Philip Le Roy — Ultima arma

PHILIP LE ROY 


ultima arma 


PHILIP LE ROY 


ULTIMA ARMĂ 


Traducere din limba franceză 
ALINA BEIU-DEŞLIU 


y 


PHILIP LE ROY La dernière arme 
© 2008 Au diable vauvert 


© RAO International Publishing Company, 2008 


În numele puterii, 
al biştarilor şi al secolului, 
amin! 


Avertisment 


Această povestire este o ficţiune bazată pe date şi fapte 
dovedite. Multe dintre personaje sunt reale. Numele le-au fost 
schimbate, căci nu identitatea, ci funcţia lor are importanţă. 
Orice asemănare cu persoane care există cu adevărat nu este, 
aşadar, întâmplătoare. Descrierea vieţii lor particulare, în schimb, 
este rodul extrapolării. Cât despre abilităţile în materie de 
gândire şi de arte marţiale ale protagonistului, ele se inspiră 
dintr-o realitate foarte îndepărtată de cea a occidentalilor, care 
sunt înclinați să măsoare limitele umane la sportivii de 
performanţă şi la aventurierii sponsorizaţi. Cu toate acestea, ele 
nu sunt doar o simplă fantezie. 


Prolog 


Căpitanul Clark Foot îşi trase o palmă demnă de un 
interogatoriu dur. Ofițerul american, care conducea un 
detaşament FORPRONU însărcinat să menţină ordinea într-o 
Croaţie aflată după doi ani de război, dormise puţin în ultimele 
săptămâni. Escapada clandestină în regiunea Lika nu-i 
îmbunătăţea cu nimic starea. Misiunea aceasta, care nu avea 
legătură cu ONU, îi răpea din puţinele sale ore de somn. 
Străbătea, la volanul unei maşini vechi de teren, recuperate 
dintr-un sat devastat de bombardamentele sârbilor şi ale 
muntenegrenilor, un peisaj muntos carstic şi pustiu, cufundat în 
bezna nopţii. Aspectului dezolant al locurilor li se adăugau şi 
distrugerile făcute de oameni. Nu erau în jur decât ruine bântuite 
de câţiva bătrâni care nu înţeleseseră nimic din războiul acesta. 

Foot nu observă grămada de pietre căzute dintr-un perete 
dărâmat. Toyota se cabră, căzu greoi la loc pe amortizoarele-i 
moarte şi tresăltă în mijlocul unui câmp de cărămizi. Un cauciuc 
se sparse. N-avea timp să-l schimbe. Căpitanul îşi luă lanterna, o 
îndreptă spre cărarea sinuoasă şi-şi continuă drumul pe jos. 

După o oră de mers printr-un ţinut pustiu lugubru, reperă 
clopotniţa decapitată. Acolo era locul de întâlnire. Un plânset şi 
nişte scâncete de bebeluş îi dădură de veste că era aşteptat cu 
nerăbdare. 

— Dobro!, făcu o voce. 

— Dobro, răspunse Foot. Tu eşti Stevan? 

— Ai întârziat. 

— Nu se poate circula cu maşina. 

— Trebuia să vii călare pe un măgar aşa cum am făcut eu! 

— De la Zagreb? 

O siluetă masivă se desprinse din penumbră. 


1 Bună, salut (Ib. sârbă în original - n.tr.) 
5 


— OK, ai adus banii? 

Ţipetele izbucniră şi mai puternic în spatele lui Stevan. Clark 
Foot îi întinse un pachet. 

— Douăzeci de mii de dolari. Poţi să-i numeri, dacă vrei. 

Omul mirosi un teanc de bancnote, scoase una la întâmplare şi 
o examină. 

— OK, nu-mi arde acum de contabilitate. Nu mai suport să aud 
nici cinci minute miorlăitul plodului ăstuia. 

— Totuşi, pot vedea fotografiile? 

— OK. 

Stevan tinu în lumina lanternei două fotografii cu un cuplu. 

— Morți în timpul unui bombardament de artilerie la 
Dubrovnik, comentă el. 

Căpitanul cercetă chipurile din fotografii, în timp ce scâncetele 
continuau. 

— OK? 

— Da, e în regulă. 

Stevan făcu un pas înapoi şi culese de pe jos un coş murdar, 
pe care-l desfăcu sub nasul lui Foot. 

— In ăsta l-ai adus? 

— Landoul nu intra în preţ. 

Căpitanul luă paporniţa şi începu s-o legene uşor. 

— Ce mai contează, adăugă Stevan, având în vedere ce-o să 
faci cu plodul. 

— Dar ce crezi că vreau să fac cu el? 

— OK, la preţul ăsta nu ţi-ai putea scoate banii decât dacă-l 
vinzi pe bucăţi. 

— Nu crezi că e cam mic pentru trafic de organe? 

— Atunci, la ce-ţi trebuie? 

— Să zicem că, începând din clipa asta, nu mai e treaba ta. Şi 
nu uita că suma considerabilă pe care ţi-am înmânat-o 
reprezintă, în mare parte, şi plata pentru tăcerea ta. 

Croatul îi mai adresă un ultim „OK“ şi încălecă pe măgar. 
Căpitanul îl privi cum dispare în întuneric şi abia după aceea o 
luă înapoi, pe cărarea care ducea spre maşina lui. Deci, avea în 
program un marş de noapte cu un bebeluş în braţe, schimbarea 
unei roţi a maşinii de teren şi trei ore de drum ca să ajungă la 
portul Zadar. Deşi numele de familie al căpitanului Clark Foot nu 
coincidea, precum numele mic, cu cel al unui supererou, 


6 


misiunea lui era demnă de Superman. 
Trebuia să salveze lumea. 


PARTEA ÎNTÂI 


VÂNTUL NU ŞTERGE PEISAJUL 


Cincisprezece ani mai târziu, în zilele noastre 


1 


Ploaia cădea peste Paris. Ghemuit sub masa din salon, Barish 
privea cerul deşertându-se pe ferestre. Deşi avea şi el vezica 
plină, nu-i prea venea să iasă în potopul acela. Nici lui, nici 
stăpânei sale. 

Annabelle era în sufragerie. Işi invitase la masă colegii de la 
minister, împreună cu jumătăţile lor. Se aflau acolo Armand 
Dauché, subsecretar de stat, cu soţia lui, Laure, care se ocupa de 
creşterea celor trei copii ai lor, Bertrand Gaudrand, şef de 
cabinet, însoţit de Florence, nevasta lui, şi Alice Chantel, 
secretara ministrului, împreună cu soţul ei, Serge, care conducea 
o companie de construcţii şi lucrări publice. Annabelle era 
singura celibatară din grupul vesel adunat în jurul unei fripturi de 
vită care stătuse prea mult în cuptor şi a câtorva sticle cu vin 
vechi de Bordeaux. Subiectul discuţiei era viaţa personală 
austeră a celei care organizase prânzul acela, la insistenţele lui 
Armand şi Bertrand. 

— Sincer să fiu, Anna, zise Armand, tu eşti singura femeie 
perfectă pe care o cunosc, în afară de nevastă-mea, fireşte. 
Frumoasă, deşteaptă, simpatică, locuieşti într-un apartament 
superb din Montmartre, toţi bărbaţii ar trebui să-ţi cadă la 
picioare. 

— Incă puţin şi începi să-i faci curte pe faţă, se îmbufnă Laure. 


8 


— Lăsând gluma la o parte, spuse Bertrand, Armand are 
dreptate. Ar cam fi vremea să ne prezinţi un fericit ales. 

— Imposibil. 

— De ce? 

— E însurat, zise Annabelle. 

— La naiba, doar nu vrei să spui că eşti nevoită să împărţi un 
tip cu altcineva. 

— ÎI ştim şi noi? întrebă Bernard. 

— Nu vă mai spun nimic altceva. Oricum, am vorbit deja prea 
mult. 

Annabelle era puţin ameţită. Nu obişnuia să bea. Colegii ei îi 
tot umpluseră paharul ca s-o poată descoase mai uşor. Barish 
începu să latre. 

— Mă duc să scot câinele, spuse ea deodată. 

— Doar nu te gândeşti să ieşi din casă! exclamă Alice, 
înnebunită la gândul că prietena ei voia să strice coafura care 
costase 100 de euro. 

— Barish trebuie să-şi facă nevoile. Se ţine de prea mult timp. 

— Cum îl cheamă? se miră Florence. 

— Barish. 

— De la Barâşnikov? 

— Ar trebui să-ţi iei un bărbat în locul lui, zise Armand. 

— Mai turnaţi-vă câte un pahar, mă întorc în cinci minute. 

Annabelle îşi puse un impermeabil şi înşfacă o umbrelă. 

Părea tulburată. Barish o urmă scheunând. După ce auziră uşa 
trântindu-se, oaspeţii se priviră cu mutre nedumerite. 

— Tu cine crezi că e? întrebă Armand. 

— Cine anume? 

— Tipul ei. 

— Royer. 

— Termină cu prostiile! Trebuie să fie un bărbat manierat, 
frumos, simpatic. Annabelle nu s-ar culca în niciun caz cu vreun 
tâmpit oarecare. 

— Înseamnă că nu e cazul să ne gândim la cineva din minister, 
conchise Alice. 

— Ai dreptate, spuse Bernard, e prea bună. Vreau să zic bună 
la suflet, mai ales. 

— Eşti îndrăgostit de ea sau ce?! exclamă Florence. 

— Recunoaşte şi tu că e o partidă bună. 


9 


— Tocmai de asta sunt cu ochii pe tine. Dacă n-aş şti cât de 
corectă e Annabelle, nu ţi-aş permite să ai de-a face cu ea. 

— Nu am de-a face cu ea, doar lucrăm împreună, nu-i tot aia. 

Sub efectul vinului, tonul discuţiei dintre cei doi soţi urca tot 
mai mult. Alice îi opri: 

— Avem noroc că Annabelle ne este prietenă. E păcat să vă 
certaţi prosteşte pe seama ei. 

— Părea cam necăjită, n-aţi observat şi voi? făcu Laure. 

— Pentru că tonţii ăştia doi o tot bat la cap în legătură cu viaţa 
ei sentimentală, zise Alice. 

— A uitat să ia lesa javrei, constată Armand, arătând spre 
cureaua de piele de pe spătarul scaunului. 

— Aruncă-i-o pe fereastră, sugeră nevastă-sa. 

Făcu întocmai deschizând geamul, prin care pătrunse un val de 
aer proaspăt şi umed. Luminile din Montmartre se diluau într-o 
atmosferă londoneză. Armand se aplecă peste pervaz. Nu văzu 
decât un bărbat care-şi plimba şi el câinele. 

— Annabelle încă n-a ieşit din clădire, zise el. S-o anunţăm prin 
interfon. 

Bertrand luă receptorul, dar nu auzi decât lătratul câinelui. 

— Nu răspunde, îi anunţă. 

— Păi atunci coboară, ce mai aştepţi? spuse Florence. 

Bertrand luă lesa şi ieşi grăbit. La parter îl aştepta o privelişte 
suprarealistă. Barish urla cât putea, zgrepţănând uşa de la 
intrare, în timp ce Alice o chema prin interfon pe Annabelle. 

— Nu te mai obosi, îi spuse el. Nu e aici. 

Întredeschise uşa, dar nu putu opri câinele, care o zbughi 
afară. Bertrand ieşi în ploaie. De la fereastra aflată la etajul opt, 
Armand îi confirmă că Annabelle nu ieşise. Văzuse doar câinele 
ţâşnind pe trotuar. 

— Dar unde naiba poate fi? 

— Întreabă-l pe omul ăla de peste drum, strigă Armand. 

Bertrand traversă şi se apropie de bărbatul care ţinea în lesă 
un câine Terra nova. 

— Aţi văzut cumva o femeie ieşind din blocul acela? 

— Când? 

— Adineaori. 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 


10 


— Da. 

Bertrand porni în susul străzii, în căutarea unei Annabelle 
invizibile şi a unui câine care fugise cât îl ţineau picioarele. Murat 
tot, o luă înapoi, spre clădirea unde Armand stătea tot la 
fereastră, supraveghind strada. Bertrand sună la uşa portăresei, 
care n-o văzuse pe Annabelle toată săptămâna. Pentru orice 
eventualitate, Bertrand deschise şi uşa ghenei, ridicând capacele 
pubelelor pline cu pungi de resturi menajere. 

— Credeţi c-o s-o găsiţi acolo? se indignă portăreasa. 

— Scara! exclamă Bertrand, e ultimul loc... 

La etajul patru dădu peste un vecin care auzise nişte zgomote, 
dar nu văzuse nimic. Bertrand continuă să urce. In faţa uşii, Alice, 
Florence şi Laure îl aşteptau îngrijorate. Gâfâind, se mulţumi să 
rezume, laconic şi fără drept de apel: 

— Annabelle a intrat în pământ. 


2 


— Hyeronimus Bosch ne transmite o viziune medievală 
alegorică a lumii contemporane. 

Tânăra îşi luă ochii de la pânza superb pusă în valoare într-una 
dintre sălile de la National Gallery of Art din Washington, ca să-l 
privească pe autorul afirmației peremtorii care, în mod clar, îi era 
destinată: văzu un fel de student înzestrat şi cu accent străin şi 
cu o pereche de ochelari cocoţaţi deasupra unui zâmbet. 

— Ce înţelegi prin „medievală“? întrebă Galan. 

— Vorbesc despre o lume în care prăpastia dintre bogaţi şi 
săraci este la fel de adâncă precum şanţurile cu apă ale unui 
castel fortificat, o lume incultă, însângerată de războaiele 
religioase, condusă de caste, o lume în care viaţa omenească nu 
are decât valoarea servilităţii ei. 

— Aşa vezi epoca noastră? 

— Ne-am reîntors la Evul Mediu. 

— De atunci, a fost inventată şi democraţia. 

— Dar ce-a rămas din ea? Naţiunile au fost înlocuite de 
conglomerate economice. Cei care deţin cu adevărat puterea n- 
au obținut-o prin alegeri. 

11 


— Teoria complotului? 

— Nu este vorba nici despre o teorie, nici despre un complot. 

— Acesta e subiectul tezei tale? 

— E subiectul preocupărilor mele. Lumea regresează, iar asta 
mă priveşte şi pe mine, cel puţin atâta vreme cât îmi doresc să 
am copii. 

— Ar trebui să faci politică. 

— Mă aflu în cel mai potrivit loc pentru aşa ceva. 

— Într-un muzeu? 

— Locul unde sunt luate deciziile importante nu e departe de 
aici, nu-i aşa? 

— Ai dreptate. 

— Ai vizitat vreodată Casa Albă? 

— Da. 

— Merită osteneala? 

— Pentru o stagiară, da. 

— Oo, sunt impresionat! O înlocuieşti pe Monica Lewinsky? 

— Nostim, n-am ce zice! 

— Ce fel de stagiu faci? 

— Particip la decizii. 

— O stagiară, consilier al preşedintelui? 

— Sunt o profesionistă, am un tată influent, iar preşedintele 
mă apreciază. 

— Am nimerit bine. 

— De ce? 

— Ca să-mi transmit ideile. 

— Nu pe mine trebuie să mă convingi, ci pe preşedinte. 

— Dacă te-am convins pe tine, e un început bun. 

— Prin urmare, faci politică. 

— In niciun caz. Nu cred în utopia de a schimba lumea. 
Dimpotrivă, mă feresc de ea. Mă refugiez în artă. Sunt student la 
Beaux-Arts, la Paris. 

— Aşadar, eşti francez. 

— Şi, mai ales, împătimit al picturii. National Gallery of Art 
adăposteşte nişte comori pentru care merită să te deplasezi să le 
vezi. Cum ar fi Moartea şi avarul, în faţa căreia stăteai de zece 
minute. 

— Vin mereu aici în pauza de prânz. Şi încă nu m-am săturat 
să le privesc. 


12 


— Închipuie-ţi de cât timp şi de cât geniu a fost nevoie pentru 
realizarea celor 30 000 de opere din acest muzeu. Merită cu 
prisosinţă să-i consacri câteva vizite. 

În mintea lui Galan încolţi o îndoială: 

— Ştiai dinainte că sunt consilieră la Casa Albă, nu? 

— Cum aş fi putut ghici? Ai cel mult 25 de ani şi arăţi trăsnet, 
pe când în anturajul prezidenţial vezi mai degrabă fosile. 

— De ce ai intrat în vorbă cu mine? 

— Cred că e limpede. Când te-am zărit, am uitat de minunăţiile 
din jur. Mi-am încercat norocul cu replica aceea impresionantă pe 
tema lui Bosch. A mers. Nu cred că e prima dată când cineva 
încearcă să intre în vorbă cu tine. 

— În general, bărbaţii o fac într-un mod mult mai convenţional. 

— Hai să terminăm vizita împreună! Până la ce oră eşti liberă? 

Galan se uită la ceas. 

— Trebuie să plec. Îmi pare rău. Rămâne pe altă dată. 

El o însoţi până la uşă. 

— Ne mai vedem? 

— Când? 

Întrebarea ei îl luă prin surprindere. Se aşteptase la un refuz. 

— Păi... diseară? 

— În seara asta mă întâlnesc cu iubitul meu. 

— Ce tip norocos! 

— Eu sunt cea norocoasă. 

— În cazul acesta, nu mai am ce spune. 

— Mi-a făcut plăcere să discut cu tine. 

— Despre pictură sau despre politică? 

— Despre politică. 

— Împărtăşeşti punctul meu de vedere? 

— Tu îl împărtăşeşti pe cel al tatălui meu. 

— Va trebui să-l cunosc. 

— E mai greu să te întâlneşti cu el decât cu preşedintele. 

— Nici măcar nu-ţi ştiu numele mic. 

— E un secret de stat. 

— Ah! 

— Glumeam. Mă numesc Galan. 

— Drăguţ nume! 

— Vine din galeză. Înseamnă „luminiţă“. 

— Pe al meu ţi-l spun şi fără să mă întrebi: Sebastien. 


13 


Galan se strâmbă. 

— Nu-ţi place? 

— Uite ce-i afară! 

Ploua. Sub un cer ieşit parcă de sub penelul lui El Greco, 
şuvoaie de apă loveau East Building. 

— N-ai de ce să intri în panică, zise Sebastien. Ai umbrelă? 

— N-am bănuit că vremea se va schimba. Ai maşină? 

— Nu, dar ia haina mea. O să mi-o înapoiezi mai târziu. 

În hol, un individ masiv, cu mutră de boxer, vorbea la un 
celular prea mic pentru mâinile lui mari. O femeie tânără, care 
părea sud-americană, intră valvârtej. Işi stoarse pletele lungi pe 
podea, lângă uşă, descoperind un chip care ar fi inspirat-o pe 
Frida Kahlo?. Un taxi îşi lăsă clientul în faţa intrării muzeului. Fără 
să-şi poată da seama de ce, Sebastien simţea că ceva din scena 
aceea nu era în regulă. 

— Dă-mi drumul, spuse Galan, pe care francezul o ţinea încă 
de braţ. 

— Doar n-ai să dai bani pe taxi ca să faci 500 de metri! 

Ea intră în taxiul rămas liber. Vehiculul demară, stârnind două 
jerbe de apă. Privind în urma ei, Sebastien îşi aminti că uitaseră 
să stabilească o nouă întâlnire. Se repezi afară. Traficul 
aglomerat şi semaforul erau de partea lui. Sprintă pe carosabilul 
alunecos al Constitution Avenue şi se ciocni de portbagajul 
taxiului. Se agăţă de mânerul portierei şi o deschise. Pe bancheta 
din spate nu era nimeni. 


3 


Geamurile zdrăngăniră lovindu-se de perete. O rafală de vânt 
şi ploaie pătrunse în încăpere. Sylvie îşi scoase ochelarii şi se 
ridică din faţa calculatorului ca să închidă fereastra. Incercând 
să-şi dea seama ce anume stârnise curentul acela, observă că 
preşul de la intrare era ud. Cineva intrase în casă. Auzi mergând 
televizorul, deşi îl închisese după ce se uitase la ştiri pe CNN. 
Sylvie vâri mâna în suportul pentru umbrele. Ascunsese acolo un 


2 Frida Kahlo (1907-1954) - pictoriţă mexicană în opera căreia se combină 
expresionismul şi suprarealismul (n.tr.) 
14 


pistol Beretta, după ce fusese agresată de un fost pacient care 
ieşise din azil. Trase piedica şi armă pistolul, lipindu-se cu spatele 
de perete. Respiră adânc, apoi se năpusti în mijlocul livingului 
aşa cum era, doar în chiloţi şi maieu, cu arma aţintită către 
bărbatul aşezat pe canapea, care se uita la un meci de fotbal. 

— La dracu', Sylvie, m-ai speriat! 

— Ce cauţi aici? 

Fostul ei soţ începu să-i explice, poticnindu-se în cuvinte: 

— Tu ai antenă de satelit, aveam cheile, e un meci important, 
credeam că dormi, n-am vrut să te trezesc... 

— Credeam că ţi-am spus clar: fiecare cu casa lui. 

— N-ai putea să laşi jos pistolul ăla? 

— ţi salţi fundul de pe canapea, îmi dai chiar acum rândul ăla 
de chei şi o iei, fără mişcări bruşte, spre uşă. 

— Eşti la fel de ţicnită ca şi amărâţii pe care-i urmăreşti, Sylvie, 
vai de capul tău... 

— De asta m-ai şi părăsit, nu? 

— Putem rămâne în relaţii bune. 

— Mai ales când se joacă un meci important! Sunt singura din 
Bruxelles care prinde Eurosportul, de îndrăzneşti să apari aici în 
toiul nopţii? 

— Era şi un prilej să ne regăsim unul pe celălalt. 

— Du-te să mă regăseşti în altă parte. 

— Vrei să-ţi refaci viaţa la 51 de ani? 

— Mulţumesc că-mi aminteşti ce vârstă am. Afară! 

Alain se execută fără tragere de inimă. Trecând pe lângă ea, 
făcu o ultimă tentativă. O ocheadă piezişă pe sub sprânceana 
înălţată, menită să reînvie în Sylvie ceva din flacăra de odinioară. 
Eşec total. Renunţă la aerul seducător şi ieşi, mergând de-a- 
ndăratelea, cu ţeava armei sub bărbie. 

Sylvie încuie uşa, îşi turnă un pahar de whisky şi se aşeză pe 
canapea. |n faţa ei alergau după o minge miliardari în şorturi 
sponsorizaţi de un hipermarket. Mişcările lor erau comentate de 
o pereche de ziarişti surescitaţi. Trecu pe CNN. Statele Unite se 
pregăteau să ratifice Protocolul de la Kyoto. Telefonul sună. Se 
uită la ceas: 12.46. 

— Alo! 

— Sunt Christian, te-am trezit? 

Comisarul Taillandier. ÎI linişti: 


15 


— Numai atunci când nu vor mai exista psihopaţi voi dormi 
liniştită şi ai risca să mă trezeşti la ora asta. 

— Atunci când nu vor mai exista psihopaţi, am să te sun la ore 
decente şi numai ca să aflu ce mai faci. 

— E drăguţ ce spui, mai ales că vine din partea unui fost iubit. 

— Nu-mi place cuvântul ăsta, „fost“. 

— Cum mai merg treburile la Paris? 

— Îţi simţim lipsa. 

— Cazul Annabelle Domange? 

— Exact. 

— Chiar la el lucram. 

După ce făcuse o călătorie de la Bruxelles la Paris şi înapoi, 
Sylvie Bautch încerca să-şi compare datele cu cele de la locul 
dispariţiei, pe care o cercetase. 

— Sper că ai ceva, zise Taillandier. Am fost convocat pentru 
mâine la Elys&e. 

— De preşedinte? 

— Miroase a afacere de stat. 

— Am găsit luna trecută, în Franţa, douăsprezece cazuri de 
dispariţie a unor femei tinere care n-au mai fost regăsite. 

— Şi ce concluzie ai tras? 

— Niciuna. În schimb, mi-ai dat un amănunt important. 

— Care anume? 

— Dispariţia lui Annabelle îl preocupă pe preşedinte. 


4 


Taillandier străbătu curtea palatului Elys&e sub razele soarelui 
care apăruse, în sfârşit. Un portar îl conduse până la biroul 
conducătorului statului. Era pentru prima oară când se afla în 
apropierea preşedintelui. Şi tot pentru prima oară când îl vedea 
stânjenit, tras la faţă, cu cravata strâmbă, împrăştiind un miros 
puternic de tutun. 

— la loc, comisare! Vrei ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc, domnule preşedinte. 

Şeful statului se ridică şi se rezemă de marginea biroului, cu 
braţele încrucişate. Întrevederea părea din ce în ce mai puţin 

16 


oficială. 

— Te-am chemat aici ca să-mi vorbeşti despre Annabelle 
Domange. 

Taillandier îi recită rezumatul raportului: 

— Annabelle Domange, funcţionară la Ministerul Mediului, a 
fost răpită acum zece zile, la ora 21.45. li invitase la masă pe 
câţiva colegi de la minister, împreună cu soțiile. Conform 
declaraţiilor lor, coborâse să-şi plimbe câinele, dar nimeni nu a 
văzut-o ieşind din clădire. Nu a fost cerută nicio răscumpărare. 

— Belgianca aceea care face profiluri ce spune? 

— Încă nu avem dovezi că ar fi vorba despre o răpire. E un caz 
neobişnuit. 

— Asta e limpede. 

— Nimeni n-a văzut-o ieşind. Nici măcar portăreasa n-a 
remarcat nimic, şi asta este foarte ciudat. 

— Annabelle putea fi sechestrată de vreun vecin. 

— Interogatoriile şi percheziţiile n-au avut niciun rezultat. Au 
fost aduşi chiar şi câini poliţişti. 

— Aţi cercetat subsolul, garajele? 

— Nu există altă ieşire decât uşa de la intrarea în hol. Deşi nu 
înţeleg cum ar fi fost posibil, am totuşi impresia că a trecut pe 
acolo. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Câinele zgâria uşa aceea de parcă ar fi vrut să-şi urmeze 
stăpâna. 

— Ce ipoteză propui? 

— Sylvie Bautch verifică acum dacă au mai existat cazuri 
similare în ultimele săptămâni. 

— Pe mine mă interesează ce vă spune intuiţia. De asta te-am 
chemat. Eşti un bun poliţist, Taillandier, şi mă bazam pe cel de-al 
şaselea simţ al dumitale. 

— E prematur să emit vreo ipoteză. 

— Lasă limbajul ăsta de lemn! Orice-ai crede, noi nu-l folosim 
aici! 

— leri-seară, am primit un indiciu. 

— Care? 

— Interesul pe care-l manifestaţi faţă de acest caz. 

— Ce insinuezi? 

— O cunoşteaţi bine pe Annabelle? 


17 


Singurul răspuns fu tic-tacul pendulei. Comisarul se mulţumi şi 
cu atât. 

— Acesta ar putea fi motivul răpirii. 

Alt tic-tac. 

— Ce reprezintă ea pentru dumneavoastră? 

Preşedintele se ridică şi dădu ocol încăperii. 

— Nu degeaba eşti poliţist, Taillandier! Ai transformat cu 
abilitate întâlnirea aceasta în interogatoriu. 

Comisarul nu ripostă, căci nu voia să renunţe la ultima sa 
întrebare, rămasă deocamdată fără răspuns. Şeful statului se 
aşeză în fotoliul de alături. Amândoi stăteau acum cu faţa spre 
birou. 

— Annabelle înseamnă foarte mult pentru mine. E tot ce-ţi pot 
spune. 

Era de ajuns. 

— Aţi primit vreo scrisoare de şantaj sau ameninţări? 

— Nu. 

— Sunteţi cumva pe punctul de a lua vreo hotărâre 
importantă, care ar putea fi afectată de răpirea domnişoarei 
Domange? 

— Ştii, dacă vrei să te menţii mult timp în politică, nu trebuie 
să iei nicio hotărâre importantă. Mai ales în ţara asta. Sunt la 
putere de peste zece ani pentru că nu m-am atins de dreptul la 
muncă, de pensii, de educaţia naţională şi de celelalte domenii 
tabu. Prin urmare, ca să-ţi răspund la întrebare, nu, nu am în 
mânecă nicio reformă sau vreo altă hotărâre importantă. 

— Trebuie să mă ajutaţi, domnule preşedinte! 

— Ai la dispoziţie toate mijloacele. Vei fi sprijinit de toate 
ministerele. Nu vreau decât un singur lucru în schimb. S-o găseşti 
pe Annabelle în următoarele 48 de ore. Şi să nu-mi spui că este 
imposibil. 

Aşa că Taillandier tăcu. 

— Vorbeai despre răscumpărare, comisare. Cui i s-ar adresa 
răpitorii? 

— În afară de dumneavoastră? 

— În afară de mine. 

— Părinților ei. 

— Nu mi-a vorbit niciodată despre ei. 

— Trăiesc retraşi în sânul unei comunităţi hippie pe care au 


18 


întemeiat-o în sudul Franţei. Un fel de sectă care propovăduieşte 
iubirea faţă de semeni şi libertatea sexuală. Un pretext pentru 
orgii. Poate că de asta a evitat Annabelle subiectul. Soții 
Domange nu prea ţin legătura cu fiica lor. N-au fost contactaţi de 
răpitori. Am pus comunitatea sub supraveghere. 

Preşedintele se ridică şi-l conduse până la uşa cabinetului. 

— Se înţelege de la sine că tot ce am discutat rămâne între 
noi. 

— Da, domnule preşedinte. 

Taillandier ieşi în curtea palatului Élysée simțind că-i stau în 
gât atâţia „domnule preşedinte“. 


5 


— Ei, cum e? întrebă Sylvie la telefon. 

— Am două veşti proaste, zise Taillandier. 

— Incepe cu cea proastă. 

— Avem 48 de ore ca s-o găsim pe Annabelle Domange. 

— Şi cea proastă? 

— Are o relaţie cu preşedintele. 

— El ţi-a spus? 

— Aproape. 

— Soţia lui ştie? 

— N-am îndrăznit să-l chestionez pe tema asta. 

— Ascultă, mi-am extins cercetările dincolo de graniţe, în baza 
de date a Interpolului. O anume Galan Ryler, absolventă la 
Harvard, stagiară la Casa Albă, a fost dată dispărută acum patru 
zile. Era şi ea apropiata unui şef de stat. Şi, ţine-te bine, raportul 
poliţiei menţionează că s-a „evaporat“ din mijlocul străzii. 

— Cum vine asta? 

— Un student francez care tocmai o cunoscuse la National 
Gallery of Art a declarat că a văzut-o urcându-se într-un taxi din 
care a dispărut, fără să coboare! 

— Un martor care n-a văzut nimic, ca la Paris... Dacă nu mă 
înşel, intervalul dintre cele două dispariţii este de şase zile. 

— În lipsa oricărei mărturii credibile, poliţia din Washington n-a 
considerat-o răpire. 

19 


— Sylvie, avem nevoie de ajutor. De artileria grea. 
— Am un prieten la FBI. O să-i telefonez. Poate că el ştie mai 
multe. 


6 


Kenji îşi cobori viziera căştii şi demară de-a dreptul prin 
băltoacă. O femeie elegantă tocmai ieşise din galeria de artă 
Tsubaki din Ginza, cel mai scump cartier din Tokyo, ba chiar din 
lume. Păşea mărunt sub ploaia deasă, cu o poşetă Vuitton sub 
braţ, adăpostindu-se de ploaie cu o umbrelă Gucci. Mersul ei 
grăbit nu se potrivea cu acea graţie de gheişă care o caracteriza, 
probabil, la petrecerile mondene. 

Kenji se asigură că Hinoshiro îl urma pe motocicleta lui, o 
Kawasaki. Dădu ocol şirului de case pentru a ajunge la celălalt 
capăt al pasajului prin care era sigur că va trece japoneza. Când 
ploua, această străduţă prinsă între două ziduri de beton era o 
scurtătură pentru pietonii care voiau să ajungă cât mai repede la 
cea mai apropiată staţie de metrou. lar pentru tâlhari, era o 
mană cerească, fiindcă nu oferea altă ieşire decât cele de la 
capete. Nu puteai scăpa de acolo decât trecând prin uşa blindată 
care constituia ieşirea de urgenţă a unei bănci sau printre barele 
grilajului zăvorât al unui local care urma să fie închiriat. 

Tânăra o luă, într-adevăr, pe acolo. Hinoshiro porni pe urmele 
ei, pătrunse în pasaj şi frână brusc în faţa motocicletei lui Kenji. 

— Unde-i fata? se răsti acesta din urmă, fără să-şi scoată 
casca. 

— Habar n-am. 

— Ai urmărit-o? 

— Sigur că da. 

— Şi atunci, unde-o fi? 

Kenji cobori de pe motocicletă şi se duse să zgâlţâie lacătul 
grilajului. Se lipi de gratii, dar nu văzu decât reflexul tulbure al 
vizierei lui de pe care şiroia apa. Fata n-ar fi avut timp să intre 
acolo, chiar dacă ar fi avut cheia. Se întoarseră către uşa 
blindată, deasupra căreia clipea o cameră de luat vederi. 

— Hai s-o ştergem, că e jale! zise Kenji. 

20 


7 


Trecuseră cinci minute de când se scurseseră cele 48 de ore 
care-i fuseseră alocate lui Taillandier. Auzi celularul sunând. 
Preşedintele voia să afle veşti. Dar, în ciuda ultimatumului, 
polițistul n-avea ce să-i spună. Un veterinar se dusese la ecarisaj 
ca să examineze câinele lui Annabelle, care fusese găsit ascuns 
sub o bancă. Puţinii experţi în profiluri din Franţa se perindaseră 
prin casa lui Annabelle. Fuseseră interogaţi din nou martorii, 
precum şi părinţii victimei, vecinii, colegii de la serviciu. 
Annabelle Domange era descrisă ca fiind o fată amabilă, 
rezervată, discretă. Nu părea să aibă nici duşmani, nici prieteni, 
nici iubit. Singura pistă pe care o avea la dispoziţie Taillandier 
era stagiara dată dispărută la Washington. Socotea însă că e 
prematur să-i vorbească preşedintelui despre ea. La celălalt 
capăt al firului, acesta ameninţa că o să-l mute undeva la dracu-n 
praznic. 

— Şi ce-o să le spun colegilor mei când o să mă întrebe de ce 
am fost mutat? 

— Mă ameninţi? 

— Doar dacă mă ameninţaţi şi dumneavoastră. 

— Îţi dai seama cu cine vorbeşti? 

— Tocmai asta e problema. Cazul capătă o amploare imensă, 
îmi daţi ultimatumuri, vă ieşiţi din fire. Cine este fata asta, de vă 
aduce în asemenea stare? _ 

Lui Taillandier i se păru că aude ticăitul pendulei. Işi reformulă 
întrebarea: 

— Care este miza, domnule preşedinte? 

— Găseşte-o pe Annabelle. Oricât timp ti-ar fi necesar. N-am să 
te mai sun. Contactează-mă dumneata, când vei avea vreo 
veste. La orice oră din zi sau din noapte. 

Taillandier formă numărul lui Sylvie. li răspunse căsuţa vocală. 
„Sună-mă cât mai repede“, zise el, înainte de a porni pe strada 
Lamarck, spre locuinţa lui Annabelle. Un apartament superb de 
trei camere, cu vedere spre parcul La Turlure şi spre Sacre-Coeur. 
Traversă pe vârfuri holul, ca să n-o deranjeze pe portăreasă, care 
spăla pe jos, şi apoi urcă. Işi plimbă privirea prin încăpere. Nu se 
vedeau nici fotografii înrămate, nici bibelouri, nici suvenire aduse 


21 


din călătorii. Annabelle nu era o femeie de casă. Zări prin oglindă 
o umbră care nu era a lui. O siluetă trecu pe coridor. Inima lui 
Taillandier tresări, urmată şi de trupul comisarului. Se aruncă în 
urmărirea intrusului care cobora deja în goană scările. Liftul era 
încă acolo. Intră, porni spre parter, îl ajunse din urmă pe 
misteriosul vizitator în dreptul etajului trei, fără să-i poată vedea 
chipul ascuns sub o glugă. Ajunse la parter înaintea acestuia şi o 
luă la fugă pe scări în sus, obligându-l să urce din nou. incepu să 
gâfâie, se împiedică, îşi scoase arma din toc îndreptând-o spre 
spatele necunoscutului, care intră din nou în apartament. Năvăli 
în salon, urlând somaţii. Perdelele vaporoase din dreptul ferestrei 
deschise se unduiau ca un nor. Un balcon îngust se întindea de-a 
lungul celor trei camere. Fugarul ieşise în balcon, apoi intrase din 
nou, trecând prin spatele lui. Polițistul se năpusti spre scară, 
dobori în trecere un bătrân care căra multe sacoşe, cobori printr- 
o cascadă de mere şi ajunse pe trotuar. Se repezi, din instinct, 
către Sacre-Coeur şi fugi până la Place du Tertre. Omul cu glugă 
se strecura printre mesele unui restaurant. Taillandier porni spre 
Rue du Calvaire, care părea cea mai bună cale de scăpare a 
urmăritului, se ascunse sub bolta unei porţi şi se concentră 
asupra obiectivului său. Individul îşi încetinise pasul ca să se 
piardă în mulţime, cu chipul adăpostit de glugă. Taillandier îşi 
încordă muşchii, gata să se arunce asupra suspectului. 

Telefonul lui mobil începu să sune. 

Omul o zbughi în direcţia opusă, cu promptitudinea unui 
bumerang, şi dispăru pe Rue Sainte-Eleuthere. Taillandier ţâşni 
pe urmele lui, îl pierdu din vedere, ezită o fracțiune de secundă 
între Rue Chappe şi Rue Foyatier, optă pentru cea de-a doua, 
apoi îşi dădu seama că alegerea lui fusese greşită. Gata să 
leşine, se prăbuşi pe o bancă. Telefonul sună din nou. Era Sylvie. 
Tocmai vorbise la telefon cu un agent FBI. După spusele lui, Casa 
Albă făcea presiuni asupra întregului serviciu, precum şi asupra 
celor de la CIA, pentru ca stagiara dispărută să fie găsită cât mai 
repede. 

— Nu pari prea entuziasmat de ce-ţi spun. 

— Răpitorul mi-a scăpat adineaori. Era la doi metri de mine. 

— Cum? Cine? Unde? 

— În apartamentul lui Annabelle. Era gata să-l prind, dar a 
auzit telefonul meu sunând. 


22 


— Fir-ar să fie, eu eram... 

— Vina e a mea, ar fi trebuit să-l închid. 

— Dar ce căuta acolo individul? 

— Habar n-am. O să mă duc să verific dacă a atins ceva. 

— Cum a intrat? 

— Cu cheile. Avea cheile lui Annabelle. 

— Deduci, aşadar, că este vorba despre o răpire? 

— Presupunând că Annabelle ar fi hotărât să plece fără să lase 
vreo adresă, cine ar putea fi tipul ăsta? 

— Cel de care voia să fugă sau, cine ştie, cel care vrea să fugă 
împreună cu ea. 

— Ai răspuns la toate, zise Taillandier. 

— Atâta timp cât există răspunsuri plauzibile, trebuie cercetată 
fiecare pistă. 

— Crezi că are legătură cu dispariţia lui Galan Ryler? 

— Nu ştiu. Dar, dacă am neglija acest aspect, ar trebui să ne 
schimbăm meseria. 

— Măcar avem un os de ros. 

— Ştii că ţi-au trecut cele 48 de ore? 

— Am obţinut o păsuire. 

— Cred că am găsit ceva ce ne-ar putea ajuta. Am vorbit 
despre asta cu amicul meu de la FBI. 

— la zi! 

— La Paris au fost mobilizați o groază de specialişti în profiluri 
care n-au reuşit să găsească nimic, printre care şi eu, 
mărturisesc. Ar trebui un geniu, un tip în stare să reconstituie 
bătălia de la Waterloo, având la dispoziţie doar un pumn de 
ţărână de acolo. 

— Există oare asemenea oameni? 

— Eu cunosc unul singur: Nathan Love. Ai auzit de el? 

— Nu, dar sunt gata să cred şi în Superman, dacă ne poate 
pune pe urmele fetelor dispărute. 

— Problema este că şi Love a dispărut. 


8 


Auroră. Soarele aluneca peste ocean, venind să-i mângâie 
23 


pielea şi să-i irizeze ochii pe jumătate închişi. Silueta zveltă era 
nemişcată. Poziţia lotus, cu genunchii proptiţi în nisip, cu capul 
aţintind cerul. Resacul era lent. Un crab se împleticea printre 
cochilii goale. Briza uşoară a oceanului îi pătrunse în nări. 
Inspiraţie naturală, pântecele bombat. Expiraţie lungă, presiune 
asupra intestinelor, pântecele supt. Privirea către orizont, stare 
de non-gândire, de non-ego, o grupare moleculară în sânul 
cosmosului. 

Armonie, hishiryo. 

Nu mai ştia dacă au trecut zile sau ani de când se reîntorsese 
la starea originară, cea dinaintea civilizaţiei care strivise 
omenirea sub straturi de iluzii. Cea de care aborigenii se aflau cel 
mai aproape. Trăia singur pe o insulă situată la nord-est de Ţara 
lui Arnhem. Aşa că observă foarte repede mica pată neagră pe 
fond alb care căpăta încet-încet formă omenească. O recunoscu 
pe Amy Djangkawul, din clanul Liyagalawumirri. Ea era ultima 
persoană pe care o văzuse înainte de a se retrage. Şi prima pe 
care o vedea de atunci. 

— Ce mai face Nathan? întrebă Amy. 

Nathan. Acesta era numele lui. 

— Ca în fiecare an. 

— Ciudat răspuns! 

— Ce mai face lumea? 

— Lumea se interesează din nou de tine, Nathan! 


9 


Înainte de a-şi deschide ochii, Sylvie Bautch tuşi şi încercă să 
îndepărteze greutatea care-i apăsa pieptul. Mâna ei întâlni ceva 
aspru, spinos, rece, însufleţit. leşea din visul ei cimentat de un 
decalaj orar de nouă ore şi jumătate şi de treizeci de ore de zbor 
cu avionul, la care se adăugau un rând de escale, o căldură 
sufocantă şi câteva pahare de kava?. La Darwin se întâlnise cu 
şeful serviciilor locale de la Interpol, Chris Wallace, care-i 
pregătise terenul şi formalităţile administrative necesare ca să 


3 Băutură alcoolică obţinută din fructele unei specii de arbore de piper din 
Insulele Marchize şi Hawaii (n.tr.) 
24 


ajungă în Ţara lui Arnhem, teritoriu aparţinând aborigenilor din 
Australia. Un avion bimotor o dusese până la Nangalala, ţinut 
care n-avea nimic muzical în afară de nume. Acolo o aştepta un 
ghid pe nume Ngulmarmar, căruia i se spunea, mai pe scurt, 
Marmar. La volanul unei maşini de teren hârbuite, o condusese 
spre est, ocolind bălțile, mlaştinile şi desişurile de mangrove, 
până la un cătun cu un nume imposibil de pronunţat. Între 
peisaje fabuloase, create de Şarpele-Curcubeu, şi plaje idilice pe 
care se plimbau crocodili, întâlnise doi bărbaţi cu trupurile 
pictate, trei femei care cărau nişte broaşte-ţestoase şi un bătrân 
care zugrăvea un vis pe o scoarță de copac. Restul periplului 
fusese doar pustietate şi lumină. Destinația acestui periplu se 
numea Nathan Love. 

Când deschise ochii, Sylvie constată că greutatea de pe pieptul 
ei era o iguană mare. Atât ea, cât şi reptila intrară în panică. 
Prima scoase un urlet, cea de-a doua îşi înfoie gulerul. Marmar 
scoase, zâmbind, intrusul din încăpere: 

— Spiritele Mimih ocrotesc animalele domestice. Dacă le faci 
vreun rău, spiritele Mimih vin noaptea să te pedepsească. 

— Animalele astea pot fi domesticite? 

— Toate fiinţele pot fi domesticite, până şi omul. 

— Orice-ar zice Mimi asta, m-am speriat îngrozitor, mărturisi 
Sylvie. 

— Ţi-e foame? 

Ea tuşi din nou. Din podea se ridica fum. 

— Coliba a luat foc! zbieră Sylvie. 

— Fum, ca să gonească ţânţarii. E foarte eficient. 

Marmar ieşi râzând. Sylvie se ridică greoi de pe salteaua pe 
care se prăbuşise cu câteva ore mai devreme. Într-un colţ, un 
ţânc pe jumătate gol era fascinat de un joc GameBoy. Sylvie păşi 
afară, având grijă să nu calce pe vreo vietate. Soarele aflat la 
zenit dogorea. Sylvie avea impresia că blugii de pe ea se topeau, 
iar tricoul i se lipise de piele. Satul era alcătuit din opt colibe din 
scoarță de copac construite pe nişte platforme, iar pe acoperişuri 
se aflau panouri solare. Tehnologia răzbătuse până aici, în ţara 
lui Ngalyod şi a lui Mirinyungu, creatorii pământului şi ai 
oceanului. Asta era ipostaza simpatică a mondializării. La umbra 
unui copac, o femeie frământa aluat pentru pâine. Alta îndruma 
un copil. Trei adolescenţi vopsiți cu argilă şi cărbune acompaniau 


25 


cu nişte bețe şi cu un gidjeridu* un şlagăr al formaţiei AC/DC 
difuzat de un casetofon prăfuit. Hells bells. 

Trecuseră două zile de când vorbise cu Amy Djangkawul, 
singura persoană care ştia unde să-l găsească pe Nathan Love. 
Tânăra aborigenă plecase singură în căutarea lui „mi-yo/ngu, mi- 
balanda“, cum îi ziceau ei. Jumătate negru, jumătate alb. 

Sylvie se apropie de Marmar şi Old Bill, patriarhul satului, care 
şedeau la o gustare: crabi de mangrove şi nuci caju. Old Bill era 
marrkidibu, vraci-vindecător. Marmar se plângea de necazurile 
pe care i le făcea rabla lui, care nu mai avea mult până să-şi dea 
sufletul. 

— În zilele noastre, oamenii au prea multe griji din pricina 
maşinilor, a muncii, a banilor, a religiei, spuse Old Bill. 

— Trebuie să plecăm mai departe, zise Marmar. 

— In zilele noastre, vorba asta, „trebuie“, e pe toate buzele. 

— Cât timp va trebui să mai aşteptăm? întrebă Sylvie. 

— Numai Amy ştie. 

— Nathan Love e bine păzit, remarcă ea. 

— Noi nu păzim decât acest ţinut, zise Old Bill. 

— A trecut destulă vreme de când a plecat Amy. 

— Vreţi să-l întâlniți pe omul acela ca să-i faceţi necazuri? 

— Avem nevoie de el. 

— Voi? 

— Preşedintele Statelor Unite şi cel al Franţei. 

— Asta înseamnă necazuri mari. 

— Locuieşte pe aceeaşi planetă cu noi şi nu se poate detaşa cu 
totul de ea. 

— In orgoliul său neţărmurit, omul alb are tendinţa să creadă 
că el este pricina şi, în acelaşi timp, leacul tuturor relelor de pe 
pământ. Că el este stăpânul acestui loc, iar celelalte fiinţe nu 
sunt decât nişte simpli localnici. 

— E şi ceva adevăr în asta, nu? 

— Cu mult timp în urmă, Pământul ne-a arătat că a fost mai 
puternic decât dinozaurii. 

După ce înfulecă un pumn de nuci caju, Sylvie o zări pe Amy 
Djangkawul apropiindu-se. Era singură. 


* Instrument de suflat specific aborigenilor din Australia (n.tr.) 
26 


10 


Drumul cu barca dură toată ziua. Sylvie era cât pe ce să 
renunţe. Işi vomitase peste bord cina din ajun, dejunul şi bila. 
Strângea din dinţi ca să nu-şi dea afară şi maţele. La cârmă, 
George, un pescar neînfricat, aţintea cu privirea largul. Cel de-al 
treilea pasager era Amy, care părea dezolată la vederea 
suferințelor pe care le îndura străina. Asupra Mării Arufara 
începuse să se lase întunericul când barca se lovi de malul unei 
insulițe. Sylvie puse un picior pe nisip. Lumea se clătina încă în 
jurul ei. Amy intră în pădure, de unde se întoarse cu un braţ de 
vreascuri. Cei doi australieni aprinseră focul şi prăjiră un crab. 
Sylvie se întinse pe spate, privind cerul înstelat. Ore întregi îşi 
golise stomacul, dar n-avea niciun chef să-l umple la loc. Love se 
lăsa aşteptat. Ca şi când nici nu le-ar fi păsat, Amy şi George 
adormiră legănaţi de resac, de sunetele ciudate ale pădurii, de 
trosnetul jarului care strălucea în beznă ca o baliză. Sylvie se 
destinse, se deconectă, pătrunsă de preceptele zen şi budiste, pe 
care le studiase ca să-l înţeleagă mai bine pe Nathan Love. 
Sutemi era abandonarea trupului, a lucrurilor de care erai legat, 
a dorințelor, a temerilor, a neliniştii, ca să te contopeşti cu 
sistemul cosmic şi să te concentrezi pe „aici şi acum“. 

— Cum m-ai găsit? 

Sylvie deschise ochii şi ghici în penumbră o siluetă nemişcată. 
Sări în picioare şi-şi aranjă părul. 

Ţinuta vestimentară a lui Nathan Love se rezuma la o pereche 
de blugi zdrenţuiţi. Slăbise de când îl văzuse, cu un an în urmă, în 
timpul ultimei lui anchete. Trupul îi era uscăţiv şi musculos, iar 
barba şi pletele lungi, negre îi ascundeau obrazul. Frumuseţea lui 
de metis era intactă. O frumuseţe nepământeană, dincolo de 
care nu era niciun ego. Lucrul acesta o şocase atunci când îl 
cunoscuse. Love făcuse vid în sufletul lui. Purificarea internă îl 
transformase într-un profiler de neegalat, lipsit de orice 
condiţionare. Deşi era incredibil de seducător, nu lăsa în mintea 
celor pe care-i întâlnea decât o amintire vagă. Putea să 
împrumute orice personalitate, dat fiind că nu avea una proprie. 
Sylvie îşi dădu seama că el îi pusese o întrebare. 

— Prin Microsoft. 


27 


El se aşeză cu faţa spre mare. Sylvie îl imită. 

— Ce ai adus cu tine pe insulă? 

— Un craniu şi un laptop. 

— Un craniu? 

— Cel al soţiei mele. 

— Umbli cu craniul ei după tine? 

— Era indoneziană. 

— Ei şi? 

— Strămoşii ei aparţineau unei etnii din Noua Guinee care 
păstra craniile defuncţilor. Respect acest cult în semn de omagiu. 

— Nu prea e în spiritul zen. 

— Nici moartea lui Melany n-a fost. 

— Ştiu. A fost asasinată de Sly Berg, cel mai înfricoşător asasin 
în serie, pe care, în cele din urmă, l-ai eliminat. 

— Şi l-am uitat. 

— Regret că ţi-am amintit. 

— Şi ce spuneai despre Microsoft? 

— Cei de la FBI i-au pus în laptop un dispozitiv de urmărire. Un 
fel de baliză de localizare prin satelit. A fost plasată când ai 
trecut ultima dată prin Manilla şi emite chiar dacă laptopul este 
închis. Identificarea locației tale a durat mai puţin decât călătoria 
mea până aici. 

— O baliză? 

— Microsoft lucrează în strânsă colaborare cu Serviciile de 
Informaţii americane. 

— În ce scop? 

— Controlarea persoanelor. De ani de zile, aceasta e cea mai 
pronunţată tendinţă: manipulări genetice, implanturi, marcarea 
unor indivizi, plăţi electronice, radare şi multe altele. 

— Nu asta te-am întrebat. De ce au marcat laptopul meu? 

— Ca să te aibă la îndemână. Ştiind că nu obişnuieşti să-i 
anunţi când îţi schimbi adresa, au vrut să ia măsuri. 

— Şi ce cauţi aici? 

— Ştiu că n-ai niciun chef să te întorci la serviciu sau să salvezi 
lumea, şi că nimic nu te poate motiva - nici banii, nici puterea, 
nici morala. 

— Dar...? 

Ea îşi scoase maioul, blugii, chiloţii şi, goală, intră în mare. 
Sylvie avea un trup atrăgător. Nathan o privi făcând câteva 


28 


mişcări de bras într-o scânteiere lunară şi întorcându-se apoi să 
se lungească lângă el. Picături de apă se prelingeau pe pielea ei 
bronzată de soarele australian. Işi întoarse către el chipul brăzdat 
de şuviţe de păr ude. 

— Mai rămâne doar sexul, spuse ea. 


11 


Chimia îşi făcu efectul. Creierele lor produseră din belşug 
endorfine cu un puternic efect relaxant în timpul acestui prim act 
sexual pe insula pustie. Sylvie se spălă în valuri şi apoi se întinse 
lângă Nathan. 

— Nu mă întrebi nimic? 

— Oare lumea este un vis? 

— N-am niciun răspuns. 

— Răspunde-mi atunci la întrebările pe care ai vrea să ţi le 
pun. 

— Actul sexual satisface o nevoie vitală. La fel de importantă 
ca nevoia de apă potabilă, de hrană sănătoasă, de aer, de soare, 
de mişcare. Acesta era unicul lucru de care duceai lipsă. Riscul să 
mă respingi era foarte mic. 

— Soarele se culcă peste mare. 

— Ce trebuie să înţeleg? 

— Gândeşte-te, avem destul timp. 

— Totul este iluzie, nu-i aşa? 

— Eşti în misiune. 

— Am venit având în minte clipa magică a întâlnirii noastre. 

— Şi după aceea? 

— Nu există „după aceea“, ci doar clipa prezentă. 

La lumina lunii, o privi cercetător pe Sylvie, încercând să 
descopere vreo urmă de ipocrizie. 

— Nu-ţi ascund faptul că te-am studiat îndelung, Nathan. Eşti 
fascinant pentru un profiler pasionat de meserie, ca mine. Cum 
teoria şi cărţile nu erau suficiente, a trebuit să fac practică. Am 
urmat îndrumările unui maestru. Destul de mult timp ca să aflu 
că nu privim marea din faţa noastră, nisipul de sub picioare sau 
scoica pe care o ridicăm de jos, ci ne transformăm în ele. In ţara 

29 


mamei tale, călugărul zen e numit unsui. Nor şi apă curgătoare. 
Liber ca aerul şi ca apa. In perioadele de sesshin”, chipul mi s-a 
iluminat. Mi-am regăsit stăpânirea de sine şi am încetat să mai 
depind de o mulţime nesfârşită de oameni. Am uitat totul, am 
acţionat fără scop, m-am destins şi am stat liniştită, în tăcere, 
toate acestea m-au ajutat să te cunosc mai bine, Nathan! 

In timp ce-o asculta, Nathan desena pe pielea ei un colier de 
apă sărată. Sylvie îl înlănţui din nou cu braţele. Nathan nu reuşi 
să intre din nou în erecţie. Perioada îndelungată de abstinenţă îl 
făcuse să uite că erecţia era un reflex, nu un act de voinţă. Sylvie 
se strădui să-i abată gândurile de la organul sexual. Îi mângâie în 
joacă punctele sensibile, se lipi de el în poziţii provocatoare, 
pândind momentul în care gesturile ei lascive şi intimitatea 
oferită aveau să trezească o scânteie de excitare în mintea 
partenerului. 

Potrivit „piramidei nevoilor“ întocmite de Abraham Maslow, 
omul are nevoie să-şi îndeplinească trebuinţele. Motivația lui este 
subordonată dorinţei de a satisface nişte nevoi în ordinea 
priorităţilor, neputând trece la un nivel superior decât după ce a 
rezolvat problemele nivelului inferior precedent. Toate nevoile 
vitale ale lui Nathan, care atinsese stadiul superior relevant al 
securităţii, erau satisfăcute, cu excepţia contactului fizic şi a 
actului sexual. Stabilitatea modului său de viaţă, armonia cu 
mediul înconjurător, stăpânirea elementelor, eliminarea 
pericolelor, insula pustie care devenise a lui îi garantau acest 
sentiment de linişte la care aspiră majoritatea oamenilor 
ameninţaţi de război, de şomaj, de delincvenţă, de boli, de 
accidente, de sărăcie, de drame familiale... 

Cum nevoile sale legate de iubire nu erau satisfăcute, Nathan 
avea o carenţă la nivelul al treilea. Nu-l interesa să fie acceptat 
de ceilalţi, să aparţină unui grup sau să se integreze în societate, 
dar nu putea oculta legăturile afective. Nu-şi mai vedea familia, 
iar soţia sa avusese parte de o moarte violentă. Pe acest plan, 
era puternic frustrat, cu toate că practicile zen îl ajutaseră să se 
detaşeze şi de acest lucru. 

In ciuda faptului că piramida lui era instabilă în două locuri, 
Nathan atinsese cel de-al patrulea nivel, cel al nevoii de a se 
stima pe sine. Faptul că practica artele marţiale exprima o 


> Perioadă de antrenament intensiv pentru cei care practică zazen (n.a.) 
30 


dorinţă de putere, stăpânire, încredere în el. Dar, pentru ca acest 
nivel să fie pe deplin dobândit, îi lipsea sentimentul că este de 
folos. Stima lui se învârtea în gol. 

Din pricina acestor trei lacune, nu atinsese nivelul al cincilea, 
cel la care sunt rezolvate problemele altora şi la care se 
manifestă interesul pentru bunul mers al lumii. Cel al unor 
experienţe şi cunoştinţe. Cel la care voia Sylvie Bautch să-l 
aducă. 

încrezătoare în teoria ei, experta în profiluri avea să-i ofere 
prilejul de a-şi elimina cele trei puncte slabe şi să-i trezească 
nevoia de a îndeplini misiunea pe care spera să i-o încredinţeze. 

Dar, mai înainte de orice altceva, trebuia să-i aducă penisul în 
stare de erecţie. 


12 


Amy şi Marmar frigeau un crab pe post de mic dejun. Nu 
cutezaseră să-i trezească pe cei doi străini. Celulele olfactive ale 
lui Nathan dădură alarma, făcându-l să deschidă un ochi. Amy îi 
făcu semn cu degetul, avertizându-l că era gol-goluţ. Se spălă în 
mare şi-şi puse pantalonii rupţi. 

— Noaptea a fost plăcută? întrebă tânăra australiancă. 

— Noaptea nu face umbră. 

— Încă un răspuns ciudat. 

— Mi-ai pregătit o cafea? 

— Fireşte, cu pâine prăjită şi gem de portocale, îl luă ea peste 
picior. 

— Amy, tu eşti pietricica mea neagră. 

— O piatră neagră nu e o piatră prețioasă. 

— E mai mult decât atât: e o piatră sacră. 

Se trezi şi Sylvie. Se îmbrăcă. Părul ei blond strălucea în soare, 
iar ochii-i albaştri se străduiau din greu să înfrunte sclipirea 
fosforescentă a mării. George îşi frecă degetele cu nisip ca să le 
curețe şi plecă să pregătească barca. 

— Rămâi sau pleci împreună cu noi? îl întrebă Amy pe Nathan. 

Sylvie scuipă nuca pe care tocmai o mesteca. Intrebarea 
fusese pusă prea devreme. 

31 


— Mai ştii ceva despre familia ta? îl întrebă ea, nelăsându-i 
timp să-i răspundă lui Amy. 

— Trăiesc. 

— De unde ştii? 

— Facem parte dintr-un întreg. 

— Am luat legătura cu părinţii tăi şi cu sora ta, Shannen! 

— De ce? 

— Ştii la fel de bine ca mine că un bun profil psihologic 
porneşte de la studierea mediului familial. 

— Văd că nu faci lucrurile pe jumătate. 

— Te mai îndoiai de asta? 

— Faptul că eşti atât de hotărâtă te face mai vulnerabilă. 

— Le e dor de tine. 

— Sentimentul acesta este egoist. 

— Părinţii tăi sunt bine. Dar sora ta a pierdut tot când un 
tsunami a devastat Sri Lanka. Hotelul ei a fost distrus. 

— Copiii ce fac? 

— Nu ştiu. 

— De ce mi-ai vorbit despre Shannen? 

— Pentru că, dacă te hotărăşti să te întorci în lumea noastră, 
primul om la care te vei gândi va fi ea. Şi apoi... 

— Şi apoi? 

— Să zicem că este un argument ca să te conving să vii cu 
mine. În schimbul colaborării tale, ai putea obţine de la FBI o 
sumă importantă, care ar scoate-o pe Shannen din rahat. 

— Aşezi lângă numele surorii mele cuvinte care nu-mi plac. 

— Nu vreau să-ţi ascund nimic. Ei, ce zici? îl întrebă aşteptând 
un răspuns. 

Nathan cercetă cu privirea ochii ei mari, luminoşi, înconjurați 
de riduri de expresie, gura întredeschisă, părul în dezordine, 
umerii goi, sânii profilaţi prin tricoul umed, făgăduind plăceri. li 
veni în minte o maximă a strămoşilor lui navajo: 

— Dacă Marele Spirit ar fi vrut ca oamenii să rămână în acelaşi 
loc, ar fi creat o lume nemişcată. 

Sylvie se îmbujoră de bucurie şi de mândrie. Nu comentă 
hotărârea lui Nathan, se mulţumi să-i adreseze un surâs. George 
împinse barca în valuri, înălţă pânza şi se instală în faţa cârmei. 

— Nu iei nimic cu tine? îl întrebă Sylvie. 

— Nu am nimic în afară de cele două lucruri la care făceai 


32 


aluzie aseară. Acolo unde mergem nu voi avea nevoie de ele. 

— Nu ţi-am spus încă unde mergem. 

— Destinația nu prea are importanţă. 

De teamă ca el să nu se răzgândească, Sylvie îi puse 
întrebarea care-i ardea buzele abia când ajunseră în larg: 

— Ce anume te-a convins? 

— Îţi place să clarifici lucrurile, nu-i aşa? 

— Asta mi-e meseria. 

— Ţi-ai răspuns singură la întrebare. 

— Nu ţi-am vorbit despre cazul care m-a adus la tine. 

— Asta n-ar fi schimbat nimic. 

— Ştiu. 

— Lasă-mă să ghicesc. Este vorba despre nişte crime rituale pe 
cât de oribile, pe atât de inexplicabile, despre un psihopat 
misterios care tulbură ordinea publică, despre o anchetă care 
bate pasul pe loc. Nu este o ameninţare la adresa lumii întregi, 
însă mass-media are grijă să ne convingă de contrariu, căci 
pericolul trezeşte mai mult interes decât armonia. lar aici e 
rândul meu să intru în scenă. Îl arestez pe vinovat sau îl ucid - de 
preferinţă în legitimă apărare, pentru ca morala să iasă cu faţa 
curată. 

Sylvie rămase uimită de lungimea neobişnuită a tiradei lui. 

— Vorbeşti ca într-un roman sau într-un film. 

— Makumozo. 

— Ce? 

— Nu cădea pradă iluziei. N-ai învăţat asta? 

Lui Sylvie nu-i mai ardea de zen: 

— În cazul la care lucrez nu există crime sau psihopaţi. Cel 
puţin, până la proba contrară. Două femei au dispărut în mod 
misterios. Cea dintâi în Paris, în urmă cu douăzeci de zile, a doua 
la Washington, acum două săptămâni. 

— În ce constă misterul? 

— S-au evaporat în faţa unor martori care habar n-au ce s-a 
petrecut. Aici, chiar că e vorba despre makumozo. 

— Ce au în comun aceste două femei, în afară de felul în care 
s-au făcut nevăzute? 

— Sunt tinere, foarte frumoase, apropiate de preşedinţii ţărilor 
lor. 

Sylvie scoase din rucsac mapa din plastic în care se aflau 


33 


rapoartele poliţiei şi referatele diverşilor profi/eri. Nathan o luă şi 
se izolă la prova bărcii. Lui Sylvie încă nu-i venea să creadă că 
reuşise să-l înroleze. Uitase şi de răul de mare. 


13 


Nathan se concentra asupra rezumatului redactat de Sylvie: 

Profilul celor două victime: 

— Annabelle Domange, 24 de ani, brunetă, foarte inimoasă, 
necăsătorită, a absolvit E.N.A. şi Facultatea de Ştiinţe Politice, 
domiciliată în Paris. Părinții ei, hippioți, au fondat o comunitate în 
sudul Franţei. Lucrează de un an la Ministerul Mediului din cadrul 
guvernului francez. Presupusă relație cu preşedintele Republicii 
Franceze. 

— Galan  Ryler, 25 de ani, blondă, foarte frumoasă, 
necăsătorită, a absolvit la Harvard, domiciliată în Washington. 
Fiica lui Gordon Ryler, şeful Departamentului operațiunilor de 
menținere a păcii din cadrul ONU. Stagiară la Casa Albă de şase 
luni. Se află în relații privilegiate (nu există dovezi că ar avea o 
aventură) cu preşedintele Statelor Unite. 

— Annabelle şi Galan nu-şi frecventează decât colegii de 
serviciu. Nu au viaţă socială. Nu se afişează cu vreun prieten sau 
vreun iubit. 

Locul şi data disparițiilor: 

— Capitalele: Paris şi Washington. 

— Paris: dispariție subită a lui Annabelle Domange de la 
domiciliul său din strada Lamarck. La ora 21.45, trebuia să-şi 
scoată câinele la plimbare, cu toate că ploua. În seara aceea, 
avea şase musafiri: colegi de serviciu şi soțiile lor. Potrivit 
declarațiilor acestora, ca şi celor ale unui vecin din cartier care-şi 
plimba câinele, Annabelle nu a ieşit din clădire. 

— Washington: dispariție subită a lui Galan Ryler din fața 
National Gallery of Art, de pe Constitution Avenue. Era ora 13.15, 
ploua, iar Galan hotărăşte să ia un taxi ca să parcurgă cei 500 de 
metri care o despart de locul ei de muncă (Casa Albă), spre 


6€ Ecole Nationale d'Administration - Şcoala Naţională de Administraţie (n.tr.) 
34 


marea mirare a lui Sébastien Legrand, un student francez care 
încerca să o cucerească. Declară că ar fi văzut-o cu ochii lui 
urcându-se în taxi. l-a deschis chiar el portiera. Cum uitase să 
fixeze o nouă întâlnire, a fugit după taxi, pe care nu-l scăpase din 
ochi şi care rămăsese blocat în trafic. Ajungând în dreptul 
acestuia, a constatat că Galan Ryler nu se mai afla în vehicul. 
Şoferul l-a tratat ca pe un nebun, pretinzând că nici n-ar fi văzut- 
o pe femeia respectivă. N-am reuşit să-l găsim pe şoferul taxiului. 

Datele disparițiilor: 

— Annabelle Domange: 2 martie, ora 21.45. 

— Galan Ryler: 8 martie, ora 13.15. 

Șase zile şi 8 000 de kilometri despart cele două disparitii. 

Profilul răpitorilor, în ipoteza unei duble răpiri: 

— Există mai mulţi răpitori, rapizi, puternici, bine organizați. 
Sunt În măsură să răpească o persoană în câteva secunde, fără 
ca vreun martor să-i poată vedea acţionând. Ar putea folosi 
tehnici de iluzionism sau poate au complici printre martori. Este 
exclusă ipoteza că am avea de-a face cu un dezechilibrat izolat. 

— Işi cunosc țintele şi sunt la curent cu obiceiurile lor 
(plimbatul câinelui, vizitele la muzeu). 

— Au capacitatea de a dispărea în peisaj, devenina, practic, 
invizibili şi nelăsând nicio urmă. 

— Dispun de importante mijloace financiare. 

— Mobilul lor este încă necunoscut: nu s-a primit nicio 
revendicare, n-au stabilit niciun contact. 

— Un bărbat a fost surprins în apartamentul lui Annabelle 
Domange la zece zile după răpire. N-a putut fi reținut. Ofițerul de 
poliție care l-a urmărit declară că suspectul era un bărbat alb, 
care purta un hanorac gri cu glugă, blugi și bascheţi Nike, model 
Shox. Inălțime - aproximativ 1,75 m. Suplu, rapid, atletic. 
Conform spuselor portăresei, ar fi rămas în apartament cel puțin 
trei sferturi de oră. Ar putea fi unul dintre răpitori. 


Nathan îşi ridică privirea spre Sylvie. 

— Ai fotografii ale locurilor? 

— Nu. 

— Poate că fetele astea au hotărât să se retragă din societate. 
Nathan privi spre orizont. Insula lui nu mai era acolo. 

— N-am profilul tău psihologic, spuse Sylvie. 


35 


— Eu n-am niciun profil. 

— După mine, ele erau un fel de eminenţe cenușii. Bâjbâim, 
neavând martori, nici revendicări. De asta am apelat la tine. 

— Cine anume a apelat? 

— Casa Albă, palatul Elysee, FBI, DGPN, eu. 

— Tu personal ce interes ai în acest caz? 

— Să rămân cât mai mult posibil alături de tine şi să învăţ. 

— Accept să intervin, însă cu câteva condiţii. 

— Adică? 

— Fără contract. Fără publicitate sau constrângeri materiale. 

— Cât vrei? 

— Dacă s-a implicat şi preşedintele Statelor Unite, înseamnă 
că există o recompensă pentru cel care o va găsi pe Galan Ryler. 

— Un milion de dolari. 

— Am nevoie de douăzeci de mii ca să-mi acopăr cheltuielile. 
Şi cincizeci de mii să fie viraţi în contul surorii mele. Restul, dacă 
o găsesc pe miss Ryler. 

— Şaptezeci de mii de dolari acont? 

— Nu trebuie ceruţi celor de la FBI, ci preşedintelui. 

— Alte pretenţii? 

— Să fac din nou dragoste cu tine şi să includem în călătorie o 
escală în Sri Lanka. 


14 


La mii de kilometri distanţă, dincolo de un ocean şi două mări, 
Carla plonjă, într-o jerbă însorită de stropi. Înotă multă vreme, 
rămânând uneori nemişcată, cu braţele desfăcute, cu privirea 
către azurul pe care abia dacă se vedeau câteva pete de vată. 
Pletele-i lungi, negre, pluteau urmând legănarea valurilor, în 
timpul acesta, Carla se gândea că-i era bine acolo, dar se simţea 
singură, în ciuda prezenţei fiicei ei. Ca să nu se îndepărteze prea 
mult de Lea, înotă un pic spre țărm, priveliştea idilică jucându-i în 
faţa ochilor. Idilică, pentru că era pustie; dar şi infernală, din 
acelaşi motiv. Viaţa de pustnic nu se potrivea cu firea ei latină, 
volubilă, extravertită, mai ales la cei 31 de ani ai ei. Carla încerca 
să umple acest gol printr-o relaţie foarte apropiată cu fiica ei de 

36 


14 ani, condamnată şi ea la izolare, şi prin scris, unica posibilitate 
de a-şi uşura sufletul pe care o avea la dispoziţie. Pe vremuri, 
colaborase la două lucrări dedicate expedițiilor ştiinţifice ale 
defunctului ei soţ. Scrisul era mai pretenţios, mai puţin spontan 
decât vorbirea; era mai puţin autentic, dar mai adevărat. 

Carla se întoarse în micul golf mărginit de reflexe aurii, regăsi 
miresmele pământului. Îşi stoarse părul, apa şiroindu-i pe pielea 
bronzată, şi porni printre tuberoze spre casa din lemn în jurul 
căreia creşteau lămâi. Peisajul se îmbogăţi deodată cu o brunetă 
cu un trup perfect, care ieşise din valuri goală ca Eva. Străbătu 
acest tablou naturalist şi se apucă să corecteze temele Leei şi să 
mai înnegrească o filă albă din carnetul ei, gândindu-se că 
existau vieţi mult mai nefericite decât a ei. 


15 


Buldozerele srilankeze răseseră tot ce mai amintea de 
tsunami. Din taxiul care-i ducea la Aluthgarna, Sylvie şi Nathan 
asistau la operaţiunile de reconstrucţie. FBl-ul refuzase să dea 
avansul, aşa că Sylvie luase legătura cu Taillandier, rugându-l să- 
| contacteze pe preşedintele republicii, care avea o linie directă 
cu omologul său american. Cei doi şefi de state implicaţi în caz 
trebuiau să pună mână de la mână. Sylvie aştepta acum 
răspunsul. 

La Bentota, taxiul coti pe o alee denivelată, printre macarale şi 
palmieri rupţi, oprindu-se în faţa oficiului de turism transformat în 
centru de coordonare a ajutoarelor umanitare. Mulțimea celor 
aşezaţi la coadă invadase localul, înghesuindu-se, într-un vacarm 
infernal, în faţa ghişeului. O metisă de o frumuseţe supranaturală 
împărțea alimente şi răspundea, în acelaşi timp, la întrebări. 
Văzându-l pe Nathan, lăsă să-i scape din mână un pachet cu orez 
şi i se aruncă în braţe. 

— Ce faci aici? îl întrebă. 

Nathan i-o prezentă pe Sylvie şi-i spuse că lucra la un nou caz. 

— Aici, lucrurile s-au schimbat, zise ea pe un ton fatalist. 

Hotelul ei fusese distrus în întregime. Shannen se pusese la 
dispoziţia unor asociaţii umanitare, iar Shivaji, soţul ei, se 

37 


angajase ca muncitor pe un şantier. 

— Dar copii ce fac? 

— Sunt bine. Vrei să-i vezi? 

— Nu astăzi. 

— Tata şi mama au fost pe aici, să ne ajute. Cu sprijinul lor, ne- 
am făcut rost de un adăpost. Au plecat cu puţin înainte să vii tu. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu. 

— Eu sunt de vină că ai rămas blocată aici. 

— Taci! Nu-mi doresc să plec. Eram fericiţi înainte. Când vom 
aduna destui bani şi apoi o să putem face un împrumut, o s-o 
luăm de la început. 

— Ai să primeşti fonduri. Asta voiam să-ţi spun. 

— Ce fel de fonduri? 

— Onorariile mele. 

Ea se apropie şi-i şopti la ureche: 

— Eşti sigur că nu vrei să-i vezi pe copii? 

— Scurta mea vizită i-ar tulbura mai mult ca orice. 

— Îţi accept darul cu condiţia să te întorci să ne vezi. 

— Promit. 

Shannen nu se putea dezlipi de el, de parcă l-ar fi văzut pentru 
ultima dată. Nathan sărută lacrima care i se prelingea pe obraz. 
Ea îşi puse buzele pe ale lui. 

— Ce noroc are, murmură Shannen, arătând spre Sylvie. 

— Shivaji e cel mai norocos. Şi Jessy, şi Tommy. 

El se întoarse la taxi. Porniră spre aeroport. Nu scoase nicio 
vorbă tot drumul. Când ajunseră aproape de Colombo, Sylvie nu 
se putu stăpâni să nu întrebe: 

— Ce însemna „Eu sunt de vină că ai rămas blocată aici“? 

— Mă refeream la un pact secret. 

— Ce pact? 

— Unul secret. 

— Sora ta are copii? 

— Da. 

— Trebuie să fie superbi, cu o mamă ca ea. 

— Da. 

— Soţul ei este indian, nu-i aşa? 

— Da. 

— Indian din India? 


38 


— Da. 

„Da“-urile lui Nathan stinseră conversaţia. Sylvie se simţea 
frustrată de faptul că el o ţinea în afara vieţii sale personale. 

— Mulţumesc, spuse Nathan. 

— Pentru ce? 

— Datorită ţie, am scos-o din necaz pe sora mea. 

— Încă n-am primit banii. 

— O să-i primim. 


16 


Nori ameninţători şi turişti invadaseră cartierul Sacre-Coeur. 
Sylvie şi Nathan urcară la apartamentul lui Annabelle. În hol, 
lângă perete, era rezemată o bicicletă. In cuier atârna un 
impermeabil alb. 

— Annabelle ieşise fără impermeabil? 

— Martorii spun că-şi pusese un impermeabil. 

— Înseamnă că avea două. 

Nathan intră în apartamentul elegant de trei camere, cu 
mobilă puţină. Pretutindeni era ordine. In salon nu se aflau decât 
o masă joasă şi două taburete. Radiatoarele erau închise. Se 
apropie de singurul obiect decorativ din încăpere: o litografie. 
Culori vii, atmosferă veselă şi animată, factură caligrafică. 

— Digul şi promenada din Nisa, de Raoul Dufy, aprecie Sylvie. 
Are valoare, chiar şi sub formă de litografie. 

Nicio fotografie. Câteva lucrări de geopolitică; volume ale 
clasicilor literaturii franceze şi a celei anglo-saxone. Intr-un 
suport pentru reviste, un număr al Cuvrierului internațional 
pronostica un război cu lranul, iar Charlie Hebdo titra mare că 
preşedintele Republicii Franceze conducea fără minte. Nicio 
revistă de femei. Garderoba era mult mai bogată decât 
biblioteca. Taioare, rochii cu volane, tricouri decoltate, fuste cu 
franjuri, muselină de mătase, piele neagră, paiete, dantele de 
Calais... Sertarele erau pline cu obiecte de lenjerie care păreau 
potrivite mai degrabă pentru o damă de companie. 

— Se îmbracă sexy, comentă Sylvie. 

— Ducea o viaţă dublă. 

39 


— În ministere nu lucrează numai cotoroanţe înţepate. 

— Am nevoie şi de alte date. 

— Totul a fost cercetat amănunţit. Calculatorul ei, carneţelul 
cu adrese, agenda, facturile, hârtia igienică... 

— Trebuie să rămân singur câteva clipe, zise Nathan. 

— Te aştept jos. 

Nathan îşi scoase impermeabilul şi pantofii. Puse stăpânire pe 
apartament. Începu cu baia, locul cel mai intim. În coşul de gunoi 
erau beţişoare pentru urechi, dischete demachiante, fire de păr, 
tampoane intime. În seara dispariţiei, era la ciclu. Îşi trecu 
degetul pe fundul căzii. Era prăfuit. Annabelle nu făcea baie în 
cadă. Nathan se dezbrăcă şi intră în cabina de duş. Folosi 
săpunul ei: era natural, cu narcise. Se şterse, adulmecând 
prosopul ca un câine care memorează mirosul prăzii. Se opri în 
faţa oglinzii, îşi închise ochii, încercă să evoce engrame legate de 
victimă. Zări o întindere de apă cât vezi cu ochii, readus 
sistematic la insula lui australiană. Etajerele erau încărcate cu 
cosmetice - produse pentru machiaj şi parfumuri. Se dădu cu 
parfumul din flaconul care nu era aliniat în rând cu celelalte, 
ultimul folosit de Annabelle. Mirosul era îmbătător - iasomie, 
narcise, ylang-ylang. Cu prosopul înfăşurat în jurul şoldurilor, se 
întoarse în salon ca să aleagă un CD. Scotoci să găsească un Nat 
King Cole. 

Se lungi pe pat, lăsându-se învăluit de aromele şi undele lăsate 
de Annabelle. Efluvii florale, amestecate cu adrenalină. Tânăra 
era stresată, preocupată, după spusele martorilor. Oare avea de 
gând să-şi ia lumea în cap? Presimţea o dramă? 

Nathan se pregăti să mănânce. Pubelele nu fuseseră golite. 
Erau trei: pentru ambalaje, pentru sticlă şi pentru resturile 
menajere. 

După ce se îndestulă, inspectă biroul, descoperind o factură 
pentru telefonul fix şi o rezervare la trenul cu destinaţia Cagnes- 
sur-Mer pentru luna următoare. 

— Ne-au dat paralele! 

Sylvie intră, întrerupându-i exerciţiul de empatie. 

— Am vorbit cu cei de la FBI. Preşedinţii şi-au golit puşculiţele. 
Pretind, în schimb, rezultate rapide. 

— O veste bună pentru Shannen. 

— De ce eşti despuiat? 


40 


— M-am apropiat de Annabelle. 

— În ţinuta asta? 

Sylvie ridicase tonul. Dezaproba oare metoda aceasta? Nathan 
se îmbrăcă. 

— Spre deosebire de ceea ce am citit în dosar, cred că 
Annabelle era o fată de viaţă, se simţea bine în societate, nu 
prea stătea pe acasă, era rafinată şi îşi cultiva puterea de 
seducţie. Era interesată de protejarea mediului, prefera să facă 
duş în loc de baie, nu avea nici telefon mobil, nici maşină, îşi tria 
gunoiul, prefera să meargă cu trenul, nu cu avionul. Ducea o 
viaţă paralelă bazată pe sex-appeal-ul ei, ceea ce o obliga să-şi 
cumpere tot felul de cosmetice şi să-şi încalce convingerile 
ecologice. Colegii ei spun că avea o legătură cu un bărbat 
căsătorit. Pentru el îşi etalează farmecul. 

— Preşedintele. 

— În orice caz, cineva important. 

— De ce? 

— Annabelle nu este o persoană obişnuită. 

— Nu te ambala! Ştii ce părere am eu despre cetăţeanul model 
care îşi selectează gunoiul, consumă alimente naturiste, votează 
cu ecologiştii şi critică efectul de seră? 

— la spune. 

— Că e un cretin. 

Sylvie se enerva pe fondul blues-ului: 

— În timp ce adevărații poluatori distrug planeta, cetăţeanul 
model se aşază pe WC cu conştiinţa împăcată. 

— Asta depinde de gradul de condiţionare. 

— Deocamdată, niciunul dintre ei n-a ieşit să defileze împotriva 
uzinelor. Din contră, protestează pentru ca ele să nu fie închise. 

— Annabelle nu defilează, dar acţionează în interiorul 
guvernului. 

— Putem spune, în cazul acesta, că ea e cea care ÎI 
condiţionează pe cetăţean. Mofturile ei de ecologistă nu 
dovedesc nimic. 

— Nu convingerile ei ecologiste mă fac s-o consider deosebită, 
ci garderoba ei. 

leşiră din apartament şi luară liftul. 

— Tu miroşi aşa? Parc-ai fi o cocotă. 

— M-am dat cu parfumul lui Annabelle. 


41 


— Vrei să te duci să vorbeşti cu părinţii ei? Îşi rezervase un 
bilet... 

— Vreau mai întâi să aflu ce s-a petrecut aici în seara de 2 
martie. 

— Ai de gând să mai discuţi cu martorii? 

— Cu câinele. 

— Poftim? 

— El este singurul care a văzut ceva. 


17 


— Ştii bancul cu tipa care i se adresează bărbatului de alături, 
într-un autobuz aglomerat din Bruxelles? îl întrebă Sylvie, lipită 
de Nathan, în înghesuiala din autobuzul 85 în care călătoreau. 

— Nu. 

— l-a zis: „N-ai putea să-ţi pui mâna în altă parte?“ lar ela 
răspuns: „Aş vrea, dar nu îndrăznesc“. 

Expresia de candoare îmbinată cu gravitate de pe chipul ei îl 
făcu pe Nathan să zâmbească. 

— Belgienii îi fac pe francezi să râdă, spuse Sylvie. Belgienii şi 
blondele. După cum vezi, cumulez ambele tare. 

Coborâră din autobuz în ploaie şi străbătură o alee plină de 
noroi până la curtea năpădită de buruieni a adăpostului de la 
Saint-Ouen. Sylvie împinse o poartă care ar fi avut mare nevoie 
să fie rindeluită. O prăjină cu coc cărunt şi cu degete subţiri 
aranja nişte fişe, în spatele unui perete din sticlă. Sylvie îşi vâri 
capul prin deschizătura ghişeului şi ceru să vadă câinele lui 
Annabelle. Irène Laroche îşi luă inelul cu chei şi-i conduse la un 
fel de şopron împărţit prin grilaje într-o mulţime de boxe. Se aflau 
acolo, în aşteptarea unor stăpâni, cam o sută de animale. 

— Nu e un palat, dar măcar sunt la adăpost. 

— Aproape, zise Sylvie şi făcu un pas, ca să se ferească de 
stropii care curgeau printr-o gaură din acoperiş. 

Sosirea lor fu salutată de un concert de lătrături şi schelălăieli. 
Toţi câinii se apropiaseră de gratii şi se ridicau în două labe, 
încercând să iasă în evidenţă. Toţi, în afară de unul care 
rămăsese ghemuit în fundul cuştii. 

42 


— Acesta este faimosul căţel, zise Irène. 

Ochii câinelui erau ascunşi în blana lungă şi aspră, de sub care 
nu se vedea decât vârful negru al nasului. 

— Ce-i cu el? întrebă Nathan. 

— Acest animal a intrat într-un soi de cataplexie”, răspunse 
Irène într-o engleză impecabilă. Îşi revine periodic, ca să se 
hrănească. În restul timpului, nu se mişcă deloc. Veterinarul 
spune că e îngrozitor de speriat. N-am mai văzut aşa ceva. Când 
intră cineva să-i curețe cuşca, devine foarte agresiv. 

Diagnosticul era superficial. Nimeni nu se interesase de 
principalul martor al dispariţiei lui Annabelle Domange. 

— Mai vorbiţi-mi despre el. 

— Ce anume aţi vrea să vă spun? 

— Ceva despre rasa, caracterul, aptitudinile lui. Nu mă pricep 
deloc la câini. i 

— Este un basset grifon de Vendeea. li place să vâneze, e 
puternic, rezistent, nervos, plin de curaj şi de tenacitate. 

— Se pare că şi-a pierdut toate aceste calităţi. 

— Când a ajuns aici, era traumatizat. În mod normal, e un 
câine de vânătoare excelent, care nu ştie ce-i frica. Dacă e dus 
într-o pădure, ia din instinct urma vânatului, îl găseşte şi-l atacă. 
Nu înţeleg ce anume a putut să-l sperie în halul ăsta. 

— Trăia într-un apartament de bloc. A devenit fricos. 

— Aveţi dreptate. 

— Când mănâncă? 

— La intervale neregulate. Când iese din cataplexie. 

— Stă în aceeaşi cuşcă de când a venit? 

— Da. 

— Cine-l hrăneşte? 

— Eu. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. 

Nathan se întoarse spre Sylvie, care-i dădu a înţelege, printr- 
un gest, că nici ea nu ştia. 

— Trebuie să-i aflu numele. 

Sylvie deschise dosarul şi-şi scoase telefonul mobil. 

— Am să-mi petrec noaptea cu el, în cuşcă, zise Nathan. 


7 Pierdere bruscă, de scurtă durată, a tonusului muscular, însă fără pierderea 
cunoştinţei, pricinuită de o emoție puternică (n.tr.) 
43 


— Cum?! exclamară în cor cele două femei. 

— Câinele acesta deţine o informaţie capitală. N-o pot obţine 
decât rămânând lângă el. 

— Dar regulamentul nu permite, spuse Irène. 

— Sunt sigur că nu există nicio prevedere în privinţa asta, 
pentru că nu aţi mai avut asemenea cazuri. 

— Dar nu... 

— Poţi rezolva tu? o întrebă Nathan pe Sylvie. 

— Ce să rezolv? făcu belgianca, ocupată să-şi manevreze 
dosarul, ochelarii şi telefonul, ferindu-se în acelaşi timp de apa 
care curgea prin acoperiş. 

— Află numele câinelui şi fă ce trebuie ca să pot rămâne aici. 

Sylvie ieşi, luând-o cu ea pe Irène, iar Nathan intră în cuşcă. 
Bassetul grifon de Vendeea se retrase, strângându-se ca un 
acordeon. Nathan se aşeză pe talaşul murdar şi umed, făcându- 
se cât mai mic posibil. In colţul lui, culcat în propria urină, câinele 
suferea. Frica lui avea legătură cu dispariţia brutală a stăpânei 
sale. Această supraîncărcare emoţională se manifestase prin 
fugă, apoi prin nemişcare. Şi prin agresivitate, când cineva se 
apropia de el. lar uneori, dispărea. Din moment ce era 
înspăimântat, însemna că stimulul încă nu dispăruse: bassetul 
mai vedea, adulmeca sau auzea şi acum acel lucru legat de 
dispariţia stăpânei lui. Oare despre ce era vorba? 

Privirea animalului era aţintită asupra lui. Urechile lungi îi 
atârnau până la podea. Trecură câteva ore fără ca vreunul dintre 
ei să se clintească. Stăteau faţă în faţă ca doi câini de faianţă. 
Nathan adoptase această postură lipsită de ferocitate, ca să-l 
obişnuiască pe animalul captiv cu prezenţa lui. Câinii din celelalte 
boxe adormiseră. Tăcerea era întreruptă de răpăitul ploii pe tabla 
acoperişului,  plescăitul stropilor care picurau pe podea, 
trosnetele contorului electric şi pârâitul unui neon obosit. Nathan 
aţipi. 

Când se trezi, ploaia încetase. Colegul lui de celulă mânca, 
proptit solid pe labe. Avea pieptul larg, profilul drept şi craniul 
bombat. Stimulul fricii dispăruse pentru moment. Nathan îl 
mângâie şi-l scoase din cuşcă, fără ca animalul să opună 
rezistenţă. Irène era deja la postul ei, având în mână o ceaşcă. 

— Cum a fost vremea în ultimele trei săptămâni? 

Femeia tresări, iar cafeaua din ceaşcă se vărsă. 


44 


— Doamne, ce m-ai speriat! 

— Îmi pare rău. 

— Ei, cum a fost noaptea? 

— Depinde de răspunsul tău. 

— La ce întrebare? 

— Cea despre starea vremii. 

— Dar de unde ai aterizat? 

— Din Australia. 

— Aha, înţeleg. A plouat fără întrerupere câteva săptămâni în 
şir, aşa ceva nu s-a mai întâmplat în Franţa. E din cauza încălzirii 
globale. Jumătatea de nord a ţării va fi inundată de ploi, în timp 
ce în sud va fi secetă. 

— Unul dintre tuburile de neon e stricat. 

— Dacă n-ar fi vorba decât despre neon, ar fi perfect. Apa s-a 
infiltrat în instalaţia electrică, iar curentul se întrerupe mereu. 
Apa a pătruns la izolaţia firelor. Şi nici contorul nu funcţionează 
cum trebuie. Adăposturile pentru animale nu reprezintă o 
prioritate, fireşte. Ce faci cu câinele? De ce l-ai scos? 

— Îl duc înapoi acasă. 

— Nu e legal. Am nevoie de autorizarea... 

— Pot folosi telefonul tău? 

— Vrei să suni la Paris? 

— Da. 

Formă numărul de mobil al lui Sylvie. 

— Vii să mă iei? 

— Chiar acum? 

— Aş vrea să duc cățelul în strada Lamarck. 

— Îl sun pe Taillandier. Mergem cu toţii. Am o veste de ultimă 
oră, Nathan. 

— Care anume? 

— A dispărut încă o femeie. 


18 


— Se numeşte Barish, îi zise Sylvie lui Nathan, intrând în 
adăpostul pentru animale. 
— Femeia dispărută? 
45 


— Nu, câinele. Numele dispărutei este Nicole Balland. 

— Ce înseamnă „Barish“? 

— Nu ştiu. E un nume, şi atât. 

— Să mergem. Îţi mulţumesc, Irène, pentru găzduire şi pentru 
cafea. 

— Dacă o să mai treci prin Paris, Nathan, sper să avem prilejul 
să împărţim ceva mai mult decât o cafea, spuse directoarea 
adăpostului. 

Comisarul îi aştepta în maşina parcată în dreptul grilajului. 

— „Dacă mai treci prin Paris, Nathan, sper să avem prilejul să 
împărţim mai mult decât o cafea“, repetă Sylvie pe un ton 
mieros. 

— Ce te-a apucat? 

— Dacă mai întârziam o oră, te găseam în patul ei. Taillandier 
porni motorul, preocupat. Soţia unui membru al DGSE? făcea 
jogging în pădurea de la Fontainebleau şi nu se mai întorsese. 
Preşedinţia şi Ministerul de Interne îşi dublaseră presiunile asupra 
comisarului, care-şi reproşa că-l lăsase pe răpitor să-i scape. 

— Ai idee de ce intrase individul acela în casa lui Annabelle? îl 
întrebă Nathan. 

— N-a furat nimic. Şi n-avea nimic în mâini pe când îl 
urmăream. Ori n-a avut timp să ia lucrui după care venise, ori e 
vorba despre un obiect destul de mic ca să încapă în buzunarul 
blugilor. 

— Sau în memoria lui. 

— Cum adică? 

— Poate că era o informaţie, o cifră, un nume, o adresă... 

— Sau un telefon mobil? sugeră Sylvie. 

— Annabelle n-avea mobil. Milita împotriva instalării antenelor 
telefonice, care sunt nocive. 

— Ai remarcat vreun amănunt deosebit la tipul acela? 

— A coborât şi a urcat opt etaje, fără să pară obosit. 

După ce scăpă din aglomeraţia obişnuită a capitalei, Taillandier 
opri pe strada Lamarck. 

— Răpitorii au luat-o pe Annabelle ca s-o facă să vorbească. A 
vorbit şi le-a dat cheile. E clar că lucrul pe care-l caută e greu de 
găsit. Individul se afla în apartament de peste trei sferturi de 
ceas când am sosit eu. 


8 Direcţia Generală a Securităţii Externe (n.tr.) 
46 


Văzându-se din nou acasă, Barish începu să dea din coadă. 

— Ce vrei să faci cu javra? 

— O reconstituire. 

— Cu un câine? 

— A fost îngrozit. În loc să-şi apere stăpâna, a luat-o la fugă. 

— Ce putea să-l înspăimânte în halul ăsta? 

— Apa şi focul. 

— Poftim? 

— La adăpost, Barish era speriat de ploaia care cădea 
deasupra lui, de un neon care clipea şi de un contor electric 
suprasolicitat aflat în faţa cuştii lui. Pe 2 martie, la ora 21.45, 
câinele ăsta a văzut ceva de care îi aminteau elementele 
respective. 

— Cum zici tu, tăcu Taillandier, care nu mai ştia ce să spună. 

— Unde era musafirul când l-ai surprins? 

— În cameră. 

Nathan verifică fiecare cotlon, deşi le mai cercetase o dată. 
Nimic nu fusese furat. Nu se vedea nicio urmă nouă, niciun semn 
că cineva scotocise pe acolo. 

— Ai putea să-mi faci rost de un baston electric? întrebă 
Nathan. 

— Am să obţin unul, spuse Sylvie. 

— Voi rămâne toată ziua aici, iar la ora 21.45 am să scot 
câinele. 

— N-ai prefera să facem o plimbare prin pădure? sugeră 
Taillandier. 


19 


Din cerul negru începeau să curgă din nou stropi de ploaie 
când ajunseră la marginea pădurii de la Fontainebleau, în 
parcarea unde Nicole Balland îşi parcase maşina înainte de a-şi 
începe joggingul zilnic. Toată poliţia, jandarmeria, DST-ul?* şi 
DSGE-ul erau acolo. 

— Fir-ar să fie! îi scăpă lui Sylvie. 


? Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (n.tr.) 
47 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Nathan. 

— Locotenent-colonelul Morin. 

l-I prezentă pe bărbatul cu chipiu înalt care se apropia de ei. 

— Dumneata mai lipseai! exclamă gradatul, adresându-i-se lui 
Sylvie. 

— Cum staţi cu cercetările? întrebă Taillandier. 

— Ploaia a şters urmele. 

— Ce distanţă are traseul? 

— E o buclă de cinci kilometri. 

— Putem arunca o privire? 

— Veniţi cu mine, însă nu e nimic de văzut. 

Porniră pe o cărare printre copaci până la o bifurcaţie care 
forma un nod pe traseu. 

— Această parte a pădurii este puţin frecventată, mai ales pe o 
asemenea vreme, spuse ofiţerul. Agresorii au putut acţiona 
nestingheriţi. 

— Victima făcea jogging deşi ploua? se miră Sylvie, care-i 
traducea răspunsurile lui Nathan. 

— După spusele soţului ei, alerga în fiecare zi, fie că ploua, fie 
că ningea sau viscolea. 

— A fost văzută de vreun martor? 

— De unde martor? Nu era nici măcar o pisică pe aici. 

— În ce direcţie alerga? 

Morin arătă cu chipiul poteca din dreapta. Nathan o trimise pe 
Sylvie să afle greutatea victimei de la soţ, un bărbat slab şi cu 
chip sever. 

— Cincizeci şi două de kilograme, zise ea când se întoarse. 

Apoi îl întrebă pe Morin dacă putea să cerceteze şi ea locul. 

— lar începi cu tâmpeniile acelea de profiluri? 

— În lipsă de altceva mai bun... 

— Aici nu eşti în America. 

— Informaţie cât se poate de folositoare. 

— Îţi dai seama cu cine vorbeşti? 

— Asta mi-e meseria. 

— Care? 

— Să discut cu oameni arţăgoşi. 

Pentru prima dată, Sylvie ieşise din limitele ierarhice în care 
trebuia să se încadreze, dar realiză prea târziu acest lucru. 
Taillandier îi veni în ajutor, în timp ce Nathan urma deja traseul 


48 


lui Nicole Balland. 

— Hei! Tu de-acolo, unde te duci? mugi Morin. 

Nathan ignoră interpelarea formulată într-o limbă pe care n-o 
înţelegea şi porni pe cărarea din dreapta, cu simţurile la pândă. 

Am lăsat maşina la liziera pădurii. Plouă. Ploaia şterge urmele 
şi-i îndepărtează pe martori. Nu e nimeni în afară de ea şi de 
mine. Fuge. Mă voi intersecta cu ea. Voi aştepta să treacă de 
cinci borne. O să fie obosită, udă, mai puțin sprintenă. Nu va 
trebui decât s-o iau şi să o duc până la maşină. Se apropie. Mă 
prefac că alerg. Ajunge în dreptul meu. Am s-o lovesc în cap. O 
voi prinde în brațe. Nu va rămâne nicio urmă de căzătură. 
Cincizeci şi două de kilograme de cărat vreo două sute de metri, 
nu-i mare lucru pentru mine. 

Nathan examină solul. Nu găsi amprente sau crengi rupte. 

— Ei? îl întrebă Sylvie, ajungându-l din urmă. 

— Ploaia şi-a jucat perfect rolul. 

— Precis că răpitorii cunoşteau obiceiurile victimei. 

— Niciun indiciu nu ne permite să afirmăm cu certitudine că a 
fost o răpire. 

— Care este punctul tău de vedere? 

— Trebuie ca acest loc să fie cercetat de experţii din poliţie. 

— Locul ăsta are ceva deosebit? 

— Care e profilul lui Nicole Galland? 

— Patruzeci şi unu de ani, fizic obişnuit, diplomă în turism, 
căsătorită. 

Evidenţiind punctele în care Nicole se deosebea de Annabelle 
şi de Galan, Sylvie îi răspunsese exact ce voia să ştie. 

— Stilul de viaţă? 

— Lipsit de griji materiale. Viaţă socială încărcată. Era membră 
a unui club de tenis, făcea sport, nu avea serviciu. 

— Factori personali? 

— Adică, dacă era o victimă de mare risc? 

— Era introvertită, pasivă, impulsivă, anxioasă? 

— O să verific. 

— Dispariţia asta nu seamănă cu celelalte două. 

— Totuşi, Nicole are o legătură cu un înalt funcţionar de la 
DGSE. 

— Un spion nu înseamnă acelaşi lucru cu un şef de stat. 

— Ploaia este un alt punct comun. 


49 


— Plouă necontenit de câteva săptămâni. 

— Mai pot cita şi alte puncte comune: modul subit al 
dispariţiei, faptul că nimeni nu i-a văzut pe răpitori, lipsa oricăror 
dovezi. 

— Aseară a fost şi furtună? 

— Cauţi focul? 

— Apa o avem deja. 

Sylvie obţinu informaţiile necesare de la anchetatori, evitându- 
| pe Morin, şi-i sugeră lui Taillandier să examineze acea parte a 
traseului care-i reţinuse atenţia lui Nathan. 

— După cum spun ei, n-a fost furtună, zise ea. 

— Adevăratul punct comun al celor trei dispariţii este acela că 
nu se ştie dacă au fost voluntare sau nu. 

— Nathan. 

— Ce este? 

— Nu progresăm deloc. 


20 


Strada Lamarck, ora 22.30. Aşteptaseră începerea ploii, ca să 
reconstituie condiţiile din noaptea de 2 martie. Sub masa joasă 
din salon, Barish aştepta să fie scos ca să se poată uşura. Când 
primele picături de ploaie începură să bată în geam, Nathan ieşi 
cu câinele pe palier, îl legă în holul de la intrare, urcă la etajul opt 
cu liftul, apoi cobori din nou pe scări. 

Sylvie o chemă prin interfon pe Annabelle. Barish lătră. Nathan 
îndreptă un baston electric spre animal, care începu să 
zgreapţăne uşa de parcă ar fi vrut să treacă prin ea. Nathan 
chemă liftul. Începând din clipa aceea, trebuia să gândească 
repede. Atâta cât dura până ca liftul să coboare cele opt etaje. 

Pe 2 mai, la ora 21.45, Annabelle se afla în acest loc. 

Mă strigă prin interfon şi nu răspund. Câinele meu latră şi nu-l 
fac să tacă. Sunt reţinută împotriva voinţei mele. Bertrand iese 
din lift cu lesa în mână. Nu mă vede. Unde mă aflu? În ghena cu 
pubele. Bertrand iese din clădire. Barish fuge. Au trecut zece 
minute. 

Bertrand se întoarce, o cheamă pe portăreasă, se uită în 

50 


ghenă. Nu mă găseşte pentru că am fost mutată de acolo... în 
lift. Urcă pe scări până la opt, se întâlneşte cu un vecin care n-a 
văzut nimic. Afară, un complice semnalează că nu mai e nimeni 
nici la ferestre, nici pe stradă. Drumul e liber. 

— Ce-i cu gălăgia asta? întrebă portăreasa, ieşind în pragul lojii 
ei. 

— Annabelle!... Annabelle!... strigă Sylvie în interfon. 

— V-a trezit zgomotul? o întrebă Nathan în spaniolă, după ce 
încercase, fără succes, să-i vorbească în engleză. 

Femeia stăpânea limba lui Cervantes. 

— Ar fi trebuit să fiu surdă ca să nu-l aud! 

— Şi totuşi în seara când a dispărut Annabelle nu l-aţi auzit. 

— Era altă zi a săptămânii şi altă oră. Mă uitam la televizor, era 
serialul Poliţia judiciară. 

— Annabelle!... Annabelle!... 

Nathan îi spuse lui Sylvie că putea înceta. Reconstituirea se 
terminase. 

— Bertrand Gaudrand a aruncat vreo privire în cabina 
ascensorului înainte de a urca pe scări? o întrebă pe portăreasă. 

— Nu, dar m-am uitat eu. 

— De ce? 

— Era singurul loc unde nu verificase. Cabina era goală. 

Vorbele portăresei îi făcuseră praf teoria. Nathan ieşi. Sylvie îl 
ajunse din urmă prin ploaie. 

— Annabelle a fost răpită, spuse el. 

— Cum se explică faptul că nimeni n-a văzut nimic? 

— Am reuşit să-mi explic tot ce s-a petrecut până la 
întoarcerea lui Bertrand în clădire. Din acel moment, nu înţeleg 
cum a fost posibil ca Annabelle şi răpitorii ei să devină invizibili. 

— Ca şi cum Annabelle nici n-ar fi existat vreodată. 


21 


Opelul închiriat rula pe drumul național 202, de-a lungul 
malului Varului. Sylvie traversă fluviul pe podul Charles-Albert, o 
luă spre Gilette şi Roquestéron, apoi pe şoseaua 10, care şerpuia 
până la Aiglun. Lângă ea, Nathan se bucura de peisajul sălbatic. 

51 


Masivele prealpine spărgeau, pe alocuri, cu crestele lor de calcar 
blana verde a pădurilor. Civilizaţia încă nu pătrunsese în acest 
loc, situat la doar 70 de kilometri de Nisa şi de litoralul ei atât de 
vestit. Loturi de pământ cultivate arătau prezenţa discretă a 
omului. Un banal vehicul de poliţie parcat la umbra unui stejar, 
care sărea în ochi de parcă era un incendiu de pădure, le dovedi 
că ajunseseră la destinaţie. 

— Vă observă de la distanţă oricine, spuse Sylvie. 

— Şi noi v-am văzut încă de acum zece minute, replică unul 
dintre poliţişti. 

— Sunteţi primii oameni pe care i-am întâlnit astăzi, adăugă 
colegul lui. 

Sylvie porni pe o cărare unde nu se putea intra cu maşina, 
care ducea spre o culme unde se afla o fermă mare, alcătuită din 
mai multe clădiri înălțate în jurul unei curţi interioare. Aici locuiau 
părinţii lui Annabelle Domange şi comunitatea lor. Un individ slab 
ca un manechin de-al lui Calvin Klein şi sumar îmbrăcat de parcă 
era Jim Morrison la finalul unui concert le deschise poarta. 

— Pace şi iubire, prieteni! 

— Am dori să vorbim cu Clea şi Martin Domange, zise Sylvie. 

— Cine sunteţi? 

— Nişte prieteni. 

— Nişte prieteni? 

— Întocmai. 

— Ce fel de prieteni? 

— Din aceia care sunt îngrijoraţi de dispariţia fiicei lor. Individul 
cu înfăţişare de baba cool’, pe nume Kurt, se înclină. In curte, 
câţiva instrumentişti cântau California Dreaming în faţa câtorva 
ascultători care fumau canabis. Trecură de acest mini-Woodstock 
şi ajunseră într-un hol elegant, unde Kurt îi rugă să aştepte. 
Podeaua acoperită cu plăci din teracotă, mobilier stil, grinzi 
aparente, pereţi din piatră, împodobiţi cu fotografii ale celor care 
obţinuseră Premiul Nobel pentru Pace şi ale laureaţilor trofeului 
Hot d'Ori!. Ciudată combinaţie! Dalai-Lama era încadrat de Dolly 
Golden şi Clara Morgane. 

— Hot d'Or? se miră Nathan, citind inscripţiile. 


10 Poreclă atribuită celor care, în anii '70, adoptau modul de viaţă şi ideologia 
pacifistă şi ecologistă a mişcării hippie. (n.tr.) 
11 Trofeu acordat filmelor de categorie X (n.tr.) 

52 


— Oscarul filmelor pornografice. 

— Puteţi veni. 

Kurt apăruse în deschizătura unei uşi uriaşe, prin care ar fi 
putut trece şi un elefant. Sylvie şi Nathan pătrunseră într-un 
salon în care pluteau arome de tămâie, cireşe şi marijuana. 
Martin Domange îşi dezlipi buzele de pe muştiucul narghilelei din 
care trăgea şi-i pofti să se aşeze pe nişte taburete din scai. Purta 
o djellaba!? şi espadrile. Decorul din încăpere era un omagiu adus 
sincretismului: avea ambianța asiatică a unui local pentru 
fumătorii de opiu, seninătatea unui templu hindus, luxul unui 
palat arab, tehnologia de ultimă oră a unei firme din Silicon 
Valley. Sylvie se scuză că aducea veşti proaste şi expuse ipoteza 
probabilă a unei răpiri. Îl puse în valoare pe Nathan, spunând că 
fusese căutat până la celălalt capăt al lumii ca să urnească din 
loc ancheta aceasta dificilă. După această introducere, îl rugă pe 
Domange să discute cu ei în engleză. 

— Nu prea ţin legătura cu fiica mea; cu toate acestea, ea este 
cea mai importantă din viaţa mea, preciză el din capul locului. 

— Spuneţi asta din cauza legăturii de sânge? întrebă Nathan. 

— Ce insinuezi? 

— O iubiţi pe Annabelle pentru că vă e fiică sau e fiica 
dumneavoastră pentru că o iubiţi? 

— Domnule Love, nu căuta nod în papură! Dumneata, care 
porţi cel mai frumos nume din lume, află că iubirea se află în 
fiecare dintre noi. 

— Sunteţi credincios? 

— Cred în dragoste. Aceasta este credinţa în jurul căreia ne-am 
creat comunitatea. Pare ceva simplu şi naiv, însă iubirea are la 
fel de multe fațete ca un diamant. De exemplu, ceea ce 
dumneata numeşti legătură de sânge se datorează unui hormon 
numit ocitocină, care acţionează asupra acelei părţi din creier ce 
ne face să recunoaştem chipurile. Are un rol esenţial în relaţiile 
de familie. 

— Şi incită la infidelitate. 

— Relaţiile dintre mine şi soţia mea sunt caracterizate printr-o 
complicitate care durează de 25 de ani, o neştirbită tandreţe 
fizică, un confort emoţional şi o prezenţă permanentă a unuia 
alături de celălalt. Ocitocină este un antistres puternic, cu efect 


12 Veşmânt lung, cu glugă, purtat în Africa de Nord (n.tr.) 
53 


stimulator asupra sistemului imunitar. Soţia şi fiica mea sunt cele 
care-mi asigură confortul psihic. 

— Nu păreţi afectat de dispariţia lui Annabelle. 

— Mă aflu sub efectul unei substanţe euforizante care-mi 
activează aceiaşi neurotransmiţători. 

— De cât timp nu v-aţi mai văzut fiica? 

— De câţiva ani. 

— Ce v-a împiedicat să o vedeţi? 

— Annabelle nu vrea să-i pătăm CV-ul imaculat. Statul francez 
a manifestat întotdeauna o intoleranţă profundă faţă de 
comunităţi ca a noastră. Suntem incompatibili cu ambițiile ei. 

— Urma să plece în Sud luna viitoare. 

— Nu ca să ne vadă pe noi. 

— Răpitorii încă n-au încercat să vă contacteze? întrebă Sylvie. 

— Avem telefon, cutie de scrisori, un site pe internet şi doi 
poliţai la intrarea pe proprietate. Cred că, dacă oamenii aceia ar 
fi vrut să ia legătura cu noi, le-ar fi fost foarte uşor s-o facă. 

— Şi care sunt celelalte fațete ale iubirii? întrebă Nathan. 

— Noi practicăm iubirea în cele trei forme principale ale ei: 
sexuală, sentimentală şi familială, care se datorează unor factori 
neurobiologici specifici, moşteniţi în urma evoluţiei. Dorinţa 
sexuală e acționată de producerea testosteronului, pasiunea 
amoroasă - de dopamină, iar ataşamentul - de ocitocină. Natura 
a elaborat aceste reacţii chimice ca să asigure reproducerea 
speciei, să producă plăcere şi să permită traiul armonios al 
partenerilor. Societatea noastră dominată de religie ne-a învăţat 
că aceste trei exprimări ale dragostei trebuie considerate nişte 
faze cronologice: întâi te îndrăgosteşti, apoi procreezi, după care 
îţi creşti copiii. Noi am suprimat aceste îngrădiri şi practicăm 
iubirea în mod liber. 

— lubirea îl face pe om dependent, vulnerabil, orb, gelos, 
instabil. Duce la suferinţă. 

— Această concepție budistă a  suprimării durerii prin 
suprimarea plăcerii este la fel cu cea care constă în refuzul de a 
asimila cunoştinţe pentru a rămâne un cretin fericit. Dragostea 
fără interdicții ne răsplăteşte, ne face să devenim creativi, 
generoşi, tandri, curioşi, plini de viaţă. Aici, aproape că atingem 
divinul, domnule Love! Fericirea supremă. lţi imaginezi cum ar 
arăta lumea dacă întreaga omenire ar gândi ca noi? 


54 


— Vă credeţi un lisus libertin? 

— Nu te mai referi la religii, care nu reflectă decât imagini 
deformate ale realităţii. lisus n-a procedat bine, nu poţi 
îmbunătăţi lumea recurgând la masochism şi misticism. 

— Ce trebuie să facă cineva ca să devină un adept? 

— Pentru a intra în comunitatea noastră, care nu a stabilit nicio 
regulă, e necesar să nu-ți impui nici ţie însuţi vreuna. Să ai voinţa 
de a-ţi suprima egoul, să-ţi înlături certitudinile, să repui în 
discuţie tot ceea ce ţi s-a vârât în cap încă din copilărie. Trebuie 
să zdrobeşti piedicile care stau în calea liberului-arbitru şi să 
deschizi ochii asupra adevăratei noastre naturi. 

Discursul era impecabil, fără niciun cusur. 

— Aduce cu doctrina zen, spuse Nathan, care căuta o fisură. 

— Zenul nu crede în nimic. Noi credem în iubire. Dacă n-aţi fi 
ocupați cu anchetarea dispariţiei lui Annabelle, v-aş invita să 
rămâneţi cu noi câteva zile, ca să puteţi constata personal cum 
stau lucrurile. 

— Reţin invitaţia. Putem să ne uităm puţin pe aici? 

— Asta n-o va aduce înapoi pe fiica mea, dar, dacă ţi se pare 
că o percheziţie ar folosi la ceva, n-am nimic de ascuns. Soţia 
mea vă va conduce. O s-o găsiţi în camera de alături. 

In încăperea respectivă, tapisată cu catifele roşii, luminată de 
oglinzi şi cu mochetă de un purpuriu bătând în violet, se practica 
amorul pe bază de plăcere pe pernele aruncate direct pe podea. 
Un Apollo îi invită să li se alăture. Sylvie îi spuse că o căutau pe 
Clea Domange. Efebul arătă spre o femeie care în momentul 
acela avea anumite orificii ocupate. 

— O s-o aşteptăm în curte, spuse Sylvie. 

— Văd că nu prea eşti în largul tău, observă Nathan, după ce 
ieşiră. 

— lar tu pari să găseşti normal ceea ce se întâmplă aici. 

— Normalitatea nu e incitantă. 

Sylvie se întrebă ce gândea el. Un om fără ego era greu de 
încolţit. In apropiere, un chitarist zdrăngănea o melodie de-a lui 
Ario Guthrie, mormăind /'// be gone five hundred miles when the 
day is done. Ceva mai încolo, un bătrân executa, în toate 
sensurile cuvântului, figuri de ta; chi chuan. Alţii citeau, fumau, 
pictau, aduceau zarzavaturi din grădina de legume... 

— Aţi aflat ceva în legătură cu fiica mea? 


55 


Clea Domange se apropiase de ei, îmbrăcată într-un veşmânt 
lung, alb. 

— Am discutat cu soţul dumitale, spuse Sylvie. 

— Ştiu, mi-a spus deja. Ce înseamnă povestea cu percheziţia? 

— Am putea vorbi în engleză, doamnă? Colegul meu nu 
cunoaşte limba franceză. 

Sylvie prefera să-l lase pe Nathan să răspundă. 

— Încerc să întocmesc profilul lui Annabelle, zise Love. Cu cât 
va fi mai precis, cu atât cresc şansele să aflăm unde e. 

— Annabelle nu vine niciodată pe aici. Nu veţi afla nimic 
despre ea cercetând locul acesta. 

— Avea de gând să vă facă o vizită luna viitoare. 

— M-ar mira. 

— Îşi rezervase un bilet de tren pentru Cagnes-sur-Mer. 

— Cagnes e departe de Aiglun. 

— Deci n-aveaţi intenţia să vă vedeţi cu ea? 

— Annabelle are darul de-a deveni invizibilă. 

— Într-adevăr. 

— Vreţi să vă conduc? 

— Colega mea s-a cam blocat. Mă va aştepta în maşină... 

Sylvie îi aruncă o privire crâncenă şi se întoarse fără să 
comenteze la Opel. Fu cât pe-aci să demareze şi să-l lase pe 
Nathan acolo. Se răzgândi însă repede, spunându-şi că, după ce 
se dusese să-l aducă de la antipozi, nu era să-l lase baltă în 
împrejurimile Nisei. Îl sună pe Taillandier. În cazul dispariţiei lui 
Nicole Balland apăruseră date noi. Experții poliţiei găsiseră la 
locul indicat de Love fire de păr şi fibre. Laboratorul analiza 
aceste dovezi, cu atât mai preţioase cu cât era pentru prima dată 
când aveau ceva ce putea fi studiat. Şi nu numai atât. Fuseseră 
descoperite, tot acolo, urme proaspete de paşi. 

— Şi ştii ceva? făcu Taillandier la celălalt capăt al firului. 

— Lasă ghicitorile! 

— Urmele sunt lăsate de nişte adidaşi Nike. Mai precis, Shox. 

— Aşa ceva purta şi individul pe care l-ai urmărit, nu? 

— Exact. Şi s-a întors la locul faptei, aşa cum a făcut la Paris. 
judecând după numărul urmelor, probabil că a străbătut zona în 
toate direcţiile. 

— Răpitorii smulg victimelor mărturisiri care-i obligă să se 
întoarcă la locul respectiv, gândi cu glas tare Sylvie. 


56 


— În orice caz, între dispariţia din Montmartre şi cea de la 
Fontainebleau există o legătură. Specialistul tău a dat-o în bară. 

— În sfârşit, începem să facem progrese, spuse Sylvie. 

— Unde eşti acum? 

— În plin revival peace and love. Mai mult /ove decât peace, de 
altfel. 

— Sper că nu te-ai încurcat cu el! 

— Eşti gelos? 

— Doarun pic. 

— Nu amesteca lucrurile, Christian! 

— Crezi că băiatul ăsta e chiar aşa de grozav? 

— Viitorul ne-o va arăta. 

— Nu pari prea convinsă. 

— Cred că ne pierdem vremea aici. 

— Când pleci la Washington? 

— Mâine. 

Deschise radioul la ştiri. Europa se fisura, Commonwealth-ul 
constituit ca să păstreze pacea, trezea neîncrederea popoarelor 
şi devenea motiv de ceartă. Sylvie căută muzică, dădu peste 
American Idiot, al lui Greenday, şi găsi că nu e rău deloc. După o 
oră, se înfiinţă senin şi Nathan. 

— Îmi poţi dezvălui şi mie concluziile la care ai ajuns? îl 
întrebă, pe un ton rece. 

— Annabelle nu este fiica soţilor Domange. 


22 


Vasul Carla II se îndrepta către Sardinia. Avea la bord bancheri, 
politicieni, oameni de afaceri. Vladimir invitase toată crema 
societății. Printre ei se afla un omuleţ care părea un robot, în 
privirea lui nu exista compasiune. Era însotit de o femeie tânără, 
frumoasă, sclipitoare, pe nume Ivana. Influența pe care o avea 
asupra omuleţului m-a făcut să-mi dau seama de cea pe care o 
aveam eu asupra lui Vladimir. De când începusem să mă văd cu 
el, Vlad devenise mai bun. 

Abia cu un an şi jumătate mai târziu, la proces, am realizat 
cine erau de fapt cei aflați la bord... 

57 


— Mamă, cine e Pitagora? 

Smulsă din povestirea ei de Lea, Carla se opri din scris. 
Conform regulii impuse de mama ei, fata i se adresase în 
franceză. Lunea şi martea foloseau limba lui Moliere. Miercurea şi 
joia, pe cea a lui Shakespeare. Vinerea, sâmbăta şi duminica era 
la ordinea zilei limba lui Dante. Lea avea să devină trilingvă, ca şi 
maică-sa. 

— Pitagora era un filosof şi un matematician grec care a trăit în 
secolul al VI-lea î.Hr. 

Pe vremuri, Carla nu i-ar fi putut răspunde la această 
întrebare. Dar de când nu mai avea alte ocupaţii se cultiva, se 
informa în toate domeniile, cu ajutorul unei enciclopedii pe care o 
luase cu ea. 

— Înveţi teorema lui? 

— a2+b?=c2, răspunse cu mândrie Léa. 

— Pitagora credea în puterea numărului care conduce 
universul. 

O rază de soare îi poleia fetei părul şi făcea să sclipească 
pistruii din jurul ochilor ei mari. La cei 14 ani ai ei, dădea semne 
că va fi la fel de frumoasă cum fusese mama ei cu şaptesprezece 
ani în urmă. Carla se întreba ce numere contribuiseră la o 
asemenea perfecţiune. Căută un răspuns dincolo de fereastra 
care dădea spre plajă, spre mare, spre orizont. Descoperi infinitul 
şi începu din nou să scrie: 

„Am aflat că bancherii veneau din Monaco, Luxemburg şi 
Elveţia. Oamenii de afaceri erau «naşi» din Rusia, care încercau 
să-şi transfere banii în bănci europene. Ceilalţi erau politicieni 
francezi în căutare de fonduri pentru campaniile lor electorale şi 
agenți FSB}, spioni infiltraţi în mafie şi în serviciile secrete. Cât 
despre  roboțel, era preşedintele Rusiei. Scopul croazierei 
organizate de Vladimir era să-i pună în legătură pe toți aceşti 
oameni. Aşa se face că mafia rusă a dobândit tehnologia FSB, a 
ajuns să controleze 60% din economia, resursele naturale şi cele 
3 000 de bănci din Rusia. Şi s-a infiltrat în lumea politică şi 
economică a Europei... 

Carla nu aflase aceste informaţii din vreo enciclopedie, ci din 
documentele sustrase de la Vladimir Kotchenk. 


13 Serviciul Federal de Securitate din Rusia (n.tr.) 
58 


23 


În Boeingul 737 al companiei Delta Airlines care-i ducea spre 
Washington, Nathan îi vorbi lui Sylvie despre Annabelle: se 
comporta mai mult ca o discipolă decât ca o fiică rebelă, 
împărtăşea concepţia panteistă a cuplului Domange, practica 
amorul fără nicio reţinere. Era un produs al comunităţii în care se 
întorcea adesea în mod clandestin. Nathan îi mărturisi lui Sylvie 
că, în timp ce ea îl aştepta în maşină, se zbenguise împreună cu 
nişte adepţi care exersau o kama-sutra rafinată. Unul dintre ei se 
lăudase că o iniţiase pe o tânără „de o frumuseţe care-ţi tăia 
respiraţia“; nu rămăsese cu ei decât pentru scurt timp, dar îi 
vizita de două ori pe an ca să se perfecţioneze. Se numea 
Antana. Mai fuseseră iniţiate şi alte femei. 

— Te-ai „zbenguit“ cu ei, zici? 

— Dăruindu-te, afli mai multe lucruri. 

— Aşadar, pe când eu stăteam ca proasta în maşină, tu luai 
parte la o orgie? 

— Orice bărbat e foarte dispus să coopereze când e în pielea 
goală şi dă din fund. 

— Nu cred. 

— Comunitatea creată de cei doi Domange este un centru de 
formare. 

— Ce formează, cururi? 

— Într-un fel, da. 

Sylvie se ferecă într-o muţenie care-i permise lui Nathan să se 
adâncească în citirea revistelor pe care le cumpărase din 
aeroport. Acestea evaluau situaţia pe plan mondial. In ultimul an 
fuseseră realizate nişte progrese. Preşedintele SUA înaintase 
Congresului spre ratificare Protocolul de la Kyoto şi îngheţase 
bugetul Apărării: suplimentarea prevăzută iniţial, de 40 de 
milioane de dolari, era folosită pentru a lupta contra foametei din 
lume; 250 dintre cei mai bogaţi oameni de pe glob se adunaseră, 
pentru prima dată, la Khartoum şi puseseră pe masă o mie de 
miliarde de dolari pentru eradicarea sărăciei. Israelul căzuse la 
înţelegere cu statul palestinian, iar India - cu Pakistanul. Până şi 
Coreea de Nord se arăta mai deschisă cu vecina din Sud. Dar 
aceste elanuri de generozitate şi toleranţă păreau să fi ajuns la 


59 


limită. Bunele intenţii aveau tendinţa de a rămâne la stadiul de 
promisiuni. Europa se diviza, fiindcă nu avea o constituţie, 
Statele Unite amenințau cu o intervenţie militară în Iran, iar 
Gabriel Still, cel mai bogat om de pe planetă, punea condiţii 
pentru generozitatea lui subită. Din partea Bisericii, cardinalul 
Dragotti, care fusese ales papă, declara: „Ne aflăm într-un 
moment foarte grav al istoriei; secularizarea radicală riscă să 
distrugă umanismul“. 

— Afli lucruri noi? întrebă Sylvie. 

— Semnificaţia profundă a lucrurilor nu apare niciodată 
imediat. Asta e problema presei. Trebuie să te distanţezi puţin. 

— Trebuie să te distanţezi ca să pricepi că lumea se duce 
naibii? 

— Lumea evoluează. 

— Bombele nucleare, viruşii, încălzirea globală, poluarea, toate 
astea aduc mai degrabă a distrugere decât a evoluţie. 

— Totuşi, chinezi vor mai rămâne. 

— Ce-ai zis? 

— Aşa spunea Mao când i se vorbea despre riscurile unei 
apocalipse nucleare. 

— Îţi admir optimismul. 

— Nu e vorba despre optimism. 

— Dar despre ce? 

— Despre cosmos. Omul nu este altceva decât un ansamblu de 
particule legate de un mare întreg. 

— N-o să ajungi prea departe cu un astfel de program. 

— Aborigenii cred că Pământul trebuie stăpânit de mulţime, nu 
de un singur om. Astăzi, visul lor e sfărâmat. Dar sunt posibile 
alte visuri. Potrivit presei, în cursul anului trecut au avut loc nişte 
tentative demne de laudă. 

— Dar asta n-a durat prea mult. 

— Există unele lucruri care nu pot fi interzise: alcoolul, 
drogurile, prostituţia. lar sărăcia, violenţa şi teroarea, cu atât mai 
puţin. 

— Şi cum poţi trăi cu toate acestea? 

— Aşa cum ai spus acum. Trăieşti cu ele. Te descurci. Le 
domesticeşti. 

— Dacă lumea asta nu te înspăimântă, pentru ce fugi de ea? 

— Nu fug decât de oameni. 


60 


— Dar nu-ţi lipsesc Socrate, Leonardo da Vinci, Shakespeare, 
Baudelaire, Wells? 

— Cine, personajele acestea cu un ego exagerat? Omul este o 
gânganie care se crede mai importantă decât este de fapt. 

— Deci lupta altermondializării este zadarnică? 

— Există două tipuri de revoluţie care pot fi luate în 
considerare. Primul, cel al măsurilor extreme, urmăreşte să ne 
întoarcă din drum. Al doilea, cel al speranţei, vrea să transforme 
lumea într-un sat. Altermondialiştii tăi reprezintă prima tendinţă. 

— Nu prea contribui la gândirea comună. 

— Lumea e plină de adormiţi care ne învaţă cum să ne trezim. 

— Cred că mă voi număra în curând şi eu printre ei. Legănată 
de vuietul surd al avionului, adormi imediat. Când se trezi, 
semnalele luminoase clipeau, invitându-i pe pasageri să-şi pună 
centurile de siguranţă. Boeingul ajunse pe pista Naţional Airport 
la ora prevăzută. 


24 


Ora 13.30. Constitution Avenue. În faţa National Gallery of Art, 
Sylvie discuta cu agentul federal James Mooses, cel care ancheta 
dispariţia lui Galan Ryler. Ceva mai departe, Sébastien Legrand 
aştepta să fie chemat pentru reconstituire. Nathan cercetă locul, 
apoi se apropie de Mooses. 

— De ce a luat Galan un taxi? 

— Fiindcă ploua. 

— Cum ploua? 

Agentul luă un aer nedumerit. Sylvie îl chemă pe Sebastien. 
Nathan preciză: 

— Nu s-a întrebat nimeni de ce s-a urcat fata într-un taxi ca să 
străbată 500 de metri? 

— Era furtună, răspunse Sebastien. Pe Galan o înspăimânta 
gândul de a ieşi pe vremea aceea. 

— Ca şi pe Annabelle, zise Nathan. 

— Pe Nicole însă, nu, adăugă Sylvie. 

— Două dintre victime se temeau de ploaie. 

— Poate că e o coincidenţă, interveni Mooses. În anotimpul 

61 


acesta, aversele nu lipsesc. 

— Totul se leagă. 

— Ce vrei să spui? 

— Cei care pregătesc atât de minuţios o răpire nu scapă nimic 
din vedere, în special starea vremii. 

— Oare Galan chiar a intrat în taxiul acela? întrebă Mooses. 

— Oare martorul e demn de încredere? întrebă Nathan. 

Privirile amândurora se aţintiră asupra francezului. 

— În viaţa mea n-am vorbit mai serios, afirmă el. 

Mooses îl luă de-o parte pe Nathan: 

— N-a mai plecat din ţară după întâmplarea aceasta şi ne 
sâcâie în fiecare zi ca să fie la curent cu mersul anchetei. Cred că 
s-a îndrăgostit de Galan chiar înainte s-o cunoască. 

— Norocul nostru. 

Nathan îl întrebă pe Sebastien dacă-şi amintea de parfumul 
fetei. 

— Se simţea în el o esenţă de iasomie. 

— Să nu uiţi mirosul acesta. 

Opri un taxi, şi Sylvie se urcă în el. Reconstituirea începuse. 

— La Casa Albă, îi spuse Nathan şoferului. 

— E chiar la capătul aleii. 

— Ştim. 

Nathan închise portiera în urma lui Sylvie, privi maşina 
angajându-se în trafic, apoi o luă la fugă după ea, însoţit de 
Sebastien. Ajunseră în dreptul taxiului. Sebastien deschise 
portiera. Sylvie cobori. 

— Ce dracu’ faceţi? urlă şoferul. 

— Nu mergem mai departe, zise Nathan. 

— Vă bateţi joc de mine? 

— O sută de dolari e bine? 

Mooses se apropie de ei ca să-l plătească pe şofer şi să dirijeze 
traficul. Sebastien îşi sprijini mâinile de banchetă. 

— Şi acum ce trebuie să mai fac? 

— Ai simţit în clipa aceea parfumul lui Galan? 

Mirosul este amănuntul care se fixează cel mai bine în 
memorie. 

— Mirosea a iasomie. 

— Ai mai simţit şi altceva? 

Tânărul se concentră, sub privirile şoferului care nu înţelegea 


62 


nimic, dar considera că suma primită merita deranjul. 

— Mai era un miros de chimicale... de clor, parcă. 

— Mulţumesc, spuse Nathan. 

— Haide, Love, spune odată! îşi pierdu Mooses răbdarea. 

— Sebastien n-a greşit taxiul. 

— Cum poţi fi sigur de asta? 

— Numai proştii au certitudini. 

Agentul federal îşi reformulă întrebarea: 

— Atunci, unde a dispărut miss Ryler? 

— Sebastien ne-a spus ce a văzut, nu ce n-a văzut. 

— Şi ce anume n-a văzut? 

— Galan era încă în taxi. 

— Unde? 

— În faţa lui. 

Aşteptară toţi, în mijlocul claxoanelor, să continue. 

— Bancheta din spate a taxiului era rabatabilă şi se putea 
împărţi în două secţiuni - 1/3 - 2/3 -, ca şi la maşina asta. In felul 
acesta, pot fi transportate bagaje lungi şi incomode, fără să le pui 
pe maşină. În portbagaj, şoferul avea un complice care a înclinat 
partea de 2/3 ca să o poată da cu cloroform şi a tras-o lângă el. 
Cu ceva brutalitate şi antrenament, nu durează nici 10 secunde. 

— De ce atâtea complicaţii? 

— Nu-i nimic complicat. E nevoie doar de o maşină, de o 
victimă nu prea corpolentă şi de care nu-ţi pasă, aşa că o poţi 
lovi, şi de patru oameni. Un şofer, un agresor, un fals client, ca să 
justifici oprirea taxiului, şi un fals vizitator în muzeu, care 
semnalează ieşirea iminentă a victimei. Asta presupune o 
coordonare perfectă a mişcărilor. O femeie dispare de parcă nici 
n-ar fi fost, chiar sub privirile unui martor neprevăzut. 

— Dacă aceasta e versiunea corectă, înseamnă că nu vom găsi 
taxiul respectiv. Mai ales că domnul Legrand nu ne poate da 
semnalmentele exacte ale şoferului. 

— Bineînţeles. El se uita la bancheta goală. 

— Nu-mi amintesc decât că avea un aer de sud-american, 
mustață şi păr negru. 

— Ceea ce înseamnă că putea să fie la fel de bine, chel, spân 
sau pakistanez. 

— Şi ce accent avea? 

— Greu de spus, mărturisi Sebastien. Nici al meu nu e prea 


63 


grozav şi mi-ar fi greu să afirm dacă individul avea sau nu vreun 
accent. 

Eliberară taxiul şi evacuară carosabilul. 

— Răpitorii au pus la bătaie toate mijloacele de care 
dispuneau, fiindcă aveau un obiectiv precis, spuse Nathan. 
Tehnica lor este atât de bine pusă la punct încât martorii nu văd 
nimic, iar poliţia este dezorientată. 

— Şi care ar fi acest obiectiv precis? întrebă Mooses. 

— Să deruteze. 


25 


Trei elicoptere survolară iahtul de 120 de metri care staţiona 
între Sicilia şi Sardinia. Moujik I se balansă uşor când aparatele 
aterizară pe rând, apoi plecară, după ce lăsară la bord câte un 
oaspete şi bodyguarzii acestuia. Primul era chinez, cel de-al 
doilea, japonez, ultimul, columbian. Pătrunseră unul câte unul 
într-o sală vastă de şedinţe, poleită şi cu lemn preţios. La capătul 
mesei trona un bărbat de o frumuseţe slavă, sălbatică şi blondă, 
țintuit într-un fotoliu cu rotile şi fumând trabuc. Se numea 
Vladimir Kotchenk şi era proprietarul luxosului iaht echipat cu un 
submarin în fundul calei. La dreapta lui şedea Vincezo Barrano - 
păr vopsit negru, ochelari de soare, faţă pătrată, costum Armani, 
pantofi Berluti. Spre deosebire de ceilalţi musafiri, Barrano încă 
era căutat de poliţie. Aşa că prefera să fie discret, adică să 
circule sub un nume fals, să sosească şi să plece înaintea tuturor 
celorlalţi. Profitase de faptul că venise primul ca să-şi pună la 
punct afacerile cu Kotchenk. Mafia rusă şi cea italiană trebuia să 
se înţeleagă să-şi împartă în mod inteligent piaţa europeană. 
Ultimele probleme cu justiţia pe care le avusese Kotchenk, legate 
de un şir de crime din Alaska, întârziaseră aceste negocieri, fără 
a-i pune însă în pericol ascensiunea spre postul de lider suprem 
al mafiei ruse. La Moscova, conducătorul de la Kremlin urma să 
fie obligat, în scurt timp, să predea puterea politică. Prin urmare, 
drumul era liber, iar alianţa cu Cosa Nostra urma să consolideze 
puterea lui Kotchenk. În afară de asta, rusul îi ceruse lui Barrano 
o favoare personală: s-o găsească pe fosta lui iubită, Carla 

64 


Braschi, care se ascundea în Sicilia. Era de ajuns să-i rostească 
numele ca să-l treacă toate sudorile. 

— Dar ce are puicuţa asta de te aduce în asemenea hal? îl 
întrebă Barrano. 

— In asemenea hal? Mi-a tras două gloanţe în genunchi şi m-a 
țintuit în afurisita asta de maşinărie. 

— Şi ea încă mai circulă? 

— Un poliţist i-a făcut capul mare şi a convins-o să depună 
mărturie împotriva mea în ancheta unei crime. A trebuit să 
depun eforturi să mă apăr, fără să renunţ la afacerile mele. Am 
fost scos de sub acuzare, şi acum, când am preluat din nou 
frâiele, vreau să pun mâna pe ticăloasa asta. Am trimis nişte 
oameni pe insula ta, dar n-au găsit-o. 

— Ce te face să crezi că femeia asta e în Sicilia? 

— Blestemata ei de familie este siciliană. Are şi o fată. Adu-mi- 
le pe amândouă. După aceea, îmi poţi cere orice. 

Fiecare loc din jurul mesei ovale dispunea de microfoane care 
transmiteau traducerea simultană a discuţiilor. Chinezul se 
instală pe scaunul cel mai îndepărtat de Kotchenk. Nu i se 
cunoştea alt nume în afară de 489 sau Cap de dragon. indesat, la 
vreo 50 de ani, într-un costum la două rânduri Yves Saint-Laurent 
fabricat în Franţa, chinezul era liderul celei mai puternice 
organizaţii criminale transnaţionale din lume, Cele Şapte Surori 
ale crimei. Apoi intră Kuamo Korumaku. Distins, cu haine de la 
Dior şi acoperit cu bijuterii de aur, se înclină şi se aşeză pe 
scaunul lui. Jose Sanchez, liderul columbian al cartelurilor sud- 
americane, luă loc la stânga lui Kotchenk. O mustață - probabil la 
fel de falsă ca şi numele lui -, un costum demodat, în dungi, şi o 
pereche de ochelari Ray Ban îi ascundeau vârsta. Obsesia lui de 
a se deghiza se datora mai mult paranoiei decât vreunei 
ameninţări reale reprezentate de puţinii membri ai Congresului 
American care încă mai credeau că traficul de droguri putea fi 
stăvilit. 

— Toată lumea este prezentă, aşadar, putem începe, zise 
Kotchenk. 

Fiecare schiţă câte un gest de politeţe după ce auziră 
traducerea. Reuniunea semăna cu o adunare a Consiliului de 
Securitate al ONU, dar „stropită“ cu şampanie Dom Pérignon. 

— Sper că aţi avut parte de o călătorie plăcută. 


65 


— Absolut împuţită, se plânse Sanchez. Eu a trebuit să fac cea 
mai lungă călătorie ca să ajung aici. 

— Ba eu, scuză-mă, rectifică Korumaku. 

— Nu contează, dat fiind că tu ai cerut această adunare 
extraordinară, care-mi dă peste cap planurile. 

— Ce planuri? 

— Laboratoarele noastre de cercetare şi dezvoltare au pus la 
punct o cocaină transgenică. Mai pură şi mai eficientă. Pregătesc 
lansarea produsului pe piaţă. Nu trebuie să dau greş dacă vreau 
ca operaţiunea să fie rentabilă. 

— La 40 000 de dolari kilogramul, n-o să-ţi plângem de milă, 
spuse 489. 

— E de patru ori mai mult decât preţul aurului, adăugă 
Barrano. N-ai câştiga atâta nici dacă ai cultiva lingouri de aur. 

— Şi când vei începe să faci comerţ legal? întrebă Korumaku. 

— ie ţi-e uşor să vorbeşti! Taică-tău şi-a „reconvertit“ o parte 
dintre profituri în opere filantropice. Ai câştigat jumătate din 
Africa numai cu acţiunile umanitare ale fundaţiei tale. 

— Renunţă la cocaină şi ocupă-te de altceva. 

— La dracu’, nu pot crede că-mi spui aşa ceva! Cifra afacerilor 
cu cocaină o depăşeşte pe cea a industriei automobilelor! Te poţi 
descurca mai bine cu comerţul legal? 

— De ce nu? 

— Ne-am adunat aici ca să vorbim despre asta? se enervă 
columbianul. 

— Am cerut să ne întâlnim pentru că avem o problemă. 

Cu toţii, în afară de Sanchez, bănuiau despre ce problemă era 
vorba. Korumaku urmă: 

— Trei dintre prietenii noştri din G 300 sunt în încurcătură. Din 
anturajul lor a fost răpită câte o persoană. 

— Mai precis, iubitele lor, zise Kotchenk. 

— Cum ne mai joacă pe degete pupezele astea! comentă 
Barrano, aruncându-i o privire rusului. 

— Despre cine discutăm, de fapt? întrebă Sanchez. 

— Despre preşedintele SUA şi despre directorii generali ai 
Mitsubishi şi LXVI. 

— Răpiri pe trei continente? 

— Ar putea fi vorba despre o organizaţie care încearcă să-i 
şantajeze pe membrii G 300. Trebuie să le găsim cât mai repede 


66 


pe cele trei fete şi să-i eliminăm pe răpitori. V-am adus câte o 
copie a dosarelor întocmite de poliţia din Tokyo şi de FBI. 

— Ce ne priveşte pe noi chestia asta? întrebă Sanchez. 

— Cifra de afaceri a societăţilor noastre transnaţionale se 
ridică la aproximativ cinci sute de miliarde de dolari. Datorită 
celor din G 300. Dacă vrem ca aceste cifre să crească în 
continuare, trebuie să facem anumite servicii grupului. 

— Pe scurt, zise Barrano, dacă vrei să-ţi continui cercetările 
asupra OGM-ului!, găseşte-o pe puicuţa şefului de la Casa Albă. 


26 


Acordurile de pace din Orientul Apropiat nu fuseseră nicicând 
mai aproape de reuşită. Israelul se retrăsese din Fâşia Gaza. 
După ce-şi demonstrase forţa, statul evreu îşi arăta şi 
bunăvoința. Toleranţa este mai sinceră atunci când nu este 
dictată de slăbiciune. Teroriştii din Hamas care conduceau 
Palestina erau obligaţi să se aşeze la masa tratativelor dacă 
doreau să-şi păstreze puterea. În cadrul acestor discuţii, 
diplomaţia americană juca un rol de catalizator. Numele 
catalizatorului era Kathleen Morgensen. Prezentă pe toate 
fronturile, îşi depăşise iluştrii predecesori sporind legăturile 
diplomatice cu ţările de pe „Axa răului“, printre care se numărau 
Siria şi Iranul, şi contribuind la formarea unui guvern 
independent, eliberat de influenţa  Hezbollah-ului şi a 
Damascului, în Liban. La 52 de ani, Kathleen Morgensen era mai 
cunoscută decât preşedintele Statelor Unite, mai mediatizată, 
mai bogată şi mai puternică. Întrunea toate calităţile, fusese 
aleasă „femeia anului“ de The Time Magazine, primise Premiul 
Nobel Pentru Pace şi apărea pe copertele revistelor mai des 
decât orice vedetă de la Hollywood. Era căsătorită cu directorul 
general al General Motors şi avea doi băieţi care-şi făceau 
studiile la Yale. În viaţa ei existase un singur hop, dar unul foarte 
greu de trecut: moartea celui de-al treilea fiu, doborât de un 
cancer. Prezenţa ei la căpătâiul adolescentului fusese larg 


14 Organisme modificate genetic (n.tr.) 
67 


mediatizată. Kathleen crease www.ac, o fundaţie care lupta 
împotriva cancerului. Diplomata experimentată, cu un IQ 
impresionant, cu diplome prestigioase şi cu o putere imensă se 
arătase opiniei publice într-o altă ipostază, cea de mamă 
curajoasă şi, în acelaşi timp, de Maica Tereza. Făcea numai bine, 
atât în viaţa ei particulară, cât şi în cea profesională. Calea spre 
Casa Albă îi era deschisă. Nimeni şi nimic n-o putea opri din 
drum. 

În afară de Serana. 

Din apartamentul pe care-l ocupa la hotelul Sheraton din Tel- 
Aviv, Kathleen contempla oraşul în care de trei luni nu mai 
avuseseră loc atentate. Rumoarea de pe străzi nu mai era 
întreruptă de vuietul sirenelor. Oamenii îşi reluau cu plăcere 
plimbările, ieşeau la cumpărături, în vizite. Ea era cea care 
izbutise acest lucru. Uşa se deschise, iar Serana, asistenta ei, 
intră în apartament şi puse pe comodă un dosar gros. 

— Primele amendamente au fost parafate. Întâlnirea de mâine 
de la Cairo se anunţă sub cele mai bune auspicii, spuse ea. 

— Ne aflăm la o răscruce a istoriei. 

— Mulțumită ţie. 

Kathleen îşi mută privirea de la fereastra blindată spre bustiera 
asistentei sale. Părerile dinozaurilor din partid în legătură cu 
angajarea fetei de 25 de ani, de parcă era o Miss Univers, pe post 
de mâna ei dreaptă fuseseră împărţite. Kathleen o întâlnise la 
fundaţia pe care o înființase şi se îndrăgostise pe loc de ea. O 
întreagă parte a naturii ei profunde i se dezvăluise, aşa cum alţii 
au revelaţia credinţei. Fascinată de Serana, o propulsase la 
conducerea www.ac înainte chiar de a o include în echipa ei. 

Kathleen se aşeză pe divan şi-şi desfăcu părul strâns într-un 
coc sever. Serana îi masă umerii, stârnindu-i un țipăt de durere. 

— Am strivit un nod, zise fata pe un ton de reproş. 

— Ştiu, trebuie să am grijă de nivelul adrenalinei mele. 
Recunoaşte că nu ne aflăm în condiţii ideale. 

— Ba n-au fost niciodată mai ideale decât acum. 

— Mulţi oameni, chiar din ţara noastră, sunt împotriva acestor 
acorduri. 

Kathleen se lăsă pe spate, cu ceafa relaxată. Serana îi 
descheie nasturii bluzei din mătase lucioasă, apoi sutienul, şi-şi 
trecu degetul peste urma lăsată în piele de elastic. Degetele ei 


68 


poposiră, mai delicate decât mătasea, pe sânii celei mai 
puternice femei din lume. li muşcă uşor lobul urechii şi-şi plimbă 
buzele pe obrazul ei, apoi îi căută gura. Limbile li se atinseră, se 
explorară reciproc, în timp ce mâinile acționau febril, eliberându- 
le trupurile de haine. Simfonie catifelată de foşnete, atingeri, 
fremătări. Aplecându-se mult peste spătar, Serana se întinse, 
rulând până la podea ciorapii lui Kathleen. Cambrată, cu braţele 
ridicate, secretara de stat smulse fusta şi chiloţii asistentei. Între 
ele nu se mai afla decât spătarul canapelei. Serana păşi peste el 
şi se lungi peste Kathleen, fiecare având capul în dreptul 
pântecelui celeilalte. Poziţia lor preferată. Atingerea epidermelor 
le înflăcăra trupurile agitate de accelerarea bătăilor inimii şi 
inundate de valuri de secreţii. De afară se auzi o sirenă 
străbătând centrul oraşului, parcă pentru a le aminti că pacea 
era încă precară. Imbătată de mirosul Seranei, Kathleen se adăpa 
la izvorul plăcerii, bucurându-se de clipa aceea. lubita şi blânda 
ei Serana, partenera fidelă a infidelităţii sale, era singurul 
obstacol între ea şi Casa Albă. Dar pentru nimic în lume, nici 
măcar pentru postul de preşedinte, nu va renunţa la ea. 


27 


Sylvie, Nathan şi James aleseseră o masă liniştită într-un colţ 
retras al unui restaurant de pe M Street, în cartierul Georgetown. 
„Aici au cele mai bune fripturi din zonă“, îi asigură agentul 
federal. Cuceritor şi competent, Mooses îşi păstrase, în pofida 
celor 16 ani de când lucra în FBI, ceva din idealism, şi era 
fascinat de Nathan. 

— Ce-ţi place la viaţa de schimnic? 

— Golul ei. 

James întoarse capul spre locul de unde se auzeau primele 
note din Try a little tenderness, apoi bău o gură de Michelob, 
alegându-se cu o mustață de spumă care-l îmbătrâni cu câţiva 
ani. 

— Pe mine mă deprimă golul. Prefer plinul. 

— Nu e decât o aparenţă. 

— Pentru tine nu există nimic important? 

69 


— Faptul că lucrurile sunt ireale nu înseamnă că nu au 
importanţă, ci doar că te poţi folosi de ele. 

— Mai precis? 

— Conştientizarea vidului ne eliberează de alienarea colectivă. 
Poate duce la retragerea din lume, dar serveşte şi la schimbarea 
lucrurilor. Golul nu este o perspectivă, ci originea tuturor 
perspectivelor. 

— Este deci o metodă, spuse Mooses, care pierduse şirul. 

— Iluzia este fondul nostru. Oamenii apelează la noi pentru că 
lucrurile nu sunt ceea ce para fi. 

Chelneriţa le aduse mâncarea. James se năpusti asupra 
fripturii de parcă ar fi avut de-a face cu un suspect. In cele 
câteva minute care trecuseră, Nathan aflase că lui James îi 
plăceau berea, oamenii, blues-ul şi carnea. 

— Te-ai uitat cumva la discurile lui Galan? 

— Era pasionată de blues, zise James. Am găsit la ea nişte 
discuri vechi cu Sam Cooke. 

— Ce înseamnă pentru tine muzica asta? 

— E originea tuturor celorlalte: rhytm'n blues, rock'n roll, soul, 
pop, rap... 

— Voiam să întreb, de fapt, ce exprimă blues-ul? 

— Frumuseţea cotidianului, ardoarea, viaţa. Spre deosebire de 
rock, care instigă la revoltă, sau de rap, care incită la ură. Dar de 
ce întrebi? Nu obişnuieşti să asculţi muzică? 

— Ba da, pe cea a naturii. 

— Cred că te plictiseai îngrozitor pe insula aia. 

— Luase cu el Antologia bancurilor belgiene, spuse Sylvie, care 
se săturase să facă figuraţie. 

James îi aruncă, în sfârşit, o privire. Ea profită de ocazie: 

— Ştii de ce au homosexualii belgieni cârcei la gât? 

— Nu. 

— Fiindcă se sărută pe gură în timp ce fac sex. 

Mooses îi zâmbi şi-şi îndreptă din nou atenţia asupra farfuriei. 

— Nimic din toate astea nu se compară cu un biftec bun! 

— Ce se ascunde dincolo de un biftec? întrebă Nathan. 

— Poftim? 

— Înainte de a ajunge în farfuria ta a existat procreaţia 
artificială, inocularea de hormoni şi antibiotice, transport 
concentraţionar spre abator, măcel, tranşare, conservare prin 


70 


congelare, stocare, alt transport, recongelare, gătire. Peste 
câteva ore, va ajunge în tonele de apă din canalizare care sunt 
deversate în mare. 

— Interpretat din acest punct de vedere, nu pare prea 
apetisant. 

— Iţi propun alt punct de vedere. Soţia mea m-a dus la un trib 
din Borneo. Tribul Punan. Sunt nomazi care trăiesc în armonie cu 
natura. Nu iau decât strictul necesar, nu cultivă pământul, sunt 
culegători şi vânători. Vânătorul îşi ucide prada cu o sarbacană şi 
o săgeată otrăvită, îşi împleteşte pe loc un coş din liane şi frunze 
şi se întoarce acasă cu hrana. Celelalte lucruri de care au nevoie 
şi le procură prin troc. Au un singur zeu, cel al pădurii. 

— Nu putem trăi ca ei, am progresat prea mult. 

— Ne-am pierdut  reflexele, instinctele, natura noastră 
esenţială. Sunt îngropate adânc în noi şi uitate, aşa că am ajuns 
să ne speriem la vederea unei păduri sau a unui animal. Spiritul 
originar este ceea ce încerc să regăsesc în perioadele când mă 
izolez. 

— Până atunci însă avem de regăsit trei femei, spuse Sylvie. 

— Metoda este aceeaşi. Imaginează-ţi tot ce se află în spatele 
aparenţelor. Exploatează irealitatea şi te vei apropia de adevăr. 

— Până acum te-ai descurcat grozav, zise James. Ai văzut ce 
se ascundea dincolo de bancheta taxiului. 

— Dar dincolo de taxi, ce se află? întrebă Sylvie. 

— Încă nu m-am distanțat suficient. 

— Intuieşti, totuşi, ceva. 

— Prezenţa unor martori supărători i-a obligat pe răpitori să 
folosească un plan B, la fel de bine pus la punct ca şi planul A. 

— Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, înseamnă că au avut loc 
şi alte răpiri, zise Mooses. Nişte planuri A care au trecut complet 
neobservate.. 

— Şi vor mai urma şi altele. 

Telefonul lui Sylvie începu să sune. La celălalt capăt al firului 
era colegul ei de la Interpol, care tocmai confirmă ultima frază 
rostită de Nathan. 


71 


28 


Două zile mai târziu - inclusiv 14 ore diferenţă de fus orar şi 17 
ore de zbor - Sylvie şi Nathan aterizară la Tokyo, un adevărat 
furnicar situat între mare şi munte, unde mulţimea mişună 
printre neoane aşezate pretutindeni şi ziduri de beton cu 
protecţie antiseismică. Cea mai mare metropolă din lume, cea 
mai scumpă, cele mai scăzute niveluri ale natalității şi ale 
criminalităţii, cea mai mare speranţă de viaţă. Dincolo de aceste 
recorduri mondiale şi într-o îngrămădire de autostrăzi, căi ferate 
şi mari magazine, „capitala estică“ include o serie de sate şi oaze 
de linişte, un mozaic de cartiere heteroclite şi colorate. Lui 
Nathan îi plăcea acest oraş care gravita în jurul unui palat 
imperial indiferent, interzis, nevăzut, un vid central simbolizând 
doctrina zen. 

În Narita-Express, care lega aeroportul de oraş, îşi dădu seama 
că se scurseseră patru ani de când nu mai fusese în ţara mamei 
sale. Venea, pe vremuri, împreună cu Melany ca să admire 
soarele răsărind deasupra unui templu zen, să vadă ansul 
dragonului de aur, să se delecteze cu yakitori”? şi sashimi!6, să ia 
parte la sărbătoarea florilor, să asiste la înfruntările luptătorilor 
sumo, la procesiunile templelor ambulante, la dansurile 
gheişelor, la parada samurailor. De data aceasta, sosea 
împreună cu o expertă în profiluri, din cauză că o tânără 
dispăruse în condiţii misterioase. Oare cazul ei avea legătură cu 
răpirea lui Galan, a lui Annabelle şi a lui Nicole? Fondurile alocate 
de francezi şi americani îi permiteau că exploreze această 
variantă? 

— Ai rude aici? întrebă Sylvie. 

— Când a hotărât să se stabilească în Arizona ca să trăiască 
alături de tatăl meu, mama şi-a lăsat aici părinţii, un frate şi o 
soră. 

— O japoneză printre indieni navajo, ce şoc cultural! 

— O combinaţie excelentă! Priveşte rezultatul. 

Era pentru prima dată când îl vedea glumind. Un pas către 
socializare. Către al treilea nivel al piramidei lui Maslow. 


15 Yakitori - pui la frigare, pe cărbuni (n.tr.) 
16 Sashimi - sushi preparat din peşte sărat (n.tr.) 
72 


Coborâră la Ginza şi merseră pe jos până la postul de poliţie. 
Căpitanul Yukiko Sanako îi întâmpină vorbind în limba sa 
maternă. Sylvie se mulţumi cu traducerea sumară a lui Nathan: 
„Mergem în sala de control a reţelei de supraveghere a oraşului“. 

Sanako le arătă un aparat video, iar Nathan comentă: 

— Tokyo dispune de un sistem de supraveghere dezvoltat, mai 
ales în acest cartier, fapt care le pune probleme asociaţiilor 
pentru apărarea drepturilor omului, însă ne uşurează munca. 

Pe ecran se distingea faţada unei galerii de artă. O femeie 
tânără şi elegantă deschise uşa şi intră. Afară ploua. 

— Suyani Kamatsu a intrat în galeria Tsubaki la ora 10.30. 
Acolo erau expuse tablouri ale unor tineri pictori japonezi. A stat 
vreo jumătate de oră şi a cumpărat o pânză care a costat 750 
000 de yeni. 

Nathan traduse şi converti pentru Sylvie suma în moneda 
americană: 6 000 de dolari. 

— Îşi poate permite, spuse Yukiko. E director de marketing la 
Mitsubishi. Postul e important, iar salariul - pe măsură. Ea a 
organizat pavilionul firmei la expoziţia internaţională de la Aichi. 

— La 24 de ani? 

— Diplome prestigioase, relaţii sus-puse. 

— Ce fel de relaţii? 

Gândul lui Nathan zbură imediat la prim-ministrul Japoniei. 

— E o simplă deducție. Având în vedere vârsta şi sexul ei, nu 
putea avea acces la acest post numai datorită CV-ului. 

— Are familie? Prieteni? 

— Părinţii ei deţin un toruko?” în cartierul Yoshiwara. Vecinii şi 
colegii nu ştiu de vreun iubit sau prieten de-al lor. 

Polițistul derulă rapid imaginile până la ieşirea lui Suyani din 
galerie. 

— Informatica ne permite să identificăm o anumită persoană 
din mulţime. Combinând supravegherea video cu tehnicile de 
recunoaştere facială, putem repera pe cineva dacă îi înregistrăm 
în prealabil fotografia. Aşa am procedat şi cu Suyani. Uite, aceea 
e ea. 

Căpitanul puse degetul pe una dintre siluetele dintr-o mare de 
umbrele. Suyani cotea pe o străduţă îngustă. Era urmărită de o 
motocicletă. 


1 Baie turcească (n.a.) 
73 


— Am crezut la început că motocicliştii erau implicaţi în 
dispariţia ei. 

— Erau mai mulţi? 

— O să vedeţi. Mai era unul la celălalt capăt al străzii. 

Butonă pe tastatura altui computer, făcând să apară o imagine 
din alt unghi. 

— Avem aici imaginile înregistrate de două camere aşezate la 
fiecare capăt al străduţei. Cea din dreapta o arată pe Suyani 
intrând pe alee, urmărită de un motociclist. Pe cea din stânga se 
vede o altă motocicletă, care se pregăteşte să-i taie calea. Uitaţi- 
vă cu atenţie la ecranul din stânga: cei doi motociclişti ies 
împreună. Suyani însă nu mai apare. Cu toate acestea, nu există 
nicio altă ieşire. 

— Dar de ce a intrat în capcana asta? 

— E o scurtătură spre staţia de metrou. Ploua şi a vrut să 
ajungă cât mai repede. 

— Lui Suyani nu-i place ploaia. 

— Poftim? 

— l-aţi interogat pe motociclişti? 

— În cartierul Shinjuku au ieşit din raza camerelor. 

— Prin urmare, asta e tot ce aveţi? întrebă Nathan. 

— În străduţă dă şi ieşirea de urgenţă a Bank of Tokyo, care 
este prevăzută, de asemenea, cu o cameră. 

Sanako le arătă înregistrarea. Nu se vedeau decât cei doi 
motociclişti schimbând câteva cuvinte şi plecând apoi în grabă. 

— Suyani Kamatsu n-a trecut deloc prin faţa acestei camere. 

— Deci a dispărut înainte de a ajunge aici. 

— Din momentul când a cotit pe străduţă, n-a mai văzut-o 
nimeni şi nu mai apare în nicio imagine. Telefonul ei mobil era 
echipat cu un GPS care ne-a permis să-i reconstituim traseul 
parcurs înainte să dispară. Străduţa aceasta este ultimul loc de 
unde a fost emis semnalul. 

— Aţi fost presaţi în legătură cu rezolvarea cazului? 

— Presaţi de cine? 

— De guvern. 

— V-am spus că n-avem alte indicii. Nu v-am ascuns nimic. 

— Mă refeream la presiuni pentru ca Suyani să fie regăsită cât 
mai urgent. 

— Nu e nevoie de aşa ceva ca să-mi fac treaba conştiincios. 


74 


Nathan consultă dosarul. Suyani era foarte frumoasă, tânără, 
necăsătorită, avea o mulţime de diplome, ocupa un post-cheie în 
direcţia de marketing a firmei Mitsubishi şi locuia în luxosul 
cartier Ginza. 

— Un singur lucru e sigur, spuse căpitanul. Acum două 
săptămâni, Suyani Kamatsu a intrat pe o străduţă de unde n-a 
mai ieşit. 


29 


Ginza. Dacă întindeai lateral braţele, aproape că puteai atinge 
zidurile aflate de o parte şi de cealaltă a străduţei înguste de pe 
care se evaporase Suyani. Nathan urmase traseul ei de la galeria 
Tsubaki până la aleea fără nume care trecea printre două blocuri. 
Nu se întâlni acolo cu nimeni. Mulțimea prefera s-o ia pe 
trotuarele mai largi. Nathan cercetă grilajul cu lacăt din faţa 
vitrinei localului abandonat. Printre bare nu s-ar fi putut strecura 
nimeni, poate doar un ninja sau o stafie. lar uşa blindată a băncii 
nu se deschidea decât din interior, la ordinul directorului. Nathan 
începu să caute un detaliu care trecuse neobservat de experţii 
poliţiei. Privi în sus: se afla într-un canion din beton fără uşi sau 
ferestre. Pe ziduri nu exista nicio urmă. Se aplecă şi atinse solul. 
Cu şaisprezece zile înainte, în Tokyo ploua, iar strada era 
alunecoasă. 

Cei doi motociclişti au experiență. Le plac provocările, traseele 
dificile. Ştiu că oraşul este înțesat de camere video pe care va 
trebui să le evite. 

Nathan se întoarse la căpitan şi la Sylvie, care stăteau la o 
cafea. 

— Care sunt previziunile meteo? 

— Cer noros, cu şanse de ploaie. 

— Îmi trebuie un bluzon şi o cască identice cu cele purtate de 
motociclişti. 

— De unde să fac rost de aşa ceva? 

— Şi o Kawasaki. 

— Când ai nevoie de ele? 

— De îndată ce va începe să plouă. 

75 


30 


Rockefeller Center. Nouăsprezece clădiri cu linii simple, însăşi 
esenţa  New-Yorkului şi a capitalismului. Ele reprezentau 
adevărata putere, nu World Trade Center, cum crezuse Al-Qaeda. 

La etajul 69 al clădirii General Electric Building, cel care era 
numit DR, ca o trimitere directă la JR, din „Dallas“, se sufoca, 
legat de mâini şi de picioare, cu un laţ în jurul gâtului. 

Preşedinte al celei mai mari bănci americane şi al celei mai 
puternice reţele de influenţă, DR conducea din turnul lui de oţel 
întreaga lume, reducându-l pe JR, personajul preferat al 
gospodinelor, la rangul de trepăduş. Nu se întâlnea decât cu alţi 
preşedinţi - al Statelor Unite, ai Comisiilor europeană şi 
trilaterală, ai principalelor bănci. Aceşti preşedinţi se jucau între 
ei de-a stăpânii lumii şi îi priveau din înaltul fortăreței lor pe 
politicienii de carton punându-şi poalele-n cap în faţa populaţiei 
care defila purtând pancarte, cerând o societate ceva mai puţin 
confortabilă decât cea pe care o creaseră. „În lume există trei 
feluri de oameni, obişnuia să spună un prieten de-al lui, 
preşedinte al Pilgrim Society: câţiva care determină producerea 
evenimentelor, un grup ceva mai mare care supraveghează 
desfăşurarea lor şi majoritatea care habar n-are ce s-a întâmplat 
de fapt.“ DR era cel mai puternic dintre cei „câţiva“. Crea, prin 
urmare, evenimentele, chiar în mai mare măsură decât o 
făcuseră, la vremea lor, Cezar, Napoleon sau Hitler. Şi într-un 
mod mult mai subtil. După cum li se întâmplă tuturor celor care 
pot cumpăra orice, DR ajunsese la un stadiu în care nimic nu-i 
mai stârnea interesul. Trecuse prin inevitabila şi complexa fază 
când, pentru a-şi dovedi sieşi că deţinea autoritatea supremă a 
unui zeu, îşi exercita asupra celorlalţi puterea de viaţă şi de 
moarte. Victimele sale erau torturate, violate, asasinate în cursul 
unor ritualuri extreme. Această alunecare în satisfacția perversă 
a sadismului fusese de scurtă durată. Ţipetele victimelor îi 
bântuiau coşmarele şi se ciocneau de fundamentul religios al 
educaţiei pe care o primise. Era un preţ prea mare. 

Un bal mascat, în care ţinuta obligatorie se rezuma la o simplă 
mască, îi schimbase viaţa. In timpul petrecerii, un trup perfect i 
se oferise. Identitatea lui îl obsedase, făcându-l să încalce regula 


76 


confidenţialităţii şi să-i smulgă masca de carnaval partenerei 
sale. Nimeni nu cutezase să-i atragă atenţia asupra acestui fapt. 
In noaptea aceea, descoperise cel mai frumos chip din lume: cel 
al Alianei Cortes. Se îndrăgostise de ea până la obsesie. Aliana îl 
atrăsese către cealaltă extremă, masochismul, instinct refulat 
până atunci de DR. După ce dăduse porunci o viaţă întreagă, 
descoperi, la 60 de ani, starea de supunere. Devenise sclavul 
Alianei. 

Acesta era motivul pentru care cel mai puternic om din lume 
se sufoca la etajul 69 al sediului General Electric Building. 
Purtând un combinezon din latex cu găuri în dreptul nărilor, era 
legat de mâini şi de picioare în interiorul unei sfere armilare!ă, 
asemănătoare cu cea purtată pe umăr de Atlasul din bronz al lui 
Lee Lawrie, de la intrarea International Building. Şedinţa se 
apropia de final. Aliana încetă să mai învârtească globul şi slăbi 
laţul de la gâtul lui DR. Sfâşie cu o lamă ascuţită latexul la nivelul 
gurii acestuia. DR sorbi cu lăcomie aer. Sfera pivotă, aducându-l 
în poziţie orizontală. Aliana tăie costumul şi i-l scoase, fâşii-fâşii, 
de pe trup. Îi crestă pielea. Îl biciui uşor şi-i picură ceară topită pe 
organele genitale. Cu un strigăt prelung de durere şi de extaz, 
DR ejaculă. Aliana îl eliberă şi-i obloji rănile. 

— Sunt la discreţia ta, mărturisi el. 

— Şi asta te sperie? întrebă Aliana. 

— E pentru prima oară în viaţa mea când depind de cineva. Şi, 
culmea, îmi şi place. 

— lţi place pentru că mă iubeşti. 

— Sunt cel mai norocos bărbat din lume. Mi-ai oferit singurul 
lucru pe care nu l-aş fi putut cumpăra. 

Ea îl sărută şi se grăbi spre cabina de duş marca Gianni 
Versace, ale cărei coloane de marmură încadrau o adâncitură în 
formă de scoică, săpată în podea. Cobori cele trei trepte şi răsuci 
robinetele din aur. DR se relaxă într-un jacuzzi, fără să-şi ia ochii 
de la această Venus a lui, care adoptase poziţia redată de 
Botticelli. Savurându-şi statutul olimpian, DR îşi sprijini ceafa de 
marginea căzii. Masochismul îl făcuse să descopere o senzaţie 
incredibil de plăcută. Cu cât se lăsa copleşit de o durere mai 
intensă, cu atât mai puţin se temea de cea pe care i-ar fi putut-o 


18 Sistem de cercuri reprezentând poziţia astrelor, având în centru Pământul, 
folosit pe vremuri ca instrument pedagogic sau decorativ (n.tr.) 
77 


rezerva destinul. Provocându-şi durere, îşi atenua teama de 
hazard, alunga spaima, devenea şi mai puternic. Nu-i era de 
ajuns că ajunsese să controleze viitorul omenirii, acum era 
stăpân şi pe propriul viitor. Superioritatea lui era zdrobitoare. Nu 
existau decât două fiinţe care-i erau superioare: Dumnezeu şi 
Aliana. Când întrerupse şirul acestor cugetări, duşul încă mai 
curgea. Aliana nu obişnuia să facă risipă de apă. O strigă. 
Neprimind niciun răspuns, ieşi din cadă şi se duse la cabina de 
duş, având grijă să nu alunece. Aliana nu mai era acolo. DR 
închise robinetele, o căută, dar nu găsi decât echipamentul sado- 
maso, hainele, pantofii cu toc şi poşeta ei. Aliana dispăruse. Fără 
să ia cu ea nimic, în pielea goală, fără să iasă pe uşa de la 
intrare, care rămăsese încuiată. 


31 


Motocicleta Kawasaki ţâşni din străduţă. Prin microfonul din 
ureche, Nathan auzea instrucţiunile lui Yukiko Sanako, care 
încerca să-l urmeze cu maşina. Căpitanul îl îndrumă pe itinerarul 
urmat de cei doi motociclişti în seara zilei de 14 martie. Îl călăuzi 
pe Uchibori dori, artera vastă care ocolea palatul imperial, şi-l 
puse să întoarcă spre Shinjuku. Pe măsură ce te îndepărtai de 
Ginza, camerele de supraveghere erau tot mai rare. Începuse să 
se lase întunericul. Ajungând la o intersecţie, Nathan ezită. De pe 
un ecran uriaş, o gheişă îl îndemna să bea Pepsi. Acolo 
pierduseră urma celor doi motociclişti, pentru că în zonă nu era 
nicio cameră de luat vederi. Acum trebuia să se bazeze doar pe 
intuiţia lui. Să ia în considerare traseul cel mai complicat, să 
calculeze căile de scăpare. Drept înainte, strada se lărgea şi 
ducea spre gară. La stânga, se circula pe două sensuri în direcţia 
centrului de afaceri care culmina cu turnurile municipale din 
Kenzo Tange, înalte de 143 de metri. Acolo existau din nou 
camere. Strada din dreapta, care ducea la Kabuki cho, cartierul 
deocheat din Tokyo, era închisă circulaţiei din cauza unor lucrări. 
In Kabuki cho erau cluburi de noapte, restaurante, cabarete, sex- 
shopuri, baruri, librării cu cărţi porno, cinematografe... Nathan le 
făcu semn că va continua de unul singur şi o luă la dreapta, 

78 


făcând slalom printre pietoni şi schele. Coti pe o uliţă desfundată, 
plină de canale descoperite. Împrăştiind în trecere valuri de 
noroi, goni spre o răspântie şi zări nişte trepte. Vizibilitatea 
redusă te obliga să compensezi pierderea vitezei prin manevre 
acrobatice. Ambală motorul ca să urce şirul de trepte, merse pe 
contrasens şi coti pe prima stradă. Cabarete, săli de pachinko??, 
cluburi private, băruleţe cât un hol de intrare. Trotuarele erau 
înţesate de turişti curioşi, de oameni de afaceri dornici să-şi 
înşele nevestele, de jucători împătimiţi, de funcţionari la costum 
şi cravată hoinărind din bar în bar în grupuri de câte doi sau trei 
şi dezinhibându-se cu sake şi karaoke. Nathan înainta încet, 
pândind din spatele vizierei sale murdare de noroi şi aburite 
privirile îndreptate spre el. Dându-se drept cel pe care-l căuta, o 
întrebă pe o prostituată dacă nu-l văzuse cumva pe tovarăşul lui. 
Răspuns negativ. Le puse aceeaşi întrebare unui proxenet în 
căutare de clienţi şi unui vânzător de sushi. Fără succes. Schimbă 
atunci metoda şi străbătu zona în lung şi-n lat, în aşa fel încât să 
fie remarcat. Cineva îl salută printr-un gest. Nathan se opri. 

— L-ai văzut pe amicul meu? întrebă, fără să-şi arate chipul. 

— Ce puneţi la cale pe aici? 

— Avem o treabă de rezolvat. Aici e un adevărat labirint. Nu ca 
la noi în cartier. 

— Glumeşti? În Golden Gai e de o sută de ori mai rău. 

Nathan se avântă spre Golden Gai, partea pitorească din 
Shinjuku. Un cartier într-un alt cartier, un sat în miniatură, cu 
ulicioare nu mai largi decât umerii unui hamal şi pline cu baruri; 
un loc în care nu se vorbea decât în japoneză, iar străinii nu erau 
bine-veniţi. În baruri nu încăpeau mai mult de cinci-şase 
persoane. Era uşor să le verifici clientela. Fără să descalece de 
pe motocicletă, Nathan puse întrebări şi se alese doar cu surâsuri 
tăcute. Cei doi derbedei nu făceau parte dintre obişnuiţii 
localurilor. Un travestit în kimono îl interpelă de sub umbrelă: 

— Nu vrei să intri să te usuci? 

— Mai întâi trebuie să-l găsesc pe prietenul meu. Nu l-ai văzut? 

— Nu e la Kabuki Klub? 

Bingo. O mamasan îi explică unde se afla clubul. La intrare, 
Nathan îşi scoase casca şi bluzonul. Pe scenă, grupul 54 Nude 


1% Pachinko - joc mecanic foarte popular în Japonia (n.tr.) 
79 


Honeys încingea atmosfera, cu risipă de riff*-uri şi urlete. 
Comandă o coca-cola unei chelneriţe în costum cu paiete şi se 
aşeză într-un colţ de unde putea vedea întregul local. Scrută cu 
privirea clientela, până când ochii i se opriră asupra a doi tineri 
care trăgeau de o fată cu părul roşu. Unul dintre ei purta cizme 
de motociclist. Nathan se luă după cei doi, care o târau pe fată 
după ei în toaletă. Se răsuci în aer, destinzându-şi piciorul, şi izbi 
uşa la nivelul zăvorului. Lemnăria zbură, dându-i la iveală pe cei 
trei, într-un zgomot de apă trasă. Nathan se repezi spre tăblia 
scoasă din ţâţâni şi trase un şut în capul care se iţea prin uşă. O 
eliberă mai întâi pe fată şi o sfătui s-o întindă de acolo. Celălalt 
golan profită de răgaz ca să fluture un cuţit pe care Nathan îl 
eschivă blocându-l. Îl izbi pe tip în faţă şi-i lovi braţul înarmat 
ridicându-şi genunchiul; cotul îi trosni, cuțitul căzu, maxilarul 
încasă o lovitură de picior. Primul se repezi, ţinând în pumn un 
box. Nathan se răsuci de-a lungul braţului întins şi îi arse 
adversarului un cot în ceafă, ajungând în spatele lui. Înainte de a- 
şi da seama că acesta îşi pierduse cunoştinţa, îl înşfăcă de guler, 
trase şi-l seceră cu piciorul. Îl cercetă pe celălalt, care se mai 
mişca: un braţ rupt, maxilarul luxat. 

— Îmi pare rău, mi-am calculat greşit forţa, spuse Nathan. Îți 
ofer un ceai. 

Japonezul îl privi de parcă ar fi avut de-a face cu un nebun. 
Nathan îl ajută să se ridice şi-l împinse către ieşirea artiştilor. 

— Cum te cheamă? 

— Fir-ar să fie, mi-ai zdrobit falca! 

— Asta se repară. 

— Doare ca dracu'. 

— Dacă nu ştii să încasezi, ar trebui să-ţi schimbi meseria. 

— Ce vrei, bulangiule? 

— Să-ţi ofer un ceai. 

— Ce mă tot baţi la cap cu ceaiul tău? 

Nathan îi arătă microfonul pe care-l avea în ureche. 

— Sunt în legătură cu poliţia. Doar o vorbă, şi vor porni 
încoace. lţi propun o alternativă: intrăm într-un bar şi discutăm. 

— Nu-s turnător. 

— Căpitane Sanako? făcu Nathan vorbind la microfonul lui. 


20 Riff - scurt fragment melodic care se repetă ritmic pe parcursul unei piese 
de jazz sau pop (n.tr.) 
80 


— Bine, s-a făcut, închide. Mergem să bem ceaiul ăla, dar nu-ţi 
spun nimic. 

După câteva minute, erau într-o cafenea întunecoasă ca un 
fast-food de provincie, dar în care puteau sta de vorbă fără să 
răcnească. 

— Mai rezişti? 

Buzele umflate ale tipului schiţară o strâmbătură. 

— Ce voiai de la fata aceea? 

— Nu-i treaba ta. 

— Ai dreptate. 

Nathan bău o gură de ceai şi atacă subiectul care-l interesa. 

— Nu ştiu cum te cheamă sau cu ce te ocupi şi nici nu-mi pasă. 
N-am de gând să te readuc pe calea cea dreaptă. Aşadar, trec 
peste asta. Am să te las să pleci, dar mai întâi vreau să-mi spui 
ce ai văzut pe 14 martie, între orele 11.05 şi 11.06. 

— N-am agenda la mine. 

Nathan îi schiţă pe scurt acţiunea şi decorul. 

— Nu eram eu, se burzului japonezul. N-ai nicio dovadă! 

— Nu contează dovezile, eu îmi folosesc intuiţia. Aşa am reuşit 
să te găsesc. Nu-mi pasă ce intenţii aveai, vreau doar să ştiu ce 
ai văzut. 

— Şi după aceea pot să plec? 

— Da. 

— N-am văzut nimic. 

— Tu conduceai motocicleta care urmărea fata sau pe cea care 
venea din faţa ei? 

— A doua. 

— Ce s-a întâmplat cu fata? 

— Habar n-am. 

— Vino cu mine să-l întrebăm pe amicul tău. 

— L-ai făcut KO. 

— Îl va interoga poliţia. 

— N-a văzut decât o lumină. 

— O lumină? 

— Când a intrat pe străduţă, asta e tot ce a văzut. E adevărat 
că era beznă ca într-un tunel. Noi intraserăm acolo ca s-o 
prindem pe fata aceea la mijloc. Voiam doar să-i luăm poşeta. 
Pentru puicuţele astea cu poşete Vuitton care fac cumpărături în 
Ginza nu-i mare pagubă. 


81 


— Nu mai da degeaba din fălci! Nu trebuie să te 
dezvinovăţeşti. Îţi repet că puţin îmi pasă ce voiai să faci şi din ce 
motive. Spune-mi exact ce aţi văzut. 

— Eu - nimic. Hinoshiro a zărit lumina. Era ca şi cum... 

— Ca şi cum, ce? 

— O să râzi de mine. 

— Dar nu vei păţi nimic altceva. 

— Era ca şi cum ar fi înghiţit-o lumina aceea. 

— Amicul tău era drogat? 

— Nu ne atingem de prafuri. Dacă a zis că era o lumină, 
înseamnă că într-adevăr a fost o lumină. 

— Ce dimensiuni avea? 

— Era aproape cât un om. 

— Cum se face că tu n-ai văzut-o? 

— Dacă nu mă crezi, să mergem să-l aducem în simţiri pe 
tovarăşul meu. 

— Te cred. N-ai fi cutezat să născoceşti o poveste atât de 
şubredă. 

— Pot s-o şterg de aici? 

— Du-te! Dacă prietenul tău mai vede vreo lumină înghițind 
oameni, să-l sune imediat pe căpitanul Sanako, din districtul 
Ginza. Poate că invazia marţienilor a început deja. 

Hoţul plecă, nedumerit. Nathan îl urmări până la Kabuki Klub, 
ca să-i afle numele de la omul de ordine din local. Ziua era pe 
sfârşite. 


32 


Sylvie dormea, ghemuită lângă el. Nathan se dezlipi de trapul 
ei şi se duse să bea un pahar cu apă. Domange avea dreptate, 
iubirea şi viaţa sunt un tot şi duc la fericire. Se aşeză în poziţia 
zazen ca să mediteze şi să se lase pătruns de acest adevăr. 

Conştiinţă cinstită, respiraţie cinstită, somn cinstit, sexualitate 
cinstită. 

Bazele unei civilizaţii autentice. 

— De câtă vreme eşti aici? întrebă Sylvie. 

Se făcuse dimineaţă. Ea traversă încăperea ca să ajungă la 

82 


baie, ciufulindu-i în treacăt părul. Nathan făcu vreo câteva 
mişcări de întindere, reveni la conştienţă şi se focaliză asupra 
anchetei. Mii de persoane dispăreau zilnic în lume, dar lui i se 
cerea să se ocupe de patru dintre ele. Patru picături într-o mare 
de lacrimi. Annabelle, Galan, Nicole, Suyani. Trebuia să găsească 
adevărata legătură dintre aceste victime, între care se făcuse o 
apropiere prin caracterul supranatural al dispariţiei lor. Nathan se 
gândi să discute cu părinţii lui Suyani. 

Şiroind de apă, Sylvie se repezi spre telefonul ei mobil care 
suna. Era comisarul Taillandier. Cercetase zile întregi listele 
OCDP-ului - Oficiul central pentru dispariţiile de persoane - de pe 
lângă Interpol. Mii de fişe, niciun indiciu. Analizarea firelor de păr 
şi a fibrelor găsite în pădurea de la Fontainebleau arătase doar 
că mostrele proveneau de la un bărbat blond, de rasă albă, 
îmbrăcat cu un hanorac din lână neagră. ADN-ul era necunoscut. 
Taillandier era disperat, încolţit, epuizat, dezamăgit. Când Sylvie 
îi povesti ce descoperiseră la Tokyo, explodă: 

— Ce mama dracului e şi chestia asta cu lumina? 

— După spusele martorului, Suyani a fost aspirată de un nimb 
luminos. 

— Doar nu crezi în astfel de tâmpenii! 

— Pentru moment, ipoteza unor extratereştri este cea mai 
plauzibilă. 

Taillandier închise telefonul. 

— M-a luat repede, nu mai ştiam ce să-i spun, îi zise ea lui 
Nathan. 

Stătea în picioare, dezbrăcată, cu braţele atârnându-i, şi nici 
ea nu ştia ce să mai creadă. 

— Nathan, trebuie să ne scoţi din fundătura asta. 

— Ca să ieşi dintr-o fundătură, trebuie să dai înapoi. 

— Adică? 

— Adică să te întorci. 

— Până unde? 

— Până la zero. Taillandier şi Mooses au încredere în tine. 
Cere-le toate informaţiile posibile despre victime. 

— Ce fel de informaţii? 

— Cine sunt părinţii biologici ai lui Annabelle, ai lui Nicole, ai lui 
Galan? Şi lui Nicole îi plăceau pictura şi blues-urile? De ce şi-a 
botezat Annabelle câinele Barish? Ideea este să găsim o legătură 


83 


semnificativă între aceste femei. Căci, deocamdată, nu avem 
niciuna. 

Din poziţia sa lotus, Nathan vedea trupul lui Sylvie de jos în 
sus. Părul ondulat îi cădea pe umeri, ochii ei mari şi albaştri 
aveau la colţuri riduri fine care urcau spre tâmple, apa duşului se 
mai prelingea încă pe pielea ei aurie, care fusese desigur 
mângâiată de mulţi bărbaţi. Nathan îşi descrucişă picioarele, 
aşezându-le unul lângă celălalt, şi-i ceru lui Sylvie să se urce pe 
coapsele lui. Cele cincizeci de kilograme ale ei îi întinseră muşchii 
aductori, lipindu-i genunchii de podea la fiecare expiraţie. De 
obicei, Nathan făcea acest exerciţiu de unul singur, dar 
priveliştea de care se bucura în clipa aceea merita osteneala. Se 
lăsă brusc pe spate, iar Sylvie îşi pierdu echilibrul şi căzu peste 
el. 

— Şi asta face parte din exerciţiu? 

— Asta pune la treabă organele genitale. 

— Crezi că avem timp pentru aşa ceva? 

— Sexul cu tine este o experienţă în afara timpului. 


33 


Nathan îşi petrecu dimineaţa vizionând imaginile înregistrate 
de cele două camere de supraveghere de la capetele străduţei 
după dispariţia lui Suyani. Un val de adrenalină schimbă deodată 
gustul ceaiului din care sorbea. 

— Dă înapoi imaginea din dreapta, îi spuse operatorului. 

Un individ cu glugă intrase pe străduţă. Văzând că nu mai 
ieşea, Nathan ceru să dea pe repede înainte. In cele din urmă, 
bărbatul cu glugă ieşi... dar tot pe unde intrase. Rămăsese pe 
străduţă 11 minute. Selecţionară imaginea cea mai clară. Omul 
purta o jachetă cenuşie cu glugă, nişte blugi largi, bascheţi negri, 
înregistrarea fusese făcută cu o zi înainte, la ora 18.42. 

— Poţi trimite filmul ăsta pe e-mail? 

— Nicio problemă! 

Nathan formă numărul de acasă al lui Taillandier. În Franţa, era 
ora trei dimineaţa. Era sigur că-l găseşte. 

— Uită-te la individul din filmul pe care ai să-l primeşti şi 

84 


spune-mi dacă este cel pe care l-ai surprins în apartamentul lui 
Annabelle. 

Taillandier se trezi brusc şi-i dădu adresa lui de e-mail. 

O jumătate de oră mai târziu, căpitanul Sanako primi un mesaj 
prin e-mail. Omologul său francez confirma asemănarea; aceeaşi 
înălţime, acelaşi mers cu paşi mărunți, pe lângă ziduri, cu chipul 
ascuns de o glugă largă. Taillandier se oferi să vină în Japonia ca 
să-i ajute să-l identifice pe suspect. Căpitanul îl făcu să renunţe. 
Atâta timp cât individul era în libertate, prezenţa comisarului era 
inutilă. Lui Nathan îi veni o idee: 

— L-am putea detecta pe suspect pe celelalte camere din 
oraş? 

— E posibil, fireşte, zise Sanako. 

— Vreau să ştiu unde s-a dus tipul după ce a plecat de pe 
străduţă. 

Sanako îi rechiziţionă pe toţi operatorii conectaţi la serviciul de 
supraveghere video din Tokyo. Nathan se lipsi de dejun şi asistă 
la munca metodică a computerului care încerca să identifice 
chipul bărbatului, prin programul de căutare. Calculatorul le dădu 
o listă cu locurile în care fusese văzut acesta şi orele respective. 
Încet-încet, în faţa lor era reconstituit itinerarul bărbatului cu 
glugă. Nathan îşi dădu seama cât de strict erau supravegheați 
oamenii. N-avea decât să profite ca să meargă şi mai departe. 

— Putem localiza ţinta în timp real? 

Toţi operatorii începură să ţăcăne pe tastaturi. Unitatea 
centrală nu găsi însă nimic. 

— Pentru moment, suspectul nu se află pe stradă. Oricum, nu 
e în raza nici unei camere de supraveghere. 

— Unde a fost văzut ultima oară? 

— În cartierul Shinjuku, spuse un operator. A intrat într-un 
hotel ieri-seară, la ora 22.58. Hotelul Torii. N-a mai ieşit de 
atunci. 


34 


Poliţiştii sparseră uşa camerei 38 a hotelului Torii cu atâta 
uşurinţă de parcă ar fi fost o simplă cortină. Echipa de asalt intră, 
85 


încadrând tocul rupt al uşii. Înainte ca individul culcat în pat să 
apuce să deschidă măcar un ochi, simţi ţeava unei puşti lipită de 
tâmplă; mâinile îi erau ţinute la spate, o durere în ceafă îl 
împiedica să mişte capul, iar cineva îi urla somaţii în ureche. 

Suspectul era un japonez bărbos, de vreo 60 de ani. Avea un 
ochi de sticlă şi era mahmur. Căpitanul Sanako îl bombardă cu 
întrebări. Era boschetar şi se numea Yuichi Matabe. Cineva 
venise în ziua precedentă, pe când dormea sub prelata lui 
albastră, şi-l trezise. Un bărbat cu faţa ascunsă sub glugă, cu un 
glas ciudat şi cu un puternic accent străin îi oferise nişte haine, o 
cameră la hotel şi o sticlă de sake. 

— Ne-am lăsat păcăliţi, recunoscu Sanako. 

— Să ne conducă acolo unde l-a întâlnit pe filantropul acela, 
zise Nathan. 

Cu girofarurile şi cu sirenele pornite, se îndreptară spre 
turnurile municipale. La poalele unei păduri de zgărie-nori, 
autostrăzi şi căi ferate crescuse o aglomerare de prelate şi cutii 
de carton. Era cartierul celor lipsiţi de locuinţă. 

Un adjunct îi transmise căpitanului informaţiile pe care le 
aflase despre boschetar. Yuichi Matabe avusese un restaurant, în 
urma unui accident îşi pierduse ochiul, nevasta şi afacerea. 
Depresie, alcoolism - cea mai rapidă cale spre a ajunge direct la 
cutiile de carton. Yuichi Matabe nu ieşise niciodată din Japonia. 
Nici măcar n-avea paşaport. Vagabondul îşi scoase sandalele 
înainte de a intra în cortul lui. Nathan îl urmă, descălţându-se şi 
el. În cort, se aflau un sac soios de dormit şi diverse obiecte 
găsite prin gunoi. Domnea o duhoare cumplită. 

— Ce avea atât de ciudat glasul omului cu glugă? îşi întrebă 
Nathan gazda. 

— Era piţigăiată. Nefirească. Se auzea dintr-o glugă fără chip. 

— Spuneai că avea un accent puternic. 

— Era accentul cuiva care habar n-are să vorbească japoneza. 
A trebuit să-l pun să repete de mai multe ori bâiguielile alea ale 
lui. 

— De ce i-ai acceptat propunerea? 

Boschetarul rânji. 

— Crezi că locuiesc aici de plăcere? 

Nathan îl rugă să iasă ca să-i poată inspecta mizerabilul 
adăpost. Se duse direct în locul unde duhoarea se simţea cel mai 


86 


puternic. Sub o pereche de încălțări, ţepene de jeg, găsi nişte 
bucăţi de sushi stricat învelite într-un ziar. În mijlocul 
putreziciunii era ascunsă o cheie. l-o arătă lui Yuichi, care nu ştia 
ce căuta acolo cheia aceea. 

— E de la un compartiment de păstrare a bagajelor, zise 
Sanako. Am vorbit cu vecinii lui Matabe. Unul dintre ei a văzut un 
tip cu glugă strecurându-se azi-noapte în cortul lui. Poate că 
tocmai după cheia asta venise. 

— Dar n-a găsit-o. 

— Unde era ascunsă? 

— Sub duhoare. 

— Provine de la gara din Shinjuku, spuse căpitanul după ce-o 
privi cu atenţie. 

— Să mergem să vedem ce uşă deschide. 

Casetele pentru bagaje erau la capătul unui hol mai mare 
decât un teren de fotbal. Sute de uşi, cât vedeai cu ochii. Se 
îndreptară spre numărul înscris pe cheie: 237. Sanako 
întredeschise uşiţa nu mai mult de un milimetru, strecură prin 
crăpătură o carte de vizită şi spuse, uşurat: 

— Nu e nicio bombă înăuntru. 

Deschise larg uşa. Dulăpiorul conţinea trei sticle de sake, 
biscuiţi, fructe uscate şi câţiva yeni. 

— Ce înseamnă asta?! exclamă Sanako. 

Căpitanul îl chemă pe Matabe, care se extazie la vederea celor 
trei litri de sake. Boschetarul părea să fi descoperit odată cu ei 
această rezervă. Sub pachetele cu alimente se afla o hârtie 
zdrenţuită. 

— E o adresă din cartierul Asakusa, spuse Sanako, tocmai la 
celălalt capăt al oraşului. Să mergem acolo. 

— Adresa asta nu duce nicăieri, zise Nathan. 

— De unde ştii? 

— Mascatul ne duce de nas. 

— De ce căuta cheia asta? 

— N-o căuta. El a pus-o acolo. 

— In ce scop? 

— Ca să ne dea de lucru în timp ce el se ocupă cu altceva. 

— Poftim? 

— Eu sunt omul cu glugă. 

— Ce-ai zis? 

87 


— Mă întorc la locurile dispariţiilor. Am stat cel puţin trei 
sferturi de oră în apartamentul lui Annabelle. Am cutreierat 
pădurea de la Fontainebleau în zona unde a fost răpită Nicole. La 
Tokyo e mai complicat, peste tot sunt camere de luat vederi. 
Sunt obligat să distrag atenţia poliţiştilor. li induc pe adversari în 
eroare prin sugestii înşelătoare, îi fac să-şi concentreze forţele pe 
un singur front. „Fentă spre est, lovitură spre vest.“ Hotelul Torii, 
boschetarul, cheia, bileţelul ăsta cu o adresă falsă, toate sunt 
momeli. Între timp, eu acţionez... 

Căpitanul Sanako nu era familiarizat cu această tehnică de 
empatie a lui Nathan, care împrumuta personalitatea 
infractorului. Asculta, sperând că monologul se va sfârşi cu 
numele unei destinaţii spre care să se îndrepte. R 

— ... Am nevoie de timp, ca la Paris şi la Fontainebleau. In timp 
ce poliţiştii vor urmări pista falsă, mă voi întoarce acolo unde a 
fost răpită Suyani. Cele 11 minute de ieri nu mi-au fost de ajuns. 

Nathan îşi reluă rolul de anchetator şi-l privi pe Sanako: 

— În clipa asta, suspectul se află acolo unde a fost răpită 
Suyani. 


35 


Cu o mână încleştată pe volan, Sanako evita obstacolele, cu 
cealaltă, alerta vehiculele ce patrulau în Ginza. Sirena lui 
străpungea cartierul aglomerat. Făcu un zigzag ca să ocolească 
un panou de semnalizare şi un pieton speriat, apoi o luă pe o 
stradă cu sens interzis. Nathan studia o hartă a oraşului ca să 
cunoască topografia cartierului spre care goneau. Îşi reaminti 
detaliile date de Taillandier în legătură cu felul cum îi scăpase 
suspectul. 

— Care este locul cel mai frecventat din Ginza? 

— Marile magazine de pe Sukiyabashi Crossing... 

— Dacă vom porni în urmărirea lui, va încerca să se piardă în 
mulţime. 

— Principalele magazine sunt Matsuya şi Mitsukoshi. Mai e şi 
Primăvara. Se află în apropierea străduţei aceleia. 

Un poliţist îi informă prin staţie că ajunsese la faţa locului. Nu 

88 


se vedea niciun tip cu glugă. Centrala îi anunţă că nici camerele 
de supraveghere nu-l reperaseră. 

— Cred că te-ai înşelat, Love, zise Sanako, luând faţa unui 
autobuz care avea prioritate. 

— Nu trebuie să căutăm un individ mascat. 

— Poftim? 

— Şi gluga e menită să ne deruteze. 

Nathan i se adresă operatorului care supraveghea străduţa: 

— Cine se mai află pe străduţă? 

— Un pieton. Nu pot să-l descriu, avea o umbrelă. 

Nathan se propti de bordul maşinii cu ambele mâini, ca să 
amortizeze o frână ucigătoare, şi se trezi cu harta în cap. 

— Omul nostru e acolo. 

Sanako ocoli Palatul imperial, ambală în scrâşnet de cauciucuri 
şi derapă lângă un poliţist care îi aştepta. Colegul său fugea după 
bărbatul cu umbrelă. Sanako se întoarse către Nathan ca să-i 
spună ceva, dar acesta dispăruse. 


36 


Nathan traversă strada printre scrâşnete de frână, claxoane şi 
fluierături. Nu fugea după nimeni. Voia să ajungă la Sukiyabashi 
Crossing. Işi croi drum printr-o bandă de neo punks techno şi 
ajunse în imensa intersecţie, trezindu-se în faţa unei cohorte de 
femei machiate cu negru şi purtând uniformele celui de-al Treilea 
Reich. O grăsană cocoţată pe o ladă lătra de zor un discurs. Mai 
departe, un individ înfierbântat scanda sloganuri xenofobe în faţa 
unui grup de curioşi şi de nostalgici ai Japoniei izolaţioniste. Un 
altul propovăduia întoarcerea la statutul de zeu în viaţă conferit 
împăratului. Nathan ignoră aceste grupuri pasive de extremişti, 
încercând să surprindă vreo mişcare. Un poliţist gonea spre Sony 
Building. Nathan îl ajunse din urmă. 

— Cum arată fugarul? 

— Caschetă neagră, impermeabil de culoare deschisă, 
bascheţi. Are cam 1,75. Pe Chuodori, a luat-o printre cele două 
supermarketuri. 

Se referea la marile magazine Wako şi Mitsukoshi. Chiar în 

89 


spatele lor era încă unul: Matsuya. Nathan se îndreptă către 
acesta, în care intra mai multă lume. 

Scări rulante şi lifturi din sticlă duceau la subsoluri şi la cele 20 
de etaje în care lumina intra printr-un uriaş acoperiş transparent. 
Trei bannere imense din pânză anunțând reduceri păreau să 
coboare din cer. Clientela era alcătuită în majoritate din 
adolescenţi şi femei. Nathan reperă o caschetă neagră pe capul 
unui tânăr şi două impermeabile deschise la culoare ai căror 
purtători nu arătau ca şi cum ar fi alergat. Se urcă într-un lift, ca 
să aibă o vedere de ansamblu. Probabil că suspectul scăpase de 
impermeabil. Nathan îi elimină pe clienţii bătrâni, graşi, prea 
înalţi sau prea scunzi, căutând cu privirea bărbaţi singuri, fără 
bagaje, fără cărucioare pentru cumpărături, fără copii. Care 
dintre aceştia avea un comportament suspect? 

Nu trebuie să bată la ochi. Polițistul e încă pe urmele mele. 
Soluția este liftul. Mă duce până la ultimul etaj, iar în timpul 
acesta îmi trag sufletul. 

Ultimul nivel era dedicat destinderii: loc de joacă pentru copii, 
expoziţie de bonsai, braserii, un mic templu. Un pod din sticlă 
lega partea de nord cu cea de sud. Nathan intenţiona să-l facă pe 
fugar să reacționeze. „Baţi iarba ca să sperii şerpii.“ Se apropie 
de un paznic, îşi înfipse degetele în gâtul lui şi, înainte ca omul să 
cadă, îşi scoase pistolul şi trase în structura din beton care 
susţinea acoperişul. Trei detunături, una după alta. Trei aşchii de 
tencuială. Panică şi urlete. Mulțimea se împrăştie ca un sac cu 
bile răsturnat pe podea. Dintre bile se detaşă una foarte 
sprintenă, care ţâşnise dintr-o piscină cu mingi de pe terenul de 
joacă şi sărise pe o scară rulantă, mergând pe contrasens. 
Nathan o luă la fugă pe pod ca să ajungă în partea de nord şi să-i 
taie drumul. Coborând de pe scara rulantă, suspectul o zbughi 
către o expoziţie de peştişori aurii. Un ascensor tocmai sosea la 
etajul unde se aflau amândoi. Nathan ochi un acvariu aflat pe 
traiectoria fugarului şi trase. Peretele de sticlă fu spulberat, iar 
podeaua deveni un adevărat patinoar. 

Nathan urma calea tacticii lui Miyamoto Musashi: să creezi 
pericolul, să-l ţii pe adversar sub presiune, să nu-i laşi timp să 
gândească, să-l faci să-şi piardă echilibrul mintal. 

Fugarul se îndreptă spre ascensor. Nathan îşi puse arma în toc, 
încălecă balustrada şi sări în gol. Se agăţă din zbor cu braţele de 


90 


unul dintre bannere şi se lăsă să alunece de-a lungul lui. Ateriză 
cu zgomot, la optzeci de metri mai jos, pe copertina din pânză a 
unui vânzător de pateuri. În faţa lui, uşa liftului se deschise, 
lăsând să iasă un bărbat şi patru femei. Cu o lovitură de picior la 
nimereală, Nathan îl proiectă pe individ până în fundul cabinei, în 
timp ce femeile fugiră, ţipând. Nathan observă prea târziu că 
bărbatul era încălţat cu sandale. Vinovatul se afla printre femeile 
care-i trecuseră pe sub nas. 

Vinovatul era o vinovată. 

Cele patru femei o luaseră fiecare în altă direcţie. Care avea 
cel mai mare avans? Uşa turnantă se învârtea prea repede. O 
bătrână aproape că fusese aruncată afară. Suspecta părăsise 
clădirea. Nathan îl împinse la o parte pe vânzătorul de pateuri 
care-i cerea socoteală şi împrumută pistolul unui gardian care se 
clătina în urma unei lovituri. 

leşi, cu toate simţurile în alertă, şi văzu nişte liceene căzute pe 
trotuar ca nişte popice după un strike, un pieton lipit de un zid, 
un şofer furios. Se luă după urmele lăsate de fugară. „Femeia cu 
şort negru este rugată să treacă pe trotuar“, anunţă un poliţist 
prin megafon. Nathan o zări între două şiruri de maşini, departe 
de trotuarele aglomerate. După ce auzise împuşcăturile, prefera 
viteza camuflajului, se gândea mai degrabă să fugă decât să se 
ascundă. Nathan mări viteza, ca să n-o scape din ochi. Şort 
negru, picioare lungi, tricou alb, păr negru tuns scurt. Alerga 
repede şi n-avea cum să menţină prea mult timp acest ritm, iar 
Nathan spera că atunci o va putea ajunge din urmă. Femeia 
trecu prin faţa unui autobuz mare şi intră în pământ. Staţia de 
metrou. Sări peste o barieră şi năvăli în ultimul vagon. Nathan se 
aruncă şi el printre două uşi care tocmai se închideau. Intre ei 
erau vreo zece vagoane. Alergătoarea profita de acest răgaz ca 
să-şi adune puterile. Bine că, între timp, distanţa dintre ei nu 
sporea. Nathan se pregăti să coboare la staţia următoare. 

„Nihonbashi desu“, anunţă difuzorul. Iindată ce uşile se 
deschiseră, o săgeată ţâşni din mulţimea compactă şi zbură pe 
scări spre ieşire. Când ajunse la suprafaţă, Nathan o văzu gonind 
de-a lungul râului şi dispărând sub pământ. Altă staţie, altă linie. 
Toei Asakusa Line. Oare în ce direcţie o luase? Spre nord sau 
spre sud? Spre nord, după spusele unui controlor care nu se 
ostenise s-o intercepteze. Nathan se urcă în metroul plin-ochi. 


91 


Era imposibil s-o observe în mulţimea densă. Trebuia s-o 
oprească, altfel o pierdea. 

Tocul pistolului pe care-l folosise în centrul comercial era prins 
de centură la spate. Il trase discret aducându-l în faţa lui, alături 
de cel pe care-l împrumutase de la al doilea paznic şi-şi puse 
ambele mâini pe paturile lor. 

„Ningyocho desu“. Uşile se deschiseră. Făcu un pas înapoi în 
dreptul lor, întinse braţele lateral şi trase pe deasupra 
pasagerilor care se pregăteau să invadeze peronul. 

— Trageţi semnalul de alarmă! urlă Nathan. 

Oprise timpul în loc. Ţipete şi plânsete trădau tensiunea pe 
care o crease. In acea nemişcare se ascundea fugara. Pe 
coridoare răsună tropăit de cizme. Personalul de securitate sosea 
în grabă. Nathan simţi o mişcare în stânga lui. Vociferări. O 
busculadă. O siluetă se repezi către ieşire. Nathan porni din nou 
în urmărirea țintei sale. Când ieşi la lumina zilei, o văzu urcând 
pe capota unei maşini, sărind pe deasupra unei motorete şi 
gonind pe carosabil, în faţa maşinilor care o ocoleau claxonând. 

In apropiere de Kanda Station, adoptă un alt mijloc de 
transport: valul mulţimii. Se amestecă printre pietoni ca o frunză 
de toamnă purtată de vânt printre zeci de alte frunze. Păr negru 
într-un nor de păr negru. Şiruri sinuoase şi sincopate ciocnindu-se 
de mişcarea mecanică şi rapidă a vehiculelor. Mai înalt decât 
majoritatea bărbaţilor japonezi, Nathan domina marea de capete. 
Unele dintre ele purtau mici măşti din material textil ca să filtreze 
aerul saturat cu dioxid de carbon. Oare avea şi ea aşa ceva? Se 
lăsă purtat de curentul uman care-l ducea înainte. Probabil că şi 
ea făcea acelaşi lucru. Se topea în peisaj, nu stârnea valuri. Nu 
va risca să întoarcă privirea spre el. Conectat la conştiinţa țintei 
sale, Nathan înainta, în stare de mushin?!, fără ego şi conştiinţă 
proprii, fără gândire dualistă, fără voinţa de a câştiga. Nu mai 
privea spre obiectivul său, ci vedea. Luminile de semnalizare 
clipeau în jurul lor, autostrada vuia până la cer, metroul le 
zumzăia sub picioare. Din acest gigantic ansamblu molecular se 
desprindeau particule atrase de magazine şi restaurante. Un 
curent îl împinse către un autobuz. Altul îl ducea spre asfalt. Mai 
multe fluxuri se intersectară, creând o perturbare în circulaţia 


21 Tehnică de luptă folosită de maeştrii în artele marţiale, constând în 
inducerea unei stări de golire a conştiinţei (n.tr.) 
92 


dirijată cu greu de un poliţist în costum fluorescent. Nathan fu 
lipit de un zid uman care nu lăsa să se închidă uşile autobuzului. 
Suspecta avusese timp să se urce, la adăpostul unui scut de 
gospodine, pensionari şi elevi. Nathan smulse umbrela unei 
femei şi geanta unui adolescent, aruncându-le pe trotuar, ca să 
le fure locul. Autobuzul porni. Probabil că ea se afla înăuntru, ca 
o bulă într-o sticlă cu apă gazoasă. Nu mai trebuia decât să 
scuture sticla, iar ea ar fi ţâşnit afară. Cum anume? Ţipând. 
Ţipătul este o forţă. Nathan voia să recurgă la cel pe care-l emiţi 
la începerea luptei, ca să-l zgudui pe adversar înainte de a-l lovi. 
La staţia următoare, scoase un Kia! care făcu autobuzul să se 
golească. Spuma umană ţâşni afară. O bulă se îndepărtă mai 
repede decât celelalte, ca să se integreze într-un nou flux. Sări 
pe un scuter parcat în faţa unui atelier de reparaţii şi se infiltră în 
zgomotosul torent mecanic de pe carosabil. Nathan o imită, în 
timp ce patronul atelierului, cu spatele spre el, încerca să fugă 
după hoaţă. Încălecă pe o motoretă care staţiona cu motorul 
pornit şi pătrunse, la rândul lui, în trafic, lăsând în urmă o baltă 
de ulei. Fata se angajă pe un sens interzis, apoi pe o alee 
pietonală şi ieşi pe o stradă, mergând pe contrasens. Gonea 
periculos către cartierul Asakusa, de la periferia oraşului. Nathan 
trecu un stop pe roşu şi fu tamponat din spate de un taxi. 
Scuterul se învârti pe loc în mijlocul intersecţiei înainte de a-şi 
continua drumul, scoțând un nor dens de fum. 

Fugara trecu pe sub Poarta Tunetului în Nakamie dori, sub 
privirile zeilor vântului şi fulgerelor, puşi acolo ca să îndepărteze 
duhurile rele. Fără să încetinească, trecu prin galerie, despicând 
valul de oameni ce se sparse de pereţii magazinelor. Nathan 
intră în siajul ei, sub sutele de lampioane din hârtie. 

Nakamie dori era înconjurată de un labirint de ulicioare. Acolo 
îi pierdu urma. Un puşti o văzuse cotind pe o stradelă îngustă. 
Scuterul ei era rezemat de vitrina unui magazin de piepteni. 
Vânzătorul îi spuse că fata plecase pe jos. Stradela dădea într-o 
arteră mai largă, în care se afla un supermagazin Matsuya. 
Clădirea servea şi drept gară, fapt des întâlnit în Tokyo, unde 
majoritatea marilor magazine aparţin unor companii de căi 
ferate. La intersecţia dintre Asakusa dori şi Edo dori, o potecuţă 
croită într-o masă de pietoni marca trecerea fugarei. Nathan o 
luă în aceeaşi direcţie şi se trezi în faţa podului Azuma bashi, 


93 


care traversa râul Sumida. De cealaltă parte a podului ieşea în 
evidenţă Philippe Stark Building, cu gigantica picătură aurie de 
apă de pe acoperiş. La dreapta clădirii se afla o staţie de metrou. 
La stânga era gara. În spate, Poarta Tunetului. Un autobuz 
acvatic care cobora pe râu în direcţia portului era pe punctul de a 
trece pe sub pod. 

Vreau să se sfârșească odată urmărirea asta, să-mi întrerup 
ritmul fugii, să nu mai merg în cerc, să nu mă mai întorc, să nu 
mai urc în metrou sau în tren, să nu mă mai ascund în magazine. 
Să mă duc acolo unde cei care mă urmăresc nu vor cuteza să 
vină. Să mă îndepărtez de ei. 

Punându-se în pielea fugarei, Nathan privi podul, vasul, portul. 
Fugi pe pod şi se aplecă peste balustradă. Văzu ivindu-se mai 
întâi prora, apoi pasarela, apoi pupa. Se aplecă şi mai mult. O 
zări. Era agăţată de structură. 

Fugara se aruncă în gol, ateriză la extremitatea feribotului, 
căzu peste prelata care acoperea o şalupă şi se amestecă printre 
pasageri. Chiar dacă-şi făcea vânt, Nathan n-o mai putea ajunge. 
Refuzând să renunţe la urmărire, se urcă din nou pe scuterul lui 
şi porni de-a lungul râului Sumida, fără să scape din ochi vasul. 
Fata aia era în stare să sară din mers, ca să nu fie prinsă la 
sosire. 

Ajungând la debarcaderul de la Hamarikyu Garden, Nathan se 
postă în mijlocul pontonului, căutând să perceapă energia 
degajată de fiecare dintre pasagerele care coborau de pe vas. 
Fugara avea mai multă decât celelalte. Dar nu sesiză altceva în 
afară de mişcarea aerului. Ea se afla încă la bord. Un membru al 
echipajului afirmă că pe vas nu mai era niciun pasager. Nathan 
străbătu puntea superioară şi aruncă o privire la babord. 

Ea se îndepărta înotând în apa neagră din port. 

Vru să sară şi el, dar îşi dădu seama că fata nu mai avea decât 
o sută de metri până să ajungă în partea de sud a parcului. Se 
întoarse din nou la scuter. Dacă o lua pe lângă cheiuri, putea 
ajunge înaintea ei. Tăie un sens giratoriu, traversă pe contrasens 
o bretea care-l duse la intrarea în parc, îl ocoli pe un paznic care 
încerca să-l oprească şi lăsă o dâră de CO; printre cireşi înfloriţi, 
azalee, stânjenei şi mici lacuri. La extremitatea sudică a parcului, 
un jet-sky se îndepărta de centrul nautic. Pe ponton, un bărbat 
gesticula. Aparatul depăşise limitele zonei de apă care înconjura 


94 


parcul. Fugara ajunsese la țărm mai repede decât se aşteptase 
Nathan. Era neobosită, de o rezistenţă supraomenească. Oare 
avea să se îndrepte spre golf sau în susul râului Sumida? Probabil 
că va prefera râul, ca să se întoarcă în inima unei mulţimi de 12 
milioane de locuitori. 

Nathan se întoarse şi anticipă traseul fetei. O luă spre piaţa de 
peşte de lângă Hamarikya Garden, solicitând la maximum 
motorul care pârâia asurzitor. Vitezometrul indica 70 de kilometri 
pe oră. La capătul platformei cu pontoane curgea râul Sumida. 
Mai avea 500 de metri până acolo. Scuterul începea să piardă 
piese şi scotea un nor dens de fum negru. Jet-sky-ul trecuse de 
dig. Cu mâna încleştată pe ghidon, Nathan coti spre al treilea 
ponton. Chiar dacă frâna brusc, era prea târziu ca să se mai 
oprească. La dreapta lui, jet-sky-ul se afla în dreptul celui de-al 
doilea ponton. Văzându-l, femeia smuci ghidonul ca să se 
îndepărteze, ceea ce-o făcu să-şi piardă din stabilitate şi viteză. 
Nathan nu mai avea niciun control. 

Impactul brutal îi azvârli pe cei doi adversari într-un amestec 
de fiare, benzină şi spumă. Când atinse apa, Nathan avu senzaţia 
unei palme puternice în coaste, simţi durere, frig pe obraz şi un 
gust de canalizare în gură. Ridicându-se la suprafaţă, văzu jet- 
sky-ul plutind culcat pe o parte. Scuterul se dusese la fund. Fata 
- la fel. O căută în adâncul întunecat al apei din port, ieşind la 
suprafaţă ca să respire şi plonjând din nou, până când mâinile lui 
găsiră un picior. 

Ţinându-i capul afară din apă, o urcă pe jet-sky. Responsabilul 
centrului nautic sosi şi el într-o barcă cu motor. După ce urcară 
trupul în barcă, Nathan îi făcu respiraţie gură la gură şi masaj 
cardiac până când femeia începu să dea afară apa sărată care-i 
pătrunsese în plămâni. Se strâmbă, mormăi ceva de neînțeles şi 
leşină. 

Când ajunseră la baza nautică, Nathan o examină şi văzu că 
avea la cap o rană serioasă. Şterse sângele şi-i dădu la o parte 
părul care ascundea un chip osos cu bărbia teşită. Obrazul acesta 
lipsit de farmec contrasta cu anatomia ei perfectă: umeri de 
gimnastă, piept bogat, şolduri frumos conturate, picioare lungi cu 
musculatură armonioasă. Nathan se întrebă cine putea fi această 
femeie; abia după aceea se gândi la el. Era rănit la coapsă şi 
avea ameteli. 


95 


37 


Căpitanul Sanako îi înşiră lui Nathan lista isprăvilor din cursul 
zilei: focuri de armă trase într-un mare magazin în perioada 
soldurilor, precum şi în metrou la o oră de vârf, agresarea a doi 
paznici şi sustragerea armelor lor, distrugerea unui snack-bar, 
furtul unui scuter, coliziunea cu un jet-sky, nenumărate 
infracţiuni rutiere, traumatizarea populaţiei... Pe scurt, primarul 
şi şeful poliţiei veniseră pe capul lui. Nathan se interesă dacă-l 
supărase cumva şi pe împărat. Comisarul nu aprecie însă gluma. 
Slavă Domnului, nu murise nimeni, dar erau multe pagube, multă 
hârţogărie şi o grămadă de reclamaţii. Sanako ajunsese în 
colimatorul şefilor lui. Cât despre fugară, era în comă. Fotografia 
şi amprentele ei nu figurau în baza de date a Interpolului. Nathan 
se ridică în capul oaselor în patul lui de spital. În jurul coapsei, 
avea un pansament gros. 

— Sper că este supravegheată nu numai de personalul 
medical, spuse Nathan. 

— N-ar putea ajunge prea departe. 

— Poate că se trezeşte. 

— Am pus un om la uşa rezervei ei. 

— Pune doi. Şi încă unul în faţa ferestrei. 

— N-are rost să exagerăm. 

— Fata asta e un cameleon încrucişat cu un ţipar. 

— Crezi că ea e în spatele tuturor chestiilor ăstora? 

— Care chestii? 

— Dispariţiile. 

— Este ori în spatele, ori în faţa lor. 

— În faţă? 

— Are categoric o legătură cu răpirile. Rămâne de văzut dacă 
face parte dintre vinovaţi sau dintre victime. 


38 


Sylvie sosi la căpătâiul lui Nathan cu un buchet de veşti. Pe 
listă fusese adăugată o a cincea dispărută: Aliana Cortès, 


96 


membru în conducerea Chase Manhattan Bank din New York, nu 
mai dăduse niciun semn de viaţă în ultimele două zile. Faptul 
care atrăsese atenţia Interpolului fusese acela că tânăra ocupa, 
la numai 25 de ani, postul de director de investiţii. Sylvie făcuse 
săpături şi aflase că Aliana îşi obținuse diploma la Yale, era 
necăsătorită şi, indiscutabil, frumoasă. Agentul federal Mooses se 
deplasase la New York pentru a afla mai multe despre ea. La 
Paris, Taillandier nu găsise nicio dovadă că Annabelle fusese 
adoptată de familia Domange şi se îndoia tot mai mult de 
competenţa lui Love. Pe de altă parte, Gordon Ryler arătase 
certificatul de naştere al fiicei lui şi actul de deces al soţiei, care 
murise aducând-o pe lume. Prin urmare, Galan Ryler era copilul 
lui natural. Sylvie se interesase şi în legătură cu numele câinelui 
lui Annabelle. „Barish“ însemna în limba turcă „pace“. Sylvie nu 
vedea la ce le-ar fi putut folosi această informaţie. 

Nathan puse un picior pe podea şi sugeră să le facă o vizită 
părinţilor lui Suyani. Voia să afle mai multe amănunte despre 
relaţiile dintre ei şi fată. 

Taxiul străbătu cartierul Asakusa şi-şi continuă drumul spre 
nord până la Yoshiwara. Pe timpul şogunilor din casa Tokugawa, 
care conduseseră ţara în secolele al XVil-lea şi al XIX-lea, 
Yoshiwara era locul preferat de perdiţie al celor bogaţi. Acolo se 
aflau cele mai multe gheişe educate în spiritul artelor şi al 
plăcerilor rafinate. Pe atunci, numele oraşului era Edo, teatrul 
kabuki era un spectacol erotic, iar în cartier existau peste trei 
sute de bordeluri. După un timp însă autorităţile, scandalizate, 
sfârşiseră prin a le interzice frumoaselor actriţe să urce pe scenă. 
Locul lor a fost luat de travestiţi, bordelurile s-au transformat în 
băi turceşti, iar prostituatele - în maseuze. 

— Băi turceşti? făcu Sylvie. Crezi că asta are vreo legătură cu 
numele lui Barish? 

Era gata să ia în considerare orice amănunt. 

— Turcia a înaintat o plângere, iar de atunci nu se mai 
foloseşte denumirea de „cartierul băilor turceşti“, ci aceea de 
„Soapland“. Aşadar, faptul că Turcia ar fi influenţat cumva 
copilăria lui Suyani rămâne de demonstrat. 

— Nu pare un loc prea potrivit pentru educarea unei fete care 
a devenit, după câţiva ani, unul dintre factorii de decizie ai 
companiei Mitsubishi. 


97 


— Locul acesta a fost o sursă de inspiraţie pentru artişti. 
Stampe celebre au imortalizat societatea de atunci, care îmbina 
arta şi sexul. 

In dreptul unui sanctuar shintoist, şoferul avu o ezitare. Un 
pieton îi îndrumă către casa familiei Kamatsu. 

Clădirea cu două etaje era construită din lemn şi acoperită cu 
ţiglă albastră. Doamna Kamatsu îi întâmpină în hol. Se descălţară 
şi-şi puseră papuci, intrară într-o sală de restaurant şi urcară la 
primul etaj, unde clienţii îşi încheiau seara în tovărăşia damelor 
lor de companie. 

— Acesta e unul dintre puţinele localuri care au păstrat tradiţia 
vechilor hikitechayas7, le spuse doamna Kamatsu în timp ce 
urcau scările. 

— E o tradiţie pe cale de dispariţie, zise Nathan, căruia puţin îi 
păsa de tradiţii. 

— Astăzi, nu mai vezi oiran”? decât la spectacolele destinate 
turiştilor. 

Impinse o uşă glisantă joasă. Intrară într-o încăpere mobilată 
cu o masă şi trei perne plate. Nathan îi făcu semn lui Sylvie să-şi 
lase papucii la uşă, căci podeaua era acoperită cu tatami”. 
Remarcă în odaie trei elemente decorative: un buchet alcătuit 
din trei flori într-o nişă săpată în zid, o shunga” de Hokusai şi o 
caligrafie compusă din trei ideograme al căror sens îl tulbură. 

— Hajimemashite?$, spuse domnul  Kamatsu intrând, 
înclinându-şi capul. 

— Hajimemasthite, răspunse Nathan, înclinându-se la rândul lui. 
Tatăl lui Suyani îi pofti să se aşeze pe perne - aşa-numitele 
zabuton -, pe când soţia lui aranja cu delicateţe pe masă un 
serviciu de ceai. In fiecare gest se citeau calmul şi seninătatea 
sufletului ei. Conştient de însemnătatea obiceiurilor şi a tradiţiei 
care erau respectate în acest loc, Nathan cuprinse în căuşul 
palmelor ceaşca şi o roti ca să-şi exprime admiraţia. Solicită 
permisiunea de a folosi limba engleză, din pricina lui Sylvie. 

— Nicio problemă, Suyani vorbea adesea cu noi în engleză. 


22 Ceainării-bordel (n.a.) 

23 Curtezane (n.a.) 

24 Rogojină (n.tr.) 

25 Stampă erotică (n.a.) 

26 Salut japonez, cu sensul de „plecăciune“ (n.tr.) 
98 


— De ce? 

— Ca să ne familiarizăm cu limba voastră. Printre clienţii noştri 
se numără mulţi gaijin”. 

— Cine este fiica voastră? 

— Am răspuns deja la întrebările poliţiştilor. 

— Cine este Suyani pentru voi? 

— Cine este Buddha? făcu Eita Kamatsu. 

— Suyani şi-a descoperit adevărata natură? 

— În ciuda vieţii ei sociale şi mondene, a ajuns la iluminare. 
Sylvie îşi spuse că ar fi fost totuna dacă discuţia aceasta s-ar fi 
desfăşurat în japoneză sau în chineză. Doamna Kamatsu turnă 
ceai în ceşti, făcând ca în odaie să se răspândească o armonie 
perfectă şi un parfum cald. Convinsă că fiecare gest avea o 
semnificaţie simbolică, belgianca reproduse cu fidelitate toate 
mişcările lui Nathan. Nu voia să facă vreo gafa, nici să rişte să 
compromită acest interogatoriu abscons. 

— Suyani a fost educată aici? întrebă Nathan. 

— Am  familiarizat-o cu artele, cu jocurile spiritului, cu 
budismul. Fiica noastră ştie să mediteze, să danseze, să cânte 
din gură şi la toate instrumentele tradiţionale. Am învăţat-o, de 
asemenea, să cultive bunătatea şi s-o propage în jurul ei. 

— Aţi învăţat-o şi arta seducţiei? 

— Vai, cum poţi... se ofensă mama. 

— Ea este singurul vostru copil? 

— Da. 

— A fost alăptată la sân? 

Fără să-şi schimbe expresia surâzătoare, soţii Kamatsu se 
priviră, surprinşi de această întrebare. 

— Da, răspunse mama. 

— Cât timp? 

— De ce-mi pui asemenea întrebare? 

— Încerc să elaborez un profil psihologic menit să mă ajute s-o 
găsesc pe fiica voastră. 

— Am alăptat-o cam un an. 

— La ce vârstă a început să meargă? 

— La trei luni. 

— Şi când a început să vorbească? 

Asistând la acest dialog suprarealist, Sylvie uitase să-şi mai 


27 Denumire generică dată străinilor (n.tr.) 
99 


bea ceaiul. Soții Kamatsu - la fel. 

— Cam de la trei ani, însă...? 

— Când a plecat de acasă? 

— Acum şapte ani. S-a dus la studii, în America. 

— La Berkeley, nu-i aşa? 

— Da. 

— Cred că v-a costat o grămadă de bani. 

— Ne puteam permite. Clientela noastră plăteşte bine. 

— Vă mulţumesc pentru primire. 

Făcură o plecăciune, îşi puseră încălţările şi porniră spre cea 
mai apropiată staţie de metrou. Sylvie avea nevoie de nişte 
explicaţii. 

— Nu par prea tulburaţi de dispariţia fiicei lor, zise ea. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Zâmbetul ăla permanent de pe feţele lor. 

— În zen, practicarea semizâmbetului contribuie la menţinerea 
bunei dispoziţii şi a fericirii naturale. 

— Ca metoda Coué? 

— Zâmbetul destinde sutele de muşchi ale obrajilor şi are 
asupra sistemului nervos aceleaşi efecte ca o bucurie adevărată. 

— De ce le-ai cerut toate detaliile acelea despre Suyani? La ce- 
ţi foloseşte să ştii cât timp a fost hrănită la sân? 

— Le-ai ascultat răspunsurile? 

Ciudăţenia întrebărilor o făcuse să nu fie prea atentă la 
răspunsuri. 

— Nu era vorba despre Suyani, ci despre părinţii ei. 

— Voiai să afli dacă sunt părinţii ei biologici? 

— Tu ai copii? 

— Un băiat de 25 de ani. 

— Aşadar, tu cunoşteai răspunsurile. Doamna Kamatsu a spus 
c-o alăptase timp de un an. 

— In medie, perioada asta durează cam zece săptămâni. 

— Şi la ce vârstă începe un copil să meargă? 

— Cel mai devreme, la nouă luni. 

— lar Suyani nu avea pe atunci decât trei luni, după spusele 
mamei ei. Când începe să vorbească? 

— Pe la doi ani. 

— Suyani însă a vorbit la trei ani, potrivit mamei ei marcate de 
cifra trei. 


100 


— Cifra trei? 

— În cameră erau trei elemente decorative, trei perne, trei flori 
în vază, trei ideograme caligrafiate. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Este un principiu zen care ne aminteşte de relaţia pe care 
trebuie s-o păstrăm cu spiritul naturii şi cu natura însăşi. Doamna 
Kamatsu e o femeie de treabă, dar a minţit. 

— Deci Suyani a fost adoptată? 

— Şi acest lucru a fost ţinut în cea mai mare taină. Exact ca în 
cazul lui Annabelle Domange. 

— Ai mai aflat şi altele? 

— Aranjamentul buchetului care lăsa spaţiu gol între flori şi 
între tije exprima puritate, austeritate, lipsa emoţiilor şi a 
sentimentelor. Soții Kamatsu nu resimt pierderea unei fiice. 
Afişează aceeaşi seninătate ca şi cei doi Domange. Nutresc stimă 
şi respect faţă de ea, ca şi cum Suyani ar reprezenta o autoritate. 
lar stampa de pe perete era un Hokusai. Valorează o avere. 

— Pictura. Încă un punct comun între ele. 

— Şi mai au în comun încă un lucru. Mult mai tulburător. 

— Care anume? 

— Acel kakernono din încăpere. Caligramele. 

— Ce scria pe el? 

— „Heiwa“. Înseamnă „pace“, în japoneză. 


39 


— Unde mă duci? îl întrebă Sylvie. 

Luaseră trenul până la Takao san Guchi, apoi un taxi. Peisajul 
scăldat în lumina apusului era impresionant. Pavilioane de lemn 
înşirate pe coasta muntelui, sub o pădure înflorită. Taxiul opri în 
faţa unuia dintre ele. După ce se descălţară în holul de la intrare, 
fură invitaţi să se aşeze pe tatami. O chelneriţă în kimono, pe 
nume Nikki, le luă comanda şi aprinse focul în mijlocul mesei sub 
care era montat un mic sistem de încălzire. 

— Ne vom pregăti chiar noi mâncarea, zise Nathan. 

La plecare, chelneriţă împinse un panou glisant care dădea 
spre cireşi. Briza alungase norii şi presărase pe sol o zăpadă de 

101 


petale albe. Puritatea spectacolului şi liniştea din jur te îndemnau 
la meditaţie. 

— E minunat, spuse Sylvie. 

Chelneriţă le servi ceaiul, apoi se făcu nevăzută. 

— Uită-te bine, doar o dată pe an te poţi bucura de acest 
spectacol care durează puţin. 

— Floarea de cireş este importantă pentru japonezi, nu-i aşa? 

— Sakura no hana este sufletul Japoniei în mai mare măsură 
decât răsăritul soarelui. 

— De ce? 

— Viaţa ei e atât de scurtă, încât îşi ia zborul înainte de a se 
ofili. 

— Îmbătrânirea este ceva natural. Nu însă şi teama de a 
îmbătrâni. 

— Din moment ce totul e trecător, de ce să-ţi faci griji, nu? 

— Ai înţeles bine. 

Arătătorul lui Nathan cobori de-a lungul obrazului lui Sylvie, 
urmări conturul buzelor, apoi continuă să coboare. 

— Ceea ce-mi place la tine sunt lucrurile pe care nicio femeie 
tânără nu le poate dobândi în mai puţin de douăzeci de ani. Imi 
place chipul tău sculptat de lacrimi şi hohote de râs. Imi plac 
sânii tăi generoşi care ţi-au hrănit copilul şi multe fantasme, îmi 
place moliciunea pântecelui tău care a dat viaţă. Imi place trupul 
tău care a ştiut să ofere plăcere. Imi place pielea ta puţin ofilită, 
ca o filă cu o poezie învățată pe dinafară. 

O sărută. Ea se pregăti să treacă de cealaltă parte a mesei, dar 
chelneriţă intră de nou. Sylvie îşi încheie nasturii şi se aşeză la 
loc. Nikki le puse în faţă o mulţime de mici platouri cu preparate 
pe bază de tofu, legume, sashimi, scoici, atât de subtil elaborate 
încât nu-ţi venea să le strici aspectul cu beţişoarele. Apoi puse o 
oală pe foc şi ieşi din nou. Nathan o ajută pe Sylvie să se 
orienteze. 

— Felurile acestea se inspiră din dieta călugărilor budişti. Au 
puţine calorii şi multe proteine. Înmoaie feliile de peşte în shoyu. 

— Ce-i aia shoyu? 

— Un sos din soia. 

— Dar asta ce-i? întrebă ea, arătând spre o farfurie pusă lângă 
un mic bol cu sake cald. 

— Otravă. 


102 


— Poftim? 

— Fugu. Sau, dacă vrei, peşte-lună. Ai noroc, fiindcă nu se 
găseşte decât până la sfârşitul lunii martie. Poate fi mâncat 
numai dacă se scoate în prealabil otrava mortală pe care o conţin 
ovarele lui. Are un gust deosebit, ai să vezi. Se mănâncă însoţit 
de sake cald. 

— Şi chestia care pluteşte în sake ce este? 

— O aripioară de fugu prăjită. 

Gustară, în timp ce oala începuse să fiarbă. Sylvie se îmbăta cu 
parfumurile, cu sunetul, cu gusturile, cu priveliştea. Totul era nou 
pentru ea. 

— Nathan, îţi mulţumesc pentru seara asta. 

— Nu eu ţi-o ofer, ci contribuabilii francezi şi cei americani. 

— Cam exagerăm, nu? 

— Astăzi, ancheta a făcut progrese. 

Ea se concentră ca să-şi limpezească gândurile, care aveau 
tendinţa de a se risipi ca florile de cireş. 

— În Franţa, Annabelle şi-a numit câinele Barish, ceea ce 
înseamnă în limba turcă „pace“. La celălalt capăt al lumii, părinţii 
lui Suyani conduc o baie turcească şi au pe perete un kakernono 
pe care scrie „heiwa“, adică, în japoneză, „pace“. Avem deci încă 
două puncte comune: Turcia şi pacea. Nu crezi că FBl-ul ne va 
râde în nas auzind aşa ceva? 

— Annabelle şi Suyani sunt legate prin profilul lor psihologic, 
fizic, social, prin faptul că le place pictura şi prin acela că au fost 
adoptate în cel mai mare secret. Soții Kamatsu şi-au educat fiica 
adoptivă exact în acelaşi mod ca perechea Domange. 

— Da, dar celelalte? Nici Galan, nici Nicole n-au fost adoptate 
sau crescute într-un bordel. 

Nathan îi mai turnă sake, îi întinse o crochetă din orez prăjit şi 
o sărută pe gât. Sylvie se lăsă pradă simţurilor. Plăcerea o 
copleşi. In pofida răcorii care venea de afară, sfârşiră masa pe 
jumătate dezbrăcaţi, cu trupurile înlănţuite pe tatami, sub efectul 
afrodiziac al ardeilor iuți sansho. Gustau din mâncăruri şi se 
desfătau cu gustul dulce-acrişor al epidermelor lor. Cu buzele 
uşor amorţite de otrava peştelui fugu, îmbătată de sake şi de 
bărbatul care o propulsase parcă spre o altă planetă, Sylvie avu 
parte de cel mai puternic orgasm din viaţa ei. Mai târziu, îşi dădu 
seama că Sanako îi trimisese două mesaje pe celular. Suspecta 


103 


ieşise din comă. 


40 


Trecuse de miezul nopţii când Sylvie şi Nathan ajunseră la 
spital. Căpitanul era însoţit de un medic de gardă şi de un bătrân 
cu ochelari. 

— A spus ceva? întrebă Nathan. 

— A scos nişte vorbe de neînțeles. 

Porni un dictafon digital. 

„„„Crooan skamova dug usmusyorhk... 

Opri aparatul. 

— O ţine tot aşa. l-am pus întrebări în mai multe limbi, dar a 
continuat cu bâiguielile ei. Am trezit din somn un lingvist, pe 
domnul Tamura Jyoji, care a avut amabilitatea să vină aici. 

— Limba asta nu seamănă cu nimic cunoscut, spuse Jyoji. Nu 
este nici vreo limbă veche. 

— O pot vedea? întrebă Nathan. 

— Dacă doreşti, zise Sanako. Eu însă mă duc să mă culc. Au 
trecut două ore de când îmi bat gura fără să obţin decât un 
ghiveci fonetic de neînțeles. Poate că mă voi lămuri mâine. Am 
dublat supravegherea. Unul dintre oamenii mei va rămâne în faţa 
uşii. 

— Ar trebui să te duci şi tu la culcare, îi spuse Nathan lui 
Sylvie. 

— Rămân cu tine. 

— S-ar putea să dureze mult. 

— Crezi că vei reuşi să comunici cu ea? 

— Am reuşit să comunic şi cu un câine. 

— Nu mă încântă deloc gândul să te las toată noaptea 
împreună cu o fată. 

El o mângâie pe obraz, surâzând. Ridurile ei se adânciseră din 
cauza oboselii. Nathan o găsea din ce în ce mai frumoasă. 

— Nu e o fată, spuse el. 

— Dar ce e? 

— Încă nu ştiu. 


104 


41 


În încăpere era întuneric. Nathan aprinse becul din baie, ca să 
creeze o sursă indirectă de lumină şi se apropie de pat. Făcu un 
pas în lături şi biciui aerul cu o lovitură de picior care se opri la 
câţiva centimetri de silueta din spatele lui. Energia mişcării lui 
Nathan o făcu să se clatine. Intuiţia şi acţiunea ţâşniseră în 
acelaşi timp, negândite. Dar Nathan se oprise la vreme, simțind 
lipsa de agresivitate a tinerei. Prin cămaşa de noapte se profila 
corpul ei ademenitor. O prinse de braţ. Ea _ tresări ca 
electrocutată şi se întoarse tăcută în pat. Nathan nu reuşea să 
citească nimic în ochii ei de culoarea smaraldului. Erau 
inexpresivi, ca ochii cretinilor sau ai manechinelor. Nespus de 
verzi, pe un chip lipsit de frumuseţe. 

— Cum te simţi? o întrebă el în engleză. 

— Buyt dmetruaon. 

— Buyt dmetruaon, repetă Nathan. 

Ea îşi trase nasul şi-şi cobori pleoapele. Nathan nu-i mai puse 
nicio întrebare şi o lăsă să doarmă. Metoda lui Sanako nu dăduse 
rezultate. O cercetă cu privirea, la lumina neonului din baie. Avea 
sânge amestecat. Poate că era eurasiatică. Părea să aibă între 20 
şi 30 de ani. Dădu la o parte aşternutul, îi săltă cămaşa de 
noapte până la coapse şi îi cobori partea de sus până în talie. Era 
suplă, musculoasă, îngrijită, epilată, sportivă şi feminină în 
acelaşi timp. N-avea tatuaje sau semne particulare, în afară de 
contuziile şi cicatricele de pe faţă, căpătate în urma ciocnirii 
dintre ei. Făcuse un antrenament fizic şi mental care-i permitea 
să sfideze forţele polițienești, să se orienteze într-un oraş străin, 
să dispară în peisaj, să sară de pe un pod fără să se rănească. 
Cunoştea strategia luptei, pe care o folosea pentru fugă, nu 
pentru înfruntare. Oare ce limbă vorbea? Era greu de crezut ca la 
pregătirea şi capacitatea ei de adaptare să nu fi învăţat limba 
engleză. Ce legături avea cu răpitorii? Ce căuta în locurile unde 
avuseseră loc răpirile? O acoperi la loc şi aţipi fără să fi găsit 
vreun răspuns. 

Când se trezi, văzu că fata avea ochii deschişi. Era ora 1.45. 

— Cum te mai simţi? 

Repetă întrebarea în spaniolă, în japoneză, în mandarină, ba 


105 


chiar în limba navajo. Încercă şi italiana, franceza şi rusa, folosind 
puţinele cuvinte învăţate în timpul misiunilor sale. Neobţinând 
nicio reacţie, se întoarse la engleză. 

— Ţi-e frică?... De ce fugi?... Cum te numeşti?... Ce cauţi?... 
Pentru cine lucrezi?... Unde sunt Suyani... Galan... Nicole... 
Annabelle...? 

O dilatare a pupilei trădă interesul pe care i-l trezise ultimul 
nume pronunţat de Nathan. 

— Annabelle? repetă el. 

Ea îşi întoarse privirea spre uşă, trăgându-şi nasul. O făcuse să 
reacționeze. 

— Unde e Annabelle? 

Ea se smârcâi din nou. Răcise după baia din port. Aşadar, nu 
era o ființă bionică. 

— Cum te numeşti? 

Niciun răspuns. Oare ascundea un secret care nu-i permitea să 
dezvăluie nici cel mai mic amănunt legat de persoana ei? Ca să-i 
pătrundă în gânduri, trebuia să se familiarizeze cu ea, să 
descopere nişte puncte comune. Din punct de vedere fizic, aveau 
deja ceva în comun. Era rănit, la fel ca ea, şi primiseră îngrijiri în 
acelaşi spital. Ca şi ea, era străin şi metis. Din moment ce 
conştientul ei refuza să se deschidă, trebuia să se adreseze 
subconştientului ei, copiindu-i expresiile, gesturile, ticurile. Ea nu 
avea să comunice decât cu o persoană din tabăra sa. 

Ridică din nou cearşafurile şi-i masă picioarele şi gambele. Ea 
nu se împotrivi. Privirea ei îndreptată către uşă se mută asupra 
noptierei. Nathan ghici că-i era sete. Se ridică, se duse, 
şchiopătând ostentativ, în baie şi aduse două pahare cu apă. 
Unul îl păstră pentru el. Ea îl privi pentru prima oară. Şovăi, apoi 
începu să bea cu înghiţituri mici. El procedă la fel ca ea. Lăsară 
paharele din mână în acelaşi timp. Ea îşi trecu degetele pe sub 
breton şi făcu gestul de a-şi da după ureche o şuviţă inexistentă 
de păr, ceea ce însemna că, până nu demult, avusese plete. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Dlogan fah. 

— Dlogan fah, repetă Nathan. 


106 


42 


Un țipăt străpunse liniştea. Polițistul care păzea uşa năvăli 
înăuntru şi aprinse lumina, cu pistolul în mână. Nathan îi făcu 
semn s-o stingă şi să iasă. Intrarea lui intempestivă o smulsese 
pe necunoscută din coşmarul ei. 

— Vlogran, zise ea. 

— Vlogran, zise şi Nathan. 

Femeia se repezi în baie, prin uşă se auziră sunete ciudate. 
Nathan deschise uşa şi o văzu scuturată de spasme, vomitând 
jeturi de lichid albicios. Nu mai văzuse până atunci pe nimeni 
vomitând atât de violent. Începuse să se chircească de durere. 
Nathan o ajută să-şi golească stomacul în chiuvetă, îi curăţă 
obrazul şi-i puse un prosop umed pe frunte. O sprijini de el într- 
un colţ al băii şi-i masă pântecele şi zona din jurul ombilicului 
până când convulsiile se calmară, devenind sughiţuri. O ajută să 
se ridice, clătinându-se pe picioarele ei lungi, îi scoase cămaşa 
de noapte mânijită, îi spălă sumar trupul şi o înveli într-o pătură, 
apoi o întinse pe pat. 

Avea febră. Nathan chemă medicul de gardă care asocie 
vomismentele cu traumatismul cranian. Creşterea temperaturii 
era efectul celor întâmplate în ziua precedentă, mai ales al 
semiînecului în apa din port. Îi prescrise paracetamol, ca să-i 
scadă febra, însă tânăra adormise deja. 


43 


În opulentul său birou de la Kremlin, preşedintele Rusiei 
închise dosarul în care se afla raportul GRIP. Îşi aprinse o ţigară 
americană şi privi prin fereastra fortăreței sale. Nişte boxe 
discret plasate difuzau în surdină People gonna talk, a lui James 
Hunter. Afară, zăpada de pe clopotniţa Bisericii Ivan cel Mare se 
topea, malurile râului Moscova erau acoperite cu noroi care 
îngreuna mersul gospodinelor vârstnice, bine înfofolite, şi al 
consumatorilor de votcă. Alţii, mai temperaţi, însă mai periculoşi, 
acționau din culise. Tineretul pregătea revoluţia, militarii 


107 


plănuiau un puci, teroriştii ceceni voiau să ia ostatici. FSB-ul se 
temea să nu aibă loc vreun atentat nuclear în metrou, urmat de 
repercusiuni „seismice“ care ar fi distrus capitala. Într-o ţară 
unde, dacă te aplecai, găseai mai degrabă o ogivă nucleară 
decât un cartof, un astfel de atac ar fi fost la îndemâna oricărui 
fanatic, cu condiţia să nu sufere de lumbago. 

GRIP-ul - Grupul de cercetări şi informare asupra păcii şi 
securităţii - clasificase statele membre ale ONU în funcţie de 
contribuţia lor la menţinerea păcii. Politicile acestora în materie 
de securitate, drepturile omului şi protejarea mediului erau 
urmărite cu atenţie. Rusia se afla pe poziţia 130 din 150. Era 
prost notată în toate domeniile. Lipsă de interes pentru 
dezvoltare, cheltuieli militare ridicate, corupţie, nerespectarea 
libertăţii presei, situaţie dezastruoasă a mediului. Până şi Rwanda 
sau Afganistanul erau mai bine plasate în clasament. 

Preşedintele strivi chiştocul în scrumieră. Pe masă, lângă 
scrumieră, era un număr al ziarului Kommersant. Cotidianul 
publica un interviu, realizat acum doi ani, cu Mihail Hodorkovski, 
patronul companiei lukos, trimis în gulag pentru fraudă fiscală. 
Doar nu era să-l lase pe miliardar să-i răpească ţara. Sub ziarul 
rusesc descoperi un exemplar din Newsweek, a cărui copertă 
dezvăluia atrocitățile războiului din Cecenia, eclipsat de obicei de 
conflictele din Irak şi Orientul Apropiat. Asta nu trebuia să se mai 
întâmple. 

De ce îi trimisese oare Ivana acest raport al GRIP-ului? De ce 
se încăpăţâna să-l pună să citească presa străină, când el se 
străduia să pună botniţă publicaţiilor din ţară? De ce-l obliga să 
asculte muzica aceea? De ce era atât de îndrăgostit de Ivana 
chiar şi acum, după doi ani, el, care înainte nu-şi înşelase 
niciodată soţia şi nu fusese preocupat nici de sex, nici de 
sentimente? 

Incă din copilăria petrecută într-un cartier de la periferia 
Moscovei, priorităţile lui fuseseră altele. Scund şi lipsit de 
charismă, ajunsese în vârf datorită voinţei. Acum, când deţinea 
puterea, îşi dedica energia păstrării ei. 

li ceru secretarei să-l convoace pe ministrul Apărării, ca să 
discute cu el situaţia din Cecenia. 

— Generalul Kovalov e plecat în concediu în Franţa, zise 
secretara. 


108 


— Să-şi întrerupă concediul! 

— Bine, domnule preşedinte. 

Asta însemna puterea. Îi provoca o plăcere apropiată de cea pe 
care i-o provocau orgasmele când era împreună cu Ivana. 

Formă numărul de mobil al amantei sale, care se afla într-un 
magazin Gucci din centrul Moscovei. Un loc unde o bucăţică de 
material valora cât salariul pe un an al unui muncitor. 

— Vreau să probez o rochie, spuse ea. Să-mi spui ce părere ai. 

— Sunt la Kremlin, dragă, cum vrei să... 

— Am să ţi-o descriu. E făcută din tul şi satin negru şi are un 
şarpe brodat cu cristale Swarovski. Fără cristale, e mai uşoară 
decât o batistă. 

— Slavă Domnului, fiindcă, dacă s-ar vinde la cântar, ar fi mai 
scumpă decât caviarul. 

— Dar e şi mai bună, ai să vezi. 

Îşi imagină cum ar fi s-o devoreze. Inima lui îşi acceleră 
bătăile, iar palmele i se umeziră. 

— Am intrat în cabină. Îmi scot acum mantoul de blană, vesta 
din rafie şi satin, îmi desfac cordonul, îmi deschei pantalonii care- 
mi alunecă în jos pe picioare... e bine, nu? 

— Prea bine. 

— Ce mai am pe mine? 

— Azi-dimineaţă, purtai o bluză albă din mătase. 

— O scot. 

O erecţie îi întinse stofa pantalonilor a căror croială nu era 
potrivită pentru aşa ceva.. 

— Vlad? Mai eşti la telefon? 

— Da. 

— Îmi deschei sutienul... 

Avu viziunea sânilor Ivanei, cei mai frumoşi sâni din lume. 

— Îmi dau jos chiloţii... 

— De ce-i scoţi? 

— E o rochie mulată pe corp. Nu e loc pentru lenjerie. 

— Eşti complet dezbrăcată? 

— Nu mai am decât pantofii cu tocuri înalte. Acum îmi pun 
rochia... Stă pe mine de parcă ar fi un al doilea rând de piele. 
Cred că am să rămân cu ea până diseară, când ai să mi-o scoţi 
tu. 

Vladimir se uită la ceas. Era 11.38. Însă şase ore de aşteptare. 


109 


O veşnicie. 

— Ivana, aş putea fi liber între douăsprezece şi două. Poţi veni 
la Kremlin?... lvana?... 

Auzi în receptor un foşnet urmat de patru zumzete, o respiraţie 
prelungă, iar telefonul se închise. Formă din nou numărul Ivanei, 
dar îi răspunse cutia vocală. Vladimir trecu brusc de la excitare la 
luarea unor decizii lucide, lucru pe care ştia să-l facă cel mai 
bine. Puse mâna pe două telefoane, trimise la faţa locului poliţia 
lui secretă şi sună la magazin. Vânzătoarea care-o servea pe 
Ivana îi confirmă că aceasta tocmai încerca o rochie. 

— Du-te şi verifică! porunci Vladimir. 

— Dar n-am scăpat cabina din ochi nicio clipă. Doamna 
Nevassaia este încă înăuntru. Perdeaua e trasă şi... 

— Vreau să-i vorbesc chiar acum. 

O auzi chemând-o pe Ivana. 

— Da’ trage odată blestemata aia de perdea! se enervă 
preşedintele. 

Auzi în receptor clinchetul inelelor pe bară, un strigăt de 
stupoare, apoi o bâiguială: 

— Dar... nu înţeleg... Era... 

— Descrie-mi ce vezi! 

— Este... 

— Ce este? 

— Cabina... este goală. 


44 


Unde era femeia? Nathan se ridică brusc, buimac şi cu piciorul 
drept amorţit. Auzi duşul curgând şi se linişti. Necunoscuta ieşi 
din baie şi se culcă la loc, fără să-i dea vreo atenţie. 

Uşa se deschise, lăsând să intre un areopag zgomotos şi 
parfumat. Medicul-şef era însoţit de doi internişti, de Sylvie şi de 
căpitan. 

— A vorbit? întrebă Sanako. 

— Puțin. 

— Ce-a spus? 

— Buyt dmetruaon, Dlogan fah şi Vlognan. 

110 


— Tâmpenii de-ale ei. 

— Nu ştiu. 

— După o zi în arest, o să înceapă să ciripească şi în altă limbă. 

— Ar fi o greşeală. 

— Uite ce-i, Love, nu mai avem timp să ne jucăm de-a 
infirmierele! 

— A dispărut încă o femeie, Nathan, îl lămuri Sylvie. 

— Cine? 

— Serana Welles, consilieră a secretarului american de stat 
Kathleen Morgensen. 

— Unde? 

— La Cairo, acum trei zile. La hotelul Sheraton, în timpul 
negocierilor pentru pace. Serana Welles s-a dus la toaletă. Şi n-a 
mai văzut-o nimeni ieşind de acolo. Are 24 de ani, o funcţie-cheie 
la Casa Albă, diplome de absolvire de la universităţi de prestigiu, 
se pare că arată nemaipomenit şi nu e măritată. CIA, FBl-ul şi 
Mossadul sunt în alertă. Unii experţi încep să vorbească despre 
răpiri extraterestre. 

— Devin tot mai frecvente, zise Nathan. 

Sylvie îşi puse ochelarii, deschise dosarul şi confirmă: 

— Annabelle, pe 2 martie, la Paris; Galan, pe 8 martie, la 
Washington; Suyani, pe 14 martie, la Tokyo; Nicole, pe 26 martie, 
la Fontainebleau; Serana, pe 29 martie, la Cairo; Aliana, pe 30 
martie, la New York. Deci, primele trei răpiri au fost făcute în 13 
zile, iar ultimele trei - în cinci zile. 

— La ce oră au avut loc ultimele două răpiri? 

— Serana a dispărut pe 29 martie la zece dimineaţa, iar Aliana 
- pe 30 martie, la ora 23.00. 

— Ce diferenţă de fus orar este între Cairo şi New York? 

— Îmi dau seama unde vrei să ajungi, Nathan. Am făcut 
calculul. Luând în considerare diferenţa de fus orar şi durata 
zborului, răpitorii au avut la dispoziţie treizeci de ore ca să-şi 
pregătească lovitura de la New York. 

— Cazul acesta e fără precedent, spuse Sanako. 

— De unde şi ipoteza extratereştrilor, adăugă Sylvie. 

— Prin urmare, Love, înţelegi că avem mare nevoie de fata 
asta. Îţi mulţumim că ne-ai ajutat s-o arestăm. Ai făcut o treabă 
bună. Acum lasă-ne să ne-o facem şi noi pe a noastră. 

— lar eu, pe a mea, interveni medicul. 


111 


— Nu s-a simţit prea bine peste noapte, spuse Nathan. 

— Febra şi voma sunt urmările comoţiei cerebrale. Nimic grav, 
mai ales că are o constituţie fizică extraordinară. Cum n-am 
putut să comunicăm cu ea, nu ştim dacă a suferit şi o pierdere a 
memoriei. Rămâne de verificat. Judecând după rezultatele 
scanării, comoţia nu i-a provocat leziuni majore şi totul ar trebui 
să revină la normal în câteva zile. Are nevoie de odihnă. Îi 
recomand să rămână 24 de ore sub observaţie, în caz că apar şi 
alte simptome. Singurul risc ar fi vreun sindrom post-comoţional. 

— Ce manifestări ar avea în acest caz? 

— Dureri de cap, vertij, insomnie, irascibilitate, agitaţie, 
depresie, modificări de personalitate. 

— Bine că nu-i recomanzi o cură la un sanatoriu din Elveţia! se 
enervă Sanako. 

— Nu vă cer decât 24 de ore, după care o puteţi lua. 

— Voi fi aici mâine-dimineaţă, spuse căpitanul. 

Sanako îşi pierdea calmul văzând cu ochii. Rezerva tipică 
japonezilor nu era punctul său forte. Mai ales în ancheta aceasta. 
Medicul şi suita lui părăsiră încăperea. 

— Povestea asta cu extratereştrii e pe bune? o întrebă Nathan 
pe Sylvie. 

— Fiinţele omeneşti au tendinţa să facă apel la supranatural 
atunci când nu înţeleg ceva. 

— N-o luaţi ca pe o glumă, adăugă Sanako. Omuleţii verzi 
stârnesc râsul minţilor raţionale, într-adevăr. Deocamdată însă 
nu văd cine altcineva ar fi în stare să răpească nişte femei atât 
de importante într-un interval atât de scurt, fără să lase nici 
măcar un singur indiciu. 

— Păi, indiciul e chiar în faţa noastră, spuse Sylvie. 

— De ce tocmai aceste femei? întrebă Sanako. 

— Pentru că, după cum spuneai adineaori, sunt importante. 

Toţi îşi aţintiseră privirile asupra necunoscutei, care părea 
sculptată în marmură. 

— Mai este un amănunt pe care nu vi l-am spus, adăugă 
căpitanul. 

— Ce anume? 

— Am încredinţat unui colegiu de lingvişti banda cu vorbele 
fetei ăsteia. Au confirmat în unanimitate că limba vorbită de ea 
nu există şi nici n-a existat vreodată pe planeta noastră. 


112 


45 


Gabriel Still obişnuia să se trezească foarte devreme şi să ia 
micul dejun înainte de a ieşi din vila sa de pe malul lacului 
Washington ca să se ducă la birou. Conducea fără să respecte 
limita de viteză - asta era latura lui rebelă. Lăsa maşina pe locul 
care-i era rezervat în parcarea din faţa sediului companiei lui din 
Redmond, îşi saluta angajaţii adresându-li-se pe numele mic apoi 
se instala în biroul pe ai cărui pereţi se aflau portretele unor 
oameni de seamă, ca Einstein sau Leonardo da Vinci. De acolo, 
schimba e-mailuri cu colaboratorii lui. Seara, ajungea acasă 
târziu şi abia dacă-şi vedea fiica. În weekend, juca bridge, puzzle, 
făcea schi nautic sau lua lecţii de canto împreună cu Sally, soţia 
lui. Duminica, pe când aceasta era la biserică, o înşela cu Tanya. 
Gabriel călătorea mult, îi plăcea să citească înainte de culcare, îşi 
petrecea Crăciunul la Palm Springs, iar de Ziua Recunoştinţei se 
ducea la sora lui. 

Viaţa lui Gab părea aidoma cu a oricărui american din clasa de 
mijloc, cu o singură diferenţă: vila sa măsura 3 700 de metri 
pătraţi, în garaj avea mai multe maşini scumpe, de peste 100 
000 de dolari fiecare, biblioteca lui adăpostea mii de volume, 
printre care Codexul lui Da Vinci, evaluat la treizeci de milioane 
de dolari, iar averea sa personală se ridica la o sumă echivalentă 
cu averile celor şase sute de milioane de americani cu cele mai 
reduse venituri din ţară. Numele lui se afla în fruntea topurilor de 
tot felul. Reuşise chiar să ajungă pe primul loc, la egalitate cu 
patronul companiei General Electric, într-un top al personalităţilor 
din toate timpurile în funcţie de „viziune, creaţie, charismă şi 
geniu inovator“, devansându-i pe lisus Hristos, Einstein şi 
Leonardo da Vinci, ale căror portrete îi împodobeau biroul. 

Aşadar, cu excepţia cifrelor cu multe zerouri, zilele lui Gabriel 
Still erau la fel ca ale tuturor. Nu însă şi duminica din 1 aprilie. 
Timp de câteva clipe, crezuse că e o glumă. Din nefericire, nu era 
aşa. Sally era la biserică împreună cu fiica lor, iar servitorii aveau 
zi liberă. Tanya venise la el, într-una dintre cele douăsprezece 
odăi ale vilei, şi anume cea a cărei fereastră nu dădea spre lac. 
Cincizeci de metri pătraţi consacraţi adulterului. Potrivit poemului 
scris de Gab pentru ea, Tanya era mai frumoasă decât Gioconda, 


113 


mai inteligentă decât un computer, mai importantă decât 
Washingtonul. Respectând ritualul obişnuit, făcură dragoste, apoi 
plonjară dezbrăcaţi în piscina de dimensiuni olimpice, cu mozaic 
închipuind microprocesoare şi cu reflexe de siliciu. În ziua aceea, 
Tanya nu mai apăru la suprafaţă. 

Gabriel scrută apa metalizată, plonjă, căută pe fundul apei. 
Nefiind un înotător prea bun, renunţă repede şi ieşi din bazin, ca 
să aibă o vedere de ansamblu. Pentru prima oară în cincizeci de 
ani, trebui să accepte ceva irațional, de neconceput, de 
neînțeles: Tanya se dizolvase în piscină. 


46 


Stând în faţa automatului cu băuturi răcoritoare din spital, 
Nathan şi Sanako se contraziceau în legătură cu metoda care 
trebuia folosită. Primul miza pe empatie. Celălalt - un 
interogatoriu în toată regula. Căpitanul îl avertiză pe Nathan să 
nu încerce să se amestece în treburile poliţiei. Invinuita urma să 
fie arestată şi cercetată în dimineaţa următoare. Până atunci, doi 
oameni fuseseră puşi de pază în faţa uşii ei, iar alţii doi - în holul 
spitalului. lar o a treia pereche de agenţi supraveghea camera 
femeii dintr-o maşină care staţiona pe stradă. 

— Dar ce are fata asta atât de deosebit de încerci s-o 
ocroteşti? întrebă Sylvie, după plecarea lui Sanako. 

— Este prețioasă. 

— De ce nu-l laşi pe Sanako să-şi vadă de treabă? 

— E depăşit de ancheta asta, iar superiorii îl presează. Nu are 
destulă perspectivă. 

— lar tu ai? 

— Ştiu ce trebuie să fac ca să am. 

— Explică-te! 

— Pentru asta, am nevoie de ajutorul tău. 

— L-ai avut încă de la început. 

— Mă refer la un ajutor de o factură mai deosebită. 

— Cum ar fi...? 

— O evadare. 


114 


47 


Nathan îi salută pe cei doi poliţişti care încadrau uşa şi intră în 
camera necunoscutei. 

— Am să te scot de aici, îi spuse. Amândoi căutăm acelaşi 
lucru. Impreună, vom avea mai multe şanse să-l găsim. Tot ce ai 
de făcut este să mă urmezi. 

Ea îl privea ţintă, fără să se clintească din loc. Nathan îi strigă 
pe cei doi poliţişti, care intrară în şir indian. O directă în plex îl 
încovoie pe cel din faţă, dezechilibrându-l şi pe celălalt, care 
încasă în aceeaşi clipă o lovitură de picior. Nathan închise apoi 
uşa şi îl dezbrăcă de uniformă pe cel mai slab dintre ei ca s-o 
îmbrace cu ea pe fată, care se lăsă manevrată ca o păpuşă, fără 
să se opună, dar şi fără să-l ajute. li aşeză pe cap un chipiu, îi 
puse ochelari de soare şi o luă de braţ, conducând-o spre parter. 

Cei doi oameni plasați de Sanako în hol comentau un videoclip 
al Shakirei, difuzat pe ecranul unui televizor aşezat într-un colţ al 
holului. 

— Pleci? îl întrebă unul dintre ei. 

— Căpitanul mi-a cerut să vin la el împreună cu unul dintre 
oamenii lui. N-am timp nici măcar să-mi tratez rana! 

Atenţia poliţistului se concentră asupra piciorului răsucit într-o 
poziţie nefirească al lui Nathan. 

— Fiţi cu ochii pe fată, zise Nathan arătând către lift. 

— Nicio grijă, n-o lăsăm noi să scape. Mai ales că n-am mai 
putea să ne bazăm pe tine dacă ar trebui să alergăm din nou 
după ea. 

Necunoscuta îi înţelesese intenţiile, căci ajunsese deja afară. O 
ajunse din urmă în parcare. Mai trebuia să treacă de ultimii doi 
poliţişti. Cel aflat la volanul maşinii cobori să-i întâmpine. 

— Unde mergeţi? 

— Am fost chemat de Sanako. Mă duc la el împreună cu un om 
de-al lui. 

— Pe jos? 

— Vom lua metroul, ajungem mai repede aşa. 

Poliţaiul se încruntă, se aplecă pentru a-l apela prin staţie pe 
comisar, apoi zbură prin aer şi ateriză pe genunchii colegului său 
care ocupa locul din dreapta. Nathan îi trase apoi o a doua 


115 


lovitură de picior, laterală, care străbătu habitaclul şi percută 
craniul celui de-al doilea poliţist, paralizat de greutatea celor 70 
de kilograme care zăceau peste el. O ajunse din urmă pe fată, 
care se îndepărta, şi o împinse pe bancheta din spate. Fără să-şi 
mai dea osteneala de a-i da jos pe cei doi răniţi, Nathan demară 
înspre cartierul Ginza. Nu avusese iniţial intenţia de a se duce 
acolo cu maşina, dar circumstanţele hotărâseră altfel. Verifică 
prin retrovizor că necunoscuta stătea nemişcată şi se întrebă 
dacă făcuse bine că mizase pe ea. O camionetă care venea drept 
spre el, claxonând, îi aminti că era obligat să facă la stânga. 
Trebuia să se concentreze mai mult dacă voia să ajungă fără 
probleme până la străduţa fără nume, în locul unde protejata lui 
nu avusese timp să ducă la bun sfârşit ceea ce avea de făcut. 


48 


Nathan o ajută să coboare din maşină şi se îndreptă către locul 
în care avusese loc răpirea lui Suyani. Pulsul i se acceleră. 

— Termină ceea ce aveai de făcut, îi spuse. Nu vei mai avea alt 
prilej. 

Ea privi magazinul şi se aşeză în profil ca să încerce să treacă 
printre barele grilajului. 

— Doar un ninja ar reuşi, zise Nathan. 

Ea îi aruncă o privire lipsită de expresie. 

— Luptătorii ninja cunosc o tehnică specială care, dacă este 
practicată din copilărie, le permite să-şi disloce încheieturile ca 
să se poată strecura oriunde. Mă gândisem şi eu la asta, dar 
spaţiile sunt prea înguste. Suyani n-ar fi încăput printre ele. 

Ea întinse pumnul, lovind uşa de sticlă a magazinului 
dezafectat. Strânse cu încăpățânare din dinţi şi încercă din nou 
să pătrundă printre gratii, zdrelindu-şi tâmplele. 

— Gata, ajunge! 

O trase spre el. Pe pomeţii ei se amestecau sânge şi lacrimi. 
Semn că era, totuşi, o fiinţă omenească? O cuprinse în braţe. 

— Ai să-mi spui oare cine eşti? murmură Nathan. 

O aşeză lângă ieşirea de urgenţă a băncii, locul unde se 
presupunea că se evaporase Suyani, îi porunci să nu se mişte de 

116 


acolo şi intră în pielea lui Hinoshiro. 

Plouă şi e întuneric. Nu văd aproape nimic prin viziera căştii. O 
lumină o înconjoară pe Suyani şi o înghite brusc. O lumină înaltă 
de doi metri, care n-a durat decât o secundă. Lumina aceea 
venea... din bancă. 

Uşa se deschisese, apoi se închisese în urma lui Suyani. Oare 
cine se afla dincolo de uşa aceea? Era gata să bată, dar îşi dădu 
seama că necunoscuta dispăruse şi că străduţa era barată de o 
maşină a poliţiei pe acoperişul căreia sări instinctiv, ca să domine 
situaţia. Văzu patru poliţişti. La dreapta lui, fugara stătea 
aplecată peste capota unei alte maşini. Dacă o elibera pentru a 
doua oară şi fugea împreună cu ea, fata avea să devină până la 
urmă aliata lui. Pentru asta însă trebuia să înfrunte forţele de 
ordine. 

Doi oameni se aflau dedesubtul lui, în maşină, altul se repezea 
spre el cu pistolul în mână, ultimul îi punea cătuşe fetei. Şoferul, 
pasagerul, pistolarul, cel cu cătuşele. Aceasta era ordinea în care 
voia să atace. Se aruncă asupra primului, care încerca să iasă din 
maşină şi-l trimise la loc, în spatele volanului, cu nasul rapt. Al 
doilea ocolea maşina. Al treilea ajunsese în dreptul lui. Nathan se 
retrase pe străduţă, ca să-i facă să vină pe rând, şi se avântă, cu 
umărul stâng înainte. Cei doi nu se aşteptau la o contraofensivă. 
Cel cu pistolul fu proiectat în colegul său. Nathan îi trase un şut 
în mâna cu care ţinea arma şi, din două lovituri cu cotul, îi lăsă 
pe amândoi laţi pe pavaj. 

judecând după sirenele pe care le auzea, jumătate din poliţia 
oraşului avea să ocupe în curând cartierul. Cel cu cătuşele urcase 
fata în a doua maşină şi se pregătea să pornească. Nathan îl 
dădu jos pe şoferul celeilalte maşini, dădu în marşarier, strivi 
pedala de acceleraţie, îşi încleştă mâinile pe volan şi se propti în 
spătarul scaunului, întinzând braţele. Caroseria bubui. Sub 
privirile martorilor împietriţi, sări din maşină şi se năpusti asupra 
poliţistului cu cătuşele, care, prins sub airbag, încerca să-şi vină 
în fire, îi arse o directă în tâmplă şi o eliberă pe prizonieră. Îi făcu 
vânt în cealaltă rablă şi demară, pierzând bucăţi din caroserie, 
fără să se preocupe de maşinile aflate în trafic. 

— Nu-mi uşurezi deloc munca, spuse el. 

Evită un autobuz şi derapă pe şosea în direcţia gării. Spera ca 
Sylvie să vină la întâlnire. Cum de intervenise atât de repede 


117 


poliţia? Cine-i informase? De ce voise cel cu cătuşele să plece cu 
fata fără să-şi ajute colegii? Întrebările nu-i dădeau pace, 
captându-i atenţia în detrimentul felului cum şofa. Lămurise un 
amănunt. Acum ştia cum fusese răpită Suyani. Făptaşii trecuseră 
prin clădirea băncii. Aveau complici acolo. l-ar fi plăcut să-i 
împărtăşească lui Sanako aceste deducţii. Căpitanul ar fi început 
să-i ancheteze pe salariaţii de la Bank of Tokyo. Dar nu era un 
moment potrivit pentru cooperare. Nici cu poliţia, nici cu 
inculpata. Acum trebuia să fugă. 


118 


PARTEA A DOUA 


PEISAJUL CARE DEFILEAZĂ ESTE NEMIŞCAT 


49 

Agentul James Mooses îi ceru taximetristului un bon de 
decontare şi cobori la Rockefeller Piaza. Forma subţire, gotică a 
clădirii General Electric străpungea norii având o înălţime de 278 
de metri. Schimbă de trei ori liftul ca să ajungă la etajul 69. Uşile 
cu ornamente din lemn de esențe preţioase se deschiseră dând 
la iveală un hol ai cărui pereţi erau împodobiţi cu alegoriile 
Abundenţei, Muncii, Comerţului şi Triumfului speciei umane. Sub 
un vultur american de inspiraţie asiriană, directorul FBl-ului se 
întreținea cu nişte oameni pe care Mooses îi văzuse adesea prin 
presă. Şeful lui se desprinse din grup şi îl conduse într-o 
anticameră din marmură roşie. Nişte frize Art Deco îndrumau 
privirea către o uşă încrustată cu onix de culoarea ambrei şi 
păzită de un garderobier în costum la două rânduri. 

— Cine sunt oamenii aceştia? întrebă Mooses. 

— Uită că i-ai văzut. 

— De ce? 

— Ascultă-mă cu atenţie, agent Mooses! Nici acum nu pricep 
cum ai reuşit să obţii întrevederea asta... 

— Am dat un telefon. 

— Nu mă lua peste picior! El nu acordă niciodată audienţe, mai 
ales aici. 

— Nu-i ceream un interviu. V-a contactat personal ca să-i găsiţi 
amanta. Cum eu anchetam dispariţiile domnişoarelor Ryler şi 
Welles, mi-aţi încredinţat şi cazul Cortes. L-am sunat pe DR ca 
să-mi dea nişte amănunte, şi am venit. 

— Nu-i mai pomeni numele! 


119 


— De ce vă temeti aşa? Doar n-avem de-a face cu Dumnezeu. 

— Aici voiam să ajung. Nu-i pune întrebări fanteziste. Zi-i 
„domnule“, fără să-i menţionezi numele, fără întrebări legate de 
viaţa personală sau de afacerile lui şi ai grijă ca discuţia să nu 
dureze mai mult de 15 minute. Am să te aştept în hol. Şi, dacă 
tot ai pomenit de Dumnezeu, să ştii că Dumnezeu are mai puţină 
influenţă asupra vieților noastre decât el. 


50 

Cu mâna pe tocul pistolului, garderobierul îi făcu loc lui James 
Mooses să treacă. James intră într-o încăpere imensă, ai cărei 
pereţi de sticlă ofereau privirii zgârie-norii din Manhattan. 
Rămase uluit de dimensiunile uriaşe ale tuturor obiectelor aflate 
acolo. De parcă acel spaţiu ar fi fost ocupat de un uriaş care ar fi 
avut nevoie de mobilier fabricat la o scară superioară. Singurul 
perete care nu era din sticlă era flancat de un şemineu 
monumental din piatră, în care ar fi putut locui o întreagă familie, 
în vatră trosneau lemne mari cât nişte buşteni. Pe un birou mai 
impunător decât cel de la Casa Albă erau aliniate trei ecrane 
plate. Parchetul era acoperit de covoare care ar fi meritat să fie 
înrămate. Într-un colţ, o gigantică sferă din cercuri concentrice 
reprezentând orbitele planetelor Sistemului nostru Solar se rotea 
lent. James Mooses se opri în mijlocul camerei şi aşteptă să se 
întâmple ceva. Nu ştia cum arăta faimosul DR, dar se aştepta la 
un soi de Goliat plutind printre nori, cu ambiţii demiurgice, 
doldora de tulburări obsesionale printre care figurau la loc de 
cinste mania ordinii şi cea a curăţeniei. 

— Nu mai face nicio mişcare! spuse o voce din spatele lui. 

Grijuliu să nu-şi supere gazda, care putea oricând să pună 
capăt vizitei, James încremeni. 

— Ştii unde ai pus picioarele? 

— În biroul dumneavoastră, domnule! 

— Pe un covor de Kerman, datând din secolul al XIX-lea. E ca şi 
cum ai călca în picioare tabloul Floarea-soarelui. 

Neştiind cum să dreagă lucrurile, James aşteptă ordinele. 

— Scoate-ţi pantofii! Sper că ai şosete curate. 

— În dimineaţa asta mi le-am pus, domnule! 

DR se instală la biroul lui. Mooses nu se înşelase în privinţa 
tulburărilor  obsesional-compulsive ale clientului său. Ca 


120 


înfăţişare, în schimb, aducea mai degrabă cu un David firav, cu 
părul vopsit şi pielea prea întinsă, decât cu Goliat. In jur nu se 
afla niciun scaun, aşa că agentul federal rămase în picioare şi 
intră direct în subiect, ca să nu piardă timp: 

— Unde aţi văzut-o ultima oară pe Aliana Cortes? 

— Ce legătură are dispariţia ei cu răpirile despre care mi-ai 
vorbit la telefon? 

— Caracterul supranatural al evenimentelor şi profilul 
victimelor. 

— Spune-mi mai multe amănunte! 

— Victimele parcă ar fi intrat în pământ de faţă cu martori care 
n-au văzut nimic. 

— După ce m-ai sunat, am telefonat preşedintelui şi 
secretarului de stat. Nimeni n-a încercat să-i şantajeze. Poţi să-mi 
spui ce sens au toate astea? 

Mooses înţelese că DR acceptase să discute cu el ca să afle 
nişte informaţii, nu ca să-i ofere. Încercă să inverseze rolurile: 

— Trebuie mai întâi să obţin mai multe elemente în legătură cu 
dispariţia Alianei Cortes. 

— De câte victime mai ai nevoie ca să-ţi faci o idee? 

— Unde era Aliana ultima dată când aţi văzut-o? întrebă din 
nou Mooses. 

— Ascultă, poliţist de doi bani ce eşti, habar n-ai de nimic! Ar 
putea urma încă zeci de răpiri fără ca tu să afli ceva. Ai să-mi dai 
dosarul şi o să-l încredinţez unor oameni mai competenţi. 

— la ascultă şi tu, David! Trăieşti în nori şi pluteşti pe deasupra 
realităţii. Dar ai nevoie de polițistul de doi bani care scormoneşte 
prin rahat. În timp ce te uiţi la omenirea care se speteşte, 270 de 
metri mai jos, ca să-ţi aducă dividende, polițistul de doi bani se 
va speti să-ţi aducă înapoi puicuţa. Nu directorul FBI, al NSA sau 
al CIA o să-şi petreacă noaptea în cuşca unui câine. Nu ei vor 
plonja în portul Tokyo ca să găsească dovezi. Dă-le prietenilor tăi 
cazul şi o să obţină aceleaşi rezultate ca atunci când au vrut să-l 
prindă pe Ben Laden. Prin urmare, ai sau nu de gând să-mi spui 
ce dracu' s-a întâmplat înainte de dispariţia Alianei Cortes? 

Tirada lipsită de menajamente relaxase chipul lui DR. Norocul 
lui James, care s-ar fi putut trezi brusc şomer, dacă nu şi mai rău, 
fusese că avea de-a face cu un tip inteligent. Increzut, cinic, dur, 
hotărât, lipsit de scrupule, dar înzestrat cu o minte 


121 


pătrunzătoare. Argumentul îl convinsese. Omul cel mai puternic 
din lume avea nevoie de oameni neînsemnaţi ca s-o aducă pe 
dulcineea. DR se ridică şi se apropie de uşa mascată prin care 
intrase cu cinci minute mai înainte. Mooses îl urmă într-o odaie 
luxoasă din care trecură într-o cameră de baie la fel de vastă. 

— Era acolo, zise DR arătând spre duş. 

Şi-i povesti cum se evaporase Aliana în timp ce el se afla în 
cadă, la câţiva metri de ea. Fără zgomot, fără să lase vreo urmă, 
fără să ia nimic cu ea, nici măcar hainele. Insistă asupra faptului 
că odaia nu avea fereastră sau altă ieşire, în afară de uşa prin 
care intrase Mooses. 

— Poarta era încuiată, iar paznicul n-a văzut pe nimeni 
trecând. 

— Cine mai are cheile? 

— Aliana. Dar erau în poşeta ei. 

— Cineva ar fi putut face o dublură a cheilor? 

— Nu pot fi copiate. 

— Ai încredere în paznic? 

— Mai multă decât în directorul meu financiar. 

— În momentul când a dispărut Aliana, s-a schimbat ceva în 
jur? 

— Nimic. 

— Sunt sigur că ai remarcat ceva. 

DR îl privi fără să înţeleagă. 

— Ai ceva de maniac, ai desluşi urmele unor labe de şoarece 
pe covoarele tale persane. Biroul e atât de aseptizat încât ti-ar 
sări în ochi până şi cea mai mică amprentă. Dacă a intrat cineva, 
cu siguranţă că ai observat. 

— Nu ţi-am vorbit despre asta pentru că pare o prostie. 

— Multe cazuri au fost rezolvate datorită unui amănunt 
prostesc. 

— Pe podea era apă. Am crezut la început că Aliana stropise pe 
jos. Dar era prea multă apă. lar temperatura din cameră scăzuse. 

— Şi ăsta ţi se pare un detaliu fără importanţă? 

— N-am considerat deloc că era un detaliu fără importanţă. 

— Şi atunci, care era prostia? 

— Arăta... de parcă ar fi plouat în apartament. 

Mooses ridică ochii spre tavan. Nu se zărea nicio pată de 
umezeală. Gazda se îndreptă spre uşă. Intrevederea luase sfârşit. 


122 


Mooses încercă o ultimă întrebare: 

— Acţionarul majoritar al Rockefeller Center este firma 
Mitsubishi, nu-i aşa? 

— Da, însă de ce întrebi? 

— Îi cunoşti pe conducătorii ei? 

— Preşedintele mi-e prieten. 

— Numele de Suyani Kamatsu îţi spune ceva? 

— Nu. 

— Ocupă un post la direcţia de marketing a companiei 
Mitsubishi de la Tokyo. Se numără şi ea printre dispărute. Nu ştiu 
dacă toate acestea au vreo legătură, dar caut să aflu. 

— Caută, Mooses! Fă-ţi treaba repede şi bine! Dacă o găseşti 
pe Aliana, voi face din tine cel mai bogat poliţist din Statele 
Unite. Mai devreme m-am înfuriat, şi îmi cer scuze pentru asta. 
Aliana e tot ce am mai scump, şi ştii că am multe lucruri scumpe. 
Puţini oameni cunosc adevărata natură a relaţiei mele cu ea. In 
ochii tuturor - inclusiv soţia mea şi mass-media -, trece drept 
colaboratoarea mea. Contez, prin urmare, atât pe străduinţa, cât 
şi pe discreţia ta. 

Deschise uşa şi se înclină uşor, ca să evite o strângere de 
mână care ar fi riscat să-i aducă ceva microbi. In vestibul, 
paznicul la costum îl fixă pe Mooses cu o privire inexpresivă. VIP- 
urile nu mai erau acolo. În liftul care-l ducea jos, James Mooses fu 
mândru de el. ÎI înfruntase pe DR şi aflase două lucruri 
importante. Omul acesta, despre care nu se putea zice că bate 
câmpii, îi spusese că în apartamentul lui plouase. Şi, ceea ce era 
şi mai ciudat, îşi deschisese inima în faţa lui. Un lucru însă era 
sigur: Aliana Cortès era o persoană cu totul deosebită. 


51 

Când îl văzu pe Mooses ieşind din lift, directorul FBl-ului puse 
capăt discuţiei telefonice pe care o purta: 

— Ei, ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Nu face pe nebunul cu mine, Mooses! Ai stat acolo 20 de 
minute, şi asta înseamnă ceva. 

— Aliana Cortes a dispărut din sala de baie, fără să se îmbrace 
şi fără să iasă pe uşă. 

— Şi ce altceva ai mai aflat? 

123 


Urcară în limuzina care-i aştepta. Următoarea oprire era la 
sediul ONU, unde se întâlneau cu Kathleen Morgensen, care 
făcuse o escală la New York pentru a discuta cu secretarul 
general. 

— Răpitorii s-au jucat de-a Moş Crăciun. 

— Ce-ai spus? 

— Au intrat prin şemineu. Dacă lărgimea coşului e 
proporţională cu cea a vetrei, chiar şi Pavarotti ar încăpea acolo 
fără probleme. Au aruncat apă ca să stingă focul, au năvălit în 
apartament, au smuls-o pe Aliana de sub duş în timp ce babacul 
era în cadă şi au plecat pe unde veniseră. Greşeala lor a fost că 
au aruncat prea multă apă faţă de urmele pe care le-ar fi lăsat 
Aliana dacă ar fi fost singură. Babacul a sesizat diferenţa. 

— Pe cine numeşti „babac“? 

— Pe DR, fireşte. 

— Doar ţi-am spus să nu foloseşti nici nume, nici calificative în 
legătură cu el! Ipoteza ta e halucinantă! De ce atâtea complicaţii, 
când Aliana putea fi răpită într-un loc mai accesibil, mai puţin 
supravegheat? 

— Răpitorilor le place să-şi complice munca. Habar n-am de ce, 
dar, indiscutabil, aşa procedează. Asta ar fi prima opţiune. 

— Mai există şi altă variantă? 

— O forţă superioară. De exemplu, extratereştrii. 

— Ai început să baţi câmpii? 

— Meseria noastră constă în găsirea unei explicaţii raţionale 
pentru orice. N-ar fi pentru prima dată când nişte contacte cu 
civilizaţii din alte lumi ar fi ţinute în cel mai strict secret. 

— N-ai putea să-mi explici mai clar? 

— Menţinerea secretului militar asupra mărturiilor piloților de 
vânătoare şi ale  astronauţilor, decredibilizarea celorlalte, 
considerarea unor fenomene precum cercurile din lanuri drept 
farse, toate acestea opresc populaţia să viseze, să aibă alte 
puncte de referinţă decât cele difuzate de la etajul 69. 

— Adică, ET contra DR? Asta vrei să spui? 

— Atâta timp cât nimic nu dovedeşte contrariul... 

Limuzina se opri în faţa şirului de drapele colorate care 
fluturau sub cerul mohorât al Manhattanului, constituind graniţa 
dintre Statele Unite şi enclava internaţională a ONU. 

— După ce intrăm, te rog să eviţi referirile la aiureala asta 


124 


ştiinţifico-fantastică, zise şeful lui Mooses. 

Cei doi bărbaţi străbătură peronul care ducea la intrarea 
publică şi la holul de primire. O funcţionară îi rugă să aştepte în 
salonul rezervat delegaţiilor. Mooses notă într-un carneţel câteva 
nume: Mitsubishi, Rockefeller, ONU, DGSE, Elysee, Casa Albă. 
Trasă o linie între primele două nume şi se întoarse către şeful 
lui, care nu-şi mai dezlipea celularul de ureche. Dând prioritate 
anchetei, Mooses îi întrerupse convorbirea: 

— Ce legătură există între ONU şi Rockefeller? 

— Poftim?... 

Descurajat de răspuns, agentul se duse să capete informaţii de 
la un ghid care se pregătea să conducă un grup de turişti prin 
clădire. Deşi nu părea mai amabil decât o mână întinsă după 
bacşiş, văzând insigna lui Mooses, îşi recită textul: 

— Nelson Rockefeller şi-a convins tatăl, pe John Davison 
Rockefeller, să ofere opt milioane şi jumătate de dolari pentru 
cumpărarea unor terenuri de-a lungul malului lui East River şi să 
permită ONU să-şi instaleze sediul aici, şi nu la Philadelphia. 

Mooses trasă pe carnet o săgeată între Rockefeller și ONU, 
chiar înainte ca secretarul de stat Kathleen Morgensen să apară, 
într-un taior negru care-o făcea să pară severă şi sexy în acelaşi 
timp. Era însoţită de Gordon Ryler, tatăl lui Galan şi şef al 
DOMP&. Se instalară într-un salon privat unde li se aduseră 
cafele. 

— l-am cerut lui Gordon să fie de faţă, spuse Morgensen, 
deoarece ne confruntăm cu aceleaşi probleme. 

Mooses se întrebă cum puteau fi puse pe acelaşi plan dispariţia 
unei fiice şi cea a unei colaboratoare. 

— Care este viziunea dumneavoastră asupra lumii? o întrebă el 
pe Morgensen. 

Intrebarea făcu să se ridice trei perechi de sprâncene. 

— Am reuşit să obţin semnarea unui acord istoric de pace în 
Orientul Apropiat. Nici măcar Bill n-ar fi visat la o asemenea 
izbândă. 

— Bill? 

— Clinton. 

— Scuzaţi-mă, în ultima vreme n-am prea urmărit presa 
internaţională. Mă preocupă mai mult faptele diverse. 


28 Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (n.tr.) 
125 


— Ambele subiecte sunt legate între ele. Se fac presiuni 
asupra forţelor binelui răpind persoane apropiate celor care le 
servesc. 

— Axa binelui împotriva axei răului? 

— Mă înşel eu sau eşti ironic? 

— O persoană sus-pusă de la Mitsubishi şi o alta de la Chase 
Manhattan Bank au fost răpite şi ele. Nu cred că aceste două 
companii aparţin forţelor binelui. 

— Tu ce crezi, Bob? 

Bill şi Bob. Mooses îşi spuse că secretarul de stat avea relaţii, 
nu glumă! Astfel interpelat, şeful lui luă cuvântul: 

— Agentul Mooses este un agent eficient, dar nu are suficientă 
perspectivă. Nu-i putem însă reproşa faptul că nu aparţine clasei 
de conducere. Am organizat această întâlnire fiindcă ţineam să 
cunosc şi punctele dumneavoastră de vedere. Am impresia că 
răpitorii ţes o plasă al cărei punct central rămâne încă 
necunoscut. Mai clar, pot fi stabilite nişte conexiuni între 
cercurile în care evoluau victimele? 

Mooses răspunse primul: 

— Imi lipseşte perspectiva, însă am stabilit deja o legătură 
între Rockefeller, Mitsubishi şi ONU. 

Puse carnetul pe măsuţa scundă şi le povesti cum ajunsese la 
această deducție. Gordon Ryler îşi spuse şi el părerea: 

— Cu cât urci mai mult în sferele puterii, observi că actorii sunt 
tot mai puţini şi tot mai legaţi unii de ceilalţi, alcătuind un fel de 
club atotputernic. Franţa şi SUA sunt două puteri politice şi, în 
acelaşi timp, membre permanente ale Consiliului de Securitate al 
ONU. Japonia este cea de-a doua putere economică pe plan 
mondial, după SUA, şi se pregăteşte să obţină, la rândul ei, un loc 
permanent în acest consiliu. Companiile pe care le-aţi citat, 
precum şi cea condusă de soţul doamnei Morgensen fac parte 
din Camera internaţională de comerţ, care a semnat un act de 
parteneriat cu ONU. Cât despre secretarul de stat al Apărării, 
pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit a avut nevoie de sprijinul 
ONU şi, mai cu seamă, al DOMP-ului. 

— Puteţi preciza rolul DOMP-ului? întrebă Mooses. 

— Impulsionat de Maurice Baril, acest departament a devenit, 
începând din 1993, un adevărat cartier general al strategiei şi 
operaţiunilor militare din cadrul ONU. l-am recrutat pe cei mai 


126 


buni ofiţeri pentru a asigura logistica şi formarea a peste 80 000 
de soldaţi provenind din 60 de ţări. 

— Suntem încă departe de pacea mondială. 

— Suntem însă şi mai departe de război. Din 1945, când a fost 
creată ONU, n-a mai avut loc vreun al treilea conflict mondial. 
Chiar şi acest singur motiv e de ajuns pentru ca această 
organizaţie să rămână absolut necesară. 

Mooses se întoarse către şeful lui: 

— Am putea lua în considerare ipoteza că ONU să fie centrul 
acelei pânze de păianjen despre care vorbeaţi. 

— Să fie oare ONU ţinta răpitorilor? Ce scop ar putea avea? 

— Doamnă Morgensen, îmi puteţi preciza împrejurările în care 
a dispărut Serana Welles? 

Kathleen îşi termină cafeaua care se răcise şi se aşeză mai 
bine în fotoliu. N-avea să uite prea curând acea zi, 29 martie. 
Serana îşi petrecuse noaptea împreună cu ea. Nu prea 
dormiseră, în ciuda mizei diplomatice a întâlnirii care urma să 
aibă loc a doua zi, la Cairo. Inventaseră jocuri erotice, încălcaseră 
toate tabuurile, adăpându-şi iubirea cu fluidele trupurilor lor 
nedezlipite. In zori, după ce-şi ascunseseră cearcănele sub 
machiaj, luaseră avionul spre Cairo. Reprezentanţii statului 
israelian şi cei ai autorităţii palestiniene încă nu sosiseră. Mai 
rămăsese o oră până la venirea lor. O oră în care aveau timp să 
se familiarizeze cu locurile şi să intre în atmosfera din sala în 
care aveau să se desfăşoare negocierile. O parte a acordurilor 
fusese ratificată la Tel-Aviv, însă etapa cea mai dificilă urma abia 
acum. La ora stabilită, toată lumea se aşezase în jurul mesei. 
Serana îi pregătise dosarul, argumentarea, protocoalele pentru 
acord. li dăduse totul mură-n gură. Pentru o persoană atât de 
tânără, era uimitor cât de bine cunoştea Orientul Apropiat. În 
mijlocul discuţiilor, se ridicase pentru a merge la toaletă. Era un 
cod pe care-l foloseau încă de când începuseră să lucreze 
împreună. Peste câteva minute, telefonul mobil al lui Kathleen 
urma să sune, oferindu-i un pretext ca să iasă şi să discute în 
taină cu Serana despre strategia pe care trebuia s-o adopte. Se 
întâlniseră odată la toaleta unui palat din Riyad, în timpul unei 
adunări a şefilor de state, doar ca să se sărute, ca două liceene. 
Dar în acea zi de 29 martie, la Cairo, telefonul lui Kathleen 
rămăsese mut. Imediat ce tratatele fură ratificate, ieşi din sală s- 


127 


o caute pe Serana. Agenţii de securitate care împânzeau clădirea 
o văzuseră intrând la toaletă. Dar nu şi ieşind de acolo. După 
spusele unuia dintre ei, în timpul reuniunii intraseră la toaletă 
vreo cinci sau şase femei, cele mai multe fiind soţii ale oamenilor 
de afaceri arabi atraşi de eventuala afacere legată de acordul de 
pace. Poliţia egipteană făcu cercetări. Toaleta nu avea decât o 
uşă. Nici ferestre, nici guri de aerisire prin care să poată trece un 
trup. Serana parcă se topise. Kathleen rămăsese la Cairo în ziua 
următoare ca să urmărească ancheta. Apoi se întorsese în 
Statele Unite, distrusă, oprindu-se la New York pentru a raporta 
la ONU rezultatele misiunii ei de pace. Acolo se întâlnise cu 
Gordon Ryler, care o pusese la curent cu dispariţia fiicei sale. 

Kathleen le povesti celor trei bărbaţi ce se întâmplase în ziua 
de 29 martie, trecând sub tăcere doar relaţiile ei intime cu 
Serana. 

— Mă aşteaptă un avion cu care plec la Washington. Mai aveţi 
nevoie şi de alte amănunte? ` 

— O ultimă întrebare, doamnă. In ziua aceea ploua cumva? 

— Da, dar de ce? 

— E un fenomen rar la Cairo. 

— Într-adevăr, tocmai de asta mi-am şi amintit. 

Pe peronul din faţa intrării, directorul FBI împărţi sarcinile cu 
subalternul său: 

— Continuă cu ancheta pe teren, cred că faci treabă bună 
acolo. Confruntă-ţi rezultatele cu cele ale confraţilor tăi din 
străinătate. Îmi vei raporta în fiecare zi. În timpul acesta, eu voi 
continua investigaţiile în sferele înalte. 

James îşi salută şeful, care avea întâlnire cu una dintre 
persoanele care se aflaseră în holul General Electric Building. Îl 
privi urcându-se în limuzină şi îşi dădu seama că era pentru 
prima dată când directorul FBI se implica personal într-o anchetă. 


52 

Sylvie şi Nathan se instalaseră împreună cu prizoniera lor într- 
un compartiment gol. Trenul îi ducea la Aomori, în nordul insulei 
Honshu, dincolo de munţii Mikuni. Cu o oră şi jumătate mai 
devreme, Sylvie se plimba nervoasă pe peronul gării din Tokyo, 
ţinând într-o mână trei bilete compostate, şi în cealaltă, o geantă 
de voiaj. Cu cinci minute înainte de plecare, oftase uşurată 


128 


văzându-i pe cei doi sosind. 

— Acum, poliţia e pe urmele noastre. 

— Trebuia să rămâi la Tokyo. 

— Lucrăm în echipă. 

— Îţi compromiţi cariera. 

— Dar nu şi adevărul. 

— Ce adevăr? 

— Povestea aia cu banca mă intrigă. De ce să ne asumăm 
riscul de a implica Bank of Tokyo? Nu crezi că e o tehnică prea 
întortocheată? 

— A dat rezultate. Martorii par nişte cretini, iar anchetatorii 
sunt derutaţi. 

— Poţi oferi o explicaţie raţională în privinţa dispariţiilor lui 
Galan şi Suyani. Dar nu mergi oare prea departe? Uneori, e mai 
bine să nu complici lucrurile. 

— Dar tu cum interpretezi situaţia? 

— Ca pe o forţă supranaturală care a venit să înghită cele mai 
frumoase exemplare ale speciei umane. 

— „A înghiţi“ este cel mai potrivit termen. 

Sylvie o privi pe necunoscuta care nu se clintise de când 
plecase trenul. 

— Tu ce crezi, e o fiinţă extraterestră? Un alien? 

— Un trup perfect, un chip neterminat care are avantajul de a 
trece neobservat, un limbaj care nu există pe planeta noastră, 
aptitudini ieşite din comun... 

— Ce fel de aptitudini? 

— Energia, rezistenţa, capacitatea de a se adapta, de a se 
pierde în peisaj, felul cum se deplasează. Atunci, pe străduţă, a 
reuşit să dispară de sub ochii mei. Dacă nu intervenea poliţia, ar 
fi scăpat. 

— Dacă n-ar fi om, medicii şi-ar fi dat seama. A fost scanată, i- 
au făcut analize... 

— Are un înveliş uman. 

— Crezi că înţelege ce vorbim? 

— Da. 

— Unde mergem, Nathan? 

— La Aomori. 

— Ştiu, dar după aceea? 

— Pe insula Hokkaido. 


129 


— Şi ce facem acolo? 

— Vom relua legătura cu forţele naturii. 

— Mai precis? 

— Ne vom debarasa de materia care întunecă gândirea. 

— Nu mă mai zăpăci! 

— Cel mai bun mijloc să nu te zăpăceşti este să taci. 

— Te deranjez? 

— Vorba te îndepărtează de tăcere şi, prin urmare, de gândire. 

— Prin discuţie se face lumină. 

— Cuvintele sunt o închisoare. 

— Sfinţii n-au tăcut niciodată. 

— Tăcerea este natura noastră profundă. 

Înarmaţi cu aforisme, se duelară astfel până când tăcerea - 
adică Nathan - învinse. Vocea unei însoţitoare îi avertiză pe 
călători că un bagaj suspect fusese găsit în gara din Sendai, iar 
trenul încetinise până când pachetul va fi verificat. 

— Pe insulă se află un lac, spuse Nathan. Lângă lacul acela 
trăieşte un sennin. 

— Un ce? 

— Un ascet solitar, care se hrăneşte cu ierburi şi poame. 
Practică un budô personal. 

— Bud6 e codul ăla al samurailor? 

— Este calea războinicului, a armoniei şi a reconcilierii. 

— Şi ce legătură are cu ancheta noastră? 

— Tocmai asta-i, că n-are nicio legătură. 

Enervată, Sylvie se ridică şi ieşi din compartiment. Se duse la 
bar, comandă o cafea şi acceptă o ţigară de la un necunoscut 
care se apropie, împingându-şi înspre ea pe tejghea paharul cu 
J&B şi pachetul de Seven Stars. Japonezul vorbea o engleză cu un 
accent puternic. Luase o atitudine melancolică şi tenebroasă ca 
un erou din filmele lui Wong Kar Wai. Sylvie simţi o prezenţă în 
spatele ei. Nathan o urmărise. 

— Mă duc să-l vizitez pe Kinji Oyama, un mare maestru şi 
prieten pe care nu l-am văzut de ani de zile. 

— Cu atât mai bine pentru tine, zise ea. 

— Ne-am obişnuit să ne mulţumim cu interpretările care ne 
sunt date. Nu mai vedem decât zidul înălţat în faţa noastră. Nu 
mai ştim să ascultăm tăcerea şi nici să privim cu propriii ochi. 
Kinji Oyama ne va ajuta să vedem dincolo de zid. 


130 


Se aşeză lângă ea şi comandă un ceai. Japonezul se retrase la 
locul lui. Însoţitoarea anunţă că pachetul misterios fusese 
verificat, iar trenul avea să recupereze întârzierea. 

— Trenul ăsta seamănă cu viaţa mea, spuse Sylvie. Mergea 
încet, după care a accelerat; nu ştiu încotro merge şi unde se va 
opri. 

Avea chef de vorbă. Ca să-i facă plăcerea, începu şi el să 
vorbească: 

— Adevărul se află în joncţiunea infinitezimală dintre trecut şi 
viitor. Nicio fiinţă omenească n-a reuşit să trăiască altundeva. ŞI 
totuşi acordăm mai multă importanţă unui trecut pe care nu-l 
putem schimba şi unui viitor inexistent încă. Profită, aşadar, de 
această accelerare. 

— Un criminal psihopat îşi datorează prezentul trecutului pe 
care-l târăşte în urma lui. Şi, dacă nu-i anticipezi viitorul, nu-l vei 
prinde niciodată. Ar trebui s-o ştii mai bine decât mine. 

— Amesteci meseria cu viaţa personală. 

— Doar dacă trecutul nostru seamănă cu al unui criminal. 

Prin fumul de ţigară, îi povesti viaţa ei. Un tată care o bătea, o 
închidea într-un dulap, o pedepsea mereu, o mamă care nu 
intervenea, iar apoi, accidentul. N-o luaseră cu ei în ziua aceea, 
pentru că fusese pedepsită să nu meargă la malul mării, şi 
rămăsese închisă în camera ei, cu trupul plin de vânătăi şi cu 
lacrimi pe obraji. Poliţia venise s-o anunţe că părinţii ei muriseră 
pe şoseaua care ducea la Ostende. Primise vestea cu indiferenţă. 
Fusese încredinţată unei mătuşi nesuferite şi unui psihiatru care 
avea un nume caraghios. Leopold Hochon îi trezise interesul 
pentru meseria lui, ceea ce o determinase să studieze psihologia 
şi criminologia, specializându-se în medicina legală şi în profiling. 
Această din urmă specializare, foarte la modă în filme, dar mult 
mai puţin în cadrul poliţiei franceze, o învățase să se pună în 
pielea altora. Încercase să-şi facă o familie fără să fi ştiut ce 
însemna un cămin fericit. Se căsătorise la 25 de ani, avusese un 
copil la 26 şi divorțase la 29. Faptul că avusese de-a face cu cei 
mai perverşi criminali din lume stricase totul. In prezent, fiul ei 
era student şi nu mai avea nevoie de ea decât ca să-i finanţeze 
viitorul. Trăia singură, făcea sex cu bărbaţi de care nu reuşea să 
se ataşeze şi se consacra pe de-a-ntregul muncii. 

Nathan îi privi părul blond care strălucea în lumină, spunându- 


131 


şi că era norocos să facă parte din aceste relaţii trecătoare. 

— E greu să faci abstracţie de trecut, când e plin de amintiri 
neplăcute, adăugă ea. 

— Ce înseamnă plăcut? Ce înseamnă neplăcut? 

— Chiar nu vezi diferenţa? 

— Faptul că tatăl tău te maltrata ţi-a salvat viaţa. Ai fost 
crescută de o mătuşă care nu te iubea, iar un tratament 
psihiatric te-a făcut să-ţi descoperi vocaţia. Din cauza vocației, ai 
ajuns la divorţ. Divorțul îţi va permite să-ţi refaci viaţa împreună 
cu cineva de care te vei îndrăgosti. Aşadar, ce este cu adevărat 
bine? Ce este cu adevărat rău? 

— lartă-mă că te-am plictisit cu asta. De obicei, povestirile 
belgiene sunt mai amuzante. 

El o sărută pe ceafă. 

— S-a nimerit bine, fiindcă n-aveam chef să râd. 

Nathan se ridică să se întoarcă în compartiment, ca s-o 
supravegheze pe protejata lor. Trenul ajunsese aproape de gara 
Sendai şi încetinea. 

— Îţi mulţumesc, Nathan, pentru că ai făcut efortul să mă 
asculţi. Şi să-mi vorbeşti. 

— Am făcut-o ca să renunţi la intenţia de a cobori la prima 
staţie. 


53 

Compartimentul era gol. Nathan dădu buzna pe coridor, 
îmbrâncindu-i pe călătorii care se pregăteau să coboare. Se opri 
în faţa cabinelor de WC, încuiate. Trenul intră în gara Sendai. Uşa 
compartimentului se deschise, iar necunoscuta apăru în prag. Il 
privi inexpresiv, aşteptă ca el să se dea la o parte şi se duse să 
se aşeze la locul ei. 

După 10 minute, expresul de Aomori îşi continuă drumul. 
Sylvie nu i se mai adresă lui Nathan, lăsându-l să cugete sau să 
mediteze în voie. Remarcase la necunoscută o schimbare de 
atitudine. Nu se mai uita pe fereastră, ci-i cerceta cu atenţie şi cu 
oarecare îngrijorare pe noii pasageri. În compartimentul lor se 
instalase un japonez de vreo 20 de ani, cu hanorac şi bascheţi 
fluorescenti, care începu să vizioneze un film la un DVD portabil. 
Un bărbat în vârstă, adus de spate, cu o valiză în mână, se 
ghemui într-un colţ şi adormi. O femeie însoţită de un copil se 


132 


aşeză lângă Nathan. Părul lung, negru, îi cădea peste obraz. 
Citea o revistă pe care şi-o pusese pe genunchi. Băieţelul juca 
Nintendo. Se auzeau fâsâitul hipnotic al roţilor pe şine, un 
murmur venind din căştile tânărului, muzica electronică a jocului 
video, sforăitul bătrânului. Fiecare era cufundat în sine. Niciun 
schimb de cuvinte, doar o explozie de autism şi individualism. 
Retraşi în lumi diferite. Nici mama nu comunica deloc cu fiul ei, 
nici măcar ca să-i ofere ceva de băut sau de mâncat. Sau să-i 
ceară să dea mai încet sunetul maşinăriei lui infernale. 

Necunoscuta îl privea pe Nathan, care părea că nu se 
sinchiseşte de nimeni. Femeia cu păr lung de la dreapta lui îşi 
ridică încet capul. Avea ochii încercănaţi pe un chip palid. Gura îi 
era întunecată ca o gaură adâncă. Se ridică în picioare, 
răsucindu-şi trupul de parcă ar fi avut coloana fracturată. Fiul ei 
rămăsese  netulburat, privindu-şi concentrat doar degetele. 
Şocată de dansul sincopat al femeii, Sylvie nu observă imediat ce 
se petrecea în restul compartimentului. Bătrânul cocoşat stătea 
de pază la uşă, în timp ce mama se apropia de ea. Necunoscuta 
cuprinse în mânii capul lui Nathan şi-i frânse vertebrele cervicale. 
In aceeaşi clipă, tânărul îi înfipse lui Sylvie un cuţit în burtă. Inima 
îi bătea violent, tăcând să-i ţâşnească din rană valuri de sânge. 
Nu simţea durerea. Era doar şocată de întorsătura pe care o 
luaseră evenimentele. Inainte ca moartea să-i pătrundă în 
măruntaie, avu timp să-i vadă pe agresori dispărând în vârful 
picioarelor, lăsând doi morţi în urma lor. 


54 

Nathan o zgâlţâi de umeri ca s-o smulgă din coşmarul ei. 

— Am ajuns, Sylvie. 

Coborâră din tren şi se duseră la un ryokan”, la nord de 
Aomori. Era situat într-un loc izolat. Un drum, o pădure, câteva 
ferme. 

— O să petreacă noaptea nesupravegheată? se îngrijoră 
Sylvie, văzând în mâna lui Nathan doar două chei. 

— Am să stau cu ea. 

— Cum? 

— Vreau să devenim mai intimi, ca să-i dau prilejul să se 
destăinuiască. 


29 Hotel tipic japonez (n.a.) 
133 


— Îţi baţi joc de mine? 

— Nu vom dormi în acelaşi pat. 

Nathan intră în cameră împreună cu necunoscuta şi trase uşa 
glisantă în urma lor. Două saltele japoneze umplute cu bumbac 
erau puse pe tatami şi acoperite cu o pilotă. Se întinse şi privi 
spre femeia care rămăsese în mijlocul odăii cu pereţi de hârtie. 
Aceasta se dezbrăcă fără jenă, lăsându-şi hainele aruncate pe 
jos, şi făcu un duş. După câteva minute, când reveni, Nathan nu- 
şi putu lua ochii de la anatomia ei. Fascinat de această plastică 
fără cusur, ridică privirea către chipul ei banal, ca să-şi 
stăpânească excitarea. Necunoscuta se strecură sub pilotă, pe 
salteaua ei. 

În împrejurimi era linişte, iar drumul era puţin frecventat. 

O pasăre de noapte uguia sau şuiera. Acestor sunete li se 
adăugară gemetele necunoscutei agitate de un vis. Incepu să 
vorbească prin somn: „Guhavop linan ao slo... guhavop mankos 
us nandre...“ Nathan puse mâna pe fruntea ei care ardea. Se 
dezvelise, iar lumina lunii îi arginta formele. La atingerea mâinii 
lui, cuvintele şi gemetele conteniră, înlocuite de o respiraţie 
regulată şi un somn odihnitor. 


55 

La ivirea zorilor, înainte de a deschide ochii, Nathan simţi o 
prezenţă blândă şi caldă. Necunoscuta dormea lipită de el, iar pe 
plex i se scursese un firişor de salivă. De obicei, Nathan se trezea 
devreme ca să facă exerciţii şi să mediteze, dar acum, cu o 
erecţie necontrolată, nu îndrăzni să-şi schimbe poziţia. 

Când se trezi din nou, necunoscuta se îmbrăca. Işi regăsise 
înfăţişarea de android autist. Sylvie îi aştepta în sala unde se lua 
micul dejun. 

— Ei? făcu ea pe un ton dur. 

— Ei, ce? 

— Ai ceva să-mi spui? 

— A vorbit. 

— Şi ce-a zis? 

— „Guhavop linan ao slo... guhavop mankos us nandre. “ 

Mâncară omletă cu legume şi cu fructe de mare şi băură ceai 
verde. 

La debarcader, Nathan se tocmi cu un pescar să-i ducă de 


134 


cealaltă parte a strâmtorii Tsugaru. Încolţită între ruliu şi 
mirosurile de peşte, Sylvie petrecu cea mai mare parte a 
călătoriei vomitându-şi micul dejun. Nu prinse glas decât după ce 
puseră piciorul pe insula Hokkaido. 

— Urăsc vapoarele, mărturisi ea. 

— Cei vii sunt deasupra apei, cei morţi - sub pământ. 

— Cei vii mai au şi rău de mare. 

Era mai albă la faţă decât un personaj din teatrul kabuki. 

Pe şoseaua spre Tomakomai făcură autostopul, iar o 
camionetă îi duse vreo 50 de kilometri, după care şoferul opri la 
un restaurant să ia masa. Era deja ora prânzului. 

Se aşezară la o masă din capătul sălii, în timp ce şoferul lor se 
dusese să stea de vorbă cu un cunoscut. Comandară supă, orez, 
peşte şi ceai. 

— Nathan, coşmarul pe care l-am avut în tren mi-a dat o idee. 

El o privi în tăcere, dându-i de înţeles că era dispus s-o asculte 
în continuare. 

— Am învăţat de la tine că, adaptându-te la o situaţie, o poţi 
controla. 

— Orice situaţie este un amestec de împrejurări şi de hotărâre. 

— Dacă dai la o parte împrejurările, ce rămâne? 

— O punere în scenă. 

— Am putea considera că, în cazurile noastre, primejdia se 
datora situaţiei. Asta ar fi arma crimei. Totul în jur e aparent 
banal, normal. Victima nu bănuieşte nimic, şi, deodată, capcana 
se închide fără să tulbure scena care a fost concepută special 
pentru asta. 

Simţind că Nathan lua în serios ipoteza ei, Sylvie continuă: 

— Să luăm cazul lui Annabelle. Musafirii, martorul, câinele 
poate că nu se aflau acolo întâmplător. 

— Şi câinele? 

— Câinele victimei putea fi înlocuit cu un animal dresat ca să 
ne îndrepte spre o pistă falsă. 

— Continuă! 

— Cei cu care s-a întâlnit Nicole nu erau oameni obişnuiţi, care 
aleargă zilnic pe traseul respectiv. Cât despre Galan, nu ar fi o 
absurditate să presupunem că şoferul de taxi şi francezul sunt 
implicaţi în răpirea ei. lar în ceea ce-o priveşte pe Suyani, e mai 
logic să ne gândim la complicitatea celor doi motociclişti decât la 


135 


cea a unor bancheri. 

— Aşadar, planul B ar fi, de fapt, planul A, zise Nathan. 

— Zilele acestea petrecute în Japonia m-au făcut să înţeleg că 
ceea ce e aparent nu are alt rol decât acela de a ascunde ceea 
ce ar trebui să fie aparent. 

— Japonia este ţinutul invizibilului. 

— Sunt o elevă bună, nu-i aşa? 

— Teoria ta acreditează ipoteza că răpitorii sunt puternici şi că 
le place să demonstreze acest lucru... 

— Le adresează astfel un mesaj ştabilor care se cred 
intangibili. 

— Încep să mă întreb de ce ai mai avut nevoie de mine. 

— Nu voiam, de fapt, decât să fim împreună. 

Îl luă de mână, sub privirea nepăsătoare a tovarăşei lor, care 
mânca ceea ce i se pusese în faţă. In timp ce Sylvie încerca să 
deosebească algele de fâşiile de praz în farfuria ei cu supă, 
necunoscuta se ridică brusc în picioare. Nathan o apucă de braţ. 

— Poate că vrea să se ducă la toaletă, spuse Sylvie. Merg eu 
cu ea. 

Le privi îndepărtându-se, bău o gură de ceai şi începu să se 
uite la clienţii din sală. Trei camionagii, un cuplu de pensionari, 
şoferul camionetei care discuta cu un muncitor, doi comis- 
voiajori. Barmanul era tânăr şi-i cunoştea pe toţi. O chelneriţă 
lipsită de experienţă ducea tăvi într-un echilibru precar şi tocmai 
răsturnase o sticlă cu bere. Oare situaţia aceasta putea ascunde 
o primejdie? Oare ceea ce vedea în jur era autentic sau fals? Un 
rod al întâmplării sau o scenă regizată de un creier machiavelic? 
Pe când cugeta astfel, auzi un strigăt dinspre WC. 

Sylvie era aşezată pe podea, cu mâinile la nasul plin de sânge, 
sub o fereastră larg deschisă. Nathan plonjă pe deasupra ei, prin 
ferestruică şi ateriză cu capul într-un tomberon de gunoi. 
Necunoscuta alerga deja prin mijlocul străzii, cu braţele 
desfăcute. O Mazda gri frână în faţa ei, făcând un zigzag. Fata se 
repezi şi intră prin portiera din faţă, pe locul pasagerului, înainte 
ca maşina să pornească din nou. Nathan ridică de jos o piatră şi 
şi-o puse în buzunar, apoi sări pe o motocicletă care tocmai se 
oprea în parcarea restaurantului. Zbură peste ghidon cu 
picioarele întinse înainte, prinzând ca într-un cleşte gâtul 
motociclistului, se răsuci în aer şi-l smulse de pe Yamaha lui ca 


136 


pe un cui pe care ar fi vrut să-l înfigă în pământ. Se ridică apoi ca 
un resort, încălecă vehiculul puternic şi acceleră atât de brusc, 
încât motocicleta fu cât pe-aci să plece fără el. Ajunse foarte 
repede din urmă Mazda, pe care o bombardă cu semnale din 
faruri, şi o depăşi, transformând-o într-o pată cenuşie pe 
retrovizor. Din celălalt sens se apropia un camion. Mazda din 
spatele lui luase viteză şi se apropia; 170 de kilometri pe oră. 
Camionul îl depăşi, stârnind un curent puternic de aer. Drumul 
era acum liber pe ambele sensuri. Scoase piatra din buzunar, o 
aruncă peste umăr spre Mazda şi acceleră la maximum. După 
500 de metri, frână; motocicleta alunecă pieziş în mijlocul 
drumului, în timp ce Nathan sărea de pe ea, aterizând în şanţ. In 
urma lui, maşina orbită de parbrizul spart se ciocni de 
motocicletă, se răsuci brusc şi se răsturnă. Nathan se repezi 
către vehiculul care ajunsese în câmp, cu roţile în sus. Fata zăcea 
fără cunoştinţă pe plafonul maşinii. Şoferul era rănit la faţă şi 
atârna prins în centura de siguranţă. Nathan degajă cele două 
trupuri dintre airbaguri şi le scoase din maşină. Japonezul avea 
un picior fracturat şi o comoţie cerebrală. Nathan se întoarse pe 
şosea, cu fata în braţe, şi le ceru curioşilor să cheme o 
ambulanţă.  Automobiliştii se  opriseră în şiruri la locul 
accidentului, de parc-ar fi făcut coadă la vamă. O zări de departe 
pe Sylvie „împrumutând“ o Toyota al cărei proprietar coborâse să 
vadă spectacolul şi ieşind brusc din şirul maşinilor staționate. 
Frână în dreptul lui Nathan, care sări înăuntru, cu cele 50 de 
kilograme de extraterestră în braţe. Maşina porni din nou, înainte 
ca el să fi avut timp să închidă portiera. O întinse pe necunoscută 
pe bancheta din spate, iar el trecu în faţă. 

— Cum te simţi? o întrebă pe Sylvie. 

— Ca un bandit. 

— Mă refeream la nasul tău. 

Din nări i se prelingea sânge. 

— Ea te-a lovit? 

— M-am adunat singură de pe jos şi am încercat s-o urmăresc. 
Încotro mergem? 

— Drept înainte. 

După vreo 30 de kilometri ajunseră la Muroran. Nathan făcu 
nişte cumpărături: calmante, apă minerală, un sac de dormit, 
prosoape, cereale, ciocolată, băuturi energizante, un rucsac. 


137 


— La ce-ţi trebuie toate astea? îl întrebă Sylvie. 

— Sunt pentru tine. 

Porniră din nou la drum spre Tomakomai. Nathan părea 
îngrijorat. 

— Ce-ai păţit? 

— Nu sunt în stare să evit înfruntările şi violenţa. De când am 
pus mâna pe fata asta, am tot rănit-o. lar omul acela din Mazda 
ar fi putut să moară... 

— Ea cum se simte? 

— Va supravieţui. E indestructibilă. 

— Tehnica ta este eficientă. 

— Cea mai grozavă tehnică este să eviţi lupta. 

— Şi să laşi lucrurile aşa cum sunt? 

— Mă opresc aici. 

— Nici nu te gândi! Mai întâi, n-ai omorât pe nimeni. Apoi, 
printre cei pe care i-ai bruscat era vreun nevinovat? Cei doi 
motociclişti care te-au atacat? Poliţiştii care s-au repezit asupra 
ta pe străduţă? Şoferul Mazdei, care voia să te calce? Nici nu ştim 
câţi vinovaţi există, Nathan! Chiar şi fata asta ar putea fi 
implicată. Poate că are misiunea de a şterge urmele şi de a ne 
încurca iţele. 

— O asemenea ipoteză l-ar face pe orice tâmpit fricos să 
devină paranoic. 

Merseră pe şoseaua care urma ţărmul Pacificului, cu minţile 
întunecate de tot soiul de presupuneri care-ţi făceau părul 
măciucă. Nathan îi arătă lui Sylvie, în stânga, o cărare care urca 
pe munte. 

— Mai avem mult? 

— Vreo 20 de kilometri. 

— Pe poteca aia? 

— Va trebui s-o luăm pe jos. 

Intr-adevăr, poteca plină de pietre se prefăcu rapid într-o 
pădure deasă şi întunecată. Sylvie trase frâna de mână şi se 
sprijini cu braţele de volan. 

— Eşti sigur că nu există şi alt drum? 

— Dacă ar exista, maestrul Oyama n-ar trăi aici. 

— Şi ce facem cu ea? 

Nathan o întinse pe covorul de frunze, îi ridică puloverul şi-i 
ciupi pielea dedesubtul buricului, apoi o întoarse pe burtă, îşi 


138 


puse genunchiul pe cea de-a cincea vertebră a fetei şi-i îndoi 
bustul spre spate. O descălţă, îi masă tălpile şi urcă până la 
mâini, insistând asupra zonei dintre degetul mare şi arătător. Ea 
îşi reveni puţin câte puţin. Nathan îi dădu o pastilă împotriva 
durerii şi împachetă bagajele. Aveau de urcat 15 kilometri până 
la lăsarea serii. 


56 

Kinji Oyama era un bătrân uscăţiv, cu păr lung, alb, cu o 
bărbuţă rară şi cu ochi de felină. Când îi văzu, surâsul lui 
permanent deveni ceva mai larg. Sylvie se prăbuşi, doborâtă de 
oboseală. Necunoscuta se aşeză pe un trunchi de copac. Cele 5 
ore de urcuş nu lăsaseră urme asupra ei. Nathan îşi lăsă jos 
rucsacul şi se înclină în faţa japonezului zâmbitor, care îi 
răspunse în acelaşi fel. 

— Cum mai merge, maestre Oyama? 

— Putin câte puţin în fiecare zi până la culme. 

— Şi fără să te cramponezi. 

— Fără să te ataşezi. 

— Să te laşi să cazi. 

— Să zdrobeşti rigidităţile. 

— Să progresezi. 

— Până când devii liber ca norii de pe cer. 

— Am venit cu cineva care nu este liber ca norii. 

— Prea multă rigiditate. 

— Nu-i cunosc numele, vorbeşte într-o limbă care nu există, 
pare stăpânită de temeri, manifestă simptome de fanatism: 
etanşeitatea gândirii, anularea propriei personalităţi, autonomie 
psihologică şi decizională redusă. De când e cu mine, singura ei 
iniţiativă a fost să fugă. 

— Spre deosebire de predare sau de raliere, fuga este o non- 
înfrângere care permite păstrarea unei şanse de a învinge. Nu şi- 
a spus încă ultimul cuvânt. Mai poate birui. 

— Nu ştiu cine este adversarul meu. 

— Intre a vedea şi a privi, mai important este a vedea. Să vezi 
ceva îndepărtat ca şi cum ar fi aproape, să vezi ceva apropiat ca 
şi cum ar fi departe. Aceasta este esenţa tacticii. 

— Eu văd o fiinţă venită de pe altă planetă. 

— Asta spun minţile raţionale când se referă la mine. 


139 


— Am nevoie de ajutorul tău. 

— Aşadar, te-ai întors la constrângerile vieţii moderne şi vrei 
să am şi eu parte de ele. 

— Bud6 este o aplicare a energiei fundamentale a universului. 
E o alchimie care transformă tot ce atinge. O stăpâneşti mai bine 
decât mine. Poţi elibera femeia aceasta de condiţionarea ei, s-o 
pui din nou în legătură cu forţele esenţiale ale cosmosului, s-o 
regenerezi, să-i redai yang-ul care i-a fost răpit. 

— Întrucât evoluezi într-o lume profană, presupun că te afli sub 
constrângerea timpului. 

— Am foarte puţin la dispoziţie. 

— Mi-ar trebui 20 de ani ca să purific această persoană. 

— Energia nu-i lipseşte. Dimpotrivă, are chiar prea multă. 

— Energia este ceea ce faci din ea. Poate fi un izvor de viaţă 
sau de moarte. De creaţie sau de distragere. 

O pasăre cu pene purpurii se aşeză pe umărul lui Kinji. 

— Te-ai gândit la faptul că ar putea veni de pe o planetă unde 
energia nu este decât un izvor de distragere? 


57 
Sylvie şi Nathan îşi priviră protejata şi pe maestrul Oyama 
pierzându-se în pădure. 
— Ce-o să-i facă? 
— O va purifica. 
— Adică? 
— O va decondiţiona. 
— Ce şanse de reuşită are? 
— O va supune unui regim draconic. 
— Nu e cam riscant să-l lăsăm singur cu ea? 
— Riscant pentru care dintre ei? 
— Şi noi ce vom face? 
— Vom aştepta. 
— Aici? 
— Îţi poţi închipui un loc mai frumos decât acesta? 
— Când dorm, nu prea mă sinchisesc de peisaj. 
— Diseară, vei dormi sub cerul liber. De acolo vii. 
— Asta să i-o spui celeilalte extraterestre! 
— Noi toţi suntem doar praf de stele. 
— Ce mâncăm? 


140 


— Dacă nu-ți plac poamele sălbatice, avem cereale şi apă 
minerală. 

Întinse sacul de dormit. 

— Dar tu unde ai să dormi? îl întrebă ea. 

Preferă să nu răspundă decât să-i explice că avea să se 
reîncarce cu energie şi să se elibereze de toxinele care 
împiedicau vibrația universului să ajungă la el. 

— Despre ce regim draconic vorbeai? 

— Misogi Harai. 

— În ce constă? 

— Meditaţie, băi reci, post, singurătate, frig. Te aşezi în poziţie 
zazen sub o cascadă care-ţi cade în creştet... 

Ea muşcă dintr-un baton de cereale şi sorbi dintr-o băutură cu 
ginseng. 

— Eşti frumoasă când mănânci. 

— Numai când mănânc? 

— Ai o legătură senzuală cu lumea. 

Pe măsură ce se întuneca, începeau să răsune zgomotele 
nopţii. Pădurea părea opacă, îşi sporea dimensiunile până când 
se confundă cu cerul. Curând, Sylvie nu-l mai putu vedea pe 
Nathan. 

— Eşti sigur că nu ne paşte nicio primejdie? 

— Acesta e locul cel mai sigur din lume. 

Epuizată de mersul îndelungat, nu mai avu răgaz să insiste 
asupra subiectului. Nathan îi închise fermoarul sacului de dormit 
şi medită, adulmecând ceața care se înălța din lac ca să-i 
pătrundă în plămâni. 


58 

La Beijing răsărea soarele, luminând un cer care devenea, zi 
de zi, tot mai albastru. Într-o grădină cu pietre înconjurată de pini 
imperiali, sophora* şi chiparoşi ale căror trunchiuri centenare 
căpătaseră o sclipire minerală, Yang executa, desculţ, mişcări 
lente şi precise de tai chi chuan. La Beijing, grădinile erau nişte 
oaze de linişte înmiresmată şi de flux regenerator, indispensabile 
într-un oraş cu 14 milioane de locuitori, înconjurat cu o reţea de 
autostrăzi şi drumuri secundare aglomerate. Ca multele altele, 
grădina lui Yang fusese construită pe principii energetice şi 


3% Arbore ornamental originar din Extremul Orient, înalt de 15-30 m (n.tr.) 
141 


filosofice. Era un lăcaş al liniştii şi al meditaţiei, în care natura se 
regăsea în miniatură şi idealizată. Acolo, demnitarul chinez 
regăsea energiile primare, departe de confuzia afacerilor. 
Purificat, armonios, metaforic, acest cosmos în miniatură 
condensa şi iradia în acelaşi timp. Yang prefera să se hrănească, 
la ora micului dejun, cu această combinaţie savantă a 
elementelor apă, pământ, lemn, metal, din care capta forţa vitală 
- qi - şi reintra în ordinea firii. Yang devenise un înţelept, şi 
această înţelepciune adiase dincolo de Poarta lunii care se 
deschidea către restul lumii. O adiere inspirată de Dan Kan, 
eminenţa lui cenuşie, care se transformase în tornadă. Revoluţia 
culturală a lui Mao era departe. Poporul intrase într-o nouă eră, 
cea a lui Yang, cea a revoluţiei verzi. Când el ajunsese la putere, 
capitala chineză era clasificată de OMS ca fiind al treilea dintre 
cele mai poluate oraşe ale lumii. Un raport al GRIP care clasa 
ţările în funcţie de contribuţia lor la securitate, respectarea 
drepturilor omului şi protecţia mediului plasa China pe locul 95 
din 150. Yang atacase frontal problema, începând cu capitala, 
acoperită cu un strat de aer irespirabil. Avea puterea s-o facă. 
Avantajul unui regim autoritar era că o ţară putea fi refăcută 
mult mai repede decât sub un regim democratic. Yang crease un 
post de ministru al Mediului şi alocase un buget de 12 miliarde 
de dolari pentru purificarea oraşului, folosirea ca principală sursă 
de energie a cărbunelui de sulfurat şi a gazelor naturale, 
închiderea uzinelor chimice, metalurgice, mecanice construite în 
epoca dictaturii proletariatului. Nu fuseseră cruţate nici măcar 
oţelăriile de la Shougang, mândria lui Mao, în care munceau 100 
000 de oameni. O altă sursă de poluare aflată în vizorul lui Yang 
erau automobilele. Era interzisă circulaţia vehiculelor care nu 
respectau normele anti-poluare, iar cetăţenii erau încurajați să 
folosească biciclete. Fusese lansat un ambițios program de 
cercetare pentru găsirea de noi carburanţi. Până atunci, guvernul 
impusese sistemul de folosire alternativă GPL - benzină. Primarul 
Beijingului, care primise la început acest program cu un 
entuziasm cam forţat, îşi schimbase părerea văzând că această 
revoluţie verde făcuse ca oraşul să obţină organizarea Jocurilor 
Olimpice. 

Ultima dintre preocupările legate de mediu o constituia 
deşertificarea, care atinsese 30% din teritoriul ţării. Deşerturile 


142 


Tianmo şi Gobi înaintau cu 5 până la 10 metri pe an, dezlănţuind 
asupra capitalei furtuni de nisip care făceau aerul de nerespirat 
şi aproape că anulau vizibilitatea. Dunele reprezentau pentru 
Beijing o ameninţare mai mare decât fuseseră în secolul al XIII- 
lea hoardele lui Gingis Han. Yang stăvilea invazia oprind 
exploatarea agricolă şi industrială care seca apele curgătoare şi 
lansând programul Marelui Zid verde. Planul de luptă se inspira 
din Arta războiului: plantarea unei centuri de arbori de 4500 de 
kilometri la marginea deşertului Gobi, crearea a trei paravane de 
verdeață în jurul Beijingului,  reîmpădurirea munţilor din 
apropierea capitalei, a taluzurilor de la malul râurilor şi de lângă 
autostrăzi, înmulţirea spaţiilor verzi din oraş, construirea unor 
uzine pentru reciclarea a peste 90% din apele reziduale. 

Cel care ştie când trebuie să lupti şi când nu va fi învingător. 
Cel care ştie să obțină victoria modificându-și tactica în funcţie 
de situaţia inamicului merită să fie considerat o ființă divină... îi 
repeta Dan Kan, parafrazându-l pe Sun Tzu. 

Pentru o reuşită cât mai rapidă, Dan Kan îi sugerase să se 
folosească de Triade. Astfel că Yang se aliase cu cele Şapte 
Surori ale Crimei, o organizaţie criminală cu puternice legături 
sociale, cu o funcţionare aproape de tip militar, cu ramificații 
internaţionale, care acţiona într-un mod foarte violent. Yang 
făcuse o înţelegere cu şeful lor, numit Cap de Dragon sau 489. În 
schimbul unei puteri economice legale şi profitabile, îl convinsese 
pe 489 să regăsească adevăratul rol social şi religios al Triadelor, 
potrivit concepţiei care stătuse la baza întemeierii acestora, în 
1644, de 800 de călugări budişti, pentru a rezista ocupanților 
manciurieni. După câteva luni, Cele Şapte Surori ale Crimei îşi 
îngheţaseră activităţile de tip mafiot şi începuseră să funcţioneze 
ca Triadele din secolul al XIX-lea, jucând rolul unor agenţii de 
forţe de muncă, sindicate, organizaţii de întrajutorare, poliţie. 
Cheltuielile militare, şomajul, corupţia se reduseră în favoarea 
unei securităţi sporite. Lui Yang nu-i mai rămăsese decât să se 
ocupe de drepturile omului, care erau încă nesocotite. Urma să 
redea presei o libertate totală. Până acum, nu fusese preocupat 
de comentariile mass-mediei în legătură cu revoluţia lui. Nu asta 
era urgenţa. In curând, populaţia avea să descopere amploarea 
acţiunii sale, care va culmina cu restituirea Tibetului tibetanilor şi 
recuperarea imenselor pagube ecologice pricinuite de 


143 


colonizarea masivă a acestui colţ de lume. Dalai Lama primise cu 
surprindere, dar şi seninătate, anunţul privitor la aceste intenţii 
nobile. 

Yang era generalul unei armate a păcii, care număra un miliard 
trei sute de milioane de cetăţeni. Nimeni nu era mai presus de el, 
nici măcar Dumnezeu, fiindcă nu era credincios. Nimeni, în afara 
unei tinere care dormea în patul lui şi era înzestrată cu nişte 
forme care l-ar fi trezit la viaţă şi pe Mao, din mausoleul lui, care 
avea o treime din vârsta lui şi se numea Dan Kan. 


59 

Sylvie se trezi devreme simțind umezeală, frig, foame, nevoia 
de a urina şi de a face o baie fierbinte. Prin ceața care 
pătrunsese în sacul ei de dormit îl văzu pe Nathan meditând sub 
un cedru secular. Se duse să se uşureze printre ferigi şi făcu 
nişte exerciţii de înviorare ca să se încălzească. Ceaţa deasă, 
zgomotele stranii, pădurea omniprezentă, razele orizontale 
proiectate de soare la răsărit îi amintiră de atmosfera gotică a 
acelor filme fantastice produse de Hammer prin anii '50, bântuite 
de Frankenstein, Dracula sau monstrul din mlaştină. O 
străbăteau fiori, în ciuda exerciţiilor de gimnastică. Auzind paşi, îl 
strigă pe Nathan. Nu-i răspunseră decât foşnetele frunzelor şi 
crengilor uscate. Kinji Oyama şi necunoscuta apărură dintr-o 
perdea de mesteceni, sfâşiind fâşiile de ceaţă. Zâmbetul lui Kinji 
căpătase acum şi o nuanţă uşor ironică. 

— Mă numesc Lyn Lee, spuse în engleză necunoscuta. 

Sylvie rămase cu gura căscată. 

— Mulţumesc, maestre Oyama, zise Nathan. 

— Întoarce-te să mă vizitezi atunci când vei vedea în mâna ta 
piatra iluminată. 

Kinji Oyama dispăru odată cu zorile, lăsând în urma lui un 
soare cutezător. Lyn stătea nemişcată, cu braţele căzute de-a 
lungul trupului, ca şi cum ar fi aşteptat întrebări. Prima ţâşni din 
gura lui Sylvie: 

— Cine eşti? 

— Prietena lui Annabelle Domange. 

— Şi ce cauţi? 

— Pe Annabelle. 

— Ce făceai în apartamentul ei, la Paris? 


144 


— O căutam. 

— De ce ai fugit de poliţie? 

Bunăvoinţa ei de a răspunde la întrebări scăzu în faţa acestei 
hărţuiri verbale. Şovăi. Sylvie repetă întrebarea. 

— N-am încredere, spuse Lyn. 

— În poliţie? 

— În nimeni. 

— Ce făceai la Fontainebleau şi la Tokyo? 

— Eram pe urmele lui Annabelle. 

— Ne-ai urmărit pe noi? 

— Da. 

— De ce tocmai pe noi? 

— Fiindcă aveam impresia că ştiaţi ceva. 

— La ce bun toată punerea aceea în scenă de la Tokyo? 

— Care punere în scenă? 

— Boschetarul pe care l-ai trimis pentru o noapte la hotel, jocul 
cu cheia casetei din gară, în care ai pus atâtea lucruri. 

— Trebuia să abat atenţia poliţiei. Aveam nevoie de timp ca să 
cercetez locul unde dispăruse Suyani, să înţeleg metoda 
răpitorilor ca să pot ajunge până la ei. 

— Şi ai înţeles ceva? 

— Annabelle şi toate celelalte au fost răpite de o forţă 
superioară. 

— Asta ştiam şi noi. 

— Reducem astfel aria investigaţiilor. 

— Ai vreo ipoteză? 

— Nu. 

— Crezi în extratereştri? 

— Da. 

— Dar în Dumnezeu? 

— Da. 

— Ce naţionalitate ai? 

— Niciuna. 

Sylvie îi aruncă o privire lui Nathan, care era numai ochi şi 
urechi. 

— Atunci, unde te-ai născut? 

— Prima mea amintire este aceea că mă aflam, împreună cu 
alţi copii, la un orfelinat dintr-o ţară al cărei nume nu l-am ştiut 
niciodată. 

145 


— Unde locuieşti? 

— Niciunde. 

Sylvie începu să dea semne de enervare. Lyn Lee îşi dădu 
seama şi-i explică: 

— După cum aţi văzut deja, nu rămân niciodată prea mult timp 
în acelaşi loc. 

— Şi cu ce te ocupi, în afară de anchetarea dispariţiei prietenei 
tale? 

— Sunt gimnastă. 

— Olimpică? 

— Nu, căci nu reprezint nicio ţară. Dau lecţii. 

— Unde? 

— În toată lumea. 

— În ce limbă vorbeai înainte? 

— La care dintre ele te referi? 

— Dar câte ştii? 

— Unsprezece. 

— Ce înseamnă Guhavop linan ao slo? întrebă Nathan. 

— Unde ai auzit...? 

— Ai spus prin somn cuvintele acestea. 

— Am creat împreună cu Annabelle un limbaj prin care puteam 
vorbi între noi fără ca altcineva să înţeleagă ce ne spunem. 

— De ce trebuia să vorbiţi într-un limbaj secret? 

— Era un joc. 

— Aţi inventat doar în joacă o limbă? se miră Sylvie. 

— Da. 

— Înseamnă că eraţi foarte apropiate sau foarte inteligente. 

— Te mai îndoieşti de asta? 

Nathan continuă cu întrebările: 

— De ce te-ai hotărât că vorbeşti astăzi cu noi? 

— Kinji Oyama este sincer. Nu e corupt. Am încredere în el. 

— Ai încredere şi în noi? 

— El are încredere în voi. 

— Ne-ai vorbit, dar tot n-am aflat mare lucru, zise Sylvie. 

— Te înşeli, Nathan! Acum putem fi siguri că dispariţia lui 
Nicole Balland n-are nicio legătură cu celelalte. 


60 
Coborâră pe costişa muntelui. Nathan îi dădu lui Sylvie 


146 


explicaţii în legătură cu Nicole Balland. Profilul ei nu se potrivea 
cu al celorlalte victime. Singurul punct comun fusese prezenţa lui 
Lyn Lee la locul dispariţiei ei. Însă nici acesta nu mai era valabil, 
pentru că Lyn se dusese acolo doar ca să găsească vreun indiciu. 
Nimic nu dovedea că Nicole fusese răpită. 

— Poate că se află şi acum acolo, spuse Nathan. 

— Vrei să spui că e... 

— Moartă. Şi îngropată. 

— Imediat ce o să am semnal la mobil, îl sun pe Taillandier. 

Mergeau printre ferigi şi pini, în pas mai vioi decât la venire. 

— Crezi că ne-a spus tot ce ştie? întrebă Sylvie. 

Lyn, care înainta cu uşurinţă, se afla în faţa lor. 

— Ne ascunde lucrul cel mai important. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Fata asta nu are nimic banal, în afară de chip. 

— Cum adică? 

— la spune, mai cunoşti vreo gimnastă apatridă şi paranoică, 
fără domiciliu stabil, care ştie unsprezece limbi, dintre care una 
vorbită doar de două persoane, anchetează ca un profesionist şi 
e în stare să scape de urmărirea poliţiei fără să facă nici cel mai 
mic rău cuiva? 


61 

În pădurea de la Fontainebleau, accesul publicului fusese 
interzis. În interiorul unui vast perimetru de securitate, echipe cu 
câini poliţişti verificau fiecare metru pătrat, iar jandarmii 
cercetau pe o rază mult mai mare decât o făcuseră în ziua când 
dispăruse Nicole Balland. Atunci, convinşi că era vorba despre o 
răpire, poliţiştii nu scotociseră temeinic sectorul. Comisarul 
Taillandier nu lăsase din mână staţia de emisie-recepţie de două 
ore. După telefonul primit de la Sylvie Bautch, mobilizase zeci de 
oameni. Palatul Élysée îi încredinţase conducerea operaţiunii, 
reducându-l pe locotenent-colonelul Morin la rangul de simplu 
executant. Paul Balland îşi părăsise biroul de la DGSE, ca să fie 
de faţă. Era convins că soţia lui fusese răpită, ca şi celelalte, şi că 
cercetările acestea nu vor avea niciun rezultat. Se agăța de 
această ipoteză ca să nu se gândească la tot ce-i mai rău. 
Iniţiativa comisarului i se părea deplasată. 

Taillandier era cu ochii pe aparatul de emisie-recepţie, care 


147 


rămânea mut ca o piatră. Spera că intuiţia lui Nathan Love va 
duce la ceva, deşi nu-i plăcea gândul de a descoperi un cadavru 
în putrefacție şi a începe o nouă anchetă. Deşurubă capacul 
termosului şi-şi turnă cafea într-un pahar. Lichidul îi arse gura 
înainte de a-i ajunge în stomac. Se strâmbă simțind că-i vine pe 
gât un gust acru, urmat de o râgâială şi de pârâitul staţiei: 

— Sunt brigadierul Achard... Am găsit ceva, domnule comisar! 

Taillandier îşi lăsă gustarea în plata Domnului şi alergă spre 
grupul de jandarmi. Doi dintre ei adânceau o groapă, dând la 
iveală ceva ce încă nu se vedea bine. Câinii din apropierea acelui 
loc abia mai puteau fi stăpâniţi. Paul Balland era impasibil, livid şi 
încremenit. Comisarul se aplecă deasupra gropii şi desluşi nişte 
haine care fură mai întâi fotografiate. Un ofiţer criminalist scoase 
apoi cu grijă un hanorac Adidas de culoare ocru, mânjit de noroi, 
bascheţi de aceeaşi marcă, o pereche de pantaloni, un tricou şi 
un sutien. Paul Balland confirmă că i-au aparţinut soţiei lui. 
Lipsea însă lucrul cel mai important: trupul. Insoţit de Balland, 
locotenent-colonelul Morin îl trase deoparte pe Taillandier. 

— Ce înseamnă asta? se răţoi Morin. 

— Ştiu şi eu? 

— Din moment ce ai ordonat această nouă scotocire înseamnă 
că ştiai ceva. 

— Nu eu, ci Love. 

— Americanul ăla cu profilurile? 

— Da. 

— De ce n-a venit şi el? 

— E în Japonia. Lucrează la seria de răpiri în care fusese 
inclusă din greşeală şi dispariţia doamnei Balland. 

— Din greşeală? Cum îţi permiţi să faci o asemenea afirmaţie? 

— Această întrebare trebuie să i-o adresaţi lui Love. 

— Îţi însuşeşti orbeşte părerile lui? 

— Măcar am descoperit ceva. Şi apoi, trebuie să recunoaştem 
că profilul doamnei Balland era un pic diferit faţă de celelalte. 

— Nicole nu era destul de frumoasă ori destul de tânără ca să 
figureze pe listă? interveni, ofensat, soţul. 

— Acest Love poate fi contactat telefonic? se interesă Morin. 

Taillandier îşi scoase celularul. În Japonia era ora 22.00. 

Semnalul ricoşă pe sateliți până ajunse la urechea lui Sylvie, 
care i-l dădu la telefon pe Nathan. Comisarul îi raportă ce 


148 


descoperiseră. 

— Şi ce părere ai? întrebă Nathan. 

— Te-am sunat la o asemenea distanţă tocmai fiindcă n-am 
nicio părere. _ 

Auzindu-l, Morin înălţă ochii spre cerul încărcat de nori. li 
venea să-i smulgă comisarului telefonul din mână şi să-i ordone 
expertului în profiluri să facă bine să se întoarcă imediat. 

— Trebuie să-ţi pui întrebările potrivite, zise Nathan. Ce-a avut 
de împărţit cu Nicole Balland? De ce a dezbrăcat-o? De ce i-a 
îngropat hainele? 

— Crezi că şi trupul i-a fost îngropat prin apropiere? 

Exasperarea lui Morin spori. 

— Când consumi la faţa locului, nu iei nimic cu tine, spuse 
Love. 

— Nu pricep. 

— Dezbrac victima. O violez. După aceea, doar n-o s-o îmbrac 
la loc şi n-o s-o iau cu mine. Elimin rapid problema. O lichidez şi 
ascund cadavrul la locul crimei, fiindcă violul şi omorul mi-au 
consumat deja energia. Veşmintele i le îngrop mai departe, ca 
să-i derutez pe câini şi pe poliţişti. Sunt dezechilibrat, istovit, 
plouat, dar şmecher. 

— Aşadar, după agresiune, trupul să fi rămas acolo? 

— Tot ce se poate. 

— Dar n-am găsit nimic. 

— Săpaţi! 

Pierzându-şi răbdarea, Morin puse mâna pe celular. 

— Love? Colonelul Morin la telefon. E timpul să te întorci ca să 
te ocupi mai îndeaproape de caz. 

— Lucrez la o altă anchetă. 

— Făcând turism pe banii contribuabililor? 

— Cinci din aceşti contribuabili au fost răpiți. 

— Se pare că soarta doamnei Balland nu prea te interesează. 

— Şi ar trebui? 

— Nicole Balland nu este o persoană oarecare, în caz că ai 
uitat acest lucru. 

— Daţi-mi-l la telefon pe comisar. 

— Scuze, Love, mi-a smuls telefonul, zise Taillandier. 

— Dă-i o lopată şi pune-l să sape! Aşa, o să aibă o preocupare. 

— Am să te ţin la curent. 


149 


Comisarul chemă doi poliţişti şi le ordonă să cerceteze locul 
dispariţiei. Ploaia transformase în noroi solul, iar cei care 
alergaseră pe acolo îl bătătoriseră. Agresorul mizase pe aceste 
lucruri, care aveau să şteargă urmele crimei. Cu ajutorul 
elementelor pe care i le furnizase Love şi inspirându-se din 
noţiunile de profiling reţinute de la Sylvie, Taillandier reconstitui 
mental filmul dramei.  Psihopatul  pândea în pădurea 
Fontainebleau apariţia unei prăzi. Condiţiile meteo erau ideale. 
Pădurea era pustie. Nicole făcea jogging acolo în fiecare zi, la 
aceeaşi oră. Când ajungea în acel punct al traseului, era obosită, 
mai puţin energică. Agresorul o pândise stând în ploaie. 
Aşteptarea îndelungată, apa şiroindu-i pe trup îl stârneau şi mai 
tare, îi sporeau febrilitatea, îi hrăneau fantasmele. Când apăruse 
Nicole, îi ieşise în cale, o atacase, o lovise, o ameninţase, 
probabil, cu un cuţit. O forţase să-şi scoată hainele. Nicole se 
supusese, sperând că acest coşmar se va sfârşi cu intervenţia 
vreunui trecător curajos sau, în cel mai rău caz, cu un viol rapid. 
Se zbătuse în noroi, ceea ce-l excitase şi mai mult pe psihopat. 
După terminarea actului sexual brutal şi scurt, punctul lui de 
vedere în privinţa femeii se schimbase radical. Obiectul plăcerii 
lui devenise supărător. Sângele i se urcase la cap. li tăiase gâtul 
ca să n-o mai audă ţipând. Şi ca să nu mai poată vorbi. Lupta lor 
lăsase urme pe jos. Infipsese cuțitul în faţa lui şi scormonise 
pământul ca să ascundă în el trupul acela care-l împovăra. Solul 
era moale şi îl tăiase ca pe un tort, adânc, pentru ca natura să 
poată înghiţi, mistui şi transforma în compost cadavrul. Apoi, 
istovit, agresorul luase cu el hainele victimei sale şi le îngropase 
la doi kilometri distanţă. Câinii nu vor putea înţelege nimic. 

— Domnule comisar, aici e o mână! 

Taillandier se opri cu speculaţiile. Işi puse o pereche de mănuşi 
şi scurmă în jurul locului unde sapa dăduse la iveală mâna. După 
câteva minute, descoperiră cadavrul lui Nicole Balland. 


62 

Ceva mai devreme, în trenul care-i ducea spre Tokyo, Nathan 
notase pe o bucăţică de hârtie cinci nume. Lyn Lee, aşezată în 
faţa lui, îl privea cercetător. Uneori, Nathan îi întâlnea privirea 
fără ca asta s-o facă să îşi plece ochii. Fata îl fascina, fiindcă ea 
nu era un produs al naturii. Dar al cui produs era? Ea cunoştea 


150 


oare răspunsul la această întrebare? 

Sylvie vorbea la telefon cu cei de la Interpol şi FBI, adunând 
informaţii. Mooses îi povesti despre faptul că directorul FBI se 
implicase personal în anchetă, despre influenţa pe care o aveau 
Aliana Cortes şi Serana Welles asupra lui DR, respectiv a 
doamnei Morgensen, precum şi despre legăturile dintre ONU, 
Rockefeller Center, Chase Manhattan Bank şi Mitsubishi. 

— Lumea e mică, zise Sylvie. 

— Mai ales pentru cei mari. 

Apoi, un poliţist de la Interpol o informă că, potrivit unor 
zvonuri, la Moscova dispăruse o persoană din anturajul 
preşedintelui Rusiei. Îi promise s-o sune dacă avea confirmarea 
acestui fapt. 

— la uită-te aici, îi ceru Nathan lui Sylvie. 

Îi arătă lista pe care o făcuse: 

Annabelle Domange 

Galan Ryler 

Suyani Kamatsu 

Serana Welles 

Aliana Cortes 

— Ar trebui să remarc ceva deosebit? 

— Păi, sare în ochi. 

Telefonul lui Sylvie sună. Era Taillandier, care bântuia prin 
pădurea de la Fontainebleau. Dezgropaseră hainele lui Nicole 
Balland şi avea nevoie de o mână de ajutor. Sylvie îi pasă lui 
Nathan telefonul. De la o distanţă de 10 000 de kilometri, acesta 
îi spuse unde anume trebuia să caute cadavrul. „Dă-i o lopată şi 
pune-l să sape. Aşa o să aibă o preocupare“, zise Nathan înainte 
de a închide. 

— Eşti prietenă cu Taillandier? o întrebă apoi pe Sylvie. 

— Da, de ce întrebi? 

— E un om cumsecade. Păcat că Morin îl împiedică să-şi facă 
treaba! 

Celularul sună din nou; impasibilă, Lyn Lee îi privea cum 
dezleagă misterul. Interpolul le comunică datele securizate ale 
unui oarecare luri, membru al FSB-ului, de la care pornise zvonul 
privitor la dispariţia petrecută la Moscova. Sylvie îl sună imediat. 
Aşteptându-l să răspundă, îl întrebă pe Nathan ce era atât de 
evident în lista lui. 


151 


— Concentrează-te mai întâi asupra convorbirii tale. 

Atenţia lui Sylvie se îndreptă asupra receptorului în care cineva 
îi vorbea ruseşte. Se aplecă, sub pletele care-i căzură pe ochi ca 
o cortină, şi răspunse în engleză. Avu succes, cel puţin atâta timp 
cât se exprimase vorbind rar. Sfârşi cu un „spasibo“?!. 

— O dispariţie considerată a fi supranaturală. Cazul a fost 
muşamalizat, căci victima e amanta şefului de la Kremlin. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Fata a dispărut din cabina de probă a unui magazin de haine 
de lux din Moscova. Sub ochii vânzătoarelor. 

— Cum o cheamă? 

— Ivana Nevassaia. 

— Avem ceva. 

— Ce anume? 

— Numele mici ale tuturor victimelor conţin sonoritatea „an“. 


63 

Căpitanul Yukiko Sanako le pregătise un comitet de primire 
impresionant în gara din Tokyo. La coborârea din tren li se 
puseră cătuşe, ca răsplată pentru evadarea învinuitei, agresarea 
forţelor de ordine, escapada de trei zile şi ascunderea 
informaţiilor. Sanako nu scoase o vorbă tot drumul. Sylvie 
încercă zadarnic să justifice comportamentul lor. Ajunseră în 
celule şi rămaseră acolo până ce căpitanul hotărî să pună capăt 
mâniei sale. 

— Pierzi timp, spuse Nathan când fu adus în biroul lui Sanako. 

— Ceea ce aţi făcut este inadmisibil şi merita o pedeapsă. 

— Ai greşit ţinta. 

— Aţi înlesnit evadarea unui martor crucial, care era şi 
suspect, în acelaşi timp. 

— Lyn Lee n-a fost martoră la nimic şi n-are, aşadar, vreo vină. 

— Nu mi-ai lăsat răgaz să-i iau interogatoriul ca să-mi fac o 
părere în această privinţă. 

— N-ar fi vorbit. 

— Aşa crezi tu! 

— N-are încredere în nimeni, şi mai ales în poliţie. 
Demonstrația voastră de forţă n-a făcut decât să-i confirme 
temerile. 


31 „Mulţumesc“, în Ib. Rusă (n.a.) 
152 


— Ce demonstraţie de forţă? Nu uita că mi-ai rănit doi oameni. 

— Doi? se miră Nathan. 

— Ai de gând să negi? 

— Şase, nu doi. Doi în faţa spitalului şi patru pe străduţa 
aceea. 

— N-am trimis pe nimeni acolo. 

— Patru poliţişti s-au repezit asupra noastră. 

— Ce tot spui? 

— Din moment ce nu eşti la curent, înseamnă că am avut de-a 
face cu nişte falşi poliţişti care voiau să pună mâna pe Lyn Lee. 

— Nişte falşi poliţişti? 

— Cu maşini veritabile de poliţie. Evadarea lui Lyn Lee i-a făcut 
pe vinovaţi să iasă la iveală. 

— N-avem nicio urmă de-a lor. 

— Ba aveţi, prin camerele de supraveghere. 

— Te eliberez, dar fata rămâne aici. 

— Trebuie să fie pusă la adăpost. 

— E în siguranţă la poliţie. 

— Dacă cei care o urmăresc pot trece drept poliţişti, înseamnă 
că se află deja în clădire. Poate că ne privesc şi ne ascultă chiar 
acum. 

Sanako ridică ochii spre pereţii de sticlă ai biroului său. 

— Să nu fim paranoici, bine? 

— Prefer să mă ocup personal de paza ei. 

— Nu tu hotărăşti. Încă nu ştim nimic despre ea, mai puţin 
numele, care probabil că e fals. 

— Este o nomadă. 

— Şi ce propui? 

— Din moment ce eşti dispus să mă asculţi, iată cele două 
variante pe care le avem: prima este Bank of Tokyo. Ar trebui să 
aflăm cine a avut posibilitatea să descuie ieşirea de urgenţă. 

— lar cealaltă? 

— Mitsubishi. Numele acestei companii revine mereu în 
anchetă. 

— N-avem nimic altceva decât Bank of Tokyo şi Mitsubishi? 

— Cei care se ascund în spatele acestor răpiri sunt oameni 
puternici. 

— Mitsubishi şi Bank of Tokyo fac parte din acelaşi grup. 

Lumea devenea din ce în ce mai mică. 


153 


64 

Nathan cobori la staţia Yurakucho şi o luă spre Mitsubishi Shoji 
Building, care domina podul de la Nikonbashi. Acolo se afla unul 
dintre sediile celei mai mari companii japoneze de comerţ, 
Mitsubishi Corporation, care se ocupa de finanţarea internă a 
unui grup tentacular de 500 de societăţi prezente în 80 de ţări, 
cu 48 000 de angajaţi, în toate sectoarele industriei. Nathan se 
interesase de acest zaibatsu? aşa cum un poliţist adună 
informaţii despre un suspect înainte de a-i face interogatoriul. 
Creată în 1850 de Yataro Iwasaki, societatea fusese iniţial o 
companie de transporturi maritime, înainte de a deveni, datorită 
fondatorului ei, unul dintre cele mai puternice grupuri din 
Japonia. La sfârşitul secolului al XIX-lea, compania, care 
reprezenta jumătate din traficul maritim al Japoniei, începu să se 
diversifice, creând trei entităţi: Mitsubishi Bank, care, după cum îi 
spusese Sanako, fuzionase în 1996 cu Bank of Tokyo, devenind 
astfel cea mai importantă bancă din Japonia, Mitsubishi 
Corporation, care finanța grupul, şi Mitsubishi Heavy Industries, 
partea industrială a companiei, cunoscută mai ales prin 
Mitsubishi Motors şi Nikon. Toate aceste societăţi aveau, la 
rândul lor, o reţea de filiale subordonate. La sfârşitul celui de-al 
Doilea Război Mondial, Statele Unite voiau să elimine aceste 
Zaibatsu, care jucaseră un rol activ în conflict, Mitsubishi fiind, 
printre altele, producătorul avioanelor de vânătoare Zero. 
Generalul MacArthur conducea ţara, iar mondializarea nu 
atinsese cotele de astăzi. Grupul fu dizolvat în 1946. Diferitele 
societăţi din componenţa firmei Mitsubishi fură nevoite să-şi 
suprime legăturile financiare şi să renunţe la emblema lor cu trei 
romburi. De-a lungul timpului însă, monstrul a reînviat. 
Preşedinţii societăţilor al căror cordon ombilical fusese tăiat se 
întâlneau periodic pentru a distribui subvenţii partidelor politice 
şi a decerna cele trei romburi filialelor fruntaşe. Încet-încet, prin 
regrupări, apropieri, fuziuni, achiziţii, vechiul zaibatsu fu 
reconstituit, devenind una dintre primele cinci multinaționale din 
lume. Americanii, care-i fuseseră succesiv duşmani, ocupanţi şi 
concurenţi, îi erau acum parteneri. 

Nathan îşi ridică privirea, ca să cuprindă în întregime acest 


32 În Japonia, acest termen desemnează un grup important de întreprinderi 
acoperind aproape toate ramurile economiei. (n.a.) 
154 


cartier general al economiei mondiale. Culoarea turnului părea să 
fi acoperit cerul cenuşiu. O acoperise oare şi pe Suyani Kamatsu? 
Nathan urma să se întâlnească acolo cu Takashi Anko, numărul 2 
din departamentul de marketing. 

Coridorul semăna cu o sală de expoziţie dedicată gloriei 
companiei şi fondatorului ei. Pe un kakemono imens erau 
caligrafiate cele trei principii ale firmei Mitsubishi impuse de 
Koyata Iwasaki, cel de-al patrulea preşedinte: „Shoki Hoko, Shoji 
Kome, Ritsugyo Boeki“, trei profesiuni de credinţă care se puteau 
regăsi în sloganul folosit de majoritatea multinaţionalelor: „Să 
contribui la construirea unei lumi mai bune“. 

Nathan trecu de paza de la intrare şi urcă la etajul 56, unde se 
afla departamentul de marketing. Chiar sub birourile conducerii. 
Ajunse în faţa unui baraj format din şase secretare. Nathan se 
îndreptă către cea mai tânără şi surâzătoare dintre ele. O rugă 
să-l anunţe pe Takashi Anko că sosise şi profită de răstimpul în 
care aşteptă ca să mai pună nişte întrebări. Secretara nu mai 
înceta s-o laude pe Suyani. Intotdeauna politicoasă, amabilă. „O 
adevărată perlă, care nu se lasă intimidată de patron.“ Printre 
două uşi de sticlă care alunecară lateral apăru Takashi Anko. 
Purta un costum din lână de alpaca de culoarea antracitului, 
ochelari mici cu ramă invizibilă, pantofi Weston, ceas Rolex, iar 
părul îi era aranjat impecabil. Avea de două ori vârsta lui Suyani. 
După o înclinare care nu risca să-i boţească hainele şi un 
„Hajimemashite“ ipocrit, îl conduse pe Nathan în biroul lui. 
Panorama grădinilor palatului imperial, spre care dădea biroul, îţi 
tăia răsuflarea. După ce-ţi reveneai, puteai aprecia dimensiunile 
încăperii: aproximativ 100 de metri pătraţi. Cei doi pereţi care nu 
erau din sticlă adăposteau tablouri: Togo Seiji, Gustav Klimt, Otto 
Dix, Picasso, Manet. 

— Ne aflăm în biroul lui Suyani Kamatsu, zise Anko, aşezându- 
se pe fotoliul celei care ocupa de obicei încăperea. 

— De ce? 

— Cât lipseşte, mă ocup şi de dosarele ei. 

— Suyani Kamatsu îşi putea permite să cumpere asemenea 
tablouri? 

— Sunt ale patronului. Al ei e numai acela cu femeia 
şleampătă. L-a primit cadou de la patron, care nu prea are gust. 

Se referea la Femeia fatală a lui Klimt, diabolic de erotică, cu 


155 


sânii aproape dezgoliţi, cu ochii pe jumătate închişi, cu buzele 
întredeschise. 

— Domnişoarei Kamatsu îi plăcea pictura? 

— Asta e uşor de ghicit. Prefera să fie plătită în natură. Adică în 
tablouri, vreau să zic. 

— Asculta muzică? 

— Îi plăcea liniştea. 

— Aici îşi petrecea mult timp? 

— Injur de 18 ore pe zi. Uneori, pleca mai devreme seara şi se 
ducea la Howling Jack, un pub unde vin să cânte formaţii de jazz 
sau de blues. 

— Expoziţia universală de la Aichi a îndepărtat-o, probabil, de 
acest birou. 

— S-a implicat enorm în conceperea pavilionului nostru. 

— Mi-aţi putea spune mai multe? 

— Ce anume doriţi să ştiţi? 

— Care era tema? 

— Înţelepciunea naturii. 

— Cum poate fi natura înţeleaptă? 

— Expoziţia de la Aichi era un imens laborator menit să 
restabilească relaţia dintre oameni şi natură. Deşi este 
considerată, de obicei, un factor de distrugere a mediului, 
tehnologia poate juca un rol hotărâtor în soarta planetei şi a 
condiţiilor noastre de trai. Întrucât natura nu cunoaşte hotare, 
această acţiune nu poate fi dusă la bun sfârşit decât la scară 
mondială. 

— Aşadar, prin „înţeleaptă“ înţelegeţi „docilă“. 

— Nu vă lăsaţi înşelat de cuvinte. Şi cuvântul „zen“ e folosit 
mereu în reclame. Asta-i culmea, nu? 

— În ce constă prezenţa firmei Mitsubishi? 

— Pavilionul nostru, MitsubishiQTerra, adăpostea prima sală 
de cinematograf IFX, cu efecte speciale destinate stimulării 
interesului vizitatorilor. Milioane de oameni au descoperit cum 
funcţionează Pământul şi au realizat importanţa protejării lui, 
într-un mod amuzant. 

Anko evocă arhitectura în spirală a pavilionului, pereţii 
exteriori înălţaţi din pietre, sticle de plastic şi plante, pădurile şi 
iazurile lăsate în starea lor naturală, jaluzelele făcute din 
bambus,  acoperişurile stropite cu apă reciclată pentru 


156 


aclimatizarea interiorului, electricitatea obţinută din gunoaiele 
lăsate de vizitatori şi transformate în combustibil, transportul 
asigurat de autobuze inteligente fără şofer, roboții care 
întâmpinau publicul. Toate acestea erau exemple ce arătau că 
avem multe de învăţat de la natură, dar şi că omul are multe 
lucruri de inventat. 

— Omul şi natura pot coexista armonios, îşi sfârşi Anko 
discursul standard, demn să figureze într-un pliant publicitar. 

— Totuşi, simt că nu sunteţi prea convins de asta, mărturisi 
Nathan. 

— Mediul era ideea fixă a lui Suyani. 

— Nu şi a dumneavoastră? 

— Nu m-am angajat la departamentul marketing al companiei 
Mitsubishi ca să plantez copaci. 

— Dar Suyani? 

— Uite ce-i, domnule Love, lumea a trecut printr-o 
transformare ireversibilă. Enormele progrese ştiinţifice şi 
tehnologice, dezvoltarea transportului de mare viteză, evoluţia 
comunicaţiilor au grăbit schimburile globale ale indivizilor, 
bunurilor şi informaţiei. La baza acestei schimbări se află dorinţa 
noastră nestăvilită de a ne înălța, de a poseda, de a controla 
mediul înconjurător. Homo sapiens urcă scara evoluţiei de parcă 
l-ar goni cineva din urmă. Nimeni, în afară de câţiva naivi şi o 
mână de fanatici, n-are chef s-o coboare din nou. 

— Suyani era naivă sau fanatică? 

— Şi una, şi alta. 

— Cum explicaţi faptul că, la numai 24 de ani, i s-a acordat 
atâta putere în cadrul acestei companii? 

— Are ceva ce mie îmi lipseşte. 

În cele din urmă, amărăciunea ieşea la iveală. 

— Diplome prestigioase? 

— Atuurile unei femei. Şeful a pus ochii pe ea şi i-a dat postul. 

— Postul care ar fi trebuit să vă aparţină. 

— Lucrez aici de 20 de ani. 

După amărăciune venea la rând pizma. 

— Care şef a pus ochii pe ea? 

— Directorul companiei. 

— De ce nu-i spuneţi pe nume? 

— Fiindcă n-are nume. Dându-şi seama că Nathan nu se va 


157 


mulţumi cu acest răspuns, continuă: E preferabil să se evite orice 
referire la membrii dinastiei Iwasaki, care conduce grupul încă de 
la înfiinţare. Trăiesc ascunşi, căci nu vor să fie expuşi. 

— Dacă patronul n-are nume, înseamnă că nu poate fi acuzat. 

— Compania Mitsubishi este ca o naţiune anonimă, condusă de 
un consiliu de administrare şi de un preşedinte care sunt mai 
greu de zărit decât împăratul. 

Privirile amândurora se îndreptară spre Palatul imperial 
înconjurat de spaţii verzi, ziduri, şanţuri cu apă, aflat la picioarele 
Mitsubishi Shoji Building. 

— Cum puteţi compara o întreprindere cu o naţiune? 

— În zilele noastre, multinaţionalele deţin mai multe active 
financiare decât majoritatea statelor. Au devenit nişte noi 
naţiuni, eliberate de constrângeri naţionale. 

— Sunteţi mai mult „mitsubishian“ decât japonez? 

— Cunoaşteţi conceptul lui Amae? 

— Nu, minţi Nathan. 

— Cercurile dependenţei. Japonezul depinde mai întâi de cercul 
mamei care i-a dat viaţă. Apoi de al doilea, ceva mai mare, al 
locului de muncă, de care este legat pe viaţă. Apoi de al treilea, 
şi mai cuprinzător, al ţării sale. Faţă de ceea ce se află în afara 
acestora - aşa-numitul soto - nu are nicio obligaţie. Acest 
concept dezvoltat de sociologi a funcţionat la noi multă vreme. 
Dar, confruntaţi cu o serie de recesiuni care n-au putut fi 
rezolvate, politicienii şi-au pierdut, puţin câte puţin, legitimitatea 
şi autoritatea. 

— lar cel de-al treilea cerc s-a şters. 

— În favoarea celui de-al doilea. Compania aduce soluţii simple 
şi radicale. Ea promite raiul pe pământ, chiar acum. 

— Mulţi oameni nu cred în liberalism. 

— Aşa cum fariseii nu credeau în creştinism. 

— Şi cine este noul lisus? 

— De data asta, nimeni nu va fi răstignit. 

— Patronul companiei face şi el parte dintre apostoli? 

— Probabil. 

— Suyani avea o relaţie cu el. 

— Tot ce se poate. 

— Oare răpirea ei a constituit o lovitură dată unui preşedinte 
invizibil? 

158 


— Bănuiala aceasta pare logică. 

— Trebuie să am o întrevedere cu el. 

— Repet, este mai greu să te întâlneşti cu el decât cu 
împăratul. De când lucrez aici, nu l-am văzut niciodată. Habar n- 
am cum arată. Ba chiar mă întreb dacă există cu adevărat. 


65 

Seara târziu, Nathan şi Sylvie se întoarseră în biroul lui Sanako. 
Făcură un bilanţ rapid într-o engleză pe care căpitanul, spre 
surprinderea lui Sylvie, o vorbea fluent. Potrivit declaraţiilor 
personalului de la Bank of Tokyo, ieşirea de urgenţă nu mai 
fusese deschisă de la incendiul care izbucnise cu un an în urmă. 
Apoi, Sylvie le vorbi despre problemele pe care le aveau 
Taillandier şi Mooses: primul se trezise cu două cazuri pe cap şi 
cu o ierarhie care urca până la preşedintele ţării, în timp ce 
ancheta celuilalt fusese preluată de şeful FBI. Mooses se ocupa 
mai cu seamă de cazul lui DR, preşedintele Chase Manhattan 
Bank şi al grupului Bilderberg, care controla cea mai puternică 
reţea de influenţă. Nathan, la rândul lui, înregistra concordanţele 
dintre cele şase femei răpite la Paris, Washington, Tokyo, New 
York, Cairo şi Moscova: ploaia, frumuseţea, amabilitatea, pacea, 
adulterul, numele cu particula „an“, pictura, blues-ul, cercurile de 
influenţă, diplomele prestigioase, ecologia... 

Sanako goli un pahar cu sake şi luă cuvântul: 

— Prin urmare, înseamnă că trebuie să urmărim starea vremii 
şi, în acelaşi timp, să fim cu ochii pe tinerele sclipitoare, 
simpatice şi atrăgătoare care evoluează în sferele înalte ale 
puterii, sunt pasionate de artă şi au în prenume silaba „an“. 

— Nu victimele trebuie să ne intereseze. 

— Dar cine, răpitorii? 

— Avem de-a face cu preşedinţii a trei din cele cinci state 
membre permanente în Consiliul de securitate al ONU, 
preşedintele uneia dintre cele mai mari cinci multinaționale din 
lume, preşedintele grupului Bilderberg şi al Chase Manhattan 
Bank. Numai Kathleen Morgensen nu este preşedinte, dar are 
şanse să devină. 

— Nimic nu dovedeşte că toate fetele astea ar fi fost amantele 
lor. Mă refer mai ales la Kathleen Morgensen. 

— În cazul Alianei Cortès şi cel al lvanei Nevassaia, avem 


159 


dovezi. 

— Şi ce te face să crezi că şi celelalte sunt în aceeaşi situaţie? 

— Puterea lor de seducţie. 

— Ce sugerezi? 

— Să cercetăm viaţa personală a conducătorilor celorlalte 
două ţări membre permanente ale Consiliului de securitate al 
ONU. Să stabilim lista celor mai importante multinaționale şi să 
verificăm dacă în conducerea lor lucrează fete ca Suyani sau 
Aliana. Şi, mai cu seamă, să adunăm cele şase VIP-uri care au 
fost afectate de aceste dispariţii ca să le confruntăm declaraţiile. 

— Nici măcar secretarul-general al ONU n-ar reuşi să-i aducă 
laolaltă pe toţi. 

— Are dreptate, Nathan, confirmă Sylvie. 

— Şi ce facem atunci, aşteptăm următoarea răpire? 

— Cred că am renunţat prea repede la pista legată de cei doi 
motociclişti, spuse Sanako. Tot uitându-ne în sus, am uitat să 
privim şi în jur. 

— Ce vrei să mai obţii de la ei? întrebă Nathan. 

— Vreau să fiu sigur că nu ei sunt cei doi copaci din cauza 
cărora nu vedem pădurea. 


66 

Vincenzo înnodă strâns fularul care acoperea ochii Stefaniei şi- 
şi trecu mâinile tremurânde peste umerii goi ai tinerei. 

— Nu te mişca! porunci el. 

In ferma izolată din câmpia siciliană, la vest de Corleone, 
domnea liniştea. Stefania putu desluşi zgomote de paşi, foşnete, 
miros de colonie, un obiect metalic lovindu-se de ceva. 

— Ce se...? 

— Sst! făcu Vicenzo, apucând-o de ceafa pe femeia aflată la 
discreţia lui. 

Urmărit de 400 de poliţişti şi carabinieri, condamnat în 
contumacie cu peste 40 de ani în urmă, Vincenzo Barrano era 
„unul dintre cei mai sângeroşi membri ai Cosei Nostra“, după 
cum se exprimase judecătorul Falcone. De la mult-mediatizata 
arestare a lui Toto Riina, Barrano devenise naşul naşilor. Era 
agresiv, arogant, brutal, duşmănos, însă prudent. Se ascundea 
începând din 1963, ceea ce nu-l împiedica să muncească din 
greu pentru consolidarea organizaţiei, astfel încât „caracatiţa“ să 


160 


fie şi mai temută. Îşi schimba periodic ascunzătoarea, înfăţişarea, 
numele, grupa sanguină. Nu i se cunoştea decât vârsta: 
aproximativ 71 de ani. Interpolul avea o singură fotografie de-a 
lui, care fusese „îmbătrânită“ cu ajutorul calculatorului, dar nu 
folosea, oricum, la nimic, fiindcă programul nu ţinea seama şi de 
transformările datorate chirurgiei estetice. Nimeni nu ştia cum 
arată acum Vincenzo Barrano. Nimeni, cu excepţia fiului său, a 
prietenei lui, Stefania, şi a celor trei gorile care-l înconjurau. 

In afară de cei 2000 de morţi care căzuseră victime ale 
războiului declanşat de el la sfârşitul anilor '70, Barrano mai avea 
la activ încă două izbânzi însemnate. Reuşise să instaureze în 
cadrul mafiei o discreţie comparabilă cu a sa, impunând cultul 
secretului şi rudenia, care micşorau riscul unor trădări. Cea de-a 
doua victorie răsunătoare fusese alierea cu lumea politică şi cu 
mediul de afaceri. Odată cu alianțele, fuziunile, corupţia şi 
lichidările, caracatiţa îşi întinsese tentaculele, profitând de 
procesul de mondializare. Nicicând nu mai fuseseră mafiile atât 
de puternice, construind imperii, folosindu-se de o economie 
mobilă, atrasă de profituri uşoare şi rapide, dezvoltându-şi 
propriile companii multinaționale, pătrunzând în miezul 
organismelor statale. Produsul lor brut depăşea astăzi o mie de 
miliarde de dolari pe an. Douăzeci la sută din comerțul mondial. 
Barrano era unul dintre oamenii-cheie ai acestor organizații 
criminale care gestionau planeta în parteneriat cu guvernele şi 
cu companiile transnaționale. 

Adulmecă buclele Stefaniei, care luase locul soției lui decedate 
şi lumina crepusculul vieţii sale singuratice şi spartane. In afară 
de frumuseţe, bunătate şi tinereţe, avea şi calitatea pe care o 
preţuia el cel mai mult: fidelitatea. Vincenzo vedea bine că fiul lui 
era atras de ea. Stefaniei nu i-ar fi fost greu să aibă o aventură 
cu el, dar, în ciuda apropierii de vârstă dintre ei, se ferea să-l 
seducă. Avea o admiraţie fără margini pentru patriarh. De aceea, 
Vincenzo hotărâse să n-o dezamăgească în ziua când îşi 
sărbătorea a douăzeci şi cincea aniversare. 

— Acum poţi să te uiţi. 

Dezlegă fularul negru şi o sărută pe gât. 

— La mulţi ani, Stefania be//a! 

Cei trei oameni ai lui Vincenzo fixaseră pe perete un uriaş 
ecran cu plasmă. 


161 


— Mulţumesc, spuse ea. 

— Pentru ce-mi mulţumeşti? 

— Pentru televizorul ăsta. 

— Chiar ai crezut că ăsta era cadoul pentru ziua ta? 

Îndreptă o telecomandă către ecran, care se lumină. 

— Mai avem de aşteptat doar două minute. 

O reclamă lăudă binefacerile unei creme L'Oreal antirid, 
„pentru că meritaţi“. Fură anunţate următoarele programe ale 
serii. Apăru apoi genericul jurnalului RAI. O prezentatoare anunţă 
arestarea lui Vicenzo Barrano. Înconjurat de un escadron de 
carabinieri, naşul era transferat la Palermo, în condiţii de maximă 
securitate. 

— O sosie, spuse el, văzând nedumerirea Stefaniei. Seamănă 
cu bărbatul care aş fi fost eu astăzi, dacă nu ar fi intervenit 
chirurgia estetică. 

— Asta e cadoul? 

— Nu, a fost doar pentru plăcerea mea. 

După terminarea  reportajului despre declinul mafiei, 
prezentatoarea trecu la alte subiecte. Parlamentul italian 
hotărâse interzicerea produselor fabricate din pui de focă, 
opunându-se astfel masacrelor organizate în Canada, unde în 
ultimele cinci zile fuseseră măcelărite o sută de mii de animale 
pentru satisfacerea cerințelor industriei modei. Stefania îşi 
întoarse, uluită, privirea spre Vincenzo. 

— Stai, că nu s-a terminat, spuse el. 

În urma unui raport al WWF intitulat Dirty thirty, Italia urma să- 
şi închidă cele patru centrale electrice care figurau pe lista celor 
30 de centrale din Europa fruntaşe la emisiile de C02. 

— Şi acum, al treilea cadou. 

Ca şi cum ar fi aşteptat ordinul lui Vincenzo, prezentatoarea 
anunţă al treilea subiect: compania italiană AGIP, care distrugea 
jungla ecuadoriană ca să extragă petrol, îşi anunţase retragerea 
din sanctuarul indienilor Shuar Washints*?. 

Următoarele ştiri erau mult mai sinistre. Syngenta, a doua 
companie în domeniul seminţelor pe plan mondial, crease o 
specie de pepene galben fără seminţe, cultivată în Italia, 
adaptată la păstrarea în frigider şi la nevoile consumatorilor 
celibatari. La Cremona, presa asistase la prezentarea clonei unui 


33 Trib de amerindieni făcând parte din familia jivaro (n.tr.) 
162 


armăsar castrat, ieşit din genialele laboratoare genetice LTR-C12. 
Vincenzo închise televizorul. 

— Eu am legătură doar cu primele patru titluri, nu şi cu 
celelalte, zise el, sărutând-o. La mulţi ani, iubito! 

Ea îi răspunse printr-un sărut plin de recunoştinţă. 

— Cosa Nostra are oameni în consiliile de administraţie ale 
Syngenta şi LTR-C12. Vrei să fie oprite programele de cercetare? 

— Ar fi posibil? 

— Aş putea obţine şi luna de pe cer ca să-ţi văd chipul 
luminându-se. 


67 

Clubul Kabuki nu se umpluse încă. Auzind numele lui Kenji şi 
Hinoshiro, barmanul spuse că nu-i mai văzuse de două zile. La 
insistenţele lui Sanako, barmanul pronunţă un nume, cel al 
patronului său. După două minute, Sylvie, Nathan şi Sanako 
intrau în biroul lui Yoshio Oda. Proprietarul clubului era un 
japonez cu privirea ascunsă după norii de fum sloboziţi de ţigara 
înfiptă în colţul buzelor, care-i imprima un rictus hidos. Era greu 
de ştiut cum ar fi arătat fără chiştocul acela. Oda le expedie pe 
cele două maseuze care-i lucrau spatele, puse capăt convorbirii 
telefonice, închise dosarul din faţa lui, aruncă o privire spre un 
sertar care conţinea, probabil, o armă şi se puse la dispoziţia 
intruşilor. Interogatoriul bătu pasul pe loc până când Sanako 
ameninţă că-i va închide localul. Oda ar fi putut rezista mai mult, 
dar avea şi alte treburi de rezolvat. 

— Trei vlăjgani l-au luat pe sus pe Kenji acum câteva zile. A 
doua zi după ce ai fost pe aici, i se adresă el lui Nathan. 

— De unde ştii că am mai fost pe aici? 

— Eu sunt patronul, e normal să fiu anunţat când doi clienţi 
sunt bătuţi măr în toaleta localului. 

— Cine erau vlăjganii aceia? întrebă Sanako. 

— Erau nişte yakuza. 

— Ţi-am cerut nişte nume, nu meseria lor. 

— Nu-i ştiu pe nume. In locul vostru, m-aş duce să fac un 
masaj la Kannon Hall. O dansatoare de-a mea care a lucrat acolo 
l-a recunoscut pe unul dintre ei, care era client permanent la 
salonul acela de masaj. 

— Cum îl vom putea identifica pe individ? 


163 


Yoshio Oda o chemă în birou pe dansatoare, o fată firavă, într- 
un halat prea larg, cu gura plină de gumă de mestecat. Între 
două clefăieli, le spuse că acel yakuza se numea McY, era brutal 
şi avea tatuaje pe tot corpul, până şi pe penis. Venea la masaj în 
fiecare seară. 

Un Buddha feminin clipea pe firma salonului Kannon Hall. Fură 
întâmpinați la intrare de o fată al cărei zâmbet de faţadă se 
şterse când se prezentară. Nu-l cunoştea nici pe McY, nici pe 
vreun alt client, deoarece anonimatul era una dintre regulile 
casei. Lăsând-o acolo pe Sylvie ca să-i ţină tovărăşie japonezei, 
Nathan şi Yukiko îşi împărţiră cele două coridoare de-a lungul 
cărora se înşirau mai multe odăi. Uşile se deschideau, oferind 
priveliştea unei fete care frământa un trup, în vreme ce muzica 
se auzea în surdină. La a treia încercare, Nathan dădu peste un 
tatuat. Numai chipul îi fusese cruțat de înţepăturile acelor cu 
coloranţi permanenţi. Nu putu verifica dacă şi penisul îi era 
tatuat, organul respectiv fiind introdus între fesele maseuzei 
complet dezbrăcate care se mişca ritmic, stând călare pe 
pântecele lui, întoarsă cu spatele spre el, poziţie periculoasă pe o 
masă atât de îngustă. De la boxă se auzea melodia Dont bust 
my chaos, a formaţiei Ramones. Intr-o jumătate de secundă, 
Nathan apucă braţele clientului şi le petrecu pe sub masă, ca şi 
cum ar fi vrut să o lege cu ele. Îi porunci fetei să-şi continue 
activitatea, ceea ce-i permitea să-şi păstreze avantajul asupra 
celui pe care voia să-l ia la întrebări. Între timp, constată că şi 
penisul acestuia era tatuat. Prins între durerea provocată de 
dubla cheie la braţe şi plăcerea care sporea în altă parte a 
trupului, McY îşi confirmă, bâlbâindu-se, identitatea. 

— Unde sunt Kenji şi Hinoshiro? 

— Cine?... Auuu... 

Nathan îi îndoi ceva mai mult coatele în sensul invers al 
articulaţiilor. Lui McY îi lipsea prima falangă a inelarului. 

— Auuuu... 

— Cei doi motociclişti pe care i-ai luat acum câteva seri de la 
Kabuki Klub. 

— Nu ştiu nim... auuuu! 

— Unde simt Kenji şi Hinoshiro? 

Sub nasul lui Nathan, obrazul schimonosit de durere al 
bărbatului şi fesele sprintene ale maseuzei alcătuiau un 


164 


spectacol inedit. 

— Butoku Kai... auuu! urlă McY înainte de a leşina. 

Fata sări jos de pe masă şi se repezi către uşă, unde se ciocni 
de căpitan, care, auzind ţipetele, alergase într-acolo. 

— Butoku Kai, îi spuse Nathan. 


68 

— Nu pot înţelege cum ai reuşit să faci să vorbească un 
membru yakuza care şi-a pierdut un deget, zise Sanako, tastând 
ceva la computerul poliţiei. 

— Ce înseamnă Butoku Kai? întrebă Sylvie. 

— Asociaţia Virtuţilor Marţiale, răspunse Nathan. Un grup de 
presiune naționalistă întemeiat la sfârşitul secolului al XIX-lea 
pentru restaurarea şi promovarea artelor marţiale tradiţionale. 

— Dai Nippon Butoku Kai a fost un adevărat reper pentru 
criminali, adăugă Sanako. Criminali de clasă A. 

— Criminali de clasă A? se miră Sylvie. 

— La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, americanii i-au 
închis la Sugamo pe toţi cei care luaseră parte la conflict. 
Veterani ai războiului, oameni politici  ultranaţionalişti, 
conducătorii întreprinderilor care fabricau armament. Au fost 
încadraţi în „clasa A“. De altfel, în acest context al demilitarizării 
li s-a pus capăt activităţilor DNBK. 

— Dar din Butoku Kai nu făceau parte doar criminali, rectifică 
Nathan. Asociaţia a fost reactivată prin anii '50 pentru a pune în 
practică un fel de cod al războinicului din secolul XXI. Ideea era 
de a reînvia spiritul bud6, a promova artele marţiale, a transmite 
valorile morale şi a contribui la pacea mondială. Artele marţiale 
nu sunt considerate sport de competiţie, ci o cale de evoluţie 
pentru omenire. 

— Vast program, spuse Sylvie. Şi are mulţi membri? 

— Un milion de centuri negre răspândite în întreaga lume. 

— Pari să cunoşti foarte bine acest subiect, spuse Sanako. 

— E legat de budô. 

— la ghici cine e membru al Butoku Kai! exclamă Sanako, 
privind ecranul. 

— Cumnatul împăratului Hirohito, zise Nathan. 

— Da, dar în afară de el. 

După o pauză de câteva secunde, le dădu răspunsul: 


165 


— Korumaku şi Iwasaki. 

Nathan cunoştea doar primul nume. Sylvie - niciunul. Lui 
Sanako îi erau familiare amândouă. 

— Korumaku este cel mai mare yakuza al tuturor timpurilor, 
spuse acesta din urmă. O adevărată legendă. Unul dintre cei mai 
bogaţi criminali şi filantropi din lume. Uite-i mutra pe ecran. 
Avem două fotografii, una antropometrică, făcută la închisoarea 
Sugamo, şi alta în care se îmbrăţişează cu papa. Să vedeţi CV-ul 
individului. Pe lângă el, împăratul pare un sărăntoc, Al Capone - 
un derbedeu de cartier, iar Gandhi - un simplu turist. Vorbeam 
despre veteranii războiului, ei bine, el este cel mai important. În 
fruntea unei armate personale de 15 000 de oameni, a jefuit 
Manciuria, Mongolia şi China. Avea până şi o unitate aeriană 
proprie. In paralel cu activităţile sale de tip mafiot, făcea şi 
politică. Era ultranaţionalist şi se lăuda că este cel mai bogat 
fascist din lume. În 1939, s-a împrietenit cu Mussolini şi şi-a pus 
trupele să defileze purtând uniforme negre. În 1942, a fost ales în 
Dietă”. După război, a fost încadrat în categoria criminalilor de 
clasă A, judecat şi trimis la închisoare. Dar CIA avea nevoie de el. 
Americanii i-au propus să-i ofere imunitatea dacă se angaja să 
combată comunismul şi să reconstruiască Japonia. Korumaku 
avea experienţă în spionaj, dispunea de o armată bine instruită şi 
avea influenţă în cercurile politice, mafiote şi militare. A devenit 
un factor decisiv în refacerea ţării. Finanţa Partidul Liberal şi a 
jucat un rol important în alegerea unor prim-miniştri, printre care 
se numără şi Sato, care a primit ulterior Premiul Nobel pentru 
Pace. Averea îi conferă putere politică, iar aceasta contribuie la 
sporirea averii sale. În 1954, a intrat în Butoku Kai împreună cu 
un prim-ministru şi, cu cine credeţi?, cu Iwasaki, preşedintele 
companiei Mitsubishi. 

Sylvie înţelese deodată ce legătură aveau toate acestea cu 
ancheta. Sanako îşi continuă istorisirea: 

— Prin anii '60, CIA, Soka Gakkai, Tchang Kai-chek, 
reverendul Moon făceau parte dintre prietenii lui. Împreună cu 
ultimii doi, a întemeiat WALC, Liga Anticomunistă Mondială. A 
intervenit militar în America de Sud şi în Asia, a sprijinit lovitura 
de stat împotriva lui Sukarno în Indonezia şi l-a susţinut pe 


3 Parlamentul japonez (n.a.) 
35 Sectă budistă având peste cincisprezece milioane de membri (n.a.) 
166 


Marcos în Filipine. 

— Parcă ziceai că e filantrop, interveni Sylvie. 

— Ajung şi la asta. In anii '70, ca prin farmec, s-a angajat în 
acţiuni umanitare şi caritabile. Şi n-a făcut lucrurile pe jumătate. 
A creat o fundaţie cu un buget faraonic, care a devenit curând 
cel mai important sponsor al ONU. În schimb, la conducerea OMS 
şi a UNESCO au fost aleşi nişte japonezi. În holul sediului OMS de 
la Geneva se înalţă chiar o statuie a lui Korumaku. Fundaţia lui 
alocă milioane de dolari unui program de eradicare a leprei, 
cofinanţează cu Jimmy Carter un program agricol destinat ţărilor 
din Africa, programe de protejare a mediului, universităţi de 
prestigiu cum ar fi Yale şi Princeton etc. Pe scurt, o adevărată 
întruchipare a binelui. A obţinut numeroase distincţii, printre care 
şi Medalia păcii decernată de Naţiunile Unite. 

— Aşadar, regăsim la un loc Mitsubishi, un preşedinte 
american şi ONU, conchise Sylvie. 

— Astăzi, Korumaku şi Iwasaki nu mai sunt în viaţă, zise 
Sanako, ridicându-şi ochii de pe calculator. Dar au moştenitori. 

— Care par interesaţi de motocicliştii noştri, spuse Nathan. 

— O caută pe Suyani. 

— E o mare distanţă între aceşti stăpâni ai lumii şi McY, 
comentă Sylvie. 

— Cât întreaga omenire! 


69 

Nathan negocie eliberarea lui Lyn Lee. Garantă pentru ea şi 
pretextă că, liberă, le-ar fi fost mai de folos, fiindcă era prietenă 
cu una dintre victime şi făcuse deja cercetări pe cont propriu. 
Căpitanul cedă, neavând încotro, căci avea nevoie de Love. 

— Şi cum o să facem cu dormitul? întrebă Sylvie când intrară 
în holul hotelului Sakura. 

— Lyn va sta în cameră cu noi. 

Nathan le trimise înainte pe cele două femei, în timp ce el lua 
cheia de la recepţie. 

— Voi o să împărţiţi patul, le spuse el în lift. Eu am să dorm pe 
jos. 

— De ce tu, şi nu ea? 

— Lyn şi-a petrecut ultimele nopţi la spital, sub o cascadă şi la 
închisoare. Puțin confort nu înseamnă lux. 


167 


— Nu prea mă placi, nu-i aşa? făcu Lyn. 

La apropierea fetei, Sylvie se retrăgea, se enerva, îşi pierdea 
răbdarea. Prezenţa lui Lyn îl tulbura pe Nathan, iar Sylvie îşi 
dădea seama de asta. 

— Îl sun pe Taillandier, spuse ea uitându-se la ceas. 

— Să-l strângă puţin cu uşa pe preşedinte, ca să afle dacă 
Annabelle era într-adevăr amanta lui. 

Lyn pufni în râs. Nathan trase concluzia că această ipoteză nu 
stătea în picioare. 

— Cine este iubitul ei? o întrebă. 

Sylvie se uita la ei de parcă ar fi pierdut un episod din poveste. 

— Cineva care deţine o putere enormă. 

— Mai mare decât a preşedintelui Franţei? 

— Da. 

— Cine anume? 

— Nu ştiu. 

— Şi abia acum ne spui asta? făcu Sylvie. 

— N-am spus nimic. 

— ÎI sun pe Taillandier. 

Lyn se duse să se spele şi ieşi goală din baie. Nathan îşi 
întoarse privirea către Sylvie, atentă la telefonul ei. 

— Voi dormi pe podea, spuse Lyn. E mai bine pentru toată 
lumea. 

— Nici gând. Pune ceva pe tine, să nu răceşti! 

Ea îşi puse tricoul şi chiloţii, apoi se vâri sub pătură. Sylvie 
închise telefonul: 

— Christian îl va întreba pe preşedinte, dar va fi dificil de aflat. 

— Ar trebui ca Mooses să facă acelaşi lucru cu cel implicat în 
ancheta lui. 

— l-am telefonat deja. 

— Bună iniţiativă! 

— Mă duc să fac un duş. 

Tonul era al unei invitaţii. Când auzi apa curgând, Nathan intră 
şi el în camera de baie, se dezbrăcă, împinse panoul de plexiglas 
al cabinei şi se lipi de Sylvie. Atingerea pielii ei netede şi săpunite 
îi provocă o descărcare de testosteron. 

— N-ai prefera să te duci în pat, la ea? îl ironiză Sylvie. 

— După aceea. 

Îi dezmierdă şoldurile, pântecele, sânii, de parcă ar fi modelat- 


168 


o. Sub mâinile lui, gelul de duş făcea spumă, iar sângele femeii 
pulsa. Se contopiră, într-un nor de aburi care-i înălţă spre al 
şaptelea cer. 


70 

Nathan le lăsă dormind pe Sylvie şi pe Lyn şi ieşi să respire 
aerul oraşului înainte ca dioxidul de carbon să se răspândească 
în atmosferă. Hibiya Park găzduia un balet de ta; chi practicat de 
japonezi vârstnici matinali. La marginea unui bazin făcu şi el 
câteva mişcări, cu trupul relaxat, lăsând energia din pământ să-l 
invadeze până în vârful degetelor. 

Se duse la postul de poliţie şi bău o cafea în aşteptarea lui 
Sanako. Când sosi, căpitanul îl duse la McY într-o cameră de 
interogatoriu, cu mâinile prinse la spate în cătuşe. Fu aşezat pe 
un taburet incomod. 

— Din ce familie faci parte? întrebă Sanako. 

— Inagawa Kai. Îmi dai o ţigară? 

— După ce răspunzi la întrebări, ai să capeţi şi o cafea. 
Recunoşti că i-ai răpit pe Kenji şi pe Hinoshiro? 

— Da. 

— În ce scop? 

— Am fost doar un executant. 

— Unde i-ai dus? 

— Nicăieri. 

— Faci pe nebunul? 

— l-am băgat într-o dubă care aştepta afară. 

— Şi unde trebuia să-i transporte? 

— Sarcina mea era doar să-i urc în dubă. 

— Ce ai făcut după aceea? 

— M-am dus la salonul de masaj. 

— Cine sunt cei doi complici care te-au ajutat? 

Însă McY deveni mut îndată ce i se ceru să dea nume. 

— Fac parte din Butoku Kai? 

Cu agilitatea unei maimute, arestatul făcu un salt şi-şi aduse 
mâinile încătuşate în faţă, trecându-le pe sub picioare. Căzu 
greoi la loc, cu braţele ridicate. Nathan îl imobiliză imediat, 
ţintuindu-l pe taburet. Sanako nu apucase încă să reacționeze. 

— De-a ce te joci, McY? Incerci cumva să scapi de noi? 

— Voiam să vă arăt mâna mea dreaptă. Priviţi, îmi lipseşte o 


169 


falangă. Dacă vorbesc, o pierd pe toată. 

Nathan îşi descleştă mâinile de pe gâtul lui. 

— Ai vorbit deja. Ai spus „Butoku Kai“. 

— M-ai obligat. 

— O pot face din nou. 

— La salonul de masaj era altceva. M-ai luat prin surprindere. 
N-am să spun nimic, chiar dacă-mi rupi amândouă braţele. 

— l-ai răpit pe cei doi motociclişti pentru Butoku Kai sau pentru 
Inagawa Kai? 

Niciun răspuns. 

— Am putea răspândi zvonul că ai ciripit despre Butoku Kai. 

Sanako se apropie de el şi-i scoase cătuşele. 

— Poliţia o să-şi bage nasul în treburile lor. O să le facem 
atâtea necazuri, încât nouă sute de mii de centuri negre vor dori 
să se răzbune pe tine. Poftim, eşti liber. Poţi să pleci. 

— Dacă faceţi asta, sunt ca şi mort. 

— Oricum eşti un ratat, un 8-9-38 

— Ce-mi propuneţi să fac? 

— Să mă asculţi. Îţi voi povesti cum cred eu că s-au petrecut 
lucrurile. Dacă greşesc, rămâi aşezat acolo. Dacă nimeresc 
adevărul, te ridici, ieşi pe uşă, iar numele tău nu va fi pomenit. 
Eşti dispus să profiţi de această şansă, McY? 

McY îl privi drept în ochi. Căpitanul începu: 

— Oyabunul!” tău ţi-a cerat să-i răpeşti pe Kenji şi pe 
Hinoshiro. Ba nu el, ci wakagashira* al lui. Nici el, din moment ce 
eşti încă aici. Ne-ai vorbit despre Butoku Kai. Ce legătură are 
DNBK cu un 8-9-3 ca tine? Aha, pricep, i-ai făcut un serviciu unui 
membru al DNBK-ului care ţi-a cerut o mână de ajutor ca să-i 
urce pe motociclişti într-o dubă. In clipa aceea, McY ieşi din 
încăpere. 


71 

Taillandier străbătu, pentru a doua oară în viața lui, curtea 
Palatului Elysée. Fără machiajul cu care apărea la fiecare 
manifestare televizată, preşedintele părea cu zece ani mai în 


3 „Yakuza“ înseamnă în japoneză 8,9,3, combinaţie perdantă la un joc de 
zaruri, (n.a.) 
37 Seful clanului (n.a.) 
38 Braţul drept al oyabunului (n.a.) 
170 


vârstă. De când îl văzuse ultima oară, acum trei săptămâni, 
parcă îmbătrânise brusc. Oare din cauza anchetei care bătea 
pasul pe loc? Sau din cauza violenţelor de la periferia Parisului? 
Ori poate din cauza manevrelor prim-ministrului? Comisarul 
obținuse această întrevedere pretinzând că avea nişte elemente 
noi. In realitate, Sylvie dorea ca el să lămurească problema cu 
iubitul lui Annabelle. 

— Ce voiai să-mi spui, Taillandier? 

— Annabelle avea o legătură cu o persoană sus-pusă. 

— Viaţa mea personală mă priveşte doar pe mine. 

— Nu vă supăraţi, dar nu viaţa dumneavoastră personală mă 
interesează. 

Tăcerea nu era întreruptă decât de ticăitul pendulei de pe 
şemineu. 

— Spune-mi exact ce ştii, domnule comisar! 

— Annabelle avea o legătură cu cineva mai important decât 
dumneavoastră. 

— Aha! 

— Ştiaţi, nu-i aşa? 

— Unele adevăruri trebuie să rămână secrete de stat. 

— In cazul acesta, nu trebuia să faceţi presiuni pentru 
urgentarea anchetei. 

— Am făcut-o pentru acel cineva despre care vorbeai. 

— Cum se numeşte? 

— Nu-ţi pot spune numele lui. 

— Atâta timp cât veţi tăcea, ancheta nu va progresa. 

Preşedintele îşi înfăşură un elastic în jurul degetelor. 

— Încearcă pe altă cale! exclamă el. 

— Nu am alta. 

— Înseamnă că eşti un incompetent! Voi da ordin să fii înlocuit. 

— Vă rog să încetaţi cu amenințările! 

Preşedintele întinse elasticul, iar capătul îi scăpă din mână, 
lovindu-l în obraz. 

— De ce faceţi asta? 

— Ca să nu fumez. 

— Nu mă refeream la elastic, ci la hotărârea dumneavoastră 
de a vă expune ca să protejaţi acea persoană. 

— Ţine să-şi păstreze anonimatul pentru că este căsătorit şi a 
apelat la mine ca să-l ajut prin toate mijloacele. 


171 


— Este cumva un patron? 

— Ce te face să crezi acest lucru? 

— Şi patronii companiilor Mitsubishi şi Chase Manhattan Bank 
au câte o iubită care a dispărut în aceleaşi condiţii ca Annabelle. 

Din nou se auziră doar vâjâitul elasticului şi tic-tacul pendulei. 
Taillandier insistă: 

— Mai presus de dumneavoastră, în afară de preşedintele 
Comisiei Europene, n-ar putea fi, zic eu, decât patronii CAC 40%. 

Elasticul izbi un geam. Preşedintele era destabilizat. 

— Dacă nu-mi dezvăluiţi identitatea lui, voi fi obligat să-i 
convoc pe toţi aceşti patroni. 

— N-o să ai nevoie de toţi patruzeci. Primul de pe listă va fi de 
ajuns. 

— Care anume? 

— Ţi-am spus deja prea mult. 

— N-aş vrea să-l confund cu alt director-general. Dacă vrem să 
fim discreti... 

— Fata lui se căsătoreşte în acest weekend. 

— Mulţumesc, domnule preşedinte. 

— Şi încă ceva, Christian! Dacă ţii ca noi amândoi să ne 
păstrăm slujbele, nu-mi pomeni numele. 

Taillandier ieşi din palat cu o impresie ciudată. Nu numai că 
şeful statului i se adresase pe nume, ci îi mărturisise că funcţia 
lui depindea de omul a cărui fiică se mărita la sfârşitul acelei 
săptămâni. 

72 

Căpitanul Sanako îşi mobilizase trei sferturi din personal 
pentru a face cercetări legate de Ilnagawa Kai şi Butoku Kai. 
Nathan asista la prezentarea rapoartelor. 

— Ce poate avea în comun o organizaţie mafiotă cu o asociaţie 
de arte marţiale? întrebă Sanako aprinzându-şi o ţigară. 

Locotenentul Yamate, care era braţul lui drept, răspunse 
simplu: 

— Inagawa Kai, care numără 313 clanuri şi 6 700 de membri 
yakuza, s-a aliat nu de mult cu cele 177 de clanuri numărând 7 
000 de membri yakuza ai Sumyoshi Kai. Nu cunoaştem încă 


3 Principalul indice bursier pe piaţa bursei franceze; numele acestuia provine 
de la Sistemul de Cotaţie Asistată Continuu. (n.tr.) 
172 


motivul acestei alianţe. Am aflat însă că aceste două familii 
mafiote au încheiat un pact cu DNBK-ul. Se pregăteşte ceva 
important, rămâne de aflat ce anume. 

— Codul samurailor, interveni Nathan. 

Toate privirile se întoarseră spre el. Continuă: 

— Iniţial, Butoku Kai încerca să reînvie spiritul bushido, ceea ce 
înseamnă „calea războinicului“. Yakuza se inspira din ninhyodo, 
calea cavalerească. Treptat, ambele organizaţii s-au îndepărtat 
de aceste țeluri. DNBK-ul a devenit un grup de presiune fascist, 
în timp ce yakuza şi-a pierdut onoarea, transformându-se într-o 
mafie violentă şi lipsită de scrupule. Astăzi, poate că are loc o 
întoarcere la origini. 

— Aveţi perfectă dreptate, spuse locotenentul Osawa, un tip 
scund şi uscăţiv. 

Polițistul le împărţi tuturor nişte coli de hârtie pe care erau 
notate nouă porunci. Erau legile ninhyoao. 

— Am obţinut de la un informator regulamentul lor. Citiţi cu 
atenţie! 

Nathan recunoscu preceptele căii cavalereşti: 


Nu-i vei jigni pe cetățenii corecti. 

Nu vei lua femeia vecinului tău. 

Nu vei fura de la organizație. 

Nu te vei droga. 

Vei îndeplini ordinele superiorului tău. 

Vei accepta să mori pentru tată sau să te duci la 
închisoare în locul lui. 

Nu vei vorbi cu nimeni despre grupul tău. 

Dacă eşti închis, nu vei spune nimic. 

Nu vei ucide katagari“?. 


Atenţia lui Nathan fu atrasă de un amendament trecut în josul 
paginii, care stipula că, până la noi ordine, aceste precepte 
trebuiau respectate cu sfinţenie, după eliminarea a două cuvinte: 
„organizaţie“ şi „katagari“. Nu era o reîntoarcere la origini, ci o 
revoluţie. 

— Au scos două cuvinte, zise el. Regulile 3 şi 6 vor suna astfel: 
„Nu vei fura“ şi „Nu vei ucide“. Modificarea aceasta e capitală. 


+9 Persoană care nu aparţine lumii interlope. (n.a.) 
173 


— Într-adevăr, e o schimbare radicală, confirmă Sanako. Şi-au 
îngheţat fondul de comerţ. 

— Se apropie de valorile DNBK-ului. Bunăvoinţă, onoare, 
dreptate, înţelepciune, loialitate, fidelitate... 

— Aşadar, se pregăteşte ceva, încă nu ştim ce anume, dare 
vorba despre ceva imens, care-i face să-şi lase deoparte 
activităţile criminale şi care ar putea avea legătură cu dispariţia 
celor doi martori ai răpirii lui Suyani Kamatsu. 

— Potrivit noului lor regulament, care le interzice să ucidă, 
motocicliştii noştri ar trebui să fie încă în viaţă. 

În sală se lăsă o tăcere adâncă. Esenţialul fusese deja spus. 

— Ai vreo sugestie, Love? întrebă Sanako. 

— Cap de şobolan şi cap de bou. 

— Poftim? 

Miyamoto Musashi îi sfătuia pe luptători să aibă viclenia 
şobolanului şi stăruința boului. Să poată trece într-o clipă de la 
mic la mare, de la un amănunt la o perspectivă largă. De la un 
hoţ de buzunare la un cap al mafiei. 

— Hai să facem o vizită familiei Korumaku! spuse Sanako. 


73 

Carla asista la criza de lacrimi a unei concurente la un concurs 
televizat. Femeia trebuia să aleagă între două cutii. Una dintre 
ele conţinea 500 000 de euro, cealaltă - un cub de gheaţă. Avea 
şanse egale să plece de acolo bogată sau umilită. Prezentatorul, 
care era deja miliardar, o consola, pipăind-o sub ochii soţului 
dispus să-şi lase nevasta să se prostitueze, numai să facă 
alegerea cea bună. Scârbită de atâta josnicie, Carla schimbă 
canalul. Lea protestă: 

— Lasă-l, mamă! 

— E o chestie absolut cretină. 

— Ăsta e tot hazul. 

— Toată lumea se înjoseşte pentru bani. 

— În afară de Nathan. 

— Ce-ai spus? 

Trecuse un an de când nu mai auzise acest nume. Credea 
chiar că-l uitase. Pronunţându-l, fiica ei reînviase totul. Amintirile, 
dragostea, ura, frustrarea. Aflaţi parcă sub puterea unei alte 
justiţii decât cea a Codului Civil, bărbaţii care o răniseră pe Carla 


174 


sfârşiseră tragic. Primul ei iubit, tatăl Leei, murise pe un maidan 
după ce refuzase să-şi îndeplinească îndatoririle. Soţul ei, 
Etienne, care o bătea, îşi pierduse viaţa în Cercul Arctic. Vladimir, 
care voia s-o aibă ca pe un obiect, era țintuit într-un fotoliu rulant 
după ce ea îi trăsese două gloanţe în genunchi. Numai Nathan, 
care fugise în ziua când urmau să se căsătorească, scăpase 
nevătămat. Trecuse un an de atunci. Se iubiseră, dar lui îi fusese 
teamă să se lege de ea. Oare viaţa de familie era incompatibilă 
cu practicarea filosofiei zen şi a meditaţiei? Părăsind-o, Nathan 
lăsase un gol în jurul ei. Cu atât mai mult cu cât o scăpase de 
Vladimir, implicându-l ca învinuit într-un caz de crimă. Schilodit şi 
prins în angrenajul justiţiei, Vladimir Kotchenk devenise la fel de 
periculos ca un mistreţ rănit. Avocaţii lui torpilaseră acuzaţiile din 
dosar prin improvizarea unor alibiuri şi prin corupţie. Balanța 
justiţiei se înclinase în favoarea omului de afaceri, care-şi 
recuperase cazinourile, prostituatele, întreprinderile şi vilele de 
pe Coasta de Azur. Povestea aceasta avusese însă meritul de a-i 
dezvălui Carlei adevărata fire a lui Vladimir. Omul despre care 
credea că este doar patronul unui cazinou şi pe care-l 
frecventase timp de un an ocupa un loc important în mafie, 
alături de preşedintele rus care nu renunţase la vechiul vis 
sovietic de a domina lumea. Carla aflase multe lucruri în timpul 
procesului şi din documentele pe care i le sustrăsese lui Vladimir. 
Astăzi, aceste informaţii se împleteau cu amintirile ei în 
însemnările pe care le nota în carnetele. 

Ştia că Vladimir Kotchenk o căuta. Ca să se răzbune fiindcă-l 
înşelase cu Nathan, fiindcă-l împuşcase în genunchi, fiindcă 
depusese mărturie la tribunal, pentru lunile petrecute în spital şi 
în închisoare. Aşa că trăia izolată, fără protecţia poliţiei. Îşi 
alesese drept sanctuar Sicilia, pentru că acolo se născuse şi 
pentru că acolo nimeni nu putea fi găsit. Se stabilise pe coasta 
de sud, într-o cabană construită pe o plajă, departe de ferma 
familiei, ca să nu-şi amestece părinţii şi fraţii în viaţa ei 
complicată. Acolo se putea ajunge doar de pe mare, nu existau 
drumuri de acces. Casa îi aparţinea bunicului ei, care o 
construise cu mâinile lui, în mod ilegal, şi venea aici să 
pescuiască, departe de lumea civilizată. Cu ajutorul fraţilor ei, 
Carla o reparase şi instalase un generator de curent, ca s-o facă 
locuibilă. Reparaseră pentru ea şi o ambarcaţiune marseieză care 


175 


naufragiase cândva pe coasta siciliană. O barcă de cinci metri, 
fără punte, cu carena plată, ascuţită la ambele capete, cu două 
pânze: o săgeată şi un foc. Era singurul ei mijloc de transport, 
dacă nu voia să meargă 10 kilometri pe jos prin tufişuri şi 
mărăcini, până la primul drum vicinal. Principala ei problemă 
fusese Léa. Instalase o antenă parabolică şi un DVD-player 
pentru ca fiica ei să poată urmări posturile de televiziune 
franceze şi filmele horror japoneze după care era înnebunită. 
Carla o înscrisese la nişte cursuri la distanţă, care îi erau 
expediate la poşta din Pozzallo. Lea nu avea prieteni şi comunica 
doar cu mama ei. 

La televizor, un reportaj al RAI evoca efectele încălzirii globale. 
Numeroase specii de fructe, citrice şi arbuşti din sudul Italiei erau 
cultivate acum în nordul ţării. La poalele Alpilor creşteau măslini. 
Soiuri de fasole verde şi mazăre care, practic, dispăruseră 
începeau să fie cultivate din nou. Ţăranii italieni se adaptau 
noilor condiţii de climă. Carla se gândi la părinţii ei, care fuseseră 
nevoiţi să renunţe la cultivarea grâului, din cauza secetei. 

— Mamă, dă, te rog, înapoi la joc! 

Până la urmă, era mai puţin deprimant să vezi nişte tâmpiţi 
plângând din cauza unei cutii. Carla îndeplini dorinţa fiicei ei. 

— Crezi c-o să ia cutia cu gheaţă? 

Atâta timp cât pe Lea o preocupa doar acest gen de întrebări, 
totul era în ordine. 


74 

Nathan şi Sanako urcară până în vârful turnului Fundaţiei 
Korumaku. La etajul 65. Locul ideal pentru a avea un punct de 
vedere complex. 

— Cum ai obţinut atât de repede o întrevedere cu cel mai 
vârstnic membru al familiei Korumaku? întrebă Nathan. 

— Ryo Korumaku făcea caz de filantropie, pe când fiul său, 
Kuamo, se mândreşte cu transparenţa. Pretinde că n-are nimic 
de ascuns. 

Cei trei fii ai faimosului mafiot conduceau fundaţia. Era cea 
mai bogată din lume, depăşind cu mult Fundaţia Ford. 
Preşedintele ei era Kuamo. După ce trecură de mai multe baraje 
de paznici formaţi la DNBK, se înclinară în faţa gazdei. 

— Hajimemashite. 


176 


— Yoroshiku onegaishimasu“. 

Bărbatul curtenitor, rafinat, în costum făcut la comandă arăta 
mai degrabă ca un director de companie decât ca un interlop. 
Sanako îi vorbi despre Inagawa Kai şi Butako Kai, din care făceau 
parte răpitorii celor doi motociclişti. 

— Întrucât clanul Korumaku este apropiat atât de yakuza, cât 
şi de centurile negre, am bătut la uşa dumneavoastră, explică 
Sanako. 

— Deducţiile acestea sunt cam pripite. 

— Mai puţin pripite decât ne-am fi dorit. 

— Familia Korumaku se ocupă de acţiuni umanitare în întreaga 
lume. 

— Ştim toată povestea, îl  întrerupse  Sanako. Tatăl 
dumneavoastră şi-a creat o reputaţie de mare filantrop prin 
această fundaţie. Dar n-am venit să discutăm despre asta... 

— Şi ce legătură am eu cu dispariţia a doi derbedei? 

— Au fost martori la răpirea lui Suyani Kamatsu, amanta 
preşedintelui companiei Mitsubishi. Dinastia Iwasaki, care 
conduce de generaţii compania, se află în legături apropiate cu 
familia Korumaku. Când a aflat că au existat martori la răpirea lui 
Suyani, preşedintele companiei Mitsubishi v-a cerut ajutorul ca 
să-i poată interoga. Pentru conducătorul organizaţiei yakuza a 
fost o simplă formalitate. Am dori să beneficiem şi noi de acelaşi 
sprijin. 

— Numai borfaşii mărunți se tem de adevăr, zise Nathan. 
Dumneavoastră însă sunteţi deasupra acestor lucruri. 

După cum sublimase Nathan, Korumaku nu prea avea de ce să 
se teamă. Când eşti conducătorul unei fundaţii prea generoase 
pentru a fi deranjată, când practici arte marţiale împreună cu 
cumnatul împăratului, când prim-ministrul îţi datorează funcţia, 
când eşti prieten de familie cu Jimmy Carter, când ai mai multă 
influenţă la ONU decât statul japonez, când colaborezi în Asia şi 
în America Latină cu CIA, poţi vorbi fără să te temi de consecinţe. 

— Cei doi motociclişti nu s-au atins de Suyani. Se aflau acolo 
absolut întâmplător. N-au fost decât spectatori. 

Având în vedere metodele de interogare practicate de yakuza, 
se puteau baza pe veridicitatea informaţiei. 

— Au spus ce-au văzut? 


4 Bine aţi venit, în orig. în Ib. japoneză (nitr.) 
177 


— Vorbeau despre extratereştri. 

— Sper că sunt încă în viaţă, zise căpitanul. 

— Nu mai comitem crime, căpitane! 

— Aşa este, astăzi faceţi afaceri. 

— Ceea ce nu ne împiedică să ne iubim aproapele. 

— Aşa o iubea şi directorul Mitsubishi pe Suyani? 

— Dispariţia ei l-a întristat nespus de mult. 

— Nu puteţi acţiona în locul poliţiei. 

— Sunteţi îndrăgostit? îl întrebă Nathan. 

— De ce-mi puneţi întrebarea aceasta? 

— Durerea prietenului dumneavoastră vă afectează mult. 

— Am alături de mine o persoană care-mi este foarte dragă. 

— Cum se numeşte această persoană? 

— Asta nu vă priveşte. 

— Nu vă cer decât numele ei mic. 

— De ce vreţi să-l ştiţi? 

— Până acum, nu ne-aţi dezvăluit nimic. Aş dori să obţin măcar 
o informaţie. 

— Dacă-i dezvălui prenumele, o expun. 

— Va rămâne între noi doi. 

— De ce-aş avea încredere? 

— Am fost discipolul maestrului Kinji Oyama. 

Ca practicant al artelor marţiale, Kuamo Korumaku n-avea cum 
să nu cunoască existenţa şi reputaţia bătrânului maestru. 

— Mai practică asceza în munţii din Hokkaido? 

— La nesfârşit. 

Sanako înţelese că era în plus. Se înclină şi ieşi din încăpere. 

— O, bătrânul Oyama, zise Korumaku, clătinând din cap. N-a 
vrut deloc să intre în Butoku Kai. 

Nathan se îndreptă spre uşă. N-avea chef să evoce viaţa 
maestrului. N-ar fi trebuit să-l amestece în toate acestea. 

— Domnule Love, ai uitat ceva. 

— Ce anume? 

— Informaţia pe care mi-ai cerut-o. O cheamă Esian. 

— Pot s-o întâlnesc? 

— Pentru moment, se află în Africa. 

— Lucrează la programul pe care-l finanţaţi împreună cu 
Carter? 

— Nu mai am nimic să vă spun. 


178 


75 

Vacarmul Mediteranei i se dezvăluise de când dormea la malul 
mării. În timpul zilei, valurile umpleau spaţiul sonor într-un mod 
plăcut, blând, languros. Noaptea însă, când restul lumii dormea, 
îţi spărgeau timpanele. Carla se obişnuise cu ele aşa cum te 
obişnuieşti cu zgomotele oraşului. Ceasul arăta ora 3.30 când 
auzi un scârţâit. Apoi încă unul. Inchise ochii, îşi ţinu răsuflarea şi 
se concentra asupra sunetelor. Un al treilea scârţâit. Se auzea de 
afară. Era podeaua micii verande. Se ridică din pat şi-şi trase pe 
ea o cămaşă din flanelă. Cabana era împărţită în trei odăi: un 
living şi două dormitoare. Se repezi în camera Leei. Patul fetei 
era gol. Carla auzi şoapte venind de sub saltea. Luă veioza de pe 
noptieră. 

— Ce faci? întrebă o voce din spatele ei. 

Se întoarse. Lea privi, frecându-se somnoroasă la ochi. 

— Unde ai fost? 

— La toaletă. 

— Cine e sub patul tău? 

Lea se ghemui pe vine şi întinse braţul în întuneric. 

— E walkman-ul meu, am uitat să-l închid. El te-a trezit? 

— Nu, am auzit zgomote afară. 

— Şandramaua asta scârţâie din toate încheieturile. 

— Ai dreptate, culcă-te la loc. i 

Léa îşi trase aşternutul până sub nas şi îşi închise ochii. li 
plăcea să se strecoare sub plapumă când afară era frig. Era 
singura plăcere pe care-o avea când se ducea la culcare. De 
obicei, adormea în câteva secunde. Nu însă şi acum. Simţi că-i 
picură apă pe faţă. Vreo ţeavă spartă. Deschise iar ochii. In 
scurta ei viaţă, Lea avusese parte de multe coşmaruri şi 
vizionase o mulţime de filme horror interzise tinerilor sub 16 ani, 
dar niciodată nu fusese atât de îngrozită. În camera ei năvălise 
teroarea adevărată, reală, palpabilă. Deasupra ei era chipul unui 
monstru lucios, cu orbite proeminente, care o privea. Vru să ţipe, 
dar laba vâscoasă şi aspră a fiarei îi acoperi gura. Lea se zbătu, 
dar se iviră şi alte creaturi. Invadară odaia, pregătindu-se s-o 
devoreze. Lea se agăţă de gândul că era doar un vis urât, dar 
când o auzi pe maică-sa strigând, înţelese că nu dormea. 


179 


76 

La al patrulea scârţâit, Carla traversă livingul fără să mai 
aprindă lumina. Cunoştea pe dinafară fiecare cotlon. Puşca de 
vânătoare pe care i-o împrumutase tatăl ei şi pe care, la început, 
o ţinea la căpătâiul patului rămăsese pe sobă. Aerul din încăpere 
se rarefiase. Cineva îi sorbea pe ascuns oxigenul. Făcu doi paşi 
spre colţul în care se afla bucătăria, luă cafetiera şi cuțitul pentru 
pâine, lovi cu cotul întrerupătorul şi se întoarse. 

Se trezi în faţa unei armate de oameni-amfibie purtând 
ochelari cu infraroşii pentru vederea în întuneric. Ca de fiecare 
dată când viaţa ei şi a fiicei ei fuseseră în pericol, Carla îşi 
mobiliză rezerva de adrenalină. Lumina îi orbise momentan pe 
intruşi. Îi atacă, în timp ce-şi scoteau ochelarii. Întinse braţul 
stâng, biciuind orizontal aerul. Cuţitul crestă două feţe. În acelaşi 
timp, mâna ei dreaptă ţâşni ca un piston, lovind un al treilea cap. 
Cafetiera pe care o strângea în pumn explodă, lăsând jumătate 
din cioburi înfipte în obrazul scafandrului. Înarmată cu cuțitul plin 
de sânge şi cu toarta pe care rămăseseră colţi de sticlă, Carla îşi 
croia drum, dar adversarii îşi reveniră şi încercară s-o imobilizeze. 
Se apără, lovind orbeşte. Cuţitul nu mai întâlni niciun obstacol, 
iar când Carla vru să-l tragă înapoi, braţul îi fu paralizat şi deveni 
numai durere. Lăsă arma să cadă. Celălalt pumn sfâşie un 
combinezon din neopren şi o porţiune de piele. Expedie o lovitură 
violentă de picior în organele genitale ale celui pe care tocmai îl 
rănise. Aceste două ultime gesturi îi oferiră suficientă libertate de 
mişcare ca să se mai apropie cu un metru de camera Lei. Apoi, 
masa umană umedă şi rece se închise în jurul ei. Carla izbi cu 
pumnii în dreapta şi în stânga, lovi cu picioarele ceva moale, 
ceva tare, lovi în gol. Bucata de cafetieră pe care-o ţinea ca peo 
mănuşă de box american era năclăită de sânge şi de carne. 
Fiecare lovitură o galvaniza. Cu gâtul uscat, cu inima şi glandele 
suprarenale sub presiune, dezlănţuită, urlând, ajunse în pragul 
camerei fiicei ei. N-o zări, căci o bară de muşchi îi cuprinse gâtul, 
braţele îi fură trase la spate, pământul îi fugi de sub picioare, un 
genunchi o lovi între omoplaţi ca să-i ţintuiască pieptul pe podea. 
Un picior gol i se aşeză pe obraz, ca s-o ţină lipită de sol. Cineva 
rosti în italiană şase cuvinte: 

— Dacă te zbaţi, fiica ta moare. 

Mugşchii ei paralizaţi şi încordaţi se destinseră. Pierduse lupta. 


180 


Nici de data asta nu-şi îndeplinise datoria de mamă. 


77 

La terminarea convorbirii, preşedintele SUA trânti furios 
receptorul în furcă. Aflase că, la finalul celebrării Zilei mondiale a 
mediului, care avea loc la San Francisco, Arnold Schwarzenegger, 
membru al aceluiaşi partid ca şi el, ratificase un tratat stabilind 
obiective ambiţioase de reducere a gazelor ce produceau efect 
de seră în California. 

— E curată nebunie să vrei să revii în 2020 la nivelul din 1990! 
zbieră către consilierul Wallace, aşezat în faţa lui. 

— Depăşeşte prevederile protocolului din Kyoto, zise Wallace. 

— Blestemaţii ăştia de actori! 

— Reagan era bun. 

— Ca actor? 

— Ca om politic. 

— Nu poţi favoriza creşterea economică dacă semnezi aşa 
orice-ţi trece prin minte, ce dracu'! 

— Nu demult, vorbeai altfel. 

— Îmi cauţi nod în papură, Wallace? 

— Încerc să te urmăresc, domnule preşedinte! 

De când dispăruse Galan, locatarul Casei Albe era cam 
dezorientat. Se duse şi-şi turnă un scotch. 

— Ce-o să spun la următorul summit al G8? 

— Pretinde că ai încredere în tehnologiile viitorului, care vor 
permite creşterea economică protejând în acelaşi timp mediul. 

— Nu arăţi la fel de bine ca Galan Ryler, dar eşti tot atât de 
isteţ. 

— N-am făcut decât să-i reiau ideea. 

Telefonul sună. Aparatul rezistase izbiturii de adineaori. 
Secretara îi anunţă preşedintelui sosirea agentului federal 
Mooses. 

— Întrevederea noastră a luat sfârşit, Wallace. Încropeşte-mi 
repede un discurs despre binefacerile tehnologiilor viitorului. 


78 

James Mooses fu primit în Biroul Oval cu o strângere cordială 
de mână şi cu un whisky. Preşedintele îl pofti să ia loc în 
salonaşul amenajat lângă şemineu. 


181 


— Ei, Mooses, cum mai merge ancheta? Bob spune că 
avansezi. 

— Prea încet. Tot n-a apărut vreo cerere de răscumpărare sau 
ceva presiuni? 

— De răscumpărare, nu. Cât despre presiuni, am parte zilnic 
de aşa ceva. 

— Când a fost ultima? 

— N-are nicio legătură cu ancheta. 

— Asta voi stabili eu. 

— Nu face pe nebunul cu mine! Am şi aşa destule necazuri din 
pricina asta. 

— Din care pricină? 

— Doar ştii cum e. 

— Banu. 

— Dacă îl cauţi pe făptaş în cadrul grupurilor de presiune, nici 
nu trebuie să ieşi din clădire. Fac coadă la uşa mea. 

— Care dintre ei ar fi avut interesul s-o răpească pe Galan 
Ryler? 

Preşedintele îşi băgă nasul în paharul pe care deja îl golise şi 
expiră îndelung înainte de a răspunde. 

— Îmi lipseşte teribil fetiţa asta. 

— Din punct de vedere profesional sau personal? 

— Din punct de vedere profesional, nimeni nu este de 
neînlocuit. 

— Este amanta dumneavoastră? 

— Mă iei drept Clinton? 

— V-aş compara mai degrabă cu omologii dumneavoastră din 
Rusia şi China. 

— Ce tot spui? 

— Şi lor li s-a întâmplat acelaşi lucru. 

— Mai concret, Mooses! 

— Cele mai apropiate colaboratoare ale lor, cu care aveau şi 
relaţii extraconjugale, au dispărut în cursul lunii trecute. 

— Cum se face că tu ai aflat lucrurile acestea, iar eu nu? 

— Adulterul nu se anunţă în gura mare. Nici dumneavoastră nu 
vă vine să vorbiţi despre asta, cu toate că ne-ar putea ajuta s-o 
găsim pe Galan. 

Preşedintele îşi mai turnă whisky. Mooses preciză: 

— Cineva face curat în jurul oamenilor puternici ai acestei lumi. 


182 


Cineva căruia nu-i place infidelitatea. 

Şeful statului îşi privea fix vârfurile pantofilor. Mooses 
nădăjduia că whisky-ul băut îl va face pe acesta să treacă mai 
uşor la confidenţe. 

— Galan este cea mai formidabilă persoană din câte am 
întâlnit. A intrat în administraţia noastră prin intervenţii, tatăl ei 
lucrează la ONU. M-am îndrăgostit de ea de la prima privire. 
Toată drăgălăşenia din lume adunată într-un corp de zeiţă. Mi-a 
schimbat viaţa. 

— In ce sens? 

— Eram îndrăgostit lulea. Eu, care conduc cea mai mare 
superputere a lumii, începusem să rup petale de margarete pe 
peluza Casei Albe. 

— Ea vă împărtăşeşte ideile? 

— Nu am idei proprii, ci ideile poporului care m-a ales. 

— Vă influenţa hotărârile? 

— De fapt, a influenţat toate lucrurile bune pe care le-am făcut 
în ultimele luni. 

— Şi ce lucruri bune aţi făcut? 

— Intrebarea asta miroase a sarcasm. Presupun că votezi cu 
democraţii. 

— Eu nu votez. 

— Păcat! Mai ales că eşti funcţionar al statului. 

— Ce lucruri bune aţi făcut de când aţi întâlnit-o pe Galan? 

— Într-un regim democratic, punerea în aplicare a unor decizii 
durează mult. Mai ales când ele merg împotriva unor lucruri care 
se fac de zeci de ani. 

— Dar care sunt deciziile acelea, pentru Dumnezeu? se enervă 
Mooses. 

— Există două priorităţi. Prima se referă la compartimentul 
securitate. Am propus reducerea cheltuielilor militare cu o sumă 
ce ar permite eradicarea definitivă a sărăciei în ţara noastră, o 
contribuţie sporită la operaţiunile de menţinere a păcii ale ONU şi 
ratificarea a patru sau cinci convenţii internaţionale în vederea 
suprimării minelor antipersonal, a armelor chimice şi biologice, a 
exploatării copiilor-soldaţi. 

— lar cel de-al doilea compartiment? 

— Mediul. Incurajarea biodiversităţii, ocrotirea speciilor aflate 
în pericol, limitarea gazelor ce produc efect de seră. Inclusiv 


183 


limitarea brevetelor, pentru a împiedica marile grupuri de 
interese să scoată profit exploatând bogăţiile naturii care sunt un 
bun comun al întregii omeniri. 

— Şi chiar credeţi că aceste legi vor trece? Congresul nu va fi 
niciodată dispus să le accepte. 

— Acum, toate acestea sunt utopii. 

— Nu înţeleg. 

— Fiindcă îţi lipseşte un element. 

Preşedintele se aplecă asupra paharului. Mooses abia dacă se 
atinsese de al lui. 

— Ce element, domnule preşedinte? 

— Unul care ţine de geopolitică. 

— Şi anume? 

— Nu sunt sigur că ne va ajuta să ajungem la Galan. 

— În actualul stadiu al anchetei, sunt gata să ascult orice. 

— Ar trebui să ştii, mai întâi, că, la scară planetară, există trei 
protagonişti: asociaţiile de state, societăţile transnaţionale şi 
mafiile. Am mai putea adăuga unul, care se agită ca musca în 
borcan, dar nu prea are influenţă: ONG-urile. În treacăt, e de 
remarcat că votul democratic nu prea îi afectează pe aceşti patru 
actori. Pe vremuri, puterea era deţinută de state, dintre care 
unele erau alese şi acționau într-un cadru stabilit de ONU. Astăzi, 
datele s-au schimbat. Lumea e dominată de STN-uri şi arbitrată 
de OMC-uri. 

— STN-uri? 

— Societăţile transnaţionale. General Motors are o cifră de 
afaceri care depăşeşte produsul naţional brut al Danemarcei, iar 
canalul de ştiri CNN este considerat al şaisprezecelea membru al 
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Supremaţia nu se 
mai obţine prin cuceriri teritoriale - care sunt de obicei riscante, 
costisitoare şi nepopulare, ci prin cucerirea pieţelor de desfacere. 
STN-urile acaparează bogăţiile fără să le pese de frontiere, de 
independenţa ţărilor şi de regimurile politice. Pe măsura 
colonizării capitalului, au devenit tot mai puternice. Atrase de 
această economie în mişcare, de profiturile uşoare şi rapide, 
mafiile au spălat banii murdari, au încheiat acorduri cu societăţile 
transnaţionale şi au pătruns în inima aparatelor de stat prin 
corupţie sau presiuni. Adevărata putere o au aceste STN-uri, 
domnule Mooses! Organismele statului dirijează reglementările în 


184 


favoarea lor, în timp ce mafiile îşi rotunjesc veniturile făcând 
munca de jos. Stăpânitorii lumii n-au fost niciodată atât de puţini, 
atât de bogaţi şi atât de puternici ca acum. În lumina acestei 
explicaţii, vei înţelege motivul pentru care reducerea cheltuielilor 
militare a fost acceptată cu uşurinţă. Războiul costă prea mult şi 
se dovedeşte inutil. In ceea ce priveşte însă problema mediului, 
am rămas surprins: acum trei luni, când le-am prezentat STN- 
urilor proiectul meu, n-am întâmpinat prea multă rezistenţă. 

— Au acceptat reducerea nivelului emisiei de gaze cu efect de 
seră? 

— Ba chiar au spus că luarea acestor măsuri devenise urgentă. 

— Cu riscul de a le diminua profiturile? 

— Au recunoscut că, pe termen mediu, menținerea actualei 
situaţii ar fi dus la pierderi şi mai mari. Aşadar, mai trebuia doar 
ca noile reglementări să fie ratificate pentru ca OMC-urile să le 
pună în aplicare. 

— Şi n-au existat urmări? 

— După două luni, a avut loc o schimbare generală de 
atitudine. Fără explicaţii. 

— Cine a participat la această reuniune? 

— li evocam adineaori pe stăpânitorii lumii. Să zicem că, în 
ziua aceea, erau de faţă aproape toţi. 

— Câţi anume? 

— Ceva mai puţini de 300. Cele 100 de mari companii pe care 
le conduc ei deţin controlul asupra a 70% din comerţul mondial. 
Dar ne-am îndepărtat de subiect, căci ai venit aici pentru Galan. 

— N-aţi sesizat legătura? 

— Nu. 

— Dispariţia ei coincide cu acea schimbare de atitudine a 
participanţilor la întâlnire. 


79 

Taillandier îi asculta la radio pe cei de la The Hives. Muzica 
violentă a grupului suedez nu se potrivea deloc cu viile printre 
care trecea maşina lui, un Peugeot 307. Bunul-simţ ar fi cerut 
sonorităţile lui Vivaldi, însă comisarul n-avea niciun chef să se 
armonizeze cu împrejurimile. 

In urma discuţiei cu preşedintele, se documentase în privinţa 
întreprinderilor CAC 40 şi a patronilor acestora. Conducătorii 


185 


CAC-ului erau noii aristocrați în mâinile cărora erau privilegiile, 
puterea şi banii. O reîntoarcere la Evul Mediu, cu tehnologia în 
plus. Nimic nu-i putea atinge. Periferiile ardeau, studenţii defilau, 
guvernul era tot mai şubred, dar CAC-ul nici nu clipea. Din 1998, 
remuneraţiile lor crescuseră cu 215%, iar profiturile record se 
acumulau. In capul listei figurau Jean Bernard Berthelot şi 
François Barrault. Urmau patronii din industria petrolului, a 
automobilelor, a cosmeticelor, a finanţelor şi cea farmaceutică. 
Numai cel dintâi îşi mărita fata. Berthelot era preşedintele LXVI- 
ului, liderul mondial al luxului şi posesorul celei mai mari averi 
din Franţa. Taillandier descoperise că acesta avea un palat la 
Istanbul. „Berthelot, Turcia, Barish, Annabelle“ - se lega destul 
de bine. J2B, cum era numit, era şi proprietarul castelului Yquem. 
Comisarul o luase, aşadar, pe şoseaua care mergea spre 
Bordeaux. 

Trecu de primul baraj de la intrarea pe proprietate. Folosindu- 
şi legitimaţia, pătrunse în parcare, unde-şi lăsă maşina între un 
Lexus şi un Maserati. Tipul de la serviciul de pază purtând 
smoching, care abia îi cuprindea kilogramele de muşchi, îl 
întâmpină cu zâmbete politicoase şi strângeri zdravene de mână 
pe peron. Insă legitimaţia tricoloră nu mai era suficientă. 

— Dacă numele dumneavoastră nu figurează pe listele de 
invitaţi, nu puteţi intra. 

— Nu sunt un invitat. Aţi mai văzut vreun poliţist invitat aici? 

— Înăuntru e presa. Dacă vă lăsăm să treceţi, iese scandal. 

— Mă voi întoarce cu întăriri. 

— N-o să vă fie de niciun folos. 

Era ca şi cum i-ar fi cerut unui vasal să-l lase să intre în palat 
ca să-l ia la întrebări pe senior. Norocul lui Taillandier că n-avea 
de trecut şanţuri cu apă şi de escaladat creneluri. Se întoarse la 
maşină şi-şi puse un costum pe care îl închiriase pentru cazul în 
care ar fi fost nevoit să aplice planul B. O luă de-a lungul zidului 
înalt de doi metri care despărţea castelul de vii, vâri bucăţi de 
crengi în spaţiile dintre pietre şi se căţără pe ele până sus, de 
unde sări în partea cealaltă. Se scutură, îşi aranjă papionul şi 
înaintă în direcţia din care se auzeau zgomote. O pereche se 
săruta sub o boltă de verdeață. Pe femeie o mai văzuse 
prezentând o emisiune la televizor. Bărbatul era un politician. Se 
contura o nouă legătură politico-mediatică. Prefăcându-se că nu 


186 


i-a văzut, îşi însuşi unul dintre paharele lor puse pe soclul unei 
statui şi se apropie de mulţime. 
_ Curtea era plină de oaspeţi. J2B era la microfon, pe o estradă. 
In spatele lui erau mirii, aşezaţi pe nişte tronuri; în faţă, avea 500 
de persoane numai urechi. Sub obiectivele fotografilor de la 
Paris-Match, regele CAC 40 o căsătorea pe prinţesa luxului cu 
odrasla unui industriaş italian. O  încrucişare de dinastii 
capitaliste, o unire europeană. Capetele încoronate cedau locul 
capetelor diplomate. Discursul era împănat cu cuvinte-cheie ca 
„putere... mai bine... fuziuni... fericire... pieţe... Microsoft... 
abundență... prosperitate... interes... mondial... flacără... 
societate...“ Cu această ocazie, miliardarul se felicita fiindcă 
ajunsese în top ten-ul celor mai bogaţi oameni de pe planetă, 
potrivit unui clasament recent al revistei Forbes. Comisarul 
asculta distrat. Se amuza încercând să recunoască celebrităţile 
adunate în jur. Erau acolo prezentatorul TV ecologist care-şi juca 
rolul garantând pentru etica celor mai poluante dintre societăţile 
multinaționale, actriţa Sheryl Bone, care mai juca doar la seratele 
mondene, ministrul Economiei şi Finanţelor, prim-ministrul. Se 
afla printre ei chiar şi soţia preşedintelui. Mai erau câteva 
manechine agăţate de braţele unor fotbalişti puşi la ţol festiv. In 
rest, o societate cosmopolită. Se vorbea în engleză, italiană, 
germană, spaniolă, japoneză - dacă nu cumva era chineză. 
Mirosea a dolari şi a Chanel. Inghionti un costum de 10 000 de 
euro şi un colier de diamante ca să se apropie de estradă. 
Berthelot îşi sfârşi discursul într-o notă mişcătoare şi umoristică, 
citându-l pe Edouard Stern: „Trebuie să te gândeşti bine ce nume 
îi dai fiului tău, pentru ca, mai târziu, inițialele brodate pe 
cămaşa lui să arate elegant“. In râsete discrete şi aplauze 
politicoase, one man show-ul se încheie. J2B se alătură Curţii sale 
şi fu imediat acaparat de o pereche princiară. Comisarul îşi făcu, 
fără menajamente, drum prin mulţime şi întrerupse felicitările 
mieroase ale celor doi nobili. 

— AŞ dori să discut o clipă cu dumneavoastră. 

— Ca toată lumea de aici, zise Berthelot. 

— Între patru ochi. 

— Cine sunteţi? 

— Comisarul Taillandier. 

O privire piezişă îi căută pe cei din serviciul de securitate. Se 


187 


anunţa o ploaie de sancţiuni. 

— Nici locul, nici momentul nu sunt potrivite. 

— O cunoaşteţi pe Annabelle Domange? 

Altă ocheadă, în direcţia soţiei. 

— Ce naiba cauţi aici? 

Se terminase cu limbajul distins. 

— Anchetez dispariţia ei. 

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume. 

— Poate că-i sună cunoscut soţiei dumneavoastră. 

Berthelot era un tip scund şi destul de firav, dar strânsoarea 
mâinii lui se putea compara cu a unui rugbist. Taillandier se lăsă 
tras de braţ în urma lui. Întâlniră un playboy de vârsta a treia, 
căruia Berthelot i se adresă numindu-l Lindsay, apoi intrară într- 
un vestibul. 

— Urmează-mă! porunci gazda. 

Ceea ce Taillandier făcu bucuros. Urcară o scară, trecură 
printr-un coridor decorat cu opere de artă contemporană şi 
ajunseră într-un birou. J2B deschise o cutie cu ţigări şi-şi aprinse 
una, fără să-i ofere şi comisarului. 

— Credeam că un comisar nu se deplasează personal, ci lasă 
munca de teren pe seama subalternilor săi. 

— Nu este un caz obişnuit. 

— Cine te-a trimis la mine? 

— E o poveste lungă, iar eu v-am cerut doar o clipă. 

— Răspunde-mi! 

— A trecut o lună de când anchetez dispariţia misterioasă a lui 
Annabelle Domange. Spun „misterioasă“ pentru că s-a evaporat 
în faţa mai multor martori. Niciun indiciu, nicio cerere de 
răscumpărare. Luna trecută, au avut loc dispariţii similare şi în 
alte ţări. Femei tinere, foarte frumoase, care aveau legături cu 
personalităţi sus-puse. 

— Cu cine anume? 

— Nu vă pot divulga numele lor. 

— Tot nu înţeleg însă ce cauţi aici. 

— Nu sunteţi J2B, preşedintele LXVI-ului? 

— Mă faci să-mi pierd vremea. 

— La 35 de euro pe minut, pricep că timpul dumneavoastră 
este preţios. Însă minutele lui Annabelle sunt şi mai preţioase. 

— Ce doreşti? 


188 


— Dintre cei care deţin puterea politică şi economică în Franţa, 
sunteţi primul pe listă. 

— Mă acuzi de ceva? 

— Am venit doar să vă pun o întrebare. 

— Şi ai aşteptat pentru asta căsătoria fiicei mele? 

— Nu vă puteam întâlni decât aici. Mâine, luaţi avionul ca să 
vedeţi un spectacol la Scala din Milano, luni veţi fi la Londra, iar 
marţi seară la New York. Ţinând seama de bugetul poliţiei, 
cheltuielile mele pentru deplasări se limitează la această zonă. 

— Mai există şi telefoane. 

— Nu mi-aţi fi răspuns. Am străbătut 800 de kilometri şi vedeţi 
cât trebuie să insist ca să obţin răspunsul la o singură întrebare. 

— Care e afurisita aia de întrebare? 

— V-am pus-o deja: o cunoaşteţi pe Annabelle Domange? 

Se lăsă o tăcere grea. Taillandier o rupse: 

— Dacă-mi răspundeţi „nu“, plec imediat de aici. 

— Şi te duci să-i pui întrebarea celui de-al doilea de pe listă. 

— Apoi celui de-al treilea, până când ajung la iubitul lui 
Annabelle. 

— O cunoşteam. 

— Încă nu e moartă, până la proba contrară. 

— Scuză-mă, o cunosc. 

— Este amanta dumneavoastră? 

— Nu uita că nevasta şi fiica mea se află prin preajmă. 

— Pereţii ăştia sunt atât de groşi, încât nu cred să aibă urechi. 

J2B întinse mâna spre telefon. După trei apeluri şi trei: „Eu 
sunt, poţi veni în biroul meu?“, în încăpere intrară trei oameni. 
Unul dintre ei era cel numit Lindsay, cu care se întâlniseră pe 
drum. Ceilalţi îi erau necunoscuţi comisarului. Berthelot făcu 
prezentările, menţionând doar prenumele. Lindsay, Ernesto şi 
Helmut. 

— Dacă ai întocmi în Anglia, Italia şi Germania nişte liste ca 
aceasta pe care ai făcut-o în Franţa, probabil că aceste persoane 
s-ar regăsi, ca şi mine, în fruntea lor. 

J2B le expuse pe scurt situaţia celor trei smochinguri. 
Sprâncene înălțate. Mutre nedumerite. 

— Ce mai e şi povestea asta? făcu Ernesto. 

— lubitele unor importanţi oameni de afaceri au fost răpite. 
Punct. V-am chemat ca să aflu dacă vi s-a întâmplat şi vouă aşa 


189 


ceva. Mie unul, da. 

Pusese problema ca un om de afaceri. Convocare, dezbatere, 
decizie. 

— O înşeli pe Helene? întrebă Lindsay. 

— Da. 

— Crezi că e momentul să discutăm acum despre asta? se 
enervă Helmut. 

— Nu e cazul să discutăm, ci să acţionăm. O femeie de care 
sunt foarte ataşat a dispărut. Aflu acum de la comisarul 
Taillandier că acelaşi lucru li s-a întâmplat şi altor persoane din 
mediul nostru. Cineva are ceva de împărţit cu noi. Dacă voi 
credeţi că nu vă pândeşte niciun risc, întoarceţi-vă la petrecere. 

Taillandier îl privea şi aştepta. Berthelot făcea treaba în locul 
lui. 

— Eu îi sunt credincios soţiei mele, spuse Lindsay, înainte de a 
ieşi din birou. 

Ceilalţi doi rămaseră. 

— Credincios, pe dracu', zise Ernesto. 

— Englezii ăştia sunt nişte ipocriţi, izbucni Helmut. 

— Unde şi când v-aţi văzut iubitele ultima dată? 

— leri, la Roma, spuse Ernesto. 

— A mea e aici, mărturisi Helmut. 

— Ai adus-o cu tine? se miră J2B. Împreună cu nevastă-ta? 

— Claudia nu ştie nimic despre relaţia noastră. 

— Cine e persoana? întrebă Ernesto. 

— Cel mai bine ar fi s-o chemaţi aici, sugeră Taillandier. 

Neamţul ezită. 

— Totul va rămâne între noi, zise J2B. Altfel, crezi că aş fi 
vorbit? 

Helmut scoase un celular. După câteva minute, intră o tânără 
într-o rochie mulată şi pantofi cu toc-cui. Frumuseţea ei, diluată 
în norul de manechine blonde aflate la braţul celor favorizați de 
soartă, radia în birou. Berthelot şi Ernesto erau uluiţi. 

— Karen? 

— Fiica ta? 

Taillandier se întrebă pe ce planetă aterizase. 

— Karen nu este fiica mea. Toată lumea crede asta, inclusiv 
soţia mea. În felul acesta, prezenţa ei lângă mine nu pare 
suspectă. 


190 


— Cum ai reuşit să-i păcăleşti pe toţi? 

— Un certificat de naştere fals, o fostă iubită care a acceptat 
să se dea drept mama ei. 

Taillandier i se adresă lui Karen: 

— Aţi primit ameninţări în cursul lunii trecute? 

— Nu. 

— Aţi fost urmărită? 

= Nu. 

li dădu cartea lui de vizită şi o rugă să-l sune dacă i se 
întâmplă ceva suspect. 

— Ceva suspect? 

— Am să-ți explic eu, Karen, zise Helmut. 

— Şi tu, Ernesto? 

— In clipa asta, se află la Roma. 

— Ce face acolo? 

— la parte la şedinţa consiliului de administraţie al Agip. 

— Ce vârstă are? întrebă Taillandier. 

— Douăzeci şi şase de ani. 

— Este frumoasă? 

— Credeţi că mi-aş pune în pericol căsnicia pentru o femeie 
urâtă? 

— Cum se numeşte? 

Ernesto ezită. 

— Prenumele îmi este de ajuns. 

— Sloane. 

— Trebuie neapărat s-o întâlnesc. 


80 

La ieşirea din Casa Albă, James Mooses avea o altă viziune 
asupra lumii. Preşedintele american îi ţinuse un curs de 
geopolitică nu prea ortodox. In drum spre birou, se opri la Max 
Blues Coffee, unde semna aproape zilnic condica. Patronul era 
simpatic, iar într-un colţ se afla un pian. La ora aceea, localul era 
aproape gol. 

— Ce mai face agentul nostru special? întrebă Max. 

— Am nevoie de o bere şi de un blues. 

— la un loc, îţi aduc imediat berea. 

Mooses se aşeză în faţa claviaturii, îşi primi paharul, îşi aprinse 
o ţigară şi fredonă Stormy Monday. Când termină piesa, un client 


191 


îşi lăsă pe tejgheaua barului paharul cu gin tonic şi-l aplaudă. 

— Minunată interpretare! 

— Şi-a ratat vocaţia, spuse Max. 

— Nu asta e meseria lui? se miră clientul. 

— N-aş putea trăi fără muzică, dar nu din ea trăiesc. 

— Îţi pot oferi un pahar? 

Omul se numea Dilip, era indian şi era interesat de Mooses, 
care nu realiză imediat acest lucru, fiindcă nu-şi putea scoate din 
minte discuţia cu preşedintele. 

— la spune-mi, Max, după părerea ta, cine conduce lumea? 

— A naibii întrebare! 

— Aş vrea să ştiu ce crezi tu. 

— America, bineînţeles. Suntem în stare să lichidăm orice ţară, 
nu ne sinchisim de consemnele ONU, monopolizăm ecranele 
întregii planete, şi multinaţionalele, în mare parte, sunt de la noi. 

— Când spui „America“, nu te referi la ceva clar. Dă-mi nişte 
nume. 

— Max are dreptate, interveni Dilip. Statele Unite domină 
lumea aşa cum n-a mai făcut-o până acum niciun imperiu. În 
toate domeniile - politic, economic, cultural, militar, tehnologic, 
ştiinţific. lar dacă vrei nume, ia-le pe ale tuturor celor în folosul 
cărora se învârte roata acestei superputeri: cei care circulă prin 
oraş cu maşini puternice, cei care se îngraşă până devin 
monstruos de obezi, cei care-şi instalează aparate de climatizare 
ca să se apere de caniculă, cei care consumă peste nevoile lor. 
Americanii sunt cei mai mari prădători de pe planetă, regii 
junglei, şi le trebuie multă hrană. 

— Tu cu ce te ocupi? întrebă James. 

— Sunt programator. 

— Prădător informatician? 

— Aveam de ales: să rămân la New Delhi pentru 500 de rupii 
pe lună sau să câştig aici de cincizeci de ori mai mult. 

— Problema lui e locuinţa, zise Max. Domnul caută un hotel 
prin zonă, până când îşi va găsi un apartament cu chirie. 

James simţi vibraţiile celularului din buzunar. Serviciile federale 
îl anunțau că dispăruse o femeie din Georgetown. Işi scoase 
cheile, desprinse una de pe inel şi o puse pe tejghea. 

— la-o. Până când îţi vei face rost de o locuinţă, poţi sta la 
mine. Am o locuinţă mare, sunt singur şi nu e departe de aici. 


192 


Max îţi va spune cum să ajungi acolo. Eu mai am puţină treabă. 
— Nu pot accepta, e prea... 
— Chiar dacă noi, americanii, suntem cei mai mari prădători, 
asta nu ne împiedică să fim ospitalieri. 


81 

Noaptea se lăsa ca un linţoliu peste malurile Potomacului. O 
armată de poliţişti cerceta zona dintre Georgetown University şi 
fluviu. Inspectorul McLaughlin îi prezentă lui Mooses cazul. 

— Acum o lună, un student la Drept, Alec Fowles, avea 
întâlnire cu o fată. A întârziat. Fata nu mai era acolo. De atunci, 
nu mai are veşti de la ea. Tot ce ştie despre fata asta este că se 
numea Maria, era mexicană şi bine făcută. 

— Şi faci atâta tămbălău pentru că o necunoscută nu s-a dus la 
o întâlnire? 

— Aşteaptă să termin! 

— E cumva fiica preşedintelui Mexicului? 

— Ce-i cu tine, Mooses? Eu te-am chemat ca să-ţi dau o mână 
de ajutor la cazul tău cu femei dispărute. Poate că e vreo 
legătură între ele. 

— Te ascult. 

— Un angajat de la salubritate, care făcea curăţenie pe maluri 
a găsit ieri un fular Hermes fabricat în Mexic. O imitație. Fularul 
era agăţat în mărăcinii de la marginea apei. Poliţia a făcut 
cercetări de rutină în campus, ca să verifice dacă lipsea vreo 
studentă. Alec Fowles a recunoscut fularul Mariei. Am verificat 
amănunţit zona şi, la 500 de metri în aval, am găsit asta. 

li arătă o pungă transparentă din plastic, în care se afla o 
pereche de blugi plini de noroi. 

— Maria o fi fost agresată în timp ce-l aştepta pe Fowles. 
Ucigaşul i-a aruncat hainele în fluviu, a violat-o, a omorât-o şi a 
scăpat de cadavru sau poate că lucrurile s-au petrecut în altă 
ordine. 

— Aţi găsit trupul? 

— Nu. Fowles a agăţat-o într-un local numit Desperados. 
Muzică punk, ecstasy ascuns prin buzunare şi clienţi tineri. Au 
făcut sex acasă la el. In dimineaţa următoare, s-au despărţit, 
după ce au stabilit să se întâlnească seara aici. 

— Unde anume? 


193 


McLaughlin arătă spre un copac uscat, înclinat deasupra apei. 

— După spusele lui Fowles, Maria era din Mexic şi călătorea 
prin Statele Unite ca să îşi perfecţioneze engleza. Zicea că îşi 
pregăteşte lucrarea de licenţă. Problema e că nu-i ştim numele 
de familie, iar prenumele ei este unul foarte răspândit. Te-am 
anunţat pentru că, după Fowles, fata asta arăta trăsnet. 

— În ce zi avea întâlnire cu Fowles? 

— Pe 8 martie, la nouă seara. 

Adică la opt ore după dispariţia lui Galan. 


82 

— Întâlnirile noastre vor stârni bârfe până la urmă, mârâi 
Sanchez. 

— N-ai decât să-i lichidezi pe cei care bârfesc, zise Barrano. 

Era pentru a doua oară în ultimele zece zile când cei din clubul 
celor cinci capi ai mafiei se reuneau pe Moujik I, aflat pe Marea 
Mediterană. Având aceeaşi ordine de zi. Obiectivul însă fusese 
schimbat radical. 

— Nu-mi pot lăsa afacerea baltă în felul ăsta, se lamentă 
Sanchez. 

— Cocaina ta bio încă nu e pusă la punct? îl luă peste picior 
489. 

— Am veşti proaspete, îi î 

— În legătură cu ce? 

— Au fost găsite cele trei fete? se interesă Korumaku. 

— Două dintre ele au fost răpite de organizaţia mea, la cererea 
serviciilor secrete americane. Nu ştiam că erau combinate cu 
membri G 300. 

— Ce-ai spus? 

— Am avut o problemă de comunicare. De fapt, nu trebuie să 
fie găsite. Nu ştiu cine te-a pus la curent cu asta, Korumaku... 

— Preşedintele companiei Mitsubishi. 

— Da' cine dracu' sunt fetele astea? se enervă Barrano. 

— Nişte curve, zise Kotchenk. 

— Şi pentru cine lucrează? întrebă Korumaku. 

— Nu se ştie. Ştim însă că sunt mai multe, nu numai trei, şi fac 
parte din anturajul unor membri ai G 300 care n-au fost informaţi 
că au fost neutralizate în interesul grupului lor. În prezent, NSA i- 
a anunţat. Prietenul tău de la Mitsubishi, care te-a rugat să-i cauţi 


194 


ntrerupse Kotchenk. 


puicuţa, a aflat, probabil, între timp, că fata aia îl manipula. M-aş 
mira să mai vrea şi acum s-o recupereze. 

— Atâta tevatură pentru câteva curviştine, zise Sanchez. 

— Serviciile secrete din mai multe ţări au constituit o celulă de 
criză pentru identificarea şi neutralizarea acestor fete. Consiliul G 
300 ne-a cerut să colaborăm. 

Korumaku şi Barrano nu se simțeau în largul lor. Poate din 
cauză că şi ei erau îndrăgostiţi de nişte tinere frumoase. 

Kotchenk strânse cu căldură mâna lui Barrano. 

— Şi trebuşoara aia a mea? 

— S-a rezolvat. 

Nu pomenise numele Carlei. Pentru Vladimir, ea nu mai exista. 


83 

Carla habar n-avea unde se află. Şi, mai rău, nu ştia nici unde 
este Lea. O dureau capul, spatele, picioarele, îi venea să vomite 
şi să urineze. Încercă să se aşeze, dar nu putu. Era prinsă între 
doi pereţi din metal care-o obligau să rămână în picioare. Solul îi 
vibra sub picioare. Încercă să nu se gândească la claustrofobia 
de care suferea şi încercă să respire adânc. Aerul era rarefiat şi 
urât mirositor. Se sufocă, tuşi. La fiecare icnet, se lovea de 
pereţi. La dreapta ei, zări în penumbră doi ochi care o aţinteau. O 
privire mută, care nu-i răspundea la întrebări. O voce din stânga 
o sfătui în italiană să păstreze tăcerea. 

— Este şi o fetiţă printre voi? 

Fu proiectată brusc în peretele din faţa ei. 

— Aici nu sunt decât femei. 

Încă o zgâlţâitură o aruncă de data asta înspre spate. 

— Dar unde naiba ne aflăm? 

— Chiar vrei să ştii? 

— Vă rog! 

— Suntem în fundul dublu al unui camion. 


84 

James Mooses intră în birourile FBl-ului de la intersecţia 
străzilor 9 şi 10 şi înhăţă fotocopia dosarului, pe care i-o 
trimisese Sylvie Bautch. Răpirile avuseseră loc la intervale de 
câteva zile, şi la locurile faptelor nu fusese găsit niciun indiciu. 
Aceste detalii nu se regăseau însă la dispariţia Mariei. Cazul 


195 


aducea mai curând cu cel al lui Nicole Balland, care fusese 
clasificat în aceeaşi categorie cu celelalte, până când Love 
dedusese că femeia fusese violată şi ucisă de un dezaxat solitar. 
Dar între Nicole şi Maria erau mii de kilometri distanţă şi puţine 
şanse ca agresorul să fie acelaşi. 

James o sună pe Sylvie ca să-i povestească despre întâlnirea 
cu preşedintele şi să stabilească următorii paşi. Telefonul ei suna 
însă ocupat. Îi lăsă un mesaj, luă dosarul sub braţ şi se duse 
acasă, pe strada 7. 

Când îşi scoase cheile, constată că lipsea cheia de la intrare, îşi 
aminti că i-o dăduse unui necunoscut care-i plăcuse. 

Dilip era aşezat pe divan. Îşi schimbase hainele. Purta acum un 
pulover, care-i lăsa gâtul liber, şi nişte pantaloni din pânză. Citea 
o carte despre Clint Eastwood, pe care o luase din bibliotecă. La 
intrarea lui James, îşi înălţă capul. Un zâmbet i se aşternu pe 
trăsăturile fine. 

— Mi-am permis să mă uit prin cartea asta. 

Din bucătărie, venea o aromă de curry. 

— Ce bine miroase! Ai gătit ceva? 

— Pui cu curry şi orez. Sper că-ţi place. 

James  încuviinţă, apoi se duse să facă un duş. Când se 
întoarse, Dilip pusese farfuriile pe măsuţa din salon. Se aşezară 
pe jos, ca indienii. 

— Mâncăm fără tacâmuri? întrebă James. 

Dilip luă cu degetele puţină mâncare din farfurie. 

— Deschide gura! 

Îi puse pe limbă un cocoloş de orez. Nişte arome exotice îi 
invadară cerul gurii. Mestecă încet, deşi era flămând, pentru a 
respecta darul musafirului său şi pentru a sesiza toate nuanțele 
gustative. 

— Delicios, spuse apoi. 

— În India, când mănânci, îţi foloseşti toate cele cinci simţuri. 
Mâncând cu mâna, te adresezi pipăitului. Dar nu se foloseşte 
decât mâna dreaptă. Stânga are alte utilizări. 

— Toate simţurile? Chiar şi auzul? 

— Sfârâitul fripturii, susurul ceaiului turnat în ceaşcă... 

— Acum o să auzi şi altceva, pentru desfătarea auzului. 

James alese un CD. 

— Ray Charles? făcu Dilip încă de la primele note. 


196 


— Bravo! 

Indianul îi oferi încă un cocoloş de orez. James îl înghiţi şi-i 
linse degetele. Dilip se apropie şi mai mult. Işi strecură cealaltă 
mână sub tricoul gazdei sale. 

— Ziceai că mâna stângă are alte utilizări? 

— Utilizările impure. 

James simţi pe gât o respiraţie caldă, umezeala unui sărut 
tandru, prelung, apoi limba lui Dilip făcându-şi loc sub umărul lui. 
După câteva minute, erau dezbrăcaţi, lipiţi unul de celălalt. După 
hrană, simţurile le erau stimulate de sex. Pielea mătăsoasă şi 
parfumată a lui Dilip, trăsăturile lui delicate, buzele moi cu gust 
de mirodenii, accentul lui indian care-l legăna cu vorbe dulci îi 
stârniră lui James o dorinţă nestăvilită de a face dragoste cu el. 
Alunecă de-a lungul trupului acestuia ca să-i cuprindă cu buzele 
penisul. Apoi se întoarse şi se lăsă pătruns, înainte de a ejacula 
pe covor. 

Era aproape de miezul nopţii când sună telefonul. James 
recunoscu vocea lui Sylvie. li povesti discuţia cu preşedintele. 

Ea îl informă că Nathan era pe cale să plece din Japonia către 
Africa, unde urma să contacteze o potenţială victimă. 

— Tânără, frumoasă, cu multe diplome, influentă, rezumă 
Sylvie. 

— Vă duceţi după ea tocmai în Africa? 

— Nathan are o pistă. 

— Fiţi atenţi să nu amestecați lucrurile! 

— Ce vrei să spui? 

— În seara asta, am fost chemat pentru un caz de dispariţie în 
zona universităţii din Georgetown. Poliţia îl inclusese deja printre 
celelalte. 

— Şi nu avea legătură? 

— Victima era o mexicană aflată în vizită, care nu-şi luase încă 
diploma. Se pare că ar fi fost violată acolo. Am găsit în 
împrejurimi o parte din haine. Ca la Fontainebleau. 

O auzi repetându-i vorbele sale lui Nathan, care preluă 
receptorul. 

— James? Trupul acelei fete a fost găsit? 

— Nu încă. Probabil că violatorul a aruncat-o în Potomac. De 
atunci a trecut o lună. Căutările ar putea dura multă vreme. 

— În ce loc era fixată întâlnirea? 


197 


— Pe mal, lângă un copac uscat. La adăpost de priviri. De ce? 

— Sapă în locul acela. 

— Poftim? 

— Trebuie să sapi acolo. 

— Crezi că ucigaşul s-ar fi ostenit s-o îngroape, când era de 
ajuns să arunce cadavru în fluviu? 

— E puţin probabil, dar trebuie să avem în vedere şi ipoteza 
asta. Dacă vei găsi trupul acolo, înseamnă că ucigaşul este cel de 
la Fontainebleau. 

Când închise telefonul, James se afla încă în aceeaşi stare de 
beatitudine. Nimic nu-i putea strica buna dispoziţie, mulţumită lui 
Dilip, pe care norocul i-l scosese în cale. Se ridică şi-şi căută cu 
privirea iubitul. Era în spatele lui. James nu se opuse când acesta 
îl ţintui din nou pe covor. Nici prin cap nu-i trecea că, de data 
asta, trupul îi va fi străpuns de un cuţit. 


198 


PARTEA A TREIA 


OMUL CU PIELEA BRONZATĂ MERGE CĂTRE 
SOARE 


85 

Nathan survolă China, Tibetul, Rajahstanul şi câteva insule 
paradiziace din Oceanul Indian înainte de a ateriza într-unul 
dintre cele mai sărace ţinuturi ale planetei. De la Interpol, Sylvie 
aflase că Esian Zawi, iubita lui Kuamo Korumaku, era în Somalia. 
In fruntea organizaţiei Korumaku-Global-300, ea urma să 
răspândească razele umanitare ale dinastiei mafiote în Africa. 

Nathan preferase să meargă singur acolo. Se nimerea tocmai 
bine, fiindcă Taillandier ceruse insistent ca Sylvie şi Lyn să vină în 
Franţa. Dorea să confrunte elementele pe care le avea cu cele 
obţinute de Sylvie şi s-o ia cu ella Roma, ca să discute cu Sloane 
Ricci, amanta industriaşului italian Ernesto Bernelli. Taillandier 
era convins că adevărul va ieşi la suprafaţă până la urmă. Cele 
mai mari descoperiri se născuseră în urma unor confruntări 
întâmplătoare. Aşa că drumurile celor doi specialişti în profiluri se 
despărţiseră la aeroportul din Tokyo. Nathan îi ceruse lui Sylvie, 
la despărţire să-i spună un banc belgian. 

— Ce-mi dai în schimb? 

— Secretul pactului cu sora mea. 

— Cei doi copii pe care-i creşte nu sunt ai ei, aşa-i? 

— l-am întâlnit acum un an şi jumătate, în cursul ultimei mele 
anchete. Jessy era o fetiţă supradotată, de 6 ani, pe care tatăl ei 
vitreg o viola. Fratele ei, Tommy, era autist, avea 16 ani şi fusese 
internat într-o instituţie psihiatrică. l-am luat de lângă o mamă 
alcoolică şi un părinte vitreg pervers. Shannen şi Shivaji au 
acceptat să-i crească, păstrând cel mai strict secret. Acesta a 
fost pactul nostru. 


199 


— Şi l-ai divulgat pentru un banc belgian? 

— Pentru o belgiancă. 

Sărutarea le fusese întreruptă de Lyn Lee. Rămăseseră 
ultimele la îmbarcare. 

— Ştii ce şi-ar lua de citit o belgiancă pe o insulă pustie? îl 
întrebase Sylvie, cu buzele înroşite după sărut. 

— Ce? 

— Pe tine, tatuat din cap până-n picioare. 

Îşi dăduseră întâlnire peste patru zile, la Paris. 

Când ieşi din Mogadishu International Airport, Nathan avu 
senzaţia că intră într-o saună. Un agent al CIA fusese anunţat de 
agenţia Interpol din Tokyo în legătură cu sosirea lui şi-l aştepta, 
asudând din greu, lângă o Toyota 4x4 prăfuită. 

— Bine-ai venit în iad, sunt Alan Coolidge. 

— Nathan Love. 

— Am auzit multe despre tine. 

— Înseamnă că nu mi-am făcut bine meseria. 

Urcară în Toyota încinsă şi porniră spre centru. Vântul 
împrăştia nisip peste străzile desfundate, colibele din carton, 
edificiile publice cu fațadele cârpite cu mortar. Un peisaj 
dezolant. 

— Poţi să-mi spui, pe scurt, care e situaţia de aici? întrebă 
Nathan. 

— ladul pe pământ, după cum ziceam. 

— Nu chiar aşa de scurt. 

— „Restore Hope“ îţi sună cunoscut? 

— Intervenţia americană din 1993. 

— Urma ca situaţia din ţară să fie normalizată. Operația s-a 
soldat cu o ambuscadă după care trupurile marinarilor noştri au 
fost târâte pe străzile din Mogadishu. A încercat şi ONU să 
intervină - prin ONUSOM -, dar n-a rezolvat nimic, iar în 1995 s-a 
retras. Începând din 1991, Somalia este o ţară neguvernată, 
lăsată la cheremul milițiilor şi al şefilor războinici. Un adevărat 
balamuc. 

— Mai degrabă, anarhie decât iad. 

— Când spuneam „iad“, mă refeream la reglările de conturi cu 
mitraliere Kalaşnikov, taxele de protecţie cerute de bandele 
înarmate, răpirea de civili la colţ de stradă, atacurile piraţilor în 
largul coastei, mafiile islamiste, traficanţii de droguri, 


200 


tuberculoza, malaria... De când ai sosit aici, viaţa ta s-a 
devalorizat considerabil. 

Răsuci volanul cu 180 de grade, lovi o cotigă trasă de un 
măgar descărnat şi se opri într-un şanţ. Roţile patinară, măgarul 
scoase un răget înfiorător. Coolidge degajă Toyota, stârnind un 
nor de praf, şi o zbughi fără să se sinchisească de vreun proces- 
verbal de constatare. 

— Tuburile de la canalizare au fost furate, ceea ce îngreunează 
mult circulaţia pe şosea. Apa curentă şi electricitatea nu mai sunt 
decât nişte amintiri îndepărtate. În schimb, poţi telefona la 
preţuri avantajoase şi poţi juca la bursă. Aici e raiul 
multinaţionalelor, al mafiilor ŞI al organizaţiilor 
nonguvernamentale. Coca-Cola şi-a deschis o nouă uzină 
hipermodernă, care acoperă 12 000 de metri pătraţi şi produce 
câte 36000 de sticle pe oră. Are 130 de angajaţi şi tot atâţia 
paznici, pentru asigurarea securităţii. Tarifele la telefonia mobilă 
sunt cele mai mici de pe continent, pentru că nu există un stat 
care să perceapă impozite şi taxe. În casele oamenilor se 
folosesc lumânări, în loc de becuri, însă găseşti la fiecare colţ de 
stradă cafenele-internet. Nu există un sistem bancar, totuşi 
şilingul somalez fluctuează în funcţie de cursul dolarului. 
Comercianţii îşi freacă mâinile de bucurie, iar bunurile de consum 
aduse din Emiratele Arabe se vând ca pâinea caldă 
cumpărătorilor din diaspora locală. Traficanţii îşi scot banul cu 
droguri, taxe de protecţie, răpiri şi arme. ONG-urile înfloresc. 
Singurul spital care funcţionează e cel al Crucii Roşii. Şi mai e 
amicul tău Korumaku, care investeşte milioane de dolari aici. 

— Nu e amicul meu. Ce ştii despre Esian Zawi? 

— N-am întâlnit-o niciodată. E de origine somaleză, poartă văl 
şi se deplasează tot timpul. Biroul ei, în schimb, nu s-a mişcat din 
loc. 

Coolidge opri în faţa unui imobil modern situat lângă 
ambasada rusă. 

— E somaleză? se miră Nathan. 

— Mda, gagica lui Korumaku e negresă. 

Nu culoarea pielii, ci naționalitatea ei îl uimise pe Nathan. 

— Te aştept, zise Coolidge. Pe mine nu prea mă simpatizează 
cei de aici. 

— Ce cauţi în Somalia? 

201 


— Am venit în interes de serviciu. 

— Şi nu te temi pentru viaţa ta? 

— Mai am doar o săptămână. Văzând aerul surprins al lui 
Nathan, preciză: O săptămână de stat aici, vreau să spun. După 
care plec în Uganda. 

— Aş vrea să-ţi mai cer câteva informaţii. 

— Te invit la masă. E un local chiar alături. 

Se aşezară la una dintre cele două măsuţe din cafenea. 

— Am să te tratez cu specialitatea ţării: muffo. 

— Ce-i aia? 

— Nişte găluşte din ovăz. Nu par genul modern de mâncare, 
dar sunt hrănitoare. 

Coolidge îi ceru chelneriţei, care ieşise din umbră şi două 
ceaiuri. 

— Ce mai vrei să ştii? 

— Vorbeşte-mi despre Korumaku-Global-300. 

— Este capul de pod al lui Korumaku în Africa. Oficial, se 
străduieşte să dezvolte agricultura în deşert. Oficios, face afaceri. 
Îşi instalează aici prietenii: Coca-Cola, Barclay's, General Motors, 
Montesanto... Ideea e să producă la preţuri mici, să creeze pieţe, 
să recicleze banii murdari, să-şi însuşească bogăţiile ţării, să 
pună stăpânire pe orice - pe nisip, pe sare... Foloseşte ţara drept 
ladă de gunoi. 

— Drept ladă de gunoi? 

— Ultimul tsunami a făcut să se ridice la suprafaţă deşeuri 
radioactive şi produse toxice care fuseseră deversate clandestin 
în largul coastei somaleze. E de ajuns să vezi cât de uzate sunt 
containerele care plutesc la câteva sute de metri de țărm ca să-ţi 
dai seama ce va păţi populaţia din zonă. Au venit nişte experţi de 
la PNUM ca să constate amploarea pagubelor. 

— Ce înseamnă PNUM? 

— Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Au întocmit un 
raport de care nu se sinchiseşte nimeni. 

— Şi care au fost constatările lor? 

— Avem, pe de o parte, ţările occidentale care produc deşeuri 
toxice pentru a avea cât mai mult confort. Pe de altă parte, avem 
ţările cu rol de depozit, în care materialele periculoase pot fi 
aruncate la preţul de 2,50 dolari tona, adică de o sută de ori mai 
ieftin decât în Europa. Între aceste două categorii de ţări se află 


202 


cei care se ocupă de logistică. Aici intervine mafia. Arme în 
schimbul stocării deşeurilor nucleare, şi astfel câştigă pe toate 
planurile. În timp ce camerele de luat vederi ale mass-media se 
înduioşează în faţa burţilor balonate ale somalezilor flămânzi, 
nimeni nu vede infecțiile cutanate, problemele pulmonare, 
cazurile tot mai frecvente de orbire. Ca să nu mai vorbim despre 
ravagiile produse asupra mediului. Du-te pe malul mării şi ai să 
constaţi că poţi pescui cu mâna. Peştii au orbit, iar broaştele- 
țestoase şi-au pierdut simţul de orientare. 

Lui Nathan, găluşca i se oprise în gât. 

— Şi toate astea ţi le spune un agent CIA, nu un militant de la 
Greenpeace. Termină ce ai în farfurie, altfel se vor simţi jigniţi. 

— De ce mi-ai spus lucrurile acestea? 

— Fiindcă m-ai întrebat. 

— Ar putea fi clasificate top-secret. 

— De ce ai păstra un secret de care nu-i pasă nimănui? 
Occidentalul e prins în vârtejul vieţii lui nebuneşti, donează nişte 
grâu Africii, ca să aibă conştiinţa împăcată, şi basta. 

— Ziceai că ai venit în interes de serviciu. Cu ce treburi? 

— Venisem iniţial ca să studiez posibilităţile instalării unui 
guvern. Mi-am dat seama că ţara funcţiona bine-mersi de zece 
ani fără el şi că sectorul privat se dezvolta din ce în ce mai mult. 
Fără guvern, fără corupţie, fără intervenţii, fără dictatură. 
Somalezii au reuşit să creeze o societate care funcţionează fără 
un şef de stat. Minunile mondializării. 

Nathan simţi în tonul agentului ceva cinism şi ceva fatalism. 

— Toate astea înseamnă că miss Zawi este, probabil, persoana 
care deţine cea mai multă putere în Somalia. Prin urmare, te 
sfătuiesc să fii prudent. 


86 

Nathan traversă strada, atent să nu iasă în calea vreunei 
maşini sau a rafalei vreunui AK-47. Patru somalezi înarmaţi îl 
opriră la intrarea în Korumaku Building. Doi dintre ei îl escortară 
până la o secretară care dădu un telefon, vorbind în arabă. După 
câteva minute, apăru o femeie îmbrăcată într-un caftan purpuriu 
şi cu hidjab”. Îşi scoase vălul, dând la iveală un păr bogat şi creţ, 
nişte ochi mari, migdalaţi şi un chip cu pomeţi proeminenţi, făcut 


42 Văl care ascunde parţial chipul femeilor musulmane (n.tr.) 
203 


mai degrabă pentru fotografiile din revistele de modă decât 
pentru neajutoraţii din lumea a treia. 

— Pe mine mă cauţi? întrebă ea într-o engleză fără cusur. 

— Esian Zawi? 

— Da. 

— Aş vrea să discutăm. 

— De ce? 

— Eşti în pericol. 

— Aici sunt zi de zi în pericol. 

— Am venit de la Tokyo ca să te avertizez în legătură cu un 
pericol mult mai serios. 

— Şi anume? 

— Am putea sta de vorbă într-un loc mai liniştit? 

— Dar cine eşti dumneata, de fapt? 

— Cel care veghează să nu ţi se întâmple nimic. 

— Aş putea să-ţi văd actele? 

— Pot să mă întorc peste o oră cu toate actele şi autorizaţiile 
pe care le vrei. 

— În ţara asta, poţi face rost de orice identitate mai uşor decât 
de un pahar cu apă. 

— Asta voiam şi eu să spun. 

— Măcar spune-mi cum te numeşti. 

— Nathan Love. 

O urmă într-o încăpere în care se aflau rafturi, o masă, patru 
scaune, un aparat de radio, o lampă cu kerosen. Din spatele 
peretelui se auzeau zumzetul unui generator. 

— la spune, domnule Love, care este acea ameninţare 
serioasă? 

— Ploaia. 

— În privinţa asta, nu există niciun risc. 

— Se apropie musonul. 

— İl aşteptăm cu nerăbdare. 

— Unde ţi-ai făcut studiile? 

— La Yale. 

— Ce specialitate? 

— Drept în domeniul afacerilor. 

— Când l-ai cunoscut pe Kuamo Korumaku? 

— Asta ţine de viaţa mea personală. 

— Spune-mi atunci unde este Universitatea Yale. 


204 


— La New Haven, Connecticut. 

— Şi ce deviză are? 

— Ce rost au aceste întrebări? 

— Cred că deviza Universităţii Yale nu ţine de viaţa ta 
personală. 

— Mă faci să-mi pierd vremea, zise ea, îndreptându-se spre 
uşă. 

— Ai suficientă protecţie? 

— Mă păzesc patru bărbaţi şi o femeie. 

— Presupun că femeia aceea eşti tu. 

— Poftim? 

— Îţi place ploaia, nu ştii ce deviză are Yale şi refuzi orice 
referire la viaţa personală. Nu eşti Esian Zawi. 

— Pleacă! 

— Esian va fi răpită. 

— A fost răpită deja. 

— Când? 

— Acum trei luni. 

— Korumaku mi-a ascuns acest fapt. 

— Doi bărbaţi şi un copil înarmaţi cu puşti-mitralieră au 
obligat-o să se urce într-o maşină, lângă piaţa din Bakaraa. 
Răpitorii au cerut o răscumpărare de 50 000 de dolari. L-am 
anunţat imediat pe domnul Korumaku, iar el s-a deplasat 
personal şi a rezolvat problema. Nu ştiu cum a făcut, însă Esian a 
fost eliberată a doua zi de la sosirea lui în Mogadishu. În ţara 
asta, civilii sunt răpiți frecvent. Milițiile execută astfel de 
operaţiuni pentru mai puţin de 200 de dolari americani. De la 
întâmplarea aceasta, Esian e păzită zi şi noapte. 

— Unde se află acum? 

— Am să-i transmit avertismentul tău. 

— N-ai înţeles situaţia. Femeile cele mai influente de pe 
planetă au început să dispară. Nu ştiu ce li s-a întâmplat, dar 
cred că soarta lor nu este de invidiat. Esian are acelaşi profil cu 
victimele. lar Korumaku nu va mai putea interveni, căci răpitorii 
aceştia nu sunt nişte amărâţi plătiţi cu 200 de dolari. 

— Te rog să aştepţi până dau un telefon. 

leşi din încăpere şi se întoarse după zece minute. 

— Esian este undeva între Djibouti şi Etiopia. 


205 


87 

Oblonul căzu. Carla îşi reveni, în duhoare şi urină, şi văzu în 
faţa ei trei bărbaţi spătoşi care purtau căciuli şi hanorace. Cineva 
zbieră un ordin. Încercă să facă un pas înainte şi se prăbuşi. 
Picioarele îi erau amorţite. Unul dintre bărbaţi ţipă la ea şi o lovi 
în cap. Carla se ridică, printre celelalte femei. Erau şapte. Lea nu 
era acolo. Săriră din camion, aterizând pe nisip. Se aflau pe o 
plajă. O fată îşi luxă glezna. Doi indivizi o loviră, răstindu-se la ea. 
Aerul era rece şi umed. Fură împinse către apă. Carla nu 
înţelegea. Voiau să le înece? Văzu două bărci legănându-se pe 
valuri. Femeile fură separate în două grupuri. Cea care se 
agăţase de braţul Carlei o întrebă unde le duceau. Era italiancă şi 
se numea Alessandra. Carla nu ştia ce să-i răspundă, habar n- 
avea unde se aflau sau ce se întâmpla cu ele. 

— Cred că ne vor îmbarca pe scafele acelea, zise ea. 

— Pe scafe? 

Un pumn în spate o dobori pe Carla, care o trase după ea în 
cădere şi pe Alessandra. Cel care-o lovise îi strigă să se ridice şi 
să tacă din gură. „Scafe” erau numite bărcile cu fundul plat 
folosite de traficanţii de droguri ca să treacă neobservaţi de 
radare. Carla şi alte două fete fură azvărlite în fundul dublu al 
unei ambarcaţiuni şi aliniate ca nişte sardele. Apoi, deschizătura 
fu acoperită cu un capac. Parcă erau într-un sicriu. 


88 


Micul avion de care-i făcuse rost agentul Coolidge survola 
platourile înalte ale anticei Abisinii îndreptându-se spre Triunghiul 
Afar. 

De aici începea Riftul, o despicătură de 5000 de kilometri între 
Etiopia şi marile lacuri tanzaniene, crestând scoarţa terestră, 
alternând forme de relief luxuriante şi deşerturi severe, teritorii 
naturale şi sanctuare ale animalelor sălbatice. 

Aici dispăruseră dinozaurii, în urmă cu şaizeci şi cinci de 
milioane de ani, după ce un meteorit cu diametrul de câţiva 
kilometri izbise Pământul, înălţând munţii din Rift. 

Tot aici apăruse şi omul, printre văi, coline, câmpii, păduri, 
printre antilope, lei, zebre, bivoli, elefanţi. Mulțumită fertilităţii 
solului vulcanic şi ploilor abundente, peisajul întunecat se 
transformase într-un Eden luxuriant. Din moarte izbucnise viaţa. 


206 


Avionul părăsi relieful înverzit al Etiopiei şi survolă deşertul 
Danakil, ostil şi fascinant. Pe sub aripile avionului defila o 
panoramă suprarealistă în culori vii, cu forme abstracte, de 
nedescris, alcătuite din crevase feruginoase de un portocaliu 
aprins, din mări minerale, roşii ca sângele, din suprafeţe 
strălucitoare din lavă neagră, din protuberanţe colorate în violet, 
din circumvoluţiuni întortocheate, din piscuri stâncoase decupate 
cu bisturiul, din lacuri verzi ca smaraldul. Această cicatrice care 
sângera necontenit sub un soare de plumb era presărată cu 
cruste, arsuri, necroze, pete de mucegai. Decorul părea de pe 
altă planetă, era atât de supranatural încât te făcea să pierzi 
noţiunea de altitudine. „150 de metri“, zise Hassan, pilotul, un 
negru cu ochii injectaţi din cauza băuturii, într-o cămaşă galbenă 
ca lămâia. 

Trecură pe deasupra unui vulcan care nu-şi dăduse încă ultima 
suflare şi coborâră spre alt crater. Solul fumega, clocotea, 
sfârâia, susura. Cei care se aventurau pe aici riscau în orice clipă 
să calce într-o baltă de acid sulfuric sau să cadă prin crusta 
subţire de lavă care acoperea magma. Depresiunea era situată la 
150 de metri sub nivelul mării. Era ca un cuptor. „Oare ce vrea să 
facă aici o persoană ca Esian Zawi?“, se întrebă Nathan. Zări în 
depărtare un şir de cămile înaintând pe o mare de sare. O 
caravană condusă de nomazii Afar. Singurele călăuze existente în 
zonă. Bimotorul începu să coboare, viră în unghi drept şi se 
pregăti să aterizeze. Aparatul se legănă, se înclină, se cabră. 
Hassan părea că ştie ce face. Roţile loviră violent pământul, de 
parcă s-ar fi prăbuşit, încărcătura alunecă înainte, motorul 
sughiţă slobozind un nor de fum, sare şi praf, înainte de a amuţi, 
câteva sute de metri mai departe. 

— Vreo problemă, ceva? îl întrebă Nathan pe pilotul care-şi 
ştergea fruntea cu un fular pătat de ulei. 

— Totul e în regulă. 

Aterizaseră într-un neant imens, arzător, orbitor. Hassan 
ciocăni cu degetul termometrul. 

— Sunt 54 de grade, zise. S-a mai răcorit. 

Din ceața luminoasă se ivi un dromader. Apoi doi, trei, patru, 
cinci, şase. Animalele erau încărcate cu saci şi mânate de trei 
nomazi care mergeau pe jos. Primul nu purta drept îmbrăcăminte 
decât o bucată de pânză legată în jurul taliei şi o sfoară de care 


207 


era prins un pumnal cu lama curbată. Hassan făcu oficiul de 
interpret: 

— Vin de la lacul Asal şi duc marfa în munţi. O vor livra unei 
femei pe care ei o numesc „Ras“. 

— Ras? 

— În etiopiană, înseamnă „şef“. 

— Şi e departe? 

— Pentru ei, cuvântul „departe“ nu înseamnă nimic. 

— Există în munţii aceia vreun loc unde să poţi ateriza? 

— Da, Mek'ele. 

— Să mă aştepţi acolo. 

— Cât timp? 

— Până când apar. Vei fi răsplătit. 

— În ce fel? 

— Femeia pe care o caut are destui bani ca să-ţi cumpere o 
companie aeriană. 

— Nu ceream atât de mult. 

— Dacă nu revin în următoarele trei zile, întoarce-te în Somalia 
şi anunţă-l pe Coolidge. 

Nathan luă o ploscă plină cu apă şi se alătură caravanei. Pielea 
lui smeadă, părul negru, copilăria petrecută în deşertul Mojave, 
pustnicia de un an sub soarele Australiei îl făceau să creadă că 
era pregătit pentru un marş îndelungat în cuptorul Etiopiei. 
Nomazii Afar făcură câteva popasuri; mergeau mai mult noaptea, 
când era mai puţină zăpuşeală, vorbind arareori între ei, şi se 
hrăneau cu bucățele de pâine. Născuţi în condiţii de violenţă 
geologică şi climatică naturală, aceşti musulmani sunniţi nu 
păreau afectaţi de mediul în care se aflau. Nathan pierdu 
noţiunile de timp şi spaţiu. Totul se măsura în zile şi în nopţi. 
Munţii din faţa lor păreau apropiaţi, şi cu toate acestea nu-i 
vedea mărindu-se pe măsură ce înaintau către ei. Miraj? 
Oboseală?  Insolaţie? Văzu cerul strălucitor ca o oglindă, 
dromaderii căzând în gol, iar capul i se izbi de pământ. 


89 

Carla o ţinea încă de mână pe Alessandra când îşi dădu seama 
că tânăra îşi pierduse cunoştinţa. Entorsa de la gleznă, 
claustrofobia, lipsa de aer, mirosul de urină şi de vomă o 
făcuseră să leşine. Cealaltă fată care era împreună cu ele suferea 


208 


de rău de mare, dăduse afară tot ce avea în stomac, dar icnea în 
continuare, scuipând bilă. Carla lăsă mâna Alessandrei, uită de 
fiica ei şi nu se mai gândi decât la propria soartă. 


90 

Mirosea a carne prăjită. 

— Vrei puţină carne friptă? 

Era vocea unei femei. Vorbea în engleză. 

Nathan desluşi o coamă de păr negru, un chip sculptural, o 
tunică roşie. Se ridică în şezut. Îl durea capul şi-i era greață. 

— Nu chiar acum, mulţumesc. 

— De băut însă trebuie să bei. Apa este, alături de sare, cel 
mai preţios lucru aici. 

— Esian Zawi? 

— Cu cine am onoarea? 

— Nathan Love. De zile întregi te caut. 

— De fapt, eu te-am găsit pe tine. Călare pe o cămilă şi cu o 
insolație gravă. Nu te-ai gândit să-ți protejezi capul? 

— Ideea era să te protejez pe tine. 

— În starea în care te afli? 

Izbucni în râs. Nathan îşi potoli setea şi-i vorbi despre răpiri, 
despre ancheta care-l tăcuse să ajungă în Japonia, apoi la 
Korumaku şi, în sfârşit, la ea. 

— Mii de femei dispar în fiecare lună şi cred că te-ai străduit să 
găseşti puncte comune ca să-ţi justifice cheltuielile de deplasare. 

— Uneori, adevărul se plăteşte foarte scump. 

— Şi crezi că aici, în Etiopia, eşti mai aproape de el? 

— Te afli pe lista următoarelor victime. 

— Ce te face să fii atât de sigur? 

— E de ajuns să te privesc. 

Esian Zawi ar fi putut sluji drept model unui pictor sau unui 
sculptor, căci ochii ei mari şi verzi aveau o sclipire imposibil de 
reprodus. Chipul uscăţiv îi era încadrat de părul stufos, ondulat, 
care-i ajungea până la talie. Trupul ca abanosul, subţire, dar 
frumos conturat, era acoperit doar cu o tunică roşie care-i 
aluneca pe bust. Înfăţişarea lui Esian făcea ca femeia care-i ţinea 
locul la Mogadishu să pară, dintr-odată, banală. Korumaku era un 
bărbat norocos. 

— Ai fost deja victima unei răpiri. 


209 


— Kuamo s-a ocupat de eliberarea mea. 

— Ce voiau răpitorii? 

— N-au avut timp să mai ceară ceva. 

— Korumaku i-a făcut să vorbească? 

— l-a ucis. N-am fost de acord. 

Evocând amintirea răpirii, Esian îşi trecuse mâna peste şold. 

— Răpitorii ţi-au făcut vreun rău? 

Ea şovăi. 

— Ajută-mă să te ajut, insistă Nathan. 

— M-au transportat într-un sac de sare şi mi-au crestat şoldul. 

— De ce? 

— Habar n-am. 

— Ce reprezintă pentru tine ploaia? 

— O sursă de viaţă. 

— Pentru tine personal. 

— N-aş spune că nu mă pot lipsi de ea. 

— De unde provine această reţinere? 

— Cine ţi-a spus că-mi e frică de ploaie? 

— Tocmai mi-ai mărturisit-o. 

Ea îşi întoarse faţa către penumbra din colibă. 

— Am suferit un şoc în copilărie. Familia mea a pierit într-o 
inundație. Ploaia poate cauza moartea. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— În Somalia, în satul meu natal. Prefer să schimbăm 
subiectul. N-are nicio legătură cu ancheta pe care o faci. 

— Ba da. Însă nu mă voi mai referi la acest eveniment. 

Nathan simţi că femeia era descumpănită. Profită ca să-i pună 
întrebări legate de o parte mai sigură a vieţii ei personale. 

— Eşti foarte ataşată de Kuamo Korumaku? 

— Íl iubesc. 

— De ce? 

— De ce sunt îndrăgostită de el? Ce părere am despre ploaie? 
Pui nişte întrebări foarte ciudate. 

— Ce anume îţi place la Kuamo în primul rând? 

— Puterea lui. 

Nu se aşteptase la acest răspuns. Ea observă şi-i replică: 

— Puterea lui de a schimba lumea. 

— Vrea să schimbe lumea? 

— În folosul celor mai mulţi. 


210 


Nathan avea încă în minte discursul lui Coolidge despre felul 
cum modela Korumaku Africa pentru a-şi rotunji profiturile. 
Traficul de droguri, arme, deşeuri nucleare, spălări de bani, 
traficul de organe nu avea nimic comun cu filantropia. 

— Crezi că e spre binele populaţiei să faci afaceri pe spinarea 
unei ţări în care domneşte violenţa? 

— Ai venit să propovăduieşti morala occidentală sau să mă 
protejezi? 

— Încerc să aflu motivele răpirii unor femei ca tine. 

— De multe ori, făcându-le bine unora, le faci rău altora. Şi 
viceversa. 

Nathan se ridică să iasă din colibă, i se întoarse stomacul pe 
dos, se agăţă de un stâlp şi-şi stăpâni un sughiţ. 

— Am să-ţi dau să bei ceva ca să te simţi mai bine, zise Esian. 

Simti părul ei atingându-l în trecere şi o undă de parfum care 
se risipi. Vru s-o urmeze, dar se aşeză pe iarbă, văzând că 
peisajul nocturn muntos, străbătut de volutele de fum ale unui 
foc de tabără, îi joacă în faţa ochilor. Ea se întoarce cu un bol din 
lemn în care se afla un lichid cu miros nu prea îmbietor. Nathan 
însă era gata să înghită orice ca să scape de migrena aceea. 

— Ar trebui să te las să suferi. 

— Câtă compasiune! 

— Aşa, aş scăpa de întrebările tale indiscrete. 

— Atunci, de ce ai grijă de mine? 

— Din prea multă bunătate. 

— Ce faci în locul ăsta, Esian? 

— Dacă ar fi să adopt sistemul tău de valori, fac lucruri rele. 


91 

Scafa se opri. Carla strânse mâna rece şi inertă a vecinei ei. 
Văzu deodată cerul, mohorât şi înnorat. Asupra lor se abătu o 
ploaie de lovituri de bâtă, ca să le oblige să coboare din barcă. 
Carla o zgâlţâi pe Alessandra, care îşi reveni. Cea de-a treia 
pasageră era albă la faţă ca o moartă. Mânate de instinctul de 
supravieţuire, săriră în apă şi ajunseră pe plajă. Câţiva bărbaţi, 
alţii decât cei care le dăduseră jos din camioane, le conduseră, 
lovindu-le mereu, spre o camionetă al cărei motor tuşea, 
emanând gaze urât mirositoare. Femeile care se aflaseră în 
cealaltă ambarcaţiune urcaseră deja. Carla întoarse capul, iar 


211 


obrazul ei intersectă traiectoria unei palme uriaşe şi aspre. 

— Unde ne duceţi? se răsti ea, cu obrazul încins. 

Două brute o smulseră de lângă Alessandra şi o aruncară pe 
nisip. Un al treilea individ, îndesat şi păros ca o gorilă, se apropie. 
În timp ce primii o ţineau la pământ, gorila îi scoase blugii, îi 
smulse chiloţii şi o violă cu brutalitate. Urmară la rând şi ceilalţi 
doi. După ce terminară, o târâră pe jumătate goală până la 
maşină şi o azvârliră, ca pe un sac, peste celelalte femei. 

încărcătura umană fu acoperită cu o prelată, iar vehiculul porni 
spre o nouă destinaţie. 


92 

Când deschise ochii, Nathan văzu deasupra lui un acoperiş din 
paie. Alături de el dormeau o familie de păstori şi câinii lor. Se 
ridică şi ieşi. Ajunsese într-un sat construit din paie şi crengi pe 
un covor verde şi vălurit. Pe o pajişte păştea o turmă de capre. 
Câţiva etiopieni dormeau pe iarba moale. Culegătorii de sare 
plecaseră cu cămilele lor. Nathan căută un loc izolat şi înalt. 
Migrena îi trecuse. Se aşeză pe o stâncă rotundă în poziţie lotus 
şi medită. Trupul şi spiritul lui îşi regăseau legătura naturală. 

Esian şedea lângă el, tăcută, respectându-i za-zen-ul. Nathan 
n-ar fi putut spune de cât timp era ea acolo. In cele din urmă, 
prezenţa femeii începu să-l tulbure. Esian îi stârnea curiozitatea. 

— De ce stai aici? o întrebă. 

— Şi mie îmi place să practic non-gândirea. 

— Aici în Africa, voiam să spun. Departe de Korumaku. 

— Am descoperit aici altceva decât ceea ce venisem să caut. 

— Ce anume? 

— Originile evoluţiei. Suntem cu toţii descendenţi ai poporului 
din Rift. Totul a pornit de aici. Şi încă nu s-a terminat. Africa va fi 
scindată în două. Sub picioarele noastre se va naşte un ocean. 

— Ai venit să le aduci etiopienilor vorbe bune? 

— Vorbele sunt flagelul societăţilor moderne. Oamenii vorbesc 
din interes, diplomaţie, nelinişte, orgoliu, lene. Cuvântul 
alterează relaţiile dintre oameni şi le complică. 

— Problema nu sunt cuvintele, ci egoul. 

— Dacă aş fi avut aşa ceva, aş fi ales cu siguranţă un alt loc ca 
să-l măgulesc. Africa are tendinţa de a ne face să uităm cine 
suntem şi ce am venit să facem aici. Am învăţat să mă înţeleg cu 


212 


ea, să trec dincolo de evidente. 

El o contempla fascinat. Ochii ei ca două smaralde încrustate 
în abanos n-aveau nevoie de soare ca să strălucească. Nathan 
trebuia s-o încolţească în continuare, căci Esian era prea tânără 
pentru ca trecutul să-i fie întipărit pe chip. 

— De ce te interesează originea omului? 

— Mă face să înţeleg ce sunt cu adevărat. 

— Şi ce eşti cu adevărat? 

— O maşinărie într-un corp. 

— Una frumoasă. 

— Programată.  Căreia i se dictează anumite obiective: 
„Trebuie să fii bun, să devii iubire, să fii în armonie“. Omul are în 
alcătuirea sa toate aceste lucruri, dar suntem deturnaţi de la 
adevăratul scop: înţelegerea şi folosirea responsabilă a puterii 
noastre. 

— Totul există deja în noi, trebuie doar să dăm la o parte tot 
ceea ce acoperă adevărata cunoaştere. Ceea ce tu numeşti 
înţelegere în doctrina zen poartă numele de satori. Să vezi 
adevărul. 

— Cum ai ajuns la această înţelepciune? 

— Prin retrageri în singurătate şi meditaţie, în timpul cărora 
mi-am refăcut legătura cu forţele naturii. Asta te incită să-ţi pui 
întrebări legate de propria persoană. 

— Mai mult decât atât. Mi-am dat seama că aveam anumite 
daruri. 

— Un al şaselea simţ? 

— ÎI ai şi tu? 

— Acest al şaselea simţ este primul lucru pe care oamenii l-au 
pierdut, însă animalele l-au păstrat. E facultatea de a presimţi un 
atac, de a anticipa o intenţie, de a simţi ceea ce se petrece în jur, 
de a fi în simbioză cu mediul în care te afli. 

Nathan tăcu, privind-o luminată de primele raze ale soarelui. 
Un giuvaier unic şi rafinat care dorea să redevină brut, în peisajul 
lui de baştină. Se concentra asupra unui gând care o tulbură pe 
Esian. 

— Chiar crezi asta? îl întrebă ea. 

— Mai cred şi că poţi citi în mintea mea. Ai ajuns foarte 
departe. 

Nathan, în schimb, era abia la jumătatea drumului. Aflase cum 


213 


era Esian în copilărie, însă nu ştia ce fel de adult devenise. lar 
răpitorii căutau tocmai acest adult. 


93 

Valoarea tăcerii, ce cimentează raporturile directe, este 
subestimată. Nathan o folosea adesea în timpul interogatoriilor. 
Metoda dădu roade şi de data asta. 

— Presupun că societatea de consum te scârbeşte, zise în cele 
din urmă Esian. 

— Depinde cum se vor sfârşi toate acestea. 

— Acesta e lucrul pe care vreau să-l import în Somalia. 

— Eşti sigură că şi somalezii îl doresc? 

— Întreabă-l pe un om flămând dacă vrea să mănânce. 
Popoarelor din lumea a treia nu le pasă de morală, de ofrande, 
de veleităţile de a stopa industrializarea. Ţările bogate, care s-au 
îndopat până la indigestie ani de zile, vor să pună acum la regim 
întreaga planetă. Dar ţările sărace îşi cer şi ele felia din tort. 

— lar tu le aduci pe tavă felia aceea. 

— Mondializarea aduce locuri de muncă şi bogăţie celor mai 
mulţi oameni, fără să ţină seama de frontiere sau de regimul 
politic. Dezvoltarea economică reduce sărăcia mai eficient decât 
guvernele corupte,  juntele militare sau organizațiile 
nonguvernamentale ce mediatizează clişee cu copii scheletici ca 
să-şi umfle conturile bancare. 

Începea să se înflăcăreze. Nathan continuă s-o provoace, ca s- 
o facă să-şi deschidă sufletul: 

— O căpetenie indiană spunea că Marele Spirit ne-a dat un 
pământ întins cu vânat mult, o lume ce se schimbă pentru ca 
fiinţele vii să se mişte şi să găsească mereu iarbă verde şi poame 
coapte. Marele Spirit ne-a creat ca să trăim din vânat şi cules de 
fructe. Omul alb a venit şi le-a spus indienilor că trebuie să 
trăiască din muncă, să aibă pământul lor, să construiască o casă 
pătrată unde soarele nu poate intra şi care nu poate fi mutată din 
loc. Omul alb a zis că asta înseamnă civilizaţia. 

— Asta-ţi spuneam şi eu: ceea ce faci e bine sau rău în funcţie 
de punctul de vedere. 

— Şi al tău care este? 

— Pentru mulţi oameni, Africa înseamnă junglă, războaie 
tribale, negri amărâţi care abia au scăpat de sclavie. Pentru mine 


214 


e un ţinut al schimburilor comerciale, al pieţelor bursiere, al 
blocurilor-turn, al cafenelelor-internet, al claselor mijlocii. Africa 
oferă cele mai bune profituri investiţiilor străine. Totuşi, este 
continentul care atrage cei mai puţini investitori. Şi asta doar din 
cauză că ţările bogate răspândesc imaginea unui continent 
subdezvoltat, lipsit de hrană, incult, bolnav de SIDA. 

— Ţie ţi se datorează venirea companiei Coca-Cola? 

— Ca şi a altora - General Motors, Caterpillar, Citibank... 

— Cine este superiorul tău în Africa? 

— Nimeni. 

— Ai puteri nelimitate? 

— În sfertul de nord-est al continentului. 

— Aşadar, sunteţi patru. 

Ea îşi dădu seama că spusese prea mult şi tăcu. 

— Baza ta este în Somalia. Korumaku ţi-a dat mână liberă ca 
să dezvolţi economia din zonă. Unde acţionează celelalte trei? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Nu vă asumaţi activităţile pe care le desfăşuraţi? 

— Africa de Sud. Maroc. Ghana. 

— Introduceţi mondializarea prin cele patru puncte cardinale? 

— Datorită nouă, ţări precum Ghana, Uganda, Senegalul, 
Botswana sunt în plin avânt, chiar dacă mai sunt multe de făcut 
pentru eradicarea sărăciei. 

— Somalia este distrusă de război şi nu mai are conducere de 
peste zece ani. 

— Am considerat acest fapt un avantaj, o libertate. Poporul 
acesta curajos a reuşit să creeze o societate care funcţionează 
fără conducători. Ştii cum au construit primele trei turnuri pentru 
antenele de telefonie mobilă? Sudând bucăţi de fier vechi. 

— Cine sunt celelalte trei femei? îşi încercă Nathan norocul. 

— Nu uiţi deloc de mica ta anchetă, aşa-i? Puțin îţi pasă de 
motivele noastre şi de soarta Africii. Pentru tine nu contează 
decât misiunea care ţi-a fost încredinţată. 

— Dacă ai dispărea, ce s-ar întâmpla cu Somalia? 

— Investitorii şi-ar pierde încrederea, iar ţara s-ar prăbuşi din 
nou în haos. 

— Prin urmare, misiunea mea e legată de ata. 


215 


94 

Nathan înţelegea tulburarea pe care-o resimţise Esian la 
contactul cu natura africană. „O maşinărie într-un corp“, se 
autodefinise ea. Având la dispoziţie mijloacele oferite de 
Korumaku, era o matrice a Africii. O matrice pe care cineva 
încerca s-o confişte. Ca s-o distrugă? Ca să şi-o însuşească? Ca 
să-i afle secretele? Rolul lui Esian pe eşichierul geopolitic african, 
legat de unul dintre cei mai importanţi mafioţi din lume, rămânea 
ambiguu. Trebuia să continue cu întrebările: 

— Exporţi capitalismul până în munţii aceştia? 

— Am venit aici ca să import înţelepciune. 

— Faci, aşadar, import şi export? 

— Căutătorii de sare îşi fac meseria, timp de patru ore pe zi, 
într-una dintre cele mai aride zone şi sub cel mai necruţător 
climat din lume. Aceste ore de muncă le sunt de-ajuns ca să 
poată supravieţui. Restul zilei şi-l petrec odihnindu-se, discutând, 
dansând, pictând, bucurându-se de viaţă. Ceea ce ţările bogate 
n-au reuşit să realizeze. 

— Propui 28 de ore de muncă pe săptămână? 

— Nu e chiar săptămână fără muncă a Marelui Spirit al 
indienilor tăi, dar se apropie destul de mult de ea, nu? 

— Ce părere ai despre containerele cu deşeuri radioactive din 
largul coastelor Somaliei? 

— Când Somalia va deveni mai bogată, nu va mai fi 
considerată o ladă de gunoi. 

— Ai putea conduce ţara asta. 

— Nu acesta e scopul meu. 

— Cum să te cred? 

— Am 25 de ani şi am scos din mizerie mai mulţi oameni decât 
Maica Tereza în toată viaţa ei. 

— Cine sunt celelalte trei femei? 

— Nu-ţi pot dezvălui identitatea lor. Mai cu seamă dacă, aşa 
cum mi-ai spus, se află în pericol. 

— Tu le pui în pericol, ascunzându-mi numele lor. 

— Misiunea pe care o avem este mai importantă decât 
securitatea noastră. 

— Misiunea voastră este să faceţi afaceri! 

Esian îl luă de mână şi-l conduse către una dintre colibele 
rotunde. Satul se trezea. Fumul focurilor aprinse se înălța spre 


216 


cer. Valea răsuna de voci, plânsete de bebeluşi şi behăit de 
capre. 

— O să-ţi arăt ceva ce n-ai mai văzut. 

Esian intră. El o urmă. Interiorul colibei era tapetat cu folii de 
aluminiu pentru izolaţii. Razele soarelui care răsărea se reflectau 
în pereţi, luminând perfect spaţiul. În colibă erau aliniate rafturi 
cu cărţi tipărite cu caractere semitice. 

— E biblioteca satului, spuse Esian. Aceste lucrări au fost 
traduse în amhari. Înainte, etiopienii nu puteau citi decât Biblia şi 
Coranul. Acum îi pot descoperi pe Shakespeare, Faulkner, 
Dostoievski, Wilde, King, Dickens... Mulţi păstori de capre citesc 
în timp ce-şi păzesc turmele. 

Nathan luă o carte la întâmplare. 

— Zece negri mititei, de Agatha Christie, îi traduse Esian. 
Numele editurii RKE nu-ţi va spune nimic, fiindcă a fost creată 
special pentru acest gen de traduceri. În Africa, se spune: „Când 
moare un bătrân, e ca şi cum ar arde o bibliotecă“. Acum, acest 
proverb nu mai e valabil. 

Îl duse apoi în coliba învecinată. Pe pereţii din aluminiu erau 
expuse tablouri de Cezanne, Gauguin, Matisse, Renoir, Rafael... 
Valorau o avere. Miliarde de dolari în mijlocul naturii, fără 
sisteme de securitate, paznici sau ziduri din beton. 

— La New York sau la Tokyo, pânzele acestea sunt evaluate la 
sume astronomice. Întregul produs intern brut al Etiopiei n-ar fi 
suficient ca să le cumpere pe toate. Aici, ele sunt apreciate 
pentru că sunt opere de artă, nu pentru preţul lor de piaţă. 
Oamenii vin să le privească, nu să le fure. Şi, cum în afară de noi 
doi nu mai e în sat niciun străin, n-ar avea rost să fie închise într- 
un seif. 

Nathan arătă spre un tablou de doi metri pe trei: 

— Cine l-a pictat? 

— Este Împuşcarea revoltaților madrileni, realizat de Goya în 
1814. Descrie rezistenţa spaniolilor în faţa trupelor franceze. 

El se apropie de pânză, ca s-o facă să continue comentariul. 

— Nu aşa se apreciază o operă de artă. Dă-te înapoi. Vei fi 
impresionat de expresia îngrozită care se citeşte pe chipul uneia 
dintre victime. Groaza aceasta este subliniată de lumina violentă 
care se reflectă pe cămaşa albă a bărbatului. Stilul lui Goya a 
influenţat mulţi artişti, cum ar fi Delacroix, Manet sau Picasso. 


217 


— Îţi place pictura? 

— Te miră? 

— Toate femeile dispărute aveau această pasiune. 

— Tu n-o ai? 

— Prefer peisajul original unei copii pictate de altcineva. 

— E un mod cam primar de a privi lucrurile. 

leşiră, iar ea îl conduse către un grup de săteni care mâncau 
cocoloaşe de pâine şi beau ceai. Un tânăr se ruga, la poalele unui 
salcâm. Două femei îşi împleteau, cu o îndemânare uimitoare, 
părul. Patru copii dezbrăcaţi călăreau pe creanga unui copac 
uscat. Un bătrân sorbea ceva dintr-o cutie de conserve în care 
fusese carne în suc propriu. Un sugar îmbrăcat cu şiruri de 
mărgele sugea satisfăcut la sânul mamei sale. Aici, femeile îşi 
hrăneau bebeluşii cu laptele matern care nu conţinea pesticide şi 
antibiotice şi care nu fusese încă înlocuit de produsele vândute 
de companiile multinaționale agroalimentare. Singura speranţă 
era ca Esian să nu permită pătrunderea mărfurilor lor până în 
munţii aceştia. 

— Vom avea în curând şi un cinematograf. 

— Într-o colibă? 

— Una ceva mai mare decât celelalte. 

— Şi cum vei proceda? 

— Voi folosi panouri solare, un DVD-player, un videoproiector, 
de altceva nu e nevoie. 

— Nu-i pui să asculte şi muzică? 

— Organizăm adesea concerte. 

— Ce gen de muzică? 

— Blues, piese clasice... 

Mâncară împreună cu sătenii. 

— Când te întorci la Tokyo? o întrebă Nathan. 

— Chiar azi. Mi-e dor de Kuamo. 

— Ai vreun idol? 

— Poftim? 

— Un îndrumător spiritual, un mentor. 

Ea nu-i răspunse, aşa cum făcuse de fiecare dată când îi 
pusese întrebări care nu-i plăceau, fiindcă de minţit Esian nu ştia 
să mintă. Aşadar, exista un lider spiritual. Cine putea fi? 
Korumaku? 

— Cum putem pleca de aici? întrebă Nathan 


218 


— Pe jos. Prin munţi. Douăzeci de kilometri de poteci abrupte 
până la Mek'ele. 

— Acolo mă aşteaptă un avion. 

— Şi pe mine, dar nu cred că e acelaşi avion. 

— Mai treci prin Mogadishu? 

— Fac o escală la Nairobi. 

— Nu e cel mai scurt traseu spre Tokyo. 

— Vreau să cumpăr ceva de acolo. 

Esian se ducea la cumpărături cu un avion particular. Nathan 
muşcă dintr-o bucăţică de pâine şi stropi îmbucătura cu ceai, ca 
să alunece mai uşor pe gât. O ceată de şcolari de toate vârstele, 
însoţiţi de un învăţător în cămaşă albă, se îndrepta spre şcoala în 
aer liber construită dintr-o tablă neagră fixată de trunchiul unui 
smochin şi dintr-o curte pentru recreaţii, fără împrejmuire. 

— Mă duc să-mi strâng lucrurile, zise Esian. 

— Încă nu mi-ai spus numele celorlalte trei femei. 

— Nici n-am de gând s-o fac. 

Nathan o privi dispărând în coliba ei. „Dispărând“ era cel mai 
potrivit cuvânt. 

Căci n-o mai văzu ieşind de acolo. 


95 

Nişte indivizi cu mutre fioroase ridicară prelata. Grămada de 
trupuri învineţite începu să se mişte, îndemnată cu ţipete şi 
lovituri. Cele şapte femei se rostogoliră din camion, căzând pe 
beton. Vehiculul se oprise în mijlocul unui depozit dezafectat, în 
jur, erau o mulţime de oameni. Numai bărbaţi. Nişte gealaţi 
înarmaţi le împinseră pe captive deasupra unui grilaj care 
acoperea un şanţ de scurgere. Fură dezbrăcate de ceea ce mai 
rămăsese din hainele lor, şi trupurile le fură spălate cu şuvoaie 
de apă rece ca gheaţa. Apoi, indivizii le aliniară în faţa mulţimii 
nerăbdătoare, ca la un târg de vânzări angro. Mâini experte 
începură să le pipăie, să le palpeze, insistând asupra tuturor 
orificiilor. Le erau examinaţi dinţii, părul, elasticitatea pielii. Cele 
care se împotriveau erau lovite. Una se prăbuşi sub o lovitură de 
baston, cu faţa plină de sânge. Paznicul care lovise prea tare fu 
admonestat, în timp ce alţi doi indivizi ridicau trupul inert ca să-l 
arate asistenţei. Câteva braţe se ridicară, se strigară nişte cifre. 
Carla înţelese că biata fată fusese vândută cu suma de 400 de 


219 


euro. Cea care venea la rând fu scoasă la licitaţie. Ofertele 
merseră până la 550 de euro. Carla rămase ultima. Un baston 
electric îi electrocută şalele, împingând-o spre mulţimea 
dezlănţuită. Licitaţia urcă la sume tot mai mari. În cele din urmă, 
un bărbos într-o haină lungă de blană înaintă şi oferi 5 000 de 
euro, scoțând din buzunar un teanc de bancnote. Doi zbiri o 
aruncară pe Carla în portbagajul unui Mercedes mare. 


96 

Nathan sosi la Mek'ele când soarele începea să coboare asupra 
deşertului. După ce mersese mult timp pe jos, ajunsese la un 
drum şi făcuse autostopul de la Idaga Hamus până la Wik'ro. 
Descoperi imediat jet-ul lui Esian pe o pistă a aerodromului. 

Somaleza se topise în peisaj, la fel de brusc şi inexplicabil ca 
Annabelle, Galan şi toate celelalte. Văzând că femeia nu mai iese 
din colibă, Nathan intrase după ea. Înăuntru nu era nimeni. Cu 
toate acestea, coliba n-avea altă ieşire în afara uşii în faţa căreia 
o aşteptase el pe Esian. Femeia dispăruse de sub nasul lui. 

Hassan şi bimotorul lui lipseau de la întâlnire. Nathan se 
apropie de un japonez care inspecta interiorul jet-ului. Îi aduse la 
cunoştinţă că pasagera lui dispăruse şi că era în căutarea ei. Pe 
măsură ce-l asculta, pilotul se crispa. 

— Pot arunca o privire înăuntru? întrebă Nathan. 

— E un avion particular. 

— Atunci, preferi să-l anunţ pe domnul Korumaku că te întorci 
fără iubita lui? 

— Intră. 

Compartimentul aparatului de zbor arăta sobru şi luxos. Vreo 
zece scaune mari cât nişte fotolii de salon erau dispuse în jurul a 
două mese din acaju. Pe o etajeră se aflau un laptop şi un telefon 
mobil. Nathan deschise computerul şi intră pe Outlook Express 
pentru a-şi citi corespondenţa. Esian însă nu păstrase nimic în 
arhivă. Căută lista de contacte. Nu figura niciun nume. 

Văzând că bateria telefonului se descărcase, Nathan se duse la 
turnul de control, un edificiu din beton care distona total cu restul 
peisajului. Doi supraveghetori se lăsau legănaţi de vocea caldă şi 
suavă a lui Mahmud Ahmed care cânta Eré méla méla. Unul 
dintre ei ştia ceva engleză şi dovedea ceva ospitalitate, înţelese 
repede ce dorea străinul şi-i arătă o priză la care se putea 


220 


conecta. Accesul la mobil era însă parolat. Nathan îşi puse 
mâinile la câţiva milimetri de tastatură şi închise ochii. Trebuia să 
se lase pătruns de personalitatea lui Esian. 

„Am venit în Somalia să aduc bogăţie şi locuri de muncă. Am 
venit în Etiopia să caut înţelepciune şi un mod de viaţă. Dispun 
de mijloace colosale. Vreau ca Africa să devină un ţinut bogat, 
pentru că ţările bogate nu au parte de războaie. Imi plac puterea, 
pictura, blues-ul, mondializarea, economia de piaţă, pacea...“ 

Firul gândurilor lui Nathan se opri aici. Mintea lui detectase un 
cuvânt-cheie. Pe câinele lui Annabelle îl chema Barish. Suyani le 
dăruise părinţilor ei un kakemono pe care era scris Heiwa. 
Serana dispăruse pe când negocia acorduri de pace în Orientul 
Mijlociu. 

Tastă cuvântul SALAM. Adică pace, în arabă. Aparatul însă 
refuză să se conecteze. Parolă greşită. Nathan îl întrebă pe 
supraveghetorul care-l pândea cu coada ochiului cum se spunea 
în etiopiană „pace“. 

— Selam, răspunse acesta. 

Nathan tastă cele cinci litere. Conexiunea se deschise. Căută 
mesajele. Erau multe de la Korumaku, fireşte, iar celelalte 
veneau de la prim-ministrul Etiopiei, de la Wangari Maathal, 
Corneille Awango, Roy Sesana, Stephen Corry, Michiko Ishimure, 
Hiroshi Okuda, Doudou Diene... 

Atenţia îi fii atrasă de un mesaj de la susan.foxQyahoo.uk, se 
opri să-l citească: „Esian, mi-e frică. Te-am sunat pe mobil, dar 
nu mi-ai răspuns. Nu ţi-am lăsat un mesaj, căci căsuţa ta vocală 
nu este securizată. Trebuie să ne vedem. Urgent. Cel mai bine ar 
fi să vii la mine, în craterul de la Ngorongoro. Se află la jumătatea 
drumului între Johannesburg şi nordul Etiopiei. Poţi ateriza la 
Seronera, în rezervaţia Serengeti. la-o pe poteca elefanților... Te 
voi aştepta acolo. Vino repede. Susan“. 

Probabil că Susan Fox era una dintre celelalte trei tinere care 
îndeplineau aceeaşi misiune ca Esian. Baza ei se afla în Africa de 
Sud, de unde stabilise această întâlnire de urgenţă. Intrase în 
panică, ştiind în ce pericol se află. Nathan apăsă pe tasta 
„răspuns“, scrise: „Aşteaptă-mă cât timp va trebui“ şi semnă 
„Esian“. Apoi ascultă mesageria vocală a telefonului, plină de 
mesaje în engleză, în arabă, în japoneză. Recunoscu vocea lui 
Korumaku, îngrijorat că nu mai avea veşti de la ea, o identifică 


221 


pe cea a lui Susan, care o ruga să-şi verifice mesajele scrise. 

Nathan îi salută pe cei doi supraveghetori şi se întoarse la 
pilotul Falcon-ului. 

— Ai dat de urma lui miss Zawi? 

— Mergem s-o căutăm în Tanzania. 

— Unde anume? 

— Ştii unde e Seronera? 

— Nu. 

— Undeva în parcul Serengeti. Vei ateriza acolo. 

— Dar cum... ce... 

— Ne ducem s-o căutăm pe Esian Zawi. 

— Trebuie să-i raportez domnului Korumaku. 

— Ai s-o faci în timpul zborului. Avem destul carburant? 

— Am făcut plinul. 

— Să pornim. 


97 

Două braţe zdravene o smulseră din portbagajul Mercedesului 
şi o aruncară în noroi. Ploua. Individul îi trase un şut în stomacul 
care chiorăia, ca s-o facă să se ridice în picioare. Prin apa şi 
ţărâna care-i curgeau peste ochi, Carla încercă să îşi dea seama 
unde se află. Prima impresie fu că o aduseseră într-un lagăr de 
concentrare. Dar astfel de lagăre nu mai existau. Atunci, unde se 
afla? Comisese vreo faptă atât de gravă încât să merite să fie 
azvârlită într-un asemenea loc? Terenul plin de noroi pe care se 
înălța o baracă din foi de tablă era împrejmuit cu sârmă 
ghimpată şi străjuit de turnuri de pază. Carla fu împinsă în 
baracă. Era dezbrăcată, murdară şi dârdâia de frig. Văzu în faţa 
ei un uriaş, pe cât de urât, pe atât de solid. Avea aproape doi 
metri. O cicatrice îi brăzda ochiul drept, iar nasul rupt domina o 
gură diformă, plină cu dinţi galbeni. Lunganul se apropie şi o 
pălmui atât de violent, încât o izbi în perete. O apucă de o gleznă 
şi o târî până la un duş jegos. Sub jetul de apă rece care puse pe 
fugă o colonie de gândaci, Carla începu să ţipe şi să tuşească. 
Încasă încă o palmă, ca să tacă. Reacţionă însă exact invers, 
urlând şi mai tare. Apa îi inundă gura. Îl scuipă şi o luă la fugă. 
Trecu prin birou, deschise nişte uşi, străbătu un coridor lung, 
deschise o fereastră, sări într-o groapă de gunoi, escaladă grilajul 
fără să se sinchisească de vârfurile ascuţite de metal. După două 


222 


minute, o haită de câini o scoase din sârma ghimpată, şi doi 
paznici necruţători începură s-o bată. 


98 

Ultimele raze ale apusului intrau prin hublou şi împurpurau 
savana. Valea Riftului era deja cufundată în întuneric. Survolară 
munţi, deşerturi, râuri, lacuri, oraşe, sate legate între ele de 
şoseaua 1, care cobora până la Addis-Abeba. Peste câteva 
milioane de ani, în locul panglicii de asfalt avea să se întindă o 
nouă mare, scindând continentul într-o Africă mare şi o Africă 
mică. Cum va arăta atunci lumea? În general, întrebările de felul 
acesta scoteau în evidenţă caracterul derizoriu al investigaţiilor 
lui. De data asta însă, Nathan nu reuşea să minimizeze miza 
anchetei sale. Victimele erau prea influente ca să nu vadă în 
dispariţia lor o parte din răspunsul la această mare întrebare, pe 
care şi-o punea la peste 8 000 de metri altitudine. 

Pilotul nu îndrăznea să-l sune pe Korumaku înainte de-a o găsi 
pe Esian. Erau în joc slujba şi, mai cu seamă, viaţa lui. Instalat 
confortabil, Nathan intră pe internet ca să afle cine erau 
persoanele care-i trimiseseră mesaje lui Esian. 

Meles Zenawi era fondatorul Frontului Democratic Revoluționar 
al poporului etiopian şi ajunsese la putere în 1991. O ameninţa 
pe Esian cu represalii dacă mai continua să se amestece în 
afacerile din ţara lui. 

Wangari Maathal era kenyană. Primise în 2004 Premiul Nobel 
pentru Pace pentru că, în anii '70, pusese bazele Mişcării Centurii 
Verzi, care prevedea plantarea a treizeci de milioane de copaci în 
toată ţara. Avea nevoie de ajutorul lui Esian ca să stăvilească 
valul de refugiaţi de la frontiera somaleză. 

Corneille Ewango era un botanist din fostul Zair. În 1996, fiind 
urmărit de nişte soldaţi rebeli, îngropase rezultatele cercetărilor 
sale în pădurea ecuatorială africană şi plecase în Statele Unite, 
unde primise Premiul Goldman pentru Mediu, în 2005. În mesaj, 
confirma refuzul de a-i vinde lui Esian lucrările sale. 

Roy Sesana era purtătorul de cuvânt al Primului popor din 
Kalahari, care se opunea expulzării de pe pământurile sale 
ancestrale, bogate în diamante. O avertiza pe Esian despre 
intervenţia lui Korumaku pe lângă populaţiile din Rift. 

Stephen Corry conducea asociaţia Survival International, care 


223 


sprijinea popoarele indigene de pe planetă. Îi susţinea pe Afari 
împotriva „tăvălugului mondializării“. 

Michiko Ishimure era o romancieră japoneză. Denunţase în 
scrierile ei poluarea cu mercur a mării la Shiranui. În e-mailul 
trimis, se revolta împotriva lui Korumaku fiindcă, după ce poluase 
coastele ţării ei, le polua acum şi pe ale Africii. 

Hiroshi Okuda era preşedintele companiei Toyota. Posesor al 
centurii negre la judo, adept înflăcărat al industriilor nepoluante 
şi campion al luptei împotriva încălzirii globale, crease, în anii 
'90, modelul Prius, o maşină hibridă, economică şi care nu polua. 
Având în vedere cele 350 000 de automobile aflate în circulaţie, 
se putea spune că, datorită lui, aerul era ceva mai curat. In 
mesaj, cerea sprijinul lui Esian ca să introducă în Somalia o 
fabrică de asamblare pentru maşini Prius. 

Doudou Diene era directorul de comunicare interculturală de la 
UNESCO şi raportor special al ONU asupra formelor 
contemporane de rasism, discriminare rasială şi xenofobie. O 
încuraja pe Esian să-şi continue acţiunile din Somalia. 

Esian Zawi avea mulţi duşmani. Cei care o sprijineau erau 
Wangari Maathal, Hiroshi Okuda şi Doudou Diene. Un Premiu 
Nobel pentru Pace, o multinațională şi ONU. 

Nathan o sună pe Sylvie. Era 12 aprilie, ziua când stabiliseră să 
se întâlnească la Paris. li era dor de ea. 

— Alo? răspunse o voce de bărbat pe fondul unor pârâieli. 

— Taillandier? întrebă, după o scurtă ezitare, Nathan. 

— Da, eu sunt. Cu cine vorbesc? 

— Love. Aş vrea să vorbesc cu Sylvie. 

— Acum e ocupată. Spune-mi mie despre ce e vorba. 

— Aţi interogat-o pe Sloane Ricci? 

— Da. N-are nicio legătură cu celelalte fete. 

— De unde ştii? 

— Ca fizic, e destul de banală şi n-are nici măcar 
bacalaureatul. 

— Lucrurile astea le puteai afla şi fără să te duci la Roma. 

— Ne-am cam pripit, într-adevăr. E doar o damă de lux 
întreţinută de un industriaş bătrân. 

— Lyn Lee v-a ajutat şi ea? 

— Ne-a scăpat. 

— Ce-ai spus? 

224 


— Sylvie nu te-a anunţat? 

— Nu. 

— Am văzut imediat că fata asta era dubioasă. Am făcut 
cercetări. Este de origine franco-americană. Numele ei adevărat 
e Aline Bisset. Pe lista Interpolului este clasificată „cod roşu“. E 
bănuită că ar fi participat la vreo zece atentate şi răpiri din 
diverse locuri din lume, victimele fiind industriaşi şi oameni 
politici. Grozavă colaboratoare ne-ai adus, Love! 

— Când a dispărut? 

— In timp ce eram la Roma. Bisset este un fel de cercetaşă 
care le deschide drumul răpitorilor, apoi curăţă locul, înlăturând 
eventualele urme rămase. Ai petrecut mai multe zile în tovărăşia 
unei teroriste de anvergură. Te-a păcălit ca pe ultimul fraier. 

Valul de informaţii îl copleşise pe Nathan, care n-avu timpul 
necesar să le trieze sau să le evalueze cum trebuie. 

— Unde eşti, Love? 

— În avion. 

— Vii încoace? 

— Deocamdată, mă aflu deasupra Riftului african. 

Nathan îi vorbi despre implicarea lui Esian în Somalia şi despre 
dispariţia ei. 

— Drace, încă una, zise comisarul. 

— Sunt deja nouă. 

— Ce intenţionezi să faci? 

— Sunt pe urmele celei de-a zecea potenţiale victime. 

— E şi colegul tău cu tine? 

— Cine? 

— Colegul tău, Leopold Hochon. 

Nathan tresări de parcă ar fi înghiţit un semnal de alarmă. 

De ce credea Taillandier că era coleg cu psihiatrul care o 
tratase pe Sylvie când era mică? Nathan îşi ascultă cel de-al 
şaselea simţ. 

— Da, suntem împreună. 

Desluşi în dreapta un avion de vânătoare care zbura la aceeaşi 
înălţime ca şi Falconul. 

— Sună-mă cum afli ceva nou, zise Taillandier. O să-i spun lui 
Sylvie că ai telefonat. La revedere! 

Comisarul închise de parcă s-ar fi grăbit să termine 
convorbirea. MiG-ul nu se mai vedea prin hublou. Nathan analiza 


225 


discuţia. Explicaţia îl făcu să simtă fiori reci pe şira spinării. Sylvie 
voise să-l avertizeze. Lansase această informaţie falsă aşa cum 
ar fi lansat o baliză în mare. Ca să-l facă să înţeleagă că individul 
care va răspunde la telefon în locul ei nu era de partea lor şi că o 
luase prizonieră. 

Bărbatul cu care tocmai vorbise nu era Taillandier. 


99 

Nathan oscila între gândire şi acţiune. Răpitorii le capturaseră 
pe Sylvie şi pe Lyn. Nu se simţea deloc în largul lui. Se concentră 
asupra acţiunii, ca să scape de gânduri. Se duse în cabina 
pilotului. 

— Un MiG se ţine după noi de zece minute, spuse pilotul. 
Habar n-am ce vrea. Nu reuşesc să intru în legătură cu el. 

Îi arătă pe radar un punct luminos. Falconul îşi schimbă 
direcţia. Aparatul de vânătoare făcu acelaşi lucru. 

— Ai văzut? Ne urmăreşte. 

— Trebuie să pierdem înălţime. 

— De ce? 

— Nu ştiu încă. 

încercă să facă legătura între vorbele falsului Taillandier şi 
situaţie. Impostorul aflase unde se afla Nathan. Il întrebase dacă 
şi colegul lui era acolo. Voia să împuşte doi iepuri deodată... 
doborând  Falconul. Nathan îşi dădu seama de puterea 
adversarului cu care se confrunta, în stare să se dea drept 
Taillandier în Europa, s-o răpească în Africa pe Esian Zawi şi să-l 
fileze cu un MiG, toate acestea simultan. Era conştient, mai ales, 
de iminenţa pericolului, mirându-se că nu murise încă. li ordonă 
pilotului să-şi pună o paraşută. 

— Eşti nebun? Nici nu mă gândesc să părăsesc avionul ăsta! 

— Va exploda. Ar fi trebuit să fim morţi deja. Pilotul MiG-ului va 
primi confirmarea de la omul cu care am vorbit acum la telefon. 

— Nu înţeleg nimic din ce spui. 

Nathan îşi prinse curelele paraşutei şi acţionă uşa, care 
alunecă pe glisiere. O tornadă de aer rece năvăli în avion. 
Japonezul se repezi să închidă uşa. Nathan făcu un pas lateral şi-l 
trase după el, în gol. Trecură printr-o minge asurzitoare de foc 
care sfâşie bolta înstelată a Riftului. Fără să-i dea dramul 
pilotului, a cărui viaţă atârna doar de braţul lui, Nathan se 


226 


ghemui, aducându-şi genunchii la gură ca să reducă riscurile de a 
fi cuprins în întregime de flăcări sau de a fi străpuns de vreo 
bucată din fuzelaj. Japonezul era cam la fel de greu ca Nathan şi 
cădea cu aceeaşi viteză. Când nu mai simţi dogoarea şi ploaia de 
metal, ci doar aerul biciuindu-i coastele sub efectul gravitaţiei, 
deschise din nou ochii. La capătul braţului său, pilotul ardea de 
viu. Viteza coborârii aţâţa flăcările care aproape că atingeau 
hainele lui Nathan. Fâşii de piele calcinată se desprindeau de pe 
craniul înnegrit al pilotului. În piept i se înfipsese o ţepuşă de 
oţel. Nathan îi dădu drumul şi acţionă mecanismul de deschidere 
a paraşutei. O fâşie de material ţâşni din spinarea lui fără să se 
desfăşoare. Explozia avionului deteriorase paraşuta care jucase 
rolul unui scut. Trase celălalt inel şi simţi o smucitură. Cadavrul 
pilotului dispărea sub picioarele lui, dar mai lent decât ar fi fost 
normal. Paraşuta de rezervă nu se deschisese complet. Nathan 
cădea prea repede. 


100 

Căzu printr-o grămadă de crengi care-i şfichiuiau trupul. 
Picioarele îi alunecară pe pietriş. Atinsese pământul, dar nu se 
putea opri. Se împiedică de un bolovan, ricoşă şi zbură prin aer 
înainte de a se prăbuşi. Fu smucit înapoi cu o violenţă care-i 
întinse coloana vertebrală ca pe un resort. Se afundă destul de 
lin într-un tufiş uscat şi rămase, în sfârşit, nemişcat. Abia dacă 
atingea pământul cu spatele. Deasupra lui, corzile paraşutei erau 
întinse până la refuz. Aterizase în vârful unei coline abrupte şi 
coborâse pe o pantă pietroasă până când paraşuta zdrenţuită se 
încurcase în nişte crengi. 

Îşi mişcă un deget de la picior, apoi încă unul, apoi picioarele şi 
mâinile. Nu îşi fracturase nimic. Trupul lui deprins cu artele 
marţiale avea supleţea şi rezistenţa unui bambus. Resimţea 
totuşi urmările exploziei Falconului şi ale aterizării brutale. 
Hainele îi erau sfâşiate şi pielea acoperită de răni şi de echimoze. 

Se eliberă din curelele paraşutei şi porni printre copaci. Spera 
să ajungă la vreun drum, la vreun râu, la vreun sat. Sărise din 
avion cam la un sfert de oră după ce survolaseră Addis-Abeba. Se 
afla într-o zonă cu lacuri, râuri, munţi, parcuri naţionale. In jur 
răsunau mârâieli, şuierături, mugete, răgete, ronţăieli, foşnete, 
ciripit de păsări. În penumbră, se ghiceau ochi strălucitori, 


227 


mişcări furişe. Agitaţia sporită şi mireasma de furtună din aer 
anunțau că va ploua. 

Cerul era acoperit de nori negri. După nişte bubuituri surde, 
începură să cadă picături care se prefăcură în averse, apoi în 
şuvoaie de apă. Nathan nu se osteni să-şi caute adăpost, fiindcă 
nu exista niciunul şi era, oricum, murat până la oase. Merse mult 
timp. Apoi căzu, îmbrăţişând pământul moale. 


101 

Carla se plimba pe plajă. Nathan era alături de ea. Îi făgăduise 
că n-o va părăsi niciodată. In faţa lor, Lea alerga împreună cu 
căţeluşul pe care i-l dăruise el. Acum, din cauza animăluţului, 
aveau să călătorească mai puţin. Cu atât mai bine. Carla îşi 
dorea un loc al ei, unde să locuiască cu bărbatul pe care-l iubea. 
Deodată, marea se retrase şi alcătui un talaz imens care sări 
peste nisip şi se sparse deasupra fiicei ei. Carla vru să alerge în 
ajutorul ei, dar Nathan o apucă de braţ s-o oprească. Marea o 
înghiţi pe Lea, cu căţel cu tot. Carla se întoarse către Nathan şi-i 
ceru să-i dea drumul. Dar cel care o reţinea nu era el, ci o namilă 
musculoasă, cu o cicatrice peste ochi şi cu nasul strâmb, care-i 
arse două palme. Când îşi readuse capul în poziţia iniţială, 
ameţită şi tremurând toată, decorul se schimbase. Se reducea la 
patru pereţi. Bruta gâfâia, iar balele îi curgeau pe sânii ei. O 
durere în josul pântecelui o făcu să înţeleagă că nu visa. Omul 
acela o viola. După ce termină, în locul lui veni alt individ, pe 
care Carla nu-l mai văzuse până atunci. Incercă să-l respingă, dar 
braţul îi era greu. Necunoscutul îi înfipse o seringă în venă, apoi 
îşi descheie prohabul şi se urcă peste ea. După câteva minute, 
Carla se întoarse pe plajă, alături de Nathan. 


102 

Prima imagine din lumea de apoi fu o întindere de apă. Primul 
miros, cel de peşte. Primul sunet pe care-l auzi fu un ciripit de 
pasăre. In depărtare, nişte pescari îşi ridicau năvoadele în bărci. 
Atmosfera idilică era în contrast cu durerea pe care o simţea. Era 
numai suferinţă, din cap până-n picioare. Şi, cel mai îngrijorător 
lucru, nu putea să se mişte. In gura pe jumătate deschisă îi 
pătrundea noroi. Între două leşinuri, zări un crocodil imens, 
numai dinţi şi solzi, care stătea nemişcat, cu botul larg deschis, 


228 


ca să-şi regleze temperatura corpului. 

De câte ori deschidea ochii, vedea că se află în acelaşi loc, 
înţepenit în mâlul de la marginea apei. Soarele cobora spre 
orizont. Valuri mici începură să tulbure oglinda apei. Auzi în 
apropiere clipocit şi voci de copii. Fu înconjurat de o pădure de 
glezne. Doi bărbaţi îl întoarseră cu grijă. O bătrână cu părul alb 
începu să gesticuleze larg când îl văzu. Obrazul ei zbârcit ca o 
prună uscată exprima spaimă. Tonul vocilor urcă. Nathan îşi 
pierdu din nou cunoştinţa. 

Îşi reveni în simţiri când fu scos din noroi şi pus pe un fel de 
targă făcută din crengi şi bețe. Deasupra lui, păsări multicolore 
dădeau cerului un aspect de sărbătoare. „O zi frumoasă pentru a 
muri“, ar fi spus un indian. Targa traversă o zonă urât mirositoare 
şi gălăgioasă, apoi se opri într-un loc umbrit şi sufocant. Incepând 
de acolo, îşi aminti că fusese supus la torturi îngrozitoare. Fără 
încetare. Capul îi era lovit cu ciocane, fruntea şi tâmplele îi erau 
strânse puternic, era înţepat, ars, carnea îi era crestată, era uns 
cu alifii iritante. Fu chiar obligat să înghită substanţe toxice, care 
ajunseră în interiorul organismului său. 

Pentru el, timpul se măsura acum în clipe chinuitoare de 
luciditate care alternau cu perioade salvatoare de inconştienţă. 


103 

Senzaţia nu mai era atât de puternică. Oare se obişnuise cu 
durerea? Devenise mai puternic? Reuşi să-şi mişte degetele de la 
picioare, apoi mâinile, apoi genunchii. Se rostogoli pe o parte şi 
se sprijini în cot ca să se ridice. Era pe un pat din paie, într-o 
colibă austeră din chirpici, prin al cărei acoperiş din nuiele 
pătrundeau săgeți de lumină. Şchiopătă până la uşă, care nu era 
păzită. 

Nathan îşi îngustă pleoapele înfruntând lumina care scălda un 
sat în plină efervescenţă. Instinctul de supravieţuire îi porunci să 
fugă. Gol, ameţit, clătinându-se pe picioare, străbătu o sută de 
metri, după care pământul îi fugi de sub picioare. Se târî la 
umbra unui acacia. 

Explozia avionului îl proiectase la câteva mii de picioare mai 
jos şi cu câteva mii de ani în urmă, într-un trib etiopian. Din locul 
în care se afla îi vedea pe pescarii care-şi puneau năvoadele 
pline pe malul însângerat. Copiii deschideau cu dinţii burţile 


229 


peştilor, le scoteau intestinele, îi curăţau de solzi, îi spălau în râu 
şi aruncau resturile în apă. Pescăruşii, pelicanii, şoimii negri, ulii 
se aruncau cu lăcomie asupra rămăşiţelor. Ospăţul lor ţinea loc 
de curăţenie generală. Veneau în valuri succesive, cârâind, 
piuind, înghiontindu-se. Pe un palmier, un frunziş de ibişi îşi 
aşteptau rândul. 

Nathan îşi trecu palma peste obraz, ca să afle de cât timp se 
afla acolo. judecând după barba crescută, trecuseră două zile. 

Sătenii erau îmbrăcaţi cu pantaloni murdari, prost croiţi, şi cu 
tricouri inscripţionate „Los Angeles“ sau „New York“. Însă 
influenţa occidentală se limita la vestimentaţie. Nu existau 
reclame pentru Coca-Cola, nici arme de foc, nici telefoane 
mobile. Nathan remarcă lipsa unor semne ostentative sau a unor 
desene războinice pictate pe trupuri. Impresia de ansamblu era 
bună. In acea după-amiază, pe oamenii aceia îi preocupa 
întoarcerea la pescuit. Odată golite de încărcătura lor care se 
zbătea, bărcile fură aliniate de-a lungul malului. După ce-şi 
terminară treburile, copiii se împrăştiară printre copaci şi 
începură să se joace. Câţiva tineri se apucară se repare 
năvoadele. Femeile luară peştii curăţaţi şi-i puseră la uscat sau la 
prăjit. Malul rămase pustiu. Păsările marabu veniră să termine de 
curăţat locul. Treburile satului denotau o simbioză între localnici 
şi natura înconjurătoare. Ecosistemul era respectat. Liniştea din 
jur îl readuse la preocuparea pentru propria soartă. Trupul lui 
slăbit era acoperit de răni abia cicatrizate. Fusese îngrijit. În 
semicoma lui plină de halucinaţii, tratamentul trecuse drept 
tortură. Oamenii aceştia nu-i voiau răul. Îi salvaseră viaţa. 

Puțin câte puţin, soarele se afundă în lac. Deasupra colibelor 
începu să se înalțe fum, iar mirosul de peşte prăjit înlocui 
duhoarea. Stomacul lui Nathan se strânse, amintindu-i că nu mai 
mâncase de mult timp. Hotări să li se alăture celor care-l 
adăpostiseră. Se îndreptă încet către centrul satului. Întâlni 
surâsul unei fetiţe îmbrăcate în roşu care ducea un braţ de 
vreascuri. Tot mai mulţi copii se adunară în jurul lui, ţipând şi 
râzând, urmaţi de câţiva bărbaţi. În faţa colibelor, femei 
acoperite cu şiraguri de mărgele zdrobeau grăunţe, bătrâni 
zbârciţi jucau un joc cu pietricele, o adolescentă umplea cu apă 
nişte vase din lut. Fu poftit să se aşeze lângă un foc deasupra 
căruia se învârtea o frigare uriaşă cu peşti. Din zâmbetele ştirbe 


230 


şi din gurile binevoitoare ţâşniră cuvinte de neînțeles. Nathan 
improviză un limbaj al semnelor. Arătă spre lună. Un bătrân îi 
arătă trei degete. 

Se afla acolo de trei nopţi. 


104 

Carla îşi scarpină nervoasă braţul. Era în sevraj. Închisă într-o 
cuşcă unde nu putea sta decât aşezată, îşi pierdea treptat 
trăsăturile umane. Uşa cuştii se deschidea numai atunci când i se 
aducea farfuria cu un terci închis la culoare sau când era scoasă 
de acolo. Cam de douăsprezece ori pe zi, o namilă o conducea 
într-o încăpere cu un pat pe care se afla o saltea murdară. Acolo 
era violată de mai mulţi bărbaţi. Apoi se întorcea în cuşcă şi i se 
injecta heroină. Carla se scărpină din nou. Avea nevoie de o doză 
ca să nu mai aibă dureri, să nu mai simtă arsurile de ţigară din 
tălpi sau iritaţiile dintre coapse, să uite de violurile repetate. 
Călăul ei întârzia să apară. Când îi auzi paşii grei, aproape că fu 
uşurată. Peste o oră avea să se simtă mai bine. 


105 

Sub un cer plin de păsări viu colorate, Nathan mergea pe o 
cărare care străbătea colinele stâncoase. Părăsise tribul înainte 
ca bărbaţii să plece la pescuit, copiii - la şcoală, iar femeile - la 
câmp. Poteca îl duse la un sat de păstori ascuns sub o vegetaţie 
luxuriantă. Pe malurile unor pâraie păşteau capre şi vaci. Se 
apropie de unul dintre copiii care le păzeau şi desenă în ţărână o 
maşină. Băiatul îşi întinse braţul spre est. 

Nathan intră într-o pădure în care mişunau marmote şi 
chiţcani. Deasupra lui, băzâitul unei „păsări“ mari din metal goni 
pe celelalte zburătoare. La puţin timp după trecerea 
elicopterului, Nathan ajunse într-un luminiş. Doi oameni încărcau 
un camion cu nişte lăzi. Al treilea meşterea ceva sub capota unui 
jeep. Nathan i se adresă în engleză. Etiopianul îl fixă cu privirea 
de parcă n-ar mai fi văzut niciodată un alb. Nathan îi arătă prin 
semne că dorea să ajungă la cea mai apropiată şosea. Negrul 
arătă cu degetul spre camion. Nathan privi degetul respectiv. 
Avea manichiura făcută şi era împodobit cu o şevalieră din aur. 
Privi mai sus: încheietura mâinii, un Rolex, mâneca, o 
proeminenţă deasupra centurii şi ochelari Doc Martens 


231 


strălucitori. Se apropie de camion, având grijă să fie atent la ce 
se întâmpla în spatele lui. După spusele unuia dintre cei doi 
hamali, care purta o cămaşă Versace şi vorbea o engleză stâlcită, 
cea mai apropiată şosea se afla la cinci kilometri. Nu ajungea 
până în acel loc, deşi acolo se depozitau mărfuri. 

— M-aţi putea duce până la şosea? întrebă Nathan. 

— Nu-i loc. 

Apariţia lui îi deranja. Poate că din pricina conţinutului acelor 
lăzi. Un alb cu pielea înroşită de climatul etiopian răsări de 
nicăieri ca să-l întrebe cine era. Purta un costum ca al lui Indiana 
Jones, iar şuviţa blondă de pe frunte era udă de transpiraţie. 
Nathan îi povesti că era fotograf şi că fusese jefuit de nişte 
băştinaşi. 

— Nu trebuie să-ţi bagi nasul peste tot, zise Indiana Jones. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

— Zona e plină de sălbatici. Habar n-au de civilizaţie, nici 
măcar de cea din blestemata asta de ţară. 

— Aş vrea să ajung la şosea. 

Celălalt îşi aprinse o ţigară, ca şi cum ar fi trebuit să ia o 
hotărâre importantă. Nathan dăduse peste nişte traficanţi de 
arme. Impresia aceasta îi fusese confirmată şi de dimensiunea 
lăzilor, ceva mai mici decât nişte sicrie. Arme erau şi sub cămaşa 
albului, şi în mâna negrului din spatele lui, a cărui umbră o 
vedea. Nathan făcu un pas înapoi, apucă braţul înarmat şi-l 
răsuci pe etiopian, care, după o rotaţie dureroasă, se întinse în 
ţărână. În treacăt, Nathan îi luă şi revolverul, aţintindu-l asupra 
blondului. 

— Ce vrei? făcu acesta. 

— Hainele tale, portofelul, cheile camionului. 

— Ştii cu cine te pui? 

— N-am găsit pe altcineva. 

— N-ai să ajungi prea departe. 

Ca să-i arate că nu glumea, Nathan trase un foc în aer. Un nor 
de aripi şi de cârâieli întunecă văzduhul înainte de a cobori, în 
formaţie strânsă, la loc. Le porunci hamalilor să deschidă o ladă. 
Conţinea pistoale, puşti de asalt, mitraliere, toate purtând marca 
unuia dintre cei mai mari fabricanți de arme uşoare din Africa de 
Sud, Vektor. Nathan luă o puşcă de asalt, ceru muniţie potrivită 
pentru ea şi mai slobozi o rafală în jurul blondului, ca să-i 


232 


accelereze numărul de striptease. 

— Jeepul are vreo problemă la motor? întrebă el. 

— Se încinge. 

Nathan se deghiză în Indiana Jones, le ordonă celor patru 
traficanţi să se înghesuie în jeep şi împănă motorul cu plumb. 

— Faci o greşeală care o să te coste viaţa, spuse blondul. 

Porni cu camionul către poteca plină de hopuri. Lăzile se 
hurducau în spate. Praful pe care-l ridica reducea vizibilitatea. 
După vreo zece kilometri, începu să întâlnească locuinţe, cai, 
femei şi copii îmbrăcaţi în culori vii, cărând snopi de trestie-de- 
zahăr. Se opri la intrarea într-un sat. Chipurile băştinaşilor erau 
încruntate. Unii îi adresară invective în limba amhari. Un grup de 
adolescenţi îl numi „Kill Kill“. Nişte copii îşi întinseră arătătoarele 
spre el, cu degetul mare ridicat, ca şi cum ar fi tras cu pistolul. 
Vehiculul pe care-l conducea nu le evoca amintiri plăcute. Zări un 
panou care indica direcţia către o fermă de crocodili. Părea ceva 
turistic. Erau şanse să găsească acolo un drum care să-l ducă 
spre civilizaţie. Se afla încă departe de Susan Fox. Trecuseră 
patru zile de când îi dăduse întâlnire la craterul Ngorongoro, 
dându-se drept Esian. Trebuia să iasă din Etiopia şi să străbată 
Kenya. 

Găsi un drum care mergea de-a lungul malului unui lac, trecu 
pe lângă ferma de crocodili, pe lângă un aerodrom pustiu, pe 
lângă nişte case din piatră şi se opri în faţa unei taverne 
construite din patru pari înfipţi în pământ, un acoperiş din tablă 
ondulată şi o placă smălțuită, cu emblema Coca-Cola. Alături, sub 
un copac cu frunzişul albastru, erau stivuite ca nişte ghiulele de 
tun zeci de tiugi®. Ocupă singura masă şi comandă friptură, o 
plăcintă mare cu tef“, coca-cola şi multă cafea. Intre timp, nu 
scăpa din ochi camionul cu încărcătura lui stânjenitoare. O 
încărcătură care putea fi evaluată în milioane de dolari, în sute 
de morţi sau în foarte multe necazuri. Indiferent de unitatea de 
măsură, nu era dispus să plătească. 


43 Tiugă sau tigvă - recipient făcut din fructul gol pe dinăuntru al unei specii de 
plante din familia dovleacului (n.tr.) 
4 Eragrostis tef, plantă asemănătoare cu meiul, specifică zonei de nord-est a 
Africii (n.tr.) 

233 


106 

Asfaltul se prefăcu repede într-o cărare care şerpuia printre 
coline, legând satele între ele. Intâlni o familie care trăgea după 
ea un măgar, nişte capre, câteva culegătoare de fructe care 
cărau banane şi mango în coşuri mari, trecu de Konso şi coti peo 
cornişă prea îngustă, foarte abruptă, deci puţin circulată. 
Trecuseră două ore de când conducea maşina de mare tonaj 
care-l apropia de Susan Fox, dar care adăuga o bandă de 
traficanţi de arme pe lista celor care-l voiau mort. Dădu peste un 
popas unde staționarea era permisă şi parcă în faţa prăpastiei. 
Jos, eroziunea formase piscuri monumentale, roşii, din laterită%. 
Munţii din Rift, găuriţi de cratere şi de lacuri, erau de o frumuseţe 
de care Nathan n-avea timp să se bucure. Cu atât mai mult cu 
cât era pe cale s-o întineze. Ridică un capăt al prelatei şi examină 
încărcătura. Un cleşte de scos cuie uitat printre lăzi îl ajută să 
găsească repede ceea ce căuta: un lansator automat de rachete, 
fabricat de MGL Milkor Marketing Ltd în Africa de Sud. Il încărcă, 
porni motorul camionului, îl puse în punctul mort ca să nu caleze 
şi sări jos din cabină. Vehiculul de mare tonaj căzu în gol şi se 
făcu bucăţi cu o sută de metri mai jos. Nathan rezemă bazooka 
pe umăr, ochi scheletul camionului şi trase. Un gigantic foc de 
artificii alimentat cu muniţie de 20, 12,7, 9, 7,62 şi 5,56 de 
milimetri cuprinse valea care nu mai cunoscuse un asemenea 
vacarm de la naşterea Riftului. Nathan aruncă lansatorul de 
rachete şi-şi continuă drumul pe jos, fără alte bagaje decât o 
sticlă cu apă şi portofelul pe care i-l luase lui Dick Wender cel 
blond. 


107 

Se auzi zgomotul unui motor în spatele lui. Nathan se întoarse 
şi ridică degetul mare. Era o maşină 4x4 în care se afla un cuplu 
de albi. Se opriră. Femeia i se adresă în engleză. Avea vreo 30 de 
ani, păr tuns scurt, accent francez, iar chipul îi era tăbăcit de 
timpul destul de îndelungat, probabil, petrecut în Africa. La volan 
se afla soţul ei. 

— Merg în Kenya, spuse Nathan. 

— Şi noi mergem tot într-acolo, dar o luăm prin valea râului 


+5 Argilă roşie, specifică zonei tropicale, bogată în hidroxid de fier şi alumină 
(n.tr.) 
234 


Omo. Te putem lăsa la Woito sau la Jinka. 

Nathan urcă în spate. 

— Mă puteţi lăsa oriunde când o să vă săturaţi de prezenţa 
mea. 

— E riscant să umbli de unul singur pe aici, poţi avea nişte 
întâlniri foarte periculoase. 

— Până acum am avut noroc. 

— Toate popoarele acestea autentice îţi creează sentimentul 
de înstrăinare, nu-i aşa? Ştii că Etiopia n-a fost colonizată 
niciodată? 

— Nu, zise Nathan, făcând eforturi să nu adoarmă. 

— E un caleidoscop geografic şi uman incredibil, adăugă soţul. 

— Peisajele au rămas neschimbate de când au apărut... 

Parcă şi-ar fi comentat deja diapozitivele făcute în vacanţă. 

— De unde vii? întrebă femeia. 

la te uită! începeau să fie interesaţi de pasagerul lor. 

— De peste tot. 

Femeia întoarse capul, nemulțumită de răspuns. Nathan nu se 
apucă să-i vorbească despre cosmos, despre ţinutul strămoşilor 
lui, despre locul în care se născuse sau cel în care locuia, 
mulţumindu-se să menţioneze ultima ţară pe care o părăsise. 

— Înainte de-a ajunge în Etiopia, am fost în Somalia. 

— Noi suntem francezi. Din Paris. Cel mai frumos oraş din 
lume. 

Nathan era copleşit de clişee. Femeia cea vorbăreaţă îi povesti 
viaţa ei. O ascultă fără s-o întrerupă. Atâta timp cât vorbea, nu 
punea întrebări. O chema Marie, lucra în comunicaţii, era 
înnebunită după Africa şi după solistul formaţiei U2. 

— Am citit în Rolling Stone un interviu. Bono a negociat cu 
preşedintele Statelor Unite alocarea mai multor miliarde de dolari 
în folosul acestui continent. O sută douăzeci de mii de africani au 
fost salvaţi de la moarte datorită medicamentelor plătite de 
contribuabilii americani. 

Nathan ştia un album scos de U2. All that you cant leave 
behind. Îi plăcea conceptul titlului: să arunci tot ce este inutil şi 
să păstrezi esenţialul. Marie puse un CD. Pe fundalul piesei 
Beautiful day, continuă prezentările. Soţul ei, Paul, lucra în 
publicitate şi gestiona bugetele unei mărci de maşini, de paste şi 
de hârtie igienică. Erau căsătoriţi de cinci ani şi aveau o fetiţă de 


235 


4, care rămăsese în grija bunicilor. Obişnuiau să călătorească 
printr-o agenţie care le organiza vacanțe în afara rutelor clasice. 
Aleseseră în acest an traversarea Riftului cu o maşină 4x4. 
Văzuseră la televizor un documentar şi fuseseră fascinaţi. 

— lar tu cu ce te ocupi? îl întrebă Marie pe Nathan. 

Întrebarea venise, în cele din urmă. 

— Sunt globetrotter. 

— Şi cum trăieşti? 

— Respirând. 

— Şi e de ajuns? 

— Cu condiţia să o faci încet, profund şi calm. 

O văzu umflându-şi pieptul, gest care îi întinse armonios 
tricoul. Marie nu avea nimic masculin în afară de tunsoare. 
Nathan continuă să dezvolte subiectul, ca să evite abordarea 
altora: 

— Oamenii respiră, în general, cam de douăzeci de ori pe 
minut, folosindu-şi doar o şesime din capacitatea pulmonară. 
Ritmul natural este de cinci până la zece respiraţii pe minut, cu 
expiraţia mai lungă decât inspiraţia. 

— Eşti cardiolog? 

— Fac zen şi arte marţiale. 

— Predai aşa ceva? 

— Nu. 

— N-ai nicio meserie? 

Se încăpăţâna să-l facă să mărturisească vreo activitate 
profesională ca să-l poată încolţi. 

— Uneori, îmi vând zilele pe bani grei. 

Se uită la el cu un aer bănuitor, apoi îşi întoarse privirea spre 
drumul sinuos şi-i spuse ceva soţului ei. La ieşirea dintr-un viraj, 
zăriră nişte coline aurite de razele apusului. Copacii îşi proiectau 
siluetele negre. Firicele de fum şerpuiau, arătând locul satelor. 

— Nu mai e mult până la Woito, zise Paul. 

Nathan văzu umbra înainte de-a auzi vuietul. Portiera 
elicopterului alunecă într-o parte, iar ţeava unei mitraliere grele 
sclipi metalic. Nathan îi estimă poziţia, aşteptă câteva secunde, 
apoi urlă: „Stop!“ Cei trei pasageri fură aruncaţi înainte. In 
aceeaşi clipă, solul şi pietrele din faţa maşinii începură să zboare 
în toate părţile. 

— Ce mama dracului se petrece? strigă francezul. 


236 


— leşi de pe drum! 

— Ce? 

— la-o pe sub copaci, repede! 

— Pe tine te urmăresc? 

O altă rafală găuri portiera. Paul scoase un țipăt. Fusese rănit 
la coapsă. Nathan sări afară din maşină, ca să se transforme în 
ţintă. Gloanţele izbiră pământul lângă călcâiele lui. Apărat de 
scutul frunzişului, cobori în goană o pantă abruptă. Câteva 
gloanţe de 12,7 milimetri atinseră solul, lăsându-şi amprenta 
ucigaşă în peisajul originar populat cu maimuțe şi fluturi. 
Ridicând un nor de praf roşu, Nathan se lăsă să alunece până la o 
depresiune prin care curgea un râu. Ţintaşul nu-l slăbea deloc. 
Nathan urmă firul apei care intra sub pământ, unde-şi săpase o 
peşteră. Se ascunse acolo şi aşteptă ca zgomotul surd al rotorului 
să se piardă în depărtare. Când se hotărî să urce din nou în 
direcţia drumului, asupra savanei se lăsase iarăşi liniştea. Năvala 
lui agitată traumatizase vietăţile din zonă. Maşina era acolo 
unde-o lăsase. Motorul torcea. lnăuntru nu era nimeni. Capota 
arăta ca o strecurătoare, cioburile parbrizului erau împrăştiate pe 
scaune. Radiocasetofonul încă mai funcţiona. Peace on Earth. 
Nathan îl opri şi începu să cheme în noaptea care căzuse la fel de 
repede ca şi gloanţele. Un foşnet de frunze şi o adiere de parfum 
o anunţară pe Marie. 

— Doamne Dumnezeule, dar de ce? bâigui ea. 

— Unde e Paul? 

Ea îi arătă o siluetă lângă un copac. Nathan îl aşeză pe 
bancheta din spate a maşinii, mătură cioburile, aprinse 
plafoniera, care scăpase neatinsă, şi studie harta. Cel mai 
apropiat aerodrom se afla la Jinka, la aproximativ 80 de kilometri, 
la capătul drumului, lângă liziera marilor păduri din sudul 
Etiopiei. Dincolo de acest punct, intrai în preistorie, pe teritoriul 
triburilor primitive. Dacă nu găseau un avion cu care să-l 
transporte pe rănit, nu le rămânea decât să se întoarcă. Ca la un 
joc de pocher. Nathan porni maşina, o aduse din nou pe drum, 
trecu prin Woito fără să se oprească şi goni spre Key After pe la 
marginea unei rezervaţii naturale. Vântul îi biciuia obrazul şi lua 
cu el vorbăria Mariei. 

Locuitorii din Key After dormeau. Se opriră în mijlocul unei 
străzi pustii, stârnind un val de nisip roşu care căzu la loc, în 


237 


lumina galbenă a farurilor, dezvăluind nişte colibe tăcute şi un 
stâlp cu un steag în vârf. 

— Cum se mai simte? o întrebă Nathan pe Marie. 

— Şi-a pierdut cunoştinţa. Garoul i-a oprit hemoragia, dar sunt 
îngrijorată. Poţi să-mi explici...? 

Un bărbat înfăşurat într-o pătură se apropie de ei. Nathan îi 
arătă rana lui Paul. Săteanul dădu din cap, spuse ceva în 
dialectul lui şi făcu semn către drumul care mergea la Jinka. 
Plecară fără să mai piardă vremea. Mai aveau vreo 20 de 
kilometri. 

— Cine sunt oamenii care au tras în noi? întrebă Marie. 

Îi mai pusese de nu ştiu câte ori această întrebare. Însă nici el 
nu ştia. Să fi fost traficanţii de arme? Sau cei care-l urmăreau 
încă din Somalia? 

— Nişte oameni care pot vedea şi ceea ce nu se vede, zise el. 
Drumurile noastre se vor despărţi la Jinka. O să luaţi avionul până 
la Addis-Abeba. 

începu să cugete din nou la ceea ce spusese. Esian Zawi şi 
Susan Fox încercaseră să nu fie văzute, ascunzându-se printre 
Afari sau în craterul Ngorongoro. Ştiau că simt urmărite de o 
forţă care punea în joc mijloace uriaşe ca să le găsească. 

Ajunseră la Jinka într-un sfert de ceas. Era ora 22.00. 
Aerodromul era închis pe timpul nopţii. Nathan îl trezi pe un 
individ care dormea în maşina sa. Era şofer-ghid-taximetrist- 
vânzător de limonadă. Avea portbagajul plin cu bere etiopiană 
făcută în casă. Nathan cumpără trei beri şi obţinu nişte 
informaţii. Sosirea primului avion al companiei Ethiopian Airlines 
era prevăzută pentru ziua următoare, la ora 7.30. Urma să 
decoleze spre Addis-Abeba la ora 9.00. Exista şi un avion 
particular, al cărui pilot locuia la Jinka, într-o casă cu obloane 
albastre, situată la ieşirea din localitate, dincolo de panoul 
publicitar Toyota. 

Se grăbiră spre dispensarul care ţinea loc de spital, post de 
prim-ajutor şi farmacie. Un portar adormit le deschise. Când îl 
văzu pe Paul, nu mai ceru alte explicaţii. In lipsă de personal 
specializat, Marie şi Nathan deveniră chirurgi de ocazie. Paznicul 
le puse la dispoziţie o masă de operaţie, un bisturiu, pensete, 
cloroform, pansamente, comprese, alcool, aţă şi ac. Paul 
pierduse mult sânge, iar coapsa lui nu arăta bine deloc. Incasase 


238 


două gloanţe. Nathan îl adormi cu cloroform înainte de a-i cresta 
carnea cu bisturiul; găsi imediat prima bucată de metal şi reuşi s- 
o extragă cu uşurinţă. Îşi şterse cu dosul palmei sudoarea care i 
se prelingea pe frunte şi trecu la cealaltă rană. Era mai adâncă. 
Fu nevoit să sape şi să scormonească în muşchi şi scoase 
proiectilul cu degetele. Marie dezinfectă cu alcool rănile. Nathan 
respiră adânc înainte de a lua acul şi firul din mâna Mariei. Cusu 
cu atenţie marginile plăgilor. 

— Va trebui să-i pui comprese şi să acoperi locul cu pansament 
steril, ca să nu se infecteze, spuse Nathan. 

Marie era lividă. Domnea o căldură sufocantă. 

— O să te descurci? 

— Nicio grijă, îi răspunse ea. 

Nathan ieşi din etuvă şi se aşeză pe treptele dispensarului. 
Marie i se alătură şi ea după câteva minute. Paznicul se dusese 
să-şi continue somnul. 

— Vrei o bere călâie? o întrebă Nathan. Din producţia locală. 

Ea acceptă. 

— Te descurci? 

— Cred că da. 

Noaptea era plină de stele, de siluete nedesluşite şi de sunete 
ciudate. 

— Am nevoie de o ţigară, spuse ea. 

— În privinţa asta nu te pot ajuta cu nimic. 

— În torpedou sunt nişte ţigări. 

— Mai există un torpedou în maşină? 

Marie zâmbi. El se ridică şi-i aduse un pachet de Camel. 
Avertismentul „Fumatul ucide“ fusese străpuns de un glonţ. 

— Ar trebui să mai fie vreo două-trei întregi, zise el. 

Flacăra brichetei lumină chipul Mariei şi-l făcu apoi să dispară 
în spatele unui nor de fum. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. 

— Nu mă refeream la ţigări, ci la ceea ce ai făcut. Ne-ai salvat 
viaţa. 

— Depinde din ce unghi priveşti lucrurile. 

— Mai există şi altul? 

— Dacă nu m-aţi fi luat cu voi, acum aţi dormi liniştiţi într-o 
cameră de hotel. 


239 


— Cine eşti, de ce folosesc astfel de mijloace ca să fii 
suprimat? 

— Cu cât ştii mai puţine lucruri despre mine, cu atât vei fi mai 
în siguranţă. Ne vom despărţi. 

Ea bău jumătate din sticla cu bere şi trase din ţigară cu atâta 
sete, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să moară de cancer. 

— Ştii de ce am plecat eu şi Paul în călătoria asta? 

— Mi-ai povestit. 

— Adevăratul motiv este acela că eram pe punctul de a 
divorța. 

Nathan sorbi din bere, neştiind cum să reacționeze în faţa 
valului iminent de confidente. Marie era vorbăreaţă, îşi găsea 
echilibrul vorbind. Dacă faptul că se destăinuia altora o ajuta să 
reziste, era dator s-o asculte, chiar dacă avea lucruri mai urgente 
de făcut. 

— Fetiţa noastră, Chloé, are doar 4 ani. Am încercat să ne 
refacem căsnicia pentru ea. Credeam că această călătorie ne va 
ajuta, că ajungând într-un loc unde problemele oamenilor sunt 
altele decât ale noastre, vom privi cu alţi ochi lucrurile. Că 
aventura ne va apropia. Pericolul strânge legăturile între oameni. 

— În materie de pericole, nu te poţi plânge că ţi-au lipsit. 

— Datorită ţie. 

— Din cauza mea. 

Marie căuta în exterior soluţii pentru nişte probleme intrinseci. 
Artificii menite să salveze o căsnicie. Se obliga să iubească pe 
cineva ca să apere stabilitatea unui copil, riscând să vadă cum se 
acumulează frustrările, duşmănia, care ar fi putut să-i facă şi mai 
mult rău fiicei ei. 

— l-ai salvat viaţa lui Paul, scoţându-l din Land Rover, spuse el. 
Când îşi va reveni, te va privi ca pe o eroină. 

— Crezi că e valabilă şi reciproca? 

Nathan nu era sigur. 

— Mă duc să vorbesc cu pilotul avionului pe care l-am văzut pe 
pistă. 

— Acum? 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Şi încotro vei pleca de aici? 

— E secret de stat, zise el în glumă. 

— Foloseşte camera noastră de la hotel ca să te odihneşti 


240 


puţin. E rezervată pe numele de Jauffroy. La Mago Motel. Eu 
rămân oricum aici, cu Paul. 

— Mai întâi, mă ocup de pilot. 

— Crezi că există aici vreun post de poliţie? 

— Nu mi-am pus această întrebare. 

— Pentru asigurare, ca să declar ce ni s-a întâmplat. N-avea 
grijă, nu voi pomeni numele tău, pe care, de altfel, nici nu-l ştiu. 

Strivi de pământ chiştocul ţigării. Când îşi înălţă capul, Nathan 
deja dispăruse. 


108 

Nathan bătu la uşa unei case din chirpici, vopsită în galben, cu 
acoperişul din tablă ondulată şi cu obloane albastre. li deschise 
un om de rasă albă, la vreo 50 de ani, cărunt şi cu ochii negri. 
Era pe jumătate adormit. Avea pe el nişte chiloţi nu prea curaţi, 
iar răsuflarea îi duhnea a canal. 

— Am nevoie de avionul tău, îi spuse Nathan. 

— Şi ai venit la or' asta ca să mi-o zici? 

În ciuda accentului, individul vorbea aceeaşi limbă ca el. 

— Mâine va fi prea târziu. 

— Nu mă'nteresează. 

Nathan îl împinse şi intră în casă. Dar regretă imediat, căci 
aerul din interior era de nerespirat. Fie că tipul dormea cu gura 
deschisă, fie că avea o defecţiune la instalaţiile de canalizare. 

— Valea! 

Pilotul apucă o armă cu ţeava retezată. Nathan făcu un pas 
lateral şi lovi cu piciorul arma care zbură, bubuind, în aer. 
Proiectilul croi în zid o gaură cât o fereastră. Inainte ca puşca să 
cadă în mâinile lui Nathan, o lovitură circulară de picior îl făcuse 
deja pe stăpânul casei să se încovoaie. Primul contact cu cel care 
ar fi trebuit să-l scoată din viesparul acela nu avusese loc sub 
cele mai bune auspicii. După ce-şi reveni din şoc, individul se 
prăvăli pe canapea, cu un pahar de Bourbon în mână. Judecând 
după sticlele aliniate în bar, discurile lui Bill Munroe şi Foggy 
Mountain Boys puse lângă un pick-up, câteva fotografii înrămate 
şi nişte facturi, Nathan deduse că omul se născuse în Kentucky, 
fusese pilot de linie, se numea Barney Riggs şi nu înota în bani. 

— Fir-ar să fie, mi-ai distrus ficatul! 

Nathan scoase gloanţele din armă. 


241 


— Te-am atins în plex. Ficatul e mai jos şi nu eu ţi l-am distrus, 
ci băutura. 

— Eşti de la Alcoolicii anonimi? 

— Trebuie să plec imediat în Tanzania. 

— De ce nu în Bora-Bora? 

— Cât mă costă? 

— O sută de dolari jumătatea de oră. Da'ţie-ţi iau două sute. 

— lţi dau o mie de dolari dacă plecăm chiar acum. 

— Nu pot, am'şte clienţi mâine-dim'neaţă. O pereche de 
australieni care vor s'vadă de sus valea lui Omo. 

— Două mii de dolari. 

— Îi ai la tine? 

Nathan puse jos puşca. 

— De ce i-ai retezat atât de scurt ţeava? 

— Nu mai văz prea bine. Am scurtat-o ca să-mprăştie plumbii 
ca o stropitoare. Aşa, nimeresc şi cu ochii-nchişi. 

— Nu prea e prudent să zbori cu un pilot care nu vede bine. 

— Dacă vrai siguranţă, zbori cu Swiss Air. 

Nathan scoase toate bancnotele din portofelul lui Dick Wender. 
Şase sute de dolari. Asta era tot ce avea. 

— Restul, când ajungem. 

Riggs înşfacă banii, îşi bău paharul cu Bourbon, se şterse la 
gură cu dosul păros al mâinii şi anunţă programul: 

— Ne-ntâlnim la nouă fix la aerodrom. Să vii cu mălaiul. Dacă 
n-ai biştari, anulez zborul. 

— E prea târziu. 

— Nu poci mai devreme. 

— Trei mii de dolari. 

— Nu poci, ce dracu'! Aştept o piesă pentru motor, care mi-o 
aduce avionul de la 7.30. O montez pe loc şi decolăm înainte să 
plece ăia doi aborigeni la 9.30. Pricepuşi? 

Era aproape miezul nopţii. Mai avea de aşteptat nouă ore în 
satul acela, unde putea fi împuşcat în orice clipă. 

— lau arma cu mine. Ţi-o aduc înapoi mâine. 

— Şi altceva? Poate mai vrai şi-o ţigară. 

— Numai două gloanţe. 


109 
Nathan ieşi din locuinţa împuţită a lui Riggs. O luă pe artera 


242 


principală, gândindu-se ce va face în următoarele ore şi cum să 
obţină cei 1 400 de dolari de care mai avea nevoie. Mergând, îşi 
masă braţele, ca să reducă tensiunea nervoasă, şi partea 
inferioară a şalelor, ca să scape de constipaţia care-l chinuia încă 
de la sosirea în Africa. Dorinţa de a se uşura, de a face un duş, de 
a dormi într-un pat îl mână către Mago Motel. Nathan rosti 
numele lui Paul Jauffroy. Recepţionera îşi cercetă registrul, îi 
dădu o cheie şi se culcă la loc, fără să rostească niciun cuvânt. 

Motelul era alcătuit dintr-un şir de cabane din zidărie. Camera 
familiei Jauffroy era decorată în stil african, curată şi avea o sală 
de baie. Nathan îşi goli în sfârşit intestinul, îşi scoase hainele lui 
Wender, care erau acum mult mai jerpelite, îşi spălă trupul plin 
de cicatrice, prăfuit, amorţit, slăbit. Se băgă în aşternut fără să 
mai mediteze, ca de obicei, şi-şi programă ceasul biologic să-l 
trezească la 7.00. 

Ploua. Un vrăjitor înveşmântat în zdrenţe, frunze, bucăţi de 
muşchi, dansa în ploaie. Chipul îi era ascuns în spatele unei 
imense măşti din lemn pictat. Avea fixate pe cap crengi ca nişte 
coarne uriaşe. Când îşi sfârşi evoluţia sincopată, luă un cuţit pe 
care-l înfipse în burta lui Nathan, apoi îi scoase intestinele 
fumegânde. Nu simţea durere, ci doar spaimă. Emoţia lui ajunse 
la paroxism când vrăjitorul îşi dădu jos masca, dezvăluind un chip 
carbonizat. La vederea lui, un şuvoi de adrenalină îi dădu lui 
Nathan puterea de a se smulge din acest vis. Auzi susurul unei 
ape. Aşadar, aversa era reală. Vrăjitorul, la fel. II privea dintr-un 
colţ al încăperii. Două dungi de lumină străluceau în bezna din 
cameră, una sub uşa băii, cealaltă sub uşa cabanei. Situaţia se 
lămuri: cineva făcea un duş, masca africană de pe perete era cea 
din coşmarul lui, iar zgomotul unei chei în broască arăta că 
cineva încerca să pătrundă în cameră prin efracţie. 

Ochii care i se obişnuiseră rapid cu întunericul cercetară 
spaţiul dintre cele două uşi. Cea de la intrare începu să se 
deschidă încet. Nathan se înfăşură în cearşaf şi făcu un salt până 
la mască, pe care şi-o puse pe obraz, apoi se postă în dosul uşii. 
N-avea importanţă cine făcea duş în baie, din moment ce intruşii 
credeau că era el. Erau trei. Trei albi. Inarmaţi. Inaintară cu paşi 
neauziţi spre baie. Unul dintre ei întoarse capul, văzu fantoma cu 
mască şi nu-şi putu stăpâni un țipăt. După aceea, lucrurile se 
desfăşurară fulgerător. Cel care chiţăise zbură în dulap în urma 


243 


unei lovituri directe de picior, pe când al doilea, izbit în piept, se 
ciocni violent de al treilea; acesta, înainte de-a încasa un cot, lovi 
uşa băii, care sări din balamale. _ 

Nathan se trezi în faţa altor două probleme. In baie, Marie 
încremenise sub duş. În spatele lui, uşa de la intrare se 
deschisese din nou. Ridică de jos un Glock 18, îl reglă pe tir 
automat şi împrăştie către uşă o ploaie de proiectile de 9 mm 
Parabellum, obligându-i pe nepoftiţi să se replieze. Continuând să 
golească încărcătorul, Nathan o apucă pe Marie de braţ. Singura 
lor şansă să scape cu viaţă era să iasă din raza lor vizuală. 
Închise uşa cu piciorul, împinse patul până la canat, luă puşca lui 
Riggs şi ochi peretele opus. Dublul impact perforă o ieşire de 
urgenţă în zid. Nathan se aruncă împreună cu Marie sub patul 
zgâlţâit de loviturile în uşă ale atacatorilor. O acoperi cu trupul lui 
pe femeia încă udă şi rămase nemişcat. La fiecare izbitură, patul 
se deplasa cu câţiva centimetri. Marie îl privea înspăimântată, 
înfigându-şi unghiile în pielea lui. Simţind-o gata să tipe, Nathan 
o izolă de restul lumii. Îi închise ochii, îi astupă urechile cu 
palmele şi-şi lipi buzele de ale ei. Trupurile lor goale se contopiră. 

Până ce deveniră invizibili. 

Marie nu-i auzi pe ucigaşi năvălind în încăpere, nu auzi focurile 
de armă, şuierul gloanţelor, căderea cartuşelor goale, paşii grei 
duduind pe podea. Nu-i văzu pe cei şase bărbaţi ieşind prin gaura 
din perete. Nu putea nici măcar să ţipe, căci limba lui Nathan o 
strivea pe a ei. 


110 

Nathan se rostogoli afară din ascunzătoare. O trase de mână 
pe Marie şi luă un Glock, apoi o şterseră de acolo. Trebuia să se 
grăbească, fiindcă ucigaşii aveau să-şi dea repede seama că 
gaura din zid era doar o păcăleală. Franţuzoaica îşi parcase 
maşina fără parbriz chiar în faţa cabanei. De-o parte şi de 
cealaltă a Land Roverului erau două 4x4 Mitsubishi. Aveau 
motoarele mai încinse decât al Land Roverului. Doi dintre 
atacatori năvăliră în parcare. Nathan întinse braţul şi apăsă 
simultan trăgaciul şi pedala de acceleraţie a maşinii. Unul dintre 
indivizi se prăbuşi, celălalt fu strivit sub roţi. In jurul lor începură 
să şuiere gloanţele. Nathan apăsă cu pumnul capul pasagerei 
sale şi trase prin geamul din dreptul ei, acoperind-o cu cartuşe 


244 


goale, până când agresorii ieşiră din bătaia armei. În faţa lui, 
oraşul se trezea ca într-o zi de revoluţie. Neştiind unde să se 
ducă, merse drept înainte. Land Roverul ieşi din Jinka şi intră ca 
un obuz în pădurea de la Mago. Alt decor, altă epocă. Întoarcere 
în trecut, într-o vale din adâncul timpurilor. La lumina farurilor, 
obstacolele erau tot mai multe, iar vegetaţia - tot mai deasă. 
Nathan tortură cutia de viteze şi strâmbă direcţia. La ieşirea 
dintr-un viraj, frână brusc, întinzându-şi braţul în faţa Mariei ca să 
n-o lase să zboare peste capotă. Apoi îşi retrase mâna, verifică 
dacă mai avea muniţie în încărcător, opri motorul şi sări jos din 
maşină. 

— Ce faci? îl întrebă Marie. 

Nu-i răspunseră decât sunetele pădurii. Cu un genunchi pe 
pământ, Nathan aţintea Glock-ul către perdeaua nopţii care se 
închisese în urma lor. Zgomotul unui motor răsuna tot mai 
aproape. | se zăreau şi farurile. Marie se ghemui în colţul ei, 
aşteptându-se la tot ce era mai rău. O maşină ţâşni din beznă. 
Patru focuri de armă îi deviară traiectoria. Monstrul de oţel părăsi 
poteca şi se prăbuşi, lovind un copac. Nathan se poziţionă. 

— Să plecăm de aici, zise Marie. 

— Au încă o maşină. 

— Să ne continuăm drumul. 

— Trebuie să te duc înapoi la Jinka. 

— Eşti nebun? Vrei să ne împuşte? 

— Şi Paul? 

— E în mâini bune. Grăbeşte-te! 

Nathan şovăi. Ea insistă. Nu mai rămăsese decât un singur 
glonţ, ceea ce nu era suficient ca să oprească un 4x4 de 200 de 
cai-putere care venea în viteză. Marie avea dreptate. 

Nu ştiau după cât timp ajunseră într-o poiană. Ceasul de la 
bordul maşinii explodase, şi ei nu mai aveau nici măcar haine, cu 
atât mai puţin ceas. Farurile se opriră asupra unor colibe rotunde 
şi joase. 

— Ar trebui să fim la Mursis ori la Hamer, depinde în ce direcţie 
am luat-o, zise Marie. 

Se aplecă asupra unui ghid de călătorie uzat, pe care-l lumina 
cu o lanternă. Îi citi ceea ce credea că e cel mai important lucru: 

— Etnia Mursis nu întreţine relaţii cu lumea din afară. Izolarea 
lor se datorează violenţei lor faţă de celelalte triburi din zonă şi 


245 


chiar faţă de propriii membri. 

— lar Hamer? 

— Ei sunt atraşi de rafinamentul estetic, de podoabe. Au cultul 
frumosului... 

— Îi prefer pe aceştia. 

— Ce facem? 

— Aşteptăm să se trezească satul. 

La ieşirea dintr-un viraj, Nathan opri maşina pe marginea 
drumului. Marie Îi atrase atenția că era periculos. 

— Dacă apare un vehicul, trebuie să treacă pe aici. Ori trece cu 
o viteză potrivită şi are timp să frâneze, ori vine repede şi virează 
brusc. 

— Ori intră în noi. 

— Reflexul lui va fi să evite obstacolul. 

— Dar interesul? 

— Dacă e grăbit, înseamnă că ne urmăreşte. 

Marie se ridică de pe scaun ca să constate ce efect ar fi avut o 
frână bruscă. Un manghier enorm părea cel mai probabil punct 
de impact. 

— Ai de gând să rămâi în maşină? 

— E mai sigur decât dacă ne-am întinde pe jos. 

Ea privi în jur şi văzu ceva târându-se pe sub ferigi. 

— Ai idee cam cât o fi ceasul? îl întrebă. 

— N-am habar nici măcar în ce secol am nimerit. 

Ea se ghemui cu genunchii la piept ca să-şi acopere goliciunea 
pe care întunericul nu reuşea s-o ascundă. Erau înconjurați de 
foşnete, trosnete, ţipete. Nathan se forţă să vorbească, pentru ca 
Marie să nu se sperie prea tare. 

— Ai vorbit vreodată cu un copac? 

— Vorbesc cel mult cu pisica mea, nu cu copacii. Dar tu? 

— Ascultă-i. Discută unii cu ceilalţi. 

— Nu le ştiu limba. 

— Vorbesc despre sosirea noastră, despre vremea de mâine, 
despre o maimuţă care a trecut pe aici la o oră târzie. 

Observă că Marie tremura. 

— N-ai în portbagaj vreo valiză, vreo pătură? 

— Totul a rămas în cameră. 

— Şi ce faci cu Paul? 

— Am aranjat să fie transportat la Addis-Abeba. Paznicul de la 


246 


dispensar o să-l ducă mâine la avion. 

— Ce căutai la motel? 

— Nu voiam decât să fac un duş şi să mă schimb, fără să te 
trezesc. Crezi că oamenii aceia m-au urmărit ca să ajungă la 
tine? 

— Au sosit mult mai târziu decât tine. Reuşesc să mă găsească 
oriunde-aş fi. 

— N-am să uit prea curând ziua asta. 

— Îmi pare rău. 

— Mai devreme, când eram sub pat, nu mi-a fost frică. Cu tine 
alături, mă simt invincibilă. 

Invincibilă, dar îl ţinea în loc. Nu avansa nici măcar un pic. De 
cinci zile, părăsise nordul Etiopiei şi nu reuşise să ajungă în 
Kenya! Era încă departe de Tanzania şi de Susan Fox. Oare toate 
astea meritau osteneala? Câţi oameni trebuiau să mai moară? De 
când se afla în Africa, nu încetase să se lupte. Şi nu putuse 
împiedica răpirea lui Esian Zawi. Îi veni, dintr-odată, să lase totul 
baltă. Dar mai era Sylvie. 

Marie puse un CD în aparat. Stuck in a moment you cant get 
out of începu să se audă, printre pârâituri, din boxele care încă 
mai funcționau. 

— Cred că am nimerit cântecul cel mai potrivit. 

Marie încerca să acopere zgomotele pădurii. 

— Tot nu vrei să-mi spui ce faci în Africa? 

— Exact contrariul lucrurilor pe care le face Bono. 

— Adică? 

— El a salvat optzeci de mii de africani. Eu îi elimin. 

— Ce tot spui? 

— Există mai multe moduri de a schimba lumea. Metoda mea e 
departe de a fi cea mai bună. 

— De ce? 

— Pentru că nu simt dorinţa s-o fac. Ca să schimbi lumea, 
trebuie să ai convingeri, credinţe, un ideal. Eu n-am nimic din 
toate astea. 

Aşezat lângă o Marie goală ca Eva, într-o junglă primordială 
pierdută într-o vale de la începutul timpurilor, Nathan începuse 
să se destăinuie. 

— Nu crezi în nimic? 

— De când mi-a murit soţia, cu peste patru ani în urmă, trăiesc 


247 


retras, practic intens zenul şi artele marţiale ca să devin mai 
puternic şi mai înţelept. 

— Şi ai reuşit? 

— Nu, din moment ce mă aflu aici. În schimb, FBl-ul găseşte că 
performanţele mele sunt mai bune. Desluşesc adevărul mai bine 
decât o persoană condiţionată de mediul social, educaţia primită 
şi de cultura sa. lar lipsa unui ego favorizează empatia. 

— Totuşi, ai un nume, nu? 

— Nathan Love. 

— Dacă zici că n-ai personalitate, cum se explică faptul că mă 
simt atrasă de tine? 

— Poate fiindcă am intrat în pielea cuiva care dorea să te 
seducă. 

Ea îl mângâie pe ceafă. 

— Şi chiar a reuşit. 

Îl sărută. Se atinseră, pe fondul melodiei Elevation. Nathan îşi 
reprimă impulsul primitiv. 

— Nu vrei să mergem mai departe de atât? întrebă Marie. 

— Te atrag pentru că, alături de mine, ţi se pare posibil orice: 
să faci revoluţie, să renunţi la toate, să salvezi lumea, să-ţi 
părăseşti bărbatul... 

— Hai să nu mai pomenim de Paul! 

— Ai dreptate. Mă aştept la tot ce-i mai rău, inclusiv la sosirea 
unui regiment care să arunce bombe cu napalm ca să mă scoată 
din pădurea asta. Aşa că Paul nu prea mai contează. 

— Dar eu contez? 

— Mult prea mult. 


111 


În jurul lor erau chipuri de copii. Nathan îşi trase piciorul 
înţepenit în volanul Land Roverului şi o trezi pe Marie, care era 
lungită peste el. Îşi părăsise scaunul pe care se instalase o 
maimuţă.  Sulițe de lumină străbăteau  coronamentul, 
transformându-se în mângâieri calde pe pielea lor. Marie îşi înălţă 
capul. Nathan o rugă să nu se mişte şi să nu scoată o vorbă. 
Dintre toate zgomotele pe care le auzea în jur, unul singur nu era 
natural. Acesta îl alarmase. Era zgomotul unui motor. 

Sări jos, trăgând-o pe Marie după el. Copiii o luară la fugă spre 
un indigen care le făcea semne. Nişte păsări îşi luară zborul. 


248 


Maimuţa o zbughi din maşină. Un Mitsubishi ieşi în viteză din viraj 
şi frână, stârnind un nor de praf. Cu roţile perpendiculare pe 
traiectorie, derapă şi devie ca să evite Land Roverul. Radiatorul 
strivi câteva tufişuri. Un taluz aruncă în sus maşina de teren, care 
trecu prin frunzişul unui salcâm şi rămase înfiptă între crengile 
manghierului. O ploaie de gloanţe brăzdă pământul. Naufragiaţii 
din Mitsubishi trăgeau în tot ce mişca. Copiii începură să tipe, în 
timp ce învăţătoarea lor îi scotea din bătaia aversei ucigaşe. O 
rachetă ţâşni din coroana manghierului şi lovi în plin un copac. 
Nathan o împinse pe Marie la adăpost şi trase singurul glonţ pe 
care-l mai avea, ca să atragă atenţia atacatorilor asupra lui. 
Observă că în partea aflată sub botul maşinii, trunchiul 
manghierului lucea. Benzină. Rezervorul maşinii era găurit. 

— Ai vreun reşou? o întrebă pe Marie. 

— În portbagaj. 

O altă rachetă făcu să salte partea din faţă a Land Roverului. 
Nathan se dădu înapoi, împins de suflu, scăpără un chibrit, 
aprinse butelia de Butagas şi alergă s-o arunce în trunchiul 
îmbibat cu combustibil. La impact ţâşni o flacără care se ridică 
de-a lungul arborelui şi cuprinse maşina. Răsună o explozie. 
Frunzişul luă foc, iar copacul deveni o torţă. Un om cuprins de 
flăcări se prăbuşi la pământ. Apoi căzu încă unul, care continua 
să tragă. Chiar şi în ultimele clipe ale vieţii lui, încerca să ucidă. 

Nathan reuşi să pună în mişcare maşina carbonizată până în 
centrul satului. N-avu nevoie să scoată cheia din contact, căci 
motorul se opri de la sine. Populaţia circumspectă stătea 
încremenită ca la fotograf. O gaiţă de Abisinia ateriză pe capotă. 
Doar vacile, caprele şi caii îi priveau cu indiferenţă, ca şi sugarii 
din braţele mamelor lor. Nathan fu izbit de frumuseţea acestor 
oameni şi de podoabele lor multicolore - albastre, roşii, galbene, 
verzi, şiraguri de scoici, brățări din mărgele, centuri din piele, 
motive pictate pe trupurile zvelte şi viguroase, pieptănături 
sofisticate, cu împletituri şi ornamente din mărgele. Nu aveau pe 
ei altceva decât podoabe şi desene. 

— Cred că am nimerit la tribul Hamer, zise Marie. 

Se apropiară de un bărbat încadrat de doi războinici cu câte o 
puşcă în bandulieră. În umbra lui, se aţinea învăţătoarea. 

— Puştile astea le-au rămas din vremea războiului civil, spuse 
Marie, când fostul regim îi mobilizase pe indigeni. Le-au păstrat 


249 


ca amintire, însă gloanţe nu mai au de mult. 

Cel care părea să fie căpetenia tribului şi tatăl învăţătoarei 
avea partea din spate a craniului rasă. Pe frunte, îi cădea un snop 
de codițe portocalii şi albastre. Un cercel pus în urechea dreaptă 
era legat printr-un şir de mărgele albastre de colierul din scoici 
de la gât. Trunchiul îi era acoperit de arabescuri albe. La 
încheieturile mâinilor şi la glezne avea zeci de brățări. Mijlocul îi 
era încins cu trei fâşii din piele. De una dintre ele atârna un 
pumnal cu lama încovoiată. Bărbatul le vorbi în amhari. Nathan îi 
răspunse în engleză şi în spaniolă. Marie încercă în franceză. Nici 
de data aceasta însă cuvintele nu le erau de folos. Învăţătoarea 
înaintă şi o duse pe Marie în mijlocul unui grup de femei. Satul îşi 
reluă viaţa obişnuită, într-un concert de ritmuri şi cântece. Lui 
Nathan i se oferiră coliere şi ospitalitate. | se aduseră miere, 
sorg, plăcinte şi lapte. Pe când sorbea dintr-o cochilie de scoică o 
cafea cu gust neobişnuit, o văzu pe Marie apărând din nou, 
metamorfozată, pictată din cap până în picioare şi împodobită cu 
mărgele. Mâncară şi băură împreună cu gazdele. Marie era într-o 
stare secundă. | se dăduse să bea un drog. Un indigen cu părul 
roşu şi cu un machiaj rafinat n-o pierdea din ochi. Dacă voiau să 
mai zăbovească o vreme pe acolo, trebuia să adopte obiceiurile 
locului. 


112 

Sătenii improvizară un balet în jurul maşinii, bătură în tobe 
până intrară în transă, făcură preziceri, fumară din pipe lungi, 
ingurgitară băuturi tari. La sfârşitul zilei, vehiculul era pestriţ, 
carosat cu lovituri de măciucă, împodobit cu frunze de banan şi 
străpuns de crengi împletite. Îmbătat de substanţe stranii, 
Nathan se lăsă în voia sorții. Nu se grăbea să se întoarcă în 
lumea modernă, în care se pusese o recompensă pe capul lui. În 
cursul dimineţii, un avion survolă valea. Probabil că era cel al lui 
Barney Riggs, care-şi reparase motorul şi-i plimba pe australienii 
lui. Marie dispăruse de câteva ore din preajma lui, fapt care nu-l 
îngrijora. O indigenă îl hipnotiza cu ochii-i mari, negri, încercuiți 
cu negru pe chipul ei negru. Dansa în faţa lui, sfidând gravitația 
şi armonia. Işi dezarticula bustul care se rotea deasupra 
picioarelor ei lungi şi musculoase. Mulțimea de coliere şi de 
figurine din lut îi lovea pieptul de statuie africană. Zâmbea, 


250 


arătându-şi dinţii rari şi cariaţi. Întinse braţele spre el, atrăgându- 
| într-o coregrafie lascivă, apoi în coliba ei. IIl numea Nata. Pe ea o 
chema Aji. Trupurile lor înfierbântate îşi amestecară sudoarea, 
frecându-se unul de celălalt. Fiecare dintre ei descoperi pe pielea 
celuilalt senzaţii şi mirosuri exotice. Degetele lui Nathan întâlniră 
mărgele, cureluşe din piele, cosiţe unse cu argilă, piele aspră. 
Mirosuri de iarbă, de mosc şi de mango îl îmbătau ca miresmele 
dintr-un local de fumat opiu. Ţintuit la pământ de trupul ca 
abanosul ce se mişca ritmic pe pântecele lui, avu impresia că 
face dragoste cu Africa însăşi, cu femeia primordială, înghiţiră 
praf, se muşcară, împrăştiară sute de mărgele prin toată coliba, 
scoaseră gemete nereţinute. Nathan îşi simţi energia din pântece 
explodând. Ţesu o nouă legătură între univers şi individ, între 
cele văzute şi cele nevăzute, între aparenţe şi vid, dar şi între 
lumea modernă şi cea primitivă, între America, Asia şi Africa. 

lar din această fuziune poate că avea să fie zămislită o nouă 
fiinţă, fărâmă de viaţă eternă înzestrată cu un trup şi o conştiinţă 
efemere, prin vinele căreia va curge un sânge nou. Aji şi Nathan 
adormiră liniştiţi în căldura umedă a pădurii Mago. Chiar înainte 
de a se cufunda în vise care nu puteau fi mai frumoase decât 
realitatea, Nathan îşi spuse că era din nou stăpân pe soarta lui, 
nu mai depindea de nimeni, putea vorbi cu copacii, putea să 
primească sărutările unei femei şi mângâierile soarelui, să nu 
mai fie obligat să facă ceea ce e bine, să meargă pe un râu, nu 
pe asfalt, să comunice fără telefon, să descopere din nou 
contactul cu Pământul. Descoperise un loc unde putea să se 
oprească. 


113 

Îl trezi zgomotul unui elicopter. O migrenă îi aminti că înghiţise 
o mulţime de substanţe psihotrope în cursul zilei. Se ridică de 
lângă Aji şi ieşi din colibă. Aparatul zbura la mică înălţime, 
speriind păsările. O maimuţă se refugie în Land Roverul acoperit 
cu crengi. Trei bătrâni care mişcau nişte pietricele pe un suport 
din lemn ignorară huruitul. Erau obişnuiţi cu incursiunile turistice 
în spaţiul lor aerian. Îi făcură semn lui Nathan să li se alăture. 
Jucau un fel de awa/e“* ale cărui subtilităţi nu le înţelese imediat. 


46 Unul dintre cele mai vechi jocuri care se mai practică încă, despre care tribul 
Masai spune că ar fi fost inventat de Sindillo, fiul primului om, Maitoumbe. 
251 


Pietricelele care-i fuseseră alocate dispărură rapid de pe 
scândură. Râsete ştirbe comentară nepriceperea lui. li lăsă să 
joace în continuare şi se duse la râu. Nişte copii zburdau prin 
apă. Câteva femei se spălau. Nathan se aşeză în poziţia lotus ca 
să-şi curețe spiritul meditând. Îşi privi gândurile îmbulzindu-i-se 
în minte şi le lăsă să curgă, fără a se opri asupra vreunuia. Puțin 
câte puţin, evacuă elementele perturbatoare care, adunate la un 
loc, i-ar fi îngăduit să stabilească un adevăr. Acel adevăr pentru 
care fusese luat de pe insula sa australiană şi care-l conducea la 
femeile dispărute. 

Ajunse la vidul de unde analiza, logicul şi raţionamentul erau 
excluse. Aerul era călduţ, pământul profund, sunetele tăcute, apa 
liniştită. Cerul vui la zgomotul rotorului. Armonia se frânse. 
Aparatul trecea din nou pe deasupra satului. Simţi pe umăr mâna 
Mariei. Era îmbrăcată cu un colier lung şi cu nişte brățări. Părul ei 
scurt era strâns pe alocuri în codițe. Sânii îi erau pictaţi, ca şi 
pântecele. Era însoţită de indigenul cu păr roşu. 

— Ai văzut elicopterul? îl întrebă ea. 

În locul lui, răspunse un plescăit în râu. 

— Crezi că ne-au reperat? 

— Nu. 

— De ce eşti atât de sigur? 

— Fiindcă n-au tras în noi. 

— Trebuie să plecăm, Nathan. 

— Curentul rapid n-a dus cu el şi luna reflectată în apă. 

— Vorbesc serios! Vrei să vezi aterizând în satul ăsta o armată 
de ucigaşi? 

— Nu pe mine mă urmăresc. 

— Cum adică? 

— Umblă după cel care încearcă să schimbe direcţia 
curentului. 

— Dar eu, cum pot pleca de aici? 

— Doreşti deja să părăseşti locul acesta? 

— Trebuie, pentru că nu vreau să fac vreun rău acestui trib, 
pentru că nu sunt adaptată la modul lor de trai, pentru că mă 
aşteaptă Chlo€... 

În timp ce vorbea, se îndepărtă de indigenul care o cuprinsese 
pe după mijloc, simțind că vorbele străinului o supărau. 


(n.tr.) 
252 


— Dar prietenul tău ce spune? 

— Kamta nu este decât o aventură. 

— Nu cred că şi el e de aceeaşi părere. 

— Tu n-ai copii, aşa că nu poţi înţelege. 

Vuietul părea ameninţarea unei furtuni ucigătoare, care urma 
să se abată asupra lor. 


114 

Un zgomot uşor, anacronic. Un huruit fu de ajuns ca să-l 
trezească pe Nathan. Se strecură afară din colibă. Luna plină 
lumina satul adormit, care părea o ilustrație în negru şi alb dintr- 
un basm african. Noaptea gonise elicopterul şi pe cei trei jucători 
de awalé. Apropiindu-se de sursa zgomotului, o descoperi pe 
Marie, care se înverşuna să pună în mişcare motorul maşinii. 

— N-ai să ajungi prea departe. 

Ea tresări şi scoase un strigăt uşor. 

— Au luat nişte piese ale motorului ca să facă din ele coliere. 

— Cum să ajung la Jinka? Pe jos, mi-ar lua zile întregi! 

El intră în ţarc, mângâie un cal, îi şopti câteva cuvinte, îşi 
petrecu braţul pe sub gâtul lui, îşi aruncă piciorul drept în sus, 
sări pe spinarea animalului, îl îmboldi cu călcâiele şi veni în trap 
lângă Marie. 

— Ce naiba faci? 

El descălecă repede, cu sprinteneala unui indian şi îşi uni 
mâinile, făcându-i scară. 

— Nu ştiu să călăresc, spuse Marie. 

— Atunci, singura soluţie e să mergi pe jos. 

— Te rog, ajută-mă, Nathan! 

Îl implora s-o ajute să plece din paradis ca să-şi crească fiica în 
iad. Era descumpănită, dezarmantă, înduioşătoare. 

— Aşteaptă-mă aici, zise el. 

— Cu calul? 

— N-o să te mănânce. 

Nathan se întoarse în coliba lui Aji, care dormea liniştită, 
întinsă pe spate. Îi sărută îndelung pântecele, lăsându-se pătruns 
de mireasma sălbatică a trupului ei, apoi reveni la Marie. 

— Ai să te urci pe crupă, în spatele meu. 

— Eşti sigur că... 

— Nu avem şa şi nici haine. Nu va fi prea plăcut. 


253 


Îi făcu din nou scară cu palmele. Marie îşi puse piciorul stâng în 
căuşul palmelor lui Nathan, ţinându-se de umerii lui, şi ateriză la 
un metru şi jumătate de pământ. Cu o săritură acrobatică, 
Nathan încălecă în faţa ei. 

— Ai făcut şcoala de circ? 

— Am crescut într-o rezervaţie. Ţine-te bine de mine. 

Începură să galopeze prin jungla întunecată. 


115 

În apropiere de Jinka, întâlniră indigeni goi sau îmbrăcaţi care 
se îndreptau spre piaţa oraşului. Calul se străduia să ajungă până 
la capătul drumului sub primele raze ale zorilor. Nathan se 
orientase după stele şi după muntele Mago, al cărui vârf se înălța 
la peste 2 500 de metri. Parcurseră la pas ultimele sute de metri 
şi se opriră în faţa casei lui Riggs. Fesele le erau încinse şi abia 
dacă puteau să umble. Nathan lăsă calul liber în mica grădină a 
pilotului. „Ce dracu’ faceţi aşa, despuiaţi?“, fură primele cuvinte 
ale lui Barney Riggs din acea dimineaţă. 

— Putem intra? 

Riggs îşi clăti ochii privind-o pe Marie. Priveliştea îi stimulă 
simţul ospitalităţii. 

— Ce vreţi? 

— Haine. 

— Nu-i nicio grabă, zise pilotul, fără să-şi dezlipească ochii de 
la Marie. 

Acoperindu-şi pubisul cu mâinile, Marie îşi regăsea simţul 
pudorii sub privirea lui lubrică. 

— Trebuie să ajung cât mai repede în Tanzania, îl zori Nathan. 

Avusese toată noaptea la dispoziţie ca să se hotărască dacă se 
va întoarce lângă Aji, într-un trecut imuabil, sau îşi va continua 
drumul până la Susan, spre un viitor nesigur. Până la urmă, 
adoptase părerea franţuzoaicei. 

— Aşa mi-ai zis şi ieri. Şi iacătă, tot aci eşti. 

— S-a ivit o piedică. 

— Şi io am o planificare. Tot vii aşa, fără veste. 

— Dacă nu pornim acum, dă-mi înapoi cei şase sute de dolari. 

— Da' puşca mea unde-i? 

— Scade-i preţul din acontul pe care trebuie să mi-l înapoiezi. 

— Să nu ne'nervăm. Numa'două clipe. 


254 


Răsfoi o agendă din anul 1999, îşi verifică programul şi-şi ridică 
apoi nasul roşu, de beţiv. 

— Tre’ s-o luăm din loc înainte de 10.00. Altfel, o să am de 
onorat o rezervare. 

— Cât e ceasul? 

— Opt. Da' crezi că poţi plăti? Aşa, la prima vedere, nu prea 
pari să ai biştari la tine. 

— O să-ţi plătesc şi hainele pe care o să ni le împrumuţi. 

Riggs scotoci prin dulap şi scoase două perechi de blugi nu 
prea curaţi, o cămaşă înflorată, pătată şi ea, şi un tricou cu 
emblema companiei American Airlines. leşiră din casă arătând ca 
nişte vagabonzi. Marie se duse la poliţie, iar Nathan la motel. 
Fără acte sau vreo funcţie oficială, urmărit de un grup de ucigaşi 
care desigur că aveau relaţii prin partea locului, prefera să n-aibă 
de-a face cu poliţia. Recepţionerul îi spuse că poliţiştii nu 
găsiseră nimic în cameră, în afară de găurile din pereţi. 

— Unde e puşca aia cu ţeavă retezată? 

Privirea celuilalt cobori în mod reflex spre tejghea. 

— Ar fi mai bine să mi-o dai înapoi. 

Omul scoase arma din ascunzătoarea ei şi o puse pe un ziar, 
peste fotografia preşedintelui etiopian aflat într-o vizită în Sudan. 
Un orologiu prăfuit arăta ora 8.30. Nathan vâri puşca pe sub 
cămaşa lui hawaiiană şi porni grăbit spre aerodrom. Il cuprinse o 
senzaţie ciudată. Ceva i se păruse nefiresc, fals. Oare ce? Se 
întâmplase pe când era în motel. Îşi aminti mutra ipocrită a 
recepţionerului, tejgheaua, puşca, orologiul, ziarul. 

Ziarul. 

Era datat august 1999! Acelaşi an care era trecut şi pe coperta 
agendei lui Riggs. Senzaţia neplăcută se accentuă. Se duse la 
Riggs să-l întrebe în ce dată erau şi să-i ceară gloanţe. 

— Îmi găsişi puşca? 

— Ţi-o dau după ce ne urcăm în avion. 

— Cre' că n-am de ales. 

— N-o să rămâi în pagubă. 

— Nu prea-mi vine să te crez, că pân'acu numa belele îmi 
făcuşi. 

— Îmi trebuie nişte gloanţe. 

— Văzuşi? Ştiam eu! 

— În ce an suntem? 


255 


— Păi, depinde. 

Îi spuse că în Etiopia, data era 2 august 1999. În ţară era în 
vigoare calendarul iulian, în urmă cu şapte ani faţă de calendarul 
gregorian. 

— Anul 1999 a început pe 11 septembrie 2006 după calendarul 
vostru. 

— Pe 11 septembrie? 

— Mda, la comemorarea zilei când cu explozia din State. Al 
naibii 11 septembrie! În ziua aia, ar fi trebuit să fiu la comanda 
unuia dintre avioanele care loviră turnurile. Da' eram băut şi nu 
m-au lăsat să-l pilotez. Nevastă-mea se combinase cu un tip care 
lucra la World Trade Center. Ala a murit atunci şi nevastă-mea nu 
şi-a mai revenit dup'aceea. lar io beau întruna. 

Data de 11 septembrie îi trezise lui Riggs un val de amintiri. 
Viaţa lui semăna cu o telenovelă, în care Nathan avea să adauge 
ceva acţiune. Ceasul arăta ora 8.45. 

— O iau înainte, zise Nathan. 

— Cât să mă aranjez oleacă şi urc în avion. 

Intrebându-se ce înţelegea Riggs prin a se aranja oleacă, 
Nathan o luă spre aerodrom. O însoţitoare de bord într-o tunică 
pestriță îl informă că avionul cu destinaţia Addis-Abeba decola la 
9.30. Pe pistă erau un elicopter, avionul lui Riggs şi cel al 
companiei Ethiopian Airlines, din care se revărsa un val de turişti. 
De securitate şi de controlarea pasagerilor se ocupau alene doi 
militari. Lucrurile aveau să se desfăşoare mai simplu decât 
crezuse. La ora 9.05 apăru Marie, într-o ţinută mai elegantă 
decât boarfele lui Riggs. Răspunsese la întrebările poliţiştilor şi-şi 
recăpătase actele şi valiza. Paul o aştepta la spitalul Zenawi din 
Addis-Abeba. 

— Acum, spuse ea, drumurile noastre se despart. 

Îi întinse o pungă din plastic în care erau nişte haine. 

— Sunt ale lui Paul. Erau în valiză. Cred că-ţi vor sta mai bine 
decât astea pe care le porţi. 

— Mulţumesc, Marie! 

— De ce nu te întorci la tribul Hamer? 

— Nu vreau să fac vreun rău acestui trib, ca să folosesc 
cuvintele tale. Mi-au amintit de ceea ce spuneau strămoşii mei. 
Preziceau că dinspre est va veni un monstru mare, cu ochi albi, 
care, pe măsură ce se va apropia, va devora Pământul. 


256 


— Prezicerea aceasta e pe cale să se îndeplinească. 

— Ea constituie miza anchetei la care lucrez. 

— Tu nu te ataşezi de nimic, Nathan! De asta umbli din loc în 
loc. 

Sosise momentul ca Marie să se îmbarce. 

— Am pus în pungă şi adresa mea. Dacă treci prin Paris, o să- 
mi facă plăcere să te revăd. 

— Pot să-ţi cer un serviciu? 

— Sper că nu vrei să omor pe cineva. 

— Nu sunt un ucigaş. 

— Glumeam. 

— Aş vrea să trimiţi un e-mail de îndată ce ajungi la Addis- 
Abeba. De la vreun internet-cafe de acolo. 

— Cui? 

— Susan Fox. Intri pe Yahoo şi trimiţi mesajul de la adresa 
electronică a lui Esian Zawi. Am să-ţi dau coordonatele şi parola 
de care ai nevoie. 

— Şi ce să-i comunic? 

— „Sosesc după-amiază“ şi semnezi „Esian“. 

— Aşadar, timp de un sfert de oră din viaţă mă voi juca de-a 
spionii. 

Îl sărută şi se lăsă controlată sumar de un militar. Când avionul 
dispăru în zare, Nathan putu să-şi coboare liniştit privirea. Dădu 
cu ochii de Barney Riggs, îmbrăcat cu o haină uzată din piele şi 
având în mână o geantă de voiaj. 

— Pornim, spuse el. 

De data asta, Nathan n-avu nimic de obiectat. 

— Da’ unde-i frumuşica? 

— A luat alt avion. 

— N-avea încredere? 

— Avea altă destinaţie. 

— Nu era soţia ta? 

— Nu trebuie să te încrezi în aparenţe. 

— Aşa le zic şi io la ăi care se tem să urce-n avionu' meu. 

Trecură pe lângă cei doi militari care-l salutară pe Barney. 

Mai aveau de străbătut doar 200 de metri ca să ajungă la 
bimotorul cu inscripţia Stella Airways. 

— Stella Airways? se miră Nathan. 

— Stella-i numele nevesti-mii. 


257 


— Frumos compliment. 

— Tre’ să stăm oleacă de vorbă amândoi. 

— Despre ce? 

— Păi, de pildă, de ce umblai despuiat cu un cal şi-o muiere? 

— Şi altceva? 

— Ce fac cu calu' ăla pe care-l lăsaşi în straturile mele cu flori? 

— O să afli când ajungem în Tanzania. 

— Şi puşca mea, pe care-o băgaşi sub cămaşă pe care ţ-am 
dat-o, când ai de gând s-o foloseşti? 

— Chiar acum. 


116 

La ivirea zorilor, ceața care învăluia pădurea de acacia se 
destramă treptat în fâşii albicioase. În prim-plan, printre ierburile 
înalte se desluşea mai clar silueta masivă a unui bivol. Răsufla 
zgomotos, iar aerul se prefăcea în aburi la ieşirea din nările lui 
umede. Coarnele încovoiate deasupra frunţii îi dădeau aspectul 
unui Bonaparte care contempla câmpia de la Austerlitz înainte de 
începerea luptei. O pasăre micuță, cu cioc roşu, se lăsă pe 
spinarea lui şi ciuguli carapacea de nămol uscat care-i acoperea 
trupul. Un muget răsună dinspre coasta craterului. Animalul 
singuratic nici nu se clinti din loc. Curând se iviră vreo zece rude 
de-ale lui, care-l înconjurară ca într-o horă tăcută. După câteva 
minute, se opriră. Turma se împrăştie printre tufişuri, lăsându-şi 
singur tovarăşul visător. Soarele începu să se înalțe lent, ca un 
disc galben, ciobit, care aprindea cerul. La orizont, un rinocer 
negru lovi cu cornul mingea de foc. 

Lui Susan Fox îi plăcea această trecere de la beznă la lumină, 
care prefăcea răsăritul într-un spectacol şi dezvăluia în fiecare 
dimineaţă  priveliştea craterului  Ngorongoro, dominat de 
Kilimanjaro. Cei 600 de kilometri pătraţi ai sanctuarului 
adăposteau una dintre cele mai bogate faune de pe glob. Din 
acacia unde îşi petrecuse noaptea - încă o noapte -, văzu că 
bivolul sângera. larba din jurul lui se mişcă, deşi vântul nu bătea. 
Trei gheparzi ţâşniră ca din pământ şi se aruncară asupra lui. Trei 
maşini de ucis şi o tonă de carne. Bivolul se roti pe loc de parcă 
ar fi vrut să-şi prindă coada, iar felinele care-şi înfipseseră 
ghearele în el zburară în toate părţile. Unul dintre gheparzi îl 
muşcă de gât, pe când ceilalţi doi îl atacau din spate, cu salturi 


258 


scurte şi repetate, ca ţepuşele menite să slăbească forţele 
taurilor în arenă. Erau stăruitori şi aveau grijă să evite loviturile. 
In cele din urmă, bivolul se clătină, îşi scutură capul şi se prăbuşi, 
împrăştiind în jur ţărână, sânge şi iarbă smulsă. Două perechi de 
fălci i se înfipseră în carne. Agitându-şi copitele în aer, lovi în gol 
cu coarnele. Şi cea de-a treia felină se aruncă asupra prăzii care 
începea deja să fie mâncată. Cu un ultim efort, bivolul se arcui, 
sprijinindu-se în şezut, şi aruncă la pământ doi gheparzi. Ultimul 
rămase agăţat de beregata lui. Rumegătorul, hotărât să-şi apere 
viaţa, se cabră pe picioarele care-i tremurau. lată că acest animal 
temut, unul dintre cele mai periculoase vieţuitoare din Africa, 
devenise o biată victimă, un ospăț pentru fiare. 

Susan închise ochii, să nu-i vadă ultimele clipe. Cu trei zile 
înainte, văzuse o bivoliţă fătând. Puiul, care se clătina şi el pe 
picioare, ţopăia de parcă era într-o coregrafie burlescă. În natură, 
nu exista morală, ci doar echilibru. Aici, viaţa şi moartea erau 
simple, esenţiale, pure. 

Tânăra îşi strânse sacul de dormit şi cobori din adăpostul ei de 
crengi uscate. Încălzi pe reşou restul de cafea, îşi luă 
medicamentele şi ronţăi ultimul baton de cereale. Apoi îşi 
împachetă lucrurile şi se duse la lacul cu apă dulce, veghind să 
nu-l aibă în preajmă pe vreun turist matinal sau pe vreun massai. 
Hipopotamii se bălăceau în larg, martori muţi ai prezenţei ei în 
crater. Se spălă cu gesturi lente, ca să nu-i deranjeze pe uriaşii 
care puteau fi mai periculoşi decât crocodilii, dacă se enervau. 
Locul nu semăna nici pe departe cu baia din apartamentul ei de 
la Johannesburg. Apoi se îmbrăcă şi se aşeză la umbra unui 
copac. Nu mai avea în rucsac nimic de mâncare. Trebuia să plece 
de aici. Işi deschise laptopul şi constată că nu mai avea baterie 
decât pentru două sau trei minute. Aşadar, avea timp să-şi 
verifice încă o dată mesajele primite. 

Se hotări să mai amâne acest lucru cu câteva ore. Voia să-i 
mai acorde lui Esian o ultimă şansă de a-i da un semn de viaţă. 
Prietena ei, singura în care putea avea încredere, îi scrisese că va 
face tot posibilul ca să ajungă la ea. „Aşteaptă-mă atâta timp cât 
va trebui.“ Susan aşteptase o săptămână. Nu mai putea rămâne 
aici. Urma să iasă din crater şi să dispară, ca şi celelalte. 

In dimineaţa aceea, depresiunea era populată: o turmă de 
zebre în căutare de iarbă proaspătă, trei războinici massai, un 


259 


grup de elefanţi. Susan rezista datorită contactului direct cu 
pământul. Era atât de departe de toate acestea când purta 
pantofi cu tocuri înalte, când circula cu taxiul, cu avionul, cu 
liftul, când se afla în biroul ei din City, în apartamentul de la 
Londra sau în camera de la hotelul luxos din Africa de Sud. Aici 
umbla desculţă, stătea lungită pe pământ ore întregi ca să se 
regenereze, gândea mai profund, simţea mai clar, vedea 
misterele vieţii în jurul ei. 

Îşi deschise laptopul. Outlook Express. Avertizorul bateriei clipi, 
anunţându-şi oprirea iminentă. Modemul captă undele antenei de 
telefonie mobilă instalate de curând la Karatu. Trecu peste vreo 
douăzeci de mesaje înainte de a-l găsi pe al lui Esian, datat 18 
aprilie. 

„Sosesc după-amiază. Esian.“ 

Laptopul se stinse. Susan îl închise, înviorată. Se ridică, îşi 
puse rucsacul pe umeri şi porni către poteca elefanților. 


117 

Nathan încărcă arma cu ţeava retezată şi apăsă pe trăgaci. 
Cinci oameni se împrăştiară în toate părţile de pe pistă sub ploaia 
de gloanţe. 

— Decolează, îi spuse lui Riggs. 

Un proiectil şuieră peste capetele lor şi găuri carlinga. Pilotul 
porni motoarele. Cei doi controlori se retraseră şi li se alăturară 
celor cinci indivizi, adăpostiţi după nişte saci cu cafea, în spatele 
vehiculelor utilitare. Nathan trase din nou. Simţi reculul dureros 
în umăr. La 100 de metri distanţă, un sac explodă într-un nor 
negru. Nathan se urcă în avion şi îşi încărcă iar arma. 

— Ce mama dracului faci? zbieră Riggs. 

— Ce aştepţi? Să-ţi elibereze spaţiul aerian? 

Barney bodogăni ceva, motorul se puse în mişcare, câteva 
gloanţe perforară fuzelajul. Ca să decoleze, erau obligaţi să 
treacă prin faţa celor care trăgeau în ei. Riggs întoarse botul 
avionului pe direcţia pistei şi porni. Nathan împrăştie gloanţele la 
nimereală. Încasară încă două proiectile. 

— la-o pe la dreapta elicopterului. 

— N-am destul loc! 

— Ba ai! 

— Ba nu! 


260 


Nathan veni lângă el şi-i acoperi ochii cu mâna. 

— Atunci, mai bine să murim chiar acum. 

— Las-o baltă! 

O luă spre dreapta, pe lângă marginea pistei asfaltate. Nathan 
îi eliberă ochii. Roţile ridicară un nor de praf. Avionul se cabră 
într-un zgomot asurzitor. Nathan se bălăbăni până la uşă şi puse 
arma la ochi. Când avu elicopterul în raza de ochire, trase, apoi 
închise uşa şi privi printr-un hublou. Elicea din spate a 
elicopterului făcea un unghi bizar cu coada aparatului. Probabil 
că lovise rotorul. Riggs înclină avionul şi stabili cursul spre sud. 

— O să-mi plăteşti paguba, zise el, stabilizându-şi rabla în care 
aerul şuiera prin toate găurile. 

— Ţi-am şi plătit-o. 

— Ce? 

— O să-ţi faci suma cu calul şi cu puşca. 

— Râzi de mine? 

— Poţi lua bani frumoşi pe cal. 

— Mă-ntorc şi aterizez. 

— Nu te-aş sfătui. Acolo te aşteaptă cinci ucigaşi. 

— Păi atunci, cum o să mă-ntorc acasă? 

— Pe mine mă urmăresc. Diseară, tipii ăştia nu vor mai fi în 
Etiopia. 

— Şi avionul? Cine plăteşte stricăciunile? 

— Persoana la care mă duc îţi va cumpăra un avion nou. 

— Da’ ce, te duci la preşedintele Tanzaniei? 

— La cineva mult mai important decât el. 

— Mă duci cu preşu', Love! 

Dedesubtul lor, lacul Turkana le aminti că Pământul era 
frumos. Când îl priveai de sus. 


118 

Nathan luă contact cu pământul într-un mod sublim şi brutal în 
acelaşi timp. 

Grăbit să se descotorosească de un client atât de păgubos, 
Barney Riggs aproape că-l aruncase din avion. Nathan preferase 
să sară cu paraşuta deasupra craterului decât să înfrunte vreun 
„comitet de întâmpinare“ la aerodromul din Seronera. In plus, 
evita astfel un drum de 150 de kilometri. Paraşuta se deschisese 
fără probleme între cerul înnorat al Tanzaniei şi depresiunea 


261 


circulară a craterului Ngorongoro. Aflat pe lista patrimoniului 
omenirii, întocmită de UNESCO, acel loc era considerat cea de-a 
opta minune a lumii, o adevărată arcă a lui Noe care se întindea 
pe o suprafaţă de 600 de kilometri pătraţi, adăpostind elefanţi, 
rinoceri negri, gheparzi, zebre, bivoli, antilope gnu, hipopotami, 
păsări flamingo. Şi, de asemenea, pe Susan Fox. 

Nathan împături paraşuta, sperând că ranger-ii nu observaseră 
pătrunderea unui intrus în sanctuar. In timp ce cobora, zărise 
nişte elefanţi lângă o pădure de acacia. Mergând spre ei încet, cu 
pas domol, fără să se oprească, avea şanse să ajungă la drumul 
care le purta numele şi care era locul de întâlnire propus de 
Susan. Întâlni un massai zvelt ca lancea pe care-o avea în mână, 
îmbrăcat cu o tunică largă, purpurie, şi având prinsă la brâu o 
sticlă. Singurul cuvânt englezesc pe care-l ştia era „dolar“. 
Nathan desenă pe pământ o femeie şi un bărbat. li arătă prin 
semne că bărbatul era el şi că femeia se afla în crater. Massaiul îi 
spuse „dolar“. Singura avuţie a lui Nathan era paraşuta. l-o 
întinse lacomului său interlocutor, care păru să accepte târgul, 
căci începu şi el să deseneze: un copac, deasupra acestuia - luna 
aflată la pătrar, iar ceva mai departe un cerc cu două linii 
sinuoase în el. Uni cele două desene printr-o linie cu un cap de 
elefant deasupra ei. Nathan deduse că Susan Fox dormea în 
pădurea din dreapta lor. La stânga era un lac. Intre ele se 
întindea poteca elefanților. 

După o jumătate de oră, ajunse la marginea pădurii. Câţiva 
elefanţi jupuiau scoarţa de pe acacia ca să se hrănească. O strigă 
pe Susan. Nu primi răspuns, aşa că porni spre lacul plin cu 
hipopotami. Arşiţa soarelui cădea pe spinările lor lucioase. Susan 
n-avea niciun motiv să vină aici în plină zi. Se întoarse şi remarcă 
o schimbare în peisaj. Îşi dădu seama că acolo, în câmp deschis, 
era o ţintă uşoară. Scrută împrejurimile, îşi trecu palma peste 
ierburile înalte, se aplecă şi luă de pe jos o piatră de dimensiunile 
unei grenade. Cerul era pătat cu nori zdrenţuiţi. Dar primejdia nu 
venea de sus, ci de la nivelul solului. larba era culcată la pământ. 
Trei bărbaţi apărură, încercuindu-l. Doi albi, iar mai departe, spre 
dreapta, un negru. Trei arme automate erau îndreptate asupra 
lui. Nathan se feri din raza tirului şi o luă la fugă, aruncându-şi 
„grenada“ spre ucigaşii descumpăniţi. Acum, avea soarele în 
spate, în timp ce razele băteau în ochii adversarilor săi, aflaţi în 


262 


şir indian. Într-o clipă, Nathan îi redusese pe cei trei la o singură 
siluetă orbită de soare şi şovăitoare. Cu piciorul drept întins, 
zbură pe deasupra unui glonţ. Piciorul lui izbi gâtul negrului care 
căzu pe spate, ciocnindu-se de ceilalţi doi indivizi. Nathan lansă o 
serie de lovituri de picior, de trei ori mai puternice decât nişte 
lovituri cu pumnul. Se prăbuşiră şi cei doi albi. Nu aveau acte la 
ei. Nathan le luă hainele şi armele. Un duşman dezbrăcat şi fără 
arme e mai puţin periculos. Apoi intră în pădurea de acacia, 
căutând-o pe Susan, şi descoperi un adăpost într-un copac. Se 
căţără până la platforma din crengi, adulmecă, ascultă, atinse 
totul, impregnându-se cu atmosfera acelui loc unde cineva 
dormise, lăsând în urmă un fir de păr blond şi pete de sânge. O 
ramură ruptă servise drept cuier. Pe scoarţa copacului rămăsese 
un fir de mătase. 

Acolo dormise o femeie. Era tânără, sprintenă, suplă, uşoară, 
înaltă cam de 1,75 m, avea părul lung şi blond. Sângera la umăr 
şi la faţă. Sângele era proaspăt. Nathan simţea în aer feromoni. 
Susan se afla încă în crater. Din păcate, era rănită. 


119 

— Cine eşti? 

Nathan aţipise pe culcuşul din crengi. Dădu să se ridice în 
şezut, ca să vadă a cui era vocea care-l trezise. 

— Ai grijă, nu te mişca! 

Era o ameninţare sau un sfat? Se lungi la loc. Lumina şi poziţia 
soarelui arătau că după-amiaza se apropia de sfârşit. Dormise 
câteva ore. 

— Cine eşti? repetă vocea. 

Venea dinspre un copac învecinat. 

— Esian a fost răpită. Am venit eu în locul ei, ca să nu ai 
aceeaşi soartă. 

— Pentru cine lucrezi? CIA? NSA? MI6? 

— Pentru nimeni. 

— Şi te crezi în stare să mă protejezi de unul singur? 

— Pe Esian o credeai în stare. 

— Voiam să se adăpostească într-un loc sigur. 

— De ce anume te temi? 

— Nişte oameni au încercat să mă răpească. 

— Cine erau? 


263 


— Nu s-au prezentat. 

— Pot să mă întorc cu faţa spre tine? 

— Nu! Spune-mi cum ai ajuns aici. Vreau să ştiu toate 
amănuntele. Aşa, o să-mi dau seama dacă minţi sau nu. 

Nathan îi povesti cine era şi cum ajunsese la ea. 

— Zbori din pom în pom, ca în filmele asiatice? întrebă ea. 

— Mi-am petrecut timpul mai mult pe plaje decât în păduri. 

— Voi avea încredere în tine. 

Susan era pe o creangă a copacului de alături. Chipul nu i se 
vedea bine din cauza turbanului de un albastru turcoaz pe care-l 
purta. Era îmbrăcată cu o tunică asemănătoare cu cele ale 
massailor. Întrucât nu-i putea evalua trupul, Nathan încercă să 
afle altfel ce legătură era între ea şi celelalte femei dispărute. 

— Esian mi-a vorbit despre tine. Sunteţi patru femei care vor 
să transforme Africa într-o platformă bursieră. 

— Dorim să-i aducem prosperitate. 

— In slujba cui eşti? 

— Nu sunt în slujba nimănui. 

— Esian lucrează pentru cel mai mare mafiot din lume. 

— Îţi repet faptul că eu nu sunt în slujba nimănui. 

— Cine-ţi oferă mijloacele de care ai nevoie? 

— Regatul Unit. 

— Eşti apropiată de prim-ministrul Angliei? 

— S-ar putea spune şi aşa. 

— Eşti iubita lui? 

Ea cobori din copac cu agilitatea unei maimute. Se dădu jos şi 
Nathan. 

— Nu mai eşti în siguranţă aici. Trebuie să plecăm. 

— Ai fost urmărit? 

— Înainte de-a intra în pădure, am scos din circulaţie trei 
indivizi. 

— Cine erau? 

— N-am prea avut timp să facem cunoştinţă. 

— Mi-e frică, mărturisi ea. 

— Spune-mi, ţi-e frică şi de ploaie? 

— De unde ştii asta? 

— Îţi plac pictura şi blues-urile? 

— Da. Dar cum de... 

— Eşti frumoasă? 


264 


— De ce-mi pui astfel de întrebări? 

— Dacă răspunsul este afirmativ, ai toate motivele să te temi. 
Susan începu să desfăşoare încet turbanul care-i ascundea 
chipul. Fâşia de pânză era din ce în ce mai plină de sânge, pe 
măsură ce-o desfăşura. După ce îndepărtă şi ultimii centimetri de 
material, Nathan îi văzu, în sfârşit, obrazul. Făcu instinctiv un pas 
înapoi. 

— Potrivit raţionamentului tău, zise ea, ar trebui să nu-mi mai 
fac griji. 

120 

Un autobuz purtând culorile Noilor Escale opri în Tamegrout, 
un sat din sudul Marocului, în care viaţa părea să se desfăşoare 
în tihnă. Câţiva puşti murdari, purtând tricouri cu efigiile unor 
sportivi din Occident, alergau după o minge. Nişte femei stăteau 
la taclale la umbra unui tamarin, pozând parcă pentru o reclamă. 
Specialitatea locală era olăritul. Turiştii fură, aşadar, invitaţi să 
facă, însoţiţi de un ghid, un tur care avea să se încheie în 
magazinul atelierului. Aici, străinii erau convinşi să cumpere un 
urcior sau o oală cu capac conic pentru gătit tajine“. Tamegrout 
era un sat marocan ca oricare altul, cu case răsărite parcă din 
lut, căruia i se adăugaseră doar paie şi apă. Aceste locuințe- 
cameleon cu acoperişuri plate, lipite unele de celelalte, se 
confundau cu deşertul şi nu supărau privirea. Mohammed al VI- 
lea introdusese, aşa cum face un suveran bun, canalizare, curent 
electric, construise şcoli, dispensare şi centre administrative. 
Mondializarea venise cu antene parabolice şi telefonice a căror 
acoperire se întindea în toate colţurile ţării. Turnurile metalice în 
alb şi roşu se întreceau cu minaretele. Dedesubtul acestor semne 
ale progresului, se aflau labirinturi de galerii întunecoase şi 
răcoroase prin care casele comunicau între ele. Printr-o astfel de 
galerie alerga Nadiane. 

Paşii ei ridicau un praf înăbuşitor. Purta abaya“ şi hidjab, care-i 
stânjeneau mişcările. Deghizarea aceasta reuşise să-i păcălească 


+7 Fel de mâncare marocan, din carne sau peşte cu legume şi condimente 
gătite înăbuşit în vase din lut cu pereţi groşi şi cu capac conic, care poartă 
acelaşi nume - tajine sau tagine. (n.tr.) 
48 Abaya - veşmânt tradiţional islamic purtat de femei, asemănător cu un 
caftan, care nu lasă la vedere decât faţa, mâinile şi picioarele. (n.tr.) 

265 


un timp pe cei care o urmăreau. Într-o ţară în care pudoarea le 
cerea femeilor să-şi ascundă chipul, nu era greu să treacă 
neobservată. Nadiane reuşise să plece din Marrakesh, să 
traverseze munţii Atlas şi să fugă spre Sahara mergând cu 
maşina, cu autocarul, pe cămilă, încurcându-şi urmele. Se oprise 
la Tamegrout, crezându-se în siguranţă acolo. Dar cei care o 
urmăreau reuşiseră s-o localizeze. Nu înţelegea cum de-o 
găsiseră atât de repede. 

Singura ei şansă era să se amestece printre turişti. Nadiane 
intră într-o odaie unde cineva aprinsese focul în cuptor şi-şi 
scoase veşmântul islamic, rămânând în blugi şi tricou, costum 
care-i punea mai mult în valoare trupul. Se pierdu într-un grup de 
francezi sâcâiţi de nişte puşti care se încăpăţânau să le schimbe 
euro cu dirhami. Vizitatorii ieşiră la lumina soarelui înainte de a fi 
conduşi spre atelierul de fabricat oale. Nadiane părăsi grupul, 
după ce şterpelise o pereche de ochelari de soare cocoţaţi pe 
peruca voluminoasă a unui manechin. Cumpără de la un berber 
un turban, îşi sfâşie o bucată din tricou şi se apropie cu paşi 
siguri de autocar. Şoferul şi ajutorul lui discutau în faţa portierei. 
Privirile celor doi marocani rămaseră aţintite asupra decolteului 
ei provocator. Nadiane intră în autocar. Nu peste mult timp, 
pasagerii reţinuţi în magazinul cu suvenire aveau să se întoarcă. 
Trebuia să se grăbească. Pe bordul maşinii erau un carnet, pungi 
din plastic, un microfon, nişte formulare, câteva casete audio. 
Mânerul din metal cu care se deschidea portbagajul se afla în 
torpedou. Nadiane îl luă şi cobori prin uşa din spate. Din fericire, 
portbagajul se deschidea prin partea dinspre stradă. Introduse 
mânerul în locaşul lui, ridică oblonul şi se topi în întuneric. După 
un timp, autocarul porni. Când se opri din nou, Nadiane aşteptă 
până ce nu se mai auzi niciun zgomot, apoi împinse panoul 
metalic. Era noapte, ceea ce însemna că petrecuse cel puţin şase 
ore în portbagaj. Puse un picior jos. Primul lucru pe care-l văzu fu 
un şir de chiparoşi. Al doilea - o lumină orbitoare. Al treilea - o 
beznă totală. 

Când îşi reveni, în jurul ei domnea aceeaşi beznă. Se afla într- 
un spaţiu foarte strâmt. Spatele îi era lipit de un zid, avea 
genunchii îndoiţi şi aduşi sub bărbie, capul îi era strâns ca într-o 
menghină, braţele îi înconjurau gleznele. Era ca un fetus 
înghesuit într-un recipient prea mic. Cel mai chinuitor lucru era 


266 


durerea pe care o simţea în gură. Parcă ar fi fost obligată să sugă 
un cărbune aprins. Scuipă, dar nu dădu afară nimic. Încercă să se 
mişte. In zadar. Ţipă, dar niciun sunet nu-i ieşi din gură. Limba o 
durea. Limba îi ardea ca focul. Limba îi fusese retezată. 

Nadiane intră în panică şi se zbătu din toate puterile să scape 
din locul acela strâmt. Reuşi să-şi încline puţin capul într-o parte 
şi zări deasupra ei un cerc de lumină. În clipa aceea îşi dădu 
seama de oroarea în care se afla. 

Era închisă într-un chiup. 


121 

Avură mult de mers până la marginea craterului. Susan dădea 
dovadă de o energie uimitoare. Incă un punct comun cu femeile 
dispărute. Când ajunseră în vârf, priveliştea se topea în noapte. 
Aerul era uscat şi călduţ. Susan se simţea mai în largul ei în 
întunericul care-o ferea de privirea lui Nathan. Coborâră în pas 
vioi până la un /odge®”. Susan îşi acoperi faţa înainte de a intra. 
Recepţionerul se ridică de pe banchetă, se întinse, îşi frecă ochii 
şi declară că toate camerele erau ocupate. Susan scoase un Gold 
Card şi ceru un apartament. Nathan îi opri braţul. Dacă plătea cu 
cardul, avea să fie reperată. „Nu-ţi face griji“, spuse ea. 

După cinci minute, intrau într-un apartament în stil colonial, 
decorat cu sfeşnice, ventilatoare în tavan, antichităţi africane, 
coame de bivoli. În faţa şemineului stins era întinsă o blană de 
leu. Nu mai lipsea decât puşca agăţată deasupra vetrei. Trei 
ferestre imense, încadrate de draperii gălbui, ofereau o privelişte 
a cărei splendoare probabil că era uluitoare la răsăritul soarelui. 

— De ce ai riscat astfel? o întrebă Nathan. 

— N-am mai folosit până acum acest card. E al unui prieten şi 
contul e din Panama. 

— Cei care te urmăresc vor face legătura între tine şi cardul 
prietenului tău. Cum îl cheamă? 

— Nici măcar ţie nu pot să-ţi spun. 

— Va trebui să-mi spui mai multe. Altfel, n-am să-ţi pot fi de 
niciun folos. 

Nu-i răspunse şi intră în sala de baie ca să-şi desfacă eşarfa. 
Lăsă uşa întredeschisă, semn că-i era teamă să rămână singură. 
Susan îşi pierduse aproape jumătate din faţă. Îi lipseau obrazul 


+9 Casă de oaspeţi sau hotel în mijlocul naturii (n.tr.) 
267 


stâng şi o parte a maxilarului. Rana enormă, cusută în grabă, 
supura. În timpul drumului spre ieşirea din crater, îi mărturisise: 
„Locuiesc la Londra şi îndeplinesc aceleaşi sarcini ca şi Esian“. 

— Construieşti uzine şi biblioteci? întrebă Nathan. 

— Mă folosesc de puterea economică a mondializării ca să 
zdrobesc moravurile, tradiţiile, codurile familiei, analfabetismul, 
sărăcia. 

— Şi care e avantajul? 

— Africanii violează fete tinere, în credinţa că o relaţie sexuală 
cu o virgină îi poate vindeca de SIDA. O lesbiană din Zimbabwe a 
fost ferecată de părinţii ei într-o cameră şi violată zilnic, până 
când a rămas însărcinată. Mai la nord, în provincia Sud-Kivu din 
Republica Democrată Congo, în fiecare zi au loc câte 35 de 
violuri. Sărăcia le obligă pe mii de femei şi fetiţe să devină sclave 
sau carne de tun. Lupt împotriva sărăciei pentru că ea îngrădeşte 
capacitatea femeilor de a acţiona ca să se emancipeze. 

— Sunteţi un grup de patru femei care vă coordonaţi acţiunile. 
Tu, Esian Zawi... 

— Nadiane Jamila şi Oana Temple. 

Nadiane o contactase cu două săptămâni înainte pe Susan ca 
s-o anunţe că Oana dispăruse în timpul unei misiuni în Ghana. La 
puţin timp după aceea, Nadiane reuşise să scape de o tentativă 
de răpire şi fusese nevoită să plece în grabă din Marrakesh. 
Esian, care era în deplasare în munţii Etiopiei, nu putuse fi 
contactată şi avertizată. Apoi, evenimentele se precipitaseră. 
Susan îi telefonase prietenului ei de la Londra, care o sfătuise să 
se întoarcă acasă. In ajunul plecării, adormise în camera ei, la un 
hotel din Johannesburg, şi se trezise într-un sicriu imens, plin cu 
tuburi de metal reci şi netede. Le pipăise orbeşte, iar degetele ei 
întâlniră o asperitate. Un trăgaci. Fusese ascunsă într-un 
transport de lansatoare de rachete. Se gândise din nou la 
dispariţia Oanei, la vorbele lui Nadiane, care-o avertizase să fie 
cu ochii în patru. Trebuia să iasă de acolo, cu orice preţ. Lada era 
solidă, iar capacul - bine fixat. Îi venise ideea să se folosească de 
încărcătură: de multe ori, lansatoarele de rachete sunt livrate 
împreună cu muniţia lor, iar traficanţii de arme pun adesea în lăzi 
câte un exemplar gata încărcat, pentru a le demonstra 
cumpărătorilor calitatea mărfii. Apăsând un trăgaci, era posibil ca 
arma să funcţioneze. După ce se asigurase că ţeava era 


268 


îndreptată spre picioarele ei, nu spre cap, Susan trăsese. Din 
clipa aceea, totul devenise zgomot, durere, fugă. Detunătura 
fusese asurzitoare, iar unda de şoc a proiectilului fusese 
proiectată spre capul ei. Din fericire, suflul fusese atenuat de 
masa fulgilor din plastic din jurul armei. Racheta spulberase lada, 
găurise prelata camionului şi arsese umărul stâng şi o parte a 
feţei lui Susan, care mai avusese puterea să sară din vehicul, 
înainte de a fi dusă la spital, unde medicii îi trataseră arsura, iar 
gaura care-i lăsa gingia la vedere fusese suturată. In urma 
traumatismului cranian rămăsese surdă de o ureche şi-şi 
pierduse parţial memoria. Uneori, se bâlbâia, amesteca limbile şi 
datele, avea stări de absenţă. Chirurgul îi recomandase un 
tratament intensiv, supraveghere medicală şi psihologică strictă 
şi o reconstrucţie facială. Susan fugise din spital cu o provizie de 
analgezice şi calmante. Îi trimisese lui Esian un e-mail, rugând-o 
să vină la ea, în craterul Ngorongoro, şi o aşteptase timp de o 
săptămână. Nathan cunoştea urmarea poveştii care, cu ajutorul 
lui, trebuia să ia sfârşit la Londra. 

Cineva bătu la uşă. 

Nathan îi făcu semn lui Susan să nu se mişte. Apoi se lipi de 
perete şi deschise larg uşa, gata să pulverizeze un măr al lui 
Adam.  Recepţionerul le aducea nişte sendvişuri nu prea 
proaspete. 

— Gustarea dumneavoastră, sir. 

Nathan îl răsplăti cu un zâmbet şi câţiva şilingi. După ce-şi 
curăţă rănile şi făcu o baie, Susan se întoarse în cameră cu chipul 
ascuns de turban şi moartă de foame. 

Nathan împinse în dreptul ei un fotoliu şi-i desfăcu turbanul. 

— Dacă nu laşi rana descoperită, n-o să se cicatrizeze. 

— Nu vreau să-ţi ofer priveliştea asta când mâncăm. 

— Tu eşti cea care mă impresionează, nu rana ta. 

Susan era flămândă. Uită de convenienţe şi muşcă dintr-un 
sendviş, în ciuda maxilarului calcinat care-o durea când mesteca. 
Bău coca-cola ca să lichefieze îmbucăturile şi să-şi ia pastilele. 

— Activităţile voastre au început să dea roade? întrebă Nathan. 

— Nadiane a colaborat cu regele Marocului pentru ca educaţia, 
confortul şi sănătatea să pătrundă până în cele mai îndepărtate 
colţuri ale deşertului. Esian a făcut din Somalia o ţară care 
funcţionează fără guvern. Oana a transformat Ghana în copilul 


269 


răsfăţat al Băncii Mondiale, al FMl-ului, al SUA şi al Angliei. Prim- 
ministrul britanic este cel mai generos binefăcător al acestei ţări. 
Aici, bursa a înregistrat cea mai mare creştere din lume, cu un 
randament de 144%. Grupul de cercetare şi informare asupra 
păcii şi securităţii a plasat Ghana pe primul loc în Africa pentru 
contribuţia ei la menţinerea păcii. Cheltuieli militare reduse, 3000 
de soldaţi puşi la dispoziţia căştilor albastre, locul patru ca număr 
de oameni în forţele militare ale ONU... 

— Îl cunoşti personal pe prim-ministrul britanic? o întrerupse 
Nathan. 

— M-am întâlnit de mai multe ori cu el. 

— Sensul întrebării mele era altul. 

— Nu sunt amanta lui, dacă asta voiai să afli. 

— Dar Oana? 

Ea nu răspunse. Nathan insistă: 

— Anglia s-a implicat foarte mult în Africa şi a susţinut un 
adevărat plan Marshall ca să-i vină în ajutor. 

— Într-adevăr. 

— Vorbeşte-mi despre acest plan Marshall. 

— Dublarea ajutorului anual în următorii cinci ani, adică 
douăzeci şi cinci de miliarde de dolari în plus pe an... Anularea 
datoriilor celor mai sărace ţări prin vânzarea unei părţi din 
rezervele de aur ale FMl-ului. 

— Ai făcut din FMI o instituţie filantropică. 

— Nu eu, ci Oana. 

— Are multă influenţă asupra politicii Marii Britanii. 

Nathan înlocuise întrebările prin afirmaţii pe care le supunea 
aprobării lui Susan. Discuţia se desfăşura mai uşor aşa. 

— O relaţie cu un şef de stat nu are nimic rău, zise el, dacă se 
traduce prin efecte pozitive. 

— E doar o afirmaţie de-a ta, pe care n-o comentez. 

— Ai vorbit despre activitatea colegelor tale. Dar tu cu ce te 
ocupai? 

— Atrăgeam investiţii în Africa de Sud. 

— Şi ai reuşit? 

— Banca Barclays a investit treizeci şi trei de miliarde de ranzi 
în banca Absa pentru a deveni acţionar majoritar. Este cea mai 
importantă investiţie străină înregistrată vreodată în Africa de 
Sud. Ca şi General Motors... 


270 


— Cine eşti? 

— Cum adică? 

— Ce funcţie ai? De unde această propensiune de a atrage 
investiţii masive şi răpitori atotputernici? 

— Am diplome. 

— Asta nu e de ajuns. 

— Şi relaţii. 

— Eşti iubita unui bancher. 

Tăcere. 

— A celui mai important bancher din Anglia. 

Tăcere. 

— El ţi-a dat cardul din Panama şi şi-a cumpărat o bancă sud- 
africană. 

Tăcere. 

— N-a ridicat niciun deget ca să-ţi vină în ajutor. 

— N-ai dreptul să spui asta. Eram de negăsit. 

Dăduse răspuns la întrebările lui. 

— Odihneşte-te acum. 

— Rămâi cu mine, nu-i aşa? 

— Voi veghea asupra ta. Poţi dormi liniştită. 

Împinse comoda în faţa uşii şi aşeză un pahar în echilibru pe 
clanţă. Geamurile erau încastrate în zid şi nu se deschideau. Nu 
exista, aşadar, decât o singură cale de acces în odaie. Nathan luă 
apoi tava din metal argintat şi o îndoi pe genunchi. 

— Ce faci? îl întrebă ea. 

— lau câteva precauţii. 

Susan se culcă ceva mai liniştită şi încercă să savureze 
plăcerea de a dormi într-un pat. Curând, pleoapele se închiseră 
pe chipul ei desfigurat. 


122 

Lângă pat era cineva. Cu toate acestea, paharul era tot pe 
clanţa uşii. Comoda nu fusese clintită din loc, sticla geamurilor 
era intactă. În jurul gâtului îi fu petrecută o sârmă, înainte de a 
se sufoca, avu inspiraţia de a-şi ridica picioarele deasupra 
capului, prinzându-l ca într-un cleşte pe cel care încerca să-l 
stranguleze. Agresorul fu proiectat înainte şi mai încasă un călcâi 
când atinse podeaua. Nathan n-avu timp să se ridice. Doi indivizi 
îi imobilizară braţele, în timp ce un al treilea îi trase trei gloanţe 


271 


în burtă. Apoi, cei trei se îndreptară spre uşa băii. Primul sparse 
uşa cu capul şi căzu, luând în braţe bideul. Al doilea, tras înapoi, 
zbură în vatră, unde rămase lat, cu un suport pentru buşteni între 
dinţi. Al treilea abia dacă apucă să vadă vătraiul spintecând aerul 
deasupra creştetului său. Nathan lăsă din mâini bara de metal şi 
tava argintată care-i servise drept scut. Totuşi, burta îi sângera, 
fiindcă metalul crăpase la impactul cu gloanţele, capsându-i 
muşchii abdominali. Susan şedea în cadă. Nathan luă un Sig 
Sauer încărcat încă, împinse comoda, descuie uşa şi o trase pe 
Susan după el. În faţa hotelului erau parcate două maşini Land 
Rover Defender. La volanul fiecăreia se afla câte un tip. Nathan 
înaintă calm printre cele două vehicule, deschise ambele 
portiere, perforă cu două gloanţe picioarele unuia dintre şoferi şi- 
| ameţi pe celălalt cu o lovitură laterală de picior. Îi încredinţă 
pistolul lui Susan, îi spuse să se urce în primul vehicul, îl împinse 
pe şoferul rănit pe scaunul de alături, trecu la volan şi porniră 
spre Arusha. 


123 

— Cum de m-am trezit în cadă? întrebă Susan. 

— Eu te-am dus acolo în timp ce dormeai. Ca să fii în 
siguranţă. 

— Şi când te gândeşti că luasem un apartament... 

Nathan evită un şanţ şi-şi concentra toată atenţia asupra 
drumului. Aveau de străbătut 180 de kilometri până la 
aerodromul din Arusha. Simţi pe umăr mâna lui Susan. 

— Îţi mulţumesc, Nathan, mi-ai salvat viaţa. 

Lângă el, cu picioarele şiroind de sânge, ucigaşul cerea de 
băut. Singurul lucru pe care reuşise să-l afle Nathan era 
prenumele lui, Val. Trecură prin aşezări ale massailor - şiruri de 
colibe din lut cu garduri din lemn şi paie, siluete purpurii, drepte, 
distante. După spusele lui Susan, teritoriul acestui trib se 
redusese considerabil prin apariţia frontierelor şi a zonelor 
protejate, în care vânătoarea era interzisă. Turismul, creşterea 
vitelor şi agricultura deveniseră activităţile principale ale căror 
profituri mergeau la proprietarii funciari şi la operatorii din 
turism. Pământul constituia cheia de boltă a sistemului: 
agricultura era de patruzeci de ori mai rentabilă decât turismul şi 
de trei sute de ori mai rentabilă decât creşterea vitelor. Cu 


272 


ajutorul lui Susan şi al relaţiilor ei de la Nairobi, massaii se 
angajaseră şi ei în cursa pentru proprietatea individuală care le- 
ar fi permis să fie stăpâni pe soarta lor. 

— Fireşte că atunci, nemaiavând statutul de sălbatici, vor fi 
mult mai puţin exotici, zise ea cu ironie. 

— Ceea ce va dăuna turismului. 

— Massaii sunt foarte pitoreşti în fotografiile de vacanţă, dar 
asta nu-i ajută să supravieţuiască. Ei au o vorbă: „Nu pleca în 
sălbăticie fără un tovarăş care să-ţi curețe ochii de praf“. Ideea 
romantică potrivit căreia massaii coexistă în mod armonios cu 
savana e departe de realitate. Animalele sălbatice împuţinează 
resursele de vegetaţie şi apă, răspândesc boli, sporesc costurile 
de producţie, îi atacă pe oameni. Massaii înalţă garduri, 
defrişează, opresc accesul la sursele de apă, dau foc tufişurilor. 
Fauna se împuţinează văzând cu ochii. 

— Şi e mai bine aşa? 

— Trebuie să se stabilească un echilibru între conservarea 
biodiversităţii şi dezvoltarea economică a populaţiei. Dar 
localnicii sunt cei care trebuie să facă alegerea. 

După ce trecură de partea abruptă a Riftului, ajunseră în 
apropiere de Mto Wa Mbu. Un tanzanian le arătă drumul spre un 
dispensar. Merseră pe un drum îngust, mărginit de ierburi înalte, 
până la o clădire din lemn pe care era desenată o cruce roşie. 
Nathan îi ceru lui Susan să-l supravegheze pe prizonier. Se 
întoarse apoi cu un pacheţel şi cu o sticlă cu apă asupra căreia se 
aţintiră stăruitor privirile lui Val. O luară către lacul Manyara, 
trecură pe lângă câteva colibe şi se opriră într-un loc izolat, la 
umbra unui baobab. Nathan îl instală pe captiv lângă trunchiul 
copacului şi-i întinse sticla. 

— la pastilele astea, spuse, întinzându-i un pumn de pilule. 

— Ce sunt? 

— Analgezice, antiinflamatorii şi antibiotice. 

— Vrei să mă otrăveşti? 

— Ori încep să te tratez aici, ori ţi se va amputa piciorul la Dar 
es Salaam. 

Pistolarul înghiţi medicamentele, bând cu lăcomie apa. Nathan 
îi sfâşie cracul pantalonilor şi-i examină cele două răni. Gloanţele 
îi trecuseră prin coapsă, ieşind prin partea opusă. Dezinfectă 
rănile cu alcool, le cusu pe viu şi le bandajă strâns. Val îşi pierdu 


273 


cunoştinţa. O palmă îl readuse la realitate. 

— La dracu', ar trebui să fii reexaminat înainte de-a te mai 
apuca să acorzi primul ajutor. 

— Cine eşti? 

— Stai puţin, să-mi revin după atâtea emoţii. 

— Dacă eşti în stare să înşiri banalităţi, poţi răspunde şi la 
întrebarea mea. 

— Care întrebare? 

— Cum te numeşti? 

— Val Kilmer. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Pentru Jerry Bruckheimer. 

Susan îl întrerupse pe Nathan, care voia să pună o nouă 
întrebare. 

— Işi bate joc de tine, zise ea. Val Kilmer e un actor american, 
iar Jerry Bruckheimer, un producător de filme. 

— Nu se poate! Chiar nu ştie? izbucni în râs ucigaşul. 

— O s-o iau de la început, spuse calm Nathan. Cum te 
cheamă? 

— Cred că e o neînțelegere la mijloc. Dacă-ţi închipui că fiind 
amabil cu mine o să mă faci să vorbesc sau ne vom împrieteni, te 
înşeli amarnic. 

— Te temi să vorbeşti? 

— Sunt antrenat să nu vorbesc. 

— Cine te-a antrenat? 

— Ce şmecher eşti! Era cât pe-aci să mă păcăleşti. 

— Nu sunt şmecher, ci binevoitor. 

— Vezi că inversezi rolurile! 

— Vrei să spui că tu eşti cel binevoitor? 

— Oricum, nu tu eşti ăla. 

— De ce aţi încercat s-o răpiți pe Susan Fox? 

Omul se relaxase, muşchii nu-i mai erau crispaţi. Durerea de la 
picioare nu mai era atât de puternică. Nathan scoase din maşină 
o cutie cu medicamente. Era momentul să treacă la alte metode. 
Rar se întâmplă să obţii rezultate bune punând întrebări 
politicoase suspecţilor. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă neliniştită Susan. 

— Voi continua să-i pun întrebări. 

— lţi mulţumesc că n-ai recurs la violenţă. 


274 


— Însă n-am scos de la el nimic concludent. 

— Ba am aflat că nu este decât un simplu executant. 

— El crede că e de partea legii. 

— Alţii ar fi profitat de starea lui ca să-l facă să vorbească. Tu 
însă l-ai îngrijit. M-ai impresionat, Nathan! 

— Cu toate acestea, soarta ta şi a tovarăşelor tale depinde de 
mărturisirile individului. 

— Între tine şi el e o distanţă ca de la cer la pământ. 

— Nu se ştie. 

Val aţipise la umbra baobabului. Nathan îl trezi ca să-l întrebe 
dacă nu vrea apă. 

— Lasă-mă să dorm, omule, o să-ţi spun eu când mi-o fi sete. 

Nathan se lăsă pe vine în faţa lui şi-l privi fix. Val se enervă: 

— Termină! Ştiu cum se trag sforile la un interogatoriu. Fă-l pe 
suspect să te simpatizeze, nu-l lovi, evită violenţa cu care este 
deprins şi care arată neputinţa celui care-o foloseşte, manifestă 
compasiune şi căldură ca să-l destabilizezi, atinge-i coarda 
sensibilă, emite ipoteze ca să-i dovedeşti că ştii deja 
răspunsurile, nu-l copleşi cu întrebări, pune-te în locul lui, citeşte 
printre rânduri... 

— Dar asta ştii ce e? 

Val aruncă o privire către cutia pe care i-o arăta Nathan. 

— Nu, dar sunt sigur că îmi vei spune tu. 

— Streptomicină. Am aici doza necesară pentru două injecții 
intramusculare. 

Nathan scoase din cutie două seringi. 

— E vreun ser al adevărului? 

— Se foloseşte la tratarea ciumei. Ai idee ce fel de boală e 
ciuma? 

Val îşi îndreptă spinarea şi se rezemă de copac. Nathan 
continuă: 

— Ciuma este o boală foarte molipsitoare. Are trei elemente: 
şobolanii, purecii şi ganglionii inflamaţi. După o scurtă perioadă 
de incubație, se declanşează brusc, cu febră mare însoţită de 
migrenă, vomă, greţuri, dureri de tot felul. Ciuma bubonică e 
forma cea mai frecventă. De obicei, e pricinuită de muşcătura 
unui purice infectat cu bacilul ciumei. După ce intră prin piele, 
bacilul ajunge la ganglionul limfatic, care se umflă, apoi începe 
să supureze şi produce ulcere. Faza aceasta e foarte dureroasă. 


275 


Mai este şi ciuma pulmonară... 

— Unde vrei să ajungi? 

— Ai să înţelegi imediat, mai ales că te priveşte personal. 
Ciuma pulmonară rezultă din agravarea unei infecţii bubonice 
iniţiale sau prin transmitere de la om la om, fiind o boală extrem 
de contagioasă. Ea se transformă în bronhopneumonie acută. 
Procentul de mortalitate este foarte ridicat. Tratamentul trebuie 
aplicat imediat. Dacă e aplicat în mai puţin de 24 de ore de la 
declasarea bolii, 90% dintre cazuri sunt vindecate. 

— Şi de ce ziceai că mă priveşte personal? 

— Fiindcă te-ai molipsit de ciumă. 

— Cum să mă molipsesc de aşa ceva? 

— Ai băut din sticla aceea. Am umplut-o la dispensar cu apa 
rămasă în paharele bolnavilor. lar ceea ce am în mână este 
tratamentul de care ai nevoie. 

— Jigodie ce eşti! Am să te... 

Val încercă să se ridice, dar durerea îl reţinu la pământ. 

— Nu-ţi irosi puterile! Eşti şi rănit, şi foarte bolnav. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Voi aştepta până te hotărăşti să vorbeşti. 

Susan era îngrozită. Îl imploră pe Nathan să-i facă lui Val o 
injecție. 

— Auzi ce spune fata! mugi Val. 

Nathan goli conţinutul ambelor seringi în nisip. 

— Ce naiba faci? 

— Ne pierdem vremea. Acum va trebui să mă întorc la 
dispensar ca să fac rost de alte doze. 

— Mă numesc Val Donneghan. Sunt în serviciul guvernului 
american. 

— Ce departament? 

— CIA. 

— Prin urmare, CIA se ocupă mai nou de răpiri? 

— Incepând din 1990, agenţia practică extraordinary rendition. 
Persoana în cauză e răpită şi trimisă în secret într-o ţară care 
permite tortura în timpul interogatoriului. 

— Se pare că ritmul răpirilor a fost accelerat. 

— Misiunea noastră era s-o răpim pe Esian Zawi şi să ne 
întoarcem acasă. 

— Şi Susan Fox? 


276 


— Iniţial, nu era sarcina noastră. Dar cei care trebuiau să se 
ocupe de ea au dat chix. Ne-au cerut o mână de ajutor. 

— Cum aţi făcut-o pe Esian să dispară? 

— Trecând prin pereţi. E simplu, când ai de-a face cu o colibă 
din paie. Nu e nevoie să intri pe uşă. 

— Eraţi sub conducerea agentului Coolidge? 

Val şovăi. 

— Grăbeşte-te,  Donneghan!  Bacilul se  răspândeşte în 
organismul tău. 

— Da, Coolidge era cu noi. 

— Ce făcea la Mogadishu? 

— Asigura marcarea ta. 

— Marcarea mea? 

— Ţi-a plasat un dispozitiv electronic. Un Digital Angel, aşa-i 
zice. Îl identifică şi-l localizează pe purtător prin satelit. E cât un 
bob de orez şi se implantează sub piele. În cazul tău, Coolidge te- 
a făcut să-l înghiţi. Era o procedură mai discretă. 

Nathan îşi aminti de găluştele pe care le mâncase împreună cu 
agentul american. 

— De ce a făcut-o? 

— Ca să ne duci la Esian Zawi. 

— Eu? 

— Ni s-a spus la FBI că eşti foarte priceput. Când a aflat că 
urma să pleci în Somalia, Coolidge a hotărât să se folosească de 
tine. 

— Şi să mă suprime la 6 000 de picioare altitudine. 

— Ai scăpat printr-o adevărată minune. 

— De ce trebuia să fiu eliminat? 

— Ne puneai misiunea în pericol. 

— Răpiri, crime... Văd că CIA şi-a diversificat activităţile. 

— Din ce peşteră ai ieşit? Compania a făcut dintotdeauna 
astfel de operaţiuni. E adevărat că, înainte, trebuia să mergem 
pe burtă. Cei care încercau să pună beţe-n roate CIA, FBl-ului sau 
mafiei erau înlăturați. lar dacă era vorba despre nişte nume ca 
Martin Luther King, Kennedy sau Malcom X, agenţia îl recruta pe 
vreun smintit în genul lui Siran Siran sau Oswald, care lua totul 
asupra lui. Astăzi, avem legea de partea noastră. De la atentatele 
din 11 septembrie, misiunile de asasinare ale CIA sunt autorizate 
oficial de Congresul Statelor Unite. Ba chiar a fost angajat Dilip 


277 


Siran, nepotul lui Siran Siran. Misiunea noastră asigură siguranţa 
naţională, omule! Avem dreptul să-i eliminăm pe toţi cei care o 
ameninţă. 

— Păi, cum ameninţa Esian Zawi siguranţa naţională? 

— Asta nu ştiu. Nu uita că sunt un simplu pion. 

— De ce era necesară o asemenea desfăşurare de forţe ca să 
fiu ucis? 

— Răpirea lui Esian Zawi ar fi trecut drept un accident de 
avion. În felul acesta, n-am fi avut probleme cu Korumaku. 

— Credeam că mafia lucra împreună cu voi. 

— Nu ştiu mai multe. Eu executam doar ordinele. 

— Cum ai fost recrutat? 

— Coolidge a apărut într-o seară la mine, în Virginia. Mi-a oferit 
o slujbă cu un salariu bun. Era vorba despre răpirea unei femei 
tinere, în Africa. 

— Şi ce urma să faceţi cu ea? 

— Habar n-am. 

— De ce aţi continuat să mă urmăriţi şi după ce aţi răpit-o pe 
Esian? 

— Dispozitivul pe care-l aveai în stomac emitea în continuare. 
Asta însemna că n-ai murit în explozia avionului. Intre timp, 
băieţii care rataseră în Africa de Sud răpirea lui Susan Fox îi 
pierduseră urma. Au luat legătura cu Coolidge, care le-a spus că 
erau şanse să ne conduci tu la Susan. Dispozitivul a rămas în tine 
opt zile! Asta ne-a uşurat munca. 

— Eram constipat. 

— Într-adevăr, mâncarea locală e o porcărie. 

— De fapt, nu prea am mâncat mare lucru. 

— Digital Angel trimite şi informaţii despre purtător. Când 
ritmul cardiac afişat de purice a ajuns la zero, iar temperatura 
corporală a scăzut la 28 de grade, am înţeles că nu mai era în 
trupul tău, ci în canalizarea din Jinka. 

— Voi aţi năvălit în motelul din Jinka? 

— Nu. Am ajuns prea târziu. l-am luat pe răniţi şi i-am 
interogat. Erau nişte traficanţi de arme. Voiau să-şi recupereze 
marfa pe care le-ai şterpelit-o. 

— Cum aţi ajuns până la Ngorongoro? 

— Am încercat să te interceptăm la aerodromul din Jinka, dar 
ai reuşit să decolezi, paradindu-ne elicopterul. Aşa că am ocupat 


278 


turnul de control, l-am contactat pe pilotul tău şi am făcut o 
înţelegere cu el. El ne spunea unde te-a dus, iar noi îl lăsam în 
plata Domnului. 

Nathan nu-i putea reproşa lui Barney Riggs faptul că voia să 
trăiască. 

— După aceea, i-am anunţat pe cei din Johannesburg şi ne-am 
urcat în primul avion spre Tanzania. 

— Cine erau cei din Johannesburg? 

— Echipa care trebuia s-o răpească pe Susan Fox. 

— Ştiam asta. 

— Sunt din serviciile britanice. 

— MI6? 

— Da. 

— Cine e şeful lor? 

— Pe Coolidge ar trebui să-l întrebi. 

— Ei erau cei trei tipi din crater? 

— Da. Când am ajuns acolo, i-am găsit zăcând în iarbă, goi- 
puşcă. 

— Cum aţi intrat în apartamentul din hotel? 

— Prin şemineu. 

— Operaţiunea aceasta are vreun nume de cod? 

— Hollow Storm“. 

— Vii de la Fermă? 

— Am făcut cursuri timp de un an la centrul de antrenament al 
CIA înainte de a ajunge la Langley. La început, eram plătit cu 654 
000 de dolari pe an. Mai vrei şi alte amănunte? 

— Cum se numeşte directorul CIA? 

— Porter Goss. 

— Dar adjunctul lui? 

— E viceamiralul Albert Calland III. 

— Ştii că operaţiunea Hollow Storm a făcut să dispară din 
diferite colţuri ale lumii vreo zece tinere apropiate de oameni 
foarte influenţi? 

— Peste 3% din bugetul CIA este alocat operaţiunilor 
clandestine. Ar trebui să renunţi, omule, chestia asta ne 
depăşeşte. In afară de asta, acţionezi împotriva interesului patriei 
tale. 

— Eu n-am patrie. 


50 Furtună invizibilă (n.a.) 
279 


— Atunci, împotriva interesului omenirii. 

— Chiar eşti convins că femeile astea sunt o ameninţare la 
adresa omenirii? 

— Trezeşte-te, băiete! Şi Lenin, şi Mao, şi Castro păreau nişte 
salvatori când au ajuns la putere. Programele lor erau pline de 
intenţii bune. 

— Femeile acestea voiau să aducă prosperitate. 

— Şi Hitler, la fel. Nu ştiu pentru cine lucrezi, dar am impresia 
că respectivul a luat-o pe un drum greşit. 

Nathan se întoarse s-o întrebe ceva pe Susan, dar femeia 
dispăruse. 


124 

Demară nervos şi porni fără Susan, care fusese răpită din 
spatele lui, în timp ce el îl interoga pe unul dintre răpitori. Acesta, 
aşezat pe locul pasagerului, nu era în cea mai bună formă. 

— Dă-i bătaie, zise Val. 

— N-ai şi altceva să-mi spui? 

— Ba da. Incepe-ţi din nou ancheta de la zero. 

— Unde este Susan? 

— Ştiu şi eu? 

— Unde-l pot găsi pe Coolidge? 

— El ne găseşte pe noi, nu noi pe el. 

— Unde trebuia dusă Esian Zawi? 

— Trebuia predată la Tanger. 

— Vreau să-mi spui numele celui care urma s-o ia în primire. 

— Numai Coolidge îl ştie. 

Nathan trecu prin faţa dispensarului fără să se oprească. 

— Streptomicina! urlă Val. 

— Ai luat deja prea multe medicamente. Oricum, destule ca să 
te ameţească şi să te facă să crezi ce ţi-am îndrugat. 

— Ce tot spui? 

— Pilulele acelea au efecte secundare care m-au ajutat să te 
conving că te-ai molipsit de ciumă. În sticla din care ai băut era 
apă de la robinet. In cel mai rău caz, o să te alegi cu o 
pântecăraie zdravănă. 

— Jigodie! 

Se opriră la Kisongo, unde Nathan îi schimbă pansamentul 
pasagerului său şi-i oferi o bere Safari. Amândoi se înseninară şi 


280 


începură să-şi critice ierarhiile respective, care ar fi trebuit să 
colaboreze, în loc să-şi dea reciproc peste mână. La Arusha, 
aproape că se împrieteniseră. Urcară în primul avion cu 
destinaţia Dar es Salaam. 


125 

Carla nu ştia de cât timp se afla acolo. Otrava ce i se scurgea 
în vene o ajuta să-şi îndure soarta şi o făcea să-şi piardă orice 
reper. Fusese violată, brutalizată, drogată, izolată, umilită, 
terorizată, zdrobită, molestată din punct de vedere psihologic, 
emoţional şi fizic. Devenise un animal sexual, dresat să ofere 
plăceri unui număr imens de bărbaţi. Zăcea într-o odaie de unde 
nu avea voie să iasă. La ea intrau mereu bărbaţi care o violau 
sau o băteau. Nu-i mai rămăsese decât libertatea artificială care-i 
era introdusă în vene. 


281 


PARTEA A PATRA 


GĂINA SCURMĂ ŢĂRÂNA, VULTURUL O 
PRIVEŞTE 


126 

După intervenţia agentului Val Donneghan pe lângă consulatul 
american din Dar es Salaam, Nathan putu solicita un paşaport cu 
viză pe o perioadă limitată, care avea să-i fie eliberat a doua zi. Il 
duse pe Donneghan la spitalul Aga Khan, apoi o sună pe Shannen 
şi o rugă să-i trimită 3000 de dolari prin Tanzania Postal Bank. 
Sora lui era îngrijorată; niciodată până atunci Nathan nu-i ceruse 
bani. 

— Îţi pot trimite orice ai nevoie, pot să vin personal să ti-i aduc. 

— E de ajuns să-mi trimiţi banii, Shannen! 

— Ce faci în Tanzania? 

— Încerc să plec de aici. 

— Şi unde te vei duce? 

— Încă nu ştiu. 

Avea mai multe opţiuni. Londra, Langley, Tanger, Bruxelles, 
Paris, Washington, Darwin. Se putea duce la MI6 sau CIA ca să 
obţină nişte informaţii în plus, putea porni pe urmele lui Coolidge, 
putea să se ducă să-i caute pe Sylvie, Taillandier sau Mooses. De 
douăsprezece zile nu mai luase legătura cu cei care-l angajaseră. 
Putea, la fel de bine, să lase totul baltă. 

Avea o noapte întreagă ca să se hotărască. 

Cu şilingii pe care-i dăduse Donneghan îşi cumpără încălțări, o 
pereche de blugi, o cămaşă şi un teanc de ziare. Daily News, 
Guardian, Mtanzania, East African, Express, Financial Times. Intră 
într-un birt din centru şi se puse la curent cu ce se mai întâmpla 
prin lume, mâncând creveţi şi fructe tropicale însoţite de o bere 
Safari. Cele câteva grade ale băuturii fură de ajuns ca să-l 

282 


ameţească. 

Presa internaţională spunea că lumea nu mergea prea bine, 
arătând că mizeria dădea naştere la tot soiul de aberaţii. Câţiva 
palestinieni merseseră până la a se da drept kamikaze ca să fie 
închişi în Israel, fiindcă la închisoare aveau casă şi masă şi 
puteau învăţa o meserie. 

La ieşirea din local, nişte cheflii care se urcau într-o 
decapotabilă veche îl invitară să li se alăture. Mergeau la un club 
din apropierea plajei. Nathan refuză oferta şi intră într-o pensiune 
prăpădită pe care numai jegul de pe pereţi o mai ţinea în 
picioare. 

Holul care servea drept recepţie era pustiu. Nathan urcă scara 
şi alese o cameră care avea cheia în broască. Încuietoarea era 
pusă doar de formă, căci puteai deschide uşa doar strănutând în 
direcţia ei. Se întinse pe somiera desfundată. O libarcă ateriză de 
pe tavan pe burta lui. Nathan o lăsă să-i treacă peste piept şi să 
urce pe gât în sus. Insecta rămase nemişcată pe bărbia lui. Erau 
faţă în faţă. Antenele gândacului pipăiau terenul, evaluând 
pericolele. Îşi continuă drumul pe obrazul lui Nathan, se pierdu în 
părul lui, apoi ajunse pe pernă şi începu să escaladeze peretele 
către tavan, unde-l aşteptau fraţii lui mai îndemânatici. 

Zenul spune să nu te laşi în voia instinctelor şi a emoţiilor. O 
libarcă nu trebuia să tulbure odihna lui Nathan. Aşa cum 
sentimentele sale faţă de Sylvie nu trebuiau să afecteze 
hotărârea pe care urma s-o ia. Era necesar să se debaraseze de 
gândirea obsesională, ca discernământul lui să pătrundă prin 
urzeala subtilă a relaţiilor cauzale şi să perceapă esenţa realităţii. 
„E bine să suprimi supărările ca să sesizezi intenţiile. Dacă nu 
risipeşti supărările, ele îţi vor distrage atenţia şi nu vei reuşi să 
vezi limpede“, spunea Yagyu. Supărările sunt nişte boli ale 
spiritului, care se fixează într-un punct. Încă de la începutul 
anchetei, spiritul era concentrat asupra dispariţiilor spectaculare. 
Răul era reprezentat de răpitori. Dar poate că victimele 
reprezentau răul. 

Înainte de a adormi în odaia împuţită şi plină de gândaci, 
Nathan luase o hotărâre. Avea să se întoarcă la Paris. Acolo unde 
începuse totul. 


283 


127 

Nathan luă paşaportul de la ambasadă şi cei 3000 de dolari de 
la Tanzania Postal Bank, apoi îşi cumpără un bilet de avion 
pentru Paris. Cursa decola în aceeaşi seară, la ora 23.55. Avea, 
aşadar, o zi întreagă la dispoziţie. Intră într-un internet-cafe şi 
tastă „mondializare“ pe un motor de căutare. Trecând de la un 
site la altul, făcu legătura între elementele care, iniţial, nu păreau 
să aibă nimic comun. 

Raportul Comisiei mondiale asupra dimensiunii sociale a 
mondializării, prezentat la ONU, recunoştea că voinţa de a se 
ajunge la un consens era destul de redusă, că opinia era 
subordonată certitudinilor ideologice, divizată de tot felul de 
interese, că beneficiile nu erau repartizate în mod echitabil. În 
ciuda acestor realităţi, mesajul era pozitiv. „Cursul mondializării 
trebuie schimbat. Considerăm că ea poate fi profitabilă pentru 
mai mulţi oameni, că avantajele ei trebuie împărţite mai bine 
între ţări şi în interiorul ţărilor, că mai multe voci trebuie să se 
facă auzite şi să influenţeze evenimentele“, se spunea în raport. 
Lumea putea deveni un loc mai bun. 

La sediul Naţiunilor Unite, secretarul-general amintise că, în 
Declaraţia Mileniului, liderii planetei se angajaseră să facă din 
mondializare o forţă pozitivă pentru toate popoarele. 

Preşedintele francez declarase, la rândul lui, că în China, India, 
Brazilia şi în multe alte ţări, sute de milioane de femei şi de 
bărbaţi aveau o soartă mai bună de când producţia şi schimburile 
comerciale fuseseră liberalizate, iar investiţiilor li se deschisese 
calea. 

Preşedintele Braziliei adăugase că cea mai importantă armă de 
distrugere în masă din epoca noastră era sărăcia: „Trebuie să 
ţinem în frâu mondializarea şi să o prefacem într-o forţă pozitivă 
pentru toate popoarele lumii“. Acesta era şi crezul lui Esian Zawi 
şi Susan Fox. 

Nathan trecu peste discursuri şi dădu peste Millenium 
Challenge Corporation, o agenţie creată de preşedintele 
american „pentru a finanța proiecte în ţările care au o guvernare 
dreaptă, investesc în domeniul social, încurajează libertatea în 
plan economic“. Consiliul de administrare al MEC reţinuse 
şaisprezece ţări, printre care se numărau Ghana şi Marocul, de 
care se ocupaseră Oana Temple şi Nadiane Jamila. Fondurile erau 


284 


de cinci miliarde de dolari pe an. MEC tocmai alocase Beninului 
peste trei sute de milioane de dolari, sumă de care aveau să 
beneficieze cinci milioane de beninezi, adică jumătate din 
populaţie, iar în următorii zece ani, 250 000 de cetăţeni urmau să 
scape de sărăcie. 

Nathan vru să afle mai multe despre MEC. Agenţia avea 
numeroase proiecte - accesul la pieţe, la credit, la fondul funciar. 
Rolul ei era acela de a accelera creşterea economică. MEC era 
sub conducerea Departamentului de Stat american. 
Administrator-general era Paul Larson, subsecretar de stat pe 
problemele economice, care afirma: „Intre libertatea popoarelor 
şi libertatea comerţului există o legătură vitală“. Nathan căută 
lista consiliului de conducere. Preşedintele era Kathleen 
Morgensen, secretar de stat. 


128 

În avion, Nathan făcu bilanţul celor patru săptămâni în care s-a 
derulat ancheta care implica sferele puterii. Persoane sus-puse 
se străduiau să schimbe lumea. Unealta lor era mondializarea, 
obiectivul urmărit - prosperitatea. lar motoarele erau nişte femei 
tinere, frumoase, competente, sclipitoare, idealiste, înnebunite 
după blues şi pictură. De rase şi naţionalităţi diferite, evoluau în 
anturajul celor puternici, care le dădeau sarcina de a extinde 
liberalismul pe suprafaţa globului, ca o garanţie a bogăției, păcii 
şi emancipării popoarelor. Nathan nu reuşea să le găsească 
niciun cusur acestor fete. Erau perfecte, cu excepţia ciudatei lor 
fobii legate de ploaie. De ce le urmăreau serviciile secrete ale 
mai multor ţări? 

Nathan examină lista victimelor: 

Annabelle Domange (Paris, Franța) 

Galan Ryler (Washington, SUA) 

Suyani Kamatsu (Tokyo, Japonia) 

Aliana Cortes (New York, SUA) 

Serana Welles (Cairo, Egipt) 

Ivana Nevassaia (Moscova, Rusia) 

Dan Kan (Pekin, China) 

Tanya Forrest (Seattle, SUA) 

Esian Zawi (nordul Etiopiei) 

Susan Fox (Mto Wa Mbu, Tanzania) 


285 


Oana Temple (Ghana) 

Nadiane Jamila (Maroc) 

Toate prenumele acestea, având o rădăcină comună, păreau 
alese în funcţie de o misiune. Erau oare nume de cod? Şi, dacă 
era aşa, cine le atribuise acestor fete? 

Luminile se estompară. Urma să fie proiectat un film. Nathan 
îşi puse căştile ca să asculte muzică. Positive tension, a formaţiei 
Bloc Party, îl deconectă pentru moment de gândurile lui. Când 
piesa se termină, îi veniră în minte MI6 şi CIA. După spusele lui 
Val Donneghan, rolul serviciilor secrete britanice şi americane se 
limita la răpiri. Apoi, „marfa“ era livrată altei verigi a lanţului. 
Care era destinaţia finală? Cine dădea ordinele? 

Mai era cale lungă până la adevăr. Mai lungă decât cea pe care 
o avea de străbătut până la Paris. 


129 

— Dar ce treabă ai cu Taillandier? 

După ce aterizase pe aeroportul Charles de Gaulle, Nathan 
luase metroul şi se dusese la sediul Poliţiei judiciare. 
Comandantul Gerard Grange îl primise într-un hol şi i se adresase 
într-o engleză de şcolar. 

— Colaborez cu el la un caz. 

— Care anume? 

— Dispariţia tinerei Annabelle Domange. 

— Dosarul nu se mai află la noi. 

— Dar la cine? 

— La locotenent-colonelul Morin. 

— De ce? 

— Comisarul Taillandier a decedat. 

— Poftim? 

— Comisarul Taillandier a decedat, repetă polițistul, foarte 
atent la accentul folosit. 

— Cum aşa? 

— Într-un accident de maşină. În Italia, unde se dusese ca să-i 
ia o declaraţie unui martor. 

— Era singur? ` 

— Maşina era condusă de un inspector italian. Impreună cu ei 
era şi o belgiancă, expertă în profiluri. Italianul conducea cu 
viteză mare. A luat greşit un viraj şi au căzut într-o prăpastie. 


286 


Niciunul n-a supravieţuit. 

Vestea îl zgudui pe Nathan. Sylvie ieşise din viaţa lui la fel cum 
intrase. Brusc. Nu era pregătit pentru aşa ceva, cu toate că 
învățase din Hagakure despre loialitatea faţă de moarte. El, care- 
şi începea fiecare zi gândindu-se la momentul când îşi va da 
ultima suflare, el, care se lupta să învingă durerea, setea de 
plăceri, impulsurile simţurilor, ale existenţei şi ale devenirii, nu se 
ferise să se ataşeze de Sylvie şi nu se gândise la suferinţa pe 
care i-o putea provoca acest sentiment. Alungă amintirile ce-l 
copleşeau. Trupul lui Sylvie, mintea, inima, conştiinţa ei 
dispăruseră. Dar nu şi amprenta lăsată de ea asupra lumii, din 
moment ce, în clipa aceasta, Nathan se afla acolo. El îi perpetua 
acţiunile, dădea un sens morţii ei. Oare aici se afla sufletul 
omenesc? În karma? 

Continuându-şi ancheta, îi dădea lui Sylvie un suflet. 

— Domnule, te simţi bine? întrebă Grange. 

Comandantul se simţea stingherit în faţa străinului tăcut şi 
trist. 

— Uite ce-i, eu sunt foarte ocupat. Du-te să vorbeşti cu 
locotenent-colonelul Morin. 

— Trupurile au fost identificate cu precizie? 

— Nu-ţi face iluzii, erau chiar ei. 

— Iluzie e faptul că moartea pare întotdeauna îndepărtată. 

— Ai mare dreptate. 

Afară, asupra capitalei franceze se lăsa noaptea. Era prea 
târziu să-l mai caute la birou pe Morin. Nathan scoase din 
buzunar o hârtiuţă mototolită şi citi adresa pe care o scrisese 
Marie. 


130 

Cu puţin timp înainte de a muri, Taillandier urcase într-un Fiat 
Punto care staţiona în faţa vilei lui Sloane Ricci, situată la 30 de 
kilometri distanţă de Roma. 

— Trebuie să-i asigurăm protecţie, zise el. 

— Am să-l trimit pe unul dintre oamenii mei s-o păzească, 
spuse Carzetti, trecând la volan. 

— N-ar fi rău să trimiţi doi. 

Sloane Ricci avea 25 de ani, semăna cu Claudia Cardinale pe 
când avea aceeaşi vârstă, era mai cultă decât Umberto Eco, mai 


287 


sexy decât toate italiencele la un loc şi se ocupa cu extinderea 
imperiului Bernelli peste tot în lume. Toate acestea erau de ajuns 
ca s-o plaseze pe lista potenţialelor victime. 

Sylvie, gânditoare, se aşeză pe bancheta din spate. Avea în 
minte raportul pe care-l expediase la propria adresă de e-mail, 
de pe computerul pe care Sloane îi permisese să-l folosească. Era 
nerăbdătoare să i-l arate lui Nathan. 

Carzetti porni şi puse pe capotă un girofar, ca să ajungă la 
timp la aeroport. Intrevederea durase mai mult decât se 
aşteptaseră. Sylvie şi Christian riscau să piardă avionul. De 
obicei, drumul lăturalnic care şerpuia în jurul muntelui Cavo nu 
era prea circulat. Dar nu şi în ziua aceea. În faţa lor mergea fără 
grabă un camion şi un 4x4 enorm. Carzetti cuteză să depăşească 
maşina de teren - un Mitsubishi - care fu nevoită să intre 
aproape în şanţ. După un şir de claxoane, de bliţuri, de stronzo şi 
de semne obscene cu degetul, Carzetti ajunse în spatele lor. 

— Putem lua cursa următoare, spuse Sylvie. 

Un şoc o smuci spre spate, apoi în faţă. 

— Ce idiot! strigă inspectorul. 

Maşina de teren îi lovi din nou, iar camionul se opri. Frână 
brusc. Uşile din spate ale camionului se deschiseră, iar două şine 
din oţel ieşiră din el. Carzetti scoase pistolul. Împins de 
Mitsubishi, Fiatul înaintă, se cabră şi intră în camion, care porni 
imediat. O lovitură de bâtă făcu ţăndări parbrizul. Sylvie scoase 
un țipăt când capătul metalic zdrobi capul lui Carzetti. Vlăjganul 
care ţinea celălalt capăt trase de el ca să-şi recupereze arma. 
Aproape simultan, Christian fu smuls de pe scaun de doi indivizi 
în uniformă de luptă, care-i zdrobiră faţa, lovindu-l cu capul de 
cutia pentru mănuşi. Uşile remorcii se închiseră, lăsându-i în 
beznă. Sylvie deschise portiera, care se lovi de peretele 
camionului. Un baston electric îi trecu pe sub nas. Nişte braţe 
puternice îi desfăcură coapsele şi-i ridicară rochia până deasupra 
taliei. 

— Unde este Lyn Lee? o întrebă o voce. 

— Cine? 

O mână înmănuşată îi smulse chiloţii ca să-i poată vâri în vagin 
bastonul electric. Sylvie scoase un urlet, simțind cum 
măruntaiele îi sunt sfâşiate. 

— ţi mai trimit o încărcătură la primul răspuns greşit. Ai grijă, 


288 


le cunosc deja pe cele mai multe. 

— Lyn Lee a rămas la Paris, la hotelul Renoir, spuse ea. 

— Cine mai lucrează împreună cu voi? 

— Agentul federal James Mooses şi Nathan Love. 

— Ai răspuns corect. Ei unde se află? 

— Mooses este la Washington, Love, în Somalia. 

— Foarte bine. 

— Mai este şi partenerul lui Nathan, adăugă Sylvie. 

— Are un partener? 

— Da, Leopold Hochon. 

— Unde e acum? 

— În Africa, împreună cu Love. 

Acesta fusese singurul lucru care-i trecuse prin minte ca să-l 
avertizeze pe Nathan. Dacă agresorii ar fi pomenit despre fostul 
ei psihiatru, Nathan - presupunând că luau legătura cu el - şi-ar fi 
dat seama de pericol. Sylvie ştia că va muri, că nu va mai face 
niciodată dragoste cu el, că nu-şi va mai revedea fiul şi nici cireşii 
înfloriţi. Măciuca mânijită cu sângele lui Carzetti ţâşni spre ea ca o 
ghiulea. 

După câţiva kilometri, camionul se opri, şi uşile se deschiseră. 
Fiatul alunecă şi atinse pământul cu 600 de metri mai jos. 


131 

Marie şi Paul Jauffroy locuiau într-un bloc din arondismentul 5. 
Nathan se strecură în clădire pe urmele unui locatar care 
formase codul de acces. O voce feminină răspunse la interfon. 

— All that you can't leave behind, zise Nathan. 

— Ce? 

— U2, Etiopia, tribul Hamer. 

— Tu eşti, Nathan? 

— Pot să urc? 

Uşa automată a holului se deschise cu un bâzâit. Marie îl 
aştepta pe scară, îmbrăcată într-o cămaşă bărbătească. Când 
ajunse pe treapta din faţa ei, Marie aproape că sări pe el, 
îmbrăţişându-l. 

— Mă bucur să te văd, Nathan. Nici nu credeam că o să... 

— Ce mai faci? 

— Ne-am întors acum trei zile. Paul n-a vrut să rămână la 
spitalul din Addis-Abeba. A luat primul avion spre Paris. Piciorul i 


289 


s-a infectat, dar chirurgii sunt optimişti. 

— Şi Chloe? 

— Doarme. 

Nathan cercetă cu privirea căminul familiei Jauffroy. Un 
apartament modern, cu mobilier asemenea, o adevărată 
expoziţie de bibelouri exotice aduse din călătoriile lor, pereţi albi 
împodobiţi cu afişe înrămate, un DVD cu Buretelul Bob pe masa 
din salon, un pantofior de copil sub un scaun, o plasmă, un home 
cinema integrat în pereţi şi în tavanul de unde se auzea o 
melodie pop. 

Be still my lion heart! 

A revolution ready to pounce 

All passioneers 

Up and out of the house! 

— U2? 

— Coldplay. X&Y. 

ÎI duse în bucătărie şi-l servi cu cafea. 

— Pot s-o văd pe Chloé? 

Întrebarea o surprinse pe Marie. 

— Păi... da, dacă vrei... Vino! 

Întredeschise o uşă de la capătul coridorului. Odaia era slab 
luminată de o veioză ale cărei raze blânde cădeau asupra 
pereţilor acoperiţi cu poze, vitrine, etajere cu cărţi pentru copii. 
În patul plin cu jucării din pluş dormea o fetiţă de 4 ani, cu 
căpşorul blond ieşind de sub o pilotă voluminoasă de puf care 
făcea patul să semene cu o omletă imensă. Nathan simţi o aromă 
de vanilie. Un adevărat sanctuar în care domneau pacea şi 
liniştea. Marie îl privea, întrebându-se la ce se gândea oare 
Nathan. Îl invită în salon. Se aşezară pe divan, lângă un pisoi care 
dormea făcut ghem. 

— E frumoasă, nu-i aşa? 

— Ca şi mama ei. 

Marie se îmbujoră şi-şi ascunse chipul în spatele cănii cu cafea. 

— Ţi-ai îndeplinit misiunea în Etiopia? 

— Îţi mulţumesc pentru e-mail. Datorită ţie, am dat de 
persoana pe care o căutam. 

— Ce te aduce la Paris? 

— Încă nu mi-am sfârşit treaba. 

Nathan nu voia să insiste asupra acestui subiect. N-avea rost 


290 


să-i spună că oamenii pentru care lucra muriseră. Marie ştia deja 
prea multe. 

— Vrei să dormi la noi? 

— Nu te temi? 

— De ce să mă tem? De Paul? 

— Să nu dea buzna o bandă de ucigaşi. 

— Mă gândesc mereu la cele trăite de noi în Africa. Am adunat 
împreună cu tine mai multe amintiri decât în tot restul vieţii 
mele. 

— Îţi aminteşti de Kamta? 

— Chipul tău îl visez noaptea. M-am gândit la ce mi-ai spus, că 
eram atrasă de tine fiindcă mă făceai să descopăr o dimensiune 
în care totul părea posibil. Viaţa era scurtă, Nathan, şi îmi dau 
seama că nu fac decât lucruri banale şi neplăcute. Nu sunt 
fericită. Călătoria în Africa m-a făcut să realizez cât de insipidă e 
viaţa pe care o duc; a avut un efect total opus celui aşteptat de 
mine. 

— Ţi-ai pus la bătaie toată energia ca să obţii ceva ce nu 
există. 

— Şi ce ar trebui să fac? 

— Să te descurci cu atât. 

— Cu ce anume? 

— Să scoţi ce e mai bun din situaţia asta. 

— Din situaţia mea? Dar tocmai asta e problema. Sunt 
căsătorită pentru toată viaţa, am o slujbă idioată, Paul nu se 
gândeşte decât la slujba lui, mai avem de achitat credite la 
bancă încă 20 de ani, viitorul meu n-a fost niciodată mai şters 
decât acum... 

— Nu spui decât generalităţi şi certitudini, nişte „întotdeauna“ 
şi „niciodată“ care te zăvorăsc în problemele tale. Debarasează- 
te de toate acestea! Ucide-l pe Buddha! 

— Asta nu-i o blasfemie? 

— Buddha nu e un zeu. Uciderea lui Buddha reprezintă primul 
pas către libertate.  Ucide-ţi aşteptările, convingerile şi 
prejudecățile! 

— Nu pricep. 

— Bucuria se află pretutindeni, trebuie doar să ştii s-o scoţi la 
iveală. 

— Uşor de zis! 

291 


— Trebuie să-ţi sărbătoreşti viaţa de zi cu zi. Nici cel mai 
obişnuit gest nu trebuie să fie neglijat. Turnatul cafelei în ceaşca 
unui prieten, alegerea florilor pentru un buchet, scrisul unei liste 
de cumpărături, spălatul unei farfurii, dusul copilului la şcoală... 
Repetarea unor mişcări banale permite spiritului să se elibereze 
de himerele trecutului şi ale viitorului. 

— Nu cred că ţi s-a întâmplat prea des să faci cumpărături la 
Carrefour. 

— Şi chiar lângă tine există un izvor de fericire. 

Ea îl privi fără să înţeleagă. Nathan preciză: 

— Camera lui Chloé este o fântână nesecată de fericire. Am 
gustat şi eu din ea. 

— Ai fi un tată grozav. 

Ca să uite că nu lipsise mult să fie tată, Nathan se refugie în 
cugetările lui Li Bo: 

— Un poet chinez a spus că fericirea supremă este să asculţi 
cântecul fredonat de o fetiţă care se îndepărtează după ce te-a 
întrebat pe ce drum trebuie s-o ia. Mie, aceeaşi senzaţie mi-o 
oferă spectacolul unui copil care-şi închide ochii ca să transforme 
lumea în visuri. 

— Tu doar predici teoriile astea, Nathan, fără să le şi pui în 
practică. Ridici în slavă banalitatea cotidianului, dar tu te trezeşti 
în fiecare dimineaţă în alt loc şi-ţi rişti zilnic viaţa. 

— Numai nebunii se agită. Inţeleptul e calm. 

— Înseamnă că eşti ţicnit de-a binelea? 

— Pentru moment, da. De obicei, mă străduiesc să meditez pe 
malul mării, să contemplu pietrişul ca şi cum aş avea în faţă 
pietre preţioase, să savurez un ananas de parcă n-aş fi mâncat 
nimic de zile întregi, să-i mulţumesc soarelui pentru lumina şi 
căldura lui, să privesc cu încântare tot ceea ce se află în jurul 
meu. Să-ţi rişti viaţa e simplu. 

— lartă-mă că te sâcâi, probabil că ai lucruri mai importante de 
făcut decât să asculţi divagaţiile depresive ale unei mame. 

— E mai interesant decât să te arunci dintr-un avion în flăcări. 

— Mulţumesc pentru compliment. 

Se ridică să mai toarne cafea, cu mişcări atente, încercând să- 
şi conştientizeze fiecare gest, aşa cum o sfătuise el. Marie era 
receptivă, învăţa repede, nu se mulțumea doar să se lamenteze. 
Apoi se aşeză din nou lângă el, pe divan. 


292 


— Care e filosofia ta, Nathan? 

— N-are nume. De cum îi dai un nume, ajungi să fii ferecat în 
ea. 

— Cum vezi tu lumea? 

— Până la Platon, filosofii greci o considerau ceva perfect, într- 
o ordine desăvârşită. Orice fiinţă vie, inclusiv omul, venea din 
cosmos şi tot acolo se întorcea, sub formă de particule. In 
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, omul a fost înălţat la rangul de 
zeu. Progresul a devenit sinonim cu confortul. Apoi a apărut 
Nietzsche, care a propovăduit deconstrucţia şi ne-a făcut să 
înţelegem să asta nu servea neapărat interesele omenirii. Toate 
acele secole ale gândirii au fost reduse la zero. De parcă totul n- 
ar fi fost decât o iluzie. 

Ghemuită pe divan, cu picioarele strânse sub şezut, Marie îl 
asculta cu atâta atenţie, de parcă tot viitorul ei ar fi depins de 
vorbele lui Nathan. Il atingea, la răstimpuri, cu mâna sau cu 
genunchiul,  dorindu-şi o apropiere mai intimă. Când se 
întâlniseră pe scări, cămaşa ei era încheiată la un nasture; acum, 
toţi trei erau descheiaţi. De ce nu-l întâlnise pe Nathan mai 
demult, înainte de Paul? se întreba ea. 

— N-ai fi avut-o pe Chloé, zise el. 

— Ce-ai spus? 

— Răspundeam la întrebarea ta. 

— Citeşti gândurile? 

— Intimitatea avantajează clarviziunea. 

Marie se apropie şi-i atinse obrazul cu buzele. 

— Acum la ce mă gândesc? 

— La Kamta. 

— Nu mai glumi aşa, spuse ea, îndepărtându-se. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, Marie, însă oamenii care-mi 
sunt apropiaţi au o speranţă de viaţă foarte redusă. 

— Măcar au o speranţă. 

— Aveau. 

— De ce ai venit la mine? 

— Pot să dau un telefon? 


132 
— Ascultă, ştii cât e ceasul? 
Locotenent-colonelul Morin era prost dispus. Fusese trezit la 


293 


unu dimineaţa, tocmai când visa că porneşte să atace un grup de 
terorişti. Mai rău, cel care-l oprise din această acţiune vitejească 
era expertul american în profiluri, pe care nu-l putea suferi. Şi, 
culmea, îi vorbea despre un caz care îi fusese luat. 

— Cine a moştenit blestematul ăla de dosar? întrebă Nathan. 

— Nu este nici momentul, nici locul potrivit ca să discutăm 
despre asta. 

— Perfect, în douăzeci de minute sunt la dumneata. 

— Nici nu te gândi să apari la uşa mea în puterea nopţii! 

— Spune-mi acum ce vreau să aflu şi încheiem discuţia. 

— E papa. 

— Ce-ai spus? 

— Vorbeam cu nevastă-mea, ai trezit-o şi pe ea! 

— Cere-i scuze din partea mea. 

— Nu zbier, Estelle! urlă Morin. 

După ce-i porunci soţiei să-şi continue somnul, îi mărturisi lui 
Nathan: 

— Dosarul a ajuns până la vârful ierarhiei. 

— Adică? 

— La Direcţia generală a Poliţiei naţionale. 

— Şi cine conduce această direcţie? 

— Charles Fourcade. 

— El mai are vreun şef? 

— Ministrul de Interne. Însă dosarul s-a oprit la Fourcade. 

— Mulţumesc, domnule colonel. ` 

— Am ştiut că ne vei face greutăţi, Love. Incă de la început ai 
încercat să separi cazurile Domange şi Balland. lar Taillandier te- 
a ascultat orbeşte. Urmarea a fost că ancheta s-a împotmolit şi 
ne-a scăpat din mână. 

— De ce te încăpăţânezi să faci o legătură între aceste două 
victime? 

— Fiindcă nu suntem în America. Aici n-avem psihopati la 
fiecare colţ de stradă. lar când două femei tinere şi importante 
sunt agresate cu brutalitate în răstimp de o lună, în aceeaşi zonă, 
între fapte există o legătură. 

— Nicole Balland nu era nici tânără, nici importantă. 

— la încearcă să i-o spui soţului ei! 

— Ai măcar vreo umbră de dovadă că... 

— Totul este în dosarul trimis la DGPN. Noapte bună! 


294 


Morin închise telefonul. 

— Ai aflat ce voiai să ştii? întrebă Marie. 

— AŞ avea nevoie de adresa unui oarecare Charles Fourcade. 

Ea începu să caute pe internet. Apărură câteva nume şi 
adrese. Marie îi sugeră s-o aleagă pe cea din cartierul cel mai 
select, de pe Avenue Foch. 

— Vrei să-l sunăm şi pe el? 

— Nu, acolo trebuie să mă duc personal. 

— Vrei să te duc eu? O s-o chem pe vecină să stea cu Chloé. 

— La două dimineaţa? 

— Aşa e, ai dreptate. 

— O să am însă nevoie de pisoiul tău. 


133 

Cu un rucsac în spate, Nathan escaladă gardul şi ajunse pe 
peluza proaspăt tunsă a reşedinţei din Avenue Foch. Uşa de la 
intrare era închisă cu un cifru. Fațada sculptată avea numeroase 
asperităţi. Folosindu-se de burlan şi de interstiţiile dintre blocurile 
de beton cizelate, Nathan urcă până la etajul trei, unde se afla 
apartamentul directorului-general al Poliţiei naţionale. Sări pe 
balcon şi-şi lipi faţa de geam. Dincolo de sticlă şi de perdea zări 
cifrele unui deşteptător cu afişaj digital. Aceea era camera. 

N-avea rost să intre spărgând geamul. Dacă făcea acest lucru, 
şi-ar fi compromis şansele de a avea o discuţie productivă cu 
Fourcade. Scoase pisoiul din rucsac, se lipi de faţadă şi zgârie 
zidul, scoțând un mieunat. La picioarele lui, pisoiul începu să-şi 
lingă blăniţa ciufulită. Perdelele se mişcară. De îndată ce canatul 
uşii se clinti, Nathan puse un picior pe mochetă. Intrarea sa 
neaşteptată şifonă pijamaua albastră a lui Charles Fourcade, care 
se dădu înapoi, izbindu-se de soţia lui. 

— Cine eşti? 

— Am fost angajat de comisarul Taillandier şi de experta Sylvie 
Bautch ca s-o găsesc pe Annabelle Domange. În timp ce-mi 
continuam investigaţiile în Africa, amândoi au fost asasinati. 

— După câte ştiu eu, a fost vorba despre un accident. 

— Am avut şi eu parte de un astfel de accident în Africa. 

— Ce doreşti? 

— Să discut despre acest caz cu persoana care are dosarul. 

— Ai fi putut să mă suni la birou. 


295 


— Sau să trimit o scrisoare, ştiu. 

Fourcade îi spuse câteva cuvinte soţiei sale. Avea o voce 
gravă, răguşită din cauza anilor de fumat. Nathan luă în braţe 
pisoiul şi-l urmă pe Fourcade într-o încăpere elegantă care-i 
servea drept birou la domiciliu. 

— la loc, soţia mea ne va aduce nişte cafele. 

Odaia era plină de fotografii înfăţişându-l pe Fourcade alături 
de preşedinte, de ministrul de Interne, de un general, de o soţie 
fecundă, de cei şase copii; altele îl înfăţişau primind Legiunea de 
Onoare şi Ordinul naţional de merit. 

— Taillandier îmi vorbise despre tine şi despre metodele pe 
care le foloseşti... spuse el, deschizând dosarul. 

Un dosar atât de important, încât şeful poliţiei îl luase acasă. 

— Am primit fişa ta de la DST. 

Printre direcţiile aflate în subordinea lui Fourcade se numărau 
Poliţia judiciară şi Direcţia pentru supravegherea teritoriului. 
Poziţia sa îi permitea să conducă ancheta asupra dispariţiei unei 
funcţionare de la Palatul Elys&e şi a morţii soţiei unui membru al 
DGSE. Îi îngăduia, de asemenea, să obţină informaţii despre toţi 
cei implicaţi în anchetă. Citi cu voce tare: 

— Este un individ incontrolabil, retras... nu e ataşat de nimeni, 
lipsit de ego şi de morală... expert în profiling şi în arte marţiale... 
capabil să se retragă dintr-o anchetă fără niciun motiv, din 
capriciu, în ciuda unor onorarii exorbitante... 

— Cine a întocmit fişa asta? 

— Cei de la FBI. Se pare că ţi-ai sabotat ultima misiune. 

— O poveste veche. 

— E adevărat că te poţi retrage fără motiv, dacă ai chef? 

— Nu sunt legat prin vreun contract. 

— Cu atât mai bine, pentru că dispariţia lui Annabelle 
Domange nu te mai priveşte. Acum a devenit o problemă de stat. 

— Era deja o problemă de stat de luna trecută, când mi-a fost 
prezentat cazul. Taillandier îi raporta direct preşedintelui. 

— Preşedintele are probleme cu electoratul, iar Taillandier a 
murit. Acum toată lumea îmi raportează mie. Dacă nu mă înşel, 
statul francez, în marea sa generozitate, ţi-a acordat deja o 
compensație financiară pentru neplăcerile avute. 

Doamna Fourcade şovăind se apropie de ei ducând o tavă. 
Nathan aşeză pisoiul între zaharniţă şi ibricul cu cafea, apoi 


296 


mătură cu braţul biroul, ca să facă loc. 

— Ce te-a apucat, Love? 

— Am străbătut mii de kilometri, am sărit dintr-un avion în 
flăcări, m-am luptat cu traficanţi de arme, cu poliţişti, cu asasini, 
cu spioni, iar colaboratorii mei au murit. Cam ce compensaţii ar 
trebui să primesc pentru aceste „neplăceri“? 

— Estelle, lasă-ne, te rog! 

Ea se făcu imediat nevăzută. 

— Ce vrei să ştii, Love? 

— Tot ce ştii şi dumneata. 

— Din păcate, ştiu foarte puţine lucruri. 

— Morin e convins că între moartea lui Nicole Balland şi 
dispariţia lui Annabelle Domange există o legătură. 

— Morin este un militar mărginit. Se încăpăţânează să susţină 
această ipoteză care nu stă în picioare. 

— Cine sunt, de fapt, aceste femei care au fost răpite? 

— Nişte teroriste. 

— Ce scopuri aveau? 

— Să arunce lumea în haos. 

Nathan îl privea drept în ochi, fără să îi spună nimic. Uneori, 
acesta era cel mai bun mijloc de a-i face pe oameni să 
vorbească. 

— Am dat peste ele din întâmplare. 

Fourcade turnă cafea în ceşti, semn că urma să-şi dezvolte 
ideea. 

— Acum trei luni, NSA a fost alertată de Warren Anderson, 
patronul firmei agroalimentare Montesanto. Totul începuse cu 
câteva săptămâni mai înainte. Soţia lui angajase un detectiv 
particular ca să-l urmărească, fiindcă-l bănuia că o înşală. 

— Cum se numea amanta? 

— Syriana Carlyle. 

— Lucra la Montesanto? 

— Într-un post important. Detectivul a descoperit că acţiona 
împotriva intereselor firmei şi vindea informaţii cuiva de la ONU. 
În incinta ONU, nu e permisă instalarea de camere video, aşa că 
nu ştim cine era persoana respectivă. Prin urmare, NSA a pus sub 
supraveghere împrejurimile sediului ONU. S-a constatat că şi alte 
tinere care ocupau posturi-cheie în companii multinaționale sau 
în cadrul administraţiei americane se duceau regulat la sediul 


297 


ONU, fără să se poată stabili cu cine se întâlneau acolo. În urma 
anchetei făcute, NSA a ajuns la concluzia că o organizaţie 
urmărea să destabilizeze SUA. Apoi s-a constatat că şi pârghiile 
puterii economice şi politice din alte ţări erau afectate. Nici 
Franţa n-a fost cruţată. NSA a alcătuit o celulă de criză fără să 
informeze puterea, în care erau infiltraţi până în vârful ierarhiei. 
Au fost solicitate serviciile secrete din toate ţările, de la CIA la 
FSB, de la MI6 la DGSE. A ieşit la iveală o reţea teroristă. O reţea 
de un alt gen, ale cărei arme sunt farmecul şi inteligenţa unor 
kamikaze care arată ca nişte top-modele. Operaţiunea lor avea 
numele de cod Dolls Bang - aluzie atât la Big-Bangul care a dat 
naştere lumii, cât şi la gang bang, care aduce în scenă puterea 
sexuală a unei femei. 

— lar răspunsul a fost operaţiunea Hollow Storm. 

— Celula specială organizată de NSA a lansat o acţiune care 
urma să fie rapidă, invizibilă şi discretă. 

— De ce atâta discreţie? 

— Fetele astea îi seduceau pe bărbaţii din sferele puterii, 
majoritatea însuraţi. Din motive de eficacitate şi pentru a se evita 
vreun scandal cu efecte devastatoare, răpirile au fost organizate 
în secret, fără ştirea acestora. Cel puţin la început. Când a sosit 
timpul să se dea explicaţii, mulţi dintre ei au fost greu de convins 
că iubita lor era o teroristă. 

— Aşa se explică faptul că preşedintele SUA şi cel al LXVI au 
ordonat anchete. 

— Nu ştiau că serviciile secrete le răpiseră pe Galan Ryler şi pe 
Annabelle Domange pentru binele lor. 

— lar astăzi sunt la curent cu aceste informaţii? 

— Da. 

— Ce procedee s-au folosit pentru răpirea lor? 

— Metoda este clasificată „strict secret“ de celula de criză. 
Ideea era să se facă în aşa fel, de parcă fetele astea n-ar fi 
existat niciodată. 

— Unde se află sediul acestei celule? 

— Habar n-am. 

În mintea lui Nathan se îngrămădeau întrebările: 

— Despre câte femei este vorba? 

— Două sute patruzeci şi şapte. 

Nathan nici nu clipea auzind dezvăluirile uluitoare ale lui 


298 


Fourcade, ca să nu-i dea impresia că a pus prea multe. 

— Şi toate au fost capturate? 

— Dacă ar mai fi rămas câteva, sunt uşor de identificat, având 
în vedere profilul lor. 

— Presupun că Sloane Ricci a dispărut la puţin timp după ce a 
fost contactată de Taillandier. 

— Exact. 

— Şi ce s-a întâmplat cu fetele astea? 

— Probabil că au fost ferecate în vreun Guantanamo pentru 
femei. 

— Le-am cunoscut pe două dintre ele. Nu mi s-a părut că 
pregăteau haosul, ci, mai curând, că acționau în favoarea unei 
mondializări luminate. 

— Accelerau procesul, ca să ambaleze maşinăria şi s-o facă să 
explodeze. Asta ar fi dus la haos şi anarhie. Cum anarhia este 
urmată întotdeauna de o dictatură, terenul era astfel pregătit 
pentru un tiran care aştepta momentul potrivit pentru a salva 
omenirea. 

— Unde au fost formate? De unde au apărut? Cine le îndrumă? 

— Asta rămâne de aflat, însă nu mai e treaba ta. 

— Cine i-a ucis pe Sylvie şi pe Taillandier? 

— A fost un accident. 

— Au fost asasinați de serviciile secrete care au încercat să mă 
omoare şi pe mine în Africa. 

— Au tras în tine fiindcă le stăteai în cale. 

— Ba dimpotrivă, s-au folosit de mine ca să dea de Esian Zawi 
şi de Susan Fox. 

— Spionii nu au morală. 

— Nici asta nu-i adevărat. Acţionează în numele unei morale. 

— Uite ce-i, avem de-a face, şi de o parte, şi de cealaltă, cu 
artilerie grea. Oamenii ăştia nu se joacă. Pe de o parte, lumea se 
mobilizează ca să rămână civilizată, pe de alta, nişte terorişti 
dintr-o nouă generaţie vor s-o destabilizeze. Aceste forţe care se 
confruntă ating cele mai înalte trepte ale puterii; prin urmare, cel 
mai bun sfat pe care ţi-l pot da este să-ţi iei pisicuţa şi să treci pe 
verde. 

Fourcade se ridică să-şi conducă musafirul. 

— Ti-am spus toate lucrurile acestea ca să te conving că 
dosarul nu mai ţine de resortul tău. 


299 


Nathan ieşi din apartament pe uşă de data asta. 


134 

Simţi o prezenţă. În faţa lui stătea o fetiţă, ţeapănă ca o 
păpuşă care nu mai are baterii. Nathan era întins pe divanul 
care-i servise drept pat la sfârşitul acelei nopţi. Din bucătărie 
venea un miros de cafea şi de pâine prăjită. Fetiţa o zbughi în 
direcţia mirosurilor şi se întoarse însoţită de maică-sa, care era în 
halat de baie. Marie făcu prezentările în franceză, ca să înţeleagă 
Chloé, care se aşeză apoi lângă Nathan, cu o telecomandă în 
mână. Ecranul televizorului fu invadat de nişte creaturi galbene 
cu pete negre, înzestrate cu cozi lungi. 

— Maşina mea e încă întreagă? întrebă Marie. 

— Absolut intactă. 

— Ai aflat ce te interesa? 

— Am fost sfătuit să trec pe verde. 

Una dintre cele două cauze care-l determinaseră să se implice 
în anchetă nu mai exista. N-avea să mai încaseze prima de 
930.000 de dolari, bani pe care voia să i-i dea lui Shannen. Mai 
rămânea motivaţia de a continua acţiunea începută de Sylvie, 
care se dedicase cu trup şi suflet acestui caz. Problema era că 
rămăsese singur şi nu mai avea bani. 

— Ar trebui să dau un telefon în străinătate. 

— Fă-o, asta va fi contribuţia mea la salvarea lumii. 

încercă să ia legătura cu James Mooses, dar nu-i răspunse 
decât căsuţa vocală. La Washington era miezul nopţii. Nathan îl 
sună pe căpitanul Sanako la Tokyo, unde era ora 16.00. Dădu 
peste căpitanul Ozan, care-i răspunse: 

— Yokiko Sanako a fost transferat. Cine-l caută? 

— Am lucrat cu el la cazul Suyani Kamatsu. 

— A fost clasat. Îmi pare rău, trebuie să închid. 

Nathan nu mai auzi decât tonul. Telefonă la FBI. Colaborase 
mult timp cu biroul federal, aşa că era la curent cu procedurile şi 
parolele necesare pentru a ajunge la persoana cu care voia să 
vorbească. Un agent de serviciu îi răspunse. Nathan îl auzi 
ţăcănind pe tastatura unui computer ca să găsească informaţia 
solicitată. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să vă informez că agentul James 
Mooses s-a sinucis acum 15 zile. În locul lui lucrează acum 


300 


agentul Taylor. 

— Din ce cauză s-a sinucis? 

— Nu sunt autorizat să comunic această informaţie. 

— A lăsat vreo scrisoare? 

— Nu sunt autorizat să... 

— Spune-mi cum pot lua legătura cu Taylor, îl întrerupse 
Nathan. 

Inchise telefonul, având impresia că era din ce în ce mai 
singur. 


135 

Nathan intră în Bruxelles la volanul maşinii pe care i-o 
împrumutase Marie, un Golf 3. Franţuzoaica apelase la un 
Codevi”!, ca să-i dea posibilitatea să-şi continue investigaţiile. 
După experienţa lor din Etiopia, avea o încredere oarbă în el, iar 
astfel avea şi posibilitatea de a ţine legătura cu acest om care 
avea darul de a se evapora mai uşor decât eterul. 

Nathan îşi depusese paşaportul la Consulatul american pentru 
prelungirea vizei şi făcuse o rezervare - numai dus - la o cursă 
aeriană spre Darwin, pentru ca Fourcade să creadă că renunţase 
la caz; informaţia ar fi ajuns până la NSA, care l-ar fi lăsat 
deocamdată în pace. 

Asupra capitalei belgiene se lăsa noaptea. Nathan parcă 
maşina în faţa imobilului în care se afla apartamentul lui Sylvie, 
urcă şi sună la uşă. Poate că fiul ei locuia acolo acum. Mai sună o 
dată. Nu îi răspunse nimeni. Neavând cheia, hotărî să se 
folosească de kime, care i-ar fi consumat toată energia, dar era 
cea mai rapidă soluţie. Se postă la câţiva metri de preşul din 
dreptul uşii, trase aer în piept, îşi adună toate puterile fizice şi 
psihice, îşi concentră atenţia asupra unui punct situat deasupra 
încuietorii, sări răsucindu-se şi-şi destinse piciorul drept, care 
trecu prin lemn. Broasca cedă, uşa se roti în balamale. Energia se 
prelungi în hol, răsturnând o vază goală. Nathan năvăli în salon, 
unde dădu peste un bărbat care dormea între o pungă mototolită 
de chipsuri şi o sticlă de bere, în timp ce pe ecranul televizorului 
se perindau diverse reclame. 

— Cine eşti? îl întrebă Nathan în engleză. 


51 Codevi (Compte pour le Developpement Industrial) - carnet de economii pe 
termen lung, folosit în Franţa (n.tr.) 
301 


Individul îşi veni în fire, se ridică şi vorbi în aceeaşi limbă: 

— Cred că eu ar trebui să-ţi pun întrebarea asta. 

— Sylvie lucra împreună cu mine. 

— Nu-ţi dăduse un rând de chei? 

— Nu prevăzuse că va muri acum o săptămână. 

— Am avertizat-o că o va păţi, având mereu de-a face cu 
psihopati. 

— Ce naiba cauţi aici? 

— Mă uitam la Cupa Europei. Englezii câştigă. 

— N-ai televizor? 

— Nu prind Eurosportul. 

— Va trebui să mă ajuţi. 

— Nu vreau să fiu amestecat în treburile lui Sylvie. 

— Vino să-ţi arăt ceva. 

Nathan îl duse să-i arate în ce stare era uşa. 

— Am lovit-o cu piciorul. la închipuie-ţi cum ar fi dacă ţi-aş 
aplica şi ţie o astfel de lovitură. 

— Eşti la fel de ţicnit ca ea. 

Nathan îl împinse până la grilajul liftului, sub ochii holbaţi de 
uimire ai unui vecin de pe palier, alertat de zgomot. Nathan îi 
dădu drumul. 

— Sylvie nu era nebună. 

— E vreo problemă, domnule Volchtein? întrebă vecinul. 

— Tocmai o rezolvăm, răspunse Nathan. 

Îl duse înăuntru pe Volchtein şi împinse uşa strâmbată, pe care 
o propti cu coada măturii, aşezată astfel încât să cadă la orice 
tentativă de deschidere a canatului. 

— Ce vrei de la mine? 

— Să-mi traduci ceva. 

Nathan deschise computerul lui Sylvie. 

— Ştii parola? 

— Christophe. E numele fiului ei. 

— Nu e al tău? 

— Eu mă numesc Alain. 

— Nu asta întrebam. Christophe nu este şi fiul tău? 

— E al fostului ei soţ. Cu mine n-a vrut să aibă copii. 

Nathan intră pe adresa de e-mail a lui Sylvie. 

— Sylvie îşi trimitea de multe ori notițele, zise Alain. Şi le 
organiza după ce se întorcea. 


302 


Nathan simţi emotia lui Alain. Îi păru rău că-l bruscase. Ultimul 
mesaj era din 11 aprilie, ziua în care Sylvie se întâlnise cu Sloane 
Ricci la Roma. Calitățile fizice şi intelectuale ale iubitei lui Ernesto 
Bernelli erau descrise admirativ. Era de o frumuseţe răpitoare, 
absolventă a unor celebre institute de învăţământ din Europa şi 
era responsabila cu dezvoltarea în consorțiul petrolier al 
amantului ei, care tocmai hotărâse să se retragă din jungla 
ecuatorială ca să nu mai mânjească pământul sfânt al indienilor 
Shuar Washints. „Investim în noi modalităţi de producere a 
energiei“, declarase Sloane Ricci. 

Pornind de la ceea ce ştia despre Annabelle Domange, Galan 
Ryler, Suyani Kamatsu şi Sloane Ricci, Sylvie întocmise un profil 
psihologic comun al celor patru femei: 

Annabelle, Galan, Suyani şi Sloane atribuie binelui şi răului un 
loc clar determinat, ca să ordoneze universul şi să recreeze 
realitatea potrivit propriului lor sistem de valori. Studiile lor 
universitare şi pozițiile sociale le dau un sentiment de putere - 
putere pe care o folosesc necondiționat în favoarea „cauzei“ lor. 
Această putere de care dispun mulțumită relațiilor lor 
accentuează o tendință spre megalomanie. Absenta unei vieți 
sociale sau conjugale, lipsa prietenilor, distanțarea față de 
familie, faptul că nu-l frecventează decât pe bărbatul care le 
oferă puterea de a-şi satisface megalomania denotă personalități 
cu tendință paranoică. La Sloane Ricci este uşor de observat un 
sentiment de persecuție, accentuat de amenințarea reală care 
pluteşte asupra ei. 

Spiritul de sacrificiu este subințeles la aceste fete, care se 
dedică în intregime muncii lor. Nu mai rămâne loc pentru altceva. 
Nu au timp liber, distracții, viaţă socială. 

Noțiunea distinctă de bine şi de rău, sentimentul puterii, 
megalomania, lipsa de sociabilitate, paranoia, spiritul de 
sacrificiu, toate acestea sunt factori specifici conditionării. 

Pentru ca o condiționare să iasă la suprafață, trebuie căutat 
ceea ce apare ca o evidență. Pentru aceste femei, este evident 
faptul că lumea merge din ce în ce mai rău şi că acest lucru 
trebuie schimbat. Liderul care le-a modelat gândirea este o 
persoană sau o organizație care vrea să schimbe lumea. In 
această direcţie trebuie orientate cercetările pentru găsirea 
răpitorilor. 


303 


Pentru a fi eficientă, condiționarea trebuie începută încă din 
copilărie. Condiţionarea a dat naştere naziștilor, gărzilor roşii şi 
integriştilor musulmani. Trebuie căutați, prin urmare, „părinții 
adoptivi“ ai acestor fete. Ar putea fi vorba despre o sectă, sectele 
fiind prin excelență locuri de condiționare. Ele presupun izolarea 
de lumea exterioară, care este demonizată, exaltarea unui ideal, 
glorificarea sacrificiului pentru o cauză. Annabelle a fost crescută 
în sânul unei secte. De făcut cercetări privitoare la secta lui 
Domange. 

La baza oricărei condiționări se află o stare de nemulțumire, o 
dilemă asupra sensului vieții. Nemulțumirea se poate datora unor 
motive obiective (sărăcie, lipsă de perspective) sau subiective 
(provocate din afară, induse). În cazul acestor fete, care au făcut 
studii la cele mai costisitoare şcoli din lume şi care evoluau în 
cele mai înalte sfere ale puterii, motivul a fost unul sugerat. De 
cine? E 

Condiţionarea implică existența unui lider. In cazul la care ne 
referim, acesta nu este un ayatollah, un guru, un fiihrer sau un 
preot, dată fiind absența vreunui mesaj politic sau religios. Dacă 
între inimoasele discipole şi un lider preocupat de soarta lumii a 
fost stabilit un contract psihologic înseamnă că ele îşi sprijină 
liderul. Trebuie să căutăm persoana a cărei putere a sporit de 
când discipolele au inceput să acționeze. 

În sfârșit, orice condiţionare presupune o bază intangibilă, 
scrisă, reprezentând gândirea fundamentală. Conţinutul n-are 
importanță, ca şi în cazul Bibliei, al Coranului sau al Cărticelei 
roşii. Factorul care va acționa asupra psihicului discipolelor este 
ceea ce reprezintă ea. Trebuie să căutăm un text universal, care 
să aibă la fel de mult sens în America, în Europa, în Asia şi în 
Africa. Aştept veşti de la Nathan, care e în Somalia, ca să aflu 
dacă portretul lui Esian Zawi corespunde acestui profil psihologic. 

Sylvie făcuse o treabă remarcabilă. Insemnările ei deschideau 
drumuri, dădeau anchetei o direcţie şi se potriveau cu cele aflate 
de Nathan în cursul discuţiei cu şeful poliţiei franceze. Aveau de- 
a face cu o grupare teroristă de tip nou, care avea ambiția de a 
da peste cap ordinea mondială. Nathan îi mulţumi lui Alain 
pentru traducere. Acesta se duse să aducă două beri, iar când se 
întoarse, Nathan observă că plânsese. 

— Te va ajuta cu ceva? întrebă Alain cu glas tremurător. 


304 


— E o adevărată mină de aur. 

— Era, totuşi, o femeie nemaipomenită. 

— Ne putem considera norocoşi că am cunoscut-o. 

— Ce bou sunt! 

Dădu pe gât jumătate din sticla de Hooegarden şi-şi opri un 
râgâit. 

— Habar n-am avut cum gândea, cum era ea cu adevărat. Îi tot 
spuneam că nu e zdravănă la cap. 

— Toţi şobolanii merg pe aceleaşi poteci. 

— Ce insinuezi? 

— Cine se aseamănă se adună. 

— Atunci, o iau ca pe un compliment. 

— Chiar era. 

— Ce o să faci acum? 

— Te las să vezi finalul meciului. 

— Dar ce facem cu uşa? 

— Trebuie să dau un telefon. 

— Vrei să chemi un lăcătuş la ora asta? 

— Nu, sun la FBI. 

La Washington era ora două după-amiază. Agentul Taylor 
răspunse şi confirmă că, într-adevăr, el îl înlocuia pe agentul 
Mooses. 

— De ce s-a sinucis? îl întrebă Nathan. 

— Nu sunt autorizat să răspund la această întrebare. 

— Nici eu nu sunt autorizat să te întreb, aşa că totul va rămâne 
între noi. 

— A lăsat o scrisoare. Nu mai putea suporta gândul că era 
homosexual. 

— Ce-ai spus? 

— Mooses era poponar. 

— Ştiam asta, dar nu era un motiv să se sinucidă. 

— Ţi-am spus concluzia raportului. Acum, dacă vrei să 
anchetezi moartea lui Mooses, te priveşte. 

— Ai continuat cercetările în dosarul la care lucra? 

— Care dosar? 

— Cel cu răpirile în serie. 

— Şeful se ocupă de cazul ăsta. 

Nathan auzi mătura căzând în hol. Apoi două şuierături. Trei 
găuri în perete. Arme cu amortizor. Bătu în retragere şi intră într- 


305 


un dulap, trăgându-l pe Volchtein după el. 

Nori de praf de var căzură pe birou, în ritmul sacadat al 
focurilor ce răsunau în surdină. Ucigaşii nevăzuţi trăgeau fără să 
le pese ce întâlneau gloanţele în cale. Computerul şi telefonul se 
făcură ţăndări sub rafale. Întunericul din dulap fu străpuns de 
săgeți luminoase. 

Apoi linişte. 

Alain, care stătea ghemuit sub un teanc de dosare, dădu să 
iasă. 

— Încă nu, îi şopti Nathan. 

Detunătura făcu să zboare în lături uşile glisante ale dulapului, 
cioburile vitrinei se împrăştiară, o furtună de sticlă, praf şi hârtii 
devastă apartamentul. Nathan sări afară din ascunzătoare, se 
împiedică de un fotoliu sfâşiat, alergă spre intrare şi lovi o siluetă 
care căzu în faţa lui. Îşi prelungi mişcarea printr-o directă 
expediată către o faţă de lână, simţi oasele zdrobindu-se sub 
falangele lui, smulse cagula, şi-o trase pe cap şi ţâşni pe palier. 
Doi complici mascaţi îl aşteptau. Inainte ca ei să-şi dea seama că 
fuseseră păcăliţi, o dublă lovitură de picior din salt îi azvârli pe 
scări. Nathan zbură cu zece trepte mai jos şi ateriză în faţa celui 
care încerca să se ridice. Alt trosnet de oase. li luă arma şi trase 
gloanţele rămase lângă urechea celuilalt, căruia îi smulse apoi 
cagula şi-i lipi de obraz ţeava încinsă a pistolului. Individul se 
spovedi pe loc, într-o limbă care aducea a croată sau albaneză. 

Trimiseseră după el nişte zbiri angajaţi pe bani puţini, care nu 
se încurcau cu subtilităţi şi probabil că nu ştiau mare lucru. Nu 
semăna cu lucrătura sofisticată a răpirilor. Nathan urcă din nou în 
apartamentul devastat, sub ochii năuciţi ai vecinului care spiona 
prin crăpătura uşii. Volchtein era încă în viaţă. Pe frunte, i se 
prelingea sânge. Un braţ îi era sfârtecat. Nathan verifică 
pagubele. 

— Nu mai are rost să chemăm un lăcătuş. 


136 
Plecă în aceeaşi noapte din Bruxelles, spre sud, urmărind una 
dintre pistele sugerate de Sylvie - cea care ducea la secta lui 
Domange. Acolo crescuse Annabelle. Fusese oare condiţionată? 
Şi alte fete stătuseră un timp acolo, ca şi la părinţii lui Suyani 
Kamatsu, în Japonia. Participau şi ei la acest vast complot 


306 


planetar, care urmărea să răstoarne sistemul? Nathan era sigur 
că soţii Domange nu-i spuseseră totul. Discursul lor despre 
amorul liber fusese doar praf în ochi. Lui Nathan îi era ciudă că 
nu fusese mai perspicace la prima vizită pe care le-o făcuse. 

Se opri să se odihnească în apropiere de Lyon, ajunse pe 
coasta mediteraneeană odată cu soarele, trecu de Cannes pe la 
ora zece şi o luă spre Grasse. Spre deosebire de litoralul 
urbanizat, străbătut de o reţea de autostrăzi, căi ferate, drumuri 
naţionale, cu cât te îndepărtai de țărm, cu atât se circula mai 
prost. Drumurile şerpuite sporeau distanţa de la o vale la alta, 
ocolind înălțimile, traversând canioanele, legând între ele satele 
într-un relief ostil, de parcă natura ar fi înălţat bariere în calea 
vânătorilor de terenuri pentru construcţii. 

Nathan intră pe şoseaua Napoleon şi coti la Saint Vallier-de- 
Thiey, luând-o pe DN 5. Traversă munţii Doublier, Thiey, 
Audibergue, Thorenc până ajunse la Charamel, locul unde se 
adăpostiseră soţii Domange. Soarele bătea în geamul maşinii. 
Nathan îl deschise, lăsând să intre arome de levănţică, cimbru, 
rozmarin, grozamă. Străbătu sate cu aspect medieval ghemuite 
pe culmi, presărate cu ciuboţica-cucului şi primule şi punctate de 
petele albe ale oilor. Parcă ar fi trecut în alt timp spre epoca 
palatelor, a hambarelor cu acoperiş de paie, a ulicioarelor 
pietruite şi a zidurilor scunde din bolovani de râu, a vieţii 
pastorale şi a transhumanţei, a văilor neatinse de picior de om şi 
a pădurilor dese. 

Un torent care forma o cascadă într-o trecătoare îi arătă că 
trecuse de fermă. Intoarse maşina şi recunoscu, nu după mult 
timp, culmea panoramică pe lângă care trecuse cu o lună în 
urmă. Sub stejar nu mai staţiona nicio patrulă de poliţie. Parcă 
lângă fermă, într-un loc ferit de priviri, şi bătu în poartă cu 
imensul ciocan în formă de gorgonă. Zgomotul răsună peste 
câmpia pustie şi făcu să apară la poartă o persoană. Il recunoscu 
pe Kurt, cel care-l întâmpinase şi prima dată. 

— AŞ vrea să vorbesc cu Martin Domange. 

— Nu e acasă. 

— Atunci, cu Clea Domange. 

— Hai, valea de-aici! 

Kurt renunţase la amabilitate. Nathan îşi strecură piciorul în 
crăpătura uşii. Beatnicul hrănit cu soia şi cu fum de narghilea 


307 


capitulă văzând că musafirul era hotărât! 

— N-a mai rămas nimeni pe-aici, omule! Au şters-o cu toţii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vezi curtea? 

Imensul patio era pustiu. 

— Într-o seară, un elicopter s-a lăsat aici ca o baligă. Din el au 
coborât nişte mascaţi în negru, ca ăia de la GIGN*?, înarmaţi. La 
ora aia, toţi eram cam ameţiţi. Nici n-au avut nevoie să ţipe la noi 
să nu ne mişcăm. Numai Dum Dum, care luase nu ştim ce drog 
mai păcătos, a făcut altceva. A crezut, pesemne, că e un atac al 
marţienilor sau cine ştie ce-o fi fost în capul lui, şi s-a repezit la 
ei. L-au împuşcat pe loc. 

— Dar ce voiau? 

— Veniseră după Clea şi Martin. 

— Şi i-au arestat? 

— Nu. N-au fost de găsit. 

— Dar cu ceilalţi ce s-a întâmplat? 

— Copoii ne-au băgat în dube ca să ne ia la întrebări pe fiecare 
în parte. 

— Şi ce v-au întrebat? 

— Unde se află soţii Domange, cu ce ne ocupam aici, dacă o 
cunoşteam pe Annabelle, fata lor... 

— Ce le-aţi răspuns? 

— Voiam doar să fim lăsaţi în pace, omule! Ne-au ameninţat că 
o să ne închidă pentru trafic şi consum de droguri, dar când s-au 
prins că nu ştim nimic ne-au dat drumul. 

— Dar tu ce faci aici? 

— Nu pot crede că totul s-a sfârşit. Păzesc sanctuarul până se 
vor întoarce Martin şi Clea. 

— Crezi că se vor întoarce? 

— Păi, sunt şi oameni care aşteaptă întoarcerea lui Mesia. 

— Chiar aşa de mult îi venerezi? 

— Sunt de treabă. 

— Dar pe Annabelle ai mai văzut-o? 

— Ar fi mai bine să pleci. 

Nathan însă nu se putea mulţumi cu atât. Kurt îşi dădu seama. 

— Uite ce-i, ştiu că eşti mai puternic decât mine. Poţi să mă 
torturezi ca să scoţi de la mine tot ce ştiu, şi o să reuşeşti, căci 


52 Grupul de Intervenţii al Jandarmeriei Naţionale (n.tr.) 
308 


omul rabdă cât rabdă, după aia spune orice. Dar puţinul pe care 
o să ţi-l mărturisesc o să te facă să-ţi regreţi faptele. 

— lţi aduci aminte de femeia care venise împreună cu mine? 

— Da, una blondă. 

— A fost asasinată. 

— Ce păcat! 

— Şi te mulţumeşti să spui: „Ce păcat“? 

— Păi, ce să fac mai mult? 

— Du-mă în apartamentul lui Domange. 

— Te pot duce acolo, dar nu prea mai ai ce vedea. Curcanii au 
luat tot ce li s-a părut suspect. 

Kurt îl conduse către o clădire alcătuită dintr-un vestibul, un 
salonaş şi două camere. Totul era renovat şi decorat în stil vechi: 
ziduri din piatră, podea cu gresie lucioasă, grinzi false din lemn 
înnegrit, şemineu de epocă, pat cu baldachin în care stăpânul 
casei petrecuse cu siguranţă multe ore plăcute, sfeşnice pe 
noptiere, o măsuţă de toaletă, un fotoliu stil Ludovic al XII-lea 
lângă care zăceau vraişte cărţi şi documente. O cuvertură era 
aruncată pe pat, iar pe un suport erau îngrămădite haine şi 
lenjerie. Nathan recunoscu djellaba pe care o purtase Martin 
Domange. 

— N-am avut vreme să fac ordine, comentă Kurt. 

Se părea că soţii Domange n-avuseseră nici ei vreme să se 
îmbrace. Sau poate că nu le trebuise vreo haină anume. 

— Ai putea să-mi faci nişte ceai? întrebă Nathan. 

— De ce? 

— Ca să-l bem. 

Nathan se întinse pe pat, lăsându-se pătruns de engramele 
lăsate de cei care dormiseră acolo. Concentrarea îl propulsă în 
frânturi de imagini: trupuri înlănţuite, sex în trei, fantasme 
dezlănţuite. Dar niciun indiciu legat de fuga celor doi. Se întoarse 
la realitate şi inspectă dressingul. Simţi un miros chimic. Miros de 
neopren. 

Kurt privea fix, ca un zombi, ceainicul, cu capul învăluit de un 
nor de fum. Tresări când intră Nathan. 

— Soții Domange obişnuiau să facă scufundări? 

— Păi... nu, nu cred. 

— Aveau costume din neopren. 

— Le foloseau la canyoning. 


309 


— La canyoning? 

— E un sport care constă în coborârea pe cursuri de apă 
subterane, şi nu se poate practica fără echipament. 

— Ce fel de echipament? 

— Combinezon, cască, frânghii, ham, coardă, rucsac, tot 
tacâmul. Mie nu-mi place, e prea mult calabalâc de cărat. Prefer 
să fac tai chi. 

— Există vreun traseu în apropiere? 

— Da, la Clue d'Aiglun*?. E dificil. 

Luă ceainicul de pe foc şi turnă apă peste pliculeţele cu ceai. 

— Zahăr? 

— Nu, mulţumesc... Spune-mi puţinele lucruri pe care le ştii 
despre Annabelle. 

— Era deja aici când am sosit în comunitate. Annabelle nu era 
precum celelalte. Mai întâi fiindcă arăta super, apoi fiindcă nu se 
amesteca printre ceilalţi. O singură dată a luat parte la o orgie, şi 
jur că în ziua aia a venit o mulţime de lume. Asta s-a întâmplat la 
puţin timp înainte să plece. Dar ce m-a uimit pe mine cel mai 
mult n-a fost frumuseţea ei. 

— Dar ce anume? 

— Părinţii ei, relaţiile pe care le avea cu ei. 

— Era condiţionată de Clea şi Martin, făcu Nathan. 

— Ba, mai degrabă, invers. 

— Cum adică? 

— Cléa şi Martin erau sub influenţa ei. 


137 

După ce se prefăcuse că pleacă, Nathan se întoarse, având 
grijă să nu fie văzut de Kurt, şi intră din nou în camera soţilor 
Domange. Umeraşele din debara fuseseră date la o parte, de 
parcă cineva ar fi vrut să-şi facă drum printre haine. Pereţii erau 
îmbrăcaţi în plăci care imitau piatra. Cercetându-i, Nathan 
constată că sunau a gol: cel din spate era glisant. Nathan mai 
văzuse acest sistem într-un magazin de îmbrăcăminte din 
Germania, unde cabinele de probă se deschideau spre un coridor 
de trecere. Dressingul soţilor Domange dădea într-o galerie 
strâmtă, amenajată în grosimea plăcilor care dublau peretele. Se 


5 Clue = vale săpată perpendicular pe un munte de un curs de apă, care 
creează astfel un defileu. (n.tr.) 
310 


strecură pieziş în întuneric, cobori câteva trepte, împinse o uşă şi 
ieşi într-o pivniţă care adăpostea un puț. Pe marginea lui era fixat 
un piton. Cu echipamentul lor de alpinişti, soţii Domange 
coborâseră în rapel. Nathan făcu acelaşi lucru, fără echipament. 
Având grijă să aibă mereu cel puţin trei puncte de sprijin, 
pătrunse în gaura umedă. Când simţi apa aproape, îşi dădu 
drumul să cadă. Apa era rece ca gheaţa. leşi la suprafaţă, îşi goli 
plămânii, apoi se lăsă la fund. Înotă în bezna lichidă şi rece către 
un punct luminos, care se transformă într-o ceaţă lăptoasă. 
Începea să nu mai aibă aer. Trebuia să hotărască dacă merge 
mai departe sau se întoarce. Convins că soţii Domange aleseseră 
acest drum, înaintă printre doi pereţi din piatră care se strâmtau 
ca gâtul unei sticle. Plămânii îi ardeau. Fu ispitit să-şi folosească 
mâinile ca să avanseze mai repede, însă preferă să-şi 
economisească oxigenul şi se mulţumi să dea din picioare, 
reducându-şi ritmul cardiac. Cu braţele pe lângă trup, îşi 
concentra atenţia asupra degetelor mari de la picioare prin care 
elimină tensiunea, asupra tălpilor care îl propulsau, asupra 
pulpelor, a coapselor, a şoldurilor ce atingeau stânca. Trupul lui 
devenea tot mai uşor, se dizolvă în apă. Slăbi presiunea asupra 
părţii de jos a pântecelui. Inima îşi rărise bătăile în pieptul său 
golit. Umerii, grumazul, gâtul i se destinseră. Din ţeastă i se 
împrăştiau reziduuri de stres. Într-o stare de totală relaxare, în 
timpul căreia nu mai făcu nicio mişcare, pluti în derivă printr-un 
tunel strâmt. Alge fine, negre, care astupau trecerea, îi gâdilau 
obrazul. Înlăuntrul norului de filamente, un chip palid cu doi ochi 
morţi care îl priveau. O femeie. Un cadavru. Algele erau, de fapt, 
părul ei. Se feri, lovindu-se de stâncă. Leşul se lipi de el ca un 
magnet. Dincolo de volutele întunecate, recunoscu trăsăturile 
soţiei sale. Melany îl aţintea cu privirea. Nathan înghiţi apă, îşi 
pierdu sângele rece, îşi mişcă membrele, alungă vedeniile pe 
care spiritul lui aflat aproape de comă i le trimisese în pragul 
morţii. Se grăbi, conştient că nu mai avea destul aer ca să-i 
susţină eforturile, ieşi la suprafaţa unui curs de apă care se 
prăbuşea în adâncul unui canion, tuşi şi se rezemă de o stâncă. 
Apa rece ca gheaţa i se prelingea din nas, din gură, din ochi, din 
urechi. Soții Domange se antrenaseră, nu glumă, ca să poată 
parcurge pe sub apă o distanţă atât de mare. Nathan escaladă 
un perete abrupt până la o culme care domina defileul. O 


311 


traversă şi cobori pe o potecuţă spre un mal. Sub apă, în fundul 
unei crevase, văzu ceva strălucitor. Se apropie, ajutându-se cu 
picioarele şi cu spatele. Un tub de oxigen. Cel pe care-l folosiseră 
soţii Domange ca să ajungă de la puț până la râu. 

Dincolo de mal, defileul se îngusta brusc. Spre deosebire de 
vânt şi de apa verde, soarele nu putea pătrunde în strâmtoare. 
Nathan se lăsă să plutească. La ieşire, fu proiectat pe un tobogan 
natural care-l aruncă la şase metri mai jos, îl strivi sub tone de 
apă şi-l târî într-un vârtej. Străpunse curentul circular şi traversă 
un bazin la capătul căruia se succedau canale înguste şi rapeluri 
greu de trecut dacă n-aveai corzi. După o serie de căţărări şi 
salturi acrobatice, ajunse într-o zonă plată, cu ţărmuri acoperite 
de pietriş, scăldată în soare. Sub razele binefăcătoare, îşi dădu 
capul pe spate, îşi desfăcu braţele, amestecându-şi propriile 
molecule cu cele ale elementelor. Simţi adierea naturii pe pielea-i 
înfiorată, pe părul ud, pe hainele leoarcă. Aerul călduţ îi pătrunse 
în plămâni, căldura îi intră în pori, mirosul de pini şi de apă 
curată îi cuprinse nările. Cu ochii îndreptaţi către azurul cerului 
pe care se profila silueta unui vultur, acumulă o energie 
nesfârşită. Fuziunea trupului său cu cosmosul îi îngădui să vadă 
prin ochii vulturului, să înoate cu viteza curentului prin canale 
înguste, să se strecoare prin canion repede ca vântul. 


138 

Pereţii înalţi de calcar alb repercutară un ecou. O alunecare 
surdă făcu stânca să vibreze şi tulbură râul. Nathan văzu o 
umbră gigantică abătându-se asupra lui. Sări înapoi. O bucată de 
munte făcu apa să explodeze şi se înfipse în albia îngustă. Un val 
se sparse de trupul lui, aruncându-l cât colo. 

Nathan zări o siluetă în vârful falezei. Se scufundă şi ieşi la 
suprafaţă când consideră că a ieşit din raza privirii celui care 
încercase să-l strivească. Urcă o pantă abruptă, agăţându-se de 
asperităţile şi găurile stâncii, de rădăcinile şi ierburile care-şi 
croiseră drum prin această lume minerală. După o ascensiune 
dificilă şi riscantă, ajunse pe o platformă împădurită. Se apropie 
de locul din care se desprinsese bolovanul. O potecă ducea spre 
buza unei prăpăstii. Atenţia îi fu atrasă de o lucire la intrarea unei 
peşteri săpate în faleza de pe malul opus, mai jos de nivelul la 
care se afla Nathan. Martin Domange se căţăra într-acolo cu 


312 


ajutorul unei frânghii. Clea privea spre albia îngustă, astupată în 
urma efortului herculean al soţului ei. Perechea se retrase apoi în 
peşteră. De la înălţimea platformei, Nathan evaluă adâncimea 
râului. Apa era limpede şi-i îngădui să vadă o depresiune între 
două zone puţin adânci. Trebuia să-şi ia elan, dar nu prea mult, 
ca să nu se lovească de faleza de vizavi. Adâncitura în care voia 
să sară nu părea mai mare decât un agheasmatar. Aşteptă să se 
potolească o rafală de vânt care i-ar fi putut devia traiectoria şi 
se aruncă. Işi încordă muşchii, pentru ca suprafaţa de impact să 
se reducă la tălpile lui. Căderea îi păru interminabilă. Străpunse 
apa şi ieşi la suprafaţă cu o durere în coaste. Şocul îi zdruncinase 
cutia toracică. Căzu de mai multe ori înapoi la punctul de plecare 
înainte de-a reuşi să escaladeze cei opt metri de perete până la 
peşteră. Trecură două ore până când reuşi să urce, lipit de 
stâncă, înfigându-şi degetele în puţinele cavităţi ale acesteia, ca 
o şopârlă handicapată, până la intrarea peşterii. Se târî, epuizat, 
spre cei doi, aşezaţi pe scaune pliante lângă un reşou. Grota 
fusese amenajată în aşa fel încât să poată rezista unui asediu. 
Nişte lămpi cu petrol luminau două cufere, o rezervă de provizii, 
două paturi de campanie, un aparat de radio, pături, bidoane cu 
gaz. Când Nathan se ridică în picioare, Clea ţipă, iar Martin vâri 
mâna în rucsac. N-apucă s-o mai scoată, căci Nathan se repezise 
asupra lui, imobilizându-l. Domange lăsă cuțitul din mână, iar 
Nathan îi eliberă braţul. 

— Ce cauţi aici? întrebă Domange. 

— Vreau să mă încălzesc. 

Martin deschise cufărul şi scoase o pereche de pantaloni de 
trening şi un hanorac. 

— Ar trebui să-ţi vină. 

Bunăvoinţa lui îl ului pe Nathan. 

— Cum ai reuşit să ne găseşti? întrebă Martin. 

— M-a ajutat Sylvie Bautch, partenera mea. 

— Imi amintesc de ea. Nu părea să ne aprecieze prea mult. 

— Era de părere că aţi condiţionat-o pe Annabelle. 

— Părinţii îşi condiţionează întotdeauna copiii. 

— Da, dar Annabelle nu e copilul vostru. 

Soții Domange schimbară o privire. Nathan se îmbrăcă în 
hainele uscate. 

— Nu mai încercaţi să mă duceţi cu vorba, le spuse. 


313 


— Ce-i îngăduie partenerei tale să ne acuze că am fi 
condiţionat-o pe Annabelle? 

— Perspicacitatea ei. 

— Spune-i să şi-o bage undeva. 

— Ar fi greu. Se odihneşte sub pământ. 

Martin îşi regretă vorbele. Love stătea calm în faţa lui. Oricine 
altcineva s-ar fi ridicat ca să-l facă să-şi înghită cuvintele. Îşi ceru 
scuze. 

— Te iert, zise Nathan, pentru minciuni, pentru că ai întinat 
amintirea lui Sylvie şi pentru că ai încercat să mă asasinezi. Dar 
clemenţa mea are limite. 

— Annabelle nu este fiica noastră, admise Cléa. 

— Asta ştiam deja. 

— Şi ce mai vrei să afli? 

— A cui fiică este? 

— Nu ştim. Am adoptat-o când avea 18 ani. 

— 18 ani? 

Clea aruncă o privire spre soţul ei, ai cărui ochi erau plini de 
reproş. Martin se ridică. Nathan îl rugă să se aşeze la loc. Clea 
continuă: 

— Când a intrat în comunitatea noastră, era deja condiţionată. 

— De cine? 

— Nu le cerem noilor adepţi să-şi dezvăluie trecutul. 

— Dar nu numai că aţi primit-o, ci i-aţi dat şi numele vostru. 

Clea şovăi, privindu-şi soţul. Nathan interveni: 

— O să vă spun eu cine e. La fel ca încă 246 de femei care au 
fost arestate, Annabelle a fost formată ca să se infiltreze în sfera 
puterii economice folosindu-se de farmecul şi de diplomele ei. 
Este o teroristă. Şi totul mă face să cred că voi nu sunteţi străini 
de modul în care a fost educată, mai ales în privinţa folosirii 
farmecului ei. 

— Nu eşti de la poliţie, spuse Martin. 

— De ce spui asta? 

— Ştii mai puţine decât ei. Pentru cine lucrezi? 

— Pentru nimeni. 

— Inainte de a-ţi vorbi deschis, trebuie să ştiu ce motivaţie ai. 

Martin îi întinse o cană aburindă. Nathan tăcu, pentru a sufla în 
băutura fierbinte. Apoi continuă: 

— In copilărie, tata m-a pus să învăţ pe dinafară scrisoarea pe 


314 


care i-au trimis-o indienii Hopi preşedintelui Nixon în 1970. 
Începea aşa: „Omul alb, în nepăsarea lui faţă de ceea ce 
înseamnă natura, a profanat faţa Mamei noastre, Terra. Progresul 
tehnologic al omului alb s-a dovedit a fi o consecinţă a lipsei sale 
de interes pentru calea spirituală şi pentru semnificaţia a tot ce e 
viu. Dorinţa de avere şi de putere a omului alb l-a făcut să nu 
vadă răul pe care i l-a pricinuit Mamei noastre, căutând ceea ce 
el numeşte resurse naturale. lar calea Marelui Spirit a devenit 
greu de zărit pentru aproape toţi oamenii, şi chiar pentru mulţi 
indieni, care au ales să urmeze calea omului alb“. 

Nathan sorbi o gură de cafea. 

— Eu am crescut cu ideea că salvarea omenirii depinde de 
calea spirituală, până când mi-am dat seama că religiile 
năvăliseră prin această breşă şi luaseră ostatic Marele Spirit. 
Atunci, m-am izolat de lume. Izolarea mi-a provocat nişte 
carenţe, pe care Sylvie Bautch a venit să le compenseze. 

— Cum ar fi nevoia de iubire? întrebă Martin. 

— Care a făcut loc nevoii de cunoaştere şi de recunoştinţă, 
adăugă Clea. 

— Nu reuşesc că mă ataşez de adevărul pe care-l urmăresc, 
deşi mă detaşez de calea care constă în a nu te ataşa de nimic. 
Cunoaşterea este în mine, nu în afara mea. 

— Nu te mai mână nici dorinţa de a fi de folos? 

— Aspir să fiu inutil. Ca un copac strâmb şi noduros, cu care 
nimeni n-are ce face. Un astfel de copac nu va fi tăiat şi va avea 
o viaţă lungă. Dacă toţi oamenii ar fi aşa, nimeni n-ar mai şti ce-i 
frica. 

— Atunci, de ce ai venit aici? întrebă Martin. 

— Ca să duc mai departe munca lui Sylvie. Ca s-o însufleţesc şi 
s-o fac nemuritoare. 

— Aşadar, imboldul tău este iubirea pentru o femeie, conchise 
Clea. 

Cei doi soţi se priviră, cu acelaşi gând. Nathan n-avea intenţia 
să le facă vreun rău. 

— Annabelle nu era deloc aşa cum crezi, spuse Martin. 

— Nu este o teroristă, interveni Clea. 

— Teroriştii sunt cei care le-au răpit, continuă Martin. Ceea ce- 
ţi voi spune n-are să-ţi placă. Mai întâi, fiindcă vei vedea că te-ai 
înşelat asupra adevăratului duşman. Apoi, pentru că este vorba 


315 


despre nişte persoane care au vrut să fie de folos. 


139 

Înainte de a începe să vorbească, Martin Domange aprinse o 
lampă cu gaz. intunericul se lăsase repede în defileu. Flacăra 
juca în sticla lămpii şi proiecta luciri galbene pe chipurile lor. 

— Lucram la New York atunci când s-au prăbuşit turnurile la 
World Trade Center. In ziua aceea, am asistat la o cotitură în 
istoria omenirii. Statele Unite nu mai puteau menţine pacea. 
Oamenii politici erau neputincioşi. Generaţiile viitoare nu mai 
puteau fi ferite de războaie. Şocul suferit în 11 septembrie a scos 
la iveală tot ceea ce se acumulase în inconştientul colectiv - 
temeri, credinţe, legături. Am făcut inventarul şi apoi o selecţie, 
separând realul de ceea ce ne fusese indus. Am măsurat toată 
puterea pe care le-o delegasem celorlalţi. Am demisionat de la 
ONU şi am plecat cu Cléa în India. 

— Ne-am schimbat identitatea. 

— Şi nu numai identitatea. Credinţele noastre au fost zguduite 
de hinduism, budism, tantrism. Am locuit la Khajuraho. Ai auzit 
de el? 

— Nu, îi răspunse Nathan. 

— Khajuraho a fost construit sub dinastia Chandellas, ai cărei 
membri erau adepţii cultului Kaulas, inspirat din tantrism, care 
preconiza practici sexuale nereţinute pentru ca epuizarea 
dorinţei să ducă la spiritualitate. In vechea Indie, actul sexual era 
ceva banal. Era practicat în grup, aşa cum şi mesele se luau tot 
în grup, iar zeii erau poftiţi să se alăture acestei înlănţuiri de 
trupuri. Când m-am întors în Franţa, am luat legătura cu un fost 
coleg. Am discutat cu el despre starea planetei. M-a invitat să 
intru într-o organizaţie care pusese la punct o strategie pentru a 
recupera puterea pe care am lăsat-o în mâinile elitei noii ordini 
mondiale. Era un plan atât de ambițios, încât avea nevoie de 
douăzeci de ani ca să fie pus la punct. Mai rămăseseră doar 
câţiva ani până să poată fi pus în aplicare. 

— Cum se numeşte această organizaţie? 

— Nu mi-a spus niciodată. Din motive de securitate. 

— Şi care era planul? 

— Nu mi l-a dezvăluit imediat. 

— Aştepta să fim pregătiţi, zise Cléa. 


316 


— Pregătiţi pentru ce? 

— Pregătiţi să colaborăm. Să-i înţelegem motivațiile şi să le 
împărtăşim. 

Martin începu din nou să vorbească: 

— Pe atunci, Clea şi cu mine plănuiam să creăm o comunitate 
bazată pe iubire. Prietenul meu ne-a încurajat s-o facem. 

— Adevărul este că el a fost, de fapt, cel care ne-a dat ideea, 
preciză Clea. 

— N-are importanţă. Prietenul meu ne-a ajutat să ne instalăm 
în sudul Franţei. Într-o zi, a adus-o pe Annabelle ca s-o învăţăm 
arta iubirii şi să-i dăm numele nostru. Avea 18 ani. 

— Şi aţi acceptat fără să-i puneţi întrebări? 

— De data asta, ne-a mărturisit despre ce era vorba. 

— Ţi-e foame? îl întrebă Cléa, ridicându-se. 

Aşeză pe măsuţa pliantă nişte fructe uscate. Martin continuă: 

— Annabelle urma să se infiltreze în anturajul unui director 
general francez, să devină amanta lui şi să-i influenţeze deciziile. 

— Era o fată superbă şi avea o minte sclipitoare. 

— Ne-a fermecat. A rămas la noi câteva luni ca să-şi 
desăvârşească educaţia, apoi a plecat. 

— Cine era acel director-general? 

— N-am încercat să aflu. 

— Au mai venit şi alte „Annabelle“? 

— Şapte, în total. Însă numai pe Annabelle am adoptat-o. 

— Fiecare dintre ele avea misiunea de a seduce câte un 
director-general? 

— Şase directori-generali, cred, şi directorul OMC-ului. 

— Le-aţi instruit pe toate? 

— Erau deja instruite. Noi le-am iniţiat doar în tainele amorului 
şi le-am creat câte un trecut şi o identitate. 

— Care era adevăratul lor trecut? 

— Erau orfane. Prietenul nostru nu ne-a spus mai multe. 

— Cum se numeşte acest prieten? 

— Încă nu-ţi pot dezvălui numele lui. 

— Dar când vei putea? 

— Trebuie să capăt mai multă încredere în tine. E în joc viaţa 
lui. Prietenul meu este căutat de toate poliţiile de pe planetă, 
care s-au pus în slujba oligarhilor păcăliţi, dornici acum de 
răzbunare. 


317 


— Îl cunoaşteţi pe Gordon Ryler? 

Cei doi nu-şi putură ascunde o mirare suspectă. Minţeau dacă 
negau. 

— Nu, de ce întrebi? 

— E tatăl unei tinere care a dispărut la fel ca Annabelle, iar el 
lucrează la ONU, ca şi tine. 

— La ONU există 7 500 de angajaţi permanenţi provenind din 
170 de ţări. Din ce departament face parte? 

— Operaţiuni de menţinere a păcii. Dar tu? 

— Eram în cadrul înaltului Comisariat pentru Refugiaţi. 

— Totul s-a prăbuşit din cauza poveştii ăleia cu preşedintele de 
la Montesanto, nu-i aşa? 

— Bănuielile soţiei lui Warren Anderson au atras atenţia celor 
de la NSA, care au întins un năvod invizibil la scară planetară. 
Atât de invizibil, încât fiecare aika arestată a părut că se 
evaporă. 

— Aika? Aşa le numiţi pe fete? 

— Vine din japoneză. E o prescurtare de la „ai kamikaze“. 

— Kamikaze al iubirii, traduse Nathan. 

— Adierile divine ale iubirii, rectifică Cléa. Sună mai poetic. 

— Şi aţi sperat că veţi prelua puterea pe plan mondial cu 
ajutorul câtorva fete? 

— Poate prăbuşi o țară; poate cuceri o fortăreață... 

—... Atât de mare este puterea farmecelor unei femei, 
completă Nathan. 

— Văd că proverbul acesta ţi-e cunoscut. Voi încerca să-ți 
schiţez prin câteva cifre foarte grăitoare situaţia actuală a 
planetei. Cifra de afaceri a celor mai mari 200 de firme 
depăşeşte PIB-ul a 182 de ţări, adică toate, în afară de cele nouă 
mari puteri economice. Exxon Mobil, de exemplu, cântăreşte mai 
mult decât Austria. Cât despre persoane, primele zece averi 
echivalează cu producţia totală a celor mai sărace 57 de ţări din 
lume. Cele mai importante 100 de firme controlează 70% din 
comerţul mondial. Conducătorii lor, ca şi cei ai marilor grupuri 
financiare şi mediatice, exercită puterea indirect, prin lobby. 
Multinaţionalele deţin 90% din tehnologie şi brevete... 

— Ne sufoci cu cifrele astea, îl întrerupse Clea. 

— Niciodată stăpânii lumii n-au fost atât de puţini şi atât de 
puternici ca acum. Sunt situaţi mai ales în triada Statele Unite - 


318 


Europa - Japonia. Jumătate dintre ei sunt americani. Noi îi numim 
„mandarini“. Ei urmăresc puterea absolută. Aproape că reuşiseră 
s-o obţină. Dacă aceste fete aika n-ar fi intervenit, mandarinii ar 
fi privatizat tot ce ţine de viaţă şi de natură. 

— Aşadar, cea mai importantă ar fi puterea economică? 

— Multinaţionalele au preluat comanda şi au creat alianţe. Pe 
de o parte, cu state sau grupuri de state asupra cărora exercită 
presiuni ca să beneficieze de reglementări favorabile şi să profite 
de serviciile unor instituţii cum ar fi serviciile secrete, armata sau 
poliţia. Pe de altă parte, cu mafiile care îndeplinesc treburile 
murdare şi aduc mana financiară obţinută din activităţi criminale. 

— Treburi murdare? 

— Mafiile sunt folosite pentru executarea unor intermediari 
stânjenitori sau a unor anchetatori prea curioşi. Nici nu se mai 
ţine socoteala oamenilor politici, a judecătorilor, a avocaţilor, a 
ziariştilor, a poliţiştilor sinucişi, dispăruţi sau morţi în urma unor 
accidente! 

Nathan se gândi la Sylvie, la Taillandier, la Mooses. 

— Treci la obiect, dragule, zise nerăbdătoare Clea. 

— Acum douăzeci şi cinci de ani, membrii organizaţiei noastre 
anticipaseră această evoluţie. Ştiau că va veni o zi când puterea 
va fi deţinută de foarte puţine persoane. Şi nu se înşelau: astăzi, 
4% din averea acumulată de 225 de mandarini ar fi suficient 
pentru a oferi întregii populaţii de pe glob acces la sănătate, 
educaţie şi hrană. Ideea genială a fost aceea de a se acţiona 
asupra acestor pârghii ale puterii. S-a întocmit o listă a 
mandarinilor. Pe ea figurau, în principal, membri ai G 300, dar şi 
câţiva şefi de stat şi capi ai mafiei. 

— Ce este G 300? 

— Un club foarte restrâns care grupează primii 300 de factori 
de decizie economici. Pe lângă el, G 8 pare doar un club de 
bridge. Mai rămăsese de stabilit cum putea fi manevrat acest 
cerc de influenţă. 

— Folosind farmecele acestor fete aika, conchise Nathan. 

— Sexul, preciză Clea. lar după sex, urma iubirea. 

— Era singura armă pe care-o puteam folosi ca să-i 
manipulăm. 

— În ce condiţii au fost pregătite fetele? 

— Asta n-am aflat-o niciodată. Cele şapte fete care au trecut 


319 


pe la noi aveau între 23 şi 25 de ani, cu studiile terminate deja. 
După iniţierea în tainele dragostei, plecau să-şi vampirizeze ţinta. 

— De când au început să acţioneze? 

— De vreun an sau doi. 

— Şi cu ce rezultate? 

— Dirijând procesul de mondializare au adus bunăstare, au 
stăvilit naţionalismele, xenofobia, violenţa politică. Au creat 
stabilitate şi milioane de locuri de muncă. 

— Banii au făcut să dispară şi moravurile, tradiţiile, legile 
familiale, analfabetismul, factori care împiedicau emanciparea 
femeilor. 

— Susan Fox mi-a vorbit despre lucrurile acestea, zise Nathan. 

— Cine? 

— O aika. Ţinta ei era un bancher englez. 

— Ai avut ocazia să cunoşti o aika? îl întrebă Martin. 

— Am întâlnit două, în Africa. 

— E târziu, îţi propun să rămâi peste noapte aici. N-avem decât 
două paturi, dar o să-ţi aduc nişte pături. 

Martin stinse lampa de gaz, simţurilor rămânându-le doar 
semiîntunericul din peşteră şi zgomotul râului care săpa cu 
răbdare stânca la 20 de metri mai jos. 


140 

Pereţii stâncoşi repercutară o plesnitură surdă. Nathan sări în 
picioare şi urlă: 

— Fugiţi! 

Clea şi Martin pierdeau secunde preţioase desfăcându-şi sacii 
de dormit, în timp ce Nathan se repezea deja spre geana de 
lumină a zorilor. Un jet de adrenalină îi hrănea sprintul. Simţi 
suflul rachetei trecând pe deasupra lui, auzi în spate explozia în 
clipa când sări în gol, se făcu ghem sub limba de foc care ţâşnise 
din peşteră, intră în apă şi nu ieşi la suprafaţă decât ca să 
respire. Văzu umbra elicopterului pe faleza din calcar luminată de 
soare. Aparatul scuipă încă un proiectil, care cutremură muntele. 
Şi apoi, un al treilea. Nathan se adăposti într-o crăpătură din 
stâncă, sub o ploaie de pietre urmată de un nor negru de fum. 
Aparatul rămase nemişcat deasupra râului. Din el căzură două 
cabluri. Doi oameni în combinezoane negre, înarmaţi cu puşti de 
asalt, alunecară de-a lungul lor, se balansară când ajunseră în 


320 


pragul peşterii şi pătrunseră în ea, cu armele pregătite, 
aprinzându-şi lanternele. Nathan auzi detunături şi se întrebă în 
ce mai trăgeau. Soții Domange fuseseră carbonizaţi şi luaseră cu 
ei numele omului care-i convertise. Cele două combinezoane 
negre ieşiră, se agăţară de cabluri şi dispărură din defileu şi din 
raza privirii lui Nathan. 

Nathan urcă, ajunse la şosea şi merse până la locul unde-şi 
lăsase maşina. Acum, trebuia să-şi cumpere haine noi şi uscate, 
să doarmă, să cugete. 


141 

Parcă Golful în Montmartre la o oră la care tot Parisul dormea, 
mai puţin Pigalle. Istovit de drum, Nathan urcă la apartamentul 
lui Annabelle ca să se odihnească vreo câteva ore. 

La etajul al treilea, întâlni un locatar care stătea în pragul 
apartamentului său. 

— Bună seara! 

— Bună seara! îi răspunse Nathan în franceză. 

Se opri cu trei trepte mai sus şi întoarse capul. Necunoscutul 
încuie uşa şi dispăru pe scări. 

Nathan înţelese deodată cum reuşise răpitorul lui Annabelle să 
se facă nevăzut: după ce o ameţise cu cloroform şi o ascunsese 
sub nişte saci cu gunoi, se dăduse drept un vecin din aceeaşi 
clădire. Pe el îl văzuse unul dintre invitaţii lui Annabelle pe palier 
când se întorsese în apartament! Nu numai că Bertrand 
Gaudrand nu scotocise până la fundul pubelei, ci îl şi întâlnise pe 
cel care-i răpise colega, practic, sub ochii lui. 

La etajul opt, Nathan lovi cu piciorul uşa lui Annabelle. Tocul 
uşii se cutremură, dar canatul rezistă. Nu mai avea destulă 
energie. O nouă încercare nu provocă decât zgomot. Uşa avea o 
încuietoare cu mai mulţi cilindri. Cineva începu să vocifereze pe 
scară. Vecinul de vizavi ieşi şi el în prag. 

— Ce-i cu gălăgia asta? întrebă el, după ce se lămuri că trebuia 
să se exprime în engleză. 

— Mi-am pierdut cheile. 

— Aici locuieşte domnişoara Domange. 

— Eu sunt noul locatar. 

— Fata a fost găsită? 

— Habar n-am. 


321 


— Nu ştiam că apartamentul ei a fost închiriat altcuiva. 

— Îmi pare rău că v-am trezit, zise Nathan, dând să plece. 

— Stai puţin! Uşa s-a deschis. 

Nathan se întoarse şi înaintă în întuneric. 

— Grozavă lovitură de picior, zise vecinul în urma lui. 

Intră, nedumerit. Obloanele erau închise. În odaie mai era 
cineva. Nathan se răsuci pe călcâie. Pumnul lui se opri la 
marginea unui clarobscur. O siluetă se profila în penumbră. Era 
Lyn Lee. 

— În sfârşit, am dat de tine, spuse ea. 

— Ai un mod neobişnuit de a-i căuta pe oameni. 

— Cea mai bună metodă este să anticipezi. 

— Aşa au procedat şi răpitorii. 

— Ce ai descoperit în Africa? 

— Că tribul Afar adună din timpuri imemoriale sare, la 
temperaturi de peste 50 de grade. 

— Şi cum ne poate ajuta acesta s-o găsim pe Annabelle? 

— Raportul nostru cu lumea depinde de felul cum ne vedem pe 
noi înşine. În ceea ce le priveşte pe fetele aika, ele au încercat 
să-l modeleze după imaginea lor, fără a-l cunoaşte cu adevărat. 
Africa le-a aruncat în faţă această imagine: personalităţi 
complexe, fără nimic natural, produse în serie. Una dintre aceste 
maşinării sofisticate, Esian Zawi, a încercat să-şi regăsească 
privirea de copil. Şi asta a destabilizat-o. 

— Annabelle nu este o maşinărie. 

— Ştiai că e o alka. 

— Ba nu, de ce crezi că ştiam? 

— Nu m-ai întrebat ce înseamnă acest cuvânt. 

— Probabil că-l auzisem de la ea. 

Nathan îi povesti ce aflase despre cele 247 de orfane 
condiţionate pentru a deveni kamikaze ale iubirii şi a-i transforma 
pe stăpânii lumii în binefăcători ai omenirii. li vorbi despre 
strategia de liberalizare accelerată care urma să propage bogăţia 
ca pe un virus. Evocă gelozia Brendei Anderson, care alertase 
NSA şi declanşase valul de răpiri organizate de o grupare 
alcătuită din serviciile şi organizaţiile criminale. 

— La ora asta, cei 247 de mandarini care erau ţintele acestor 
fete aika au aflat despre operaţiunile Dolls Bang şi Hollow Storm. 
Nici capii mafiei, nici directorii-generali, nici şefii de stat nu vor fi 


322 


încântați de duplicitatea iubitelor lor. Viitorul fetelor este sumbru. 

— Dar cine cu cine se luptă? 

— Sferele puterilor economico-financiare, politice şi militaro- 
polițiste sunt legate între ele prin numeroase punti, şi, încetul cu 
încetul, s-au coalizat împotriva acestor fete aika. De aceea s-a 
iscat un val exponențial de răpiri, iar cei care se implicau prea 
mult au fost eliminaţi. Sylvie şi Taillandier au avut un accident de 
maşină, agentul Mooses s-a sinucis, căpitanul Sanako a fost 
mutat, iar dosarele au ajuns la cei din vârful ierarhiei. Deci, 
răspunsul la întrebarea ta este: lumea de o parte a baricadei, 
fetele aika - de cealaltă. 

— Şi tu, de ce parte eşti? 

— De niciuna. 

— Atunci, de ce ai venit aici? 

— Mă căutai, nu? 

— Dar cum de ştiai asta? 

— Nu mai rămăseserăm decât noi doi, iar apartamentul lui 
Annabelle era singurul loc de întâlnire posibil. Nu voiai să-ţi 
dezvălui prezenţa, aşa că i-ai făcut pe vecini să creadă că uşa se 
deschisese din cauza loviturilor mele. ` 

— Felicitări pentru nivelul de empatie. Ințeleg de ce apelează 
lumea la tine. 

— În cazul acestei anchete, nimeni nu mai vrea să apeleze la 
mine. 

— Ba da, eu. 

— Cam puţin. 

— Mulţumesc! Eu însă cred că e suficient. 

— Ce te face s-o crezi? 

— Presupun că n-ai venit la mine ca să-mi arăţi diapozitive din 
călătoria ta în Africa. 

— Sylvie. 

— Ce-i cu Sylvie? 

— Ea m-a condus până aici. În Africa, se spune că orice faptă 
trebuie să aibă un efect comparabil cu al unei seminţe de 
baobab. 

— A semănat o sămânță grozavă. 

— E un motiv în plus ca să ajutăm copacul ăsta să crească, 
mama lui de copac! 

Pentru prima dată după mult timp, Nathan Love înjura. 


323 


142 

Cu dexteritatea unui bucătar-şef, Lyn Lee tăie legume pe care 
le aruncă într-o cratiţă, prăji nişte paste chinezeşti, bătu spumă 
câteva albuşuri şi le turnă peste ciocolată topită. La radio, „New 
Order“ cântau Waiting for the sirens'call. 

— Pregătitul unei mese e o dovadă de dragoste, zise Nathan. 

Lyn îi povesti ce făcuse în timp ce l-a aşteptat. Taillandier 
închiriase o cameră la hotel, unde avea să locuiască ea până la 
întoarcerea lui şi a lui Sylvie din Italia. Faptul că rămăsese acolo îi 
salvase viaţa. Când aflase despre moartea lor, Lyn ridicase 
ancora şi se refugiase acasă la Annabelle. Nu ieşea decât 
noaptea şi cumpăra alimente cu banii lăsaţi de Sylvie. In restul 
timpului, îşi făcea de lucru în linişte, cugeta, dormea, mânca, 
naviga pe internet, inspecta apartamentul prietenei ei, citea. 
Citise operele complete ale lui Arthur Rimbaud. 

leşi din bucătărie şi-i întinse volumul de versuri. Unele pagini 
aveau colţurile îndoite. 

— E un mesaj cifrat, spuse ea. 

— De unde ştii? 

— Aveam destul timp. Mă străduiam să găsesc un al doilea 
sens în tot ce se afla aici, inclusiv în listele de cumpărături ale lui 
Annabelle. Aliniam literele care se transformau în cifre şi invers. 
Până când am descoperit asta. 

Nathan răsfoi neîncrezător cartea. 

— la numerele paginilor însemnate. Avem 1, 21, 28, 182, 306. 
Cum şi coperta, şi pagina de gardă au colţurile îndoite, mai 
punem la început două zerouri. 

— 001 212 818 23 06. 

— Este un număr de telefon din străinătate. Dublul zero e 
pentru accesul internaţional, urmează cifra 1, care e indicativul 
Statelor Unite, şi 212, indicativul pentru New York, apoi numărul 
de telefon - 818 23 06. 

— Cine răspunde la acest număr? 

— O fetiţă. 

Lyn formă cele 13 cifre şi-i întinse receptorul. O voce de copil 
spuse: „Bună ziua, lăsaţi un mesaj şi un număr de telefon, o să 
vă sunăm imediat ce ne întoarcem“. 

— Ai lăsat vreun mesaj? 

— Par atât de tâmpită? 

324 


Nathan privea fix telefonul, de parcă ar fi aşteptat să vadă 
ieşind din el o soluţie. Privirea i se opri apoi asupra picioarelor 
lungi ale lui Lyn. 

— Am încercat să mă interesez la informaţii. Numărul este la 
secret. Speram că tu, cu relaţiile pe care le ai, vei reuşi să afli 
adresa acestui număr. 

— Aşa lua Annabelle legătura cu organizaţia ei. Trebuia să lase 
un anumit mesaj pentru ca ei să o sune. Dar nu pricep de ce 
păstrase acest număr de telefon aici. 

— Poate că nu voia să-l ştie. Pentru cazul că ar fi fost supusă 
unui interogatoriu dur. 

— Ai fi o anchetatoare excelentă. 

Lyn se duse să aducă pastele. Puloverul decoltat lăsa la vedere 
un umăr gol şi spaţiul dintre sâni. Trupul ei încerca să atragă 
atenţia pentru ca faţa să treacă neobservată. 

— Şi acum ce facem? întrebă ea, după ce puse mâncarea în 
două farfurii. 

— Cum adică, „ce facem“? 

— Păi, formăm o echipă, nu-i aşa? Vorbesc 11 limbi, dezleg 
cifruri, o cunosc pe una dintre victime, nu deranjez. Oricum, alţi 
voluntari nu ai. 

— De ce crezi că am nevoie de o parteneră? 

— Cui îi pasă dacă ai sau nu nevoie de mine? Important este 
că Annabelle are nevoie. 

— Grozave paste! 

— Mulţumesc. 

— Înainte de a ne considera o echipă, trebuie să-ţi pun câteva 
întrebări. 

— O să mi le pui pe drum. 

— Care drum? 

— Spre New York. Acolo ne duce acest număr de telefon. 

Nathan termină de mâncat fără să-i răspundă. 

— Eu am găsit locul. Tu ai vreun nume? 

— Gordon Ryler. 

— Cine e omul ăsta? 

— Lucrează la ONU şi este tatăl unei aika. 

— Ca Martin Domange? 

— Cu diferenţa că Ryler e tatăl natural al lui Galan. 

— Şi asta schimbă ceva? 


325 


— Asta înseamnă că şi-a condiţionat propriul copil. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Numai un fanatic putea avea ideea de a crea fete aika. ŞI 
cine poate fi mai fanatic decât un tată care face din propria fiică 
un kamikaze? 

— În Orientul Mijlociu, găseşti la orice colţ de stradă astfel de 
taţi. 

— Nu şi la New York. 

Nathan sună la ONU, la departamentul lui Gordon Ryler. 
Centralista de la DOMP îl informă că acesta era plecat. Nathan îi 
ceru să-i facă legătura cu un colaborator de-al lui Ryler. 

— Ronald Steinway la telefon, îi răspunse o voce. 

— Îl caut pe Gordon Ryler. 

— Domnul Ryler nu este aici. 

— Ştiu, mi-a spus şi centralista. 

— Cu cine vorbesc? 

— Gordon e plecat să-şi caute fiica. M-a angajat să-l ajut. Sunt 
detectiv particular. Mă numesc William Smyth, cu „y“. 

— ÎI cauţi pe Gordon sau pe fiica lui? 

— Gordon nu răspunde nici pe mobil, nici la birou. Asta-i 
problema. 

— Înţeleg, dar nu te pot ajuta cu nimic. 

— Ai numărul lui de telefon de acasă? 

— Nu ţi l-a dat? 

— Ba da, însă l-am pierdut. 

— Nu ţi-l pot comunica. 

— Văzând atâta rea-voinţă, aş putea crede că nu doreşti ca 
fiica lui să fie găsită. Fă-mi măcar serviciul de a-l suna ca să 
verifici dacă este acasă. Dacă răspunde, spune-i să mă sune 
urgent. 

Nathan închise, apoi formă numărul descifrat de Lyn Lee. Suna 
ocupat. Aşadar, acolo telefona Steinway. 

— Numărul pe care l-ai aflat din volumul de versuri este al lui 
Ryler, deduse Nathan. 

Îl sună din nou pe Steinway. 

— Mi-a răspuns doar robotul, zise acesta. l-am lăsat un mesaj 
să-ţi telefoneze. _ 

— Mulţumesc, domnule Steinway. Incă un lucru... 

— Uite ce-i, nu prea am timp! 


326 


— Perfect, nici eu. Urma să mă întâlnesc cu Gordon la Paris. Ai 
putea să te uiţi dacă şi-a notat deplasarea în agenda lui? 

— O clipă... alo?... Nu, nu a notat aşa ceva. 

— Dar în martie? 

— Asta a fost luna trecută. 

— Ştiu. 

— Da, ai dreptate. A menţionat un zbor la Paris pe 4 martie. 

— Doar atât? 

— E trecut şi un număr de telefon. 

— Probabil e numărul de la agenţia mea. 

— 01 9321 74 75. 

— Exact, ăsta el Mulţumesc, domnule Steinway! 

Sunară acolo. Alt robot. De data aceasta însă - o voce de 
bărbat. 


143 

Brigadierul de poliţie răspunse la telefon. Auzi în receptor 
agitaţie, o respiraţie precipitată, apoi o voce cu accent străin: 

— Help! Cineva încearcă să intre în casă! Sun de pe mobil... 

— Unde sunteţi? 

— / don't know, sunt baby-sitter, stau cu doi copii la... crrrr... 
la... crrrr... Paris... crrrr... 

— Puteţi repeta adresa? 

— Address, not sure... numărul de telefon aici 01 9321 74 75... 

Nu se mai auzi decât tonul. Polițistul îşi anunţă superiorul, 
problema depăşind competenţa lui. Locotenentul Maillefer îi ceru 
să telefoneze la numărul pe care i-l dăduse englezoaica, în timp 
ce el va încerca să afle adresa respectivă. 

— A răspuns un robot, spuse brigadierul. 

Incepuse din nou să plouă. Un Peugeot ieşi de sub arcada porţii 
comisariatului central din arondismentul 18, cu sirena pornită şi 
girofarul aprins. Un Golf alb oprit în strada Clignancourt se luă 
după vehiculul urlător şi luminos. Lyn mesteca gumă. Nu se 
simţea bine. Strângea în mână telefonul mobil pe care Nathan îl 
„împrumutase“ cu forţa de la un trecător pentru ca ea să sune la 
poliţie, vorbind cu accent, ca Jane Birkin, performanţă demnă de 
o actriţă. Nu mai rămânea decât să urmărească echipajul pe 
care-l puseseră în mişcare spre numărul de telefon secret. La ora 


327 


două noaptea, străzile Parisului nu erau aglomerate. Peugectul o 
luă pe strada Ordener, coti la stânga pe Flocon, intră pe Ramey. 
Nu ieşeau din cartier. Nathan mizase pe faptul că adresa 
contactului de la Paris al lui Ryler va fi în aceeaşi zonă cu locuinţa 
lui Annabelle. O instruise pe Lyn să sune la comisariatul din 
arondismentul respectiv. Sfidând priorităţile, Peugeotul se opri în 
faţa unui imobil de pe strada Chevalier. Doi poliţişti intrară în hol. 

— Dă-mi guma ta, îi ceru Nathan lui Lyn. 

Se repezi prin ploaie să lipească guma de mestecat în locaşul 
încuietorii înainte ca poarta de la intrare să se închidă. După trei 
minute, la ultimul etaj se aprinse lumina. Lyn stătea ghemuită pe 
scaunul ei. 

— Te simţi bine? o întrebă Nathan. 

— Da, de ce întrebi? 

— Nu pari în apele tale. 

— Cred că am răcit. Vremea asta păcătoasă... 

— Poliţiştii au găsit pe cineva acasă. 

— Şi ce aşteptăm? 

— Să plece ei. 

— E singurul mijloc care ne-a mai rămas ca s-o găsim pe 
Annabelle? 

— Ar mai fi unul, dar prefer să-l evităm. 

— Care anume? 

El deschise radioul. Outsiders, cu Franz Ferdinand, crea 
ambianţă între geamurile aburite, şiroind de ploaie, ale maşinii, 
Lyn opri sonorul în mijlocul unei strofe: 

— Care e celălalt plan? 

— Să scoatem la lumină un lucru infam care s-a perpetuat într- 
o lume întunecată şi coruptă. 

— Metafora e cam vagă. 

— E o litotă, nu o metaforă. 

— Ce întrebare voiai să-mi pui? 

— Cum ai cunoscut-o pe Annabelle? 

— Informaţia aceasta te poate ajuta s-o găseşti? 

— Da. 

Cei doi poliţişti ieşiră din imobil şi plecară la fel de repede cum 
veniseră, dar fără sirenă şi girofar. Nathan traversă strada înainte 
de a-şi da seama că Lyn rămăsese în maşină. Se întoarse la ea: 

— Ce faci? 


328 


Lyn dârdâia. 

— Du-te singur. Te aştept aici. 

— Nu vrei să te vadă un medic? 

— Du-te, te rog, e mai important decât sănătatea mea. Nathan 
intră în imobil. Era ud leoarcă. Se uită la numele de pe cutiile de 
scrisori. La ultimul etaj locuia Stephane Charlier. 


144 

În pragul uşii se ivi un bărbat de vreo 40 de ani, în halat, cu 
părul cărunt, puţin adus de spate. Purta papuci cu emblema 
echipei New Yorkers. Nu păru mirat că-l vede pe Nathan. După ce 
fusese trezit de poliţie şi supus unui interogatoriu timp de 
jumătate de oră, părea mai năuc decât după o beţie zdravănă. In 
salon, un tablou modernist reprezenta Turnurile Gemene 
prăbuşindu-se. Pe măsuţa joasă se aflau o sticlă de Southern 
Comfort, un pahar pe jumătate plin şi un telefon fără fir. După 
plecarea poliţiştilor, Charlier se năpustise asupra băuturii şi a 
telefonului, ca să-şi anunţe superiorul. Nathan avea un chef 
nebun să apese pe tasta „bis“. Îl împinse înăuntru, intră şi închise 
uşa în urma lui. 

— Vorbeşti engleza? 

— Păi... da, de ce? 

— Fiindcă eu habar n-am de franceză. 

— Cine eşti? întrebă Charlier, dându-se înapoi, gata să 
răstoarne un vas Ming. 

— Ce făceai sâmbăta trecută, la ora 21.35? 

— Hm... sâmbătă?... Am fost la Operă. 

— La ce spectacol? 

— Carmen. De ce mă întrebi? 

— Cu cine erai? 

— Eram singur. 

Lui Nathan puţin îi păsa ce făcuse Charlier în seara respectivă. 
Alesese o zi şi o oră la întâmplare. Aflase totuşi că lui Charlier îi 
plăcea opera şi că era dispus să se ducă la spectacole. Se 
apropie de fereastră. Jos, Lyn îl aştepta în maşină. 

— Nu te speria, nu sunt de la poliţie. 

— Şi de ce artrebui să mă bucure acest lucru? 

— Poliţia reprezintă o ameninţare pentru organizaţia voastră. 

— Ce? Care org...? 


329 


— ÎI cunoşti pe Charles Fourcade? 

— Nu. Cine e? 

— Te temi de ploaie? 

— Despre ce tot vorbeşti, la urma urmei? 

— Despre fetele aika, mandarini, mondializare, ONU, Gordon 
Ryler, Annabelle Domange, toate acestea fiind piesele unui 
puzzle pe care trebuie să-l reconstituim, ca să ne dăm seama ce 
urzeli se ţes în jurul nostru. 

— Cine eşti? repetă Charlier. 

— Cui i-ai telefonat? 

— Pentru cine lucrezi? 

Charlier se referise la ierarhie imediat după întrebarea lui 
Nathan privitoare la destinatarul apelului său. Această reacţie 
confirma faptul că încercase să-l contacteze pe un superior. 

— Îl cunoşti pe Gordon Ryler? întrebă Nathan. 

— Nu. 

— El însă te cunoaşte. Eu i-am trimis aici pe poliţişti, fiindcă 
nu-ţi ştiam decât numărul de telefon, care figura în agenda lui 
Ryler. Trebuie să dau de el. În câteva săptămâni, au fost răpite 
247 de femei. Calea care duce spre ele trece pe la Ryler. lar ca 
să ajung la Ryler, a trebuit să te găsesc pe tine. Voi face totul ca 
să plec de aici cu informaţiile de care am nevoie. 

— Nimeni nu ştie unde e Ryler şi nici ce s-a întâmplat cu fetele. 

— Eşti cumva senil? 

— Nu. 

— Nici handicapat? 

— Ce întrebări sunt astea? 

— Mă întreb de ce naiba stai aici în halatul ăsta caraghios şi în 
papuci de turist, cu ţigara-n dinţi, în loc să-ţi mişti fundul ca să le 
salvezi pe fetele astea pe care le-aţi aruncat pradă unor indivizi 
fără scrupule! 

Fraza ţâşnise brusc. Charlier supse din ţigară. Nathan puse 
mâna pe telefon şi apăsă tasta „bis“. 

— Nu face asta! strigă Charlier, repezindu-se către el. 

În clipa următoare, francezul zbură prin aer şi se înfipse ca o 
ghiulea într-o mobilă lăcuită, care adăpostea deja un televizor. 
Nathan sprijini ansamblul gata să se prăbuşească şi puse 
telecomanda în mâna lui Charlier. 

— Ai mare grijă să nu-i dai drumul, îi spuse. 


330 


Încovoiat cu genunchii la gură, Charlier încercă să se 
desprindă, însă fesele îi erau înţepenite în tubul catodic. 

— Cum te cheamă? întrebă Nathan. 

— M-ai lovit... Stephane Charlier... nu reuşesc să... 

— De unde ai cumpărat vasul ăsta Ming? 

— De la Pier Import, de ce? 

— De ce au stat poliţiştii atât de mult aici? 

— Voiau să ştie de ce îi chemase în ajutor o bonă englezoaică 
dându-le numărul meu de telefon. 

— Şi le-ai spus că habar n-aveai. Asta nu durează o jumătate 
de oră. 

— M-au întrebat dacă sunt căsătorit, dacă am copii, dacă 
angajam bone, dacă aveam duşmani... 

— Ai duşmani? 

— Niciunul pe care să-l ştiu. 

— Te-au întrebat ce fel de maşină ai? 

— Nu. 

— Ce marcă e? 

— Renault Scenic. 

— Din ce an? 

— 2005. 

— Pe benzină sau diesel? 

— Diesel, dar ce... 

— Ce număr de înmatriculare are? 

— Dar... 

— E o simplă verificare. Răspunde mai repede! 

— 6892 RF 75. 

— Pinul cardului. 

— 9425... 

— Ai o fiică? 

— Nu. 

— Unde lucrezi? 

— La Centrul de informaţii al ONU de la Paris. 

— La ONU. Ca Ryler şi Domange. Îl cunoşteai pe Domange? 

— Era şeful Centrului de informaţii. 

— Trebuia s-o protejezi pe Annabelle sau s-o faci să dispară? 

— O protejam. 

— Ii baţi joc de mine? 

— Nu, de ce? 


331 


— Încerci să-mi spui că erai bodyguardul ei? 

— Aveam mai degrabă sarcina să favorizez infiltrarea mai 
multor... fete aika. 

— Câte? 

— Şapte fete în Franţa, câteva în Europa şi în SUA... în total, 
vreo douăzeci. 

— Câţi oameni se mai ocupau cu asta? 

— Nu ştiu. Vreo zece, cred. Eu nu tineam legătura decât cu 
Ryler. El împărțea sarcinile. Ajută-mă să ies de aici... 

— Mai întâi răspunde-mi la întrebări. Şi ai grijă, nu lăsa din 
mână telecomanda. Care este cea mai apropiată bancă? 

— Creditul Agricol, la capătul străzii. Dar...? 

— Instrucţiunile pe care le primeşti sunt cifrate? 

— Da. 

Nathan ridică telefonul fără fir. 

— Am să-l sun pe Gordon Ryler, şeful tău. Am să discut direct 
cu el, fiindcă văd că n-ai de spus nimic interesant. 

— Ce mai vrei să ştii? 

— Două lucruri. Numele celui care a pictat porcăria asta şi 
locul unde-l pot găsi pe Ryler. 

— Tabloul mi l-a dăruit un prieten din New York. Stan Curtis... 

Nathan aşteptă partea a doua a răspunsului, care întârzia. 

— Curtis ăsta e căsătorit? 

— Nu, e homosexual. 

— Câţi ani are? 

— Douăzeci şi opt. 

Nathan apăsă pe tasta „bis“. 

— Ce faci? 

— Nu-mi spui nimic important. 

— Îţi răspund la întrebări! 

— Unde e Ryler? 

— Pe insulă. 

— Ce insulă? 

— Nu-i ştiu numele. 

— Unde se află? 

— În largul mării. 

— Nu mai spune! 

— În Marea Chinei. 

În sfârşit, lui Charlier îi scăpase porumbelul din gură. Nathan 


332 


închise telefonul. 

— Visurile au vreo valoare? 

— Mai termină cu tâmpeniile! 

— Acesta e răspunsul tău? 

— Nu... mă rog, da, visurile au valoare. 

— Greşit! Te fac să devii un om complicat. E mai bine să le uiţi. 

— Scoate-mă de aici. 

— Unde anume în Marea Chinei? 

— În partea meridională. 

— Vreau un răspuns care să aibă peste cincizeci de cuvinte. 

— Oricum o să dai până la urmă afurisitul ăla de telefon. 

— Unsprezece cuvinte. Prea puţin. Sun. 

— Ryler a cumpărat mai multe insule în largul coastei 
provinciei Guangdong. Niciodată n-a vrut să spună care anume. 
Ştiu doar că în zona aceea sunt mai mult de o mie cinci sute de 
insule. Acolo au fost formate fetele, dar ele nu ştiu asta. Nu ştiu 
nici măcar că au trăit în China. Acum ţi-am spus destule cuvinte? 

— Cum e posibil ca aceste fete aika să nu ştie de unde vin? 

— La sosirea pe insulă erau doar nişte bebeluşi, iar după 
douăzeci de ani, când au părăsit insula, au fost drogate chiar 
înainte de plecare. 

— Bebeluşii aceia au devenit, fără excepţie, nişte femei 
superbe? 

— Exact. Li se verificase ascendenţa, trebuia să avem 
fotografiile părinţilor lor. lar dacă ceva nu era în regulă, se 
recurgea la chirurgia estetică. 

— Tu te-ai ocupat de recrutarea lor? 

— Da. Bebeluşii au fost preluaţi de Ryler, care ni i-a dat înapoi 
după douăzeci de ani, ca să asigurăm inserţia lor. 

— Prin relaţiile voastre şi ale organizaţiei. 

— Întocmai. 

Nathan goli o geantă aşezată pe un birou, scoase din ea un 
Carte Bleue şi nişte bani. Apoi îl ajută pe Charlier să ajungă pe 
podea. 

— De ce mi-ai pus întrebările alea cretine? 

— Aşa procedezi când vrei să-ţi destabilizezi interlocutorul, îi 
distrugi reperele, sistemul de apărare, concentrarea. 

— Mă temeam că te-ai ţicnit. 

— Asta şi voiam. 


333 


— Întrebarea despre card mi-ai pus-o ca să mă destabilizezi 
sau ca să-mi iei banii? 

— Ca să verific dacă eşti într-adevăr Stephane Charlier. 

— Îmi sângerează spatele. Mă duc să-mi spăl rana. Aşază-te şi 
ia-ţi ceva de băut, mă întorc repede. 

Charlier se opri, aruncă o privire spre fereastră şi se întoarse 
spre Nathan: 

— Presupun că şi chestia cu telecomanda ţinea tot de 
condiţionare. 

— O poţi lăsa jos fără frică. 

Nathan se pregătea să se aşeze, când înţelese că era o ţintă. 


145 


Fotoliul pe care-l poftise Charlier să se aşeze era situat în 
dreptul ferestrei. Era de ajuns să mai adaugi o armă cu lunetă pe 
acoperişul de vizavi ca să alcătuieşti o axă de tragere. 

Charlier i-a convins, desigur, pe poliţişti că n-avea nicio 
legătură cu telefonul dat de o baby-sitter panicată. Cei doi 
poliţişti zeloşi au făcut legătura între acel SOS şi cazul femeilor 
dispărute. Ca să iasă din încurcătură, Charlier a telefonat cuiva, 
dar nu lui Ryler, care a devenit un renegat căutat de serviciile 
secrete. În ciuda lațului care se strânge tot mai mult în jurul 
organizaţiei lui, Charlier se duce la Operă, e relaxat, nu e sâcâit 
de autorități. Charlier a schimbat deci tabăra. 

Nathan apăsă pe „bis“. Auzi o voce morocănoasă, gravă, 
răguşită din pricina tutunului, care spuse: 

— Trebuie să sosească imediat. 

Nathan îl recunoscu pe Charles Fourcade. 

Charlier l-a sunat pe directorul-general al Poliţiei naționale ca 
să-l scape de cei doi poliţişti. Fourcade a înțeles că telefonul dat 
de englezoaica aceea era o păcăleală pusă la cale de singura 
persoană care se mai ocupa de cazul disparițiilor acelor fete aika. 
DGPN-ul i-a cerut lui Charlier să-l rețină pe Nathan Love până la 
sosirea unei echipe de intervenție. 

— Aşadar, îndeplineşti acum treburile murdare, Fourcade? 

— Love? 

— S-ar zice că nu mai suntem de aceeaşi parte a baricadei. 

— Încearcă să gândeşti raţional, Love. 

— Rațiunea e dreaptă, calea e întortocheată. 


334 


— Lasă baltă cazul ăsta. 

— Şi ţi-ai trimis încoace trupele de elită ca să mă convingi s-o 
fac? 

— Ca să-l protejez pe Charlier. 

In timp ce vorbea la telefon, Nathan se duse către uşa încuiată 
a băii. O forţă. Charlier era ghemuit în cadă. 

— Ce-a fost zgomotul ăsta? întrebă Fourcade. 

— Protejatul tău n-a păţit nimic, îl asigură Nathan. 

— Unde e? 

— Într-un loc sigur. Poţi lansa proiectilele. 

— Aş prefera ca totul să se rezolve paşnic. 

— Aşa cum s-a întâmplat în cazul familiei Domange? 

Interlocutorul tuşi să-şi dreagă vocea. 

— Când ai mai multă putere, metodele se schimbă. 

— Ce-mi propui? 

— Rămâi în viaţă, un paşaport în regulă te aşteaptă la 
consulat, primeşti un bilet de avion numai dus pentru orice 
destinaţie doreşti şi 50 000 de dolari. 

Propunerea rezolva o mulţime de lucruri. Mult prea multe. 

— Nu te-ai hotărât încă? 

— Şi dacă refuz? 

— Incepem atacul. 

Din stradă se auziră claxoane, apoi focuri de armă. Nathan 
traversă apartamentul ca o adiere de vânt, pe o traiectorie 
perpendiculară faţă de cea a rachetei care făcu fereastra ţăndări. 
Deschise uşa de la intrare, lăsând în urmă o deflagraţie cumplită, 
se aruncă pe scări, prăvălindu-se până la jumătatea etajului, apoi 
îşi regăsi echilibrul şi continuă să coboare în fugă. Afară ploua cu 
fier şi foc. Un elicopter survola cartierul. Nathan alergă spre 
maşină, ale cărui portiere erau deschise. Caroseria era ciuruită 
de gloanţe, scaunul din dreapta avea pe el pete de sânge. La 
capătul străzii, se auzi scrâşnetul unor roţi de maşină. Vru să se 
repeadă într-acolo, deşi nu spera să-i ajungă din urmă pe cei 
care-o răpiseră pe Lyn Lee, când picioarele îi fură inundate de 
lumina farurilor unui vehicul care venea direct spre el. 


146 
Bara din faţă a maşinii, un Twingo, fu cât pe-aci să-l lovească. 
Nathan deschise portiera. In interior, muzică pop şi un şofer 


335 


tânăr. Formaţia „Kaiser Chiefs“ cânta Everyday I love you less 
and less. Nathan apucă mâna rezemată de volan, o răsuci şi 
trase. Băiatul se văită de durere şi se rostogoli în şanţul plin cu 
apă de la marginea străzii. 

Nathan sări în maşină, strivi pedalele, apoi frână după o sută 
de metri, coti la dreapta, derapă pe asfaltul ud, lovi un container, 
acceleră, pentru ca roţile să prindă pe carosabil, evită o maşină 
care venea din sensul opus şi se opri la o bifurcaţie. Văzu în 
dreapta un pieton lipit de zid, ceea ce însemna că maşina 
răpitorilor lui Lyn trecuse pe lângă el. Coti prin faţa martorului şi, 
după ce făcu în câteva secunde 100 de metri, se trezi într-o 
intersecţie. Auzind un vâjâit, înţelese că elicopterul îl urmărea, îşi 
roti privirea în jur. Patru direcţii: un bulevard lung, presărat cu 
semafoare, o fundătură, un sens interzis, o stradă scurtă şi 
pustie. O alese pe cea din urmă şi ţâşni într-acolo. După 50 de 
metri, altă bifurcaţie. Asfaltul ud mai păstra încă urmele unor 
cauciucuri, deci se apropia de cei pe care-i căuta. Micul Twingo 
se năpusti în mijlocul unui bulevard ca o bilă de flipper, ricoşă 
într-o camionetă parcată şi se răsuci. Nathan chinui cutia de 
viteze şi transformă rotirea într-o traiectorie rectilinie care-l 
propulsă într-o stradă mai circulată. Depăşi un taxi grăbit şi 
observă două lumini de poziţie care se mişcau în zigzag în faţa 
lui. Bazându-se pe faptul că cei pe care-i urmărea deschideau 
drumul şi că le acea oră circulaţia era redusă, trecu pe roşu la 
trei semafoare. „Kaiser Chiefs“ trecuseră acum la Modem Way. 
Muzica îl învăluia într-o bulă de rock care-i modifica perceperea 
realităţii şi-i tocea simţurile. Vehiculul dinaintea lui depăşi o 
motocicletă, apoi trecu prin faţa ei ca să vireze la dreapta. Avea 
o destinaţie precisă. Nathan răsuci brusc volanul, proiectând 
maşina pe trotuar, între o gură de metrou şi un chioşc de ziare. O 
luă pe strada perpendiculară, tăind drumul altui şofer, trecu prin 
mijlocul unui rond şi pierdu controlul maşinii care se izbi de 
refugiul unei staţii de autobuz. Marşarier, viteza întâi, a doua, a 
treia, a patra, a cincea, trecu în zece secunde la o sută pe oră. 
Bila albastră din metal ajunse la locul unui accident provocat de 
trimişii lui Fourcade. Nathan frână brusc, aruncând maşina în 
vitrina unui magazin de băuturi. | se păru că zgomotul de sticlă 
spartă nu se mai termină. Sute de sticle explodară în jurul lui, 
inundând maşina cu vin. Deschise portiera şi-şi făcu drum 


336 


călcând peste cioburile şi băuturile scumpe risipite pe jos. Printre 
oamenii uluiţi, răniţi, în mijlocul fumului, al ţipetelor, al mirosului 
de benzină şi sub uruitul elicopterului care domina scena, un 
Renault suspect făcea manevre ca să se degajeze. Nathan sări 
peste o maşină răsturnată, ateriză pe capota altei maşini şi 
ajunse în spatele Renaultului care demară în forţă, stropindu-l. 
Fugi spre un taxi care tocmai se oprise în şirul tot mai lung al 
maşinilor blocate de accident, smulse frâna de mână, descrise un 
semicerc şi propulsă Mercedesul pe urmele Renaultului care intra 
în parcarea comisariatului de poliţie. Speriat la gândul că o putea 
pierde pe Lyn, pătrunse la rândul lui în parcare, scoțând scântei 
la virajele prea strânse. 

Renaultul era parcat la ultimul nivel, şi portierele erau 
deschise. Nathan fu întâmpinat cu o salvă serioasă de gloanţe de 
calibru mare. Se lăsă în jos sub focurile ucigătoare, fără să se 
abată din drum. Mercedesul spulberă două portiere, seceră doi 
poliţişti şi se înfipse într-un stâlp din beton. 

Unul dintre poliţişti zăcea pe parbrizul fisurat. Nathan se 
eliberă de sub airbag, îşi îndoi genunchii şi apoi îi destinse lovind 
sticla care cedă sub greutatea poliţistului inert, apoi luă puşca de 
asalt a acestuia, ochi o siluetă, apăsă pe trăgaci. Arma trepidă în 
mâinile lui, trimițând o rafală în pieptul siluetei. Întins pe geamul 
din spate, ciurui priveliştea din jur, după ce verificase că Lyn Lee 
nu făcea parte din ea. In timp ce arma lui împrăştia moarte, 
Nathan se aruncă din Mercedes spre Renault, trăgând 
necontenit. Tentativa aceasta era de-a dreptul sinucigaşă, dar nu 
mai avea de ales. Intrase singur în capcană. În câteva secunde, 
în parcare aveau să năvălească forţele de ordine. Cheile erau în 
contact. Cele 50 de gloanţe din încărcător se terminaseră. Prin 
retrovizor o văzu pe Lyn Lee fugind, încadrată de doi bărbaţi, şi 
intrând pe o uşă. Porni în marşarier, trecu prin zid şi ajunse, 
acoperit de moloz, în faţa celor doi poliţişti. Unul dintre ei 
pulveriză parbrizul cu arma lui Parabellum 9 mm, dar Nathan se 
năpustise deja asupra celui care o ţinea pe Lyn Lee şi care sfârşi 
sub tălpile lui. Trăgătorul observă prea târziu că ţinta se afla în 
spatele lui şi fu neutralizat cu o directă în ceafă. Nathan o luă pe 
Lyn Lee, luă şi un M 16 care putea fi folosit şi ca lansator de 
grenade, se instală la volanul Renaultului şi ieşi, lăsând tocul uşii 
înfipt într-o grămadă de cărămizi. 


337 


— la asta, îi spuse lui Lyn, întinzându-i mitraliera. 

— Nu. 

— N-avem de ales. 

— Niciodată. 

Nathan îi aruncă arma pe genunchi şi porni pe rampa care-i 
aducea la suprafaţă. La jumătate, motorul gâfâi şi-şi dădu 
sufletul. Făcură pe jos restul drumului, auzind în urma lor bocănit 
de cizme, clinchetul armelor şi ordinele de desfăşurare. Poarta 
garajului era încuiată şi păzită de trei oameni. Nathan se lipi de 
zid, puse arma la ochi şi expedie o grenadă. Explozia îi împrăştie 
pe cei trei poliţişti şi croi o gaură fumegândă în tabla porții. 
Nathan se repezi afară, continuând să tragă, iar Lyn Lee îl urmă. 
Ceea ce-i aştepta afară era cum nu se poate mai rău. 

Sub lumina proiectoarelor, patru maşini staţionau dispuse în 
evantai, înconjurate de o armată de poliţişti cu armele pregătite. 
Dispozitivul era supravegheat de elicopterul omniprezent. Bariere 
de securitate blocau ambele capete ale străzii. Un gradat urla 
ordine printr-un megafon. lar celelalte trupe, care tropăiau în 
subsol, aveau să-i ia de la spate. Ce opţiune aveau? Vălul negru 
din privirea lui Lyn Lee însemna că n-avea de gând să se predea. 
Şi nici să ucidă. Hotărâse să moară. Nathan avea un picior afară, 
treizeci de arme îndreptate asupra lui şi o a doua grenadă în 
mitraliera M 16, a cărei ţeavă era aţintită spre cer. Nu-i mai 
rămânea nicio secundă de gândire. O ploaie de gloanţe îl obligă 
să se retragă în interior, la adăpostul tăbliei de metal. Proiectilele 
şuierau zgâriind oţelul, altele îl perforau, lăsând să pătrundă în 
penumbră dungi de lumină înainte de a ricoşa în beton la 
picioarele întăririlor care urcau spre ei. Nathan strânse din dinţi şi 
trase. Un recul violent îl împinse în spate. Grenada ţâşni, în timp 
ce el o acoperea pe Lyn. Explozia se transformă într-o jerbă de 
scântei asurzitoare în văzduh. Salvele se opriră şi fură înlocuite 
de o succesiune de zgâlţâieli, vuiete surde, deflagraţii anarhice, 
scrâşnituri de metal. Elicea elicopterului sfârtecă poarta, lăsând 
să pătrundă în garaj un vacarm apocaliptic şi un nor gros de praf. 
Nathan se aruncă în haos. Fără să-i dea drumul lui Lyn, mătură 
toate obstacolele care-i stăteau în cale, majoritatea fiind siluete 
cenuşii şi dezorientate, lovind plexuri, gâturi şi ficaţi. Cei mai 
mulţi dintre poliţişti zăceau la pământ, doborâţi de aparatul 
prăbuşit. 


338 


Lyn şi Nathan se refugiară într-un imobil vecin şi urcară pe 
acoperiş. 

Priveliştea văzută de sus era dantescă. Elicele elicopterului 
lăsaseră urme pe fațadele comisariatului şi ale clădirilor alăturate 
înainte ca aparatul să cadă peste maşini şi să explodeze. Mirosul 
de kerosen, de benzină şi de tencuială urca până la ei. Trebuia să 
părăsească urgent cartierul, oraşul, ţara. 


339 


PARTEA A CINCEA 


OMUL ESTE UN BONSAI CARE SE CREDE 
COPAC 


147 

Jonca avându-l la cârmă pe Xao Tang ieşi din golf noaptea şi 
porni spre sud. Pe puntea din spate, Lyn şi Nathan priveau 
peisajul decupat parcă dintr-o carte poştală cum se micşorează. 
Hong Kongul era luminat de parcă era scena unui musical. 
Clădirile din sticlă multicoloră erau prinse într-o reţea de lasere 
țesută până la stele şi se odihneau pe un soclu de lichid 
fluorescent. Cel de-al patrulea oraş mare al Chinei, al cărui nume 
însemna „port parfumat“, părea un New York psihedelic. 

Plecaseră din Paris cu cinci zile în urmă. După prăbuşirea 
elicopterului, aveau nevoie de bani şi de acte false. Pe vremea 
când lucra pentru FBI, Nathan îngropase în cinci cimitire din 
diverse colţuri ale lumii sacoşe care conţineau câte un paşaport 
fals şi 10 000 de dolari. Cinci portiţe de scăpare. Dar niciuna 
dintre ele nu se afla în Franţa. Aşa că fusese nevoit să se 
descurce cu ce avea la îndemână. Scosese bani de la un 
bancomat cu cardul lui Charlier, îi pândise în Place Pigalle pe 
clienţii lubrici care se pregăteau să-şi toace paralele, furase 
paşaportul unei americance - Lyn Lee nu trebuia decât să-şi facă 
o pieptănătură identică - şi pe cel al unui turist japonez care 
ieşea de la Lido; Junichiro Shota nu semăna cu el, însă pentru un 
vameş occidental, toţi asiaticii sunt la fel, inclusiv metişii. Nathan 
plătise cu bani gheaţă două bilete până la Hong Kong şi 
strecurase restul prăzii în cutia de scrisori a Mariei. Junichiro 
Shota şi Amy Lockwood îşi luaseră apoi zborul către oraşul lui 
Bruce Lee, se cazaseră într-o pensiune modestă, cumpăraseră 
haine pe Nathan Road, mâncaseră o mulţime de paste şi 


340 


făcuseră diverse cercetări. Nathan vorbea mandarina şi engleza, 
drept urmare, avusese acces la informaţiile pe care le voia. 

Serviciile secrete pornite în căutarea lui Gordon Ryler aveau 
câteva zile bune avans faţă de ei. Funcţionarii cu care vorbise 
dăduseră cu o săptămână în urmă aceleaşi informaţii unor agenţi 
chinezi şi americani. Provincia Guangdong făcuse oferte de 
vânzare a insulelor sale ca să impulsioneze turismul, comerţul, 
industria şi zonele de depozitare. Cumpărătorii erau societăţi sau 
persoane particulare chineze, dar şi străini. Aceştia din urmă 
erau obligaţi să se asocieze cu parteneri chinezi, care aveau să 
controleze societăţile astfel formate, şi să prezinte proiecte ce 
presupuneau măsuri ecologice. Dreptul de folosinţă asupra 
terenului era valabil 50 de ani. 604 dintre cele 1 434 de insule 
aveau peste 500 de metri pătraţi. Preţul lor varia între 12 000 şi 
12 000 000 de dolari. Numele lui Gordon Ryler nu apărea pe 
niciun contract de vânzare. 

Nathan se folosise atunci de ceea ce ştia despre fetele aika. 
Botezate cu nume conţinând rădăcina „an“, pasionate de pictură 
şi blues, atrase de parfumul de iasomie şi ylang-ylang, aveau, 
fără excepţie, o fobie a ploii care presupunea o traumă comună, 
suferită în copilărie. Marea Chinei meridionale avea parte de 
precipitaţii abundente începând cu luna aprilie. Furtunile 
tropicale şi taifunurile erau frecvente. Poate că, în copilărie, 
fetele trecuseră printr-o astfel de experienţă. 

Potrivit arhivelor din Hong Kong cu nouăsprezece ani în urmă, 
un taifun făcuse ravagii în zonă. Dintre insulele care fuseseră 
devastate, opt erau suficient de mari pentru a găzdui 250 de 
persoane. Jumătate dintre cele opt insule aparţineau unor 
companii joint-venture. Două dintre acestea administrau 
complexe turistice care fuseseră distruse. Una dintre cele două 
insule fusese revândută unui investitor chinez, aşa că Nathan îşi 
îndreptă atenţia asupra celeilalte. Numele ei era Xsha. Situată la 
distanţă egală de China, Filipine şi Taiwan, aparţinea corporației 
Wu-Stern, ai cărei acţionari principali erau domnii Wu şi Stern, un 
chinez şi un american. Drumul pe mare până la Xsha dura trei 
zile. 

Neavând cum să ajungă acolo, Nathan se adaptase din nou 
situaţiei. Această parte a lumii era străbătută de pirați, care 
profitau de neputinţa ţărilor de a asigura securitatea apelor 


341 


teritoriale, precum şi de încetineala navelor comerciale, de 
capacitatea lor redusă de manevră, de faptul că încărcăturile 
prea grele le coborau linia de plutire, favorizând abordajul, şi de 
acela că banii din salariile echipajului erau la bord. Nathan luase 
la rând bordelurile şi sălile de jocuri din Macao, în căutarea unui 
pirat. O prostituată îl pusese în legătură cu Xao Tang; Nathan îl 
momise arătându-i o insulă care adăpostea o comoară, astfel că 
expediţia ar fi fost rentabilă, soldându-se cu o pradă bogată. 

Jonca lui Xao Tang era rapidă şi uşor manevrabilă, echipată cu 
radare, sisteme de poziţionare prin satelit, sondă batimetrică, 
aparate de radiocomunicaţie, made in Taiwan. Oficial, ocupaţia 
lui era să-i plimbe pe turişti prin golf. Oficios, ataca noaptea 
corăbii în larg sau în zonele de ancorare. Nu era prea interesat de 
mărfurile transportate, ci mai mult de efectele personale ale 
echipajului şi de conţinutul casei de bani. Jonca avea în dotare o 
şalupă cu motor şi un adevărat arsenal, de la dinamită până la 
arme AK-47. Nathan îşi asuma o mulţime de riscuri. Cel de a se 
îmbarca împreună cu Lyn pe un vas plin de criminali. Cel de a 
pierde mult timp ducându-se pe mare până la insulă. Cel de a nu 
găsi acolo nimic. Cel de a nu-l putea plăti pe Tang. 

Căpitanul urcă pe punte şi se apropie de ei. 

— Sper, spre binele vostru, că nu ne plimbăm de pomană, zise. 

— Amândoi avem meserii periculoase, îi răspunse Nathan. 

— A mea e mai puţin periculoasă decât a ta, domnule Shota. 
Pentru că, dacă nu găsim nimic pe insula Xsha, eu am la bord un 
zălog, spuse el, aţintindu-şi ochii asupra lui Lyn Lee. 


148 

Carla auzi cheia răsucindu-se în broască, fermoarul de la 
pantaloni deschizându-se, icnetul temnicerului care se descărca 
în trupul ei. Îi simţi duhoarea respirației şi gustul împuţit al 
sexului pe care el şi-l curăța în gura ei. 

Era bucuroasă că-l vede. 

În fiecare dimineaţă, paznicul îi aducea doza de heroină pe 
care ea era nerăbdătoare să şi-o injecteze în venă ca să înfrunte 
orele nesfârşite ale zilei, perindarea atâtor obsedaţi, perverşi, 
sadici. 

Carla îşi întinse braţul ciuruit de înţepături şi închise ochii, 
savurând dinainte plăcerea. Dar nu urmă nimic, în afara unei 


342 


fraze într-o engleză stâlcită: 

— Tu îmbraci acum. 

Era o schimbare. Prima dată când temnicerul îi vorbea. Pentru 
prima dată i se cerea să se îmbrace. Carla nu dorea această 
schimbare. Ea îşi voia doza. Ca să se deconecteze. Îi arătă braţul. 
O palmă o aruncă din pat în mizeria de pe jos. Bărbatul o lovi în 
stomac. 

— Îmbraci! 

Se săltă în patru labe şi se ridică greoi în picioare. Din pricina 
drogurilor şi a lipsei de mişcare devenise o legumă. Jucându-se 
cu bastonul pe care nu o dată i-l vârâse în anus, paznicul o privi 
punându-şi nişte blugi jegoşi şi un tricou mai murdar decât o 
cârpă de şters de jos. O împinse brutal pe coridor. Carla se lovi 
de perete şi fu înghiontită spre capătul coridorului, unde erau 
adunate vreo zece femei. Patru brute masive le loviră ca să le 
facă să iasă. Prizonierele merseră prin noroi până la un camion. 

Le îmbarcau spre o altă destinaţie. În ciuda durerii, a 
sevrajului, a foamei, a setei, a frigului, a spaimei, Carla îşi puse în 
mişcare mica parte a creierului care încă mai funcţiona. O 
luminiţă care oprea conştiinţa ei să se întunece definitiv. În 
cursul acestui al nu ştiu câtelea transfer care marca o existenţă 
redusă la sex şi somnolenţă, un lucru îi atrăsese atenţia. Până 
atunci, văzuse trecând pe lângă ea femei care aveau aceeaşi 
soartă ca ea, scunde, înalte, slabe, dolofane, frumoase, urâte, 
tinere sau mai puţin tinere. Tot felul de femei. Însă cele de astăzi 
nu erau atât de diferite între ele. Toate erau atât de docile încât 
paznicii nu trebuise să dea în ele, cu arţagul lor obişnuit. Cealaltă 
asemănare era mai puţin evidentă. Dincolo de jeg, de vânătăi, de 
chipurile trase, de paloare, de părul încâlcit şi de bolile venerice, 
toate aceste femei erau frumoase. 


149 

Marea era calmă, iar soarele încingea jonca. Lyn făcea exerciţii 
de dans. Trupul ei mlădios ca o liană sfida gravitația şi ruliul. 
Sălta şi se rotea cu o graţie şi o supleţe nemărginite. Nathan o 
admira. Arabescurile ei aduceau cu un tai chi chuan dezlănţuit, 
închinat frumuseţii mişcării. 

În cele trei zile petrecute pe mare, Nathan învățase s-o 
aprecieze. Tânăra nu-şi găsise locul în societate. Modul 


343 


constrângător şi corupt în care bărbaţii organizaseră lumea nu i 
se potrivea. Lyn era o nomadă în asemenea grad încât îşi 
schimbase regulat ţara, limba, cultura, ba chiar identitatea. 
Practica izolarea psihologică, nu se ataşa de nimic şi de nimeni, 
excepţie făcând Annabelle. Se întâlniseră la un curs de dans 
predat de Lyn la Paris. Pe atunci, Lyn se numea Lydie Levantin. 
Işi descoperiseră nişte afinități şi ţineau una la cealaltă ca două 
surori. Apoi, Lydie îşi schimbă numele şi ţara şi n-o mai revăzu pe 
Annabelle. Vorbeau la telefon. Cea care suna era întotdeauna 
Lyn, căci ea nu putea fi contactată. Până în ziua când Annabelle 
nu mai răspunse. Lyn luă trenul spre Paris şi-i urmări din umbră 
pe anchetatori. Urmarea îi era cunoscută lui Nathan. Tânăra se 
dedicase cu trup şi suflet găsirii prietenei ei. Ceea ce-l 
impresiona era seninătatea ei, bunăvoința, lipsa de agresivitate. 
Nu-i plăceau mulțimile, ci indivizii. Se împrietenise cu membrii 
echipajului, dintre care cei mai mulţi erau criminali şi recidivişti. 
Li se adresa pe numele mic, le aducea uneori cafea, le zâmbea, îl 
îmblânzise până şi pe căpitanul Tang. Chiar secundul, Chan, un 
şef autoritar care nu ştia decât să poruncească şi nu privea cu 
ochi buni prezenţa ei la bord, o acceptase în cele din urmă. Lyn 
degaja o energie pozitivă care-i însufleţea şi pe cei din jurul ei. 

Se roti pe un soclu nevăzut şi-şi sfârşi seria de mişcări printr- 
un şpagat. Nathan îi aplaudă performanţa. Ateriză lângă el 
uşoară ca o adiere de vânt. Tăceau amândoi. Işi spuseseră deja 
prea multe după ceea ce se întâmplase la Paris. Ea îi reproşase 
toate morţile acelea. El nu se justificase, fiindcă nu se considera 
vinovat. Binele şi răul erau nişte noţiuni definite de societate şi 
de religie. Nathan nu se raporta nici la una, nici la cealaltă. 

Un goeland ateriză pe o ladă cu odgoane. Echipajul se agita pe 
punte. In zare, se vedea insula Xsha. 


150 

Insula ar fi putut figura într-o broşură turistică la capitolul 
destinaţii paradiziace. Era atât de joasă, încât vegetaţia părea să 
crească direct din apă. Săriră în şalupa care străbătu marea 
liniştită până la plajă. Erau însoţiţi de Chan, care avea pe umăr 
un AK-47. 

Coborâră în apa limpede şi ajunseră pe nisipul alb. Un panou îi 
avertiza în mandarină şi engleză că se aflau pe o proprietate 


344 


privată unde accesul era interzis. Se apropiară de un grup de 
bungalow-uri dispuse în semicerc în jurul unei piscine. Acolo se 
aflau tot felul de echipamente: trasee de întreţinere, un dojo“, 
aparate pentru întărirea musculaturii, dar nu şi un poligon pentru 
tir. Chan calcula deja ce putea lua cu el. Se îndreptară către o 
construcţie din lemn, mai mare decât celelalte. Un chinez 
înarmat cu o puşcă le tăie calea, întrebându-i dacă ştiau să 
citească. Nathan îi făcu semn lui Chan să nu se mişte. 

— Aceasta este insula Xsha? 

— Exact. 

— Am venit să-l vedem pe Gordon Ryler. 

— Nu-l cunosc. 

După felul cum răspunsese fără să stea o clipă pe gânduri, 
Nathan înţelese că nu era pentru prima dată când paznicul auzea 
acest nume. 

— Dar ştii cine este. 

— Au mai fost pe aici nişte militari chinezi şi nişte agenţi de la 
CIA care voiau acelaşi lucru. 

— Când anume? 

— Acum trei zile. 

— Cui aparţine insula aceasta? 

— Domnului Wu. 

— Este aici? 

— Bineînţeles că nu. 

— Cine locuieşte pe insulă? 

— Personalul care asigură paza şi întreţinerea. 

— Acesta este un hotel? 

— O bază. Va face parte din lanţul Mandotel, al domnului Wu. 
Stabilimentul nu s-a deschis încă. 

— De cât timp deţine patronul tău insula? 

— De cinci ani. 

— l-au trebuit cinci ani ca să construiască un hotel? 

— Are multe amenajări. 

— Nu acesta e locul pe care-l căutam. 

— Aşa cred şi eu. 

Se întoarseră la joncă. 

— Ai greşit insula, îi spuse Nathan lui Tang. 

— În orice caz, asta e cea mai cunoscută dintre insulele Xsha. 


5 Sală pentru practicarea artelor marţiale (n.tr.) 
345 


Tang se aplecă asupra mesei cu hărţi. Sectorul era presărat cu 
nenumărate insule. Era imposibil să le cerceteze pe toate. 

— Trebuie să ne interesăm de cele pe care nimeni nu vrea să 
se ducă, zise Nathan. 

Tang desfăşură alte hărţi, mai vechi. Degetul lui urmă o 
traiectorie rectilinie, de care se îndepărtă, apoi se opri. 

— Ar fi drumul dragonului, dar asta înseamnă o zi de navigaţie 
în plus. 

— Despre ce vorbeşti? 

Căpitanul arătă cu degetul o parte a hărţii unde nu erau 
indicate decât nivelurile fundului mării. 

— Aici se află un grup de insule vulcanice înconjurate de recife 
pe care au naufragiat navele care au vrut să se apropie de ele. 
Nu apar pe hartă, însă cam pe aici sunt. Ar trebui să ajungem 
mâine-dimineaţă. 

— Hai să încercăm! 

Tang întinse compasul spre Nathan, avertizându-l: 

— Ar fi bine să găsim acolo şi altceva decât pietre, altfel voi fi 
nevoit s-o vând pe însoţitoarea ta în primul bordel, ca să-mi pot 
hrăni oamenii. 

Seara, Nathan medită sub cerul înstelat, legănat de vânt şi de 
valuri, printre elementele naturii, vaste şi de neîmblânzit. Intră în 
simbioză, în zazen; în poziţia lotusului, cu spatele drept, cu 
meridianele presate de picioare, în atitudinea corectă, cu mâna 
stângă în mâna dreaptă şi palmele îndreptate spre cer, cu 
privirea la un metru în faţa lui, ca s-o îndrepte mai bine spre 
interior. A nu privi nimic pentru a vedea mai bine. Respirație 
lentă, amplă, naturală, apăsând pe intestine, masând organele 
interne. Controlul activităţii cerebrale, odihna cortexului, oprirea 
valului de gânduri, liniştirea sistemului nervos, deconectarea 
intelectului, aflux de sânge către creierul reptilian, întoarcere la 
intuiţie. Lărgirea conştiinţei, fiecare celulă a trupului devenind 
receptivă. 

Nathan se elibera de tensiunea anchetei, aşa cum şi-ar fi scos 
înainte de culcare hainele murdare. Era gol ca o fiinţă primitivă, 
ca Aji, etiopianca superbă care avea înţelepciunea de la originile 
vieţii şi-l făcuse să cunoască spiritul bodhisattva“> prin orgasmul 


55 Cuvânt sanscrit, cu sensul de „cel aflat pe calea trezirii“, desemnând un 
înţelept pe punctul de a deveni buddha, dar care-şi amână eliberarea pentru 
346 


pe care i-l dăruise. Zgura lumii în care reintrase de două luni se 
desprindea. Imaginile urâte ale lumii, gândurile necurate, 
emanaţiile mentale scârboase defilau prin faţa lui ca nişte 
baloane de săpun. 

Hishiryo, dincolo de orice gând. 

Mushotoku - să stai pur şi simplu, fără vreun ţel sau dorinţă de 
a obţine ceva. 

O femeie cu părul blond se afla la câţiva metri în faţa lui, cu 
capul plecat şi braţele pe lângă trup. Purta o rochie albă. 
Picioarele ei abia dacă atingeau pământul. Înălţă capul. Avea un 
gol în locul chipului. Întinse mâinile spre el. Nathan îşi alungă din 
minte ultimele clipe de viaţă ale lui Sylvie. Simţi o altă prezenţă, 
mai reală, cea a lui Lyn. Venise să-i ureze noapte bună şi să se 
scuze pentru că-l judecase cu atâta severitate după masacrul de 
la Paris. 

— Am fost nedreaptă cu tine. 

— Nu te cred în stare să fii nedreaptă. 

— Nu mă cunoşti. 

O privi la lumina lunii care înteţea flacăra din ochii ei. 

— Cred că eşti de treabă. 

— Şi tu la fel. Dar am fost şocată văzând atâţia morţi. 

— Hotărârea de a ucide este una dintre hotărârile cel mai greu 
de luat. Mulţi oameni preferă s-o lase pe seama altora. Am fi 
putut alege să ne bazăm pe noroc sau să ne predăm, sau să 
devenim noi victimele şi să murim. Ai fi considerat această 
pasivitate un gest de bunătate? 

Ea nu îi răspunse. Nathan îi puse alte întrebări: 

— Viaţa ta e mai puţin importantă decât viaţa unui poliţist? 
Valoarea unui om depinde de uniforma pe care o poartă? Oare nu 
cel care scoate arma este adevăratul vinovat dacă moare? 

— Ai fi putut da cu maşina peste vreun nevinovat pe străzile 
Parisului. 

— La ora trei dimineaţa? 

— Îmi pare rău, vorbesc prea mult. 

— Vorbele nu fac să fiarbă orezul, onorabilă Lyn Lee, zise 
Nathan cu accent chinezesc. 

Ea se ridică, sprintenă ca o gimnastă. 

— Îmi place să stau de vorbă cu tine, Nathan. 


a-şi exercita compasiunea asupra tuturor fiinţelor vii. (n.tr.) 
347 


— Dacă am fi recurs la altă cale decât cea a samuraiului, n-am 
mai fi avut prilejul să discutăm în seara asta. 

— Noapte bună! Vom vedea mâine unde ne-a dus calea 
samuraiului. 


151 

De la distanţă, cele trei insule păreau spinarea unui monstru 
marin. De aproape, semănau cu nişte cocoaşe de cămilă vopsite 
în verde. 

— Nu mă apropii mai mult, spuse căpitanul Tang. 

— Vom ajunge acolo cu şalupa, răspunse Nathan. 

— Pe care dintre ele vrei să acostezi? 

— Pe cea pe care este cel mai greu accesul. 

— Iţi place să-ţi complici viaţa. 

— Oamenii pe care-i caut sunt cei care şi-o complică. 

Evaluară cu ajutorul binoclurilor posibilităţile de a debarca. 

— Nu e greu de ales, hotărî Tang. Numai una dintre insule are 
un loc unde am putea acosta. 

întinse degetul spre o mică plajă care forma o virgulă pe 
circumferința insulei. 

— Crezi că există oameni destul de nebuni ca să vină aici? 

— Destul de bogaţi, rectifică Nathan, care desluşise nişte 
infrastructuri ascunse în vegetaţie. 

jJonca ancoră la o milă de insulă. Coborâră şalupa la apă. 
Căpitanul urcă în ea, însoţit de patru marinari înarmaţi cu puşti 
de asalt şi urmat de Nathan şi Lyn. Peisajul oscila şi se legăna în 
faţa lor. Înfruntară valurile care-i împingeau spre faleze şi trecură 
pe lângă blocuri de granit înconjurate de vârtejuri de spumă. 
Povârnişurile muntelui care domina micul golf erau acoperite de 
o pădure tropicală care se scurgea până în mare. Vântul ridica 
nori de stropi care biciuiau feţele marinarilor. Ambarcaţiunea 
înainta aproape ridicată la verticală şi fu de mai multe ori gata să 
se răstoarne înainte de a fi împinsă spre larg. Tang o manevra cu 
o îndemânare care îi salvă în repetate rânduri de la naufragiu. 
După ce depăşiră bariera de stânci, navigară pe o mare mai 
calmă. Muraţi până la oase, marinarii împinseră barca pe nisip. In 
faţa lor, vegetaţia străpungea ici şi colo plaja îngustă şi invada 
grădinile îngrijite cu migală pe vremuri. Lespezile năpădite de 
buruieni ale unei cărări japoneze îi conduseră pe Lyn, Nathan şi 


348 


Tang la o piscină a cărei apă stătută era acoperită cu frunze 
moarte. O maimuţă sări dintr-un copac în altul. O pasăre cu cioc 
roşu şi penaj pestriţ îi întâmpină cu orăcăieli. De cealaltă parte a 
imensului bazin se înălța un bungalow din lemn, înlănţuit de 
liane. 

Când păşi în interior, Nathan îşi dădu seama că una dintre 
problemele lui se rezolvase. Piraţii îşi vor primi plata. Pereţii erau 
tapisaţi cu tablouri semnate Picasso, Matisse, Vermeer, Gauguin, 
Van Gogh. Pe podea erau covoare persane prăfuite. În mijloc, se 
afla o fântână sculptată în marmură, la fel de mută ca statuia lui 
Venus care o domina. O tejghea din lemn preţios despărţea 
recepţia de barul care adăpostea sute de sticle. Tang sări peste 
ea şi-şi potoli setea cu un Bourbon vechi de douăzeci de ani, 
scoțând din casă un teanc de dolari. 

— O să-ţi poţi cumpăra o flotă demnă de cea a lui Ching Shih, 
spuse Nathan. 

— O ştii pe Ching Shih? se miră Tang. 

— După ce a condus 400 de nave şi 70 000 de oameni, a 
sfârşit ca matroană a unui bordel şi a unei săli de joc. 

— Asta e problema piraţilor, nu se pot pensiona. 

— Nu numai a lor. 

— Ale cui sunt toate astea? 

— Intotdeauna te interesezi cine sunt oamenii pe care-i 
jefuieşti? 

— Posesorul acestei insule are, cu siguranţă, mijloacele 
necesare să mă urmărească până-n iad ca să-şi recupereze 
lucrurile pe care o să i le fur. 

— Aici nu mai locuieşte nimeni, de mulţi ani. 

— Cine ar fi plecat lăsând în urma lui asemenea valori? 

— Cineva care nu voia să fie el deţinut de bunurile pe care le 
deţinea. 

O arcadă încadrată de sculpturi de Giacometti şi Botera îi 
invita parcă să-şi continue drumul câtre o grădină cu palmieri 
care se transformase în junglă. Rădăcinile bananierilor alcătuiau 
revărsări de mozaicuri în bazinele pentru peşti. Nathan şi Lyn îl 
lăsară pe Tang să facă inventarul şi porniră pe o cărare şerpuită 
către un bungalow de pe coasta unei coline. La dreapta lor, un 
fost teren de golf devenise o pârloagă. La stânga, era un teren de 
tenis invadat de ierburi. Bungalow-ul nu era încuiat. Luxul 


349 


dinăuntru depăşea orice imaginaţie. 

— O copie după Gioconda, constată Lyn, văzând surâsul agăţat 
pe perete. 

— Sau poate cea de la Luvru e copia. Într-un decor atât de 
fastuos, ar fi de prost-gust să te mulţumeşti cu un fals. 

In centrul bungalow-ului, nişte bananieri cu rădăcinile sub 
podea înconjurau un jacuzzi şi se înălţau către un tavan din 
sticlă. In jurul acestei oaze erau dispuse un dormitor, o sală de 
cinematograf, o baie, o sală de recepții, un salon de masaj, un 
birou dotat cu computere, telefoane, un fax, scannere. Toate 
încăperile dădeau spre marea care se întindea până la orizont. 
Nathan îi văzu pe Tang şi oamenii lui încărcând cu vârf şalupa. 
Din birou, zări un luminiş croit în pădure şi marcat cu un X 
aproape şters. Un teren de aterizare pentru elicoptere. Baia 
oferea şi priveliştea celorlalte două insule. 

— Tang va putea lua şi robinetele, zise Lyn. Sunt din aur. 

— Jonca lui nu e destul de mare ca să poată lua tot. 

— Asta e un hotel pentru miliardari. Dar numai pentru câte 
unul o dată. 

— Eu cred că cele mai interesante lucruri se află pe celelalte 
insule. 


152 

Tang dusese deja pe joncă prima încărcătură când Nathan şi 
Lyn se întoarseră pe plajă. Oamenii lui, care se îmbătaseră la bar, 
făceau o razie fără discernământ, luând şi scrumiere, dar şi opere 
de artă. Nathan cercetă cu privirea insula vecină. Până la ea, era 
de străbătut o milă de vârtejuri înspumate şi colţi de stâncă. 
Muntele care-o alcătuia era acoperit cu o vegetaţie luxuriantă, 
înconjurată de faleze şi încununată de un con înverzit, arăta ca o 
plăcintă cu spanac. 

— Nu se poate ajunge la ea pe nicăieri. 

— Calea samuraiului, spuse Lyn, plonjând. 

Nathan o strigă, dar ea nu mai auzea decât valurile bătânau-i 
în tâmple. In spatele lui, piraţii înfruntau valurile ca să ajungă la 
bord cu cea de-a doua încărcătură. Nathan se aruncă şi el. La 
început, nu reuşi să controleze situaţia, se lovi de un recif, îşi 
zdreli coastele, înghiţi aer şi apă, zgâlţâit ca într-o maşină de 
spălat şi biciuit de stropi. Cobori în adânc, unde apa era liniştită, 


350 


încercă s-o repereze pe Lyn, apoi urcă la suprafaţă ca să respire, 
fu pălmuit de valurile sărate, se scufundă din nou, fu izbit de 
curenţii care se încrucişau acolo, înotă ca o anghilă până la baza 
falezei, unde o fâşie verde de cocotieri facilita ascensiunea. Când 
scoase capul, un val de apă se sparse de țărm, aducându-l pe 
Nathan în pragul leşinului. Aşteptă următorul val şi se folosi de 
forţa acestuia ca de o trambulină. Valul se retrase, lăsându-l pe 
Nathan agăţat de un copac. O căută cu privirea pe Lyn. Reuşise 
oare să treacă? Era o bună înotătoare. Îşi aminti că nu ezitase să 
plonjeze în port, la Tokyo. Ţinându-se de o creangă, începu să se 
caţăre sprijinindu-se de asperităţile peretelui. 

Prima lui impresie fu aceea că a ajuns acolo unde trebuia. 
După ce pusese piciorul pe insula cu comoara şi străbătuse 
Styxul, pătrunsese în grădina raiului. O adiere caldă şi 
înmiresmată îi uscă hainele, îi mângâie părul, îi aduse la urechi 
ciripitul păsărilor. Freamătul frunzişului era liniştitor. larba era 
înaltă, moale şi proaspătă. Copacii despletiţi scuturau maracass5s- 
uri şi pozau cu acea lipsă de disciplină specifică naturii. Un 
fluture multicolor ateriză pe o floare uriaşă, îşi înfipse trompa în 
nectar, apoi îşi luă zborul într-o rază de lumină. Ferigile îi 
dezmierdau palmele pe când înainta către centrul insulei, unde 
era piscul, făcând linişte la trecerea lui. Spre deosebire de oraşe, 
care sunt indiferente în faţa unui străin, natura îi ascultă pe cei 
care-o vizitează. Nathan era musafirul copacilor şi al fluturilor. 
Când ajunse în vârf, avu o vedere de ansamblu asupra mării, a 
celorlalte insule, a navei şi a şalupei care-şi începea a treia cursă. 
Dar cel mai interesant lucru pe care-l zări era la picioarele lui: 
amprenta unui pantof cu talpă crenelată, măsura 44. Un bărbat 
stătuse aici şi-l văzuse venind. Auzi un trosnet şi se întoarse, 
gata să lovească. Muchia palmei lui se opri sub bărbia lui Lyn. 

— Eu sunt, Nathan. 

— Ce te-a apucat? 

— Doar nu era să stăm toată ziua să privim insula. Ai găsit 
ceva? 

El îi arătă urma. 

— Am făcut şi eu o descoperire. 

Nathan o urmă spre versantul opus. Ajunseră la marginea unui 


56€ instrument de percuție de origine sud-americană, alcătuit dintr-o bilă 
conţinând pietriş sau grăunţe (n.tr.) 
351 


promontoriu. Ea se aplecă şi-i arătă o mulţime de bungalow-uri 
de pe coasta dealului. Acoperişurile din frunze de palmier se 
confundau cu restul vegetației. Lyn se strecură într-o scobitură. 

— Putem cobori pe aici. 

— De unde ştii? 

— De acolo vin. 

— N-ai pierdut vremea. 

— Am pierdut prea multă până acum. 

Puterea şi motivaţia lui Lyn păreau înzecite. ÎI întrecea pe 
Nathan din toate punctele de vedere. Cobori repede ca o şopâriă, 
sări peste un hău cu sprinteneala unei veveriţe, se căţără cu 
îndemânarea unei maimuțe. Nathan o urmă zgâriindu-se, 
alunecând, transpirând şi ateriză pe un acoperiş din frunze de 
palmier care cedă sub greutatea lui. 

Era o casă rotundă, cu pereţi din chirpici în care se deschideau 
o uşă şi o fereastră, căptuşită pe dinăuntru de rafturi cu cărţi. 
Semăna izbitor cu colibele pe care le văzuse în satul etiopian în 
care locuia Esian Zawi. Nimeni nu mai venise de mult timp acolo: 
patul era acoperit cu praf şi frunze uscate. Nathan ieşi, 
întâlnindu-se în prag cu Lyn. 

— Şi de pe insula asta a plecat toată lumea, ca şi de pe 
cealaltă, spuse el. 

Lyn porni pe cărarea care lega bungalow-urile între ele. 

— Unde te duci? 

— O caut pe Annabelle. 

— Aici nu mai e nicio aika. 

— Atunci, cine se află pe insulă? 

— Gordon Ryler. 

— De unde ştii? 

— Urma pe care am văzut-o este a unui bărbat încălţat cu 
pantofi de 200 de euro, înalt de 1,80 m. Are peste 30 de ani - 
înainte de această vârstă n-ar fi avut mijloacele necesare - şi mai 
puţin de 50, din moment ce a reuşit să înoate de la o insulă la 
alta. Cel care a lăsat urma pe culmea muntelui este urmărit. A 
urcat să supravegheze împrejurimile. judecând după modelul de 
pe talpă, încălţările lui sunt noi, deci nu se află de prea multă 
vreme aici. Urma e proaspătă, ceea ce înseamnă că ne-a văzut 
sosind. S-a ascuns, în loc să ne iasă în întâmpinare sau să ne 
atace, aşadar, nu este nici anchetator, nici ucigaş. Cunoaşte bine 


352 


locul: n-a lăsat decât o singură urmă şi n-a rupt nicio creangă în 
drumul lui. N-are bagaje, fiindcă a ajuns aici ca şi noi. Ştia că va 
putea supravieţui pe această insulă. E căutat în întreaga lume, n- 
are cum să emigreze pe Lună. Aşa că a preferat acest sanctuar, 
care-i asigură un răgaz. Un sanctuar care n-a fost descoperit timp 
de peste douăzeci de ani. Acesta este portretul lui Gordon Ryler. 
Fireşte, s-ar putea să mă înşel. 

Lyn îl privea cu gura căscată. Dar aerul ei stupefiat nu se 
datora demonstraţiei lui sclipitoare. Nathan îşi dădu seama de 
asta abia cu o fracțiune de secundă înainte de-a auzi vocea din 
spatele lui: „Bravo! Dar ai respins prea uşor ipoteza că ai avea 
de-a face cu un ucigaş“. 


153 

Numele bărbatului era Bojko. Semne distinctive: obraz ciupit 
de vărsat, burtă enormă, sex mic. Asta era tot ce ştia Carla 
despre el. O auzise pe temnicera ei strigându-l aşa. Sau poate că 
„bojko“ însemna altceva în limba din ţinutul acela. Oare ce ţinut 
era? 

Bojko o lovea în timp ce o penetra, fapt care o făcuse pe Carla 
să-şi spună că era proxenet sau patron al bordelului, deoarece 
clienţii n-aveau voie să deterioreze marfa. Bojko n-o bătea prea 
des, căci încasa mai uşor şi devenise mai docilă din pricina 
alcoolului şi a drogurilor. Heroina de proastă calitate administrată 
intravenos o făcea să plutească în baloane de uşurare euforică, 
dar care se spărgeau repede din cauza agitaţiei. Flash-urile 
orgasmice pe care le simţise la primele doze erau tot mai rare, 
avea nevoie de doze mai mari şi mai dese. Puținele clipe de 
extaz erau urmate de perioade îndelungate de somnolenţă, de 
amețeli, de greţuri, de anxietate. Adăugase atunci la droguri 
votca de contrabandă care curgea în valuri şi-i procura o beţie 
salvatoare, urmată de vărsături. Când îşi murdărea odaia, era 
bătută şi forţată să lingă voma de pe jos. 

Bojko turnă din conţinutul unei sticle pe pieptul ei, apoi îi duse 
la gură sticla. Bău, înecându-se, ce mai rămăsese. Din tubul 
digestiv, direct în vasele de sânge. Bărbatul grohăi ca un porc şi 
se îmbrăcă. 

Carla îşi stăpâni tremurul. Trupul i se degrada văzând cu ochii. 
Valoarea lui comercială scădea. În curând, Carla n-avea să mai 


353 


fie bună de nimic. Vor scăpa de ea. Asta era cea mai mare 
dorinţă a ei. 


154 

Gordon Ryler nu se bărbierise de câteva zile, hainele îi erau 
şifonate, părul - ciufulit, şi ţinea în mână o puşcă. 

— Cum ai reuşit să transporţi o armă pe insula asta? 

— Pe calea aerului, ca toate celelalte lucruri de aici. 

Totul era adus cu elicopterul de pe insula vecină. 

— Cine sunteţi? întrebă Ryler. 

Ajungeau mereu la acelaşi întrebări. 

— Junichiro Shota şi Amy Lockwood, îi răspunse Nathan. 

— Numele nu-mi spune cine sunteţi de fapt! 

— Amy practică dansul, iar eu, artele marţiale. 

— De ce aţi venit aici? 

— O căutăm pe Annabelle Domange. 

— Pentru ce? 

— E prietena mea, spuse Lyn. 

— Şi de ce aici? 

— Îţi voi povesti cum am ajuns aici. lar dacă umpli golurile, am 
să-ţi spun şi cum se vor sfârşi toate acestea. 

— Arma se află în mâna mea, prin urmare, eu hotărăsc în ce 
fel se vor sfârşi toate acestea. 

— Aşa e, dacă nu vezi mai departe de ţeava puştii. 

— Te ascult. 

Ryler stătea pe o moviliţă, avea soarele în spate şi o armă 
îndreptată spre ei. Nathan voia să schimbe configuraţia. 

— N-am putea găsi un loc mai ferit? 

După cinci minute, se aflau într-un bungalow, având câte un 
pahar cu rachiu de orez în faţă. 

— În 1971, un club al conducătorilor de întreprinderi s-a 
întrunit la Davos pentru a întemeia o nouă civilizaţie, bazată pe 
liberul schimb şi interesele personale. În timp ce guvernele îşi 
pierd rostul, iar nici dogmele religioase, nici utopiile politice nu 
oferă soluţii simple şi concrete, procesul iniţiat de aceştia putea 
aduce democraţie, pace şi bogăţie, făcând din întreprinderi 
actorii principali ai politicii mondiale. 

— Vrei să-mi ţii o prelegere despre mondializare? 

— În 1955, crearea OMC-ului trimitea ONU în cărţile de istorie 


354 


şi marca apogeul civilizaţiei economice. Clubul foarte exclusivist 
de la Davos, care şi-a luat acum numele de G 300, a câştigat 
teren. 

— Tot nu văd ce legătură au lucrurile acestea cu prezenţa 
voastră aici. 

— În ultimii 35 de ani, puterea economică a răsturnat 
raporturile de forţe în favoarea ei. A căpătat un ascendent asupra 
puterii politice, a celei religioase, a mafiilor, care sunt astăzi în 
serviciul ei, legate între ele prin indivizi aparţinând mai multor 
sfere, nu prea mediatizaţi, nu prea mulţi, foarte bogaţi, foarte 
puternici şi animati cu toţii de aceeaşi dorinţă de a pune mâna pe 
întreaga lume: este vorba despre membrii G 300, pe care tu îi 
numeşti mandarini. Acum vezi legătura? 

— Ce altceva mai ştii? 

— 5% din averea lor ar fi suficientă ca să rezolve toate 
problemele planetei. Dar aşa ceva ar fi incompatibil cu dinamica 
lor de profit maximal şi cu dorinţa de a obţine puterea absolută, 
țeluri care pretind sacrificii din punct de vedere ecologic, social şi 
uman! Pentru a contracara această ameninţare, pe care ai intuit- 
o încă de la începutul anilor '80, ai creat în sânul ONU o celulă 
secretă ca să contracarezi mişcarea. Dar, în loc să te opui acestei 
forţe colosale, te-ai folosit de ea pentru a schimba lumea. Aveai 
de manevrat trei sute de pârghii. Trei sute de mandarini, pe care 
ai încercat să-i faci mai buni dăruindu-le sex şi iubire. Cu ajutorul 
unor adepţi fanatici ai format o trupă de fete aika şi ai lansat 
operaţiunea Dolls Bang, care a necesitat o pregătire de douăzeci 
de ani. 

— Ştii la fel de multe ca şi mine. 

— Ba nu, fiindcă nu ştiu dacă merita osteneala, dacă 
ameninţarea era reală, nu ştiu cum ai finanţat o asemenea 
acţiune, ce complici ai avut, câte fete aika au fost în total, câte 
mai sunt în libertate şi unde se află cele 247 care au fost 
arestate. 

— Nici măcar mandarinii nu ştiu unde au fost duse. Puterea 
este concentrată, responsabilităţile sunt împărţite. 

— Mandarinii chiar au devenit mai buni? 

— Primele rezultate erau încurajatoare. Fetele au reuşit să-şi 
farmece foarte repede ţintele. Au schimbat modul de a gândi al 
mandarinilor: i-au învățat ce înseamnă compasiunea, 


355 


generozitatea, bunătatea. Ţi-aş putea da sute de exemple. Cea 
mai mare avere de pe planetă a cheltuit în şase ani peste şase 
miliarde de dolari pentru sănătate în ţările în curs de dezvoltare, 
acoperind, practic, bugetul de ajutorare al SUA. Gabe Still şi Buff 
Warner îşi vor lăsa prin testament aproape toate miliardele unor 
cauze umanitare. Şi aşa mai departe. Nici ONU nu s-a lăsat mai 
prejos. Pactul global a uşurat munca acestor companii, le-a 
garantat accesul în 135 de ţări şi asistenţa agenţiilor sale 
specializate. În schimb, companiile respective se implicau în 
apărarea drepturilor omului, abolirea muncii copiilor, protejarea 
mediului, lupta împotriva corupţiei şi a discriminării. 

— Printre ţinte se afla şi secretarul-general al ONU? 

— Am testat prima aika asupra lui. Am putut observa astfel zi 
de zi efectele. 

— Era o ţintă destul de puţin influentă faţă de celelalte. 

— Dar indispensabilă ca să ne asigurăm sprijin logistic din 
partea ONU şi coordonarea eforturilor noastre la scară mondială. 

— Economia poate stăvili distrugerea planetei? 

— Un turn solar de 1000 de metri înălţime, înconjurat de 5 
kilometri de panouri solare va fi construit în Australia. El va 
alimenta cu energie electrică 200 000 de locuinţe, fără poluare. 
Pentru a furniza aceeaşi cantitate de energie, o centrală pe 
cărbune ar emite sute de mii de tone de dioxid de carbon! 

Ryler era tot mai exaltat ţinând acest discurs în care se 
îmbinau politica, ştiinţa şi economia. 

— Datorită activităţii acestor fete aika, 17 multinaționale, 
printre care se numără BP, Mitsubishi şi RWE, au creat un fond 
comun pentru a investi în surse curate de energie. Vor fi înălțate 
şi alte turnuri solare în Australia, dar şi în Arizona, Nevada, 
California, Mexic, China, India, Sri Lanka, Egipt, Canada. 
Multinaţionalele au făcut ceea ce guvernele n-au fost în stare să 
facă. 

— Pot fi reparate şi dezastrele deja survenite? 

— Cu bani, se poate face orice. Vrei să opreşti încălzirea 
planetei? Completează un cec de cincizeci de miliarde de dolari 
pentru reîngheţarea calotei polare arctice. 

— Vorbeşti serios? 

— N-am să intru în amănunte, însă ideea e lansarea în zonă a 
unor barje dotate cu serpentine refrigeratoare uriaşe. Opt mii de 


356 


barje automatizate ar pulveriza în aer apă dulce ca să accelereze 
formarea calotei glaciare, ar pompa apa din mare şi ar deversa-o 
pe banchiză, unde ar îngheţa, îngroşând stratul de gheaţă. Acest 
proiect a fost pus la punct de un cercetător de la Universitatea 
din Alberta. Urmau să fie definitivate şi alte proiecte în favoarea 
omenirii şi a planetei. 

— Şi toate acestea, datorită sexului? 

— Totul s-a dus dracului din cauza geloziei unei femei, Brenda 
Anderson... 

— Ştiu povestea. Amenințarea care plana asupra omenirii era 
una reală? 

— Noi am anticipat un viitor apropiat când, în numele păcii, al 
prosperității şi al securităţii, se va instaura un guvern mondial 
care nu va avea un nume, nu va putea fi identificat, prin urmare, 
nici răsturnat. Omenirea se va afla sub control. Societăţile 
transnaţionale vor nimici puterea statelor, slăbind energiile 
individuale, confiscând resursele, creând probleme pentru a le 
rezolva apoi prin soluţii rentabile. Acum 25 de ani, cu mult 
înainte de Bhopal, Cernobâl, invadarea Kuweitului de către Irak şi 
bombardarea Dubrovnikului, câţiva dintre noi au devansat 
istoria, în loc să aştepte să fie prea târziu. Celula noastră de pe 
lângă ONU trebuia să permită globalizării să-şi păstreze sensul 
iniţial, să poată anula riscul unui nou război mondial, să asigure 
pacea şi o mai bună gestionare a resurselor, să apere drepturile 
fundamentale, să protejeze mediul, să oprească epidemiile, 
foametea, sărăcia. Dacă noi n-am fi intervenit la vreme, ne-am 
afla deja într-un nou tip de totalitarism, ar fi apărut o 
comercializare a oamenilor, forme inedite de sclavie, o distrugere 
totală a naturii. Acum îţi poţi da seama, domnule Shota, că văd 
mai departe de ţeava puştii. 

— Ai spus „noi“. Cine adică? 

— Un chinez, un american şi un indian. 

— Cine sunt ceilalţi doi? 

— Primul e un călugăr taoist care s-a reprofilat devenind om de 
afaceri. Celălalt este un mandarin care n-a avut nevoie de 
influenţa unei aika pentru a face binele. Ei sunt cei care au 
cumpărat trei insule neînregistrate pe hartă, au organizat 
lucrările şi au finanţat operaţiunea, în timp ce eu, împreună cu 
oamenii mei, am selecționat viitoarele fete aika şi le-am asigurat 


357 


inserţia. 

— Incluzându-ţi şi propria fiică, pe Galan. 

— Voiam să fie de folos planetei. Avea toate calităţile fizice şi 
intelectuale necesare. Ar fi fost mai bine să fac din ea o arivistă 
newyorkeză? 

— Ai aruncat-o în braţele unui individ pentru a-l manipula. 

— În braţele preşedintelui Statelor Unite. 

— Cum au putut să dispară atât de repede 247 de fete aika? 

— Ai auzit de dispozitivul Digital Angel? 

— Mi s-a pus unul în mâncare. 

— Fără ştirea fetelor, li s-a implantat câte unul - în umăr, în 
şold, în pleoapă. Aşa, le puteam supraveghea. Serviciile secrete 
au avut acces la fişierele societăţii care le fabrică, deci le-a fost 
uşor să le repereze. 

Prin urmare, acesta era motivul pentru care răpitorii lui Esian 
Zawi îi crestaseră coapsa. Nathan înţelese şi cum reuşise Susan 
Fox să scape de cei care o urmăreau. Arsura distrusese 
dispozitivul. 

— Am o nelămurire, zise Ryler. Tot timpul ai vorbit despre 247 
de fete aika. 

— Aceasta a fost cifra dată de poliţia franceză. 

— Erau 248, nu 247. 

— Inseamnă că una a rămas în libertate. 

— Să nu fi reuşit serviciile secrete s-o localizeze? 

— Şi-a scos „puricele“. 


155 

Gordon Ryler îi duse să le arate vestigiile instalaţiilor cu 
ajutorul cărora le formaseră pe fetele ajka. Săli de clasă şi de 
sport cuibărite pe faleză, înzestrate cu aparate de gimnastică, 
table negre şi ecrane albe. 

— Aici au învăţat totul, spuse Ryler. De la limbi străine la cele 
mai complexe concepte economice şi, nu în ultimul rând, 
gimnastică artistică. 

— Cine au fost profesorii lor? 

— Cei de la Yale, Harvard, Cambridge, Oxford, Berkeley. 

— Prin ce minune aţi reuşit să-i aduceţi aici? 

— Am plătit nişte studenţi să le pirateze cursurile cu camere 
HDV. Apoi proiectam filmele. 


358 


— Şi restul educaţiei lor? 

— Era asigurată de instructori care se încadrau în patru mari 
categorii: limbi străine, geopolitică, coordonarea programelor 
universitare şi educaţie fizică. Le învățau şi tehnici de respiraţie 
şi de masaj. 

— Influenţa taoistă a asociatului chinez? 

— El intervenea ca să le predea cursuri de înţelepciune. 

— lar tu le cântai blues-uri? 

— Arta inspiră linişte. Pictura şi muzica stimulează dorinţa de a 
trăi. 

— Spune-mi mai multe despre acele cursuri de înţelepciune. 

— Prietenul meu din Wudang le vorbea despre respectul faţă 
de celălalt, sacrificiu, dăruire, curaj, omenie, universalitate. 

— Le spunea ceva şi despre lumea cealaltă? 

— Pentru a le motiva, era obligatoriu să le ofere o viziune a 
lumii de dincolo. 

— Şi o viziune subiectivă a lumii noastre. 

— Acesta este principiul oricărei condiţionări. 

— Le-aţi spălat creierul! exclamă Lyn. 

Nathan o reţinu, simțind că se pregătea să se repeadă asupra 
lui Ryler, care reuşise s-o scoată din fire. 

— Te înşeli, spuse acesta. 

— Totuşi, ăsta pare să fie adevărul, o susţinu Nathan. 

— Adevărul pare uneori fals. 

Lyn îşi descleştă pumnii. 

— Ai auzit de Gurdjieff? întreba Ryler. 

Nathan împărtăşea părerea lui Gheorghi Ivanovici Gurdjieff, un 
armean misterios, propovăduitor al „celei de-a patra căi“, care 
susţinea că omenirea trăia ca într-un fel de somn atunci când 
unele niveluri superioare ale conştiinţei erau accesibile. 
Dezaproba însă obiectivul acestuia de a schimba natura 
omenească făcând-o sclava unei entităţi divine, precum şi 
mijloacele preconizate: supunere, distrugerea sistemului de 
valori, programarea mentală prin sincretism mistic, cu acea 
fantasmă specifică oricărui guru de a „elibera“ creierul adepților 
pentru a-i putea controla. 

— Nu, răspunse Nathan, care prefera să audă versiunea lui 
Ryler. 

— Gurdjieff a stabilit paisprezece niveluri de condiţionare. 


359 


Primul nivel presupune şase mii de particule de condiţionare. 
Este cel mai încărcat, cel al oamenilor educați într-un stil rigid, 
supuşi ierarhiei. Viaţa lor este controlată de temeri, dogme, 
regulamente. Atunci când începi să te destinzi şi să te fereşti de 
anumite cuvinte terminate în „ism“, ajungi la nivelul al doilea, cel 
al indivizilor care au de două ori mai puţine particule. Sunt încă 
legaţi de tradiţii, de ceea ce este corect din punct de vedere 
politic, de comportamentele de masă, cred în valorile societăţii: 
educaţia, informarea, democraţia, statul, socialismul, 
colectivismul, ecologia. Respectă legea, sunt politicoşi, nu comit 
delicte, trăiesc în cadrul limitelor impuse. 

— Foarte mulţi oameni se situează la aceste două niveluri. 

— Mai exact, 80% din populaţie. 

— lar ceilalţi 20% cine sunt? 

— La nivelul trei se regăsesc cei care pun la îndoială anumite 
valori. Au o mie cinci sute de particule de condiţionare, adică pe 
jumătate faţă de nivelul precedent. Ei ştiu că nu eşti obligat să 
munceşti ca să trăieşti, să te căsătoreşti ca să ai copii sau să ai 
un statut social. Aceştia călătoresc, fac comparații între civilizaţii, 
sunt mai deschişi şi individualişti. Este vorba despre indivizii 
marginalizaţi, despre artişti, despre hipioţi, despre vagabonzi. 

— Şi cum se ajunge la nivelul patru? întrebă, interesată 
deodată, Lyn. 

— Oamenii de nivelul patru sunt, teoretic, conştienţi de 
absurditatea lumii, de lipsa liberului-arbitru. În această categorie 
intră erudiţii, ca, de exemplu, filosofii care-şi cumpără un 
standing vânzându-ne explicaţii despre lume şi despre sensul 
vieţii. 

— lar la nivelurile superioare? 

— Ajungi la ele pe măsură ce cauţi răspunsuri în interiorul tău. 

— Asta ne duce spre meditaţie. 

— Cei de la nivelul cinci au doar trei sute şaptezeci şi cinci de 
particule de condiţionare şi-şi pun întrebările esenţiale: De unde 
venim? Cine suntem? Unde ne ducem? Este cel mai neplăcut 
stadiu, fiindcă la aceste întrebări nu se poate obţine răspuns. 
Asta te face fie să cobori din nou la nivelul inferior, fie să treci la 
nivelul al şaselea. 

— Şi ce se întâmplă aici? întreba Lyn. 

— Este faza în care realizezi că tot ce te înconjoară nu e decât 


360 


o iluzie. Ori te sinucizi, ori înţelegi că adevărul se află în tine. 
Această înţelegere te face să-ţi pierzi jumătate din particule şi să 
avansezi la nivelul şapte. Puținele persoane care ajung aici au un 
nivel ridicat de conştiinţă. Caută fericirea în ele însele, şi nu în 
posesia de bunuri materiale. 

— Şi după asta mai urmează încă şapte niveluri? se minună 
Lyn. 

— De-a lungul cărora vor dispărea cele mai rezistente nouăzeci 
de particule de condiţionare spirituală, morală, comportamentală 
sau spirituală. 

— Nivelul al paisprezecelea fiind trezirea, conchise Nathan. 

— Ai cunoscut trezirea? întrebă Ryler. 

— Da. 

— Atunci, te afli la cel mai înalt nivel. 

— Dar eu? 

— Scara aceasta nu este decât un instrument de analizare a 
condiţionării şi a impactului ei asupra vieţii noastre. Te poţi afla 
la un nivel sau la altul în funcţie de zile, ştiind că, pentru a urca, 
trebuie să practici meditaţia, să nu judeci pe nimeni, să te 
cunoşti pe tine însuţi, să fii deschis faţă de ceilalţi. Uneori, va fi 
greu. De asta trebuie neapărat să ai un îndrumător. 

Nathan dăduse de o sectă care amesteca „a patra cale“ cu 
geopolitica ONU, cu hinduismul tantric şi cu liberalismul taoist. 

— Câte particule are o aika? întrebă el. 

— Aici voiam să ajung. În loc să disecăm mecanismul psihic al 
unui adult, să eradicăm tot ce i-a fost imprimat încă din copilărie, 
să ştergem personalitatea pe care a format-o mediul său social, 
am elaborat direct psihicul, cunoştinţele şi egoul unor creiere 
neatinse. 

— Unor creiere de bebeluşi. 

— Metoda aceasta cere mai mult timp, dar s-a dovedit mai 
eficientă şi mai puţin traumatizantă. 

— Aţi auzit vreodată despre icioglani? 

Era pentru prima dată când Nathan şi Lyn auzeau acest 
cuvânt. 

— În limba turcă înseamnă „băiat de încredere“. În secolul al 
XIV-lea, otomanii luau copii creştini de la familii de ţărani şi-i 
supuneau unui antrenament intensiv care-i transforma în 
icioglani. Aceşti băieţi erau închişi la Topkapi pentru a fi 


361 


convertiți la islamism şi primeau o educaţie intelectuală, fizică şi 
militară în urma căreia puteau ocupa cele mai înalte funcţii în 
stat. Şi ştiţi ceva? Niciodată n-a repurtat Imperiul Otoman mai 
multe victorii decât în perioada în care a fost administrat de 
aceşti sclavi educați şi disciplinaţi. Fetele acestea au fost 
icioglanii noştri, cu diferenţa că n-au fost convertite la vreo 
religie şi nici traumatizate de o fază de deconstrucţie. 

— Dar operaţiile estetice? întrebă Lyn. 

— Au fost foarte puţine. Frumuseţea nu numai că se învaţă, 
dar a fost şi primul criteriu de selecţie. 

— Cred că le plasezi la primul nivel de condiţionare, spuse 
Nathan. 

— Am inventat pentru ele nivelul zero. Au douăsprezece mii de 
particule de condiţionare. Habar n-au ce sunt ele cu adevărat. 

— Dar pe tine, jigodie, unde te plasezi? se răsti Lyn la Ryler. 

— A luat-o razna la nivelul şase, îi răspunse Nathan, când şi-a 
dat seama că lucrurile în care credea nu erau decât o iluzie, că 
lumea era condusă de o mână de potentaţi, iar ONU era doar o 
structură administrativă greoaie şi sclerozată. 

Lyn îi aruncă lui Ryler o privire dispreţuitoare şi ieşi. 

— Ce-a apucat-o? îl întrebă Ryler. 

— Când cunoşti o prietenă e ca şi cum te-ai cunoaşte pe tine 
însăţi. Imaginează-ţi ce se întâmplă când afli că această prietenă 
este doar o iluzie. 

— Cu toate acestea, sunt foarte uimit. 

— De ce? 

— Fetele au fost formate să nu aibă prieteni. 


156 

Noaptea se lasă peste marea agitată. Nathan hotărî să amâne 
pentru dimineaţă următoarea întoarcere înot. 

— Sper că-i veţi mai găsi acolo pe piraţii voştri, zise Ryler. 

— Nu vor avea timp să încarce tot în cursul nopţii. 

Privi către silueta neagră a primei insule, înconjurată de un 
brâu de spumă. 

— De ce atâta lux? 

— Iniţial, insula aceea ne servea drept bază logistică. Apoi, ne- 
a venit ideea să construim un loc de vilegiatură pentru miliardari. 
Era o bună acoperire faţă de autorităţile chineze şi puteam 


362 


obţine informaţii despre o clientelă care era ţinta noastră. 

— Cum se numeşte organizaţia voastră? 

— ARK. 

— O nouă arcă? 

— Lucrurile pot fi privite şi din acest unghi. 

— Aţi angajat mulţi oameni în genul lui Domange şi Charlier? 

— Vreo zece. 

— Cine erau aceştia? 

— Persoane de încredere care deplângeau imobilismul ONU. 
Tineri ofiţeri sclipitori şi devotați de la centrul de operaţiuni pe 
care-l organizasem în sânul Departamentului de operaţiuni 
pentru menţinerea păcii. Ei le-au căutat pe viitoarele fete aika şi 
le-au ajutat, cu douăzeci de ani mai târziu, după ce şi-au 
terminat educaţia, să pătrundă în societate. 

— Care sunt numele lor? 

— În afară de Domange şi Charlier, mai erau locotenenţii 
Drozdov, Ho-Sun, Tagawa, Teiga, colonelul Samblas, maiorul 
Weller, căpitanii Foot, Blake şi Tallman. 

Nathan memoră cele unsprezece nume. 

— Sunt de diverse naţionalităţi? 

— Ca şi fetele. 

— Domange e mort, Charlier a schimbat tabăra; ce s-a 
întâmplat cu ceilalţi? 

— Am rupt orice relaţie cu ei de la declanşarea operaţiunii 
Hollow Storm. 

— Crezi că au mai vorbit şi alţii, în afară de Charlier? 

— Eram izolat. Oamenii mei nu ştiau prea multe. Nu cunoşteau 
identitatea celor doi asociaţi ai mei, nici măcar faptul că eram 
trei, sau locul unde se aflau aceste insule... 

— Charlier ştia că erau în Marea Chinei meridionale. 

— Probabil că a aflat de la serviciile secrete. 

— Poate a vorbit şi asociatul tău chinez sau cel indian. 

— E posibil. 

— Ce s-a întâmplat cu cei care le-au instruit pe fete? 

— Au murit. 

— Cum? 

— De bătrâneţe. Personalul de pe insulă era alcătuit din 
oameni vârstnici, a căror speranţă de viaţă nu depăşea douăzeci 
de ani. De la cei din administraţie până la profesori, toţi urmau 


363 


să-şi sfârşească viaţa pe insulă şi să nu fie ispitiţi să aibă legături 
cu vreuna dintre fete. Ultimul a murit aici, acum şase luni. Ultima 
elevă plecase cu un an şi jumătate în urmă. 

— La plecare, fiecare aika era trimisă în câte un centru de-al 
vostru ca să-şi desăvârşească educaţia sexuală. În Franţa era 
comunitatea lui Domange, în Japonia - stabilimentul familiei 
Kamatsu... 

— O sectă în Statele Unite şi un ashram în India, completă 
Ryler. 

— N-a încercat nicio aika să fugă de pe insulă? 

— Şi unde să se ducă? Nu uita că erau educate în ideea de a 
aduce iubire şi pace într-o lume lipsită de aşa ceva. De ce ar fi 
dorit să părăsească acest paradis şi să plece în infern din alt 
motiv decât acela de a-şi îndeplini misiunea? 

— Dar paradisul lor a devenit un iad cel puţin o dată. Când a 
fost devastat de un taifun. 

— Eşti bine informat. 

— De atunci, toate fetele au rămas cu o fobie faţă de ploaie. 

— Acum nouăsprezece ani, am pierdut 26 de fetiţe într-o 
furtună puternică. Violenţa  taifunului ne-a obligat să ne 
adăpostim mai multe zile în peşteri. Asta le-a traumatizat pe 
fetiţe, care aveau pe atunci 5-6 ani. 

— Răpitorii erau la curent cu fobia lor, căci majoritatea răpirilor 
au avut loc pe ploaie. 

— Nu şi primele. Syriana, amanta lui Warren Anderson, a fost 
răpită într-o zi însorită. 

— Şi a vorbit. 

— Fetele au fost antrenate să nu divulge nimic, chiar dacă 
erau torturate. 

— Apa şi focul sunt elemente folosite adesea în timpul unei 
şedinţe de tortură. Poate că în acel moment a fost dezvăluită 
fobia lor. 

Nathan trase adânc în piept aerul iodat şi simţi vântul trecând 
prin el, ca şi cum ar fi fost imaterial. 

— Condamni acţiunea mea, nu-i aşa? 

— Nu judec pe nimeni. 

— Aşa e, te afli la nivelul paisprezece, zise Ryler zâmbind. 

— Aceste fete aika îmi amintesc de gheişele educate pentru a-i 
distra pe oamenii bogaţi. Stăpâneau toate artele, erau cultivate, 


364 


condiţionate să seducă. 

— Se întâmplă adesea ca oamenii să devină terorişti sau tirani 
în urma unor eşecuri amoroase. Oamenii aceştia sunt frustraţi. O 
gheişă îi scapă de frustrare şi-i face să devină mai buni. 

— Avem dreptul de a le părăsi pe femeile acestea? 

— Te voi ajuta să le regăseşti, chiar de-ar fi să-mi pierd viaţa. 

— Măcar atât. Printre ele se află şi fiica ta. 

— Ştiu. 

— De ce toate numele lor conţin acelaşi radical? 

— E un omagiu adus soţiei mele, Anne, cel mai bun om pe care 
l-am cunoscut vreodată. lşi petrecea timpul făcând bine, 
ajutându-i pe ceilalţi, dispreţuind lumea. A murit la naşterea lui 
Galan. Am fost atât de afectat, încât m-am hotărât să mă dedic 
unui proiect în care să-i menţin vie amintirea. Naşterea a 280 de 
fete a/ka compensa pierderea lui Anne Ryler. 

Nathan se gândi la felul cum depăşise el moartea soţiei sale şi 
pe cea a lui Sylvie, dăruindu-le un suflet. Şi Gordon Ryler îi 
oferise unul soţiei lui punând la cale operaţiunea Dolls Bang. 

— Ai putea să o recunoşti pe fata care n-a fost încă arestată? 

— Oricine ar putea recunoaşte o aika. Sunt de o frumuseţe, 
bunătate, inteligenţă ieşite din comun. Simţi asta imediat ce le 
întâlneşti. 

Nathan îşi aminti de Esian Zawi. 

— Problema este s-o întâlnim, zise el. Nici măcar nu ştiu 
despre care dintre ele e vorba. 

— Poate că a fost arestată şi ea între timp. 

— Ai vreun registru cu fotografiile, cu numele şi ţintele lor? 

— O să ţi-l dau. 

— Cum sperai să-ţi găseşti fiica ascunzându-te aici? 

— De unul singur, n-am nicio şansă. 

— Ai bani? 

— Un card de credit. 

— Când l-ai folosit ultima dată? 

— Acum patru zile, la New York. 

— Distruge.-l. Ce sumă ai la tine? 

— 9 000 de dolari. Sunt într-o casetă pentru bagaje din portul 
Hong Kong. 

Nathan simţi în palmă un obiect. O cheie albastră. 

— Caseta numărul 172. 


365 


— Ai încredere în mine? îl întrebă Nathan. 
— Eşti la nivelul paisprezece, nu? 


157 

Dormiră în cabana unde locuiseră pe vremuri instructorii. Era 
mai mare şi mai bine amenajată decât cele ale fetelor. Podeaua 
era acoperită cu covoare din fibre de cocos, de-a lungul pereţilor 
se înşirau rafturi cu lucrări de psihologie, geopolitică, economie, 
filosofie aplicată, spiritualitate, studii semnate „Zen consultant“, 
cărţi scrise de Gurdjieff, romane de anticipație... Computerele şi 
televizoarele alimentate de sateliți şi de panouri solare erau 
prăfuite. În fundul cabanei, se aflau cinci paturi. Unul dintre ele 
fusese ocupat de Lyn, care adormise citind A /ucra şi a trăi 
începând de la vid, de K. Kreiss. 

— Aşadar, dintre cele 280 de fete aika pe care le-aţi format, 
doar 248 au acţionat, spuse Nathan. Unde sunt celelalte? 

— 26 au murit în taifun, una a decedat pe insulă în urma unei 
hemoragii cerebrale, iar cinci n-au reuşit să-şi agaţe ţintele. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ele? 

— Au fost reciclate. În diverse posturi la ONU. 

— Planul vostru prevedea o singură „promoţie“? 

— Obiectivul nostru era să realizăm un puci la nivel planetar, 
nu să creăm o şcoală de fete. 

— Noapte bună, Gordon! 

— Ştii, domnule Shota, nu prin mandarini vom ajunge la fete, ci 
prin executanţi. 

Ryler închise ochii şi încercă să scape de o parte din gândurile 
care-i clocoteau în minte ca să-şi afle liniştea necesară pentru a 
adormi. Ultima frază răsună îndelung în mintea lui Nathan, care 
îşi spuse că va fi obligat să facă ceea ce refuzase încă de la 
început. Să intre în noroi, să-şi mânjească mâinile, să întâlnească 
noi demoni. Să scoată la lumină ceva infam. 


158 

Nathan dormise câteva ore. Marea lingea insula cu ceva mai 
puţină poftă decât în ajun. leşi ca să urineze şi să-şi 
dezmorţească oasele. Jonca lui Tang era ancorată în acelaşi loc. 
Furtuna nu înlesnise jefuirea complexului turistic. 

Nathan se întoarse în cabană ca să-i trezească pe Lyn şi pe 


366 


Gordon. Americanul nu era în patul lui. O scutură pe Lyn. 

— Unde-i Ryler? 

— Mi se fâlfâie, mârâi ea. 

După ce inspectară bungalow-urile, se îndreptară spre celălalt 
flanc al colinei, de unde voiau să se întoarcă pe prima insulă. 
Ryler dispăruse la fel de misterios ca şi fetele. Ajunşi la marginea 
falezei, şovăiră. 

— Să te hotărăşti în răstimpul a şapte respiraţii, zise Nathan 
înainte de a se arunca. 

Răceala apei îi pătrunse în trup. Recuperă curând controlul 
muşchilor săi tetanizaţi, îşi reactivă emisfera dreaptă a creierului, 
unde se află centrii instinctului şi ai intuiţiei, începu să gândească 
prin celulele organismului său, ca un peşte. Se apropie de 
adâncuri în apnee, scoase capul printre valuri ca să inspire 
oxigen, plonjă iarăşi, repetă de mai multe ori această manevră. 
După jumătate de oră, fu aruncat pe stâncile celeilalte insule, 
încasă o lovitură puternică în vintre, altele în coaste şi în cap, 
înghiţi apă sărată, tuşi, întinse un braţ afară din apă şi se trezi 
smuls din apă ca un peşte în undiţă. Cel care-l prinsese de 
încheietură fusese Chan, şeful de echipaj. 

— Vrei să mori? 

— Unde e Lyn? 

Lyn, încovoiată pe plajă, elimina apa din plămâni şi încerca să- 
şi regăsească respiraţia normală. 

— Era să plecăm fără voi, zise Tang, apropiindu-se. 

— Mulţumesc că ne-aţi aşteptat. 

— Mulţumeşte-i vremii urâte. Din cauza ei am întârziat. Şalupa 
s-a răsturnat de două ori. A fost o noapte infernală. Am pierdut o 
parte din pradă. 

— Când ridicaţi ancora? 

— Aşteptăm să se întoarcă şalupa ca să ducem o ultimă 
încărcătură. _ 

Nathan privi către „Aikaha“, insula cu fete aika. Il lăsa în urmă 
pe Gordon Ryler cu demonii lui. Încetul cu încetul, îşi recuperă 
facultăţile motorii, iar partea stângă a creierului începu să-i 
funcţioneze din nou. Căută în buzunarul pantalonilor. Cheia 
albastră mai era acolo. 

Pe când şalupa se întorcea la joncă, încă o ladă căzu în apă. 
Lyn şi Nathan ajunseră în cabina lor uzi până la piele. Lyn făcu un 


367 


duş cald şi se înfăşură într-un prosop ros până la urzeală. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă pe Nathan. 

— La Ryler. 

— Individul ăsta e o jigodie! 

— De obicei, erai mai reţinută. 

— Aflu că, din cauza lui, cea mai bună prietenă a mea nu era 
decât o maşinărie programată timp de douăzeci de ani, cu un 
hard-disk în loc de creier şi cu „purici“ electronici în cap, şi ai 
vrea să rămân indiferentă? 

— Dacă Annabelle e prietena ta, înseamnă că o accepţi aşa 
cum este. 

— La un moment dat, nu mai este cazul să raţionezi. Nu sunt la 
fel de detaşată ca tine. 

Făcu un pas spre el, îl înlănţui cu braţele şi-i şopti: 

— Şi, în afară de asta, m-am speriat crezând că o să mă înec. 

Nathan o strânse la piept. Prin prosopul subţire ca o foiţă de 
țigară simţi trupul ei umed şi un val instantaneu de dorinţă. 
Obiectele din jur începură să se mişte. Nava ridică ancora. 
Nathan îşi plimbă buzele pe chipul lui Lyn, ale cărui imperfecţiuni 
nu le mai vedea. 

— Nu trebuie să te forţezi, zise ea, retrăgându-se. 

— Ba chiar doresc s-o fac. 

Ea îşi trase o pereche de blugi cu atâta îndemânare, încât 
Nathan abia dacă apucă să-i zărească picioarele lungi şi fesele 
rotunjite. 

— Voi aştepta să mă doreşti şi mai mult. Până una-alta, avem 
treburi mai importante de făcut. 


368 


PARTEA A ŞASEA 


O INIMĂ E PLINĂ DE SÂNGE 


159 

În timpul zborului spre Washington cu Cathay Pacific, Nathan 
citi presa. Italienii îl înlocuiseră pe omul de afaceri care le 
conducea ţara cu un fost preşedinte al Comisiei europene. Un 
mandarin izgonit de un alt mandarin. Ciadul se pregătea de 
război cu Sudanul. Rusia însângera din nou Cecenia. Iranul 
flutura fiole cu uraniu în faţa mass-mediei occidentale în timp ce 
înarma Hezbollah-ul, care trăgea asupra Israelului. Secretarul 
american de stat Kathleen Morgensen ameninţa cu o intervenţie 
militară. Experimentele nucleare se înmulţeau în Golful Persic, 
între două convoaie de tancuri petroliere care transportau un 
combustibil din ce în ce mai scump. După ce fetele aika 
dispăruseră, frustrările explodaseră. 

Cerul  Washingtonului era înnourat. Avionul Boeing 747 
străbătu plafonul de nori zgâlţâindu-şi pasagerii, ceea ce spori 
stresul lui Nathan, care se resimțea după patru zile pe mare, 
douăzeci şi şase de ore în avion şi o diferenţă de fus orar de 
treisprezece ore. 

Se gândea la Lyn Lee. Drumurile lor se despărţiseră la Hong 
Kong. In ciuda rezervelor ei, Lyn pornise pe urmele celorlalţi doi 
conducători ai organizaţiei ARK. După spusele lui Ryler, asociatul 
chinez era un om de afaceri taoist, originar din provincia 
Wudang. Cât despre miliardarul indian, probabil că figura pe lista 
celor mai mari 793 de averi din lume întocmită de revista Forbes. 
Era clar că denumirea ARK era formată din inițialele celor trei 
asociaţi. Dar Nathan nu aştepta nimic de la această pistă, fiindcă 
nici domnul A, nici domnul K nu aveau cum să ştie mai multe 
decât domnul R. In caseta cu numărul 172, pe care o deschidea 


369 


cheia albastră, găsiseră 9 000 de dolari şi un CD. Se grăbiseră să- 
| citească într-un internet-cafe. CD-ul conţinea numele celor 280 
de fete aika, ţintele lor, funcţiile, fotografiile lor, care dezvăluiau 
cele mai mari realizări ale naturii şi ale chirurgiei în domeniul 
esteticii. Printre mandarinii avuţi în vedere, figurau numeroşi 
conducători de societăţi transnaţionale, dar şi capi ai reţelelor de 
influenţă, şefi ai statelor încă puternice, un preşedinte al Comisiei 
europene, capi ai mafiilor, directorii CIA şi NSA, secretarul- 
general al ONU, patronii Băncii Mondiale, ai OMC şi ai FMl-ului... 
Din motive de securitate, Nathan expediase conţinutul CD-ului în 
e-mailul său. Cercetaseră pe internet lista celor mai mari averi. 
Printre miliardarii de naţionalitate indiană se afla Rabindranath 
Amji, de 60 de ani, a cărui avere era estimată la treisprezece 
miliarde şi jumătate de dolari. Locuia la Bangalore. Nu se preciza 
nici ocupaţia, nici sectorul de activitate. Nu figura pe lista 
mandarinilor, iar numele lui începea cu A. Aceste indicii fuseseră 
de ajuns pentru ca Lyn să-şi cumpere un bilet cu destinaţia 
Bangalore. 

— Dacă este cu adevărat acel „A“ din ARK, dacă n-a părăsit 
India şi dacă reuşeşti să te apropii de el, nu-ţi va spune nimic, îi 
zise Nathan. 

— Cu astfel de „dacă“ te-am întâlnit şi pe tine. Una dintre 
aceste două piste va duce la Annabelle, şi poate că va fi cea pe 
care-o urmăresc. 

— Cum te voi putea contacta? 

— Într-o zi, vei simţi pe umăr mâna mea. 

Cu această făgăduială, se despărţiseră. Nathan păstrase CD-ul 
şi 2 000 de dolari. Doar cât îi trebuia ca să plătească drumul - 
doar dus - până la Washington şi să stea acolo câteva zile. 

De la National Airport, luă metroul până la Georgetown, îşi 
cumpără nişte haine şi trase la un hotel prăpădit din apropierea 
universităţii. Apoi se pregăti să înfrunte răul. 


160 

Nathan se duse pe malul Potomacului, unde pe data de 8 
martie, la opt ore după ce Galan Ryler fusese răpită, dispăruse o 
tânără mexicană. Maria îl aşteptase acolo pe Alec Fowles, un 
student, care însă n-o mai revăzuse niciodată. Poliţia găsise în 
acel loc o eşarfă Hermes contrafăcută, fabricată în Mexic, şi o 


370 


pereche de blugi. Probabilitatea ca între Maria, Nicole Balland şi 
fetele aika să existe vreo legătură era infimă. Punctele comune 
erau datele, locurile, câteva coincidenţe şi intuiţia locotenent- 
colonelului Morin. Adică, nu mare lucra. Cum James Mooses 
fusese asasinat imediat după ce Nathan îi sugerase să sape la 
locul unde-şi dăduseră întâlnire Maria şi Alec, acesta venise să 
termine treaba. 

Era nouă şi jumătate seara, ora la care Maria îl aşteptase pe 
Fowles lângă un copac uscat, la 100 de metri de mal. Pe spaţiul 
verde şerpuiau o potecă pentru pietoni şi o pistă pentru biciclete. 
Ceaţa de pe fluviu dilua cercurile de lumină ale felinarelor. Un 
bărbat îşi plimba câinele. Pentru a ajunge la locul crimei, trebuia 
să străbaţi cel puţin 500 de metri. Ca şi la Fontainebleau. Nathan 
înaintă, transpunându-se în pielea agresorului. 

Lângă trunchi aşteaptă o femeie tânără, sub lumina unui 
felinar. O pot observa în voie, căci sunt la adăpostul întunericului. 
Nu vine nimeni. Ca şi cum pe mine m-ar aştepta. Mă apropii de 
ea. E uimită văzându-mă. De aproape, e şi mai frumoasă. Hainele 
îi sunt ude. Mirarea ei se preface în teamă, iar asta o face şi mai 
ispititoare. Mă reped la ea şi-i smulg hainele. Ea se împotriveşte, 
ceea ce mă stârneşte şi mai mult. E goală, îi ating pielea. O 
lovesc, ca s-o fac să înțeleagă că nu trebuie să mai tipe. A obosit, 
geme, pare să-i placă. Mă desfăt şi eu, terminând în trupul ei. 
Plăcerea e înlocuită de o mare oboseală. Victima nu se mai 
mişcă, nu mai e atrăgătoare. Trebuie să scap de ea. S-o ucid. S-o 
îngrop chiar aici. Să nu-mi schimb obiceiurile. Plouă. Pământul e 
afânat, îl pot săpa cu mâinile. Putin îmi pasă dacă apare vreun 
tâmpit care-şi plimbă javra. Voi împrăştia hainele, ca să derutez 
câinii poliţişti. 

începu să scormonească în pământ, sub privirile nedumerite 
ale bărbatului şi ale ciobănescului german. 

— ÎI scoţi în fiecare seară? îl întrebă Nathan. 

— Ce... faci acolo? 

— Caut un cadavru. Asta nu-ţi aminteşte nimic? 

— Ar trebui să-mi amintească ceva? 

— O femeie a fost atacată aici acum două luni. 

— Poliţia mi-a pus şi mie nişte întrebări atunci. Îl scot zilnic pe 
Bill, aşa că... 

— Şi ce le-ai răspuns? 


371 


— Că în seara aceea eu şi Bill rămăseserăm acasă fiindcă 
ploua. 

— Păi, şi acum plouă. 

— Burniţează. Când burniţează, ieşim, când plouă, nu. Nathan 
continua să scurme pământul, în timp ce Bill îl privea cu invidie. 

— De ce nu foloseşti o sapă? 

— Agresorul nu avea sapă. 

— Poliţia n-a găsit nimic. 

— Du-te acasă. 

— Fac ce vreau. Suntem într-o ţară liberă. 

— Asta s-o crezi tu. 

Plin de noroi, Nathan îşi îndreptă spatele. 

— Şi dacă am venit să-mi dezgrop victima? 

Individul o şterse. Nathan îşi continuă munca. Ploaia se înteţi. 

Câinii nu găsiseră trupul. Asta însemna că ori nu era acolo, ori 
era îngropat adânc. Nathan îşi înfipse degetele în noroi, râcâi, 
săpă, aşezând pământul pe marginea gropii făcute. In cele din 
urmă, mâna lui dreaptă dădu peste ceva. Degetul mare de la un 
picior. Degajă o talpă, o gambă, un cadavru în putrefacție. 
Pământul amestecat cu carne alcătuia o magmă puturoasă în 
care colcăiau viermi. Cadavrul era de nerecunoscut. Se vedea 
doar că era al unei femei cu părul lung. 

Descoperirea macabră părea să confirme că şi Nicole, şi Maria 
fuseseră asasinate de acelaşi ucigaş. Cercetând această pastă 
făcută din carne omenească, criminaliştii puteau găsi nişte 
informaţii. Probabil că aveau să apară în curând, alertaţi de 
stăpânul lui Bill, care-i sunase, cu siguranţă, de îndată ce 
ajunsese acasă. Ei vor stabili identitatea victimei, vârsta, starea 
sănătăţii, caracteristicile fizice, obiceiurile, personalitatea, modul 
ei de viaţă. Nathan s-ar fi mulţumit cu detaliile pe care i le 
dăduse la telefon James Mooses, dar îl interesau mai cu seamă 
elementele comune pe care le-ar putea găsi între Nicole şi Maria. 
Pentru asta, trebuia să discute cu Alec Fowles. 

Se întoarse la hotel, sub privirile bănuitoare ale trecătorilor. 
Recepţionerul îi întinse cheia cu vârful degetelor. Nathan se 
spălă, îşi puse haine curate şi, după douăzeci de minute, plecă 
din nou. 


372 


161 

Dădu de Fowles la ora 1.05. Nathan fusese nevoit să-i 
trezească pe paznicul căminului şi pe vecinii studentului ca să 
afle că acesta se dusese la Desperados, local situat la intersecţia 
străzii 34 cu strada M. În vacarmul asigurat de formaţia Deftones 
întâlnise o fată care-l cunoştea pe Fowles şi care-l văzuse 
plecând pe la ora 12.30. Probabil că voia să-şi termine seara la 
Maggie Smith sau la Benitio, două baruri unde se adunau 
noctambulii din zonă. Nathan îl găsi la Benitio, un stabiliment cu 
mobilier din lemn lipicios din cauza jegului, îmbibat cu miros de 
tutun şi înecat într-o muzică latino care-ţi întărea dorinţa să ieşi 
de acolo. Un tânăr cu trăsături plăcute strângea în palme o sticlă 
cu bere, aşezat la o masă împreună cu o blondă fardată excesiv 
care murea de râs. 

— Alec Fowles? 

— Cine-l caută? 


— FBl-ul. 

Blondei îi căzu faţa. Nathan scăpă rapid de ea: 
— Câţi ani ai? 

— 18. 


— Pot să-ţi văd un act de identitate? 

După ce se scotoci ostentativ prin buzunare, tânăra spuse că 
şi-a lăsat actele în camera ei de la cămin. 

— Du-te după ele. Te aştept aici. 

Fata se smulse de pe podeaua mai lipicioasă decât o hârtie de 
muşte. Nathan se aşeză în locul ei. 

— La naiba, zise Fowles, credeam că e majoră, zău aşa... Părea 
să aibă vreo 25 de ani, cum ţi-ai dat seama că...? 

Nathan îşi atinse nasul cu arătătorul. 

— Feromonii. Fetele de vârsta ei degajă feromoni din belşug. 
Se fardase atât de strident ca să-şi ascundă vârsta şi n-a băut 
decât o gură de bere, pe când tu eşti la a doua sticlă. Era cât pe- 
aci să te culci cu un copil. 

— Mai nou, FBl-ul se ocupă de moravuri? 

— Am nevoie de nişte informaţii. 

— În legătură cu ce? 

— Cu Maria. 

— larăşi povestea asta? 

— Încă n-a fost elucidată. 


373 


— Le-am spus tot ce ştiam celor de la poliţie. 

— Nu şi celor de la FBI. Acum dosarul este în custodia noastră. 
Cazul rămăsese nerezolvat. 

— Ce vrei să ştii? 

— Ai auzit despre victimologie? 

— Nu. 

— Este o tehnică de profiling - studierea victimei pentru a afla 
mai multe despre agresor. Am descoperit cadavrul Mariei şi 
avem nevoie de tine ca să strângem latul în jurul ucigaşului ei. 

— Aţi găsit-o pe Maria? Unde? 

— Acolo unde te aştepta şi unde pretindeai că ai ajuns cu 
întârziere. 

Acostarea unei minore, cadavrul Mariei şi  subînţelesul 
ultimelor cuvinte ale lui Nathan îl destabilizară pe Fowles, care se 
agăţă de sticla lui de Corona ca de un colac de salvare. Era 
„copt“ pentru interogatoriu. 

— Îţi voi pune câteva întrebări. La unele dintre ele ai mai 
răspuns, dar am nevoie de mai multe precizări. 

Alec Fowles avea o mutră angelică, nişte cearcăne de 
insomniac, ochi care musteau de cocaină, o pieptănătură 
sofisticată de star rock, haine la modă, un cercel în ureche, un 
ceas Patek Philippe. Un puşti de bani-gata care făcea studii ca să 
poată chefui în voie. 

— Cum se face că stai la un cămin studenţesc? 

— Sunt student la Drept. Ai în faţă un viitor avocat. 

— Îţi poţi permite să închiriezi un apartament. 

— Bătrânii mei locuiesc în Los Angeles şi-mi trimit bani. Cum îi 
folosesc, e treaba mea. Prefer să-mi cheltuiesc biştarii altfel 
decât plătind un afurisit de apartament mobilat. 

— Dar cum, de exemplu? 

— Călătorind. 

— Şi cumpărând cocaină. 

— Pe cine anchetezi, pe mine sau moartea Mariei? 

— Amândouă se leagă. 

Fowles îşi termină a doua bere. Nathan o lăsă mai moale. 

— Aş putea să uit de puştoaică şi de praf, dar trebuie să mă 
ajuţi în legătură cu cadavrul. 

— Nicio problemă. 

— Ce calităţi fizice ale Mariei te-au atras? 


374 


— Crezi că eu am ucis-o? 

— Încerc să înţeleg ce anume a atras privirea agresorului. 

— O ştii pe Salma Hayek? 

— Nu. 

— E o actriţă. Maria semăna cu ea, în versiune mai mare. Plete 
lungi, negre, piele aurie, ochi negri imenşi, gură zâmbitoare, 
rotunjimi exact acolo unde trebuia... Era o bombă, ce mai! 

— Cum era îmbrăcată? 

— Pantaloni şi vestă de blugi, tricou, cizme. Părea în trecere. 
Ţoalele-i erau naşpa, dar ce avea-n ele era super. 

— Era vorbăreaţă? Prietenoasă? 

— Vorbea cu toată lumea. 

— Unde locuia? 

— În Mexic. Studia engleza ca să devină profesoară şi 
călătorea prin State ca să-şi perfecţioneze accentul. Când am 
cunoscut-o, sărbătorea împlinirea primei luni de când era în 
America. 

— Unde anume? 

— La Desperados. E chiar alături. 

— De cât timp se afla în Washington? 

— Abia venise. Căuta o cameră. 

— lar tu te-ai oferit s-o găzduieşti. 

— Ştiu că nu prea e voie, dar n-avea unde să doarmă. 

— Eşti ospitalier. Asta-i bine. 

Alec privi prin sticla goală. Nathan comandă încă două beri. 

— De unde venea? 

— De la Pittsburgh. 

— Cu ce mijloc de transport călătorise? 

— Făcuse autostopul. 

— Şi cine a luat-o? 

— De unde să ştiu eu? 

— Un camionagiu, un comis-voiajor, nişte tineri... 

— Maria nu mi-a povestit. 

— Nu-i era frică să călătorească singură? 

— Învăţase krav maga, o tehnică israeliană de autoapărare. 

— Avea în Mexic vreun iubit? 

— Tocmai rupsese relaţia cu el. 

— Ea o rupsese sau el? 

— Ea. Nu-ţi notezi nimic? 


375 


— Păstrez informaţiile într-un loc de unde nu risc să le pierd. 
Maria ţi-a vorbit despre familia ei? 

— Taică-său lucrează la o multinațională agroalimentară 
americană. Despre mama ei nu mi-a zis nimic. 

— Provin dintr-un mediu modest, nu? 

— Aşa cred. 

— Avea vreun hobby? 

— Aceleaşi ca şi mine. Călătorii, filme, muzică. 

— Şi droguri? 

— Nu. N-avea treabă cu ele. 

— Urmează lucrul cel mai important: cum şi-a petrecut timpul 
în cele 48 de ore dinaintea morţii? Ziceai că a sosit la Washington 
cu o zi înainte de a muri. 

— Maria a venit la Georgetown University ca să-şi găsească 
aici o cameră, dar nu mai erau. Aşa că s-a dus la Desperados să 
se intereseze de vreun hotel nu prea scump. Acolo m-am întâlnit 
cu ea. 

— Cât era ceasul? 

— Opt seara. 

— După aceea? 

— Am băut un pahar împreună, am râs, ne-am dus la film. 

— La ce spectacol? ` 

— Cel de la ora zece. Am văzut Bubba Ho-Tep. Il ştii? 

— Nu. 

— Acţiunea se desfăşoară într-un cămin de bătrâni bântuit de 
mumia unui faraon care suge sufletele pensionarilor de-acolo 
prin fund. Cei doi eroi principali sunt Elvis şi Kennedy, care sunt 
încă în viaţă. Primul e paralizat la pat, celălalt a devenit negru şi 
şi-a pierdut o parte din ţeastă. 

— Şi ce-aţi făcut după aceea? 

— Ne-am plimbat pe faleză, apoi ne-am dus în camera mea. 
Maria îmi plăcea. Mă simţeam superbine cu ea. Şi să ştii că mă 
pricep. 

— La ce te pricepi? 

— La femei. 

— Înseamnă că o să-mi fii de mare folos. 

— Cum adică? 

— Caut 248 de femei. 

— Nu mai spune! 


376 


— Maria şi-a petrecut noaptea împreună cu tine. Apoi? 

— Am mâncat ceva la Denny's şi am stabilit să ne întâlnim ştii 
unde, după care m-am dus la cursuri. 

— Trebuie să aflăm cum şi-a petrecut ea timpul. 

— Ne-am despărţit pe la 10.00 dimineaţa. 

— Maria îşi făcuse ceva planuri pentru ziua aceea? 

— Intenţiona să se ducă la National Gallery of Art şi să se 
întoarcă spre seară la Georgetown. Voia să vadă locul unde a fost 
turnat Exorcistul. Ştii, preotul stând sub felinar, scara pe care era 
polițistul căruia i se răsuceşte capul... 

Şi începu să fredoneze Tubular Bells al lui Mike Oldfield. 
Nathan îi mulţumi pentru precizări. 

— Cu amănuntele pe care mi le-ai dat, o să putem avansa. 

— Prindeţi-l pe nenorocitul care-a omorât-o pe Maria, zise Alec 
cu voce tremurată. 

Băiatul era mişcat. Nathan îi notă numărul mobilului pe un 
suport de pahare din carton, pentru cazul că i-ar fi trecut prin 
minte vreo altă întrebare. Pentru moment, avea destule 
elemente ca să întocmească profilul nenorocitului respectiv. 


162 

Pe când se întorcea la hotel, Nathan avu impresia că e urmărit. 
Îl trezi pentru a doua oară pe recepţioner. Era ora trei dimineaţa. 

— Dacă mai ieşiţi, luaţi cheia, îi zise omul, care arăta ca un 
somnambul fugit din puşcărie. 

În odaie, mirosea puternic a tutun stătut. Mobilierul se reducea 
la un pat şchiop cu o saltea nici mai groasă, nici mai comodă 
decât o felie de pâine uscată, un dulap strâmb, a cărui uşă 
scârţâia ca într-un film horror, şi o chiuvetă ruginită în care se 
aflau hainele lui pline de noroi. Restul instalaţiilor sanitare erau 
pe palier. Se lungi pe felia de pâine uscată după ce goni de acolo 
o insectă şi se apucă să aşeze laolaltă piesele din puzzle. 

Maria fusese la National Gallery of Art în acelaşi timp cu Galan. 
Amândouă erau foarte atrăgătoare. Unul dintre răpitori, cel care 
se postase în muzeu, o remarcase pe frumoasa mexicană. 
Femeia asta trebuia să fie a lui. După ce Galan se urcase în taxi, 
o urmărise pe Maria. Nu fusese greu, fiindcă ea circula cu 
mijloacele de transport în comun. Aşteptase ca Maria să rămână 
singură. Durase mult, fiindcă ea vorbea cu toată lumea. Nu 


377 


îndrăznise să abordeze o persoană atât de prietenoasă ca Maria, 
ceea ce însemna că nu se simţea în largul lui printre oameni. Nu 
era sociabil şi nu-i plăcea să discute sau poate că nu ştia limba. 
Acest handicap nu putea fi compensat de un fizic atrăgător. N- 
avea niciun mijloc s-o cucerească. Trebuia să folosească o 
tehnică mai radicală. Un atac fulgerător, în forţă. Tipul era solid 
şi, probabil, agil. Victima nu se putuse apăra, deşi practica krav 
maga. 

Maria călătorea singură într-o ţară străină unde nu cunoştea pe 
nimeni, era sociabilă şi încrezătoare. Riscul de a cădea victimă 
era mare. 

Ca şi Nicole, cu obiceiul ei de a alerga singură prin pădure, 
zilnic, la aceeaşi oră, indiferent de condiţiile meteorologice. O 
pradă ideală pentru un psihopat. 

Asasinul îşi asuma multe riscuri, căci „consuma“ la faţa locului. 
Alegea o femeie seducătoare şi o urmărea până ajungea într-un 
loc potrivit ca să sară pe ea. După aceea, nu-i mai păsa ce se 
întâmplă în jur. O bătea, o viola, o ucidea şi o îngropa în acelaşi 
loc. Pentru asta era nevoie de multă forţă. Dacă era atât de 
precaut înainte, acest lucru se datora faptului că voia să se 
familiarizeze cu femeia, să aştepte ivirea dorinţei, să aleagă locul 
cel mai potrivit - pustiu, în aer liber, pe vreme ploioasă. Toate 
aceste precauţii erau luate pentru ca victima să fie luată prin 
surprindere; nu-i păsa dacă era văzut sau dacă lăsa urme. Apoi o 
îngropa nu ca să-şi ascundă crima, ci fiindcă aşa-i cerea 
instinctul. Era condus de creierul reptilian, reproducând 
comportamentul unei fiare care-şi consumă prada şi ascunde 
resturile, ca să nu le împartă cu alţi prădători. O fiară care nu ţine 
cont de legi sau de morală. 

Aşadar, trebuia căutat un spirit slab într-un corp puternic, 
gravitând în preajma unei sfere a puterii, în stare să neutralizeze 
o victimă care se poate apăra şi s-o îngroape folosindu-şi doar 
mâinile. La şaptesprezece zile după ce-o omorâse pe Maria, 
procedase la fel cu Nicole Balland, în sudul Parisului. Nu putea fi 
asociat cu un loc anume; călătorea şi-şi alegea victimele acolo 
unde se afla în momentul respectiv. Mondializarea funcţiona şi în 
cazul psihopaţilor. 

Un astfel de profil nu putea fi decât al unui executant. Nu se 
deplasa singur. Făcea parte dintr-o echipă de patru persoane 


378 


care avea misiunea de a le răpi pe fetele aika, printre care se 
număraseră şi cele din Paris şi Washington. 

Nathan ar fi avut nevoie de Sylvie şi de fişierele FBl-ului ca să 
lumineze zonele întunecate şi să claseze răpirile în ordinea 
datelor şi a locurilor. Agentul de la CIA pe care-l interogase în 
Tanzania îi spusese că fetele răpite în Africa erau duse la Tanger. 
Oare pentru a fi transportate în Europa? Ucigaşul Mariei se 
întorsese în Franţa, unde o omorâse pe Nicole. Fuseseră aduse şi 
fetele? Nathan trebuia să ia urma psihopatului după cadavrele pe 
care le presărase în cale ca pe nişte pietre albe. Trebuia să se 
întoarcă în Franţa, ţara în care devenise inamicul public numărul 
unu. 


163 

Nathan luă un mic dejun copios. Ouă cu costiţă, hashbrowns”, 
clătite, sirop de arțar. Îşi bea cafeaua, gândindu-se cum să-şi 
organizeze ziua, când răspunsul apăra lângă el. 

— Ai căzut din pat? îl întrebă Nathan pe Alec Fowles. 

— Pot să stau la masa ta? 

ÎI pofti să se aşeze pe un scaun. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă Nathan. 

— Pe tine. 

— De ce m-ai urmărit azi-noapte? 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Fiindcă eşti acum în faţa mea. 

— Ascultă, m-am gândit la o groază de chestii. 

„Chestie“ era cuvântul lui preferat. 

— Nu eşti de la FBI. 

— De ce crezi asta? 

— Stai la hotel, şi încă unul amărât, discuţi cu oamenii la unu 
dimineaţa, nu-ţi iei notițe, pui întrebări la care am mai răspuns şi 
nici n-ai faţă de agent. 

— Dar cum ar trebui să arate un agent? 

— Palid, cu un aer sever, tuns scurt, pus la costum şi cu un 
partener lângă el. 

— Asta e un clişeu. 

— Am văzut o mulţime de filme. 

— Şi ce vrei, de fapt? 


5 Felii subţiri de cartofi, prăjite în ulei de floarea-soarelui (n.tr.) 
379 


— Eşti un fel de detectiv particular? 

— Îl caut pe ucigaşul Mariei. 

— De ce? 

— Pentru că n-o va face nimeni altcineva. 

— Vrei să spui că dosarul a fost clasat? 

— Da, fiindcă incriminează oameni care lucrează pentru 
persoane sus-puse. 

— Pentru guvern? 

— Şi mai sus. 

— Nu pricep. 

— Cu atât mai bine. 

— N-ai de gând să-mi spui cine eşti? 

— Nu sunt nimeni. Du-te! 

— Dar mai întâi trebuie să-mi explici o chestie. 

— Ce chestie? 

— Când m-am întors în campus ca să dorm puţin... 

— i se întâmplă să şi dormi? i-o reteză Nathan, care n-avea 
chef să-i audă povestea. 

Fowles scoase un pachet de ţigări şi-şi înfipse una în colţul 
gurii zâmbitoare, fără să o aprindă. 

— Te supără fumul? 

— Pe mine, nu, daro să ai neplăceri dacă o aprinzi aici. 

— În zilele noastre, e ca şi când ai da foc unui baton de 
dinamită. Nu ţi se par absolut idioate toate reglementările astea? 

— De fiecare dată când pun din nou piciorul în societate mă 
înspăimântă numărul legilor care au fost promulgate în timp ce 
am lipsit. 

— Trăieşti la marginea societăţii? 

— Cât mai des cu putinţă. 

— Ştii ce spunea Bob Dylan? 

— Knock, knock, knockin'on heaven's door. 

— A mai spus şi că trebuie să fii cinstit ca să trăieşti în afara 
legii. 

— De asta vrei să devii avocat? 

Alec se lăsă pe spate, scăpărând nervos din bricheta Zippo. 

— Bătrânii mei mă bat la cap. E adevărat că aş avea destui 
clienţi, având în vedere că e destul să ieşi din casă ca să fii în 
culpă. Eu însă aş fi vrut să fac filme. 

Nathan îşi puse ceaşca pe masă şi plăti consumaţia. 


380 


— Stai, n-am terminat ce voiam să-ţi spun. 

— Mă grăbesc. 

— O să-ţi povestesc nişte chestii care te vor face să-ţi modifici 
programul. 

Nathan se aşeză la loc. 

— Când m-am întors acasă să mă culc, am văzut o maşină a 
poliţiei oprită lângă locul unde a fost atacată Maria. 

— Şi unde a fost îngropată. 

— Erau mai mulţi agenţi federali. Un tip care semăna cu 
William Shatner fără meşă şi însoţit de un câine susţinea că l-a 
văzut pe asasin dezgropând trupul Mariei ieri-seară, pe la zece. 
Am reuşit să intru în vorbă cu el. Mi-a descris sosia ta. 

— Cine e William Shatner? 

— Căpitanul Kirk din Star Trek. 

— Şi ce ai dedus? 

— Că ceva nu era în regulă şi că nu erai în afara problemei. 

— Felicitări! 

— Cu toate astea, nu tu eşti cel care-a ucis-o pe Maria. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Felul cum ai privit-o pe Cynthia, blonda pe care ai expediat- 
o fără menajamente ieri-seară. 

Nathan aşteptă urmarea. 

— Există mai multe feluri de a te uita la o fată, chiar dacă-i 
minoră. Privirea perversului care-şi închipuie că tocmai o 
violează. Frustraţii îşi întorc privirea, de teamă că vor roşi. 
Vânătorul de fuste se uită la ea ca la sora lui până când trece la 
treburile serioase. Privirea ta era detaşată. Cynthia purta 
pantaloni mulaţi, cu talia joasă, şi un top. Când şedea, i se 
vedeau fesele până la jumătate. Tu nu te-ai uitat la fundul ei 
decât o singură dată. E clar că nu eşti un psihopat. 

— Nu e cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit vreodată. 

— Mulţumesc. 

— De ce ai vrut să-mi spui toate astea? 

— Fiindcă e o chestie care mă incită, ceva care aduce cu 
Fugarul, ştii, doctorul ăla acuzat că şi-a omorât soţia şi care îl 
caută pe vinovat ca să-şi demonstreze propria nevinovăție. 

— Maria nu era soţia mea şi nici nu sunt doctor. 

— Vreau să te ajut. 

— Ai făcut-o deja, răspunzându-mi la întrebări. 


381 


— Vreau să mă implic şi mai mult. 

— Nici gând! 

— Eu am ucis-o pe Maria. 

— Ce? 

— Nu că mă laud, dar cred că m-am culcat cu peste 400 de 
femei. Nu m-am îndrăgostit însă decât de două ori. Una dintre 
cele două femei a fost Maria. Când au fost găsite hainele ei şi s-a 
presupus că i s-a întâmplat tot ce poate fi mai rău, am avut 
remuşcări cumplite. Dacă n-aş fi întârziat la întâlnire, ar fi fost şi 
acum în viaţă. 

— Un seducător nu se îndrăgosteşte din prima seară. 

— Maria era deosebită. Când erai în preajma ei, te simţeai alt 
om. 

Parcă ar fi vorbit despre o a/ka. 

— De ce ai întârziat în seara aceea? 

— Mă reţinuse boul de profesor de drept civil. 

— Ai un DVD player sau un calculator? 

— Am un laptop în camera mea. 

— AŞ vrea să-ţi arăt nişte fotografii. 


164 

Camera lui Fowles avea vreo 10 metri pătraţi. Un pat răvăşit, 
un dulap plin până la refuz, un birou ascuns sub un munte de 
cărţi, alte cărţi pe podea, haine împrăştiate peste tot, patru 
pereţi acoperiţi cu afişe de cinema. Introduseră CD-ul în laptop şi 
trecură în revistă fotografiile, stăruind asupra acelor fete aika 
care proveneau din America Latină. Maria însă nu figura printre 
ele. 

— Ce-i cu tipele astea? Toate sunt trăsnet! 

— Mulţumesc, Alec. O să te ţin la curent. 

— Ţi-aş putea da un ajutor preţios. 

— Nu. 

— Pun la bătaie două chestii de care tu nu dispui. 

— Care? 

— Parale. 

Şi flutură un card American Express. 

— Credit nelimitat! 

— Şi altceva? 

— Fetele sunt domeniul meu. 


382 


— Am cunoscut şi eu destule. 

— Eu însă am cunoscut aproape 500! 

— Şi la ce mi-ar folosi mie asta? 

— Cauţi doar 250 de tipe. Le-am văzut pe ecranul 
computerului şi pot confirma că sunt nec plus ultra, în fruntea 
topului. Voi şti să le găsesc. Am fler pentru aşa ceva. Voi fi 
câinele tău poliţist. Spune-mi, care-i treaba cu ele? 

Nathan îşi recuperă CD-ul şi se aşeză pe pat, lângă Alec. 

— Sunt un fel de gheişe. Au fost răpite, în afară de una, care se 
ascunde şi pe care va trebui s-o identificăm. Cu celelalte nu se 
ştie ce s-a întâmplat. 

— Precis că sunt în viaţă. Cum să distrugi asemenea 
exemplare, chiar dacă sunt periculoase? 

— Pot fi însă interogate, studiate, disecate, refolosite... 

— Un regiment de fete superbe, sechestrate, condiţionate să 
ofere plăceri bărbaţilor; ce-ţi evocă? 

— Un harem. 

— Un lupanar gigantic de patru stele. Dacă aş pune mâna pe o 
asemenea pradă şi dacă aş fi un tip fără scrupule, aş deschide 
bordelul suprem, „Bordel“, cu B mare. 

— Rămâne de aflat unde anume. 

— Acolo unde drepturile omului nu reprezintă o piedică pentru 
practicarea proxenetismului în masă. Ceea ce include multe ţări. 

— În Europa? 

— Dacă e vorba despre Europa, trebuie să ne gândim la ţările 
din Est. Ele furnizează prostituatele şi actrițele porno de pe tot 
continentul. 

— Cunoşti bine subiectul? 

— Mă angajezi? 

— N-o să-ţi mai poţi lua diploma în Drept. 

— Oricum am chiulit la jumătate din cursuri. 

— N-o s-o iei, fiindcă vei muri. 

— Am avut deja mai multe femei şi mai mulţi bani decât au cei 
mai mulţi oameni în toată viaţa lor. Mai trebuie doar să gust din 
putere înainte de a da colţul. 

— Ce tot spui? 

— Puterea, banii, sexul - faimoasa treime care-l subjugă pe 
omul alb. Aş vrea să verific teoria lui James Ellroy. 

— Dacă doreşti putere, nu te pot ajuta cu nimic. 


383 


— Mă refeream la adevărata putere, cea care dă dreptul de a 
ucide. 

— Şi ce vrei să faci cu ea? 

— Să-l elimin pe ucigaşul Mariei. 

— Ştii franţuzeşte? 

— Se-nţelege, doar e limba iubirii. 

— Ce ştii despre traficul cu femei din Europa? 

— Suntem parteneri? 

Îi întinse mâna lui Nathan, care o strânse, ştiind că-l trimitea la 
moarte. 

— Da. 

— Aşadar, ţi-ai dublat efectivul. 


165 

În timp ce aduna o garderobă impresionantă umplând cu ea o 
valiză enormă, Alec îi făcu o expunere lapidară: 

— Afacerile legate de exploatarea sexuală între estul şi vestul 
Europei au explodat. Destrămarea URSS-ului şi a lugoslaviei a 
dus la anarhie, la înflorirea mafiilor, a creat mizerie şi a accelerat 
fenomenul. Principalii furnizori sunt Rusia, Ucraina, România, 
Cehia, Bulgaria. Ţările de tranzit sunt statele din fosta Iugoslavie 
şi Albania. Cele de destinaţie sunt ltalia, Germania, Franţa. 
Înainte de a fi scoase pe piaţă, fetele sunt „dresate“ în tabere, 
violate, bătute, dezumanizate, reduse la rangul de marfă, 
vândute, apoi exploatate. Marile oraşe din Europa Occidentală 
sunt primele destinaţii ale acestui trafic. Bătrânul continent avea 
nevoie de nişte Viagra, aşa că i s-au oferit 300 000 de fete din 
Est ca să-i stimuleze libidoul. 

— Stăpâneşti bine subiectul. 

— Într-o zi, un profesor a făcut o aluzie la legislaţia 
internaţională legată de prostituție. Am aprofundat acest subiect. 
Cunoscusem o fată, Leona. Pe când avea 17 ani şi învăţa la un 
liceu din Moldova când a fost răpită, bătută şi violată de un 
proxenet sârb care a vândut-o la licitaţie în Belgrad. A ajuns pe 
mâinile altui nemernic de sârb care a închis-o timp de două luni 
într-o casă de toleranţă din Podgorica - o localitate din 
Muntenegru. Apoi o cumpărase cu 2 500 de dolari un albanez şi 
mai brutal decât primii doi. Leona mi-a spus că unele fete 
fuseseră vândute chiar şi de douăzeci de ori. 


384 


— Unde ai cunoscut-o? 

— La Londra. leşisem dintr-un local. Am găsit-o beată, pe o 
banchetă dintr-o berărie, la şase dimineaţa. Avea 19 ani, tot 
atâta chef de viaţă ca Jennifer Jason Leigh în Last Exit To 
Brooklyn şi avusese clienţi toată noaptea. Alcoolul îi dezlegase 
limba, iar eu am ascultat-o. Când i-am propus să o scot de acolo, 
m-a prevenit că peştele ei mi-ar tăia mai întâi picioarele dacă aş 
încerca ceva. A refuzat să-mi spună ce i s-ar fi întâmplat ei. Şi ştii 
ce-am făcut? 

Se opri în mijlocul încăperii cu un teanc de chiloţi în mână. 

— Am lăsat-o pe bancheta aia să se trezească din beţie şi am 
întins-o de-acolo ca un laş. Acum însă, nici gând să mă mai 
dezumflu. 

Alec voia să-şi demonstreze lui însuşi nişte lucruri. Născut cu o 
lingură de argint în gură, înzestrat cu un fizic de playboy şi cu o 
minte ageră, considera că are alte „chestii“ de făcut în viaţă 
decât să devină un avocat uns cu toate alifiile care să-i apere pe 
criminali, ca să-şi poată cumpăra o casă în stil georgian unde să 
se aşeze cu nevasta şi copiii. Moartea violentă a Mariei şi 
întâlnirea cu Nathan Love îl făcuseră să îşi schimbe cursul vieţii. 
Alec Fowles avea un suflet de american, cu toate calităţile şi 
cusururile acestuia. Atras de bani, sex şi putere, mânat de 
spiritul de răzbunare şi de justiţie, apărător până în pânzele albe 
al oropsiţilor, era convins că puteai începe o a doua viaţă chiar şi 
la 24 de ani. 

— Ţi-ai terminat bagajele? întrebă Nathan. 

— Încă cinci minute. 

Mai luă o trusă de toaletă plină cu cosmetice şi închise valiza 
Samsonite. Plecară spre Paris. 


166 

Împreună cu Alec, Nathan călătorea sub numele de Ethan 
Lane, care figura pe paşaportul fals care-l aştepta, împreună cu 
10 000 de dolari, într-o sacoşă etanşă îngropată în Arlington 
Cemetery, pe celălalt mal al Potomacului. Se hotărâse să 
folosească unul dintre cele cinci paşapoarte false pe care le 
ascunsese în diferite colţuri ale lumii. Cel din Washington trebuia 
să-l ajute nu să dispară, ci să-şi continue ancheta. 

În timpul zborului, Alec îi vorbi despre mafiile ruse şi albaneze, 


385 


despre violenţa lor extremă, despre taberele de supunere din 
Balcani, unde femeile cumpărate sunt violate în grup înainte de a 
fi trimise în oraşele europene, despre târgurile de femei la care 
reţelele fac comenzi, despre aşa-numitele Batterie Girls, ţinute în 
cuşti ca să devină sclave sexuale, despre „locurile de muncă“ 
unde prostituatele sunt obligate să deservească un număr 
excesiv de clienţi, despre înmulţirea caselor de toleranţă din 
Kosovo, odată cu afluxul soldaţilor din KFOR* şi al angajaţilor din 
UNMIK”, despre cârdăşia dintre mafie, puterea politică şi mediul 
de afaceri, care îngăduia toate aceste lucruri. 

Aterizară a doua zi pe aeroportul Roissy Charles de Gaulle, 
recuperară valiza lui Alec şi luară trenul spre Fontainebleau. De 
la oficiul de turism, făcură rost de o hartă şi un ghid. In timp ce 
Alec se instala la cel mai apropiat hotel, Nathan refăcea traseul 
parcurs de Nicole Balland. Memoră mirosurile, sunetele, 
elementele acestui decor de 25 000 de hectare de pădure, lande, 
nisipuri, stânci, străbătut de sute de kilometri de poteci. Efluvii 
de tufişuri, de răşinoase, de muşchi, de dioxid de carbon. Ciripitul 
a mii de păsări, zgomotul produs de circulaţie din jurul acestui 
vestigiu natural. Aproape de capătul traseului, dădu peste un 
grup care se căţăra pe o stâncă de vreo 15 metri înălţime. Un 
curs de escaladă. Instructorul cunoştea un individ pasionat de 
„Varappe“, care exersa aici pe orice vreme. Se numea Jacques 
Blanchard şi locuia la Fontainebleau. 

Nathan se uită la frunziş. Cu două luni înainte, copacii nu erau 
încă înfrunziţi şi de la stâncă se putea vedea în jur. 

Se întoarse să-l ia pe Alec de la hotel şi-i ceru să-şi pună nişte 
haine mai sobre, ca să aducă a poliţist. La ora 18.30, în interfonul 
lui Jacques Blanchard răsună o voce nazală. Alec îl anunţă că doi 
poliţişti de la Interpol voiau să-i pună câteva întrebări. 
Căţărătorul îi întâmpină pe palier. Arăta ca un foc de artificii la 14 
iulie. Un combinezon tricolor - albastru, alb, roşu - îi mula trupul 
de la glezne până la bărbie. Se pregătea să facă un tur cu 
bicicleta. Condiţiile erau ideale pentru un interogatoriu. Omul se 
grăbea, încălţările făcute special pentru pedalat nu erau comode 
pe podea, iar pe cap avea o cască destul de caraghioasă. Se 
strâmbă uitându-se la ceasul cu cronometru şi cu aparat de 


58 Forţele ONU din Kosovo (n.a.) 
Misiunea ONU din Kosovo (n.a.) 
386 


verificare a ritmului cardiac. Interogatoriul se desfăşură pe 
ştergătorul de picioare din faţa uşii şi se termină în zece minute. 
Alec nu era chiar bilingv şi trebui să-l pună pe Blanchard să 
repete răspunsurile. Acesta din urmă îşi amintea data de 25 
martie, fiindcă în ziua aceea escaladase sub o ploaie torențială 
cei 15 metri ai celei mai înalte stânci din Fontainebleau, Dame 
Jouanne. Şi, tot atunci, fusese atacată o femeie. Nu se dusese la 
poliţie pentru că nu avea nimic de declarat. Prin intermediul lui 
Alec, Nathan îi ceru doar să descrie ce văzuse. Când ajungi pe o 
culme, te opreşti să-ţi tragi sufletul şi să admiri peisajul, chiar 
dacă plouă. Blanchard văzuse un cerb şi o căprioară care se 
aventuraseră pe potecă, nişte păsări înfruntând norii, câteva 
persoane în staţia de autobuz, un avion trecând pe cer. 

— Câte persoane erau în staţie? 

— Trei sau patru, traduse Alec. 

— Aveau umbrele? 

— M-a întrebat cum se face că nu vorbeşti franceza, spuse 
Alec. 

— Zi-i că sunt de la FBI şi colaborez cu Interpolul. Zi-i, mai ales, 
să răspundă la întrebări. 

Alec se exprimă într-o franceză şcolărească, apoi se întoarse 
spre Nathan. 

— N-aveau umbrele. 


167 

Profilul celui care le asasinase pe Maria şi pe Nicole devenea 
mai clar. Membru al unui grup de răpitori, făcea şi victime 
colaterale. Răpirea şi sechestrarea celor mai frumoase femei din 
lume i se urcaseră la cap. Echipa lui făcuse o incursiune în 
Statele Unite ca să le dea o mână de ajutor bandelor însărcinate 
să le răpească pe fete, căci majoritatea lor se aflau pe teritoriul 
american. Cam jumătate, potrivit listei de pe CD-ul lui Ryler. In 
Franţa, erau doar şapte, concentrate în zona Parisului. Echipa 
franceză care urma să le răpească se cazase la Fontainebleau. 
Unul dintre membrii ei o văzuse pe Nicole Balland alergând în 
fiecare zi. Era fatal dacă cei doi se întâlneau. Psihopatul o 
pândise, o violase, o ucisese. Colegii lui plecaseră să-l caute. Ei 
erau oamenii fără umbrele din staţia de autobuz. Işi găsiseră 
complicele la marginea pădurii, năuc, plin de noroi, cu o nouă 


387 


victimă la activ. Circulau cu autobuzul fiindcă nu erau de prin 
partea locului. Stăteau în gazdă la nişte traficanţi locali a căror 
reţea contribuia, probabil, la transportarea fetelor răpite spre 
ţările din Est, în direcţie inversă faţă de cea obişnuită pentru 
prostituatele originare din Balcani. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă cineva. 

Nathan uitase că se afla la restaurant, împreună cu Alec. Era 
atât de pierdut în gânduri, încât n-ar fi putut spune ce anume 
mâncase. 

— Am nevoie de o prostituată. 

— Niciodată n-am plătit o femeie ca să mă culc cu ea, zise 
Alec. 

— Întreabă-l pe chelner unde putem găsi una. 

Alec se lăsă pe spate şi i se adresă chelnerului. 

Le puteau găsi pe marginea şoselei departamentale. 


168 

Sub hainele aţâţătoare se ghiceau trupuri obosite. Ca toate 
mărfurile dintr-o societate de consum excesivă, prostituatele se 
devalorizau repede. 

— N-ai de gând să-mi spui ce vrei să faci? 

De când ieşiseră din restaurant, Alec nu reuşise să scoată 
nimic de la Nathan. După zece minute de mers, le întâlniră pe 
primele prostituate. Nathan o alese pe cea mai tânără dintre ele. 

— Întreab-o cât ia pentru doi. 

— Pentru doi? 

— Am nevoie de tine. 

Alec i se adresă fetei, care afişă un zâmbet de faţadă proaspăt 
zugrăvită. 

— 300 de euro partida în trei. 

— OK. 

— Eşti sigur că ştii ce faci? 

Urmăriră paşii legănaţi ai fetei până la un boschet din pădure. 
Pătură, termos, bidon cu apă, un pachet de şerveţele umede. Le 
ceru banii înainte. Nathan scoase trei bancnote de o sută, pe 
care fata le ascunse într-una dintre cizme. Îşi dădu jos bluzonul 
roz din imitație de blană, scoțând la vedere două obuze strânse 
într-un corsaj de plasă, îşi lipi guma de mestecat pe trunchiul 
unui copac şi se repezi către prohaburile lor. 


388 


— Întreab-o cum o cheamă. 

— Belinda, răspunse fata. 

Inţelegea engleza. 

— De unde eşti? o întrebă Nathan. 

— Bulgaria. 

— Când ai venit în Franţa? 

— Ai de gând să vorbeşti sau să faci sex? 

— Să vorbesc. 

Alec se încheie la pantaloni. 

— Când o să vreau să-mi povestesc viaţa, am să scriu o carte. 

— Nu mă interesează decât un singur capitol, cel referitor la 
traseul pe care ai ajuns aici din Bulgaria. 

— De ce ţi-aş spune asta? 

— Ţi-am dat 300 de euro. 

— Ca să ţi-o sug. 

— Care e tariful pentru o discuţie? 

— Nu ţi-l poţi permite. 

— Cât? întrebă Alec. 

— Dacă vorbesc, peştele meu va afla, o să-mi bage două sticle 
în orificii şi o să mă lovească până când o să devin un sac plin cu 
cioburi. Ce crezi, cât ar costa asta? 

— Dublăm preţul şi te scăpăm de individ. 

— Ei, drăcie, am dat peste Taxi Driver! 

Alec pufni în râs. 

— Dacă îl elimini pe un proxenet, zise Belinda, trebuie să 
elimini tot ce e în spatele lui: pe cei care racolează fete la 
Timişoara, pe traficanţii români care ne vând la licitaţie, reţeaua 
de sârbi care ne dresează şi ne trimit în Albania, pe bulgarii care 
ne duc la muncă la Lyon, la Nisa, la Paris. Trebuie să cureţi toată 
Europa de Est ca să pot vorbi fără să mă tem că o să fiu făcută 
bucăţi. 

În câteva cuvinte, Belinda îi zugrăvise toată reţeaua. Nathan îi 
făcu semn lui Alec şi plecară. 

— Şi acum ce facem, Nathan? 

— Aşteptăm să vină peştele ei după bani. 

— Cum o să-l recunoaştem? 

— După maşină. 

— Vrei să stăm aici toată noaptea? 

— O să dormim puţin şi ne întoarcem pe la 5.00 dimineaţa. 


389 


— Acum mergem la culcare? 

— Mâine trebuie să fim în formă. 

— Grea mai e viaţa de detectiv! 

— Cea de elevă moldoveancă e şi mai grea. 


169 

Nathan abia reuşi să-l trezească şi, mai ales, să-l pună în 
mişcare pe Alec. 

— Tu nu-ţi aranjezi niciodată părul? se interesă studentul, 
aranjându-şi coafura în faţa oglinzii. 

Incă nu se luminase de ziuă. Merseră până la şosea. Belinda nu 
era acolo. Alec scoase un pachet de ţigări. 

— Pot să fumez? 

— Nu. Nici să aprinzi un foc de tabără, nici să dai drumul la un 
grătar în aer liber. 

— Trăiască ambianța! 

— Dacă vrei ambianţă, nu ţi-ai ales bine locul şi partenerul. 

— Ştii ceva, Nathan? Ai o problemă cu simţul umorului. Ar 
trebui să faci ceva cu chestia asta. Serios, te-ar ajuta să vezi mai 
bine lucrurile. In plus, femeile adoră umorul. 

— E o născocire a omului ca să-şi poată suporta condiţia. 
Natura nu are umor. Un apus de soare sau un stol de cocori n-au 
nimic nostim. 

— Se pare că râsul ne prelungeşte viaţa. 

— Dacă-i aşa, va trebui să râdem mult în zilele următoare. Alec 
tăcu, meditând la aceste ultime cuvinte. Liniştea fu întreruptă de 
un BMW cu toate dotările posibile. Din difuzoarele date la 
maximum răsuna un rap în stare să spargă geamurile, înăuntru 
erau cinci indivizi care voiau să se distreze. 

— Hei, poponarilor, care-i tariful? strigă prin fereastră unul 
dintre ei. 

— Nouă ne-a zis maimuţoiul ăla „poponari“? se enervă Alec. 

— Ce? 

— Ne-a făcut „poponari“, spuse Alec. 

— Eşti ofuscat? 

— Păi... doar nu-s aşa ceva. 

— Atunci, nu-i nicio problemă. 

Incidentul îi dădu o idee lui Nathan, care aşteptă ca tipii din 
BMW, văzând că nu primesc răspuns, să se îndepărteze. 


390 


— la spune, ai putea să agăţi un automobilist? 

— Glumeşti, nu? 

— Cu faţa ta de îngeraş şi cu ţoalele astea, o să meargă. 

— Presupun că n-are rost să discutăm. 

— Am pierdut vremea. 

După zece minute, în faţa lui Alec se opri o maşină. Studentul 
se rezemă cu coatele de portieră, sclifosindu-se: 

— Costă 100 de euro „pipa“. 

— E bine. 

Alec şovăi. Întoarse capul. Partenerul lui dispăruse. 

— Urcă, zise Nathan. 

Era aşezat pe locul din dreapta. Şoferul se prăbuşise peste 
volan. Nathan îl aruncă pe bancheta din spate şi deschise 
portiera. 

— Ce i-ai făcut? 

— Nimic ce să aducă atingere bunelor moravuri. 

Fără alte explicaţii, Alec urcă în maşină şi deschise radioul. 
Priveau prin parbriz ascultând The White Stripes. 

Belinda apăru din pădure. Se apropiară şi alte trei prostituate. 
Era ora 6.10. Erau înşirate ca într-o staţie de autobuz. Peste cinci 
minute, o maşină Mercedes clasa C sclipitoare, cu jante mai 
arătoase decât ale carului lui Ben Hur, sosi să le ia. Alec demară 
şi urmări, încordat, de la distanţă, berlina. 

Drumul dură câteva minute. Alec depăşi Mercedesul care 
intrase pe o alee privată şi parcă pe prima stradă din dreapta. IlI 
lăsară pe proprietarul maşinii să-şi sfârşească liniştit leşinul şi 
intrară într-o brutărie. Nathan cumpără nişte cornuri şi patru 
surprize. Încredinţă buchetul de cornete din hârtie studentului, 
care nu cuteză să-l întrebe ce punea la cale, şi se îndreptă către 
pavilionul în care intrase Mercedesul. Pe cutia de scrisori nu era 
trecut niciun nume. În grădina alăturată, un bătrân îşi uda 
hortensiile. Alec îl întrebă, acesta o întrebă la rândul lui pe 
nevastă-sa, care aflase informaţia de la poştăriţă. Vecinul lor se 
numea Ratko Baksic. 

— Zi-mi un nume care să sune a nume croat sau sârb, îi ceru 
Nathan lui Alec. 

— Emir Kusturica. 

— Cine-i ăsta? 

— Un cineast sârb. 


391 


— Şi alt nume? 

— Jacek Gasiorowski. E un cineast bosniac. 

Nathan apăsă butonul interfonului şi îl rugă pe Alec să anunţe 
că Jacek şi Emir voiau să discute cu Ratko. 

Uşa se deschise, iar în prag apăru un individ în canadiană. 
Avea gluga trasă pe cap, iar buzunarul îi era umflat de o armă. Îi 
întrebă prin grilaj care era scopul vizitei lor. 

— Spune-i că suntem Gasiorowski şi Kusturica, şopti Nathan. 
Venim din Timişoara ca să-l vedem pe Ratko Baksic. 

Tipul privi bănuitor spre cornetele-surpriză, le deschise fără 
tragere de inimă şi-i conduse până la şeful lui, ţinându-şi o mână 
în buzunarul canadienei. Chipul lui Alec se descompunea văzând 
cu ochii. 

— Nu cred că-i o idee bună. 

Individul se prăvăli pe podea. 

— Ce-a păţit? întrebă Alec. 

— Un gol de aer. 

— Tu l-ai lovit? 

Nathan recuperă pistolul paznicului şi şi-l puse la brâu înainte 
de a intra în pavilion. La capătul holului era o scară care ducea la 
un etaj de unde se auzea apa curgând. Camerele fetelor. La 
stânga, o bucătărie mare din care răzbătea o aromă de cafea. La 
dreapta, un living în care un bărbat blond număra nişte bani, 
ascultând un clip R&B difuzat de un televizor uriaş. 

— Hello, Ratko! declară Nathan. 

Tipul scoase o armă care îi sări din mână şi zbură până la 
capătul celălalt al încăperii, descărcându-se; proiectilul nimeri în 
televizor, care explodă la impact, făcând să dispară într-un nor 
de fum decapotabila sclipitoare, piscina scânteietoare şi curva 
vioaie care se legăna în faţa cântăreţului binedispus. Mişcarea 
circulară a piciorului lui Nathan se transformă într-o lovitură 
laterală care-l aruncă pe Baksic la loc în fotoliu. 

— Ai cafea? 

— Cine sunteţi? întrebă celălalt în engleză. 

— Jacek Gasiorowski şi Emir Kusturica. 

— Glumeşti? 

— la-ţi de aici cutia de Monopoly! porunci Nathan arătând spre 
bani. 

Traficantul vâri bancnotele într-o servietă. Nathan puse 


392 


cornurile pe masă. 

— Le-am adus fetelor nişte surprize. 

— Ce vreţi? 

— Să luăm micul dejun. Jacek, vrei să aduci nişte cafea? 

Alec îi puse în braţe gazdei cele patru cornete şi ieşi cu paşi 
şovăitori. Ratko nu ştia la ce să se uite mai întâi: la pistolul 
îndreptat asupra lui, la cornurile de pe masă, la televizorul care 
scotea fum, la cornetele-surpriză, la surâsul străinului, la 
complicele din bucătărie. Nathan muşcă dintr-un corn cald şi 
crocant. 

— Serveşte-te, Ratko! 

Baksic era năuc. Proxenetul era obişnuit cu violenţa şi cu 
luptele. Un om care apărea în casa lui cu mae geri®, cu cornuri, 
cu o armă şi cu cadouri nu se potrivea cu viziunea lui despre 
realitate. 

— Oamenii mei trebuie să ajungă. Sper că sosirea voastră aici 
are un motiv temeinic. 

Alec se întoarse cu un ibric de cafea şi cu cești. Le turnă 
tuturor cu gesturi sigure. Puştiul era tare. 

— Are, zise Nathan. Îl caut pe idiotul familiei, bruta retardată 
care nu ştie să se limiteze la sarcinile ce i se încredinţează şi 
atrage atenţia asupra reţelei noastre. 

— Cine te-a trimis? 

Întrebarea nu se referea la identitatea retardatului, deci Ratko 
ştia despre cine era vorba. 

— Cel care m-a trimis mă plăteşte ca să nu-i dezvălui numele. 
Mă plăteşte şi ca să-i potolesc pe cei care ne bagă în rahat. N-a 
făcut bine că s-a luat de nevasta unui şef de la DGSE. 

Nathan îşi bău cafeaua şi-şi goni din minte imaginea lui Ratko 
spărgând sticle într-un trup de femeie. Expiraţii lungi, spirit calm. 

— Unde e cretinul? 

— Lasă prostiile, mugi Baksic, chiar noi l-am urcat în tren. 

— În care tren? 

— Spre Antibes, nu asta trebuia să facem? 

— Dar n-a ajuns acolo. 

— S-o fi drogat, omul ăsta e atât de dus cu pluta... 

— L-ai văzut tu urcându-se în tren? 

— Cerovic şi Princip au plecat împreună cu el, pe 26 martie. La 


© Atac cu piciorul folosit în karate (n.a.) 
393 


Lyon, ei au schimbat trenul şi s-au întors la Tirana, iar Barsov şi-a 
continuat drumul până la Antibes. 

Ploua cu informaţii. 

— La Antibes nu-i nici urmă de Barsov. 

— Eu le spusesem să nu-l mai folosim pe handicapat. A început 
să facă tot mai des porcăriile alea ale lui. 

Nathan aprecie eufemismul şi se ridică să plece. 

— Ce să-i spun şefului? 

— Nu pot face mai mult. 

— O să aprecieze la justa valoare ajutorul tău. Nu te obosi, ştiu 
drumul. 

Din prag, Nathan îi puse o ultimă întrebare: 

— Barsov ar fi putut cobori undeva înainte de-a ajunge la 
Antibes? 

— După Lyon, nu mai erau decât trei staţii: Cannes, Antibes şi 
Nisa. 

Nathan era pe punctul de-a afla locaţia lui Barsov. 

— Probabil că a coborât din greşeală la Cannes. 

— Chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, ar fi apărat până la urmă, 
zise Baksic. 

— Unde, în gară la Antibes? 

— La Cap d'Antibes, ce naiba, v-aţi prostit? 

În sfârşit, avea informaţia. O informaţie care-l înfiora. După 
nume, Barsov părea să fie rus. Se dusese la şeful lui, la Cap 
d'Antibes, unde se aflau vilele oligarhiei moscovite. Teritoriul lui 
Vladimir Kotchenk, unul dintre cei mai importanţi naşi din mafia 
rusă, căruia Nathan îi făcuse pe vremuri multe neplăceri de 
dragul ochilor frumoşi ai unei italience. Alungă valul de amintiri şi 
se întoarse la subiect: 

— O fi întârziat ca să mai facă o victimă. 

— Tot ce se poate. Dar eu n-am nicio vină pentru asta, spune-i- 
o lui Kotchenk. 

Bingo! 

— Doar îţi spusesem că numele lui nu trebuie pronunţat! 

— De când s-a proclamat şef suprem al mafiilor ruseşti, se dă 
mare. 

— E ceva mai prudent, asta-i tot. Salut, Ratko! Nu uita să le dai 
fetelor surprizele. 

Nathan şi Alec plecară, lăsând în urma lor un proxenet perplex, 


394 


un paznic zăcând printre muşcate şi nişte fete care aveau să fie 
bătute şi trimise în continuare să facă sex prin boscheţi. 


170 

Trenul sosi în gara din Antibes la 19.35. Nathan puse piciorul 
pe peron la douăzeci de zile după Barsov, care, în ciuda poveştii 
pe care i-o înşirase Nathan lui Baksic, ajunsese cu siguranţă la 
reşedinţa lui Vladimir Kotchenk. Aşadar, cu toate că era țintuit 
într-un scaun cu rotile, naşul rus ajunsese în vârful piramidei 
mafiote. Încercarea lui Nathan de a-l implica, acum un an, într-un 
caz de crimă, eşuase. Kotchenk era intangibil. Precis că numele 
lui figurase pe lista țintelor operaţiunii Dolls Bang, alături de cele 
ale lui Barrano şi Korumaku. Dar, preocupat de problemele lui 
judiciare şi obsedat de Carla, nu fusese sensibil la farmecele fetei 
care-i era destinată. Reuşise rusul să pună mâna pe femeia pe 
care i-o răpise cândva Nathan? Carla era oare în siguranţă? 

Însoţiţi de zgomotul rotiţelor valizei lui Alec, merseră până la 
Hotel de la Gare. Alec îşi petrecu noaptea în oraş. Preferând să 
nu-l expună contactului cu unul dintre cei mai primejdioşi oameni 
din oraş, Nathan îi dăduse liber. Tânărul american ateriză la 
Siesta, un cazinou-bar-club construit pe plajă, unde fu agăţat de 
o fată. O chema Sandra, avea ochii lui Cameron Diaz, purta mai 
mult machiaj decât haine şi râdea neîncetat, ca să nu trebuiască 
să vorbească. Îl conduse la Nisa, ca să se aprovizioneze cu 
cocaină, îl duse la Volume, unde cânta trupa franceză Speed 
Rock Machine, care inaugură concertul cu o drujbă. Alec îşi sfârşi 
noaptea în patul Sandrei. Aşternutul lui de la hotel rămase 
neatins. 

Nathan se ospătă cu mâncare chinezească şi se duse la Cap 
d'Antibes. În spatele porţii vilei lui Kotchenk era o gheretă cu un 
paznic înarmat, ca la o bancă centrală. Zgomotele din parc îi 
demonstrară lui Nathan că acolo patrulau încă trei oameni. 
Luminile din interior erau stinse. Era ora 22.00, deci Kotchenk nu 
era acasă. Nathan se adaptă situaţiei. Expediția de recunoaştere 
urma să devină o intruziune. Se aşeză pe plajă şi aşteptă 
întoarcerea rusului. Aerul marin era călduţ, iar priveliştea, 
magică. Stătu acolo împreună cu drumeţii care-şi întinseseră 
corturile şi cu vagabonzii care preferau nisipul Coastei de Azur 
asfaltului parizian. 


395 


La ora 1.15, un Lexus încetini în dreptul gardului, opri în faţa 
intrării, semnaliză cu farurile spre paznicul din gheretă. Poarta se 
deschise încet. Nathan luă de pe jos două pietre şi alergă în 
direcţia berlinei. Ca toţi bogătaşii, Kotchenk era nerăbdător, iar 
bara din faţă era aproape lipită de poartă. Nathan ridică braţul şi 
aruncă o piatră în aripa Lexusului chiar în clipa când trecea 
pragul. Frâna bruscă îmbujoră chipul paznicului, care ocoli prin 
spate vehiculul ca să vadă ce pagube produsese acroşarea. 
Cobori şi şoferul. Nathan traversă strada şi aruncă a doua piatră 
în spatele celor doi bărbaţi aplecaţi asupra caroseriei. Auzind 
bufnitura, se întoarseră amândoi. În timpul acesta, Nathan se 
strecură înăuntru. Plonja printr-o perdea de bambuşi, se 
rostogoli, se ridică în faţa unui palmier phoenix, luă un pumn de 
pietriş, o rupse la fugă şi aruncă pietricelele în faţa lui. Orbit, un 
paznic îşi armă pistolul-mitralieră sub ploaia de pietriş. O lovitură 
de picior în plex îi tăie răsuflarea. Nathan îşi puse bluzonul şi 
casca santinelei, luă pistolul Uzi şi-şi continuă goana în jurul vilei. 
Lăsă în urma lui trei trupuri neînsufleţite şi ajunse din nou la 
punctul de unde pornise, pe aleea centrală. Cerberul intrase în 
ghereta lui, iar Lexusul era oprit în faţa peronului. Şoferul 
împingea scaunul lui Kotchenk pe rampa de acces amenajată 
lângă scări. Erau încadraţi de două fete cu un trup de invidiat. 
Şoferul se întoarse în maşină ca s-o ducă în garaj. Nathan 
străbătu curtea centrală cu paşi liniştiţi, ca să nu atragă privirea 
paznicului din gheretă şi nici a celui care moţăia, probabil, în faţa 
ecranelor de supraveghere. Impinse uşa de la intrare şi dădu 
peste un majordom înarmat. Îl ameţi cu un croşeu în tâmplă, îl 
încuie în vestiar şi se opri în mijlocul holului imens. Fu copleșit de 
un val de engrame. Aici o văzuse pentru prima oară pe Carla. 
Aşteptă întoarcerea şoferului, care ajunse alături de majordom, şi 
se îndreptă spre living, atras de voci şi de zgomotul bilelor 
ciocnite. Alături de living se afla o sală de biliard. Nathan desluşi 
două zgomote distincte de lovituri. Urma să se lupte cu doi 
oameni înarmaţi cu tacuri, fără să le dea prilejul de a le înlocui cu 
arme de foc. Din câte-şi amintea, tacurile erau aşezate pe 
peretele din dreapta, lângă uşă. Respiră adânc şi pândi un 
moment de linişte, clipa când ambii jucători vor fi concentrați 
asupra unei lovituri. Intră calm. Un tip înalt şi solid, cu părul cret 
şi cu barbişon era aplecat asupra mesei verzi, în faţa unui alt 


396 


individ, chel ca o bilă de biliard. Nathan luă un tac, ţinânadu-l de 
partea subţire şi-l învârti pe deasupra capului. Extremitatea 
groasă trecu peste jucătorul întins deasupra mesei şi întâlni 
fruntea partenerului său, care se clătină. Nathan lăsă bastonul 
să-i alunece în mâna stângă şi prelungi mişcarea circulară într-o 
izbitură verticală pe ţeasta creţului, care n-avusese timp să se 
ridice. Apoi sări pe masă, pară o lovitură laterală şi-şi termină 
mişcarea printr-o torsiune care aduse din nou bastonul în contact 
violent cu tâmpla chelului. Bine proptit pe picioarele uşor flexate, 
îi mai dădu o lovitură cu vârful tacului, ca să-l termine, lăsându-i 
pe frunte un semn albastru, rotund, apoi tacul ţâşni în sens 
invers şi-i sfărâmă creţului mărul lui Adam. După ce scăpase de 
cei doi, Nathan sări jos şi se repezi în hol. Niciun zgomot suspect. 
Urcă scările şi se opri în faţa unei uşi prin care străbăteau 
clinchete de pahare, muzică simfonică în surdină, râsete 
întrerupte de gemete prefăcute. Făcu un pas înapoi ca să-şi ia 
avânt. Canatul uşii plesni, împrăştiind în jur aşchii de lemn şi 
fragmente de metal. Într-un moment, Kotchenk era lungit sub 
cele două făpturi cu trupurile bine lucrate. Una dintre ele îi 
călărea sexul, cealaltă şedea pe obrazul lui. Stăteau faţă în faţă 
şi se sărutau languros. Rusul nu-l putu vedea pe Nathan nici când 
acesta ajunse lângă pat. Fetele ţipară, fireşte, destrămară 
triunghiul isoscel şi, la ordinul lui Nathan, se închiseră în baie. 
Kotchenk era mai uluit decât dacă dracul în persoană şi-ar fi 
făcut apariţia în cameră. Pentru el, Love era mai mult decât 
Lucifer. El simboliza începutul problemelor sale cu justiţia, 
plecarea Carlei şi pierderea ambelor picioare. Kotchenk îl 
urmărise până la capătul lumii, iar acum, după un an, îl vedea 
năvălind peste el şi întrerupându-l în toiul unei erecţii. Nathan 
dădu la o parte pernele de sub capul rusului şi luă pistolul Sig 
P228 ascuns acolo. 

— Salut, Vlad! Se pare că ai avansat în grad, nu-i aşa? 

Primi în loc de răspuns o privire mai întunecată decât viitorul 
Rusiei. Nathan îl întoarse pe burtă şi-i legă mâinile la spate cu 
cordonul unui halat. Nu-l va întreba nimic, ca să nu-i dea de 
înţeles că avea nevoie de el. Voia să profite de efectul surprizei, 
să se folosească de postura incomodă a celuilalt. Şi, mai ales, să- 
| sperie. Să-l înspăimânte de moarte. 

Rupse în două o faţă de pernă şi-i puse căluş lui Kotchenk, apoi 


397 


îl ridică, aşa gol cum era, pe umăr şi cobori cu el în salon. Smulse 
şnurul unei perdele şi ieşi prin uşa din sticlă. Terasa se 
transforma în patio, apoi în piscină înconjurată de o grădină 
luxuriantă. Vegetația tropicală era îngrijită de grădinari 
profesionişti şi cu îngrăşăminte adecvate. Nathan văzu şi aici 
bambuşi ca aceia de lângă poartă. Il aruncă pe rus în apă, luă un 
scaun de nuiele, îl găuri cu un pumn şi-l înfipse pe jumătate în 
pământ, deasupra unei mlădiţe de bambus. Apoi se duse şi-l 
pescui pe Kotchenk. 

Îi scoase căluşul, ca să-l stoarcă de apa mirosind a clor, după 
care i-l puse la loc, înăbuşindu-i un acces interminabil de tuse. Il 
aşeză pe paralitic pe scaunul fixat în pământ şi-l legă bine, având 
grijă ca lăstarul să-i pătrundă în anus. Rusul se strâmbă. Nathan 
îi explică situaţia: 

— Ştii, desigur, ce soiuri de plante ai în grădină. Gramineea pe 
care o ai între buci provine din China. Creşte fulgerător. E ideală 
pentru oamenii ca tine, care probabil nu apreciază încetineala 
naturii. Tulpina creşte cam cu un metru pe săptămână. Adică 
vreo 14 centimetri pe zi. Asta înseamnă că, doar în noaptea asta, 
în colonul tău vor pătrunde 7 centimetri. În patru zile, planta îţi 
va ajunge în beregată. O să fie dureros, mai ales când vor trece 
nodurile tulpinii. 

Nathan îl lăsă acolo şi urcă din nou în cameră. Cele două call- 
girls nici nu se clintiseră din loc. Chemă un taxi, le dărui două 
ouă Faberge care împodobeau o vitrină şi le conduse până la 
poartă. Paznicul nu reacţionă la apropierea lor, cu ochii pironiţi 
asupra picioarelor lungi ale fetelor. Abia când ajunseră la câţiva 
metri îşi miji ochii spre cel care le escorta, apoi îi holbă încasând 
o lovitură de picior din săritură care-l proiectă în fundul gheretei. 
Fetele întoarseră capul şi urcară în taxi. 

Nathan făcu apoi curăţenie. Aruncă în piscină armele şi 
efectele personalului, încuie trupurile în pivnita cu băuturi, puse 
deoparte un Uzi şi un Glock, luă cheile Lexusului şi telefonul 
mobil al lui Kotchenk. Se întoarse la rus, al cărui chip era mai 
roşu decât armata lui Stalin. 

— Deocamdată, nu e mai dureros decât ceea ce voiai să le faci 
tu invitatelor de adineaori, zise Nathan. Tocmai le-am condus şi 
ţi-am pus staff-ul în carantină. O să plec şi eu. Incă ceva, unde 
găsesc nişte bani-gheaţă? 


398 


Îi scoase căluşul. Urmă un val de înjurături în limba maternă. 
După ce se defulă, Kotchenk reveni la engleză. 

— Ce vrei, Love? 

— Ai făcut progrese la engleză de când ne-am văzut ultima 
dată. 

— La dracu', ce aştepţi de la mine? _ 

— Nimic. N-am decât să mă servesc. lţi acord, totuşi, 
oportunitatea de a-mi spune unde păstrezi banii. Aşa, nu va 
trebui să fac prea mult deranj. 

— În biroul meu e un seif. Cifrul e 5629K6632. 

Îi înfundă căluşul în gură şi plecă. În urma lui, Kotchenk mârâi, 
ţipă din burtă. Nathan făcu stânga-mprejur şi-i eliberă gura. 

— Ce cauţi de fapt, Love? 

— Ţi-am mai spus că am deja tot ce-mi trebuie la îndemână. 

— De ce faci asta, poponarule? 

— În clipa asta, poponar eşti tu. 

— Am să te torturez, Love, până ai să mori! 

— Asta este ultima ta dorinţă? 

— O faci din pricina Carlei, nu? 

Kotchenk îi dăduse o informaţie, dar nu cea la care se aştepta 
Nathan. Îi dădu însă apă la moară, ca să afle mai multe: 

— Câtă perspicacitate! 

— Curva aia a căpătat ce merita. 

Înţepătură în inimă, adrenalină, sudoare rece, nod în stomac. 
Trebuia să rămână calm. Să se detaşeze de gânduri. Să rămână 
fără ţel, dar hotărât. 

— Adio, Kotchenk! 

Umplu cu ţărână gura rusului, o acoperi cu o fâşie de pânză pe 
care-o legă strâns şi se duse să dea jos de pe perete tabloul de 
Matisse care ascundea seiful. Înăuntru erau un Colt Detective, 
documente de contabilitate, un carnet, un kilogram de cocaină, 
teancuri de euro, de ruble şi de dolari. Lăsă acolo rublele şi 900 
de grame de cocaină, băgă restul într-un rucsac, stinse luminile, 
încuie casa şi porni cu Lexusul spre hotel. Era ora 3.00 dimineaţa, 
dar lui Nathan nu-i era somn. 


171 


Documentele contabile ale lui Kotchenk se refereau la 
investiţiile făcute de compania Eastland Corp în ţară. Rusul 


399 


huzurea pe Coasta de Azur cu milioanele de dolari obţinute din 
droguri, prostituție, racket şi jocuri. Banii murdari ai mafiei slave 
se infiltrau în reţeaua economiei franceze prin tranzacţii 
imobiliare, răscumpărarea unor întreprinderi şi finanţarea 
companiilor politice. Folosind calea corupţiei,  Kotchenk 
pătrundea în centrul aparatului de stat şi influenţa deciziile 
politice atât pe plan local, cât şi la nivel naţional. În carnet, erau 
trecute multe nume. Oameni politici, directori-generali, agenţi 
imobiliari, bancheri, oligarhi moscoviți, naşi chinezi, columbieni, 
japonezi, italieni. O adevărată bază de date a puterii mondiale. 
Kotchenk era prieten cu majoritatea mandarinilor vizaţi de ARK. 
Nefiind influenţat de vreo aika, probabil că manifestase mai mult 
zel decât ceilalţi atunci când fusese lansată operaţiunea Hollow 
Storm. Rețelele sale de prostituție avuseseră un rol important. 

Nathan nu reuşea să se hotărască ce să facă. Carla năvălise în 
sufletul lui. Vorbele lui Kotchenk: „Curva aia a căpătat ce merita“ 
îi stăruiau în minte. Ce însemna asta? Ce i se întâmplase Carlei? 

Lungit în pat, Nathan se uită la ceas. 6.30. Alec încă nu se 
întorsese. 6.31. Bambusul crescuse deja cu un centimetru. 
Pentru moment, spaima era mai mare decât durerea. Sosise 
vremea să-l facă pe Kotchenk să vorbească. Fără să-i pună 
întrebări. Nathan se urcă în Lexus şi porni către Cap d'Antibes. 
Străzile erau pustii, marea - liniştită, soarele era încă sub linia 
orizontului, iar Kotchenk - înţepenit pe scaunul lui găurit. Işi 
făcuse nevoile peste bambus. Nathan îi smulse legătura de la 
gură. 

— Ai grijă, Vlad, rahatul e un îngrăşământ. 

Rusul scuipă noroi, tuşi, se înecă, se sufocă, înjură. 

— Tâmpitule, habar n-ai cu cine te pui. 

— Am aflat din carnetul tău. 

— Nu te-ai mulţumit cu banii, ticălosule? 

— De ce te supără treaba asta? Peste câteva zile o să fii mort. 

— Du-te dracului! 

Kotchenk trebuia oprit din vorbărie. Nathan luă un pumn de 
excremente, îl strânse de nas pe rus ca să-l facă să-şi înghită 
propriul rahat şi-l legă la gură cu faţa de pernă. Mafiotul mugi 
mai ceva ca un bivol, chipul îi deveni liliachiu, nările i se 
prefăcură în bot. Nathan minţi, având grijă să folosească vorbele 
potrivite: 


400 


— Am aflat de la Interpol despre moartea Carlei. Am făcut 
legătura cu tine. Bucură-te de ziua asta, una dintre ultimele tale 
zile. O să plouă, ploaia le prieşte bambuşilor. 

Nathan îşi spălă mâna mânjită în apa cu clor din piscină. 
Făcuse alegerea. O preferase pe Carla fetelor aika. Preferase 
iubirea compasiunii. Încălcând preceptele budiste, alesese 
suferinţa. 

După cum se aştepta, ochii ieşiţi din orbite ai ostaticului său îl 
îndemnau să asculte ce avea de spus. Nathan se uită la ceas, ca 
să-i dea de înţeles că mai avea şi alte treburi. Kotchenk mugi de i 
se umflară venele de la tâmple. Era gata să-şi scuipe tot veninul 
odată cu rahatul şi să-l rănească pe Love povestindu-i în 
amănunt ce soartă avusese Carla. Aceasta era singura armă 
care-i mai rămăsese rusului. Nathan se întoarse la el, stăpânindu- 
se, îi scoase legătura de la gură şi se postă în spatele lui, ca să 
nu fie atins de stropii rău mirositori în timp ce Kotchenk vorbea. 

— Te ascult, şi după aceea plec. 

— Mă asculţi, nu? rânji Kotchenk, în ciuda poziţiei incomode şi 
a gustului scârbos din gură. 

Nathan se aştepta la tot ce-i mai rău. Şi avea dreptate. 

— Nu ştiam că târfa a murit. E drept că, având în vedere sutele 
de dezaxaţi care i-au trecut prin pat, avea puţine şanse să mai 
apuce 32 de ani. Dar ai uitat ceva. 

— Ce anume? 

— Curva de fiică-sa! A avut parte de acelaşi tratament. 

— Minti. Interpolul mi-ar fi spus dacă ar fi fost şi ea acolo. 

— Crezi cumva că în Albania se fac recensăminte? 

Informaţiile erau distilate prin cea mai cumplită dintre 
dezvăluiri. 

— Nu te cred. O tratai pe Lea ca şi cum ar fi fost fiica ta. Şi tu 
nu conduci nicio reţea de pedofili. 

— Eşti şi mai tâmpit decât credeam. Mii de prostituate sunt 
cumpărate încă de la vârsta de 13 ani. Fardată, Lea pare chiar 
mai mare. Carnea fragedă se vinde pe bani grei. Dacă nu mă 
crezi, n-ai decât s-o cauţi. Unui labagiu ca tine nu i-ar fi de ajuns 
o viaţă întreagă ca să o găsească. Mai ales că e încă în creştere. 
Nici măcar n-ai recunoaşte-o. 

— Bună încercare, Kotchenk, dar nu ţine. 

— Ascultă-mă cu atenţie, boule! O să-mi închizi din nou gura 


401 


cu o porţie de rahat pe care o să mi-o vâri adânc pe gât. Dar nu 
uita că elimini singura persoană care ar putea şti unde s-o caute 
pe Léa. 

— Care „ar putea şti unde s-o caute“? Adică nici n-ai idee unde 
este? 

— Evident că nu. Dacă o fată e vândută printr-o filieră, poate fi 
revândută de douăzeci de ori şi trecută prin zece ţări. 

— Atunci, nu-mi foloseşti la nimic. 

— Ştiu cui să mă adresez. 

— Şi eu, la fel. 

— Fiecare sfert de oră care trece înseamnă câte un client cu 
care se culcă. Gândeşte-te bine. Dar diseară, când vei pune capul 
pe pernă, dacă-ţi închipui că eşti pe calea cea bună, înseamnă că 
eşti cel mai mare tâmpit din lume. 

Nathan auzise destule. Îl îndopă cu excremente, îi înfăşură 
capul în faţa de pernă şi plecă, să nu-i mai audă mormăielile 
înfundate. 

Carla fusese trimisă într-un bordel din Albania, la capătul 
reţelei pe care o înființase Kotchenk. Cel mai bun mod de-a o 
găsi era acela de a urma pista fetelor aika, care ieşeau mai mult 
în evidenţă. Desigur, Carla era mai în vârstă decât fetele din 
Dolls Bang, dar trupul ei - principalul criteriu al traficanţilor - 
susţinea comparaţia. 

Cât despre Lea, prefera să nu se gândească deloc la ea. 

Să se detaşeze de spirit. Să rămână fără ţel, dar hotărât. 


172 

Nathan deschise uşa pivniţei. Şapte dintre cei opt captivi îşi 
reveniseră. Incremeniră în josul scărilor la vederea ţevii unui Uzo 
îndreptate spre ei. 

— İl eliberez pe cel care-mi spune unde e Barsov, spuse 
Nathan. Niciun răspuns. Nathan stinse lumina, slobozi o rafală, 
aprinse din nou lumina. 

— Unde e Barsov? 

Făcu iarăşi întuneric şi trase, coborând ţeava armei. Când 
aprinse lumina, unul dintre prizonieri era pe jos, rănit la picior. 

— Se oferă cineva? 

Doi dintre ei se îmbrânciră pe trepte. Cel mai puternic îl dădu 
la o parte pe rivalul său înainte de a fi interceptat de Nathan, 


402 


care încuie uşa în urma lui. Îl recunoscu pe paznicul din gheretă, 
cu fruntea îngustă, tot numai muşchi. 

— Cum te cheamă? 

— Mihail. 

— Unde e Barsov? 

— Şeful a trimis pe el acasă. 

— Singur? 

— Cu încă un om. 

— Şi unde-i casa lui? 

— În Est. 

— Mai precis. 

— lugoslavia. 

— Asta nu mai există. 

— Nu ştiu. 

— Dacă nu-mi spui mai mult, te trimit înapoi jos. 

— Barsov se lăuda tentativă de asasinat preşedinte. 

— Care preşedinte? 

— Preşedinte Gorova, Gurova, aşa ceva. 

— Rugova? 

— Asta e! 

— Cum se numeşte celălalt om? 

— Care? 

— Cel care a plecat cu Barsov. 

— Bashkim. Ştiu doar numele mic al lui. 

— Poţi pleca. 

— Unde să...? 

— Te îmbraci şi dispari. 

— Şi domnul Kotchenk...? 

— Va trebui să-ţi cauţi alt şef. 

— Nu pot pleca de la domnul Kotchenk. 

— Hai cu mine! 

Mihail îl urmă în grădină. Nathan scoase turbanul lui Kotchenk, 
care mai avea puţin şi se asfixia, îi puse pistolul la tâmplă şi trase 
două gloanţe, înainte ca rusul să apuce măcar să scuipe. Craniul 
explodă la dublul impact într-o jerbă de sânge, creier şi rahat. 

— Acum e limpede? 

— Da”, şefu. 

— Nu sunt şeful tău. 

Mihail o şterse. Nathan se întoarse la prizonieri. 


403 


— Se mai oferă cineva? 

De data asta, primul fu cel pe care-l dăduse la o parte Mihail: 
era jucătorul de biliard care-şi pierduse tiroida. 

— Numele tău? 

— Igor. 

— Cine este Bashkim? 

— Băiatu' care-a plecat cu Barsov la el în ţară. 

— Din ce ţară e Barsov? 

— Din Est, acolo unde-a fost războiu'. 

— Mihail mi-a spus deja lucrurile astea. Vreau şi altceva, altfel 
te întorci jos. 

— Unde-i Mick? 

— Se îmbracă. E liber. 

— Şi Kotchenk? 

— L-am omorât. Şi eu sunt cel care pune întrebări. 

— Bashkim n-a spus niciodată numele lui. Ştiam numa’ că e în 
Armata naţională albaneză. 

— Făcea parte din UCK? 

Celălalt îl privi de parcă i-ar fi vorbit chinezeşte. Formulă altfel 
întrebarea. 

— Era un terorist? 

— Zicea că s-a întâlnit cu un locotenent al lui Ben Laden. 

— Eşti liber. 

Al treilea care urcă scările fu majordomul. Îşi spunea Max, dar 
adevăratul său nume era Marie. Era sârb. Îi spuse că Barsov 
fusese internat într-un spital de psihiatrie. Nathan îl însoţi până în 
debaraua lui Kotchenk, unde Mick şi Igor se înţoliseră ca pentru o 
nuntă şi umpleau nişte valize cu tot ce li se părea de preţ. 
Şovăiră când îl văzură pe Nathan. Acesta le risipi temerile. 
Puteau lua tot ce voiau, ca despăgubiri pentru concediere. 

Al patrulea ieşi din pivniţă şoferul, care-i dusese pe Barsov şi 
Bashkim la gara din Nisa, cu o lună în urmă; aveau bilete până la 
Trieste. 

Dintre prizonierii rămaşi, unul nu-şi venise încă în simţiri, doi 
nu vorbeau engleza, iar ultimul, cel care încasase un glonţ în 
picior, nu ştia nimic. li lăsă să plece şi îl trezi din leşin pe cel care 
zăcea pe podea. Avea o gaură albastră în frunte. Era chelul de la 
biliard. După ce-şi reveni, se împletici spre ieşire fără să-şi dea 
seama că era dezbrăcat. Nathan se duse în biroul lui Kotchenk şi 


404 


se conectă la internet ca să-şi completeze informaţiile. Ştia deja 
care va fi următoarea sa destinaţie. 


173 

Alec auzi pe cineva intrând în cameră. Îşi şterse în faţa oglinzii 
din baie praful alb rămas pe nări, dădu la o parte o şuviţă de păr 
care-i cădea pe frunte şi scoase capul prin deschizătura uşii. 

— Şi tu ţi-ai petrecut noaptea prin oraş? îl întrebă. 

Nathan tresări. Nu se aşteptase să-l găsească pe Alec la hotel. 

— Tocmai voiam să-ţi las un bilet, zise el. 

— In legătură cu ce? 

— Plec singur. 

— Fiindcă mi-am făcut de cap azi-noapte? Dar tu mi-ai spus 
că... 
— Mă duc într-un loc primejdios. 

— Unde? 

— În altă direcţie decât tine. 

Alec îl ajunse din urmă pe scări. 

— Ce naiba, omule, ai nevoie de mine! 

— Am făcut rost de bani şi de o maşină. 

— Ce marcă? 

— Am ucis un om în noaptea asta. 

— lar eu am făcut dragoste cu o femeie. Ne completăm! 

Nathan se urcă în Lexus şi demară. Portiera din dreapta se 
deschise. Alec sări înăuntru. Nathan apăsă pe frână. 

— Scena noastră domestică va atrage atenţia, zise Alec. 

— Dă-te jos! 

Alec înhăţă cheia din contact. 

— Mă întorc imediat. 

Cobori după trei minute cu valiza. Nathan îl suprimase pe şeful 
mafiilor ruse şi neutralizase opt oameni de-ai acestuia, dar nu 
reuşise să se descotorosească de un student. 

— Vezi, nu te-am făcut să pierzi prea mult timp. 

Porniră înspre autostrada A8. Alec îi băgă sub nas lui Nathan 
un CD pe coperta căruia cineva aplicase un sărut enorm cu ruj de 
buze. 

— Mi l-a dăruit Sandra, în amintirea nopţii pe care am petrecut- 
o împreună. Black Hoels and Revelations, ultimul Muse; a 
adăugat pe el un pupic care l-ar excita şi pe Boy George! 


405 


— Nu înţeleg ce tot spui acolo. 

— Tu ai făcut rost de o maşină cu CD player, eu am venit cu 
CD-ul. Ţi-am spus că ne completăm reciproc. 

Puse discul în aparat. 

— Aşadar, unde mergem? 

— Vorbeşti albaneza? 

— Nu. 

— Ştiam eu că n-o să-mi fii de folos. 

Kotchenk îi trimisese pe numiții Bashkim şi Barsov înapoi în 
zona lor, unde se ocupau cu recrutarea şi dresarea fetelor 
destinate reţelelor de prostituție. Barsov fusese clientul unui 
spital de psihiatrie şi se lăuda că participase la un atentat 
împotriva preşedintelui de atunci din Kosovo, Ibrahim Rugova. În 
martie 2005, avusese loc o tentativă de asasinat împotriva lui 
Rugova, pusă la cale de Armata naţională albaneză, din care 
făcea parte şi Bashkim. Această armată era alcătuită din foşti 
terorişti din UCKS!, care revendicaseră vreo 15 atentate în 
Macedonia, în sudul Serbiei şi în Kosovo. Organizaţia lor avea 
legături cu Al-Qaida. Aşa se explica faptul că Bashkim îl 
cunoscuse pe un locotenent al lui Ben Laden. 

Toate indiciile duceau spre Kosovo, provincie sârbă care încă 
nu devenise o ţară. Zona avea o populaţie majoritar albaneză, 
era condusă de ONU şi ocupată de soldaţii din KFOR. Securitatea 
teritoriului era asigurată de 4 000 de poliţişti din forţele 
internaţionale, precum şi de UCK, care fusese rebotezată TMK şi 
era finanțată de ONU. In aceste condiţii, Kosovo devenise 
paradisul crimei organizate. Incepând din 1999, se instalaseră 
acolo vreo 40 de capi ai mafiilor care-şi puneau talentele la 
bătaie: falsificau euro, făceau contrabandă şi trafic de droguri, 
arme şi sclave sexuale. Kotchenk deţinea o filieră în cadrul căreia 
operau Barsov şi Bashkim, care nu făceau parte dintre cei 70% 
şomeri şi nici din acea treime a populaţiei care trăia sub pragul 
sărăciei. Pentru a desăvârşi tabloul, Kosovo devenise un loc de 
adunare pentru organizaţiile teroriste. Armata naţională albaneză 
arunca în aer regiunea în numele creării „Albaniei Mari“, în timp 
ce Ben Laden se aproviziona de aici cu explozibili pe care-i 
folosea în trenurile din Madrid sau în metrourile londoneze. Aşa 
arăta ilustrata spre care se îndrepta Love la volanul unui Lexus şi 


51 Armata de eliberare din Kosovo (n.a.) 
406 


însoţit de un playboy, în sunetele muzicii lui Muse. 


174 

Nathan căută un post de radio în limba engleză ca să asculte 
ştirile. Mass-media comemora accidentul nuclear de la Cernobâl, 
în urma căruia fuseseră iradiaţi milioane de oameni, iar o bucată 
din planetă fusese distrusă pentru totdeauna. Gorbaciov făcuse o 
încercare jalnică să atenueze lovitura publicând o carte despre 
noile surse de energie. Mii de ruşi, la fel de condiţionaţi ca nişte 
fete aika, se întorseseră în perimetrul centralei care se deteriora 
tot mai mult. Vitele păşteau iarbă radioactivă, ţăranii cultivau 
legume îmbogăţite cu Cesium 137, începeau să se nască tot mai 
mulţi mutanţi şi monştri. Poporul voia de lucru. Statul şi 
multinaţionalele le dădeau locuri de muncă, inventând noi 
meserii: lichidator, soldat de plumb, pompier kamikaze, ţăran 
nuclear. După ani de întârziere, Rusia aloca un miliard de dolari 
pentru construirea unui sarcofag care să acopere centrala 
ciuruită. Ivana Nevassaia, care fusese aika preşedintelui, avusese 
cu siguranţă un rol în această decizie. Intre timp, centralele 
nucleare creşteau precum ciupercile pe întregul glob. Se săpau 
galerii subterane pentru depozitarea deşeurilor radioactive, care 
în curând n-aveau să mai poată fi plasate în ţările sărace. 

Nathan căută nişte muzică şi făcu un salt în trecut cu Elmore 
James. Baby, what's wrong. Aruncă o privire spre Alec, care 
adormise. 

Oare ce avea să descopere în Est? Navigând pe internet, 
încercase să găsească un punct comun între ONU, Kotchenk, 
Kosovo, Barsov, Carla, aika. Dăduse de un articol din Koha 
Ditore, un ziar kosovar care comenta un megaproces din Skopje, 
Macedonia. 28 de persoane erau acuzate de trafic de carne vie. 
Acuzaţii erau macedoneni, albanezi, bulgari, sârbi şi 
muntenegreni care constituiau rețeaua. Era unul dintre cele mai 
ample cazuri cu care se confruntase vreodată justiția 
macedoneană. Printre cei citați şi urmăriţi penal se număra şi 
Bashkim Raci, cu domiciliul în Mitrovica. Nathan asociase apoi 
acest nume cu cele ale ofițerilor din DOMP recrutați de Gordon 
Ryler în vederea operațiunii Dolls Bang. Descoperi un articol din 
cotidianul kosovar Zeri. Căpitanul Clark Foot, recent mobilizat la 
UNMIK, misiunea ONU în Kosovo, era acuzat că omorâse în bătaie 


407 


un cap al mafiei pe nume Zeqir Hajaj, specializat în traficul cu 
femei. Hajaj făcea parte din reţeaua destrămată în Macedonia. 
Foot îl arestase la Urosevac şi-l supusese unui interogatoriu în 
urma căruia suspectul decedase. Ofiţerul fusese suspendat din 
funcţie şi se afla la sediul ONU din Pristina. Nathan hotărâse să 
se ducă la Pristina ca să-l întâlnească pe Foot. 

Işi dădu seama că şofase câteva sute de metri cu ochii închişi. 
Oboseala îl anestezia pe nesimţite şi-l împingea spre somn. Se 
opri într-un refugiu de pe autostradă şi-l trezi pe Alec. 

— Am şi ajuns? mormăi studentul. 

— Suntem aproape de Veneţia. Trebuie să dorm. Treci la volan. 


175 

Carla se întoarse. Clientul voia s-o ia pe la spate. Îi părea bine, 
căci aşa nu-i vedea mutra respingătoare. Bărbatul îi penetra cu 
brutalitate anusul şi o muşcă de umăr până la os. Carla ţipă de 
durere, ceea ce necunoscutul luă drept un orgasm. Se îmbrăcă 
satisfăcut şi ieşi.  lmediat după plecarea lui intră 
supraveghetoarea să încaseze banii. Era o femeie grasă, pe 
nume Rada. Cum Rada era, dintre toate persoanele cu care 
avusese de-a face după ce fusese răpită, singura care n-o lovise, 
ca şi din pricină că rotunjimile feminine sunt, de obicei, 
considerate un semn bun, Carla sperase să găsească la ea un pic 
de omenie. Femeia se folosise de acest lucru ca să intre în patul 
ei. Rada întinse palma, în care ploua, de regulă, cu euro, dolari, 
dinari. Cu puţin timp în urmă, Carla aflase din ce ţară provenea 
această ultimă unitate monetară. Indrăznise o dată să iasă din 
camera ei ca să-i facă o vizită altei fete. Se alesese cu 100 de 
dolari amendă fiindcă ieşise fără să ceară voie, dar putuse 
schimba câteva cuvinte cu vecina ei. Aceasta se numea Serana 
Welles. Ea îi spusese că dinarul era moneda folosită în 
Macedonia. 

— 5 000, 5 500, 6 000, 6 500 de dinari, numără Rada. Se vede 
că omul ăla a fost mulţumit. la şi tu 500 de dinari. 

Carla luă mărunţişul, apoi se duse la bideu şi se spălă. 

— Nu te îmbrăca încă. 

— De ce? 

— Vino-ncoace. A 

Supusă, Carla se apropie. Rada îi mângâie sânii. In ciuda 


408 


bătăilor şi a drogurilor care-i ofiliseră prospeţimea, trupul ei 
rămăsese atrăgător. Şi rentabil. Impinsă de un val de 
testosteron, Rada se lipi de ea şi o sărută cu forţa. 

— Dacă faci tot ce vreau eu, îţi dau jumătate din banii ăştia. 

Carla nu se mai împotrivi, se întinse pe pat, o privi pe Rada 
scoţându-şi febril hainele şi se lăsă strivită sub cele 120 de 
kilograme ale temnicerei ei care o devoră cu lăcomie din cap 
până în picioare. Carla îi execută toate ordinele şi-i satisfăcu 
toate fantasmele, săpând printre cutele de grăsime şi valurile de 
carne flască pentru a-i stârni plăcere. Cu limba vârâtă între fesele 
Radei şi cu patru degete în vaginul ei, Carla simţi deodată că 
avea putere. O putere mică, dar care-i va fi cândva de folos. 
Rada scoase un geamăt de extaz, lăsă pe cearşaf 3 000 de dinari 
şi ieşi fără o vorbă. 

176 

Radioul anunţă că tribul seminolilor achiziţionase lanţul de 
restaurante Hard Rock Cafe. Nathan surâse. Indienii din Florida 
nu mai erau nişte asistați, îngropaseră securea războiului şi se 
adaptaseră de mult la sistem. Susan Fox avea ambiția să aplice 
aceeaşi strategie şi în cazul massailor. Acum, când fusese 
îndepărtată, massailor le rămăseseră puţine şanse să se 
îmbogăţească precum seminolii. Prezentatorul calupului de ştiri 
începu brusc să cânte Rape me, cu o voce răguşită. Alec 
schimbase postul şi dăduse de Nirvana. 

Fără să iasă de pe autostradă şi conducând cu schimbul, 
străbătură Slovenia şi Croaţia, ţările care  destrămaseră 
lugoslavia declarându-şi independenţa în 1991 şi-şi atrăseseră 
mânia Armatei populare iugoslave, majoritar sârbă. Goniră pe E 
70, pe lângă frontiera Bosniei-Herţegovina, care-şi proclamase 
independenţa în 1992, stârnind de astă dată confruntări violente 
între separatiştii bosniaci şi naţionaliştii sârbi. Atunci începuse 
era războiului soldat cu 200 000 de morţi şi cu vorbe care 
răsunau încă în amintirea localnicilor: „purificare etnică“, 
„asedierea oraşului Sarajevo“, „masacrul de la Srebrenica“, 
„acordurile de la Dayton“. Abia în 1999, odată cu războiul din 
Kosovo, fusese organizată o intervenţie militară internaţională. 
Bombardamentele aeriene ale NATO asupra Serbiei puseseră 
capăt represiunii Belgradului împotriva albanezilor din Kosovo. 


409 


După 79 de zile de bombardamente, sârbii se repliaseră, lăsând 
în urma lor un Kosovo instabil, cu statut incert. 

Lexusul ajunse în Balcani, butoiul cu praf de puşcă al Europei, 
ţinut împănat cu enclave, loc al naţionalismelor care-l scârbeau 
pe Nathan, „teritoriu care producea mai multă istorie decât putea 
consuma“, după cum spunea eseistul croat Predrag Matvejevici. 

Intrară în Serbia prin nord şi coborâră spre Kosovo. Cu cât 
înaintau spre sud, cu atât terenul era mai minat, şi la propriu, şi 
la figurat. Lângă vestigiile câmpului de luptă, ura era şi acum la 
fel de tenace. Tensiunile etnice rămâneau extreme în sudul 
Serbiei. Oricând puteau izbucni violenţe între grupările 
extremiste şi forţele de securitate. În regiunile frontaliere ale 
provinciei Kosovo, criminalitatea, traficul de arme, de bunuri, de 
femei, de maşini erau înfloritoare. 

La Nis, Nathan trecu de pe E 75 pe E 80, spre Pristina. Parcă 
maşina în faţa gării din Raca, situată la 60 de kilometri de 
capitală. Era mai bine să evite punctele de control care 
împânzeau tronsonul acela al şoselei. 

— Crezi că vom mai găsi Lexusul la întoarcere? întrebă Alec. 

— Are să dispară în zece minute. 

— Simpatic loc! 

Cumpărară două bilete pentru ultimul tren. Câţiva călători 
aşteptau în tăcere. O bătrână cu basma neagră, un preot ortodox 
care, cu capul plecat, se ruga sau moţăia, trei soldaţi greci din 
KFOR, doi tineri poliţişti pakistanezi din ONU, doi adolescenţi 
albanezi care-l fulgerau cu priviri ucigătoare pe preot. In seara 
aceea, în gara din Raca se adunase esenţa provinciei Kosovo. 

— Începe să-mi pară rău după Georgetown, zise Alec. 

— Poţi să te urci în maşină şi să pleci înapoi. 

Drept răspuns, Alec îşi aprinse o ţigară şi privi în jur. 

— Nu cred că am să agăţ vreo fată în noaptea asta. 

— Nu ăsta e scopul călătoriei noastre. 

— Te-au interesat vreodată femeile, Nathan? 

— Una singură. 

— Cum o chema? 

— Melany. 

— Şi ai avut succes? 

— A devenit soţia mea. 

Un tren greoi îşi făcu apariţia cu zece minute întârziere. 


410 


Călătorii se  răspândiră în compartimentele aproape goale, 
mirosind puternic a sudoare şi a petrol. Locomotiva trase cu greu 
şi cu zgomot vagoanele spre provincia Kosovo, a cărei frontieră 
era la vreo 15 kilometri. Trenul opri la un punct de control situat 
chiar înainte de Podujevo. Câţiva soldaţi britanici şi americani 
inspectară vagoanele şi coborâră după vreo douăzeci de minute. 
Un vlăjgan solid care şedea în faţa lui Nathan îşi aprinse o ţigară. 

Legea împotriva fumatului nu reprezenta o prioritate prin 
partea locului. Un alt pasager îşi întinse pe genunchi o batistă 
imensă pe care aşeză câteva felii de pâine şi nişte mezeluri. li 
întinse o sticlă cu şliboviţă lui Alec, care îl refuză politicos. 
Peisajul vălurit defilă cu încetinitorul sub lună, prin faţa 
ferestrelor, încremenind de zece ori ca în tren să se mai urce 
pasageri. 

— Deci eşti însurat? întrebă Alec. 

— Văduv. 

— Şi ea cum era? 

— Melany făcea bine celor din jur, ca şi cum ar fi vrut să 
mulţumească naturii fiindcă o răsfăţase. 

— Ai pe undeva vreo fotografie de-a ei? 

— În Inbox. 

— O să mi-o arăţi şi mie? 

— Cu o condiţie. 

— Care? 

— Să rămâi în viaţă. 

Ajunseră în Pristina la miezul nopţii. 


177 


Hotelul Novo le permise lui Nathan şi lui Alec să recupereze 
ceva din oboseala celor 15 ore de mers cu maşina şi cele două 
petrecute în trenul care-i adusese la Pristina. Luară în grabă 
micul dejun, apoi se duseră la sediul ONU. Străzile erau animate, 
terasele  cafenelelor - aglomerate, magazinele - bine 
aprovizionate. Impresia că te afli într-un oraş normal din Europa 
era însă repede risipită de trotuarele desfundate, ferestrele 
astupate cu cartoane, gardurile din sârmă ghimpată care-i 
despărţeau pe sârbi de albanezi, mulţimea de militari, sacii cu 
nisip şi barierele pregătite pentru baricadarea cartierelor cu 
probleme, maşinile 4x4 vopsite în roşu şi alb ale poliţiştilor de la 


411 


ONU cu sirenele urlând în trafic. Ajunseră în faţa clădirii care 
adăpostea sediul UNMIK. Era păzită de soldaţii britanici de la 
KFOR, căci Pristina se afla în sectorul britanic al provinciei 
Kosovo. Nathan îi întinse ofițerului de serviciu paşaportul său 
fals. 

— Am un mesaj important pentru căpitanul Foot din partea lui 
Gordon Ryler, directorul Departamentului de operaţiuni pentru 
menţinerea păcii de la sediul ONU din New York. 

Militarul se duse şi dădu un telefon. 

— Căpitanul Foot a fost suspendat, anunţă el când se întoarse. 
Nu mai face parte din UNMIK. Vă pot trimite la ofiţerul care i-a 
luat locul. 

— Trebuie să-i transmit mesajul căpitanului Foot personal. 

— Regret, nu vă pot ajuta cu nimic. 

— Imi puteţi da adresa lui. 

Ofiţerul mai dădu un telefon şi se întoarse cu un bileţel. 
Nathan îi mulţumi şi se duse trei blocuri mai departe. Bărbatul 
care-i deschise uşa avea vreo 50 de ani, ţinuta unui soldat, chipul 
tras, privirea mohorâtă. Strângea în mână un pistol. Nathan 
pronunţă numele lui Gordon Ryler ca pe o parolă. „Ultima dată 
am vorbit cu el acum zece zile, pe o insulă din Marea Chinei. Mi-a 
dat unsprezece nume, printre care şi al tău“. 

Foot îl lăsă să intre şi închise uşa. Încăperea principală servea 
drept salon şi birou. Dezordinea se limita la o masă din metal 
aşezată între două ferestre pe care se aflau hărţi tipografice, un 
telefon, un laptop, nişte dosare răvăşite. Nathan simţi plutind în 
aer miros de tutun amestecat cu un parfum de iasomie şi ylang- 
ylang. Aici locuia şi o femeie. 

— N-am înţeles prea bine cine eşti, spuse căpitanul. 

— Sunt singurul om care-şi face griji pentru fetele a/ka. 

Foot lăsă jos arma, îşi aprinse o ţigară, îi pofti să se aşeze peo 
canapea datând din anii '70 şi se instală pe un fotoliu uzat din 
piele. 

— Nu eşti singurul. 

— Ce s-a întâmplat cu ele? 

— Am plătit scump ca să aflu. 

— Ţi-ai pierdut slujba; Zeqir Hajaj şi-a pierdut viaţa. 

— Dacă nu dai nimic, nu capeţi nimic. 

— Atunci, nu te plânge. 


412 


— Voiam doar să te fac să înţelegi importanţa informaţiei pe 
care ţi-o voi oferi. Zeqir Hajaj, mafiotul la care te refereai, se 
specializase în trafic cu maşini de lux şi carne vie având vârste 
între 12 şi 25 de ani. Era în legătură cu reţeaua care a fost 
descoperită în Macedonia. 

— Ştiu despre ce este vorba. 

— Această reţea recruta fetele, le supunea şi le trimitea în 
Vest. Hajaj era specializat în dresarea lor. Metoda folosită de el 
era simplă: arsuri, electrocutare, amputări şi defenestrare pentru 
cele care rezistau. Inţelegi de ce mi-a fost greu să fiu politicos cu 
el. 

— Nu te judec. Cu atât mai mult cu cât mă voi folosi de ceea 
ce ai aflat de la el torturându-l. Dar despre fetele aika ai aflat 
ceva? Ce s-a întâmplat cu ele? 

— Cele care au suportat condiţiile de transport sunt încă în 
viaţă. 

— Unde au fost duse? 

— Sunt închise în 15 bordeluri din Macedonia. 

— Asta-i tot ce ai aflat? 

— Hajaj se ocupa de dresaj, nu de logistică. Şi ca să obţin 
acest amănunt am fost nevoit să uit că sunt o fiinţă omenească. 

Numele pe care-l avea în minte Nathan putea fi piesa lipsă din 
puzzle: 

— ÎI ştii pe Barsov? 

— Nu. 

— A fost recrutat de Vladimir Kotchenk, capul mafiei ruse, ca 
să participe activ la răpirea mai multor fete aika. Individul e un 
dezaxat care a lăsat urme pe unde-a trecut. În timpul misiunii 
sale, a violat şi a ucis cel puţin două femei. Simţea nevoia s-o 
facă. Probabil că lucrează în vreo tabără pentru dresare sau în 
vreun bordel unde slujba lui îi permite să-şi satisfacă pulsiunile 
sexuale. E o unealtă ideală pentru a le struni pe prostituate. 
După răpiri, a fost trimis acasă. A luptat în rândurile UCK şi a fost 
internat o vreme într-un spital de psihiatrie. Este prieten cu un 
oarecare Bashkim Raci, alt membru al reţelei lui Zeqir Hajaj, 
împreună cu care s-a întors aici luna trecută. Acest amănunt ne 
poate ajuta să ne restrângem aria de investigaţii? 

— Zici că a fost internat la psihiatrie? 

— Da. 


413 


— Ca şi Dejan Stramov. La Urosevac. 

— Asta cine este? 

— Şeful reţelei. Poate că l-a cunoscut pe Barsov în spitalul de 
nebuni şi l-a angajat înainte de a-l scoate de acolo. 

— Unde-i Urosevac? 

— La vreo 50 de kilometri la sud de Pristina. Rapoartele 
psihiatrilor sunt de multe ori mai amănunțite decât cele ale 
poliţiştilor. Poate că vom afla ceva din ele. 

— Să mergem, spuse Nathan. 

Foot ezită. Nathan precipită lucrurile: 

— Cine e persoana pe care o ascunzi? 

— Poftim? 

— Este acea aika pe care n-au reuşit s-o răpească? 

— Ce vrei să spui? 

— Recunosc parfumul lor. Un amestec îmbătător de iasomie şi 
ylang-ylang. 

— Nu e ceea ce crezi... 

— Dar ce-ar trebui să cred? 

Căpitanul se apropie de o uşă în care ciocăni de trei ori. Uşa se 
deschise. In prag se ivi o fată de vreo 16 ani. Apariţia 
încântătoare, blondă îl făcu pe Alec să rămână încremenit, cu 
ochii holbaţi şi gura căscată. Fata purta un tricou mulat pe sânii 
pentru care ar fi invidiat-o orice top-model şi nişte blugi 
zdrenţuiţi prin care i se întrezăreau picioarele lungi. Pletele ei, 
care probabil nu fuseseră niciodată tunse, încadrau o privire 
imensă, albastră şi o gură cărnoasă care-i domina partea de jos a 
chipului. 

Nathan şi Alec nu se putură stăpâni să nu se ridice în picioare 
la vederea ei. 

— V-o prezint pe fiica mea, Rain. 


178 

— De ce să ascunzi o frumuseţe ca asta? întrebă Alec. 

— Tocmai fiindcă atrage atenţia. Până acum am reuşit să trec 
neobservat în birocraţia de la ONU şi să-mi protejez fiica, dar 
povestea asta cu suspendarea m-a pus sub reflectoarele mass- 
mediei. Dacă m-aţi găsit voi, mă vor găsi şi alţii. 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi membri ai ARK înrolați de Ryler? 

— Nu-i cunosc pe toţi. Nu prea aveam legături unii cu ceilalţi. 


414 


Asta era politica lui Ryler. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, dar am 
impresia că eu sunt singurul care le caută pe aceste fete. 

— Unul dintre ei, Stephane Charlier, v-a trădat. 

— Nu-l ştiu, aşa că pe mine n-avea cum să mă denunte. 

— Cum ai ajuns până aici? 

— Am urmărit, ca şi tine, filiera traficului de femei. Am cerut să 
fiu transferat la unitatea poliţiei speciale de luptă împotriva 
prostituţiei şi a traficului cu oameni creată de UNMIK. li 
interogam pe suspecți, sperând că, într-o bună zi, unul dintre ei 
va pomeni despre sosirea unui lot masiv de femei splendide, 
provenind de pe mai multe continente. Am şi eu partea mea de 
răspundere în ceea ce li s-a întâmplat. Îmi voi petrece restul vieţii 
încercând să le ajut. 

— Dacă nu Rain este a/ka aceea care a scăpat de răpire, unde 
ar putea fi ea? 

— Nu ştiu nici măcar cine este, fiindcă n-am avut acces la lista 
celor 247 de fete aika arestate. 

— Trebuie să plecăm acum la Urosevac, zise Nathan. 

— Tot n-am priceput exact cine sunteţi, dar, cum nu m-aţi 
omorât, cred că pot avea încredere în voi. 

Tatăl şi fiica adunară câteva lucruri şi le puseră într-un rucsac: 
un CD-Rom, un laptop, hărţi rutiere, lenjerie, pistol, muniţie. Şi, 
mai ales, nişte permise de liberă trecere pe care Foot le păstrase 
şi cu ajutorul cărora vor putea trece prin punctele de control. 


179 

Până la Urosevic, trecură prin trei enclave sârbe înconjurate de 
kilometri întregi de sârmă ghimpată care zgâria un peisaj plăcut, 
presărat de sate cu acoperişuri roşii. Reliefurile înverzite anunțau 
munţii Sar Planina, transformați în parc naţional. Fiecare comună 
izolată era supravegheată cu vigilenţă de KFOR. Mulțumită 
căpitanului Foot, toate barajele se deschiseră în faţa lor. Pe 
drum, ofiţerul le expuse pe scurt situaţia din zonă. In urma 
războaielor din Bosnia şi apoi din Kosovo, avuseseră loc deplasări 
masive ale populaţiei. Fuseseră organizate filiere care să asigure 
transferul şi exodul refugiaților. Mafiile îşi dăduseră mâna ca să 
transforme Balcanii în placă turnantă a emigranților clandestini. 
Porturile muntenegrene Ulcinj şi Bar, portul meridional Vlora, din 
Albania, şi punctul de frontieră de la Morina erau fiefurile lor. 


415 


Mafiile balcanice se aliaseră cu Triadele chineze de la Vlora, cu 
Sacra Unita Corona italiană, implantată în Europa Centrală, şi cu 
mafia rusă, care domina Bulgaria. Aceste filiere erau folosite 
acum pentru traficul de prostituate, în care se implicase puternic 
mafia albaneză. 

Căpitanul îşi evocă apoi propria viaţă dedicată organizaţiei ARK 
şi dorinţa lui de a face lumea mai bună, în detrimentul carierei 
sale blocate de douăzeci de ani la gradul de căpitan, în 
detrimentul vieţii de familie care se rezuma la Rain, în 
detrimentul vieţii lui, pur şi simplu. Oare scopul acesta merita 
atâtea sacrificii? 

— Uitaţi-vă ce eforturi face ONU ca să pacifice Kosovo. După 
cincisprezece ani, e un fiasco, în timp ce, de curând, un consorţiu 
americano-canadian a cumpărat întreprinderi care au scăpat 
neatinse de bombardamentele NATO din 1999 şi care fuseseră 
închise de ONU. Numai această decizie, şi va fi de ajuns pentru 
ca rata şomajului să scadă la jumătate. 

— E o decizie luată în cadrul operaţiunii Dolls Bang? întrebă 
Nathan. 

— Voiam ceva concret. Nu vorbărie, politică sau idealism. 
Exemplul regiunii Kosovo ne arată că sărăcia şi şomajul sunt un 
teren propice pentru crima organizată, pogromuri, naţionalisme, 
terorism. Această violenţă dispare dacă poporul are de lucru şi 
primeşte salariu. 

— Capitalismul poate salva lumea? 

— Dacă am reveni la condiţiile din zorii omenirii, ar fi cel mai 
cumplit lucru. Dar în zilele noastre, este singura cale de salvare. 
Capitalismul a luat locul politicii. Dacă şefii de state ar fi fost 
stăpânii lumii, ei ar fi fost ţintele noastre, nu directorii-generali. 

Spitalul de psihiatrie se ivi sub un cer noros. In jur creşteau 
arbori firavi. Instituţia se afla la periferia localităţii Urosevac, 
printre hangare bombardate, uzine dezafectate, terenuri virane. 
Aspectul dezolant al împrejurimilor contrasta cu peisajele 
fermecătoare pe care le străbătuseră până acolo. La intrarea în 
spital era aşezată o barieră ruginită. Ghereta portarului era 
goală. Nathan cobori şi-şi dădu seama că în fundul cabinei 
picotea un bătrân. Un radio difuza muzică țigănească, pe podea 
zăcea o sticlă goală de votcă. Nathan ridică bariera, având grijă 
să nu-l trezească pe paznic. Foot parcă în faţa intrării. Intră 


416 


împreună cu Nathan şi-i cerură funcţionarei care aţintea cu 
privirea un telefon mut să-l anunţe pe director că voiau să-i 
vorbească. 

Doctorul Boban Cecovic îi primi pe cei doi într-un birou căptuşit 
cu rafturi pline cu cărţi de specialitate. In încăpere domnea un 
miros de eter, vetiver şi tutun negru. O combinaţie care-ţi 
întorcea stomacul pe dos. Psihiatrul era slab, cărunt, puţin adus 
de spate şi purta ochelari cu rame groase. Căpitanul îi spuse că 
lucra la o anchetă în care erau implicaţi Dejan Stramov şi un 
anume Barsov şi dorea să aibă acces la dosarele celor doi 
pacienţi. 

— Şi cum rămâne cu confidenţialitatea medic-pacient? 

— Ca să-şi apere clientul, avocatul lui Stramov a adus în 
instanţă zece rapoarte medicale datând din 2001. Toate 
proveneau de la acest spital. Domnul Ethan Lane, aici de faţă, ar 
vrea să-l poată apăra pe Barsov cu acelaşi arme. 

Nathan fu impresionat de subterfugiul lui Clark Foot. Psihiatrul 
şovăi. 

— Am nevoie de o cerere scrisă. O hârtie oficială, dacă 
pricepeţi ce vreau să zic. 

— O hârtie oficială ca să ai acoperire? întrebă Foot, apropiindu- 
se de fereastră. Te temi să nu fii radiat din rândurile unui ordin 
medical care nu există sau să nu-ţi pierzi postul de la conducerea 
unui aşezământ de care nu se sinchiseşte nimeni? 

Ofiţerul zări prin fereastră bolnavi în pijama care umblau de 
colo-colo într-o curte pătrată cât o jumătate de teren de tenis. 

— Vă rog să ieşiţi, zise Cecovic punând mâna pe telefon. 

Aparatul zbură de pe masă şi se izbi de perete, psihiatrul căzu 
pe spate. Pe capul lui poposi talpa lui Foot. Doctoral scoase un 
hârâit răguşit. 

— Unde sunt dosarele? 

Nathan nu se amestecă, văzând cât de hotărât era căpitanul. 
Cecovic nu mai protestă, trase aer în piept, îi conduse într-o 
debara folosită drept arhivă şi descuie lacătul unui dulap metalic, 
din care scoase două dosare roşii. Ale lui Stramov şi Barsov. 

— Înţelegi albaneza? întrebă Nathan. 

— Fiică-mea citeşte mai bine decât mine. Mă duc s-o aduc. 

Îl încuiară pe Cecovic în debara şi se instalară în biroul lui. 

Rain şi tatăl ei se concentrară asupra rapoartelor. 


417 


— Vită-te la ea, îi şopti Alec lui Nathan. Parc-ar fi Scarlett 
Johansson pregătindu-se să obţină Premiul Nobel pentru 
economie. 

— Ce vrei să spui? 

— Că e dată naibii. 

— Şi, mai ales, minoră. 

— Bine, dar să ştii că nu mă gândesc numai la ce crezi tu. 

— Atunci, la ce te gândeşti? 

— Am vorbit cu ea în maşină. Ştie 12 limbi şi era în anul întâi la 
Drept internaţional, la Yale, când a venit taică-său s-o ia cu el în 
Serbia. 

— Am găsit ceva! declară Foot. Potrivit rapoartelor, Barsov şi 
Stramov au fost internaţi în aceeaşi perioadă, probabil că s-au 
cunoscut în curtea azilului. Dar Barsov a ieşit fără ajutorul lui 
Stramov. In timpul unei şedinţe, l-a ameninţat pe psihiatru cu 
represalii din partea lui Duka dacă nu-l elibera. 

— Cine e Duka? 

— Psihiatrul l-a întrebat acelaşi lucru, iar Barsov i-a răspuns: 
„Steaua Verginei“. 

Rain luă cuvântul, anticipând întrebările care aveau să urmeze: 

— Steaua Verginei este un simbol antic asociat cu regele Filip 
al II-lea al Macedoniei şi cu fiul său, Alexandru cel Mare. Când s-a 
separat de fosta lugoslavie şi şi-a proclamat independenţa, 
Republica Macedonia şi-a ales un drapel purtând steaua cu 
şaisprezece ramuri a Verginei. Grecia, care consideră că 
Macedonia antică şi Alexandru cel Mare aparţin propriei sale 
istorii, a protestat vehement faţă de folosirea acestui simbol pe 
care ea şi-l însuşise deja. Până la urmă, Macedonia a fost obligată 
să-şi modifice drapelul care, din 1995, nu mai arborează decât un 
soare cu opt raze. ONU nu va recunoaşte această republică decât 
sub numele de FYROM - Former Yugoslav Republic of Macedonia. 
Naţiunile Unite au în studiu problema unei alte denumiri, pentru 
a satisface Grecia. Această mică incursiune în istorie ne duce la 
un sat macedonean în care flutură steagul cu vechea stea a 
Verginei. Una dintre multele enclave naţionaliste, în care ar 
putea domni acest Duka - adică duce, în albaneză. 

— De unde ştii toate lucrurile astea? întrebă Alec. 

— La Pristina n-aveam voie să ies din casă. Aşa că am citit 
mult. 


418 


— Cum se numeşte satul acela? 
— Novelesde. E pe valea Vardarului, nu departe de frontieră. 
Nathan se apropia, puţin câte puţin, de fetele aika. Şi de Carla. 


180 

Trecură de ultimul punct de control al KFOR din Kosovo şi 
intrară în Macedonia sau în FYROM, pentru a nu îi deranja pe 
greci. Străbătură satul Vratnica, luând-o spre Parcul Naţional 
Mavrovo, printr-un decor cu văi adânci şi munţi verzi. Cu mâinile 
pe volan şi cu ochii la drumul sinuos, Clark Foot răspundea 
întrebărilor lui Nathan, care încerca să-şi facă o idee asupra 
subiectului. Căpitanul le spuse că 1 000 de adolescente între 15 
şi 16 ani erau închise în lupanarele macedonene. Fiecare dintre 
satele aşezate pe lanţul muntos care despărţea Albania de 
Macedonia avea câte un bordel. 

— Societatea albaneză este o societate patriarhală rigidă şi 
tradiționalistă. Din pricina educaţiei controlate prin tabuuri, 
dogme şi interdicții, iniţierea sexuală a adolescenților nu poate 
avea loc decât în case de toleranţă. 

„Efectele primului nivel de condiţionare al lui Gurdjieff“, îşi 
spuse Nathan. 

— UNMIK şi KFOR nu fac nimic pentru a schimba lucrurile? 
întrebă Alec. 

— Tocmai ca să schimbe această situaţie a creat UNMIK 
unitatea de 22 de ofiţeri din care am făcut parte. Dar, pe de altă 
parte, soldaţii din KFOR şi personalul civil din ONU frecventează 
şi ei stabilimentele. Prezenţa lor a stimulat dezvoltarea 
prostituţiei, în loc s-o oprească. Am primit zeci de plângeri. Nişte 
fete au venit personal la mine. Soldaţii germani din zona 
frontierei cu Macedonia se duc regulat la bordelurile de 
adolescente. Au fost văzute acolo şi uniforme franceze. Şi trebuie 
să-ţi spun că aceste bordeluri sunt folosite şi pentru tranzitarea şi 
„educarea“ brutală a prostituatelor destinate Europei de Vest, 
ceea ce înseamnă că nu vor dispărea prea curând. 

Lăsaseră în urmă parcul naţional şi-şi continuară drumul pe E 
65, spre Izvor. Cu harta desfăşurată pe genunchi, Nathan 
îndeplinea rolul de copilot. li arătă căpitanului un drum îngust 
care se pierdea între doi pereţi stâncoşi. O capcană care se 
deschidea la Novelesde. Pereţii erau atât de înalţi încât pe drum 


419 


era întuneric ca noaptea. După vreo 10 kilometri ajunseră la o 
barieră păzită de doi bărbaţi înarmaţi. Deasupra unei grămezi de 
saci cu nisip fâlfâia drapelul cu antica stea a Verginei. Foot îi 
înmână actele unuia dintre cerberi, cu o ceafă lată cât talia lui 
Rain. 

— Americani? 

— Da. 

Colegul său, un uriaş blond, îi scruta cu privirea pe călători. 

— Păzea, Dolph Lundgren se uită la noi, murmură Alec. 

Işi trecu braţul pe după gâtul lui Rain, ca să justifice prezenţa 
fetei. 

— Ne plac chestiile în trei. 

— La Novelesde găsiţi orice doriţi, pe alese, zise miliţianul 
restituindu-le actele. 

— Aveţi locuri clasa întâi? întrebă Nathan. 

— În sat, sunt 22 de case de toleranţă renumite pentru 
frumuseţea excepţională a fetelor. 

Foot rulă spre centru. Era un sat cochet, demn să figureze într- 
un ghid turistic. Balcoanele caselor cu acoperişuri din ţiglă roşie 
erau pline de flori, ca în Austria. Pe ambele părţi ale străzilor se 
aflau magazine de unde puteai cumpăra tot ce putea fi copiat pe 
planetă, de la haine de firmă la filme care încă nu ajunseseră pe 
marile ecrane, parfumuri, băuturi, bijuterii. Principala deosebire 
faţă de orice alt sat era faptul că pe străzi nu se vedeau femei 
sau copii. Predominau uniformele militare, în grupuri de câte trei 
sau patra. Erau nemti, francezi, americani, englezi, italieni, dar şi 
greci, pakistanezi, egipteni, marocani, iordanieni, canadieni, 
norvegieni... Toate  naţionalităţile convergeau spre acest 
Disneyland al sexului. Mai era şi clientela locală, precum şi cei 
care încasau banii, zbirii lui Duka, eroul local care înălţase 
steagul cu steaua Verginei şi îşi ridicase afacerea de proxenetism 
la rang de multinațională. Căpitanul Foot opri maşina în parcarea 
pentru vizitatori. 

— O să acţionăm sub acoperire. Ne vom da drept clienţi. Vom 
trage de limbă clientela obişnuită. Nemernicii care vin să-şi toace 
solda aici trec prin baruri şi se îmbată repede. Primul obiectiv 
este să ne convingem că acesta este locul pe care-l căutăm. 
Chiar dacă eu sunt, poate, cel mai în măsură să recunosc o aika, 
nici vouă n-o să vă fie greu să le identificaţi, în ciuda relelor 


420 


tratamente pe care le-au îndurat. 

— O să ne despărţim? întrebă neliniştit Alec. 

— Ne întâlnim peste o oră la localul din faţă, Leke Cafe. 

— Şi după aceea? 

— Le eliberăm pe fetele aika şi-l eliminăm pe Duka. 

— Doar noi patru? 

— Sper să-i atragem de partea noastră pe soldaţii care se află 
în sat. 

— Ăsta ţi-e planul? 

— Calul troian se află deja în interiorul cetăţii. 

— Tată, spuse Rain, poate că ar fi mai bine să rămân împreună 
cu Alec. 

— Vă veţi da drept un cuplu tânăr care practică triolismul. 

— Sunt sigur că n-o să ţină, se lamentă Alec, frecându-şi nasul 
de parcă ar fi fost răcit. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă Nathan. 

— Ce naiba, mergem absolut la întâmplare! 

— Raportul de forţe ar trebui să fie în favoarea noastră. 

— Aiurezi! 

— Fetele aika, soldaţii din NATO şi angajaţii de la UNMIK în faţa 
oamenilor lui Duka. Ar trebui să avem o estimare a efectivelor. 

Alec tremura. Era palid. Îi era frică. 

— Vrei să ne aştepţi în maşină? sugeră Nathan. 

— Doar nu crezi că m-am dezumflat! ripostă el, aruncând o 
privire spre Rain. 

— Să lăsăm vorba şi să trecem la treabă, zise Foot. 

Nathan scoase nişte cocaină din suta de grame pe care o luase 
de la Kotchenk ca să-i dea curaj lui Alec. Apoi se despărţiră, 
plecând în trei direcţii diferite. 


181 

Nathan intră în primul bordel. O casă văruită în galben, cu trei 
etaje. Matroana, care trecuse de vârsta la care ar fi putut trezi 
dorinţe, îl întrebă despre preferinţele lui de îndată ce-l văzu 
scoțând din buzunar un teanc de dolari. 

— Îmi plac mediteraneenele bine făcute. Cu sâni ca obuzele, 
păr negru, ochi mari căprui şi, dacă se poate, cu accent 
italienesc. Mă excită grozav accentul italienesc. 

— Aici avem mai ales blonde. Şi brunetele au părul vopsit 


421 


blond. Sunt şi nişte asiatice, dar sânii lor seamănă mai mult a 
grenade decât a obuze. 

Proxeneta ofilită răsfoi un album sordid şi-l deschise la 
fotografia cea mai apropiată de ceea ce dorea clientul. O 
prostituată poza într-o atitudine sugestivă. Nu era Carla, dar era 
la fel de frumoasă ca ea. Nathan întoarse paginile, ascunzându-şi 
febrilitatea sub un aer nehotărât. Câte femei superbe, goale, 
obligate să stea în poziţii lascive! 

— American? întrebă baborniţa. 

— Da, lucrez la UNMIK, în Pristina. Vin de departe ca să mă 
bucur de tot ce-i mai bun. Am auzit că cele mai frumoase fete se 
află la Novelesde. 

— Ai auzit bine. Ei, ai ales vreuna? 

— Mai întâi să mă uit. 

— Dacă aveam cu zece ani mai puţin, te luam eu. Ieftin. Eşti 
genul meu. 

— Care e genul tău? 

— Amestecul de genuri. 

Nathan închise albumul. După estimările lui, dintre cele 16 
femei, 13 erau fete aika. Celelalte erau două adolescente şi o 
femeie care nu întrunea calităţile fizice ale unei aika. 

— Mă duc alături să văd dacă au vreo italiancă. Dacă nu, mă 
întorc aici. Mi-a făcut plăcere să discut cu tine. 

— Cum doreşti. 

Nathan continuă să viziteze bordeluri. Într-un album descoperi 
fotografia lui Esian Zawi. Influenta şi sculpturala aika pe care o 
cunoscuse în Africa poza cu aceeaşi dezinvoltură ca fetele de la 
Penthouse. După ce trecu pe la opt bordeluri, evaluă că acolo 
erau 77 de fete aika. Nu-i era uşor să compare fotografiile de pe 
CD, pe care le memorase, cu cele din cataloage, care evidenţiau 
alte calităţi. Mai rămăseseră 21 până la ora când urma să se 
întâlnească cu ceilalţi la Leke Cafe. Nathan hotări să mai viziteze 
câteva bordeluri. 

N-o recunoscu imediat. 

Clişeul prins pe perete printre alte vreo 20 de fotografii în holul 
celui de-al paisprezecelea bordel îi atrase privirea. Era 
dezbrăcată, în patru labe pe un pat şi aţintea o privire goală spre 
obiectivul îndreptat asupra ei. Pletele îi ascundeau ochii 
încercănaţi şi trăsăturile adâncite, alunecându-i de-a lungul 


422 


braţelor până la unghiile încleştate pe cearşaf. Carla slăbise 
îngrozitor. 

— O vreau pe asta, zise Nathan. 

Flutură o mână de bancnote verzi pe sub nasul patroanei, care 
semăna cu o aruncătoare de greutăţi ucraineană. 

— Antonella e ocupată. Mai avem una care seamănă cu ea. 
Gina. 

Nathan scoase încă o mie de dolari. 

— O vreau pe Antonella acum, şi să fie în formă. Aşa că dă-l 
afară pe individul care-o oboseşte şi pune-o să se spele. 

— Bine, mă duc să aranjez, se învoi proxeneta după ce luă cele 
2 000 de dolari. 

Nathan îşi auzea bătăile inimii. Carla era chiar lângă el. La 
primul etaj. Se despărţise de ea într-o biserică şi se pregătea s-o 
regăsească într-o cameră de bordel. Era vina lui. O părăsise, 
lăsând-o la cheremul lui Kotchenk, şi apoi uitase de ea. 

Patroana cobori scările însoţită de clientul Carlei, care-şi 
pusese în grabă hainele pe el. Era roşu la faţă, purta o uniformă 
germană şi zâmbea încurcat. Probabil că-şi primise înapoi banii. 
Se alesese cu o jumătate de pasă gratis. Tot era ceva. 

— Poţi urca în cinci minute, doar să se aranjeze puţin. Vrei 
ceva de băut între timp? 

— O coca-cola. 

— Ţi-o aduc imediat. 

Nathan se alătură unui grup de trei soldaţi din KFOR care 
comentau meciurile de fotbal, prefăcându-se a nu şti că fetele cu 
care se culcau nu o făceau de plăcere, că fuseseră violate, 
torturate şi drogate. Abia apucase să bea o înghiţitură când 
aruncătoarea de greutăţi îi făcu semn că putea să urce. „La 
numărul 15“, îi spuse ea. Nathan respiră adânc ca să-şi 
liniştească ritmul cardiac care o luase razna. La parter observase 
un paznic înarmat, cu un aparat de emisie-recepţie la brâu. Ţinea 
legătura cu un altul, aflat la etaj. Nathan porni pe treptele 
acoperite cu mochetă roşie. Camerele erau înşiruite pe un 
coridor lung, supravegheat de o femeie grasă şi blondă. 

— Sunteţi domnul pentru 15? întrebă ea cu un glas subţire. 

Nathan îi înfruntă surâsul mieros, încuviinţă şi o urmă pe 
balenă, care-i deschise uşa. 

— Pe curând! 


423 


Nathan aruncă o privire spre cel de-al doilea paznic, care 
stătea la capătul coridorului. Un tip solid şi înalt, cu ochelari 
negri, care mesteca gumă. Apoi intră în camera tipică pentru o 
prostituată - pat, chiuvetă, bideu. Prostituata respectivă se 
apropie încet de el, mergând cu paşi nesiguri, îmbrăcată într-un 
halat cu nasturii descheiaţi. Nathan nu mai reuşea să-şi 
controleze respiraţia, avea palmele asudate, iar adrenalina îi 
ardea sângele. 

— Eşti american? 

— În parte. 

Fără să dea nicio atenţie răspunsului, îşi înfipse degetele în 
cureaua lui Nathan şi se lăsă pe vine în faţa lui. El o apucă de 
braţele firave şi o ridică. 

— Carla! 

Ea îl privi fix. Ochii ei enormi, căprui nu mai erau decât nişte 
ferestre goale acoperite de un văl roşu. Vasele de sânge îi erau 
umflate din cauza alcoolului, iar pupilele, dilatate de heroină. 

Nathan o conduse spre pat. Femeia abia putea să se ţină pe 
picioare. Păru uşurată când se aşeză. Halatul îi alunecă pe podea. 
Se întinse pe spate. Coastele îi ieşeau în evidenţă pe trupul ei 
descărnat. Braţele îi erau pline de vânătăi. Pe tălpi se vedeau 
urme de arsuri cu ţigara. Nathan înţelese de ce îi era greu să 
stea în picioare. 

— Nu te dezbraci odată? 

Vorbea cu un glas lipsit de inflexiuni. Tocmai i se administrase 
o doză masivă de stupefiante, ca să fie supusă. Clientul era rege, 
mai ales când plătise 2 000 de dolari. Ea era la discreţia lui, gata 
să-i satisfacă toate capriciile, toate perversităţile, să-l asculte la 
un semn. Nathan se gândi să profite de această situaţie. O ridică 
şi-i puse halatul, singura ei haină. 

— Cine e femeia de pe coridor? 

— Ce? 

— Blonda aia grasă e administratoarea localului? 

— Nu ea, ci femeia grasă de pe coridor. 

— Cum se poartă cu tine? 

— E grea... 

— Ce spui? 

— Rada, îi dau limbi... Mă plăteşte bine... Vrei să te culci cu 
ea? 


424 


— Poţi să mergi? 

— Nu, dar pot să fac sex... 

— O să găsim un loc mai plăcut pentru asta. 

O ajută să străbată coridorul până la scară. Dulăul de pază 
lătra în toate limbile pe care le ştia şi puse mâna pe umărul fragil 
al Carlei. Rada sosi în grabă. 

— Ce faceţi? Antonella, ţi-ai pierdut minţile? 

— Nu mi se scoală în vizuina asta, se plânse Nathan. Parc-aş fi 
la puşcărie. O iau la hotel şi ţi-o aduc înapoi. 

— Personalul n-are voie să iasă din clădire, zise Rada. 

— Şi atunci ce facem? 

— Ne liniştim! avertiză gorila. 

— N-aveţi o cameră mai confortabilă? Plătesc în plus pentru 
ea. Scoase încă un teanc de 1 000 de dolari. Banii pe care-i 
dăduse până acum echivalau cu preţul plătit pentru cumpărarea 
Carlei, iar el îi oferise pentru un singur număr. Rada se uită lung 
la bani. 

— Aici nu e hotel. 

— Dar la tine acasă? 

— Poftim? 

— Locuieşti departe? 

— Alături. 

— N-am putea merge acolo? 

— Dar... 

— O să ne poţi supraveghea. Poţi chiar să ni te alături. Privirea 
Radei trecea de la bancnote la sânii Carlei şi invers. 

— Ai să fii cuminte, Antonella? întrebă ea. 

— În starea ei, n-ar putea ajunge prea departe, oricum. 

— Te-a supărat cu ceva? 

Nathan vorbise prea mult. 

— Fata asta e perfectă, altfel nu mi-aş da atâta osteneală ca să 
mă culc cu ea. 

— Tu ce părere ai, Antonella? 

Carla îşi înălţă capul. Trecuse foarte mult timp de când nu-i 
mai ceruse nimeni părerea. Clientul o strângea de braţ de parcă 
ar fi vrut să i-l zdrobească. Gorila îi strivea umărul. Rada i se păru 
soluţia cea mai puţin dureroasă. | se aruncă în braţe. 

— Să mergem, zise obeza, luând epava umană sub aripa ei. 
Coborâră sub privirile celor doi paznici care nu ştiau ce să facă. 


425 


Carla abia mergea pe picioarele desculţe. Rada schimbă câteva 
cuvinte cu „campioana“ olimpică. Aceasta îşi îndesă bancnotele 
între sâni şi-i adresă un zâmbet mieros lui Nathan; începând de la 
o anumită sumă, găseşti înţelegere la oricine. 

Carla începu să clipească des la lumina soarelui care cobora în 
spatele colinelor. Nathan îşi aţinti privirea spre Leke Cafe. 
Întârziase cu trei sferturi de oră. Preferase s-o salveze pe Carla, 
riscând să compromită salvarea fetelor aika. Sprijinindu-şi 
protejata, Rada intră într-un imobil arătos, cu trei etaje. Locuinţa 
ei era la parter. Carla se prăbuşi în prag. Nathan o ridică şi o 
duse spre pat. Obeza se dezbrăca, cu poftele încinse. Colacii de 
grăsime se scurgeau pe măsură ce ieşeau din ambalaj, iar 
Nathan se întreba unde naiba s-o lovească. Deasupra nasului, 
între ochi; era locul cu cea mai puţină grăsime. O lovitură 
puternică şi directă. Femeia se prăbuşi ca un menhir. O târî până 
la toaletă şi o încuie acolo. În dulap nu erau decât haine măsura 
XXL. O înfăşură pe Carla într-un dguffel-coat“?, o încălţă cu nişte 
espadrile şi o ridică din nou în braţe. 

— De ce ne mişcăm întruna? şopti ea. 

N-avea mai mult de 40 de kilograme. Ghemuită la pieptul lui, 
în mantoul acela cât un covor, cu espadrile prea mari în picioare 
şi cu capul ascuns de glugă, se lăsă cărată până la Leke Cafe. 
Nathan îşi căută cu privirea complicii care-l aşteptau de o oră. 
Dintr-un colţ al sălii supraaglomerate se înălţă un braţ. Al lui Alec. 

— Ce dracu' ai făcut până acum, Love? făcu furios Foot. 

— Mi-am recuperat o cunoştinţă. 

— Pe cine? 

— N-are importanţă. 

— Te-ai folosit de mine ca să-ţi rezolvi o problemă personală! 

— Termină, tată, interveni Rain. 

Se ridică, cedându-i lui Nathan scaunul ei şi ridică un colţ al 
hainei. 

— Are nevoie de îngrijiri. 

— Carla e rezistentă. 

— E soţia ta? 

— A fost cât pe ce să devină. 

— Câte fete aika crezi că ai identificat în stabilimentele pe care 
le-ai vizitat? îl întrebă Foot. 


62 Haină trei sferturi, cu glugă, din stofă de lână (n.tr.) 
426 


— 77. 

— Eu am găsit 65, iar tinerii, 56. 

— În total, 198, zise Rain. Lipsesc 49. 

— Cifrele acestea sunt aproximative, fireşte, spuse căpitanul, 
dar putem trage deja concluzia că vreo câteva zeci de fete au 
murit. 

— Să ne ocupăm de cele rămase în viaţă, zise Nathan. 

— Ai vreun plan sau să ţi-l spun pe al meu? 

— Mi-a plăcut ideea ta de a ne coaliza cu soldaţii KFOR care se 
află aici. 

— Am apreciat că sunt vreo 50, inclusiv cei de la UNMIK. 
Putem spera că ne vor sprijini cam jumătate dintre ei. 

O chelneriţă veni să ia comanda lui Nathan, care ascunse 
chipul Carlei şi ceru o cafea. 

— Tu ce zici, Lane? întrebă Foot. 

— Să împrumutăm o sabie ca să ne ucidem duşmanul. 

— Poftim? 

— Să ne atragem aliaţi. Este una dintre cele Treizeci şi şase de 
strategii ale artei avantajului. S-ar putea să meargă. 

— Am auzit despre asta. 

— Şi aş combina-o cu alte patru strategii care ne pot ajuta: „Să 
agiţi apa ca să atragi peştele“; „Să furi o bârnă ca să înlocuieşti 
un stâlp“; „Să înconjori o provincie ca să salvezi alta“; „Să 
convingi tigrul să coboare din munţi“. 

— Mai concret? 

— Stârnim haos şi confuzie în sat. Îi atragem pe cei mai buni 
soldaţi de partea noastră. Îi convingem că o asemenea ispravă îi 
va transforma în eroi. Îi facem pe inamici să iasă din sat şi să 
intre în defileu, unde vom organiza o ambuscadă. Pentru a crea 
haos, mă bazez pe Rain şi pe Alec. Restul, e domeniul tău. li 
cunoşti pe unii dintre militarii care se află aici, ai grad superior 
ce-ţi permite să le dai ordine şi să pui la cale o eliberare. Cât 
despre fetele aika, eşti obişnuit să le manipulezi. 

— N-au fost pregătite pentru luptă. 

— Nici ca să suporte ceea ce îndură acum. 

— N-am înţeles prea bine ce rol vei avea tu, în afară de cel de 
strateg. 

— Lasă tonul ăsta ironic şi aerul ăsta naiv, altfel nu te va urma 
nimeni. 

427 


— Te rog, îl temperă Rain. 

— Ca să-i prinzi pe tâlhari, prinde-l pe şeful lor. E strategia 
numărul 18. De asta mă voi ocupa eu. 

— Vrei să-l prinzi pe Duka? 

— „Să-l prind“ nu e cel mai potrivit cuvânt. 


182 

Noaptea îi dădea satului Novelesde un aer de mini Las Vegas. 
Nathan îşi croi drum printr-o hoardă de petrecăreţi ameţiţi de 
băutură şi o aşeză pe Carla pe bancheta din spate a maşinii lui 
Foot. Dârdâia sub mantoul ei prea mare. Nathan trebuia să-i 
vorbească, s-o facă să revină la realitate. Pentru asta nu avea 
decât o singură metodă. Dădu la o parte marginile glugii şi-i 
mângâie faţa. Carla fusese lipsită de afecţiune, de tandrete. 
Nathan îi atinse gingaş cu buzele gura, nasul, ochii, bărbia, 
ocultând iminenta luptei şi a crimelor pe care avea să le comită. 

— Nathan...? 

Îl recunoscuse. Ceea ce nu era neapărat un lucru bun, în 
măsura în care ea avea o mulţime de motive să-l urască. 
Pronunţarea numelui lui păru să o trezească. Ura este un bun 
stimulent. Carla îşi înălţă capul. 

— De ce ai venit aici? 

— Ca să te caut. 

O strânse în braţe. Ea nu se împotrivi. Dar ar fi avut oare 
putere să o facă? El îi oferi căldură, calm, linişte. Trecură câteva 
minute. Îi dădu drumul din braţe, cu riscul de a rupe legătura 
care se înfiripase între ei. Carla plânsese. 

— Am să te las puţin singură aici, în maşină. Rămâi închisă aici 
şi nu te mişca. Afară o să fie mult zgomot, lupte, focuri de armă. 
După aceea, vom pleca. 

— Au să mă prindă, au să mă chinuiască... 

— De data asta nu, dacă faci ce-ţi spun. 

— Au să mă prindă. 

— Ascultă-mă, Carla! 

— Au să mă chinuiască. 

— Nu trebuie decât să stai închisă în maşină şi să mă aştepţi, 
auzi? 

— Unde pleci? 

— Unde e Duka? 


428 


— Duka? L-am întâlnit de mai multe ori... nu mai ştiu unde. 

— Cum îl pot recunoaşte? 

— Are gărzi de corp... 

— Cum arată, Carla? 

— Are un penis mare, curbat... îmi aduc aminte fiindcă l-am 
avut în gură... Când am ridicat ochii spre el, m-a lovit... m-a 
durut rău, pentru că avea inele mari pe toate degetele... m-a 
violat, mi-a spart capul... 

Un acces de tuse o întrerupse. 

— Aşteaptă-mă aici, îi spuse Nathan. 

— Şi ce câştig dacă te aştept? 

— ţi recapeţi fiica. 

Vorbele lui parcă o electrocutară. După ce-şi reveni din şoc, 
bâigui: 

— Pe Lea? 

Parcă abia acum afla că are o fiică. 

— Nu era ea! urlă Carla. 

— Ce vrei să spui? 

— Aceea nu era ea! 

Pomenind de Lea, Nathan făcuse să iasă la suprafaţă un lucru 
îngrozitor, pe care Carla îl refulase. Nu găsi altceva ca s-o 
liniştească decât o doză de praf alb. 

— Mă întorc repede, Carla. Mă întorc şi-ţi aduc veşti despre 
Lea. 


183 

Deschise uşa toaletei. Şuncile Radei se revărsau peste 
marginea vasului WC-ului. Ansamblul aducea cu un cornet uriaş 
de îngheţată topit sub arşiţa soarelui. Aruncă peste ea o găleată 
de apă. Mormanul de grăsime începu să se mişte. Rada îşi 
recăpătă forma omenească. Nathan îi povesti ce se întâmplase: 

— L-am văzut pe Duka. Uite ce-am luat de la el. 

Îşi agită mâinile acoperite cu şevaliere. Rada îşi holbă ochii din 
care se scurgea rimei: 

— L-ai văzut pe Duka? 

— De ce te miri aşa? 

— Nimeni nu l-a văzut niciodată pe Duka. Cum e? 

— E mort. L-am ucis. Din păcate, a mierlit-o înainte de a vorbi. 

— De ce-mi spui mie toate astea? 


429 


Nathan o lovi în cap. Nu prea tare. Doar cât să-i curgă un fir de 
sânge pe obraz. 

— Nu-mi pune întrebări, împuţiciune grasă! Vreau doar să-mi 
spui unde locuieşte. 

— Păi, credeam că ai fost la el. 

— Asta ţi-e răspunsul? 

Nathan o lovi din nou. Sângele începu să şiroiască pe fruntea 
Radei, care fu cuprinsă de panică. Trebuia să se grăbească. 

— A treia lovitură o să-ţi vină de hac, o ameninţă el. 

— Mergi pe strada principală doi kilometri. O iei pe cărarea 
care urcă prin pădure. Ai să ajungi la un gard. Nimeni n-a intrat 
vreodată acolo. 

— Câţi paznici are? 

— În pădure, sunt patrule care pândesc. Nici n-ai să-i vezi până 
când te vor opri. 

— Vreau cheile maşinii tale. 

— Sunt pe bufet. 

— Care-i maşina? 

— O Lada, parcată chiar în faţă. 

— Ai vreo armă? 

— În sertarul de sus al comodei. 

— Unde le pot găsi pe fetele de 14 ani? 

— În clădirea roz de la celălalt capăt al podului. Acolo sunt cele 
mai multe. 

— Mulţumesc, Rada. 

— Stai puţin!... Spune-mi, cum arată Duka? 

— Ca un monstru. 

Nathan luă cheile şi un Zastava M 88 aşezat între un bici şi o 
pereche de cătuşe, urcă în Lada Radei şi-şi eliberă degetele de 
inele. Pentru această mică punere în scenă fusese nevoie de 
zece şevaliere, pe care şi le procurase de la un magazin din sat, 
şi de o şedinţă de tortură care-l scârbise. Rada era supusă, ca 
toţi vasalii mafiei albaneze, unui cod al onoarei foarte strict şi 
unei ascultări oarbe. Făcând-o să creadă că-l omorâse pe şeful 
cel mare, sabia lui Damocles trecuse în mâinile lui încărcate cu 
inele şi obținuse de la Rada o adresă. 

Demară, trecu podul şi se opri în dublul şir de maşini, parcate 
în faţa bordelului roz. Intră şi începu să tragă la ţintă. Proxeneta, 
santinela de la parter şi dublura ei, care se repezise pe scări în 


430 


jos, se prăbuşiră în faţa clienţilor de la bar, transformati în statui 
de ceară. Nathan urcă la etaj şi forţă prima uşă. Un bătrân asuda 
de zor, aplecat peste fesele unei puştoaice care i-ar fi putut fi 
nepoată. Nathan îi găuri ceafa cu un glonţ de Parabellum 9 mm. 
Adolescenta era întoarsă cu spatele, aşa că nu văzu craniul 
explodând. Clientul din camera următoare tocmai se îmbrăca în 
faţa unei prostituate de 12 ani, ghemuită pe o pernă. Glonţul 
perforă gâtul bărbatului, care căzu peste pantaloni. Când forţă 
uşa din faţă, Love se trezi nas în nas cu un soldat german din 
KFOR. Îi trase un glonţ în mână. Pe pat erau două fetiţe 
înspăimântate. Un individ cu bustul gol se ivi pe coridor. Nathan îi 
expedie al şaptelea proiectil, după ce trăsese un şut în organele 
genitale ale neamţului. Apoi îl luă pe acesta din urmă de păr şi-l 
târî până în capul scării, de unde îl aruncă peste clienţii de la bar, 
care se adunaseră în josul treptelor. Abia după aceea le vorbi: 

— Poliţia specială a MINUK! Ocupăm localitatea şi-i somăm pe 
toţi membrii KFOR aici prezenţi să intre în rândurile noastre. 
Dezertorii vor fi trataţi ca acest soldat. 

Un albanez aflat în grup scosese pistolul. Nathan îi găuri burta 
cu ultimul lui glonţ şi luă de jos arma M 16 a paznicului. 

— Scoateţi-le de aici pe fete şi regrupaţi-vă în parcarea 
publică. Căpitanul Foot, care comandă operaţiunea, vă va da 
instrucţiuni. 

Sub privirile lor uluite, îl vâri în maşină pe neamţ, care-şi 
pierduse ceva păr, câteva degete şi bărbăţia, îi puse mâna validă 
pe volan şi ţeava armei la tâmplă. În spatele lor, rafale de 
mitralieră începuseră să răsune în satul Novelesde. Alec şi Rain 
stârneau zâzanie. 

— Was wollen Sie? 

— Vorbeşte englezeşte. 

— Ce doreşti? 

— Il vreau pe Duka. 

— Pe Duka? Dar e păzit de o adevărată armată. 

— Cunoşti strategia „Intră în foc ca să comiţi un furt“? 

— Nu. 

— Ai s-o experimentezi. Demarează şi dă-i drumul! 

Urmară cărarea care tăia pădurea. O maşină mare 4x4, neagră 
apăru printre doi pini şi le tăie drumul. Doi bărbaţi coborâră, 
îndreptându-şi puştile de asalt spre Lada. Nathan cobori şi se 


431 


apropie de ei. 

— Am venit să cumpărăm de la Duka o fată, le spuse, agitând 
o mână de bancnote. 

— Duka nu vinde. 

Nathan aruncă banii spre ei în iarbă. Privirile celor doi îi 
urmară, dar nu observară ce mai venea împreună cu ei. Cu 
ambele picioare, Nathan percută un piept, făcu un salt înapoi, 
ateriză sub o bărbie, expedie un upercut, adună de pe jos armele 
şi le aruncă în Nissan. 

— Tu o iei înainte! îi porunci neamţului. Dacă te opreşti, te 
împuşc! 

— Mă doare! 

— Şi pe fetiţa aia o durea ce-i făceai. Grăbeşte-te, altfel o să-ţi 
pierzi tot sângele până la sfârşitul zilei. 

Lada porni într-un nor de fum şi în bătaia armei lui Love, care 
conducea Nissanul. Un kilometru mai departe, se treziră în bătaia 
farurilor unui alt 4x4. Nathan trase un foc spre Lada, simulând o 
urmărire, se apropie de patrulă şi goli încărcătorul asupra celor 
doi înainte ca ei să-şi dea seama că nu colegii lor erau cei care 
trăgeau. Nathan aruncă arma încinsă şi acceleră ca să ajungă din 
urmă Lada. Ajunseră la o poartă care oprea trecerea. Neamţul 
ezită. Nathan îl motivă cu o rafală de proiectile de 5,56 mm. Lada 
rupse grilajul. Două Patrol nou-nouţe se repeziră spre ei. Nathan 
înşfăcă un M 16 cu încărcătorul plin, rezemă ţeava de retrovizorul 
exterior şi le împănă cu gloanţe cauciucurile. Patrulele ripostară, 
trăgând în Lada. Una dintre cele două maşini patină pe jante 
până într-un iaz, cealaltă se ciocni de maşina lui, zburându-i o 
aripă. Convoiul improvizat devie de la traiectorie, dar nu se opri. 
Lada explodă la 20 de metri de intrare, lovită de o rachetă 
pornită dintr-un turn de pază. Nathan frână lângă maşina în 
flăcări şi trase o rafală în trupul calcinat al neamţului, sub ochii 
paznicilor care crezură că e unul de-al lor. Intră în vilă şi spulberă 
un comitet de primire numai muşchi şi oţel, apoi se prăvăli pe 
podeaua plină de cartuşe trase şi de trupuri, ca şi cum ar fi fost şi 
el o victimă. Nemişcat, cu toate simţurile la pândă, stăpânindu-şi 
tremurul mâinilor pricinuit de manevrarea armei de asalt, auzi 
trei perechi de cizme apropiindu-se. Două voci în dreapta, paşi în 
stânga. Trase asupra vocilor, deschise ochii, simţi o durere în 
umăr şi ciurui pieptul celui care-l rănise. 


432 


Se refugie sub scara din hol. Clădirea se transformă în cazarmă 
cu tropăit de cizme şi zăngănit de arme. Tirurile răzlețe din 
grădină trădau confuzia inamicului. Nathan îşi cercetă rana. Un 
glonţ îi pătrunsese sub claviculă, şi durerea iradie în umăr. 
Observă prea târziu că lăsase o dâră de sânge în urma lui. Un 
albanez o văzuse şi se apropia de el. Nathan scoase încărcătorul 
din M 16 şi-l aruncă în camera alăturată ca să-i abată atenţia. 
Cele două secunde oferite de această diversiune îi îngăduiră să 
apuce ţeava care se apropia şi să-l tragă spre el pe posesorul 
armei, care întâlni în cale un pumn. Apoi, Nathan întoarse arma 
aşa cum trebuia, se lungi şi se rostogoli pe gresie, cu degetul 
apăsat pe trăgaci. Sub un potop de focuri sacadate, stâlpii 
galbeni şi roşii ai balustradei se prăbuşiră. Ultimul dintre ei 
perforă plafonul. Nathan se lipi cu spatele de perete. 

Să-ţi goleşti mintea. Să simţi lucrurile. Să devii una cu situația. 

Traversă o încăpere goală şi ieşi într-un imens patio înflorit, 
având în mijloc o fântână. Privi în jur: palmieri şi banani, mozaic 
pe jos, statui din alabastru, coloane cizelate, stucaturi combinate 
cu lemn de cedru, ferestre cu grilaj sub arcade. Curtea deservea 
mai multe apartamente. Ansamblul semăna cu palatele 
marocane construite pentru viziri şi concubinele lor. Nathan se 
strecură printre stâlpi. Dincolo de grilaje, se aflau draperii groase. 

Nu se putea vedea înăuntru. Uşile erau încuiate. Dacă Duka 
luase ca model palatele marocane, cu siguranţă că la etaj avea 
un menzeh, un apartament privat. Asupra palatului se lăsase o 
tăcere suspectă. In depărtare se auzeau detunături, explozii, 
sirene. Foot trecea satul Novelesde prin foc şi sabie. Nathan se 
descălţă şi urcă o scară de piatră care ducea la balcoanele din 
jurul grădinii. 

Să nu faci niciun zgomot. Să devii invizibil. 

Ascuns după balustradă, studie configuraţia etajului. Două uşi 
duble aflate faţă în faţă. Patru milițieni se adunaseră în faţa celei 
din dreapta. Cea din stânga era păzită de un singur om, înarmat 
până-n dinţi şi mustăcios ca Zapata. Încăierarea de la parter îi 
făcuse să se replieze în poziţie de tragere. Probabil că Duka se 
ascundea în apartamentul din dreapta. Nathan se strecură sub o 
canapea din nuiele şi aşteptă, strângând din dinţi de durere. 
Văzu trecând secundele, minutele, o şopârlă, o pisică. ŞI-I 
închipui pe Duka pregătind o contraofensivă sau organizându-şi 


433 


fuga. În al doilea caz, urma să iasă în curând, având în valize 
dosarele compromiţătoare şi averea sa. Această ipoteză era cea 
mai probabilă: un proxenet nu e pregătit să se lupte. 

Conform previziunilor sale, uşa dublă se deschise, lăsând să 
iasă un areopag înarmat. Din ascunzătoare, Nathan numără 
patru perechi de bocanci militari şi o pereche de mocasini albi. 
Se rostogoli afară de sub canapea şi trase o salvă la mică 
distanţă de sol, ca să taie şirul de soldaţi la înălţimea tibiilor, apoi 
se ridică şi trimise în podea o ploaie de proiectile de 5, 56 mm, 
având grijă să cruţe costumul alb care strângea în braţe o 
valijoară. Il înhăţă de guler, se lipi de perete şi-l ţinu scut în faţa 
lui. Zapata dispăruse din raza vederii lui Nathan. 

— Zi-i să lase arma şi să plece de aici! îi porunci Nathan 
prizonierului său, lipindu-i ţeava încinsă de tâmplă. 

Acesta dădu un ordin în albaneză. Zapata se ridică din spatele 
balustradei, îşi puse jos arma şi o întinse. Nathan îl împinse pe 
omul cu costum alb în birou şi-l răsuci cu faţa spre el înainte de 
a-şi da seama că pe degetele acestuia nu era niciun inel. Chipul 
lui banal era despicat de o gură subţire ca o cicatrice. Emana 
spaimă. 

— Cine eşti? 

— Ricky Stanko. 

— Numele tău nu-mi spune nimic. 

— Sunt contabilul. 

— Unde-l găsesc pe Duka? 

— Nimeni nu-l poate găsi pe Duka. El îi găseşte pe ceilalţi. 

Nathan ieşi în balcon strigându-l pe tiran, trase focuri în aer ca 
să-i atragă atenţia. Dacă nu putea merge el la Duka, trebuia să 
vină Duka la el. In câteva secunde, fu împresurat de atâtea ţevi 
de armă îndreptate spre el, încât n-ar mai fi avut loc niciuna în 
plus. O voce gravă domină ţăcănitul trăgaciurilor şi făcu să se 
aştearnă un covor de linişte. Ţevile se dădură la o parte din faţa 
unor paşi înceţi care şchiopătau. O armă se înfipse în ceafa lui 
Nathan, ca să-l facă să-şi aplece capul. Văzu podeaua, două 
picioare diforme, nişte mâini acoperite cu inele, un fulger care-i 
izbi ţeasta. Fu târât fără menajamente în biroul din care tocmai 
ieşise. li scoaseră cămaşa şi-l legară cu bandă adezivă de un 
scaun. Uniformele în culorile drapelului macedonean se aliniară 
pe două rânduri printre care şeful lor se apropie de Nathan. 


434 


Acesta abia îşi revenise când ducele din Novelesde îi expedie 
încă un obuz încărcat de inele. Duka îşi stăpânea forţa, încă mai 
avea nevoie de prizonierul său. 

— Cine eşti? îl întrebă, stând în spatele lui. 

— Am venit să cumpăr de la tine o fată. 

Lovitura se abătu asupra umărului rănit. Nathan scoase un 
urlet. 

— Şi de asta mi-ai omorât oamenii? 

— Le caut pe Carla şi pe Lea Chaumont. 

— Curvele pe care le cumpăr n-au identitate. 

— Ji le-a trimis Vladimir Kotchenk, ca să scape de ele. 

Incă o lovitură. Nathan simţi metalul crestându-i obrazul, iar 
gura i se umplu de sângele care-i curgea din gingia rănită. 

— Insinuezi că mă mulţumesc cu gunoiul aruncat de Kotchenk? 

— Carla este soţia mea. Lea mi-e fiică. 

— Soţia ta? Fiica ta? tăcu Duka izbucnind în râs. 

— De ce râzi ca prostul? 

Loviturile nu contau, trebuia să-l facă pe Duka să vorbească. 
Cu orice preţ. Râsul acestuia conteni brusc. Urmă un croşeu a 
cărui forţă nu mai fusese moderată. Înainte de a-şi pierde 
cunoştinţa, Nathan îşi văzu sângele stropind podeaua. Când îşi 
reveni, nu mai era în aceeaşi poziţie. Stătea pe burtă pe birou, cu 
braţele desfăcute, cu pantalonii coborâţi până la glezne. Duka 
era foarte aproape, în spatele lui. Albanezul îi şopti la ureche: 

— S-ar zice că am parte de toată familia. După mamă şi fiică, 
mai rămăsese doar soţul. Nici nu ştii ce grozav a fost să le 
regulez pe amândouă curvele tale în acelaşi timp! Sau poate ai 
încercat şi tu, şmechere! Micuța n-a vărsat nicio lacrimă, îţi dai 
seama? Cât se poate de supusă. N-a fost nevoie s-o droghez. Aşa 
că am păstrat-o pentru mine. Pe căţeaua ta, în schimb, a trebuit 
s-o închid într-un bordel. Tot satul a trecut pe la ea. 

In clipa aceea, Love înţelese ce anume refulase Carla în cel 
mai adânc cotlon al fiinţei ei. Mintea Carlei nu putuse accepta 
ceea ce îndurase în ziua aceea. Nathan aflase, de asemenea, că, 
în ciuda dorinţei lui Kotchenk, Lea se afla încă la Duka. Acum, 
problema era cum să iasă din încurcătura în care se vârâse ca să 
obţină aceste informaţii. Era ţinut de braţe şi de cap. Membrele 
inferioare nu-i erau legate decât de pantalonii adunaţi pe glezne. 
Nathan îşi scoase discret picioarele din ei, în timp ce proxenetul 


435 


începuse să-l sodomizeze. Îşi scutură şoldurile ca să se degajeze, 
zvârli din picioare, prinzându-l cu ele de gât ca într-un cleşte, îl 
strânse şi pivotă. Contragreutatea îl făcu să basculeze şi-i 
permise să-şi elibereze mai întâi un braţ, apoi capul, apoi celălalt 
braţ. Se răsuci ca un şurub pe birou, trăgându-l pe Duka după el. 
Gărzile acestuia ocoliră mobila, dar ezitară în faţa prizonierului 
care scosese capacul unui stilou cu dinţii şi ameninţă să-l înfigă 
în ochiul drept al şefului lor paralizat de un cleşte de muşchi. 
Crăparea unui ochi cu peniţa stiloului era spectaculoasă şi 
grăitoare. 

— Ordonă-le să evacueze încăperea sau te chiorăsc! porunci 
Nathan, privind spre omul imobilizat de pe podea. 

Inţelese de ce sătenii nu-l văzuseră niciodată pe Duka. Avea 
chipul diavolului. Două treimi din faţă îi erau acoperite de un 
angiom purpuriu, pe lângă care semnul din naştere al lui 
Gorbaciov părea un pistrui. Un nas proeminent aproape că 
atingea gura sub care se afla un barbişon. Ochii mici erau 
ascunşi în orbite adânci, cu arcadele sprâncenelor ieşite mult în 
afară, ca nişte coarne. Implanturi de păr negru îi împestriţau 
artificial craniul. Duka nu-şi descleştă maxilarele. Oamenii lui mai 
făcură un pas. Nathan înfipse stiloul Parker. Din globul ocular 
ţâşni o pastă vâscoasă amestecată cu cerneală. Urletul scos de 
Duka îi paraliză pe milițieni. Stiloul se mută în dreptul celeilalte 
orbite. 

— Nu ţi-a mai rămas decât unul. 

Duka începu să vocifereze în albaneză. Oamenii lui se 
retraseră încet spre patio. Nathan încuie uşa în urma lor. Duka îşi 
acoperi cu mâna ochiul rănit. 

— Unde e Lea? 

— Jos. 

— Unde, jos? 

— Chiar dedesubt. Apartamentul 4. 

— Unde-ţi ţii arma? 

Duka arătă spre un sertar, în care Nathan descoperi un 
Magnum 44. Încărcat. Şase gloanţe. Lângă un săculeţ cu un praf 
de culoare închisă. 

— Să-ţi văd ochiul. 

Cuprinse între palme capul albanezului ca şi cum ar fi vrut să-l 
examineze şi-l roti la 180 de grade. Se auzi pocnetul sec al 


436 


vertebrelor cervicale frânte. Apoi îi scoase hainele şi se îmbrăcă 
în ele. Simţi atingerea materialului pe rană ca o arsură cu fierul 
roşu. Rămase desculţ, neputând purta pantofii ortopedici ai lui 
Duka. Trupul albanezului era diform, acoperit cu cicatrice care 
dovedeau că fusese de multe ori pe masa de operaţie. Nathan îl 
aruncă pe fereastră şi trase un foc de armă, pentru a-şi simula 
fuga. 

Fentă spre est, lovitură spre vest. 

Băgă în buzunar săculeţul cu heroină şi-şi lipi urechea de uşă. 
Gărzile lui Duka alergau pe scară în jos ca să ajungă pe peron, 
unde căzuse cadavrul. Nathan îşi mânji faţa cu sânge şi deschise 
uşa, acoperindu-şi ochiul drept cu mâna. In faţa uşii rămăseseră 
de pază trei oameni. Trei focuri de armă îi zgâlţâiră pumnul 
încleştat pe patul pistolului. Gloanţele Magnumului îi decapitară 
pe cei trei înainte de-a fi apucat să vadă că prizonierul era cel 
care purta costumul şefului lor. Atraşi de zgomot, urcară şi 
ceilalţi paznici. Nathan sări peste balustradă şi ateriză în capul 
unuia dintre ei, care, la impact, păru să intre în mozaic. Urmă o 
nouă încăierare pe scară, de unde începu să se reverse o 
cascadă de ucigaşi. Nathan îi opri pe primii doi cu gloanţele care 
mai rămăseseră în încărcător. Apoi se retrase spre apartamentul 
4. Uşa era încuiată. O rafală făcu să zboare în jurul lui un nor de 
aşchii. Urmă un „clic“. Individul cu arma îndreptată către Nathan 
văzu prin cătare un picior zburând mai repede decât o suliță 
înspre el. Lovitura îl ridică de pe podea şi-l făcu să se izbească de 
un alt miliţian, care-şi pierdu echilibrul înainte de-a încasa un cot 
nimicitor. Nathan se redresă ca o sfârlează şi-şi termină răsucirea 
cu o lovitură de picior din salt care-l seceră pe următorul 
adversar. Se trânti pe podea sub tirul celorlalți, strivi stomacul 
cuiva cu o lovitură laterală de picior, aruncă un trup pe deasupra 
capului, se rostogoli până la o puşcă, puse un genunchi la 
pământ, adăpostindu-se în spatele unei statui ciobite şi începu să 
împrăştie o ploaie de gloanţe şi cartuşe încinse care stăvili 
torentul de oameni înarmaţi. Nathan culese un M 16 din mâna 
unui cadavru şi făcu praf încuietoarea de la uşa apartamentului 
4. 

Într-un colţ al celulei era ghemuită o fată în cămaşă de noapte, 
îngrozită de vacarm şi de năvala unui bărbat desfigurat care-o 
luă de mână şi o scoase din mirosul de praf de puşcă şi de 


437 


tencuială. Gloanţele rătăcite lăsaseră urme pe marmura şi 
lemnăria vilei. Îşi răniră tălpile în cioburile de sticlă şi de porțelan 
risipite pe jos, ieşiră pe trotuar şi începură să străbată ultimii 
metri care-i despărţeau de Mercedesul lui Duka. 

Nathan văzu trei umbre proiectate de lumina unui lampadar. 
Cei trei se apropiau de ei cu paşi hotărâți. Bărbatul din mijloc 
avea doi metri înălţime. Erau înzestrați cu puşti cu pompă, arme 
care făceau găuri mari cât farfuriile, dar nu aveau precizie. Incă 
nu trăseseră niciun proiectil, ca să nu atingă cumva marfa de 
preţ care tropăia alături de Nathan. Se auzi un ordin în 
macedoneană. Nathan se execută, fără să mai aştepte 
traducerea. Aruncă arma şi ridică mâinile. Urmă o nouă 
alocuţiune fără „subtitrare”. Cel care vorbea era tipul scund. De 
fapt, era de statură obişnuită, dar pe lângă camaradul lui părea 
un pitic. Mai puţin obişnuită era culoarea costumului său, un fel 
de mov care bătea în purpuriu sub lumina neonului. 

— Vorbeşti engleza? întrebă Nathan. 

— Depinde cu cine vorbesc. 

Cel care răspunsese era individul din dreapta, care purta o 
haină în culorile locale, galben cu roşu. 

— Limbajul nu exprimă lucrurile, zise Nathan ca să câştige 
timp. 

— Ce se petrece înăuntru? 

— O simfonie a fulgerărilor. 

— Ce? 

— Căutarea limpezimii cere mai mult timp pentru realizare. 

— Cine dracu' eşti? Nu pricep nimic din bâiguiala ta. 

— Nu mă recunoşti? 

— Cu mutra asta umflată, nici maică-ta nu te-ar recunoaşte. 

— Naşterea şi moartea sunt evenimente grave. 

— Ha? 

— Ce trecătoare e viaţa noastră! 

În spatele lui se ivi un supravieţuitor al masacrului, cu câte-o 
armă în fiecare mână, trăgând ca un cowboy. Era ocazia pe care- 
o aşteptase Nathan: 

— Tipul ăsta ne-a atacat! 

În timp ce trioul îl ciuruia cu gloanţe pe cowboy, Nathan o 
împinse într-o parte pe Lea, îşi strecură piciorul sub puşca- 
mitralieră şi-i făcu vânt. Arma se roti pe deasupra capetelor celor 


438 


trei, pe care Nathan îi îmbrânci ca să prindă din zbor puşca. 
Plonjă şi trase o rafală spre ei. Un cartuş spulberă ţărâna la 
câţiva centimetri de Nathan, care se ridică dintr-o zvâcnire. 
Uriaşul era încă în picioare şi cu arma îndreptată către el. Încă un 
val de gloanţe ţâşni şi se pierdu în peisaj. Nathan sări cu 
picioarele înainte, prinzând între ele gâtul uriaşului, care se 
prăbuşi ca un trunchi de copac. Înainte ca acesta să atingă 
pământul, o lovitură cu patul puştii M16 îi găuri tâmpla. La 
lumina lampadarului, Nathan desluşi un chip slut deasupra unui 
trup prea mare. O cicatrice pornea de la pleoapa dreaptă şi-i 
brăzda fruntea, un nas de boxeur se lăţea peste o buză cusută 
neglijent, mâinile îi erau late ca nişte cazmale. Nathan se grăbi 
să vadă ce se întâmplase cu Lea, care căzuse, lovindu-se de 
roata Mercedesului, când o împinsese. Nu era rănită. Se întoarse 
la uriaş şi-i scotoci buzunarele. În cel exterior al vestei sale de 
catifea găsi un tichet de la metroul parizian. Unghiile mortului 
erau negre de pământ. Bruta continuase să violeze nestingherit 
femei în Macedonia, omorându-şi şi îngropându-şi victimele. 
Nathan avea în faţă cadavrul celui care le îngropase pe Nicole şi 
pe Maria. Barsov murise în anonimat, înainte de a-şi mărturisi 
crimele. 


184 

Gonea de-a dreptul spre haos. Pe bancheta din spate a 
Mercedesului blindat erau patru odalisce. Eliberase în total nouă, 
care, ca şi Lea, fuseseră rechiziţionate în serviciul personal al 
caidului albanez. Aşezată în faţă, fata Carlei, nemişcată, privea 
fix şoseaua. Celelalte cinci fete aika îi urmau într-un BMW condus 
de una dintre ele. În apropiere de Novelesde, o lumină orbitoare 
pătrunse în maşină. BMW-ul explodase, lovit de două rachete. 
Nathan intră în sat, tamponând partea din spate a unui Ford, 
care trăgea în ei prin geamurile din spate. Acesta se răsuci la 180 
de grade, ajungând faţă în faţă cu Mercedesul. Nathan luă puşca- 
mitralieră de pe genunchii Lei, umplu cu cioburi şi sânge 
interiorul Fordului, schimbă încărcătorul cu unul plin, năvăli ca un 
kamikaze în holul primului bordel, se rostogoli peste un cadavru 
şi se opri în josul scării. Păşi peste dărâmături, după ce le 
ordonase pasagerelor sale să nu se mişte din maşină. 

La etaj rămăsese o singură prostituată, prea drogată ca să mai 


439 


facă legătură cu realitatea. Nathan o săltă pe umărul sănătos şi o 
aşeză pe genunchii celor patru fete. leşi în marşarier prin gaura 
pe care o făcuse în zidul clădirii când intrase, apoi pătrunse în 
acelaşi fel în bordelul alăturat. Sări din maşină şi prefăcu în 
cadavre un reflex metalic şi o umbră profilată pe perete. La etaj, 
o santinelă în trening păzea o uşă în spatele căreia se afla, 
probabil, o sursă de venituri. Nathan trimise pe scară o salvă, 
obligându-l pe sportiv să se refugieze în cameră. Apoi îşi îndreptă 
spatele, aţinti arma spre zid, la înălţimea capului, şi se apropie, 
cu degetul pe trăgaci. Pârâitul sacadat îi zgâlţâi braţele, îi sparse 
urechile şi decupă peretele din rigips pe lungime. Erau şanse ca 
prizonierele care se aflau dincolo de perete să se fi ghemuit pe 
podea, spre deosebire de temnicerul lor. Clic! Apucă puşca de 
ţeava fierbinte, ca să o utilizeze ca pe o bâtă, şi lovi cu piciorul 
tăblia uşii, care căzu peste cadavrul decapitat al paznicului. Cinci 
fete în cămăşuţe scurte stăteau pe podea, la picioarele patului. 
Una dintre ele scoase un strigăt, avertizându-l că era în 
primejdie. Nathan se răsuci, începând o mişcare cu braţul drept, 
în care ţinea arma. Se trezi în faţa unei femei prea coapte, prea 
hotărâte, prea înarmate ca să fie o prostituată. Braţul lui îşi 
continuă, aşadar, balansul. Patul puştii făcu să zboare pistolul din 
mâna proxenetei şi o lovi în bărbie, apoi îşi sfârşi rotația până la 
umărul stâng al lui Nathan şi se îndreptă în plan orizontal spre 
tâmpla femeii, pe care o expedie pe coridor. Nathan luă din hol 
două arme şi le îngrămădi pe cele cinci noi pasagere în interiorul 
şi în portbagajul Mercedesului. 

Gherila urbană ajunsese în centrul satului Novelesde. Parcarea 
se transformase într-o tabără în care erau aduse prostituatele. 
Soldaţi înarmaţi stăteau de pază în interiorul unui dreptunghi 
mărginit de vehicule gata să le apere. Nathan frână în faţa unei 
carcase care ardea şi le ordonă pasagerelor sale să străbată în 
fugă ultimii metri. ÎI văzu pe Alec, care trăgea în beznă. 

— Unde e Foot? îl întrebă, când tirul conteni. 

— Ce-ai păţit, Nathan? Te-a călcat un tanc? 

— Unde e Foot? 

— Ce porcărie! Aştia ies de peste tot. 

— Unde e Foot? 

— Organizează retragerea. A plecat cu doi oameni şi două 
puşti bazooka. Trebuie să aşteptăm semnalul lui înainte de a 


440 


pleca de aici. 

— Rain ce face? 

— Le conduce încoace pe fetele eliberate de militari. 

Într-adevăr, după un minut, sosi în fugă o coloană de 
prostituate condusă de Rain şi acoperită de tirul militarilor. 
Îngrijorat ca Rain să nu păţească ceva şi stimulat de cocaină, 
Alec trăgea în tot ce mişca. 

— Unde-i maşina lui Foot? 

— A plecat cu ea în susul defileului. 

— Şi femeia care era în maşină? 

— Habar n-am. 

Alec privi spre Lea, pe care Nathan o ţinea de mână. 

— Ce dracu”, ticăloşii ăştia le luau direct de la şcoală? 

Nathan o căută pe Carla prin mulţimea de femei care sporea 
mereu, peste un strat de cadavre. Nu era acolo. 

— De unde-ai făcut rost de ţoalele astea? întrebă Alec între 
două salve. 

— Le-am împrumutat de la Duka. 

— L-ai văzut? 

— L-am şi omorât. 

Câteva gloanţe ricoşară. Nathan se aplecă şi o împinse pe Lea 
lângă roata unei camionete. La câţiva metri distanţă, văzu un 
şuvoi de sânge ţâşnind din capul lui Alec. Trupul studentului se 
clătină. Fără să lase din mână arma, Alec căzu pe spate, cu ţeava 
puştii îndreptată spre cer. Nathan se repezi spre el. Băiatului îi 
lipsea o jumătate din faţă. Îl cuprinse în braţe, de parcă ar fi 
încercat să-i redea viaţa. Nici măcar nu apucase să-i spună că-l 
lichidase pe Barsov. Că Maria era răzbunată. Un glonţ îi şuieră pe 
la ureche. Luă locul lui Alec, ochi un lunetist urcat pe un acoperiş, 
rată de două ori, reuşind să-l dea jos de acolo abia cu al treilea 
proiectil. O văzu pe Rain, cu obrazul mânjit de noroi, sărind peste 
capota unei maşini, urmată de un şir de fete care se înghesuiră 
în interiorul dreptunghiului. Nu mai rămăsese destul loc pentru 
alte refugiate. Nathan se apropie de un locotenent care dădea 
nişte ordine. 

— Trebuie să le evacuăm de aici. 

— Cine eşti? 

— Dar tu ce căutai la Novelesde? 

— Ce doreşti? 


441 


— Poţi lua legătura cu Foot? 

— Da, prin telefonul mobil. 

— Sună-l! 

Locotenentul se aplecă la zgomotul unei explozii, formă 
numărul lui Foot şi-i întinse telefonul lui Nathan. 

— Trebuie să le evacuăm acum, îi spuse acesta căpitanului. 

— Toată lumea să se urce în maşinile care mai funcţionează. În 
câteva minute vom fi pe poziţii. 

— Ce plan ai? 

— Planul tău. Să convingi tigrul să coboare din munţi. 
Proxeneţii vă vor urmări în defileu. lar noi o să-i întâmpinăm 
acolo. Ce-i cu Duka? 

— E mort. Unde-i femeia care era în maşină? 

— Aici, cu noi. 

— Nu cumva să i se întâmple ceva, auzi? 

— Facem ceea ce trebuie făcut, Lane! 

O rachetă lovi în baricadă, împrăştiind în noapte foc şi metal. 
Explozia găuri adăpostul şi carboniză un şir de prostituate. Una 
se prăbuşi la picioarele lui Nathan, cu un zâmbet larg săpat pe 
chip de o bucată de tablă. Nathan se întoarse către locotenent. 

— Câţi oameni ai? 

— Şase sau şapte. Nu ştiu câţi mai sunt încă în viaţă. 

— Treci în frunte, eu voi închide coloana. 

— Mă numesc David Salles, zise militarul strângându-i mâna. 

— Ethan Lane. 

Organizară împreună plecarea. Cei trei militari care 
rămăseseră - un englez şi doi germani - repartizară fetele în 15 
maşini, la volanul cărora instalară câte o aika. Maşina lui Salles 
demară încet pe jante şi sub tiruri. Cortegiul se puse în mişcare, 
în şir indian, pe câmpul de luptă, iar în urma lui porni şi Nathan. 
O aşezase pe Lea între el şi volan, pentru ca în Mercedesul 
blindat să încapă cât mai multe femei. În faţa lor, geamurile se 
făceau ţăndări, cauciucurile se zdrenţuiau, jantele scoteau 
scântei, pe asfalt răpăiau gloanţe. Salles forţă un baraj. Toyota 
lui trecu de două berline, fu săltată de o explozie şi căzu pe o 
parte. Un inamic sări pe maşină şi aruncă o grenadă. Salles 
scăpă din deflagraţie cu un braţ lipsă, fără să-şi fi putut salva 
pasagerele. Intră într-un Opel care preluă conducerea convoiului 
printr-o perdea de flăcări. Nişte lansatoare de rachete îi făcură să 


442 


încetinească din nou. O dubă îşi pierdu osiile şi se opri cu partea 
de jos pe sol. Un grup de milițieni o asaltă şi-i sparse capota cu 
patul armelor. Unul dintre militarii germani lansă o rafală, făcând 
să ţâşnească dâre de sânge în jurul asediatorilor care se 
îndepărtară de dubă. Trei supraviețuitoare fură transferate în 
celelalte maşini, care erau deja arhipline. 

Mai aveau de străbătut doi kilometri. 


185 
_ De pe înălţimea la care se afla, Foot zări coloana de vehicule. 
Inaintau încet. Numără nouă. Căpitanul îndreptă binoclul spre ele 
şi-şi dădu seama că nu puteau merge mai repede fiindcă erau 
supraîncărcate şi le lipseau cauciucurile. Jantele se opinteau în 
asfalt, scoțând scântei. Convoiul hărtănit era atacat de un roi de 
4x4 nervoase care-l mitraliau, îl tamponau, încercând să-i taie 
coada. O grenadă zgâlţâi ultima maşină. Căpitanul luă telefonul 
şi le dădu un ordin celor doi ofiţeri lungiţi în spatele lansatoarelor 
de rachete. Două deflagraţii se adăugară ecourilor stârnite de 
salvele care răsunau în defileu. Două mingi de foc aruncară în 
sus două maşini Patrol care se ciocniră una de cealaltă. Zidul de 
metal în flăcări opri înaintarea celorlalţi urmăritori. Convoiul 
avansă. Foot le mai dădu un ordin oamenilor lui, puse bazooka la 
umăr şi ochi vârful colinei. Un tir convergent despică faleza şi 
declanşă prăbuşirea unei avalanşe de stânci asupra celorlalte 
maşini Patrol care se învârteau în preajma rugului. Foot cobori în 
fugă panta spre şosea. Canionul semăna cu o forjă din iad. Cei 
doi ofiţeri trăgeau deja foc încrucişat asupra uniformelor galben 
cu roşu care ieşeau din maşinile lovite. Un bărbat într-un costum 
Armani veni lângă Foot, întărind tirul acestuia. Foot abia dacă-l 
recunoscu pe Ethan Lane, al cărui chip era desfigurat. Îşi goliră 
încărcătoarele către ultimele salve răzlețe, apoi se repliară. 
Convoiul se oprise la ieşirea din defileu. Cele şase maşini rămase 
erau pline de trupuri înghesuite, priviri pierdute, feţe albe ca 
varul. Până şi farurile maşinilor erau murdare de sânge. 

— A mai rămas vreun militar în viaţă? îl întrebă căpitanul pe 
Nathan. 

— Nu. Am forţat trei baraje. Ultimul ne-a fost fatal. Am trecut 
eu în capul coloanei şi ne-am năpustit prin el cu viteza melcului. 
Am salvat 50 de femei. 


443 


— Unde este Rain? 

— Sunt aici, tati, spuse adolescenta, îmbrăţişându-l. 

În mână ţinea un P 38. 

Nathan o luă pe Lea şi se apropiară de Mercedesul lui Foot. 
Puțin câte puţin, durerile anesteziate de orele de luptă 
neîncetată începură să se trezească. Il durea obrazul sfâşiat, iar 
umărul rănit parcă-i era găurit de un sfredel. După ce mânuise 
atâta vreme o puşcă-mitralieră, braţele îi tremurau ca ale unui 
bolnav de Parkinson, iar palmele îl usturau. 

— Doar îţi spusesem să nu te mişti, o mustră el pe Carla. 

— Nu m-am mişcat. 

Deschise portiera şi o împinse înăuntru pe Lea. Şocul o amuţi 
pe Carla. Era fericită că-şi regăseşte fiinţa cea mai dragă, se 
simţea vinovată că nu ştiuse s-o apere, îi era ruşine că uitase de 
ea. Işi strânse fiica la piept ca să-i ascundă priveliştea trupului ei 
batjocorit şi plânse cu obrazul îngropat în părul Leei. Nathan le 
lăsă acolo şi se duse la Foot, ca să stabilească împreună cu el ce 
aveau de făcut în continuare. 

— Nu departe de aici este un lac, spuse căpitanul. Am putea 
face un popas acolo ca să ne îngrijim răniții şi să ne venim în fire. 

La lumina câtorva faruri rămase întregi, Nathan contemplă 
caroseriile găurite, barele din faţă îndoite, ferestrele sparte, 
suspensiile rupte, roţile deformate. 

— Câţi kilometri sunt până acolo? 

— Vreo 20. 

— Avem nevoie de un medic. 

— Eu voi merge în continuare până la Mitrovica. Cunosc un 
doctor de acolo. Suntem prieteni. Va putea să-ţi coasă obrazul şi 
să salveze câteva fete care sunt în stare mai gravă. Îi iau cu mine 
pe locotenenţii Sparks şi Mulligan. Mă vor ajuta să pregătesc 
evacuarea fetelor. O să aducem la întoarcere provizii şi haine. 

— Adu şi nişte metadonă. 

— Am înţeles. 

Căpitanul Foot era dispus să facă orice. 

— i-o las în grijă pe fiica mea, Lane! 

— Mi-ai lăsat în grijă 50 de fete. 

— Poate că nu toate sunt fete aika. 

— Cum le pot deosebi? 

— Cere-le să-ţi recite în cinci limbi preambulul Cartei Naţiunilor 


444 


Unite şi cele opt obiective ale Mileniului pentru dezvoltare. 

— Rain este şi ea o aika, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— Nu pe deplin încă, dar le seamănă ca fizic, sânge rece, 
inteligenţă, cunoştinţe, interese. Numele nu i-a fost dat de Ryler, 
ci de tine, fiindcă nu conţine rădăcina „an“. Rain este proiectul 
tău personal, jokerul tău recrutat cu opt ani mai târziu decât 
celelalte fete. In ce scop? 

— Având în vedere viteza cu care se desfăşoară lucrurile, în 
curând lumea nu va mai fi condusă de 300 de mandarini, ci de 
unul singur. Rain va fi cea care-i va arăta calea. 

— Nu vrei să renunti, aşadar. 

— Sunt convins că procedez bine. 

— Rain este a două sute patruzeci şi opta aika? 

— Nu. Ea nu apare pe CD-ul pe care îl ai tu. 


186 

Convoiul se înşirui sub pini, în faţa lacului. Fascicolele de 
lumină difuzate de şase perechi de faruri chioare se reflectară în 
apa neagră înainte de a se stinge brusc în tăcerea din jur. 
Femeile se risipiră prin pădure. Erau agitate, speriate, neliniştite, 
transpirate, în sevraj. Sistemele lor limbice deveniseră lacome şi- 
şi cereau doza de bună dispoziţie artificială. Lipsa drogului le 
chinuia trupurile obosite şi febrile, făcându-le să se vaite şi să 
sughiţă. Patru dintre ele aveau răni grave. Ajutat de Rain, Nathan 
le întinse pe banchetele maşinilor, iar pe celelalte le alinie pe 
malul lacului. Erau în total 54. Printre supraviețuitoare se număra 
şi Esian Zawi. Îi adresă lui Nathan un zâmbet timid. Îşi pierduse o 
parte din siguranţă, din certitudini, din frumuseţe. Nathan 
desfăcu săculeţul cu heroină pe care-l şterpelise de la Duka. 

— N-am seringă, zise el. Va trebui să trageţi pe nas. 

Îşi vârâră, pe rând, nasul în palma lui Nathan. Praful urcă spre 
creiere, se prefăcu în morfină, intră în contact cu receptorii de 
opiu, alimentă zona emoţională a creierelor. Trupurile se 
destinseră, ritmurile cardiace  reveniră la normal, ticurile 
nervoase încetară, angoasa se estompă, suferinţa fizică se 
atenuă. Când veni rândul Carlei, Nathan ezită. Sub lumina lunii, 
chipul ei era alb ca un linţoliu. Buzele ei vinete se mişcară cu 
greu: 


445 


— Drăguţ din partea ta că m-ai lăsat ultima. 

— Aş prefera ca tu să nu iei. 

— Nu-i cinstit. Ce ţi-am făcut? 

— Poţi rezista? Mâine-dimineaţă voi avea metadonă. 

— Nu-mi pasă de metadona ta, dă-mi şi mie ce le-ai dat 
celorlalte! 

Văzându-şi mama în asemenea stare, Lea începu să plângă. 
Nathan i-o încredinţă lui Rain, care încerca să astupe gaura din 
conducta de benzină a unei dube cu o fâşie din tricoul ei. 

— Lea are nevoie de puţină îmbărbătare, îi spuse Nathan. 

— Mă ocup eu de ea. 

Carla era în plină criză. O vâri cu capul în apa rece a lacului, o 
aşeză lângă trunchiul unui copac şi se postă în spatele ei, 
încrucişându-şi picioarele peste ale ei şi cuprinzând-o cu braţele 
peste piept. 

— Dă-mi drumul! strigă ea. 

— O să stăm aşa până te linişteşti. 

— Ar fi trebuit să te omor când m-ai părăsit. 

O strânse mai tare şi-şi lăsă faţa pe părul ei ud care puţea a 
vomă. Ea nu-şi mai controla nici corpul, nici dispoziţia. Se 
zvârcolea, transpira, era panicată, bâiguia vorbe porcoase. 
Mâinile îi erau reci, pielea-umedă, stomacul strâns, venele- 
încinse, gura-uscată. Gândurile îi erau obsedate de durerea 
delicioasă a înţepăturii, de plesnitura elasticului, de senzaţia 
produsă de doza obişnuită. Fu pe punctul de-a adormi, însă 
panica şi suferinţa învinseră oboseala şi goniră somnul. Nathan o 
ţinea la fel de strâns, în ciuda vânătăilor şi a rănilor deschise 
care-i slăbeau puterile cu fiecare oră care trecea. Se agăța de 
trupul acela bolnav ca de o mântuire, ca de o fiinţă iubită care 
pornea în derivă. Se gândi şi la Sylvie, care îşi atinsese obiectivul 
prin intermediul lui, la Alec, care-şi dedicase viaţa femeilor până 
când murise din pricina aceasta, la Lyn Lee, care căuta adevărul 
între India şi China. 

Femeile se afundaseră în coşmaruri înfrumuseţate de heroină. 
În cursul nopţii, Rain se apropie de Nathan. 

— A reuşit să adoarmă? îi şopti ea. 

— E într-o stare intermediară. Îndată ce o să-şi recapete 
puterile, va începe să se agite iar. Dar Lea? 

— Doarme. Ai dureri? 


446 


— M-am simţit şi mai bine în viaţa mea. 

— Lasă-mă să mă uit. 

Îi examină faţa şi se încruntă. 

— Mă întorc imediat. 

Aduse o bucată de pânză umedă şi curăţă delicat, ca un 
chirurg, rănile de pe obrazul şi de la umărul lui Nathan. 

— Tricoul tău se scurtează văzând cu ochii, zise Nathan. 

— Cum a murit Alec? 

— Incercând să te apere. 

— Crezi că prin pădurea asta sunt urşi? 

— Tot ce se poate. 

Nathan se întrebă dacă Rain era conştientă de destinul pe care 
i-l rezervase tatăl ei. 

— Ce ai să faci, Rain, când toate acestea se vor sfârşi? 

— Voi aştepta. 

— Ce vei aştepta? 

— Să-l întâlnesc pe bărbatul vieţii mele. 

— Un mandarin? 

— Tata ţi-a spus, nu-i aşa? 

— Mi-a spus câte ceva. 

— Atunci ştii totul. 

Căscă, se rezemă de el şi adormi ca un bebeluş, visând la un 
Făt-Frumos al cărui regat se va întinde pe întreaga planetă. 


187 

Soarele răsări luminând lacul, pădurea, urşii, prostituatele. 
După ce efectul drogului se risipise, acestea îşi regăseau 
spaimele, greţurile, durerile. Carla aiura într-o ţară a insectelor 
mari cât şobolanii. Rain şi Nathan organizară o baie generală. 

Dintre cele 52 de fete care erau în stare să vorbească, 50 
putură să recite în mai multe limbi preambulul Cartei Naţiunilor 
Unite şi să numească obiectivele Mileniului pentru dezvoltare. 
Cele care nu reuşiră să treacă testul erau o studentă din Bulgaria 
şi o şomeră ucraineancă. 

Annabelle nu se afla printre femeile salvate. Se stinsese 
undeva între ghena de gunoi a clădirii în care locuia la Paris şi 
vreun bordel din Novelesde. Nathan se gândi la Lyn Lee, care-şi 
căuta prietena în India şi în China. Alegând o cale greşită, Lyn 
amânase clipa când avea să afle despre moartea lui Annabelle. 


447 


Nu era acolo nici Galan Ryler, cu toate că fotografia ei figura în 
albumul unei case de toleranţă. Fusese ucisă chiar în seara 
aceasta. Şi nici Susan Fox, care fusese răpită din Tanzania chiar 
sub nasul lui. Cu chipul ei desfigurat, nu fusese considerată 
potrivită pentru a fi scoasă la vânzare. 

Supravieţuitoarele povestiră totul. 

Esian Zawi dezvălui împrejurările în care fusese răpită, în faţa 
lui Nathan, în Etiopia. Nişte mâini trecuseră prin peretele colibei 
ei şi o trăseseră afară pe acolo, nu pe uşă. Violenţa cu care 
fusese scoasă, repeziciunea cu care fusese transferată într-un 
sac cu cafea, îndemânarea cu care răpitorii refăcuseră peretele 
din crengi o obligaseră pe Esian să reconstituie mental scena 
pentru a putea explica ce i se întâmplase. 

Aliana Cortes relată că fusese smulsă de sub duş, înfăşurată în 
bandă adezivă şi evacuată prin coşul şemineului de la Rockefeller 
Center. Apoi fusese pusă într-o ladă cu piese de schimb care 
urma să fie expediată în Europa. Nu-şi putuse întinde picioarele 
decât după două sau poate trei zile, într-un hangar murdar şi 
zgomotos. 

Serana Welles, care-o „vampirizase“ pe viitoarea candidată la 
preşedinţia Americii, îşi evocă răpirea din toaleta unui hotel din 
Cairo. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în burga o înghesuiseră într-o valiză 
cu rotile. 

Tanya Forrest fusese atacată de un scafandru ascuns în piscina 
lui Gabriel Still. Răpitorul o trăsese sub apă şi fugise cu ea prin 
canalul de scurgere atunci când Still se hotărâse să plonjeze ca s- 
o scoată din bazin. 

Nadiane Jamila plânse mimându-şi calvarul, limba retezată, 
drumul din Maroc până în Albania într-un chiup care fusese spart 
în mijlocul unei gloate de proxeneţi dezlănţuiţi. 

Ivana Nevassaia, grav rănită după ce fusese eliberată, reuşi să 
scoată din laringele ei înecat în sânge câteva cuvinte pentru a 
dovedi că era o a/ka. Fusese răpită din cabina de probă a unui 
magazin de lux din Moscova. Doi indivizi intraseră prin peretele 
glisant care despărţea cabina de un garaj. Magazinul acela 
fusese folosit pe vremuri de mafie pentru răpirea soțiilor unor 
demnitari. Se pare că pereţii rămăseseră aşa cum fuseseră pe 
atunci. In câteva clipe, Ivana ajunsese în portbagajul unei maşini 
şi nu mai ieşise de acolo până în Bulgaria. 


448 


Răpirile se bazau pe „compactarea“ victimelor. Supleţea şi 
condiţia lor fizică excelentă le îngăduiseră multora dintre ele să 
rămână în viaţă până la sosirea în Novelesde. Vreo 50 nu 
rezistaseră. Suyani Kamatsu nu supravieţuise după ce fusese 
forţată să treacă printre gratiile gardului unui magazin din Tokyo. 
Nathan îşi aminti de lumina văzută de motociclistul care-o 
urmărise. Răpitorii plănuiseră s-o facă să dispară prin ieşirea de 
urgenţă a băncii de lângă magazin, dar fuseseră surprinşi de 
năvala neaşteptată a celor doi tâlhari. O împinseseră pe japoneză 
în localul comercial. Aveau întotdeauna şi un plan B. Acesta era 
motivul pentru care fuseseră recrutaţi luptători ninja ca s-o 
răpească pe Suyani. 

Meticulos pregătite de celula de criză, răpirile erau înfăptuite 
de serviciile secrete şi de mafii cu atâta violenţă şi ingeniozitate, 
încât îi derutau pe anchetatori, îi îndepărtau de o realitate care 
părea de neconceput, zdruncinau credibilitatea martorilor şi-i 
pregăteau pe mandarini pentru dezvăluirile legate de 
operaţiunile Dolls Bang şi Hollow Storm. 

Spre prânz, apărură în zare trei vehicule. Nathan lăsă arma din 
mână recunoscându-l pe căpitanul Foot la volanul unui jeep al 
armatei americane. Era urmat de două camioane de tipul celor 
folosite pentru transportul trupelor, conduse de locotenenţii săi şi 
încărcate cu provizii şi uniforme militare. 

— VIi-l prezint pe Yoann, cel mai grozav medic militar din estul 
Dunării, zise Foot, arătând spre tânărul ofiţer francez care-l 
însoțea. Ne vom mulţumi doar cu prenumele. Spre deosebire de 
noi, pe el îl aşteaptă în Franţa o soţie, doi copii şi o carieră. Aşa 
că ar putea pierde multe implicându-se în povestea asta. 

— N-are sens să discutăm despre riscul pe care mi-l asum, 
spuse Yoann. Suturez şi pansez rănile, apoi mă întorc la unitatea 
mea. Unde sunt răniții? 

Nathan arătă spre grupul de fete. 

Medicul se ocupă în primul rând de urgente, după ce scoase 
din maşină lucrurile de care avea nevoie. Făcu operaţii sub 
anestezie locală, extrase gloanţe, dezinfectă răni, injectă 
penicilină. 

— Astea sunt răni de război. 

— Cu cât ştii mai puţin, cu atât va fi mai bine. 

— Una dintre ele e în stare foarte gravă. Are ficatul perforat. E 


449 


netransportabilă. 

— Care e pronosticul tău? 

— Va muri. 

După şase ore de muncă, Yoann făcu o pauză. Se duse pe 
malul lacului, ca să se spele şi să se răcorească. 

— Cine a mai rămas? 

— Carla, răspunse Nathan. 

— După ce o văd, mă ocup detine. 

Medicul îi examină Carlei pupilele, braţele, pieptul, tensiunea, 
crampele, celelalte tulburări. O palpă, o întrebă ce o durea, îi 
administra o doză de metadonă. 

— E în sevraj. De ce nu i-ai dat nimic? 

— Este rezistentă. 

— Are o problemă serioasă. 

— E dependentă de heroină, ca şi celelalte... 

— Şi probabil că a contractat HIV. Dar nu la asta mă refeream. 
E dependentă de alcool. 

— Proxeneţii au considerat, probabil, că heroina nu o făcea 
suficient de docilă. 

— Când e vorba despre opiacee, sevrajul, oricât de chinuitor şi 
spectaculos ar fi, nu duce la moarte, spre deosebire de sevrajul 
provocat de lipsirea bruscă de alcool. 

— Şi ce e de făcut? 

— Am să-ţi las nişte sedative puternice, pentru evitarea unor 
crize de epilepsie sau delirium tremens. Dacă nu intenţionezi s-o 
trimiţi la un centru de dezintoxicare, va avea nevoie de multă 
susţinere psihologică. E prietena ta? 

— Da. 

— Oferă-i dragoste. Este cel mai bun paliativ al alcoolului şi al 
heroinei. 

Yoann se ocupă apoi de umărul lui Nathan. După o anestezie 
locală, îi făcu o incizie şi scoase cu penseta un glonţ de 5,56 mm. 

— Gata, zise el după ce cusu plaga. In privinţa obrazului, nu 
pot face nimic. Arăţi ca un boxeur care tocmai a pierdut meciul, 
dar echimozele se vor vindeca repede. După aceea, va trebui 
doar să te duci la un dentist. _ 

La apusul soarelui, se apropie de ei şi Foot. Işi deghizase cele 
50 de fete aika în soldaţi KFOR. Plănuia să le transporte până la 
un mic port din Albania, la vest de Lezhe. Trebuia să treacă 


450 


frontiera şi să străbată cu maşinile 100 de kilometri ca să ajungă 
la Marea Adriatică. Convoiul urma să se întâlnească cu un 
albanez care conducea imigranţi clandestini în Italia. Numele lui 
era Maric Taja şi îi era îndatorat lui Foot, care nu-l pusese 
niciodată sub acuzare pe când urmărea traficanţi. Activitatea lui 
Taja se limita, oficial, la refugiaţi. N-avea legătură nici cu 
prostituţia, nici cu drogurile, nici cu armele. 

Foot îi întinse lui Yoann o sticlă cu whisky. 

— Îţi rămân dator vândut, îi spuse, rămânând în umbră. 

Medicul bău direct din sticlă şi aruncă o privire spre fetele 
îmbrăcate în uniforme, gata să execute ordinele. 

— Plăcerea a fost de partea mea. Unde ai găsit trupurile astea 
grozave? 

— Secret militar. Cum te-aş putea răsplăti? 

— Poţi da Cupa Champions League echipei Olympique Lyon? 

— Te-am întrebat serios. 

— Dacă vrei să fii serios, lasă-mă să te consult. 

— De ce? 

— Eşti alb ca varul. 

— Nu mai e problema ta, Yoann! Urcă-te în jeep, întoarce-te la 
Mitrovica şi uită ce ai văzut! 

— Va fi greu. 

— Îmbrăţişează-ţi familia din partea mea. 

Îi întinse mâna. Yoann şovăi înainte de a i-o strânge. 

— Tu comanzi aici, Clark. Adio! 

Se urcă în jeep şi dispăru în direcţia şoselei. 

— Ce se va întâmpla cu Sparks şi Mulligan? întrebă Nathan. 

— Şi-au riscat viaţa ca să le salveze pe fetele astea, pe care 
până ieri le considerau doar nişte obiecte destinate plăcerii lor. 
Şi-au pus în cap armata şi mafia, au dezertat şi au furat două 
camioane. 

— Vorbeşti despre trecut. 

— Le vor conduce într-un loc sigur. 

— Şi tu? 

— Voi muri. 

Îşi desfăcu haina, lăsând să se vadă cămaşa plină de sânge în 
dreptul stomacului. 

— De ce nu ţi-ai tratat rana? 

— Am încasat un glonţ care mi-a sfârtecat toate măruntaiele. 


451 


Ai văzut filmul A fost odată, în Vest? 

— Ce vrei să spui? 

— De la începutul până la sfârşitul filmului, omul cu armonica 
se agită având un glonţ în burtă. Îşi pune treburile la punct, se 
răzbună, apoi moare. Am să fac şi eu acelaşi lucru. Pun fetele la 
adăpost şi mor liniştit după aceea. Este cel mai bun sfârşit pe 
care şi-l poate dori un militar. 


188 

Cele două camioane trecură frontiera dintre Macedonia şi 
Albania în cursul unei nopţi fără lună, cu un ordin fals de misiune. 
Foot nu neglijase nimic, în afară de starea sănătăţii lui. Între 
Peshkopi şi Burrel, Ivana Nevassaia muri în urma rănilor grave pe 
care le avea. Convoiul se opri ca s-o înmormânteze pe cea care îl 
transformase provizoriu pe preşedintele Rusiei în filantrop. Sosiră 
în portul Pulaj la răsăritul soarelui. Maric Taja îi aştepta pe puntea 
navei sale. Foot i-i prezentă pe Nathan, Sparks şi Mulligan. Taja 
nu-şi crezu ochilor când văzu trupele defilând prin faţa lui. 

— Fetele astea sunt soldaţi? 

— Trupe speciale. 

— Ar fi trebuit să mă înrolez şi eu în trupele speciale! 

În total, avea 55 de pasageri: 51 de fete aika, Lea, Carla, Rain 
şi Nathan. 

— Peste o lună, va veni cineva care le va prelua, le explică 
Foot lui Rain şi lui Nathan. Voi găsi un loc sigur pentru fete. Mai 
am o zi sau două de trăit, nişte relaţii şi banii de la ARK. 

Sparks şi Mulligan se urcară în camioanele lor şi le luară cu ei 
pe studenta bulgară şi pe şomera din Ucraina. 

— Te felicit pentru acest tur de onoare, spuse Nathan, 
strângându-i mâna lui Foot. Te-ai comportat ca un adevărat 
samurai. 

— Vei ajunge pe o insulă pustie, împreună cu 50 dintre cele 
mai frumoase femei de pe lume, Lane. 

— Drogate şi seropozitive. 

Nathan îl lăsă cu Rain şi urcă la bord. Foot îşi îmbrăţişă în 
tăcere fiica. Îşi spuseseră tot ce aveau de spus în timpul 
drumului. Ofiţerul se întoarse către Maric Taja, care supraveghea 
încărcarea proviziilor. 

— Tot ce-ţi cer, Marie, este să le duci acolo unde ne-am înţeles 


452 


şi să uiţi apoi de locul acela, aşa cum şi ONU va uita de existenţa 
ta. 

Foot îi întinse dosarul confidenţial al unităţii speciale de la 
UNMIK referitor la traficul făcut de Taja. Acesta îl arse şi 
împrăştie cenuşa în mare. 

— Ai cuvântul meu! 

Soarta celor 50 de fete aika depindea de cuvântul unui 
traficant albanez. 


189 

Adriatica strălucea ca o oglindă înstelată cu 1 185 de insule, 
dintre care aproape jumătate erau nelocuite. Una dintre ele, 
numită Golo Itak, era o stâncă mare pe care fusese construită o 
închisoare iugoslavă, abandonată acum. Un loc ideal pentru a 
şterge 50 de persoane de pe faţa pământului. Ideal şi pentru o 
cură de dezintoxicare. 

Carla îşi îndura sevrajul rătăcind pe coridorul navei. Nathan o 
duse pe punte, urmat de Léa, care se ţinea ca o umbră după cel 
care o smulsese din ghearele lui Duka. Rămaseră la prova până 
când ajunseră la destinaţie. Pentru ca terapia să aibă succes, 
Carla trebuia să fie în contact cu elementele naturii, cu ceața, cu 
stropii încărcaţi de iod. Nathan o întinse comod pe punte, îi oferi 
coapsa lui drept pernă, îşi aţinti privirea în ochii ei, îi vorbi încet, 
pe un ton neutru şi lipsit de inflexiuni, îi ceru să se relaxeze, să 
nu se mai gândească la nimic, să nu se mai controleze. Nu se 
adresa decât emisferei drepte a creierului ei. Să uite de logică şi 
de rațiune. Se întoarse în timp până la vremea căsătoriei cu 
Etienne, la perioada în care fusese gravidă, la adolescenţă, la 
copilărie, la naşterea ei. La ceea ce fusese iniţial, înainte ca 
mintea şi creierul ei să înceapă să construiască, să se formateze. 
O reducea la un element al cosmosului, liber de orice 
constrângere. În timp ce ea naviga prin ceţurile hipnozei, Nathan 
îi arătă Leei delfinii care escortau nava, aproape atingând coca şi 
motorul. Unul dintre cele mai frumoase spectacole oferite de 
natură. O briză împingea ambarcaţiunea spre larg, spre una 
dintre insulele acelea pustii cu contururi minunate şi cu golfuri în 
care apa era limpede. Un pescăruş plană deasupra lor. Era o 
călătorie senină, scăldată în linişte. 

— Nathan? 


453 


Într-un vârtej meşteşugit de plete lungi, negre, care-i biciuia 
chipul palid, Carla ieşise din transă auzind ţipătul pescăruşului. 
Nathan îi zâmbi. 

— Mult ţi-a mai trebuit până să soseşti! îi spuse ea. 

Se referea oare la anul care se scursese de la plecarea lui? Sau 
la săptămânile care trecuseră până când o smulsese din 
stăpânirea lui Duka? Sau poate la orele în timpul cărora îl 
aşteptase în parcarea din Novelesde? „A sosi“ însemna a ajunge 
le destinaţie, a atinge un scop, a trece la o nouă etapă. Carla 
putea fi toate acestea la un loc. 

— Adâncul inimii e mai departe decât capătul lumii. 

Nu găsise nimic altceva de spus. Nathan ceda din nou. Carla 
era frumoasă, în ciuda urmelor lăsate de calvarul prin care 
trecuse. 

După lovituri, violuri, lipsuri, alcool, droguri, SIDA, frumuseţea 
ei rezista ca o sfidare adresată viciului. Nathan o iubea şi acum 
pe Carla. Îşi luă ochii de la ea ca să-i arate Leei o broască- 
țestoasă luth de o jumătate de tonă care urca la suprafaţă. Carla 
închise ochii. Chipul ei tras se destinse. Căzu într-un somn 
natural. Spatele unei balene bombă orizontul. Rain veni să se 
aşeze în faţa lui Nathan, rezemată de bastingaj. 

— Cum merge? o întrebă el. 

— Le-am închis pe fetele aika în cală. Lipsa drogurilor le 
chinuie atât de mult, încât vor să se arunce în mare. Sper că 
avem destulă metadonă. 

— La tine mă refeream, Rain! 

— Nu-mi voi mai revedea niciodată tatăl. Mi-e greu să accept 
ideea asta. 

— De o idee poţi scăpa cu uşurinţă. 

— Eşti un om tare ciudat. 

— Ca toţi pasagerii de pe nava asta. 

— Spre deosebire de ei, tu ai reuşit să-ţi îndeplineşti misiunea. 

— Chiar dacă am salvat o văduvă şi câteva orfane, nu i-am 
arestat pe vinovaţi. 

— N-a existat vreun duşman pe care să-l înfrunţi, ci doar nişte 
vieţi care trebuiau salvate. 


190 
Nathan medita pe plajă. Chipul nu-i mai era desfigurat. Lea şi 


454 


Carla se scăldau în mare. Adolescenta care se simţise 
abandonată de mama ei îşi înăbuşise reproşurile ca să se apropie 
din nou de ea. Carla îşi regăsea instinctul matern pe care 
albanezii se străduiseră să i-l extirpe. leşi din apă şi se lungi 
lângă Nathan, tăcută, fără pudoare. Ştia că apropierea trupului ei 
bronzat, ale cărui contururi căpătaseră rotunjimi, va fi suficientă 
ca să-l scoată din concentrare. Trecuseră patru săptămâni în care 
supravieţuitoarele operaţiunii Dolls Bang luptaseră, în celulele de 
pe Golo Itak, cu dependenţa de droguri. Regimul draconic impus 
celor 51 de fete aika se desfăşură în suferinţă. Noaptea, răsunau 
vaietele prizonierelor şi capetele lovite de pereţii celulelor. 
Fostele egerii ale puterii mondiale ajunseseră să se zvârcolească 
pe podele împuţite şi să se strâmbe de durere în spatele unor 
gratii ruginite. Metoda aceasta reuşi să dea într-un timp record 
rezultate spectaculoase; pe lângă toate acestea, sevrajul Carlei 
părea doar o cură de talazoterapie. Nathan se ocupă de cazul ei 
aplicând hipnoza şi masaje menite să facă energiile să circule, să 
reechilibreze organele, să elimine tensiunea. Purtă şi cu ea, şi cu 
Lea discuţii îndelungate pe parcursul cărora Carla regăsi frânturi 
din vechea ei personalitate. Asistând la renaşterea celei care-i 
dăduse viaţă, Lea găsi repere fundamentale pentru reeducarea 
ei. Fiindcă fusese încă de la început supusă în faţa capriciilor lui 
Duka, adolescentei nu i se dăduseră droguri. Nici ea nu văzuse 
niciodată chipul diavolului care o lua pe la spate sau o obliga la 
sex oral. Nathan se bucura: un traumatism în minus de tratat la 
Lea. Se strădui să le dilueze pe toate celelalte într-un carpe diem 
de Robinson şi, mai ales, în iubirea maternă. Tratând-o pe mamă, 
o trata şi pe fiică. 

— Când ai de gând să dispari din nou? îl întrebă Carla. 

— De data asta am să te anunţ. 

— Noi doi n-o să fim niciodată împreună? 

— Tu ce crezi? 

— Mi-ai dat papucii acum un an, înainte să fiu sluţită de sute 
de bărbaţi, de droguri şi boală. Acum, chiar că nu văd ce te-ar 
reţine. Ţi-ai jucat rolul de Zorro şi gata, ciao! Şi nici măcar nu 
sunt sigură dacă merit un ciao. 

— Ce simţi pentru mine? 

— Te-am iubit şi te-am urât ca pe nimeni altcineva. 

— Eu nu te-am urât niciodată. 


455 


— Eu una nu sunt detaşată, ca tine. Când iubesc, sunt gata să 
ofer totul. Când urăsc, sunt în stare să ucid. 

— Ştiu. 

Ea îl împinse, răsturnându-l pe spate, se aşeză călare pe 
pieptul lui, îl strânse de gât, îi acoperi obrazul cu pletele ei. li 
venea să-l sărute şi să-l gâtuiască, în acelaşi timp. 

— Spune-mi ce-i în mintea şi în inima ta. E pe acolo loc şi 
pentru mine? 

Nathan nu încercă să reziste. lubise în viaţa lui patru femei: 
Melany, Sylvie, Shannen, Carla. Primele două muriseră, a treia îi 
era soră. Rămânea, aşadar, loc pentru a patra. Dacă i-o spunea, 
intra şi el pe lista celor trei bărbaţi cu care trăise Carla. O listă de 
pe care nu putea ieşi decât cu picioarele înainte. 

Apăsarea de pe gâtul lui spori. Incă puţin, şi nu va mai putea 
vorbi. Alunecă în senzaţia straniu de plăcută de a nu mai controla 
nimic, de a se lăsa să plutească, identică stării care-l cuprindea 
în pragul orgasmului. Orbit de părul Carlei, nu desluşea decât 
gura ei apropiindu-se de parcă ar fi vrut să-l devoreze. Cu o 
ultimă răsuflare care-l despărţea de moarte, pronunţă un „da“. 
Ea îşi descleştă mâinile, se aplecă asupra lui, îi insuflă aer în 
plămâni şi-l sărută, muşcându-i buzele până la sânge. După ce-l 
ucisese, îl readucea la viaţă. Apoi se ridică, rupând cordonul de 
salivă şi de sânge care-i unea. Nathan miji ochii, orbit de soare, 
respiră, tuşi. Carla zâmbi: 

— Marilyn Monroe spunea: „O carieră e ceva fantastic, dar nu 
te poţi ghemui la pieptul ei noaptea, când ţi-e frig“. Inlocuieşte 
„Carieră“ cu „zen“ şi o să vezi că se potriveşte la fel de bine. 

— E grozav! exclamă Lea, ieşind şi ea din apă. 

Adolescenta se şterse cu cămaşa ei kaki. 

— Ai un aer ciudat, Nathan! 

— N-are nimic, iubito, spuse Carla. Niciodată nu s-a simţit mai 
bine ca acum. 

Un nor trecu prin faţa soarelui. Marea încetă să mai sclipească, 
de parcă ar fi vrut să întunece făgăduinţa unui viitor radios. 


191 

Seara se sfârşi pe plajă, în jurul unor peşti prăjiţi şi al unor raţii 
militare pe sfârşite. Toată lumea se întoarse în celulele ale căror 
uşi rămăseseră descuiate în ultimele zile. 


456 


În zori, un vas cu pânze apăra la orizont. Ancoră la câteva sute 
de metri de țărm. In şalupa care fusese coborâtă la apă, Nathan îl 
recunoscu pe locotenentul Sparks. Venea, potrivit înţelegerii, cu 
o navă şi cu veşti. Clark Foot murise a doua zi după ce se 
despărţiseră, predându-i ştafeta lui Sparks, care făcuse rost de 
velierul acela. Un echipaj asiatic fusese angajat şi urma să-i 
transporte într-o insulă din Indonezia. 

— Ce face Mulligan? 

— S-a aranjat pe cont propriu, exploatându-le pe cele două 
fete din Est cu care a plecat. Faptul că a avut de-a face cu 
proxeneţi i-a dat idei. Cum îl puteam împiedica? 

— E ca şi cum ai vrea să împiedici Pământul să se învârtească. 
Urcară cu toţi la bord şi porniră spre sud. 


192 

Colombo. Carla, Lea şi Nathan îşi luară rămas-bun de la fetele 
aika, care-şi continuau drumul spre est, sub protecţia lui Joël 
Sparks şi sub conducerea lui Rain Foot, care căpătase o 
autoritate indiscutabilă asupra lor, deşi era cea mai tânără. 

— Ne vom revedea curând, îi spuse ea lui Nathan. Sunt sigură 
de asta. 

— Pe un câmp de luptă sau la vreo grădiniţă de copii. 

— Oricare-ar fi acel loc, ne vom afla acolo pentru a face bine. 

In Colombo era agitaţie din pricina unui nou atentat comis de 
separatiştii tamili. După ce îi va ajuta pe Shannen şi pe Shivaji 
să-şi reconstruiască hotelul, Nathan voia să înceapă căutarea 
unui nou sanctuar, ferit de sateliții de spionaj, în care cuvântul 
„terorism“ să nu existe. Nefiind prea obişnuit să-şi facă planuri, 
se întreba cum putea arăta un viitor care-i includea pe Carla, 
Lea, Jessy şi Tommy. Era oare posibilă crearea unei celule 
familiale armonioase cu patru persoane traumatizate? 

O aika îl ajunse din urmă pe chei. Era Esian Zawi. | se aruncă în 
braţe şi-l sărată pe gură. 

— Gurluidt, spuse ea. In limba noastră înseamnă „la revedere“. 

La strigătele lui Sparks, se întoarse pe navă. Nathan era 
tulburat. 

— Săratul ei te-a întors pe dos? întrebă Carla. 

Nu sărutul, ci vorbele ei îl răscoliseră. Prin urmare, Gordon 


457 


Ryler şi asociaţii lui creaseră o limbă vernaculară“? pentru fetele 
aika. O limbă pe care Nathan o mai auzise şi înainte. 

Se grăbi să intre într-un internet-cafe ca să consulte din nou 
CD-ul lui Ryler. Una dintre fetele aika se numea Analyn McLeen. 
Ţinta ei era directorul NSA. Aflase despre cazul Warren Anderson 
şi despre faptul că legătura lui cu Syriana fusese descoperită 
înainte ca şeful NSA să-şi dea seama că el însuşi se afla sub 
influenţa iubitei sale. Nathan îşi reproşă faptul că nu sesizase 
asemănarea fonetică dintre Analyn McLeen şi Lyn Lee. Işi aminti 
profilul fetei. 

Aflând foarte repede despre valul de răpiri, fiindcă era 
apropiată de mandarinul care le organiza, hotărâse să dispară, 
după ce va face o operaţie estetică de urâţire. În cursul operaţiei, 
fusese neutralizat şi dispozitivul electronic prin care putea fi 
localizată. Înzestrată cu un nou chip şi cu o glugă, se străduise 
să-şi ajute colegele. Ancheta şi ea, mergând pe urmele poliţiei, şi 
inventase drept alibi prietenia cu Annabelle. In timpul 
investigaţiilor, obiectivul ei se schimbase. Voia să ajungă până la 
triumviratul care o crease şi care nu mişcase niciun deget ca să 
le salveze pe fetele aika. Lyn îl manipulase pe Nathan ca să 
obţină ajutorul lui. În apartamentul lui Annabelle, îl pusese pe 
urmele lui Gordon Ryler. Găsirea numărului în cartea de poeme 
fusese o născocire de-a ei; fetele comunicau între ele în limba lor 
şi n-aveau nevoie de mesaje cifrate. In timpul evadării, Susan Fox 
îşi pierduse o parte din cap şi din memorie, uitând dialectul lor. 
Mesajul ei confidenţial în engleză adresat lui Esian Zawi îl 
derutase pe Nathan. La Paris, Lyn Lee pretinsese că se simte rău 
ca să nu urce la Stephane Charlier, care o cunoştea bine şi ar fi 
putut s-o identifice în ciuda operaţiei estetice. Pe insulă, auzind 
dezvăluirile lui Gordon Ryler, fata aflase că-i fuseseră induse 12 
000 de particule de condiţionare. Îl omorâse în timpul nopţii pe 
Ryler şi-i aruncase trupul în mare. Mai rămânea să-i elimine pe 
cei doi asociaţi ai acestuia. 

Lyn Lee eliminase multe dintre particule, urcase cu câteva 
niveluri de conştienţă, ieşise din condiţionarea iniţială şi devenise 
o ucigaşă. Lipsa ei de agresivitate, compasiunea şi solicitudinea 
ei, inclusiv faţă de un boschetar din Tokyo, se metamorfozaseră 
în sete nemiloasă de răzbunare. 


55 Limbă vorbită doar în rândurile unei anumite comunităţi (n.tr.) 
458 


Nathan intră pe Google şi tastă numele lui Rabindranath Amji. 
Câteva articole recente evocau moartea violentă a miliardarului 
indian care căzuse victimă unui hoţ neidentificat. La fel se 
întâmplase şi cu Bao Kwang, un „călugăr afacerist“, după cum 
spunea titlul articolului, asasinat de o misterioasă sectă chineză 
în provincia Wudang. |n spatele acestor crime deghizate se 
ascundea Analyn McLeen, zisă Lyn Lee. Cea de-a două sute 
patruzeci şi opta aika. 


459 


Epilog 


Pe o insulă cu numele schimbat, un bărbat care şi-l regăsise pe 
al lui şedea în poziţia lotus. Nu-şi mai amintea prea bine cât timp 
trecuse de când părăsise velierul, care-şi continuase drumul spre 
Orient ca să întemeieze acolo tribul Aika, o etnie caracterizată 
printr-un bagaj imens de cunoştinţe şi o frumuseţe ieşită din 
comun. 

Nathan contemplă cele două jumătăţi de mango pe care le 
ţinea în mâini. Pulpa galbenă şi zemoasă strălucea ca un 
giuvaier, protejată de o coajă netedă. Plin de admiraţie şi de 
recunoştinţă faţă de natura care-i dăruise acest fruct senzual, 
crestă în cruciş, cu un cuţit, miezul şi-l duse la gură. Adulmecă 
miresmele dulci pe care le emanau crestăturile. Incisivii săi 
smulseră bucăţelele suculente, care fură strivite sub molari, apoi 
i se revărsară pe limbă. Ca s-o mănânce, trebuia s-o sărute cu 
gura larg deschisă, ajutându-se cu limba, ţinându-şi nasul lipit de 
fruct. Nectarul exotic îi lunecă pe gât, răspândind plăcerea în tot 
trupul său. Gustul suav şi voluptuos se prefăcea în energie. 
Fuziune de molecule, asceză savuroasă. Purificarea lui Nathan 
începuse pe insula Golo Itak şi continuase până aici, în Sri Lanka. 
De-a lungul zilelor, îşi refăcuse legătura cu ceea ce constituia 
esenţa artelor marţiale: poziţie perfectă, mişcare precisă, spirit 
liber, respiraţie corectă. Stăpânea timpul, era în osmoză cu 
elementele şi avea o percepţie senzorială acută. 

Auzi sunetul mat al unor paşi pe nisip. Erau regulaţi, ritmaţi, 
uşori, sprinteni. Un mers de femeie. Efluviilor fructului de mango 
li se adăugă un parfum îmbătător. O diferenţă de temperatură 
trăda o prezenţă în spatele lui. Deplasarea aerului anunţă o 
mână apropiindu-se de pielea lui. O femeie se aşeză lângă el, cu 
o mişcare suplă. Nathan îi întinse cealaltă jumătate a fructului. 
Femeia îi fură o sărutare. 

— Are gust mai bun pe buzele tale. 

460 


Femeia era splendidă, însă nu era Carla. Îi era cunoscută, dar 
nu reuşea s-o identifice. 

— Voi aştepta să mă doreşti şi mai mult, zise ea. 

Acestea fuseseră ultimele cuvinte pe care i le spusese Lyn Lee 
înainte de despărţire. 

— Asta e chipul meu dinainte. Cel pe care-l ştii tu e căutat de 
serviciile chineze şi indiene. 

Întoarse capul ca să-i arate lui Nathan cicatricele din spatele 
urechilor. 

— De ce-ai venit aici, Analyn? 

— Voiam să-ţi mulţumesc pentru că m-ai ajutat să-mi tai 
legăturile. 

— În loc să scapi de cauzele care te-au traumatizat, ai mai 
adăugat şi altele, omorându-i pe Gordon Ryler, Bao Kwang şi 
Rabindranath Amji. 

— Sunt o creaţie care s-a întors împotriva creatorilor săi, dar 
care nu uită să-şi îndeplinească făgăduielile. 

— Care făgăduieli? 

— Ti-am promis că vom face dragoste, nu-ţi mai aminteşti? 

— Cum m-ai găsit? 

— Am devenit expertă în arta urmăririi. 

Plaja îmbibată de sunetele uşoare pe care lumea modernă se 
obişnuise să le acopere prinse viaţă. Răsunară voci. Carla, 
Shannen şi copiii se întorceau de la piaţă cu peşte, orez şi ceai. 
Aduceau şi veşti despre restul lumii. Nathan le ştia dinainte. 
Principalele lor ingrediente erau războiul, sărăcia, pericolul 
nuclear, petrolul, pandemiile, poluarea. Dar o adolescentă de 16 
ani intenţiona să vindece aceste răni. 

— La ce te gândeşti, Nathan? 

Se gândea la arma pe care Rain se pregătea s-o folosească 
peste câţiva ani pentru a salva omenirea. Cea la care recursese 
şi Sylvie ca să-l readucă în activitate, cea cu ajutorul căreia fetele 
aika îi influenţaseră pe mandarini, cea pe care Lyn i-o fluturase 
prin faţa ochilor. Era o armă cu două tăişuri, care o zdrobise pe 
Carla, le traumatizase pe Jassy şi pe Lea, le prefăcuse pe fetele 
aika în obiecte de vânzare. Nathan îşi dădu seama că întrebarea 
nu-i fusese adresată de Lyn, ci de Carla, care se apropiase de el. 
Analyn McLeen dispăruse ca un vis. De parcă nici n-ar fi fost. Aşa 
cum ştia atât de bine să facă şi Nathan. 


461