nu cumva să o 
trezim pe mama ei care se odihnea, îşi aminteşte Hodges. 
După aia ne-a servit cu cafea şi fursecuri. Aşezat la masa 
din DeMasio's Ristorante, îşi termină ceaşca de acum în 


— 74 — 


vreme ce aşteaptă să îi fie returnat cardul. Cu ochii minţii 
vede livingul din măgăoaia aia de apartament de lux, cu o 
superbă panoramă asupra lacului. 

Pe lângă fursecuri şi cafea, le oferise şi privirea aceea 
bulbucată de tip normal că nu, apanaj exclusiv al 
cetăţenilor cu profund respect faţă de lege, care nu au avut 
în viaţa lor de-a face cu poliţia. Care nu pot concepe să li se 
întâmple una ca asta. Ba chiar a rostit vorbele astea cu 
voce tare atunci când a întrebat-o Pete dacă nu cumva era 
posibil să fi uitat cheia în maşină după ce o parcase pe Lake 
Avenue, la câteva clădiri distanţă de blocul unde locuia 
mama ei. 

— Normal că nu. 

Cuvintele ieşiseră printr-o grimasă boţită, cu pretenţii de 
zâmbet, ce voia să spună: /deea dumitale mi se pare 
ridicolă şi oarecum ofensatoare. 

Ospătarul se întoarce. Depune pe masă tăviţa din argint, 
iar Hodges reuşeşte să-i strecoare în mână o bancnotă de 
zece şi una de cinci, înainte ca omul să-şi revină din poziţia 
de echer. La restaurantul lui DeMasio obiceiul este ca 
ospătarii să împartă bacşişurile între ei, practică pe care 
Hodges nu o aprobă. Dacă asta îl face să fie de modă 
veche, atunci aşa să fie. 

— Vă mulţumesc, domnule, şi buon pomeriggio”. 

— Şi dumitale la fel, îi urează Hodges. 

Pune bine bonul şi cardul American Express, dar nu se 
scoală de pe scaun. Au mai rămas câteva firimituri din 
prăjitură şi le ia grijuliu cu furculita, exact la fel cum 
obişnuia să facă în copilărie cu prăjiturile mamei sale. 
Întotdeauna aceste ultime fărâme, apucate cu buzele de pe 
dinţii furculiţei, i s-au părut partea cea mai bună a prăjiturii. 


17 


Primul interogatoriu, de o însemnătate crucială, 
desfăşurat doar la câteva ore după crimă. Cafea şi fursecuri 
în vreme ce identificarea cadavrelor schilodite era în curs. 


33 „O după-amiază bună vă doresc”, în Ib. it. în orig. (n.tr.). 
— 75 — 


Pe undeva, rudele plângeau şi-şi smulgeau părul din cap de 
disperare. 

Doamna Trelawney s-a dus în holul de la intrare să-şi ia 
geanta lăsată pe o măsuţă. Reveni în living şi începu să 
scotocească prin ea. Îşi încreţi fruntea, fără a se opri din 
scotocit, uşor îngrijorată. Apoi, surâzând: 

— lat-o, spuse ea, întinzându-le cheia. 

Detectivii s-au uitat la ea, iar Hodges a rămas surprins de 
aspectul ei atât de oarecare în comparaţie cu maşina 
luxoasă pe care o acţiona. Nu era decât o bucată din plastic 
negru, cu o proeminenţă la capăt. Pe o latură a acestei 
proeminențe era logoul firmei Mercedes. Pe cealaltă erau 
trei butoane. Pe unul era desenat un lacăt cu toarta închisă. 
Pe cel de alături, lacătul era deschis. Pe al treilea buton 
scria ALARMĂ. Adică, în eventualitatea în care ai fi fost 
atacat de un pungaş atunci când îţi descuiai maşina, apăsai 
butonul ăsta şi Merţanul începea să strige după ajutor. 

— Observ că a durat ceva până aţi găsit-o în geanta aia, 
spuse Pete pe un ton aparent nepăsător. Mulţi oameni şi-ar 
pune breloc. Soţia mea şi-a pus cheile pe unul în formă de 
margaretă. 

Şi surâse drăgăstos, de parcă Maureen încă i-ar mai fi 
fost nevastă şi de parcă nou-devenita creatoare de modă ar 
fi umblat vreodată în viaţa asta (sau în oricare alta) cu o 
margaretă din plastic la chei. 

— Mă bucur pentru ea, răspunse acru doamna 
Trelawney. Când îmi veţi înapoia maşina? 

— Nu depinde de noi, doamnă, o lămuri Hodges. 

Femeia oftă şi îşi îndreptă decolteul în formă de barcă. 
Prima din zecile de dăţi când o vor mai vedea făcând gestul 
acesta. 

— Bineînţeles că va trebui să o vând. Niciodată nu voi 
mai fi în stare să mă urc în ea după asta. Neplăcut, foarte 
neplăcut. Când mă gândesc că maşina mea... 

Şi, pentru că tot avea geanta în mână, se apucă să 
scotocească iarăşi prin ea şi scoase un pachet cu batiste 
din hârtie în culori pastel. Îşi tamponă ochii şi repetă: 

— Foarte neplăcut. 


Ea | IE 


— Vă rog să ne relataţi încă o dată ce aţi făcut aseară, îi 
ceru Pete. 

Doamna Trelawney îşi dădu peste cap ochii injectaţi. 

— Este neapărată nevoie? Sunt epuizată. Nu am dormit 
aproape deloc pentru că am avut grijă de mama. Sărmana 
a adormit de-abia spre patru dimineaţa. Are dureri 
groaznice. Aş vrea să apuc să dorm puţin înainte să vină 
doamna Greene. Infirmiera, adică. 

Hodges simţi cum începe să se enerveze: Adică cineva 
tocmai ce a omorât cu maşina ta opt oameni, doar opt dacă 
ceilalţi vor supravieţui, şi ţie îţi arde de somn. Mai târziu nu 
va şti să spună dacă acela a fost momentul când începuse 
s-o antipatizeze pe doamna Trelawney, dar probabil că 
atunci se stârnise aversiunea lui faţă de ea. Sunt unii 
oameni necăjiţi pe care îţi vine să-i îmbrăţişezi şi să-i baţi 
uşurel pe spate, murmurându-le haide, haide, linişteşte-te!; 
în vreme ce pe alţii vrei să îi iei la palme şi să le ceri să fie 
bărbaţi. Sau, în cazul Dnei T., „bărbată”. 

— Vom încerca să terminăm cât se poate de repede, i-a 
promis Pete. 

Dar nu i-a spus că acesta era doar primul dintr-o lungă 
serie de interogatorii. Când vor fi isprăvit cu ea, va ajunge 
să-şi spună povestea şi în vis. 

— Of, bine. Am ajuns aici, la mama acasă, joi seara, la 
câteva minute după ora şapte... 

Trecea pe la mama ei de cel puţin patru ori pe 
săptămână, le-a spus, dar joia rămânea peste noapte. 
Intotdeauna se oprea la B'hai, un restaurant vegetarian 
foarte drăguţ, din mallul Birch Hill, de unde lua mâncare 
pentru cină şi o încălzea apoi la microunde. („Deşi mama 
mănâncă foarte puţin în ultima vreme. Din cauza 
durerilor.”) Le-a mai zis că îşi făcea de aşa manieră 
programul încât să ajungă după ora şapte, pentru că atunci 
găsea locuri de parcare pe carosabil. 

— Nu pot să parchez în lateral. Pur şi simplu nu pot. 

— De ce nu mergeţi la parcarea etajată din apropiere? o 
întrebă Hodges. 

Se uită la el ca la un nebun. 


MI A A 


— Costă şaisprezece dolari pe noapte. Locurile de pe 
stradă sunt gratis. 

Pete nu-i spusese încă doamnei Trelawney că vor lua 
cheia de la Mercedes cu ei. 

— Deci, v-aţi oprit la Birch Hill şi aţi comandat mâncare la 
pachet pentru dumneavoastră şi mama dumneavoastră de 
la restaurantul... 

Îşi consultă notițele. 

— ...B'hai. 

— Nu, am făcut comanda dinainte. De acasă de la mine, 
de pe Lilac Drive. Se bucură mereu când îi sun. Sunt o 
clientă veche şi valoroasă. Aseară am luat kookoo sabzi 
pentru mama - asta este o omletă cu spanac şi coriandru - 
şi gheymeh pentru mine. Gheymeh-ul este o tocăniţă 
delicioasă cu mazăre, cartofi şi ciuperci. Foarte uşoară 
pentru digestie. 

Îşi îndreptă iar decolteul. 

— Încă din adolescenţă mă lupt cu un reflux gastric 
absolut înfiorător. 

— Şi comanda dumneavoastră a fost... începu Hodges. 

— Şi sholeh zard la desert. Asta-i budincă de orez cu 
scorţişoară. Şi şofran. 

Le aruncă un zâmbet nesigur. La fel ca gestul obsesiv de 
îndreptare a decolteului, şi acest zâmbet era un 
trelawneyism, o marcă înregistrată a cucoanei, pe care vor 
ajunge să-l cunoască foarte bine. 

— Şofranul o face deosebită. Chiar şi mama îşi termină 
porţia de sholeh zard. 

— Pare foarte gustos, comentă Hodges. Când aţi ajuns la 
restaurant, comanda dumneavoastră era deja pregătită şi 
ambalată? 

— Da. 

— Într-o singură cutie? 

— Vai, cum să fie într-una singură? În trei. 

— Puse într-o pungă? 

— Nu. Fără pungă. 

— Înseamnă că v-aţi chinuit cam tare atunci când le-aţi 
scos din maşină, spuse Pete. Aţi avut trei cutii cu mâncare, 


— 78 — 


geanta... 

— Şi cheia, interveni Hodges. Nu uita de cheie, Pete. 

— Unde mai pui că vă grăbeaţi să ajungeţi sus, continuă 
Pete. Mâncarea rece nu-i deloc bună. 

— Văd unde baţi dumneata, zise doamna Trelawney, dar 
vă asigur... 

Şovăi puţin. 

— ... vă asigur, domnilor, că sunteţi pe o pistă greşită. 
Mi-am pus cheia în geantă imediat după ce am oprit 
motorul. E primul lucru pe care îl fac. Cât despre cutii, erau 
legate una peste alta... 

Le demonstră, întinzând mâinile cam la patruzeci şi cinci 
centimetri distanţă una de cealaltă. 

— ... Şi erau uşor de dus. Geanta o ţineam pe braţ. Aşa. 

Indoi braţul, îşi agăţă poşeta de el şi se fâţâi prin living 
ducând în mâini un teanc de cutii imaginare de la B'hai. 

— Vedeţi? 

— Da, doamnă, spuse Hodges. 

Avea impresia că mai vede şi altceva. 

— Cât despre bănuiala că m-aş fi grăbit... nu, nici vorbă. 
Nu era nevoie, pentru că oricum trebuia să încălzesc 
porţiile de mâncare. 

O pauză mică, apoi explică. 

— Nu şi sholeh zard-ul, fireşte. Budinca de orez se 
mănâncă rece. 

Scoase un hohot mic de râs. Nu chiar un chicotit, îşi 
spuse Hodges, ci mai degrabă o chicoteală fornăită. La 
repulsia lui se mai adăugă un strat - atât de subţire încât 
putea fi invizibil, dar nu tocmai. Nu, nu tocmai. 

— Permiteţi-mi să recapitulez acţiunile dumneavoastră 
din momentul când aţi ajuns pe Lake Avenue, spuse 
Hodges. La câteva minute după ora şapte. 

— Şapte şi cinci, poate şi şase minute. 

— Aha. Unde aţi parcat? Trei sau patru clădiri mai încolo? 

— Cel mult patru. Nu am nevoie decât de două spaţii 
libere, ca să parchez fără să dau înapoi. Nu pot să sufăr să 
dau înapoi. 

— Sigur că da, doamnă. Şi soţia mea se confruntă cu 


ERE A» A 


aceeaşi problemă. Aţi oprit motorul. Aţi scos cheia din 
contact şi v-aţi pus-o în poşetă. Apoi v-aţi pus poşeta pe 
braţ şi aţi luat cutiile cu mâncare... 

— Pachetul de cutii. Legate cu sfoară rezistentă. 

— Da, pachetul. Ce s-a întâmplat după aceea? 

Se uită la el de parcă detectivul ar fi fost cel mai mare 
imbecil dintre toţi imbecilii unei lumi şi aşa destul de 
imbecilă. 

— După aceea am intrat în blocul mamei mele. Am sunat 
la interfon şi mi-a deschis doamna Harris, menajera. În 
zilele de joi ea pleacă de îndată ce sosesc eu. Am luat 
ascensorul până la etajul nouăsprezece. Unde vă aflaţi 
acum şi voi, domnilor, punându-mi tot felul de întrebări 
stupide în loc să-mi spuneţi când anume pot reintra în 
posesia maşinii mele. Care a fost furată. 

Hodges îşi puse în gând să o întrebe pe menajeră dacă 
observase la plecare Mercedesul Dnei T. 

Pete întrebă: 

— In care moment v-aţi scos iar cheia din geantă, 
doamnă Trelawney? 

— lar? Cum adică... 

Detectivul ridică cheia - Proba A. 

— Ca să vă Încuiați maşina înainte de a intra în clădire. 
Aţi încuiat-o, da? 

Un fulger de nesiguranţă trecu prin ochii femeii. ÎI 
observară amândoi. O fracțiune de secundă şi dispăru. 

— Bineînţeles că am încuiat-o. 

Hodges îi căută privirea. Doamna îl evită, preferând să se 
uite o clipă la priveliştea lacului de dincolo de ferestrele 
mari. În cele din urmă, reuşi să o facă să îl privească în 
ochi. 

— Gândiţi-vă bine, doamnă Trelawney. Au murit oameni, 
iar răspunsul dumneavoastră este foarte important. Sunteţi 
sigură că aţi încercat să ţineţi cutiile cu o singură mână ca 
să vă puteţi scoate cheia din geantă şi să apăsaţi butonul 
de ÎNCHIDERE? Vă aduceţi aminte semnalul optic de 
confirmare făcut de faruri? Ştiţi că aşa trebuie să se 
întâmple. 


=g 


— Fireşte că ştiu. 

Începu să-şi muşte buza de jos, îşi dădu seama ce face şi 
se opri. 

— Vă amintiţi cu exactitate asta? 

Chipul femeii împietri preţ de o clipă. Apoi grimasa aceea 
de superioritate reapăru în toată splendoarea ei enervantă. 

— Staţi puţin. Acum îmi aduc aminte. Mi-am pus cheia în 
poşetă după ce am luat cutiile şi am coborât din maşină. ŞI 
după ce am apăsat butonul de închidere. 

— Sunteţi sigură, spuse Pete. 

— Da. 

Era cât se poate de sigură şi aşa avea să rămână. 
Amândoi ştiau asta. La fel cum spune când este prins 
cetăţeanul onest, cu respect pentru lege, fugit de la locul 
accidentului: bineînțeles că un câine a lovit, nu pe 
altcineva. 

Pete îşi închise carneţelul şi se ridică de pe scaun. Se 
ridică şi Hodges. Doamna Trelawney părea mai mult decât 
nerăbdătoare să-i conducă la uşă şi să-i vadă plecaţi. 

— Încă ceva, spuse Hodges când ajunseră în hol. 

Femeia ridică din sprâncenele bine pensate. 

— Da? 

— Unde ţineţi cheia de rezervă? Trebuie să o luăm şi pe 
aceea. 

De data aceasta nu i-a mai împietrit expresia, nu şi-a mai 
ferit privirea, nu a mai şovăit. Le răspunse: 

— Nu am nicio cheie de rezervă şi nici nu am nevoie de 
vreuna. Sunt foarte grijulie cu lucrurile mele, domnule 
poliţist. Milordul Cenuşiu - aşa îi spun eu - este al meu de 
cinci ani şi singura cheie pe care am folosit-o vreodată este 
cea din buzunarul colegului dumitale. 


18 


Au fost strânse toate farfuriile şi tacâmurile de pe masa 
unde au mâncat el şi cu Pete, mai puţin paharul pe 
jumătate plin cu apă, dar Hodges încă nu se ridică, ci 
priveşte pe fereastră la parcare şi la pasarela care 


E n E 


marchează graniţa neoficială a cartierului Lowtown, unde 
locuitorii din Sugar Heights, aşa cum fusese şi răposata 
Olivia Trelawney, nu se aventurează niciodată. Ce să caute 
acolo? Să cumpere droguri? Hodges e convins că se 
droghează şi oamenii din Sugar Heights, nu doar unul sau 
doi, ci mulţi, însă atunci când ai adresa asta trecută pe 
buletin, traficantul este cel care te caută. 

Dna T. îi minţise. Cu siguranţă că îi minţise. Dacă nu, ar fi 
fost nevoiţi să accepte adevărul că o singură clipă de 
neatenţie a dus la o tragedie. 

Dar să presupunem - de dragul discuţiei - că a spus 
adevărul. 

Bine, hai să presupunem. Însă, cum de a fost posibil să 
ne înşelăm când am crezut că şi-a lăsat Mercedesul 
descuiat şi cu cheia în contact? Şi ce s-a întâmplat? 

Stă cu ochii pe fereastră, pierdut în recapitularea cazului, 
fără să-şi dea seama că ospătarii au început să-i arunce 
priviri jenate - pensionarul supraponderal cocârjat în scaun 
ca un robot cu bateriile moarte. 


19 


Maşinamorții fusese dusă cu o platformă auto în parcul 
poliţiei rezervat autoturismelor reţinute în diverse cazuri. 
Informaţia aceasta le-a parvenit lui Hodges şi Huntley 
atunci când erau pe punctul de a se întoarce în centru. 
Sosise acolo şi mecanicul-şef de la Ross Mercedes şi era 
destul de sigur că va reuşi să descuie blestemăţia aia. La 
un moment dat. 

— Spune-i să nu se strofoace, spuse Hodges. Avem 
cheia. 

Urmă o pauză în partea cealaltă, apoi se auzi exclamaţia 
locotenentului Morrissey: 

— Da? Adică eaa făcut... 

— Nu, nu, nici vorbă de aşa ceva. Mecanicul e lângă tine, 
locotenente? 

— E în curte; vrea să vadă cât de avariată e maşina. 
Băieţii mi-au zis că ţicnitul mai are niţel şi-i dau lacrimile. 


BEN pe 


— Ar fi bine să-şi păstreze una sau două pentru cei morţi, 
comentă Pete de la volan. 

Ştergătoarele alunecau dintr-o parte în alta. Se înteţise 
ploaia. 

— Zic şi eu aşa. 

— Spune-i să ia legătura cu reprezentanța şi să verifice 
ceva, spuse Hodges. Şi după aia zi-i să mă sune pe mobil. 

Traficul era mult îngreunat spre centru, în parte din 
cauza ploii, pe de altă parte pentru că Marlborough Street 
fusese blocată în dreptul Centrului Municipal. Trecuseră 
doar de patru intersecţii când sună mobilul lui Hodges. Era 
Howard McGrory, mecanicul. 

— Ai întrebat la reprezentanţă ce ţi-am transmis? îl 
întrebă Hodges. 

— Nu-i nevoie să întreb pe nimeni, spuse McGrory. Lucrez 
la Ross din 1987. Cred c-am văzut o mie de Merţane de 
atunci şi pot să vă asigur că toate sunt vândute cu câte 
două chei. 

— Mulţam, zise Hodges. Ajungem şi noi imediat. Mai 
vrem să-ţi punem nişte întrebări. 

— Aici mă găsiţi. E îngrozitor ce s-a întâmplat cu maşina 
asta. îngrozitor. 

Hodges închise şi-i povesti lui Pete ce-i spusese McGrory. 

— Şi ce te miri? nu înţelese Pete. 

In faţă se vedea un semn portocaliu de OCOLIRE care-i 
dirija în jurul Centrului Municipal. Sigur, puteau să-l ignore, 
cu condiţia să-şi aprindă girofarurile, dar nu voiau asta. 
Deocamdată voiau doar să discute în linişte. 

— Nu mă mir, răspunse Hodges. Aşa e procedura 
standard. Ştii cum zic anglo-saxonii, „un moştenitor şi al 
doilea succesor”. La cumpărarea maşinii primeşti două 
chei... 

— ... Şi ţi se atrage atenţia să o pui pe a doua la loc sigur, 
ca să ai ce să foloseşti în caz că o pierzi pe prima. Sunt unii 
care uită unde au pus cheia de rezervă. Pe de altă parte, e 
foarte posibil ca femeile cu genţi mari - ca valiza aia a 
cucoanei Trelawney - să arunce înăuntru ambele chei şi să 
uite cu totul de cea de rezervă. Dacă ne-a spus adevărul 


despre faptul că nu suportă brelocurile, înseamnă că a 
folosit cheile alternativ, fără să-şi dea seama. 

— Cam aşa ceva, mormăi Hodges. Ajunge acasă la 
maică-sa, îşi plânge de milă la gândul că-şi va petrece 
noaptea îngrijind de mămiţica, face efort să se descurce şi 
cu geanta şi cu cutiile alea... 

— Şi uită cheia în contact. Refuză să recunoască - şi faţă 
de noi, şi faţă de ea însăşi -, dar aşa s-au întâmplat 
lucrurile. 

— Dar avertizarea acustică... 

— Poate n-a auzit-o pentru că trecea un camion pe lângă 
ea. Sau o maşină de poliţie cu sirenele pornite. Sau poate 
era atât de adâncită în gânduri că nu i-a dat atenţie. 

Era logic şi a devenit şi mai logic atunci când le-a spus 
mecanicul că maşinamorții nu fusese nici spartă şi nici 
pornită fără cheie. Ce îl deranja pe Hodges - singurul lucru 
care îl deranja cu adevărat - era că îşi dorea foarte mult ca 
aşa să fi stat lucrurile. Niciunul dintre ei nu o înghiţise pe 
doamna Trelawney, cea cu decolteurile în formă de barcă, 
sprâncenele perfect pensate şi chicoteala stridentă. 
Doamna Trelawney, cea care nu se interesase absolut deloc 
de cei morţi şi de starea celor răniţi. Nu, nu era ea 
făptuitorul, nici vorbă de aşa ceva, dar ce bine s-ar fi simţit 
dacă reuşeau s-o acuze de ceva. Dacă i-ar fi dat şi altă 
temă de gândire pe lângă meniul vegetarian de la B'hai. 

— Nu are sens să căutăm lucruri complicate acolo unde 
ele nu există, spuse partenerul lui. 

Traficul se mai descongestionase şi acum Pete apăsă 
pedala de acceleraţie. 

— | s-au dat două chei. Susţine sus şi tare că nu are 
decât una. Ceea ce este perfect adevărat acum. Probabil 
că, după ce i-a omorât pe toţi oamenii ăia, nemernicul a 
aruncat într-un canal cheia pe care a găsit-o în contact. 
Cheia pe care ne-a dat-o cucoana e cea de rezervă. 

Acesta trebuia să fie răspunsul. Când auzi tropot de 
copite, te gândeşti la cai, nu la zebre.3* 


34 Proverb din „folclorul” medical, apărut prin anii cincizeci (n.tr.). 
— 84 — 


20 


Îl scutură cineva uşor de umăr, aşa cum încerci să 
trezeşti un om căzut într-un somn adânc. Şi Hodges îşi dă 
seama că aproape adormise. Sau fusese hipnotizat de toate 
amintirile astea. 

Cea care îl scutură de umăr este Elaine, amfitrioana 
restaurantului lui DeMasio. Se uită la el îngrijorată. 

— Domnule detectiv Hodges? Vă simţiţi bine? 

— Foarte bine. Dar nu-mi mai spune „detectiv”. Am ieşit 
la pensie. 

Citeşte nelinişte în ochii ei; şi încă ceva. Ceva mai rău. El 
e singurul client rămas în restaurant. Îi observă pe ospătarii 
strânşi în uşa de la bucătărie şi deodată se vede şi el prin 
ochii lor şi ai lui Elaine: un tip în vârstă care a rămas la 
masă multă vreme după ce a plecat însoţitorul lui (şi toţi 
ceilalţi din local). Un tip în vârstă şi cam supraponderal care 
a lins de pe furculiţă ultimele fărâme din prăjitură, aşa cum 
un copil linge o acadea; şi după aceea a rămas cu ochii 
aţintiţi pe fereastră. 

Se întreabă dacă nu care cumva am pornit spre Regatul 
Demenţei la bordul Expresului Alzheimer, îşi spune el. 

Îi surâde lui Elaine - e surâsul lui de top, cel mai larg şi 
mai fermecător. 

— Am povestit cu Pete despre cazurile noastre vechi. ŞI 
mă gândeam la unul din ele. Îi revedeam toate datele în 
minte. Scuze. Plec chiar acum. 

Dar când se ridică de pe scaun, se clatină pe picioare şi 
se loveşte de masă, dărâmând paharul cu apă. Elaine îl 
apucă de braţ ca să-l împiedice să cadă. Şi pare mai 
îngrijorată ca oricând. 

— Domnule detectiv... domnule Hodges, credeţi că 
sunteţi în stare să conduceţi? 

— Sigur, se repede el să răspundă. 

Dar simte o mie de vârfuri de ace care pornesc în sprint 
de la glezne până la organ şi înapoi. 

— Doar două pahare cu bere am băut. Pete a dat pe gât 
restul. Mi-au amorţit picioarele, atâta tot. 


— 85 — 


— Aha. Şi acum vă simţiţi mai bine? 

— Minunat. 

Şi chiar a început să-şi simtă picioarele. Slavă Domnului. 
Îşi aduce aminte că a citit undeva că bărbaţii mai în vârstă, 
mai cu seamă bărbaţii mai în vârstă nu foarte slăbuţi, nu ar 
trebui să stea pe scaun o perioadă îndelungată. Pentru că 
se poate forma un cheag de sânge în spatele genunchiului. 
Te scoli de pe scaun, cheagul eliberat porneşte şi el în pas 
alergător spre inimă şi mamă, mamă, vai de steaua ta. 

Îl conduce la uşă. Din senin, Hodges se pomeneşte cu 
gândul la infirmiera particulară care avea grijă de mama 
Dnei T. Cum o chema? Harris? Nu, Harris era menajera. 
Greene. Greene o chema pe infirmieră. Oare o însoțea pe 
doamna Wharton peste tot, inclusiv la closet, aşa cum îl 
însoţeşte acum Elaine pe el? Normal că da. 

— Mă simt bine, Elaine, îi spune. Zău. Sunt treaz. Merg 
drept. 

Întinde mâinile în lateral ca să-şi demonstreze spusele. 

— În regulă, se înduplecă femeia. Vă mai aşteptăm pe la 
noi, dar curând, nu peste un car de vreme. 

— Promit. 

lese în lumina orbitoare a soarelui şi se uită la ceas. E 
trecut de două. A pierdut emisiunile de după-amiază, dar 
chestia asta îl lasă rece. Din partea lui, doamna judecător şi 
psihoterapeutul nazist să-şi găsească pe altcineva căruia să 
i-o tragă. Sau să şi-o tragă între ei. 


21 


Intră încet în parcarea unde singurele maşini rămase, în 
afară de a sa, aparţin angajaţilor restaurantului. Işi scoate 
cheile şi se joacă cu ele în palmă. Spre deosebire de cea a 
Dnei T., cheia de la Toyota lui e prinsă de un inel. Şi da, are 
şi breloc - un dreptunghi din plastic cu poza fiicei lui. Allie 
la şaptesprezece ani, zâmbind cu toată gura şi purtând 
uniforma echipei de lacrosse a liceului. 

Doamna Trelawney nu şi-a schimbat niciodată declaraţia 
în chestiunea cu cheia. În toate interogatoriile ea a 


— 86 — 


continuat să susţină că nu a avut decât una singură. Chiar 
şi după ce Pete Huntley i-a arătat factura de la maşină, 
unde, pe lista de accesorii primite odată cu Mercedesul, în 
2004, scria negru pe alb CHEI ORIGINALE 2 BUC., ea tota 
continuat să insiste că nu a avut decât una singură. A spus 
că e o greşeală pe factură. Hodges îşi aminteşte şi acum 
siguranţa de nezdruncinat din vocea ei. 

Pete ar spune că Dna T. Tot plătise până la urmă. Nua 
lăsat niciun bilet prin care să-şi justifice fapta. Nici nu era 
nevoie. Sinuciderea este o mărturisire prin însăşi natura ei. 
Zidul ei de negare se năruise în cele din urmă. La fel cum 
vrea să-şi descarce sufletul şi individul fugit de la locul 
accidentului: Da, bine, da, un copil era, nu un câine. Un 
copil era şi eu mă uitam la ecranul telefonului să văd cine 
m-a sunat şi l-am călcat cu maşina. 

Hodges îşi aminteşte cum interogatoriile ulterioare la 
care a fost supusă Dna T. au produs un straniu efect de 
amplificare. Cu cât refuza ea mai mult să recunoască, cu 
atât creştea antipatia lor. Nu doar a lui Hodges şi Huntley, 
ci a întregii secţii. Şi cu cât o antipatizau mai tare, cu atât 
era mai stridentă negarea ei. Pentru că ştia cât de frustraţi 
se simt. O, da. Era egoistă şi meschină, dar nu proa... 

Hodges se opreşte brusc, cu o mână pe mânerul încălzit 
de soare al maşinii, cu cealaltă umbrindu-şi ochii. Se uită în 
întunericul de sub pasarelă. E jumătatea după-amiezii şi 
locuitorii din Lowtown au început să se ridice din criptele 
lor. Patru dintre ei se află în penumbra deasă de acolo. Trei 
mai mari şi unu mai micuţ. Aia mari par a-l îmbrânci pe ăla 
micu'. Ala micu' are un rucsac şi Hodges vede cum unul din 
ăia mari i-l smulge din spate, provocând celorlalţi hăhăieli 
ca de trol. 

Hodges porneşte tacticos spre pasarelă. Nu se gândeşte 
la ce anume va face şi nu se grăbeşte. Işi îndeasă mâinile în 
buzunarele sacoului sport. Automobilele şi camioanele care 
vâjâie şi mormăie pe prelungirea autostrăzii îşi proiectează 
umbrele pe strada de dedesubt. Unul dintre troli îl întreabă 
pe băieţel câţi bani are la el. 

— N-am niciun ban, răspunde băieţelul. Lăsaţi-mă în 


SEN: y 


pace. 

— Întoarce-ţi buzunarele pe dos ca să ne convingem, zice 
Trolul Nr. Doi. 

In loc să se supună, băiatul încearcă s-o ia la fugă. Trolul 
Nr. Trei îl cuprinde în braţe pe la spate. Trolul Nr. Unu se 
repede la buzunarele băiatului şi le strânge în mâini. 

— la! Fâşie ceva aici! Mi se pare că-s bani de hârtie! 
exclamă el şi băiatul cel micuţ îşi schimonoseşte faţa, 
chinuindu-se să nu izbucnească în plâns. 

— O să vă găsească frati-miu şi o să vă-mpuşte, zice el. 

— Vai, ce m-am speriat, spune Trolul Nr. Unu. Mai că m- 
am pişat pe mi... 

II vede pe Hodges care se apropie de ei, cu burta înainte. 
Ţine mâinile îndesate în buzunarele hainei vechi, din lână 
scoțiană; aceea cu petice la coate, de care nu se îndură să 
se despartă. 

— Ce vrei, bă? se răţoieşte la el Trolul Nr. Trei, care îl ţine 
pe băiat imobilizat. 

Hodges se gândeşte să imite vorbirea tărăgănată a lui 
John Wayne, dar îşi dă seama că ar strica orzul pe gâşte. 
Singurul Wayne de care au auzit jegurile astea e L'il”. 

— Vreau să-l lăsaţi în pace pe ăsta mic, le spune. Şi să o 
ştergeţi de aici. Chiar în clipa asta. 

Trolul Nr. Unu renunţă la buzunarele micuţului. Poartă un 
hanorac cu glugă şi, cum altfel?, nelipsita şapcă cu logoul 
echipei Yankees. Îşi înfige mâinile în şoldurile subţirele şi-şi 
lasă amuzat capul într-o parte. 

— Valea, grasomega. ` 

Hodges nu pierde timpul. In fond, jegoşii sunt trei la 
număr. lşi scoate Pliciul cu Noroc din buzunarul drept al 
sacoului. li place să-l țină în mână. Pliciul e o şosetă în 
carouri, umplută cu bile de rulment în vârf şi înnodată în 
dreptul gleznei. Îl învârte scurt şi loveşte, având însă grijă 
să nu nimerească mărul lui Adam; îi tragi una acolo şi poţi 
să-l omori, iar după aia birocraţia te mănâncă. 

Se aude un zornăit metalic. Trolul Nr. Unu îşi pierde şi 
echilibrul, şi privirea amuzat-dispreţuitoare de pe chip. li ia 


35 L'il Wayne - rapper american (n.tr.). 


locul una de durere şi surpriză totală. Se împiedică de 
marginea trotuarului şi cade în stradă. Se rostogoleşte pe 
spate horcăind, ţinându-se de beregată şi holbându-se 
visător la dosul pasarelei. 

Trolul Nr. Trei se hotărăşte să reacționeze şi se repede 
spre Hodges. 

— Băga... 

Atât apucă să spună, pentru că fostul detectiv ridică 
piciorul (slavă Domnului că i-a trecut amorţeala) şi-l loveşte 
tare în zona sensibilă. Aude cum i se rup pantalonii şi se 
gratulează: Bravo ţie, gras prost ce eşti! Trolul Nr. Trei 
scoate un urlet. Aici, sub pasarelă, sunetele sunt ciudat de 
înfundate din cauza zgomotelor făcute de maşinile şi 
camioanele care trec pe deasupra. Apoi se chirceşte de 
durere. 

Mâna stângă a lui Hodges e tot în buzunarul de la haină. 
Întinde arătătorul, împungând stofa, şi îl îndreaptă către 
Trolul Nr. Doi. 

— Hei, faţă de cur, nu-i nevoie să vină fratele lu’ ăsta 
micu’, că vă-mpuşc chiar eu. Mă calcă pe nervi când văd 
trei contra unu. 

— Nu, omule, nu! 

Trolul Nr. Doi e înalt, bine clădit, cam de cincisprezece 
ani, dar spaima îl întoarce la doişpe. 

— Te rog, nene, nu făceam nimic rău! Ne jucam! _ 

— Atunci şterge-o de-aici, jucăuşule, îi spune Hodges. In 
clipa asta! 

Şi Trolul Nr. Doi o şterge. 

În tot acest timp, Trolul Nr. Unu a reuşit să se ridice în 
genunchi. 

— O să-ţi pară rău, graso... 

Hodges face un pas către el, cu Pliciul ridicat. Trolul Nr. 
Unu îl vede, scoate un chirăit de fetiţă, îşi acoperă gâtul. 

— Ai face bine s-o tai şi tu de-aici, îl sfătuieşte Hodges, 
altminteri grasomega o să te cam pocească. Şi n-o să te 
mai recunoască mă-ta când o să te caute la Urgenţă. 

Adrenalina îi curge prin vene şi tensiunea probabil că i-a 
sărit de douăzeci, aşa că nu glumeşte deloc. 


Trolul Nr. Unu se adună de pe jos. Hodges se preface că 
se repede la el. Trolul Nr. Unu se dă speriat înapoi, 
umplându-l de satisfacţie. 

— la-ţi amicul de-aici şi vezi să-i pui nişte gheaţă pe ouţe, 
îi zice Hodges. O să i se umfle. 

Trolul Nr. Unu îl ia pe după mijloc pe Trolul Nr. Trei şi 
şchiopătează amândoi către ieşirea spre Lowtown. Când 
Trolul Nr. Unu crede că se află în siguranţă, se întoarce şi-l 
ameninţă: 

— Ne mai vedem noi, grasule. 

— Roagă-te la Dumnezeu să nu, tembelule, îi răspunde 
amabil Hodges. 

la de pe jos rucsacul şi-l întinde puştiului, care se 
zgâieşte neîncrezător la el. Nu pare a avea mai mult de 
zece ani. Hodges îşi bagă Pliciul la loc în buzunar. 

— De ce nu eşti la şcoală, copile? 

— E mama bolnavă. Mă duc să-i iau medicamente. 

Minciuna e într-atât de neruşinată că Hodges se 
pomeneşte zâmbind fără voia lui. 

— Ba nu te duci nicăieri. Chiuleşti. 

Băiatul nu răspunde. Are impresia că este într-un film 
poliţist: nimeni nu i-ar fi luat apărarea cum a făcut-o tipul 
ăsta. Nimeni nu ar fi avut un ciorap plin cu bile în buzunar. 
Mai bine să-şi ţină gura. 

— Când mai chiuleşti, fă-o într-un loc mai puţin periculos, 
îi spune Hodges. Pe Eighth Avenue e un loc de joacă. 
Încearcă acolo. 

— Se vând prafuri pe terenul ăla, protestează copilul. 

— Ştiu, zice cu blândeţe Hodges, dar nu eşti obligat să 
cumperi. 

Şi ar putea adăuga: Nu eşti obligat nici să faci pe 
intermediarul traficanţilor; dar ar fi o copilărie să-şi 
închipuie că vorbele lui ar avea vreun ecou. În Lowtown 
majoritatea puştilor sunt puşi să vândă droguri. Sigur, poţi 
să arestezi un puşti de zece ani pentru că l-ai prins cu 
droguri la el. Dar n-ai să obţii nicio acuzare. 

Porneşte înapoi, spre parcarea din zona sigură a 
pasarelei. Se uită în urmă şi-l vede pe băiat în locul unde îl 


lăsase, cu rucsacul atârnându-i în mână. 

— Micuţule, spune Hodges. 

Puştiul se uită lung la el, fără să zică nimic. 

Hodges întinde mâna la el. 

— Tocmai ce te-am scos dintr-un rahat. Până diseară, 
vreau să dai vestea mai departe. 

Acum privirea copilului este una de perplexitate totală, 
de parcă Hodges ar fi început să vorbească într-o limbă 
străină. Nu-i nimic. Uneori faptele bune au ecou, mai cu 
seamă în sufletul celor mici. 

Nu-i de mirare, îşi spune Hodges. Zău că nu. 


22 


Brady Hartsfield se schimbă în cealaltă uniformă - cea 
albă - şi îşi verifică dubiţa, parcurgând la iuţeală foaia cu 
inventarul, exact aşa cum îi place domnului Loeb. Nu 
lipseşte nimic. Îşi bagă capul în birou doar cât s-o salute pe 
Shirley Orton. Shirley e o purcea grasă, foarte amatoare de 
produse din gama pomenită mai sus, însă ţine morţiş să se 
aibă bine cu ea. De fapt, Brady ţine morţiş să se aibă bine 
cu toată lumea. E mult mai prudent aşa. Shirley e 
amorezată de el, iar asta îi este de folos. 

— Ce mai face Shirley, frumuşica? ţipă el, iar tânăra se 
înroşeşte violent până la linia părului de deasupra frunţii ei 
acneice. 

Purcică mititică, nu faci groha-groha groh? o întreabă 
Brady în gând. Şi continuă: De grasă ce eşti, probabil că ţi 
se-ntoarce pizda pe dos când te aşezi în cur. 

— Bună, Brady. Tot în Cartierul de Vest te duci? 

— Toată săptămâna, iubire. Eşti în regulă? 

— Da. 

Roşeşte şi mai tare, dacă aşa ceva este posibil. 

— Bravo. Am vrut doar să te salut. 

Şi pleacă, având mare grijă să respecte viteza legală, 
chiar dacă asta înseamnă că durează mult ca dracu' să 
ajungă în sectorul lui. Dar aşa trebuie. Te bagă ăia la 
mititica cât ai clipi din ochi dacă te prind că mergi cu viteză 


— 91 — 


la ora când ies copiii de la şcoală. Fără posibilitate de 
recurs. Dar, lasă, că ajunge el în Cartierul de Vest şi atunci 
totul o să fie bine. Pentru că este cartierul lui Hodges, iar el 
are toate motivele din lume să se afle acolo. Ascunde-te la 
vedere, cum se spune; şi Brady crede că asta e o vorbă 
foarte înţeleaptă. 

lese de pe Spruce Street şi rulează încet pe Harper Road, 
chiar prin faţa casei bătrânului Det. Pens. O, ia te uită! In 
faţa casei e cioroiul mic, la bustul gol (pentru ca toate 
casnicele să se poată bucura de priveliştea pătrăţelelor lui 
ude de sudoare, evident) şi împingând maşina de tuns 
iarba. 

Cam era timpul, îl admonestează Brady în gând. Gazonul 
ăla era vai de mama lui. Nu că Det. Pens. ar fi băgat de 
seamă. Bătrânul Det. Pens. nu-şi mai vede capul de atâtea 
treburi. Păi, uşor e să te uiţi toată ziua la televizor, să te 
îndopi cu chipsuri şi să te joci cu pistolul? 

Cu tot zgomotul făcut de maşina pentru tuns iarba, 
cioroiul mic îl aude şi se întoarce. Ştiu cum te cheamă, 
negrişorule, îi spune Brady în gând. Jerome Robinson. Ştiu 
cam tot ce e de ştiut şi despre bătrânul Det. Pens. Nu-mi 
dau seama însă dacă e amorezat de tine, deşi nu m-ar mira 
să fie. Poate de aia te ţine prin preajmă. 

Brady îi face cu mâna de la volanul dubiţei sale, botezate 
„Mr. Tastey”. E acoperită toată cu abţibilduri înfăţişând 
chipuri de copii veseli şi prin difuzoarele ei răsună clinchet 
de clopoței. Cioroiul mic zâmbeşte şi îi face şi el cu mâna. 
Păi, cum altfel? 

Toată lumea îl iubeşte pe vânzătorul de îngheţată. 


= 02:— 


SUB UMBRELA ALBASTRĂ A LUI DEBBIE 


1 


Brady Hartsfield cutreieră pe străzile întortocheate din 
Cartierul de Vest până la şapte şi jumătate, când apusul 
începe să şteargă sineala de pe cerul sfârşitului de 
primăvară. Primul val de clienți e format mai ales din copii 
ieşiţi de la şcoală, cu ghiozdanele în spate şi hârtii 
mototolite de un dolar în mâinile întinse. Majoritatea nici nu 
se uită la el. Sunt mult prea ocupați să trăncănească între 
ei sau la telefoanele mobile pe care generaţia aceasta nu le 
consideră nişte simple accesorii, ci obiecte din aceeaşi 
categorie cu hrana şi aerul, fără de care viaţa nu poate fi 
concepută. Câţiva îi mulţumesc, dar cei mai mulţi nu-i 
adresează niciun cuvânt. Brady nu se supără. Nu vrea să fie 
privit şi nu vrea să-şi amintească cineva de el. Pentru 
răzgâiaţii ăştia el nu e decât un halat alb care le vinde 
îngheţată. Şi aşa vrea să rămână. 

Nu mai e activitate de la şase la şapte, când lighioanele 
astea micuţe dau fuga acasă să ia cina. Doar câţiva - dintr- 
aceia care i-au spus „mulţumesc” - stau de vorbă cu 
părinţii lor. Insă cei mai mulţi se apucă de butonat 
telefoanele, în vreme ce Mami şi Tati îndrugă vrute şi 
nevrute despre cum le-a mers la serviciu, sau se uită la ştiri 
ca să afle ce se mai petrece prin lumea pe care potentaţii 
zilei o învârt după bunul lor plac. 

În ultima jumătate de oră vânzările cresc din nou. Acum 
nu doar copiii, ci şi părinţii vin la dubiţa zornăitoare a lui Mr. 
Tastey ca să cumpere îngheţată pe care o vor mânca după 
ce-şi vor fi cuibărit dosurile (cele mai multe obeze) în 
şezlongurile din grădină. Parcă i se face milă de ei. Oamenii 
ăştia nu au viziune şi sunt proşti ca furnicile îngrămădite în 
muşuroiul lor. Un asasin în masă le vinde îngheţată şi ei 
habar nu au. 

Din când în când Brady se întreba cât de greu i-ar fi să 
otrăvească toată încărcătura de îngheţată: şi pe cea de 


2203 


vanilie, şi pe cea de ciocolată, pe cea din fructe de pădure, 
pe cea botezată Aroma Zilei şi Delicioasa pe Băâţ, Negresele 
şi chiar vafele şi cornetele. Atât de departe a mers cu 
gândul, încât s-a şi documentat pe Internet. Adică, aşa cum 
ar spune Anthony „Tones” Frobisher, şeful lui de la 
Discount Electronix, a făcut un „studiu de fezabilitate” şi a 
ajuns la concluzia că ideea aceasta, deşi posibilă, este 
totodată o mare idioţenie. Nu că i-ar fi teamă să rişte; a 
scăpat cu bine după Masacrul cu Mercedesul, cu toate că 
şansele de a fi prins fuseseră foarte mari atunci. Dar nu 
vrea să fie arestat tocmai acum. Pentru că acum are 
treabă. lar treaba lui de la acest sfârşit de primăvară şi 
început de vară se numeşte K. William Hodges, fost poliţist. 

Va putea să se fâţâie în voie cu îngheţata otrăvită pe ruta 
lui din Cartierul de Vest după ce fostul poliţist se va plictisi 
să se tot joace cu pistolul pe care îl ţine la îndemână, lângă 
fotoliul din living, şi îl va folosi de-adevăratelea. Dar nu mai 
devreme. Fostul poliţist îl calcă pe nervi pe Brady 
Hartsfield. Intr-un mare fel. Hodges a ieşit la pensie cu 
toate onorurile, ba i-au organizat şi o petrecere. Ei, cum se 
poate una ca asta, de vreme ce nu a reuşit să-l prindă pe 
cel mai cunoscut criminal pe care l-a văzut vreodată oraşul 
ăsta? 


2 


La ultimul drum al zilei trece pe lângă casa de pe 
Teaberry Lane, unde locuieşte sluga lui Hodges, Jerome 
Robinson, împreună cu mama, tatăl şi sora lui mai mică. Și 
Jerome Robinson îl calcă pe nervi pe Brady. Tânărul arată 
bine, lucrează pentru fostul poliţist şi iese în fiecare 
weekend cu câte o altă fată. Toate fetele sunt frumuşele. 
Unele sunt chiar albe. lar asta nu e deloc bine. E împotriva 
firii. 

— Hei! strigă Robinson. Hei, domnu’ cu îngheţata! Stai 
puţin! 

Taie în fugă peluza, urmat îndeaproape de câinele lui, un 
setter irlandez, şi de surioara lui, care nu are decât nouă 


— 94 — 


ani. 

— la-mi şi mie de cioco, Jerry! se milogeşte ea. Te rooog! 

Şi numele lui e de alb. Jerome. Jerry. E insultător. De ce 
nu-l cheamă Traymore? Sau Devon? Sau Leroy? De ce nu-l 
cheamă Kunta Kinte, în pizda mă-sii? 

Jerome are mocasini în picioarele goale şi i se văd 
gleznele verzi de la iarba gazonului fostului poliţist. Poartă 
un zâmbet larg pe chipul a cărui frumuseţe nu poate fi 
tăgăduită. Brady e în stare să jure că, atunci când îi văd 
zâmbetul ăsta, fetele îşi dau iute jos chiloţeii şi întind 
braţele spre el. Haide, Jerry, poftim înăuntru. 

Brady nu a fost niciodată cu vreo fată. 

— Ce mai faci, dom'ne? îl întreabă Jerome. 

Brady s-a ridicat de la volan şi acum e la locul de unde 
vinde îngheţata. Zâmbeşte şi el. 

— Bine fac. Mi s-a terminat programul, iar asta mă 
bucură. 

— Mai ai vreo îngheţată de ciocolată? Că Micuța Sirenă 
de colo şi-ar dori una. 

Cu acelaşi zâmbet larg, Brady ridică degetele mari, 
arătându-i că a înţeles comanda. E cam acelaşi zâmbet pe 
care-l avusese sub masca de clovn când năvălise în 
amărâţii ăia de şomeri de la Târgul de Joburi, cu pedala de 
acceleraţie apăsată până la podea. 

— S-a notat, prietene. Ciocolată să fie. 

Ajunge şi surioara, cu ochii scăpărând şi codiţele săltând. 

— Nu-mi mai zice Micuța Sirenă, Jere, ştii că nu pot să 
sufăr numele ăla! 

Are cam nouă ani; şi mai are şi un nume de fată albă: 
Barbara. Atât de ireală e ideea că numele acesta poate fi 
dat unei negrese, încât lui Brady nici măcar insultător nu i 
se mai pare. Singurul din familia asta cu nume de negru e 
câinele, care acum s-a ridicat cu labele din faţă pe dubiţă şi 
dă vesel din coadă. 

— Jos, Odell! îi comandă Jerome, iar câinele se supune şi 
se aşază în fund, gâfâind binedispus. 

— Şi tu? îl întreabă Brady pe Jerome. Vrei şi tu o 
îngheţată? 


— Una italienească, cu vanilie, te rog. 

Aşa cum ţi-ai dori să-ţi fie culoarea pielii, comentează 
Brady în gând şi le întinde îngheţatele. 

Vrea să-l supravegheze îndeaproape pe Jerome, vrea să 
ştie tot ce e de ştiut despre Jerome, pentru că Jerome pare 
a fi singura persoană cu care îşi petrece timpul fostul 
poliţist. În ultimele două luni Brady i-a urmărit îndelung şi a 
văzut că Hodges se poartă cu tânărul aşa cum te porţi cu 
un prieten, chiar dacă îi era un fel de angajat. Brady nu a 
avut niciodată prieteni; prietenii sunt periculoşi; ştie el bine 
ce sunt prietenii: ofrande pentru ego. Plase de siguranţă 
emoţională. Spre cine te îndrepţi atunci când nu-ţi este 
bine? Spre prieteni, fireşte. Şi prietenii îţi zic tot felul de 
chestii de genul vai, zău aşa şi haide, nu mai fi supărat şi 
suntem alături de tine şi hai să bem ceva. Jerome are doar 
şaptesprezece ani, deci nu are voie să iasă la o băută cu 
Hodges (decât dacă-i vorba despre suc), dar poate spune 
oricând nu mai fi supărat şi sunt alături de tine. Aşa că 
trebuie să stea cu ochii pe el. 

Doamna Trelawney nu a avut prieteni. Nici soţ. Nu a 
avut-o decât pe mămiţica ei bătrână şi bolnavă. lar asta a 
făcut-o pradă sigură, mai ales după ce au început s-o 
streseze poliţiştii. Ce să vezi, i-au uşurat sarcina lui Brady. 
Ce a mai rămas de făcut a făcut el singur chiar sub nasul 
muierii cu aspect de şnur. 

— Poftim, spune Brady, întinzându-i lui Jerome cele două 
îngheţate pe care acum le-ar fi dorit injectate cu arsenic. 

Sau cu warfarină*€. Ca să le dea sângele pe ochi şi pe 
urechi şi pe gură. Evident, şi pe cururi. Îşi închipuie cum toţi 
copiii din cartier îşi lasă baltă şi ghiozdanele, şi 
indispensabilele lor telefoane mobile atunci când începe să 
le ţâşnească sângele valuri-valuri din toate găurile. Ce 
scenă bună de film horror! 

Jerome îi întindă o bancnotă de zece şi Brady îi dă restul 
şi pune de la el un biscuit pentru câine. 

— Pentru Odell, zice el. 


3 Warfarina - substanţă cu efect anticoagulant, folosită şi ca pesticid 
(n.tr.). 


— Mersi, domnu’! se bucură Barbara şi linge din conul cu 
îngheţată. Tare bună mai e! 

— Mă bucur că-ţi place, dulceaţă. 

Conduce dubiţa de îngheţată, aşa cum conduce adesea şi 
un VW din Patrula Cibernetică atunci când are vreo 
intervenţie, însă la acest început de vară adevărata lui 
slujbă este Detectivul K. William Hodges (Pens.). Şi măsurile 
luate pentru ca Detectivul Hodges (Pens.) să folosească 
pistolul. 

Brady porneşte înapoi, spre „Fabrica de îngheţată”, cum 
se numeşte magazinul lui Loeb, ca să predea dubiţa şi să se 
schimbe în hainele de oraş. Are grijă să nu depăşească 
limita de viteză. 

Paza bună trece primejdia rea. 


3 


Când pleacă de la restaurantul lui DeMasio - după ocolul 
făcut până sub podul rutier ca să-i pună la punct pe 
derbedeii care-l bruscau pe micuţ - Hodges îşi conduce 
Toyota prin oraş fără vreo destinaţie anume. Cel puţin aşa 
crede, până când îşi dă seama că a ajuns pe Lilac Drive, în 
Sugar Heights, luxoasa suburbie de pe malul lacului. 
Opreşte vizavi de o poartă impresionantă cu o plăcuţă pe 
care e trecut numărul 729. 

Casa regretatei Olivia Trelawney se află în capătul unei 
alei asfaltate, aproape la fel de lată ca strada din faţă. 
Semnul cu DE VÂNZARE de pe poartă îi invită pe 
Cumpărătorii lInteresaţi să sune la IMOBILIARE & CASE 
SUPERBE MICHAEL ZAFRON. Hodges e de părere că anunţul 
va rămâne cam multişor acolo, dacă e să ţinem seama de 
îngheţul pieţei imobiliare în acest An al Domnului Nostru 
2010. Însă iarba e îngrijită şi, după dimensiunile peluzei, cel 
care o tunde foloseşte, probabil, o maşină mai mare decât 
cea pe care o are fostul poliţist. 

Oare cine plăteşte toate lucrările astea de întreţinere? 
Probabil că agentul care administrează bunurile Dnei T. Nu 
încape îndoială că femeia fusese putred de bogată. Parcă-şi 


ES «E 


aduce aminte că averea ei se situa pe undeva în jurul cifrei 
de şapte milioane. Şi acum, pentru prima oară de când a 
ieşit la pensie şi le-a predat lui Pete Huntley şi Isabelle 
Jaynes cazul nerezolvat al Masacrului de la Complexul 
Municipal, se pomeneşte că se întreabă dacă mai trăieşte 
mama Dnei T. Îşi aminteşte că biata bătrână aproape era 
îndoită în unghi drept din cauza scoliozei care o făcea să 
sufere îngrozitor... dar scolioza nu este neapărat o boală 
fatală. Mai mult încă, nu avea Olivia Trelawney şi o soră 
care locuia în vestul ţării? 

Se căzneşte să-şi aducă aminte numele surorii. Degeaba. 
Însă îşi aduce aminte că Pete o poreclise pe doamna 
Trelawney „Dna Smucită”, pentru că în permanenţă îşi 
aranja hainele cu mişcări bruşte şi îşi netezea părul strâns 
în coc, ce nu avea nicio nevoie să fie netezit, şi se juca cu 
cureaua din aur a ceasului ei Patek Philippe, întorcând-o iar 
şi iar pe încheietura ei de schelet. Hodges nu putea s-o 
sufere. Lui Pete aproape că ajunsese să-i fie silă de ea. Şi 
începuseră să simtă o oarecare satisfacţie pentru că-i 
puteau pune în cârcă o parte din vina pentru atrocitatea de 
la Complexul Municipal. În fond, ea îi uşurase misiunea 
individului; cum să te mai îndoieşti de asta? Primise două 
chei atunci când cumpărase Mercedesul, dar nu fusese în 
stare să le arate decât una. 

Şi apoi, cu puţin înainte de Ziua Recunoştinţei, 
sinuciderea. 

Hodges îşi aduce foarte bine aminte ce a spus Pete când 
au primit vestea. 

— Va avea de dat socoteală dacă o să întâlnească 
victimele masacrului când va ajunge dincolo - mai ales pe 
tânăra Cray şi pe bebeluşul ei. 

Gestul ei fusese confirmarea finală a convingerii lui Pete: 
în mintea ei, Dna T. a ştiut tot timpul că uitase cheia în 
contactul Mercedesului pe care ea îl numea Milordul 
Cenuşiu. _ 

Hodges era de aceeaşi părere. Intrebarea este: mai crede 
asta şi acum? Ori a început să vadă altfel lucrurile din 
cauza mărturisirii otrăvite pe care a primit-o ieri de la 


Ucigaşul cu Mercedes? 

Poate că nu. Dar trebuie să admită că scrisoarea ridică 
unele întrebări. Dar dacă Domnul Mercedes îi trimisese o 
misivă asemănătoare şi doamnei Trelawney? Doamnei 
Trelawney, cea plină de ticuri şi cu psihicul labil sub 
pojghiţa de sfidare? Oare nu era posibil? Cu siguranţă că 
Domnul Mercedes aflase despre furia şi disprețul pe care 
opinia publică le revărsase asupra ei în urma tragediei; nu 
trebuia decât să citească Scrisorile către Redacţie din ziarul 
local. 

E posibil... 

Dar gândul i se întrerupe aici, pentru că în spatele lui a 
oprit o maşină atât de aproape încât atinge bara de 
protecţie de la Toyota lui. Nu are girofar pe capotă, dar e 
un Ford Crown Vic model nou, de culoare albastru-prăfuit. 
De la volan coboară un bărbat solid, tuns periuţă. Sacoul 
sport îi este umflat într-o parte, ceea ce înseamnă că are o 
armă dedesubt, într-un toc de umăr. Dacă individul ar face 
parte din poliţie, pistolul ăla ar fi un Glock .40, exact ca 
acela pe care Hodges l-a încuiat în seiful de acasă. Dar nu-i 
din poliţie. Hodges încă îi mai cunoaşte pe toţi detectivii 
activi. 

Coboară geamul. 

— Bună ziua, domnule, zice Periuţă. Dacă nu vă supăraţi, 
îmi spuneţi şi mie ce faceţi aici? Că staţionaţi de ceva 
vreme. 

Hodges aruncă o privire la ceas şi vede că omul are 
dreptate. S-a făcut aproape patru şi jumătate. Incep 
oamenii să iasă de la serviciu şi traficul o să fie ca dracu’, 
mai ales în centru. Aşa că mare noroc ar trebui să aibă ca 
să ajungă acasă la timp pentru Știrile de Seară de pe CBS, 
ca să-l urmărească pe Scott Pelley. Obişnuia să se uite la 
NBC până şi-a dat seama că Brian Williams nu-i decât un 
tântălău bine intenţionat şi prea mare amator de filmuleţe 
postate pe Youtube. Nu tocmai genul de prezentator de ştiri 
care să-i fie pe plac acum când se pare că întreaga lume e 
în pragul dez... 

— Domnule? V-aş ruga să-mi răspundeţi. 


Periuţă se apleacă. | se deschide haina. Nu-i un Glock, ci 
un Ruger. Armă de cowboy, dacă-l întrebaţi pe Hodges. 

— Şi eu, zice fostul detectiv, sper că eşti autorizat să mă 
întrebi de sănătate. 

Periuţă îşi încreţeşte fruntea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Părerea mea e că dumneata eşti angajat la o firmă 
particulară de securitate, îi explică calm Hodges. Însă tot 
vreau să văd o legitimaţie, ceva. Şi apoi ştii ce mai vreau să 
văd? Permisul dumitale pentru camuflarea tunului ăluia de-l 
porţi pe sub haină. Şi bine ar fi să-l ai în portofel, nu în 
torpedoul maşinii, că altfel ştii bine că ai încălca paragraful 
nouăsprezece din codul armelor de foc, care, pe scurt, sună 
cam aşa: „In caz de port camuflat de armă, permisul pentru 
aceasta trebuie purtat la îndemână”. Aşa că te rog să-mi 
arăţi documentele. 

Cutele dintre sprâncenele lui Periuţă se fac şi mai adânci. 

— Sunteţi poliţist? 

— La pensie, îi răspunde Hodges, dar asta nu înseamnă 
că mi-am uitat drepturile ori obligaţiile dumitale. Arată-mi, 
te rog, legitimaţia şi permisul pentru port camuflat de 
armă. Nu trebuie să mi le dai în mână... 

— Păi, cum să le dau! 

— ... dar vreau să le văd. Şi după aceea putem discuta 
despre prezenţa mea pe Lilac Drive. 

Periuţă se gândeşte puţin, doar câteva secunde. Apoi îşi 
scoate portofelul şi îl deschide. În oraşul acesta - ca în 
multe altele, îşi zice Hodges - angajaţii firmelor de 
securitate îi tratează pe detectivii ieşiţi la pensie cu aceeaşi 
deferenţă manifestată faţă de cei aflaţi în serviciul activ, 
deoarece foştii poliţişti încă mai au prieteni în activitate, 
care le-ar putea face viaţa grea. Individul este Radney 
Peeples, iar legitimaţia de la firmă spune că este angajat al 
Vigilant Guard Service. li arată lui Hodges şi permisul 
pentru port camuflat de armă, valabil până în luna iunie 
2012. 

— Te numeşti Radney, nu Rodney, spune Hodges. La fel 
ca Radney Foster, cântăreţul de muzică country. 


— 100 — 


Faţa agentului de securitate se destinde într-un zâmbet 
larg. 

— Chiar aşa. 

— Ei bine, domnule Peeples, numele meu este Bill 
Hodges, mi-am încheiat serviciul ca Detectiv Gradul Întâi, 
iar ultimul meu caz important a fost cel al Ucigaşului cu 
Mercedes. Probabil că acum înţelegi ce caut în zona asta. 

— Doamna Trelawney, arată Peeples că a înţeles, făcând 
un pas respectuos înapoi ca să îi permită lui Hodges să 
deschidă portiera şi să coboare din maşină. Aţi pornit la 
plimbare pe tărâmul cu amintiri, domnule detectiv? 

— Sunt doar „domnule” acum. 

Hodges întinde mâna. Peeples i-o strânge. 

— În rest, ai perfectă dreptate. Am ieşit la pensie din 
poliţie cam tot atunci când doamna Trelawney a ieşit la 
pensie din viaţă. 

— Tristă poveste a mai fost şi aia, spune Peeples. Ştiţi că 
au fost copii care au aruncat cu ouă în poarta ei? Şi nu doar 
de Halloween. Ci de trei sau patru ori. Pe unii i-am prins... 
pe ceilalţi. 

Clatină necăjit din cap şi adaugă: 

— Plus hârtia igienică atârnată de gard. 

— O, da, se dau în vânt după chestia asta, zice Hodges. 

— Şi într-o noapte cineva a pus un afiş pe stâlpul din 
stânga porţii. L-am descoperit şi l-am luat de acolo înainte 
să-l vadă doamna. Ştiţi ce scria pe el? 

Hodges nu ştie. 

Peeples îşi coboară glasul. 

— PIZDA UCIGAŞA, asta scria. Cu majuscule. Şi nu era 
deloc corect. Femeia a făcut o greşeală, atâta tot. Oare e 
vreunul dintre noi care să spună cu mâna pe inimă cănua 
greşit niciodată? 

— Eu nu, spune Hodges. 

— Vedeţi? Biblia spune că acela fără de păcat să arunce 
prima piatră. 

S-o vedem şi pe-asta, îşi zice Hodges sceptic. Şi întreabă, 
sincer curios: 

— Ai plăcut-o? 


— 101 — 


Privirea lui Peeples o zbugheşte în sus şi la stânga, gest 
involuntar pe care Hodges l-a văzut în multe săli de 
interogatoriu de-a lungul anilor. Inseamnă că agentul de 
securitate ori va evita răspunsul, ori îl va minţi în faţă. 

Prima variantă s-a dovedit cea corectă. 

— Păi, cum să vă zic, se purta frumos cu noi de Crăciun. 
Câteodată ne mai încurca numele, dar ştia cine suntem şi 
ne dădea la fiecare câte patruzeci de dolari şi o sticlă de 
whisky. Bun tare. Credeţi cumva că bărba-su se purta la 
fel? 

Fornăie cu dispreţ şi continuă: 

— Zece dolari înghesuiți într-o felicitare de la Hallmark, 
atâta tot căpătam pe vremea când era la butoane scârţanul 
ăla. 

— Pentru cine lucrează firma dumitale? 

— Pentru Asociaţia de Proprietari din Sugar Heights. Ştiţi 
dumneavoastră, o chestie din aia de cartier. Contestă 
reglementările urbanistice atunci când nu le sunt pe plac şi 
se asigură că toţi rezidenții respectă un anume... nu ştiu 
cum să-i zic, standard cred că-i cuvântul cel mai potrivit. 
Sunt o groază de reguli. De pildă, de Crăciun ai voie să-ţi 
instalezi doar becuri albe, nu şi colorate. Şi nu trebuie să 
clipească. 

Hodges îşi dă ochii peste cap. Peeples rânjeşte. Au trecut 
de la stadiul de potenţiali adversari la cel de colegi - mă 
rog, aproape - şi pentru care motiv? Pentru că s-a nimerit 
ca Hodges să recunoască numele mai ciudat al individului. 
Ai putea crede că a fost vorba de noroc chior, dar mereu e 
câte ceva ce te-ar putea pune bine cu persoana pe care 
vrei s-o chestionezi. Ceva. Mereu. lar o parte din reuşita lui 
Hodges în meserie s-a datorat faptului că reuşea să 
identifice acel ceva. Cel puţin, în majoritatea situaţiilor. 
Acesta este un talent pe care Pete Huntley nu l-a avut 
niciodată, iar Hodges e încântat să-şi dea seama că nu şi-a 
ieşit cu totul din mână. 

— Mi se pare că are o soră, spune el. Doamna Trelawney. 
N-am cunoscut-o şi nu-mi aduc aminte cum o cheamă. 

— Janelle Patterson, zice prompt Peeples. 


— 102 — 


— Înţeleg că ai cunoscut-o. 

— Chiar aşa. Cumsecade persoană. Seamănă cu doamna 
Trelawney, da'-i mai tânără şi arată mai bine. 

Descrie cu mâinile o formă de clepsidră în aer. 

— Mai plină prin anumite locuri. Ştiţi cumva, domnule 
Hodges, dacă s-au mai făcut progrese în cazul cu 
Mercedesul? 

În mod normal, Hodges nu ar răspunde la această 
întrebare; dar, dacă vrei să obţii informaţii, trebuie să oferi 
informaţii la rândul tău. lar ce ştie el nu-i tocmai o 
informaţie. Foloseşte cuvintele lui Pete Huntley: 

— E într-un punct mort. 

Peeples dă din cap de parcă exact la răspunsul ăsta se 
aştepta. 

— Crimă din impuls. Fără legătură cu niciuna dintre 
victime, fără mobil; crimă de dragul senzaţiilor tari şi atât. 
L-ar putea prinde doar dacă o mai face din nou, nu credeţi? 

Domnul Mercedes zice că n-o s-o mai facă, îşi aminteşte 
Hodges, dar sub nicio formă nu are de gând să-i divulge 
această informaţie. Aşa că pare a fi de acord. Consensul 
între doi colegi e întotdeauna de bine. 

— Dna T. a lăsat o avere mare, spune Hodges, şi nu mă 
refer doar la casă. Mă întreb dacă sora ei a moştenit-o pe 
toată. 

— O, da, zice Peeples. 

Ezită o clipă, apoi pune o întrebare pe care Hodges o va 
repeta într-un viitor nu prea îndepărtat: 

— Pot să mă bizui pe discreţia dumneavoastră? 

— Da. 

Când ţi se pune o asemenea întrebare, răspunsul cel mai 
simplu este şi cel mai bun. Fără calificative. 

— Doamna Patterson locuia în Los Angeles atunci când 
sora ei... ştiţi dumneavoastră. Pastilele. 

Hodges dă din cap. 

— Căsătorită, dar fără copii. Căsătorie nasoală. Când a 
aflat că a moştenit toate milioanele alea, plus proprietatea 
din Sugar Heights, s-a dus glonţ la avocat ca să divorţeze 
de bărba-su şi a venit aici. 


— 103 — 


Peeples întinde un deget spre poartă, alee şi vila uriaşă. 

— A stat aici cam vreo două luni, până la autentificarea şi 
citirea testamentului. S-a împrietenit cu doamna Wilcox, de 
la numărul 640. Doamna Wilcox e o persoană foarte 
volubilă şi eu mă am bine cu ea. 

Asta poate însemna orice de la cafeaua luată împreună 
până la sexul de după-amiază. 

— Duduia Patterson îşi vizita mama care stătea într-un 
bloc de fiţe din centru. Ştiţi povestea cu mama lor? 

— Elizabeth Wharton, spune Hodges. Oare mai trăieşte? 

— Eu cred că da. 

— Avea o scolioză îngrozitoare. 

Şi Hodges se îndoaie de şale şi face câţiva paşi 
şchiopătaţi ca să-i demonstreze despre ce e vorba. Dacă 
vrei să primeşti, trebuie şi tu să dai. 

— Aoleu, chiar aşa? Nasol. Mă rog, Helen - adică doamna 
Wilcox - zice că duduia Patterson îşi vizita mama la ore fixe 
exact aşa cum făcuse doamna Trelawney. Până mai acum o 
lună. Atunci probabil că situaţia s-a înrăutățit, pentru că mi 
se pare că acum bătrâna e internată într-un azil din 
Districtul Warsaw. Şi duduia Patterson s-a mutat în 
apartamentul ei. Acolo stă şi acum. Dar mai dă din când în 
când pe aici. Ultima oară am văzut-o acum o săptămână, 
când agentul imobiliar a arătat casa unor cumpărători. 

Hodges îşi zice că a aflat tot ce se putea afla de la 
Radney Peeples. 

— Mulţumesc pentru că m-ai pus la curent. Am s-o tai de- 
aici. Îmi pare rău că m-am înfipt în dumneata la început. 

— Nu face nimic, spune Peeples, pompând de două ori la 
mâna întinsă a lui Hodges. V-aţi purtat ca un profesionist. 
Doar să ţineţi minte că nu aţi auzit nimic de la mine. O locui 
Janelle Patterson în centru, dar încă mai face parte din 
Asociaţie, iar asta înseamnă că ne e clientă şi avem 
obligaţii faţă de ea. 

— Nu mi-ai spus nicio vorbă, îl asigură Hodges, urcându- 
se în maşină. 

Speră din suflet ca soţul lui Helen Wilcox să nu-şi prindă 
nevasta în pat cu domnul muşchi aici de faţă, dacă asta e 


— 104 — 


cu adevărat relaţia dintre ei. Probabil descoperirea 
adulterului ar duce la rezilierea contractului cu Vigilant 
Guard Service. lar cariera lui Peeples ar fi iremediabil 
distrusă. Nu-i loc de îndoială în privinţa asta. 

Sau poate nu-i nimic de genul ăsta, îşi zice Hodges 
pornind maşina. Poate cucoana doar îl serveşte cu fursecuri 
proaspăt scoase din cuptor. Măi, băiete, măi, ai urmărit 
prea multă terapie de cuplu făcută de nazistul ăla de la 
televizor. 

Nu că l-ar interesa viaţa amoroasă a lui Peeples. Ce-l 
interesează pe Hodges acum, când se întoarce la locuinţa 
lui infinit mai modestă din Cartierul de Vest, este faptul că 
Janelle Patterson a moştenit toată averea surorii ei, că 
Janelle Patterson locuieşte (pentru moment) chiar aici, în 
oraş, şi că Janelle Patterson trebuie să fi făcut ceva cu 
bunurile răposatei Olivia Trelawney. Bunuri printre care se 
află şi documente personale, iar printre aceste documente 
personale trebuie să se găsească şi o scrisoare - poate 
chiar mai multe - de la dementul care a luat legătura şi cu 
el. lar dacă asemenea scrisori există, vrea neapărat să le 
vadă. 

Fireşte că asta e treaba poliţiei, iar K. William Hodges nu 
mai este poliţist. E conştient că, dacă va continua pe 
drumul ăsta, va depăşi limitele legalului - prin tăinuire de 
informaţii, în primul şi în primul rând -, dar nu are încă de 
gând să se lase păgubaş. Aroganta obraznică din scrisoarea 
dementului l-a enervat la culme. Dar, recunoaşte el, l-a 
enervat în sens pozitiv. l-a dat o motivaţie. lar asta este 
ceva absolut minunat, mai ales după ultimele luni de 
amorţeală plictisită. 

Dacă mi se întâmplă să fac progrese, o să-i predau lui 
Pete toată problema. 

Nu se uită în oglinda retrovizoare când îi trece prin minte 
promisiunea asta; dar, dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut cum 
privirea îi fuge în sus şi spre stânga. 


— 105 — 


4 


Hodges îşi bagă Toyota în adăpostul construit în stânga 
casei, care-i serveşte drept garaj. In faţa uşii se opreşte 
câteva clipe ca să-şi admire peluza proaspăt tunsă. Tot 
acolo găseşte şi un bilet vârât pe jumătate în fanta pentru 
corespondenţă. Primul lui gând se îndreaptă către Domnul 
Mercedes, dar un asemenea gest ar fi mult prea neruşinat 
chiar şi pentru un individ de teapa lui. 

Biletul e de la Jerome. Caligrafia frumoasă şi ordonată 
contrastează puternic cu stilul exagerat al mesajului. 


Dragu’ Conaşu' Hodges, 

Ţi-am tăiet iarba şi am pus maşina la locu’ iei. Mă 
rog la Domnu’ să nu te-mpiedici dă ia! Dacă mai ai 
trebi pen’ negru ăsta mititel, bagă-mi o sârmă. 
Sporovăiesc cu drag cu matale, dacă nu-s la fo' alta 
din trebile meli. Că cum îti spuneam trebile meli cere 
multă străduinţă şi atenție în cap. 

Da'-s orişicând acilea pentru matale, conaşu”! 

Jerome 


Hodges clatină obosit din cap, dar nu-şi poate reţine 
zâmbetul. Puştiul ăsta are doar note maxime la matematică 
avansată, se pricepe să înlocuiască streşinile căzute, îi 
repară e-mailul când se buleşte (chestie destul de 
frecventă, cauzată de nepriceperea lui), ştie ceva lucrări de 
instalaţii, vorbeşte franceza destul de bine şi, dacă ai 
proasta inspiraţie să-l întrebi ce mai citeşte, e capabil să te 
fută la cap o jumătate de oră cu conotaţiile simbolice ale 
sângelui în opera lui D.H. Lawrence. Nu-şi doreşte să fie 
alb; dar, pentru că este un negru dotat dintr-o familie 
aparţinând păturii superioare a clasei mijlocii, are parte de 
ceea ce el numeşte „provocări existenţiale”. Are un ton 
glumet mereu când vorbeşte despre asta, însă Hodges nu 
crede că glumeşte. Nu întru totul. 

Nu încape îndoială că tatăl lui Jerome, profesor de 
colegiu, şi mama lui, expert contabil - ambii complet lipsiţi 


— 106 — 


de simţul umorului, după părerea lui Hodges - s-ar 
cutremura la vederea acestui bilet. Ba chiar şi-ar pune 
serios problema să-şi ducă fiul la psihoterapie. Dar fireşte 
că Hodges nu le va arăta răvaşul băiatului. 

— Of, Jerome, Jerome, Jerome, murmură el, descuind uşa 
şi intrând în casă. 

Jerome şi trebile lui. Jerome, care nu se poate hotărî, cel 
puţin nu încă, la care universitate de top să se înscrie; că 
oricare dintre acestea îl va primi cu braţele deschise este 
deja un lucru de la sine înţeles. Este singurul suflet din 
cartier de care Hodges se simte apropiat şi, dacă e vorba să 
spunem adevărul, e singurul prieten de care are nevoie. 
Hodges crede că prietenia este în general supraestimată şi 
prin aceasta se aseamănă cu Brady Hartsfield. 

A ajuns acasă la timp pentru ştirile de seară, dar renunţă 
la ele. Simte că nu mai poate să înghită atâta petrol 
deversat în Golf şi atâtea comunicate ale Mişcării Tea 
Party“, aşa că îşi deschide computerul, intră pe Firefox şi 
tastează Sub umbrela albastră a lui Debbie. Pe ecran 
apar doar şase rezultate, captură incredibil de mică pentru 
vastul ocean al Internetului. Şi unul singur dintre ele 
corespunde întru totul căutării. Hodges dă click pe el şi o 
imagine umple ecranul. 

Un peisaj cu dealuri molcome, sub un cer plin cu nori 
ameninţători. O ploaie animată cade în torente argintii. Însă 
bărbatul şi femeia de sub umbrela mare şi albastră sunt la 
adăpost de stropii năvalnici. Nu se sărută, dar au capetele 
apropiate. Par cufundaţi în discuţie. 

Sub imagine este o descriere scurtă a menirii paginii 
Umbrela Albastră. 


Spre deosebire de alte site-uri, cum ar fi Facebook 
sau Linkedin, Sub Umbrela Albastră a lui Debbie este o 
cameră virtuală de discuţii, unde se pot întâlni vechii 
prieteni şi unde se pot lega noi prietenii în ANONIMAT 


37 Tea Party - acronim pentru Taxed Enough Already (Ajunge cu atâtea 
impozite), mişcare conservatoare care acţionează în interiorul Partidului 
Republican (n.tr.). 


— 107 — 


COMPLET ŞI GARANTAT. Fără fotografii, fără materiale 
pornografice, fără restricţii asupra numărului de litere, 
ci doar CONVERSAŢIE PLACUTA, CA PE VREMURI. 


Dedesubt e un buton pe care scrie ÎNCEPEŢI ACUM! 
Hodges pune cursorul pe el. Dar nu dă click. Şovăie. Cam 
cu şase luni în urmă, Jerome a fost nevoit să-i şteargă 
adresa de e-mail şi să-i facă una nouă, pentru că toată 
lumea din agenda lui electronică primise un mesaj care 
spunea că el era în New York, i se furase portofelul cu toate 
cardurile şi că avea nevoie de bani ca să se întoarcă acasă. 
Drept care îi ruga frumos pe destinatarii mesajului să-i 
trimită cincizeci de dolari - sau mai mult dacă îşi puteau 
permite - la o căsuţă poştală din Tribeca*8. „Vă voi înapoia 
banii de îndată ce rezolv încurcătura asta”, se spunea în 
încheiere. 

Hodges s-a simţit profund stânjenit, pentru că cererea 
aceasta ajunsese la fosta lui nevastă, la fratele lui din 
Toledo şi la mai bine de patruzeci de poliţişti cu care 
lucrase de-a lungul anilor. Precum şi la fiica lui. Se 
aşteptase să-i sune telefoanele - şi fixul, şi mobilul - ca la 
balamuc în cele patruzeci şi opt de ore care au urmat 
acestui incident, dar foarte puţini oameni l-au căutat şi doar 
Alison a părut sincer îngrijorată. Ceea ce nu l-a mirat deloc. 
Allie, prăpăstioasă din fire*, se tot aştepta ca tatăl ei să 
dea semne de senilitate încă de când împlinise cincizeci şi 
cinci de ani. 

Hodges ceruse ajutorul lui Jerome, iar Jerome i-a explicat 
că fusese victima unei fraude de tip „phishing”. 

— Cei mai mulţi din ăia care-ţi accesează adresa de e- 
mail nu vor decât să-ţi vândă nişte Viagra ori ceva bijuterii 
false cu etichete de mari firme. Dar să ştii că am mai văzut 
ce ţi s-a întâmplat dumitale. A păţit-o proful meu de Studii 
Ecologice şi a fost obligat să returneze aproape o mie de 
dolari. Fireşte, asta se întâmpla pe vremuri, înainte ca 
oamenii să se deştepte la cap... 


38 Cartier din sudul Manhattanului (n.tr.). 
3 În original Gloomy Gus - porecla din şcoală a lui Richard Nixon (n.tr.). 
— 108 — 


— Când anume înseamnă „pe vremuri”, Jerome? 

Jerome ridicase din umeri. 

— Acum vreo doi, trei ani. S-a schimbat lumea, domnule 
Hodges. Eu aş zice să fii mulţumit că nu ţi-a băgat un virus 
care să-ţi mănânce toate fişierele şi aplicaţiile. 

— N-aş fi pierdut mare lucru, spusese Hodges. Nu fac 
decât să navighez pe Net. Dar m-aş fi enervat să nu mai 
pot juca solitaire pe calculator. Ştii, atunci când mi se 
întâmplă să câştig, îmi cântă „Happy Days Are Here 
Again”*. 

jerome îi aruncase privirea de tip „sunt-prea-bine- 
crescut-ca-să-ţi-spun-în-faţă-că-eşti-bătut-în-cap”. 

— Dar declaraţia de venit? Că te-am ajutat anul trecut să 
o trimiţi online. Vrei să mai afle şi altcineva în afară de 
mine câţi bani ai dat Unchiului Sam? 

Hodges s-a văzut nevoit să admită că nu voia. 

Pe acelaşi ton pedagogic straniu (şi oarecum duios) pe 
care tinerii inteligenţi îl folosesc mai mereu atunci când se 
străduiesc să-i instruiască pe cei bătrâni şi neinformaţi, 
Jerome a continuat: 

— Computerul dumitale nu-i doar un televizor mai 
modern. Fă bine şi scoate-ţi asta din cap. De fiecare dată 
când îl deschizi, deschizi şi o fereastră în viaţa dumitale. Pe 
care se poate uita oricine vrea. 

Toate gândurile astea îi trec prin minte acum, când se 
uită la umbrela albastră şi la ploaia care cade la nesfârşit. li 
mai trec prin minte şi altele, chestii din mintea lui de 
poliţist, care dormise profund şi care acum s-a trezit de-a 
binelea. _ 

Poate Domnul Mercedes vrea să stea de vorbă. Insă 
poate nu vrea decât să privească pe fereastra aia despre 
care vorbea Jerome. 

În loc să dea click pe ÎNCEPEŢI ACUM!, Hodges iese de pe 
site, ia telefonul şi apasă tastele unui număr din agenda lui 
restrânsă de apelare rapidă. li răspunde mama lui Jerome 


4 Happy Days Are Here Again - şlagăr la modă în anii treizeci, folosit de 
preşedintele Roosevelt pentru a îmbărbăta populaţia în timpul Marii 
Crize (n.tr.). 


— 109 — 


şi, după un schimb scurt de politeţuri, receptorul ajunge la 
DI „Te-ntreb di trebi”. 

Vorbind în cel mai hidos dialect afro-american de care e 
în stare, Hodges zice: 

— Alio, se mai faşi, pretenaş? i-o mai dat fo’ rapandulă 
cu flit? 

— O, salut, domnule Hodges. Fac bine, mulţumesc. 

— Nu-ţi plaşe să-ţi zic d'aistea, frate-miu, hă? 

— Aăă... 

jerome nu se preface: este realmente stupefiat. Lui 
Hodges i se face milă de el. 

— Peluza arată super. 

— Aha. Bun. Mulţam. Mai aveţi nevoie de ceva? 

— S-ar putea. Mă gândeam că poate treci mâine pe la 
mine, după ore. E o chestie legată de computer. 

— Sigur. Care-i buba? 

— Aş prefera să nu-ţi spun la telefon, zice Hodges, dar 
cred că ţi se va părea interesant. La patru e bine? 

— E bine. 

— Perfect. Şi fă-mi, te rog, un hatâr: lasă-l acasă pe 
Tyrone Feelgood Dihait. 

— În regulă, domnule Hodges, aşa voi face. 

— Când ai de gând să încetezi să mai fii aşa scorțos şi să 
începi să-mi spui Bill? Când te aud cu „domnule Hodges” 
mă simt de parcă-aş fi profesorul tău de Istorie Americană. 

— Poate când am să termin liceul, îi răspunde Jerome pe 
un ton foarte serios. 

— Doar să nu te ramoleşti până atunci şi să uiţi. 

Râsul lui Jerome e sănătos, din tot sufletul. II binedispune 
întotdeauna pe Hodges. 

Stă la calculator, în biroul lui cel foarte mic, bate 
darabana pe marginea mesei şi se gândeşte. Işi dă seama 
că nu intră aproape niciodată seara în camera asta. Dacă 
însă se trezeşte la două dimineaţa şi nu mai poate adormi 
la loc, atunci da. Deschide computerul şi joacă solitaire în 
jur de o oră şi apoi se duce iar la culcare. Dar între şapte şi 
miezul nopţii stă în fotoliul său din faţa televizorului, se uită 
la filme vechi pe AMC sau TCM şi se îndoapă cu grăsimi şi 


— 110 — 


glucide. 

Pune iar mâna pe telefon şi acum formează numărul de 
la Informaţii. Îl întreabă pe robotul de la capătul celălalt 
dacă are vreun număr de telefon pe numele Janelle 
Patterson. Nu trage mare nădejde să obţină ceva; din 
moment ce a devenit Doamna de Şapte Milioane de Dolari 
şi pe deasupra mai e şi recent divorțată, probabil că sora 
doamnei Trelawney are telefonul la secret. 

Dar robotul i-l spune imediat, luându-l prin surprindere. 
Hodges bâjbâie după un creion şi apoi apasă tasta 2 pentru 
reluare. Mai tamburinează niţel cu degetele în masă, 
gândindu-se cum s-o abordeze pe femeie. Probabil că nu va 
reuşi mare lucru, dar acesta ar fi fost următorul lui demers 
dacă ar mai fi lucrat în poliţie. De vreme ce nu mai 
lucrează, va trebui să procedeze cu mai multă finesse. 

Îl umflă râsul când îşi dă seama cu câtă nerăbdare se 
gândeşte la provocarea aceasta. 


5 


Brady sună de pe drum la Sammy's Pizza şi comandă una 
mică cu pepperoni şi ciuperci. Dacă ar bănui că mama lui ar 
mânca şi ea o felie sau două, ar fi luat o pizza mai mare, 
însă nu este cazul. 

Poate dacă ar fi cu pepperoni şi vodcă Popov, îşi zice el. 
Dacă ar avea aşa ceva în meniu, atunci da, aş cumpăra 
direct una mare, nu m-aş uita la cele mijlocii. 

În zona de nord a oraşului casele sunt mici şi înghesuite. 
Au fost construite în perioada dintre Războiul din Coreea şi 
cel din Vietnam, adică toate arată la fel şi toate au ajuns ca 
vai de mama lor. Deşi s-a înserat de-a binelea, încă mai 
sunt jucării ieftine, din plastic, împrăştiate pe peluzele lor 
sărăcăcioase, sugrumate de buruieni. Chez Hartsfield este 
căsuţa de la numărul 49, de pe Elm Street“!, unde nu creşte 
niciun ulm şi probabil nu a crescut niciodată. Chestia e că 
toate străzile din cartierul ăsta al oraşului (cunoscut drept 
Platoul de la Nord, logic) poartă nume de copaci. 


+1 Aluzie la Coşmar pe Elm Street, celebrul film horror din 1984 (n.tr.). 
— 111 — 


Brady parchează în spatele Hondei rablagite a mamei. 
Maşina are mare nevoie de un sistem nou de evacuare, de 
pistoane şi de bujii noi. Ca să nu mai vorbim de un 
autocolant care să ateste că a făcut revizia anuală. 

Să se ocupe ea de treaba asta, îşi zice Brady, dar ştie că 
nu va fi aşa. El se va ocupa. Va trebui să se ocupe. La fel 
cum se ocupă mereu de toate. 

La fel cum m-am ocupat de Frankie, îşi aduce el aminte. 
Mai demult, pe vremea când pivniţa era doar pivniţă, nu 
centrul meu de comandă. 

Brady şi Deborah Ann Hartsfield nu vorbesc niciodată 
despre Frankie. 

Uşa e încuiată. Bine măcar că a reuşit s-o înveţe şi atâta, 
deşi numai Dumnezeu ştie cât de greu i-a fost. Ea e genul 
de persoană care crede că expresia în regulă rezolvă toate 
problemele vieţii. Spune-i doar Pune smântâna înapoi în 
frigider după ce-ti iei din ea; şi mama zice în regulă. Şi vii 
acasă şi uite cum s-a borşit cutia lăsată pe bufet. Îi zici Te 
rog frumos, bagă nişte rufe la spălat ca să am şi eu 
uniforma curată mâine; şi ea spune în regulă. Dar când intri 
în spălătorie, vezi că rufele sunt tot în coş, neatinse. 

II întâmpină trăncăneala televizorului. Ceva despre o 
Probă de Rezistență, prin urmare este vorba de Survivor. A 
tot încercat să-i explice că e o făcătură, o înscenare; şi ea 
zice da, în regulă, ştie că-i aşa, dar tot nu ratează niciun 
episod. 

— Am venit, mama! 

— Bună, scumpete! 

Surprinzător pentru ora asta a serii, cuvintele îi sunt 
destul de inteligibile. Dacă aş fi eu în locul ficatului ei, i-aş 
ieşi pe gură când sforăie noaptea şi aş fugi mâncând 
pământul. 

Cu toate acestea, simte fiorul acela de anticipație când 
intră în living, fiorul acela pe care îl urăşte. Ea stă pe 
canapea, îmbrăcată în capotul din mătase albă pe care i l-a 
dăruit el de Crăciun. Se vede şi altceva alb între pulpele 
dezgolite de despicătura rochiei de casă. Lenjeria. Refuză 
să folosească cuvântul chiloti atunci când se gândeşte la 


— 112 — 


mama sa; e un cuvânt prea excitant, dar tot nu şi-l poate 
alunga complet din minte: e mereu acolo, aidoma unui 
şarpe ascuns printre frunzele unui oţetar otrăvit. Mai 
observă şi umbrele mici şi rotunde ale sfârcurilor ei. Nu-i 
normal să se simtă stârnit de chestiile astea - ea se apropie 
cu paşi repezi de cincizeci de ani, a început să facă celulită 
în jurul taliei şi e mama lui, pentru numele lui Dumnezeu, 
însă... 

Însă. 

— Am luat pizza, spune el arătându-i cutia şi anticipând 
răspunsul în gând: Am mâncat deja. 

— Am mâncat deja, zice ea. 

Poate că a mâncat. Câteva frunze de salată şi un pahar 
mititel cu iaurt. Aşa încearcă să-şi păstreze ce i-a mai 
rămas din siluetă. 

— E din aia care-ţi place ţie, spune el, gândind: Mănânc-o 
tu, scumpete. 

— Mănânc-o tu, iubitule, zice ea. 

Soarbe elegant din pahar. Il va da peste cap mai târziu, 
după ce el se va duce la culcare şi ea va crede că a 
adormit. 

— la-ţi o cola şi vino lângă mine. 

Bate cu palma locul de pe canapea. Capotul i se mai 
desface puţin. Capot alb, chiloţi albi. 

Lenjerie, se corectează el. Lenjerie, nimic altceva, e 
mama mea, Mami a mea, iar atunci când e vorba despre 
Mami e vorba doar despre lenjerie. 

Ea îi surprinde privirea şi zâmbeşte. Nu-şi aranjează 
capotul. 

— Anul ăsta supraviețuitorii sunt pe Fiji. 

Se încruntă. 

— Cred că-i Fiji. Ori una din insuliţele alea. Vino aici să te 
uiţi şi tu. 

— Neh, cred că am să mă duc jos să mai lucrez niţel. 

— La ce proiect lucrezi acum, scumpule? 

— Un tip nou de router. 

Ea nu are habar ce-i ăla un router, poate chiar îl 
confundă cu un scuter, iar ăsta e un lucru bun. 


— 113 — 


— Într-o bună zi ai să faci o invenţie care o să ne umple 
de bani, îi spune ea. Ştiu că aşa va fi. Şi atunci, pa şi pusi, 
prăvălie de electronice. Şi adio şi n-am cuvinte, dubiţă cu 
îngheţată. 

II priveşte cu ochi mari, doar foarte puţin apoşi de la 
vodcă. El nu ştie cât de mult bea într-o zi obişnuită şi nu-i 
este de niciun folos să numere sticlele goale, pentru că le 
ascunde pe undeva. Ce ştie însă e că încape în ea incredibil 
de multă băutură. 

— Mersi, spune el. 

Se simte flatat, chiar dacă împotriva propriei voințe. Și 
mai simte şi altele. Clar împotriva propriei voințe. 

— Vino şi dă-i un pupic lui Mami, dulceaţa mea. 

Se apropie de canapea, având mare grijă să nu-şi 
coboare privirea spre despicătura capotului şi încercând să 
ignore furnicăturile de mai jos de cureaua pantalonilor. Ea îi 
întinde un obraz, dar atunci când el se apleacă să i-l sărute, 
se întoarce brusc şi-şi apasă gura întredeschisă şi umedă 
de a lui. Simte gustul alcoolului şi mirosul parfumului cu 
care se dă în spatele urechilor. Cu care se mai dă şi prin 
alte locuri. 

Il apucă de ceafă şi îi zburleşte părul cu vârfurile 
degetelor, făcându-l să se înfioreze până la noadă. |i şterge 
cu limba buza superioară, doar o fracțiune de secundă, 
acum e aici, acum nu mai e. Apoi se retrage şi îi aruncă 
privirea galeşă de starletă. 

— Băieţelul meu dulce şi drag, şopteşte ea, ca o mimoză 
din filmele siropoase vechi - alea în care bărbaţii flutură 
săbiile, iar femeile poartă decolteuri adânci din care li se 
văd ţâţele aproape cu totul. 

Se dă repede înapoi. Ea îi zâmbeşte şi îşi întoarce 
privirea la ecranul televizorului, pe care nişte tineri bine 
făcuţi aleargă pe o plajă pustie. Cu mâini care tremură 
uşor, el deschide cutia de pizza, scoate o felie şi o pune în 
bolul ei cu salată. 

— Mănânc-o, o îndeamnă. Mai alungă băutura. O parte 
măcar. 

— Nu fi rău cu Mami a ta, îi spune, fără pic de ranchiună 


= 114 — 


şi clar fără pic de tristeţe. 

Cu un aer absent, îşi strânge capotul în jurul trupului şi se 
pierde din nou în lumea supravieţuitorilor, curioasă să afle 
cine va pleca de pe insulă săptămâna asta. 

— Să nu uiţi de maşina mea, Brady. Trebuie să-i facem 
revizia. 

— Trebuie să-i facem mai multe, spune el şi intră în 
bucătărie. 

Îşi scoate o cola din frigider şi deschide uşa care dă în 
pivniţă. 

Rămâne o clipă în prag, pe întuneric, apoi rosteşte un 
singur cuvânt: 

— Putere. 

Imediat se aprind tuburile fluorescente (pe care le-a 
instalat singur, aşa cum tot singur a modificat pivniţa). 

Ajuns la piciorul scării, se gândeşte la Frankie. Se 
gândeşte mai mereu la Frankie atunci când stă în locul 
unde a murit. Singura dată când nu s-a gândit la el a fost 
când îşi pregătea operaţiunea de la Complexul Municipal. În 
săptămânile acelea nu s-a mai gândit la nimic altceva şi cât 
de bine s-a simţit! 

Brady, a spus Frankie. 

Ăsta a fost ultimul lui cuvânt pe Planeta Pământ. 
Horcăielile şi icnetele nu se pun. 

Îşi lasă pizza şi cutia cu cola pe masa de lucru din 
mijlocul încăperii, apoi intră în toaleta de dimensiunea unei 
cămări şi-şi lasă în jos pantalonii. Nu va putea să mănânce, 
nu va putea să lucreze la noul lui proiect (care, evident, nu 
este un router), nu va putea să gândească până nu va 
rezolva o problemă presantă. 

În scrisoarea trimisă fostului poliţist a precizat că a fost 
atât de excitat când a intrat cu maşina în milogii veniţi la 
Târgul de Joburi, încât a trebuit să folosească un 
prezervativ. A mai spus că s-a masturbat ulterior, când a 
retrăit evenimentul. Dacă toate mărturisirile astea ar fi fost 
adevărate, atunci autoerotismul ar trebui să capete un 
înţeles cu totul nou, dar nu este cazul. A minţit mult în 
scrisoarea aia, calculându-şi în aşa fel fiecare minciună ca 


— 115 — 


să-l întărâte şi mai mult pe Hodges; iar fanteziile lui sexuale 
nici n-au fost cele mai mari minciuni de acolo. 

De fapt, nu-l prea interesează fetele, iar ele o simt. 
Probabil din cauza asta se înţelege atât de bine cu Freddi 
Linklatter, colega lui de la Discount Electronix. Se prea 
poate ca Freddi să-şi închipuie că e homosexual. Dar nu e. 
Până şi pentru el însuşi rămâne un mister ce anume este - 
cam ca un front atmosferic -, dar de un lucru e sigur: nu 
este asexuat, sau nu pe de-a întregul. Împarte cu mama lui 
o taină întunecată, la care nu se gândeşte decât dacă este 
absolut necesar. lar atunci când se întâmplă să fie absolut 
necesar, se ocupă de ea şi apoi şi-o scoate iar din minte. 

Îţi văd chiloţeii, Mami, îşi zice el, pornind să-şi rezolve 
problema cât de repede poate. Are vaselină în dulăpiorul cu 
medicamente, dar nu o foloseşte. Vrea să îl usture. 


6 


Revenit în pivnita încăpătoare, Brady rosteşte un alt 
cuvânt. Acesta este haos. 

În capătul centrului de comandă e o etajeră lungă, la 
vreo nouăzeci de centimetri de podea. Pe ea sunt aliniate 
şapte laptopuri cu ecranele ridicate, în stand by. Mai e 
acolo şi un scaun mobil, care-l ajută să alunece de la un 
computer la altul. Când Brady rosteşte cuvântul magic, 
prind viaţă toate cele şapte. Pe fiecare ecran apare 
numărul 20, apoi 19, apoi 18. Dacă ar lăsa numărătoarea 
inversă să ajungă până la zero, s-ar acţiona un program 
sinucigaş care va şterge de tot hard-diskurile şi le-ar umple 
cu tot felul de aiureli. 

— Beznă, zice el, iar numerele de pe ecrane dispar, fiind 
înlocuite cu scene din Hoaraa sălbatică”, filmul lui preferat. 

A încercat apocalipsă şi Armaghedon, acestea fiind, în 
opinia sa, cuvinte mult mai potrivite pentru acţionare, 
cuvinte cu rezonanţă sonoră, însă programul nu prea e în 
stare să le recunoască şi ultimul lucru pe care şi-l doreşte e 
să fie nevoit să înlocuiască toate fişierele din cauza unei 


42 The Wild Bunch - western produs în 1969 (n.tr.). 
— 116 — 


stupide pene de sistem. Cuvintele de două silabe sunt mai 
sigure. Acum, nu că ar avea prea multe fişiere pe şase 
dintre cele şapte computere. Numărul Trei este singurul 
care conţine ceea ce umflatul ăla de fost poliţist ar numi 
„probe incriminatoare”, dar, atunci când calculatoarele sunt 
aprinse, aşa cum sunt acum, nu se mai satură privind la 
această remarcabilă forţă informatică. Şi are senzaţia că 
pivniţa s-a transformat de-adevăratelea într-un centru de 
comandă. i 

Brady se consideră creator şi distrugător deopotrivă. Insă 
ştie că până acum nu a realizat nimic care să zguduie 
lumea şi îl obsedează gândul că nici nu o va face. Gândul 
că mintea lui este una mediocră, în cel mai fericit caz. 

Uite, de pildă, Rolla. Avusese o sclipire de geniu într-o 
noapte, când dădea cu aspiratorul în living (această treabă 
casnică fiind sub demnitatea mamei lui, la fel ca spălatul 
rufelor). Schiţase un dispozitiv care arăta ca un taburet pe 
rulmenţi, cu un motoraş şi un furtun în partea de dedesubt. 
Brady era convins că, dacă îi adăuga un program simplu de 
computer, dispozitivul ar fi putut aspira singur prin cameră. 
Dacă s-ar fi lovit de vreun obstacol - un scaun, să zicem, ori 
un perete - s-ar fi întors şi ar fi pornit în altă direcţie. 

Chiar începuse să construiască un prototip, când a văzut 
ceva foarte asemănător cu Rolla al lui învârtindu-se de zor 
în vitrina un magazin renumit de electrocasnice din centru. 
Până şi numele era cam la fel; obiectul din vitrină se chema 
Roomba. Cineva i-o luase înainte, iar acel cineva probabil 
că făcuse milioane de dolari. Nu era corect, dar ce e corect 
în viaţa asta? Viaţa asta nu-i decât un parc jegos de 
distracţii, cu premii de tot căcatul. 

A instalat la toate televizoarele din casă câte un 
dispozitiv de piratare a semnalului TV, ceea ce înseamnă că 
Brady şi mămica lui prind nu numai programul de bază 
oferit de firma de cablu, dar şi canalele premium (plus 
câteva exotice, ca Al-Jazeera), toate moca. Şi nici Time 
Warner, nici Comcast şi nici XFINITY nu pot face absolut 
nimic în privinţa asta. A modificat DVD playerul ca să poată 
citi nu doar discurile americane, ci şi cele produse în oricare 


— 117 — 


alt colţ al lumii. E uşor: trei sau patru paşi cu telecomanda, 
plus un cod de recunoaştere din şase cifre. Excelent, în 
teorie, dar se uită cineva la DVD-uri? Nu, la numărul 49 de 
pe Elm Street nu se uită nimeni. Mami nu urmăreşte nimic 
dacă nu-i este dat mură-n gură de către cele patru reţele 
principale, iar Brady ori e la una din cele două slujbe, ori la 
centrul lui de comandă, unde e slujba lui adevărată. 

Dispozitivele de piratare sunt bune, dar mai sunt şi 
ilegale. Din câte ştie el, ilegal e şi să meştereşti la DVD 
player. Ca să nu mai vorbim despre descărcările de filme de 
pe Redbox şi Netflix. Toate ideile lui bune sunt ilegale. Uite, 
de pildă, Invenţia Unu şi Invenţia Doi. 

În dimineaţa aceea ceţoasă de aprilie a anului trecut, 
când plecase de la Complexul Municipal cu sânge şiroind de 
pe masca Mercedesului doamnei Trelawney şi de pe 
parbriz, Invenţia Unu se aflase pe scaunul din dreapta. 
Ideea îi venise în perioada întunecată din urmă cu trei ani, 
imediat după ce luase hotărârea de a omori cât mai mulţi 
oameni - testul de terorism, cum îl numea el -, dar înainte 
de a stabili exact cum, când şi unde o va face. Pe vremea 
aia îi zbârnâiau ideile prin minte, n-avea astâmpăr, nu prea 
dormea. Pe vremea aia se simţea mai mereu atât de agitat 
de parcă tocmai ce băuse dintr-o suflare un termos plin cu 
cafea neagră dreasă cu amfetamine. 

Invenţia Unu era o telecomandă TV modificată, cu un 
microcip în loc de creier şi cu un acumulator care să-i 
mărească raza de acţiune... deşi tot destul de mică 
rămânea. Dacă îndreptai telecomanda spre un semafor 
aflat la douăzeci, treizeci de metri depărtare, puteai să treci 
de la lumina roşie la cea galbenă cu o singură apăsare de 
tastă, de la lumina roşie la galben intermitent cu două 
apăsări şi de la roşu la verde cu trei. 

Brady a fost foarte încântat de dispozitivul ăsta şi l-a 
încercat de câteva ori în intersecțiile aglomerate (din 
vechiul lui Subaru tras pe dreapta; dubiţa de îngheţată ar fi 
bătut prea tare la ochi). După câteva succese minore, a 
reuşit în cele din urmă să provoace un accident real. O 
tamponare uşoară, nu mare lucru, dar cât de tare s-a mai 


— 118 — 


amuzat urmărindu-i pe cei doi şoferi cum aruncă vina de la 
unul la altul. Mai aveau puţin şi se luau la bătaie. 

Invenţia Doi a venit puţin mai târziu, dar Invenţia Unu a 
fost cea care i-a dat curaj lui Brady şi i-a crescut în mod 
considerabil şansele de a scăpa neprins. Distanţa dintre 
Complexul Municipal şi depozitul părăsit unde intenţiona să 
abandoneze Mercedesul cenuşiu al doamnei Trelawney era 
de fix 3 kilometri. Pe traseul pe care îl alesese erau opt 
semafoare. Datorită acestei minunate invenţii nu mai 
trebuia să-şi facă probleme din cauza lor. Insă în dimineaţa 
cu pricina - lisuse Hristoase, ce zici de chestia asta - 
absolut toate erau pe culoarea verde. Probabil că ora 
matinală avea ceva legătură cu treaba asta, dar Brady tot 
s-a enervat. 

E absolut convins, îşi spune el acum, îndreptându-se spre 
cămara din capătul pivniţei, că dacă n-ar fi avut 
dispozitivul, precis ar fi prins cel puţin patru semafoare pe 
roşu. Uite, ăsta-i norocul meu. 

Invenţia Doi a fost singurul dintre gadgeturile lui care i-a 
adus bani. Nu mulţi, dar, aşa cum ştie oricine, banii nu sunt 
totul în viaţă. Plus că, fără Invenţia Doi, nu ar fi fost niciun 
Mercedes. Şi, fără Mercedes, nu ar mai fi fost niciun 
Masacru de la Complexul Municipal. 

Nu, nimic nu ar mai fi fost fără Invenţia Doi, draga de ea. 

De uşa cămării atârnă un lacăt Yale foarte mare. Brady îl 
descuie cu una din cheile de pe inelul lui. Luminile 
dinăuntru - tot tuburi fluorescente - sunt deja aprinse. 
Cămara este mică, dar pare şi mai mică din cauza rafturilor 
din scânduri netratate. Pe unul din aceste rafturi sunt nouă 
cutii de pantofi. În fiecare cutie se află câte o jumătate de 
kilogram de exploziv artizanal. Brady a testat materialul la 
o balastieră abandonată din afara oraşului şi s-a declarat 
cum nu se poate mai încântat. 

Dacă aş fi în Afganistan, îşi zice el, cu o cârpă din aia pe 
cap şi înfăşurat într-unul din halatele alea caraghioase, mi- 
aş face o carieră de mare succes din aruncarea în aera 
transportoarelor blindate. 

Pe un alt raft, într-o altă cutie de pantofi, sunt cinci 


— 119 — 


celulare cu cartelă, pe care traficanţii de droguri din 
Lowtown le numesc „arzătoare”. Pot fi cumpărate de la 
orice drogherie mai simandicoasă şi de la toate magazinele 
de cartier. De ele are Brady de gând să se ocupe în seara 
asta. Trebuie să le modifice pentru ca toate să poată fi 
apelate simultan de la acelaşi număr, producând astfel 
scânteia necesară pentru detonarea tuturor bombelor în 
acelaşi timp. Deocamdată nu s-a hotărât dacă să le 
folosească, dar o parte din el îşi doreşte să o facă. O, da. l-a 
zis umflatului de fost poliţist că nu are nicio chemare să-şi 
copieze capodopera dintâi. Multe depind de fostul poliţist. 
Dacă va face ce vrea Brady - la fel cum şi doamna 
Trelawney a făcut ce a vrut el - este convins că imboldul 
acesta va dispărea. Dacă nu... ei bine... 

la cutia cu telefoane, dă să iasă din cămară, se opreşte şi 
se uită înapoi. Pe un alt raft e o vestă vătuită de pădurar. 
Dacă Brady s-ar apuca din senin de meseria asta, atunci 
mărimea medie i-ar veni tocmai bine - că e subţirel - dar 
asta de aici e un XL. Pe piept are un abţibild cu o față- 
zâmbitoare, cea cu ochelari negri şi cu dinţii la vedere. In 
vestă sunt patru calupuri de exploziv plastic cam de câte o 
jumătate de kilogram fiecare, două în buzunarele 
exterioare, două în cele din căptuşeală. Corpul vestei e 
umflat pentru că e umplut cu rulmenţi cu bile (exact ca 
Pliciul cu Noroc al lui Hodges). Brady a tăiat căptuşeala ca 
să îi poată pune înăuntru. Ba chiar i-a trecut prin minte s-o 
roage pe Mami să o coasă la loc, idee care l-a făcut să 
hohotească de râs în vreme ce lipea tăieturile cu bandă 
adezivă. 

Vesta mea de sinucigaş, reflectează el cu drag. 

Dar n-o va folosi... probabil că n-o va folosi... însă şi 
gândul acesta are un anumit farmec. Ar pune capăt la tot. 
Adio Discount Electronix, adio Patrulă Cibernetică la 
cheremul tuturor boşorogilor cretini care scapă unt de 
arahide ori firimituri de chipsuri în unităţile centrale ale 
computerelor lor, adio dubiţă de îngheţată. Şi, mai ales, 
adio şerpi veninoşi din suflet. Şi de sub cureaua 
pantalonilor. 


— 120 — 


Îşi imaginează cum ar fi dacă ar face-o în timpul unui 
concert rock. Uite, Springsteen cântă în iunie la Lakefront 
Arena. Sau cum ar fi să o facă la marea paradă de Patru 
lulie de pe Lake Street, strada principală a oraşului? Sau 
poate la inaugurarea Festivalului Estival de Artă Stradală, 
adică în prima sâmbătă din august? Nu-i rea ideea, dar oare 
nu ar da de bănuit când ar apărea îmbrăcat cu o vestă 
groasă într-o după-amiază fierbinte de august? 

Ba da, însă o minte inventivă poate rezolva amănuntele 
astea cât ai bate din palme, îşi spune el aliniind telefoanele 
pe masa de lucru şi începând să le scoată cartelele SIM. De 
altminteri, la vestă nu ar apela decât în ultimă instanţă, în 
cea mai nefavorabilă situaţie. Dar probabil că nu o va folosi 
niciodată. Deşi e bine s-o ştie la îndemână. 

Înainte să urce în camera lui, se aşază în faţa laptopului 
cu Numărul Trei, se conectează şi verifică dacă fostul 
poliţist a postat ceva pe Umbrela Albastră. Nimic. 

Deocamdată. 


7 


La ora zece a dimineţii următoare, Hodges sună la 
interfonul clădirii de pe Lake Avenue, unde se afla 
apartamentul de lux al doamnei Wharton. Este a doua sau a 
treia dată când poartă costum de la ieşirea la pensie. Şi se 
simte bine, deşi a cam început să-l strângă la talie şi la 
subraţ. Dar nu-i nimic, un bărbat în costum lasă impresia de 
om pe care te poţi baza. 

Din difuzor se aude vocea unei femei: 

— Da? 

— Bill Hodges sunt, doamnă. Am vorbit aseară. 

— Am vorbit şi sunteţi punctual. Apartamentul 19-C, 
domnule detectiv Hodges. 

Vrea să-i spună că nu mai este detectiv, dar aude 
bâzâitul uşii care se deschide, aşa că nu se mai deranjează. 
În fond, i-a spus că a ieşit la pensie atunci când au vorbit la 
telefon. 

Janelle Patterson îl aşteaptă în uşa apartamentului, exact 


— 121 — 


aşa cum l-a aşteptat şi sora ei în ziua Masacrului de la 
Complexul Municipal, când venise cu Pete Huntley să o 
chestioneze pentru prima dată. Asemănarea dintre cele 
două femei îi dă lui Hodges o senzaţie puternică de dejă-vu. 
Dar, când merge de la ascensor până la uşa apartamentului 
(străduindu-se să păşească grațios, nu ca un urs înainte de 
hibernare), observă că deosebirile întrec cu mult 
asemănările. Doamna Patterson are aceiaşi ochi albaştri şi 
aceiaşi pomeţi înalţi, însă, în vreme ce gura Oliviei 
Trelawney era subţire şi crispată, cu buzele adesea albe din 
cauza încordării şi nervilor, cea a lui Janelle Patterson pare 
chiar şi în stare de repaus gata să zâmbească. Sau să 
sărute. Are buzele lucioase de la gloss şi arată aşa de 
apetisante că-ţi vine să le mănânci. Plus că doamna asta nu 
se dă în vânt după decolteurile în formă de barcă. E 
îmbrăcată cu un pulover pe gât, care-i scoate în evidenţă 
sânii perfecţi. Nu sunt mari, dar, aşa cum obişnuia să spună 
glumeţul lui tată, sunt „numai buni de ţinuţi în palmă”. 
Oare este vorba despre o dotare de la natură sau despre un 
cadou pe care şi l-a făcut singură în urma divorţului? Lui 
Hodges i se pare mai verosimilă povestea cu cadoul. 
Mulțumită surorii ei, îşi poate permite toate operaţiile 
estetice pe care şi le doreşte. 

Strângerea de mână a doamnei Patterson este fermă şi 
pragmatică. 

— Vă mulţumesc că aţi venit. 

De parcă ea i-ar fi cerut-o. 

— Mă bucur că v-aţi făcut vreme să discutăm, spune şi 
el, urmând-o în apartament. 

Aceeaşi panoramă bestială asupra lacului îl izbeşte drept 
în ochi. Şi-o aduce bine aminte, deşi nu au chestionat-o 
decât o singură dată pe doamna Trelawney în apartamentul 
acesta; toate celelalte interogatorii au avut loc fie la secţie, 
fie în căsoaia ei din Sugar Heights. Îşi aminteşte criza de 
nervi pe care a făcut-o cucoana la una din vizitele ei la 
secţie. Toată lumea mă acuză, a hohotit ea atunci. 
Sinuciderea a urmat la câteva săptămâni după aceea. 

— Doriţi o  ceaşcă de cafea, domnule detectiv? 


— 122 — 


Jamaicană. Delicioasă, în opinia mea. 

Hodges şi-a impus să nu mai bea cafea în miezul zilei, din 
cauza refluxului gastric pe care i-l provoacă, în ciuda 
Zantacului cu care se tot îndoapă. Dar nu o refuză. 

Câtă vreme o aşteaptă să se întoarcă de la bucătărie, se 
aşază într-un fotoliu din faţa ferestrei uriaşe a livingului. 
Ziua este senină şi caldă; bărcile cu pânze taie lacul şi fac 
piruete ca nişte patinatori la Olimpiadă. Când doamna 
Patterson revine în încăpere, el se ridică să-i ia din mâini 
tava de argint. Dar ea îi zâmbeşte, clatină din cap şi pune 
tava pe măsuţa de cafea, cu o îndoire graţioasă a 
genunchilor. Ca o reverență. 

Hodges a repetat în minte toate întorsăturile posibile pe 
care le-ar fi putut lua discuţia lor, dar precauţia aceasta se 
dovedeşte a fi fost inutilă. Ca şi cum, după ce şi-ar fi pus la 
cale un plan perfect de seducţie, obiectul dorinţei sale 
trupeşti l-ar fi întâmpinat în prag purtând doar o cămăşuţă 
de noapte scurtă şi pantofiori extrem de sexy. 

— Vreau să aflu cine a împins-o pe sora mea la 
sinucidere, spune doamna, turnând cafeaua în căni solide 
din porțelan, dar habar n-am cum ar trebui să procedez. 
Telefonul dumneavoastră a venit ca un mesaj de la 
Dumnezeu. Şi, după ce am vorbit, mi-am dat seama că 
sunteţi persoana potrivită pentru treaba asta. 

Hodges a rămas cu gura căscată şi nu mai poate scoate 
niciun cuvânt. 

Doamna Patterson îi întinde o cană. 

— Aveţi frişca aici, dacă doriţi. Dar trebuie să v-o turnaţi 
singur pentru că nu-mi asum nicio responsabilitate când e 
vorba să stric o cafea perfectă. 

— O beau simplă. 

Ea îi adresează un zâmbet. Dantura îi este ori perfectă, 
ori perfect îmbrăcată. 

— Uite un bărbat pe gustul meu. 

El soarbe încet, mai mult ca să câştige timp, dar cafeaua 
este excelentă. Îşi drege glasul şi spune: 

— Cum v-am spus şi aseară la telefon, doamnă 
Patterson, nu mai lucrez în poliţie. Am devenit un cetăţean 


— 123 — 


particular începând cu data de douăzeci noiembrie anul 
trecut. Trebuie să înţelegeţi asta din capul locului. 

Ea îl priveşte peste marginea cănii. Hodges se întreabă 
dacă glossul de buze lasă urme pe porţelanul alb sau dacă 
industria cosmeticelor a evoluat şi aşa ceva nu se mai 
întâmplă. Ce aiureală îi poate trece prin minte, dar doamna 
este foarte atrăgătoare. Unde mai pui că nu s-a prea aflat 
în compania sexului opus în ultimul timp. 

— Din punctul meu de vedere, spune Janelle Patterson, 
din tot ce aţi spus contează doar două cuvinte. Unul este 
detectiv, iar celălalt este particular. Vreau să aflu cine s-a 
amestecat în viaţa ei, cine s-a jucat cu mintea ei până când 
a împins-o la sinucidere. Şi poliţiei nu-i pasă de asta. O, da, 
sigur, toţi vor să-l prindă pe cel care a omorât toţi oamenii 
ăia cu maşina ei, însă de sora mea - scuzaţi-mi exprimarea 
- îi doare pe toţi exact în cur. 

O fi Hodges la pensie, dar a rămas devotat foştilor lui 
colegi. 

— Nu aveţi dreptate. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule detectiv... 

— Fără „detectiv”, vă rog. Doar „domnule Hodges”. Sau 
„Bill”, dacă doriţi. 

— Bill, atunci. Şi am dreptate. Există o legătură între 
măcelul ăla şi sinuciderea surorii mele, pentru că bărbatul 
care i-a folosit maşina este şi cel care a scris scrisoarea. ŞI 
a scris şi celelalte lucruri. Lucrurile de pe Umbrela Albastră. 

Uşurel, se avertizează Hodges. Ai grijă să n-o dai în bară. 

— Despre ce scrisoare este vorba, doamnă Patterson? 

— Janey. Dacă tu eşti Bill, atunci eu sunt Janey. Aşteaptă 
puţin. i-o arăt imediat. 

Se ridică şi iese din cameră. Inima lui Hodges bate cu 
putere, mult mai tare decât în timpul confruntării cu trolii 
de sub pasarelă, dar tot e în stare să aprecieze cum se 
cuvine priveliştea oferită de spatele lui Janey Patterson. La 
fel de agreabilă precum cea din faţă. 

Şezi, băiete, se apostrofează el şi mai soarbe din cafea. 
Că doar nu eşti Philip Marlowe. A băut deja jumătate din 
cafeaua din cană şi nici urmă de reflux gastric. E o cafea 


= 124 — 


fermecată, îşi zice. 

Femeia se întoarce ţinând două foi de hârtie cu vârfurile 
degetelor. Expresia de pe chipul ei este de un dezgust 
desăvârşit. 

— Am găsit-o atunci când mă uitam prin documentele din 
biroul lui Ollie. Domnul Schron, avocatul ei, era cu mine - îl 
numise executor testamentar, aşa că prezenţa lui era 
obligatorie -, dar tocmai ce plecase după un pahar cu apă. 
Aşa că nu a văzut-o. Am ascuns-o. 

Spune toate astea pe un ton cât se poate de normal, fără 
strop de ruşine sau sfidare. 

— Am ştiut imediat despre ce e vorba. Din cauza asta. 
Individul lăsase una şi pe volanul maşinii. Cred că am putea 
să zicem că-i cartea lui de vizită. 

Şi loveşte uşor Zâmbiliciul cu ochelari de soare de la 
jumătatea primei pagini. Hodges l-a observat deja. Şi a mai 
observat şi fontul scrisorii, pe care l-a identificat la 
calculatorul propriu ca fiind „American Typewriter”. 

— Când ai găsit-o? 

Femeia se gândeşte, recapitulând evenimentele. 

— Am venit pentru înmormântare pe la sfârşitul lui 
noiembrie. Când s-a citit testamentul am aflat că sunt 
singura moştenitoare a averii lui Ollie. Asta trebuie să fi fost 
pe la începutul lui decembrie. Atunci l-am întrebat pe 
domnul Schron dacă am putea amâna inventarierea 
bunurilor şi proprietăţilor lui Ollie până în ianuarie, 
deoarece aveam ceva de rezolvat în Los Angeles. A 
acceptat. 

Se uită drept la Hodges. Prin ochii ei albaştri trece un 
fulger. 

— Treaba pe care trebuia s-o rezolv era divorţul de soţul 
meu care era - şi am să te rog să-mi scuzi din nou 
exprimarea - un curvar nenorocit care mai şi trăgea pe nas. 

Hodges nu are nicio intenţie să meargă pe drumul ăsta. 

— Te-ai întors în Sugar Heights în ianuarie? 

— Da. 

— Şi atunci ai găsit scrisoarea? 

— Da. 


— 125 — 


— A văzut-o cineva de la poliţie? 

Ştie răspunsul. Au trecut mai bine de patru luni din 
ianuarie, însă era obligat să întrebe. 

— Nu. 

— De ce? 

— Ţi-am spus deja! Pentru că n-am încredere în ei! 

| se aprinde iar fulgerul din privire şi rupe zăgazul 
lacrimilor. Femeia începe să plângă. 


8 


Îi cere permisiunea să-l lase puţin singur. Hodges îi spune 
că sigur că da, nicio problemă. Doamna iese din living, 
probabil ca să încerce să se liniştească şi să-şi repare 
machiajul. Hodges ia scrisoarea şi o citeşte, sorbind, din 
când în când, din cafea. Cu adevărat delicioasă e cafeaua 
asta. Dacă ar avea şi unul, două fursecuri pe lângă... 


Dragă Olivia Trelawney, 


Sper că vei citi până la capăt scrisoarea aceasta, 
înainte să o arunci la gunoi sau să o arzi. Ştiu că nu 
merit atenţia ta, dar te implor să mi-o acorzi. Vezi tu, 
eu sunt cel care ţi-a furat Mercedesul şi a intrat cu el în 
toți oamenii ăia. Acum ard şi eu, aşa cum ar putea 
arde scrisoarea mea în mâinile tale, însă eu nu sunt 
măcinat de foc, ci de ruşine şi de remuşcări şi de păreri 
de rău. 

Te rog, te rog, te rog, dă-mi şansa să-ți pot explica! 
Niciodată nu mă vei ierta, ştiu asta foarte bine şi nici 
nu mă aştept să mă ierti, dar mi-ar fi de ajuns dacă te- 
aş putea face să întelegi. Vrei să-mi dai şansa asta? Te 
rog? În ochii opiniei publice eu sunt un monstru, pentru 
televiziuni nu sunt decât o altă poveste sângeroasă 
care le va vinde spațiul de publicitate, pentru poliție 
sunt doar un alt trufaş care trebuie prins şi aruncat în 


puşcărie. Dar sunt şi ființă omenească, la fel ca tine. 
lată povestea vieții mele. 


— 126 — 


Am crescut într-o familie în care am fost abuzat atât 
fizic, cât şi sexual. Primul a fost tatăl meu vitreg; şi ştii 
ce s-a întâmplat când mama a aflat ce-mi făcea? A zis 
că vrea şi ea! Te-ai oprit din citit? Nu te învinovăţesc 
dacă ai face-o, e dezgustător, dar sper să citeşti mai 
departe, pentru că am nevoie să-mi iau greutatea asta 
de pe suflet. Vezi tu, s-ar putea să nu mai zăbovesc 
multă vreme „pe tărâmul celor vii”, însă nu-mi pot 
încheia viața fără să mărturisesc cuiva DE CE am făcut 
ce am făcut. Nu că aş înțelege eu însumi pe de-a 
întregul, dar tu, ca persoană „neimplicată”, poate că 
vei înțelege. 


Aici era Domnul Zâmbilici. 


Abuzurile sexuale au durat până când tatăl meu 
vitreg a murit în urma unui infarct. Aveam 12 ani 
atunci. Mama mi-a spus că, dacă voi povesti vreodată 
ce am păţit, tot eu voi fi cel acuzat. Mi-a spus că, dacă 
voi arăta cuiva semnele de pe mâini şi picioare, 
rămase de la arsurile cu ţigara, ea le va zice oamenilor 
că mi le-am făcut singur. Nu eram decât un copil şi am 
bănuit că spune adevărul. Şi mi-a mai zis că, dacă s-ar 
întâmpla ca oamenii să mă creadă, ea va ajunge la 
închisoare, iar eu voi fi dus la orfelinat (probabil că 
partea asta era adevărată). 

Aşa că nu am spus nimic nimănui. Cum se zice, „mai 
bine un drac ştiut decât unul necunoscut”! 

Nu am crescut prea mult în înălțime şi am fost 
întotdeauna foarte slab pentru că eram mult prea 
agitat ca să pot mânca, iar atunci când reuşeam să 
înghit câte ceva vomitam imediat (de la bulimie). Din 
această cauză am fost în permanență agresat la 
şcoală. De asemenea, am căpătat o mulțime de ticuri 
nervoase; de pildă, mă trag de haine şi de păr (uneori 
îmi smulg smocuri întregi), iar din pricina asta am 
ajuns bătaia de joc nu doar a colegilor, ci şi a 
profesorilor. 


— 127 — 


Janey Patterson s-a întors, s-a aşezat din nou în fotoliul 
de vizavi de el şi îşi bea pe îndelete cafeaua. Dar Hodges 
aproape că nici nu o observă. Se gândeşte la cele patru sau 
cinci întrevederi avute cu Dna T. pe parcursul anchetei. Îşi 
aduce aminte cum îşi îndrepta în permanenţă decolteul. 
Sau cum îşi trăgea fusta în jos. Sau cum îşi atingea colţurile 
gurii mereu crispate, ca şi cum i s-ar fi strâns rujul într-o 
cută. Sau cum îşi înfăşură pe deget o şuviţă de păr, 
trăgându-se de ea. Da, şi asta. 

Revine la scrisoare. 


Nu am fost în viața mea un copil rău, doamnă 
Trelawney. Jur că n-am fost. Niciodată n-am chinuit 
animalele şi n-am bătut copiii mai slabi decât mine. Nu 
eram decât un băiat ca un şoricel speriat care încerca 
să treacă prin copilărie fără batjocură sau umilință. 
Însă nu am reuşit. 

Am vrut să merg la facultate, dar nu am putut. 
Pentru că, vezi tu, am ajuns să am grijă de femeia care 
m-a abuzat! Nu ţi se pare comic? Mama a făcut un atac 
cerebral, foarte posibil din cauza alcoolului. Da, este 
alco-olică; sau, mai bine spus, a fost alco-olică pe 
vremea când putea ajunge la magazin ca să-şi 
cumpere băutura. Acum poate să se deplaseze, dar 
foarte puțin. Aşa că trebuie să o ajut să ajungă la 
toaletă şi să o curăt după ce „îşi face treaba”. Muncesc 
Ziua întreagă pe o leafă de mizerie (ştiu că ar trebui să 
mă consider norocos că am totuşi o leafă în economia 
asta de criză) şi, când ajung acasă, eu sunt cel care 
are grijă de ea, pentru că nu-mi pot permite să plătesc 
decât o femeie care să vină câteva ore pe zi de luni 
până vineri. Viata pe care o duc este urâtă şi idioată. 
Nu am prieteni şi nu am nicio şansă să avansez la 
slujbă. Dacă Societatea este un stup, atunci eu nu sunt 
decât un alt trântor. 

ȘI la un moment dat a început să mă cuprindă furia. 
Am vrut să fac pe cineva să plătească. Am vrut să 


— 128 — 


lovesc şi eu lumea şi să o fac să priceapă că sunt viu. 
Poti să înţelegi asta? Ai simțit şi tu aşa vreodată? Cel 
mai probabil nu, pentru că eşti bogată şi ai cei mai 
buni prieteni pe care îi pot aduce banii. 


După această remarcă înţepătoare urmează o altă față- 
zâmbitoare cu ochelari de soare negri, ca şi cum ar fi vrut 
să spună „Glumesc”. 


Într-o zi n-am mai putut să suport şi am făcut ce am 
făcut. Nu am avut niciun plan... 


Pe mă-ta că n-ai avut, îi zice Hodges în gând. 


„„ŞI mi-am spus că am cel puțin cincizeci la sută 
şanse să fiu prins. Dar nu mi-a păsat. Şi CU SIGURANȚA 
nu mi-am închipuit cum mă va bântui fapta mea mai 
târziu. Încă mai simt cum s-a hurducat maşina când i- 
am lovit şi încă le mai aud tipetele. Şi când m-am uitat 
la ştiri şi am aflat că omorâsem şi un bebeluş mi-am 
dat cu adevărat seama ce lucru oribil făcusem. Nu ştiu 
cum voi reuşi să mă împac cu mine însumi. 

De ce, doamnă Trelawney, de ce, de ce ai lăsat 
cheia în contact? Dacă n-aş fi văzut-o în dimineața aia 
când mă plimbam pe acolo pentru că nu aveam somn, 
nimic din toată tragedia asta nu s-ar fi întâmplat. Dacă 
nu ţi-ai fi uitat cheia în contact, ar mai trăi şi acum 
fetița aceea mică şi mama ei. Nu te învinovăţțesc. Sunt 
sigur că aveai mintea plină de propriile tale probleme 
şi anxietăți, dar îmi doresc să fi stat altfel lucrurile şi 
dacă tu ţi-ai fi amintit să scoţi cheia din contact aşa ar 
fi fost. lar eu nu aş mai arde în iadul ăsta de păcate şi 
remuşcări. 

Probabil că şi tu te simți vinovată, poate şi tu ai 
remuşcări. Îmi pare rău, mai ales pentru că foarte 
curând vei afla şi tu cât de nemiloşi pot fi oamenii. În 
Ziare şi la ştirile TV se va vorbi despre neglijența ta 
care a făcut posibilă crima mea. Prietenii iți vor 


— 129 — 


întoarce spatele. Poliţia te va hărțui. Când te vei duce 
la  super-market, oamenii iți vor arunca priviri 
acuzatoare şi vor vorbi despre tine în şoaptă. Însă unii 
nu se vor mulțumi să şoptească şi-ţi vor „arunca în 
față” ce cred despre tine. Nu m-ar mira să-ți fie 
vandalizată casa, aşa că spune celor de la pază (sunt 
convins că ai aşa ceva) să „fie cu ochii-n patru”. 

Nu cred că vei dori să stai de vorbă cu mine, nu-i 
aşa? O, stai liniştită, nu faţă în față, nu la asta mă 
refer, însă există un loc sigur, sigur pentru amândoi, 
unde am putea să vorbim prin intermediul 
computerelor noastre. Se cheamă Sub Umbrela 
Albastră a lui Debbie. Ţi-am inventat şi un nume de 
utilizator, pentru cazul că vrei să faci asta. Este 
„otrelaw 19”. 

Știu ce ar face o persoană obişnuită. O persoană 
obişnuită ar duce imediat scrisoarea asta la poliție, dar 
răspunde-mi mai întâi la o intrebare. Ce au făcut 


poliţiştii pentru tine, în afară de faptul că te-au hăituit 
şi ti-au provocat insomnii? Deşi, uite o idee; dacă vrei 
să mă pedepseşti, dacă vrei să mor, atunci cea mai 
sigură metodă este să predai poliției scrisoarea mea. 
Ar fi ca şi cum mi-ai pune pistolul la tâmplă şi ai apăsa 
pe trăgaci. Pentru că mă voi sinucide. 

Oricât de aiurea sună, tu eşti singura persoană care 
mă mai ţine în viaţă. Pentru că eşti singura persoană 
cu care simt că pot vorbi. Singura care înțelege cum e 
să fii în lad. 

Acum voi aştepta. _ 

Îmi pare foarte foarte foarte RĂU, doamnă 
Trelawney. 


Hodges pune scrisoarea pe măsuţa de cafea şi oftează: 
— Ce căcat! 

Janey Patterson dă din cap cu înţelegere: 

— Cam asta a fost şi reacţia mea. 

— A invitat-o să ia legătura cu el... 

Janey îi aruncă o privire incredulă: 


— 130 — 


— A invitat-o? Zi mai bine că a şantajat-o. „Fă-o sau mă 
sinucid.” 

— Din câte mi-ai spus, înţeleg că sora ta a făcut ce i-a 
cerut mizerabilul. Ai văzut cumva vreunul din mesajele pe 
care le-au schimbat între ei? Există şi nişte printuri pe lângă 
scrisoarea asta? 

Femeia clatină din cap. 

— Ollie i-a spus mamei că vorbeşte pe Net cu „un bărbat 
foarte răvăşit” şi că încearcă să-l convingă să caute ajutor 
de specialitate pentru că a făcut ceva îngrozitor. Mama s-a 
speriat. Şi-a închipuit că Ollie discuta faţă în faţă cu 
bărbatul acela foarte răvăşit, în parc sau la o cafenea. 
Gândeşte-te că are aproape nouăzeci de ani. Ştie că există 
computere, dar nu-i este clar la ce anume folosesc. Ollie i-a 
explicat că chat room-urile sunt nişte spaţii virtuale de 
conversaţie - sau, mă rog, a încercat să-i explice -, dar nu 
ştiu cât anume a priceput mama din toate astea. Tot ce-şi 
aminteşte e că Ollie stătea de vorbă cu bărbatul foarte 
răvăşit sub o umbrelă albastră. 

— Şi mama voastră a făcut vreo legătură între bărbatul 
ăla, furtul Mercedesului şi masacrul de la Complexul 
Municipal? 

— Nimic din ce mi-a spus nu m-a dus la vreo concluzie în 
sensul ăsta. Memoria ei pe termen scurt e foarte 
înceţoşată. Dacă o întrebi despre atacul japonezilor la Pearl 
Harbour, e în stare să-ţi povestească în detaliu când a auzit 
ştirea la radio şi probabil cum îl chema pe crainic. Întreab-o, 
însă, ce a mâncat la micul dejun, sau în ce casă se află... 

Janey ridică din umeri. 

— ... Şi s-ar putea să-ţi spună, dar la fel de bine s-ar 
putea să nu-ţi spună. 

— Şi acum unde este? 

— Într-un loc care se cheamă Sunny Acres, cam la 
cincizeci de kilometri de aici. 

Începe să radă. Hohote seci, fără pic de voioşie. 

— Ori de câte ori aud numele ăsta, mă gândesc la 
melodramele vechi de pe TCM, unde eroina e declarată 
nebună şi e închisă într-un ospiciu din ăla oribil, unde e 


— 131 — 


mereu întuneric şi vântul umflă perdelele de la geam. 

Îşi întoarce privirea spre lac. Pe chip i s-a aşternut o 
expresie pe care Hodges o găseşte interesantă: 
melancolică şi defensivă totodată. Cu cât se uită mai mult 
la ea, cu atât îi place mai mult ce vede. Ridurile fine din 
colţurile ochilor sugerează că este o femeie căreia îi place 
să râdă. 

— Ştiu ce rol aş juca eu într-unul din filmele astea vechi, 
continuă ea, cu ochii tot la joaca bărcilor pe apă. Aş fi sora 
intrigantă şi perfidă care, pe lângă o groază de bani, mai 
moşteneşte şi un părinte în vârstă căruia trebuie să-i poarte 
de grijă. Sora cu inima haină care păstrează banii, dar îşi 
închide părintele într-un conac sinistru, unde bătrânilor li se 
dă hrană pentru câini şi sunt lăsaţi să zacă în propria lor 
urină toată noaptea. Dar Sunny Acres nu-i aşa. Ba e chiar 
foarte drăguţ. Şi nici nu-i ieftin. Şi mama a cerut s-o duc 
acolo. 

— Mda. 

— Mada, îl imită ea, încreţindu-şi uşor nasul. Ţi-o mai 
aduci aminte pe infirmiera ei? Doamna Greene. Althea 
Greene. 

Hodges se pomeneşte că bagă mâna în buzunar după 
carneţelul de notițe care nu mai este acolo. Dar, după ce se 
gândeşte câteva secunde, îşi aminteşte de infirmieră. O 
femeie înaltă şi impunătoare, îmbrăcată numai în alb, care 
părea mai degrabă că pluteşte, iar nu că păşeşte ca 
oamenii obişnuiţi. Din cauza clăii de păr cărunt şi ondulat 
aducea un pic cu Elsa Lanchester în Mireasa lui 
Frankenstein. El şi cu Pete Huntley o întrebaseră dacă în 
seara acelei zile de joi a observat Mercedesul doamnei 
Trelawney parcat lângă bordură. Le răspunsese că era 
destul de sigură că îl observase, de unde Hodges, Huntley 
şi întreaga lor echipă deduseseră că nu observase nimic. 

— Mda, mi-o amintesc. 

— M-a anunţat că vrea să demisioneze când de-abia mă 
mutasem aici de la Los Angeles. Zicea că, la şaizeci şi patru 
de ani, nu crede că mai e în stare să se ocupe aşa cum 
trebuie de o pacientă cu atâtea dizabilităţi ca mama. A 


— 132 — 


rămas fermă pe poziţie chiar atunci când eu m-am oferit să 
angajez o persoană care să o ajute - două persoane, dacă 
aşa voia. Cred că a fost îngrozită de vâlva din jurul 
Masacrului de la Complexul Municipal, dar poate că ar fi 
rămas dacă nu ar fi fost vorba decât despre asta. 

— Sinuciderea surorii tale a fost picătura care a umplut 
paharul? 

— Sunt sigură că aşa a fost. Nu sunt într-atât de naivă să 
spun că Althea şi Ollie erau prietene la cataramă, nici vorbă 
de asta. Dar se înțelegeau destul de bine şi aveau aceleaşi 
păreri despre cum trebuia îngrijită mama. Dată fiind 
situaţia, Sunny Acre e cel mai bun loc pentru ea şi mama se 
simte bine acolo. În zilele ei bune. Şi mă bucur şi eu pentru 
ea. În primul rând pentru că personalul de acolo ştie mai 
bine cum să-i ţină durerile în frâu. 

— Dacă m-aş duce să discut cu dânsa... 

— S-ar putea să-şi aducă aminte câte ceva, dar la fel de 
bine s-ar putea să nu-şi aducă aminte nimic. 

Se întoarce şi îl priveşte drept în ochi. 

— Accepţi slujba? Am căutat pe internet tarifele 
practicate de detectivii particulari şi sunt hotărâtă să-ţi ofer 
mult mai mult. Cinci mii de dolari pe săptămână plus 
cheltuielile. Pe o durată de minim opt săptămâni. 

Patruzeci de mii de dolari pentru opt săptămâni de 
muncă, se minunează Hodges. Poate că a ajuns tot un fel 
de Philip Marlowe. Se şi vede într-un birou mic, cu două 
cămăruţe mizere, la etajul al treilea al unei clădiri unde 
chiria e ieftină. Are o recepţionistă trăsnet pe care o 
cheamă Lola sau Velma. Blondă, fireşte. Şi cu gura 
spurcată. În zilele ploioase el ar purta un trenci şi o pălărie 
de fetru trasă pe o sprânceană. 

Ridicol. Nu-i de el. Aşa cum i se pare acum că nu maie 
de el nici să zacă în fotoliul de la La-Z-Boy şi să se uite la 
emisiunea cu isterica doamnă judecător şi să se îndoape cu 
chipsuri. Plus că-i place să fie iar îmbrăcat în costum. Dar 
nu-i vorba doar despre asta. A lăsat nişte treburi 
neterminate atunci când a plecat din poliţie. Pete l-a 
identificat pe cel care a comis jafurile armate de la casele 


— 133 — 


de amanet şi se pare că, împreună cu Isabelle Jaynes, îl va 
aresta curând pe Davis, incultul care şi-a ucis nevasta şi 
după aia s-a dus pe la televiziuni să-şi etaleze zâmbetul 
atrăgător. Bravo, Pete, şi bravo, Izzy, însă nici Davis şi nici 
pistolarul de la casele de amanet nu reprezintă potul cel 
mare. 

Pe lângă toate astea, adevărul e că Domnul Mercedes ar 
fi trebuit să mă lase în pace. Şi pe Dna T. Şi pe ea ar fi 
trebuit s-o lase în pace. 

— Bill? 

Janey pocneşte din degete în nasul lui, ca un magician de 
circ care-şi trezeşte subiectul din transă. 

— Ai adormit? 

Se uită la femeia aceasta în jur de patruzeci şi cinci de 
ani, căreia nu-i este teamă să stea cu faţa în lumina 
strălucitoare a soarelui. 

— Dacă spun da, ai să mă angajezi în calitate de 
consultant pe probleme de protecţie personală? 

Ea pare că se distrează copios. 

— La fel ca angajaţii de la Vigilant Guard din Sugar 
Heights? 

— Nu, nu ca ei. În primul rând, ei sunt obligaţi prin 
contract. Eu nu. 

Şi nici nu-mi trebuie contract ca să mă ocup de treaba 
asta, îşi zice el. 

— Să spunem că voi fi un fel de agent de pază particular, 
ca aceia din cluburile din centru. Din păcate, nu vei putea 
să scazi cheltuielile din impozit. 

Amuzamentul ei înfloreşte într-un zâmbet larg şi îşi face 
iar chestia aia cu nasul. Încântător tablou, după opinia lui 
Hodges. i 

— Nu-mi pasă. In caz că nu ştiai, îţi zic eu acum: sunt 
putred de bogată. 

— Ce încerc eu să fac acum, Janey, e să-ţi explic cum 
stau lucrurile pe bune. Nu am licenţă de detectiv particular, 
dar asta nu mă va împiedica să pun întrebări. Rămâne însă 
de văzut cât de bine voi reuşi să mă descurc fără insignă de 
poliţist sau legitimaţie de detectiv. E ca şi cum i-ai cere 


— 134 — 


unui orb să se plimbe prin oraş fără câinele lui utilitar. 

— Dar precis că ai păstrat legătura cu foştii colegi, nu-i 
aşa? 

— Am păstrat-o, dar dacă le-aş cere ajutorul, i-aş pune şi 
pe ei, şi pe mine într-o postură ingrată. 

O cunoştea de prea puţină vreme ca să-i mărturisească 
cum făcuse deja asta atunci când îl trăsese de limbă pe 
Pete. 

la scrisoarea şi i-o arată. 

— Dacă aş accepta să nu spun nimănui despre asta, m-aş 
face vinovat în primul şi în primul rând de ascunderea 
probelor. 

Că ascunde şi el o scrisoare asemănătoare este un alt 
lucru pe care ea nu trebuie să-l ştie. 

— Măcar teoretic. lar ascunderea de informaţii este un 
delict grav. 

Ea pare consternată. 

— O, Doamne, nu m-am gândit la asta. 

— Pe de altă parte, mă cam îndoiesc că aş putea afla 
ceva folositor dacă aş analiza-o. O scrisoare aruncată într-o 
cutie poştală de pe Marlborough Street sau Lowbriar 
Avenue este aproape cel mai anonim lucru din câte există 
pe lume. Pe vremuri - şi îmi aduc bine aminte vremurile 
alea - se puteau compara literele cu cele ale maşinii la care 
a fost scrisă. Cu condiţia să găseşti maşina cu pricina. 
Caracterele erau la fel de folositoare ca o amprentă. 

— Insă asta nu a fost bătută la o maşină de scris. 

— Nu. A fost scoasă la imprimanta cu laser. Adică nu 
există în ea A-uri într-o rână, sau T-uri strâmbe. Ceea ce 
înseamnă că nu aş ascunde mare lucru. 

Dar fireşte, tăinuirea de informaţii tot tăinuire se cheamă 
că este. 

— Accept jobul, Janey, dar ar fi ridicol să mă plăteşti cu 
cinci mii pe săptămână. Dacă vrei, dă-mi un cec pentru 
două mii. Şi am să-ţi fac o listă de cheltuieli. 

— Nu mi se pare nici pe departe de ajuns. 

— Dacă aflu ceva, atunci vom putea vorbi despre o 
primă. 

— 135 — 


Dar nu crede că va accepta una chiar de-ar fi să-l prindă 
pe Domnul Mercedes. Cum să accepte să fie plătit când ela 
venit aici gata hotărât s-o convingă să-l ajute să pună mâna 
pe nenorocit? 

— In regulă. Sunt de acord. Mulţumesc. 

— Cu plăcere. Acum, povesteşte-mi despre relaţia ta cu 
Olivia. Nu ştiu decât că aţi fost destul de apropiate, de 
vreme ce-i spui Ollie; şi aş dori să ştiu mai multe. 

— Asta o să cam dureze. Mai vrei o cană cu cafea? Cu un 
fursec alături? Am pişcoturi de lămâie. 

Hodges spune da şi la una, şi la alta. 


9 


— Ollie. 

Atât spune şi urmează o tăcere destul de lungă, ce-i 
permite lui Hodges să soarbă din cafea şi să mănânce un 
pişcot. Apoi Janey se întoarce iarăşi spre fereastră şi bărcile 
de dincolo de ea, pune picior peste picior şi începe să 
vorbească, fără să se uite la el. 

— i s-a întâmplat să iubeşti pe cineva care nu îţi plăcea 
deloc? 

Hodges se gândeşte la Corrine şi la cele optsprezece luni 
de scandaluri care precedaseră despărţirea finală. 

— Da. 

— Atunci ai să mă înţelegi. Ollie era cu opt ani mai mare 
decât mine. Am iubit-o, dar atunci când a plecat de acasă la 
facultate am fost cea mai fericită fată din toată America. 
Insă, după doar trei luni, când a abandonat cursurile şi a 
venit fuga acasă, m-am simţit ca o fată cumplit de istovită, 
obligată să ridice iar pe umeri un sac greu cu cărămizi, pe 
care de-abia ce-l lăsase jos. Nu s-a purtat urât cu mine, nu 
m-a jignit niciodată, nu m-a tras de codițe şi nici nu m-a 
tachinat atunci când m-a văzut venind acasă de la gimnaziu 
de mână cu Marky Sullivan. Dar când era acasă, eram toţi 
în Starea de Alertă Galbenă. Inţelegi ce vreau să spun? 

Hodges nu-i tocmai convins că înţelege, dar dă din cap. 

— Mâncarea îi făcea rău la stomac. li apărea urticarie 


— 136 — 


atunci când era tensionată, indiferent de motiv - interviurile 
de angajare erau cele mai rele, deşi a reuşit până la urmă 
să capete un post de secretară. Era foarte drăguță şi 
competentă. Ştiai asta? 

Hodges scoate un mormăit evaziv. Dacă ar fi să dea un 
răspuns sincer, atunci ar spune: Pot să cred, pentru că văd 
asta în tine. 

— Odată a acceptat să mă ducă la un concert. La U2, 
după care eram înnebunită. Şi Ollie îi plăcea, dar în seara 
spectacolului a început să vomite. Atât de rău i-a fost încât 
mama şi tata au dus-o la urgenţă, iar eu am rămas acasă la 
televizor, în loc să mă bâţâi pe stadion şi să zbier numele 
lui Bono. Ollie s-a jurat că fusese vorba de o toxiinfecţie 
alimentară, însă mâncaserăm cu toţii acelaşi lucru şi 
nimănui altcuiva nu i-a mai fost rău. De la stres a păţit ea 
ce a păţit. Pur şi simplu de la stres. Te gândeşti la 
ipohondrie? Să-ţi spun eu ce-i aia: pentru sora mea, fiecare 
durere de cap însemna o tumoră cerebrală şi fiecare coş 
însemna cancer de piele. Ţin minte că odată a făcut 
conjunctivită acută şi o săptămână întreagă s-a văicărit că 
o să orbească. Nu exista oroare mai mare decât atunci 
când îi venea ciclul. Nu se dădea jos din pat până nu se 
termina. 

— Şi a reuşit să-şi păstreze slujba? 

Răspunsul lui Janey e arid ca Valea Moriii: 

— Intotdeauna ciclurile lui Ollie au durat fix patruzeci şi 
opt de ore şi întotdeauna îi veneau în weekenduri. 

— Aha. 

Hodges nu ştie ce altceva să spună. 

Cu vârful degetului, Janey învârte scrisoarea de câteva 
ori pe măsuţă, apoi îşi ridică ochii albaştri şi luminoşi la 
Hodges. 

— Zice ceva aici - ceva despre ticuri nervoase. Ai 
observat? 

— Da. 

Hodges observase mult mai multe, mai cu seamă faptul 
că, în anumite privinţe, scrisoarea asta părea opusul celei 
primite de el. 


— 137 — 


— Şi sora mea a avut partea ei de ticuri. Bănuiesc că ai 
surprins unele dintre ele. 

Hodges se trage de cravată. Mai întâi într-o parte, apoi în 
cealaltă. 

Janey face o grimasă. 

— Da, ăsta era unul. Mai avea multe altele. Atingea 
mereu comutatoarele ca să se asigure că le-a stins. Scotea 
din priză toasterul imediat după micul dejun. Întotdeauna 
repeta „pâine-cu-unt, pâine-cu-unt, pâine-cu-unt”, de trei 
ori, înainte să iasă din casă, pentru că se spune că aşa îţi 
vei aduce aminte dacă ai uitat ceva. Într-o zi a trebuit să 
mă ducă ea la şcoală, pentru că pierdusem autobuzul, iar 
mama şi tata plecaseră deja la serviciu. Ajunsesem la 
jumătatea drumului când i-a intrat în cap că uitase aragazul 
aprins. Şi a trebuit să ne întoarcem. Nu mai conta nimic 
altceva. Fireşte că era stins. Aşa că am ajuns la şcoală de- 
abia la ora a doua şi atunci am fost pedepsită de profesori 
pentru prima şi singura dată în viaţa mea de elevă. Nu-ţi 
pot descrie cât de furioasă am fost pe ea. Dar o şi iubeam. 
Şi mama şi tata o iubeau. O iubeam cu toţii. Înţelegeam că 
nu o putem schimba. Dar tot ca pe un sac de cărămizi pe 
umerii mei o simţeam. 

— Era prea anxioasă ca să iasă din casă şi totuşi nu 
numai că a reuşit să se mărite, dar s-a măritat cu un 
bogătaş. 

— In realitate, s-a măritat cu un funcţionar cu calviţie 
prematură, coleg cu ea la firma de investiţii unde lucra. 
Kent Trelawney. Un tocilar - dar să ştii că-i spun aşa cu 
multă simpatie. Kent era un tip foarte mişto. Pasionat de 
jocurile video. A început să investească în câteva companii 
care produceau aşa ceva, iar investiţiile astea s-au dovedit 
rentabile. Mama zicea că transformă în aur orice atinge, iar 
tata era de părere că avea norocul prostului. Dar niciunul 
nu avea dreptate. Cunoştea foarte bine domeniul, nimic 
mai mult, iar atunci când nu ştia ceva se apuca să înveţe. 
La sfârşitul anilor şaptezeci, atunci când s-au căsătorit, erau 
doar avuţi. Şi după aia Kent a descoperit Microsoft. 

Işi dă capul pe spate şi scoate un hohot viguros de râs, 


— 138 — 


luându-l prin surprindere. 

— Scuze. Mă gândeam la ironia tipic americană a 
situaţiei. Eu eram frumuşică, echilibrată şi sociabilă. Dacă 
aş fi luat parte la un concurs de frumuseţe - pe care eu le 
numesc „măcelării pentru bărbaţi”, în caz că vrei să ştii, dar 
probabil că nu vrei -, aş fi câştigat fără nicio problemă titlul 
de Miss Simpatie. Aveam o mulţime de prietene, o mulţime 
de prieteni, o mulţime de întâlniri romantice. În ultimul an 
la Liceul Catolic, m-am ocupat de acomodarea bobocilor şi 
am făcut o treabă minunată, dacă-mi este permis să spun 
aşa. Am calmat mulţi nervi. Sora mea era la fel de 
atrăgătoare, însă era nevrotică. De tipul obsesiv-compulsiv. 
Dacă ar fi luat parte vreodată la un concurs de frumuseţe, 
şi-ar fi vomitat şi sufletul pe costumul de baie. 

Şi Janey râde din nou. lar o lacrimă i se prelinge pe obraz. 
Şi-o şterge cu podul palmei. 

— Asta-i ironia despre care vorbeam. Miss Simpatie s-a 
pricopsit cu un cretin care trage pe nas, iar Miss Nervi a pus 
mâna pe băiatul cel bun, fidel şi cu bani. Pricepi? 

— Mda, spune Hodges. Pricep. 

— Olivia Wharton şi Kent Trelawney. Idila dintre ei avea 
tot atâtea şanse câte are un copil născut la şase luni. Kent 
o tot invita în oraş şi ea îl tot refuza. Într-un final, a 
acceptat o invitaţie la cină - doar ca să nu o mai bată la 
cap, zicea ea -, dar, atunci când au ajuns la restaurant, s-a 
blocat pur şi simplu. Nu a fost în stare să coboare din 
maşină. Tremura ca varga. Oricare alt bărbat s-ar fi dat 
bătut atunci şi acolo. Insă nu şi Kent. A dus-o la un drive-in 
McDonald's şi a cumpărat două meniuri ieftine. Aşa s-a 
făcut că au luat cina într-o parcare. Şi bănuiesc că astfel au 
decurs întâlnirile lor. A acceptat să meargă la film cu el, dar 
insista să aibă loc exact în capătul rândului. Zicea că se 
sufocă dacă stă în mijloc. 

— O doamnă cu un stol de păsărele în cap. 

— Ani întregi au încercat mama şi tata să o convingă să 
meargă la psihiatru. Unde ei au eşuat, a avut succes Kent. 
Psihiatrul a pus-o pe calmante şi starea i s-a ameliorat. In 
ziua nunţii a mai avut unul din atacurile alea de panică. Eu 


— 139 — 


i-am ţinut voalul atunci când a vomitat în toaleta bisericii. 
Dar a reuşit să treacă cu bine prin toată ceremonia. 

Janey surâde nostalgică şi adaugă: 

— A fost o mireasă foarte frumoasă. 

Hodges este fascinat de această descriere a Oliviei 
Trelawney din perioada de dinaintea Decolteurilor-Barcă. 

— După ce s-a măritat, ne-am înstrăinat puţin. Aşa cum 
se întâmplă adesea în astfel de situaţii. Până la moartea 
tatei, ne vedeam cam de şase ori pe an. După aceea ne-am 
văzut şi mai rar. 

— De Ziua Recunoştinţei, de Crăciun şi de Patru lulie? 

— Cam aşa. Dar tot am putut să observ că-i reveneau 
unele din vechile năravuri. Şi după ce a murit Kent - de 
infarct - s-a făcut la loc cum fusese înainte. A slăbit cam o 
tonă. A început să poarte iar hainele alea oribile pe care le 
purta în şcoală şi pe vremea când mergea la birou. O parte 
din amănuntele astea le-am observat când veneam în 
vizită, altele atunci când vorbeam pe Skype. 

El dă din cap ca să-i arate că înţelege despre ce e vorba. 

— Am şi eu un prieten care mă tot bate la cap că vrea să- 
mi instaleze o chestie din asta. 

Ea îi surâde. 

— Eşti de modă veche, nu? Adică nu te prefaci? 

Zâmbetul i se stinge. 

— Ultima dată am văzut-o pe Ollie în mai, anul trecut, la 
puţină vreme după povestea de la Complexul Municipal. 

Janey ezită, apoi rosteşte numele atribuit de presă: 

— De la Masacru. Am găsit-o într-o stare îngrozitoare. 
Zicea că e hărţuită de poliţie. Aşa a fost? 

— Nu. Dar aşa i s-a părut ei. E adevărat că am 
chestionat-o în repetate rânduri, pentru că se încăpăţâna să 
susţină că scosese cheia din contact şi încuiase Mercedesul. 
lar asta era o problemă, deoarece maşina nu fusese spartă 
şi nu fusese pornită de la fire. De-abia într-un târziu ne-am 
dat seama că... 

Hodges se întrerupe,  aducându-şi aminte de 
psihoterapeutul care apare la televizor în fiecare după- 
amiază la patru. Cel specializat în străpungerea zidului de 


— 140 — 


negare. 

— V-aţi dat seama că ce? 

— Că nu suporta să accepte adevărul. Ţi se pare că-i o 
reacţie caracteristică pentru sora alături de care ai crescut? 

— Da. 

Janey întinde un deget spre scrisoare. 

— Crezi că i-a mărturisit adevărul individului care a scris 
asta? Pe Umbrela Albastră a lui Debbie? Crezi că din cauza 
asta a înghiţit pastilele mamei? 

— Nu avem de unde să ştim. 

Dar lui Hodges i se pare foarte probabil. 

— A renunţat să-şi mai ia antidepresivele. 

Janey se uită iarăşi pe fereastră. 

— A negat atunci când am întrebat-o despre asta, dar eu 
mi-am dat seama. Niciodată nu le-a suportat. Zicea că 
parcă are câlţi în cap. Le lua de dragul lui Kent, iar atunci 
când Kent nu a mai fost, le-a luat de dragul mamei. Insă 
după povestea de la Complexul Municipal... 

Clatină din cap şi oftează adânc. 

— Crezi că ai auzit suficiente lucruri despre starea ei 
mentală, Bill? Pentru că, dacă vrei, mai am o mulţime de 
alte exemple. 

— Cred că mi-am format o imagine. 

Ea clatină amărâtă din cap. 

— Am senzaţia tâmpită că tipul ăsta o cunoştea. 

Hodges nu-i mărturiseşte ceea ce lui i se pare evident, în 
principal pentru că poate face comparaţia cu propria lui 
scrisoare: da, individul o cunoscuse. Deocamdată nu ştia 
cum anume, dar acesta era adevărul: o cunoscuse. 

— Ai zis că avea tulburări obsesiv-compulsive. Că se 
întorcea din mijlocul drumului doar ca să verifice dacă a 
stins aragazul. 

— Da. 

— Şi ţie ţi se pare probabil ca o asemenea femeie să-şi fi 
uitat cheia în contactul de la maşină? 

Janey nu-i răspunde imediat. Apoi şopteşte: 

— Nu. 

Nici lui Hodges nu i se pare probabil. Sigur, există un 


— 141 — 


început pentru orice, dar... oare a discutat cu Pete acest 
aspect? Nu-i sigur, dar tinde să creadă că da. Numai că 
atunci nu ştiuseră despre gravitatea problemelor mentale 
ale Dnei T. 

O întreabă: 

— Tu ai încercat vreodată să intri pe site-ul ăsta cu 
Umbrela Albastră? Cu numele de utilizator pe care i l-a dat 
ei? 

Se uită şocată la el. 

— Nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Şi chiar dacă mi- 
ar fi trecut, mi-ar fi fost mult prea teamă de ce aş fi putut 
să descopăr acolo. Probabil că ăsta-i motivul pentru care tu 
eşti detectivul şi eu sunt clienta. Tu o să încerci să intri 
acolo? 

— Deocamdată nu ştiu ce am să încerc. Trebuie să mă 
gândesc şi trebuie să mă consult cu cineva care ştie mult 
mai multe despre computere decât mine. 

— Să nu uiţi să-ţi notezi onorariul persoanei. 

Hodges îi promite că nu o să uite, gândindu-se că măcar 
Jerome Robinson să aibă de profitat din toată povestea 
asta, indiferent cum se vor aşeza lucrurile. Şi de ce să nu 
profite? Au murit opt oameni la Complexul Municipal şi alţi 
trei au fost schilodiţi pe viaţă, dar Jerome tot trebuie să 
meargă la facultate. Hodges îşi aduce aminte o vorbă din 
bătrâni: chiar şi în cea mai înnorată zi soarele străluceşte în 
curul unui câine. 

— Şi acum? 

Hodges ia scrisoarea şi se ridică în picioare. 

— Acum am să mă duc la cel mai apropiat centru de 
copiere şi am să-mi fac un xerox după asta. Apoi am să-ţi 
înapoiez originalul. 

— Nu-i nevoie să te duci nicăieri. O s-o scanez la 
computer şi o să-ţi scot un exemplar la copiator. Dă-mi-o. 

— Pe bune? Ştii să faci aşa ceva? 

Ochii ei sunt încă înroşiţi de la lacrimi, dar privirea pe 
care i-o aruncă este veselă şi luminoasă. 

— Ce bine că ştii un expert în calculatoare la care să poţi 
apela, îi zice. Mă întorc imediat. Până atunci, mai serveşte- 


— 142 — 


te cu un fursec. 
Hodges se serveşte cu trei. 


10 


Îi aduce copia scrisorii, pe care el o împătureşte şi o pune 
în buzunarul interior al sacoului. 

— Ar fi bine să pui originalul într-un seif, dacă ai aşa ceva 
aici. 

— E unul în casa din Sugar Heights. E bine aşa? 

Poate că e bine, dar Hodges nu se dă în vânt după 
varianta asta. Pe acolo se bulucesc prea mulţi potenţiali 
cumpărători ai proprietăţii. Probabil că greşeşte gândind 
aşa, dar n-are ce face. 

— Ai o cutie de valori la bancă? 

— N-am, dar îmi pot închiria una. Am conturile la Bank of 
America, iar sucursala e la două străzi distanţă de aici. 

— Mai bine aşa, spune Hodges, îndreptându-se spre uşă. 

— Îţi mulţumesc că ai acceptat, îi spune ea, întinzându-i 
ambele mâini, de parcă ar fi acceptat o invitaţie la dans. 
Habar nu ai cât de uşurată mă simt acum. 

Îi ia mâinile, i le strânge uşor, apoi le dă drumul, deşi şi- 
ar fi dorit să le ţină mai mult. 

— Încă două lucruri. În primul rând, mama ta. Cât de des 
o vizitezi? 

— Cam la fiecare două zile. Câteodată îi duc mâncare de 
la restaurantul ăla iranian care îi plăcea atât de mult lui 
Ollie - pe cei de la Sunny Acres nu-i deranjează s-o 
încălzească în bucătăria lor - şi în alte dăţi îi duc unul sau 
două DVD-uri. Îi plac foarte mult filmele vechi, mai ales cele 
cu Fred Astaire şi Ginger Rogers. În zilele ei bune ştie cine 
sunt. În zilele proaste îmi spune Olivia. Sau Charlotte. Asta-i 
mătuşa mea. Am şi un unchi. 

— Data viitoare când o mai prinzi într-o zi bună, sună-mă 
să vin şi eu. 

— Aşa am să fac. Care-i al doilea lucru? 

— Avocatul despre care mi-ai pomenit. Schron. [i s-a 
părut priceput? 


— 143 — 


— E dat dracului de bun, asta-i părerea mea. 

— Dacă se întâmplă să aflu ceva, poate chiar să-l 
identific pe individ, atunci vom avea nevoie de el. Îi vom 
face o vizită, îi vom arăta scrisorile... 

— Scrisorile? N-am găsit decât una. 

Căcatu' praf! exclamă Hodges în gând, apoi se face că-i 
explică: 

— Adică scrisoarea şi copia. 

— Aha. 

— Dacă îl găsesc pe tip, va fi treaba poliţiei să-l aresteze 
şi să-l acuze. lar treaba lui Schron va fi să aibă grijă de noi, 
ca să nu fim arestaţi pentru că ne-am apucat să anchetăm 
de capul nostru. 

— Asta înseamnă că ne-ar trebui un specialist în drept 
penal, aşa e? Nu cred că Schron se pricepe la asta. 

— Poate că nu se pricepe, dar, dacă-i bun, atunci precis 
cunoaşte pe cineva care se pricepe. Cineva la fel de bun ca 
el. Ne-am înţeles? Bine. Sunt dispus să fac nişte investigaţii 
discrete, dar dacă ceea ce aflu e de competenţa poliţiei, 
mergem la secţie şi le spunem totul. 

— In ordine. Nu mă deranjează, spune Janey. 

Se ridică pe vârfuri, îşi pune mâinile pe umerii sacoului 
lui mult-prea-strâmt şi-l sărută pe obraz. 

— Cred că eşti un om bun, Bill. Şi mai cred că eşti omul 
potrivit pentru treaba asta. 

Cât coboară cu liftul la parter simte sărutul acela pe 
piele. Cald. Incântător. Se bucură că a făcut efortul să se 
bărbierească de dimineaţă. 


11 


Ploaia argintie cade la nesfârşit, dar cei doi tineri - iubiţi? 
prieteni? - sunt la adăpost sub umbrela cuiva, cel mai 
probabil un personaj fictiv, pe nume Debbie. De data 
aceasta Hodges observă că băiatul este cel care pare să 
vorbească, iar fata a făcut ochii mari ca şi când ar fi mirată. 
Să-i fi cerut mâna? 

Jerome îi sparge gândul acesta romantic aşa cum spargi 


— 144 — 


un balon. 

— Pare un site porno, nu crezi? 

— la spune-mi, te rog, de unde ştie de site-urile porno un 
viitor student la o facultate de top, aşa ca tine? 

Stau unul lângă celălalt în cămăruţa ce-i ţine loc de birou 
lui Hodges şi se uită la pagina de pornire a site-ului cu 
Umbrela Albastră. Indărătul lor, Odell, setterul lui Jerome, 
zace culcat pe spate, cu picioarele dinapoi crăcănate, limba 
pe umăr, contemplând binedispus tavanul. Jerome l-a adus 
în lesă din pricina legii care spune că aşa trebuie să fie 
plimbaţi câinii în oraş, cu toate că Odell e destul de isteţ ca 
să ştie că nu-i bine să iasă pe carosabil şi e inofensiv cu 
trecătorii. 

— Ştiu exact ce ştii şi dumneata şi ce ştie oricine are 
computer, spune Jerome. 

Tânărul cu părul creţ tuns scurt şi îmbrăcat cu pantaloni 
largi de culoare kaki şi un tricou purtând emblema Ivy 
League a universităţilor de elită din nord-estul ţării îi pare 
lui Hodges o variantă din tinereţe a lui Barack Obama. Doar 
puţin mai înaltă. Jerome are unu nouăzeci şi opt. In jurul lui 
pluteşte o aromă vagă, plăcut nostalgică, de aftershave Old 
Spice. 

— Site-urile porno sunt mai numeroase decât muştele pe 
rahat. Nu poţi să nu dai peste ele dacă navighezi pe Net. lar 
cele cu numele cele mai inocente sunt de obicei naşpa cu 
spume. 

— Cum adică naşpa cu spume? 

— Adică sunt pline cu poze din cauza cărora poţi fi 
arestat. 

— Te referi la pornografia infantilă. 

— Şi la cea sado-maso. Nouăzeci şi nouă la sută din toate 
poveştile alea cu lanţuri şi bice sunt trucaje. Restul de unu 
la sută... 

Jerome ridică din umeri. 

— Şi tu ştii toate astea pentru câ...? 

Jerome îi aruncă o privire deschisă şi sinceră. Nu se 
preface, aşa este el, iar asta e trăsătura care îi place cel 
mai mult lui Hodges. Şi mama şi tatăl lui sunt la fel. Ba 


— 145 — 


chiar şi surioara lui cea mică. 

— Ştie toată lumea, domnule Hodges. Adică toţi cei sub 
treizeci de ani. 

— Pe vremuri se spunea că nu-i bine să ai încredere în 
cineva peste treizeci de ani. 

Jerome zâmbeşte. 

— Eu am încredere, dar majoritatea sunt varză când e 
vorba de computere. Le lovesc şi le buşesc şi după aia se 
aşteaptă să meargă. Deschid ataşamentele fără protecţie 
din e-mail. Intră pe website-uri ca ăsta şi dintr-odată îl 
apucă nebuneala pe computer şi începe să descarce poze 
cu prostituate adolescente sau filmuleţe teroriste care 
arată cum sunt decapitaţi prizonierii. 

Lui Hodges îi stătea pe limbă să-l întrebe de unde vine 
toată „nebuneala” aia a computerului, dar chestia cu 
filmuletele teroriste îi distrage atenţia. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. Şi după aia... 

Jerome strânge degetele şi se ciocăneşte în creştet. 

— Cioc-cioc-cioc. Cine bate la uşa mea? Siguranţa 
Naţională! 

Desface pumnul ca să îndrepte un deget spre perechea 
de sub umbrela albastră. 

— Pe de altă parte, chestia asta s-ar putea să fie exact ce 
pretinde că e, un site de chat online, unde timizii leagă 
prietenii prin corespondenţă electronică. Inţelegi ce vreau 
să spun, o treabă pentru singuratici. Sunt mulţi cei care-şi 
caută dragostea prin metode din astea, frate. Haide să 
vedem. 

întinde mâna spre mouse, dar Hodges îl apucă de 
încheietură. Jerome îl priveşte întrebător. 

— Nu vedem nimic de la computerul meu, îi zice Hodges. 
Vezi tu de la al tău. 

— Trebuia să-mi spui să-mi aduc laptopul... 

— Nu contează. Uită-te diseară. Şi dacă se activează 
vreun virus care-ţi strică super-maşinăria, am să-ţi cumpăr 
eu una nouă. 

jerome se uită la el cu un aer de condescendenţă 


— 146 — 


amuzată. 

— Domnule Hodges, eu am cel mai bun program 
antivirus din câte există pe piaţă, plus încă unul de rezervă. 
Orice virus care ar încerca să intre şi-ar lua-o numaidecât. 

— Poate că virusul ăsta nu are scopul de a distruge 
programele, spune Hodges. 

Îşi aduce aminte de vorbele pe care i le-a spus sora Dnei 
T. Am senzația că tipul ăsta o cunoştea. 

— Poate că scopul lui e să urmărească ce faci. 

jerome nu pare deloc îngrijorat, ci mai degrabă 
entuziasmat. 

— Cum ai dat de site-ul ăsta, domnule Hodges? Renunţi 
la pensie? Ai deja un caz în lucru? 

Niciodată nu i-a fost lui Hodges atât de dor de Pete 
Huntley ca în momentele acestea: un partener cu care să 
facă schimb de teorii şi supoziţii, aşa cum schimbă 
tenismenii între ei mingile galbene, acoperite cu pâslă. Nu 
are nicio îndoială că şi Jerome poate îndeplini de minune 
rolul acesta, căci este inteligent şi dă dovadă de talent 
deductiv... pe de altă parte însă, mai are un an până să 
aibă drept de vot, patru ani până să poată să cumpere 
băuturi alcoolice, iar tinereţea asta ar putea fi riscantă. 

— Aruncă o privire pe site, îl roagă Hodges. Dar mai 
înainte, verifică-l niţel pe Net. Vezi ce poţi să afli despre el. 
Cel mai mult mă interesează... 

— Dacă are o poveste reală, îl întrerupe Jerome, 
demonstrându-şi din nou capacităţile deductive. Cum se 
zice, contextul şi proveniența. Vrei să ştii dacă-i pe bune, 
nu ceva inventat doar ca să te prindă pe tine în cursă. 

— Ştii, zice Hodges, ar trebui să încetezi să mai lucrezi 
pentru mine şi să te angajezi la una din firmele alea cu 
specialişti de calculatoare. Precis că ai face mult mai mulţi 
bani. A, bine că mi-am adus aminte: să-mi spui cât mă 
costă treaba asta. 

Jerome e ofensat, dar nu din cauză că s-a oferit să-l 
plătească. 

— Firmele alea sunt pentru ciudaţii ăia obsedaţi de 
calculatoare care nu se pot adapta în societate. 


— 147 — 


Întinde mâna în spate şi scarpină blana roşcată a lui 
Odell. Câinele dă recunoscător din coadă, deşi probabil că 
ar prefera un sandvici cu friptură. 

— De fapt, e şi aici o gaşcă de tipi din ăştia care circulă 
cu Broscuţe VW. Nu se poate mai ciudat de atâta. Sunt de 
la Discount Electronix... ai auzit de ei? 

— Sigur că am auzit, răspunde Hodges, amintindu-şi de 
fluturaşul primit odată cu scrisoarea anonimă. 

— Probabil că şi lor le-a plăcut ideea, pentru că de asta 
se ocupă, doar că îşi zic Patrula Cibernetică, iar maşinile lor 
sunt verzi, nu negre. Plus că mai există şi mucho liber- 
profesionişti. Uită-te pe Net şi o să găseşti cam la două sute 
doar aici, în oraş. lo cred că rămân la trebile mele, Conaşu' 
Hodges. 

Cu un click din mouse Jerome iese din Umbrela Albastră a 
lui Debbie şi revine la ecranul de protecţie al calculatorului 
- o fotografie a lui Allie, de pe vremea când avea cinci 
anişori şi credea că tătuţul ei e Dumnezeu. 

— Stai liniştit, am să-mi iau măsuri de siguranţă. Am un 
iMac vechi în dulap, care n-are în el decât nişte jocuri de pe 
Atari Arcade şi alte câteva vechituri. Am să-l folosesc pe 
ăsta ca să verific site-ul. 

— Bună idee. 

— Te mai pot ajuta cu ceva? 

Hodges dă să spună că nu, mulţumesc, doar atât, însă 
nu-i iese din minte Mercedesul furat al Dnei T. Ceva nu se 
potriveşte. A avut senzaţia asta şi atunci, o are şi acum, iar 
acum e mult mai puternică - atât de puternică încât parcă-l 
are în faţa ochilor. Dar parcă nu-i totuna cu sigur. Senzaţia 
asta e mingea pe care vrea să o lovească şi să-i fie 
returnată de cineva. 

— Ai putea să asculţi o poveste, spune el. 

Deja are o poveste în minte, care va atinge doar 
aspectele esenţiale. Cine ştie, poate mintea tânără a lui 
Jerome va descoperi un detaliu care lui i-a scăpat. Puțin 
probabil, însă nu imposibil. 

— Vrei? 

— Sigur. 


— 148 — 


— Atunci pune-i lesa lui Odell. Ne ducem până la Delicii 
Îngheţate. Mi s-a făcut de un cornet cu căpşune. 

— Poate dăm pe drum de Mr. Tastey, spune Jerome. Tipul 
s-a fâţâit prin zonă toată săptămâna şi are nişte bunătăţi de 
nu-ţi vine să crezi. 

— Cu atât mai bine, zice Hodges ridicându-se de pe 
scaun. Hai să mergem. 


12 


Cu Odell între ei, coboară strada către micuțul centru 
comercial de la intersecţia dintre Harper Road şi Hanover 
Street. De aici se văd clădirile din centrul aflat la trei 
kilometri depărtare. Complexul Municipal şi Centrul de 
Cultură şi Artă din Midwest domină grupul de zgârie-nori. 
După părerea lui Hodges, Centrul de Cultură nu se poate 
număra printre cele mai frumoase creaţii arhitectonice ale 
lui I.M. Pei. Nu că părerea în această chestiune i-ar fi fost 
vreodată cerută. 

— Care-i chestia cu povestea? glumeşte Jerome. 

— Păi, începe Hodges, să zicem că un domn e prieten de 
multă vreme cu o doamnă care locuieşte în centru. El stă în 
Parsonville. 

Parsonville este o suburbie situată lângă Sugar Heights, 
mai puţin pricopsită, dar câtuşi de puţin săracă. 

— Unii din prietenii mei îi zic AlbaSat, spune Jerome. Şi 
tata i-a zis aşa odată şi mama i-a spus să înceteze cu 
vorbele rasiste. 

— Aha. 

Probabil că prietenii de culoare ai lui Jerome zic tot 
AlbaSat şi atunci când se referă la Sugar Heights, chestie 
care-l face pe Hodges să creadă că se descurcă bine 
deocamdată. 

Odell s-a oprit să cerceteze florile doamnei Melbourne. 
Jerome îl trage de lesă înainte de a apuca să-i lase un 
suvenir printre ele. 


43 leoh Ming Pei - arhitect american de origine chineză, numit adesea 
„maestrul arhitecturii moderne” (n.tr.). 


— 149 — 


— Aşa, îşi reia Hodges povestea, şi prietena aceasta 
veche a domnului cu pricina are un apartament super într- 
un bloc din împrejurimile parcului Branson - Wieland 
Avenue, Branson Street, Lake Avenue, zona aia. 

— Foarte frumos din partea ei, comentează Jerome. 

— Foarte. Şi el o vizitează de trei, patru ori pe 
săptămână. O dată sau de două ori o scoate la cină sau la 
film şi rămâne la ea peste noapte, în serile alea îşi 
parchează maşina - maşină bună, un Beemer - pe stradă, 
pentru că zona e sigură, protejată de poliţie, luminată ca în 
miezul zilei. În plus, parcarea pe carosabil e gratuită de la 7 
p.m. la 8a.m. 

— Dacă eu aş avea un Beemer, l-aş băga într-una din 
parcările etajate de acolo şi m-ar durea în cot de banii 
economisiţi cu parcarea gratuită, comentează Jerome, 
smucind iar de lesă. Încetează, Odell, căţeii cuminţi nu 
mănâncă din rigolă. 

Odell îl priveşte peste umăr şi îşi dă ochii peste cap, de 
parcă ar vrea să-i spună: Habar n-ai tu ce fac căţeii cuminţi. 

— Asta este, bogătaşii au idei mai trăsnite când e vorba 
să facă economii, zice Hodges, gândindu-se la explicaţiile 
Dnei T. în aceeaşi privinţă. 

— Dacă spui dumneata... 

Aproape au ajuns la centrul comercial. Au auzit o dată 
clopoţeii dubiţei cu îngheţată, dar apoi sunetul s-a stins 
atunci când tipul de la Mr. Tastey a pornit spre locuinţele de 
la nord de Harper Road. 

— Şi într-o joi seara tipul ăsta se duce în vizită la prietena 
lui aşa cum îi este în obicei. Parchează ca de obicei - sunt o 
mulţime de locuri libere acolo când se termină ziua de lucru 
- şi îşi închide maşina ca de obicei. Işi ia doamna şi fac 
împreună o plimbare până la un restaurant din apropiere, 
iau cina acolo, apoi se întorc la apartamentul ei. Maşina lui 
e acolo unde a lăsat-o. Petrece noaptea cu doamna lui şi 
dimineaţă, când iese din clădire... 

— Beemerul e pa-pa. 

Au ajuns în faţa magazinului cu îngheţată. Lângă vitrină e 
un rastel pentru biciclete de care Jerome leagă lesa lui 


— 150 — 


Odell. Câinele se culcă, aşezându-şi botul pe labe. 

— Ba nu e pa-pa, îl contrazice Hodges. E tot acolo. 

Îşi zice că e o variantă al dracului de bună a poveştii 
adevărate. Mai are niţel şi o crede şi el. 

— Numai că-i aşezată invers, pentru că e parcată vizavi 
de unde o lăsase el. 

Jerome ridică din sprâncene. 

— Da, ştiu. Ciudat, nu? Aşa că omul meu traversează la 
ea. Maşina pare a fi în regulă şi e tot încuiată. Singura 
chestie e că-i în altă parte. Aşa că primul lucru pe care îl 
face e să se caute de cheie în buzunar şi da, cheia e acolo. 
Deci, ce mama naibii crezi tu că s-a întâmplat, Jerome? 

— Nu ştiu, domnu' H. Parcă-ar fi o poveste din alea cu 
Sherlock Holmes. Ştii, când el zice că va rezolva enigma 
după ce fumează trei pipe. 

Pe buzele lui jerome a apărut un zâmbet mic, pe care 
Hodges nu-l poate citi şi nici nu-i prea convins că îi place. E 
un zâmbet atotștiutor. 

Hodges sapă după portofel în buzunarul blugilor Levi's (s- 
a simţit bine în costum, dar se bucură că a revenit la jeanşi 
şi pulovere). Scoate o hârtie de cinci şi i-o dă lui Jerome. 

— Du-te tu după îngheţată. Eu îl păzesc pe Odell. 

— Nu-i nevoie. Nu păţeşte nimic. 

— Sunt convins, dar dacă stai singur la coadă ai să poţi 
reflecta în linişte la povestea mea. Ilmaginează-ţi că eşti 
Sherlock, poate o să te ajute. 

— Bine. 

Şi Tyrone Feelgood Delight îşi face brusc apariţia. 

— Numa’ că matale ieşti Şerlocu'! lo mi-s Vraciu' 
Watsonu'! 


13 


În capătul străzii Hanover e un scuar micuţ. Traversează 
la lumina verde a semaforului, se aşază pe o bancă şi 
urmăresc o vreme cum o ceată de băieţi cam nepieptănaţi, 
tocmai ieşiţi de la gimnaziu, îşi riscă viaţa aruncându-se cu 
placa în găleata din beton construită anume în acest scop. 


— 151 — 


Odell îşi împarte atenţia între băieţii ăştia şi cornetele cu 
îngheţată. 

— Tu ai încercat vreodată chestia aia? întreabă Hodges, 
făcând semn cu capul spre aventurierii cu skateboardurile. 

— Nu, conaşu'! exclamă Jerome, bulbucându-şi uluit 
ochii. lo mi-s negru. lo ştiu dăcât să dau la coş şi să mă 
alerg pă pista dă zgură dă la liceu. Toată lumea ştie că noi, 
ăştia negri, fugim la naiba dă repede. 

— Parcă te-am rugat să-l laşi acasă pe Tyrone. 

Hodges ia nişte îngheţată pe vârful arătătorului şi i-o 
întinde lui Odell, care îi curăţă cu mult entuziasm degetul. 

— Câteodată băietu' ăsta să bagă singur în seamă! 
declară Jerome. 

Şi Tyrone dispare la fel de brusc cum a apărut. 

— Nu-i vorba de niciun domn şi de nicio prietenă şi de 
niciun Beemer. Povestea ta este despre Ucigaşul cu 
Mercedes. 

S-a terminat cu ficţiunea. 

— Să zicem că aşa este. 

— Ai demarat o anchetă pe cont propriu, domnule 
Hodges? 

Hodges se gândeşte bine, foarte bine, apoi repetă: 

— Să zicem că aşa este. 

— Şi site-ul ăsta, cu Umbrela Albastră a lui Debbie, are 
vreo legătură cu ea? 

— Să zicem că aşa este. 

Un băiat cade de pe placă şi se ridică de jos cu ambii 
genunchi zdreliţi. Unul dintre amicii lui zboară pe deasupra, 
luându-l la mişto. Zdrelitul îşi şterge sângele de pe un 
genunchi, împroşcându-l pe Miştocar, apoi se urcă iar pe 
skateboard şi porneşte mai departe, zbierând „AJUTOR! 
AJUTOR!”. Miştocarul alunecă în spatele lui, numai că acum 
este nu mai este Miştocar, ci Râzăreţ. 

— Nişte barbari, murmură Jerome, aplecându-se să-l 
scarpine pe Odell în spatele urechilor. 

— Dacă vrei să discutăm despre... 

Stingherit, Hodges îl întrerupe: 

— Nu cred că la momentul ăsta... 


— 152 — 


— Înţeleg, spune Jerome. Dar să ştii că m-am gândit la 
problema dumitale cât am stat la coadă şi trebuie să-ţi pun 
o întrebare. 

— Da? 

— Tipul ăsta imaginar, cu Beemerul, unde-şi ţine el cheia 
de rezervă? 

Hodges încremeneşte, uluit de cât de repede îi merge 
mintea copilului ăstuia. Apoi observă cum pe marginea 
cornetului se prelinge o dâră trandafirie de îngheţată. O 
linge. 

— Să zicem că pretinde că nu a avut aşa ceva. 

— Exact ca stăpâna Mercedesului. 

— Da. Exact ca ea. 

— Mai ţii minte că ţi-am spus că mama s-a supărat rău pe 
tata când a zis AlbaSat în loc de Parsonville? 

— Da. 

— Vrei să-ţi povestesc şi motivul pentru care tata s-a 
supărat odată foarte rău pe mama? Singura dată când l-am 
auzit zicând „Aşa sunt femeile”? 

— Dacă are legătură cu problema mea, da, te rog. 

— Mama are un Chevrolet Malibu. Roşu ca de măr glasat. 
L-ai văzut în faţa casei noastre. 

— Sigur că da. 

— Tata i l-a cumpărat acum trei ani şi i l-a dăruit de ziua 
ei, provocând, îţi dai seama, nişte chirăieli de încântare 
absolut incredibile. 

Da, constată Hodges, categoric Tyron Feelgood s-a cărat 
de aici. 

— Mama îl conduce vreme de un an. Nicio problemă. 
După aia vine momentul să-l reînmatriculeze. Tata zice că o 
va face el atunci când vine de la serviciu. Se duce să ia 
actele din maşină şi se întoarce cu o cheie în mână. Nu-i 
furios, ci doar foarte iritat. Îi zice că dacă mai lasă cheia de 
rezervă în maşină, atunci o s-o găsească cineva şi o să i-o 
fure cu totul. Ea îl întreabă unde a găsit-o. El îi spune că în 
punga din plastic, lângă talon, asigurare şi cartea maşinii 
pe care nu a deschis-o nici măcar o singură dată. Incă mai 
avea banda de hârtie pe care scrie vă mulţumim pentru că 


— 153 — 


v-aţi cumpărat maşina de la reprezentanța Lake Chevrolet. 

Alţi stropi de îngheţată topită se preling pe cornet. Dar 
de data aceasta Hodges nu bagă de seamă nici măcar când 
îi cad pe mână. 

— Adică în... 

— În torpedo, da. Tata i-a zis că-i o dovadă de neglijenţă 
crasă şi mama a zis că... 

Jerome se apleacă, privind fix cu ochii lui căprui în cei 
cenuşii ai lui Hodges. 

— A zis că nici măcar nu a ştiut că era acolo. Atunci a zis 
tata că aşa sunt femeile. Chestie care a deranjat-o la 
culme. 

— Cred şi eu. 

În mintea lui Hodges se angrenează tot felul de rotiţe. 

— Şi tata zice, „Draga mea, nu trebuie decât să uiţi o 
singură dată şi să laşi maşina neîncuiată. Şi se întâmplă să 
treacă un drogat pe lângă ea, vede siguranţele ridicate şi-şi 
zice să bage un ochi ca să vadă dacă nu-i ceva de furat 
înăuntru. Deschide torpedoul, vede cheia în punga de 
plastic şi pe-aici i-e drumul în căutarea unuia care vrea să 
cumpere cu banii jos un Malibu cu puţini kilometri la bord.” 

— Şi mama ta ce-a zis la chestia asta? 

Jerome râde cu gura până la urechi. 

— Mai întâi a dat-o la întors. Şi, crede-mă, nimeni nu se 
pricepe la asta mai bine ca maică-mea. Zice, Tu ai 
cumpărat maşina şi tu ai adus-o acasă. Tu ar fi trebuit să- 
mi spui unde e cheia. Cât poartă ei conversaţia asta 
drăgălaşă, eu sunt la masă şi-mi halesc micul dejun. Şi-mi 
trece prin cap să-i zic, „Măcar dacă ai fi deschis cartea 
maşinii, ca să afli şi tu la ce folosesc luminiţele alea drăguţe 
din bord, mami”. Da-mi ţin gura. Nu se ceartă ai mei prea 
des, dar când o fac e mai bine să te ţii la distanţă de ei, 
dacă ai ceva minte-n tărtăcuţă. Până şi Barbster ştie asta şi 
n-are decât nouă ani. 

Hodges îşi dă seama că şi Alison ştia asta, pe vremea 
când el şi Corinne erau căsătoriţi. 

— După aia a zis că ea nu uită niciodată să încuie 
maşina. Şi, din câte ştiu eu, aşa este. In orice caz, chestia e 


— 154 — 


că acum cheia de rezervă e agăţată într-un cui în bucătărie. 
Intreagă, nevătămată şi gata de acţiune dacă se întâmplă 
ca prima să se piardă. 

Hodges se uită la puştii cu plăcile fără să-i vadă. Se 
gândeşte că mama lui Jerome a avut dreptate când i-a spus 
soţului ei că trebuia să-i arate cheia de rezervă, sau măcar 
să-i spună unde este. N-ai de unde să fii sigur că oamenii se 
apucă din senin să facă inventarul obiectelor din maşinile 
primite cadou. Însă cazul Oliviei Trelawney era diferit. Ea 
însăşi cumpărase maşina şi ar fi trebuit să ştie ce a primit 
odată cu ea. 

Probabil însă că dealerul auto îi împuiase capul cu tot 
felul de informaţii despre noua şi extrem de costisitoarea ei 
achiziţie; aşa procedau ăştia. Când să schimbi uleiul, cum 
să foloseşti sistemul de control al vitezei, cum să foloseşti 
GPS-ul, nu uitaţi să puneţi cheia de rezervă la loc sigur, aşa 
se conectează telefonul mobil, aici aveţi numărul de la 
asistenţă rutieră, în caz că aveţi nevoie, deplasaţi 
comutatorul de faruri până în capătul din stânga pentru a 
activa faza scurtă. 

Hodges îşi aminteşte cum şi-a cumpărat prima lui maşină 
şi câtă „atenţie” a acordat torentului de instrucţiuni pe care 
tipul l-a revărsat asupra lui - aha, da, da, corect, sigur, am 
priceput - arzând de nerăbdare să scape mai repede de 
acolo, să-şi scoată achiziţia pe şosea, să savureze prima 
călătorie şi să inhaleze parfumul incomparabil de maşină 
nouă, adică de bani cheltuiţi cu cap. Însă Dna T. avea un 
comportament obsesiv-compulsiv. Ar putea să creadă că 
uitase de cheia de rezervă din torpedo, dar dacă şi-a luat 
prima cheie cu ea în acea seară de joi, nu înseamnă şi că a 
încuiat portierele? Le-a spus că le încuiase, îşi menţinuse 
această declaraţie până la sfârşitul sfârşitului, dar, zău, ia 
gândeşte-te... 

— Domnule Hodges? 

— Cu cheile astea deştepte care există acum e un 
procedeu simplu, doar în trei paşi, nu-i aşa? zice el. Pasul 
unu, opreşti motorul. Pasul doi, scoţi cheia din contact. 
Dacă eşti cu minţile aiurea şi uiţi de pasul doi, se 


— 155 — 


declanşează un semnal sonor care-ţi aminteşte ce trebuie 
să faci. Pasul trei, închizi portiera şi apeşi butonul pe care e 
desenat lacătul. Cum să uiţi de asta când ai cheia în mână? 
Doar este cel mai simplu Dispozitiv Antifurt pentru Tâmpiţi. 

— Adevărat zici, matale, domnu' H., dar mai ezistă şi 
tâmpiţi care nu tiu minte. 

Hodges e mult prea cufundat în gânduri ca să riposteze. 

— Dar ea nu era deloc tâmpită. Era anxioasă şi avea o 
mulţime de ticuri, dar tâmpită nu era. Sunt aproape convins 
că, dacă avea cheia, şi-a încuiat maşina. Dar maşina nu a 
fost spartă. Deci, chiar dacă şi-a /ăsat cheia de rezervă în 
torpedo, cum de a reuşit individul ăla să ajungă la ea? 

— Ahahaha! Carevasăzică avem o enigmă cu o maşină 
încuiată, nu cu o cameră încuiată. Asta-i o problemă de 
patru pipe! 

Hodges nu-i răspunde. Recapitulează situaţia iar şi iar. 
Acum pare evident faptul că acea cheie de rezervă s-ar fi 
putut să se afle în torpedo, dar au enunțat această ipoteză 
el sau Pete? E aproape convins că nu. Pentru că gândirea 
lor era pur masculină? Ori pentru că erau mult prea 
enervaţi de neglijenţa Dnei T. şi voiau să arunce vina 
asupra ei? Şi, în fond, chiar era vinovată, nu? 

Ba nu era, dacă într-adevăr şi-a încuiat maşina, îşi 
răspunde singur. 

— Domnule Hodges, ce legătură este între Umbrela 
Albastră şi Ucigaşul cu Mercedes? 

Hodges pare că se trezeşte. De mult nu mai gândise aşa; 
şi obosise. 

— Nu vreau să vorbesc acum despre asta, Jerome. 

— Dar dacă ţi-aş putea fi de ajutor? 

L-a mai văzut oare pe Jerome într-atât de entuziasmat? 
Poate o singură dată, în anul al doilea de liceu, când echipa 
de dezbateri al cărei căpitan era câştigase faza pe oraş a 
campionatului. 

— Mă ajuţi dacă afli tot ce e de aflat despre site-ul ăla, îi 
zice Hodges. 

— Nu vrei să-mi spui mai multe pentru că sunt prea 
tânăr, aşa-i? 


— 156 — 


Asta este doar o parte a motivului, dar Hodges n-are 
intenţia să recunoască. Întâmplarea face să mai fie şi 
altceva. 

— E mai complicat. Nu mai sunt poliţist, iar investigarea 
pe cont propriu a cazului de la Complexul Municipal mă 
poate duce la limita legii. Dacă se va întâmpla să descopăr 
ceva şi nu îmi voi informa fostul partener care conduce 
acum ancheta asta, voi trece peste această limită. Pe de 
altă parte, pe tine te aşteaptă un viitor strălucit, în care se 
află orice universitate de elită pe care te vei hotări s-o 
onorezi cu prezenţa ta. Cum le-aş putea explica părinţilor 
tăi că te-am târât într-o asemenea poveste, că te-am făcut 
complicele meu? 

jerome se gândeşte puţin, încercând să-i înţeleagă 
argumentele. Apoi îi întinde lui Odell capătul cornetului. 
Câinele e în culmea fericirii. 

— Am priceput. 

— Pe bune? 

— Da. 

Jerome se ridică de pe bancă. La fel şi Hodges. 

— Nu te-ai supărat pe mine? 

— Nu. Dar dacă la un moment dat ţi se va părea că ai 
nevoie de mine, te rog să-mi spui. Ştii cum e vorba, două 
minţi sunt mai bune decât una singură. 

— Ne-am înţeles. 

Pornesc înapoi, acum urcând strada în pantă. La început 
Odell merge între ei, apoi o ia înainte, trăgând de lesă, 
pentru că Hodges merge încet. Şi gâfâie. 

— Trebuie să mă apuc să slăbesc, îi zice el lui Jerome. Ştii 
ce-am păţit? Mai deunăzi mi-am rupt o pereche de 
pantaloni foarte buni. 

— Ar fi bine dacă ai da jos vreo cinci kilograme, spune 
diplomat tânărul. 

— Înmulţeşte cu doi şi vei fi mai aproape de adevăr. 

— Vrei să ne oprim să te odihneşti puţin? 

— Nu. 

Vocea îi sună puerilă chiar şi în propriile-i urechi. Dar nu 
minte când spune că vrea să slăbească. Când va ajunge 


— 157 — 


acasă va arunca la gunoi toate snackurile alea păcătoase 
din bufet şi frigider. Dar se răzgândeşte imediat - ba nu, nu 
la gunoi, ci în tocătorul de resturi menajere. Ar fi prea mare 
tentaţia să sape după chipsuri şi alte alea în găleata de 
gunoi. 

— Ascultă, Jerome, ar fi bine să nu mai povesteşti 
nimănui despre ce am eu de gând să fac. Pot să mă bizui 
pe discreţia ta? 

Jerome răspunde fără ezitare: 

— Categoric. O vorbă n-am să scot. 

— Bine. 

În faţa lor apare dubiţa lui Mr. Tastey, care sună din 
zurgălăi pe Harper Road îndreptându-se spre Vinson Lane. 
Jerome îi face cu mâna. Hodges nu vede dacă vânzătorul de 
îngheţată îi răspunde la salut. 

— Acum dăm de el, când nu mai avem nevoie, spune 
Hodges. 

Jerome îi aruncă un zâmbet de şmecher. 

— Vânzătorul de îngheţată e ca un poliţist. 

— Ce zici? 

— Nu-i niciodată prin jur atunci când ai nevoie de el. 


14 


Brady merge mai departe, respectând limita de viteză 
(treizeci şi cinci de kilometri la oră pe Vinson Lane), de-abia 
auzind acordurile vesele ale melodiei „Buffalo Gals” care se 
revarsă din difuzoarele dubiţei. Poartă un pulover pe sub 
uniforma albă de la Mr. Tastey pentru că are în spate 
încărcătura rece. 

Rece ca mintea mea, îşi zice el. Doar că îngheţata e rece 
şi atât. Mintea mea este şi analitică. Este un computer. Un 
Mac plin cu miriade de giga. 

Îşi întoarce computerul acesta spre ce vede acum: 
umflatul de fost poliţist urcă pe Harper Road împreună cu 
Jerome Robinson şi setterul irlandez cu nume de negrotei. 
Jerome i-a făcut cu mâna şi Brady i-a făcut şi el, pentru că 
aşa te integrezi cel mai bine. Altă metodă e să asculţi 


— 158 — 


peroraţiile interminabile ale lui Freddi Linklatter despre cât 
de greu e să fii lesbiană într-o lume hetero. 

Kermit William „Doresc să fiu tânăr” Hodges şi Jerome 
„Doresc să fiu alb” Robinson. Oare despre ce vorbea 
Năstruşnica Pereche? Uite, asta şi-ar dori să ştie Brady 
Hartsfield. Poate va afla dacă polițistul a muşcat momeala 
şi va intra pe Umbrela Albastră a lui Debbie. A funcţionat de 
minune în cazul vacii ăleia pline de bani; odată ce a început 
să vorbească nu s-a mai oprit neam. 

Det. Pens. şi sluga lui cea neagră. 

Şi Odell. Să nu uităm de Odell. Jerome şi surioara lui îl 
iubesc pe câinele ăsta. Li s-ar frânge inima dacă ar păţi 
ceva. Probabil că javra nu va păţi nimic, dar nu strică să 
mai caute nişte otrăvuri pe Internet diseară, când va ajunge 
acasă. 

Gânduri de genul acesta fâlfâie mereu prin mintea lui 
Brady; ele sunt liliecii din mansarda lui. De dimineaţă, la 
Discount Electronix, în timp ce făcea inventarul unui alt 
transport de DVD-uri de doi bani (de ce le mai primesc 
acum, când se zbat să scape şi de cele deja pe stoc, e un 
mister ce nu va fi nicicând dezlegat), i-a trecut prin cap că 
şi-ar putea folosi vesta ca să-l asasineze pe preşedinte, pe 
domnul Barack „Doresc să fiu Alb” Obama. Şi apoi să plece 
de pe lumea asta în culmea gloriei. Barack vine adesea în 
vizită, pentru că statul acesta ocupă un loc important în 
strategia lui de realegere în funcţie. Şi când vine în stat, 
vine şi în oraşul ăsta. Face un miting. Vorbeşte despre 
speranţă. Vorbeşte despre schimbare. Şi lu-lu-lu şi la-la-la. 
Brady tocmai se gândea cum să evite detectoarele de 
metale şi controalele aleatorii, când Tones Frobisher l-a 
sunat şi i-a zis că trebuie să plece la o intervenţie. Când a 
pornit în unul din Volkswagen-urile verzi ale Patrulei 
Cibernetice, deja se gândea la altceva. La Brad Pitt, mai 
exact. La boul ăla după care-s picate-n limbă toate 
gospodinele. 

Uneori, însă, ideile rămân. 

Un băieţel bucălat aleargă pe trotuar fluturând o 
bancnotă. Brady trage pe dreapta. 


— 159 — 


— De ciocooo! orăcăie băieţelul. Cu bobo pe deasupra! 

Imediat, orătanie cu curu’ mare, gândeşte Brady, 
adresându-i cel mai cumsecade şi luminos zâmbet din 
repertoriu. Dă-l în pizda mă-sii de colesterol. Nu-ţi dau mai 
mult de patruj de ani de viaţă şi, cine ştie, poate că ai să 
supravieţuieşti primului infarct. Da’ asta n-o să te oprească, 
nu, domnule. Cum să te oprească, din moment ce lumea-i 
plină de bere şi bobo şi îngheţată de cioco? 

— Imediat,  piticule. O îngheţată din ciocolată cu 
bombonele pe deasupra. Cum a fost la şcoală? Ai luat vreun 
zece? 


15 


În seara aceasta televizorul nu este pornit la numărul 63 
de pe Harper Road, nici măcar la Știrile de Seară. Şi nici 
computerul. Hodges îşi scoate carneţelul cu notițe. Janelle 
Patterson i-a spus că-i de modă veche. Da, este; şi nu are 
de gând să se scuze. Aşa a lucrat toată viaţa şi aşa se simte 
cel mai bine. 

Învăluit într-o splendidă tăcere, cea fără-de-televizor, 
citeşte încă o dată scrisoarea pe care i-a trimis-o Domnul 
Mercedes. Apoi o citeşte pe cea primită de Dna T. Se uită 
pe prima, se uită pe a doua. Pe a doua, iar pe prima. 
Examinează cele două scrisori rând cu rând mai bine de un 
ceas. Pentru că cea a Dnei T. e o copie, îşi permite să facă 
adnotări pe marginea ei şi să încercuiască anumite cuvinte. 

In încheierea acestei etape citeşte scrisorile cu glas tare. 
Foloseşte voci diferite, deoarece Domnul Mercedes a 
interpretat două personaje diferite. Cel din scrisoarea lui 
Hodges exultă şi este arogant. Ha-ha-ha, boşorog ramolit 
ce eşti, pare a-i spune. Nu mai ai niciun rost în viață, aşa că 
de ce nu pui mâna să te sinucizi şi să scapi de o grijă? Cel 
din scrisoarea primită de Olivia Trelawney este umil şi 
deprimat, chinuit de remuşcări şi de amintirea abuzurilor 
suferite în copilărie. Însă şi aici apare tema sinuciderii, 
formulată în termeni plini de înţelegere şi compasiune: Te 
înțeleg, oh, cât de bine te înțeleg, pentru că şi eu simt la 


— 160 — 


fel. 

În cele din urmă pune cele două scrisori într-un dosar pe 
a cărui etichetă scrie cu litere mari UCIGAŞUL CU 
MERCEDES. Nu mai e nimic altceva acolo, prin urmare 
dosarul e subţire rău. Dar, dacă încă mai ştie cum se face, 
înseamnă că foarte curând dosarul va fi plin cu însemnările 
lui. 

Stă vreo cincisprezece minute cu mâinile împreunate pe 
pântecul proeminent, ca un Buddha cufundat în meditaţie. 
Pe urmă, trage carneţelul mai aproape şi începe să scrie. 


Mi se pare că am avut dreptate în privința pistelor 
false din stilul scrisorilor. În scrisoarea pentru Dna T. 
nu foloseşte semne de exclamație, majuscule şi nici 
prea multe paragrafe de o singură propoziţie (cele 
câteva de la sfârșit sunt puse doar pentru efect 
dramatic). 

În privința ghilimelelor m-am înşelat, se pare că îi 
plac. La fel cum îi place să sublinieze unele cuvinte. S- 
ar putea să mă fi înşelat şi când am crezut că e tânăr... 


Dar se gândeşte la Jerome, care deja a uitat mai multe 
despre calculatoare şi Internet decât va învăţa vreodată 
Hodges însuşi. Se gândeşte şi la Janey Patterson, care a 
ştiut cum să scaneze scrisoarea primită de sora ei şi care 
vorbeşte pe Skype. Janey Patterson care e cu vreo douăzeci 
de ani mai tânără decât el. 

la din nou pixul în mână. 


„.„„dar nu cred. Probabil că nu-i chiar adolescent (deşi 
nu exclud cu totul posibilitatea asta), dar mai degrabă 
cred că are pe undeva între 20 şi 35 de ani. Inteligent. 
Vocabular bogat, exprimări plastice. 


Mai citeşte o dată scrisorile şi notează câteva din figurile 
de stil: 


un băiat ca un şoricel speriat; gem de căpşune într- 
— 161 — 


un sac de dormit; cei mai multi dintre oameni sunt ca 
oile, iar oile nu se hrănesc cu carne. 


Nu că l-ar lăsa şomer pe Philip Roth“, dar ceva talent tot 
are. Hodges mai găseşte o frază şi o copiază în carneţelul 
lui: 


Ce au făcut poliţiştii pentru tine în afară de faptul că 
te-au hăituit şi ti-au provocat insomnii? 


Bate cu vârful pixului în aceste cuvinte, creând o 
constelație de puncte albastre. Majoritatea oamenilor ar 
zice ţi-ai pierdut somnul sau ai avut multe nopți albe. Dar 
nu, exprimările astea nu l-ar fi mulţumit pe Domnul 
Mercedes, deoarece el este aidoma unui grădinar care 
plantează seminţele neîncrederii şi paranoiei. Ej vor să te 
prindă, Dnă T., şi e; cam au dreptate, nu crezi? Pentru că ti- 
ai uitat cheia. Aşa zic poliţiştii; aşa zic şi eu, iar eu am fost 
acolo. Imposibil să ne înşelăm şi eu, şi ei. 

Işi notează toate ideile astea, le încercuieşte, apoi dă 
pagina. 


Cel mai bun element de identificare rămâne 
cuvântul TRUFAŞ în loc de UCIGAS, îl foloseşte în 
ambele scrisori. De notat sunt şi CRATIMELE din 
scrisoarea doamnei Trelawney. Super-market în loc de 
supermarket. Alco-olică în /oc de alcoolică. Dacă aş 
putea să-l identific pe individ şi l-aş convinge cumva 
să-mi dea o mostră de scriere, atunci al meu ar fi. 


Este adevărat că aceste amprente stilistice au doar rolul 
de a-l convinge pe Hodges, nu însă şi pe juraţii de la un 
eventual proces? Categoric da. 

Se lasă pe spătar, cu capul înclinat spre umăr, cu ochii 
privind în gol. Nu-şi dă seama că trece timpul. Timpul, atât 
de mocirlos şi leneş de la momentul pensionării, a fost 
anulat. Scaunul de birou scoate un geamăt de protest când 


4 Philip Roth - romancier american (n.tr.). 
— 162 — 


Hodges tresare cu putere şi se apleacă iute să scrie cu 
majuscule: 


DOMNUL MERCEDES A URMĂRIT-O? 


Hodges este aproape sigur că da. Acesta este modul lui 
de operare. 

A urmărit în ziare discreditarea doamnei Trelawney; i-a 
urmărit cele două sau trei apariţii televizate (scurte şi deloc 
favorabile, apariţiile acestea i-au coborât şi mai mult nivelul 
şi aşa foarte scăzut de simpatie în rândul opiniei publice). 
Probabil că a trecut cu maşina pe lângă casa ei. Hodges îşi 
propune să discute din nou cu Radney Peeples şi să afle 
dacă el sau vreunul din colegii lui au observat maşini 
străine de cartier în săptămânile de dinainte ca doamna 
Trelawney să dea colţul. Cineva scrisese cu vopsea PIZDA 
UCIGAŞA pe poartă. Cu cât timp înainte de sinucidere se 
întâmplase asta? Poate chiar Domnul Mercedes a fost 
autorul. Plus că ar fi ajuns s-o cunoască mai bine, mult mai 
bine, dacă ea ar fi acceptat să-l întâlnească sub Umbrela 
Albastră. 

Şi mai este şi scrisoarea mea, îşi spune el, uitându-se la 
ultimele rânduri din aceasta: W-aş vrea să începi să te 
gândeşti la revolverul tău, urmat de Dar te gândeşti la el, 
nu-i aşa? Oare Domnul Mercedes vorbeşte în general 
despre arma lui de serviciu sau l-a văzut pe cel de 
calibrul .38 cu care se joacă Hodges uneori? N-are cum să- 
şi dea seama, dar... 

Dar cred că l-a văzut. Ştie unde locuiesc şi din stradă se 
vede direct în living. Prin urmare cred că l-a văzut. 

Gândul că l-a urmărit cineva îl umple pe Hodges de 
entuziasm, nu de spaimă sau ruşine, cum ar fi normal. Dacă 
vreunul din vehiculele observate de bodyguarzii din Sugar 
Heights ar fi petrecut nefiresc de mult timp şi pe Harper 
Road... 

Şi în momentul acesta sună telefonul. 


— 163 — 


16 


— Salve, domnu' H. 

— Care-i treaba, Jerome? 

— Sunt sub Umbrelă. 

Hodges lasă carneţelul din mână. A umplut deja patru 
pagini cu notițe dezlânate şi pe trei a înghesuit rezumatul 
cazului, ca pe vremurile bune. Se lasă pe speteaza 
scaunului. 

— Să înţeleg că nu ti-a bulit computerul? 

— Nu. N-are nici viermi, nici viruşi. Şi deja am primit 
patru cereri de prietenie. Una din Abilene, Texas. Zice că o 
cheamă Bernice, dar că mie îmi dă voie să-i spun Berni. Cu 
i. Pare dată naibii de haioasă şi aş minţi dacă aş zice că nu 
mă tentează, dar sunt aproape convins că nu-i decât un 
travestit din Boston, care vinde pantofi şi locuieşte cu 
maică-sa. Ascultă la mine, frate, Internetul e Pământul 
Făgăduinţei pentru tot soiul de ciudaţi. 

Hodges zâmbeşte. 

— Intâi să-ţi zic de unde vine şi cu ce se ocupă site-ul 
ăsta. O parte din informaţii le-am găsit tot pe Internet, dar 
cele mai multe le-am aflat de la doi tocilari din grupa de 
Informatică de la universitate. Eşti atent? 

Hodges înşfacă iar carneţelul şi îl deschide la o pagină 
goală. 

— Dă-i drumul. 

Exact cum îi spunea lui Pete Huntley când acesta venea 
cu câte o informaţie nouă referitoare la cazul în lucru. 

— Acuşi, dar mai întâi să te întreb ceva... ţi se întâmplă 
să ştii care-i cea mai de preţ marfă de pe Internet? 

— Nu. 

Şi, amintindu-şi de Janey Patterson, adaugă: 

— Sunt de modă veche. 

Jerome râde: 

— Chiar aşa, domnule Hodges. Face parte din farmecul 
dumitale. 

Pe ton sec: 

— Mersi pentru compliment, Jerome. 


— 164 — 


— Cea mai valoroasă marfă de pe Internet este 
confidenţialitatea. Şi exact asta vând Umbrela Albastră a lui 
Debbie şi alte site-uri asemănătoare. In comparaţie cu ele, 
Facebook-ul e cum era cuplajul la telefon în anii cincizeci. 
După unsprezece septembrie au răsărit peste noapte sute 
de site-uri care oferă confidenţialitate abonaților lor. Şi 
atunci guvernele imperialiste au devenit curioase. Puterii îi 
este frică de Net, frate. Şi pe bună dreptate. In orice caz, 
majoritatea site-urilor ăstora MC - adică de maximă 
confidențialitate - operează din Europa Centrală. Adică 
reprezintă pentru chatul pe internet cam ce reprezintă 
Elveţia pentru conturile bancare. Mă urmăreşti? 

— Da. 

— Serverele site-ului Umbrela Albastră se află în Olovo, 
un orăşel din Bosnia care, până prin 2005, a fost cunoscut 
doar pentru luptele cu tauri pe care le organiza. Fii atent, 
discutăm despre servere criptate. Discutăm despre calitate 
NASA, pricepi? Imposibil de monitorizat. Doar dacă NSA® 
sau Kang Sheng - adică echivalentul chinezesc pentru NSA 
- au făcut rost de vreun soft super secret de care nu ştie 
nimeni. 

Şi chiar dacă ar fi făcut rost de aşa ceva, îşi zice cu 
amărăciune Hodges pun pariu că nu m-ar lăsa să-l folosesc 
în cazul Ucigaşului cu Mercedes. 

— Şi mai are o trăsătură foarte practică mai ales în epoca 
asta a scandalurilor provocate de sexting“$. Ţi s-a întâmplat 
vreodată să vrei să scoţi la imprimantă ceva găsit pe Net - 
o poză sau un articol de ziar? 

— Mi s-a întâmplat de vreo câteva ori. Şi când dau click 
pe Previzualizare îmi apare o pagină albă de m-apucă toţi 
dracii. 

— Aceeaşi chestie se întâmplă şi cu Umbrela Albastră a 
lui Debbie. 

Jerome nu pare apucat de draci; pare picat în admiraţie. 


“5 National Security Agency - serviciul de informaţii interne al SUA 
(n.tr.). 
46 Sexting - expediere de mesaje şi fotografii cu caracter explicit sexual 
(n.tr.). 


— 165 — 


— Am făcut un schimb de mesaje cu Berni, noua mea 
amică de chat - chestii de genul: cum mai e vremea pe la 
tine, ce muzică îţi place, de-astea - şi când am vrut să 
printez discuţia noastră, mi-au apărut pe ecran două buze 
cu un deget pe ele şi mesajul SST. 

Jerome i-l spune pe litere ca să fie sigur că Hodges 
înţelege cum trebuie. 

— Sigur, există posibilitatea să-ţi înregistrezi 
conversaţia... 

Păi, nu? îşi zice Hodges, privind cu drag la însemnările lui 
din carneţel. 

— ... dar trebuie să faci capturi de ecran sau cam aşa 
ceva şi e o bătaie mult prea mare de cap. Inţelegi acum ce 
vreau să zic când pun accentul pe confidenţialitate? Tipii 
ăştia nu se joacă. 

Hodges înţelege. Întoarce foile carneţelului până ajunge 
la prima şi încercuieşte una din însemnările făcute la 
început: EXPERT ÎN CALCULATOARE (SUB 50 DE ANI?). 

— Când dai click, îţi apar opţiunile obişnuite - 
INTRODUCEŢI NUMELE DE UTILIZATOR sau ÎNSCRIEŢI-VĂ 
ACUM. Eu am dat click pe INSCRIEŢI-VĂ ACUM şi am primit 
un nume de utilizator. Dacă vei dori cândva să te 
conversezi cu mine sub Umbrela Albastră, să ştii că mă 
cheamă tyrone40. După aia trebuie să completezi un 
chestionar - vârstă, sex, pasiuni, chestii de-astea - şi după 
aia ţi se cere să tastezi numărul cardului bancar. Costă 
treizeci de dolari pe lună. Am plătit pentru că am încredere 
în capacitatea dumitale de rambursare. 

— Încrederea îţi va fi răsplătită, fiule. 

— Aşa, şi după aia computerul stă şi cugetă vreo 
nouăzeci de secunde - timp în care Umbrela Albastră se 
învârteşte şi pe ecran scrie SORTARE. Apoi apare o listă de 
persoane cu interese similare cu ale tale. Nu trebuie decât 
să selectezi câteva şi imediat te pomeneşti discutând de te 
dor buricele de la degete. 

— Şi pe site-ul ăsta se poate face schimb de materiale 
pornografice? Ştiu că scrie că nu se poate, dar... 

— Se poate face schimb de fantezii, dar fără poze. Cu 


— 166 — 


toate că Umbrela Albastră poate fi folosit de tot felul de 
ciudaţi, de la pedofili la parafili? şi tot aşa, ca să 
direcţioneze alţi nebuni ca ei spre site-uri unde asemenea 
imagini ilegale sunt disponibile. 

Hodges dă să-l întrebe ce sunt parafilii, dar se opreşte, 
dându-şi seama că nu vrea să afle. 

— Tu zici că în linii mari site-ul ăsta e doar cu discuţii 
destul de inocente. 

— Păi... 

— Păi, ce? 

— Încep să înţeleg cum demenţii se pot folosi de el ca să 
facă schimb de informaţii foarte periculoase. Cum să 
construieşti o bombă şi altele la fel. 

— Să zicem că eu am deja nume de utilizator. Ce se 
întâmplă în cazul ăsta? 

— Ai? 

Flacăra s-a reaprins în tonul lui Jerome. 

— Să zicem că am. 

— Depinde dacă ţi l-ai inventat singur sau l-ai primit de la 
cineva care vrea să se converseze cu dumneata. ŞI ţi l-a 
transmis prin telefon sau e-mail. 

Hodges rânjeşte. Lui Jerome, copil al vremurilor sale, nici 
nu-i trece prin minte că informaţia i-ar fi putut parveni 
printr-o metodă atât de învechită cum este scrisoarea. 

— Să zicem că ai numele de la altcineva, continuă 
Jerome. Poate de la tipul care a furat maşina cucoanei 
ăleia. Adică poate că vrea să discute cu dumneata despre 
ce a făcut. 

Tace şi aşteaptă un răspuns. Hodges nu spune nimic, dar 
e cuprins de admiraţie. 

Trec câteva secunde, Jerome înţelege că Hodges nu o să 
comenteze nimic şi atunci continuă: 

— Mi-am încercat şi eu norocul, nu trebuie să te superi. 
Mă rog, tot ce trebuie să faci este să introduci numele de 
utilizator. 

— Când trebuie să plătesc cei treizeci de dolari? 


7 Perversiune constând în căutarea plăcerii sexuale prin obiecte sau 
situaţii neobişnuite (n.tr.). 
— 167 — 


— Nu-i plăteşti. 

— Cum nu? 

— Dumneata nu ai nimic de plătit, pentru că cineva ţi-a 
plătit deja taxa. 

Acum vocea lui Jerome pare serioasă. Foarte serioasă. 

— Probabil că nu-i nevoie să-ţi spun eu să fii prudent, dar 
ţi-o spun oricum. Fiindcă, dacă ai deja nume de utilizator, 
înseamnă că individul ăsta te aşteaptă. 


17 


Pe drumul spre casă, Brady se opreşte să ia câteva 
sandviciuri submarin cu friptură de la Little Chef. Însă îşi 
găseşte mama sforăind pe canapea, dusă de pe astă lume. 
La televizor se difuzează altul din reality show-urile ei 
preferate, unde o mulţime de fete frumuşele sunt oferite pe 
tavă unui burlac chipeş, a cărui privire sugerează că ar 
avea IQ-ul unui lampadar. Brady observă că Mami a mâncat 
deja - sau cam aşa ceva. Pe măsuţa de alături e o sticlă de 
Smirnoff pe jumătate goală şi două căni de ceai NutraSlim. 
Ca să nu bea ceaiul pe burta goală, îşi zice Brady. Bine 
măcar că e îmbrăcată: jeanşi şi tricou cu emblema 
colegiului din oraş. 

Mergând la noroc, despachetează un sanavici şi i-l trece 
pe la nas, dar ea doar fornăie şi îşi întoarce capul. Brady se 
hotărăşte să îl mănânce el şi să îl pună pe celălalt în 
frigiderul lui personal. Când se întoarce din garaj, burlacul 
cel chipeş tocmai ce o întreabă pe una din potenţialele lui 
jucării sexuale (blondă, cum altfel?) dacă îi place să 
pregătească micul dejun. Blonda îi aruncă un rânjet lasciv şi 
îl întreabă: „Îţi place ceva fierbinte dimineaţa?” 

Brady stă cu farfuria în mână şi se uită la mama lui. Ştie 
că s-ar putea să vină acasă într-o seară şi s-o găsească 
moartă. Ba ar putea chiar s-o ajute niţel, să ia una din 
pernele canapelei şi să i-o apese pe faţă. Nu ar fi pentru 
prima dată când în casa asta s-ar comite o crimă. Şi, 
presupunând că ar face-o, viaţa lui ar deveni mai bună sau 
mai rea? 


— 168 — 


Temerea lui - pe care mintea-i conştientă nu vrea să o 
rostească, dar care pluteşte în jur - este că nu se va 
schimba nimic. 

Coboară în pivniţă şi rosteşte cuvintele care aprind 
luminile şi calculatoarele. Se aşază în faţa Numărului Trei şi 
intră pe Umbrela Albastră a lui Debbie, convins că umflatul 
de fost poliţist muşcase deja momeala. 

Dar nu. 

Izbeşte cu pumnul în palma celeilalte mâini, simțind cum 
încep să-i pulseze tâmplele, anunțând iminenţa unei dureri 
de cap, a unei migrene care probabil că-l va ţine treaz 
jumătate din noapte. Aspirina n-are niciun afect asupra 
acestor dureri. Le-a botezat Micuţele Vrăjitoare, însă uneori 
Micuţele Vrăjitoare sunt mari. Ştie că există medicamente 
care ar trebui să-i trateze durerile astea - le-a găsit pe Net 
-, dar nu se pot cumpăra fără reţetă, iar lui Brady îi este 
groază de doctori. Cum ar fi dacă vreunul ar descoperi că 
are tumoră cerebrală? Un glioblastom, despre care a citit el 
pe Wikipedia că e cel mai nasol? Dacă din cauza asta i-a 
omorât el pe toţi acei oameni de la târgul de joburi? 

Nu fi tâmpit, un glio te-ar fi ucis deja. 

Bine, de acord, dar dacă i-ar zice doctorul că migrenele 
sunt semn de boală mintală? De schizofrenie paranoidă sau 
ceva asemănător? Brady recunoaşte că are ceva la cap, 
fireşte că are, că doar oamenii normali nu se apucă să intre 
cu maşina în mulţime şi nici nu se gândesc cum ar fi să-l 
asasineze pe preşedintele Statelor Unite într-un atentat 
sinucigaş. Oamenii normali nu-şi ucid fraţii mai mici. 
Oamenii normali nu stau în faţa dormitorului mamei 
întrebându-se dacă e în pielea goală. 

Insă oamenii anormali nu vor ca ceilalţi să ştie că sunt 
anormali. 

Închide computerul şi se fâţâie fără rost prin centrul lui 
de comandă. la în mână Invenţia Doi, apoi o lasă jos. A aflat 
că nici măcar asta nu-i originală; de ani de zile hoţii de 
maşini folosesc gadgeturi dintr-astea. De când a umblat cu 
ea la Mercedesul doamnei Trelawney, nu a mai avut curajul 
să o atingă. Dar poate că a venit vremea să o reactiveze pe 


— 169 — 


buna şi draga Invenţie Doi - uluitor ce chestii lasă oamenii 
în maşini. Întrebuinţarea Invenţiei Doi e oarecum riscantă, 
însă nu prea mult. Cu condiţia ca el să fie prudent, iar 
Brady ştie să fie foarte prudent. 

Du-te-n mă-ta de fost poliţist, de ce nu a muşcat 
momeala? 

Brady îşi masează tâmplele. 


18 


Hodges nu a muşcat momeala pentru că înţelege 
implicaţiile. Dacă scrie ce nu trebuie, atunci nu va mai primi 
niciodată vreo veste de la Domnul Mercedes. Pe de altă 
parte, dacă scrie mesajul pe care ştie că îl aşteaptă - 
câteva rânduri reticente şi stângace prin care încearcă să-i 
descopere identitatea -, va ajunge să fie jucat pe degete de 
jigodia aia sadică. 

Mai întâi trebuie să răspundă la o întrebare simplă: cine 
va fi peştele în relaţia aceasta şi cine va fi pescarul? 

Trebuie totuşi să scrie ceva pentru că nu are nicio altă 
pistă în afară de Umbrela Albastră. Şi nici nu poate apela la 
sursele de pe vremea când lucra în poliţie. Scrisorile pe 
care le-a scris Domnul Mercedes nu au nicio valoare în lipsa 
unui suspect. În plus, o scrisoare nu-i decât o scrisoare, pe 
când citatul online este... 

— Este un dialog, spune el cu voce tare. 

Numai că are nevoie de o nadă. Cea mai îmbietoare nadă 
din câte se pot imagina. Poate pretinde că îl bântuie 
gânduri de sinucidere; nici nu ar fi prea greu, din moment 
ce până de curând chiar l-au bântuit. E convins că reflecţiile 
pe marginea caracterului atrăgător al morţii l-ar face pe 
Domnul Mercedes să vorbească cu el, dar câtă vreme va 
trece până îşi va da seama că e tras pe sfoară? Nu e vorba 
aici despre vreun cretin cu drogul în nas care să creadă că 
poliţia chiar îi va da un milion de dolari şi un Boeing 747 cu 
care să ajungă în El Salvador. Domnul Mercedes este un 
individ extrem de inteligent care, din întâmplare, este şi 
dus cu pluta. 


— 170 — 


Hodges îşi pune carneţelul pe genunchi şi îl deschide la o 
pagină nouă. La mijlocul ei scrie cu majuscule doar patru 
cuvinte: 


TREBUIE SĂ ÎL ENERVEZ. 


Le încercuieşte şi apoi vâră carneţelul în dosarul care a 
început să se îngroaşe. Mai stă câteva clipe pe scaun, cu 
ochii la ecranul de protecţie cu poza fiicei sale, care acum 
nu mai are cinci ani şi nici nu mai crede că tătuţul ei ar fi 
Dumnezeu. 

— Noapte bună, Allie. ` 

Închide computerul şi se duce la culcare. Îşi închipuie că 
gândurile nu-l vor lăsa în pace, dar se înşală: adoarme cum 
pune capul pe pernă. 


19 


Se trezeşte la 2:19 a.m., după, cum îl anunţă ceasul de 
pe noptieră, cu răspunsul atât de clar în minte de poate 
jura că-i o firmă de neon. Cam riscant, dar foarte just, genul 
de lucru pe care ori îl faci fără ezitare, ori nu-l mai faci 
deloc. Se duce în birou, stafie burtoasă şi palidă îmbrăcată 
în boxeri. Deschide computerul. Intră pe site-ul Sub 
Umbrela Albastră a lui Debbie şi dă click pe INCEPEŢI 
ACUM! 

Pe ecran apare o altă imagine. Cei doi tineri se află pe 
ceva ce seamănă cu un covor magic care pluteşte pe 
deasupra unei mări nesfârşite. Ploaia argintie cade în 
continuare, dar lor le e bine sub umbrela cea albastră. Sub 
covorul magic sunt două casete. In cea din stânga scrie 
INSCRIEŢI-VA ACUM, iar în cea din dreapta INTRODUCEŢI 
NUMELE DE UTILIZATOR. Pe aceasta dă click Hodges şi 
tastează kermitfrog19 în căsuţa nou-apărută. Apasă Enter 
şi apare mesajul: 


ucigmerc vrea să ia legătura cu tine! 
Tu vrei să iei legătura cu ucigmerc? 


— 171 — 


DN 


Hodges pune cursorul pe D şi apasă mouse-ul. Apare 
imediat o casetă în care să scrie. Hodges tastează repede, 
fără ezitare. 


20 


La cinci kilometri depărtare, la numărul 49 de pe Elm 
Street, în Platoul de la Nord, Brady Hartsfield nu poate să 
doarmă. li bubuie capul. Işi repetă Frankie. Fratele meu, 
care mai bine ar fi murit când s-a înecat cu felia aia de măr. 
Cât de simplă ar fi fost viaţa dacă aşa s-ar fi întâmplat 
lucrurile. 

Se gândeşte la mama lui, care uneori uită să-şi pună 
cămaşa de noapte şi se culcă în pielea goală. 

Dar cel mai mult se gândeşte la fostul poliţist. 

In cele din urmă, se dă jos din pat şi iese din dormitor. Se 
opreşte o clipă în faţa uşii de la camera mamei, ascultând-o 
cum sforăie. Este cel mai ne-erotic sunet din câte există în 
univers, îşi spune el, dar tot se opreşte să-l asculte. Apoi se 
duce la parter, deschide uşa de la pivniţă, intră şi o închide 
în urma lui. Rosteşte: 

— Putere. 

Dar are vocea prea slabă şi răguşită şi luminile nu se 
aprind. Işi drege glasul şi încearcă iarăşi: 

— Putere! 

Se face lumină. Haos aprinde cele şapte computere şi 
peznă opreşte numărătoarea inversă. Se aşază la Numărul 
Trei. In mulţimea de pictograme este şi o umbreluţă 
albastră. Dă click pe ea, nedându-şi seama că îşi ţine 
respiraţia decât atunci când scoate un oftat prelung şi 
aspru. 


kermitfrog19 vrea să ia legătura cu tine! 


Tu vrei să iei legătura cu kermitfrog19? 
DN 


— 172 — 


Brady apasă pe D şi se apropie mai mult de ecran. O 
expresie de confuzie totală îi înlocuieşte treptat nerăbdarea 
aşternută pe chip. Apoi, pe măsură ce citeşte iar şi iar 
mesajul acela scurt, confuzia se transformă mai întâi în 
supărare, apoi în furie pură. 


Am auzit o grămadă de mărturii mincinoase la 
viaţa mea, dar asta le întrece pe toate. 

Sunt pensionat, nu tâmpit. 

Probele din dosar, nedate publicităţii, atestă 
că nu eşti tu Ucigaşul cu Mercedes. 

Du-te-n mă-ta, boule! 


Brady simte o dorinţă aproape de nestăvilit să dea un 
pumn în ecranul calculatorului şi să îl spargă. Dar reuşeşte 
să şi-o înfrâneze. Tremură din cap până-n picioare. Are ochii 
ieşiţi din orbite. Trece un minut. Trec două. Trec trei. 

Curând am să mă scol de pe scaun, îşi spune el. Am să 
mă scol şi am să mă duc la culcare. 

La ce folos? Nu va fi în stare să adoarmă. 

— Imbecil umflat, şopteşte el, fără să simtă lacrimile 
fierbinţi care i se revarsă din ochi. Imbecil umflat şi cretin şi 
dobitoc. Eu am fost! Eu am fost! Eu am fost! 


Probele din dosar nedate publicităţii. 


Imposibil. 

Se agaţă de nevoia de a-i face rău fostului poliţist şi aşa îi 
revine capacitatea de a gândi. Cum anume să-l rănească? 
întoarce ideea pe toate părţile vreo jumătate de oră, 
alcătuind şi respingând diferite scenarii. lar soluţia, atunci 
când o găseşte, este incredibil de simplă. Prietenul 
umflatului de fost poliţist - singurul lui prieten, din câte şi-a 
putut da seama Brady până acum - este un pui de cioroi cu 
nume de alb. Şi la ce ţine negroteiul ăsta mic ca la ochii din 
cap? La ce ţine toată familia lui ca la ochii din cap? La 
setterul irlandez, fireşte. La Odell. 

Brady îşi aduce aminte cum îşi imaginase mai devreme 


— 173 — 


că ar otrăvi câteva kilograme din cea mai bună îngheţată 
de la Mr. Tastey şi izbucneşte în râs. Intră pe Internet şi 
începe să se documenteze. 

Propriul meu studiu de caz, îşi spune el, continuând să 
zâmbească. 

La un moment dat îşi dă seama că i-a dispărut durerea 
de cap. 


— 174 — 


MOMEALA OTRĂVITĂ 


1 


Brady Hartsfield nu are nevoie de prea mult timp ca să 
pună la cale planul de otrăvire al prietenului canin al lui 
Jerome Robinson, Odell. De folos este şi faptul că Brady 
este totodată şi Ralph Jones, personaj fictiv, de bună- 
credință şi cu un card Visa cu limită de credit, care poate 
comanda diverse chestii de pe Amazon şi eBay. Cei mai 
mulţi oameni nu au habar cât de uşor este să-ți inventezi o 
identitate falsă pe care să o poţi folosi pe Internet fără 
probleme. Nu trebuie decât să-ţi plăteşti facturile. Dacă nu, 
poţi fi demascat cât ai bate din palme. 

Folosindu-se de identitatea lui Ralph Jones, comandă o 
cutie de un kilogram de rodenticid Gopher-Go şi dă adresa 
căsuţei poştale a lui Ralph, de la Oficiul Speedy, nu departe 
de Discount Electronix. 

Ingredientul activ din Gopher-Go este stricnina. Brady 
caută pe Net simptomele otrăvirii cu stricnină şi se bucură 
nespus să afle că Odell va trece prin chinuri grele. La 
aproximativ douăzeci de minute după ingerare încep 
spasmele musculare în gât şi cap. Se răspândesc iute în 
restul corpului. Gura se lăbărţează într-un rictus (cel puţin 
aşa se întâmplă la oameni; Brady nu ştie cum e la câini). 
Pot apărea vărsături, dar atunci este deja prea târziu 
pentru că cea mai mare parte din otravă va fi fost absorbită 
de organism. Încep convulsiile din ce în ce mai puternice, 
până când coloana vertebrală se îndoaie şi se rigidizează. 
Uneori se poate întâmpla să plesnească. Moartea apare, 
punând capăt suferinţei; Brady e convins de asta - ca 
rezultat al asfixiei. Au cedat căile neurale care aduc aer la 
plămâni din lumea exterioară. 

Brady de-abia aşteaptă. 

Bine măcar că nu va fi o aşteptare /ungă, se consolează 
el în timp ce stinge computerele şi urcă scara. Va primi 
coletul săptămâna viitoare. Cea mai bună metodă de a 


— 175 — 


băga otrava în câine, îşi face el planul, e să o amestece 
într-un hamburger zemos. Toţi câinii se dau în vânt după 
hamburgeri şi Brady ştie exact cum îi va da gustarea asta 
lui Odell. 

Barbara Robinson, surioara lui Jerome, are o prietenă pe 
care o cheamă Hilda. Celor două fetiţe le place să se ducă 
la Zoney's GoMart, magazinul aflat la două străzi de 
locuinţa familiei Robinson. Pretextul ar fi acela că acolo se 
găseşte o îngheţată formidabilă de struguri; însă adevărul 
este că vor să se întâlnească cu celelalte prietene din 
cartier. Cele şase porumbiţe stau cocoţate pe zidul scund 
din piatră din spatele parcării cu patru locuri a prăvăliei şi 
bârfesc şi chicotesc şi fac schimb de dulciuri. Brady le-a 
văzut deseori din dubiţa lui de Mr. Tastey. Le face cu mâna 
şi ele îi răspund. 

Toată lumea îl iubeşte pe vânzătorul de îngheţată. 

De două ori pe săptămână, doamna Robinson îi dă voie 
Barbarei să meargă acolo (probabil că s-a dus singură să 
vadă dacă nu cumva parcarea de la Zoney's e unde se 
strâng aurolacii; şi a aflat că nu e), dar i-a pus anumite 
condiţii pe care Brady le ghiceşte cu uşurinţă. Barbara nu 
are voie să se ducă singură; nu trebuie să stea mai mult de 
o oră; ea şi Hilda trebuie să fie în permanenţă însoţite de 
Odell. Nu e voie cu câini în magazin, aşa că Barbara îi leagă 
lesa de clanţa toaletei de afară, pentru ca ea şi Hilda să-şi 
poată cumpăra îngheţata cu aromă de strugure. 

Acela va fi momentul când Brady - la volanul maşinii sale 
personale, un Subaru absolut banal - îi va arunca lui Odell 
chifteaua fatală. Câinele e mare; probabil că se va chinui 
cam douăzeci şi patru de ore. Brady speră să fie aşa. 
Durerea are un mod aparte de a se propaga, trăsătură 
foarte frumos exprimată prin axioma rahatul se 
rostogoleşte la vale. Cu cât îl va durea mai tare pe Odell, cu 
atât îi va durea şi pe negroteica aia mică şi pe frate-său. 
Jerome va transmite durerea umflatului de fost poliţist, zis 
şi Kermit William Hodges, iar umflatul de fost poliţist va 
înţelege că Odell a murit din vina lui, că este o răzbunare 
pentru faptul că i-a trimis lui Brady mesajul ăla enervant şi 


— 176 — 


necuviincios. Când câinele va muri, fostul poliţist va şti... 

La jumătatea drumului spre etaj, cu urechea atentă la 
sforăitul mamei, Brady se opreşte şi face ochii mari, ca lovit 
în moalele capului de conştientizarea urmărilor pe care le- 
ar putea avea planul acesta. 

Umflatul de fost poliţist va şti. 

Şi asta-i buba, nu? Pentru că orice acţiune are anumite 
consecinţe. Tocmai din această cauză Brady visează cu 
ochii deschişi că va otrăvi îngheţata pe care o vinde 
copiilor, dar niciodată nu va face aşa ceva. Nu va face aşa 
ceva câtă vreme mai vrea să zboare pe sub radar. Şi 
deocamdată mai vrea. 

Până acum Hodges nu le-a arătat foştilor colegi din 
poliţie scrisoarea pe care i-a trimis-o Brady. La început, 
Brady a crezut că Hodges voia ca povestea să rămână doar 
între ei doi, poate chiar să încerce să dea singur de urma 
Ucigaşului cu Mercedes şi astfel să se acopere cu puţintică 
glorie post-pensionare. Dar acum ştie că s-a înşelat. De ce 
să vrea bulangiul ăla de Det. Pens. să-i dea de urmă, din 
moment ce crede că Brady e doar un escroc? 

Brady nu poate înţelege cum de a ajuns Hodges la 
concluzia asta când doar el, Brady, ştia despre plasa de păr 
şi despre clor, detalii ce nu fuseseră dezvăluite presei, dar 
uite că aşa s-a întâmplat. Dacă Brady îl va otrăvi pe Odell, 
Hodges va apela la amicii lui din poliţie. În primul rând la 
fostul lui partener, Huntley. 

Mai rău, s-ar putea să dea un nou scop în viaţă omului pe 
care Brady spera să-l împingă la sinucidere, anulând astfel 
întregul sens al scrisorii atât de dibaci redactate. Atunci 
când a împins-o în braţele nebuniei pe vaca aia de madam 
Trelawney, a fost cuprins de o stare de exaltare cum nu 
mai simţise în viaţa lui, mult mai intensă (din motive pe 
care nu şi le poate explica şi pe care nici nu vrea să şi le 
explice) decât atunci când intrase cu maşina în toţi oamenii 
ăia. Şi voia să o simtă din nou. Dacă ar reuşi să-l facă pe 
anchetatorul principal din cazul său să se sinucidă - o, ce 
triumf ar fi acesta! 

Brady se opreşte la jumătatea scării, gândindu-se 


— 177 — 


profund la acţiunile lui viitoare. 

Tot mai e posibil ca ticălosul ăla umflat să dea fuga la 
amicii lui, îşi spune el. Moartea câinelui ar fi imboldul de 
care are nevoie. 

Însă nu prea crede şi capul îi pulsează puternic, anunțând 
instalarea migrenei. 

Îi vine să se repeadă înapoi în pivniţă, să intre iar pe 
Umbrela Albastră şi să-i ceară umflatului să-i explice despre 
ce căcat de „probe nedate publicităţii” vorbeşte, astfel 
încât el, Brady, să le poată demola. Insă asta ar fi o 
greşeală teribilă. Ar putea părea că-i cerşeşte atenţia, ar 
putea părea chiar disperat. 

Probe nedate publicităţii. 


Du-te-n mă-ta, boule! 


Dar eu am fost! Mi-am riscat libertatea! Viaţa mi-am 
riscat-o! Eu am fost autorul masacrului! Nu poti să-mi 
răpeşti meritul! Nu-i cinstit! 

Tâmplele îi pulsează mai tare. g 

Tu eşti bou, jegosule! îi urlă el în gând lui Hodges. Intr-un 
fel sau altul tot vei plăti, dar nu înainte să moară câinele. 
Poate o să moară şi cioroiul ăla care ţi-e prieten. Poate o să 
moară toată familia de ciori. Şi alţi oameni după ei. Mulţi 
oameni. Şi atunci treaba de la Complexul Municipal o să ţi 
se pară un vis frumos. 

Intră în camera lui, se dezbracă rămânând doar în chiloţi 
şi se întinde pe pat. Capul îi bubuie, braţele îi tremură (de 
parcă el! ar fi înghiţit stricnină). Va agoniza aici până în zori, 
dacă nu cumva... 

Se dă jos din pat şi iese pe coridor. Stă aproape patru 
minute în faţa uşii întredeschise de la camera mamei sale, 
apoi se dă bătut şi intră. Se bagă în pat alături de ea şi 
imediat durerea de cap începe să slăbească. Poate datorită 
căldurii. Poate datorită mirosului ei - şampon, cremă de 
corp, alcool. Poate amândouă. 

Mama se întoarce. Îi vede ochii mari în întuneric. 

— Of, scumpete, iar ai o noapte proastă? 


— 178 — 


— Da. 

Lacrimile îi ard ochii. 

— Vrei să te ajut? 

Deşi cunoaşte deja răspunsul: pulsează lipit de 
abdomenul ei. 

— Faci atât de multe pentru mine, îi şopteşte ea cu 
tandreţe. Vreau şi eu să fac ceva pentru tine. 

El închide ochii. Mirosul de băutură din respiraţia ei e 
foarte puternic. Nu-l deranjează, cu toate că în mod normal 
nu poate să îl sufere. 

— Bine. 

Se ocupă de el iute şi cu pricepere. Nu durează mult. 
Niciodată nu durează mult. 

— Gata, spune ea. Acum culcă-te, scumpete. 

Şi el închide ochii şi adoarme aproape instantaneu. 

Când se trezeşte, razele soarelui intră pe fereastră, iar ea 
sforăie din nou. O şuviţă de păr i s-a lipit de saliva care-i 
curge din gură. El se dă jos din pat şi se întoarce în camera 
sa. Acum are mintea limpede. Rodenticidul, condimentat 
din plin cu stricnină, e pe drum. Când îl va primi, va otrăvi 
câinele şi la naiba cu toate consecinţele ce ar putea 
decurge de aici. La dracu’ cu toate consecinţele. Şi ce va 
face cu negroteii ăia bogaţi cu nume de albi? Nu va face 
nimic. Nu sunt importanţi. Urmează umflatul de fost poliţist, 
imediat după ce va avea ocazia să împărtăşească durerea 
lui jerome Robinson şi tristeţea Barbarei Robinson. Şi ce 
dacă se va sinucide? Important e că nu va mai fi. Şi apoi... 

— Ceva uriaş, spune el îmbrăcându-şi jeanşii şi un tricou 
alb, simplu. Care să-mi aducă strălucirea orbitoare a gloriei. 

Nu ştie încă ce anume va fi acel ceva uriaş care îi va 
aduce gloria, dar nu-i nimic. Are destul timp la dispoziţie, 
plus că trebuie să se ocupe de altceva mai întâi. Trebuie să 
demoleze  aşa-zisele „probe” ale lui Hodges şi să-i 
demonstreze că el, Brady, este în realitate Ucigaşul cu 
Mercedes, monstrul pe care Hodges nu a reuşit să-l prindă. 
Trebuie să i-o spună iar şi iar, şi iar, şi iar, până îl va 
înnebuni de cap. Trebuie să o facă şi pentru că, dacă 
Hodges crede în aceste „probe” false, atunci înseamnă că 


— 179 — 


şi ceilalţi poliţişti - poliţiştii adevărați; - le cred. lar asta este 
inacceptabil. Trebuie să... 

— ... devin credibil! exclamă Brady către bucătăria 
pustie. Trebuie să devin credibil! 

Incepe să pregătească micul dejun: ouă cu şuncă. Poate 
că mirosul va ajunge la etaj şi o va tenta pe mami. Dacă nu, 
nu. Mare scofală. Va mânca el şi porţia ei. Îi este cam 
foame. 


2 


De data asta funcţionează chestia cu mirosul de 
mâncare. Deborah Ann coboară scara legându-şi cordonul 
capotului, pe jumătate încă adormită. Are ochii roşii, obrajii 
palizi, părul ridicat vâlvoi în toate direcţiile. Nu mai suferă 
de mahmureli, nu tocmai; creierul şi trupul i s-au obişnuit 
prea tare cu băutura. Insă îşi petrece dimineţile într-o stare 
de atenţie difuză, nefăcând nimic altceva decât să 
urmărească emisiuni-concurs şi să-şi mestece pastilele 
antiacide. Cam pe la două după-amiaza, când lumea din 
jurul ei începe să capete mai mult contur, îşi toarnă primul 
pahar. 

Nu pomeneşte despre cele întâmplate azi-noapte, 
presupunând că şi-ar aduce aminte. Însă nu e mai puţin 
adevărat că nu vorbeşte niciodată despre asta. Niciunul 
dintre ei nu vorbeşte. 

Aşa cum nu vorbim niciodată despre Frankie, îşi spune 
Brady. Şi, dacă ar fi să vorbim, ce am putea spune? 
Dumnezeule mare, nasoală căzătură? 

— Ce bine miroase, spune ea. Mi-ai păstrat şi mie? 

— Sigur, e mâncare din belşug. Vrei nişte cafea? 

— Da, te rog. Cu mult zahăr. 

Se aşază la masă şi se uită la televizorul de pe bufet. Nu-i 
deschis, dar ea tot se uită. Din câte îşi dă seama Brady, ea 
ar putea crede că este pornit. 

— Nu ţi-ai pus uniforma, observă ea, referindu-se la 
cămaşa albastră, pe al cărei buzunar sunt imprimate 
cuvintele DISCOUNT ELECTRONIX. 


— 180 — 


Are trei astfel de cămăşi în dulap. Şi le calcă singur. La 
fel ca aspirarea podelelor şi spălatul rufelor, nici călcatul 
hainelor nu se află în repertoriul mămicii. 

— Intru de-abia la zece, spune el. 

Ca şi cum ar fi rostit o formulă magică, telefonul se 
trezeşte şi începe să zbârnâie pe blatul bufetului. Il prinde 
înainte să cadă. 

— Nu răspunde, dulceaţă. Cine o fi o să creadă că am 
ieşit să luăm micul dejun în oraş. 

Tentant, dar lui Brady îi este imposibil să lase telefonul 
să sune, aşa cum tot imposibil îi este să renunţe la ideea 
confuză de a pune la cale un atentat de proporţii 
grandioase. Se uită la numele apelantului şi nu se miră 
deloc când vede TONES. Anthony „Tones” Frobisher, 
marele şi tarele boss de la Discount Electronix (filiala din 
mallul Birch Hill). 

— Azi intru mai târziu la muncă, Tones. 

— Ştiu, dar am nevoie de tine să te duci la o intervenţie. 
Te rog, te rog mult. 

Tones nu-l poate ob/iga pe Brady să facă nimic în ziua 
când intră mai târziu în tură şi de aceea şi-a pus tonul 
linguşitor. 

— E vorba de doamna Rollins şi ştii bine că dă bacşişuri 
grase. 

Fireşte că dă, doar locuieşte în Sugar Heights. Patrula 
Cibernetică merge la multe intervenţii în Sugar Heights, iar 
una din clientele lor - una din clientele lui Brady - a fost 
regretata Olivia Trelawney. De două ori a avut intervenţii la 
ea acasă după ce începuseră să vorbească sub Umbrela 
Albastră a lui Debbie. Cât de tare a fost chestia asta. A 
văzut cu ochii lui cât de mult slăbise. A văzut cu ochii lui 
cum îi tremurau mâinile. Unde mai pui că, având acces la 
computerul ei, putea face tot felul de lucruri. 

— Nu ştiu, Tones... 

Dar fireşte că se va duce; şi nu numai din cauza 
bacşişurilor doamnei Rollins. li place să treacă pe lângă 
numărul 729 de pe Lilac Drive, spunându-şi: Eu sunt 
răspunzător pentru porţile astea închise. Nu a fost nevoie 


— 181 — 


decât să-i dau un ultim imbold adăugând un program micut 
pe computerul ei. 

Computerele sunt o invenţie minunată. 

— Ascultă, Brady, dacă te duci la intervenţia asta, nu te 
mai pun să faci nimic la magazin astăzi. Ce zici? Doar aduci 
Broscuţa înapoi şi după aia freci menta până vine vremea 
să te duci să-ţi iei duba aia caraghioasă de îngheţată. 

— Dar Freddi unde e? De ce n-o trimiţi pe ea? 

Acum îl ia la mişto. Dacă Tones ar fi putut s-o trimită pe 
Freddi, nu l-ar mai fi sunat pe el. 

— A dat telefon că-i bolnavă. Zice că i-a venit ciclul şi că 
o doare de nici nu poate să se mişte. Normal că mănâncă 
rahat. Eu ştiu asta, ea ştie asta şi ea ştie că eu ştiu, dar e în 
stare să mă acuze de hărţuire sexuală dacă o chem la 
muncă. Ştie că ştiu şi asta. 

Mami îl vede pe Brady cum zâmbeşte şi-i zâmbeşte şi ea. 
Ridică pumnul strâns şi îl răsuceşte într-o parte şi în alta. 
Adică Strânge-l de coaie, scumpete. Zâmbetul lui Brady se 
lăbărţează până la urechi. O fi mami beţivă, o pune ea 
mâna să gătească doar o dată sau de două ori pe 
săptămână, o fi ea al dracului de enervantă, dar are 
momente când îl citeşte ca pe o carte deschisă. 

— În regulă, zice Brady. Dar ce-ar fi să mă duc cu maşina 
mea? 

— Ştii bine că nu-ţi pot plăti benzina dacă te duci cu 
maşina ta, răspunde Tones. 

— Plus că aşa spune politica firmei, zice Brady. Am 
dreptate? 

— Păi... da, ai. 

Schyn Ltd., compania mamă din Germania a DE, este de 
părere că Volkswagenurile Patrulei Cibernetice reprezintă o 
metodă bună de a face publicitate. Freddi Linklatter e de 
părere că cel care vrea să-i fie reparat computerul de un 
individ care circulă într-o Broscuţă verde ca mucii e dus rău 
cu capul; iar Brady este de acord cu ea în privinţa asta. Şi 
totuşi, se pare că sunt mulţi duşi cu capul în lumea asta, 
pentru că ei sunt chemaţi mereu la intervenţii. 

Însă puţini dau bacşişuri grase aşa cum dă Paula Rollins. 


— 182 — 


— Bine, spune Brady. Dar îmi rămâi dator. 

— Mulţam, amice. 

Brady închide telefonul fără să se mai ostenească să-i 
spună Nu sunt amicul tău şi o ştim amândoi. 


3 


Paula Rollins este o blondă planturoasă, care locuieşte 
singură într-un conac cu şaisprezece camere, care imită 
stilul Tudor, la doar trei străzi distanţă de căsoaia răposatei 
doamne Trelawney. Brady nu ştie exact care-i treaba cu ea, 
dar bănuieşte că-i a doua ori a treia fostă nevastă din 
colecţia de trofee a unui bogătaş şi că a avut de profitat la 
greu din partaj. Poate că individul cu pricina fusese mult 
prea vrăjit de ţâţele ei ca să-şi mai bată capul cu vreun 
acord prenupţial. Pe Brady îl cam doare în cot de toată 
povestea şi îi este suficient să ştie că femeia are de unde 
să-i dea bacşiş bun şi că nu a încercat niciodată să se dea 
la el. lar asta e bine. Nu-l interesează câtuşi de puţin 
formele apetisante ale doamnei Rollins. 

Dar uite că îl apucă de mână şi-l trage cu putere 
înăuntru. 

— Of... Brady! Slavă Domnului că ai venit! 

Parcă a venit s-o salveze după trei zile şi trei nopţi 
petrecute pe o insulă pustie, fără apă şi fără hrană, dar îi 
sesizează ezitarea înainte de a-i rosti numele şi îi vede 
privirea furişându-se ca să i-l citească de pe ecuson. Ce 
dacă mai fusese aici de vreo şase ori? (Şi Freddi la fel; 
Paula Rollins este un torţionar de computere în serie.) Nu-l 
deranjează că nu-şi aminteşte cum îl cheamă. Lui Brady îi 
convine să fie uşor de uitat. 

— S-a... Nu ştiu ce a pățit! 

De parcă pizda asta fără minte ar şti vreodată. Ultima 
oară când l-a chemat, cu şase săptămâni în urmă, a fost 
convinsă că îi intrase un virus în computer şi-i ştersese 
toate fişierele. Brady a dat-o cu gentileţe afară din birou, 
promiţându-i (pe un ton nu prea optimist) că va face 
absolut tot ce îi va sta în putere. După aia s-a aşezat, a 


— 183 — 


repornit computerul şi a navigat o vreme pe Internet. A 
chemat-o de-abia după ceva vreme şi i-a spus că reuşise să 
rezolve problema în ultima clipă. O jumătate de oră să mai 
fi întârziat şi atunci chiar că ar fi pierdut toate fişierele. 
Cucoana i-a dat optzeci de dolari. Cu ei a scos-o pe mami la 
cină în seara aceea şi au băut împreună o sticlă de 
şampanie bunicică. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, îi cere Brady, serios ca un 
neurochirurg. 

— Eu n-am făcut nimica, se văicăreşte ea. 

Intotdeauna se văicăreşte. Majoritatea clienţilor care îl 
cheamă la intervenţii se văicăresc. Şi nu doar femeile. 
Nimic nu-i poate ştirbi bărbăţia unui director mai abitir 
decât posibilitatea ca tot ce avea pe MacBook-ul personal 
să fi zburat în raiul IT-ului. 

Il trage grăbită prin salon (lung cât vagonul-restaurant al 
unui Amtrak) şi îl împinge în birou. 

— Nu-i dau voie menajerei să intre aici, aşa că am făcut 
singură curat - am spălat geamurile, am aspirat parchetul - 
şi când m-am aşezat să-mi verific e-mailul, afurisitul ăsta 
de computer nici măcar n-a vrut să se deschidă! 

— Aha. Ciudat. 

Brady ştie că doamna Rollins are o angajată hispanică ce- 
i face treaba prin casă, dar se pare că îi este interzis 
accesul în birou. Lucru în avantajul ei, pentru că Brady a 
observat deja problema, iar dacă menajera ar fi fost de vină 
pentru asta, fără doar şi poate că ar fi fost dată afară. 

— Poţi să-l repari, Brady? 

Graţie lacrimilor care i-au inundat, ochii albaştri ai 
doamnei Rollins par mai mari ca oricând. Brady parcă o 
vede pe Betty Boop din desenele alea animate antice şi de 
demult care mai sunt de găsit doar pe Youtube şi parcă o 
aude exclamând: Pup-pup, pi-pu-pi-pup! li vine să râdă, dar 
se stăpâneşte. 

— Fiţi convinsă că am să încerc, îi spune el curtenitor. 

— Eu trebuie să dau o fugă până vizavi, la Helen Wilcox 
acasă, zice ea, dar n-am să lipsesc decât câteva minute. Ai 
cafea proaspătă în bucătărie, dacă vrei. 


— 184 — 


Şi, spunând acestea, îl lasă singur în uriaşa şi luxoasa ei 
locuinţă, plină de dracu' ştie câte bijuterii de valoare 
împrăştiate peste tot la etaj. Dar n-are de ce să-şi facă griji. 
Brady nu ar fura niciodată de la un client. Ar putea fi prins 
asupra faptului. Şi chiar dacă nu, cine ar fi cel mai evident 
suspect? Dăăă. Doar n-a reuşit să scape neprins după ce i-a 
secerat pe idioţii ăia de şomeri de la Complexul Municipal, 
doar ca să fie arestat pentru că a furat o pereche de cercei 
cu diamante de care habar nu are cum să scape. 

Aşteaptă până aude închizându-se uşa de la intrare, apoi 
trece în salon ca să o urmărească pe fereastră cum 
traversează strada împreună cu perechea ei de silicoane 
desăvârşite. Când nu o mai vede, se întoarce, se pune în 
patru labe sub birou şi bagă computerul în priză. Probabil 
că l-a scos când a dat cu aspiratorul şi a uitat să-l bage la 
loc. _ 

Pe ecran apare caseta cu parola. In dorul lelii, doar ca să- 
şi ocupe timpul cu ceva, tastează PAULA şi imediat apare 
desktopul, ticsit cu toate fişierele cucoanei. Of, Doamne, 
tâmpiţi mai sunt oamenii... 

Intră pe Umbrela Albastră a lui Debbie ca să verifice dacă 
nu cumva umflatul de fost poliţist a mai postat ceva. Nua 
postat nimic, dar Brady se hotărăşte pe moment să trimită 
el un mesaj pentru Det. Pens. In fond, de ce nu? 

Incă din liceu a înţeles că nu-l ajută cu nimic dacă stă să 
se gândească prea mult la ce vrea să scrie. li vin mult prea 
multe idei şi încep să se înghesuie între ele. Aşa că 
spontaneitatea e cea mai bună metodă pentru el. Aşa i-a 
scris Oliviei Trelawney - focul Gheenei, păpuşă - şi tot aşa i- 
a scris şi lui Hodges, deşi a recitit de două ori scrisoarea 
adresată umflatului ca să vadă dacă nu se abătuse cumva 
de la stilul iniţial. 

Stil pe care îl adoptă şi acum, având însă grijă ca mesajul 
acesta să fie unul scurt. 


De unde să fi ştiut eu despre clor şi plasa de 
păr, domnule Detectiv Hodges? ASTEA DOUA 
sunt probele nedate publicităţii. Niciodată nu s-a 


— 185 — 


scris despre ele în ziare şi nici nu s-a pomenit de 
ele la TV. Zici că nu eşti tâmpit, DAR MIE AŞA ÎMI 
DAI IMPRESIA. Cred că ţi s-a mucegăit creierul 
de la toate emisiunile alea la care te uiţi. 

CARE probe? 

AI CURAJ SĂ-MI RĂSPUNZI? 


Brady mai citeşte o dată ce a scris şi face o singură 
modificare: o cratimă în cuvântul neaate. Nu crede că va 
intra vreodată în atenţia poliţiei, dar dacă aşa ceva se va 
întâmpla, ştie că i se va cere să dea o mostră de scriere. Şi 
parcă şi-ar dori să le ofere una. A purtat o mască atunci 
când a intrat cu maşina în mulţime şi poartă o mască şi 
atunci când scrie în numele Ucigaşului cu Mercedes. 

Apasă tasta TRIMITE, apoi verifică paginile vizitate de 
doamna Rollins. Se opreşte uimit când descoperă câteva 
intrări pe site-ul „Domni în Frac”. Ştie ce este de la Freddi 
Linklatter: un serviciu care oferă escorte masculine. Ce să 
vezi? Se pare că Paula Rollins are o viaţă secretă. 

În fond, nu toată lumea are? 

Nu-i treaba lui. Şterge vizita făcută pe Umbrela Albastră 
a lui Debbie, apoi îşi deschide trusa de lucru şi scoate din 
ea o grămadă de rahaturi, absolut la întâmplare: dischete, 
un modem (stricat, dar ea nu are de unde să ştie), diferite 
stick-uri şi un stabilizator de tensiune care nu are nicio 
treabă cu computerele, dar arată mai tehnic. Scoate şi un 
roman de Lee Child şi citeşte până când îşi aude clienta 
revenind acasă, douăzeci de minute mai târziu. 

Când doamna Rollins îşi vâră capul pe uşa biroului, nu 
mai e nici urmă de roman, iar Brady îşi strânge toate 
tâmpeniile înşirate pe masă. Cucoana găseşte de cuviinţă 
să-i adreseze un zâmbet îngrijorat. 

— Ai reuşit? 

— La început am crezut că n-am nicio şansă, spune 
Brady, dar până la urmă i-am dat de capăt. Condensatorul 
de reglare s-a defectat şi ţi-a închis un circuit. Computerul 
este programat să nu pornească în astfel de cazuri pentru 
că, dacă ar porni, ar putea pierde tot ce-i în el. 


— 186 — 


O priveşte grav. 

— Ba chiar ar fi putut să ia foc. Au fost cazuri. 

— 0... Doamne... Dumnezeule, spune ea, cu tone de 
dramă în fiecare cuvânt şi cu mâna apăsată pe inimă. Eşti 
sigur că acum merge? 

— E ca nou, îi zice el. Veniţi şi vedeţi. 

Intoarce politicos privirea, în vreme ce ea tastează parola 
aia tembelă. Deschide vreo două fişiere şi apoi se întoarce 
spre el zâmbind. 

— Brady, Dumnezeu mi te-a trimis. 

— Şi mama zicea la fel până m-am făcut destul de mare 
ca să-mi cumpăr singur bere. 

Cucoana începe să râdă, de parcă nu auzise ceva mai 
nostim în toată viaţa ei. Brady râde cu ea, pentru că tocmai 
ce şi-a imaginat cum ar fi dacă i-ar ţintui umerii de parchet 
cu genunchii şi i-ar vâri adânc în gura aia hlizită un cuţit de 
carne luat din propria ei bucătărie. 

Parcă şi simte cum îi cedează cartilajele. 


4 


Deoarece Hodges verifică frecvent Umbrela Albastră, 
citeşte răspunsul Ucigaşului cu Mercedes doar la câteva 
minute după ce Brady a apăsat TRIMITE. 

Rânjetul lui satisfăcut îi netezeşte pielea, întinerindu-l şi 
făcându-l aproape chipeş. Deci relaţia lor tocmai ce a fost 
stabilită în mod oficial: Hodges este pescarul, iar Domnul 
Mercedes este peştele. Un peşte foarte viclean, îşi repetă 
el, unul capabil să facă un salt brusc şi să rupă undiţa. Va 
trebui să se poarte cu mare grijă, să rotească foarte încet 
mulineta şi să-l tragă aproape pe nesimţite spre barcă. 
Dacă este în stare să facă asta, dacă are suficientă răbdare, 
atunci, mai devreme sau mai târziu, Domnul Mercedes va fi 
de acord să se întâlnească faţă în faţă. Hodges e sigur că 
aşa va fi. 

Pentru că şi-a dat seama că nu mă poate împinge la 
sinucidere şi singura opţiune care i-a mai rămas este să mă 
omoare el însuşi. 


— 187 — 


Dacă ar fi deştept, Domnul Mercedes nu ar mai continua 
şi s-ar da la fund; şi atunci se termină totul. Dar n-o s-o 
facă. E furios, însă doar o parte din el, o parte mică, e 
cuprinsă de furie. Hodges se întreabă dacă Domnul 
Mercedes îşi dă seama cât de nebun este. Şi dacă ştie ce 
informaţie de aur i-a oferit atunci când a scris: 


Cred că ţi s-a mucegăit creierul de la toate 
emisiunile alea la care te uiţi. 


Până de dimineaţă, Hodges doar a bănuit că Domnul 
Mercedes îi urmărea locuinţa; acum e sigur. Nenorocitul a 
fost pe strada lui; de mai multe dăţi. 

Îşi scoate iute carneţelul şi începe să schiţeze posibile 
variante de răspuns. Mesajul lui trebuie să fie unul bun, 
pentru că peştele a înghiţit deja cârligul. lar durerea pe 
care i-o provoacă îl înfurie, cu toate că nu ştie încă despre 
ce este vorba. Şi, până îşi va da seama, trebuie să fie mult 
mai furios; iar ca să-l înfurie atât de tare, trebuie să-şi 
asume anumite riscuri. Hodges va fi nevoit să smucească 
undiţa ca să înfigă mai bine cârligul, în ciuda riscului de a o 
rupe. Ce...? 

Îşi aduce aminte ceva ce i-a spus Pete Huntley la prânz, 
nimic mai mult decât o remarcă făcută în treacăt, iar 
răspunsul îi apare clar în minte. Hodges scrie mesajul în 
carneţelul lui, apoi îl mai scrie o dată, apoi îl cizelează. 
Reciteşte produsul finit şi hotărăşte că e bun. Este scurt şi 
josnic. Ai omis ceva, fraiere. Ceva ce nu ar avea de unde să 
ştie un şarlatan. Şi nici adevăratul Domn Mercedes... în 
afară de cazul în care s-ar fi apucat să-şi verifice arma 
crimei (cea pe patru roţi) de la motor la portbagaj, înainte 
de a se urca în ea. lar Hodges e în stare să bage mâna în 
foc că individul nu s-a obosit s-o facă. 

În caz că se înşală, undiţa se va rupe şi peştele va scăpa. 
Dar, aşa cum zice proverbul ăla vechi: cine nu riscă nu 
câştigă. 

Vrea să trimită mesajul chiar acum, dar ştie că nu ar fi 
bine. Mai lasă peştele să înoate încă puţin în cercuri, cu 


— 188 — 


cârligul ăla ruginit în gură. Chestia e ce anume să facă el 
între timp. Parcă niciodată televizorul nu i s-a părut mai 
nesuferit ca acum. 

li vine o idee - de unde dau năvală peste el în dimineaţa 
asta? - şi trage sertarul de jos al biroului. Aici e o cutie cu 
carneţele tipizate, de tipul celor pe care le purta asupra lui 
în vremurile când, împreună cu Pete, chestiona martorii 
oculari ai vreunei infracţiuni. Nu se aştepta să le mai 
folosească, dar acum ia unul şi şi-l pune în buzunarul de la 
spate al pantalonilor din bumbac. 

Se potriveşte la fix. 


5 


Hodges merge până la jumătatea străzii lui şi de acolo 
începe să bată la uşi. Exact ca pe vremuri, când punea 
întrebări din casă în casă, fără să omită pe nimeni, mai întâi 
pe o latură a străzii; apoi traversând şi înapoindu-se la fel 
pe latura cealaltă. E zi de lucru, dar surprinzător de multe 
persoane îi răspund atunci când bate sau sună la sonerie. 
Unele sunt mame casnice, dar majoritatea sunt pensionari 
ca el, care au avut norocul de a-şi fi putut achita toate 
ratele la casă înainte să se aleagă praful de economie, dar, 
altminteri, nu într-o formă fizică şi psihică prea strălucită. 
Fără să trăiască de pe o zi pe alta, poate nici măcar de lao 
săptămână la alta, dar oricum obligaţi spre sfârşitul lunii să 
calculeze la ce trebuie să renunţe pentru a-şi putea permite 
medicamentele lor de oameni bătrâni. 

Povestea la care s-a gândit e una simplă, pentru că aşa e 
cel mai bine. Le spune că au avut loc câteva spargeri la 
câteva străzi distanţă de Harper Road - poate doar nişte 
copii mai neastâmpăraţi - şi că el ar dori să afle dacă a 
văzut cineva vreun vehicul străin de cartier, care să fi 
trecut pe stradă de mai multe ori. Poate chiar mai încet 
decât cu patruzeci de kilometri pe oră, cât e limita de 
viteză aici, mai zice el. Şi nu mai are nevoie să continue; 
toţi vecinii se uită la serialele polițiste şi toţi ştiu că 
răufăcătorii studiază mai întâi locul şi apoi dau spargerea. 


— 189 — 


Le arată legitimaţia: cuvântul PENSIONAT este ştampilat 
cu tuş roşu peste nume şi datele de identitate de sub 
fotografie. Are grijă să le spună că nu, nu poliţia i-a cerut să 
facă această anchetă neoficială (ultimul lucru de care are 
nevoie ar fi ca unul dintre vecini să dea telefon la secţie şi 
să se intereseze de el), ci este ideea lui personală. În fond, 
şi el locuieşte în cartier şi prin urmare este personal 
interesat de siguranţa acestuia. 

Doamna Melbourne, ale cărei flori l-au fascinat atât de 
tare pe Odell, îl invită înăuntru, la cafea şi fursecuri. Hodges 
acceptă, pentru că doamna i se pare a suferi de 
singurătate. Este prima oară când discută cu ea şi îşi dă 
repede seama că femeia poate fi considerată excentrică, în 
cel mai bun caz, ori de-a dreptul sărită de pe fix, în cel mai 
rău. Totuşi are proprietatea cuvintelor. Trebuie să-i 
recunoască meritul ăsta. Ea îi spune despre SUV-urile negre 
pe care le-a văzut pe stradă („Cu geamuri fumurii, ca să nu 
se vadă înăuntru, exact ca în serialul 24”) şi îi povesteşte 
despre antenele lor ciudate. Se învârteau în toate părţile, îi 
explică ea, rotindu-şi mâna ca să-l facă să înţeleagă. 

— Aha, zice Hodges. Staţi puţin să-mi notez. 

Întoarce o foaie şi scrie Trebuie să o tai dracului de aici 
pe pagina albă. 

— Aşa să faceţi, se înflăcărează doamna. De multă vreme 
vreau să vă spun cât de rău mi-a părut când v-a părăsit 
soţia, domnule detectiv Hodges. Ea v-a părăsit, aşa-i? 

— Ne-am despărţit de comun acord, spune Hodges cu o 
amabilitate pe care nu o simte. 

— Ce mult mă bucur că v-am cunoscut şi am aflat că vă 
preocupă siguranţa cartierului. Mai serviţi un fursec. 

Hodges se uită la ceas, îşi închide carneţelul şi se ridică 
de pe scaun. 

— Mi-ar face multă plăcere, dar trebuie să plec. Trebuie 
să fiu undeva la prânz. 

Femeia îl scrutează din cap până în picioare şi îl întreabă: 

— Aveţi programare la doctor? 

— La chiropractician. 

Cucoana se încruntă îngrijorată, transformându-şi chipul 


— 190 — 


într-o coajă de nucă prevăzută cu ochi. 

— Nu vă pripiţi, domnule detectiv Hodges. Problemele de 
coloană sunt cele mai periculoase. Am cunoscut oameni 
care nu au mai putut să meargă niciodată după o vizită la 
chiropractician. 

Îl conduce la uşă. Când Hodges dă să treacă pragul, îl 
opreşte să-i mai spună ceva: 

— In locul dumneavoastră aş vedea şi ce-i cu omul ăla 
care vinde îngheţată. De când a început primăvara mi se 
pare că-i mereu pe aici. Credeţi că Loeb îşi verifică 
angajaţii? Sper că da, pentru că individul ăsta chiar pare 
suspect. O fi vreun pederastic. 

— Sunt sigur că toţi angajaţii trebuie să aibă referinţe, cu 
atât mai mult şoferii, dar am să verific. 

— Altă idee excelentă! se extaziază doamna. 

Hodges se întreabă cum ar reacţiona dacă femeia ar 
scoate de nicăieri un cârlig lung şi ar încerca să-l tragă 
înapoi în casă. Işi aminteşte de un personaj din poveştile 
copilăriei: vrăjitoarea cea rea din Hansel şi Gretel. 

— De asemenea, uite, acum mi-a trecut prin cap, am 
văzut de curând şi câteva dube. Arătau ca nişte furgonete 
de livrări mărfuri - cu numele firmei pe ele -, dar oricine 
poate să scrie un nume de firmă pe un camion, nu credeţi? 

— Orice este posibil, încearcă Hodges să scape, coborând 
treptele. 

— Ar fi bine să treceţi şi pe la numărul şaptesprezece, 
nu-l slăbeşte cucoana, întinzând mâna spre capătul străzii. 
E acolo, aproape de colţul cu Hanover Street. Tot felul de 
oameni intră în casa aia, la cele mai ciudate ore. Şi se aude 
muzică dată foarte tare. 

Se apleacă spre el ca să-i şoptească: 

— Poate că acolo se ascund nişte traficanţi de droguri. 

Hodges îi mulţumeşte pentru informaţii şi traversează 
greoi strada. l-auzi, îşi zice el, SUV-uri negre şi Mr. Tastey. 
Plus furgonetele pline cu terorişti Al-Qaeda. 

Pe partea cealaltă a străzii găseşte un tătic care lucrează 
acasă, Alan Bowfinger. 


— 191 — 


— A nu se confunda cu Goldfinger“, îi zice acesta şi îl 
invită pe Hodges să ia loc la umbră, pe unul din 
şezlongurile din stânga casei. 

Hodges îi acceptă cu bucurie invitaţia. 

Bowfinger îi spune că face bani din compunerea textelor 
pentru felicitări. 

— M-am specializat în cele niţeluş mai sarcastice. Adică 
la exterior scrie „La mulţi ani! Cine-i cea mai frumoasă din 
ţară?” Şi când deschizi felicitarea, dai de o folie argintie 
crăpată pe mijloc. 

— Aşa? Şi care-i mesajul? 

— „Nu tu eşti aia, dar noi tot te iubim.” 

— Cam urât, îndrăzneşte să-şi exprime părerea Hodges. 

— Adevărat, dar la final e o declaraţie de dragoste. Exact 
chestia asta vinde felicitările. Mai întâi împunsătura, apoi 
îmbrăţişarea. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, domnule 
Hodges... ori să-ţi spun „domnule detectiv”? 

— Doar „domnule”. 

— Nu am văzut nimic altceva decât traficul normal. lar 
cei care merg cu viteză redusă sunt ori unii care caută o 
anume adresă, ori tipul cu îngheţata după ce se termină 
orele la şcoală. 

Şi Bowfinger îşi dă ochii peste cap. 

— Madam Melbourne ţi-a făcut capul țambal? 

— Păi... 

— Vezi că e membră în CNIFA, zâmbeşte Bowfinger. Ceea 
ce vrea să însemne Comitetul Naţional de Investigare a 
Fenomenelor Atmosferice. 

— Adică meteo? Tornade şi furtuni şi chestii dintr-astea? 

— Adică farfurii zburătoare, spune Bowfinger, ridicând un 
deget spre cer. E convinsă că extratereştrii sunt printre noi. 

Şi atunci Hodges spune ceva ce nu i-ar fi ieşit în veci din 
gură pe vremea când era în poliţie şi se afla în misiune 
oficială: 

— Crede că Mr. Tastey e un „pederastic”. 

Lui Bowfinger îi dau lacrimile de atâta râs. 


48 Joc de cuvinte: Bowfinger - comedie din 1999, cu Steve Martin şi 
Eddie Murphy; Goldfinger - film din 1964 din seria James Bond (n.tr.). 


— 192 — 


— O, Doamne, oftează el. Tipul ăla vinde de vreo cinci 
sau şase ani îngheţată pe strada noastră, din dubiţa aia 
care zornăie de clopoței de-ţi sparge urechile. Cam câte 
victime crezi tu că a „pederasticit” în tot timpul ăsta? 

— Habar n-am, spune Hodges ridicându-se de pe 
şezlong. Zeci, probabil. 

Întinde mâna şi Bowfinger i-o strânge. Un alt lucru pe 
care l-a descoperit de când a ieşit la pensie este că vecinii 
lui sunt oameni cu istorii şi personalităţi proprii. Unele chiar 
extrem de interesante. 

Când îşi pune carneţelul înapoi în buzunar, observă 
expresia de panică aşternută pe chipul lui Bowfinger. 

— Ce e? îl întreabă Hodges direct. 

Bowfinger întinde degetul către casa de vizavi. 

— Sper că nu te-ai atins de fursecurile ei. 

— Ba da. De ce? 

— În locul tău m-aş muta la toaletă în următoarele câteva 
ceasuri. 


6 


Când ajunge acasă, îi zvâcnesc până şi tălpile, iar 
gleznele fredonează un cântec de jale în Do minor. Vede că 
ledul de la robotul telefonic clipeşte. E vocea lui Pete 
Huntley. Entuziasmată la maximum. 

— Sună-mă, zice mesajul înregistrat. Incredibil ce s-a 
întâmplat. In-cre-di-bil, mama mă-sii! 

Şi brusc, în mod complet irațional, Hodges e convins că 
Pete şi frumuşica lui parteneră au reuşit să pună mâna pe 
Domnul Mercedes. Şi simte un junghi de invidie şi - complet 
aiurea, însă nu mai puţin adevărat - unul de furie. Il sună 
imediat pe Pete, cu inima bubuindu-i în gât, dar apelul îi 
este direcționat spre căsuţa vocală. 

— Ţi-am primit mesajul, spune Hodges. Sună-mă când 
poţi. 

Închide telefonul şi se aşază, tamburinând cu degetele în 
marginea biroului. Încearcă să se convingă de faptul că nu 
contează cine îl prinde pe nemernicul ăla de psihopat. Insă 


— 193 — 


contează. În primul rând, asta ar însemna că va ieşi la 
iveală corespondenţa lui cu trufaşul (straniu cum i s-a înfipt 
în cap cuvântul ăsta greşit) şi că asta l-ar pune într-o 
situaţie destul de delicată. Insă nu aspectul acesta este cel 
mai important. Cel mai important lucru este că, fără 
Domnul Mercedes, viaţa lui va fi iar cum a fost: emisiuni la 
TV şi pistolul tatălui său. 

Işi scoate carnetul galben şi începe să transcrie notițele 
de la discuţiile cu vecinii. După un minut sau două, îl pune 
înapoi în dosar şi-l închide supărat. Dacă Pete şi Izzy Jaynes 
l-au arestat pe dement, atunci dubele şi SUV-urile sinistre 
ale lui madam Melbourne nu mai fac nici cât o ceapă 
degerată. 

Îi trece prin minte să intre pe site-ul cu Umbrela Albastră 
a lui Debbie şi să-i trimită un mesaj lui ucigmerc: Te-au 
prins? 

Ridicol, dar al naibii de tentant. 

Sună telefonul şi el se repede să răspundă, dar nu este 
Pete. E sora Oliviei Trelawney. 

— O, bună ziua, doamnă Patterson, spune el încercând 
să-şi mascheze dezamăgirea. Ce mai faceţi? 

— Fac bine, răspunde ea. Şi parcă îmi ziceai Janey, ţii 
minte? Ca în „Tarzan”: eu Janey, tu Bill. 

— Janey, sigur că da. 

— Nu prea pari încântat să mă auzi, Bill. 

Oare i se pare sau chiar flirtează un pic cu el? Ce plăcut 
ar fi. 

— Nu, nu, mă bucur că m-ai sunat, dar nu am aflat nimic 
încă. 

— Nici nu m-am aşteptat să afli ceva atât de repede. Te- 
am sunat în legătură cu mama. Am rugat o asistentă de la 
Sunny Acres, care cunoaşte cel mai bine cazul ei şi care e 
în tura de zi în clădirea McDonald, unde are mama rezerva, 
să mă anunţe dacă dă semne că s-ar înviora puţin. Mai are 
încă momente din astea. 

— Da, mi-ai spus. 

— Mă rog; şi asistenta m-a sunat acum câteva minute ca 
să-mi spună că mama şi-a recăpătat contactul cu 


— 194 — 


realitatea. Pentru moment, cel puţin. S-ar putea să aibă 
mintea limpede o zi sau două şi după aia o să se retragă 
iarăşi într-o lume numai a ei. Mai vrei să vorbeşti cu ea? 

— Aşa cred, zice prudent Hodges. Dar mai pe după- 
amiază. Acum aştept un telefon. 

— E vorba despre ăla care i-a furat maşina? strigă 
entuziasmată Janey. 

La fel ar trebui să fiu şi eu, îşi spune Hodges. 

— Asta trebuie să aflu. Pot să te sun eu mai încolo? 

— Bineînţeles. Ai numărul meu de mobil? 

— Mda. 

— Mda, îl imită ea cu ironie suavă, făcându-l să 
zâmbească în pofida stării de nervi care l-a cuprins. Sună- 
mă de îndată ce te eliberezi. 

— În regulă. 

Hodges închide şi telefonul începe să-i sune iar în mână. 
De data aceasta este Pete, mai agitat ca oricând. 

— Billy! tre’ să mă duc înapoi, că l-am băgat la 
interogatoriu - de fapt, chiar în sala 4; ţii minte că ziceai 
mereu că sala asta îţi poartă noroc? - da' era musai să te 
sun. L-am prins, partenere, l-am prins, în pizda mă-sii! 

— Pe cine aţi prins? întreabă Hodges, atent să nu-i 
tremure vocea. 

Nici inima nu mai dă semne că ar vrea să-i iasă din piept, 
deşi încă îi simte bătăile în tâmple: du-dum şi du-dum şi du- 
dum. 

— Pe afurisitul ăla de Davis! zbiară Pete. Tu la cine te 
gândeai? 

Davis. Nu Domnul Mercedes, ci Donnie Davis, asasinul cel 
fotogenic al propriei neveste. Bill Hodges închide ochii şi 
savurează senzaţia de uşurare. Nu-i bine să simtă aşa ceva, 
dar nu are ce face. 

Spune: 

— Prin urmare, cadavrul pe care l-a găsit pădurarul lângă 
cabana lui este al Sheilei Davis? Eşti sigur? 

— Absolut. 

— Picioarele cui ai de gând să le pupi ca să obţii repede 
rezultatul testului ADN? 


— 195 — 


Pe vremea când Hodges lucra în poliţie, era baftă chioară 
dacă obțineau rezultatele ADN la o lună calendaristică după 
trimiterea probelor; şase săptămâni era media. 

— N-avem nevoie de niciun ADN! Bine, ne trebuie la 
proces, dar... 

— Cum adică nu aveţi nevoie... 

— Taci din gură şi ascultă ce-ţi spun, bine? Davis tocmai 
ce a venit singur la secţie şi s-a predat. Fără avocat, fără 
tâmpenii. Şi noi: bla-bla-bla, ai dreptul să nu spui nimic, şi 
la-la-la şi lu-lu-lu, cum că tot ce vei spune va fi folosit 
împotriva ta şi el zice că nu-i trebuie avocat şi că nu vrea 
decât să-şi descarce sufletul. 

— lisuse. Şi când te gândeşti cât de stăpân pe el părea 
când l-am interogat noi. Eşti sigur că nu face mişto de voi? 
Că nu joacă vreun joc sinistru? 

Gândindu-se că exact asta ar face Domnul Mercedes 
dacă l-ar prinde. Şi nu orice fel de joc sinistru, ci unul /ung 
şi sinistru. Nu din pricina asta şi-a scris în stiluri complet 
diferite scrisorile alea pline cu otravă? 

— Billy, ascultă-mă! Nu-i vorba doar despre nevastă-sa! 
Mai ţii minte toate gagicile alea pe care le avea? Fătucile 
alea siliconate şi cu părul lung şi cu nume caraghioase, 
precum Bobbi Sue? 

— Sigur. Ce-i cu ele? 

— Când se va termina totul şi vom da publicităţii detaliile 
cazului, domnişoarele alea o să cadă în genunchi şi o să-i 
mulţumească lui Dumnezeu că mai sunt în viaţă. 

— Nu pricep. 

— Joe Autostradă, Billy! Cinci femei violate şi ucise în 
diferite popasuri de pe autostradă, de aici şi până în 
Pennsylvania, începând cu nouăş-patru şi până-n două mii 
opt! Donnie Davis zice că el a fost! Davis e unul şi acelaşi 
cu Joe Autostradă! Ne-a spus când şi unde şi cum arătau 
victimele. Se potriveşte totul. E... m-a bulversat total! 

— Şi pe mine, spune Hodges, fără să mintă. Felicitări! 

— Mersi, dar n-am niciun merit decât că am venit 
dimineaţă la lucru. 

Şi Pete începe să râdă ca un descreierat. 


— 196 — 


— Parcă am câştigat la loterie potul cel mare. 

Hodges nu are senzaţia că ar fi câştigat la loterie, nici 
potul cel mare, nici altul, dar bine măcar că nu a pierdut. 
Nu şi-a pierdut cazul. 

— Tre’ să mă duc înapoi, Billy, nu cumva să se 
răzgândească. 

— Da, da, sigur, dar, Pete? încă ceva. 

— Ce? 

— Cere-i un avocat din oficiu. 

— Of, Billy... 

— Vorbesc foarte serios. Interoghează-l până-i dă borşul 
pe urechi, dar înainte de asta ai grijă să se consemneze că 
ai cerut să fie reprezentat de un avocat din oficiu, ca să nu 
poată invoca Amendamentul al cincilea, dacă se 
răzgândeşte cumva. Şi după aia poţi să afli şi ce lapte a 
băut de la ţâţa maică-sii până o să apară avocatul la secţie. 
Dar trebuie să-ţi iei precauţiile necesare. Auzi ce-ţi zic? 

— Da, bine. Ai dreptate. O pun pe Izzy să se ocupe. 

— Bravo. Acum du-te. Scoate tot ce e de scos de la el. 

Pete realmente zbiară de bucurie. Până acum Hodges nu 
a auzit decât cocoşii scoțând asemenea sunete. 

— Joe Autostradă, Billy! Joe Autostradă, mama mă-sii de 
treabă! Poţi să crezi una ca asta? 

Şi închide înainte ca fostul lui partener să mai apuce să-i 
spună ceva. Incă vreo cinci minute Hodges nu se mişcă de 
pe scaun, aşteptând să-i treacă frisoanele. Apoi o sună pe 
Janey Patterson. 

— Ai aflat ceva? 

— Nu, îmi pare rău. Era vorba despre alt caz. 

— Aha. Păcat. 

— Mda. Vii şi tu cu mine la azil? 

— Sigur. Te aştept în faţă. 

Inainte să plece, mai verifică o ultimă dată site-ul 
Umbrela Albastră. Nimic nou acolo, iar el nu intenţionează 
să trimită în cursul zilei mesajul conceput cu atâta grijă. II 
va expedia diseară. Să se mai chinuiască încă puţin peştele 
cu cârligul în gât. 

lese din casă fără să-şi închipuie că la noapte va dormi 


— 197 — 


altundeva. 
7 


Sunny Acres este elegant şi strălucitor. Elizabeth 
Wharton, nu. 

Stă într-un scaun cu rotile, cocârjată într-o poziţie ce-i 
aminteşte lui Hodges de Gânditorul lui Rodin. Soarele după- 
amiezii îi preface părul într-un nor argintiu atât de fin că 
pare un nimb. Dincolo de fereastră, pe o peluză impecabilă, 
câteva bunicuţe joacă în ralanti o partidă de crochet. Zilele 
de crochet ale doamnei Wharton s-au sfârşit. Aşa cum 
sfârşite sunt şi zilele de stat în picioare. Ultima oară când a 
văzut-o Hodges - cu Pete Huntley alături şi Olivia Trelawney 
lângă ea - bătrâna era doar cocoşată. Acum este frântă în 
două. 

Janey, strălucitoare într-o pereche de pantaloni pană de 
culoare albă şi un tricou marinăresc, cu dungi albastre şi 
albe, se aşază în genunchi lângă ea şi începe să-i mângâie 
mâna deformată. 

— Cum te simţi astăzi, iubito? îşi întreabă ea mama. Arăţi 
mai bine. 

Dacă spune adevărul, atunci cum o fi când arată rău, se 
întreabă îngrozit Hodges. 

Doamna Wharton îşi priveşte fiica. Albastrul decolorat al 
ochilor ei nu exprimă absolut nimic. Nici măcar confuzie. 
Hodges simte cum i se frânge inima. l-a făcut plăcere 
drumul până aici alături de Janey, i-a făcut plăcere să o 
privească, să o cunoască mai bine. Măcar atât şi poate 
spune că vizita la azil nu a fost o pierdere de vreme. 

Şi atunci se petrece un mic miracol. Ochii mânjiţi de 
cataractă ai bătrânei se limpezesc; buzele nerujate şi 
crăpate schiţează un zâmbet. 

— Bună, Janey. 

Nu-şi poate ridica decât foarte puţin capul, dar îl 
săgetează pe Hodges cu o privire ostilă. 

— Craig. 

Datorită conversaţiei de pe drum, Hodges ştie acum 


— 198 — 


despre cine e vorba. 

— Nu e Craig, frumoasa mea. Domnul e un prieten de-al 
meu. Îl cheamă Bill Hodges. L-ai cunoscut mai demult. 

— Nu, nu cred că... 

Se încruntă şi apoi spune: 

— Eşti... unul dintre detectivi? 

— Da, doamnă. 

Nici nu-i trece prin minte să îi spună că a ieşit la pensie. 
Cel mai bine este să nu intre în prea multe amănunte care 
să-i suprasolicite puţinele circuite funcţionale care i-au mai 
rămas în cap. 

Ridurile de pe fruntea bătrânei se adâncesc şi mai mult. 

— Ai crezut că Livvy şi-a lăsat cheia în maşină ca să i-o 
fure omul ăla. Ţi-a tot spus că nu a fost aşa, dar n-ai crezut- 
o niciodată. 

Hodges ia exemplul lui Janey şi se aşază într-un genunchi 
lângă scaunul cu rotile. 

— Cred că m-am înşelat atunci, doamnă Wharton. 

— Sigur că te-ai înşelat. 

Se uită pe sub fruntea osoasă la singura fiică pe care o 
mai are. E singurul mod în care poate privi. 

— Unde-i Craig? 

— Am divorţat de el anul trecut, mama. 

Se gândeşte puţin, apoi spune: 

— Bravo. Bine că ai scăpat de el. 

— Întru totul de acord cu tine. Îi dai voie lui Bill să-ţi pună 
câteva întrebări? 

— Nu văd de ce nu i-aş da. Dar mai întâi vreau nişte suc 
de portocale. Şi pastilele mele. 

— Mă duc până la oficiul asistentelor să văd dacă s-a 
făcut ora când trebuie să le iei, spune Janey. Bill, te superi 
dacă... 

El încuviinţează şi flutură două degete spre ea în semn 
de du-te, du-te. Imediat ce o vede că a ieşit pe uşă, se 
ridică în picioare, ocoleşte scaunul special adus acolo 
pentru vizitatori şi se aşază pe patul doamnei Elizabeth 
Wharton, cu mâinile strânse între genunchi. Are carneţelul 
la el, dar se teme că i-ar distrage atenţia dacă ar lua notițe. 


— 199 — 


Se privesc câteva clipe în tăcere. Hodges este fascinat de 
nimbul argintiu din jurul capului bătrânei. Se pare că una 
din infirmiere a pieptănat-o de dimineaţă, dar de atunci 
părul încă foarte bogat a avut timp să se revolte. Şi Hodges 
se bucură. Scolioza i-a urâţit incredibil de mult trupul, dar 
părul ei este minunat. Sălbatic şi minunat. 

— Cred, începe el, că nu ne-am purtat cum se cuvine cu 
fiica dumneavoastră, doamnă Wharton. 

Acesta este adevărul. Chiar dacă Dna T. ar fi fost un 
complice involuntar, iar Hodges nu a renunţat cu totul la 
supoziţia că îşi lăsase cheia în contact, el şi cu Pete 
făcuseră o treabă al dracului de proastă. E uşor, mult prea 
uşor, fie să refuzi să crezi, fie să nu iei în seamă ce-ţi spune 
o persoană pe care nu o înghiţi. 

— Ne-am lăsat orbiţi de prejudecăţi şi vă rog să ne iertaţi 
pentru asta. 

— Despre Janey vorbeşti? Despre Janey şi Craig? Să ştii 
că a bătut-o. A încercat să-l împiedice să se mai drogheze şi 
atunci a bătut-o. Ea zice că s-a întâmplat o singură dată, 
dar eu nu o cred. 

Ridică foarte încet o mână şi îşi atinge nasul. 

— Mamele simt. 

— Vorbesc despre Olivia, nu despre Janey. 

— A convins-o pe Livvy să renunţe la pastilele pe care le 
lua. Mie mi-a zis că nu vrea să devină dependentă de ele, 
aşa ca Craig, dar nu era acelaşi lucru. Ea avea nevoie de 
pastilele alea. 

— Antidepresive? 

— Pastile care o ajutau să iasă din casă. 

Se gândeşte puţin şi continuă: 

— Mai erau şi altele, care o împiedicau să atingă lucrurile 
de mai multe ori. Tare ciudate idei mai avea Livvy a mea, 
dar era un om bun. Un suflet foarte bun. 

Doamna Wharton începe să plângă. 

Pe noptieră e o cutie cu batiste din hârtie. Hodges scoate 
câteva şi i le întinde; dar, când îşi dă seama cât de greu îi 
este să strângă degetele, îi şterge el ochii. 

— iți mulţumesc, domnule. Hodges, da? 


— 200 — 


— Hodges, doamnă. 

— Tu erai ăla politicos. Celălalt s-a purtat foarte urât cu 
Livvy. Mi-a spus că îşi bătea joc de ea. Tot timpul. Mi-a spus 
că i se citea batjocura în ochi. 

Aşa să fi fost? Dacă da, îi este ruşine cu Pete. Şi fi e 
ruşine şi pentru el, că nu a observat ce se întâmplă. 

— Cine i-a sugerat să nu mai ia pastilele? Vă aduceţi 
aminte? 

Janey s-a întors cu sucul de portocale şi un păhărel din 
hârtie în care probabil că se află analgezicele pentru mama 
sa. Hodges o vede cu coada ochiului şi flutură iar din 
degete, cerându-i să plece. Nu vrea ca doamna Wharton să- 
şi împartă atenţia între ei şi nici să ia pastile ce i-ar putea 
încâlci mai mult amintirile şi aşa destul de încâlcite. 

Bătrâna tace. Şi, tocmai când Hodges se teme că nu-i va 
răspunde, murmură: 

— Prietenul cu care coresponda. 

— L-a cunoscut sub Umbrela Albastră? Sub Umbrela 
Albastră a lui Debbie? 

— Nu l-a cunoscut niciodată în persoană. 

— Am vrut să zic... 

— Umbrela Albastră era o minciună. 

De sub sprâncenele albe, ochii ei îi spun că e un idiot 
desăvârşit. 

— Era ceva din computerul ei. Frankie era prietenul cu 
care coresponda prin intermediul computerului. 

Mereu când se întâmplă să afle câte o informaţie nouă, 
Hodges are senzaţia de şoc electric în stomac. Frankie. Un 
nume fals, desigur. Dar numele au putere, iar 
pseudonimele au adesea sens. Frankie. 

— El i-a zis să nu-şi mai ia medicamentele? 

— Da, i-a spus că o făceau dependentă. Unde-i Janey? 
Vreau pastilele mele. 

— Vine imediat. 

Doamna Wharton stă cu capul în piept câteva clipe, 
încercând să-şi amintească mai multe. 

— Frankie i-a spus că şi el a luat aceleaşi medicamente şi 
că din cauza asta a făcut... ce a făcut. Şi i-a mai zis că se 


— 201 — 


simţea mai bine după ce a renunţat la ele. Zicea că a 
înţeles ce greşeală a făcut de-abia după ce nu le-a mai luat. 
Şi că suferea cumplit pentru că nu-şi putea repara greşeala. 
Asta a zís. Şi că viaţa nu are niciun sens. l-am spus lui Livvy 
să nu mai vorbească cu el. l-am spus că-i un om rău. 
Veninos. Şi ea mi-a zis... 

Lacrimile încep din nou să-i curgă pe obraji. 

— Ea mi-a zis că vrea să-l salveze. 

Când Janey apare iar în cadrul uşii, Hodges îi face semn 
să intre. Janey pune două pastile albastre în gura încreţită 
şi avidă a mamei ei. Apoi îi dă să bea cu paiul din paharul 
Cu Suc. 

— Mulţumesc, Livvy. 

Hodges vede cum Janey tresare, apoi surâde. 

— Cu multă plăcere, draga mea. 

Se întoarce spre el. 

— Cred că ar fi bine să plecăm, Bill. A obosit. 

A sesizat şi el asta, dar parcă tot nu se îndură să plece. 
Există o anumită senzaţie care îţi spune că examinarea 
unui martor nu s-a încheiat. Că în pom a mai rămas un măr 
pe care trebuie să-l culegi. 

— Doamnă Wharton, v-a mai spus şi altceva Olivia 
despre acest Frankie? Pentru că vă dau dreptate. Este un 
om rău. Aş dori să-l găsesc înainte să mai rănească pe 
cineva. 

— Livvy nu şi-ar fi uitat niciodată cheia în maşină. 
Niciodată. 

Elizabeth Wharton stă cocoşată în raza ei de soare, 
paranteză umană în halat pufos şi albastru, fără să fie 
conştientă de vălul de lumină albastră de deasupra capului. 
Ridică din nou degetul - acum în semn de dojană. Şi zice: 

— Câinele pe care l-am avut n-a mai vomitat a doua oară 
pe covor. 

Janey îl apucă pe Hodges de mână şi formează cuvintele: 
Să mergem. Apoi se apleacă să-şi sărute mama pe obraz şi 
în colţul gurii uscate. 

Şi, pentru că năravul din fire n-are lecuire, Hodges se 
pomeneşte rostind expresia veche şi lipsită de noimă în 


— 202 — 


aceste împrejurări: 

— vă mulțumesc pentru timpul acordat, doamnă 
Wharton. Mi-aţi fost de un real folos. 

Nici nu ajung la uşă, când aud vocea clară a bătrânei: 

— Dar tot nu s-ar fi sinucis dacă nu erau fantomele. 

Hodges se răsuceşte fulgerător. Janey Patterson face 
ochii mari. 

— Despre ce fantome vorbiţi, doamnă Wharton? 

— Copilaşul, spune ea. Bietul copil care a fost strivit 
împreună cu toţi oamenii ăia. Într-o noapte Livvy l-a auzit 
cum plânge şi plânge şi nu se mai opreşte. Zicea că era o 
fetiţă de câteva luni şi că o chema Patricia. 

— Acasă la ea? Olivia a auzit plânsete de copil acasă la 
ea? 

Elizabeth Wharton dă aproape imperceptibil din cap, doar 
o înclinare minusculă a bărbiei. 

— Şi alteori o auzea pe mamă. Zicea că mama o acuza. 

Îşi ridică ochii la ei. Atât cât mai poate. 

— Zicea că ţipă la ea: „De ce l-ai lăsat să-mi omoare 
copilul?” Din cauza asta s-a sinucis Livvy. 


8 


Este vineri după-amiază şi străzile suburbiei viermuiesc 
de cetele de copii ieşiţi de la şcoală. Nu sunt prea mulţi pe 
Harper Road, dar tot sunt suficienţi cât să-i ofere lui Brady 
motiv să treacă încet cu maşina pe lângă numărul şaizeci şi 
trei şi să se uite pe fereastră. Doar că nu poate să vadă 
nimic deoarece sunt trase draperiile. lar în garajul 
improvizat din stânga casei nu este decât maşina de tuns 
iarbă. Carevasăzică, în loc să stea acasă şi să belească 
ochii la televizor, aşa cum îi e obiceiul, Det. Pens. a plecat 
la plimbare în Toyota aia a lui de toată jena. 

La plimbare unde? Probabil că nu are nicio importanţă, 
dar absenţa lui Hodges îl nelinişteşte pe Brady mai mult 
decât i-ar conveni. 

Două fetiţe ţopăie spre bordură cu banii strânşi în 
pumnişori. Cu siguranţă că li s-a spus, şi acasă, şi la şcoală, 


— 203 — 


să nu se apropie niciodată de persoane necunoscute, mai 
ales de bărbați necunoscuţi. Dar cum ar putea Mr. Tastey 
să fie un necunoscut pentru ele? 

Vinde fiecăreia câte un cornet, unul cu vanilie, celălalt cu 
ciocolată. Le tachinează, întrebându-le cum de s-au făcut 
aşa frumuşele. Ele chicotesc. Adevărul este că una e urâtă, 
iar cealaltă e şi mai şi. Cât timp le întinde îngheţatele şi 
restul, se gândeşte la maşina lipsă, întrebându-se dacă nu 
cumva această abatere de la rutina lui Hodges are de-a 
face cu el. Dacă detectivul i-ar mai scrie ceva pe Umbrela 
Albastră, poate că şi-ar putea face o idee despre ce gânduri 
are. 

Şi chiar dacă nu şi-ar face nicio idee, Brady tot îşi doreşte 
să primească un mesaj de la el. 

— Să nu îndrăzneşti să mă ignori, spune el în larma 
clopoţeilor din difuzoarele dubiţei. 

Traversează Hanover Street, intră în parcarea 
complexului comercial, opreşte motorul (slavă Domnului că 
amuţesc toţi clopoţeii ăia enervanţi) şi îşi scoate laptopul 
de sub banchetă. Il ţine într-o husă izolantă pentru că în 
dubiţă e în permanenţă al dracului de frig. Îl porneşte şi, 
prin bunăvoința conexiunii Wi-Fi de la cafeneaua de alături, 
intră pe Umbrela Albastră. 

Nimic. 

— Vită care eşti tu! şopteşte Brady. Nu care cumva să 
îndrăzneşti să mă ignori, vită care eşti! 

În vreme ce îşi pune laptopul înapoi în husă, observă doi 
băieţi în faţa magazinului de benzi desenate. Cei doi se uită 
la el şi rânjesc. Experienţa de cinci ani în domeniul 
comercializării îngheţatei îi spune că trebuie să fie copii de 
clasa a şasea ori a şaptea, cu un IQ însumat de o sută 
douăzeci şi pe care îi aşteaptă un viitor lung de încasare a 
ajutorului de şomaj. Sau un viitor mult mai scurt într-una 
din ţările cu arăbeţi furioși. 

Se apropie de el. In frunte vine cel care pare cel mai 
nătărău dintre cei doi. Surâzând, Brady se apleacă pe 
geam. 

— Vreţi ceva, băieţi? 


— 204 — 


— Vrem să ştim dacă-l ai pe Jerry Garcia“? înăuntru, zice 
Blegomanul. 

— Nu-l am, zâmbeşte şi mai larg Brady, dar dacă l-aş 
avea, i-aş da drumul. 

Mutrele celor doi se umplu de o dezamăgire atât de 
ridicolă, încât pe Brady mai că îl umflă râsul. Se abţine şi 
arată spre pantalonii Blegomanului: 

— Eşti desfăcut la fermoar, îi atrage el atenţia. 

Când Blegomanul se uită în jos, Brady îi vâră un deget 
sub bărbie. Puțin mai tare decât îşi propusese. De fapt mult 
mai tare, dar ce naiba. 

— Te-am prins! exclamă el cu voioşie. 

Blegomanul zâmbeşte ca să-i arate că da, l-a prins, dar i- 
a apărut o pată roşie chiar deasupra mărului lui Adam şi 
lacrimi de surpriză i-au umplut ochii. 

Blegomanul şi Oareşicum Blegomanul se întorc să plece 
de acolo. Blegomanul mai aruncă o privire peste umăr. Işi 
ţine buza inferioară împinsă înainte, fapt care îi dă 
înfăţişare de puşti de a treia, iar nu de preadolescent pre- 
acneic care din septembrie va freca menta pe holurile 
Gimnaziului Beal. 

— M-a durut, spune el cu un soi de uimire. 

Brady e furios pe sine. A făcut o simplă poantă 
inofensivă, dar a făcut-o cu destulă duritate cât să-i dea 
lacrimile băiatului. Asta înseamnă că Blegomanul şi 
Oareşicum Blegomanul îl vor ţine minte. Işi poate cere 
scuze până i se usucă gura, le poate oferi îngheţată gratis 
ca să-şi dovedească sinceritatea până pe cei doi îi apucă 
burta, dar tot îşi vor aminti. E ceva mărunt, dar lucrurile 
mărunte au tendinţa să se amplifice şi nici nu ştii când te 
pomeneşti cu unul mare. 

— Îmi pare rău, îi spune el copilului cu toată sinceritatea. 
Am glumit, fiule. 

Blegomanul îi arată degetul. Oareşicum Blegomanul dă 
dovadă de solidaritate şi ridică şi el degetul mijlociu. Apoi 
intră amândoi în prăvălia cu benzi desenate, unde - dacă 


2 jerry Garcia (1942-1995) - chitaristul formaţiei rock Grateful Dead 
(n.tr.). 


— 205 — 


Brady nu se înşală în privinţa băieţilor de vârsta lor şi precis 
nu se înşală - vor fi în doar câteva minute invitaţi ori să 
cumpere ceva, ori să o şteargă dracului de acolo. 

Îl vor ţine minte. Blegomanul s-ar putea chiar să-l 
pârască părinţilor, iar părinţii lui ar putea să îl reclame la 
patron. Puțin probabil, însă deloc imposibil. Şi, vă întreb eu, 
a cui vină a fost că a lăsat un semn pe gâtul Blegomanului, 
în loc să-l atingă uşurel, aşa cum intenţionase? Fostul 
poliţist l-a dat peste cap pe Brady. Îl face să greşească. Or, 
asta nu-i este deloc pe plac lui Brady. 

Porneşte motorul dubiţei cu îngheţată. Clopoţeii încep să 
zăngănească tare din difuzorul de pe capotă. Brady face la 
stânga pe Hanover Street şi îşi reia traseul zilnic, vânzând 
vafe şi cornete şi Negrese şi Delicioase pe Băţ, pudrând cu 
zahăr văzduhul după-amiezii şi respectând viteza legală. 


9 


Cu toate că pe Lake Avenue se găsesc locuri de parcare 
din belşug după şapte seara - după cum prea bine ştia 
Olivia Trelawney - acestea sunt mult mai puţine şi foarte 
risipite la ora 5 după-amiaza, când se întorc Hodges şi 
Janey Patterson de la Sunny Acres. Hodges reuşeşte totuşi 
să găsească unul la trei sau patru clădiri distanţă şi, deşi 
pare cam neîncăpător (maşina din spate depăşise linia 
albă), îşi strecoară Toyota acolo rapid şi cu multă 
îndemânare. 

— Sunt impresionată, spune Janey. Eu n-aş fi în veci 
capabilă să parchez aşa. Primele două dăţi când mi-am dat 
examenul de conducere am picat la proba de parcare 
laterală. 

— Probabil că instructorul era un dobitoc. 

Ea îi zâmbeşte. 

— A treia oară m-am dus îmbrăcată cu o fustă scurtă şi 
aşa am reuşit să-l iau. 

Gândindu-se cât de mult i-ar plăcea să o vadă şi el 
îmbrăcată în fustă scurtă - cu cât mai scurtă cu atât mai 
bine - Hodges zice: 


— 206 — 


— Nu-i nicio şmecherie. Dacă dai înapoi spre bordură 
într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade, nu ai cum să nu 
reuşeşti. Sau ai cum, dacă maşina e prea mare. Toyota e 
perfectă pentru locurile de parcare din oraş. Nu-i ca... 

Şi se întrerupe. 

— Nu-i ca Mercedesul, îi termină ea propoziţia. Haide sus 
să bem o cafea, Bill. Pun eu monedele în contor. 

— Ba le pun eu. De fapt, am să pun suma maximă. Avem 
multe de vorbit. 

— Ai aflat ceva de la mama? Din cauza asta ai fost atât 
de tăcut tot drumul. 

— Am aflat şi am să-ţi povestesc, dar nu cu asta voi 
începe. 

Acum o priveşte drept în ochi şi ce natural i se pare asta. 
Cât de mult îşi doreşte să fie cu cincisprezece ani mai 
tânăr, lisuse. Măcar cu zece. 

— Trebuie să fiu sincer cu tine. Mi se pare că ţi-am lăsat 
impresia că aş fi căutat de lucru. Ori nu este deloc aşa. 

— Ba nu, îl contrazice ea. Cred că ai venit la mine din 
cauză că te simţi vinovat pentru ce s-a întâmplat cu sora 
mea. lar eu pur şi simplu am profitat de tine. Şi să ştii că nu 
îmi pare rău. Te-ai purtat frumos cu mama. Ai fost amabil. 
Ai fost foarte... foarte blând. 

Stă aproape de el, iar ochii ei mari sunt o nuanţă mai 
închişi decât cerul după-amiezii. Intredeschide buzele, de 
parcă ar mai dori să spună ceva, dar el nu o lasă. O sărută 
apăsat, înainte ca gândul să-i spună că face o tâmpenie, un 
gest nesăbuit. Şi e peste măsură de surprins când ea Îi 
răspunde la sărut, ba chiar îl apasă cu palma pe ceafă ca să 
intensifice contactul. Toată povestea nu durează mai mult 
de cinci secunde, însă i se pare o eternitate lui Hodges, 
care n-a mai avut parte de un asemenea sărut cam de 
multişor. 

Ea se dă un pas înapoi, îşi trece o mână prin păr şi îi 
mărturiseşte: 

— Toată după-amiaza mi-am dorit să fac asta. Hai să 
mergem sus. Eu pun de cafea şi tu îmi dai raportul. 

Însă raportul va veni mult mai târziu şi niciunul dintre ei 


— 207 — 


nu va bea cafea. 
10 


În ascensor o sărută din nou. De data aceasta mâinile ei i 
se împletesc la ceafă, iar mâna lui îi alunecă pe spate, mai 
jos de mijloc, până pe pantalonii strânşi pe fese. E mult 
prea conştient de burta lui imensă lipită de abdomenul ei 
plat şi se gândeşte cât de tare trebuie să o dezguste. Dar 
se deschid uşile liftului şi vede că e îmbujorată, ochii îi 
strălucesc şi un surâs fericit îi dezveleşte dinţii mici şi albi. 
Îl apucă de mână şi îl trage spre uşa apartamentului. 

— Haide, îl îndeamnă ea. Haide, trebuie s-o facem. Aşa 
că haide, până nu îngheaţă sângele în vreunul din noi. 

Ba în mine nu îngheaţă nimic, o contrazice Hodges în 
gând. Arde tot, până în vârful firelor de păr. 

Janey nu reuşeşte să descuie uşa din prima încercare, 
pentru că-i tremură mâna prea tare. Şi asta o face să 
izbucnească în râs. El îi acoperă degetele cu ale lui şi 
împreună introduc cartela în fanta clanţei. 

Apartamentul în care le-a cunoscut pe sora şi mama 
acestei femei e cufundat în penumbre, căci soarele a trecut 
în partea cealaltă a clădirii. Albastrul lacului este acum un 
cobalt atât de închis încât pare aproape violet. Nu mai sunt 
bărci, dar uite acolo o şalupă... 

— Haide, repetă ea. Haide, Bill, nu mă lăsa tocmai acum. 

Sunt într-unul din dormitoare. Nu ştie dacă este cel al lui 
Janey ori acela în care îşi petrecea Olivia nopţile de joi, dar 
nici că-i pasă. Viaţa din ultimele luni - emisiunile de la 
televizor, cinele încălzite la microunde, revolverul Smith & 
Wesson al tatălui său - i se pare acum atât de îndepărtată 
încât la fel de bine i-ar fi putut aparţine unui personaj dintr- 
un film străin, mult prea lung şi mult prea plictisitor. 

Ea încearcă să-şi scoată bluza de marinar peste cap, dar 
şi-o agaţă în agrafa din păr. Scoate un hohot mic şi frustrat 
de râs. 

— Ajută-mă să-mi scot prostia asta, te rog, haide... 

Îşi trece palmele pe pielea ei netedă, făcând-o să tresară 


— 208 — 


uşor, apoi şi le bagă sub bluză. Întinde materialul şi o trage 
peste capul ei. Ea râde încet, cu respiraţia tăiată. Poartă un 
sutien din bumbac alb. O ţine de talie şi o sărută între sâni 
în vreme ce ea îi desface catarama de la curea. lar el îşi 
spune: Dacă mi-aş fi putut imagina că mi se va întâmpla 
una ca asta la vârsta mea, m-aş fi dus la sală. 

— De ce... începe el. 

— Of, mai taci odată. 

Îşi lipeşte palma de abdomenul lui şi împinge în jos 
fermoarul. Pantalonii lui cad cu zornăit de monede. 

— Ai să vorbeşti mai târziu. 

Îi ia tăria în mână prin chiloţei şi o mişcă aşa cum mişti 
un schimbător de viteze. El icneşte. 

— Începutul e bun. Să nu te ofileşti, Bill, să nu îndrăzneşti 
să mă laşi cu ochii în soare. 

Se prăbuşesc pe pat. Hodges mai are încă boxerii pe el, 
iar Janey e în chiloţii la fel de simpli ca sutienul. Încearcă să 
o întoarcă pe spate, dar ea se împotriveşte. 

— Nu te urci pe mine, îi spune ea. Ai să mă striveşti dacă 
ţi se întâmplă un atac de cord când o facem. 

— Dacă mi se întâmplă un atac de cord când o facem, 
am să fiu cel mai dezamăgit om care a plecat vreodată de 
pe astă lume. 

— Nu te mişca. Atât te rog: să nu te mişti. 

Îşi vâră degetele pe sub elasticul boxerilor lui. El îi 
cuprinde sânii în palme. 

— Acum ridică-ţi picioarele. Şi continuă să faci ce făceai. 
Poţi să-ţi foloseşti şi degetele mari. Imi place. 

Nu are nicio problemă să se conformeze la ambele 
comenzi; întotdeauna a fost polivalent. 

O clipă mai târziu ea se uită fix la el. O şuviţă de păr i-a 
căzut în ochi şi o suflă, încercând s-o dea la o parte. 

— Nu te mişca. Lasă-mă pe mine. Şi nu te bucura prea 
devreme. Nu vreau să fac pe şefa, dar n-am mai făcut sex 
de doi ani şi ultima oară a fost tare nasol. Vreau să-mi fie 
bine. Merit asta. 

Îl învăluie în căldura ei umedă, iar el nu se poate stăpâni 
şi îşi ridică bazinul. 


— 209 — 


— i-am zis să nu te mişti. Data viitoare ai să te mişti cât 
pofteşti, dar acum e doar treaba mea. 

li este greu, dar face ce-i cere. 

Janey are iarăşi părul căzut în ochi, însă de data aceasta 
nu mai poate sufla ca să-l dea la o parte pentru că îşi 
muşcă buza de jos. Hodges îşi spune că mai târziu o vor 
durea muşcăturile astea. Cu gesturi destul de brutale, ea îşi 
trece palmele prin părul încărunţit de pe pieptul lui şi le 
coboară apoi către burduful penibil al abdomenului. 

— Trebuie... să slăbesc, gâfâie el. 

— Trebuie să taci din gură, spune ea. 

Se mişcă foarte puţin şi închide ochii. 

— Of, Doamne, ce bine e! Discutăm mai încolo despre 
dietă, vrei? 

Începe iarăşi să se mişte, se opreşte o singură dată ca să 
potrivească unghiul, apoi îşi stabileşte ritmul şi nu se mai 
opreşte. 

— Nu ştiu cât de mult mai pot... 

— Ai face bine să poţi, spune ea fără să deschidă ochii. Ai 
face bine să te ţii, domnule detectiv Hodges. Fă o listă cu 
toate numerele primele care le ştii. Gândeşte-te la cărţile 
pe care le-ai citit în copilărie. Incearcă să spui x;/ofon de-a- 
ndoaselea. Fă ce ştii, dar ţine-te. Nu mai durează mult. 

Şi reuşeşte să se ţină exact cât trebuie. 


11 


Uneori, când nu se simte în apele lui, Brady Hartsfield 
reface traseul marelui său triumf. Il calmează. lar în această 
seară de vineri nu se duce direct acasă după ce predă 
dubiţa şi face glumiţele obligatorii cu Shirley Orton, din 
biroul de relaţii cu clienţii. Apoi porneşte spre centru cu 
rabla lui de Subaru. Nu-i place cum trepidează roţile din 
faţă şi nici bătaia prea tare a motorului. Foarte curând va fi 
nevoit să calculeze dacă nu cumva l-ar costa mai puţin să-şi 
ia o maşină nouă (o maşină nouă la mâna a doua), decât să 
o repare pe asta. Plus că Honda mamei are mai mare 
nevoie de reparaţii decât are hârbul lui. Nu că mama şi-ar 


— 210 — 


folosi prea des maşina în ultima vreme, ceea ce nu-i deloc 
rău, dacă stai să te gândeşti că e mai mereu beată. 

În mod obişnuit, călătoria lui pe Tărâmul cu Amintiri ar 
începe pe Lake Avenue, în apropierea luminilor puternice 
din centru, unde doamna Trelawney îşi parca mereu 
Mercedesul în serile de joi. Apoi ar merge mai departe, pe 
Marlborough Street, către Complexul Municipal. Insă în 
seara aceasta se opreşte la clădirea cu apartamente 
luxoase. Frânează atât de brusc, încât maşina din spate 
aproape intră în el. Mugetul claxonului este prelung şi 
indignat, dar Brady nici nu-l ia în seamă. Tot atâta atenţie 
ar fi acordat şi sunetelor unei sirene de ceaţă de pe malul 
celălalt al lacului. 

Şoferul celălalt opreşte lângă el, deschide geamul din 
dreapta şi urlă Cretinule! Cât îl ţin bojocii. Brady nu ia în 
seamă nici înjurătura. 

Trebuie să fie mii de Toyote Corolla în oraş şi sute de 
Toyote Corolla a/bastre, dar câte Toyote Corolla albastre au 
un abţibild pe care scrie CONTRIBUIŢI LA ÎNZESTRAREA 
POLIŢIEI LOCALE? Brady poate să jure că numai una. Şi ce 
mama dracului caută umflatul ăla de fost poliţist în 
apartamentul babei? Ce treabă are el să discute cu sora 
doamnei Trelawney, care locuieşte acum aici? 

Răspunsul pare evident: Domnul Detectiv Hodges (la 
pensie) a pornit la vânătoare. 

Brady nu mai are niciun chef să retrăiască triumful de 
anul trecut. Face o întoarcere de o sută optzeci de grade, 
ilegală în zona asta (şi deloc caracteristică pentru el), 
pornind spre zona de nord, către casă, în minte cu un 
singur gând ce se aprinde şi se stinge ca o firmă de neon. 

Nemernicule! Nemernicule! Nemernicule! 

Lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă. Lucrurile 
îi scapă de sub control. Nu e bine. 

Trebuie să facă ceva. 


12 


Stelele au început să strălucească deasupra lacului, iar 


— 211 — 


Hodges şi Janey Patterson se află în chicineta 
apartamentului, unde înfulecă mâncare chinezească şi 
beau ceai Wulong. Janey şi-a pus pe ea un halat de baie alb 
şi pufos. Hodges e în boxeri şi tricou. După partida de sex s- 
a dus la baie (ea moţăia ghemuită în mijlocul patului) şi, 
când s-a urcat pe cântar, nu i-a venit să creadă că avea mai 
puţin cu două kilograme decât ultima oară când se 
cântărise. E un început. 

— De ce eu? o întreabă el acum. Nu mă înţelege greşit. 
Mă simt incredibil de norocos, binecuvântat chiar, dar 
gândeşte-te că sunt supraponderal şi am şaizeci şi doi de 
ani. 

Ea îşi soarbe ceaiul. 

— Păi, hai să analizăm situaţia, da? Într-unul din filmele 
alea polițiste vechi, la care mă uitam cu Ollie când eram 
mici, eu aş fi lacoma femeie fatală, poate una din mimozele 
alea care vindeau ţigări în cluburile de noapte. Şi încerc să-l 
farmec cu nurii mei pe cinicul şi ursuzul detectiv particular. 
Doar că nu-mi stă în fire să fiu lacomă - şi nici nu am de ce 
să fiu, dacă ne gândim că tocmai ce am moştenit şapte 
milioane de dolari. Cât despre nurii mei, ce să mai vorbim: 
carnea a început să mi se cam lase în anumite locuri 
esenţiale ale superbului meu trup alb. După cum probabil ai 
observat şi tu. A 

N-a observat nimic. In afara faptului că nu i-a răspuns la 
întrebare. Aşa că o aşteaptă să continue. 

— Nu răspunsul ăsta îl aşteptai? 

— Nu. 

Janey îşi dă ochii peste cap. 

— Mi-aş dori să găsesc un mod de a-ţi răspunde care să 
fie mai tandru decât „Bărbaţii sunt nişte proşti”, sau mai 
elegant decât „Eram excitată şi am vrut să-mi înlătur pânza 
de păianjen de jos”. Dar nu-mi vine nimic în cap, deci haide 
s-o lăsăm aşa. In plus, m-am simţit atrasă de tine. Au trecut 
treizeci de ani de când am fost o fecioară neprihănită şi 
mult prea mult de când am fost cu un bărbat ultima oară. 
Am patruzeci şi patru de ani, ceea ce-mi dă dreptul să 
încerc să obţin ce-mi doresc. Nu reuşesc întotdeauna, dar 


— 212 — 


măcar am dreptul să încerc. 

Se holbează uluit la ea. 

— Patruzeci şi patru 

Pe Janey o pufneşte râsul. 

— Ştii ceva? De foarte multă vreme n-am mai primit un 
compliment aşa de frumos cum e privirea asta a ta. Frumos 
şi sincer. Doar privirea. Aşa că am să sar niţel calul. Tu câţi 
ani credeai că am? 

— Poate patruzeci. Cel mult. Ceea ce mă face pe mine un 
corupător de minore. 

— Rahat. Dacă nu eu, ci tu ai fi fost ăla cu bani, o femeie 
mai tânără în patul tău ar fi fost considerată ceva normal. 
Din punctul de vedere al societăţii, normal ar fi fost şi dacă 
te culcai cu una de douăzeci şi cinci de ani. 

Se gândeşte puţin şi apoi continuă: 

— Deşi, după umila mea părere, de-abia în cazul acela 
am putea vorbi despre corupere de minore. 

— Totuşi... 

— Eşti în vârstă, dar nu prea în vârstă. Şi tinzi să fii de 
categoria grea, dar nu prea grea. Deşi vei deveni curând 
dacă o ţii tot aşa. 

Întinde furculiţa către el. 

— Asta-i genul de sinceritate pe care şi-l poate permite o 
femeie doar după ce s-a culcat cu un bărbat şi încă îl mai 
place destul de mult ca să ia masa cu el. Am spus că n-am 
mai avut parte de sex de doi ani. Şi este foarte adevărat. 
Dar ştii de când nu am mai făcut sex cu un bărbat care să- 
mi placă pe bune? 

El clatină din cap. 

— Ce zici de primul an de facultate? Şi nici măcar nu era 
un bărbat, ci un biet băiat, cu un coş mare şi roşu în vârful 
nasului, care s-a nimerit să-mi iasă în cale când eram 
furioasă pe prietenul meu. Dar a fost foarte dulce. Stângaci 
şi mult prea grăbit, dar foarte dulce. Ba chiar a început să 
plângă pe umărul meu la sfârşit. 

— Vrei să spui că acum nu a fost... nu ştiu cum să zic... 

— Sex de mulţumire? Sex de milă? Aşa părere proastă ai 
despre mine? Uite ce-ţi promit... 


— 213 — 


Şi se apleacă spre el, iar halatul se desface, dezvelind 
valea umbroasă dintre sâni. 

— Dacă slăbeşti zece kilograme, am să mă încumet să te 
las pe tine deasupra. 

Hodges nu-şi poate stăpâni râsul. 

— A fost nemaipomenit, Bill. Nu regret nimic. Unde mai 
pui că am şi o slăbiciune pentru bărbaţii corpolenţi. Băiatul 
ăla cu coş în vârful nasului era sărit de o sută de kilograme. 
In schimb, fostul meu soţ era slab ca o scândură şi ar fi 
trebuit să-mi dau seama că n-o să iasă nimic bun din toată 
povestea. Putem pune punct acum acestei discuţii? 

— Mda. 

— Mada, îi zâmbeşte ea şi se ridică de pe scaun. Haide în 
living să-mi dai raportul. 


13 


Îi povesteşte tot, omiţând să amintească însă despre 
după-amiezile în faţa televizorului şi despre strânsa 
legătură cu revolverul tatălui său. Ea îl ascultă cu un aer 
grav, fără să-l întrerupă şi fără să-şi dezlipească privirea de 
chipul lui. La sfârşit, se ridică, aduce o sticlă cu vin din 
frigider şi toarnă fiecăruia câte un pahar. Sunt pahare mari, 
iar Hodges şi-l priveşte nesigur pe al lui. 

— Nu cred că e bine să beau, Janey. Sunt cu maşina. 

— Nu eşti cu nimic în seara asta. Dormi la mine. Doar 
dacă nu ai cumva un câine sau o pisică pe care trebuie s-o 
hrăneşti. 

Hodges clatină din cap. 

— Nici măcar un papagal? Dacă ai fi dintr-un film vechi, 
ai avea măcar un papagal care ar adresa măscări 
potenţialilor clienţi. 

— Normal. Şi tu ai fi secretara mea. Te-ar chema Lola. 

— Sau Velma. 

El zâmbeşte cu toată gura. Uite lungimea de undă şi uite- 
i pe amândoi pe ea. 

Ea se apleacă spre el, dezvăluind din nou vederii 
priveliştea aceea ispititoare. 


— 214 — 


— Schiţează-mi profilul individului ăstuia. 

— Nu sunt psiholog. La secţie aveam nişte băieţi 
specializaţi în chestii dintr-astea. Unul era angajat la noi, iar 
alţi doi erau detaşaţi de la secţia de psihologie a 
universităţii. 

— Nu contează. Să ştii că te-am căutat pe Google şi se 
pare că ai fost cel mai bun din departament. Toată lumea 
te laudă. 

— S-a întâmplat să am noroc de câteva ori. 

Sună a falsă modestie, dar este foarte adevărat că 
norocul joacă un rol important. Norocul şi promptitudinea. 
Avea dreptate Woody Allen când zicea că optzeci la sută 
din succes înseamnă doar să-ţi faci apariţia la locul potrivit. 

— incearcă, da? Şi dacă faci treabă bună, poate mai dăm 
o tură prin dormitor. 

Şi îşi încreţeşte nasul la el. 

— Dacă nu cumva eşti prea bătrân pentru încă un număr. 

S-ar putea să nu fie prea bătrân nici pentru încă un altul 
după aia. Are de decontat mult prea multe nopţi de 
singurătate. Cel puţin aşa speră. O parte din el - o parte 
foarte mare - tot nu poate crede că e real ce i se întâmplă 
şi că nu e doar un vis incredibil de amănunţit. 

Soarbe din vin, îl plimbă prin gură, gândindu-se cum să 
înceapă. Se poate concentra mai bine pentru că Janey şi-a 
strâns halatul peste piept. 

— In regulă. In primul rând, cred că vorbim despre un tip 
tânăr. Între douăzeci şi treizeci şi cinci de ani. Când fac 
presupunerea asta mă bazez pe cunoştinţele lui în 
domeniul computerelor, dar nu numai. Când un ins mai în 
vârstă se apucă să omoare oameni, cei pe care îi vizează 
sunt, de obicei, rudele, colegii sau şi rudele, şi colegii. Şi 
după aia îşi trage un glonţ în cap şi gata povestea. Nu e 
deloc greu să descoperi motivul. Mobilul. L-a dat nevasta 
afară din casă şi apoi a obţinut un ordin de restricţie. L-a 
concediat şeful şi apoi l-a mai şi umilit trimițând agenţii de 
pază să-l scoată din clădire. A întârziat plata 
împrumuturilor. A depăşit limita cardurilor de credit. Banca 
îi ia casa. Işi pierde maşina pentru că nu şi-a plătit ratele. 


— 215 — 


— Dar ucigaşii în serie? Parcă-mi amintesc că cel din 
Kansas era un bărbat între două vârste. 

— Dennis Rader, da, ai dreptate. Era între două vârste 
atunci când l-au arestat, însă avea doar vreo treizeci de ani 
când a început să ucidă. Şi mai există şi crimele sexuale. 
Domnul Mercedes nu-i un asemenea criminal şi nu e niciun 
ucigaş în serie în înţeles tradiţional. A început cu un grup de 
oameni, dar de atunci s-a axat asupra indivizilor izolaţi: mai 
întâi sora ta şi acum eu. Plus că nu ne-a atacat pe niciunul 
cu vreo armă sau maşină furată. 

— Incă nu, spune Janey. 

— Omul nostru e un hibrid. Seamănă mai mult cu Lee 
Malvo - unul dintre Lunetiştii de pe Centură“ - decât cu 
Rader. Malvo şi partenerul lui intenţionaseră să împuşte 
şase albi pe zi. Absolut la întâmplare. Oricine avea 
ghinionul să intre în vizorul armelor lor era terminat. 
Indiferent de sex sau vârstă. Aşa au reuşit să omoare zece 
oameni, scor deloc rău pentru doi obsedaţi ca ei. Mobilul 
declarat a fost unul rasial. Şi cred că a fost adevărat sau 
parţial adevărat în cazul lui John Allen Muhammad. Acesta 
era partenerul lui Malvo, mult mai în vârstă decât el, un fel 
de figură paternă. Insă mai cred şi că motivaţia lui Malvo a 
fost ceva mai complexă, izvorând din frustrări pe care nici 
el nu le pricepea. Dacă priveşti cazul cu atenţie, probabil ai 
să descoperi că educaţia şi incertitudinea legată de propria- 
i orientare sexuală au jucat un rol important în acţiunile lui. 
Cred că la fel se întâmplă şi cu tipul nostru. E tânăr. E 
inteligent. Ştie să se integreze atât de bine încât mulţi 
dintre colegii lui nu-şi dau seama că este esențialmente un 
singuratic. Când va fi prins, vor spune cu toţii: „Vai de 
mine, nu pot să cred una ca asta, aşa băiat drăguţ era.” 

— Ca Dexter Morgan”. 

Hodges ştie la ce serial se referă şi clatină vehement din 


5% Beltway Snipers - grup de asasini care au ucis zece oameni în 
decursul a trei săptămâni în octombrie 2002, în Maryland, Virginia şi 
Washington D.C. (n.tr.). 
51 Dexter Morgan - personaj principal al serialului de televiziune Dexter, 
legist în cadrul poliţiei din Miami şi, totodată, criminal în serie (n.tr.). 

— 216 — 


cap. Nu doar din cauză că serialul cu pricina e o aiureală 
fantasmagorică. 

— Dexter ştie foarte bine de ce face ce face. Omul nostru 
habar nu are. Aproape sigur nu-i căsătorit. Nu are iubită. 
Este foarte posibil să fie impotent. La fel de posibil este să 
locuiască împreună cu unul din părinţi. Dacă vorbim despre 
tată, atunci relaţia dintre ei este rece şi distantă. Dacă stă 
cu mama, se prea poate ca Domnul Mercedes să considere 
că-i este un fel de soţ surogat. 

Observă că vrea să-l întrerupă şi ridică mâna. 

— Asta nu înseamnă că ar avea o relaţie sexuală. 

— Poate că nu, dar vreau să-ţi spun ceva, Bill. Nu este 
nevoie să te culci cu un bărbat ca să ai o relaţie sexuală cu 
el. Uneori e vorba doar de o privire sau de hainele pe care 
le porţi când ştii că este prin preajmă sau de gesturile pe 
care le faci cu mâinile - atunci când îl atingi, îl mângiăi, îl 
îmbrăţişezi. Sexul este acolo pe undeva. Ce vreau să spun 
este că în scrisoarea pe care ţi-a trimis-o... chestia aia 
despre prezervativul folosit atunci când... 

Se cutremură. 

— Nouăzeci la sută din scrisoarea aia reprezintă doar 
zgomot de fond, dar, sigur, există acolo şi un element de 
natură sexuală, întotdeauna există unul. La fel cum există 
şi furia, agresivitatea, singurătatea, sentimentele de 
inadaptare... dar nu ne folosesc la nimic toate astea. Ce 
încerc eu acum este să-l analizez, nu să-i schiţez profilul. 
Or, chestia asta cu analiza m-a depăşit mereu. 

— Bine... 

— E nebun, spune Hodges simplu. Şi rău. Ca un măr care 
arată bine pe dinafară, dar când îl tai descoperi că are 
miezul negru şi plin de viermi. 

— Rău, repetă ea, oftând cuvântul. Apoi spune, parcă 
mai mult pentru sine: Fireşte că e rău. S-a hrănit cu 
suferinţa surorii mele cum se hrăneşte cu sânge un vampir. 

— Este posibil să aibă o slujbă unde intră în contact cu 
oamenii, pentru că are destul de mult farmec de suprafaţă. 
Dar cred că-i vorba despre ceva cu salariu mic. Nu a fost 
niciodată promovat, pentru că este incapabil să combine 


— 217 — 


inteligenţa lui peste medie cu concentrarea pe termen lung. 
Tot ce ştim despre el sugerează că acţionează din impuls şi 
atunci când i se pare că ocazia îi este favorabilă. Masacrul 
de la Complexul Municipal e cel mai bun exemplu în acest 
sens. Presupun că pusese mai demult ochii pe Mercedesul 
surorii tale, dar nu cred că a ştiut la ce avea să-l folosească 
decât cu câteva zile înainte de târgul de joburi. Ba poate 
doar cu câteva ore. Mi-aş dori foarte tare să-mi dau seama 
cum a reuşit să-l fure. 

Se întrerupe, gândindu-se că, mulţumită lui Jerome, deja 
cam ştie jumătate din ce s-a întâmplat: foarte probabil 
cheia de rezervă fusese tot timpul în torpedo. 

— Cred că plănuirea crimelor îi trece prin cap la fel de 
repede precum cărţile de joc în mâinile unui crupier bun. 
Probabil s-a gândit să arunce în aer avioane de linie, să 
incendieze clădiri importante, să deschidă focul asupra 
autobuzelor cu elevi, să otrăvească apa din reţeaua de 
alimentare a oraşului, poate chiar să-l asasineze pe 
guvernator sau pe preşedinte. 

— lisuse, Bill! 

— Acum a făcut o fixaţie pe mine. Şi e bine. Va fi mai 
uşor de prins. E bine şi dintr-un alt motiv. 

— Care? 

— Pentru că aşa gândeşte la scară mică. Se gândeşte la 
o singură ţintă. Şi cât se va gândi mai mult la mine, nu va 
mai avea timp să regizeze o altă oroare precum cea de la 
Complexul Municipal, poate chiar de proporţii mai mari. Ştii 
ce mă scoate din sărite? Gândul că deja şi-a făcut o listă cu 
ţinte posibile. 

— Dar nu ţi-a zis în scrisoare că nu simte nicio nevoie să 
mai facă aşa ceva? 

Hodges zâmbeşte şi i se luminează chipul. 

— Mda, aşa a zis. Ştii de unde-ţi poţi da seama când 
indivizi de teapa lui spun minciuni? Işi mişcă buzele. 
Domnul Mercedes scrie scrisori. 

— Sau comunică cu ţintele lui pe site-ul Umbrela 
Albastră. Aşa cum a făcut cu Ollie. 

— Da. 


— 218 — 


— Dar, dacă ar fi să presupunem că i-au izbutit 
manevrele cu ea pentru că era fragilă din punct de vedere 
emoţional... iartă-mă că te întreb, Bill, atunci ar avea 
dreptate să-şi imagineze că i-ar reuşi şi cu tine tot din 
acelaşi motiv? 

Hodges se uită la pahar şi vede că este gol. Se gândeşte 
cum i-ar afecta vinul performanţa din dormitor şi se 
mulţumeşte să-şi toarne doar câteva picături pe fund. 

— Bill. 

— Poate, spune el. M-am simţit cam fără rost de când am 
ieşit la pensie. Dar nu sunt la fel de rătăcit cum a fost sora 
ta... 

Nu mai este. 

— ... însă nu aspectul ăsta e important. Nici informaţiile 
din scrisori şi nici mesajele de pe Umbrela Albastră. 

— Dar ce? 

— Ne-a urmărit. Asta-i informaţia esenţială. Şi îl face 
vulnerabil. Din păcate însă, îl face şi periculos pentru cei 
din preajma mea. Nu cred că a aflat că noi doi am 
discutat... 

— Am făcut niţeluş mai mult decât să discutăm, îl 
întrerupe ea, mişcând din sprâncene ca Groucho Marx. 

— ... dar ştie că Olivia a avut o soră şi trebuie să 
presupunem că a aflat că eşti în oraş. Trebuie să fii extrem 
de prudentă de acum încolo. Vezi să ţii uşa încuiată când 
eşti aici... 

— Întotdeauna o încui. 

— ... Şi să nu crezi ce ţi se spune de la interfonul din hol. 
Oricine poate pretinde că ţi-a adus o recomandată şi are 
nevoie de semnătura ta. Să nu deschizi uşa decât după ce 
te uiţi întotdeauna pe vizor şi să ceri tuturor să-ţi arate 
legitimaţia. Fii atentă la ce se întâmplă în jurul tău atunci 
când ieşi din casă. 

Se apleacă spre ea. Nu s-a atins de vin. Nu-i mai trebuie. 

— Ţine minte, Janey, când eşti pe stradă, uită-te bine la 
maşini. Nu doar când eşti la volan, ci şi când mergi pe jos. 
Ai auzit vreodată termenul COP? 

— E acronimul folosit de poliţişti pentru expresia cu ochii 


— 219 — 


în patru. 

— Foarte bine. Când eşti pe stradă, trebuie să fii COP la 
toate vehiculele care apar în imediata ta apropiere. 

— Adică la SUV-urile negre ale vecinei tale, zâmbeşte ea. 
Doamna Cumocheamă. 

Doamna Melbourne. Gândul la ea declanşează un 
comutator asociativ aflat în spatele minţii lui Hodges, dar se 
stinge imediat, înainte să-i poată da de urmă. 

Şi Jerome trebuie să stea cu ochii în patru. Dacă Domnul 
Mercedes patrulează pe lângă locuinţa lui Hodges, fără 
îndoială că l-a văzut pe Jerome când tundea iarba, când 
monta obloanele, când curăța jgheaburile. Probabil că nici 
Jerome şi nici Janey nu sunt în pericol, dar „probabil” nu e 
de ajuns. Domnul Mercedes este un dement care omoară la 
întâmplare, iar Hodges îl provoacă dinadins. 

Janey îi citeşte gândurile. 

— Te-ai hotărât să-l... cum ai spus? Să-l întărâţi. 

— Da, chiar aşa. Şi am să te rog să-mi dai voie la 
computerul tău, ca să-l mai întărât puţin. Am deja mesajul 
gata conceput, dar mi-a venit ideea să-i mai adaug ceva. 
Partenerul meu a soluţionat astăzi un caz foarte important 
şi cred că pot folosi treaba asta. 

— Ce caz? 

Nu are de ce să nu-i spună; oricum va fi mâine în toate 
ziarele. Cel mai târziu duminică. 

— Joe Autostradă. 

— Ăla care omoară femei în popasurile de lângă şosea? 

Şi continuă când îl vede dând din cap: 

— Se potriveşte cu profilul Domnului Mercedes? 

— Deloc. Dar omul nostru nu are de unde să ştie asta. 

— Şi ce vrei să faci? 

Hodges îi spune. 


14 


Nu trebuie să aştepte ziarele de dimineaţă. Ştirea că 
Donald Davis, deja principal suspect în cazul asasinării 
soţiei sale, a mărturisit că este una şi aceeaşi persoană cu 


— 220 — 


Joe Autostradă este vedeta buletinelor informative de la ora 
11 p.m. Hodges şi Janey se uită la televizor din pat. Pentru 
Hodges, al doilea număr de sex a fost obositor, dar, în 
acelaşi timp, sublim. Incă nu şi-a recăpătat răsuflarea, e 
foarte transpirat şi are mare nevoie de un duş; însă de 
multă, de foarte multă vreme nu s-a mai simţit atât de 
fericit. Atât de întreg. 

Când crainicul trece la ştirea despre un căţeluş blocat 
într-o conductă, Janey închide televizorul din telecomandă. 

— Bine. S-ar putea să meargă. Dar, Dumnezeule, e tare 
riscant. 

El ridică din umeri. 

— E singura cale, de vreme ce nu pot apela la sursele 
mele din poliţie. 

Şi îi convine de minune. Se gândeşte în treacăt la arma 
improvizată, dar eficientă, pe care o ţine în sertarul de la 
comodă, şoseta umplută cu rulmenţi. Işi imaginează o clipă 
câtă satisfacţie i-ar aduce dacă ar folosi Pliciul cu Noroc 
împotriva nenorocitului care intrase cu cel mai puternic 
sedan din lume într-o mulţime de oameni complet lipsiţi de 
apărare. Probabil că nu va avea el norocul ăsta, dar de ce 
să nu-l aibă? In lumea aceasta, cea mai bună (şi cea mai 
rea) din toate lumile posibile, se poate întâmpla orice. 

— Ce părere ai despre ce ţi-a spus mama la sfârşit? 
Chestia aia cu stafiile pe care le auzea Ollie? 

— Trebuie să mă mai gândesc puţin, spune Hodges. 

Dar s-a gândit deja şi, dacă nu se înşală, s-ar putea să fi 
descoperit o altă pistă care să îl ducă la Domnul Mercedes. 
Dacă ar avea de ales, nu l-ar implica şi mai mult pe Jerome 
Robinson în toată povestea asta. Dar se teme că nu are 
încotro, dacă doreşte să urmărească pista pe care i-a oferit- 
o bătrâna doamnă Wharton la sfârşitul discuţiei lor. 
Cunoaşte vreo cinci, şase poliţişti care se pricep la 
computere la fel de bine ca Jerome, însă nu poate apela la 
niciunul. 

Fantome, îşi spune el. Computer posedat de fantome. 

Se dă jos din pat. 

— Dacă nu te-ai hotărât încă să mă dai afară, atunci 


— 221 — 


trebuie să fac un duş. 

— Cam trebuie. 

Se apropie de el şi-i adulmecă gâtul. Se sprijină uşor de 
braţul lui, dându-i fiori dintre cei mai plăcuţi. 

— Şi nu te dau afară. 

După ce se spală şi îşi pune iar boxerii, o roagă să 
deschidă computerul. Apoi, cu ea aşezată alături, se 
strecoară sub Umbrela Albastră a lui Debbie, unde lasă un 
mesaj pentru ucigmerc. Cincisprezece minute mai târziu 
doarme dus, cu Janey Patterson cuibărită lângă el... iar 
somnul îi este dulce, cum nu i-a mai fost din copilărie. 


15 


Brady ajunge acasă târziu, după mai multe ore de mers 
la întâmplare cu maşina. Pe uşa din spate îl întâmpină un 
bilet: Pe unde ai umblat, scumpete? Am făcut lasagna şi ti- 
am lăsat-o în cuptor. O singură privire aruncă la literele 
tremurate şi înclinate şi îşi dă seama că era praf când le-a 
scris. Dezlipeşte biletul şi intră. 

De obicei, primul lucru în asemenea situaţii este să vadă 
ce face, dar acum simte miros de fum şi se repede în 
bucătăria plină de o ceaţă albăstruie. Slavă Domnului că 
detectorul de aici nu merge (tot a vrut să-l înlocuiască, dar 
s-a luat mereu cu alte treburi şi a uitat). Se cuvine să 
mulţumească şi hotei de mare putere, care a reuşit să 
absoarbă destul fum, astfel încât ceilalţi detectori nu au 
avut de ce să pornească şi să stârnească o panică nedorită 
printre vecini. Deşi o vor face curând dacă nu se apucă să 
aerisească cum se cuvine. Cuptorul e setat la o sută optzeci 
de grade. Il închide. Apoi deschide geamurile de deasupra 
chiuvetei şi uşa din spate. Scoate ventilatorul cu picior din 
cămara cu detergenţi. Îl poziţionează cu faţa la aragaz şi îl 
dă la turație maximă. 

Termină şi se duce în sfârşit în living să vadă ce face 
mama. Zace pe canapea, cu rochia de casă descheiată la 
piept şi sumeasă la fund. Sforăie atât de puternic şi 
neîntrerupt, că parcă-i o drujbă care merge în gol. El îşi 


— 222 — 


fereşte ochii şi se întoarce în bucătărie, murmurând căcat, 
căcat, căcat. 

Se aşază la masă, apăsându-şi tâmplele cu palmele şi 
apucând smocuri de păr cu degetele. 

Oare de ce atunci când ceva merge rău, trebuie să 
meargă toate rău? Îşi aminteşte din senin de mottoul de pe 
cutiile cu sare fabricate de Morton Salt: „Când plouă, toarnă 
cu găleata.” 

După cinci minute, când i se pare că s-a mai aerisit puţin, 
riscă să deschidă cuptorul. Orice poftă de mâncare ar fi 
avut înainte să ajungă acasă, îi piere la repezeală doar 
privind la bulgărele negru şi fumegând dinăuntru. Apa nu 
va curăța tigaia aia; un ceas de frecat şi o cutie cu bureţi 
Brillo nu vor curăța tigaia aia; probabil că nu o va curăța 
nici măcar un laser industrial. Tigaia aia e o cauză pierdută. 
Doar norocul a făcut să nu-i găsească acasă pe toţi 
pompierii din oraş şi pe maică-sa oferindu-le cocteiluri cu 
vodcă. 

Închide cuptorul pentru că nu vrea să mai vadă urmele 
acelui accident nuclear şi intră iar în living ca să se mai uite 
la mama. Chiar dacă privirea îi alunecă de-a lungul 
picioarelor ei goale, el îşi spune: Mai bine ar muri. Ar fi mai 
bine şi pentru ea, şi pentru mine. 

Coboară în pivniţă, unde dă comenzile de aprindere a 
luminilor şi de pornire a computerelor. Se aşază la Numărul 
Trei, pune cursorul pe pictograma cu Umbrela Albastră... şi 
ezită. Nu pentru că s-ar teme că nu va găsi niciun mesaj de 
la umflatul de fost poliţist, ci pentru că se teme că va găsi 
unul. Şi dacă da, nu-i va face deloc plăcere conţinutul lui. 
Nu are cum să-i facă plăcere, când lucrurile merg aşa cum 
merg. Deja are destui draci pe el, de ce să mai invite şi 
alţii? 

Numai că acolo s-ar putea afla motivul pentru care 
polițistul era în apartamentul de pe Lake Avenue. Oare o 
interoga pe sora Oliviei Trelawney? Probabil. La şaij' doi de 
ani, cu siguranţă că nu i-o trăgea. 

Brady dă click şi, uite, exact cum era de aşteptat: 


— 223 — 


kermitfrog19 vrea să ia legătura cu tine! 
Tu vrei să iei legătura cu kermitfrog19? 
DN 


Brady pune cursorul pe N şi mângâie mouse-ul cu buricul 
degetului arătător. Îndemnându-se să apese şi să termine o 
dată pentru totdeauna cu povestea asta. E evident că nu-l 
va putea împinge la sinucidere pe fostul poliţist aşa cum a 
făcut-o cu doamna Trelawney. Aşa că de ce să nu apese pe 
N? Nu-i cea mai bună idee? 

Dar trebuie să afle. 

Mai important decât asta, umflatul de Det. Pens. nu 
trebuie să câştige. 

Mută cursorul pe D, apasă şi pe ecran apare mesajul, 
unul mai lung de data aceasta. 


Bună ziua, prietene cu mărturia mincinoasă. N- 
ar trebui să-ţi răspund, indivizii ca tine nu fac 
nici măcar doi bani, dar, aşa cum chiar tu ai 
subliniat, sunt la pensie şi orice conversaţie, fie 
ea şi cu un diliu, tot e mai bună decât Dr. Phil şi 
toate reclamele alea lungi de la miez de noapte. 
Încă una de treizeci de minute la Oxiclean să mai 
văd şi am să ajung nebun ca tine, HAHAHA. Unde 
mai pui că trebuie să-ţi mulţumesc pentru că mi- 
ai spus de site-ul ăsta, pe care altminteri nu l-aş 
fi descoperit. Deja mi-am făcut 3 prieteni (ne- 
nebuni). Una este o cucoană cu o gură delicios 
de spurcată!!! Aşa că, OK, „prietene”, hai să-ţi 
explic: 

În primul rând, oricine se uită la CSI şi-ar 
putea da seama că Ucigaşul cu Mercedes a 
purtat o plasă de păr şi a curăţat cu clor masca 
de clovn. Adică, cât de bou să fii să nu-ţi dai 
seama? 

În al doilea rând, dacă tu ai fi furat pe bune 
Mercedesul doamnei Trelawney, ar fi trebuit să 


— 224 — 


pomeneşti de cheia valet”. Despre care nu aveai 
cum să ştii doar din CSI. Prin urmare, cu riscul 
de a mă repeta, cât de PON să fii? 


În al treilea rând (şi sper că iei notițe), am 
primit azi un telefon de la fostul meu partener. A 
arestat un răufăcător, unul specializat în 
mărturii ADEVĂRATE. Uită-te la ştiri, prietene, şi 
după aia pune mâna de gândeşte ce va mai 
mărturisi tipul ăsta în viitorul foarte apropiat? 

O noapte liniştită îţi doresc şi, apropo, de ce 
nu te apuci să baţi pe altul la cap cu închipuirile 
tale? 


Brady îşi aduce vag aminte de un personaj de desene 
animate - parcă Foghorn Leghorn, cocoşul cu accent sudist 
- care, atunci când se enerva, i se transformau gâtul şi 
capul într-un termometru în care temperatura tot urca şi 
urca, de la COACERE la FRIGERE şi la BOMBA ATOMICA. 
Aproape tot aşa se simte şi Brady când citeşte şi reciteşte 
postarea asta arogantă, ofensatoare, exasperantă. 

Cheia valet? 

Cheia va/et? 

— Despre ce vorbeşti? întreabă el cu o voce pe jumătate 
şoaptă, pe jumătate mârâit. Despre ce vorbeşti, băga-te-aş 
în mă-ta!? 

Se ridică şi se învârte în cerc, cu paşi nesiguri, pe 
picioare pe care şi le simte de lemn. Se trage atât de tare 
de păr, încât îi dau lacrimile. A uitat de mama. A uitat de 
lasagna arsă. A uitat de tot şi toate, mai puţin de postarea 
asta odioasă. 

A avut chiar tupeul să pună o faţă-zâmbitoare! 

O față-zâmbitoare! 

Brady trage un şut scaunului, trimiţându-l în cealaltă 
parte a pivniţei, unde se loveşte puternic de perete. Apoi se 


52 Cheia suplimentară cu care se vând anumite mărci de automobile şi 
care nu poate fi folosită decât la descuierea portierei şi pornirea 
motorului, nu şi la descuierea torpedoului şi a portbagajului (n.tr.). 


— 225 — 


repede la computerul cu Numărul Trei şi se apleacă peste 
el ca o pasăre de pradă. Primul impuls e să răspundă fără 
întârziere, să-i spună afurisitului de poliţist că-i un 
mincinos, un cretin cu început de Alzheimer provocat de 
atâta grăsime, un copoi curist care i-o suge negroteiului 
ăluia de-i trebăluieşte prin curte. Şi apoi mintea parcă 
începe să i se limpezească şi parcă începe să fie capabil de 
câteva gânduri raţionale, dar încă fragile şi şovăielnice. Işi 
recuperează scaunul şi intră pe site-ul ziarului local. Nici 
măcar nu e nevoie să dea click pe ULTIMA ORA ca să 
priceapă despre ce bătea câmpii Hodges; ştirea este chiar 
pe prima pagină a ediţiei de mâine. 

Brady urmăreşte cu asiduitate ştirile despre infracțiunile 
deosebit de grave şi e familiarizat cu numele lui Donald 
Davis şi cu figura lui chipeşă. Ştie că poliţia l-a suspectat pe 
Davis de asasinarea soţiei, iar Brady nu are niciun dubiu că 
individul e autorul crimei. Acum dobitocul a mărturisit că 
este vinovat, însă nu doar de moartea nevestei. Articolul 
din ziar zice că Davis a mărturisit că a violat şi ucis alte 
cinci femei. Pe scurt, pretinde că el este Joe Autostradă. 

La început, Brady nu-i în stare să facă legătura între 
povestea asta şi mesajul agresiv al fostului poliţist. Apoi 
vine o clipă otrăvită când i se face lumină în minte: dacă tot 
a început să se spovedească, Donnie Davis mai vrea să 
adauge şi Masacrul de la Complexul Municipal la lista lui de 
crime. Poate deja a făcut-o. 

Brady începe să se învârtă în loc - o dată, de două ori, de 
trei ori. Îi plesneşte capul. Îi bubuie inima în piept, în gât, în 
tâmple. Ba chiar şi în gingii şi în limbă. _ 

să fi spus Davis ceva despre o cheie valet? Asta să fie 
motivul? 

— Nu a fost nicio cheie valet, spune Brady. 

Dar cum poate fi sigur de asta? Dacă a fost? Şi dacă a 
fost... dacă îl declară vinovat pe Donald Davis şi-i răpesc lui 
Brady Hartsfield toată gloria... după câte riscuri şi-a 
asumat... 

Nu se mai poate abţine. Se aşază iarăşi la Numărul Trei 
şi-i trimite un mesaj lui kermitfrog19. Unul scurt, dar îi 


— 226 — 


tremură atât de tare, mâinile, încât durează vreo cinci 
minute până îl scrie. Il trimite de cum termină, fără să-l 
recitească. 


MĂNÂNCI CĂCAT CU POLONICUL NESIMŢITULE. 
OK cheia nu era în contact dar nu era nicio CHEIE 
VALET. Era una de rezervă în torpedo, dar cum 
am dezcuiat maşina TREBE SĂ-ŢI DAI SINGUR 
SEAMA DOBITOCULE. Nu Donald Davis a comis 
crima asta. Repet, NU DONALD DAVIS A COMIS 
CRIMA ASTA. Dacă te apuci să zici că el a comiso, 
am să te omor deşi şi aşa eşti cu un picior în 
groapă. 

Semnat, 

ADEVĂRATUL Ucigaş cu Mercedes. 

PS: Mă-ta a fost o curvă şi şi-o trăgea în cur & 
lingea sloboz de pe cocean. 


Brady închide computerul şi urcă în casă. Nu o ajută pe 
mama să ajungă în patul ei, ci o lasă să sforăie mai departe 
pe canapea, înghite trei aspirine, apoi o ia şi pe a patra, 
după care se întinde pe pat, unde tremură cu ochii deschişi 
până cerul începe să se lumineze la răsărit. In cele din 
urmă reuşeşte să doarmă vreo două ore, iar somnul îi este 
superficial, bântuit de coşmaruri şi agitat. 


16 


Sâmbătă dimineaţă, Hodges e lângă aragaz şi face o 
omletă, atunci când Janey intră în bucătărie în halatul alb, 
cu părul ud de la duş. Şi l-a pieptănat pe spate şi pare mai 
tânără ca oricând. Nevenindu-i să creadă, Hodges îşi repetă 
în minte: Patruzeci şi patru? 

— Am căutat bacon, dar n-am găsit. Deşi s-ar putea să 
fie pe undeva. Fosta mea nevastă obişnuia să spună că 
majoritatea bărbaţilor din America suferă de o boală numită 
Orbul Frigiderului. Nu ştiu dacă s-a deschis vreo linie de 
asistenţă telefonică pentru asta. 


— 227 — 


Ea întinde mâna spre abdomenul lui. 

— Ai dreptate, spune el. 

Şi apoi, pentru că ei îi place: 

— Mda. 

— Că tot veni vorba, cum stai cu colesterolul? 

El zâmbeşte şi o întreabă: 

— Vrei pâine prăjită? E integrală. Probabil că ştii, din 
moment ce tu ai cumpărat-o. 

— O felie. Fără unt, doar puţin gem. Ce ai de gând să faci 
astăzi? 

— Nu sunt încă sigur. 

Deşi şi-a pus deja în minte să mai poarte o discuţie cu 
Radney Peeples, cel de la firma de pază Vigilant, din Sugar 
Heights. Presupunând că Radney este de serviciu şi este 
Vigilent. Şi mai trebuie să vorbească cu Jerome despre 
computere. lar conversaţia asta îi va deschide noi 
perspective asupra cazului. 

— Te-ai mai uitat pe Umbrela Albastră? 

— Mai întâi am vrut să-ţi pregătesc ţie micul dejun. Şi 
mie. 

Şi este foarte adevărat. S-a trezit simțind o nevoie acută 
de a-şi hrăni trupul. 

— Şi nici nu-ţi ştiu parola. 

— Janey. 

— Vrei un sfat? Schimb-o imediat. De fapt e sfatul pe 
care mi l-a dat puştiul care mă ajută la treburi. 

— Jerome, da? 

— El. 

A prăjit şase ouă şi le-a pus pe o singură farfurie din care 
mănâncă amândoi. l-a trecut prin cap să o întrebe dacă 
regretă ceva din ce s-a petrecut noaptea trecută, dar pofta 
cu care mănâncă ea este răspunsul pe care îl căuta. 

Pun vasele în chiuvetă şi se aşază la calculator. Fără să 
spună niciunul nimic, citesc şi recitesc mesajul lăsat de 
ucigmerc. 

— Vai de capul meu, oftează ea în cele din urmă. Ai vrut 
tu să-l întărâţi, dar mie mi se pare că acum e turbat de-a 
binelea. Vezi câte greşeli a făcut? 


— 228 — 


Îi arată cuvintele dezcuiat şi comiso. 

— Sau fac parte din... cum îi zici tu?... din disimularea lui 
stilistică? 

— Nu cred. 

Hodges se uită la comiso şi zâmbeşte. Nu se poate 
stăpâni. Peştele simte cârligul şi cârligul i-a intrat adânc în 
gât. IlI doare, îl ustură. 

— Cred că faci greşeli din astea doar dacă eşti furios la 
culme, în niciun caz nu s-a aşteptat să se confrunte cu o 
problemă de credibilitate. Îl scoate din minţi. 

— Şi mai tare. 

— Poftim? 

— Îl scoate şi mai tare din minţi. Mai scrie-i ceva, Bill. 
Chinuieşte-l. O merită din plin. 

— Bine. 

Hodges se gândeşte puţin, apoi scrie. 


17 


După ce s-a îmbrăcat, ea îl conduce până la ascensor şi îl 
sărută lung şi tandru. 

— Să ştii că tot nu-mi vine să cred că noaptea trecută a 
fost reală, îi spune el. 

— O, dar a fost foarte reală. Şi dacă te porţi frumos, s-ar 
putea să se repete. 

li studiază chipul cu ochii ei albaştri. 

— Dar fără promisiuni ori angajamente pe termen lung, 
da? Să ne bucurăm de fiecare zi fără să ne gândim la viitor. 

— La vârsta mea nici nu pot face altfel. 

Intră în ascensor. 

— Să mă suni, pistolarul meu. 

— Am să te sun. 

Uşile ascensorului încep să se închidă. Întinde mâna şi le 
opreşte. 

— Nu uita să fii COP, războinică mică. 

Ea dă din cap, dar lui nu-i scapă sclipirea jucăuşă din 
ochi. 

— Janey o să fie cea mai COP. 


— 229 — 


— Ţine-ţi telefonul la îndemână şi poate că ar fi bine să-ţi 
setezi numărul de la poliţie pe apelarea rapidă. 

Lasă mâna jos. Ea îi trimite un sărut din vârfurile 
degetelor. Uşile se închid înainte să-i poată răspunde la fel. 

Maşina e tot unde a lăsat-o, dar probabil că a fost mai 
scurtă decât s-a aşteptat perioada până a intrat în vigoare 
parcarea fără plată, pentru că descoperă o amendă sub 
unul din ştergătoare. Deschide torpedoul, îndeasă amenda 
înăuntru, apoi îşi scoate mobilul din buzunar. Ce să mai 
zică, se pricepe să-i dea lui Janey sfaturi pe care el nu le 
urmează. De ieri, de când a plecat de acasă, nu şi-a 
verificat nici măcar o singură dată telefonul (un Nokia 
preistoric, raportat la vârsta mobilelor). În fond, în ultima 
vreme trec zile întregi şi nu îl sună nimeni. Dar, iată, acum 
are trei mesaje vocale, toate de la Jerome. În ultimele două 
- unul la zece fără douăzeci aseară, iar următorul la 
unsprezece fără un sfert - tânărul îl întreabă unde este şi 
de ce nu sună. În ambele Jerome vorbeşte pe tonul lui 
normal. Însă primul mesaj, înregistrat aseară la şase şi 
jumătate, începe cu vocea exuberantă a lui Tyrone 
Feelgood Delight. 

— Că pă unde-mi umbli, conaşu' Hodges? Trebe musai 
să-ţi zic lu’ matale o poblemă! 

Şi redevine Jerome: 

— Cred că mi-am dat seama cum a făcut-o. Cum a furat 
maşina. Sună-mă. 

Hodges se uită la ceas şi îşi spune că Jerome nu s-a 
sculat încă, e doar sâmbătă. Aşa că se hotărăşte să se ducă 
la el, după ce va face un popas scurt acasă ca să-şi ia 
notițele. Dă drumul la radio, unde Bob Seger cântă „Old 
Time Rock and Roll” şi începe şi el să răcnească: „la 
discurile alea vechi de pe raft”. 


18 


Odată ca niciodată, în vremurile mai simple când nu 
apăruseră nici aplicaţiile Android, nici iPad-urile, nici 
smartphone-urile Samsung Galaxy şi nici lumea cu viteză 


— 230 — 


4G, weekendurile erau cele mai aglomerate zile ale 
săptămânii la Discount Electronix. Copiii care veneau aici ca 
să-şi cumpere CD-uri descarcă acum filme de pe iTunes, în 
vreme ce părinţii lor navighează pe eBay sau se uită pe 
Hulu la emisiunile pe care le-au pierdut la TV. 

In această dimineaţă de sâmbătă sucursala DE din mallul 
Birch Hill este un ţinut pustiu. 

Tones e în faţă, încercând să-i vândă unei bătrâne un 
televizor HD care este deja o antichitate. Freddi Linklatter e 
în spate, unde fumează ţigări Marlboro Red una după alta şi 
probabil că îşi repetă ultimul discurs despre drepturile 
lesbienelor şi ale homosexualilor. Brady stă la unul din 
computerele din ultimul rând, un Vizio antic şi de demult, 
pe care l-a aranjat în aşa fel încât să nu existe nici urme că 
s-ar fi apăsat pe taste, nici lista site-urilor vizitate. Priveşte 
încremenit la ultimul mesaj al lui Hodges. A făcut un tic 
nervos la ochiul stâng, care i se zbate rapid, neregulat. 


Nu te lua de mama, bine? © Nu-i ea de vină că 
te încurci în minciuni stupide. Zici că ai găsit o 
cheie în torpedo? Minunat, mai ales că Olivia 
Trelawney le avea pe amândouă. Singura care 
lipsea era cheia valet. O ţinea într-o cutiuţă cu 
magnet, sub bara de protecţie din spate. Trebuie 
că a descoperit-o ADEVARATUL Ucigaş cu 
Mercedes. 

M-am cam săturat să stau de vorbă cu tine, 
măi, pulifrici. Nu mai eşti deloc nostim, plus că 
am aflat din surse sigure că Donald Davis va 
mărturisi că el este autorul crimelor de la 
Complexul Municipal. Şi tu ce-ai să mai faci? 
Bănuiala mea e că o să-ţi duci mai departe viaţa 
ta searbădă şi de toată jena. Mai am încă ceva 
să-ţi spun înainte să pun definitiv punct acestui 
încântător schimb de mesaje. M-ai ameninţat că 
ai să mă omori. Asta se numeşte crimă cu 
circumstanţe agravante. Dar ştii ceva? Nu-mi 
pasă. Pentru că tu, amice, nu eşti decât un alt 


— 231 — 


bou care se cacă pe el de frică. Internetul e plin 
de specimene laşe ca tine. Vrei să vii la mine (că 
doar ştii unde stau) să mă ameninţi în persoană? 
Nu? Aşa m-am gândit şi eu. Închei cu trei cuvinte 
atât de simple că până şi un oligofren ca tine ar 
trebui să le poată înţelege. 

Du-te dracului! 


Brady a îngheţat complet. Atât de mare e furia care l-a 
cuprins. Dar simte că şi arde. Işi spune că va rămâne aici, 
aplecat peste căcatul de Vizio, de vânzare la reduceri cu 
preţul ridicol de optzeci şi şapte de dolari şi optzeci şi şapte 
de centi, până când ori moare degerat, ori ars de viu, ori de 
amândouă în acelaşi timp. 

Dar când sesizează o umbră pe perete, Brady descoperă 
că încă mai e în stare să se mişte. lese de pe pagina cu 
postarea umflatului ăluia de fost poliţist doar cu o secundă 
înainte ca Freddi să se aplece curioasă peste umărul lui. 

— La ce te uiţi, Brades? E secret? Că mi s-a părut că nu 
vrei să văd şi eu. 

— La un documentar de pe National Geographic. Se 
cheamă Atacul lesbienelor. 

— Umorul tău, îi zice ea, s-ar putea să fie întrecut doar 
de virilitatea ta, deşi mă cam îndoiesc. 

Se apropie şi Tones Frobisher. 

— Suntem chemaţi la o intervenţie pe Edgemont, îi 
anunţă el. Care dintre voi vrea să se ducă? 

Freddi zice: 

— Dacă ar fi să aleg între o intervenţie în Paradisul 
Ţopârlanilor şi un popândău turbat vârât în cur, să fii 
convins că am să aleg popânadăul. 

— Mă duc eu, spune Brady. 

Şi-a dat seama că mai are o treabă de făcut. Una care nu 
suportă amânare. 


19 


Când Hodges ajunge la locuinţa familiei Robinson, o vede 


— 232 — 


pe surioara lui Jerome sărind coarda împreună cu două 
prietene în faţa casei. Cele trei fetiţe poartă tricouri 
identice, cu chipurile băieţilor dintr-un grup muzical 
imprimate pe ele. Hodges o ia pe iarbă, ducând dosarul în 
mână. Barbara vine la el doar cât să bată cuba şi după aia 
fuge înapoi la coarda ei. Jerome, în şort şi un tricou cu 
mânecile tăiate, stă pe treptele verandei, cu Odell alături. li 
spune lui Hodges că ai lui sunt plecaţi la supermarketul 
Krogering şi că el trebuie să facă pe bona până la 
întoarcerea lor. 

— Nu că sor-mea ar avea nevoie de bonă. E mult mai 
coaptă decât îşi închipuie ei. 

Hodges se aşază lângă el. 

— Nu te baza pe asta. Ascultă ce-ţi spun, Jerome. 

— Adică? 

— Mai întâi spune-mi ce ai aflat. 

În loc să-i răspundă imediat, Jerome arată spre maşina pe 
care Hodges a parcat-o lângă bordură ca să nu deranjeze 
jocul fetiţelor. 

— Din ce an e? 

— Două mii patru. Nu arată de salon auto, dar măcar 
consumă puţin. Vrei s-o cumperi? 

— Mă abţin. Ai încuiat-o? 

— Mda. 

Deşi cartierul este unul sigur, iar el se află la câţiva paşi 
depărtare. Puterea obişnuinţei. 

— Dă-mi cheile. 

Hodges vâră mâna în buzunar, le scoate şi i le dă. Jerome 
le studiază şi dă din cap. 

— PKE55, zice. Au început să se fabrice prin anii nouăzeci, 
la început ca accesoriu, dar au intrat în uzul larg din două 
mii. Ştii ce înseamnă? 

Evident că ştie, doar a investigat Masacrul de la 
Complexul Municipal (şi a chestionat-o în repetate rânduri 
pe Olivia Trelawney). 

— Deschidere automată, fără cheie. 


55 PKE - Passive Keyless Entry - unul dintre primele tipuri de chei auto 
cu telecomandă (n.tr.). 
— 233 — 


— Bun. 

jerome apasă unul din cele două butoane ale 
dispozitivului. Stopurile de la Toyota lui Hodges clipesc o 
dată. 

— Acum am deschis-o. 

Apasă celălalt buton. Stopurile clipesc din nou. 

— Acum am închis-o. lar tu ai cheia la tine. 

O pune în palma lui Hodges. 

— Totul este în perfectă regulă, corect? 

— Parcă nu tocmai, dacă e să mă iau după discuţia asta. 

— Ştiu nişte tipi de la colegiu care au un club de 
computere. Să nu mă întrebi cum îi cheamă că n-am să-ţi 
spun. 

— Nici nu mă gândesc să te întreb. 

— Nu-s băieţi răi, dar cunosc toate şmecheriile - hacking, 
clonare, furt de informaţii, chestii din astea. Şi mi-au zis că 
sistemele PKE sunt un fel de autorizaţii de furt. Când apeşi 
butonul ca să-ţi încui sau să-ţi descui maşina, dispozitivul 
emite un semnal radio de frecvenţă joasă. Un cod. Dacă l-ai 
putea auzi, ţi s-ar părea că seamănă cu bipurile pe care le 
recepţionezi atunci când formezi un număr de fax. Mă 
urmăreşti? 

— Până acum, da. 

Fetitele cântă An-tan-tiri-mogo-dan, în vreme ce Barbara 
sare cu îndemânare coarda. Îşi mişcă fulgerător picioarele 
voinice şi cafenii, iar codiţele negre îi saltă în ritmul jocului. 

— Amicii ăştia ai mei zic că-i uşor să captezi codul ăla 
dacă ai sculele necesare. Sigur, dacă modifici în scopul ăsta 
o telecomandă de garaj ori de televizor şi te afli foarte 
aproape de maşină. Cam la optsprezece, douăzeci de metri. 
Dar poţi să-ţi construieşti singur un dispozitiv mai puternic. 
Pentru că toate componentele de care ai nevoie se găsesc 
la oricare magazin de electronice, fie el oricât de mic. 
Preţul total, în jur de o sută de dolari. Raza de acţiune, până 
într-o sută de metri. Îl pândeşti pe şofer să coboare. Fix în 
momentul în care îl vezi că apasă pe butonul de închidere a 
maşinii, apeşi şi tu butonul tău. Gadgetul tău va captura 
semnalul şi-l va stoca. Şoferul pleacă, bine mersi, iar când 


— 234 — 


nu îl mai vezi prin preajmă, apeşi din nou pe buton. Maşina 
se descuie, te urci şi pe-aci ţi-e drumul. 

Hodges se uită lung la cheie, apoi la Jerome. 

— Şi drăcia asta chiar funcţionează? 

— Sigur că funcţionează. Amicii mei spun că-i mai greu în 
ultima vreme, pentru că fabricanţii au modificat sistemul 
astfel încât să se schimbe semnalul la fiecare nouă apăsare 
de buton. Dar nu-i imposibil. Orice sistem creat de mintea 
omenească poate fi piratat tot de mintea omenească. 
Înţelegi? 

Hodges de-abia dacă-l mai aude. Se gândeşte la Domnul 
Mercedes de dinainte de a fi devenit Domnul Mercedes. 
Poate că a cumpărat unul din dispozitivele astea despre 
care vorbeşte Jerome, însă la fel de posibil e să-l fi construit 
el însuşi. Oare l-a folosit prima oară pe Mercedesul doamnei 
Trelawney? Puțin probabil. 

Trebuie să mă interesez la secţie de cazurile de maşini 
furate, îşi spune el. Începând cu... să zicem 2007 şi până în 
primăvara lui 2009. 

Marlo Everett, de la arhivă, îi este datoare mai demult. 
Hodges e convins că Marlo va verifica dosarele fără să-i 
pună prea multe întrebări. Şi va şti care-i adevărul dacă ea 
îi va spune că a găsit multe cazuri în care anchetatorul a 
stabilit că „este posibil ca reclamantul să fi uitat să-şi încuie 
vehiculul”. 

În adâncul sufletului ştie deja. 

— Domnule Hodges? 

Jerome se uită la el puţin cam neliniştit. 

— Ce e, Jerome? 

— Când ai lucrat la cazul Masacrului de la Complexul 
Municipal ai discutat cu poliţiştii de la furturi auto despre 
dispozitivul PKE? Trebuie să fi ştiut de el. Nu-i deloc nou. 

— Am discutat cu mecanicul-şef de la reprezentanța 
Mercedes şi el ne-a spus că s-a folosit o cheie, spune 
Hodges. 

Dar chiar şi în propriile-i urechi răspunsul acesta sună 
neconvingător şi defensiv. Ba, mai rău: sună a 
incompetenţă. Şi mecanicul, şi ei toţi nu au făcut decât să 


— 235 — 


presupună că se folosise o cheie. Şi anume cheia uitată în 
contact de o cucoană căscată pe care nu o înghiţea nimeni. 

Jerome îi aruncă un zâmbet cinic, straniu şi total 
nelalocul lui pe chipul său tânăr. 

— Sunt multe chestii despre care tipii de la 
reprezentanţele auto nu vor să vorbească, domnule 
Hodges. Nu se poate spune că mint, nu tocmai, doar şi le 
alungă din minte şi astfel omit să ţi le spună. De pildă, nu-ţi 
spun că airbagul care îţi poate salva viaţa, la fel de bine te 
poate orbi când te loveşte în faţă şi-ţi sparge ochelarii în 
ochi. Sau nu te informează cât de mare e refinanţarea 
creditului pentru anumite SUV-uri. Sau cât de uşor e să furi 
un semnal PKE. Dar precis că băieţii de la furturi auto sunt 
la curent cu treburile astea, nu? Trebuie să fie. 

Tristul adevăr este că Hodges habar n-are. Deşi ar trebui. 
El şi cu Pete erau mai toată vremea pe teren, rămâneau 
mereu peste program, dacă apucau cinci ore de somn pe 
noapte. Şi pe birourile lor hârtiile se tot adunau. O 
eventuală informare de la furturi auto ar trebui să se 
găsească în dosarul cazului. Insă nu îndrăzneşte să-şi 
întrebe deocamdată fostul partener, cu toate că-şi dă 
seama că s-ar putea să fie nevoit foarte curând să-i 
povestească lui Pete toată tărăşenia. In cazul că nu va reuşi 
să se descurce singur. 

Până atunci, a venit momentul să-i spună adevărul lui 
Jerome. Pentru că tipul e nebun. 

Barbara vine în fuga mare la ei, gâfâind şi transpirată 
toată. 

— Jay, mă laşi să mă uit la desene cu Hilda şi Tonya? 

— Sigur, zice Jerome. 

Fetiţa îl ia de gât şi-şi lipeşte obrazul de al lui. 

— Şi ne faci şi clătite, frăţiorul meu iubit? 

— Nu. 

Şi cu asta basta cu dragostea de soră. 

— Eşti rău. Şi puturos. 

— De ce nu te duci până la Zoney's să-ţi iei nişte vafe? 

— Că n-am bani, de aia. 

Jerome bagă mâna în buzunar şi scoate o hârtie de cinci 


— 236 — 


dolari. Este răsplătit cu o altă îmbrăţişare. 

— Tot rău sunt? 

— Nu, eşti buuun! Cel mai bun frate! 

— Dar să-ţi iei şi prietenele cu tine, spune Jerome. 

— Şi pe Odell, adaugă Hodges. 

Barbara pufneşte în râs. 

— Întotdeauna îl iau. 

Hodges priveşte profund  neliniştit după fetiţele 
îmbrăcate în tricouri identice, care ţopăie pe trotuar (fără 
să le stea o clipă gura şi ţinând cu rândul lesa lui Odell). Nu 
are încă de ce să-şi facă griji cu privire la siguranţa familiei 
Robinson, însă fetiţele astea trei par atât de micuţe, atât de 
vulnerabile. 

— Jerome? Dacă se ia cineva de ele, atunci Odell...? 

— Mă întrebi dacă le-ar apăra? 

Tonul tânărului este unul foarte grav. 

— Cu viaţa lui, domnule H. Cu viaţa lui. La ce te 
gândeşti? 

— Pot să mă bizui în continuare pe discreţia ta? 

— Da, conaşu'! 

— Bine. Am să-ţi spun tot. În schimb, îţi cer să-mi spui 
„Bill” de acum înainte. 

Jerome se gândeşte puţin, apoi spune: 

— O să dureze ceva până am să mă obişnuiesc, dar fie. 

Hodges îi povesteşte aproape tot (singurul lucru pe care 
nu i-l spune este unde şi-a petrecut noaptea), consultându- 
şi din când în când însemnările din carneţel. Barbara şi 
prietenele ei se întorc de la GoMart cu o cutie de vafe, 
hlizindu-se cu gurile până la urechi. Intră toate trei în casă 
ca să-şi mănânce gustarea în faţa televizorului. 

Hodges şi Jerome rămân pe verandă şi vorbesc despre 
fantome. 


20 


Edgemont Avenue seamănă cu o zonă de război, dar, 
pentru că se află la sud de Lowbriar, măcar e o zonă de 
război albă, populată de descendenţii muntenilor din 


— 237 — 


Kentucky şi Tennessee, care s-au stabilit aici şi s-au angajat 
în fabrici după Al Doilea Război Mondial. Acum fabricile 
acelea sunt închise şi mare parte din populaţie este 
formată din dependenţi de droguri care au trecut la heroină 
nerafinată când Oxycontinul a devenit prea scump. De-o 
parte şi de alta a Edgemont Avenue sunt înşirate numai 
baruri, case de amanet şi birouri suspecte unde se oferă 
împrumuturi la dobânzi astronomice. Toate astea sunt 
închise în această dimineaţă de sâmbătă. Singurele care au 
uşile deschise sunt o prăvălie din lanţul Zoney's şi Brutăria 
lui Batool, locul intervenţiei lui Brady. 

Brady parchează chiar în faţă, unde poate vedea dacă 
încearcă cineva să-i spargă Volkswagenul de serviciu, îşi ia 
trusa de scule şi intră în prăvălia ce miroase bine, a pâine 
caldă. Imigrantul unsuros din spatele tejghelei se ceartă cu 
un client care flutură un card Visa şi-i arată un carton pe 
care scrie PLATA CASH PÂNĂ LA REPARAREA 
COMPUTERULUI. 

Computerul  pakistanezului suferă de mult temuta 
afecţiune cunoscută sub numele de „blocare a ecranului”. 
Aruncându-şi, din treizeci în treizeci de secunde, privirea la 
Broscuţa de afară, Brady execută ritualul de deblocare, 
care constă în apăsarea simultană a tastelor alt, ctrl şi del. 
Imediat pe ecran apare fereastra Task Manager unde 
programul Explorer este trecut ca fiind inactiv. 

— Rău? întreabă speriat pakistanezul. Rog la tine spune 
nu rău. 

În oricare altă zi Brady ar fi tras mai mult de timp, dar nu 
pentru că indivizii de teapa lui Batool ar da bacşiş - că nu 
dau -, ci doar de plăcerea de a-i vedea faţa acoperită de 
sudoarea aia uleioasă. Insă nu şi astăzi. A acceptat să vină 
la intervenţia asta doar ca să scape de la serviciu şi să 
ajungă la mall. Prin urmare, vrea să isprăvească treaba 
foarte repede. 

— laca, te-am rezolvat, domnu’ Batool, zice el. 

lese din program Şi reporneşte computerul 
pakistanezului. După câteva clipe reapar cele patru 
pictograme de carduri pe casa de marcat. 


— 238 — 


— Eşti un geniu! exclamă Batool. 
O clipă Brady îngheaţă de spaimă la gândul că jegul ăsta 
parfumat are de gând să-l îmbrăţişeze. 


21 


Brady pleacă din Paradisul Ţopârlanilor şi porneşte spre 
nord, către aeroport. În mallul Birch Hill este un Home 
Depot în care va găsi tot ce caută, dar se îndreaptă spre 
Complexul Comercial Skyway. E riscant ce face, e nesăbuit 
şi inutil. Magazinul se află în imediata apropiere a Discount 
Electrix. Şi se spune că nu-i bine să te caci unde mănânci. 

Brady intră la Lumea Grădinarului din Skyway şi îşi dă 
imediat seama că a făcut alegerea corectă. Magazinul este 
imens şi ticsit cu cumpărători în această zi de sâmbătă. Din 
raionul cu pesticide, Brady ia două cutii cu Gopher-Go pe 
care le aşază în coşul deja plin cu tot soiul de produse care 
au menirea de a-i asigura un alibi: îngrăşământ, seminţe şi 
o foarfecă de grădină cu mâner scurt. Ştie că-i o mare 
prostie să cumpere în persoană otrava, mai ales când deja 
a comandat-o online şi o va primi în câteva zile la adresa de 
căsuţă poştală fără să fie nevoie să se deconspire. Dar nu 
mai are răbdare. Pur şi simplu nu mai are răbdare. Probabil 
că nu va avea ocazia să otrăvească javra familiei de cioroi 
mai devreme de luni - ba chiar marţi, ori miercuri -, dar 
trebuie să facă ceva. Trebuie să simtă... cum a zis 
Shakespeare? Că ridică arma asupra mării de griji”*. 

Stă la coadă, spunându-şi că, în eventualitatea în care 
individa de la casă (altă scursură imigrantă; au cotropit 
oraşul nenorociţii ăştia!) va comenta ceva despre cutiile lui 
cu Gopher-Go, fie şi ceva complet inofensiv, ca E tare bună 
chestia asta, va renunţa la întreaga afacere. E prea mare 
posibilitatea să fie ţinut minte şi identificat mai târziu: O, 
da, era tânărul acela agitat cu foarfeca de grădină şi otrava 
pentru rozătoare. 

Îşi mai spune: Poate ar fi trebuit să-mi pun ochelarii de 
soare. Nu aş fi ieşit deloc în evidenţă, că aproape jumătate 


54 Hamlet (n.tr.). 
— 239 — 


din bărbaţii de aici îi poartă. 

Prea târziu. l-a lăsat în Subaru, iar maşina e în parcarea 
mallului. Tot ce mai poate face acum este să stea cuminte 
la coadă şi să se forţeze să nu transpire. Chestie cam la fel 
cu a se forţa să nu respire. 

Mi-a atras atenția pentru că transpira la greu, va spune 
poliţiştilor imigranta aia de la casă (foarte posibil una din 
nenumăratele rubedenii ale lui Batool). Şi pentru că a 
cumpărat otravă pentru rozătoare. Din aia cu stricnină. 

Îi vine să-şi ia tălpăşiţa de acolo, dar acum sunt oameni 
şi în spatele lui la coadă şi oare nu vor observa dacă 
pleacă? Nu se vor întreba dacă nu cumva... 

Simte un ghiont în spate. 

— Ţi-a venit rândul, amice. 

Rămas fără opţiuni, Brady îşi împinge căruţul cu produse. 
La fund se află cutiile cu Gopher-Go, colorate într-un galben 
ţipător. Lui Brady i se pare că aceasta este culoarea 
nebuniei şi pe bună dreptate. E o nebunie că a venit aici. 

Apoi îi trece prin minte un gând reconfortant, un gând la 
fel de mângâietor ca o mână rece pe fruntea înfierbântată a 
unui bolnav: În fond, o nebunie mai mare a fost atunci când 
am intrat cu maşina în toţi oamenii ăia de la Complexul 
Municipal... dar am scăpat cu bine, nu? 

Da. Şi va scăpa cu bine şi de aici. Scursura imigrantă îi 
scanează codurile de bare de pe produse fără să-i arunce 
nicio privire. Nu-şi ridică ochii la el nici măcar atunci când îl 
întreabă dacă plăteşte cu cardul sau cash. 

Brady plăteşte cash. 

Nu-i chiar atât de nebun. 

Aşezat la volanul Volkswagenului (a avut grijă să-l 
parcheze între două camioane, pentru ca verdele- 
fosforescent să nu atragă atenţia), Brady inspiră adânc de 
câteva ori, încercând să-şi domolească bătăile inimii. Se 
gândeşte la drumul pe care îl mai are de făcut şi se 
calmează şi mai mult. 

Mai întâi şi mai întâi, Odell. Potaia o să-şi dea duhul în 
chinuri cumplite, iar umflatul de fost poliţist îşi va da seama 
că e vina lui. Fireşte, familia Robinson nu va avea nici cea 


— 240 — 


mai vagă idee. (Dintr-un punct de vedere pur ştiinţific, 
Brady este interesat să vadă dacă Det. Pens. îşi va asuma 
responsabilitatea. Părerea lui e că nu.) În al doilea rând, 
fostul poliţist. Brady îl va lăsa câteva zile să se marineze în 
sentimentul propriei vinovâăţii şi - cine ştie? - poate că se va 
hotări totuşi să se sinucidă. Deşi mai probabil e că nu. Aşa 
că îl va omori Brady, printr-o metodă asupra căreia se va 
decide ulterior. Şi în al treilea rând... 

Ceva măreț. Ceva ce va fi ţinut minte o sută de ani. 
Întrebarea este ce anume? 

Brady porneşte motorul şi dă drumul la aparatul 
mizerabil de radio pe postul BAM-100, unde fiecare 
weekend este dedicat rockului. Prinde finalul unei melodii a 
trupei ZZ Top şi vrea să mute pe KISS-92, când 
încremeneşte cu mâna în aer. Nu schimbă postul, ci dă 
volumul mai tare. Destinul îi vorbeşte din radioul 
Volkswagenului. 

Dj-ul îl informează pe Brady că cea mai tare trupă de 
băieţi din ţară va susţine un singur concert în oraş - da, aţi 
auzit bine, 'Round Here va cânta la CCAM joia viitoare. 
Biletele sunt epuizate, fetiţe şi băieţi, dar prietenii voştri de 
la BAM-100 v-au păstrat douăsprezece şi vi le vom oferi, 
două câte două, începând de luni, aşa că fiţi atenţi la... 

Brady închide radioul. Se uită în gol, cu ochi înceţoşaţi, 
meditativi. CCAM înseamnă Centrul de Cultură şi Artă din 
Midwest. Ocupă un cvartal întreg şi are o sală imensă de 
spectacole. 

Îşi spune: Ce mod splendid să ies din scenă. O, Doamne, 
ce minune ar fi! 

Se întreabă care o fi capacitatea sălii, numite după 
populaţia amerindiană Mingo. Trei mii de locuri? Poate 
patru? Neapărat o să intre diseară pe Internet şi o să se 
documenteze. 


22 


Hodges mănâncă ceva repede la un restaurant micuţ din 
apropiere (doar o salată, în loc de burgerul cu de toate 


— 241 — 


după care îi tânjeşte inima) şi se duce acasă. L-a ajuns 
oboseala de la plăcutele îndeletniciri de noaptea trecută şi, 
cu toate că trebuie să o sune pe Janey (ca să stabilească la 
ce oră se vor întâlni la fosta locuinţă a doamnei Trelawney 
din Sugar Heights), se decide să tragă un pui de somn mai 
întâi. Verifică robotul telefonului din living, dar nu are niciun 
mesaj. Aruncă o privire pe Umbrela Albastră a lui Debbie şi 
vede că Domnul Mercedes nu a mai postat nimic nou. Se 
culcă şi îşi setează deşteptătorul interior să-l trezească 
după o oră. Ultimul lui gând, înainte de a închide ochii, e că 
iarăşi şi-a uitat mobilul în torpedoul Toyotei. 

Ar trebui să mă duc să-l iau, îşi zice. l-am dat ambele 
numere, dar ea e de modă nouă, în vreme ce eu sunt de 
modă veche şi pe mobil m-ar suna mai întâi şi mai întâi 
dacă ar avea nevoie de mine. 

Şi adoarme. 

ÎI trezeşte telefonul de modă veche şi, când se întoarce 
pe o parte ca să ridice receptorul, vede că deşteptătorul lui 
interior, care nu l-a dezamăgit niciodată în toţi anii de 
serviciu, a hotărât că a venit momentul să iasă şi el la 
pensie. A dormit aproape trei ore. 

— Alo? 

E Janey: 

— Nu-ţi verifici niciodată mesajele, Bill? 

Îi trece prin minte să-i spună că i s-a descărcat bateria, 
dar minciuna nu este o bază bună pentru clădirea unei 
relaţii, fie ea şi una de tipul „vedem ce o mai fi şi mâine”. 
Dar aspectul ăsta e lipsit de importanţă acum. Vocea ei 
este înfundată şi răguşită, de parcă ar fi strigat foarte mult. 
Sau ar fi plâns. 

Se ridică în capul oaselor. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mama a făcut un accident cerebral de dimineaţă. Sunt 
la spitalul Warsaw County Memorial. E cel mai aproape de 
Sunny Acres. 

El se aşază pe marginea patului. 

— lisuse, Janey. Cât de grav e? 

— Grav. l-am sunat pe mătuşa Charlotte din Cincinnati şi 


— 242 — 


pe unchiul Henry din Tampa. Amândoi au zis că vin. Cu 
siguranţă că mătuşa Charlotte o va târî după ea şi pe 
verişoara mea, Holly. 

Râde, dar râsul ei este plin de tristeţe. 

— Normal că vin. Ei cred că e rost de ceva bani. 

— Vrei să vin şi eu 

— Sigur că vreau, dar nu ştiu cum le-aş putea explica 
prezenţa ta. Nu le pot spune: Uite, faceţi cunoştinţă cu tipul 
cu care m-am băgat în pat aproape imediat după ce l-am 
cunoscut. Şi dacă le-aş spune că te-am angajat să 
anchetezi moartea lui Ollie, informaţia asta o să apară 
înainte de miezul nopţii pe unul din conturile de Facebook 
ale copiilor unchiului Henry. Niciunul dintre ei nu e un 
model de discreţie, dar când e vorba de bârfă, unchiul 
Henry e mai rău decât mătuşa Charlotte. Măcar Holly e 
ciudată şi atât. 

Scoate un oftat prelung, înecat în lacrimi şi continuă: 

— Doamne, ce n-aş da acum să văd un chip prietenos. 
Sunt mulţi ani de când nu m-am mai întâlnit nici cu 
Charlotte şi nici cu Henry. N-a venit niciunul la 
înmormântarea lui Ollie şi nici n-au arătat vreodată vreun 
interes cu privire la viaţa mea. 

Hodges se gândeşte puţin, apoi spune: 

— Le zici că sunt un prieten şi atât. Am lucrat pentru 
Vigilant, firma de securitate din Sugar Heights. Ne-am 
cunoscut atunci când ai venit să faci inventarul bunurilor 
surorii tale şi să deschizi testamentul cu avocatul ăla, 
Chum. 

— Schron îl cheamă. 

Scoate un alt oftat prelung şi înecat în lacrimi. 

— S-ar putea să meargă. 

O să meargă. Când vine vorba de înşirat braşoave, 
nimeni nu e mai credibil decât un poliţist. 

— Acum pornesc spre tine. 

— Dar... n-ai treburi în oraş? Nu trebuie să faci cercetări? 

— Suportă amânare. Am să ajung într-o oră. Poate mai 
repede, pentru că-i sâmbătă. 

— Îţi mulţumesc, Bill. Din tot sufletul. Dacă nu mă găseşti 


= 043 


în hol... 

— Te găsesc eu, doar sunt detectiv cu experienţă. 

Deja a început să se încalţe. 

— Ar fi bine să-ţi aduci şi nişte haine de schimb. Am 
rezervat trei camere la Holiday Inn. Îţi iau şi ţie una. Asta-i 
unul din avantajele pe care le ai când deţii un card Amex 
Platinum. 

— Nu-i nevoie, Janey. E aproape. 

— Sigur că este, însă s-ar putea ca mama să moară. Şi 
dacă asta se întâmplă azi sau la noapte, atunci chiar că o 
să am nevoie de un prieten. Ca să... ştii tu... pentru... 

O îneacă plânsul şi nu reuşeşte să termine. Dar Hodges 
nici nu are nevoie, pentru că ştie foarte bine ce vrea să 
spună. Pentru pregătirea evenimentelor ce vor urma. 

Zece minute mai târziu e deja pe drum, îndreptându-se 
către est, spre Sunny Acres şi Warsaw County Memorial. Se 
aşteaptă s-o găsească pe Janey la Terapie Intensivă, dar o 
vede afară, sprijinită de bara de protecţie a unei 
ambulanţe. Se urcă lângă el şi o singură privire la chipul ei 
obosit şi la ochii adânciţi în orbite îi spune tot ce trebuie să 
ştie. 

Ea reuşeşte să se stăpânească până când Hodges îşi 
parchează Toyota în zona destinată vizitatorilor, apoi 
izbucneşte în lacrimi. O ia în braţe şi Janey îl anunţă că 
Elizabeth Wharton a părăsit această lume la ora trei şi un 
sfert, post meridian. 

Cam atunci când eu îmi puneam pantofii, îşi spune 
Hodges şi o strânge şi mai tare în braţe. 


23 


Liga Piticilor la baseball este în toi şi drept urmare Brady 
îşi petrece după-amiaza însorită de sâmbătă în parcul 
McGinnis, unde meciurile etapei se desfăşoară simultan pe 
cele trei terenuri. Vremea e caldă şi afacerea merge ca 
unsă. Puzderie de fătuci hlizite au venit să-şi vadă frăţiorii 
jucând şi nu vorbesc despre nimic altceva (cât reuşeşte 
Brady să le audă când le vinde îngheţata) decât despre 


— 244 — 


apropiatul concert al trupei 'Round Here la CCAM. Se pare 
că toate se vor duce. Brady a hotărât că se va duce şi el. 
Trebuie doar să se gândească la o modalitate de a intra 
îmbrăcat cu vesta lui specială, cea umplută cu rulmenţi şi 
calupuri de explozibil. 

Ultima mea ieşire la rampă, îşi spune el. Ştire ce nu va 
putea fi detronată nici în o mie de ani. 

lar gândul acesta îl binedispune. Aşa cum îl binedispune 
şi faptul că a reuşit să vândă toată îngheţata până la ora 
patru. Se întoarce la fabrică, îi predă cheile de la dubiţă lui 
Shirley Orton (care e mereu acolo - oare fata asta are 
casă?) şi o întreabă dacă poate să facă schimb de tură cu 
Rudy Stanhope, care ar trebui să lucreze duminică după- 
amiază. Dacă vremea e de partea lor, duminicile sunt zile 
foarte pline, iar cele trei camioane mari ale lui Loeb duc 
îngheţată nu numai în McGinnis, ci şi în celelalte patru 
parcuri mari ale oraşului. Brady îşi însoţeşte rugămintea cu 
surâsul cuceritor de băiat bun şi sfios care o dă mereu gata 
pe Shirley. 

— Cu alte cuvinte, spune ea, vrei două după-amiezi 
libere la rând. 

— Te-ai prins. 

Îi spune că mama lui vrea să-şi viziteze fratele, chestie 
care înseamnă că vor trebui să rămână la el o noapte, 
poate chiar două. Normal că nu există niciun frate, iar 
singura călătorie pe care o mai face mama lui în ultima 
vreme este turul livingului, cu opriri la următoarele 
monumente: canapea, bufetul cu băutură şi iar canapea. 

— Sunt sigură că Rudy o să fie de acord. Nu vrei să-i spui 
tu? 

— E mai sigur dacă vorbeşti tu cu el. 

Proasta începe să chicotească, acţiune ce-i face 
pogoanele de cărnuri să se zguduie dezgustător. Dă 
telefonul câtă vreme Brady se schimbă în hainele de 
stradă. Rudy e mai mult decât bucuros să renunţe la tura 
lui de duminică şi să o facă pe cea a lui Brady de marţi. Prin 
urmare, Brady are la dispoziţie două după-amiezi în care să 
pândească magazinul Zoney's; şi ar trebui să fie suficiente. 


— 245 — 


Dar dacă fata nu apare cu câinele în niciuna din ele, atunci 
va da telefon miercuri şi le va zice că e bolnav. Numai în 
ultimă instanţă, dar nu crede că va fi nevoie. 

După ce pleacă de la Loeb, Brady se duce la 
supermarketul Kroger. la ouă, lapte, unt, pufuleţi cu cacao. 
Apoi se opreşte la raionul de carne al magazinului şi alege o 
jumătate de kilogram de carne pentru hamburgeri. 
Nouăzeci la sută fără grăsime. Tot ce e mai bun pentru 
ultima masă a lui Odell. 

Ajuns acasă, intră în garaj unde îşi desface cumpărăturile 
de la Lumea Grădinarului, având grijă să pună cutiile cu 
Gopher-Go pe raftul de sus, unde mama lui nu poate 
ajunge. Nu că ea ar mai veni prea des aici, dar mai bine să 
nu rişte. Sub masa de lucru e un mini-frigider. Brady l-a 
cumpărat de la talcioc cu doar şapte dolari, curat chilipir. 
Aici îşi ţine el sucurile. Ascunde pachetul cu carne tocată în 
spatele cutiilor cu Cola şi Mountain Dew, apoi duce restul 
cumpărăturilor în casă. Priveliştea din bucătărie îi umple 
sufletul de bucurie: mama presară boia peste o salată cu 
ton care chiar arată apetisant. 

Îi surprinde privirea şi râde. _ 

— Ca să mă ierţi pentru lasagna arsă. Imi pare tare rău 
de ce s-a întâmplat, dar eram atât de obosită. 

Erai atât de beată, asta erai, îşi zice el, mulţumit totuşi că 
o vede că încă nu a depus armele definitiv. 

Ea îşi strânge buzele proaspăt rujate. 

— Pup-o pe mami, scumpetea mea. 

Scumpetea o ia în braţe şi o sărută lung. Rujul are gust 
bun, dulce. Apoi ea îi dă o palmă peste fund şi-i spune să se 
ducă şi să se joace cu computerele lui până va fi gata 
masa. 

Brady îi lasă poliţistului un mesaj constând dintr-o 
singură propoziţie: Am să ţi-o trag, tataie. Apoi joacă 
Resident Evil până îl cheamă mama la masă. Salata de ton 
este foarte bună şi el mănâncă două porţii. Mama ştie să 
gătească atunci când vrea şi el nu comentează când o vede 
turnându-şi primul pahar al serii, unul foarte mare care să 
compenseze cele două sau trei mai mici de la care s-a 


— 246 — 


abținut în timpul după-amiezii. La nouă deja sforăie pe 
canapea. 

Brady se foloseşte de această ocazie ca să intre pe 
Internet şi să afle tot ce e de aflat despre concertul băieţilor 
de la 'Round Here. Se uită la un filmuleţ pe Youtube, în care 
câteva fătuci hlizite şi guralive îşi dau cu părerea despre 
care dintre cei cinci este cel mai sexy. Toate sunt de acord 
că nu poate fi altul decât Cam, solistul care cântă „Priveşte- 
mă în ochi”, voma aia pe care Brady îşi aminteşte vag că ar 
fi auzit-o anul trecut la radio. Îşi închipuie cum ar arăta 
chipurile alea rânjite sfârtecate de bilele de rulment din 
vesta lui şi cum din jeanşii lor identici nu ar rămâne decât 
nişte zdrenţe fumegânde. 

Mai târziu, după ce a dus-o pe mama la culcare şi s-a 
convins că e complet scoasă din circulaţie, ia carnea de 
hamburger, o pune într-un castron şi o amestecă cu două 
căni de Gopher-Go. Dacă Odell n-o să moară din asta, o să-l 
calce cu dubiţa cu îngheţată. 

Ideea îl face să ricaneze. 

Pune hamburgerul otrăvit într-o pungă şi îl aşază iarăşi în 
fundul mini-frigiderului, având grijă să-l ascundă bine în 
spatele cutiilor cu sucuri. Are de asemenea grijă să-şi spele 
bine cu apă fierbinte şi mult detergent şi mâinile, şi 
castronul în care a fost carnea. 

În noaptea aceea Brady doarme dus. Fără migrene şi fără 
vise despre fratele lui mort. 


24 


Lui Janey şi Hodges li se oferă o încăpere cu telefon, 
situată în capătul holului principal al spitalului, unde încep 
să facă împreună aranjamentele necesare. 

Hodges ia legătura cu firma de pompe funebre (Soames, 
aceeaşi care s-a ocupat de ceremonia de înmormântare a 
Oliviei Trelawney) şi se asigură că spitalul va elibera trupul 
bătrânei la sosirea dricului. Janey, folosindu-şi iPad-ul cu o 
nonşalanţă pe care Hodges i-o invidiază, descarcă din ziarul 
local un formular de necrolog. Il completează repede, 


— 247 — 


murmurând din când în când ca pentru sine - la un moment 
dat Hodges o aude şoptind în /oc de flori. După ce 
expediază necrologul pe e-mail la ziar, scoate din geantă 
agenda mamei sale şi începe să-i sune pe puţinii prieteni 
rămaşi în viaţă ai acesteia. Tonul ei este cald şi calm, dar şi 
expeditiv. O singură dată îi tremură glasul - atunci când 
discută cu Althea Greene, infirmiera şi cea mai apropiată 
persoană de mama ei vreme de aproape zece ani. 

Pe la ora şase, cam tot atunci când Brady Hartsfield 
ajunge acasă şi îşi găseşte mama preparând salata de ton, 
toate detaliile sunt puse la punct. La şapte fără zece apare 
Cadillacul alb de la pompele funebre şi trage în spatele 
spitalului. Tipii dinăuntru ştiu cum se procedează; au mai 
fost aici de multe ori. 

Janey, palidă şi cu gura tremurând, se uită speriată la 
Hodges. 

— Nu sunt sigură că pot să... 

— Mă ocup eu. 

Tranzacţia este exact ca oricare alta; el le înmânează 
certificatul de deces, antreprenorul de pompe funebre îi 
înmânează o chitanţă. Parcă mi-aş cumpăra o maşină, îşi 
spune el. Când se întoarce, o găseşte pe Janey afară, 
sprijinită iarăşi de bara de protecţie a unei ambulanţe. Se 
aşază lângă ea şi o prinde de mână. Ea îl strânge tare. 
Urmăresc amândoi dricul alb până nu îl mai văd. Apoi elo 
conduce la maşina lui şi pornesc spre Holiday Inn. 

Henry Sirois, un bărbat corpolent, cu strângerea de mână 
moale şi umedă, apare la opt. Charlotte Gibney soseşte o 
oră mai târziu, mânând din spate un hamal cocoşat de 
bagaje şi văitându-se de proastele servicii din avion. Şi toţi 
copiii ăia care orăcăiau - nu vreţi să ştiţi. Nu vor, fireşte, 
dar ea tot le spune. Pe cât de gras este fratele ei, pe atâte 
ea de uscată. Îl cercetează pe Hodges din cap până-n 
picioare cu ochi apoşi şi suspicioşi. Lipită de mătuşa 
Charlotte este fiica ei, Holly, o fată bătrână cam de aceeaşi 
vârstă cu Janey, dar fără frumuseţea acesteia. Holly Gibney 
nu articulează normal cuvintele şi nu este în stare să 
privească omul în ochi. 


— 248 — 


— Vreau să o văd pe Betty, anunţă mătuşa Charlotte 
după ce îşi îmbrăţişează scurt şi rece nepoata. 

Probabil că-şi închipuie că doamna Wharton e întinsă pe 
catafalc în holul hotelului, cu crini la cap şi garoafe la 
picioare. 

Janey îi spune că trupul a fost deja transportat la Casa 
Funerară Soames, unde rămăşiţele pământeşti ale lui 
Elizabeth Wharton vor fi incinerate miercuri după-amiază. 
Îşi vor putea lua rămas-bun de la ea marţi, iar miercuri 
dimineaţă se va ţine o scurtă slujbă ecumenică. 

— incinerarea este un procedeu primitiv, spune unchiul 
Henry. 

Orice ar zice ăştia doi sună ca o axiomă. 

— Aşa şi-a dorit ea. 

Tonul lui Janey este calm şi politicos, dar Hodges observă 
cum îi năvăleşte sângele în obraji. 

Presupune că s-ar putea să urmeze ceva discuţii, poate 
cei doi vor pretinde să li se arate un document olograf în 
care să se specifice că răposata a preferat incinerarea în 
locul înmormântării, dar amândoi îşi ţin gura. Poate şi-au 
amintit de milioanele moştenite de Janey de la sora ei, bani 
din care le poate oferi o parte. Sau nu. Poate că unchiul 
Henry şi mătuşa Charlotte se gândesc că nu şi-au vizitat 
deloc sora bătrână şi bolnavă în ultimii ei ani de viaţă, timp 
în care singura persoană care a avut grijă de ea a fost 
Olivia, căreia mătuşa Charlotte nu-i spune pe nume, ci îi 
zice „cea cu probleme”. Şi, fireşte, Janey, suferind încă în 
urma mariajului nefericit şi a divorţului urât, a fost acolo 
până la sfârşit. 

Toţi cinci iau o cină târzie în restaurantul aproape pustiu 
de la Holiday Inn. Din difuzoare se aude trompeta lui Herb 
Alpert. Mătuşa Charlotte şi-a comandat o salată şi acum se 
vaită din cauza vinegretei. 

— Ar fi putut s-o pună într-un bol separat, nu să-ți 
trântească pe masă sticla asta de la magazin, declară ea cu 
emfază. 

Fiica ei cea bâlbâită comandă ceva ce sună cam ca 
şizbămă inut. Se dovedeşte a fi un cheeseburger bine făcut. 


— 249 — 


Unchiul Henry optează pentru fettucini alfredo, pe care le 
leorpăie cu eficacitatea unui aspirator industrial; pe frunte îi 
apar stropi mici de sudoare pe măsură ce se apropie de 
finiş. Şterge sosul rămas în farfurie cu o bucată de pâine 
unsă cu unt. 

Hodges este cel care întreţine conversaţia cu poveşti din 
perioada când a lucrat la firma de pază Vigilant. Slujba este 
una fictivă, dar majoritatea întâmplărilor sunt reale, 
adaptate din anii lui de poliţist. Le povesteşte despre hoţul 
care s-a înţepenit atunci când încerca să intre într-o casă 
prin geamul de la pivniţă şi a rămas fără pantaloni când s-a 
zbătut să se elibereze (istoria aceasta reuşeşte să o facă pe 
Holly să schiţeze un zâmbet mic); le mai spune despre 
băiatul de doisprezece ani care s-a ascuns în spatele uşii de 
la camera sa şi a lăsat lat un intrus lovindu-l în moalele 
capului cu bâta de baseball; despre menajera căreia, în 
timp ce servea masa, i-au căzut din chiloţi bijuteriile 
stăpânei pe care le furase mai devreme. Sigur că ştie şi 
poveşti mai macabre, de fapt majoritatea sunt aşa, dar pe 
acestea le păstrează pentru el. 

In timpul desertului (la care Hodges renunţă, căci 
lăcomia băloasă a unchiului Henry îi întoarce stomacul pe 
dos), Janey îşi invită rudele să o viziteze în vila din Sugar 
Heights cu începere de a doua zi. Apoi se retrag toţi în 
camerele lor achitate în avans. Charlotte şi Henry par 
bucuroşi la gândul că vor avea prilejul să vadă cu ochii lor 
cum trăieşte partea înstărită a familiei. Cât despre Holly... 
cine poate şti ce gândeşte? 

Camerele nou-veniţilor se află la parterul hotelului. Janey 
şi Hodges stau la etajul al treilea. Când ajung în faţa uşilor 
alăturate, Janey îl întreabă dacă vrea să doarmă cu ea. 

— Dar fără sex, îi spune. În viaţa mea nu m-am simţit 
atât de fără chef. Pur şi simplu nu vreau să fiu singură. 

Pe Hodges nu-l deranjează. Nici nu prea crede că ar fi în 
stare să mai presteze atât de curând. Încă îl mai dor 
muşchii de la eforturile de cu o noapte în urmă... şi, să nu 
uităm, ea a făcut mai toată treaba. De îndată ce se bagă 
sub plapumă, Janey se cuibăreşte lângă el. Aproape că nu-i 


— 250 — 


vine să creadă că trupul acesta cald şi ferm este lipit de al 
lui. Trupul acesta rea/. Este adevărat că deocamdată nu 
simte nicio dorinţă fizică, dar este recunoscător că bătrâna 
doamnă a avut generozitatea să facă accidentul vascular 
după partida lor de sex, iar nu înainte. Nu-i un gând prea 
drăguţ, dar nu are ce face. Corinne, fosta lui nevastă, 
obişnuia să spună că bărbaţii îşi pierd orice urmă de 
decenţă când e vorba de sex. 

Janey îşi aşază capul pe umărul lui. 

— Mă bucur foarte mult că ai venit. 

— Şi eu. 

lar acesta este adevărul adevărat. 

— Crezi că ei ştiu că suntem acum împreună? 

Hodges se gândeşte puţin, apoi răspunde: 

— Mătuşa Charlotte ştie, dar tot asta şi-ar închipui chiar 
dacă am fi fiecare în camera lui. 

— lar tu ştii asta pentru că eşti un detectiv cu... 

— Exact. Încearcă să dormi, Janey. 

Ea adoarme, dar când el se trezeşte, cu treabă la toaletă, 
în primele ceasuri ale dimineţii, o vede în fotoliul de lângă 
fereastră, uitându-se afară la parcare şi plângând. Pune o 
mână pe umărul ei. 

Ea ridică ochii. 

— Te-am trezit. Îmi pare rău. 

— Nu m-ai trezit deloc. Mereu mă duc la toaletă la trei 
dimineaţa. Te simţi bine? 

— Da. Maa. 

Îi surâde, apoi se şterge la ochi cu pumnii, la fel ca un 
copil. 

— Sunt supărată pe mine însămi că am trimis-o pe mama 
la Sunny Acres. 

— Parcă mi-ai spus că ea a vrut. 

— Da. A vrut. Dar asta nu schimbă felul în care mă simt 
acum. 

Janey se uită iar la el, cu ochi trişti şi plini cu lacrimi. 

— Şi mă detest şi pentru că am lăsat-o pe Olivia să se 
ocupe de tot, în vreme ce eu eram în California. 

— În calitatea mea de detectiv cu experienţă îţi spun că 


— 251 — 


încercai să-ţi salvezi căsnicia. 

li adresează un zâmbet şters. 

— Eşti un om bun, Bill. Haide, du-te la baie. 

Când se întoarce în cameră, o găseşte cuibărită în pat. O 
cuprinde în braţe şi dorm amândoi aşa tot restul nopţii. 


25 


Duminică, dis-de-dimineaţă, înainte să intre la duş, Janey 
îi arată cum să folosească iPad-ul. Hodges intră pe Umbrela 
Albastră a lui Debbie şi găseşte un mesaj nou de la Domnul 
Mercedes. Scurt şi la obiect: Am să ţi-o trag, tataie. 

— Mda, dar mai bine spune-mi cum te simţi în realitate, 
mormăie el şi, spre marea lui mirare, simte că-i vine să 
râdă. 

Janey iese din baie înfăşurată într-un prosop şi 
înconjurată de abur. Il întreabă ce e de râs. Hodges îi arată 
mesajul. Ei nu i se pare câtuşi de puţin amuzant. 

— Sper că ştii ce faci. 

Şi Hodges speră. De un lucru e sigur: când se va întoarce 
acasă, va scoate din seif Glock-ul de serviciu şi va începe 
să-l poarte din nou. Se pare că Pliciul cu Noroc nu îi va mai 
fi suficient. 

Zbârnâie telefonul de pe noptieră. Janey răspunde, spune 
câteva cuvinte, închide. 

— Era mătuşa Charlotte. Propune ca Trupa Veselă să se 
strângă la micul dejun în douăzeci de minute. Cred că arde 
de nerăbdare să ajungă mai repede în Sugar Heights şi să 
înceapă să numere argintăria. 

— În regulă. 

— Mi-a mai împărtăşit şi nemulţumirea că patul a fost 
mult prea tare şi că a trebuit să ia o pastilă contra alergiilor 
din cauza pernelor cu spumă poliuretanică. 

— Aha. Spune-mi, Janey, computerul Oliviei a rămas în 
casa din Sugar Heights? 

— Sigur. In camera pe care o folosea pe post de birou. 

— Poţi s-o încui? 

Janey, care tocmai se închidea la sutien, se opreşte o 


— 252 — 


clipă în poziţia aceea: cu coatele trase înapoi, spatele 
cambrat, prototip al feminităţii. 

— La dracu'. Am să le spun pur şi simplu că nu au voie să 
intre acolo. Nu am de gând să mă las intimidată de femeia 
aia. Ce părere ţi-a făcut Holly? Pricepi ceva din ce spune? 

— Am înţeles că la cină a comandat un şizbămă, 
mărturiseşte Hodges. 

Janey se prăbuşeşte în acelaşi fotoliu în care a plâns în 
timpul nopţii, numai că acum râde în hohote. 

— Scumpule, eşti un detectiv tare prost. Ceea ce, în 
situaţia dată, înseamnă tare bun. 

— Când se termină totul şi ei pleacă... 

— Cel târziu joi, îl întrerupe ea. O zi în plus dacă mai 
rămân, am să mă văd nevoită să-i omor. 

— Şi nu există tribunal pe lumea asta care să te 
condamne. După ce pleacă, vreau să-l aduc pe prietenul 
meu, Jerome, să se uite la computer. L-aş aduce mai 
devreme, dar... 

— Nu l-ar slăbi o clipă din ochi. Nici pe mine. 

Hodges îşi aduce aminte de privirea iscoditoare a mătuşii 
Charlotte şi este de acord. 

— Dar până atunci nu vor dispărea toate mesajele alea 
de pe Umbrela Albastră? Credeam că dispar de fiecare dată 
când ieşi de pe site. 

— Nu mă interesează Umbrela Albastră a lui Debbie. Ci 
fantomele pe care le auzea sora ta în toiul nopţii. 


26 


În vreme ce aşteaptă liftul, îi pune lui Janey întrebarea 
care îl frământă încă de la telefonul ei de cu o zi în urmă: 

— Crezi că întrebările mele despre Olivia au provocat 
atacul cerebral al mamei tale? 

Ea ridică din umeri cu o expresie mâhnită pe chip. 

— Nu avem de unde să ştim. Era foarte bătrână, cred că 
era mai mare cu şapte ani decât mătuşa Charlotte. Plus că 
durerea permanentă o slăbise foarte mult. 

Adaugă, cam fără tragere de inimă: 


— 253 — 


— Se poate să fi jucat un rol. 

Hodges îşi trece mâna prin părul pieptănat în grabă, 
răvăşindu-l la loc. 

— Of, Doamne. 

Se aude sunetul ascensorului. Intră în el. Ea se întoarce şi 
îi ia ambele mâini în ale ei. Tonul îi este grăbit şi imperativ. 

— Am să-ţi spun ceva. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş 
proceda exact la fel. Mama a avut parte de o viaţă lungă. 
Însă Ollie merita să mai trăiască puţin. Nu era prea fericită, 
dar o ducea bine până când a apărut nenorocitul ăla în 
viaţa ei. Dementul ăla. Nu i-a fost de ajuns că i-a furat 
maşina, a omorât cu ea opt oameni şi a rănit nu mai ştiu 
câţi, nu? Nu, sigur că nu. A trebuit să-i fure şi mintile. 

— Deci mergem înainte. 

— Ba bine că nu. 

Îi strânge mai tare mâinile. 

— Trebuie să-l prindem, Bill. Pricepi ce-ţi zic? Trebuie să-l 
prindem. 

Oricum el nu s-ar fi oprit. Deja simte spaima peştelui. Dar 
îi face bine să audă vehemenţa din vocea ei. 

Uşile liftului se deschid. În hol îi aşteaptă Holly, mătuşa 
Charlotte şi unchiul Henry. Mătuşa Charlotte îi iscodeşte cu 
ochii ei de cioară indiscretă, căutând probabil urme de ceea 
ce fostul partener ar fi numit „futai proaspăt”. Îi întreabă 
apoi de ce au întârziat şi, fără să aştepte vreun răspuns, îi 
informează că bufetul de la micul dejun pare sărăcăcios. 
Dacă sperau să mănânce omletă, uite că au ghinion. 

Hodges îşi spune că pe Janey Patterson o aşteaptă nişte 
zile foarte, foarte lungi. 


27 


Duminica aceasta e senină şi văratică, aşa cum a fost şi 
ziua de sâmbătă. Şi, la fel ca sâmbătă, Brady rămâne fără 
îngheţată pe la ora patru, cu două ore înainte de cină şi de 
momentul când vor începe să se golească parcările. li trece 
prin minte să dea un telefon acasă şi s-o întrebe pe mama 
ce ar avea chef să mănânce la cină, dar se hotărăşte să-i 


— 254 — 


facă o surpriză şi să ia ceva la pachet de la Long John 
Silver's. Mamei îi plac foarte mult buletele de homar cu unt. 

După cum se va vedea, Brady va fi cel care va aveao 
surpriză. 

Intră în casă pe uşa dinspre garaj şi salutul - Bună, Mami, 
am venit! - îi moare pe buze. De data aceasta a ţinut minte 
să stingă aragazul, dar duhoarea de carne carbonizată de la 
prânz atârnă greu în aer. Dinspre living se aud nişte bătăi 
înăbuşite şi nişte strigăte foarte ciudate, gâlgâite. 

Pe unul din arzătoare se află o tigaie. Se uită în ea şi 
vede resturi de hamburger ars, ridicându-se ca nişte 
insulițe vulcanice dintr-o peliculă de grăsime rece. Pe blatul 
bufetului e o sticlă de Stoli pe jumătate goală şi un borcan 
cu maioneză, singurul lucru pe care obişnuieşte ea să şi-l 
adauge la hamburgeri. 

li cad din mâini pungile pătate cu grăsime de la Long 
John Silver's. Nici nu observă. 

Nu, îşi zice. Nu se poate. 

Ba se poate. Smuceşte uşa frigiderului din bucătărie şi, 
da, uite, pe raftul de sus este punga cu carne otrăvită. Din 
care lipseşte jumătate. 

Se holbează prosteşte la ea, repetându-şi în minte: Nu 
umblă niciodată în frigiderul meu din garaj. Niciodată. Ăla e 
doar al meu. 

Şi apoi: Dar de unde ştii că nu-ţi cotrobăie prin el atunci 
când nu eşti acasă? E foarte posibil să-ţi caute prin sertare 
şi să ţi se uite sub pat. 

Ţipătul acela gâlgâit se aude din nou. Brady se repede în 
living, lăsând deschisă uşa frigiderului şi trimițând cu 
piciorul până sub masă una din pungile cu bulete de homar. 
Mama stă ţeapănă pe marginea canapelei. Poartă pijamaua 
de casă de culoare albastră. Bluza e pătată de vomă cu 
sânge. S-a umflat rău de tot în burtă; parcă ar fi gravidă în 
şapte luni. Deasupra obrajilor de culoarea pergamentului, 
părul îi stă sculat în toate direcţiile. Are nările pline de 
sânge închegat. Ochii ieşiţi din orbite. Lui i se pare că nu îl 
vede, dar ea întinde mâinile la el. 

— Mama! Mami! 


— 255 — 


Primul impuls este să o bată pe spate, însă aruncă o 
privire la cât de puţin mai rămăsese din hamburger, alături 
de restul din cocktailul enorm cu vodcă şi o picătură de suc 
de portocale şi înţelege că nu ar ajuta la nimic. Nu mai are 
otrava în gât. Măcar de-ar fi avut-o. 

Mama începe să dea din picioare în sus şi în jos, parcă ar 
merge pe loc. De aici veneau bătăile alea înăbuşite. Işi 
arcuieşte spatele. 

Ridică mâinile. Acum mărşăluieşte pe loc şi se bucură în 
acelaşi timp de golul înscris. Un picior îi pleacă mai departe 
şi loveşte măsuţa de cafea. Paharul înalt în care a fost 
cocktailul se rostogoleşte şi cade pe jos. 

— Mama! 

Se aruncă pe spate pe pernele canapelei, apoi se 
întoarce pe burtă. Îl fixează cu privirea ei torturată. Gâgâie 
un cuvânt nedesluşit, care poate e numele lui - sau poate 
nu. 

Cum îi tratezi pe oamenii otrăviţi? Cu ouă crude? Sau 
Coca Cola? Ba nu, Coca e pentru deranjamentul de stomac, 
or, ea a depăşit de mult faza asta. 

Trebuie să-i bag degetele pe gât, îşi spune. S-o fac să 
dea tot afară. 

Dar chiar în momentul acela dinţii mamei încep propriul 
lor marş, iar el îşi retrage repede mâna, apăsându-şi palma 
peste gură. Observă că şi-a făcut zdrenţe buza de jos; de 
acolo e sângele de pe pijama. O parte din el, în orice caz. 

— Bbadii! 

inspiră cu  sughiţuri. Cuvintele care urmează sunt 
guturale, dar destul de uşor de înţeles. 

— Sun... a... u... jențe! 

Sună la urgente. 

Se repede la telefon şi ridică receptorul. Dar îşi dă seama 
că nu poate face asta. Îi vin în minte toate întrebările la 
care nu va putea să răspundă. Pune receptorul la loc în 
furcă şi se întoarce cu faţa la ea. 

— De ce a trebuit să-ţi vâri tu nasul în frigiderul meu, 
Mami? De ce? 

— Bbadii! U-jen-țee! 


— 256 — 


— Când l-ai mâncat? Câtă vreme a trecut de atunci? 

În loc să-i răspundă, mama porneşte iarăşi în marş pe 
loc. Îşi dă capul cu putere pe spate şi se holbează două 
secunde la tavan. Apoi îl apleacă iar cu o smucitură. Nu i se 
mişcă deloc spatele; parcă ar avea capul pus pe rulmenţi. 
Se aude iar gâlgâitul acela sinistru, ca de apă care încearcă 
să treacă printr-un canal înfundat. Cască gura şi din ea 
țâşneşte un jet de vomă. li aterizează în poală şi, o, sfinte 
Dumnezeule, e şi mai mult sânge. 

Îşi aminteşte de toate dăţile când ar fi vrut s-o vadă 
moartă. Dar niciodată în felul ăsta, îşi spune el. Niciodată 
aşa. 

O idee i se aprinde în minte, precum raza unui far peste 
un ocean în furtună. Va afla de pe Internet cum să o facă 
bine. Acum totul este pe Internet. 

— Am eu grijă de tine, îi spune, dar pentru asta trebuie 
să mă duc câteva minute până jos. Tu... rezistă, mama! 
Încearcă... 

Aproape că-i spune: /ncearcă să te linişteşti. 

Se repede în bucătărie, la uşa ce duce în centrul lui de 
comandă. Acolo va descoperi cum s-o salveze. Şi chiar dacă 
nu va descoperi nimic, măcar nu va mai fi nevoit să se uite 
la ea cum moare. 


28 


Cuvântul care aprinde luminile este putere, însă, cu toate 
că îl rosteşte de trei ori, pivnita rămâne în beznă. Brady 
înţelege că programul de recunoaştere a vocii nu 
funcţionează din cauză că vocea îi este schimbată. Şi nu-i 
de mirare. Nu-i deloc de mirare, mama mă-sii de treabă! 

Apasă comutatorul şi coboară scara, având grijă să 
închidă uşa în spatele lui şi astfel să amuţească toate 
sunetele alea îngrozitoare care se aud din living. 

Nici măcar nu mai încearcă să-şi pornească computerele 
cu ajutorul vocii. Se aşază la Numărul Trei şi îl aprinde din 
butonul de la spatele monitorului. Pe ecran apare 
numărătoarea inversă până la Ştergerea Totală şi el o 


— 257 — 


opreşte tastând parola. Dar nu începe să caute antidoturi 
pentru stricnină; e mult prea târziu pentru aşa ceva. Şi 
acum, aflat în singurul loc din lume unde se simte în 
siguranţă, îşi poate permite să recunoască asta. 

Ştie şi cum s-a întâmplat. Ea a fost în stare bună ieri; s-a 
păstrat trează până a pregătit o cină gustoasă pentru 
amândoi şi atunci a simţit nevoia să se recompenseze 
astăzi. S-a făcut mangă şi apoi i-a venit ideea să mănânce 
ceva ca să-i mai ia din băutură până când vine acasă 
scumpetea ei de băiat. N-a găsit nimic să-i placă nici în 
cămară şi nici în frigiderul din bucătărie. Dar ia stai puţin, în 
frigiderul din garaj n-am căutat. Sucurile nu o interesau 
câtuşi de puţin, dar poate erau şi nişte gustărele pe acolo. 
Ce a găsit i-a depăşit însă cu mult speranţele: o pungă 
sigilată, plină cu carne proaspătă pentru hamburger. 

Brady se gândeşte la o vorbă veche: dacă ceva poate 
merge prost, atunci cu siguranţă va merge prost. Asta-i 
Principiul lui Peter? ÎI caută online şi află că nu este 
Principiul lui Peter, ci Legea lui Murphy. Botezată după 
numele unuia pe care îl chema Edward Murphy. Şi care 
făcea piese pentru avioane. Ce zici de chestia asta? 

Navighează şi pe alte câteva site-uri, apoi joacă câteva 
partide de solitaire. Când aude de sus o bufnitură 
puternică, se hotărăşte să asculte nişte muzică la iPod. 
Ceva vesel. Poate Staple Singers*5. 

Şi, în vreme ce ascultă la căşti „Respect Yourself”, intră 
pe Umbrela Albastră a lui Debbie să vadă dacă nu cumva 
are vreun mesaj de la umflatul de fost poliţist. 


29 


Când îşi dă seama că nu mai are cum să amâne 
momentul, Brady se târăşte până sus. S-a făcut deja seară. 
Mirosul de hamburger ars a dispărut aproape de tot, dar 
duhoarea de vomă este încă foarte puternică. Intră în living. 
Mama zace pe jos, lângă măsuţa răsturnată. Se holbează la 
tavan cu ochi sticloşi. Buzele i-au dezvelit dinţii într-un 


> The Staples Singers - grup vocal de muzică gospel, soul şi R&B (n.tr.). 
— 258 — 


rânjet larg. Mâinile îi sunt încleştate ca nişte gheare. E 
moartă. 

Brady o întreabă iarăşi în gând: De ce a trebuit să te duci 
în garaj când ţi s-a făcut foame? Of, Mami, Mami, ce-a fost 
în capul tău? 

Dacă ceva poate merge prost, atunci cu siguranță va 
merge prost, îşi zice el. Şi apoi, privind la mizeria de acolo, 
se întreabă dacă mai au detergent de covoare. 

Asta-i numai vina lui Hodges. Toate se întâmplă numai şi 
numai din vina lui. 

Se va ocupa el de bătrânul Det. Pens. Da, foarte curând 
se va ocupa de el. Însă deocamdată are o problemă mai 
urgentă. Ca să se gândească mai bine, se aşază pe scaunul 
pe care stă de obicei când se uită cu mama la televizor. De- 
abia acum îşi dă seama că ea nu se va mai uita la niciun 
reality show. E trist... dar şi nostim, dintr-un anumit punct 
de vedere. Şi-l imaginează pe Jeff Probst”? trimiţându-le un 
buchet de flori cu o carte de vizită pe care scrie: Din partea 
tuturor prietenilor tăi din Survivor. Nu se mai poate stăpâni 
şi începe să chicotească. 

Ce să facă cu ea? Vecinii nu-i vor simţi lipsa, pentru că nu 
erau în relaţii de niciun fel; ba chiar ea zicea despre ei că 
sunt aroganţi şi cu nasul pe sus. Nu are prieteni, nici măcar 
prieteni de beţie, pentru că obişnuia să bea numai acasă. 
Odată, într-unul din momentele ei extrem de rare de 
autocritică, i-a spus că nu se duce în baruri pentru că acolo 
nu sunt decât beţivi ca ea. 

— De asta nu te-ai oprit după ce ai gustat din porcăria 
aia, nu-i aşa? se adresează el cadavrului. Erai mult prea 
beată. 

Îşi doreşte să fi avut o ladă frigorifică. Dacă ar fi avut, i-ar 
fi îngrămădit trupul înăuntru. A văzut chestia asta într-un 
film. Nu are curaj să o pună în garaj; parcă-i puţin prea în 
văzul lumii. Probabil că ar putea s-o înfăşoare într-un covor 
şi să o ducă în pivniţă. Ar încăpea numai bine sub scară, 
dar cum ar mai putea să lucreze el ceva când ar şti că ea e 
alături? Când ar şti că se uită fix la el, cu tot covorul care îi 


56 Jeff Probst - producător al reality-show-ului Survivor (n.tr.). 
— 259 — 


acoperă ochii? 

În plus, pivniţa este teritoriul /ui. Centrul lui de control. 
Într-un sfârşit îşi dă seama că nu poate face decât un singur 
lucru. O apucă de sub braţe şi o târăşte spre scară. 
Pantalonii de pijama îi alunecă şi îi dezvelesc ceea ce ea 
numeşte (numea, îşi aduce el aminte cum trebuie să se 
exprime) „piersicuţa”. Odată, când erau împreună în pat, 
iar ea îl ajuta să scape de o durere cumplită de cap, ela 
încercat să-i atingă piersicuţa şi ea l-a plesnit peste mână. 
Tare. Să nu îndrăzneşti, i-a spus ea atunci. De acolo ai ieşit 
tu. 

Brady o trage în sus pe scară, treaptă cu treaptă. 
Pantalonii de pijama îi alunecă până la glezne şi rămân 
îngrămădiţi acolo. El îşi aduce aminte de marşul ei de pe 
canapea de la sfârşitul agoniei. Oribil. Dar, la fel ca ideea cu 
florile trimise de Jeff Probst, şi amintirea asta are o latură 
amuzantă. Numai că nu-i de genul celor pe care le poţi 
povesti celorlalţi. E mai degrabă Zen. 

O trage pe hol. Apoi în dormitorul ei. Se îndreaptă de 
mijloc, strâmbându-se când îl săgetează durerea în şale. 
Doamne, da' grea mai e! Ca şi cum moartea ar fi umplut-o 
cu nişte greutăţi misterioase. 

Nu contează. Fă ce ai de făcut şi termină odată! 

Îi trage pantalonii la loc, dându-i din nou o înfăţişare 
decentă - cât de decentă poate fi înfăţişarea unui cadavru 
îmbrăcat într-o pijama îmbibată în vomă - şi o saltă pe pat. 
Când se îndreaptă din nou, aude cum îi trosneşte coloana 
vertebrală. Se gândeşte să o dezbrace de pijama şi să-i 
pună ceva curat pe ea, poate unul din tricourile alea XL pe 
care le poartă uneori când doarme. Însă treaba asta ar 
însemna iarăşi să ridice şi să împingă şi să manevreze 
multe kilograme de carne mută care acum atârnă pe oase 
ca hainele pe umeraşe. Dacă îşi paradeşte spatele de tot? 

Măcar bluza să i-o scoată, pentru că acolo e mare parte 
din mizerie. Însă asta ar însemna să-i vadă ţâţele. Pe ţâţe îi 
dădea voie să o atingă, dar foarte rar. Băieţelul meu 
frumos, obişnuia ea să îi spună în ocaziile acelea. Trecându- 
şi degetele prin părul lui, sau masându-i tâmplele şi ceafa 


— 260 — 


unde i se ghemuise migrena cea hidoasă. Scumpetea mea 
frumoasă de băiat. 

În cele din urmă nu mai face nimic altceva decât să tragă 
cuvertura, acoperind-o în întregime. Acoperind, mai ales, 
ochii aceia sticloşi şi bulbucaţi. 

— Scuze, mama, îi spune el privind la forma albă. N-a 
fost vina ta. 

Nu. A fost vina umflatului de fost poliţist. Este foarte 
adevărat că Brady a cumpărat cutiile cu Gopher-Go ca să 
otrăvească potaia, dar numai ca să poată ajunge la Hodges 
şi să-i facă minţile vraişte. Acum minţile lui Brady sunt 
vraişte. Ca să nu mai vorbim de living. Are mult de muncă 
acolo, dar mai întâi trebuie să facă altceva. 


30 


Şi-a recăpătat controlul, iar acum comenzile vocale dau 
rezultat. Nu pierde nicio clipă, ci se duce glonţ la Numărul 
Trei, se aşază şi se conectează la Umbrela Albastră a lui 
Debbie. Mesajul lui către Hodges este scurt şi la obiect: 


Am să te omor. 
Nici n-ai să mă vezi când ţi-o trag. 


— 261 — 


CHEMAREA MORȚILOR 


1 


Luni, la două zile după moartea doamnei Wharton, 
Hodges se află din nou în DeMasio's Italian Ristorante. 
Ultima oară a luat aici prânzul cu fostul lui partener. Acum 
a venit ca să ia cina împreună cu Jerome Robinson şi Janey 
Patterson. 

Janey îl complimentează pentru alegerea costumului care 
îi vine mai bine chiar dacă nu a slăbit decât unul sau două 
kilograme [iar Glock-ul de la curea nu se observă deloc). Lui 
Jerome îi place la nebunie pălăria lui cea nouă, din fetru 
cafeniu, pe care i-a cumpărat-o Janey. Pentru că acum e 
detectiv particular, i-a explicat ea, şi toţi detectivii 
particulari trebuie să poarte o pălărie de fetru trasă pe o 
sprânceană. 

jerome o încearcă şi o înclină într-o parte exact cat 
trebuie. 

— Ce ziceţi? Semăn cu Bogart? 

— Îmi pare nespus de rău să te deziluzionez, se amuză 
Hodges, dar Bogart a fost alb. 

— Ca varul de alb, adaugă şi Janey. 

— Lăsaţi-o baltă, zice Jerome şi-i aruncă pălăria înapoi lui 
Hodges, care o pune bine sub scaun, spunându-şi să ţină 
minte să nu o uite acolo. Sau să nu calce pe ea. 

E încântat că cei doi s-au simpatizat din prima. Jerome - 
minte bătrână în cap tânăr, cum îşi spune adesea Hodges - 
face exact ceea ce trebuie imediat ce se termină aiureala 
aia cu pălăria. la în ambele mâini una din mâinile lui Janey 
şi îşi exprimă părerea de rău pentru pierderea pe care a 
suferit-o ea. 

— Pentru ambele pierderi, de fapt, adaugă el. Ştiu că ţi-ai 
pierdut şi sora. Dacă mi s-ar întâmpla mie una ca asta sunt 
convins că aş fi cel mai nefericit om de pe faţa pământului. 
Barb e o pacoste mică, dar o iubesc de mor. 

Janey îi mulţumeşte cu un zâmbet. Deoarece Jerome nu 


— 262 — 


are încă vârsta la care să poată bea vin, comandă toţi ceai 
cu gheaţă. Janey îl întreabă la ce facultate are de gând să 
se ducă şi, când Jerome zice că înclină mai mult spre 
Harvard, ea îşi dă ochii peste cap şi-şi schimonoseşte 
vocea: 

— Haaa-vad! O, Doooamne. 

— Conaşu' Hodges tre' să-şi găsască p-altu' să-i tundă 
iarba! exclamă Jerome. 

Pe Janey o pufneşte râsul atât de tare că mai-mai să se 
înece cu o bucată de crevete pe care o scuipă în şervet. Se 
înroşeşte de ruşine, dar Hodges se bucură nespus s-o audă 
râzând. Fardul aplicat cu multă pricepere nu-i poate acoperi 
complet nici paloarea obrajilor şi nici cearcănele negre de 
sub ochi. 

Când o întreabă cum le place vila din Sugar Heights 
mătuşii Charlotte, unchiului Henry şi Gângavei Holly, Janey 
îşi ia capul în mâini, ca lovită de cea mai cumplită migrenă. 

— Mătuşa Charlotte m-a sunat azi de şase ori. Jur că nu 
exagerez cu nimic. De şase ori. Prima dată mi-a spus că 
Holly s-a trezit în timpul nopţii, nu şi-a dat seama unde se 
află şi a făcut un atac de panică. Tocmai voia să cheme o 
ambulanţă când a reuşit unchiul Henry s-o liniştească, 
povestindu-i despre NASCAR. E înnebunită după cursele de 
maşini. Cică nu pierde niciuna la televizor. E topită după Jeff 
Gordon. 

Janey ridică din umeri. 

— Dacă vă puteţi imagina aşa ceva. 

— Câţi ani are? se interesează Jerome. 

— E cam de aceeaşi vârstă cu mine, dar suferă de un 
oarecare... retard emoţional, cred că se zice. 

Jerome mormăie: 

— În cazul ăsta ar trebui să-i placă mai mult Kyle Busch”. 

— Cine? 

— Nu contează. 

Janey le mai spune că mătuşa Charlotte a sunat iar ca să- 
şi manifeste uluirea cu privire la factura de curent, care 
trebuie să fie enormă; apoi ca să se vaite de vecini, care 


57 Kyle Bush, Jeff Gordon - piloţi profesionişti de curse (n.tr.). 
— 263 — 


sunt prea cu nasul pe sus; apoi ca să reclame faptul că în 
vilă sunt îngrozitor de multe tablouri şi că arta asta 
modernă nu este absolut deloc pe gustul ei; apoi ca să-şi 
exprime părerea (deşi tonul a fost la fel de peremptoriu) că 
Olivia ar fi rămas lefteră dacă toate lămpile alea din casă ar 
fi fost galleuri autentice. Ultimul telefon, la care Janey a 
răspuns chiar înainte să plece spre restaurant, a fost cel 
mai supărător dintre toate. Mătuşa zicea că unchiul Henry 
voia să-i transmită lui Janey că s-a documentat şi nu este 
încă prea târziu să se răzgândească cu privire la incinerare. 
Mai zicea că fratele ei s-a necăjit foarte tare când a aflat 
despre această intenţie a nepoatei - „funeralii de viking”, îi 
spunea el - şi că Holly nici nu vrea să vorbească de asta 
pentru că i se face pielea de găină. 

— Slavă Domnului că plecarea lor de joi e bătută în cuie, 
spune Janey. Deja număr minutele. 

ÎI strânge pe Hodges de mână şi adaugă: 

— Însă în toată nebunia asta am şi o veste bună. Tuşa 
Charlotte zice că Holly e topită după tine. 

Hodges zâmbeşte: 

— Poate unde semăn atât de bine cu Jeff Gordon. 

Janey şi Jerome comandă desert. Hodges dă dovadă de 
tărie de caracter şi se abţine. Apoi, când li se aduc cafelele, 
trece la fondul discuţiei. A adus cu el două mape, câte una 
pentru fiecare. 

— Aici aveţi toate însemnările mele. Le-am sistematizat 
cât de bine m-am priceput. Vreau să le aveţi în caz că eu 
păţesc ceva. 

Janey pare speriată. 

— Ţi-a mai scris ceva pe site-ul ăla? 

— Nu mi-a mai scris nimic, îi răspunde Hodges. 

Minte cu naturaleţe şi convingător. 

— E doar o măsură de prevedere. 

— Eşti sigur? vrea să ştie şi Jerome. 

— Absolut. Nu-i nicio concluzie în notițele mele, însă asta 
nu înseamnă că nu am făcut progrese. M-am gândit la o 
cale care ar putea - repet: arputea - să ne ducă direct la 
individul pe care-l căutăm. Până atunci, e foarte important 


— 264 — 


să fiţi în permanenţă atenţi la tot ce se întâmplă în jurul 
vostru. 

— Să fim COP, spune Janey. 

— Exact. 

Se întoarce către Jerome. 

— Tu la ce anume ai să fii atent în mod deosebit? 

Răspunsul este rapid şi sigur: 

— La vehicule care trec mai des, mai ales la cele conduse 
de bărbaţi tineri, să zicem între douăzeci şi patruzeci de 
ani. Deşi mie un tip la patruzeci mi se pare cam bătrân. 
Adică tu eşti matusalemic, Bill. 

— Nimeni nu se dă în vânt după neobrăzaţi, îi spune 
Hodges. Ai să înveţi asta pe pielea ta, tinere. 

Elaine, amfitrioana restaurantului, se opreşte lângă masa 
lor ca să-i întrebe dacă s-au simţit bine. Îi răspund că s-au 
simţit excelent, iar Hodges mai comandă un rând de cafele. 

— Imediat, zice femeia. Azi arătaţi mult mai bine decât 
data trecută când ne-aţi vizitat, domnule Hodges. Dacă nu 
vă deranjează că vă spun. 

Pe Hodges nu-l deranjează. Pentru că se şi simte mai 
bine decât data trecută. Şi mai suplu decât ar putea 
justifica cele două sau trei kilograme pe care le-a slăbit. 

După ce Elaine se îndepărtează de ei, iar ceştile le sunt 
din nou pline cu cafea, Janey se apleacă peste masă, 
privindu-l drept în ochi: 

— Despre ce cale vorbeşti? Spune-ne. 

Hodges se gândeşte la Donald Davis, care a mărturisit nu 
doar că şi-a ucis nevasta, ci şi alte cinci femei în diferite 
popasuri de pe marginea şoselelor din Midwest. În scurt 
timp chipeşul domn Davis va ajunge în închisoare, unde 
mai mult ca sigur îşi va petrece tot restul vieţii. 

Hodges a mai văzut cazuri dintr-astea. 

Nu-i într-atât de naiv să-şi închipuie că toate crimele pot 
fi rezolvate, dar se întâmplă destul de des să iasă la lumină 
o probă (de pildă cadavrul unei anumite soţii într-o anumită 
balastieră abandonată). Ca şi cum toate lucrurile ar fi 
rânduite de o forţă incredibilă a universului, cu bune 
intenţii, dar cu degete neîndemânatice, care încearcă în 


— 265 — 


permanenţă să îndrepte răul. Detectivii însărcinaţi cu 
anchetarea unei crime citesc rapoartele, interoghează 
martorii, vorbesc la telefon, studiază probele... şi aşteaptă 
ca forţa asta să-şi facă treaba. Şi când şi-o face (dacă şi-o 
face) apare o cale nouă de anchetă. lar calea asta cel mai 
adesea duce la criminal, la tipul de personaj pe care 
Domnul Mercedes îl numeşte trufaş în scrisoarea lui. 

Hodges îi întreabă pe cei doi: 

— Dar dacă Olivia Trelawney chiar a auzit fantome? 


2 


Când ies din restaurant şi ajung lângă jeepul vechi, însă 
în perfectă stare de funcţionare, primit de Jerome de la 
părinţi când a împlinit şaptesprezece ani, el îi spune lui 
Janey că se bucură nespus că a cunoscut-o şi o sărută pe 
obraz. Janey pare surprinsă, dar plăcut impresionată. 

Jerome se întoarce la Hodges. 

— Eşti pregătit, Bill? Mai ai nevoie de ceva pentru mâine? 

— N-am nevoie decât să afli tu cât mai multe despre 
chestia aia despre care am vorbit, ca să ştii ce să cauţi 
atunci când vom verifica computerul Oliviei. 

— Totul e sub control. 

— Bine. Nu uita să-ţi saluţi părinţii din partea mea. 

Jerome rânjeşte. 

— Uite cum facem: îi transmit salutările tale lui tata. Cât 
despre mama... 

Şi Tyrone Feelgood Delight îşi face o scurtă, dar 
savuroasă, apariţie: 

— O să-i dau ocol-ocol-ocol la coniţa aia fo’ săptămână, 
două. 

Hodges ridică din sprâncene. 

— Te-ai certat cu maică-ta? Nu-ţi prea stă în fire. 

— Nu m-am certat deloc, doar că-i cam morocăânoasă. ŞI 
o înţeleg foarte bine. 

Tânărul râde înfundat. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Of, omule! Joi seară e un concert la CCAM. O trupă de 


— 266 — 


tembeli de-şi zic 'Round Here. Numai că a dat benga şi în 
Barb, şi în Hilda, prietena ei, şi încă în vreo două fetiţe care 
urlă că vor să se ducă să-i vadă, deşi o porcărie de muzică 
mai dulceagă eu n-am mai auzit. 

— Câţi ani are sora ta? îl întreabă Janey. 

— Nouă. Merge pe zece. 

— La vârsta asta e normal să-i placă muzica dulceagă. 
Crede-mă, pentru că şi eu la unsprezece ani eram 
realmente înnebunită după Bay City Rollers. 

Jerome pare complet nedumerit, iar ea izbucneşte în râs. 

— Ţi-ai pierde de tot respectul pentru mine dacă ai şti 
despre cine vorbesc. 

— Mă rog. Şi niciuna din puştoaice n-a mai fost la vreun 
spectacol live, pricepeţi? Adică altul decât Barney şi 
prietenii sau Sesame Street pe gheață sau tot o chestie din 
asta cu marionete. Aşa că au început să se roage şi să 
pâzâie şi să tot piseze la cap pe toată lumea - chiar şi pe 
mine - şi, în cele din urmă, mamele au ţinut o şedinţă de 
urgenţă şi au hotărât să le permită fetelor să meargă chiar 
dacă a doua zi trebuie să se ducă la şcoală, pentru că 
spectacolul începe devreme; singura condiţie pusă a fost ca 
una dintre e/e să le însoţească. Au tras la sorţi şi mama a 
pierdut. 

Clatină din cap. Pe chip i s-a aşternut o expresie gravă, 
dar în ochi i s-a aprins un licăr şugubăţ. 

— la închipuiţi-vă scena: mama mea, cea mai serioasă 
femeie pe care o cunosc, la un concert live, înconjurată de 
trei sau patru mii de fete cu vârste între opt şi paişpe ani şi 
care chirăie de nu-ţi mai auzi nici gândurile, darămite 
muzica aia leşinată. Mai trebuie să vă explic de ce fac tot 
posibilul să mă feresc din calea ei? 

— Sper să se distreze totuşi, spune Janey. Probabil că nu 
de mult şi ea a chirăit la concertele lui Marvin Gaye sau Al 
Green. 

Jerome sare în jeep, le mai face o dată cu mâna şi iese 
din parcare spre Lowbriar, lăsându-i pe Hodges şi Janey 
lângă Toyota fostului detectiv, în noaptea cu miros de vară. 
Luna în primul ei pătrar se înălţase deasupra pasajului care 


— 267 — 


desparte Lowtown de partea mai prosperă a oraşului. 

— E băiat bun, comentează Janey. Ai noroc că-ţi este 
prieten. 

— Mda, zice Hodges. Chiar am. 

Îi ia pălăria de pe cap şi o probează, înclinând-o 
provocator pe o parte. 

— Ce urmează, domnule detectiv? Mergem la tine? 

— Vrei să spui ce sper eu că vrei să spui? 

— Nu vreau să dorm singură. 

Se ridică pe vârfuri şi-i pune pălăria la loc. 

— lar dacă asta presupune să mă abandonez poftelor 
tale trupeşti, o voi face. 

Hodges apasă butonul care descuie maşina şi zice: 

— Să nu care cumva să se spună că nu am profitat de o 
domniţă la ananghie. 

— Nu eşti un gentilom, domnul meu. Slavă Domnului. Hai 
să mergem. 


3 


De data asta e şi mai bine pentru că au început să se 
cunoască. lar neliniştea a fost înlocuită de dorinţă. După ce 
termină, Janey îşi pune o cămaşă de-a lui (atât de mare îi 
este încât îi atârnă până la genunchi şi sânii i se pierd în ea) 
şi începe să-i exploreze casa. Uşor îngrijorat, Hodges se ţine 
după ea. 

Când se întorc în dormitor ea dă verdictul: 

— Deloc rău pentru un bârlog de burlac. Nu tu vase 
murdare în chiuvetă, nu tu păr în scurgerea de la cadă, nu 
tu filme porno aruncate vraişte pe televizor. Ba chiar am 
observat nişte legume proaspete în sertarul de la frigider, 
ceea ce-ţi aduce puncte bonus. 

— Nu m-am gândit că o să vină vreo femeie la mine, 
spune Hodges. Altă femeie în afară de fiica mea, vreau să 
zic. Deşi Allie nu m-a mai vizitat de vreo doi ani şi ţinem 
legătura doar prin telefon şi e-mail. 

— La divorţ a luat partea fostei tale soţii? 

— Cred că da... 


— 268 — 


Hodges nu şi-a pus niciodată problema în termenii 
aceştia. 

— ... Şi probabil că a avut dreptate să i-o ia. 

— Poate eşti prea dur cu tine însuţi. 

Hodges soarbe din bere. Are un gust bunicel. Mai soarbe 
încă o dată şi îi vine o idee. 

— Mătuşa Charlotte are numărul meu de telefon? 

— Nici vorbă. Dar nu ăsta e motivul pentru care am vrut 
să vin aici şi să nu mă duc acasă, deşi aş minţi dacă aş 
spune că nu mi-a trecut prin minte. 

Îl priveşte cu gravitate. 

— Vrei să vii la slujba de miercuri? Spune că da. Te rog. 
Am nevoie de un prieten lângă mine. 

— Bineînţeles. Vin şi la priveghiul de marţi. 

Pare surprinsă, dar într-un mod plăcut. 

— Asta-i mai presus de aşteptările mele. 

Pentru Hodges nu e mai presus de nicio aşteptare. A 
reintrat complet în starea pe care o avea când era în 
poliţie, iar participarea la funeraliile unei persoane 
implicate într-un caz de crimă - chiar dacă cu rol secundar - 
face parte din procedura standard de investigaţie. Nu prea 
crede că Domnul Mercedes îşi va face apariţia la priveghi 
sau la slujba de miercuri, dar nici imposibil nu este. Hodges 
nu a văzut ziarul de azi, dar precis un reporter cu ceva 
minte la el a făcut legătura dintre doamna Wharton şi Olivia 
Trelawney, fiica ei care s-a sinucis după ce maşina i-a fost 
folosită la comiterea unei crime în masă. Asemenea 
corelaţie nu este cine ştie ce ştire, dar la fel se poate spune 
şi despre experienţele lui Lindsay Lohan cu drogurile şi 
alcoolul. Hodges crede totuşi că informaţia aceasta trebuie 
să fie strecurată pe undeva în articol. 

— Vreau să vin, întăreşte el. Cum a rămas cu cenuşa? 

— Individul de la pompele funebre îi zice relicve. 

Şi iarăşi îşi încreţeşte nasul ca atunci când îşi bate joc de 
felul cum spune el Mda. 

— Ce părere ai de chestia asta? Zici că mâine-poimâine 
ajunge biata mama exponat într-un muzeu. Şi, ca să-ți 
răspund, am sentimentul că nici mătuşa şi nici unchiul nu 


— 269 — 


se vor arăta doritori să intre în posesia urnei cu cenuşa 
mamei. 

— Nu, la fel cred şi eu. O să fie şi o masă? 

Janey oftează. 

— Da, la insistenţele mătuşii. Deci, la zece e slujba, 
urmată de un prânz în vila din Sugar Heights. În vreme ce 
noi vom mânca gustările aduse de firma de catering şi vom 
povesti întâmplări cu Elizabeth Wharton, cei de la pompe 
funebre se vor ocupa de incinerare. Am să mă gândesc ce o 
să fac cu cenuşa de-abia după plecarea lor. Aşa că nici nu 
vor fi nevoiţi să vadă urna. 

— Bună idee. 

— Mersi frumos. De prânz îmi e mie groază. Nu de 
doamna Greene şi de cele câteva prietene ale mamei, ci de 
ei. Îţi dai seama că, dacă mătuşa Charlotte va dori să arate 
lumii cât de mult suferă ea, s-ar putea ca Holly să facă o 
cădere nervoasă. Ai să vii şi la prânz, da? 

— Dacă mă laşi să văd ce-i sub cămaşa aia pe care o 
porţi, am să fac tot ce vrei. 

— În cazul acesta, să te ajut să mă deschei. 


4 


La câţiva kilometri depărtare de casa de pe Harper Road, 
unde Kermit William Hodges şi Janelle Patterson dorm 
îmbrăţişaţi, Brady Hartsfield se află în centrul lui de 
comandă. Dar stă la masa de lucru, nu în faţa 
computerelor. Şi nu face nimic. 

Printre uneltele mici, bucăţile de sârmă şi componentele 
de computere împrăştiate de-a valma este şi ziarul de luni, 
nedesfăcut din punga lui de plastic. L-a adus în casă atunci 
când s-a întors de la Discount Electronix, însă doar în 
virtutea obişnuinţei. Nu-l interesează ştirile. Are alte lucruri 
la care să se gândească. Cum să i-o tragă poliţistului. Cum 
să intre la concertul 'Round Here de la CCAM cu vesta lui 
sinucigaşă. Fireşte, dacă chiar are de gând să meargă până 
la capăt cu planul ăsta. Deocamdată i se pare că are foarte 
multe de făcut. O brazdă foarte lungă de săpat. Un munte 


— 270 — 


foarte înalt de urcat. Un... o... 

Dar nu-i mai vin în minte alte comparații. Sau metafore 
sunt astea? 

Poate, îşi zice el cu amărăciune, aş face mai bine să mă 
omor chiar acum şi să termin o dată pentru totdeauna cu 
tot. Să scap de gândurile astea oribile. De instantaneele 
astea din iad. 

De genul celei cu mama lui zvârcolindu-se pe canapea 
după ce mâncase carnea otrăvită pregătită pentru câinele 
familiei Robinson. Mama, cu ochii scoşi din orbite şi cu 
bluza de la pijama acoperită cu vomă - ei, cum ar sta poza 
asta în albumul de familie? 

Trebuie să se gândească, însă în capul lui s-a dezlănţuit 
un uragan, unul de Categoria V, cum a fost Katrina, şi 
gândurile-i zboară în toate direcţiile. 

Sacul lui vechi de dormit, de pe vremea când era la 
Cercetaşi, e aşternut pe podeaua pivniţei, peste o saltea 
pneumatică pe care a găsit-o în garaj. Salteaua are o gaură 
prin care pierde aer. Brady presupune că va trebui s-o 
repare dacă intenţionează să doarmă aici pe perioada asta 
scurtă de timp care i-a mai rămas de trăit. Unde a/tundeva 
să doarmă? Nu se poate hotărî să doarmă în camera lui de 
la etaj, nu atâta vreme cât mama zace moartă în camera 
de alături, probabil putrezind deja în aşternuturi. A dat 
drumul la aerul condiţionat şi la setat pe funcţia RECE 
MAX., dar nu-şi face iluzii că va fi de ajuns. Sau că va dura. 
Şi nici dormitul pe canapeaua din living nu e o opţiune. A 
curăţat-o cât de bine a fost el în stare şi i-a întors pernele, 
dar tot miroase a vomă. 

Nu, aici trebuie să doarmă, aici, în locul lui special. În 
centrul lui de comandă. Desigur că şi pivniţa are propria-i 
poveste urâtă; aici a murit fratele lui mai mic. Numai că e 
un eufemism să zici că a murit. Şi s-a făcut cam târziu 
pentru eufemisme. 

Brady îşi aduce aminte cum s-a folosit de numele lui 
Frankie când i-a trimis mesaje Oliviei Trelawney pe Umbrela 
Albastră a lui Debbie. Ca şi cum Frankie ar fi fost iarăşi viu. 
Insă când a murit vaca aia bogată, Frankie a murit şi el cu 


— 271 — 


ea. 

Din nou. 

— Oricum nu am ţinut niciodată la tine, zice el privind la 
piciorul scării. 

Vocea îi sună ciudat de copilăroasă, subţire şi piţigăiată, 
dar Brady nu sesizează. 

— Şi am fost nevoit s-o fac. 

Ezită, apoi continuă: 

— Amândoi am fost. 

Îşi aduce aminte de mama şi de cât de frumoasă era pe 
vremea acea. 

Pe vremea aceea de demult. 


5 


Deborah Ann Hartsfield a fost una din puţinele foste 
majorete care, chiar după sarcină, au reuşit să-şi păstreze 
silueta din tinereţea când dansau şi ţopăiau pe lângă liniile 
de tuşă la meciurile de vineri seara: înaltă, cu forme 
apetisante şi părul ca mierea. În primii ani ai căsniciei nu 
obişnuia să bea mai mult de un pahar cu vin la cină. De ce 
să-ţi bei minţile dacă viaţa e mult mai frumoasă atunci 
când eşti treaz? Avea un soţ, avea o casă în zona de nord a 
oraşului - nu tocmai un palat, dar cine poate spune că are 
aşa ceva la început de drum? - şi avea doi băieţi. 

Când mamei lor i-a murit soţul, Brady avea opt ani şi 
Frankie trei. Frankie era un copil urâţel şi puţin cam încet la 
minte. Brady, însă, era chipeş şi inteligent. Şi ce ştrengar 
era! Mama era topită după el, iar el o iubea la fel de mult. 
Îşi petreceau după-amiezile lungi de sâmbătă cuibăriţi sub 
pătură pe canapea, uitându-se la filme vechi şi bând 
ciocolată caldă, în vreme ce Norm bricola în garaj, iar 
Frankie umbla de-a buşilea pe covor, jucându-se cu cuburile 
sau cu maşinuţa de pompieri de care nu se dezlipea şi pe 
care o botezase Sammy. 

Norm Hartsfield era instalator de linii electrice la 
compania statală de furnizare a energiei electrice. Câştiga 
bani frumoşi din urcatul pe stâlpii de înaltă tensiune, însă 


— 272 — 


aspira la mai mult. Poate la planurile lui de viitor se gândea 
în ziua aceea nefericită, pe Route 51, în loc să fie atent la 
ce face, sau poate doar şi-a pierdut echilibrul şi, ca să nu 
cadă, s-a agăţat de ce nu trebuie. Indiferent de cauză, 
rezultatul a fost unul fatal. Colegul lui vorbea prin radio cu 
centrala, raportând că descoperiseră defecţiunea şi că 
aproape restabiliseră alimentarea cu energie, când a auzit 
o pârâitură puternică. Aceasta fusese provocată de cei 
douăzeci de mii de volţi care treceau prin trupul lui Norm 
Hartsfield. Colegul a mai apucat doar să-l vadă pe Norm 
cum alunecă de pe platforma de lucru, ridicată la 
doisprezece metri deasupra solului, şi cade în gol, cu mâna 
stângă carbonizată şi cu mâneca de la uniformă în flăcări. 

La fel ca majoritatea americanilor din clasa mijlocie şi 
soţii Hartsfield erau dependenţi de cardurile de credit, noua 
modă a sfârşitului de secol; şi nu aveau decât două mii de 
dolari în contul din bancă. Adică foarte puţin, dar poliţa de 
asigurare era bună, iar compania de electricitate a oferit 
suma de şaptezeci de mii în schimbul semnăturii lui 
Deborah Ann pe un document care o absolvea de orice vină 
în chestiunea morţii lui Norm Hartsfield. Lui Deborah Ann i 
s-a părut că i-a venit din ceruri o căldare uriaşă, plină cu 
bani. A achitat integral ipoteca pentru casă şi şi-a cumpărat 
o maşină nouă. Nici nu i-a trecut prin cap că sunt anumite 
căldări care se umplu doar o singură dată în viaţă. 

Era coafeză atunci când îl cunoscuse pe Norm, iar după 
moartea lui s-a întors la lucru. Cam după vreo şase luni de 
văduvie, a început să iasă cu un bărbat pe care îl 
cunoscuse la bancă - un simplu funcţionar, i-a spus ea lui 
Brady, dar un tânăr cu perspective. L-a adus acasă. 
Individul i-a ciufulit părul lui Brady şi i-a zis campionule. l-a 
ciufulit părul lui Frankie şi i-a zis micuțu/e campion. Lui 
Brady nu i-a plăcut de el (avea dinţii lungi ca vampirii din 
filmele de groază), dar nu şi-a arătat antipatia. Învăţase 
deja să poarte un chip-zâmbitor şi să-şi ţină sentimentele 
pentru el. 

Intr-o seară, înainte să plece la restaurant cu Deborah 
Ann, iubitul i-a spus lui Brady: „Mama ta e o persoană 


— 273 — 


încântătoare, la fel ca tine.” Brady a zâmbit şi a spus 
mulţumesc şi s-a rugat ca iubitul să aibă un accident de 
maşină şi să moară. Fireşte, să aibă accidentul doar atunci 
când nu va fi împreună cu mama. lubitul cu colții de vampir 
nu avea niciun drept să-i ia locul tatălui său. 

Locul acela îi aparţinea lui Brady. 

Frankie s-a înecat cu o felie de măr când la televizor se 
dădea filmul Blues Brothers. Filmul ar fi trebuit să fie o 
comedie. Brady nu pricepea ce e comic în el, dar mama şi 
Frankie se stricau de râs. Mama era veselă şi gătită elegant 
pentru că avea întâlnire cu iubitul. Curând urma să apară şi 
bona. Bona era o nehalită lacomă şi proastă care, imediat 
ce ieşea Deborah Ann pe uşă, se şi repezea la frigider să 
vadă ce-i bun acolo. Se apleca să scotocească pe toate 
rafturile şi stătea cu fundul ei umflat în sus. 

Pe măsuţa de cafea erau două castroane; unul cu 
popcorn, celălalt cu felii de măr cu scorţişoară pe deasupra. 
Într-o scenă din film, erau nişte oameni care cântau într-o 
biserică, iar unul din Fraţii Blues făcea tumbe pe tot 
intervalul dintre intrare şi altar. Frankie stătea pe jos şi 
râdea de tumbele făcute de Fratele Blues cel gras. Când a 
tras aer în piept ca să poată râde în continuare, i-a intrat în 
gât o bucăţică de măr cu scorţişoară. Şi n-a mai râs. Ci a 
început să se zvârcolească, ţinându-se cu mâinile de gât. 

Mama lui Brady a ţipat şi l-a luat în braţe. L-a strâns cu 
putere, încercând să-l facă să scuipe bucata de măr. Nu a 
reuşit. Frankie s-a făcut roşu la faţă. Mama i-a băgat mâna 
pe gât ca să scoată bucata de măr. N-a scos-o. Culoarea 
roşie a început să dispară de pe chipul lui Frankie. 

— O0-Doamne-Dumnezeule-lisuse-Hristoase!!! a zbierat 
Deborah Ann şi s-a repezit la telefon. 

A urlat la Brady în timp ce forma numărul. 

— Nu sta acolo ca un dobitoc! Bate-l pe spate! 

Lui Brady nu-i plăcea când cineva ţipa la el, iar mama nu- 
i mai spusese niciodată „dobitoc”, dar s-a dus şi l-a bătut 
pe Frankie pe spate. L-a bătut tare. Bucata de mărtotnu a 
ieşit. Acum faţa lui Frankie se făcea vânătă. Lui Brady i-a 
venit o idee. L-a apucat pe Frankie de glezne şi l-a ridicat 


— 274 — 


cu capul în jos. Bucata de măr tot nu a ieşit. 

— Termină cu prostiile, Frankie, i-a spus Brady. 

Frankie a continuat să respire (dacă se poate spune aşa, 
pentru că scotea nişte şuierături superficiale şi hârâite) 
aproape până la sosirea ambulanţei. Atunci s-a oprit. 
Ambulanţierii au intrat în casă. Erau îmbrăcaţi cu uniforme 
negre, cu dungi galbene pe jachete. L-au trimis pe Brady la 
bucătărie ca să nu vadă ce-i fac fratelui său; de acolo a 
auzit-o pe mama ţipând şi mai târziu a văzut pete de sânge 
pe covor. 

Dar nicio bucată de măr. 

După aceea, toată lumea, cu excepţia lui Brady, a plecat 
cu ambulanţa. Brady a stat pe canapea, a mâncat popcorn 
şi s-a uitat la televizor. Nu la Blues Brothers, care era o 
porcărie de film, doar cu cântece proaste şi urmăriri şi mai 
proaste. Pe alt canal a găsit un film despre un tip nebun 
care răpise nişte elevi din autobuzul care îi ducea la şcoală. 
Da, filmul ăsta era destul de palpitant. 

Când a apărut vaca de bonă, Brady i-a spus: 

— Frankie s-a înecat cu o felie de măr. E îngheţată în 
frigider. Vanilie cu caramel. Mănâncă câtă vrei. 

Şi poate, s-a gândit el, dacă o să mănânce prea multă 
îngheţată, o să facă o criză de inimă şi atunci o să sune el 
la salvare. 

Sau o s-o lase să zacă acolo, vacă proastă. Probabil că 
aşa ar fi mai bine. Şi s-ar uita la ea cum moare. 

Deborah Ann s-a întors acasă de-abia pe la unsprezece 
noaptea. Bona cea cât o vacă îl trimisese pe Brady la 
culcare, dar el nu dormea şi a coborât la parter îmbrăcat în 
pijămăluţă şi mama l-a strâns în braţe. Vaca de bonă a 
întrebat-o cum se simte Frankie. Vaca de bonă se prefăcea 
îngrijorată. Motivul pentru care Brady ştia că se prefăcea 
era acela că e/nu era deloc îngrijorat. Şi dacă lui nu-i păsa, 
atunci de ce să-i pese vacii de bonă? 

— O să se facă bine, a spus zâmbind Deborah Ann. 

Apoi, după ce vaca de bonă a plecat, a început să plângă 
în hohote. Şi-a scos vinul din frigider, dar în loc să-şi toarne 
într-un pahar, a băut direct din sticlă. 


— 275 — 


— S-ar putea să nu se facă bine, i-a spus ea lui Brady, în 
timp ce-şi ştergea vinul scurs pe bărbie. E în comă. Ştii ce-i 
aia? 

— Sigur. Am văzut în serialele cu doctori. 

— Da, ai dreptate. 

S-a aşezat într-un genunchi, ca să stea faţă în faţă cu el. 
Atât de aproape de el era - şi mirosea a parfumul cu care 
se dăduse pentru întâlnirea care nu a mai avut loc - că a 
simţit ceva în pântece. O senzaţie ciudată, însă plăcută. Se 
uita fix la praful albastru de pe pleoapele ei. Ciudat, dar 
plăcut. 

— Nu a mai respirat destul de multă vreme înainte ca 
asistentul de pe ambulanţă să-i destupe gâtul. Doctorul de 
la spital a zis că şi dacă se va trezi din comă, s-ar putea să 
aibă leziuni pe creier. 

Brady s-a gândit că Frankie avea şi aşa destule leziuni pe 
creier - la cât de cretin era şi cum târa pretutindeni după el 
maşina aia de pompieri -, dar nu a spus nimic. Mama purta 
o bluză prin care i se vedeau sfârcurile. Şi asta i-a dat o 
senzaţie ciudată în pântece. 

— Dacă-ţi spun ceva, promiţi să nu mai zici nimănui? 
Nimănui şi niciodată? 

Brady i-a promis. Se pricepea să păstreze secrete. 

— S-ar putea să fie mai bine dacă ar muri. Pentru că nu 
ştiu ce o să ne facem dacă se trezeşte şi are ceva la cap. 

Şi l-a strâns în braţe, iar părul ei i-a gâdilat obrazul şi 
parfumul ei i-a umplut nările. 

A mai zis: 

— Slavă Domnului că nu ai păţit tu asta, scumpetea mea. 
Slavă Domnului că tu eşti bine. 

Brady a strâns-o şi el în braţe, apăsându-şi pieptul de 
sânii ei. Avea o erecţie. 

Frankie s-a trezit şi, evident, avea leziuni cerebrale. 
Niciodată nu fusese el prea isteţ („Seamănă cu taică-su”, a 
comentat odată Deborah Ann), dar, în comparaţie cu felul 
cum era acum, se putea spune că fusese un geniu în zilele 
acelea de dinainte de felia de măr. Invăţase târziu să 
folosească toaleta, cam pe la trei ani şi jumătate, iar acum 


— 276 — 


a început să poarte iarăşi scutece. Vocabularul i se 
redusese la vreo zece cuvinte. In loc să meargă normal, se 
fâţâia prin casă trăgându-şi un picior. Uneori se întâmpla să 
cadă brusc într-un somn foarte profund, dar numai în timpul 
zilei. Noaptea avea obiceiul să rătăcească dintr-o cameră în 
alta; însă îşi dădea jos pamperşii înainte de aceste expediţii 
nocturne. Uneori se căţăra în pat cu mama lui. Mai adesea 
se culca lângă Brady, care se trezea şi-şi găsea 
aşternuturile îmbibate cu pipi şi pe Frankie privindu-l cu 
adoraţie cretină şi sinistră. 

Frankie trebuia să meargă regulat la doctor. Respirația 
nu i-a mai fost normală. În cele mai fericite situaţii suna ca 
un hărâit jilav, iar în cele mai rele şi mai frecvente, atunci 
când era răcit, suna ca o horcăială răguşită. Nu mai era în 
stare să înghită nimic solid, aşa că mâncarea lui era pasată 
în blender. Mânca urcat într-un scaun înalt, de bebeluşi. 
Băutul din pahar era exclus, aşa că a revenit la biberon. 

lubitul de la bancă dispăruse de mult şi n-a rezistat nici 
vaca de bonă. A zis că-i pare rău, dar pur şi simplu nu se 
descurcă cu Frankie în halul în care este. O perioadă, 
Deborah Ann a avut angajată o _ infirmieră cu normă 
întreagă, dar la un moment dat norma întreagă a infirmierei 
a devenit mai mare decât leafa ei, aşa că a concediat 
infirmiera şi şi-a dat demisia de la salonul de coafură. Acum 
trăiau exclusiv din economii. A început să bea mai mult. A 
trecut de la vin la vodcă, pe care o numea vopsea rapidă 
pentru viața roz. Brady obişnuia să bea pepsi atunci când 
stătea cu ea pe canapea. Şi amândoi îl urmăreau pe 
Frankie cum se târa de-a buşilea pe covor, într-o mână cu 
maşinuţa de pompieri şi în cealaltă cu biberonul albastru, 
umplut tot cu pepsi. 

— Se micşorează la fel cum se topesc calotele polare, 
obişnuia să spună Deborah Ann, iar Brady nu mai avea 
nevoie să o întrebe ce se micşorează. Şi când o să se 
termine, o să ajungem pe drumuri. 

S-a dus la un avocat. (Avocatul avea biroul în acelaşi 
complex comercial în parcarea căruia, peste ani, Brady îi va 
da un bobârnac cam puternic în gât unui blegoman 


— 277 — 


enervant.) Consultaţia a costat o sută de dolari. L-a luat pe 
Brady cu ea. Pe avocat îl chema Greensmith. Purta un 
costum ieftin şi arunca priviri furişate spre sânii lui Deborah 
Ann. 

— Vă explic eu ce s-a întâmplat, i-a zis avocatul. Am mai 
văzut din astea. Când s-a înecat cu bucăţica aia de măr, i-a 
mai rămas puţin loc pe trahee pe unde să treacă aerul. Pur 
şi simplu nu trebuia să-i vârâţi mâna pe gât. 

— Dar eu încercam să scot mărul! s-a indignat Deborah 

Ann. 
_ — Sunt convins. Orice mamă ar fi procedat exact la fel. 
Insă în loc s-o scoateţi, aţi împins bucăţica şi mai adânc şi i- 
aţi blocat traheea cu totul. Dacă treaba asta ar fi făcut-o 
asistentul de pe ambulanţă, da, atunci aţi fi avut un caz. În 
valoare de câteva sute de mii. Minimum. Poate chiar un 
milion jumate. Am mai văzut din astea. Dar dumneavoastră 
aţi fost de vină. Şi le-aţi şi spus ce aţi făcut. Le-aţi spus, nu-i 
aşa? 

Deborah Ann a recunoscut că aşa a fost. 

— L-au intubat? 

Deborah Ann a spus că l-au intubat. 

— Foarte bine. Acesta este cazul dumneavoastră. Când l- 
au intubat, au împins mai adânc bucata aia de măr. 

S-a sprijinit de spătarul scaunului, şi-a răsfirat degetele 
pe piepţii cam îngălbeniţi ai cămăşii foste albe şi a mai 
aruncat pe sub sprâncene o privire către sânii lui Deborah 
Ann, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu-i ieşiseră din 
sutien şi plecaseră spre alte zări. 

— In consecinţă, leziunile cerebrale. 

— Deci îmi acceptaţi cazul? 

— Cu multă plăcere, dacă aveţi de unde să mă plătiţi 
vreme de cinci ani cât vom fi târâţi prin tribunale. Pentru că 
spitalul şi asigurătorii lui se vor lupta din răsputeri. Am mai 
văzut din astea. 

— Cât? 

Greensmith a spus o sumă. Deborah Ann l-a luat pe 
Brady de mână şi a ieşit din birou. S-au urcat în Honda ei 
(nouă, la momentul respectiv) şi ea a plâns. Când a 


— 278 — 


isprăvit, i-a zis să asculte la radio pentru că ea mai are o 
treabă de făcut. Brady ştia care era treaba aceea: 
achiziţionarea unei sticle cu vopsea rapidă pentru viaţa roz. 

De-a lungul anilor care au urmat, ea a retrăit iar şi iar 
întâlnirea cu Greensmith, încheind mereu cu aceeaşi 
concluzie amară: „Am plătit o sută de dolari, deşi nu-mi 
dădea mâna, unui avocat cu costumul luat de la second- 
hand, doar ca să aflu că nu-mi dădea mâna să mă lupt prin 
tribunale cu marile firme de asigurări şi să primesc ce mi se 
cuvine de drept.” ` 

Anul care a urmat a fost lung cât cinci. In casă era un 
monstru care seca viața din ei, iar numele monstrului era 
Frankie. Uneori, când răsturna câte ceva sau o trezea din 
somn, Deborah Ann îl bătea la fund. Odată s-a enervat 
foarte tare şi i-a dat un pumn în cap, trimiţându-l la podea, 
unde a început să aibă convulsii, iar ochii i s-au dat peste 
cap. L-a ridicat imediat şi l-a ţinut în braţe şi a plâns şi a zis 
că-i pare rău, dar cât să mai poată îndura o femeie. 

Se ducea să lucreze la salonul Hair Today ori de câte ori 
era chemată să ţină locul vreunei coafeze. In ocazii din 
acestea, dădea telefon la şcoala lui Brady ca să anunţe că 
băiatul e bolnav şi nu poate veni la cursuri, pentru ca el să 
poată avea grijă de fratele lui. Uneori Brady îl prindea pe 
Frankie cu mâna pe lucruri pe care nu avea voie să le 
atingă (sau lucruri care-i aparţineau lui Brady, cum ar fi, de 
pildă, consola lui de jocuri Atari Arcade) şi atunci îl lovea pe 
Frankie peste mâini până când Frankie începea să plângă. 
Când urletele începeau, Brady îşi aducea aminte că nu era 
vina lui Frankie, că Frankie avea leziuni cerebrale din cauza 
afurisitei, nu blestematei felii de măr; şi îl copleşea un 
amestec de vină, furie şi tristeţe. II lua atunci pe Frankie pe 
genunchi şi îi spunea cât de rău îi pare, dar cât să mai 
poată îndura un bărbat. Pentru că el era bărbat. Mama i-a 
zis aşa: el era bărbatul din casă. A început să se priceapă la 
schimbatul pamperşilor lui Frankie, dar atunci când în ei 
găsea treaba mare (nu, căcat găsea, nu treaba mare, 
căcat) îl ciupea uneori pe Frankie de picioare şi ţipa la el să 
stea cuminte, al dracului să fii tu, stai cuminte. Chiar dacă 


— 279 — 


Frankie stătea cuminte. Stătea cuminte, întins pe spate, cu 
Sammy, Maşina de Pompieri strânsă la piept şi privind fix 
tavanul cu ochii lui mari şi cretini. 

Anul acela a fost plin de „uneori”. 

Uneori îl iubea pe Frankie şi îl săruta. 

Uneori îl scutura şi-i spunea: „E numai vina ta, o să 
ajungem pe drumuri şi e numai şi numai vina ta.” 

Uneori, când îl culca pe Frankie după o zi petrecută la 
salonul de coafură, Deborah Ann observa vânătăile de pe 
mâinile şi picioarele băiatului. Odată a văzut şi nişte semne 
pe gâtul lui, în afară de cicatricea de la traheotomia făcută 
de asistentul de pe ambulanţă. Nu a vorbit niciodată despre 
ele. 

Uneori Brady îl iubea pe Frankie. Uneori îl detesta. De 
obicei îl iubea şi îl detesta în acelaşi timp, iar asta îi dădea 
dureri cumplite de cap. 

Uneori (îndeosebi când era beată), Deborah Ann îşi 
blestema viaţa năpăstuită. „Nu am dreptul să primesc 
ajutor de la municipalitate şi nici de la stat şi nici de la 
afurisitul ăla de guvern federal. De ce? Pentru că încă mai 
avem bani din asigurare şi compensație, de-aia. Dar îi pasă 
cuiva că toţi banii ăştia se duc şi nu intră nimic în locul lor? 
Nu. Şi când n-o să mai avem niciun ban şi o să locuim într- 
un adăpost pentru săraci pe Lowbriar Avenue, abia atunci o 
să ne calificăm pentru ajutor social. Ei, cât de tare e chestia 
asta?” _ 

Uneori Brady se uita la Frankie şi gândea: „Imi stai în 
drum. Îmi stai în drum, Frankie, nenorocitule, împuţitule, 
cretinule, îmi stai în druuum!!!” 

Uneori - deseori - Brady era supărat pe toată lumea asta 
de căcat. Dacă există un Dumnezeu, aşa cum ziceau tipii 
ăia duminica la televizor, de ce nu-l lua El pe Frankie în cer, 
pentru ca mama să poată lucra cu normă întreagă şi să nu 
fie aruncaţi în stradă? Sau să ajungă în adăpostul de pe 
Lowbriar Avenue, unde mama zicea că nu-s decât ciori 
împuţite şi drogate şi înarmate? Dacă există un Dumnezeu, 
de ce l-a lăsat El pe Frankie să se înece cu afurisita aia de 
felie de măr? Şi după aia, de ce l-a mai lăsat să se 


— 280 — 


trezească defect la creier? Că asta a fost şi mai rău, în 
pizda mă-sii. Nu există niciun Dumnezeu. Nu era nevoie 
decât să-l vezi pe Frankie cum umblă de-a buşilea, cu 
tâmpenia aia de Sammy într-o mână; şi cum se ridică şi 
şchiopătează ţinându-se de mobilă; şi cum nu poate să stea 
prea mult în două picioare şi începe iar să meargă în patru 
labe; şi atunci înţelegeai că doar ideea existenţei unui 
Dumnezeu grijuliu era de-a dreptul ridicolă. 

În cele din urmă Frankie a murit. S-a întâmplat foarte 
repede. Intr-un fel a semănat cu chestia aia de la 
Complexul Municipal, când a intrat cu maşina în mulţime. 
Nu a fost nicio premeditare. Nu a fost decât gândul că 
trebuia făcut ceva. Ce s-a întâmplat poate fi considerat 
accident. Sau destin. Brady nu crede în Dumnezeu, dar 
crede în destin. Şi uneori bărbatul casei trebuie să fie el 
mâna dreaptă a destinului. 

Mama făcea clătite pentru cină. Frankie se juca cu 
Sammy. Uşa de la pivniţă era deschisă pentru că Deborah 
Ann cumpărase de la una din prăvăliile pentru faliţi două 
pachete cu hârtie igienică ieftină şi de proastă calitate şi 
acolo o depozitau. Trebuiau duse suluri noi în cele două băi. 
Aşa că i-a cerut lui Brady să aducă hârtia de jos. Pentru că 
a avut mâinile ocupate, a lăsat deschisă uşa de la pivniţă. 
S-a gândit că o va închide mama, dar a găsit-o la fel cum a 
lăsat-o atunci când a coborât din băile de la etaj. Frankie îl 
împingea pe Sammy pe linoleum şi făcea rr-rr, rr-rrr. Avea 
pantaloni roşii, umflaţi la fund din cauza pampersului triplu. 
jucându-se aşa, se apropia de uşa deschisă a pivniţei şi de 
scara abruptă de dincolo de ea, însă Deborah Ann tot nu 
dădea vreun semn că ar vrea să o închidă. Şi nici nu i-a 
cerut lui Brady, care acum punea masa, să o închidă el. 

— Rr-rr, făcea Frankie. Rr-rrr. 

A împins maşinuţa de pompieri. Sammy a ajuns până la 
uşa de la pivniţă, s-a lovit de prag şi s-a oprit acolo. 

Deborah Ann a plecat de lângă aragaz. S-a dus la uşa 
dinspre pivniţă. Brady şi-a imaginat că se va apleca şi-i va 
da înapoi maşinuţa lui Frankie. Dar nu a făcut asta. Ci a 
lovit-o cu piciorul. Maşinuţa de pompieri s-a rostogolit 


— 281 — 


zornăind pe trepte până jos. 

— Vai! a zis ea. Sammy buf rău de tot. 

Vocea ei nu avea nicio intonaţie. 

Brady s-a apropiat şi el. Era interesant ce se petrecea 
acolo. 

— De ce ai făcut asta, Mami? 

Deborah Ann şi-a pus mâinile în şold; încă mai avea 
spatula în una dintre ele. Şi i-a spus: 

— Pentru că m-am săturat să-l aud. 

Frankie a căscat gura şi a început să orăcăie. 

— Termină, Frankie, i-a zis Brady, dar Frankie nu voia să 
termine. 

Ce voia Frankie să facă era să se târască mai aproape de 
pragul uşii şi să se uite în pivniţa întunecată. 

Cu aceeaşi voce moartă, Deborah Ann i-a spus: 

— Aprinde lumina, Brady. Ca să şi-l vadă pe Sammy. 

Brady a aprins lumina şi s-a uitat şi el în jos, peste fratele 
lui care nu se oprise din orăcăială. i 

— Mda, a zis el. Uite-l acolo. Chiar la piciorul scării. Il 
vezi, Frankie? 

Tot orăcăind, Frankie s-a apropiat mai mult de prag. S-a 
uitat în jos. Brady s-a uitat la mama lui. Deborah Ann 
Hartsfield a dat aproape imperceptibil din cap, aproape 
insesizabil a fost gestul ei. Brady nu a stat pe gânduri. Pur 
şi simplu a întins piciorul şi a lovit dosul umflat de pamperşi 
al lui Frankie şi, hopa, ia te uite cum cade Frankie, cu 
tumbe peste tumbe peste tumbe care mai de care mai 
caraghioase, care i-au amintit lui Brady de scălâmbăielile 
făcute în biserică de Fratele Blues cel gras. La prima tumbă 
Frankie încă mai orăcăia, dar la a doua capul i s-a izbit de 
muchia treptei şi orăcăiala a încetat pe dată, ca şi cum 
Frankie ar fi fost un radio şi cineva l-ar fi închis brusc. Oribil, 
dar şi comic. Şi a continuat să cadă, din treaptă în treaptă, 
cu picioarele răşchirându-i-se care încotro. Când scara s-a 
terminat, a căzut direct în cap pe duşumeaua pivniţei. 

— Vai de mine, a căzut Frankie! a ţipat Deborah Ann. 

A aruncat spatula din mână şi s-a repezit pe scară. Brady 
a coborât după ea. 


— 282 — 


Până şi Brady şi-a putut da seama că Frankie îşi rupsese 
gâtul, pentru că era dat mult pe spate, într-o poziţie 
nefirească cu restul trupului. Cu toate acestea Frankie încă 
trăia. Încă mai respira hârâit şi superficial. Din nas îi curgea 
sânge. Mai mult sânge îi curgea dintr-o tâmplă. Doar ochii i 
se mişcau înnebuniţi în toate direcţiile. Atât. Bietul Frankie. 
Brady a început să plângă. Şi mama plângea. 

— Ce ne facem? a întrebat-o Brady. Ce ne facem, Mami? 

— Du-te sus şi adu-mi o pernă de pe canapea. 

Aşa a făcut. Când a coborât iar în pivniţă, a văzut că 
Sammy, Maşina de Pompieri, era acum pe pieptul lui 
Frankie. 

— Am încercat să i-o pun în mână, dar nu poate s-o ţină, 
a spus Deborah Ann. 

— Maa, a zis Brady. Probabil că-i paralizat. Bietul Frankie. 

Frankie s-a uitat mai întâi la mamă, apoi la frate. 

— Brady, a spus el. 

— O să-ţi treacă, Frankie, i-a zis Brady şi a întins perna 
spre mama. 

Deborah Ann a luat-o şi a pus-o peste faţa lui Frankie. N- 
a durat mult. După aceea l-a trimis pe Brady să ducă perna 
înapoi şi să-i aducă o cârpă udă. 

— Închide şi aragazul, i-a mai cerut ea. S-au ars clătitele. 
Se simte de aici. 

L-a curăţat pe Frankie de sângele de pe obraji. Lui Brady 
gesturile ei i s-au părut foarte duioase şi materne. De-abia 
ani mai târziu a înţeles că ea curăţase de fapt de pe chipul 
lui şi toate fibrele de la stofa pernei. 

Când Frankie a fost curat (cu toate că mai avea sânge în 
păr), Brady şi mama s-au aşezat pe treptele pivniţei şi l-au 
privit. Deborah Ann îl ţinea pe Brady de umeri. 

— Ar trebui să sun la urgenţe, a spus ea. 

— Bine. 

— Frankie l-a împins prea tare pe Sammy şi Sammy a 
căzut în pivniţă. După aia a vrut să se ducă după el, dar s-a 
dezechilibrat. Eu eram la bucătărie şi făceam clătite, iar tu 
puneai hârtia igienică în băile de la etaj. Tu nu ai văzut 
nimic. Când ai coborât în pivniţă, era deja mort. 


— 283 — 


— Bine. 

— Repetă şi tu. 

Brady a repetat. La şcoală avea numai zece şi se 
pricepea să memoreze lecţiile. 

— Indiferent ce vei fi întrebat, să nu spui altceva decât ce 
te-am învăţat eu acum. Să nu adaugi nimic, să nu schimbi 
nimic. 

— Bine. Dar pot să spun că tu ai plâns? 

Ea i-a zâmbit. L-a sărutat pe frunte şi pe obraz. Apoi l-a 
sărutat pe gură. 

— Da, scumpetea mea, asta poţi să spui. 

— Şi de-acum încolo o să ne fie mai bine? 

— Da, i-a răspuns ea fără pic de îndoială în voce. De 
acum încolo o să ne fie bine. 

Şi a avut dreptate. Li s-au pus doar câteva întrebări 
referitoare la accident, deloc dificile. A urmat 
înmormântarea. Inmormântarea a fost destul de drăguță. 
Frankie era îmbrăcat într-un costum şi culcat într-un sicriu 
de dimensiunea lui. Nu părea câtuşi de puţin cu creierul 
deteriorat, părea doar cufundat într-un somn adânc. Inainte 
să fie închis sicriul, Brady a sărutat obrazul fratelui său şi i 
l-a pus pe Sammy, Maşina de Pompieri, alături de el. Era 
suficient loc. 

In noaptea aceea, Brady a avut prima din migrenele lui 
cu adevărat cumplite. A început să-şi imagineze că Frankie 
se ascundea sub patul lui, iar asta i-a agravat durerea de 
cap. S-a dus în dormitor la mama şi s-a culcat lângă ea. Nu 
i-a spus că s-a speriat la gândul că Frankie ar fi ascuns sub 
patul lui, ci doar că îi e teamă că-i va exploda capul, atât de 
rău îl doare. Ea l-a strâns în braţe şi l-a sărutat şi el s-a lipit 
strâns-strâns de ea. l-a plăcut să se lipească de ea. Aşa îl 
durea mai puţin capul. Au dormit împreună, iar a doua zi au 
fost doar ei doi singuri şi viaţa a fost mai bună. Deborah 
Ann şi-a primit înapoi vechea slujbă de la salonul de 
coafură, dar nu şi-a mai făcut niciun iubit. Spunea că Brady 
este singurul iubit de care are nevoie. Nu au vorbit 
niciodată despre accidentul lui Frankie, deşi Brady îl visa 
uneori. Nu ştia dacă mama are sau nu şi ea vise din acelea, 


— 284 — 


dar ştia că bea multă vodcă, atât de multă că a ajuns în 
cele din urmă să-şi piardă iarăşi locul de muncă. Darnu a 
fost o catastrofă, pentru că el se făcuse destul de mare ca 
să poată lucra. Nu-i părea rău că nu se va duce la colegiu. 
Colegiul este pentru cei care nu ştiu că sunt deştepţi. 


6 


Brady se trezeşte din reveria aceasta, profundă ca o 
hipnoză, şi vede că s-a umplut pe pantaloni de bucățele de 
plastic. In primul moment nu-şi dă seama de unde provin. 
Apoi se uită la ziarul de pe masa lui de lucru şi pricepe că, 
în vreme ce se gândea la Frankie, a fărâmiţat cu degetele 
punga din plastic în care se aflase acesta. 

Le adună şi le aruncă la coşul de gunoi, apoi ia ziarul şi 
se uită neatent peste titluri. Încă mai curge petrol în Golful 
Mexic, iar şefii de la British Petroleum urlă cât îi ţine gura 
că ei fac tot ce le stă în putere ca să pună capăt crizei, dar 
opinia publică îi tratează cu ostilitate. Nidal Hasan, 
psihiatrul ăla bolnav la cap care a deschis focul în baza 
militară Fort Hood din Texas, va fi acuzat într-o zi sau două. 
(Ar fi trebuit să ai un Mercedes, Nidal-drăgălaşule, îi zice 
Brady.) Paul McCartney, fostul Beatles, căruia mama lui 
Brady îi zicea „Ochi de prepelicar bătrân”, va primi o 
medalie în cadrul unei ceremonii la Casa Albă. Oare cum se 
face, se întreabă Brady uneori, că oamenii cu foarte puţin 
talent primesc întotdeauna foarte mult de la viaţă? Altă 
dovadă că lumea e întoarsă cu curul în sus. 

Brady se hotărăşte să-şi ia ziarul cu el la bucătărie şi să 
citească acolo pagina politică. Articolele alea, plus o 
capsulă de melatonină, îi vor face cu siguranţă somn. La 
jumătatea scării, desface ziarul ca să vadă ce-i pe pagina a 
doua şi încremeneşte. Acolo sunt două fotografii alăturate. 
Una este a Oliviei Trelawney. Femeia din cealaltă poză e 
mult mai bătrână, dar asemănarea dintre ele este evidentă. 
Mai ales buzele alea subţiri de scorpie sunt identice. 

A DECEDAT MAMA OLIVIEI TRELAWNEY, sună titlul. Şi 
dedesubt: A acuzat „Tratamentul incorect” la care a fost 


— 285 — 


supusă fiica sa. A pretins că articolele din presă „l-au 
distrus viața”. 

Urmează un spanac de două paragrafe, în realitate doar 
un pretext pentru reluarea tragediei de anul trecut (Dacă ni 
se pare normal să folosim cuvântul „tragedie”, îşi spune 
Brady cu ipocrizie) pe primele pagini ale unui ziar care şi 
aşa moare încet şi trist, sufocat de presa online. Cititorii 
sunt trimişi la necrologul de la pagina douăzeci şi şase, iar 
Brady, ajuns acum la masa din bucătărie, nu ştie cum să 
dea paginile mai repede până acolo. Intr-o singură clipă s-a 
risipit tot norul greu de tristeţe uluită care l-a învăluit de la 
moartea mamei. Mintea îi zbârnâie, ideile vin şi pleacă şi 
vin iar, îmbinându-se cu rapiditate, aidoma pieselor dintr-un 
puzzle. E obişnuit cu starea asta şi ştie că va continua aşa 
până când toate ideile îşi vor găsi locul şi o imagine clară îi 
va apărea în minte. 


ELIZABETH SIROIS WHARTON, în vârstă de 87 de ani, 
s-a stins din viaţă la data de 29 mai 2010, la Spitalul 
Warsaw County Memorial. Fiică a lui Marcel şi 
Catherine Sirois, ea s-a născut pe 19 ianuarie 1923. A 
lăsat în urma ei un frate, Henry Sirois, o soră, Charlotte 
Gibney, o nepoată, Holly Gibney, şi pe fiica ei, Janelle 
Patterson. Îşi pierduse soţul, Alvin Wharton, şi fiica 
mult iubită, Olivia. Priveghiul cu rudele şi prietenii 
apropiaţi se va ţine marţi, 1 iunie, între orele 10 a.m. şi 
1 p.m., la Casa Funerară Soames, şi va fi urmat de o 
slujbă comemorativă, miercuri, 2 iunie, la ora 10 a.m., 
tot în incinta Casei Funerare Soames. După slujbă, 
membrii familiei şi prietenii apropiaţi vor participa la 
un prânz restrâns în vila de pe Lilac Drive, numărul 
729, Sugar Heights. Familia sugerează ca, în loc de 
flori, să se facă donaţii în contul Crucii Roşii Americane 
sau al Armatei Salvării, instituţiile caritabile pe care le 
îndrăgea doamna Wharton. 


Brady citeşte cu multă atenţie întregul articol, 
formulându-şi în minte câteva întrebări. Oare la priveghi va 


— 286 — 


lua parte şi umflatul de fost poliţist? Sau la slujba 
comemorativă de miercuri? La prânzul de după aceea? 
Brady e în stare să jure că va fi prezent la toate trei. 
Căutându-l pe trufaş. Căutându-l pe e/. Pentru că asta fac 
poliţiştii. 

Îşi aduce aminte de ultimul mesaj pe care i l-a trimis lui 
Hodges, bunului şi dragului de Det. Pens. Acum zâmbeşte şi 
spune cu voce tare: 

— Nici n-ai să mă vezi când ţi-o trag. 

— Ai grijă să nu te vadă, spune Deborah Ann Hartsfield. 

Ştie că mama nu e aici, dar aproape că o vede cum stă 
vizavi de el la masă, îmbrăcată cu o fustă strâmtă din stofă 
neagră şi bluza albastră care îi place lui cel mai mult, cea 
atât de subţire că-i poţi întrezări sutienul prin ea. 

— Pentru că o să se uite după tine. 

— Ştiu, zice Brady. Nu-ţi face griji. 

— Dar bineînţeles că îmi fac, spune mama. E normal să- 
mi fac. Tu eşti scumpetea mea de băiat. 

Brady se întoarce în pivniţă şi se bagă în sacul de dormit. 
Salteaua găurită strănută prelung. Ultimul lucru pe care îl 
mai face înainte de a stinge luminile tot prin comandă 
vocală este să-şi seteze alarma de la iPhone să-l scoale la 
şase şi jumătate. Mâine va fi o zi plină. 

În afară de luminiţele roşii ale ledurilor de la computerele 
stinse, centrul de comandă din pivniţă este cufundat în 
beznă. Mama îi vorbeşte de sub scară. 

— Te aştept, scumpetea mea, dar vezi să nu mă faci să 
aştept prea mult. 

— Am să vin curând, Mami. 

Brady închide ochii. Zâmbeşte. După două minute începe 
să sforăie. 


7 


În dimineaţa următoare, Janey iese din dormitor abia pe 
la opt şi ceva. Şi-a îmbrăcat taiorul pe care îl purtase cu o zi 
în urmă. Hodges, tot în boxeri, vorbeşte la telefon. li face 
un semn din degete, gest care înseamnă şi bună dimineaţa 


— 287 — 


şi aşteaptă puțin. 

— Nu-i mare lucru, spune el în receptor, doar una din 
curiozităţile alea care nu-ţi dau pace. Ţi-aş fi recunoscător 
dacă ai verifica. 

Ascultă ce i se spune. Apoi: 

— Nu, nu vreau să-l deranjez pe Pete cu asta şi să nu-l 
deranjezi nici tu. E până peste cap cu cazul Donald Davis. 

Ascultă iar. Janey se aşază pe braţul canapelei, arată 
spre ceasul de la mână şi spune din vârful buzelor: 
Priveghiul! Hodges dă din cap. 

— Da, aşa, spune el în receptor. Să zicem între vara lui 
2007 şi primăvara lui 2009. În centru, în zona cu Lake 
Avenue, unde-s toate casele alea de fiţe. 

li face cu ochiul lui Janey. 

— Mulţam, Marlo, eşti o scumpă. Şi ai cuvântul meu că n- 
o să mă transform într-un „unchiaş”, bine? 

Ascultă, încuviinţând din cap. 

— OK. Înî. Trebuie să închid acum, dar transmite-le 
salutările mele lui Phil şi copiilor. Să luăm prânzul împreună 
într-una din zilele astea. Bineînțeles că fac eu cinste. Bine. 
Pa. 

Închide. 

— Trebuie să te îmbraci cât de repede poţi, îi spune 
Janey, şi să mă duci la apartament ca să-mi dau cu niţică 
sănătate pe faţă înainte să mergem la firma de pompe 
funebre. Poate că aş face bine să-mi schimb şi lenjeria. Cât 
de repede poţi să-ţi tragi pantalonii pe tine? 

— Foarte repede. Şi n-ai nevoie de fard. 

Ea îşi dă ochii peste cap. 

— Spune-i chestia asta mătuşii Charlotte. E şefa mişcării 
de rezistenţă împotriva ridurilor. Haide, dă-i bătaie. Şi ia-ţi 
şi aparatul de ras. Ai să te bărbiereşti la mine. 

Se uită din nou la ceas. 

— De cinci ani nu m-am mai trezit atât de târziu. 

Hodges porneşte spre dormitor ca să se îmbrace. Janey îl 
opreşte la uşă, îi întoarce capul spre ea, îi prinde obrajii în 
palme şi îl sărută pe gură. 

— Sexul făcut cum trebuie e cel mai bun somnifer. 


— 288 — 


Probabil că uitasem asta. 

O ridică în braţe. Nu are nici cea mai vagă idee cât va 
dura povestea lor, dar, atâta vreme cât durează, are 
intenţia să se bucure din plin de ea. 

— Şi vezi să-ţi pui pălăria, îl sfătuieşte ea, uitându-se în 
jos la el şi surâzându-i. Deşteaptă am fost când ţi-am luat-o. 
Pălăria aia te reprezintă. 


8 


Sunt mult prea fericiţi să fie împreună şi mult prea grăbiţi 
să ajungă la salonul de priveghi înaintea rudelor venite din 
iad, ca să mai fie COP. Dar chiar şi în stare de alertă 
maximă probabil că nu ar fi observat nimic care să le 
stârnească suspiciuni. În parcarea de la intersecţia dintre 
Harper Road şi Hanover Street sunt deja peste douăzeci şi 
cinci de maşini, iar Subarul de culoarea noroiului care îi 
aparţine lui Brady Hartsfield iese cel mai puţin în evidenţă. 
Şi-a ales în aşa fel locul încât să aibă în oglinda retrovizoare 
capătul străzii unde locuieşte umflatul de fost poliţist. Dacă 
se duce la priveghiul babei, atunci va cobori strada şi va 
face la stânga pe Hanover. 

Şi uite-l, la opt jumate trecute fix - chiar mai devreme 
decât se aştepta Brady, din moment ce priveghiul începe la 
zece şi casa funerară e cam la douăzeci de minute cu 
maşina de aici. Când Toyota detectivului face la stânga, 
Brady observă cu surprindere că umflatul nu e singur. Cu el 
în maşină se află o femeie şi, cu toate că Brady o zăreşte în 
fugă, ce vede îi este suficient ca s-o identifice pe sora 
Oliviei Trelawney. A lăsat în jos apărătoarea de soare şi se 
piaptănă în oglindă. Concluzia evidentă este că a petrecut 
noaptea în coteţul de burlac al umflatului de fost poliţist. 

Brady e şocat la culme. Ce, Doamne, iartă-mă, a căutat 
ea acolo? Hodges e bătrân, e gras, e urât. Doar n-o fi făcut 
sex cu el? Ideea asta e mai presus de orice imaginaţie. Apoi 
îşi aduce aminte cum îi vindeca mama cele mai rele dureri 
de cap şi înţelege, fără nicio tragere de inimă, că atunci 
când e vorba de sex, niciun fel de împerechere nu este mai 


— 289 — 


presus de orice imaginaţie. Dar numai gândul că Hodges şi- 
o trage cu sora Oliviei Trelawney îl înfurie la culme (chiar 
dacă se poate argumenta că, în fond, tocmai datorită lui 
Brady însuşi au făcut cunoştinţă cei doi). Nu, nu, nu. 
Hodges trebuie să stea cuminte în faţa televizorului şi să se 
gândească la sinucidere. Nu are nici măcar dreptul să se 
bucure de un borcan cu vaselină şi de plăcerea pe care i-o 
poate oferi mâna lui dreaptă, darămite de o blondă 
sexoasă. 

Brady îşi spune: Probabil că ea s-a culcat în pat şi el pe 
canapea. 

Măcar ideea asta e cât de cât logică şi îl face să se simtă 
mai bine. Probabil că Hodges ar putea să facă sex cu o 
blondă mişto, dacă ar dori asta... însă ar trebui să o 
plătească. lar prostituata cu pricina precis că i-ar percepe şi 
un tarif pentru gabarit depăşit, îşi mai zice el, izbucnind în 
hohote de râs şi pornind motorul. 

Înainte să iasă din parcare, deschide torpedoul, scoate de 
acolo Invenţia Doi şi o pune pe scaunul de lângă el. Nua 
mai folosit-o de anul trecut, dar are de gând să o folosească 
astăzi. Probabil nu în faţa Casei Funerare, pentru că se 
îndoieşte că într-acolo se îndreaptă cei doi acum. E prea 
devreme. Brady crede că vor opri mai întâi la apartamentul 
de pe Lake Avenue. Şi nu-i nevoie să ajungă acolo înaintea 
lor. Totul este să fie acolo când vor ieşi din bloc. Ştie exact 
cum o să fie. 

O să fie ca pe vremuri. 

În centru, când se opreşte la un semafor, îl sună pe 
Tones Frobisher la Discount Electronix şi îl anunţă că va 
lipsi astăzi de la serviciu. Probabil va lipsi toată săptămâna. 
Îşi strânge nările cu două degete, ca să pară că vorbeşte pe 
nas şi îl informează pe Tones că a făcut o gripă nasoală. Se 
gândeşte la concertul de joi seara al băieţilor de la 'Round 
Here la CCAM şi la vesta lui sinucigaşă şi îşi închipuie că ar 
adăuga: Nici săptămâna viitoare n-am să vin. Dar n-o să 
mai fiu gripat, o să fiu doar mort. Întrerupe legătura, aruncă 
telefonul pe scaun lângă Invenţia Doi şi începe să râdă. 
Vede pe banda de alături o femeie, toată dichisită pentru la 


— 290 — 


serviciu. Femeia se holbează la el uluită. Brady, care acum 
râde de îl doare burta şi i se preling lacrimile pe obraji şi 
mucii din nas, îi arată degetul. 


9 


— Cu prietena de la Arhivă vorbeai? îl întreabă Janey. 

— Cu Marlo Everett, da. Ajunge foarte devreme la birou. 
Fostul meu partener, Pete Huntley, zicea că nici nu se duce 
acasă şi de-aia e mereu acolo. 

— Şi, mă rog, ce poveste i-ai spus? 

— Că unul din vecinii mei a văzut un individ care încerca 
portierele maşinilor să vadă dacă sunt descuiate. Şi i-am zis 
că mi-am adus aminte că, acum vreo doi ani, în centru, a 
fost o adevărată epidemie de spargeri de maşini, iar 
făptaşul nu a fost niciodată prins. 

— Aha. Şi care e chestia aia cu unchiaşul? 

— Unchiaşii sunt poliţiştii care nu se pot împăca cu ideea 
că au ieşit la pensie. Şi o sună toată ziua pe Marlo, cerându- 
i să verifice numerele de înmatriculare de la maşinile care 
lor li se par dubioase din cine ştie ce motiv. Sau văd câte 
unul şi nu le place moaca lui şi fac pe poliţiştii cu el şi-i cer 
actele de identitate. Apoi o sună pe Marlo şi o roagă să-i 
verifice cazierul. 

— Şi biata femeie nu se supără? 

— O, se văicăreşte la greu, dar o face doar de formă. Nu 
cred că o deranjează atât de tare. Uite, acum câţiva ani, un 
moşulică, Kenny Shays îl chema, a anunţat un şase-cinci - 
ăsta-i un cod apărut după atentatele din 2001 şi înseamnă 
comportament suspect. Şi foarte bine a făcut, pentru că 
tipul pe care îl reţinuse, deşi nu era vreun terorist, era un 
fugar din Kansas care-şi omorâse întreaga familie în 1987. 

— Uau. Şi a primit vreo medalie? 

— Doar câteva felicitări şi bătăi pe umăr. Dar nici nu-şi 
dorea mai mult. A murit după vreo şase luni. 

Cu ţeava de la pistol vârâtă în gură şi apăsând el pe 
trăgaci ca să nu i-o ia înainte cancerul de plămâni. 

Se aude mobilul lui Hodges. Sunetul e înăbuşit, pentru că 


— 291 — 


vine din torpedo. Janey îl scoate şi i-l dă cu un zâmbet uşor 
ironic. 

— Ei, Marlo, ce repede te-ai mişcat. Ce-ai aflat? 

Ascultă atent, dând din cap şi zicând îhî-îhî şi fiind 
totodată foarte atent la traficul aglomerat al dimineţii. li 
mulţumeşte şi închide. Vrea să o roage pe Janey să pună 
mobilul înapoi, dar ea scutură din cap. 

— Pune-l în buzunar. Poate te mai sună cineva. Ştiu că 
ăsta-i un concept nou pentru tine, dar încearcă să te 
obişnuieşti. Ce ai aflat? 

— Cu începere din septembrie 2007, în centru au avut loc 
vreo zece spargeri de maşini. Marlo zice că se poate să fi 
fost mai multe, pentru că de obicei oamenii nu raportează 
asemenea spargeri decât dacă li s-a furat din maşină ceva 
de valoare. Ultima spargere a fost înregistrată în martie 
2009, adică cu mai puţin de trei săptămâni înainte de 
Masacrul de la Complexul Municipal. Omul nostru a fost, 
Janey. l-am dat de urmă, iar asta înseamnă că suntem mai 
aproape de el. 

— Foarte bine. 

— Cred că o să-l găsim. Şi dacă va fi aşa, atunci avocatul 
tău va trebui să se ducă la secţie şi să-l pună la curent pe 
Pete Huntley. O să facă el restul. Încă mai suntem de acord 
cu asta, da? 

— Da. Dar până atunci este a/ nostru. Şi cu asta suntem 
de acord, da? 

— Absolut. 

Au ajuns pe Lake Avenue şi observă un loc liber de 
parcare chiar în faţa blocului unde a stat regretata doamnă 
Wharton. Când e să ai noroc, atunci ai noroc până la capăt. 
Hodges dă cu spatele, întrebându-se de câte ori o fi parcat 
Olivia Trelawney exact în acelaşi loc. 

Janey se uită îngrijorată la ceas, în vreme ce Hodges 
introduce monedele în aparatul de taxat. 

— Linişteşte-te, îi spune el. Avem suficient timp. 

Ea se îndreaptă spre intrarea clădirii, iar Hodges apasă 
butonul ÎNCHIS de pe dispozitivul de telecomandă. Nici nu 
se gândeşte la ce face, căci Domnul Mercedes îi ocupă 


— 292 — 


toate gândurile, dar obişnuinţa e obişnuinţă. Îşi pune cheile 
în buzunar şi se grăbeşte s-o prindă din urmă pe Janey ca 
să-i deschidă uşa. 

M-am tâmpit la bătrâneţe, îşi zice el. 

Apoi: Ei, şi ce? 


10 


La cinci minute după aceea, un Subaru de culoarea 
noroiului intră pe Lake Avenue. Incetineşte când dă de 
Toyota lui Hodges, apoi Brady semnalizează stânga şi intră 
în parcarea etajată de vizavi. 

Sunt o mulţime de locuri libere pe primul şi al doilea 
nivel, dar nu-i sunt de niciun folos pentru că toate sunt pe 
interior. Găseşte ce caută abia la nivelul al treilea, care este 
aproape pustiu. Locul de parcare se află pe latura estică, cu 
vedere la Lake Avenue. Parchează, se dă jos, se apropie de 
parapetul din beton şi se uită vizavi, la Toyota lui Hodges. 
Estimează că distanţa până acolo nu e mai mare de şaizeci 
de metri. Operaţiunea va fi floare la ureche pentru Invenţia 
Doi, pentru că nu e nimic care să blocheze semnalul. 

Având destulă vreme la dispoziţie, Brady se urcă iar în 
maşină, deschide iPad-ul şi caută informaţii despre Centrul 
de Cultură şi Artă din Midwest. Sala Mingo este cea mai 
spațioasă din toată clădirea. Mi se pare corect, îşi zice 
Brady, de vreme ce e singura sală din CCAM care scoate 
ceva profit. În timpul iernii aici cântă orchestra simfonică a 
oraşului. Şi se mai organizează şi spectacole de balet şi 
conferinţe şi tot felul de băşini din astea artistice. Insă, din 
iunie şi până în august, sala Mingo este aproape exclusiv 
dedicată muzicii pop. Pe website se spune că, după trupa 
'Round Here, aici se va desfăşura Cavalcada Estivală a 
Starurilor, în cadrul căreia vor concerta grupul Eagles, 
Sting, John Mellencamp, Alan Jackson, Paul Simon şi Bruce 
Springsteen. Ce bine, deşi cei care şi-au cumpărat deja 
abonamente la seria de concerte aveau să fie puţin cam 
dezamăgiţi. Pentru că în vara asta nu se va ţine decât un 
singur concert în sala Mingo, unul foarte scurt, care se va 


— 293 — 


sfârşi cu hitul „Muriţi, cretinilor!” 

Website-ul zice că sala are o capacitate de patru mii cinci 
sute de locuri. 

Mai zice şi că s-au epuizat toate biletele pentru concertul 
trupei 'Round Here. 

Brady o sună pe Shirley Orton, de la fabrica de îngheţată. 
Ţinându-se iarăşi de nări, îi spune că ar fi bine să-l anunţe 
pe Rudy Stanhope că s-ar putea să fie nevoie de el spre 
sfârşitul săptămânii. Îi mai zice că el speră să poată veni joi 
sau vineri, dar mai bine să se asigure că are cine să-l 
înlocuiască. A făcut o gripă nasoală. 

Cum era de aşteptat, cuvântul gripă o alarmează pe 
Shirley. 

— Să nu îndrăzneşti să calci pe aici fără o adeverinţă de 
la doctorul tău care să ateste că nu eşti contagios. Nu se 
poate să vinzi îngheţată copiilor dacă ai gripă. 

— Nştiu, spune fonfăit Brady. Mpare nrău, Shirley, gred c- 
am luad-o de la mama. l-am zis ză ztea în bat. 

Replica i se pare extrem de comică şi începe să 
mustăcească. 

— Ai grijă de ti... 

— Tre' ză înghid, spune Brady şi întrerupe legătura la 
timp, pentru ca Shirley să nu-i audă hohotele isterice de 
râs. 

Da, i-a zis mamei să stea în pat. Şi da, mama avea gripă. 
Nu Gripă Porcină şi nici Gripă Aviară, ci o tulpină nouă ce 
poartă numele de Gripă Gopher. Brady urlă de râs şi 
loveşte cu pumnii în bordul de la Subaru. Loveşte cu atâta 
putere încât încep să-l doară mâinile, iar asta îl face să râdă 
şi mai tare. 

Criza de isterie durează până îl apucă durerea de burtă şi 
are senzaţia că-i vine să vomite. Tocmai ce s-a mai liniştit 
puţin când vede cum se deschide uşa clădirii de vizavi. 

Brady ia repede Invenţia Doi şi apasă comutatorul de 
pornire. Se aprinde un led galben. Ridică antena scurtă. 
Fără să mai râdă acum, coboară din maşină şi se furişează 
lângă parapetul din beton, având grijă să stea în umbra 
stâlpului de susţinere din apropiere. Işi pune degetul mare 


— 294 — 


pe comutator şi îndreaptă Invenţia Doi în jos - dar nu spre 
Toyota detectivului. O îndreaptă spre Hodges, care tocmai 
ce se caută prin buzunare. Blonda sexoasă e lângă el, 
îmbrăcată cu acelaşi costum de mai devreme, dar cu alţi 
pantofi şi altă poşetă. 

Hodges scoate cheile. 

Brady apasă comutatorul şi ledul galben se face verde. 
Farurile de la maşina lui Hodges clipesc. In aceeaşi 
fracțiune de secundă clipeşte şi ochiul verde de pe Invenţia 
Doi. A captat şi memorat codul PKE al Toyotei, exact la fel 
cum captase şi memorase codul de la Mercedesul doamnei 
Trelawney. 

Aproape doi ani a folosit Brady Invenţia Doi, cu ajutorul 
căreia a furat coduri PKE şi a descuiat maşini ca să caute în 
ele bani şi obiecte de valoare. Veniturile astfel obţinute nu 
erau regulate, dar fiorii pe care îi simţea nu şi-au pierdut 
niciodată din intensitate. Când a descoperit cheia de 
rezervă în torpedoul de la Mercedesul doamnei Trelawney 
(într-o pungă din plastic, alături de cartea maşinii şi de 
talon), primul lui gând a fost să fure maşina şi să facă o 
plimbare prin oraş. Să o şi buşească niţel, uite aşa, doar de- 
al dracului. Poate chiar să-i taie tapiseria. Dar un anume 
instinct îi spusese să nu se atingă de nimic. li spusese că 
Mercedesul ar putea să aibă un rol mai important în viaţa 
lui. Aşa cum s-a şi demonstrat mai târziu. 

Brady se urcă în Subaru şi pune Invenţia Doi în torpedoul 
lui. Este extrem de mulţumit de câte a reuşit să realizeze în 
dimineaţa aceasta. Însă dimineaţa încă nu s-a încheiat. 
Hodges şi sora Oliviei se duc în vizită la Casa Funerară. Şi el 
are o vizită de făcut. CCAM probabil că s-a deschis deja şi el 
vrea să arunce un ochi pe acolo. Să vadă care sunt 
măsurile de securitate. Să descopere unde sunt montate 
camerele de supraveghere. 

Brady îşi spune: Am să găsesc eu o modalitate să intru. 
Sunt pe val. 

De asemenea, trebuie să între pe Internet şi să facă rost 
de un bilet la concertul de joi. Câtă treabă mai are! Multă, 
multă treabă! 


— 295 — 


Începe să fluiere. 
11 


La zece şi un sfert, Hodges şi Janey Patterson intră în 
salonul „Odihna Eternă” al Casei Funerare Soames. Sunt 
primii veniţi, pentru că ea insistase să se grăbească. 
Jumătatea superioară a capacului de la sicriu este deschisă. 
Partea dinspre picioare este îmbrăcată în mătase albastră. 
Elizabeth Wharton are o rochie albă, cu ornamente 
albastre, în aceeaşi nuanţă cu mătasea de pe sicriu. Ochii îi 
sunt închişi. Obrajii trandafirii. 

Janey trece repede printre cele două rânduri de scaune 
pliante, îşi priveşte iute mama, apoi se întoarce la fel de 
grăbită. Îi tremură buzele. 

— Să fie sănătos unchiul Henry dacă incinerarea i se pare 
un procedeu păgân, dar tâmpenia asta cu sicriul deschis 
este cu adevărat păgână. Ce e acolo nu seamănă deloc cu 
mama mea. E ca un exponat împăiat. 

— Atunci, pentru ce... 

— Asta a fost înţelegerea pe care am făcut-o ca să nu mă 
mai bată la cap cu incinerarea. Dumnezeu să ne ajute dacă- 
i vine ideea să se uite sub faldurile alea de mătase. O să 
vadă că sicriul e din carton presat, vopsit în gri ca să 
semene cu metalul. Ca să... atunci când îl vor... înţelegi... 

— Înţeleg, spune Hodges şi o strânge de umeri. 

Încep să sosească prietenii răposatei, în frunte cu Althea 
Greene, infirmiera doamnei Wharton, şi doamna Harris, 
menajera. Cu o întârziere de douăzeci de minute (aşa cum 
le şade bine unora care au senzaţia că ar face parte din 
înalta societate, dacă este să-l întrebăm pe Hodges), apare 
şi mătuşa Charlotte la braţul fratelui ei. Unchiul Henry o 
conduce printre scaune, aruncă o privire la sicriu şi se trage 
înapoi. Mătuşa Charlotte se uită fix la chipul surorii ei, apoi 
se apleacă şi o sărută pe buzele moarte. Şopteşte abia 
auzit: 

— Surioara mea, surioara mea. 

Şi, pentru prima dată de când a cunoscut-o, Hodges 


— 296 — 


simte şi altceva faţă de ea pe lângă agasare. 

Se aud foşnete, şoapte, câteva râsete înăbuşite. Janey 
trece pe la fiecare oaspete (nu sunt mai mult de 
douăsprezece persoane, toate rude cu Tata Noe, cum ar fi 
spus fiica lui Hodges), îndeplinindu-şi obligaţiile. Unchiul 
Henry i se alătură şi o cuprinde pe după umeri atunci când 
Janey pare pe punctul de a-şi pierde stăpânirea de sine 
(când încerca să o consoleze pe doamna Greene). Hodges 
se bucură să vadă reacţia bărbatului. Sângele apă nu se 
face, îşi spune el. Este evident mai cu seamă în momente 
de cumpănă ca acesta. 

E| este singurul străin de aici, aşa că se hotărăşte să iasă 
la aer. Stă câteva momente pe treapta de la intrare, 
uitându-se cu atenţie la maşinile din parcare, căutând un 
bărbat în una din ele. Nu vede pe nimeni şi îşi dă seama că 
nici pe Holly Gângava nu a văzut-o. 

Merge agale spre parcarea vizitatorilor şi uite-o acolo, 
aşezată pe treptele din spatele Casei Funerare. Poartă o 
rochie maro, incredibil de urâtă, care-i ajunge până la 
jumătatea gambei. Părul şi l-a strâns în părţi în două 
gogoloaie incredibil de urâte. Lui Hodges i se pare că aşa ar 
trebui să arate Prinţesa Leia după un an de post negru. 

Ea îi observă umbra pe asfalt, tresare puternic şi ascunde 
ceva în palmă. El se apropie şi vede că obiectul palmat este 
o ţigară pe jumătate fumată. Ea îi aruncă o privire 
îngrijorată. Hodges este de părere că aceeaşi privire ar 
avea şi un câine, prea adesea bătut cu ziarul pentru că îşi 
face nevoile sub masa din bucătărie. 

— Să nu mă spui mamei. Crede că m-am lăsat. 

— N-am să scot niciun cuvânt, spune Hodges, gândindu- 
se că Holly este categoric mult prea mare ca să-şi mai facă 
probleme din cauza dezaprobării mămicii faţă de unicul ei 
viciu. Îmi dai voie să mă aşez lângă tine? 

— N-ar trebui să fii înăuntru, cu Janey? 

Dar se dă la o parte ca să-i facă loc. 

— Am ieşit să iau puţin aer. Plus că, în afară de Janey, nu 
cunosc pe nimeni. 

Il cercetează din cap şi până în picioare cu curiozitatea 


— 297 — 


nedisimulată a unui copil. 

— Eşti iubitul verişoarei mele? 

Se simte stânjenit, însă nu atât de întrebarea lui Holly, 
cât de realizarea faptului complet aiurea că-i vine să râdă. 
Îşi zice că mai bine o lăsa în pace, să-şi fumeze ţigara aia 
interzisă. 

— Cum să-ţi spun... suntem prieteni buni. Asta e tot ce 
trebuie să ştii. 

Holly ridică din umeri şi suflă fumul pe nări. 

— Pe mine nu mă deranjează. Cred că femeia trebuie să 
aibă iubiţi, dacă asta îşi doreşte. Eu una nu-mi doresc. Nu 
mă interesează bărbaţii. Nu că aş fi pe invers. Să nu crezi 
asta. Eu scriu poezii. 

— Da? Pe bune? 

— Pe bune. 

Şi fără pauză, de parcă ar fi fost continuarea firească: 

— Mama n-o place pe Janey. 

— Nu? 

— Crede că Janey n-ar fi trebuit să moştenească toţi banii 
ăia de la Olivia. Zice că nu-i corect. Probabil că nu este, dar 
mie, una, nu-mi pasă. 

Îşi muşcă buzele, dându-i lui Hodges o tulburătoare 
senzaţie de dejă-vu. Şi nu are nevoie decât de o secundă ca 
să înţeleagă de ce. Olivia Trelawney făcea la fel în timp ce o 
chestionau. Sângele apă nu se face. Este evident mai cu 
seamă în momente de cumpănă ca acesta. 

— N-ai fost înăuntru, spune el. 

— Nu şi nici nu am intenţia şi ea nu poate să mă oblige. 
N-am văzut niciodată un mort şi nu am de gând s-o fac 
acum. Aş avea coşmaruri. 

Îşi stinge ţigara pe marginea treptei, dar nu înşurubând- 
O, ci /ovind-o de mai multe ori, în arteziană de scântei, până 
se rupe filtrul. Are obrajii albi ca varul şi a început să 
tremure atât de tare încât literalmente i se ciocnesc 
genunchii unul de celălalt. Şi îşi va sfârteca buza dacă nu 
va înceta să o muşte. 

— Asta-i cel mai rău, spune ea. 

Acum nu se mai bâlbâie, ba chiar vorbeşte foarte 


— 298 — 


desluşit. Însă tonul îi urcă treptat spre urlet. 

— Asta-i cel mai rău, asta-i cel mai rău, asta-i cel mai 
rău! 

O cuprinde de umerii care se zguduie. Preţ de o secundă 
i se cutremură tot trupul. Se aşteaptă să o ia la fugă 
(oprindu-se, poate, doar cât să-l facă depravat şi să-i dea 
una peste ochi). Apoi tremurul încetează şi, oricât de 
straniu ar părea, Holly îşi culcă obrazul pe umărul lui. 
Respiră foarte repede şi sacadat. 

— Ai dreptate, îi zice el. Asta-i cel mai rău. Mâine va fi 
mai bine. 

— O să închidă sicriul? 

— Mda. 

li va spune lui Janey să ceară să fie închis, dacă vrea ca 
verişoara ei să nu mai stea iarăşi printre maşinile din 
parcare. 

Holly îl priveşte în ochi. Biata femeie nu are absolut nicio 
calitate, îşi spune Hodges. Nici măcar o fărâmă de 
inteligenţă, nici măcar un strop de şiretenie. După cum se 
va dovedi, va ajunge să regrete această impresie greşită. 
Dar deocamdată se pomeneşte din nou cu gândul la Olivia 
Trelawney şi la felul cum a fost ea tratată de presă. Şi de 
poliţişti. Şi de el. 

— Îmi promiţi că o să-l închidă? 

— Da. 

— Te juri 

— Cu mâna pe inimă, dacă vrei. 

Apoi spune, tot cu gândul la Olivia şi la computerul 
otrăvit de Domnul Mercedes: 

— Ţi-ai luat medicamentele, Holly? 

Femeia face ochii mari. 

— De unde ştii că iau Lexapro5*? Ţi-a spus ea? 

— Nu mi-a spus nimeni. Nu era nevoie. Am fost detectiv. 

O strânge de umeri cu un gest prietenos. 

— Răspunde-mi la ce te-am întrebat. 

— Îl am în geantă. N-am luat astăzi, pentru că... 

Scoate un chicotit tremurat. 


58 Antidepresiv (n.tr.). 
— 299 — 


— Pentru că îmi vine să fac pipi când îl iau. 

— Dacă îţi aduc un pahar cu apă, vrei să-l iei? 

— Da. Pentru că mă rogi tu. 

li aruncă din nou privirea aceea lipsită de apărare. Privire 
de copil care măsoară un adult. 

— Imi place de tine. Eşti un om bun. Janey are noroc. Eu 
n-am avut noroc în viaţa mea. Nici măcar un prieten n-am 
avut. 

— Mă duc să-ţi aduc apă, zice Hodges şi se ridică. 

Când ajunge la colţul clădirii, se uită înapoi. Holly 
încearcă să-şi aprindă altă ţigară, dar a început iar să 
tremure şi nu poate, îşi ţine bricheta cu ambele mâini, ca 
un poliţist în poligon. _ 

Janey îl întreabă unde a fost. li spune şi o întreabă dacă 
vrea să închidă sicriul la slujba de a doua zi. 

— Cred că numai aşa ai putea s-o convingi să intre, îi 
explică el. 

Janey se uită la mătuşa Charlotte, care sporovăieşte cu 
un grup de femei în vârstă. 

— Scorpia nici n-a observat că Holly nu-i aici, spune ea. 
Ştii ceva, tocmai am hotărât că sicriul nu o să fie la slujbă. 
O să-l rog pe administratorul firmei să-l pună undeva în 
spate şi la naiba cu ce o să comenteze mătuşa pe chestia 
asta. Spune-i lui Holly ce-am zis, bine? 

Prezenţă discretă până atunci, directorul Casei Funerare 
îl conduce pe Hodges în sala alăturată, unde au fost aduse 
gustări şi răcoritoare. la o sticlă cu apă plată şi i-o duce lui 
Holly, în parcare. Îi transmite mesajul lui Janey şi stă alături 
de ea până când o vede înghițind una din pastiluţele ei 
albe, aducătoare de fericire. După ce bea câteva guri de 
apă, Holly îi zâmbeşte. 

— Pe bune că te plac. 

Folosindu-se de minunatul talent de a minţi cât mai 
convingător, talent deprins şi exersat în anii de poliţie, 
Hodges îi spune cu căldură: 

— Şi eu te plac, Holly. 


— 300 — 


12 


Complexul de Cultură şi Artă, pe scurt CCAM, este 
supranumit „Luvrul Midwestului” de către presă şi Camera 
de Comerţ şi ocupă o suprafaţă de şase pogoane, chiar în 
centrul oraşului. Cea mai impozantă dintre clădirile lui este 
una circulară, care lui Brady i se pare că seamănă leit cu 
OZN-ul uriaş de la sfârşitul filmului Întâ/nire de gradul trei. 
Clădirea aceasta este Sala de Spectacole Mingo. 

Brady se plimbă pe lângă zona de descărcare din spate, 
aglomerată ca un muşuroi de furnici într-o zi fierbinte de 
vară. Camioane se fâţâie încoace şi încolo, iar muncitorii 
descarcă tot felul de chestii din ele, inclusiv - ciudat, însă 
perfect adevărat - ceva ce seamănă cu nişte bucăţi dintr-o 
roată din acelea uriaşe, întâlnite în parcurile de distracţii. 
Mai sunt acolo şi cadre imense de mucava înfăţişând un cer 
înstelat şi o plajă albă pe care se plimbă perechi de tineri 
ţinându-se de mână. Brady observă că toţi muncitorii 
poartă ecusoane la gât sau prinse de tricouri. Nasol. 

Cabina de pază se află la intrarea în zona de descărcare, 
şi asta-i la fel de nasol, însă Brady se îndreaptă într-o doară 
în direcţia ei, spunându-şi că cine nu riscă nu câştigă. Sunt 
doi paznici. Unul e înăuntru, unde supraveghează vreo şase 
ecrane, în vreme ce se îndoapă cu un covrig. Celălalt iese 
ca să-l oprească pe Brady. Poartă ochelari de soare. Brady 
îşi vede zâmbetul uau-ce-interesant-este reflectat în 
lentilele întunecate. 

— Căutaţi ceva, domnule? 

— Sunt doar curios să văd ce se petrece aici, spune 
Brady. Uite, aia seamănă cu o roată mare! 

— Joi seara o să fie un concert aici, îi explică paznicul. 
Trupa îşi lansează ultimul album. Mi se pare că-i zice 
Sărutări lângă roata mare. 

— Măi, frate, da' ştiu că au multe decoruri, se minunează 
Brady. 

Paznicul pufneşte dispreţuitor: 

— Cu cât cântă mai prost, cu atât sunt mai mari 
decorurile. Ştiţi ceva? Anul trecut, în septembrie, când a 


— 301 — 


cântat Tony Bennett la noi, nu a fost decât el singur pe 
scenă. Nici măcar trupă n-a avut. L-a acompaniat orchestra 
simfonică a oraşului. A/a a fost concert adevărat. Fără puşti 
care să chirăie. Muzică adevărată. Ce concept învechit, nu? 

— Nu cred că m-aţi putea lăsa să arunc o privire, nu? 
Poate să fac şi o poză cu telefonul? 

— Nu se poate. 

Paznicul se uită cu prea multă atenţie la el. Lui Brady nu-i 
convine. 

— De fapt nici nu aveţi voie să fiţi aici. Deci... 

— Am priceput, am priceput, spune Brady, lăbărţându-şi 
şi mai mult zâmbetul. 

E vremea să plece de acolo. Oricum, nu-l ajută nimic din 
câte a văzut. Dacă acum sunt doi paznici, probabil că vor fi 
zece sau mai mulţi joi seară. 

— Vă mulţumesc pentru lămuriri. 

— Pentru puţin. 

Brady îi face semn că totul este în regulă şi că viaţa nu 
poate fi mai frumoasă. Paznicul îi răspunde cu acelaşi 
semn, dar rămâne în pragul cabinei, urmărindu-l cum se 
îndepărtează. 

Brady merge agale pe latura unei parcări imense şi 
aproape pustii, care va fi ocupată în întregime în seara 
concertului 'Round Here. l-a dispărut zâmbetul. Se 
gândeşte la cretinii ăia de arăbeţi care au intrat cu 
avioanele în Turnurile Gemene în urmă cu nouă ani. Şi îşi 
spune (fără strop de ironie): „Au ridicat ştacheta pentru noi, 
ceilalţi.” 

După vreo cinci minute ajunge la şirul de uşi pe care vor 
intra spectatorii. Ca să intre, trebuie să plătească o taxă de 
cinci dolari, „care va fi donată în scopuri caritabile”. 
Foaierul boltit răsună de paşii numeroşilor iubitori de artă şi 
ai grupurilor de elevi. În faţă e un magazin cu suvenire. La 
stânga este coridorul ce duce spre Sala Mingo. Este lat cât 
o şosea cu două benzi. In mijlocul lui se află un trepied din 
crom cu un semn pe care scrie ACCESUL INTERZIS CU 
SACOŞE, CUTII, RUCSACURI. 

Nu sunt detectoare de metale. Poate nu au fost montate 


— 302 — 


încă, dar Brady este destul de sigur că nici nu vor fi. Peste 
patru mii de spectatori se vor îmbulzi să intre, iar 
detectoarele ar produce ambuteiaje de coşmar. Însă vor fi 
mucho agenţi de pază, la fel de bănuitori şi de indiscreţi ca 
porcul ăla cu ochelari de soare şi covrigul în rât. lar un 
bărbat îmbrăcat cu o vestă matlasată într-o seară caldă de 
iunie le-ar atrage imediat atenţia. De fapt, le-ar putea 
atrage atenţia orice bărbat neînsoţit de o fiică hlizită şi cu 
codițe. 

Fiti bun, domnule, şi urmati-ne pe aici. 

Normal că în momentul acela şi-ar arunca în aer vesta şi 
ar omori cam la o sută de persoane, dacă nu cumva mai 
multe. Dar nu asta vrea. Ce vrea el acum este să se ducă 
acasă, să intre pe net şi să afle titlul celui mai îndrăgit 
cântec al trupei 'Round Here. lar atunci când va veni clipa, 
să apese pe buton chiar la jumătatea lui, atunci când 
ţonţoricile vor zbiera din toţi rărunchii şi-şi vor ieşi din 
minţile lor tâmpiţele. 

Însă piedicile sunt formidabile. 

Şi stând aici, în foaier, printre pensionari cu ghidurile în 
mâini şi pămpălăi de liceu, Brady îşi spune: „Mi-aş dori să 
mai trăiască Frankie. Dacă ar trăi, l-aş lua cu mine la 
spectacol. La cât de cretin era, precis că i-ar fi plăcut. Ba 
chiar i-aş fi dat voie să-l ia cu el pe Sammy, Maşina de 
Pompieri.” Gândul acesta îl umple de o tristeţe profundă şi 
întru totul autentică. Tristeţe pe care o simte adesea când 
se gândeşte la Frankie. 

Poate că ar fi mai bine doar să-l omor pe umflatul de fost 
poliţist şi după aia să mă omor şi pe mine şi să zic că mi-am 
îndeplinit misiunea. 

Masându-şi tâmplele, unde a început să se instaleze 
migrena (iar Mami nu mai e să i-o aline), Brady traversează 
foaierul şi intră în Galeria de Artă Harlow Floyd, unde un 
banner uriaş anunţă că LUNA IUNIE ESTE LUNA MANET! 

Nu ştie exact cine a fost Manet“, probabil alt pictor 


““Edouard Manet (1832-1883) - pictor francez, precursor al 
impresionismului (n.tr.). 
— 303 — 


franţuz ca van Gogh“, dar câteva dintre tablouri i se par 
nemaipomenite. Il cam doare undeva de naturile moarte 
(pentru ce, în numele lui Dumnezeu, ţi-ai pierde timpul ca 
să pictezi un pepene?), dar printre celelalte sunt câteva de 
o violenţă aproape sălbatică. Într-unul este un matador 
mort. Cu mâinile strânse la spate, Brady se uită la el 
aproape cinci minute, ignorând oamenii care se îmbulzesc 
pe lângă el şi pe cei care se uită la tablou peste umărul lui. 
Matadorul nu este câtuşi de puţin sfârtecat, însă sângele 
care i se prelinge din partea stângă a corpului pare mai real 
decât tot sângele din filmele cu violenţe de tot soiul pe care 
le-a văzut Brady la viaţa lui şi a văzut destule. Tabloul 
acesta îl calmează şi-i limpezeşte minţile şi pleacă de acolo 
spunându-şi: „Trebuie să existe o modalitate de a reuşi.” 

Sub un impuls de moment intră în magazinul cu suvenire 
şi cumpără o grămadă de tâmpenii cu numele trupei 
'Round Here inscripţionat pe ele. Zece minute mai târziu, 
când iese din magazin cu o sacoşă pe care scrie SUNT CEL 
MAI TARE DIN PARCARE, se uită din nou spre coridorul ce 
duce la sala Mingo. Peste doar două zile, pe coridorul acela 
se vor înghionti (ca vitele mânate în grajd) fetiţele cuprinse 
de o frenezie fără margini, majoritatea însoţite de părinţi cu 
priviri îndurerate. De unde stă el, vede că, mai departe, 
partea dreaptă a coridorului a fost separată de restul prin 
cordoane din pluş. In capătul acestui mini-coridor izolat 
este un alt semn pe un alt trepied din crom. 

Brady îl citeşte şi îşi spune: „Dumnezeule mare!” 

Dumnezeule mare! 


13 


Odată ajunşi în apartamentul care a aparţinut lui 
Elizabeth Wharton, Janey îşi aruncă din picioare pantofii cu 
tocuri înalte şi se trânteşte pe canapea. 

— Slavă Domnului că s-a terminat. O mie de ani a durat 
sau două mii? _ 

— Două, spune Hodges. Imi face impresia că ai nevoie de 


6 Vincent van Gogh - pictor olandez (n.tr.). 
= 304:= 


un somn bun. 

— Am dormit până la opt, se împotriveşte ea. 

Dar protestele ei i se par cam fără vlagă lui Hodges. 

— Tot cred că ar fi o idee bună. 

— S-ar putea să ai dreptate, domnule ofiţer, dacă stau să 
mă gândesc la cina de diseară de la Sugar Heights. Apropo, 
pe tine te scutesc de corvoada asta. Cred că rudele mele 
au de gând să vorbească numai şi numai despre musicalul 
preferat al tuturor timpurilor, Milioanele lui Janey. 

— Nu m-ar mira să fie aşa. 

— Am de gând să împart cu ei averea lui Ollie. Jumi-juma. 

Hodges începe să râdă. Dar se opreşte când îşi dă seama 
că nu-i o glumă. 

Janey ridică din sprâncene. 

— E vreo problemă? Poate te gândeşti că un mizilic de 
trei milioane şi jumătate n-o să-mi ajungă? 

— Probabil că-ţi va ajunge, dar... sunt banii ti. Olivia ţie 
ţi i-a lăsat prin testament. 

— Adevărat, iar testamentul este inatacabil, aşa mi-a 
spus domnul avocat Schron. Însă asta nu înseamnă că Ollie 
mai era cu toate minţile la ea atunci când l-a întocmit. Ştii 
asta. Ai văzut-o, ai stat de vorbă cu ea. 

Janey îşi masează acum picioarele prin ciorapi. 

— În plus, dacă le dau jumătate din bani, voi avea ocazia 
să-i văd cum se bat pe ei. Gândeşte-te că asta este o 
distracţie nepreţuită. 

— Eşti sigură că nu vrei să vin şi eu diseară? 

— Diseară nu, dar mâine neapărat. Mâine nu am să rezist 
singură. 

— Vin să te iau la nouă şi un sfert. Dacă nu cumva vrei să 
dormi la mine. 

— Tentantă ofertă, dar mă văd nevoită să o refuz. Seara 
de azi este dedicată în întregime comediei de familie. Încă 
ceva înainte să pleci. Foarte important. 

Scotoceşte în poşetă şi scoate din ea un carneţel şi un 
pix. Notează ceva, rupe foaia şi i-o întinde. Hodges vede 
două grupuri de numere. 

Janey îi explică: 


— 305 — 


— Primul e codul de la poarta vilei din Sugar Heights. Al 
doilea e cel de la alarma antiefracţie. Joi dimineaţă, când ai 
să te duci cu prietenul tău să vedeţi ce e în computerul lui 
Ollie, eu voi fi pe drumul spre aeroport cu mătuşa 
Charlotte, Holly şi unchiul Henry. Dacă individul i-a aranjat 
computerul aşa cum crezi tu... şi dacă programul este încă 
acolo... nu cred că aş suporta să văd. 

II priveşte rugătoare. 

— Inţelegi? Spune că mă înţelegi. 

— Te înţeleg, spune Hodges. 

Ingenunchează lângă ea la fel ca peţitorii din romanele 
siropoase pe care le adora fosta lui nevastă. O parte din el 
sesizează ridicolul scenei. O altă parte, o parte mai mare, 
nu sesizează nimic. 

— Janey, îi zice el. 

Ea se uită la el, forţându-se să zâmbească, dar fără 
succes. 

— Îmi pare rău. Pentru tot. Îmi pare foarte, foarte rău. 

Insă nu doar la ea se gândeşte, ori la sora ei cea moartă, 
sora ei care avea atât de multe probleme şi care făcea atât 
de multe probleme. Se gândeşte şi la cei omorâţi la 
Complexul Municipal, mai ales la femeia aceea tânără şi la 
fetiţa ei. 

Când l-au făcut detectiv, mentorul lui era Frank Sledge. 
Lui Hodges i se părea bătrân, însă în vremea aceea Sledge 
era cu cincisprezece ani mai tânăr decât este el acum. Să 
nu te aud că le zici victime, l-a avertizat Sledge atunci. 
Numai cretinii le spun aşa. Ţine-le minte numele. Spune-le 
pe nume. 

Cray, îşi aminteşte el. Familia Cray. Janice şi Patricia. 

Janey îl îmbrăţişează. Când îi vorbeşte, respiraţia ei caldă 
îi gâdilă urechea, făcându-i pielea de găină şi producându-i 
o jumătate de erecţie. 

— Când se va termina totul, am să mă întorc în 
California. Nu pot să rămân aici. Mor de dragul tău, Bill, şi 
dacă aş rămâne probabil că m-aş îndrăgosti de tine, însă nu 
am de gând s-o fac. Trebuie să o iau de la capăt cu viaţa 
mea. 


— 306 — 


— Ştiu. 

Hodges se retrage puţin şi o ţine de umeri pentru a o 
putea privi în ochi. Ochi frumoşi pe un chip frumos. Dar 
astăzi îşi arată vârsta. 

— Nu-i nimic. 

Janey caută iarăşi ceva în geantă; de data aceasta o 
batistă din hârtie. Îşi şterge ochii şi spune: 

— Ai făcut o cucerire astăzi. 

— 0... 

Şi îi pică fisa: 

— Holly. 

— I se pare că eşti minunat. Aşa mi-a zis. 

— Îmi aminteşte de Olivia. Când stau de vorbă cu ea am 
impresia că mi s-a dat o a doua şansă. 

— Să faci ceea ce trebuie? 

— Mda. 

Janey îşi încreţeşte nasul la el şi îl imită: 

— Maa. 


14 


După-amiază, Brady se duce la cumpărături. la Honda 
răposatei Deborah Ann Hartsfield, pentru că are portbagajul 
mai mare. Cu toate acestea, unul din articolele 
achiziţionate abia încape în spate. Se gândeşte ca, pe 
drumul spre casă, să oprească la oficiul poştal şi să vadă 
dacă a primit cutiile de Gopher-Go comandate sub numele 
fals de Ralph Jones. Insă toată povestea asta pare să se fi 
întâmplat acum o mie de ani şi, pe bune, ce rost ar avea? 
Partea aceea a vieţii lui s-a încheiat. Se va încheia curând şi 
restul şi ce mare uşurare va fi. 

Sprijină de peretele garajului produsul cel mai voluminos. 
Apoi intră în casă şi, după o pauză scurtă făcută în 
bucătărie ca să adulmece aerul (nu se simte niciun iz de 
putreziciune; cel puţin nu încă), coboară în centrul lui de 
comandă. Din obişnuinţă, rosteşte cuvântul magic care 
deschide computerele. Nu simte nicio dorinţă să intre pe 
Umbrela Albastră a lui Debbie, din simplul motiv că nu mai 


— 307 — 


are nimic să-i spună umflatului de fost poliţist. S-a încheiat 
şi partea aceea din viaţa lui. Se uită la ceas, vede că este 
trei şi jumătate după-amiaza şi calculează că umflatul mai 
are de trăit aproximativ douăzeci de ore. 

Dacă chiar i-o tragi, domnule detectiv Hodges, i se 
adresează Brady în minte, ar fi bine să ejaculezi cât mai 
poți. 

Descuie lacătul de la cămară şi îl învăluie mireasma 
uscată, uşor uleioasă, a explozibilului plastic. Se uită la 
cutiile de pantofi şi o alege pe aceea în care fuseseră 
pantofii de la Mephisto, pe care îi are acum în picioare - 
primiţi în dar de Crăciun de la mama, chiar anul trecut. De 
pe raftul de deasupra ia şi cutia cu telefoane, din care alege 
unul. Se întoarce la masa din mijlocul pivniţei şi se apucă 
de treabă: pune telefonul în cutie şi îl conectează la un 
detonator simplu, alimentat de baterii AA. Deschide 
telefonul ca să vadă dacă funcţionează, apoi îl închide la 
loc. Este foarte mic riscul ca cineva să formeze din greşeală 
numărul mobilului cu cartelă, dar de ce să şi-l asume? La fel 
de mic a fost şi riscul ca mama să găsească punga aia cu 
carne otrăvită şi s-o mănânce, dar uite că s-a întâmplat. 

Nu, puişorul ăsta o să stea închis până la zece douăzeci 
mâine-dimineaţă. Fix la ora aceea Brady va intra în 
parcarea din spatele Casei Funerare Soames. Dacă e cineva 
acolo şi-l întreabă de sănătate, Brady o să spună că s-a 
gândit că prin parcare va ajunge mai repede pe strada 
următoare, unde e staţia de autobuz (lucru perfect 
adevărat; s-a documentat pe Google Maps). Dar nu se 
aşteaptă să se întâlnească cu cineva. Vor fi toţi înăuntru la 
slujbă, bocind cu nasul în batistă. 

Va folosi Invenţia Doi ca să descuie maşina umflatului de 
fost poliţist şi va aşeza cutia de pantofi în spatele scaunului 
pentru şofer. Apoi va încuia la loc Toyota şi se va întoarce 
la maşina lui. Ca să aştepte. Ca să-l vadă cum trece pe 
lângă el. Ca să-l lase să ajungă până la următoarea 
intersecţie, astfel încât el, Brady, să fie relativ ferit de 
efectele exploziei. Şi atunci... 

— Bum, spune Brady. Va fi nevoie tot de o cutie de 


— 308 — 


pantofi în care să îngroape ce mai rămâne din el. 

Nostimă idee, îşi zice şi râde în vreme ce intră în cămară 
după vesta de atentator sinucigaş. Restul după-amiezii şi-l 
va petrece dezasamblând-o. Brady nu mai are nevoie de 
vestă. 

Brady are o idee mai bună. 


15 


Miercuri, 2 iunie 2010, este o zi senină şi caldă. O zice 
calendarul că mai e până la solstițiul de vară, iar şcolile mai 
au până la vacanţă, dar toate astea nu schimbă faptul că în 
inima Americii a început o zi superbă de vară. 

Bill Hodges, cu costumul pe el, dar încă fără cravată, stă 
în biroul de acasă şi se uită pe lista de spargeri de maşini 
primită prin fax de la Marlo Everett. A scos la imprimantă o 
hartă a oraşului şi acum face câte un semn cu markerul 
roşu în dreptul fiecărei zone unde a fost spartă vreo 
maşină. Presimte că îşi va toci pantofii în zilele ce vor urma, 
căutându-i pe proprietarii maşinilor, mai cu seamă dacă nu 
vor descoperi nimic în computerul Oliviei, dar există 
posibilitatea ca unele din victimele acelor spargeri să fi 
observat acelaşi vehicul în apropierea lor. Pentru că 
Domnul Mercedes trebuia să-i urmărească pe stăpânii 
maşinilor vizate. Trebuia să se convingă că au plecat 
înainte de a le descuia maşinile cu dispozitivul lui. 

l-a urmărit exact la fel cum m-a urmărit şi pe mine, îşi 
spune Hodges. 

lar gândul acesta aduce după el scânteia efemeră a unei 
conexiuni, care dispare însă înainte ca el să-şi dea seama 
despre ce este vorba. Nu-i nimic; dacă asocierea există cu 
adevărat, o va găsi la un moment dat. Până atunci, va 
continua să verifice adresele şi să facă semne cu tuş roşu 
pe hartă. Mai are douăzeci de minute până când va trebui 
să-şi pună cravata şi să se ducă după Janey. 

Brady Hartsfield se află în centrul lui de comandă. Astăzi 
nu-l doare capul, iar gândurile lui, adesea confuze, sunt 
acum la fel de bine conturate ca scenele din Hoarda 


— 309 — 


sălbatică de pe ecranele de protecţie ale computerelor sale. 
A scos batoanele de exploziv din vestă şi le-a deconectat cu 
grijă de sârmele detonatorului. A băgat câteva într-o pernă 
de scaun, de un roşu orbitor, pe care e imprimată o 
etichetă  haioasă: PARCARE PENTRU CUR. Alte două 
calupuri, conectate la un detonator, le-a introdus pe gâtul 
unei pungi albastre pentru urină, marca Urinesta. Apoi 
lipeşte cu mare grijă pe ea un autocolant cumpărat ieri din 
magazinul de suvenire, împreună cu un tricou. Pe 
autocolant scrie FANUL NR.1 AL 'ROUND HERE. Se uită la 
ceas. Aproape nouă. Umflatul de fost poliţist mai are doar o 
oră şi jumătate de trăit. Poate chiar mai puţin. 

Vechiul partener al lui Hodges, Pete Huntley, se află într- 
una din sălile de interogatorii, dar nu pentru că ar interoga 
vreun suspect, ci pentru că acolo nu pătrunde zarva de 
dimineaţă a secţiei. Trebuie să-şi recitească notițele. La ora 
zece ţine o conferinţă de presă în care va vorbi despre 
ultimele dezvăluiri sinistre făcute de Donald Davis şi nu 
vrea s-o dea în bară. Nici nu se gândeşte la Domnul 
Mercedes, asasinul de la Complexul Municipal. 

În Lowtown, în spatele unei anumite case de amanet, 
arme sunt vândute şi cumpărate de nişte indivizi care cred 
că nu-i urmăreşte nimeni. 

Jerome Robinson stă la computer şi ascultă fişiere audio 
pe care le-a găsit pe un site intitulat „Imi place cum sună”. 
Ascultă râsetul isteric al unei femei. Ascultă cum un bărbat 
fluieră melodia „Danny Boy”. Ascultă cum icnesc un bărbat 
şi o femeie, fără doar şi poate cuprinşi de spasmele unui 
orgasm simultan. În cele din urmă dă şi peste clipul pe care 
îl căuta. Titlul lui este simplu: PLÂNSET DE COPIL. 

La parter, Barbara, sora lui Jerome, năvăleşte în 
bucătărie, urmată îndeaproape de Odell. Barbara poartă o 
fustiţă cu paiete, saboţi albaştri din nou la modă şi un tricou 
pe care este imprimat chipul roşcovan al unui adolescent. 
Sub faţa zâmbitoare şi părul bine coafat al acestuia scrie % 
CAM 4EVER! O întreabă pe mama dacă ţinuta aceasta este 
prea de fetiţă mică, pentru că aşa ar dori să se îmbrace la 
concert. Mama (probabil amintindu-şi cum s-a îmbrăcat ea 


— 310 — 


la primul concert) îi zâmbeşte şi spune că e o ţinută 
perfectă. Barbara o întreabă dacă îi împrumută cerceii 
lungi, cu semnul păcii. Da, bineînţeles. Are voie să se dea 
cu ruj? Mă rog... fie. Cu fard de pleoape? Nu, îmi pare rău. 
Barbara râde pe tonuri de încercarea-moarte-n-are şi îşi 
îmbrăţişează entuziasmată mama. „De-abia aştept să se 
facă mâine-seară”, îi zice ea. 

Holly Gibney este în baia spațioasă a vilei din Sugar 
Heights, dorindu-şi din suflet să nu participe la slujba de 
comemorare, dar ştiind că mama ei nu-i va permite să 
lipsească. Dacă va spune că nu se simte bine, mama va 
răspunde cu o lovitură din voleu ce va ajunge până în 
copilăria lui Holly: Ce va zice lumea? lar dacă Holly va 
replica, spunând că nu contează ce zice lumea, că nu se vor 
mai întâlni niciodată cu oamenii ăştia (cu excepţia lui 
Janey)? Atunci mama se va uita la ea de parcă ar vorbi într- 
o limbă străină. Îşi ia pastila de Lexapro, dar când se spală 
pe dinţi simte cum i se strâng măruntaiele şi o vomită în 
toaletă. Charlotte o strigă din cameră, întrebând-o dacă 
este gata. Holly îi răspunde zicând că mai are puţin. Trage 
apa şi îşi spune: „Bine măcar că iubitul lui Janey va fi acolo. 
Bill. Se poartă drăguţ cu mine.” 

Janey Patterson se îmbracă cu multă grijă în 
apartamentul luxos al regretatei sale mame: ciorapi negri, 
fustă neagră, jachetă neagră peste o bluză de culoarea 
nopţii. Se gândeşte la cum i-a spus ea lui Bill că s-ar putea 
îndrăgosti de el dacă ar rămâne aici. Această mărturisire a 
fost, de fapt, o minciună remarcabilă, deoarece deja s-a 
îndrăgostit de el. Este convinsă că dacă ar auzi-o un 
psiholog, acesta i-ar zâmbi şi i-ar explica în termeni elevaţi 
că ea vede în Bill o figură paternă. lar Janey i-ar zâmbi şi ea 
şi i-ar spune că ăsta-i un căcat freudian. Tatăl ei a fost un 
contabil chel, absent din viaţa ei chiar şi atunci când era 
prezent. lar Bill Hodges este mereu prezent. Asta îi place 
cel mai mult la el. Îi mai place şi cum îi vine pălăria aia pe 
care i-a cumpărat-o. Pălăria în stil Philip Marlowe. Se uită la 
ceas şi vede că s-a făcut deja nouă şi un sfert. Ar face bine 
să apară. 


— 311 — 


Dacă întârzie, o să-l omoare. 
16 


Nu întârzie şi poartă pălăria. Janey îi zice că arată bine. El 
îi zice că arată şi mai bine. Ea surâde şi îl sărută. 

— Hai să terminăm odată cu povestea asta, îi spune el. 

Janey îşi încreţeşte nasul şi zice: 

— Maa. 

Ajung din nou primii la Casa Funerară. Hodges o conduce 
în salonul Odihna Eternă. Janey se uită în jur şi dă 
mulţumită din cap. Pliantele cu programul ceremoniei au 
fost aşezate pe scaune. Sicriul a dispărut, fiind înlocuit de o 
masă, cu aspect de altar, pe care au fost aranjate ramuri cu 
flori de primăvară. Din sistemul de sonorizare al salonului 
funerar se aud în surdină acorduri de Brahms. 

— În regulă? o întreabă Hodges. 

— Merge. 

Inspiră adânc şi repetă ce i-a spus el cu douăzeci de 
minute mai devreme: 

— Hai să terminăm odată cu povestea asta. 

Participanţii sunt cam aceiaşi de cu o zi înainte. Janey îi 
întâmpină la uşă. Le strânge mâinile, îi îmbrăţişează, zice 
toate lucrurile cuvenite, în vreme ce Hodges stă în 
apropiere, cu ochii la maşinile de pe stradă. Nimic nu-i 
atrage atenţia, cu atât mai puţin un anume Subaru de 
culoarea noroiului, care trece pe lângă Casa Funerară fără 
să încetinească. 

Un Chevrolet închiriat, cu un autocolant Hertz într-un colţ 
al parbrizului se îndreaptă spre parcarea din spate. Curând 
apare de după colţ unchiul Henry, precedat de abdomenul 
lui proeminent de om care o duce bine. Mătuşa Charlotte şi 
Holly vin în urma lui. Charlotte îşi ţine fiica de cot cu mâna 
îmbrăcată în mănuşă albă. Lui Hodges i se pare că mătuşa 
seamănă cu o supraveghetoare care însoţeşte o deţinută - 
probabil o toxicomană - pe drumul spre puşcărie. Holly este 
încă şi mai palidă decât ieri, dacă aşa ceva mai era posibil. 
Poartă aceeaşi rochie slută şi deja şi-a mâncat mai tot rujul 


— 312 — 


de pe buze. 

Îi surâde timid lui Hodges. El îi întinde mâna, iar ea i-o 
strânge panicată, până când Charlotte o trage înăuntru, în 
Sala Morților. 

Maestrul de ceremonii este un preot tânăr de la biserica 
unde obişnuia să se ducă doamna Wharton până când 
durerile prea mari au împiedicat-o să mai iasă din casă. Aşa 
cum era de aşteptat, citeşte un pasaj din Pildele lui 
Solomon, acela despre femeia virtuoasă. Hodges e în stare 
să jure că răposata a valorat mai mult decât mărgeanul, 
însă are mari îndoieli că ar fi tors lână. Cu toate acestea, 
fragmentul din Biblie este poetic, iar lacrimile curg şiroaie. 
Preotul este tânăr, dar are suficientă minte cât să nu 
încerce să elogieze o persoană pe care nu a cunoscut-o. 
Aşa că îi invită pe cei care au „amintiri de preţ” despre 
regretata Elizabeth Wharton să le împărtăşească celorlalţi. 
Câteva persoane se ridică să vorbească, începând cu Althea 
Greene, infirmiera, şi sfârşind cu fiica rămasă în viaţă. Janey 
vorbeşte calm, scurt şi simplu. 

— Păcat că nu a trăit mai mult, încheie ea. 


17 


La zece şi cinci, Brady parchează după colţ şi îndoapă 
aparatul de taxare până când apare semnul verde cu MAX. 
In fond, nu a fost nevoie decât de o amendă de parcare ca 
să-l prindă pe Fiul lui Sam®t. De pe bancheta din spate 
scoate o sacoşă din pânză. Pe o latură a ei sunt imprimate 
sigla lanţului de magazine Kroger şi îndemnul RECICLEAZA- 
MĂ! SALVEAZĂ UN COPAC! Înăuntru se află Invenţia Doi şi 
cutia de pantofi Mephisto. 

Dă colţul şi trece cu pas vioi pe lângă Casa Funerară 
Soames, ca oricare alt cetăţean al urbei grăbit la treburile 
sale zilnice. Chipul îi este calm, dar inima îi bubuie ca un 
pickhammer. Nu vede pe nimeni în faţa clădirii, iar uşile 
acesteia sunt închise, dar există totuşi posibilitatea ca 


6 Son of Sam - pe numele lui real David Richard Berkowitz, asasin în 
serie în perioada 1976-1977 (n.tr.). 


— 313 — 


umflatul de fost poliţist să nu se afle alături de ceilalţi 
participanţi la slujbă. Ar putea să fie într-o cameră din 
spate, uitându-se după vreun personaj suspect. Uitându-se 
după e/. Brady e convins de asta. 

Cine nu riscă nu câştigă, scumpete, murmură mama. 
Corect. În plus, consideră că riscul este unul minor. Dacă 
Hodges i-o trage târfei blonde (sau speră să i-o tragă 
cândva), probabil că n-o să se îndepărteze de ea. 

Ajuns la colţ, Brady face stânga împrejur, merge agale 
înapoi şi intră fără să şovăie pe aleea Casei Funerare. Aude 
acorduri muzicale, un spanac clasic sau ceva de genul ăsta. 
Observă Toyota lui Hodges, parcată lângă gardul din spate, 
cu botul înainte, ca să poată pleca repede în momentul 
când se vor fi încheiat festivitățile. Ultima călătorie a 
bătrânului Det. Pens., îşi zice Brady. Dar va fi o călătorie 
scurtă, amice. 

Trece prin spatele celor două dricuri mari şi, după ce se 
asigură că nu-l poate vedea nimeni prin ferestrele salonului 
funerar, scoate din sacoşă Invenţia Doi şi îi întinde antena. 
Inima îi bubuie mai tare ca niciodată. Au fost momente - 
doar câteva - când gadgetul acesta nu a funcţionat. Se 
aprindea becul verde, dar siguranţele maşinii nu săreau. 
Probabil din cauza vreunui defect al programului sau al 
microcipului. 

Dacă nu funcţionează, poţi să bagi cutia sub maşină, îl 
sfătuieşte mama. 

Fireşte. Şi asta ar fi bine. Sau aproape la fel de bine. Dar 
nu ar fi la fel de elegant. 

Apasă comutatorul. Ledul verde se aprinde. Se aprind şi 
farurile Toyotei. Victorie! 

Se apropie de maşina umflatului de fost poliţist de parcă 
are tot dreptul din lume să se afle acolo. Deschide portiera 
din spate, scoate cutia de pantofi din sacoşă şi o pune pe 
jos, în spatele scaunului pentru şofer. Închide portiera şi 
porneşte spre stradă, făcând eforturi să păşească încet şi 
calm. 

Tocmai când trece de colţul clădirii, Deborah Ann 
Hartsfield îi vorbeşte din nou. N-ai uitat ceva, scumpete? 


— 314 — 


Se opreşte. Se gândeşte. Se întoarce la colţ şi îndreaptă 
antena de la Invenţia Doi spre maşina lui Hodges. 
Farurile sclipesc şi portierele se încuie la loc. 


18 


După cele câteva alocuţiuni şi momentul de reculegere, 
preotul Îl roagă pe Domnul să-i binecuvânteze pe toţi cei 
prezenţi şi să-i apere şi să le ofere pacea Lui. Veşmintele 
foşnesc; programele sunt puse în poşete şi în buzunarele 
hainelor. Holly pare în regulă până când ajunge la 
jumătatea intervalului dintre scaune. Atunci o lasă 
genunchii. Hodges se repede la ea cu o viteză 
surprinzătoare pentru un individ de dimensiunile lui şi o 
prinde de subsuori înainte să se prăbuşească. Ochii lui Holly 
se dau peste cap şi, preţ de o clipă, femeia e pe punctul de 
a-şi pierde cunoştinţa. Apoi privirea îi redevine clară. IlI vede 
pe Hodges şi îi surâde stins. 

— Încetează cu prostiile, Holly! o repede cu asprime 
mama ei, de parcă biata femeie ar fi rostit cine ştie ce 
necuviinţă şi nu ar fi fost în pragul leşinului. 

Hodges se gândeşte cât de multă plăcere i-ar face s-o 
plesnească pe mătuşa Charlotte peste fălcile ei lăsate, 
acoperite cu un strat gros de pudră. Poate aşa aş trezi-o la 
realitate, îşi mai spune el. 

— N-am nimic, mamă, îi spune Holly. 

Şi către Hodges: 

— Mulţumesc. 

— Ai mâncat ceva de dimineaţă, Holly? o întreabă el. 

— A mâncat fulgi de ovăz, anunţă ritos mătuşa Charlotte. 
Cu unt şi zahăr brun. Eu i-am preparat micul dejun. lţi place 
să fii în centrul atenţiei, Holly, nu-i aşa? 

Se întoarce spre Janey. 

— Te rog, grăbeşte-te, drăguță. Henry nu se descurcă în 
împrejurări dintr-astea, iar eu nu mă pot ocupa singură de 
toţi oamenii ăştia. 

Janey îl ia pe Hodges de braţ. 

— Nici nu-ţi cer să te ocupi. 


— 315 — 


Mătuşa Charlotte îi aruncă un zâmbet acru. lar Janey îi 
răspunde cu unul strălucitor. lar Hodges înţelege că decizia 
ei de a-şi împărţi moştenirea este la fel de strălucită. Odată 
ce le va da banii, nu va mai fi obligată s-o vadă vreodată pe 
femeia asta infernală. Nici măcar nu va mai trebui să-i 
răspundă la telefon. 

Participanţii la slujba funerară ies la lumina soarelui. Mai 
zăbovesc câteva minute pe alee, schimbând replicile 
obişnuite în asemenea situaţii (vai-ce-slujbă-frumoasă-a- 
fost,  vai-ce-frumos-a-fost-aranjat-salonul) şi apoi se 
îndreaptă spre maşinile din parcare. La fel fac şi unchiul 
Henry şi mătuşa Charlotte, cu Holly între ei. Hodges şi 
Janey vin în urma lor. Când ajung în spatele casei funerare, 
Holly rămâne în urma paznicilor ei şi se întoarce spre Janey 
şi Hodges. 

— Lăsaţi-mă să vin cu voi. Vreau să vin cu voi. 

Mătuşa Charlotte, rămasă fără buze, atât de tare şi le 
strânge, apare amenințătoare în spatele fiicei ei. 

— Mi-au ajuns ifosele şi fandoselile tale pe ziua de azi, 
domnişoară. 

Holly nici nu o bagă în seamă. Îl apucă pe Hodges de 
mână într-o strânsoare ca de gheaţă. 

— Te rog. Te rog. 

— Pe mine nu mă deranjează, spune el. Dacă nici Janey 
nu are nimic împo... 

Mătuşa Charlotte începe să suspine. Sunetele pe care le 
scoate sunt de-a dreptul greţoase, aidoma croncănelilor 
unei ciori triste într-un lan de porumb. Hodges îşi aminteşte 
cum s-a aplecat ea peste doamna Wharton şi a sărutat-o pe 
buzele moarte. lar în clipa aceasta îi trece prin minte un 
gând odios. S-a înşelat în privinţa Oliviei; poate că se înşală 
şi în privinţa doamnei Charlotte Gibney. În fond, nu trebuie 
să-i judeci pe oameni după aparenţe. 

— Holly, nici măcar nu-l cunoşti pe bărbatul acesta! 

Janey pune palma ei caldă pe încheietura mâinii lui 
Hodges. 

— Auzi, Bill, ce-ar fi să mergi tu cu Charlotte şi Henry? Au 
loc suficient în maşină. Şi aşa ai să fii lângă Holly. 


— 316 — 


Acum se uită la verişoara ei. 

— Îţi convine? 

— Da! exclamă Holly, fără să dea drumul mâinii lui 
Hodges. Ar fi minunat! 

Janey se întoarce spre Henry. 

— De acord? 

— Sigur. 

Şi unchiul o bate pe Holly pe umăr. 

— Cu cât suntem mai mulţi, cu atât distracţia-i mai mare. 

— Aşa, sigur, puneţi-vă toţi la mintea ei, spune mătuşa 
Charlotte. Asta şi vrea. Nu-i aşa, Holly? 

Şi, fără să aştepte vreun răspuns, se întoarce şi porneşte 
cu paşi apăsaţi către parcare. Tocurile ei bat în codul Morse 
un mesaj de indignare maximă. 

Hodges se uită la Janey. 

— Şi cu maşina mea cum rămâne? 

— Merg eu cu ea. Dă-mi cheile. 

I le dă, însă ea nu a terminat încă. 

— Mai am nevoie de ceva. 

— Mda? 

Îi ia pălăria de fetru de pe cap şi şi-o pune ea, înclinând-o 
aşa cum trebuie pe sprânceana stângă. Apoi îşi încreţeşte 
nasul la el: 

— Maa. 


19 


Brady a parcat mai sus de casa funerară. Inima îi bate 
mai tare ca niciodată. În mână are un telefon mobil. Pe 
încheietura de la mână şi-a scris cu cerneală numărul 
telefonului cu cartelă ataşat la bomba din Toyota. 

Se uită cum ies oamenii de la slujbă şi se opresc pe alee 
să mai schimbe câteva cuvinte. Umflatul de fost poliţist 
sare în ochi de la o poştă; cu costumul ăla negru pare câto 
casă de mare. Cât o casă sau cât un dric. Pe cap poartă o 
pălărie caraghioasă şi demodată, aşa cum purtau detectivii 
în filmele alb-negru din anii cincizeci. 

Lumea porneşte către maşinile din parcare şi, după 


— 317 — 


câteva minute, pleacă şi Hodges însoţit de târfa cea blondă. 
Brady bănuieşte că târfa cea blondă va fi cu el atunci când 
va sări în aer maşina. Chestie care lui Brady îi va aduce 
victoria completă - mama şi cele două fiice. Are eleganța 
unei ecuaţii în care au fost găsite toate variabilele. 

Maşinile încep să iasă din parcare, îndreptându-se toate 
înspre el, pentru că în direcţia aceea se ajunge la Sugar 
Heights. Soarele străluceşte orbitor în parbrize, fapt care 
nu-i prea este de ajutor, dar nu are cum să nu recunoască 
Toyota umflatului când aceasta apare în faţa Casei 
Funerare, se opreşte o secundă, apoi porneşte şi ea în 
direcţia lui. 

Brady nu aruncă nici măcar o privire la Chevroletul 
închiriat al unchiului Henry. Toată atenţia şi-a concentrat-o 
asupra maşinii fostului poliţist. Când aceasta trece pe lângă 
el, simte un val de dezamăgire. Probabil că târfa cea blondă 
s-a dus cu rubedeniile ei, pentru că în Toyotă este doar 
şoferul. Brady abia îl vede, dar cu toată lumina puternică a 
soarelui, pălăria aia ridicolă este inconfundabilă. 

Brady tastează un număr de telefon. 

— Ţi-am zis că nici n-ai să mă vezi când ţi-o trag. Nu aşa 
ţi-am zis, dobitocule? 

Apasă tasta TRIMITE. 


20 


Un telefon începe să sune atunci când Janey se apleacă 
să deschidă aparatul de radio. Ultimul sunet pe care îl 
scoate ea în această viaţă - ar fi minunat dacă am avea cu 
toţii norocul acesta - este un hohot de râs. ldiotule, 
gândeşte ea cu dragoste, iar ţi-ai uitat mobilul în torpedo. 
Întinde mâna să-l scoată de acolo. Se aude un al doilea tril. 

Dar nu vine din torpedo. Vine din spa... 

Şi nu se mai aude nimic, sau, cel puţin, ea nu mai aude 
nimic. Are doar senzaţia subită că o mână incredibil de 
puternică împinge scaunul pe care stă. Apoi întreaga lume 
devine de un alb imaculat. 


— 318 — 


21 


Poate Holly Gibney, cunoscută şi ca Holly Gângava, are 
ceva probleme mintale, însă nici medicamentele psihotrope 
pe care le ia, nici ţigările pe care le fumează pe ascuns nu i- 
au afectat viteza de reacţie. Unchiul Henry apasă cu putere 
frâna, iar ea ţâşneşte din Chevrolet înainte ca ecourile 
exploziei să se stingă. 

Hodges aleargă în spatele ei. Simte un junghi în piept şi 
se gândeşte că face un atac de cord. O parte din el chiar 
speră să i se întâmple asta, dar durerea dispare imediat. 
Comportamentul pietonilor este unul normal în condiţiile în 
care un act de violenţă tocmai a zdruncinat lumea pe care 
ei o considerau sigură. Unii se trântesc pe burtă şi-şi 
acoperă capetele cu mâinile. Alţii încremenesc în loc, 
aidoma unor statui. Câteva maşini opresc; cele mai multe 
accelerează şi părăsesc imediat zona incidentului. Una din 
acestea este un Subaru de culoarea noroiului. 

Hodges aleargă în urma labilei verişoare a lui Janey, iar în 
mintea lui bubuie ca o tobă de ceremonie ultimul mesaj 
primit de la Domnul Mercedes: Am să te omor. Nici n-ai să 
mă vezi când ţi-o trag. Am să te omor. Nici n-ai să mă vezi 
când ţi-o trag. 

Când ajunge la colţ, derapează pe tălpile netede ale 
pantofilor lui eleganţi, purtaţi doar în una sau două ocazii 
până acum, şi aproape se izbeşte de Holly, care înlemnise 
în loc, cu umerii căzuţi şi poşeta atârnându-i în mână. 
Femeia se holbează la ce a mai rămas din Toyota lui 
Hodges. Caroseria a fost smulsă de pe osii şi arde cu furie 
într-o grămadă de cioburi. Bancheta din spate e la vreo 
şapte metri depărtare, cu tapiseria în flăcări. Pe celălalt 
trotuar, un bărbat se împleticeşte ca beat, cu mâinile la 
capul plin de sânge. O femeie stă pe bordură în faţa unui 
magazin de felicitări cu vitrina făcută ţăndări şi, pentru o 
clipă de speranţă absurdă, Hodges crede că e Janey; însă 
femeia asta poartă o rochie verde şi are părul cărunt şi 
fireşte că nu e Janey, nu are cum să fie Janey. 

Atunci îşi spune: E numai şi numai vina mea. Ar fi în viaţă 


— 319 — 


dacă aş fi folosit arma tatei acum două săptămâni. 

Polițistul din el dă la o parte gândul acesta (însă cu mare 
greutate). Şi mintea i se limpezeşte. Wu este vina lui. Este 
vina nemernicului care a pus bomba. Acelaşi nemernic care 
a intrat cu o maşină furată în mulţimea de şomeri de la 
Complexul Municipal. 

Într-o baltă de sânge Hodges vede un pantof negru cu 
toc înalt, vede un braţ sfârtecat într-o mânecă fumegândă 
în rigolă şi gândurile i se ordonează. Curând vor ajunge aici 
unchiul Henry şi mătuşa Charlotte, iar asta înseamnă că nu 
are prea mult timp la dispoziţie. 

O apucă de umeri pe Holly şi o întoarce cu faţa la el. 
Colacii în stil Prinţesa Leia s-au desfăcut şi părul îi atârnă pe 
lângă obraji. Ochii bulbucaţi se uită prin el. Mintea lui 
Hodges, mai lucidă ca niciodată, înţelege că femeia nu-i 
poate fi de vreun folos în starea în care se află. li dă o 
palmă pe un obraz, apoi pe celălalt. Nu o loveşte tare, dar 
suficient cât să o facă să bată din pleoape. 

Oamenii urlă. Claxoanele zbiară. Vreo două alarme de 
maşini behăie. Se simte miros de benzină, cauciuc ars, 
plastic topit. 

— Holly! Holly! Ascultă-mă! 

Se uită la el, dar îl şi aude? Nu-şi dă seama şi nu mai are 
timp. 

— Am iubit-o, dar nu trebuie să spui nimănui. Nu trebuie 
să spui nimănui că am iubit-o. Poate mai încolo, dar nu 
acum. Înţelegi? 

Ea dă din cap. 

— Am nevoie de numărul tău de mobil. Şi s-ar putea să 
am nevoie şi de tine. 

Mintea lui lucidă speră să nu fie cazul, speră ca vila din 
Sugar Heights să fie goală în după-amiaza asta, dar nu 
crede că sunt şanse. Mama şi unchiul lui Holly vor fi nevoiţi 
să plece, dar Charlotte nu va dori ca fiica ei să-i însoţească. 
Pentru că Holly este labilă psihic. Hodges se întreabă câte 
crize o fi avut şi dacă au existat şi tentative de suicid. 
Gândurile astea îi şuieră prin minte ca nişte stele 
căzătoare: acum le vezi, acum nu mai sunt. Nu are vreme 


— 320 — 


de pierdut cu tulburările psihice ale lui Holly. 

— Când mama şi unchiul tău vor pleca la secţia de 
poliţie, să le spui că nu ai nevoie să stea cineva cu tine. Să 
le spui că te descurci singură. Eşti în stare să faci asta? 

Ea dă iar din cap, deşi probabil că habar nu are la ce se 
referă el. 

— O să te sune cineva. Poate am să te sun chiar eu, sau 
poate o să fie un tânăr pe care îl cheamă Jerome. Jerome. 
Eşti în stare să ţii minte numele ăsta? 

Ea dă din cap, apoi deschide poşeta şi scoate un etui de 
ochelari. 

Nu merge, îşi zice Hodges. Luminile sunt aprinse, dar nu-i 
nimeni acasă. Însă trebuie să insiste. O strânge de umeri. 

— Holly, vreau să-l prind pe ticălosul care a făcut asta. 
Vreau să-l fac să plătească. Vrei să mă ajuţi? 

Dă din cap. Pe chip nu i se citeşte nimic. 

— Atunci, spune-mi. Spune-mi că ai să mă ajuţi. 

Nu-i spune. Scoate din etui o pereche de ochelari de 
soare şi şi-i pune la ochi, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. De parcă n-ar arde o maşină în mijlocul străzii şi 
braţul lui Janey n-ar fi în şanţ. De parcă n-ar urla oameni în 
jurul lor şi nu s-ar auzi sirena maşinii de intervenţie care se 
apropie. De parcă pentru ea ar fi o zi de plajă. 

O scutură uşor. 

— Am nevoie de numărul tău de mobil. ` 

Ea dă din cap binevoitoare, dar nu spune nimic. Işi 
închide poşeta şi se întoarce să se uite la maşina în flăcări. 
Pe Hodges îl cuprinde o disperare cum nu a mai simţit 
vreodată. Îl doare stomacul, iar gândurile, perfect clare 
vreme de treizeci sau patruzeci de secunde, se risipesc 
care încotro. 

Mătuşa Charlotte apare de după colţ. Părul negru, dar cu 
rădăcinile albe, îi flutură pe spate. Unchiul Henry vine în 
spatele ei. Cu excepţia petelor roşii, ca de clovn, din obraji, 
chipul lui bonom este pământiu. 

— Stai, Sharlie! răcneşte unchiul Henry. Cred că fac un 
infarct! 

Sora lui nici nu-l aude. O apucă pe Holly de cot, o 


— 321 — 


smuceşte la ea şi o îmbrăţişează cu sălbăticie, strivindu-i 
nasul, deloc micuţ, între sâni. 

— NU TE UITA! urlă Charlotte, cu ochii la scena 
dezastrului. NU TE UITA, IUBITO, NU TE UITA! 

— Nu mai pot să respir, anunţă unchiul Henry, aşezându- 
se pe bordură şi lăsându-şi capul în piept. Sper să nu mă iei 
chiar acum, Doamne. 

Se aud şi alte sirene. Oamenii au început să se apropie 
ca să vadă mai bine maşina în flăcări din mijlocul străzii. 
Vreo doi fac poze cu telefoanele. 

Exploziv suficient cât să arunce în aer o maşină, îşi spune 
Hodges. Oare cât mai are? 

Mătuşa Charlotte o ţine strâns pe Holly în braţe şi îi 
zbiară în ureche să nu se uite. Holly nu încearcă să se 
desprindă de ea, dar şi-a dus o mână la spate. Şi în mâna 
aceea ţine ceva. Deşi e conştient că s-ar putea să fie doar o 
speranţă deşartă, Hodges se gândeşte că obiectul acela ar 
putea să fie pentru el. Îl ia din mâna lui Holly şi vede că e 
etuiul în care fuseseră ochelarii ei de soare. Pe el sunt 
scrise cu litere aurii numele şi adresa ei. 

Şi un număr de telefon. 


22 


Hodges îşi scoate telefonul Nokia din buzunarul hainei, 
dându-şi seama că, fără insistenţele blânde ale lui Janey, 
acum ar fi fost doar o bucată de plastic topit în torpedoul 
fostei sale Toyote. 

Apasă tasta de apelare rapidă ca să îl sune pe Jerome, 
rugându-se ca puştiul să-i răspundă. Ruga îi este ascultată. 

— Domnule Hodges? Bill? Mi se pare că am auzit o 
explo... 

— Taci din gură, Jerome. Ascultă-mă fără să mă întrerupi. 

Se plimbă încolo şi încoace pe trotuarul plin cu cioburi. 
Sirenele se aud de foarte aproape acum. Curând echipele 
de intervenţie vor fi aici, iar el nu are nicio pistă. Nu are 
decât o supoziţie. Dacă nu cumva subconştientul lui nu a 
început deja să facă conexiunile necesare. | s-a mai 


— 322 — 


întâmplat şi înainte; doar nu şi-a luat toate medaliile alea 
de la mica publicitate. 

— Ascult, zice Jerome. 

— Nu ştii absolut nimic despre masacrul de la Complexul 
Municipal. Nu ştii nimic despre Olivia Trelawney şi nici 
despre Janey Patterson. 

Au luat toţi trei cina la restaurantul lui DeMasio, dar nu 
crede că poliţiştii vor afla foarte curând informaţia asta, 
dacă o vor afla vreodată. 

— Nimic nu ştiu, spune Jerome, fără strop de neîncredere 
ori şovăială în voce. Cine mă va întreba? Poliţia? 

— Poate mai încolo. Mai întâi te vor întreba părinţii tăi. 
Pentru că explozia aia pe care ai auzit-o a fost maşina mea. 
Janey era la volan. Am făcut schimb în ultimul moment. A... 
a murit. 

— lisuse, Bill, trebuie să anunţi poliţia! Trebuie să 
vorbeşti cu fostul tău partener! 

Hodges îşi aduce aminte cum i-a spus ea: A/ nostru este. 
Încă mai suntem de acord cu asta, da? 

Da, îşi zice el. Încă mai suntem de acord cu asta, Janey. 

— Încă nu. Deocamdată vreau să fac ceva şi am nevoie 
de ajutorul tău. Labagiul ăla a omorât-o, eu îi vreau capul şi 
intenţionez să pun mâna pe el. Mă ajuţi? 

— Da. 7 

Fără ce probleme aş putea să am dacă o fac? Fără Imi 
pot periclita admiterea la Harvard dacă o fac? Fără Nu mă 
amesteca pe mine în treaba asta. Dumnezeu să-l 
binecuvânteze pe Jerome Robinson. 

— Vreau să intri pe Umbrela Albastră a lui Debbie şi să 
trimiţi nenorocitului un mesaj în numele meu. Mai ţii minte 
ce nume de utilizator am? 

— Da. Kermitfrog19. Stai să-mi iau o foaie de... 

— N-avem timp. Important e să ţii minte esenţa. Dar 
trimite-l cam peste o oră, nu mai devreme. Trebuie să vadă 
că nu i l-am trimis înainte de explozie. Trebuie să ştie că 
sunt în viaţă. 

Jerome spune: 

— Zi-mi care-i mesajul. 


— 323 — 


Hodges i-l zice şi închide telefonul fără să-şi ia la 
revedere. 

Îl pune apoi în buzunarul de la pantaloni, alături de etuiul 
lui Holly. 

O maşină de pompieri apare gonind de după colţ, urmată 
de două maşini de poliţie. Trec în viteză pe lângă Casa 
Funerară Soames, în faţa căreia stau înmărmuriţi 
administratorul şi preotul, cu mâinile pavăză la ochi, ca să 
şi-i ferească de strălucirea orbitoare a soarelui şi a 
flăcărilor. 

Hodges are multe de spus, dar mai întâi trebuie să facă 
un lucru mult mai important. Îşi scoate sacoul de la costum, 
se aşază în genunchi şi acoperă cu el braţul din rigolă. 
Simte cum lacrimile îi înţeapă ochii, dar şi le stăpâneşte. O 
să plângă mai târziu. Pentru că acum lacrimile nu se 
potrivesc cu povestea pe care o are de spus. 

Poliţiştii, doi tineri fără parteneri, coboară din maşini. 
Hodges nu-i cunoaşte. 

— Domnilor ofiţeri, îi întâmpină el. 

— Trebuie să vă rugăm să eliberaţi zona, domnule, îi zice 
unul dintre ei, dar dacă aţi fost martor la... 

Şi arată spre resturile Toyotei. 

— ... am să vă rog să staţi pe aproape ca să răspundeţi la 
câteva întrebări. 

— Nu doar că am fost martor. Eu ar fi trebuit să fiu 
înăuntru. Hodges îşi scoate portofelul şi le arată legitimaţia 
de poliţist cu ştampila PENSIONAT de-a curmezişul ei. 

— Până în vara trecută partenerul meu a fost Pete 
Huntley. Trebuie să-l chemaţi aici de urgenţă. 

Al doilea poliţist îl întreabă: 

— Maşina dumneavoastră e aia, domnule? 

— Mda. 

Primul poliţist nu pricepe: 

— Şi atunci, cine era la volan? 


23 


Brady ajunge acasă cu mult înainte de prânz, după ce şi- 


= 304. 


a rezolvat toate problemele. Bătrânul domn Beeson, de 
vizavi, îl aşteaptă în curte. 

— Auzit-ai? 

— Ce să aud? 

— Explozia aia mare din centru. S-a văzut mult fum, da' 
s-a risipit. 

— Am dat radioul cam tare, explică Brady. 

— lo zic c-a sărit în aer fabrica aia veche de vopseluri, 
asta zic io. Am bătut la uşă să vorbesc cu mumă-ta, da' 
probabil că doarme şi nu m-a auzit. 

Îi sclipesc şiret ochii, adăugând ce rămăsese nespus: 
Doarme, ca să-i treacă betia. 

— Probabil că da, zice Brady. 

Nu-i place deloc că moş Tăgârţă ăsta şi-a vârât nasul pe 
unde nu-i fierbe oala. Pentru Brady Hartsfield, cei mai buni 
vecini sunt aceia care nu există. 

— Trebuie să intru în casă, domnule Beeson. 

— Zi-i lu’ mumă-ta că o salut. 

Descuie uşa, intră şi o încuie în urma lui. Adulmecă aerul. 
Nimic. Sau... mai degrabă aproape nimic. Doar un iz foarte 
vag de ceva neplăcut, ca mirosul de oase de pui uitate prea 
multe zile în găleata pentru gunoi de sub chiuvetă. 

Brady urcă în camera ei. Intoarce cuvertura, 
descoperindu-i chipul galben şi ochii holbaţi. Acum nu-l mai 
deranjează chiar atât de tare. Şi ce dacă domnul Beeson e 
un moş pârţâit şi băgăreţ? Tot ce are de făcut e să mai 
reziste câteva zile; aşa că dă-/ dracului pe moş Beeson. Și 
dă-i dracului şi ochii ăştia bulbucaţi, care parcă se uită cu 
reproş la el. Se uită degeaba. Nu el a omorât-o. S-a omorât 
singură. Aşa cum trebuia să se omoare şi umflatul ăla de 
fost poliţist. Şi ce dacă n-a făcut-o? Uite că tot mort e acum. 
Aşa că dă-/ dracului şi pe el. Detectivul a ieşit la pensie din 
viaţă. Pensie în pace, domnule detectiv Hodges! 

— Am reuşit, Mami, spune el. Am învins. Şi tu m-ai ajutat. 
Ai fost în capul meu, dar... 

Dar nu-i prea sigur că aşa au stat într-adevăr lucrurile. 
Poate chiar Mami i-a amintit să încuie la loc portierele de la 
maşina umflatului de fost poliţist. Pentru că lui nici nu-i 


— 325 — 


trecea prin minte. 

— Oricum, mersi mult, zice el pe un ton mai umil. Şi îmi 
pare rău că ai murit. 

Ochii bulbucaţi îl privesc cu reproş. 

Intinde într-o doară mâna spre ea şi încearcă să-i închidă 
ochii cu vârfurile degetelor, aşa cum a văzut el în filme. 
Ochii cadavrului stau închişi câteva secunde, apoi 
pleoapele se ridică brusc, ca nişte jaluzele vechi şi stricate. 
Privirea încărcată cu reproş îl ţintuieşte din nou. Privirea 
aceea care pare a-i spune tu-m-ai-ucis-scumpete. 

Privirea asta îi taie cheful de orice, aşa că Brady trage la 
loc cuvertura. Coboară la parter şi dă drumul la televizor, 
sperând că măcar staţiile locale vor transmite imagini de la 
locul exploziei, dar nimeni nu transmite nimic. Se simte 
frustrat. Ce-i cu oamenii ăştia? Nu pricep că a fost un 
atentat nici măcar atunci când le explodează bomba în 
nas? Se pare că nu. Se pare că mai importantă e 
blestemata aia de ruladă din carne a lui Rachel Ray”. 

Inchide porcăria aia de aparat şi se grăbeşte să coboare 
în centrul lui de comandă. Spune haos ca să aprindă 
computerele; şi beznă ca să oprească programul de 
ştergere. Incepe să se bâţâie, scuturând din pumni 
deasupra capului şi fredonând ce îşi mai aduce aminte din 
cântecul  „Ding-dong, vrăjitoarea e moartă”, dar 
înlocuieşte cuvântul vrăjitoarea cu polițistul. Îşi închipuie că 
ar trebui să-l facă să se simtă mai bine. Dar nu se simte. 
Din cauza nasului pe care domnul Beeson şi l-a băgat într-o 
oală care nu-i aparţine şi din cauza privirii încărcate cu 
reproş a mamei, sentimentul lui de izbândă, sentiment 
pentru care s-a zbătut atâta, sentiment pe care ştie că îl 
merită cu prisosință, se stinge cu repeziciune. 

Nu contează. O să fie un concert, iar el trebuie să se 
pregătească. Se aşază la masa de lucru. Rulmenţii din 
vestă sunt acum în trei borcane de maioneză. Lângă 
acestea se află un sul cu pungi alimentare, de patru litri. 
Incepe să le umple cu bile de rulment, dar având grijă să nu 


€ Rachel Ray - bucătar-şef, vedeta unor emisiuni culinare (n.tr.). 
6&3 Cântec din filmul Vrăjitorul din Oz (n.tr.). 


— 326 — 


le supraîncarce. Munca îl calmează şi îi revine optimismul. 
Dar, tocmai când termină cu bilele, aude o sirenă de vapor. 

Brady ridică ochii şi se încruntă. El şi-a programat 
computerul Numărul Trei să scoată semnalul acesta sonor 
de fiecare dată când primeşte vreun mesaj pe site-ul 
Umbrela Albastră. Cum să sune acum? E imposibil. Singura 
persoană cu care a comunicat pe Umbrelă este Kermit 
William Hodges, zis şi umflatul de fost poliţist, zis şi 
detectivul ieşit la pensie din viaţă. 

Îşi împinge scaunul cu rotile până la Numărul Trei şi se 
uită la ecran, fără să-i vină să creadă ce vede. Lângă 
pictograma cu Umbrela Albastră este un 1 într-un cerc roşu. 
Dă click pe el. Se uită fix, cu ochii mari şi gura căscată, la 
mesajul de pe ecran. 


kermitfrog19 vrea să ia legătura cu tine! 
Tu vrei să iei legătura cu kermitfrog19? 
DN 


Brady îşi doreşte din tot sufletul să creadă că mesajul 
ăsta a fost postat azi-noapte, sau de dimineaţă, înainte ca 
Hodges şi ştoarfa blondă să plece de acasă, dar nu e în 
stare. Tocmai ce l-a auzit când a sosit. 

Luându-şi inima în dinţi - pentru că acum se întâmplă 
ceva cu mult mai înfricoşător decât ochii holbaţi ai mamei - 
apasă pe D şi citeşte. 


aa nu mi-ai tras-o. 


Uite ce trebuie să-ţi intre bine în cap, boule: 
eu sunt ca oglinda ta laterală. Pricepi? 
LUCRURILE SUNT MAI APROAPE DECÂT PAR. 

Ştiu cum ai intrat în Mercedes şi ştiu că nu ai 
folosit cheia valet. Dar m-ai crezut când ţi-am 
spus, nu? Normal că m-ai crezut. Pentru că eşti 
un bou. 

Am lista cu toate celelalte maşini pe care le-ai 
spart între 2007 şi 2009. 


— 327 — 


Mai am şi alte informaţii pe care nu doresc să 
ţi le împărtăşesc acum, dar uite ce destăinuire îţi 
fac: se zice UCIGAŞ, nu TRUFAŞ. 

De ce îţi spun toate astea? Pentru că nu mai 
vreau să te predau poliţiştilor atunci când te 
prind. De ce aş face-o? Doar eu nu mai sunt 
poliţist. 

Am să te ucid cu mâinile mele. 

Pe curând, băieţelul mamei! 


Cu tot şocul şi neîncrederea care l-au cuprins, Brady 
citeşte iar şi iar ultimul rând. 

Se duce la cămară pe picioare ca de lemn. După ce intră 
şi închide bine uşa, începe să urle şi să dea cu pumnii în 
rafturi. În loc să omoare câinele familiei de cioroi şi-a 
omorât mama. Nasol. Acum a omorât pe altcineva în locul 
umflatului de fost poliţist, iar asta e şi mai nasol. Probabil 
că e vorba de târfa blondă. Târfa blondă care îşi pusese 
pălăria detectivului dintr-un motiv bizar pe care numai o 
altă blondă l-ar putea pricepe. 

De un singur lucru mai este încredinţat: casa asta nu mai 
prezintă siguranţă. Poate că Hodges glumeşte când spune 
că e aproape, dar poate că nu glumeşte. A aflat despre 
Invenţia Doi. A aflat despre spargerile de maşini. Zice că a 
mai aflat şi altele. Şi... 

Pe curând, băieţelul mamei! _ 

Trebuie să plece de aici. Cât mai repede. Insă înainte mai 
are ceva de făcut. 

Brady urcă înapoi la etaj, intră în dormitorul mamei, trece 
direct în baie, fără să se uite la forma de sub cuvertură. 
Scotoceşte prin sertarele de la măsuţa de toaletă până 
găseşte ce căuta: aparatul ei de ras. Şi trece la treabă. 


24 


Hodges se află în sala de interogatoriu numărul 4, sala lui 
norocoasă. Insă de data aceasta stă de cealaltă parte a 
mesei, faţă în faţă cu Pete Huntley şi cu noua lui parteneră, 


— 328 — 


o tipă trăsnet, cu părul lung şi roşu şi ochi superbi, cenușii. 
Interogatoriul decurge în termeni amicali, dar asta nu 
schimbă datele problemei: maşina lui a fost aruncată în aer 
şi o femeie a fost ucisă. În plus, un interogatoriu tot un 
interogatoriu se cheamă că este, indiferent de atmosferă. 

— Povestea asta are legătură cu Ucigaşul cu Mercedes? îl 
întreabă Pete. Tu ce crezi, Billy? Adică, asta-i concluzia cea 
mai evidentă, nu crezi? Mai ales că victima e sora Oliviei 
Trelawney. 

Şi uite iar cuvântul ăla: victimă. Femeia cu care a făcut 
dragoste într-un moment al vieţii sale când nu-şi mai 
imagina că va mai face vreodată dragoste. Femeia care l-a 
făcut să râdă şi care a ştiut cum să-i aline temerile. Femeia 
care i-a fost parteneră în ultima lui anchetă, la fel cum i-a 
fost Pete Huntley de-a lungul anilor. Femeia care-şi încreţea 
nasul la el, râzând de felul cum spune Mada. 

Să nu te aud că le zici victime, îi spusese Frank Sledge pe 
vremuri... dar iată că acum nu poate să îl asculte. 

— Nu cred, spune el cu blândeţe. Ştiu cum pare, dar 
uneori se mai întâmplă ca un fum să fie doar o ţigară, iar o 
coincidenţă să nu fie nimic altceva decât o coincidenţă. 

— Cum ai... începe Isabelle Jaynes, dar se opreşte, 
clătinând din cap. Nu, nu aşa trebuie să te întreb. De ceai 
vrut s-o cunoşti? Nu cumva anchetai pe cont propriu 
chestia de la Complexul Municipal? 

Adică vrea să-l întrebe dacă nu care cumva făcea pe 
„unchiaşul” la scară mare. Dar nu-l întreabă, probabil din 
respect pentru Pete. Una peste alta, bărbatul acesta gras, 
cu pantaloni şifonaţi, cămaşă albă pătată de sânge şi 
cravata lărgită mult la guler, este vechiul camarad al lui 
Pete. 

— Îmi daţi, vă rog, un pahar cu apă înainte să începem? 
Tot nu mi-am revenit încă. A fost o doamnă drăguță. 

Janey a fost infinit mai mult decât atât, dar partea aceea 
lucidă şi raţională a minţii lui, care deocamdată reuşeşte să 
ţină în cuşcă partea emoţională, îi spune că aşa trebuie să 
vorbească, aceasta este calea prin care să-şi înceapă 
povestea, exact la fel cum o autostradă cu patru benzi 


— 329 — 


începe cu o rampă îngustă. Pete se ridică şi iese din sală. 
Câtă vreme lipseşte el, Isabelle nu spune nimic, ci doar îl 
fixează pe Hodges cu ochii ei mari şi cenuşii. 

Hodges bea dintr-o singură înghiţitură jumătate din 
paharul de hârtie. Apoi spune: 

— În regulă. Totul a început în ziua aia când am luat 
prânzul la restaurantul lui DeMasio. Ţii minte, Pete? 

— Sigur. 

— Te-am întrebat ce se mai întâmplă cu cazurile la care 
lucram atunci când m-am pensionat. Dar cel care mă 
interesa cu adevărat era Masacrul de la Complexul 
Municipal. Cred că ţi-ai dat seama. 

Pete zâmbeşte uşor, fără să răspundă. 

— Îţi aduci aminte că te-am întrebat dacă ai avut îndoieli 
în privinţa doamnei Trelawney? Mai precis, dacă s-ar fi 
putut să spună adevărul despre cheia de rezervă? 

— Ihî. 

— În realitate mă întrebam dacă am tratat-o corect. Dacă 
nu cumva nu am vrut să vedem adevărul din cauză că ea 
era aşa cum era. 

— Cum adică „era aşa cum era”? vrea să ştie Isabelle. 

— O pacoste. Plină de ticuri nervoase şi de ifose şi foarte 
susceptibilă. Ca să înţelegi mai bine ce vreau să spun, 
gândeşte-te la toţi oamenii care au crezut în nevinovăția lui 
Donald Davis. De ce? Pentru că el nu avea nici ticuri, nici 
ifose, nici susceptibilităţi. Individul purta cu naturaleţe 
masca aia de soţ copleşit de durere şi hăituit de poliţie; 
unde mai pui că era şi arătos. L-am văzut odată pe Channel 
Six şi jur că reporteriţa aia blondă strângea din coapse. 

— Dezgustător, spune Isabelle, zâmbind totuşi. 

— Mda, dar şi foarte adevărat. Era un seducător. Olivia 
Trelawney, pe de altă parte, era o ant/-seducătoare. Aşa că 
am început să mă întreb dacă i-am dat vreo şansă. 

— l-am dat. 

Tonul lui Pete este sec. 

— Poate că i-am dat. Mă rog. Şi, uite-mă, sunt la pensie şi 
am timp din belşug. Ba chiar prea mult. Şi într-o bună zi, 
chiar înainte să te invit la masă, îmi zic: Dar dacă a spus 


— 330 — 


adevărul? Şi dacă l-a spus, unde e cealaltă cheie? Şi după 
aia - chiar după întâlnirea noastră - am început să mă 
documentez de pe Internet. Ştiţi peste ce am dat? Peste o 
şmecherie care poate capta codul transmis de telecomanda 
maşinii. 

— Adică? întreabă Isabelle. 

— Haide, măi, omule, exclamă exasperat Pete. Tu chiar 
crezi că un geniu al informaticii i-a furat codul de la 
maşină? Şi după aia, din pură întâmplare, a găsit cheia de 
rezervă în torpedo sau sub unul dintre scaune? Cheia de 
rezervă pe care a uitat că o are? E cam trasă de păr 
povestea ta, Bill. Mai ales când te gândeşti că poza 
individei ar putea fi pusă în dicționarele de psihologie în 
dreptul articolelor despre Personalitatea de Tip AS. 

Cu incredibil de mult calm, de parcă nu ar fi acoperit cu 
haina lui mâna femeii iubite cu doar trei ceasuri înainte, 
Hodges face rezumatul informaţiilor găsite de Jerome, 
înfăţişându-le drept propria lui realizare. Le spune că s-a 
dus pe Lake Avenue ca să discute cu mama Oliviei 
Trelawney („Presupunând că mai era în viaţă”) şi că acolo a 
cunoscut-o pe Janelle, sora Oliviei. Omite să povestească 
despre drumul la vila din Sugar Heights şi despre discuţia 
cu Radney Peeples, agentul de pază de la firma Vigilant, 
pentru că ar fi atras întrebări la care nu vrea să răspundă. 
Vor afla la un moment dat ce a făcut, dar acum e prea 
aproape de Domnul Mercedes, e sigur de asta. Nu are 
nevoie decât de puţin timp. 

Aşa speră. 

— Doamna Patterson mi-a spus că mama ei este 
internată într-un cămin pentru bătrâni, cam la cincizeci de 
kilometri de oraş - Sunny Acres. S-a oferit să mă ducă acolo 
şi să mă prezinte doamnei Wharton. Ca să-i pot pune 
câteva întrebări. 

— De ce a făcut asta? vrea să ştie Isabelle. 

— Pentru că a crezut că noi i-am hărțuit sora şi asta a 
împins-o la sinucidere. 


6 Personalitate de Tip A - personalitate caracterizată printr-o 
permanentă stare de stres şi ostilitate faţă de ceilalţi (n.tr.). 


— 331 — 


— Prostii, zice Pete. 

— N-am de gând să mă contrazic cu tine, dar poţi să-i 
înţelegi raţionamentul, da? Şi faptul că îşi dorea ca sora ei 
să nu mai fie acuzată de neglijenţă. 

Pete îi face semn să continue. Ceea ce Hodges şi face, 
după ce-şi termină apa din pahar. Vrea să scape cât mai 
repede de aici. Probabil că Domnul Mercedes a citit deja 
mesajul trimis de Jerome. Şi s-ar putea să fugă. Chestie 
care-i convine de minune lui Hodges. Un fugar este mai 
uşor de depistat decât un om care se ascunde. 

— Am stat de vorbă cu bătrâna, dar nu am aflat nimic. N- 
am reuşit decât s-o necăjesc. A făcut un accident vascular 
şi a murit la scurtă vreme după întâlnirea noastră. 

Oftează şi continuă: 

— Doamna Patterson, Janelle, a fost distrusă. 

— S-a supărat pe tine? îl întreabă Isabelle. 

— Nu. Pentru că şi ea voia să afle adevărul. Şi, după cea 
murit mama ei, a rămas singură într-un oraş străin. Nu 
cunoştea pe nimeni, în afară de infirmiera doamnei 
Wharton, care nici ea nu-i prea tinerică. li dădusem 
numărul meu de telefon şi m-a sunat. Mi-a zis că are nevoie 
de ajutor, mai ales că la ceremonii vor veni nişte rude pe 
care le cunoaşte foarte puţin, iar eu am fost de acord să o 
ajut. Janelle a scris necrologul. Eu m-am ocupat de celelalte 
aranjamente. 

— De ce era în maşina ta când a explodat? 

Hodges le povesteşte despre criza lui Holly. Dar nu le 
spune cum Janey îi luase pălăria în ultima clipă. Nu pentru 
că i-ar decredibiliza povestea, ci pentru că l-ar durea prea 
tare. 

— Bine, zice Isabelle. Ai făcut cunoştinţă cu sora Oliviei 
Trelawney şi ai cu ea relaţii destul de apropiate de vreme 
ce-i spui pe numele mic. Ea îţi înlesneşte o întâlnire cu 
mama. Mama face un atac cerebral şi moare, poate pentru 
că s-a emoţionat prea tare când a trebuit să retrăiască 
perioada aceea. Sora sare în aer după funeralii. Sare în aer 
cu maşina ta. Şi tot nu vezi legătura cu Ucigaşul cu 
Mercedes? 


— 332 — 


Hodges întinde mâinile. 

— Cum ar putea individul să afle că am pus câteva 
întrebări? Că doar n-am publicat vreun anunţ în ziar. 

Se întoarce spre Pete. 

— Nu am vorbit cu absolut nimeni. Nici măcar cu tine. 

Pete, în mod evident deranjat de ideea că sentimentele 
lor personale faţă de Olivia Trelawney le-ar fi putut 
influenţa ancheta, are o mutră acră. Lui Hodges nu-i prea 
pasă, pentru că, în fond, acesta este adevărul. 

— Nu. Pe mine doar m-ai tatonat. 

Hodges îi zâmbeşte cu toată gura. Şi simte cum i se 
pliază stomacul la fel ca o figurină origami. 

— Hei, de ce te plângi? Doar am făcut eu cinste cu 
prânzul ăla. 

— Cine mai vrea să te expedieze în împărăţia cerurilor? îl 
întreabă Isabelle. Eşti cumva pe lista cu copiii neascultători 
a lui Moş Crăciun? 

— Dacă mă întrebaţi pe mine, eu aş paria pe Familia 
Abbascia. Pe câţi dintre jegurile alea le-am vârât la puşcărie 
în 2004? În cazul cu traficul de arme? 

— Mai mult de zece, dar... 

— Mda, şi în cazul ăla de crimă organizată de un an mai 
târziu am arestat de două ori mai mulţi. Le-am făcut praf 
organizaţia şi Fabby Năsosul a zis că o să ne aranjeze pe 
amândoi. 

— Billy, Familia Abbascia nu mai poate să aranjeze pe 
nimeni. Fabrizio a murit, fratele lui e într-un balamuc, unde 
se laudă că-i Napoleon sau vreun alt împărat celebru, iar 
ceilalţi sunt în închisoare. 

Hodges îi aruncă o privire dezaprobatoare. 

— Fie, zice Pete, n-ai reuşit să prinzi toţi carcalacii, dar 
tot e o aiureală ce spui. Cu tot respectul, prietene, dar 
acum eşti la pensie. 

— Exact. Ceea ce înseamnă că mă pot ataca fără prea 
multe consecinţe. Pe când tu încă mai ai insigna în portofel. 

— Ridicol, spune Isabelle, încrucişându-şi braţele sub 
sâni, ca şi cum ar fi vrut să anunţe: Am încheiat discuţia. 

Hodges ridică din umeri. 


— 333 — 


— Cineva a încercat să mă arunce în aer şi nu cred că 
Ucigaşul cu Mercedes a visat într-o noapte că mă ocup de 
Cazul Cheii Lipsă. Şi chiar dacă are vise din astea, 
premonitorii, de ce să vrea să mă omoare? Ce ar avea de 
câştigat? 

— Păi, e nebun, spune Pete. La asta te-ai gândit? 

— Sigur, dar te întreb din nou: de unde să fi ştiut ce fac 
eu? 

— Habar n-am. Ascultă, Billy, ne ascunzi ceva? E ceva ce 
nu ne-ai spus? 

— Nu. 

— Ba eu cred că da, intervine Isabelle, privindu-l pe sub 
sprâncene. la ascultă, nu cumva te-ai culcat cu ea? 

Hodges o priveşte în ochi. 

— Tu ce crezi, Izzy? la uită-te bine la mine. 

Îi susţine privirea câteva clipe, apoi lasă ochii în jos. Lui 
Hodges nu-i vine să creadă cât de mult s-a apropiat de 
adevăr. Intuiţie feminină, îşi zice el. Şi imediat: Bine că n- 
am slăbit mai mult, sau că nu mi-am dat părul cu rahat 
dintr-ăla de gel. 

— Uite ce e, Pete, vreau să plec de aici. Să mă duc acasă, 
să beau o bere şi să încerc să înţeleg ce s-a întâmplat. 

— Juri că nu-mi ascunzi nimic? Te întreb neoficial acum. 

Fără să clipească, Hodges renunţă şi la ultima şansă de a 
mărturisi adevărul. 

— Absolut nimic. 

Pete îi zice să ţină telefonul deschis. Poate îl vor chema 
mâine sau vineri pentru declaraţia oficială. 

— Nicio problemă. Şi, Pete? În locul tău mi-aş verifica 
bine maşina înainte să mă urc la volan. 

La uşă, Pete îl apucă pe Hodges de umeri şi-l strânge în 
braţe. : 

— Îmi pare rău de toată povestea asta, îi zice el. Îmi pare 
rău de tot ce s-a întâmplat şi de toate întrebările pe care 
am fost obligat să ți le pun. 

— Nu-i nimic. Îți faci datoria. 

Pete îl strânge şi mai tare şi-i şopteşte la ureche: 

— Ascunzi ceva. Crezi că iau pastile de tâmpeală? 


— 334 — 


Preţ de o clipă, Hodges îşi reconsideră opţiunile. Apoi îşi 
aminteşte ce i-a spus Janey: A/ nostru este. 

Îl apucă pe Pete de braţe, îl priveşte în ochi şi îi spune: 

— Sunt la fel de intrigat ca tine. Crede-mă. 


25 


Hodges traversează sala unde se află Divizia Detectivilor 
sub o avalanşă de priviri curioase şi întrebări indiscrete. 
Chipul împietrit i se destinde o singură dată, atunci când o 
întâlneşte pe Cassie Sheen, cu care obişnuia să lucreze pe 
perioada concediilor lui Pete. Fosta colegă glumeşte: 

— la uită-te la tine. Încă mai trăieşti şi te-ai făcut şi mai 
urât decât te ţineam eu minte. 

Îi zâmbeşte: 

— lat-o pe Cassie Sheen, Regina Botoxului. 

Şi ridică braţul în glumă, ca pentru a se apăra de 
prespapierul cu care îl ameninţă ea. Totul i se pare 
deopotrivă fals şi real. Ca una din luptele alea între femei 
de la televizor la care obişnuia el să se uite. 

În hol sunt nişte scaune lângă automatele de gustări şi 
sucuri. Pe două dintre ele stau mătuşa Charlotte şi unchiul 
Henry. Holly nu e cu ei şi Hodges atinge instinctiv etuiul de 
ochelari din buzunarul pantalonilor. Îl întreabă pe unchiul 
Henry dacă se simte mai bine. Unchiul Henry îi răspunde că 
da şi îi mulţumeşte pentru amabilitate. Se întoarce la 
mătuşa Charlotte şi o întreabă cum face faţă situaţiei. 

— Eu sunt bine. Holly mă îngrijorează. Cred că se 
învinovăţeşte pentru ce s-a întâmplat, pentru că din cauza 
ei... ştii... 

Hodges ştie. Din cauza ei se afla Janey la volanul maşinii 
lui. Fireşte că Janey ar fi fost oricum în maşină, dar nu 
crede că asta ar schimba sentimentele lui Holly. 

— Te-aş ruga să stai dumneata de vorbă cu ea. Nu 
înţeleg cum, dar s-a format o legătură între voi. 

Ochii femeii capătă un licăr răutăcios. 

— La fel ca legătura pe care ai avut-o cu Janelle. Ai 
dumneata ceva ce le-a impresionat. 


— 335 — 


— Am să vorbesc, spune Hodges. 

Şi chiar va vorbi, însă Jerome va discuta cu Holly înaintea 
lui. Presupunând, fireşte, că numărul de pe etui este cel al 
telefonului ei mobil. La fel de bine s-ar putea să sune la un 
telefon fix din... de unde erau ele? Cincinnati? Cleveland? 

— Sper că nu ne vor cere să o identificăm, zice unchiul 
Henry. 

Ţine în mână un pahar din polistiren cu cafea. De-abia 
dacă a atins-o, fapt care nu-l surprinde absolut deloc pe 
Hodges. Se ştie cât de proastă este cafeaua din secţia de 
poliţie. 

— Cum am putea s-o identificăm? S-a făcut bucăți- 
bucățele. 

— Nu fi tâmpit, îl repede mătuşa Charlotte. Nu ne vor 
cere s-o identificăm. N-au dreptul. 

Hodges intervine: 

— Dacă i s-au luat vreodată amprentele, o vor identifica 
pe baza lor. S-ar putea totuşi să vă arate fotografii ale 
hainelor cu care a fost îmbrăcată sau ale bijuteriilor pe care 
le-au mai găsit. 

— De unde să ştim noi ce bijuterii purta? ţipă mătuşa 
Charlotte, întorcând capete de poliţişti în direcţia ei. Nici 
măcar n-am observat cu ce era îmbrăcată! 

Pe dracu' n-ai observat, o apostrofează Hodges în gând, 
sunt convins că i-ai evaluat fiecare cusătură. Dar nu spune 
nimic. 

— S-ar putea să vă pună şi câteva întrebări. 

Unele despre el. 

— Dar nu cred că va dura prea mult. 

Secţia are ascensor, dar Hodges preferă să coboare pe 
scări. Se opreşte pe palierul dintre etajul doi şi unu, se 
sprijină de perete, închide ochii şi respiră adânc de câteva 
ori. Acum încep să curgă lacrimile. Şi le şterge cu mâneca. 
Mătuşa Charlotte şi-a exprimat îngrijorarea faţă de Holly, 
îngrijorare pe care Hodges o împărtăşeşte întru totul, dar 
nu a rostit nicio vorbă de părere de rău pentru nepoata ei 
sfârtecată de explozie. Presupune că singura preocupare 
nutrită de mătuşa Charlotte în privinţa lui Janey se referă la 


— 336 — 


soarta verzişorilor moşteniţi de la sora ei. 

Sper din suflet să-i fi lăsat unui adăpost de câini, îşi zice 
el. 

Icnind, Hodges se aşază pe o treaptă. Pune alături etuiul 
de ochelari şi o foaie mototolită de hârtie pe care sunt 
notate două serii de numere. 


26 


— Alo? 

Vocea este slabă, nesigură. 

— Alo? Cine e la telefon? 

— Numele meu este Jerome Robinson, doamnă. Cred că 
v-a spus Bill Hodges că am să vă sun. 

Tăcere. 

— Doamnă? 

jerome stă în faţa computerului şi-şi strânge în mână 
Androidul aproape să-i spargă carcasa. 

— Doamnă Gibney? 

— Da. 

Ca un oftat. 

— A zis că vrea să-l prindă pe cel care mi-a omorât 
verişoara. A fost o explozie îngrozitoare. 

— Ştiu, spune Jerome. 

Din camera lui Barb izbucnesc, pentru a mia oară, 
lălăielile de pe ultimul album al trupei 'Round Here. Sărutări 
lângă roata mare îi zice. Încă nu l-a înnebunit de cap, dar 
nici mult nu mai are. 

Între timp, femeia de la celălalt capăt al firului a început 
să plângă. 

— Doamnă? Doamna Gibney?  Condoleanţe pentru 
pierderea suferită. 

— Nici măcar n-o cunoşteam bine, dar era verişoara mea 
şi se purta frumos cu mine. La fel se poartă şi domnul 
Hodges. Ştiţi ce m-a întrebat? 

— Nu, nu ştiu. 

— Dacă am mâncat ceva de dimineaţă. Nu vi se pare 
amabil? 


— 337 — 


— Sigur că mi se pare, zice Jerome. 

Încă nu-i vine să creadă că doamna aceea, doamna 
aceea plină de viaţă, cu care a luat cina, nu mai este. lşi 
aminteşte cum îi străluceau ochii când râdea şi cum ironiza 
felul în care Bill spune maa. Acum vorbeşte la telefon cu o 
femeie pe care nu o cunoaşte, o femeie foarte ciudată după 
cum sună. Are impresia că e ca şi cum ar încerca să 
dezamorseze o bombă. 

— Doamnă, Bill m-a rugat să trec pe la dumneavoastră. 

— Vine şi el? 

— Deocamdată nu. Are alte treburi de rezolvat. 

Din nou tăcere. Şi apoi, cu o voce atât de slabă şi de 
sfioasă încât abia o poate auzi, Holly îl întreabă: 

— O să fiu în siguranţă cu dumneavoastră? Pentru că, să 
ştiţi, mi-e teamă de oameni. Foarte teamă. 

— Da, doamnă, o să fiţi în siguranţă. 

— Vreau să-l ajut pe domnul Hodges. Vreau să-l ajut să-l 
prindă pe criminal. Probabil că-i un nebun, nu credeţi? 

— Ba da. 

În camera lui Barb începe un alt cântec şi cele două fetiţe 
- Barbara şi prietena ei, Hilda - scot zbierete fericite pe 
tonalități atât de înalte că ar putea sparge geamurile. 
Jerome îşi imaginează cum ar fi să te afli printre trei sau 
patru mii de Barbare şi Hilde care urlă în halul ăsta la 
unison. Slavă Domnului că asta e acum treaba mamei. 

— Puteţi să veniţi, dar nu ştiu cum să vă dau drumul 
înăuntru, spune Holly. Unchiul Henry a pus alarma anti- 
efracţie atunci când a plecat şi eu nu ştiu codul. Cred că a 
încuiat şi poarta. 

— Treaba asta-i rezolvată, spune Jerome. 

— Când veniţi? 

— Ajung la dumneavoastră într-o jumătate de oră. 

— Dacă vorbiţi cu domnul Hodges, vreţi să-i transmiteţi 
ceva din partea mea? 

— Bineînţeles. 

— Spuneţi-i că şi eu sunt tristă. 

Ezită puţin şi adaugă: 

— Şi că îmi iau medicamentele. 


— 338 — 


27 


Pe la sfârşitul după-amiezii de miercuri, Brady se cazează 
la Motelul 6, din apropierea aeroportului, folosindu-se de 
unul din cardurile lui pe numele Ralph Jones. Are cuelo 
valiză şi un rucsac. În rucsac şi-a luat un singur schimb de 
haine, pentru că doar de atât are nevoie în cele douăzeci şi 
ceva de ore care îi mai rămân de trăit. În valiză a pus perna 
cu PARCARE PENTRU CUR, punga pentru urină Urinesta, o 
fotografie înrămată, câteva detonatoare pe care le-a făcut 
singur (nu are nevoie decât de unul singur, dar niciodată 
nu-i rău să ai şi o rezervă), Invenţia Doi, câteva pungi 
alimentare pline cu bile de rulment şi suficient explozibil cât 
să arunce în aer şi motelul, şi parcarea învecinată. Se 
întoarce la Subarul lui, scoate dinăuntru un obiect mai mare 
(cu destulă greutate, pentru că era pus de-a curmezişul pe 
bancheta din spate), îl duce în cameră şi îl sprijină de 
perete. 

Se întinde pe pat. Are o senzaţie stranie când îşi pune 
capul pe pernă. ŞIi-l simte despuiat. Şi sexy, într-o oarecare 
măsură. 

Îşi spune: Am avut o serie de ghinioane, dar le-am 
depăşit şi nu mă dau bătut. 

Închide ochii. După câteva secunde începe să sforăie. 


28 


Jerome îşi opreşte Wranglerul cu botul aproape lipit de 
poarta vilei cu numărul 729, de pe Lilac Drive, se dă jos şi 
apasă butonul de la interfon. Dacă îl întreabă de sănătate 
vreunul din agenţii de pază care patrulează prin Sugar 
Heights, le va putea explica motivul prezenţei lui în 
cartierul de albi bogaţi, dar chestia asta ar ţine doar dacă 
femeia din casă i-ar confirma spusele. Or, nu-i prea sigur 
dacă se poate bizui pe ea. Convorbirea pe care a avut-o 
mai devreme cu doamna în chestiune i-a dat de înţeles că 
este cam dusă cu pluta. Dar nu îl întreabă nimeni nimic şi, 
după ce stă acolo câteva secunde, făcând eforturi să pară 


— 339 — 


de-al locului (aceasta este una din ocaziile când se simte 
foarte negru), aude vocea lui Holly: 

— Da? Cine este? 

— Jerome, doamnă Gibney. Prietenul lui Bill Hodges. 

Urmează o pauză atât de lungă, că-i vine să apese iar 
butonul. 

Dar o aude: 

— Aveţi codul de la poartă? 

— Da. 

— În ordine. Şi, dacă sunteţi prieten cu domnul Hodges, 
puteţi să mă tutuiţi şi să-mi spuneţi Holly. 

Tastează codul şi poarta se deschide. Intră cu maşina pe 
alee şi o vede cum se închide în spatele lui. Deocamdată 
totul este în regulă. 

Holly îl aşteptă în spatele uşii de la intrare, uitându-se la 
el prin geamurile laterale, asemenea unui deţinut prin uşa 
de la vorbitor. Poartă un halat peste pijama şi e 
nepieptănată. Un scenariu de coşmar îi trece prin minte lui 
Jerome: dacă apasă butonul de alarmă (care cu siguranţă 
se află chiar lângă ea) şi, când apar agenţii de pază, îl 
acuză că a vrut să intre cu forţa în casă. Să fure. Sau să o 
violeze, pentru că are un fetiş pentru cucoanele în pijamale 
din flanel. 

Uşa este încuiată. Îi face semn spre ea. Holly nu face 
nicio mişcare, ci doar stă momâie acolo, ca un robot fără 
baterie. Apoi trage zăvorul. Când Jerome deschide uşa, 
încep nişte ţiuituri asurzitoare, iar Holly face câţiva paşi 
înapoi, acoperindu-şi gura cu mâinile. 

— Nu-mi face necazuri! Nu vreau să am necazuri! 

Jerome se simte mai liniştit când o vede că-i de două ori 
mai speriată decât el. Tastează codul pe alarma 
antiefracţie. Ţiuitul încetează. 

Holly se prăbuşeşte pe un scaun sculptat care pare să fi 
costat cât taxa pe un an la o universitate bună (poate nu 
chiar la Harvard), cu laţele încurcate atârnându-i pe obraji. 

— Offf, asta e cea mai rea zi din viaţa mea, oftează ea. 
Biata Janey. Biata Janey, sărăcuţa de ea. 

— Îmi pare rău. 


— 340 — 


— Bine măcar că nu-i vina mea. 

Se uită în sus la el cu bravadă jalnică, vrednică de milă. 
La fel îi este şi tonul. 

— Să nu zică nimeni că a fost. Eu n-am făcut nimic. 

— De bună seamă că n-ai făcut, o asigură Jerome. 

Sună cam pompos, dar ea zâmbeşte uşor, aşa că poate 
totul e în regulă. 

— Ce face domnul Hodges? Este un om foarte, foarte, 
foarte drăguţ. Cu toate că mama nu poate să-l sufere. 

Ridică din umeri şi completează: 

— În fond, pe cine suferă ea? 

— Face bine, spune Jerome, deşi are îndoieli că acesta ar 
fi adevărul. 

— Eşti negru, îl anunţă ea, făcând ochii mari. 

Jerome îşi priveşte mâinile: 

— la te uită, chiar sunt. 

Holly izbucneşte în hohote ascuţite de râs. 

— Îmi cer scuze. Am fost mojică. E foarte bine că eşti 
negru. 

— E beton să fii negru, glumeşte Jerome. 

— Normal că da. Cel mai beton. 

Se ridică de pe scaun, îşi muşcă buza de jos, apoi îi 
întinde încet mâna, de parcă gestul ar fi necesitat un imens 
efort de voinţă. Dar spune: 

— Dă noroc, Jerome. 

Şi Jerome îi strânge mâna. E umedă şi rece. Parcă ar da 
noroc cu lăbuţa unui animal micut şi sperios. 

— Trebuie să ne grăbim. O s-o păţesc rău de tot dacă te 
găsesc aici mama şi unchiul Henry când se vor întoarce. 

Tu ai s-o păţeşti? Se minunează Jerome în gând. Şi cu 
puştiul cel negru ce o să se întâmple? 

— Femeia care a locuit aici a fost verişoara ta, corect? 

— Da. Olivia Trelawney. Nu am mai văzut-o de când 
eram la facultate. Ea şi cu mama nu s-au avut bine. 

Îl priveşte cu gravitate. 

— Am fost nevoită să mă las de facultate. Am avut nişte 
probleme. 

Jerome e convins că a avut nişte probleme. Şi încă le mai 


— 341 — 


are. Totuşi, îi place ceva la ea. Dumnezeu ştie ce. Cu 
siguranţă nu râsul ăla care-ţi scrijeleşte timpanul de zici că 
zgârie cineva o tablă cu unghiile. 

— Ştii unde e calculatorul ei? 

— Da. Hai cu mine să-ţi arăt. Poţi să te grăbeşti? 

Trebuie să mă grăbesc, îşi spune Jerome. 


29 


Computerul răposatei Olivia Trelawney este protejat de o 
parolă, chestie absolut absurdă pentru că, atunci când 
întoarce tastatura, vede cuvântul OTRELAW scris pe spate 
cu pixul. 

Rămasă în pragul uşii şi jucându-se nervoasă cu gulerul 
capotului, Holly mormăie ceva ce el nu pricepe. 

— Ce-ai zis? 

— Te-am întrebat ce cauţi. 

— Ai să vezi şi singură dacă am să reuşesc să-l găsesc. 

Intră pe caseta de CĂUTARE din meniul START şi tastează 
PLÂNSET DE COPIL. Nimic. Încearcă PLÂNSET DE BEBELUŞ. 
Tot nimic. Tastează ŢIPETE DE FEMEIE. Nimic. 

— S-ar putea să fie ascuns. 

Acum o aude foarte clar pentru că-i vorbeşte chiar în 
dreptul urechii. Tresare uşor, dar Holly nu observă. S-a 
aplecat, cu mâinile pe genunchi, şi se uită fix la monitorul 
Oliviei. 

— Încearcă FIŞIER AUDIO. 

Bună idee, aşa că încearcă şi asta. Dar tot degeaba. 

— Bine, zice ea. Intră pe FAVORITE şi uită-te la SUNET. 

— Holly, chestia aia controlează doar semnalele care 
intră şi ies. 

— Păi, dăăh. Încearcă oricum. 

Nu-şi mai muşcă buzele. 

Jerome încearcă. Pe meniu sunt trecute doar VOLUM, 
CĂŞTI, LOGARE şi MICROFON INTERN. Nimic neobişnuit. 

— Mai ai vreo idee? o întreabă el. 

— Deschide EFECTE SONORE. Uite, în stânga. 

Se întoarce la ea. 


saa 


— l-auzi, te pricepi la asta, aşa e? 

— Am făcut un curs de calculatoare. De acasă. Pe Skype. 
A fost destul de interesant. Haide, uită-te la EFECTE 
SONORE. , Ş g 

Se uită şi, pe lângă BROASCĂ, STICLĂ, BÂZÂIT, POCNET şi 
TORS DE PISICĂ - adică suspecţii obişnuiţi - mai este un 
articol botezat BAU-BAU. 

— Pe-ăsta nu l-am mai văzut. 

— Nici eu. 

Tot îi evită privirea, însă starea de spirit i s-a schimbat 
radical. Trage un scaun şi se aşază lângă el, înghesuindu-şi 
părul ofilit în spatele urechilor. 

— Şi eu ştiu pe dinafară programele de la Macintosh. 

— Bravo, fata mea, n-aş fi crezut! zice Jerome, ridicând o 
mână. 

Fără să-şi ia ochii de la ecran, Holly bate cuba. 

— Cântă, Sam. 

Tânărul zâmbeşte larg. 

— Asta-i din Casablanca. 

— Da. Am văzut filmul ăsta de şaptezeci şi trei de ori. Am 
o Agendă de Filme. Îmi notez tot ce văd. Mama zice că-i 
semn de tulburare obsesiv-compulsivă. 

— Viaţa suferă de tulburări obsesiv-compulsive, spune 
Jerome. 

Pe ton serios Holly îi spune: 

— Bravo, băiete. Hai să vedem ce-i acolo. 

Jerome dă click pe BAU-BAU. Un copil începe să plângă 
din difuzoarele computerului. Pe Holly n-o deranjează. Il 
apucă pe Jerome de umăr doar atunci când se aud ţipetele 
unei femei: De ce l-ai lăsat să-mi omoare copilaşul? 

— Futu-i! se sperie Jerome şi o apucă pe Holly de mână. 

Ea nu şi-o trage şi se uită amândoi îngroziţi la calculator, 
de parcă i-ar fi crescut colţi ascuţiţi şi i-ar fi muşcat cu ei. 

Urmează câteva secunde de tăcere, apoi copilul începe 
să plângă din nou. Şi femeia ţipă din nou. Programul se 
repetă a treia oară. Şi se opreşte. 

În cele din urmă Holly se uită la el cu ochi atât de 
bulbucaţi încât par pe punctul de a i se desprinde de cap. 


— 343 — 


— Ştiai că aşa o să se întâmple? 

— lisuse, nu. Mă aşteptam la ceva, altminteri nu m-ar fi 
trimis Bill aici, dar o chestie ca asta? Poţi să afli ceva 
despre program, Holly? Când a fost instalat, de exemplu. 
Dacă nu poţi, nu face ni... 

— Dă-te mai încolo. 

Jerome se pricepe bine la computere, dar degetele lui 
Holly zboară pe taste precum cele ale unui pianist celebru 
pe clapele unui pian de concert. După câteva minute de 
căutări, îi zice: 

— Se pare că a fost instalat anul trecut, pe întâi iulie. Mai 
multe chestii au fost instalate în ziua aia. 

— Şi probabil că a fost programat să se deruleze la 
anumite intervale, da? Să se repete de trei ori şi după aia 
să se oprească? 

Îi aruncă o privire iritată: 

— Normal. 

— Atunci cum de nu se mai activează şi acum Adică, voi 
locuiţi aici. L-aţi fi auzit. 

Holly apasă de mai multe ori pe mouse şi îi mai arată 
ceva. 

— Am observat mai devreme chestia asta. E un program 
auxiliar, ascuns în contactele ei de e-mail. Pot să jur că 
Olivia habar n-a avut de existenţa lui. Se cheamă Oglinda. 
Nu-l poţi folosi ca să deschizi computerul, adică nu cred, 
dar dacă este deschis, poţi să activezi orice este în el de pe 
computerul tău de acasă. Adică să deschizi fişiere, să citeşti 
e-mailuri, să verifici istoricul de căutări pe net... sau chiar 
să dezactivezi alte programe. 

— Adică după ce a murit, spune Jerome. 

— Uuuuf, se strâmbă Holly. 

— Dar de ce l-a mai lăsat aici? De ce nu l-a şters 
complet? 

— Nu ştiu. Poate a uitat. Eu uit mereu tot felul de lucruri 
importante. Mama zice că mi-aş uita şi capul pe undeva, 
dacă nu mi-ar fi legat de gât. 

— Da, şi a mea zice la fel. Dar cine este? Despre cine 
vorbim noi aici? 


— 344 — 


Ea se gândeşte. Se gândesc amândoi. Şi după vreo cinci 
secunde, vorbesc în acelaşi timp: 

— IT-istul ei, zice Jerome. 

— Computeristul ei, zice şi Holly. 

Jerome începe să scotocească prin sertarele de la biroul 
Oliviei, căutând o factură de depanare, o chitanţă, o carte 
de vizită, ceva. Dar nu găseşte nimic. Se pune în genunchi 
şi intră sub birou. Tot nimic. 

— Vită-te pe frigider, îi spune el. Oamenii pun tot felul de 
rahaturi acolo, sub magneţii ăia caraghioşi. 

— Sunt o grămadă de magneţi pe uşa de la frigider, zice 
Holly, dar a pus doar cartea de vizită a unui agent imobiliar 
şi una de la firma de securitate Vigilant. Cred că Janey a 
aruncat ce mai era. Dacă mai era ceva. 

— Există vreun seif în casă? 

— Probabil, dar de ce să pună în seif cartea de vizită a IT- 
istului? Că doar nu-i bătută în diamante. 

— Corect, spune Jerome. 

— Dacă a avut aşa ceva ar fi trebuit s-o ţină pe undeva în 
apropierea computerului. N-ar fi ascuns-o. Adică, uite, şi-a 
notat parola chiar sub tastatură. 

— Mare tâmpenie, comentează Jerome. 

— Chiar că. 

De-abia acum îşi dă Holly seama cât de aproape stau 
unul de altul. Se ridică repede şi se duce în pragul uşii. 
Începe iar să se joace agitată cu gulerul halatului. 

— Ce ai de gând să faci acum? 

— Cred că cel mai bine ar fi să-l sun pe Bill. 

Îşi scoate mobilul, dar, înainte să apese vreo tastă, o 
aude cum îl cheamă pe nume. Jerome se uită la ea - o 
femeie între două vârste, părând pierdută în hainele 
lăbărţate de casă. 

— Tre’ să fie cam la un catralion de IT-işti în oraşul ăsta, 
spune ea. Nu chiar atâţia, dar oricum foarte mulţi. Jerome 
ştie asta şi o ştie şi Hodges, pentru că i-a spus-o Jerome. 


— 345 — 


30 


Hodges ascultă cu atenţie tot ce-i explică Jerome. ÎI 
bucură impresia bună pe care i-a făcut-o Holly (şi speră că 
şi Holly se bucură, dacă îl aude pe Jerome), dar este şi 
teribil de dezamăgit că nu au găsit nicio urmă care să-i 
ducă la individul care meşterise la computerul Oliviei. 
Jerome e de părere că Janey a aruncat cartea de vizită a 
respectivului. Hodges, a cărui minte s-a antrenat să fie 
suspicioasă, e de părere că Domnul Mercedes a făcut tot ce 
i-a stat în putere ca Olivia să nu aibă o asemenea carte de 
vizită. Dar ipoteza asta nu ţine. Dacă omul a făcut treabă 
bună, nu-i normal să-i ceri una? Şi s-o ţii la îndemână? Doar 
dacă nu cumva... 

Il roagă pe Jerome să i-o dea la telefon pe Holly. 

— Alo? 

Atât de sfârşită îi este vocea, încât face eforturi să o 
audă. 

— Spune-mi, Holly, în computerul Oliviei există vreo 
agendă? 

— O secundă. 

Aude câteva clickuri. Apoi vocea uluită a lui Holly: 

— Nu. 

— Şi nu ţi se pare ciudat? 

— Ba cam da. 

— Şi nu ar fi posibil ca tipul care a plantat sunetele alea 
de groază să-i fi şters agenda? 

— O, ba da. Foarte uşor. Să ştiţi că-mi iau 
medicamentele, domnule Hodges. 

— Bravo, Holly. Poţi să-mi spui cam cât de mult îşi 
folosea Olivia calculatorul? 

— Sigur. 

— Bine. Cât te uiţi tu, dă-mi-l pe Jerome. 

Jerome îi spune că îi pare rău că nu au reuşit să afle mai 
multe. 

— Nu, n-are de ce să-ţi pară rău. V-aţi descurcat de 
minune. Când i-ai umblat prin birou nu ai găsit cumva o 
agendă normală? 


— 346 — 


— Nt. Dar majoritatea oamenilor nu mai folosesc aşa 
ceva, că le e mai uşor să-şi ţină datele de contact în 
computer sau pe telefon. Ştii şi tu asta, nu-i aşa? 

Hodges presupune că ar trebui să ştie, dar lumea a 
început deja să se dezvolte prea repede pentru gustul lui. 
Nu ştie nici măcar cum să-şi programeze aparatul video 
digital. 

— Stai aşa, mai vrea Holly să-ţi zică ceva. 

— Te înţelegi bine cu Holly, da? 

— Super. Hai că ţi-o dau la telefon. 

— Olivia avea tot felul de programe şi site-uri favorite, 
spune Holly. Cel mai mult se uita la filmele de pe Hulu şi la 
ştirile de pe Huffpo. Cât despre istoricul căutărilor... am 
senzaţia că naviga pe net mai mult decât mine, or, eu stau 
online o grămadă. 

— Spune-mi, Holly, care crezi tu că ar fi motivul pentru 
care o persoană atât de dependentă de computer nu ar 
avea la îndemână cartea de vizită a depanatorului? 

— Pentru că tipul s-a furişat în casă şi a luat-o înapoi 
după ce ea a murit, răspunde Holly fără să stea pe gânduri. 

— Poate ai dreptate, dar gândeşte-te la riscuri, mai ales 
cu agenţii ăia de pază care mişună prin cartier. Ar fi trebuit 
să cunoască codul de la poartă, cel de la alarmă... şi chiar 
şi aşa, tot ar fi avut nevoie de cheia de la uşă... 

Şi se întrerupe. 

— Domnule Hodges? Mai sunteţi la telefon? 

— Da. Şi te rog să-mi spui Bill. 

Dar nu vrea să-i spună Bill. Poate nu e în stare. 

— Domnule Hodges, vorbim despre un criminal dintr-ăia 
foarte deştepţi? Ca în James Bond? 

— Nu cred că-i chiar atât de deştept. Doar foarte nebun. 
Şi tocmai pentru că este nebun, s-ar putea să nu-i pese de 
riscuri. Adu-ţi aminte cât a riscat la Complexul Municipal, 
când a intrat cu maşina în mulţimea aia de oameni. 

Insă parcă tot nu e bine. 

— Dă-mi-l iar pe Jerome, te rog. 

Jerome ia telefonul şi Hodges îi spune că e timpul să 
plece de acolo, ca să nu se întoarcă mătuşa Charlotte şi 


— 347 — 


unchiul Henry şi să-l prindă bot în bot cu Holly în faţa 
computerului. 

— Tu ce ai de gând să faci, Bill? 

Priveşte strada, dezmierdată de culorile crepusculului. S- 
a făcut aproape şapte. 

— Am să mă culc şi poate mâine-dimineaţă am să 
gândesc mai limpede, îi răspunde el. 


31 


Înainte de culcare, Hodges stă patru ceasuri în faţa 
televizorului, uitându-se la seriale fără să le înţeleagă. 
Încearcă să nu se gândească la nimic, pentru că numai aşa 
deschizi uşa ca să intre ideea cea bună. Ideea cea bună 
apare întotdeauna ca rezultat al conexiunilor juste şi simte 
că acum e pe cale să se facă o asemenea conexiune. Poate 
chiar mai multe. Nu se va gândi acum la Janey. Mai târziu 
da, sigur, mai târziu se va gândi, dar deocamdată îşi va 
pune frână. 

Computerul Oliviei Trelawney este miezul problemei. 
Cineva a introdus în el toate sunetele alea 
înspăimântătoare, iar suspectul cel mai probabil este IT- 
istul ei. Prin urmare, de ce nu avea cartea lui de vizită? 
Poate că i-a şters de la distanţă agenda, iar Hodges e în 
stare să pună prinsoare că aşa a făcut; dar oare i-a şi intrat 
în casă, după ce ea a murit, ca să fure păcătoasa aia de 
carte de vizită? 

Îl sună un reporter de la ziarul local. Apoi unul de la 
Channel Six. După al treilea telefon, tot de la cineva din 
presă, Hodges îşi închide mobilul. Habar nu are cine a dat 
ziariştilor numărul lui, dar speră ca persoana în cauză să fi 
primit bani frumoşi pentru informaţia asta. 

Şi mai e ceva ce i se tot învârte prin minte, ceva ce nu 
are nicio legătură cu nimic. 

Crede că extratereștrii sunt printre noi. 

Îşi aruncă privirea peste însemnări şi vede cine i-a spus 
asta: domnul Bowfinger, autorul de texte pentru felicitări. 
Hodges îşi aminteşte că stăteau amândoi pe şezlonguri şi 


— 348 — 


că el era recunoscător pentru umbra răcoroasă. Asta s-a 
întâmplat atunci când făcea sondajul prin vecini, căutând 
să afle dacă văzuse cineva vreun vehicul dubios pe stradă. 

Crede că extratereștrii sunt printre noi. 

Bowfinger vorbea despre doamna Melbourne, de vizavi. 
Doamna Melbourne, care este membră a unei organizaţii de 
ozenişti duşi cu capul, pe nume Comitetul Naţional de 
Investigare a Fenomenelor Atmosferice. Pe scurt, CNIFA. 

Hodges îşi spune că nu este decât un ecou, aidoma unui 
fragment scurt de muzică pop, care uneori ţi se învârte şi 
se tot învârte prin mintea mult prea obosită şi încordată. Se 
dezbracă şi se bagă în pat şi atunci vine Janey. Janey, care- 
şi încreţeşte nasul la el, imitându-l: mda. 

Şi adoarme plângând, pentru prima oară din copilărie. 

Se trezeşte în primele ore ale dimineţii de joi, se duce la 
baie, vrea să se întoarcă în pat, dar se opreşte, făcând ochii 
mari. Chiar în faţa lui a apărut conexiunea pe care o 
aştepta. 

Nu păstrezi o carte de vizită dacă nu ai nevoie de ea. 

Să zicem că individul nu era un independent, cu propria-i 
afacere micuță, ci cineva care lucra la o firmă. ln cazul 
acesta, poţi să suni liniştit la firmă ori de câte ori ai nevoie 
de el. lar numărul firmei ar trebui să fie unul uşor de ţinut 
minte, ceva ca 555-9999. 

lar dacă lucra la o firmă, atunci mergea la intervenţii cu 
maşina firmei. 

Hodges se culcă la loc, convins că nu va mai reuşi să 
adoarmă. Dar se înşală. 

Işi spune: Dacă a avut suficient explozibil să-mi arunce în 
aer maşina, s-ar putea să aibă mai mult. 

Şi adoarme. 

Şi o visează pe Janey. 


— 349 — 


SĂRUTĂRI LÂNGĂ ROATA MARE 


1 


Hodges se trezeşte joi dimineaţă la ora şase şi îşi 
pregăteşte un mic dejun consistent: două ouă, patru felii de 
bacon, patru felii de pâine prăjită. Nu-i este foame, dar se 
forţează să mănânce tot, spunându-şi că organismul lui are 
nevoie de combustibil. S-ar putea să aibă ocazia să mai 
pună ceva în gură astăzi; dar, la fel de bine, s-ar putea să 
nu mai apuce să mănânce nimic. Şi la duş, şi la masă, în 
vreme ce înghite hotărât porţia uriaşă (nu mai are cine să-i 
supravegheze greutatea), un gând îi tot vine în minte. 
Acelaşi cu care s-a dus la culcare azi-noapte. Îl obsedează. 

Cât de mult explozibil? 

lar întrebarea aceasta duce la altele, la fel de 
îngrozitoare. Cum intenţionează individul - trufaşul - să-l 
folosească? Şi când? 

la o hotărâre: astăzi va fi ultima zi. Îşi doreşte să dea el 
de Domnul Mercedes. Să se afle faţă în faţă cu acesta. Ca 
să-l omoare? Nu, asta nu (probabil că nu), dar măcar o 
bătaie soră cu moartea să-i dea. Da, asta ar fi excelent. 
Pentru Olivia. Pentru Janey. Pentru Janice şi Patricia Cray. 
Pentru toţi ceilalţi oameni pe care Domnul Mercedes i-a 
omorât sau i-a schilodit la Complexul Municipal cu un an în 
urmă. Oamenii aceia fără serviciu, care erau într-atât de 
disperaţi că s-au trezit în creierii nopţii ca să se înghesuie la 
coadă în ceața deasă şi rece, aşteptând să se deschidă 
porţile târgului de joburi. Da, şi-ar dori să-l pedepsească 
pentru toate vieţile acelea pierdute. Pentru speranţele 
acelea pierdute. Pentru sufletele acelea pierdute. 

Da, vrea să pună el mâna pe nemernic. Dar, dacă nu va 
reuşi s-o facă astăzi, va preda cazul lui Pete Huntley şi Izzy 
Jones şi va suporta consecinţele... care, este convins, vor 
presupune şi o perioadă de detenţie. Nu contează. Are 
destule pe conştiinţă, dar ştie că e în stare să ducă mai 
multe. Însă nu şi un alt asasinat în masă. Asta ar distruge şi 


— 350 — 


ce a mai rămas din sufletul lui. 

Va vedea ce va reuşi să facă până diseară la ora opt: 
acesta este termenul-limită pe care şi-l impune. In 
treisprezece ore poate să realizeze la fel de multe ca Pete 
şi Izzy. Ba chiar mai multe, pentru că nu este îngrădit de 
reguli şi proceduri. Astăzi va lua cu el revolverul M&P al 
tatălui său. Şi Pliciul cu Noroc. Da, şi pe acela îl va lua. 

Bagă Pliciul în buzunarul din dreapta al sacoului sport, iar 
revolverul atârnă în ham sub braţul stâng. Scoate din 
sertarul biroului dosarul Domnului Mercedes, care s-a făcut 
destul de gros, şi îl duce în bucătărie. Se apucă să-l 
recitească, după ce a dat drumul la televizorul de pe bufet. 
Pe Canalul Şase a început emisiunea de ştiri Dimineaţa la 
şapte. Se simte uşurat când vede că o macara s-a prăbuşit 
pe malul lacului, scufundând pe jumătate o barjă plină cu 
substanţe chimice. Nu-şi doreşte ca lacul să fie şi mai 
poluat decât este deja (presupunând că aşa ceva ar fi 
posibil), dar deversarea aceasta de substanţe toxice a 
detronat povestea cu maşina explodată. Asta-i vestea 
bună. Vestea proastă este că s-a aflat că proprietarul 
maşinii este acelaşi detectiv, aflat acum la pensie, care 
fusese anchetatorul principal în cazul Masacrului de la 
Complexul Municipal; iar femeia ucisă în atentatul cu 
bombă a fost identificată ca fiind sora Oliviei Trelawney. 
Este prezentată şi o fotografie (făcută de Dumnezeu ştie 
cine) în care sunt el şi Janey pe treptele Casei Funerare 
Soames. 

— Poliţia nu confirmă că ar fi vreo legătură între acest 
atentat şi asasinatul în masă de anul trecut, de la 
Complexul Municipal, spune crainicul cu gravitate, însă 
trebuie să observăm că autorul acelor crime nu a fost prins 
încă. In alte ştiri, se aşteaptă ca Donald Davis să fie 
acuzat... 

Pe Hodges îl doare exact undeva de Donald Davis. 
Închide televizorul şi revine la însemnările din blocnotesul 
lui. La un moment dat sună telefonul. Cel fix, de pe peretele 
bucătăriei, nu mobilul (deşi astăzi îl are în buzunar). Il caută 
Pete Huntley. 


— 351 — 


— Te-ai trezit odată cu găinile, remarcă Pete. 

— Ce detectiv bun eşti. Cu ce-ţi pot fi de ajutor? 

— leri am purtat o discuţie interesantă cu Henry Sirois şi 
Charlotte Gibney. Ştii cine sunt, da? Unchiul şi mătuşa lui 
Janelle Patterson. 

Hodges nu răspunde şi-l aşteaptă să continue. 

— Mătuşa mi s-a părut deosebit de fascinantă. Ea crede 
că Izzy are dreptate şi că tu şi doamna Patterson aţi fost 
mai mult decât nişte simple cunoştinţe. Crede că aţi fost 
prieteni foarte buni. 

— Spune unde vrei să ajungi cu asta, Pete. 

— Adică aţi intrat cu trenul în tunel. Aţi tencuit scorbura. 
Aţi trezit leneşul. Aţi băgat paloşul în teacă. Aţi lăsat ratonul 
la veveriţă. Aţi... 

— Cred că am priceput. Haide să-ţi spun ceva despre 
mătuşa Charlotte, vrei? Dacă i-ai arăta o poză în care Justin 
Bieber stă de vorbă cu Regina Elisabeta, ţi-ar spune că cei 
doi şi-o trag. „Uită-te la ochii lor”, ar fi explicaţia ei. 

— Deci nu ai făcut sex cu victima. 

— Nu. 

— Deocamdată îţi accept acest răspuns. De dragul 
vremurilor trecute. Insă tot vreau să ştiu ce-mi ascunzi. 
Pentru că pute de la o poştă, fratele meu. 

— Cască bine urechile: nu-ţi... ascund... nimic. 

De la celălalt capăt al firului nu se mai aude nimic. Pete 
aşteaptă ca Hodges să-şi piardă siguranţa de sine şi să rupă 
tăcerea, uitând cine l-a învăţat şmecheria asta. 

In cele din urmă, el este cel care cedează: 

— Mi se cam pare că-ţi sapi singur groapa, Billy. Sfatul 
meu este să arunci lopata înainte să o faci prea adâncă şi 
să nu mai poţi ieşi. i 

— Mulţam, partenere. Intotdeauna mă bucur când 
primesc lecții de viaţă la şapte şi un sfert dimineaţa. 

— Vreau să mai discut cu tine după-masă. lar de data 
aceasta s-ar putea să trebuiască să-ți citesc drepturile. 

— Cu foarte multă plăcere. Sună-mă pe mobil. 

— Pe bune? De când ai ieşit la pensie nu prea l-ai folosit. 

— İl folosesc astăzi. 


— 352 — 


Foarte adevărat. Pentru că în următoarele douăsprezece, 
paisprezece ore nu va mai fi deloc la pensie. 

Pune capăt convorbirii şi se întoarce la carnetul cu 
însemnări. Îşi umezeşte cu salivă vârful arătătorului ca să 
întoarcă paginile. Încercuieşte un nume: Radney Peeples. 
Tipul de la firma de securitate Vigilant cu care a stat de 
vorbă în Sugar Heights. Dacă Peeples îşi face treaba fie şi 
măcar pe jumătate, atunci s-ar putea să-l pună pe urma 
Domnului Mercedes. Însă precis şi-l va aminti pe Hodges, 
pentru că fostul detectiv i-a cerut să se legitimeze şi apoi i- 
a pus o sumedenie de întrebări. Plus că astăzi mutra lui 
Hodges este prezentată în toate buletinele de ştiri. Mai are 
vreme să se gândească cum să rezolve problema; nu vrea 
să ia legătura cu Vigilant decât după începerea programului 
de lucru. Pentru că telefonul trebuie să dea impresia unui 
control de rutină. 

Următorul apel pe care îl primeşte - pe mobil, de această 
dată - este de la mătuşa Charlotte. Pe Hodges nu îl 
surprinde că îl sună, dar asta nu înseamnă că-i şi face 
plăcere. 

— Nu ştiu ce să fac! îi ţipă ea în ureche. Trebuie să mă 
ajuţi, domnule Hodges! 

— În ce privinţă nu ştiţi ce să faceţi? 

— Cu trupul! Trupul lui Janelle! Nici măcar nu ştiu unde e!/ 

Hodges aude un bip şi înţelege că îl mai sună cineva. 

— Doamnă Gibney, mai am un apel. Inchideţi şi aşteptaţi 
că vă sun eu imediat. 

— Nu înţeleg de ce nu poţi să... 

Închide telefonul, retezându-i vociferările de protest şi îi 
răspunde lui Jerome. 

— Cred că azi ai nevoie de şofer, spune tânărul. Având în 
vedere situaţia actuală. 

Preţ de câteva clipe Hodges nu pricepe la ce se referă 
puştiul. Apoi îşi aminteşte că din Toyota lui nu au mai 
rămas decât câteva fragmente calcinate. Care acum se află 
în grija departamentului de criminalistică al poliţiei, unde 
vor fi analizate de oameni în halate albe care vor încerca să 
afle ce fel de explozibil s-a folosit. Aseară a venit acasă cu 


— 353 — 


taxiul. Da, are nevoie de o maşină. ŞI, uite, acum îşi dă 
seama, Jerome ar putea să-i fie de folos şi altcumva. 

— Bună idee, mulţumesc, îi spune el. Dar ce faci cu 
şcoala? 

Jerome îi explică: 

— Activităţile mele extracurriculare îmi permit să lipsesc 
o zi de la ore. Şi deja am cerut voie părinţilor. M-au rugat 
doar să te întreb dacă mai e şi altcineva care să vrea să te 
arunce în aer. 

— Nu ar fi exclus. 

— Stai niţel. 

Îl aude pe Jerome strigând părinţilor: 

— Zice că nimeni. 

În ciuda tuturor problemelor, Hodges nu-şi poate reţine 
un zâmbet. 

— Imediat ajung la tine, spune Jerome. 

— Nu-i cazul să depăşeşti viteza legală. E bine dacă 
ajungi la nouă. Între timp, exersează-ţi talentul actoricesc. 

— Pe bune? Ce rol îmi dai? 

— Asistent într-un cabinet de avocatură, răspunde 
Hodges. Mulţumesc mult, Jerome. 

întrerupe convorbirea, se duce în birou, deschide 
computerul şi caută un avocat pe nume Schron. Numele 
este unul puţin obişnuit, aşa că îl găseşte imediat. Işi 
notează denumirea cabinetului şi numele mic al lui Schron, 
care se întâmplă să fie George. Apoi se întoarce în 
bucătărie şi o sună pe mătuşa Charlotte. 

— Hodges sunt, îi zice el. V-am sunat aşa cum am 
promis. 

— Nu îmi place când mi se închide telefonul în nas, 
domnule Hodges. 

— Nici mie nu-mi place că i-aţi spus vechiului meu 
partener că am făcut sex cu nepoata dumneavoastră. 

Aude un icnet şocat, urmat de tăcere. Speră ca femeia 
să-i închidă ea telefonul acum. Dându-şi seama că nu o va 
face, îi dă informaţiile cerute. 

— Resturile pământeşti ale lui Janey vor fi duse la Morga 
Huron County. Nu le veţi putea lua astăzi. Probabil nici 


— 354 — 


mâine. Trebuie să fie efectuată o autopsie, operaţie 
absurdă având în vedere cauza morţii, dar aşa sunt 
regulile. 

— Nu înţelegi! Mi-am rezervat biletele de avion! 

Hodges se uită pe geamul de la bucătărie şi numără 
foarte rar până la cinci. 

— Domnule Hodges? Mai eşti la telefon? 

— Aşa cum văd eu lucrurile, mi se pare că aveţi doar 
două opţiuni, doamnă Gibney. Una este să rămâneţi aici şi 
să faceţi ce se cuvine. Cealaltă este să vă urcați în avion, să 
vă duceţi acasă şi să lăsaţi municipalitatea să se ocupe de 
tot. 

Mătuşa Charlotte începe să se smiorcăie. 

— Am văzut cum te uitai la ea şi cum se uita ea la 
dumneata. Nu am făcut niciun rău, doar am răspuns la ce 
m-a întrebat poliţista. 

— Făcând dovadă de exces de zel, nu am nicio îndoială. 

— Exces de ce? 

— Haideţi s-o lăsăm baltă. V-aş sugera să mergeţi 
personal la morgă împreună cu fratele dumneavoastră. Nu 
daţi telefon înainte. Vorbiţi cu domnul doctor Galworthy. 
Dacă nu e acolo, cereţi să vorbiţi cu domnul doctor Patel. 
Dacă îi veţi ruga personal să urgenteze procedurile - şi 
dacă veţi fi în stare să fiţi amabilă cu ei - atunci sunt 
convins că vă vor ajuta. Spuneţi numele meu. Am colaborat 
cu ei încă din anii nouăzeci. 

— lar va trebui s-o lăsăm pe Holly singură, se vaită 
mătuşa Charlotte. S-a încuiat în cameră. [ăcăne la 
calculator şi nu vrea să iasă. 

Hodges îşi dă seama că a început să-şi smulgă părul din 
cap la propriu şi se forţează să înceteze. 

— Câţi ani are fiica dumneavoastră? 

O pauză infernal de lungă. 

— Patruzeci şi cinci. 

— Atunci poate nu va mai fi nevoie să-i angajaţi o bonă. 

Incearcă să se stăpânească şi să nu mai continue. Nu e în 
stare. 

— Gândiţi-vă câţi bani veţi economisi. 


— 355 — 


— Nu am cum să mă aştept de la dumneata să înţelegi 
situaţia lui Holly, domnule Hodges. Pe lângă faptul că este 
labilă psihic, fiica mea este şi extrem de sensibilă. 

Hodges comentează acum doar în gând, nu şi cu voce 
tare: Înseamnă că îi este teribil de greu să te suporte. 

— Domnule Hodges? 

— Aici sunt. 

— Nu ştii cumva dacă Janelle a lăsat vreun testament? 

De data aceasta Hodges închide. 


2 


Brady stă o grămadă de vreme în duşul camerei de 
motel, cu lumina stinsă. Îi place căldura şi bezna ca de 
pântec matern şi zgomotul regulat al picăturilor de apă. li 
place şi întunericul. Şi e bine că-i place pentru că, nu peste 
multă vreme, va avea parte numai de el. Şi-ar dori să poată 
crede că va urma o regăsire duioasă între mamă şi fiu, 
poate chiar una de tip mamă-iubit. Insă, în adâncul 
sufletului, ştie că nu va fi cazul. Se poate preface că ar 
crede, dar... nu. 

Doar întunericul. 

Nu îşi face probleme din cauza lui Dumnezeu sau că şi-ar 
petrece eternitatea perpelit la foc mic pentru crimele 
comise. Nu există rai, aşa cum nu există nici iad. Oricine 
are măcar o circumvoluţiune ştie lucrurile astea. Cât de 
nemiloasă ar trebui să fie o fiinţă supremă ca să creeze o 
lume atât de întoarsă pe dos ca asta? Chiar dacă ar exista 
Dumnezeul răzbunător al teleevangheliştilor şi al 
călugărilor violatori de copii, de ce l-ar judeca el pe Brady 
pentru faptele sale? Oare Brady Hartsfield a fost cel care a 
pus mâna tatălui său pe cablul de înaltă tensiune? Nu. Oare 
Brady Hartsfield a fost cel care a îndesat felia de măr în 
gâtul lui Frankie? Nu. A fost el cel care nu mai contenea să 
vorbească despre faptul că se vor termina banii şi vor 
ajunge într-un adăpost pentru săraci? Nu. El a fost cel care 
a prăjit un hamburger otrăvit şi a spus: Mănâncă-/, Mami, e 
delicios? 


— 356 — 


Poate fi el judecat pentru că a ripostat şi a dat o lovitură 
lumii care l-a făcut aşa cum este? 

Nu, Brady nu crede. 

Se gândeşte la teroriştii care au doborât Turnurile 
Gemene (se gândeşte adesea la ei). Clovnii ăia probabil că 
şi-au imaginat că vor ajunge în rai, unde vor trăi într-un fel 
de hotel de lux al eternității, slujiţi de fecioare superbe. 
Caraghios. Şi vreţi să ştiţi care-i partea cea mai bună? Ei au 
ajuns de râsul curcilor... deşi nu au ştiut. Nu s-au ales decât 
cu o fracțiune de secundă când au văzut toate ferestrele 
acelea mari şi un ultim fulger de lumină. Apoi s-a ales praful 
şi de ei, şi de miile de victime. Bum. Vă pup, pa-pa. Ura, şi 
la gară, voi, ucigaşi şi ucişi deopotrivă. Hopa, aţi pornit spre 
vidul universal din jurul acestei planete albastre şi 
stinghere, copleşite de viermuiala stupidă a locatarilor ei. 
Toate religiile nu sunt decât minciuni. Toate preceptele 
morale nu sunt decât amăgiri. Până şi stelele nu sunt decât 
un miraj. Adevărul este întuneric şi singurul lucru care 
contează este să îţi expui punctul de vedere înainte de a 
pătrunde în el. Să crestezi pielea lumii şi să laşi o cicatrice 
pe ea. În fond, asta este istoria: un ţesut cicatrizat. 


3 


Brady se îmbracă şi se duce cu maşina la o drogherie 
deschisă non-stop, din apropierea aeroportului. A observat 
în oglinda de la baie că aparatul de ras al mamei nu a făcut 
o treabă prea bună; trebuie să se ocupe mai bine de ţeasta 
lui. Cumpără cremă şi aparate de ras de unică folosinţă. ŞI 
câteva baterii, pentru că niciodată nu ai destule. Mai alege 
şi o pereche de ochelari fără dioptrii dintr-un rastel rotativ. 
Cu ramă din baga, pentru că îi dau un aer de student. Sau 
cel puţin aşa i se pare. 

Pe drumul către casa de marcat se opreşte la o machetă 
din carton, care-i înfăţişează pe cei patru băieţi din 'Round 
Here în mărime naturală. Deasupra lor scrie VENIȚI LA 
MARELE CONCERT DE PE 3 IUNIE! Cineva a tăiat 3 IUNIE şi a 
scris DISEARA dedesubt. 


— 357 — 


În mod obişnuit Brady poartă haine de mărime M - toată 
viaţa a fost subţire! - acum alege un tricoul XL şi îl adaugă 
la celelalte cumpărături. Nu e coadă la casă; la ora asta el 
este singurul client. 

— Mergeţi diseară la concert? îl întreabă casieriţa. 

Brady îi surâde cu toată gura. 

— Bineînţeles că merg. 

Pe drumul înapoi spre motel, Brady începe să se 
gândească la maşina lui. Îşi face probleme din cauza 
maşinii lui. Identitatea falsă de Ralph Jones este perfectă, 
însă Subarul este înregistrat pe numele lui Brady Hartsfield. 
lar dacă Det. Pens. îi află numele şi îl transmite poliţiei, 
atunci, da, s-ar putea să apară probleme. La motel a fost 
destul de simplu: când te cazează nu-ţi mai cer numărul de 
înmatriculare, ci doar permisul de conducere. 

Calm, calm, îşi spune Brady. Umflatul nu are cum să fie 
pe urmele tale. A încercat să te sperie, atâta tot. 

Şi dacă nu-i aşa? Detectivul ăsta a rezolvat o sumedenie 
de cazuri înainte să ajungă Det. Pens. şi pare a nu-şi fi 
pierdut complet îndemânarea. 

În loc să meargă direct la Motelul 6, Brady se duce la 
aeroport şi îşi lasă Subarul în parcarea de acolo. Va avea 
nevoie de maşină mai pe seară, dar acum stă bine acolo. 

Se uită la ceas. Nouă fără zece. Unsprezece ore până la 
concert. Douăsprezece până la coborârea întunericului. Sau 
poate mai puţine. Poate mai multe. Dar nu prea multe. 

Îşi pune ochelarii cei noi şi porneşte pe jos către hotel. 
Fluieră binedispus. 


4 


Când Hodges îi deschide uşa, primul lucru pe care îl 
observă Jerome este pistolul în hamul de umăr. 

— Doar n-ai de gând să împuşti pe cineva cu ăsta? 

— Nu cred. Închipuie-ţi că-i talismanul meu norocos. A 
fost al tatălui meu. Şi am permis de port camuflat de armă, 
dacă te întrebi cumva. 

— Eu mă întreb, îi zice Jerome, dacă este încărcat. 


— 358 — 


— Normal că e. Cum crezi că l-aş folosi la nevoie? Aş 
arunca cu el în capul individului? 

Jerome oftează şi se scarpină în claia neagră de păr. 

— Se nasoleşte situaţia. 

— Vrei să te retragi? Dacă da, nu mă supăr. Fă stânga 
împrejur şi pleacă. Acum. Am să închiriez o maşină. 

— Nu, e în regulă. Tu mă îngrijorezi. Ce ai tu sub ochi nu 
sunt pungi, sunt ditamai valizele. 

— N-am nimic. Oricum, astăzi e ultima zi. Dacă până 
diseară nu reuşesc să dau de urma cretinului, am să mă 
duc la vechiul meu partener şi am să-i mărturisesc totul. 

— Câte probleme o să ai din cauza asta? 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. 

— Câte probleme o să am eu? 

— Niciuna. Dacă n-aş fi sigur de asta, acum ai fi la ora de 
algebră. 

Jerome îi aruncă o privire compătimitoare. 

— Am studiat algebra acum patru ani. Spune-mi cum să 
te ajut. 

Hodges îi spune. Jerome nu refuză, dar pare neîncrezător. 

— Îţi zic ceva, dar te rog să nu le spui alor mei. Luna 
trecută, m-am întâlnit cu nişte prieteni şi am încercat să 
intrăm în clubul ăla nou din centru. „Punch şi Judy” se 
cheamă, ai auzit de el? Aşa, şi tipul de la intrare nici măcar 
nu s-a uitat la cartea mea de identitate... şi ce frumos o 
falsificasem... doar mi-a făcut semn să ies din rând şi să mă 
duc să beau lăptic. 

Hodges zice: 

— Nu mă surprinde. Arăâţi de şaptesprezece ani, exact 
atâţia cât ai. Însă, din fericire pentru mine, vocea ta are cel 
puţin douăzeci şi cinci. 

Îi întinde o hârtie cu un număr de telefon pe ea. 

— Sună. 

Îi răspunde dispecera de la firma de pază Vigilant. Jerome 
îi spune că se numeşte Martin Lounsbury şi că este asistent 
la cabinetul de avocatură Canton, Silver, Makepeace şi 
Jackson. Şi că acum lucrează pentru George Schron, unul 
din asociaţii mai tineri, care trebuie să pună în ordine 


— 359 — 


ultimele detalii cu privire la averea regretatei Olivia 
Trelawney. lar unul din aceste detalii are legătură cu 
computerul doamnei Trelawney. lar astăzi el trebuie să dea 
de urma IT-istului care a avut grijă de el. S-a gândit că l-ar 
putea ajuta vreunul din angajaţii de la Vigilant care 
patrulează în cartierul Sugar Heights. 

Hodges îi face semn că se descurcă de minune şi îi vâră 
sub nas un bilet. 

Jerome îl citeşte şi continuă să vorbească cu dispecera: 

— Una dintre vecinele doamnei Trelawney, doamna 
Helen Wilcox, a menţionat numele Rodney Peeples? 

Ascultă şi dă din cap. 

— Aha, Radney. Interesant nume. Dacă nu vă cer prea 
mult, poate îl rugaţi să mă sune. Şeful meu este cam 
despotic şi chestiunea este destul de presantă. 

Ascultă. Apoi: 

— Da? Minunat. Mulţumesc foarte frumos. 

Îi dă dispecerei numărul lui de telefon şi pe cel al fixului 
lui Hodges, apoi închide şi se preface că-şi şterge sudoarea 
de pe frunte. 

— Bine că s-a terminat! Uh! 

— Te-ai descurcat foarte bine, îl linişteşte Hodges. 

— Dar dacă dispecera sună la Canton, Silver şi 
Cumiimaicheamă ca să mă verifice? Şi află că n-au auzit de 
numele Martin Lounsbury? 

— Treaba ei e să transmită mesaje, nu să le investigheze. 

— Şi dacă mă verifică tipul ăla, Peeples? 

Hodges nu crede că Peeples ar face asta. Crede că 
pomenirea numelui de Helen Wilcox îl va împiedica. In ziua 
aia, când a stat de vorbă cu agentul de la Vigilant, în faţa 
vilei din Sugar Heights, a avut impresia că relaţia dintre 
Peeples şi Helen Wilcox este mai mult decât platonică. 
Poate doar cu puţin. Dar poate cu mult mai mult. Crede că 
Peeples îi va spune lui Martin Lounsbury tot ce vrea să ştie, 
doar ca să scape de el. 

— Şi acum ce facem? vrea să ştie Jerome. 

Vor face un lucru care i-a mâncat jumătate din carieră lui 
Hodges. 


— 360 — 


— Vom aştepta. 

— Cât? 

— Până când ne sună Peeples, ori alt malac de la 
Vigilant. 

Pentru că în momentul acesta, firma de pază Vigilant 
pare a fi cea mai bună pistă pe care o au. Dacă nu iese 
nimic, atunci vor fi nevoiţi să meargă până în Sugar Heights 
şi să stea de vorbă cu vecinii doamnei Trelawney. lar 
perspectiva asta nu-l încântă câtuşi de puţin, având în 
vedere celebritatea căpătată peste noapte. 

Se pomeneşte iar cu gândul la domnul Bowfinger şi la 
doamna Melbourne, cucoana niţeluş cam ţăcănită, care 
locuieşte vizavi de el. Datorită interesului pentru farfuriile 
zburătoare şi relatărilor despre SUV-uri misterioase, 
doamna Melbourne ar putea fi unul din personajele 
excentrice din filmele lui Alfred Hitchcock. 

Crede că extratereştrii sunt printre noi, îi spusese 
Bowfinger, cu o mişcare caraghioasă din sprâncene. Pentru 
ce, în numele bunului Dumnezeu, îl obsedează pe Hodges 
vorbele astea? 

La zece şi zece începe să sune mobilul lui Jerome. 
Acordurile din Hells Bells ale grupului AC/DC îi fac pe 
amândoi să tresară. Jerome se uită la ecranul telefonului. 

— Scrie NUMĂR PRIVAT. Ce să fac, Bill? 

— Răspunde. El e. Şi nu uita ce rol joci. 

Jerome apasă o tastă şi zice: 

— Alo, la telefon Martin Lounsbury. 

Ascultă ce i se spune. 

— Bună ziua, domnule Peeples. Vă mulţumesc că m-aţi 
sunat. 

Hodges scrie repede câteva cuvinte şi împinge foaia de 
hârtie peste masă. Jerome o scanează rapid. 

— Aha... da... sigur că da... Doamna Wilcox are numai 
cuvinte frumoase despre dumneavoastră. Foarte frumoase, 
sigur că da. Însă eu mă ocup de regretata doamnă 
Trelawney. Nu putem să terminăm formalităţile referitoare 
la averea ei până nu-i inventariem şi documentele din 
computer şi... da, ştiu că au trecut mai bine de şase luni. 


— 361 — 


îngrozitor de încet se mişcă lucrurile, nu credeţi? Anul 
trecut am avut un client care a trebuit să facă cerere 
pentru bonuri de masă, cu toate că urma să moştenească 
şaptezeci de mii de dolari. 

Nu sări calul, Jerome, îl dojeneşte Hodges în gând. Inima 
îi bubuie parcă prea tare în piept. 

— Nu, nu, nimic de genul ăsta. Nu am nevoie decât de 
numele persoanei care s-a ocupat de computerul doamnei. 
Restul e treaba şefului meu. 

Jerome ascultă. Se încruntă. 

— Nu-l cunoaşteţi? Ce păca... 

Dar Peeples nu a terminat de vorbit. Sudoarea de pe 
fruntea lui Jerome nu mai este imaginară. Se întinde peste 
masă, apucă pixul lui Hodges şi începe să scrie ceva, 
neuitând să intercaleze în conversaţia telefonică suita 
adecvată de /hfuri şi aha-uri şi maa-uri. Şi într-un final: 

— Splendid. Absolut splendid. Sunt convins că domnul 
Schron se va putea descurca cu informaţiile astea. Ne-aţi 
fost de un real folos, domnule Peeples. Aşa că... 

Agentul de pază îl întrerupe din nou. 

— O, da, cumplită treabă. Cred că domnul Schron a 
început deja să se ocupe de... aspectele legale ale acestei 
tragedii, dar eu nu cunosc... da? L-aţi cunoscut? Uau! 
Domnule Peeples, m-aţi ajutat foarte mult. Da, am să 
menţionez asta. Sigur că da, puteţi să contaţi pe mine. 
Mulţumesc, domnule Peeples. 

Închide telefonul şi-şi apasă tâmplele cu podul palmelor, 
ca şi cum ar vrea să-şi ţină în frâu durerea de cap. 

— Mamă, cum a fost! A vrut neapărat să vorbească 
despre cele petrecute ieri. Şi să mă roage să le spun 
neamurilor lui Janey că firma Vigilant este la dispoziţia lor. 

— Superb. Sunt convins că o să primească câteva puncte 
în plus la dosar, dar... 

— Mi-a mai zis că a stat de vorbă cu tipul a cărui maşină 
a fost aruncată în aer. Ţi-a văzut poza azi la televizor. 

Hodges nu este deloc surprins şi în clipa asta nu-i mai 
pasă. 

— Ai aflat vreun nume? Spune-mi că da. 


— 362 — 


— Nu numele IT-istului, dar numele firmei la care 
lucrează. Se cheamă Patrula Cibernetică. Peeples zice că au 
Volkswagenuri verzi. Şi mai zice că se învârt cam tot timpul 
prin Sugar Heights şi că n-ai cum să nu le observi. Zice că a 
văzut şi o femeie şi un bărbat în maşinile astea, amândoi în 
jur de douăzeci şi ceva de ani. Zice că femeia aduce mai 
degrabă cu un travestit. 

Lui Hodges nu i-a trecut deloc prin minte că Domnul 
Mercedes ar putea fi Doamna Mercedes. Presupune că în 
teorie ar fi posibil şi chiar ar constitui un deznodământ 
excelent al unui roman de Agatha Cristie, însă aici este 
vorba de viaţa reală. 

— Ţi-a spus cum arăta bărbatul? 

Jerome clatină din cap. 

— Vino cu mine în birou. Te aşezi tu la volanul 
computerului şi eu îţi voi fi copilot. 

În mai puţin de un minut se uită amândoi la trei 
Volkswagenuri verzi, tip „Broscuţă”, pe portierele cărora 
scrie PATRULA CIBERNETICA. Nu este o companie 
independentă, ci este parte a unui lanţ de magazine numite 
DISCOUNT ELECTRONIX. Unul dintre acestea se află în oraş. 
În mallul Birch Hill. 

— Măi, omule, am cumpărat de la ei, exclamă Jerome. 
Am cumpărat de la ei de o grămadă de ori. Jocuri video şi 
componente de computer şi nici eu nu mai ştiu câte DVD- 
uri cu arte marţiale la reducere. 

Sub fotografia maşinuţelor verzi este scris un rând care îi 
invită: FACEŢI CUNOŞTINŢA CU EXPERŢII. Hodges se întinde 
peste umărul lui Jerome şi face click pe invitaţie. Apar trei 
poze. Într-una este o fată cu chipul îngust şi păr de un 
blond incert. Numărul doi este un tip fălcos, cu ochelari tip 
John Lennon şi mină serioasă. Numărul trei este un individ 
destul de chipeş, cu părul castaniu pieptănat îngrijit şi 
zâmbet artificial de poză. Numele de sub poze sunt: FREDDI 
LINKLATTER, ANTHONY FROBISHER şi BRADY HARTSFIELD. 

— Şi acum? întreabă Jerome. 

— Acum mergem la plimbare. Stai puţin să iau ceva 
dinăuntru. 


— 363 — 


Hodges intră în dormitor şi tastează cifrul seifului din 
dulap. Înăuntru, pe lângă două poliţe de asigurare şi alte 
câteva documente financiare, se află un teanc de legitimaţii 
laminate, la fel ca aceea pe care o poartă în portofel. 
Poliţiştilor li se emit legitimaţii noi la fiecare doi ani şi, de 
fiecare dată când primea una nouă, o punea pe cea veche 
în seif. Diferenţa fundamentală este că niciuna nu are 
ştampila roşie cu PENSIONAT. O alege pe cea care a expirat 
în decembrie 2008 şi o pune în locul celei din portofel. 
Evident, folosirea acestei legitimaţii este o altă infracţiune - 
prevăzută în Codul Penal, art. 190.25, unde scrie clar că cel 
care se dă drept un ofiţer de poliţie comite un delict de tip 
E şi este pasibil de pedeapsă cu amendă de 25.000 de 
dolari sau cinci ani în închisoare sau şi amendă, şi 
închisoare. Dar de mult nu-şi mai face asemenea griji. 

Îşi bagă portofelul în buzunarul de la spate al 
pantalonilor, dă să închidă seiful, dar se răzgândeşte. Mai 
este ceva înăuntru ce i-ar putea fi de folos: o casetă din 
piele, la fel ca acelea în care se poartă documentele de 
călătorie. l-a aparţinut tot tatălui său. 

Hodges o ia şi pe aceasta şi o pune în buzunar, lângă 
Pliciul cu Noroc. 


5 


După ce şi-a ras toţi perii mici de pe cap şi şi-a pus 
ochelarii fără dioptrii, Brady se duce la recepţia motelului şi 
achită încă o noapte de cazare. După aceea se întoarce în 
cameră şi desface scaunul cu rotile cumpărat miercuri. A 
costat cam multişor, dar ce mama naibii. Banii nu mai 
contează acum. 

Pune pe el perna PARCARE PENTRU CUR, plină cu 
explozibil, apoi face nişte tăieturi în căptuşeala buzunarului 
de la spate, în care introduce câteva din calupurile de 
explozibil artizanal. Fiecare calup a fost prevăzut cu câte o 
siguranţă de detonare din azidă de plumb. Uneşte toate 
firele cu o clamă metalică. Le-a decojit la capete, lăsând 
doar sârma din cupru. După-amiază le va împleti, alcătuind 


— 364 — 


un singur fir. 

Detonatorul va fi Invenţia Doi. 

Una câte una, lipeşte sub fundul scaunului pungile 
alimentare umplute cu rulmenţi, folosind bucăţi de bandă 
adezivă dintr-o parte în cealaltă. După ce termină, se aşază 
pe marginea patului şi îşi priveşte solemn opera. Habar nu 
are dacă va reuşi să intre în Sala Mingo cu bomba asta pe 
rotile... dar, în fond, n-a avut habar nici dacă va reuşi să 
scape neprins după fapta de la Complexul Municipal. Atunci 
i-a mers; poate îi va merge şi acum. In fond, de această 
dată nu mai trebuie să scape, ceea ce înseamnă că nu va 
avea decât jumătate din bătălie de dus. Şi chiar dacă 
gaborii se vor prinde de intenţiile lui şi vor încerca să pună 
mâna pe el, holul va fi înţesat de spectatori, iar victoria lui 
va număra mai mult de opt victime, cât au fost la târgul de 
joburi. 

Mă voi stinge în glorie, îşi zice Brady. Mă voi stinge în 
glorie şi-o să ţi-o trag pe chestia asta, domnule detectiv 
Hodges. O să ţi-o trag foarte apăsat. 

Se întinde pe pat şi se gândeşte să se masturbeze. Poate 
ar fi bine să o facă atâta timp cât mai are ce să-şi 
masturbeze. Dar adoarme înainte să se descheie la blugi. 

Pe noptieră e o fotografie înrămată. Din ea zâmbeşte 
Frankie, cu Sammy Maşina de Pompieri pe genunchi. 


6 


Este aproape unsprezece când Hodges şi Jerome ajung la 
mallul Birch Hill. Sunt suficiente locuri de parcare, iar 
Jerome îşi conduce Wranglerul chiar în faţa magazinului 
Discount Electronix, ale cărui vitrine sunt acoperite cu afişe 
mari care anunţă LICHIDARE STOC. O adolescentă stă pe 
bordură în faţa magazinului, aplecată sârguincioasă asupra 
unui iPad. În degetele de la mâna dreaptă îi fumegă o 
ţigară. Doar când se apropie mai mult de ea Hodges îi 
observă firele albe din păr. Şi îi stă inima în loc. 

— Holly? se minunează Jerome în acelaşi moment în care 
Hodges exclamă: 


— 365 — 


— Ce mama dracului cauţi aici? 

— Eram aproape convinsă că o să vă daţi şi voi seama, le 
zice ea strivindu-şi chiştocul şi ridicându-se în picioare. Dar 
cam începusem să-mi fac griji. Aveam de gând să vă sun 
dacă nu apăreaţi până la unşpe jumate. Să ştiţi că îmi iau 
medicamentele, domnule Hodges. 

— Mi-ai mai spus şi mă bucur. Acum spune-mi ce cauţi 
aici. 

Lui Holly îi tremură buzele şi, cu toate că până acum a 
reuşit să-l privească în ochi, se hotărăşte brusc că ar cam fi 
cazul să-şi admire pantofii. Hodges nu se miră că a 
confundat-o cu o adolescentă, pentru că, în multe privinţe, 
chiar este; maturizarea ei a fost împiedicată de nesiguranţă 
şi de efortul de a-şi menţine echilibrul pe sârma emoţională 
pe care a mers întreaga viaţă. 

— Sunteţi supăraţi pe mine? Vă rog, nu fiți supăraţi pe 
mine. 

— Nu suntem supăraţi, încearcă Jerome să o liniştească. 
Doar surprinşi. 

Mai degrabă şocaţi, îl contrazice Hodges în gând. 

— Am stat toată dimineaţa în camera mea şi am navigat 
pe site-urile comunităţilor de IT din oraş. Dar e exact aşa 
cum am bănuit: sunt cu sutele. Mama şi unchiul Henry au 
ieşit să stea de vorbă cu nişte oameni. Despre Janey, aşa 
cred. Probabil că o să fie alte funeralii, dar nici nu vreau să 
mă gândesc ce o să fie în sicriu. Că, dacă mă gândesc, îmi 
vine să plâng şi nu mă mai pot opri. 

Şi, da, chiar acum încep să i se rostogolească lacrimi 
mari pe obraji. Jerome o ia de umeri. Ea îi aruncă o privire 
recunoscătoare şi sfioasă. 

— Uneori mi-e greu să gândesc când e mama prin 
preajmă. Am senzaţia că îmi bruiază ideile. Probabil că vă 
par nebună. 

— Mie nu, spune Jerome. Exact la fel cred şi eu despre 
sora mea. Mai ales atunci când îşi ascultă CD-urile cu trupa 
aia de băieţi după care sunt topite toate fetiţele. 

— După ce au plecat şi s-a făcut linişte în casă, mi-a venit 
o idee. Am deschis computerul Oliviei şi i-am intrat pe e- 


— 366 — 


mail. 

Jerome îşi trage o palmă peste cap. 

— Al dracului să fiu! Nu mi-a dat prin minte să-i verific 
corespondenţa. 

— Nu-ţi face probleme, că nu prea ai fi avut ce să verifici. 
Olivia a avut trei conturi. Pe MacMail, Gmail şi AO-Hell, dar 
toate cele trei erau goale. Poate şi le-a şters singură, dar eu 
una nu cred, pentru că... 

— Pentru că şi desktopul şi hardul erau pline, spune 
Jerome. 

— Corect. În iTunes are o mulţime de filme. Ba chiar şi 
Podul de pe râul Kwai. Nu l-am văzut. Poate o să mă uit 
când o să am vreme. 

Hodges aruncă o privire spre Discount Electronix. Soarele 
bate în vitrine şi e imposibil să-şi dea seama dacă se uită 
cineva la ei. Se simte expus aici, ca un gândăcel pe o 
piatră. 

— Haideţi să facem câţiva paşi, le propune el şi îi 
conduce către magazinul de încălţăminte de lux Savoy, 
librăria Barnes & Noble şi cofetăria „La iaurtul fericit”. 

Jerome spune: 

— Haide, Holly, că mi-ai scos peri albi. 

Tachinarea lui o face să surâdă, iar când surâde pare mai 
bătrână. Mai aproape de vârsta ei reală. Hodges se simte 
mai bine imediat ce se îndepărtează de vitrinele mari de la 
Discount Electronix. Îi este clar că Jerome e încântat de 
Holly, la fel cum este şi el (mai mult sau mai puţin 
împotriva propriei voințe); totuşi este umilitor să vadă că i-a 
luat-o înainte o nevrotică dependentă de Lexapro. 

— A uitat să scoată programul cu sunetele alea 
îngrozitoare, aşa că mi-am zis că poate a uitat să-i şteargă 
şi folderul cu corespondenţa nedorită. Şi am avut dreptate. 
Avea cam cincizeci de e-mailuri de la Discount Electronix. 
Unele erau doar anunţuri de reduceri, aşa cum au acum. 
Deşi sunt în stare să bag mâna în foc că DVD-urile pe care 
le mai au sunt coreene. Alte e-mailuri erau vouchere de 
reduceri cu douăzeci la sută. Avea şi de treizeci la sută 
reducere, dar pe astea trebuia să le folosească la 


— 367 — 


următoarea intervenţie a Patrulei Cibernetice. 

Ridică din umeri şi încheie: 

— Aşa că iată-mă. 

Jerome se holbează la ea, nevenindu-i să creadă ce 
tocmai a auzit. 

— Atâta tot? Te-ai uitat în e-mailurile ei şi gata? 

— Nu te mai mira atâta, îi spune Hodges. Nu a fost 
nevoie decât de o amendă de parcare ca să-l prindă pe Fiul 
lui Sam. 

— Cât v-am aşteptat, m-am dus să mă uit în spate. Pe 
site-ul lor scrie că sunt doar trei IT-işti în Patrula Cibernetică 
şi toate cele trei Volkswagenuri sunt aici. De unde trag 
concluzia că tipul e la serviciu. O să-l arestaţi, domnule 
detectiv Hodges? 

Începe iar să-şi muşte buzele. 

— Dacă se împotriveşte? Nu vreau să păţiţi ceva. 

Hodges se gândeşte bine. Trei computerişti în Patrula 
Cibernetică: Frobisher, Hartsfield şi Linklatter, femeia 
blondă şi uscăţivă. Este aproape convins că suspectul lor 
este ori Frobisher, ori Hartsfield. Dar, indiferent care dintre 
cei doi este dementul, precis că nu se aşteaptă să-l vadă pe 
kermitfrog19 intrând pe uşa magazinului. Chiar dacă 
Domnul Mercedes nu o va lua la goană, puţin probabil că va 
reuşi să-şi mascheze surpriza colosală. 

— Eu am să intru. Voi doi rămâneţi aici. 

— Intri fără cineva care să-ţi asigure spatele? îl întreabă 
Jerome. Nu cred că-i bi... 

— N-o să mi se întâmple nimic. Am de partea mea 
elementul-surpriză. Dar sună la poliţie dacă nu mă întorc în 
zece minute. Ai înţeles? 

— Da. 

Hodges face un semn către Holly. 

— Tu vezi să stai lângă Jerome. Gata cu ancheta pe cont 
propriu. 

la te uită cine vorbeşte, îşi zice el. 

Femeia dă supusă din cap, iar Hodges se îndepărtează 
înainte să le vină vreo altă idee şi să-l oprească. In drum 
spre uşile de la Discount Electronix, are grijă să se descheie 


— 368 — 


la haină. ÎI linişteşte greutatea pistolului lângă piept. 
7 


În timp ce îl urmăresc pe Hodges cum se îndreaptă spre 
magazin, lui Jerome îi vine în minte o întrebare: 

— Auzi, Holly? Cum ai ajuns aici? Cu taxiul? 

Ea clatină din cap şi arată spre parcare. Acolo, la trei 
rânduri în spatele maşinii lui Jerome, se află un Mercedes 
cenuşiu. 

— L-am găsit în garaj. 

Jerome nu-şi mai poate închide gura de uimire şi adoptă 
imediat o atitudine defensivă: 

— Să ştii că ştiu să conduc. Am şi permis. N-am făcut 
niciodată vreun accident şi am şi asigurare. De la Allstate. 
Ştii că domnul care e în reclamele Allstate de la televizor l-a 
jucat pe preşedinte în serialul 24? 

— Aia-i maşina... 

Holly se încruntă neînţelegând care este problema. 

— Ce mare chestie, Jerome? Era în garaj şi cheile erau 
într-un coş din hol. Aşa că spune-mi, ce catastrofă am 
făcut? 

Au dispărut urmele de lovituri, observă el. Au fost 
schimbate farurile şi parbrizul. Pare nouă. Nici n-ai zice că a 
fost folosită la uciderea atâtor oameni. 

— Jerome? Te gândeşti că s-ar supăra Olivia pe mine? 

— Nu, îngaimă el. Nu cred că s-ar supăra. 

Îşi închipuie cum era masca acoperită cu sânge şi bucăţi 
sfâşiate din hainele victimelor. 

— La început n-a vrut să pornească. Îi murise bateria. Dar 
am găsit un redresor portabil în garaj şi am ştiut cum să-l 
folosesc, pentru că şi tata a avut unul. Auzi, Jerome? Dacă 
domnul Hodges tot nu arestează pe nimeni, vrei să mergem 
să mâncăm o îngheţată? 

De-abia dacă o aude. Nu-şi poate lua ochii de la 
Mercedes. Până la urmă i l-au dat înapoi, îşi spune el. 
Normal că i l-au dat. În definitiv, era proprietatea ei. Ba 
chiar l-a şi reparat. Însă-i în stare să pună prinsoare că nu s- 


— 369 — 


a mai urcat niciodată în el. Dacă existau fantome - reale, 
nu înregistrate - acolo erau. Zbierând, fără doar şi poate. 

— Jerome? Pământul către Jerome. 

— Ce? 

— Haide să ne luăm câte o îngheţată. Am stat în soare 
cât v-am aşteptat şi mi s-a făcut îngrozitor de cald. Haide, 
fac eu cinste. Mi-e poftă de îngheţată, dar... 

Nu o aude ce-i mai spune. Se gândeşte la îngheţată. 

Fisa îi cade cu atâta zgomot că realmente tresare şi îşi dă 
de-abia acum seama de ce i se părea cunoscută figura 
unuia din membrii Patrulei Cibernetice. | se înmoaie 
genunchii şi se ţine de un stâlp ca să nu cadă. 

— Doamne Dumnezeule, şopteşte el. 

— Ce e? 

Îl scutură de braţ, muşcându-şi înnebunită buzele. 

— Ce s-a întâmplat? Ţi-e rău? 

Dar Jerome nu e în stare decât să repete: 

— Doamne Dumnezeule. 


8 


Lui Hodges i se pare că magazinul Discount Electronix 
din mallul Birch Hill este ca un bolnav în fază terminală. 
Multe rafturi sunt goale, iar mărfurile rămase au un aspect 
trist, neîngrijit. Aproape toţi clienţii se află în raionul cu 
produse pentru Divertisment la Domiciliu, unde reclamele 
roz din becuri fluorescente vestesc LICHIDARE STOC DVD- 
URI! 50% REDUCERE LA TOATE DISCURILE! INCLUSIV BLU- 
RAY! Din cele zece case de marcat sunt deschise doar trei, 
iar la ele se plictisesc trei angajate îmbrăcate în uniforme 
albastre, cu logoul galben al magazinului pe ele. Două 
dintre ele se uită afară; a treia citeşte o carte din seria 
Amurg. Alţi doi angajaţi se plimbă printre rafturi, ocupați cu 
te miri ce şi mai nimic. 

Hodges nu are treabă cu niciunul dintre aceştia. Dar îi 
vede pe doi dintre cei trei cu care are treabă. Anthony 
Frobisher, cel cu ochelari tip John Lennon, stă de vorbă cu 
un client care ţine într-o mână un coş vârfuit cu DVD-uri la 


— 370 — 


reducere şi un teanc de cupoane în cealaltă. Cravata de la 
gâtul lui Frobisher sugerează că acesta nu face doar parte 
din grupul de asistenţă tehnică, pompos numit Patrula 
Cibernetică, ci este şi managerul magazinului. Tânăra cu 
faţa îngustă şi părul de un blond murdar stă la un 
computer, în spatele prăvăliei. După ureche şi-a proptit o 
ţigară. 

Hodges merge agale prin mijlocul raionului cu LICHIDARE 
STOC DVD-URI. Frobisher îl observă şi ridică un deget spre 
el Mă ocup imediat de dumneavoastră. Hodges îi zâmbeşte 
şi îi răspunde tot cu un semn din mână /n regulă. Frobisher 
se întoarce la clientul cu cupoanele. Deci nu l-a recunoscut. 
Hodges se îndreaptă spre spatele magazinului. 

Blonda ridică ochii la el, apoi se uită iar la ecranul 
computerului. Deci nici ea nu-l recunoaşte. Nu poartă bluza 
de la uniforma Discount Electronix, ci un tricou pe care 
scrie DACĂ TE INTERESEAZĂ, AM SĂ-ŢI SPUN CE CRED. 
Observă că pe computerul ei este o versiune mult 
actualizată a jocului Pitfall! care o fascinase pe fiica lui, 
Alison, la apariţia pe piaţă, cu un sfert de secol în urmă. 
Viaţa este o roată, îşi spune Hodges. Fără îndoială, un 
principiu Zen. 

— Dacă n-ai cumva vreun computer bulit, atunci trebuie 
să vorbeşti cu Tones, spune femeia. Eu mă ocup doar de 
asistenţa tehnică. 

— Tones, adică Anthony Frobisher? 

— Înî. Adică nenea ăla ferchezuit şi cu cravată. 

— lar dumneata eşti Freddi Linklatter. Din Patrula 
Cibernetică. 

— Îhî. 

Îl opreşte pe Pitfall Harry în mijlocul unui salt, ca să se 
uite mai bine la Hodges. lar ce vede este legitimaţia de 
poliţie, cu degetul mare al detectivului pus peste data 
expirării. 

— Uhu! exclamă ea, întinzând spre el mâinile subţiri ca 
nişte bete. 

— Sunt o fată rea, foarte rea. Şi merit să-mi pui cătuşe. 
Bate-mă, biciuieşte-mă, obligă-mă să scriu cecuri fără 


— 371 — 


acoperire. 

Hodges zâmbeşte uşor şi îşi pune legitimaţia în buzunar. 

— Al treilea membru din gaşca voastră veselă e Brady 
Hartsfield, nu-i aşa? Nu-l văd pe aici. 

— N-a venit azi că cică are gripă. Vrei să ştii ce cred eu? 

— la s-auzim. 

— Eu cred că a dat Dumnezeu şi a băgat-o pe draga de 
maică-sa la dezalcoolizare. Mi-a zis că bea cam mult şi că el 
trebuie să aibă grijă de ea. Probabil din cauza asta el e încă 
neînceput. Înţelegi ce vreau să zic? 

— Cred că da. 

Îl examinează cu o privire inteligentă şi sarcastică. 

— A intrat în belele? Nu m-ar mira. Mereu mi s-a părut 
cam ciudăţel. 

— Trebuie să discut ceva cu el. 

Se apropie de ei şi Anthony Frobisher, zis şi Tones. 

— Cu ce vă putem fi de folos, domnule? 

— E gabor, îl informează Freddi, zâmbindu-i larg cu dinţi 
care nu au mai văzut de mult o periuţă. A aflat de 
laboratorul de metamfetamină din spate. 

— Gura, Freddi. 

Fata se face că-şi trage fermoarul la buze, dar nu se 
întoarce la jocul ei. _ 

Mobilul lui Hodges începe să sune din buzunarul hainei. || 
închide fără să-l scoată de acolo. 

— Sunt detectivul Bill Hodges, domnule Frobisher. 
Trebuie să-i pun câteva întrebări lui Brady Hartsfield. 

— Are gripă şi stă la pat. Ce s-a întâmplat? 

— Tones e poet şi habar n-are, remarcă Freddi Linklatter. 
Deşi... 

— Tacă-ţi gura, Freddi. Îţi spun pentru ultima oară. 

— Îmi daţi, vă rog, adresa lui? 

— Bineînţeles. V-o aduc imediat. 

— Pot să mă dez-tac un minut? întreabă Freddi. 

Hodges dă din cap. Ea apasă o tastă de la computer. 
Pitfall Harry dispare şi în locul lui apare un tabel cu titlul 
PERSONALUL MAGAZINULUI. 

— Hocus-pocus, spune ea. Elm Street, patruzeci şi nouă. 


— 372 — 


Asta e în... 

— În zona de nord, da, zice Hodges. Vă mulţumesc 
amândurora. Mi-aţi fost de un real folos. 

Se îndreaptă spre uşă şi Freddi Linklatter strigă după el. 

— Pun pariu pe ce vrei că e din cauza lu’ mă-sa. E topit 
după ea. 


9 


Nici nu iese bine Hodges afară din magazin, că Jerome 
aproape intră în el în fugă. Holly vine în spatele lui. Nu-şi 
mai muşcă buzele. A trecut la unghii, care par torturate de 
Inchiziţie. 

— Te-am sunat, zice Jerome. De ce n-ai răspuns? 

— Pentru că vorbeam cu oamenii ăia. Ce-aţi păţit de 
sunteţi aşa speriaţi? 

— Hartsfield e înăuntru? 

Hodges este mult prea surprins ca să răspundă. 

— Da, el este, spune Jerome. El trebuie să fie. Nu te-ai 
înşelat când ai zis că te-a urmărit şi acum ştiu cum a făcut- 
o. Ca în povestea aia a lui Hawthorne cu scrisoarea furată. 
Adică s-a ascuns în văzul tuturor. 

Holly se opreşte din rosul unghiilor cât să-l corecteze. 

— Poe a scris povestea aia. Dar chiar nu vă mai învaţă 
nimic la şcoală? 

Hodges spune: 

— Mai încet, Jerome. 

Tânărul trage aer în piept, încercând să se liniştească. 

— Are două joburi, Bill. Dovă. Probabil că aici lucrează 
până la prânz, sau cam aşa ceva. Şi după aia lucrează 
pentru Loeb. 

— Loeb? Nu-i ăla cu... 

— Ba da, ăla cu fabrica de îngheţată. Omul nostru e tipul 
cu Mr. Tastey. Dubiţa aia cu clopoței. Am cumpărat de la el. 
A cumpărat şi soră-mea. Toţi copiii cumpără de la el. E mai 
tot timpul prin cartier. Omu/e, Brady Hartsfield e vânzătorul 
de înghețată! 

Acum îşi dă seama Hodges că în ultima vreme a auzit 


— 373 — 


destul de des sunetul vesel şi argintiu al clopoţeilor. A auzit 
clopoţeii aceia în fiecare zi din primăvara depresiei sale, 
când stătea prăvălit în fotoliu şi se uita la emisiunile de 
după-amiază (şi uneori îşi trecea în joacă peste piept ţeava 
de la pistolul tatălui său). l-a auzit şi nu i-a băgat în seamă, 
pentru că doar copiii dau atenţie vânzătorului de îngheţată. 
Deşi o parte din mintea lui nu i-a ignorat complet. Partea 
aceea care acum tot revine la domnul Bowfinger şi la 
remarca lui sarcastică despre doamna Melbourne. 

Crede că extratereştrii sunt printre noi, i-a spus domnul 
Bowfinger, dar nu creaturile din spaţiu o îngrijorau pe 
doamna Melbourne în ziua aceea când Hodges a stat de 
vorbă cu vecinii lui; o îngrijorau SUV-urile negre şi 
chiropracticienii şi locatarii de pe Hanover Street care 
dădeau muzica la maximum noaptea. 

Şi Mr. Tastey. 

Individul ăsta chiar pare suspect, îi spusese doamna 
Melbourne. 

De când a început primăvara, mi se pare că-i mereu prin 
preajmă, îi spusese ea. 

Şi o întrebare înfiorătoare i se încolăceşte în minte, 
precum unul din şerpii veninoşi care îl pândesc pe Pitfall 
Harry: dacă ar fi luat seama la vorbele doamnei Melbourne, 
în loc s-o ignore, închipuindu-şi că-i doar o cucoană niţel 
plecată cu sorcova, altminteri inofensivă (la fel cum el şi cu 
Pete au ignorat explicaţiile Oliviei Trelawney), ar mai fi 
Janey acum în viaţă? Nu prea crede, dar nici nu are cum să 
fie sigur. Şi are vaga bănuială că întrebarea aceasta îi va 
bântui multe nopţi fără somn din săptămânile şi lunile ce 
vor veni. 

Poate chiar din anii ce vor veni. 

Se uită la parcare... şi vede o fantomă. O fantomă 
cenuşie. 

Se întoarce cu faţa la Jerome şi Holly, care acum stau 
umăr lângă umăr şi nici nu trebuie să-i întrebe. 

— Da, spune Jerome. Holly a venit cu ea. 

— Nu-s făcute revizia şi inspecția tehnică pe anul ăsta, 
zice Holly. Te rog să nu te superi pe mine, bine? Trebuia să 


— 374 — 


vin. Voiam să vă ajut, dar ştiam că dacă te sun ai să-mi spui 
să nu vin. 

— Nu sunt supărat, o linişteşte Hodges. 

De fapt, nu ştie cum este. Are senzaţia că a pătruns într- 
o lume ireală, în care toate ceasornicele merg înapoi. 

— Acum ce facem? îl întreabă Jerome. Dăm telefon la 
poliţie? 

Dar Hodges nu e încă pregătit să renunţe. Poate că în 
capul tânărului din poza cu Patrula Cibernetică fierbe un 
cazan de nebunie, însă Hodges a cunoscut suficienţi 
psihopaţi la viaţa lui ca să ştie că, luaţi prin surprindere, 
majoritatea se dezumflă ca nişte baloane rămase fără heliu. 
Indivizii de tipul acesta sunt periculoşi doar pentru cei 
neînarmaţi şi inocenți, aşa cum au fost şomerii aceia faliţi 
de la Complexul Municipal. 

— Hai să-i facem o vizită domnului Hartsfield, spune 
Hodges. Şi o să mergem cu maşina aia. 

Şi arată spre Mercedes. 

— Dar... dacă o vede, n-o s-o recunoască? 

Pe buzele lui Hodges apare un rânjet de rechin pe care 
Jerome Robinson nu i l-a mai văzut vreodată. 

— Exact asta sper şi eu. 

Întinde mâna. 

— Îmi dai cheile, Holly? 

Strânge din buzele ferfeniţite. 

— Vi le dau, dar merg şi eu. 

— Nici nu se pune problema, zice Hodges. E prea 
periculos. 

— Dacă-i prea periculos pentru mine, e prea periculos şi 
pentru voi. 

Îi evită privirea şi se uită pe lângă capul lui, dar vocea îi 
este foarte fermă. 

— Puteţi să nu mă luaţi, dar în cazul ăsta am să sun la 
poliţie şi am să le dau adresa lui Brady Hartsfield. 

— Nu o ai, se împotriveşte Hodges. 

Nici el nu crede ce spune. 

Din politeţe, Holly nu-i răspunde. De fapt, nici nu are 
nevoie să intre în Discount Electronix şi să o întrebe pe 


— 375 — 


tânăra cu părul blond murdar unde stă domnul Hartsfield. 
Acum că-i cunoaşte numele, probabil că-i va găsi în câteva 
clipe adresa pe iPad-ul ăla infernal. 

Căcat. 

— Bine, te luăm cu noi. Dar conduc eu şi, când ajungem, 
tu şi Jerome rămâneţi în maşină. Mai ai ceva de comentat? 

— Nu, domnule Hodges. 

Acum îl priveşte drept în ochi trei secunde lungi. Asta ar 
putea însemna un pas înainte. Deşi, fiind vorba despre 
Holly, cine ar putea fi sigur. 


10 


Din cauza tăierilor bugetare drastice din urmă cu un an, 
în cele mai multe maşini de patrulare nu se află acum decât 
un singur poliţist. Dar nu şi în cele care se ocupă de 
Lowtown. Pentru că în Lowtown fiecare prăvălie este doar 
un paravan pentru o altă afacere, iar în afacerea cu pricina 
este implicată şi o persoană de culoare, deoarece în 
cartierul acesta mărginaş minoritățile formează 
majoritatea. Pe data de trei iunie, imediat după prânz, 
poliţiştii Laverty şi Rosario patrulează pe Lowbriar Avenue, 
cam la opt sute de metri de pasarela sub care Bill Hodges îi 
împiedicase pe câţiva troli să jefuiască un băieţel. Laverty 
este alb. Rosario este hispanică. Pentru că maşina lor are 
numărul 54, în departament li se spune Toody şi Muldoon, 
după numele poliţiştilor dintr-un serial vechi, Maşina 54, 
unde eşti? Uneori Amarilis Rosario îşi distrează colegii în 
timpul apelului nominal exclamând: „Oh, oh, Toody, ce idee 
mi-a venit!” Îşi foloseşte accentul dominican şi are mereu 
parte de aplauze. 

În misiune, însă, este serioasă şi conştiincioasă. Amândoi 
sunt aşa. Nici nu-i bine să fii altfel în Lowtown. 

— Puştii ăia de la colţ mi-aduc aminte de Ingerii Albaştri 
pe care i-am văzut într-un spectacol aviatic, zice ea acum. 

— Nu mai spune? 

— Când o să ne observe, îşi vor lua zborul în formaţie. 
Uite, o mai zbugheşte unul. 


— 376 — 


Când se apropie de intersecţia dintre Lowbriar şi Strike, 
văd un băiat într-o bluză de trening cu sigla echipei de 
baschet Cleveland Cavaliers (mult prea mare pentru el şi 
absolut de prisos pe căldura asta), care se hotărăşte brusc 
să părăsească locul unde frecase menta până atunci şi 
porneşte în pas săltat pe Strike. Nu pare să aibă mai mult 
de treisprezece ani. 

— Poate şi-a adus aminte că trebuie să meargă la şcoală, 
zice Laverty. 

— N-ai să vezi, amigo. 

Acum se apropie de colţul dintre Lowbriar şi Martin 
Luther King Avenue, a doua arteră importantă a ghetoului. 
Când văd maşina de poliţie, vreo doisprezece puştani îşi 
aduc brusc aminte că au treburi presante altundeva. 

— Ai dreptate, ăsta-i zbor în formaţie, zice Laverty şi 
începe să râdă, deşi nu e prea comic. Auzi, unde vrei să 
mâncăm? 

— Haide să vedem dacă e rulota aia pe Randolph Street, 
spune ea. Mi s-a făcut de nişte tacos. 

— La Senor Tacos pornim, spune el, dar abţine-te de la 
fasole, bine? Mai avem încă patru ore de stat în... la uită-te 
acolo, Rosie. E o chestie ciudată. 

Dintr-o prăvălie iese un bărbat cu o cutie de flori în mâini. 
Chestia ciudată este că prăvălia nu-i o florărie; ci este Casa 
de Amanet şi împrumuturi King Virtue. Altă chestie ciudată 
e că individul pare a fi alb, iar aici este zona cea mai neagră 
din întregul Lowtown. Se duce spre o furgonetă Econoline 
parcată pe o dungă galbenă: adică amendă de douăzeci de 
dolari. Şi lui Laverty şi lui Rosario le este foame şi deja sunt 
cu gândul la sosul picant al lui Senor Tacos; aşa că nu şi-ar 
pierde vremea cu tipul ăsta. Şi probabil chiar l-ar fi lăsat în 
pace. 

Dacă nu. 

David Berkowitz a fost prins din cauza unei amenzi de 
parcare. Ted Bundy“ din cauza unui stop spart. Astăzi 
lumea se schimbă din cauza unei cutii de florărie cam 


6 Ted Bundy - cel mai cunoscut criminal în serie, violator şi necrofil din 
Statele Unite, executat pe scaunul electric în 1989 (n.tr.). 


— 377 — 


dezlipită pe la colţuri. Când tipul se caută prin buzunare 
după cheile de la furgonetă (nici măcar împăratul Ming de 
pe planeta Mongo nu şi-ar lăsa maşina descuiată în 
Lowtown), cutia îi alunecă din mâini. Se desface şi din ea 
iese capătul unui obiect lunguieţ. 

Individul reuşeşte să-l prindă şi îl bagă la loc, dar Jason 
Laverty a fost în două misiuni în Irak şi ştie să recunoască 
un lansator de grenade atunci când îl are în faţa ochilor. Dă 
drumul la girofaruri şi se opreşte în spatele bărbatului, 
luându-l prin surprindere. 

— Scoate arma! îi spune Laverty partenerei sale. 

Ţâşnesc amândoi din maşină, cu Glock-urile în mâini, 
ţevile îndreptate în sus. 

— Lăsaţi cutia jos, domnule! strigă Laverty. Lăsaţi cutia 
jos şi puneţi-vă mâinile pe furgonetă! Acum! 

Câteva clipe individul - cam la patruzeci de ani, măsliniu 
şi cu umeri laţi - strânge mai tare cutia la piept, ca pe un 
prunc. Dar când Rosie Rosario îşi îndreaptă pistolul spre el, 
o aruncă din mâini. Cutia se desface şi lasă să se vadă un 
obiect despre care Laverty presupune că ar fi un lansator 
de grenade anti-tanc Hashim, de fabricaţie rusească. 

— Mama mă-sii de treabă! exclamă Rosario şi continuă: 
Toody, Toody, ce idee... 

— Lăsaţi armele jos, domnilor poliţişti. 

Laverty rămâne cu ochii pe Domnul cu Lansatorul de 
Grenade, dar Rosario se întoarce şi vede un bărbat alb, cu 
păr cărunt, îmbrăcat într-o geacă albastră. Acesta are 
propriul lui Glock şi o cască în ureche. Nu apucă să-l întrebe 
care-i treaba, că strada se umple de bărbaţi cu geci 
albastre care se năpustesc la Casa de Amanet şi 
împrumuturi King Virtue. Unul duce un berbec Stinger, 
căruia poliţiştii îi zic „pui de spărgător de uşi”. Rosario mai 
vede că pe spatele gecilor albastre sunt imprimate literele 
ATF“ şi are brusc senzaţia aceea inconfundabilă de vai-de- 


6 Ming Nemilosul - conducător al planetei Mongo, din benzile desenate 
avându-l ca personaj principal pe Flash Gordon (n.tr.). 

7 Bureau of Alcohol, Tobacco and Firearms - Agenţia Guvernamentală 
pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc (n.tr.). 


— 378 — 


mine-am-călcat-în-rahat. 

— Lăsaţi armele jos, domnilor poliţişti. Sunt agentul ATF 
James Kosinsky. 

Laverty îi răspunde: g 

— Ce-ar fi să ne laşi să-i punem cătuşele mai întâi? Intreb 
şi eu. 

Agenţii ATF se îngrămădesc în casa de amanet aidoma 
clienţilor într-un Walmart în Vinerea Neagră de dinaintea 
Crăciunului. Localnicii se strâng pe trotuarul de vizavi, mult 
prea uluiţi de numărul mare al agenţilor ca să se mai 
gândească să arunce în ei cu injurii. Sau cu pietre. 

Kosinsky oftează: 

— N-ai decât, îi spune el lui Laverty. Oricum, calul a 
plecat din grajd. 

— Habar n-am avut că aveţi o acţiune aici, spune 
Laverty. 

Între timp, Domnul cu Lansatorul de Grenade şi-a dat 
mâinile jos de pe furgonetă şi şi le-a dus la spate. E limpede 
că a mai jucat în filmul ăsta. 

— Îşi descuia furgonetă şi am văzut cum iese chestia aia 
din cutie. Cum ar fi trebuit să procedăm? 

— Exact cum aţi procedat, fireşte. 

Din casa de amanet se aud strigăte, zgomote de sticlă 
spartă şi bubuiturile berbecului care s-a apucat de treabă. 

— Uite ce zic eu, dacă tot sunteţi aici, ce-ar fi să-l 
aruncaţi pe domnul Cavelli în maşina voastră şi să veniţi cu 
noi înăuntru. Să vedeţi şi voi peste ce am dat. 

Kosinsky observă numărul maşinii de patrulare spre care 
Laverty şi Rosario îşi escortează prizonierul. 

— Aha, zice el. Care dintre voi e Toody şi care e 
Muldoon? 


11 


În vreme ce agenţii ATF, conduşi de Kosinsky, încep să 
percheziţioneze magazia mare şi întunecată din spatele 
modestei Case de Amanet şi împrumuturi King Virtue, un 
Mercedes cenuşiu opreşte în faţa casei de la numărul 49 pe 


— 379 — 


Elm Street. La volan este Hodges. Holly stă în faţă lângă el, 
pentru că spune (şi e destul de logic ce spune) că maşina 
este mai mult a ei decât a lor. 

— E cineva acasă, le atrăgea ea atenţia. Uite Honda aia 
murdară din faţă. 

Cu coada ochiului, Hodges observă cum din casa de 
vizavi iese un bătrân şi se apropie de ei cu paşi şovăitori. 

— Voi sta acum de vorbă cu Cetăţeanul Preocupat. Un 
cuvânt să nu scoateţi. 

Coboară geamul din partea lui. 

— Pot să vă fiu cumva de folos, domnule? 

— Zic că io aş putea să vă fiu vouă, spune bătrânul. 

li cercetează cu ochi curioşi pe Hodges şi pe însoțitorii lui. 
Se uită cu lăcomie şi la maşină. Hodges nu este deloc 
surprins. E o maşină grozavă. 

— Dacă pă Brady îl cătaţi, atunci să ştiţi că aveţi ghinion. 
Aia din faţă e a lu' coana Hartsfield. N-a mai mers cu ea de 
săptămâni bune. Nici nu cred că mai porneşte. Poate coana 
Hartsfield a plecat cu el, că n-am văzut-o azi. Că o văd 
mereu când iese la poartă să-şi ia corespondenţa. 

Le arată cutia poştală. 

— li plac cataloagele. Ca la toate femeile. 

Intinde o mână noduroasă. 

— Hank Beeson. 

Hodges i-o strânge şi apoi îi arată legitimaţia, având grijă 
să-şi pună degetul pe data expirării. 

— Imi pare bine, domnule Beeson. Eu sunt Bill Hodges, 
detectiv. Credeţi că îmi puteţi spune ce fel de maşină 
conduce domnul Hartsfield? Marcă şi model? 

— le un Subaru maro. Nu ştiu nici modelul, nici anul. Că 
mie mi se par o apă şi-un pământ toate alea făcute de 
gălbejiţii cu ochii mici şi oblici. 

— Am înţeles. Acum am să vă rog să vă întoarceţi în 
casă, domnule. S-ar putea mai încolo să mai avem câteva 
întrebări pentru dumneavoastră. 

— A făcut Brady vreo trăsnaie? 

— Nu, este doar o verificare de rutină, spune Hodges. Vă 
rog, intraţi acum în casă. 


— 380 — 


Dar Beeson nu-l ascultă, ci se apleacă mai mult ca să se 
uite bine la Jerome. 

— Nu eşti cam tinerel ca să fii poliţai? 

— Sunt stagiar, spune Jerome. Ascultaţi-l pe domnul 
detectiv şi intraţi în casă. 

— Mă duc, mă duc. 

Dar nu înainte de a le mai arunca celor trei o privire 
iscoditoare. 

— Şi de când, mă rog frumos, circulă poliţiştii noştri în 
Mercedesuri? 

Hodges nu ştie ce să-i răspundă, dar ştie Holly. 

— E o maşină confiscată de departamentul de Crimă 
Organizată. Ne-au dat-o nouă. Putem face ce dorim cu ea, 
pentru că noi suntem poliţia. 

— Aha. Mda. Normal. Logic. 

Beeson pare pe jumătate satisfăcut, pe jumătate profund 
nedumerit. Dar traversează şi intră în casă. Reapare 
imediat la fereastră. 

— Aia de la Crimă Organizată sunt agenţi federali, spune 
încet Hodges. 

Holly face un gest mic din cap către bătrânul de la geam 
şi pe buzele-i torturate îi apare un zâmbet. 

— Şi aveţi senzaţia că e/ ştie diferenţa? 

Când nu-i răspunde niciunul, trece la chestiuni practice: 

— Ce facem acum? 

— Dacă Hartsfield e acasă, am să-l arestez. Dacă nu e 
decât mama lui, am să o interoghez. Voi doi rămâneţi în 
maşină. 

— Nu cred că-i o idee bună, spune Jerome. 

Hodges îi vede chipul în oglinda retrovizoare şi îşi dă 
seama că tânărul nu se aşteaptă să-i fie luată în seamă 
obiecţia. 

— E singura pe care o am, zice Hodges. 

Se dă jos din maşină. Inainte să închidă portiera, Holly se 
apleacă spre el şi-i spune: 

— Nu-i nimeni acasă. 

El nu zice nimic, dar ea dă din cap ca şi când ar fi primit 
răspuns. 


— 381 — 


— Nu simţi? 
Ba da. Simte. 


12 


Hodges intră pe alee şi observă că sunt trase draperiile 
de la ferestrele mari din faţă. Aruncă o privire în Honda, dar 
nu-i atrage nimic atenţia. Încearcă portiera din dreapta 
volanului. Se deschide. Aerul dinăuntru este fierbinte şi 
stătut, cu iz slab de băutură. _ 

Închide portiera, urcă treptele şi sună la uşă. Îi aude 
clinchetul dinăuntru. Nu-i răspunde nimeni. Mai sună o 
dată, apoi bate. Tot nimeni. Loveşte cu pumnul, conştient 
de privirea curioasă a domnului Beeson de peste drum. Tot 
nimeni. 

Se duce la garaj şi se uită înăuntru printr-un geam al uşii. 
Câteva scule, un mini-frigider, cam atâta. 

Îşi scoate mobilul şi îl sună pe Jerome. Partea aceasta a 
străzii este foarte liniştită, aşa că aude - destul de slab - 
muzica AC/DC când i se face legătura. IlI şi vede pe Jerome 
răspunzând. 

— Roag-o pe Holly să-şi deschidă iPad-ul şi să caute 
numele persoanei care plăteşte impozitele pentru adresa 
asta: Elm Street, numărul 49. Crezi că poate? 

Îl aude pe Jerome discutând cu Holly. 

— Zice că încearcă. 

— Bine. Eu mă duc în spatele casei. Nu închide. Am să-ţi 
dau câte un semn la fiecare treizeci de secunde. Dacă vezi 
că trece mai mult de un minut şi nu mă mai auzi, să suni 
imediat la poliţie. 

— Eşti convins că vrei să faci asta, Bill? 

— Sunt. Vezi să-i spui lui Holly că nu-i mare chestie dacă 
nu află numele proprietarului. Nu vreau să o apuce iar 
bâzdâcii. 

— E calmă, spune Jerome. Deja a început să caute ce i-ai 
zis. Vezi să fii mereu pe fază. 

— N-ai grijă. 

Merge în spate pe aleea dintre garaj şi casă. Curtea este 


— 382 — 


micuță şi îngrijită. În centru se află un rond de flori. Hodges 
se întreabă cine le-o fi sădit. Mama sau Băieţelul. Urcă trei 
trepte din lemn până la verandă. Vede o uşă cu plasă, în 
cadru de aluminiu, cu o altă uşă în spatele ei. Uşa cu plasă 
e deschisă. Uşa de la casă nu este. 

— Jerome? Recepție. Totul e în ordine. 

_ Se uită pe geam şi vede o bucătărie. Curată şi ordonată. 
In scurgătorul de lângă chiuvetă sunt câteva farfurii şi 
pahare. Pe uşa cuptorului este întinsă o cârpă de vase. Pe 
masă sunt două suporturi pentru farfurii. Dar nu şi unul 
pentru Tata Urs, ceea ce se potriveşte cu profilul schiţat de 
el. Bate încet, apoi bate tare. Nu-i răspunde nimeni. 

— Jerome? Recepție. Totul e în ordine. 

Pune telefonul pe balustrada verandei şi scoate caseta 
din piele, bucuros că s-a gândit să o ia cu el. Înăuntru sunt 
şperaclele tatălui său - trei tije lungi, prevăzute la capete 
cu cârlige de diferite dimensiuni. Îl alege pe cel mijlociu. Şi 
bine face, pentru că intră uşor în broască. Îl mişcă încet, 
mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Tocmai vrea să se 
oprească şi să vorbească cu Jerome, când simte şperacilul 
cum agaţă mecanismul. Îl răsuceşte repede şi tare, aşa 
cum îl învățase tatăl lui, şi aude un pocnet mic atunci când 
sare siguranţa. Telefonul îi zbiară numele. Îl duce la ureche. 

— Jerome? Totul e în ordine. 

— M-ai speriat, spune Jerome. Ce faci? 

— Am spart uşa şi intru în casă. 


13 


Hodges intră în bucătăria familiei Hartsfield. Şi imediat îl 
izbeşte mirosul. Slab, dar distinct. Cu mobilul în mâna 
stângă şi revolverul tatălui său în cea dreaptă, Hodges 
merge pe urmele mirosului mai întâi în livingul pustiu. 
Telecomanda de la televizor şi revistele împrăştiate pe 
măsuţa de cafea îi spun că locul preferat al doamnei 
Hartsfield este canapeaua. Apoi urcă scara la etaj. Mirosul 
devine din ce în ce mai puternic. Nu tocmai duhoare, dar 
într-acolo se îndreaptă. 


— 383 — 


La etaj este un coridor scurt, cu o uşă pe partea dreaptă 
şi două pe stânga. O deschide pe cea din dreapta. Acolo 
este o cameră de oaspeţi unde nu a mai fost niciun oaspete 
de o veşnicie. Este la fel de goală şi curată ca o sală de 
operaţii. 

la din nou legătura cu Jerome, înainte de a deschide 
prima uşă din stânga. De acolo vine mirosul. Trage aer în 
piept şi intră repede şi aplecat de mijloc ca să nu fie luat 
prin surprindere de cineva ascuns în spatele uşii. Deschide 
şifonierul şi dă la o parte hainele. Nimeni. 

— Jerome? Recepție. 

— Ai găsit pe cineva? 

Şi nu... şi da. Cuvertura de pe patul dublu acoperă o 
formă inconfundabilă. 

— Aşteaptă puţin. 

Se uită sub pat şi nu vede decât o pereche de papuci, o 
pereche de pantofi roz, fără toc, o singură şosetă albă şi 
câteva şomoioage de praf. Dă cuvertura la o parte. Şi iat-o 
pe mama lui Brady Hartsfield. Cu pielea galbenă ca ceara, 
dar bătând vag în verde. li atârnă falca de jos. Ochii, 
prăfuiţi şi sticloşi, au intrat în orbite. Îi ridică un braţ, îl 
îndoaie uşor, îl lasă să cadă. E moartă de mult timp, pentru 
că rigor mortis a dispărut. 

— Fii atent, Jerome. Am găsit-o pe doamna Hartsfield. E 
moartă. 

— lisuse. 

Vocea de adult a lui Jerome sună spart şi piţigăiat. 

— Ce ai de gând să... 

— Aşteaptă puţin. 

— Mi-ai mai zis asta. 

Hodges lasă telefonul pe noptieră şi trage mai mult 
cuvertura, până la picioarele doamnei Hartsfield. E 
îmbrăcată într-o pijama albastră din mătase. Bluza are pete 
de vomă şi sânge, dar nu se observă nicio rană provocată 
de glonţ sau cuţit. Faţa femeii este umflată, dar pe gât nu 
se văd nici vânătăi, nici urme de funie. Tumefierea este 
doar consecinţa descompunerii. li ridică bluza cât să-i poată 
observa abdomenul. Este uşor umflat, aşa cum este şi faţa, 


— 384 — 


dar în cazul acesta Hodges presupune că este vorba de 
gaze. Se apleacă peste chipul ei şi i se uită în gură. Vede 
exact ce se aştepta: pe limbă şi între gingii şi pereţii 
obrajilor este o substanţă vâscoasă, ca o mâzgă scârboasă 
şi groasă. Probabil că s-a îmbătat, a vomitat ultima masă şi 
şi-a dat duhul ca o vedetă rock. Sângele ăla poate să fi 
provenit din gât. Sau să fie semnul unui ulcer grav. 

Ridică telefonul şi spune: 

— Poate că a otrăvit-o el, dar mai probabil este că a 
făcut-o singură. 

— Alcool? 

— Tot ce se poate. N-avem cum să ştim fără autopsie. 

— Ce vrei să facem noi? 

— Să staţi cuminţi acolo. 

— Nici acum nu sunăm la poliţie? 

— Nu încă. 

— Vrea Holly să-ţi zică ceva. 

O pauză de o secundă şi o aude apoi pe Holly. Pare 
calmă. Ba chiar mai calmă decât Jerome. 

— Numele femeii este Deborah Hartsfield. Deborah cu H 
la sfârşit. 

— Bravo. Acum dă-i telefonul înapoi lui Jerome. 

Trece altă secundă. Şi Jerome îi spune: 

— Sper că ştii ce faci. 

Ba nu ştiu, îşi spune Hodges în timp ce verifică baia. Ţi-ai 
pierdut minţile şi singura cale prin care ţi le poţi recupera 
este să renunţi la toată povestea asta. Ştii foarte bine că 
aşa este. 

Dar şi-o aminteşte pe Janey în momentul când i-a dat 
pălăria, pălăria aia elegantă din fetru, cum poartă detectivii 
particulari din filme. Şi ştie că nu poate să renunţe. Nu vrea 
să renunţe. 

Baia este curată. Aproape curată. Sunt nişte fire de păr în 
chiuvetă. Hodges le vede, dar nu le acordă atenţie. Se 
gândeşte la diferenţa esenţială dintre moartea accidentală 
şi crimă. Ar fi rău pentru ei să fie vorba despre crimă, 
pentru că atunci când un nebun se apucă să-şi omoare 
rudele apropiate înseamnă că nu se mai dă în lături de la 


— 385 — 


nimic. Însă, dacă ar fi vorba despre un accident sau suicid, 
atunci poate că ar mai avea ceva timp. Poate că Brady 
Hartsfield s-a ascuns pe undeva, încercând să se hotărască 
ce să facă în continuare. 

Ceea ce cam fac şi eu acum, îşi spune Hodges. 

Ultima cameră de la etaj este a lui Brady. Patul este 
nedesfăcut. Pe birou este un talmeş-balmeş de cărţi, 
majoritatea Science fiction. Pe perete e un afiş cu 
Schwarzenegger în Terminator, cu ochelari negri şi o armă 
uriaşă. 

lIl be back, îşi zice Hodges uitându-se la el. 

— Jerome? Recepție. 

— Moşul de vizavi e tot cu ochii pe noi. Holly zice că ar 
trebui să intrăm în casă. 

— Încă nu. 

— Dar când? 

— Când sunt sigur că nu-i niciun pericol. 

Brady are propria lui baie. Curată şi ordonată ca dulapul 
unui soldat în ziua de inspecţie. Hodges se uită prin ea în 
treacăt şi apoi coboară la parter. Livingul dă într-o firidă 
unde e spaţiu doar pentru un birou mic. Pe el este un 
laptop. De spătarul scaunului atârnă o poşetă. Pe perete 
este o fotografie înrămată cu femeia din patul de la etaj şi 
Brady Hartsfield în adolescenţă. Sunt undeva pe o plajă. Se 
ţin cu mâinile de mijloc şi şi-au lipit obrajii unul de al 
celuilalt. Pe buze au zâmbete identice, strălucitoare. Relaţia 
dintre ei pare mai degrabă una de iubită-iubit decât de 
mamă-fiu. 

Hodges îl priveşte fascinat pe Domnul Mercedes în anii 
lui de tinereţe. Pe chipul lui nu se citeşte nimic care să 
sugereze tendințe  ucigaşe. Dar, fireşte, pe chipul 
criminalilor rareori se poate citi asta. Cei doi seamănă 
destul de puţin, mai mult la forma nasului şi la culoarea 
părului. Femeia a fost destul de drăguță. Cum se zice, a 
trecut la un milimetru pe lângă frumuseţe. Dar Hodges e în 
stare să pună pariu că tatăl lui Brady nu era prea chipeş. 
Pentru că băiatul din poză pare... banal. Un puşti pe lângă 
care treci pe stradă fără să-l observi. 


— 386 — 


Probabil că aşa şi vrea să fie, îşi zice Hodges. Omul 
Invizibil. 

Se întoarce în bucătărie şi vede o uşă lângă aragaz. O 
deschide şi se uită la scara care coboară în întuneric. 
Conştient de faptul că este perfect vizibil pentru oricine s-ar 
ascunde acolo, Hodges pipăie peretele căutând 
întrerupătorul. Aprinde lumina şi îşi scoate pistolul. Vede o 
masă de lucru. Dincolo de ea este un raft lung cât întreaga 
încăpere şi înalt până la talie. Pe el se află un şir de 
computere. Parcă ar fi Centrul Spaţial de la Cape 
Canaveral. 

— Jerome? Recepție. 

Fără să aştepte răspunsul tânărului, coboară scara, cu 
pistolul într-o mână şi mobilul în cealaltă, ştiind foarte bine 
că acum încalcă grotesc toate regulile şi metodele 
poliţieneşti. Dacă Brady se ascunde sub scară şi are şi el un 
pistol şi îl împuşcă pe Hodges în glezne? Sau dacă i-a întins 
o capcană? E în stare; Hodges e sigur de asta. 

Dar nu se împiedică de nicio sârmă care să declanşeze o 
explozie. Şi vede că pivniţa e pustie. În fundul ei este o 
cămară cu uşa deschisă. Însă rafturile dinăuntru sunt toate 
goale. Intr-un colţ sunt aruncate mai multe cutii pentru 
pantofi. Şi ele par a fi goale. 

Concluzia este, îşi zice Hodges, că ori Brady şi-a omorât 
mama, ori a găsit-o moartă când a venit acasă. Oricum ar fi 
fost, acela a fost momentul când s-a hotărât să strângă 
tabăra. Dacă a avut explozibili, probabil că i-a ţinut pe 
rafturile alea din cămară (posibil în cutiile de pantofi) şi i-a 
luat cu el. 

Hodges urcă în living. A venit momentul să-şi cheme noii 
parteneri înăuntru. Nu vrea să-i implice mai mult decât sunt 
deja, dar e vorba despre computerele acelea din pivniţă. 
Pentru că el e varză la computere. 

— Intraţi prin spate, îi spune lui Jerome. E deschisă uşa 
de la bucătărie. 


— 387 — 


14 


Holly intră prima, adulmecă aerul şi exclamă: 

— Câh! Asta-i de la Deborah Hartsfield? 

— Da. Încearcă să nu te gândeşti. Haideţi cu mine în 
pivniţă. Vreau să vă uitaţi la ceva. 

Coboară scara, iar Jerome trece cu palma pe suprafaţa 
mesei de lucru. 

— Oricum ar fi dementul ăsta, trebuie să recunosc că-i al 
naibii de obsedat de curăţenie. 

— Aveţi de gând să chemaţi poliţia, domnule Hodges? 

Holly îşi roade iarăşi buzele. 

— Probabil că da şi eu nu am cum să vă opresc, dar 
mama o să fie atât de supărată pe mine... Unde mai pui că 
nu mi se pare corect, din moment ce noi am aflat cine e. 

— Nu m-am hotărât ce voi face, spune Hodges, deşi în 
sinea lui îi dă dreptate: nu este deloc corect. Dar mi-ar 
plăcea să ştiu ce-i în computerele astea. Poate dacă aflu, 
am să ştiu care-i hotărârea cea mai bună. 

— El nu seamănă cu Olivia, zice Holly. Precis că are o 
parolă bună. 

Jerome alege la întâmplare unul dintre calculatoare (se 
întâmplă să fie Numărul Şase; adică nu are mare lucru în el) 
şi apasă butonul din spatele monitorului. E un Mac, dar nu 
se aude niciun semnal sonor. Brady nu poate să sufere 
acordurile alea vesele şi le-a scos din toate computerele lui. 

Ecranul Numărului Şase se face gri. După vreo cinci 
minute griul se face albastru. Până şi Hodges ştie că acum 
ar trebui să apară caseta cu parola, însă, în locul ei, cifra 20 
umple ecranul. Se face apoi 19, şi 18, şi 17. 

Hodges şi Jerome se uită perplecşi la numărătoarea 
inversă, incapabili să facă vreo mişcare. 

— Nu, nu, nu! ţipă Holly. Închide-/! 

Când nu se mişcă niciunul, se repede ea şi ţine apăsat 
butonul din spatele monitorului până când ecranul se face 
negru. Apoi răsuflă uşurată şi zâmbeşte. 

— Vai de steaua mea! Era s-o păţim! 

— La ce te gândeşti? o întreabă Hodges. Că sunt 


— 388 — 


conectate la ceva şi ar fi putut să explodeze? 

— Poate doar se blochează, spune Holly. Dar cred mai 
degrabă că-i un program sinucigaş. Dacă numărătoarea 
inversă ajunge la zero, programul ăsta şterge datele din 
calculator. Toate datele. Poate le şterge doar din 
computerul pornit, dar dacă sunt conectate între ele le 
şterge din toate. Şi probabil că sunt conectate. 

— Şi cum se opreşte? o întreabă Jerome. Apăsând pe o 
tastă anume? 

— Poate. Sau poate prin voce. 

— Cum adică? nu pricepe Hodges. 

— Prin comandă vocală, îi explică Jerome. Adică Brady 
zice Ciocolata Milka sau Chiloţți şi numărătoarea inversă se 
opreşte. 

Holly chicoteşte printre degetele cu care şi-a astupat 
gura şi apoi îl împinge cu timiditate pe Jerome în umăr. 

— Ce caraghios eşti, îi zice ea. 


15 


S-au aşezat toţi trei în jurul mesei din bucătărie şi au 
lăsat deschisă uşa din spate ca să intre aer curat în casă. 
Hodges stă cu bărbia în palmă şi cu cotul sprijinit de unul 
din suporturile pentru farfurii. Jerome şi Holly tac chitic, 
lăsându-l să se gândească ce urmează să facă. În cele din 
urmă, Hodges ridică fruntea şi se uită la ei. 

— Am să sun la poliţie. Nu-mi convine şi probabil că nu aş 
face-o dacă ar fi vorba doar de Hartsfield şi de mine. Dar 
trebuie să mă gândesc şi la voi doi... 

— N-o face din cauza mea, îl întrerupe Jerome. Dacă ai 
vreo idee cum anume să continuăm, să ştii că rămân alături 
de tine. 

Normal că rămâi, comentează Hodges în gând. Ţi se pare 
că ştii la ce riscuri te expui, dar habar n-ai. La 
şaptesprezece ani viitorul este o noţiune pur teoretică. 

Cât despre Holly... până de curând chipul ei era un fel de 
ecran de cinema, pe care îi erau proiectate absolut toate 
gândurile şi trăirile. Insă în clipa aceasta expresia îi este de 


— 389 — 


nepătruns. 

— Mulţumesc, Jerome, însă... 

Dar e greu. E greu să renunţe. Mai ales că acum ar fi a 
doua oară când ar trebui să-l scape din mână pe Domnul 
Mercedes. 

Cu toate acestea... 

— Nu-i vorba doar despre noi, nu pricepi? Poate că mai 
are explozibil şi dacă îl foloseşte într-un loc aglomerat... 

Se uită în ochii lui Holly. 

— ... la fel cum a folosit Mercedesul verişoarei tale, 
atunci eu aş fi de vină pentru toate victimele pe care le-ar 
face. Şi ăsta e un risc pe care nu vreau să mi-l asum. 

Incet, rostind cuvintele cu foarte multă grijă, ca şi cum ar 
dori să compenseze toţi anii aceia mulţi de bâlbăieli şi 
bolboroseli, Holly îi spune: 

— Numai dumneavoastră puteţi să-l prindeţi, nimeni 
altcineva. 

— Mulţumesc pentru încredere, dar nu, îi zice el cu 
blândeţe. Poliţia are mai multe mijloace de acţiune. Foştii 
mei colegi vor începe prin a-i da în urmărire maşina. Eu nu 
am cum să fac asta. 

Sună corect, dar el nu crede că şi este neapărat aşa. 
Brady face parte din categoria criminalilor foarte inteligenţi, 
atunci când nu face lucruri nebuneşti, precum acela de la 
Complexul Municipal. Probabil că deja şi-a ascuns maşina 
pe undeva - într-o parcare etajată din centru, sau poate în 
parcarea de la aeroport, sau într-o parcare imensă de la 
unul din mallurile din oraş. Pentru că nu este vorba despre 
un Mercedes-Benz; ci despre un Subaru absolut banal, de 
culoarea rahatului. Şi, în cazul ăsta, nu va putea fi găsit azi 
şi nici mâine. Ba s-ar putea să se facă săptămâna viitoare şi 
ei tot să-l caute. Şi chiar dacă îi găsesc maşina, asta nu 
înseamnă că-l vor găsi şi pe Brady. 

— Numai dumneavoastră, nimeni altcineva, stăruie Holly. 
Şi doar cu ajutorul nostru. 

— Holly... 

— Cum să renunţaţi? strigă ea. 

Strânge pumnul şi se loveşte în frunte cu el, lăsând o 


— 390 — 


urmă roşie. 

— Cum puteţi să  renunţaţi? Janey a tinut la 
dumneavoastră! Cred că vă era iubită! Şi acum e moartă! 
La fel ca femeia aia de sus! Amândouă sunt moarte! 

Vrea să se mai lovească încă o dată, dar Jerome o apucă 
de mână. 

— Gata, îi zice. Nu te mai lovi, te rog. Îmi face mie rău. 

Holly începe să plângă. Jerome o strânge în braţe cu 
stângăcie. El este negru, iar ea este albă. El are 
şaptesprezece ani, iar ea e trecută de patruzeci. Dar lui 
Hodges i se pare că priveşte cum un tată îşi consolează 
fiica tristă pentru că nu a invitat-o nimeni la Balul Bobocilor. 

Hodges se uită la curtea micuță, dar foarte bine îngrijită 
din spatele casei. Şi el e trist. Şi nu doar din cauza lui Janey, 
deşi ar fi suficientă tristeţe în motivul acesta. Se simte trist 
din cauza victimelor de la Complexul Municipal. Se simte 
trist din cauza surorii lui Janey, pe care s-au încăpățânat să 
nu o creadă, pe care a crucificat-o presa şi care a fost apoi 
împinsă la sinucidere de bărbatul care a locuit în casa 
aceasta. Ba chiar îi pare nespus de rău că nu i-a acordat 
destulă atenţie doamnei Melbourne. Ştie că Pete Huntley o 
să facă tot posibilul ca să nu fie acuzat, iar asta îl face să se 
simtă şi mai îngrozitor. De ce? Pentru că Pete nu-i un 
detectiv la fel de bun cum încă mai este el, Hodges. Şi nu 
va fi niciodată, nici măcar în zilele lui cele mai inspirate. Da, 
sigur, este un tip de milioane şi munceşte mult, cu toate 
acestea... 

Cu toate acestea... 

Cu toate acestea... cu toate acestea... cu toate acestea... 

Trebuie să renunţe, chiar dacă simte că-i vine să moară. 
După ce dai totul la o parte, nu mai rămâne decât un singur 
lucru: Kermit William Hodges a ajuns într-un punct mort. lar 
Brady Hartsfield e liber ca pasărea cerului. S-ar putea să fie 
o pistă în computerele alea - ceva care să le sugereze unde 
s-ar afla el acum, sau ce planuri are, sau şi una, şi alta -, 
dar Hodges nu le poate accesa. Şi nici nu mai are cum să 
justifice faptul că nu divulgă poliţiei numele şi descrierea 
individului care a comis Masacrul de la Complexul 


— 391 — 


Municipal. Poate că Holly are dreptate, poate că Brady 
Hartsfield nu va fi prins şi va săvârşi o altă atrocitate, dar 
kermitfrog19 a rămas fără opţiuni. Tot ce mai poate face 
este să încerce, pe cât îi stă în putere, să-i protejeze pe 
Jerome şi Holly. Dar s-ar putea nici asta să nu-i reuşească. 
Pentru că i-a văzut moşulică ăla băgăreţ de vizavi. 

lese pe verandă şi-şi deschide telefonul Nokia, pe care 
azi l-a folosit mai mult decât toată perioada trecută de când 
a ieşit la pensie. 

Poate să fie mai nasol decât atât? îşi spune el şi 
formează numărul lui Pete Huntley. 


16 


Pete răspunde aproape imediat. 

— Partenere! strigă el vesel. 

Din fundal se aude o hărmălaie de voci şi în primul 
moment Hodges îşi spune că Pete e într-un bar, că e uşor 
pilit şi că în scurtă vreme va fi mangă. 

— Pete, trebuie să vorbim despre... 

— Da, da, am să-mi pun în cap câtă cenuşă pofteşti tu 
să-mi pun, dar nu acum. Cine te-a sunat? Izzy? 

— Huntley! zbiară cineva. Şeful ajunge aici în cinci 
minute! Cu presa! Unde-i blestematul ăla de purtător de 
cuvânt? 

Purtător de cuvânt? Adică Pete nu-i în niciun bar şi nu e 
deloc beat, îşi spune Hodges. E doar în al nouălea cer. 

— Nu m-a sunat nimeni, Pete. Ce se întâmplă? 

— Nu ştii? râde Pete. Nu s-a întâmplat mai nimic. Doar că 
a avut loc cea mai mare captură de arme din istoria 
oraşului ăstuia. Poate chiar din istoria ţării. Sute de 
mitraliere M2 şi HK91, lansatoare de grenade, ba chiar şi 
tunuri cu laser, lăzi cu pistoale semiautomate Lahti L-35 în 
stare perfectă, revolvere ruseşti AN-9 cu unsoarea din 
fabrică încă pe ele... păi, aici sunt destule arme cât pentru 
douăzeci de miliții est-europene. Şi muniţia! lisuse 
Hristoase! Stivele cu lăzi sunt cât două etaje de înalte! 
Dacă ar fi luat foc afurisita asta de casă de amanet, 


— 392 — 


Lawtown ar fi fost şters de pe faţa pământului! 

Sirene. Se aud sirene. Şi strigăte. Cineva urlă la altcineva 
să asigure dracului zona mai bine ca să nu mai intre acolo 
toţi curioşii. 

— Ce casă de amanet? 

— King Virtue, de la sud de Martin Luther King. O ştii? 

— Mda... 

— la ghici a cui e? 

Dar Pete e mult prea surescitat ca să-i aştepte răspunsul. 

— A lui Alonzo Moretti! Te-ai prins? 

Hodges nu s-a prins deloc. 

— Moretti e nepotul lui Fabrizio Abbascia, Bill! Nepotul lui 
Fabby Năsosul! Acum ţi s-a aprins vreun beculeţ? 

Nu i se aprinde nimic, pentru simplul motiv că, atunci 
când îl interogaseră Pete şi Isabelle, el a scos la nimereală 
numele lui Abbascia din lunga listă a celor care-i poartă 
ranchiună... şi pe lista aia din capul lui sunt vreo câteva 
sute de indivizi care ar fi în stare să profite de orice ocazie 
ca să i-o plătească. 

— Pete, proprietarul casei de amanet despre care 
vorbeşti tu e un negru. Toate afacerile din cartierul ăla sunt 
deţinute de negri. 

— Ba pe dracu’. Pe firmă e trecut numele Bertonne 
Lawrence, dar prăvălia e închiriată şi Lawrence e doar de 
faţadă. Uite, acum ne spune şi ce lapte a supt de la maică- 
sa. Şi ştii care-i chestia cea mai mişto? Jumate din reuşită e 
a noastră, pentru că doi colegi de-ai noştri au devansat cam 
cu o săptămână operaţiunea ălora de la ATF. Suntem toţi 
aici. Şeful e şi el pe drum şi vine cu mai multe maşini de 
ziarişti decât sunt carele alegorice la parada de Ziua 
Recunoştinţei. Nici vorbă să-i lăsăm pe federali să-şi aroge 
tot meritul. Nici vorbă! 

Hohoteşte ca un descreierat. 

Sunt toţi acolo, îşi spune Hodges. Atunci cine se mai 
ocupă de Domnul Mercedes? Ofiţerul Nimeni, ăla se ocupă. 

— Tre’ să mă duc şi eu, Bill. Măi, omule... chestia asta e 
incredibilă. 

— Sigur că este, dar spune-mi ce legătură are cu mine. 


— 393 — 


— Păi, ce-ai zis tu atunci. Că bomba din maşină a fost o 
răzbunare. Că Moretti a vrut să-ţi plătească datoria de 
sânge a lui tac-su mare. Pe lângă toate puştile şi 
mitralierele şi grenadele şi pistoalele şi toate alelalte, am 
găsit şi vreo patruzeci de lăzi de la Hendricks Chemicals. 
Ştii cu ce se ocupă ăştia? 

— Fabrică explozibili cauciucaţi. 

Acum i se aprind beculeţele. 

— Da. Îi faci să explodeze cu detonatoare din azidă de 
plumb, exact ca acela folosit la maşina ta. Incă n-am făcut 
analiza chimică a bombei care ţi-a fost destinată, dar fii 
sigur că vom afla că tot explozibil cauciucat a fost. N-am 
nicio îndoială. Mare băftos eşti, Bill. 

— Corect, zice Hodges. Sunt băftos. 

Îşi imaginează întreaga scenă din jurul casei de amanet 
King Virtue: pretutindeni doar poliţişti şi agenţi ATF 
(probabil certându-se deja pe jurisdicție) şi mai sosesc şi 
alţii. Lowbriar Avenue e închisă, probabil şi Martin Luther 
King. Tot mai mulţi gură-cască se îmbulzesc pe margini, în 
spatele baricadelor instalate. Şeful Poliţiei şi alţi mahări 
sunt pe drum. Primarul nu va rata ocazia să ţină un discurs. 
Plus toţi reporterii, echipele de la televiziuni şi vehiculele 
pentru transmisiuni în direct. Pete e exaltat la maximum. 
Aşa stând lucrurile, are Hodges de gând să se lanseze într-o 
tiradă complicată despre Masacrul de la Complexul 
Municipal, un site de chat care se cheamă Sub Umbrela 
Albastră a lui Debbie, o mămicuţă care probabil că a băut 
până a murit niţel şi un depanator de computere fugit de 
acasă? 

Nu, se hotărăşte el, nu am să fac asta. 

În schimb, îi urează mult noroc lui Pete şi apasă tasta 
prin care încheie convorbirea. 


17 


Nu o mai găseşte pe Holly în bucătărie, dar o aude. Se 
pare că Holly Gângava s-a transformat în Holly 
Propovăduitoarea Independenţei. Pentru că, cel puţin 


— 394 — 


deocamdată, vocea ei a căpătat cadenţa aceea de Lăudat- 
fie-Domnul. 

— Sunt cu domnul Hodges şi cu prietenul lui, Jerome, zice 
ea. Sunt prietenii mei, Mama. Am luat împreună prânzul şi a 
fost foarte plăcut. Şi diseară o să luăm şi cina împreună. 
Povestim despre Janey. Ba mă duc, dacă aşa vreau. 

Cu toate problemele pe care le are şi în ciuda mâhnirii 
neîncetate pentru ce i s-a întâmplat lui Janey, Hodges se 
bucură când o aude pe Holly cum o înfruntă pe mătuşa 
Charlotte. Habar nu are dacă o face pentru prima oară în 
viaţă, dar nu-i deloc imposibil. 

— Cine a sunat pe cine? îl întreabă el pe Jerome făcând 
un semn din cap în direcţia de unde vine vocea lui Holly. 

— Holly. Dar eu am fost cu ideea. Avea telefonul închis ca 
să n-o sune maică-sa la fiecare cinci minute. Şi nu m-a 
ascultat până nu i-am zis că cucoana ar putea să sune la 
poliţie. 

— Şi ce dacă am /uat-o, spune acum Holly. A fost maşina 
Oliviei, deci nu se poate spune că am furat-o. Vin diseară, 
Mama. Până atunci, /asă-mă în pace! 

Se întoarce în bucătărie. E îmbujorată, are o privire 
sfidătoare, pare mult mai tânără şi e chiar drăguță. 

— Eşti tare, Holly, îi spune Jerome şi vrea să bată palma 
cu ea. i 

Ea nu-l bagă în seamă. Il fixează pe Hodges cu privirea-i 
încă mânioasă. 

— Nu-mi pasă dacă sunaţi la poliţie şi eu o să am 
necazuri din cauza asta. Dar, dacă n-aţi făcut-o deja, n-ar 
trebui s-o faceţi. Poliția nu poate să-l găsească. Noi putem. 
Sunt convinsă că putem. 

Hodges îşi dă seama că, dacă prinderea Domnului 
Mercedes înseamnă mai mult pentru vreo altă fiinţă de pe 
faţa pământului în afară de el, acea fiinţă este Holly 
Gibney. Probabil că este prima oară în viaţă când ea face 
ceva cu adevărat important. Şi o face alături de oameni 
care o simpatizează şi o respectă. 

— Nu renunţăm încă. În principal pentru că poliţiştii au 
altă treabă astăzi. lar nostimada - sau poate ar trebui să 


— 395 — 


spun „ironia” - e că ei au senzaţia că treaba lor are 
legătură cu mine. 

— Despre ce vorbeşti? îl întreabă Jerome. 

Hodges se uită la ceas şi vede că e două douăzeci. Au 
stat destulă vreme aici. 

— Haideţi să mergem la mine. O să vă spun pe drum 
care-i problema şi după aia o să mai facem o încercare să-i 
dăm de urmă dementului. Dacă nici acum nu vom 
descoperi nimic, atunci va trebui să-l sun din nou pe fostul 
meu partener. Nu vreau să risc să se petreacă o altă 
tragedie. 

Deşi riscul există deja. Şi le citeşte pe chipuri că şi ei sunt 
conştienţi de asta. 

— Când am sunat-o pe mama, m-am dus în biroul ăla 
micuţ de lângă living, spune Holly. Şi am văzut laptopul 
doamnei Hartsfield. Vreau să-l iau cu mine. 

— De ce? 

— Poate am să aflu cum putem intra în computerele lui. 
Poate că doamna a notat pe undeva cum se opreşte 
numărătoarea aia inversă. Adică ce tastă trebuie apăsată 
sau care e comanda vocală. 

— Puțin probabil, Holly. Indivizii cu probleme grave la 
mansardă, aşa cum e Brady Hartsfield, se dau peste cap ca 
să-şi ascundă adevăratul chip faţă de absolut toată lumea. 

— Ştiu, spune Holly. Normal că ştiu. Eu am probleme la 
mansardă; şi eu încerc s-o ascund. 

— Haide, Hol, nu vorbi aşa. 

Jerome încearcă să o ia de mână. Holly se fereşte şi îşi 
scoate pachetul de ţigări din buzunar. 

— Am probleme şi ştiu că le am. Ştie şi mama şi de-aia 
nu mă scapă din ochi. De-aia mă spionează. Pentru că vrea 
să mă protejeze. Poate că doamna Hartsfield a făcut la fel. 
In fond, era vorba despre fiv/ei. 

— Dacă individa aia de la Discount Electronix nu ne-a 
minţit, zice Hodges, doamna Hartsfield era beată cea mai 
mare parte a timpului. 

Holly nu se lasă: 

— Poate că era una din persoanele alea care 


— 396 — 


funcționează mai bine în stare de beţie. Aveţi voi o idee mai 
bună? 

Hodges se dă bătut. 

— Fie, ia blestematul ăla de laptop. Şi hai să mergem. 

— Nu încă, zice ea. În cinci minute. Vreau să fumez o 
ţigară. Mă duc afară. 

lese pe veranda din spatele casei. Se aşază pe o treaptă. 
Îşi aprinde ţigara. 

Hodges îi strigă prin uşa cu plasă: 

— Când te-ai făcut aşa de categorică, Holly? 

Îi răspunde fără să se întoarcă: 

— Cred că atunci când am văzut bucăţi din verişoara 
mea arzând în mijlocul străzii. 


18 


La trei fără un sfert, Brady iese din camera de motel ca 
să ia aer şi vede pe partea cealaltă a şoselei un restaurant 
din lanţul Chicken Coop. Traversează şi îşi comandă ultima 
masă: un Clucker Delight cu mult sos şi salată de varză. 
Restaurantul este aproape pustiu şi îşi alege o masă de 
lângă fereastră ca să se poată bucura de razele soarelui. 
Foarte curând nu va mai avea parte de ele, aşa că vrea să 
le simtă căldura cât se mai poate. 

Mănâncă încet, gândindu-se la toate dăţile când i-a adus 
mamei mâncare de la Chicken Coop şi cum mama îi cerea 
mereu Clucker Delight cu multă salată de varză. Acum şi-a 
comandat felurile ei preferate fără să se gândească. Incepe 
să plângă şi îşi şterge lacrimile cu un şerveţel. Biata Mami! 

E plăcută lumina soarelui, dar avantajele ei sunt 
efemere. Brady crede că bezna îi va oferi beneficii de o 
durată infinit mai lungă. Gata cu limbariţa lesbo-feministă a 
lui Freddi Linklatter. Gata cu explicaţiile lui Tones Frobisher 
cum că el nu poate merge la intervenţii din cauză că ARE 
ALTE RESPONSABILITAŢI FAŢA DE MAGAZIN, când, de fapt, 
nu merge pentru că nu e în stare să recunoască un hard 
disk deteriorat nici dacă l-ar muşca de puţulică. Gata cu 
senzaţia că rinichii i se fac sloiuri de gheaţă atunci când 


— 397 — 


merge cu dubiţa lui Mr. Tastey şi congelatoarele sunt date 
la maximum pentru că este luna august. Gata cu pumnii pe 
care îi dă în bordul Subarului său când nu-i merge aparatul 
de radio. Gata cu gândurile la chiloţii din dantelă ai mamei 
şi la coapsele ei foarte lungi. Gata cu furia turbată care îl 
inundă atunci când îşi dă seama că toată lumea îl ignoră şi 
nimeni nu-l apreciază. Gata cu migrenele. Şi gata cu nopţile 
fără somn, pentru că doar de somn va avea parte de azi 
încolo. Doar de somn şi de nimic altceva. 

Fără vise. 

După ce termină de mâncat (până la ultima firimitură), 
Brady îşi debarasează masa şi şterge cu un şerveţel dâra 
de sos rămasă pe farfurie. Fata de la bufet îl întreabă dacă 
i-a plăcut. Brady zice că i-a plăcut foarte mult şi se întreabă 
în sinea lui cât va apuca să digere din pui şi din sos şi din 
chiflă şi din salata de varză înainte ca explozia să-i despice 
burta şi să împrăştie în jur resturile mesei. 

Îşi vor aduce aminte de mine, îşi spune el, aşteptând să 
treacă maşinile ca să traverseze şi să se întoarcă la motel. 
Cel mai mare număr de victime. O să intru în istorie. Acum 
se bucură că nu l-a omorât pe umflatul de fost poliţist. 
Hodges trebuie să trăiască şi să vadă ce se va întâmpla 
diseară. Va trebui să-şi amintească. Va trebui să-şi ducă 
viaţa mai departe ştiind că a fost numai şi numai vina lui. 

Ajunge în cameră şi se uită la scaunul cu rotile. Pe perna 
cu PARCARE PENTRU CUR a aşezat punga pentru urină, 
plină cu explozibil. Ar vrea să ajungă devreme la CCAM (dar 
nu prea devreme; ultimul lucru de care are nevoie e să iasă 
şi mai mult în evidenţă decât va ieşi oricum din cauză că-i 
bărbat şi are mai mult de treisprezece ani), dar mai are 
puţin timp până când va trebui să plece. Din pură 
obişnuinţă şi fără vreun motiv anume, şi-a luat laptopul cu 
el. Dar uite că acum îi pare bine că l-a luat. Îl deschide, îl 
conectează la internetul motelului şi intră pe Umbrela 
Albastră a lui Debbie. Unde postează un ultim mesaj - ca un 
fel de poliţă de asigurare. 

După ce a rezolvat-o şi pe asta, pleacă spre parcarea 
aeroportului ca să îşi ia maşina. 


— 398 — 


19 


Hodges şi cei doi detectivi debutanţi ajung pe Harper 
Road puţin înainte de trei şi jumătate. Holly aruncă o privire 
rapidă în jur, apoi duce la bucătărie laptopul răposatei 
doamne Hartsfield şi îl deschide. Jerome şi Hodges stau pe 
lângă ea, sperând amândoi că nu va fi nevoie de vreo 
parolă... dar uite că este. 

— Incearcă numele ei, sugerează Jerome. 

Holly îl tastează, dar Mac-ul dă din ecran: nu. 

— Bine, atunci încearcă Debbie, zice iar Jerome. O dată 
cu ie la sfârşit şi o dată cu. 

Holly îşi dă la o parte din ochi şuviţele de păr de culoarea 
şoarecelui, pentru ca tânărul să-i observe mai bine iritarea. 

— Găseşte-ţi ceva de făcut, Jerome, bine? Nu-mi sta în 
cârcă. Nu-mi place. 

Acum se uită la Hodges. 

— Imi daţi voie să fumez aici? Sper că da. Gândesc mai 
bine aşa. Ţigările mă ajută să gândesc mai bine. 

Hodges îi întinde o farfurioară. 

— Îți dau voie. Mă duc cu Jerome în birou. Strigă-ne dacă 
găseşti ceva. 

Deşi sunt slabe şanse să găseşti continuă el în gând. 
Slabe şanse în toate privințele. 

Holly nu mai e atentă la el. S-a luminat toată. A renunţat 
la tonul propovăduitor şi a revenit la bolboroseala ei veche. 

— Sper că a lăsat un indiciu. Am speranţă de indiciu. 
Speranţă de indiciu are Holly. 

Of, Doamne, îşi zice Hodges. 

Când ajung în birou, îl întreabă pe Jerome dacă are vreo 
idee la ce indiciu se referă Holly. 

— Există computere care, după trei încercări eşuate, îţi 
dau un indiciu despre care ar putea fi parola. Ca să-ți 
zgâlţâie niţel memoria, în caz că ai uitat. Dar trebuie să fie 
programate ca să facă chestia asta. 

Din bucătărie se aude un strigăt energic şi deloc bâlbâit: 

— Căcat! Doi căcați! Trei căcați! 

Hodges şi Jerome se uită unul la celălalt. 


— 399 — 


— Niciun indiciu, spune Jerome. 
20 


Hodges îşi deschide şi el calculatorul şi îi spune lui 
Jerome ce vrea: o listă cu toate adunările publice din 
următoarele câteva zile. 

— Sigur, imediat, zice Jerome. Dar poate vrei să te uiţi la 
asta mai întâi. 

— La ce? 

— Ai un mesaj. Sub Umbrela Albastră. 

— Dă click pe el. 

Pumnii strânşi ai lui Hodges se deschid treptat, pe 
măsură ce citeşte ultima postare a lui ucigmerc 


Pa, pa, FRAIERE. 
PS: Un weekend plăcut îţi doresc. Al meu aşa 
va fi. 


Jerome spune: 

— Mi se pare că tocmai ţi-a dat papucii, Bill. 

Şi lui Hodges i se pare la fel, dar nu-i pasă. Se 
concentrează pe post scriptum. Ştie că s-ar putea să fie o 
pistă falsă, dar dacă totuşi nu este, atunci înseamnă că mai 
au timp. 

Din bucătărie vine fum de ţigară şi un alt strigăt robust 
de căcat. 

— Bill? Am o presimţire nasoală. 

— Care? 

— Concertul de diseară. Cu trupa aia de băieţi, 'Round 
Here. La Mingo. Mama şi sor-mea o să fie acolo. 

Hodges se gândeşte la posibilitatea asta. Sala Mingo are 
o capacitate de patru mii de locuri, iar publicul de diseară 
va fi optzeci la sută de sex feminin: mămici cu fetiţele lor 
preadolescente. Vor fi şi câţiva bărbaţi printre spectatori, 
dar majoritatea vor fi acolo cu fiicele lor şi cu prietenele 
fiicelor lor. Brady Hartsfield este un bărbat destul de arătos, 
cam de treizeci de ani; şi dacă încearcă să se ducă singur la 


— 400 — 


concert, va ieşi în evidenţă ca un furuncul pe obrazul unei 
concurente la Miss. În America secolului douăzeci şi unu, 
orice bărbat singur prezent la un eveniment dedicat în 
principal fetiţelor va atrage atenţia şi va fi privit cu 
suspiciune. 

Plus că i-a scris: Un weekend plăcut îţi doresc. Al meu 
aşa va fi. 

— Crezi c-ar trebui s-o sun pe mama şi să-i zic să nu se 
ducă? 

Jerome pare îngrozit de urmări: 

— Probabil că Barb nu o să mai vorbească niciodată cu 
mine. Şi mai sunt şi prietena ei, Hilda, şi alte două fete... 

Din bucătărie: 

— Fir-ai tu să fii al dracului! Lasă-mă să intru! 

Hodges cască gura să spună ceva, dar Jerome i-o ia 
înainte: 

— Pe de altă parte, lasă impresia că a făcut un plan 
pentru weekend, iar azi e doar joi. Sau asta vrea să credem 
noi? 

Hodges înclină să creadă că ameninţarea din mesaj este 
reală. 

— Intră pe pagina aia cu Patrula Cibernetică, unde e 
fotografia lui Hartsfield. Aia care apare atunci când dai click 
pe FACEŢI CUNOŞTINŢĂ CU EXPERŢII. 

În vreme ce Jerome face ce l-a rugat, Hodges o sună pe 
Marlo Everett de la Arhiva Poliţiei. 

— Bună, Marlo, Bill Hodges sunt. Te deranjez din nou. 
Vreau să... mda, nebunie mare în Lowtown, mi-a povestit 
Pete. jumătate din efective sunt acolo, nu?... aha... aha... 
nu te ţin mult. Ştii cumva dacă Larry Windom încă mai e 
şeful pazei de la CCAM? Da, despre el vorbesc. Neonazistul. 
Sigur, aştept. 

Cât aşteaptă informaţia cerută, îi spune lui Jerome că 
Larry Windom a ieşit mai devreme la pensie pentru că 
CCAM îi oferise salariu dublu faţă de cel din poliţie. Dar nu-i 
dezvăluie tânărului că acesta nu a fost singurul motiv 
pentru care Windom şi-a dat demisia. Marlo se întoarce la 
telefon. Da, Larry tot la CCAM lucrează. Poate să-i dea 


— 401 — 


numărul de la biroul de pază al complexului, dacă îl 
interesează. Înainte ca Hodges să-i mulţumească şi să-şi ia 
rămas-bun, femeia îl întreabă dacă e vreo problemă. 

— Pentru că diseară o să fie un mare concert acolo. Se 
duce şi fetiţa surorii mele. E topită după tembeilii ăia. 

— Nu-i nicio problemă, Marls. Am o treabă mai veche cu 
el. 

— Zi-i lui Larry că astăzi îi cam ducem dorul, glumeşte 
Marlo. Secţia e pustie. Nici picior de detectiv prin preajmă. 

— Aşa voi face. 

Hodges sună la paza de la CCAM, spune că este 
detectivul Bill Hodges şi cere să vorbească cu Windom. Cât 
îl aşteaptă să vină la telefon, priveşte fix la figura lui Brady 
Hartsfield. jerome a mărit fotografia care acum ocupă tot 
ecranul. Hodges e fascinat de ochii individului. În versiunea 
mai mică şi alături de pozele celor doi colegi IT-işti, ochii 
aceia i se păruseră destul de agreabili. Dar nu şi acum, 
când se uită la fotografia mărită. Gura zâmbeşte; ochii nu. 
Privirea lor este opacă şi distantă. Aproape moartă., 

Spanac, îşi zice Hodges (se ocărăște, de fapt). Asta-i un 
exemplu clasic de cum se întâmplă să ai senzaţia că vezi 
ceva ce nu este, doar pentru că eşti influenţat de 
informaţiile dobândite de curând. La fel ca martorul la un 
jaf, care spune: Mi s-a părut că arată cam suspect încă 
dinainte să scoată arma. 

Da, pare logic, pare profesionist, dar Hodges nu e de 
acord cu teoria asta. El crede că ochii aceia din ecran sunt 
ochi de broască râioasă care se ascunde sub un bolovan. 
Sau sub o umbrelă albastră aruncată în noroi. 

Îl aude pe Windom. Vocea fostului său coleg a fost 
întotdeauna bubuitoare, genul de voce care te face să-ţi 
îndepărtezi receptorul cu vreo cinci centimetri de ureche. Şi 
nu s-a schimbat. Vrea să afle totul despre captura din după- 
amiaza asta. Hodges îi zice că-i o mega-captură, da, sigur 
că da, splendid, bravo, dar nu ştie nimic altceva. li aduce 
aminte lui Larry că e la pensie. 

Cu toate acestea... 

— Din cauză că are atâtea pe cap, continuă el, Pete 


— 402 — 


Huntley m-a cam delegat pe mine să te sun. Sper că nu te 
superi. 

— Doamne fereşte! Hai să ieşim odată la o băută, Bill. Să 
depănăm amintiri din tinereţe. Ştii tu, să bârfim pe toată 
lumea. 

— Ar fi minunat. 

Ar fi iadul pe pământ, asta ar fi. 

— Cum îţi pot fi de ajutor? 

— Pete zice că la tine o să fie un concert diseară. O trupă 
în mare vogă. Nişte puştani după care sunt nebune fetiţele. 

— Da, da, da, ce zici de chestia asta? Deja s-au strâns la 
coadă. Şi se antrenează, fratele meu. Una răcneşte numele 
unuia din puţoii ăia şi încep toate să-l chirăie. Zbiară încă 
din parcare. Parcă-i Beatlemania din vremurile noastre. 
Numai că, din câte am auzit eu, trupa asta n-are niciun 
gram din cât talent aveau băieţii ăia din Beatles. Ai aflat de 
vreo ameninţare cu bombă sau ceva de genul ăsta? Zi-mi 
că nu. Astea mici o să mă facă bucăţi şi mamele lor o să 
mănânce resturile. 

— Am primit un pont că o să fie diseară şi un pedofil la 
concert. Un tip tare, tare nasol, Larry. 

— Nume şi semnalmente? 

Dur şi rapid, fără întrebări ajutătoare. Tipul ăsta a plecat 
din poliţie pentru că nu-şi prea putea stăpâni pumnii. Pe 
limba psihiatrului din secţie, avea probleme cu gestionarea 
furiei. Pe limba colegilor lui, avea un comportament de 
neonazist. 

— Îl cheamă Brady Hartsfield. Îţi trimit acum poza lui pe 
e-mail. 

Se uită la Jerome, care dă din cap şi îi face semn că totul 
este în regulă. 

— Are în jur de treizeci de ani. Dacă îl vezi, te rog să mă 
chemi mai întâi pe mine, şi după aia să-l prinzi. Fii prudent. 
Dacă opune rezistenţă, calcă-l în picioare pe nenorocit. 

— Cu multă plăcere, Billy. Îi anunţ şi pe băieţii mei. Crezi 
cumva că o să fie cu... nu ştiu... că o să aibă vreo 
însoţitoare ca acoperire? Vreo adolescentă sau o fată şi mai 
mică? 


— 403 — 


— Puțin probabil, dar nu imposibil. Dacă-l vezi în mijlocul 
mulţimii, Lar, ai grijă să-l iei prin surprindere. S-ar putea să 
fie înarmat. 

— Ce şanse sunt să-şi facă apariţia la concert? 

Tonul lui Larry Windom este plin de speranţă. Tipic 
pentru el. 

— Nu prea mari. 

Hodges este convins de asta şi nu doar din cauza aluziei 
la weekend de pe Umbrela Albastră. Ci pentru că Hartsfield 
trebuie să-şi dea seama că nu are cum să treacă 
neobservat într-un public alcătuit doar din fetiţe. 

— Mă rog, acum pricepi de ce departamentul nu are cum 
să trimită oameni acolo, da? Din cauza operaţiunii din 
Lowtown? 

— Da' n-am nevoie să-mi trimită pe nimeni, zice Windom. 
În seara asta am treizeci şi cinci de băieţi, majoritatea foşti 
colegi de-ai noştri. Ştim ce facem. 

— Sigur că ştiţi, spune Hodges. Doar te rog să nu uiţi şi 
să mă anunţi pe mine mai întâi. Noi, ăştia la pensie, nu 
prea mai avem parte de acţiune şi ne e dor. 

Windom începe să râdă. 

— Aici cam ai dreptate. Trimite-mi poza. 

Îi dictează adresa de e-mail, Hodges o notează repede şi 
împinge hârtia spre Jerome. 

— Dacă-l vedem, îl prindem. După aia... al tău e, 
Unchiaşule Bill. 

— Să ţi-o trag, Unchiaşule Larry. 

Hodges închide şi se întoarce spre Jerome. 

— l-am trimis poza, spune tânărul. 

— Bine. 

Şi acum Hodges spune ceva ce-l va bântui tot restul 
vieţii: 

— Dacă Hartsfield e atât de şmecher cum îmi închipui eu 
că este, nici n-o să se apropie de Mingo diseară. Cred că 
mama şi sora ta se pot duce liniştite. Şi chiar dacă ar 
încerca să intre la concert, îl vor prinde băieţii lui Larry de 
cum trece pragul. 

Jerome zâmbeşte. 


— 404 — 


— Minunat. 

— Vezi ce mai găseşti. Concentrează-te pe sâmbătă şi 
duminică, dar uită-te şi la evenimentele programate pentru 
săptămâna viitoare. Şi uită-te şi la ziua de mâine, pentru 
că... 

— Pentru că weekendul începe de vineri. M-am prins. 

Jerome se apucă de treabă. Hodges se duce să vadă ce 
mai face Holly. Şi încremeneşte în pragul uşii. Pe birou, 
lângă laptopul împrumutat, este un portofel roşu. În jurul lui 
sunt împrăştiate carduri de credit, chitanţe şi cartea de 
identitate a lui Deborah Hartsfield. Holly, deja la a treia 
ţigară, ţine în mână un Mastercard pe care îl studiază prin 
ceața albastră a fumului. Il aude şi îi aruncă o privire 
deopotrivă înspăimântată şi sfidătoare. 

— Nu fac decât să încerc să găsesc rahatul ăla de parolă! 
Geanta era pe spătarul scaunului, iar portofelul era chiar 
deasupra, aşa că l-am luat. Mulţi oameni îşi scriu parolele 
pe bileţele şi le ţin în portofel. Mai ales femeile. N-am vrut 
să-i iau banii, domnule Hodges. N-am nevoie de bani; ei. Eu 
am banii mei. Primesc a/ocație. 

Alocaţie, îşi zice Hodges mâhnit. Of, Holly, Holly! 

| s-au umplut ochii cu lacrimi şi a început iar să-şi 
maltrateze buzele. 

— Eu nu fur. 

— Bine. Linişteşte-te acum. 

li trece prin cap s-o mângâie pe mână, dar îşi dă seama 
la timp că s-ar putea să fie o idee nu tocmai bună. 

— Inţeleg. 

Şi, în fond, ce mare chestie? Dintre toate nenorocirile 
care s-au întâmplat de când a primit scrisoarea aia 
afurisită, furtul portofelului unei moarte e un fleac. Când 
toate astea vor ieşi la iveală, aşa cum se va întâmpla cu 
siguranţă, Hodges va mărturisi că el l-a luat. 

Însă Holly nu a terminat încă. 

— Am propriul meu card şi am bani. Am chiar şi propriul 
meu cont curent. Îmi cumpăr singură jocuri video şi aplicaţii 
pentru iPad. Îmi cumpăr şi haine. Şi cercei. Îmi plac foarte 
mult cerceii. Am cincizeci şi şase de perechi. Şi îmi cumpăr 


— 405 — 


şi ţigările, cu toate că s-au scumpit foarte mult. Poate vă 
interesează să aflaţi că în New York un pachet de ţigări 
costă acum unsprezece dolari. Încerc să nu fiu o povară din 
cauză că nu muncesc şi nu câştig şi ea zice că nu sunt, dar 
eu ştiu că sunt... 

— Linişteşte-te, Holly. Toate chestiile astea ar trebui să le 
spui psihiatrului, dacă ai unul, nu mie. 

— Normal că am. 

Adresează un rânjet fioros încăpăţânatului ecran al 
laptopului doamnei Hartsfield. 

— Sunt rău cu capul, n-aţi observat? 

Hodges îşi zice că-i mai bine să nu-i răspundă. 

— Am căutat o bucăţică de hârtie pe care să fie parola, 
continuă ea, dar n-am găsit nimic. Aşa că am încercat codul 
numeric personal. Întâi l-am tastat de la stânga la dreapta 
şi după aia de la dreapta la stânga. Degeaba. La fel şi cu 
cardurile. Am încercat chiar şi codurile de siguranţă de pe 
ele. 

— Mai ai vreo idee? 

— Vreo două. Lăsaţi-mă singură. 

Hodges iese din bucătărie şi ea strigă în urma lui: 

— Îmi cer mii de scuze pentru fum, dar aşa gândesc mai 
bine. 


21 


Pentru că Holly lucrează în bucătărie, iar Jerome este în 
birou, Hodges intră în living, se aşază în fotoliu şi priveşte 
ţintă la ecranul stins al televizorului. E un loc rău, poate cel 
mai rău. Partea raţională a minţii sale înţelege că tot ce s-a 
întâmplat este doar din vina lui Brady Hartsfield, dar 
raţiunea pierde teren atunci când el stă în fotoliul acesta 
unde a petrecut atâtea după-amiezi serbede, suprasaturate 
de televizor, simțindu-se inutil şi deconectat de la acea 
identitate a lui pe care o crezuse intrinsecă în toţii anii de 
activitate. Şi o idee înfiorătoare i se strecoară în minte, 
luând locul gândului logic: el, Kermit William Hodges, este 
vinovat de a fi făcut o treabă de mântuială, astfel ajutându- 


— 406 — 


| pe Domnul Mercedes să-şi pună planurile în aplicare. Ei 
doi sunt vedetele unei emisiuni TV intitulate Bill şi cu Brady 
omoară nişte cucoane. Pentru că atunci când priveşte în 
urmă, Hodges vede că majoritatea victimelor sunt femei: 
Janey, Olivia Trelawney, Janice Cray şi Patricia, fiica ei... 
plus Deborah Hartsfield, care poate a fost otrăvită de 
altcineva. Şi, continuă el să completeze lista din gând, încă 
n-am adăugat-o pe Holly, care s-ar putea să iasă din 
afacerea asta şi mai dată peste cap decât a intrat... dacă 
nu găseşte parola aia... sau dacă o găseşte, dar nu-i nimic 
în calculatorul Mămicuţei care să ne poată ajuta să dăm de 
urma Băieţelului. Şi, pe bune acum, care sunt şansele? 

Aşezat în fotoliul acesta, ştiind însă că ar trebui să se 
scoale, dar incapabil să se mişte, Hodges se gândeşte că 
palmaresul lui negativ în relaţiile cu femeile este şi mai 
vechi. Fosta lui soţie este fostă dintr-un motiv întemeiat. 
Anii în care el bătuse la porţile alcoolismului au avut partea 
lor de vină, însă nu cea mai importantă din punctul de 
vedere al lui Corinne (care nu se dădea în lături de la un 
păhărel sau trei; şi poate nu se dă în lături nici acum). Nu, 
motivul a fost răceala care la început s-a strecurat prin 
fisurile căsătoriei lor, pentru ca până la urmă s-o 
transforme într-un bloc de gheaţă. Motivul a fost felul în 
care a exclus-o din viaţa lui, spunându-şi că o face pentru 
binele ei, pentru că munca lui este urâtă şi deprimantă. 
Motivul a fost felul în care i-a arătat în zeci de moduri - 
unele importante, altele nu prea - că ea, Corinne Hodges, 
soţia sa, ocupă locul doi în viaţa lui, pentru că pe primul stă 
munca de detectiv. Cât despre fiică... Offf. In fiecare an 
Allie îi trimite felicitări de ziua lui şi de Crăciun (în urmă cu 
zece ani a încetat să-i mai trimită şi de Ziua îndrăgostiţilor) 
şi rareori se întâmplă să nu-i dea telefonul obligatoriu de 
sâmbătă seara. Dar nu a mai venit să-l vadă de doi ani. 
Ceea ce spune tot ce este de spus despre felul cum şi-a 
bătut joc şi de relaţia asta. 

Işi aduce aminte ce copil frumos a fost, cu obrăjorii 
pistruiaţi şi claia de păr roşu - morcoveaţa lui dragă. Şi cum 
mai alerga înaintea lui când el venea acasă şi i se arunca 


— 407 — 


fără teamă în braţe, ştiind că va arunca orice are în mâini 
ca să o poată prinde. Janey i-a spus că era moartă după 
Bay City Rollers, dar şi Allie a avut trupa ei de băieţi 
preferată şi le cumpăra discurile din banii ei de alocaţie. 
Discuri mici, din vinil. Cine era pe ele? Nu-şi mai aduce 
aminte decât că unul dintre cântece repeta la nesfârşit 
ceva despre fiecare mişcare şi fiecare pas pe care îl faci®?. 
să fi fost Bananarama? Sau Thompson Twins? Nu ştie, dar 
ştie că el nu a dus-o niciodată la vreun concert. Poate doar 
Corrie s-o fi dus la Cyndi Lauper. 

Pentru că şi-a amintit de dragostea lui Allie pentru 
muzica pop, îi trece acum prin minte un gând care-l face să 
se îndrepte în fotoliu şi să-şi încleşteze mâinile pe braţele 
acestuia. 

Oare el ar lăsa-o pe A//ie la concertul de diseară? 

Răspunsul este nu. Nici vorbă. Nici în ruptul capului. 

Hodges se uită la ceas şi vede că e aproape patru. Se 
ridică din fotoliu, cu intenţia de a-i spune lui Jerome să dea 
telefon acasă şi să-i ceară mamei să le ţină pe fete departe 
de CCAM, fără să-şi plece urechea la protestele şi 
rugăminţile lor. Da, sigur, l-a sunat pe Larry Windom şi i-a 
zis să ia măsuri, dar la naiba cu măsurile lui. Niciodată nu 
ar fi încredinţat Neonazistului viaţa lui Allie. Niciodată. 

Dar nu apucă să facă nici doi paşi în direcţia biroului, că-l 
aude pe Jerome strigându-i: 

— Bill! Holly! Veniţi încoace! Cred că am găsit ceva! 


22 


Stau amândoi în spatele lui Jerome. Hodges se uită peste 
umărul lui stâng şi Holly peste cel drept. Pe ecranul 
calculatorului lui Hodges este un comunicat de presă. 


SINERGY CORP., CITYBANK 
ŞI TREI LANȚURI DE RESTAURANTE 
ORGANIZEAZĂ CEL MAI MARE 
TÂRG DE JOBURI DIN MIDWEST, 


68 „Every Breath You Take”, The Police (n.tr.). 
— 408 — 


= „ZIUA CARIEREI”, 
IN INCINTA EMBASSY SUITES 


COMUNICAT DE PRESĂ. Oamenii de afaceri şi 
veteranii de război sunt invitaţi să participe la 
cel mai mare târg de joburi al anului, care va 
avea loc sâmbătă, 5 iunie, 2010. Acest 
eveniment  antirecesiune va fi găzduit de 
Embassy Suites, Piaţa Sinergy, nr. 1. Înscrierea 
prealabilă este bine-venită, dar nu obligatorie. 
Veţi descoperi sute de joburi interesante şi bine 
plătite pe website-ul Citybank, la McDonald's, 
Burger King şi Chicken Coop, sau pe 
www.synergy.com. Veţi găsi joburi disponibile în 
domeniile: relații cu clienții, vânzare cu 
amănuntul, protecţie şi pază, instalaţii sanitare, 
electrotehnică, contabilitate, analiză financiară, 
telemarketing, case de marcat. Vă este pusă la 
dispoziție o echipă de consilieri instruiți şi 
îndatoritori. În toate sălile de conferinţe se vor 
desfăşura seminarii de pregătire. Nu se percep 
taxe. Ziua Carierei începe la ora 8 a.m. Aduceţi- 
vă CV-ul şi pregătiţi-vă de reuşită. Vă amintim că 
înscrierea prealabilă va urgenta procesul şi vă 
va spori şansele de a găsi jobul mult visat. 
ÎMPREUNĂ VOM PUNE CAPĂT RECESIUNII! 


— Ce părere aveţi? îi întreabă Jerome. 

— Cred că ai găsit ce căutam. 

Un enorm val de uşurare îl inundă pe Hodges. Nu-i vorbă 
de concertul de diseară şi nici de vreun club 
supraaglomerat din centru şi nici de meciul de baseball 
dintre echipele de juniori Groundhogs şi Mudhens de 
mâine-seară. E vorba despre povestea asta de la Embassy 
Suites. Nu are cum să fie altceva. Doar aşa cercul s-ar 
încheia în mod perfect. Pentru că există totuşi un sistem în 
toată nebunia lui Brady Hartsfield. Pentru el, alfa este egal 
cu omega. Hartsfield intenţionează să-şi încheie cariera de 


— 409 — 


asasin în masă exact la fel cum şi-a început-o: omorând 
şomerii din oraş. 

Hodges se întoarce ca să-i afle şi părerea lui Holly, dar 
femeia a ieşit din cameră. S-a întors în bucătărie şi stă în 
faţa laptopului lui Deborah Hartsfield, privind fix caseta 
care îi cere parola. Holly are umerii gârboviţi. În farfurioara 
de lângă ea, o ţigară a ars singură până la filtru, rămânând 
din ea un sul mic de cenuşă. 

Acum îndrăzneşte să o atingă pe umăr. 

— E în regulă, Holly. Acum nu ne mai interesează parola 
pentru că am aflat unde se va duce. Peste vreo două ore, 
când se va mai linişti agitația aia din Lowtown, am să-l sun 
pe fostul meu partener şi am să-i povestesc tot. O să-l dea 
în urmărire pe Hartsfield. O să-i dea în urmărire şi maşina. 
Şi dacă nu vor reuşi să pună mâna pe el până sâmbătă 
dimineaţă, îl vor prinde cu siguranţă atunci când va încerca 
să intre la târgul de joburi. 

— Şi noi nu mai putem face nimic astăzi? 

— La asta mă gândesc acum. 

Ar mai fi ceva. Insă este atât de puţin probabil, încât e 
aproape absurd. 

Holly spune: 

— Dar dacă vă înşelaţi cu târgul ăla de joburi? Dacă are 
de gând să arunce în aer un cinematograf chiar diseară? 

Jerome a intrat şi el în bucătărie şi a auzit-o. 

— Azi e doar joi, Hol. Şi e prea devreme pentru filmele 
alea bune la care se îmbulzeşte lumea. În multe din 
cinematografele din oraş dacă vor fi câte doisprezece 
spectatori diseară. 

— Atunci poate se duce la concert, insistă ea. Poate că 
nu ştie că vor fi doar fete acolo. 

— Ba ar şti, spune Hodges. Se bazează pe improvizație, 
dar asta nu înseamnă că e tâmpit. Măcar câteva detalii 
trebuie să afle în prealabil. 

— Mă mai lăsaţi puţin să încerc să-i sparg parola? Vă rog? 

Hodges se uită la ceas. E patru şi zece. 

— Sigur. Până la patru şi jumătate. Bine? 

Un licăr de negustor şmecher se aprinde în ochii lui Holly. 


— 410 — 


— Cinci fără un sfert? 

Hodges clatină din cap. 

Holly oftează. 

— Am rămas şi fără ţigări. 

— Ţigările o să te omoare, Hol, îi zice Jerome. 
Ea îi aruncă o privire ţâfnoasă. 

— Da! Asta-i farmecul lor. 


23 


Hodges şi Jerome se urcă în maşină şi se duc la centrul 
comercial de la intersecţia dintre Harper şi Hanover ca să îi 
cumpere lui Holly un pachet de ţigări şi să-i ofere 
intimitatea pe care este evident că şi-o doreşte. 

Întorşi în Mercedesul cenuşiu, Jerome începe să se joace 
cu pachetul de Winston şi spune: 

— Maşina asta îmi dă fiori reci. 

— Şi mie, recunoaşte Hodges. Dar pe Holly n-a părut s-o 
deranjeze, nu crezi? Deşi e foarte sensibilă. 

— Crezi că o să-i fie bine? După ce se termină toată 
treaba asta. 

În urmă cu o săptămână, poate chiar acum două zile, 
Hodges ar fi dat un răspuns vag şi neimplicat, însă multe s- 
au întâmplat de atunci. 

— O vreme da, zice el. Şi după aceea... nu. 

Jerome oftează aşa cum fac toţi oamenii când li s-au 
confirmat previziunile cele mai sumbre. 

— Căcat! 

— Mda. 

— Şi acum? 

— Acum mergem acasă, îi dăm lui Holly ţigările astea 
criminale şi o lăsăm să fumeze una. După aia strângem 
toate lucrurile pe care le-a şterpelit din casa familiei 
Hartsfield. Vă duc pe amândoi până la mallul Birch Hill, ca 
să-ţi iei maşina. După aia o duci tu pe Holly în Sugar 
Heights şi te duci şi tu acasă la ai tăi. 

— Şi le las pe mama şi pe Barb să se ducă la concert. 

Hodges oftează uşor iritat. 


— 411 — 


— Dacă tu crezi că ai să te simţi mai bine, spune-i mamei 
tale să nu se mai ducă. 

— Păi, atunci ar trebui să-i dau mai multe explicaţii, 
insistă Jerome, jucându-se în continuare cu pachetul de 
ţigări. Şi va ieşi totul la iveală. Tot ce am făcut noi astăzi. 

Jerome este un tânăr inteligent şi nu este cazul ca 
Hodges să-i spună că are dreptate. Sau să menţioneze că 
oricum va ieşi totul la iveală la un moment dat. 

— Şi tu ce ai să faci, Bill? 

— Mă întorc în zona de nord. Las Mercedesul la câteva 
străzi distanţă de casa lui Hartsfield, ca să nu mă observe 
nimeni. Am să duc înapoi laptopul şi portofelul doamnei 
Hartsfield şi apoi am să încep să supraveghez casa. In caz 
că-i vine ideea să se întoarcă. 

Jerome pare neîncrezător. 

— După cum arăta pivniţa aia, nu cred că mai are de 
gând să treacă pe acolo. Ce şanse zici că ai? 

— Slabe spre deloc, dar nu am altă pistă. Până când îi 
predau cazul lui Pete. 

— Chiar ai sperat să-l prinzi tu, nu-i aşa? 

— Da, oftează Hodges. Chiar am sperat. 


24 


Când intră în bucătărie, o găsesc pe Holly cu capul pe 
masă şi acoperit cu braţele. Obiectele din portofelul lui 
Deborah Hartsfield sunt ca o centură de asteroizi în jurul ei. 
Laptopul este tot deschis şi pe ecran se vede aceeaşi 
casetă care cere cu obstinaţie parola. Ceasul de pe perete 
zice că este cinci fără douăzeci. 

Hodges se teme că Holly se va împotrivi ideii lui de a-l 
pune pe Jerome să o ducă acasă, dar ea nu spune nimic, ci 
doar se ridică de pe scaun şi deschide cu mişcări foarte 
încete pachetul de ţigări. Nu plânge, dar pare extrem de 
obosită şi abătută. 

— Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, îi spune Jerome. 

— Întotdeauna fac tot ce-mi stă în putinţă, Jerome. Şi 
niciodată nu-i de ajuns. 


= 412 — 


Hodges ia portofelul cel roşu şi începe să pună cardurile 
la loc în el. Probabil nu în aceeaşi ordine cum fuseseră, dar 
cine va observa? Cu siguranţă că ea nu. 

In învelişul din plastic transparent, ce se pliază ca o 
armonică, sunt câteva fotografii şi le răsfoieşte într-o doară. 
Uite-o aici pe doamna Hartsfield la braţ cu un bărbat solid, 
cu umeri laţi, într-o salopetă albastră de lucru - probabil 
absentul domn Hartsfield. Uite-o aici pe doamna Hartsfield 
într-un grup de doamne vesele într-un loc ce pare a fi un 
salon de coafură. Uite aici o poză cu un băieţel dolofan care 
ţine în braţe o maşinuţă de pompieri - fără doar şi poate 
acesta e Brady, la trei sau patru ani. Mai este încă o 
fotografie: varianta de dimensiuni mici a celei din biroul 
minuscul al doamnei Hartsfield, cu Brady şi mămica lui, 
obraz lângă obraz. 

Jerome pune un deget pe poza asta şi zice: 

— Ştii de cine-mi aduce aminte? De Demi Moore şi ăla, 
cum îl cheamă? Ashton Kutcher. 

— Demi Moore e brunetă, spune Holly pe ton sec. Mai 
puţin în G./. Jane, unde nu e nimic, pentru că se pregăteşte 
să devină puşcaş marin. De trei ori am văzut filmul; odată 
la cinematograf, odată pe casetă şi odată de pe iTune. Mi-a 
plăcut mult. Doamna Hartsfield e blondă. 

Işi dă seama că nu s-a exprimat bine şi se corectează: 

— A fost blondă. 

Hodges scoate fotografia din învelişul din plastic pentru 
că vrea să se uite mai atent la ea. O întoarce pe spate. 
Acolo stă scris cu litere îngrijite: Mămica şi Scumpetea ei, 
Plaja Sand Point, Aug. 2007. Mai învârte de câteva ori poza 
printre degete şi vrea apoi să o pună la loc. Dar se 
răzgândeşte şi o pune cu faţa în jos lângă Holly. 

— Incearcă asta. 

Ea se încruntă. 

— Ce să încerc? 

— Scumpete. 

Holly tastează cuvântul, apasă ENTER... şi scoate un 
zbieret de bucurie foarte nehollyian. Pentru că au intrat. Pur 
şi simplu. 


= 413 — 


Pe desktop nu-i nimic care să le atragă atenţia - o 
agendă, un fişier cu REŢETELE MELE şi un altul cu E- 
MAILURI SALVATE; un fişier cu chitanţele plăţilor făcute 
online (se pare că îşi plătea cea mai mare parte a facturilor 
în modul acesta); şi un album cu fotografii (majoritatea 
înfăţişându-l pe Brady la diferite vârste). Pe iTunes are 
multe seriale, dar un singur album cu muzică: Alvin şi 
Veveriţele sărbătoresc Crăciunul. 

— lisuse, exclamă Jerome. Nu vreau să zic că a meritat 
să moară, dar... 

Holly îi aruncă o privire amenințătoare. 

— Nu-i nostim, Jerome. Nu vorbi aşa. 

Tânărul ridică mâinile. 

— Scuze, scuze. 

Hodges parcurge repede e-mailurile salvate şi nu 
descoperă nimic interesant. Cele mai multe sunt primite de 
la vechii colegi de liceu ai doamnei Hartsfield, care i se 
adresează cu „Debs”. 

— Aici nu-i nimic despre Brady, spune el şi se uită la 
ceas. Ar trebui să plecăm. 

— Nu vă grăbiţi, zice Holly, deschizând fereastra de 
căutare. 

Tastează BRADY. Apar mai multe rezultate (multe în 
fişierul cu reţete culinare, unele purtând eticheta Mâncarea 
preferată a lui Brady), dar nimic deosebit. 

— Încearcă iar SCUMPETE, îi sugerează Jerome. 

Holly încearcă şi obţine un singur rezultat - un document 
îngropat adânc în hard disk. Dă click pe el. Aici sunt 
mărimile pe care Brady le poartă la haine; mai e şi o listă 
cu toate cadourile de Crăciun şi de ziua lui pe care ea i le-a 
făcut în ultimii zece ani, probabil ca să nu uite şi să-i 
cumpere acelaşi lucru de două ori. Aici şi-a notat şi codul lui 
numeric personal. Mai are o copie scanată după asigurarea 
maşinii lui şi una după certificatul lui de naştere. O listă cu 
toţi colegii lui de la Discount Electronix şi de la Fabrica de 
îngheţată Loeb. Lângă numele lui Shirley Orton este o 
însemnare care l-ar fi făcut pe Brady să râdă isteric: 
Prietena lui? 


= 414 — 


— Ce-i cu toate tâmpeniile astea? se enervează Jerome. 
Doar e adult, pentru numele lui Dumnezeu! 

Zâmbetul lui Holly este tenebros. 

— Exact cum v-am zis. Ştia că nu-i în toate minţile. 

În josul fişierului SCUMPETE, este un folder intitulat 
PIVNIŢĂ. 

— Ăsta e, se entuziasmează Holly. El trebuie să fie. 
Deschide-l, deschide-l, deschide-l! 

Jerome dă click pe PIVNIŢA. Documentul dinăuntru nu are 
decât nouă cuvinte: 


Putere = lumini 
Haos?? Beznă?? 
Eu de ce nu pot???? 


Câteva secunde se uită toţi trei la ecran fără să 
vorbească. În cele din urmă, Hodges rupe tăcerea: 

— Eu nu mă prind. Jerome? 

Jerome clatină din cap. 

Holly, ca hipnotizată de mesajul acesta venit din partea 
femeii moarte, rosteşte un singur cuvânt. Dar pe un ton 
atât de scăzut că ceilalţi de-abia o aud. 

— Poate... 

Ezită şi începe iar să-şi muşte buzele. Apoi repetă: 

— Poate. 


25 


Brady soseşte la Complexul de Cultură şi Artă din 
Midwest cu câteva minute înainte de 6 p.m. Cu toate că 
mai este o oră până la începerea spectacolului, imensa 
parcare este trei sferturi ocupată. Cozi lungi s-au format la 
uşile care dau în foaier şi se fac din ce în ce mai lungi. 
Fetiţele chirăie cât le ţin plămânii. Probabil că aşa vor ele să 
dea de veste lumii că sunt fericite, însă lui Brady i se pare 
că sună ca nişte fantome într-un conac părăsit. Îi este 
imposibil să se uite la mulţimea aceasta fără să-şi aducă 
aminte de dimineaţa aceea de aprilie la Complexul 


— 415 — 


Municipal. Şi îşi spune: dacă aş fi avut un Humvee în loc de 
căcatul ăsta de rablă japoneză, aş fi putut să intru în 
oamenii ăştia cu şaptezeci de kilometri la oră, să omor vreo 
cincizeci sau mai mulţi şi după aia să apăs butonul şi să-i 
expediez pe ceilalţi în stratosferă. 

Însă nu are un Humvee şi în momentul ăsta nici măcar nu 
ştie ce are de gând să facă în continuare, pentru că nu 
trebuie să fie văzut atunci când face ultimele pregătiri. 
Observă o remorcă uriaşă la capătul parcării. Cabina a 
dispărut, iar remorca se sprijină pe cricuri. Pe o latură a ei, 
sub fotografia unei roţi mari de parc de distracţii, sunt 
cuvintele 'ROUND HERE - ECHIPA DE ASISTENŢĂ TEHNICĂ. 
Este unul din autocamioanele pe care le-a văzut în zona de 
descărcare în ziua când a venit în recunoaştere. Mai târziu, 
după spectacol cabina va fi reataşată şi camionul se va 
duce iar în spate pentru încărcarea decorurilor şi aparaturii 
tehnice. Deocamdată, însă, remorca pare goală. 

Se duce cu maşina în spatele remorcii, lungă de aproape 
cincisprezece metri, şi îşi ascunde complet Subarul de ochii 
indiscreţi ai oamenilor din parcarea aglomerată. Îşi scoate 
ochelarii falşi din torpedo şi şi-i pune la ochi. Coboară şi dă 
ocol remorcii pentru a se asigura că este într-adevăr goală. 
Se declară satisfăcut şi se întoarce la Subaru ca să scoată 
scaunul cu rotile din spate. Nu-i treabă uşoară. Honda ar fi 
fost o alegere mai bună, însă nu a avut încredere în motorul 
ei neîngrijit. Pune pe scaun perna cu PARCARE PENTRU CUR 
şi conectează firul care iese din centrul primului A din 
PARCARE la firele care atârnă din buzunarele laterale, unde 
sunt alte calupuri de explozibil. Un alt fir, conectat la un 
calup aflat în buzunarul din spate, atârnă dintr-un orificiu 
pe care l-a făcut în spătar. 

Transpirând abundent, Brady începe unificarea finală, 
împletind miezurile din cupru şi izolând capetele expuse cu 
bucăţi de bandă adezivă, pe care le-a ascuns în tricoul cu 
'Round Here cumpărat de dimineaţă. Pe tricou este 
imprimat acelaşi logo cu roata mare, la fel ca pe remorcă. 
Deasupra ei sunt cuvintele SĂRUTĂRI LÂNGĂ ROATA MARE. 
Dedesubt scrie CAM, BOYD, STEVE ŞI PETE! 


— 416 — 


După zece minute de lucru (cu pauze ca să se uite pe 
după rulotă şi să se asigure că este absolut singur în 
această zonă a parcării), pe scaunul cu rotile se află o 
pânză de fire conectate. Deocamdată nu ştie cum ar putea 
conecta şi punga Urinesta, dar nu face nimic. Brady nu are 
nicio îndoială că materialul din ea se va aprinde de la 
celelalte. 

Deşi el nu îşi va mai putea da seama de asta. 

Se întoarce la Subaru şi scoate copia înrămată, de 
douăzeci pe douăzeci şi cinci centimetri, a unei fotografii pe 
care Hodges a văzut-o deja: Frankie, cu Sammy Maşina de 
Pompieri în braţe şi pe buze cu zâmbetul tembel ce pare a 
zice unde-puii-mei-sunt. Brady sărută geamul şi spune: 

— Te iubesc, Frankie. Tu mă iubeşti? 

Îşi imaginează că Frankie zice că da. 

— Vrei să mă ajuţi? 

Îşi imaginează că Frankie zice că da. 

Brady se întoarce la scaunul cu rotile şi se aşază pe 
PARCAREA PENTRU CUR. Singurul fir care se mai vede este 
cel principal, care îi atârnă printre picioare. Il conectează la 
Invenţia Doi şi  oftează adânc înainte să apese 
întrerupătorul. Dacă s-ar scurge curent din bateriile AA... fie 
şi o cantitate infimă... 

Dar nu se întâmplă nicio tragedie. Se aprinde beculeţul 
galben. Şi atât. Undeva, nu prea departe de el, dar cu 
siguranţă într-o cu totul altă lume, fetiţele scot zbierete de 
fericire. Curând multe dintre ele vor fi dezintegrate; şi mai 
multe vor rămâne fără mâini şi picioare şi vor zbiera pe 
bune. Mă rog, măcar vor apuca să asculte câteva cântece 
ale idolilor lor înainte de marele Big Bang. 

Sau poate nu. Îşi dă prea bine seama cât de primitiv şi 
improvizat este planul lui; până şi cel mai cretin şi 
netalentat scenarist de la Hollywood ar scoate unul mai 
bun. Brady îşi aduce aminte de panoul din coridorul care 
duce spre sala de spectacole: ACCESUL INTERZIS CU 
SACOŞE, CUTII, RUCSACURI. Nu are la el nici sacoşă, nici 
cutie, nici rucsac, însă ca să dea greş nu-i nevoie decât de 
un agent de pază cu ochi buni care să observe vreun fir 


— 417 — 


necamuflat bine. Şi chiar dacă va avea noroc şi asta nu se 
va întâmpla, o singură privire superficială în buzunarele 
scaunului cu rotile va da în vileag faptul că au de-a face cu 
o bombă pe rotile. Brady a înfipt un fanion 'Round Here 
într-unul din buzunare, dar atâta tot. Nu a făcut niciun alt 
efort ca să mascheze încărcătura dinăuntru. 

Nu-i pasă. Nu ştie dacă asta e dovadă de prea mare 
siguranţă de sine, ori doar de simplu fatalism, dar nici nu 
crede că ar avea vreo importanţă. În ultimă instanţă, 
siguranţa de sine şi fatalismul sunt cam acelaşi lucru. A 
reuşit să scape după ce i-a ucis pe toţi oamenii ăia la 
Complexul Municipal şi nici atunci nu avusese vreun plan 
bine pus la punct. Nu avusese decât o mască, o plasă 
pentru păr şi ceva clor ca să şteargă ADN-ul. În 
subconştient nici nu se aşteptase să scape; iar acum 
aşteptările lui sunt zero. Într-o lume indiferentă, căreia i se 
rupe de tragediile locuitorilor ei, Brady va deveni curând 
miserupistul suprem. 

Işi bagă Invenţia Doi sub tricoul larg. Prin bumbacul 
subţire se observă o uşoară protuberanţă şi un licăr vag de 
la ledul galben, dar şi protuberanţa şi licărul dispar atunci 
când îşi pune fotografia lui Frankie în poală. E pregătit. Cât 
de pregătit poate fi în situaţia dată. 

Îi alunecă ochelarii cei falşi pe nasul transpirat. Brady îi 
împinge la loc. Işi întinde puţin gâtul ca să se vadă în 
oglinda laterală a Subarului. Ras în cap şi cu ochelari, nu 
seamănă câtuşi de puţin cu Brady cel de dinainte. În primul 
rând, pare bolnav - palid şi transpirat şi cu cearcăne negre 
la ochi. 

Îşi trece palma peste creştet, simțind doar piele netedă 
acolo unde niciun fir de păr nu va mai avea ocazia să 
crească vreodată. Apoi, dând cu spatele, iese cu scaunul cu 
rotile din locul unde şi-a parcat maşina şi se îndreaptă încet 
către celălalt capăt al parcării, unde s-a adunat mulţimea 
de spectatori. 


= 418 — 


26 


Pe Hodges îl încetineşte mult aglomeraţia de la această 
oră de vârf şi nu reuşeşte să ajungă în zona de nord decât 
la şase şi câteva minute. Jerome şi Holly sunt cu el; 
amândoi vor să meargă până la capăt, indiferent de 
consecinţe. Şi, pentru că par a înţelege care anume vor fi 
consecinţele acestea, Hodges nu îi refuză. Nici nu prea are 
de ales, fiindcă Holly nu vrea să-i destăinuie ce a aflat. Sau 
ce i se pare că ar fi aflat. 

Hank Beeson îi observă şi traversează către ei încă 
înainte ca Mercedesul Oliviei Trelawney să oprească în faţa 
casei. Hodges oftează şi deschide geamul din dreptul lui. 

— Vreau să ştiu ce se petrece, spune domnul Beeson. 
Are a face cu treaba aia din Lowtown? 

— Domnule Beeson, i se adresează Hodges, apreciez 
interesul de care daţi dovadă, dar trebuie să vă întoarceţi în 
casă şi... 

— Nu, staţi puţin, îl întrerupe Holly. 

Se întinde peste Hodges ca să îl poată privi mai bine pe 
bătrân. 

— Vă rog să-mi spuneţi ce fel de voce are domnul 
Hartsfield. Trebuie să ştiu cum îi sună vocea. 

Beeson rămâne perplex. 

— Are o voce ca toate vocile. Da' de ce? 

— Mai groasă? Ca de bariton? 

— Ca graşii ăia de cântă la operă? râde Beeson. Pe 
dracu', nici vorbă. Ce fel de întrebare e asta? 

— Sau înaltă şi piţigăiată? 

Acum Beeson i se adresează lui Hodges: 

— Partenera asta a matale e ţicnită sau ce are? 

Puţintel, îi răspunde Hodges în gând. 

— Vă rog să răspundeţi la întrebare, domnule. 

— Nici groasă, nici înaltă şi piţigăiată. Normală, domnule! 
Ce se petrece aici? 

— Şi nu are niciun accent? insistă Holly. De... sudist? Sau 
de New England? Sau poate chiar de Brooklyn? 

— Ţi-am zis că nu! Vorbeşte ca toată lumea. 


— 419 — 


Aparent satisfăcută, Holly revine pe locul ei. 

Hodges spune din nou: 

— Intraţi înapoi în casă, domnule Beeson. Vă rog. 

Beeson pufneşte nemulţumit, dar se retrage. Se opreşte 
la prima treaptă ca să le arunce o privire furioasă peste 
umăr. Privire pe care Hodges a văzut-o de multe ori în 
cariera lui. Privirea aceea care spune Eu îţi plătesc salariul, 
nesimţitule. Apoi intră în casă, trântind uşa cu putere ca să 
fie sigur că mesajul lui este recepționat. Curând îşi face iar 
apariţia la fereastră, cu braţele încrucişate la piept. 

— Şi dacă sună la poliţie ca să se intereseze de noi? 
întreabă Jerome de pe bancheta din spate. 

Surâsul lui Hodges este glacial, dar autentic. 

— Îi urez mult succes, mai ales astăzi. Haide. 

Cu el în frunte, merg în şir indian pe aleea îngustă dintre 
casă şi garaj. Se uită iar la ceas. Şase şi un sfert. Şi îşi zice: 
Cum mai zboară timpul când te distrezi. 

Intră în bucătărie. Hodges deschide uşa de la pivniţă şi 
întinde mâna după comutator. 

— Nu, îl opreşte Holly. Nu aprindeţi lumina. 

O priveşte întrebător, dar Holly s-a întors cu faţa la 
Jerome. 

— Tu trebuie s-o faci. Domnul Hodges e prea bătrân şi eu 
sunt femeie. 

Preţ de o clipă, Jerome habar nu are ce anume trebuie el 
să facă. Apoi îi pică fisa. 

— Putere egal lumini? 

Holly încuviinţează. Chipul palid îi este încordat. 

— Ar trebui să meargă dacă semeni cu el la voce. 

Din pragul uşii, Jerome îşi drege glasul cu stângăcie şi 
spune: 

— Putere. 

Pivniţa rămâne cufundată în întuneric. 

Hodges îi zice: 

— Vocea ta e de felul ei mai groasă. Nu chiar de bariton, 
dar groasă. De aia pari mai vârstnic atunci când vorbeşti la 
telefon. Vezi dacă poţi să ţi-o faci puţin mai subţire. 

jerome repetă cuvântul şi lumina se aprinde. Holly 


— 420 — 


Gibney, a cărei viaţă nu a fost tocmai o comedie, începe să 
râdă şi să bată din palme. 


27 


Este ora şase şi douăzeci când Tanya Robinson ajunge la 
coada formată de maşinile care aşteaptă să intre în 
parcarea de la CCAM. Îşi doreşte să fi cedat pisălogelilor 
fetiţelor şi să fi plecat cu o oră mai devreme. Parcarea este 
deja trei sferturi plină. Indivizi cu veste portocalii 
direcţionează traficul. Unul dintre ei îi face semn să o ia la 
stânga. O ia în direcţia arătată, mergând cu viteză foarte 
mică deoarece a împrumutat Chevroletul Tahoe al lui Ginny 
Carver pentru expediţia din această seară şi ultimul lucru 
de care are nevoie este să i-l buşească. Pe bancheta din 
spate, fetele - Hilda Carver, Betsy DeWitt, Dinah Scott şi 
Barbara ei - ţopăie literalmente de emoție şi nerăbdare. Au 
încărcat CD-playerul maşinii cu toate albumele grupului 
'Round Here pe care le au. Şi le au pe toate câte au apărut, 
adică şase cu totul. Şi zbiară de mama focului: „Oh, mor 
după cântecul ăsta!” de fiecare dată când începe o melodie 
nouă. E mult zgomot şi mult stres şi Tanya realizează cu 
surprindere că şi ea se distrează de minune. 

— Aveţi grijă la domnul ăla infirm, doamnă Robinson, o 
face atentă Betsy, arătându-i-l. 

Domnul cel infirm este foarte slab, foarte palid şi foarte 
chel, pierzându-se în tricoul imens cu care e îmbrăcat. Pe 
genunchi ţine ceva ce pare a fi o poză înrămată. Tanya 
observă şi punga pentru urină. Un fanion 'Round Here, 
nepotrivit de vesel pentru imaginea de ansamblu, iese 
dintr-un buzunar lateral al scaunului cu rotile. Sărmanul 
om, îşi spune Tanya Robinson. 

— Poate ar trebui să-l ajutăm, zice Barbara. Merge 
cumplit de încet. 

— Binecuvântat să-ţi fie sufleţelul ăla bun, spune Tanya. 
Lasă-mă să parchez şi dacă nu a ajuns până la clădire când 
ne întoarcem, atunci o să-l ajutăm. 

Intră cu Chevroletul de împrumut într-un loc liber şi 


— 421 — 


opreşte motorul cu un oftat de uşurare. 

— Aoleu, ia uitaţi-vă la cozile alea, exclamă Dinah. Tre’ 
să fie un catralion de oameni aici. 

— Nu chiar atât de mulţi, zâmbeşte Tanya, dar destui. O 
să ne dea drumul înăuntru curând. Şi avem şi bilete cu 
locuri, aşa că nu vă faceţi griji. 

— N-ai pierdut biletele, mami, nu? 

Ca să-şi liniştească fiica, Tanya se controlează ostentativ 
în poşetă. 

— Sunt aici, iubito. 

— Putem să ne luăm suvenire? 

— Câte unul de fiecare şi nimic peste zece dolari. 

— Eu am banii mei, doamnă Robinson, spune Betsy, 
coborând din maşină. 

Fetele sunt puţin cam neliniştite când văd marea de 
oameni din faţa CCAM. Se strâng una într-alta şi umbrele li 
se contopesc într-o pată închisă pe asfaltul luminat de 
ultimele raze ale soarelui. 

— Sunt convinsă, Bets, dar azi vă fac eu cinste, spune 
Tanya. Acum, ascultați ce vă spun, fetelor. Vreau să-mi daţi 
să vă ţin eu banii şi telefoanele. Se poate întâmpla să 
mişune şi câţiva hoţi de buzunare prin mulţimea asta. O să 
vi le dau înapoi când ajungem la locurile noastre. Dar nu 
aveţi voie să daţi mesaje şi nici să sunaţi pe cineva după ce 
începe concertul. Ne-am înţeles? 

— Ne lăsaţi să ne facem acum nişte poze, doamnă 
Robinson? o întreabă Hilda. 

— Da. Câte una. 

— Două! se roagă Barbara. 

— Fie, două. Dar grăbiţi-vă. 

Fiecare fată face câte două fotografii cu telefonul, 
promițând să le trimită pe e-mail după spectacol, pentru ca 
fiecare să aibă setul complet. Tanya face şi ea două, cu 
fetele ţinându-se de după umeri. 

I se pare că sunt minunate. 

— Gata, doamnelor, daţi-mi banii şi mobilele. 

Fetele îi dau cu totul suma de treizeci de dolari şi cele 
patru telefoane cu carcase în culori vesele, pastelate. 


— 422 — 


Tanya le pune pe toate în poşetă şi încuie maşina lui Ginny 
Carver cu telecomanda. Aude pocnetul de blocare a 
siguranţelor, sunet ce denotă protecţie şi încredere. 

— Acum fiţi atente la mine, nebunelor. Ne ţinem bine de 
mâini până ajungem la locurile noastre. Ne-am înţeles? Să 
vă aud cum ziceţi că ne-am înţeles. 

— Ințeleees! strigă fetele şi se prind de mâini. 

Toate patru sunt gătite cu cei mai buni jeanşi skinny şi 
tenişi pe care îi au. Poartă tricouri 'Round Here, iar părul 
Hildei este strâns în coadă de cal cu o fundă albă din 
mătase pe care scrie cu roşu 9 CAM. 

— Şi o să ne distrăm, da? Cum nu ne-am mai distrat 
niciodată, da? Să vă aud că aţi înţeles. 

— ÎNŢELEEES! 

Satisfăcută, Tanya le conduce către CC AM. Distanţa 
până acolo este destul de lungă şi asfaltul parcării este încă 
fierbinte, dar neajunsurile acestea nu par a le deranja pe 
fete. Tanya se uită în jur după bărbatul cel chel în scaunul 
cu rotile şi îl descoperă aproape de capătul cozii pentru 
persoanele cu handicap. Coada asta este mult mai scurtă, 
dar Tanya tot simte o strângere de inimă la vederea tuturor 
acelor oameni nefericiţi. Scaunele cu rotile încep să 
înainteze. Înseamnă că permit mai întâi accesul 
persoanelor cu handicap. Foarte bună idee. E bine că vor 
reuşi să ajungă la locurile special destinate înainte să 
înceapă busculada. 

Când grupul condus de Tanya ajunge la capătul celei mai 
scurte cozi pentru persoanele valide (cât de scurtă este, tot 
e foarte lungă), doamna Robinson se uită cum tipul cel chel 
se împinge pe rampă şi se gândeşte cât de uşor i-ar fi dacă 
ar fi avut un scaun din acelea motorizate. Se întreabă cine 
o fi în fotografia de pe genunchii lui. Vreo persoană dragă, 
poate o rudă, care nu mai este în viaţă? Da, probabil că da. 

Sărmanul om, îşi spune ea din nou şi îi înalţă o rugă 
scurtă Domnului, mulţumindu-l pentru faptul că cei doi copii 
ai ei sunt sănătoşi. 

— Mami? zice Barbara. 

— Da, iubito? 


— 423 — 


— Cea mai tare distracţie din viaţa noastră, da? 

Tanya Robinson strânge mâna fetiţei sale. 

— Absolut! 

Cu voce limpede şi dulce, o fetiţă de la coadă începe să 
cânte „Sărutări lângă roata mare”. 

— Soarele, iubito, soarele străluceşte mai tare când te 
uiţi la mine... Luna, iubito, luna străluceşte şi ea când eşti 
lângă mine... 

| se alătură şi alte voci tinere. 

— Iubirea ta, atingerea ta, mereu vreau mai mult... Vreau 
să te iubesc în felul meu... 

Purtat pe mii de voci, cântecul se înalţă în văzduhul cald 
al serii de vară. Fără să se simtă stingherită, Tanya începe 
să cânte şi ea. Ştie pe de rost toate cuvintele datorită 
maratonului 'Round Here care a răsunat din camera fiicei ei 
în ultimele două săptămâni. 

Fără să se gândească ce face, se apleacă şi sărută 
creştetul Barbarei. 

Cea mai tare distracţie din viaţa noastră, îşi spune ea. 


28 


Hodges şi cei doi Watsoni ucenici ai lui stau în centrul de 
comandă din pivnita lui Brady, uitându-se la şirul de 
computere tăcute. 

— Mai întâi haos, zice Jerome. După aia beznă, corect? 

Parcă-i un verset din Apocalipsa după loan, îşi zice 
Hodges. 

— Aşa cred, răspunde Holly. Cel puţin, în ordinea asta le- 
a scris ea. 

Se întoarce spre Hodges şi îi explică: 

— Trăgea cu urechea, înţelegeţi? Cred că a auzit mult 
mai multe decât îşi imagina el că aude. 

| se adresează iar lui Jerome: 

— O singură chestie. Foarte importantă. Dacă pornesc 
atunci când spui haos, ai grijă să te grăbeşti şi să spui 
beznă imediat după aia. 

— Ai dreptate. Se activează programul sinucigaş. Roagă- 


— 424 — 


te să nu mă emoţionez şi să încep să chiţăi ca Mickey 
Mouse. 

Holly vrea să-i răspundă, dar îi sesizează licărul din 
privire. 

— Ce să-ţi povestesc! Foarte comic! Ha-ha-ha! 

Dar nu se poate împiedica să surâdă. 

— Haide, Jerome. Fii Brady Hartsfield. 

Nu trebuie să spună haos decât o singură dată. 
Computerele se aprind şi începe numărătoarea inversă. 

— Beznă! 

Numărătoarea inversă continuă. 

— Nu urla, îi zice Holly. lisuse! 

16. 15. 14. 

— Beznă. 

— Cred că iar vorbeşti prea gros, îi spune Hodges, 
străduindu-se să nu-şi arate tulburarea. 

12. 11. 

Jerome se şterge la gură. 

— B-beznă. 

— Bâlbâitule, îl apostrofează Holly. 

Vorba asta nu are cum să-l ajute. 

8.7.6. 

— Beznă. 

Numărătoarea inversă dispare. Jerome scoate un suspin 
sacadat de uşurare. In locul numerelor apar fotografii color 
înfăţişând bărbaţi în haine demodate de cowboy. Bărbaţii 
trag cu armele; câţiva sunt împuşcaţi. Unul este surprins 
când intră cu calul într-o vitrină. 

— Ce ecrane de protecţie mai sunt şi astea? se 
minunează Jerome. 

Hodges îi arată calculatorul pe care Brady l-a botezat 
Numărul Cinci. 

— Ala de acolo e actorul William Holden, de unde trag 
concluzia că sunt scene dintr-un film. 

— Hoarda sălbatică, spune Holly. Regia Sam Peckinpah. 
L-am văzut o singură dată. Mi-a dat coşmaruri. 

Scene dintr-un film, îşi zice Hodges, cu ochii la grimasele 
şi armele de pe ecrane. Dar şi scene din mintea lui Brady 


— 425 — 


Hartsfield. 

— Şi acum? 

Jerome spune: 

— Holly, tu începi de la primul. Eu mă duc la ultimul. Ne 
întâlnim la jumătate. 

— E bine aşa, zice Holly. Îmi daţi voie să fumez, domnule 
Hodges? 

— La naiba, de ce nu? îi răspunde el şi se duce să se 
aşeze pe o treaptă a scării de unde se poate uita la ei. 

Îşi masează absent zona de sub clavicula stângă. l-a 
revenit durerea aia enervantă. Probabil că şi-a întins vreun 
muşchi atunci când a alergat după ce i-a explodat maşina. 


29 


Aerul condiţionat din foaierul CCAM îl izbeşte pe Brady în 
faţă ca o palmă, făcându-i pielea de găină pe gâtul şi pe 
braţele transpirate. Cea mai mare parte a coridorului este 
pustiu, pentru că încă nu au permis intrarea spectatorilor 
normali. Însă pe latura din dreapta, acolo unde sunt 
cordoanele din catifea şi semnul care spune ACCES 
PERSOANE CU HANDICAP, este un şir lung de scaune cu 
rotile, care se mişcă încet spre punctul de verificare şi spre 
sala de spectacole de dincolo de el. 

Lui Brady nu-i place ce se întâmplă. 

Presupuse că toţi spectatorii se vor înghesui pe uşi în 
acelaşi timp, la fel cum se petrecuse la meciul echipei 
Cleveland Indians la care fusese când avea optsprezece 
ani, şi că agenţii de pază vor fi copleşiţi. Prin urmare, s-ar fi 
uitat în fugă la fiecare şi i-ar fi lăsat să intre. Ar fi trebuit să 
anticipeze că personalul va permite mai întâi schilozilor să 
intre, dar uite că nu s-a gândit la asta. 

Sunt cel puţin doisprezece bărbaţi şi femei în uniforme 
albastre, cu ecusoane maro pe umeri pe care scrie 
SECURITATE CCAM şi pentru moment nu au nimic altceva 
de făcut decât să-i controleze pe handicapaţii care trec 
încet pe lângă ei. Din ce în ce mai calm, Brady observă că, 
deşi agenţii de pază nu verifică buzunarele tuturor 


— 426 — 


scaunelor cu rotile, controlează totuşi destule - la fiecare al 
treilea sau al patrulea, ba chiar două la rând. Când schilozii 
trec de punctul de control, plasatori îmbrăcaţi în tricouri 
'Round Here îi dirijează spre sectorul din sala de spectacole 
destinat persoanelor cu handicap. 

A ştiut mereu că s-ar putea să nu treacă de punctul de 
control, dar îşi imaginase că va reuşi măcar să ia cu el pe 
lumea cealaltă suficienţi fani dacă se va întâmpla una ca 
asta. Altă presupunere greşită. Da, sigur, cioburile i-ar 
putea ucide pe cei care stau mai aproape de uşi, dar 
trupurile lor îi vor apăra de suflul exploziei pe cei din spate. 

Băga-mi-aş! îşi spune el. Şi totuşi: am omorât doar opt la 
Complexul Municipal. Precis acum voi avea mai mult 
succes. 

Îşi împinge scaunul înainte. Fotografia lui Frankie e pe 
genunchii lui. Marginea ramei se sprijină de comutatorul 
Invenţiei Doi. In secunda când vreunul din clovnii ăştia se 
apleacă să se uite în buzunarele scaunului, Brady va apăsa 
poza cu o mână, ledul galben se va face verde, iar 
electricitatea va curge spre detonatorul cuibărit în mijlocul 
explozibilului artizanal. 

Doar vreo douăsprezece scaune cu rotile mai sunt în faţa 
lui. Aerul rece suflă pe pielea lui fierbinte. Îşi aminteşte de 
Complexul Municipal. Cum a mai săltat şi s-a zguduit 
maşina târfei ăleia când a trecut peste oamenii pe care îi 
doborâse la pământ. Parcă Mercedesul avea un orgasm. Îşi 
aduce aminte de aerul cu miros de cauciuc dinăuntrul 
măştii; îşi aduce aminte cum a strigat în extaz şi triumf. 
Cum a strigat şi a tot strigat, până a rămas aproape fără 
voce şi a fost nevoit să le explice mamei şi lui Tones 
Frobisher că a făcut laringită. 

Zece scaune au mai rămas între el şi punctul de control. 
Unul dintre agenţii de pază - probabil tartorul-şef, pentru că 
e cel mai în vârstă şi e singurul cu pălărie - ia rucsacul unei 
fete care este la fel de cheală ca Brady. Îi explică ceva şi îi 
dă un bon. 

O să mă prindă, îşi spune calm Brady. Cu siguranţă că o 
să mă prindă, aşa că pregăteşte-te să mori, scumpetea 


— 427 — 


mamei. 

Este pregătit. De ceva vreme este pregătit. 

Opt scaune. Şapte. Şase. Parcă ar fi numărătoarea 
inversă din computerele lui. 

Şi atunci se aude cântecul care a început afară. Mai stins 
la început. 

— Soarele, iubito, soarele străluceşte mai tare când te 
uiţi la mine... Luna, iubito... 

Dar tot mai multe fete încep să cânte şi sunetul creşte 
imediat în intensitate: un cor enorm de fete care cântă cât 
le ţin puterile: 

— VREA U SĂ TE IUBESC ÎN FELUL MEU... VOM MERGE CU 
MAŞINA PE ȘOSEAUA DE PE MALUL MARII... 

În clipa aceasta uşile principale se izbesc de pereţi. 
Câteva fete izbucnesc în urale; cele mai multe continuă să 
cânte. Şi mai tare, dacă aşa ceva este omeneşte posibil. 

— E O NOUĂ ZI... ÎȚI VOI DĂRUI SĂRUTĂRI LÂNGĂ ROATA 
MARE! 

În foaier năvălesc fetiţe în tricouri 'Round Here şi date cu 
fard pentru prima oară în viaţă. Părinţii lor (majoritatea 
mămicuţe) fac eforturi disperate să ţină pasul şi să nu se 
piardă de odoarele lor. Cordonul din catifea dintre coridorul 
principal şi cel pentru persoanele cu handicap este rupt şi 
călcat în picioare. O copilă cât o viţică, de vreo doisprezece, 
treisprezece ani şi cu un fund cât statul lowa, e îmbrâncită 
în scaunul din faţa lui Brady, aproape răsturnând-o pe fata 
din el, care are o mutriţă veselă şi drăgălaşă şi picioare ca 
nişte grisine. 

— Hei, fii atentă! strigă mama fetei din scaunul cu rotile. 

Dar idioata cea grasă, în blugi cât o rulotă de spaţioşi, a 
şi fugit de acolo, fluturând un fanion 'Round Here într-o 
mână şi biletul la concert în cealaltă. Cineva se izbeşte de 
scaunul lui Brady, poza cu Frankie se clatină şi o fracțiune 
de secundă are sentimentul că acum vor ieşi toţi prin 
acoperiş, într-un fulger alb şi o grindină de bile de rulment. 
Când îşi dă seama că toate au rămas aşa cum erau, ridică 
poza atât cât să se poată uita sub ea şi vede că ledul este 
tot galben. 


— 428 — 


Cât pe ce, îşi zice Brady cu un rânjet larg. 

Pe hol este o harababură veselă şi, cu excepţia unui 
singur agent de pază, toţi ceilalţi, care până atunci i-au 
verificat pe spectatorii din scaunele cu rotile, se reped într- 
acolo ca să încerce să domolească acest nou aflux de 
adolescente şi preadolescente descreierate care cântă-urlă 
de-ţi sparg timpanele. Agentul rămas în zona pentru 
persoanele cu handicap este o femeie tânără care face 
semn celor din scaune să intre în sală, fără să se uite la ei. 
Brady ajunge lângă ea şi atunci îl observă iar pe Tartorul- 
cu-Pălărie în partea cealaltă a coridorului. E şi uşor de 
observat, pentru că e mult mai înalt decât toate fetiţele 
alea din jur. Priveşte cu atenţie în toate direcţiile şi ţine în 
mână o foaie de hârtie la care se uită din când în când. 

— Arătaţi-mi biletele şi poftiţi înăuntru, spune agenta 
drăgălaşei din scaunul cu rotile şi mamei acesteia. Pe uşa 
din dreapta. 

Brady remarcă ceva deosebit de interesant. Agentul cel 
înalt, adică Tartorul-cu-Pălărie, îl înşfacă pe un tânăr cam 
de douăzeci de ani ce pare că a venit singur la concert şi îl 
trage afară din mulţime. 

— Următorul! strigă la el agenta de pază. Nu blocaţi 
intrarea! 

Brady se îndreaptă către ea, gata să apese fotografia lui 
Frankie pe comutatorul de la Invenţia Doi în caz că femeia 
va arăta fie şi cel mai vag interes pentru buzunarele 
scaunului său. Coridorul este acum ticsit cu fete care se 
îmbrâncesc şi cântă, iar scorul lui va fi mai mare de 
treizeci. Dacă este sortit să se întâmple pe coridor şi nu în 
sala de spectacole, atunci fie şi aşa. 

Agenta de pază întinde mâna spre poza din braţele lui. 

— Cine-i acolo, domnule? 

— Băieţelul meu, surâde îndurerat Brady. A murit anul 
trecut într-un accident. Tot atunci am ajuns şi eu aşa... 

Şi face un semn la scaunul cu rotile. 

— Îi plăcea "Round Here, dar n-a mai apucat să le asculte 
ultimul album. Îl va asculta acum.. 

Femeia e grăbită şi agitată, însă nu chiar atât de grăbită 


— 429 — 


şi agitată încât să nu se înduioşeze. | se umezesc ochii. 

— Imi pare foarte rău. Sincere condoleanţe. 

— Mulţumesc, doamnă, îi spune Brady. 

Şi în gând: Pizdă proastă! 

— Mergeţi înainte şi apoi luaţi-o în dreapta, domnule. 
Cele două rânduri pentru persoanele cu handicap sunt în 
prima jumătate a sălii. Se vede foarte bine de acolo. Dacă 
aveţi nevoie de ajutor pe rampă, pentru că este cam 
înclinată, uitaţi-vă după un plasator cu o banderolă 
galbenă. 

— Am să mă descurc, îi zâmbeşte Brady. Copilaşul ăsta 
are nişte frâne nemaipomenit de bune. 

— Mă bucur. Distracţie plăcută. 

— Mulţumesc, doamnă. Sunt convins că am să mă 
distrez. La fel şi Frankie. 

Brady îşi împinge scaunul spre intrarea principală. În 
spatele lui, la punctul de control, Larry Windom, cunoscut în 
rândurile foştilor lui colegi din poliţie drept Neonazistul, îl 
eliberează pe tânărul care se hotărâse să folosească el 
biletul surioarei care se îmbolnăvise de mononucleoză. Nu 
seamănă deloc cu lepra aia din poza pe care i-a trimis-o Bill 
Hodges. 

Sala de spectacole este amenajată în stil stadion, cu 
scena în mijloc, fapt care îl încântă peste măsură pe Brady. 
Forma de castron va concentra explozia. Işi şi imaginează 
cum se vor răspândi în evantai bilele de rulment din pungile 
ascunse sub scaunul lui. Dacă are noroc, îndrăzneşte el să 
viseze, îi va omori şi pe tembelii ăia din formaţie, nu doar 
jumătate din fanii lor. 

Din difuzoarele amplasate în tavan se aude muzică pop, 
dar este acoperită de vocile tinere şi înflăcărate ale fetelor 
care îşi caută locurile şi blochează intervalele dintre 
rânduri. Reflectoarele se mişcă încoace şi încolo peste 
public. Zboară discuri din plastic. Saltă câteva mingi uriaşe 
de plajă. Singurul lucru care îl surprinde pe Brady este că 
nu se vede nici urmă de roata mare şi de tot căcatul ăla de 
decoruri care ar trebui să reprezinte un parc de distracţii. 
De ce le-au adus până aici dacă nu au de gând să le 


— 430 — 


folosească? 

Un plasator cu banderolă galbenă, care tocmai ce a 
terminat să o aşeze la locul ei pe drăgălaşa cu picioarele ca 
nişte grisine, se îndreaptă spre Brady ca să îl ajute. Dar 
Brady îi face semn că nu are nevoie de ajutor. Plasatorul îi 
zâmbeşte şi îl bate pe umăr, apoi se duce să-şi ofere 
ajutorul altcuiva. Brady îşi împinge scaunul până în primul 
sector cu locuri rezervate persoanelor cu handicap. Se 
opreşte chiar lângă drăgălaşa cu grisine în loc de picioare. 

Ea se întoarce surâzătoare spre el. 

— Nu-i super? 

Brady îi surâde şi el, gândind: Habar n-ai cât de super o 
să se facă mai încolo, schiloadă cretină ce eşti! 


30 


Tanya Robinson priveşte scena şi îşi aduce aminte cum a 
fost la primul concert din viaţa ei (al grupului The Temps) şi 
cum a sărutat-o Bobby Wilson chiar în timp ce se cânta „My 
Girl”. Foarte romantic. 

E smulsă din amintiri de fiica sa, care o scutură de braţ. 

— Uite-l acolo pe omul ăla infirm, mama. Acolo, unde 
sunt scaunele cu rotile. 

Barbara îi arată câteva rânduri în faţă şi spre stânga. 
Scaunele au fost demontate ca să se facă suficient spaţiu 
pentru două rânduri de scaune cu rotile. 

— Îl văd, Barb, dar ştii bine că nu-i frumos să te holbezi la 
oameni. 

— Sper să-i placă la concert. Tu nu? 

Tanya îi zâmbeşte: 

— Sigur că da, iubito. 

— Ne dai acum telefoanele? Avem nevoie de ele când 
începe spectacolul. 

Ca să facă poze, presupune Tanya Robinson... din cauză 
că a trecut atât de multă vreme de când nu a mai fost la 
vreun concert rock. Deschide poşeta şi le împarte 
telefoanele colorate. Surprinzător însă, fetele nu fac 
deocamdată nimic cu ele: sunt mult prea ocupate să 


— 431 — 


privească în jur, ca să le mai ardă de dat telefoane ori de 
trimis mesaje. Tanya sărută în fugă creştetul fiicei sale şi se 
pierde iarăşi în amintiri, gândindu-se la sărutul lui Bobby 
Wilson. Nu a fost chiar primul sărut, dar a fost primul care i- 
a plăcut. 

Speră doar ca atunci când va veni clipa, Barb să aibă 
norocul ei. 


31 


— Mulţumescu-Ţi Tie, Doamne! exclamă Holly, lovindu-şi 
fruntea cu podul palmei. 

Tocmai a terminat cu Numărul Unu al lui Brady, în care 
nu era nimic deosebit; şi a trecut la Numărul Doi. 

Jerome ridică ochii din ecranul Numărului Cinci, care pare 
dedicat în totalitate jocurilor video, majoritatea de tipul 
Marele furt auto şi Chemarea datoriei. 

— Ce zici? 

— Mă bucur atunci când mi se întâmplă să dau peste 
câte cineva mai defect la cap decât mine, spune ea. Sunt 
îngrozitoare, ştiu, dar nu mă pot abţine. 

Gemând, Hodges se ridică de pe treaptă şi se apropie de 
ea ca să vadă despre ce e vorba. Ecranul e plin cu fotografii 
mici. | se par inofensive, nimic altceva decât poze cu femei 
goale, nu prea diferite de cele peste care salivaseră el şi 
prietenii lui la sfârşitul anilor cincizeci. Holly le măreşte şi le 
ordonează. Într-una este Deborah Hartsfield într-un camizol 
transparent. Apoi Deborah Hartsfield într-o cămăşuţă de 
noapte foarte scurtă. Şi tot Deborah Hartsfield în sutien şi 
chiloţei din dantelă roz. 

— Dumnezeule mare, da' asta-i maică-sa, spune Jerome. 

Chipul lui este un portret al repulsiei, uluirii şi fascinaţiei 
oripilate. 

— Şi pe bune că mi se pare că ea i-a pozat. 

Şi lui Hodges i se pare la fel. 

— Da, zice Holly. Să-l chemăm pe domnul doctor Freud. 
De ce vă tot frecaţi umărul, domnule Hodges? 

— Mi-am întins un muşchi, zice el, ştiind deja că nu-i 


— 432 — 


asta. 

Jerome aruncă o privire superficială la ecranul Numărului 
Trei, se întoarce la Holly ca să se mai uite o dată la pozele 
cu mama lui Brady Hartsfield, apoi are o reacţie întârziată: 

— Hopa, spune el. Uită-te la chestia asta, Bill. 

În colţul din stânga jos al desktopului Numărului Trei este 
pictograma Umbrelei Albastre. 

— Deschide-o, îi cere Hodges. 

Jerome dă click, dar fişierul este gol. Nu există niciun 
mesaj netrimis şi, aşa cum au aflat deja, toate vechile 
postări de pe Umbrela Albastră a lui Debbie se duc direct în 
raiul softurilor. 

Jerome se aşază în faţa Numărului Trei. 

— Asta trebuie să fie lada cu comori, Hols. Precis asta 
este. 

Vine şi Holly lângă el. 

— Cred că celelalte computere sunt doar de formă. Şi ca 
să-şi dea impresia că e pe puntea de comandă a navei 
Enterprise. 

Hodges le arată fişierul cu numele 2009. 

— Haideţi să ne uităm la ăsta. 

Un click din mouse şi apare subfişierul COMPLEXUL 
MUNICIPAL. Jerome îl deschide şi pe ecran apar multe 
relatări despre ce s-a întâmplat acolo în luna aprilie a anului 
2009. 

— Colecţia de articole a dementului, spune Hodges. 

— Verifică foarte bine computerul ăsta, îi zice Holly lui 
Jerome. Porneşte de la hard. 

Jerome îl deschide şi acolo se găseşte un alt subfişier 
plin. Sertare în alte sertare, îşi spune Hodges. Un computer 
nu este nimic altceva decât un scrin de epocă, prevăzut cu 
compartimente secrete. 

Holly le atrage atenţia: 

— la uitaţi-vă la asta. A descărcat toată Cartea de bucate 
a anarhistului*” de pe BitTorrent. E ilegal! 


s9 Anarchist Cookbook - compendiu de reţete pentru fabricarea de 
materiale explozive, producerea de droguri etc., scris de William Powell 
în 1971, ca reacţie de protest la adresa implicării Statelor Unite în 


— 433 — 


— Ai, nu mă-nnebuni! zice Jerome şi ea îl loveşte peste 
braţ. 

Durerea din umărul lui Hodges s-a făcut mai puternică. 
Se întoarce la scară şi se aşază cu greutate pe o treaptă. 
Înghesuiţi în faţa Numărului Trei, Jerome şi Holly nici nu 
observă că a plecat de lângă ei. Îşi pune mâinile pe coapse 
(Coapsele mele grase, îşi spune el, coapsele mele foarte 
grase) şi începe să respire adânc şi rar. Singurul lucru care 
i-ar putea strica şi mai mult această seară ar fi să facă un 
infarct într-o casă în care a intrat ilegal însoţit de un minor 
şi de o femeie departe de a fi cu minţile la locul lor. Casă la 
etajul căreia zace moartă femeia care i-a servit drept model 
unui ucigaş descreierat. 

Te rog, Doamne, fă să nu fie un infarct. Te rog. 

Respiră prelung. Işi sugrumă un râgâit şi durerea începe 
să se mai domolească. 

Stă cu capul aplecat şi se uită între trepte. Observă ceva 
ce sclipeşte stins la lumina becurilor fluorescente din 
pivniţă. Hodges se lasă în genunchi şi se târăşte sub scară 
ca să vadă despre ce e vorba. Este o bilă de rulment din 
inox, mai mare decât cele din Pliciul lui şi destul de grea. Işi 
priveşte imaginea deformată pe suprafaţa ei curbată şi o 
idee îi încolţeşte în minte. De fapt, nu încolţeşte, ci apare 
brusc, la fel cum apare la suprafaţa apei trupul umflat al 
unui înecat. 

Mai departe, dar tot sub scară, este un sac verde pentru 
gunoi. Hodges se târăşte până la el, cu bila metalică în 
pumnul strâns, înfiorându-se când pânzele de păianjen de 
sub trepte îi mângâie fruntea tot mai înaltă şi părul tot mai 
puţin. Aude glasurile surescitate ale lui Jerome şi Holly, dar 
nu le dă atenţie. 

Apucă sacul de gunoi cu mâna liberă şi iese greu de sub 
scară. In ochiul stâng îi cade o picătură de transpiraţie. Il 
ustură. Clipeşte de mai multe ori ca să scape de el. Se 
aşază iar pe treaptă. 

— Deschide-i e-mailul, îi cere Holly lui Jerome. 

— Măi, frate, da’ cine te-a pus pe tine şefă? 


Războiul din Vietnam (n.tr.). 
— 434 — 


— Desschide-l, deschide-l, deschide-l! 

Mare dreptate ai, gândeşte Hodges, deschizând sacul cu 
gunoi. Înăuntru sunt bucăţi de sârmă şi ceva ce lui îi pare a 
fi o placă cu circuite arse, deasupra unei haine de culoare 
kaki. Dă la o parte sârmele, scoate haina şi o desface. Nu e 
o haină, ci o vestă ca acelea pentru excursionişti, cu multe 
buzunare. Căptuşeala a fost tăiată în vreo şase locuri. Bagă 
mâna într-o tăietură, pipăie şi scoate de acolo alte două bile 
de rulment. Asta nu este vestă de excursionist. Nu mai 
este. A fost personalizată. 

Acum este o vestă de atentator sinucigaş. 

Sau a fost. Pentru că, nu se ştie din ce motiv, Brady a 
renunţat la ea. Pentru că s-a hotărât să facă altceva la 
târgul de joburi de sâmbătă? Asta trebuie să fie. Probabil că 
explozibilul este în maşina lui, dacă nu cumva a furat deja o 
alta. A... 

— Nu! ţipă Jerome. 

Şi începe să urle: 

— Nu! Nu, nu, DOAMNE, TE ROG, NU! 

— Te rog, fă să nu fie adevărat, scânceşte Holly. Fă să nu 
fie adevărat, te rog! 

Hodges lasă vesta din mână şi se repede la ei ca să afle 
ce se întâmplă. Amândoi se uită consternaţi la un e-mail 
primit de pe un site intitulat FanTastic, prin care i se 
mulţumeşte domnului Brady Hartsfield pentru comanda 
făcută. 


Vă puteți descărca biletul de aici. La eveniment este 
interzis accesul cu sacoşe şi rucsacuri. Vă mulțumim 
pentru că v-ati comandat biletul pe FanTastic, unde 
doar cu un click vă puteți cumpăra cele mai bune 
locuri la toate spectacolele importante. 


Şi dedesubt: 


"ROUND HERE SALA DE SPECTACOLE MINGO 
COMPLEXUL DE CULTURA ŞI ARTA 
DIN MIDWEST 3 IUNIE 2010 7 PM. 


— 435 — 


Hodges închide ochii. Deci tot nenorocitul ăla de concert 
este. Am făcut o greşeală de înţeles... dar de neiertat. Te 
rog, Doamne, ajută-l pe Nazist să-l prindă la intrare. 

Dar şi asta ar fi un coşmar, pentru că Larry Windom are 
senzaţia că trebuie să găsească un pedofil, nu un terorist 
dement. Dacă-l depistează pe Brady şi se repede la el cu 
obişnuita lui brutalitate fără de minte... 

— E şapte fără un sfert, spune Holly arătând ceasul afişat 
în bara Numărului Trei. Poate încă mai e la coadă, deşi cel 
mai probabil e că a intrat deja. 

Hodges ştie că femeia are dreptate. Accesul în sală 
trebuie să fi început pe la şase şi jumătate din cauza 
numărului mare de spectatori. 

— Jerome, spune el. 

Băiatul nu-i răspunde. Se uită fix la biletul de pe ecranul 
computerului. Hodges îi pune mâna pe umăr şi e ca şi cum 
ar atinge o stană de piatră. 

— Jerome. 

Tânărul se întoarce cu faţa la el. Încet, foarte încet. Ochii 
i s-au făcut enormi. 

— Am fost nişte cretini, şopteşte el. 

— Sun-o pe mama. 

Vocea lui Hodges rămâne calmă, fapt care nu necesită 
vreun efort deosebit din partea lui, pentru că şocul l-a 
amorţit complet. Tot vede bilele strălucitoare în faţa 
ochilor. Şi vesta ciopâărţită. 

— Sun-o acum. Spune-i s-o ia pe Barbara şi pe celelalte 
fetiţe şi să plece imediat de acolo. 

Jerome îşi smulge telefonul din clema de la curea şi 
apasă tasta de apelare rapidă cu numărul mamei sale. 
Holly se uită speriată la el, cu braţele încrucişate pe piept şi 
buzele torturate întinse într-o grimasă nefericită. 

jerome aşteaptă puţin, mormăie o înjurătură urâtă şi 
spune: 

— Trebuie să ieşi imediat de acolo, mamă. la fetele şi 
pleacă. Nu mă suna ca să mă întrebi de ce. Pleacă şi atât. 
Nu fugiţi. Dar ieşiţi de acolo! 


— 436 — 


Închide telefonul şi le spune ceea ce ei au înţeles deja: 

— Mesageria vocală. A sunat lung, ceea ce înseamnă că 
nici nu vorbeşte cu altcineva, nici nu are telefonul închis. 
Nu pricep. 

— Dar sora ta? îl întreabă Hodges. Precis are şi ea 
telefon. 

Jerome apasă iarăşi tasta de apelare rapidă înainte ca 
detectivul să termine de vorbit. Lui Hodges i se pare că 
tânărul stă şi ascultă o veşnicie, cu toate că ştie că nu au 
trecut mai mult de cincisprezece secunde. Apoi îl aude: 

— Barb! De ce naiba nu răspunzi? Trebuie să plecaţi 
imediat de acolo! 

Inchide şi spune: 

— Nu înţeleg de ce nu răspunde. Are în permanență 
telefonul, ai senzaţia că e grefat de ea. Măcar ar trebui să-l 
simtă cum vibrează... 

Holly îl întrerupe: 

— Of, mii de rahaţi şi căcaţi! 

Dar nu i se pare suficient: 

— Of, futu-i! 

Se întorc amândoi spre ea. 

— Cât de mare e sala aia cu concertul? Adică câţi oameni 
au loc în ea? 

Hodges încearcă să-şi aducă aminte ce ştie despre Sala 
Mingo. 

— Sunt patru mii de scaune. Nu ştiu dacă pun în vânzare 
şi bilete fără loc. Nu-mi mai amintesc partea asta din 
regulamentul împotriva incendiilor. 

— lar la concertul ăsta majoritatea spectatorilor sunt 
fete, spune Holly. Fete care şi-au făcut grefe din telefoanele 
lor. Multe vorbesc la ele cât aşteaptă să înceapă 
spectacolul. Sau dau mesaje. 

Ochii i s-au făcut uriaşi din cauza panicii. 

— Reţeaua e de vină. S-a supraîncărcat. Trebuie să mai 
încerci, Jerome. Trebuie să tot încerci până prinzi legătura. 

Fără să fi înţeles ce i-a spus, tânărul dă din cap. Nu-şi 
dezlipeşte ochii de Hodges. 

— Sună-l pe prietenul ăla al tău. Ala de la pază. 


— 437 — 


— Îl sun, dar nu de aici. Din maşină. 

Hodges se uită iar la ceas. Şapte fără zece. 

— Plecăm la CCAM. 

Holly îşi duce pumnii strânşi la obraji. 

— Da, spune ea. 

Hodges îşi aduce aminte ce le-a spus mai devreme. 

— Poliția nu poate să-l găsească. Noi putem. 

Deşi îşi doreşte din tot sufletul să pună mâna pe 
Hartsfield, să-l apuce de gât şi să-l strângă şi să vadă cum îi 
ies nenorocitului ochii din orbite, Hodges speră ca Holly să 
nu aibă dreptate. Pentru că, dacă totul depinde numai şi 
numai de ei, atunci s-ar putea să fie prea târziu. 


32 


Acum se urcă Jerome la volan şi Hodges se aşază pe 
bancheta din spate. Mercedesul Oliviei Trelawney porneşte 
mai greu, dar ţâşneşte ca din puşcă în momentul în care 
motorul de doisprezece cilindri se încălzeşte. Şi, pentru că 
sunt în joc vieţile mamei şi surorii lui, Jerome conduce ca un 
nebun, şerpuind de pe o bandă pe cealaltă şi ignorând 
claxoanele de protest ale maşinilor din jur. Hodges 
estimează că vor reuşi să ajungă la CCAM în douăzeci de 
minute. Asta doar în cazul în care puştiul nu face vreun 
accident. 

— Sunaţi-l pe ăla de la pază! ţipă la el Holly de pe 
scaunul din dreapta şoferului. Sunaţi-l, sunaţi-l, sunaţi-l! 

Hodges îşi scoate telefonul Nokia din buzunar, dându-i în 
acelaşi timp instrucţiuni lui Jerome să o ia pe centura 
oraşului. 

— Nu face pe copilotul din spate, îi zice Jerome. Sună-l pe 
omul ăla. Grăbeşte-te. 

Dar când Hodges încearcă să intre în agenda telefonului, 
blestematul de Nokia scoate un piuit slab şi moare. Când l-a 
încărcat ultima oară? Nu-şi aminteşte. Nu-şi aminteşte nici 
numărul de la biroul firmei de pază. Ar fi trebuit să şi-l 
noteze în carneţel, în loc să se bazeze pe memoria 
mobilului. 


— 438 — 


Mama mă-sii de tehnologie, răbufneşte el în sine... dar, 
pe bune, a cui e vina? 

— Holly. Formează 555-1900 şi dă-mi mie telefonul tău. 
Al meu e mort. 1900 e numărul de la secţie. Pot să aflu 
numărul lui Windom de la Marlo. 

— Bine, care-i prefixul de aici? Că telefonul meu e pe... 

Se întrerupe când Jerome virează brusc din spatele unui 
camion de marfă şi se pomeneşte nas în nas cu un SUV 
care vine din direcţie opusă. Aprinde farurile şi zbiară: 

— Dă-te din drum! 

SUV-ul reuşeşte să evite impactul frontal, dar Mercedesul 
se hârşâie de el, cojindu-şi un strat de vopsea. 

— ... pe Cincinatti, isprăveşte Holly. 

Rece ca o îngheţată pe băț. 

Spunându-şi că şi lui i-ar cam fi de folos medicamentele 
pe care le ia Holly, Hodges îi dictează prefixul. Ea formează 
numărul şi-i întinde mobilul peste speteaza scaunului. 

— Poliţia. Unde doriţi să vă fac legătura? 

— Trebuie să vorbesc imediat cu Marlo Everett de la 
Arhive. 

— Îmi pare rău, domnule, dar am văzut-o pe doamna 
Everett plecând acum o jumătate de oră. 

— Aveţi numărul ei de mobil. 

— Domnule, nu putem da informaţii din acestea... 

Hodges nu are absolut niciun chef să se angajeze într-o 
discuţie în contradictoriu, care le va mânca din timp şi 
foarte probabil nu va avea niciun rezultat. Aşa că întrerupe 
convorbirea, tocmai când Jerome intră pe Centură, cu o 
sută de kilometri la oră. 

— Care-i problema, Bill? De ce nu... 

— Taci şi vezi-ţi de condus, Jerome, îi zice Holly. Domnul 
Hodges face tot ce poate. 

Adevărul este că nu vreau să vorbesc cu nimeni, îşi 
spune Hodges. Pentru că noi şi numai noi trebuie să ne 
ocupăm de treaba asta. Şi îi vine o idee trăsnită: poate 
Holly foloseşte cine ştie ce energii metafizice ca să-l 
împiedice să ia legătura cu cineva şi să rămână doar e; şi 
Hartsfield. S-ar putea chiar să-i iasă. La cum conduce 


— 439 — 


Jerome, vor ajunge la CCAM înainte să reuşească el să dea 
de cineva capabil să-i ajute. 

O parte obiectivă a minţii lui îi spune că poate aşa este 
mai bine. Pentru că, indiferent cu cine ar reuşi el să 
vorbească, tot Larry Windom e şeful pazei de la Mingo şi 
Hodges nu are încredere în el. Neonazistul a fost 
întotdeauna un ciomăgar, genul care întâi loveşte şi apoi 
pune întrebări, şi Hodges nu crede că s-a schimbat. 

Totuşi, trebuie să mai încerce. 

Îi dă telefonul înapoi lui Holly şi îi spune: 

— Nu-mi dau seama ce să mai fac. Sună tu la Informaţii 
şi... 

— Sun-o mai întâi pe soră-mea, spune Jerome şi-i turuie 
numărul. 

Holly îl formează atât de repede încât Hodges nici nu-i 
mai vede degetele. Ascultă. 

— Mesageria vocală. 

Jerome sloboade o altă înjurătură şi accelerează. Hodges 
nu poate decât să mai spere că are un înger care îl păzeşte. 

— Barbara! răcneşte Holly fără să se mai bâlbâie. Tu şi 
cine mai e cu tine mişcați-vă fundurile de acolo chiar în 
secunda asta! Imediat! Pronto! 

Inchide şi îl întreabă pe Hodges: 

— Şi acum? Aţi spus să sun la Informaţii? 

— Da. Fă rost de numărul firmei de securitate de la 
CCAM, formează-l şi dă-mi telefonul. Jerome, ieşi de pe 
autostradă pe 4A. 

— Pe 3B ajungem la CCAM. 

— In cazul că vrei să ajungi la intrare. Noi ne ducem prin 
spate. 

Discuţia lui Holly cu centralista de la Informaţii durează 
de prea multă vreme. 

— Ce se întâmplă, Holly? 

— Firma de pază nu are telefon direct. 


Holly formează alt număr, ascultă, apoi îi întinde 
telefonul. 

— Trebuie să treci prin centrală. 

işi lipeşte de ureche iPhone-ul lui Holly. Îl lipeşte tare, 


— 440 — 


aproape strivindu-l. Sună. Şi sună. Şi mai sună. 

Trec pe lângă leşirile 2A şi 2B şi Hodges vede complexul 
de clădiri al CCAM. Este luminat ca un pom de Crăciun. 
Parcarea s-a transformat într-un ocean de maşini. În cele 
din urmă i se răspunde la telefon, dar, înainte să spună el 
ceva, o voce feminină de robot începe să-i ţină o prelegere. 
Maşinăria vorbeşte rar şi pronunţă cuvintele cu mare 
atenţie, de parcă s-ar adresa cuiva care a învăţat engleza la 
grădiniţă şi a cam uitat-o de atunci. 

— Bună ziua. lţi mulţumesc că ai sunat la Complexul de 
Cultură şi Artă din Midwest, unde noi îmbunătăţim calitatea 
vieţii şi orice este posibil. 

Hodges ascultă, scrâşnind din dinţi şi strivindu-şi de 
ureche telefonul lui Holly. Stropi mari de transpiraţie i se 
preling pe obraji şi ceafă. Este şapte şi şase minute. Îşi 
spune (de fapt, se roagă) că ticălosul îşi va pune planul în 
aplicare de-abia după începerea concertului, iar chestiile 
astea rock încep mereu cu întârziere. 

— Nu uita, îi zice robotul cu duioşie în glas, ne bazăm pe 
sprijinul tău. Au fost puse deja în vânzare abonamentele la 
concertele orchestrei simfonice şi la spectacolele de teatru 
din toamna aceasta. Nu numai că vei economisi cincizeci la 
sută din... 

— Ce se întâmplă? strigă la el Jerome când trec pe lângă 
3A şi 3B. 

Pe următorul semn scrie IEŞIREA 4A BD SPICER 800 m. 

Jerome i-a dat lui Holly telefonul lui şi ea încearcă mai 
întâi să o sune iar pe Tanya, apoi pe Barbara. Degeaba. 

— Ascult o  afurisită de înregistrare, spune Hodges, 
masându-şi din nou umărul. 

Durerea e ca o măsea cangrenată. 

— Fă-o la stânga la capătul rampei. La intersecţia 
următoare cred că trebuie s-o faci la dreapta. Sau poate la 
a doua intersecţie. Pe lângă McDonald's. 

Motorul toarce de-abia auzit, cu toate că Mercedesul 
merge acum cu o sută treizeci la oră. 

— O să-mi pierd minţile dacă se aude vreo explozie, 
spune Jerome pe ton sec. 


— 441 — 


— Condu şi taci, îi zice Holly, cu un Winston neaprins 
între dinţi. O să fie totul bine dacă nu faci vreun accident. 

Incearcă din nou numărul Tanyei. 

— O să-l prindem. O să-l prindem prindem prindem. 

Jerome se uită la ea cu coada ochiului. 

— Eşti nebună, Holly. 

— Condu şi taci, repetă ea. 

— De asemenea, îţi poţi folosi cardul CCAM ca să obţii o 
reducere de zece la sută la restaurantele de pe lista 
noastră şi la magazinele din oraş, îl informează robotul pe 
Hodges. 

Şi apoi, a dat Dumnezeu, intră în fondul problemei. 

— In momentul acesta nu este niciun operator care să-ţi 
preia apelul. Dacă ştii interiorul la care vrei să suni, îl poţi 
forma acum. Dacă nu îl ştii, te rog să asculţi cu atenţie, 
pentru că am schimbat meniul de opţiuni. Pentru Avery 
Johns, de la Administraţia Teatrului, apasă tastele unu-zero. 
Pentru Belinda Dean, de la Casa de Bilete, apasă unu-unu. 
Pentru Orchestra Simfonică... 

lisuse Hristoase, oftează Hodges în sinea lui, îmi recită 
blestematul ăla de catalog Sears. In ordine alfabetică! 

Mercedesul coboară şi virează atunci când Jerome iese 
de pe autostradă pe 4A şi ţâşneşte pe rampă în jos. 

— Holly, cum e semaforul? 

Cu telefonul la ureche, Holly se uită pe geam şi spune. 

— Reuşim să trecem dacă te grăbeşti. n 

jerome apasă pedala de acceleraţie până în podea. In 
scrâşnet de cauciucuri, Mercedesul Oliviei se năpusteşte şi 
taie de-a curmezişul patru benzi. Cei trei simt o 
hurducătură când maşina trece peste separatorul din 
beton. De jur împrejurul lor se porneşte o cacofonie de 
claxoane. Cu colţul ochiului, Hodges vede un camion de 
marfă urcat pe trotuar ca să-i evite. 

— Pentru Atelierul de Meşteşuguri şi Pictură, apasă... 

Hodges loveşte cu pumnul în plafonul Mercedesului. 

— Unde pizda mamelor lor sunt OAMENII? 

Chiar atunci când în faţa lor apare acoperişul auriu de la 
McDonald's, robotul îi destăinuie lui Hodges că poate suna 


— 442 — 


la Serviciul de Securitate apăsând trei-doi. 

Apasă. Telefonul sună de patru ori şi cineva răspunde. Ce 
aude Hodges din cealaltă parte îl face să se întrebe dacă nu 
cumva îşi pierde minţile. 

— Bună. Îţi mulţumesc că ai sunat la Complexul de 
Cultură şi Artă din Midwest, îi spune robotul pe ton cordial, 
unde noi îmbunătăţim calitatea vieţii şi orice este posibil. 


33 


— De ce nu începe, doamnă Robinson? întreabă Dinah 
Scott. E deja şapte şi zece. 

Tanya se gândeşte să le povestească despre concertul lui 
Stevie Wonder la care s-a dus când era în liceu, concert 
care a început la nouă şi jumătate, cu toate că era 
programat să înceapă la opt, dar îşi dă seama că mai mult 
rău le-ar face. 

Hilda se uită încruntată la telefonul din mână. 

— Nu pot s-o sun pe Gail, se plânge ea. E reţeaua asta... 

Dar nu-şi mai duce propoziţia la capăt pentru că luminile 
încep să se reducă, stârnind ovaţii înnebunite şi aplauze 
furtunoase în rândul spectatorilor. 

— Of, mami, sunt aşa emoţionată! şopteşte Barbara şi 
Tanya se înduioşează când vede lacrimi în ochii fetiţei ei. 

Cu paşi ca de cocostârc, apare pe scenă un tip într-un 
tricou inscripţionat cu 100 Băieți Buni. Lumina unui 
reflector îl urmăreşte până în mijlocul scenei. 

— "seara! zbiară el. Ce mai faceţi? 

Un alt val de urlete îl asigură că spectatorii fac foarte 
bine, mulţumim de întrebare. Tanya observă că aplaudă de 
mama focului şi infirmii din scaunele cu rotile. Nu însă şi 
bărbatul cel chel. Acela stă nemişcat. Probabil că nu vrea 
să scape poza pe jos, îşi spune ea. 

— Sunteţi gata să-i întâmpinați pe Boyd, Steve şi Pete? 
întreabă DJ-ul. 

Alte urale şi strigăte. 

— Dar sunteţi voi gata să-l întâmpinați şi pe CAM 
KNOWLES? 


— 443 — 


Fetele (care probabil că ar rămâne mute dacă ar ajunge 
faţă în faţă cu idolul lor) chirăie în delir. Da, sunt gata, ce 
mai întrebi? Doamne, cât de gata sunt. Mor de nerăbdare. 

— În câteva minute veţi vedea un decor bestial, dar, 
până atunci, doamnelor şi domnilor - şi, mai ales, 
domnişoarelor - iată-i pe... 'ROUND... HEEERRREEE! 

Publicul se ridică în picioare. Luminile se sting complet. Şi 
acum Tanya pricepe de ce fetele aveau neapărată nevoie 
de telefoane. Pe vremea ei, lumea ţinea în mâini chibrituri 
sau brichete aprinse. Copiii de azi îşi ţin telefoanele 
deasupra capetelor. Lumina miilor de ecrane creează un 
nimb palid ca de lună în sala de spectacole. 

De unde ştiu ele toate lucrurile astea? se minunează ea. 
Cine le spune? Dar, la drept vorbind, cine ne-a spus noua? 

Nu-şi aduce aminte. 

Luminile de pe scenă se aprind. Puternice şi de un roşu 
intens. Chiar în clipa aceasta un apel reuşeşte să răzbată 
prin reţeaua suprasaturată. Barbara Robinson îşi simte 
telefonul vibrându-i în mână. Nu-l ia în seamă. Ultimul lucru 
din lume pe care şi-l doreşte acum e să răspundă (fapt ce 
constituie o premieră în tânăra ei viaţă) şi chiar dacă ar 
răspunde, tot n-ar putea să audă ce-i zice persoana care a 
sunat-o - probabil fratele ei. Vacarmul din Sala Mingo este 
asurzitor... şi Barb se simte excelent. Cu mişcări ample, 
flutură deasupra capului telefonul care încă mai vibrează. 
Toată lumea face aşa. Chiar şi mami a ei. 

Solistul trupei 'Round Here, în cei mai strâmţi jeanşi pe 
care i-a văzut vreodată Tanya Robinson pe un corp de om, 
intră pe scenă cu paşi mari. Cam Knowles îşi împinge pe 
spate buclele blonde şi începe să cânte „Nu mai trebuie să 
fii singură”. 

Cea mai mare parte a publicului rămâne deocamdată în 
picioare, cu telefoanele ridicate. A început concertul. 


34 


Mercedesul iese de pe Spicer Boulevard şi intră pe un 
drum de acces marcat de semne pe care scrie LIVRARI 


— 444 — 


CCAM şi ACCES PERSONAL. La vreo patru sute de metri în 
faţă este o poartă culisantă. Inchisă. Jerome opreşte lângă 
stâlpul pe care e instalat interfonul. Lângă el scrie: SUNAŢI 
PENTRU ACCES. 

Hodges îl învaţă: 

— Spune-le că eşti de la poliţie. 

Jerome deschide geamul şi apasă butonul. Nu se 
întâmplă nimic. Îl apasă iar şi acum îl ţine apăsat. Lui 
Hodges îi trece prin minte un gând înfiorător: Lui Jerome îi 
va răspunde robotul, care le va oferi câteva zeci de opţiuni 
noi. 

Dar răspunde o fiinţă omenească, chiar dacă una deloc 
prietenoasă: 

— Poarta din spate-i închisă. 

— Poliţia, spune Jerome. Deschideţi-o. 

— Ce doriţi? 

— Tocmai ce v-am spus. Deschideţi poarta asta afurisită. 
E o urgenţă. 

Poarta începe să se mişte pe şine. Jerome nu intră 
imediat, ci mai apasă o dată butonul. 

— Sunteţi de la serviciul de securitate? 

— Sunt custodele-şef, cârâie vocea. Dacă la securitate 
aveţi treabă, sunaţi la ei. 

— Nu-i nimeni în birou, îi spune Hodges lui Jerome. Sunt 
toţi în sală. Haide, intră. 

Jerome intră, cu toate că poarta încă nu este complet 
deschisă.  Zgârie vopseaua nouă de pe portiera 
Mercedesului. 

— Poate l-au prins deja, zice el. Aveau poza lui, aşa că 
poate l-au prins. 

— Nu l-au prins, spune Hodges. E înăuntru. 

— De unde ştii? 

— Ascultă. 

Încă nu aud clar muzica, dar, prin geamul deschis al 
maşinii, pătrund până la ei bubuielile unui bas. 

— A început concertul. Dacă oamenii lui Windom ar fi 
prins un individ cu explozibili la el, ar fi oprit spectacolul 
imediat şi ar fi evacuat clădirea. 


— 445 — 


— Dar cum de a reuşit să intre? întreabă Jerome, dând cu 
pumnul în volan. Cum? 

Hodges sesizează spaima din vocea băiatului. Din cauza 
lui. Toate astea se întâmplă din cauza lui. 

— Habar n-am. Aveau poza lui. 

În faţă e o rampă lată din beton, care duce la zona de 
încărcare. Vreo cinci, şase indivizi care se ocupă de partea 
tehnică a concertelor 'Round Here stau pe lăzile de la 
amplificatoare şi fumează. Pentru moment nu mai au nicio 
treabă. Se vede o uşă deschisă care duce în spatele sălii şi 
prin ea ies acorduri muzicale ce fuzionează cu bubuielile 
basului. Se mai aude şi altceva: mii de urlete de fetiţe în 
culmea fericirii. Mii de fetiţe care se află chiar în centrul 
exploziei. 

Nu mai contează cum a reuşit Hartsfield să intre, doar 
dacă asta i-ar putea ajuta să-l găsească. Şi cum, pentru 
numele lui Dumnezeu, să dea de el într-o sală întunecată, 
plină cu mii de oameni. 

Când Jerome opreşte maşina lângă rampă, Holly spune: 

— De Niro s-a ras. Asta trebuie să fie. 

— Despre ce vorbeşti? o întreabă Hodges, ieşind de pe 
bancheta din spate. 

Un bărbat în combinezon de lucru de culoare kaki îi 
aşteaptă în pragul uşii. 

— În Taxi Driver, De Niro joacă rolul unui nebun, pe care 
îl cheamă Travis Bickle, le explică Holly, în vreme ce se 
îndreaptă grăbiţi spre custode. Când se hotărăşte să-l 
asasineze pe politician, se rade în cap ca să se poată 
apropia de el fără să fie recunoscut. Şi-a mai lăsat doar o 
creastă de păr pe mijloc. Probabil că Brady Hartsfield nu şi- 
a lăsat creastă, pentru că ar arăta prea aiurea. 

Hodges îşi aduce aminte de părul din chiuveta de la baie. 
Nu avea culoarea strălucitoare (probabil de la vopsea) a 
părului din capul femeii moarte. O fi Holly dusă cu capul, 
dar crede că are dreptate. Hartsfield s-a ras în cap. Şi totuşi 
nu vede cum singură această schimbare ar fi putut fi 
suficientă ca să... 

Custodele le iese în întâmpinare. 


— 446 — 


— Despre ce e vorba? 

Hodges îşi scoate legitimaţia şi i-o flutură pe dinaintea 
ochilor, cu degetul din nou amplasat strategic pe data 
expirării. 

— Detectiv Bill Hodges. Care este numele 
dumneavoastră, domnule? 

— Jamie Gallison, răspunde omul cu ochii la Jerome şi 
Holly. 

— Eu sunt partenera lui, spune Holly. 

— Eu sunt stagiarul lui, spune Jerome. 

Oamenii de la tehnic se uită la ei. Unii se grăbesc să 
stingă ţigări care ar putea conţine ceva mai tare decât 
tutunul. Prin uşa deschisă, Hodges vede un depozit plin cu 
obiecte de recuzită şi bucăţi de pânză pictate care ar trebui 
să constituie fundalul scenei. 

— Domnule  Gallison, ne confruntăm cu o situaţie 
deosebit de gravă, zice Hodges. Vă rog să-l chemaţi imediat 
pe Larry Windom aici. 

— Nu face asta, Bill. 

Deşi este epuizat şi durerea din umăr nu l-a lăsat şi 
realizează dimensiunea pericolului în care se află cu toţii, 
Hodges îşi dă seama că este pentru prima oară când Holly îi 
zice pe numele mic. 

Dar refuză să o asculte. 

— Domnule, vă cer să îl chemaţi de pe telefonul 
dumneavoastră. 

Gallison scutură din cap. 

— Tipii de la pază nu au celularele la ei când sunt de 
serviciu, pentru că la spectacole din astea mari, pentru 
Copii, vreau să zic, că la adulţi e altfel, se blochează 
reţelele. Comunică între ei prin... 

Holly îl trage pe Hodges de braţ. 

— Nu face asta. O să-l sperii şi o să o declanşeze. Sunt 
sigură. 

— Cred că are dreptate, spune Jerome şi adaugă 
(amintindu-şi, probabil, de statutul lui de stagiar): Domnule 
detectiv. 

Gallison se uită panicat la ei: 


— 447 — 


— Pe cine să sperie? Ce să declanşeze? 

Hodges nu-l slăbeşte din ochi pe custode: 

— Comunică între ei prin ce anume? Prin staţie? 
Radiotelefoane portabile? 

— Prin staţie, da. Au... 

Se trage zăpăcit de lobul urechii. 

— Chestiile alea pe care şi le bagă în ureche, ca nişte 
proteze auditive. Aşa cum au ăia de la FBI şi de la serviciile 
secrete. Ce se petrece aici? Vă rog, spuneţi-mi că nu-i 
vorba de o bombă. 

Displăcându-i la culme ce citeşte pe chipul palid şi 
transpirat al lui Hodges, murmură disperat: 

— lisuse, e o bombă înăuntru, nu-i aşa? 

Hodges trece pe lângă el şi intră în magazia întunecată. 
Pare un pod imens din cauza abundenței de elemente de 
recuzită, piese de decor şi pupitre. In spatele acestora se 
află un atelier de tâmplărie şi unul de costume. Muzica se 
aude îngrozitor de tare şi el a început să aibă probleme de 
respiraţie. Durerea i se strecoară în jos pe braţul stâng şi îşi 
simte pieptul prea greu. Dar capul îi e limpede. 

Brady fie şi-a ras complet capul, fie s-a tuns periuţă şi s-a 
vopsit. Poate şi-a întunecat nuanţa pielii cu ajutorul 
fardurilor, sau şi-a pus ochelari, sau lentile de contact care 
să-i schimbe culoarea ochilor. Chiar şi aşa, el tot este un 
bărbat singur la un concert unde publicul e format doar din 
fete tinere. Dacă mai adaugă şi avertismentul pe care i l-a 
dat lui Windom, atunci nu se poate ca Brady Hartsfield să 
nu fi atras atenţia şi bănuielile agenţilor de pază. Şi mai e şi 
explozibilul. Jerome şi Holly ştiu de existenţa lui, dar 
Hodges ştie mai multe. Mai sunt şi bilele de rulment, 
probabil o mulţime de bile. Chiar dacă nu a fost reţinut la 
uşă, cum a reuşit Hartsfield să intre cu toate astea la el? 
Atât de incompetentă să fie securitatea de aici? 

Gallison îl scutură de braţul stâng şi Hodges simte cum 
durerea i se urcă până în tâmple. 

— Mă duc eu. Îl opresc pe primul agent pe care îl văd şi-l 
pun să ia legătura cu Windom şi să-l trimită la 
dumneavoastră. 


— 448 — 


— Nu, spune Hodges. Nu vă pot lăsa să faceţi asta, 
domnule. 

Holly Gibney este singura care gândeşte la rece. Domnul 
Mercedes este înăuntru. Domnul Mercedes are o bombă şi 
doar prin mila lui Dumnezeu bomba aia nu a explodat încă. 
Este prea târziu pentru ca poliţia să mai poată face ceva şi 
este prea târziu pentru agenţii de securitate de la CCAM. 
De asemenea este prea târziu şi pentru el. 

Cu toate acestea... 

Hodges se aşază pe o ladă goală. 

— Jerome. Holly. Veniţi aici. 

Se apropie de el. Jerome are ochii ieşiţi din orbite şi de- 
abia îşi stăpâneşte panica. Holly este palidă, dar aparent 
calmă. 

— Chestia cu rasul în cap nu e suficientă. Trebuia să mai 
facă ceva ca să pară absolut inofensiv. Cred că ştiu ce a 
făcut şi dacă am dreptate, atunci ştiu şi unde se află. 

— Unde? se agită Jerome. Spune-ne. Îl prindem noi. Noi îl 
prindem. 

— Nu va fi uşor. Probabil că e deja în alertă maximă şi-şi 
verifică încontinuu perimetrul personal. Plus că pe tine te 
ştie, Jerome. Ai cumpărat îngheţată de la afurisitul ăla de 
Nene lam-lam. Aşa mi-ai zis. 

— Dar, Bill, a vândut îngheţată la mii de oameni. 

— Sigur că da, însă câţi negri locuiesc în Cartierul de 
Vest? 

Jerome nu mai zice nimic. Acum el este cel care îşi muşcă 
buzele. 

— Cât de mare e bomba? vrea să ştie Gallison. Poate ar fi 
bine să declanşez alarma de incendiu. 

— Doar dacă vrei să moară toată lumea, spune Hodges. 

Îi este din ce în ce mai greu să vorbească. 

— În clipa când va simţi pericolul, îi va arunca în aer pe 
toţi. Asta vrei? 

Gallison nu răspunde, iar Hodges se întoarce către cei doi 
parteneri ciudaţi, trimişi să fie cu el în seara asta de 
Dumnezeu sau de un destin capricios. 

— Nu ne putem permite să riscăm cu tine, Jerome; şi 


— 449 — 


categoric nu putem risca cu mine. Pe mine m-a urmărit cu 
mult înainte să aflu de existenţa lui. 

— O să mă furişez pe la spatele lui, insistă Jerome. O să-l 
iau prin surprindere. E întuneric în sală şi n-o să mă 
observe. 

— Dacă e acolo unde îmi închipui eu, şansele tale sunt de 
cincizeci-cincizeci în cel mai fericit caz. Nu-i destul. 

Hodges se întoarce spre femeia cu păr încărunţit şi chip 
de adolescentă nevrotică. 

— Tu trebuie să te duci, Holly. Probabil că are deja 
degetul pe detonator şi doar tu te poţi apropia de el, pentru 
că pe tine nu te cunoaşte. 

Holly îşi duce o mână la gura maltratată. Nu i se pare de 
ajuns, aşa că şi-o duce şi pe cealaltă. Ochii îi sunt uriaşi şi 
umezi. Doamne, ajută-ne, îşi spune Hodges. De când a 
cunoscut-o pe Holly Gibney a devenit o persoană foarte 
credincioasă. 

— Doar dacă vii cu mine, spune ea printre degete. Poate 
atunci... 

— Nu pot să vin, îi zice Hodges. Am un atac de cord. 

— Of, super, geme Gallison. 

— Există un sector pentru handicapaţi, domnule Gallison? 
Există, da? 

— Sigur. La jumătatea sălii. 

Nu numai că a reuşit să intre cu explozibilul, îşi zice 
Hodges, dar se află în locul de unde poate face cele mai 
multe victime. 

Spune: 

— Voi doi ascultaţi-mă cu atenţie. Nu mă faceţi să repet. 


35 


Datorită introducerii prezentatorului, Brady s-a mai 
relaxat puţin. Toate aiurelile alea de parc de distracţii, pe 
care le-a văzut descărcate din camioane atunci când a 
venit în recunoaştere, sunt ori în culise, ori sunt suspendate 
deasupra scenei. Primele patru sau cinci cântece ale 
formaţiei sunt doar de încălzire. Foarte curând vor fi 


— 450 — 


instalate decorurile, pentru că treaba acestor puţoi care au 
senzaţia că fac muzică, motivul pentru care sunt ei aici, 
este să vândă ultima lor porţie de căcat lălăit. Şi atunci 
când copiii, majoritatea la primul lor concert, vor vedea 
toate luminile alea colorate şi roata mare şi plaja în fundal, 
îşi vor pierde definitiv minţile alea hlizite. Şi atunci, chiar 
atunci, va apăsa el butonul de pe Invenţia Doi şi va decola 
spre întunericul veşnic, pe bula aceea aurie a fericirii lor 
tâmpe. 

Solistul trupei, cel cu păr de Cosânzeană, îşi termină o 
baladă siropoasă în genunchi. Prelungeşte ultima notă, cu 
capul în piept şi curul de poponar în afară. Cântă groaznic şi 
probabil a întârziat deja la întâlnirea cu supradoza fatală, 
dar atunci când îşi ridică fruntea şi răcneşte VA PLACE? 
Publicul intră în delir. 

Brady se uită în jur, aşa cum face la fiecare câteva 
secunde - exact cum Hodges a presupus că face - şi 
privirea i se opreşte pe o fetiţă neagră, aşezată două 
rânduri mai în spate, la dreapta lui. 

O cunosc? 

— După cine te uiţi? strigă la el drăgălaşa cu picioare- 
grisine. 

A început următorul cântec şi Brady de-abia dacă o aude. 
Ea îi zâmbeşte cu toată gura. Şi Brady îşi zice că e complet 
aiurea ca o fată cu picioarele aşa schiloade să zâmbească. 
Viaţa i-a tras-o într-un mare fel, i-a tras-o la maximum; şi 
cum să-ţi ardă să zâmbeşti în situaţia asta? Cum naiba să 
râzi cu gura până la urechi? Probabil e drogată, îşi explică 
el. 

— O prietenă! îi strigă Brady. 

Spunându-şi: De parcă am aşa ceva. 

De parcă. 


36 


Gallison îi conduce pe Jerome şi Holly spre... mă rog, spre 
undeva. Hodges rămâne aşezat pe ladă, cu capul în piept şi 
mâinile proptite pe genunchi. De el se apropie şovăielnic un 


— 451 — 


individ de la tehnic şi se oferă să dea telefon la salvare. 
Hodges îi mulţumeşte frumos, dar refuză. Nu crede că în 
nebunia creată de 'Round Here s-ar auzi sirena ambulanţei 
(sau orice alt zgomot), dar nu vrea să rişte. Aşa a intrat în 
impasul ăsta şi i-a pus în pericol pe toţi spectatorii din Sala 
Mingo, inclusiv pe mama şi sora lui Jerome. Mai degrabă 
moare, decât să mai rişte. Şi chiar speră că va muri înainte 
de a fi obligat să explice autorităţilor tot dezastrul ăsta. 

Insă... Janey. Când se gândeşte la Janey şi la râsul ei 
când îşi punea pălăria lui din fetru pe o sprânceană, ştie că, 
dacă ar trebui să o ia de la capăt, ar face exact la fel. 

Sau... aproape la fel. Probabil că de data aceasta ar fi 
mai atent la ce-i spune doamna Melbourne. 

E convinsă că extratereştrii sunt printre noi, îi spusese 
Bowfinger şi amândoi s-au distrat pe seama nebuniei din 
capul cucoanei. Când colo, ei au fost cei de tot râsul. Pentru 
că doamna Melbourne a avut dreptate. Brady Hartsfield 
este un extraterestru şi a fost tot timpul printre ei. Le-a 
reparat calculatoarele şi le-a vândut îngheţată. 

Holly şi Jerome au plecat. Jerome are revolverul care a 
aparţinut tatălui lui Hodges. Hodges are mari îndoieli cu 
privire la hotărârea lui de a permite puştiului să intre într-o 
sală plină cu o armă încărcată la el. În condiţii normale, 
Jerome este un băiat extrem de echilibrat, dar acum mama 
şi sora lui sunt în pericol. Insă Holly are nevoie de protecţie. 
Să nu uiţi că tu eşti doar rezervă, i-a spus Hodges băiatului 
înainte să plece după Gallison. Dar Jerome nu a făcut vreun 
semn care să arate că a înţeles. Nici măcar nu-i sigur că l-a 
auzit. 

Oricum, Hodges a făcut tot ce a depins de el. Nu-i mai 
rămâne decât să stea aici, pe lada asta, să se lupte cu 
durerea, să încerce să-şi recapete respiraţia şi să se roage 
să nu aibă loc explozia. 


37 


Holly Gibney a fost internată de două ori în viaţa ei: o 
dată în adolescenţă şi a doua oară după douăzeci şi cinci de 


= 452 — 


ani. Psihiatrul la care s-a dus mai târziu (în perioada aşa- 
zisei maturități) a numit aceste vacanțe forţate evadări din 
realitate, care nu erau prea folositoare, însă tot erau mai 
bune decât evagvările în psihoză, din care majoritatea 
oamenilor nu se mai întorceau. Holly avea un nume mai 
simplu pentru respectivele evadări. Le zicea stări de panică 
totală, spre deosebire de stările ei de panică redusă spre 
moderată în care îşi trăia viaţa de zi cu zi. 

Starea de panică totală de la douăzeci şi cinci de ani îi 
fusese provocată de şeful ei de la o agenţie imobiliară din 
Cincinatti, Case şi Proprietăţi de Lux Frank Mitchell. Şeful ei 
era Frank Mitchell Jr, un bărbat elegant, cu mutră de 
păstrăv inteligent. Acesta susţinea cu tărie că lucrările ei 
sunt sub medie, că toţi colegii o detestă şi că nu poate 
rămâne la firmă decât cu ajutorul lui. Pe care i-l va da 
bucuros dacă se culcă cu el. Holly nu voia să se culce cu 
Frank Mitchell Jr, dar nu voia nici să-şi piardă slujba. Dacă 
rămânea fără serviciu, rămânea şi fără locuinţă şi ar fi fost 
nevoită să se întoarcă acasă, la tatăl ei cel lipsit de 
personalitate şi la mama ei cea despotică. În cele din urmă 
a soluţionat conflictul venind într-o dimineaţă devreme şi 
devastând biroul lui Frank Mitchell Jr. Au descoperit-o 
ghemuită într-un colţ, în compartimentul ei de lucru. 
Vârfurile degetelor îi erau însângerate. Şi le rosese aşa cum 
roade un animal capcana din care vrea să scape. 

Cauza primei panici totale a fost Mike Sturdevant. Cel 
care a inventat oribila poreclă Bâlba-Bâlba-Bâlb. 

Holly era în primul an de liceu şi nu-şi dorea nimic mai 
mult decât să treacă neobservată, să nu o vadă nimeni cum 
îşi strânge cărţile la pieptul de-abia înmugurit şi cum părul 
lăsat liber îi acoperă acneea de pe chip. Însă chiar şi la 
vârsta aceea Holly avea probleme mult mai grave decât 
acneea. Probleme cu anxietatea. Probleme cu depresia. 
Probleme cu insomnia. 

Insă cele mai serioase erau problemele cu aseteul. 

Asete era prescurtarea pentru autostimulare, chestie 
care pare a fi masturbare, dar nu este. Autostimularea 
înseamnă o mişcare obsesivă, adesea însoţită de fragmente 


— 453 — 


de dialog cu sine. Roaderea unghiilor şi muşcarea buzelor 
sunt forme blânde de autostimulare. Se poate întâmpla însă 
ca acela care se autostimulează să-şi agite mâinile 
deasupra capului, să se plesnească peste obraji şi peste 
piept sau să-şi mişte braţele de parcă ar ridica nişte 
greutăţi invizibile. 

Incă de la opt ani, Holly a început să se strângă în braţe 
şi să tremure din cap până în picioare, strâmbându-se în 
toate felurile şi bolborosind ca pentru sine. Toată povestea 
asta dura între cinci şi zece secunde şi după aceea pur şi 
simplu îşi continua activitatea de dinainte - citea, cosea, 
arunca mingea la coş cu tatăl ei în spatele casei. Aproape 
nici nu era conştientă de ce face până nu a surprins-o 
mama şi i-a spus să nu se mai zgâlţâie şi să nu se mai 
strâmbe ca toate alea, pentru că lumea o să creadă că are 
o criză de epilepsie. 

Mike Sturdevant era unul din tinerii aceia cu stări 
comportamentale, care consideră perioada liceului drept 
epoca de aur a vieţii lor. Era în ultimul an şi semăna destul 
de mult cu Cam Knowles: umeri laţi, şolduri înguste, 
picioare lungi şi părul atât de blond încât părea un nimb în 
jurul capului. Era în echipa de fotbal (fireşte) şi prietena lui 
era şefa majoretelor (bineînţeles). Se situa pe un cu totul 
alt palier al ierarhiei liceului faţă de Holly Gibney şi, în mod 
normal, ea nu i-ar fi putut atrage atenţia. Dar s-a întâmplat 
să o observe, deoarece a avut unul din episoadele de 
autostimulare într-o zi, când se grăbea să ajungă la cantină. 

Chiar atunci au trecut pe acolo Mike Sturdevant şi câţiva 
colegi de echipă. S-au oprit să se zgâiască la ea, la fata 
care se strângea singură în braţe şi tremura şi strângea din 
ochi. Prin dinții ei  încleştaţi ieşeau nişte sunete 
nearticulate. Poate cuvinte, sau poate nu. 

— Ce bâlbâi tu acolo? a întrebat-o Mike Sturdevant. 

Holly s-a relaxat brusc şi l-a privit nedumerită. Habar nu 
avea ce zice; nu ştia decât că se uită la ea. Toţi prietenii lui 
se uitau la ea. Şi rânjeau. 

A făcut ochii mari. 

— Ce? 


— 454 — 


— Te bâlbâi! i-a strigat Mike. Bâlba-bâlba-bâlb! 

Holly a luat-o la goană spre cantină, cu ochii în pământ, 
izbindu-se de oameni. Toţi băieţii strigau vorbele alea 
îngrozitoare în urma ei. De atunci Holly Gibney, elevă la 
Liceul „Walnut Hills” a purtat numele Bâlba-Bâlba-Bălb. 
Intr-o zi, după vacanţa de Crăciun, mama ei a găsit-o în 
pielea goală, ghemuită în cada de baie, urlând că mai bine 
se omoară decât să se mai ducă la „Walnut Hills”. 

Voilà! Ce panică mai mare poftiţi?! 

Când şi-a revenit (un pic), a urmat cursurile la un alt 
liceu, unde atmosfera a fost mai puţin stresantă (doar un 
pic mai puţin). Nu l-a mai văzut niciodată pe Mike 
Sturdevant, dar încă mai visează că fuge pe coridorul 
nesfârşit al unui liceu (uneori doar în chiloţi), în vreme ce 
toţi cei din jur râd de ea şi arată spre ea şi îi zic Bâlba- 
Bâlba-Bâlb. 

Holly retrăieşte momentele acestea îngrozitoare în vreme 
ce merge în urma custodelui alături de Jerome, prin 
labirintul de coridoare de sub Sala Mingo. Şi îşi spune că 
exact aşa va arăta Brady Hartsfield, leit Mike Sturdevant, 
doar că fără păr. Aşa cum speră că a rămas şi Mike - 
complet chel. Speră că Mike Sturdevant, oriunde s-ar afla el 
acum, este chel... şi gras... şi prediabetic... şi chinuit de o 
nevastă cicălitoare şi copii nerecunoscători... 

Bâlba-Bâlba-Bâlb, îşi zice ea. 

Ţi-o plătesc eu, îşi zice ea. 

Gallison îi conduce prin atelierul de tâmplărie şi prin cel 
de costume, pe lângă câteva cabine şi vestiare, apoi pe un 
coridor suficient de larg ca să poată fi transportate piese 
mari de decor prin el. Coridorul acesta dă la un lift de marfă 
cu uşile deschise. De sus bubuie muzică veselă. Acum se 
cântă despre dragoste şi dans. Două lucruri cu care Holly 
nu are nicio legătură. 

— Nu-i bine să luaţi liftul, le spune Gallison. Vă duce în 
spatele scenei şi nu aveţi cum să ajungeţi în sală de acolo 
decât dacă treceţi prin mijlocul trupei. Pe bune acum, tipul 
ăla chiar face un atac de cord? Voi chiar sunteţi poliţişti? Că 
nu arătaţi ca nişte poliţişti. 


— 455 — 


Se uită la Jerome. 

— Tu eşti prea tânăr. 

Apoi la Holly, cu o privire nesigură. 

— Şi tu... 

— Prea ciudată? îl ajută Holly. 

— N-am vrut să zic asta. 

Poate nu a vrut, dar asta gândeşte. Holly ştie prea bine: o 
fată poreclită Bâlba-Bâlba-Bâlb ştie întotdeauna. 

— Sun la poliţie, zice Gallison. La poliţia adevărată. ŞI 
dacă treaba asta e o glumă proastă... 

— Fă ce crezi că trebuie să faci, îi spune Jerome. 

Şi în gând: La naiba, de ce nu? Lasă-l să cheme şi Garda 
Naţională dacă aşa vrea. 

Cum-necum, povestea asta o să se isprăvească în câteva 
minute. Jerome e convins de asta şi vede pe chipul ei că şi 
Holly e convinsă. Pistolul de la Hodges e în buzunar. E greu 
şi neobişnuit de cald. Diferit de puşca cu aer comprimat pe 
care a primit-o de ziua lui când a împlinit nouă sau zece ani 
(în ciuda reticenţei manifestate de mama lui). N-a mai ţinut 
niciodată o armă adevărată în mână, iar asta parcă e vie. 

Holly arată spre stânga liftului. 

— Unde dă uşa aia? 

Şi pentru că Gallison nu se grăbeşte să-i răspundă, 
începe să îl roage: 

— Ajută-ne. Te implor. Poate că nu suntem poliţişti 
adevăraţi, poate că ai dreptate, dar nu minţim când 
spunem că în public e un om foarte periculos. 

Trage adânc aer în piept şi spune nişte cuvinte pe care 
mai că nu-i vine să le creadă, deşi ştie că reprezintă purul 
adevăr: 

— Domnule, eşti ultima noastră speranţă. 

Gallison se gândeşte puţin, apoi le zice: : 

— Scara vă duce în stânga Sălii Mingo. E o scară lungă. In 
capătul ei o să vedeţi două uşi. Cea din stânga dă afară. 
Cea din dreapta dă în sală, chiar lângă scenă. Probabil că 
muzica aia o să vă spargă timpanele. 

Atingând uşor patul pistolului din buzunar, Jerome îl 
întreabă: 


— 456 — 


— Şi unde anume este sectorul pentru handicapaţi? 
38 


Brady o cunoaşte. Da, o cunoaşte. 

Nu-şi aduce aminte imediat de unde, aşa cum nu-ţi poţi 
aduce aminte un cuvânt care-ţi stă pe limbă. Apoi, când 
trupa începe un cântec despre cât de bine este să faci sex 
pe ringul de dans, îi pică fisa. Casa de pe Teaberry Lane, 
cea în care locuieşte băieţelul favorit al lui Hodges, un cuib 
de negrotei cu nume de albi. Cu excepţia câinelui. Pe câine 
îl cheamă Odell, nume de negru, evident; şi Brady a vrut 
să-l omoare... numai că a sfârşit omorându-şi mama în locul 
lui. 

Brady îşi aminteşte ziua în care cioroiul cel tânăr a venit 
în fugă la dubiţa lui Mr. Tastey. Încă mai avea gleznele verzi 
de la iarba tăiată de pe gazonul umflatului de fost poliţist. 
Şi sor-sa, care zbiera /a-mi şi mie de cioco! Te rooog! 

Pe soră o cheamă Barbara şi uite-o chiar aici, în carne şi 
oase. Stă cu două rânduri mai în spate, alături de prietenele 
ei şi de o femeie care trebuie că e maică-sa. Jerome nu a 
venit cu ele. Şi Brady se simte incredibil de mulţumit. E 
minunat că Jerome va trăi. 

Dar fără sora lui. 

Şi fără mamă. 

să vadă şi el cume. 

Cu ochii la Barbara Robinson, îşi strecoară degetul sub 
fotografia lui Frankie şi dă de comutator. Îl mângâie prin 
bumbacul subţire al tricoului aşa cum i s-a permis să 
mângâie - în foarte puţine, dar nespus de fericite ocazii, ce- 
i drept - sânii mamei sale. Pe scenă, solistul face un şpagat 
care probabil că-i striveşte ouăle (presupunând, fireşte, că 
are aşa ceva în dotare) în jeanşii ăia strâmţi, apoi sare în 
picioare şi se apropie de primul rând de spectatori. Fetele 
zbiară. Fetele se întind să-l atingă cu mâinile lor 
emoţionate, cu unghii pictate în toate culorile curcubeului. 

— Hei, vă place să mergeti în parcul de distracții? 

Fetele răcnesc că da. 


— 457 — 


— Vreti să petreceti? 

Răcnesc că de-abia aşteaptă să petreacă. 

— Ați fost vreodată sărutate lângă roata mare? 

Urletele ating delirul. Spectatorii sunt în picioare. Razele 
reflectoarelor se fugăresc peste mulţime. Brady nu mai 
vede trupa, dar nu contează. Ştie ce va urma pentru că a 
fost de faţă la aducerea decorurilor. 

Pe un ton pe care şi-l imaginează a fi senzual, Cam 
Knowles şopteşte în microfon: 

— Ei bine, în seara asta veţi primi sărutul după care 
tânjiţi. 

Un sintetizator Korg începe să cânte muzică de circ. 
Scena este brusc inundată de un vârtej de lumini: 
portocalii, albastre, roşii, verzi, galbene. Se aude un oftat 
colectiv de uimire atunci când începe să coboare decorul cu 
parcul de distracţii. Caruselul şi roata mare deja se învârt. 

— ASTA-I CÂNTECUL CARE DĂ TITLUL NOULUI NOSTRU 
ALBUM! SPERĂM SĂ VĂ PLACĂ! rage Cam şi încep să cânte 
şi celelalte instrumente, urmând linia melodică a 
sintetizatorului. 

— Vedem deşertul în orice direcţie, cântă Cam Knowles. 
Ca şi eternitatea, tu îmi eşti infecție. 

Lui Brady i se pare că aduce vag cu Jim Morrison după o 
lobotomie prefrontală. 

Individul ţipă triumfător: 

— Spuneti-mi voi ce mă poate vindeca? 

Publicul cunoaşte leacul şi începe să zbiere versurile, în 
timp ce instrumentiştii zdrăngăne cu toată puterea. 

— IUBITO, IUBITO, DE DRAGOSTEA TA AM NEVOIE... N-AM 
MAI SIMŢIT AŞA CEVA... 

Brady zâmbeşte. Este zâmbetul extaziat al unui suflet 
chinuit care în cele din urmă a reuşit să-şi găsească 
liniştea. Se uită în jos, la licărul galben al ledului, 
întrebându-se dacă va apuca să vadă cum se face verde. 
Apoi se uită la negroteica ridicată în picioare, care aplaudă 
şi dă din fund. 

Uită-te la mine, o îndeamnă gândul lui. Uită-te la mine, 
Barbara. Vreau să fiu ultimul chip pe care îl vezi vreodată. 


— 458 — 


39 


Barbara îşi ia ochii de la minunăţiile de pe scenă doar cât 
să observe că domnul chel din scaunul cu rotile se 
distrează la fel de bine ca ea. Din motive pe care nu le 
înţelege, simte o preocupare duioasă faţă de el. Oare 
pentru că îi aduce aminte de cineva? Nu are de cine. 
Singura persoană în scaun cu rotile pe care o cunoaşte este 
colegul ei, Dustin Stevens, din clasa a doua. Totuşi, parcă îl 
ştie de undeva pe domnul ăsta chel şi infirm. 

Întreaga seară a fost ca un vis, iar ce vede acum tot un 
vis i se pare. La început are impresia că domnul din scaunul 
cu rotile îi face cu mâna. Însă nu este aşa. Îi zâmbeşte... şi 
îi face un semn obscen. În primul moment nici nu-i vine să 
creadă ce vede, dar, da, chiar aşa este. 

O femeie se apropie de el, urcând aproape în fugă 
treptele de pe interval, două câte două. Şi în spatele ei 
vine... poate că este într-adevăr un vis, pentru că tânărul 
acela seamănă cu... 

— Jerome? 

Barbara o trage de mânecă pe Tanya ca să o facă atentă. 

— Mami, ăla e... 

Şi atunci se petrece totul. 


40 


Primul gând al lui Holly este că Jerome ar fi trebuit să o ia 
înainte, pentru că bărbatul chel şi cu ochelari, aşezat în 
scaunul cu rotile, nu se uită deloc la scenă. Pentru moment, 
cel puţin. S-a întors şi se uită fix la cineva din sectorul 
central şi, i se pare ei, sau ordinarul arată cuiva degetul? 
Însă e prea târziu să schimbe locul cu Jerome, chiar dacă la 
el e revolverul. Bărbatul ţine cealaltă mână sub poza 
înrămată din poală şi ei îi este cumplit de teamă că e pe 
punctul de a apăsa detonatorul. Înseamnă că nu mai au 
decât câteva secunde la dispoziţie. 

Bine măcar că e aşezat la marginea rândului, îşi zice ea. 

Nu are niciun plan. Planurile lui Holly nu merg niciodată 


— 459 — 


mai departe de ce sandvici să mănânce în timpul filmului 
de la televizor. Dar măcar acum are mintea limpede şi când 
ajunge lângă bărbatul pe care l-au căutat cu atâta 
disperare, cuvintele care îi ies din gură par cele mai 
potrivite. Dumnezeiesc de potrivite. Trebuie să se aplece şi 
să ţipe, pentru ca să se facă auzită peste ritmul îndrăcit al 
muzicii care bubuie din amplificatoare şi peste urletele 
frenetice ale publicului. 

— Mike? Mike Sturdevant, tu eşti? 

Brady tresare şi îşi ia ochii de la Barbara Robinson, 
începând să se întoarcă spre ea. Chiar atunci, Holly învârte 
ciorapul pe care i l-a dat Bill Hodges (Pliciul lui cu Noroc) cu 
toată puterea pe care i-o pompează adrenalina în braţ. 
Pliciul loveşte capul chel al lui Brady chiar deasupra 
tâmplei. Holly nu aude bufnetul din cauza cacofoniei create 
de trupă şi fani, dar vede cum în ţeasta individului s-a făcut 
o scobitură cam de dimensiunea unei farfuriuţe de ceai. 
Brady dă necontrolat din mâini şi dărâmă poza lui Frankie, 
al cărei geam se sparge la contactul cu pardoseala. Acum 
parcă ar ţine ochii aţintiţi asupra ei, numai că sunt daţi 
peste cap şi nu se mai văd decât jumătăţile de jos ale 
irisurilor. 

De lângă Brady, fata cu picioare subţiri ca nişte grisine se 
holbează şocată la Holly. La fel şi Barbara Robinson. Nimeni 
altcineva nu a mai văzut scena. Toţi spectatorii sunt în 
picioare, bat din palme, se bâţâie şi cântă împreună cu 
trupa. 

— VREAU SĂ TE IUBESC ÎN FELUL MEU... VOM MERGE CU 
MAŞINA PE ŞOSEAUA DE PE MALUL MARII... 

Brady deschide şi închide gura ca un peşte de-abia scos 
din apă. 5 z p A p 

— E O NOUĂ ZI... ÎȚI VOI DĂRUI SĂRUTĂRI LÂNGĂ ROATA 
MARE! 

Jerome pune mâna pe umărul lui Holly şi strigă ca să se 
facă auzit. 

— Holly! Ce are sub tricou? 

Holly nu are cum să nu-l audă; de fapt tânărul e atât de 
aproape că-i simte respiraţia pe obraz la fiecare cuvânt 


— 460 — 


rostit. Însă parcă e DJ-ul sau predicatorul dintr-o emisiune 
radio de noaptea târziu, pe care îl auzi cu intermitente. 

— Uite un cadou de la Bâlba-Bâlba-Bâlb, Mike, zice ea şi-l 
mai loveşte exact în acelaşi loc ca prima dată. 

Insă acum îl loveşte şi mai tare, adâncindu-i scobitura din 
țeastă. Pielea se crapă şi începe să curgă sângele; doar 
nişte stropi la început, apoi în şuvoi, pe obraz şi pe gât, 
apoi pe tricoul cu 'Round Here, colorând albul într-un 
purpuriu murdar. De data aceasta capul lui Brady cade 
brusc pe umărul drept şi el începe să tremure şi să dea din 
picioare. Ca un câine care visează că fugăreşte iepuri, îşi 
zice Holly. 

Ridică mâna să-l mai lovească o dată, pentru că îşi 
doreşte foarte mult să o facă, dar Jerome o opreşte şi o 
întoarce cu faţa la el. 

— Gata, Holly! A leşinat! Ce faci? 

— Terapie, spune ea şi simte cum i se înmoaie picioarele. 

Se aşază pe jos. Degetele i se relaxează şi Pliciul cu 
Noroc cade lângă unul din pantofii ei. 

Pe scenă, trupa cântă în continuare. 


41 


Cineva îl trage de mânecă. 

— Jerome? Jerome! 

Se întoarce de la Holly şi trupul fleşcăit al lui Brady 
Hartsfield şi dă cu ochii de sora lui care se uită la el cu gura 
căscată de uluire. Mama este chiar în spatele ei. În starea 
actuală de surescitare maximă, Jerome nu se simte deloc 
surprins, dar, în acelaşi timp, ştie că pericolul nu a trecut. 

— Ce ai făcut? ţipă fetiţa la el. Ce i-ai făcut bietului om? 

Jerome se răsuceşte şi vede cum fata din scaunul de 
lângă Brady întinde mâna spre el. Jerome urlă: 

— Holly! N-o lăsa! 

Holly se ridică cu greu în picioare, se împleticeşte şi 
aproape se prăbuşeşte peste Brady. Cu siguranţă că ar fi 
fost ultima mişcare făcută în viaţa ei, dar reuşeşte cumva 
să-şi recapete echilibrul şi s-o apuce pe fată de mâini. 


— 461 — 


Mâinile acelea nu au strop de vlagă în ele şi preţ deo 
fracțiune de secundă lui Holly îi este milă de ea. Se apleacă 
şi ţipă ca să se facă înţeleasă: 

— Nu-l atinge! Are o bombă şi cred că-i amorsată! 

Fata din scaunul cu rotile se dă înapoi. Poate a înţeles ce 
i-a zis; poate doar i-e teamă de Holly care acum pare mult 
mai nebună decât în mod obişnuit. 

Frisoanele şi zvâcnetele lui Brady se înteţesc. Lui Holly 
nu-i place ce se întâmplă, pentru că a observat ceva: o 
luminiţă galbenă sub tricoul lui. Galben e culoarea 
necazului. 

— Jerome? spune Tanya. Ce cauţi aici? 

De ei se apropie un plasator. 

— Eliberaţi intervalul, strigă el pe deasupra muzicii. 
Trebuie să eliberaţi intervalul, oameni buni! 

Jerome îşi apucă mama de umeri. O trage înspre el până 
când li se ating frunţile. 

— Trebuie să plecaţi de aici, mamă. la-le pe fete şi 
pleacă. În momentul ăsta. Luaţi-l pe plasator cu voi. Spune-i 
că fetei tale îi este rău. Te implor, nu mă întreba nimic. 

Tanya îl priveşte lung în ochi şi nu îl întreabă nimic. 

— Mami? începe Barbara. Ce... 

Restul cuvintelor sunt acoperite de bubuitul formaţiei şi 
acompaniamentul coral al publicului. Tanya o ia pe Barbara 
de mână şi se apropie de plasator, făcând semn spre Hilda, 
Dinah şi Betsy să vină lângă ea. 

Jerome se întoarce la Holly. Ea stă aplecată peste Brady, 
al cărui trup este şi acum zguduit de uraganul cerebral care 
îi vuieşte în cap. Picioarele lui dansează step, de parcă şi 
aşa, inconştient cum este, tot simte ritmul vesel al noului 
cântec. Mâinile îi zboară aiurea într-o parte şi alta. Una 
dintre ele se apropie de licărul galben de sub tricou şi 
Jerome i-o împinge, ca un baschetbalist care respinge o 
aruncare la coş. 

— Vreau să plec de aici, geme fata din scaunul cu rotile. 
Mi-e frică. 

Jerome o înţelege: şi el vrea să plece de aici, şi lui îi e 
frică de moarte. Însă deocamdată fata trebuie să rămână 


— 462 — 


acolo unde este. Brady îi blochează drumul şi ei nu vor să-l 
mişte. Nu încă. 

Holly i-o ia înainte lui Jerome, aşa cum o face adesea. 

— Trebuie să stai cuminte deocamdată, drăguță, îi zice 
ea fetei cu picioarele ca nişte grisine. Incearcă să te 
linişteşti şi bucură-te de concert. 

Se gândeşte cât de simplu ar fi fost dacă ar fi reuşit să-l 
omoare, în loc să-i expedieze doar creierul ăla turbat spre 
Peru. E curioasă dacă Jerome l-ar împuşca pe Hartsfield 
dacă ea i-ar cere-o. Probabil că nu. Nasol. Cu tot zgomotul 
ăsta, nu s-ar prinde nimeni. 

— Eşti nebună? o întreabă nedumerită fata din scaun. 

— Mi se pune mereu întrebarea asta, spune Holly. 

Şi, cu foarte multă băgare de seamă, începe să ridice 
încet tricoul lui Brady. 

— Ţine-i mâinile, îi cere lui Jerome. 

— Dacă nu pot? 

— Atunci omoară-l pe nenorocit. 

Spectatorii care umplu până la refuz sala sunt în picioare, 
bat din palme şi dansează. Mingile de plajă saltă din nou pe 
deasupra lor. Jerome aruncă o privire rapidă peste umăr şi 
îşi vede mama ducând fetiţele spre ieşire, cu plasatorul 
după ele. Slavă Domnului că măcar asta am putut să 
facem, îşi zice el şi se întoarce cu faţa la Brady. Il apucă de 
mâini şi i le imobilizează. Îi simte încheieturile alunecoase 
din cauza transpiraţiei. Parcă ar fi doi peşti care se zbat. 

— Nu ştiu ce ai de gând să faci, dar grăbeşte-te, îi strigă 
el lui Holly. 

Licărul galben vine de la un dispozitiv din plastic, 
asemănător cu o telecomandă artizanală de televizor. In 
locul tastelor cu numere este un comutator. E ridicat. Din 
dispozitiv iese un fir. Trece pe sub fundul individului. 

Brady geme şi brusc se simte în jur un miros de amoniac. 
A făcut pe el. Holly se uită la punga de urină, dar aceasta 
nu pare a fi ataşată la ceva. O ia şi o întinde fetei din 
scaunul cu rotile. 

— Ţine-o. 

— Câh, e piş, protestează fata. 


— 463 — 


Se uită mai bine şi spune: 

— Ba nu-i piş. E ceva înăuntru. Parcă ar fi lut. 

— Las-o jos! 

Jerome trebuie să urle ca să fie auzit. 

— Pune-o jos. Foarte încet. 

Şi, către Holly: 

— Grăbeşte-te! 

Holly studiază ledul galben. Şi picioruşul alb al 
comutatorului. Nu îndrăzneşte să-l mişte nici înainte şi nici 
înapoi pentru că nu ştie în care direcţie e închis şi în care 
direcţie e buum. 

Îşi ia inima în dinţi şi ridică Invenţia Doi de pe abdomenul 
lui Brady. | se pare că pune mâna pe un şarpe umflat de 
otravă. 

— Ţine-l de mâini, Jerome, ţine-l bine. 

— Alunecă, geme tânărul. 

Ştim asta, comentează Holly în gând. E un nemernic 
alunecos. O /igodie alunecoasă şi vicleană. 

întoarce dispozitivul, concentrându-se să nu-i tremure 
mâna şi să nu se gândească la cei patru mii de oameni care 
nici cu gândul nu gândesc că vieţile lor depind acum doar 
de biata Holly Gibney, cea cu minţile varză. Se uită la 
capacul compartimentului pentru baterii. Ţinându-şi 
respiraţia, îl culisează încet şi-l lasă să cadă pe podeaua 
sălii. 

înăuntru sunt două baterii AA. Holly îşi introduce o 
unghie în capătul uneia şi se roagă: Doamne, dacă mă vezi, 
Te rog, ajută-mă să reuşesc. O clipă nu se simte în stare să- 
şi mişte degetul. Una din mâinile lui Brady scapă din 
strânsoarea lui Jerome şi o loveşte peste cap. _ 

Holly tresare cu putere şi bateria iese din locul ei. Inchide 
ochii, aşteptând ca lumea să explodeze. Când îşi dă seama 
că nu se întâmplă nimic, întoarce telecomanda. Luminiţa 
galbenă s-a stins. Holly începe să plângă. Apucă firul 
principal şi-l smulge din Invenţia Doi. 

— Poţi să-i dai drumul a... începe ea. 

Dar Jerome i-a şi dat. Şi o strânge atât de tare în braţe, 
că nici nu mai poate să respire. Dar nu-i pasă. Il 


— 464 — 


îmbrăţişează şi ea. Publicul aplaudă frenetic. 

— Au impresia că aplaudă cântecul, dar, de fapt, pe noi 
ne aplaudă, reuşeşte ea să şoptească în urechea tânărului. 
Doar că nu ştiu încă. Acum poţi să-mi dai drumul, Jerome. 
Mă strângi prea tare. Dă-mi drumul, dacă nu vrei să leşin. 


42 


Hodges stă pe lada din magazie. Dar nu este singur. Un 
elefant s-a aşezat pe pieptul lui. Se petrece ceva. Ori lumea 
se îndepărtează de el, ori el se îndepărtează de lume. 
Crede că varianta a doua este cea corectă. Parcă ar fi în 
interiorul unui aparat de filmat care merge înapoi pe şine. 
Lumea din jur este la fel de clară, dar se face din ce în ce 
mai mică şi este înconjurată cu un nimb întunecat. 

Se încăpăţânează să reziste. Aşteaptă să se petreacă 
explozia. Sau să nu se petreacă. 

Unul din tehnicieni se apropie de el şi îl întreabă dacă se 
simte bine. 

— i s-au  învineţit buzele, omule, îl informează 
tehnicianul. Hodges îi face semn să îl lase în pace. Trebuie 
să fie atent la ce se întâmplă. 

Muzică şi urale şi ţipete vesele. Nimic altceva. 
Deocamdată. Rezistă, îşi spune. Rezistă. 

— Ce? îl întreabă tehnicianul, aplecându-se peste el. Ce 
zici? 

— Trebuie să rezist, şopteşte Hodges, aproape fără suflu. 

Lumea s-a micşorat atât de mult, încât a ajuns de 
dimensiunile unui dolar de argint care străluceşte orbitor. 
Apoi şi dolarul dispare, dar nu pentru că şi-ar fi pierdut 
cunoştinţa, ci pentru că vine cineva spre el. Este Janey, 
care se apropie cu mers uşor şi unduios. Poartă pălăria lui 
de fetru, înclinată sexy pe o sprânceană. Hodges îşi 
aminteşte ce i-a spus când a întrebat-o de ce l-a ales pe el: 
Nu regret nimic. Putem pune punct discuţiei? 

Mda. Maa. Închide ochii şi cade de pe ladă aşa cum a 
căzut Humpty-Dumpty de pe zidul lui. 

Tehnicianul se repede să-l prindă, dar nu reuşeşte decât 


— 465 — 


să-i amortizeze căderea. Se strâng în jurul lui şi ceilalţi. 

— Cine ştie să-l resusciteze? întreabă cel care l-a prins pe 
Hodges. 

Un tehnician cu părul cărunt strâns într-o coadă lungă 
face un pas înainte. Poartă un tricou decolorat cu Judas 
Coyne” şi are ochii injectaţi. 

— Ştiu eu, da' sunt praf, măi, frate. 

— incearcă totuşi. 

Tehnicianul drogat şi cu coadă de cal se aşază în 
genunchi. 

— Cred că tipul ăsta ne-a spus pa-pa, zice el, dar se 
apucă de treabă. 

Sus, pe scenă, în zbieretele şi uralele fanelor, 'Round 
Here începe un cântec nou. Fetele vor ţine minte cât vor 
trăi seara aceasta. Muzica. Emoţia. Mingile de plajă. Dansul. 
Aplauzele. Vor citi în ziare despre explozia care nu a mai 
avut loc. Însă, pentru cei tineri, tragediile care nu se 
întâmplă nu sunt nimic altceva decât vise. 

Amintirile da, amintirile reprezintă realitatea. 


43 


Hodges se trezeşte pe un pat de spital, surprins că încă 
mai este în viaţă, dar deloc mirat să-l vadă pe fostul lui 
partener aşezat pe un scaun lângă el. Primul lui gând este 
că Pete, cu ochii duşi în fundul capului, nebărbierit şi cu 
colţurile gulerului de la cămaşă îndoite, arată mai rău decât 
se simte el. Al doilea gând este la Jerome şi Holly. 

— L-au oprit? hârâie el. 

Are gâtul complet uscat. Încearcă să se ridice în capul 
oaselor. Maşinăriile din jur încep să bipăie, dojenindu-l. Se 
lasă la loc pe pernă, dar nu-şi dezlipeşte ochii de pe chipul 
lui Pete Huntley. 

— L-au oprit? 

— L-au oprit, spune Pete. Femeia zice că o cheamă Holly 


70? Judas Coyne - star rock de vârstă mijlocie, personajul principal al 
romanului horror Heart-Shaped Box, de Joe Hill, fiul lui Stephen King, 
publicat în 2007 (n.tr.). 


— 466 — 


Gibney, dar eu cred că e de fapt Sheena, Regina Junglei. 
Tipul ăla, ucigaşul... 

— Trufaş, îl întrerupe Hodges. Aşa îşi zice. 

— În momentul ăsta nu-şi mai zice nicicum, iar doctorii 
sunt de părere că nici nu-şi va mai zice cumva vreodată. 
Doamna Gibney l-a bătut de i-a sunat apa în cap. L-a băgat 
în comă profundă. Creierul îi mai funcţionează doar la 
parametri minimi. Când ai să fii în stare să te dai jos din 
pat, poţi să-i faci o vizită, dacă vrei. E trei rezerve mai 
încolo. 

— Ce spital e ăsta? Municipalul? 

— Kinner. Terapie Intensivă. 

— Unde sunt Jerome şi Holly? 

— La secţie. Răspund la întrebări. Şi în tot timpul ăsta, 
mama Sheenei face tămbălău şi ameninţă că ne omoară ea 
pe noi dacă nu încetăm să-i mai hărţuim fetiţa. 

Intră o asistentă care îi cere lui Pete să plece. Spune ceva 
despre semnele vitale ale domnului Hodges şi despre 
recomandările domnului doctor. Cu mare efort, Hodges 
întinde o mână la ea. Mai are ceva de spus. 

— Jerome e minor şi Holly are... are probleme. Numai eu 
sunt răspunzător de ce s-a întâmplat, Pete. 

— Ştim asta, zice Pete. Fii fără grijă. Ce-ai făcut tu dă un 
sens cu totul nou noţiunii de „lucru pe cont propriu”. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce ai crezut că faci, Bill? 

— Ce pot eu mai bine, spune el şi închide ochii. 

Se gândeşte la toate vocile acelea tinere care cântau 
împreună cu trupa. Au ajuns toţi acasă. Teferi. Se agaţă de 
gândul acesta până îl ia somnul. 


— 467 — 


DECRETUL 


CABINETUL PRIMARULUI 


AVÂND ÎN VEDERE CĂ Holly Rachel Gibney şi Jerome 
Peter Robinson au descoperit un complot care avea ca 
scop comiterea unui act de Terorism la Sala de 
Spectacole Mingo, din incinta Complexului de Cultură 
şi Artă din Midwest; şi 


AVÂND ÎN VEDERE CĂ cele două persoane au înţeles 
că înştiinţarea Personalului de Securitate de la CCAM l- 
ar fi determinat pe Terorist să detoneze un dispozitiv 
exploziv de mare putere, dispozitiv a cărui detonare ar 
fi fost însoţită de degajarea câtorva kilograme de 
proiectile metalice, cele două persoane menţionate 
mai sus s-au grăbit să ajungă la Sala Mingo; şi 


AVÂND ÎN VEDERE CĂ s-au confruntat singuri cu 
Teroristul, punându-şi vieţile în pericol; şi 


AVÂND ÎN VEDERE CĂ l-au imobilizat pe numitul 
Terorist şi au prevenit pierderea de vieţi omeneşti şi 
rănirea unui număr foarte mare de persoane; şi 


AVÂND ÎN VEDERE CĂ prin eroismul lor au făcut un 
serviciu imens Oraşului nostru, 


PRIN ACEASTA, Eu, Richard M. Tewky, Primar, acord 
lui Holly Rachel Gibney şi Jerome Peter Robinson 
Medalia de Serviciu, cea mai înaltă distincţie a oraşului 
nostru, şi decretez ca, pe următorii zece (10) ani, să fie 
scutiţi de la plata tuturor serviciilor publice; şi 


ÎNŢELEGÂND că anumite Gesturi nu pot fi răsplătite 
pe măsură, le mulţumim din toată inima. 


— 468 — 


Drept care certific 
Prin semnătură proprie şi 
Sigiliul Oraşului. 


Richard M. Tewky 
Primar 


— 469 — 


MERCEDESUL ALBASTRU 


1 


Într-o zi caldă şi frumoasă de la sfârşitul lunii octombrie 
din anul 2010, un Mercedes intră în parcarea aproape 
pustie de lângă Parcul McGinnis, unde nu cu mult timp în 
urmă Brady Hartsfield vindea înghețată jucătorilor din Liga 
de Pitici. Opreşte lângă un Prius mic şi drăguţ. Mercedesul, 
cenuşiu pe vremuri, a fost vopsit în albastru-azuriu şi a fost 
reparată zgârietura urâtă de pe caroserie, pe care a făcut-o 
Jerome atunci când a intrat pe poarta de la zona de 
încărcare din spatele Sălii Mingo. 

Astăzi conduce Holly. Pare cu zece ani mai tânără. Părul 
lung - înainte încărunţit şi neîngrijit - este acum negru şi 
lucios şi scurt, graţie unei vizite la un salon de coafură de 
top, recomandat de Tanya Robinson. li face cu mâna 
proprietarului micuţului Prius, care stă la o masă în zona de 
recreere de lângă terenurile de baseball. 

Jerome coboară din Mercedes, deschide portbagajul şi 
scoate un coş de picnic. 

— lisuse Hristoase! geme el. Ce-ai băgat în el, Holly? Cina 
de Crăciun? 

— Am vrut doar să avem de unde alege. 

— Ştii că trebuie să urmeze o dietă foarte strictă, da? 

— Dar tu nu, spune ea. Tu eşti în creştere. Vezi că am 
pus şi o sticlă cu şampanie acolo. Ai grijă să nu-l scapi. 

Holly scoate din buzunar o cutie cu Nicorette şi îşi bagă o 
pastilă în gură. 

— Cum merge? o întreabă Jerome în timp ce coboară 
panta. 

— O să reuşesc să mă las de fumat, răspunde ea. Dar să 
ştii că hipnoza mă ajută mai mult decât guma asta. 

— Şi dacă tipul o să-ţi spună că eşti găină şi o să-ţi ceară 
să începi să-i cotcodăceşti prin cabinet? A 

— În primul rând, psihoterapeutul meu e femeie. În al 
doilea, ea nu ar face niciodată aşa ceva. 


— 470 — 


— De unde ştii se amuză Jerome. Doar o să fii 
hipnotizată. 

— Eşti tembel, Jerome. Doar un tembel ar fi vrut să vină 
până aici cu autobuzul cu toată mâncarea asta. 

— Datorită decretului mergem gratis. Îmi place de mor 
când e ceva gratis. 

Hodges, tot cu costumul îmbrăcat de dimineaţă (deşi 
cravata e acum în buzunar) le iese în întâmpinare. Se mişcă 
încet. Nu aude ticăielile pacemaker-ului din piept - i s-a 
spus că e unul de nouă generaţie, de dimensiuni foarte mici 
-, dar îl simte cum lucrează acolo. Uneori încearcă să şi-l 
imagineze şi mereu i se pare că seamănă cu o variantă mai 
mică a dispozitivului lui Hartsfield. Numai că trebuie să 
oprească o explozie, nu să producă una. 

— Copii, le spune el. 

Holly nu e copil, dar este cu douăzeci de ani mai tânără 
decât el, iar pentru Hodges e ca şi cum tot copil ar fi. 
Întinde mâna după coşul de picnic, dar Jerome îl fereşte de 
el. 

— N-ai să vezi. Îl duc eu. Tu ai chestia aia la inimă. 

— Inima mea e în stare perfectă, zice Hodges. 

Ultimul control chiar aşa arată, deşi lui tot nu-i vine să 
creadă. Şi are impresia că orice om care a suferit de 
tromboză coronariană simte la fel. 

— Arăţi bine, spune Jerome. 

— Da, este de acord Holly. Slavă Domnului că ţi-ai luat 
haine noi. Ultima dată când te-am văzut arătai ca o 
sperietoare de ciori. Câte kilograme ai dat jos? 

— Şaisprezece, răspunde Hodges. 

Şi gândul Ce mult mi-aş dori să mă vadă Janey acum îi dă 
un junghi în inima dirijată electronic. 

— Gata cu Clubul Graşilor, spune Jerome. Holly a adus 
şampanie. Ce vreau eu să aflu este dacă avem vreun motiv 
să o bem. Cum ţi-a mers azi? 

— Procurorul nu are de gând să mă trimită în judecată. 
Au renunţat la toate acuzaţiile. Bill Hodges este liber ca 
pasărea cerului. 

Holly i se aruncă în braţe. Hodges o îmbrăţişează şi o 


— 471 — 


sărută pe obraz. Părul scurt îi descoperă chipul pentru 
prima oară din copilărie. Hodges nu are de unde să ştie 
asta; nu ştie decât că acum se observă foarte bine 
asemănarea cu Janey. lar asta îl doare, dar îl şi face să se 
simtă bine. 

Jerome simte nevoia să-l readucă în scenă pe Tyrone 
Feelgood Delight: 

— Oauoleu, conaşu' Hodges, eşti liber! A dat Domnu’ 
Dumnezeul nostru, şi te văz că eşti liber! 

— Nu mai vorbi aşa, Jerome, îl ceartă Holly. E infantil. 

Scoate trei pahare din plastic şi sticla de şampanie din 
coşul de picnic. 

— Procurorul a mers cu mine în biroul judecătorului 
Daniel Silver, în faţa căruia am făcut multe depoziţii pe 
vremea când lucram în poliţie, le povesteşte Hodges. M-a 
certat vreo zece minute şi mi-a spus că nesăbuinţa mea a 
pus în pericol vieţile celor patru mii de oameni din sală. 

Jerome se indignează: 

— Asta-i culmea! Păi, tocmai datorită ţie mai trăiesc 
acum oamenii ăia! 

— Ba nu, şopteşte Hodges. Datorită ţie şi lui Holly. 

— Dacă Hartsfield nu ar fi luat legătura cu tine din capul 
locului, poliţia habar n-ar fi avut de existenţa lui. Şi oamenii 
ăia ar fi acum morți! 

S-ar putea să fie aşa - sau s-ar putea să nu fie -, dar în 
adâncul sufletului Hodges este mulţumit de felul cum s-au 
rezolvat lucrurile la Mingo. Nu este însă mulţumit - şi 
niciodată nu va fi - de ce s-a întâmplat cu Janey. Silver l-a 
acuzat că a avut „un rol esenţial” în moartea ei; şi el crede 
că judecătorul are dreptate. Dar nu are nici cea mai mică 
îndoială că Hartsfield ar fi continuat să ucidă oameni; dacă 
nu la concert ori la târgul de joburi de la Embassy Suites, 
atunci în altă parte. Prinsese gustul crimei. Aşa că, în linii 
mari ecuaţia se prezintă astfel: viaţa lui Janey în schimbul 
tuturor celorlalte pierderi ipotetice de vieţi. Şi dacă ar fi 
avut loc concertul în acea realitate alternativă (dar foarte 
posibilă), două dintre victime ar fi fost mama şi sora lui 
Jerome. 


— 472 — 


— Şi tu ce i-ai răspuns? îl întreabă Holly. Ce i-ai răspuns 
când ţi-a zis toate astea? 

— Nimic. Când ştii că eşti vinovat, strângi din dinţi şi 
înghiţi. 

— Din cauza asta n-ai primit şi tu o medalie, nu-i aşa? îl 
întreabă ea. Şi de asta numele tău nu e trecut în decret. 
Tâmpiţii ăştia te-au pedepsit. 

— Aşa cred, zice Hodges. 

Deşi autorităţile se înşală amarnic dacă îşi închipuie că e 
o pedeapsă. Ultimul lucru pe care şi-l doreşte este să aibă o 
medalie atârnată de gât şi să i se ofere cheia oraşului. 
Patruzeci de ani a fost poliţist. Asta reprezintă pentru el 
cheia oraşului. _ 

— Păcat, spune Jerome. Inseamnă că nu poţi să mergi 
gratis cu autobuzul. 

— Ce se mai întâmplă pe Lake Avenue, Holly? S-au mai 
liniştit lucrurile? 

— E mai bine acum, răspunde ea, scoțând dopul sticlei 
de şampanie cu mişcările delicate ale unui chirurg. Am 
început să dorm noaptea. Şi mă duc la doamna doctor 
Leibowitz de două ori pe săptămână. Mă ajută foarte mult. 

— Şi mama ta ce mai face? 

Hodges ştie că acesta este un subiect sensibil, dar simte 
că trebuie să întrebe. 

— Tot te mai sună de cinci ori pe zi şi te imploră să te 
întorci în Cincinatti? 

— A redus telefoanele la două pe zi, spune Holly. Dis-de- 
dimineaţă şi aproape de miezul nopţii. E singură. Şi cred că 
se teme mai mult pentru ea decât pentru mine. E greu să-ţi 
schimbi viaţa la bătrâneţe. 

Mie-mi spui? se amuză Hodges în gând. 

— Asta e o analiză foarte pertinentă, Holly. 

— Doamna doctor Leibowitz spune că e greu să scapi de 
obiceiurile vechi. Mie mi-e greu să mă las de fumat şi 
mamei îi este greu să se obişnuiască să fie singură în toată 
casa. Şi să înţeleagă în sfârşit că nu o să fiu toată viaţa 
fetiţa aia de paisprezece ani ghemuită în cada de la baie. 

Tac toţi trei. O cioară ocupă poziţia de aruncare de pe 


— 473 — 


Terenul 3 şi croncăne triumfător. 

Testamentul lui Janelle Patterson a făcut posibilă 
despărţirea lui Holly de mama ei. Cea mai mare parte a 
averii, intrate în posesia lui Janey în urma morţii altei 
victime a lui Brady Hartsfield, s-a dus la unchiul Henry 
Sirois şi mătuşa Charlotte Gibney. Însă Janey i-a lăsat lui 
Holly jumătate de milion de dolari, într-un fond administrat 
de domnul George Schron, avocatul pe care Janey îl 
moştenise tot de la Olivia. Hodges nu ştie când a trecut-o 
Janey pe verişoara ei în testament. Sau de ce. Nu crede în 
premoniţii, cu toate acestea... 

Cu toate acestea... 

Charlotte s-a împotrivit din răsputeri ideii ca Holly să 
locuiască singură, susţinând sus şi tare că fiica ei nu e 
capabilă să-şi poarte singură de grijă. Ţinând cont de faptul 
că Holly se apropia deja de cincizeci de ani, mama ei voia 
să spună că nu va fi niciodată capabilă de asta. Dar Holly 
era de altă părere şi, cu ajutorul lui Hodges, a reuşit să-l 
convingă pe Schron că se va descurca de minune. 

Fireşte că un argument important în faţa lui Schron a fost 
şi statutul ei de eroină care dădea acum interviuri tuturor 
posturilor importante de televiziune. Nu şi în faţa mamei ei; 
în anumite privinţe tocmai acest statut de eroină o 
înspăimânta cel mai tare pe doamna cu pricina. Charlotte 
nu va fi niciodată în stare să accepte ideea că fiica ei cea 
labilă psihic a jucat un rol important (poate rolul crucial) în 
împiedicarea unui masacru al inocenților. 

In conformitate cu clauzele din testamentul lui Janey, 
apartamentul luxos cu superba vedere la lac este acum 
deţinut în comun de mătuşa Charlotte şi unchiul Henry. 
Când Holly le-a cerut voie să locuiască acolo, cel puţin la 
început, refuzul lui Charlotte a fost neînduplecat. Fratele ei 
nu a putut să o convingă să se răzgândească. În schimb, a 
reuşit Holly, spunând că avea intenţia să rămână în oraş şi, 
dacă mama nu o lăsa să stea în apartament, îşi va găsi 
singură ceva de închiriat în Lowtown. 

— In cea mai mizerabilă parte din Lowtown, a spus ea. 
Unde am să cumpăr totul cu bani gheaţă şi am să-i flutur 


— 474 — 


ostentativ, să mă vadă toată lumea. 

Şi cu asta a rezolvat problema. 

Viaţa lui Holly în oraş - prima perioadă mai îndelungată 
petrecută departe de mama ei - nu a fost uşoară din capul 
locului. O ajută foarte mult vizitele frecvente la psiholog, 
însă şi mai mult o ajută vizitele şi mai dese acasă la familia 
Robinson, pe Teaberry Lane. Hodges crede că acolo se 
petrece adevărata terapie, nu pe canapeaua din cabinetul 
doctoriţei Leibowitz. Barbara a început să-i spună Mătuşa 
Holly. 

— Tu ce mai faci, Bill? îl întreabă Jerome. Ce planuri ai? 

— Păi, zâmbeşte Hodges, mi s-a oferit un job la Firma de 
Pază Vigilant. Ce părere aveţi de chestia asta? 

Holly bate din palme şi ţopăie pe banca de picnic aidoma 
unui copil. 

— Şi ai de gând să te angajezi? 

— Nu pot, spune Hodges. 

— Din cauza inimii? întreabă Jerome. 

— Nu. Trebuie să am referinţe, iar azi de dimineaţă 
domnul judecător Silver mi-a mărturisit că mai repede 
colaborează evreii şi palestinienii la construirea primei staţii 
spaţiale interconfesionale decât să obţin eu referinţe din 
partea cuiva în oraşul ăsta. S-a ales praful şi de visele mele 
de a obţine autorizaţie de detectiv particular. Oricum, 
cunosc de mai mulţi ani un tip care e garant de cauţiuni şi 
el s-a oferit să mă angajeze cu jumătate de normă ca să-i 
localizez pe cei care fug fără să-şi achite datoria. Şi n-am 
nevoie de referinţe pentru treaba asta, pentru că o pot face 
şi de la calculatorul de acasă. 

— Te ajut şi eu, spune Holly. Cu calculatorul, vreau să zic. 
Nu vreau să mai urmăresc pe nimeni niciodată. Mi-a fost de 
ajuns. 

— De Hartsfield ce mai ştii? îl întreabă Jerome. Ceva nou 
sau tot la fel e? 

— La fel, spune Hodges. 

— De aia nu mai pot eu, exclamă Holly. 

Tonul îi este sfidător, însă este pentru prima dată de 
când au ajuns în Parcul McGinnis când îşi muşcă buzele. 


— 475 = 


— Aş face-o din nou! 

Îşi strânge pumnii. 

— Din nou, din nou, din nou! 

Hodges ia unul din pumnii ei şi îl mângâie uşor, 
descleştându-l. 

Jerome face la fel cu celălalt. 

— Bineînţeles că ai face-o, spune Hodges. Tocmai de aia 
ţi-a dat primarul o medalie. 

— Ca să nu mai pomenesc de călătoriile gratis cu 
autobuzul şi vizitele la muzeu, adaugă Jerome. 

Puțin câte puţin, Holly începe să se destindă. 

— Pentru care motiv aş merge eu cu autobuzul, Jerome? 
Am o grămadă de bani în cont şi am şi Mercedesul 
verişoarei Olivia. Este o maşină minunată. Şi ce puţin 
consumă! 

— Nu-s fantome înăuntru? întreabă Hodges. 

Nu glumeşte deloc; e sincer curios. 

Multă vreme Holly nu-i răspunde, ci doar priveşte lung la 
uriaşul german parcat alături de maşinuţa japoneză a lui 
Hodges. Bine măcar că nu-şi mai muşcă buzele. 

— Au fost la început, spune ea, şi atunci m-am gândit să 
vând Mercedesul. Dar, în loc să-l vând, l-am vopsit. Asta a 
fost ideea mea, nu a doamnei doctor Leibowitz. 

Se uită mândră la cei doi bărbaţi. 

— Nici măcar n-am întrebat-o. 

— Şi acum? 

Jerome încă o mai ţine de mână. A ajuns să ţină foarte 
mult la Holly, chiar dacă este atât de dificilă uneori. 
Amândoi au ajuns să ţină foarte mult la ea. 

— Albastru e culoarea iertării, spune ea. Aşa am citit într- 
o poezie mai demult. 

Se întrerupe şocată. 

— Bill, de ce plângi? Te gândeşti la Janey? 

Da. Nu. Şi da, şinu. _ 

— Plâng pentru că suntem împreună aici, spune el. In 
ziua asta superbă de toamnă care aduce a zi de vară. 

— Doamna doctor Leibowitz zice că plânsul face bine, 
rosteşte Holly pe un ton sec. Zice că lacrimile purifică 


— 476 — 


emoţiile. 

— S-ar putea să aibă dreptate. 

Hodges îşi aminteşte cum îi purta Janey pălăria. Cum şi-o 
înclina pe o sprânceană exact atât cât trebuie. 

— Ce facem? Bem din şampania aia sau nu? 

Jerome întinde paharele şi Holly toarnă şampania. 

— In cinstea noastră, toastează Hodges. 

La fel spun şi cei doi. Şi beau. 


2 


Într-o seară ploioasă din luna noiembrie a anului 2011, o 
asistentă merge repede pe coridorul Clinicii de 
Traumatisme  Cerebrale, secție din cadrul Spitalului 
Memorial John M. Kiner, cel mai bun din oraş. Aici sunt 
internaţi şase pacienţi care reprezintă cazuri sociale, printre 
care şi unul cu o reputaţie extrem de proastă... deşi crimele 
de care s-a făcut vinovat au început să se şteargă din 
memoria colectivă, odată cu trecerea timpului. 

Asistenta se teme ca nu cumva neurologul-şef al clinicii 
să fi plecat acasă, dar îl găseşte în oficiul medicilor, 
răsfoind fişele unor pacienţi. 

— Ar fi bine să veniţi, domnule doctor Babineau, îi spune 
femeia. Este vorba despre domnul Hartsfield. S-a trezit. 

Doctorul ridică ochii la ea şi atât. Următoarele cuvinte ale 
asistentei îl fac să sară în picioare. 

— Mi-a vorbit. 

— După şaptesprezece luni? Extraordinar. Eşti sigură? 

Asistenta este îmbujorată de emoție. 

— Da, domnule doctor, foarte sigură. 

— Ce ţi-a spus? 

— Că îl doare capul. Şi m-a întrebat unde este mama lui. 


14 septembrie 2013 


= 477 — 


Nota autorului 


Deşi există dispozitive care pot capta semnalul radio de 
la telecomenzile maşinilor, acest lucru este imposibil de 
realizat în cazul maşinilor prezentate în cartea de faţă, 
inclusiv Mercedes-Benz SL500. Ca toate Mercedesurile 
Benz, şi SL500 este o maşină de mare performanţă, 
prevăzută cu funcţii de siguranţă extrem de eficiente. 

Datorez mulţumiri lui Russ Dorr şi Dave Higgins, care mi- 
au oferit detaliile tehnice. De asemenea, îi mulţumesc şi 
soţiei mele, Tabitha, care ştie mult mai multe despre 
celulare decât ştiu eu; şi fiului meu, romancierul Joe Hill, 
care m-a ajutat să soluţionez problemele indicate de Tabby. 
Dacă are logică ce am scris, atunci mulţumiţi celor care m- 
au ajutat. Dacă nu, atunci puneţi asta pe seama neputinței 
mele de a înţelege tehnica de vârf. 

Nan Graham, de la Editura Scribner, mi-a redactat 
manuscrisul, aşa cum face de obicei; iar fiul meu, Owen, a 
făcut o a doua redactare, extrem de valoroasă. Agentul 
meu, Chuck Verrill, este fan al echipei Yankees, dar eu îl 
iubesc şi aşa. 


— 478 — 


Câştigător al premiului Edgar Award 2015 


MERCEDES 


În orele friguroase ale dimineții, sute de șomeri 
disperaţi se așază la coada unui târg de joburi într-un 
oraș din Midwest. Din senin, şoferul unui Mercedes | 
furat sparge mulțimea și îi calcă cu mașina pe oamenii | 
nevinovați care aşteptau la porțile târgului, apoi dă ' i 
cu spatele și îi atacă din nou pe cei rămași în picioare. i 
Opt oameni sunt ucişi şi alți cinsprezece sunt răniți. 


Ucigaşul fuge de la locul faptei. 


După câteva luni de la incident, într-o altă parte 
a orașului, Bill Hodges, un poliţist pensionat, este r 
încă bântuit de această crimă neelucidată. Într-o zi, 
„o scrisoare primită de la cel care revendică atacul 
îl scoate pe Hodges din depresie și apatie în momentul 
în care ameninţă cu o nouă agresiune. Bill Hodges 
nu mai are timp de pierdut şi trebuie să pornească 
pe urmele ucigașului pentru a preveni moartea a mii 
de oameni nevinovaţi. 


În noul său roman, maestrul thrillerului, Stephen King, 

ne arată mecanismele înfricoșătoare din mintea rece 

a unui criminal lipsit de emoții, o lectură pe care nu 
o veţi uita prea curând. 


N 


SUSPANS suspans.ro 


— 480 —