Stephen King — [Bill Hodges] 03 Mort la datorie

A treia parte din seria Bill Hodges 


STEPHEN 


KING 


MORT 
LA DATORIE 


STEPHEN KING 


MORT LA DATORIE 


Traducere din limba engleză: 
RUXANDRA TOMA 


Original: END OF WATCH (2017) 


y 


virtual-project.eu 


N 


Editura: NEMIRA 


; EANA 


2018 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. 
Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar 
micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate 
mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, 
unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 
1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o 
influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă 
poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe 
care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. În iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de 
liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. 

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, 
care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi 
l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. In 1973 declicul s-a 
produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre 
publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat 
drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de 
dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot. 
De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei 
literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 


Se 


povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuții Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. În 2017 
venitul său anual a fost estimat la peste 400 de milioane de 
dolari. 


Lui Thomas Harris! 


1 Thomas Harris - autorul romanului Tăcerea mieilor (n.tr.). 
ui 


„O armă. 

Mă întorc în cameră 

O să-mi iau un pistol 

Cu o ţeavă sau două 

Ştii că mai bine mor 

Decât să cânt despre sinucidere. 


LU 


Cross Canadian Ragweed? 


2 Grup country rock alternativ (n.tr.). 
SE A 


10 APRILIE 2009 
MARTINE STOVER 


Întotdeauna e mai întuneric înainte de zori decât în miez 
de noapte. 

Vorba asta din bătrâni i-a trecut prin minte lui Rob Martin 
în timp ce conducea încet ambulanţa pe Upper Marlborough 
Street, îndreptându-se spre bază, adică spre Detaşamentul 
de Pompieri Nr. 3. Işi spunea că persoana care a inventat-o 
a ştiut bine ce zice, pentru că afară era mai beznă decât în 
fundul unei cârtiţe şi zorii nu erau deloc departe. 

Nu că dimineaţa asta va fi cine ştie ce luminoasă; mai 
degrabă va arăta ca o zi cu o mahmureală straşnică. Ceaţa 
era groasă şi mirosea a mâl de la Marele Lac din apropiere, 
care, ca să fim drepţi, nu e deloc prea mare. lar prin ceața 
asta începuse să cadă o burniţă rece, ca să le facă viaţa şi 
mai frumoasă. Rob reglă ştergătoarele de parbriz de la 
intermitent la încet. Nu departe în faţa ambulanţei se 
înălţau din neguri două cupole galbene, imposibil de 
confundat. 

— laca şi Ţâţele de aur ale Americii! exclamă Jason 
Rapsis de lângă şofer. 

De-a lungul celor cincisprezece ani de activitate în cadrul 
serviciilor medicale de urgenţă, Rob lucrase cu o mulţime 
de paramedici, însă Jace Rapsis era cel mai tare: relaxat 
când nu se întâmpla nimic, netulburat şi extrem de 
concentrat când toate tragediile dădeau năvală peste ei în 
acelaşi timp. 

—O0 să mâncăm! Dumnezeu să  binecuvânteze 
capitalismul! Intră acolo, intră acolo! 

— Eşti sigur? îl întrebă Rob. Tocmai ce am văzut cu ochii 
noştri ce poate face porcăria asta de mâncare. 

Se întorceau dintr-o misiune în luxosul cartier Sugar 
Heights, unde un bărbat, pe numele lui Harvey Galen, 
sunase la salvare reclamând dureri îngrozitoare în piept. L- 
au găsit zăcând pe o canapea într-un loc pe care probabil 


=E 


că oamenii avuţi îl numeau „camera mare” - un bărbat cât 
o balenă, îmbrăcat cu o pijama albastră din mătase. 
Nevastă-sa se agita în jurul lui, convinsă că tipul avea să 
dea colţul dintr-o clipă în alta. 

— Mickey D's, Mickey D's?! scanda Jason, săltând în 
scaun. 

Dispăruse specialistul competent şi serios care 
monitorizase semnele vitale ale domnului Galen (cu Rob 
lângă el, ca să-i ţină trusa de prim ajutor, în care se afla 
aparatul de resuscitare cardio-respiratorie Şi 
medicamentele pentru inimă). Acum Jason semăna mai 
degrabă cu un puşti de paisprezece ani, cu părul blond 
căzut în ochi. 

— Intră acolo, zic!... 

Şi Rob a intrat. Nici el nu ar fi zis nu unui hotdog şi nici 
câtorva crochete din alea de cartofi care semănau cu nişte 
limbi coapte de bizon. 

Şirul de maşini de la drive-in nu era mare şi Rob se 
strecura în coada lui. 

— Plus că tipul nu a făcut un atac de cord pe bune, spuse 
Jason. Doar că a luat o supradoză de potol mexican. Păi, a 
şi refuzat să-l ducem la spital, nu? 

Aşa se întâmplase. După câteva râgâieli viguroase şi o 
detunătură de trombon din zonele inferioare, care a trimis-o 
la bucătărie pe anorexica şi simandicoasa lui nevastă, 
domnul Galen s-a sculat în şezut, a zis că se simte mult mai 
bine şi le-a comunicat că nu, nu crede că are nevoie să fie 
transportat la Spitalul Memorial Kiner. Nici Rob şi Jason nu 
credeau că avea nevoie, mai ales după ce l-au ascultat pe 
Galen recitându-le pomelnicul cu toate felurile de mâncare 
pe care le băgase în el la Tijuana Rose cu o seară înainte. 
Pulsul îi era puternic şi tensiunea stabilă, chiar dacă la 
limită -, dar probabil că aşa o avea de ani buni. Nici nu 
avuseseră nevoie să scoată defibrilatorul automat extern 
din husa lui de pânză. 

— Vreau două Egg McMulffins şi două crochete de cartofi, 
anunţă Jason. Şi o cafea neagră. Ba nu, dacă mă gândesc 


3 McDonald's (n.tr.). 
0 


mai bine, ia-mi trei crochete. 

Rob încă se gândea la Galen. 

— De data asta a fost o indigestie, dar curând o s-o 
păţească nasol. O să facă infarct atunci când o să se 
aştepte mai puţin. Câte kile zici că are? O sută treizeci? O 
sută cincizeci? 

— Cel puţin o sută patruzeci, spuse Jason. Nu-mi mai 
strica bucuria micului dejun. 

Rob întinse mâna spre Arcadele Aurii din logoul fast- 
foodului, abia întrezărite prin ceața care se ridica de pe lac. 

— Locul ăsta şi toate celelalte birturi cu prăjelniţe fac 
mult rău Americii. Eşti cadru medical şi sunt convins că îţi 
dai şi tu seama de asta. lar comanda ta? Păi, asta înseamnă 
nouă sute de calorii, frate. Pune şi nişte cârnat la bomba 
aia de ţi-ai comandat-o şi o să ajungi la o mie trei sute de 
calorii. 

— Dar tu ce ţi-ai comandat, „domnule doctor care le ştii 
pe toate”? 

— Un sandvici cu cârnat. Şi poate încă unul. 

Jason îl pocni vesel peste umăr. 

— Bun băiat! 

Maşinile de la coadă se mişcau. Încă două şi ajungeau la 
ghişeu, când au auzit trâmbiţa aparatului de radiorecepţie 
aflat sub computerul de la bordul maşinii. De obicei 
dispecerii erau oameni calmi, cu multă stăpânire de sine, 
dar femeia aceasta semăna cu un disc-jockey cu prea multe 
băuturi energizante la activ. 

— Către toate ambulanţele şi autospecialele de pompieri, 
avem un AVM! Repet: un AVM! Acesta este un apel prioritar 
pentru toate ambulanţele şi autospecialele de pompieri! 

AVM - accident cu victime multiple. Rob şi Jason se 
priviră speriaţi. Asta însemna accident de avion, accident 
de tren, explozie sau atac terorist. 

— Adresa este Complexul Municipal de pe Marlborough 
Street, repet: Complexul Municipal de pe Marlborough. Încă 
o dată: acesta este un MCI cu mulţi morţi! Acţionaţi cu 
prudenţă! 

Rob Martin simţi cum i se strânge stomacul. Nu ţi se 


2210 


spunea să acţionezi cu prudenţă atunci când mergeai la 
locul unui accident sau al unei explozii produse în urma 
vreunei acumulări de gaze. Nu mai rămânea decât un atac 
terorist, foarte posibil încă în curs de desfăşurare. 

Femeia de la dispecerat îşi reluă discursul. Jason porni 
girofarurile şi sirena, în timp ce Rob trase de volan ca să 
scoată ambulanta Freightliner pe culoarul care ocolea fast- 
foodul, lovind uşor bara din spatele maşinii dinaintea lor. 
Erau la nouă cvartale distanţă de Complexul Municipal şi 
dacă Al-Qaeda trăgea acolo cu kalaşnikovuri, singura armă 
cu care puteau ei răspunde era defibrilatorul. 

Jason înşfăcă microfonul: 

— Recepţionat, aici ambulanţa 23 de la Detaşamentul 3 
de Pompieri. Ajung în aproximativ şase minute. 

Sirene se auzeau din toate colţurile oraşului, însă, 
judecând după cât de îndepărtate păreau, Rob presupuse 
că ambulanţa lor era mai aproape de locul tragediei decât 
toate celelalte. Prin oraş se furişa lumina de fontă a zorilor 
mohorâte. Şi tocmai când ieşeau din parcarea de la 
McDonald's ca să intre pe Upper Marlborough, din ceața 
cenuşie se închegă o maşină la fel de cenuşie, un sedan 
mare, cu capota turtită şi masca ruginită rău. Farurile lui, 
pe faza lungă, erau îndreptate chiar asupra lor. Rob claxonă 
şi viră brusc. Maşina - parcă era un Mercedes, deşi nu avea 
cum să fie sigur - reveni pe banda lui şi imediat din el nu se 
mai văzură decât stopurile care se pierdeau în negură. 

— lisuse Hristoase, a fost cât pe-aci! exclamă Jason. Nu 
cred c-ai apucat să-i iei numărul, nu? 

— Nu, murmură Rob, simţindu-şi inima în gât. Aveam 
treabă să ne salvăm. Auzi? Cum să fie multe victime la 
Complexul Municipal? Că doar nici Dumnezeu nu s-a trezit 
încă. Tre' să fie închis la ora asta. 

— O fi fost un accident de autobuz. 

— N-are cum. Autobuzele încep prima tură abia la şase. 

Sirene. De jur împrejur numai sirene, care convergeau ca 
impulsurile pe ecranul unui radar. O maşină de poliţie trecu 
pe lângă ei ca o săgeată, dar, din câte îşi putea da seama 
Rob, ei erau primii ajunşi la faţa locului, înaintea celorlalte 


e Îi 


ambulante şi maşini de pompieri. 

Adică avem mai multe şanse să fim împuşcaţi sau 
aruncaţi în aer de vreun arab isteric, care strigă Allahu 
akbar, îşi zise el. Ce mă bucur! 

Dar slujba era slujbă, aşa că viră pe strada în pantă care 
ducea spre clădirile administrative ale oraşului şi la 
amfiteatrul urât ca un cur de rinocer, unde votase la fiecare 
alegeri până se mutase în suburbii. _ 

— Frână! zbieră Jason. Futu-i, Robbie, FRÂNEAZĂ! 

Zeci de oameni năvăleau spre ei din ceaţă, câţiva 
dezechilibrându-se din cauza pantei. Unul căzu, se 
rostogoli, se ridică şi fugi mai departe, cu poalele cămăşii 
sfâşiate fluturând pe sub haină. Rob observă o femeie cu 
ciorapii rupţi, gambele însângerate şi un singur pantof. 
Frână speriat, botul ambulanţei se înclină, iar obiectele din 
interior îşi luară zborul. Cutiile cu medicamente, flacoanele 
cu soluţii perfuzabile şi pachetele cu ace dintr-un dulăpior 
lăsat descuiat - ceea ce reprezenta o încălcare a 
protocolului - se transformară în proiectile. Targa pe care 
nu o folosiseră pentru domnul Galen ricoşă dintr-un perete. 
Un stetoscop găsi o cale liberă, se izbi de parbriz şi căzu pe 
bordul maşinii. 

— Mergi încet, spuse Jason. Cât de încet poţi, bine? Să nu 
facem şi noi o altă dandana. 

Rob apăsă foarte uşor pedala de acceleraţie şi continuă 
să urce panta la pas. Tot mai veneau oameni, cu sutele 
parcă. Unii plini de sânge, alţii fără răni vizibile, dar toţi 
scoşi din minţi de spaimă. Jason deschise geamul din 
partea lui şi se aplecă spre ei. 

— Ce se întâmplă? Să-mi spună careva ce se petrece! 

Un bărbat, cu chipul congestionat şi gâfâind din greu, se 
opri lângă ambulanţă. 

— O maşină. A intrat în mulţime ca un buldozer. 
Descreieratu' ăla m-a ratat la milimetru. Nu ştiu pe câţi i-a 
lovit. Stăteam îngrămădiţi ca porcii în ţarc pentru că au pus 
stâlpii ăia ca să nu ieşim din rând. A făcut-o dinadins, aşa 
să ştiţi şi oamenii zac acolo ca nişte... ca nişte... of, 
Doamne, ca nişte păpuşi pline cu sânge. Cel puţin patru 


AIE, bv 


morţi am văzut. Şi o să fie şi mai mulţi. 

Tipul porni mai departe, dar acum i se dusese adrenalina 
din sânge, aşa că mai mult se târa în loc să alerge. Jason îşi 
desfăcu centura de siguranţă şi se aplecă şi mai mult pe 
geam ca să strige după el: 

— Ai văzut ce culoare avea? Maşina care a intrat în voi? 

Bărbatul, palid şi desfigurat de panică, se întoarse să-i 
răspundă. 

— Cenuşie. O maşină foarte mare şi cenuşie. 

Jason se uită la Rob. Amândoi se gândeau la acelaşi 
lucru: era maşina pe care tocmai ce o evitaseră la ieşirea 
de la McDonald's. Şi se vede treaba că nu era rugină pata 
aia de pe masca ei. 

— Haide, Robbie! O să ne gândim mai încolo la asta. Tu 
doar vezi să ne duci la bal fără să loveşti pe nimeni, bine? 

— Bine. 

Până când Rob ajunse în parcare, panica deja începuse 
să se mai domolească. Unii mergeau la pas; alţii încercau 
să-i ajute pe cei loviți de maşina cenuşie; câţiva - nesimţiţii 
prezenţi în toate mulțimile - îşi scoseseră telefoanele ca să 
facă poze sau să înregistreze imagini ale dezastrului. Cu 
speranţa că vor avea o mulţime de vizualizări pe YouTube, 
presupuse Rob. Stâlpii de care fusese prinsă banda galbenă 
cu TRECEREA INTERZISA fuseseră toţi dărâmaţi. 

Maşina de poliţie care îi depăşise era oprită în apropiere 
de clădire, lângă un sac de dormit din care ieşea o mână 
albă şi subţire. De-a curmezişul sacului zăcea un bărbat, 
într-o baltă de sânge care creştea văzând cu ochii. Polițistul 
făcu semn ambulanţei să înainteze. În lumina intermitentă 
a girofarului albastru de pe capotă, braţul lui întins părea că 
se zbate. 

Rob înşfăcă dispozitivul de emisie-recepţie şi cobori. 
Jason se repezi în spatele ambulanţei, de unde luă trusa de 
prim ajutor şi defibrilatorul extern. Se mai luminase puţin şi 
Rob reuşi să citească ce scria pe bannerul care flutura 
furios deasupra uşilor amfiteatrului: 1000 DE LOCURI DE 
MUNCA GARANTATE! Suntem alături de locuitorii 
oraşului nostru! RALPH KINSLER, PRIMAR. 


I3 


Aha! Aşa se explica toată mulţimea aia adunată cu 
noaptea-n cap. Un târg de locuri de muncă. De la infarctul 
fulgerător al economiei, petrecut cu un an în urmă, 
vremurile erau grele pretutindeni în ţară, dar cu atât mai 
mult în orăşelul acesta de pe malul lacului, unde piaţa 
muncii intrase în criză încă de dinainte de începutul noului 
secol. 

Rob şi Jason porniră spre sacul de dormit, dar polițistul 
clătină din cap. Avea chipul cenuşiu. 

— Nu mai puteţi face nimic nici pentru bărbat şi nici 
pentru cele două persoane din sac. Au murit. Presupun că-i 
vorba despre nevastă-sa şi fetiţa lor. Probabil că s-a culcat 
peste ele ca să le protejeze. 

Scoase un sunet înăbuşit - ceva între icnet şi râgâit -, îşi 
duse repede mâna la gură, apoi şi-o luă de acolo şi o întinse 
în altă direcţie. 

— Dar doamna aia s-ar putea să mai aibă şanse. 

Doamna cu pricina era întinsă pe spate, cu picioarele 
răsucite într-un unghi nefiresc, sugerând un traumatism 
serios. Pantalonii ei bej şi eleganţi erau pătaţi de urină. 
Chipul ei (ce mai rămăsese din el) era mânjit cu unsoare. Îi 
fuseseră smulse nasul şi cea mai mare parte din buza 
superioară, dezvelindu-i într-un rictus involuntar dinţii 
impecabil îmbrăcaţi. Îi fuseseră sfâşiate şi haina, şi o 
jumătate din puloverul pe gât. Pe gât şi umăr îi înfloriseră 
hematoame mari şi negre. 

Afurisita aia de maşină trecuse de-a dreptul peste ea, îşi 
spuse Rob. O strivise ca pe o veveriţă care-ţi taie calea pe 
autostradă. El şi Jason se aşezară în genunchi lângă ea şi îşi 
puseră mănuşile albastre. Pe geanta femeii, aflată nu 
departe, se distingea clar urma parţială a unui cauciuc. Rob 
o ridică şi o aruncă în ambulanţă, gândindu-se că urma aia 
poate fi folosită drept probă. Plus că femeia va avea nevoie 
de geanta ei. 

Dacă va trăi. 

— Nu mai respiră, dar are puls, zise Jason. Slab, abia 
perceptibil. Desfă-i ce i-a mai rămas din pulover. 

Rob se conformă şi, odată cu puloverul, se desfăcu şi 


= 4 


jumătate din sutienul cu bretelele rupte. Le împinse pe 
toate la o parte şi începu masajul cardiac, în timp ce Jason 
se ocupa de ventilaţia artificială. 

— O să scape? îi întrebă polițistul. 

— Nu ştiu, spuse Rob. Ne ocupăm noi de ea. Tu ai altele 
pe cap. S-ar putea să fie şi alte accidente dacă ambulanţele 
următoare vor veni în viteză, cum era s-o facem noi. 

— Of, Doamne, peste tot sunt oameni răniţi! Parcă-i un 
câmp de luptă. 

— Ajută-i pe cei care se mai pot mişca. 

— A început să respire, zise Jason. Ajută-mă, Robbie, 
haide să salvăm o viaţă! la legătura cu spitalul şi spune-le 
că le aducem o victimă cu posibilă fractură cervicală, 
leziuni la coloană, răni interne şi la faţă. Şi Dumnezeu mai 
ştie câte altele. Stare critică. Îți transmit eu valorile 
funcţiilor vitale. 

In timp ce Jason continuă să apese balonul de 
resuscitare, Rob luă legătura cu Spitalul Kiner. Camera de 
Gardă îi răspunse imediat. Vocea de la capătul firului era 
calmă şi vorbea scurt şi la obiect. Kiner era un centru 
specializat în traumele de gradul I, prin urmare pregătit 
pentru asemenea cazuri. Personalul de acolo făcea cinci 
stagii de pregătire pe an. 

După ce termină cu dispozitivul de emisie-recepţie, luă 
din ambulanţă gulerul cervical rigid şi targa dură, de 
culoare portocalie. Acum începuseră să apară şi alte 
ambulante, iar ceața se mai ridicase, dezvăluind întreaga 
amploare a dezastrului. 

Toată grozăvia asta a fost făcută de o singură maşină, îşi 
spuse Rob. Cine ar fi crezut? 

— Gata, zise Jason. Chiar dacă nu-i perfect stabilă, noi nu 
putem face mai mult. Haide s-o urcăm înăuntru! 

Cu grijă să nu încline targa specială pentru leziunile de 
coloană, ridicară femeia în ambulanţă, o transferară pe 
targa dinăuntru şi îi puseră centurile de siguranţă. Din 
cauza chipului palid şi desfigurat şi a gulerului cervical, 
rănita semăna cu o victimă a unui ritual de sacrificiu dintr- 
un film de groază... numai că femeile din filmele alea erau 


= 15 — 


totdeauna tinere şi atrăgătoare, în timp ce pacienta lor 
bătea spre cincizeci-şi de ani. Prea în vârstă ca să-şi mai 
caute serviciu, s-ar putea spune, iar Rob doar privind-o era 
convins că niciodată nu va mai merge la vreun târg de 
locuri de muncă. Sau nu va mai merge şi punct. Numai un 
noroc fantastic ar scăpa-o de tetraplegie - presupunând că 
nu va muri în următoarele câteva ore. Insă Rob era de 
părere că oricum va fi moartă de la brâu în jos. 

Jason se aşeză în genunchi, îi puse masca transparentă 
pe gură şi nas şi eliberă oxigenul din tubul de la capul 
tărgii. lar masca se aburi imediat: semn bun. 

— Şi acum? întrebă Rob. 

Adică: ce să mai fac? 

— Caută o fiolă de epinefrină în toate tâmpeniile astea 
care au căzut pe aici sau în geanta mea. lar nu-i mai simt 
pulsul cum trebuie. Şi după aia dă-i bice spre spital. Mare 
minune că încă mai e în viaţă cu toate rănile astea. 

Rob găsi o fiolă de epinefrină sub o cutie cu pansamente 
şi i-o aduse. După care trânti uşile din spate, se aşeză la 
volan şi porni ambulanţa. Primii ajunşi la scena unui 
accident cu victime multiple erau cei care ajungeau primii 
şi la spital. Poate că asta îi va creşte cu puţin şansele de 
supravieţuire şi aşa destul de slabe. Dar drumul tot avea să 
dureze cincisprezece minute, cu tot traficul redus din 
primele ore ale dimineţii, aşa că el se aştepta să ajungă la 
Spitalul Memorial Ralph M. Kiner cu pacienta decedată. 
Ţinând cont de gravitatea traumatismelor, ăsta ar fi putut fi 
cel mai bun rezultat. 

Numai că femeia a trăit. 

La ora trei după-amiaza, mult timp după ce ar fi trebuit 
să iasă din tură, dar fiind mult prea agitaţi ca să se ducă la 
casele lor, Rob şi Jason stăteau în sala de relaxare a 
Detaşamentului de Pompieri Nr. 3. Se uitau la canalul de 
sport, cu sonorul închis. Făcuseră în total opt drumuri la 
locul catastrofei, însă cazul femeii fusese cel mai grav 
dintre toate. 

— Martine Stover, aşa o cheamă, spuse Jason la un 
moment dat. E tot în operaţie. Am sunat când erai tu la 


== ae 


budă. 

— Ştii cumva ce şanse are? 

— Nu. Dar zic că înseamnă ceva faptul că nu au renunţat 
şi se ocupă de ea. Sunt aproape convins că îşi căuta un 
post de secretar executiv. l-am căutat actele în geantă - 
aşa i-am aflat grupa de sânge din carnetul de conducere - 
şi am găsit acolo un teanc de referinţe. Se pare că îşi face 
bine meseria. Ultimul post a fost la Bank of America. Numai 
că banca a fost restructurată şi au concediat-o. 

— Şi dacă scapă? Tu ce zici? O să aibă probleme doar cu 
picioarele? 

Jason privi lung la ecranul televizorului, pe care 
baschetbaliştii alergau pe contraatac, dar nu spuse nimic 
timp îndelungat. Apoi se hotărî să răspundă: 

— Dacă scapă, o să fie o legumă. 

— Sigur? 

— Nouăş'cinci la sută. 

Acum se difuza o reclamă la bere. Câţiva tineri dansau cu 
multă energie într-un bar. Toată lumea se distra. Dar 
pentru Martine Stover se terminase cu distracţia. Rob 
încercă să-şi imagineze cum va fi viaţa ei de acum înainte. 
Captivă într-un scaun cu rotile motorizat, pe care îl va 
putea mişca doar suflând într-un tub. Hrănită ori prin 
perfuzii, ori cu piureuri fără gust. Obligată să respire prin 
ventilaţie artificială. Obligată să-şi facă nevoile într-o 
pungă. Da, va avea parte de o viaţă trăită în zona 
crepusculară. 

— Christopher Reeve nu s-a descurcat prea rău, zise 
Jason, parcă citindu-i gândurile. Atitudine pozitivă. Bun 
exemplu de urmat. A ţinut capul sus. Ba parcă a şi regizat 
un film. 

— Normal că a ţinut capul sus, spuse Rob. Că doar a 
purtat în permanenţă un guler cervical. Plus că n-a trăit 
prea mult aşa. 

— Purta hainele ei cele mai bune, zise Jason. Pantaloni 
eleganţi, pulover de firmă, haină drăguță. Încerca să se 
pună iar pe picioare. Şi vine un nenorocit şi îi ia totul. 

— L-au prins? 


— Nu, din câte ştiu eu. Dar sper că, atunci când o vor 
face, să-l spânzure de boaşe. 


În noaptea următoare, după ce au adus la Kiner Memorial 
un pacient cu accident vascular, cei doi s-au interesat de 
starea lui Martine Stover. Li s-a spus că încă se afla la 
terapie intensivă, dar că prezenta semne de activitate 
cerebrală, fapt care indica iminenta recăpătare a 
cunoștinței. Când se va trezi, cineva va trebui să-i dea 
vestea cea proastă: era paralizată de la brâu în jos. 

Rob Martin se bucura că nu el va fi acel „cineva”. 

lar acela pe care presa îl botezase „Ucigaşul cu 
Mercedes” încă nu fusese prins. 


Ig 


Fi Ai 
IANUARIE 2016 


— 19 — 


1 


Din buzunarul pantalonilor lui Bill Hodges se aude un 
zgomot ca de geam spart. Urmat de un cor de băieți care 
strigă: Şi a MARCAT’ 

Hodges mai că sare de pe scaun. Sala de aşteptare a 
doctorului Samos este arhiplină în această dimineață de 
luni. Toată lumea se întoarce să se uite la el. Hodges simte 
că-i iau foc obrajii. 

— Scuze, spune el, adresându-se tuturor celorlalți 
pacienţi şi niciunuia în mod special. Am primit un mesaj. 

— Unul foarte sonor, comentează înţepată o cucoană în 
vârstă, cu păr alb şi rar şi guşă de beagle. 

Hodges se simte ca un copil în faţa ei, cu toate că se 
apropie vertiginos de şaptezeci de ani. Doamna cu pricina 
este foarte bine informată despre protocolul folosirii 
telefoanelor mobile şi îl dăscăleşte: 

— Atunci când vă aflaţi în locuri publice, trebuie să 
micşoraţi volumul sau să vă închideţi complet telefonul. 

— Sigur. Fără discuţie. 

Cucoana se întoarce la cartea ei (un exemplar broşat al 
romanului Cincizeci de umbre ale lui Grey). Cartea este 
destul de deteriorată, de unde se poate trage concluzia că 
doamna nu-i la prima lectură. Hodges îşi scoate iPhone-ul 
din buzunar. Mesajul este de la Pete Huntlex, fostul lui 
partener din poliţie. Incredibil, dar adevărat, Pete a ajuns în 
pragul pensionării. Adică ultima tură se va încheia şi pentru 
el, aşa cum spun poliţiştii. Insă Hodges a descoperit pe 
pielea lui că turele nu se sfârşesc niciodată. El are acum o 
firmă cu doar doi angajaţi. „Ce am găsit al meu să fie” este 
o afacere independentă care se ocupă cu localizarea 
fugarilor. Din cauză că a intrat într-o încurcătură în urmă cu 
câţiva ani, Hodges nu mai are dreptul la autorizaţie de 
detectiv particular, absolut indispensabilă în acest oraş. 
Însă mare parte a timpului, el tot cu asta se ocupă. 


+ În engl. „That's a home run” - probabil un vers din cântecul lui Geoff 
Moore (n.tr.). 


EA Da 


Sună-mă, Kermit! Repede. Important. 

Kermit este prenumele lui Hodges, dar el preferă să-l 
folosească pe al doilea, ca să evite, pe cât posibil, bancurile 
cu broaşte?. Lui Pete nu-i pasă şi şi-a luat obiceiul să-i 
spună numai aşa. | se pare amuzant la culme. 

Hodges se gândeşte să-şi vâre telefonul înapoi în 
buzunar - fireşte, după ce îl va închide, dacă nu reuşeşte să 
găsească tasta pentru reducerea volumului. Dintr-o clipă în 
alta va fi chemat în cabinetul domnului doctor Stamos şi 
vrea să se termine cât mai repede cu toată povestea asta. 
Nu cunoaşte niciun bărbat de vârsta lui care să se ducă 
bucuros la doctor. Mereu se teme că i se va descoperi nu 
ceva rău, ci ceva cu adevărat rău. Plus că are o oarecare 
idee despre ce vrea de la el fostul lui partener: luna viitoare 
va avea loc petrecerea de pensionare a lui Pete. La 
Raintree Inn, lângă aeroport. Acelaşi loc unde s-a 
desfăşurat şi petrecerea lui, numai că acum Hodges are de 
gând să bea mult mai puţin. Poate chiar deloc. Pe vremea 
când lucra în poliţie a avut probleme cu băutura, iar ăsta a 
fost unul dintre motivele care au dus la distrugerea 
căsniciei sale. Însă, în ultima vreme, nu se mai simte atras 
de alcool. Mare uşurare! A citit odată un roman SF care se 
chema Luna este o amantă dură. Habar n-are cum este 
Luna, dar poate depune oricând mărturie că băutura este o 
amantă nemiloasă şi este făcută chiar aici, pe Pământ. 

Se gândeşte să-i răspundă lui Pete la mesaj, după care 
respinge ideea şi se ridică de pe scaun. Vechile deprinderi 
sunt prea puternice. 

Conform ecusonului, tânăra de la recepţie se numeşte 
Marlee. Nu pare să aibă mai mult de şaptesprezece ani şi îi 
adresează un surâs luminos, de majoretă. 

— Vă va primi curând, domnule Hodges, pe cuvânt. 
Suntem niţeluş în întârziere. Aşa este lunea. 

— „Lunea, lunea, rău ne mai minţea””, spune Hodges. 


> Aluzie la broscoiul Kermit din Muppets Show (n.tr.). 

€ In orig. The Moon Is a Harsh Mistress - roman science fiction al 
scriitorului american Robert A. Heinlein (n.tr.). 

7 Vers dintr-un cântec al grupului folk-rock The Mamas & The Papas, din 


ME | NE 


Fata se uită la el cu gura căscată. 

— Am să ies un minut, bine? Trebuie să dau un telefon. 

— Sigur că da, zice Marlee. Dar să staţi în faţa uşii. Vă fac 
cu mâna când se va elibera domnul doctor. 

— În regulă. 

În drumul spre uşă, Hodges trece pe lângă cucoana care 
citeşte. 

— E bună cartea? 

Ea ridică privirea. 

— Nu, însă este foarte dinamică. 

— Aşa am auzit şi eu. Aţi văzut filmul? 

Cucoana se uită la el surprinsă şi plină de interes. 

— S-a făcut un fi/m? 

— Da. Ar trebui să-l vedeţi. 

Nu că el l-ar fi văzut, cu toate că Holly Gibney - fosta lui 
asistentă, actualmente parteneră, cinefilă înrăită încă din 
vremea frământatei sale copilării - a încercat să-l târască 
după ea la cinematograf. De două ori. Tot Holly i-a pus la 
telefon zgomotul ăla de cioburi/urale la meci. | s-a părut 
nostim. Şi lui Hodges i s-a părut aşa... la început. Acum este 
o mare pacoste. O să caute pe Internet cum să-l schimbe. A 
aflat că pe Internet poţi găsi absolut orice. Unele dintre 
lucrurile de acolo sunt utile. Unele sunt interesante. Unele 
amuzante. 

lar altele sunt de-a dreptul oribile. 


2 


Mobilul lui Pete sună de două ori, după care se aude 
vocea vechiului său partener: 

— Huntley! 

Hodges îi spune: 

— Ascultă-mă bine, ca să ştii ce să răspunzi la un 
eventual interogatoriu. Da, am să vin la petrecere. Da, am 
să spun câteva cuvinte după masă - amuzante, nu 
porcoase - şi am să fac primul toast. Da, înţeleg că vor fi 
prezente şi fosta şi actuala ta consoartă, dar, din câte ştiu 


anii şaizeci (n.tr.). 
2293 


eu, nu a angajat nimeni vreun stripper. Dacă totuşi mă 
înşel, atunci nu poate să-l fi angajat decât Hal Corley, care-i 
un dobitoc, şi tu ar trebui să-i ceri să... 

— Opreşte-te, Bill! Nu-i vorba de petrecere. 

Hodges se opreşte imediat. Nu doar din cauza vocilor 
zgomotoase din fundal - voci de poliţişti, îşi dă el seama, cu 
toate că nu înţelege nimic din ce spun. Se opreşte brusc 
pentru că Pete i-a zis „Bill”, iar asta înseamnă că treaba e 
al dracu' de serioasă. Primul gând al lui Hodges zboară la 
Corinne, fosta /u; nevastă. După aia se gândeşte la fiica sa, 
Alison, care locuieşte în San Francisco. Şi apoi, la Holly. 
lisuse, dacă a păţit Holly ceva... 

— Despre ce e vorba, Pete? 

— Mă aflu în locul unde se pare că s-a petrecut o crimă, 
urmată de o sinucidere. Aş vrea să vii şi tu aici, ca să arunci 
o privire. la-ţi şi aghiotanta, dacă e liberă şi vrea să vină. 
Nu-mi place că trebuie să-ţi mărturisesc asta, dar tipa mi se 
pare puţin mai isteaţă decât tine. 

Deci nu este vorba despre niciun apropiat de-al lui. 
Hodges îşi încordase muşchii stomacului ca şi cum ar fi 
încercat să amortizeze o lovitură. Acum şi-i relaxează. Insă 
durerea surdă care l-a adus la doctorul Stamos este tot 
acolo. 

— Normal că este. Pentru că-i mai tânără. După şaizeci 
de ani, începi să-ţi pierzi neuronii cu milioanele. In vreo doi 
ani ai să înţelegi şi tu fenomenul ăsta. Spune-mi, de ce ai 
nevoie de o mârţoagă bătrână ca mine la locul unei crime? 

— Pentru că ăsta ar putea să fie ultimul meu caz, pentru 
că o să facă vâlvă în ziare şi pentru că - vezi să nu te ia cu 
leşin - chiar pun preţ pe părerile tale. Şi pe ale lui Gibney. 
Plus că, oricât ar părea de aiurea, mi se pare că amândoi 
aveţi legătură cu ce s-a întâmplat aici. Poate că e o simplă 
coincidenţă, dar nu sunt prea convins. 

— Ce fel de legătură? 

— Îţi spune ceva numele Martine Stover? 

În primul moment, nu-i spune nimic. Apoi îşi aduce 
aminte. Într-o dimineaţă ceţoasă din 2009, un dement pe 
nume Bradley Hartsfield a intrat cu un Mercedes-Benz furat 


RER an 


în mulţimea de şomeri care stăteau la coadă la târgul de 
joburi de la Complexul Municipal. A ucis opt şi a rănit foarte 
grav alţi cincisprezece. Pe parcursul anchetei, detectivii K. 
William Hodges şi Peter Huntley i-au interogat pe mulţi 
dintre cei prezenţi acolo, inclusiv pe toţi răniții. Cel mai 
greu le-a fost să discute cu Martine Stover - nu doar din 
cauză că avea gura deformată şi nimeni, cu excepţia 
mamei ei, nu putea să înţeleagă ce spune. Stover era 
paralizată de la piept în jos. Mai târziu, Hartsfield i-a scris 
lui Hodges o scrisoare anonimă, în care îi menţionează 
numele, spunând că a rămas „o legumă”. Comparaţie cu 
atât mai crudă din pricina sâmburelui de adevăr pe care îl 
conţinea. 

— Nu văd cum un tetraplegic ar putea comite o crimă, 
Pete... aşa ceva se întâmplă doar în serialul Minti criminale. 
Prin urmare, presupun că... A 

— Da, mama a fost făptaşa. Intâi a omorât-o pe Stover, 
după aia s-a sinucis. Vii? 

Hodges nu şovăie deloc. 

— Vin. O iau în drum şi pe Holly. Care-i adresa? 

— Hilltop Court, numărul 1601. În Ridgedale. 

Ridgedale este o suburbie din nordul oraşului, nu la fel de 
scumpă ca Sugar Heights, dar destul de drăguță şi curăţică. 

— Cred că ajung în patruzeci de minute, cu condiţia s-o 
găsesc pe Holly la birou. 

Cu siguranţă că o va găsi. Aproape zilnic este acolo încă 
de la ora opt, uneori chiar de la şase; şi rămâne până când 
Hodges urlă la ea să se ducă acasă, să-şi facă ceva de 
mâncare şi să se uite la un film pe computer. Datorită lui 
Holly, „Ce-am găsit al meu să fie” este o agenţie destul de 
prosperă. Femeia asta este un geniu organizatoric, o zână a 
computerelor, iar această slujbă este viaţa ei. Alături de 
Hodges şi de familia Robinson, mai ales de Jerome şi de 
Barbara. Odată, când Jerome şi mama lui i-au zis că este un 
membru de onoare al familiei lor, Holly s-a luminat la faţă 
ca soarele într-o după-amiază de vară. Acum se relaxează 
şi pare mai veselă decât înainte, dar Hodges zice că tot e 
loc de mai bine. 


E, 


— Super, Kerm! Mulţam. 

— Au fost luate cadavrele? 

— Chiar acum sunt duse la morgă, dar Izzy are toate 
pozele pe iPad. 

Vorbeşte despre Isabelle Jaynes, partenera lui Pete de 
când a ieşit Hodges la pensie. 

— În regulă. Îţi aduc un ecler. 

— Toţi au adus câte ceva, de putem acum să ne 
deschidem o patiserie. Tu unde eşti? 

— Nu contează. Ajung cât de repede pot. 

Hodges închide şi se grăbeşte spre lift. 


3 


Pacientul de la ora opt patruzeci şi cinci iese din sala de 
consultaţii. Programarea domnului Hodges a fost pentru ora 
nouă, iar acum este nouă treizeci. Probabil că bietul om 
abia aşteaptă să-şi termine treburile aici şi să-şi vadă de ce 
mai are planificat pentru restul zilei. Marlee se uită şi îl 
vede pe Hodges în hol, vorbind la mobil. 

După care se ridică de pe scaun şi aruncă o privire în 
cabinetul domnului doctor Stamos. Acesta stă la birou şi 
răsfoieşte un dosar, pe a cărui etichetă scrie KERMIT 
WILLIAM HODGES. Doctorul este foarte atent la anumite 
informaţii din dosarul acela şi îşi masează tâmpla, de parcă 
l-ar fi pocnit o migrenă. 

— Domnule doctor? Să-i spun domnului Hodges să intre? 

Stamos se uită surprins la ea, apoi la ceasul de pe birou. 

— Dumnezeule, da, spune-i. Nasoală-i lunea, nu? 

— Rău ne mai minţea, spune tânăra şi dă să iasă din 
cabinet. 

— Îmi iubesc meseria, dar nu pot să sufăr partea asta. 

Este rândul lui Marlee să fie surprinsă. Se întoarce cu faţa 
la el. 

— Nu contează. Vorbeam singur. Trimite-l înăuntru. Să 
terminăm odată. 

Când Marlee se uită în hol, mai vede doar cum se închide 
uşa de la lift. 


SER 


4 


Hodges o sună pe Holly din parcarea acoperită de lângă 
centrul medical. Când ajunge la Blocul Turner, de pe Lower 
Marlborough, unde se află biroul lor, Holly îl aşteaptă pe 
trotuar. Şi-a pus jos servieta, între pantofii ei practici şi 
cuminţi. Holly Gibney: o femeie trecută de patruzeci şi cinci 
de ani, înăltuţă şi subţirică, cu păr castaniu - de obicei 
strâns fără pretenţii într-un coc la spate. În această 
dimineaţă s-a îmbrăcat cu o pufoaică şi şi-a pus gluga pe 
cap. Chipul ei micuţ ar putea să pară unul obişnuit, îşi 
spune Hodges. Insă doar până îi vezi ochii. Frumoşi, extrem 
de inteligenţi. Numai că este posibil să nu-i vezi chiar din 
prima, pentru că, de regulă, Holly Gibney evită contactul 
vizual. 

Hodges îşi opreşte Priusul lângă bordură şi ea se urcă. Îşi 
scoate imediat mănuşile şi întinde mâinile spre aeroterma 
din faţa ei. 

— Da’ greu ai mai ajuns. 

— Cinşpe minute. Eram în cealaltă parte a oraşului. Şi am 
prins toate semafoarele pe roşu. 

— Ba optsprezece, îl informează Holly, când Hodges 
reintră în trafic. Pentru că ai mers cu viteză, ceea ce este 
contraproductiv. Dacă mergi fix cu treizeci şi doi de 
kilometri pe oră, atunci prinzi aproape toate semafoarele 
pe roşu. Sunt sincronizate. De câte ori ţi-am zis asta? Acum 
spune-mi ce ai făcut la doctor. Ai primit „foarte bine” la 
analize? 

Hodges îşi cântăreşte opţiunile, care nu sunt decât două: 
să spună adevărul sau să-l ocolească. Holly este cea care l- 
a bătut la cap să se ducă la doctor pentru că se tot văita de 
stomac. La început simţea doar un fel de apăsare, dar 
acum îl cam doare. O fi având Holly tulburări de 
personalitate, dar este o pisăloagă incredibil de eficientă. 
Incăpăţânată ca un câine în faţa unui os, îşi zice uneori 
Hodges. 

— N-au venit încă rezultatele. 

Nu-i tocmai o minciună, încearcă el să se convingă. Eu 


=e 


personal nu le-am aflat încă. 

Intră pe autostrada care traversează oraşul. Ea îl priveşte 
de parcă nu l-ar crede. Hodges nu poate să sufere când se 
uită aşa la el. 

— Am să mă întorc la cabinet după ce terminăm aici, 
spune el. Pe cuvânt. 

— Te cred, zice Holly. Te cred, Bill. 

Cu astea trei cuvinte îl face să se simtă şi mai prost. 

Holly se apleacă, îşi deschide servieta şi îşi scoate iPad- 
ul. 

— Am căutat nişte informaţii cât te-am aşteptat. Vrei să 
le auzi? 

— la zi-mi. 

— Martine Stover avea cincizeci de ani când a schilodit-o 
Brady Hartsfield, ceea ce înseamnă că acum avea cincizeci 
şi şase. Poate cincizeci şi şapte, dar, din moment ce suntem 
abia în ianuarie, cred că e puţin probabil, nu? 

— Corect, slabe şanse. 

— Când s-a petrecut evenimentul de la Complexul 
Municipal, locuia împreună cu mama ei într-o casă de pe 
Sycamore Street. Nu prea departe de Brady Hartsfield şi 
mama /ui, ceea ce-i un fel de ironie a sorții, dacă te 
gândeşti bine. 

Şi în apropiere de Tom Saubers şi familia lui, îşi spune 
Hodges. Nu cu multă vreme în urmă, el şi cu Holly s-au 
ocupat de un caz în care era implicată familia Saubers - caz 
de asemenea legat de ceea ce presa numea Masacrul de la 
Complexul Municipal. Dacă stăteai să te gândeşti, 
descopereai tot soiul de conexiuni, poate cea mai bizară 
dintre toate fiind aceea că maşina folosită de Hartsfield 
drept armă a crimelor aparținuse verişoarei lui Holly 
Gibney. 

— Cum de a ajuns o femeie în vârstă, cu o fiică infirmă, 
să se mute din cartierul copacilor* tocmai în Ridgedale? 

— Datorită banilor din asigurare. Martine Stover avea trei 
ditamai poliţele, nu una sau două. Era obsedată de 
asigurări. 


8 Vezi „Ce-m găsit al meu să fie”, Ed. Nemira, 2017 (n.tr.). 
29]: 


Hodges îşi spune că doar Holly ar putea fi de acord cu 
aşa ceva, de unde şi tonul ei aprobator. 

— Ulterior au apărut câteva articole despre ea, întrucât 
era supravieţuitoarea cu cele mai grave răni. Spunea că, în 
caz că nu reuşea să obţină ceva de lucru la târgul ăla de 
joburi, ar fi trebuit să-şi încaseze poliţele una câte una. |n 
fond, era o femeie singură, care o avea în întreţinere pe 
mama ei, văduvă şi casnică. 

— Mamă care a ajuns să aibă ea grijă de fiica ei, în cele 
din urmă. 

Holly dă din cap. 

— Foarte neobişnuit şi foarte trist. Dar măcar aveau o 
plasă de siguranţă financiară, ceea ce este fix scopul 
acestor asigurări. Aşa au ajuns să-şi depăşească condiţia şi 
să se mute într-un cartier de bogătani. 

— Da, spune Hodges, din care au plecat acum. 

Holly nu comentează remarca asta. In faţă se vede 
ieşirea de pe autostradă spre Ridgedale. Hodges o ia pe 
acolo. 


5 


Pete Huntley s-a cam îngrăşat şi i se revarsă burta peste 
cureaua de la pantaloni; însă Isabelle Jaynes arată trăsnet 
în blugii strâmţi şi decoloraţi şi în blazerul albastru. Ochii ei, 
cenuşii ca o ceaţă densă, se opresc asupra lui Hodges, apoi 
asupra lui Holly, după care revin la Hodges. 

— Ai mai slăbit, îi spune ea. 

Ceea ce poate fi ori un compliment, ori o acuzaţie. 

— Are nişte probleme la stomac, aşa că a făcut un set de 
analize, explică Holly. Ar fi trebuit să primim astăzi 
rezultatele, dar... 

— Hai să nu vorbim despre asta, Hols, intervine Hodges. 
Nu suntem la doctor. 

— Pe zi ce trece semănaţi tot mai mult cu un cuplu 
căsătorit de multă vreme, zice Izzy. 

Holly răspunde pe un ton pragmatic: 

— Dacă m-aş mărita cu Bill, aş distruge probabil o relaţie 


— 28 — 


profesională excelentă. 

Pete începe să râdă şi Holly îi aruncă o privire 
nedumerită. Apoi intră toţi patru în casă. 

Este o vilă frumoasă, construită în stil Cape Cod. Cu toate 
că se află pe culmea unui deal, iar ziua este geroasă, 
înăuntru este cald şi plăcut. Incă din vestibul, îşi pun toţi 
mănuşile şi cipicii de unică folosinţă. Cât de repede îţi 
recapeţi toate deprinderile vechi, îşi spune Hodges. Parcă 
nici n-am ieşit la pensie. 

Pe un perete al livingului se află un tablou cu nişte copii 
de pripas cu ochi mari şi înduioşători. Pe celălalt, un 
televizor cu ecran mare. În faţa lui sunt un fotoliu şi o 
măsuţă pentru cafea, pe care este un vraf cu reviste despre 
celebrităţi (cum ar fi OK!) şi maculatură de scandal (de 
exemplu, /nside View). În mijlocul încăperii se văd două 
adâncituri în covor. Şi Hodges îşi zice: Aici trebuie că 
stăteau seara la televizor. Sau poate întreaga zi. Mama în 
fotoliu, Martine în scaunul cu rotile. Scaun care probabil că 
avea cam o tonă, dacă e să te iei după urmele pe care le-a 
lăsat. 

— Cum o chema pe mamă? întreabă el. 

— Janice Ellerton. Soţul ei, James, a decedat acum 
douăzeci de ani. Aşa zice... 

Poliţist de şcoală veche, la fel cum este şi Hodges, Pete 
are un carneţel, nu un iPad. Acum îl răsfoieşte şi îşi 
consultă notițele. 

— Aşa zice Yvonne Carstairs. Ea şi cu cealaltă infirmieră, 
Georgina Ross, au găsit cadavrele azi de dimineaţă, puţin 
înainte de ora şase. Erau plătite în plus ca să vină foarte 
devreme. Doamna Ross nu ne-a fost de prea mare ajutor. 

— Era isterică şi n-am înţeles nimic din ce spunea, 
intervine Izzy. Dar Carstairs s-a purtat normal. Nu s-a 
pierdut cu firea. A chemat imediat poliţia şi noi am ajuns la 
faţa locului înainte de şase patruzeci. 

— Câţi ani avea mama? întreabă Hodges. 

— Deocamdată nu ştim cu exactitate, răspunde Pete, dar 
era destul de în vârstă. 

— Avea şaptezeci şi nouă de ani, spune Holly. Cât timp l- 


ERE + pe 


am aşteptat pe Bill, am citit un articol în care se zicea că 
avea şaptezeci şi trei atunci când a avut loc Masacrul de la 
Complexul Municipal. 

— Prea bătrână ca să aibă grijă de o fiică tetraplegică, 
remarcă Hodges. 

— Dar era în formă destul de bună, spune Isabelle. Cel 
puţin, aşa zice Carstairs. Era puternică. Plus că avea parte 
de ajutor. Şi îşi permitea să plătească acest ajutor 
datorită... 

— „asigurărilor, îi termină Hodges propoziţia. Holly m-a 
pus la curent pe drum. 

Izzy îi aruncă o privire lui Holly. Holly nu o observă. 
Măsoară încăperea. Face inventarul. Adulmecă aerul. Işi 
trece palma pe spătarul de la fotoliul mamei. Holly are 
probleme de natură emoţională, ia totul la cel mai personal 
mod cu putinţă. Dar nu există mulţi oameni atât de 
receptivi la stimuli ca ea. 

Pete spune: 

— Erau două infirmiere dimineaţa, două după-amiaza, 
alte două seara. Şapte zile pe săptămână. De la o firmă 
privată care se cheamă... 

Şi iar ne întoarcem la clasicul carneţel. 

— ...„Asistenţă la domiciliu”. Femeile astea duceau tot 
greul. Există şi o menajeră, Nancy Alderson, dar se pare că 
şi-a luat câteva zile libere. În bucătărie este un calendar pe 
care scrie Nancy în Chagrin Falls”. Şi sunt tăiate zilele de 
azi, marţi şi miercuri. 

Pe hol apar doi bărbaţi, tot cu mănuşi şi cipici. Probabil 
că vin din camera defunctei Martine Stover, îşi spune 
Hodges. Amândoi au genţi pentru probe. 

— Am terminat în dormitor şi baie, anunţă unul dintre ei. 

— Aţi găsit ceva? vrea să ştie Izzy. 

— Nimic ieşit din comun, răspunde al doilea criminalist. 
Câteva fire de păr alb în cadă, perfect normal, deoarece 
acolo a ucis-o. Şi nişte excremente, tot în cadă, dar foarte 
puţine. De aşteptat, de altminteri 

Observă privirea întrebătoare a lui Hodges şi îi explică: 


? Changrin Falls - suburbie a oraşului Cleveland, Ohio (n.tr.). 
=i 


— Purta scutece împotriva incontinenţei. 

— Câh! exclamă Holly. 

Primul criminalist spune: 

— Este acolo şi un scăunel pentru duş, dar într-un colţ şi 
cu un vraf de prosoape pe el. Se pare că nu a fost folosit 
niciodată. 

— Probabil că o spălau cu buretele, pe porţiuni, fără să o 
bage în cadă, zice Holly. 

Tot pare foarte scârbită, fie din cauza scutecelor 
împotriva incontinenţei, fie din cauza urmelor de fecale din 
cadă, însă continuă să se uite cu atenţie în toate părţile. 
Poate că va mai pune una sau două întrebări, va mai face 
unul sau două comentarii. In general, va păstra tăcerea, 
pentru că oamenii o intimidează, mai cu seamă într-un 
spaţiu închis. Dar Hodges o cunoaşte bine - cât de bine 
poate fi cunoscută Holly - şi îşi dă seama că are toate 
simţurile în alertă. 

Va vorbi mai târziu şi Hodges o va asculta cu foarte mare 
atenţie. Cu un an în urmă, în timpul cazului Saubers, el a 
aflat că are mult de câştigat dacă o ascultă pe Holly. Pentru 
că ea are o gândire neconvenţională, uneori prea 
neconvenţională. Şi o intuiţie aproape supranaturală. Plus 
că, deşi este extrem de fricoasă din fire - Dumnezeu ştie că 
are motive întemeiate - Holly are momente când dă dovadă 
de un curaj formidabil. Datorită ei Brady Hartsfield, zis şi 
Domnul Mercedes, se află acum internat în Clinica pentru 
Traumatisme  Cranio-cerebrale din cadrul Spitalului 
Memorial Kiner, situat în Regiunea Marilor Lacuri. Holly i-a 
zdrobit ţeasta cu o şosetă plină cu rulmenţi, cu câteva 
secunde înainte ca Hartsfield să provoace o tragedie mult 
mai mare decât cea de la Complexul Municipal. Acum se 
află într-o lume crepusculară, pe care şeful secţiei de neuro 
de la clinică o numeşte „stare vegetativă persistentă”. 

— Tetraplegicii sunt în stare să facă duş, explică Holly, 
dar le este greu din cauză că sunt conectaţi la multe 
aparate care îi menţin în viaţă. Aşa că sunt spălaţi pe 
bucăţi, fără să fie băgaţi în cadă. 

— Să mergem în bucătărie. Acolo bate soarele, spune 


AES n (NE 


Pete. 

Şi pornesc toţi patru într-acolo. 

Primul lucru pe care îl observă Hodges este scurgătorul 
de vase, în care se usucă doar farfuria din care şi-a luat 
ultima masă doamna Ellerton. Blaturile sclipesc de 
curăţenie, iar podeaua pare atât de curată că ai putea să 
mănânci de pe ea. Hodges este aproape sigur că bătrâna a 
făcut şi patul de la etaj. Ba chiar a aspirat şi covoarele. ŞI 
mai este chestia cu scutecul împotriva incontinenţei. S-a 
ocupat de tot ce a putut. Ca unul care pe vremuri s-a gândit 
serios la sinucidere, Hodges poate să înţeleagă toate 
aceste gesturi. 


6 


Pete, Izzy şi Hodges stau la masa din bucătărie. Holly se 
fâţâie pe lângă ei, uneori oprindu-se în spatele lui Isabelle, 
ca să se uite la fotografiile de pe iPadul acesteia, din setul 
ELLERTON/STOVER. Alteori cotrobăind prin dulapuri cu 
degetele ei înmănuşate, uşoare ca nişte molii. 

Izzy le arată şi le explică pe rând pozele. 

În prima sunt două femei de vârstă mijlocie. Ambele 
zdravene şi cu umeri laţi, îmbrăcate în uniforme roşii din 
fibre sintetice, de la firma „Asistenţă la domiciliu”. Însă una 
dintre ele - Georgina Ross, presupune Hodges - plânge, cu 
braţele încrucişate peste piept. Cealaltă, Yvonne Carstairs, 
pare făcută din stofă mult mai dură. 

— Au ajuns aici la cinci patruzeci şi cinci, spune Izzy. Au 
cheia lor şi nu au fost nevoite să sune la sonerie sau să 
bată în uşă. Câteodată, Martine dormea până la şase şi 
jumătate - aşa zice Carstairs. Doamna Ellerton le-a spus că 
ea, personal, se trezeşte pe la cinci, pentru că primul lucru 
pe care îl face dimineaţa este să-şi bea cafeaua. Numai că 
astăzi n-au văzut-o şi nici miros de cafea proaspătă n-au 
simţit. Aşa că îşi zic că bătrâna doarme şi ea mai mult, 
bravo ei. Intră în vârful picioarelor în dormitorul lui Stover, 
ca să vadă dacă ea s-a trezit. Şi uite ce au găsit acolo. 

Izzy le arată fotografia următoare. Hodges se aşteaptă să 


RES ip Ea, 


audă o altă exclamaţie de dezgust din partea lui Holly, însă 
aceasta tace şi studiază cu atenţie imaginea. Stover stă 
culcată pe pat, cu plapuma trasă în jos, până la genunchi. 
Nu a făcut nicio operaţie estetică, dar chipul ei pare destul 
de liniştit. Are ochii închişi şi îşi ţine strânse mâinile 
deformate. Din abdomenul sfrijit iese tubul prin care este 
hrănită artificial. Scaunul cu rotile - care, după părerea lui 
Hodges, seamănă mai degrabă cu o capsulă spaţială - se 
află lângă pat. 

— În dormitorul lui Stover se simţea un miros. Dar nu de 
cafea. De băutură. 

Izzy trece la următoarea poză. Un prim-plan cu noptiera 
lui Stover. Pe ea se află multe pastile puse în ordine. Şi o 
râşniţă, cu care să fie transformate în pulbere, pentru ca 
Stover să le poată înghiţi. Printre toate acestea şi absolut 
nelalocul ei stă ţeapănă o sticlă cu vodcă Smirnoff, triplu 
distilată. Şi o seringă din plastic. Sticla este goală. 

— Doamna nu şi-a asumat niciun risc, spune Pete. Sticla 
de Smirnoff e dovada cea mai clară. 

— Îmi închipui că, de dragul fiicei sale, a vrut să se 
termine cât mai repede, zice Holly. 

— Bună idee! constată Izzy, dar cu o lipsă evidentă de 
cordialitate. 

N-o place pe Holly, iar Holly n-o place pe ea. Hodges îşi 
dă seama de animozitatea dintre ele, dar nu-i înţelege 
cauza. Şi, din moment ce se întâlnesc foarte rar cu Isabelle, 
nici nu s-a deranjat s-o întrebe pe Holly despre ce este 
vorba. 

— Ai vreun prim-plan cu râşniţa? întreabă Holly. 

— Bineînţeles, spune Izzy, trecând la poza următoare, în 
care râşniţa de pastile este cât o farfurie zburătoare, 
acoperită cu un strat alb de pulbere. Vom afla abia spre 
sfârşitul săptămânii, dar credem că este vorba despre 
oxicodonă!. Conform etichetei, reţeta a fost folosită ultima 
oară acum trei săptămâni, dar flaconul este la fel de gol ca 
sticla aia de vodcă. 

Revine la fotografia cu Martine Stover: ochi închişi, mâini 


10 Analgezic puternic, din grupa opioizilor (n.tr.). 


scheletice împreunate ca pentru o rugăciune. 

— Mama a mărunţit pastilele, le-a băgat în sticlă şi a 
turnat vodca în tubul prin care se hrănea Martine. Soluţie 
mai eficientă decât o injecție letală. 

Altă poză. De data aceasta exclamaţia lui Holly nu se lasă 
aşteptată, dar femeia nu-şi fereşte privirea. 

Prima dintre imaginile băii prevăzute cu accesorii pentru 
persoanele cu handicap este un cadru larg, în care se văd 
chiuveta, rastelul pentru prosoape şi dulapurile, toate 
montate foarte jos. Precum şi combinaţia de cadă de baie şi 
duş. În cadă stă culcată Janice Ellerton, îmbrăcată cu o 
cămaşă de noapte de culoare roz. Apa îi trece de umeri. 
Hodges îşi spune că materialul subţire ar fi trebuit să se 
umfle în jurul femeii atunci când aceasta a intrat în apă, 
dar, în această fotografie, îi stă lipit de trupul uscăţiv. Pe 
cap are o pungă de plastic, legată cu cordonul de la un 
halat de baie. Din pungă iese un tub care este ataşat la o 
canistră mică de pe pardoseală. Pe o latură a canistrei este 
un abţibild cu nişte copii care râd. 

— Trusă de sinucigaş, spune Pete. Probabil că a citit pe 
Internet cum să o facă. Sunt multe site-uri din astea, cu 
poze şi instrucţiuni. Apa din cadă era deja rece când am 
ajuns noi, dar cred că a fost caldă atunci când s-a băgat ea 
înăuntru. 

— Ca s-o liniştească, intervine Izzy. 

Deşi ea nu scoate aceeaşi exclamaţie ca Holly, trăsăturile 
i se strâmbă o clipă într-o expresie de dezgust. Trece la 
următoarea fotografie: un prim-plan cu Janice Ellerton. 
Punga de plastic este aburită de la condensul ultimelor 
respiraţii, însă Hodges observă că are ochii închişi. La fel ca 
fiica ei, şi ea a trecut împăcată pe lumea cealaltă. 

— În canistră era heliu, spune Pete. Se găseşte la oricare 
dintre magazinele cu preţuri mici. Îl foloseşti ca să umfli 
baloane la zilele de naştere ale prichindeilor, dar şi ca să te 
sinucizi, cu condiţia să-ţi pui o pungă de plastic pe cap. Mai 
întâi te ia cu ameţeală, după care devii dezorientat, 
moment în care probabil că nu-ţi mai poţi scoate punga aia 
nici dacă ai vrea. Apoi cazi într-o stare de inconştienţă, 


Ei 


urmată de moarte. 

— Dă înapoi, îi cere Holly lui Izzy. La poza în care se vede 
toată baia. 

— Aha! zice Pete. Doamna doctor Watson a observat 
ceva. 

Izzy dă înapoi. Hodges se apleacă să vadă mai bine. 
Mijeşte ochii, dar degeaba: vederea lui de aproape nu mai 
este ce a fost. Dar uite că descoperă detaliul care i-a atras 
atenţia lui Holly. Lângă un cablu electric subţire, băgat într- 
una dintre prizele din perete, se vede un marker cu tuş 
permanent. Cineva - Ellerton, presupune el, deoarece fiica 
nu mai era în stare să scrie de multă vreme - a desenat o 
singură literă pe etajera băii. Un „Z” mare. 

— Ce crezi? îl întreabă Pete. 

Hodges se gândeşte. 

— Este biletul ei de adio, răspunde el în cele din urmă. 
„Z” este ultima literă din alfabet. Dacă ar fi ştiut limba 
greacă, poate că ar fi scris litera omega. 

— De acord, zice Izzy. Mi se pare o chestie elegantă. 

— „Z” reprezintă şi semnul lui Zorro, îi informează Holly. 
Un cavaler mexican care purta mască. Au fost multe filme 
cu Zorro. În unul dintre ele a jucat şi Anthony Hopkins, în 
rolul lui Don Diego. Dar filmul ăsta nu a fost cine ştie ce. 

— Informaţia asta ţi se pare relevantă? se interesează 
Izzy. 

Chipul ei exprimă un soi de curiozitate politicoasă, numai 
că tonul îi este tăios. 

— A mai fost şi un serial, continuă Holly, privind ca 
hipnotizată la fotografie. Produs de Studiourile Walt Disney, 
pe vremea filmelor în alb şi negru. Probabil că doamna 
Ellerton s-a uitat la el în tinereţe. 

— Vrei să zici că şi-a căutat refugiu în amintirile din 
copilărie atunci când se pregătea să se omoare? 

Pete pare neîncrezător. Hodges este convins că el 
personal aşa se simte. 

— Ar fi posibil, mai zice fostul lui partener. 

— Mai posibil e că toate astea nu sunt decât nişte aiureli, 
comentează Izzy, dându-şi ochii peste cap. 


Holly n-o bagă în seamă. 

— Pot să arunc o privire în baie? Promit să nu ating 
nimic, nici măcar cu astea. 

Işi ridică mâinile mici ca să le arate mănuşile. 

— Dar te rog, spune repede Izzy. 

Cu alte cuvinte, îşi traduce Hodges, cară-te de aici şi lasă 
adulţii să discute în linişte. Nu-i place deloc atitudinea lui 
Izzy faţă de Holly, dar, de vreme ce pe asociata lui nu pare 
s-o deranjeze, nu vede de ce ar face el mare caz de asta. 
Plus că în dimineaţa asta Holly chiar e puţin cam schizo şi 
pare împrăştiată rău de tot. Hodges presupune că pozele 
alea au dat-o peste cap. Niciodată morţii nu par mai morţi 
decât în fotografiile făcute de poliţie. 

Holly pleacă spre baie. Hodges se sprijină de spătarul 
scaunului, cu mâinile împreunate la ceafă. Azi stomacul nu-i 
face atâtea probleme ca de obicei, poate unde a renunţat la 
cafea şi a trecut pe ceai. Dacă aşa stau lucrurile, atunci va 
trebui să-şi facă stocuri de ceaiuri digestive. S-a săturat de 
durerea asta permanentă de burtă. 

— Vrei să-mi zici şi mie ce căutăm aici? îl întreabă el pe 
Pete. 

Fostul lui partener ridică din sprâncene şi caută să 
adopte o mină nevinovată. 

— Ce vrei să spui, Kermit? 

— Ai avut dreptate când ai zis că acest caz o să facă 
mare valvă în ziare. Oamenii se dau în vânt după genul 
ăsta de telenovele lacrimogene. Aşa îşi pot imagina că 
vieţile lor sunt mai bune... 

— Constatare cinică, dar adevărată, oftează Izzy. 

— „însă orice legătură cu Masacrul de la Complexul 
Municipal este întâmplătoare la modul irefutabil. 

„lrefutabil” este un cuvânt preţios, pe care nu-l foloseşte 
aproape niciodată, însă îi place cum sună. Ce s-a întâmplat 
aici este o eutanasie ca la carte, o eutanasie făcută de o 
cucoană în vârstă care pur şi simplu nu a mai suportat să-şi 
vadă fiica suferind. Probabil că ultimele ei gânduri, atunci 
când a dat drumul la heliu, au fost: voi fi curând alături de 
tine, scumpa mea, şi ne vom plimba împreună pe aleile 


raiului. 

Izzy pufneşte batjocoritor, însă Pete este palid şi 
gânditor. Dintr-odată, Hodges îşi aduce aminte că, acum 
mulţi ani, poate treizeci, lui Pete şi soţiei sale le-a murit 
copilul abia născut - o fetiţă - având sindromul morții 
infantile subite. 

— Sigur, este tragic ce s-a întâmplat. Sigur, ziarele vor fi 
în extaz câteva zile. Însă asemenea lucruri se întâmplă în 
fiecare zi în lumea asta. Se întâmplă chiar în fiecare oră. 
Aşa că, rogu-te, spune-mi care-i şpilul. 

— Probabil că nu-i niciunul. Aşa zice Izzy. 

— Aşa zice, confirmă ea. 

— Probabil că Izzy crede că m-am ramolit, mai cu seamă 
că mă apropii de finiş. 

— Ba nu. Izzy crede doar că ar trebui să laşi naibii la o 
parte ideea asta fixă cu Brady Hartsfield. 

Şi tânăra îl fixează acum pe Hodges cu ochii ei de 
culoarea ceţii. 

— Sigur, o fi duduia Gibney un pachet de ticuri nervoase 
şi asocieri care mai de care mai bizare, dar uite că i-a pus 
frână lui Hartsfield, fapt pentru care o felicit din inimă. 
Acum dezaxatul ăla zace în secţia de pacienţi cu buba la 
cap de la Kiner. Şi probabil că o să stea acolo până când 
face pneumonie şi moare, scutind astfel statul de o 
grămadă de alte cheltuieli. Ştim cu toţii că nu are cum să 
mai fie judecat pentru faptele lui. Nu l-aţi prins pentru 
Masacrul de la Complexul Municipal, dar Gibney l-a 
împiedicat să arunce în aer Sala Mingo, un an mai târziu. Şi 
în sala aia erau peste două mii de copii. Trebuie să vă 
împăcaţi cu asta. Ziceţi că l-aţi dovedit şi scăpaţi dracului 
de obsesie. 

— Uau! exclamă Pete. De câtă vreme ţii asta în tine? 

Izzy încearcă să-şi ascundă zâmbetul, însă nu-i iese. 
Zâmbeşte şi Pete. lar Hodges îşi spune: Colaborează la fel 
de bine ca noi pe vremuri. Ar fi păcat să le stric tocmai eu 
combinaţia. Mare păcat. 

— De destulă vreme, răspunde Izzy. Acum haide, spune- 
i! 


e y IEEE 


Se întoarce spre Hodges. 

— Bine măcar că nu-i vorba despre omuleţii cenușii din 
Dosarele X. 

— Deci? revine Hodges la subiect. 

— Keith Frias şi Krista Countryman, spune Pete. Ambii au 
fost la Complexul Municipal în dimineaţa zilei de zece 
aprilie, când a făcut Hartsfield ce a făcut. Frias, în vârstă de 
nouăsprezece ani, şi-a pierdut braţul stâng şi s-a ales cu 
patru coaste rupte şi mai multe leziuni interne. 
Countryman, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, a avut 
coaste rupte, un braţ fracturat şi leziuni la coloană, 
rezolvate cu greu, după o mulţime de şedinţe chinuitoare 
de terapie la care nici nu vreau să mă gândesc. 

Nici Hodges nu vrea, deşi se gândeşte adesea la 
victimele lui Brady Hartsfield. Mai ales la felul în care 
şaptezeci de secunde nefaste au putut să schimbe atât de 
multe vieţi pentru ani buni... ori, în cazul lui Martine Stover, 
pentru totdeauna. 

— S-au cunoscut la şedinţele săptămânale de 
kinetoterapie de la clinica „Eşti propriul tău terapeut” şi s- 
au îndrăgostit. Mergeau spre mai bine... şi s-au hotărât să 
se căsătorească. Dar, în februarie, anul trecut, s-au sinucis. 
Au înghiţit câţiva pumni de pastile. 

Hodges se gândeşte la râşniţa de pe noptiera de lângă 
patul lui Stover. Râşniţa aceea, cu resturi de oxicodonă în 
ea. Mama a dizolvat toată oxicodonă în vodcă, dar cu 
siguranţă că acolo trebuie să mai fi fost o mulţime de alte 
narcotice. Atunci, de ce s-a mai chinuit cu punga aia de 
plastic şi canistra cu heliu, când ar fi putut foarte bine să 
înghită un pumn de vicodin şi după aia un pumn de valium 
şi să se declare satisfăcută? 

— Gestul lui Frias şi Countryman face parte din categoria 
acelor sinucideri din rândul tinerilor care se întâmplă zilnic, 
spune Izzy. Părinţii nu prea erau de acord cu căsătoria. Le 
cereau să mai aştepte. Şi nici vorbă să poată fugi de acasă, 
nu? Frias abia dacă putea să meargă, plus că niciunul nu 
avea serviciu. Banii din asigurare le ajungeau pentru plata 
şedinţelor săptămânale de terapie şi pentru traiul zilnic, 


mâncare şi alte alea. Poliţele lor nu erau atât de scumpe ca 
aceea a lui Martine Stover. Concluzia? Viaţa e tare naşpa. 
Nu putem vorbi aici nici măcar despre vreo coincidenţă. 
Oamenii cu traumatisme grave intră în depresie şi oamenii 
deprimaţi se mai şi sinucid câteodată. 

— Unde au făcut-o? 

— In dormitorul tânărului Frias, răspunde Pete. Părinţii 
plecaseră în ziua aia într-o excursie la Six Flags"! cu fratele 
lui mai mic. Cei doi au luat pastilele, s-au băgat în pat şi au 
murit îmbrăţişaţi, fix ca Romeo şi Julieta. 

— Romeo şi Julieta au murit într-un cavou, îl corectează 
Holly, intrând în bucătărie. În filmul regizat de Franco 
Zeffirelli, cel mai bun dintre... 

— Da, bine, am priceput, spune Pete. Cavou, dormitor, nu 
contează. 

Holly are în mână unul dintre numerele tabloidului /nside 
View de pe măsuţa de cafea. Revista este desfăcută la o 
fotografie a lui Johnny Depp, în care actorul pare ori beat, 
ori drogat, ori mort. Holly a fost în living în tot acest timp? 
S-a dus acolo ca să citească fiţuica asta de scandal? Dacă 
aşa stau lucrurile, înseamnă că are o zi tare proastă. 

Pete o întreabă: y 

— Holly, mai ai Mercedesul? Ala pe care l-a furat 
Hartsfield de la verişoara ta, Olivia? 

— Nu, spune ea. 

Se aşază pe un scaun cu genunchii lipiţi cuminte unul de 
celălalt şi îşi pune revista în poală. 

— L-am schimbat anul trecut, în noiembrie, pe un Prius 
ca al lui Bill. Consuma foarte mult şi polua la fel de mult. În 
plus, aşa mi-a recomandat şi psihoterapeuta mea. Mi-a zis 
că, după un an şi jumătate, cu siguranţă că am reuşit să mă 
eliberez de sub influenţa lui, aşa că i-a dispărut valoarea 
terapeutică. Dar de ce mă întrebi? 

Pete se apleacă spre ea şi îşi strânge mâinile între 
genunchii desfăcuţi. 

— Hartsfield a reuşit să intre în Mercedesul ăla pentru că 
a avut un dispozitiv electronic cu care a descuiat uşile. 


11 Six Flags - parcuri de distracţii de pe teritoriul SUA (n.tr.). 
1380 


Cheia de rezervă era în torpedo. Poate că a ştiut că-i acolo 
sau poate măcelul de la Complexul Municipal nu a fost 
decât un act criminal, comis fără premeditare. Nu vom şti 
niciodată care-i adevărul. 

Olivia Trelawney, îşi zice Hodges, semăna foarte mult cu 
verişoara ei, Holly. La fel de anxioasă, extrem de sensibilă, 
deloc un animal social, ca în definiţia lui Aristotel. Deloc 
proastă, dar foarte antipatică. Noi eram convinşi că-şi 
lăsase Mercedesul descuiat şi cu cheia în contact, pentru că 
asta era cea mai simplă explicaţie. Şi pentru că, la un 
anumit nivel primitiv, unde gândirea logică nu are nicio 
putere, noi ne-am dorit ca aceasta să fie explicaţia. 
Deoarece Olivia Trelawney era o mare pacoste. l-am 
considerat repetatele negări drept un refuz arogant de a-şi 
asuma responsabilitatea pentru neglijenţa de care dăduse 
dovadă. Am hăituit-o şi, după ce presa i-a aflat numele, au 
hăituit-o şi ziariştii. Aşa că, la un moment dat, a început să 
creadă şi ea că făcuse ce spuneam noi că a făcut: că 
ajutase un monstru să-şi pună în aplicare planul diabolic. 
Niciunul dintre noi nu s-a gândit, fie şi pentru o fracțiune de 
secundă, că un individ priceput la computere ar fi putut să 
inventeze dispozitivul ăla de deschidere. Nici măcar Oliviei 
Trelawney nu i-a trecut prin minte una ca asta. 

— Însă nu numai noi am hăituit-o. 

Hodges îşi dă seama că a vorbit cu voce tare doar atunci 
când se întorc toţi şi se uită la el. Holly dă uşor din cap, de 
parcă ar vrea să-i spună că şi ea se gândea la acelaşi lucru. 
Ceea ce nu ar fi deloc de mirare. 

Şi continuă: 

— Este adevărat că nu am crezut-o nicio clipă, indiferent 
de câte ori ne-a spus că a încuiat maşina şi şi-a luat cheia. 
Prin urmare avem şi noi partea noastră de vină. Însă, după 
aceea, Hartsfield a urmărit-o cu o cruzime de neimaginat. 
La asta te referi, nu? 

— Da, răspunde Pete. Nu s-a mulţumit doar cu furtul 
Mercedesului şi cu folosirea lui pe post de armă a crimei. l-a 
intrat în minte, ba chiar i-a instalat în computer un program 
audio cu ţipete şi acuzaţii. Şi a mai fost şi povestea ta, 


= 40 


Kermit. 

Da. A mai fost şi povestea lui. 

Hodges a primit de la Hartsfield o scrisoare înveninată, 
chiar atunci când trecea prin cea mai proastă perioadă din 
viaţa lui. Era singur în casa pustie, avea insomnii, evita 
contactul cu ceilalţi oameni, cu excepţia lui Jerome 
Robinson, puştiul din vecini care-i tundea gazonul şi-i mai 
făcea reparaţii prin casă. Hodges suferea de o maladie 
obişnuită printre poliţiştii de carieră: depresia pensionării. 

Rata sinuciderii printre poliţiştii ieşiţi la pensie este 
extrem de ridicată, îi scrisese Brady Hartsfield, înainte de a 
începe să comunice prin metoda preferată a secolului 
douăzeci şi unu: Internetul. W-aş vrea să începi să te 
gândeşti la revolverul tău. Dar te gândeşti la el, nu-i aşa? 
De parcă Hartsfield mirosise gândurile de sinucidere ale lui 
Hodges şi îl îndemna să nu mai ezite şi să-şi curme odată 
viaţa. La urma urmei, strategia aceasta a lui funcţionase în 
cazul Oliviei Trelawney şi dezaxatul ăla îi prinsese gustul. 

— Când am început să lucrez cu tine, spune Pete, mi-ai 
zis să-mi repet mereu că toţi criminalii sunt ca nişte 
covoare turceşti. Mai ţii minte? 

— Da. 

Era o teorie pe care Hodges o prezentase în faţa multor 
poliţişti. Puţini l-au ascultat. Şi acum, judecând după 
expresia ei plictisită, probabil că nici pe Isabelle Jaynes n-o 
interesează filosofările lui. Însă Pete a fost atent la ce avea 
el de spus. 

— Criminalii urmează iar şi iar acelaşi tipar. Tu trebuie să 
ignori uşoarele variaţii, aşa ziceai, şi să cauţi asemănările 
fundamentale. Pentru că, până şi cei mai dibaci infractori, 
cum a fost Joe Autostradă, care omorâse toate femeile alea 
în popasurile de pe marginea şoselelor, par a avea în minte 
un buton setat pe Repetare. Brady Hartsfield era un 
connaisseur în arta sinuciderii. 

— Era un arhitect al sinuciderilor, spune Holly. 

Încruntată, stă cu ochii la revista de pe genunchi. Chipul 
îi este mai palid decât în mod obişnuit. Lui Hodges îi este 
greu să retrăiască toată afacerea cu Hartsfield (bine că a 


— 41 — 


reuşit să renunţe la vizitele pe care i le făcea nemernicului 
în rezerva lui de la Clinica pentru Traumatisme Cranio- 
cerebrale), dar pentru Holly este încă şi mai greu. El nu 
poate decât să spere că nu se va apuca iarăşi de fumat, 
deşi nu l-ar surprinde deloc dacă ar face-o. 

— Oricum i-am zice, tiparul era acolo. Pentru numele lui 
Dumnezeu, individul şi-a împins propria mamă la 
sinucidere. 

Hodges nu spune nimic, deşi întotdeauna a avut îndoieli 
în privinţa părerii lui Pete, conform căreia Deborath 
Hartsfield s-ar fi sinucis atunci când a aflat - probabil din 
întâmplare - că propriul ei fiu era Ucigaşul din Mercedes. In 
primul rând, pentru că nu exista nicio dovadă care să 
ateste că doamna Hartsfield ar fi aflat adevărul. Plus că 
femeia ingerase rodenticid Gopher-Go, modalitate extrem 
de dureroasă de a-ţi provoca moartea. Este foarte posibil ca 
Brady să-şi fi ucis mama, dar Hodges nici asta nu credea. 
Individul ăla o iubea, atât cât era el capabil să iubească. 
Nu, otrava trebuie să fi fost destinată altcuiva... poate cuiva 
care nici nu era om. La autopsie s-a descoperit că 
substanţa fusese introdusă într-un hamburger, iar câinii se 
dau în vânt după carnea tocată crudă. 

Familia Robinson are un câine, un zurliu adorabil, cu 
urechi clăpăuge. Cu siguranţă că Brady l-a văzut de multe 
ori atunci când supraveghea casa lui Hodges, pentru că 
jerome îl aducea cu el atunci când trebuia să tundă 
gazonul. Rodenticidul trebuie să fi fost destinat lui Odell. 
Hodges n-a menţionat ideea asta nici unuia dintre membrii 
familiei Robinson. Şi nici lui Holly. În fond, s-ar putea să fie 
o prostie, dar, după părerea lui, este la fel de probabilă ca 
teoria lui Pete cum că mama lui Brady şi-a luat dinadins 
viaţa. 

Izzy dă semne că ar vrea să spună ceva, dar închide gura 
atunci când Pete ridică o mână ca s-o oprească - în fond, el 
este mai în vârstă decât ea cu destul de mulţi ani. 

— Izzy voia să spună că Martine Stover a fost asasinată, 
nu s-a sinucis. Numai că mie mi se pare foarte posibil ca 
această idee să fi venit chiar de la ea. Sau că a dezbătut 


RER ip 


situaţia cu mama ei şi au căzut de comun acord asupra 
soluţiei. Dacă aşa au stat cu adevărat lucrurile, atunci avem 
de-a face cu două sinucideri. Asta-i părerea mea, deşi n-am 
s-o trec ca atare în raportul oficial. 

— Presupun că te-ai interesat şi de ceilalţi supraviețuitori 
de la Complexul Municipal? îl întreabă Hodges. 

— Toţi sunt în viaţă, mai puţin Gerald Stansbury, care a 
murit anul trecut, imediat după Ziua Recunoştinţei, 
răspunde Pete. Infarct. Soţia lui mi-a spus că familia lui este 
predispusă la bolile de inimă şi că, oricum, a trăit mai mult 
decât tatăl şi fratele său. Izzy are dreptate: poate că acest 
caz nu are nicio legătură cu povestea aia veche, dar m-am 
gândit că tu şi Holly trebuie să ştiţi ce s-a întâmplat. 

Îi priveşte pe rând şi continuă: 

— Voi n-aţi avut asemenea gânduri negre, nu? 

— Nu, spune Hodges. Nu în ultima vreme. 

Holly se mulţumeşte să clatine din cap. Stă cu ochii tot la 
revista din poală. 

La rândul lui, Hodges îi întreabă: 

— Imi imaginez că n-aţi descoperit niciun „Z” în 
dormitorul tânărului Frias, când aţi verificat locul unde s-a 
sinucis el şi domnişoara Countryman? 

— Normal că nu, zice Izzy. 

— Din câte ştii tu, o completează Hodges. Nu asta ai vrut 
să spui? Având în vedere că ai găsit unul astăzi? 

— Dumnezeule mare! oftează Izzy. Asta-i o prostie! 

Se uită cu subiînţeles la ceas şi se ridică în picioare. 

Se ridică şi Pete. Holly rămâne pe scaun, privind ţintă la 
fițuica /nside View. Nici Hodges nu se clinteşte, cel puţin 
pentru moment. 

— Ai să iei iar la mână pozele din cazul Frias- 
Countryman, da, Pete? Ai să le mai verifici încă o dată, doar 
ca să te asiguri că nu ţi-a scăpat nimic? 

— Da, spune Pete. Şi cred că Izzy are dreptate. A fost o 
prostie din partea mea să vă chem aici. 

— Mă bucur că ai făcut-o. 

— ŞI... să ştii că îmi pare rău că ne-am purtat cu Olivia 
Trelawney aşa cum ne-am purtat, bine? 


y io = 


Pete se uită la Hodges, însă acesta are impresia că fostul 
lui partener se adresează de fapt femeii slăbuţe şi palide, 
care ţine o revistă de scandal pe genunchi. 

— N-am avut nici cel mai mic dubiu că şi-a uitat cheia în 
contact. Mi-am zăvorât mintea în faţa oricărei alte 
posibilităţi. Şi mi-am jurat că n-am să mai fac niciodată aşa 
ceva. 

— Inţeleg, spune Hodges. 

— Cred că putem fi de acord cu un lucru, intervine Izzy. 
Şi anume că Hartsfield nu mai este capabil să calce oameni 
cu maşina, să-i arunce în aer sau să-i îndemne la 
sinucidere. Deci, dacă nu cumva ne uităm toţi la un film 
care se cheamă Fiul lui Brady, eu propun să plecăm naibii 
din casa defunctei doamne Ellerton şi să ne vedem de 
vieţile noastre. E cineva împotrivă? 

Nimeni. 


7 


Înainte de a se urca în maşină, Hodges şi Holly mai stau o 
clipă în stradă, în vântul rece de ianuarie. Bate dinspre 
nord, drept din Canada, aşa că văzduhul este proaspăt, 
lipsit de aproape omniprezentul miros venit de la lacurile 
poluate din est. În capătul acesta al Hilltrop Court nu sunt 
decât câteva case, iar cea aflată cel mai aproape are un 
afiş mare cu DE VANZARE. Hodges zâmbeşte când observă 
că agentul imobiliar este chiar Tom Saubers. Şi Tom a fost 
grav rănit în Masacrul de la Complexul Municipal, dar s-a 
recuperat aproape complet. Pe Hodges nu încetează să-l 
surprindă rezistenţa fizică şi psihică de care dau dovadă 
unii oameni. Nu că i-ar da prea mari speranţe pentru 
viitorul speciei umane, dar... 

Ba nu, de fapt chiar îi dă ceva speranţe. 

Se urcă în maşină şi Holly lasă din mână revista doar atât 
cât să-şi pună centura de siguranţă. După care o ia din nou. 
Nici Pete şi nici Isabelle nu s-au opus când a plecat cu ea 
din casă. Hodges nici măcar nu este convins că au băgat de 
seamă. De ce s-o fi făcut? Pentru ei, casa doamnei Ellerton 


— 44 — 


nu este chiar un loc unde s-a înfăptuit o crimă, deşi, după 
litera legii, aşa ar trebui să fie considerată. Pete nu s-a 
simţit în largul lui, foarte adevărat, dar Hodges îşi spune că 
starea fostului său partener nu avea de-a face cu intuiţia de 
poliţist şi era mai degrabă un fel de reacție 
cvasisuperstiţioasă. 

Normal ar fi fost ca Hartsfield să moară atunci când l-a 
lovit Holly cu Pliciul meu Norocos, îşi repetă Hodges. Ar fi 
fost mai bine pentru toţi. 

— Sigur că Pete va verifica fotografiile din cazul Frias- 
Countryman, îi spune el lui Holly. Că se simte obligat s-o 
facă. Dar tare m-aş mira să descopere vreun „Z” mâzgălit 
pe undeva, pe vreun perete sau vreo oglindă. 

Ea nu-i răspunde. Priveşte în gol. 

— Holly? Eşti acasă? 

Femeia tresare uşor. 

— Da. Mă gândeam cum să dau de Nancy Alderson în 
Chagrin Falls. Am multe programe de căutare aşa că n-o să 
dureze cine ştie cât. Însă tu eşti cel care trebuie să stea de 
vorbă cu ea. Ştii bine că eu pot deocamdată doar să iau 
legătura cu persoanele care ne interesează. Şi asta numai 
dacă trebuie neapărat, dar... 

— Da. Şi ai devenit foarte pricepută la treaba asta. 

Ceea ce este perfect adevărat, cu toate că Holly dă 
telefoanele astea numai având la îndemână cutiuţa cu 
Nicorette. Fără a mai pune la socoteală rezerva de 
prăjiturele Twinkies, ascunse în birou. 

— Dar nu pot să-i spun eu că patroanele ei - poate chiar 
prietenele ei, că n-avem de unde să ştim că nu-i aşa? - sunt 
moarte. Tu trebuie s-o faci. Tu ştii cum. 

Hodges este de părere că nimeni nu ştie cum să facă 
asemenea lucruri, dar nu se oboseşte s-o contrazică. 

— Dar de ce? Menajera... cum o cheamă? Alderson... nu 
a mai fost acolo de vinerea trecută. 

— Merită să ştie, spune Holly. Poliţiştii vor lua legătura cu 
rudele, asta-i treaba lor, dar nu o vor căuta şi pe menajeră. 
Cel puţin, eu cred că n-o vor căuta. 

Nici Hodges nu crede. Şi Holly are dreptate: Nancy 


— 45 — 


Alderson merită să ştie, fie şi ca să nu se întoarcă şi să 
găsească pe uşă banda galbenă a poliţiei. Insă are impresia 
că nu numai din cauza asta se agită Holly. 

— Prietenul tău, Pete, şi Mimoza cu Ochi Cenugşii n-au 
făcut mai nimic, spune ea. Da, sigur, au prelevat amprente 
din dormitorul lui Martine Stover. Era praf din ăla alb peste 
tot: şi pe scaunul cu rotile, şi în baia unde s-a sinucis 
doamna Ellerton, dar nu s-au obosit să caute amprente şi la 
etaj, unde dormea ea. Probabil au urcat doar cât să verifice 
că nu mai este şi alt cadavru îngrămădit sub pat sau în 
dulap şi au zis că şi-au făcut treaba. 

— Stai puţin! Te-ai dus la etaj? 

— Bineînţeles. Cineva trebuia să investigheze temeinic şi 
acolo, iar ăia doi n-au făcut-o. Sunt convinşi că ştiu exact ce 
s-a întâmplat. Pete te-a chemat doar pentru că era tulburat. 

Tulburat. Da, asta era. Exact cuvântul pe care îl căutase 
fără să fie în stare să-l găsească. 

— Şi eu am fost tulburată, spune Holly, pe un ton firesc, 
dar asta nu înseamnă că mi-am pierdut prezenţa de spirit. 
E ceva ce nu se leagă deloc în toată povestea asta. Deloc 
deloc deloc. Şi tu trebuie să stai de vorbă cu menajera. O 
să-ţi zic eu ce s-o întrebi, dacă nu-ţi dai seama şi singur. 

— Este vorba despre „Z”-ul din baie? Aş vrea să îmi spui 
dacă tu ştii ceva în plus. 

— Nu-i vorba despre ce ştiu, ci despre ce am văzut. N-ai 
observat ce era /ângă „Z”-ul ăla? 

— Un marker. 

Holly îi aruncă o privire sincer uimită. Adică: doar de 
atâta eşti în stare? 

Hodges apelează la o tehnică dobândită de poliţiştii cu 
state vechi, folositoare mai cu seamă în cazul depoziţiilor 
de la procese. Se uită din nou la fotografie, de această dată 
doar cu ochii minţii. 

— In priza de lângă chiuvetă era băgat un cablu de 
alimentare. 

— Da! În primul moment, m-am gândit că trebuie să fie 
de la un e-reader, pe care doamna Ellerton l-a lăsat-o acolo 
pentru că îşi petrecea mare parte din timp în acea zonă a 


SAS 


casei. Probabil că îi era cel mai uşor să îl încarce acolo, 
pentru că toate prizele din dormitorul lui Martine probabil 
că erau folosite pentru aparatura la care era ea conectată. 
Nu crezi? 

— Da, posibil. 

— Numai că eu am şi un Nook şi un Kindle... 

Normal că ai, îşi zice Hodges. 

— „Şi niciunul nu are un asemenea cablu. Cablurile lor 
sunt negre. Cel din baie era gri. 

— Poate că l-a pierdut pe cel original şi şi-a cumpărat un 
înlocuitor de la Tech Village. 

Tech Village rămăsese singura afacere cu electronice din 
oraş, după ce dăduse faliment Discount Electronix, unde 
fusese angajat pe vremuri Brady Hartsfield. 

— Ba nu. Ştecărele de la e-readere au doi dinţi. Ăsta era 
mai mare, ca pentru o tabletă electronică. Eu am o astfel 
de fişă de curent doar la iPad. Cablul ăla din baie era de la 
un dispozitiv portabil. Aşa că m-am dus la etaj ca să-l caut. 

— Şi acolo ai găsit...? 

— Doar un PC vechi, pe un birou de lângă fereastra 
dormitorului doamnei Ellarton. Şi când zic „vechi”, zic 
foarte vechi. Era conectat la un modem. 

— Nu, sfinte Dumnezeule, nu! exclamă Hodges. Nu la un 
modem! 

— Nu e de râs, Bill. Femeile alea sunt moarte. 

Hodges ia o mână de pe volan şi o ridică în semn de 
pace. 

— Scuze. Spune mai departe. Acum ai să-mi zici că i-ai 
deschis computerul. 

Holly pare uşor jenată. 

— Păi, da. Insă doar în folosul unei anchete pe care este 
clar că poliţia n-o s-o facă. N-am fost /indiscretă. 

Hodges ar putea să o contrazică, însă nu o face. 

— Nu avea parolă, aşa că i-am verificat istoricul de 
căutări. Câteva site-uri de vânzări cu amănuntul şi foarte 
multe pagini medicale despre paralizie. Părea extrem de 
interesată de ultimele descoperiri din domeniul celulelor 
stem, foarte normal de altfel, de vreme ce fiica ei era... 


Si e 


— Şi ai făcut toate astea în zece minute? 

— Citesc repede. Dar ştii ce nu am găsit? 

— Presupun că ceva în legătură cu metodele de 
sinucidere. 

— Exact! Deci cum de a ştiut doamna aia în vârstă ce 
efect are heliul? Şi, pentru că tot a venit vorba, cum de a 
ştiut că trebuie să dizolve pastilele în vodcă şi să verse 
lichidul în tubul prin care se hrănea Martine Stover? 

— Ce să zic? comentează Hodges. Există un vechi ritual 
ezoteric care se cheamă „cititul de cărţi”. Poate că ai auzit 
de el. 

— Tu ai văzut vreo carte în livingul ăla? 

Îşi proiectează în minte imaginea livingului, la fel cum a 
făcut şi cu baia. Holly are dreptate. Erau acolo o mulţime de 
etajere, însă toate pline cu bibelouri şi alte prostii. Şi mai 
era şi tabloul ăla cu copii şi televizorul cu ecran plat. ŞI 
reviste pe măsuţa pentru cafea, însă acestea erau aşezate 
într-o manieră care sugera mai mult simţul estetic decât 
obsesia de cititor împătimit. Plus că niciuna dintre ele nu 
era tocmai The Atlantic Monthly!?. 

— Nu, recunoaşte el. N-am văzut niciuna în living, dar 
erau vreo două în fotografia cu dormitorul lui Stover. Una 
mi s-a părut că ar fi o Biblie. 

Aruncă o privire spre revista /nside View din poala ei. 

— Da' tu ce ai găsit acolo, Holly? Ce ascunzi? 

Când Holly se îmbujorează, chipul ei capătă culoarea 
nivelului maxim de alertă teroristă. Nu există un roşu mai 
roşu decât ăsta. Ceea ce se întâmplă şi acum. 

— N-am furat nimic, spune ea. Am împrumutat doar. Eu 
nu fur niciodată, Bill. Niciodată! 

— Calmează-te, Holly! Despre ce e vorba? 

— Despre obiectul care se ataşează la cablul din baie. 

Despătureşte revista şi îi arată un dispozitiv de un roz 
intens, cu ecranul negru. Mai mare decât un e-reader, dar 
mai mic decât o tabletă electronică. 

— Când am coborât de la etaj, m-am aşezat un minut în 
fotoliul doamnei Ellerton ca să mă gândesc. Am vârât 


12 Revistă americană de cultură şi, recent, de comentarii politice (n.tr.). 
— 48 — 


mâinile între braţele lui şi perna pentru şezut. Nici măcar 
nu căutam ceva. Am făcut-o pur şi simplu. 

Probabil asta este una dintre numeroasele metode 
folosite de Holly ca să se calmeze, îşi zice Hodges. A 
observat multe dintre acestea de-a lungul anilor trecuţi de 
când a cunoscut-o. Atunci ea se afla în compania mamei 
mult prea autoritare şi a unchiului volubil la modul agresiv. 
În compania lor? Nu, nu tocmai. Cuvântul sugerează 
egalitate. lar Charlotte Gibney şi Henry Sirois o tratau mai 
degrabă ca pe un copil cu tulburări psihice. Acum, Holly 
este o cu totul altă persoană, deşi în comportamentul ei au 
mai rămas semne ale celei care a fost atunci. Insă pe 
Hodges nu-l deranjează. În fond, fiecare dintre noi suntem 
urmăriţi de umbrele trecutului. 

— Şi am găsit-o în partea dreaptă a fotoliului. E o tabletă 
Zappit. 

Numele îi sună vag cunoscut. Dar foarte vag, pentru că, 
atunci când vine vorba de computere sau accesoriile lor, 
Hodges este un ageamiu desăvârşit. Mai mereu îşi 
defectează computerul de acasă. Şi, deoarece Jerome 
Robinson este plecat din oraş, Holly este cea care face 
drumul până pe Harper Road ca să-i rezolve problema. 

— Zapi-ce? 

— O tabletă cu jocuri Zappit. Am văzut reclame online, 
dar mai demult. Se vând încărcate direct cu peste o sută de 
jocuri electronice simple - Tetris, Simon şi SpellTower. 
Nimic prea complicat, cum ar fi Grand Theft Auto”. Aşa că, 
te rog, Bill, spune-mi tu ce căuta tableta asta acolo. Spune- 
mi ce căuta într-o casă în care una dintre locatare avea 
aproape optzeci de ani, iar cealaltă nu ar fi putut nici să 
apese pe comutator ca să aprindă lumina, darămite să 
joace jocuri video. 

— Ai dreptate, este ciudat. Nu cu totul ieşit din comun, 
dar oricum destul de ciudat. 

— lar „Z”-ul era chiar lângă priza în care era vârât cablul, 
insistă Holly. Şi „Z” vine de la Zappit, n-are nicio legătură 
cu un fel de bilet de adio criptic. Aşa cred eu. 


'3 Marele Furt Auto (n.tr.). 
— 49 — 


Hodges se gândeşte puţin şi zice: 

— Poate. 

Se întreabă dacă a mai auzit vreodată denumirea asta 
sau nu este decât ceea ce în franceză se cheamă faux 
souvenir - o amintire falsă. Ar putea să jure că are o 
legătură cu Brady Hartsfield, dar nu se poate baza pe 
supoziţia asta, deoarece astăzi s-a gândit foarte mult la 
Brady. 

Cât a trecut de la ultima mea vizită la spital? Şase luni? 
Opt? Nu, mai mult. Mult mai mult. 

Ultima oară s-a dus imediat după cazul cu Pete Saubers 
şi cufărul cu bani şi manuscrise, pe care puştiul l-a 
descoperit îngropat în terenul viran din spatele casei sale. 
Cu ocazia aceea, Hodges s-a dus la Brady şi l-a găsit 
neschimbat - un tânăr îndopat cu medicamente, îmbrăcat 
cu o cămaşă în carouri şi jeanşi care nu se murdăreau 
niciodată. Stătea pe acelaşi scaun ca întotdeauna şi privea 
în gol pe geamul rezervei 217 din Clinica pentru 
Traumatisme Cranio-cerebrale. 

Singurul lucru diferit din ziua aceea s-a petrecut în afara 
rezervei lui Brady. Becky Helmington, asistenta-şefă, se 
transferase în secţia de chirurgie a Spitalului Kiner şi acum 
nu mai avea cine să-l pună la curent pe Hodges cu 
informaţii despre Brady. Noua asistentă-şefă era o femeie 
cu scrupule ferme şi cu o faţă ca un pumn încleştat. Ruth 
Scapelli a refuzat cei cincizeci de dolari pe care i-a oferit în 
schimbul unor noutăţi - fie ele cât de mici - despre Brady şi 
l-a ameninţat că îl va denunța dacă va mai încerca 
vreodată să-i dea bani ca să capete informaţii despre 
pacient. 

— Nici măcar nu sunteţi pe lista lui de vizitatori, i-a spus 
ea atunci. 

— Dar nu vreau informaţii despre el, s-a apărat Hodges. 
Am toate informaţiile posibile despre Brady Hartsfield. 
Vreau doar să ştiu ce vorbeşte personalul spitalului despre 
el. Pentru că au existat nişte zvonuri, aşa să ştiţi. Unele 
chiar destul de extraordinare. 

Scapelli l-a învrednicit atunci cu o privire dispreţuitoare. 


— Bârfele circulă în toate spitalele din lume, domnule 
Hodges, mai ales pe seama pacienţilor faimoşi. Sau a celor 
cu reputaţie proastă, cum este cazul domnului Hartsfield. 
La scurtă vreme după plecarea asistentei Helmington în 
noua funcţie, am ţinut o şedinţă cu angajaţii Clinicii pentru 
Traumatisme Cranio-cerebrale şi i-am anunţat că trebuie să 
pună punct imediat oricăror cleveteli despre domnul 
Hartsfield. Le-am mai spus şi că, dacă prind de veste că 
bârfele acestea nu au încetat, voi descoperi persoana care 
le răspândeşte, sau persoanele, şi voi avea grijă să fie 
concediată. Cât despre dumneavoastră... a continuat 
zgripţuroaica în uniformă de asistentă medicală, privindu-l 
de sus şi strâmbându-se şi mai tare de dezgust. Nu pot să 
cred că un fost ofiţer de poliţie, mai cu seamă unul decorat, 
s-ar putea înjosi în aşa un hal încât să recurgă la mită. 

Nu la multă vreme după această confruntare umilitoare, 
Holly şi Jerome Robinson au pus la cale o miniintervenţie. L- 
au prins la înghesuială şi i-au spus foarte clar că trebuie să 
înceteze cu vizitele la Brady Hartsfield. În ziua aceea 
jerome a fost deosebit de serios, renunțând cu totul la 
exageratul dialect afroamerican pe care-l foloseşte când 
totul e bine şi frumos. 

— Nu rezolvi nimic tot ducându-te acolo. Doar îţi faci ţie 
rău, i-a zis Jerome. Noi ştim mereu când te duci să-l vezi, 
pentru că parcă ai un norişor cenuşiu deasupra capului în 
următoarele două zile. 

— Mai degrabă o săptămână, a adăugat Holly. 

Refuza să se uite la el şi îşi frământa degetele atât de 
tare, încât lui Hodges îi venea să o apuce de mâini şi să-i 
ceară să înceteze până nu-şi rupe vreunul. Însă tonul ei era 
ferm. 

— Nu a mai rămas nimic în el, Bill. Trebuie să accepţi 
asta. lar dacă a mai rămas ceva din dezaxatul ăla, atunci să 
ştii că se bucură în felul lui mârşav de fiecare dată când te 
vede. Işi dă seama cum te-a afectat toată povestea, iar 
asta îl face fericit. 

Vorbele ei l-au convins, pentru că Hodges ştia că acesta 
era adevărul. Aşa că a renunţat să se mai ducă la spital. A 


= pi 


fost cam la fel ca atunci când a renunţat la fumat: mai greu 
la început, dar tot mai uşor pe măsură ce trecea vremea. 
Acum trec chiar şi săptămâni întregi fără să se mai 
gândească la Brady şi la cumplitele lui crime. 

Nu a mai rămas nimic în el. 

Pe drumul spre centrul oraşului, unde Holly îşi va 
deschide computerul, va intra pe Internet şi va începe să o 
caute pe Nancy Alderson. Nimic din ce s-a întâmplat în casa 
aceea din capătul lui Hilltop Court - indiferent care au fost 
gândurile, asocierile de idei, conversațiile, indiferent cât de 
multe lacrimi au curs şi câte promisiuni au fost făcute, 
culminând cu momentele când vodca cu pastile a fost 
injectată în tubul pentru hrănire şi când heliul din canistră a 
început să-şi facă efectul - nu poate avea vreo legătură cu 
Brady Hartsfield, pentru că Holly i-a făcut terci creierul. La 
propriu. Dacă Hodges are uneori îndoieli în această privinţă, 
asta-i doar din cauză că nu poate suporta ideea că Brady a 
scăpat de pedeapsă. Că, la final, i s-a strecurat printre 
degete. li pare rău că nu a fost el cel care l-a lovit cu Pliciul 
Norocos în moalele capului. N-a putut, pentru că tocmai 
atunci avea altă treabă: făcea un infarct. 

Şi totuşi, năluca unei amintiri: Zappit. 

E convins că a mai auzit numele ăsta. 

Stomacul îi transmite un avertisment sub formă de junghi 
şi îşi aduce aminte că a ratat consultaţia de la doctor. Va 
trebui să se ocupe de problema asta, dar este şi mâine o zi. 
Presupune că doctorul Stamos îl va anunţa că are ulcer, iar 
o asemenea veste poate să mai aştepte. 


8 


Holly şi-a pus alături o cutie nouă de Nicorette, dar nu 
are nevoie nici măcar de o singură pastilă. Prima persoană 
cu numele Alderson pe care o sună se dovedeşte a fi chiar 
cumnata menajerei, care evident că vrea să afle ce treabă 
are cu Nan cineva de la o firmă care se numeşte „Ce-am 
găsit al meu să fie”. 

— Este vorba despre vreo moştenire sau ceva de genul 


EI - NE 


ăsta? întreabă femeia, plină de speranţă. 

— Un moment, zice Holly. Trebuie să vă pun în aşteptare 
ca să-l chem pe şeful meu. 

Hodges nu-i este şef. Au devenit parteneri egali imediat 
după cazul Pete Saubers de anul trecut, dar Holly apelează 
deseori la minciuna aceasta, mai cu seamă atunci când 
este stresată. 

Hodges, care până acum a citit pe computer tot soiul de 
informaţii despre compania Zappit Game Systems, ridică 
receptorul, în vreme ce Holly rămâne lângă biroul lui, 
trăgând cu dinţii de gulerul înalt al puloverului. Hodges 
zăboveşte cu degetul deasupra tastei de la telefon doar cât 
să-i spună că s-ar putea ca lâna să nu-i facă bine la stomac, 
plus că şi puloverul are de suferit. După care răspunde 
cumnatei. 

— Mă tem că avem nişte veşti nu tocmai plăcute pentru 
Nancy, spune el şi îi descrie pe scurt toată situaţia. 

— Dumnezeule mare! exclamă Linda Alderson (Holly i-a 
notat numele pe o foaie). O să fie distrusă când am să-i 
spun şi nu doar pentru că asta ar însemna că rămâne fără 
slujbă. Din 2012 lucrează pentru doamnele astea şi s-a 
ataşat de ele. Anul trecut chiar au invitat-o la cina de Ziua 
Recunoştinţei. Dumneavoastră sunteţi de la poliţie? 

— Am fost, dar am ieşit la pensie, răspunde el. Acum 
colaborez cu cei din echipa care se ocupă de caz. Ei mi-au 
cerut să iau legătura cu doamna Alderson. 

Nu crede că o minciună atât de mică se va întoarce 
împotriva lui, de vreme ce Pete însuşi l-a stârnit, invitându-l 
la faţa locului. 

— Imi spuneţi, vă rog, cum aş putea să iau legătura cu 
dânsa? 

— Vă dau numărul ei de mobil. S-a dus în Chagrin Falls, 
la ziua de naştere a fratelui ei. Împlineşte patruzeci de ani 
şi nevastă-sa face mare tămbălău pe chestia asta. O să 
stea acolo până miercuri sau joi. Parcă aşa mi-a zis sau, cel 
puţin, aşa avea de gând. Sunt sigură că vestea asta o s-o 
aducă înapoi. Nan e singură de când a murit Bill, adică 
fratele soţului meu. N-are decât o pisică. Doamna Ellerton 


şi duduia Stover erau un fel de familie surogat pentru ea. 
Nici nu vă puteţi imagina cât de tristă o să fie. 

Hodges îşi notează numărul şi sună după ce cumnata 
termină de văicărit. Nancy Alderson răspunde imediat. El se 
prezintă şi îi dă vestea. 

După un moment de tăcere stupefiată, femeia 
bolboroseşte: 

— Nu, nu se poate. Vă înşelaţi, domnule detectiv Hodges. 

Nu se oboseşte să o corecteze, pentru că i se pare foarte 
interesant ce aude. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că sunt fericite. Se înţeleg atât de bine, se uită 
la televizor împreună şi la filme de pe DVD-uri şi la 
emisiunile alea culinare sau la emisiunile alea cu multe 
femei care povestesc despre chestii nostime şi au invitate 
în studio tot felul de vedete. N-o să vă vină să credeţi, dar 
în casa aia se râde foarte mult. 

Nancy Alderson ezită puţin şi apoi continuă: 

— Sunteţi absolut convins că vorbim despre aceleaşi 
persoane? Despre Jan Ellerton şi Marty Stover. 

— Cu regret trebuie să vă spun că da, sunt convins. 

— Dar... a învăţat să-şi accepte situaţia. Marty, despre ea 
vorbesc. Martine. Îmi zicea că e mai uşor să te obişnuieşti 
cu faptul că eşti paralizată decât cu faptul că eşti fată 
bătrână. Vorbeam tot timpul despre asta, despre cum e 
viaţa în singurătate. Că eram amândouă singure, ştiţi? Mie 
mi-a murit bărbatul. 

— Spuneţi că nu a existat niciun domn Stover? 

— Ba a existat. Janice s-a măritat în tinereţe cu un 
anume domn Stover. Mariajul ăsta a durat foarte puţin, aşa 
am înţeles eu, dar ea zicea că nu l-a regretat niciodată 
pentru că de pe urma lui a avut-o pe Martine. Şi Marty a 
avut un iubit cu puţină vreme înainte de accidentul ei, dar 
prietenul ăsta a făcut un infarct. Şi gata, a murit. Marty 
zicea că tipul încerca să se menţină în formă şi că se ducea 
de trei ori pe săptămână la un club de fitness din centru. 
Zicea că tocmai forma aia în care voia el să se menţină l-a 
distrus. Pentru că inima îi era prea puternică şi, atunci când 


— 54 — 


a dat rateu, s-a făcut fărâme. 

Hodges, ca unul care a supravieţuit unui infarct 
miocardic, îşi spune: Să ţin minte să nu calc prin vreun club 
de fitness. 

— Marty zicea că cea mai rea paralizie este să fii singur 
după moartea cuiva drag. Eu nu simt chiar la fel după Bill al 
meu, dar ştiu ce voia să spună. Reverendul Henreid venea 
des în vizită la ea. Marty zice că-i îndrumătorul ei spiritual. 
Dar chiar şi atunci când nu venea, ea şi cu Jan se rugau 
zilnic. În fiecare zi la prânz. Şi Marty mai zicea că vrea să 
facă un curs de contabilitate online, pentru că acolo sunt o 
grămadă de cursuri pentru oameni cu dizabilităţile ei. Ştiaţi 
asta? 

— Nu, nu ştiam, spune Hodges. i , 

Scrie pe blocnotes STOVER INTENȚIONA SA FACA 
CURSURI CONTABILITATE PE INTERNET şi îl întoarce ca să 
vadă şi Holly. Ea ridică din sprâncene. 

— Din când în când mai plângeau şi aveau momentele lor 
de tristeţe, sigur că da, dar cea mai mare parte a timpului 
erau fericite. Cel puţin... nu ştiu... 

— Ce anume vrei să spui, Nancy? 

Hodges face trecerea la numele de botez - alt truc de 
politai bătrân - fără să se gândească. 

— O, probabil că nu-i nimic. Marty părea la fel de veselă 
ca întotdeauna, ca o gărgăriţă. Nici nu vă puteţi imagina de 
câtă iubire este ea în stare şi cât de spirituală şi cum vede 
mereu partea plină a paharului. Insă Jan parcă mi s-a părut 
puţin mai retrasă în ultima vreme, de parcă ar fi apăsat-o 
ceva pe suflet. M-am gândit că are probleme cu banii sau 
că suferă de melancolia de după Crăciun. Nici n-am visat 
că... 

Se smiorcăie puţin şi spune: 

— Scuze, trebuie să-mi suflu nasul. 

— Sigur. 

Holly trage blocnotesul spre ea. Are un scris mărunt - 
parcă uşor constipat, îşi spune Hodges adesea - aşa că 
trebuie să ridice carneţelul până aproape de nas ca să 
poată citi: Intreab-o de Zappit! 


— 55 — 


Un sunet puternic de claxon îi face urechea să ţiuie. 
Nancy Alderson îşi suflă nasul. 

— Scuze. 

— Nu face nimic. Nancy, se întâmplă cumva să ştii dacă 
doamna Ellerton avea o tabletă cu jocuri? De culoare roz. 

— Doamne sfinte, da' de unde ştiţi? 

— Nu ştiu nimic, mărturiseşte sincer Hodges. Sunt un 
simplu detectiv ieşit la pensie, căruia i s-a încredinţat o listă 
cu întrebări pe care să le pună. 

— Zicea că i-a dat-o un bărbat. Şi că i-a spus că era 
gratis dacă promitea să completeze un chestionar, pe care 
să-l trimită la firma producătoare. Aparatul ăla era puţin 
mai gros decât o carte broşată. Şi n-a făcut nimic cu el la 
început... 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Nu-mi aduc aminte precis, dar sigur înainte de 
Crăciun. Eu l-am văzut prima oară pe măsuţa din living. ŞI 
ştiu că a rămas acolo, cu chestionarul împăturit peste el, 
până după Crăciun. Ţin minte că nu mai era brăduţul. Şi 
după aia l-am văzut într-o zi pe masa din bucătărie. Jan mi- 
a spus că l-a deschis doar ca să vadă ce poate să facă şi a 
descoperit că avea mai multe tipuri de Solitaire, zeci de 
tipuri: Klondike şi Picture şi Pyramid. Aşa că, din moment ce 
a început să-l folosească, a completat chestionarul şi l-a 
expediat. 

— Obişnuia să încarce aparatul acesta la priza din baia lui 
Marty? 

— Da, pentru că îi era mai la îndemână. Ştiţi, petrecea 
foarte mult timp în partea aceea a casei. 

— Mda. Ziceai că doamna Ellerton a devenit retrasă... 

— Puțin mai retrasă, îl corectează imediat Nancy 
Alderson. În cea mai mare parte a timpului era la fel ca 
întotdeauna. O gărgăriţă iubitoare şi veselă, la fel ca Marty. 

— Dar o frământa ceva. 

— Da, aşa cred. 

— O apăsa ceva. 

— Păi... 

— Şi asta s-a întâmplat cam tot în perioada în care a 


BB 


primit dispozitivul ăla cu jocuri? 

— Acum, că stau să mă gândesc, cred că da. Dar de ce 
să o deprime So!itaire-ul de pe tableta aia roz? 

— Nu ştiu, mărturiseşte Hodges. 

Notează DEPRIMATA pe blocnotes. | se pare semnificativă 
trecerea de la starea anterioară, de lipsă de 
comunicativitate la cea de depresie. 

— Au fost anunţate rudele? întreabă menajera. Nu au pe 
nimeni din familie în oraş, dar ştiu că există nişte veri în 
Ohio şi parcă alţii în Kansas. Sau poate în Indiana. Ar trebui 
să le găsiţi numele în agenda din casă. 

— Chiar acum poliţia se ocupă de această chestiune, o 
linişteşte Hodges. 

Dar are de gând să-l sune mai târziu pe Pete ca să 
verifice. Probabil că vechiul lui partener se va enerva, dar 
lui Hodges nu-i pasă. Durerea lui Nancy Alderson răzbate 
prin fiecare cuvânt pe care îl rosteşte şi el vrea să i-o aline 
cum poate mai bine. 

— Pot să-ţi mai pun o întrebare? 

— Sigur. 

— Ai observat cumva pe cineva dând târcoale casei? 
Cineva care nu avea nicio treabă acolo? 

Holly bâţâie cu putere din cap. 

— Ce întrebare e asta? exclamă surprinsă Alderson. Doar 
nu vă imaginaţi că un străin... 

— Nu-mi imaginez nimic, spune Hodges cu blândeţe. Nu 
fac decât să ajut poliţia pentru că au fost multe reduceri de 
personal în ultimii ani. Primăria a tăiat mult din bugetele 
instituţiilor. 

— Ştiu, este îngrozitor. 

— Aşa că am primit lista cu întrebări, iar aceasta este 
ultima. 

— Ce să vă zic? Ar fi trebuit să văd dacă era cineva, 
datorită pasajului care face legătura între casă şi garaj. 
Garajul are încălzire, aşa că acolo se află şi cămara şi 
maşina de spălat. Aşa că toată ziua merg încolo şi încoace 
pe pasajul ăla şi de acolo se vede foarte bine strada. Dar 
aproape nimeni nu ajunge până în capătul ei, pentru că vila 


y 


lui Jan şi Mary este ultima de pe Hilltop Court. După ea nu 
mai e decât sensul giratoriu. Bineînţeles că trec pe acolo 
poştaşul şi cei de la UPS. Ba, câteodată, şi cei de la FedEx. 
Însă, dacă nu se rătăceşte cineva pe acolo, capătul ăla al 
străzii este doar al nostru. 

— Deci n-ai văzut pe nimeni. 

— Nu, domnule, sunt sigură că nu. 

— Nici pe bărbatul care i-a dat doamnei Ellerton tableta 
cu jocuri? 

— Nu. El a abordat-o la băcănia Ridgeline Foods, de la 
poalele dealului, unde City Avenue se intersectează cu 
Hilltop Court. Mai e şi un Market Kroger cam la un kilometru 
şi jumătate de noi, în centrul comercial de pe City Avenue, 
dar Janice nu vrea să se ducă acolo, chiar dacă e mai ieftin, 
pentru că zice că trebuie să cumperi de la producătorii 
locali, ca să-i încurajezi şi să... să... 

Femeia începe să plângă în hohote. 

— Da’ de acum încolo n-o să mai cumpere de nicăieri, 
nu-i aşa? Of, Doamne, nici nu-mi vine să cred ce mi-aţi 
spus! Pentru nimic în lume Jan nu i-ar fi făcut vreun rău lui 
Marty. 

— Este foarte trist ce s-a întâmplat, murmură Hodges. 

— Înseamnă că trebuie să mă întorc chiar azi, spune 
Alderson, vorbind mai degrabă cu sine însăşi. Rudele n-au 
cum să vină aşa de repede şi cineva trebuie să facă toate 
pregătirile necesare. 

Ultima îndatorire a menajerei, îşi zice Hodges, căruia 
ideea aceasta i se pare deopotrivă emoţionantă şi 
înfiorătoare. 

— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, Nancy. Acum te 
las să-ţi vezi de... 

— Fireşte, a mai fost şi tipul ăla mai în vârstă. 

— Care tip mai în vârstă? 

— L-am văzut de mai multe ori în faţă la numărul 1588. 
Parcă lângă bordură şi stătea pur şi simplu pe trotuar şi se 
uita la casă. E vizavi de noi şi puţin mai la vale. Poate n-aţi 
observat-o, dar să ştiţi că are un semn pe care scrie că-i de 
vânzare. 


Hodges a observat-o, dar nu-i spune. Nu vrea s-o 
întrerupă. 

— Odată chiar a traversat curtea ca să se uite pe geamul 
de la logie, dar asta a fost înainte de ultimul viscol. Cred că 
voia să vadă cum arată pe dinăuntru. 

Se întrerupe şi scoate un hohot de râs înlăcrimat. 

— Deşi în niciun caz nu arăta ca unul care să-şi permită o 
casă ca aia. 

— Nu? 

— Nt! Era îmbrăcat cu haine de meseriaş, pantaloni verzi, 
din ăia de lucru, şi avea hanoracul lipit cu nişte bandă 
adezivă acolo unde i se rupsese. Ca să nu mai zic că şi 
maşina era foarte veche, cu pete de grund. Răposatul meu 
soţ îi zicea „lacul săracului”. 

— Ştii cumva ce marcă era? Aa 

Hodges întoarce pagina blocnotesului şi scrie AFLA CAND 
A FOST ULTIMUL VISCOL. Holly citeşte şi dă din cap. 

— Nu, îmi pare rău. Nu mă pricep la maşini. Nici măcar 
nu-mi aduc aminte ce culoare era. Ştiu doar că avea petele 
alea de grund. Domnule Hodges, sunteţi convins că nu s-a 
făcut vreo greşeală? 

Aproape că-l imploră. 

— Mi-aş dori să-ţi pot spune că da, Nancy. Dar nu pot. Mi- 
ai fost de mare ajutor. 

— Da? 

Parcă nu i-ar veni să creadă. 

Hodges îi dictează numărul lui de telefon, pe cel al lui 
Holly şi pe cel de la birou. li spune să sune dacă îşi mai 
aduce aminte de ceva. li spune că presa ar putea să se 
intereseze de acest caz, pentru că Martine a rămas 
paralizată în urma Masacrului de la Complexul Municipal din 
2009 şi o asigură că, dacă nu vrea, nu-i obligată să 
vorbească cu ziariştii şi cu reporterii de televiziune. 

Când îşi spun „la revedere”, Nancy Alderson plânge din 
nou. 


9 


O scoate pe Holly la prânz la Panda Garden, un mic 
restaurant chinezesc de pe strada unde se află biroul lor. 
Este devreme şi sunt aproape singuri în local. Holly a 
renunţat la carne şi comandă tăiţei chow mein cu legume. 
Lui Hodges i-ar plăcea să guste din carnea de vită picantă, 
dar ştie că astăzi stomacul lui nu o va suporta, aşa că se 
mulţumeşte cu o porţie de miel la wok, cu sos dulce. 
Mănâncă amândoi cu beţişoare - Holly, pentru că ştie cum; 
iar Hodges, pentru că aşa nu mai hăpăie şi ar putea preveni 
incendiul din măruntaie, care i se declanşează de obicei 
după masă. 

Holly îl anunţă: 

— Ultimul viscol a fost pe nouăsprezece decembrie. 
Agenţia de Meteorologie a raportat un strat de zăpadă de 
douăzeci şi opt de centimetri în Piaţa Statului şi treizeci şi 
trei în Parcul Branson. Nu ceva colosal, însă cel mai mare 
din iarna asta nu a avut decât zece centimetri. 

— Cu şase zile înainte de Crăciun. Cam tot atunci când 
Janice Ellerton a primit Zappit-ul, după spusele lui Alderson. 

— Crezi că bărbatul care i l-a dat este unul şi acelaşi cu 
cel care se uita la casa aia. 

Hodges studiază bucata de broccoli din furculiţă. Cică îţi 
face bine, la fel ca toate legumele cu gust scârbos. 

— Nu cred că doamna Ellerton ar fi acceptat ceva din 
partea unui tip cu un hanorac lipit cu bandă adezivă. Nu 
exclud această posibilitate, dar mi se pare puţin probabil. 

— Termină-ţi mâncarea, Bill. 

Hodges mănâncă, deşi nu prea are poftă de mâncare în 
ultimul timp, nici măcar atunci când nu-l doare stomacul. 
De fiecare dată când i se opreşte îmbucătura în gât, bea o 
gură de ceai şi reuşeşte s-o înghită. Nu-i rea ideea asta, 
deoarece i se pare că îi face bine ceaiul. Se gândeşte la 
rezultatele analizelor pe care nu le-a văzut încă şi îi trece 
prin minte că problema ar putea să fie mai gravă decât un 
simplu ulcer. Că un ulcer ar fi cea mai bună veste pe care i- 
ar putea-o da doctorul. Pentru că există medicamente care 
vindecă ulcerul. Dar nu prea sunt medicamente pentru alte 
boli. 


Când reuşeşte să vadă centrul farfuriei (lisuse, cât de 
multă mâncare a mai rămas pe margini!), pune jos 
beţişoarele şi zice: 

— Am descoperit ceva cât timp tu o căutai pe Nancy 
Alderson. 

— Spune-mi. 

— Am citit despre cum stă treaba cu Zappit-urile astea. 
Uluitor cum apar peste noapte firmele astea de programe 
pentru computere şi dispar la fel de repede. Ca păpădiile 
când bate vântul. Tableta asta nu a monopolizat piaţa 
jocurilor video. Nici pe departe. Era prea simplă, prea 
scumpă, plus că în domeniul ăsta competiţia este acerbă. 
Acţiunile Zappit Inc. au coborât foarte mult şi au fost 
cumpărate de o companie care se cheamă Sunrise 
Solutions. Acum doi ani, compania asta a intrat în faliment 
şi de atunci nu se mai ştie nimic despre ea. Ceea ce 
înseamnă că au dispărut şi Zappit-urile, iar individul care 
împarte tabletă cu jocuri în dreapta şi în stânga trebuie că 
este un escroc. 

Holly îşi dă repede seama unde bate. 

— Deci chestionarul ăla a fost o abureală ca să dea 
puţină... cum îi zice?... verosimilitate. Totuşi, individul nu 
voia s-o stoarcă de bani, nu? 

— Nu. Cel puţin, din câte ştim noi. 

— E ceva ce nu se leagă în toată povestea asta, Bill. Ai 
de gând să le spui domnului detectiv Huntley şi Mimozei cu 
Ochi Cenuşii? 

Hodges a luat în furculiţă cea mai mică bucăţică de miel 
de pe farfurie şi profită de ocazie să scape de ea. 

— Spune-mi, Holly, de ce n-o placi pe Isabelle? 

— Crede că sunt nebună, răspunde ea pe un ton sec. De- 
aia. 

— Sunt convins că nu vrea să... 

— Ba da. Vrea. Probabil îşi imaginează şi că sunt un 
pericol pentru cei din jur, din cauză că l-am pocnit pe Brady 
Harstfield aşa cum l-am pocnit la concertul trupei 'Round 
Here. Da' mie nu-mi pasă. Aş face-o din nou. Aş face-o de 
încă o mie de ori! 


= În 


Hodges îi acoperă mâna micuță cu palma lui mare. 
Beţişoarele din pumnul lui Holly vibrează ca un diapazon. 

— Ştiu că ai face-o şi ai avea dreptate de fiecare dată. Ai 
salvat cel puţin o mie de vieţi. 

Holly îşi trage mâna şi se apucă să culeagă boabele de 
orez rămase pe farfurie. 

— Nu-i nicio chestie. Nu mă deranjează părerea ei. Toată 
viaţa mea am avut de-a face cu oameni care credeau că 
sunt nebună, începând cu părinţii mei. Dar mai este ceva. 
Isabelle se mulţumeşte să vadă doar ce are în faţa ochilor şi 
nu-i plac oamenii care văd mai multe sau măcar încearcă 
să vadă mai multe. Aceeaşi părere o are şi despre tine, Bill. 
E geloasă pe tine. Din cauza lui Pete. 

Hodges nu spune nimic. Nu a luat niciodată în calcul o 
asemenea ipoteză. 

Holly lasă beţişoarele din mână. 

— Nu mi-ai răspuns. Ai de gând să le povesteşti ce am 
descoperit până acum? 

— Încă nu. Mai vreau să fac ceva înainte de asta, asta 
dacă vrei să te ocupi tu de birou după-amiază. 

Holly surâde către resturile de chow mein din farfurie. 

— Mă ocup mereu. 


10 


Nu numai Bill Hodges a antipatizat-o din prima clipă pe 
asistenta-şefă care a înlocuit-o pe Becky Helmington. 
Clinica pentru Traumatisme Cranio-Cerebrale este numită 
„Ghetoul” în jargonul celorlalte asistente, infirmiere şi 
infirmieri care lucrează acolo. lar nu după multă vreme 
Ruth Scapelli a ajuns să fie numită Sora Ratched!*. În doar 
trei luni a transferat trei asistente din cauza unor greşeli 
minore şi a concediat un infirmier pe care l-a prins fumând 
în debaraua cu materiale. De asemenea, a interzis anumite 
uniforme mai colorate, pe motiv că ar fi fost „prea 
deranjante” sau „prea sugestive”. 


14 Sora Ratched - asistentă despotică, personaj din romanul Zbor 
deasupra unui cuib de cuci, scris în 1962 de Ken Kesey (nitr.). 


== 62 = 


Însă doctorii o agreează. O consideră promptă şi 
competentă. Şi cu pacienţii se comportă prompt şi 
competent, dar cu foarte mare răceală, sub care se simte o 
oarecare tentă de dispreţ. Deşi Ruth Scapelli nu permite 
nimănui să folosească termeni precum „legumă”, „hoit” 
sau „mortăciune” în discuţiile despre pacienţi, nici măcar 
când este vorba despre cei care nu mai au nicio şansă de 
însănătoşire, se poate spune totuşi că are o anumită 
atitudine faţă de aceştia. 

— Nu contest, ştie meserie, i-a spus una dintre infirmiere 
alteia în sala unde îşi petreceau pauza, la scurtă vreme 
după ce Scapelli îşi preluase postul. Dar parcă-i lipseşte 
ceva. 

Cealaltă infirmieră avea o vechime de treizeci de ani în 
domeniu şi le văzuse pe toate. Acum s-a gândit puţin şi 
apoi a rostit un singur cuvânt... dar acel cuvânt a fost exact 
le mot juste: 

— Compasiunea. 

Cu toate acestea, Scapelli niciodată nu dă dovadă de 
răceală sau dispreţ atunci când îl însoţeşte pe Felix 
Babineau, şeful secţiei neuro. Nu că el ar observa ceva. Unii 
dintre ceilalti doctori au băgat de seamă, dar nu multora 
dintre ei le pasă: comportamentul unor creaturi inferioare, 
aşa cum le consideră ei pe asistente - chiar şi pe 
asistentele şefe - sunt mult sub preocupările lor de mari 
seniori. 

Este ca şi cum Scapelli ar nutri convingerea că, indiferent 
care le-ar fi diagnosticul, toţi pacienţii Clinicii pentru 
Traumatisme  Cranio-cerebrale au o mare parte din 
răspunderea pentru starea lor actuală. Şi că, dacă şi-ar da 
mai mult silinţa, cu siguranţă că şi-ar recăpăta cel puţin 
câteva dintre facultăţile iniţiale. Însă îşi îndeplineşte 
sarcinile de serviciu, de cele mai multe ori destul de bine, 
mai bine decât Becky Helmington, mult mai simpatizată de 
personalul din subordine. Dacă ar fi aflat de această 
comparaţie, Scapelli ar fi zis că nu se află aici ca să fie 
simpatizată. Se află aici ca să aibă grijă de pacienţi şi gata. 
Punct. 


22103 


Însă în Ghetou există totuşi şi un pacient vechi pe care îl 
detestă din tot sufletul ei. Pacientul acela este Brady 
Hartsfield. Şi nu îl urăşte pentru că ar avea vreun prieten 
sau vreo rudă care să fi fost ucisă sau rănită la Complexul 
Municipal, ci pentru că are impresia că Brady Hartsfield se 
preface. Că nu are nici pe dracu’, dar că evită astfel 
pedeapsa pe care o merită cu vârf şi îndesat. De cele mai 
multe ori, preferă să le lase pe celelalte asistente să se 
ocupe de el, pentru că, doar simpla lui vedere era de ajuns 
s-o umple de furie la gândul că sistemul a putut fi atât de 
uşor învins de această creatură malefică. lar furia aceea o 
ţinea chiar şi o zi întreagă. Şi se mai ţine deoparte şi din alt 
motiv: simte că nu poate avea încredere deplină în sine 
atunci când se află în rezerva lui. Au fost două situaţii în 
care a făcut ceva. Genul de lucru care, dacă ar fi 
descoperit, ar avea ca rezultat concedierea ei. Insă, în 
această amiază de ianuarie, în timp ce Hodges şi Holly îşi 
încheie prânzul la restaurantul chinezesc, Ruth Scapelli 
simte că ceva o cheamă în rezerva 217. Şi nu se poate 
opune. Insă astăzi a fost obligată să intre acolo, pentru că 
doctorul Babineau insistă să-l însoţească la vizite, iar Brady 
este o vedetă printre pacienţii săi. Nu conteneşte să se 
minuneze cât de mult i s-a îmbunătăţit starea. 

— N-ar fi trebuit să mai iasă din comă, i-a spus Babineau 
la scurt timp după ce Scapelli şi-a luat în primire postul din 
Ghetou. 

Doctorul acesta este un sloi de gheaţă, dar parcă se mai 
înviorează atunci când vorbeşte despre Brady. 

— Şi uită-te la el acum! Poate să se deplaseze pe 
distanţe scurte. Fireşte, cu ajutor. Se poate hrăni singur şi 
poate răspunde fie verbal, fie prin semne la întrebări 
simple. 

Are, de asemenea, şi obiceiul de a-şi vâri furculiţa în ochi, 
ar fi putut adăuga Ruth Scapelli (însă nu o face), iar 
răspunsurile lui verbale sunt mai degrabă nişte bălmăjeli 
într-o limbă păsărească înţeleasă doar de el: /a-/a, pa-pa, 
lu-lu. Şi mai este şi chestiunea funcţiilor de defecaţie şi 
urinare. Dacă-i pui un scutec absorbant, totul este în 


== 64 


regulă. l-I scoţi şi face pipi în pat cu o regularitate demnă 
de precizia unui ceasornic. Face şi treaba mare dacă poate. 
De parcă ar şti că le dă bătaie de cap. lar Scapelli crede că 
realmente ştie. 

Mai ştie şi altceva, în această privinţă nu există nicio 
îndoială. Ştie că Scapelli nu poate să-l sufere. Chiar în 
dimineaţa asta, după ce s-a terminat consultaţia şi doctorul 
Babineau se spăla pe mâini în grupul sanitar al rezervei, 
Brady şi-a ridicat capul, s-a uitat la ea şi şi-a dus o mână la 
piept. Şi-a chircit pumnul cu mult efort. Şi i-a arătat degetul 
mijlociu. 

În primul moment, lui Scapelli nu i-a venit să-şi creadă 
ochilor: Brady Hartsfield îi făcea un gest obscen. Apoi, când 
nu s-a mai auzit apa curgând la baie, i-au pocnit din senin 
doi nasturi de la uniformă, lăsând să i se vadă mijlocul 
sutienului robust pe care îl poartă (Playtex 18-Hour 
Confort). Nu crede zvonurile care circulă despre rebutul 
acesta de om, dar... 

Şi Brady Hartsfield i-a zâmbit. A rânjit la ea. 

Acum se îndreaptă către rezerva 217, în muzica 
relaxantă care vine de la difuzoarele de lângă tavan. Şi-a 
pus uniforma de rezervă, aceea roz, pe care o ţine în 
dulapul din vestiar şi care nu-i prea place. Se uită în ambele 
direcţii, ca să se asigure că nu o bagă nimeni în seamă. 
Apoi se preface că ar studia fişa medicală a lui Hartsfield, în 
caz că ar mai fi pe undeva o pereche de ochi indiscreţi pe 
care nu i-a observat. Şi se strecoară înăuntru. Brady stă pe 
scaunul de lângă fereastră - locul lui obişnuit. Este 
îmbrăcat cu una dintre cele patru cămăşi în carouri pe care 
le are şi cu o pereche de jeanşi. Este pieptănat şi are obrajii 
catifelaţi ca un bebeluş. Insigna prinsă la buzunarul de la 
piept anunţă: SUNT BĂRBIERIT DE INFIRMIERA BARBARA! 

Trăieşte ca Donald Trump, îşi spune Ruth Scapelli. A ucis 
opt oameni, a rănit Dumnezeu ştie câţi alţii şi după aia a 
vrut să omoare mii de adolescente la un concert de muzică 
rock. Şi uite-l cât de bine o duce aici: are slugi care-i 
servesc mâncarea, care-i spală hainele, care-l bărbieresc. | 
se face masaj de trei ori pe săptămână. Este transportat la 


spa de patru ori pe săptămână şi zace în jacuzzi cu orele. 

Trăieşte ca Donald Trump? Aş! mai degrabă ca un şeic 
dintr-o ţară cu mult petrol din Orientul Mijlociu. 

Şi dacă i-ar spune lui Babineau că Hartsfield i-a arătat 
degetul? 

O, nu, ar zice. O, nici vorbă, Soră Scapelli! Ce ai văzut 
dumneata a fost doar o contracție involuntară a mușchilor. 
Incă nu stăpâneşte acele mecanisme ale gândirii care ar 
duce la un asemenea gest. Şi chiar dacă le-ar stăpâni, de 
ce să facă gestul acesta faţă de dumneata? 

— Pentru că nu mă placi, zice ea, aplecându-se şi 
proptindu-se cu mâinile de genunchii acoperiţi cu fusta roz. 
Nu-i aşa, domnule Hartsfield? Înseamnă că suntem chit, 
pentru că nici eu nu te plac. 

Nu se uită la ea şi nici nu dă vreun semn că ar fi auzit-o. 
Priveşte pe fereastră, la parcarea de vizavi. De auzit a 
auzit-o, e convinsă de asta; iar faptul că nu recunoaşte o 
înfurie şi mai tare. Atunci când ea vorbeşte, oamenii sunt 
obligați să o asculte. 

— Adică ar trebui să cred că mi-ai smuls nasturii de la 
uniformă prin puterea minţii? 

Nimic. 

— Nu sunt proastă. Oricum voiam s-o schimb. Mi-era 
puţin prea strâmtă peste piept. Poate reuşeşti să-i păcăleşti 
pe ceilalţi, domnule Hartsfield, însă nu şi pe mine. Nu eşti 
capabil de nimic. Doar zaci acolo. Şi îţi murdăreşti patul de 
câte ori ai ocazia. 

Se uită la uşă ca să se convingă că este închisă, apoi se 
îndreaptă de mijloc şi întinde mâna stângă. 

— Ai distrus atâţia oameni. Mulţi încă mai pătimesc din 
cauza ta. Eşti fericit? Eşti, nu-i aşa? Jie ţi-ar plăcea să treci 
prin ce-au trecut ei? Vrei să aflăm? 

Mai întâi îi atinge vârful sfârcului de sub cămaşă, apoi îl 
apucă strâns între degetul mare şi arătător. Are unghiile 
scurte, dar şi le înfige în carnea lui cât de tare poate. 
Răsuceşte într-o parte. Apoi în cealaltă. 

— Asta-i durerea, domnule Hartsfield. Îţi place? 

Chipul lui rămâne inexpresiv, iar asta o înfurie şi mai 


— 66 — 


tare. Se apleacă mai mult către el, până ajung aproape nas 
în nas. Faţa ei seamănă mai mult ca oricând cu un pumn 
încleştat. Ochii albaştri i s-au bulbucat în spatele 
ochelarilor. La colţurile gurii au apărut câţiva stropi de 
salivă. 

— AŞ putea să-ţi fac la fel şi la testicule, şopteşte ea. ŞI 
poate că o voi face. 

Da. Ar putea. Că doar n-o s-o pârască la doctorul 
Babineau. Nu-i capabil să rostească decât vreo patruzeci de 
cuvinte - şi alea neinteligibile. Ma; vreau cereale iese Am- 
au-se-ale. Cam aşa se făcea că vorbesc actorii în roluri de 
piei-roşii din westernurile vechi. Singurul lucru pe care îl 
spune foarte clar este O vreau pe mama şi, de câteva ori, 
Scapelli s-a bucurat nespus să-l poată anunţa din nou că 
mama lui este moartă. _ 

Îi răsuceşte sfârcul în toate părţile. În sensul acelor de 
ceasornic, apoi invers. Îl strânge cât de tare poate - are 
mâini de asistentă medicală, mâini puternice. 

— Ai senzaţia că doctorul Babineau e animăluţul tău, cu 
care poţi face ce vrei. Numai că-i exact pe dos. Tu eşti 
animăluţul lui. Porcuşorul lui de Guineea. Îşi imaginează că 
eu nu ştiu că-ţi dă medicamente experimentale, dar uite că 
ştiu. Zice că-ţi dă vitamine. Vitamine, pe dracu’! Eu ştiu 
absolut tot ce se petrece aici. Are impresia că o să te facă 
bine, dar asta n-o să se întâmple niciodată. Eşti prea dus. Şi 
dacă ar reuşi? Atunci ai să fii judecat şi ai să putrezeşti în 
puşcărie. Să ştii că nu există jacuzzi la penitenciarul 
Waynesville. 

Atât de tare îl ciupeşte de sfârc că îi ies în relief 
tendoanele de la încheietura mâinii. Însă el tot nu dă vreun 
semn că ar simţi ceva, continuă să se uite la parcarea de 
afară. Chipul lui este o pagină goală. Dacă va mai insista, o 
să vadă o infirmieră vânătaia şi va nota observaţia asta în 
fişa medicală. 

Îi dă drumul şi face un pas înapoi. Gâfâie tare. Pe 
neaşteptate, jaluzeaua de la fereastră scoate un huruit ca 
de oase care se lovesc unele de altele într-un sac. 
Zgomotul o face să se cutremure şi să privească în jur. 


== 0 


Când se întoarce iarăşi cu faţa la el, vede că Hartsfield nu 
se mai uită la parcare. Se uită la ea. Se uită la ea cu ochi 
limpezi şi lucizi. În sufletul lui Scapelli scapără spaima şi 
mai face un pas în spate. 

— l-aş putea face raport lui Babineau, spune ea, dar 
doctorii se pricep să scape basma curată, mai cu seamă 
atunci când este cuvântul lor împotriva cuvântului unei 
asistente, fie ea şi şefă. Dar, în fond, de ce aş face-o? Să 
facă pe tine oricâte experienţe are el chef. Chiar şi 
Waynesville este un loc prea bun pentru cineva ca tine, 
domnule Hartsfield. Poate la un moment dat Babineau o să- 
ţi dea un medicament care o să te omoare. Pentru că asta 
meriţi. 

De pe coridor se aude zăngănitul căruciorului pe care se 
aduce mâncarea pacienţilor: cineva mănâncă mai târziu. 
Ruth Scapelli tresare ca trezită brusc din somn. Merge cu 
spatele spre uşă, privind de la Hartsfield la jaluzeaua - 
tăcută acum - şi iar la Hartsfield. 

— Te las să te gândeşti la faptele tale, dar mai vreau să- 
ţi spun un singur lucru. O singură dată dacă îmi mai faci 
gestul ăla obscen, o să mă ocup de testiculele tale. 

Mâna lui Brady se ridică foarte încet de pe genunchi. 
Parcurge traseul până în dreptul pieptului. Tremură, însă 
aceasta este o problemă de control al muşchilor. Datorită 
celor zece şedinţe săptămânale de fizioterapie, şi-a 
recăpătat o parte din tonusul muscular. 

Scapelli se holbează la el, nevenindu-i să creadă. Degetul 
mijlociu al lui Brady se înalţă lent spre ea. 

Apare şi zâmbetul ăla neruşinat. 

— Eşti anormal, spune ea cu glas scăzut. Eşti un 
monstru. 

Însă nu se mai apropie de el. Din senin, a cuprins-o o 
teamă iraţională de ce ar putea să păţească dacă ar face-o. 


11 


Tom Saubers este foarte bucuros să-i poată face lui 
Hodges serviciul cerut, chiar dacă asta înseamnă să-şi 


— 68 — 


reprogrameze vreo două dintre întâlnirile de după-amiază. 
li datorează lui Bill Hodges mult mai mult decât un simplu 
tur printr-o casă goală din Ridgedale; în fond, fostul poliţist 
- cu ajutorul prietenilor săi, Holly şi Jerome - a salvat vieţile 
fiului şi fiicei sale. Poate şi viaţa soţiei. 

Tastează codul sistemului de alarmă din vestibul, citind 
cifrele de pe o bucăţică de hârtie prinsă cu o agrafă de 
dosarul pe care l-a luat cu el. Paşii le răsună prin camerele 
de la parter, iar Tom nu se poate abţine şi începe să-şi 
recite prezentarea învățată pe dinafară. Da, sigur, este 
destul de departe de centru, fără discuţie; însă aici te poţi 
bucura de toate serviciile municipalităţii - apă curentă, 
canalizare, deszăpezire, colectarea gunoiului, autobuze 
care să-i ducă pe copii la şcoală şi pe părinţi la treburile lor 
- fără să fii obligat să înduri zgomotul asurzitor al oraşului. 

— Proprietatea este conectată la cablu şi are cu mult mai 
multe facilităţi decât în mod obişnuit. 

— Super, dar nu vreau s-o cumpăr. 

Tom îl priveşte curios. 

— Da’ ce vrei? 

Hodges nu vede de ce nu i-ar spune adevărul. 

— Să aflu dacă a stat cineva aici ca să se uite la casa de 
vizavi. In weekend s-a petrecut acolo o crimă, urmată de 
sinucidere. 

— La numărul 1601? Dumnezeule mare, ce oroare! 

Da, chiar aşa, îşi spune Bill, şi pun pariu că deja te întrebi 
cu cine trebuie să iei legătura ca să devii agent imobiliar şi 
pentru casa asta. 

Nu că i-ar găsi vreo vină din asta. Tom Saubers a 
călătorit până în iad şi înapoi după Masacrul de la 
Complexul Municipal. 

— Vezi că ţi-ai uitat bastonul la parter, îi atrage atenţia 
Hodges, urcând spre camerele de la etaj. 

— Nu-l mai folosesc decât seara, mai cu seamă dacă 
plouă, spune Tom. Oamenii de ştiinţă pretind că 
încheieturile nu te dor deloc mai mult pe vreme umedă. 
Nişte tâmpiţi. Eu sunt dovada că vorba asta din bătrâni este 
adevărată. Uite, aici este dormitorul principal, poziţionat în 


aşa fel încât să fie bine luminat dimineaţa. Baia este 
elegantă şi spațioasă, cabina de duş este prevăzută cu 
funcţie de hidromasaj, şi mai încolo este... 

Da, frumoasă casă! îşi spune Hodges. Aşa cum trebuie să 
fie o casă din Ridgedale. Numai că nu se vede nicio urmă 
că ar fi intrat cineva de curând aici. 

— Ai văzut destul? îl întreabă Tom. 

— Da, cred că da. Tu ai observat vreun lucru care să nu 
mai fie la locul lui? 

— Absolut niciunul. lar alarma este una foarte bună. 
Dacă ar fi pătruns cineva cu forţa... 

— Da, da, îl opreşte Hodges. Scuze că te-am scos din 
casă pe un frig ca ăsta. 

— Prostii! Oricum trebuia să ies. Şi îmi pare bine că te- 
am văzut. 

les din casă pe uşa de la bucătărie. Tom o încuie cu grijă 
în urma lor. 

— Deşi trebuie să-ţi zic că mi se pare că ai slăbit 
îngrozitor de mult. 

— Mă rog, ştii ce se spune: niciodată nu eşti prea slab 
sau prea bogat. 

Ca urmare a rănilor căpătate în Masacrul de la Complexul 
Municipal, Tom a avut o perioadă când a fost şi prea slab, şi 
prea sărac. Aşa că acum schiţează un zâmbet de 
complezenţă la auzul acestei vechi zicale şi porneşte spre 
partea din faţă a casei. Hodges face câţiva paşi după el, 
apoi se opreşte brusc. 

— Putem să ne uităm şi în garaj? 

— Sigur, dar nu-i nimic acolo. 

— O singură privire. 

— Nu te laşi, nu? Om mai meticulos decât tine n-am 
văzut. Am înţeles, să trăiţi. Stai doar să găsesc cheia. 

Numai că nu are nevoie de cheie, deoarece uşa garajului 
este întredeschisă. Cei doi se uită amuţiţi la aşchiile din 
jurul broaştei, în cele din urmă, Tom murmură: 

— la te uită! 

— Să înţeleg că alarma nu acoperă şi garajul. 

— Înţelegi bine. N-are nicio protecţie. 


E e 


Hodges păşeşte în dreptunghiul cu pereţi simpli din lemn. 
Podeaua din ciment este plină cu urme de paşi. Hodges îşi 
vede aburul respirației, dar mai vede şi altceva. In stânga 
uşii este un scaun. Un scaun pe care a stat cineva ca să 
privească afară. 

De ceva vreme tot simte în partea stângă a abdomenului 
un disconfort din ce în ce mai mare, care iradiază până la 
şale, dar s-a obişnuit cu durerea aceasta. Plus că acum este 
temporar eclipsată de entuziasmul care l-a cuprins. 

Cineva a stat aici şi s-a uitat la casa de la numărul 1601, 
îşi spune el. Aş paria pe tot ce am, chit că n-am prea multe. 

Se întoarce şi se aşază pe scaunul suspectului. De-a 
curmezişul uşii sunt montate trei geamuri, iar cel din 
dreapta este şters de praf. Se uită prin el şi vede ferestrele 
uriaşe de la livingul casei cu numărul 1601. 

— Hei, Bill! exclamă Tom. E ceva sub scaun. 

Hodges se apleacă să se uite, deşi mişcarea asta îi 
aprinde un foc de artificii în măruntaie. Vede un disc negru, 
cu diametrul cam de şapte sau opt centimetri. Il ia uşor de 
muchie. Pe el este imprimat un singur cuvânt, cu litere 
aurii: STEINER. 

— E de la un aparat foto? îl întreabă Tom. 

— De la un binoclu. Departamentele de poliţie cu bugete 
dolofane sunt dotate cu binocluri marca Steiner. 

Şi cu un binoclu bun - iar din câte ştie Hodges, marca 
asta nu scoate binocluri proaste - persoana cu pricina ar fi 
văzut absolut tot ce se întâmplă în livingul doamnelor 
Ellerton şi Stover, cu condiţia să fi fost jaluzelele ridicate... 
aşa cum erau atunci când el şi cu Holly au fost acolo de 
dimineaţă. Păi, dacă doamnele ar fi urmărit postul CNN, 
suspectul ar fi putut chiar să citească banda de ştiri din 
partea de jos a ecranului. 

Hodges nu are o pungă specială pentru probe, dar îşi 
aduce aminte că şi-a pus în buzunar un pachet mare cu 
batiste din hârtie. Scoate două, înfăşoară în ele cu multă 
grijă capacul de lentilă şi bagă pachetul în buzunarul 
interior al hainei. Se ridică de pe scaun (provocându-şi un 
alt junghi în stomac: la dracu', durerea e mai mare în după- 


SSJ 


amiaza asta!) şi observă încă ceva. O singură literă, 
probabil scrijelită cu un briceag pe lemnul de susţinere a 
uşilor basculante de la intrarea în garaj. 

Este litera Z. 


12 


Mai au puţin până la aleea principală, când Hodges are 
parte de un alt musafir: o crampă cumplit de dureroasă în 
spatele genunchiului stâng. Parcă l-ar fi înjunghiat cineva 
fix acolo. Şi scoate un strigăt în care se împletesc surpriza 
şi durerea. Se apleacă şi începe să-şi maseze piciorul, 
încercând să scape de chinul care-l seacă la inimă. Sau, 
dacă nu să scape de tot, măcar să nu-l mai doară atât de 
tare. 

Se apleacă şi Tom, aşa că niciunul nu vede vechiul 
Chevrolet-Malibu trecând alene pe Hilltop Court. Vopseaua 
(fostă) albastră este acum acoperită cu pete de grund 
roşcat. Cetăţeanul în vârstă de la volan încetineşte şi mai 
tare ca să se poată uita bine la cei doi bărbaţi. După care 
accelerează şi, într-un nor albastru de gaze de eşapament, 
Chevroletul trece pe lângă casa doamnelor Ellerton şi 
Stover, îndreptându-se către sensul giratoriu de la capătul 
străzii. 

— Ce ai? se sperie Tom. Ce s-a întâmplat? 

— Un cârcel, scrâşneşte Hodges. 

— Freacă-l. 

Printre şuviţele de păr căzute în ochi, Hodges îi aruncă o 
privire dureros-amuzată. 

— Da' tu ce crezi că fac? 

— Lasă-mă pe mine. 

Tom Saubers, veteran în ale fizioterapiei din cauză că, în 
urmă cu şase ani, i-a trecut prin cap să se ducă la un târg 
de joburi, dă la o parte mâna lui Hodges. Apoi îşi scoate 
mănuşa şi îşi înfige degetele în piciorul lui Hodges. Tare. 

— Aoleu! lisuse! Doare ca dracu’! 

— Ştiu, spune Tom. N-am ce-i face. Trece-ţi uşor 
greutatea pe piciorul bun. 


Hodges se conformează. Chevroletul cu pete roşcate de 
grund trece iarăşi pe lângă ei. La fel de încet, numai că 
acum se îndreaptă în direcţie opusă, spre baza dealului. 
Şoferul le mai aruncă o privire lungă, după care 
accelerează din nou. 

— A început să mă mai lase, spune Hodges. Slavă 
Domnului! 

Nu-l mai doare genunchiul atât de tare, în schimb parcă i- 
a luat foc stomacul şi are senzaţia că i-a sărit un disc de la 
noadă. 

Tom se uită îngrijorat la el. 

— Sigur te simţi mai bine? 

— Mda. N-a fost decât o crampă musculară. 

— Sau poate un simptom al unei tromboze venoase 
profunde. Nu mai eşti tânăr, Bill. Ar trebui să te duci la 
medic. Pete nu m-ar ierta în vecii vecilor dacă ai păţi ceva 
când eşti cu mine. Nici soră-sa. Îţi datorăm foarte multe. 

— S-a aranjat. Am programare mâine la doctor, spune 
Hodges. Haide să plecăm de aici! E al naibii de frig. 

Coboară şchiopătând primele două sau trei trepte, dar 
apoi durerea din spatele genunchiului cedează complet şi 
este în stare să meargă normal. Mai normal decât Tom. Din 
cauza rendez-vous-ului cu Brady Hartsfield din luna aprilie a 
anului 2009, Tom Saubers va merge şchiopătând tot restul 
vieţii sale. 


13 


Când Hodges ajunge acasă, nu-l mai doare stomacul atât 
de tare, dar este frânt de oboseală. În ultimul timp 
oboseşte foarte repede şi îşi tot spune că-i din cauză că nu 
prea mai are poftă de mâncare. Insă se întreabă dacă oare 
aceasta o fi adevărata cauză. În drum spre casă, a auzit 
zgomotul de sticlă spartă şi strigătul băieţilor care se 
bucură de înscrierea punctului, dar el nu se uită niciodată la 
telefon atunci când conduce - pe de-o parte pentru că este 
un gest periculos (ba chiar ilegal în anumite state), dar mai 
cu seamă pentru că refuză să devină sclavul lui. 


aay pe ERE 


Plus că nu trebuie să fie clarvăzător ca să ştie cine i-a 
trimis cel puţin unul dintre aceste mesaje. Aşa că are 
răbdare până îşi pune haina în dulapul din vestibul, 
atingând uşor buzunarul interior ca să se asigure că mai 
este acolo capacul de la lentilă. 

Bineînţeles, primul mesaj este de la Holly. Trebuie să 
vorbim cu Pete şi Isabelle, dar sună-mă înainte. Am o 
l. 

Al doilea nu mai este de la ea. DI dr. Stamos vrea să 
discute cu dvs. de urgență. Sunteţi programat 
mâine, la 9 a.m. Vă rugăm să vă prezentați! 

Hodges se uită la ceas şi vede că, deşi ziua i s-a părut 
lungă cât o lună, nu este decât patru şi un sfert. Sună la 
cabinetul lui Stamos şi dă peste Marlee. O recunoaşte după 
glasul zglobiu de majoretă, care devine însă foarte serios 
după ce el se prezintă. Hodges habar nu are care sunt 
rezultatele analizelor, dar atitudinea tinerei îi spune că nu 
au cum să fie bune. Bine zicea pe vremuri Bob Dylan: n-ai 
nevoie de meteorolog ca să ştii de unde bate vântul. 

Se târguieşte cu Marlee şi o convinge să-i schimbe 
programarea pentru nouă şi jumătate, deoarece înainte 
vrea să discute cu Holly, Pete şi Isabelle. Nu vrea să-şi 
închipuie că vizita lui la cabinetul doctorului Stamos va fi 
urmată de internarea în spital, dar este realist, iar durerea 
aia cumplită din picior l-a băgat în toţi sperieţii. 

Marlee îl roagă să aştepte. Hodges ascultă o vreme un 
cântec al trupei Young Rascals!” (care acum ar trebui să se 
cheme Old Rascals). Apoi o aude din nou pe tânără: 

— Vă putem primi la nouă şi jumătate, domnule Hodges, 
însă domnul doctor Stamos mi-a cerut să subliniez faptul că 
trebuie neapărat să vă prezentaţi. 

Nu se poate stăpâni şi o întreabă: 

— Cât de rău este? 

— Nu am nicio informaţie referitoare la cazul 
dumneavoastră, îi spune Marlee, dar, dacă există o 
problemă, părerea mea este că ar trebui să vă ocupați de 


15 Young Rascals („Tinerii Ştrengari”) - formaţie rock din anii şaizeci 
(n.tr.); Old Rascals („Bătrânii Ştrengari”) (n.tr.). 


du 


ea cât de curând posibil. Nu credeţi? 

— Ba da, oftează el cu tristeţe. Categoric am să vin 
mâine. Mulţumesc frumos. 

Inchide şi priveşte lung la telefon. Pe ecran a pus o 
fotografie a fiicei sale la vârsta de şapte ani. Veselă şi 
zâmbitoare, dându-se în leagănul pe care îl montase el în 
curtea din spatele casei de pe Freeborn Avenue. Unde 
locuiau cu toţii. Pe vremea când încă mai erau o familie. 
Acum Allie are treizeci şi şase de ani, este divorțată, face 
terapie şi încearcă să-şi revină după o relaţie dureroasă cu 
un bărbat care i-a spus o poveste la fel de veche ca 
Geneza: O voi părăsi curând, numai că acum nu este 
momentul potrivit. 

Hodges lasă telefonul din mână şi îşi ridică bluza. 
Durerea din stânga abdomenului s-a mai domolit, 
redevenind jena aceea surdă cu care s-a obişnuit. lar asta-i 
de bine. Insă nu-i place proeminenţa pe care o observă sub 
stern. Parcă s-ar fi îndopat cu opt feluri de mâncare, deşi în 
realitate nu a reuşit să înghită decât jumătate din porţia de 
miel de la prânz, iar la micul dejun nu a mâncat decât un 
covrig. 

— Ce ai păţit? îşi întreabă el burta umflată. Nu m-aş 
supăra dacă mi-ai da măcar un indiciu înainte de vizita de 
mâine la doctor. 

Probabil că ar căpăta toate indiciile din lume dacă şi-ar 
deschide computerul şi ar intra pe site-urile medicale. Insă 
crede cu fermitate că autodiagnosticarea cu ajutorul 
Internetului este o treabă de cretini. Aşa că o sună pe Holly. 
lar ea vrea să afle dacă a găsit ceva interesant la numărul 
1588. 

— Foarte interesant, dar mai întâi spune ce vrei să mă 
întrebi. 

— Crezi că Pete ar putea să afle dacă Martine Stover şi-a 
cumpărat un computer? Adică, poate să-i verifice cardurile 
sau tranzacţiile sau ceva de genul ăsta? Pentru că ăla pe 
care îl avea mama ei era de-a dreptul antic. Şi dacă şi-a 
luat unul, înseamnă că intenţiona cu adevărat să facă 
cursul ăla online. Şi dacă avea intenţia asta, atunci... 


= 75 


— Atunci scad dramatic şansele ca ea să fi încheiat un 
pact al morţii cu mama ei. 

— Da. 

— Însă asta nu exclude posibilitatea ca mama să 
acţioneze de capul ei. Ar fi putut să dizolve pastilele şi să-i 
bage vodca în tubul pentru hrănire în timp ce ea dormea. ŞI 
după aia să se fi dus la baie să termine ce-a început. 

— Dar Nancy Alderson a zis... 

— Că erau fericite, da, aşa a zis. Pur şi simplu spun că 
există şi această variantă. Deşi eu nu prea cred în ea. 

— Pari obosit. 

— Doar ofilit, ca la sfârşitul fiecărei zile. O să-mi revin 
după ce bag ceva la ghiozdan. 

Niciodată în viaţa lui n-a avut mai puţină poftă de 
mâncare ca acum. 

— Bagă mai mult. Ai slăbit prea tare. Acum spune-mi ce- 
ai găsit în casa aia goală. 

— Nu în casă. În garaj. 

Şi îi povesteşte. Holly nu-l întrerupe. Nici nu spune nimic 
atunci când el termină. Uneori uită că este la telefon, aşa 
că Hodges se vede nevoit să-i amintească. 

— Deci, ce părere ai? 

— Nu ştiu. Pe bune, habar n-am. Este... atât de ciudat 
totul. Ţie nu ţi se pare? Nu? Pentru că s-ar putea să 
exagerez. Mi se întâmplă câteodată. 

Nu mai spune! îşi zice Hodges. Numai că de data aceasta 
nu crede că exagerează. Şi i-o spune. 

Atunci, Holly continuă: 

— Mi-ai zis că nu crezi că Janice Ellerton ar fi acceptat 
ceva de la un individ cu hanoracul lipit şi cu salopetă de 
meseriaş. 

— Aşa am zis. 

— Asta înseamnă... 

Este rândul lui să nu intervină şi să o lase să înţeleagă 
singură. 

— Înseamnă că au fost doi bărbaţi implicaţi în povestea 
asta. Doi. Unul a acostat-o pe Janice Ellerton la cumpărături 
şi i-a dat Zappit-ul şi chestionarul ăla fals. lar celălalt i-a 


= Dre 


supravegheat casa de vizavi. Cu un binoclu! Un binoclu 
foarte scump! Poate că bărbaţii ăştia nu lucrau împreună, 
dar... 

Hodges aşteaptă. Zâmbind uşor. Când Holly îşi turează la 
maximum motoraşul din creier, el are impresia că îl şi vede 
cum i se învârteşte în spatele frunţii. 

— Bill? Mai eşti la telefon? 

— Da. Aştept să-mi zici la ce concluzie ai ajuns. 

— Păi, toate indiciile conduc la ideea că au lucrat 
împreună. Cel puţin, asta-i părerea mea. Şi că au avut o 
oarecare legătură cu moartea celor două femei. Eşti fericit? 

— Da, Holly. Sunt. Mâine, la nouă jumate, trebuie să fiu la 
doctor. 

— Au venit rezultatele de la analize? 

— Mada. Vreau să aranjezi o întâlnire cu Pete şi Isabelle 
înainte de asta. Ce zici, opt jumate îţi convine? 

— Normal că da. 

— O să le spunem totul. Despre ce ne-a mărturisit Nancy 
Alderson şi despre tableta aia cu jocuri pe care ai găsit-o tu 
şi despre casa de la numărul 1588. Să vedem ce părere au. 
De acord? 

— De acord. Numai că ea n-o să aibă nicio părere. 

— Poate te înşeli. 

— Sigur. Eu mă înşel şi mâine cerul o să fie verde cu 
picăţele roşii. Du-te şi fă-ţi ceva de mâncare. 

Hodges o asigură că îşi va face. Ba chiar îşi încălzeşte o 
conservă de supă de pui cu tăiţei, în timp ce se uită la 
ştirile după-amiezii. O mănâncă aproape pe toată, dar cu 
pauze mari între  înghiţituri şi  încurajându-se în 
permanenţă: Poţi s-o faci, poţi s-o dai gata. 

Durerea cumplită din partea stângă a abdomenului 
revine în vreme ce clăteşte bolul din care a mâncat. ŞI 
acum îşi întinde tentaculele, dându-i reflexe în şale. Fiecare 
bătaie a inimii pare a intensifica durerea în tot corpul. | se 
strânge stomacul. Se gândeşte că ar trebui să dea fuga la 
baie, dar este prea târziu. Aşa că se apleacă peste chiuveta 
din bucătărie, închide ochii şi vomită. Bâjbâie după robinet 
şi dă drumul la apă ca să curețe toată mizeria. Tot cu ochii 


închişi. Nu vrea să vadă ce a ieşit din el, pentru că simte în 
gură şi în gât gust de sânge. 

Vai de steaua mea, îşi zice el, am dat de belea! 

De mare belea am dat! 


14 


Ora opt seara. 

Când se aude soneria de la uşă, Ruth Scapelli se uită la 
un reality-show absolut stupid de la televizor - un simplu 
pretext pentru a arăta cum se zbenguie nişte tineri şi tinere 
îmbrăcaţi sumar. Nu se duce direct la uşă, ci îşi târşâie 
picioarele încălţate în papuci de casă până în bucătărie, 
unde deschide monitorul de la camera de supraveghere 
montată pe verandă. Cartierul în care locuieşte este foarte 
sigur, dar nu merită să rişti. Una dintre vorbele preferate 
ale mamei era norocul te lasă baltă când ţi-e lumea mai 
dragă. 

Se simte surprinsă şi tulburată când îl recunoaşte pe 
bărbatul de la uşă. Poartă un palton din tweed, care pare 
extrem de scump, şi o pălărie moale, din fetru, cu o pană la 
panglică. Părul argintiu, perfect tuns, îi flutură pe lângă 
tâmple, dându-i un aer teatral. Intr-o mână duce o servietă 
elegantă, din piele. Este doctorul Felix Babineau, şeful 
Secţiei de Neurologie şi director al Clinicii pentru 
Traumatisme  Cranio-cerebrale din cadrul Spitalului 
Memorial Kiner. 

Se aude din nou soneria şi Ruth Scapelli se grăbeşte să-i 
deschidă, spunându-şi încontinuu: N-are de unde să ştie ce 
am făcut astăzi, pentru că uşa era închisă şi nu m-a văzut 
nimeni intrând acolo. Linişteşte-te! Este vorba despre 
altceva. Probabil ceva legat de sindicat. 

Insă nu a mai discutat niciodată cu ea probleme 
sindicale, deşi este de cinci ani membră în comitetul de 
conducere al Sindicatului Naţional al Asistentelor Medicale. 
Ba chiar s-ar putea ca doctorul Babineau nici să n-o 
recunoască dacă s-ar întâlni pe stradă şi ea nu ar fi 
îmbrăcată în uniformă. Şi uite cu ce e îmbrăcată acum: un 


SERE A» PE 


capot vechi şi nişte papuci şi mai vechi (cu capete de 
iepuraşi la vârf!). Insă-i prea târziu să remedieze situaţia. 
Bine măcar că nu şi-a pus bigudiurile. 

_ Ar fi putut să-mi dea telefon, îşi spune ea în continuare. 
Insă concluzia la care ajunge o tulbură şi mai tare: Poate că 
a vrut să mă ia prin surprindere. 

— Bună seara, domnule doctor Babineau! Intraţi, vă rog. 
Este frig afară. Îmi cer scuze că vă întâmpin în ţinuta asta, 
dar nu aşteptam musafiri. 

Doctorul intră şi se opreşte în antreu. Scapelli se vede 
obligată să-l ocolească pentru a ajunge la uşă ca s-o 
închidă. Acum, că îl vede de aproape (nu pe ecranul 
monitorului), crede că sunt la egalitate din punctul de 
vedere al aspectului exterior. Ea este în capot şi papuci - 
foarte adevărat -, dar el este nebărbierit. De obicei, domnul 
doctor Babineau (nimănui nu i-ar trece prin gând să-i spună 
„domnul doctor Felix”) arată ca scos din cutie - cu o eşarfă 
din caşmir alb înfoiată în jurul gâtului -, însă în seara asta 
are obrajii acoperiţi cu ţepii cărunţi ai bărbii. Plus nişte 
pungi vineţii sub ochi. 

— Să vă iau haina, se oferă ea. 

El îşi lasă servieta între picioare, se descheie la nasturi şi 
îi dă paltonul, împreună cu eleganta eşarfă. Tot n-a rostit 
niciun cuvânt. Scapelli simte cum lasagna de la cină - de 
altfel gustoasă la momentul respectiv - s-a transformat într- 
o ghiulea din plumb care-i apasă stomacul. 

— Doriţi să... 

— Vino în living, spune doctorul şi trece pe lângă ea, de 
parcă ar fi la el acasă. 

Ruth Scapelli se grăbeşte după el. 

Babineau ia telecomanda de pe braţul fotoliului, o întinde 
spre televizor şi îi taie sonorul. Tinerii de pe ecran se 
zbenguie mai departe, dar fără pălăvrăgeala stupidă a 
comentatorului. Scapelli a depăşit starea de tulburare; 
acum este de-a dreptul speriată. li e teamă pentru locul ei 
de muncă, sigur că da, pentru poziţia pe care a muncit atât 
de mult ca să o obţină. Dar şi pentru viaţa ei. Căci privirea 
din ochii doctorului numai privire nu se poate numi. Este 


A cp A» ARE 


mai degrabă un fel de hău fără gânduri şi emoţii. 

— Să vă ofer ceva? Un suc, ori o ceaşcă de... 

— Ascultă ce-ţi spun, Soră Scapelli! Şi ascultă cu luare 
aminte, dacă vrei să-ţi păstrezi postul! 

— Eu... eu... 

— Nu că pierderea postului ar fi cel mai rău lucru care ţi 
s-ar putea întâmpla. 

Babineau îşi pune servieta pe fotoliu şi îi desface 
cataramele aurii. 

— Ai comis un act de violenţă împotriva unui pacient cu 
deficienţe mintale, act ce ar putea fi interpretat drept 
agresiune sexuală, urmat de ceea ce legea consideră a fi 
ameninţări de natură penală. 

— Dar... eu... niciodată n-am... 

Nici ea nu se aude ce spune. Are senzaţia că va leşina 
dacă nu se aşază chiar acum, numai că pe fotoliul ei 
preferat se află servieta doctorului. Reuşeşte să străbată 
livingul până la canapea. Pe drum se loveşte de măsuţa de 
cafea şi o răstoarnă. S-a zgâriat şi simte cum îi şiroieşte 
sângele pe gleznă, dar nici nu se uită la ce a păţit. Precis că 
ar leşina dacă s-ar opri să se uite. 

— l-ai răsucit sfârcul domnului Hartsfield. După care l-ai 
ameninţat că o să procedezi la fel şi cu glandele lui 
genitale. 

— Mi-a făcut un gest obscen! explodează (în sfârşit) 
Scapelli. Mi-a arătat degetul mijlociu! 

— O să am eu grijă să nu mai lucrezi niciodată în 
domeniul medical, spune doctorul, în timp ce asistenta-şefă 
se prăbuşeşte pe canapea. 

Babineau se uită în străfundurile servietei, pe a cărei 
latură se vede o monogramă cu inițialele sale. Tot aurii, 
fireşte. Are un BMW nou şi probabil că o vizită la frizer îl 
costă cincizeci de dolari. Poate chiar mai mult. Este un şef 
arogant şi tiranic, iar acum o ameninţă că-i va distruge 
întreaga viaţă din cauza unei greşeli minore. Din cauza unei 
simple erori de judecată. 

Nu s-ar supăra dacă s-ar crăpa podeaua şi ar înghiţi-o 
chiar acum. Dar, cu toată starea de slăbiciune cumplită 


= g0 


care a cuprins-o, vederea încă îi este extrem de clară. Într- 
un mod pervers, chiar. Parcă distinge fiecare filament din 
pana ce-i iese din panglica de la pălărie, fiecare firicel 
stacojiu din ochii lui injectaţi, toţi ţepii ăia mici, urâţi şi 
cenuşii de pe obrajii şi bărbia lui. Şi părul i-ar fi de aceeaşi 
culoare de şobolan dacă nu şi l-ar vopsi, îşi zice ea - 
complet aiurea. 

— Vă... 

Încep să-i curgă lacrimile - lacrimi fierbinţi, şiroaie pe 
obrajii ei reci. 

— Vă... vă rog, domnule doctor Babineau. 

Nu ştie de unde a aflat, dar nu contează. Ce contează 
este că a aflat totul. 

— N-am să mai fac aşa ceva niciodată. Vă rog. Vă rog. 

Domnul doctor Babineau nu se oboseşte să-i răspundă. 


15 


Selma Valdez, una dintre cele patru infirmiere din tura a 
doua (de la trei la unsprezece) din Ghetou, bate de 
complezenţă în uşa rezervei 217 - de complezenţă, pentru 
că locatarul nu-i răspunde niciodată - şi intră. Brady stă în 
scaunul său de lângă geam, privind în noapte. Lumina 
veiozei de lângă pat îi străluceşte stins în păr. Incă mai 
poartă la buzunarul cămăşii insigna cu SUNT BARBIERIT DE 
INFIRMIERA BARBARA! 

Selma vrea să-l întrebe dacă are nevoie să-l ajute să se 
pregătească de culcare (Hartsfield nu se poate descheia 
singur la cămaşă şi la pantaloni, deşi este în stare să se 
dezbrace atunci când nasturii nu-i mai stau în cale), dar se 
răzgândeşte. Pe fişa medicală a apărut o specificaţie nouă, 
scrisă de doctorul Babineau cu cerneală roşie: „Pacientul nu 
trebuie deranjat dacă se află în stare de semiconştienţă. În 
aceste perioade, creierul lui se poate «reseta» în etape 
scurte, dar apreciabile. Reveniţi şi verificaţi-l la intervale de 
câte treizeci de minute. Nu ignoraţi această dispoziţie.” 

Pe naiba resetare - aceasta este părerea Selmei. 
Hartsfield e dus pe tărâmul zombilor. Insă, ca toate 


BERI - n NSE 


infirmierele care lucrează în Ghetou, şi ea se teme un pic 
de Babineau şi ştie că doctorul are obiceiul de a apărea din 
senin, chiar şi după miezul nopţii. lar acum abia a trecut de 
opt seara. 

La un moment dat, de când a trecut pe la el ultima dată, 
Hartsfield a reuşit să se ridice şi să facă cei trei paşi până la 
noptiera pe care se afla tableta cu jocuri. Nu mai posedă 
dexteritatea pentru a se juca pe vreunul dintre programele 
din ea, însă o poate deschide. li place să o ţină pe genunchi 
şi să se uite la programele demonstrative. Câteodată e în 
stare să stea aşa şi câte o oră sau chiar mai mult - 
încovoiat peste ecranul mic, aidoma cuiva care studiază din 
greu pentru un examen important. Preferata lui este 
demonstraţia jocului „La pescuit” şi exact la asta se uită 
acum. Se aude un cântecel pe care ea şi-l aminteşte din 
copilărie: La mare, la mare, la frumoasa mare... 

Se apropie de el, se gândeşte să-i spună: Da’ ştiu că-ți 
place tare mult jocul ăsta, nu-i aşa? Insă îşi aduce aminte 
de cuvintele subliniate de Babineau - Nu ignorati această 
dispoziție - şi nu mai zice nimic. Aşa că se mulţumeşte să 
privească şi ea la ecranul de doisprezece pe opt centimetri. 
Acum pricepe de ce lui Hartsfield îi place jocul ăsta; este 
ceva fascinant în modul în care apar peştii aceia exotici, 
încremenesc, iar apoi mişcă o singură dată din cozi şi 
dispar cât ai clipi din ochi. Unii sunt roşii... alţii, albaştri... 
câţiva sunt galbeni... o, şi uite acolo unul drăgălaş şi roz... 

— Nu te mai uita! 

Vocea lui Brady scârţâie ca balamalele unei uşi deschise 
mult prea rar. Şi, cu toate că vorbele sunt rostite la 
intervale apreciabile, ele sunt extrem de clare. Nici urmă 
din bolboroseala lui obişnuită. Selma tresare speriată, de 
parcă Hartsfield nu i-ar fi spus doar câteva cuvine, ci i-ar fi 
urlat „BAU!” pe la spate. Pe ecranul Zappit-ului, un fulger 
de lumină albastră acoperă peştii o fracțiune de secundă. 
Selma se uită la ceasul prins cu susul în jos de halat şi vede 
că s-a făcut deja opt şi douăzeci. lisuse Hristoase, chiar de 
douăzeci de minute stă aici? 

— Pleacă! 


Ep 


Brady se uită în continuare la ecranul pe care peştii 
înoată înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Selma reuşeşte să- 
şi ia ochii de la el, însă cu un efort considerabil. 

— Vino mai târziu. 

Pauză. 

— După ce termin. 

Pauză. 

— Să mă uit. 

Selma se supune. Dar îşi revine de îndată ce ajunge pe 
coridor. Aşa, şi? l-a spus câteva cuvinte. Mare scofală! Şi 
dacă îi place jocul ăla cu peştii la fel cum unor perverşi le 
place să se uite la fete care joacă volei în bikini? Din nou, 
mare scofală! Întrebarea care se impune în această situaţie 
este de ce le este permis copiilor să deţină asemenea 
tablete. Pot fi nocive pentru creierul lor imatur, nu-i aşa? Pe 
de altă parte, copiii se joacă tot timpul pe computer, aşa că 
este posibil să se fi imunizat. Oricum, ea are multă treabă. 
Din partea ei, Hartsfield poate să zacă atât cât vrea el pe 
scaun, cu ochii holbaţi la jucărica aia. 

În fond, nu face rău nimănui. 


16 


Felix Babineau se îndoaie de mijloc, ţeapăn ca un android 
dintr-un vechi film SF. Bagă mâna în servietă şi scoate de 
acolo un dispozitiv plat şi roz care seamănă cu un e-reader. 
Ecranul este cenuşiu şi gol. 

— Vreau să găseşti un număr aici, spune el. Un număr 
din nouă cifre. Dacă îl vei găsi, incidentul de astăzi va 
rămâne secretul nostru, soră Scapelli. 

Primul gând care-i trece prin minte este: Ai înnebunit. 
Dar nu îl poate exprima cât timp este la mâna lui. 

— Cum să-l găsesc? Nu mă pricep deloc la dispozitivele 
astea electronice! Abia dacă mă descurc cu telefonul mobil! 

— Prostii. Toată lumea te aprecia când lucrai la chirurgie. 
Datorită dexterităţii tale. 

Foarte adevărat, numai că au trecut zece ani de cânda 
lucrat în sălile de operaţii de la Spitalul Kiner, înmânând 


203 


chirurgilor pense, depărtătoare, tampoane. Ba chiar i s-a 
oferit posibilitatea de a urma un curs de microchirurgie de 
şase săptămâni - spitalul ar fi plătit şaptezeci la sută din 
costul lui -, însă n-a interesat-o. Cel puţin, aşa a pretins. In 
realitate, se temea că nu va face faţă. Dar Babineau are 
dreptate: în tinereţe fusese foarte îndemânatică şi rapidă. 

Doctorul apasă un buton din capătul de sus al 
dispozitivului. Asistenta întinde gâtul să vadă ce se 
întâmplă. Ecranul se luminează şi pe el apar cuvintele BINE 
AI VENIT LA ZAPPIT! Apoi se şterg şi ecranul se umple cu o 
mulţime de simboluri grafice. Probabil reprezintă jocurile 
din tabletă, îşi spune ea. Doctorul mişcă degetul pe ecran - 
o dată, de două ori -, după care îi cere să vină lângă el. 
Scapelli ezită şi Babineau îi zâmbeşte. Probabil că zâmbetul 
ăsta se vrea agreabil şi tentant, însă nu reuşeşte decât s-o 
sperie. Pentru că în ochii doctorului nu se desluşeşte nimic. 
Sunt lipsiţi de orice expresie omenească. 

— Vino, Soră. Nu te muşc. 

Bineînţeles că nu. Dar dacă...? 

Cu toate acestea, Scapelli se apropie şi vede ecranul pe 
care nişte peşti exotici înoată înainte şi înapoi. Când dau 
din cozi, în jurul lor se formează bule de aer. Se aude un 
cântecel care i se pare vag cunoscut. 

— Vezi? Se cheamă „La pescuit”. 

— D-da. 

Şi îşi spune: Chiar că a înnebunit. A suferit o cădere 
nervoasă din cauza suprasolicitării. 

— Dacă atingi partea de jos a ecranului, atunci începe 
jocul şi se schimbă muzica. Dar nu vreau să faci asta. 
Prezentarea este tot ce-ţi trebuie. Caută peştii roz. Nu apar 
prea des şi sunt foarte iuți, aşa că trebuie să fii atentă. Nu- 
ţi lua ochii de la ecran. 

— Vă simţiţi bine, domnule doctor? 

Este vocea ei, dar parcă vine de la sute de kilometri 
depărtare. Babineau nu-i răspunde, ci priveşte mai departe 
la ecran. Se uită şi Scapelli. Peştii ăia sunt chiar interesanţi. 
lar cântecelul este oarecum hipnotic. Un fulger albastru 
străbate ecranul. Ea clipeşte şi imediat reapar peştii. 


— 84 — 


Înotând tot înainte şi înapoi. Dând din cozile lor scurte şi 
făcând să se înalțe vârtejuri de bule. 

— De fiecare dată când ai să vezi un peşte roz, atinge-l 
cu degetul şi o să apară un număr. Nouă peşti, nouă 
numere. Doar atât şi vom da uitării toată povestea. Ai 
înţeles? 

Scapelli se gândeşte să-l întrebe dacă trebuie să noteze 
numerele pe ceva sau doar să le ţină minte. Insă i se pare 
prea greu, aşa că se mulţumeşte să spună că a înţeles. 

— Bine, zice Babineau şi-i întinde tableta. Nouă peşti, 
nouă cifre. Dar, ţine minte, doar peştii roz. 

Scapelii se uită la ecranul pe care înoată peştii: roşii şi 
verzi, verzi şi albaştri, albaştri şi galbeni. Se mişcă de la 
stânga la dreapta şi apoi de la dreapta la stânga. 

Stânga, dreapta. 

Dreapta, stânga. 

Unii mai sus, alţii mai jos. 

Dar unde sunt peştii roz? Trebuie să-i atingă cu degetul 
pe cei roz şi, după ce va atinge nouă, toată povestea asta 
nenorocită va fi dată uitării. 

Cu coada ochiului vede că Babineau îşi închide servieta. 
O ia şi iese din cameră. Pleacă. Nu contează. Ea trebuie să 
atingă cu degetul peştii roz şi totul va fi dat uitării. Un 
fulger albastru şi peştii reapar. Înoată de la stânga la 
dreapta şi de la dreapta la stânga. Se aude cântecelul: La 
mare, la mare, la frumoasa mare, tu şi cu mine, tu şi cu 
mine, ca să ne fie bine. 

Uite unul roz! Îl atinge! Apare numărul 11! Mai are încă 
opt! 

Atinge al doilea peşte roz când se închide încet uşa casei. 
Îl atinge pe al treilea când doctorul Babineau îşi porneşte 
maşina. Cu buzele întredeschise ca pentru un sărut, Ruth 
Scapelli stă în mijlocul livingului şi priveşte ţintă ecranul. 
Culorile se schimbă şi se reflectă pe obrajii şi fruntea ei. 
Ţine ochii larg deschişi şi nu clipeşte. Apare al patrulea 
peşte roz. Acesta se mişcă mai încet, parcă invitând-o să-l 
atingă cu degetul. Numai că ea nu face nicio mişcare. 

— Bună seara, soră Scapelli! 


— 85 — 


Ridică privirea şi îl vede pe Brady Hartsfield aşezat în 
fotoliul ei preferat. Conturul lui este cam neclar, uşor 
spectral, dar cu siguranţă că el este. Poartă tot hainele pe 
care le purta după-amiază, când a trecut ea prin rezerva 
lui: jeanşi şi o cămaşă în carouri. lar la buzunarul de la piept 
are insigna cu SUNT BARBIERIT DE INFIRMIERA BARBARA! 
Numai că i-a dispărut privirea goală, atât de cunoscută 
personalului medical din Ghetou. Acum se uită la ea cu 
mult interes. Îşi aduce aminte că aşa se uita fratele ei la 
colonia lui de furnici, pe vremea când amândoi erau copii şi 
locuiau în Hershey, Pennsylvania. 

Probabil că-i o fantomă, pentru că văd cum îi înoată peştii 
în ochi. 

— O să te pârască, zice Hartsfield. Şi să nu-ți închipui că 
o să fie cuvântul lui împotriva cuvântului tău. A instalat o 
cameră de supraveghere în rezervă ca să mă poată urmări 
în permanenţă. Ca să mă studieze. Obiectivul are un unghi 
larg de acoperire, aşa că vede toată camera. Genul ăsta de 
obiectiv se cheamă „ochi de peşte”. 

Zâmbeşte, dându-i de înţeles că a făcut un calambur. Un 
peşte roşu îi traversează ochiul drept, dispare şi apoi 
reapare în ochiul stâng. Scapelli îşi spune: Are capul plin cu 
peşti. Ce văd eu acum sunt gândurile lui. 

— Camera de supraveghere este conectată la un aparat 
de înregistrare. Va arăta consiliului de administraţie 
filmuleţul în care mă torturezi. Să ştii că nu m-a durut prea 
tare. Nu mai simt durerea ca pe vremuri. Dar el va insista 
că a fost tortură. Şi povestea nu se va sfârşi acolo. Va pune 
filmuleţul pe YouTube. Şi pe Facebook. Şi pe toate site-urile 
alea unde se arată cum doctorii încalcă jurământul lui 
Hipocrate şi asistentele sunt nişte scorpii. O să ajungi 
celebră. Asistenta Torţionară. Şi cine îţi va sări în ajutor? 
Cine îţi va lua apărarea? Nimeni. Pentru că nu te înghite 
nimeni. Toată lumea crede că eşti o persoană îngrozitoare. 
Tu ce crezi? Crezi că eşti îngrozitoare? 

Acum că i s-a atras atenţia, Scapelli crede şi ea că este o 
persoană îngrozitoare. Numai o asemenea persoană ar 
putea să amenințe un om cu leziuni pe creier că-i va răsuci 


testiculele. Ce-o fi fost în capul ei? 

— Spune! îi ordonă Hartsfield, aplecându-se către ea, 
zâmbind. Peştii înoată. Fulgerul albastru străluceşte. 
Cântecelul acela nu se opreşte. 

— Spune, otreapă ce eşti! 

— Sunt o persoană îngrozitoare, spune Ruth Scapelli. 

Vorbeşte singură, pentru că este singură în living. Se uită 
la ecranul Zappit-ului. 

— Cu convingere. 

— Sunt îngrozitoare. Sunt o otreapă. 

— Şi ce o să facă doctorul Babineau? 

— O să pună filmuleţul pe YouTube. Şi pe Facebook. Şi pe 
site-urile cu doctori răi. Ca să vadă toată lumea. 

— O să fii arestată. 

— O să fiu arestată. 

— O să-ţi apară poza în ziare. 

— Bineînţeles că o să apară. 

— O să te duci la puşcărie. 

— O să mă duc la puşcărie. 

— Cine o să-ţi ia apărarea? 

— Nimeni. 


17 


În rezerva numărul 217 din Ghetou, Brady stă pe scaunul 
de lângă fereastră şi se uită la prezentarea jocului „La 
pescuit”. Expresia de pe chipul lui este vie şi perfect lucidă. 
Acesta este chipul pe care şi-l ascunde de toată lumea, mai 
puţin de Felix Babineau. Pentru că doctorul Babineau nu 
mai contează. De fapt, doctorul Babineau nici nu prea mai 
există. Acum i se spune „doctorul Z”. 

— Soră  Scapelli, zice Brady. Haide să mergem în 
bucătărie! 

Ea se împotriveşte. Însă nu pentru mult timp. 


18 


Hodges încearcă să ignore durerea şi să doarmă în 


BE - 


continuare, însă o simte din ce în ce mai tare până când nu 
mai poate şi deschide ochii. Bâjbâie după ceasul de pe 
noptieră şi vede că-i două noaptea. Deloc momentul 
potrivit să fii treaz, poate chiar cel mai rău moment dintre 
toate. După pensionare, când a suferit de insomnie, 
considera că două noaptea este „ora sinucigaşilor”. lar 
acum îşi spune: Probabil că doamna Ellerton şi-a pus planul 
în aplicare cam tot pe la ora asta. La două noaptea. Când ai 
impresia că zorii nu vor mai apărea niciodată. 

Se dă jos din pat, merge încet până la baie şi scoate 
sticla mare de Gelusil din dulăpiorul pentru medicamente. 
În tot acest timp are mare grijă să nu se privească în 
oglindă. Bea pe nerăsuflate patru gâturi lungi, după care se 
sprijină de chiuvetă şi aşteaptă să vadă dacă stomacul va 
accepta antiacidul sau va apăsa butonul de ejectare, aşa 
cum a făcut în cazul supei de pui. 

Dar uite că stă cuminte şi parcă nici durerea nu mai este 
la fel de rea. Uneori Gelusilul poate avea acest efect. Insă 
nu mereu. 

Se gândeşte să se întoarcă în pat, dar se teme că va 
simţi din nou pulsaţia aceea surdă odată ce se va întinde la 
orizontală. Aşa că îşi târâie picioarele până în birou şi îşi 
deschide computerul. Ştie că este cel mai prost moment 
pentru căutarea posibilelor cauze pentru senzațiile pe care 
le are, dar nu se mai poate abţine. Pe ecran apare imaginea 
pe care şi-a instalat-o (altă fotografie cu Allie în copilărie). 
Mişcă mouse-ul până în bara de opţiuni, intenţionând să 
deschidă Firefox. Dar încremeneşte înainte de a apuca să o 
facă. A primit o atenţionare nouă. Între simbolul pentru 
mesaje şi cel pentru FaceTime a apărut o umbrelă albastră, 
cu un roşu deasupra. 

— Mesaj pe Umbrela Albastră a lui Debbie! exclamă el. 
Ei, să fiu al naibii! 

Un mult mai tânăr Jerome Robinson îi descărcase 
aplicaţia cu Umbrela Albastră în urmă cu aproape şase ani. 
Brady Hartsfield, alias DI Mercedes, voia să converseze cu 
poliţaiul care nu fusese în stare să-l prindă. Şi, chiar dacă 
era deja la pensie, Hodges era dispus să stea de vorbă cu 


el. Pentru că, odată ce reuşeşti să convingi un jeg ca 
domnul Mercedes să vorbească (slavă Domnului că nu erau 
mulţi ca el), nu mai durează mult până pui mâna pe el. 
Teoria asta se aplică mai cu seamă în cazul criminalilor 
foarte aroganti, iar Hartsfield era aroganta întruchipată. 

Amândoi au avut motivele lor pentru a comunica pe un 
chat sigur, chipurile imposibil de depistat, cu servere 
situate pe undeva, în adâncurile întunecate ale Europei de 
Est. Hodges voia să-l determine pe autorul Masacrului de la 
Complexul Municipal să facă o greşeală care să ducă la 
identificarea lui. Domnul Mercedes voia să-l determine pe 
Hodges să se sinucidă. În fond, reuşise cu Olivia Trelawney. 

Ce fel de viață duci acum? îi scrisese el lui Hodges în 
prima scrisoare, cea trimisă prin poşta tradiţională. Acum, 
când „fiorul vânătorii”a dispărut? Şi, câteva rânduri mai jos: 
Vrei să iei legătura cu mine? Incearcă pe „Sub Umbrela 
Albastră a lui Debbie. Ţi-am ales un nume de utilizator: 
„kermitfrog19”. 

Cu ajutorul lui Jerome Robinson şi Holly Gibney, Hodges a 
dat de urma lui Brady şi Holly i-a sfărâmat ţeasta. Jerome şi 
Holly au fost recompensaţi de municipalitate cu gratuitate 
pentru toate serviciile publice pe o perioadă de zece ani; 
Hodges a primit un pacemaker. Nici măcar acum, la atâţia 
ani distanţă, Hodges nu vrea să se gândească la pierderea 
suferită atunci, la durerea care l-a copleşit, însă merită 
menţionat că, din punctul de vedere al oraşului, mai cu 
seamă al acelora care luaseră parte la concertul din Sala 
Mingo, totul se terminase cu bine. 

La un moment dat, între anul 2010 şi prezent, 
pictograma cu umbrela albastră a dispărut de pe bara de 
opţiuni din partea de jos a computerului. Dacă s-a întrebat 
vreodată ce s-a întâmplat cu ea (dar nu-şi aminteşte s-o fi 
făcut), probabil că a presupus că Jerome sau Holly au şters- 
o atunci când au venit să îndrepte ultrajul comis de el 
împotriva Macintosh-ului lipsit de apărare. Şi, când colo, 
uite că de fapt au pus-o în folderul cu aplicaţii. Acolo a stat 
ascunsă umbrela albastră în toţi aceşti ani. La naiba, poate 
chiar el a băgat-o acolo şi a uitat! Memoria cam începe să 


=g 


dea rateuri după şaizeci şi cinci de ani, când intri în linie 
dreaptă spre finiş. 

Pune săgeata mouse-ului pe umbrela albastră, ezită o 
clipă, apoi apasă. Pe ecran apar doi tineri - un el şi o ea - 
care plutesc pe un covor magic deasupra unei mări 
nesfârşite. Peste ei cade o ploaie argintie, dar ei se simt 
bine la adăpostul unei umbrele albastre. 

Of, Doamne, câte amintiri trezeşte imaginea asta! 

Intră pe kermitfrog19, folosind numele de utilizator 
drept parolă - oare nu a făcut la fel şi înainte, urmând 
instrucţiunile pe care i le dăduse Hartsfield? Nu mai ţine 
minte, dar va afla curând. Apasă tasta Enter. 

Computerul reflectează o secundă sau două (deşi lui i se 
par mai multe) şi apoi, presto! uite că site-ul se deschide. 
Hodges se încruntă. Brady Hartsfield folosise numele 
ucigmerc, prescurtare de la Ucigaşul cu Mercedes - asta 
îşi aminteşte foarte clar -, numai că mesajul de acum este 
din partea altcuiva. Ceea ce este absolut normal, din 
moment ce Holly îi terciuise creierul dement al lui 
Hartsfield. Dar parcă tot nu-i vine să creadă. 


Z-Boy vrea să vorbească cu tine! 
Tu vrei să vorbeşti cu Z-Boy? 
D N 


Hodges pune cursorul pe D şi apasă. O secundă mai 
târziu, iată şi mesajul. O singură propoziție, doar şase 
cuvinte. Însă Hodges le citeşte iar şi iar, simțind entuziasm, 
nu teamă. A dat de ceva. Nu ştie încă despre ce anume 
este vorba, dar este aproape convins că-i ceva foarte 
important. 


Z-Boy: Nu a terminat cu tine. 


Hodges priveşte lung la mesajul acesta. În cele din urmă, 
îi răspunde: 


Kermitfrog19: Cine nu a terminat cu mine? Cine 


eşti? 
Nu primeşte niciun răspuns. 
19 


Hodges şi Holly se întâlnesc cu Pete şi Isabelle la Bodega 
lui Dave, o cârciumioară liniştită, situată la câteva străzi 
distanţă de balamucul cunoscut sub numele de Starbucks. 
A trecut ora micului dejun, localul este aproape pustiu, aşa 
că îşi pot alege ce masă vor. Se hotărăsc să se aşeze la una 
mai retrasă. La aparatul de radio din bucătărie cântă băieţii 
de la Badfinger?! în hohotele de râs ale chelneriţelor. 

— Nu avem la dispoziţie decât o jumătate de oră, anunţă 
Hodges. După aia trebuie să dau fuga la doctor. 

Pete îl priveşte îngrijorat. 

— Sper că nu-i nimic grav. 

— Nu. Mă simt excelent. 

Şi chiar aşa se simte în această dimineaţă, de parcă ar 
avea din nou patruzeci şi cinci de ani. Se pare că mesajul 
acela din computer, oricât de enigmatic şi sinistru era, l-a 
ajutat mai mult decât Gelusilul. 

— Să vă spunem ce am aflat. Holly, te rog să le dai Proba 
A şi Proba B. 

Holly şi-a luat cu ea micuța geantă din stofă ecosez. Din 
ea scoate (fără prea mare entuziasm) tableta Zappit şi 
capacul de lentilă găsit în garajul de la numărul 1588. 
Fiecare obiect se află în câte o pungă de plastic, iar capacul 
încă mai este înfăşurat în batistele de hârtie. 

— Ce ispravă aţi mai făcut? îi întreabă Pete. 

În tonul forţat mucalit al fostului său partener, Hodges 
simte şi o notă acuzatoare. 

— Am investigat, răspunde Holly. 

Deşi evită din răsputeri să privească oamenii în ochi, 
acum aruncă o privire rapidă spre Izzy Jaynes, ca şi cum ar 
vrea să adauge: Pricepi aluzia? 


16 Badfinger - trupă rock din Marea Britanie, celebră în anii şaizeci 
(n.tr.). 


— 91 — 


— Explicaţi-ne, le cere Izzy. 

Hodges începe să vorbească. Holly stă lângă el, cu ochii 
în jos, fără să se fi atins de ceaşca cu cafea fără cofeină, 
singura pe care o bea. Dar îşi mişcă maxilarele, dându-i de 
înţeles lui Hodges că mestecă o pastilă de Nicorette. 

— Incredibil! exclamă Izzy când Hodges termină de 
povestit. 

Întinde un deget acuzator spre punga cu Zappit-ul. 

— Pur şi simplu ai /uat chestia asta. Ai împachetat-o într- 
o bucată de ziar, aşa cum se împachetează peştii la piaţă, 
şi ai scos-o din casă fără să spui nimănui. 

Holly se face şi mai mică în scaun. Îşi strânge mâinile 
atât de tare că i s-au albit încheieturile de la degete. 

Lui Hodges îi este destul de simpatică Isabelle, deşi pe 
vremuri mai că era să-l prindă cu cioara vopsită în timpul 
unui interogatoriu (când el se băgase până peste cap într-o 
anchetă neautorizată a cazului Mercedes), însă acum nu 
mai poate spune că s-ar da în vânt după ea. De fapt, nu-i 
place nicio persoană capabilă s-o timoreze pe Holly. 

— Fii rezonabilă, Iz! la gândeşte-te puţin. Dacă Holly n-ar 
fi găsit drăcia aia, absolut întâmplător, ar fi rămas acolo. 
Pentru că voi nu aveaţi de gând să percheziţionaţi casa. 

— Probabil că nici pe menajeră nu aveaţi de gând s-o 
sunaţi, adaugă Holly. 

Deşi nu-şi ridică privirea, vocea ei are o asprime 
metalică, pe care Hodges se bucură să o audă. 

— Am fi ajuns să discutăm la un moment dat şi cu Nancy 
Alderson, spune Izzy. 

Însă priveşte repede în sus şi la stânga cu ochii ei de 
culoarea cețurilor. Gest involuntar, făcut de cel care spune 
o minciună şi din care Hodges înţelege că ea şi cu Pete nici 
măcar n-au discutat până acum despre menajeră, deşi 
probabil că ar fi ajuns să stea de vorbă şi cu ea în cele din 
urmă. O fi Pete Huntley niţeluş cam greoi la minte, dar este 
şi foarte meticulos, nimic de zis în privinţa asta. 

— Dacă au fost amprente pe aparatul ăsta, nu se lasă 
Izzy, acum sunt şterse. Pa şi pusi. 

Holly mormăie ceva în barbă, iar Hodges îşi aduce aminte 


= 02 


de prima lor întâlnire, când o poreclise „Gângava” şi o 
subestimase cu totul. 

Izzy se apleacă peste masă, iar ochii ei nu mai sunt deloc 
înceţoşaţi. 

— Ce ai zis? 

— A zis că-i o aiureală, intervine Hodges, perfect 
conştient de faptul că adevăratul cuvânt era inepție. Şi are 
dreptate. Tableta căzuse între braţul de la fotoliul doamnei 
Ellerton şi perna pentru fund. Oricum s-ar fi estompat orice 
amprente, iar tu ştii foarte bine asta. Dă-mi voie să te 
întreb: pe bune că aveaţi de gând să percheziţionaţi 
întreaga casă? 

— Posibil, răspunde Isabelle, pe un ton îmbufnat. 
Depinde ce rezultate am fi primit de la laborator. 

Nu se luaseră probe din nicio altă cameră, cu excepţia 
dormitorului şi băii lui Martine Stover. Toţi patru cunosc 
acest adevăr, inclusiv Izzy, aşa că Hodges nu simte nevoia 
să mai insiste. 

— Calmează-te, îi spune Pete lui Isabelle. Ai fost de acord 
să-i chemăm acolo pe Kermit şi pe Holly. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut că o să plece cu... 

Nu mai continuă. Deşi Hodges arde de curiozitate să afle 
cum va încheia. O să spună: cu o probă? Probă care 
dovedeşte ce? Dependenţa de Solitaire? 

— ...cu un obiect care i-a aparţinut doamnei Ellerton, 
termină ea fără prea multă convingere. 

— Ei bine, acum vi l-am înapoiat, zice Hodges. Putem să 
trecem peste asta? Poate că ar fi bine să discutăm despre 
bărbatul care i-a dat tableta la supermarket, sub pretextul 
că firma dorea să afle părerea utilizatorului unui produs 
care nu se mai fabrică? 

— Şi despre bărbatul care le urmărea pe cele două femei, 
spune Holly, tot fără să-şi ridice ochii din poală. De vizavi, 
cu un binoclu performant. 

Fostul partener al lui Hodges arată spre punga în care se 
află capacul de la lentilă. 

— O să le zic să preleveze amprentele de pe chestia asta, 
dar să ştii, Kermit, că nu-mi fac mari speranţe. Ştii bine cum 


se umblă cu capacele astea. 

— Mda, mormăie Hodges. Oamenii le apucă de muchie. 
Ca să nu mai zic că era al naibii de frig în garajul ăla. Imi 
vedeam respiraţia. Probabil că tipul purta mănuşi. 

— Sunt aproape sigură că individul din supermarket era 
un escroc de duzină, care voia să facă rost de nişte bani, 
spune Izzy. Aşa pare. Poate că a sunat după o săptămână şi 
a încercat s-o convingă pe doamna Ellerton că, prin 
acceptarea acelei tablete învechite, era acum obligată să 
cumpere una mai scumpă, iar cucoana l-a băgat în mă-sa. 
Sau poate a vrut să folosească informaţiile din chestionar 
ca să-i pirateze computerul. 

— În niciun caz computerul l/a, intervine Holly. Era de pe 
vremea lu' Tata Noe. 

— Da’ ştiu că te-ai uitat bine pe acolo, comentează Izzy. 
Nu cumva ai scotocit şi prin dulăpioarele cu medicamente 
în timp ce-ţi desfăşurai ancheta? 

Hodges nu poate să-i mai înghită aluziile răutăcioase. 

— Holly a făcut exact ce ar fi trebuit să faci tu, Isabelle. 
Nu te face că nu pricepi. 

Obrajii lui Izzy capătă culoarea focului. 

— V-am chemat din politeţe, atâta tot. Şi îmi pare rău că 
am făcut-o. Mereu ne daţi bătaie de cap. 

— Incetează! spune Pete. 

Dar Izzy nu mai poate fi oprită: se apleacă mai mult 
peste masă şi se uită furioasă de la Hodges la creştetul 
capului plecat al lui Holly. 

— Aceşti doi bărbaţi necunoscuţi - presupunând că ar fi 
existat, lucru de care eu mă cam îndoiesc - nu au nicio 
legătură cu ce s-a întâmplat în casa aia. Unul probabil că 
era un ţepar şi celălalt un simplu voyeur. 

Hodges ştie că nu trebuie să se enerveze, ci să păstreze 
o atitudine prietenoasă şi paşnică, dar nu-i în stare. 

— Adică un pervers căruia îi curgeau balele privind cum 
se dezbracă o femeie de optzeci de ani sau cum este 
spălată o tetraplegică? Da, ai dreptate, este cea mai logică 
explicaţie. 

— Fii atent la ce-ţi zic eu aici, îl repede Izzy. Mama 


— 94 — 


omoară fata şi după aia se omoară pe ea. Ba chiar lasă şi 
un fel de bilet de adio: „Z”, gata, sfârşit. Ce vrei mai clar de 
atât? 

Z-Boy, îşi zice Hodges. Cel care-i trimite mesaje de sub 
Umbrela Albastră a lui Debbie se semnează „Z-Boy”. 

Holly ridică privirea. 

— Era un „Z” şi în garaj. Scrijelit în lemnul dintre uşi. L-a 
observat Bill. Şi Zappit începe tot cu un Z, aşa să ştii. 

— Corect! o ia peste picior Izzy. lar Kennedy şi Lincoln au 
acelaşi număr de litere, ceea ce demonstrează că au fost 
asasinați de aceeaşi persoană. 

Hodges se uită pe furiş la ceas şi vede că va trebui să 
plece curând. Slavă Domnului! Întâlnirea asta n-a avut 
niciun rezultat, doar a reuşit s-o tulbure pe Holly şi s-o 
scoată din sărite pe Izzy. Nici că ar putea avea vreun 
rezultat, pentru că nu are nici cea mai mică intenţie să le 
spună lui Pete şi Isabelle ce anume a găsit el în computer 
de dimineaţă. Informaţia pe care o deţine ar putea da un 
nou avânt anchetei, dar are de gând să o ascundă până va 
avea ocazia să se ocupe personal de ea. Nu vrea să creadă 
că Pete n-ar şti ce să facă cu ea, dar... 

Dar este foarte posibil. Pentru că meticulozitatea nu 
poate înlocui intuiţia. Şi Izzy? Izzy este prea comodă şi nu 
vrea să deschidă o cutie a Pandorei, plină cu o mulţime de 
motive din romanele ieftine, cum ar fi litere ciudate şi 
bărbaţi necunoscuţi. Nu acum, când morţile din casa 
doamnei Ellerton ţin prima pagină a ziarelor, alături de o 
recapitulare completă a tragediei în urma căreia Martine 
Stover a rămas paralizată. Nu acum, când Izzy se aşteaptă 
să mai urce o treaptă în ierarhia departamentului de poliţie 
după ieşirea la pensie a actualului ei partener. 

— Concluzia, spune Pete, este că acest caz va fi 
considerat drept o crimă urmată de o sinucidere şi că noi 
trebuie să mergem mai departe. Trebuie să mergem mai 
departe, Kermit. Uite, eu ies la pensie. Şi din cauza 
afurisitelor ăstora de reduceri bugetare, Iz o să rămână o 
vreme cu o grămadă de cazuri pe cap şi fără partener care 
s-o ajute. lar chestiile astea... 


— 95 — 


Şi arată spre cele două pungi de plastic. 

— ...nu zic nu, sunt interesante, dar nu modifică în niciun 
fel concluzia la care am ajuns. Dacă nu cumva tu crezi că o 
minte diabolică a pus la cale toată povestea asta. Poate că 
toată tragedia a fost orchestrată de un criminal în serie, 
care conduce o rablă şi îşi peticeşte haina cu bandă 
adezivă, nu? Ce crezi? 

— Cred că nu. 

Hodges îşi aminteşte ce a spus Holly despre Brady 
Hartsfield doar cu o zi în urmă. A folosit cuvântul arhitect. 

— Şi cred că aşa este: crimă urmată de sinucidere. 

Holly îi aruncă o privire deopotrivă surprinsă şi rănită, 
după care îşi pleacă din nou ochii în pământ. 

— Dar vrei să faci ceva pentru mine? 

— Dacă pot, spune Pete. 

— Am încercat tableta cu jocuri, dar nu i s-a aprins 
ecranul. Probabil nu mai are baterie. N-am vrut să deschid 
compartimentul unde-i bateria, pentru că tocmai acolo ar 
trebui să fie căutate amprentele. 

— Am să le zic să se uite şi acolo, dar nu cred că... 

— Da, da, nici eu nu cred. Ce vreau eu de la tine este să-l 
pui pe unul dintre băieţii tăi care se pricep la chestii din 
astea să-l deschidă şi să verifice aplicaţiile cu jocuri. Să 
vadă dacă nu găsesc ceva ieşit din comun printre ele. 

— În regulă, spune Pete. 

Observă că Izzy îşi dă ochii peste cap şi începe să se 
foiască stânjenit pe scaun. Hodges nu ar băga mâna în foc, 
dar are impresia că Pete tocmai ce i-a tras una cu piciorul 
pe sub masă. 

— Trebuie să plec, anunţă el, scoţându-şi portofelul. N- 
am ajuns ieri la doctor. E musai să mă duc astăzi. 

— Facem noi cinste, spune Izzy. Măcar atât să facem ca 
să vă mulţumim pentru probele extrem de utile pe care ni 
le-aţi oferit. 

Holly mormăie din nou în barbă. În ciuda auzului antrenat 
în mormăielile ei, Hodges nu prea înţelege ce zice acum. 
Dar parcă desluşeşte cuvântul putoare. 


20 


Odată ajunşi afară, Holly se opreşte o clipă ca să-şi 
îndese pe cap o şapcă din stofă ecosez - demodată, dar 
încântătoare în felul ei -, după care îşi vâră mâinile în 
buzunarele de la haină. Refuză să se uite la el şi porneşte 
înapoi, spre biroul lor, situat la doar câteva străzi distanţă. 
Deşi are maşina parcată în faţa restaurantului, Hodges 
aleargă după Holly. 

— Stai! 

— Vezi cum se poartă? 

Şi merge mai repede. Tot fără să se uite la el. 

Durerea se furişează înapoi în abdomenul lui Hodges şi îi 
taie răsuflarea. 

— Stai, Holly! Nu pot să mă ţin după tine. 

Ea se întoarce şi fostul detectiv se sperie când îi vede 
ochii plini de lacrimi. 

— Neagă evidenţele! Au de gând să muşamalizeze totul 
şi o fac pentru ca Pete să se poată bucura în tihnă de 
pensie, nu aşa cum ai păţit tu cu cazul Ucigaşului cu 
Mercedes, care te-a bântuit întruna şi ziarele n-o să se 
inflameze şi tu ştii că nu-i aşa cum zic ei şi eu ştiu că tu ştii 
şi mai ştiu că trebuie să-ţi iei rezultatele de la analize şi eu 
vreau să ţi le iei pentru că sunt tare îngrijorată, dar mă 
gândesc la sărmanele femei... nu cred... ele nu merită să... 
să fie ascunse sub preș! 

Slavă Domnului că se opreşte! Tremură. Pe obraji îi 
îngheaţă lacrimile. Hodges îi ridică bărbia ca s-o poată privi, 
ştiind foarte bine că s-ar feri dacă altcineva ar încerca să o 
atingă în felul ăsta - da, chiar dacă Jerome Robinson ar 
încerca să o atingă, tot s-ar feri, deşi îl iubeşte pe Jerome, 
probabil încă din ziua în care au descoperit împreună 
programul ăla pe care Brady îl băgase în computerul Oliviei 
Trelawney, cel care a scos-o din minţi şi a împins-o la 
sinucidere. 

— Holly, nu am terminat încă. De fapt, am impresia că 
abia am început. 

Îl priveşte drept în ochi - alt lucru pe care nu l-ar face cu 


== Of 


nimeni altcineva. 

— Ce vrei să zici? 

— S-a mai întâmplat ceva, dar n-am vrut să le spun lui 
Pete şi Izzy. Plus că deocamdată nici nu ştiu ce mama naibii 
să înţeleg. Uite, acum n-am vreme, dar o să-ţi povestesc 
totul când mă întorc de la doctor. 

— Bine, sigur că da. Du-te. Du-te acum. Chiar dacă nu 
cred în Dumnezeu, am să spun o rugăciune pentru 
rezultatele de la analizele tale. Nu are ce să strice, nu? 

— Nu. 

O îmbrăţişează scurt - pe Holly o îngrozesc îmbrăţişările 
lungi - şi porneşte înapoi, spre maşină, gândindu-se din nou 
la ce a spus ea cu o zi în urmă. Că Brady Hartsfield ar fi un 
arhitect al sinuciderilor. Frumoasă figură de stil venită din 
partea unei femei care scrie poezii în timpul liber (nu că 
Hodges ar fi citit vreuna sau va avea vreodată ocazia să o 
facă). Însă probabil că Brady ar fi luat-o în râs, considerând- 
o prost inspirată. Pentru că, după mintea lui bolnavă, este 
un maestru al sinuciderilor. 

Hodges se urcă în Priusul cumpărat la insistenţele lui 
Holly şi porneşte spre cabinetul doctorului Stamos. Spune şi 
el o rugăciune: Te rog, fă să fie ulcer. Chiar dacă-i unul 
hemoragic, care să necesite o intervenţie chirurgicală. 

Fă să fie doar un ulcer. 

Te rog, fă să nu fie ceva mai rău. 


21 


Astăzi nu mai stă în sala de aşteptare. Cu toate că a 
ajuns mai devreme cu cinci minute, iar sala este la fel de 
plină ca data trecută, Marlee, majoreta de la recepţie, nici 
nu-l lasă să se aşeze pe un scaun şi îl trimite imediat 
înăuntru. 

La fiecare control medical anual, Belinda Jensen 
(asistenta lui Stamos) îl întâmpină zâmbitoare şi 
binedispusă. Însă, în dimineaţa asta, nici vorbă de zâmbet, 
nici vorbă de bună dispoziţie. Când urcă pe cântar, Hodges 
îşi aduce aminte că a depăşit puţin termenul pentru 


— 98 — 


consultul anual. Cu patru luni. Aproape cinci. . 

Acul cântarului învechit se opreşte la 74,8. In 2009, când 
a ieşit la pensie, cântărea 104,3. Belinda îi ia tensiunea, îi 
vâră ceva în ureche ca să-i citească temperatura, după care 
îl conduce în cabinetul doctorului Stamos, aflat la capătul 
coridorului. Bate o dată în uşă şi îl abandonează pe Hodges 
imediat ce aude răspunsul doctorului: „Intră!” In mod 
obişnuit  volubilă, vorbind neîncetat despre copiii ei 
neastâmpăraţi şi soţul ei pisălog, astăzi asistenta abia dacă 
a deschis gura. 

Nu-i de bine, îşi spune Hodges. Dar poate că nu-i prea 
rău. Te rog, Doamne, fă să nu fie prea rău. Mai lasă-mă aici 
încă zece ani, nu-i mult, nu-i aşa? Sau, dacă nu poţi chiar 
zece, ce zici de cinci? 

Wendell Stamos este un bărbat de cincizeci şi ceva de 
ani, cu o frunte din ce în ce mai înaltă şi cu păr din ce în ce 
mai puţin. Are constituţia unui atlet profesionist, care se 
păstrează în formă şi după retragerea din activitate - 
umerii lui laţi şi şoldurile înguste ar stârni invidia oricărui 
tânăr. Doctorul îl priveşte îngândurat şi îl invită să ia loc. 
Fostul detectiv se aşază pe scaun. 

— Cât de rău e? 

— Rău, spune Stamos, grăbindu-se să adauge: dar nu 
trebuie să ne pierdem speranţa. 

— Nu mă lua pe ocolite, spune-mi drept în faţă. 

— Ai cancer de pancreas şi mă tem că l-am descoperit... 
într-un stadiu cam avansat. Ţi-a prins şi ficatul. 

În mod absolut paradoxal, Hodges se luptă cu o dorinţă 
puternică şi de-a dreptul înspăimântătoare de a râde. Ba 
nu, e vorba de mai mult decât un simplu hohot de râs. Pur 
şi simplu îi vine să-şi dea capul pe spate şi să chiuie ca 
bunicul lui Heidi. Îşi zice că-i din cauza vorbelor despre 
speranţă ale lui Stamos. l-au adus aminte de un banc vechi. 
Doctorul îi spune pacientului: Am o veste bună şi una 
proastă. Pe care vrea s-o audă mai întâi pacientul? Zi-mi-o 
pe aia proastă. Ai o tumoră cerebrală inoperabilă, spune 
doctorul. Pacientul se pierde cu firea şi îl întreabă care ar 
putea fi vestea cea bună. Doctorul se apleacă spre el, 


— 99 — 


zâmbeşte complice şi zice: l-o trag recepţionerei, care-i 
superbă. 

— Vreau să te duci imediat să te vadă un 
gastroenterolog. Imediat, adică astăzi. Cel mai bun din 
regiunea asta este Henry Yip, de la Kiner. El o să te trimită 
la un oncolog bun. Care, cred eu, o să te pună pe chimio şi 
radioterapie. Sunt proceduri dureroase pentru pacient, care 
îl slăbesc peste măsură de mult, dar mult mai puţin decât o 
făceau în urmă cu cinci ani... 

— Incetează! spune Hodges. 

Bine că nu-i mai vine să râdă. 

Şi Stamos tace. Şi se uită lung la el, în razele 
strălucitoare ale soarelui de ianuarie. Hodges îşi spune: 
Dacă nu se întâmplă o minune, acesta este ultimul ianuarie 
din viaţa mea. Uau! 

— Ce şanse am? Spune-mi adevărul-adevărat. Mai am o 
problemă de rezolvat, o problemă care ar putea să fie 
foarte importantă, aşa că trebuie să ştiu. 

Stamos oftează. 

— Mă tem că foarte slabe. Depistarea la timp a 
afurisitului ăstuia de cancer pancreatic se întâmplă atât de 
rar... 

— Cât mai am? 

— Cu tratament? Poate un an. Chiar doi. Şi nu este deloc 
exclus să intri în remis... 

— Trebuie să mă gândesc, spune Hodges. 

— De-ai ştii de câte ori am auzit cuvintele astea după ce 
am dat nefericita veste pacienţilor mei. Şi le-am spus 
mereu ce am să-ţi spun şi ţie acum, Bill. Dacă ar fi să te afli 
pe acoperişul unei clădiri în flăcări şi ar apărea un elicopter, 
din care s-ar cobori spre tine o scară de frânghie, ai mai 
zice că trebuie să te gândeşti sau te-ai căţăra imediat? 

Hodges cade pe gânduri şi iar îl apucă râsul. Reuşeşte să 
şi-l înăbuşe. Dar nu şi zâmbetul. Larg şi seducător. 

— Poate că da, spune el, dacă respectivul elicopter nu ar 
avea suficient combustibil în rezervor. 


22 
— 100 — 


La douăzeci şi trei de ani, înainte de a intra în carapacea 
dură a ultimilor ani, Ruth Scapelli a avut o relaţie scurtă şi 
furtunoasă cu un bărbat nu tocmai onorabil, proprietar al 
unei săli de bowling. A rămas însărcinată şi a născut o 
fetiţă, căreia i-a pus numele Cynthia. Asta s-a întâmplat în 
Davenport, lowa, oraşul ei natal, în vremea când studia la 
Universitatea Kaplan ca să obţină diploma de asistentă 
medicală. Sarcina şi naşterea au luat-o prin surprindere, dar 
nu la fel de mult ca momentul în care s-a dezmeticit şi şi-a 
dat seama că tatăl Cynthiei era un individ de patruzeci de 
ani, cu betelia pantalonilor acoperită de burtă şi cu mesajul 
IUBEŞTE VIAŢA ŞI TRĂIEŞTE CA SĂ IUBEŞTI tatuat pe braţul 
păros. Chiar dacă ar fi cerut-o în căsătorie (dar n-a făcut-o), 
ea l-ar fi refuzat, cutremurându-se de silă. Wanda, mătuşa 
ei, a ajutat-o să-şi crească fetiţa. 

Acum Cynthia Scapelli Robinson locuieşte la San 
Francisco, are un soţ bun (fără tatuaje) şi doi copii - unul 
dintre ei este deja la liceu şi învaţă foarte bine. Casa 
Cynthiei este una primitoare, pentru că ea face toate 
eforturile în acest sens, marcată fiind de atmosfera 
îngheţată şi dezolantă din casa în care crescuse (şi în care 
mama ei începuse să-şi construiască acea carapace 
cumplită). Casa mătuşii Wanda, casa copilăriei Cynthiei, 
fusese în permanenţă plină de acuzaţii şi reproşuri care 
începeau de obicei cu A; uitat să. Când era la liceu, Cynthia 
îi spunea deja mamei sale pe nume. lar Ruth Scapelli nu s-a 
opus; mai degrabă, s-a simţit oarecum uşurată. Din cauza 
obligaţiilor de serviciu, nu a fost prezentă la nunta fiicei 
sale, totuşi i-a trimis un cadou. Un radio cu ceas. Acum, 
Cynthia şi mama sa vorbesc la telefon o dată sau de două 
ori pe lună şi corespondează ocazional prin e-mail. Josh 
învață foarte bine, a intrat şi în echipa de fotbal. La care 
răspunsul a fost scurt şi la obiect: Bravo /ui. Adevărul este 
că Cynthia nu i-a dus niciodată dorul mamei sale pentru că 
nu avea niciun motiv s-o facă. 

În această dimineaţă se trezeşte la ora şapte, pregăteşte 
micul dejun pentru soţul ei şi cei doi băieţi, îl trimite pe 
Hank la serviciu, îşi trimite băieţii la şcoală şi pune în 


— 101 — 


funcţiune maşina de spălat vase. Apoi face un drum până în 
spălătorie, bagă rufele murdare în maşina de spălat şi o 
pune şi pe aceasta în funcţiune. Face toată treaba fără să-şi 
zică nici măcar o singură dată Wu trebuie să uit să... deşi o 
parte foarte mică şi foarte ascunsă a minţii ei o gândeşte şi 
o va gândi toată viaţa. Semințele plantate în copilărie prind 
rădăcini adânci. 

La nouă şi jumătate îşi mai face încă o ceaşcă cu cafea, 
dă drumul la televizor (nu se prea uită, dar aşa nu se mai 
simte singură în casă) şi îşi deschide laptopul ca să vadă 
dacă a primit şi alte e-mailuri, în afară de cele publicitare 
de la Amazon şi Urban Outfitters. Uite că are unul de la 
mama ei, trimis aseară la 22:44, adică la 20:44, ora Coastei 
de Vest. Citeşte descrierea subiectului şi se încruntă. 
Conţine doar două cuvinte: lartă-mă. 

Deschide mesajul. Inima îi bate tot mai repede pe 
măsură ce îl citeşte. 

Sunt îngrozitoare. Sunt o otreapă îngrozitoare. Nu 
o să-mi ia nimeni apărarea. Trebuie să fac asta. Te 
iubesc. 

Te iubesc. Când i-a spus cuvintele astea ultima dată? 
Cynthia, care le spune băieţilor ei de cel puţin patru ori pe 
zi că-i iubeşte, nu-şi mai aduce aminte. la repede telefonul 
de pe blatul din bucătărie, unde îl pusese la încărcat, şi îşi 
sună mama pe mobil. Apoi pe telefonul fix. La ambele aude 
acelaşi text de întâmpinare înregistrat de Ruth Scapelli, 
scurt şi fără floricele: „Lăsaţi un mesaj. Am să vă contactez 
eu dacă va fi cazul.” Cynthia îi cere să o sune de urgenţă, 
numai că se teme foarte tare că mama ei nu va fi în stare 
să o facă. Nici acum, poate nici mai târziu, poate niciodată. 

Muşcându-şi buzele, se plimbă încolo şi încoace prin 
bucătăria ei însorită, după care ia din nou telefonul şi cere 
la informaţii numărul Spitalului Memorial Kiner. Începe iar 
să se plimbe agitată, în timp ce aşteaptă să i se facă 
legătura la Clinica pentru Traumatisme Cranio-cerebrale. În 
cele din urmă îi răspunde un infirmier, care se prezintă: 
Steve Halpern. Nu, îi spune Halpern, sora Scapelli nu este la 
serviciu, fapt extrem de surprinzător. Tura ei a început la 


— 102 — 


ora opt, iar în Midwest acum este unu fără douăzeci. 

— Încercaţi acasă, o sfătuieşte el. Poate că nu se simte 
bine şi şi-a luat o zi liberă, cu toate că nu-i stă în fire să nu 
anunţe. 

Habar n-ai tu, îl apostrofează Cynthia în gând. Doar dacă 
nu cumva ai crescut într-o casă în care mantra era A; uitat 
să. 

Îi mulţumeşte pentru amabilitate (nu uită niciodată să 
mulţumească, oricât de îngrijorată ar fi) şi sună din nou la 
informaţii. De data aceasta cere numărul de telefon al 
secţiei de poliţie aflate la trei mii două sute nouăsprezece 
kilometri depărtare. Se prezintă şi îşi expune problema cu 
tot calmul de care este capabilă în aceste momente. 

— Mama mea locuieşte pe Tannenbaum Street, la 
numărul 298. Numele ei este Ruth Scapelli. Este asistentă- 
şefă la Clinica pentru Traumatisme Cranio-cerebrale de la 
Spitalul Kiner. De dimineaţă am primit un e-mail de la ea, 
care mă face să cred... 

Că-i într-o stare de depresie foarte gravă? Nu. S-ar putea 
să nu-i convingă pe poliţişti să treacă pe la ea. Plus că nu la 
depresie se gândeşte ea acum. Trage aer în piept. 

— Care mă face să cred că intenţionează să se sinucidă. 


23 


Maşina de patrulare 54 opreşte în faţa casei cu numărul 
298 de pe Tannenbaum Street. Poliţiştii Amarilis Rosario şi 
Jason Laverty - cuplu cunoscut la secţie drept „Toody şi 
Muldoon”, din cauză că numărul maşinii lor apare în titlul 
unui vechi serial - coboară şi se apropie de uşă. Rosario 
apasă butonul soneriei. Nu le răspunde nimeni. Laverty 
bate cu putere de câteva ori. Tot niciun răspuns. Merge la 
noroc şi încearcă uşa. Uşa se deschide. Cei doi schimbă 
priviri uimite. Sigur, cartierul acesta este unul liniştit, dar 
oamenii au obiceiul să-şi încuie uşile în oraş. 

Rosario bagă capul înăuntru. 

— Doamnă Scapelli? Sunt ofiţer de poliţie Rosario. 
Sunteţi bună să ne răspundeţi ca să ştim unde vă aflaţi? 


— 103 — 


Nu le răspunde nimeni. 

Intervine şi partenerul ei. 

— Sunt ofiţer Laverty, doamnă. Fiica dumneavoastră îşi 
face griji pentru dumneavoastră. Aţi păţit ceva? 

Nimic. Laverty ridică din umeri şi arată spre uşa 
deschisă. 

— Doamnele au întâietate. 

Rosario intră, desfăcându-şi din reflex cureaua tocului în 
care se află arma de serviciu. Laverty o urmează. Livingul 
este pustiu, dar televizorul merge, deşi fără sunet. 

— Toody, Toody, nu-mi place deloc povestea asta, spune 
Rosario. Simţi cum miroase? 

Laverty simte. Este miros de sânge. Îi descoperă originea 
în bucătărie, unde Ruth Scapelli zace pe podea lângă un 
scaun răsturnat. Are braţele întinse, de parcă ar fi vrut să 
amortizeze şocul căderii. Cei doi poliţişti văd tăieturile 
adânci pe care şi le-a făcut: lungi până aproape de coate, 
mai scurte de-a curmezişul încheieturilor. Plăcile de gresie 
sunt pătate de sânge. Mai mult sânge este pe masa la care 
a stat ca să-şi pună planul în aplicare. Un cuţit de carne 
lipseşte din stativul de lemn de lângă prăjitorul de pâine. 
Uite-l acolo. Aşezat cu grijă ridicolă pe tava din mijlocul 
mesei, între solniţă, râşniţa pentru piper şi suportul ceramic 
pentru şerveţele. Sângele este negru, în proces de 
coagulare. Laverty presupune că femeia este moartă de cel 
puţin douăsprezece ore. 

— Poate nu era nimic interesant la televizor, zice el. 

Rosario îi aruncă o privire cruntă. Se lasă într-un 
genunchi şi se apropie de cadavru, dar nu prea mult, ca să 
nu-şi murdărească uniforma luată de la curăţătorie doar cu 
o zi în urmă. 

— A desenat ceva înainte să-şi piardă cunoştinţa, spune 
ea. Uite, acolo, pe placa de gresie de lângă mâna dreaptă. 
Cu sângele ei a desenat. Tu ce zici că e? Un „2”? 

Laverty se sprijină cu mâinile de genunchi şi se apleacă 
să vadă mai bine. 

— Greu de spus. Ori un „2”, ori un „Z”. 


— 104 — 


BRADY 


— Băiatul meu e un geniu. 

Asta obişnuia să spună Deborah Hartsfield prietenilor ei. 
La care adăuga, cu un zâmbet cuceritor: 

— Nu mă laud, este purul adevăr. 

Asta se întâmpla înainte să cadă în patima beţiei, pe 
vremea când încă mai avea prieteni. Mai avusese şi un alt 
fiu, Frankie. Însă Frankie nu a fost un geniu. Frankie avea 
buba la cap. La patru ani, a căzut într-o seară pe scara de la 
pivniţă, şi-a rupt gâtul şi a murit. Cel puţin, asta este 
povestea pe care o spuneau Deborah şi Brady. Adevărul era 
puţin altfel. Puțin mai complicat. 

Lui Brady îi plăcea nespus de mult să inventeze tot felul 
de chestii şi, într-o zi, va inventa ceva ce le va aduce foarte 
mulţi bani, le va asigura confortul financiar pentru întreaga 
viaţă. Deborah era convinsă că aşa aveau să stea lucrurile 
şi îl asigura în permanenţă de asta. lar Brady o credea. 

La şcoală, băiatul lua note de opt, şapte şi şase. Numai la 
cursurile de informatică avea zece pe linie. Când a terminat 
liceul din cartierul de nord, căminul familiei Hartsfield era 
deja plin cu tot felul de gadgeturi, unele dintre acestea - de 
exemplu cutiile albastre prin care pirata semnalul TV al 
firmei de cablu Midwest Vision - fiind ilegale. Brady îşi 
instalase atelierul în pivniţă, unde Deborah cobora rareori. 
Acolo se ocupa de invențiile lui. 

Încetul cu încetul, în sufletul lui s-a strecurat îndoiala. Şi 
ranchiuna, sora geamănă a îndoielii. Indiferent cât de 
inspirate erau creaţiile lui, niciuna nu se dovedea bănoasă. 
Erau nişte tipi în California - de pildă, Steve Jobs - care au 
făcut nişte averi incredibile şi au schimbat lumea doar 
meşterind aiurea la ei în garaj, însă invențiile lui Brady 
chipurile nu se ridicau la înălţimea standardelor cerute. 

De exemplu, proiectul Rolla, care trebuia să fie un 
aspirator conectat la un computer. Şi aspiratorul ăsta 
funcţiona singur, era capabil să se rotească în jurul propriei 


— 105 — 


axe şi pornea în altă direcţie de fiecare dată când întâlnea 
un obstacol. Avea toate datele unui câştigător, până când 
Brady a văzut aspiratorul-robot Roomba în vitrina unui 
magazin cu electrocasnice  superşmechere de pe 
Lacemaker Lane. Cineva i-o luase înainte. Atunci i-a trecut 
prin cap proverbul Întârziatul nu se alege cu nimic. L-a 
alungat din minte atunci. Dar uneori - noaptea, când nu 
putea să doarmă sau când avea o migrenă - se gândea din 
nou la el. 

Cu toate acestea, două dintre invențiile lui, deşi minore, 
au făcut posibil măcelul de la Complexul Municipal. Erau 
două telecomenzi TV pe care le modificase şi le botezase 
Invenţia Unu şi Invenţia Doi. Invenţia Unu schimba luminile 
semafoarelor de la roşu la verde şi viceversa. Invenţia Doi 
era niţel mai sofisticată. Aceasta recepta şi memora codul 
transmis de telecomanda oricărui automobil, dându-i 
posibilitatea lui Brady să deschidă respectivele maşini după 
plecarea proprietarilor bătuţi în cap. La început, a folosit-o 
doar ca să poată fura maşinile şi să le vândă pe bani sau 
alte obiecte de preţ. Apoi, pe când în minte a început săi 
se formeze vaga idee că ar putea intra cu o maşină mare 
într-o mulţime de oameni (alături de alte fantezii despre 
asasinarea preşedintelui ori a unui star de cinema), a folosit 
Invenţia Doi ca să descuie Mercedesul doamnei Olivia 
Trelawney şi a descoperit cheia de rezervă în torpedo. 

N-a furat maşina aia, a lăsat-o în pace, dar a reţinut locul 
unde se afla cheia de rezervă - în caz de nevoie. La scurtă 
vreme după aceea, aidoma unui mesaj venit de la forţele 
întunecate care guvernează universul, a citit în ziar că se 
va ţine un târg de joburi la Complexul Municipal, în data de 
zece aprilie. 

Şi că erau aşteptaţi să participe la el mii de oameni. 


După ce a început să lucreze în Patrula Cibernetică de la 
Discount Electronix şi şi-a putut cumpăra computere şi alte 
dispozitive la preţuri de nimic, Brady a conectat între ele 
şapte laptopuri de calitate inferioară în atelierul lui din 
pivniţă. Rareori i s-a întâmplat să folosească mai mult de 


— 106 — 


unul, dar îi plăcea tare mult cum arăta încăperea: ca un 
centru de comandă dintr-un film SF sau dintr-un episod din 
Star Trek. A instalat şi un sistem de activare a tuturor 
dispozitivelor prin comandă vocală, iar asta s-a întâmplat 
cu câţiva ani înainte ca Apple să conceapă un program, 
asemănător, pe care l-a botezat Siri şi care a ajuns celebru. 

Păi, cum? Că parcă se spunea că întârziatul nu se alege 
cu nimic? 

Dar în cazul ăsta, Apple s-a ales cu câteva miliarde. 

Cui nu i-ar veni să omoare o grămadă de oameni, dacă ar 
fi în situaţia asta? 

La Complexul Municipal n-a reuşit să ucidă decât opt 
(fără să mai pună la socoteală şi răniții, unii schilodiţi ca 
lumea), dar ar fi putut să nimicească mii la concertul ăla 
rock. Şi ar fi rămas în memoria colectivă pe vecie. Însă, 
înainte de a apuca să apese butonul care ar fi pornit 
ventilatorul morţii şi ar fi propulsat rulmenţi cu bile pe o 
rază foarte mare, mutilând şi decapitând sute de fătuci abia 
ajunse la vârsta pubertăţii (plus mămicuţele 
supraponderale şi mult prea indulgente), cineva i-a stins 
lumina. 

Se pare că acea parte a amintirilor sale a fost permanent 
suprimată, însă nu are nevoie să-şi amintească. Nu putea fi 
decât o singură persoană: Kermit William Hodges. Hodges 
ar fi trebuit să se sinucidă, la fel ca doamna Trelawney - cel 
puţin, acesta fusese planul -, dar reuşise cumva să scape şi 
de asta, şi de explozivul pe care i-l ascunsese Brady în 
maşină. Boşorogul ăla de detectiv ieşit la pensie apăruse la 
concert şi îl împiedicase să-şi dobândească nemurirea. 

Bum, bum, uite-aşa s-au stins luminile”. 

Şi îngerii ajung demoni!ă. 


Coincidenţa este o paraşută unsă cu toate alifiile. Ea a 
făcut ca Brady să fie transportat la Spitalul Memorial Kiner 
de maşina numărul 23, de la Detaşamentul 3 de pompieri. 


17 În orig. „Boom, boom, out go the lights” - cântec compus de Stan 
Lewis, în 1957 (n.tr.). 
18 În orig. Angel, angel, down we go - film din 1969 (n.tr.). 


— 107 — 


Rob Martin nu a participat la acţiune - la vremea respectivă 
se afla în Afganistan, pe cheltuiala guvernului Statelor 
Unite. Paramedicul era Jason Rapsist, care a încercat să-l 
ţină în viaţă pe Brady cât a durat cursa nebună spre spital. 
Dacă i s-ar fi cerut să parieze, Jason ar fi zis că nu are nicio 
şansă. Tânărul de pe targă se zguduia ca alte alea. Pulsul 
măsura 175 de bătăi pe minut, iar tensiunea îi era când 
prea mare, când prea mică. Insă a reuşit să-l ducă în viaţă 
la Kiner. 

Acolo a fost examinat de domnul doctor Emory Winston, 
veteran al secţiei de operaţii reparatorii a spitalului, 
botezată de cei care lucrează acolo „Clubul cuţitarilor de 
sâmbătă noaptea”!?. Winston a agăţat un student la 
medicină care freca menta pe lângă secţia de urgente şi 
făcea curte asistentelor. L-a invitat să facă o evaluare 
superficială a stării noului pacient. Studentul a raportat 
reflexe foarte slabe, pupila stângă dilatată şi imobilă şi 
reflex Babinski? pozitiv la piciorul drept. 

— Adică? l-a întrebat Winston. 

— Adică tipul ăsta are o leziune cerebrală ireversibilă, a 
spus studentul. E o legumă. 

— Foarte bine. Incă mai sunt speranţe că vei ajunge 
doctor. Prognostic? 

— Nu mai apucă dimineaţa, a răspuns studentul. 

— Probabil ai dreptate, a spus Winston. Sper şi eu să fie 
aşa, pentru că n-o să-şi mai revină niciodată. Totuşi, haide 
să-i facem o tomografie. 

— De ce? 

— Pentru că asta-i regula, fiule. Şi pentru că sunt curios 
să aflu câte leziuni are atâta vreme cât încă mai e în viaţă. 

Tot în viaţă era şi şapte ore mai târziu, când doctorul 
Annu Singh, secondat de competentul doctor Felix 
Babineau, a efectuat o craniotomie ca să elimine cheagul 
uriaş de sânge care apăsa pe creierul lui Brady, sporind 


1% Aluzie la titlul cărţii lui B.P. Reiter, Saturday Night Knife & Gun Club - 
satiră la adresa vieţii medicale (n.tr.). 

2 Reflexul Babinski - extensia izolată a degetului mare de la picior, care 
indică o leziune a tractului cortico-spinal (n.tr.). 


— 108 — 


efectul leziunilor prin gâtuirea a milioane de celule 
specializate. După ce operaţia s-a încheiat, Babineau s-a 
întors spre Singh şi i-a întins mâna, încă în mănuşa pătată 
cu sânge. 

— Uluitor! a spus el. 

Cu un zâmbet dezaprobator pe buze, Singh i-a strâns-o. 

— Simplă operaţie de rutină, a zis el. Am făcut mii. Mă 
rog... câteva sute. Uluitoare este însă constituţia 
pacientului. Nu-mi vine să cred că a supravieţuit 
intervenţiei. Leziunile pe care le are amărâtul ăsta... 

Şi Singh a clătinat din cap, exclamâna: 

— AI, ai, ai! 

— Să înţeleg că ştii ce voia să facă? 

— Da, am fost informat. Terorism la scară largă. Poate o 
să mai trăiască ceva vreme, dar nu va putea niciodată să 
fie judecat pentru acţiunea sa. Oricum, nu va fi nicio 
pierdere când o să se ducă. 

Cu această idee în minte, doctorul Babineau a început să- 
i dea pe furiş lui Brady - pacientul aflat oarecum în moarte 
cerebrală, dar nu complet - un medicament experimental, 
pe care el îl numea Cerebellin (îl numea aşa doar în gând; 
oficial, medicamentul respectiv avea doar un număr din 
şase cifre). Pe lângă asta, îi mai dădea medicamentele 
impuse de protocoalele terapeutice: diuretice, substanţe 
pentru creşterea  oxigenării creierului, anticonvulsive, 
steroizi. Medicamentul experimental 649558 avusese 
rezultate promițătoare la testarea pe animale, dar, din 
cauza talmeş-balmeşului birocratic, testarea pe oameni ar fi 
urmat să se facă într-un viitor destul de îndepărtat. 
Procesul era îngreunat şi de faptul că fusese creat într-un 
laborator de neurologie din Bolivia. Atunci când vor începe 
testele pe oameni (dacă aveau să înceapă vreodată) şi 
dacă nevasta lui va avea ultimul cuvânt, Babineau va locui 
deja în Florida, într-un cartier de lux. Şi se va plictisi de 
moarte. 

Acum, cât timp mai era încă implicat în activitatea de 
cercetare  neurologică, avea ocazia să vadă dacă 
medicamentul ăsta dădea rezultate. Şi dacă da, atunci îşi 


— 109 — 


putea permite să viseze la Premiul Nobel pentru Medicină. 
Plus că nu exista niciun inconvenient atâta vreme cât 
păstra rezultatele doar pentru el, până când aveau să fie 
permise testele pe oameni. Pacientul ăsta era un degenerat 
criminal, care oricum nu se mai trezea din comă. Şi chiar 
dacă, printr-o minune, s-ar fi trezit, mintea lui ar fi fost (în 
cel mai fericit caz) la fel de neclară ca aceea a bolnavilor de 
Alzheimer în stadiu avansat. Şi tot ar fi fost un rezultat 
excepţional. 

Ai şansa să-i ajuţi pe alţii, domnule Hartsfield, i-a spus el 
pacientului comatos. Ai ocazia să faci un strop de bine în 
loc de o grămadă de rău. Şi dacă se va întâmpla să ai o 
reacţie adversă? Dacă ai să intri în stop cardio-respirator 
(nu că ai avea prea mult până acolo), sau chiar dacă ai să 
dai în primire, în loc să ţi se amelioreze cât de cât funcţiile 
cerebrale? Nicio pagubă. Nici pentru tine şi, cu siguranţă, 
nici pentru familia ta, pentru că nu ai aşa ceva. 

Nici pentru restul lumii; lumea va fi încântată să audă că 
ai murit. 

A deschis fişierul din computer intitulat TESTE 
CEREBELLIN HARTSFIELD. Erau cu totul nouă asemenea 
teste, întinse pe o perioadă de paisprezece luni, între 2010 
şi 2011. Babineau n-a observat nicio schimbare. La fel de 
bine i-ar fi putut da apă distilată cobaiului său cu chip de 
om. 

Aşa că a renunţat. 

Cobaiul cu chip de om a petrecut cincisprezece luni în 
întuneric total. Dar, la un moment dat, în luna a 
şaisprezecea, şi-a amintit cum îl cheamă. Brady Wilson 
Hartsfield. Atâta tot. Nimic altceva. Nu avea nici trecut, nici 
prezent, nici sine, în afară de cele şase silabe ale numelui. 
Apoi, când era cât pe ce să se resemneze şi să se lase 
înghiţit de neant, şi-a adus aminte un alt cuvânt. Cuvântul 
acesta era control. Odinioară semnifica ceva important, 
numai că acum nu ştia ce anume. 

În rezerva lui de la spital, culcat pe spate în pat, Brady şi- 
a mişcat buzele unse cu glicerină şi l-a rostit cu glas tare. 
Era singur - evenimentul acesta s-a întâmplat cu trei 


— 110 — 


săptămâni înainte ca una dintre asistente să observe că a 
deschis ochii şi a întrebat unde se află mama lui. 

— Con... trol. 

Şi luminile s-au aprins. La fel ca în atelierul lui amenajat 
în aşa fel încât să semene cu centrul de comandă din Star 
Trek, atunci când le activa prin vocea lui, din capătul scării 
care cobora din bucătărie în pivniţă. 

Pentru că acolo era: în pivniţa de pe Elm Street şi care 
arăta exact ca în ultima zi petrecută acolo. Şi-a adus 
aminte şi alt cuvânt, unul care activa o altă funcţie. Şi l-a 
adus aminte pentru că se afla acolo. Şi pentru că era un 
cuvânt foarte frumos. 

— Haos! 

În mintea lui, l-a strigat cu vocea lui Moise pe Muntele 
Sinai. În rezerva de la spital s-a auzit doar o şoaptă 
orăcăită. Dar şi-a îndeplinit menirea, pentru că laptopurile 
s-au trezit la viaţă. Şi pe fiecare ecran se vedea numărul 
20... apoi 19... apoi 18... 

Ce-i asta? Pentru numele lui Dumnezeu, ce este asta? 

L-a cuprins panica şi, preţ de o secundă, nu şi-a putut 
aduce aminte. Nu ştia decât că, dacă numărătoarea inversă 
desfăşurată pe cele şapte ecrane ajungea la zero, atunci 
computerele s-ar fi stins de tot. Şi le-ar fi pierdut şi pe ele, 
şi încăperea aceasta, şi bruma de conştiinţă pe care şi-a 
recăpătat-o cumva. Va fi îngropat de viu în bezna 
propriului... 

Asta-i cuvântul! Chiar ăsta! 

— Beznă! 

L-a strigat din toţi rărunchii, cel puţin, pe dinăuntru. Pe 
dinafară s-a auzit aceeaşi orăcăială gâjâită şi sfioasă, 
venind din coarde vocale nefolosite de multă vreme. Totul a 
început să crească: şi pulsul, şi respiraţia, şi tensiunea. 
Curând, asistenta-şefă Becky Helmington va observa ce 
indică aparatele şi va veni să-l vadă. Va veni în grabă, dar 
fără să se zorească prea tare. 

În atelierul lui Brady din pivniţa casei lui, numărătoarea 
inversă s-a oprit la 14 şi o imagine a apărut pe fiecare 
dintre cele şapte ecrane. Odată ca niciodată, pe aceste 


— 111 — 


computere (acum depozitate într-o încăpere insalubră 
pentru probe de la sediul poliţiei şi etichetate de la A la G) 
apăreau cadre din filmul Hoarada sălbatică. Insă acum 
etalau doar imagini din viaţa lui Brady. 

Pe ecranul nr. 1 era fratele lui, Frankie, care se înecase 
cu o bucăţică de măr, avusese parte de propriile lui leziuni 
cerebrale, după care căzuse de-a rostogolul pe scara care 
ducea în pivniţă (ajutat şi de piciorul fratelui său mai mare). 

Pe ecranul nr. 2 era chiar Deborah. În camizolul ăla alb şi 
lipit de corp pe care Brady şi l-a amintit instantaneu. Îmi 
zicea „scumpetea mea”, îşi spuse el. Mereu avea buzele 
umede când mă pupa şi îmi provoca o erecţie. Când eram 
mic, o numea „întărire”. Câteodată, când făceam baie în 
cadă, mi-o freca cu un burete şi mă întreba dacă îmi place. 

Pe ecranul nr. 3 erau Invenţia Unu şi Invenţia Doi, 
creaţiile minţii lui geniale care chiar au funcţionat. 

Pe ecranul nr. 4 era Mercedesul sedan cenuşiu al 
doamnei Trelawney, cu capota îndoită şi sânge şiroind pe 
masca motorului. 

Pe ecranul nr. 5 era un scaun cu rotile. În primul moment, 
nu i-a priceput semnificaţia, dar imediat i-a picat fisa. Cu 
scaunul acesta reuşise să intre în Sala Mingo, în seara când 
avea loc concertul trupei 'Round Here. Nimănui nu i se 
părea suspect un biet schilod într-un scaun cu rotile. 

Pe ecranul nr. 6 era un tânăr chipeş şi surâzător. Brady 
nu-şi amintea cum îl cheamă, nu încă, dar ştia cine este: 
negroteiul ăla care-i tundea gazonul boşorogului de Det. 
Pens. 

lar pe ecranul nr. 7 era chiar Hodges, cu o pălărie din 
fetru trasă şmechereşte pe o sprânceană. Te-am prins, 
Brady, zicea zâmbetul lui. Te-am trosnit cu pliciul meu şi te- 
am băgat în spital. Când zici că ai să te dai jos din pat şi ai 
să începi să umbli? Aud? Pun pariu cu tine că niciodată. 

Jigodia aia de Hodges, care a stricat totul. 


Aceste şapte imagini au format scheletul în jurul căruia 


*1 The wild Bunch - western produs în 1969, în regia lui Sam Peckinpah 
(n.tr.). 


— 112 — 


Brady a pornit reconstruirea propriei identități. Şi, în timp 
ce făcea asta, au început să se subţieze pereţii atelierului 
său din pivniţă - refugiul său, reduta sa împotriva unei lumi 
cretine şi nepăsătoare. lar prin pereţii aceia tot mai subţiri 
ajungeau până la el alte voci, vocile asistentelor, vocile 
doctorilor. Şi - poate - vocile unor indivizi de la poliţie, 
veniţi să se convingă că nu se preface. In realitate, Brady 
se prefăcea şi nu se prefăcea. Adevărul, la fel ca acela al 
morţii lui Frankie, era mai complicat. 

La început, a deschis ochii doar atunci când era sigur că 
este singur în rezervă. Şi nu-i deschidea prea des. Nu prea 
avea la ce să se uite. Mai devreme sau mai târziu se va 
trezi de tot, dar nici atunci ei nu trebuie să-şi dea seama că 
îi merge mintea, că îi merge mintea din ce în ce mai bine. 
Pentru că, dacă ar fi ştiut care era situaţia, l-ar fi dus la 
tribunal şi l-ar fi băgat în boxa acuzaților. 

lar Brady nu voia să fie judecat. 

Pentru că încă mai avea multe de făcut. 


Cu o săptămână înainte ca Brady să-i vorbească 
asistentei Norma Wilmer, a deschis ochii în toiul nopţii şi s-a 
uitat la flaconul cu ser fiziologic atârnat în stativul pentru 
perfuzii de lângă pat. Din plictiseală, a întins mâna ca să-l 
împingă, ba chiar să-l răstoarne de acolo. Nu a reuşit 
complet. Flaconul doar s-a legănat în cârligul lui, însă Brady 
şi-a dat seama că mâinile lui nu se mişcaseră de pe 
cuvertură. Zăceau acolo, cu degetele uşor încovoiate din 
cauza atrofiei musculare pe care fizioterapia putea doar să 
o încetinească, dar nu să o oprească de tot - mai cu seamă 
când se presupunea că pacientul doarme somnul celor fără 
activitate cerebrală. 

Eu am făcut asta? 

A încercat să atingă din nou flaconul. Nici acum mâinile 
nu i s-au mişcat prea mult (cu toate că stânga, mâna lui 
dominantă, a tremurat un pic), însă a simţit cum atinge cu 
palma flaconul cu ser şi îl face să se legene iarăşi. 

Atunci şi-a zis: Foarte interesant! Şi a adormit. Acela a 
fost primul lui somn tihnit de când Hodges (ori poate 


— 113 — 


negroteiul care-i tundea gazonul) l-a băgat în spitalul ăsta 
afurisit. 


În nopţile următoare - foarte târziu, atunci când era 
convins că nu putea intra nimeni peste el ca să-l surprindă 
- Brady şi-a exersat mişcările cu mâna-fantomă. Deseori se 
gândea la un coleg din liceu, pe care-l chema Henry 
„Cârlig” Crosby şi care-şi pierduse mâna dreaptă într-un 
accident de maşină. Aşa că i se pusese o proteză, atât de 
urâtă că o îmbrăcase cu o mănuşă. Insă uneori venea la 
şcoală cu un cârlig de oţel în locul unde-i fusese mâna. 
Susţinea că-i era mai uşor să apuce obiectele cu cârligul 
ăla, nemaipunând la socoteală faptul că le speria la culme 
pe fete atunci când se furişa în spatele lor şi le mângâia cu 
el pe braţele sau pe picioarele goale. Odată i-a mărturisit 
lui Brady că, deşi îşi pierduse mâna cu şapte ani în urmă, 
încă mai simţea câteodată cum îl mănâncă sau îl înţeapă, 
ca amorţită. Ba chiar i-a şi arătat ciotul neted şi rozaliu. 
„Când începe să mă înţepe, jur că-mi vine să mă scarpin în 
cap cu el”, i-a zis el atunci. 

Acum Brady înţelegea pe deplin cum se simţea Crosby 
„Cârlig”... numai că el, Brady, chiar se putea scărpina în 
cap cu mâna-fantomă. Incercase s-o facă şi reuşise. Mai 
descoperise şi că era în stare să zdrăngănească lamelele 
jaluzelelor pe care infirmierele le trăgeau seara la fereastra 
rezervei lui. Fereastra aia era prea departe de pat şi nu 
putea ajunge la ea în mod normal. Dar reuşea s-o facă cu 
mâna-fantomă. Cineva pusese o vază cu flori artificiale pe 
masa de lângă pat (mai târziu a aflat că fusese asistenta- 
şefă Becky Helmington, singura din tot personalul medical 
care se purta cât de cât frumos cu el) şi el putea împinge 
vaza aia dintr-o parte în alta incredibil de uşor. 

După ceva efort - memoria lui era plină de găuri - Brady 
şi-a amintit cum se numeşte acest fenomen: telekinezie. 
Capacitatea de a mişca obiecte aflate la distanţă, doar 
concentrându-te asupra lor. Numai că orice fel de 
concentrare îi aducea dureri înfiorătoare de cap, plus că 
mintea lui nu prea părea a avea vreo treabă cu deplasarea 


= 114 — 


obiectelor. Nu mintea, ci mâna. Mâna dominantă, mâna lui 
stângă, mâna care stătea pe cuvertură cu degetele 
răsfirate şi nu se mişca deloc. 

Surprinzător, nici vorbă că da. Brady era convins că 
Babineau, doctorul ăla care venea foarte des pe la el (mai 
bine zis, obişnuise să vină, pentru că parcă îşi cam pierduse 
interesul în ultimul timp) ar fi în al nouălea cer de bucurie, 
numai că el avea de gând să nu dezvăluie nimănui talentul 
acesta nou descoperit. 

Poate o să-i fie de folos la un moment dat, deşi se cam 
îndoia de asta. Şi dacă-ţi poţi mişca urechile tot talent se 
cheamă, dar la ce te ajută? Da, sigur, era în stare să mişte 
flacoanele agăţate de stativul pentru perfuzii şi să 
zdrăngănească jaluzelele şi să dărâme o poză; era în stare 
să facă valuri pe sub pătură, ca şi cum acolo ar fi înotat un 
peşte mare. Câteodată făcea lucrurile astea atunci când era 
câte o infirmieră în rezervă, pentru că îl amuzau reacţiile lor 
surprinse. În orice caz, se părea că doar până acolo mergea 
această nouă abilitate a lui. Incercase să deschidă 
televizorul suspendat deasupra patului, dar nu reuşise; 
încercase să închidă uşa de la baia aferentă rezervei, dar 
nu reuşise. Putea să apuce clanţa cromată şi simţea răceala 
metalului dur când strângea degetele în jurul ei, dar uşa 
era prea grea, iar mâna-fantomă prea slabă. Deocamdată, 
cel puţin. Bănuia că, dacă va continua să şi-o antreneze, 
mâna i-ar putea deveni mai puternică. 

Trebuie să mă trezesc, şi-a spus el, fie şi doar ca să capăt 
nişte aspirină pentru durerea asta insuportabilă de cap şi să 
mănânc nişte mâncare adevărată. Chiar şi un terci din ăla 
de spital ar fi o delicatesă după atâta timp. Am să mă 
trezesc curând. Poate chiar mâine. 

Dar nu a făcut-o. Pentru că a doua zi a descoperit că 
telekinezia nu era singurul talent cu care se întorsese de pe 
unde fusese de când îl pocnise Hodges în cap. 


Asistenta care venea de obicei după-amiaza ca să-i 
verifice semnele vitale şi seara ca să-l pregătească pentru 
noapte (nu puteai să zici „să-l pregătească de culcare”, din 


— 115 — 


moment ce zăcea la pat) era o tânără pe nume Sadie 
MacDonald. Brunetă şi drăguță într-un fel decolorat, fără pic 
de machiaj. Brady o urmărise printre gene, la fel cum îi 
urmărea pe toţi cei care intrau în rezervă de când ieşise - 
prin pereţi - din atelierul său unde îşi recăpătase 
cunoştinţa. 

Sora MacDonald părea că se teme de el, însă şi-a dat 
seama că tânăra se temea de toată lumea, adică nu avea el 
ceva special. Era genul de femeie care parcă aleargă în 
permanenţă, în loc să meargă normal. Dacă se întâmpla să 
intre cineva în rezerva 217 când ea îşi vedea de treabă 
acolo - de exemplu, asistenta-şefă Becky Helmington - 
Sadie lăsa impresia că ar dori s-o înghită pământul. Şi era 
absolut îngrozită de doctorul Babineau. Când nu avea 
încotro şi trebuia să se afle în preajma lui, Brady aproape 
că-i putea simţi izul înţepător al fricii. 

Şi a ajuns să-şi dea seama că nu era o exagerare. 


La ora trei şi un sfert, a doua zi după ce Brady a adormit 
cu gândul la terciul de spital, Sadie MacDonald a intrat în 
rezerva 217, a verificat monitorul de deasupra patului şi a 
notat nişte numere pe fişa agăţată la capătul lui. Apoi a 
verificat nivelul soluţiilor din flacoanele de pe stativ şi s-a 
dus la dulap să aducă perne noi. Obişnuia să-l ridice pe 
Brady cu o singură mână - era ea micuță, dar avea braţe 
puternice - şi să înlocuiască pernele cu cealaltă. Toate 
astea erau de fapt treburi de infirmieră, dar Brady avea 
senzaţia că MacDonald se afla la baza ierarhiei spitaliceşti. 
La baza stâlpului totemic reprezentat de Spitalul Kiner, ca 
să spunem aşa. 

Hotărâse că va deschide ochii şi va vorbi cu ea atunci 
când va termina de aranjat pernele, pentru că atunci vor fi 
nas în nas. Evident că o va speria, iar lui Brady îi plăcea să 
sperie lumea. Multe se schimbaseră în viaţa lui, însă nu şi 
asta. Poate că MacDonald va ţipa, aşa cum ţipase o 
infirmieră când el făcuse valuri pe sub cuvertură. 

Numai că MacDonald s-a apropiat de fereastră în drumul 
spre dulap. Nu era nimic de văzut în afară de parcarea aia 


— 116 — 


acoperită. Şi totuşi, asistenta a rămas acolo un minut... 
două... trei. De ce? Ce putea fi atât de fascinant la un căcat 
de zid din cărămidă? 

Insă nu era doar din cărămidă, şi-a dat seama Brady 
când s-a uitat şi el pe fereastră împreună cu ea. La fiecare 
nivel erau spaţii mari libere, iar soarele lucea fulgerător în 
parbrizele maşinilor care urcau rampa. 

O dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. 

lisuse Hristoase! a exclamat Brady în gând. Eu sunt cel 
care ar trebui să fie în comă, nu? Parcă tipa asta are un fel 
de criz... 

Stai aşa! Stai dracului o clipă! 

Mă uit pe geam împreună cu ea? Cum naiba să mă uit pe 
geam împreună cu ea, când zac în pat? 

Dar iată o furgonetă mâncată de rugină. Şi, în spatele ei, 
un Jaguar sedan, probabil aparţinând vreunui doctor cu 
mulţi bani. Atunci Brady a înţeles că nu se uita pe geam 
împreună cu asistenta, ci se uita pe geam prin ochii ei. Ca 
şi cum ar fi privit la peisajul din jur de pe scaunul din 
dreapta maşinii conduse de o altă persoană. 

Şi, da, Sadie MacDonald avea o criză, dar una atât de 
uşoară, încât nici ea nu-şi dădea seama. O provocaseră 
luminile. Sclipirile alea de pe parbrizele maşinilor. De îndată 
ce nu va mai trece nicio maşină pe rampă sau de îndată ce 
se va schimba puţin unghiul în care cădea lumina, asistenta 
îşi va reveni şi îşi va vedea de treabă, îşi va reveni din criză 
fără să ştie că a avut o criză. 

Brady era convins că aşa va fi. 

Pentru că el se afla în interiorul ei. 

S-a dus mai adânc şi a descoperit că-i poate vedea 
gândurile. Uluitoare chestie. Le vedea pe bune. Le vedea 
cum se mişcă iute de colo până dincolo, încoace şi încolo, în 
sus şi în jos, uneori intersectându-se într-un mediu de 
culoare verde-închis, care era - poate că era, va trebui să 
reflecteze la asta cu multă atenţie - nucleul conştiinţei lui 
Sadie MacDonald. Esenţa ei. Ceea ce o defineşte. A încercat 
să ajungă şi mai adânc, ca să identifice câteva dintre 
gândurile acelea, deşi, Dumnezeule mare, se mişcau atât 


— 117 — 


de repede! Şi totuşi... 

Ceva în legătură cu brioşele pe care le mâncase în 
apartamentul ei. 

Ceva în legătură cu o pisică pe care o văzuse în vitrina 
unui pet-shop: neagră cu bărbiţa albă. 

Ceva în legătură cu... nişte pietre? Pietre? 

Ceva în legătură cu tatăl ei şi cu un peşte care era roşu, 
de culoarea furiei. Sau a ruşinii. Sau a ambelor. 

Când asistenta s-a întors de la fereastră ca să se ducă la 
dulap, pe Brady l-a cuprins o senzaţie pasageră de vertij. l- 
a trecut repede şi s-a pomenit înapoi, privind în jur cu 
proprii lui ochi. ÎI ejectase fără ca măcar să ştie că fusese în 
ea. 

Când l-a ridicat apoi ca să-i pună sub cap două perne din 
spumă, cu feţe proaspăt spălate, Brady şi-a păstrat privirea 
fixă a ochilor întredeschişi. Şi nici nu i-a vorbit. 

Era musai să se gândească la ce se întâmplase mai 
devreme. 


În următoarele patru zile, Brady a încercat de câteva ori 
să intre în mintea celor care treceau prin rezerva lui. O 
singură dată a avut oarece succes, cu un infirmier tânăr, 
care venise să spele podeaua cu mopul. Băiatul ăsta nu era 
vreun cretin mongoloid (cum le zicea mama sa celor cu 
sindromul Down), dar nici din organizaţia Mensa? nu făcea 
parte. Acum privea cu atenţie la dârele umede lăsate de 
mop pe linoleum, observând cum păleşte strălucirea 
fiecăreia. lar starea asta l-a făcut să se deschidă în faţa 
musafirului nepoftit. Vizita lui Brady a fost scurtă şi 
neinteresantă. Puştiul se întreba dacă o să aibă şi tacos la 
cafeneaua aia de toată jena unde cina el în fiecare seară - 
mare brânză! 

Şi iarăşi senzaţia de vertij, impresia că ar cădea de-a 
dura de la etaj. Puştiul l-a scuipat ca pe o sămânță de 
pepene roşu, fără să-şi încetinească nici măcar o fracțiune 
de secundă balansul mopului. 


2 Mensa International - organizaţie non-profit, ai cărei membri au IQ-ul 
mult peste medie (n.tr.). 


— 118 — 


Cu ceilalţi care-i mai intrau în rezervă din când în când nu 
a avut niciun succes, iar eşecul acesta i s-a părut mult mai 
frustrant decât faptul că nu era în stare să se scarpine pe 
obraji. Brady îşi făcuse inventarul şi rezultatul îl îngrozise. 
Da, bine, putea să se mişte, nu era paralizat; însă muşchii i 
se atrofiaseră într-un hal fără de hal, astfel încât până şi 
mişcarea unui picior un centimetru sau doi la stânga ori la 
dreapta necesita un efort de-a dreptul herculeean. Pe de 
altă parte, atunci când a fost în interiorul asistentei 
MacDonald, se simţise ca pe un covor fermecat. 

Însă reuşise să intre în ea pentru că MacDonald suferea 
de o formă de epilepsie. Nu una gravă, dar suficient ca să-i 
deschidă puţin uşa. Probabil că ceilalţi aveau metode 
naturale de apărare. Brady nu apucase să stea în interiorul 
infirmierului decât câteva secunde - dacă tembelul ă/a ar fi 
fost pitic, precis că l-ar fi chemat Mutulică. 

Aşa şi-a adus aminte de un banc. Un străin venit în vizită 
la New York opreşte pe stradă un tânăr şi îl întreabă: „Cum 
pot să ajung la Carnegie Hall?” lar tânărul îi răspunde: 
„Exersând, dom'le, exersând.” 

Asta trebuie să fac şi eu, şi-a zis Brady. Să exersez şi să 
îmi recapăt puterile. Pentru că boşorogul de Det. Pens., 
Kermit William Hodges, îşi imaginează că m-a învins. Nu pot 
să tolerez una ca asta. Nu vo;tolera una ca asta. 

Prin urmare, în noaptea aceea ploioasă de la jumătatea 
lunii noiembrie a anului 2011, Brady a deschis ochii, a spus 
că îl doare capul şi a întrebat de mama lui. Nu a tipat 
nimeni. Sadie MacDonald era liberă, iar Norma Wilmer, 
asistenta de gardă, era făcută dintr-un material mai dur. Cu 
toate acestea, tot a scos o exclamaţie de surpriză şi a dat 
fuga să vadă dacă doctorul Babineau se mai află încă în 
oficiul medicilor. 

Şi atunci, Brady şi-a zis: Acum începe tot restul vieţii 
mele. 

Şi atunci, Brady şi-a zis: Exersează, dom'le, exersează. 


23 Carnegie Hall - celebră sală de concerte (n.tr). 
— 119 — 


NEGRUŢA 


— 120 — 


1 


Deşi Hodges a făcut-o în mod oficial partener cu drepturi 
egale în firma „Ce-am găsit al meu să fie” şi cu toate că 
există un birou liber (micuţ, dar cu vedere la stradă), Holly 
a preferat să rămână la recepţie. Chiar acolo se află, cu 
ochii în ecranul computerului, la ora unsprezece fără un 
sfert când se întoarce Hodges. În ciuda faptului că ascunde 
repede ceva în sertarul biroului, simţul olfactiv al fostului 
detectiv încă mai funcţionează destul de bine (spre 
deosebire de alte instalaţii amplasate mai la sud) şi 
sesizează aroma inconfundabilă a unui Twinkie. 

— Ce mai faci, Hollyberry? 

— De la Jerome ai învăţat să-mi zici aşa şi ştii că mă 
enervează. Mai spune-mi tu o dată „Hollyberry” şi am să 
plec la mama o săptămână. Că tot mă întreabă când am de 
gând să vin în vizită. 

Vezi să nu te cred, îi spune Hodges în gând. Nu poţi s-o 
suferi, plus că ai dat de o pistă, draga mea. Eşti 
dependentă de asta cum e un narcoman de doza lui. 

— Scuze, scuze. 

Se uită peste umărul ei şi vede un articol din 
săptămânalul B/oomberg Business, din aprilie 2014. Titlul 
este ZAPPIT E PRAF. 

— Da, firma a dat-o în bară şi s-a ales praful de ea. 
Credeam că ţi-am zis încă de ieri. 

— Mi-ai zis. Insă interesant este inventarul ei, cel puţin 
mie aşa mi se pare. 

— Ce vrei să spui? 

— Au rămas mii de Zappit-uri nevândute. Poate zeci de 
mii. Am vrut să aflu ce s-a întâmplat cu ele. 

— Şi ai aflat? 

— Încă nu. 

— Poate au fost trimise la copiii săraci din China, 
împreună cu toate legumele pe care le-am refuzat eu în 
copilărie. 

— Nu-i frumos să-ţi baţi joc de copiii care mor de foame, 


— 121 — 


îl apostrofează ea cu severitate. 

— Nu, sigur că nu. i 

Hodges se îndreaptă de mijloc. In drum spre birou a 
intrat într-o farmacie şi şi-a luat nişte analgezice pe reţetă - 
puternice, dar mai slabe decât medicamentele pe care s-ar 
putea să le ia foarte curând - şi acum se simte aproape 
bine. Ba chiar îl încearcă o oarecare senzaţie de foame, 
ceea ce i se pare o schimbare bine-venită. 

— Probabil au fost distruse. Mi se pare că aşa se 
procedează şi cu volumele broşate care nu se vând. 

— Ar fi prea multe de distrus, spune Holly, dacă te 
gândeşti că toate gadgeturile alea sunt pline cu jocuri încă 
funcţionale. Cele mai bune dintre ele sunt chiar dotate cu 
Wi-Fi. Acum spune-mi cum e cu analizele. 

Hodges reuşeşte să-şi confecţioneze un zâmbet pe care 
şi-l doreşte deopotrivă modest şi fericit. 

— Veştile sunt bune. Am ulcer, dar unul uşor. O să fie 
nevoie să mă îndop cu o grămadă de pastile şi să am grijă 
ce mănânc. Domnul doctor Stamos zice că, dacă fac asta, 
atunci ar trebui să se vindece de la sine. 

Holly îi adresează un surâs radios, care-l face pe Hodges 
să se simtă împăcat cu minciuna strigătoare la cer pe care 
a spus-o. Bineînţeles, îl face totodată să se simtă şi ca un 
rahat de câine pe un pantof. 

— Slavă Domnului! Ai să faci ce-ţi spune, da? 

— Sigur. 

Altă minciună sfruntată; nu există dietă pe lumea asta 
care să-i vindece boala. Hodges nu este un tip care să se 
dea bătut cu uşurinţă şi, în oricare alte circumstanţe, acum 
s-ar afla în cabinetul gastroenterologului Henry Yip, 
indiferent cât de slabe i-ar fi şansele în lupta cu cancerul 
pancreatic. Însă mesajul primit pe site-ul Umbrelei Albastre 
a schimbat lucrurile. 

— Minunat, minunat! Pentru că nu ştiu ce m-aş face fără 
tine, Bill. Pur şi simplu nu ştiu. 

— Holly... 

— Ba ştiu. M-aş duce înapoi acasă. Şi asta ar fi cumplit 
pentru mine. 


— 122 — 


Pe bune? îşi zice Hodges. Când te-am cunoscut la 
înmormântarea mătuşii tale, Elizabeth, maică-ta te dirija şi 
te comanda ca pe un amărât de câine în lesă. Fă asta, 
Holly; fă ailaltă, Holly; pentru Dumnezeu, nu te face de 
ruşine! 

— Acum, spune-mi, îl îndeamnă Holly. Spune-mi şi alte 
veşti. Spune-mi spune-mi spune-mi! 

— Lasă-mă cinşpe minute şi o să-ţi spun tot. Până atunci, 
vezi dacă poţi să afli ce s-a întâmplat cu toate tabletele 
alea cu jocuri. Poate că nu-i important, dar nu se ştie 
niciodată. 

— Bine. Tare fericită m-au făcut rezultatele de la 
analizele tale, Bill. 

— Mda. 

Şi intră în birou. Holly îşi întoarce scaunul ca să-l 
urmărească o clipă cu privirea, pentru că rareori închide 
uşa în urma lui. Deşi s-a mai întâmplat de câteva ori. Apoi 
revine la computerul ei. 


2 


— Nu a terminat cu tine. i 

Holly repetă în şoaptă textul mesajului. Işi pune burgerul 
vegetarian pe farfuria din carton. A mâncat doar jumătate 
din el, în timp ce Hodges şi l-a devorat pe al lui, vorbind 
printre îmbucături. Nu-i spune însă că l-a trezit durerea în 
miez de noapte; în varianta aceasta, nu a reuşit să 
adoarmă şi s-a hotărât să navigheze puţin pe Internet. 
Atunci a descoperit mesajul. 

— Da, asta zicea. 

— Şi mesajul este de la Z-Boy. 

— Da. Numele ăsta l-ar avea prietenul unui supererou de 
desene animate, nu? „Urmăriţi aventurile lui Z-Man şi Z- 
Boy, care apără de criminali străzile din Gotham City!” 

— Ăia sunt Batman şi Robin. Ei au grijă de Gotham City. 

— Ştiu. Citeam benzile desenate cu Batman înainte ca tu 
să te naşti. Ziceam şi eu aşa. 

Holly extrage o fâşie de salată din burgerul ei. 


— 123 — 


— Când ai fost ultima dată să-l vezi pe Brady Hartsfield? 

Holly nu-l ia pe ocolite - merge drept la fondul problemei, 
îşi spune cu admiraţie Hodges. Asta-i Holly a mea! 

— M-am dus când am terminat cazul cu familia Saubers 
şi încă o dată după aia. Cred că pe la mijlocul verii. Apoi, tu 
şi cu Jerome v-aţi pus cu gurile pe mine şi mi-aţi zis că 
trebuie să încetez. Aşa am şi făcut. 

— Ne-am purtat aşa pentru binele tău. 

— Ştiu, Holly. Termină-ţi burgerul. 

Ea mai muşcă o dată, îşi şterge stropul de maioneză din 
colţul gurii şi îl întreabă cum i s-a părut Hartsfield la ultima 
vizită. 

— La fel... Stă pe scaun şi se uită pe geam, la parcare. Eu 
vorbesc, îi pun tot felul de întrebări. Dar el nu zice nimic. 
Nu am niciun dubiu că leziunile lui cerebrale sunt cât se 
poate de adevărate. Dar am auzit tot soiul de zvonuri 
despre el. Cum că ar avea un fel de putere a minţii. Că 
poate să deschidă şi să închidă apa de la baie şi că o face 
uneori ca să sperie personalul medical. La început, am 
crezut că-s aiureli, dar Becky Helmington - asistenta-şefă 
de la vremea respectivă - mi-a povestit şi ea că a văzut 
nişte lucruri anormale de câteva ori: jaluzele care se mişcă 
singure, flacoane cu soluţii de perfuzii care se leagănă în 
stativ. lar femeia asta este, cum s-ar spune la poliţie, un 
martor credibil. Ştiu că pare greu de crezut... 

— Ba deloc. Telekinezia, cunoscută şi sub numele de 
psihokinezie, este un fenomen atestat. Dar tu? Tu n-ai 
văzut nimic ieşit din comun când erai acolo? 

— Ştiu şi eu? 

Şi se opreşte, încercând să-şi aducă aminte. Apoi 
continuă: 

— La penultima vizită s-a petrecut o chestie. Pe masa de 
lângă pat era o poză cu el şi cu maică-sa, ţinându-se în 
braţe şi obraz în obraz. Într-o vacanţă pe undeva. În casa 
de pe Elm Street era o variantă mai mare. Poate ţi-o 
aminteşti. 

— Fireşte că mi-o amintesc. Îmi amintesc tot ce am văzut 
în casa aia, inclusiv pozele alea pe care le avea în 


= 124 — 


computer. Ştii tu, alea cu maică-sa în ipostaze sexy. 

Îşi încrucişează braţele peste pieptul slăbuţ şi face o 
grimasă de dezgust. 

— Relaţia dintre ei era extrem de nefirească. 

— Mie-mi spui? Nu ştiu dacă a făcut vreodată sex pe 
bune cu ea... 

— Câââh! 

— ...dar cred că şi-a dorit să facă. Oricum, suntem siguri 
că ea i-a alimentat fanteziile. Aşa şi, cum ziceam, am luat 
poza aia în mână şi am început să spun tot felul de măscări 
despre maică-sa, încercând să-i provoc o reacţie cât de 
mică. Pentru că Brady este acolo, Holly. Şi este cât se poate 
de prezent şi de lucid. Eram atunci convins de asta şi sunt 
convins şi acum. Zace pe scaunul ăla, dar pe dinăuntru este 
aceeaşi viespe otrăvită care a omorât toţi oamenii ăia la 
Complexul Municipal şi care a încercat să omoare mult mai 
mulţi în Sala Mingo. 

— Nu uita că s-a folosit de Umbrela Albastră a lui Debbie 
ca să vorbească cu tine. 

— Nici vorbă să uit. Mai ales după mesajul de azi-noapte. 

— Spune-mi ce s-a mai întâmplat atunci. 

— Doar o fracțiune de secundă nu s-a mai uitat pe geam, 
la parcarea de vizavi. Şi ochii lui... cum să-ţi spun?... s-au 
rostogolit în orbite. Şi s-a uitat la mine. Jur că au luat poziţie 
de drepţi toate firele de păr pe care le am pe ceafă, iar 
aerul parcă se... nu ştiu... parcă se e/ectrizase. 

Şi face un efort ca să-i povestească şi restul. Parcă ar 
încerca să împingă un bolovan mare spre vârful unei pante 
abrupte. 

— Când eram în poliţie, am arestat destui oameni răi, 
oameni foarte răi, de pildă, o mamă care şi-a ucis copilul ca 
să încaseze o asigurare de două parale, dar niciodată nu 
am simţit prezenţa răului în niciunul dintre ei după ce i-am 
prins. De parcă răul ar fi un fel de pasăre de pradă care 
zboară în treaba ei după ce dobitocii ajung în spatele 
gratiilor. Dar l-am simţit în ziua aia, Holly. L-am simţit cu 
adevărat. În Brady Hartsfield. 

— Te cred, şopteşte ea atât de încet încât abia dacă o 


— 125 — 


aude. 

— Plus că avea şi el un Zappit. Asta-i legătura pe care 
încercam s-o fac. Presupunând că este o legătură şinuo 
simplă coincidenţă. În spital era tipul ăsta - nu ştiu care-i 
este numele de familie pentru că toată lumea îi zicea Al- 
Bibliotecă. Şi avea obiceiul să împartă pacienţilor şi Zappit- 
uri, pe lângă tot felul de cărţi ieftine şi e-readere. Habar n- 
am dacă Al era infirmier sau doar voluntar. La naiba, ar fi 
putut să fie chiar un om de serviciu cu suflet bun. Cred că 
motivul pentru care nu m-am prins din prima este că 
Zappit-ul pe care l-ai găsit tu acasă la doamna Ellerton era 
roz. Ăla din rezerva lui Brady era albastru. 

— Dar ce legătură să aibă cu Brady Hartsfield moartea lui 
Janice Ellerton şi a fiicei sale? Doar dacă... s-a auzit ceva 
despre vreo activitate telekinetică în afara rezervei lui de la 
spital? 

— Nu, dar chiar în perioada în care noi terminam cu cazul 
Saubers, o asistentă s-a sinucis chiar în incinta Clinicii 
pentru Traumatisme Cranio-cerebrale. Şi-a tăiat venele într- 
o toaletă din apropierea rezervei lui Hartsfield. O chema 
Sadie MacDonald. 

— Şi tu crezi că... 

Holly ciuguleşte iar din burger, rupe foaia de salată şi o 
lasă pe farfurie. Îl aşteaptă să-i continue spusele. 

— Haide, Holly! N-am de gând să zic eu ce gândeşti. 

— Tu crezi că Brady a convins-o cumva să facă ce a 
făcut? Nu înţeleg cum ar fi fost posibil. 

— Nici eu nu înţeleg, dar amândoi ştim cât de multi 
fascinează ideea sinuciderii. 

— Această Sadie MacDonald... a avut şi ea un Zappit? 

— Dumnezeu ştie. 

— Şi cum... cum a... 

De data aceasta se hotărăşte să o ajute. 

— Cu un bisturiu pe care l-a furat dintr-o sală de operaţii. 
Am aflat asta de la asistenta medicului legist. l-am 
strecurat un cupon pentru o masă bună la bodega lui 
DeMasio. Ştii tu, localul ăla italienesc. 

Holly mai rupe câteva bucățele din salată. Farfuria ei a 


— 126 — 


început să semene cu o ploaie de confetti la ziua de naştere 
a unui spiriduş. Pe Hodges îl apucă disperarea, dar nu o 
opreşte. Ştie că aşa îşi adună puterile ca să-i spună ce 
gândeşte. Şi, în cele din urmă, o face: 

— Ai să te duci să-l vezi pe Hartsfield. 

— Aşa este. 

— Chiar îţi imaginezi că ai să scoţi ceva de la el? N-ai 
reuşit înainte. 

— Acum ştiu mai multe. 

Dar, de fapt, ce anume ştie? Nu-i sigur nici măcar de 
presupunerile lui. Dar poate Hartsfield nu-i o viespe 
otrăvită. Poate că-i un păianjen, iar rezerva 217 din Ghetou 
este centrul pânzei sale, unde stă el şi îşi ţese planurile. 

Sau poate nu-i decât o coincidenţă. Poate cancerul a 
început deja să-i mănânce creierul, dându-i tot felul de idei 
paranoice. 

Aşa ar crede Pete, iar partenera lui - a cărei poreclă dată 
de Holly i-a intrat şi lui în cap şi nu mai poate scăpa de ea - 
i-ar spune-o verde în faţă. 

Se ridică şi zice: 

— Nu are niciun rost să mai amân. 

Holly îşi pune burgerul pe mormanul de salată ciopârţită 
şi îl apucă de braţ. 

— Ai mare grijă! 

— O să am. 

— Păzeşte-ţi bine gândurile! Ştiu că poate părea o 
nebunie, dar eu sunt nebună, cel puţin câteodată, aşa că 
pot să vorbesc în felul ăsta. Dacă îţi vine vreo idee să... să 
îţi faci rău... sună-mă. Sună-mă imediat. 

— În regulă. 

Holly îşi încrucişează braţele şi îşi apucă umerii cu 
mâinile - gestul ei de demult, pe care îl făcea când era 
foarte tulburată şi la care acum recurge mult mai rar. 

— Păcat că nu-i şi Jerome aici. 

Jerome Robinson se află în Arizona. Şi-a luat liber un 
semestru de la facultate, s-a înscris voluntar în ONG-ul 
Habitat for Humanity şi construieşte case. Odată, Hodges a 
făcut imprudenţa să spună că tânărul s-a apucat de treaba 


— 127 — 


asta ca să-şi dichisească CV-ul, iar Holly l-a certat rău de 
tot, spunându-i că Jerome construieşte locuinţe pentru cei 
defavorizaţi pentru că este un om cu suflet bun. Hodges s-a 
văzut nevoit să fie de acord cu ea: Jerome este într-adevăr 
un om cu suflet foarte bun. 

— O să fie bine. Probabil că nu-i nimic. Suntem ca doi 
copii care îşi imaginează că ar fi fantome în casa nelocuită 
de la colţ. Dacă i-am zice lui Pete, ne-ar interna pe amândoi 
la glumeţi. 

Holly, care a şi fost internată acolo (de două ori), crede 
că există case bântuite. Işi dezlipeşte o mână micuță şi 
neîmpodobită de pe umăr ca să-l apuce iar de braţ, de fapt, 
de mâneca de la palton. 

— Sună-mă când ajungi acolo şi sună-mă iar când ai să 
pleci. Nu uita, pentru că am să-mi fac un miliard de griji şi 
nu pot să te sun eu pentru că... 

— Pentru că în Ghetou nu-s permise telefoanele mobile, 
da, ştiu. Am să te sun, Holly. Însă, cât sunt eu la spital, uite 
ce te rog să faci... 

Vede că femeia se repede să-şi ia carneţelul şi clatină din 
cap. 

— Nu, nu-i nevoie să-ţi notezi. E simplu. Mai întâi, intră 
pe eBay, sau pe ce site ştii tu că vinde produse care nu mai 
există în comerţ şi comandă o tabletă Zappit. Poţi? 

— Floare la ureche. Altceva? 

— Sunrise Solutions a cumpărat compania care producea 
Zappit-urile şi după aia a dat faliment. Trebuie să existe 
cineva care să administreze sechestrul. Şi persoana asta 
angajează avocaţi, contabili şi lichidatori ca să stoarcă până 
şi ultimul bănuţ de la firma falimentară. Află-i numele şi am 
să-i dau eu un telefon azi sau mâine. Vreau să aflu ce s-a 
întâmplat cu toate tabletele alea nevândute, pentru că 
totuşi cineva i-a dat una dintre ele lui Janice Ellerton mult 
timp după ce ambele companii ieşiseră de pe piaţă. 

Holly se luminează toată. 

— Genial! Absolut genial! 

Ba deloc, îşi zice el. E doar o investigaţie de rutină. Oi 
avea eu cancer în fază terminală, da' tot mai ţin minte cum 


— 128 — 


este să fii poliţist. lar asta nu-i puţin lucru. 
E mare lucru. 


3 


Cufundat în gânduri, Hodges iese din Blocul Turner şi se 
îndreaptă spre staţia de autobuz (dacă ia cursa numărul 5 
va reuşi să traverseze oraşul mult mai repede şi mai uşor 
decât dacă ar fi să-şi scoată Priusul din parcare şi să 
conducă el însuşi). Se gândeşte doar la cum să-l abordeze 
pe Brady, cum să-l facă să se deschidă în faţa lui. Când încă 
mai lucra în poliţie, toată lumea îl considera un campion al 
interogatoriilor; deci ar trebui să reuşească. Inainte l-a 
vizitat pe Brady doar ca să-l enerveze şi să-şi confirme 
convingerea că individul îşi simulează starea 
semicatatonică. Insă acum are întrebări de pus şi trebuie să 
existe o modalitate prin care să-l facă pe Brady să-i 
răspundă la ele. 

Trebuie să întărât păianjenul, îşi zice el. 

Însă gândurile la diagnosticul abia primit şi la temerile 
care îl însoțesc se pun în calea eforturilor lui de a pune la 
cale confruntarea care va urma. Se teme că va muri 
curând, sigur că da. Insă se întreabă şi cât de tare va avea 
de suferit puţin mai încolo şi cum le va da de ştire celor 
apropiaţi. Celor care trebuie să afle ce se întâmplă cu el. 
Vestea le va şoca pe Corinne şi Allie, dar, per ansamblu, nu 
vor suferi prea mult. La fel şi în cazul familiei Robinson, cu 
toate că ştie că Jerome şi Barbara, sora lui mai mică (nu 
chiar atât de mică acum, pentru că va împlini şaisprezece 
ani în câteva luni), vor refuza să accepte adevărul. Dar cele 
mai multe griji şi le face pentru Holly. Nu-i deloc nebună, 
chiar dacă ea aşa zice. Insă este foarte fragilă, foarte 
sensibilă. Foarte. A avut două depresii în trecut, una în liceu 
şi cealaltă la douăzeci de ani. Acum este mai puternică, dar 
numai datorită faptului că se bazează pe el şi pe puţinii 
prieteni pe care îi au. Fără el, Holly ar fi în mare pericol. Şi 
nu-şi poate permite să se amăgească în această privinţă. 

N-am s-o las să se distrugă, îşi spune Hodges. Merge cu 


— 129 — 


capul în jos şi mâinile îndesate în buzunare. Este frig şi din 
nas îi ies aburi albi. N-am să permit să se întâmple una ca 
asta. 

Atât de adâncit este în gândurile lui, că nu vede 
Chevroletul pătat cu grund. Este pentru a treia oară în doar 
două zile. Maşina este parcată vizavi de clădirea unde Holly 
caută acum persoana care a administrat falimentul firmei 
Sunrise Solutions. Pe trotuar, chiar lângă maşina veche, stă 
un individ cam în vârstă, îmbrăcat cu un hanorac al 
armatei, cârpit cu bandă adezivă. Tipul ăsta îl vede pe 
Hodges urcându-se în autobuz, după care scoate din 
buzunar mobilul şi dă un telefon. 


4 


Holly îşi urmăreşte cu privirea şeful - care se întâmplă să 
fie şi persoana pe care o iubeşte mai presus de orice pe 
lumea asta - mergând spre staţia de autobuz din colţ. | se 
pare atât de împuținat acum, o umbră a bărbatului solid pe 
care l-a cunoscut acum şase ani. Şi se ţine cu mâna de 
partea stângă a abdomenului. O face destul de des în 
ultima vreme, probabil fără să-şi dea seama. 

Este doar un ulcer minor, nimic altceva, i-a spus el. Holly 
ar dori din tot sufletul să creadă asta - să-l creadă pe e/-, 
dar parcă nu-i vine. 

Apare autobuzul şi Bill se urcă. Holly rămâne la fereastră, 
îl urmăreşte cu privirea, îşi roade unghiile, ar vrea să 
fumeze. Are gumă Nicorette, are o grămadă; însă sunt 
situaţii când o singură ţigară ajută mai mult. 

Nu mai pierde vremea! îşi zice ea. Dacă tot ai de gând 
să-i înşeli încrederea şi să-l spionezi, ca un om de nimic ce 
eşti, atunci n-are niciun rost să mai amâni. 

Aşa că intră în biroul lui Bill. 

Fostul detectiv nu-şi închide computerul decât la sfârşitul 
zilei, când pleacă acasă. Insă ecranul este negru. Nicio 
problemă, trebuie doar să-l actualizeze. Însă privirea îi este 
atrasă de blocnotesul galben de lângă tastatură. Da, Bill 
tine mereu unul la îndemână şi acesta este de obicei plin cu 


— 130 — 


notițe şi măzgălituri. Aşa gândeşte el. 

In capătul de sus al foii este un vers pe care ea ÎI 
cunoaşte foarte bine, unul cu care că s-a identificat încă de 
când a auzit pentru prima oară cântecul la radio: Toti 
oamenii singuri”. Bill l-a subliniat, ca pe un titlu. lar 
dedesubt sunt mai multe nume pe care ea le cunoaşte 
foarte bine: 


Olivia Trelawney (Văduvă) 

Martine Stover (Necăsătorită, menajera spunea despre 
ea că era o „fată bătrână”) 

Janice Ellerton (Văduvă) 

Nancy Alderson (Văduvă) 


Şi altele. Bineînţeles, şi numele ei; ea este de asemenea 
o fată bătrână. Apoi numele lui Pete Huntley, care-i 
divorţat. Şi numele lui Hodges însuşi, tot divorţat. 

Persoanele singure sunt de două ori mai predispuse la 
sinucidere. lar persoanele divorţate, de patru ori mai mult. 
„_— Lui Brady Hartsfield îi plac sinuciderile, şopteşte Holly. 
Asta era hobby-ul lui. 

Sub înşiruirea de nume este o însemnare încercuită de 
mai multe ori, al cărei sens nu îl pricepe: Lista de vizitatori? 
Ce vizitatori? 

Apasă o tastă la întâmplare şi ecranul de la computerul 
lui Bill se luminează. Pe desktop, toate fişierele sunt 
împrăştiate alandala. Îl ceartă mereu în privinţa asta, îi 
spune mereu că este ca şi cum ai lăsa descuiată uşa casei 
şi toate bunurile de preţ pe masa din sufragerie, cu un bilet 
pe care scrie TE RUGAM SA NE FURI, iar el zice mereu că o 
să se ocupe de asta, dar n-o face niciodată. Nu că ar putea 
s-o împiedice pe ea să-i deschidă fişierele, pentru că are 
deja parola. l-a dat-o chiar el. In caz că ar păţi ceva, i-a 
spus. Holly se teme că aşa stau lucrurile acum. 

O singură privire la ecran îi spune că nu-i vorba despre 
niciun ulcer. Pentru că pe desktop a apărut un fişier nou. Cu 


+ Vers din cântecul „Eleanor Rigby”, lansat în 1966 de grupul The 
Beatles (n.tr). 


— 131 — 


un nume înspăimântător. Holly dă click pe el. Fontul gotic 
din titlu îi confirmă faptul că acesta este testamentul lui 
Kermit William Hodges. Îl închide repede. Nu vrea să ştie ce 
scrie acolo. Suficient că a aflat de existenţa acestui 
document şi şi-a dat seama că Bill l-a recitit chiar astăzi. Ba 
nu, nu-i suficient. E chiar prea mult. 

Stă lângă birou, cuprinzându-şi umerii în palme şi 
muşcându-şi buzele. Pasul următor va fi mai rău decât 
satisfacerea unei curiozităţi. Va fi o indiscreţie îngrozitoare. 
Va fi o spargere în toată regula. 

Ai ajuns până aici, aşa că mergi mai departe. 

— Da, trebuie, şopteşte Holly. 

Dă click pe pictograma de la căsuţa cu e-mailuri, 
spunându-şi că probabil n-o să descopere nimic. Numai că 
se înşală. Cel mai recent mesaj a ajuns în timp ce ei 
discutau despre reapariţia Umbrelei Albastre a lui Debbie. 
Este trimis de doctorul care l-a consultat. Îl cheamă 
Stamos. Holly deschide e-mailul şi citeşte: Ataşez o copie a 
rezultatelor de la analize, pentru dosarul tău medical. 

Holly deschide ataşamentul, se aşază pe scaunul lui Bill 
şi îşi apropie ochii de ecran. Începe să plângă în hohote 
încă de la pagina a doua din cele opt ale documentului. 


5 


Nici nu s-a aşezat bine Hodges pe un loc din spatele 
autobuzului numărul 5, că şi aude zgomot de geam spart 
din buzunarul de la haină, iar băieţii izbucnesc în urale la 
înscrierea punctului. Un bărbat, probabil un om de afaceri, 
pentru că poartă un costum sobru şi elegant, îşi ia ochii de 
la articolul din Wall Street Journal şi îi aruncă o privire 
reprobatoare lui Hodges. 

— Scuze, scuze, se grăbeşte să spună fostul detectiv. Tot 
vreau să schimb melodia. 

— Asta ar trebui să fie prioritatea dumneavoastră, spune 
omul de afaceri şi ridică din nou ziarul. 

Mesajul este de la fostul lui partener. Din nou. Cu o 
senzaţie intensă de de/â-vu, Hodges îl sună. 


— 132 — 


— Pete, îi spune el, ce te-a apucat cu toate mesajele 
astea? Că doar ai numărul meu în agenda de apelare 
rapidă. 

— Mi-am imaginat că ţi-a setat Holly telefonul şi ţi-a pus 
o melodie trăsnită, se scuză Pete. In concepţia ei, asta ar fi 
o glumă bună. Şi m-am mai gândit că ai dat volumul la 
maximum, surdule. 

— Alerta pentru mesaje e dată la maximum, îl anunţă 
Hodges. Când primesc unul, zici că telefonul meu are un 
miniorgasm. 

— Atunci schimbă alerta asta. 

În urmă cu câteva ore, Hodges a aflat că mai are puţine 
luni de trăit. Acum dezbate problema volumului de la 
telefon. 

— Fii convins că am s-o fac. Haide, spune-mi ce treabă ai 
cu mine! 

— Un coleg din departamentul de informatică s-a 
năpustit pe gadgetul ăla cu jocuri ca musca pe un căcat. E 
înnebunit după el, zice că-i retro. lţi vine să crezi aşa ceva? 
Chestia a fost fabricată acum vreo cinci ani şi azi, gata, a 
ajuns retro. 

— Lumea se mişcă cu viteză mai mare decât pe vremea 
noastră. 

— Nu ştiu dacă-i vorba de viteză, dar ceva tot se 
întâmplă. În orice caz, Zappit-ul e praf. Când tipul de la noi 
i-a schimbat bateriile, pe ecran s-au aprins vreo şase 
luminiţe albastre, după care a murit. 

— Ce are? 

— Cică ar fi posibil să aibă un virus, că cică era dotat cu 
Wi-Fi şi că aşa ajung acum viruşii în gadgeturile astea. Dar 
tipul zice că mai degrabă ar fi un cip defect ori un circuit 
ars. Ideea e că n-are nicio importanţă, pentru că doamna 
Ellerton nu ar fi avut cum să-l folosească. 

— Atunci de ce îi ţinea încărcătorul în priza din baia fiică- 
sii? 

Pe moment, întrebarea îl lasă fără replică pe Pete. Apoi 
îşi revine şi zice: 

— Mă rog, poate că a funcţionat un timp şi după aia i s-a 


— 133 — 


defectat cipul. Sau a murit. Sau a făcut ce fac cipurile când 
nu mai merg. 

Da, a funcţionat, îşi spune Hodges. Doamna Ellerton a 
jucat Solitaire pe tableta aia la masa din bucătărie. Multe 
tipuri de Solitaire - Klondike şi Pyramid şi Picture. Ai fi ştiut 
amănuntul ăsta, dragul meu Pete, dacă ai fi discutat cu 
Nancy Alderson. Bag de seamă că n-ai apucat încă s-o faci. 

— In regulă, zice el cu glas tare. Mulţumesc că m-ai pus 
la curent. 

— Este ultima oară, Kermit. Am o parteneră cu care am 
colaborat destul de bine de când ai ieşit tu la pensie. Şi aş 
vrea s-o văd la petrecerea mea, în loc să ştiu că rămâne la 
birou, supărată că te-am preferat pe tine până în ultimul 
ceas. 

Hodges ar avea ceva de spus pe tema asta, dar mai sunt 
doar două staţii până la spital. Plus că şi-a dat seama că 
vrea să se separe de Pete şi Izzy şi să facă aşa cum crede 
el de cuviinţă în cazul acesta. Pentru că Pete se mişcă greu, 
iar Izzy nu are nicio grabă. Cu tot pancreasul lui bolnav, 
Hodges vrea să-i dea bătaie. 

— Am înţeles, zice el. Mulţumesc încă o dată. 

— Am închis discuţia? 

— Finito. 

Când rosteşte acest cuvânt, ochii i se mişcă în sus şi la 
stânga. 


6 


Este o cu totul altă lume la nouăsprezece străzi 
depărtare de locul unde Hodges îşi pune telefonul la loc în 
buzunarul de la haină. Şi nu-i o lume prea bună. Acolo se 
află sora lui Jerome Robinson şi are probleme. 

Drăgălaşă şi modestă în uniforma ei de la Liceul Chapel 
Ridge (sacou din lână cenuşie, fustă cenuşie, ciorapi trei 
sferturi albi, eşarfă roşie la gât), Barbara merge pe Martin 
Luther King Avenue, cu o tabletă Zappit galbenă în mâinile 
înmănuşate. Pe ecranul acesteia peştii din demonstraţia 
jocului „La pescuit” ţâşnesc încolo şi încoace, aproape 


— 134 — 


invizibili în lumina puternică şi rece a amiezii de iarnă. 

Martin Luther King Avenue este una dintre cele două 
artere principale de circulaţie din această parte a oraşului, 
cunoscută sub numele de Lowtown. Populaţia de aici este 
predominant de culoare, iar Barbara însăşi este de culoare 
(mai bine zis café au lait), dar nu a mai fost niciodată prin 
cartierul acesta şi iată motivul pentru care se simte acum 
ca o idioată vrednică de dispreţ. Oamenii aceştia sunt de-ai 
ei - probabil că strămoşii lor comuni au trudit cot la cot pe 
aceeaşi plantație în vremurile de demult - şi totuşi ea nu a 
fost aici nici măcar o singură dată. Nu doar părinţii i-au pus 
în vedere să nu calce prin zona asta, ci şi fratele ei. 

— În Lowtown se bea berea şi după aia se mănâncă sticla 
în care a fost, i-a spus el odată. Nu-i un loc potrivit pentru o 
fată ca tine. 

O fată ca mine, îşi zice ea acum. Adică o fată din pătura 
superioară a clasei de mijloc, care învaţă la o şcoală 
particulară de top şi care are prietene albe şi o grămadă de 
hăinuţe drăguţe şi elegante şi bani de buzunar. Zău aşa, 
am chiar şi card bancar! Oricând am eu chef pot să scot 
şaizeci de dolari de la bancomat! Super! 

Merge ca prin vis şi, de fapt, chiar seamănă totul cu un 
vis, pentru că este atât de ciudat, deşi se află la mai puţin 
de trei kilometri de casa ei - o căsuţă cochetă, în stil Cape 
Cod, cu garaj pentru două maşini şi cu ipoteca achitată în 
întregime. Trece pe lângă case de amanet pline cu chitare 
şi aparate de radio şi briciuri de bărbierit cu mânere din 
sidef. Trece pe lângă spelunci care miros a bere, chiar dacă 
au uşile închise în faţa frigului de ianuarie. Trece pe lângă 
gherete murdare care miros a prăjeală. Unele vând felii de 
pizza, altele vând mâncare chinezească. În vitrina uneia 
este proptit un afiş pe care scrie TURTIŢE DA MALAI ŞI 
CURECHI CUM NUMA LA MUMA TA Al MANCAT. 

Nu şi la muma mea, îşi zice Barbara. Nici măcar nu ştiu 
ce-i ăla curechi. Spanac? Varză? 

La colţuri - la fiecare colţ, din câte se pare - se văd băieţi 
care pierd vremea. Poartă bermude (în ianuarie!) sau jeanşi 
largi. Unii dintre ei au făcut focul în tomberoane ruginite şi 


— 135 — 


s-au strâns în jurul lor ca să se mai încălzească puţin. Unii 
fac jonglerii cu o minge umplută cu nisip - chestia este să o 
loveşti de cât mai multe ori cu piciorul fără să o scapi pe jos 
-, alţii doar ţopăie încălţaţi cu adidaşii lor imenşi, cu 
jachetele lor lălâi descheiate în ciuda gerului de afară. Işi 
salută zgomotos amicii şi fac semne maşinilor de pe stradă. 
Când se opreşte vreuna, înmânează prin geamul deschis 
pliculeţe din plastic celor dinăuntru. Barbara merge tot 
înainte pe MLK, trece de prima intersecţie, de a doua (de a 
noua, poate de a zecea, că le-a pierdut şirul) şi fiecare colţ 
de stradă i se pare un drive-thru unde se vând droguri în 
loc de hamburgers şi tacos. 

Trece pe lângă femei rebegite de frig, cu peruci 
multicolore, pantaloni mulaţi, scurte din blană artificială şi 
cizme din lac. Trece pe lângă clădiri goale, cu ferestre 
acoperite cu scânduri bătute în cuie. Trece pe lângă o 
maşină rămasă fără caroserie şi acoperită cu simbolurile 
bandelor din cartier. Trece pe lângă o femeie cu un bandaj 
murdar la un ochi. Femeia trage după ea un ţânc care urlă 
întruna. Trece pe lângă un bărbat care stă pe o pătură, bea 
vin direct din sticlă şi face mişcări obscene cu limba spre 
ea. Oamenii din zona aceasta a oraşului sunt săraci şi sunt 
disperaţi şi au fost mereu aici, iar ea nu a făcut nimic în 
privinţa asta. N-a făcut nimic? Nici măcar nu s-a gândit la 
ei. Şi-a făcut temele. A vorbit la telefon şi şi-a trimis mesaje 
cu prietenele ei. Şi-a actualizat statusul pe Facebook şi şi-a 
făcut griji când îi apărea câte un coş pe obraz. Ea este 
prototipul adolescentei parazite, care ia masa în 
restaurante elegante împreună cu mama şi tatăl ei, în 
vreme ce fraţii şi surorile ei, care au fost mereu aici, la mai 
puțin de trei kilometri de vila ei drăguță din suburbie, beau 
vin din sticlă şi se droghează ca să uite de vieţile lor 
nefericite. Îi este ruşine de părul ei, frumos pieptănat şi 
întins. Îi este ruşine de ciorapii ei curaţi şi albi. Îi este ruşine 
de culoarea pielii ei, pentru că este aceeaşi cu a lor. 

— Hei, negruţo! 

Strigătul vine de pe celălalt trotuar. 

— Ce caţi p-acilea? N-ai nicio treabă aicişa! 


— 136 — 


Negruţă! 

Aşa se cheamă şi un serial de la televizor”, la care se 
uită ei acasă şi râd până nu mai pot. Dar tot aşa este şi ea. 
Nu neagră, ci negruţă. Duce o viaţă de alb într-un cartier de 
albi. Îşi permite asta, pentru că părinţii ei câştigă foarte 
mulţi bani şi au o casă pe o stradă unde oamenii sunt cu 
totul lipsiţi de prejudecăţi şi s-ar cutremura de ruşine dacă 
şi-ar auzi vreun copil înjurând. Işi permite să ducă viaţa 
aceasta minunată de alb pentru că nu reprezintă o 
ameninţare pentru nimeni, nu face probleme nimănui, nu, 
conaşule, nici vorbă. Îşi vede de treburile ei, flecăreşte cu 
prietenele despre băieţi şi muzică, despre băieţi şi haine, 
despre băieţi şi programele TV preferate de toate şi despre 
care fată a fost văzută că se plimba cu un anumit băiat la 
mallul Birch Hill. 

Este negruţă - cuvânt care este sinonim cu „inutilă”. Şi 
nu merită să trăiască. 

— Poate ar fi bine să pui punct. Şi gestul ăsta să fie 
declaraţia ta. 

Parcă o voce rosteşte această sugestie care ei i se parea 
fi de o logică absolută. Emily Dickinson zicea că poeziile ei 
reprezintă o scrisoare adresată unei lumi care nu i-a scris 
niciodată - au învăţat asta la şcoală, dar nici Barbara n-a 
scris vreo scrisoare vreodată. Sigur, a scris o mulţime de 
eseuri şi referate şi e-mailuri stupide, însă nimic cu 
adevărat important. 

— Poate ar fi vremea s-o faci. 

Nu este vocea ei, ci a unui prieten. 

Se opreşte în faţa unui chioşc unde ţi se ghiceşte norocul 
în cărţile de Tarot. | se pare că vede în vitrina murdară 
reflexia unei persoane aflate alături de ea, un bărbat alb, cu 
chipul surâzător şi copilăresc şi cu un ciuf de păr blond pe 
frunte. Se uită în jur, dar nu vede pe nimeni. | s-a părut. 
Priveşte din nou la ecranul tabletei cu jocuri. In umbra 
aruncată de paravanul de pânză de la chioşcul ghicitoarei, 
peştii sunt din nou clari şi strălucitori. Şi înoată. Barbara se 


25 În orig. „Black-ish” - serial american, care a avut premiera în anul 
2014 (n.tr.). 


— 137 — 


uită în urmă, la drumul pe care a venit, şi vede un camion 
negru-tuci, care rulează către ea pe asfaltul bulevardului, 
cu viteză şi şerpuind - şerpuind tot mai tare, din bordură în 
bordură. Este tipul ăla de camion cu roţi gigantice, căruia 
puştii de la şcoală îi zic Bigfoot sau Tunul. 

— Dacă tot ai de gând s-o faci, ar fi bine să începi. 

Este foarte puternică senzaţia că cineva se află alături de 
ea. Cineva care o înţelege. lar vocea are dreptate. Barbara 
nu s-a mai gândit niciodată la sinucidere, însă în momentul 
acesta ideea i se pare perfect logică. 

— Nici măcar nu-i nevoie să laşi vreun bilet, spune 
prietenul ei. 

Îi vede din nou reflexia în vitrină. Ca o fantomă. 

— Faptul că ai ales să o faci aici va fi mesajul tău adresat 
lumii. 

Adevărat. 

— Acum ştii prea multe despre tine ca să mai poţi trăi, 
precizează prietenul ei, în timp ce fata îşi coboară iarăşi 
ochii la peştii care înoată pe ecran. Ştii prea multe lucruri 
rele. 

Şi se grăbeşte să adauge: 

— Asta nu înseamnă că tu ai fi o persoană rea. 

Şi ea îşi spune: Nu, nu rea, doar inutilă. 

Negruță. 

Camionul se apropie. Tunul. Când surioara lui Jerome 
Robinson coboară de pe trotuar ca să-i iasă în întâmpinare, 
pe chipul ei apare un zâmbet entuziast. 


7 


Doctorul Felix Babineau poartă un costum de o mie de 
dolari sub halatul alb care-i flutură în urmă în timp ce 
străbate cu paşi mari coridorul Ghetoului. O fi costumul 
scump, numai că doctorul este nebărbierit, iar părul lui alb 
şi, în mod obişnuit, foarte îngrijit, stă vâlvoi. Nu ia în seamă 
grupul de asistente care s-au strâns lângă birou şi discută 
pe ton scăzut, dar agitat. 

Sora Wilmer îl abordează spunând: 


— 138 — 


— Domnule doctor Babineau, aţi auzit... 

Nici nu se uită la ea, iar Norma se vede nevoită să se dea 
repede la o parte din drumul lui ca să nu fie îmbrâncită. 
Priveşte surprinsă în urma lui. 

Babineau scoate din buzunarul halatului cartonaşul roşu 
cu NU DERANJAŢI, îl agaţă de clanţa de la rezerva 217 şi 
intră. Brady Hartsfield nu ridică privirea la el. Este 
concentrat la tableta de pe genunchi, unde peştii înoată 
înainte şi înapoi. Dar nu se aude cântecelul; a oprit sonorul. 

Adesea Felix Babineau dispare atunci când intră în 
rezerva aceasta şi în locul lui apare Dr. Z. Insă nu şi astăzi. 
În fond, Dr. Z nu este decât o altă versiune a lui Brady - o 
proiecţie -, iar astăzi Brady este prea ocupat ca să se mai 
proiecteze. 

Încă nu-şi aminteşte prea bine cum anume a încercat să 
arunce în aer Sala Mingo în timpul concertului trupei "Round 
Here, dar, de când s-a trezit, are în minte o imagine foarte 
clară: chipul ultimei persoane pe care a văzut-o înainte să i 
se stingă lumina. Chipul Barbarei Robinson, sora 
negroteiului care-i tunde gazonul lui Hodges. Stătea chiar 
vizavi de Brady. lar acum este aici, înotând împreună cu 
peştii de pe ecranele tabletelor lor. Brady a rezolvat-o pe 
Scapelli, sadica aia care-i răsucise sfârcurile. Acum o va 
rezolva şi pe târfuliţa asta mică. Moartea Barbarei îi va 
provoca o suferinţă cumplită fratelui ei, dar nu ăsta-i cel 
mai important lucru. Important este că-i va sfâşia inima 
boşorogului ăluia de fost detectiv. Da, ăsta-i lucrul cel mai 
important. 

Lucrul cel mai savuros. 

O consolează, îi spune că nu este o persoană rea. Aşa o 
convinge să se mişte din loc. Vine o maşină pe MKL, dar nu- 
şi dă seama ce fel de maşină este, pentru că o parte din 
mintea fetei încă i se mai împotriveşte. Însă este sigur că-i 
o maşină mare. Destul de mare ca să rezolve problema. 

— Ascultă-mă, Brady. A sunat Z-Boy. 

Numele adevărat al lui Z-Boy este Brooks, dar Brady 
refuză să-i mai spună astfel. 

— A stat la pândă, aşa cum i-ai dat tu ordin. Poliţaiul 


— 139 — 


ăla... fost poliţai, sau ce-o fi el... 

— Taci! 

Fără să-şi ridice capul. Fără să se uite la el printre 
şuviţele căzute în ochi. În lumina puternică a soarelui pare 
mai degrabă de douăzeci de ani decât de treizeci. 

Babineau, obişnuit să fie ascultat cu respect şi obedienţă 
de toată lumea şi încă neobişnuit cu noul lui statut de 
subaltern, nu-i dă nicio atenţie. 

— leri, Hodges a fost pe Hilltop Court. Mai întâi acasă la 
Ellerton şi după aia a început să dea târcoale casei de 
vizavi, unde... 

— Ţi-am zis să taci! 

— Brooks l-a văzut când s-a urcat în autobuzul 5, ceea ce 
înseamnă că probabil are de gând să vină aici! Şi dacă vine 
aici, înseamnă că ştie! 

Brady se uită doar o clipă la el, cu ochi care aruncă 
fulgere. După care revine la ecranul tabletei. Dacă nu se 
concentrează tocmai acum, dacă-i permite idiotului ăstuia 
să-i distragă atenţia... 

Dar nu-i va permite. Vrea să-i facă rău lui Hodges, vrea 
să-i facă rău negroteiului frizer de gazon - este de datoria 
lui şi aceasta-i modalitatea prin care o poate face. Şi nu-i 
vorba doar despre răzbunare. Fătuca asta este primul lui 
cobai care a fost la concert; plus că nu seamănă cu ceilalţi, 
care au fost mai uşor de controlat. Însă reuşeşte să o 
controleze. Nu are nevoie decât de încă zece secunde. Şi 
uite, acum vede ce e maşina aia. Un camion. Unul mare şi 
negru. 

Haide, păpuşico! îi spune în gând Brady. [i-a venit 
limuzina. 


8 


Barbara stă la marginea trotuarului. Se uită la camionul 
care se apropie şi îşi calculează următoarea mişcare. Dar, 
chiar atunci când îndoaie genunchii şi vrea să coboare pe 
stradă, două mâini o apucă de la spate. 

— Alo, fato, ce faci? 


— 140 — 


Se zbate, însă mâinile alea sunt puternice şi o ţin bine de 
umeri şi camionul trece zbierând ca rapperul Ghostface 
Killah. Se întoarce repede şi se smulge din strânsoare. Dă 
nas în nas cu un băiat numai piele şi os, cam de vârsta ei, 
îmbrăcat cu uniforma Liceului Todhunter. E înalt rău, cam 
de un metru nouăzeci şi - aşa că Barbara trebuie să ridice 
ochii ca să se poată uita la el. Are părul creţ tuns scurt şi un 
barbişon ca de ţap. La gât poartă un lănţişor din aur. 
Zâmbeşte. Are ochii verzi şi amuzaţi. 

— Eşti drăguță. Asta-i adevărul, dar şi un compliment. 
Însă nu eşti de prin părţile astea, corect? Nu îmbrăcată aşa 
şi, auzi, mămica ta nu ţi-a zis că nu-i bine să treci strada 
fără să te asiguri? 

— Lasă-mă-n pace! 

Barbara nu-i speriată; e furioasă. 

Băiatul râde. A 

— Şi ţâfnoasă pe deasupra! Imi plac fetele nărăvaşe. Vrei 
ceva haleală şi o cola? 

— Nu vreau nimic de la tine! 

Prietenul ei a plecat: probabil scârbit de atitudinea ei. Nu- 
i vina mea, îi zice ea în gând. Băiatul ăsta-i de vină. 
Șmecheraşul ăsta de cartier. 

Şmecheraş! Cuvânt „negruţ”, dacă se poate spune aşa. 
Barbara simte că încep să-i ardă obrajii şi se uită din nou la 
peştii de pe ecranul Zappit-ului. li vor aduce consolare, îi 
aduc întotdeauna. Şi când te gândeşti că a vrut să arunce 
tableta după ce i-a dat-o omul ăla! Înainte să descopere 
peştii! Peştii o duc în lumea lor şi, câteodată, acolo vine şi 
prietenul ei. Însă nu apucă să se uite decât o singură clipă, 
pentru că tableta dispare. Puf! Nu mai e! Cocalarul a 
înşfăcat-o cu degetele lui lungi şi acum se holbează fascinat 
la ecran. 

— Uau, ce chestie veche! 

— Ea mea! ţipă Barbara. Dă-mi-o înapoi! 

De vizavi, o femeie începe să râdă în hohote şi îi strigă cu 
o voce îngroşată de la prea multă băutură şi tutun. 

— Aşa, surioară! Nu te lăsa! ` 

Barbara vrea să-şi ia tableta. Băiatul-inalt o ţine 


— 141 — 


deasupra capului. Şi zâmbeşte la ea. 

— Ţi-am zis să mi-o dai! Nu fi nesimţit! 

S-au strâns mai mulţi oameni în jurul lor, iar Băiatul-inalt 
vrea să le ofere un spectacol pe cinste. Face o fentă la 
stânga, apoi câţiva paşi adăugaţi la dreapta - mişcare pe 
care trebuie că o foloseşte mereu pe terenul de baschet. 
Zâmbetul ăla îngăduitor nu i se şterge de pe buze. Ochii lui 
verzi aruncă scântei vesele. Probabil că toate fetele de la 
Todhunter sunt înamorate de ochii ăştia, iar Barbara nu se 
mai gândeşte la sinucidere şi nici la faptul că-i negruţă şi 
nici că ar fi un gunoi al societăţii. În momentele astea este 
doar furioasă, iar drăgălăşenia lui o înfurie şi mai tare. 
Barbara face parte din echipa de fotbal european a Liceului 
Chapel Ridge şi acum îşi imaginează că execută o lovitură 
de la 11 metri, în care mingea este tibia Băiatului-Înalt. 

Acesta urlă de durere (dar parcă ar fi un fel de durere 
amuzată, care o scoate şi mai mult din fire, pentru că l-a 
lovit foarte tare) şi se apleacă să se ţină de locul unde i-a 
făcut buba. Aşa ajunge la nivelul ei şi Barbara îi smulge din 
mână dreptunghiul preţios din plastic galben. Apoi face 
repede stânga-mprejur şi o ia la fugă pe stradă. 

— Fii atentă, păpuşico! strigă la ea femeia cu vocea 
răguşită de băutură şi tutun. 

Barbara aude scrâşnet strident de frâne şi simte miros de 
cauciuc încins. Se uită la stânga şi vede o camionetă care 
se îndreaptă spre ea, cu botul luând-o pieziş spre stânga 
din cauza frânării bruşte. În spatele parbrizului murdar se 
vede chipul cu ochi speriaţi şi gură căscată al şoferului. 
Barbara ridică mâinile să se apere şi scapă Zappit-ul. Dintr- 
odată, moartea este ultimul lucru pe care şi-l doreşte pe 
lumea asta Barbara Robinson, dar iat-o aici, în mijlocul 
străzii, în faţa unei maşini. Este prea târziu. 

Şi îşi spune: Mi-a venit limuzina. 


9 


Brady închide Zappit-ul şi se uită zâmbind la Babineau. 
— Am prins-o, zice el. 


— 142 — 


Rosteşte cuvintele cu foarte mare claritate, nici vorbă de 
vorbirea îngălată cu care i-a obişnuit pe infirmieri şi 
asistente. 

— Să vedem ce o să mai zică acum Hodges şi cioroiu' ăla 
de la Harvard. 

Babineau are o vagă idee despre cine este vorba şi ştie 
că ar trebui să îl intereseze, dar nu-i pasă deloc. Nu-i pasă 
decât de propria lui piele. Cum de i-a permis lui Brady să-l 
atragă în toată mizeria asta? Când şi-a pierdut libertatea? 

— Despre Hodges îţi zic şi eu. Sunt aproape sigur că vine 
încoace. Să te vadă. 

— Hodges a fost aici de multe ori, spune Brady, deşi este 
adevărat că boşorogul de Det. Pens. n-a mai trecut de ceva 
vreme pe la el. Şi mereu se lasă păcălit de talentul meu 
teatral. Încă mai crede că sunt catatonic. 

— A început să pună lucrurile cap la cap. Chiar tu ai zis 
că nu-i prost. Îl ştie cumva pe Z-Boy de pe vremea când era 
doar Brooks? Probabil că l-a văzut prin spital când venea la 
tine. 

— Habar n-am. 

Se simte sleit de puteri şi fără chef. Nu vrea decât să se 
bucure în tihnă de moartea Barbarei Robinson, iar apoi să 
tragă un pui de somn. Mai are multă treabă, mari schimbări 
sunt pe cale să se petreacă, însă acum are nevoie de 
odihnă. 

— Nu trebuie să te vadă aşa, zice Babineau. Eşti 
transpirat şi roşu la faţă. Arăţi ca un maratonist la sfârşitul 
cursei. 

— Atunci nu-l lăsa să intre la mine. Ai puterea asta. Tu 
eşti doctorul, iar el nu-i decât un alt milog aproape chel, 
care trăieşte din pensie. Astăzi nu mai are nici dreptul să 
dea amenzi de parcare. 

Brady se întreabă cum va primi negroteiul - Jerome - 
ştirea despre moartea soră-sii. O să plângă? O să cadă în 
genunchi de disperare? O să-şi sfâşie hainele de pe el şi o 
să se lovească cu pumnii în piept? 

O să dea vina pe Hodges? Puțin probabil, dar - hei! - ce 
frumos ar fi. Ce minunat ar fi! 


— 143 — 


— În regulă, spune Babineau. Da, ai dreptate. Pot să-l 
împiedic să intre în rezerva ta. 

Vorbeşte atât pentru sine, cât şi pentru omul care ar fi 
trebuit să-i fie cobai. Bună glumă, nu? 

— Cel puţin, pentru moment. Dar să ştii că încă mai 
trebuie să aibă nişte prieteni în poliţie. Probabil foarte 
mulţi. 

— Nu mi-e frică de ei şi nu mi-e frică nici de el. Pur şi 
simplu nu vreau să-l văd. Deocamdată. 

Brady zâmbeşte şi continuă: 

— Aştept să afle ce a păţit fata. Şi atunci o să vreau să-l 
văd. Acum cară-te de aici! 

Babineau, care a început în cele din urmă să priceapă 
cine-i şeful, iese din rezerva lui Brady. Se simte uşurat, aşa 
cum se simte întotdeauna când este el însuşi. Pentru că, de 
fiecare dată când revine la starea de „Babineau” după ce a 
fost „Dr. Z, starea „Babineau” pare a fi din ce în ce mai 
diminuată. 


10 


Tanya Robinson îşi sună fiica pe mobil pentru a patra 
oară în numai douăzeci de minute şi, pentru a patra oară, îi 
răspunde zglobia mesagerie vocală a Barbarei. 

— Nu lua în seamă celelalte mesaje, zice Tanya după 
semnalul sonor. Nu mi-a trecut supărarea, dar acum sunt 
foarte îngrijorată. Sună-mă! Trebuie să ştiu că nu ai păţit 
nimic. 

Aruncă telefonul pe masă şi începe să se plimbe 
nervoasă prin spaţiul mic al biroului. Se gândeşte dacă n-ar 
fi bine să-şi sune soţul şi ajunge la concluzia că nu, nu o să-l 
sune. Nu încă. Ar fi în stare să explodeze dacă află că 
Barbara a chiulit de la şcoală, pentru că la asta se va gândi 
din primul moment. La început, şi Tanya a avut bănuiala 
asta, atunci când doamna Rossi, persoana însărcinată cu 
prezenţa elevilor la Liceul Chapel Ridge, a sunat-o să o 
întrebe dacă nu cumva Barbara este bolnavă şi din cauza 
asta a rămas acasă. Barbara n-a mai lipsit nemotivat până 


— 144 — 


acum, dar în toate există un început, mai cu seamă în 
privinţa lucrurilor rele şi mai cu seamă în privinţa 
adolescenților. Numai că nu ar fi chiulit niciodată de una 
singură şi, după o discuţie cu doamna Rossi, Tanya are 
confirmarea faptului că toate prietenele bune ale Barbarei 
sunt prezente astăzi la ore. 

De când tot felul de gânduri, care mai de care mai 
alarmiste, i-au întunecat mintea, vede mereu în faţa ochilor 
una şi aceeaşi imagine: semnul luminos de deasupra 
autostrăzii care traversează oraşul, semn gestionat de 
poliţie şi pe care sunt trecute numele copiilor răpiți. In 
imaginea pe care o vede Tanya, pe semnul ăla scrie 
BARBARA ROBINSON, iar beculeţele care formează literele 
se aprind şi se sting la fel ca la intrarea într-un 
cinematograf unde rulează doar filme de groază. 

Sună telefonul mobil. Nu se aud decât primele acorduri 
din Oda Bucuriei a lui Beethoven, că Tanya se şi repede să 
răspundă. Slavă Domnului! Slavă Ţie, Doamne, o s-o încui 
în casă pentru tot restul... 

Numai că pe ecranul telefonului nu este chipul surăâzător 
al fiicei sale. Ci DEPT. POLIŢIEI MUNICIPALE. SEDIUL 
CENTRAL. O cuprinde o groază inimaginabilă şi are senzaţia 
că nu-şi mai poate controla intestinele. Preţ de o clipă nici 
nu-i capabilă să răspundă, pentru că degetul ei mare nu 
vrea să se mişte. În cele din urmă, reuşeşte să apese tasta 
verde şi să oprească muzica aia optimistă. Parcă tot biroul 
ei este mult prea luminos acum, mai ales fotografia de 
familie de pe masa de lucru. Şi nici nu-şi dă seama când 
duce telefonul la ureche. 

— Alo? 

Ascultă. 

— Da, eu sunt. 

Ascultă mai departe şi îşi duce mâna liberă la gură ca să- 
şi înăbuşe sunetele care ameninţă să se dezlănţuie pe 
acolo. Parcă a ieşit din propriul trup şi acum aude o voce 
care seamănă izbitor de mult cu vocea ei. Şi vocea aceasta 
întreabă: 

— Sunteţi sigur că este vorba despre fiica mea? Barbara 


— 145 — 


Rosellen Robinson? 

Polițistul care a sunat-o să o anunţe despre accident îi 
spune că da. Este foarte sigur. l-au găsit cartea de 
identitate în mijlocul străzii. Însă nu-i spune şi că au fost 
nevoiţi să o şteargă de sânge ca să poată citi numele. 


11 


Hodges îşi dă seama că ceva nu este tocmai în ordine 
chiar atunci când coboară de pe pasarela care leagă 
Spitalul Memorial Kiner de Clinica pentru Traumatisme 
Cranio-cerebrale, unde pereţii sunt zugrăviți într-un 
trandafiriu relaxant şi o muzică blândă se aude în surdină zi 
şi noapte. Ordinea firească a lucrurilor a fost tulburată şi 
parcă nu mai munceşte nimeni. Zac abandonate 
cărucioarele cu masa de prânz, pline cu farfurii cu tăiţei 
sleiţi, făcuţi probabil după o reţetă chinezească adaptată de 
bucătarii de la cantină. Asistentele stau în grupuri şi 
vorbesc între ele în şoaptă. Una parcă plânge. Doi medici 
rezidenţi discută lângă ţâşnitoarea de apă. Un infirmier 
vorbeşte la telefonul mobil, fapt care - în teorie - i-ar putea 
aduce concedierea, însă Hodges are impresia că omul nu-i 
în pericol, pentru că nimeni nu-i atent la el. 

Bine măcar că nu o vede nicăieri pe Ruth Scapelli, ceea 
ce înseamnă că ar avea mai multe şanse să ajungă la 
Hartsfield. La recepţie se află Norma Wilmer, care, alături 
de Becky Helmington, îi oferise informaţii despre Brady în 
perioada când îl vizita foarte des. Partea proastă este că şi 
doctorul lui Hartsfield se află tot la recepţie. lar Hodges nu 
a reuşit niciodată să stabilească o relaţie amicală cu acesta, 
deşi Dumnezeu ştie cât s-a străduit. 

Se îndreaptă agale spre ţâşnitoare, sperând că Babineau 
nu l-a văzut şi că oricum va pleca în curând să studieze 
nişte tomografii sau alte chestii pe care le studiază el, 
lăsând-o singură pe Wilmer. Bea nişte apă (se strâmbă de 
durere şi se ţine cu mâna de stomac atunci când se 
îndreaptă de mijloc), după care intră în vorbă cu rezidenții. 

— S-a întâmplat ceva? Că mi se pare cam necăjită lumea 


— 146 — 


de aici. 

Tinerii ezită şi se uită unul la altul. 

— Nu avem voie să vorbim despre asta, spune Rezidentul 
Unu. 

Nu i-a dispărut complet de pe obraji acneea adolescenţei 
şi asta îl face să pară cam de şaptesprezece ani. Hodges se 
cutremură numai la gândul că puştiul ăsta ar putea fi mâna 
a doua la o operaţie mai complicată decât extragerea unei 
aşchii din deget. 

— A păţit ceva vreun pacient? Poate Hartsfield? Vă întreb 
asta pentru că am fost poliţist şi am dat o mână de ajutor la 
capturarea lui. 

— Hodges, zice Rezidentul Doi. Aşa vă cheamă? 

— Da. 

— Dumneavoastră l-aţi prins, nu-i aşa? 

Hodges spune că da, deşi, dacă ar fi fost lăsat doar în 
seama lui, Brady ar fi reuşit să ucidă mult mai mulţi oameni 
în Sala Mingo decât la Complexul Municipal. Nu, Holly şi 
Jerome Robinson au fost cei care l-au împiedicat să 
detoneze explozibilul ăla din vesta cu care era îmbrăcat. 

Rezidenţii mai schimbă o privire, după care Unu zice: 

— Starea lui Hartsfield este neschimbată, legumeşte în 
continuare. Problema e cu sora Ratched. 

Rezidentul Doi îi trage un cot în coaste. 

— Despre morţi numai de bine, boule! Mai ales când 
vorbeşti cu unul care s-ar putea să fie gură slobodă. 

Hodges îşi trece iute vârful degetului mare peste buze, 
arătându-le că şi-a sigilat gura aia slobodă şi periculoasă. 

Rezidentul Unu pare tulburat. 

— Adică asistenta-şefă Scapelli. S-a sinucis azi-noapte. 

In capul lui Hodges se aprind toate becurile şi, pentru 
prima oară de când a aflat cumplita veste, nu se mai 
gândeşte la propria lui moarte. 

— Sunteţi siguri? 

— Şi-a tăiat venele de pe braţe şi încheieturile mâinilor şi 
a murit din cauza hemoragiei, spune Doi. Cel puţin, asta am 
auzit eu. 

— A lăsat vreun bilet? 


— 147 — 


Cei doi habar nu au. 

Hodges se îndreaptă spre recepţie. Babineau n-a plecat 
încă de acolo - acum se uită prin fişe împreună cu Wilmer 
(care pare speriată de această promovare neaşteptată) -, 
însă fostul detectiv simte că nu poate să mai aştepte. Asta-i 
mâna lui Hartsfield. Nu-şi dă seama cum a reuşit una ca 
asta, dar este clar că poartă semnătura lui. Semnătura 
blestematului ăluia, maestru al sinuciderilor. 

E cât pe ce să i se adreseze asistentei Wilmer pe numele 
mic, dar instinctul îl face să evite o asemenea greşeală. 

— Soră Wilmer, numele meu este Bill Hodges. 

De parcă ea n-ar şti. 

— Am lucrat atât la cazul de la Complexul Municipal, cât 
şi la cel de la Sala Mingo. Trebuie să-l văd pe domnul 
Hartsfield. 

Femeia vrea să-i răspundă, însă Babineau i-o ia înainte. 

— Nici nu se pune problema. Chiar dacă domnul 
Hartsfield ar avea permisiunea de a primi vizite, deşi nu o 
are, prin ordin al procuraturii, în niciun caz nu i-am permite 
noi să vă primească pe dumneavoastră. Are nevoie de 
linişte. lar dumneavoastră l-aţi agitat la fiecare dintre 
vizitele neautorizate pe care i le-aţi făcut în trecut. 

— Asta-i ceva nou, spune Hodges cu blândeţe. Ori de 
câte ori am fost pe la el, l-am găsit pe scaunul ăla de lângă 
geam. Cuminte ca un îngeraş. 

— Nu ştiţi cu ce ne confruntăm noi după ce plecaţi de la 
el. 

Obrajii ţepoşi ai lui Babineau încep să se coloreze într-un 
purpuriu cam nesănătos. Sub ochi are cearcăne negre. 
Hodges îşi aduce aminte de un desen satiric din manualul 
Viața alături de lisus, după care învăţa la şcoala de 
duminică, de mult de tot, în era preistorică, pe când 
maşinile aveau un fel de aripioare pe capota din spate şi 
fetele purtau şosete cu volănaş. Doctorul lui Brady are 
aceeaşi privire ca personajul din caricatura aceea, însă 
Hodges nu prea crede că ar suferi de onanism cronic. Pe de 
altă parte, îşi aduce aminte şi că Becky i-a zis odată că 
neurologii sunt deseori mai nebuni decât pacienţii lor. 


— 148 — 


— Cu ce anume? întreabă Hodges. Cu mici crize 
psihotice? Se întâmplă să cadă lucruri de la locurile lor 
după ce plec eu? Sau poate se trage singură apa la closet? 

— E ridicol ce spuneţi. Lăsaţi în urmă un om distrus din 
punct de vedere psihic, domnule Hodges. Nu este atât de 
rupt de realitate încât să nu-şi dea seama că aţi făcut o 
obsesie în privinţa lui. Şi că îl detestaţi şi îi vreţi răul. Vă cer 
să plecaţi. S-a petrecut un eveniment tragic şi mulţi 
pacienţi sunt extrem de tulburaţi. 

Hodges observă că Wilmer face ochii mari şi înţelege că 
pacienţii cărora le-a mai rămas un strop de luciditate, deşi 
nu sunt prea mulţi din aceştia în Ghetou, habar n-au că 
asistenta-şefă şi-a pus capăt zilelor. 

— Vreau doar să-i pun câteva întrebări şi după aia n-am 
să vă mai deranjez. A 

Babineau se înclină spre el. in spatele ochelarilor cu rame 
aurite i se văd ochii înroşiţi. 

— Ascultaţi-mă cu mare atenţie, domnule Hodges. Unu, 
domnul Hartsfield nu este capabil să răspundă la nicio 
întrebare. Dacă ar fi putut s-o facă, ar fi fost deja judecat 
pentru crimele sale. Doi, nu aveţi nicio calitate oficială. Trei, 
dacă nu plecaţi chiar acum, am să chem agenţii de pază 
care vă vor escorta afară din incintă. 

Hodges spune: 

— Scuzaţi-mă că vă întreb, dar vă simţiţi bine? 

Babineau se dă înapoi de parcă Hodges ar fi ridicat 
pumnul la el. 

— Pleacă! 

Tot personalul medical din jur se uită la ei. 

— Am priceput, zice Hodges. Plec. Nu vă enervaţi. 

Lângă intrarea pe pasarelă se află un automat cu gustări. 
Rezidentul Doi stă lângă el, cu mâinile îndesate în 
buzunare. 

— Vai, omule! exclamă el. Te-a pus la punct. 

— Aşa s-ar părea. 

Hodges se uită la pachetele din automat. Tot ce vede 
acolo i-ar declanşa focurile iadului în măruntaie. Dar nu 
face nimic, nu-i este foame. 


— 149 — 


— Tinere, spune el, fără să se întoarcă, dacă vrei să 
câştigi cincizeci de dolari fără bătaie de cap, atunci vino 
încoace. 

Rezidentul Doi, care dă semne că ar putea ajunge la 
maturitate într-un viitor nu prea îndepărtat, se apropie de 
Hodges. 

— Ce trebuie să fac? 

Hodges îşi ţine carneţelul pentru însemnări în buzunar, la 
fel ca în timpurile când era Detectiv de Gradul Întâi. 
Notează repede două cuvinte pe o foaie - Sună-mă - şi îşi 
trece numărul de mobil. 

— Dă biletul ăsta Normei Wilmer de îndată ce Smaug?’ îşi 
întinde aripile şi îşi ia zborul de acolo. 

Rezidentul Doi ia biletul, îl împătureşte şi îl bagă în 
buzunarul halatului. După care aşteaptă. Hodges îşi scoate 
portofelul. Cincizeci de dolari este o sumă mare pentru o 
treabă atât de măruntă, însă a descoperit un avantaj la 
cancerul în fază terminală: îţi poţi arunca banii pe fereastră 
fără să-ţi mai pese. 


12 


Când îi sună mobilul, Jerome Robinson tocmai duce nişte 
scânduri pe umăr sub soarele fierbinte al Arizonei. Casele 
pe care le construieşte organizaţia din care face parte - 
primele două deja cu structura de rezistenţă ridicată - se 
află într-un cartier de oameni cu venituri mici, dar cinstiţi şi 
onorabili, situat la periferia de sud a oraşului Phoenix. Pune 
scândurile pe o roabă din apropiere şi îşi desface telefonul 
de la curea. Îşi imaginează că apelantul este Hector Alonzo, 
şeful de echipă. In dimineaţa asta, unul dintre muncitori (de 
fapt, o muncitoare) s-a împiedicat şi a căzut peste o stivă 
de bare din oţel folosite la armături. Şi-a fracturat clavicula 
şi şi-a făcut o rană urâtă pe faţă. Alonzo l-a numit pe 
Jerome şef pe perioada absenței sale şi a dus-o pe femeie 
la camera de gardă de la Spitalul St Luke. 


26 Smaug - dragon fioros, personaj negativ din romanul Hobbitu!/, al lui 
J.R.R. Tolkien (n.tr.). 


— 150 — 


însă nu numele maistrului a apărut pe ecranul 
telefonului, ci chipul lui Holly Gibney. El i-a făcut fotografia 
asta, surprinzându-i unul dintre foarte rarele ei zâmbete. 

— Hei, Holly, ce mai faci? Auzi, te sun eu în câteva 
minute. A fost o întreagă nebunie aici încă de dimineaţă, 
dar... 

— Vreau să vii acasă! spune Holly. 

Tonul este calm, dar Jerome o cunoaşte de multă vreme 
şi cele patru cuvinte sunt suficiente ca să-i transmită 
emoţiile puternice pe care Holly încearcă să şi le ţină în 
frâu. Preponderentă este frica. Mama lui Jerome, care 
moare de dragul ei, a zis odată că frica este setarea din 
fabrică a lui Holly. 

— Acasă? De ce? Ce s-a întâmplat? 

Acum îl apucă şi pe el spaima. 

— A păţit tata ceva? Mama? Barbie? 

— E vorba despre Bill, spune ea. Are cancer. O formă 
foarte urâtă. Pancreatic. O să moară dacă nu face 
tratamentul. Probabil o să moară oricum, dar măcar ar mai 
avea ceva timp la dispoziţie şi mie mi-a zis că-i doar un 
ulcer banal... din cauza... din cauza... 

Suspină sacadat, făcându-l pe Jerome să se cutremure. 

— Din cauza nenorocitului de Brady Hartsfield! 

Jerome nu pricepe ce legătură ar putea avea Brady 
Hartsfield cu diagnosticul îngrozitor al lui Bill, dar ştie ce 
urmează: probleme. În cealaltă parte a şantierului, doi 
tineri cu căşti de protecţie pe cap - studenţi ca Jerome, care 
s-au înscris voluntari în Habitat for Humanity - dau 
îndrumări contradictorii unei betoniere care vrea să dea cu 
spatele. Se întrevede un dezastru. 

— Holly, lasă-mă cinci minute şi te sun eu. 

— Dar ai să vii, da? Spune că ai să vii. Pentru că nu cred 
că sunt în stare să vorbesc singură despre asta cu el şi 
trebuie neapărat să înceapă tratamentul chiar acum! 

— Cinci minute, spune Jerome şi închide. 

| se învârtesc atât de repede gândurile în minte că se 
teme ca nu cumva să-i ia foc creierul. lar soarele arzător 
nu-i este de niciun folos. Bill? Cancer? Pe de-o parte pare 


— 151 — 


imposibil; dar, pe de alta, pare cu totu/ posibil. A fost în 
formă maximă în timpul cazului Saubers, când Jerome şi 
Holly au lucrat alături de el. Însă va împlini curând 
şaptezeci de ani şi ultima oară când l-a văzut Jerome - în 
octombrie, înainte de plecarea în Arizona - Bill nu arăta 
deloc bine. Era prea slab. Prea palid. Dar Jerome nu poate 
să plece nicăieri până nu se va întoarce Hector. Ar însemna 
să-i lase pe nebuni să conducă ospiciul. Şi, după cum merg 
lucrurile în spitalele din Phoenix, unde camerele de gardă 
sunt supraaglomerate douăzeci şi patru de ore din douăzeci 
şi patru, s-ar putea să fie blocat aici până la terminarea 
programului de lucru. 

Ţâşneşte spre betonieră urlând cât îl ţin plămânii: 

— Stop! Opriţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Îi face pe proştii ăia de voluntari să oprească betoniera la 
mai puţin de un metru de un şanţ de scurgere abia săpat şi 
se apleacă de mijloc ca să-şi tragă sufletul. Chiar atunci îi 
sună din nou mobilul. 

Te iubesc, Holly, îi spune Jerome în gând, scoţându-şi din 
nou telefonul de la curea, dar câteodată mă duci la 
exasperare. 

Numai că acum nu vede fotografia lui Holly pe ecran, ci 
pe aceea a mamei lui. 

Tanya plânge. 

— Trebuie să vii acasă! îi spune ea. 

Jerome îşi aduce aminte de o vorbă a bunicului său: un 
necaz nu vine niciodată singur. 

Se dovedeşte că e vorba despre Barbie. 


13 


Hodges tocmai dă să iasă din spital când simte că-i 
vibrează telefonul în buzunar. Este Norma Wilmer. 

— A plecat? o întreabă el. 

Norma nu are nevoie să îi explice despre cine vorbeşte. 

— Da. Acum, că şi-a văzut pacientul preferat, o să se mai 
calmeze şi o să-şi facă restul vizitelor. 

— Imi pare rău de Sora Scapelli. 


— 152 — 


Nu minte deloc. Nu a înghiţit-o, dar nu minte. 

— Şi mie. Ne-a condus la fel cum şi-a condus Căpitanul 
Bligh” echipajul de pe Bounty, dar nu pot să mă gândesc 
că a făcut... aşa ceva. Când auzi ce s-a întâmplat, prima 
reacţie e să zici: „Vai, nu, nu ea, ea n-ar fi putut să facă 
gestul ăsta!” Dar după ce trece şocul, vine a doua reacţie: 
„O, da, este de înţeles.” Nu a fost măritată niciodată, nu 
avea prieteni - cel puţin eu n-am auzit să aibă - nu avea 
decât slujba asta. Unde nu putea s-o sufere nimeni. 

— Toţi oamenii singuri, spune Hodges, ieşind în frigul de 
afară şi pornind către staţia de autobuz. 

Se încheie cu mâna liberă la palton şi apoi începe să-şi 
maseze partea stângă a abdomenului. 

— Da. Sunt mulţi oameni singuri pe lumea asta. Cu ce te 
pot ajuta, domnule Hodges? 

— Am câteva întrebări. Poţi să ieşi la un pahar? 

Pauza care urmează este cam lungă. Hodges îşi 
imaginează că asistenta are de gând să-l refuze. Dar ea 
spune: 

— Întrebările astea i-ar putea face probleme doctorului 
Babineau? 

— Orice-i posibil, Norma. 

— Nu m-ar deranja dacă aşa ar fi. Dar oricum îţi sunt 
datoare pentru că nu i-ai zis că ne cunoaştem de pe 
vremea lui Becky Helmington. Ştiu o cârciumă pe Revere 
Avenue. Are un nume şmecher: „Oaia neagră.” Nu o să ne 
întâlnim cu nimeni acolo, pentru că personalul medical 
preferă să bea în bombe situate mai aproape de spital. 
Crezi că ai să nimereşti locul? 

— Da. 

— les din tură la cinci. Ne vedem acolo la cinci şi 
jumătate. Beau martini cu vodcă şi multă gheaţă. 

— O să te aştepte pe masă. 

— Un singur lucru te rog: să nu-mi ceri să te ajut să intri 
la Hartsfield. M-ar putea costa slujba. Babineau a fost 
mereu nervos şi iritabil, dar în ultima vreme se poartă de-a 


27 William Bligh - ofiţer comandant al navei HMS Bounty, pe care a avut 
loc revolta care a fost subiectul mai multor romane şi filme (n.tr.). 


— 153 — 


dreptul ciudat. Am încercat să-i spun ce s-a întâmplat cu 
Ruth, dar nici n-a stat să mă asculte. Nu că o să se 
sinchisească prea mult atunci când o să afle. 

— Da’ ştiu că ţi-e tare drag! 

Asistenta începe să râdă. 

— Pentru chestia asta, îmi eşti dator cu două pahare. 

— Două să fie. 

Hodges vrea să-şi bage telefonul înapoi în buzunar, dar 
acesta începe să zbârnâie din nou. Vede că apelul este de 
la Tanya Robinson şi imediat se gândeşte la Jerome - ce-o fi 
păţit pe şantierul ăla de construcţii din Arizona? Intr-un 
asemenea loc se pot întâmpla o mulţime de accidente. 

Răspunde. Tanya plânge şi, în primele momente, nici nu 
prea înţelege ce-i spune. Doar că Jim este în Pittsburgh şi 
că nu vrea să-l sune până când nu va afla mai multe. 
Hodges se opreşte la marginea trotuarului şi îşi astupă 
urechea liberă cu palma ca să înăbuşe zgomotul străzii. 

— Mai rar, Tanya. Vorbeşte mai rar. Despre Jerome e 
vorba? A păţit ceva? 

— Nu, Jerome e bine. Pe el l-am sunat. E Barbara. S-a dus 
în Lowtown... 

— Ce mama dracului căuta acolo? Mai ales într-o zi de 
şcoală? 

— Nu ştiu! Nu ştiu decât că a îmbrâncit-o un băiat în 
mijlocul străzii şi a lovit-o un camion! Cei de pe ambulanţă 
ziceau că o duc la Kiner. Şi eu sunt pe drum într-acolo! 

— Eşti cu maşina? 

— Da. Da' ce legătură are cu... 

— Pune jos telefonul, Tanya. Şi redu viteza. Eu sunt acum 
chiar la Kiner. Te aştept la camera de gardă. 

Închide şi se întoarce la spital. Şi-ar dori să sprinteze, dar 
nu-i reuşeşte decât un fel de trap caraghios. 


14 


În faţa intrării de la camera de gardă tocmai opreşte o 
ambulanţă cu semnalele luminoase aprinse. Hodges se 
apropie de ea, în mână cu legitimaţia de poliţist pe care 


— 154 — 


încă o mai ţine în portofel. Când paramedicul şi 
ambulanţierul scot targa din spate, el le arată documentul, 
având grijă să acopere cu degetul mare ştampila roşie cu 
cuvântul PENSIONAT scris cu tuş roşu. Teoretic, acum 
comite o infracţiune - nu are niciun drept să spună că ar 
mai fi poliţist. Şi tocmai de aceea recurge destul de rar la 
şmecheria asta. Însă acum i se pare imperativ să o facă. 

Barbarei i s-au administrat medicamente, dar este 
conştientă. Îl vede pe Hodges şi îl apucă strâns de mână. 

— Bill? Cum de-ai ajuns aici aşa de repede? Te-a sunat 
mami? 

— Da. Cum te simţi? 

— Bine. Mi-au dat ceva pentru durere. Am... mi-au zis că 
am un picior rupt. Înseamnă că n-o să mai joc baschet 
sezonul ăsta, dar probabil că nu contează pentru că mami o 
să mă închidă în casă până am să fac... nu ştiu... douăzeci 
şi cinci de ani. 

Şi începe să plângă. 

Hodges nu are prea mult timp la dispoziţie, aşa că 
trebuie să amâne toate întrebările despre ce anume căuta 
ea pe MLK Avenue, unde au loc schimburi de focuri aproape 
de patru ori pe săptămână. Altceva este mult mai 
important. 

— Barb, ştii cum îl cheamă pe băiatul care te-a împins în 
faţa camionului? 

Fata face ochii mari. 

— Sau te-ai uitat bine la el? Poţi să-l descrii? 

— M-a împins...? Nu, Bill! N-a fost deloc aşa! 

— Domnule detectiv, trebuie s-o ducem înăuntru, spune 
paramedicul. O veţi interoga mai târziu. 

— Stai! ţipă Barbara, încercând să se ridice în capul 
oaselor. 

Ambulanţierul o împinge la loc cu multă blândeţe şi fata 
se strâmbă de durere, dar Hodges se simte încurajat de 
ţipătul ei. A fost unul sănătos şi puternic. 

— Ce-i, Barb? 

— M-a împins doar după ce am fugit eu în mijlocul străzii! 
M-a împins ca să mă dea la o parte, ca să nu mă calce 


— 155 — 


maşina aia! Mi-a salvat viaţa şi mă bucur tare mult. 

Acum fata plânge şi Hodges este convins că nu o face din 
cauză că o doare piciorul. 

— Mi-am dat seama că nu vreau să mor. Nu ştiu ce m-a 
apucat! 

— Şefu, chiar că trebuie s-o ducem înăuntru, intervine 
din nou paramedicul. Trebuie să-i facem o radiografie. 

— Să nu-i laşi să se ia de băiatul ăla! strigă Barbara, în 
timp ce ambulanţierul şi paramedicul o duc în camera de 
gardă prin uşile duble. E înalt! Are ochi verzi şi ţăcălie! 
Învață la Liceul Todhunter... 

Şi dispare. Uşile se leagănă în urma ei. 

Hodges se îndepărtează puţin, ca să-şi poată folosi 
telefonul mobil fără să fie certat de nimeni şi o sună pe 
Tanya. 

— Nu ştiu unde eşti, dar te rog să mergi încet şi să nu 
treci pe roşu doar pentru că vrei să ajungi mai repede aici. 
Tocmai au adus-o. Este foarte lucidă. Nu are decât o 
fractură la picior. 

— Doar atât! Slavă Domnului! Şi nicio leziune internă? 

— Asta îţi vor spune medicii, dar mie mi s-a părut destul 
de vioaie. Cred că a fost doar atinsă uşor de camionul ăla. 

— Trebuie să-l sun pe Jerome. Sunt convinsă că l-am 
speriat îngrozitor. Şi mai trebuie să-l anunţ şi pe Jim. 

— Ai să-i suni când ajungi aici. Deocamdată, nu mai pune 
mâna pe telefon. 

— Sună-i tu, Bill. 

— Nu pot, Tanya. Eu trebuie să sun pe altcineva. 

E frig. Îşi vede aburii albi ai respirației şi simte cum îi 
amorţesc lobii urechilor. Nu vrea să-l sune pe Pete, pentru 
că Pete este niţeluş cam supărat pe el, iar Izzy Jaynes şi 
mai şi. Se gândeşte ce alte variante are, însă ştie că nu 
există decât una singură: Cassandra Sheen. Au fost 
parteneri de câteva ori, atunci când Pete era în concediu. Și 
încă o dată, când Pete şi-a luat liber şase săptămâni fără să 
explice de ce are nevoie de ele. Asta s-a întâmplat la scurtă 
vreme după divorţul lui, iar Hodges a presupus că se 
internase într-o clinică de dezalcoolizare. Insă nu l-a 


— 156 — 


întrebat niciodată nimic şi nici Pete nu i-a divulgat motivul 
acelei absenţe. 

Nu are numărul telefonului mobil al lui Cassie, aşa că 
sună la Divizia Detectivilor şi cere să i se facă legătura cu 
ea, sperând că nu-i pe teren. Are baftă. După mai puţin de 
zece secunde, timp în care ascultă tema muzicală din 
McGruff - câinele detectiv îi răspunde fosta lui parteneră. 

— Cumva vorbesc cu Cassie Sheen, Regina Botoxului? 

— Billy Hodges, curvă bătrână! Credeam că ai murit! 

Nu mai am mult, Cassie, îi răspunde el în gând. 

— Mi-ar plăcea să stau la palavre cu tine, scumpo, dar 
vreau să te rog ceva. N-au închis încă secţia de poliţie de 
pe Strike Avenue, nu-i aşa? 

— Nu. Da' cică ar fi în plan pentru la anul. Ceea ce-i 
perfect logic. Ce ne trebuie poliţie în Lowtown? Ce 
infracţiuni se petrec acolo? Corect? 

— Corect. E cea mai sigură zonă din oraş. Uite care-i 
chestia: s-ar putea să fi reţinut un puşti. Însă, dacă 
informaţiile mele sunt exacte, atunci băiatul ăsta merită o 
medalie, nu o celulă cu gratii. 

— Ştii cum îl cheamă? 

— Nu, dar ştiu cum arată. Înalt, ochi verzi, ţăcălie. 

Recapitulează în minte cuvintele Barbarei şi adaugă: 

— S-ar putea să fie îmbrăcat în uniforma Liceului 
Todhunter. Probabil că l-au arestat pentru că şi-au imaginat 
că ar fi împins o fată în faţa unui camion. De fapt, a împins- 
o din faţa camionului. Aşa că s-a ales doar cu nişte 
zgârieturi, nu a fost făcută fărâme. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Nu-i tocmai adevărul-adevărat, dar crede ce i-a spus 
Barbara. 

— Află cum îl cheamă şi cere-le poliţiştilor să-l ţină acolo 
până ajung eu, bine? Vreau să stau de vorbă cu el. 

— Cred că pot să fac asta. 

— Mulţam, Cassie. Îţi rămân dator. 

încheie convorbirea şi se uită la ceas. Dacă are de gând 


28 McGruff the Crime Dog - film de desene animate (n.tr.). 
— 157 — 


să vorbească cu puştiul de la Todhunter şi să ajungă la timp 
la întâlnirea cu Norma, nu-şi mai poate permite să se 
bazeze pe transportul în comun. Nu-i vreme de aşa ceva. 

Se tot gândeşte la un lucru pe care i l-a spus Barbara: Mi- 
am dat seama că nu vreau să mor. Nu ştiu ce m-a apucat! 

O sună pe Holly. 


15 


Holly stă în faţa magazinului non-stop de lângă birou şi 
trage cu degetele de celofanul de la pachetul nou de 
Winston. N-a mai fumat de aproape cinci luni - nou record 
pentru ea - şi nu ar vrea să se apuce din nou, dar 
documentele din computerul lui Bill au distrus viaţa pe care 
a încercat să şi-o tot pună în ordine în ultimii cinci ani. Bill 
Hodges este barometrul ei, este criteriul după care îşi 
măsoară capacitatea de a interacţiona cu lumea din jur. 
Ceea ce este doar un alt fel de a spune că el este criteriul 
după care ea îşi măsoară sănătatea mintală. Să încerce să- 
şi imagineze viaţa fără el ar fi ca şi cum ar sta în vârful unui 
zgârie-nori şi s-ar uita la trotuarul aflat la şaizeci de etaje 
sub ea. 

Telefonul sună tocmai când vrea să desfacă banda 
celofanului. Aruncă în geantă pachetul de Winston şi scoate 
mobilul. El este. 

Holly nici nu-i salută. l-a spus lui Jerome că nu se simte în 
stare să vorbească singură cu el despre documentele 
descoperite în computer, însă acum - tremurând de frig pe 
trotuarul acesta bătut de vânturi, cu toate că şi-a pus haina 
groasă de iarnă - îşi dă seama că nu are încotro. Pur şi 
simplu cuvintele i se revarsă din gură. 

— M-am uitat în computerul tău şi ştiu că-i foarte urât să- 
ţi bagi nasul în treburile altuia, dar nu-mi pare rău. Trebuia 
s-o fac pentru că ştiam că mă minţi şi că nu-i vorba despre 
ulcer şi poţi să mă concediezi, dacă vrei, că nu-mi pasă, 
atâta vreme cât ai să urmezi tratamentul pe care ţi-l vor da 
medicii şi ai să te faci bine. 

Din cealaltă parte nu se aude nimic. Vrea să-l întrebe 


— 158 — 


dacă mai este la telefon, dar parcă are gura îngheţată şi 
inima îi bate atât de tare, încât întregul corp îi zvâcneşte în 
ritmul ei sacadat. 

In cele din urmă, el spune: 

— Hols, nu cred că mai pot să mă fac bine. 

— Măcar lasă-i să încerce! 

— Te iubesc, zice Bill. 

Holly îi simte în voce greutatea de pe inimă. 
Resemnarea. 

— Ştii că te iubesc, da? 

— Nu fi prost, sigur că ştiu. 

Şi începe să plângă. 

— Am să urmez tratamentul, normal că am să-l urmez. 
Dar am nevoie de vreo două zile înainte de a mă interna în 
spital. lar în momentul ăsta am nevoie chiar de tine. Poţi să 
vii să mă iei de aici? 

— Bine. 

Plângând şi mai tare, pentru că ştie că Bill nu minte când 
spune că are nevoie de ea. Şi e mare lucru să aibă cineva 
nevoie de tine. 

— Unde eşti? Ah, mai e ceva! 

— Ce? 

— N-am cum să te concediez, Holly. Nu eşti angajată, eşti 
partenera mea. Încearcă să nu uiţi chestia asta. 

— Bill? 

— Da? 

— Nu fumez. 

— Bravo, Holly! Acum, vino repede aici. Te aştept în holul 
spitalului. E al naibii de frig afară. 

Holly pleacă repede spre parcarea de la colţ, unde îşi 
lasă ea maşina. Pe drum, aruncă într-un coş de gunoi 
pachetul de ţigări nedesfăcut. 


16 


Pe drumul către secţia de poliţie de pe Strike Avenue, 
Hodges îi relatează în linii mari vizita din Ghetou, începând 
cu sinuciderea lui Ruth Scapelli şi terminând cu vorbele 


— 159 — 


ciudate pe care i le-a spus Barbara înainte să fie dusă în 
camera de gardă. 

— Ştiu la ce te gândeşti, îi zice Holly, pentru că şi eu mă 
gândesc la acelaşi lucru. Şi are legătură cu Brady 
Hartsfield. 

— Maestrul sinuciderilor. 

Cât a aşteptat-o pe Holly, Hodges a mai înghiţit o porţie 
de analgezice şi acum se simte destul de bine. 

— Aşa îi zic eu. Mi se pare că sună bine, nu? 

— Mda. Dar tu mi-ai spus ceva odată. 

Stă foarte dreaptă la volanul Priusului ei şi se uită cu 
mare atenţie în toate direcţiile în timp ce străbat cartierul 
Lowtown. Acum virează brusc, ca să evite ciocnirea cu un 
cărucior de cumpărături abandonat în mijlocul drumului. 

— Mi-ai spus că nu se poate pune semnul egalităţii între 
coincidenţă şi complot. Mai ţii minte? 

— Da. 

Este una dintre maximele lui preferate. Are destule. 

— Ai zis că poţi să anchetezi un complot o viaţă întreagă 
fără să ajungi la vreun rezultat, dacă nu-i decât o înşiruire 
de coincidenţe. Atunci, dacă nu vei descoperi nimic concret 
în astea două zile, dacă noi nu vom descoperi, atunci 
trebuie să renunţi şi să începi tratamentul. Promite-mi că 
aşa vei face. 

— S-ar putea să dureze puţin mai mult ca să... 

ÎI întrerupe. 

— Se întoarce Jerome şi o să ne ajute şi el. O să fie ca pe 
vremuri. 

Hodges îşi aduce brusc aminte de titlul unui vechi roman 
poliţist: Ultimul caz al lui Trent? şi surâde uşor. Holly îi 
observă zâmbetul cu coada ochiului, îl ia drept acceptare şi, 
uşurată, zâmbeşte şi ea. 

— Patru zile, licitează Hodges. 

— Trei. Nici una în plus. Pentru că şansele scad cu fiecare 
zi care trece fără ca tu să te ocupi de ce se întâmplă cu 
tine. Şi deja sunt destul de firave. Aşa că nu te apuca să te 


2 Trent's Last Case - roman scris de E.C. Bentley şi publicat în 1913 
(n.tr.). 


— 160 — 


târguieşti cu mine, Bill. Ştii că nu-ţi fac faţă. 

— In regulă, consimte el. Trei zile. Dacă ne va ajuta şi 
Jerome. 

Holly spune: 

— O să ne ajute. Şi hai să reuşim în două! 


17 


Secţia de poliţie de pe Strike Avenue seamănă cu un 
castel medieval dintr-o ţară care şi-a înlăturat regele de la 
tron şi acum domneşte anarhia. Ferestrele au zăbrele 
groase; parcarea este împrejmuită cu lanţuri şi bariere din 
beton. Camerele de supraveghere se răsucesc vigilente în 
toate direcţiile, acoperind toate unghiurile. Şi totuşi, 
clădirea din piatră cenuşie a căzut victimă pasiunii pentru 
graffiti a bandelor locale şi unul dintre becurile de deasupra 
intrării principale a fost spart. 

Hodges şi Holly îşi golesc buzunarele (Holly îşi goleşte şi 
poşeta) în coşuri din plastic, după care trec prin detectorul 
de metale care scoate un ţiuit de reproş când sesizează 
cureaua metalică de la ceasul lui Hodges. Holly se aşază pe 
o bancă din holul principal (şi acesta monitorizat de o 
mulţime de camere) şi îşi deschide iPadul. Hodges se duce 
la ofiţerul de serviciu, îi spune cu ce treabă a venit şi, după 
câteva momente, apare un detectiv de culoare, slab şi cu 
părul cărunt, care seamănă puţin cu Lester Freamon, 
personajul din Carte/ul/ Crimelor” - singurul serial poliţist la 
care poate să se uite Hodges fără să-i vină să vomite. 

— Jack Higgins, se prezintă detectivul, întinzându-i mâna. 
La fel ca pe scriitor’, numai că nu sunt alb. 

Hodges dă mâna cu el şi i-o prezintă pe Holly, care 
flutură din degete şi salută în şoaptă, aşa cum îi stă în fire, 
după care se concentrează din nou la iPad. 

— Parcă te ştiu, spune Hodges. Ai fost la secţia de pe 
Marlborough Street, nu-i aşa? Când purtai uniformă, nu te 


30 În orig. The Wire (n.tr.). 
31 Jack Higgins - pseudonim al lui Henry Patterson, cunoscut romancier 
britanic, autor al romanului Vulturul a aterizat (n.tr.). 


— 161 — 


făcuseră încă detectiv. 

— Acum o mie de ani, pe când eram tânăr şi zburdalnic. 
Şi eu te ţin minte. L-ai prins pe tipul care omorâse două 
femei în Parcul McCarron. 

— A fost muncă de echipă, domnule detectiv Higgins. 

— Spune-mi Jack. M-a sunat Cassie Sheen. L-am băgat pe 
puştiul tău într-o cameră de interogatoriu. Il cheamă 
Dereece Neville. 

Higgins spune primul nume pe litere. 

— Oricum aveam de gând să-i dăm drumul. Martorii 
incidentului îi confirmă povestea: zice că glumea cu fata şi 
ea s-a supărat şi a fugit în mijlocul străzii. Neville a văzut că 
vine camionul, s-a repezit după ea, a încercat s-o 
îmbrâncească din calea lui şi, în mare parte, a reuşit. Plus 
că aproape toată lumea din cartier îl cunoaşte pe puştiul 
ăsta. E vedeta echipei de baschet de la Todhunter şi este 
posibil să obţină o bursă la una dintre universităţile care 
joacă în prima divizie. Plus că învaţă foarte bine, are numai 
note de zece şi nouă. 

— Şi ce anume făcea domnul Note-de-Zece-şi-Nouă pe 
străzi, când ar fi trebuit să fie la ore? 

— Of, din păcate erau toţi elevii pe străzi. lar se căcase 
pe ea încălzirea centrală din liceu. A treia oară doar în iarna 
asta. Şi nici nu s-a terminat ianuarie. Primarul zice că totul 
e bine şi frumos aici, în cartierul ăsta. Avem o groază de 
slujbe, prosperitate, oamenii sunt fericiţi. Să-l vedem ce-o 
mai zice când o să candideze din nou. Şi o să treacă printre 
noi în SUV-ul lui blindat. 

— Puştiul a păţit ceva? 

— Nişte julituri pe palme, atâta tot. Conform spuselor 
unei cucoane de vizavi - martorul cel mai aproape de 
întreaga scenă - băiatul a împins-o pe fată şi după aia... 
acum citez din memorie: „S-a aruncat peste ea, ca un 
ditamai păsăroiul.” 

— l-ai spus că este liber? 

— Da. Şi a fost de acord să rămână. Vrea să ştie dacă 
fata e bine. Haide! Stai niţel la şuetă cu el şi după aia îl 
trimitem acasă. Doar dacă nu cumva ştii tu vreun motiv 


— 162 — 


pentru care să-l mai reținem. 

Hodges zâmbeşte. 

— Am venit să-l văd pentru că aşa m-a rugat domnişoara 
Robinson. O să-i pun doar câteva întrebări şi apoi plecăm 
amândoi de pe capul tău. 


18 


Camera pentru interogatorii este foarte mică şi în ea este 
o căldură sufocantă. Ţevile de încălzire din tavan trosnesc 
nepăsătoare la suferinţa oamenilor dinăuntru. Însă probabil 
că este cea mai drăguță din câte există în secţie, pentru că 
are o canapeluţă şi lipseşte masa de care să fie încătuşat 
infractorul. Canapeluţa a fost cârpită în mai multe locuri cu 
bandă adezivă şi Hodges îşi aduce aminte de bărbatul pe 
care a zis Nancy Alderson că l-ar fi văzut pe Hilltop Court, 
bărbatul cu haina lipită în aceeaşi manieră. 

Dereece Neville stă pe canapea. Poartă o cămaşă albă şi 
pantaloni kaki şi pare curat şi îngrijit. Singurele indicii de 
stil fiind doar lănţişorul de la gât şi barbişonul. Sacoul de la 
uniformă este frumos împăturit şi aşezat peste braţul 
canapelei. Băiatul se ridică în picioare atunci când intră 
Hodges şi Higgins. Le întinde mâna cu degete lungi, parcă 
anume făcută să stăpânească mingea de baschet. Are 
podul palmei mânjit cu un antiseptic portocaliu. 

Hodges îi strânge mâna cu grijă ca să nu-i irite 
zgârieturile şi se prezintă. 

— Totul este în ordine, domnule Neville. De fapt, Barbara 
Robinson m-a trimis să-ţi mulţumesc din partea ei şi să mă 
asigur că nu ai păţit nimic. Sunt de multă vreme prieten cu 
ea şi familia ei. 

— Dar ea se simte bine? 

— Are o fractură la picior, spune Hodges, trăgându-şi 
scaunul lângă canapea şi apăsându-şi pe furiş abdomenul 
cu palma. Putea fi mult mai rău. Pun pariu că la anul se va 
întoarce pe terenul de fotbal. Dar, haide, haide, stai şi tu 
jos! 

Puştiul se aşază. Este atât de înalt, încât genunchii îi 


— 163 — 


ajung aproape până la bărbie. 

— Într-un fel, a fost şi vina mea. N-ar fi trebuit să mă 
prostesc cu ea, dar era atât de drăguță şi era... Că nu mi-s 
orb. 

Se opreşte şi se corectează: 

— Nu sunt orb. Ce luase? Dumneavoastră ştiţi? 

Hodges se încruntă. Nicio clipă nu i-a trecut prin cap că 
Barbara ar fi putut să fie drogată, deşi ar fi trebuit să se 
gândească şi la asta. Că doar e adolescentă şi vârsta 
aceasta se mai numeşte şi Vârsta Experimentelor. insă el 
merge la masă la familia Robinson de trei sau patru ori pe 
lună şi n-a observat niciodată ceva în atitudinea fetei care 
să-l ducă cu gândul la o eventuală folosire a drogurilor. 
Poate este prea implicat. Sau prea bătrân. 

— Ce te face să crezi că luase ceva? 

— În primul rând, faptul că era acolo. Purta ţoalele de la 
Chapel Ridge. Ştiu cum arată uniforma lor, că avem meciuri 
cu ei de două ori pe an. Şi îi facem praf mereu. Plus că 
parcă era ameţită. Stătea pe trotuar lângă şandramaua aia 
unde ghiceşte în cărţi Baba Stela şi avea aerul că vrea să 
coboare în mijlocul traficului. 

Ridică din umeri şi continuă: 

— Aşa că am ţinut-o de vorbă, am făcut băşcălie de ea că 
trece drumul pe roşu. Şi ea s-a enervat, au apucat-o toate 
năbădăile, de ziceai că-i Kitty Pryde??, nu alta. Mie mi s-a 
părut o chestie faină, aşa că... 

Se întrerupe şi se uită la Higgins, după care iarăşi la 
Hodges. 

— Asta-i vina mea şi v-o zic pe bune, da? 

— Da, spune Hodges. 

— Păi, uitaţi cum a fost: i-am luat jocul ăla din mână. La 
mişto, pricepeţi? L-am ţinut deasupra capului. N-am vrut să 
i-l fur. Şi atunci mi-a tras un şut - unul foarte tare pentru o 
fată - şi l-a luat înapoi. Atunci nu mi s-a mai părut deloc 
dusă cu capul. 

— Dar cum ţi s-a părut, Dereece? 


32 Personaj din benzile desenate publicate de Marvel Comics, de obicei 
asociată cu X-Men (n.tr.). 


— 164 — 


Trece automat la numele mic al băiatului. 

— Of, cum să zic? Turbată. Dar şi foarte speriată. Ca şi 
cum tocmai ce şi-a dat seama unde se află. Adică pe o 
stradă unde n-au ce căuta fetele ca ea, fetele în uniforme 
de şcoli particulare. MLK Avenue? Haide, măi, mă laşi? 
Scuze. 

Işi strânge mâinile cu degete lungi între genunchi şi se 
apleacă spre cei doi detectivi - unul încă activ şi unul la 
pensie. Expresia de pe chipul lui este sinceră şi nedumerită. 

— Nu ştia că eu mă prostesc, înţelegeţi? O apucase 
panica... gen... Pricepeţi? 

— Eu pricep, spune Hodges. 

Cu toate că lasă impresia că ar fi foarte atent (cel puţin 
aşa speră), deocamdată funcţionează pe pilot automat 
pentru că nu-i iese din cap ce a spus Neville adineauri: /-am 
luat jocul ăla din mână. Nu vrea să creadă că ar avea vreo 
legătură cu Ellerton şi Stover. Dar ştie că aşa este. Se 
potriveşte perfect. 

— Probabil că ai avut mustrări de conştiinţă. 

Neville ridică spre tavan mâinile zgâriate, într-un gest ca 
de bătrân târşit prin viaţă: Ce să-i faci? 

— Locul ăsta e de vină. Cartierul ăsta. Fata s-a trezit din 
euforie şi şi-a dat seama unde se află. Atâta tot. lar eu... eu 
am de gând s-o tai din Lowtown cât de repede pot. Cât încă 
mai pot. Vreau să joc baschet de performanţă, iau note 
bune ca să pot să-mi găsesc o slujbă ca lumea dacă n-oi 
fi... nu voi fi acceptat de vreo echipă de top. Şi după aia 
vreau să-mi iau şi familia de aici. Suntem decât eu şi cu 
mama şi cu fraţii mei. Am doi fraţi. Datorită maică-mii am 
ajuns atât de departe. Nu ne-a lăsat să ne jucăm pe străzi. 

Recapitulează în minte ce a spus şi începe să râdă. 

— Foc şi pară s-ar face dacă m-ar auzi spunând „decât” 
cu afirmativul. 

Hodges îşi spune: Puştiul ăsta e prea grozav ca să fie 
adevărat. Dar uite că este. Hodges este convins de asta şi 
nici nu vrea să se gândească la ce ar fi putut păţi surioara 
lui jerome dacă Dereece Neville ar fi fost astăzi la şcoală. 

Higgins spune pe un ton didactic: 


— 165 — 


— Ai greşit că ai necăjit-o pe fetiţa aia, dar trebuie să 
recunosc că ţi-ai spălat păcatele. O să te gândeşti la 
nenorocirea care era să se petreacă dacă îţi mai vine să 
faci aşa ceva din nou? 

— Da, domnule, sigur că da. 

Higgins ridică palma. Neville nu bate cuba cu forţă, ci 
doar o atingere timidă. Însă nu-şi poate reţine un zâmbet 
sarcastic. Este un copil bun, dar acesta este totuşi 
Lowtown, iar Higgins este tot un caraliu. 

Higgins se ridică în picioare. 

— Am terminat aici, domnule detectiv Hodges? 

Cu un semn al capului, Hodges îi mulţumeşte pentru că a 
folosit vechea lui titulatură, însă mai are puţină treabă. 

— Aproape. Ce joc era ăla, Dereece? 

Băiatul răspunde fără nicio ezitare: 

— Unul antic şi de demult. Semăna cu Game Boy, 
numai că fratele meu mai mic a avut unul din alea. I l-a luat 
mama la mâna a doua, sau cum se zice când cumperi 
chestii folosite deja, iar jocul fetei nu era chiar la fel. Ştiu că 
era galben. Şi asta nu-i o culoare care să le placă fetelor. 
Cel puţin, nu fetelor pe care le ştiu eu. 

— Ai văzut cumva ce era pe ecran? 

— M-am uitat în fugă. O grămadă de peşti care înotau. 

— Mulţumesc, Dereece. Cât de convins eşti că fata se 
drogase? Pe o scară de la unu la zece, zece însemnând că 
eşti foarte sigur? 

— Păi, să zic că vreo cinci. Aş fi zis zece atunci când am 
văzut-o, pentru că se purta ca şi cum ar fi avut intenţia să 
sară printre maşini şi se vedea că vine un camion din ăla 
mare, mult mai mare decât camioneta care a venit din 
spate şi a izbit-o. Mi-am zis că nu luase nici zăpadă“ şi nici 
meths5 şi nici kkt3*. Mai degrabă ceva mai slab. Ecstasy sau 
iarbă. 

— Dar atunci când ai început să faci mişto de ea? Atunci 


33 Joc produs de Nintendo în 1989 (n.tr.). 
34 Cocaină (n.tr.). 
5 Metamfetamină (n.tr.). 
36 Haşiş (n.tr.). 
— 166 — 


când i-ai luat jocul? 

Dereece Neville îşi dă ochii peste cap. 

— Măi, s-a deşteptat atât de repede! 

— În regulă, spune Hodges. M-am lămurit. Mulţumesc. 

Mulţumeşte şi Higgins şi porneşte spre uşă împreună cu 
William Hodges. 

— Domnule detectiv Hodges? 

Neville s-a ridicat în picioare şi Hodges este nevoit să-şi 
dea capul pe spate ca să se poată uita bine la el. Să şi-l dea 
pe spate foarte mult. 

— Dacă vă scriu pe ceva numărul meu de telefon, o să 
vreţi să i-l daţi fetei? 

Hodges se gândeşte la rugămintea puştiului, ajunge la o 
concluzie, scoate pixul din buzunarul de la piept şi îl întinde 
băiatului aceluia înalt, care probabil că i-a salvat viaţa 
Barbarei Robinson. 


19 


Holly se întoarce spre Lower Marlborough Street, timp în 
care Hodges îi relatează discuţia cu Dereece Neville. 

— Dacă ar fi un film, s-ar îndrăgosti unul de altul, 
comentează visătoare Holly când el termină de vorbit. 

— Viaţa nu-i un film, Hol... Holly. 

Se opreşte în ultima clipă. Era să-i spună Ho/lyberry, iar 
acum nu-i cazul să glumească. 

— Ştiu, zice ea. Tocmai de aia îmi pare rău pentru ei. 

— Ai cumva idee dacă Zappit-ul s-a produs şi pe galben? 

Aşa cum se întâmplă adesea, Holly are răspunsul 
pregătit. 

— S-au făcut în zece culori şi, da, galbenul a fost una 
dintre ele. 

— Ne gândim la acelaşi lucru? Că ar fi o legătură între ce 
a păţit Barbara şi ce s-a întâmplat cu femeile alea două de 
pe Hilltop Court? 

— Nu ştiu ce mai gândesc acum. Aş vrea să fie şi Jerome 
aici şi să discutăm toţi trei aşa cum am făcut când Pete 
Saubers a avut probleme. Pur şi simplu să ne adunăm într- 


— 167 — 


un loc şi să analizăm toate detaliile. 

— Dacă Jerome ajunge diseară şi dacă Barbara o să se 
simtă bine, atunci poate că vom face mâine chestia asta. 

— Mâine este ziua a doua pentru tine, spune Holly, 
intrând cu maşina în parcare. A doua din cele trei. 

— Holly... 

— Nu! îl întrerupe ea cu violenţă. Să nu îndrăzneşti! Ai 
promis! 

Opreşte maşina şi se întoarce să se uite la el. 

— Crezi că Hartsfield se preface, nu-i aşa? 

— Cam da. Poate nu chiar din momentul când a deschis 
ochii prima oară şi a întrebat unde-i mămiţica lui dragă, dar 
cred că a făcut progrese foarte mari de atunci. Poate şi-a 
revenit complet. Simulează starea catatonică pentru ca să 
nu ajungă la proces. Deşi, în mod normal, Babineau ar 
trebui să-şi dea seama care-i adevărul. Probabil că-i face 
analize, tomografii, tot felul de chestii de-ale lor... 

— Lasă asta. Cum crezi că s-ar simţi dacă a început să-i 
meargă mintea şi dacă ar afla că ţi-ai amânat tratamentul 
şi după aia ai murit din cauza lui? 

Hodges nu spune nimic, aşa că răspunde Holly în locul 
lui: 

— Ar fi fericit fericit fericit! Ar fi în a/ novă/ea cer! 

— Bine, zice Hodges. Pricep unde baţi. Mai am cât a mai 
rămas din ziua de azi şi încă două. Dar te rog să uiţi o clipă 
de boala mea şi să te gândeşti cum ar fi dacă Hartsfield ar 
putea cumva să influenţeze evenimentele care se petrec în 
exteriorul rezervei lui de spital... cum ar fi dacă ar putea să 
iasă de acolo, fără să iasă cu adevărat... e înfiorător... e de 
domeniul fantasticului. 

— Ştiu. Şi nu ne-ar crede nimeni. Şi lucrul ăsta e la fel de 
înfiorător. Dar nimic nu mă sperie mai mult decât gândul că 
tu ai putea să mori. 

Hodges ar vrea s-o strângă în braţe pentru vorbele astea, 
dar acum Holly are pe chip una din numeroasele ei expresii 
care-i trădează repulsia faţă de îmbrăţişări. Expresia aia 
care zice cât de poate de clar: „Să nu care cumva să mă 
atingi”. 


— 168 — 


Fostul detectiv se uită la ceas. 

— Mă întâlnesc cu cineva şi nu vreau să întârzii. 

— Eu mă duc la spital. Chiar dacă n-o să-mi dea voie să 
intru la Barbara, o să stau cu Tanya, care probabil că o să 
se bucure că nu-i singură într-un moment ca ăsta. 

— Te-ai gândit bine. Dar, înainte să te duci acolo, aş vrea 
să încerci să găseşti persoana care a administrat falimentul 
companiei Sunrise Solutions. 

— Îl cheamă Todd Schneider. E partener într-o firmă de 
avocatură cu şase nume la intrare şi cu birourile în New 
York. Am dat de el în timp ce tu te-ai dus să vorbeşti cu 
domnul Neville. 

— Pe iPad? 

— Da. 

— Eşti un geniu, Holly. 

— Deloc. N-am făcut decât să caut pe Internet. Tu eşti un 
geniu pentru că te-ai gândit la el. II sun eu dacă vrei. 

Deşi i se citeşte pe chip cât de tare o îngrozeşte ideea. 

— Nu e nevoie. Sună doar la birou şi vezi dacă-mi poţi 
stabili o întâlnire cu el. Pentru mâine la prima oră dacă e 
posibil. 

Holly zâmbeşte. 

— În regulă. 

Şi imediat zâmbetul dispare. Întinde degetul spre 
abdomenul lui. 

— Te doare? 

— Puțin. 

Deocamdată, acesta este adevărul. 

— Infarctul m-a durut mai rău. 

Şi asta-i adevărat, dar s-ar putea să nu dureze prea mult. 

— Dacă reuşeşti s-o vezi pe Barbara, salut-o din partea 
mea. 

— Aşa voi face. 

Holly îl urmăreşte din ochi când se îndreaptă spre locul 
unde şi-a parcat maşina şi observă cum îşi apasă palma de 
zona stângă a abdomenului imediat după ce şi-a ridicat 
gulerul de la haină. Şi îi vine să plângă. Sau să urle de furie. 
Cât de nedreaptă poate fi uneori viaţa! A aflat adevărul 


— 169 — 


acesta amar încă din liceu, când ea era ţinta tuturor 
farselor şi glumelor proaste, însă tot o surprinde. N-ar 
trebui, dar asta-i situaţia. 


20 


În timp ce traversează oraşul, Hodges caută la radio nişte 
rock de calitate. La postul BAM-100 nimereşte peste trupa 
The Knack, cu „My Sharona?” şi dă volumul la maximum. 
Când se termină cântecul, se aude vocea crainicului, care 
vorbeşte despre furtuna care se deplasează către est 
dinspre Munţii Stâncoşi. 

Hodges nu-l ascultă. Se gândeşte la Brady şi la momentul 
când a văzut pentru prima oară una dintre tabletele alea 
Zappit. Le împărțea Al-Bibliotecă. Care era numele de 
familie al lui Al? Nu-şi aduce aminte. Presupunând, fireşte, 
că l-a ştiut vreodată. 

Când ajunge la cârciuma cu nume nostim, o găseşte pe 
Norma Wilmer la o masă din spate, departe de lumea 
dezlănţuită a  corporatiştilor de la bar, care zbiară 
descătuşaţi şi se plesnesc pe spinări şi beau pahar după 
pahar. Norma a renunţat la uniforma de spital în favoarea 
unui costum cu pantaloni verde-închis şi a unei perechi de 
pantofi fără toc. In faţa ei, pe masă, este un pahar cu ceva. 

— Eu trebuia să-ţi iau de băut, spune Hodges, aşezându- 
se în faţa ei. 

— Fii pe pace! Nu l-am plătit încă. Urmează şi altele, pe 
care ai să le achiţi tu. 

— Bineînţeles. 

— Babineau nu poate să mă dea afară şi nici să mă 
transfere în caz că m-ar vedea cineva că stau de vorbă cu 
tine şi m-ar pâri la el, dar mi-ar face viaţa mult mai grea. 
Evident, că nici eu n-am să i-o fac pe a lui prea uşoară. 

— Serios? 

— Foarte. Cred că face experimente pe vechiul tău amic, 
Brady Hartsfield. Îl îndoapă cu tot felul de pastile şi numai 
Dumnezeu ştie ce conţin. li face şi injecții. Cică cu vitamine. 


37 Single din 1979 al trupei rock The Knack (n.tr.). 
— 170 — 


Hodges o priveşte surprins. 

— De cât timp durează povestea asta? 

— De mai mulţi ani. A fost unul dintre motivele pentru 
care Becky Helmington şi-a cerut transferul. N-a vrut să fie 
scoasă ţap ispăşitor dacă Babineau i-ar fi dat cine ştie ce 
„vitamină” şi l-ar fi omorât. 

Apare chelneriţa. Hodges îşi comandă o cola cu o cireaşă 
în pahar. 

Norma pufneşte cu dispreţ. 

— Cola? Pe bune? Nu-ţi dă mami voie să bei tărie? 

— Când e vorba de tărie, află că am dat pe gât mai multă 
decât ai să bei tu în toată viaţa ta, scumpo, spune Hodges. 
Ce dracu' urmăreşte Babineau? 

Femeia ridică din umeri. 

— Habar n-am. Dar să ştii că nu ar fi primul doctor care 
experimentează pe pacienţii pe care nu dă nimeni nici doi 
bani. N-ai auzit de Experimentul Tuskegee**? Guvernul 
Statelor Unite a transformat în cobai patru sute de oameni 
de culoare. Timp de patruzeci de ani. Şi, din câte ştiu eu, 
niciunul dintre ăştia patru sute n-a intrat cu maşina în 
vreun grup de oameni inofensivi şi lipsiţi de apărare. 

li aruncă un surâs trist lui Hodges şi adaugă: 

— Pe Babineau trebuie să-l anchetezi. Să-l vâri în necaz. 
Te provoc. 

— Pe mine Hartsfield mă interesează, dar, după spusele 
tale, nu m-ar mira dacă s-ar dovedi că Babineau este o 
victimă colaterală. 

— Atunci, ura pentru victimele colaterale! 

Se aude vitime coateae, de unde Hodges trage concluzia 
că paharul de pe masă nu este primul băut de Norma. Cum 
să nu îşi dea seama? Doar este detectiv cu experienţă. 

Chelneriţa îi aduce cola, Norma îşi goleşte paharul şi îl 
ridică. 


383 Experiment medical iniţiat de Institutul Naţional de Sănătate din 
Tuskegee, Alabama, şi desfăşurat în perioada 1932-1972, în care 
persoane de culoare din pătura săracă au fost infectate cu sifilis, fără 
voia lor, în timpul unor „îngrijiri medicale” gratuite, pentru a fi 
observată evoluţia bolii (n.tr.). 


— 171 — 


— Mai vreau unul. Şi, din moment ce plăteşte domnul aici 
de faţă, hai să fie unul dublu. 

Chelneriţa ia paharul gol şi pleacă. Norma îşi îndreaptă 
atenţia către Hodges. 

— Ai zis că vrei să-mi pui nişte întrebări. Haide, întreabă- 
mă acum, câtă vreme mai sunt capabilă să-ţi răspund. Mi-a 
cam amorţit limba şi curând o să-mi amorţească de tot. 

— Ce nume sunt pe lista de vizitatori a lui Brady 
Hartsfield? 

Norma se încruntă la el. 

— Lista de vizitatorii Glumeşti? Cine ţi-a zis că are aşa 
ceva? 

— Răposata Ruth Scapelli. Imediat după ce a venit 
asistentă-şefă în locul lui Becky. l-am oferit cincizeci de 
dolari pentru orice mi-ar putea spune despre el, că atâta îi 
dădeam lui Becky. Şi ea s-a purtat de parcă tocmai ce m-aş 
fi uşurat pe pantofii ei. Şi după aia mi-a zis: „Nici măcar nu 
sunteţi pe lista lui de vizitatori.” 

— Aha! 

— Şi astăzi, chiar Babineau a spus... 

— O minciună despre nu ştiu ce ordin al procuraturii. Am 
auzit şi eu, Bill, eram de faţă. 

Chelneriţa îi aduce paharul cu băutură şi Hodges înţelege 
că ar fi bine să-şi termine treaba cât mai urgent, înainte ca 
Norma să apuce să i se văicărească despre cum nu o 
apreciază nimeni la serviciu şi despre viaţa ei lipsită de 
dragoste. Când asistentele medicale se pun pe băut, de 
obicei uită să se mai oprească. Din punctul ăsta de vedere, 
seamănă cu poliţiştii. 

— Lucrezi în Ghetou de când te ştiu... 

— Ba de mai multă vreme. De doişpe ani. 

Doi]j-be. 

Ridică paharul spre Hodges şi dă pe gât jumătate din 
cantitatea de băutură. 

— Şi acum m-au promovat asistentă-şefă. Temporar, cel 
puţin. De două ori mai multe responsabilităţi la acelaşi 
salariu de dinainte. 

— În ultima vreme a trecut pe acolo cineva de la 


— 172 — 


procuratură? 

— Nu. La început a venit o armată întreagă, cu veterinarii 
ăia ai lor, care abia aşteptau să-l declare competent pe 
nenorocitul ăla. Dar s-au cărat cu cozile între picioare 
atunci când l-au văzut cum băleşte şi nu-i în stare să ţină 
nici măcar o lingură în mână. S-au mai întors de câteva ori, 
doar ca să mai verifice dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, 
dar de fiecare dată tot mai puţini băieţi din ăia, gomoşi şi 
cu serviete din piele naturală. Dar n-am mai văzut pe 
nimeni recent. Din punctul lor de vedere, e legumă 
leguminoasă. Hocus-pocus preparatus, pa şi pu la toată 
lumea. 

— Deci nu le pasă. 

De ce le-ar păsa? Cu excepţia câte unei retrospective în 
zilele când nu prea sunt ştiri, interesul pentru Brady 
Hartsfield s-a stins. Mereu apar accidente şi crime şi 
atentate care să-i ia locul în atenţia opiniei publice. 

— Ştii că nu. 

Îşi suflă şuviţele căzute peste ochi. 

— Te-a împiedicat cineva să-l vezi înainte? 

Nu, îşi spune Hodges, numai că n-am mai fost la spital de 
vreun an şi jumătate. 

— Dacă există o listă cu vizitatori... 

— Ar fi avizată de Babineau, nu de procuratură. Pe 
procurori îi doare acum fix în pix de Ucigaşul cu Mercedes, 
Bill. 

— Poftim? 

— Nu contează. 

— Poţi să vezi dacă există o asemenea listă? Ai putea s-o 
faci dacă ai ajuns asistentă-şefă. 

Norma se gândeşte puţin, după care spune: 

— Nu cred că-i pe computer, ar fi prea uşor de găsit. Dar 
ştiu că Scapelli ţinea câteva dosare într-un sertar încuiat 
din biroul de la recepţie. Ştia de minune cum să ţină 
evidenţa subalternilor obraznici şi a celor cuminţi. Dacă aş 
găsi ceva, zici că ar merita douăzeci de dolari? 

— Cincizeci, dacă m-ai putea suna chiar mâine. 

Hodges nu-i convins că mâine Norma îşi va mai aminti de 


— 173 — 


discuţia lor. 

— Timpul este extrem de important. 

— Dacă există o listă, să ştii că probabil e plină cu tot 
felul de aberaţii de mare şef. Babineau vrea să-l ţină pe 
Hartsfield doar pentru el. 

— Dar ai s-o cauţi, da? 

— De ce nu? Ştiu unde a ascuns cheia de la sertarul ăla. 
Toate asistentele de pe etaj ştiu. Mi-e greu să mă 
obişnuiesc cu ideea că sora Ratched nu mai e. 

Hodges dă din cap. 

— Să ştii că poate să mişte lucrurile. Fără să le atingă. 

Norma nu se mai uită la el; desenează cercuri pe masă 
cu talpa paharului. Parcă ar vrea să facă o copie după 
cercurile olimpice. 

— Hartsfield? 

— Da’ despre cine vorbim? Da. Face chestia asta ca să 
bage în sperieţi asistentele şi infirmierele. 

Ridică ochii la el. 

— Acu’ sunt beată, aşa că-ţi zic o chestie pe care n-aş 
spune-o niciodată trează. Mi-aş dori să-l omoare Babineau. 
Să-i facă o injecție foarte puternică - o otravă, ceva - şi să 
ne scape dracului de el. Pentru că mă sperie. 

Face o pauză şi apoi adaugă: 

— Ne sperie pe toţi. 


21 


Holly reuşeşte să ia legătura cu secretarul personal al lui 
Todd Schneider chiar când acesta se pregăteşte să tragă 
obloanele şi să plece acasă. Tipul îi spune că domnul 
Schneider este disponibil a doua zi între opt treizeci şi 
nouă. După aceea are şedinţe pe toată durata zilei. 

Holly închide telefonul, se spală pe faţă la toaleta micuță, 
se dă iarăşi cu deodorant, încuie biroul, se urcă în maşină şi 
porneşte spre Spitalul Memorial Kiner chiar la ora de vârf, 
când oraşul este sufocat de maşini. Ajunge la ora şase, 
când s-a făcut deja întuneric. Femeia de la informaţii se uită 
în computer şi îi spune că Barbara Robinson este în salonul 


— 174 — 


528 din Aripa B. 

— La terapie intensivă? o întreabă Holly. 

— Nu, doamnă. 

— Bine, spune Holly şi porneşte într-acolo, păşind apăsat 
pe pardoseală cu pantofii ei practici, fără tocuri. 

Uşile ascensorului se deschid la etajul patru şi acolo dă 
peste părinţii Barbarei, care aşteaptă să se urce în lift. 
Tanya are telefonul mobil în mână şi se holbează la Holly ca 
la o fantomă. Jim Robinson zice că să fie el al dracului. 

Holly se sperie. 

— Ce e? De ce vă uitaţi aşa la mine? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunde Tanya. Tocmai ce voiam să te sun... 

Uşile ascensorului încep să se închidă. Jim întinde mâna 
şi le opreşte. Holly iese din cabină. 

— ...de cum ajungeam la parter, continuă Tanya, 
arătându-i un afiş de pe perete, cu un telefon mobil tăiat cu 
o linie roşie. 

— Pe mine? De ce? Credeam că n-are decât o fractură. 
Adică, sigur, îmi dau seama că un picior rupt e o chestie 
serioasă, normal că este, dar... 

— S-a trezit şi se simte bine, spune Jim. 

Însă schimbă cu Tanya o privire care dă de înţeles că nu-i 
chiar adevărul-adevărat. 

— Este o fractură destul de curată, dar i-au descoperit o 
contuzie cam urâtă la ceafă şi au hotărât s-o ţină aici peste 
noapte, pentru mai multă siguranţă. Doctorul care i-a 
reparat piciorul zice că-i sigur nouăzeci şi nouă la sută că 
mâine-dimineaţă o putem lua acasă. 

— l-au făcut şi un test toxicologic, spune Tanya. Nici 
urmă de droguri în organismul ei. Nu m-a mirat, dar 
recunosc că m-am simţit uşurată. 

— Atunci, ce nu-i în regulă? 

— Totul, răspunde simplu Tanya, care pare că a 
îmbătrânit zece ani de când a văzut-o Holly ultima dată. 
Mama Hildei Carver le-a dus cu maşina la şcoală pe Barb şi 
pe Hilda. E săptămâna când ea se ocupă de asta şi mi-a zis 
că Barbara era bine mersi în maşină. Puțin mai tăcută decât 
de obicei, dar, în rest, bine. După ce au ajuns, Barbara i-a 


— 175 — 


spus Hildei că are nevoie la toaletă şi atunci a văzut-o Hilda 
ultima oară. Presupune că Barb a ieşit din şcoală pe una 
dintre uşile laterale ale sălii de sport. Copiii le zic „uşi 
pentru chiul”. 

— Şi Barbara ce zice? 

— Nouă nu vrea să ne zică nimic. 

Vocea femeii se frânge şi Jim o cuprinde de umeri. 

— Dar spune că o să vorbească cu tine. Asta-i motivul 
pentru care voiam să te sun. Zice că doar tu ai putea să 
înţelegi. 


22 


Holly străbate încet culoarul până la salonul 528, aflat 
tocmai în celălalt capăt. Ţine capul în jos şi se gândeşte 
intens la cele tocmai auzite. E cât pe ce să se lovească de 
bărbatul cu căruciorul plin cu volume jerpelite şi e-readere 
sub ecranele cărora au fost lipite etichete pe care scrie 
PROPRIETATEA SPIT KINER. 

— Scuze, îi spune Holly. Nu mă uitam pe unde merg. 

— Nu-i nimic, răspunde Al-Bibliotecă şi îşi vede de drum. 

Ocupată să-şi facă curaj pentru discuţia care o aşteaptă, 
Holly nu-l vede când se opreşte ca să se uite după ea. 
Întâlnirea cu Barbara ar putea fi una deosebit de 
emoţională, iar asemenea scene au îngrozit-o întotdeauna. 
Bine măcar că îi este nespus de dragă fata. 

Plus că o macină curiozitatea. 

Bate încet la uşa întredeschisă, nu primeşte niciun 
răspuns, aşa că bagă capul înăuntru. 

— Barbara? Sunt Holly. Pot să intru? 

Barbara îi adresează un surâs palid şi lasă jos cartea 
zdrenţuită pe care o citea. Holly observă titlul de pe 
copertă: Revolta lui Susan Collins. Probabil că a primit-o de 
la omul cu căruciorul, îşi spune ea. Fata stă în capul oaselor 
şi poartă o pijama roz, nu camizolul de spital. Holly 
presupune că mama ei i-a adus de acasă pijamaua şi 
laptopul de pe noptieră. Rozul pijamalei îi conferă un aer 
mai vioi, dar tot pare destul de buimăcită. Nu are capul 


— 176 — 


bandajat, de unde Holly trage concluzia că respectiva 
contuzie nu avea cum să fie chiar atât de urâtă. Şi se 
întreabă dacă nu cumva o ţin pe Barbara peste noapte la 
spital din cu totul alte motive. Nu-i vine în minte decât unul 
singur şi ar dori să creadă că-i o aiureală, însă nu poate. 

— Holly! Cum de ai ajuns aşa de repede? 

— Veneam oricum să te văd, spune Holly, intrând şi 
închizând uşa în urma ei. Când cineva este în spital şi acel 
cineva îţi este prieten, trebuie să te duci să-l vezi. lar noi 
două suntem prietene. M-am întâlnit cu părinţii tăi la lift. 
Mi-au zis că vrei să vorbeşti cu mine. 

— Vreau. 

— Cu ce te pot ajuta, Barbara? 

— Păi... pot să te întreb ceva? E cam personal. 

— Sigur. 

Holly se aşază pe scaunul de lângă pat. O face cu 
deosebită prudenţă, de parcă scaunul ar fi construit din 
cabluri electrice. 

— Ştiu că ai trecut prin nişte perioade grele. Când erai 
mai tânără. Înainte să lucrezi pentru Bill. 

— Da, spune Holly. 

Nu-i aprinsă lampa din tavan, ci doar veioza de pe 
noptieră. Lumina ei le învăluie pe amândouă, le oferă un 
adăpost. 

— Am trecut prin nişte perioade foarte grele. 

— Te-ai gândit vreodată să te sinucizi? continuă Barbara, 
cu un hohot jenat de râs. Ţi-am zis că-i ceva mai personal. 

— M-am gândit de două ori, răspunde Holly fără şovăială. 

Se miră şi ea de calmul de care dă dovadă. 

— Prima oară eram cam de vârsta ta. Şi am vrut s-o fac 
pentru că toţi copiii de la şcoală se purtau urât cu mine şi 
mă făceau în toate felurile. Şi n-am mai putut să suport. 
Dar nu m-am străduit prea tare. N-am luat decât un pumn 
cu aspirine şi alte pastile de răceală. 

— A doua oară te-ai străduit mai tare? 

Întrebarea este dificilă şi Holly se gândeşte bine cum să 
răspundă la ea. 

— Da şi nu. S-a întâmplat după ce am avut o problemă 


— 177 — 


cu şeful meu de atunci, acum i se spune „hărţuire sexuală”. 
Dar pe vremea aia nu i se spunea în niciun fel. Aveam 
douăzeci şi ceva de ani. Atunci am luat nişte pastile mai 
puternice, dar tot prea puţine ca să ajung la vreun rezultat. 
Şi o parte din mine ştia asta. In perioada aia eram foarte 
labilă, dar nu eram deloc proastă. lar tocmai partea aia 
care nu era proastă voia să trăiască. Plus că ştiam că 
Martin Scorsese urma să mai facă şi alte filme şi voiam să 
le văd. Martin Scorsese este cel mai bun regizor în viaţă. 
Filmele lui sunt lungi, ca nişte romane. Majoritatea 
celorlalte filme sunt ca nişte povestiri. 

— Adică şeful tău te-a... agresat? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta şi nu mai are nicio 
importanţă. 

Nici să ridice privirea nu vrea, dar îşi spune că stă de 
vorbă cu Barbara şi se forţează să o facă. Pentru că Barbara 
i-a fost mereu prietenă, în ciuda tuturor ticurilor şi 
ciudăţeniilor şi  obsesiilor ei. lar acum Barbara are 
probleme. 

— Nu au nicio importanţă motivele, pentru că sinuciderea 
contravine tuturor instinctelor omeneşti. Din cauza asta 
este un gest de om nebun. 

Cu excepţia anumitor cazuri, adaugă ea în gând. Cu 
excepţia unor cazuri de boli grave, în fază terminală. Dar 
Bill nu-i în fază terminală. N-o să-i dau eu voie să ajungă în 
fază terminală. 

— Ştiu ce vrei să spui, zice Barbara. 

Întoarce capul într-o parte şi în cealaltă pe pernă. Dârele 
de lacrimi îi lucesc în lumina veiozei. 

— Ştiu, repetă ea. 

— Din cauza asta te-ai dus în Lowtown? Ca să te sinucizi? 

Barbara închide ochii, dar lacrimile i se strecoară printre 
gene. 

— Nu cred. Cel puţin, nu din primul moment. M-am dus 
acolo pentru că aşa mi-a spus vocea. Vocea prietenului 
meu. 

Se opreşte şi cade pe gânduri. 

— Dar s-a dovedit că nu-mi este prieten. Un prieten nu ar 


— 178 — 


vrea să mă omor, nu-i aşa? 

Holly o ia de mână. In mod obişnuit, i-ar fi îngrozitor de 
greu să atingă o altă persoană. Însă nu şi în seara aceasta. 
Poate unde are impresia că se află amândouă în acest loc 
tainic, doar al lor, luminat de veioza de lângă pat. Poate 
unde este vorba despre Barbara. Poate şi una, şi alta. 

— Cine este acest prieten? 

Şi Barbara îi răspunde: 

— Cel cu peştii. Cel din interiorul jocului. 


23 


Al Brooks este cel care împinge căruciorul cu cărţi prin 
holul principal al spitalului (trecând pe lângă domnul şi 
doamna Robinson, care o aşteaptă pe Holly); şi tot Al este 
cel care ia alt ascensor către pasarela care face legătura 
între corpul principal al spitalului şi Clinica pentru 
Traumatisme Cranio-cerebrale. Al este cel care o salută pe 
sora Rainer, de la recepţie - una dintre veteranele spitalului 
care îi răspunde fără să-şi ridice ochii de la ecranul 
computerului. Şi tot Al este cel care împinge căruciorul de-a 
lungul coridorului. Insă atunci când îl lasă afară şi intră în 
rezerva 217, nu mai este Al Brooks, ci Z-Boy. 

Brady stă pe scaunul lui, cu Zappit-ul pe genunchi. Nu 
ridică ochii de la ecran. Z-Boy îşi scoate Zappit-ul personal 
din buzunarul stâng al tuncii sale cenuşii şi largi. ÎI 
deschide. Apasă pe simbolul jocului „La pescuit” şi imediat 
peştii încep să înoate pe ecran: şi cei roşii, şi cei galbeni, şi 
cei aurii şi, câteodată, câte unul roz, foarte iute. Începe şi 
cântecelul. lar când şi când un fulger strălucitor străbate 
tableta, vopsindu-i obrajii şi transformându-i ochii în nişte 
găuri albastre. 

Cam cinci minute rămân amândoi în aceste poziţii: unul 
pe scaun şi unul în picioare, dar amândoi cu ochii la peştii 
care înoată şi cu urechile la cântecelul cristalin. Jaluzelele 
de la fereastra lui Brady zăngănesc fără odihnă. Cuvertura 
de pe patul lui se scutură - o dată şi încă o dată. De câteva 
ori, Z-Boy dă din cap, arătând că înţelege. Apoi Brady îşi 


— 179 — 


relaxează mâinile şi dă drumul tabletei. Aceasta alunecă pe 
picioarele lui descărnate, apoi printre ele, apoi cade pe 
podea. | se cască gura. Îi pică pleoapele. Nu se mai vede că 
ar respira, cămaşa lui în carouri este perfect nemişcată. 

Brusc, Z-Boy îşi îndreaptă umerii. Se scutură uşor, îşi 
închide Zappit-ul şi îl pune la loc în buzunarul de unde l-a 
scos. lşi ia iPhone-ul din buzunarul celălalt, cel drept. 
Cineva cu competenţe în domeniul informatic i-a instalat 
câteva sisteme de siguranţă de ultimă oră, iar GPS-ul 
integrat este dezactivat. Nu există niciun nume de contact 
în agendă, ci doar câteva iniţiale. Z-Boy sună la numărul lui 
FL. 

Telefonul sună de două ori şi FL răspunde, imitând - 
foarte prost - accentul rusesc. 

— Zdiesi ieste ajient Zippity-Du-Da, tavarişi. Jteptem 
camand. 

— Nu eşti plătit ca să faci bancuri proaste. 

Tăcere. Apoi: 

— In regulă. Fără bancuri. 

— Avem undă verde. 

— O să avem undă verde când o să văd şi restul banilor. 

— O să-i primeşti diseară şi o să te apuci imediat de 
treabă. 

— Să trăiţi! răspunde FL. Data viitoare să-mi dai ceva mai 
greu de făcut. 

N-o să fie nicio dată viitoare, îşi zice Z-Boy. 

— N-o da în bară. 

— N-o s-o dau. Da’ nu mişc niciun deget până nu văd 
ceva verzişori. 

— O să-i vezi. 

Z-Boy închide, pune telefonul înapoi în buzunar şi iese 
din rezerva lui Brady. Trece din nou pe lângă recepţie, unde 
sora Rainer este în continuare absorbită de ce vede pe 
ecranul computerului. Işi abandonează căruciorul lângă 
automatul cu gustări şi traversează pasarela. Mersul îi este 
sprinten, ca al unui om mult mai tânăr. 

O oră sau două mai târziu, Rainer - ori una dintre 
celelalte asistente - îl va găsi pe Brady Hartsfield leşinat fie 


— 180 — 


pe scaun, fie pe jos, peste Zappit-ul lui. Nu va fi motiv de 
îngrijorare: şi-a pierdut cunoştinţa de multe ori până acum. 
Şi îşi revine întotdeauna. 

Doctorul Babineau spune că stările acestea fac parte din 
procesul de resetare şi că, de fiecare dată când Hartsfield 
revine printre ei, starea lui este puţin mai bună. Băieţaşul 
nostru se face bine, repetă mereu Babineau. Poate nu vi se 
pare atunci când vă uitaţi la el, dar credeţi-mă pe mine: 
băieţaşul nostru chiar se face bine. 

Habar n-ai cât adevăr grăieşti, îi zice în gând cel care 
ocupă acum trupul lui Al-Bibliotecă. Habar n-ai tu. Dar ai 
început să te cam prinzi de chestie, dom’ doctor B. Nu-i 
aşa? 

Mai bine mai târziu decât niciodată. 


24 


— N-a avut dreptate omul ăla care a strigat la mine 
acolo, pe stradă, spune Barbara. Dar l-am crezut, pentru că 
aşa mi-a zis vocea. Numai că n-a avut dreptate. 

Holly vrea să afle mai multe despre vocea venită din joc, 
dar poate că fata nu-i încă pregătită să vorbească despre 
asta. Aşa că o întreabă cine era omul şi ce anume a strigat. 

— M-a făcut „negruţă”. Ştii tu, la fel cum se cheamă 
serialul ăla de la televizor. Râzi când te uiţi la el, dar pe 
stradă este o ocară. Este... 

— Ştiu serialul şi ştiu cum folosesc unii oameni cuvântul 
asta. 

— Dar eu nu sunt negruţă. Nimeni nu-i aşa. Nici dacă 
locuieşte într-o casă drăguță, pe o stradă drăguță, aşa cum 
este Teaberry Lane. Suntem negri şi punct. Nu crezi că ştiu 
cum se uită lumea la mine şi ce zic despre mine colegii mei 
de la şcoală? 

— Normal că ştii, spune Holly, la care s-a uitat lumea şi 
despre care au vorbit vrute şi nevrute colegii de la şcoală, 
unde porecla ei era Bâlba-Bâlba-Bâlb. 

— Profesorii ne vorbesc despre egalitatea dintre sexe şi 
despre egalitatea dintre rase. Spun că ei duc o politică de 


— 181 — 


toleranţă zero şi nu mint - mulţi dintre ei. Dar oricine poate 
să se ia de copiii de culoare şi de elevii de origine chineză şi 
de fetiţa musulmană, pentru că nu suntem decât vreo 
douăzeci care nu suntem albi, ca nişte boabe de piper 
ajunse cumva într-o solniţă. 

Se ambalează şi vorbeşte cu din ce în ce mai multă 
indignare. 

— Sunt invitată la petreceri, dar sunt mai multe 
petrecerile la care nu mă invită nimeni. Şi doar doi băieţi m- 
au invitat în oraş. Unul era alb şi toată lumea se holba la 
noi la cinematograf şi cineva ne-a aruncat cu pop-corn în 
ceafă. Probabil că egalitatea rasială încetează atunci când 
se stinge lumina. Şi ştii ce am păţit odată la un meci de 
fotbal? Am driblat eu frumuşel pe lângă linia de tuşă, am 
ajuns într-o poziţie bună de şut şi un tată alb strigă spre 
fiică-sa „Fereşte-te de jegoasa aia!”. M-am prefăcut că n- 
am auzit. Fata mi-a aruncat un zâmbet superior. Mi-a venit 
s-o faultez chiar acolo, ca s-o vadă tac-su, da' n-am făcut-o. 
Am tăcut şi am înghiţit. Şi altădată, când abia intrasem la 
liceu, mi-am uitat manualul de engleză în tribune când am 
avut pauza de prânz. Şi când m-am dus să mi-l iau, am 
găsit pe el un bilet pe care scria MAIMUŢO. Am înghiţit şi 
asta. Pentru că îmi este bine zile în şir, chiar săptămâni. Şi 
după aia se întâmplă ceva şi eu nu pot decât să tac şi să 
înghit. Sunt convinsă că la fel păţesc şi mami şi tati. Poate 
că, la Harvard, Jerome nu are de-a face cu chestii din astea, 
dar pun pariu că uneori şi el trebuie să tacă şi să înghită. 

Holly o strânge de mână, dar nu spune nimic. 

— Nu sunt negruță, dar vocea aia a zis că sunt, pentru că 
n-am crescut într-o casă săracă şi insalubră, cu un tată 
abuziv şi o mamă dependentă de droguri. Pentru că n-am 
mâncat niciodată curechi şi nici măcar nu ştiu ce-i aia. 
Pentru că spun friptură, nu friptană. Pentru că negrii din 
Lowtown sunt săraci şi noi avem o viaţă bună şi îndestulată 
pe Teaberry Lane. Eu am card de cumpărături şi merg la o 
şcoală frumoasă şi Jerome învaţă la Harvard, dar... dar, nu 
înţelegi... Holly, nu pricepi că niciodată eu n-am... 

— N-ai avut posibilitatea de a alege, spune Holly. Te-ai 


— 182 — 


născut acolo unde te-ai născut şi eşti ceea ce eşti, la fel ca 
mine. De fapt, la fel ca noi toţi. Şi, la şaisprezece ani, 
singura hotărâre reală pe care ai luat-o a fost despre 
hainele cu care să te îmbraci. 

— Da! Şi ştiu că nu ar trebui să-mi fie ruşine, dar vocea 
m-a făcut să-mi fie şi m-a făcut să mă simt ca un parazit şi 
încă o mai aud un pic. Parcă a lăsat o dâră de mâzgă în 
mintea mea. Pentru că n-am mai fost niciodată în Lowtown 
şi cartierul ăla e oribi/ şi, în comparaţie cu oamenii de acolo, 
eu chiar sunt negruţă şi mi-e teamă că vocea n-o să dispară 
de tot şi o să-mi distrugă viaţa. 

— Trebuie să o sugrumi, spune Holly cu o siguranţă 
aspră, detaşată. 

Barbara se uită surprinsă la ea. 

Holly dă din cap. 

— Da. Trebuie să sugrumi vocea aia până vei fi convinsă 
că a murit. Ăsta-i cel mai important lucru. Dacă n-ai singură 
grijă de tine, n-ai să te simţi bine. Şi, dacă tu n-ai să te 
simţi bine, n-ai să reuşeşti nimic în viaţă. 

— Nu pot să mă întorc pur şi simplu la şcoală şi să 
pretind că Lowtown nu există. Dacă tot am să trăiesc, 
trebuie să fac ceva. Nu contează că sunt atât de tânără, 
trebuie să fac ceva. 

— Te gândeşti la vreo muncă de voluntariat? 

— Nu ştiu la ce mă gândesc. Nu ştiu ce munci din astea 
există pentru o fată de vârsta mea. Dar am să aflu. Părinţii 
mei se vor supăra dacă va trebui să mă întorc acolo. 
Trebuie să mă ajuţi, Holly. Ştiu că îţi vine greu, dar te rog 
mult de tot. Spune-le tu că trebuie să fac ceva ca să nu mai 
aud vocea aia. Chiar dacă n-o să pot s-o sugrum de tot din 
prima, măcar s-o fac să vorbească mai încet. 

— Bine, spune Holly, deşi se simte îngrozită. Am să te 
ajut. 

Îi vine brusc o idee şi se luminează la faţă. 

— Ar trebui să stai de vorbă cu băiatul care te-a împins 
din faţa camionului. 

— Nu ştiu cum să dau de el. 

— O să te ajute Bill, o asigură Holly. Acum povesteşte-mi 


— 183 — 


despre jocul ăla de pe tabletă. 

— S-a spart. A călcat-o camionul. Am văzut bucăţile şi mă 
bucur că s-a întâmplat aşa. Ori de câte ori închid ochii, văd 
peştii ăia, mai ales pe cei roz, cu numere pe ei. Şi aud 
cântecelul ăla. 

Îl fredonează încet, dar lui Holly nu-i sună deloc cunoscut. 

Intră o asistentă cu un cărucior plin cu medicamente. O 
întreabă pe Barbara cât de tare o doare, pe o scară de la 
unu la zece. Holly se simte prost că nu s-a gândit să o 
întrebe ea asta. Chiar din primul moment. Uite ce persoană 
rea şi egoistă este. 

— Nu ştiu, spune fata. Poate cinci? 

Asistenta deschide o cutiuţă din plastic şi îi întinde 
Barbarei un pahar mic, din hârtie, în care sunt două pastile 
albe. 

— Acestea sunt pilule speciale pentru durerea Cinci. Vei 
dormi ca un prunc. Cel puţin până mă voi întoarce să-ţi 
verific pupilele. 

Barbara înghite medicamentele cu puţină apă. Asistenta 
o anunţă pe Holly că ar fi bine să plece curând, ca să o lase 
pe „fetiţa noastră” să se odihnească. 

— Plec imediat, spune Holly. 

După ce asistenta iese din salon, se uită la Barbara cu 
ochi strălucitori şi concentrați. 

— Jocul. De unde ai făcut rost de el, Barb? 

— Mi l-a dat un bărbat. Eram cu Hilda Carver la mallul de 
pe Birch Street. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Înainte de Crăciun, dar nu cu prea mult înainte. Ţin 
minte, pentru că tot nu-i luasem niciun cadou lui Jerome şi 
cam intrasem în panică. Am văzut un sacou sport foarte 
drăguţ, dar era mult prea scump şi, oricum, el o să lucreze 
în construcţii până în mai. Nu prea ar avea de ce să poarte 
sacou pe şantier, nu? 

— Cred că nu. 

— Aşa, şi omul ăla s-a apropiat de noi când ne opriserăm 
să mâncăm ceva. Ştiu că nu-i bine să stăm de vorbă cu 
necunoscuţii, dar nu mai suntem chiar nişte fetiţe mici şi ne 


— 184 — 


aflam în zona de fast-fooduri, care era plină de lume. Plus 
că părea drăguţ. 

Aşa par de obicei oamenii răi, îşi zice Holly. 

— Era îmbrăcat cu un costum foarte elegant, care trebuie 
să fi costat mucho mii de dolari şi avea o servietă. Ne-a zis 
că îl cheamă Myron Zakim şi că lucrează pentru firma 
Sunrise Solutions. Ne-a dat şi cartea lui de vizită. Şi după 
aia ne-a arătat câteva Zappit-uri - avea o mulţime în 
servieta aia - şi ne-a spus că putem căpăta câte unul 
gratuit, dacă vom completa un chestionar şi i-l vom trimite. 
Adresa era pe foaia cu chestionarul. Şi pe cartea de vizită. 

— Mai ţii minte adresa? 

— Nu. Şi am aruncat cartea de vizită. De altfel, nu era 
decât un număr de căsuţă poştală. 

— Din New York? 

Barbara se gândeşte bine, apoi zice: 

— Nu. De aici, din oraşul nostru. 

— Aşa că aţi luat Zappit-urile. 

— Da. Nu i-am spus lui mami, pentru că ştiam că mi-ar fi 
făcut morală că am stat de vorbă cu tipul ăla. Am 
completat chestionarul şi l-am trimis. Hilda nu l-a 
completat, pentru că Zappit-ul ei nu a funcţionat. Doar s-a 
aprins, s-a făcut albastru, s-a stins şi n-a mai vrut să 
meargă. Ţin minte că mi-a zis că la aşa ceva trebuie să te 
aştepţi când primeşti ceva pe degeaba. 

Barbara chicoteşte uşurel. 

— A vorbit fix ca mama ei. 

— Dar al tău a funcţionat. 

— Da. Era antic şi de demult, dar... cum să zic, mi s-a 
părut nostim. Naiv, ca pentru copiii foarte mici, dar nostim. 
La început. Acum îmi doresc să fi fost al meu cel stricat. 
Pentru că n-aş mai fi auzit vocea. 

| se închid ochii. Îi deschide cu ceva efort. Şi zâmbeşte. 

— Uau! Parcă plutesc! 

— Mai stai puţin. Mi-l poţi descrie pe tipul ăla? 

— Alb, cu păr alb. Bătrân. 

— Bătrân-bătrân? Sau doar mai în vârstă? 

Privirea Barbarei devine sticloasă. 


— 185 — 


— Mai bătrân ca tati, dar nu la fel de bătrân ca bunicul. 

— Cam şaizeci de ani? In jur de şaizeci şi cinci? 

— Cam aşa. Cam de vârsta lui Bill. 

Face brusc ochii mari. 

— Ştii ceva? Mi-am adus aminte o chestie. Mi s-a părut 
niţel aiurea şi la fel a zis şi Hilda. 

— Ce anume? 

— Ne-a spus că îl cheamă Myron Zakim şi pe cartea de 
vizită tot Myron Zakim scria. Dar avea alte iniţiale pe 
servietă. 

— Îţi aduci aminte care erau inițialele alea? 

— Nu... scuze... 

Da, fetiţa chiar pluteşte acum. 

— Vrei să te gândeşti la asta când ai să te trezeşti, Barb? 
Ai să ai mintea mai limpede şi s-ar putea ca inițialele astea 
chiar să fie importante. 

— Biiine... 

— Păcat că Hilda şi-a aruncat Zappit-ul, spune Holly. 

Nu primeşte niciun răspuns, dar nici nu aşteaptă vreunul. 
Deseori vorbeşte singură. Barbara a început să respire 
profund. Holly se încheie la haină. 

— Dinah are unul, spune Barbara cu o voce venită ca de 
foarte departe. A/ ei merge... şi şi-a descărcat toată trilogia 
Divergent, da' zice că i-a intrat alandala pe tabletă. 

Holly încremeneşte cu mâna pe un nasture. O ştie pe 
Dinah Scott. A întâlnit-o de multe ori acasă la familia 
Robinson. Se juca sau se uita la televizor. Adesea rămânea 
şi la cină. Şi era topită după Jerome, ca toate prietenele 
Barbarei. 

— L-a primit de la acelaşi individ? 

Barbara nu-i mai răspunde. Holly îşi muşcă buzele. Nu 
vrea să insiste, dar nu are încotro. Aşa că o scutură de 
umeri şi repetă întrebarea. 

— Nu, spune Barbara cu aceeaşi voce pierdută. De pe 
website. 

— Ce website, Barbara? 

Singurul răspuns pe care îl primeşte este un sforăit 
prelung. Barbara doarme dusă. 


— 186 — 


25 


Holly ştie că soţii Robinson o aşteaptă în holul spitalului, 
aşa că intră în magazinul de cadouri, se furişează în spatele 
unui raft cu ursuleţi din pluş (Holly ştie să se furişeze ca 
nimeni altcineva) şi îl sună pe Bill. Îl întreabă dacă o 
cunoaşte pe Dinah Scott, prietena Barbarei. 

— Sigur că da, răspunde el. Îi cunosc aproape toate 
prietenele. În orice caz, pe cele care vin la ea acasă. Şi tu le 
cunoşti. 

— Cred că ar trebui să-i faci o vizită. 

— In seara asta? 

— Chiar acum. Are un Zappit. 

Holly inspiră adânc şi continuă: 

— Sunt foarte periculoase. 

Atât mai spune. Nu-i vine să îi mărturisească concluzia la 
care a ajuns: că Zappit-urile sunt nişte unelte ale 
sinuciderii. 


26 


În rezerva 217, infirmierii Norm Richard şi Kelly Pelham îl 
ridică pe Brady de pe scaun şi îl întind pe pat, sub 
supravegherea lui Mavis Rainier. Norm ia tableta Zappit de 
pe jos şi priveşte lung la peştii care înoată pe ecran. 

— De ce nu face odată pneumonie, ca restul legumelor 
de aici? se miră Kelly. Să moară şi să scăpăm naibii de el. 

— E prea diabolic ca să moară, spune Marvis, care 
observă abia acum că Norman nu-şi mai poate lua ochii de 
la peştii de pe tabletă. 

— Hei, splendoare în iarbă, pune mâna de te trezeşte! 
zice ea, smulgându-i Zappit-ul din mână. 

Îl închide şi-l aruncă în primul sertar din noptiera lui 
Brady. 

— Mai avem mult de mers până să ne ducem la culcare”. 


3 În orig. „We've got to go before we sleep” - parafrază a unui vers 
dintr-un cântec al lui Celine Dion, bazat pe poezia „Stopping by Woods 
on a Snowy Evening” de Robert Frost (n.tr.). 


— 187 — 


— Ce?! 

Norman îşi priveşte mâinile, de parcă se aşteaptă să mai 
vadă Zappit-ul acolo. 

Kelly o întreabă pe sora Rainier dacă n-ar trebui să-i ia 
tensiunea lui Hartsfield. 

— Nivelul de oxigen din sânge pare cam scăzut, spune el. 

Marvis se gândeşte la această sugestie, după care spune: 

— Să-l ia dracu'! 

Şi ies toţi trei din rezervă. 


27 


În Sugar Heights, cartierul cel mai luxos al oraşului, un 
Chevrolet-Malibu vechi, cu pete de grund roşcat, se apropie 
încet de o poartă închisă de pe Lilac Drive”. În fierul forjat 
sunt gravate cu măiestrie exact cele două iniţiale pe care 
nu a reuşit să şi le amintească Barbara Robinson: FB. Z-Boy 
coboară din maşină. Hanoracul ponosit flutură în jurul lui 
(găurile de la spate şi din mâneca stângă a hainei au fost 
peticite cu bandă adezivă). Z-Boy introduce codul corect în 
sistemul de alarmă şi poarta începe să se deschidă. Se 
întoarce în maşină, bagă mâna sub scaun şi scoate de acolo 
două obiecte. Primul este o sticlă din plastic cu gâtul 
retezat. În ea a îndesat mai mulţi bureţi din sârmă. Celălalt 
obiect este un revolver de calibrul .32. Z-Boy introduce 
ţeava în amortizorul improvizat - o altă invenţie a lui Brady 
Hartsfield - şi pune arma pe genunchi. Cu mâna liberă 
conduce Chevroletul pe aleea şerpuitoare care duce spre 
casă. 

Senzorii de mişcare aprind luminile de pe veranda din 
faţa lui. 

În spatele lui, porţile din fier forjat se închid încet. 


+9 Fosta reşedinţă a Oliviei Trelawney - vezi „Mr. Mercedes” (n.tr.). 
— 188 — 


AL-BIBLIOTECĂ 


Nu a durat mult până când Brady şi-a dat seama că era 
terminat din punct de vedere fizic. Cum se spune, s-a 
născut ignorant, dar nu a rămas aşa“. 

Sigur, făcea fizioterapie - doctorul Babineau a stabilit 
asta şi Brady nu prea putea să protesteze -, însă acest soi 
de terapie avea limitele ei. În final, a fost capabil să-şi 
târască picioarele pe o distanţă de vreo zece metri pe 
coridorul poreclit de ceilalţi pacienţi Calea Calvarului, însă 
doar cu ajutorul Ursulei Haber, o lesbiană nazistă, mare cât 
un bivol, care se ocupa de Centrul de Recuperare. 

— Încă un pas, domnule Hartsfield! obişnuia să-l îndemne 
ea. 

Şi, după ce reuşea să facă pasul ăla, scorpia îi cerea să 
mai facă încă unul şi după aia încă unul. Şi tot aşa. Când, în 
final, tremurând din toate încheieturile şi leoarcă de 
transpiraţie, căpăta permisiunea de a se prăbuşi în scaunul 
lui cu rotile, Brady avea fantezii în care îndesa în vaginul lui 
Haber cârpe îmbibate în benzină şi apoi le dădea foc. 

— Bravo! exclama ea. Foarte bine, domnule Hartsfield! 

lar dacă el reuşea să râgâie un sunet vag asemănător 
cuvântului mersi, ea se uita rânjind cu fală la cine se 
nimerea să fie prin preajmă. Uite! Maimuţica mea ştie să 
vorbească! 

Brady chiar vorbea (mai mult şi mai bine decât îşi 
imaginau ei) şi putea să se târască zece metri pe Calea 
Calvarului. În zilele lui bune, putea să mănânce budincă 
fără să dea prea multă pe el. Insă nu se putea îmbrăca 
singur, nu-şi putea lega şireturile singur, nu se putea şterge 
la cur după ce mergea la closet, nu putea nici măcar să 
folosească telecomanda (atât de asemănătoare cu Invenţia 
Unu şi Invenţia Doi din vremurile bune de altădată) ca să se 
uite la televizor. Reuşea s-o apuce, dar nu-şi putea 
convinge nervii motori să apese tastele mici. Dacă totuşi 


4 Parafrazarea unei maxime atribuite lui Benjamin franklin (n.tr.). 
— 189 — 


izbutea să atingă butonul de pornire, se pomenea de obicei 
în faţa mesajului FĂRĂ SEMNAL de pe ecranul gol. Şi asta îl 
înfuria la culme - la începutul anului 2012 totu/ îl înfuria la 
culme -, însă avea grijă să nu o arate. Oamenii furioşi sunt 
aşa dintr-un motiv anume, iar legumele nu ar trebui să aibă 
niciun motiv care să le stârnească emoţii. 

Uneori treceau pe la el tot felul de procurori. Babineau 
obiecta împotriva acestor vizite, spunându-le procurorilor 
că prezenţa lor va duce la un regres al pacientului, 
compromiţându-şi astfel propriile lor interese pe termen 
lung. Însă îşi bătea gura degeaba. 

Uneori procurorii erau însoţiţi de poliţişti. Şi odată a venit 
un poliţist pe cont propriu. Un muist umflat şi binedispus, 
cu tunsoare cazonă. Brady stătea pe scaun, aşa că muistul 
umflat s-a aşezat pe pat. Muistul umflat i-a spus lui Brady 
că nepoata lui fusese la concertul 'Round Here. „N-are 
decât treişpe ani şi e înnebunită după trupa aia”, i-a zis el, 
chicotind amuzat. Continuând să chicotească, s-a aplecat 
peste burdihanul lui scârbos şi l-a lovit pe Brady în ouţe. 

— Cadou de la nepoata mea, i-a explicat muistul umflat. 
Ai simţit? Sper că da. 

Brady a simţit durerea, însă nu atât de tare cum probabil 
că spera muistul umflat, pentru că senzațiile lui din zona 
cuprinsă între talie şi genunchi erau destul de vagi. | se 
arsese un circuit din creier care ar fi trebuit să controleze 
regiunea aia - aşa îşi imagina el. In mod normal, aceasta ar 
fi fost o veste proastă. Dar devenea imediat o veste bună 
când trebuia să faci faţă unui croşeu de dreapta în cojones. 
Aşa că a rămas nemişcat pe scaun, fără nicio expresie pe 
chip. Doar o dâră de salivă pe bărbie. Însă a avut grijă să 
reţină numele muistului umflat. Moretti. Şi l-a adăugat pe 
listă. 

Brady avea o listă lungă. 


A reuşit să aibă o oarecare influenţă asupra lui Sadie 
MacDonald datorită acelui prim şi absolut întâmplător safari 
în mintea ei. (A avut o şi mai mare influenţă asupra 
infirmierului tembel, dar incursiunile în creierul acestuia 


— 190 — 


semănau cu o vacanţă în Lowtown.) În câteva rânduri, 
Brady a fost capabil s-o împingă pe MacDonald până la 
fereastră, locul unde avusese prima criză. De obicei, se uita 
doar o dată afară, după care îşi vedea de treburi, ceea ce 
era frustrant pentru Brady. Însă, într-o zi din luna iunie a 
anului 2012, Sadie MacDonald a avut o altă minicriză. ŞI 
Brady s-a pomenit din nou că priveşte lumea prin ochii ei, 
însă acum nu s-a mai mulţumit să stea cuminte în locul 
pasagerului. Acum voia să conducă el. 

Aşa că Sadie a ridicat mâna şi s-a mângâiat pe sâni. l-a 
apăsat, i-a frământat. Brady a simţit furnicături uşoare între 
picioarele lui Sadie. O excita. Interesant, desigur, dar 
nefolositor. 

S-a gândit s-o facă să iasă din rezervă. Să meargă pe 
coridor. Să bea apă de la ţâşnitoare. Să fie propriul lui 
scaun cu rotile din materie organică. Dar dacă ar fi intrat 
cineva în vorbă cu el? Ce ar fi spus? Sau, dacă plecând din 
strălucirea soarelui, Sadie ar fi preluat din nou controlul şi 
ar fi început să zbiere înspăimântată că Hartsfield se 
băgase în ea? Toată lumea ar fi crezut-o nebună. ŞI 
probabil că ar fi fost concediată. lar atunci Brady n-ar mai fi 
avut acces la ea. 

Prin urmare, a preferat să se cufunde şi mai adânc în 
mintea ei, cu ochii la peştii-gândurilor care fulgerau încoace 
şi încolo. Erau mai clare gândurile ei acum, dar câtuşi de 
puţin interesante. 

Însă unul dintre ele... peştele-gând roşu... 

l-a apărut în faţa ochilor de cum şi-a amintit de el, pentru 
că a făcut-o pe ea să şi-l amintească. 

Un peşte mare şi roşu. 

Peştele-gândului-la-tată. 

Brady s-a repezit şi l-a prins. l-a fost uşor. Corpul nu-i mai 
era de niciun folos, însă, în interiorul minţii lui Sadie, se 
mişca cu agilitatea unui balerin. Peştele-tată o molestase în 
mod curent de când Sadie avea şase ani şi până când a 
împlinit unsprezece. La un moment dat, mersese până la 
capăt şi o regulase de-a binelea. Sadie s-a plâns unei 
profesoare de la şcoală şi tatăl ei a fost arestat. A ieşit pe 


— 191 — 


cauţiune şi s-a sinucis. 

Din amuzament, Brady a început să-şi arunce propriii 
peşti în acvariul din mintea lui Sadie MacDonald: peşti- 
balon micuţi şi veninoşi, exagerări monstruoase ale 
gândurilor pe care ea însăşi le avea în zona aceea 
crepusculară care există între conştient şi subconştient. 

Cum că ea l-a aţâţat. 

Cum că, în realitate, i-a plăcut că-i dădea atenţie în felul 
asta. 

Cum că ea era vinovată de moartea lui. 

Cum că, dacă priveai aşa situaţia, nici n-a fost sinucidere. 
Dacă priveai aşa situaţia, ea îl asasinase. 

Sadie a tresărit violent, şi-a dus repede mâinile la tâmple 
şi s-a îndepărtat de fereastră. lar Brady a avut din nou 
senzaţia aceea pasageră, dar foarte neplăcută, de vertij, 
atunci când a fost ejectat din mintea ei. Asistenta s-a uitat 
buimacă la el. 

— Mi se pare că am adormit o secundă sau două, a spus 
ea, cu un hohot firav de râs. Dar tu n-ai să mă pârăşti, 
Brady, nu-i aşa? 

Sigur că nu. lar după aceea lui Brady i-a fost din ce în ce 
mai uşor să-i pătrundă în minte. Nici nu mai era nevoie ca 
Sadie să se uite cum bate soarele în parbrizele maşinilor de 
vizavi. Nu trebuia decât să intre în rezerva lui. A început să 
slăbească. Farmecul ei imprecis a început să dispară. 
Uneori avea uniforma murdară şi alteori avea ciorapii rupti. 
Brady a continuat să-i sădească în minte fumigenele: tu l-ai 
provocat, ţie ţi-a plăcut, tu ai fost de vină, tu nu mai meriţi 
să trăieşti. 

Ce naiba, aşa îşi mai ocupa şi el timpul! 

Uneori se mai întâmpla ca spitalul să primească donaţii, 
iar în septembrie 2012 a primit douăsprezece tablete 
Zappit. Nu se ştie exact din partea cui anume - ori de la 
firma care le producea, ori de la o organizaţie caritabilă. 
Conducerea le-a trimis la mica bibliotecă, amplasată alături 
de capela spitalului. Acolo, un infirmier le-a despachetat, s- 
a uitat la ele, şi-a dat seama că sunt nişte tâmpenii de pe 
vremea lui Tata Noe şi le-a îngrămădit pe un raft, în spatele 


— 192 — 


cărţilor. Acolo le-a găsit Al-Bibliotecă, în noiembrie acelaşi 
an. Şi a luat una ca să se joace și el. 

Lui Al i-au plăcut câteva jocuri de pe tableta Zappit - de 
exemplu, jocul ăla în care trebuia să-l ajuţi pe Pitfall Harry 
să treacă cu bine de crevase şi şerpi veninoşi. Insă cel mai 
mult şi mai mult îi plăcea „La pescuit”. Nu jocul în sine, ci 
filmuletul demonstrativ. Probabil că oamenii râd când îl 
văd, îşi spunea el. Numai că pentru Al nu era nimic comic în 
filmuleţul acela. Ori de câte ori era supărat dintr-un motiv 
sau altul (a zbierat fratele lui la el pentru că nu a scos 
gunoiul joi de dimineaţă, când trece maşina să-l ia; sau l-a 
sunat fiică-sa din Oklahoma şi s-a apucat să se vaite şi să-l 
acuze pentru viaţa ei nefericită), reuşeau mereu să-l 
calmeze peştii ăia care înotau şi cântecelul ăla în surdină. 
Câteodată chiar pierdea noţiunea timpului. Uluitor! 

Intr-o seară, nu cu mult înainte de plecarea lui 2012 şi de 
sosirea lui 2013, Al a avut o idee de geniu. Hartsfield, 
pacientul din rezerva 217, nu era în stare să mai citească şi 
oricum nu manifestase niciun fel de interes pentru CD-urile 
cu muzică sau pentru audiobook-uri. Dacă-i punea cineva 
căşti la urechi, lovea cu mâinile în ele până şi le dădea jos, 
de parcă ar fi simţit că îl sufocă în vreun fel. Tot aşa, nu era 
în stare să apese butoanele de sub ecranul Zappit-ului. Insă 
ar fi putut să se uite la filmul demonstrativ al jocului „La 
pescuit”. Poate că o să-i placă. Dacă nu chiar ăsta, atunci 
unul dintre filmele demonstrative ale celorlalte jocuri de pe 
tabletă. lar dacă aşa va fi, atunci poate se vor uita la ele şi 
unii dintre ceilalţi pacienţi (spre cinstea lui, Al nu le spunea 
niciodată „legume”). lar ăsta va fi un lucru foarte bun, 
pentru că în Ghetou erau câţiva pacienţi cu traumatisme 
cerebrale care aveau înclinații spre violenţă. Dacă 
filmuleţele demonstrative i-ar fi calmat, atunci doctorii, 
asistentele şi infirmierele - ba chiar şi oamenii de serviciu - 
ar fi dus-o mult mai bine. 

lar el... poate că el va primi o primă. Sau poate nu. Dar 
nu-i rău să visezi. 


A intrat în rezerva 217 într-o după-amiază de la începutul 


— 193 — 


lui decembrie 2012, la scurtă vreme după ce singurul 
vizitator regulat al lui Hartsfield a încetat să mai vină pe la 
el. Acest vizitator era un fost detectiv, pe care îl chema 
Hodges şi care avusese o contribuţie importantă la 
capturarea lui Hartsfield, deşi nu el îl pocnise în cap şi-i 
făcuse creierii muci. 

Vizitele lui Hodges îl tulburau pe Hartsfield. După 
plecarea lui, în rezerva 217 începeau să se răstoarne 
obiectele, apa începea să curgă la duş şi, câteodată, uşa de 
la baie se deschidea brusc sau se trântea. Infirmierele şi 
asistentele văzuseră cu ochii lor fenomenele astea şi erau 
convinse că Hartsfield le provoca, dar domnul doctor 
Babineau le-a zis că au vedenii şi că vorbesc prostii. A 
susţinut sus şi tare că acesta este genul de idei isterice 
care le intră în cap anumitor femei (cu toate că în Ghetou 
lucrau şi bărbaţi infirmieri). Al ştia că toate poveştile sunt 
adevărate, pentru că văzuse şi el astfel de lucruri de 
destule ori şi nu se considera o persoană isterică. Ba 
dimpotrivă. 

Nu o să uite niciodată când, trecând pe coridor, a auzit 
ceva din rezerva lui Hartsfield, a deschis uşa şi a văzut cum 
jaluzelele de la geamuri dansau un rock'n-roll frenetic. S-au 
potolit abia după vreo treizeci de secunde. 

Cu toate că încerca să se poarte prieteneşte - asta o 
făcea cu toată lumea -, Al nu era de acord cu Bill Hodges. 
Tipul ăsta parcă se bucura de starea în care se afla 
sărmanul Hartsfield. Parcă era satisfăcut că ajunsese în 
halul ăsta. Al ştia că Hartsfield era un individ rău, care 
ucisese oameni nevinovaţi. Dar ce mai conta acum, când 
insul care făcuse toate crimele alea nu mai exista? Nu mai 
rămăsese din el decât învelişul. Şi ce dacă putea să mişte 
jaluzelele sau să deschidă şi să închidă apa la baie? 
Chestiile astea nu făceau rău nimănui. 


— Salutare, domnule Hartsfield! i-a zis Al-Bibliotecă în 
seara aceea de decembrie. Ţi-am adus ceva. Sper că ai să 
doreşti să te uiţi. 

A deschis Zappit-ul şi a atins de mai multe ori ecranul ca 


— 194 — 


să ajungă la prezentarea demonstrativă a jocului „La 
pescuit”. Peştii au început să înoate şi s-a auzit cântecelul. 
Aşa cum i se întâmpla întotdeauna, Al se simţea relaxat şi a 
zăbovit o clipă ca să se bucure de această senzaţie. Nu mai 
ştie când a întors tableta cu ecranul la Hartsfield, pentru că 
imediat s-a pomenit împingându-şi căruciorul pe un coridor 
din Aripa A, în cealaltă parte a spitalului. 

Şi Zappit-ul dispăruse. 

Ar fi trebuit să fie tulburat, dar nu era. Totul i se părea în 
perfectă regulă. Da, se simţea niţel cam obosit şi parcă îi 
era mai greu să-şi adune gândurile. Insă în rest era bine 
mersi. Era fericit. S-a uitat în jos şi a văzut că-şi desenase 
un Z mare pe dosul mâinii stângi, cu pixul pe care-l avea în 
permanenţă în buzunarul bluzei de uniformă. 

Z de la Z-Boy, şi-a zis el atunci. Şi a început să râdă. 


Brady nu intenţionase să intre în Al-Bibliotecă. Însă s-a 
trezit în mintea lui la doar câteva secunde după ce 
hodorogul s-a uitat la tableta pe care o ţinea în mână. ŞI 
nici n-a avut senzaţia că ar fi un intrus în capul tipului cu 
biblioteca. Pentru că acum trupul acestuia devenise trupul 
lui Brady, la fel cum un sedan închiriat de la Hertz ar fi 
devenit maşina lui atâta timp cât el o conducea. 

Nucleul conştiinţei bibliotecarului era la locul lui - pe 
undeva, pe acolo -, dar se manifesta doar ca un zumzăit 
mângâietor, foarte asemănător cu sunetele scoase de o 
sobă într-o zi geroasă. Cu toate acestea, Brady avea acces 
la toate amintirile lui Alvin Brooks (numele real al tipului cu 
biblioteca) şi la toate cunoştinţele pe care acesta le 
acumulase de-a lungul vieţii. Astea din urmă erau destul de 
multe, pentru că omul lucrase ca electrician până când a 
ieşit la pensie, la vârsta de cincizeci şi opt de ani - şi pe 
vremea aceea i se zicea Brooks-Scânteie, nu Al-Bibliotecă. 
Dacă Brady ar fi vrut acum să cableze în buclă un circuit 
electric, ar fi putut s-o facă fără probleme, deşi ştia prea 
bine că s-ar fi putut să-şi piardă această abilitate odată 
revenit în propriul corp. 

L-a speriat gândul la corpul lui şi s-a aplecat peste 


— 195 — 


bărbatul gârbovit în scaun. Nu se vedea decât albul ochilor 
pe jumătate închişi. Limba îi atârna într-un colţ al gurii. 
Brady şi-a pus mâna deformată pe pieptul celuilalt Brady şi 
a simţit că respiră. Foarte încet. Deci, din punctul ăsta de 
vedere, totul era în ordine. Dar, Doamne, Dumnezeule, 
arăta îngrozitor! Un schelet înfăşurat în piele. Uite în ce hal 
l-a adus Hodges. 

A ieşit din rezervă şi a făcut turul spitalului, cuprins de un 
fel de euforie nebună. Zâmbea tuturor oamenilor pe care-i 
întâlnea. Nu se putea abţine. Când fusese în trupul lui Sadie 
MacDonald se temuse ca nu cumva să o dea în bară. Se 
mai temea şi acum, dar nu la fel de tare. Acum era mai 
bine. Al-Bibliotecă îi venea ca turnat. Când a trecut pe 
lângă Anna Corey, şefa femeilor de serviciu din spital, a 
întrebat-o cum suportă soţul ei radioterapia. Femeia i-a 
răspuns că Ellis se simte binişor în situaţia dată şi i-a 
mulţumit pentru întrebare. 

În holul principal, şi-a lăsat căruciorul în faţa toaletei 
pentru bărbaţi, a intrat, s-a aşezat pe closet şi a examinat 
Zappit-ul. A înţeles ce se întâmplase de îndată ce a dat cu 
ochii de peşti. Idioţii care concepuseră jocul ăsta creaseră - 
cu siguranţă dintr-o pură întâmplare - şi un efect hipnotic. 
Nu că i-ar fi afectat pe toţi oamenii, dar Brady avea 
impresia că cei sensibili erau destul de mulţi, nu numai cei 
predispuşi la crize minore de epilepsie, ca Sadie 
MacDonald. 

Citise mult în centrul lui de control din pivniţa casei şi 
aflase că există câteva tablete cu jocuri, ba chiar şi anumite 
jocuri mecanice capabile să declanşeze un fel de crize sau 
stări hipnotice destul de uşoare la oamenii perfect sănătoşi. 
Prin urmare, producătorii acestora au fost obligaţi să 
adauge un avertisment (scris cu litere foarte mici) pe 
majoritatea instrucţiunilor de utilizare: nu jucaţi acest joc 
perioade lungi de timp, staţi la minimum un metru distanţă 
de ecran, nu jucaţi dacă suferiţi de epilepsie. 

Acest efect hipnotic nu se limita numai la jocurile video. 
Cel puţin unul dintre episoadele seriei de desene animate 
Pokemon fusese interzis de îndată ce mii de copii se 


— 196 — 


văitaseră de dureri de cap, tulburări de vedere, greață şi 
crize convulsive. Se presupunea că de vină ar fi fost o 
secvenţă în care erau lansate mai multe proiectile, dând 
naştere unui efect vizual ca de bliţ. Şi uite acum că această 
combinaţie între peştii care înoată şi cântecelul tembel a 
funcţionat în acelaşi fel. Brady era surprins că firma care a 
produs Zappit-urile nu a fost asaltată de reclamaţii. A 
descoperit mai târziu că au fost totuşi câteva, dar nu prea 
multe. Şi a înţeles că două motive au dus la această 
situaţie. Pe de-o parte, jocul ăla de toată jena cu pescuitul 
nu avea chiar acelaşi efect. Dar, în primul şi în primul rând, 
lumea nu prea cumpăra tabletele cu jocuri Zappit. In 
jargonul comerţului cu computere, producătorul a luat 
țeapă. 

Tot împingând căruciorul, bărbatul îmbrăcat cu trupul lui 
Al s-a întors în rezerva 217 şi a pus Zappit-ul pe masa de 
lângă pat - pentru că merita o examinare mai atentă. După 
aceea (şi nu fără regret) Brady a ieşit din Al Brooks, zis şi 
Bibliotecă. A urmat momentul de vertij şi apoi s-a uitat în 
sus, nu în jos. Evident că era curios să vadă ce va urma. 

La început, Al-Bibliotecă nu s-a clintit din loc - o mobilă 
cu aspect de om. Brady a întins spre el mâna lui invizibilă şi 
l-a lovit uşor pe obraz. După care a încercat să-i atingă 
mintea cu propria lui minte, deşi se aştepta s-o găsească 
încuiată, aşa cum se întâmplase în cazul asistentei 
MacDonald după ce aceasta ieşise din starea de 
inconştienţă. 

Însă uşa minţii lui Al-Bibliotecă era larg deschisă. 

Reapăruse şi nucleul conştiinţei lui Al, însă cumva 
diminuat. Brady credea că fusese parţial înăbuşit de 
prezenţa lui. Şi ce dacă? Oamenii îşi omoară neuronii atunci 
când beau prea mult, dar au o grămadă de rezerve. La fel şi 
Al. Deocamdată, cel puţin. 

Brady a observat litera Z pe care o desenase pe dosul 
mâinii lui Al - fără vreun motiv anume, doar pentru că 
putea - şi i-a vorbit fără să-şi deschidă gura. 

— Hei, Z-Boy! Acum poţi să pleci. leşi afară! Du-te în 
Aripa A! Dar vezi să nu vorbeşti despre ce s-a întâmplat, 


— 197 — 


bine? 

— Despre ce să vorbesc? l-a întrebat Al nedumerit. 

Brady a dat din cap aşa cum putea el să dea din cap şia 
zâmbit aşa cum putea el să zâmbească. Deja îi venise 
cheful să intre din nou în Al. Sigur, trupul lui Al era bătrân, 
dar măcar funcţiona. 

— Exact! i-a răspuns el. Despre asta. 


2012 a trecut şi a venit 2013. Brady şi-a pierdut interesul 
faţă de dezvoltarea puterilor sale telekinetice. Nu mai avea 
niciun rost acum, când apăruse Al. De fiecare dată când 
intra în el, avea tot mai mult control, se simţea tot mai în 
largul său. Mânuirea lui Al semăna cu mânuirea uneia 
dintre dronele acelea pe care le foloseşte armata ca să-i 
ţină sub observaţie pe arăbeţii ăia din Afganistan... pentru 
ca apoi să dea cu bombele în şefii lor. 

Splendid! Pe bune! 

O dată l-a pus pe Z-Boy să-i arate un Zappit boşorogului 
de Det. Pens., sperând că Hodges va fi fascinat de 
programul demonstrativ al jocului „La pescuit”. Ar fi fost 
extraordinar dacă ar fi intrat în Hodges. Prioritatea lui Brady 
ar fi fost să ia un creion şi să-i scoată ochii boşorogului de 
Det. Pens. Insă Hodges a aruncat o privire neinteresată 
spre ecran, după care i-a dat tableta înapoi lui Al. 

După câteva zile, Brady a mai încercat o dată, acum cu 
Denise Woods, instructoarea lui de pregătire fizică. Aceasta 
venea de două ori pe săptămână în rezerva 217 ca să-l 
pună să-şi mişte braţele şi picioarele. A luat tableta atunci 
când i-a oferit-o Z-Boy şi s-a uitat la peşti puţin mai mult 
decât se uitase Hodges. Şi s-a întâmplat ceva, însă nu cine 
ştie ce. Atunci când a încercat să intre în ea a fost ca şi cum 
s-ar fi împins într-o diafragmă din cauciuc: aceasta a cedat 
puţin, doar atât cât să o vadă cum îi dă omletă băieţelului 
ei, aşezat într-un scaun înalt lângă masă. Dar imediat 
membrana elastică l-a împins înapoi. 

Denise Woods i-a dat Zappit-ul înapoi lui Z-Boy, 
spunându-i: „Ai dreptate, sunt drăguţi peştişorii ăştia. Auzi, 
Al, ce-ar fi să te duci tu să împarţi nişte cărţi şi să ne laşi să 


— 198 — 


ne ocupăm de genunchii ăştia care nu vor să ne asculte?” 

Deci aşa stăteau lucrurile. Nu avea în toate cazurile 
acelaşi acces instantaneu pe care-l avusese în mintea lui Al. 
Şi nu i-a luat mult până a înţeles motivul. Al fusese obişnuit 
să reacționeze în prezenţa stimulilor din demonstraţia „La 
pescuit”, pentru că se uitase la ea de zeci de ori înainte să-i 
aducă Zappit-ul lui Brady. Aceasta era diferenţa esenţială, 
dar şi dezamăgirea cumplit de dureroasă. Până atunci, 
Brady îşi imaginase că va avea la dispoziţie o mulţime de 
drone umane, dintre care să aleagă după bunul plac. Însă, 
se vedea treaba că nu va putea alege nimic dacă nu 
descoperea o modalitate prin care să reseteze Zappit-ul şi 
să-i intensifice efectul hipnotic. Dar oare exista o asemenea 
modalitate? 

Ca unul care modificase la viaţa lui tot felul de gadgeturi 
- de pildă, Invenţia Unu şi Invenţia Doi -, Brady avea 
convingerea că o asemenea modalitate exista. În fond, 
Zappit-ul era dotat cu Wi-Fi, iar Wi-Fi-ul era cel mai bun 
prieten al hackerului. Să zicem că ar fi programat nişte 
lumini strălucitoare şi intermitente? Ca sclipirile de bliţ, 
exact ca acelea care scurcircuitaseră creierele puştilor care 
s-au uitat la secvenţa cu lansarea de proiectile din 
Pokemon? 

Plus că efectul acesta de bliţ ar fi fost util şi în alt scop. 
Pe când urma la şcoala postliceală din oraş cursul intitulat 
Viitorul Computerelor (asta s-a întâmplat chiar înainte să 
renunţe complet la studii), clasa lui Brady a studiat un 
raport foarte lung al CIA, întocmit în 1995 şi desecretizat 
imediat după atentatele din 11 septembrie 2001. Se numea 
„Potenţialul operaţional al percepţiilor subliminale” şi 
explica felul în care pot fi programate computerele pentru a 
transmite mesaje atât de repede încât creierul nu le 
considera mesaje în sine, ci gânduri autentice. Cum ar fi 
dacă ar putea să introducă un asemenea mesaj în sclipirile 
bliţului? DORMI. TOTUL ESTE ÎN REGULĂ, de exemplu. Sau 
doar RELAXEAZA-TE. Brady credea că aceste gânduri, în 
combinaţie cu efectul hipnotic deja existent în programul 
demonstrativ al jocului, ar putea fi destul de eficiente. 


— 199 — 


Desigur că exista posibilitatea să se înşele, dar şi-ar fi dat 
mâna dreaptă (că oricum nu-i mai era de niciun folos) ca să 
afle. 

Dar nu credea că va afla vreodată, pentru că se 
confrunta cu două probleme aparent insurmontabile. In 
primul rând, ar fi trebuit să-i convingă pe oameni să 
privească suficient timp la programul demonstrativ de pe 
ecran pentru ca efectul hipnotic să se producă. Cealaltă 
problemă era şi mai importantă: cum Dumnezeu ar fi putut 
el să modifice ceva? Nu avea acces la niciun computer - şi, 
chiar dacă ar fi avut, la ce bun? Nici şireturile nu şi le putea 
lega singur! l-a trecut prin minte să-l folosească pe Z-Boy, 
dar a respins aproape instantaneu această idee. Al Brooks 
locuia împreună cu fratele lui şi cu familia acestuia, iar dacă 
Al s-ar fi apucat din senin să dea dovadă de cunoştinţe 
avansate de informatică şi operare a computerelor, ar fi dat 
naştere multor întrebări. Şi nu era bine, mai cu seamă că 
deja nu înțelegeau de ce Al devenise distrat şi avea tot felul 
de ciudăţenii. Probabil îşi imaginau că acestea erau semne 
incipiente ale senilităţii, ceea ce nu era prea departe de 
adevăr. 

Uite că totuşi rezerva de neuroni a lui Z-Boy era pe 
sfârşite. 


Brady a intrat în depresie. Ajunsese în punctul acela - 
mult prea familiar, din nefericire - în care ideile lui geniale 
intrau în coliziune frontală cu realitatea searbădă. Aşa se 
întâmplase cu aspiratorul Rolla; aşa se întâmplase cu 
dispozitivul asistat de computer, care permitea deplasarea 
în marşarier a vehiculelor; aşa se întâmplase cu monitorul 
TV programabil, care ar fi trebuit să revoluţioneze domeniul 
sistemelor de securitate pentru casele oamenilor. Nici una 
dintre aceste idei formidabile ale lui nu s-a materializat 
niciodată. 

Cu toate acestea, acum avea la îndemână o dronă 
umană şi, după o vizită extrem de enervantă a lui Hodges, 
Brady şi-a spus că s-ar putea binedispune puţin dacă şi-ar 
pune drona la treabă. Prin urmare, Z-Boy s-a dus la un 


— 200 — 


Internet cafe, aflat la distanţă de vreo două străzi de spital. 
După doar cinci minute în faţa computerului (Brady era în 
culmea fericirii pentru că stătea din nou în faţa unui ecran), 
a descoperit adresa lui Anthony Moretti, adică muisul 
umflat căruia îi plăcea să boxeze cu boaşele altora. După ce 
a ieşit din Internet cafe, Brady l-a dus pe Z-Boy la un 
magazin cu articole militare, de unde a cumpărat un cuţit 
de vânătoare. 

Când a ieşit din casă în ziua următoare, Moretti a găsit un 
câine mort întins pe preşul din faţa uşii. Avea gâtul tăiat. lar 
pe parbrizul maşinii era scris cu sângele câinelui următorul 
mesaj: URMEAZĂ NEVASTA & COPIII. 


Doar făcând asta - doar pentru că a fost capabil să facă 
asta - Brady s-a simţit mai înviorat. Răzbunarea este o 
curvă, şi-a spus el. Eu sunt curva aia. 

Câteodată îi plăcea să-şi imagineze cum ar fi dacă l-ar 
trimite pe Z-Boy la Hodges şi l-ar împuşca în burtă. Cât de 
bine s-ar simţi să stea lângă Det. Pens. şi să-l vadă cuprins 
de spasme şi să-i audă gemetele când viaţa i se va scurge 
printre degete! 

Da, ar fi extraordinar, numai că Brady şi-ar pierde drona. 
Plus că, după ce ar fi arestat, Al ar putea să-l demaşte. Însă 
mai era şi altceva, ceva mult mai importat: nu ar fi destul. Îi 
datora lui Hodges mai mult decât un simplu glonţ în 
burdihan, urmat de cinşpe minute de suferinţă. Mult mai 
mult. Hodges trebuia să trăiască şi să respire aerul otrăvitor 
al vinovăţiei, de care nu avea scăpare. Până când nu va mai 
putea să îndure şi îşi va pune singur capăt zilelor. 

Acesta fusese şi planul iniţial. Pe vremuri. 

Degeaba, îşi zicea Brady. N-avea cum să reuşească aşa 
ceva. Il am pe Z-Boy, care va ajunge curând la azil, dacă o 
duce tot aşa, şi am mâna-fantomă, cu care pot să mişc 
jaluzelele. Atâta tot. Punct. 

Dar, în vara lui 2013, dezolarea întunecată în care trăia a 
fost străbătută de o rază de lumină. A avut un musafir. Unul 
sincer, nu Hodges ori vreun tip la patru ace de la 
procuratură, venit să vadă dacă nu cumva s-a însănătoşit 


— 201 — 


ca prin minune suficient de mult ca să poată fi judecat 
pentru vreo zece infracţiuni diferite, în capul listei aflându- 
se opt capete de acuzare de omor cu premeditare la 
Complexul Municipal. 

S-a auzit un ciocănit de complezenţă în uşă şi Becky 
Helmington şi-a băgat capul în rezerva lui. 

— Brady? Vrea să te vadă o tânără. Ţi-a adus ceva. Vrei 
s-o primeşti? 

O singură tânără putea să-l viziteze la spital, iar în prima 
clipă Brady a vrut să clatine din cap că nu, nu o primeşte. 
Insă îşi recăpătase curiozitatea, alături de răutate (poate că 
era unul şi acelaşi lucru). Aşa că a răspuns printr-o bâţâială 
fleşcăită a capului şi s-a căznit să-şi dea părul la o parte din 
ochi. 

Musafira a intrat cu teamă, ca şi cum podeaua rezervei 
ar fi fost minată. Era îmbrăcată în rochie. Brady n-o văzuse 
niciodată în rochie şi ar fi zis că nici nu are aşa ceva în 
garderobă. Însă părul tot tuns periuţă îl purta, la fel ca în 
vremurile când fuseseră colegi în Patrula Cibernetică de la 
Discount Electronix. Şi pieptul tot plat ca o scândură îl 
avea. Brady şi-a adus aminte de un banc mai vechi: „Dacă 
ţâţele n-ar conta, atunci pe Cameron Diaz o aşteaptă o 
carieră foarte lungă.” Insă tânăra se dăduse cu puţină 
pudră ca să-şi acopere semnele de pe tenul ciupit de vărsat 
(uluitor!) şi cu un strop de ruj (absolut incredibil!). Avea un 
pachet în mână. 

— Salut, amice! a spus Freddi Linklatter, cu o sfială care 
nu-i stătea în fire. Ce mai faci? 

Intrebare care deschidea tot felul de oportunităţi. 

Brady a făcut tot posibilul ca să schiţeze un zâmbet. 


— 202 — 


BADCONCERT.COM 


— 203 — 


1 


Cora Babineau se şterge la ceafă cu un prosop cu 
monogramă şi se încruntă la monitorul din sala de fitness 
instalată la subsol. Nu a făcut decât şase kilometri din cei 
zece pe banda de alergare şi detestă să fie întreruptă. Dar 
uite că boschetarul s-a întors. 

Cling-cling face soneria şi Cora se aşteaptă să audă paşii 
soţului ei la parter. Numai că nu aude nimic. Pe monitor îl 
vede în pragul uşii pe moşul cu hanoracul peticit - parcă-i 
unul dintre cerşetorii ăia împuţiţi, care stau la intersecţii cu 
cartoane pe care au scris chestii de genul: MI-E FOAME, 
ŞOMER, VETERAN DE RĂZBOI, AJUTAŢI-MĂ VĂ ROG. 

— La dracu'! mormăie ea şi opreşte banda de alergat. 

Urcă scara spre parterul casei, deschide uşa care dă în 
holul din spate şi strigă: 

— Felix! A venit boschetarul! Amicul tău, Al! 

Niciun răspuns. Înseamnă că-i iar în birou, probabil cu 
ochii la jocul ăla de care pare că s-a îndrăgostit. Primele 
dăţi când a pomenit prietenelor de la club despre noua şi 
ciudata obsesie a lui Felix, a făcut-o pe ton de glumă. Acum 
nu i se mai pare la fel de amuzant ce se întâmplă. Pentru 
Dumnezeu, doar are şaizeci şi trei de ani, adică e prea 
bătrân pentru jocurile alea de puşti şi prea tânăr ca să uite 
de la mână până la gură. Aşa că ea a început să se întrebe 
dacă nu cumva suferă de un tip precoce de Alzheimer. l-a 
trecut prin minte şi că amicul ciudat al lui Felix ar putea să 
fie vânzător de droguri, dar nu-i mult prea bătrân pentru o 
asemenea ocupaţie? lar dacă soţul ei simte nevoia de 
droguri, cu siguranţă că are de unde să şi le procure şi 
singur. Chiar el zice că jumătate dintre medicii de la Kiner 
se droghează din când în când. 

Cling-cling face soneria. 

— lisuse Hristoase, ce mă enervează! exclamă Cora şi se 
duce să deschidă, enervându-se din ce în ce mai tare cu 
fiecare pas apăsat pe care îl face. 

Este o doamnă înaltă şi cumplit de slabă, care face atât 


— 204 — 


de multe exerciţii fizice că şi-a distrus şi bruma aia de 
forme femeieşti pe care le-a avut în tinereţe. Bronzul 
căpătat în timpul partidelor de golf o ţine până în toiul iernii 
- doar se estompează până la o nuanţă de galben, care o 
face să arate de parcă ar suferi de vreo afecţiune cronică a 
ficatului. j 

Deschide uşa de la intrare. In casă năvăleşte noaptea de 
ianuarie, îngheţându-i chipul şi braţele transpirate. 

— Aş dori să ştiu cine sunteţi, spune ea, şi ce puneţi la 
cale împreună cu soţul meu. Vă cer prea mult? 

— Deloc, doamnă Babineau, răspunde el. Uneori sunt Al. 
Alteori sunt Z-Boy. In seara asta sunt Brady şi, ohohoho! 
cât de bine mă simt, chiar dacă-i aşa de frig afară. 

Cora se uită la obiectul din mâna lui. 

— Ce-i acolo? 

— Sfârşitul tuturor necazurilor tale, spune bărbatul cu 
hanoracul peticit. 

Se aude un pocnet înăbuşit. Fundul sticlei din plastic 
explodează în zeci de fărâme. Ţâşnesc dinăuntru fire pârlite 
din bureţii de sârmă. Plutesc în aer ca puful de păpădie. 

Cora simte că o loveşte ceva chiar sub sânul ofilit din 
stânga şi îşi zice: Ţicnitul ăsta jegos mi-a dat un pumn. 
Incearcă să respire, dar nu poate. Parcă i-a amorţit pieptul. 
Simte ceva cald deasupra beteliei elastice a pantalonilor de 
trening. Încercând în continuare să tragă aer în piept 
(acţiune care i se pare esenţială acum), Cora se uită în jos 
şi vede o pată care se întinde pe nailonul albastru. 

Ridică privirea şi se holbează la boschetarul bătrân din 
prag. Acesta îi întinde resturile sticlei din plastic de parcă i- 
ar oferi un cadou, un mic dar, ca să-l ierte pentru că a 
apărut nepoftit în uşa ei la ora opt seara. Resturile de 
sârmă dinăuntru ies prin spărtură ca o floare carbonizată 
de pus la butonieră. In cele din urmă, Cora reuşeşte să 
inspire, dar nu aer, ci mai mult lichid. Tuşeşte şi scuipă 
sânge. 

Bărbatul cu hanoracul peticit intră în casa ei şi închide 
uşa. Aruncă sticla din plastic. Apoi o îmbrânceşte. Cora se 
împleticeşte, dărâmă o glastră decorativă de pe măsuţa de 


— 205 — 


lângă cuier şi se prăbuşeşte. Glastra se sparge pe parchet 
cu un zgomot asurzitor, ca de bombă. Cora mai inspiră o 
dată, însă tot lichid - mă înec, îşi zice ea, mă înec aici, în 
holul casei mele! - şi iarăşi expectorează sânge. 

— Cora? o strigă Babineau de undeva din fundul casei, pe 
un ton care lasă impresia că abia ce s-a trezit din somn. 
Cora, ai păţit ceva? 

Brady ridică piciorul lui Al-Bibliotecă şi apoi, cu foarte 
mare grijă, coboară bocancul greu al lui Al-Bibliotecă pe 
gâtul uscăţiv al Corei Babineau. Exact pe tendoanele 
încordate. Şi apasă. Din gura femeii ţâşneşte alt şuvoi de 
sânge. Obrajii ei conservaţi prin expunerea îndelungată la 
soare sunt acum acoperiţi cu stropi roşii. Se aude o 
pârâitură când se fărâmă ceva în ea. Ochii i se fac mari... şi 
mai mari... şi mai mari... şi apoi devin sticloşi. 

— Eşti o tipă dură! remarcă Brady, pe un ton aproape 
afectuos. 

Se deschide o uşă. Se aud paşi grăbiţi de picioare 
încălţate cu papuci. Şi apare Babineau. Poartă un halat 
peste o pijama ridicolă din mătase, în stilul acelora purtate 
de Hugh Hefner. Părul argintiu - fala şi mândria lui pe 
vremuri - este murdar şi zburlit. Ţepii de pe obraji au 
devenit un început de barbă în toată puterea cuvântului. 
Ţine în mână o tabletă cu jocuri Zappit, din care se aude 
tema muzicală a jocului „La pescuit”: La mare, la mare, la 
frumoasa mare. 

Incremeneşte cu ochii la soţia lui întinsă pe jos în holul 
aflat la intrare. 

— A terminat cu fitnessul, spune Brady cu aceeaşi 
afecţiune de mai devreme. 

— Ce-ai FACUT? zbiară Babineau, de parcă n-ar fi 
evident. 

Se repede la Cora şi vrea să cadă în genunchi lângă ea, 
dar Brady îl apucă de subsuoară şi îl ridică. N-o fi Al- 
Bibliotecă vreun culturist, dar cu siguranţă că este cu mult 
mai puternic decât tânărul descărnat din rezerva 217. 

— N-avem vreme de prostiile astea, spune Brady. 
Mucoasa Robinson trăieşte, aşa că trebuie să schimbăm 


— 206 — 


planul. 

Babineau se holbează la el, încearcă să-şi adune 
gândurile, însă nu prea are ce. Mintea lui, pe vremuri atât 
de ascuţită, este boantă acum. Şi numai omul ăsta este de 
vină. 

— Uită-te la peşti! îl îndeamnă Brady. Tu te uiţi la peştii 
tăi şi eu mă uit la ai mei şi amândoi ne vom simţi mai bine. 

— Nu! spune Babineau. 

Vrea să se uite la peşti. Mereu vrea să se uite la ei, însă îi 
este teamă. Brady îşi toarnă propria-i minte în capul lui 
Babineau ca pe o apă murdară. Şi, de fiecare dată când 
face asta, acolo rămâne tot mai puţin din nucleul 
personalităţii doctorului. 

— Ba da, zice Brady. In seara asta trebuie să fii Dr. Z. 

— Refuz! 

— Nu eşti în situaţia de a putea refuza. Se va afla curând 
ce s-a întâmplat aici. Şi ai să te pomeneşti cu poliţia la uşă. 
Sau chiar cu Hodges, şi asta ar fi mult mai rău. Pentru că nu 
o să-ţi citească drepturile, ci doar o să pocnească în cap cu 
pliciul lui. Pentru că-i o javră ticăloasă. Şi pentru că tu ai 
avut dreptate. Știe. 

— Nu vreau... nu pot... 

Babineau îşi priveşte soţia întinsă pe jos. Doamne, 
Dumnezeule, ochii ei! Ochii ăia bulbucaţi! 

— Poliţia n-o să-şi închipuie niciodată... Sunt un medic 
cunoscut şi respectat în oraşul ăsta! Am fost căsătorit 
treizeci şi cinci de ani cu ea! 

— Ba Hodges o să-şi închipuie. Şi când lui Hodges îi intră 
ceva în cap, se transformă în blestematul ăla de Wyatt 
Earp. O să-i arate mucoasei poza ta. Ea o să se uite şio să 
zică da, uau, da, ăsta-i tipul care mi-a dat Zappit-ul la mall. 
Şi, dacă i-ai dat ei un Zappit, înseamnă că i-ai dat unul şi lui 
Janice Elerton. Ups! Plus că mai e şi Scapelli. 

Babineau priveşte în gol, încercând să perceapă toate 
ramificaţiile acestui dezastru. 

— Şi mai sunt şi medicamentele alea cu care m-ai 
îndopat. S-ar putea ca Hodges să fi aflat deja de ele, pentru 
că nu-i e jenă să dea şpagă acolo unde-i cazul şi toate 


— 207 — 


asistentele din Ghetou ştiu ce tratamente îmi dai. Este un 
secret cunoscut de toată lumea pentru că ţie nu ţi-a trecut 
prin cap să fii discret. 

Şi Brady clatină cu tristeţe din capul lui Al-Bibliotecă. 

— Din cauza aroganţei tale nemăsurate. 

— Vitamine! 

Atât este în stare să rostească Babineau. 

— Nici măcar poliţaii ăia bătuţi în cap nu vor crede asta, 
dacă o să facă rost de o citaţie care să le permită accesul la 
dosarele şi computerele tale. 

Brady aruncă o privire la trupul fără viaţă al Corei 
Babineau. 

— Şi mai este, desigur, şi povestea asta cu nevastă-ta. 
Ce explicaţii crezi că ai să găseşti? 

— Imi pare rău că n-ai murit înainte să ajungă cu tine la 
spital, scânceşte Babineau. Ori pe masa de operaţie. Eşti un 
Frankenstein! 

— Faci o confuzie. Frankenstein îl chema pe creator, nu 
pe monstru, îl corectează Brady, cu toate că nu dă doi bani 
pe talentele de creator ale doctorului. 

Sigur, este posibil ca medicamentul experimental al lui 
Babineau să fi avut o oarecare contribuţie la apariţia 
acestor noi abilităţi ale sale, dar nu a avut nici în clin, nici în 
mânecă cu însănătoşirea lui. Este convins că meritul este 
numai şi numai al lui. A fost un act de voinţă pură. 

— Până una-alta, trebuie să facem o vizită şi nu-i frumos 
să întârziem. 

— La femeia-bărbat. 

Babineau cunoştea termenul, numai că acum nu şi-l mai 
poate aminti. Aşa cum nu-şi mai aduce aminte numele 
persoanei care este şi femeie, şi bărbat. Aşa cum nu mai 
ştie ce a mâncat la cină. Ori de câte ori pleacă Brady din 
mintea lui, nu pleacă cu mâna goală. la câte o bucăţică din 
memoria lui. Din cunoştinţele lui. Din eu/ lui. 

— Bravo, la femeia-bărbat! Sau, ca să vorbim în termeni 
ştiinţifici, la Ruggus munchus. 

— Nu! 

Scâncetul a devenit o şoaptă. 


— 208 — 


— Am să rămân aici. 

Brady ridică revolverul, a cărui ţeavă se vede bine acum, 
printre resturile amortizorului improvizat. 

— Dacă îţi imaginezi că nu pot să mă descurc fără tine, 
să ştii că faci o mare greşeală. Care o să fie şi ultima. 

Babineau nu spune nimic. Este doar un coşmar - un 
coşmar din care se va trezi curând. 

— Hai să mergem, altminteri o să te găsească mâine 
menajera mort, lângă nevastă-ta. Vezi, Doamne, amândoi 
victime ale unei spargeri. Aş prefera să-mi termin treaba în 
calitate de Dr. Z - că trupul tău este cu zece ani mai tânăr 
decât al lui Z-Boy şi în formă destul de bună -, dar voi face 
orice trebuie să fac. De altfel, ar fi foarte urât din partea 
mea să te las pe mâna lui Kermit Hodges. Este un om 
foarte rău, Felix. Habar n-ai cât de rău. 

Babineau se uită la bătrânul cu hanoracul peticit şi îl 
vede pe Brady Hartsfield privind prin ochii apoşi ai lui Al- 
Bibliotecă. Lui Babineau îi tremură buzele acoperite cu 
salivă. Ochii lui sunt plini de lacrimi. Brady îşi zice că, din 
cauza părului vâlvoi, Babuinul-Babineau arată exact ca 
Albert Einstein în poza aia în care fizicianul de renume 
mondial scoate limba. 

— Cum de am ajuns aici? geme el. 

— Aşa cum ajunge toată lumea, îi răspunde cu blândeţe 
Brady. Pas cu pas. 

— Ce-ai avut cu fata aia? izbucneşte Babineau. 

— A fost o greşeală, spune Brady. 

li este mai uşor să mărturisească asta, decât să 
recunoască adevărul: că nu mai avea răbdare. Voia 
neapărat s-o scoată din peisaj pe surioara negroteiului- 
frizer-de-gazon, cât încă mai era importantă pentru cei din 
jur. 

— Acum, termină cu tâmpeniile şi uită-te la peştişorii ăia! 
Ştii bine că vrei să te uiţi. 

Vrea. Asta-i partea cea mai rea. În ciuda tuturor lucrurilor 
pe care le ştie acum Babineau, da, vrea să se uite. 

Aşa că se uită la peşti. 

Aşa că ascultă cântecelul. 


— 209 — 


Şi, după o vreme, se duce în dormitor ca să se îmbrace şi 
să scoată nişte bani din seif. Mai face un singur drum 
înainte să iasă din casă. Dulăpiorul de medicamente din 
baie este foarte bine aprovizionat, atât jumătatea Corei, cât 
şi jumătatea lui. 

Se urcă în BMW-ul lui  Babineau, abandonând 
deocamdată Chevroletul cel rablagit. Îl abandonează şi pe 
AI-Bibliotecă. Acesta a adormit pe canapea. 


2 


În timp ce Cora Babineau deschide uşa de la intrare 
pentru ultima oară în viaţa ei, Hodges se află în livingul 
familiei Scott, în casa de pe Allgood Place, la o stradă 
distanţă de Teaberry Lane, unde locuieşte familia Robinson. 
Inainte să coboare din maşină, a înghiţit două analgezice şi 
nu se simte chiar atât de rău. 

Dinah Scott stă pe canapea, flancată de părinţii ei. În 
seara asta pare mai în vârstă, nu de doar cincisprezece ani, 
pentru că tocmai ce s-a întors de la repetiţia care a avut loc 
la liceul din zona de nord a oraşului, unde Clubul de Teatru 
pune în scenă musicalul The Fantasticks. Angie Scott i-a 
destăinuit lui Hodges că fiica sa va da lovitura cu rolul 
Luisei. (Vorbele astea au făcut-o pe Dinah să-şi dea ochii 
peste cap.) Hodges stă vizavi de ele, pe un fotoliu de la La- 
Z-Boy, foarte asemănător cu acela pe care îl are acasă. 
Fotoliul este cam desfundat, de unde Hodges deduce că s-a 
aşezat pe locul preferat al lui Carl Scott. 

Pe măsuţa din faţa canapelei se află un Zappit verde- 
intens. Dinah l-a adus foarte repede din camera ei, fapt 
care-i dă de înţeles lui Hodges că nu îl ascunsese sub 
echipamentul de sport din debara şi nici nu-l aruncase sub 
pat, să se umple de praf. Nici nu-l uitase în dulapul de la 
şcoală. Nu, îl avea la îndemână. Ceea ce însemna că îl 
folosise, chiar dacă i se părea „antic şi de demult”. 

— Barbara Robinson m-a trimis la dumneavoastră, le 
spune el. A fost lovită de un camion... 

— “ai de capul meu! exclamă Dinah, ducându-şi mâna la 


— 210 — 


gură. 

— Se simte bine, spune Hodges. N-are decât o fractură la 
picior. O ţin peste noapte la spital ca să vadă cum 
evoluează, dar mâine se duce acasă şi probabil că 
săptămâna viitoare o să vină la şcoală. Şi o să vă semnaţi 
pe ghipsul ei, dacă mai există obiceiul ăsta. 

Angie îşi cuprinde fiica de după umeri. 

— Ce legătură are accidentul Barbarei cu jocul lui Dinah? 

— Avea şi Barbara unul exact la fel şi a avut o experienţă 
neplăcută cu el. 

Nu-i o minciună, pentru că se bazează pe informaţiile 
date de Holly în timp ce venea încoace. 

— Traversa strada, s-a dezorientat o clipă şi bum. Noroc 
că a împins-o un băiat, că altfel ar fi putut s-o păţească 
mult mai rău. 

— lisuse! oftează Carl. 

Hodges se apleacă puţin şi se uită la Dinah. 

— Nu ştiu câte dintre dispozitivele astea sunt defecte, 
dar, din ce i s-a întâmplat lui Barb şi din alte două cazuri pe 
care le cunoaştem, este clar că unele dintre ele nu sunt 
tocmai în regulă. 

— Să-ţi fie învăţătură de minte! îi spune Carl fiicei sale. 
Să ai mai multă grijă când mai primeşti ceva gratis. 

Recomandarea aceasta scoate la iveală o altă 
strâmbătură din patrimoniul adolescentin. 

— Mă interesează, continuă Hodges, cum l-ai obţinut pe 
al tău. Este destul de bizar, deoarece firma Zappit nu a 
vândut prea multe. A dat faliment şi a fost preluată de o 
altă companie care şi ea a dat faliment acum doi ani, în 
aprilie. În mod normal, tabletele Zappit ar fi trebuit să fie 
reţinute ca să acopere pierderile... 

— Sau distruse, intervine Carl. Aşa se procedează cu 
volumele broşate. 

— Sunt la curent cu această practică, spune Hodges. 
Deci, Dinah, cum ai făcut rost de tableta asta? 

— De pe un website, răspunde fata. N-o să am necazuri, 
nu? N-am ştiut, dar tati zice mereu că necunoaşterea legii 
nu-i o scuză. 


— 211 — 


— Nu ai absolut niciun necaz, o asigură Hodges. Cum se 
chema website-ul ăsta? 

— badconcert.com. L-am căutat pe telefon după ce m-a 
sunat mami la repetiţie şi mi-a zis că veniţi la noi, dar nu l- 
am mai găsit. A dispărut. Probabil că au dat toate Zappit- 
urile pe care le mai aveau. 

— Sau au aflat şi ei că sunt periculoase şi şi-au făcut 
bagajele şi au dispărut fără să avertizeze pe nimeni, spune 
furioasă Angie Scott. 

— Cât de rău te poate afecta chestia asta? vrea să ştie 
Carl. L-am demontat când l-a adus Dee din camera ei. Şi 
nu-i nimic în el, în afară de patru baterii reîncărcabile. 

— Nu mă pricep la lucruri din astea, spune Hodges. 

In ciuda medicamentelor luate, a început să-l doară iarăşi 
stomacul. Deşi nu stomacul este problema, ci un organ din 
vecinătatea lui, lung de doar cincisprezece centimetri. După 
întâlnirea cu Norma Wilmer, a căutat pe Internet rata de 
supravieţuire în cazul cancerului pancreatic. Doar şase la 
sută dintre pacienţii cu acest diagnostic au reuşit să mai 
trăiască încă cinci ani. Asta nu-i tocmai o veste care să-ţi 
dea speranţe. 

— Nici până acum n-am reuşit să-mi reprogramez iPhone- 
ul ca să schimb sunetul pentru mesajele primite şi să nu 
mai sperii oamenii din jur. Că n-au nicio vină. 

— VI-l schimb eu, se oferă Dinah. E floare la ureche. Pe 
telefonul meu am pus Crazy Frog?. 

— Mai întâi povesteşte-mi despre website-ul ăla. 

— A fost un mesaj pe Twitter, da? Mi-a zis cineva de la 
şcoală despre el. A fost preluat pe o mulţime de site-uri de 
socializare. Pe Facebook... Pinterest... Google Plus... ştiţi la 
ce mă refer. 

Hodges habar nu are, însă dă din cap. 

— Nu-mi aduc aminte cuvânt cu cuvânt mesajul. 
Mesajele astea nu trebuie să aibă decât maximum o sută 
patruzeci de semne. Ştiţi şi asta, da? 

— Evident! răspunde Hodges, deşi are o vagă idee 


“2 Sunet strident şi enervant pentru telefon din desenul animat cu 
acelaşi titlu (n.tr.). 


— 212 — 


despre ce anume este Twitterul. 

Îi vine să-şi ducă mâna stângă la locul dureros, dar se 
stăpâneşte. 

— Mesajul ăsta zicea ceva de genul... 

Dinah închide ochii. Atitudine cam teatrală, dar să nu 
uităm că tocmai ce s-a întors de la o repetiție. 

— „Veşti naşpa, un tip a anulat concertul 'Round Here. 
Vrei şi veşti mişto? Poate un cadou moca? Intră pe 
badconcert.com.” 

Deschide ochii. 

— Probabil că nu scria chiar aşa, dar aţi prins ideea. 

— Da, am prins-o, zice Hodges, notându-şi în carneţel 
numele website-ului. Şi ai intrat pe el... 

— Normal! Mulţi copii intră acolo. Mi s-a părut nostim. Era 
şi un videoclip scurt cu hitul de acum câţiva ani al trupei 
'Round Here. Se cheamă Sărutări lângă roata mare şi, după 
vreo douăzeci de secunde, se aude o explozie şi după aia o 
voce începe să măcăne ca o rață: „La dracu’, s-a anulat 
spectacolul!” 

— Mie nu mi se pare deloc nostim, spune Angie. Puteaţi 
să muriţi acolo. 

— Probabil că mai scria şi altceva, zice Hodges. 

— Sigur. Scria că au fost cam două mii de copii, cei mai 
mulţi la primul lor concert. Şi toţi au fost lipsiţi de o 
experienţă cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă. Dar nu 
cu cuvintele astea. 

— Cred că ne dăm şi singuri seama ce cuvinte erau, 
scumpa mea, spune Carl. 

— Şi după aia mai zicea că sponsorul trupei 'Round Here 
a primit o groază de tablete Zappit şi că vrea să le împartă 
copiilor. Ca să-i ierte lumea pentru ce s-a întâmplat la 
concertul ăla. 

— Dar concertul a fost acum aproape şase ani, spune 
bănuitoare Angie. 

— Mada. Cam ciudat, dacă stai să te gândeşti mai bine. 

— Dar tu n-ai făcut-o, spune şi Carl. Tu nu te-ai gândit 
mai bine. 

Dinah se îmbufnează şi ridică din umeri. 


— 213 — 


— Ba m-am gândit, da' mi s-a părut că totul e în regulă. 

— Puteau fi ultimele tale cuvinte, îi zice Carl cu ironie. 

— Aşa, şi după aia ce ai făcut? o întreabă Hodges. Ţi-ai 
dat numele şi adresa şi ai primit chestia aia (arată spre 
Zappit) prin poştă? 

— A fost nevoie să fac mai multe, spune Dinah. Trebuia 
să poţi să dovedeşti că ai fost la concert. Aşa că m-am dus 
la mama lui Barb. O cunoaşteţi şi dumneavoastră. Tanya. 

— De ce? 

— După pozele de atunci. Am făcut şi eu, dar nu ştiu pe 
unde le-am pus. 

— Zici că a trecut taifunul prin camera ei, spune Angie, 
căreia i-a venit rândul să-şi dea şi ea ochii peste cap. 

Durerea din abdomenul lui Hodges s-a transformat într- 
un fel de pulsaţie surdă. 

— Ce poze, Dinah? 

— Să vedeţi. Pe noi ne-a dus la concert Tanya - nu se 
supără dacă-i zicem aşa. Am fost eu, Barb, Hilda Carver şi 
Betsy. 

— Betsy şi mai cum? 

— Betsy DeWitt, îl lămureşte Angie. Noi, mamele, ne-am 
înţeles să tragem la sorţi cine să le ducă pe fete. Tanya a 
pierdut. Au mers cu maşina lui Ginny Carver, e un break şi-i 
mai încăpător. 

Hodges dă din cap ca să-i arate că a înţeles. 

— Mă rog, şi, când am ajuns acolo, continuă Dinah, 
Tanya ne-a făcut poze. Trebuia neapărat să avem poze. 
Acum mi se pare o prostie, dar eram mici pe vremea aia. 
Acum îmi plac Mendoza Line şi Raveonettes, da' atunci 
eram topite toate după băieţii de la 'Round Here. Mai ales 
după Cam, solistul. Tanya ne-a făcut pozele cu telefoanele 
noastre. Ba nu, cu telefonul ei. Nu mai ştiu. Insă după aia ni 
le-a trimis tuturor, numai că eu nu le-am găsit pe ale mele. 

— Deci trebuia să trimiţi o poză website-ului ăluia ca 
dovadă că ai fost la concert. 

— Da, prin e-mail. Mi-a fost teamă că n-o să se vadă 
decât că stăm în faţa maşinii doamnei Carver şi că n-o să 
fie de ajuns, dar mai erau două poze în care se vedea Sala 


— 214 — 


Mingo în spatele nostru, cu lumea care aştepta să intre. Mi- 
am zis că nici astea nu o să convingă, pentru că nu se 
vedea afişul cu numele trupei. Da’ uite că i-au convins şi, 
după o săptămână, am primit un pachet prin poştă şi în el 
era Zappit-ul. 

— Pe pachet era trecută cumva şi adresa expeditorului? 

— Înî. Nu-mi aduc aminte numărul de la căsuţa poştală, 
dar firma se chema Sunrise Solutions. Probabil că ăştia erau 
sponsorii turneului. 

Posibil, îşi spune Hodges. Pentru că respectiva companie 
încă nu dăduse faliment. Dar el nu prea crede povestea cu 


sponsorul. 
— Pachetul a fost trimis din oraşul nostru? 
— Nu mai ştiu. 


— Mie mi se pare că da, intervine Angie. Că eu am luat 
plicul de pe jos şi l-am aruncat la gunoi. Eu sunt subreta în 
casa asta, aşa să ştiţi. 

— Scuuuze, se miorlăie Dinah. 

Hodges notează în carneţel: Sunrise Solutions cu sediul în 
NYC, dar pachet expediat loco. 

— Când s-a întâmplat toată povestea asta, Dinah? 

— Am auzit de chestia de pe Twitter şi am intrat pe 
website anul trecut. Nu mai ţin minte, dar ştiu că era 
înainte de vacanţa de Ziua Recunoştinţei. Şi, v-am zis, l-am 
primit imediat. M-am şi mirat. 

— Deci ai Zappit-ul cam de două luni. 

— Da. 

— Şi n-ai avut nicio surpriză neplăcută. 

— Nimic. 

— Dar ţi s-a întâmplat vreodată, în timp ce te jucai cu el - 
să zicem că jucai chiar jocul ăla cu peştii, „La pescuit” - să 
ţi se pară că nu mai ştii unde te afli? 

Domnul şi doamna Scott par speriaţi, dar Dinah schiţează 
un zâmbet indulgent. 

— Adică dacă m-am simţit hipnotizată? Hocus-pocus- 
preparatus? 

— Nu ştiu exact cum, dar, da, să zicem că hipnotizată. 

— Nu, răspunde veselă fata. Plus că „La pescuit” e un joc 


— 215 — 


tâmpit. De copii mici. Trebuie să foloseşti chestia aia de 
lângă taste, care ţine loc de joystick, ca să mânuieşti undiţa 
Pescarului Joe, înţelegeţi? Şi primeşti puncte pentru fiecare 
peşte prins. Da' e prea uşor. Mă mai uit la el din când în 
când doar ca să văd dacă peştii roz au primit şi ei numere. 

— Numere? 

— Da. În scrisoarea care a venit odată cu pachetul se 
explica cum stă treaba cu peştii ăştia. Mi-am lipit-o pe 
panoul de pe perete, pentru că aş vrea să câştig premiul. E 
o bicicletă cu motor. Vreţi să o vedeţi? 

— Sigur că da. 

Fata o ia la fugă pe scară, spre camera ei. Hodges profită 
de această pauză şi cere permisiunea să meargă la baie. 
Odată ajuns acolo, se descheie la cămaşă şi îşi studiază 
abdomenul. Parcă e puţin mai umflat în partea stângă şi 
parcă e mai fierbinte în zona aia. Însă, la fel de bine, ar 
putea să i se pară. Trage apa şi mai înghite două pastile. 
Acum ţi-e mai bine? Îşi întreabă el zona dureroasă. Nu poţi 
să taci puţin şi să mă laşi să-mi termin treaba? 

Dinah şi-a şters mare parte din machiaj, iar acum lui 
Hodges îi este uşor să şi-o imagineze la vârsta de nouă sau 
zece ani, împreună cu celelalte trei fetiţe la primul concert 
din viaţa lor, emoţionate şi săltăreţe ca pop-cornul la 
microunde. Îi întinde scrisoarea. 

În partea de sus a foii se vede un soare la răsărit, peste 
care se arcuiesc cuvintele SUNRISE SOLUTIONS. Nimic ieşit 
din comun în această privinţă. Numai că Hodges nu a văzut 
niciodată un asemenea logo. Parcă-i făcut de un amator, nu 
prea talentat la desen. Scrisoarea este una standard, căreia 
i s-a adăugat numele fetei ca să-i dea o tentă mai 
personală. Nu că ar reuşi să păcălească pe cineva în 
vremurile astea, îşi zice Hodges, când totul este 
personalizat la grămadă. 


Dragă Dinah Scott! 

Felicitări! Sperăm că te vei distra cu tableta 
Zappit, pe care sunt încărcate 65 de jocuri 
distractive şi antrenante. De asemenea, este dotată 


— 216 — 


şi cu Wi-Fi, aşa că poti intra fără probleme pe site- 
urile tale preferate şi poți descărca tot felul de cărți, 
în calitate de Membră a Cercului Literar Sunrise! 
Primeşti acest CADOU GRATUIT drept compensație 
pentru concertul pe care I-ai ratat, dar sperăm că vei 
povesti tuturor prietenilor tăi despre minunata 
experiență cu tableta Zappit. Dar surprizele nu se 
opresc aici! Verifică din când în când programul 
demonstrativ al jocului „La pescuit” şi nu uita să 
atingi cu degetul peştii roz, pentru că într-o zi - ai să 
fii uimită când ai să vezi! - ei se vor transforma în 
numere! Dacă numerele peştilor atinşi de tine vor da 
una dintre sumele de mai jos, vei câştiga PREMIUL 
CEL MARE! Însă acele numere sunt vizibile doar o 
perioadă foarte scurtă de timp, aşa că VERIFICĂ 
MEREU! Nu pierde distracţia şi păstrează legătura cu 
ceilalți membri al „Clubului Zappit“pe 
zeetheend.com, unde iţi vei putea revendica premiul 
dacă faci parte dintre norocoşi! Mulţumiri din partea 
Sunrise Solutions şi a echipei Zappit! 


Urma o semnătură indescifrabilă, mai mult o mâăzgălitură. 
lar dedesubt: 


Numerele norocoase pentru Dinah Scott: 


1034 = bon valoric de 25 $ la magazinul de confecţii Deb 

1781 = card cadou, de 40 $ , pentru Sala de Jocuri Atom 

1946 = voucher, în valoare de 50 $ la cinematograful 
Carmike 

7459 = scuter Wave, 55 $ cmc (Marele Premiu) 


— Şi tu chiar ai crezut aiurelile astea? întreabă Carl Scott. 

Cu toate că întrebarea este acompaniată de un zâmbet, 
pe Dinah o umflă plânsul. 

— Ai dreptate, sunt o proastă, împuşcă-mă. 

Carl o ia în braţe şi o sărută pe tâmplă. 

— Ştii ceva? La vârsta ta şi eu aş fi pus botul. 


— 217 — 


— Ai verificat peştii roz, Dinah? o întreabă Hodges. 

— Da, o dată sau de două ori pe zi. Să ştiţi că era mai 
greu decât jocul, pentru că ăia roz sunt foarte rapizi. 
Trebuie să te concentrezi tare. 

Normal că trebuie, îşi zice Hodges. Toată povestea i se 
pare din ce în ce mai urâtă. 

— Dar n-ai văzut niciun număr, nu? 

— Nimic, până acum. 

— Pot să-l iau eu? întreabă el, arătând spre Zappit. 

Vrea să-i spună că i-l va înapoia mai târziu, dar se abţine. 
Nu crede că i-l va mai da înapoi. 

— Şi scrisoarea? 

— Cu o condiţie, spune fata. 

Pe Hodges l-a mai lăsat durerea, aşa că este în stare să 
schiţeze un zâmbet. 

— Orice doreşti, draga mea. 

— Uitați-vă din când în când după peştii ăia roz. Că o să 
iau premiul dacă apare vreunul dintre numerele mele. 

— S-a făcut, spune Hodges, gândind: Ai dreptate, Dinah, 
cineva chiar vrea să-ţi dea un premiu, numai că mă 
îndoiesc foarte tare că ar fi vorba despre vreun scuter sau 
un voucher la cinema. 

la Zappit-ul şi scrisoarea şi se ridică în picioare. 

— Vreau să vă mulţumesc pentru timpul acordat. 

— Cu multă plăcere, îi răspunde Carl. lar atunci când veţi 
afla ce mama naibii se petrece, o să ne spuneţi şi nouă? 

— Evident, spune Hodges. Încă ceva, Dinah. Şi, dacă 
întrebarea mea ţi se pare prostească, te rog să-ţi aduci 
aminte că am aproape şaptezeci de ani. 

Fata zâmbeşte. 

— Domnul profesor Morton ne zice că singurele întrebări 
prosteşti sunt... 

— Cele pe care nu le pui, sigur că da. Aşa gândesc şi eu. 
Deci, uite ce vreau să te întreb: toţi elevii de la liceul tău 
ştiu de povestea asta, corect? Ştiu despre tabletele 
gratuite, despre peştii cu numere şi despre premii? 

— Nu numai elevii de la şcoala mea, ci toţi elevii din oraş. 
Twitter, Facebook, Pintrest, Yik Yak... aşa /ucrează firma 


— 218 — 


asta. 

— Şi dacă ai fost la concertul acela şi eşti în stare să 
dovedeşti asta, poţi primi una dintre aceste tablete. 

— Înî. 

— A primit şi Betsy DeWitt una? 

Dinah se încruntă. 

— Nu. Şi asta-i cam aiurea, pentru că ea avea toate 
pozele din seara concertului şi a postat una pe website-ul 
ăla. Dar se mocăie mereu aşa de mult... şi a trimis poza aia 
după ce am trimis-o eu pe a mea. Şi n-a primit nimic. Poate 
că se epuizaseră Zappit-urile. Să se înveţe minte: nu te 
mişti repede, pierzi. 

Hodges mulţumeşte din nou soţilor Scott pentru că şi-au 
făcut timp să-l primească, îi urează lui Dinah succes cu 
piesa de teatru şi traversează aleea spre locul unde şi-a 
lăsat maşina. E atât de frig înăuntru, că-şi vede aburul 
respirației. Şi îl apucă iar durerea, îşi anunţă revenirea prin 
patru zvâcnete foarte intense. Cu dinţii încleştaţi, Hodges le 
aşteaptă să înceteze şi încearcă să se convingă că 
asemenea  junghiuri sunt de natură psihosomatică, 
deoarece acum ştie ce are. Însă nici el nu crede asta. Dintr- 
odată, două zile i se par o perioadă mult prea lungă până la 
începerea tratamentului, dar va avea răbdare. Trebuie să 
aibă, pentru că acum i-a venit o idee şi mai îngrozitoare. O 
idee căreia Pete Huntley nu i-ar da crezare, iar Izzy Jaynes 
ar zice că trebuie dus de urgenţă la cel mai apropiat 
balamuc. Nici lui Hodges nu-i prea vine să creadă, numai că 
informaţiile încep să se îmbine într-un întreg şi, chiar dacă 
imaginea este una absolut absurdă, ea are totuşi o anumită 
logică maliţioasă. 

Îşi porneşte Priusul şi se îndreaptă spre casă, de unde are 
de gând să o sune pe Holly şi să o roage să afle dacă vreun 
turneu al trupei 'Round Here a fost vreodată sponsorizat de 
Sunrise Solutions. Apoi o să se uite la televizor. lar atunci 
când nu va mai putea să mimeze interesul faţă de ce se 
întâmplă pe ecran se va duce la culcare şi va sta treaz în 
pat, în aşteptarea dimineţii. 

Însă îl macină curiozitatea în legătură cu Zappit-ul verde. 


— 219 — 


Şi se pare că îl macină mult prea tare ca să mai aibă 
răbdare. La jumătatea drumului dintre Allgood Place şi 
Harper Road, virează către un centru comercial, opreşte în 
faţa unei curăţătorii deja închise şi porneşte gadgetul. 
Ecranul se face alb, apoi pe el apare un Z roşu, care se face 
din ce în ce mai mare până când înroşeşte totul în jur. După 
o clipă ecranul redevine alb şi pe el apare un mesaj: BINE Al 
VENIT ÎN LUMEA ZAPPIT! NE PLACE SĂ NE JUCĂM! CA SĂ 
ÎNCEPI, APASĂ ORICE TASTĂ SAU ATINGE ECRANUL CU 
DEGETUL! 

Hodges apasă ecranul şi pe el apar simbolurile jocurilor în 
rânduri ordonate. Unele sunt variantele pentru tabletă ale 
jocurilor de demult, pe care le juca Allie la mall când era 
mică: Invadatorii spaţiali, Donkey Kong, Pac-Man şi 
gagicuţa lui galbenă şi năstruşnică, doamna Pac-Man. Mai 
sunt şi diferite versiuni de Solitaire, de care devenise 
dependentă Janice Ellerton; plus o mulţime de alte chestii 
despre care Hodges n-a auzit în viaţa lui. Atinge din nou 
ecranul şi uite ce căuta: între Spelltower şi Defilarea pe 
podium a lui Barbie se află jocul „La pescuit”. Inspiră adânc 
şi atinge simbolul. 

CAUTAM JOCUL LA PESCUIT, îl anunţă ecranul. Un 
cerculeţ se învârteşte vreo zece secunde (lui Hodges i se 
pare că durează mai mult), după care apare programul 
demonstrativ. Peştii înoată înainte şi înapoi, fac lupinguri şi 
diagonale. Din gurile şi cozile lor se ridică bule de aer. Apa 
este verzuie spre suprafaţă şi albastră în josul ecranului. Se 
aude un cântecel pe care Hodges nu-l recunoaşte. Stă cu 
ochii la ecran şi tot aşteaptă să simtă ceva, cel mai probabil 
un fel de somnolenţă. 

Peştii sunt roşii, verzi, albaştri, aurii, galbeni. Chipurile 
peşti tropicali, dar nu au nimic din hiperrealismul“ pe care 
Hodges l-a observat în reclamele la Xbox şi PlayStation. În 
esenţă, peştii ăştia de aici sunt nişte desene animate destul 
de naive. Nu-i de mirare că Zappit-urile n-au avut succes pe 
piaţă, îşi zice el. Dar, bine, sigur, mişcările peştilor au ceva 


“3 Curent din artele vizuale, apărut după 1950, care duce naturalismul 
la maximum (n.tr.). 


— 220 — 


uşor hipnotic - înoată singuri, în perechi sau în cârduri 
multicolore de câte şase. 

Şi - bingo! - uite şi unul roz. Hodges vrea să-l atingă, dar 
peştele se mişcă niţeluş cam prea repede şi nu-l nimereşte. 

— La naiba! mormăie el. 

Ridică o clipă privirea la vitrina întunecată a curăţătoriei, 
pentru că acum chiar se simte puţin somnoros. Se loveşte 
uşor pe obrazul stâng, după care şi pe cel drept cu palma 
neocupată cu tableta. Apoi priveşte din nou la ecran. Au 
apărut şi mai mulţi peşti, care înoată în toate direcţiile, 
alcătuind modele complicate. 

Uite încă unul roz. De această dată reuşeşte să-l atingă 
înainte să dispară prin stânga ecranului. Peştele sclipeşte o 
dată (de parcă ar vrea să-i spună: Bravo, Bill, m-ai prins!), 
dar nu apare niciun număr. Hodges aşteaptă cu ochii în 
patru la peştii de pe ecran. Când apare altul roz, îl atinge 
din nou. Nici acum nu apare niciun număr. Acolo nu-i decât 
un peşte roz, fără corespondent în lumea reală. 

Acum cântecelul parcă se aude mai tare şi, totodată, mai 
tărăgănat. Hodges îşi spune: Cu siguranţă are un efect. 
Unul slab şi probabil pur întâmplător, dar el există, nu are 
cum să nege asta. 

Apasă butonul de oprire. Pe ecran apar cuvintele 
MULŢUMIM CA TE-AI JUCAT. SPERĂM SĂ NE REVEDEM 
CURAND. Şi se face negru. Hodges se uită la ceasul de pe 
bordul maşinii şi constată surprins că a stat cu ochii la 
Zappit mai bine de zece minute. Lui i s-a părut că n-au 
trecut decât două sau trei. Cel mult cinci. Dinah nu i-a spus 
că timpul trece mult mai repede atunci când te uiţi la 
programul demonstrativ al jocului „La pescuit”. Dar nici el 
nu s-a gândit s-o întrebe, nu? Este la fel de adevărat că a 
luat şi două analgezice destul de puternice, care probabil 
că au jucat un rol în povestea asta. Dacă tot este să dea 
vina pe ceva. 

Dar nu pe numere. Pentru că nu a apărut niciunul. 

Peştii roz au fost doar nişte peşti roz. 

Hodges pune Zappit-ul în buzunarul de la haină, lângă 
telefon. După care porneşte spre casă. 


— 221 — 


3 


Freddi Linklatter, fosta colegă a lui Brady în ale 
reparatului de computere, de dinainte ca întreaga lume să 
descopere că Brady Hartsfield este un monstru, stă la masa 
din bucătărie şi învârteşte între degete o sticlă plată şi 
argintie, de buzunar, în timp ce îl aşteaptă pe domnul cu 
servieta dichisită. 

Zice că-l cheamă Dr. Z, dar Freddi nu-i proastă. Cunoaşte 
numele care se potriveşte cu inițialele de pe servietă: FB - 
Felix Babineau, şeful Secţiei de Neurologie de la Kiner. 

Oare el ştie că ea ştie? Probabil că da, dar nu-i pasă. 
Totuşi, i se pare ciudat. Foarte. Tipul e sărit de şaizeci de 
ani, un veritabil domn de pe vremuri, însă-i aminteşte de 
cineva cu mult mai tânăr. Îi aminteşte de pacientul cel mai 
cunoscut (în sens negativ, de fapt) al doctorului Babineau. 

Cerc-în-cerc-în-cerc se învârteşte sticla. Pe fiecare latură 
a ei scrie GH & FL pe viaţă. „Pe viaţă” a durat cam doi ani, 
iar Gloria Hellis a dispărut din peisaj de destul timp. 
Babineau - sau Dr. Z, cum îi place lui să-şi spună - a avut 
de-a face cu dispariţia ei. 

— Îţi dau fiori, i-a zis Gloria. Şi moşul, şi banii. Sunt prea 
mulţi. Nu ştiu în ce te-ai băgat, Fred, dar mai devreme sau 
mai târziu o să ai multe de pătimit din cauza asta şi eu nu 
vreau să devin o victimă colaterală. 

Desigur, alt motiv era că Gloria cunoscuse pe altcineva - 
o persoană niţeluş mai arătoasă decât Freddi, care are 
corpul format numai din unghiuri şi obrajii scofâlciţi şi tenul 
ciupit de vărsat -, dar nu voia să vorbească despre asta, 
nu, cu niciun chip. 

Cerc-în-cerc-în-cerc se învârteşte sticla. 

Totul i s-a părut atât de simplu la început. Şi cum să 
refuze banii ăia? Nu reuşise să pună nimic deoparte cât 
timp lucrase în Patrula Cibernetică de la Discount 
Electronix, iar din slujba de IT-ist independent - de după ce 
magazinul s-a închis - câştigă doar cât să nu moară de 
foame. Poate că lucrurile n-ar fi stat chiar aşa dacă ar fi fost 
o persoană sociabilă şi ar fi ştiut cum să comunice cu 


— 222 — 


oamenii - reproşul acesta i-l făcea mereu Anthony 
Frobisher, fostul ei şef. Din păcate, nu a excelat niciodată în 
domeniul acesta. Când băşinosul ăla, care îşi zicea Z-Boy, i- 
a făcut oferta (şi, măi, frate, a fost pe bune o manipulare ca 
la carte), ei i s-a părut a fi un dar din partea Lui Dumnezeu. 
Pe vremea aia locuia într-un apartament de tot rahatul în 
zona de sud a oraşului, cunoscută drept Paradisul 
Ţopârlanilor; şi rămăsese în urmă cu chiria, în ciuda banilor 
primiţi deja de la individul ăla. Ce să fi făcut? Să fi refuzat 
cinci mii de dolari? Hai să fim serioşi! 

Tipul întârzie, poate nici nu mai vine. Ce bine ar fi! 

Îşi aduce aminte cum băşinosul a aruncat o privire rapidă 
prin apartamentul ei de două camere, a observat că-şi ţinea 
mai toate lucrurile personale în pungi de hârtie cu mânere 
(se pregătise deja să-şi petreacă nopţile sub autostradă). 

— Ai nevoie de o locuinţă mai mare, i-a zis el. 

— Sigur, iar fermierii din California au nevoie de ploaie. 

Îşi mai aduce aminte că s-a uitat în plicul pe care i l-a dat 
tipul, îşi aduce aminte cum a frunzărit bancnotele de 
cincizeci şi nu a uitat ce sunet reconfortant au scos. 

— Foarte drăguţ, dar, după ce am să mă achit de toate 
datoriile, n-o să-mi mai rămână mare lucru. 

Sigur, putea să le dea ţeapă multora dintre aceia cărora 
le datora bani, însă băşinosul nu trebuia să ştie asta. 

— Ai să primeşti mai mulţi, iar şeful meu o să-ţi facă rost 
de un apartament unde s-ar putea să-ţi ceară să primeşti 
anumite mărfuri. 

Vorbele astea au declanşat alarma. 

— Dacă-i vorba despre droguri, eu zic s-o lăsăm baltă. 

Şi i-a întins plicul cu bani, cu toate că i se frângea inima. 

Cu un rictus de dispreţ, tipul l-a refuzat. 

— Niciun drog. Nu ţi se va cere să semnezi de primire 
pentru ceva ilegal. 

Aşa a ajuns aici, în apartamentul ăsta din apropierea 
lacului. Nu că s-ar vedea bine lacul de la etajul al şaselea şi 
nu că locul ăsta ar fi un palat. Nici vorbă, mai cu seamă 
iarna. Abia dacă întrezăreşte licărirea apei printre clădirile 
mai noi, mai drăguţe şi mai înalte. Însă vântul reuşeşte să- 


— 223 — 


şi facă loc printre ele, iar în ianuarie vântul ăsta e al naibii 
de rece. A programat termostatul ăla de toată jena la 
douăzeci şi şase de grade, dar tot trebuie să stea îmbrăcată 
cu trei tricouri cu mâneci lungi şi cu izmene pe sub blugi. 
Însă Paradisul Ţopârlanilor a rămas în urmă, iar asta-i mare 
chestie. Însă întrebarea rămâne: este de ajuns? 

Cerc-în-cerc-în-cerc se învârteşte sticla argintie. GH & FL 
pe viață. Numai că nimic nu-i „pe viaţă”. 

Tresare când aude bâzâitul interfonului. la sticla - 
singura amintire din vremurile fericite alături de Gloria - şi 
se îndreaptă spre hol. Îşi înfrânează tentaţia de a vorbi cu 
accentul de spion rus, la care se pricepe atât de bine. 
Pentru că individul - indiferent cum şi-ar zice: Dr. Babineau 
sau Dr. Z - este niţel cam înspăimântător. Nu 
înspăimântător ca un traficant de droguri din Paradisul 
Ţopârlanilor, ci înspăimântător într-un cu totul alt fel. Mai 
bine să se poarte normal, să termine cât mai repede şi să 
se roage la Dumnezeu că n-o să intre într-o belea prea 
mare dacă o dă în bară. 

— Eşti faimosul Dr. Z? 

— Bineînţeles. 

— Ai întârziat. 

— Te rețin de la vreo treabă importantă, Freddi? 

Nu, n-are nicio treabă importantă. În ultima vreme nu 
mai face nimic important. 

— Ai adus banii? 

— Fireşte. 

Tonul este nervos. Băşinosul ăla rablagit, alături de care 
intrase în afacerea asta prostească, are acelaşi fel iritat de 
a vorbi. Moşul şi Dr. Z nu seamănă deloc, dar vorbesc la fel 
şi ea s-a întrebat nu o dată dacă nu cumva sunt fraţi. Insă 
amândoi seamănă la vorbă şi cu altcineva, cu vechiul ei 
coleg de la muncă. Acela care s-a dovedit a fi Domnul 
Mercedes. 

Freddi nu mai vrea să se gândească la asta, aşa cum nu 
mai vrea să se gândească nici la multele dăţi când a 
accesat ilegal diferite computere, la cererea Dr. Z. Apasă 
butonul interfonului şi îl lasă să intre. 


— 224 — 


Se duce la uşă să îl aştepte. la o gură de scotch ca să 
prindă curaj şi îndeasă sticla în buzunarul de la piept al 
celui de-al doilea tricou din cele trei pe care le poartă. Apoi 
bagă mâna în buzunarul tricoului de dedesubt, unde îşi ţine 
dropsurile mentolate. Sincer, crede că tipului i s-ar rupe în 
paişpe dacă ar simţi-o că miroase a băutură, dar este un 
reflex căpătat în perioada când lucra la Discount Electronix 
şi mai lua câte o gură de tărie. Dar, ce să-i faci, năravul din 
fire n-are lecuire, parcă aşa se zice. Îşi scoate pachetul de 
Marlboro din buzunarul tricoului de deasupra şi îşi aprinde o 
ţigară. Şi asta va masca mirosul de alcool, plus că o va 
linişti puţin. lar dacă el nu suportă fumatul pasiv, ghinionul 
lui. 

— Gagiul ăsta te-a instalat într-un apartament drăguţ şi 
ţi-a dat aproape treizeci de mii de dolari în ultimul an şi 
jumătate, comentase Gloria. Cam mult mălai pentru o 
treabă pe care o poate face chiar şi în somn orice hacker 
care ştie cu ce se mănâncă afacerea asta. Cel puţin, aşa 
zici tu. Deci, de ce te-a ales pe tine? Şi de ce îţi dă atât de 
mult? 

Alte chestii la care Freddi nu vrea să se gândească. 

Totul a pornit de la poza cu Brady şi maică-sa. Freddi a 
găsit-o în magazia de la Discount Electronix, la puţin timp 
după ce li se spusese că urma să fie închis magazinul lor 
din mallul Birch Hill. Probabil că şeful lor, Anthony „Tones” 
Frobisher, o găsise în dulapul lui Brady şi o azvârlise acolo 
imediat după ce lumea întreagă aflase că Brady Hartsfield 
era josnicul Ucigaş cu Mercedes. Freddi nu s-a dat în vânt 
după Brady (cu toate că, la vremea respectivă, au avut 
câteva discuţii pline de miez despre identitatea sexuală). A 
cedat primului impuls atunci când a luat poza aia şi i-a dus- 
o la spital. lar următoarele vizite au fost rodul curiozităţii şi 
al orgoliului. Pentru că Brady reacţionase la vederea ei. Îi 
Zâmbise. 

— Te-a recunoscut, i-a zis noua asistentă-şefă, Scapelli, 
după una dintre vizite. Este ceva ieşit din comun. 

Când Scapelli a înlocuit-o pe Becky Helmington, Freddi îşi 
dăduse deja seama că misteriosul Dr. Z, care o aproviziona 


— 225 — 


cu bani, era în realitate Dr. Felix Babineau. Nici la asta n-a 
vrut să se gândească. Şi nici la cutiile pe care le primea din 
oraşul Terre Haute prin UPS. Şi nici la faptul că ea era un 
hacker care spărgea tot felul de conturi. Astfel a devenit 
expertă în non-gândire - pentru că, odată ce te apuci să 
gândeşti, n-ai cum să nu faci anumite conexiuni. Şi totul din 
cauza blestematei ăleia de poze. Acum Freddi regretă că a 
cedat impulsului, dar trebuie să recunoască câtă dreptate 
avea mama ei când îi zicea: Te repezi ca fata mare la 
măritat. 

Aude paşi pe holul clădirii. Deschide uşa înainte ca 
musafirul ei să sune la sonerie şi întrebarea îi iese din gură 
fără să vrea: 

— Spune-mi drept, Dr. Z, tu eşti Brady? 


4 


Hodges nici nu apucă să intre bine în casă şi să-şi scoată 
paltonul, că telefonul începe să sune. 

— Bună, Holly! 

— Te simţi bine? 

Işi dă seama că toate apelurile ei de acum înainte vor 
începe cu aceste cuvinte. Mă rog, oricum e mai bine decât 
să audă: Da' mori odată, nenorocitule! 

— Da, binişor. 

— Mai stăm o singură zi şi după aia începi tratamentul. Şi 
te ţii de el. Orice ţi-ar zice doctorii să faci tu ai să faci. 

— Nu-ţi mai face atâtea griji. Inţelegerea e înţelegere. 

— N-am să-mi mai fac griji decât atunci când am să te 
ştiu scăpat de cancer. 

Nu spune asta, Holly, oftează el în gând şi închide ochii 
plini de lacrimi neaşteptate. Nu, nu, nu spune asta. 

— Jerome ajunge diseară. M-a sunat din avion ca să mă 
întrebe cum se simte Barbara şi eu i-am povestit tot ce mi-a 
zis ea. O să aterizeze la unsprezece. Bine că a plecat de 
acolo, pentru că au zis la meteo că se anunţă o furtună. 
Cică una destul de rea. M-am oferit să-i închiriez o maşină, 
aşa cum îţi închiriez şi ţie când pleci din oraş. Nu e deloc 


— 226 — 


greu, pentru că o plătim din contul firmei... 

— Pe care îl avem doar pentru că m-ai bătut tu la cap. 
Ştiu, crede-mă că ştiu. 

— Dar n-are nevoie de maşină. ÎI ia tatăl lui de la 
aeroport. Se duc la Barbara mâine-dimineaţă la opt şi o iau 
acasă dacă îi vor lăsa medicii. Mai zice că o să ajungă la 
noi, la birou, cam pe la zece. 

— Foarte bine, spune Hodges, ştergându-se la ochi. 

Nu-şi dă seama la ce i-ar putea ajuta Jerome, dar se 
bucură că-l va vedea. 

— Şi dacă mai poate afla ceva de la Barbara despre 
gadgetul ăla nenorocit... 

— L-am rugat s-o mai întrebe şi el. Ai luat Zappit-ul de la 
Dinah? 

— Da. Şi l-am testat. Cu siguranţă se întâmplă ceva cu 
programul demonstrativ al jocului „La pescuit”. Te apucă 
somnul dacă te uiţi prea mult la el. Insă eu cred că este o 
simplă coincidenţă şi nu înţeleg cum i-ar putea afecta pe 
copii, pentru că, în mod normal, n-ar trebui să stea cu ochii 
la demonstraţie, ci să se apuce să joace. 

Continuă să-i povestească ce a mai aflat de la Dinah. 

— Deci Dinah n-a făcut rost de Zappit la fel ca Barbara şi 
doamna Ellerton, spune Holly. 

— Nu. 

— Şi n-o uita pe Hilda Carver. A primit şi ea unul de la 
tipul ăla, care zice că-l cheamă Myron Zakim. Numai că al 
ei n-a funcţionat. Barb zice că ecranul s-a făcut albastru o 
secundă, după care şi-a dat duhul. Tu ai văzut vreo lumină 
albastră? 

— Nu. 

Hodges se uită la conţinutul modest al frigiderului. Caută 
ceva ce să nu-i supere şi mai tare stomacul şi, până la 
urmă, alege un iaurt cu aromă de banane. 

— Însă am văzut peştii roz, numai că n-a apărut niciun 
număr atunci când am reuşit să ating vreo doi. Şi să ştii că 
n-a fost o treabă prea uşoară. 

— Pun pariu că numerele au apărut pe Zappit-ul doamnei 
Ellerton. 


— 227 — 


La fel crede şi Hodges. Este prea devreme să 
generalizeze, dar a început să creadă că peştii cu numere 
apar doar pe Zappit-urile împărţite de individul cu servieta 
elegantă, Myron Zakim. Şi mai crede că cineva se joacă cu 
litera Z şi, alături de un interes morbid faţă de sinucidere, 
jocurile făceau şi ele parte din acel modus operandi specific 
lui Brady Hartsfield. Numai că Brady este închis în rezerva 
lui de la Spitalul Kiner. Hodges se tot loveşte de această 
realitate incontestabilă. Dacă Brady Hartsfield şi-a făcut 
rost de nişte fraieri care să-i pună în practică planurile 
mârşave - şi se pare tot mai mult că aşa stau lucrurile -, 
cum naiba reuşeşte să-i dirijeze. Şi, în fond, de ce l-ar 
asculta tembelii ăia? 

— Holly, te rog să-ţi deschizi computerul şi să verifici 
ceva. Nu-i mare lucru, doar un detaliu pe care vreau să-l 
clarific. 

— Spune. 

— Vreau să ştiu dacă firma Sunrise Solutions a 
sponsorizat turneul din 2010 al trupei 'Round Here, când 
Hartsfield a intenţionat să arunce în aer Sala Mingo. Sau 
dacă a sponsorizat oricare alt turneu al lor. 

— Sigur. Ai mâncat ceva? 

— Chiar acum mă ocup de asta. 

— Bravo! Ce meniu ai? 

— Friptură, cartofi pai şi salată, răspunde Hodges, privind 
cu dezgust şi resemnare la borcanul cu iaurt. Mi-a rămas şi 
o bucată de plăcintă cu mere, pe care am s-o mănânc la 
desert. 

— S-o încălzeşti la microunde şi să-i pui deasupra o 
lingură cu îngheţată de vanilie. E delicioasă aşa. 

— Am să mă gândesc la sugestia asta. 

Nu ar trebui să se mire când Holly îl sună peste doar cinci 
minute, ca să-i ofere informaţia cerută. Pentru că aşa este 
Holly: incredibil de eficientă. Însă tot mai reuşeşte să-l 
surprindă. 

— lisuse, Holly, deja? 

Fără să ştie că repetă cuvânt cu cuvânt ce a spus Freddy 
Linklatter mai demult, Holly îi zice: 


— 228 — 


— Data viitoare să-mi dai ceva mai greu de făcut. Află că 
trupa 'Round Here s-a destrămat în 2013. Se pare că 
trupele astea de băieţi n-au viaţă prea lungă. 

— Nu, spune Hodges, de cum încep băieţii să se 
bărbierească, fetiţele îşi pierd tot interesul. 

— N-am de unde să ştiu, zice Holly. Eu am fost 
dintotdeauna fană a lui Billy Joel. Şi a lui Michael Bolton. 

Of, Holly, câte ai pierdut! Geme în sinea lui Hodges. Şi 
nu-i prima oară când o face. 

— Între 2007 şi 2013, trupa a făcut şase turnee 
naţionale. Primele patru au fost sponsorizate de compania 
Sharp Cereals, care a împărţit mostre gratuite la concerte. 
Ultimele două, inclusiv cel din Sala Mingo, au fost 
sponsorizate de Pepsico. 

— Nici vorbă de Sunrise Solutions. 

— Nu. 

— Mulţumesc, Holly. Ne vedem mâine. 

— Bine. Ce faci acum? Mănânci? 

— Acum mă aşez la masă. 

— Bravo! Să te duci s-o mai vezi pe Barbara înainte să 
începi tratamentul. Are nevoie de prieteni în jur, pentru că 
nu i-a trecut de tot starea aia care a apucat-o. Mi-a zis că 
parcă are o dâră de mâzgă în cap. 

— Cu siguranţă, spune Hodges. 

Dar aceasta este o promisiune pe care nu şi-o va putea 
respecta. 


5 


Tu eşti Brady? 

Felix Babineau, care uneori îşi zice Myron Zakinm şi 
alteori Dr. Z, zâmbeşte când aude această întrebare. lar 
zâmbetul îi încreţeşte obrajii neraşi într-un mod absolut 
sinistru. În seara aceasta poartă o căciulă rusească din 
blană, în locul obişnuitei pălării din fetru, iar părul alb îi stă 
zbârlit la tâmple. Freddi regretă că a pus această întrebare, 
regretă că trebuie să-l primească înăuntru, regretă că l-a 
cunoscut. Pentru că, dacă este cu adevărat Brady, atunci 


— 229 — 


aduce cu el un focar de demoni. 

— Nu-mi pune întrebări şi n-o să-ţi spun minciuni, zice el. 

Freddi ar vrea să se lase păgubaşă, însă nu-i în stare. 

— Pentru că ai vocea lui. Şi programele alea de hacking 
pe care mi le-a adus tipul celălalt... imediat după ce au 
venit cutiile... erau programele lui Brady. Le cunosc. Nu mă 
înşel. 

— Brady Hartsfield este într-o stare semicatatonică şi nici 
nu se poate ţine pe picioare, darămite să conceapă 
programe pentru nişte tablete vechi cu jocuri. Nu doar 
vechi, unele s-au dovedit a fi chiar defecte. Cretinii ăia de la 
Sunrise Solutions nu fac nici doi bani, iar pe mine chestia 
asta mă înfurie la culme. 

Mă înfurie la culme. Altă expresie pe care o folosea 
mereu Brady pe vremea când erau colegi în Patrula 
Cibernetică. Cel mai adesea se referea la şeful lor sau la 
vreun client tembel care vărsase cana cu mocha latte peste 
unitatea centrală a computerului personal. 

— Ai fost plătită foarte bine, Freddi. Şi aproape ţi-ai 
terminat treaba. Ce-ar fi s-o lăsăm baltă? 

Nu îi aşteaptă răspunsul şi trece pe lângă ea, îşi pune 
servieta pe masă şi o deschide. Scoate din ea un plic pe 
care sunt trecute inițialele FL. Literele sunt înclinate spre 
stânga. Pe vremea când a lucrat în Patrula Cibernetică de la 
Discount Electronix, Freddi a văzut acest scris înclinat spre 
stânga pe sute de formulare de comenzi de depanare. 
Formulare completate de Brady. 

— Zece mii, spune Dr. Z. Ultima plată. Acum, treci la 
treabă. 

Freddi întinde mâna după plic. 

— Nu trebuie să stai cu mine, dacă ai altceva de făcut. E 
o chestie aproximativ automată. Ca setarea unui ceas 
deşteptător. 

lar dacă tu eşti cu adevărat Brady, îşi zice ea, poţi s-o 
faci şi singur. Mă pricep eu, dar tu ai fost mai bun. 

Bărbatul o lasă să atingă plicul, după care îl trage spre el. 

— Rămân. Nu că n-aş avea încredere. 

Corect, comentează Freddi în sinea ei. Nu că n-ai avea. 


— 230 — 


Alt zâmbet încreţeşte hidos obrajii tipului. 

— Cine ştie? Poate avem noroc şi nimerim din prima. 

— Pun pariu că aproape toţi oamenii care au avut Zappit- 
urile astea le-au aruncat deja la gunoi. Sunt doar nişte 
jucării amărâte. Plus că unele nici nu funcţionează. Chiar tu 
ai spus-o. 

— Nu-ţi bate tu capul cu asta, zice Dr. Z, încreţindu-şi 
obrajii. 

Are ochii injectaţi, de parcă ar fi fumat cocaină. Îi trece 
prin cap să-l întrebe ce anume fac ei aici, mai exact. Ce 
anume speră el să obţină... dar deja are o vagă bănuială. ŞI 
oare vrea să fie sigură că are dreptate? De altminteri, dacă 
tipul ăsta chiar este Brady, ce rău ar putea să facă? A avut 
sute de idei, toate utopice. 

Mă rog. 

Majoritatea. 

O ia înainte spre camera care ar fi trebuit să fie 
dormitorul de oaspeţi şi pe care şi-a transformat-o în punct 
de lucru, refugiul acela plin cu aparatură electronică la care 
a visat întotdeauna, dar pe care nu şi l-a putut permite 
niciodată - o vizuină numai a ei, pe care Gloria, cu 
frumuseţea, râsul ei molipsitor şi dezinvoltura ei în prezenţa 
altor oameni, nu ar fi reuşit niciodată să o înţeleagă. În 
încăperea asta, radiatorul din pardoseală nu merge prea 
bine şi este cu vreo cinci grade mai frig decât în restul 
apartamentului. Dar computerele nu se supără. Le place 
temperatura scăzută. 

— Haide! o îndeamnă bărbatul. Fă ce ai de făcut! 

Freddi se aşază în faţa monitorului principal - un 
Macintosh, cu diagonala de şaizeci şi opt de centimetri. Îl 
deschide şi îşi tastează parola - o înşiruire aleatorie de 
cifre. În computer este un folder denumit simplu „Z”. ÎI 
deschide cu o altă parolă. Subfolderele sunt notate cu „Z-1” 
şi „Z-2”. Cu o a treia parolă, intră în Z-2, după care începe 
să tasteze repede ceva. Dr. Z stă în stânga ei. La început, 
prezenţa lui o incomodează, dar apoi devine absorbită de 
ce face, aşa cum i se întâmplă mereu. Şi uită de el. 

Insă nu durează prea mult. Dr. Z i-a dat programul, iar 


— 231 — 


activarea lui este floare la ureche. În dreapta computerului, 
pe un raft înalt, se află un amplificator de semnal Motorola, 
care se trezeşte la viaţă de îndată ce ea apasă simultan 
tastele Ctr/ şi Z. Pe ecran apare un singur cuvânt: CAUT, 
scris cu galben şi urmat de puncte de suspensie. Cuvântul 
clipeşte la fel ca un semafor într-o intersecţie pustie. 

Amândoi aşteaptă, iar Freddi devine conştientă de faptul 
că îşi ţine respiraţia. Răsuflă prelung, umflându-şi o 
fracțiune de secundă obrajii scofâlciţi. Vrea să se ridice de 
pe scaun, dar Dr. Z pune mâna pe umărul ei şi o opreşte. 

— Să mai aşteptăm puţin. 

Mai aşteaptă cinci minute. În cameră nu se aud decât 
zumzetele stinse ale aparaturii şi vaierele vântului de pe 
lacul îngheţat. CAUT clipeşte fără întrerupere. 

— În regulă, spune el, în cele din urmă. Ştiam eu că nu 
trebuie să-mi fac prea multe iluzii. Toate lucrurile la vremea 
lor, Freddi. Haide dincolo! Am să-ţi fac ultima plată şi am 
să-mi văd de... 

Culoarea cuvântului de pe ecran se modifică brusc. Nu 
mai este galbenă, ci verde. lar cuvântul nu mai este CAUT, 
ci AM GĂSIT. 

— Uite! strigă el, făcând-o să tresară speriată. Uite acolo, 
Freddi! Uite-l pe primul! 

Dacă mai avea vreun dubiu, acesta dispare instantaneu. 
Acum este sigură. Nu a fost nevoie decât de acest strigăt 
triumfător. Da, tipul de lângă ea este Brady. S-a 
transformat într-o Matrioşka din aia rusească, cu mai multe 
păpuşi într-una singură. lar transformarea asta merge 
foarte bine cu căciula rusească pe care o poartă. Il desfaci 
pe Babineau şi înăuntrul lui dai peste Dr. Z. Îl desfaci pe Dr. 
Z şi înăuntrul lui, la comenzi, îl găseşti pe Brady Hartsfield. 
Dumnezeu ştie cum de a reuşit şmecheria asta, dar uite că- 
i adevărat. ` 

AM GASIT-ul verde este înlocuit cu INCARC, scris cu roşu. 
După doar câteva secunde, INCARC este înlocuit cu 
OPERAȚIE FINALIZATĂ. După care, amplificatorul de semnal 
îşi reîncepe astfel căutarea. 

— Foarte bine, spune el. Mă declar satisfăcut. E cazul să 


— 232 — 


plec de aici. A fost o noapte lungă şi mai am multe de făcut. 

Freddi închide uşa de la vizuina ei electronică şi îl 
urmează în sufragerie. A luat o hotărâre pe care probabil că 
ar fi trebuit s-o ia de ceva vreme. Imediat ce tipul ăsta va 
pleca, ea va opri amplificatorul şi va şterge ultimul 
program. Apoi îşi va arunca nişte trenţe într-o valiză şi se 
va duce la un motel. lar mâine va pleca dracului din oraşul 
ăsta şi se va duce în Florida. S-a săturat până peste cap de 
Dr. Z şi de Z-Boy, lacheul lui. Şi de iarna din Midwest. 

Dr. Z îşi pune paltonul, însă nu se îndreaptă spre uşă, ci 
se duce la fereastră. 

— Nu prea vezi nimic de aici. Clădirile alea înalte din faţă 
îţi acoperă toată priveliştea. 

— Mda, tare nasol, ce să zic! 

— Totuşi, e mai bine decât în cazul meu, spune el fără să 
se întoarcă. În ultimii cinci ani şi jumătate, m-am uitat 
numai şi numai la o parcare. 

A ajuns la limită. Dacă o să mai fie în aceeaşi cameră cu 
ea şi peste şaizeci de secunde, o să facă o criză de isterie. 

— Dă-mi banii mei. Dă-mi-i şi pleacă dracului de aici! 
Gata, s-a terminat! 

Se întoarce. Ţine în mână pistolul cu ţeavă scurtă, pe 
care l-a folosit şi când a ucis-o pe nevasta lui Babineau. 

— Ai dreptate, Freddi. S-a terminat. 

Reacţia ei este instantanee. Il loveşte peste mână şi îl 
face să scape arma. Îi trage un genunchi în testicule, îi dă 
câteva lovituri de karate ca Lucy Liu în Îngerii lui Charlie şi 
o ia la fugă spre uşă, urlând cât o ţin puterile. Acesta este 
filmul care-i rulează în minte - color şi stereo - în vreme ce 
stă ţintuită locului. Poc, face pistolul. Freddi se clatină, face 
doi paşi în spate, se loveşte de fotoliul pe care stă de obicei 
ca să se uite la televizor, cade peste el şi se rostogoleşte la 
podea cu capul înainte. Lumea începe să se întunece şi să 
se îndepărteze. Ultima senzaţie pe care o are este de 
căldură, atât în partea de sus a trupului, când începe să 
sângereze, cât şi în cea de jos, când i se relaxează vezica 
urinară. 

— Ultima plată, aşa cum ţi-am promis. 


— 233 — 


Aceste cuvinte vin de foarte, foarte departe. 
Bezna înghite lumea. Şi pe Freddi odată cu ea. 


6 


Brady stă complet nemişcat, cu ochii la balta de sânge 
care se întinde sub trupul ei. Probabil că acum vor urma 
bătăi puternice în uşă, strigăte ale vecinilor care vor să ştie 
ce s-a întâmplat. Nu este sigur că aşa va fi, dar paza bună 
trece primejdia rea, cum se zice. 

După vreo nouăzeci de secunde, bagă pistolul înapoi, în 
buzunarul de la palton, alături de Zappit. Nu se poate 
abţine şi mai aruncă o privire în camera computerelor 
înainte de plecare. Amplificatorul îşi continuă căutarea 
automată. Contrar aşteptărilor, a reuşit să ajungă la capătul 
unui drum extraordinar. Este imposibil de anticipat care vor 
fi rezultatele finale, dar este convins că vor fi niște 
rezultate. Care îl vor arde pe boşorogul de Det. Pens. Mai 
ceva ca acidul sulfuric. Da, n-a greşit cine a zis că-i bine să 
aştepţi ca să-ţi poţi savura răzbunarea aşa cum se cuvine. 

Este singur în cabina liftului care îl duce la parter. Şi holul 
de la intrare este pustiu. lese în vântul rece şi îşi ridică 
gulerul de la paltonul cel scump şi elegant şi deschide 
portiera BMW-ului. Şi paltonul şi BMW-ul aparţinând lui 
Babineau. Se urcă în maşină şi porneşte motorul, însă doar 
ca să poată da drumul la radiator. Mai are ceva de făcut 
înainte de a porni spre următoarea destinaţie. Nu prea vrea 
s-o facă, deoarece, indiferent de defectele lui ca om, 
Babineau are totuşi o minte strălucită şi mare parte din ea 
încă este intactă. Distrugerea ei ar semăna foarte mult cu 
ce fac obtuzii ăia superstiţioşi din ISIS când transformă în 
munţi de moloz comori inestimabile de artă şi civilizaţie. 
Insă trebuie s-o facă. Nu-şi poate permite niciun risc, pentru 
că şi trupul lui reprezintă o comoară. Da, Babineau are 
tensiunea cam mare şi, de câţiva ani, auzul lui nu mai e ce 
a fost, dar partidele de tenis şi vizitele bisăptămânale la 
sala de sport a spitalului i-au menţinut muşchii într-o formă 
destul de bună. Inima îi bate de şaptezeci de ori pe minut şi 


— 234 — 


nu a dat deocamdată niciun rateu. Nu suferă de sciatică, 
nici de gută, nici de cataractă, nici de vreo altă năpastă 
care alterează vieţile multor bărbaţi de vârsta lui. 

Plus că, pentru moment, doar pe el îl are la dispoziţie. 

Cu gândurile astea în minte, Brady pătrunde în Felix 
Babineau şi descoperă ce a mai rămas din nucleul 
conştiinţei doctorului - creierul din interiorul creierului. 
Incursiunile repetate ale lui Brady l-au rănit şi l-au răvăşit şi 
l-au micşorat; însă nu a dispărut. Este tot acolo, Babineau 
încă mai există acolo, încă mai este capabil (teoretic, cel 
puţin) să recâştige controlul. Cu toate astea, este lipsit de 
apărare, aidoma unei broaşte-ţestoase rămase fără 
carapace. Insă nucleul acesta al personalităţii lui Felix 
Babineau nu este făcut din carne, ci din fibre de lumină. 

Nu fără regret, Brady le apucă cu mâna lui fantomă şi le 
rupe. 


7 


Hodges îşi petrece seara înghițind din când în când din 
iaurtul cu aromă de banane şi urmărind canalul meteo de la 
televizor. Viscolul puternic - cu numele ridicol „Eugenie”, 
dat de tocilarii fandosiţi de la postul respectiv - este pe 
drum şi probabil că va lovi oraşul a doua zi după prânz. 

— In acest moment este dificil să precizăm mai exact 
momentul, îi explică tocilarul chelios şi cu ochelari colegei 
sale de platou, o fandosită blondă şi sexy, în rochie roşie 
foarte decoltată. Fenomenul meteo pe care îl aşteptăm va 
da un sens cu totul nou termenului „ambuteiaj”. 

Tocilara sexy râde cu poftă, de parcă partenerul ei în ale 
meteorologiei ar fi spus ceva extrem de spiritual, aşa că 
Hodges apasă tasta telecomenzii şi îi trimite să râdă în altă 
parte. 

Uite, domnule, ce poate face o telecomandă, îşi spune el, 
privind la obiectul lunguieţ din mână. Dacă stai să te 
gândeşti, este o invenţie extraordinară. Poţi accesa cu ea 
sute de canale. Fără să te ridici de pe scaun. Ca şi cum ai fi 
chiar în interiorul televizorului. Sau şi în televizor, şi pe 


— 235 — 


scaunul tău în acelaşi timp. Mare minune! 

Se duce la baie ca să se spele pe dinţi şi chiar atunci îi 
sună mobilul. Se uită la numele de pe ecran şi îi vine să 
râdă, deşi îl doare când o face. Acum s-a apucat fostul lui 
partener să-l sune - acum, când e acasă şi nu mai poate 
deranja pe nimeni cu alerta sonoră a mesajelor scrise. 

— Salut, Pete! Mă bucur că îmi mai ştii numărul de 
telefon. 

Dar Pete n-are chef de glume. 

— Vreau să-ţi spun ceva, Kermit. Şi te priveşte personal 
ce ai să faci cu informaţia pe care ţi-o dau, dar vreau să ştii 
că discuţia asta nu a avut loc. 

— Bine. 

Acum Hodges simte o crampă în abdomen, însă una de 
emoție, nu de durere. Straniu cât de mult seamănă între 
ele. 

— Nu mi-ai zis nimic. 

— Bravo! Aşa trebuie să fie, pentru că, din punctul de 
vedere al poliţiei, asasinarea lui Martine Stover şi 
sinuciderea mamei ei este un caz închis. Sub nicio formă 
nu-l vom redeschide din cauza unei simple coincidenţe. ŞI 
ordinul ăsta vine de sus. Clar? 

— Ca lumina zilei, spune Hodges. Care-i coincidenţa? 


— Ruth  Scapelli, asistenta-şefă de la Clinica de 
Traumatisme Cranio-cerebrale din Spitalul Kiner, s-a sinucis 
azi-noapte. 

— Am auzit. 


— Presupun că la una dintre vizitele pe care le-ai făcut 
încântătorului domn Hartsfield. 

— Da. 

Pete n-are nevoie să ştie că nu a reuşit să-l vadă pe 
încântătorul domn Hartsfield. 

— Scapelli avea şi ea o tabletă din alea cu jocuri. Zappit. 
Se pare că ar fi aruncat-o la gunoi înainte să moară. A 
găsit-o unul dintre băieţii de la criminalistică. 

— Înf. 

Hodges se întoarce în living şi se aşază în fotoliu, 
strâmbându-se de durerea iscată de această mişcare. 


— 236 — 


— După mintea ta, asta ar fi o coincidenţă? 

— Nu neapărat, şopteşte Pete. 

— Dar? 

— Dar tot ce vreau este să ies la pensie liniştit, futu-i 
mama mă-sii! Izzy are suficient sânge în instalaţie ca să se 
ocupe singură de chestia asta, dacă se va dovedi că e ceva 
de care să se ocupe. 

— Numai că Izzy, cu tot sângele ei din instalaţie, este 
convinsă că nu există nicio chestie. 

— Nu. Nici căpitanul nu crede. Şi nici şeful cel mare. 

Auzind vorbele fostului său partener, Hodges se simte 
obligat să-şi revizuiască părerea despre acesta: uite, 
domnule, că nu s-a ramolit. 

— Chiar ai discutat cu ei? Ai încercat să-i împiedici să 
închidă cazul? 

— Doar cu căpitanul am vorbit. În ciuda protestelor lui 
Izzy Jaynes, aş adăuga. Proteste vehemente. Şi căpitanul a 
vorbit cu şeful cel mare. lar în seara asta am primit ordin s- 
o las baltă. Ştii bine de ce. 

— Ştiu. Pentru că orice ai face, tot la Brady Hartsfield 
ajungi. Martine Stover a fost una dintre victimele lui de la 
Complexul Municipal. Ruth Scapelli era asistentă în secţia 
unde este internat. Până şi un reporter mediocru ar pune 
toate informaţiile astea cap la cap în mai puţin de şase 
minute şi ar scoate o poveste horror. Asta ţi-a zis căpitanul 
Pedersen? 

— Asta mi-a zis. Nimeni din conducerea poliţiei nu vrea 
ca Hartsfield să revină în atenţia opiniei publice, mai cu 
seamă că este considerat incapabil să se apere. Prin 
urmare, nu poate face faţă unui proces. Da’ ce zic eu că nu 
vrea conducerea poliţiei? Nimeni de la primărie nu vrea 
asta! 

Hodges nu spune nimic. Se gândeşte intens, poate mai 
intens decât a făcut-o vreodată în toată viaţa lui. In liceu a 
auzit prima dată expresia a trece Rubiconul şi i-a priceput 
sensul fără să aibă nevoie de explicaţiile doamnei Bradley: 
a lua o hotărâre irevocabilă. Mai târziu a aflat - adesea spre 
marele lui regret - că omul ajunge de obicei nepregătit pe 


— 237 — 


malurile Rubicoanelor din viaţa lui. Dacă i-ar spune lui Pete 
că şi Barbara Robinson avea un Zappit şi a plecat de la 
şcoală şi s-a dus în Lowtown gândindu-se la sinucidere, 
atunci Pete ar trebui să îi raporteze lui Pedersen. Două 
sinucideri în care apar Zappit-uri ar putea fi considerate o 
simplă coincidenţă. Dar trei? Şi, da, slavă Domnului că 
Barbara n-a apucat să-şi ducă planul până la capăt. Insă şi 
ea s-a intersectat cu Brady Hartsfield. A fost la concertul 
trupei 'Round Here. Împreună cu Hilda Carver şi Dinah 
Scott, care au primit şi ele Zappit-uri. Dar oare poliţia ar fi 
în stare să tragă concluziile la care a ajuns el? Intrebarea 
aceasta este extrem de importantă, pentru că lui Hodges îi 
este foarte dragă Barbara Robinson şi nu vrea să-i fie 
tulburată liniştea degeaba. 

— Kermit? Mai eşti la telefon? 

— Da. Mă gândeam. Ştii dacă Ruth Scapelli a avut vreun 
musafir aseară? 

— N-am de unde să ştiu, pentru că vecinii n-au fost 
interogaţi. Moartea ei este considerată suicid, nu crimă. 

— Şi Olivia Trelawney s-a sinucis, spune Hodges. Ai uitat? 

A venit rândul lui Pete să nu răspundă. Normal că n-a 
uitat, aşa cum nu a uitat nici că a fost vorba despre o 
sinucidere asistată. Hartsfield îi instalase în computer un 
program plin de răutăţi, făcând-o să creadă că este 
bântuită de fantoma unei mame tinere ucise la Complexul 
Municipal. La depresia Oliviei Trelawney a contribuit şi 
faptul că majoritatea oamenilor din oraş ajunseseră să 
creadă că neglijenţa ei fusese în parte răspunzătoare 
pentru masacru. 

— Lui Brady i-a plăcut mereu... 

— Ştiu ce i-a plăcut, îl întrerupe Pete. Nu-i cazul să mai 
insistăm. Mai am o chestie pentru tine. Vrei s-o auzi? 

— Spune. 

— Am discutat cu Nancy Alderson în după-amiaza asta, 
pe la cinci. 

Bravo ţie Pete! îl laudă Hodges în gând. Uite că poţi să 
faci ceva mai mult decât să pontezi de venire şi de plecare 
în ultimele tale săptămâni de muncă. 


— 238 — 


— Mi-a spus că doamna Ellerton îi cumpărase fiicei sale 
un computer nou. Pentru cursurile alea online. Zice că 
aparatul este tot în cutia de la magazin, sub scara de la 
subsol. Bătrâna voia să i-l dea lui Martine luna viitoare, de 
ziua ei. 

— Cu alte cuvinte, avea planuri de viitor. Nu prea este 
portretul unei sinucigaşe, nu crezi? 

— Nu, nu prea. Trebuie să te las acum, Kerm. Mingea e în 
terenul tău. Pasează sau las-o acolo. Faci cum vrei. 

— Mulţam, Pete. lţi sunt recunoscător pentru că mi-ai 
spus toate astea. 

— Mi-e dor de vremurile de demult, zice Pete. N-am fi 
ţinut cont de nimic şi ne-am fi continuat ancheta. 

— Numai că vremurile alea s-au dus, murmură Hodges, 
frecându-se iar în locul dureros. 

— Aşa este. Ai grijă de tine. Pune mâna şi mai îngraşă-te 
puţin. 

— Am să-mi dau silinţa, spune Hodges. 

Insă vorbeşte singur. Pete a închis deja. 

Se spală pe dinţi, mai ia un analgezic şi îşi pune 
pijamaua. Se întinde în pat şi se uită fix în tavan, în 
aşteptarea somnului sau a dimineţii. Care o fi să vină mai 
întâi. 


8 


După ce s-a îmbrăcat cu hainele lui Babineau, Brady a 
avut grijă să ia şi cartela de acces a acestuia de pe birou, 
pentru că banda magnetică de pe spatele ei o transformă 
într-o cartelă de acces universală. In seara aceea, la ora 
10:30, cam tot atunci când Hodges îşi spune că s-a săturat 
de canalul meteo, o foloseşte pentru prima oară ca să intre 
în parcarea angajaţilor din spatele clădirii principale a 
spitalului. Parcarea aceasta este ticsită în timpul zilei, dar la 
ora asta Brady are o mulţime de spaţii libere la dispoziţie. 
Alege unul cât mai departe posibil de privirea 
pătrunzătoare a lămpilor cu vapori de sodiu. Dă scaunul pe 
spate şi opreşte motorul. 


— 239 — 


Aţipeşte şi se pomeneşte rătăcind printr-o ceaţă 
luminoasă, formată din amintiri izolate, singurele rămase 
din cel care a fost Felix Babineau. Simte gustul mentolat al 
rujului de pe buzele primei fete pe care a sărutat-o: 
Marjorie Patterson, la gimnaziul din Joplin, Missouri. Vede o 
minge de baschet, cu sigla VOIT, cu litere negre, care au 
început să se şteargă. Îşi simte pantalonaşii de trening uzi 
şi calzi atunci când se scapă pe el în timp ce desenează în 
spatele canapelei lui Buni, canapea care lui i se pare un 
dinozaur uriaş, acoperit cu velur verde, decolorat. 

Se pare că amintirile din copilărie dispar ultimele. 

La câteva minute după două dimineaţa, se trezeşte 
tresărind din amintirea vie a momentului când tatăl lui l-a 
pălmuit pentru că se juca cu chibriturile în podul casei. Preţ 
de o clipă, cel mai clar detaliu al acelei amintiri încă îi mai 
zăboveşte în minte: o venă care pulsează pe gâtul 
congestionat al tatălui său, chiar deasupra gulerului de la 
tricoul albastru. 

Şi apoi redevine Brady, îmbrăcat în pielea lui Babineau. 


9 


Deşi închis în rezerva 217 şi într-un trup care nu mai 
funcţionează, Brady a avut la dispoziţie luni multe în care 
să-şi facă planurile, să revizuiască aceste planuri şi să 
revizuiască revizuirile. A făcut greşeli pe parcurs (de 
exemplu, acum îi pare rău că l-a folosit pe Z-Boy ca să-i 
trimită lui Hodges mesajul ăla pe site-ul Umbrela Albastră şi 
regretă că n-a mai aşteptat înainte să o atace pe Barbara 
Robinson), însă nu s-a dat bătut şi uite-l aici, foarte aproape 
de succes. 

A repetat în minte de zeci de ori această etapă a 
operaţiunii, aşa că este plin de încredere. Cu cartela lui 
Babineau reuşeşte imediat să intre pe uşa pe care scrie 
PERSONAL ÎNTREŢINERE A. La etajele de deasupra, 
maşinăriile care asigură funcţionarea spitalului se aud ca 
un zumzet stins. Aici, la parter, zgomotul lor este ca un 
tunet neîntrerupt, iar pe culoarul pardosit cu gresie căldura 


SE 


este de-a dreptul sufocantă. Însă nu-i nimeni aici, aşa cum, 
de altfel, se şi aşteptase. Un spital nu doarme niciodată 
prea adânc, dar, în primele ore ale dimineţii, îşi permite să 
închidă ochii şi să moţăie puţin. 

Pustie este şi încăperea în care membrii personalului de 
serviciu îşi petrec pauzele, la fel şi duşul şi vestiarul de 
lângă el. Câteva dulapuri sunt încuiate cu lacăte, dar cele 
mai multe sunt deschise. Brady le încearcă pe rând şi 
verifică mărimile uniformelor până găseşte o cămaşă gri şi 
o pereche de pantaloni de lucru aproximativ pe măsura lui 
Babineau. Işi scoate hainele elegante şi scumpe ale 
doctorului şi se îmbracă cu cele ale omului de serviciu. Nu 
uită să-şi bage în buzunar flaconul cu pastile pe care l-a 
luat din baia lui Babineau. Este o mixtură puternică, folosită 
atât de bărbaţi, cât şi de femei. Într-unul din cârligele de 
lângă duşuri observă o şapcă de baseball, cu logoul echipei 
Groundhogs. Tuşa aceasta îi va conferi mai multă 
autenticitate şi va ascunde trăsăturile lui Babineau. Îşi pune 
şapca pe cap, reglează banda de la spate, trage cozorocul 
pe ochi şi se asigură că nu se mai vede niciun fir din părul 
argintiu al doctorului. 

Traversează corpul de clădire şi face la dreapta, intrând 
în spălătoria spitalului, unde nu-i numai foarte cald, ci şi 
foarte umed. Două femei de serviciu stau pe scaune din 
plastic între două rânduri de uscătoare industriale, marca 
Foshan. Amândouă dorm duse. Una dintre ele are în poala 
fustei din nailon verde o cutie cu biscuiţi în formă de 
animale. Cutia s-a răsturnat şi biscuiţii s-au împrăştiat pe 
jos. Mai încolo, dincolo de maşinile de spălat, lângă peretele 
din beton, sunt două cărucioare pentru rufe. Unul plin cu 
halate de spital, celălalt cu aşternuturi curate. Brady ia un 
teanc de halate, le pune peste cearşafurile împăturite şi 
porneşte mai departe, împingând căruţul. 

Trebuie să schimbe două ascensoare şi să treacă peste 
pasarelă ca să ajungă în Ghetou, iar pe tot acest drum nu 
vede decât patru persoane. Două asistente, care stau la o 
bârfă mică lângă uşa care dă în camera cu medicamente. 
Doi rezidenţi, care stau în camera de odihnă a medicilor, cu 


— 241 = 


ochii în ecranul unui laptop şi râzând înfundat. Niciunul 
dintre ei nu-l bagă în seamă pe omul de serviciu din tura de 
noapte, care trece pe lângă ei cu capul în piept, împingând 
un cărucior încărcat cu rufărie curată. 

Locul unde ar putea să fie observat şi, poate, recunoscut 
este postul asistentelor din mijlocul Ghetoului. Însă una 
dintre ele joacă Solitaire pe computer, iar cealaltă scrie 
ceva, cu capul sprijinit în mâna liberă. Aceasta din urmă îl 
vede cu coada ochiului şi, fără să ridice ochii, îl întreabă ce 
mai face. 

— Bine, multam de întrebare, răspunde Brady. Da’ tare-i 
frig în noaptea asta. 

— Înî. Am auzit că o să ningă. 

Atâta tot. Asistenta cască prelung şi se întoarce la 
notițele ei. 

Brady merge mai departe pe coridor şi se opreşte în 
apropierea rezervei 217. Unul dintre secretele din Ghetou 
este acela că încăperile de aici au câte două uşi fiecare: 
una pe care scrie ceva şi încă una pe care nu scrie nimic. 
Cele pe care nu scrie nimic dau în dulapuri, făcând posibilă 
completarea necesarului de aşternuturi şi alte lucruri fără a 
deranja odihna pacienţilor... ori minţile lor sărite de pe fix. 
Brady ia câteva halate, se uită repede în jur ca să se 
asigure că nu stă nimeni cu ochii la el şi se strecoară pe uşa 
aceea pe care nu scrie nimic. O clipă mai târziu, stă faţă în 
faţă cu el însuşi. Ani la rând a reuşit să-i facă pe oameni să 
creadă că Brady Hartsfield este într-adevăr o legumă, aşa 
cum îi spun angajaţii spitalului (însă numai între ei) - 
legumă, mortăciune, sau LANA: lumina-i aprinsă, dar nu-i 
nimeni acasă. Acum chiar aşa este. 

Se apleacă şi mângâie un obraz neras. Îşi trece vârful 
degetului mare peste o pleoapă închisă şi simte umflătura 
pupilei de dedesubt. Ridică o mână, o întoarce şi o aşază 
blând cu palma în sus pe pătură. Scoate flaconul cu 
medicamente din buzunarul pantalonilor Împrumutați şi 
varsă vreo şase pe palma întoarsă. Acesta este trupul meu, 
ia şi mănâncă. 

Intră pentru ultima oară în corpul acela frânt. Deja nu 


— 242 — 


mai are nevoie să folosească Zappit-ul pentru asta, cum nu 
mai trebuie nici să-şi facă probleme că Babineau ar putea 
prelua controlul asupra propriului trup şi ar fugi mâncând 
pământul de acolo. Lipsit de mintea lui Brady, Babineau 
este cel care s-a transformat într-o legumă. N-a mai rămas 
nimic în el, în afară de amintirea tricoului purtat de tatăl lui. 

Brady se uită în capul său, aidoma cuiva care aruncă o 
ultimă privire în camera de hotel unde a locuit vreme 
îndelungată. Oare a uitat ceva pe un umeraş din dulap? Sau 
un tub cu pastă de dinţi în baie? Poate un buton de cămaşă 
sub pat? 

Nu. Toate bagajele sunt făcute, iar camera este goală. 
Strânge pumnul şi îi este silă de felul în care i se mişcă 
degetele, de parcă articulațiile ar fi umplute cu clei. 
Deschide gura, ridică pastilele la nivelul ei şi le aruncă 
înăuntru. Le mestecă. Sunt amare. În acest timp, Babineau 
s-a prăbuşit moale pe podea. Brady înghite o dată. Şi încă o 
dată. Gata. A terminat. Închide ochii. Când îi deschide, 
primul lucru pe care îl vede este perechea de papuci de sub 
pat. Perechea de papuci pe care Brady Hartsfield nu o va 
mai purta niciodată. 

Îl ridică pe Babineau în picioare, se scutură de praf şi se 
mai uită o dată la trupul care i-a fost vehicul vreme de 
aproape treizeci de ani. Trupul acela care nu i-a mai fost de 
niciun folos din clipa când a fost lovit în cap în Sala Mingo, 
chiar atunci când voia să detoneze dispozitivul exploziv 
prins cu bandă adezivă de fundul scaunului lui cu rotile. 
Odinioară s-ar fi temut ca nu cumva gestul acesta drastic 
să se întoarcă împotriva lui. S-ar fi temut că atât conştiinţa 
lui, cât şi toate planurile măreţe pe care şi le făcuse vor 
muri împreună cu acest trup. Dar nu se mai teme. Cordonul 
ombilical a fost retezat. A trecut Rubiconul. 

Adio, Brady, îşi spune el, mi-a părut bine de cunoştinţă! 

Când trece acum cu căruciorul pe lângă postul 
asistentelor, vede că a dispărut cea care juca Solitaire. 
Probabil s-a dus la toaletă. Cealaltă a adormit cu capul pe 
foile pe care scria notițe. 


Sica 


10 


S-a făcut deja patru fără un sfert şi mai are încă foarte 
multă treabă. 

După ce şi-a pus din nou hainele lui Babineau, Brady 
pleacă din spital tot pe unde a intrat şi porneşte cu maşina 
către Sugar Heights. Pentru că amortizorul improvizat de Z- 
Boy este kaput, iar zgomotul real al unui foc de armă 
probabil că nu va trece neobservat în acest cartier 
simandicos (unde gaborii amatori ai firmei de securitate 
Vigilant sunt pretutindeni), face o oprire la Valley Plaza, 
care se află chiar pe drumul lui. Se uită bine prin parcare 
după vreo maşină de poliţie, nu vede niciuna, aşa că merge 
mai departe până în spatele magazinului de decoraţiuni 
interioare. 

Cerule, tare bine e afară, la aer! A/ dracu’ de bine! 

lese din maşină şi trage adânc în piept aerul rece al 
iernii. Din mers, înfăşoară mâneca paltonului elegant al lui 
Babineau în jurul ţevii scurte a pistolului de calibru .32. 
Caşmirul gros nu va fi la fel de eficient ca amortizorul lui Z- 
Boy şi ştie că îşi asumă un risc, dar nu unul prea mare. Nu 
va trage decât o singură dată. Ridică ochii spre cer ca să 
vadă stelele, însă le-au acoperit norii. Nu-i nimic, vor mai fi 
şi alte nopţi. Multe. Poate chiar mii. La urma urmei, nu-i 
obligat să rămână în corpul lui Babineau. 

Ţinteşte şi trage. În parbrizul BMW-ului apare o gaură 
mică şi rotundă. Urmează un alt risc, pentru că va trebui să 
conducă până în Sugar Heights cu o gaură de glonţ în 
geam, chiar deasupra volanului. Numai că, la ora aceasta 
din noapte, străzile din suburbii sunt mai pustii ca oricând, 
iar poliţiştii moţăie pe undeva, la căldurică. 

De două ori vede faruri în spate şi îşi ţine speriat 
respiraţia, însă de ambele dăţi maşinile îl depăşesc fără să 
încetinească. Aerul de ianuarie pătrunde prin gaura din 
parbriz, cu un şuier ascuţit. Brady ajunge fără incidente 
înapoi, la vila opulentă a lui Babineau. Acum nu mai este 
nevoie să tasteze codul în sistemul de alarmă; poarta 
electrică se deschide pe baza recunoaşterii faciale. Ajunge 


— 244 — 


la capătul aleii, intră pe peluza acoperită cu zăpadă, se 
zdruncină o dată, retează o tufă şi opreşte. 

Acăsică, am ajuns acăsică, tra-la-la-la-la. 

Singura problemă este că a uitat să ia cu el un cuţit. 
Desigur că ar găsi unul în casă, pentru că mai are ceva 
treabă înăuntru, numai că nu vrea să facă două drumuri. 
Mai are mult de mers şi abia aşteaptă să pornească la 
drum. Deschide torpedoul din centru şi scotoceşte prin el. 
Cu siguranţă că un fiţos ca Babineau ar ţine acolo diverse 
articole de igienă - chiar şi un cleşte de unghii ar fi util... 
Numai că nu-i nimic. Încearcă şi în celălalt compartiment 
din bordul maşinii. Şi uite că, în mapa cu documentele 
BMW-ului (mapă din piele, fireşte), descoperă un card de 
asigurare de la Allstate. Cârdul este laminat în folie de 
plastic. Va trebui să se mulţumească cu atât. 

Brady  suflecă mânecile paltonului şi cămăşii lui 
Babineau, după care îşi taie braţul cu muchia cardului. Nu 
reuşeşte să obţină decât o zgârietură superficială. Mai 
încearcă o dată, strângând din dinţi şi apăsând cu mai 
multă putere. Acum pielea se crapă şi ţâşneşte sângele. 
lese din maşină cu braţul ridicat, apoi se apleacă înăuntru. 
Lasă să curgă câţiva stropi pe scaun şi pe partea de jos a 
volanului. Nu mulţi, dar nici nu-i nevoie de prea mulţi. Mai 
cu seamă când se va face legătura cu gaura de glonţ din 
parbriz. 

Urcă  săltând treptele  verandei, fiecare  ţopăială 
provocându-i câte un mic orgasm. Cora zace sub cuierul din 
hol, moartă de-a binelea. Al-Bibliotecă încă doarme pe 
canapea. Brady îl scutură. Când Al începe să mormăie 
înfundat, îl apucă de umeri şi îl trânteşte pe podea. Al 
mijeşte ochii. 

— Ha? Şe-i? 

Privirea lui este buimăcită, însă nu complet inertă. 
Probabil că nu a mai rămas nici urmă din Al Brooks în capul 
acela pustiit, însă a mai rămas o firimitură din acel alter 
ego creat de Brady. Şi este suficientă. 

— Hei, salutare, Z-Boy! spune Brady, ghemuindu-se 
lângă el. 


— 245 — 


— Sal'tare! croncăne Z-Boy, încercând din răsputeri să se 
ridice în capul oaselor. Sal'tare, dom’ doctor Z! Păzesc 
casa, aşa cum mi-ai zis matale. Femeia aia de mai poa' să 
meargă stă mereu cu Zappit-ul în mână. O văz din garajul 
de peste drum. 

— Nu mai trebuie să faci asta. 

— Nu? Da' unde suntem acu'? 

— Acasă la mine, spune Brady. Mi-ai ucis soţia. 

Z-Boy cască gura la bărbatul cu păr alb şi palton elegant. 
Respirația îi miroase a ghenă, dar Brady nu se fereşte din 
calea ei. Treptat, chipul lui Z-Boy începe să se 
mototolească. Când te uiţi la el, parcă ai vedea un accident 
de maşină cu încetinitorul. 

— Ucis?... n-am făcut aşa ceva! 

— Ba da. 

— Ba nu! Niciodată! 

— Şi totuşi ai făcut-o. Însă doar pentru că eu ţi-am cerut 
s-o faci. 

— Eşti sigur? Că eu nu mai ţin minte. 

Brady pune mâna pe umărul lui. 

— N-a fost vina ta. Ai fost hipnotizat. 

Z-Boy se luminează la faţă. 

— De peştii ăia! 

— Da, de peştii ăia. Şi, cât timp ai fost sub hipnoză, eu ți- 
am cerut să o omori pe doamna Babineau. 

Z-Boy se uită la el cu îndoială şi mâhnire. 

— Dacă am făcut-o, n-a fost vina mea. Am fost 
hipnotizat. Nu-mi aduc aminte de nimic. 

— la asta. 

Brady îi dă pistolul. Z-Boy îl ridică până în faţa ochilor şi 
se uită încruntat la el, ca la un artefact ciudat. 

— Pune-l în buzunar şi dă-mi cheile de la maşină. 

Cu un aer absent, Z-Boy pune arma în buzunarul de la 
pantaloni. Brady face un pas înapoi, pentru că se aşteaptă 
ca pistolul să se descarce şi să facă o gaură în piciorul 
bietului prostănac. Z-Boy îi întinde cheile. Brady le pune în 
buzunar, se ridică şi dă să plece. 

— Unde te duci, Dr. Z? 


— 246 — 


— Nu lipsesc mult. De ce nu stai pe canapea până mă 
întorc? 

— Am să stau pe canapea până te întorci, spune Z-Boy. 

— Bună idee! 

Brady intră în biroul doctorului Babineau. Unul dintre 
pereţi pare a fi un altar dedicat în întregime orgoliului 
nemăsurat al proprietarului vilei. Este înţesat cu fotografii 
înrămate, printre care şi una în care un mai tânăr Felix 
Babineau dă mâna cu al doilea preşedinte Bush, amândoi 
rânjind ca nişte idioţi. Pe Brady nu-l interesează pozele 
alea: le-a văzut de multe ori de-a lungul lunilor în care 
învăţa cum să se acomodeze în alt trup, luni pe care le 
consideră un fel de şcoală de şoferi. Nu-l interesează nici 
computerul de pe birou, ci laptopul MacBook Air de pe 
bufet. II deschide şi tastează parola lui Babineau, care se 
întâmplă să fie chiar CEREBELLIN. 

— Medicamentul tău e de căcat, spune Brady ecranului. 

De fapt, nu-i tocmai sigur de asta, însă aşa vrea să 
creadă. 

Degetele lui aleargă pe tastatură cu viteza aceea pe care 
ţi-o dă doar practica îndelungată şi de care Babineau ar fi 
fost incapabil. După câteva secunde apare un program 
ascuns, unul instalat chiar de Brady, în timpul unei vizite 
anterioare în capul bunului doctor. Programul se numeşte 
LA PESCUIT. Mai tastează ceva şi programul intră în 
legătură cu amplificatorul din vizuina lui Freddi Linklatter. 

LUCREZ, îl anunţă ecranul. Şi imediat: 3 GĂSITE. 

A găsit trei! Deja! 

Brady este încântat, dar nu foarte surprins, cu toate că 
încă nu s-a făcut dimineaţă. Orice oraş are insomniacii lui, 
iar în acest oraş se află şi aceia care au primit Zappit-uri 
gratuite de pe site-ul badconcert.com. Ce altă modalitate 
mai bună de a-ţi petrece orele fără somn până la ivirea 
zorilor dacă nu jucându-te pe o tabletă? Şi, înainte să te 
apuci de Solitaire sau de Angry Birds, ce-ar fi să vezi dacă 
poţi descoperi câțiva  peştişori roz în programul 
demonstrativ al jocului „La pescuit” şi să-i atingi - că, cine 
ştie, poate se vor transforma în numere? Combinația 


— 247 — 


corectă a acestora îţi va aduce premii, fireşte. Numai că, la 
patru dimineaţa, poate că nu aceasta este motivaţia 
principală. De obicei, ora patru dimineaţa este o oră foarte 
tristă dacă se întâmplă să fii treaz. Pentru că atunci îşi fac 
apariţia gândurile negre şi ideile pesimiste, iar programul 
demonstrativ ţi le alină. Şi te face dependent. Al Brooks a 
ştiut asta înainte să devină Z-Boy; Brady şi-a dat seama de 
cum l-a văzut. O coincidenţă norocoasă, însă tot ce a făcut 
Brady de atunci încoace - tot ce a pregătit el - nu este o 
coincidenţă, ci este rezultatul unui plan laborios, întocmit 
cu multă grijă în închisoarea rezervei de spital şi a trupului 
său nărulit. 

Închide laptopul, şi-l vâră sub braţ şi se îndreaptă spre 
uşă. În prag îi vine o idee şi se întoarce la biroul lui 
Babineau. Deschide sertarul din mijloc şi descoperă acolo 
exact ce caută, nici măcar nu trebuie să scotocească. Când 
te loveşte norocul, te loveşte nu glumă. 

Brady se întoarce în living. Z-Boy stă pe canapea, cu 
bărbia în piept, umerii gârboviţi, mâinile atârnate fără vlagă 
între genunchi. Pare cumplit de obosit. 

— Trebuie să plec acum, spune Brady. 

— Unde? 

— Nu-i treaba ta. 

— Nu-i treaba mea. 

— Corect. Tu ar trebui să te culci la loc. 

— Pe canapea? 

— Într-unul dintre dormitoarele de la etaj. Dar, mai întâi, 
ai altceva de făcut. 

Şi îi dă lui Z-Boy carioca pe care a luat-o din biroul lui 
Babineau. 

— Pune-ţi semnătura aici, Z-Boy, la fel cum ai făcut şi în 
casa doamnei Ellerton. 

— Ştiu că trăiau amândouă când mă uitam la ele din 
garaj, da' poate că au murit până acum. 

— Probabil, da. 

— Nu le-am omorât şi pe ele, nu? Pentru că parcă ţin 
minte că am intrat în baie. Şi am desenat un Z acolo. 

— Nu, nici vo... 


— 248 — 


— Am căutat Zappit-ul, aşa cum mi-ai zis tu. Ştiu precis 
asta. L-am căutat mult, da’ nu l-am găsit nicăieri. Cred că l- 
o fi aruncat. 

— Nu mai contează. Tu nu uita să te semnezi, bine? În cel 
puţin zece locuri. 

Se gândeşte mai bine şi adaugă: 

— Mai ştii să numeri până la zece? 

— Unu... doi... trei... 

Brady se uită la Rolexul lui Babineau. Patru şi un sfert. 
Activitatea din Ghetou începe la ora cinci. Ce mai zboară 
timpul. 

— Bravo! Pune-ţi semnătura în cel puţin zece locuri. 
După aia poţi să te culci. 

— Bine. Am să-mi pun semnătura în cel puţin zece locuri 
şi după aia pot să mă culc şi după aia o să mă duc la casa 
aia pe care mi-ai zis s-o supraveghez. Sau nu mai trebuie, 
dacă tot au murit? 

— Nu mai trebuie. Haide să facem recapitularea, da? 
Cine a ucis-o pe soţia mea? 

— Eu, da' nu din vina mea. Eram hipnotizat şi nici nu-mi 
mai aduc aminte ce-am făcut, răspunde Z-Boy, începând să 
plângă. Ai să te mai întorci, Dr. Z? 

Brady zâmbeşte, dezvelind proteza dentară extrem de 
albă şi, mai ales, extrem de scumpă a lui Felix Babineau. 

— Desigur. 

Numai că priveşte în sus şi la stânga atunci când rosteşte 
acest cuvânt. 

Se uită la bătrânul care se târâie până la uriaşa plasmă 
(care strigă din toate puterile „Uitaţi-vă la mine câţi bani 
am de-mi permit aşa ceva!”) instalată pe perete şi 
desenează un Z mare pe ecran. Nu-i absolut necesară 
chestia cu „Z”-urile desenate peste tot, dar lui Brady i se 
pare o mişcare inteligentă, mai cu seamă pentru momentul 
acela când poliţiştii îl vor întreba pe Al-Bibliotecă cum îl 
cheamă şi el va răspunde că numele lui este Z-Boy. Încă un 
filigran în plus pe o bijuterie superbă. 

Brady sare din nou peste cadavrul Corei Babineau şi 
ajunge la uşa de la intrare. Coboară ţopăind treptele 


=p 


verandei şi face câteva mişcări de dans atunci când ajunge 
jos, pocnind vesel din degetele lui Babineau. Il cam doare, 
probabil de la o artrită incipientă. Şi ce dacă? Brady 
cunoaşte durerea adevărată, care nici măcar nu se poate 
compara cu câteva junghiuri în falangele astea bătrâne. 

Merge repede până la Chevroletul-Malibu al lui Al. Un jeg 
de maşină, faţă de BMW-ul răposatului doctor Babineau. 
Insă îl va duce la destinaţie şi asta contează. Porneşte 
motorul şi se strâmbă furios când din difuzorul de la bord 
începe să se reverse muzică din aia clasică, de toată jena. 
Caută postul BAM-100 şi dă peste nişte cântece ale trupei 
Black Sabbath, de pe vremea când Ozzy era foarte tare. 
Aruncă o ultimă privire la BMW-ul parcat şui pe peluză şi 
porneşte la drum. 

Mai e mult până departe şi mai are de pus la punct un 
ultim detaliu - cireaşa de pe tort. Nu are nevoie de ajutorul 
lui Freddi Linklatter, ci doar de laptopul lui Babineau. A 
scăpat din lesă. 

Este liber. 


11 


Cam tot atunci când Z-Boy demonstrează că încă mai 
ştie să numere până la zece, genele năclăite de sânge ale 
lui Freddi Linklatter se dezlipesc de obrajii ei la fel de 
năclăiţi de sânge. Se pomeneşte că se uită într-un ochi 
căprui, larg deschis. Are nevoie de câteva secunde foarte 
lungi ca să-şi dea seama că nu-i un ochi, ci doar o inserţie a 
unei bucăţi de lemn care seamănă cu un ochi. Zace pe 
podea şi are cea mai cumplită mahmureală din toată viaţa 
ei, mai rea chiar decât aia pe care a avut-o după 
petrecerea apocaliptică pe care a dat-o când a împlinit 
douăzeci şi unu de ani, când a combinat metamfetamină cu 
rom ieftin şi cola. După acel experiment şi-a zis că a avut 
noroc că n-a murit. Acum regretă, pentru că ce simte în 
momentul acesta este cu mult, mult mai rău. N-o doare 
doar capul; este ferm convinsă că Marshawn Lynch“ s-a 


4 Marshawn Terrell Lynch - jucător profesionist de fotbal american 
— 250 — 


antrenat, făcând placaje pe pieptul ei. 

Le cere mâinilor să se mişte şi ele îi ascultă în silă 
porunca. Îşi propteşte palmele pe podea şi se împinge în 
ele. Se ridică - doar trupul, pentru că tricoul de deasupra 
rămâne lipit de balta de pe jos, care arată a sânge, dar 
duhneşte suspect de tare a scotch. Deci asta a băut. A băut 
până n-a mai ştiut de capul ei, s-a împiedicat şi a căzut de- 
a-n picioarelea. Şi s-a bugşit la cap. Dumnezeule, cât de mult 
a băut? 

Nu. N-a fost aşa, îşi spune ea. Ai primit o vizită. Şi tu ştii 
foarte bine cine a fost. _ 

Este vorba despre o simplă deducție. In ultima vreme, nu 
a avut decât doi musafiri - tipii ăia cu „Z”. lar ăla cu 
hanoracul peticit n-a mai trecut de destul timp pe la ea. 

Încearcă să se ridice în picioare, însă nu reuşeşte din 
prima. Aşa cum nici să respire ca lumea nu prea reuşeşte. 
Dacă vrea să inspire mai profund, o înjunghie ceva foarte 
tare deasupra sânului stâng. Parcă i-a intrat ceva acolo. 

Sticla? 

O învârteam, în timp ce îl aşteptam să apară. Ca să-mi 
dea ultima plată şi să iasă dracu' din viaţa mea. 

— M-a împuşcat, croncăne ea. Bulangiul ăla de Dr. Z m-a 
împuşcat. 

Ajunge cu greu până la baie şi nu-i vine să creadă ce 
vede în oglindă: obrazul stâng este plin de sânge şi are o 
tăietură la tâmplă care de asemenea sângerează. Dar asta 
nu-i totul. Tricoul este îmbibat de sânge - probabil din rana 
de la cap, speră ea. Ştie că rănile la cap sângerează al 
dracu' de tare. Dar uite că mai are o gaură rotundă şi 
neagră în buzunarul stâng. Da, a împuşcat-o. Acum îşi 
aminteşte că a auzit bubuitura şi a simţit miros de ars. 
După care şi-a pierdut cunoştinţa. 

Continuând să gâfâie, îşi bagă degetele nesigure în 
buzunarul de la piept şi îşi scoate pachetul de Marlboro 
Lights. În centrul literei M este o gaură făcută de glonţ. 
Aruncă ţigările în chiuvetă, îşi descheie cu mare greutate 
nasturii de la tricou şi îl lasă să cadă pe podea. Duhoarea 


(n.tr.). 
— 251 — 


de scotch se simte mai tare acum. Tricoul de dedesubt este 
kaki, cu buzunare mari şi cu clape. Când vrea să ia sticla 
din buzunarul stâng, scoate un fel de mieunat stins de 
durere - doar de atât este în stare fără să încerce să respire 
mai profund -, dar imediat junghiul din piept parcă se mai 
diminuează puţin. Glonţul a trecut şi prin sticla plată, iar 
colţurile de lângă piept sunt pline de sânge. Aruncă şi sticla 
distrusă peste ţigări şi începe să-şi descheie nasturii de la 
tricoul kaki. Durează mai mult, dar îl dovedeşte şi pe 
acesta. Sub el poartă un tricou cu însemnele echipei de 
baseball American Giants. Tot cu buzunar. Bagă mâna în el 
şi scoate o cutie cu dropsuri mentolate. Şi aceasta a fost 
găurită de glonţ. Ultimul tricou nu are nasturi, aşa că îşi 
introduce degetul mic în gaura din buzunar şi trage. Tricoul 
se sfâşie. Acum îşi poate privi în oglindă trupul dezbrăcat, 
acoperit cu stropi de sânge. 

Deasupra anemicului sân din partea stângă se vede o 
gaură în care este ceva negru. Seamănă cu un gândac 
mort. Îşi rupe mai mult tricoul în zona aceea, bagă două 
degete înăuntru şi apucă gândacul. II mişcă aşa cum se 
face cu un dinte care stă să cadă. 

— Auu... auuuu... auuuu, FUTU-I... 

Şi reuşeşte să-l scoată. Numai că nu-i gândac. Ci un 
glonţ. Se uită lung la el, după care îl aruncă în chiuvetă, 
alături de ţigări şi sticlă. Cu toate că o doare cumplit capul 
şi pieptul îi zvâcneşte îngrozitor de tare, Freddi îşi dă 
seama ce noroc chior a avut. Sigur, a fost un pistol mic; 
însă a tras de foarte aproape şi şi-ar fi putut face treaba, 
dacă nu ar fi trecut mai întâi prin pachetul de ţigări, apoi 
prin sticla plată - care fusese adevăratul obstacol -, apoi 
prin cutia cu dropsuri şi abia după aceea a intrat în ea. Cât 
de aproape de inimă? Doi centimetri? Mai puţin? 

Simte un junghi în stomac şi îi vine să vomite. Dar se va 
abţine, trebuie să se abţină. Altminteri, gaura din piept va 
începe din nou să sângereze. Însă nu ăsta-i motivul cel mai 
important. Îi va exploda capul. Asta este cel mai important 
motiv. 

Respiră mai uşor acum, după ce a scos sticla metalică, cu 


— 252 — 


colţuri ascuţite - sticlă salvatoare, de altfel. Se târăşte 
înapoi în living şi rămâne cu ochii la balta de sânge şi 
scotch de pe jos. Dacă el s-ar fi aplecat şi ar fi lipit ţeava 
pistolului de ceafa ei... doar ca să fie sigur... 

Freddi închide ochii şi face eforturi să-şi păstreze 
luciditatea, ameninţată de valurile de slăbiciune şi greață 
care o străbat. Când se simte puţin mai bine, se aşază 
foarte încet pe un scaun. La fel cum s-ar aşeza o babă cu 
dureri de şale, îşi zice ea. Se uită la tavan. Şi acum? 

Primul ei gând este să sune la urgenţe, să cheme o 
ambulanţă şi să se ducă la spital, dar ce să le spună? Că i-a 
bătut la uşă un individ care pretindea că-i mormon sau 
martor al lui lehova? Şi că, atunci când i-a deschis, a 
împuşcat-o? De ce să o fi împuşcat? In ce scop? Şi de ce ea 
- o femeie singură - s-a apucat să deschidă uşa unui străin 
la ora zece şi jumătate noaptea? 

Dar asta nu-i tot. Va veni şi poliţia. lar în dormitor are 
vreo treizeci de grame de canabis şi o porţie de cocaină. Ar 
putea să scape de rahaturile astea, dar cum rămâne cu 
rahaturile din camera cu computere? Acolo sunt instalate 
cel puţin şase programe de hacking, plus o tonă de 
aparatură extrem de scumpă pe care nu poate spune că ar 
fi cumpărat-o. lar copoii vor dori să ştie dacă, din 
întâmplare, doamnă Linklatter, bărbatul care v-a împuşcat 
nu are cumva vreo legătură cu respectivele echipamente 
electronice. Poate că el vi le-a cumpărat şi dumneavoastră 
îi datoraţi bani? Poate că, împreună cu el, furaţi numere de 
carduri bancare şi alte informaţii personale? Precis că vor 
observa şi amplificatorul, care clipeşte ca aparatele de 
jocuri mecanice din Las Vegas, transmițând semnale prin 
Wi-Fi, livrând câte un virus mârşav de fiecare dată când 
descoperă câte un Zappit activ. 

Ce-i ăsta, doamnă Linklatter? Ce anume face? 

Şi ce-o să le răspundă? 

Se uită în jur, sperând că va vedea plicul cu bani pe jos, 
lângă sofa. Dar fireşte că l-a luat cu el. Şi nici nu are de 
unde să ştie că au fost bani acolo, poate că îl umpluse cu 
ziare tăiate pe dimensiunile bancnotelor. lar ea este aici, 


— 253 — 


este împuşcată, s-a lovit la cap (dă, Doamne, să nu fie ceva 
mai grav) şi e lefteră. Ce să facă? 

să închidă amplificatorul, ăsta-i primul lucru. În Dr. Za 
intrat Brady Hartsfield, iar Brady Hartsfield este un om tare, 
tare rău şi periculos. Indiferent ce o face amplificatorul ăla 
nu are cum să fie de bine. Plus că oricum ea avea de gând 
să-l oprească, nu? Nu-i este prea limpede, dar parcă ăsta 
fusese planul. Da? intenţiona să-l oprească şi să plece 
dracului de acolo. Nu are plicul cu banii care ar fi ajutat-o 
să-şi cumpere bilet de avion, dar, chiar dacă-i mână-spartă 
din fire, tot a reuşit să pună câteva mii la bancă, iar banca 
deschide la nouă. Şi mai are şi cardul. Prin urmare, uite ce 
o să facă: o să oprească amplificatorul, sugrumând din faşă 
site-ul ăla sinistru care se cheamă zeetheend.com, şi o să-şi 
ia tălpăşiţa din localitate. Însă nu cu avionul - în ultimii ani, 
măsurile de securitate din aeroporturi au atins culmi 
nebănuite - ci se va urca în oricare autobuz sau tren cu 
destinaţia vest. Nu că-i o idee bună? 

Tocmai ce se îndreaptă (destul de greoi) spre uşa de la 
camera cu computere, când îşi dă seama de ce aceasta NU 
este o idee bună. Brady a plecat, însă nu ar fi făcut-o dacă 
nu şi-ar fi putut monitoriza proiectul de la distanţă, mai cu 
seamă activitatea amplificatorului. lar ăsta-i cel mai uşor 
lucru din lume. Brady se pricepe foarte bine la computere - 
de fapt, e genial, deşi ei nu-i convine să recunoască asta - 
şi cu siguranţă că şi-a lăsat o cale de acces în programele 
ei. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că le va putea verifica 
oricând i se năzare. Nu are nevoie decât de un laptop. lar 
dacă ea va închide porcăria asta, el va prinde de veste şi va 
şti că ea nu a murit. 

Şi se va întoarce. 

— În cazul ăsta, ce să fac? şopteşte Freddi. 

Dârdâind - al naibii de frig e iarna în apartamentul ăsta! 
-, îşi târăşte picioarele până la fereastră şi priveşte la 
noaptea de afară. 

— Ce să fac? 


12 
— 254 — 


Hodges îl visează pe Bowser, cățelul năbădăios, de rasă 
incertă, pe care l-a avut în copilărie. În ciuda lacrimilor şi a 
protestelor lui Hodges, tatăl lui l-a dus pe Bowser la 
veterinar şi l-a eutanasiat, din cauză că-l muşcase atât de 
tare pe băiatul care le aducea ziarul, încât a avut nevoie de 
copci. În visul acesta, Bowser îl muşcă pe e/, îl muşcă de 
burtă. Nu vrea să-şi descleşteze colții nici măcar atunci 
când foarte tânărul Bill Hodges îi oferă cea mai delicioasă 
recompensă. lar durerea este atroce. Sună cineva la uşă şi 
el spune: A venit băiatul cu ziarele, du-te şi muşcă-l pe el, 
pe el ar trebui să-l muşti. 

Însă, în timp ce revine din vis în lumea reală, îşi dă 
seama că nu soneria se aude, ci telefonul de lângă pat. 
Telefonul fix. Bâjbâie după receptor, îl scapă din mână, îl 
găseşte pe pilotă şi reuşeşte să mormăie un „alo” înfundat. 

— Mi-am imaginat că ţi-ai închis mobilul, spune Pete 
Huntley. 

Tonul fostului său partener este însufleţit şi bizar de 
vesel. Hodges mijeşte ochii spre ceasul de pe noptieră, dar 
nu vede cifrele. Le ascunde flaconul cu analgezice, deja pe 
jumătate gol. lisuse Hristoase, câte o fi luat ieri? 

— Nici asta nu ştiu să fac. 

Hodges încearcă să se ridice în capul oaselor. Nu-i vine 
să creadă că durerea s-a făcut atât de puternică într-un 
timp atât de scurt. Parcă ar aştepta să fie identificată 
înainte de a-l ataca cu toată forţa. 

— Măi, Kerm, mai ieşi şi tu din casă, mai vorbeşte cu 
oamenii! Fă şi tu ceva cu viaţa ta! 

Cam târziu pentru asta, îşi spune el, aşezându-se pe 
marginea patului. 

— Spune-mi şi mie ce te-a apucat să mă suni la... 

Dă la o parte flaconul cu medicamente. 

— La şapte fără douăzeci dimineaţa? 

— Trebuia neapărat să-ţi dau cea mai tare veste din câte 
ai primit tu vreodată, spune Pete. A murit Brady Hartsfield. 
L-a găsit o asistentă la începutul turei de dimineaţă. 

Hodges sare în picioare. Durerea este cumplită, dar abia 
dacă o mai simte. 


— 255 — 


— Ce? Cum? 

— I se va face autopsia în cursul zilei de azi, dar doctorul 
care l-a examinat înclină să creadă că s-a sinucis. Are pe 
limbă şi pe gingii nişte reziduuri provenite de la ceva. 
Doctorul de gardă a luat o mostră şi un tip de la morgă îi 
mai ia chiar acum alta. Au de gând să facă analizele cât se 
poate de repede, pentru că Hartsfield a fost o vedetă. 

— S-a sinucis, repetă Hodges, trecându-şi degetele prin 
părul şi aşa vâlvoi. 

Vestea este clară, însă el nu-i în stare s-o priceapă. 

— S-a sinucis? 

— Ce te miri? Doar a fost mereu un fan al sinuciderilor, 
spune Pete. Parcă tu l-ai numit aşa şi nu doar o dată. 

— Da, dar... 

Dar ce? Pete are dreptate. Brady a fost un fan al 
sinuciderilor - şi nu doar al sinuciderilor altora. Se pregătise 
să moară în 2009, la Târgul de Joburi de la Complexul 
Municipal. Şi un an mai târziu, intrase în Sala Mingo pe un 
scaun cu rotile de care ataşase aproape un kilogram de 
exploziv artizanal. Ceea ce ar fi însemnat că el ar fi fost 
centrul exploziei. Numai că toate astea s-au întâmplat 
atunci şi acum situaţia este cu totul alta. Nu-i aşa? 

— Dar ce? 

— Nu ştiu, răspunde cu sinceritate Hodges. 

— Ei, uite că eu ştiu. În cele din urmă a găsit o 
modalitate prin care s-o facă. Foarte simplu. In orice caz, 
dacă te-ai gândit că ar fi fost cumva implicat în morţile lui 
Ellerton, Stover şi Scapelli - şi trebuie să-ţi mărturisesc că 
ai reuşit să mă convingi şi pe mine de asta -, acum este 
momentul să nu-ţi mai faci griji. A crăpat, şi-a dat duhul, a 
dat colţul, a dat în primire. Şi noi toţi strigăm hip-hip-uraaa! 

— Scuze, Pete, trebuie să rumeg puţin vestea asta pe 
care mi-ai dat-o. 

— Mi se pare normal, zice Pete. Aveţi un trecut comun 
foarte zbuciumat. Oricum, eu trebuie s-o anunţ pe Izzy. Să- 
şi înceapă ziua cu dreptul. 

— Ai să mă suni când vă vin analizele de la laborator? Să- 
mi zici şi mie ce dracu' a înghiţit? 


— 256 — 


— Fii convins că am s-o fac. Până atunci, sayonara, 
Domnule Mercedes! Corect? 

— Corect. 

Hodges pune receptorul în furcă, se duce la bucătărie şi 
pune pe foc ibricul. Işi va face o cafea. Ar trebui să-şi facă 
ceai, deoarece cafeaua îi arde ca naiba măruntaiele 
suferinde, dar acum nu-i mai pasă. Şi nici nu va mai lua 
pastile. Cel puţin o vreme. Trebuie să aibă capul cât mai 
limpede posibil. 

Scoate mobilul din încărcător şi o sună pe Holly. Îi 
răspunde imediat şi el se întreabă în treacăt la ce oră s-o 
trezi. La cinci? Mai devreme chiar? Însă poate că există 
întrebări la care nu trebuie să cauţi răspuns. Îi spune cea 
aflat de la Pete şi, pentru prima oară de când o cunoaşte el 
pe Holly Gibney, aceasta nu mai încearcă să-şi tempereze 
exprimarea. 

— Ce puii mei te-a apucat de faci mişto de mine? 

— Aş face mişto dacă a făcut şi Pete mişto de mine, ceea 
ce nu cred. Cheful de bancuri îl apucă mai spre seară şi nici 
atunci nu dă dovadă de cine ştie ce talent. 

Urmează câteva clipe de tăcere, după care Holly îl 
întreabă: 

— Tu crezi? 

— Că-i mort? Da, cred. Nu se poate pune problema 
vreunei confuzii. Că s-a sinucis? Asta mie mi se pare... 

Caută expresia potrivită, nu o găseşte, aşa că repetă ce i- 
a spus fostului său partener cu doar cinci minute mai 
devreme: 

— Nu ştiu. 

— S-a terminat? 

— Poate că nu. 

— La fel cred şi eu. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu 
Zappit-urile după ce a dat faliment compania. Nu pricep ce 
legătură a existat între Brady Hartsfield şi gadgeturile 
astea, dar sunt mult prea multe indiciile care duc la el. Şi la 
concertul unde a vrut să detoneze bomba aia. 

— Ştiu. 

Din nou Hodges îşi imaginează un păianjen mare, un 


— 257 — 


păianjen plin cu venin, în mijlocul pânzei pe care el a țesut- 
o. Numai că acum păianjenul este mort. 

Şi toţi strigăm hip-hip-ura, îşi spune el. 

— Holly, poţi să ajungi la spital la ora când soţii Robinson 
o vor lua pe Barbara? 

— Sigur că pot. 

Face o pauză şi adaugă: 

— Şi mi-ar face mare plăcere. Am s-o sun pe Tanya s-o 
întreb dacă n-o deranjează, dar sunt convinsă că totul va fi 
în ordine. De ce? 

— Vreau să-i arăţi lui Barb nişte poze. Cinci cu nişte tipi 
albi şi în vârstă, îmbrăcaţi la costum. A şasea, cu doctorul 
Felix Babineau. 

— Tu crezi că Myron Zakim era doctorul lui Hartsfield? Că 
el le-a dat Zappit-urile alea Barbarei şi Hildei? 

— Deocamdată este doar o bănuială. 

Hodges face pe modestul. Este puţin mai mult decât o 
simplă bănuială. Babineau i-a spus o poveste cusută cu aţă 
albă doar ca să-l împiedice să intre în rezerva lui Brady. Și 
mai că i s-a suit sângele la cap atunci când Hodges l-a 
întrebat dacă se simte bine. lar Norma Wilmer susţine că 
doctorul făcea experimente neautorizate pe Brady. Pe 
Babineau trebuie să-l anchetezi, i-a spus ea când s-au 
întâlnit la „Oaia neagră”. Să-/ vări în necaz. Te provoc. Nu-i 
cine ştie ce provocare dacă te gândeşti că este adresată 
unui om care poate mai are doar câteva luni de trăit. 

— În regulă. Îţi respect bănuielile, Bill. Şi sunt sigură că 
voi găsi pe vreo pagină de socializare o fotografie cu 
doctorul Babineau de la unul dintre evenimentele caritabile 
organizate în beneficiul spitalului. 

— Bine. Acum, mai spune-mi o dată cum îl cheamă pe 
tipul care a gestionat falimentul companiei. 

— Todd Schneider. Nu uita să-l suni la opt şi jumătate. 
Dacă eu am să mai stau cu familia Robinson, înseamnă că 
am să ajung mai târziu la birou. Dar îl aduc şi pe Jerome cu 
mine. 

— Bravo! Ai numărul lui Schneider? 

— ŢI l-am trimis prin e-mail. N-ai uitat cum să-ţi accesezi 


— 258 — 


poşta electronică, nu? 

— Am cancer, Holly, nu Alzheimer. 

— Să nuuiţi nici că astăzi este ultima zi. 

Cum să uite? O să-l bage în spitalul în care a murit Brady 
şi ce va fi va fi. Hodges nu va mai reuşi să rezolve ultimul 
caz din viaţa lui. Îl supără gândul acesta, dar nu are ce 
face. Boala evoluează foarte repede. 

— Mănâncă ceva înainte să pleci de acasă. 


— Bine. 
Pune capăt conversaţiei şi priveşte cu jind la ibricul cu 
cafea proaspătă. Aroma este ameţitoare. Il goleşte în 


chiuvetă şi se duce să se îmbrace. Nu obişnuieşte să 
mănânce dimineaţa. 


13 


Sediul firmei „Ce-am găsit al meu să fie” pare pustiu fără 
Holly la biroul ei de la recepţie. Dar bine măcar că etajul al 
şaptelea al Blocului Turner este cufundat în tăcere; tipii 
gălăgioşi care lucrează la agenţia de turism de la capătul 
holului vor începe să sosească abia peste o oră. 

Lui Hodges i se pare că gândeşte mai bine atunci când 
are în faţă carneţelul lui galben, în care îşi notează ideile pe 
măsură ce-i vin, încercând să identifice conexiunile şi să 
formeze o imagine coerentă a evenimentelor. Aşa a lucrat 
şi pe vremea când era în poliţie şi, de cele mai multe ori, a 
reuşit să stabilească legăturile corecte. De-a lungul anilor a 
fost citat de multe ori pentru merite deosebite, dar toate 
diplomele sunt aruncate de-a valma pe un raft din dulap, în 
loc să stea frumos pe perete. Elogiile acestea nu au contat 
niciodată pentru el. Recompensa era scânteia orbitoare 
care apărea odată cu conexiunile. Devenise dependent de 
starea aceasta şi nu a putut să renunţe la ea. Aşa că a 
înfiinţat firma „Ce-am găsit al meu să fie”, în loc să se 
bucure de o pensie liniştită. 

În dimineaţa asta nu notează nimic pe carneţel, ci 
mâzgăleşte tot felul de siluete foarte schematice şi uragane 
şi farfurii zburătoare. Este destul de sigur că a descoperit 


— 259 — 


deja majoritatea pieselor din acest puzzle şi nu mai trebuie 
decât să înţeleagă cum să le pună la locurile lor. Numai că 
moartea lui Brady Hartsfield este ca un accident în lanţ pe 
autostrada informaţiilor lui şi blochează întregul trafic. Se 
uită la ceas din cinci în cinci minute. Curând va veni 
momentul să-l sune pe Schneider. După ce va termina de 
vorbit cu el, vor apărea şi gălăgioşii angajaţi ai agenţiei de 
turism. Apoi, Barbara şi Jerome. Şi nu va mai avea ocazia să 
mediteze în linişte. 

Gândeşte-te la toate indiciile existente, i-a spus Holly. 
Prea multe duc la el. Şi la concertul unde a vrut să 
detoneze bomba aia. 

Da, da, aşa este. Pentru că singurele persoane cărora li 
se ofereau Zappit-uri gratuite pe site-ul ăla erau fetiţele de 
atunci - adolescentele de astăzi - care puteau dovedi că 
fuseseră la spectacolul trupei 'Round Here. lar website-ul 
respectiv decedase între timp. La fel ca şi Brady, 
badconcert.com a crăpat, şi-a dat duhul, a dat colţul, a dat 
în primire şi noi toţi strigăm hip-hip-uraaa. 

Intr-un final, scrie două cuvinte printre mâăzgăliturile de 
pe foaie şi le încercuieşte. Primul este Concert. Celălalt este 
Reziduuri. 

Dă telefon la Spitalul Memorial Kiner şi cere să i se facă 
legătura cu Ghetoul. Da, i se răspunde. Norma Wilmer este 
de serviciu, numai că acum are treabă şi nu poate veni la 
telefon. Hodges presupune că este foarte ocupată în 
dimineaţa asta şi speră s-o mai fi lăsat mahmureala. Îi 
transmite un mesaj, în care îi cere să îl sune cât mai 
repede, subliniind că este urgent. 

Continuă să mâăzgălească până la opt şi douăzeci şi cinci 
(acum desenează Zappit-uri, poate unde încă îl mai are în 
buzunarul de la haină pe acela al lui Dinah Scott), după 
care îl sună pe Todd Schneider, care răspunde personal la 
telefon. 

Hodges se prezintă, spunând că este avocat specializat în 
drepturile consumatorului şi că lucrează ca voluntar la 
Better Business Bureau. Apoi adaugă că trebuie să 
inspecteze nişte tablete Zappit care au apărut în oraş. 


— 260 — 


Încearcă să păstreze un ton lejer, neimplicat. 

— Nu-i mare lucru, mai cu seamă că Zappit-urile au fost 
date gratuit, dar se pare că unii dintre beneficiari descarcă 
romane de pe un site intitulat Sunrise Readers Circle” şi 
cărţile le apar deteriorate. 

— Sunrise Readers Circle? întreabă Schneider uimit. 

Nu dă niciun semn că ar vrea să se ascundă în spatele 
unui limbaj avocăţesc. Şi aşa îşi doreşte şi Hodges să 
continue discuţia. 

— La fel ca Sunrise Solutions? 

— Da. Asta-i motivul pentru care v-am şi sunat. Din câte 
am reuşit eu să aflu, Sunrise Solutions a cumpărat 
compania Zappit, Inc., înainte să dea faliment. 

— Foarte adevărat. Am o tonă de documente despre 
Sunrise Solution, dar nu-mi amintesc de vreun Sunrise 
Readers Circle. Şi sunt convins că mi-ar fi sărit în ochi. În 
esenţă, Sunrise s-a ocupat cu înghiţirea unor companii mici 
de electronice, căutând să dea lovitura. Pe care, din păcate, 
nu au dat-o. 

— Dar Clubul Zappit? De el aţi auzit? 

— Niciodată. 

— Sau de un website care să se numească 
zeetheend.com? 

Nici nu rosteşte bine întrebarea, că lui Hodges îi vine să- 
şi tragă una peste frunte. Ar fi trebuit să caute el site-ul ăla, 
în loc să umple o foaie întreagă cu mâzgălituri prosteşti. 

— Nu, nici de el n-am auzit. 

Şi uite că acum începem să vorbim legaleza pentru 
avansați. 

— Este cumva vorba despre încălcarea drepturilor 
consumatorilor? Pentru că legile insolvenței sunt foarte 
clare în această privință şi... 

— Nimic de genul acesta, îl linişteşte Hodges. Problema 
apărută la descărcarea cărţilor este singurul motiv pentru 
care ne-am apucat să cercetăm cazul. Plus că cel puţin unul 
dintre Zappit-uri nu mai funcţiona atunci când a ajuns la 
beneficiar. Acesta vrea să-l expedieze înapoi şi să 


+5 În Ib. engleză - „Cercul de lectură Sunrise” (n.tr.). 
— 261 — 


primească altul, dacă este posibil. 

— Nu mă mir că cineva a primit o tabletă stricată dacă a 
fost din ultimul lot, spune Schneider. Au existat o mulţime 
cu defecte, poate treizeci la sută din ultima serie produsă. 

— M-ati făcut curios. Câte Zappit-uri au fost în această 
ultimă serie? 

— Trebuie să verific dacă vreţi un răspuns foarte precis, 
dar cred că au fost în jur de patruzeci de mii de unităţi. 
Firma Zappit l-a dat în judecată pe producător, cu toate că 
procesele intentate companiilor chinezeşti sunt mai mereu 
sortite eşecului. Insă, la vremea respectivă, Zappit ar fi 
făcut orice ca să se menţină pe linia de plutire. Înţelegeţi că 
vă ofer aceste informaţii doar pentru că întreaga afacere e 
moartă şi îngropată. 

— Înţeleg. 

— Ei bine, firma producătoare, Yicheng Electronics, a 
făcut uz de toate căile de atac. Probabil nu neapărat din 
cauza banilor aflaţi în joc, ci pentru că voiau să-şi păstreze 
reputaţia nepătată. Nu sunt de acuzat, nu? 

— Nu. 

Hodges nu mai poate aştepta: durerea este mult prea 
puternică. Aşa că scoate două pastile din flaconul cu 
analgezice. Apoi, cu multă părere de rău, pune una înapoi. 
Pe cea rămasă şi-o vâră sub limbă să se topească acolo. 
Speră că efectul va fi mult mai rapid în felul acesta. 

— Cred că nu. 

— Cei de la Yicheng au susţinut sus şi tare că aparatele 
respective s-au defectat în timpul transportului, probabil 
din cauza apei. Şi-au motivat opinia spunând că, dacă softul 
ar fi avut vreo problemă, atunci toate tabletele cu jocuri ar 
fi trebuit să fie defecte. Mie mi se pare logic, dar nu sunt 
vreun geniu în ale electronicii. În orice caz, firma Zappit a 
dispărut, iar Sunrise Solutions a preferat să nu continue 
procesul. Deja aveau probleme mult mai serioase. 
incepuseră să-i hăituiască creditorii. Îi abandonaseră toţi 
investitorii. 

— Ce s-a întâmplat cu acel ultim transport? 

— Tabletele valorau ceva, însă nu prea mult, tocmai din 


— 262 — 


cauza defecţiunii. Noi le-am păstrat o perioadă şi le-am 
făcut reclamă în publicaţiile pentru companiile de retail, 
specializate în vânzarea de produse la preţ redus. De pildă, 
Dollar Store şi Economy Wizard. Aţi auzit de ele? 

— Da. 

Hodges îşi cumpărase o pereche de mocasini cu un mic 
defect de fabricaţie de la magazinul local al companiei 
Dollar Store. L-au costat un dolar şi ceva, dar arătau chiar 
bine şi erau foarte rezistenți. 

— Bineînţeles că am fost nevoiţi să precizăm că trei din 
zece Zappit-uri ar putea să fie defecte, ceea ce presupunea 
că toate ar fi trebuit să fie verificate. Din păcate, povestea 
asta cu verificarea fiecărui aparat în parte ar fi necesitat un 
volum de muncă mult prea mare, aşa că ne-a distrus orice 
şansă de a vinde întregul transport. 

— Înî. 

— Prin urmare, în calitatea mea de lichidator al 
companiei Sunrise Solutions, am decis să distrugem Zappit- 
urile şi să pretindem un credit fiscal, care s-ar fi ridicat 
până la suma de... mă rog, o sumă destul de mare. Evident, 
nu după criteriile companiei General Motors, dar oricum, în 
jur de cinci sute de mii. Aşa am fi scăpat de câteva dintre 
datorii. 

— Logic. 

— Insă, înainte să fac asta, m-a sunat un individ de la o 
companie care se chema Gamez Unlimited, cu sediul chiar 
la dumneavoastră în oraş. Gamez cu „Z” la sfârşit. Tipul mi- 
a zis că el este directorul general al companiei. Probabil că 
director peste trei oameni care îşi desfăşoară activitatea 
într-o garsonieră sau într-un garaj. 

Şi Schneider chicoteşte acum aşa cum ştiu să o facă doar 
oamenii de afaceri prosperi din New York. 

— De când cu revoluţia informatică, firme din astea apar 
ca ciupercile după ploaie, deşi eu n-am auzit de vreuna 
care să îşi ofere produsele gratuit. Prea miroase a 
escrocherie, nu credeţi? 

— Mda, spune Hodges. 

Pastila care i se dizolvă în gură este îngrozitor de amară. 


— 263 — 


Dar cât de dulce este alinarea pe care i-o aduce. Aşa este 
cazul şi cu foarte multe lucruri din viaţă, îşi zice el. Acesta 
parcă este un aforism din Reader's Digest, dar nu înseamnă 
că nu este valabil. 

— De fapt, chiar aşa este. 

Schneider se însufleţeşte, renunţă la legaleză şi începe 
să vorbească normal. 

— Individul ăla s-a oferit să cumpere opt sute de Zappit- 
uri la optzeci de dolari bucata, adică cu aproximativ o sută 
de dolari mai puţin decât preţul pentru vânzarea cu 
amănuntul. Ne-am târguit puţin şi am picat de acord asupra 
sumei de o sută. 

— Pe bucată. 

— Da. 

— Asta înseamnă un total de optzeci de mii de dolari, 
spune Hodges. 

Se gândeşte la Brady, inculpat în o mulţime de procese 
civile pentru despăgubiri care ajung la zeci de milioane. 
Brady, care avea la bancă - dacă fostul detectiv mai ţine 
bine minte - cam o mie o sută de dolari. 

— Aţi primit un cec cu suma asta? 

Nu crede că îi va răspunde - mulţi avocaţi ar pune punct 
discuţiei în momentul acesta. Dar uite că Schneider nu se 
fereşte. Poate pentru că falimentul companiei Sunrise 
Solutions este frumos împachetat şi legat cu o fundă legală. 
Pentru el, discuţia aceasta seamănă cu un interviu acordat 
după încheierea meciului. 

— Am primit. Din contul firmei Gamez Unlimited. 

— Şi era valabil? 

Todd Schneider scoate chicotitul acela gomos, de mare 
afacerist. 

— Dacă n-ar fi fost, cele opt sute de Zappit-uri ar fi fost 
reciclate împreună cu restul activelor. 

Hodges face nişte socoteli pe foaia ornată cu mâăzgălelile 
de mai devreme. Dacă erau defecte treizeci la sută din lotul 
de opt sute de aparate, atunci înseamnă că în stare de 
funcţionare mai erau cinci sute şaizeci. Sau poate chiar mai 
puţine. Hilda Carver a primit unul despre care se presupune 


— 264 — 


că ar fi fost verificat - altminteri de ce să i-l dea? -, însă, 
după spusele Barbarei, Zappit-ul acela a făcut o lumină 
albastră şi s-a stins definitiv. 

— Aşa că le-aţi expediat cumpărătorului. 

— Da. Prin UPS, la un depozit din Terre Haute. Vă daţi 
seama că suma nu a fost cine ştie ce, dar tot a fost ceva. 
Facem orice pentru clienţii noştri, domnule Hodges. 

— Sunt convins. 

Şi toţi strigăm hip-hip-uraaa, îşi zice el. 

— Mai ţineţi minte adresa la care aţi expediat cele opt 
sute de Zappit-uri? 

— Nu. Dar trebuie să fie în dosare. Daţi-mi adresa 
dumneavoastră de e-mail şi am să v-o trimit bucuros, dacă 
îmi promiteţi că mă veţi suna ca să-mi spuneţi şi mie ce tun 
puneau la cale ăia de la Gamez. 

— Cu multă plăcere, domnule Schneider. 

Probabil că va fi o căsuţă poştală, îşi zice Hodges, al cărei 
deţinător a dispărut în ceaţă de multă vreme. Cu toate 
acestea, este obligaţia lor să verifice. O s-o facă Holly, în 
timp ce el va fi internat în spital şi se va trata pentru o 
boală care nu prea are leac. 

— Mi-aţi fost de mare ajutor, domnule Schneider. O 
ultimă întrebare, dacă nu vă supăraţi. Se întâmplă cumva 
să vă amintiţi numele directorului general de la Gamez? 

— O, sigur că da, răspunde Schneider. M-am gândit că 
din cauza asta numele companiei era Gamez cu Z, în loc de 
S. 

— Nu înţeleg. 

— Numele directorului era Myron Zakim. 


14 


Hodges închide telefonul şi deschide Firefox. Tastează 
„Zeetheend” şi pe ecran apare un desen animat cu un om 
care învârteşte un târnăcop. Nori de praf se ridică deasupra 
lui, alcătuind mesajul: 


NE CEREM SCUZE. SITE-UL NOSTRU ESTE 


— 265 — 


ÎNCĂ ÎN CONSTRUCŢIE 
DAR VĂ AŞTEPTĂM SĂ REVENIŢI! 
„Perseverenţa este un dat al omului, 
prin ea aflăm cine suntem cu adevărat.” 
Tobias Wolff“ 


Alt panseu demn de Reader's Digest, îşi spune Hodges. 
Se ridică de la birou, se apropie de fereastră şi priveşte la 
aglomeraţia  matinală de pe Lower Marlborough. Cu 
surprindere, dar şi cu recunoştinţă, îşi dă seama că durerea 
din abdomen a dispărut cu totul pentru prima oară în multe 
zile. Acum chiar ar fi în stare să-şi imagineze că nu-i deloc 
bolnav. Numai că îl contrazice gustul amar din gură. 

Gustul amar. Reziduurile. 

Sună telefonul mobil. Este Norma Wilmer, care vorbeşte 
atât de încet încât Hodges trebuie să facă eforturi ca să o 
audă. 

— Dacă m-ai sunat pentru presupusa listă cu vizitatori, să 
ştii că n-am apucat încă să o caut. Secţia e plină de poliţişti 
şi trepăduşi de la procuratură. Ai zice că Hartsfield a 
evadat, nu că a murit. 

— Nu-i vorba despre listă, deşi am nevoie şi de 
informaţia aia. Mai primeşti încă cincizeci de dolari dacă ai 
să mi-o dai astăzi. Şi dacă mă suni înainte de prânz, o să 
plusez cu încă cincizeci. 

— lisuse, dar ce poate fi atât de important? Am întrebat-o 
pe Georgia Frederick - în ultimii zece ani a tot lucrat când la 
ortopedie, când în Ghetou - şi mi-a zis că singura persoană 
care l-a vizitat pe Hartsfield, în afară de tine, a fost o 
prăpădită rasă în cap şi plină de tatuaje. 

Descrierea nu-i spune nimic lui Hodges, dar parcă îi 
stârneşte o amintire foarte vagă. Amintire în care nu are 
încredere. Vrea cu tot dinadinsul să înţeleagă ce s-a 
întâmplat şi asta înseamnă că trebuie să fie extrem de 
prudent. 

— Ce mai vrei, Bill? M-am ascuns în debaraua cu lenjerie, 


4 Tobias Jonathan Ansell Wolff - romancier, nuvelist şi memorialist 
contemporan american (n.tr.). 


— 266 — 


e al dracu' de cald aici şi mă doare capul. 

— Fostul meu partener m-a sunat şi mi-a zis că Brady a 
înghiţit ceva şi s-a sinucis. Din asta deduc că ar fi trebuit să 
aibă o rezervă de pastile. Ţie ţi se pare posibil? 

— Da. Aşa cum la fel de posibil ar fi ca eu să aterizez în 
siguranţă cu un Boeing 767, dacă toţi membrii echipajului 
au făcut intoxicație alimentară şi au murit. Însă ambele 
situaţii sunt cu totul şi cu totul neverosimile. Am să-ţi zic şi 
ţie ce le-am zis poliţiştilor şi puţoilor ălora limbuţi de la 
procuratură. Brady lua naproxen - o pastilă la prânz şi încă 
una mai spre seară, dacă cerea. Ceea ce se întâmpla foarte 
rar. Naproxenul nu-i un antiinflamator cu mult mai puternic 
decât Advilul, pe care îl poţi cumpăra fără reţetă. Pe fişă 
mai era trecut şi Tylenol forte, dar a avut nevoie de el doar 
de câteva ori. 

— Şi ce reacţie au avut tipii de la procuratură când le-ai 
zis asta? 

— Acum lucrează la teoria că a înghiţit o tonă de 
Naproxen. 

— Dar tu nu crezi că aşa s-a întâmplat? 

— Normal că nu cred! Unde dracu' să ascundă atât de 
multe pastile? In curu' ăla al lui, numai oase şi escare? 
Trebuie să te las acum. Te sun când aflu cum e cu lista aia. 
Presupunând că a existat una. 

— Mulţumesc, Norma. la şi tu nişte Naproxen pentru 
durerea de cap. 

— Du-te-n mă-ta, Bill! 

Şi râde. 


15 


Primul gând care-i trece prin minte lui Hodges atunci 
când îl vede pe Jerome intrând în birou este: Sfinte Sisoe, 
puştiule, ce mare te-ai făcut! 

Când Jerome Robinson lucra pentru el - la început doar 
ca să-i tundă gazonul, după aceea în calitate de om bun la 
toate şi, în final, devenind un adevărat heruvim al 
tehnologiei, care avea grijă de computerul lui - era doar un 


— 267 — 


adolescent înalt şi ciolănos, cam de un metru şaptezeci şi 
şase şi vreo şaizeci şi un pic de kilograme. Tânărul uriaş 
apărut acum în pragul lui are pe puţin un metru optzeci şi 
opt şi optzeci şi cinci de kilograme. Intotdeauna a arătat 
bine, dar acum are frumuseţea vedetelor de cinema şi e tot 
numai vână. 

Personajul în cauză zâmbeşte larg, traversează biroul din 
doar câţiva paşi mari şi îl strânge în braţe pe Hodges. Cam 
tare. Însă îi dă repede drumul atunci când îl vede că se 
strâmbă. 

— Doamne, iartă-mă! 

— Nu mă doare. Sunt bucuros că te văd, omule. 

| s-a cam înceţoşat privirea şi îşi şterge ochii cu podul 
palmei. 

— Tare mult mă bucur. 

— Şi eu. Cum te simţi? 

— În momentul ăsta, foarte bine. Am luat nişte pastile, 
dar tu eşti un medicament mult mai bun. 

Holly a rămas în uşă, descheiată la paltonaşul decent şi 
cu mâinile subţirele strânse în faţă. li urmăreşte pe 
amândoi cu un zâmbet nefericit. Hodges nu ar fi crezut că 
s-ar putea asocia zâmbetul cu nefericirea, dar uite că se 
poate. 

— Vino şi tu aici, Holly! o cheamă el. Promit că n-o să te 
îmbrăţişăm. L-ai pus la curent pe Jerome cu cazul nostru? 

— Ştie ce s-a întâmplat cu Barbara, dar m-am gândit că 
ar fi mai bine dacă i-ai spune tu restul. 

Jerome pune mâna pe ceafa lui Hodges. Mână mare şi 
caldă. 

— Holly zice că mâine te internezi în spital pentru mai 
multe analize şi pentru stabilirea unui tratament şi că, dacă 
ai cumva de gând să mă contrazici, eu trebuie să-ţi spun să 
faci ciocul mic. 

— N-am spus aşa ceva, intervine Holly, uitându-se cu 
severitate la Jerome. N-am folosit niciodată expresia asta. 

Jerome îi zâmbeşte. 

— Poate că mi-ai zis să-i spun politicos să tacă, dar în 
ochi ţi-am citit fix chestia cu ciocul mic. 


— 268 — 


— Eşti nebun! îl apostrofează ea, dar zâmbeşte din nou. 

Este fericită că suntem iar împreună, îşi zice Hodges, dar 
este tristă din motivul care ne-a adunat pe toţi laolaltă. 
Întreabă cum se mai simte Barbara, punând punct acestui 
moment de rivalitate simpatică, precum aceea între doi 
fraţi. 

— Se simte bine. Are fractură mediană de tibie şi 
peroneu. Ar fi putut să i se întâmple acelaşi lucru şi pe 
terenul de fotbal sau la schi, pe pârtia pentru începători. 
Doctorii spun că o să se vindece complet. Nici nu i-au pus 
bine ghipsul şi a început să se vaite că o mănâncă rău de 
tot pe dedesubt. Mama s-a dus în oraş să-i cumpere o 
scărpinătoare din alea, sau cum s-o fi chemând. 

— l-ai arătat fotografiile, Holly? 

— I| le-am arătat şi Barbara l-a indicat pe doctorul 
Babineau. N-a ezitat nicio clipă. 

Am câteva întrebări să-ţi pun, domnule doctor, îşi zice 
Hodges. Şi vreau să primesc nişte răspunsuri până la 
sfârşitul acestei ultime zile din activitatea mea. Şi dacă o fi 
să te oblig s-o faci, să te strâng de gât ca să-ţi iasă ochii ca 
la melc, nu cred că o să mă deranjeze. 

Jerome se aşază pe colţul biroului lui Hodges - locul lui 
preferat. 

— Povestiţi-mi totul de la început. Poate am să văd un 
amănunt care vouă v-a scăpat. 

Vorbeşte mai mult Hodges. Holly se duce la fereastră şi 
se uită în jos, la Lower Marlborough Street. Stă cu braţele 
încrucişate şi îşi strânge umerii cu mâinile. Din când în 
când, mai adaugă şi ea ceva, dar, în general, se 
mulţumeşte să asculte. 

Când Hodges încheie, Jerome îi întreabă: 

— Cât de siguri sunteţi de chestia asta cu puterea minţii? 

Hodges se gândeşte puţin, apoi răspunde: 

— Cam optzeci la sută. Poate mai mult. Ştiu, pare o 
nebunie, însă există mult prea multe dovezi în sprijinul ei. 

— Numai eu sunt de vină dacă a putut să facă aşa ceva, 
spune Holly, fără să se întoarcă cu faţa la ei. Când l-am 
pocnit cu Pliciul tău Norocos, Bill, probabil că i-am rearanjat 


— 269 — 


cumva creierul. l-am oferit acces la alea nouăzeci de 
procente din materia cenuşie pe care noi nu le folosim 
niciodată. 

— Poate, spune Hodges. Dar dacă nu l-ai fi pocnit, atunci 
aţi fi murit amândoi. Şi tu, şi Jerome. 

— Împreună cu foarte mulţi alţi oameni, adaugă Jerome. 
La fel de posibil este ca lovitura ta să nu aibă nicio legătură 
cu ce s-a întâmplat. Poate că medicamentele alea cu care |- 
a îndopat Babineau au avut şi alte efecte în afară de acela 
de a-l scoate din comă. Ştiţi şi voi că medicamentele 
experimentale au uneori efecte neprevăzute. 

— Sau poate că-i vorba despre o combinaţie a celor 
două, zice Hodges întristat. 

Nu-i vine să creadă că poartă discuţia asta, dar, dacă ar fi 
evitat-o ar fi însemnat că nu respectă prima regulă a 
detectivului: lasă-te condus de probe. 

— Te-a detestat, Bill, spune Jerome. În loc să te sinucizi, 
aşa cum îşi dorea el, tu te-ai apucat să-l urmăreşti. 

— Şi l-ai învins cu propriile lui arme, intervine Holly, tot 
fără să se întoarcă şi tot ţinându-se de umeri. Te-ai folosit 
de Umbrela Albastră a lui Debbie ca să-l obligi să iasă din 
ascunzătoare. El ţi-a trimis mesajul ăla de acum două nopţi, 
sunt convinsă. Brady Hartsfield, sub pseudonimul Z-Boy. 

Abia acum se întoarce. 

— E clar ca bună ziua. L-ai oprit să-şi ducă planul la 
îndeplinire în Sala... 

— Eu nu l-am oprit de la nimic. Eu eram prea ocupat cu 
infarctul. Tu l-ai oprit, Holly. 

Femeia clatină din cap. 

— Dar el nu ştie asta, pentru că nu a apucat să mă vadă. 
Chiar crezi că aş putea să uit ce s-a întâmplat în seara aia? 
Niciodată n-am să uit. Barbara stătea pe intervalul dintre 
scaune, mai sus cu câteva rânduri. Şi la ea se uita 
Hartsfield, nu la mine. Am strigat ceva la el şi l-am pocnit 
chiar atunci când începuse să se întoarcă. Şi după aia l-am 
mai pocnit o dată. Doamne, cât de tare l-am pocnit! 

Jerome vrea să se apropie de ea, dar Holly îi face semn 
să o lase în pace. li este cumplit de greu să privească pe 


— 270 — 


cineva în ochi, însă acum se uită fix la Hodges. 

— Tu l-ai ademenit afară din bârlogul lui, tu i-ai ghicit 
parola de la computer ca să putem intra în el şi să aflăm ce 
are de gând. Pe tine te-a învinuit întotdeauna. Sunt 
convinsă. Şi apoi te-ai tot dus la spital să-l vezi. Şi să-i 
vorbeşti. 

— lar tu crezi că ăsta-i motivul pentru care a făcut ce a 
făcut? Că tot nu reuşim să înţelegem ce şi cum anume. 

— Nu! aproape că zbiară Holly. A făcut ce-a făcut pentru 
că era sărit de pe fix! 

Tace câteva secunde, după care, cu o voce umilă, îşi cere 
scuze pentru că a ridicat tonul. 

— Nu-ţi cere scuze, Hollyberry, îi spune Jerome. Îmi dai 
fiori când faci pe autoritara. 

Holly se strâmbă la el. Jerome pufneşte în râs şi apoi îl 
întreabă pe Hodges despre Zappit-ul lui Dinah Scott. 

— Aş vrea să mă uit şi eu la el. 

— E în buzunarul de la palton, îi răspunde Hodges, dar ai 
grijă la programul demonstrativ cu peştii. 

Jerome scotoceşte prin buzunarele de la paltonul lui 
Hodges, scoate o cutiuţă cu drajeuri împotriva acidității 
gastrice şi omniprezentul carneţel de detectiv, după care 
dă şi de Zappit-ul verde al lui Dinah. 

— Maică Precistă, credeam că aparatele astea au 
dispărut odată cu videocasetofoanele şi conexiunea prin 
modem! 

— Cam aşa a şi fost, zice Holly, iar preţul nu le-a fost de 
niciun folos. Am verificat. Preţul recomandat pentru 
vânzarea cu amănuntul în 2012 a fost de o sută optzeci şi 
opt de dolari. Absurd. 

Jerome aruncă Zappit-ul dintr-o mână în alta. Are o 
expresie îndârjită şi pare obosit. Firesc, îşi spune Hodges. 
Până ieri construia case în Arizona. Şi a fost obligat să dea 
fuga acasă pentru că sora lui, un copil vesel şi normal, a 
încercat să se sinucidă. 

Poate că Jerome îi citeşte gândurile. 

— Piciorul lui Barb o să se vindece. Pe mine mă cam 
îngrijorează ce se petrece în căpşorul ei. Tot vorbeşte 


— 271 — 


despre lumini albastre şi despre o voce care îi vorbea. Din 
interiorul jocului. 

— Da, spune că încă o mai aude, adaugă Holly. Ca o 
melodie care ţi-a intrat în cap şi de care nu mai poţi scăpa. 
Probabil că se va stinge cu timpul, mai cu seamă că jocul 
ăla a fost distrus. Dar ce facem cu ceilalţi care încă mai au 
tabletele întregi? 

— Din moment ce site-ul badconcert.com nu mai există, 
avem de unde să aflăm cine a mai primit Zappit-uri? 

Holly şi Jerome se uită unul la altul şi amândoi clatină din 
cap. 

— Rahat! mormăie Hodges. Nu că m-ar surprinde, 
totuşi... mare rahat! 

— Asta scoate lumina aia albastră? 

Jerome nu a deschis încă Zappit-ul, ci doar se joacă de-a 
cartoful fierbinte cu el. 

— Nu. Şi nici peştii roz nu se transformă în numere. Vezi 
şi singur. 

Dar nici acum Jerome nu dă drumul la tabletă, ci o 
întoarce şi-i desface compartimentul pentru baterii. 

— Baterii normale, AA, reîncărcabile, constată el. Nici 
vorbă de vreo magie. Pe bune că demonstraţia jocului „La 
pescuit” îţi dă o stare de somn? 

— Mie mi-a dat, spune Hodges, dar fără să recunoască 
faptul că luase prea multe pastile la momentul cu pricina. 
Acum mă interesează mai mult Babineau. Are un rol în 
toată povestea asta. Deocamdată nu înţeleg cum de a 
apărut parteneriatul ăsta între el şi Brady, dar, dacă nu 
cumva a murit şi el, am de gând să-l fac să ne 
mărturisească totul. Şi mai este încă o persoană implicată. 

— Bărbatul pe care l-a văzut menajera doamnei Ellerton, 
zice Holly. Cel cu maşina veche şi cu pete de grund. Vreţi 
să ştiţi ce cred eu? 


— la s-auzim! 
— Unul dintre cei doi - fie doctorul Babineau, fie bărbatul 
cu maşina aia veche - i-a făcut o vizită asistentei Ruth 


Scapelli. Probabil că Hartsfield avea un dinte împotriva ei. 
— Cum ar fi putut să trimită pe cineva la ea? Sau oriunde 


— 272 — 


altundeva? întreabă Jerome, punând la loc capacul de la 
compartimentul pentru baterii. Manipulându-i mintea? Chiar 
tu spui, Bill, că tot ce putea să facă cu teleki-şi-cum-ii-mai- 
zice era să dea drumul la apă în baie. Deşi, cu toată 
sinceritatea, până şi asta îmi este greu să cred. Poate că-i 
vorba doar despre nişte simple invenţii. Despre nişte 
legende contemporane din mediul spitalicesc. 

— Jocurile astea, murmură Hodges. A făcut ceva cu 
jocurile astea. Le-a intensificat cumva efectul. 

— Din rezerva lui de la spital? 

Şi Jerome îi aruncă o privire care spune „Hai, nene, fii 
serios!”. 

— Ştiu cât de absurd sună. Chiar dacă bagi în ecuaţie şi 
telekinezia, tot este lipsit de sens. Insă trebuie să aibă o 
legătură cu jocurile astea. Precis! 

— Babineau ştie, spune Holly. 

Jerome nu comentează. Pare indispus. Continuă să se 
joace cu tableta. Hodges are impresia că tânărul îşi 
stăpâneşte cu greu pornirea de a o arunca pe jos şi dea o 
călca în picioare. Este absolut firesc. În fond, un gadget la 
fel cu acesta aproape i-a omorât sora. 

Ba nu, se contrazice singur Hodges. Nu la fel cu ăsta. 
Programul demonstrativ de pe Zappit-ul lui Dinah produce 
un oarecare efect hipnotic, dar nimic mai mult. Şi probabil 
că... 

Îşi îndreaptă brusc umerii, ceea ce-i provoacă un junghi 
în abdomen. 

— Holly, ai căutat pe net informaţii despre jocul „La 
pescuit”? 

— Nu, răspunde ea. Nici nu m-am gândit să caut. 

— Poţi s-o faci acum? Ce vreau eu să aflu... 

— Vrei să afli dacă există vreun forum cu discuţii despre 
programul demonstrativ. Ar fi trebuit să-mi dea şi mie prin 
cap. Mă ocup imediat. 

Şi se duce grăbită în celălalt birou. 

— Nu pot să înţeleg, zice Hodges, de ce să se sinucidă 
Brady înainte de a vedea roadele muncii sale. 

— Adică înainte de a vedea pe câţi copii i-a convins să-şi 


— 273 — 


ia viaţa, spune Jerome. Copii care au fost la concertul ăla 
blestemat. Pentru că despre asta vorbim, nu-i aşa? 

— Da, spune Hodges. Sunt prea multe spaţii libere. Mult 
prea multe. Plus că nici măcar nu ştiu cum anume s-a 
sinucis. Dacă a făcut-o cu adevărat. 

Jerome îşi apasă tâmplele cu palmele ca şi cum ar vrea 
să-şi împiedice creierul să se umfle. 

— Te implor, nu-mi spune că tu crezi că trăieşte. 

— Nu, sigur că a murit. Pete n-ar face o asemenea 
greşeală. Ce zic eu este că poate l-a omorât cineva. Pe 
baza informaţiilor pe care le avem în momentul acesta, 
suspectul principal ar fi Babineau. 

— Hai să fiu a dracului! strigă Holly din celălalt birou. 

Hodges şi Jerome se uită unul la celălalt şi încearcă 
amândoi să-şi stăpânească  râsetele, într-o armonie 
perfectă. 

— Ce s-a întâmplat? o întreabă Hodges. 

Nu poate să spună mai multe fără să izbucnească în 
hohote isterice, care i-ar face rău la stomac şi i-ar răni 
sentimentele lui Holly. 

— Am găsit un site care se cheamă „Hipnoza jocului «La 
pescuit»”! Pagina principală avertizează părinţii să nu-şi 
lase copiii să se uite prea mult timp la programul 
demonstrativ! Efectele lui au fost observate prima dată în 
2005, la varianta din sălile cu jocuri mecanice! Au remediat 
hiba când au trecut jocul pe tabletă, dar Zappit-urile... staţi 
niţel... ei pretind că ar fi făcut-o, dar nu-i adevărat! Sunt o 
mulţime de postări! 

Hodges se uită întrebător la Jerome. 

— Adică discuţii online, îi explică tânărul. 

— Un puşti din Des Moines a leşinat şi şi-a spart capul de 
muchia mesei! 

Tonul lui Holly este aproape vesel. Se ridică de la 
computer şi vine repede lângă ei. Are obrajii îmbujoraţi. 

— Trebuie să fi existat procese! Pe pariu că ăsta-i unul 
dintre motivele care au dus la falimentul companiei Zappit! 
S-ar putea chiar să fi fost unul dintre motivele pentru care 
Sunrise Solutions... 


— 274 — 


Începe să sune telefonul de pe biroul ei. 

— Of, în puii mei! exclamă ea, întorcându-se să 
răspundă. 

— Spune că astăzi nu lucrăm. 

Insă Holly nici nu apucă să spună „Agenţia «Ce-am găsit 
al meu să fie», bună ziua!”. Doar ascultă cu multă atenţie 
ce i se comunică. Apoi îl cheamă pe Hodges la telefon. 

— E Pete Huntley. Zice că trebuie să vorbească urgent cu 
tine. Are o voce... ciudată. Parcă-i trist sau nebun sau cam 
aşa ceva. 

Hodges se duce în celălalt birou ca să afle ce anume l-a 
făcut pe Pete să pară trist sau nebun sau cam aşa ceva. 

Rămas singur, Jerome porneşte Zappit-ul lui Dinah Scott. 

Pe un ecran din vizuina lui Freddi Linklatter (în timp ce 
Freddi a luat patru pastile de excedrin şi s-a dus să se culce 
în dormitor) 44 GASITE devine 45 GASITE. Amplificatorul 
clipeşte, anunțând: INCARC. 

Şi apoi: OPERAȚIE FINALIZATA. 


16 


Pete nu-l salută. În schimb, spune: 

— Fă ce crezi, Kerm. Fă ce crezi tu că trebuie să faci ca 
să afli adevărul. Japiţa e în casă cu doi tipi de la SKID şi eu 
sunt afară într-o baracă. Cred că-i un atelier de olărit. Şi îmi 
îngheaţă oasele de frig. 

In primul moment, Hodges este mult prea uluit ca să-i 
poată răspunde. Dar nu pentru că doi tipi de la SKID - 
acronim folosit pentru Divizia de Investigaţii Criminale de la 
Centru“! - ar fi apărut la locul unei infracţiuni anchetate de 
Pete. Ci este uluit (mai degrabă, stupefiat), pentru că, în 
îndelunga lor colaborare, nu l-a auzit decât o singură dată 
pe Pete folosind epitetul acesta: când a vorbit despre 
soacră-sa, care o convinsese pe nevasta lui să-l părăsească 
şi care o luase la ea, împreună cu cei doi copii. De data 
aceasta, „japiţa” la care se referă nu poate fi nimeni alta 
decât partenera lui, Mimoza cu Ochi Cenuşii. 


47 În Ib. engleză - State Criminal Investigation Division (n.tr.). 
— 275 — 


— Kermit? Mai eşti la telefon? 

— Da, răspunde Hodges. Tu unde eşti? 

— În Sugar Heights. Acasă la doctorul Felix Babineau, pe 
pitorescul Lilac Drive. Ştii ceva? E o moşie în toată regula. 
Ştii cine-i Babineau, ştiu că ştii. Nimeni în afară de tine nu l- 
a supravegheat cu atâta încrâncenare pe Brady Hartsfield. 
Asta a fost chiar hobby-ul tău o vreme. 

— Ştiu despre cine vorbeşti. Dar nu şi despre ce. 

— Toată povestea asta o să facă mare vâlvă, partenere. 
Şi Izzy nu vrea s-o atingă vreo schijă când o să pice bomba. 
Are ambiţii, pricepi matale? Vrea să ajungă şef peste 
detectivi în zece ani şi poate şef al poliţiei în cinşpe. O 
înţeleg, dar asta nu înseamnă că-mi şi place. Fără să-mi 
spună, l-a chemat aici pe şeful ăl mare, pe Horgan. ŞI 
Horgan i-a chemat pe tipii de la SKID. Deocamdată cazul 
nu-i al lor la modul oficial, da' o să fie până la prânz. L-au 
găsit pe suspect, da' ceva nu se învârteşte tocmai rotund. 
O ştiu şi eu, o ştie şi Izzy. Numai că ei i se rupe. 

— la-o mai încet, Pete. Spune-mi ce se întâmplă. 

Îngrijorată, Holly îşi face de lucru pe lângă el. Hodges 
ridică din umeri şi îi face un semn: aşteaptă puţin. 

— Menajera ajunge aici la şapte jumate, da? O cheamă 
Nora Everly. La capătul aleii vede BMW-ul lui Babineau pe 
peluză, cu o gaură de glonţ în parbriz. Se uită înăuntru, 
observă sânge pe volan şi pe locul şoferului, sună la poliţie. 
O maşină de patrulare e la cinci minute distanţă - în Sugar 
Heights e mereu câte o patrulă în apropiere - şi, când ajung 
oamenii noştri, o găsesc pe Everly încuiată în maşina ei, cu 
toate portierele blocate, tremurând ca o frunză în mijlocul 
unui uragan. Poliţiştii îi zic să rămână acolo şi se duc la uşă. 
Care-i descuiată. Doamna Babineau, Cora, zace moartă în 
holul de la intrare. Sunt sigur că glonţul pe care o să-l 
scoată legistul din ea se va potrivi cu cel pe care l-au scos 
criminaliştii din BMW. Pe fruntea cucoanei - eşti pregătit să 
auzi mai departe? - este desenată litera „Z” cu tuş negru. 
Alte „Z”-uri sunt desenate prin camerele de la parter, una 
chiar pe ecranul plasmei de pe perete. La fel ca în casa 
doamnei Ellerton. Şi am impresia că ăla a fost momentul 


— 276 — 


când distinsa mea parteneră a decis că nu vrea să aibă de- 
a face cu toată daravera asta. 

Ca să-l facă pe Pete să vorbească în continuare, Hodges 
zice doar: 

— Mda, posibil. 

Şi ia de pe biroul lui Holly un blocnotes pe care scrie cu 
majuscule: SOŢIA LUI BABINEAU ASASINATA. Literele sunt 
mari, ca ale unui titlu de primă pagină. Holly citeşte şi îşi 
acoperă gura cu palma. 

— In timp ce un poliţist ia legătura cu sediul, celălalt 
aude nişte sforăieli de la etaj. Ca de drujbă care merge în 
gol, aşa ne-a zis. Aşa că se duc sus, cu armele scoase din 
tocuri. Şi, într-unul dintre cele trei dormitoare de oaspeţi - 
le-au numărat, crede-mă; trei sunt; locul ăla e al dracu' de 
mare -, descoperă un băşinos bătrân care doarme dus. Il 
trezesc şi individul zice că-l cheamă Alvin Brooks. 

— Al-Bibliotecă! strigă Hodges. De la spital! Ala la care 
am văzut prima oară un Zappit! 

— Aşa, chiar el. Avea în buzunar o legitimaţie de la Kiner. 
Şi, din proprie iniţiativă, mărturiseşte că el a omorât-o pe 
madam Babineau. Zice că a făcut-o sub hipnoză. Băieţii 
noştri îi pun cătuşele, îl duc la parter şi îl pun să şadă pe 
canapea. Acolo l-am găsit noi - eu şi cu Izzy - când am 
ajuns la locul crimei după vreo juma de ceas. Nu-mi dau 
seama care-i treaba cu individul ăsta, dacă a avut o cădere 
nervoasă sau suferă de alte chestii, dar mi-e clar că e 
complet rupt de realitate. Sare de la una la alta şi bate 
câmpii într-un mare fel. Nici nu-ţi poţi imagina ce chestii 
aiurea îi ies din gură. 

Hodges îşi aminteşte ce i-a spus Al la una dintre ultimele 
vizite pe care i le făcuse lui Brady, parcă în weekendul de 
dinainte de Ziua Muncii“ din 2014. Şi spune: 

— Atunci mi-a zis ceva de genul „Totu-i bine atâta vreme 
cât nu te prinzi.” 

— Da! exclamă surprins Pete. Cam aşa ceva. Şi când Izzy 
l-a întrebat cine l-a hipnotizat, a zis că cică peştii. Aia din 
„frumoasa mare”. 


48 Prima zi de luni din septembrie (n.tr.). 
— 277 — 


Acum lui Hodges i se pare totul foarte logic. 

— L-am interogat în continuare - eu singur, că Izzy se 
dusese în bucătărie ca să n-o aud când încearcă să ascundă 
toată mizeria sub preş fără să-mi ceară părerea - şi tipul 
mi-a zis că Dr. Z i-a cerut, şi aici citez, să-şi „pună 
semnătura”. De zece ori, a adăugat el. Şi chiar aşa este: 
sunt zece „Z"-uri, cu tot cu cel de pe fruntea decedatei. L- 
am întrebat dacă Dr. Z este doctorul Babineau şi el mi-a 
răspuns că nu, Dr. Z este Brady Hartsfield. O adevărată 
nebunie, pricepi? 

— Mda, mormăie Hodges. 

— L-am întrebat dacă l-a împuşcat şi pe Babineau. A 
clătinat din cap şi mi-a zis că îi este somn şi că vrea să se 
culce la loc. Chiar atunci o văd pe lzzy că apare din 
bucătărie şi îmi dau seama că-i surescitată, deşi nu înţeleg 
din prima de ce. Da' mă lămuresc când îmi zice că şeful 
Horgan a chemat Divizia de Investigaţii Criminale, pe motiv 
că doctorul Babineau este o personalitate în comunitatea 
noastră, iar cazul acesta va face valuri. Şi - ce noroc pe 
capul nostru! - doi dintre anchetatorii de la Centru se 
întâmplă să fie în oraş, pentru că au de depus mărturie într- 
un proces. Nici măcar o singură dată nu m-a privit în ochi 
cât timp mi-a îndrugat povestea asta şi se făcuse roşie ca 
racul. Şi, după aia, când i-am arătat toate „Z”-urile 
desenate prin casă şi am întrebat-o dacă nu i se par 
cunoscute, n-a vrut să mai stea de vorbă cu mine. 

Niciodată Hodges nu a mai auzit atâta furie şi frustrare în 
tonul fostului său partener. 

— Şi mie îmi sună mobilul şi... mai ţii minte că ţi-am zis 
azi-dimineaţă că doctorul de gardă a luat o probă din 
reziduurile rămase în gura lui Hartsfield? Inainte să ajungă 
legistul nostru la spital? 

— Da. 

— Ei bine, la telefon era chiar doctorul cu pricina, 
Simonson îl cheamă. Rezultatele de la legist o să le primim 
cel mai devreme peste două zile. Da' Simonson a făcut 
analiza imediat. Hartsfield avea în gură o combinaţie de 
Vicodin şi Zolpidem. lar lui Hartsfield nu i se prescrisese nici 


— 278 — 


unul, nici altul. Şi nu cred că ar fi fost în stare să se 
deplaseze până la vreun dulap cu medicamente din secţie 
ca să fure câteva. Tu ce zici? 

Hodges, care deja ştie ce pastile lua Brady, este de acord 
că ar fi fost puţin probabil. 

— Acum Izzy e în casă, stă într-un colţ şi-şi ţine gura, iar 
tipii de la SKID îl interoghează pe Brooks, care - pe bune! - 
nici cum îl cheamă nu cred că mai ştie. Pentru că îşi zice Z- 
Boy. Zici că-şi imaginează că ar fi un personaj din alea de la 
Marvel Comics. 

Hodges strânge pixul foarte tare între degete - mare 
minune că nu l-a rupt încă - şi mai scrie ceva pe foaia de la 
blocnotes, cu aceleaşi litere mari: AL-BIBLIOTECA MI-A 
LĂSAT MESAJUL PE UMBRELA ALBASTRA A LUI DEBBIE. 

Holly face ochii mari. 

— Chiar înainte să-şi facă apariţia tipii de la SKID - da' 
ştiu că s-au grăbit, nu glumă! - l-am întrebat pe Brooks 
dacă l-a omorât şi pe Brady Hartsfield. Şi atunci Izzy a ţipat 
la el: „Nu răspunde!” 

— Ce? exclamă năucit Hodges. 

Deocamdată nu-i în stare să se gândească la 
deteriorarea accelerată a relaţiei dintre Pete şi partenera 
lui, dar tot este extrem de surprins. Oricum ar fi, Izzy este 
totuşi polițistă, nu avocata lui Al-Bibliotecă. 

— Aşa cum ai auzit. După care se uită la mine şi zice: „Nu 
i-ai citit drepturile.” Aşa că eu mă întorc la unul dintre 
poliţiştii în uniformă şi-l întreb: „l-a citit careva dintre voi 
drepturile acestui domn?” Şi normal că-mi zice că da. ŞI 
atunci mă uit la Izzy şi o văd că s-a înroşit şi mai tare la 
faţă, da' nu vrea să se lase. Şi-mi zice: „Dacă o dăm în 
bară, nu tu ai să plăteşti oalele sparte, pentru că peste 
două săptămâni n-ai să mai fii aici. Eu am să le plătesc, cu 
vârf şi îndesat.” 

— Şi după aia apar tipii de la Centru şi... 

— Da. Şi acum mie îmi îngheaţă curu’ în atelierul ăsta de 
olărit, sau ce naiba o fi, al lui madam Babineau. Mă aflu în 
cel mai bogat cartier din oraş, Kerm, şi eu stau într-o 
baracă unde-i mai frig decât în Alaska. Pun pariu că Izzy 


— 279 — 


ştie şi că acum stau la palavre cu unchiaşul Kermit. 

Probabil că Pete nu se înşală. Dar, dacă Mimoza cu Ochi 
Cenuşii chiar se ambiţionează să urce în vârful ierarhiei, 
aşa cum crede fostul lui partener, s-ar putea ca ei să-i 
treacă prin minte că Pete o dă în gât. 

— Brooks ăsta e prost ca noaptea, ceea ce-l face să fie 
tapul ispăşitor perfect în ochii opiniei publice. Ştii ce au de 
gând să comunice presei? 

Hodges ştie, dar îl lasă pe Pete să vorbească în 
continuare. 

— Că cică lui Brooks i-ar fi intrat în cap că-i un fel de 
justiţiar, pe care îl cheamă Z-Boy. Şi a venit aici, a omorât-o 
pe madam Babineau când i-a deschis uşa, după aia l-a 
omorât şi pe Babineau însuşi când s-a urcat în maşină şi a 
vrut să plece dracu' de-aici. După aia, Brooks s-a dus la 
spital şi l-a îndopat pe Hartsfield cu un pumn de pastile 
luate din rezerva personală a lui Babineau. În privinţa asta 
nici eu nu am vreo îndoială, pentru că au o adevărată 
farmacie acolo. Evident că a intrat fără probleme în Clinica 
pentru Traumatisme Cranio-cerebrale, că doar are permis şi 
lucrează în spitalul ăla de cel puţin şase sau şapte ani. Dar 
de ce să facă aşa ceva? Şi ce a făcut cu cadavrul lui 
Babineau? Pentru că nu l-am găsit aici. 

— Bună întrebare! 

Pete se avântă mai departe. 

— O să zică că Brooks l-a pus în maşina lui şi l-a 
abandonat pe undeva, probabil într-un canal sau într-o 
viroagă. Şi că a făcut-o când s-a întors de la spital, după ce- 
i dăduse pastilele lui Hartsfield. Dar de ce să procedeze 
astfel cu Babineau şi să lase cadavrul nevesti-sii în holul 
casei? Şi, în primul şi în primul rând, de ce s-a întors aici? 

— O să zică... 

— Da, că-i nebun! Normal că aşa o să zică! Este soluţia 
perfectă pentru orice este lipsit de sens! Şi dacă se vor 
pomeni numele lui Ellerton şi Stover, deşi probabil că asta 
nu se va întâmpla, vor spune că tot Brooks le-a omorât şi 
pe ele! 

Dacă aşa va fi, îşi zice Hodges, atunci Nancy Alderson va 


— 280 — 


susţine această ipoteză, cel puţin până într-un punct. 
Pentru că evident că pe Al-Bibliotecă îl văzuse ea 
supraveghind casa de pe Hilltop Court. 

— O să-l arunce în groapa leilor, săptămâni în şir presa n- 
o să vorbească decât despre el. Şi cazul va fi închis. Insă 
nu-i atât de simplu, Kerm. Nu se poate să fie atât de 
simplu. Dacă tu ştii ceva, dacă ai măcar o singură pistă, 
atunci dă-i bătaie! Promite-mi că n-ai să te laşi păgubaş. 

Am mai multe piste, îşi spune Hodges, dar Babineau este 
cheia. lar Babineau nu mai există. 

— Cât sânge era în maşină, Pete? 

— Nu prea mult, da’ criminaliştii au confirmat deja că-i 
grupa lui Babineau. Ştiu că nu-i concludent, dar... ce 
dracu’! Tre’ să închid. Izzy şi unul de la SKID tocmai au ieşit 
pe uşa din spate. Mă caută. 

— În regulă. 

— Sună-mă. Şi să-mi spui dacă îţi pot fi de folos cu ceva. 

— Aşa voi face. 

Hodges închide telefonul şi ridică privirea, intenţionând 
să-i povestească totul lui Holly. Numai că Holly nu mai este 
lângă el. 

— Bill! 

Vocea ei este mai degrabă o şoaptă. 

— Vino aici! 

Nedumerit, Hodges se îndreaptă spre uşă şi 
încremeneşte în prag. Jerome s-a aşezat în spatele biroului, 
pe scaunul rotativ. Se uită fix la Zappit-ul lui Dinah Scott. 
Ochii îi sunt larg deschişi, dar goi. Ţine gura întredeschisă. 
Pe buza de jos se văd stropi de salivă. Din difuzorul 
minuscul al tabletei se aude o melodie cristalină, însă nu 
aceeaşi pe care a auzit-o Hodges cu o seară în urmă. Este 
convins de asta. 

— Jerome? 

Face un pas spre el, dar nu mai apucă să facă încă unul 
pentru că Holly îl prinde de curea. Surprinzător de strâns. 

— Nu, spune ea, pe acelaşi ton scăzut. Nu trebuie să-l 
sperii. Nu când este aşa. 

— Atunci, cum să procedăm? 


— 281 — 


— Am făcut un an de hipnoterapie când aveam treizeci 
de ani. Din cauza unor probleme cu... mă rog, nu contează 
ce probleme aveam. Lasă-mă pe mine. 

— Eşti sigură? 

Holly se uită la el. Are chipul palid şi privirea înfricoşată. 

— Nu, dar nu-l putem lăsa în transă. Mai ales când ştim 
ce a păţit Barbara. 

Zappit-ul din mâinile moi ale lui Jerome emite o lumină 
albastră. Jerome nu clipeşte, nu reacţionează, ci doar 
continuă să se holbeze la ecran. lar în tot acest timp 
cântecelul îşi urmează notele. 

Holly face un pas, apoi încă unul. 

— Jerome? 

Niciun răspuns. 

— Mă auzi, Jerome? 

— Da, răspunde tânărul, fără să-şi ia ochii de la ecran. 

— Jerome, unde eşti tu acum? 

Şi Jerome răspunde: 

— La înmormântarea mea. A venit toată lumea. Este 
foarte frumos. 


17 


Pe Brady a început să-l fascineze ideea suicidului încă de 
la vârsta de doisprezece ani, în timp ce citea Corbu/”, o 
carte care înfăţişa evenimentele reale care au dus la 
sinuciderile în masă din Jonestown, Guyana”. Mai mult de 
nouă sute de oameni, o treime dintre aceştia fiind copii, au 
murit după ce au băut suc de fructe asezonat cu cianură. 
Ce-l interesa pe Brady, pe lângă numărul senzaţional de 
morţi, era modalitatea în care s-a ajuns la acea ultimă 
orgie. Cu mult timp înainte de ziua în care familii întregi au 
înghiţit otrava, iar infirmierele (infirmiere adevărate!) au 
folosit seringi hipodermice ca să inoculeze moartea pe 


% În Ib. engleză: The Raven: The Untold Story of Rev. Jim Jones and His 
People, scrisă de ziaristul Tim Reiterman (n.tr.). 

5 Cea mai mare sinucidere în masă din istoria modernă, soldată cu 918 
victime şi având loc în 1978 (n.tr.). 


— 282 — 


gâturile bebeluşilor agitaţi, Jim Jones a început să-şi 
pregătească adepţii pentru apoteoză prin predici pătimaşe 
şi repetiţii ale ritualului de sinucidere, cărora el le spunea 
Nopțile Albe. La început îi infesta cu paranoia, după care îi 
hipnotiza cu farmecul misterios al morţii. 

În ultimul an de liceu, la un curs cretin de sociologie, care 
se chema „Viaţa Americană”, Brady a scris unica lucrare 
din viaţa lui de şcolar care a primit nota zece. Titlul lucrării 
sale a fost „Metode prin care se poate ajunge la moarte: 
Scurt studiu al suicidului în SUA”. In ea, a făcut referire la 
datele statistice din 1999, apoi la datele din anii mai 
recenți. In 1999, se sinuciseseră peste patruzeci de mii de 
persoane, majoritatea prin împuşcare (cea mai sigură şi 
rapidă metodă). Pe locul al doilea se afla ingerarea de 
diferite medicamente. Alte metode erau: spânzurarea, 
înecul,  autoincendierea, tăierea venelor, introducerea 
capului în cuptorul cu gaz, intrarea cu maşina într-un stâlp 
sau zid. Un tip mai inventiv (Brady nu a pus în lucrare 
exemplul acesta, pentru că încă de pe vremea aceea avea 
grijă ca nu cumva să fie etichetat ca anormal), îşi vârâse în 
rect un cablu de 220 de volţi şi se electrocutase. In anul 
1999, suicidul s-a aflat pe locul zece în clasamentul 
cauzelor care au dus la deces în America. lar dacă s-ar fi 
adăugat şi pierderile de vieţi din „cauze naturale”, cu 
siguranţă că s-ar fi situat în top, alături de bolile de inimă, 
cancer şi accidentele rutiere. Probabil că sub acestea, însă 
nu cu mult. 

In lucrarea lui, Brady l-a citat pe Albert Camus: „Nu 
există decât o singură problemă filosofică cu adevărat 
serioasă şi aceasta este sinuciderea.” 

De asemenea, a citat şi vorbele cunoscutului psihiatru 
Raymond Katz, care susţinea cu tărie că: „Fiecare om se 
naşte purtând în el gena suicidului. Insă nu a mai vrut să 
adauge şi a doua parte a afirmației lui Katz, fiindcă avea 
sentimentul că aceasta diminua efectul dramatic: „In 
majoritatea dintre noi, aceasta rămâne latentă.” 

In cei zece ani trecuţi de la absolvirea liceului şi până la 
momentul din Sala Mingo, când a fost schilodit pe viaţă, 


— 283 — 


fascinația lui Brady faţă de suicid - inclusiv faţă de al lui, pe 
care îl considera parte a unui gest măreț şi istoric - nu s-a 
stins. 

Şi, în pofida tuturor piedicilor, această sămânță s-a 
dezvoltat şi s-a transformat în floare. 

El va fi Jim Jones al secolului douăzeci şi unu. 


18 


O ia spre nord, parcurge şaizeci şi cinci de kilometri, dar 
nu mai are răbdare. Aşa că intră într-un popas de pe 
autostrada 47, opreşte motorul istovit al Chevroletului lui Z- 
Boy şi deschide laptopul lui Babineau. In popasul ăsta nu 
există Wi-Fi, aşa cum este în celelalte, dar, mulţumită 
companiei de telecomunicaţii Verizon, la mai puţin de şapte 
kilometri distanţă se conturează pe fundalul norilor groşi o 
antenă înaltă de telefonie. Cu MacBook-ul lui Babineau, 
Brady poate călători oriunde are el chef, fără să părăsească 
popasul acesta aproape pustiu. Işi spune (nu pentru prima 
dată) că telekinezia este un fleac în comparaţie cu puterea 
Internetului. Este convins că mii de sinucideri au incubat în 
zeama concentrată a site-urilor de socializare, unde trolii 
zburdă în voie, iar hărţuielile nu au sfârşit. Asta este 
adevărata putere a minţii asupra materiei. 

Nu poate să tasteze cât de repede şi-ar dori, pentru că 
aerul umed adus de furtuna ce se apropie a agravat artrita 
din degetele lui Babineau. Însă, în cele din urmă, laptopul 
se conectează la computerele din vizuina electronică a lui 
Freddi Linklatter. Oricum, nu are de ce să stea conectat 
prea mult. Dă click pe unul dintre fişierele pe care le-a 
ascuns în laptop în timpul unei vizite în capul lui Babineau. 


ACCESEAZĂ CONEXIUNEA CU ZEETHEEND? 
DA NU 


Duce cursorul pe DA, apasă Enter şi aşteaptă. Pe ecran 
se învârte un cerculeţ. Tocmai când începe să se întrebe 


A 


dacă nu cumva s-a defectat laptopul, acesta îi oferă 


— 284 — 


mesajul pe care îl aştepta: 
ZEETHEEND ESTE ACTIVAT 


Bun. Zeetheend este doar cireşica de pe tort. Brady a 
reuşit să pătrundă în doar câteva Zappit-uri, iar o parte 
semnificativă din lotul pe care pusese mâna a fost 
nefuncţională, pentru numele lui Dumnezeu, însă 
adolescenții sunt creaturi animate de spiritul gregar, iar 
asemenea creaturi se influențează reciproc din punct de 
vedere spiritual şi emoţional. Acesta este motivul pentru 
care peştii trăiesc în bancuri, iar albinele în roiuri. Acesta 
este motivul pentru care rândunelele revin în fiecare an la 
Capistrano”!. Cu referire la comportamentul omenesc, 
acesta este motivul pentru care suporterii din tribune fac 
„Valuri” la meciurile de fotbal şi baseball; şi motivul pentru 
care indivizii preferă să se piardă în mulţime. 

Toţi adolescenţii au tendinţa să poarte pantaloni lăbărţaţi 
şi să-şi lase obrajii acoperiţi cu puful ăla care le dă un 
aspect neîngrijit şi jegos, pentru ca nu cumva să fie excluşi 
din turmă. Toate  adolescentele adoptă acelaşi stil 
vestimentar şi sunt înnebunite după aceleaşi trupe 
muzicale. Anul ăsta este We R Your Bruthas; nu de mult au 
fost 'Round Here şi One Direction. Pe vremuri a fost New 
Kids on the Block. Pasiunile se răspândesc printre 
adolescenţi ca epidemia de pojar şi, din când în când, una 
dintre aceste pasiuni este suicidul. Între 2007 şi 2009, zeci 
de adolescenţi s-au spânzurat în Ţara Galilor, iar mesajele 
lor de pe reţelele de socializare au alimentat şi mai mult 
această nebunie. Chiar şi cuvintele de rămas-bun erau 
redactate în limbaj internautic. De exemplu: P Kurând. 

Cu un singur băț de chibrit aprins şi aruncat într-o tufă 
uscată se pot declanşa incendii care să pârjolească 
milioane de hectare. Zappit-urile pe care le-a distribuit 
Brady prin intermediul dronelor lui umane reprezintă sute 
de asemenea bețe de chibrit. Nu toate se vor aprinde, iar 


5 San Juan Capistrano - oraş din California, unde rândunelele sunt 
protejate prin lege şi există o sărbătoare care le este dedicată (n.tr.). 


— 285 — 


unele dintre cele aprinse nu vor arde prea mult. Brady este 
conştient de asta, dar zeetheend.com îi va servi atât drept 
inhibitor, cât şi catalizator. O să meargă? Nu este deloc 
sigur, dar nu mai are timp pentru testări exhaustive. 

Şi dacă merge? 

In cazul acesta, se vor sinucide adolescenţi din întregul 
stat, poate chiar şi din celelalte, până în Midwest. Sute, mii 
de adolescenţi. Ei, ce părere ai să ai atunci, domnule fost- 
detectiv Hodges? Pensia o să ţi se pară mai dulce, hodorog 
cretin, care te bagi unde nu-ţi fierbe oala? 

Schimbă laptopul lui Babineau cu tableta lui Z-Boy. | se 
pare că se cuvine să o folosească pe aceasta. O consideră 
Zappit-ul Zero, pentru că este prima asemenea tabletă pe 
care a văzut-o el vreodată, în ziua când i-a adus-o Al 
Brooks, crezând că îi va plăcea. Şi i-a plăcut. O, da, i-a 
plăcut foarte mult! 

Programul adiţional, acela cu peştii-numere, nu există pe 
această tabletă deoarece Brady nu are nevoie de el. Peştii 
ăia sunt destinaţi în exclusivitate victimelor. Acum se uită 
la peştii care înoată încolo şi încoace, profitând de mişcările 
lor ca să se liniştească şi să se concentreze mai bine. Apoi 
închide ochii. La început nu vede decât întunericul din 
spatele pleoapelor, dar, după câteva momente, încep să 
apară nişte luminiţe roşii. Acum sunt peste cincizeci. 
Seamănă cu punctele care apar pe ecranul unui computer 
atunci când i se instalează un soft nou, numai că nu sunt 
imobile. Se deplasează încolo şi încoace, la stânga şi la 
dreapta, în sus şi în jos, în lung şi în lat. Brady alege o 
lumină la întâmplare. | se văd pupilele mişcând sub pleoape 
în timp ce-i urmăreşte drumul. La un moment dat, începe 
să încetinească, încetineşte, încetineşte. Se opreşte şi se 
face tot mai mare. Apoi se deschide aidoma unei flori. 

Brady a ajuns într-un dormitor. Aici este o fată, care 
priveşte ţintă la peştii de pe Zappit-ul ei, pe care l-a primit 
gratuit de pe site-ul badconcert.com. Stă în pat, pentru că 
astăzi nu s-a dus la şcoală. Poate că a spus că nu se simţea 
bine. 

— Cum te cheamă? o întreabă Brady. 


— 286 — 


Câteodată, victimele aud doar o voce ieşind din tableta 
cu jocuri, însă cei mai impresionabili chiar reuşesc să îl 
vadă ca pe un avatar într-un joc video. Fata aceasta face 
parte din ultima categorie şi reprezintă un punct de pornire 
cât se poate de promiţător. Insă întotdeauna subiecţii 
reacţionează mult mai bine atunci când îşi aud numele, aşa 
că el îl va rosti în permanenţă. Fata se uită la tânărul de 
lângă patul ei. Este palidă. Este uluită. 

— Mă cheamă Ellen, răspunde ea. Caut numerele. 

Fireşte că le cauţi, îşi zice Brady. Şi se furişează în 
mintea ei. Trupul fizic al fetei se află la distanţă de şaizeci 
şi cinci de kilometri de popasul de lângă autostradă. Insă, 
odată ce s-a deschis programul demonstrativ, distanţele nu 
mai au nicio valoare. Ar putea acum s-o controleze, s-o 
transforme într-una dintre dronele lui cu chip de om, dar nu 
vrea. Aşa cum nu a vrut nici să se strecoare în casa 
doamnei Trelawney într-o noapte fără lună şi să-i taie gâtul. 
Crima nu înseamnă control. Crima este doar crimă. 

Suicidul înseamnă control. 

— Eşti fericită, Ellen? 

— Am fost, răspunde fata. Şi aş fi din nou, dacă aş găsi 
numerele corecte. 

Brady îi adresează un zâmbet deopotrivă mâhnit şi 
seducător. 

— Sigur că da, numai că numerele acelea sunt asemenea 
vieţii, îi spune el. Nimic nu se leagă, Ellen. Nu-i aşa? 

— Înî. 

— Spune-mi, Ellen, de ce anume te temi tu? 

Ar găsi şi singur răspunsul, dar ar fi mai bine să i-l dea 
ea. Ştie că se teme de ceva, toată lumea se teme. lar 
adolescenţii se tem cel mai mult. 

— Acum? De examenul de bacalaureat. 

Aha! exclamă el în gând. Detestabilul examen de 
bacalaureat, unde Departamentul de Zootehnie Academică 
separă oile de capre*?. 

— Habar n-am de matematică, spune fata. Nimic nu ştiu. 

— Deci nu te descurci cu numerele, zice el, dând 


52 Referire la Evanghelia după Matei, 25:32 (n.tr.). 
— 287 — 


compătimitor din cap. 

— Dacă nu obţin cel puţin şase sute cincizeci de puncte, 
n-am să pot intra la facultate. 

— Şi te-ai considera norocoasă dacă ai obţine chiar şi 
patru sute, spune el. Adevărat, Ellen? 

— Da. 

Lacrimi amare îi şiroiesc pe obraji. 

— Şi n-ai să te descurci nici la examenul de engleză, 
spune Brady. 

O îndeamnă să se deschidă în faţa lui, iar asta-i cea mai 
plăcută parte. Ca şi cum ar eviscera un animal paralizat, 
însă încă viu. 

— Ai să te blochezi. 

— Probabil că am să mă blochez, spune Ellen. 

Acum a început să plângă în hohote. Brady îi verifică 
memoria de dată recentă şi află că părinţii au plecat la 
serviciu, iar fratele mai mic este la şcoală. Deci, poate să 
plângă în voie. Jevruţa n-are decât să orăcăie cât de tare 
vrea. 

— Nu probabil. Precis ai să te blochezi, Ellen. Pentru că n- 
ai să faci faţă presiunii. 

Fata plânge. 

— Repetă şi tu, Ellen! 

— Nu fac faţă presiunii. Am să mă blochez. Şi, dacă nu 
intru la o şcoală bună, tati o să fie dezamăgit şi mami o să 
fie supărată. 

— Dar dacă n-ai să poţi intra la nicio şcoală? Dacă n-ai să 
poţi decât să faci curăţenie în casele oamenilor sau să 
împătureşti rufele la o spălătorie? 

— Mama o să mă urască! 

— Dar deja te urăşte, Ellen, nu-i aşa? 

— Nu... nu cred... 

— Ba da, te urăşte. Repetă şi tu, Ellen. Repetă: „Mama 
mă urăşte.” 

— Mama mă urăşte. Doamne, mi-e atât de frică şi viaţa 
mea e atât de urâtă! 

Acesta este rezultatul absolut remarcabil obţinut din 
combinarea hipnozei produse de Zappit cu talentul lui 


— 288 — 


Brady de a pune stăpânire pe minţile victimelor aflate într-o 
stare în care pot fi uşor influențate. Temerile curente, 
acelea cu care adolescenţii s-au obişnuit aşa cum te 
obişnuieşti cu nişte zgomote de fond, pot fi transformate în 
adevăraţi monştri. Balonaşele cu paranoia pot fi umflate şi 
umflate, până se fac la fel de mari ca acelea de la parada 
de Ziua Recunoștinței. 

— Ai putea să scapi de frică, spune Brady. Şi ai putea să- 
ţi faci mama să regrete amarnic. 

Ellen surâde printre lacrimi. 

— Ai putea să scapi de toate astea. 

— AŞ putea. Aş putea să scap de toate astea. 

— Ai putea să-ţi găseşti pacea. 

— Pacea, oftează fata. 

Minunat! Brady a avut nevoie de săptămâni întregi ca să 
ajungă în acest punct cu mama lui Martine Stover, care 
abandona foarte repede programul demonstrativ în 
favoarea afurisitului de Solitaire. Şi i-au trebuit destul de 
multe zile cu Barbara Robinson. Însă cu Ruth Scapelli şi cu 
miorlăita asta acneică din dormitorul ei rozaliu de fetiţă? 
Doar câteva minute. Adevărul este că mereu am învăţat 
cam încet. 

— Ai telefonul, Ellen? 

— Aici. 

Fata bagă mâna sub o pernuţă decorativă. Telefonul este 
la fel de rozaliu ca încăperea. 

— Ar trebui să postezi pe Facebook şi pe Twitter. Ca să 
citească toţi prietenii tăi. 

— Ce să postez? 

— Scrie aşa: „Mi-am găsit pacea. O puteţi găsi şi voi. 
Intraţi pe zeetheend.com.” 

Aşa face, dar enervant de încet. Când subiecţii se află în 
starea asta, se mişcă de parcă ar fi sub apă. Brady îşi 
repetă că totul merge nesperat de bine şi încearcă să-şi 
ţină în frâu nerăbdarea. După ce fata termină de scris, iar 
mesajele sunt expediate - alte bețe aprinse de chibrit 
aruncate într-un morman de iască -, el îi sugerează să se 
apropie de fereastră. 


— 289 — 


— Cred că nu ţi-ar strica nişte aer curat. S-ar putea să-ţi 
limpezească gândurile. 

— Nu mi-ar strica nişte aer curat, spune ea, dezvelindu- 
se şi dând să coboare din pat. 

— Nu-ţi uita Zappit-ul. 

Fata ia tableta şi se duce la fereastră. 

— Înainte să deschizi fereastra, întoarce-te la ecranul 
principal, unde sunt pictogramele. Poţi să faci asta, Ellen? 

— Da... 

Urmează o pauză mult prea lungă. Miorlăita asta se 
mişcă mai încet decât o broască-ţestoasă moartă. 

— Gata, văd pictogramele. 

— Bravo! Acum intră în aplicaţia de ştergere a cuvintelor. 
Se cheamă WipeWords şi este simbolul cu tabla şi buretele. 

— Îl văd. 

— Atinge-l de două ori, Ellen! 

Fata îl ascultă şi Zappit confirmă primirea comenzii, 
printr-o lumină albastră. Dacă va mai încerca cineva să 
folosească această tabletă, ea va mai emite încă o lumină 
albastră, după care se va stinge. Definitiv. 

— Acum poţi să deschizi fereastra. 

Aerul rece pătrunde în încăpere, răvăşindu-i părul. Fata 
ezită, pare pe punctul de a se trezi. Preţ de o clipă, Brady 
are senzaţia că o scapă din mână. De la distanţă este tare 
greu să păstrezi controlul asupra cuiva, chiar dacă 
persoana respectivă se află în stare de hipnoză. Dar este 
convins că îşi va perfecționa tehnica, o va face desăvârşită. 
În fond, repetiţia e mama învăţăturii, nu? 

— Sari! şopteşte Brady. Sari şi nu va mai trebui să dai 
examenul! Şi mama ta nu o să te mai urască. O să-i pară 
rău. Sari şi ai să descoperi toate numerele! Ai să primeşti 
premiul cel mare. Premiul cel mare este somnul. 

— Premiul cel mare este somnul, repetă Ellen. 

— Fă-o acum! murmură Brady, care ţine ochii închişi şi se 
află la volanul rablei lui Al Brooks. 

La şaizeci şi cinci de kilometri depărtare de popasul de 
lângă autostradă, Ellen se aruncă în gol de la fereastra 
camerei sale. Nu-i prea lung drumul până jos, iar casa este 


— 290 — 


înconjurată cu _ troiene de zăpadă. Zăpadă veche şi 
îngheţată, dar tot îi amortizează cât de cât căderea. Aşa că, 
în loc să moară, Ellen se alege doar cu fractură de claviculă 
şi trei coaste rupte. Incepe să urle de durere, expulzându-l 
pe Brady din cap cu aceeaşi forţă cu care se ejectează un 
pilot dintr-un avion de vânătoare în flăcări. 

— Futu-i! urlă el, lovind cu pumnii în volan. 

Artrita lui Babineau îi trimite junghiuri înfiorătoare în 
susul braţelor, iar durerea îl înfurie şi mai tare. 

— Futu-i, futu-i, futu-i! 


19 


În cochetul cartier Branson Park, Ellen Murphy se ridică 
cu greu în picioare. Ultimul lucru pe care şi-l aminteşte este 
că i-a spus mamei că se simte prea rău ca să se ducă la 
şcoală, minciună la care a apelat ca să poată căuta peştii 
roz şi să găsească premiile din programul demonstrativ al 
jocului „La pescuit”. Zappit-ul se află în zăpadă, alături de 
ea. Are ecranul crăpat. Dar n-o mai interesează. Il lasă 
acolo şi se împleticeşte în picioarele goale spre uşa casei. 
Fiecare pas parcă îi vâră un pumnal în coaste. 

Dar trăiesc, îşi spune ea. Bine că trăiesc. Ce am avut în 
cap? Ce dracu' mi-a venit? 

Însă nu a scăpat complet de vocea lui Brady: ca un gust 
scârbos de vierme pe care l-a înghiţit când încă se mai 
zvârcolea. 


20 


— Jerome? şopteşte Holly. Mă auzi? 

— Da. 

— Vreau să închizi Zappit-ul şi să îl pui pe biroul lui Bill! 

Şi, pentru că este tipul de om care nu lasă nimic la voia 
întâmplării, adaugă: 

— Cu faţa în jos. 

Fruntea lată a tânărului se încreţeşte. 

— Chiar trebuie? 


— 291 — 


— Da. În momentul ăsta! Fără să te mai uiţi deloc la 
tâmpenia aia. 

Inainte ca Jerome să i se supună, Hodges apucă să vadă 
peştii înotând şi un fulger de lumină albastră. Şi îl cuprinde 
o ameţeală de moment - poate provocată de analgezicele 
pe care le tot ia sau poate că nu. Însă Jerome apasă butonul 
din partea de sus a tabletei şi dispar toţi peştii. 

Hodges nu se simte uşurat, ci dezamăgit. Poate că-i o 
nebunie sau poate că nu este, dacă stai să te gândeşti la 
starea sănătăţii sale. A avut suficiente ocazii să asiste la 
şedinţe de hipnoză în cazul martorilor care nu-şi mai 
aduceau aminte suficiente detalii ale vreunei infracţiuni, 
însă nu i-a înţeles până acum adevăratul potenţial. Are 
impresia - probabil o impresie scandaloasă în situaţia de 
faţă - că peştii din Zappit ar putea fi un leac mai eficient 
pentru durere decât pastilele prescrise de domnul doctor 
Stamos. 

O aude pe Holly: 

— Acum am să număr invers, de la zece la unu, Jerome. 
La fiecare număr pe care ai să-l auzi, ai să te mai trezeşti 
un pic. Bine? 

jerome rămâne tăcut vreme de câteva secunde. Stă 
calm, senin, rătăcind printr-o altă realitate şi, posibil, 
încercând să decidă dacă nu cumva i-ar conveni să trăiască 
acolo de acum înainte. In schimb, Holly vibrează ca un 
diapazon, iar Hodges şi-a încleştat pumnii şi şi-a înfipt 
unghiile în palme. 

In cele din urmă, Jerome spune: 

— Bine. Doar pentru că mi-o ceri tu, Hollyberry. 

— Hai să începem! Zece... nouă... opt... acum îţi revii... 
şapte... şase... cinci... acum începi să se trezeşti... 

Jerome ridică fruntea. Se uită fix la Hodges, însă Hodges 
nu-i tocmai convins că tânărul îl vede. 

— Patru... trei... mai avem foarte puţin... doi... unu... te 
trezeşti! 

Şi Holly bate din palme. 

Jerome tresare violent. Loveşte cu mâna Zappit-ul lui 
Dinah, trântindu-l pe podea. Apoi se uită la Holly cu o 


— 292 — 


expresie incredibil de surprinsă, care ar putea să pară 
comică în alte circumstanţe. 

— Ce s-a întâmplat? Am adormit? 

Holly se prăbuşeşte pe scaunul rezervat clienţilor. Inspiră 
profund şi îşi şterge obrajii umezi de transpiraţie. 

— Te-a hipnotizat jocul ăsta, spune Hodges. La fel cum a 
păţit şi sora ta. 

— Eşti sigur? îl întreabă Jerome, după care se uită la 
ceas. Mi se pare că aşa este. Am pierdut cincisprezece 
minute din viaţă. 

— Mai degrabă douăzeci. Ce-ţi aduci aminte? 

— Că atingeam peştii roz ca să-i transform în numere. 
Nici nu-ţi imaginezi cât de al naibii de greu este. Plus că 
trebuie să te uiţi cu mare atenţie, să te concentrezi la greu, 
iar luminile alea albastre mai mult te încurcă. 

Hodges ridică Zappit-ul de pe podea. 

— Eu nu aş porni-o, spune tăios Holly. 

— Nici n-am de gând. Dar m-am uitat azi-noapte la 
programul ăla şi, credeţi-mă, n-am văzut niciun fulger 
albastru. Plus că am atins peştii roz până mi-a venit rău şi 
tot n-am descoperit niciun număr. Şi nici cântecelele nu mai 
sunt aceleaşi. Nu că diferă prea mult, dar nu sunt identice. 

Holly începe să cânte în tonalitate perfectă: 

— „La mare, la mare, la frumoasa mare, tu şi cu mine, tu 
şi cu mine, ca să ne fie bine.” Mi-l cânta mama când eram 
mică. 

Nu poate suporta intensitatea privirii lui Jerome şi, 
tulburată, se uită în altă parte. 

— Ce? Care-i problema? 

— Cântecelul avea cuvinte, spune tânărul. Dar nu astea. 

Hodges nu a auzit niciun cuvânt, ci doar melodia, însă nu 
intervine. Holly îl întreabă pe Jerome dacă şi le mai 
aminteşte. 

Băiatul cântă puţin cam sub ton, dar suficient de bine ca 
să fie toţi convinşi că acesta este cântecul pe care l-au 
auzit. 

— Poţi să dormi, poţi să dormi, poţi să dormi somnul lin... 

Se opreşte. 


— 293 — 


— Atât mai ţin minte. Presupunând că nu am inventat eu 
cuvintele astea. 

Şi Holly trage concluzia: 

— Acum suntem siguri. Cineva a modificat programul 
demonstrativ al jocului „La pescuit”. 

— Cum adică? întreabă Hodges. 

Jerome face un semn din cap spre Holly, care începe să 
explice: 

— Cineva a încărcat un virus în programul demonstrativ, 
care şi aşa avea un oarecare efect hipnotic. Programul ăsta 
nou nu era activat atunci când Dinah a avut Zappit-ul şi nu 
era activat nici aseară, când te-ai uitat tu la el, Bill. Şi 
crede-mă când îţi spun că ai avut mare noroc. Insă l-a 
activat cineva după aceea. 

— Babineau? 

— El sau altcineva. Dacă poliţia nu se înşală şi doctorul 
chiar este mort. 

— Ar fi putut să-l seteze dinainte, îi spune Jerome lui 
Holly. 

Apoi, îi explică lui Hodges: 

— Ca pe un ceas deşteptător. 

— Staţi să mă lămuresc, zice Hodges. Programul a fost 
tot timpul în aparat şi s-a activat astăzi, când ai deschis 
Zappit-ul lui Dinah? 

— Da, spune Holly. Probabil că pe undeva se află un 
amplificator de semnal. Tu ce crezi, Jerome? 

— Da. Un program care se actualizează în mod constant, 
în aşteptarea unui tembel - adică eu, în cazul de faţă - să 
deschidă un Zappit. 

— Şi chestia asta s-ar putea întâmpla tuturor? 

— Cu siguranţă, cu condiţia ca programul să fi fost 
instalat în toate Zappit-urile, răspunde Jerome. 

— Brady este autorul. 

Hodges începe să se plimbe nervos prin birou, ţinându-se 
de burtă de parcă ar dori să-şi înăbuşe durerea dinăuntru. 

— Blestematul ăla de Brady Hartsfield! 

— Dar cum a făcut-o? întreabă Holly. 

— Nu ştiu, însă numai explicaţia asta are logică. 


— 294 — 


Dementul încearcă să arunce în aer Sala Mingo în timpul 
concertului. Noi îl oprim. Fetiţele din public sunt salvate. 

— Tu le-ai salvat, Holly, spune Jerome. 

— Taci, Jerome! Lasă-l să vorbească! 

Privirea ei dă de înţeles că ştie unde vrea să ajungă 
Hodges. 

— Trec şase ani. Fetitele, care în 2010 erau în şcoala 
primară sau la gimnaziu, sunt acum la liceu. 'Round Here 
nu mai există, aşa că au alte preferinţe muzicale. Însă uite 
că li se face o ofertă de alt gen. O ofertă pe care nu o pot 
refuza. O tabletă cu jocuri gratuită. Ca să o primească nu 
trebuie decât să demonstreze că au fost în seara aceea la 
concertul trupei. Probabil că şi lor tableta li se pare 
demodată, la fel ca un televizor alb-negru. Dar, ce dracu', e 
gratis! 

— Da! exclamă Holly. Brady a continuat să le 
urmărească. lar asta-i răzbunarea lui. Dar nu se răzbună 
doar pe ele. Se răzbună pe tine, Bill. 

Chestie care mă face pe mine răspunzător pentru toată 
nenorocirea asta, îşi zice Hodges cu tristeţe. Dar ce altceva 
să fi făcut? Ce altceva să fi făcut oricare dintre noi? 
Nenorocitul voia să arunce sala în aer. 

— Luând numele Myron Zakim, Babineau a cumpărat opt 
sute de tablete din alea. Precis el a fost, pentru că are o 
grămadă de bani. Brady era lefter şi mă îndoiesc că Al- 
Bibliotecă ar fi avut douăzeci de mii de dolari în fondul lui 
de pensie ca să depună un avans. Şi tabletele au fost 
distribuite. lar dacă în toate se activează programul ăsta 
odată ce sunt pornite... 

— Stai niţel! îl întrerupe Jerome. S-o luăm de la început. 
Tu chiar crezi că un neurochirurg respectat este implicat în 
tot căcatul ăsta? 

— Mda, exact asta cred. Sora ta l-a identificat şi deja ştim 
că respectatul neurochirurg îl folosea pe Brady pe post de 
cobai. 

— Dar Hartsfield e mort, spune Holly. Şi a rămas doar 
Babineau, care poate e mort şi el. 

— Sau nu, zice Hodges. S-au găsit urme de sânge în 


— 295 — 


maşina lui, însă nu există niciun cadavru. N-ar fi prima dată 
când un criminal încearcă să-şi însceneze propria moarte. 

— Trebuie să verific ceva pe computer, spune Holly. Dacă 
Zappit-urile astea gratuite şi-au activat astăzi programul cel 
nou, poate că... 

Şi iese grăbită din birou. 

— Tot nu înţeleg cum se poate întâmpla una ca asta... 
începe Jerome. 

— Ne va explica Babineau, zice Hodges. Presupunând că 
mai este în viaţă. 

— Sigur, dar stai puţin. Barb zicea că a auzit o voce care-i 
spunea tot felul de lucruri oribile. Eu n-am auzit nicio voce 
şi nici nu-mi vine să mă omor. 

— Poate tu eşti imun. 

— Nu sunt. M-a subjugat ecranul ăla cu peşti, Bill. Eram 
complet dus. Am auzit cuvintele din cântecel şi cred că şi 
fulgerele alea albastre spuneau ceva. Un fel de mesaje 
subliminale. Dar... nicio voce. 

Ar putea fi o mulţime de motive, îşi zice Hodges. Şi, doar 
pentru că Jerome nu a auzit îndemnurile la sinucidere ale 
vocii, nu înseamnă că nu le vor auzi ceilalţi copii care au 
primit tabletele gratuite. 

— Hai să spunem că amplificatorul de semnal a fost 
pornit în ultimele paisprezece ore, zice Hodges. Ştim că nu 
s-a întâmplat înainte de momentul când am deschis eu 
tableta de la Dinah, altminteri aş fi văzut peştii cu numere 
şi luminile albastre. Aşa că uite ce mă întreb eu: oare 
programele astea demonstrative pot fi activate chiar dacă 
gadgeturile sunt închise? 

— În niciun caz, răspunde Jerome. Trebuie să fie pornite. 
Dar odată ce... 

— E activ! zbiară Holly. Căcat în ploaie de zeetheend e 
activ! 

Jerome se repede în celălalt birou. Se repede şi Hodges, 
însă mai agale. 

Holly măreşte volumul computerului şi muzica inundă 
agenţia „Ce-am găsit al meu să fie”. Insă nu este „La 


— 296 — 


frumoasa mare”, ci „Nu te teme de Doamna cu Coasa?” - 
patruzeci de mii de bărbaţi şi femei zilnic şi zilnic alţi 
patruzeci de mii de bărbați şi femei -, iar Hodges vede pe 
ecran o capelă şi un sicriu acoperit cu flori. Tineri şi tinere 
zâmbitoare vin şi pleacă, se mişcă încoace şi încolo, în lung 
şi în lat, dispar, reapar. Unii dintre ei fac cu mâna; alţii fac 
semnul păcii. Sub sicriu sunt mesaje scrise cu litere care se 
umflă şi se dezumflă, aidoma unei inimi care bate rar. 


SFÂRŞITUL DURERII 
SFÂRŞITUL TEMERILOR 
GATA CU FURIA 

GATA CU ÎNDOIELILE 
GATA CU LUPTA 

PACE 

PACE 

PACE 


După care urmează o rafală de fulgere albastre. Printre 
ele sunt inserate nişte cuvinte. Mai bine să le zicem pe 
nume, îşi spune Hodges. Picături de otravă. 

— Închide-l, Holly! 

Lui Hodges nu-i place deloc felul în care se uită la ecran - 
privirea aceea holbată, rătăcită, atât de asemănătoare cu 
cea a lui Jerome de acum câteva minute. 

Holly se mişcă mult prea încet pentru gustul lui Jerome, 
care se apleacă peste umărul ei şi închide computerul. 

— Nu trebuia să faci asta, îi reproşează ea. Poate pierd 
date importante. 

— Exact asta şi vrea căcatul ăsta de site, se răsteşte 
tânărul. Vrea să pierzi date. Vrea să-ţi pierzi cumpătul/. Am 
reuşit să citesc ultimul mesaj, Bill. Din fulgerele albastre. 
Zicea: Fă-o acum! 

Holly dă din cap. 

— Mai era încă unul, care zicea: Spune-le şi prietenilor 
tăi! 

55 „Don't Fear the Reaper” - cântec din 1976 al trupei rock „Blue Oyster 
Cult”, în care se vorbeşte despre caracterul inevitabil al morţii (n.tr.). 
— 297 — 


— Zappit-ul i-a direcționat spre... chestia asta? întreabă 
Hodges. 

— Nu-i nevoie, spune Jerome. Pentru că toţi utilizatorii 
care găsesc site-ul ăsta - şi îl vor găsi foarte mulţi, inclusiv 
puştii care n-au căpătat niciun Zappit - vor răspândi vestea 
pe Facebook şi pe celelalte reţele. 

— A vrut să declanşeze o epidemie de sinucideri, zice 
Holly. Şi a reuşit cumva s-o facă, după care s-a sinucis şi el. 

— Probabil ca să le-o ia înainte, mormăie Jerome. Ca să-i 
întâmpine în prag. 

Hodges este nedumerit. 

— Să înţeleg că un cântec rock şi o poză cu o capelă şi un 
sicriu îi vor convinge pe copii să se sinucidă? Inţeleg că 
Zappit-urile ar putea să facă asta. Am văzut cu ochii mei 
cum funcţionează. Dar chiar aşa? 

Holly schimbă o privire cu Jerome, privire pe care Hodges 
o descifrează cu uşurinţă: Cum să-i explicăm? Cum poţi să-i 
descrii un porumbel cuiva care n-a văzut niciodată o 
pasăre? 

— Adolescenţii sunt vulnerabili la chestii din astea, spune 
Holly. Nu chiar toţi, dar destul de mulţi. Şi eu aş fi fost aşa 
la şaptesprezece ani. 

— Şi se ia, intervine Jerome. Odată ce începe... dacă 
începe... 

Ridică neputincios din umeri. 

— Trebuie neapărat să găsim amplificatorul ăla şi să-l 
oprim, spune Hodges. Să reducem pierderile. 

— Poate că e acasă la Babineau, zice Holly. Sună-l pe 
Pete. Întreabă-l dacă a văzut acolo computere şi alte 
echipamente electronice. Şi dacă da, cere-i să le scoată pe 
toate din priză. 

— Dacă e Izzy lângă el, o să lase mesageria vocală să-mi 
răspundă, spune Hodges, dar îşi sună fostul partener. 

Pete răspunde imediat. Îi zice lui Hodges că Izzy s-a 
întors la sediu cu tipii de la SKID ca să aştepte primele 
rapoarte de la criminalişti. Pe Al-Bibliotecă l-au arestat 
poliţiştii sosiți primii la faţa locului, cărora li se recunoaşte o 
parte din meritul pentru această intervenţie. 


— 298 — 


Pete pare epuizat. 

— M-am certat urât de tot cu Izzy. Tare urât. Am încercat 
să-i spun ce mi-ai zis tu atunci când am început să lucrăm 
împreună - ştii tu, chestia aia cum că şeful este cazul de 
care te ocupi în momentul respectiv şi că trebuie să te laşi 
condus de probe. Fără să te eschivezi, fără să predai cazul 
altcuiva. Trebuie doar să descoperi o pistă şi să mergi după 
ea până la sursă. M-a ascultat cu braţele încrucişate şi a dat 
din cap de câteva ori. Ajunsesem să cred că reuşesc s-o fac 
să înţeleagă. Şi după aia, ştii ce m-a întrebat? Dacă-mi aduc 
aminte când a mai fost o femeie la conducerea poliţiei 
municipale. l-am zis că nu ştiu şi ea mi-a spus că nu ştiu 
pentru că asta nu s-a întâmplat niciodată. Şi că ea o să fie 
prima femeie de la conducerea poliţiei. Frate, credeam că o 
cunosc! 

Şi Pete scoate cel mai trist hohot de râs pe care l-a auzit 
vreodată Hodges. 

— Credeam că îi pasă de dreptate. 

Hodges îşi va compătimi mai târziu fostul partener, dacă 
va mai avea şansa s-o facă. Deocamdată nu mai au vreme 
de pierdut. Aşa că îl întreabă despre aparatele electronice. 

— N-am găsit decât un iPad cu bateria descărcată, spune 
Pete. Everly, menajera, zice că mai avea şi un laptop în 
birou, unul aproape nou. Numai că a dispărut. 

— Aşa cum a dispărut şi Babineau, comentează Hodges. 
Poate l-a luat cu el. 

— Poate. Nu uita, Kermit, dacă pot să te ajut în vreun 
fel... 

— Am să te sun, crede-mă. 

Pentru că acum are nevoie de tot ajutorul din lume. 


21 


Rezultatul obţinut cu fata pe nume Ellen îl înfurie peste 
măsură. Parcă s-a repetat povestea cu jigodia aia de 
surioară a lui Robinson. Însă, în cele din urmă, Brady 
reuşeşte să se calmeze. Principalul este că a funcţionat, la 
asta trebuie să se concentreze acum. Înălţimea prea mică 


— 299 — 


şi nămeţii au fost doar un ghinion. Vor mai fi şi alte ocazii. 
Are multe de făcut, o mulţime de chibrituri de aprins. Insă, 
odată ce focul va fi pus, va putea să se relaxeze şi să 
privească. 

Şi focul va arde mult până să se stingă. 

Porneşte maşina lui Z-Boy şi iese din popas. Pe când 
reintră în rândul puţinelor automobile care se îndreaptă 
către nord, primii fulgi de nea coboară rotindu-se din cerul 
alb şi se depun pe parbrizul  Chevroletului. Brady 
accelerează. Rabla lui Z-Boy nu-i echipată pentru zăpadă şi, 
după ce va ieşi de pe autostradă, drumul va fi din ce în ce 
mai prost. Trebuie s-o ia înaintea ninsorii. 

O, nicio problemă, am să i-o iau înainte! îşi spune Brady. 
Îi vine o idee extraordinară şi zâmbeşte cu toată gura. 
Poate că Ellen a paralizat de la gât în jos. Poate că o să 
ajungă şi ea o legumă, la fel ca jegoasa aia de Martine 
Stover. Puțin probabil, totuşi posibil - o reverie 
încântătoare, care să-l ajute să-şi treacă într-un mod plăcut 
timpul petrecut pe drum. 

Dă drumul la aparatul de radio de la bord, nimereşte 
peste trupa Judas Priest şi o lasă să zbiere. Aidoma lui 
Hodges, şi lui Brady Hartsfield îi place genul ăsta de 
muzică. 


— 300 — 


MAESTRUL SINUCIDERILOR 


Brady a repurtat multe victorii în rezerva 217, însă a fost 
nevoit să le ţină pentru sine. S-a deşteptat din comă, din 
somnul ei atât de asemănător cu moartea. A descoperit că 
este în stare - fie datorită medicamentelor pe care i le 
administra  Babineau, fie datorită unei modificări 
fundamentale în undele sale cerebrale, fie datorită unei 
combinaţii a celor două - să deplaseze obiecte mici doar cu 
puterea gândului. A reuşit să-şi facă sălaş în capul lui Al- 
Bibliotecă şi să-i creeze o a doua personalitate: Z-Boy. Să 
nu uităm nici că i-a plătit-o muistului ăluia de poliţai pentru 
că l-a lovit în boaşe atunci când era incapabil să se apere. 
Însă cea mai mare realizare, realizarea lui excepţională a 
obținut-o atunci când a împins-o la sinucidere pe Sadie 
MacDonald. Atunci a simţit gustul puterii. 

Şi vrea să-l simtă din nou. 

Problema ridicată de această dorinţă era una simplă: cine 
urmează? l-ar fi uşor să-l facă pe Al Brooks să se arunce de 
pe un pod sau să înghită soluţie pentru desfundat ţevi. Insă 
atunci ar muri şi Z-Boy, iar fără Z-Boy, Brady ar rămâne 
închis în rezerva 217 - tot un fel de celulă de puşcărie, însă 
cu vedere la o parcare. Nu, avea nevoie de Brooks exact 
aşa cum era. 

Mai important i se părea ce anume avea de gând să facă 
cu nenorocita aia care-l încuiase aici. Ursula Haber, 
lesbiana nazistă de la conducerea Centrului de Recuperare, 
spunea că pacienţii în curs de vindecare au nevoie de SP - 
scopuri care îi îndeamnă să facă progrese. Ei, da, el făcea 
progrese, iar răzbunarea împotriva lui Hodges reprezenta 
un scop demn de toate eforturile. Dar cum s-o facă? Nu mai 
mergea o a doua încercare de a-l convinge să-şi ia viaţa, 
chiar dacă ar fi avut cum. Mai jucase o dată jocul sinuciderii 
cu Hodges. Şi pierduse. 

Când a venit Freddi Linklatter cu fotografia în care erau 
el şi mama lui, Brady mai avea încă un an şi jumătate până 


— 301 — 


la aflarea răspunsului, dar apariţia lui Freddy i-a oferit 
stimulentul de care avea atâta nevoie. Insă trebuia să 
acţioneze cu prudenţă. Cu foarte mare prudenţă. 

Pas cu pas, îşi repeta el în nopţile fără somn din rezerva 
217. Pas cu pas. Am obstacole mari de depăşit, dar am şi 
arme extraordinare. 

Primul pas l-a făcut când l-a trimis pe Al Brooks să scoată 
toate Zappit-urile din biblioteca spitalului. Apoi l-a pus să le 
ducă acasă la fratele lui, care îl găzduia în cămăruţa de 
deasupra garajului. Pasul ăsta a fost unul uşor, pentru că 
oricum nimănui nu-i trebuiau drăcoveniile alea. Brady le 
considera muniţie. Şi, până la urmă, va descoperi o armă la 
care să se potrivească. 

Brooks a luat Zappit-urile din proprie iniţiativă, dar le-a 
manevrat aşa cum i s-a ordonat, aşa cum i-au cerut peştii- 
gânduri, implantaţi de Brady în personajul lipsit de 
profunzime, însă extrem de util, pe nume Z-Boy. Brady se 
cam săturase să tot intre cu totul în Brooks şi să preia 
controlul asupra lui, pentru că astfel îi prăjea bietului bătrân 
creierul (şi aşa destul de şubred). Trebuia să-şi raţionalizeze 
aceste perioade de imersiune completă şi să le folosească 
în mod inteligent. Mare păcat, pentru că îi plăceau nespus 
aceste vacanțe în afara spitalului, însă personalul din secţie 
începuse să observe că Al-Bibliotecă devenise un picuţ cam 
deranjat la mansardă. Dacă se deranja şi mai mult, atunci i 
s-ar cere să renunţe la activitatea de voluntariat pe care o 
desfăşura la spital. Mai rău, ar putea să observe şi Hodges. 
lar asta ar fi fost tare nasol. Boşorogul ăla de Det. Pens. 
putea să pună botul în continuare la toate zvonurile despre 
telekinezie, că pe Brady nu-l deranja deloc. Insă nu voia ca 
Hodges să aibă nici cea mai mică bănuială despre ce se 
petrecea cu adevărat. 

Cu tot riscul epuizării mentale, Brady a preluat comanda 
deplină asupra lui Brooks în primăvara lui 2013, pentru că 
avea nevoie să ajungă la computerul din bibliotecă. Sigur 
că ar fi putut să se uite la el fără să apeleze la o imersiune 
completă, dar să-l folosească era cu totul şi cu totul 
altceva. Plus că vizita în Brooks avea să fie una de scurtă 


— 302 — 


durată. Nu voia decât să seteze o alertă Google pentru 
cuvintele-cheie Zappit şi La pescuit. 

La fiecare două, trei zile, îl trimitea pe Z-Boy să verifice 
alerta aceea şi să-i raporteze ce a descoperit. Il instruise să 
treacă imediat pe site-ul de sport dacă s-ar fi arătat cineva 
interesat de preocupările lui (ceea ce se întâmpla foarte 
rar; biblioteca aceea era cam cât o debara, iar puţinii 
vizitatori căutau, de obicei, capela de alături). 

Alertele erau interesante şi instructive. Se părea că 
foarte mulţi oameni fie trecuseră printr-o experienţă de 
semihipnoză, fie printr-una - mult mai serioasă - de 
apoplexie, după ce priviseră prea mult la programul 
demonstrativ al jocului „La pescuit”. Efectul era mai 
puternic decât îndrăznise să spere Brady. Apăruse chiar şi 
un articol în New York Times despre acest fenomen, la 
secţiunea „afaceri”, iar firma producătoare intrase într-un 
rahat cât casa din această cauză. 

Un rahat de care nu avea nevoie, pentru că oricum 
stătea pe buza prăpastiei. Nu trebuia să fii vreun geniu (aşa 
cum credea Brady că este) ca să-ţi dai seama că Zappit Inc. 
Urma să dea curând faliment sau să fie înghițită de o 
companie mai mare. Brady mergea pe varianta 
falimentului. Care companie ar fi atât de tâmpită încât să 
preia un producător de tablete cu jocuri învechite şi ridicol 
de scumpe, mai cu seamă când unele dintre ele erau 
defecte şi puteau pune în pericol utilizatorii? 

Până una-alta, trebuia să-şi dea seama cum anume să le 
ajusteze pe cele pe care deja le deţinea (depozitate în 
dulapul din camera lui Z-Boy, însă considerate de Brady a fi 
proprietatea lui), astfel încât utilizatorii să se uite mai mult 
timp la programul demonstrativ. Se afla într-un impas 
atunci când l-a vizitat Freddi. După ce a plecat, considerând 
că-şi făcuse datoria de bună creştină (nu că Frederica 
Bimmel Linklatter era - sau fusese cândva - creştină), 
Brady a meditat profund şi pe îndelete. 

Apoi, pe la sfârşitul lunii august din anul 2013, după o 
vizită deosebit de dezagreabilă din partea lui Det. Pens., l-a 
trimis pe Z-Boy acasă la Freddi. 


— 303 — 


Mai întâi, Freddi a numărat banii, după care l-a privit lung 
pe bătrânul cu pantaloni verzi, de lucru, care stătea 
gârbovit în mijlocul livingului ei şi mai gârbovit. Banii 
veneau din contul lui Al Brooks de la banca Midwest Federal 
şi reprezentau prima retragere din economiile lui infime, 
dar departe de a fi şi ultima. 

— Două sute de parai pentru câteva întrebări? Bine, sunt 
de acord. Da’ dacă ai în cap că o să capeţi şi muie, te 
sfătuiesc să te duci în altă parte, moşule. Că eu sunt 
linguristă. 

— Nu. Doar răspunsuri, a zis Z-Boy. 

l-a dat un Zappit şi i-a spus să se uite la programul 
demonstrativ al jocului „La pescuit”. 

— Da’ numa’ fo’ treij de secunde. Că-i cam naşpa. 

— Naşpa zici? 

l-a aruncat un zâmbet dispreţuitor şi apoi şi-a îndreptat 
atenţia asupra peştilor. Treizeci de secunde. Patruzeci. 
Timp acceptabil, conform instrucţiunilor pe care Brady i le 
dăduse lui Z-Boy înainte de a-l trimite în această misiune 
(aşa le zicea Hartsfield mereu: „misiuni” - pentru că 
descoperise că Brooks asocia acest cuvânt cu noţiunea de 
eroism). Insă, după patruzeci şi cinci de secunde, i-a smuls 
tableta din mână. 

Freddi şi-a ridicat ochii înceţoşaţi spre el. 

— Uau! lţi face ceva la cap, nu? 

— Cam da. 

— Am citit în Game Programming că jocul Star Smash are 
un efect asemănător, dar abia după ce-l joci o jumătate de 
oră. Asta-i mult mai rapid. Se ştie de chestia asta? 

Z-Boy s-a făcut că nu aude întrebarea. 

— Şeful meu vrea să ştie dacă ai putea să-l aranjezi în 
aşa fel încât oamenii să se uite mai multă vreme la 
programul demonstrativ şi să nu treacă imediat la jocul 
propriu-zis. Care n-are acelaşi efect. 

Acum a folosit Freddi accentul rusesc pentru prima dată. 

— Kto ieşti tvoi konducător brav, Z-Boy? la fii tu dobrâi 
malcik şi spune-i lu’ tavarişi X, da? 


— 304 — 


Fruntea lui Z-Boy s-a făcut creţuri-creţuri. 

— Poftim? 

Freddi a oftat. 

— Cine-i şeful tău, frumosule? 

— Dr. Z. 

Brady anticipase întrebarea - doar o cunoştea de multă 
vreme pe Freddi - şi-i dăduse instrucţiuni şi în această 
privinţă. Brady avea planuri pentru Felix Babineau, însă 
acestea erau destul de vagi deocamdată. Încă sonda 
terenul. Se orienta din mers. 

— Dr. Z şi Z-Boy, lacheul lui, a zis Freddi, aprinzându-şi o 
ţigară. Pe drumul spre cucerirea lumii. Ca să vezi! 
Înseamnă că eu sunt Z-Girl? 

Brooks nu primise nicio instrucţiune în sensul acesta, aşa 
că nu a răspuns. 

— Nu contează, am priceput, a zis ea, pufăind zgomotos. 
Şeful tău are nevoie de o capcană vizuală. Asta se poate 
obţine prin transformarea programului demonstrativ într-un 
alt fel de joc. Deşi ar trebui să fie destul de simplu. Nu cred 
că-i cine ştie ce scofală. 

A ridicat Zappit-ul pornit, s-a uitat la el pe toate părţile şi 
a adăugat: 

— Nu-i mare lucru de capul lui. 

— Ce fel de joc? 

— Nu pe mine trebuie să mă întrebi, frăţică. Asta-i treabă 
de creaţie. N-a fost niciodată punctul meu forte. Să se 
gândească şeful tău la asta. În orice caz, după ce porneşti 
aparatul şi-l conectezi la un Wi-Fi puternic, mai trebuie să-i 
instalezi un rootkit. Vrei să-ţi notez pe ceva? 

— Nu. 

Din spaţiul memoriei tot mai redus al lui Al Brooks, Brady 
alocase o parte special pentru probleme de acest gen. Plus 
că oricum Freddi se va ocupa de toate atunci când va veni 
momentul. 

— Odată instalat programul ăsta, codul sursă poate fi 
descărcat de pe un alt computer. 

Şi şi-a reluat accentul rusesc. 

— Die la sekretnaia baza Ziero, die sub poliarnaia şapka. 


— 305 — 


— Să-i zic şi partea asta? 

— Nu. Ţine minte doar rootkit şi „cod sursă”, da? 

— Da. 

— Altceva? 

— Brady Hartsfield vrea să te duci iar pe la el. 

Sprâncenele lui Freddi au ţâşnit aproape până în 
creştetul capului. 

— Vorbeşte cu tine? 

— Da. La început ţi-e greu să pricepi ce zice, da' după o 
vreme merge. 

Freddi a aruncat o privire prin living - o încăpere slab 
luminată, dezordonată, care mirosea încă a mâncarea 
chinezească pe care o comandase cu o seară în urmă - de 
parcă ar fi văzut acolo ceva interesant. Adevărul este că 
discuţia începuse să i se pară din ce în ce mai sinistră. 

— Nu ştiu ce să zic, nene. Am făcut deja o faptă bună şi 
n-am fost niciodată cine ştie ce samariteană. 

— O să te plătească, i-a zis Z-Boy. Nu prea mult, da’... 

— Cât? 

— Cincizeci de dolari pe vizită? 

— De ce? 

Z-Boy nu ştia, însă în 2013 încă mai exista ceva din Al 
Brooks în scăfârlia lui, iar partea aceea înţelegea ce se 
petrece. 

— Cred că... din cauză că ai fost în viaţa lui. Ştii tu, atunci 
când vă  duceaţi amândoi să reparaţi computerele 
oamenilor. Pe vremuri. 


Brady nu-l detesta pe doctorul Babineau cu aceeaşi 
intensitate cu care îl detesta pe K. William Hodges, dar asta 
nu însemna că Dr. B. nu se afla pe lista lui neagră. 
Babineau îl folosise pe post de cobai, iar ăsta era un lucru 
tare-tare-tare rău. Şi, după aia, când i s-a părut că 
medicamentul experimental nu dădea niciun rezultat, şi-a 
pierdut tot interesul faţă de el. Asta era un lucru şi mai rău. 
Dar, cel mai rău dintre toate a fost că Babineau s-a apucat 
iar să-i facă injecții cu tâmpeniile alea ale lui, de îndată ce 
s-a trezit din comă şi cine ştie ce efecte aveau? L-ar fi putut 


— 306 — 


ucide, deşi nu gândul ăsta îl ţinea treaz nopţile, pentru că 
era un om care îşi curtase cu asiduitate moartea în trecut. 
Brady nu dormea, pentru că se tot gândea că injecţiile alea 
ar putea să-i strice noile abilităţi. In public, Babineau lua în 
derâdere presupusele puteri ale lui Brady de a controla 
minţile celor din jur. Însă realitatea era că el chiar credea 
că acestea există, cu toate că Brady avusese mare grijă să 
nu-şi etaleze noul talent în faţa doctorului, în ciuda 
insistențelor repetate ale acestuia. Babineau era de părere 
că orice capacitate psihokinetică a pacientului se datora 
medicamentului pe care el îl botezase Cerebellin. 

Au reînceput tomografiile şi RMN-urile. 

— Eşti a opta minune a lumii, i-a spus Babineau după una 
dintre ele. 

Era în toamna lui 2013. Doctorul mergea pe lângă 
scaunul cu rotile al lui Brady, împins de un infirmier înapoi 
în rezerva 217. Pe chipul lui Babineau apăruse expresia 
aceea pe care Brady se obişnuise să o numească „mecla 
făloasă”. 

— Protocoalele curente au reuşit să facă mai mult decât 
să-ţi oprească distrugerea neuronilor. Au stimulat 
dezvoltarea unora noi. Mai robuşti. Ințelegi ce minune s-a 
întâmplat? 

Normal că înţeleg, boule! i-a spus Brady în gând. Aşa că 
ai grijă să ascunzi bine pozele alea. Mare belea ar fi pe 
capul meu dacă ar prinde de veste procuratura. 

Babineau îl bătea pe umăr cu o atitudine de stăpân, pe 
care Brady nu putea s-o suporte. Ziceai că-i un câine 
ascultător. 

— Creierul uman este constituit din aproximativ o sută de 
miliarde de neuroni. Neuronii tăi din Aria lui Broca” au fost 
foarte grav afectaţi, dar uite că şi-au revenit. De fapt, chiar 
creează nişte alți neuroni, care nu seamănă cu nimic din ce 
am văzut eu vreodată. Într-o zi ai să ajungi celebru nu 
pentru crimele tale, ci pentru viețile pe care ai să le poți 


5 Zonă din emisfera stângă a creierului, unde se află centrul de 
comandă al vorbirii şi denumită astfel după numele antropologului 
francez Paul Broca (n.tr.). 


— 307 — 


salva. 

Dacă aşa va fi, şi-a zis Brady atunci, tu n-o să mai apuci 
ziua aia. 

Fii sigur de asta, pămpălăule! 


Creaţia n-a fost niciodată punctul meu forte, i-a spus 
Freddi lui Z-Boy. Foarte adevărat, însă a fost întotdeauna 
punctul forte al lui Brady. Pe când 2013 a ieşit din scenă şi 
locul lui a fost luat de 2014, Brady a avut la dispoziţie multă 
vreme să se gândească la modalităţile de înviorare pentru 
programul demonstrativ al jocului „La pescuit”. Modalităţi 
care l-ar putea transforma într-o „capcană vizuală”, aşa 
cum o botezase Freddi. Numai că niciuna dintre idei nu i se 
părea potrivită. 

Nu vorbeau deloc despre efectul Zappit-urilor în timpul 
vizitelor lui Freddi. De obicei depănau amintiri (iar Freddi 
era obligată să vorbească cel mai mult) despre vremurile 
de demult, când erau colegi în Patrula Cibernetică. 
Povesteau despre toţi clienţii săriţi de pe fix pe care i-au 
vizitat. Şi despre Anthony „Tones” Frobisher, mare sculă pe 
basculă la Discount Electronix. Freddi vorbea în 
permanenţă despre el, pretinzând că îi spusese cu adevărat 
lucrurile nasoale pe care le gândea despre el. | le spusese 
în faţă! Vizitele lui Freddi erau anoste, dar reconfortante. 
Compensau cumva nopţile lui pline de disperare, când i se 
părea că îşi va petrece tot restul vieţii în rezerva 217, la 
mila doctorului Babineau şi a „injecţiilor cu vitamine”. 

Trebuie să-l opresc, şi-a spus Brady. Trebuie să ajung 
stăpânul lui. 

lar în acest scop, varianta modificată a programului 
demonstrativ trebuia să fie perfectă. Dacă rata prima 
ocazie de a pătrunde în mintea lui Babineau, era foarte 
posibil să nu mai aibă alta. 


În rezerva 217, televizorul funcţiona acum cel puţin câte 
patru ore pe zi. Aşa ordonase doctorul Babineau, 
explicându-i  asistentei-şefe  Helmington că voia să-l 
„expună pe domnul Hartsfield la stimuli externi”. 


— 308 — 


Pe domnul Hartsfield nu-l deranja programul de ştiri 
Actualitatea la prânz (deoarece mereu aveau loc pe undeva 
prin lume explozii palpitante sau catastrofe cu multe 
victime). Însă restul programelor - emisiuni culinare, talk- 
show-uri, telenovele - erau doar nişte prostii care îl scoteau 
din sărite. Şi totuşi într-o zi, în timp ce stătea pe scaunul lui 
de lângă fereastră şi se uita la emisiunea-concurs Premiul- 
surpriză (mai bine zis, privea în gol în direcţia televizorului), 
Brady a avut o revelaţie. Concurenta care trecuse de Runda 
Bonus primise şansa de a câştiga o excursie în Aruba la 
bordul unui avion particular. | s-a cerut să privească la un 
ecran uriaş pe care se mişcau nişte puncte mari şi colorate. 
Proba îi cerea să atingă cinci puncte roşii, care urmau să se 
transforme în numere. Dacă aceste numere însumate 
aveau ca rezultat un număr din cinci cifre, atunci ea era 
declarată câştigătoare. 

Brady a privit fascinat cum ochii mari ai femeii alergau 
dintr-o parte în cealaltă a ecranului şi şi-a dat seama că 
descoperise ce căuta. Peştii roz, şi-a spus el. Ei erau cei mai 
rapizi. lar culoarea roşie nu prea mergea. Roşu este 
culoarea furiei. În timp ce rozul este... ce este? Care-i 
cuvântul ăla? Şi l-a amintit şi a zâmbit. Zâmbetul acela 
radios l-a făcut să pară iar de nouăsprezece ani. 

Culoarea roz este culoarea /in;știi sufleteşti. 

La unele vizite ale lui Freddi, Z-Boy îşi lăsa în hol 
căruciorul cu cărţi şi intra şi el în rezerva lui Brady. In una 
din aceste dăţi, în vara lui 2014, i-a dat lui Freddi un set de 
instrucţiuni scrise la computerul din bibliotecă, într-una din 
rarele ocazii când Brady nu s-a mai mulţumit să dea ordine, 
ci s-a aşezat la volan şi a preluat controlul complet asupra 
lui Al Brooks. A fost nevoit s-o facă, pentru că nu era loc de 
greşeli. 

Freddi a aruncat o privire la hârtia aceea, a devenit brusc 
interesată şi a citit cu atenţie. 

— Măi, măi, foarte ingenios! a exclamat ea. Mişto şi 
chestia cu mesajul subliminal! Macabru, dar mişto! 
Misteriosul Dr. Z a inventat chestia asta? 

— Mda, a răspuns Z-Boy. 


— 309 — 


Freddi s-a uitat la Brady. 

— Tu ştii cine-i acest Dr. Z? 

Brady a făcut semn că da. 

— Sigur nu eşti tu? Pentru că doar pe tine te ştiu capabil 
de aşa ceva. 

Însă Brady doar a privit-o lung şi inexpresiv, până când 
ea s-a uitat în altă parte. li dăduse voie să afle mai multe 
despre el decât ştiau Hodges, personalul medical sau cel de 
la recuperare, dar nu-i putea permite să afle tot adevărul. 
Cel puţin, nu deocamdată. Ar fi putut să vorbească. De 
altminteri, nici el nu ştia precis ce anume avea de gând să 
facă. Se zice că oamenii dau năvală la uşa ta dacă tu 
construieşti o cursă de şoareci mai bună decât a altora. 
Însă, de vreme ce nici nu-şi dădea încă seama dacă această 
cursă chiar va prinde vreun şoarece, mai bine să-şi ţină 
gura. lar Dr. Z încă nu exista în momentul acela. 

Dar îşi va face apariţia curând. 


Într-o după-amiază, la scurt timp după ce Freddi primise 
instrucţiunile referitoare la modificarea programului 
demonstrativ al jocului „La pescuit”, Z-Boy a intrat în biroul 
lui Felix Babineau. În majoritatea zilelor când se afla în 
spital, doctorul petrecea câte o oră acolo ca să se relaxeze, 
să bea o cafea şi să citească ziarul. Zona de lângă fereastră 
(de la care nu se vedea nicio parcare) şi-o amenajase într-o 
pistă artificială de golf, unde exersa adesea acest aşa-zis 
sport. Acolo l-a găsit Z-Boy în ziua cu pricina, când a intrat 
în birou fără să bată la uşă. 

Babineau i-a aruncat o privire de gheaţă. 

— Pot să te ajut cu ceva? Te-ai rătăcit? 

Z-Boy i-a întins Zappit-ul Zero, upgradat de Freddi (după 
ce cumpărase câteva componente electronice pe care le 
plătise din contul de economii tot mai mic al lui Al Brooks). 

— Uită-te la asta! i-a zis el. După aia o să-ţi spun ce 
trebuie să faci. 

— Ai face bine să pleci de aici, s-a enervat Babineau. Nu 
ştiu ce te-a apucat, dar acesta este spaţiul meu privat, 
unde fac ce vreau eu în timpul meu liber. Sau vrei să chem 


— 310 — 


paza? 

— Dacă nu te uiţi, ai să ajungi la ştirile de diseară. 
„Doctor renumit face experimente pe Brady Hartsfield, 
acuzat de omor în masă, folosind un medicament sud- 
american netestat.” 

Babineau a rămas cu gura căscată la el, iar în momentul 
acela arăta aproape la fel cum va arăta după ce Brady va fi 
început să-i diminueze nucleul conştiinţei. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

— Vorbesc despre Cerebellin. Pe care FDA" mai are ani 
buni până să-l aprobe, dacă îl va aproba vreodată. Ti-am 
accesat fişierul şi am făcut vreo douăzeci de poze cu 
telefonul meu. Am făcut poze şi după tomografiile pe care 
le ţii la secret. Ai încălcat o mulţime de legi, doctore. Uită-te 
la jocul ăla şi toată afacerea o să rămână între noi. Nu te 
uita şi ia-ţi adio de la carieră. Ai cinci secunde să te 
hotărăşti. 

Babineau a luat tableta şi s-a uitat la peşti. A ascultat 
cântecelul cristalin. A văzut fulgerele de lumină albastră. 

— Atinge-i pe ăia roz, doctore! O să se transforme în 
numere. Adună-le în minte! 

— Cât timp trebuie să fac asta? 

— Ai să-ţi dai singur seama. 

— Eşti nebun? 

— Bine faci că-ţi încui biroul când nu eşti în spital, numai 
că există o mulţime de cartele universale pe aici. Plus că ai 
obiceiul să-ţi laşi computerul pornit uneori. După mintea 
mea, asta-i nebunie. Uită-te la peşti! Atinge-i pe ăia roz! 
Adună numerele! Atât trebuie să faci şi am să te las în 
pace. 

— Asta-i şantaj. 

— Nu. Şantajul se face pentru bani. Asta-i doar o 
negociere. Uită-te la peşti! Nu-ţi mai spun încă o dată. 

Babineau s-a uitat la peşti. A vrut să atingă unul roz, dar 
nu l-a nimerit. A vrut să atingă altul, nu l-a nimerit nici pe 


5 Acronim pentru Food and Drug Administration - departament al 
guvernului american, care verifică standardele calitative ale produselor 
farmaceutice şi alimentare (n.tr.). 


— 311 — 


acela. A mormăit înfundat: „La dracu'!” Era puţin mai dificil 
decât părea şi a început să-i stârnească interesul. Fulgerele 
albastre ar fi trebuit să-l enerveze, însă nici vorbă de aşa 
ceva. Mai degrabă îl ajutau să se concentreze. Treptat, 
starea de nelinişte la gândul că băşinosul ăsta ştia prea 
multe despre el a început să treacă în planul secund al 
minţii sale. 

A reuşit să atingă un peşte roz înainte ca acesta s-o 
zbughească spre stânga ecranului şi a obţinut un nouă. 
Bravo, promiţător început! A şi uitat motivul pentru care 
făcea asta. Cel mai important i se părea acum să prindă 
peştii cei roz. 

In sunetele cristaline ale cântecelului. 


Un etaj mai sus, în rezerva 217, Brady privea fix în 
ecranul Zappit-ului său şi simţea cum începe să respire din 
ce în ce mai rar. A închis ochii şi s-a concentrat asupra unui 
punct roşu. Punctul acela era Z-Boy. A aşteptat... a 
aşteptat... şi, chiar când începuse să creadă că victima lui 
ar putea fi imună, a apărut un al doilea punct. Mai neclar la 
început, s-a făcut repede mai strălucitor şi mai bine 
conturat. 

Parcă aş privi cum se deschide un boboc de trandafir, şi-a 
spus Brady. 

Cele două puncte au început să zburde încoace şi încolo. 
Brady şi-a focalizat întreaga atenţie asupra aceluia care îl 
reprezenta pe Babineau. Punctul a încetinit, apoi s-a oprit. 

Te-am prins! şi-a zis Brady. 

Insă trebuia să acţioneze cu maximă prudenţă. Pentru că 
era sub acoperire. 

Ochii pe care i-a deschis el acum îi aparţineau lui 
Babineau. Doctorul se holba în continuare la peşti, însă nu 
mai încerca să-i atingă. Devenise... care era cuvântul acela 
folosit de toţi? Legumă. 

Babineau devenise o legumă. 

Brady nu a zăbovit prea mult în Babineau atunci, dar a 
înţeles extrem de repede miracolul la care căpătase acces. 
Al Brooks era o puşculiţă. Felix Babineau era ditamai seiful 


— 312 — 


de bancă. Brady avea acum posibilitatea de a pătrunde în 
toate amintirile lui, în toate cunoştinţele şi abilităţile 
doctorului. Din interiorul lui Al, ar fi putut doar să repare o 
instalaţie electrică. Din interiorul lui Babineau, ar fi putut să 
execute o craniotomie şi să repare instalaţia unui creier 
uman. Mai mult decât atâta, a obţinut dovada certă că 
speranţele lui nu fuseseră în van şi că teoria lui chiar putea 
fi pusă în practică: reuşea să manipuleze complet alte 
persoane de la distanţă. Nu era nevoie decât de hipnoza 
indusă de Zappit-uri şi persoanele respective îi dădeau 
drumul înăuntrul lor. Însă doar Zappit-urile modificate de 
Freddi puteau să facă asta, Zappit-urile acelea pe care ea le 
transformase în nişte capcane vizuale extrem de eficiente. 
Plus că, slavă Domnului, efectul lor era foarte rapid. 

Abia aştepta să le încerce şi cu Hodges. 

Inainte de plecare, Brady a dat drumul unor peşti-gânduri 
în mintea lui Babineau - nu mulţi, doar câţiva. Intenţiona să 
acţioneze cu multă prudenţă în privinţa doctorului. 
Babineau trebuia să se obişnuiască extrem de bine cu 
ecranul - devenit acum dispozitiv de stimulare, aşa cum îl 
numesc specialiştii în hipnoză - înainte ca Brady să-şi 
dezvăluie prezenţa. Unul dintre peştii-gânduri din ziua 
aceea spunea că tomografiile lui Brady Hartsfield nu aveau 
niciun fel de rezultate interesante şi, prin urmare, ar fi 
trebuit să înceteze. La fel şi injecţiile cu Cerebellin. 

Pentru că Brady nu face deloc progrese. Pentru că am 
ajuns într-un punct mort. Şi pentru că s-ar putea să fiu 
prins. 

— N-ar fi deloc bine să mă prindă, a murmurat Babineau. 

— Deloc, a zis Z-Boy. N-ar fi bine să te prindă nici pe tine 
şi nici pe mine. 

Babineau scăpase crosa de golf. Z-Boy a ridicat-o şi i-a 
pus-o în mână. 


În vreme ce vara toridă s-a transformat într-o toamnă 
rece şi ploioasă, Brady şi-a consolidat puterea asupra lui 
Babineau. Elibera cu multă grijă peştii-gânduri în mintea lui, 
aşa cum administratorul unui lac dă drumul păstrăvilor în 


— 313 — 


apă. Babineau a început să simtă dorinţa de a pipăi 
asistentele şi infirmierele mai tinere, riscând să fie reclamat 
pentru hărţuire sexuală. Fura ocazional analgezice din 
„Sipetul” cu medicamente al Ghetoului, folosind cartela 
unui doctor fictiv - şmecherie pusă la cale prin intermediul 
lui Freddi Linklatter. Babineau a făcut-o, cu toate că ştia că 
ar putea să fie prins şi cu toate că avea alte metode, mult 
mai sigure, prin care să facă rost de pastile. Într-o zi, a furat 
un ceas Rolex din sala de aşteptare a secţiei de neurologie 
(deşi avea şi el unul la fel) şi l-a ascuns în sertarul de jos al 
biroului său - după care a uitat cu totul de el. Încetul cu 
încetul, Brady Hartsfield, care abia dacă se putea ţine pe 
picioare, a devenit stăpân absolut al doctorului care îşi 
imaginase că stăpânul va fi el; şi l-a împins într-o capcană a 
vinovăţiei care avea mulţi dinţi. Dacă ar fi făcut vreo 
prostie, dacă ar fi încercat să mărturisească cuiva ce se 
petrece, capcana aceea s-ar fi închis cât ai clipi. 

In acelaşi timp, Brady a început să  modeleze 
personalitatea celui pe care îl botezase Dr. Z. Lucra cu mult 
mai multă grijă decât în cazul lui Al-Bibliotecă. În primul 
rând, pentru că acum avea mai multă experienţă. În al 
doilea, pentru că materia primă era de o calitate 
superioară. In luna octombrie a aceluiaşi an, când prin 
creierul lui Babineau înotau deja sute de peşti-gânduri, 
Brady a început să preia treptat controlul nu doar asupra 
minţii lui Babineau, ci şi asupra trupului acestuia, ducându-l 
în călătorii din ce în ce mai lungi. O dată, a condus BMW-ul 
doctorului până la graniţa cu Ohio, doar ca să vadă dacă 
puterea lui slăbeşte în funcţie de distanţă. Dar n-a slăbit 
câtuşi de puţin. Se pare că, odată ce ajungeai înăuntru, erai 
bun intrat. Plus că drumul a fost unul foarte plăcut. A oprit 
la un restaurant micut de pe marginea şoselei şi s-a îndopat 
cu rondele de ceapă pane. 

să te lingi pe degete (degetele lui Babineau), nu alta! 


Pe măsură ce se apropiau sărbătorile de iarnă ale anului 
2014, Brady s-a trezit că se simte cum nu se mai simţise 
din copilărie. Starea aceasta îi era atât de străină, încât 


— 314 — 


abia după ce decoraţiunile de Crăciun au fost înlocuite cu 
inimioarele pentru Sfântul Valentin şi-a dat seama despre 
ce era vorba. 

Se simţea mulţumit. 

O parte din el s-a luptat împotriva acestui sentiment, 
considerându-l un fel de pre-moarte. Dar o altă parte din el 
îşi dorea să îl accepte. Ba chiar să-l îmbrăţişeze. De ce nu? 
În fond, nu mai era prizonier în rezerva 217 şi nici măcar în 
propriul lui trup. Acum putea să plece oricând avea chef, fie 
ca pasager, fie ca şofer. Numai că trebuia să aibă grijă doar 
să nu conducă prea mult. Pentru că nucleul conştiinţei se 
dovedea a fi o resursă limitată. Când se termina, se termina 
şi cu asta basta. 

Mare păcat! 

Dacă Hodges ar fi continuat cu vizitele, Brady ar fi avut 
un alt scop care să-l ajute să progreseze: l-ar fi convins să 
se uite la ecranul Zappit-ului din sertar, ar fi intrat în el şi i- 
ar fi populat mintea cu peşti-gânduri de suicid. Ar fi fost ca 
şi cum ar fi folosit din nou site-ul Umbrela Albastră a lui 
Debbie, numai că acum ar fi avut la îndemână nişte sugestii 
mult mai puternice. De fapt, nici măcar sugestii. Ci ordine 
în toată puterea cuvântului. 

Singurul neajuns al acestui plan era acela că Hodges nu 
mai venea pe la el. Mai apăruse o dată chiar după Ziua 
Muncii, când debitase cretinismele lui obişnuite - Stiu că 
eşti acasă, Brady. Sper din suflet că suferi rău de tot, 
Brady. Chiar poți să mişti lucrurile fără să le atingi, Brady? 
Haide, arată-mi şi mie! -, dar aceea a fost ultima lui vizită. 
Brady presupunea că dispariţia lui Hodges din viaţa lui era 
sursa reală a acestei stări neobişnuite şi cam inoportune de 
mulţumire. Hodges fusese ghimpele de sub şaua lui, care-l 
scotea din minţi şi îl făcea să o ia la galop. Acum ghimpele 
acela nu mai exista, iar el era liber să se oprească şi să 
pască, dacă aşa ar fi vrut. 

Şi cam voia. 


Având acces la contul din bancă şi la portofoliul de 
investiţii ale lui Babineau, precum şi la mintea lui, Brady s-a 


— 315 — 


apucat să cumpere aparatură electronică. Doctorul cel 
smiorcăit scotea banii şi făcea cumpărăturile; Z-Boy ducea 
marfa în jegul ăla de chichineaţă unde locuia Freddi 
Linklatter. 

Ar avea nevoie de un apartament mai bun, şi-a spus 
Brady. Trebuie să fac ceva în privinţa asta. 

Z-Boy i-a dus şi restul Zappit-urilor pe care le şutise din 
biblioteca spitalului, iar Freddy a modificat programul 
demonstrativ al jocului „La pescuit” din toate acele 
tablete... în schimbul unei sume de bani, evident. Deşi 
suma respectivă a fost destul de mare, Brady a achitat-o 
fără să clipească. În fond erau banii doctorului, mălaiul lui 
Babineau. Cât despre planurile lui cu tabletele upgradate... 
ei bine, deocamdată nu avea niciunul. Probabil că, la un 
moment dat, îşi va mai face una sau două drone umane; 
dar deocamdată nu avea niciun motiv să renunţe la cele 
deja existente. Inţelegea tot mai bine ce anume însemna 
starea aceea de mulţumire sufletească: varianta 
emoţională a zonei calme din mijlocul oceanului, unde nu 
suflă niciun vânt şi tu pluteşti la voia întâmplării. 

lar starea aceasta apare atunci când nu mai ai niciun 
scop în viaţă. 

Situaţia respectivă a durat până în ziua de 13 februarie 
2015, când Brady a văzut un reportaj la emisiunea 
Actualitatea la prânz. Crainicii, care până atunci se 
amuzaseră copios pe seama poznelor făcute de doi ursuleţi 
panda, şi-au pus repede mutrele „Vai de mine, este de-a 
dreptul îngrozitor” atunci când de pe ecranul din spatele lor 
au dispărut ursuleţii şi a apărut un simbol care sugera 
tristeţea. _ 

— Va fi o Zi a Indrăgostiţilor extrem de dureroasă în 
suburbia Sewickley, a spus jumătatea femeiască a cuplului 
de crainici. 

— Ai dreptate, Betty, a zis jumătatea bărbătească. Doi 
dintre supraviețuitorii Masacrului de la Complexul Municipal 
- Krista Countryman, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, şi 
Keith Frias, de douăzeci şi patru - s-au sinucis în casa 
tinerei Countryman. 


— 316 — 


A urmat replica lui Betty: 

— Să ştii, Ken, că părinţii distruși ne-au declarat că tinerii 
intenționau să se căsătorească în luna mai, însă ambii 
fuseseră grav răniţi în atacul comis de Brady Hartsfield şi se 
pare că nu au mai putut să îndure permanentele suferinţe 
fizice şi psihice. Ni se alătură şi colegul nostru, Frank 
Denton, care ne va oferi mai multe detalii. 

Tulburat în cel mai înalt grad, Brady s-a îndreptat în 
scaun cât de mult era el capabil şi şi-a aţintit privirea 
strălucitoare asupra ecranului. Oare ar avea dreptul să 
revendice aceste două morţi? Sigur că da, ceea ce însemna 
că scorul lui de la Complexul Municipal tocmai ce urcase de 
la opt la zece. Ar fi preferat doisprezece, dar, hei, nici aşa 
nu era rău. 

Corespondentul Frank Denton, şi el cu mutra „Vai de 
mine, a bătut câmpii o vreme. După aceea, camera de luat 
vederi s-a oprit asupra sărmanului tăicuţ al fufei 
Countryman, care a început să citească biletul de adio lăsat 
de tânăra pereche. Individul mai mult a bolborosit nişte 
fraze fără cap şi fără coadă, dar Brady a prins esenţa. Cei 
doi avuseseră viziunea minunatei vieţi de după moarte, 
când toate rănile lor se vor vindeca, nu vor mai simţi 
povara durerii, vor fi perfect sănătoşi, iar Domnul şi 
Mântuitorul lor, lisus Hristos, îi va uni prin taina cununiei. 

— Oof, ce trist este! a declarat crainicul de parte 
bărbătească la finalul transmisiunii. Atât de trist! 

— Aşa este, Ken, l-a aprobat Betty. 

Apoi, imaginea de pe ecranul din spatele lor s-a schimbat 
din nou. In cea de acum se vedeau mai mulţi nătărăi 
îmbrăcaţi de nuntă şi care se bălăceau într-o piscină. 
Instantaneu, expresia de mâhnire de pe mutra femeii a fost 
înlocuită cu una de maximă veselie, din acelea cu rânjet 
larg şi cu mulţi dinţi. 

— Dar următoarea noastră ştire ar trebui să vă 
înveselească, douăzeci de cupluri au decis să se 
căsătorească într-o piscină din Cleveland, unde sunt minus 
cinci grade! 

— Sper din toată inima că dragostea lor este mare şi 


— 317 — 


arzătoare”, a comentat Ken, dezvelindu-şi şi el dantura 
numai bună de reclamă la produsele de îngrijire orală. 

Câţi aş mai putea să trimit pe lumea cealaltă? s-a 
întrebat Brady, cuprins de neastâmpăr. Am nouă Zappit-uri 
îmbunătăţite, la care se adaugă cele două de la dronele 
mele şi cel din sertarul de aici. Cine zice că am terminat cu 
dobitocii ăia de şomeri? 

Cine zice că nu pot să-mi îmbogăţesc palmaresul? 


Brady a fost la curent cu activitatea firmei Zappit Inc. pe 
toată perioada lui de imobilitate. O dată sau de două ori pe 
săptămână îl trimitea pe Z-Boy să verifice alertele Google. 
Postările despre efectul hipnotic al programului 
demonstrativ pentru jocul „La pescuit” au încetat şi au fost 
înlocuite de speculaţii despre momentul când se va alege 
praful de compania respectivă - nu se mai punea deloc 
problema dacă se va alege praful de ea. Când Sunrise 
Solutions a preluat firma Zappit, un blogger, care se semna 
Tornada Electrică, a scris: „Măiculiţă! Ai impresia că doi 
bolnavi de cancer, care nu mai au decât şase săptămâni de 
trăit, au hotărât să fugă şi să-şi pună pirostriile în Las 
Vegas.” 

Deoarece subconştientul lui Babineau era acum foarte 
bine conturat, Dr. Z a fost acela care a început să-i caute 
pe supraviețuitorii Masacrului de la Complexul Municipal - 
evident că la ordinul lui Brady - şi a făcut o listă cu cei 
foarte grav răniţi, prin urmare mult mai vulnerabili la 
gândurile despre sinucidere. Doi dintre aceştia, Daniel Starr 
şi Judith Loma, încă se mai deplasau în scaunul cu rotile. 
Loma avea şanse să mai poată merge pe propriile ei 
picioare cândva, în viitor. Starr nu mai avea nicio şansă. Şi 
mai era Martine Stover, paralizată de la gât în jos, care 
locuia împreună cu mama ei în Ridgedale. 

Am să le fac un serviciu, şi-a zis Brady. Fără îndoială că 
abia aşteaptă să se termine cu tot chinul ăsta. 


56 În Ib. engleză: „hunka-hunka burning love” - parafrazare a titlului 
„Burning Love”, cântec compus de Dennis Lindle în 1972 şi devenit 
şlagăr în interpretarea lui Elvis Presley (n.tr.). 


— 318 — 


A decis să înceapă cu mămicuţa lui Stover. La început a 
vrut să-l pună pe Z-Boy să-i expedieze un Zappit prin poştă 
(„Un cadou pentru tine!”), dar cum ar fi putut să fie sigur că 
baba nu-l va arunca la gunoi? Nu avea decât nouă tablete şi 
nu voia să piardă vreuna. Upgradarea lor îl costase (mă rog, 
pe Babineau îl costase) destul de mult. Poate mai bine ar fi 
fost să-l trimită pe doctor însuşi în această misiune. 
Îmbrăcat cu unul dintre costumele lui de comandă, cu o 
cravată sobră la gât, Babineau părea mult mai serios şi mai 
onorabil decât Z-Boy, în pantalonii ăia verzi şi şifonaţi. Plus 
că era genul de bărbat trecut bine de prima tinereţe, pe 
care-l apreciau nespus muierile bătrâne aşa cum era mama 
lui Stover. Acum Brady nu mai trebuia decât să conceapă o 
poveste credibilă. Poate ceva despre un studiu de 
marketing? Sau despre un club de lectură? Sau un concurs 
cu premii? 

Încă mai analiza diversele scenarii - că doar nu era nicio 
grabă - când a primit prin alerta Google anunţul unei morţi 
aşteptate: Sunrise Solutions dispăruse dintre noi. Pa şi la 
revedere! Asta se întâmpla la începutul lunii aprilie. Fusese 
desemnat un lichidator care trebuia să vândă sub preţul 
pieţei toate bunurile companiei şi o listă a aşa-ziselor 
„produse” urma să apară curând pe site-urile de anunţuri. 
Pentru nerăbdători, o listă cu toate porcăriile nevandabile 
ale Sunrise Solutions era disponibilă în dosarul cu cererea 
de faliment a companiei. Informaţia i-a părut interesantă lui 
Brady, însă nu într-atât de interesantă încât să-l pună pe 
Dr. Z să caute lista cu active. Probabil că erau lăzi pline cu 
Zappit-uri printre ele, însă el nu avea decât nouă - cu 
siguranţă mai mult decât destule pentru ce avea el nevoie. 

S-a răzgândit după o lună. 


Una dintre cele mai populare rubrici ale emisiunii 
Actualitatea la prânz se chema „Sfatul lui Jack”. Jack 
O'Malley era un dinozaur obez, care probabil că-şi făcuse 
debutul în showbiz pe vremea televiziunii în alb şi negru. La 
finalul fiecărui buletin de ştiri, el trebuia să vorbească vreo 
cinci minute despre absolut tot ce-i trăsnea prin cap. Purta 


— 319 — 


ochelari cu rame groase şi negre, iar când zicea ceva îi 
fâlfâiau fălcile ca o piftie nu prea legată. In mod obişnuit, lui 
Brady i se părea amuzant, însă acum nu-i venea deloc să 
râdă. Rubrica de azi a lui Jack i-a deschis noi perspective. 

— Familiile lui Krista Countryman şi Keith Frias au fost 
copleşite cu condoleanţe, în urma unui reportaj difuzat 
recent de postul nostru, a anunţat Jack, pe tonul arţăgos al 
lui Andy Rooney“. Hotărârea lor de a-şi pune capăt zilelor 
atunci când şi-au dat seama că nu mai pot trăi în acea 
durere crâncenă şi nesfârşită a reaprins dezbaterea pe 
tema suicidului. Din păcate, ne-a amintit şi de ticălosul care 
le-a provocat această durere crâncenă şi nesfârşită. Ne-a 
amintit de monstrul pe nume Brady Wilson Hartsfield. 

Eu sunt ăla, îşi spuse vesel Brady. Când îţi pomenesc şi al 
doilea nume la televizor înseamnă că eşti un baubau 
autentic. 

— Dacă există viaţă pe lumea cealaltă, a continuat Jack 
(pasămite pierzându-şi cumpătul şi fluturând indignat din 
fălcuţe), Brady Wilson Hartsfield va plăti pentru toate 
crimele lui când va ajunge acolo. Până atunci, să vedem şi 
partea bună a lucrurilor în toată tragedia aceasta. Pentru 
că, vă rog să mă credeţi, chiar există o parte bună. La un 
an după măcelul comis la Complexul Municipal, Brady 
Wilson Hartsfield a pus la cale un atentat şi mai atroce. A 
reuşit să introducă pe furiş o mare cantitate de exploziv 
plastic la un concert care avea loc în Sala Mingo, cu intenţia 
de a ucide mii de adolescenţi care veniseră acolo ca să se 
distreze. Insă planul lui a fost dejucat de William Hodges, 
un detectiv aflat la pensie, şi de o femeie curajoasă, pe 
nume Holly Gibney, care i-a spart capul criminalului înainte 
ca acesta să poată detona... 

De aici încolo Brady a pierdut şirul. Cum adică? Pe el l-a 
lovit în cap şi aproape l-a omorât o femeie pe nume Holly 
Gibney? Cine pizda mă-sii era Holly Gibney asta? Şi de ce 
nu i-a spus nimeni cum s-au petrecut lucrurile în ăştia cinci 
ani de când ea i-a stins lumina şi l-a trimis pe patul ăsta de 


5 Om de radio şi televiziune, renumit pentru comentariile sale acide 
(n.tr.). 


— 320 — 


spital? De ce? 

Uite de-aia, şi-a răspuns tot el. Când ştirea se difuza în 
prime-time, eu fusesem în comă. lar după aceea, pur şi 
simplu mi-am închipuit că mi-a tras-o ori Hodges, ori 
negroteiul ăla al lui. 

Cu prima ocazie, o va căuta pe net pe Gibney, însă 
deocamdată avea alte priorităţi. Femeia aia aparţinea 
trecutului. În timp ce viitorul era reprezentat de o excelentă 
idee, care-i venise la fel ca toate ideile pentru cele mai 
bune invenţii ale lui: completă, având nevoie doar de 
câteva mici modificări pe parcurs pentru a fi perfectă. 

Şi-a deschis Zappit-ul, a dat de Z-Boy (care acum 
împărțea reviste pacientelor din sala de aşteptare din 
secţia de Obstetrică/ Ginecologie) şi l-a trimis la computerul 
din bibliotecă. După ce bătrânul s-a aşezat în faţa 
ecranului, Brady l-a gonit de la tastatură şi a preluat el 
controlul. Cocârjat de vârsta trupului în care se afla, privea 
monitorul prin ochii miopi ai lui Al Brooks. Pe site-ul 
Vânzare Active Companii în Faliment - 2015, a găsit lista 
tuturor bunurilor rămase în urma lichidării firmei Sunrise 
Solutions. Acolo erau înşirate, în ordine alfabetică, tot felul 
de nimicuri provenite de la vreo douăsprezece firme 
preluate de Sunrise de-a lungul timpului. Zappit Inc. era 
ultima. Dar, din punctul de vedere al lui Brady, prima în 
planurile sale. In fruntea listei cu bunuri erau trecute 
45.872 tablete Zappit, cu preţul recomandat pentru 
vânzarea cu amănuntul de 189,99 . Acestea se vindeau în 
loturi de patru sute de bucăţi, opt sute şi o mie. Dedesubt, 
cu litere roşii, era scris un avertisment conform căruia o 
parte din produse erau defecte, „însă majoritatea sunt în 
perfectă stare de funcţionare”. 

Din cauza entuziasmului debordant al lui Brady, bătrâna 
inimă a lui Al-Bibliotecă a început să palpite. Şi-a luat 
mâinile de pe tastatură şi a strâns pumnii. Planul de a-i 
convinge să se sinucidă pe supraviețuitorii de la Complexul 
Municipal pălea în comparaţie cu ideea fabuloasă care 
pusese stăpânire acum pe el: să termine ce începuse în 
seara aceea la Mingo. Se şi vedea trimiţându-i lui Hodges 


— 321 — 


un mesaj pe Umbrela Albastră: Crezi că ai reuşit să mă 
opreşti? Mai gândeşte-te o dată. 

Ei, cât de grozav ar fi! 

Brady era convins că Babineau avea destui bani ca să 
cumpere câte o tabletă Zappit pentru toată lumea care 
fusese atunci în Sala Mingo, dar, pentru că va fi nevoit să 
se ocupe de fiecare victimă în parte, nu era cazul să 
exagereze. 

l-a ordonat lui Z-Boy să-l aducă pe Babineau la el. 
Babineau n-a vrut să vină. Acum îi era frică de Brady, 
chestie care lui Brady i se părea absolut delicioasă. 

— Ai să cumperi nişte lucruri, a zis Brady. 

— Am să cumpăr nişte lucruri. 

Docil. Fără să se mai teamă. Babineau fusese acela care 
intrase în rezerva 217, însă acum Dr. Z era cel care stătea 
cu umerii gârboviţi în faţa scaunului lui Brady. 

— Da. Şi va trebui să alimentezi un cont nou. Cred că-i 
vom zice Gamez Unlimited. Gamez cu „Z”. 

— Cu „Z”. La fel ca numele meu. 

Şi şeful Secţiei de Neurologie de la Spitalul Kiner a reuşit 
să schiţeze un zâmbet firav şi tâmp. 

— Bravo! Să zicem că depui în contul ăla o sută cincizeci 
de mii de dolari. Totodată, ai s-o muţi pe Freddi Linklatter 
într-un apartament mai mare, situat într-o zonă mai bună. 
Ca să aibă unde să pună lucrurile pe care le cumperi şi să 
aibă unde să lucreze cu ele. Amica noastră n-o să-şi vadă 
capul de treabă. 

— Am s-o mut într-un apartament mai mare şi situat într- 
o zonă mai bună, ca să.. 

— Ţine-ţi fleanca şi ascultă ce-ţi spun! S-ar putea să mai 
aibă nevoie şi de alte aparate. 

Şi Brady s-a aplecat spre Dr. Z. Deja îşi imagina cum va 
arăta viitorul - un viitor în care Brady Wilson Hartsfield 
avea să fie declarat câştigător, la ani buni după ce jigodia 
aia de Det. Pens. A crezut că jocul se încheiase. 

— Cel mai important aparat este un amplificator de 
semnal. 


— 322 — 


TROFEU & BLANĂ 


— 323 — 


1 


Nu durerea o trezeşte pe Freddi, ci nevoia imperioasă de 
a urina. Parcă-i plesneşte vezica. Datul jos din pat este o 
operaţiune extrem de laborioasă. Îi bubuie capul şi i se pare 
că are tot pieptul pus în ghips. Nu o doare prea tare, dar şi-l 
simte ţeapăn şi îngrozitor de greu. Gâfâie ca un halterofil 
de fiecare dată când respiră. 

Baia seamănă cu un decor dintr-un film de groază, aşa că 
închide ochii atunci când se aşază pe closet, ca să nu vadă 
sângele din jur. Mare noroc am avut că am scăpat cu viaţă! 
îşi spune, în timp ce se revarsă din ea vreo treizeci de litri 
de pipi. Şi, mă rog, pentru ce am ajuns în căcatul ăsta? 
Pentru că i-am dus poza aia. Mare dreptate avea maică- 
mea când zicea că nicio faptă bună nu scapă nepedepsită. 

Însă acum este momentul în care trebuie să gândească 
limpede şi trebuie să recunoască faţă de ea însăşi că nu din 
cauza pozei pe care i-a dus-o lui Brady a ajuns aici, în baia 
asta plină de sânge, cu un cucui cât casa la cap şi cu o rană 
de glonţ în piept. Faptul că s-a întors la el i-a fost fatal. Şi s- 
a întors pentru că a fost plătită pentru asta - cincizeci de 
dolari pe vizită. De unde se poate trage concluzia că era un 
fel de prostituată. 

Ştiai despre ce este vorba. N-ai decât să încerci să-ţi spui 
că ţi-ai dat seama doar atunci când ai văzut stick-ul de 
memorie pe care ţi l-a adus Dr. Z şi care activează site-ul 
ăla sinistru. Dar, de fapt, ştiai încă de când ai instalat 
programele de modificare a Zappit-urilor, nu-i aşa? Ţi-ai 
deschis o adevărată linie de producţie, nu? Făceai câte 
patruzeci-cincizeci pe zi. Le-ai transformat în mine 
antipersonal pe toate cele care nu erau defecte. Peste cinci 
sute de bucăţi. Ştiai că planul a fost pus la cale de Brady, 
iar Brady Hartsfield este nebun de-a binelea. 

Îşi ridică pantalonii, trage apa şi iese din baie. Deşi 
difuză, lumina care intră pe fereastra livingului tot îi răneşte 
ochii. Se uită printre gene, vede că a început să ningă şi 
merge clătinându-se spre bucătărie, respirând extrem de 


— 324 — 


greu. În frigider sunt multe cutii cu resturi de mâncare 
chinezească, dar pe uşă găseşte două doze de Red Bull. la 
una, înghite cu noduri jumătate din băutura energizantă şi 
parcă se simte puţin mai bine. Probabil că-i doar 
autosugestie, dar se mulţumeşte şi cu asta. 

Ce să fac acum? Pentru numele lui Dumnezeu, ce să fac? 
Am vreo cale de scăpare din porcăria asta? 

Târşâindu-şi picioarele un pic mai vioi, intră în încăperea 
cu computere şi actualizează ecranul principal. Intră pe 
Google şi caută zeetheend, sperând că va da peste 
omuleţul acela desenat care învârteşte un târnăcop. Insă îi 
stă inima în loc când vede imaginea cu capela luminată 
doar de lumânări - exact aceeaşi imagine pe care o văzuse 
când introdusese stick-ul şi se uitase la prima pagină a 
fişierului, în loc să-l transfere „pe neve”, aşa cum i se 
ceruse. Începe să se audă şi cretinătatea aia de cântec 
despre Doamna cu Coasa. 

Trece de mesajele de sub sicriu - care se umflă şi se 
dezumflă ca o inimă care bate foarte rar (SFARŞITUL 
DURERII, SFÂRŞITUL TEMERILOR) şi dă click pe POSTAȚI UN 
COMENTARIU. Freddi nu are de unde să ştie de câtă vreme 
acţionează otrava asta electronică, dar vede că deja a 
generat sute de comentarii. 


Bedarkened77: Spune adevărul! 

Alicealways401: Aş dori să am şi eu curaj, tare 
nasol e acasă acum. 

VerbanaTheMonkey: Strângeţi din dinţi şi înduraţi, 
numai laşii apelează la sinucidere!!! 

KittycatGreeneyes: Ba nu, sinuciderea NU DOARE 
şi aduce multe schimbări. 


VerbanaTheMonkey nu este singurul sceptic, dar Freddi 
nu are nevoie să citească toate comentariile ca să-şi dea 
seama că el (sau ea) aparţine unei minorităţi. Dumnezeule, 
demenţa asta o să se răspândească precum o gripă! îşi 
spune Freddi. 

Ba nu, mai degrabă ca ebola. 


— 325 — 


Ridică privirea la amplificatorul de semnal şi prinde 
momentul când 171 GASITE devine 172 GASITE. Vestea 
despre peştii-numere se propagă repede, ceea ce înseamnă 
că aproape toate Zappit-urile modificate vor fi activate 
până diseară. Programul demonstrativ îi hipnotizează pe 
utilizatori, îi face receptivi. Receptivi la ce? În primul rând, 
la ideea că ar trebui să viziteze site-ul zeetheend. Sau 
poate că deţinătorii de Zappit-uri nici nu au nevoie să intre 
pe site-ul ăla. Poate că sunt mai presus de el. Oare oamenii 
sub hipnoză execută ordinul care le cere să se sinucidă? 
Sigur că nu, nu-i aşa? 

Nu-i aşa? 

Freddi nu îndrăzneşte să oprească amplificatorul de 
semnal, deoarece se teme de o altă vizită a lui Brady. Dar 
site-ul? 

— Până aici ţi-a fost, bulangiule! spune ea şi începe să 
tasteze repede. 

Peste nici treizeci de secunde, Freddi se holbează la 
ecran, nevenindu-i să creadă mesajul apărut: FUNCŢIA 
ACEASTA NU ESTE PERMISA. Vrea să mai încerce o dată, 
dar se gândeşte mai bine şi nu o face. Este foarte posibil ca 
încă o tentativă de ştergere a site-ului să-i distrugă tot ce 
are - nu doar computerele, ci şi cardurile de credit, contul 
din bancă, telefonul, ba chiar şi permisul de conducere. ŞI 
Brady este singurul în stare să programeze o porcărie de o 
asemenea anvergură. 

Futu-i mama mă-sii de treabă! Trebuie s-o tai de-aici. 

O să-şi arunce câteva boarfe în valiză, o să cheme un 
taxi, o să se ducă la bancă şi o să scoată toţi banii pe care îi 
are. Probabil în jur de patru mii de dolari. (În sinea ei ştie 
că-s mai degrabă doar trei.) De la bancă se va duce direct 
la staţia de autobuz. Ninsoarea pe care o vede pe geam 
pare a fi preludiul unui viscol puternic, care i-ar putea 
împiedica fuga, dar n-o deranjează să aştepte câteva 
ceasuri în staţie. Ba chiar ar şi dormi acolo, dacă ar fi 
obligată. Orice, doar ca să nu mai aibă de-a face cu Brady. 
El a pus la cale un plan de sinucidere în masă, aidoma 
aceleia din Jonestown, iar Zappit-urile modificate sunt doar 


— 326 — 


o parte a acestui plan. Şi ea l-a ajutat. Freddi nu ştie dacă 
Brady va obţine rezultatul scontat, dar n-are de gând să 
mai stea prin zonă ca să afle. Îi pare rău pentru oamenii 
hipnotizaţi de Zappit-uri sau convinşi să se sinucidă de 
blestemăţia aia de site zeetheend. Dar ea trebuie să aibă 
grijă de numero uno. Pentru că nu o face nimeni altcineva. 

Mergând cât poate ea de repede, Freddi se întoarce în 
dormitor. Îşi scoate din dulap vechea geantă Samsonite, 
dar imediat i se înmoaie picioarele din cauza surescitării 
nervoase şi a lipsei de oxigen, provocate de respiraţia 
superficială. Reuşeşte să ajungă până la pat, se aşază pe 
marginea lui şi lasă capul în jos. 

la-o încetişor, îşi zice ea. Mai întâi trebuie să-ţi recapeţi 
respiraţia. Fiecare lucru la timpul lui. 

Numai că, din pricina încercării ei prosteşti de a distruge 
site-ul, habar nu are cât timp mai are. lar atunci când de pe 
măsuţa de toaletă se aud acordurile cântecului „Boogie 
Woogie Bugle Boy”, Freddi scoate un țipăt firav. Deşi nu 
vrea să răspundă la telefon, se ridică de pe pat. Uneori este 
mai bine să ştii ce te aşteaptă. 


2 


Ninge slab până când Brady iese de pe autostradă, dar, 
odată ajuns pe Drumul Naţional 79, într-o regiune pustie, la 
mama naibii, ninsoarea se intensifică. Deocamdată asfaltul 
încă mai este curat şi ud, dar se va acoperi cu zăpadă 
foarte curând. lar el încă mai are de parcurs vreo şaizeci şi 
ceva de kilometri până la locul unde intenţionează să se 
ascundă şi să se apuce de treabă. 

Pe malul Lacului Charles, îşi spune el. Unde va începe 
adevărata distracţie. 

Chiar în momentul acesta laptopul lui Babineau se 
trezeşte la viaţă şi emite cele trei sunete cristaline ale 
alertei pe care i-o instalase Brady. Pentru că întotdeauna 
paza bună trece primejdia rea. Nu are timp să tragă pe 
dreapta, pentru că goneşte contra cronometru prin viscolul 
ăsta blestemat. Dar nici nu-şi poate permite să ignore 


— 327 — 


semnalul primit. În faţa lui, pe partea dreaptă a drumului, 
se vede o clădire cu ferestrele şi uşile acoperite cu 
scânduri. Pe acoperiş sunt două statui din metal - două 
dudui în bikini ruginiţi, care ţin deasupra capetelor o firmă 
pe care scrie PALATUL PORNO şi XXX şi TRUPUL GOL 
PENTRU UN POL. În mijlocul parcării neasfaltate, glazurate 
acum cu un strat de zăpadă, se află un panou care anunţă 
că proprietatea respectivă este de vânzare. 

Brady intră în parcare, opreşte maşina şi deschide 
laptopul. Mesajul de pe ecran dă o lovitură straşnică bunei 
sale dispoziţii. 


11:04 AM: TENTATIVA NEAUTORIZATĂ 
DE MODIFICARE/SUPRIMARE A ZEETHEEND.COM 
RESPINSA SITE ACTIV 


Brady deschide torpedoul Chevroletului şi găseşte acolo 
mobilul vechi şi uzat al lui Al Brooks. Bună treabă, pentru 
că uitase să-l ia cu el pe cel al lui Babineau. 

Ei, da, am greşit şi eu - luaţi-mi boii de la bicicletă, îşi 
zice el. Nimeni nu poate să ţină minte absolut tot, iar eu am 
avut o grămadă de chestii pe cap. 

Nu se osteneşte să intre în agenda telefonului, ci 
formează din memorie numărul lui Freddi. Nu şi l-a 
schimbat de pe vremea când lucrau la Discount Electronix. 


3 


Când Hodges se scuză şi pleacă la baie, Jerome îl 
aşteaptă să iasă pe uşă, după care se apropie de Holly, 
care stă lângă fereastră şi priveşte la ninsoarea de afară. 
Deocamdată ninge destul de slab în oraş, iar fulgii 
dansează în văzduh, parcă sfidând gravitația. Holly şi-a 
încrucişat din nou braţele peste piept ca să-şi poată strânge 
umerii cu mâinile. 

— Cât de grav este? o întreabă în şoaptă tânărul. Pentru 
că nu arată deloc bine. 

— Este cancer pancreatic, Jerome. Cât de bine poţi să 


— 328 — 


arăţi când ai aşa ceva? 

— Crezi că o să reziste până la sfârşitul zilei? Pentru că îşi 
doreşte asta şi mă gândesc că ar avea nevoie să rezolve 
cazul ăsta ca să şi-l scoată din minte. 

— Să şi-l scoată din minte pe Hartsfield. Asta vrei să zici. 
Pe căcat cu ochi Brady Hartsfield! Chiar dacă acum e mort. 

— Da, asta vreau să zic. 

— Eu cred că-i foarte grav. 

Holly se întoarce cu faţa la el şi face efortul de a-l privi în 
ochi, gest care mereu îi dă sentimentul că stă despuiată în 
faţa unui stadion arhiplin. 

— Ai văzut cum se ţine mereu de abdomen? 

Jerome dă din cap. 

— Face asta de mai multe săptămâni şi îmi zice că-i doar 
o indigestie. La doctor s-a dus doar pentru că l-am pisat eu 
la cap. Şi, când a aflat despre ce e vorba, a încercat să mă 
mintă. 

— Nu mi-ai răspuns la ce te-am întrebat. O să reziste 
pană la sfârşitul zilei? 

— Cred că da. Sper că da. Pentru că tu ai dreptate, are 
nevoie să pună punct. Numai că noi trebuie să fim mereu 
alături de el. Amândoi. 

Işi ia mâinile de pe umeri şi îl apucă de braţ. 

— Promite-mi, Jerome! Dă-ţi cuvântul că nu o veţi mai 
trimite pe slăbănoagă acasă pentru ca băieţii să se joace 
singuri! 

Jerome îi desface mâna de pe braţul lui şi o strânge cu 
putere. 

— Nu-ţi face griji, Hollyberry. Nimeni n-o să ne spargă 
gaşca. 


4 


— Alo? Dr. Z, tu eşti? 

Brady nu mai are timp de joacă. Cu fiecare secundă care 
trece stratul de zăpadă se face tot mai gros, iar rabla de 
toată jena a lui Z-Boy, fără anvelope de iarnă şi cu peste o 
sută cincizeci de mii de kilometri la bord, nu va fi în stare să 


— 329 — 


facă faţă viscolului dezlănţuit. În alte circumstanţe, ar dori 
să afle cum se face de Freddi încă mai este în viaţă. Dar, 
din moment ce nu are de gând să se întoarcă şi să îndrepte 
această greşeală, chestiunea i se pare nerelevantă. 

— Ştii foarte bine cine e la telefon, aşa cum şi eu ştiu ce 
ai încercat să faci. Mai încearcă tu o dată şi am să-i trimit 
peste tine pe oamenii mei, care-ţi supraveghează 
apartamentul. Mare noroc ai că n-ai murit, Freddi! În locul 
tău, eu n-aş încerca să-L supăr pe Dumnezeu. 

— lartă-mă. 

In şoaptă. Aceasta nu mai este fătuca pusă mereu pe 
scandal cu care Brady fusese coleg în Patrula Cibernetică. 
Însă nici complet îngenuncheată nu este, altminteri nu ar fi 
încercat să-şi bage nasul în aranjamentele lui. 

— Ai spus cuiva? 

— Nu! 

Pare sincer îngrozită de ipoteza asta. Bravo! Groaza face 
bine. 

— Ai de gând să spui? 

— Nu! 

— Ai răspuns corect, pentru că pot să aflu dacă o faci. 
Eşti supravegheată în permanenţă, Freddi. Să nu uiţi asta. 

Inchide telefonul, fără să-i mai aştepte răspunsul. Este 
mult mai supărat pe ea pentru că a scăpat cu viaţă, decât 
pentru ce a încercat să facă. Oare va pune botul la 
povestea cu oamenii invizibili care-i supraveghează 
apartamentul, cu toate că el a crezut-o moartă? Crede că 
da. Freddi i-a cunoscut atât pe Dr. Z cât şi pe Z-Boy, aşa că 
cine ştie câte alte drone cu chip de om mai are el la 
dispoziţie? 

Plus că oricum nu mai poate face nimic acum. Brady 
mereu a dat vina pe ceilalţi pentru problemele sale, iar 
acum o acuză pe Freddi că nu a murit atunci când trebuia 
s-o facă. 

Porneşte motorul Chevroletului şi apasă pedala de 
acceleraţie. Pneurile patinează pe covorul subţire de 
zăpadă aşternut peste parcarea defunctului Palat al 
Pornografiei, însă îşi revin imediat ce ajung înapoi pe 


— 330 — 


drumul naţional, ale cărui benzi sunt acum albe. Brady 
încetineşte până ajunge la nouăzeci de kilometri pe oră. 
Curând, viteza aceasta va fi prea mare pentru starea 
drumului, dar o va menţine câtă vreme va putea. 


5 

Agenţia „Ce-am găsit al meu să fie” împarte toaleta de la 
etajul şapte cu firma de turism; însă, în momentul acesta, 
Hodges este singur în closetul bărbaţilor, fapt pentru care 
este recunoscător. Stă cocoşat peste una dintre chiuvete, 
cu mâna dreaptă încleştată de marginea ei, cu stânga 
apăsată pe burtă. Nu s-a desfăcut încă la curea, iar 
pantalonii îi atârnă din cauza tuturor lucrurilor pe care le 
ţine în buzunare: mărunţiş, chei, portofel, telefon. 

A venit aici doar pentru treaba mare - procedeu absolut 
normal de eliminare a excrementelor pe care-l efectuase 
toată viaţa. Însă atunci când a început să se screamă, 
parcă i-a explodat o bombă atomică în jumătatea stângă a 
abdomenului. Prin comparaţie, durerea de până acum era 
ca o acordare a instrumentelor înainte de începerea 
concertului. lar dacă deja îl doare atât de tare, nici nu vrea 
să se gândească la ce l-ar putea aştepta mai încolo. _ 

Ba nu, îşi spune el, nu că nu vreau să mă gândesc. Imi 
este groază să o fac. Pentru prima oară de când mă ştiu, 
mă înspăimântă viitorul, unde mi se pare că va fi anulat tot 
ce sunt sau am fost. lar dacă nu va reuşi să mă desființeze 
durerea, atunci cu siguranţă că o vor face medicamentele 
din ce în ce mai puternice pe care mi le vor da ca să nu o 
mai simt. 

Acum pricepe de ce cancerul pancreatic este supranumit 
„cancerul ascuns” şi de ce el duce aproape întotdeauna la 
deces. Pentru că stă la pândă, timp în care îşi adună trupele 
şi îşi trimite pe furiş solii la plămâni, la ganglionii limfatici, 
la oase şi la creier. După care declanşează un atac 
fulgerător şi devastator, fără să înţeleagă - în lăcomia lui 
stupidă - că victoria îi va aduce şi lui moartea. 

Dar poate că asta şi vrea, îşi spune Hodges. Poate că 


— 331 — 


este măcinat de o imensă ură faţă de sine şi de aceea nu 
doreşte să ucidă doar organismul gazdă, ci vrea cu tot 
dinadinsul să se autodistrugă. Motiv pentru care cancerul ar 
putea fi declarat adevăratul suveran al sinucigaşilor. 

Scoate un râgâit prelung şi sonor şi se simte puţin mai 
bine - oare de ce? Acalmia aceasta nu va dura, indiferent 
ce ar face el. Scoate trei analgezice din flacon (deja are 
impresia că trage cu praştia într-un elefant turbat) şi le 
înghite cu apă de la robinet. După care se spală şi pe faţă, 
încercând să-şi învioreze cât de cât obrajii palizi. În zadar. 
Aşa că îşi trage nişte palme zdravene, câte două pe fiecare 
parte. Holly şi Jerome nu trebuie să-şi dea seama cât de rău 
îi este. | s-a promis ziua aceasta şi are de gând să profite de 
fiecare minut al ei. Până la miezul nopţii, dacă va fi cazul. 

lese din toaletă, neuitând să-şi îndrepte umerii şi să nu 
se mai ţină de abdomen. Chiar atunci îi sună mobilul. 
Probabil că-i Pete, care n-a terminat cu văicăreala, îşi zice 
el. Dar se înşală. Este Norma Wilmer. | 

— Am găsit dosarul, îl anunţă ea. Ala pe care regretata 
Ruth Scapelli... 

— Da, ştiu, spune Hodges. Lista cu vizitatori. Cine-i 
acolo? 

— Nu există nicio listă. 

Se sprijină de perete şi închide ochii. 

— Of, căcat... 

— Dar există o notă cu antetul lui Babineau. Unde scrie - 
şi citez - „Fredericăi Linklatter i se va permite accesul atât 
în timpul, cât şi în afara orelor de vizită. Ajută la 
recuperarea lui B. Hartsfield”. Îţi este de folos? 

Fata aia rasă în cap, îşi aduce aminte Hodges ce-i 
spusese Norma. O prăpădită plină de tatuaje. 

La vremea respectivă nu făcuse legătura, deşi parcă îi 
stârnise o amintire foarte vagă. Acum ştie de ce. În 2010, 
cunoscuse o tânără slăbănoagă şi rasă în cap la Discount 
Electronix, atunci când era pe urmele lui Brady, împreună 
cu Jerome şi Holly. Chiar şi după şase ani încă îşi mai 
aminteşte ce i-a spus tipa despre colegul ei din Patrula 
Cibernetică: Pun pariu pe ce vrei că e din cauza lu’ mă-sa. E 


— 332 — 


topit după ea. 

— Mai eşti la telefon? 

Tonul Normei este cam iritat. 

— Da, dar trebuie să închid acum. 

— N-ai zis că o să primesc un bonus dacă... 

— Sigur. Voi avea grijă de asta. 

Şi închide. 

Analgezicele au efect şi reuşeşte să se întoarcă în birou 
cu paşi destul de sprinteni. Holly şi Jerome stau lângă 
fereastra care dă spre Lower Marlborough Street. Se întorc 
când aud uşa şi, după expresiile lor, Hodges îşi dă imediat 
seama că discutau despre el. Insă nu-i acum momentul să 
se gândească la asta. Sau să-şi facă probleme. Trebuie să 
se gândească la Zappit-urile alea modificate, încă de când 
începuse să pună lucrurile cap la cap, îl obseda o întrebare 
rămasă fără răspuns: cum mama dracului le-ar fi putut 
modifica Brady, din moment ce era închis într-o cameră de 
spital şi incapabil să se deplaseze? Dar uite că ştia pe 
cineva care avea suficiente cunoştinţe în domeniu şi se 
putea ocupa de Zappit-uri în locul lui. Păi, nu? Cineva cu 
care lucrase. Cineva care l-a vizitat de mai multe ori în 
Ghetou, beneficiind de aprobarea scrisă a lui Babineau. O 
duduie punkistă, cu o groază de tatuaje şi pe care n-o 
dădea bună-cuviinţa afară din casă. 

— Persoana care l-a vizitat pe Brady - singura persoană 
care l-a vizitat - a fost o femeie pe nume Frederica 
Linklatter. A fost... 

— În Patrula Cibernetică! strigă Holly. Au fost colegi! 

— Corect! Mai era încă un tip acolo, parcă şeful lor. Vă 
aduceţi aminte cum îl cheamă? 

Holly şi Jerome se uită unul la altul, după care clatină 
amândoi din cap. 

— E mult de atunci, Bill, spune Jerome. Şi, la vremea 
respectivă, ne concentram doar asupra lui Hartsfield. 

— Aşa este. Am ţinut-o minte pe Linklatter doar pentru 
că era o mare figură. 

— Pot să-ţi folosesc computerul? îl întreabă tânărul. 
Poate îl găsesc eu pe şeful lor, în timp ce Holly caută datele 


— 333 — 


de contact ale tipei. 

— Sigur, chiar te rog. 

Holly deja este la computerul ei şi tastează încordată 
ceva. Vorbeşte singură, aşa cum face adesea când se 
concentrează foarte tare. 

— Căcat! N-are adresa pe Pagini Albe. Oricum, era puţin 
probabil. O mulţime de femei singure nu au... stai aşa... stai 
aşa... uite pagina ei de Facebook. 

— Să ştii că nu mă interesează deloc să-i văd pozele din 
vacanţă şi nici să aflu câţi prieteni are, spune Hodges. 

— Eşti sigur? Pentru că nu are decât şase, iar unul dintre 
ei este Anthony Frobisher. Sunt aproape convinsă că aşa îl 
chema pe... 

— Frobisher! răcneşte Jerome din biroul lui Hodges. 
Anthony Frobisher era al treilea tip din Patrula Cibernetică! 

— Ţi-am luat-o înainte, puiut! se împăunează Holly. Din 
nou! 


6 


Spre deosebire de datele de contact ale Fredericăi 
Linklatter, cele ale lui Anthony Frobisher pot fi găsite pe 
Internet, atât sub numele lui, cât şi sub acela de „Gurul 
Computerelor”. Este acelaşi număr de telefon în ambele 
cazuri - numărul de mobil, presupune Hodges. Il dă lao 
parte pe Jerome şi se aşază la birou, încet şi cu multă grijă. 
N-a uitat durerea cumplită care l-a săgetat când s-a aşezat 
pe scaunul de toaletă. 

| se răspunde imediat. 

— Aţi sunat la Gurul Computerelor. Tony Frobisher la 
telefon. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Domnule Frobisher, numele meu este Bill Hodges. 
Poate nu mă mai ţineţi minte, dar... 

— Ba nu, îmi amintesc foarte bine de dumneavoastră, 
spune Frobisher pe un ton circumspect. Ce doriţi? Dacă-i 
vorba despre Hartsfield... 

— Este vorba despre Frederica Linklatter. Aveţi cumva 
adresa ei actuală? 


=A 


— Freddi? De ce aş avea eu adresa ei? N-am mai văzut-o 
de când s-a închis Discount Electronix. 

— Nu mai spuneţi? Apăreţi pe pagina ei de Facebook. 

Frobisher râde ironic. 

— Şi cine mai apare acolo? Kim Jong-Un? Charles 
Manson? Ascultaţi ce vă zic, domnule Hodges, scârba aia cu 
gură mare n-are niciun prieten. Singurul om cât de cât mai 
apropiat de ea a fost Hartsfield, iar eu tocmai ce-am văzut 
pe news push-ul de la telefon ştirea că nenorocitul ăla a 
crăpat. 

Hodges n-are nici cea mai vagă idee ce-i ăla news push şi 
nici nu-l macină dorinţa de a afla. Aşa că îi mulţumeşte lui 
Frobisher şi închide. Bănuieşte că nu este real niciunul 
dintre cei şase prieteni ai lui Freddi Linklatter de pe 
Facebook şi că ea i-a trecut acolo doar ca să nu se simtă 
complet singură. Poate şi Holly ar fi făcut la fel pe vremuri, 
numai că acum are prieteni. Norocul ei şi norocul lor. Din 
păcate, problema lui nu s-a rezolvat: cum o poate găsi pe 
Freddi Linklatter? 

Agenţia lui şi a lui Holly nu se cheamă degeaba „Ce-am 
găsit al meu să fie”, însă majoritatea motoarelor lor de 
căutare sunt concepute ca să găsească oameni răi, cu 
tovarăşi şi mai răi, caziere lungi şi mandate de arestare. 
Sigur, ar putea să dea de urma ei, pentru că, în această 
epocă a informaţiei, nimeni nu poate să dispară de tot. Insă 
trebuie s-o găsească foarte repede. De fiecare dată când 
vreun puşti deschide unul dintre Zappit-urile alea gratuite, 
vede peşti roz, fulgere albastre şi, conform experienţei 
trăite de Jerome, primeşte un mesaj subliminal care îi 
spune că nu strică să intre pe site-ul zeetheend. 

Eşti detectiv. Un detectiv bolnav de cancer, de acord. Dar 
tot detectiv se cheamă că eşti. Aşa că lasă dracu' aiurelile 
neesenţiale şi fă ce ştii tu mai bine! 

Însă este greu. Se tot gândeşte la toţi copiii aceia pe care 
Brady a vrut să-i ucidă la concert şi n-a izbutit. Surioara lui 
Jerome a fost şi ea acolo şi, dacă n-ar fi apărut Dereece 
Neville, acum Barbara ar fi fost moartă, nu doar cu un picior 
în ghips. Poate că ea a fost doar un experiment. Poate tot 


— 335 — 


un experiment a fost şi doamna Ellerton. Are ceva logică 
ideea asta. Însă acum sunt mult mai multe Zappit-uri, 
foarte multe Zappit-uri modificate. Ele trebuie să se afle 
undeva. 

Şi, în sfârşit, îi vine o idee. 

— Holly! îmi trebuie un număr de telefon! 


7 


Todd Schneider este la birou şi îi răspunde cu multă 
amabilitate. 

— Am auzit că vă aşteaptă un viscol năprasnic, domnule 
Hodges. 

— Aşa am auzit şi eu. 

— Aţi reuşit să daţi de urma tabletelor cu defecţiuni? 

— Din cauza asta v-am sunat. Se întâmplă să mai aveţi 
adresa unde au fost expediate Zappit-urile? 

— Bineînţeles. Pot să vă sun eu mai încolo? 

— Mai bine aştept la telefon. Este o chestiune destul de 
urgentă. 

— Chestiune urgentă în domeniul bunurilor de consum? 
întreabă uimit Schneider. Pare neamerican. Să văd ce pot 
face. 

Se aude un pocnet mic şi Hodges este lăsat să aştepte. În 
ureche începe să-i cânte o muzică relaxantă, care numai 
să-l relaxeze nu poate. Holly şi Jerome stau nemişcaţi lângă 
biroul lui. Hodges se abţine să-şi apese abdomenul cu 
mâna. Secundele trec, se fac un minut. Apoi două. Şi 
Hodges îşi spune: Ori a răspuns la alt apel şi a uitat de 
mine, ori nu găseşte adresa. 

Muzica se opreşte. 

— Domnule Hodges? Mai sunteţi la telefon? 

— Mai sunt. 

— Am găsit adresa. Notaţi: Gamez Unlimited - Gamez cu 
„Z”, dacă vă mai aduceţi aminte - Maritime Drive, numărul 
442. În atenţia doamnei Frederica Linklatter. Credeţi că vă 
este de folos? 

— Sunt convins. Mulţumesc, domnule Schneider. 


— 336 — 


Închide şi îşi priveşte cei doi parteneri. Unul firav şi alb la 
faţă, celălalt cu mulţi muşchi pe el, de la cărămizile cărate 
pe şantierele din Arizona. Alături de fiica lui, Allie, care 
acum locuieşte în celălalt capăt al ţării, cei doi sunt oamenii 
pe care îi iubeşte cel mai mult la acest final al vieţii. 

Le spune: 

— Hai la plimbare, copii! 


8 


Brady iese de pe Drumul Naţional 79 şi intră pe Vale 
Road chiar în dreptul Service-lui Auto al lui Thurston, unde 
câţiva tinerei angajaţi la deszăpezire îşi pun benzină în 
camioane, le încarcă cu nisip şi sare sau freacă menta bând 
cafea şi trăncănind vrute şi nevrute. Lui Brady îi trece prin 
minte să oprească şi să-i întrebe dacă îi pot pune anvelope 
de iarnă la rabla lui Al-Bibliotecă, însă, din cauza viscolului, 
multă lume a venit la service cu aceeaşi treabă, aşa că 
probabil că ar dura întreaga după-amiază. Acum este foarte 
aproape de destinaţie şi se hotărăşte să-şi încerce norocul 
cu roţile pe care le are. Şi cui îi pasă dacă se va înzăpezi 
odată ajuns acolo? Lui în niciun caz. A fost deja de două ori 
la locul cu pricina, în principiu cu intenţia să-l cerceteze cât 
mai bine; însă a doua oară a avut grijă să ducă şi ceva 
provizii. 

Pe Vale Road stratul de zăpadă a trecut de şapte 
centimetri, făcând drumul dificil şi alunecos. Chevroletul 
derapează de câteva ori, o dată ajungând până aproape de 
şanţ. Brady transpiră din plin, iar degetele artritice ale lui 
Babineau pulsează dureros încleştate pe volan. 

In cele din urmă, dă cu ochii de stâlpii înalţi şi roşii, care 
îl anunţă că nu mai are mult de mers. Apasă pedala de 
frână şi virează încet şi cu băgare de seamă. Ultimii trei 
kilometri îi parcurge pe un drum de ţară, fără nume şi cu o 
singură bandă de circulaţie. Insă, datorită copacilor care 
formează o boltă pe deasupra lui, condusul maşinii este mai 
uşor decât a fost în ultima oră. Sunt şi zone unde drumul 
nu-i acoperit deloc cu zăpadă. Dar situaţia asta se va 


— 337 — 


schimba atunci când viscolul se va declanşa cu toată forţa 
lui, iar asta se va întâmpla diseară, în jurul orei opt, dacă e 
să dea crezare buletinelor meteo de la radio. 

Ajunge la o răscruce, unde e un brad bătrân, pe care sunt 
bătute în cuie mai multe săgeți din lemn, care indică 
direcţii diferite. Pe cea din dreapta scrie CABANA DE 
VÂNĂTOARE A LUI BIG BOB. Pe cea din stânga - TROFEU & 
BLANA. Cam la vreo trei metri deasupra săgeţilor, deja 
acoperită cu o mantie subţire de zăpadă, o cameră de 
supraveghere scrutează drumul. 

Brady face la stânga şi îşi relaxează mâinile. Aproape a 
ajuns. 


9 


În oraş, ninsoarea este tot slabă. Străzile sunt curate şi 
traficul se desfăşoară bine, însă, pentru mai multă 
siguranţă, se îngrămădesc toţi trei în Jeep Wranglerul lui 
Jerome. La numărul 442 de pe Maritime Drive se află unul 
dintre blocurile de apartamente care au apărut ca 
ciupercile după ploaie pe malul de sud al lacului, în 
perioada de avânt imobiliar din anii '80. Pe vremea aceea 
erau în mare vogă. Dar acum, cele mai multe dintre ele 
sunt pe jumătate nelocuite. În hol, Jerome găseşte locatarul 
F. LINKLATTER la apartamentul 6-A. Întinde mâna spre 
butonul de la interfon, însă îl opreşte Hodges înainte să-l 
apese. 

— Ce e? întreabă tânărul. 

Îi răspunde Holly pe un ton îngâmfat: 

— Priveşte şi bagă la cap, Jerome. Uite aşa acţionăm noi. 
Hodges apasă la întâmplare alte butoane. La a patra 
încercare îi răspunde o voce de bărbat. 

— Da? 

— FedEx, spune Hodges. 

— Cine să-mi trimită ceva prin FedEx? exclamă vocea, 
peste măsură de uluită. 

— N-am de unde să ştiu, dom'le. Nu eu fac ştirile, doar le 
citesc. Uşa spre culoarul blocului scoate un zăngănit 


— 338 — 


nervos. Hodges o împinge şi o ţine deschisă ca să intre şi 
ceilalţi. Sunt două ascensoare, însă pe unul e agăţat un 
carton care anunţă că este defect. Pe cel care funcţionează 
este lipit un bilet pe care scrie: Măi, ăla de la 4, cu 
câinele care latră, am să te prind eu. 

— Mi se pare un semn cam rău, comentează Jerome. 

Uşile liftului se deschid, ei se urcă şi Holly începe să 
scotocească după ceva în geantă. Găseşte cutia cu 
Nicorette şi îşi bagă una în gură. Când ajung la etajul al 
şaselea, Hodges le spune: 

— Dacă o găsim acasă, să mă lăsaţi pe mine să vorbesc. 

Apartamentul 6-A se află vizavi de ascensor. Hodges 
ciocăne la uşă. Nu răspunde nimeni, aşa că bate mai tare. 
Când nici aşa nu primeşte răspuns, se apucă să lovească cu 
pumnul. 

— Pleacă! 

Vocea venită din cealaltă parte a uşii pare bolnavă şi fără 
vlagă. Ca vocea unei fetiţe care are gripă, îşi zice Hodges. 

Bubuie încă o dată în uşă. 

— Deschide, doamnă Linklatter! 

— Eşti de la poliţie? 

Ar putea să-i spună că da, că n-ar fi prima dată când ar 
pretinde asta de când a ieşit la pensie. Insă instinctul îi 
spune să se abţină. 

— Nu. Numele meu este Bill Hodges. Ne-am cunoscut în 
treacăt mai demult, în 2010. Pe vremea când dumneata 
lucrai la... 

— Mda, mi-aduc aminte... 

Se aude cum se descuie o broască, apoi încă una. Lanţul 
este tras. Uşa se deschide şi izul înţepător de canabis se 
revarsă pe coridor. Femeia din prag ţine un joint dolofan, pe 
jumătate fumat, între degetul mare şi arătătorul de la mâna 
stângă. Este slabă rău de tot, aproape descărnată. Şi albă 
la faţă ca varul. Poartă un maiou cu bretele, pe care scrie 
BĂIEȚII RĂI IES PE CAUŢIUNE, BRADENTON FLA. lar 
dedesubt ceva ce pare a fi un principiu de viaţă: LA 
PÂRNAIE? N-AI SĂ VEZI, MAMAIE! Însă cuvintele astea sunt 
ceva mai greu de descifrat din cauza petei de sânge. 


— 339 — 


— Ar fi trebuit să te sun, spune Freddi. 

Deşi se uită fix la el, Hodges are impresia că femeia 
vorbeşte de fapt cu sine însăşi. 

— Şi te-aş fi sunat, dacă mi-ar fi dat prin minte. L-ai mai 
oprit o dată, nu-i aşa? 

— lisuse, cucoană, ce s-a întâmplat? o întreabă Jerome. 

— Probabil că mi-am luat prea multe lucruri, spune 
Freddi, făcând un gest spre cele două valize ponosite aflate 
în living, în spatele ei. Ar fi trebuit s-o ascult pe mama. 
Mereu zicea că nu-i bine să-ţi iei prea multe bagaje. 

— Nu cred că la valize se referă, zice Hodges, arătând cu 
degetul la sângele proaspăt de pe maioul lui Freddi. 

Intră în apartament, cu Holly şi Jerome după el. Holly 
închide uşa. 

— Ştiu la ce se referă, spune Freddi. M-a împuşcat 
labagiul ăla. Am început să sângerez iarăşi când am cărat 
valizele din dormitor. 

— Lasă-mă să văd despre ce e vorba, se oferă Hodges. 

Dar, când face un pas către ea, Freddi face şi ea un pas 
în spate, încrucişându-şi braţele peste piept cu un gest 
Holly-ian, care îl emoţionează profund pe Hodges. 

— Nu. N-am sutien. Mă doare prea tare. 

Holly îl dă la o parte pe Hodges. 

— Am să mă uit eu. Haide la baie! 

Lui Hodges tonul ei i se pare calm, dar o vede că-şi rupe 
fălcile mestecând la guma aia cu nicotină. 

Freddi o ia pe Holly de mână şi o trage pe lângă valize, 
oprindu-se din drum doar cât să mai tragă din ţigara cu 
canabis. În timp ce vorbeşte, scoate pe gură mai multe 
rotocoale de fum, asemănătoare cu semnalele prin care 
comunicau vechii indieni. 

— Aparatura e în camera de oaspeţi. La dreapta. Uitaţi-vă 
bine! 

După care revine la scenariul iniţial. 

— Eram de mult plecată dacă nu m-aş fi apucat să-mi 
strâng atâtea boarfe. 

Hodges se cam îndoieşte. Crede că mai degrabă şi-ar fi 
pierdut cunoştinţa în lift. 


— 340 — 


10 


Cabana „Trofeu & Blană” nu-i la fel de spațioasă ca vila 
lui Babineau din Sugar Heights, dar nici prea mică nu-i. Este 
o clădire lungă, întortocheată şi cu tavanul scund. In 
spatele ei terenul coboară lin spre malul înzăpezit al Lacului 
Charles, care a îngheţat de la ultima vizită a lui Brady. 

Opreşte maşina în faţă, coboară şi ocoleşte prudent 
clădirea pe latura vestică. Mocasinii eleganţi ai lui Babineau 
alunecă destul de rău prin zăpadă. Cabana de vânătoare se 
află într-o poiană, aşa că este suficientă zăpadă pe care să 
alunece. Deja i-au îngheţat gleznele. Păcat că nu-i dăduse 
prin cap să ia cu el şi o pereche de cizme - uite, altă 
dovadă că nu te poţi gândi la toate. 

Din cutia contorului electric scoate cheia de la baraca 
unde se află generatorul. Din baracă scoate cheile de la 
casă. Generatorul este unul de cea mai bună calitate, din 
ultima generaţie produsă de firma Generac Guardian. Acum 
este mut, dar probabil că va porni mai târziu. Aici, la ţară, 
se întrerupe curentul electric aproape la fiecare furtună. 

Brady se întoarce la maşină ca să ia laptopul lui 
Babineau. Cabana are Wi-Fi, aşa că nu-i trebuie decât 
laptopul ca să fie la curent cu desfăşurarea planului său. 
Evident, mai are nevoie şi de Zappit. 

De dragul şi scumpul lui Zappit Zero. 

În casă este beznă şi este frig. Prin urmare, primele sale 
acţiuni sunt cele prozaice, pe care le face orice proprietar la 
întoarcerea acasă: aprinde luminile şi reglează temperatura 
termostatului. Încăperea principală este uriaşă, cu lambriuri 
din lemn de pin. Din tavan atârnă un candelabru construit 
din oase şlefuite de karibu, de pe vremea când prin 
pădurile din jur încă mai puteai să întâlneşti aceste 
animale. Şemineul din piatră naturală este atât de mare, 
încât ai putea să frigi un rinocer întreg în el. Deasupra sunt 
montați căpriori groşi, încrucişaţi, înnegriţi de fum. Lângă 
unul dintre pereţi se află un bufet din lemn de cireş, lung 
cât toată camera, pe care sunt înşirate cel puţin cincizeci 
de sticle cu băutură, unele aproape goale, altele cu sigiliile 


— 341 — 


încă intacte. Piesele de mobilier sunt vechi şi neasortate, 
însă toate degajând un sentiment plăcut de confort - fotolii 
adânci din pluş şi o sofa imensă pe care au fost regulate 
nenumărate paraşute de-a lungul anilor. Aici nu au avut loc 
doar partide de vânătoare şi de pescuit, ci şi o mulţime de 
partide de sex extraconjugal. Blana aşternută în faţa 
şemineului a aparţinut unui urs împuşcat de doctorul Elton 
Marchant, plecat acum în uriaşa sală de operaţii din cer. 
Capetele de pe pereţi şi peştii împăiaţi sunt trofeele de 
vânătoare ale altor zece doctori, din trecut şi din prezent. 
Printre ele este un cap de cerb cu coarne groase şi 
ramificate, pe care l-a vânat însuşi Babineau, în vremurile 
când încă mai era Babineau. Ce-i drept, îl împuşcase când 
sezonul de vânătoare era închis, dar cine se încurcă cu 
asemenea detalii? 

Inainte să-şi scoată haina, Brady pune laptopul pe un 
birou clasic şi foarte vechi şi îl porneşte. Mai întâi se asigură 
că totul este în regulă cu amplificatorul de semnal şi se 
bucură când vede anunţul cu 243 GASITE. 

Credea că a înţeles eficacitatea capcanei vizuale şi a 
văzut că programul demonstrativ putea să creeze 
dependenţă încă dinainte de modificare, dar succesul 
acesta este mai presus de toate aşteptările lui. Cu mult mai 
presus. Nu există alerte de mesaje de la zeetheend, dar 
intră şi pe acest site, doar ca să vadă câte vizualizări are. Şi 
din nou îi sunt depăşite aşteptările. Peste şapte mii de 
vizitatori până în acest moment. Şapte mii, iar numărul 
acestora creşte chiar sub ochii lui. 

Işi aruncă haina pe jos şi se apucă să danseze pe blana 
de urs. Mişcările vioi îl încălzesc, dar îl şi obosesc repede, 
de aceea, data viitoare când îşi va alege un alt trup, va 
avea grijă să fie unul de douăzeci sau treizeci de ani. 

la telecomanda de pe bufet şi deschide plasma enormă, 
una dintre puţinele legături ale cabanei cu viaţa reală a 
secolului XXI. Dumnezeu ştie câte canale recepționează 
antena parabolică, iar imaginea HD este fenomenală. 
Numai că astăzi pe Brady îl interesează mai mult 
„televiziunea locală”. Apasă un buton al telecomenzii până 


— 342 — 


ce pe ecran apare drumul de ţară pe care a venit. Singurul 
drum pe care se poate ajunge aici. Nu aşteaptă musafiri, 
dar are mult de lucru în următoarele două sau trei zile - 
cele mai importante şi productive zile din viaţa lui - şi vrea 
să afle din timp dacă încearcă cineva să-l deranjeze. 

Dulapul cu arme este mare cât o debara. Puştile sunt 
frumos aliniate pe pereţii din lemn noduros de pin, iar 
pistoalele atârnă în cuie. Preferatul lui Brady este pistolul- 
mitralieră semiautomat FN SCAR 175S. Capabil să tragă şase 
sute cincizeci de focuri pe minut şi transformat în mod 
ilegal în armă complet automată de un proctolog - fanatic 
al armelor şi al dreptului fiecărui om de a deţine una sau 
mai multe -, acest pistol-mitralieră este un adevărat Rolls 
Royce al armelor de foc. Brady îl scoate din dulap, 
împreună cu câteva încărcătoare şi cutii mari de cartuşe 
Winchester .308, şi îl sprijină de peretele de lângă şemineu. 
Se gândeşte să facă focul, căci în vatră se află o stivă de 
lemne uscate, dar are o altă prioritate. Intră pe site-ul cu 
ştirile de ultimă oră din oraş şi derulează repede, căutând 
informaţii despre eventuale sinucideri. Nu găseşte niciuna, 
dar nu-i nimic: va îndrepta el această situaţie. 

— Mai bine zis, o voi zappitiza, spune el zâmbind. 

Porneşte tableta. Se aşază comod într-un fotoliu şi începe 
să urmărească peştii roz. Îi vede şi după ce închide ochii. 
Doar în primele clipe, pentru că apoi peştii se transformă în 
nişte puncte roşii care se mişcă pe un fundal negru. 

Brady alege unul la întâmplare şi se apucă de treabă. 


11 


Când Holly şi Freddi intră în camera cu computere, îi 
găsesc pe Hodges şi Jerome privind ţintă la display-ul 
digital care indică 244 GASITE. 

— E bine, îi şopteşte Holly lui Hodges. E ieşit din comun, 
dar uite că e bine. Are în piept o gaură care seamănă cu... 

— Este aşa cum am zis eu. 

Vocea lui Freddi este mai puternică acum. Are ochii roşii, 
dar probabil că ăsta este un efect al drogului pe care l-a 


— 343 — 


fumat. 

— M-a împuşcat. 

— Am găsit nişte tampoane absorbante şi i-am lipit unul 
peste rană, spune Holly. Că era prea mare pentru un simplu 
plasture. 

Încreţeşte din nas şi exclamă: 

— Câââh! 

— M-a împuşcat, labagiul dracului! 

Freddi tot repetă cuvintele astea, de parcă încă nu 
reuşeşte să înţeleagă ce i s-a întâmplat. 

— Şi, mă rog, despre care labagiu este vorba? o întreabă 
Hodges. Despre Felix Babineau? 

— Maa, el. Mare sculă de Dr. Z. Da' în realitate e Brady. 
La fel şi celălalt. Z-Boy. 

— Z-Boy? se miră Jerome. Ăsta cine naiba mai e? 

— Tipul mai în vârstă? sugerează Hodges. Mai bătrân 
decât Babineau? Cu păr alb şi creţ? Şi care are o rablă cu 
pete de grund? Şi poate e îmbrăcat cu un hanorac lipit cu 
bandă adezivă? 

— Nu i-am văzut maşina, dar ştiu bine hanoracul ăla, 
spune Freddi. Da, ăsta-i amicul meu, Z-Boy. 

Se aşază în faţa monitorului Macintosh, pe care este 
afişat programul de protecţie a ecranului, şi trage o ultimă 
dată din joint, după care îl stinge într-o scrumieră plină vârf 
cu chiştoace de Marlboro. Este tot extrem de palidă, dar 
parcă şi-a recăpătat un strop din atitudinea aia de „te bag 
urgent în mă-ta” pe care şi-o aminteşte Hodges de la 
întâlnirea lor precedentă. 

— Dr. Z şi tăântălăul ăla de lacheu al lui, Z-Boy. Numai că 
amândoi sunt Brady. Amândoi sunt doar nişte blestemate 
de păpuşi Matrioşka, asta sunt. 

— Domnişoară Linklatter? o întrerupe Holly. 

— Ei, nu te formaliza atâta. Spune-mi Freddi. Orice 
gagicuţă care-mi vede bubiţele alea, de le zic eu ţaţe, are 
voie să-mi zică pe numele mic. 

Holly se înroşeşte, dar continuă. Aşa face întotdeauna 
când i se pare că a dat de o pistă sigură. 

— Brady Hartsfield este mort. În urma unei supradoze de 


— 344 — 


medicamente. S-a întâmplat azi-noapte sau azi-dimineaţă 
devreme. 

— Adică Elvis a părăsit clădirea? 

Freddi cade pe gânduri, apoi clatină din cap. 

— Ce frumos ar fi! Dacă ar fi adevărat. 

Şi ce frumos ar fi dacă eu aş fi absolut convins că femeia 
asta este nebună! îşi zice Hodges. 

Jerome le arată display-ul de deasupra uriaşului monitor. 
Acum indică 247 GASITE. 

— Chestia aia caută sau descarcă? 

— Şi una, şi alta. 

Freddi îşi apasă palma pe bandajul improvizat de sub 
maiou. Gestul acesta involuntar îi aminteşte lui Hodges de 
propriul său gest. 

— Este un amplificator de semnal. Pot să-l opresc - cel 
puţin, aşa cred -, dar trebuie să-mi promiteţi că o să mă 
apăraţi de oamenii care supraveghează clădirea. Am vrut 
să închid şi website-ul, dar... degeaba. Ştiu şi adresa IP şi 
parola, dar tot n-am putut să opresc serverul. 

Hodges are o mie de întrebări, însă acum când 247 
GASITE se face 248, doar două i se par de importanţă 
capitală. 

— Ce anume caută? Şi ce anume descarcă? 

— Mai întâi trebuie să-mi promiţi că îmi asiguri protecţia. 
Trebuie să mă duci într-un loc unde să fiu în siguranţă. Să 
mă bagi în Programul de Protecţie a Martorilor sau ceva de 
genul ăsta. 

— Nu trebuie să-ţi promită nimic, pentru că eu mi-am dat 
seama despre ce este vorba, spune Holly. 

Insă tonul pe care vorbeşte nu e deloc răutăcios, ci mai 
degrabă încurajator. 

— Caută Zappit-urile, Bill. De fiecare dacă când cineva 
porneşte unul, amplificatorul de semnal îl găseşte şi 
upgradează programul demonstrativ de la jocul „La 
pescuit”. 

— Transformă peştii roz în peşti-numere şi adaugă 
fulgerele albastre, explică Jerome. 

După care se uită la Freddi. 


— 345 — 


— Asta face, da? 

Acum îşi duce mâna la cucuiul vânăt, acoperit cu sânge 
închegat, de pe frunte. Şi o trece un frison atunci când îl 
atinge, aşa că lasă mâna jos. 

— Da. Din cele opt sute de Zappit-uri care mi-au fost 
livrate, două sute optzeci au fost stricate. Ori se blocau 
atunci când le porneai, ori dădeau în primire când voiai să 
deschizi oricare dintre jocuri. Celelalte erau în regulă. A 
trebuit să instalez în fiecare câte un rootkit. Multă muncă. A 
dracu’ de p/icticoasă. Ca la banda de montaj. 

— Înseamnă că cinci sute douăzeci erau bune, spune 
Hodges. 

— Băiatu' le are cu aritmetica, daţi-i un trabuc, zice 
Freddi, aruncând o privire la display. Şi aproape jumătate 
dintre ele sunt deja updatate. 

Începe să râdă, numai că nu-i pic de umor în râsul ei. 

— O fi Brady dus cu capul, dar s-a gândit la toate. 

— Opreşte-l! îi cere Hodges. 

— Sigur. Dacă îmi oferi protecţie. 

Jerome, care a aflat pe pielea lui cât de repede lucrează 
Zappit-urile şi cât de urâte sunt gândurile pe care le sădesc 
în mintea omului, nu are deloc chef să stea de-o parte şi să 
se uite cum se târguieşte Freddi cu Bill. Are în buzunar 
briceagul elveţian pe care l-a folosit în Arizona. Scoate lama 
cea mai mare, trânteşte amplificatorul de pe raft şi taie 
cablurile care îl conectează de computerul lui Freddi. 
Aparatul se crapă şi o alarmă începe să ţiuie din unitatea 
centrală de sub birou. Holly se apleacă, apasă ceva şi 
alarma încetează. 

— Există un comutator, cretinule! strigă Freddi. Nu 
trebuia să faci asta! 

— Ştii ceva? Uite că am făcut-o, spune Jerome. Unul 
dintre căcaturile astea de Zappit-uri era cât pe ce să-mi 
omoare sora. 

Face un pas spre ea şi Freddi se dă înapoi speriată. 

— Te-ai gândit măcar o secundă ce faci? Ai avut măcar o 
idee cât de vagă despre ce este vorba? Eu cred că da. Eşti 
narcomană, dar nu pari tâmpită. 


— 346 — 


Freddi începe să plângă. 

— N-am ştiut. Mă jur că n-am ştiut. Pentru că n-am vrut 
să ştiu. 

Hodges oftează adânc. Proastă idee, pentru că i-a 
redeşteptat durerea. 

— la-o de la început, Freddi. Şi povesteşte-ne totul de la 
cap la coadă. 

— Cât de repede eşti în stare, adaugă Holly. 


12 


Jamie Winters avea nouă ani când a fost cu mama lui la 
concertul 'Round Here. In mulţimea de spectatori erau doar 
câţiva băieţi, deoarece majoritatea considerau că muzica 
făcută de trupa respectivă era romantico-lacrimogeno- 
leşinăcioasă şi doar pe placul fetelor. Ei bine, lui Jamie îi 
plăcea muzica romantico-şi-aşa-mai-departe. La nouă ani, 
nu avea cum să-şi fi dat încă seama că era homosexual (de 
fapt, nici nu ştia ce înseamnă asta). Dar era sigur că atunci 
când îl vedea pe Cam Knowles, solistul trupei 'Round Here, 
parcă îl gâdila ceva în capul pieptului. 

Acum are aproape şaisprezece ani şi ştie exact ce este. 
Uneori renunţă la ultima literă din nume, pentru că la 
şcoală sunt anumiţi băieţi care îi plac şi în faţa cărora vrea 
să fie doar Jami. Tatăl lui şi-a dat şi el seama şi îl tratează 
ca pe o oroare a naturii. Lenny Winters - un bărbat în toată 
puterea cuvântului, fără doar şi poate - deţine o prosperă 
firmă de construcţii; însă astăzi toate cele patru puncte de 
lucru ale Winters Constructions sunt închise din cauza 
condiţiilor meteorologice nefavorabile. Aşa că Lenny se află 
în biroul său de acasă, ocupat până peste cap cu tot felul 
de acte şi clocotind de nervi în faţa tabelelor care acoperă 
tot ecranul computerului. 

— Tată! 

— Ce vrei? mârâie Lenny, fără să ridice ochii. Şi de ce mă 
rog nu eşti la şcoală? S-au suspendat cursurile? 

— Tată! 

Acum Lenny se uită la băiatul pe care îl numeşte uneori 


= 347 — 


(când crede că Jamie nu-l aude) „fetiţa familiei”. Primul 
lucru pe care-l observă este că fiul său s-a dat cu ruj pe 
buze şi cu fard pe pleoape. Apoi vede rochia. O recunoaşte, 
căci este una dintre rochiile soţiei lui. Puştiul este prea 
înalt, aşa că îi ajunge doar până la jumătatea pulpelor. 

— Ce mama naibii!? 

Jamie zâmbeşte. Jamie jubilează. 

— Aşa vreau să fiu îngropat! 

— Ce... 

Lenny se ridică atât de repede în picioare, că răstoarnă 
scaunul. Atunci vede arma din mâna băiatului. Probabil că a 
luat-o din dulapul din dormitorul părinţilor. 

— Uită-te la asta, tată! 

Continuă să zâmbească. De parcă s-ar pregăti să facă o 
scamatorie foarte tare. Ridică arma şi îi lipeşte ţeava de 
tâmpla lui dreaptă. Are degetul pe trăgaci. Se vede unghia 
dată îngrijit cu lac sclipicios. 

— Pune revolverul jos, fiule! Pune-l... 

Jamie - sau Jami, pentru că aşa a semnat cele câteva 
rânduri de adio - apasă pe trăgaci. Revolverul este unul de 
calibrul .357 şi detunătura este asurzitoare. Sângele 
țâşneşte, bucăţi de creier zboară în toate părţile şi 
decorează în stil abstract pereţii încăperii. Băiatul fardat şi 
îmbrăcat în rochia mamei sale se prăbuşeşte. Partea stângă 
a capului i s-a umflat ca un balon cu heliu. 

Lenny Winters scoate o serie de ţipete ascuţite, poticnite. 
Ţipă ca o fată. 


13 


Brady se deconectează de la Jamie Winters chiar în 
momentul când băiatul duce arma la tâmplă. li este teamă 
- mai bine spus, este îngrozit - de ce ar putea să i se 
întâmple dacă ar mai fi înăuntru când glonţul va pătrunde 
în capul pe care l-a tulburat el până atunci. Oare ar fi 
scuipat aşa cum este scuipată o coajă de sămânță, aşa cum 
a păţit când era în mintea nerodului pe jumătate hipnotizat, 
care spăla podeaua din rezerva 217? Ori ar muri împreună 


— 348 — 


cu puştiul? 

O clipă chiar îşi face griji că a amânat prea mult şi că 
sunetul cristalin pe care îl aude este ceva firesc atunci când 
părăseşti această viaţă. Şi se pomeneşte înapoi, în uriaşul 
living al cabanei „Trofeu & Blană”, cu Zappit-ul în mâna 
fără vlagă şi în faţa laptopului lui Babineau. Din el iese 
sunetul ăla ca de clopoței. Se uită la ecran şi vede două 
mesaje. Primul îl anunţă: 248 GASITE. Asta-i o veste bună. 
Însă al doilea mesaj nu este deloc unul bun: 


AMPLIFICATORUL DE SEMNAL OFF-LINE 


Freddi, îşi zice el. N-am crezut că ai atâta curaj. Sincer n- 
am crezut. 

Putoare ce eşti! 

Pune mâna pe un craniu din ceramică, plin cu creioane şi 
pixuri. Îl ridică, intenţionând să-l arunce în ecran şi să 
şteargă pentru totdeauna mesajul ăla care-l scoate din 
minţi. Însă îl opreşte un gând. Un gând extrem de plauzibil. 

Poate că Freddi nu a avut curaj. Poate că altcineva a oprit 
amplificatorul. Şi cine anume ar putea să fie acest 
altcineva? Hodges, desigur. Boşorogul ăla de Det. Pens. 
Duşmanul lui de moarte. 

Brady ştie că nu-i tocmai normal la cap - ştie asta de ani 
buni - şi înţelege că ar putea fi vorba doar de un puseu de 
paranoia. Totuşi, pare destul de logic. Cam de un an şi 
jumătate Hodges n-a mai venit la spital ca să se dea mare 
în faţa lui; dar Babineau i-a spus că ieri dădea târcoale prin 
secţie. 

Plus că a ştiut dintotdeauna că mă prefac, îşi zice Brady. 
Chiar el mi-a spus-o de foarte multe ori: Ştiu că eşti acasă, 
Brady. Şi câţiva dintre procurori crezuseră că se prefăcea, 
numai că în cazul lor era o simplă dorinţă: voiau să-l judece 
şi să termine odată cu toată povestea asta. In schimb 
Hodges... 

— A spus-o cu convingere, rosteşte Brady cu glas tare. 

În fond, poate că vestea asta nu-i chiar atât de proastă. 
Deja sunt active jumătate dintre Zappit-urile modificate de 


— 349 — 


Freddi şi expediate de Babineau, ceea ce înseamnă că 
majoritatea utilizatorilor vor fi la fel de receptivi la otrava 
pe care avea să le-o strecoare în minte, exact ca 
poponautul ăla mic pe care tocmai ce-l rezolvase. Plus că 
mai are şi website-ul. Odată ce utilizatorii de Zappit-uri vor 
începe să se sinucidă - cu un pic de ajutor din partea lui 
Brady Wilson Hartsfield, evident -, site-ul acela le va da un 
mic imbold şi celor rămaşi, situaţie în care se va aplica 
principiul mimetismului. La început vor ceda aceia care 
oricum aveau de gând s-o facă, iar ceilalţi le vor urma 
exemplul. Şi vor fi foarte mulţi aceştia. Se vor arunca în 
hăul morţii ca o turmă de bizoni speriaţi care cad într-o 
prăpastie. 

Şi totuşi. 

Hodges. 

Brady îşi aduce aminte de posterul pe care îl avea în 
cameră când era mic: Când viata îți oferă lămăi, fă-ţi o 
limonadă! Merita să te călăuzeşti în viaţă după aceste 
cuvinte, mai cu seamă dacă nu uitai că nu poţi face 
limonadă decât dacă storci lămâile alea până îşi dau 
sufletul. 

Pune mâna pe telefonul - vechi, cu clapetă, dar încă 
utilizabil - al lui Z-Boy şi formează din memorie numărul lui 
Freddi. 


14 


De undeva din apartament se aude cântecul „Boogie 
Woogie Bugle Boy”. Freddi tresare şi scoate un țipăt mic. 
Holly îi pune o mână pe umăr ca s-o liniştească şi se uită 
întrebătoare la Hodges. El dă din cap şi porneşte pe urma 
muzicii, cu Jerome după el. 

Telefonul lui Freddi se află pe măsuţa de toaletă, într-un 
talmeş-balmeş de cutii cu cremă, foiţe pentru rulat ţigări, 
portţigarete mici pentru fumat jointurile fără să-ţi arzi 
buzele şi nu una, ci două punguţe dolofane cu cannabis. 

Numele de pe ecran este Z-BOY. Insă Z-Boy, căruia 
odinioară i se zicea Al-Bibliotecă, este acum în arestul 


— 350 — 


poliţiei. Aşa că-i puţin probabil să se apuce să dea 
telefoane. 

— Alo? răspunde Hodges. Dumneata eşti, doctore 
Babineau? 

Nu aude nimic... aproape nimic. Hodges poate să jure că 
cineva respiră greu în celălalt capăt al firului. 

— Sau mai bine să-ţi zic Dr. Z? 

Tot nimic. 

— Atunci, Brady. Îţi convine să-ţi zic Brady? 

Tot nu-i vine să creadă ce se întâmplă, în ciuda 
mărturisirilor lui Freddi. Însă poate să creadă că Babineau 
şi-a pierdut minţile şi îşi închipuie că ar fi Brady. 

— Tu eşti, jigodie? 

Vreo două sau trei secunde încă se mai aude zgomotul 
unei respiraţii. După care nu se mai aude nimic. Legătura 
telefonică a fost întreruptă. 


15 


— Să ştiţi că este posibil, spune Holly, care a intrat şi ea 
în dormitorul răvăşit. Adică, ar putea să fie chiar Brady. 
Există multe elemente care ne duc cu gândul la o proiecţie 
a personalităţii. De fapt, este a doua dintre cele mai des 
întâlnite cauze care duc la aşa-zisa posedare demonică. 
Prima cauză este schizofrenia. Am văzut odată un 
documentar despre asta pe... 

— Nu, o întrerupe Hodges. Nu este posibil. Nu este. 

— Nu respinge ideea! Nu fi şi tu ca Mimoza cu Ochi 
Cenuşii! 

— Ce vrei să spui? 

Of, Doamne, acum tentaculele durerii au ajuns până la 
testicule! 

— Spun că n-ar trebui să întorci spatele evidenţei doar 
pentru că îţi indică o direcţie în care nu vrei să mergi. Ştii 
foarte bine că Brady a ieşit din comă foarte schimbat. Cu 
anumite abilităţi pe care cei mai mulţi oameni normali nu le 
au. Telekinezia ar putea fi doar una dintre ele. 

— Eu nu l-am văzut să mişte lucrurile de la locurile lor. 


— 351 — 


— Dar le crezi pe asistentele care spun că l-au văzut. Nu-i 
aşa? 

Hodges nu răspunde. Stă cu ochii în jos, gândindu-se la 
toată nebunia asta. 

— Răspunde-i! îl îndeamnă Jerome. 

Tonul tânărului este blând, dar Hodges sesizează 
nerăbdarea din el. 

— Mda, pe unele le-am crezut. Pe cele cu capul pe umeri, 
aşa cum era Becky Helmington. Relatările lor erau mult 
prea asemănătoare ca să fi fost pure invenţii. 

— Uită-te la mine, Bill! 

Cererea aceasta - nu, porunca aceasta - venită din 
partea lui Holly Gibney este atât de neobişnuită, încât el 
ridică uluit capul. 

— Tu chiar crezi că Babineau a reconfigurat Zappit-urile 
şi a creat site-ul? 

— Nu el personal. A pus-o pe Freddi să facă toate astea. 

— Nu şi site-ul, spune o voce vlăguită. 

Privesc toţi în jur. Freddi stă în pragul uşii. 

— Aş fi putut să-l închid dacă eu l-aş fi făcut. Dr. Z mi-a 
adus un stick cu toate datele necesare. L-am conectat la 
computer şi l-am descărcat. Insă am făcut şi eu nişte 
cercetări după ce am rămas singură. 

— Ai început cu adresa DNS a serverului, da? spune 
Holly. 

Freddi dă din cap. 

— Se pricepe fătuca! 

Holly îi explică lui Hodges: 

— DNS înseamnă Domain Name Server. Sare de la un 
server la altul, ca atunci când treci un pârâu sărind de pe o 
piatră pe alta, şi îl întreabă pe fiecare: „Recunoşti site-ul 
ăsta?” Şi tot ţopăie aşa, întrebând în stânga şi în dreapta, 
până când descoperă serverul pe care îl caută. 

Acum se întoarce spre Freddi: 

— Dar n-ai putut să intri nici după ce ai găsit adresa IP? 

— Nu. 

— Sunt convinsă că Babineau ştie o mulţime de lucruri 
despre creierul uman, continuă Holly, dar nu cred deloc că 


— 352 — 


ar avea competențele informatice necesare pentru blocarea 
unui website. 

— Eu n-am fost decât o angajată, spune Freddi. Z-Boy 
mi-a adus programul pentru modificarea Zappit-urilor. Era 
notat pe o hârtie ca un fel de reţetă de prăjituri şi fac pariu 
pe o mie de dolari că tot ce ştie el despre computere este 
cum să le pornească şi cum să ajungă pe site-urile porno 
care-i plac. 

In privinţa asta Hodges se vede nevoit să-i dea dreptate. 
Deşi nu crede că poliţia va fi de aceeaşi părere, 
presupunând că detectivii se vor gândi vreodată la acest 
aspect al problemei. Plus că... Nu fi şi tu ca Mimoza cu Ochi 
Cenuşii. 

Vorbele astea l-au durut. L-au durut al naibii de tare. 

— Ca să nu mai zic că erau câte două puncte după 
fiecare etapă din instrucţiuni, spune Freddi mai departe. 
Brady obişnuia să facă asta. Cred că a căpătat obiceiul ăsta 
când a făcut cursul de computere la liceu. 

Holly îl apucă pe Hodges de mână. Are degetele pătate 
cu sânge de când a pansat rana lui Freddi. Holly este 
obsedată de curăţenie, iar faptul că a omis să se spele 
spune totul despre cat de tare se înverşunează să rezolve 
această problemă. 

— Babineau îi dădea medicamente experimentale lui 
Hartsfield, chestie imorală, de acord, însă nu a făcut nimic 
mai mult. Nu-l interesa decât să-l facă bine. 

— N-ai cum să fii sigură de asta, zice Hodges. 

Ea tot nu-i dă drumul, deşi acum îl pironeşte mai mult cu 
ochii decât cu mâinile. Pentru că Holly detestă contactul 
vizual, Hodges a şi uitat cât de arzătoare poate fi uneori 
această privire. 

— Există o singură întrebare importantă, spune Holly. 
Cine-i maestrul sinuciderilor în povestea asta? Felix 
Babineau sau Brady Hartsfield? 

Freddi murmură pe un ton absent: 

— Câteodată Dr. Z era doar Dr. Z; şi câteodată Z-Boy era 
doar Z-Boy. Dar întotdeauna parcă erau drogati. Când erau 
lucizi, nu mai păreau nici Dr. Z, nici Z-Boy. Când erau lucizi, 


— 353 — 


amândoi îl aveau pe Brady în ei. Credeţi ce vreţi, dar vă 
spun că el era. Nu-i vorba doar de punctele duble sau de 
scrisul înclinat spre stânga, ci despre absolut tot. Am lucrat 
cu scârba asta. Ştiu că el este. 

Şi intră în cameră. 

— Acum, dacă nu obiectează niciunul dintre stimabilii 
detectivi amatori, am să-mi pregătesc alt joint. 


16 


Cu picioarele lui Babineau, Brady se plimbă agitat prin 
livingul enorm al cabanei „Trofeu & Blană”. Este îngrozitor 
de nervos. Vrea să se întoarcă în lumea Zappit-urilor, vrea 
să-şi aleagă o nouă victimă, să-i dea brânci în prăpastie şi 
să se lase inundat din nou de emoția aceea absolut 
delicioasă. Dar pentru asta trebuie să fie calm şi împăcat, 
ceea ce nu este cazul. 

Hodges. 

Hodges în apartamentul lui Freddi. 

O să-l toarne Freddi? Doamnelor şi domnilor, răsare 
soarele la est? 

Din punctul de vedere al lui Brady, două sunt întrebările 
care se impun. Prima sună aşa: va reuşi sau nu Hodges să 
închidă website-ul? lar a doua: va reuşi sau nu Hodges să 
dea de urma lui aici, pe coclaurile astea? 

Brady crede că răspunsul este afirmativ la ambele 
întrebări. Însă, cu cât mai multe sinucideri va orchestra 
până atunci, cu atât va suferi mai tare Hodges. Când 
priveşte situaţia din această perspectivă, i se pare că ar fi 
un lucru bun dacă Hodges va da de urma lui. Ar fi ca şi cum 
şi-ar face limonadă din lămâile oferite de viaţă. In orice caz, 
mai are destul timp. Se află la mulţi kilometri distanţă de 
oraş şi are de partea lui furtuna de zăpadă, pe care 
meteorologii, în pană de inspiraţie, au botezat-o Eugenie. 

Brady se întoarce la laptop şi capătă confirmarea că 
zeetheend încă mai există şi funcţionează aşa cum trebuie. 
Verifică numărul de vizitatori. Peste nouă mii, dintre care 
majoritatea (deşi nu toţi) sunt adolescenţi interesaţi de 


— 354 — 


suicid. Acest interes atinge punctul maxim în lunile ianuarie 
şi februarie, când se întunecă devreme şi primăvara pare 
că nu va mai veni niciodată. Plus că are şi Zappit-ul Zero, 
cu ajutorul căruia se poate ocupa personal de mulţi dintre 
copiii ăştia. Prin Zappit-ul Zero va ajunge la ei la fel de uşor 
ca atunci când ar prinde peşti dintr-un butoi, îşi zice el, 
zâmbind amuzat de analogia găsită. 

Peşti roz, îşi mai zice şi începe să chicotească. 

S-a mai calmat acum, pentru că şi-a dat seama cum 
trebuie să acţioneze în cazul în care boşorogul ăla de Det. 
Pens. s-ar ivi aici, precum cavaleria salvatoare în ultimele 
secvenţe ale unui western cu John Wayne. Aşa că porneşte 
Zappit-ul. In timp ce se uită atent la peşti, îi vin în minte 
câteva versuri dintr-o poezie studiată în liceu şi le spune cu 
glas tare: 

— „O, nu-ntreba... «Care anume, oare?» Să mergem, 
deci, În vizită”se. 

Închide ochii. Peştii roz şi rapizi devin puncte roşii, la fel 
de rapide, fiecare dintre ele reprezentând câte un fost 
spectator la concert şi care acum îşi studiază Zappit-ul 
primit gratis, sperând că va câştiga un premiu. 

Brady alege un punct, îl opreşte şi se uită la el cum 
înfloreşte. 

Ca un trandafir. 


17 


— În cadrul poliţiei există un departament de 
criminalistică informatică, spune Hodges, ca răspuns la 
întrebarea lui Holly. Desigur, dacă poţi să zici că trei ciudaţi 
care lucrează cu jumătate de normă pot alcătui un 
departament. Şi, nu, nu mă vor asculta. Acum nu sunt 
decât un civil ca oricare altul. 

Dar asta nu-i partea cea mai rea. Pentru că este un civil 
care a fost poliţist. lar atunci când poliţiştii la pensie 
încearcă să-şi bage nasul în treburile poliţieneşti, sunt 
numiţi „unchiaşi”. lar acesta nu este deloc un termen 


The Love Song of. Alfred Prufrock de T.S. Eliot (n.tr.). 
— 355 — 


respectuos. 

— Atunci sună-l pe Pete şi pune-l pe el să se ocupe, zice 
Holly. Că trebuie cumva închis căcatul ăla de site pentru 
sinucigaşi. 

Au revenit amândoi în Centrul de Control, în versiune 
Freddi Linklatter. Jerome a rămas în living, împreună cu 
Freddi. Hodges nu crede că e în stare să fugă, pentru că-i 
îngrozită de bărbaţii imaginari postați în faţa blocului, dar 
comportamentul persoanelor drogate este greu de 
anticipat. Ar putea să încerce să facă şi altceva decât să se 
drogheze în continuare. 

— Sună-l pe Pete şi cere-i să-i spună unuia dintre tocilari 
să ia legătura cu mine. Orice ciudat din ăla, fie şi cu 
jumătate de creier în dotare, tot ar fi în stare să-i tragă un 
atac dos şi să-l distrugă. 

— Atac la dos? 

— D mare, o mic, S mare. Adică Denial of Services”. 
Tipul nu trebuie decât să se conecteze la o reţea BOT şi 
să... 

Observă expresia perplexă a lui Hodges şi se opreşte. 

— Nu contează. Chestia e să umple site-ul ăla cu cereri - 
mii, milioane de cereri. Să-l sufoce naibii şi să distrugă 
serverul. 

— Tu poţi să faci asta? 

— Eu nu, nici Freddi, dar un tocilar de la poliţie are la 
dispoziţie mai multe resurse decât noi. Şi, dacă n-o să 
reuşească prin computerele poliţiei, atunci o să ceară 
ajutorul Departamentului de Securitate Naţională. Pentru că 
este o problemă de securitate, corect? Sunt multe vieţi în 
pericol. 

Sunt. Hodges îl sună pe Pete, însă îi răspunde mesageria 
vocală, încearcă apoi să dea de vechea lui prietenă, Cassie 
Sheen, dar polițistul care-i răspunde la telefon îi spune că 
mama ei a făcut o criză diabetică şi Cassie a dus-o la 
doctor. 

Rămâne fără opţiuni, aşa că se vede nevoit să o sune pe 


5 Atac asupra serverului, în scopul diminuării capacităţii de operare sau 
chiar al opririi acestuia (n.tr.). 


— 356 — 


Isabelle. 

— Bill Hodges la telefon, Izzy. Am încercat să dau de 
Pete, dar... 

— Pete nu mai e. Gata. Kaput. 

Pe Hodges îl trec toţi fiorii pentru că îşi închipuie că fostul 
lui partener a murit. 

— Mi-a lăsat un bilet pe birou. Zicea că se duce acasă, îşi 
închide mobilul, scoate fixul din priză şi doarme douăzeci şi 
patru de ore fără întrerupere. Mi-a mai scris că astăzi a fost 
ultima lui zi de lucru. Aşa că poate să plece când vrea, nici 
măcar n-are nevoie să-şi ia vreo zi de concediu, deşi are o 
grămadă. Are atâtea, încât poate să stea acasă fără 
probleme până în ziua pensionării. Şi cred că ai face bine 
să-ţi tai din calendar petrecerea aia de pensionare. Poţi să 
ţi-l iei pe naşparliul tău fost partener şi să vă duceţi la film 
în seara respectivă. 

— Dai vina pe mine? 

— Pe tine şi pe obsesia ta faţă de Brady Hartsfield. L-ai 
molipsit şi pe Pete. A 

— Ba nu. Singur a vrut să rezolve cazul. In timp ce tu ai 
vrut să renunţi şi să-l dai altora, ca să-şi bată ei capul, iar tu 
să ieşi basma curată din toată povestea. Trebuie să-ţi zic că 
sunt de partea lui Pete în privinţa asta. 

— Vezi? Vezi? Exact despre genul ăsta de atitudine 
vorbesc. Trezeşte-te, Hodges, asta-i lumea în care trăim! 
Pentru ultima oară îţi spun să nu-ţi mai vâri nasul ăla lung 
unde nu-ţi fierbe... 

— lar eu îţi spun că, dacă vrei să ai o şansă la afurisita 
aia de promovare pe care o visezi, trebuie să-şi scoţi capul 
din cur şi să asculţi. 

l-au ieşit vorbele din gură fără să se gândească. Se teme 
că o să-i închidă telefonul în nas. Şi, dacă aşa va fi, încotro 
ar mai putea el s-o apuce? Însă Isabelle nu închide. Dar nici 
nu zice nimic. Probabil că este mult prea şocată. 

— Spune-mi despre sinucideri. A fost raportată vreuna de 
când te-ai întors din Sugar Heights? 

— Nu şti... 

— Atunci, află! Acum! 


— 357 — 


Acum Hodges aude sunetul stins al tastaturii. Trec cam 
cinci secunde. După care: 

— Am primit chiar acum o alertă. S-a împuşcat un puşti 
din Lakewood. In faţa tatălui său, care a sunat la noi. 
Isteric, cum e şi normal. Dar ce legătură are asta cu... 

— Spune-le poliţiştilor de la faţa locului să caute o tabletă 
Zappit. La fel cu aceea pe care a găsit-o Holly în casa 
doamnei Ellerton. 

— Tot nu te-ai potolit? Parcă-ai fi un disc stri... 

— Crede-mă că vor găsi una. Şi, până la sfârşitul zilei, s- 
ar putea să mai fie alte sinucideri în case unde se vor găsi 
Zappit-uri. Multe sinucideri. 

Website! citeşte Hodges pe buzele lui Holly. Spune-i şi 
despre website! 

— Există şi un site despre sinucideri care se cheamă 
zeetheend. A apărut astăzi. Trebuie să fie închis. 

Izzy oftează şi-i vorbeşte ca unui copil. 

— Sunt tot felul de site-uri despre sinucideri. Chiar anul 
trecut am primit o informare în sensul ăsta din partea 
Protecţiei Copilului. Apar pe net ca ciupercile şi, de obicei, 
sunt create de copiii ăia îmbrăcaţi în tricouri negre, care se 
dau cu fard negru pe la ochi şi care ies foarte rar din casă. 
Acolo sunt multe sfaturi despre cum să te omori fără să te 
doară. Fireşte, pe lângă obişnuitele lamentări despre cum 
nu sunt înţeleşi de părinţi. 

— Site-ul ăsta este diferit. Ar putea declanşa o avalanşă 
de sinucideri. Este plin cu mesaje subliminale. Cere cuiva 
de la departamentul de IT s-o sune pe Holly Gibney. Fără 
întârziere! 

— Ar însemna să încalc regulamentul, spune Izzy cu 
răceală. Am să mă uit la ce ai zis, după care am să urmez 
calea obişnuită. 

— Pune-l pe unul dintre tocilarii voştri s-o sune pe Holly 
în următoarele cinci minute sau imediat ce vor începe să se 
succeadă sinuciderile, că eu sunt sigur că aşa va fi. Dacă 
nu, am să spun oricui va avea urechi să audă că am apelat 
la tine şi tu m-ai aruncat într-un hăţiş birocratic. Evident că, 
printre cei care vor asculta ce am eu de spus se vor număra 


— 358 — 


şi ziarul local şi emisiunea de ştiri de la televizor. Poliţia nu 
prea mai are prieteni printre jurnalişti, mai cu seamă de 
vara trecută, când oamenii voştri au împuşcat pe MLK un 
puşti negru şi neînarmat. 

Tăcere. Apoi Izzy spune pe un ton mai blând, poate şi un 
pic ofensat: 

— Ar trebui să fii de partea noastră, Billy. De ce te porţi 
aşa? 

Pentru că Holly a avut dreptate în ceea ce te priveşte, îi 
răspunde Hodges în gând. 

Dar spune: 

— Pentru că nu mai avem timp. 


18 


În living, Freddi îşi face alt joint. Se uită la Jerome pe 
deasupra ţigării, în timp ce linge foiţa ca să o lipească. 

— Eşti foarte înalt, nu? 

Jerome nu-i răspunde. 

— Cât ai? Doi şi zece? Doi douăzeci? 

Nici acum Jerome nu are nimic de comentat. 

Freddi nu se descurajează. Işi aprinde ţigara, trage din 
ea, apoi i-o întinde. Jerome clatină din cap. 

— Tu pierzi, uriaşule! E marfă bună. Ştiu că pute ca un 
pişat de câine, da' zău că-i bună. 

Jerome tot nimic nu zice. 

— Ţi-ai înghiţit limba? 

— Nu, deloc. Mă gândeam la cursul de sociologie pe care 
l-am făcut în ultimul an de liceu. Am avut un modul de 
patru săptămâni despre suicid şi ni s-a adus la cunoştinţă o 
statistică pe care n-am s-o uit niciodată. Pentru fiecare 
sinucidere a unui adolescent care ajunge pe reţelele de 
socializare există şapte tentative necunoscute de nimeni, 
dintre care cinci sunt doar de paradă, iar două sunt duse 
până la capăt. Poate că ar fi mai bine să te gândeşti la asta, 
în loc să faci pe Ginuţa-Duruţa. 

Lui Freddi începe să-i tremure buza inferioară. 

— N-am ştiut. Zău că n-am ştiut. 


— 359 — 


— Ba evident că ai ştiut. 

Freddi coboară privirea şi se uită fix la jointul dintre 
degete. Acum ea este cea care nu mai zice nimic. 

— Sora mea a auzit o voce. 

Freddi ridică ochii. 

— Ce fel de voce? 

— Una care ieşea din Zappit. Şi care i-a spus tot felul de 
lucruri oribile. Că încearcă să trăiască la fel ca o fată albă. 
Că îşi reneagă rasa. Că este o fiinţă rea şi inutilă şi nu 
merită să trăiască. 

— Şi asta îţi aminteşte de cineva? 

— Da. 

Jerome se gândeşte la strigătele acuzatoare pe care el şi 
Holly le auziseră ieşind din computerul Oliviei Trelawney, la 
destulă vreme după decesul sărmanei femei. Strigăte 
programate de Brady Hartsfield şi menite să o împingă pe 
femeie la sinucidere la fel cum vaca e împinsă în abator. 

— Chiar da. 

— Ideea suicidului îl fascina pe Brady, spune Freddi. 
Citea mereu despre asta pe net. Ştii că voia să moară şi el 
la concertul ăla, împreună cu toţi ceilalţi? 

Jerome ştie. A fost acolo. 

— Tu chiar crezi că a comunicat cu sora mea prin 
telepatie? Folosind Zappit-ul drept... ce? Un fel de canal de 
transmisie? 

— Dacă a reuşit să-i controleze pe Babineau şi pe tipul 
celălalt - şi aşa a făcut, indiferent dacă tu crezi sau nu - 
înseamnă că da, cred că a intrat cumva în ei şi i-a manevrat 
cum a vrut. 

— Şi ce se va alege de toţi ceilalţi care au Zappit-uri 
modificate? Ce se va întâmpla cu cei două sute patruzeci şi 
de utilizatori? 

Freddi îl priveşte lung prin perdeaua de fum înecăcios. 

— Chiar dacă desfiinţăm site-ul... cu ei cum rămâne? Ce 
se va întâmpla când vocea aia o să înceapă să le spună că 
nu sunt decât un rahat de câine pe pantoful universului şi 
singura soluţie ar fi să vadă ce-i dincolo de buza prăpastiei? 

Freddi nu apucă să-i răspundă, pentru că i-o ia Hodges 


— 360 — 


înainte. 

— Trebuie să facem să tacă vocea aia. lar asta înseamnă 
că trebuie să-l oprim pe e/. Haide, Jerome! Ne întoarcem la 
birou. 

— Cu mine cum rămâne? se tânguieşte Freddi. 

— Vii şi tu. Şi, Freddi? 

— Ce? 

— larba alină durerea, da? 

— Părerile diferă în ţara asta de tot căcatul, aşa că tot ce 
pot să-ţi zic e că pe mine mă ajută să nu mă simt chiar atât 
de delicată în perioada delicată a lunii. 

— la-ţi iarba cu tine, îi spune Hodges. Şi foiţele pentru 
ţigări. 


19 


Se întorc la agenţie cu jeepul lui Jerome. Bancheta din 
spate e plină cu catrafusele tânărului, aşa că Freddi trebuie 
să stea în braţele cuiva. Dar acel cineva nu va fi Hodges. 
Nu în starea lui actuală. Prin urmare, conduce el, iar Jerome 
se pricopseşte cu Freddi. 

— l-auzi, parcă sunt la întâlnire cu John Shaft, zâmbeşte 
mândră Freddi. Ştiţi voi, detectivul ăla particular din filme, 
ăla cu mulţi muşchi pe el, despre care toate gagicuţele zic 
că-i o maşină de făcut sex. 

— Ai grijă să nu te obişnuieşti, spune Jerome. 

Sună mobilul lui Holly. O caută un individ care zice că îl 
cheamă Trevor Jeppson şi că face parte din Departamentul 
de Criminalistică Informatică al poliţiei. Holly începe să 
vorbească într-un jargon pe care Hodges nu-l pricepe - 
ceva despre BOT şi darknet. Oricum, pare încântată de ce 
aude, pentru că zâmbeşte larg atunci când închide. 

— N-a folosit niciodată atacul dos împotriva vreunui site. 
S-a bucurat ca un puşti în dimineaţa de Crăciun. 

— Cât o să dureze? 

— Nu prea mult, pentru că are deja parola şi adresa IP. 

Hodges opreşte într-unul din locurile pentru parcare 
temporară din faţa Blocului Turner. Nu vor zăbovi prea mult 


— 361 — 


aici, cu condiţia să-i surâdă norocul. Ţinând seama de 
recentele ghinioane care au dat peste el, consideră că 
universul îi este dator. 

Intră în birou, închide uşa, apoi caută numărul de telefon 
al lui Becky Helmington în agenda lui jerpelită. Holly s-a 
oferit să îi treacă toate numerele în telefon, însă el a tot 
amânat. Îi este dragă agenda asta veche. Probabil că acum 
nici nu va mai apuca să-şi transfere numerele, îşi spune el. 
Da, acesta este „Ultimul caz al lui Trent”. 

Becky îi aminteşte că nu mai lucrează în Ghetou. 

— Sau ai uitat? 

— N-am uitat. Ai auzit ce-a păţit Babineau? 

Femeia îi răspunde în şoaptă. 

— Dumnezeule, da! Am auzit că Al Brooks, adică Al- 
Bibliotecă, a omorât-o pe soţia lui Babineau şi este foarte 
posibil să-l fi omorât şi pe el. Parcă nici nu-mi vine să cred. 

Aş putea să-ţi povestesc o grămadă de lucruri pe care să 
nu-ţi vină să le crezi, comentează în gând Hodges. 

— Nu-ţi lua încă la revedere de la Babineau, Becky. 
Părerea mea este că a fugit. Se prea poate să-i fi provocat 
moartea lui Hartsfield cu medicamentele alea 
experimentale pe care i le dădea. 

— lisuse! Pe bune? 

— Pe foarte bune. Dar nu cred că a ajuns prea departe, 
mai cu seamă că vine viscolul ăla mare. Ai idee unde s-ar fi 
putut duce? Ştii să aibă vreo casă de vacanță, ceva? 

Becky Helmington răspunde fără să stea pe gânduri. 

— Nu-i o casă de vacanţă, ci o cabană de vânătoare. Dar 
nu-i doar a lui. Vreo patru sau cinci medici de aici sunt 
coproprietari. 

Şi coboară din nou glasul, adoptând un ton confidenţial. 

— Am auzit că acolo nu se ocupă doar cu vânătoarea. 
Dacă pricepi ce vreau să spun. 

— Acolo, adică unde? 

— Lacul Charles. Cabana are un nume scârbos. Nu mi-l 
aduc aminte chiar acum, dar sunt convinsă că Violet Tranh 
îl ştie. A fost acolo într-un weekend. Mi-a povestit că 
niciodată n-a fost mai beată ca în alea patruzeci şi opt de 


— 362 — 


ore. Şi s-a ales şi cu o boală venerică de toată frumuseţea. 

— Vrei s-o suni? 

— Sigur. Dar, dacă zici că Babineau a fugit, poate că a 
luat un avion. Poate s-a cărat în California sau chiar în 
străinătate. Aeroportul nu era închis de dimineaţă. 

— Nu cred că ar fi îndrăznit să se ducă la aeroport când 
ştie că-l caută poliţia. Mulţumesc, Becky. Sună-mă când afli 
cum se cheamă cabana aia. 

Se duce la seif şi tastează cifrul. Ciorapul plin cu bile de 
rulment - Pliciul Norocos - este acasă, dar aici are ambele 
arme. Glock-ul, de calibrul .40, pe care l-a folosit pe vremea 
când lucra în poliţie. Şi revolverul Victory .38, care a 
aparţinut tatălui său. la un săculeţ din pânză de pe raftul de 
sus al seifului, pune în el ambele arme, mai pune şi patru 
cutii cu cartuşe, după care strânge săculeţul bine la gură. 

Niciun infarct n-o să mă mai oprească de data asta, 
Brady. Acum e doar un cancer, cu care deocamdată mă 
descurc. 

Gândul acesta îl face să râdă. Au, ce mai doare râsul! 

Din cealaltă încăpere se aud aplauze entuziasmate. 
Hodges cam bănuieşte despre ce este vorba. Şi nu se 
înşală. Pe computerul lui Holly a apărut anunţul că: 
ZEETHEEND ARE PROBLEME TEHNICE. Şi sub acest mesaj: 
1-800-273-TALK. 

— Asta a fost ideea lui Jeppson, spune Holly fără să ridice 
ochii de la ce face. Este linia fierbinte de la Centrul Naţional 
de Prevenire a Tentativelor de Suicid. 

— Bun băiat! spune Hodges. Şi chestiile astea arată bine. 
Eşti o doamnă cu multe talente ascunse. 

În faţa lui Holly este un rând de jointuri. O duzină, cu cel 
pe care tocmai l-a terminat. 

— E îndemânatică şi rapidă, spune cu admiraţie Freddi. 
Uite cât de bine arată. Zici că le-a făcut o maşină, nu un 
om. 

Holly îi aruncă o privire sfidătoare lui Hodges. 

— Psihoterapeuta mea zice că nu strică deloc un joint cu 
iarbă din când în când. Evident, atâta timp cât nu abuzez. 
Aşa cum fac unii. 


— 363 — 


Ochii îi fug spre Freddi, apoi se întorc iar la Hodges. 

— De altminteri, nici nu sunt pentru mine. Sunt pentru 
tine, Bill. Dacă vei avea nevoie. 

Hodges îi mulţumeşte şi, preţ de o clipă, reflectează cât 
de departe au ajuns ei doi şi, în ansamblu, cât de plăcută a 
fost această călătorie. Însă prea scurtă. Mult prea scurtă. 
Apoi începe să-i sune mobilul. II caută Becky, aşa cum i-a 
promis. 

— Cabana se cheamă „Trofeu & Blană”. i-am zis eu că-i 
ceva scârbos. Dar nu mai ţine minte cum se ajunge acolo. 
Presupun că a luat ceva mai mult la bord în timpul 
drumului, ca să intre în starea de hâţa-hâţa, dar îşi 
aminteşte că, de la barieră, au luat-o spre nord şi s-au oprit 
să bage benzină la un service auto al unuia pe care îl 
cheamă Thurston. Crezi că-ţi este de folos? 

— Da, foarte mult. Mulţumesc, Becky. 

Închide şi-i spune lui Holly. 

— Vreau să-mi găseşti Service-ul lui Thurston. E undeva, 
la nord de oraş. După care vreau să suni la reprezentanța 
Hertz de la aeroport şi să ne închiriezi cea mai mare maşină 
de teren pe care o mai au. Pornim la drum. 

— Jeepul meu... începe Jerome. 

— E mic, uşor şi vechi, spune Hodges. 

Deşi nu acestea sunt motivele reale pentru care îşi 
doreşte un vehicul construit anume pentru drumurile grele 
prin zăpadă. 

— Dar e foarte bun să ne ducă până la aeroport. 

— Şi cu mine cum rămâne? întreabă Freddi. 

— Tu intri în Programul de Protecţie a Martorilor, îi spune 
Hodges, aşa cum ţi-am promis. Ţi se îndeplineşte visul. 


20 


Jane Ellsbury a fost un bebeluş perfect normal, de doar 
trei kilograme o sută - de fapt, puţin sub greutatea 
normală. Insă la şapte ani cântărea patruzeci şi unu de 
kilograme şi era în permanenţă urmărită de batjocura 
celorlalţi copii, care îi mai bântuie visele chiar şi azi: Eşti 


— 364 — 


grăsuță-balenuţă, nici nu-ncapi într-o căsuţă! În luna iunie a 
anului 2010, când mama ei a dus-o la concertul 'Round 
Here drept cadou pentru împlinirea vârstei de cincisprezece 
ani, cântărea nouăzeci şi cinci de kilograme. Încă mai 
încăpea fără probleme în orice căsuţă, însă îi era din ce în 
ce mai greu să-şi lege şireturile. Acum are douăzeci de ani 
şi o sută patruzeci şi cinci de kilograme. Şi i se pare perfect 
logic tot ce-i spune vocea care iese din Zappit-ul gratuit pe 
care l-a primit prin poştă. Vocea aceea este gravă, calmă şi 
măsurată. li spune că nu o place nimeni şi că toată lumea 
râde de ea. li demonstrează că nu-i capabilă să se abţină 
de la mâncare - chiar şi acum, când lacrimile îi şiroiesc pe 
obraji, se îndoapă cu fursecuri cu ciocolată, din acelea care 
au înăuntru multă cremă dulce şi cleioasă. Ca o variantă 
mai blândă a fantomei din „Colind de Crăciun“ a lui 
Dickens, aceea care i-a atras atenţia lui Ebenezer Scrooge 
asupra crudului adevăr, vocea aceea îi zugrăveşte un viitor 
în care ea va fi din ce în ce mai grasă, îi spune că râsetele 
batjocoritoare ale oamenilor vor răsuna pe Carabine Street, 
din Paradisul Ţopârlanilor, unde ea locuieşte cu părinţii într- 
un apartament mizer dintr-un bloc fără ascensor. Îi spune 
că va fi urmărită de priviri dezgustate. Îi spune că i se vor 
adresa vorbe umilitoare - Păzea, că vine batoza! şi Ai grijă 
să nu cadă peste tine! Vocea îi explică, pe un ton cât se 
poate de logic şi rezonabil, că niciun băiat n-o va invita 
vreodată în oraş, că nu va reuşi să-şi găsească o slujbă 
bună -, deoarece din programul circurilor a fost scos 
numărul cu femeia grasă, pentru că societatea nu vrea să- 
şi ofenseze sau să-şi marginalizeze membrii mai puţin 
perfecţi. Apoi o anunţă că, la patruzeci de ani, va fi nevoită 
să doarmă stând în fund, pentru că sânii ei enormi îi vor 
apăsa plămânii şi o vor împiedica să respire. Şi, înainte de 
atacul fatal de cord de la cincizeci de ani, va folosi un 
aspirator de mână ca să scoată firimiturile dintre faldurile 
grăsimii de pe burtă. Când ea încearcă să spună că ar 
putea să slăbească puţin - poate să se interneze într-una 
din clinicile specializate - vocea nu râde. Ci doar o întreabă, 


6 Charles Dickens (n.tr.). 
— 365 — 


pe un ton înţelegător şi plin de compasiune, de unde va 
avea bani pentru aşa ceva, din moment ce veniturile 
însumate ale părinţilor ei abia dacă sunt suficiente pentru 
a-i satisface apetitul nestăvilit. Şi nu poate decât să fie de 
acord atunci când vocea îi sugerează că părinţilor ei le-ar fi 
mai bine fără ea. 

Jane, cunoscută acum locuitorilor de pe Carabine Street 
drept Balena-jane, merge cu paşi de somnambulă până în 
baie, de unde ia flaconul de Oxicodonă, pastile pe care tatăl 
ei le foloseşte atunci când îl doare mijlocul. Le numără. 
Sunt treizeci, adică mai mult decât suficiente. Le înghite cu 
lapte, câte cinci odată. Şi mănâncă câte un fursec cu 
ciocolată după fiecare înghiţitură. Simte că începe să 
plutească. Intru la regim, îşi spune ea. Intru la un regim 
foarte, foarte lung. 

Aşa este, o aprobă vocea din Zappit. Şi pe ăsta n-ai să-l 
mai fentezi, Jane, da? 

Înghite ultimele pastile. Încearcă să ia Zappit-ul, dar 
degetele îi sunt moi şi nu mai pot apuca tableta subţire. Ce 
contează? Oricum n-ar putea niciodată să prindă peştii ăia 
roz. Mai bine să se uite pe fereastră, la zăpada care îşi 
aşterne linţoliul alb peste lume. 

Gata cu eşti-grăsuţă-balenuţă! îşi spune ea. Şi alunecă 
uşurată în uitare. 


21 


Înainte să ajungă la reprezentanța Hertz, Hodges intră cu 
jeepul lui jerome pe sensul giratoriu din faţa Aeroportului 
Hilton. 

— Aici e Protecţia Martorilor? exclamă Freddi. Aici? 

Hodges îi răspunde: 

— De vreme ce n-am la dispoziţie niciun alt adăpost, va 
trebui să ne mulţumim cu asta. Am să-ţi iau camera pe 
numele meu. Intri, încui uşa, te uiţi la televizor, aştepţi 
până când se termină toată povestea asta. 

— Şi-ţi schimbi pansamentul de la rană, adaugă Holly. 

Freddi n-o ia în seamă. Se uită fix la Hodges. 


— 366 — 


— Ce probleme o să am? Când o să se termine? 

— Nu ştiu şi oricum n-am timp să mai discut asta cu tine. 

— Măcar am voie să-mi comand de mâncare în cameră? 
întreabă Freddi, cu un licăr mic în ochii injectaţi. Nu mă mai 
doare atât de tare şi mi-e poftă să ronţăi ceva. 

— N-ai decât, spune Hodges. 

Acum intervine Jerome: 

— Dar să ai grijă să te uiţi pe vizor înainte să deschizi 
uşa. Ca să te asiguri că e ospătarul, nu vreunul dintre 
oamenii în negru ai lui Hartsfield. 

— Faci mişto de mine, nu-i aşa? zice Freddi. 

Holul hotelului este complet pustiu în această după- 
amiază cu ninsoare. Hodges, care are sentimentul că au 
trecut aproximativ trei ani de când l-a trezit din somn 
telefonul lui Pete, se duce la recepţie, cere o cameră, o 
primeşte, semnează. Apoi se întoarce spre ceilalţi, care s- 
au aşezat pe scaunele dintr-un colţ. Holly e ocupată cu 
iPad-ul şi nu ridică ochii la el. Freddi întinde mâna după 
cheie, dar Hodges i-o dă lui Jerome. 

— Camera 522. O duci tu sus, da? Vreau să vorbesc ceva 
cu Holly. 

Tânărul înalţă din sprâncene, dar, când înţelege că 
Hodges nu are de gând să spună mai multe, dă din umeri şi 
o ia pe Freddi de braţ. 

— Acum, John Shaft te va conduce în vastul tău 
apartament. 

Femeia îşi smulge braţul din strânsoarea lui. 

— M-aş mulţumi şi cu un minibar. 

Dar se ridică şi porneşte spre ascensor alături de Jerome. 

— Am găsit Service-ul lui Thurston, spune Holly. E pe 
Autostrada 47, la nouăzeci de kilometri spre nord de oraş. 
Din nefericire, exact aia e direcţia din care vine furtuna. 
După ieşirea de pe autostradă începe Drumul Naţional 79. 
Vremea nu pare deloc... 

— N-o să păţim nimic, o linişteşte Hodges. Cei de la Hertz 
ne-au păstrat un Ford Expedition. E un vehicul greu şi 
foarte bun. O să-mi zici mai încolo cum ajungem. Acum 
vreau să vorbesc cu tine despre altceva. 


— 367 — 


la uşor iPadul şi îl închide. 
Holly se uită la el cu mâinile încleştate în poală. 


22 


Brady se întoarce revigorat şi binedispus de pe Carabine 
Street din Paradisul Ţopârlanilor. l-a fost uşor şi s-a amuzat 
când a manipulat-o pe grasomega aia. Se întreabă acum de 
câţi oameni va fi nevoie s-o care afară din apartamentul de 
la etajul al treilea. Cel puţin patru, aşa crede el. Dar sicriul! 
Sicriul o să fie ceva super! Ca pentru un elefant! 

Numai că se ofileşte imediat ce verifică website-ul şi 
vede că este offline. Da, sigur că s-a aşteptat ca Hodges să 
găsească o modalitate prin care să-l distrugă; numai că n-a 
crezut că o să se întâmple atât de repede. lar numărul de 
telefon de pe ecran îl scoate din minţi, la fel ca înjurăturile 
din mesajele pe care i le lăsase Hodges sub Umbrela 
Albastră a lui Debbie în perioada lor de tatonări. Este 
numărul de urgenţă al unui centru de prevenire a suicidului. 
Nici măcar nu trebuie să verifice. Pur şi simplu știe. 

Da, Hodges va veni după el. O mulţime de persoane de la 
Spitalul Municipal Kiner ştiu de existenţa acestei cabane, 
cumva intrate în legendă. Dar oare se va duce direct acolo? 
Brady nu crede nici măcar o clipă aşa ceva. In primul rând, 
pentru că Det. Pens. trebuie să ştie că vânătorii nu-şi iau 
puştile acasă, ci le lasă la cabane [iar „Trofeu & Blană” este 
printre cele mai bine dotate din acest punct de vedere). In 
al doilea rând - şi mult mai important - Det. Pens. este un 
şacal dat dracu' de viclean. Sigur, mai bătrân acum cu şase 
ani decât la confruntarea lor anterioară; şi fără îndoială că 
respiră mai greu şi nu îl prea mai ţin balamalele. Dar tot dat 
dracu' de şmecher. Un animal care se apropie tiptil, dar 
care nu te atacă direct, ci te loveşte pe la spate atunci când 
te uiţi în altă parte. 

Să zicem că eu sunt Hodges. Cum am de gând să 
procedez? 

După o matură chibzuinţă, Brady se duce la dulap. Nu 
are nevoie decât de o scurtă trecere în revistă a memoriei 


— 368 — 


lui Babineau (ce a mai rămas din ea) ca să aleagă o ţinută 
corespunzătoare pentru trupul în care locuieşte. Hainele se 
potrivesc perfect. la şi o pereche de mănuşi cu care să-şi 
protejeze degetele bolnave de artrită. Şi iese din cabană. 
Deocamdată ninge liniştit, iar vântul încă nu deranjează 
crengile copacilor. Toate acestea se vor schimba mai târziu, 
dar acum vremea este destul de plăcută pentru o plimbare 
pe proprietate. 

Se îndreaptă spre o stivă de lemne, acoperite cu o 
prelată veche şi câţiva centimetri de nea. În spatele ei se 
întinde cam un hectar de teren cu pini şi molizi bătrâni, 
care separă „Trofeu & Blană” de cabana lui Big Bob. Nici că 
se putea mai bine. 

Acum trebuie să ajungă la dulapul cu arme. Pistolul- 
mitralieră este foarte bun, însă acolo se mai află şi alte 
lucruri care i-ar putea fi de folos. 

O, domnule detectiv Hodges, habar n-ai ce surpriză îţi 
pregătesc! îi spune Brady în gând, în timp ce se grăbeşte 
înapoi la cabană. 


23 


Jerome ascultă cu atenţie ce-i spune Hodges, după care 
clatină din cap. 

— Nici vorbă, Bill. Trebuie să merg şi eu. 

— Ce trebuie tu să faci este să te duci acasă şi să fii 
alături de familia ta, îi zice Hodges. Mai ales alături de sora 
ta. A scăpat ca prin minune ieri. 

Stau într-un colţ din holul hotelului şi vorbesc foarte 
încet, deşi recepţionerul a migrat spre locuri mai calde. 
Jerome şi-a pus mâinile în şolduri şi se încruntă furios la 
fostul detectiv. 

— Dacă Holly poate să meargă... 

— Alta este situaţia noastră, spune Holly. Trebuie să 
înţelegi, Jerome. Eu nu mă înţeleg cu mama, nu m-am 
înţeles niciodată. Ne vedem cel mult o dată, de două ori pe 
an. Sunt fericită că nu mai stau cu ea şi sunt convinsă că şi 
ea este la fel de fericită că am plecat de acasă. Cât despre 


— 369 — 


Bill... ştii bine că se va lupta din răsputeri cu boala, dar 
amândoi ştim care sunt şansele. Situaţia ta nu seamănă cu 
a noastră. 

— Este periculos, spune Hodges, şi nu ne putem baza pe 
elementul-surpriză. Ar fi mare dobitoc dacă nu s-ar gândi că 
fac tot ce pot ca să pun mâna pe el. Şi numai dobitoc nu 
este. 

— Am fost împreună în Sala Mingo, protestează Jerome. 
Şi când ţie ţi-a stat inima, am rămas doar eu şi cu Holly. Şi 
ne-am descurcat. 

— Atunci a fost altfel, spune Holly. Atunci încă nu era în 
stare să danseze în capul tău. 

— Dar tot vreau să vin şi eu. 

Hodges dă din cap. 

— Te înţeleg, însă, cât încă mai sunt şef, îţi spun că n-ai 
să vii. 

— Dar... 

— Şi mai este un motiv, intervine Holly. Unul mult mai 
important. Amplificatorul este offline şi website-ul este 
închis. Dar au rămas două sute cincizeci de Zappit-uri 
activate. Avem deja o sinucidere şi nu putem spune poliţiei 
ce se petrece. Isabelle Jaynes zice că Bill se amestecă în 
treburi care nu-l mai privesc, iar ceilalţi ar crede că am 
înnebunit de-a dreptul. Dacă nouă ni se va întâmpla ceva, 
măcar să rămâi tu. Nu pricepi? 

— Ce pricep eu este că mă daţi la o parte, spune Jerome. 

Acum parcă-i iarăşi puştiul acela deşirat pe care îl 
angajase Hodges să-i tundă gazonul cu mulţi ani în urmă. 

— Nu-i vorba doar despre asta, zice Hodges. S-ar putea 
să fiu nevoit să-l omor. De fapt, cred că aşa va fi. 

— Zău aşa, Bill! Crezi că nu ştiu? 

— Însă, din punctul de vedere al poliţiei şi al întregii lumi, 
omul pe care îl voi ucide este un neurochirurg respectat, pe 
nume Felix Babineau. De când am deschis agenţia, am 
fentat de multe ori tertipurile legale, dar treaba asta este 
diferită. Vrei să fii acuzat de complicitate la infracţiunea de 
omor din culpă? Poate chiar crimă cu premeditare? 

Jerome se foieşte, pus în încurcătură: 


— 370 — 


— Dar pe Holly o laşi să rişte. 

Îi răspunde chiar ea: 

— Dintre noi trei, tu eşti singurul care are toată viaţa 
înainte. 

Deşi îl doare abdomenul la orice mişcare, Hodges se 
apleacă spre tânăr şi-l ia de gât. 

— Ştiu că nu-ţi convine. Nici nu mă aşteptam la altceva. 
Dar aşa este corect, din toate punctele de vedere. 

Jerome se gândeşte puţin, apoi oftează. 

— Inţeleg ce vrei să spui. 

Hodges şi Holly îl aşteaptă să continue, pentru că 
amândoi ştiu că nu-i suficient răspunsul acesta. 

— În regulă, zice Jerome în cele din urmă. Nu-mi place 
deloc, dar fie. 

Hodges se ridică de pe scaun, cu mâna apăsată pe burtă 
ca să-şi astâmpere durerea. 

— Atunci, haide să luăm SUV-ul ăla! Aş vrea să ajungem 
cât mai departe până ne va prinde viscolul. 


24 


Jerome stă sprijinit de capota Wranglerului şi se uită la ei 
cum ies din biroul Hertz cu cheile maşinii de teren. Se 
îndreaptă, o îmbrăţişează pe Holly şi îi şopteşte la ureche. 

— Ultima şansă! Luaţi-mă cu voi! 

Ea clatină din cap. 

Tânărul îi dă drumul din braţe şi se întoarce spre Hodges, 
a cărui pălărie veche din fetru este deja albită de zăpadă. 
Fostul detectiv îi întinde mâna, spunând: 

— În alte împrejurări, aş vrea şi eu să te strâng în braţe, 
numai că acum m-ar durea prea tare. 

Cu ochii plini de lacrimi, Jerome se mulţumeşte să-i 
strângă mâna. 

— Ai grijă, omule! Ţinem legătura. Şi s-o aduci înapoi 
întreagă pe Hollyberry. 

— Exact asta vreau să fac, spune Hodges. 

Jerome se uită lung după ei când se urcă în Ford şi vede 
că Bill se aşază cu multă greutate în spatele volanului. Ştie 


— 371 — 


că au dreptate, el ar avea cel mai mult de pierdut dintre 
toţi. Dar asta nu înseamnă că-i convine ce se întâmplă şi se 
simte ca un copil mic, trimis acasă la mămica. Îşi zice că ar 
putea să se ducă după ei, dar îl împiedică vorbele pe carei 
le-a spus Holly în holul hotelului. Dacă novă ni se va 
întâmpla ceva, măcar să rămâi tu. 

Jerome se urcă în jeep şi porneşte spre casă. Abia a intrat 
pe şoseaua care traversează oraşul când se simte copleşit 
de un presentiment sumbru: nu îşi va mai vedea niciodată 
prietenii. Încearcă să-şi spună că nu-i decât o aiureală, o 
superstiție absurdă iscată din nimic. Dar nu prea reuşeşte 
să se convingă de asta. 


25 


Ninsoarea devine serioasă când Hodges şi Holly ies din 
oraş şi pătrund pe Autostrada 47. Şofatul pe viscol îi 
aminteşte lui Hodges de un film science fiction pe care l-a 
văzut împreună cu Holly - mai precis, îi aduce aminte de 
momentul în care nava spaţială Enterprise intră în modulul 
de hiperviteză sau cum i s-o spune. Pe indicatoarele cu 
limită de viteză sclipesc avertizările: ALERTA VISCOL şi 65 
km/h, dar el duce acul vitezometrului la nouăzeci şi şase de 
kilometri pe oră. Are de gând să păstreze viteza aceasta cât 
de mult va putea, poate pe o distanţă de cincizeci de 
kilometri. Sau poate doar treizeci. Puținele maşini de pe 
drum îl claxonează, cerându-i să încetinească. Şi reuşeşte 
să-şi controleze teama atunci când depăşeşte o coloană de 
TIR-uri greoaie, încărcate cu buşteni, care stârnesc în urma 
lor nori albi de zăpadă. 

Trece aproape o jumătate de oră până când Holly rupe 
tăcerea apăsătoare. 

— Ai luat armele cu tine, da? Le-ai pus în săculeţul ăla 
legat la gură, nu? 

— Da. 

Holly îşi desface centura de siguranţă (gest care Îl 
nelinişteşte pe Hodges) şi scoate unul dintre revolvere. 

— Sunt încărcate? 


— 372 — 


— Doar Glock-ul. Pe cel de calibrul .38 va trebui să-l 
încarci singură. Acela este pentru tine. 

— Nu ştiu cum să-l încarc. 

S-a oferit odată să o ia cu el la poligon, să obţină permis 
de portarmă, dar refuzul ei a fost vehement. Aşa că a 
renunţat, crezând că Holly nu va fi niciodată nevoită să 
tragă cu arma. Crezând că el nu o va pune niciodată într-o 
asemenea situaţie. 

— Ai să-ţi dai seama. Nu-i greu. 

Holly studiază revolverul Victory, având mare grijă ca nu 
cumva să atingă trăgaciul şi ţinând ţeava cât mai departe 
de faţă. După câteva secunde, reuşeşte să rotească 
butoiaşul. 

— Bravo! Acum bagă acolo cartuşele. 

Sunt două cutii cu cartuşe Winchester, de calibrul .38, 
130 de grame. Holly deschide una, se uită la proiectilele 
mici, din metal, aliniate cu vârfurile în sus, aidoma unor 
focoase în miniatură. Se strâmbă şi exclamă: 

— Câh! 

— Te descurci? 

Hodges tocmai depăşeşte un alt TIR, care împroaşcă apă, 
noroi şi gheaţă pe Fordul lor. Pe banda de circulaţie încă se 
mai văd porţiuni de asfalt, însă banda pentru depăşiri este 
în întregime acoperită cu zăpadă. lar TIR-ul ăla din dreapta 
pare că nu se mai termină. 

— Nu-i nimic dacă nu poţi. _ 

— Nu cred că ai spus asta, se răţoieşte Holly la el. Imi 
dau seama cum se face. Şi un copil ar fi în stare să încarce 
o armă ca asta. 

Uneori chiar aşa se întâmplă, comentează Hodges în 
gând. 

— Vrei să zici că n-am să pot să trag în el. 

— Probabil că nu se va ajunge la asta. Dar, prin absurd, 
dacă aşa vor sta lucrurile, ai să poţi? 

— Da, răspunde Holly şi vâră câte un cartuş în fiecare 
dintre cele şase camere. Cu buzele răsfrânte şi strângând 
din ochi, împinge uşor butoiaşul înapoi la locul lui. Parcă i-ar 
fi teamă ca nu cumva să-i explodeze în mână. 


— 373 — 


— Acum spune-mi unde-i piedica. 

— Nu are. Aşa sunt făcute revolverele. Cocoşul este tras 
în jos şi n-ai nevoie de altceva. Pune-l în geantă. Şi cutiile 
cu gloanţe. 

Holly face ce i-a cerut, după care îşi lasă geanta la 
picioare, pe podeaua Fordului. 

— Şi nu-ţi mai muşca buzele, o să înceapă să-ți 
sângereze dacă nu te potoleşti! 

— Am să încerc, dar situaţia asta-i foarte stresantă, Bill. 

— Ştiu. 

Au depăşit TIR-ul şi au revenit pe banda lor. Bornele 
kilometrice se succed îngrozitor de lent, iar durerea din 
abdomen s-a transformat într-o meduză fierbinte care şi-a 
întins tentaculele în tot trupul lui, ajungându-i chiar până în 
gât. Pe vremuri, acum vreo douăzeci de ani, a încolţit un 
hoţ pe un teren viran. Şi hoţul ăla l-a împuşcat în picior. 
Durerea de atunci semăna cu asta, numai că durerea aceea 
trecuse în cele din urmă. Nu crede că durerea de acum va 
trece vreodată. Poate că medicamentele vor reuşi s-o 
slăbească, dar probabil că nu pentru mult timp. 

— Şi dacă nu-l găsim acolo, Bill? Te-ai gândit la asta? Te- 
ai gândit? 

Da, s-a gândit. Şi habar n-are ce ar urma să facă în 
această situaţie. 

— Haide să nu ne facem griji deocamdată! 

Se aude soneria telefonului mobil. Fără să-şi ia ochii de la 
drum, îl scoate din buzunarul de la haină şi i-l dă lui Holly. 

— Alo, Holly la telefon. 

Ascultă, după care mişcă din buze spre Hodges: Mimoza 
cu Ochii Cenuşii. 

— Îhî, înî... da... bine, înţeleg... nu, nu poate, este extrem 
de ocupat acum, dar am să-i spun eu. 

Mai ascultă puţin, după care spune: 

— Ţi-aş zice, Izzy, dar nu m-ai crede. 

Închide telefonul şi i-l pune la loc în buzunar. 

— Sinucideri? o întreabă Hodges. 

— Deja trei, cu tot cu băiatul care s-a împuşcat în faţa 
tatălui său. 


— 374 — 


— Zappit-uri? 

— La două dintre cele trei adrese. Poliţiştii sosiți la a treia 
nu au apucat încă să-l caute. Au încercat să salveze copilul, 
dar a fost prea târziu. Se spânzurase. Izzy pare aproape 
scoasă din minţi. Mi-a cerut să-i spun totul. 

— Dacă noi păţim ceva, atunci Jerome o să-i spună lui 
Pete şi Pete o să-i spună ei. Cred că acum este pregătită să 
ne asculte. 

— Trebuie să-l oprim înainte să mai omoare şi alţi copii. 

Probabil o face chiar acum, îşi zice Hodges. 

— O să-l oprim. 

Kilometrii trec unul după altul. Hodges este nevoit să 
reducă viteza la optzeci de kilometri pe oră. Apoi, când 
simte că Fordul este pe cale să execute o figură de patinaj 
artistic în spatele unui camion de aprovizionare pentru 
magazinele Walmart, încetineşte până la şaptezeci. A 
trecut deja de ora trei, iar lumina a început să se scurgă 
încet din ziua aceasta cu ninsoare deasă, când Holly 
vorbeşte din nou. 

— Mulţumesc. 

Hodges întoarce capul spre ea o fracțiune de secundă şi 
o priveşte întrebător. 

— Pentru că nu m-ai făcut să te implor să mă iei cu tine. 

— Fac doar ce a recomandat psihoterapeuta ta, spune 
Hodges. Îţi ofer cât mai multe ocazii ca să-ţi închei 
socotelile cu trecutul. 

— Glumeşti? Ştii că nu-mi dau niciodată seama când 
glumeşti. Ai un umor extrem de sec, Bill. 

— Nu glumesc. Asta-i problema noastră, Holly. Doar a 
noastră şi a nimănui altcuiva. 

Un indicator verde se întrezăreşte prin bezna cea albă. 

— Drumul Naţional 79, spune Holly. Pe aici trebuie să 
ieşim. 

— Slavă Domnului! exclamă Hodges. Nu-mi place să 
conduc pe autostrăzi nici când e soare. 


26 


— 375 — 


Conform informaţiilor furnizate de iPadul lui Holly, 
Service-ul Auto al lui Thurston se află la douăzeci de 
kilometri distanţă, dar le ia jumătate de oră ca să ajungă 
acolo. Fordul se descurcă bine pe drumul acoperit cu 
zăpadă, dar acum s-a întețit vântul. La radio se zice că va 
începe vijelia pe la opt seara. La fiecare rafală, când drumul 
se acoperă cu câte un alt strat de zăpadă, Hodges 
încetineşte la douăzeci de kilometri pe oră şi merge aşa 
până când reuşeşte să vadă din nou drumul din faţă. 

Telefonul lui Holly sună chiar atunci când Fordul virează 
pe lângă semnul mare şi galben cu sigla companiei Shell. 

— Stai şi vorbeşte, îi spune Hodges. Am să mă grăbesc 
cât pot de tare. 

Coboară din maşină şi îşi îndeasă mai bine pălăria pe cap 
ca să nu i-o zboare vântul. Rafale ca de mitralieră îi lovesc 
gulerul la ceafă în timp ce merge greoi prin zăpadă până la 
clădirea service-ului. li pulsează dureros tot abdomenul, de 
parcă ar fi înghiţit cărbuni aprinşi. Nu-i nimeni la pompele 
de benzină şi toată parcarea este pustie. Nu sunt aici decât 
ei, cu Fordul lor Expedition, lăsat cu motorul pornit. Băieţii 
de la deszăpezire au plecat să-şi câştige banii pe care li-i va 
aduce acest prim viscol puternic al anului, care dezlănţuie 
acum un iad îngheţat peste pământ. 

Pe Hodges îl trec în prima clipă toţi fiorii, pentru că are 
senzaţia că în spatele tejghelei se află Al-Bibliotecă: aceiaşi 
pantaloni verzi, de lucru; acelaşi păr alb, uşor îngălbenit, 
care iese pe sub marginile şepcii. 

— Ce v-a scos din casă într-o după-amiază atât de 
furtunoasă ca asta? îl întreabă tipul, privind pe lângă 
Hodges. Sau s-a făcut deja seară? 

— Nici mult nu mai are, spune Hodges. 

Nu are timp de conversaţie - în oraş sunt copii care ar 
putea chiar acum să se arunce de la etaj sau să înghită 
pumni de somnifere -, însă are nevoie de ajutorul acestui 
bătrân. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Thurston? 

— In carne şi oase. De vreme ce nu aţi oprit la pompe, 
mai că mi-a venit să cred că sunteţi aici ca să mă jefuiţi. 


— 376 — 


Numai că îmi păreţi puţin cam prea înstărit pentru un 
amărât de hoţ. Veniţi de la oraş? 

— Da, răspunde Hodges, şi mă cam grăbesc. 

— Aşa se grăbesc orăşenii mereu, comentează Thurston, 
lăsând din mâini revista de vânătoare Field & Stream din 
care a citit până acum. Deci ce doriţi? Îndrumări? Frate, 
sper să vreţi să ajungeţi undeva în apropiere, altminteri nu 
vă văd prea bine. 

— Şi eu cred că-i aproape. O cabană de vânătoare, care 
se numeşte „Trofeu & Blană”. Aţi auzit de ea? 

— Sigur c-am auzit, zice Thorston. Locul ăla al doctorilor, 
chiar lângă cabana lui Big Bob. Tipii ăia au maşini 
bengoase, Jaguar şi Porsche, şi la mine şi le alimentează, fie 
la venire, fie la plecare. 

Pronunţat de el, Porsche devine poşa, de parcă ar da 
unui ucenic bucătar reţeta pentru ouă ochiuri preparate la 
foc mic. 

— Da' nu cred că-i cineva acolo pe vremea asta. Sezonul 
de vânătoare se termină pe nouă decembrie, şi vorbesc aici 
de vânătoarea cu arcul. Aia cu puşca se termină în ultima zi 
din noiembrie şi toţi doctorii folosesc doar puşti. D-alea 
babane. Cred că le place să creadă că sunt în Africa. 

— N-a oprit nimeni aici mai devreme? Cineva cu o 
maşină veche, cu multe pete de grund? 

— NI! 

Din atelier apare un tânăr care-şi şterge mâinile cu o 
cârpă. 

— Am văzut eu maşina aia, tataie. Un Chevy rablagit. 
Eram în faţă, de vorbă cu Spider Willis, când a trecut pe 
lângă noi. 

După care i se adresează lui Hodges: 

— Am observat-o doar pentru că nu prea sunt multe case 
în direcţia în care mergea, plus că nu era nici vreo maşină 
zdravănă, cum e a dumneavoastră. 

— Puteţi să-mi spuneţi cum ajung la cabana aia? 

— Nimic mai simplu, zice Thurston. Aşa ar fi într-o zi 
senină. Mergeţi tot în direcţia aia, cam vreo... 

Se uită spre tânăr. 


— 377 — 


— Tu cam cât zici, Duane? Să tot fie vreo cinci kilometri 
şi un pic? 

— Mai degrabă şase jumate, spune Duane. 

— Mă rog, facem o medie şi zicem că-s cinci jumate, 
decide Thurston. Uitaţi-vă în stânga, după doi stâlpi roşii. 
Sunt foarte înalţi, peste doi metri. Numai că plugul a trecut 
deja de două ori pe acolo şi a făcut nişte nămeţi cât casa. 
Aşa că aveţi grijă şi căscaţi bine ochii, că tot n-aveţi prea 
multe de văzut. Să ştiţi că o să fiţi nevoit să treceţi prin 
troiene ca buldozerul. Sau poate că v-aţi adus o lopată. 

— Cred că maşina mea o să facă faţă, spune Hodges. 

— Mda, posibil. Oricum, n-o să păţească nimic prea rău, 
că zăpada n-a apucat să se întărească. Aşa vezi, şi cum 
ziceam: mergeţi un kilometru jumate, poate doi, şi ajungeţi 
la o bifurcaţie. Printr-o parte ajungeţi la cabana lui Big Bob, 
prin aialaltă, la „Trofeu & Blană”. Nu mai ştiu care-i una şi 
care-i alta, da’ ţin minte că erau săgeți indicatoare. 

— Încă mai sunt, spune Duane. Cabana lui Big Bob este 
pe dreapta. „Trofeu & Blană” e pe stânga. Ştiu ce spun, 
pentru că în octombrie trecut am refăcut acoperişul de la 
cabana lui Big Bob Rowan. Cred că aveţi o treabă foarte 
importantă, domnule, de v-aţi pornit la drum într-o zi ca 
asta. 

— Credeţi că SUV-ul meu va reuşi să ajungă până acolo? 

— Sigur, îi răspunde Duane. Sunt copaci mari pe 
marginea drumului şi l-au mai protejat de zăpadă. Plus că 
duce la vale, spre lac. Niţel mai greu o să fie să plecaţi de 
acolo. 

Hodges îşi scoate portofelul din buzunarul de la spate al 
pantalonilor - Dumnezeule, îl doare chiar şi când face 
mişcarea asta simplă! - şi le arată legitimaţia de poliţie, cu 
ştampila roşie de PENSIONAT pe ea. O pune pe tejghea şi 
aşază alături o carte de vizită cu sigla agenţiei „Ce-am găsit 
al meu să fie”. 

— Domnilor, puteţi să ţineţi un secret? 

Bunicul şi nepotul dau din cap, cu ochii lucind de 
curiozitate. 

— Trebuie să înmânez o citaţie, da? Este vorba despre o 


— 378 — 


cauză civilă, în care prejudiciul este reprezentat de un 
număr din şapte cifre. Bărbatul pe care l-aţi văzut trecând, 
acela cu Chevroletul cu pete de grund, este un doctor pe 
nume Babineau. 

— Îl vedem în fiecare noiembrie, spune membrul mai 
vârstnic al familiei Thurston. Mereu cu nasul pe sus. Aşa de 
multe ifose îşi dă, că-i clar că se crede mai presus decât toţi 
ăia din jur. Numa’ că el are un BMW. 

— Astăzi a luat prima maşină pe care a putut pune mâna, 
zice Hodges. Şi dacă nu apuc să-i înmânez citaţia asta până 
la miezul nopţii, nu o să mai poată fi chemat în judecată şi 
o bătrână - şi aşa fără prea multe resurse - nu va mai fi 
despăgubită. 

— Malpraxis? întreabă Duane. 

— Prin urmare, înţelegeţi că, deşi nu-mi convine situaţia, 
trebuie neapărat să mă duc după el. 

lar voi veţi ţine minte ce v-am spus, îşi zice Hodges. ŞI 
asta, şi numele lui Babineau. 

Bătrânul Thurston îi propune: 

— Pot să vă împrumut un snowmobil, dacă vreţi. Am 
două în magazia din spate. Pisica Polară are paravântul 
destul de înalt. Sigur, vă va fi foarte frig, dar măcar aşa veţi 
fi sigur că veţi reuşi să vă întoarceţi. 

Pe Hodges îl mişcă oferta aceasta, venită din partea unui 
necunoscut. Însă clatină din cap. Snowmobilele fac mult 
zgomot. lar el bănuieşte că omul care se află acum la 
cabana „Trofeu & Blană”, indiferent dacă-i Brady ori 
Babineau ori o combinaţie sinistră a celor doi, îl aşteaptă. 
Singurul avantaj este ora incertă a sosirii. 

— Mă voi duce acolo cu partenera mea, spune Hodges, şi 
ne vom face mai târziu griji despre cum vom reuşi să 
plecăm. 

— Tiptil, ca să-l luaţi prin surprindere, da? spune Duane, 
atingându-şi cu degetul buzele zâmbitoare. 

— Asta-i planul. Aş avea pe cine să sun ca să ne ia de 
acolo dacă totuşi ne înzăpezim? 

— Sunaţi la noi. 

Thurston ia o carte de vizită dintr-o tăviţă din plastic de 


— 379 — 


lângă casa de marcat şi i-o întinde. Am să-l trimit ori pe 
Duane, ori pe Spider Willis. Dar să nu fie prea târziu şi o să 
vă coste patruzeci de dolari. Cred că vă puteţi permite, că 
doar lucraţi la un caz de milioane. 

— Telefoanele mobile au semnal acolo? 

— Cel mai bun, zice Duane. Este o antenă chiar pe malul 
sudic al lacului. 

— Asta-i o veste bună. Mulţumesc. Vă mulţumesc 
amândurora. Dă să plece, dar îl aude pe bătrân: 

— Pălăria aia nu vă e de niciun folos pe vremea asta. 
Luaţi de aici. Şi îi oferă o căciulă tricotată, cu un ciucure 
mare şi portocaliu în creştet. 

— Imi pare rău că n-am şi nişte cizme mai groase să vă 
dau. 

Hodges îi mulţumeşte, ia căciula, îşi scoate pălăria şi o 
pune pe tejghea. Are sentimentul că îi va aduce ghinion; 
are sentimentul că exact asta trebuie să facă. 

— Victimă colaterală, zice el. 

Cei doi zâmbesc, nepotul dezvelind ceva mai mulţi dinţi 
decât bunicul. 

— E bine aşa, spune bătrânul, dar sunteţi absolut convins 
că-i musai să mergeţi până la lac, domnule... 

Aruncă o privire la cartea de vizită şi continuă: 

— ...domnule Hodges? Păreţi cam palid. 

— Am o păcătoasă de răceală, spune el. Păţesc asta în 
fiecare iarnă. Vă mulţumesc din nou. Amândurora. Şi, dacă 
din întâmplare va suna aici domnul doctor Babineau... 

— Nu ştim nimic, spune Thurston cel Bătrân. E prea fudul 
şi nu ne place. 

Hodges porneşte spre uşă şi, din senin, din iarbă verde, o 
durere cum n-a mai simţit niciodată îl străpunge din 
abdomen până în maxilare. Parcă l-a lovit o săgeată de foc. 
Se clatină puternic pe picioare. 

— Sigur vă simţiţi bine? se nelinişteşte bătrânul, dând să 
iasă de după tejghea ca să se apropie de el. 

— Mda, n-am nimic. 

Bine ar fi! 

— M-a apucat un cârcel la picior. De la cât timp am stat 


— 380 — 


la volan. Am să mă întorc să-mi recuperez pălăria. 
Dacă am noroc, adaugă el în gând. 


27 


— Da' mult ai mai stat înăuntru, îl întâmpină Holly. Sper 
că le-ai zis o poveste bună. 

— Citaţie. 

Hodges n-are nevoie să spună mai multe: au folosit 
pretextul cu citaţia în nenumărate rânduri. Toţi oamenii îţi 
sar în ajutor, atâta vreme cât nu-i numele lor pe citaţie. 

— Cine era la telefon? 

Se gândeşte că Jerome a vrut să ştie cum merg lucrurile. 

— Izzy Jaynes. Au primit încă două apeluri: o tentativă şi 
o sinucidere. Cea care a dat greş era o fată care s-a aruncat 
de la etajul al doilea. A aterizat pe un morman de zăpadă şi 
s-a ales doar cu câteva fracturi. Celălalt a fost un băiat care 
s-a spânzurat în debara. A lăsat un bilet pe pernă. Un 
singur cuvânt - Beth - şi un desen cu o inimă sfâşiată în 
două. 

Roţile Fordului Expedition derapează puţin când Hodges 
bagă maşina în viteză şi dă înapoi până pe drumul naţional. 
Trebuie să aprindă faza scurtă a farurilor. Lumina lor 
transformă ninsoarea într-un perete alb, scânteietor. 

— Ştii că numai noi putem să ne ocupăm de asta, spune 
Holly. Dacă este cu adevărat Brady, nu ne-ar crede nimeni. 
Ar pretinde că este Babineau şi ar născoci o poveste despre 
cât de tare s-a speriat şi de-aia a fugit. 

— Şi nu s-a gândit să sune la poliţie după ce Al-Bibliotecă 
a împuşcat-o pe nevastă-sa? Nu ţine. 

— Poate că nu, dar dacă va intra în altcineva? Dacă a 
intrat în Babineau, cine ştie în cine ar mai putea să se 
strecoare? Nu, doar noi trebuie să ne ocupăm de el, chiar 
dacă este posibil să fim arestaţi pentru crimă. Crezi că s-ar 
putea să fim arestaţi, Bill? Crezi crezi crezi? 

— O să ne gândim mai târziu la asta. 

— Nu sunt sigură că aş putea să trag în cineva. Nici 
măcar în Brady Hartsfield, dacă arată ca altă persoană. 


— 381 — 


Hodges repetă: 

— O să ne gândim mai târziu la asta. 

— Bine. De unde ai căciula aia? 

— Am primit-o în schimbul pălăriei. 

— Moțul ăla din vârf e tare caraghios, dar cred că-ţi ţine 
de cald. 

— O vrei tu? 

— Nu. Dar, ştii ceva, Bill? 

— lisuse, Holly! Ce să ştiu? 

— Arăţi ridicol. 

— Nu rezolvi nimic cu linguşelile astea. 

— Eşti sarcastic. Bine. Cât mai avem până la cabană? 

— Opinia unanimă este că mai facem cinci kilometri şi 
jumătate pe drumul ăsta, după care trebuie să intrăm pe un 
drum de ţară. 

Holly nu mai spune nimic timp de cinci minute. Fordul îşi 
face cu greu drum prin ninsoare. Şi încă n-a început urgia 
aia adevărată, îşi zice Hodges. 

— Bill? 

— Acum ce mai e? 

— Tu n-ai cizme şi mie mi s-au terminat pastilele de 
Nicorette. i 

— Aprinde-ţi un joint. iți dau voie. Dar stai cu ochii după 
doi stâlpi roşii pe stânga. Trebuie să-i vezi curând. 

Holly nu-şi aprinde jointul, ci se îndreaptă în scaun şi stă 
cu ochii aţintiţi pe geam. Nici nu pare să simtă când Fordul 
derapează din nou, destul de tare de data aceasta. După 
doar un minut, arată spre stânga. 

— Aia sunt stâlpii? 

Da, ăia sunt. Plugurile i-au îngropat în troiene până 
aproape de vârf şi dacă se mai văd patruzeci de centimetri 
din ei. Insă roşul acela intens nu are cum să treacă 
neobservat. Hodges apasă uşurel pedala de frână, opreşte 
maşina, după care o întoarce cu faţa la mormanele de 
zăpadă. Şi îi spune lui Holly acelaşi lucru pe care obişnuia 
să-l spună fiicei sale atunci când o urca în caruselul din 
Parcul de Distracţii din Lakewood. 

— Ai grijă să nu-ţi sară proteza din gură! 


— 382 — 


Holly, care mereu ia lucrurile ad /itteram, îi răspunde 
ofensată: 

— N-am proteză! 

Dar se sprijină cu mâna de bordul maşinii. 

Hodges apasă foarte încet pedala de acceleraţie şi 
porneşte spre nămeţi. Se aşteaptă la un impact, dar nici 
vorbă de aşa ceva. A avut dreptate Thurston când a zis că 
zăpada nu a apucat încă să se întărească. Insă acoperă 
geamurile şi parbrizul maşinii, orbindu-i pentru moment. 
Porneşte ştergătoarele şi, după ce acestea curăţă zăpada, 
vede în faţă un drum îngust de ţară, peste care ninsoarea 
aşterne în grabă o plapumă albă. Din când în când, cad 
bufnind alţi bulgări de zăpadă de pe crengile de deasupra 
lui. Nu se văd urme de maşină, dar asta nu înseamnă nimic. 
Dacă au fost, au dispărut deja. 

Stinge farurile şi înaintează cu viteză de melc. Nu mai 
vede aproape nimic, dar se ghidează după copacii de pe 
margine. Drumul pare interminabil - urcă şi coboară, face 
zigzaguri, urcă şi coboară din nou -, dar în cele din urmă 
ajung la locul unde se bifurcă. Hodges n-are nevoie să 
coboare din maşină ca să vadă mai bine ce scrie pe săgeți. 
La stânga, printre copacii albiţi, se vede o lumină foarte 
slabă. Acolo-i cabana „Trofeu & Blană”. Şi este cineva 
acasă. Roteşte volanul şi porneşte încet pe drumul din 
dreapta. 

Nici el şi nici Holly nu ridică ochii, aşa că nici el şi nici 
Holly nu observă camera de supraveghere. Dar camera de 
supraveghere îi observă pe ei. 


28 


În timp ce Hodges şi Holly trec prin troienele de zăpadă 
lăsate de plug în urma lui, Brady stă în faţa televizorului. 
Este îmbrăcat cu canadiana de iarnă a lui Babineau şi s-a 
încălţat cu cizmele lui. Însă nu şi-a pus mănuşile, căci 
trebuie să aibă mâinile goale, dacă va fi cazul să folosească 
pistolul. Pe un genunchi ţine o cagulă neagră. Când va veni 
clipa, îşi va acoperi cu ea chipul şi părul argintiu aparţinând 


— 383 — 


lui Babineau. Nu-şi dezlipeşte deloc ochii de la ecran, în 
vreme ce se joacă nervos cu creioanele şi pixurile din 
craniul de ceramică. Trebuie neapărat să aibă o perspectivă 
cât se poate de clară asupra situaţiei. Când va veni Hodges, 
el va fi acela care-i va stinge farurile. 

Oare l-a luat cu el şi pe puţoiul ăla de negrotei? se 
întreabă Brady. Ei, cât de tare ar fi! Doi la preţ de... 

lată-l! 

Se temea ca nu cumva boşorogul de Det. Pens. să se 
înzăpezească şi să nu mai ajungă. Dar şi-a făcut griji 
degeaba. Zăpada este încă moale, iar Fordul negru şi solid 
trece uşor prin ea. Brady se apropie de ecran şi mijeşte 
ochii, dar nu-şi poate da seama dacă în maşină este doar o 
singură persoană, dacă sunt două, sau zece. Are pistolul- 
mitralieră, cu care poate să elimine un întreg pluton dacă 
este cazul. Însă unde ar mai fi toată distracţia? Îl vrea pe 
Hodges viu. 

Pentru început, cel puţin. 

O singură întrebare trebuie să mai primească răspuns: va 
alege drumul drept şi va face la stânga, sau o va lua la 
dreapta? Brady pune prinsoare că Det. Pens. K. William 
Hodges va alege calea spre cabana lui Big Bob. Nu se 
înşală. După ce SUV-ul dispare în zăpadă (sclipind scurt din 
stopuri, când Hodges virează în direcţia aceea), Brady pune 
craniul cu creioane lângă telecomandă şi ia în mână un 
obiect care aştepta pe măsuţa din faţa canapelei. Un obiect 
absolut inofensiv, atunci când este utilizat aşa cum se 
cuvine... ceea ce n-au făcut-o niciodată Babineau şi amicii 
lui. Or fi fost ei doctori buni, dar aici, în sălbăticie, îşi 
scoteau adesea măştile respectabile şi se transformau în 
băieți răi. Işi trage peste cap această piesă de valoare şi îi 
lasă şnurul elastic să atârne în faţa canadienei. Apoi îşi 
pune cagula, ia pistolul şi se îndreaptă spre uşă. Inima îi 
bate cu putere şi, pentru moment, nu-l mai deranjează 
deloc artrita din degetele lui Babineau. 

Răzbunarea este o curvă şi curva a revenit. 


29 
— 384 — 


Holly nu îl întreabă pe Hodges de ce a luat-o la dreapta. 
Este nevrotică, nu proastă. Fostul detectiv conduce încet, 
uitându-se mereu în stânga, studiind luminile care vin de 
acolo. Când ajunge în dreptul lor, opreşte motorul. S-a făcut 
deja întuneric, iar atunci când se întoarce să se uite la 
Holly, acesteia i se pare o clipă că prietenul ei are un craniu 
în locul capului. 

— Tu rămâi aici, îi şopteşte Hodges. Trimite-i un mesaj lui 
Jerome, spune-i că suntem bine. Eu am s-o iau prin pădure 
şi am să-l prind. 

— Dar nu viu, nu-i aşa? 

— Nu, dacă am să-l văd cu un Zappit în mână. 

Probabil şi fără Zappit. 

— Nu putem risca. 

— Atunci crezi că el este. Brady. 

— Chiar dacă ar fi Babineau, este vârât în povestea asta. 
Până la gât. 

Însă da, la un moment dat s-a convins şi el că mintea lui 
Brady Hartsfield controlează acum trupul lui Babineau. 
Presentimentul acesta este mult prea puternic ca să i se 
mai opună şi a dobândit forţa realităţii. 

Dumnezeu să mă ajute dacă îl omor şi după aia constat 
că m-am înşelat, îşi spune el. Dar cum voi afla adevărul? 
Cum aş putea să fiu sigur? 

Se aşteaptă ca Holly să protesteze, să-i spună că trebuie 
să vină şi ea. Insă nu-i spune decât: 

— Nu cred că am să fiu în stare să scot maşina de aici 
dacă tu păţeşti ceva, Bill. 

Îi dă cartea de vizită a lui Thurston. 

— Dacă nu mă întorc în zece minute - nu, mai bine 
cincisprezece - sună-l pe tipul ăsta. 

— Şi dacă aud focuri de armă? 

— Dacă eu trag şi sunt în regulă, am să claxonez din 
maşina lui Al-Bibliotecă. De două ori, foarte scurt. Dacă nu 
auzi semnalul ăsta, atunci mergi tot înainte, până ajungi la 
cealaltă cabană. A lui Big Bob. Forţează uşa, intră şi 
ascunde-te bine undeva. După aia, sună-l pe Thurston. 

Hodges se apleacă peste consola dintre scaune şi, pentru 


— 385 — 


prima dată de când se cunosc, o sărută pe buze. Holly este 
mult prea surprinsă ca să-i răspundă la sărut, dar nu se 
fereşte. Când Hodges se retrage, ea priveşte tulburată în 
jos şi spune primul lucru care-i trece prin minte. 

— Bill, eşti în pantofi! O să-ţi degere picioarele! 

— Nu-i prea multă zăpadă printre copaci, doar vreo 
câţiva centimetri. 

Pe bune? De picioare degerate îi arde lui acum? 

Găseşte comutatorul şi stinge lumina din interiorul 
maşinii. Apoi coboară, încercând să-şi stăpânească 
gemetele de durere. Holly aude şuieratul vântului printre 
brazi. Dacă vântul ar avea voce, atunci vocea aceasta ar 
jeli. Apoi Hodges închide portiera şi nu se mai aude nimic. 

Holly stă nemişcată, urmărind cu privirea cum silueta lui 
neagră se contopeşte cu siluetele şi mai negre ale 
copacilor. Când nu le mai poate deosebi, se dă şi ea jos din 
maşină şi porneşte după el. Are în buzunarul paltonului 
revolverul Victory, folosit de tatăl lui Hodges în anii 
cincizeci, pe când patrula străzile, iar în locul unde acum 
este Sugar Heights se afla o pădure. 


30 


Pas cu pas, Hodges înaintează anevoie spre luminile 
cabanei „Trofeu & Blană”. Ninsoarea îi biciuieşte faţa, i se 
depune pe pleoape, i se agaţă de gene. Săgeata aceea de 
foc s-a întors şi i-a aprins toate măruntaiele. Stropi mari de 
transpiraţie i se preling pe obraji. 

Bine măcar că picioarele nu mă ard, îşi spune el. Şi chiar 
în momentul acesta se împiedică de un buştean acoperit cu 
zăpadă şi cade. Aterizează fix pe partea stângă şi îşi 
îngroapă faţa în mâneca de la palton ca să nu ţipe. Simte 
un lichid fierbinte care-i udă chiloţii. 

Am făcut pe mine! îşi spune el. Am făcut pe mine ca un 
copil mic! 

Când îl mai lasă puţin durerea, încearcă să se ridice în 
picioare. Nu poate. Umezeala fierbinte din chiloţi se face tot 
mai rece. Are efectiv senzaţia că membrul i se zgribuleşte 


— 386 — 


şi se retrage, încercând să scape de acolo. Se apucă deo 
creangă foarte joasă şi încearcă din nou să se ridice. 
Creanga se frânge. Se uită prosteşte la ea, simțindu-se în 
pielea unui personaj de desene animate - poate Wile E. 
Coyote - şi aruncă bucata care i-a rămas în mână. Chiar 
atunci o altă mână îl apucă de subrat. 

Atât de mare îi este surpriza că e cât pe ce să ţipe şi nu 
mai are faţa îngropată în mânecă. Dar imediat o aude pe 
Holly şoptindu-i la ureche: 

— Hopa sus, Bill! Haide! 

Hodges reuşeşte să se ridice cu ajutorul ei. Vede printre 
copaci luminile cabanei: sunt aproape acum, la nici 
patruzeci de metri de ei. Se uită la Holly şi vede că are 
părul şi obrajii ninşi. Din senin, îşi aminteşte de biroul unui 
anticar, pe nume Andrew Halliday. Şi cum el împreună cu 
Holly şi Jerome l-au descoperit mort acolo. Şi cum le-a zis 
să nu vină după el, însă... 

— Holly, dacă ţi-aş spune să te întorci la maşină, m-ai 
asculta? 

— Nu. 

Holly vorbeşte în şoaptă. Amândoi vorbesc în şoaptă. 

— Probabil că vei fi nevoit să-l împuşti şi ai nevoie de 
ajutor. 

— Trebuia să-mi asiguri spatele, Holly. Să fii poliţa mea 
de asigurare. 

Transpiraţia îi curge prin toţi porii. Slavă Domnului că e 
lung paltonul! Nu vrea ca Holly să afle că s-a scăpat pe el. 

— Jerome este poliţa ta de asigurare, spune ea. Eu îţi 
sunt parteneră. Asta-i motivul pentru care m-ai luat cu tine, 
chiar dacă nu ţi-ai dat seama. Şi asta este ce-mi doresc. Ce 
mi-am dorit mereu. Haide, acum! Sprijină-te de mine. Haide 
să terminăm odată! 

înaintează amândoi încet printre copacii rămaşi. Lui 
Hodges parcă nici nu-i vine să creadă cum de-i suportă 
Holly greutatea. Se opresc la marginea poienei din jurul 
cabanei. Lumina arde în două camere. Judecând după 
licărul slab care vine din încăperea mai apropiată de locul 
unde se află ei, Hodges presupune că acolo trebuie să fie 


— 387 — 


bucătăria. Unde este aprinsă o singură lumină, probabil 
aceea de deasupra plitei. Prin cealaltă fereastră se vede un 
pâlpâit neregulat, care probabil că vine de la focul aprins în 
cămin. 

— Intrăm pe acolo, spune el, arătând cu mâna. Şi după 
aia mergem la fel ca soldaţii din patrula de noapte. Adică în 
patru labe. 

— Eşti în stare? 

— Mda. 

S-ar putea să-i fie chiar mai uşor. 

— Vezi candelabrul? 

— Da. Pare făcut din oase. Câh. 

— Acolo este livingul şi probabil că el este înăuntru. Dacă 
nu este, aşteptăm până apare. Il împuşc dacă-l văd cu un 
Zappit în mână. Niciun „mâinile sus”, niciun „în genunchi, 
cu mâinile la ceafă”. Ai ceva împotrivă? 

— Nimic. 

Se lasă în patru labe. Hodges nu-şi scoate Glock-ul din 
buzunar, de teamă ca nu cumva să-l umple cu zăpadă. 

— Bill. 

Şoapta ei este atât de slabă, că abia o aude peste 
rafalele de vânt. 

Se întoarce să se uite la ea şi vede că îi întinde una 
dintre mănuşile ei. 

— Mi-e prea mică, spune el. 

Acum îşi aduce aminte de vorbele celebre ale lui Johnnie 
Cochrant!: Dacă mănuşa nu-i vine bine înseamnă că trebuie 
să-mi achitati clientul. Ce tâmpenii îi dau prin cap omului în 
momente ca astea! Dar oare ela mai trecut vreodată prin 
aşa ceva? 

— Indeasă-ţi mâna în ea cum poţi, şopteşte Holly. Nu 
trebuie să-ţi fie îngheţată când tragi. 

Are dreptate şi Hodges reuşeşte să şi-o pună cât de cât. 
Este prea scurtă ca să-i acopere toată mâna, dar are 
degetele la cald şi asta contează. 

Inaintează în patru labe, cu Hodges în frunte. Nu i-a 


& Johnnie L. Cochran Jr. (1937-2005) 2 avocat care l-a apărat pe O. J. 
Simpson şi i-a obţinut achitarea (n.tr.). 
— 388 — 


trecut durerea, dar, pentru că nu mai stă în picioare, 
săgeata aia din burtă arde mocnit, nu cu flacără mare. 

Trebuie să-mi păstrez puterile, îşi spune el. O să am 
nevoie de ele. 

De la marginea pădurii şi până la fereastra prin care se 
vede candelabrul sunt vreo doisprezece, cincisprezece 
metri. Dar pe la jumătatea drumului deja nu-şi mai simte 
mâna dezgolită. Mai că nu-i vine să creadă că şi-a adus aici 
cea mai bună prietenă şi că merg amândoi de-a buşilea 
prin zăpadă, ca nişte copii care se joacă de-a războiul. Şi că 
sunt la mare depărtare de oricine le-ar putea sări în ajutor. 
Da, sigur, a avut motivele lui ca să acţioneze astfel şi i s-au 
părut pline de noimă atunci când le-a înşirat în holul 
hotelului de lângă Aeroportul Hilton. Acum nu i se mai par 
aşa. 

Aruncă o privire spre stânga şi vede rabla uriaşă şi 
adormită a lui Al-Bibliotecă. Aruncă o privire spre dreapta şi 
vede o stivă de lemne acoperită cu un strat gros de zăpadă. 
Dă să se uite din nou în faţă, la fereastra livingului, dar 
imediat întoarce capul spre stiva aia de lemne. Sirena de 
alarmă pe care o are în cap porneşte puţin cam prea târziu. 

Acum vede urmele din zăpadă. Din cauza unghiului, nu a 
putut să le observe de la marginea pădurii. Urmele astea 
duc din spatele casei până la grămada aia cu lemne de foc. 
A ieşit pe uşa de la bucătărie, îşi spune Hodges. Din cauza 
asta este aprinsă lumina şi acolo. Trebuia să-mi fi dat 
seama. Şi mi-aş fi dat, dacă nu mi-ar fi fost atât de rău. 

Bâjbăie în buzunar după Glock, dar mănuşa prea strâmtă 
îi încetineşte mişcările. In sfârşit dă de el şi vrea să-l scoată 
afară, dar arma se agaţă de cusăturile stofei. Şi uite că o 
siluetă întunecată s-a ridicat din spatele stivei. Din patru 
paşi mari silueta parcurge cei patru metri şi jumătate dintre 
mormanul de lemne şi locul unde se află ei. Chipul este cel 
al unui extraterestru sau al unui monstru dintr-un film 
horror: complet lipsit de trăsături, cu excepţia ochilor 
rotunzi, bulbucaţi. 

— Holly, păzea! 

Ea ridică fruntea exact în momentul în care patul 


— 389 — 


pistolului SCAR se repede în jos, spre ea. Se aude un 
trosnet oribil şi Holly se prăbuşeşte în zăpadă cu faţa în jos 
şi cu braţele întinse: ca o marionetă cu sforile retezate. 
Hodges îşi smulge Glock-ul din buzunar chiar în momentul 
când patul armei se repede din nou. Simte şi aude cum îi 
rupe încheietura de la mână; şi vede cum Glock-ul 
aterizează în zăpadă şi dispare aproape cu totul. 

Din genunchi, Hodges ridică privirea şi vede un bărbat 
înalt, cu mult mai înalt decât Brady Hartsfield, în faţa 
trupului inert al lui Holly. Poartă cagulă şi ochelari de 
vedere nocturnă. 

Ne-a văzut de cum am ieşit dintre copaci, îşi spune cu 
tristeţe Hodges. Probabil ne-a văzut chiar atunci când eram 
printre copaci şi eu încercam să-mi pun mănuşa lui Holly. 

— Bună seara, domnule detectiv Hodges! 

Hodges nu-i răspunde. Se întreabă dacă Holly mai este în 
viaţă şi, dacă da, dacă îşi va mai reveni vreodată după 
lovitura primită. Tâmpită întrebare! Brady nu-i va permite 
să-şi revină. A 

— Vii cu mine înăuntru, spune Brady. intrebarea este 
dacă o luăm şi pe ea cu noi sau o lăsăm aici să se 
transforme într-o îngheţată pe băț. 

Şi adaugă, de parcă i-ar citi gândurile (iar Hodges crede 
că este în stare să o facă): 

— Trăieşte, nu-ţi face probleme. Deocamdată încă mai 
trăieşte. Văd cum i se mişcă spatele, înseamnă că respiră. 
Deşi, după o lovitură atât de puternică şi cum stă cu faţa 
îngropată în zăpadă, cine poate să spună cât timp va mai 
trăi? 

— O duc eu în braţe, zice Hodges. 

O va duce. Nu contează cât de tare îl va durea. 

— În regulă. 

Pur şi simplu. Fără să stea pe gânduri. Şi Hodges ştie că 
Brady s-a aşteptat la asta, că Brady exact asta doreşte. 
Este cu un pas înaintea lui. În permanenţă a fost cu un pas 
înainte. Şi cine-i de vină? 

Eu sunt. Eu şi numai eu. Asta primesc pentru că m-am 
jucat iarăşi de-a Călărețul Singuratic... dar, ce altceva aş fi 


— 390 — 


putut să fac? Cine m-ar fi crezut? 

— Hai, ia-o! spune Brady. Să vedem dacă poţi. Pentru că, 
nu te mint, îmi pari foarte dărâmat. 

Hodges îşi trece braţele pe sub corpul lui Holly. Mai 
devreme, în pădure, nu a reuşit să se ridice în picioare după 
ce căzuse. Însă acum îşi adună toate puterile care i-au mai 
rămas (bicisnice puteri) şi o ridică dintr-o singură mişcare, 
ca un halterofil. Se clatină, cât pe ce să cadă, îşi recapătă 
echilibrul. Săgeata de foc a dispărut, incinerată în incendiul 
de vegetaţie pe care l-a declanşat înăuntrul lui. O strânge 
pe Holly la piept. 

— Bravo! îl laudă Brady, care pare sincer impresionat. 
Acum să vedem dacă reuşeşti să ajungi până în casă. 

Şi Hodges reuşeşte. Nici el nu înţelege cum, dar reuşeşte. 


31 


Focul arde vesel în şemineu, răspândind o căldură 
moleşitoare. Zăpada de pe căciula împrumutată a lui 
Hodges se topeşte repede şi-i curge pe obraji. Gâfâind din 
greu, ajunge până în mijlocul camerei, unde se prăbuşeşte 
în genunchi. Trebuie să sprijine ceafa lui Holly în îndoitura 
cotului, pentru că mâna ruptă i s-a umflat ca un caltaboş. 
Izbuteşte să o ferească de un contact prea dur cu podeaua 
din lemn masiv şi se bucură. Capul lui Holly a suferit deja 
prea multe astăzi. 

Brady şi-a scos canadiana, ochelarii de noapte şi cagula. 
Are chipul lui Babineau şi părul argintiu al lui Babineau (ce-i 
drept, ciufulit - aşa cum doctorul nu şi-l purta niciodată). 
Dar este Brady. Hodges nu mai are acum nici urmă de 
îndoială. 

— Femeia asta are vreo armă? 

— Nu. 

Bărbatul îi zâmbeşte cu buzele lui Felix Babineau. 

— Ei bine, uite ce am să fac eu acum, Bill. Am s-o caut 
prin buzunare şi, dacă se întâmplă să găsesc vreo armă, 
am s-o împuşc în curul ăla sfrijit de am s-o expediez până în 
statul vecin. Ce zici de chestia asta? 


— 391 — 


— Calibrul .38, şopteşte Hodges. E dreptace, aşa că, dacă 
şi l-a luat, probabil ai să găseşti revolverul în buzunarul 
drept al paltonului. 

Ţinând pistolul-mitralieră aţintit asupra lui Hodges şi 
degetul pe trăgaci, Brady se apleacă, găseşte revolverul 
Victory, îl verifică iute, apoi şi-l vâră la spate, în cureaua de 
la pantaloni. În ciuda disperării şi a durerii cumplite, lui 
Hodges gestul acesta i se pare caraghios şi schiţează un 
zâmbet amar. Fără doar şi poate că Brady a văzut o 
grămadă de tipi duri în sute de seriale şi filme de acţiune şi 
s-a gândit că dă bine dacă îi imită; însă adevărul este că 
poţi să-ţi pui acolo doar armele automate, care sunt plate. 

De pe covorul lucrat manual, Holly scoate un sunet 
gâtuit. Un picior îi tresare spasmodic. O singură dată, după 
care rămâne nemişcat. 

— Dar tu? întreabă Brady. Tu mai ai şi alte arme? Poate 
una ascunsă la gleznă, aşa cum e moda printre poliţişti? 

Hodges clatină din cap. 

— Ca să nu avem discuţii, vrei să-ţi sufleci pantalonii ca 
să mă asigur că nu mă minţi? 

Hodges îşi ridică pantalonii, arătându-i pantofii îmbibaţi 
cu apă, şosetele ude şi atâta tot. 

— Excelent. Acum scoate-ţi haina şi arunc-o pe canapea. 

Hodges se descheie şi se dezbracă, reuşind să-şi 
stăpânească gemetele de durere. insă atunci când aruncă 
paltonul pe canapea, parcă un taur îl împunge cu coarnele 
în burtă şi nu se mai poate abtine. 

Babineau face ochii mari. 

— Durere reală sau te prefaci? Dacă e să mă iau după cât 
ai slăbit, aş zice că-i reală. Ce se întâmplă, domnule 
detectiv Hodges? Ce ai păţit? 

— Cancer. La pancreas. 

— Nu mai spune?! Nasol pentru tine! Nici măcar 
Superman n-ar ieşi învingător din lupta asta. Dar nu te 
întrista, s-ar putea să-ţi scurtez eu suferinţa. 

— Fă ce vrei cu mine, spune Hodges. Dar las-o pe ea în 
pace. 

Brady se uită cu multă curiozitate la femeia întinsă pe 


— 392 — 


jos. 

— Nu cumva dânsa este cea care mi-a făcut terci creierul 
genial? 

Râde singur de vorbele lui. 

— Nu. 

Universul s-a transformat în obiectivul unui aparat de 
filmat, care măreşte şi micşorează imaginile în ritmul 
bătăilor chinuite ale inimii sale, asistate de pacemaker. 

— Holly Gibney te-a pocnit în cap. Acum locuieşte în 
Ohio, cu părinţii ei. Femeia asta este Kara Winston, 
asistenta mea. 

Numele îi vine de nicăieri şi nu ezită deloc atunci când îl 
rosteşte. 

— Asistentă, zici? Şi asistenta asta s-a hotărât să te 
însoţească într-o misiune atât de periculoasă? Scuze, dar 
mi se pare cam greu de crezut. 

— l-am promis o primă. Are nevoie de bani. 

— Şi, rogu-te, unde-i cioroiul ăla care-ţi tunde peluza? 

Hodges se gândeşte în treacăt să-i spună adevărul - că 
Jerome s-a întors în oraş şi că ştie că Brady se află în 
cabana asta de vânătoare şi că va da această informaţie 
poliţiei cât de curând, dacă nu a şi făcut-o deja. Dar vestea 
asta îl va opri pe Brady? Bineînţeles că nu. 

— Jerome e în Arizona. Construieşte case. Cu voluntarii 
de la Habitat for Humanity. 

— Mai rar aşa conştiinţă civică! Speram să vină cu tine. 
Cât de rănită este surioara lui? 

— O fractură la picior. Se va face bine foarte repede. 

— Mare păcat! 

— Pe ea ţi-ai testat invenţia, nu-i aşa? 

— Da, ea a primit unul dintre Zappit-urile originale. Au 
fost douăsprezece cu totul. La fel cum şi apostolii au fost 
tot doisprezece. Şi se poate spune că, aidoma lor, au pornit 
prin lume să răspândească veştile mele. Aşază-te pe 
scaunul din faţa televizorului, domnule detectiv Hodges! 

— Aş prefera să nu o fac. Toate emisiunile mele preferate 
se dau lunea. 

Brady zâmbeşte politicos. 


— 393 — 


— Şezi! 

Hodges se aşază, sprijinindu-se greoi cu mâna zdravănă 
de masa de lângă scaun. Mişcarea aceasta este un 
adevărat calvar, dar, după ce reuşeşte să ajungă pe scaun, 
parcă se simte puţin mai bine. Se uită lung la ecran, cu 
toate că televizorul este închis. 

— Unde-i camera de supraveghere? 

— Pe stâlpul de la bifurcaţie. Deasupra săgeţilor. Nu 
trebuie să-ţi faci reproşuri că n-ai văzut-o. E acoperită cu 
zăpadă, mai puţin lentila. Şi deja tu îţi stinseseşi farurile. 

— A mai rămas ceva din Babineau în tine? 

Brady ridică din umeri. 

— Câteva fărâme. Din când în când, partea aia care 
crede că încă mai trăieşte mă deranjează cu câte un țipăt 
mic. Dar nu-mi fac griji. Va înceta curând. 

— lisuse! murmură Hodges. 

Brady se lasă într-un genunchi, sprijinindu-şi de coapsă 
teava pistolului-mitralieră, cu gura îndreptată spre Hodges. 
Dă la o parte poala hainei lui Holly şi citeşte eticheta. 

— H. Gibney, spune el. Cu cerneală permanentă. Bună 
idee! Nu se şterge când o dai la curăţat. Îmi plac 
persoanele care au grijă de lucrurile lor. 

Hodges închide ochii. Durerea este înfiorătoare şi ar da 
tot ce are ca să scape de ea. Ca să scape de ceea ce ştie că 
urmează să se întâmple. Ar da orice ca să poată să doarmă 
şi să doarmă şi să tot doarmă. Insă îi deschide din nou şi se 
forţează să-l privească pe Brady pentru că - nu-i aşa? - 
jocul trebuie jucat până la capăt. Aşa merge treaba: trebuie 
să-l joci până la capăt. 

— Domnule detectiv Hodges, uite care-i chestia: am o 
groază de treburi în următoarele patruzeci şi opt sau 
şaptezeci şi două de ore, dar sunt de acord să le amân ca 
să mă pot ocupa de tine. Nu-i aşa că te simţi important? Ar 
trebui. iți sunt nespus de recunoscător pentru că mi-ai tras- 
O. 

— Nu uita că tv ai venit la mine, spune Hodges. Tu mi-ai 
trimis scrisoarea aia vanitoasă, de la care a pornit totul. Tu. 
Nu eu. 


— 394 — 


Chipul lui Babineau - un chip aspru şi ridat, ca al unui 
actor de compoziţie - se întunecă. 

— Hai să zicem că ai avea dreptate în privinţa asta, dar 
uite cine este în avantaj. Uite cine a învins, domnule 
detectiv Hodges. 

— Dacă ţie ţi se pare că este o victorie faptul că ai împins 
la sinucidere câţiva copii proşti şi duşi cu capul, atunci, da, 
probabil că eşti un învingător. Personal, mi se pare o 
provocare mai mare dacă aş fi obligat să mănânc pop-corn 
cu muştar. 

— Este vorba despre control! Mi-am impus controlul 
asupra lor! Tu ai încercat să mă opreşti şi n-ai putut! Oricât 
te-ai străduit, tot n-ai putut! Şi nici ea! 

Loveşte cu piciorul în trupul moale al lui Holly, care se 
rostogoleşte pe jumătate spre şemineu şi apoi se 
rostogoleşte la loc. E palidă ca un mort şi ochii închişi sunt 
înfundaţi în orbite. 

— Ba chiar m-a făcut mai bun! Mai bun decât am fost eu 
vreodată! 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai lovi! 
strigă Hodges. 

Furia delirantă a lui Brady a îmbujorat obrajii lui 
Babineau. Încleştează mâinile pe pistolul-mitralieră. Inspiră 
o dată adânc, încercând să se calmeze. Şi încă o dată. Apoi 
zâmbeşte. 

— la te uită! Ai o slăbiciune pentru doamna Gibney, nu? 

O loveşte din nou, de data aceasta în şold. 

— l-o tragi? Asta este? Nu arată prea grozav, dar 
presupun că la vârsta ta trebuie să te mulţumeşti cu ce 
capeţi. Ştii cum se zice: pune-i drapelul pe faţă şi fute-o 
pentru ţară. 

O loveşte iarăşi pe Holly şi îşi rânjeşte dinţii la Hodges. 
Probabil că în mintea lui îşi imaginează că zâmbeşte. 

— Mai ţii minte că mă întrebai dacă o regulam pe mama? 
Veneai mereu la spital şi mă întrebai dacă mă regulam cu 
singura persoană din lume căreia i-a păsat de mine. Imi 
ziceai că era sexy, că era o bunăciune cu mâncărimi în 
chiloţi. Mă întrebai dacă mă prefac, îmi spuneai cât de tare 


— 395 — 


speri că sufăr cu adevărat. Şi eu eram obligat să stau acolo 
şi să înghit toate astea. 

Se pregăteşte să o lovească din nou pe sărmana Holly. 
Ca să-i distragă atenţia, Hodges schimbă subiectul. 

— Era o asistentă. Sadie MacDonald. Tu ai împins-o la 
sinucidere? Tu ai convins-o să se omoare, nu-i aşa? Eaa 
fost prima ta victimă. 

Brady este încântat şi etalează şi mai mult din dantura 
artificială şi extrem de costisitoare a lui Babineau. 

— A fost uşor. Mereu e uşor, odată ce intri şi începi să 
tragi de manete. 

— Cum o faci, Brady? Cum reuşeşti să intri? Cum ai pus 
mâna pe Zappit-urile alea de la Sunrise Solution şi le-ai 
modificat? Şi să nu uităm de website. Pe ăla cum l-ai făcut? 

Brady râde. 

— Ai citit prea multe poveşti polițiste în care detectivul 
cel şmecher îl ţine de vorbă pe criminalul cel dement până 
când îi vine cineva în ajutor. Sau până când criminalul nu 
mai este atent şi detectivul se ia la trântă cu el şi-l 
dezarmează. Nu cred că o să-ţi vină cineva în ajutor. Şi nu- 
mi pari capabil să te iei la trântă nici măcar cu un peştişor 
auriu. Plus că oricum ştii deja răspunsurile. Nu te-ai afla aici 
dacă nu le-ai şti. Freddi a dat pe goarnă tot ce ştia şi crede- 
mă că va plăti pentru asta. La un moment dat. 

— Susţine că nu ea a creat site-ul. 

— N-am avut nevoie de ea. L-am făcut eu însumi, în 
biroul lui Babineau, de la laptopul lui Babineau. Într-una din 
vacanţele mele petrecute afară din rezerva 217. 

— Dar... 

— Taci! Vezi masa aia de lângă tine, domnule detectiv 
Hodges? 

Este tot din lemn de cireş, la fel ca bufetul. Pare o piesă 
scumpă, dar este acoperită cu urmele paharelor care au 
fost folosite fără suporturi. Or fi meticuloşi în sălile lor de 
operaţii doctorii ăştia care deţin cabana, însă aici se 
comportă ca nişte mitocani jegoşi. 

Pe masă se află telecomanda televizorului şi un suport 
pentru creioane în formă de craniu. 


— 396 — 


— Trage sertarul! 

Hodges îl trage. Înăuntru este o tabletă Zappit aşezată 
pe un ghid TV antic şi de demult, cu chipul lui Hugh Laurie 
din serialul Dr. House. 

— Scoate-o de acolo şi porneşte-o. 

— Nu! 

— În regulă. Cum doreşti. În cazul ăsta, am să mă ocup 
de doamna Gibney. 

Şi îndreaptă ţeava armei spre ceafa lui Holly. 

— La foc automat, chestia asta o să-i zboare capul de pe 
umeri. Oare o să aterizeze în vatră? Haide să vedem! 

— Bine, spune repede Hodges. Bine, bine, bine. Opreşte- 
te! 

la Zappit-ul şi apasă butonul de pornire. Ecranul se 
luminează şi apare mesajul de întâmpinare: un „Z” roşu şi 
mare. Este invitat să îl atingă cu degetul şi să acceseze 
jocurile. O face, fără să mai aştepte îndemnul lui Brady. 
Transpiraţia îi curge şiroaie pe obraji. Parcă niciodată nu i-a 
fost atât de cald. Încheietura ruptă îi pulsează dureros. 

— Vezi simbolul jocului „La pescuit”? 

— Da. 

Ultimul lucru pe care ar vrea să-l facă este să deschidă 
jocul acesta. Însă alternativa este să se uite cum o rafală de 
gloanţe de mare calibru separă capul lui Holly de trupul ei 
firav. Nu, aceasta nu este o opţiune. Plus că a citit undeva 
că nu poţi să fii hipnotizat împotriva voinţei tale. Este 
adevărat că tableta lui Dinah Scott aproape l-a făcut 
knockout, dar atunci nu ştia despre ce anume este vorba. 
Acum ştie. Şi, dacă va reuşi să-l convingă pe Brady că intră 
în transă - când, de fapt, el este bine mersi - atunci poate... 
poate că totuşi... 

— Sunt convins că ştii ce ai de făcut, zice Brady. 

Îi lucesc ochii - sunt ochii unui copil care se pregăteşte să 
dea foc unei pânze de păianjen, doar ca să vadă cum va 
reacţiona acesta. Oare va da târcoale flăcărilor, căutând o 
cale de salvare? Sau va arde şi el acolo? 

— Atinge simbolul. Peştii vor înota şi muzica va cânta. 
Atinge peştii roz şi adună numerele care apar. Ca să câştigi 


— 397 — 


partida, trebuie să obţii o sută douăzeci de puncte în o sută 
douăzeci de secunde. Dacă reuşeşti, am să-i cruţ viaţa 
doamnei Gibney. Dacă nu, vom afla amândoi care sunt 
performanţele acestei arme excelente. Babineau a demolat 
odată cu ea un morman de blocuri de beton, îţi imaginezi 
ce va face cu carnea de om. 

— N-ai s-o laşi în viaţă nici dacă adun cinci mii de puncte, 
spune Hodges. Nicio fracțiune de secundă nu te cred. 

Un soi de indignare prefăcută umple ochii bulbucaţi ai lui 
Babineau. 

— Dar ar trebui să mă crezi! Tot ce sunt acum îi datorez 
târâturii ăsteia crăcănate în faţa mea! Măcar aşa s-o 
răsplătesc. Bine, trebuie să presupunem că nu are o 
hemoragie cerebrală şi oricum o să moară. Haide, nu mai 
trage de timp! Joacă-ți jocul! Cele o sută douăzeci de 
secunde încep să se scurgă din momentul în care atingi 
simbolul. 

Hodges înţelege că nu mai are scăpare şi îl atinge. 
Ecranul se face negru. Apoi îl străbate un fulger de lumină 
albastră, atât de intensă că trebuie să-şi ferească ochii. Și 
uite acum peştii cum înoată încoace şi încolo, în sus şi în 
jos, în lung şi în lat, stârnind dâre argintii din bule de aer. Şi 
începe să se audă cântecelul cristalin: La mare, la mare, la 
frumoasa mare... 

Numai că sunt şi alte cuvinte printre versurile 
cântecelului. Şi alte cuvinte printre fulgerele albastre. 

— Au trecut deja zece secunde, îl anunţă Brady. Tic-tac, 
tic-tac. 

Hodges vrea să atingă un peşte roz, dar nu-l nimereşte. 
Este dreptaci, iar încheietura îl doare îngrozitor la fiecare 
mişcare, dar durerea aceasta este un fleac în comparaţie 
cu cea care îl arde din abdomen şi până în gât. La a treia 
încercare, reuşeşte să atingă un rozaliu - aşa le zice acum: 
„rozalii” - şi peştele se transformă în „5”. Îl spune cu voce 
tare. 

— Doar cinci puncte în douăzeci de secunde? se miră 
Brady. Ai face bine să-i dai bătaie, domnule detectiv. 

Uitându-se atent de la stânga la dreapta, în sus şi în jos, 


— 398 — 


Hodges atinge mai repede peştii. Nu mai trebuie să-şi 
mijească ochii atunci când apar fulgerele albastre, pentru 
că s-a obişnuit deja cu lumina lor. Şi parcă este mai uşor. 
Acum peştii i se par mai mari şi puţin mai lenți. lar muzica 
nu mai este atât de zdrăngănitoare şi stridentă. Parcă-i 
cumva mai plină, mai gravă. Tu şi cu mine, tu şi cu mine, ca 
să ne fie bine. Oare-i vocea lui Brady aceea care cântă pe 
muzică sau imaginaţia a început să-i joace feste? Ce se 
întâmplă este real sau este o închipuire? Insă nu are timp 
să se gândească acum la asta. Tempus fugit grăbit. 

Prinde un peşte-şapte, apoi un patru şi, după aceea -iată 
lozul cel mare! - un rozaliu se transformă într-un 
doisprezece. Şi spune: 

— Am ajuns la douăzeci şi şapte. 

Oare aşa este? A pierdut şirul. 

Brady nu îl ajută. Brady spune doar atât: 

— Mai ai optzeci de secunde. 

Parcă vocea lui a căpătat ecou şi parcă vine spre Hodges 
din celălalt capăt al unui coridor foarte lung. Dar, în tot 
acest timp, se întâmplă un lucru absolut minunat: începe 
să-l mai lase durerea din burtă. 

Uau! îşi spune el. Asociaţia Medicilor ar trebui să afle de 
chestia asta. 

Prinde încă un rozaliu. Rozaliul se transformă într-un „2”. 
Cam nasol, dar mai sunt foarte mulţi. Foarte, foarte mulţi. 

Acesta este momentul când începe să simtă ceva în cap, 
ceva ca o fluturare delicată de degete. Şi nu mai este vorba 
despre nicio festă a imaginaţiei. Este cotropit. A fost uşor, i- 
a spus Brady atunci când l-a întrebat despre sora 
MacDonald. Mereu e uşor, odată ce intri şi începi să tragi de 
manete. 

Când va ajunge Brady la manetele ui? 

O să dea buzna în mine, la fel cum a dat buzna şi în 
Babineau, îşi spune Hodges... însă conştientizarea acestui 
fapt seamănă acum foarte mult cu muzica - parcă vine tot 
de la celălalt capăt al unui coridor foarte lung, acolo unde 
se află uşa de la rezerva 217. Şi uşa aceea este deschisă. 

Dar de ce şi-ar dori asta? De ce şi-ar dori să intre într-un 


— 399 — 


trup transformat într-o fabrică de cancer? Pentru că vrea ca 
eu să o ucid pe Holly. Dar nu cu o armă. Nu, nu va avea 
curaj să-mi încredinţeze o armă. Se va folosi de mâinile 
mele ca să o sugrume. Ce dacă una e ruptă! Şi după aia îmi 
va arăta ce am făcut. 

— Incepi să te descurci mai bine, domnule detectiv 
Hodges. Şi încă mai ai un minut. Trebuie doar să te relaxezi 
şi să prinzi peştii. E mai uşor când eşti relaxat. 

Vocea nu mai răsună din capătul coridorului, ci dintr-o 
galaxie foarte, foarte îndepărtată. Cu toate că Brady se află 
chiar în faţa lui. Şi acum se apleacă să se holbeze lacom la 
el. Însă peştii înoată între ei. Rozalii şi albăstrii şi roşiori. 
Pentru că Brady se află în apa unde sunt şi ei. Nu-i o mare, 
nici măcar o baltă, ci un acvariu, iar Hodges este peştele 
captiv acolo. Curând va fi mâncat. De viu. 

— Haida, Billy, băiatule, atinge peştii ăia roz! 

Nu-i pot permite să intre în mine, îşi spune Hodges. Dar 
nici nu am cum să-l împiedic. 

Atinge un peşte roz. Acesta se transformă într-un „9”. 
Acum nu mai simte degete în minte, ci o altă conştiinţă, o 
conştiinţă străină, care se varsă în el. Ca o apă, aşa se 
răspândeşte în toată fiinţa lui. Hodges încearcă să i se 
împotrivească, dar ştie că nu va reuşi. Este incredibilă forţa 
acelei personalităţi care îl invadează. 

Am să mă înec. Am să mă înec în balta asta cu peşti. Am 
să mă înec în Brady Hartsfield. 

La mare, la mare, la frumoasa ma... 

Se sparge un geam undeva, în apropiere. Imediat se aud 
nişte băieţi strigând triumfători Și a MARCAT! 

Legătura dintre Hartsfield şi Hodges este distrusă de 
această intervenţie surprinzătoare, neaşteptată. Hodges 
tresare cu putere şi ridică ochii de la ecranul Zappit-ului, la 
timp ca să-l vadă pe Brady cum se clatină spre canapea, cu 
ochii mari şi gura căscată de stupoare. Agăţat doar în ţeavă 
(pentru că butoiaşul nu-i permite să intre mai mult în 
spatele curelei), revolverul Victory .38 se desprinde şi cade 
cu zgomot pe blana de urs. 

Hodges nu stă pe gânduri. Azvârle Zappit-ul în focul din 


— 400 — 


şemineu. 

— Să nu faci una ca asta! zbiară Brady la el, ridicând 
pistolul-mitralieră. Nu care cumva să cutezi să fa... 

Hodges pune mâna pe obiectul care-i este la îndemână - 
nu revolverul Victory, ci suportul din ceramică pentru 
creioane. Mâna stângă îi funcţionează perfect, iar distanţa 
până la ţintă este foarte scurtă. Cu toată forţa pe care o 
mai are, îl aruncă în chipul furat de Brady şi îl nimereşte în 
plin. Craniul din ceramică se sparge. Brady urlă - urlă de 
durere, dar mai cu seamă din cauza şocului - şi din nas îi 
țâşneşte un şuvoi de sânge. Vrea să ridice pistolul- 
mitralieră, dar Hodges îşi aduce genunchii la piept - 
strângând din dinţi când simte cum îl împung iarăşi 
coarnele cancerului-taur -, îi destinde brusc şi îl izbeşte cu 
putere pe Brady în piept. Brady se clatină, face câţiva paşi 
împleticiţi în spate, mai că îşi recapătă echilibrul, dar 
imediat se împiedică de un taburet şi cade cât e de lung pe 
blana de urs. 

Hodges vrea să sară din scaun, dar nu reuşeşte decât să 
răstoarne măsuţa. Se prăbuşeşte în genunchi, în timp ce 
Brady se ridică în capul oaselor şi pune mâna pe pistolul- 
mitralieră. Vrea să-l îndrepte asupra lui Hodges, când se 
aude un foc de armă. Şi Brady urlă din nou. Acum doar de 
durere. Îşi priveşte umărul ca şi cum nu i-ar veni să creadă 
ce vede: o gaură neagră în cămaşă, prin care curge sânge. 

Holly s-a ridicat în şezut. Are o vânătaie oribilă deasupra 
ochiului stâng, cam în acelaşi loc ca rana de pe fruntea lui 
Freddi. Ochiul îi este roşu, plin de sânge. Insă ochiul drept 
este limpede şi lucid. Ţine cu ambele mâini revolverul 
Victory. 

— Mai trage o dată! răcneşte Hodges. Mai trage o dată, 
Holly! 

Brady se chinuie să se ridice în picioare, cu o mână pe 
rana din umăr, cu pistolul în cealaltă şi cu chipul desfigurat 
de stupefacţie. 

Şi Holly trage din nou. De data aceasta traiectoria 
glonţului este prea înaltă şi acesta ricoşează de şemineu. 

— Încetează! strigă Brady, ferindu-se şi încercând să 


— 401 — 


ridice pistolul. Încetează, curv... 

Holly trage a treia oară. Mâneca de la cămaşa lui Brady 
tresare şi el scheaună prelung. Hodges nu-şi dă seama 
dacă rana este adâncă, dar e convins că măcar l-a zgâriat. 

Fostul detectiv se ridică în picioare şi încearcă să se 
năpustească asupra lui Brady, care vrea iarăşi să ridice 
pistolul-mitralieră. Doar încearcă, pentru că nu reuşeşte 
decât să se târască greoi în direcţia lui. 

— Eşti în drum! strigă Holly. Bill, dă-te naibii la o parte! 

Hodges se aruncă în genunchi şi îşi acoperă capul cu 
mâinile. Brady se întoarce şi o ia la fugă. Revolverul Victory 
bubuie. Aşchii de lemn zboară în toate părţile din tocul uşii. 
Brady dispare. Se aude uşa de la intrarea cabanei. Un val 
de aer rece pătrunde în încăpere, însufleţind flăcările din 
şemineu. 

— Nu l-am nimerit! strigă disperată Holly. Tâmpită şi 
bleagă ce eşti! Tâmpită şi bleagă! 

Aruncă revolverul şi îşi trage o palmă peste obraz. 

Hodges o apucă de mână înainte să-şi mai tragă încă una 
şi îngenunchează lângă ea. 

— Ba nu. L-ai nimerit cel puţin o dată. Poate chiar de 
două ori. Datorită ţie suntem încă în viaţă. 

Dar cât vor mai fi? Brady nu şi-a abandonat arma şi 
probabil că are câteva încărcătoare de rezervă. Hodges ştie 
că pistolul-mitralieră este capabil să perforeze un perete 
din beton. Brady n-a minţit în privinţa asta. Fostul detectiv 
a văzut la lucru o armă similară - puşca de asalt HK 416 - 
într-un poligon particular din provincia canadiană Victoria. 
El şi cu Pete au fost acolo într-un schimb de experienţă, iar 
la întoarcere au glumit, închipuindu-şi ce bine ar fi dacă HK 
ar deveni arma standard a poliţiei. 

— Ce facem? îl întreabă Holly. Ce facem acum? 

Hodges ia revolverul şi roteşte butoiaşul. Au mai rămas 
doar două gloanţe şi, oricum, Victory este o armă bună 
doar pentru distanţele mici. Holly a fost lovită la cap, iar el 
este aproape infirm. Crudul adevăr este următorul: au avut 
o singură ocazie să facă ceva, au ratat-o şi Brady a scăpat. 

O strânge în braţe pe Holly şi-i spune: 


— 402 — 


— Nu ştiu. 

— Poate ar trebui să ne ascundem. 

— Nu cred că ne-ar folosi la ceva, zice el. 

Dar nu spune din ce cauză şi se simte uşurat când Holly 
nu-l întreabă. A mai rămas în el încă ceva din Brady. 
Probabil că va dispărea curând, însă, pentru moment, 
Hodges presupune că funcţionează ca un emiţător, 
informându-l pe criminalul ăla dement despre intenţiile lor. 


32 


Cu ochii bulbucaţi, nevenindu-i să creadă ce tocmai i s-a 
întâmplat, Brady înaintează clătinându-se prin zăpada care- 
i trece de glezne. Inima de şaizeci şi trei de ani a lui 
Babineau îi bubuie în piept. Simte în gură un gust de 
cocleală. Îl arde umărul. lar gândul care i se rostogoleşte iar 
şi iar prin minte este: Curva aia, curva aia, curva aia 
împuţțită, de ce n-am omorât-o când am avut ocazia? 

Nu mai are nici Zappit-ul. Dragul şi scumpul lui Zappit 
Zero. Şi nu mai are altul. Fără el, nu poate să ajungă în 
minţilor utilizatorilor de Zappit-uri activate. Stă şi gâfâie în 
faţa cabanei, neştiind încotro s-o apuce. Vântul suflă cu 
putere. Viscolul ăla rău s-a pornit. lar el e doar în cămaşă. 
În buzunarul de la pantaloni are cheile de la rabla lui Z-Boy, 
alături de un alt încărcător pentru pistolul-mitralieră. Dar ce 
să facă el cu cheile astea? Jaful ăla de maşină nu ar reuşi să 
facă nicio sută de metri pe zăpada asta. 

Trebuie să-i omor, îşi spune. Şi nu doar pentru că le 
datorez asta. SUV-ul cu care a ajuns Hodges până aici este 
singura maşină capabilă să meargă prin viscolul ăsta. lar 
cheile sunt ori la el, ori la curva aia ticăloasă. Sigur, este 
posibil să le fi lăsat în contact, dar nu-mi permit să-mi asum 
riscul acesta. 

Plus că, dacă ar pleca de aici, ar însemna să-i lase pe cei 
doi în viaţă. 

Şi-a dat seama ce are de făcut şi trece pistolul-mitralieră 
pe mod de tragere AUTOMAT 100%. Işi propteşte patul de 
umărul zdravăn şi începe să tragă de la stânga la dreapta, 


— 403 — 


dar cel mai mult în peretele camerei unde i-a lăsat. 

Noaptea se luminează de la focurile de artificii ale armei, 
iar prin ninsoarea deasă fulgeră sclipiri ca de bliţuri. 
Zgomotul rafalelor este asurzitor. Ferestrele se fac ţăndări. 
Din faţada casei se desprind bucăţi de lemn, care îşi iau 
zborul în întuneric, aidoma unor lilieci. Uşa de la intrare - 
pe care o lăsase deschisă atunci când a ieşit în fugă din 
casă, se trânteşte cu zgomot, se deschide din nou, se 
trânteşte la loc. Chipul lui Babineau este schimonosit într-o 
expresie de ură plină de satisfacţie, definitorie pentru Brady 
Hartsfield, care nici nu aude huruitul gros al vehiculului 
care se apropie. Şi nici zăngănitul metalic al şenilelor. 


33 


— Jos! zbiară Hodges. Lasă-te jos, Holly! 

Nu aşteaptă să vadă dacă îl ascultă şi se aruncă peste 
ea, acoperindu-i corpul cu corpul lui. Deasupra lor, se 
declanşează urgia în living. În toate părţile zboară aşchii de 
lemn, cioburi de geamuri şi fragmente de piatră de la 
şemineu. Un cap împăiat de elan cade de pe perete şi 
aterizează în vatră. Un glonţ Winchester i-a spart unul 
dintre ochii de sticlă şi acum capul de elan parcă clipeşte 
şmechereşte la ei. Holly ţipă. Jumătate dintre sticlele de pe 
bufet explodează, degajând duhoare de bourbon şi gin. Un 
alt glonţ loveşte unul dintre buştenii de pe foc, îl frânge în 
două şi ridică un nor de scântei. 

Te rog, Doamne, fă să nu mai aibă încă un încărcător, se 
roagă Hodges. Şi te mai rog, dacă ţinteşte spre noi, fă să 
mă nimerească pe mine, nu pe Holly. Din păcate însă, un 
glonţ Winchester .308 care l-ar lovi mai întâi pe el, ar trece 
prin amândoi. Şi el ştie asta. 

Focurile se opresc. Oare reîncarcă sau a plecat? Se 
întâmplă cu adevărat sau este doar o închipuire? 

— Bill, ridică-te de pe mine, n-am aer. 

— Stai cuminte, spune el. E mai bine aşa... 

— Ce-i aia? Ce s-aude? 

Şi îşi răspunde singură: 


— 404 — 


— Vine cineva! 

Acum aude şi Hodges. Se vede treaba că i s-au mai 
desfundat urechile. La început crede că este nepotul lui 
Thurston, cu unul dintre snowmobilele alea despre care 
vorbea bătrânul. Şi uite ce păţeşti dacă vrei să fii un bun 
samaritean - cazi într-o capcană care-ţi va aduce moartea. 
Dar poate că nu este el. Zgomotul este prea puternic ca să 
vină de la un snowmobil. 

Cabana este inundată de o lumină alb-gălbuie, foarte 
puternică, asemenea unui reflector din dotarea 
elicopterelor de poliție. Numai că nu-i niciun elicopter. 


34 


Brady tocmai îşi montează ultimul încărcător când aude 
huruitul vehiculului. Cu greu, căci umărul îl doare ca o 
infecție la măsea, se răsuceşte în direcția dinspre care vine 
zgomotul. Şi vede o formă uriaşă ivindu-se în capătul 
drumului de ţară. Îl orbeşte lumina farurilor. Umbra lui 
topăie pe zăpada scânteietoare în timp ce mastodontul 
acela se rostogoleşte ameninţător spre cabana distrusă de 
gloanţe. Şi nu doar spre cabană, ci şi spre e/. 

Apasă trăgaciul şi pistolul-mitralieră porneşte atacul 
asupra intrusului. Acum reuşeşte să vadă că-i un fel de 
vehicul echipat special pentru drumul prin zăpadă, cu o 
cabină portocalie montată deasupra şenilelor nervoase. 
Portiera din dreptul şoferului este deschisă. Cineva sare pe 
acolo ca să se adăpostească în troiene. La timp, pentru că 
tocmai atunci explodează parbrizul sub rafalele mitralierei 
lui Brady. 

Însă monstruozitatea aia nu se opreşte. Brady vrea s-o ia 
la fugă, dar mocasinii de lux ai lui Babineau nu-i sunt de 
niciun ajutor. Cu ochii aţintiţi asupra farurilor enorme, 
Brady alunecă şi cade pe spate. Invadatorul portocaliu 
ajunge lângă el. Vede o şenilă rulând aproape de el. 
Încearcă să o împingă la o parte, aşa cum împingea 
obiectele din rezerva lui de la spital - jaluzelele, 
aşternuturile, uşa de la baie -, dar este ca şi cum s-ar apăra 


— 405 — 


de un leu furios cu o periuţă de dinţi. Îşi acoperă ochii cu o 
mână şi trage aer în piept ca să zbiere. Nu mai apucă s-o 
facă. Şenila stângă a vehiculului trece peste burta lui şi i-o 
sparge. 


35 


Holly nu are absolut nicio îndoială în privinţa identităţii 
salvatorului lor şi nu ezită deloc. Ţâşneşte ca o săgeată prin 
holul sfredelit de gloanţe, strigându-i fără încetare numele. 
Jerome se ridică în picioare - arată ca o prăjitură de 
ciocolată tăvălită prin zahăr pudră. Plângând şi râzând în 
acelaşi timp, Holly i se aruncă în braţe. 

— De unde ai ştiut? De unde ai ştiut că avem nevoie de 
tine? 

— Nu eu am ştiut, spune el. Barbara. Când am sunat să îi 
anunţ că mă întorc acasă, ea mi-a zis că trebuie să merg 
după voi, dacă nu vreau să vă omoare Brady... numai că nu 
i-a spus „Brady”, ci „Vocea”. Parcă era nebună. 

Hodges tocmai ce se îndreaptă spre ei cu paşi greoi şi 
nesiguri, însă este suficient de aproape ca să-l audă pe 
tânăr şi îşi aminteşte că Barbara i-a spus lui Holly că încă 
mai simte în ea vocea aceea care a îndemnat-o să se 
sinucidă. Ca o dâră de mâzgă, aşa a descris-o. Acum 
Hodges o înţelege perfect, pentru că şi el are în cap 
mucozităţile scârboase ale acelor gânduri străine. Nu poate 
decât să se roage că vor dispărea curând. Poate că Barbara 
a fost mai mult timp în legătură cu Brady ca să ştie ce 
punea la cale. 

Sau poate nu-i vorba decât de intuiţie feminină. Hodges 
crede că există aşa ceva. Este un bărbat de modă veche. 

— Jerome! spune el cu voce sugrumată. Omule! 

| se înmoaie genunchii. Se prăbuşeşte. 

Jerome se smulge din îmbrăţişarea disperată a lui Holly şi 
îl prinde la timp pe Hodges. 

— Te simţi bine? Adică... ştiu că nu ai cum să te simţi 
bine. Te întreb dacă eşti rănit? 

— Nu sunt, răspunde Hodges, cuprinzând-o de umeri pe 


— 406 — 


Holly. Ar fi trebuit să ştiu că ai să vii. Niciunul dintre voi nu 
dă doi bani pe ce vă zic eu să faceţi. 

— Nu puteam să rupem gaşca înainte de ultimul concert 
al turneului, spune Jerome. Haide să te ducem... 

Din stânga lor se aude un mârâit ca de animal, un 
geamăt gutural care ar vrea să le transmită ceva, dar nu 
este în stare. 

Hodges nu crede că s-a mai simţit vreodată într-atât de 
epuizat, dar se îndreaptă totuşi în direcţia de unde vine 
sunetul acela. Pentru că... 

De-aia! 

Cum i-a spus el lui Holly în timp ce veneau încoace? Că 
trebuie să-şi încheie socotelile cu trecutul. Păi, da, despre 
asta este vorba. 

Trupul lui Babineau, însuşit de Brady, este spintecat până 
la şira spinării. Maţele i s-au împrăştiat de jur împrejur, ca 
aripile unui dragon roşu. Bălţile de sânge fierbinte topesc 
zăpada. Cu toate acestea, are ochii deschişi şi limpezi. Pe 
neaşteptate, Hodges simte iar degetele acelea în minte. 
Însă acum nu flutură alene, ci scotocesc disperate, căutând 
ceva de care să se agaţe. Hodges le dă afară la fel de lesne 
cum a făcut-o mai demult infirmierul tânăr care spăla 
podelele din Ghetou. 

Îl scuipă pe Brady aşa cum scuipi un sâmbure de pepene. 

— Ajută-mă, murmură Brady. Trebuie să mă ajuţi. 

— Nimeni nu mai poate să te ajute, spune Hodges. Te-a 
călcat un vehicul extrem de greu, Brady. Acum ai aflat şi tu 
cum este. 

— Doare, suspină Brady. 

— Da, zice Hodges. Presupun că doare. 

— Dacă nu poţi să mă ajuţi, măcar împuşcă-mă. 

Hodges întinde mâna şi Holly îi pune în palmă revolverul 
Victory - aşa cum asistenta pune bisturiul în palma 
chirurgului. Fostul detectiv roteşte butoiaşul şi scoate unul 
dintre cele două gloanţe rămase. Deşi îl doare tot corpul, îl 
doare îngrozitor de tare, se lasă în genunchi şi pune arma 
tatălui său în mâna lui Brady. 

— Fă-o singur. Asta ţi-ai dorit întotdeauna. 


— 407 — 


Jerome stă cu ochii în patru, în caz că Brady s-ar hotărî să 
folosească acel ultim glonţ ca să-l împuşte pe Hodges. Însă 
Brady nu face asta. Ci încearcă să-şi apropie ţeava armei 
de cap. Nu poate. Braţul îi zvâcneşte, dar nu se ridică. 
Geme din nou. Sângele se revarsă printre dinţii îmbrăcaţi în 
porțelan ai lui Felix Babineau. lar Hodges îşi spune: în 
clipele astea ţi s-ar putea face milă de el dacă n-ai şti ce a 
făcut la Complexul Municipal, dacă n-ai şti ce a încercat să 
facă în Sala Mingo, dacă n-ai avea habar de maşinăria de 
sinucideri pe care a pus-o astăzi în funcţiune. Acum, pentru 
că cel care o conduce nu va mai fi, maşinăria aia îşi va 
reduce viteza şi se va opri. Dar, înainte de asta, va mai 
devora câţiva adolescenţi abătuţi. Hodges este convins că 
aşa va fi. N-o fi dureroasă sinuciderea, dar cu siguranţă că 
este molipsitoare. 

Ţi-ar putea fi milă de el dacă n-ai şti că este un monstru. 

Holly se aşază în genunchi, ridică mâna moale a lui Brady 
şi lipeşte ţeava armei de tâmpla lui. 

— Gata, domnule Hartsfield, spune ea. Restul trebuie să-l 
faci tu. Şi fie ca Domnul să se îndure de tine. 

— Ba eu sper că n-o să se îndure, spune Jerome, cu 
chipul împietrit. 

Preţ de o secundă foarte lungă, nu se aud decât 
bodogănelile motorului de la matahala pe şenile şi vuietele 
furioase ale furtunii de zăpadă Eugenie. 

— Dumnezeule mare! exclamă Holly. Nici măcar nu ţine 
degetul pe trăgaci. Trebuie să mă ajutaţi. Nu cred că pot 
să... 

O împuşcătură. 

— Ultima scamatorie a lui Brady, spune Jerome. lisuse 
Hristoase! 


36 


Hodges nu ar reuşi în veci să ajungă la Fordul Expedition, 
dar Jerome îl ia pe sus şi îl urcă în cabina vehiculului cu 
şenile. Holly se aşază lângă el, cu picioarele afară. Jerome 
se caţără la volan şi porneşte. Cu toate că intenţionează să 


— 408 — 


dea înapoi şi să ocolească ce a mai rămas din trupul lui 
Babineau, îi spune lui Holly să nu privească în jos până nu 
ajung cel puţin la prima colină. 

— O să lăsăm urme de sânge. 

— Câââh! 

— Foarte corect, o aprobă Jerome. Câââh este foarte 
corect. 

— Thurston mi-a spus că are două snowmobile, zice 
Hodges. Nu mi-a pomenit nimic despre un tanc ca ăsta. 

— Nu-i tanc. Este o şenilată Tucker Sno-Cat. lar tu nu i-ai 
oferit MasterCardul drept garanţie. Plus un Jeep Wrangler în 
stare excelentă, care m-a adus repede şi bine în pustietăţile 
astea. 

— A murit pe bune? întreabă Holly. 

Se uită la Hodges, care are impresia că vede cum 
pulsează cucuiul urât de pe fruntea ei. 

— Pe bune? Pe foarte bune? Sigur sigur sigur? 

— L-ai văzut cu ochii tăi cum şi-a tras glonţul ăla în cap. 

— Da, dar a murit? Sigur sigur sigur? 

Răspunsul pe care nu vrea să i-l dea este: nu, nu încă. Nu 
va fi sigur sigur sigur mort până când mâzga pe care a 
lăsat-o în minţile a cine ştie câţi oameni nu va fi complet 
îndepărtată prin remarcabila calitate a creierului de a se 
vindeca singur. Însă, într-o săptămână, cel mult o lună, 
Brady va dispărea cu totul din vieţile lor. 

Aşa că îi spune: 

— Da. Ştii ceva Holly? Vreau să-ţi mulţumesc că mi-ai 
instalat alerta aia de mesaje cu băieţii care strigă. 

Holly îi zâmbeşte. 

— Ce mesaj ai primit? 

Hodges se chinuieşte să scoată telefonul din buzunar, 
citeşte mesajul şi începe să râdă. 

— Să fiu al naibii! Am uitat complet. 

— Ce? Arată-mi arată-mi arată-mi! 

Intoarce telefonul spre ea şi Holly citeşte mesajul pe care 
fiica lui, Alison, i l-a trimis din California, unde cu siguranţă 
e cald şi bine. 


— 409 — 


LA MULŢI ANI, TATI! Al 70 DE ANI ŞI TE ŢII FOARTE 
BINE! MA GRABESC LA PIAŢA, TE SUN MAI 
INCOLO. PUPICI, ALLIE 


Şi, pentru prima dată de la întoarcerea lui Jerome din 
Arizona, îşi face apariţia Tyrone Feelgood Delight: 

— Şaptăj dă anişori ai, conaşu' Hodges? Pă legea mea! 
Nu pari dăloc-dăloc mai în etate dă şaij-cinci! 

— Termină, Jerome! îl repede Holly. Ştiu că pe tine te 
amuză, dar felul ăsta de a vorbi este ignorant şi stupid. 

Hodges râde şi mai tare. Il doare, dar nu se poate abtine. 
Reuşeşte să rămână conştient până la Service-ul lui 
Thurston; ba chiar este în stare să tragă de câteva ori din 
jointul pe care îl aprinde Holly. Apoi întunericul începe să-l 
acopere. 

Poate că atât mi-a fost, îşi spune el. 

La mulţi ani, Kermit! îşi spune el. 

După aceea nu mai ştie nimic. 


— 410 — 


MAI TÂRZIU 


După patru zile 


Pete Huntley se simte mult mai puţin în largul său în 
Spitalul Municipal Kiner decât fostul său partener, care a 
fost de nenumărate ori aici, în vizită la un rezident pe 
termen lung, acum decedat. Aşa că Pete se vede nevoit să 
facă două opriri - prima la recepţia spitalului şi a doua la 
cea din secţia de oncologie - până să afle în ce rezervă stă 
Hodges. Numai că rezerva este goală. De bara laterală a 
patului este legat un mănunchi de baloane pe care scrie LA 
MULŢI ANI, TATI! şi care se leagănă uşor până spre tavan. 

O asistentă vâră capul pe uşă, îl vede că priveşte 
dezorientat în jur şi îi surâde. 

— Îi găsiţi în sera de la capătul holului. Au organizat 
acolo o petrecere restrânsă. Cred că aţi ajuns la timp. 

Pete se îndreaptă într-acolo. Sera are un luminator mare 
şi abundă de plante, poate ca să-i mai înveselească pe 
pacienţi sau poate ca să le ofere mai mult oxigen. Poate şi 
una, şi alta. Lângă unul dintre pereţi, patru pacienţi joacă o 
partidă de cărţi. Doi dintre ei sunt complet chei, iar unul are 
o perfuzie în braţ. Hodges stă chiar sub luminator şi 
împarte felii de tort fanilor săi: Holly, Jerome şi Barbara. 
Kermit şi-a lăsat barbă, o barbă albă ca zăpada, iar Pete îşi 
aminteşte în treacăt de vremurile când îşi ducea copiii la 
mall ca să-l vadă pe Moş Crăciun. 

— Pete! îl strigă Hodges, zâmbind. 

Dă să se ridice de pe scaun, dar Pete Huntley îi face 
semn să stea cuminte. 

— Haide, stai şi tu cu noi! Mănâncă nişte tort! L-a 
cumpărat Allie de la Batool“. Tare mult i-a plăcut cofetăria 
aia când era mică. 

— Dar unde-i Allie? întreabă Pete, trăgându-şi un scaun 
lângă Holly. 


€ Batool's Bakery - cofetărie cu specific arăbesc (n.tr.). 
— 411 — 


Holly are un bandaj în partea stângă a frunţii, iar Barbara 
are un picior în ghips. Numai Jerome pare bine sănătos, 
deşi Pete ştie că puştiul abia a scăpat cu viaţă din aventura 
de la cabana de vânătoare. 

— S-a întors de dimineaţă în California. Doar două zile a 
putut să-şi ia liber de la muncă. Însă are un concediu de trei 
săptămâni în martie şi zice că va veni atunci să stea mai 
mult. Dacă voi avea nevoie de ea. 

— Cum te simţi? 

— Binişor, spune Hodges. 

Însă ochii îi fug în sus şi la stânga. 

— Trei oncologi se ocupă de mine şi primele analize n-au 
ieşit prea rele. 

— Excelent! spune Pete întinzând mâna după felia de 
tort. Nu, Kermit, e prea mare. 

— Fii bărbat şi bagă în tine! îi zice Hodges. Auzi, în 
legătură cu Izzy... 

— Ne-am împăcat, spune Pete şi gustă din tort. Delicios, 
ce să zic. Nimic nu-ţi stimulează glicemia mai bine decât un 
tort de morcovi cu cremă de brânză. 

— Deci petrecerea ta de pensionare... 

— Se ţine. N-a fost niciodată anulată oficial. Să ştii că tot 
pe tine mă bizui să ţii primul toast. Şi nu uita... 

— Da, da, să nu uit că o să fie de faţă şi fosta şi actuala, 
aşa că fără bancuri porcoase. Am priceput. 

— Mă bucur. 

Felia prea mare de tort se face urgent prea mică. Barbara 
îl priveşte fascinată cum hăpăie. 

— Avem necazuri? întreabă Holly. Avem necazuri, Pete, 
avem avem avem? 

— Nu, spune detectivul. Absolut niciunul. De fapt, asta 
am venit să vă spun. 

Holly se aşază mai comod pe scaun şi scoate un oftat de 
uşurare care-i zbârleşte bretonul încărunţit. 

— Pun pariu că Babineau este socotit de vină pentru tot 
ce s-a întâmplat, spune Jerome. 

Pete îi face un semn din furculiţa de plastic. 

— Mare adevăr grăieşti, tinere războinic Jedi. 


= 412 — 


— Poate că v-ar interesa să aflaţi că vocea lui Yoda a 
aparţinut celebrului păpuşar Frank Oz, spune Holly. 

Se uită în jur şi apoi murmură: 

— În fine, mie mi s-a părut interesant. 

— Mie tortul ăsta mi se pare interesant, spune Pete. Pot 
să mai capăt puţin? Doar o feliuţă? 

Îl serveşte Barbara, care-i pune pe farfurie mult mai mult 
decât o feliuţă. Însă Pete nu are obiecţii. la o îmbucătură şi 
o întreabă ce mai face. 

— Bine face, răspunde Jerome în locul ei. Şi-a tras gagic. 
Un puşti pe care-l cheamă Dereece Neville. Mare 
baschetbalist. 

— Încetează, Jerome, nu-i gagicul meu! 

— N-aş zice, după cât de des vine să te vadă, o 
contrazice Jerome. Zilnic, de când ţi-ai rupt piciorul. 

— Avem multe de discutat, spune Barbara pe un ton 
demn, dorind să arate că nu se coboară la insinuările 
fratelui ei. 

Pete schimbă subiectul: 

— În ceea ce-l priveşte pe Babineau, vreau să vă spun că 
administraţia spitalului deţine nişte imagini de la camerele 
de supraveghere. În ele se vede cum doctorul intră aici pe 
uşa din spate chiar în noaptea în care i-a fost ucisă nevasta. 
Şi după aia se schimbă în toale de om de serviciu. Probabil 
o fi spart unul dintre dulapurile din vestiar. Pleacă, se 
întoarce după cincisprezece, douăzeci de minute, îşi pune 
hainele lui şi pleacă de tot. 

— Doar imaginile astea le-au găsit? întreabă Hodges. 
Nimic din Ghetou? 

— Ba da, sunt câteva şi de acolo, numai că nu i se vede 
faţa, pentru că poartă o şapcă cu cozorocul tras pe ochi. Şi 
nici nu-l vezi intrând în rezerva lui Hartsfield. Un avocat ar 
putea să folosească asta în favoarea lui, dar, din moment 
ce Babineau n-o să mai aibă parte de niciun proces... 

— Pe toţi îi doare fix undeva, îi termină Hodges fraza. 

— Corect! Atât poliţia municipală, cât şi cea statală sunt 
încântate că îi pot pune totul în cârcă. Izzy este încântată, 
eu sunt încântat. Deşi, te-aş putea întreba - aşa, fără să 


= 413 — 


mai ştie nimeni - dacă într-adevăr Babineau a fost cel care 
a murit acolo, la cabana aia de vânătoare. Insă nu vreau să 
ştiu. 

— Şi care-i rolul lui Al-Bibliotecă în tot scenariul ăsta? 
vrea să ştie Hodges. 

— N-are niciun rol, spune Pete, punând farfuria la o 
parte. Alvin Brooks s-a sinucis azi-noapte. 

— Dumnezeule! exclamă Hodges. In închisoare? 

— Da. 

— Nu s-au gândit să-l ţină sub observaţie? După tot valul 
ăsta de sinucideri? 

— Ba s-au gândit, plus că niciunul dintre deţinuţi nu are 
voie să deţină vreun instrument tăios sau ascuţit. Dar a 
reuşit cumva să facă rost de un pix. Poate i l-o fi dat vreun 
gardian, dar mai degrabă un alt deţinut. Şi a desenat numai 
„Z”-uri pe toţi pereţii celulei şi pe pat şi pe el însuşi. După 
care a scos din el rezerva aia metalică şi... 

— Gata! spune Barbara, care pare extrem de palidă în 
lumina albă a iernii pătrunsă din tavan. Am prins ideea. 

— Deci, raţionamentul ar fi... care? Că era complicele lui 
Babineau? întreabă Hodges. 

— Că Babineau a avut o influenţă foarte puternică asupra 
lui, spune Pete. Sau poate că amândoi au fost sub influenţa 
altcuiva, dar să nu deschidem subiectul ăsta, bine? Acum 
nu trebuie decât să vă gândiţi că aţi fost absolviţi de orice 
culpă. Acum nu va mai fi nicio citaţie, dar nici vreo 
gratuitate de la primărie... 

— N-are nimic, spune Jerome. Holly şi cu mine încă mai 
avem abonamente de transport gratuite pentru vreo patru 
ani de acum încolo. 

— Nu că tu l-ai folosi vreodată pe al tău, din moment ce 
eşti mai mult plecat, îi reproşează Barbara. Ar trebui să mi-l 
dai mie. 

— Nu-i transferabil, se fandoseşte Jerome. Prefer să-l ţin 
la mine. N-aş vrea să ai probleme cu legea. Ca să nu mai 
zic că în curând o să te plimbi cu Dereece. Numai ai grijă să 
nu vă plimbaţi prea departe, dacă pricepi ce vreau să-ţi zic. 

— Eşti un prost! îl gratulează Barbara şi se întoarce spre 


— 414 — 


Pete. Câte sinucideri au fost cu totul? 

Pete oftează. 

— Paisprezece doar în ultimele cinci zile. Nouă dintre 
victime aveau Zappit-uri, care sunt acum la fel de moarte 
ca posesorii lor. Cel mai în vârstă dintre sinucigaşi avea 
douăzeci şi patru de ani, iar cel mai tânăr avea 
treisprezece. Un băiat făcea parte dintr-o familie care, 
conform spuselor vecinilor, avea nişte opinii cam ciudate în 
privinţa religiei, genul de habotnici pe lângă care până şi 
fundamentaliştii creştini par liberali. Dar n-a murit singur. 
Mai întâi şi-a omorât părinţii şi fratele mai mic. Cu o armă 
automată. 

Nimeni nu mai spune nimic câteva clipe. La masa din 
stânga, jucătorii de cărţi se amuză copios dintr-un motiv 
cunoscut doar lor. 

Pete rupe tăcerea. 

— Şi au fost peste patruzeci de tentative de suicid. 

Jerome fluieră uluit. 

— Da, ai dreptate. Nu s-a scris în ziare despre asta, iar 
posturile TV nu vor să facă publică informaţia. Nici măcar 
„Crimă şi Haos” nu suflă nicio vorbuliţă. 

„Crimă şi Haos” este porecla pe care au dat-o poliţiştii 
postului independent WKMM, care şi-a făcut un crez din 
principiul Dacă e cu sânge, ne face lider de audiență. 

— Dar fireşte că o mulţime dintre tentativele alea - poate 
chiar cele mai grave dintre ele - ajung subiect de discuţie 
pe reţelele sociale, generând astfel altele. Detest 
tâmpeniile alea de reţele. Însă se va termina curând. 
Epidemiile de sinucideri nu au o viaţă prea lungă. 

— Se va termina la un moment dat, spune Hodges. Dar, 
lăsând la o parte reţelele alea de aşa-zisă socializare, 
lăsându-l la o parte pe Brady, trebuie să recunoaştem că 
suicidul este o realitate oribilă, pe care nu trebuie s-o 
minimalizăm. 

Aruncă o privire la jucătorii de cărţi, mai atent la cei doi 
chelioşi. Unul arată destul de bine (tot aşa cum şi Hodges 
arată destul de bine), dar celălalt este cadaveric şi are ochii 
duşi în fundul capului. Acesta este cu un picior în groapă, 


= 415 = 


primul este cu un picior pe o coajă de banană, ar fi zis tatăl 
lui Hodges. lar gândul care îi vine acum în minte este mult 
prea complicat şi prea încărcat cu o combinaţie înfiorătoare 
de furie şi tristeţe ca să poată fi pus în cuvinte. Este vorba 
despre cum unii oameni irosesc cu nepăsare ceea ce alţii şi- 
ar vinde şi sufletul ca să aibă: un trup sănătos şi fără dureri. 
De ce o fac? Pentru că sunt prea orbi, au prea multe 
probleme de natură emoţională sau sunt prea egocentrici 
ca să mai vadă cum soarele răsare dincolo de orizontul 
întunecat. Pentru că soarele va răsări întotdeauna pentru 
aceia care ştiu să mai respire. 

— Mai vrei tort? îl întreabă Barbara pe Pete. 

— Nu. Tre' s-o şterg. Dar vreau să mă semnez pe ghipsul 
tău, dacă mă laşi. 

— Te rog, se bucură Barbara. Scrie ceva mişto. 

— Îi ceri prea mult, spune Hodges. 

— la vezi cum vorbeşti, Kermit! 

Pete se lasă într-un genunchi, aidoma unui flăcău care 
vrea să-şi ceară mândra de soaţă, şi începe să scrie ceva 
pe ghipsul Barbarei. Termină, se ridică în picioare şi se uită 
cu seriozitate la Hodges. 

— Acum spune-mi adevărul despre cum te simţi. 

— Al naibii de bine. Mi-au pus un plasture care îmi 
calmează durerile mult mai bine decât pastilele pe care le 
luam până acum. Şi mâine mă dau afară de aici. Abia 
aştept să mă culc în patul meu. 

Face o pauză, apoi adaugă: 

— Am de gând să înving porcăria asta. 


Pete aşteaptă ascensorul, când Holly îl prinde din urmă. 

— A însemnat foarte mult pentru Bill că ai venit şi că încă 
mai vrei ca el să ţină un toast la petrecerea ta, îi spune ea. 

— Nu-i deloc bine, nu-i aşa? o întreabă Pete. 

— Deloc. 

Detectivul întinde braţele spre ea, dar Holly face un pas 
înapoi. Îi permite totuşi să-i strângă uşor mâna. 

— Deloc deloc deloc. 

— Căcat! 


— 416 — 


— Da, căcat. Ăsta este cuvântul cel mai potrivit. Nu 
merită asta. Dar, pentru că nu are scăpare, are nevoie de 
toţi prietenii. Ai să fii şi tu alături de el, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că am să fiu. Şi nu-l jeli încă, Holly. Ştii cum 
se spune: cât trăim trebuie să sperăm. Ştiu că este un 
clişeu, dar... 

— Dar eu sper. Aşa cum mă pricep eu s-o fac. 

Nu mai poţi spune că-i la fel de ciudată ca de obicei, îşi 
zice Pete, dar tot mi se pare destul de aiurită. 

Şi îşi dă seama că-i place această nouă Holly. 

— Tu ai grijă să nu bage prea multe măscări în discursul 
ăla de la petrecerea mea, bine? 

— Bine. 

— Şi încă ceva: i-a venit de hac lui Hartsfield. Orice va fi 
să se întâmple, are victoria asta. 

— Măcar ne va rămâne Parisul“, imită Holly vorbirea 
tărăgănată a lui Bogart. 

Da, tot ciudată este. Unică în felul ei. 

— Ascultă la mine ce-ţi zic, Gibney. Trebuie să ai grijă şi 
de tine. Indiferent ce va fi să se întâmple. Ştii bine că nu şi- 
ar găsi liniştea pe lumea cealaltă dacă n-ai face-o. 

— Ştiu, şopteşte Holly şi se întoarce în seră, unde, 
împreună cu Jerome, va strânge farfuriile şi ce a mai rămas 
din tort şi va face curat în locul unde au ţinut petrecerea 
pentru Bill. 

Îşi tot repetă că nu-i musai să fie ultima petrecere pe 
care o vor da de ziua lui şi încearcă să se convingă de asta. 
Nu prea îi iese, dar continuă să spere în felul ei. 


După opt luni 


La două zile după înmormântare şi fix la ora zece, aşa 
cum a promis, Jerome ajunge la Cimitirul Fairlawn. Holly 
este deja acolo, în genunchi la căpătâiul mormântului. Nu 
se roagă; plantează o crizantemă. Nici nu ridică ochii când 
umbra lui o acoperă. Ştie cine este. Au făcut învoiala asta 


e „We'll always have Paris” - celebră replică din filmul „Casablanca” 
(n.tr.). 


— 417 — 


după ce i-a spus că nu ştie dacă va face faţă ceremoniei de 
înmormântare. 

— Am să încerc, i-a spus ea, dar nu mă descurc în situaţii 
din astea. S-ar putea să nu rezist şi să fiu nevoită să plec. 

— Florile astea se plantează numai toamna, îi zice ea 
acum. Nu mă pricep la plante, aşa că mi-am cumpărat un 
manual de horticultură. Nu-i mare lucru de capul lui, dar 
instrucţiunile sunt uşor de urmat. 

— Bravo! 

Jerome se aşază cu picioarele încrucişate la celălalt capăt 
al mormântului, unde începe iarba. 

Holly sapă în pământ cu mâinile, tot fără să-l privească. 

— Ţi-am zis că s-ar putea să plec. Ştiu că s-au holbat toţi 
la mine, dar pur şi simplu n-am mai putut să rămân. Dacă 
aş fi făcut-o, mi-ar fi cerut să stau înaintea sicriului şi să 
spun câteva cuvinte despre el şi n-aş fi putut. Nu în faţa 
tuturor oamenilor ăia. Sunt convinsă că fiica lui e supărată 
foc pe mine. 

— Poate că nu e, spune Jerome. 

— Nu pot să sufăr înmormântările. Ştiai că prima oară am 
venit în oraşul ăsta tot la o înmormântare? 

Jerome ştie, dar nu spune nimic. O lasă să spună ce are 
de spus. 

— Când a murit mătuşa mea. Mama Oliviei Trelawney. 
Acolo l-am cunoscut pe Bill, la înmormântarea ei. Şi de 
acolo am fugit. Stăteam în spatele casei funerare, fumam şi 
mă simţeam oribil şi acolo m-a găsit. Înţelegi? 

Acum ridică ochii. 

— El m-a găsit pe mine. 

— Înţeleg, Holly, zău că înţeleg. 

— Mi-a deschis o uşă. O uşă spre lume. Mi-a dat să fac 
ceva important. 

— Şi mie. 

Holly îşi şterge ochii furioasă. 

— Atât de naşpa e totul! 

— Bine zici, dar ştii că el n-ar vrea să dai înapoi tocmai 
acum. E ultimul lucru pe care şi l-ar dori. 

— N-am s-o fac, spune ea. Ştii că mi-a lăsat agenţia, da? 


— 418 — 


Banii de asigurare şi tot restul i-au revenit lui Allie, dar 
agenţia este a mea. Nu pot s-o conduc singură, aşa că l-am 
întrebat pe Pete dacă n-ar vrea să lucreze pentru mine. Cu 
jumătate de normă. 

— Şi el ţi-a răspuns...? 

— Mi-a răspuns că da, pentru că deja se urcă pe pereţi de 
când a ieşit la pensie. Ar trebui să fie în regulă. Eu voi sta la 
computer şi voi da de urma bandliţilor şi rău-platnicilor şi el 
se va duce pe teren ca să-i prindă. Sau să le înmâneze 
citaţiile, în caz că asta ni se va cere. Însă nu va mai fi ca 
înainte. Când am lucrat pentru Bill... când am lucrat cu 
Bill... acelea au fost cele mai fericite zile din viaţa mea. 

Se gândeşte puţin şi adaugă: 

— Cred că au fost singurele zile fericite din viaţa mea. M- 
am simţit... nu ştiu... 

— Apreciată? 

— Da! Apreciată. 

— Aşa şi trebuia să te simţi, spune Jerome, pentru că ai 
fost extrem de valoroasă pentru agenţie. Şi încă mai eşti. 

Holly aruncă o ultimă privire, destul de critică, spre 
plantă, îşi scutură de ţărână palmele şi genunchii 
pantalonilor şi se aşază lângă el. 

— A fost foarte curajos, nu? La sfârşit, vreau să zic. 

— Da. 

— Mda, surâde ea uşor. Aşa ar fi zis Bill: nu „da”, ci 
„mda”. 

Tânărul este de acord: 

— Mda. 

— Jerome? Vrei să mă ţii în braţe? 

O cuprinde de după umeri. 

— Să ştii că mi-a fost puţin frică de tine atunci când te- 
am cunoscut, când am descoperit amândoi programul ăla 
pe care l-a instalat Brady în computerul verişoarei mele, 
Olivia. 

— Ştiu, spune Jerome. 

— Dar nu pentru că eşti negru... 

— E beton să fii negru, glumeşte Jerome, la fel ca atunci. 
Mi se pare că am picat la pace pe chestia asta de la bun 


— 419 — 


început. 

— „ci pentru că erai un străin. Veneai din lumea 
exterioară. Şi mie îmi era frică de oamenii din lumea 
exterioară şi de lucrurile din lumea exterioară. Încă îmi mai 
este, dar nu ca pe vremea aia. 

— Ştiu. 

— L-am iubit, spune Holly, cu ochii la crizantemă. 

De un cărămiziu-aprins, floarea se află chiar sub piatra 
funerară, pe care scrie doar: KERMIT WILLIAM HODGES şi, 
sub anii vieţii, MORT LA DATORIE. 

— L-am iubit atât de mult. 

— Mda, şopteşte Jerome. Şi eu. 

Holly ridică ochii la el. Sub bretonul încărunţit, chipul 
femeii este sfios şi plin de speranţă - chip de copil. 

— Vei fi întotdeauna prietenul meu, nu-i aşa? 

— Intotdeauna. 

O strânge de umerii înduioşători de slabi. În ultimele 
două luni de viaţă ale lui Hodges, Holly a slăbit cinci 
kilograme, pe care nu-şi permitea să le piardă. Tânărul ştie 
că mama lui şi Barbara abia aşteaptă s-o pună la îngrăşat. 

— Întotdeauna, Holly. 

— Ştiu, spune ea. 

— Şi de ce ai mai întrebat? 

— Pentru că mă simt mai bine când te aud spunând-o. 

Mort la datorie, îşi zice Jerome. Nu-i place deloc cum 
sună, dar este corect. Este foarte corect. Şi ce fac ei acum 
este un lucru mai bun decât orice fel de înmormântare. 
Este mult mai bine să fie aici, alături de Holly, în această 
dimineaţă însorită de sfârşit de vară. 

— Jerome? Nu mai fumez. 

— Bravo! 

Stau tăcuţi un timp, privind la culorile de foc ale 
crizantemei. 

— Jerome? 

— Da, Holly? 

— Vrei să vii la film cu mine? 

— Da, răspunde el. 

Şi se corectează repede: 


SA 


— Mda. 

— O să lăsăm un scaun liber între noi. Ca să ne punem 
pop-cornul pe el. 

— În regulă. 

— Pentru că nu-mi place să-l pun pe jos, unde probabil că 
mişună gândaci şi poate chiar şobolani. 

— Nici mie nu-mi place. Ce film vrei să vezi? 

— O comedie, ceva care să ne facă să râdem, să râdem 
mult şi bine. 

— De acord. 

li zâmbeşte. Holly îi zâmbeşte şi ea. Pleacă din cimitir şi 
se întorc împreună în lumea celor vii. 


30 august 2015 


— 421 — 


NOTA AUTORULUI 


Îi mulţumesc lui Nan Graham, care mi-a redactat această 
carte şi le mulţumesc tuturor prietenilor mei de la Editura 
Scribner, printre care se numără - fără să fie singurii - 
Carolyn Reidy, Susan Moldow, Roz Lippel şi Katie 
Monaghan. De asemenea, vreau să-i mulţumesc lui Chuck 
Verrill, vechiul meu agent (calitate importantă) şi vechiul 
meu prieten (calitate şi mai importantă). Multe mulţumiri 
pentru Chris Lotts, care îmi vinde drepturile de autor în 
străinătate. Multe mulţumiri pentru Mark Levenfus, care se 
ocupă de toate afacerile mele - atâtea câte sunt - şi stă cu 
ochii pe Haven Foundation, care ajută artiştii aflaţi în 
perioade mai nefaste, dar şi pe King Foundation, care oferă 
ajutor şcolilor, bibliotecilor şi pompierilor din oraşele mici. Îi 
mulţumesc Marshei DeFilippo, competenta mea asistentă 
personală; şi lui Julie Eugley, care face tot ce Marsha nu 
face. Fără ele, aş fi pierdut, credeţi-mă. Îi mulţumesc fiului 
meu, Owen King, care a citit manuscrisul şi mi-a oferit 
sugestii extrem de preţioase. li mulţumesc soţiei mele, 
Tabitha, care şi ea mi-a oferit sugestii preţioase... inclusiv 
titlul cel mai potrivit. 

Vreau să-i mulţumesc mai ales lui Russ Dorr, care a 
renunţat la cariera lui de asistent medical, ca să-mi devină 
guru în ale documentării. A făcut eforturi inimaginabile ca 
să mă ajute să scriu această carte şi mi-a explicat cu multă 
răbdare cum se fac programele pentru computer, cum pot 
fi modificate şi cum pot fi difuzate. Fără Russ, Mort /a 
datorie ar fi fost o carte mai slabă. Ar trebui să adaug şi 
faptul că au fost situaţii când am schimbat dinadins 
anumite reguli informatice spre binele naraţiunii mele. IT- 
ştii îşi vor da seama de asta, însă nu mă deranjează. Tot ce 
vă cer este să nu daţi vina pe Russ. 

Incă ceva. Mort la datorie este ficţiune de la un capăt la 
celălalt, însă rata mare a sinuciderilor - atât în Statele 
Unite, cât şi în multe dintre ţările în care sunt citite cărţile 


— 422 — 


mele - este cât se poate de reală. La fel de real este şi 
numărul de la linia fierbinte al Centrului Naţional de 
Prevenire a Tentativelor de Suicid. El este 1-800-273-TALK. 
Dacă aveţi impresia că aţi căzut în butoiul cu melancolie 
(cum ar zice Holly Gibney), sunaţi la numărul acesta. Pentru 
că lucrurile se pot schimba în bine, mai cu seamă dacă le 
veţi da această ocazie. 


Stephen King 


sds 


NEMIRA 


MORT 
LA DATORIE 


Brady Hartsfield e în stare vegetativi de mulți ani. Să-și 
revină complet pare improbabil. Dar, dincolo de starea 
lui, autorul atentatului cu Mercedes în care au murit 
apt persoane este de fapt foarte prezent. Mai mult, a 
perseverat şi şi-a dezvoltat puteri noi, ucigătoare, care 
pot Face dezastru fără ca el să părăsească parul de spiral. 
Acum e gata de un alt atac și horărăr să se răzhune 
pe oricine îi stă în drum. Printre alţii, în drum stă şi 
Bill Hodges, polițistul pe care îl știți din Ar. Mercedes 
și Ce-am găsit al meu să fie. 


„O care clasică de Stephen King. Personaje sinistre, 
dar realiste, care ţi se bagă pe sub piele şi rămân acolo, 
a poveste palpiranră, cu răsturnări de situaţie la o vitezi 
ameţitoare, proză încântătoare, toate dovedesc încă 
a dară că unul dintre cei mai talentați povestitori din 
America este și unul dinure cei mai buni scriitori. 


„n thriller arâr de intunecat, dar care nu lasă deoparte 
iubirea, pierderea și, poate, mântuirea.” 


The Cleveland Plain Dealer 


3 


BBN SI PE at OLA- 


Ip! 
gli pass 


| 


= 425 —