William Diehl — Cameleonul

William Deehl 
CAMELEONUL 


Profunda recunoştinţă pentru mama şi tatăl meu, Cathy şi John, 
Stan, Bill şi Melissa. 

Temple şi micuța Katie. 

Michael şi Marilyn, Michael şi Mardi, Irving şi Sylvia, Carole, Don 
şi Rose, David, Mitch şi Cobray, DeSales, Bobby Byrd, Missy Joel, 
Ira şi DeeDee, Peter şi Cathy, Betty şi doctorul Sam Gray. 
George, Eddie, James, Chuck, Paul şi Departamentul Actualităţi 
al Canalului Cinci din Atlanta. 

Betsy Nolan, Tommy, Ed, Sidney Sheldon şi Burt. 

Marc Jaffe şi Random House, Nat Lefkowitz şi William Morris. 
Inspiratul editor, Peter Gethers. 

Minunatul meu agent, Owen Laster. 

Şi, în sfîrșit, în memoria bătrînului urs Townsend: Adio, 
Stromboli, oriunde ai fi. 


PROLOG 


Istoria e o prezentare, în mare parte falsă, de evenimente, în 
mare parte neimportante, înfăptuite de conducători, în mare 
parte ticăloşi, şi de soldaţi, în mare parte nebuni. 

AMBROSE BIERCE O urmărea de aproape o oră. Era uimitor cît 
de grațios se deplasa prin magazinul Bloomingdale, cîntărind 
bine ce cadouri să cumpere şi tăindu-le apoi de pe listă, înainte 
de a se îndrepta spre un alt raion. Era elegantă şi exotică, înaltă, 
cochetă, şic, purtînd cu un stil deosebit pantaloni negri marca 
Jordache, cizme de cowboy marca Lucchese, o bluză din mătase 
de culoare albastru-deschis şi o jachetă din poplin, bordată cu 
blană de iepure. 

Dar tot farmecul era dat de pălărie, un melon negru, tras 
arogant pe o parte, acoperindu-i un ochi migdalat cu graţia unui 
văl negru. Mergea după ea, la vreo cincisprezece metri mai în 
spate. Ea cercetă metodic întregul magazin. Sacoşa era deja 
plină de cumpărături cînd ajunse la etajul întîi, apoi cobori pe 
scara rulantă, grăbită, îndreptindu-se către ieşirea dinspre 
Lexington Avenue. În cîteva minute, avea să iasă. Şi cu asta 
basta. Dacă el avea de gînd să facă ceva, acum era momentul. 


îşi îmbrăcă haina de piele, în timp ce mergea grăbit pe lingă 
şirul de pomi de Crăciun, trecu de o flamură albă cu roşu pe 
care scria: „Toți prietenii dumneavoastră de la Bloomingdale vă 
doresc un Crăciun fericit", avînd sub el un îndemn comercial: 
„Numai patru zile în care mai puteţi face cumpărături", şi cobori 
scările de la magazin, aflate sub un balcon în care un grup de 
liceeni timizi cîntau aproape în şoaptă „Micuţul toboşar". Apoi, fu 
pe punctul de a o pierde. O armată de cumpărători hotăriţi, 
înfruntînd vîntul şi zăpada, atacară uşile batante, intrînd în 
magazin într-un şir nesfirşit. Fu o victimă temporară, prinsă în 
vîrtejul acestui asalt. 

Mergînd lateral, croindu-şi drum cu umărul, se strecură prin 
mulţime, lovindu-se de cei care intrau. La un moment dat, 
aproape se întîlniră. O clipă se aflară faţă în faţă, aproape 
atingîndu-se şi apoi, la fel de brusc, fură din nou despărțiți. Se 
depărtase de el atît de grațios, încît mai mult simţise decit 
văzuse asta. înainte ca el să-şi ceară scuze, ea îşi regăsi calmul 
şi-l cîntări rapid din ochi. Un bărbat mai în vîrstă, de vreo 
patruzeci şi cinci de ani, frumos, deşi chipul lui începea să arate 
semnele unei vieţi bune, iar părul său castaniu încărunţise. Era 
îmbrăcat impecabil: jachetă de tweed, pantaloni din lînă maro- 
ardezie, cămaşă cu dungi late şi cravată Cardin. 

Se uită în spate, direct spre ea, îi zimbi, îi făcu semn spre ieşire 
şi, cînd ea intră în triunghiul de sticlă, el împinse uşa batantă. 
Era din Orient? Polineziană? Amestec? Jumătate mexicană, 
jumătate franţuzoaică, probabil. Părea puţin prea înaltă ca să fie 
japoneză. 

Afară, fulgii reci de zăpadă cădeau în rafale pe Lexington 
Avenue, dansînd deasupra grătarelor de la metrou, pînă cînd 
vîntul îi învîrtejea pe Fifty-ninth Street. Amîndoi făcură semn 
aceluiaşi taxi, se feriră să nu fie stropiţi de el cînd şoferul opri, 
trecînd prin mocirlă şi, cum majoritatea taxiurilor erau în pauză 
sau dispăruseră de la primul semn de vreme rea, hotărîră să-l ia 
amindoi pe acesta. 

Aşa începu. 

El o invită la un bar. Ea îl privi o clipă pe sub borul pălăriei şi, 
spre surprinderea lui, acceptă. Se opriră la Pierre şi ea îşi jucă 
rolul perfect. Luară ceva de băut, apoi ea dispăru. In timp ce 
plătea, şeful de sală veni la el la masă şi-i înmînă un bilet. Pe 
bilet era scris numărul ei de telefon. 


Perfect. 

În ziua următoare, luară masa la Cote Basque, petrecură o parte 
a după-amiezei răsfoind un nou album la Muzeul de Artă 
Modernă, băură ceva la Charley O, apoi merseră să patineze pe 
gheaţă în Rockefeller Piaza. Pe urmă ea se întoarse acasă să se 
schimbe şi se întîlniră mai tîrziu la Four Seasons să ia cina. Purta 
acum un taior sobru, negru, o bluză victoriană din mătase albă, 
împodobită cu dantelă irlandeză, cu gulerul înalt îndoit imediat 
sub bărbie şi, ca întotdeauna, o pălărie al cărei voal adăuga o 
eternă notă de mister. Vorbea foarte puţin, iar cînd spunea ceva, 
conversaţia era impersonală. Cum se întîmplă de obicei la 
începutul legăturilor amoroase, ocoliră întrebările personale, 
păstrînd misterul cît mai mult posibil. După cină, prinşi de 
spiritul sărbătorilor, ascultară colinde de Crăciun, în faţă la 
Rockefeller Piaza, şi priviră vitrinele magazinelor de pe Fifth 
Avenue. 

începuse din nou să ningă, dar vintul se domolise şi fulgii mari 
se aşterneau pe trotuar. Mai multe taxiuri trecură pe lîngă ei, cu 
luminile aprinse pe „Liber'". Apoi, strada deveni pustie. Mai trecu 
doar o trăsură ce rătăcea la cîteva blocuri distanţă de Piaza. 
Tropotul calului răsuna trist prin zăpadă, iar vizitiul, o femeie 
tînără, purtind un joben cu trandafir din mătase prins de 
panglică, stătea ghemuită sub o pătură. El îi făcu semn în 
mijlocul lui Fifth Avenue şi vizitiul acceptă să-i ducă în Sixty-third 
Street. 

Se ghemuiră şi ei sub o pătură groasă. El o prinse pe după 
umeri, o trase lîngă el şi îi ridică faţa spre a lui, cu o mişcare 
blîndă, iar ea, drept răspuns, îl sărută uşor, atingindu-i buza de 
jos cu virful limbii. Se sărutară din nou. Şi apoi încă o dată, 
explorindu-şi chipurile cu  virfurile degetelor, limbile lor 
întîlnindu-se şi retrăgîndu-se. 

Fifth Avenue era deja pustie cînd ajunseră la apartamentul ei. 
Vîntul nu mai bătea şi zăpada cădea acum aproape vertical, 
acoperind strada. O linişte blindă se lăsase peste toate. El plăti 
vizitiului trei bancnote de zece dolari, sări din trăsură, apoi, 
galant, o ajută să coboare şi o conduse sub tendă. Ea îl luă de 
mînă şi îl conduse în hol. 

În spatele lor, vizitiul pocni din bici, iar fulgii rătăcitori de zăpadă 
înghiţiră trăsura. Imediat ce intrară în apartament, ea se scuză 
şi intră în dormitor. 


Locuinţa ei, aflată la etajul al patrulea, avea vedere spre Central 
Park. Era mică, cu un singur dormitor şi cu un şemineu în living- 
room, dar era decorată cu mult gust. Ceva lipsea totuşi, iar el îşi 
dădu seama peste cîteva clipe că în cameră nu existau bunuri 
personale. Nu era nici un tablou, nici o amintire. Camera părea o 
vitrină de magazin. 

Mai studie apartamentul preţ de cîteva clipe, apoi intră în baie şi 
închise uşa. îşi dădu jos pantalonii. O curea de piele era strinsă 
pe coapsa stingă, sus, cu o teacă lipită de picior. Minerul ce 
ieşea din teacă fusese subţiat pînă cînd devenise plat şi îngust, 
apoi fuseseră adincite Şanţuri speciale, după forma degetelor 
lui. 

Apucă mînerul şi trase afară un cuţit de felul acelora folosite de 
sculptori. îi cercetă marginile zimţate ca nişte şănţuleţe, care 
luceau ca o prevestire rea. Lama fusese tăiată la doisprezece 
centimetri de miner şi ascuţită ca un vîrf de ac. încercă virful cu 
degetul mare abia atingindu-l, şi pielea se crestă. Supse 
picătura de sînge de pe virful degetului, îşi trase pantalonii şi 
puse cuțitul în cureaua pantalonilor, în spate. Se privi în oglindă 
să vadă dacă totul era în ordine, apoi se întoarse în living-room. 
In dormitor, radioul se auzea în surdină. Ea îl strigă şi el intră în 
dormitor. Luminile erau stinse, camera fiind luminată doar de 
şase lumînări. Ea era aşezată în mijlocul patului, sprijinită pe o 
parte, cu capul lăsat în jos, părul lung căzîndu-i în valuri, pînă 
aproape de mijloc. Pe umeri avea aruncat un capot din dantelă. 
El îşi îngustă ochii, încercînd să desluşească detaliile camerei 
întunecoase. 

Nu era nici o oglindă în spatele lui. 

Bun. 

Apropiindu-se de pat, îşi scoase jacheta şi o aruncă pe un scaun, 
îşi descheie cămaşa şi o trase din pantaloni cu îndemînare. 

Cînd îşi duse mîinile la spate, ea se ridică brusc şi-şi scutură 
umerii. Capotul transparent îi căzu de pe umeri. Priveliştea îl 
şocă şi avu o clipă de ezitare, iar ea îşi ridică braţul drept şi-l 
întinse drept în faţă. Mişcarea fusese atit de rapidă, încît el nu 
văzu arma, ci numai explozia din gura ţevii, simţindu-i căldura 
pe faţă cu o clipă înainte ca glonţul să-i zboare creierii. 

În cădere, Colin Bradley şopti un singur, ultim cuvînt: 

- Cameleon? 


CARTEA ÎNTÎI 


Crima poate fi înfăptuită cu mijloace legale printr-un război 
profitabil şi prin calomnie, precum şi cu o supradoză sau cu un 
pumnal. 

lord acton 


Cînd Marza se trezi era încă întuneric - ultimele minute înaintea 
ivirii zorilor, cînd soarele era ascuns încă în spatele bisericii, 
dincolo de Veneţia, şi primele degete sîngerii ale zilei se 
întindeau printre clădiri şi peste lagună. Soţia lui dormea lîngă 
el. Părul ei roşcat era răsfirat pe perna îmbrăcată în satin 
galben. Preţ de cîteva minute, cu ochii deschişi numai pe 
jumătate, o admiră dormind. 

„Hei, Marza, eşti un ticălos norocos, îşi spuse el. Ai avut totul şi, 
de data asta chiar îţi merge. E o perioadă foarte bună pentru 
tine, cea mai bună din viaţa ta." 

Zări capotul de mătase de pe podea, unde îl aruncase ea cu o 
noapte în urmă, şi rise încet pentru sine. Erau căsătoriţi de zece 
ani şi ea încă îl mai surprindea şi îl încînta cu felul ei nestăpinit 
de a face dragoste. Milena de la Rovere, impetuoasa actriţă, 
tigroaica roşcată care îi înnebunise pe toţi regizorii din Europa şi 
de la Hollywood, era încă alături de el, după zece ani, şi era încă 
seducătoarea lui iubită. 

Privind capotul sfişiat, şi-o aminti îngenuncheată peste el în pat, 
strigînd cu o voce răguşită toate „cuvintele murdare englezeşti" 
pe care le învățase de la el. Apoi îşi dăduse jos capotul de 
mătase de culoarea şampaniei, dureros de încet, peste sîni, pînă 
cînd aceştia răsăriră liberi, cu sfîrcurile întărite, aşteptindu-l, în 
timp ce ea continua să-i spună acele cuvinte, dezvelindu-se cu 
mişcări unduitoare şi lăsînd apoi capotul să-i alunece pe lîngă 
genunchi; îşi eliberase un picior, prinsese capotul şi-l aruncase 
apoi, neglijent, în cameră. 

- Trei sute de mii de lire, zbierase el, rizînd, şi ea îl foloseşte de 
parcă ar fi un prosop de la Holiday Inn! 

- La dracu' cu Holiday Inn, ţipase ea şi începuse să ridă. 

Apoi se aplecase asupra lui Marza şi, prinzindu-i un sfîrc între 
dinţi, începuse să facă mişcări circulare în jurul lui. Marza îşi 
simţise sfircul întărindu-se în gura ei, înainte ca ea să înceapă 
să-l sugă. 


- Va bene? întrebase ea ştrengăreşte, privindu-l. 

- Molto bene... 

Apoi, încet, îşi plimbase limba în jos spre buric, zgîndărindu-l cu 
vîrful limbii. 

- E permesso...? 

Era mai mult o şoaptă, iar ea îşi concentrase atenţia asupra 
abdomenului lui, aşteptînd răspunsul. 

Marza gemuse, apoi spusese aproape la fel de încet: 

- Nu mai întreba. 

Stătea întins pe spate, zimbindu-i, în timp ce virfurile unghiilor 
ei, uşoare ca o zbatere de aripi, îi atingeau abdomenul. Apoi îi 
simţise limba, la fel de uşor - mai mult o părere. Era minunat 
pentru el. Ei îi plăcea să facă asta pentru a-l stîrni. Buzele ei îi 
atinseseră virful penisului, iar el se ridicase uşor spre ea, apoi ea 
îl învăluise cu totul, începînd să murmure monoton, iar Marza se 
pierduse complet. O simţea peste tot. li simţea gura, degetele, 
buzele. începuse să se mişte în acelaşi timp cu ea - un răspuns 
aproape involuntar la erotismul ei. Inima îi bătea gata să-i 
spargă pieptul. Degetele lui îi mîngiiau părul şi ea începuse să-şi 
mişte capul, gemînd din ce în ce mai tare. O simţea vibrînd, o 
dată cu el, excitîndu-l tot mai puternic. 

- Tempo sa e fermato per me - O mică moarte, spusese el cu 
răsuflarea tăiată. Timpul s-a oprit pentru mine. 

- Timpul nu mai există, îi răspunsese ea, înăbuşit. 

După aceea nu mai vorbiseră. In sfîrşit, cînd el era gata să 
explodeze, se lăsase în jos, trăgînd-o spre el şi mîngiind-o uşor 
pe pîntece, apoi mai jos, strîngînd-o cu două degete şi mişcîndu- 
şi mîna încet, circular. Apoi, amîndoi începuseră să se mişte, ea 
mîngiindu-l încă, trăgîndu-l tot mai aproape, pînă cînd simţise 
cum focul ei îl învăluia. 

Braţele ei alunecaseră pe spatele lui, strîngîndu-l puternic, iar 
cînd el fusese pe punctul să erupă în ea, începuse să îngine: 
„Cedez... cedez... cedez..." In sfîrşit: „Te iubesc". 

Cînd se căsătoriseră, birfa internaţională nu le dăduse decit 
cîteva luni, cel mult un an de stat împreună. 

Ea avea douăzeci de ani şi era una dintre cele mai cunoscute 
actriţe de film din ltalia, încă de la şaptesprezece ani. Marza 
avea treizeci şi opt de ani şi începuse să reapară în competiţii. 
Tocmai ciştigase a treia cursă la rînd, după ce majoritatea 
redactorilor de sport şi a sponsorilor din domeniu îl declaraseră 


terminat. Timp de trei ani fusese considerat un om pe care nu se 
putea conta, un pilot de curse ratat la treizeci şi cinci de ani. 
Apoi Noviliano, marele constructor de automobile, venise la el 
şi-i oferise o nouă şansă. O maşină nouă, experimentală, plină 
de temperament, dar nebunesc de rapidă şi de stabilă. 

- E nevoie de un om cu experienţă, îi spusese Noviliano. Nu o 
pot da pe mîna vreunui tinerel. 

Acesta fusese începutul celei mai frumoase colaborări din istoria 
automobilismului. Noviliano, Marza şi Aquila 333, un automobil 
de ultimă oră, cu ţevi de eşapament pe puntea din spate, pentru 
„fierberea aerului", care confereau stabilitate, un design 
aerodinamic şi un sistem de alimentare pe alcool, un motor cu 
injecție, care îi dădea o autonomie de cincizeci de mile faţă de 
celelalte modele, reducînd cu o treime oprirea la standuri. 

Era teribilă, nu avea nici un punct slab, iar Marza o pilota de 
parcă ar fi fost una cu ea. Nimeni nu se putea apropia de el, iar 
el era neînfricat, un om care sfida moartea. Spusese odată, într- 
un interviu: „Am văzut moartea de vreo două, trei ori, stînd pe 
un gard şi făcîndu-mi cu mîna. Dar i-am spus: „Du-te naibii, nu 
acum. Nu-l iei pe Marza de data asta.” Părerea mea e că, dacă 
te temi de moarte, ar trebui să te faci casier. Nu ăsta-i jocul tău. 
Cînd o întîlnise, era din nou în ascensiune şi se spunea că ori va 
renunţa, ori va muri, în cel mult un an. Şi, în afară de asta, ea 
avea numai douăzeci de ani şi cum ar fi putut el s-o păstreze, 
cînd oriCe bărbat între pubertate şi senilitate o dorea? 

Marza şi Aquila 333 au devenit legendari în lumea curselor, 
maşina urma să dea naştere uneia dintre cele mai extraordinare 
aventuri automobilistice create de timpurile moderne. 

Cu cît se ridica mai sus steaua ei, cu atît conducea el mai 
repede. Pentru fiecare film de succes făcut de ea, el cîştiga cite 
o cursă. Ea era încîntată de succesul lui şi vedea în el ceea ce 
puţini aveau prilejul să vadă: un campion pe toate planurile, 
care o iubea, o respecta şi o trata ca pe o prietenă şi iubită, nu 
ca pe o stea de cinema. Alţii erau intimidaţi de frumuseţea şi de 
succesul ei. „Intimidare" era un cuvînt necunoscut lui. Nu făcea 
parte din vocabularul lui. Pentru Marza, intimidarea era ceva de 
neconceput. 

Şi ea îl adora pentru asta. 

Pilotă cu o măiestrie înfricoşătoare, ca un om posedat, pînă cînd, 
în sfîrşit, Milena îl rugă să renunţe. Era mai bogat decit visase 


vreodată. Nu mai avea nimic de dovedit. Şi, în afară de asta, 
Noviliano avea nevoie de el, pentru a lucra la un nou proiect, o 
maşină nouă, care să aibă viteză şi graţie, şi care să fie o 
campioană, cu un motor deosebit, cu injecție, care să tripleze 
distanţa parcursă cu aceeaşi cantitate de combustibil. Nu era o 
maşină de curse, ci una de oraş, care folosea toate aspectele 
practice comerciale ale unei maşini de curse. Treaba lui Marza 
era s-o testeze şi iar s-o testeze, pînă cînd avea să fie perfectă. 
Maşina urma să fie numită Aquila Milena, pentru că, aşa cum 
Profesorul - marele Di Fiere, proiectantul ei - spusese, maşina 
era ca o femeie frumoasă şi deosebită. Era un tribut adus lui 
Marza, botezarea maşinii după numele a ceea ce el iubea cel 
mai mult în viaţă. 

Şi ce maşină era! Putea revoluţiona întreaga industrie. Numai 
patentul sistemului de injecție îi putea face multimilionari. 

Aşa că renunţă la curse. Şi ea renunţă la cinema. El găsi locul 
perfect pentru noul lor cămin; un deal lîngă Malcontenta, pe 
malul lagunei Venta, cu vedere spre draga ei Veneţie, unde 
construi o vilă în stil grecesc, la numai douăzeci de mile de 
fabrica din Padova. 

întorcînd capul, privirea îi rătăci prin uşa în formă de arcadă, 
dincolo de terasă, peste lagună, spre Veneţia, urmărind conturul 
soarelui, din spatele turlei bisericii, care scălda încet camera 
într-o lumină roşie, translucidă. 

Era cea mai bună perioadă a zilei pentru el. întotdeauna fusese 
aşa. Se simţea bine. Ziua de azi era ideală pentru testarea 
Milenei. La urma urmelor, lua prototipul la Monte Carlo, de Anul 
Nou. Acest prim test avea să fie cadoul făcut sieşi de Anul Nou. 
Ea se mişcă lîngă el, întorcîndu-se pe spate. Cearşaful de satin 
alunecă şi ea rămase goală dormind lîngă el. Se minună din nou 
la vederea corpului ei, aşa cum făcuse întotdeauna; o dori din 
nou, dar pentru ea zorile nu erau, cu siguranţă, cel mai bun 
moment al zilei. Un curent îngheţat se strecură pe sub uşă, 
mişcînd draperiile din dantelă, făcîndu-le să se înfioare uşor, ca 
şi cum ar fi plutit în apă. Trase încet cearşaful peste ea, ca să nu 
răcească. 

Ea îi dăruise zece ani şi nu exista nici un moment pentru care 
să-i pară rău. 

- Grazie, spuse el, şoptit. Tante grazie. 


Se aplecă şi o sărută uşor pe obraz. Apoi, după ce mai aruncă o 
privire spre răsăritul în flăcări, intră să facă un duş şi să se 
îmbrace. Inainte să plece, se întoarse şi se aplecă s-o sărute din 
nou pe obraz. Ea deschise un ochi, îi zimbi şi-i spuse în engleza 
ei imperfectă: 

- Nu conduce plea lepede. 


2. 


Cînd Falmouth fu numit de către şeful său să se ocupe de 
operaţiune, făcu o listă. Dură cîteva zile. întîi scrise obiectivele, 
apoi împărţi operaţiunea pe segmente: într-o parte a hirtiei notă 
segmentele în ordine cronologică, iar în cealaltă parte făcu o 
listă cu aceleaşi segmente, în ordinea importanţei riscului 
implicat, punînd în capul listei segmentul cel mai periculos. Apoi 
le redactă, combinînd cele două liste în ceea ce considera el a fi 
cel mai bun şi mai sigur mod de a executa însărcinarea. 

li puseseră la dispoziţie rapoarte excelente ale serviciilor de 
spionaj Şi tot ceea ce le ceruse. Planurile maşinii, o hartă 
detaliată a fabricii, pe care erau marcate toate punctele de 
securitate. Fotografii ale piStei, Rapoarte despre Marza, 
Noviliano, Di Fiere şi cei trei şoferi de schimb, rapoarte care 
subliniau obiceiurile lor personale, cît şi cele de serviciu. Şi o 
prezentare a oraşului Padova: pitoresc, foarte provincial, 
cunoscut nu numai pentru Uzinele de automobile Aquila, dar şi 
pentru bazilica Sant' Antonio şi pentru frescele lui Giotto, care 
atrăgeau vizitatori din întreaga lume. 

Era bine. Locul era un obiectiv turistic. Şi aveau să fie pelerinaje 
acolo, pentru a începe cu bine Anul Nou. O ocazie de a opera cu 
mai multă uşurinţă şi de a avea o acoperire. 

Le trebuise o lună ca să le pună pe toate cap la cap. El pregătise 
operaţiunea la Paris, într-un mic hotel din rue Fresnel, puţin mai 
jos de rue de Longchamp şi nu prea departe de rîu. Deşi 
aproape de inima oraşului, era totuşi un loc liniştit. Transformă 
apartamentul într-un departament de război, cu hărţi şi orare ale 
trenurilor puse pe pereţi, cu fotografiile directorilor, planurile 
maşinii, ale fabricii şi ale oraşului. 

începu prin studierea şoselelor şi a orarelor mijloacelor de 
transport. Falmouth stabili ca prioritate intrarea şi ieşirea din 


fabrică. Ca orice agent secret eficient, puse autoapărarea în 
capul listei. Apoi se concentră asupra operaţiunii propriu-zise. 
Din Paris putea zbura la Nisa, apoi putea lua trenul de noapte, 
care mergea de-a lungul coastei, apoi la Milano. Acolo urma să 
ia o maşină şi să conducă pînă la Padova - o distanţă cam deo 
sută douăzeci şi cinci de mile. 

Plecarea avea să fie mai complicată. O dată treaba făcută, 
trebuia să se mişte rapid, fără a atrage prea mult atenţia. Avea 
să conducă pînă la Verona, să ia trenul spre nord, prin Trento şi 
Brenner Pass, pînă la Insbruck şi, de acolo, pînă la Munchen. De 
acolo urma să ia avionul înapoi spre Paris. 

Partea riscantă era drumul cu maşina de la Padova la Verona. Nu 
era decit o distanţă de patruzeci şi cinci de mile - o oră de 
condus lejer. Dar, la dracu', asta însemna o oră înainte ca lumea 
să se dezmeticească şi, dacă treaba mergea conform planului, 
nimeni nu avea Să-l caute. 

Introduse totul în computerul din capul său, lăsînd planul să 
dospească, revizuind lista în fiecare noapte, memoriînd-o, 
distrugînd copia scrisă şi începînd să îmbunătăţească planul în 
dimineaţa următoare. De fiecare dată cînd revizuia lista, o 
memora şi apoi o distrugea. Falmouth era un veteran în meseria 
asta; nu făcea greşeli. 

îi trebuiră zece zile ca să conceapă un plan perfect. 

Cel mai dificil lucru era să ajungă la maşină - securitatea fabricii 
din Padova fiind extraordinară. Da, dar se putea, deşi factorul de 
risc era foarte ridicat. Trebuia să fie şi o altă cale, mai bună. 
Petrecu ore întregi studiind planurile uzinei, examinînd fiecare 
porţiune a maşinii şi lista cu furnizorii intermediari. 

Şi, deodată, găsi răspunsul. Pentru cursele de test fusese 
elaborat un sistem electronic pe computer. Elementele 
încastrate în tabloul de comandă dădeau imediat informaţii 
despre fiecare parte a automobilului, transmiţind aceleaşi 
informaţii şi turnului de control de pe pistă. Memoria sistemului 
era conținută de un minicomputer, cam de mărimea unui 
casetofon stereo, fără boxe, care era poziţionat între cabină şi 
protecţia antifoc. La apăsarea unui buton, erau afişate informaţii 
despre viteză, care puteau fi transformate instantaneu în mile 
per galon, mile parcurse, viteza medie per milă, cantitatea 
rămasă în galoane, presiunea uleiului, chiar şi amănunte despre 


anumite părţi ale maşinii, cum ar fi sistemul de suspensii, de 
transmisie sau despre osiile din faţă şi din spate. 

Era un sistem sofisticat, dar nu deosebit de nou. General Motors 
oferise de mai bine de un an, computere pentru a da asemenea 
informaţii pentru maşinile lor mai mari. Computerul acesta era 
modificat Pentru a da informaţii specifice despre Aquila Milena, 
iar furnizorul era o mică companie specializată în electronică, 
din Marsilia. Nimic din ceea ce făcea această firmă nu avea un 
caracter secret. Dar securitatea nu era excepţională în Marsilia. 
Era relativ uşor să obţii schema sistemului General Motors, de la 
un intermediar din Paris. Săptămiîni întregi Falmouth studie 
planurile, pînă cînd învăţă la perfecţie acest sistem. 

Memoria era conținută pe plăcuţe subţiri în formă de pişcoturi, 
late de douăzeci de milimetri şi lungi de şaptezeci şi cinci. 
Fiecare dintre aceste plăcuţe conţinea duzini de cipuri nu mai 
mari decît o unghie. Acum Falmouth îşi puse în acţiune 
cunoştinţele sale în materie de explozibile. Concepu şi apoi 
confecţionă o serie de bombe C-4, mici, din ceea ce francezii 
numeau plastique, nu mai mari decit măciulia unui băț de 
chibrit, şi plate, putînd fi ataşate de orice placă de memorie, pe 
care le acoperi apoi cu vopsea. Legă explozibilele cu sîrme 
subţiri de firele ce duceau la contor. Făcu mai multe legături din 
sirme ce conţineau fitiluri subţiri de fosfor, care să lege 
minicomputerul de rezervorul de benzină şi de senzorii din bara 
de direcţie de pe osia din faţă. Erau programate să explodeze 
cînd vitezometrul ajungea la nouăzeci de mile pe oră. La viteza 
aceea, bara de direcţie, care ţinea roţile din faţă pe aceeaşi 
linie, era distrusă, maşina ieşea de sub control, iar rezervorul de 
benzină exploda două, trei secunde mai tîrziu. 

Îi trebui lui Falmouth mai mult de o lună ca să aibă gata 
explozibilul. Era o treabă periculoasă, chiar şi pentru un expert 
ca el. Dar era o nimica toată să intre în mica fabrică şi să 
planteze bombele. Luă un avion de seară spre Marsilia; puţin 
după miezul nopţii desfăcu închizătoarea unui luminator, cobori 
în uzină şi găsi plăcile, aliniate frumos în camera de testare. 
Banderola de verificare îi spuse ceea ce avea nevoie să ştie: 
toate plăcile fuseseră aprobate şi erau gata de livrare, cu 
excepţia uneia, dar asta nu era grav pentru operaţia pe care 
urma s-o facă. 


Îi trebuiră ore întregi ca să termine treaba. Plecă din uzină cu 
cîteva minute înainte de cinci, şi se reîntoarse cu un avion la 
Paris, a doua zi dimineaţa. 

Pînă acum, toate bune. 

Se apucă să finiseze planul în întregime. Mai avea trei 
săptămîni, îşi lăsă mustață şi îşi lăsă părul să crească. Dar nu-i 
plăcu. Nu era destul de lung. îşi cumpără o perucă neagră, 
lăţoasă, ca să-şi acopere părul roşcat şi, cu o noapte înainte să 
plece, îşi vopsi mustaţa neagră, îşi alese numai haine obişnuite, 
de genul celor pe care le-ar purta un fotograf liber-profesionist: 
o pereche de pantaloni din catifea reiată, cafenie, un pulover pe 
git, alb, o jachetă din piele de căprioară şi pantofi sport, cu talpă 
groasă, care îl făceau mai înalt cu vreo cinci centimetri. 

Se simţea bine, foarte bine, în dimineaţa în care plecă. 

Cînd ajunse pe aeroportul din Milano, Falmouth merse direct la 
biroul American Express. Un tînăr frumuşel, cu o jachetă lăliie şi 
o cravată îngustă, atîrnată de gulerul desfăcut, îl privi din 
spatele unor ochelari de soare şi-i spuse: 

- Si? 

Falmouth îi zîmbi nonşalant, copilăreşte, ca un fotograf. 

- Buongiorno, signore. Scusi, ce una lettera per me, Harry 
Spettro? Tipul oftă şi spuse cu o voce plictisită: 

- Un momento. 

Trase un sertar şi răsfoi leneş prin scrisori. Privi apoi din nou 
spre Falmouth. 

- S-p-e-t-t-r-o? 

- Si. 

- Identificazione, per favore. 

Falmouth scoase un permis de conducere fals şi un paşaport, tot 
fals. Ochii tînărului priviră rapid, cînd fotografia din paşaport, 
cînd faţa lui Falmouth. Satisfăcut, înclină din cap şi-i înmînă 
scrisoarea. 

- Multo grazie, spuse Falmouth zimbind şi adăugînd pentru sine: 
Puţoiule. 

- Prego, spuse băiatul. 

leşi afară şi rupse plicul. înăuntru erau o cheie şi un mesaj scurt: 
„Căsuţa 7541". 

Găsi căsuţa, luă geanta grea din piele, dinăuntru şi puse în loc 
servieta cu care venise, apoi merse la toaletă, unde cercetă 
conţinutul genţii. Ilnăuntru era tot ceea ce-i trebuia, inclusiv 


cheia maşinii, şi un alt mesaj: „Fiat 224 negru, număr de 
înmatriculare XZ 592, parcarea din aeroport, rîndul 7, sector 2, 
bilet sub cauciucul de rezervă". Pînă acum totul mersese bine. 
Conduse direct spre Padova şi trase la un mic hotel. 

Îi trebuiră cîteva zile - mai mult decît se aşteptase - pînă să 
găsească o cameră liberă, cu vedere spre pista de testare. 
Aproape hotărise să renunţe la acest proiect pînă la începutul 
Anului Nou, cînd, stînd într-un local, văzu o casă. Era aşezată pe 
un loc mai înalt, retrasă de pe şosea, avea trei etaje şi era cu 
faţa spre est. 

Era destul de înaltă şi orientată bine. Nu-i mai rămînea decit să 
reuşească să obţină o cameră din spate. Totul se aranjă, dar 
numai în urma unei negocieri aprinse cu proprietara casei, o 
văduvă italiancă fioroasă, care întîi îi trîintise uşa în nas, apoi îl 
ameninţase cu poliţia, dacă insista. Dar cînd îi spuse că este 
fotograf, că venise să fotografieze bazilica pentru Paris Match, 
că toate hotelurile erau pline şi apoi îi oferi cel puţin de zece ori 
mai mult decit s-ar fi plătit pentru închirierea unei astfel de 
camere, italianca se mai domoli. 

Fiul ei era în vacanţă în Austria, la schi. Poate că ar fi fost 
potrivită camera lui. Dar ceru linişte - fără radio după ora nouă 
şi fără vizite. Era o bună catolică şi nu dorea să-i iasă vorbe. 
Amplasamentul era perfect. Era la mai puţin de o milă distanţă 
de pistă, nu avea nici o clădire în faţă şi, deşi camera era foarte 
mică, era totuşi confortabilă şi curată, cu pereţii acoperiţi cu 
fotografii şi postere cu schiori, hărţi ale concursurilor de schi şi 
pliante ale staţiunilor celebre. Băiatul era mai mult decit un 
aficionado, era un fanatic. 

O lucarnă dădea spre pistă. Era bine aşa, se gîndi Falmouth. Ar fi 
fost aproape imposibil ca cineva să-l vadă din stradă şi avea 
asigurat un colţ unde să lucreze. încuie uşa şi se apucă imediat 
de treabă. 

Servieta pe care o adusese cu el din Milano conţinea un telescop 
Bausch Lomb, cu o lentilă de focalizare constantă între 15x şi 
60x, şi un cîmp vizual de doisprezece metri la o mie de metri. 
Cîntărea mai puţin de trei kilograme, cu tot cu trepied, şi avea o 
lungime de numai patruzeci şi cinci de centimetri. 

puşca era şi mai impresionantă. Nu mai văzuse pînă atunci una 
la fel - nu era formată decit dintr-o ţeavă şi mecanismul de 
percuție, cu un încărcător din aluminiu, foarte mic. Avea vreo 


optzeci de centimetri lungime, cu tot cu amortizor şi 
disimulatorul de flacără. Trepiedul era tot din aluminiu, echipat 
cu o lunetă cu laser, despre care Falmouth ştia că este deosebit 
de exactă, pînă la o distanţă de o mie trei sute de metri. Un 
încărcător pentru cinci gloanţe atîrna sub mecanismul de 
percuție, plin cu gloanţe din oţel, de 7,62 milimetri. Tot 
echipamentul nu cîntărea mai mult de cinci kilograme. 

Trăgaciul era ca un fir de păr. Căldura degetului aproape că-l 
apăsa. 

Excelent. Avea tot ceea ce ceruse şi ceva în plus. Puşca era 
numai pentru acoperire. Dacă explozibilele C-4 nu funcționau, 
trebuia să provoace el explozia - şi ce explozie avea să fie! O să 
tragă de la vreo cinci sute de metri într-un automobil mergînd cu 
nouăzeci de mile pe oră, dintr-un unghi de nouăzeci de grade. 
„Sigur, Falmouth." 

Rise pentru sine şi-şi clătină capul. Ce dracu', oricum nu era 
decit o treabă de asigurare. 

Desfăcu trepiedul şi-l poziţionă spre poarta de intrare pe pistă. 
Putea să vadă chiar şi balamalele porţii - era un telescop al 
naibii de bun. Aşeză puşca lîngă trepied, calibră telescopul, îi 
puse cătarea şi privi cum se schimbă focalizarea, ochind 
deasupra pistei. 

„Minunat. Sper din tot sufletul să nu trebuiască s-o folosesc." 
Acum nu avea decit să aştepte. 


3. 


Biroul era gol cînd sosi Marza. Era trecut puţin de şapte şi 
personalul nu venea de obicei, mai devreme de opt. Făcu o 
cafea şi se imformă despre vreme. Apoi merse la el în birou şi se 
schimbă în costumul de pilot: salopetă din bumbac, un costum 
negru antifoc, cu o dungă roşie pe o miînecă, numărul 333 
brodat cu roşu şi insigna Aquila - în dreptul inimii, cu un singur 
cuvînt sub ea - UNO, ciorapi albi pantofi Adidas. îşi puse în 
buzunarul de la genunchi o pereche de mănuși din piele de porc 
şi, cînd fu gata, ieşi din birou, traversă holul pînă la uşa de la 
garaj şi intră înăuntru. 

Mirosul acela era un afrodiziac pentru Marza. Nu pentru 
amestecul de benzină, alcool şi ulei de motor, ci pentru ceea ce 
reprezentau. Stînd în întuneric cîteva minute, se lăsă cuprins de 


amintiri. Avusese multe zile deosebite în viaţă şi savura faptul 
că ziua aceea avea să fie încă una specială. În sfîrşit, aprinse 
luminile. 

Maşina era acolo, în mijlocul garajului. Era curată, strălucitor de 
curată şi arăta absolut uimitor. O limuzină joasă, o capodoperă 
de design, o minune aerodinamică, avînd capota mai ridicată şi 
partea din spate mai coborită, pentru a evita ceea ce Di Fiere 
numea aspetto di cam funebre, aspectul de car mortuară, şi cu 
o linie frumoasă, pornind de la aripile din faţă către puntea din 
spate, făcută după modelul Ferrari. Di Fiere nu încercase să 
aducă îmbunătăţiri aici. „Perfecţiunii nu-i aduci îmbunătăţiri, 
perfecțiunea o accepţi", spunea el. Tabloul de comandă era 
literalmente umplut cu dispozitive electronice, de la un capăt la 
altul. Era treaba lui Di Fiere să opereze numeroasele butoane de 
control, care să transmită computerului de la turnul de control o 
citire instantanee a performanţelor maşinii şi care să fie 
simultan imprimată pe o bandă de hirtie. 

Strălucea ca o bijuterie, chiar şi în lumina fluorescentă. Stratul 
negru de vopsea avea doar două dungi de un roşu aprins, pe 
fiecare parte, pentru că acestea erau culorile lui Marza şi pentru 
că, într-o zi, maşina avea să fie a lui şi pentru că, în cele din 
urmă, el va fi acela care va spune „e gata", după care aveau să 
iasă pe piaţă şi să constate cît de buni sunt. 

Marza se învirti în jurul maşinii şi-şi plimbă mîna pe capotă, o 
mîngiie cu afecţiune şi şopti: 

- Va bene, signora, siamo soli - lei, io e il Professore. Faciamo gli 
vedere qualche cosa! - Bine, doamnă, nu vom fi decit eu, tu şi 
Profesorul. Hai să le arătăm ceva! 

Nu bătea decit o briză uşoară şi asta îi făcu plăcere lui Marza. 
Peste vreo oră, vintul n-o să mai bată. Vremea era perfectă. îşi 
frecă mulţumit mîinile, apoi îşi începu ritualul. Merse pe pistă, 
exact aşa cum mersese la Le Mans, Raintree şi Monza, înainte 
de fiecare cursă, căutînd denivelările de asfalt, porțiunile 
alunecoase, ridicînd pietricelele şi crengile şi aruncîndu-le 
dincolo de zidul pistei. Plimbarea de zece kilometri îi lua, de 
obicei, o oră. Lui Marza nu-i plăceau surprizele. 


Signora Forti, proprietăreasa temporară a lui Falmouth, îl trezi la 
ora şapte, aducîndu-i o cafea şi un corn, revanşindu-se într-un 
fel pentru suma mare pe care acesta i-o plătea. 


- Grazie. Scusi, non sono vestito, spuse el, scuzîndu-se pentru 
faptul că nu era îmbrăcat şi ţinind uşa deschisă doar atît cît să 
poată lua tava. 

îşi puse o pereche de pantaloni şi un tricou, scoase apoi 
telescopul şi puşca din debara şi le aşeză pe materialul întins pe 
pervazul lucarnei. Lîngă telescop aşeză o masă cu hirtie de 
carbon şi un calculator mic, de buzunar. Calculase şi 
programase deja distanţa dintre două puncte din partea din 
spate a pistei, intrînd în turnanta îndepărtată. Prin simpla 
pornire a calculatorului, în momentul în care maşina trecea prin 
primul punct, apoi oprirea cînd trecea prin al doilea punct, putea 
obţine viteza exactă cu care mergea maşina. Dacă maşina 
atingea viteza de nouăzeci de mile pe oră şi nu se întîmpla 
nimic, trebuia să tragă. Luă o înghiţitură de cafea, slăbi uşor 
strinsoarea şurubului care fixa puşca pe trepied şi privi prin 
lunetă. 

Se mută apoi la telescop şi-l potrivi, pînă văzu costumul negru 
cu dungă roşie pe miînecă. Putea chiar să citească cuvintul de 
sub insigna Aquila: UNO. 

Şi faţa - faţa aceea creolă, puternică, cu maxilare de granit şi 
claia de Păr ciufulit - Marza! 

După ultimele informaţii, Marza trebuia să fie la Monte Carlo cu 
soţia, pînă după Anul Nou. Primele teste trebuiau să fie făcute 
de Piloții de rezervă. Falmouth începu să tremure cînd îşi dădu 
seama că era gata să-l ucidă pe Marza - idolul femeilor, eroul 
tuturor copiilor, modelul bărbaţilor din Italia. Marza era un erou 
naţional - ba nu, e un erou internaţional. Cîndva, se vor construi 
statui ale lui în pieţele oraşelor. Oriunde se ducea, oamenii se 
adunau în jurul lui să-l vadă, să-l atingă, să cînte: Marza, Uno... 
Marza, Uno... 

Nu fusese vorba de aşa ceva. Categoric, nu fusese vorba de aşa 
ceva. 

Ce zicea Jack Hawkins pe Podul peste rîul Kwai? „întotdeauna 
există elementul surpriză." 

lisuse, ăsta da exemplu. După douăzeci de ani de experienţă, ar 
fi trebuit să ştie că totul mersese prea bine. Oricum, maşina era 
programată să explodeze şi asta era al dracului de sigur. Dar, 
dacă bombele C-4 dădeau greş, dacă trebuia să tragă, asta ar fi 
fost altceva. Era o lovitură dură, mai ales cu Marza la volan... 


îşi aprinse o ţigară şi-l privi pe regele curselor mergînd de-a 
lungul întregii piste. Cînd Marza termină inspecția şi reintră în 
fabrică, Falmouth demontă puşca. Asta era. Dacă bombele 
dădeau greş, Marza scăpa. 

La naiba, Marza era unul dintre idolii lui. Nu intenţiona să-l 
împuşte. De fapt, după douăzeci de ani în meseria asta, spera, 
ca măcar o dată, de data asta, să dea greş. 


4. 


Giuseppe di Fiere, cel care crease Aquila 333 şi Milena, sosi la 
şapte şi cincizeci de minute, cu părul zbîrlit de vînt. Di Fiere 
avea şaptezeci şi unu de ani şi străbătea cu maşina sa 
modificată, Aquila Formula Unu, cu capota lăsată, pe ploaie, 
soare sau zăpadă, în fiecare zi, distanța de optsprezece mile, de 
la casa sa di campagna pînă la fabrică. 

Nu fusese niciodată pilot de curse. Acesta fusese un vis ratat 
pentru el, şi de care se lecuise cu greu. începuse să conducă 
motociclete de la paisprezece ani. La şaisprezece ani îşi făcuse 
deja un nume. Apoi, într-o duminică după-amiază, pe o pistă de 
pămînt din Vincenzion, ieşind din turnantă, pierduse controlul. 
Simţise motocicleta plecînd de sub el şi căzuse înainte să poată 
reacţiona, cu piciorul prins sub roata din spate. Motorul 
motocicletei continuase să meargă şi-l tîrise pe o distanţă de 
vreo cincizeci de metri, transformîndu-i piciorul într-o masă de 
carne sîngerindă, apoi, motocicleta se rostogolise peste el şi se 
dezintegrase. 

Medicii din cortul de pe pistă îi tăiaseră piciorul - sau ceea ce 
mai rămăsese din el - de sub genunchi. 

îl costase un picior şi plăcerea de a conduce, dar nu şi dragostea 
pentru curse, care era o parte a fiinţei lui - o avea în sînge. Aşa 
că făcu cel mai bun lucru pe care-l putea face: începu să 
proiecteze maşini de curse. Studie ingineria, deveni mecanic 
pentru un timp, se ocupă de aerodinamică şi lucră la 
departamentul de design de la fabrica de avioane Havilland, din 
Anglia. La douăzeci şi ceva de ani, ştia deja fiecare nit, şurub şi 
element de design al fiecărui automobil cîştigător făcut 
vreodată. Răscoli toată Europa după maşini vechi şi apoi se 
apucă să le repare. înainte să proiecteze prima sa maşină, la 


vîrsta de treizeci şi patru de ani, era deja un geniu în 
automobile. 

Şi maşinile lui cîştigară. Proiecta pentru cei mai buni - Ferrari, 
Maserati, Porsche. Acum, încheia cercul, cu cea mai grozavă: 
Noviliano. 

Marza era o persoană specială pentru Di Fiere. Probabil că vedea 
în Marza fiul pe care nu-l avusese niciodată sau pilotul care nu 
ajunsese el. Oricum, era disperat de cite ori Marza era pe pistă, 
de cîte ori era rănit şi era nebun de fericire de cîte ori Marza 
cîştiga, cîştigind odată cu el. II educase pe Marza ca pe propriul 
său fiu. Timp de trei ani, îi împărtăşise lui Marza - şi nimănui 
altcuiva, nici măcar lui padrone, Noviliano - fiecare detaliu 
înnebunitor, fiecare deziluzie, fiecare descoperire, fiecare triumf 
şi fiecare eşec din încercarea sa de a crea o maşină perfectă. 
Cînd o descria, chiar şi înainte de a o desena, părea că vorbeşte 
despre o femeie iubită, vorbindu-i despre temperamentul, 
bucuriile, toanele ei, îi spunea lui Marza chiar şi cum să 
vorbească cu ea cînd era pe pistă, astfel încît să i se supună şi 
să se comporte aşa cum trebuie. 

Visul lui devenise realitate: să aibă resursele celui mai bun 
constructor de automobile, ca să-şi construiască „copilul“, şi cel 
mai bun pilot, care să-l testeze. Şi pentru că amindoi erau 
oameni plini de pasiune, Marza îl înţelese pe bătrîn şi ştiu că 
maşina aceasta nu era una oarecare, maşina aceasta era o 
doamnă - elegantă, frumoasă, o campioană perfectă. Aşa că Di 
Fiere o numise Milena, după singura fiinţă pe Care Marza o iubea 
mai mult decit cursele. 

Noviliano sosi, cum era de aşteptat, ultimul. Era un om de 
tradiţie, disciplinat şi cu obiceiuri. Venea la fabrică şase zile pe 
săptămînă, la ora nouă fix. Era un bărbat masiv, înalt de un 
metru optzeci, şi cîntărind cam o sută treizeci de kilograme. Cu 
toate astea, totul la el era impecabil. Purta un costum albastru 
elegant, cu vestă, o garoafă roşie la rever şi o cămaşă albă, 
imaculată, cu o cravată perfectă, roşu cu albastru, marca 
Countess Mara. Părul său, cenuşiu ca oţelul, şi barba erau 
aranjate ireproşabil. Nimeni nu-l văzuse vreodată pe Noviliano 
îmbrăcat mai puţin elegant, cu părul răvăşit sau avînd cravata 
desfăcută. 


Eleganţa era marca lui Noviliano. Era un adevărat crai şi, într-un 
fel, persoana sa constituia o reclamă la fel de bună pentru 
maşinile lui, ca şi Marza. 

Ducea într-o mînă o frapieră, şi trei pahare de şampanie în 
cealaltă. Nu spuse nimic, intră doar, puse frapiera pe un banc de 
lucru, luă sticla de Dom Perignon şi o desfăcu. Umplu fiecare 
pahar, îi dădu unul lui Marza şi altul Profesorului. Un zîmbet abia 
schiţat i se ivi în colţul buzelor, dar era mascat de barbă. 

Marza se întoarse către Profesor. 

- Ai văzut, signore? Ei? Cred că a zimbit. Da, pe legea mea, chiar 
a zimbit. Marele padrone a zimbit în sfîrşit. 

Rizînd, ridică paharul şi ciocniră. 

- Salute, spuse Noviliano, e grazie. Marza şi Di Fiere luară o 
înghiţitură, apoi puseră din nou paharele pe bancul de lucru. 

- O să stau în cabina de control, spuse Noviliano. Îl bătu pe 
Marza pe spate şi-l sărută pe Di Fiere pe obraz, apoi cei doi 
urcară în maşină. Marza porni motorul, poziţionă schimbătorul 
de viteze în treapta a doua şi Milena rulă încet, intrînd pe pistă. 

- Ce spuneţi, Profesore? întrebă Marza. 

Bătrînul se sprijini de spătarul scaunului, zimbind foarte 
mulţumit. 

- Gata. în sfîrşit, gata. Marza trecu pe poziţia „1" şi porni. O să 
facem o tură întîi, ca să ne încălzim, anunţă el turnul de control. 
Milena se deplasă încet, luminile verzi ale afişajului digital 
schimbîndu-se constant, în timp ce Profesorul apăsa pe butoane, 
verificînd viteza, distanţa parcursă, temperatura motorului, 
puterea. Marza făcu turul pistei cu viteza de treizeci şi cinci de 
mile pe oră. Motorul fusese rodat pe banc şi acum mergea fără 
zgomot, răspunzind instantaneu la comenzile lui Marza. Lăsă o 
clipă volanul liber, minunîndu-se de stabilitatea maşinii, apoi 
parcurse ultima parte a pistei cu un singur deget pe volan. 
Mişcă volanul stînga-dreapta, simţi maşina răspunzind imediat, 
apoi încetă şi o simţi revenind la cursul normal aproape 
instantaneu. 

- Merge singură, spuse el. Profesorul zimbi. 

- Grazie. 

începură testele. Maşina funcţiona excelent în timpul slalomului, 
mergînd cu viteza de treizeci şi cinci, patruzeci şi patruzeci şi 
cinci de mile pe oră. Marza era uimit de stabilitatea limuzinei. Di 
Fiere făcuse trecerea de la maşina de curse la maşina de oraş, 


cu o precizie nemaipomenită, pierzind minimum posibil în 
această trecere. Profesorul ţinea evidenţa milelor parcurse şi 
maşina avea o medie mai bună de şaizeci de mile per galon, 
scăzind la patruzeci şi cinci sau patruzeci şi şase, cînd accelera. 
Pe porțiunile în linie dreaptă, la cincizeci de mile pe oră, contorul 
ajungea la şaptezeci. 

- Buonissimo, spuse el, continuînd să apese pe butoane şi să 
vorbească aproape în şoaptă cu magnetofonul, dînd sugestii pe 
care să le evalueze mai tirziu, cînd o să asculte banda. Notă o 
trepidaţie la suspensia din faţă, la viteza de patruzeci de mile pe 
oră, pe care o puse Pe seama unei uşoare dezechilibrări la 
cuplul de tensiune; sugeră mărirea amestecului de alcool din 
sistemul de injecție, pentru a scădea consumul cu trei, patru 
mile per galon; observă un şuierat la fereastra unu din dreapta, 
care apărea la viteza de cincizeci şi două de mile pe oră. 

Din cînd în cînd, mai făcea şi Marza cite o observaţie: 

- Ar trebui să ne gîndim la slăbirea arcurilor, sunt prea tari, acum 
Merge puţin cam greu. 

Dar, în general, nu făcea decit să conducă şi să îi vorbească 
maşinii în şoaptă. Se minuna în tăcere la gindul că el era primul 
care conducea o maşină care, cîndva, ar putea fi folosită de 
milioane de oameni. 

Apoi simţi că Milena era pregătită pentru ceva mai dificil. 

- M-am cam plictisit, anunţă el turnul de control. O să accelerăm 
puţin. 

- Bine, hai să vedem ce poate face! spuse Di Fiere. 

Falmouth stătea lipit de telescop, degetele lui apăsînd butoanele 
„Start" şi „Stop" ori de cîte ori Milena trecea prin punctele 
marcate. Ochii i se mişcau rapid de la lentilă la calculator, 
pentru a verifica viteza. Maşina ajunsese la patruzeci de mile pe 
oră o dată, apoi încetinise. 

„Doamne, oare nu avea de gînd să-i dea drumul?" 

Apoi se gîndi că poate n-o să-i dea drumul. Poate că nu făcea 
decit nişte teste preliminare, lăsînd testele de viteză pentru 
altcineva. 

Sigur. 

„Dar acesta este Marza, nu uita, cel mai rapid pilot din lume. O 
s-o facă. înainte să termine testele, îl va avea." 


Maşina se opri în celălalt capăt al pistei, exact pe direcţia lui 
Falmouth. Apoi porni deodată, lin. Trecu de marcajele lui 
Falmouth, iar acesta verifică viteza. 

35. Da, începuse testele de acceleraţie. Asta însemna între zero 
şi 30. îşi pierdea răbdarea. 

Falmouth urmări maşina de-a lungul pistei, pînă la punctul de 
start. Apoi Marza încetini din nou şi opri. „Poate de data asta, 
gîndi Falmouth. Poate că de data asta o să accelereze mai mult, 
dincolo de 85 de mile pe oră." 

Falmouth fuma ţigară de la ţigară şi fruntea, la rădăcina părului, 
îi era îmbrobonată de sudoare. 

Maşina porni din nou. De data asta, Marza merse de la zero la 
40. Apoi păru să mai cîştige în viteză, în prima curbă. Falmouth îl 
verifică între punctele marcate. Avea aproape 65 la oră şi părea 
să accelereze pe măsură ce se apropia de curba îndepărtată. 
Marza pilotă Milena spre curba îndepărtată, cu 70 de mile pe 
oră, şi se simţea ca şi cum ar fi condus pe jantă. 

- Fantastico! exclamă el, intrînd în linie dreaptă. Hai s-o grăbim 
puţin - ce zici, Profesore? 

Di Fiere se lumină. 

- Mai e vorbă! Hai s-o ciupim de fund pe această doamnă. încet, 
acum... n-o forţa! 

Marza ridică o sprinceană, de parcă ar fi vrut să spună: „Mă 
înveţi pe mine să conduc o maşină?" şi, cînd Profesorul îşi lăsă 
capul în jos, stînjenit, spuse: Scusi, Marza rise şi-l asigură: 

- Nu-i nimic, prietene, sunt doar agitat. 

Di Fiere privi afişajele în timp ce Marza lăsă maşina din ce în ce 
mai liberă, urmărind-o cum creşte viteza cu cite o zecime de 
milă. 75,5. 80. 80,6. 82. 85. 85,7. 88. 89. 

Pe prima porţiune a traseului, Falmouth înregistra 62,8, o urmări 
cum trece ca din puşcă prin prima turnantă, fără să încetinească 
nici măcar cu o zecime de milă pe oră, apoi focaliză telescopul 
pentru ultima porţiune. 

Acum urmărea afişajul trecînd de 80. 

Doamne Dumnezeule, avea de gînd s-o facă. 

Ultima porţiune zbura sub Marza şi sub Di Fiere, pe măsură ce 
maşina căpăta viteză, afişajul schimbiîndu-se din ce în ce mai 
repede: 82... 85...87... 


Lui Falmouth îi tremurau buzele. Degetele apăsau cu agilitate 
tastele calculatorului. Sudoarea îi curgea şiroaie pe o parte a 
feţei şi, enervat şi-o şterse cu dosul miinii. 

89,9. 

- Estupendo! strigă Marza. 

Ajunseră la 90 şi bombele C-4 funcţionară. 

Cînd explodă, forţa principală a detonării fu îndreptată în jos, 
spre pămînt, ridicînd partea din faţă a maşinii şi separînd 
instantaneu barele de direcţie care ţineau roţile în linie. Pocniră 
ca nişte bețe uscate. Roţile o luară razna. In acelaşi timp, sîrma 
cu fitil de fosfor începu să ardă, îndreptindu-se direct spre 
spatele maşinii, către rezervorul de benzină. 

Marza se îndreptă spre turnantă, aplecîndu-se o dată cu maşina, 
cu mîinile întinse înainte, într-o poziţie clasică de pilotaj, cînd 
simţi explozia la picioarele sale. Capacul protector antifoc fu 
zdrobit şi un şiroi de benzină năvăli în cabină. Un moment mai 
tîrziu, volanul i se smulsese din miini. Maşina ieşi de sub control, 
rulînd nebuneşte, în timp ce el încerca disperat să apuce 
volanul. Automobilul pierdu direcţia, izbindu-se lateral de zidul 
interior din curbă, într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade şi 
partea din faţă fu zdrobită. Aripile se contorsionară spre spate, 
cu un scriîşnet agonizant de metal rupt. Motorul se desprinse şi 
pernele de aer se prăvăliră din izbitură peste Marza şi peste 
Profesor, ţintuindu-i pe locurile lor. 

Maşina se înclină peste zid şi, o clipă mai tîrziu, rezervorul de 
benzină explodă. Milena fu catapultată peste pistă, către celălalt 
zid. Cînd Marza auzi partea din spate explodînd, simţi şuvoiul 
brusc de căldură, apoi flăcările cuprinzind locurile din spate, 
învăluindu-l pe el şi pe Di Fiere, apoi pernele de aer explodară. 
Bătrînul scoase un țipăt cînd flăcările îi intrară în nas şi în gură 
şi-i arseră plămiînii. În clipa următoare era mort. 

pentru Marza totul păru o veşnicie, deşi nu dură decit două, trei 
secunde. În timp ce 1X1351113 se răsucea nebuneşte pe pistă, 
îşi văzu finalul, acea apariţie scabroasă care-i rînjea, pe care o 
mai văzuse de atitea ori şi o evitase. Stătea pe zid, drept în faţa 
lui, învăluită în flăcări, făcîndu-i semn, tirîndu-l spre ea şi, în 
timp ce maşina se îndrepta direct spre zid, Moartea îşi deschise 
braţele şi pilotul se năpusti în îmbrăţişarea ei. 


6. 


Falmouth nu se relaxă pînă cînd nu văzu trenul plecînd din gara 
Verona, îndreptîndu-se spre nord, către Alpi. 

Inima bătea să-i spargă pieptul, iar cămaşa îi era udă de 
transpiraţie cînd găsi compartimentul şi se aşeză. Se lăsă pe 
spate, închise ochii şi încercă să se liniştească. Derula în minte 
lista pe care şi-o făcuse, pentru a se asigura că totul mersese 
bine. 

Era sigur că nu-l văzuse nimeni părăsind casa. Drumul pînă la 
Verona fusese liniştit - nu văzuse nici măcar un poliţist. Parcase 
maşina şi pusese servieta într-un seif de unde - se gîndise el - 
cineva avea s-o ia imediat. îşi privi ceasul. 

La naiba, acum, în Verona, probabil că cineva ardea de 
nerăbdare. 

Simţi trenul trepidînd sub el. Cînd trenul plecă din gară, se duse 
la toaletă, îşi scoase peruca, îşi pieptănă părul roşcat şi îşi rase 
mustaţa. Apoi arse peruca, permisul de conducere şi paşaportul 
pe numele Harry Spettro, şi aruncă resturile în closet. Cînd 
controlorul bătu la uşă, devenise din nou Anthony Falmouth. 
Controlorul, un bărbat mic de statură, cu burtă, la vreo şaizeci 
de ani, cu ochi apoşi, îi luă actele. 

- Sunteţi inglese? întrebă el cu o voce slabă şi nesigură. 

- Da, replică Falmouth. 

- Aţi auzit tragica ştire? 

Falmouth nu dorea să audă. îşi clătină capul ca un mut. 

- A murit Marza. Marele nostru campion. Cel mai mare sportiv al 
Italiei de la Novalari încoace. Numero Uno e morto. 

Un fior rece îi trecu lui Falmouth pe spinare. 

- îmi pare foarte rău, spuse el. Apoi, după un moment, adăugă: 

- Şi cum a murit? 

Controlorul taxă biletele, după aceea spuse mindru: 

- Într-o maşină, bineînţeles, apoi ieşi. Cînd controlorul plecă, 
Falmouth se prăbuşi în scaun. Fu dintr-o dată copleșit de tristeţe 
şi simţi lacrimile prelingîndu-i-se din colţul ochilor. La naiba, 
gîndi el, sunt prea bătrîn pentru chestii din astea. 


Harry Lansdale se opri din obişnuitele sale ture, se aplecă peste 
peretele despărțitor al semeţului Henry Thoreau şi privi mohorit 
prin hublou, pe puntea celei mai mari platforme petroliere din 


lume. Mai văzuse furtuni pînă atunci, în fiecare colţ al lumii, dar 
aceasta era ucigătoare. 

Era aproape miezul nopţii; marea avea între trei şi patru grade 
Celsius sub zero şi continua să se răcească. Un vînt aspru, 
arctic, începuse să şuiere cu o noapte în urmă, venind dinspre 
Marea Beau-fort şi de peste ţinuturile pustii de la nord de Brooks 
Range. Temperatura era încă în scădere, marea se răcea din ce 
în ce mai mult, iar soarele îşi arunca lumina cenuşie, de amurg 
persistent, peste ţinuturile pustii din nordul Alaskăi. Vîntul urla 
stingher printre cioturile pinilor şi printre ierburi, iar vulpile albe, 
în căutare de lemingi, se plîngeau de prada neîndestulătoare, cu 
urlete de jale în amurgul permanent. începuseră să apară bucăţi 
de gheaţă, plutind în derivă, din Oceanul Arctic pînă în Marea 
Ciukotsk, unde valurile înspumate le zdrobeau ca pe nişte 
beţişoare. 

Acum, vîntul puternic de iarnă, măturînd cu furie întinderea de 
apă, asalta platforma petrolieră, aflată la o sută douăzeci şi 
două de mile depărtare de uscat, şuierind peste velatură şi 
lovind cu putere cablurile sarturilor. 

Lansdale nu era îngrijorat pentru platformă. Fusese construită 
astfel încît să înfrunte orice intemperii din zona arctică. De sus, 
platforma Thoreau arăta ca un gindac uriaş, cu cele patru 
picioare din oţel afundindu-se adînc în marea zbuciumată. 
Platforma era un monstru de două ori mai lung decit un teren de 
fotbal, cu puntea la optsprezece metri înălţime deasupra apei, 
suprastructura ridicîndu-se cu cinci etaje deasupra punţii. 
Picioarele de păianjen erau înfipte la şaizeci de metri adincime şi 
erau ancorate de fundul mării cu cabluri din oţel. 

Lansdale stătea sprijinit cu o mînă de perete. Nu simţea nici o 
trepidaţie. Nici măcar valurile de doi metri înălţime şi vînturile 
turbate nu-i puteau zgilţii „copilul". 

Platforma Thoreau era, într-adevăr, încununarea succeselor lui 
Lansdale. Era cea mai mare platformă semisubmersibilă 
construită vreodată; un oraş plutitor, cu blocurile sale 
impunătoare de beton, ce înglobau apartamente pentru toţi cei 
două sute de membri ai echipajului, trei restaurante, fiecare 
dintre ele servind mîncare preparată de trei şefi bucătari diferiţi, 
două cinematografe unde rulau filme în premieră, şi o antenă 
solară, care prindea nouăzeci de canale de televiziune pentru 


televizoarele cu diagonala de cincizeci şi doi de centimetri din 
fiecare apartament. 

Tot confortul posibil era asigurat echipajului, pentru a face 
suportabile zilele nesfirşite, căci platforma, aflată la nord-vest de 
coasta Alaskăi, la o sută patruzeci de mile de Point Hope, chiar 
la marginea calotei polare, era cel mai singuratic avanpost 
uman posibil. Se afla deasupra uneia dintre cele mai bogate 
exploatări de petrol din lume. 

Lansdale nu era numai inginerul-şef şi directorul proiectului, era 
şi iniţiatorul lui. Timp de optsprezece ani visase să comande o 
navă într-un ţinut neumblat, la capătul lumii. Îi trebuiseră patru 
ani de planuri, lupte în consiliile de administraţie şi discuţii în 
baruri şi restaurante, pentru a încerca să convingă consorțiul, 
format din patru companii petroliere, să-şi asume riscul. 

Îi convinsese pînă la urmă. Se pricepea la petrol; ştia unde să-l 
găsească şi cum să-l scoată la suprafaţă. Era la fel de dur ca 
ţinutul Arctic, de neclintit ca platforma pe care o construise. Era 
un om care-şi dedicase întreaga viaţă găsirii aurului negru închis 
în adîncul pămîntului. Lucrase pe platforme în lumea întreagă şi 
o putea dovedi. Avea o hartă a tuturor platformelor, pe care şi-o 
tatuase, mindru, pe braţul drept ca pe o banderolă purtată de 
un soldat bătrin - de la Sweet Dip, platforma din largul 
oceanului, în dreptul statului Louisiana, la Calamrty Run din 
Marea Nordului, la nesfîrşitele cîmpuri pustii din Arabia Saudită, 
poreclite Sandstorm Hilton. 

Da, îşi dăduse obolul. La patruzeci de ani, faţa lui era brăzdată 
de riduri din cauza muncii grele, mîinile îi erau pline de bătături, 
iar părul zbirlit îi era aproape alb. Dar pentru Lansdale, fiecare 
rid, fiecare bătătură, fiecare fir de păr alb avea valoarea lui. 
Zimbi, ridică ceaşca de cafea şi, bătind cu degetele în zidul 
despărțitor, spuse cu o voce răguşită din cauza ţigărilor, a 
whisky-ului şi a lipsei de somn: 

- La mulţi ani, furtună! 

Chiar şi la douăzeci şi opt de metri adîncime, marea era agitată, 
mişcîndu-se necontenit dedesubtul valurilor înalte de doi metri, 
de la suprafaţă. O bandă argintie de lumină străpunse marea 
întunecată, urmată de ceea ce la început părură a fi patru foci 
vărgate, luptîndu-se în formaţie cu apele zbuciumate. Erau patru 
bărbaţi în costume de scafandru, legaţi între ei ca alpiniştii, cu o 
fringhie din nailon, traşi prin marea periculoasă de un scuter 


subacvatic. O cutie de mărimea unui sicriu de copil era legată 
de scuter printr-o altă frînghie din nailon. 

Bărbatul din frunte îşi ţinea încheietura miinii lîngă masca de pe 
faţă. Nu avea decit un ochi, celălalt nu era decit o orbită goală. 
îşi verifică busola şi ceasul de adincime, păstrind permanent 
direcţia. Raza îngustă a lanternei sale se plimba încoace şi- 
ncolo, prin marea întunecată. Apoi, unul dintre bărbaţi îl zări şi 
ochii i se măriră în spatele ferestrei de sticlă a măştii: un pilon 
gigantic de oţel, gros de aproape cinci metri şi neclintit ca un 
munte, sfida oceanul turbat ce se învolbura în jurul lui şi apoi se 
retrăgea. 

Conducătorul grupului dirija scuterul spre pilon, păstrind o 
distanţă de siguranţă, căci un val mai mare îi putea ucide, 
aruncîndu-i înspre el, putea distruge şi scuterul subacvatic. Se 
ţinură la vreo şase metri distanţă, în timp ce conducătorul 
pregăti o armă cu harpon şi aruncă harponul astfel încît să 
treacă prin apă dincolo de piciorul din oţel unde pierdu din 
viteză. Curentul apei îl înfăşură în jurul pilonuui, apoi, cel care 
conducea scuterul îl ghidă în trei sau patru rotiri în sens invers 
în jurul harponului, făcînd o linie dreaptă între ei şi pilon, 
conducînd scuterul prin apă astfel încît să păstreze această linie. 
Ceilalţi trei detaşară cutia în formă de sicriu şi se apropiară de 
pilon. 

În timpul inspecției de fiecare noapte, înainte de a merge la 
culcare, Lansdale intră în camera de comandă şi urmări 
echipajul la lucru. | se păru că se afla în decorul unui film 
ştiinţifico-fantastic, văzînd şirurile de monitoare aprinzindu-se şi 
stingîndu-se, în timp ce ingenioasa staţie de pompare extrăgea 
petrolul din mai multe puțuri de sub apă, pe o rază de treizeci 
de mile, depozitîindu-l în rezervoare construite în perimetrul 
platformei şi, de acolo, printr-o conductă de treizeci de 
centimetri în diametru, întinsă de-a lungul Mării Ciukotsk, pînă la 
o staţie de primire din apropierea satului Wainwright, la o sută 
douăzeci şi două de mile depărtare spre est, unde pămîntul 
nefertil al Alaskăi se sfirşea în mare. 

Era o idee revoluţionară. Şi funcţiona. Deja de trei luni, staţia 
mergea ca unsă. Cu mici dureri de cap, bineînţeles, dar acestea 
erau de aşteptat. În rest, nimic major. Acum, Thoreau opera cu 
un echipaj de bază de o sută patru bărbaţi şi patru femei, cu o 


sută de oameni mai puţin decit în mod normal, care se oferiseră 
voluntar să renunţe la vacanţa de Crăciun pentru a lucra. 

Slick Williams, geniul electronist care conducea camera 
computerelor, stătea la consola principală, cu picioarele pe 
birou, sorbindu-şi cafeaua şi urmărind flash-urile de lumină. Cînd 
Lansdale intră, îşi ridică privirea. 

- Salut, şefule, spuse el. O vizită prin mahala? Lansdale rise. 

- În jucăria asta de şaizeci de milioane de dolari? 

Era înconjurat de cel mai sofisticat sistem computerizat 
construit vreodată. 

- fii atent la stabilizatori. Se înrăutăţeşte vremea. 

- Îi Verific, spuse Williams. Spune-i lui Sparks să mă anunţe dacă 
devine prea grav. 

- Rahat, zise Lansdale, am mai înfruntat uragane şi pe prima 
platformă din lume. O platformă nenorocită din lemn, veche de 
cincisprezece ani. încăpea în camera asta, toată. N-am pierdut 
decit un om. Timpitul a fost lovit în cap de o cutie de mîncare ce 
zbura cu nouăzeci de mile pe oră. l-a rupt gitul. Altfel, nu ne-am 
ales decit cu o udătură. 

Williams înclină din cap. Mai auzise poveştile astea. 

- O să fiu în bar să mai beau un pahar înainte de culcare sau în 
apartamentul meu, spuse şeful şi ieşi, traversînd coridorul pînă 
la camera meteo. Ecrane radar acopereau pereţii, liniile 
azimutelor mişcîndu-se în cerc, urmărind totul pe o rază de 
patru sute de mile. Meteorologul era doar un copil de douăzeci 
şi şase de ani, slab, cu un ten acneic, cu părul lung şi ochelari cu 
lentile groase cît fundul unei sticle Johnnie Walker. Dar era bun. 
Toţi de pe platformă erau buni, căci altfel n-ar fi fost acolo. 

Sub ei, marea agitată izbea, neauzită, pilonii de susţinere. 

- Se apropie o nenorocire, şefule, spuse tînărul meteorolog, care 
din motive numai de el ştiute se autoporeclise Sparks, după 
foştii operatori radio. 

- Cum arată? 

- Vînt de o sută de mile, lapoviţă, ninsoare şi valuri mari, dar 
într-adevăr mari. Şi sunt deja patru grade sub zero. Oricine 
alunecă întîmplător în seara asta, se trezeşte în apă. 

- Oricine alunecă întîmplător în seara asta, va ajunge în Nome 
înainte să-l putem scoate, spuse Lansdale. 

- Furtunile astea mă îngrozesc. 


- Am trecut şi prin altele mai rele, băiete. De ce nu te duci să 
vezi un film? Au filmul ăla cu Clint Eastwood, ăla cu maimuta. 
Cinematografele funcționau neîntrerupt. 

- Stau aici. Nu sunt ferestre şi nu se aud prea multe. O să dorm 
pe Patul ăla mic, dacă nu mai rezist. îmi ţine şi Cagney 
companie. 

Arătă spre unul dintre cele peste douăsprezece monitoare lîngă 
radare. Sonorul era dat încet, dar acolo era Jimmy Cagney 
alergind printr-o rafinărie de petrol, împuşcînd pe oricine îi 
apărea în cale. 

- Asta da bărbat, spuse Lansdale. Pe lîngă el, toţi masculii ăştia 
nenorociţi din ziua de azi arată ca o adunătură de amăriţi. 
Cagney era acum pe acoperişul unei rafinării imense, iar FBl-ul 
încerca să-l prindă. E 

- Uite aici, spuse puştiul. Asta trebuie să fie cel mai tare final 
făcut vreodată. 

Cagney era înconjurat de flăcări, ciuruit de gloanţe şi încă mai 
lupta. „Am reuşit, mamă!" ţipa el. „Virful lumii!" Şi buuuum! - 
Jimmy şi rafinăria explodează împreună cu jumătate din sudul 
Californiei. 

- Grozav, spuse şeful. 

- Grozav, rosti puştiul ca un ecou. 

- Ce program prinzi? 

- WTBS din Atlanta, Georgia. Dau tot timpul filme. Mai e şi o 
staţie japoneză destul de bună, dar toate filmele sunt dublate. E 
straniu să-l vezi pe Steve McQueen vorbind în dialectul ăsta. 

- Bine, băiete. Stai aici. îmi place devotamentul la locul de 
muncă. 

- Rahat, spuse Sparks, dacă mi-ar fi spus cineva că o să ajung 
aici, pe vremea cînd studiam la Universitatea din Florida, aş fi 
ales creşterea vitelor. 

- Da, dar nu poţi cîştiga două sute de dolari pe zi ducînd vitele la 
montă, Sparks. 

- Nu, dar e mult mai amuzant. Şeful rise. 

- Bine. Dacă devii nervos, dă-mi un telefon. O să vin să te ţin de 
mînă. 

Luminile de pe ecranul computerului începură să clipească. 

- Vine prognoza de la Barrow, spuse Sparks. 

Tastă cuvîntul „TYPE" şi, imediat, pe unul dintre monitoare apăru 
prognoza. 


- lisuse, şefule, se înregistrează vinturi de pînă la o sută optzeci 
de noduri. Şi valuri! Sunt de şase şi nouă metri de-a lungul 
coastei. Temperatura - fluieră printre dinţi - minus patruzeci şi 
unu de grade. Ploaie îngheţată. Fără glumă, ploaie îngheţată. La 
ce dracu’ se aşteptau, la o amărită de burniţă de primăvară? 
Platforma asta blestemată o să arate precum cascada Niagara 
pînă miine-dimineaţă. 

- Limbajul tău devine din ce în ce mai urit, Sparks, spuse 
Lansdale. Ar trebui să-i scriu mamei tale. 

- Fă-o, şi eu o să-i spun cine m-a învăţat. Lansdale rise. 

- Anunţă-mă dacă intervine ceva grav, spuse el, şi părăsi 
camera staţiei meteo. 

Mergînd de-a lungul culoarului, spre bar, auzea marea furioasă 
izbind picioarele de oţel ale platformei şi vintul ţipînd peste 
greement. li făcea plăcere să audă şi să simtă furtuna. Platforma 
Thoreau era încăpăţinată ca un catir şi inexpugnabilă ca 
Annapurna. 

Luă liftul pînă la etajul al doilea şi intră în bar. Willie Nelson 
stătea lîngă tonomat, iar într-un colţ se juca pocher în dreptul 
capului unui caribu gigantic, care fusese prins în timpul unei 
vînători de weekend, la Yukon. Lui Lansdale îi plăcea foarte mult. 
Simboliza la un loc bătrînul Vest, ultima frontieră, John Wayne şi 
Randy Scott, Henry Fonda şi O. K. Corrai. Privi spre bar şi o văzu 
pe Marge Cochran, una dintre cele patru femei de pe platformă. 
Avea vreo patruzeci de ani, păr roşcat şi era tîmplar constructor. 
Munca grea lăsase urme, la fel ca Şi asupra şefului, dar se mai 
putea vedea pe chipul ei colţuros şi în ochii azurii că fusese 
frumoasă în tinereţe. Munca îi păstrase corpul zvelt şi tînăr. Dar, 
în ciuda ridurilor de pe faţa bronzată, era o femeie frumoasă, 
aspră şi dezarmant de cinstită. 

Şeful o urmări cu privirea mult timp, dar ea nu-i dădu nici o 
atenţie. Cînd, în sfîrşit, se plictisi să-i simtă privirea aţintită 
asupra ei, se îmtoarse spre el şi-i aruncă un zîmbet răutăcios. 
„Dură femeie, gîndi el. Da, dură. Ca o nalbă îmbrăcată în oţel." 
Comandă o bere Carta Bianca şi o dădu pe git în timp ce vreo 
cinci tehnicieni intrară după terminarea schimbului de seară. 

- Ce spui de un joc, şefule? îl întrebă unul dintre ei. 

- Altă dată, spuse Lansdale. Trebuie să dorm puţin. 

Şi ieşi, ducîndu-se în apartamentul său de la etajul al treilea. 


La patruzeci şi cinci de metri sub locul unde stătea Lansdale, cei 
patru bărbaţi îşi continuau periculoasa însărcinare. 

In timp ce şoferul scuterului ţinea aparatul împotriva curentului, 
unul dintre scafandri prinse cablul cutiei de un inel al curelei lui 
şi îl scurtă cu vreo cincisprezece centimetri. Era, evident, cel 
mai puternic dintre înotători, bicepşii profilindu-i-se încordaţi, 
prin costumul termic, în timp ce se mişca în spatele cutiei. 

Un val monstruos se ridică deodată din marea întunecată şi 
violentă, la treizeci de metri deasupra lor. Cuprinse scuterul, 
învîrtindu-l în aşa fel încît, pentru un moment, acesta fu ridicat 
într-o parte, cu vîrful spre suprafaţa mării, pînă cînd cel care îl 
manevra reuşi să-l echilibreze. Frînghia se slăbi puţin, apoi 
redeveni întinsă. Şi, în momentul acela, scăpă din miinile 
bărbatului care ţinea cutia. Marea furioasă îl trase de lîngă 
fringhie tîrindu-l, rostogolindu-l ca pe o algă, înspre pilon. Cu 
braţele sale puternice, bărbatul încercă să se lupte cu marea 
umflată, dar era ca un copil prins de un curent marin ucigător, 
iar pilonul uriaş îl atrăgea ca un magnet. Se răsuci în apă şi 
capul i se izbi de pilon, scoţind un sunet ca o plesnitură de bici 
pe uriaşa construcţie. Corpul i se zgudui violent, într-un spasm 
de moarte, şi un şuvoi de bule sîngerii ieşiră din regulatorul de 
oxigen, învolburîndu-se spre suprafaţă. 

Şeful echipei, care văzuse ce se întîmplase, prinse trupul moale 
de ancora de salvare şi privi prin vizorul măştii de scafandru. 
Ochii bărbatului rănit erau pe jumătate deschişi şi nu se vedea 
decit albul ochilor - Sîngele ce-i curgea din nas umplea masca. 
Scafandrul-şef dădu din cap spre ceilalţi membri ai echipei şi, 
detaşind cutia, dădu drumul trupului neînsufleţit. Bărbatul mort 
fu imediat tîrît de curentul nemilos, rămînîind agăţat încă de 
ancora de salvare. 

Şeful echipei se îndreptă spre pilon şi se lăsă în voia valurilor 
pentru a fi împins spre pilon. Celălalt scafandru i se alătură. îşi 
croiră drum împreună în josul pilonului pînă găsiră o îmbinare 
sudată. Luptindu-se cu marea furioasă, legară cutia de pilonul 
de oţel, în timp ce şoferul scuterului încerca să păstreze 
aparatul sub valuri. Cînd cutia fu bine legată, şeful echipei trase 
un mîner de pe o parte a ei şi capacul se ridică. Era un dispozitiv 
cu ceas. Îl potrivi pentru ora patru, apoi el şi celălalt scufundător 
urcară în sus pe pilon, pînă la linia de oţel. Cel de-al treilea 
scufundător atiîrna grotesc, sub ei, corpul său lovindu-se în 


continuu de pilonul de oţel. Din regulatorul său de oxigen nu mai 
ieşeau bule de aer. 

Cînd ajunseră la scuter, şeful echipei tăie cu un cleşte odgonul 
care ţinea aparatul legat de pilon. Scuterul se năpusti înainte şi 
cei trei bărbaţi se strinseră unul lîngă altul. Cel de-al patrulea 
tovarăş al lor era rostogolit de valuri, tîrît în urma lor, la capătul 
fringhiei de siguranţă. Şeful echipei verifică busola şi aţinti 
fasciculul de lumină în întuneric, îndepărtînd scuterul de pilonul 
ucigător. 

Dispărură în marea întunecoasă, trăgind după ei macabra 
greutate. 


3. 


Un perete cu multe monitoare îi oferea lui Lansdale o vedere 
prin circuit închis a camerelor de control şi a exteriorului 
platformei Thoreau. Lapoviţa mătura greementul şi puntea. 
„Mîntul are vreo sută zece noduri, poate o sută douăzeci, deja, 
gîndi. Vîntul este puternic şi se înteţeşte." 

Se auzi o bătaie în uşă. 

- E deschis, spuse Lansdale. 

Marge intră, închise uşa şi-i zimbi. încuie apoi uşa fără să-şi 
dezlipească ochii de la el. 

- Ce neruşinată eşti! spuse el. 

- Nu există aşa ceva pe barja asta, răspunse ea. 

- Barjă! lisuse, ăsta-i un sacrilegiu! Rise. Vii cu mine numai 
pentru că sunt căpitanul echipei de fotbal. 

- Nu. Voiam să văd dacă inginerii constructori fac dragoste cu 
ciorapii în picioare. 

- Depinde cit e de frig. 

- Sunt cam minus douăzeci de grade afară şi temperatura e în 
scădere. 

- Atunci poate c-o să-i ţin în picioare. 

- O să-i ţii pe dracu'! Traversă camera de zi, oprindu-se un 
moment lîngă bibliotecă. 

Erau acolo volume din Shelley, Coleridge, Shakespeare, Zen şi 
Clasicii Zen de Franck, dicţionare franţuzeşti şi spaniole, volume 
din Recolta roşie şi Banii sîngelui de Dashiell Hammett. Privi 
afară prin hublou la marea nesfirşită, cenuşie şi amenințătoare, 
la valurile bătute de lapoviţă şi vînt. 


- E înfricoşător, spuse ea şi se întoarse cu spatele spre fereastră. 
Doamne, ce-o să mă bucur să mă întorc la civilizaţie, acolo unde 
e lumină ziua şi întuneric noaptea. 

EI îi făcu un rom cu coca-cola, şi traversă camera spre ea. 

- De ce dracu' ai rămas aici în vacanţă? întrebă el. Sunt sigur că 
nu din cauza bonificaţiei. 

- îmi ajută. Şaizeci de dolari şi cincizeci de cenți pe zi pe lîngă o 
sută douăzeci şi cinci. Asta înseamnă aproape o mie de dolari în 
două săptămîni. Oricum, unul din băieţii mei este undeva prin 
Vermont cu echipa de schi de la colegiu, iar celălalt este la 
prietena lui, în Ohio. La ce să mă duc acasă? 

- Asta e tot? 

- Ei, mai eşti şi tu aici... 

- Credeam că ai uitat. 

- Nu chiar. 

- Eşti divorțată? întrebă el. Nu vorbiseră niciodată despre 
problemele personale. 

- Văduvă. M-am căsătorit la douăzeci şi doi de ani şi am rămas 
văduvă la treizeci şi şapte. 

- Ce s-a întîmplat? R 

- A muncit pînă n-a mai putut. Avea patruzeci şi doi de ani. Intr-o 
zi a plecat la serviciu şi cînd l-am revăzut zăcea la un birou de 
pompe funebre, cu un nenorocit care se spăla pe miini deasupra 
lui, încercînd să-mi vîndă un sicriu de cinci mii de dolari. 

- Destul de trist. 

- Destul de trist? Poate. Puțin. În orice caz, mi-a schimbat viaţa 
în totalitate. 

- L-ai iubit? 

- Oh! Eu... sigur. Sigur că l-am iubit. Era un om cumsecade. 

- Doamne, ce epitaf! Aici odihneşte Joe; a fost un om 
cumsecade. 

- ÎI chema Alee. 

- E totuşi un epitaf mizerabil. 

- N-a fost un bărbat fascinant. Era... plăcut. Alee era deosebit de 
plăcut. 

- Şi cum de-ai ajuns tîmplar? Pe barja asta, cum îi spui tu. 

- Mă ocupam de restaurări de antichităţi. Mi-am pierdut 
îndemiînarea. Aşa că m-am perfecţionat în construcţii. Dar tu? 
Cu o diplomă de inginer şi braţul plin de tatuaje. Nici asta nu se 
leagă. 


- Poţi să-i mulţumeşti pentru asta unui nenorocit bătrîn pe nume 
Rufus Haygood. 

- Rufus Haygood? 

- Da. îmi terminam teza la Universitatea din Louisiana şi erau 
acolo lupii de la ITT, Esso, ATT şi de la laboratoarele Bell, care-mi 
tot spuneau cît de bine va fi să lucrez pentru ei. Şi într-o zi, vine 
la mine bătrînul Rufus şi-mi spune că face o platformă de foraj 
din lemn în Golf, şi-mi zice: „îţi dau zece dolari pe oră, ceea ce-i 
mai mult decit ai scoate dansînd pentru nenorociţii ăştia 
îndopaţi. O să te învăţ ce e de ştiut despre petrol, iar tu poţi să 
mă înveţi despre cărţi"... şi am aflat, închipuie-ţi, că nu fusese 
niciodată la şcoală. Aşa că în următorii ani am umblat cu el de la 
o platformă la alta; el îmi vorbea despre şisturi argiloase, sulfuri 
şi greement cîte o oră, două, iar eu îl învăţam despre Shelley, 
Coleridge şi Hammett. Dar am învăţat într-adevăr despre petrol. 
- Ce mai face acum? 

- E cu Alee al tău, pe undeva. înecat. Pescuia într-un lac din 
Florida. S-a îmbătat şi a căzut din barcă. Bătrînul nebun n-a 
învăţat niciodată să înoate. 

Afară vîntul urla la ferestre, acoperindu-le de lapoviţă. 

- Minunată noapte de stat în casă, spuse Marge. Am putea face 
un foc şi ne-am putea cuibări la căldură. 

- Dacă am avea un şemineu. 

- Ne-am putea închipui, spuse ea. 

- N-am mai făcut amor de trei luni. Ea ridică patru degete. 

- Te-am depăşit cu o lună, spuse ea. 

- Ai o reputaţie de virgină a platformei Thoreau, spuse Lansdale. 
- M-ai verificat, hm? 

- Păi, e treaba mea să mă asigur că toţi cei care sunt pe 
platforma asta sunt fericiţi. Nu ne putem permite probleme de 
morală. 

- Am eu una de care poţi să te ocupi chiar acum, spuse ea, 
apropiindu-se de el. 

- Eşti o neruşinată, spuse Lansdale. 

- Da, spuse ea, dar nu mă refuzi. El rise zgomotos şi înclină din 
cap. 

- Da, nu te refuz. 

Tot rîzînd, ea îşi desfăcu nasturii cămăşii. Nu purta sutien. Sînii 
ei fermi, de la munca grea de pe platformă, apărură cu sfîrcurile 
întărite deja de dorinţă. 


Lansdale stătea lîngă perete, privind-o fix. Dădu din cap. 

- Incredibil, mormăi el, rupîndu-şi cămaşa şi aruncînd-o pe 
podea. Ea era încă la vreo doi metri distanţă de el. îşi desfăcu 
fermoarul blugilor, foarte încet. 

- E nevoie de muzică? întrebă el. 

- Nu. 

Lansdale se întinse pe pat, sprijinindu-se în coate şi privindu-i 
fiecare mişcare. Ea se legăna în timp ce îşi dădea jos blugii. Un 
cîrlionţ de păr negru ieşea din bikinii pe care îi avea pe 
dedesubt. Se întoarse apoi cu spatele la el şi începu să-şi 
încordeze şi să-şi relaxeze fesele. Avea un fund incredibil. 

- îţi prinde bine munca grea, spuse el. 

Ea prinse marginea bikinilor şi-i cobori puţin, mişcîndu-se încă, 
legănîndu-se în ritmul unei muzici imaginare. 

Lansdale îşi desfăcu fermoarul pantalonilor şi-i dădu jos. Penisul 
său excitat se profila prin şort. Ea îl privi peste umăr, se apropie 
cu spatele, întorcîndu-se cînd ajunse lîngă marginea patului şi, 
strecurîndu-şi mîna sub bikini, începu să se mîngiie, privind spre 
el. Lansdale îi auzea degetele alunecîndu-i prin deschizătura 
sexului. Îngenunche apoi între picioarele lui, la marginea patului, 
şi începu să-i maseze penisul excitat, prin şort întîi, apoi îşi 
strecură mîna sub şort şi-l trase în jos, pe coapsele lui, şi începu 
să-l mîngiie. El tresări involuntar la atingerea miinii ei aspre. Dar 
ea avea un talent special, mîngiindu-i baza penisului cu căuşul 
palmei şi virful cu degetele. 

Lansdale închise ochii. 

- Ar trebui să brevetezi asta. 

- E numai începutul, răspunse ea şi, aplecîndu-se, îi luă penisul 
în gură, muşcîndu-l uşor. 

El se aplecă în faţă, şi-i cuprinse un sîn cu mîna, mîngiindu-l cu 
vîrful degetelor, abia atingind sfîrcul cu palma. 

Ea îşi plimbă limba pe toată lungimea membrului lui şi el se 
ridică Puțin, trecîndu-şi mîna peste abdomenul ei plat, pînă 
atinse cu virful degetelor marginea bikinilor. Ea se ghemui, 
frecîndu-se de mîna lui. El îi simţi umezeala prin mătasea 
bikinilor, îi simţi clitorisul dilatîndu-se, în timp ce-i dezmierda 
vaginul. 

Ea începu să rîdă, dar, curînd, risul se transformă într-un geamăt 
Uşor. 


- Doamne, ţipă ea. Picioarele începură să-i tremure şi căzu pe o 
parte lîngă el, îi luă capul şi îl trase între picioarele ei. El îi rupse 
bikinii şi-i prinse clitorisul cu gura, mişcîndu-şi capul încet, 
circular, atingînd-o cu limba. 

ÎI prinse cu mîinile de păr, mişcîndu-i capul şi mişcîndu-se o dată 
cu el. Apoi deveni din ce în ce mai încordată. Inspiră, îşi ţinu 
respiraţia şi apoi expiră încet, sacadat. Apoi iar, şi iar. Se ridică 
spre el, şi-şi puse picioarele în jurul şoldurilor lui. Ritmul crescu, 
respiraţia ei deveni din ce în ce mai greoaie, mişcările se 
înteţiră. Apoi toţi muşchii din corpul ei părură să îngheţe, capul îi 
căzu încet pe spate, picioarele i se întinseră, respiraţia i se opri 
pentru o clipă, după care începu să strige şi să-şi mişte capul 
înainte şi înapoi, lăsîndu-se pradă orgasmului. 

- Oh, Doamne, strigă ea, ajunge. Dar el nu se opri şi ea se simţi 
din nou excitată, simţi tremurînd, focul răspîndindu-i-se în trup, 
învăluindu-i întreg corpul şi avu un nou orgasm, apoi încă unul. 
Nu mai putea vorbi şi respiraţia părea să i se fi oprit, apoi, 
deodată, expiră cu putere. 

El se lăsă pe spate, îşi strecură braţul pe sub talia ei şi o trase 
spre el. O ridică astfel încît ea rămase întinsă pe spate pe 
pieptul lui. Întinzînd mîna, ea îl găsi şi-l vîrî în ea, în timp ce el îi 
mîngiia sînii cu o mînă şi o masturba cu cealaltă. 

- Gata... şopti ea, dar el nu se putea opri. O pătrunse din ce în ce 
mai adînc şi mai repede, degetele lui treceau uşor peste sexul 
ei, iar ea se strînse tot mai mult în jurul lui pînă cînd, În sfîrşit, el 
explodă cu un strigăt puternic de uşurare, apoi începu să ridă. O 
clipă mai tirziu, ea avu un nou orgasm. Lansdale îşi ridică 
genunchii, îi apăsă coapsele şi rămase în ea cît putu, în timp ce 
furtuna urla la ferestre. 

Lansdale se trezi brusc dintr-un somn adînc, netulburat. Rămase 
îm pat un moment, clipind din ochi şi întrebîndu-se ce anume ÎI 
trezise aşa brusc. Luminile în dormitor erau încă aprinse şi 
Marge era întinsă lîngă el, dormind adînc. Era ora 3. 05. Se 
ridică, luă telefonul şi formă numărul camerei de control. Nu 
sună decit o dată, şi direct, înainte ca cineva să-i răspundă: 

- Alo? Sunt şeful, cu cine vorbesc? 

- Barney Perkins. 

- E totul în regulă acolo? 

- Nu sunt prea sigur. 


Lansdale fu uimit de răspunsul lui Perkins. Sări din pat ţinînd 
receptorul între ureche şi umăr, îşi luă hainele de pe podea, de 
pe scaune şi de pe unde mai fuseseră aruncate cu cîteva ore în 
urmă. 

- Cum adică nu eşti sigur? 

- Avem un... 4... ceva ca un tremur, şefule. 

- Tremur? 

- Da. A fost ceva... nu ştiu, de parcă... toată platforma s-ar fi 
clătinat. 

- Clătinat? Ce naiba înseamnă asta? 

Şi Lansdale urmărea monitorul în timp ce vorbea, privind 
exteriorul platformei Thoreau, acoperită cu gheaţă, ca un castel 
primitiv de gheaţă. Reflectoarele luminau marea în jurul 
platformei. Valurile izbeau pilonii de susţinere, zdrobind sloiurile. 
- Cred că poate... âăă, poate am fost loviți de un mic aisberg sau 
cam aşa ceva. 

- Sau cam aşa ceva, pe dracu'! Nu există „cam aşa ceva" aici, 
pentru numele lui Dumnezeu. Vin imediat acolo. Trînti telefonul. 
Apoi îl ridică din nou şi formă numărul de la radar. 

- Camera radar, Harrison. 

- Harrison, şeful aici. Verifică dacă există vreo navă. Acum! Vezi 
dacă găseşti ceva. Doamne, da' ce... Nu te lălăi, fă-o. Şi sună- 
mă. Marge se întoarse şi-l privi somnoroasă. 

- Ce... începu ea, dar el o întrerupse tăios. 

Traversă camera şi scoase veste de salvare şi costume termice 
dintr-o debara. | le aruncă. 

- Îmbracă-le repede şi vino. Telefonul sună din nou şi el răspunse 
imediat. 

- Da? 

- Şefu'? Sunt Harrison. 

- Ce-ai găsit? 

- Un tanc petrolier grecesc. Traversează valurile la un sfert de 
viteză. 

- Unde? 

- Dacă vremea ar fi bună, l-am putea vedea. Cam la trei mile 
nord-vest, îndreptîndu-se spre strimtoare. 

- Ascultă, Harrison. S-ar putea să ne fi lovit ceva. Cheamă 
petrolierul şi spune-le că s-ar putea să avem nevoie de ajutor. 

- Vrei să le dau un S O S? 


- Fă exact ce ţi-am spus, spune-le că s-ar putea să avem 
necazuri şi că am dori o vizită de curtoazie. Te sun din nou din 
camera de control-stabilizare. 

Urmărea încă monitorul cînd simţi din nou. Era o vibraţie, ca un 
cutremur uşor. Paharele zăngăniră în bar. Apoi totul se linişti. 
Marge îşi punea pantalonii termici şi în ochii ei se putea citi 
panica. 

- Ce se întîmplă? 

- Nu ştiu, spuse Lansdale. Poate ne-a lovit ceva. Trebuie să mă 
duc jos, la control. Eşti gata? 

El nu era îmbrăcat decit cu pantaloni lungi şi cu o vestă de 
salvare. 

- Pot să mă îmbrac? întrebă ea. 

- Nu! Hai să mergem. Acum! Chiar acum! 

La 3. 04. 58, explozivele termice ataşate de pilonul nordic al 
platformei Thoreau, funcţionară conform programării. Fuseseră 
de fapt două explozii. Prima fusese o implozie, care rupsese 
îmbinarea sudată a pilonului din oţel şi îl fisurase. A doua fusese 
mai puternică. Valul de şoc provocat undui apa, în ciuda valurilor 
puternice, şi aproape terminase treaba. Uriaşa forţă a celui de-al 
doilea exploziv despică pilonul, fisura întinzîndu-se în sus încă 
trei sau patru metri. Bule de aer ieşiră din crăpătură. Vana de 
aer menită să asigure mai multă forţă portantă, era distrusă. 
Zgomotul fusese în mare parte înecat de furtună, şi şocul 
exploziei se transmise în susul pilonului şi zgilţii platforma, 
pilonul, deşi lovit de marea agitată, se ţinu întreg la început. Dar 
îmbinarea începu să slăbească, izbită necontenit de valurile de 
şase metri înălţime. Apoi îmbinarea cedă şi un alt tremur zgilţii 
platforma. Se ţinea încă flexibil în faţa furtunii, dar inelul de 
sudură se rupea încet-încet, de jur împrejurul stilpului de oţel. 
Deasupra, vintul vuia peste construcţie, slăbind şi mai mult 
rezistenţa pilonului deja distrus. Apoi, cu un scîrţiit de metal 
sfişiat, pilonul cedă în sfîrşit şi se rupse. Stilpul subţire, bătut de 
valuri, păru echilibrat o clipă, apoi cele douăzeci de mii de tone 
de oţel şi de ciment de deasupra, bătute de vînt, se aplecară 
peste pilonul distrus, care se prăvăli ca un ac către fundul mării, 
la o sută douăzeci de metri dedesubt. 

La suprafaţă, platforma Thoreau, lovită de moarte, cedă furtunii 
şi, în momentul în care pilonul dinspre nord se prăbuşi, se 
înclină şi ea, se balansă spre spate şi apoi fu imediat lovită de 


un val uriaş. Cablurile din oţel plesniră ca nişte surcele. învelişul 
de gheaţă se fărimiţă şi cioburile lucitoare, luate de vînt, 
şfichiuiră aerul. După aceea, platforma Thoreau se înclină într-o 
parte. Partea dinspre nord se scufundă în apă şi turnul se 
prăbuşi, plesnind valurile, desfăcîndu-se imediat în bucăţi, unele 
dintre ele căzînd înapoi pe puntea parţial scufundată. Îndoindu- 
se, cele opt conducte de pompare a petrolului brut în tancuri se 
desfăcură, răsucindu-se în bătaia vîntului, vărsînd petrolul în 
mare. Circuitele electronice explodară ca nişte artificii şi petrolul 
se revărsă prin camera unde sistemul convergea. Cînd petrolul 
ajunse la liniile telefonice directe, camera explodă. Cei şase 
bărbaţi de serviciu fură prăjiţi, iar din cameră izbucni o ciupercă 
de foc, care irupse printr-o latură a clădirii, pentru ca apoi să fie 
măturată de vînt şi de mare. 

In interiorul platformei avariate, oamenii erau aruncaţi de colo- 
colo, ca nişte scobitori, erau striviţi sub mobile, azvirliţi afară 
prin hublourile sparte. Luminile se stinseră. Cei mai mulţi, 
surprinşi de întuneric, muriră de panică şi spaimă. 

Platforma Thoreau zăcea pe o parte, ţinută încă de ceilalţi Piloni, 
zdrobită de mare, valurile lovind acum suprastructura de cinci 
etaje, jumătate prăvălită In mare. 

Lansdale stătea în uşa apartamentului său, spunîndu-i lui Marge 
să se grăbească, tocmai cînd, deodată, pămîntul păru să se 
zgiîlţiie nebuneşte. 

- Dumnezeule, ne prăbuşim, ţipă el cînd podeaua îi fugi de sub 
picioare. 

Cînd căzu, picioarele i se bălăbăniră prin uşa deschisă. Se 
apucă, tremurind, de zidurile care acum ţineau loc de podea, 
încercînd să nu se lase aruncat înapoi în apartament. Pe măsură 
ce platforma se răsucea, distrugerile se agravau. Paharele, 
mobila, tot ceea ce nu era legat se rostogolea pe holurile clădirii 
de cinci etaje. 

Luptîndu-se să se tragă din uşa care era acum sub el, auzi 
ecourile  scrişnetelor stridente ale structurii distruse 
reverberîndu-se pe holuri. Se întoarse şi privi în jos, în 
apartament. Marge zăcea zdrobită într-un colţ, sub mobilă şi 
cioburi. Era inconştientă. Lansdale avea nevoie de un cablu ca 
să poată ajunge pînă la ea. Auzi atunci petrolul explodînd şi 
simţi cum se zgilţiie întreaga construcţie. În capătul celălalt al 
coridorului, forţa exploziei rupse uşa şi aruncă în aer jumătate 


de zid. Aerul îngheţat şi umed năvăli înăuntru. Luminile se 
stinseră. Lansdale îşi îndreptă lanterna spre apartamentul 
răvăşit. Hubloul scufundat acum în marea furtunoasă nu mai 
putea rezista presiunii. Niturile începură să-i sară, ca dopurile de 
şampanie. Fereastra rotundă ieşi din ţiţini şi un jet de apă 
îngheţată ţişni prin ea. Lansdale sări în picioare şi porni pe hol. 
Platforma se prăvăli din nou şi, de data asta, fu aruncat pe 
tavanul holului care era acum podea. Apele mării năvăliră prin 
uşi, iar el văzu muntele de apă căzînd peste el şi înghiţindu-l. 
Şocul la impactul cu apa îngheţată a mării îl amorţi. Strînse cu 
putere în mînă lanterna în momentul în care fu tîrît de torent de- 
a lungul holului. Se prinse cu o mină de tocul unei uşi deschise, 
dar degetele îi alunecară şi rămase prins în coridorul scufundat. 
Plămiînii îi stăteau să plesnească, în timp ce pipăia cu disperare 
pereţii, încercînd să găsească o deschizătură, orice ar fi putut 
să-l elibereze din capcana aceea de apă. Dar marea îngheţată îşi 
lua deja partea şi valul îi tăie retragerea. „Dumnezeule, mă- 
mec”, gîndi el. 

pluti amorţit, într-un tărim minunat, sub apă, dincolo de orice 
durere sau grijă, cu plămiînii cuprinși de spasme şi, în timp ce 
lanterna îi scăpa din mînă şi cădea, raza luminoasă diminuîndu- 
se pînă se stinse, el deschise gura ca un peşte într-un acvariu şi 
apa năvăli în el, stingîndu-i viaţa. 

Platforma Thoreau zăcea răsturnată. Cablurile care o ţineau bine 
ancorată de fundul mării erau acum deasupra sau rupte. Pilonii 
săi, odinioară atît de puternici, ieşeau acum din apă. Izbiţi de 
furtună, se îndoiseră sub vînt, apoi fuseseră rupţi din legăturile 
de pe punte. Pungile cu aer se desfăcuseră şi aerul ieşise afară. 
Platforma Thoreau se scufundă, grea, la o sută douăzeci de 
metri, lăsînd în urmă o diră de bule de aer, resturi de construcţie 
şi corpuri omeneşti ce se ridicau la suprafaţă ca nişte jucării 
nevinovate dintr-o casă de păpuşi, către suprafaţa furtunoasă a 
Mării Chukchi. 

Petrolierul grecesc, luptindu-se cu vintul, ajunse la locul 
dezastrului la patruzeci şi cinci de minute după ce platforma 
Thoreau se scufundase. Proiectoarele cercetară marea şi găsiră 
o plută cu trei corpuri legate de ea. Trei bărbaţi, toţi îngheţaţi. 
Mai mult de două ore, petrolierul rămase acolo, printre valurile 
nemiloase, în timp ce mai mulţi voluntari recuperau cadavrele, 
unul după altul. Cînd căpitanul hotărî în sfîrşit să abandoneze 


căutarea, pescuiseră cincisprezece bărbaţi şi o femeie. Nu se 
mai zărea nici o urmă a platformei Thoreau. 

La ora opt, a doua zi dimineaţa, furtuna trecuse şi marea, deşi 
încă agitată, îşi pierduse puterea. Norii de furtună porniră mai 
departe, spre sud, către Strimtoarea Bering şi către Nome. 
Vîntul scăzuse la douăzeci-douăzeci şi cinci de noduri. Alte trei 
corpuri fură recuperate. Căpitanul trimise un mesaj simplu către 
Forţele Aeriene de Salvare la Point Barrow, două sute de mile 
spre nord-est de la locul dezastrului. 

„Henry Thoreau scufundată la o sută treizeci de metri. 
Coordonate 72 grade nord, 165 grade vest. Nouăsprezece 
cadavre descoperite, un supravieţuitor. Rămînem pe poziţie. 
Aşteptăm instrucţiuni." 

Baza aeriană rusă de la Providenia, la sud de Strimtoarea 
Bering, oferi ajutorul, dar trei avioane de salvare ale Forţelor 
Aeriene sosiră la locul dezastrului la patruzeci de minute de la 
transmiterea mesajului. Raportară că nu era nici un semn de 
viaţă şi nu se zărea nici platforma. Le mulţumiră ruşilor, dar le 
refuzară ajutorul. Unul dintre avioane trecu foarte jos deasupra 
petrolierului şi se înclină, ca un ultim salut pentru platforma 
Thoreau şi echipajul său. 

„Sunt 109 de la Forţele Aeriene", transmise pilotul, prin radio, 
petrolierului. „Lăsaţi o baliză şi puteţi pleca. Vă mulţumesc. La 
mulţi ani!" Viră scurt apoi, şi se alătură formaţiei sale de zbor, 
cele trei avioane îndreptîndu-se înapoi către Barrow. 

Pe puntea de comandă, bărbatul care condusese echipa de 
scafandri cu o noapte în urmă, privi prin binoclul său deosebit 
de puternic, şi urmări cele trei avioane plecînd. Fusese acolo 
toată noaptea, privind încercarea de salvare. Luă binocilul de la 
ochi. Avea un pansament la ochiul drept acum, iar o cicatrice 
adincă şi roşie pornea de la rădăcina părului, coborînd pînă la 
marginea maxilarului, pe obrazul drept. înclină din cap spre 
căpitan şi părăsi puntea de comandă, mergind în camera de 
transmisii radio, de unde lansă un mesaj simplu: 

„Misiune îndeplinită. Scratch Thornley. Le Croix." 

In după-amiaza aceea, cu opt ore înainte de Anul Nou, bărbatul 
care îşi rupsese gitul în timp ce planta bombele pe pilonul 
platformei Thoreau, cu o noapte în urmă, fu îngropat în mare, de 
pe puntea petrolierului, în timp ce acesta se îndrepta spre Marea 
Bering. 


TREI 


Eddie Wolfnagle era în culmea fericirii. Ziua era minunată, 
temperatura era de vreo treizeci de grade, iar strălucirea 
soarelui nu era întreruptă decit de cîte o răpăială ocazională de 
ploaie, care începea brusc şi înceta la fel de brusc. Conducea 
Honda închiriată pe Hana Road, care fusese la început o şosea 
respectabilă, cu două benzi, pavată, şi care ajunsese acum un 
drum de ţară, de-abia destul de lat pentru două maşini. Pe 
măsură ce drumul se îngusta, pădurea devenea din ce în ce mai 
deasă, aşa că, nu după mult timp, ajunse să conducă pe sub 
umbrarul făcut de copaci de mango şi kukuis, lalele africane 
înflorite şi copaci roz Rain-bow Shower. Ascunşi în frunziş, 
papagalii ţipau indignaţi şi-şi scuturau apa de ploaie din pene. In 
stînga drumului, la o sută de metri mai jos, Pacificul dădea un 
adevărat spectacol, izbind puternic malul stîncos, cu valuri de 
trei pînă la şase metri. 

Paradis. Totul era un paradis. Cu o noapte înainte găsise o 
incredibilă iarbă Maui. Stătuse trei zile la Intercontinental Maui 
de pe plaja Makena, cu un superb manechin din Londra. Opt ore 
mai tîrziu urma să zboare la Los Angeles, cu clasa întîi. În ziua 
următoare avea bilete pentru concursul de popice. Pusese o mie 
pe Michigan şi zece mai mult pe Southern Cal, cel mai mare 
pariu făcut vreodată în viaţa lui. 

Şi iată-l în pădurea tropicală, dincolo de Haleakala, vulcanul de 
trei mii de metri care domina Maui. Citise despre cele Şapte 
Lacuri ale Regilor, loc presupus a fi sacru, unde trăiau zeii şi 
unde, cu secole în urmă, prinții din Insulele Hawaii veneau în 
bărcile lor, cu tot alaiul, pentru a fi încoronați. 

Eddie se simţea ca într-un film vechi al lui Dorothy Lamour, pe 
care-l văzuse la televizor în copilărie. 

Cobori din maşină şi-şi aprinse o ţigară. Purta o jachetă cu 
franjuri, din piele de căprioară, ghete Tony Lama, care îl înălţau 
pînă la aproape un metru nouăzeci, pantaloni de polo şi o 
pălărie de cowboy Stetson - La naiba, toate-i mergeau bine. Era 
şi timpul. Privi un puştan de liceu scufundîndu-se cînd într-un 
lac, cînd în altul, coborînd pe panta muntelui, pînă ajunse la 
lacul din vale. Puştiul se lăsă pe spate, împroşcă apa din gură la 


jumătate de metru în aer şi-şi închise ochii cînd stropii valurilor 
se loviră de stînci. 

Trecuse mult timp de cînd Eddie înota în rîul Harlem, pe vremea 
cînd era copil. Drace! Ce bine se simţea! Şi de ce nu? Acum îşi 
putea permite toate astea. îşi putea permite excursii în paradis, 
îşi putea permite să stea la motelurile londoneze şi să joace 
patru sute de dolari la jocurile de noroc interzise. Peste mai 
puţin de o oră, el, Eddie Wolfnagle fără inițiala tatălui, pe 
vremuri dat afară din marină, avea să aibă o sută de mii de 
dolari. Ce-ar spune Vinnie şi ceilalţi din Canarsie de asta? 

„Hei, Vinnie, ia uită-te la mine, nu sunt un tip grozav? Acum mă 
plimb prin paradis, diseară o să zbor cu avionul, la clasa întîi, 
înapoi la Los Angeles, iar miine o să mă duc la concursul de 
popice şi, în numai cîteva minute, o să am încă o mie de bătrine, 
bani lichizi, în pălăria mea de două sute de dolari." 

Scoase un strigăt puternic, ca un îndemn texan. 

„Dă-i bătaie, Eddie", strigă, fără a se adresa cuiva. 

Urcă din nou în maşină şi intră mai adînc în pădure. Trecu de 
alte Honda închiriate, parcate neglijent lîngă cabinele din 
apropierea drumului. Un băştinaş solid, îmbrăcat într-o cămaşă 
roşie cu imprimeuri şi pantaloni de gata, se postă în mijlocul 
drumului şi-i făcu semn să oprească. li arătă lui Eddie o insignă. 
- Poliţia statului, spuse el într-o engleză corectă. îmi puteţi arăta 
permisul de conducere, vă rog? 

- Sigur, spuse Eddie. S-a întîmplat ceva? 

- Nu, domnule. O simplă verificare. Văd că sunteţi de pe 
continent, fiţi atent, dacă opriţi pe undeva. Luaţi cu 
dumneavoastră lucrurile de valoare. Se fură multe maşini prin 
insule. Tinerii punk, ştiţi. Se urcă şi o şterg, de aceea nu sunt 
bune încuietorile maşinilor ăstora închiriate, pot fi deschise 
forţat. 

- Mulţumesc, domnule ofiţer. 

- Da, domnule. Nu dorim să vă întoarceţi acasă nervos. Zimbi. 

- Asta-i drumul spre Mamalu Bay? 

- Drept înainte, încă vreo zece mile. Nu vă puteţi rătăci. Dar 
acolo, va trebui să întoarceţi. E un drum care trece prin cîmpul 
de lavă Haleakala, folosit doar de tilhari. E foarte periculos. 

- Exact asta intenţionam să fac, spuse Eddie amabil şi porni mai 
departe. 


Hinge parcă maşina înainte să ajungă la podul de la cele Şapte 
Lacuri şi porni mai departe pe jos. Urcă pe o parte a muntelui, 
pînă la marginea dinspre cîmpul de lavă Haleakala şi cobori apoi 
pînă la golful de la capătul drumului. Era uşor drumul de trei 
mile pe creasta muntelui. Şi, deşi era foarte cald şi umiditatea 
era ridicată, Hinge nu transpira. Hinge nu transpira niciodată. 

La cîţiva metri de drum, se întoarse şi intră din nou în frunzişul 
des. Se aşeză, scoase o pungă de hirtie din buzunarul hainei şi 
împrăştie conţinutul pe jos: un trabuc, un pix, un mic pachet de 
vată, un termometru şi un ac hipodermic. 

După ce scoase mina, rupse pixul la ambele capete şi introduse 
cilindrul obţinut prin centrul trabucului. Suflă afară tutunul şi 
privi Prin trabuc. Strînse între degete unul din capete, pentru a 
masca orificiul. Apoi sparse termometrul şi, ţinînd acul 
hipodermic între degete, scurse cu atenţie două, trei picături de 
mercur prin deschizătură. Scoase apoi din buzunar un băț de 
chibrit, îl aprinse, îl stinse şi-l răsuci Prim urechea acului, 
închizind mercurul înăuntru. Legă capătul chibritului cu un 
tampon de vată şi vîrî săgeata confecţionată printr-un capăt al 
trabucului. Băgă în gură celălalt capăt al trabucului, umplu 
punga de hîrtie cu gunoaiele rămase şi o puse la loc în buzunar. 
Apoi se sprijini de un copac. 

Pădurea deveni mai deasă şi drumul se îngustă. O ploaie bruscă 
răpăi peste copaci. Păsările ţipară drept răspuns. Se întunecase 
atit de mult încît trebui să aprindă farurile. Apoi, tot atit de 
brusc, razele soarelui se strecurară din nou printre copaci, 
umplînd drumul de pete de lumină. Citeva mile mai departe, 
pădurea se termina brusc. În faţă se întindea cîmpul de lavă, iar 
în stînga, cît vedeai cu ochii, Oceanul Pacific. 

Locul era pustiu. 

Eddie Wolfnagle începu să se simtă singur. leşi afară din maşină 
şi se uită în jur. Nu mai era nici o altă maşină acolo. Nimic în 
afara oceanului, a pădurii din spatele lui şi îngrozitorul rîu de 
lavă pietrificată în faţă, cu încreţiturile negre, coborînd pe panta 
muntelui direct în ocean - canalul de scurgere al unui vulcan 
care, cu mii de ani în urmă, inundase mai mult de jumătate din 
insulă, lăsînd în urmă un crater mai mare decit Insula 
Manhattan. Platoul negru-cenuşiu se întindea în faţa lui, pînă la 
orizont. În stînga, acesta cobora într-o pantă domoală spre 


ocean, apoi se termina brusc într-un perete vertical, la vreo 
treizeci de metri deasupra apei. 

„lisuse!" spuse el cu voce tare. 

O barieră închidea drumul. Semnul bătut în cuie pe barieră 
spunea: , 

PERICOL! CÎMP DE LAVĂ. DRUM NESIGUR. ACEST DRUM ESTE 
ÎNCHIS PERMANENT. CEI CARE TREC VOR fi PEDEPSIŢI. PARCUL 
NAȚIONAL HALEAKALA DEPARTAMENTUL SILVIC AL SUA. 

O rămurică pocni în spatele lui. Se întoarse şi văzu un bărbat 
venind spre el. Era cam la fel de înalt ca Eddie şi folosea o cracă 
drept baston. 

Eddie fu puţin surprins. Dacă ăsta era Hinge, era un adevărat 
zdrahon. Tunsoare foarte bărbătească? Costum din poliester? 
lisuse, de unde venea? Era mai tînăr decit îşi imaginase Eddie şi 
avea pielea albă. 

Dintr-un motiv sau altul, Eddie se aşteptase ca Hinge să fie 
brunet, poate chiar cărunt. Dar tipul ăsta - la dracu'! - tipul ăsta 
de-abia dacă avea treizeci de ani. 

- Hinge! îl strigă Wolfnagle pe bărbatul care-i zîmbi uşor şi 
încuviinţă din cap. Hei, e-n regulă! Eu sunt Eddie Wolfnagle. 

îşi strînseră mîinile şi Hinge spuse: 

- Hai în maşină, în caz că vine cineva. 

- Bună idee, spuse Eddie. Se urcară în Honda. 

- Unde-i maşina ta? întrebă Wolfnagle. 

- Dorm în aer liber, răspunse Hinge. O milă şi ceva mai sus. 

- Aha. Wolfnagle începu să se neliniştească. Visa la clipa asta de 
aproape două luni. Şi acum totul părea prea uşor. 

- Aăă... poate că... ăăă, ar trebui să-mi arăţi şi mie ceva. Ştii, 
nişte acte de identitate. 

Hinge scoase un plic maro de hirtie din buzunarul de la piept şi-l 
ţinu cu două degete de un colţ. 

- Asta ar trebui să fie de-ajuns, spuse el. Ai marfa? 

- E aici. 

Eddie scoase un rolfilm de treizeci şi cinci de milimetri din 
buzunarul hainei şi-l ţinu cu două degete, dar, cînd Hinge întinse 
mîna să-l ia, Eddie îl prinse în pumn. 

- Păi... 

îşi frecă degetul mare de arătător şi zimbi. 

Pentru o clipă, ochii lui Hinge se făcură de gheaţă, dar îşi reveni 
rapid şi zîmbi. îi înmînă plicul lui Eddie. Eddie îi dădu filmul lui 


Hinge şi desfăcu plicul. înăuntru erau pachete frumoase de hirtii 
de o sută. Le foşni cu dexteritatea unui crupier din Las Vegas. 
Hinge scoase o lupă de bijutier din buzunar şi, fixînd-o între 
sprinceană şi obraz, în ochiul drept, desfăşură o bucată de film, 
ţinînd-o în lumină. 

- Ce zici? întrebă Eddie, numărînd încă. 

- Pînă acum e bine. Ai filmat tot? 

- Ai tot acolo, bătrîne. Planurile şi actuala instalaţie. Exact aşa a 
recomandat doctorul, nu? 

- Da. 

- Totul e acolo, spuse Eddie şi chicoti ca un puşti. Nici nu-mi vine 
să cred, nene. O sută de bătriîne. Ştii ceva? Cred că taică-meu n- 
a cîştigat o sută de bătrîne în toată viaţa lui nenorocită. 

- Felicitări. 

Eddie îşi scoase pălăria Stetson, aruncă plicul în ea şi apoi şi-o 
puse din nou pe cap. 

- Uite, zise el, dacă mai ai nevoie de ceva, sunt omul tău, OK? 
Pot să fur şi cîrja unui şchiop, fără să-şi dea seama decit cînd dă 
cu fundul de pămînt. 

- Ţinem legătura. 

- Am început să şterpelesc de la nouă ani. Prima maşină am 
furat-o la doisprezece. Nici nu vedeam bine peste volan. Pînă la 
şaisprezece ani aveam deja vreo două sute de furturi la activ. 
Nu m-au prins niciodată, N-am văzut niciodată interiorul vreunei 
închisori. 

- Ai noroc. 

- Talent. Puțin noroc, dar mai ales talent. 

- Vreau să spun că ai noroc că n-ai ajuns niciodată la închisoare. 
Treaba asta cum ai făcut-o? 

- Am ajuns la locul potrivit, în momentul potrivit. Paza de pe 
platformă era nimica toată. Planurile? Asta a fost un noroc. Le- 
au scos pe toate într-o noapte, ca să verifice ceva la staţia de 
transfer. Cînd au terminat, m-au întrebat dacă pot să le duc 
înapoi. Am zis sigur, nici o problemă. Pe urmă, m-am oprit, pe 
drum, în camera mea, am scos vechiul meu Minolta şi tac, ţac, 
mi-am făcut rost de-o poliţă de asigurare. 

- Ai scos-o aşa, din mînecă? N-aveai nici un plan? 

- Te-ai prins. Dacă eşti pe fază, îţi pică. Ei, ştiam că am ceva, 
înţelegi? Ştiam că cineva, undeva, ar vrea planurile astea. Nu 


trebuia decit să-l găsesc pe acel cineva. Şi-ai apărut tu. Ce 
noroc! 

„Un amator, gîndi Hinge, o întîmplare”. Dar ce noroc că el afla 
primul. 

- Cum pot fi sigur că nu mai ai copii? Ai putea vinde materialul 
ăsta concurenţilor noştri. 

- Uite care-i chestia. Eu vreau să mai fac afaceri cu voi. Nu vreau 
să-mi tai craca de sub picioare. 

- Acceptabil, spuse Hinge. 

- De aici mergi în Camden, New Jersey, nu? Îl ştiu ca-n palmă. M- 
am învirtit mult pe-acolo. 

- Da. 

Wolfnagle clipi. 

- Eu o să călătoresc puţin. 

- Meriţi o excursie. 

- Da, aşa e. Ei, mai e ceva? 

- Da. Ai un foc? 

Dacă avea un foc? Sigur că avea. Avea chiar o brichetă Dunhill, 
asta avea. Scoase bricheta de aur, îi deschise capacul, o aprinse 
şi se aplecă să-i aprindă trabucul. Auzi un pufăit, văzu scrum 
împrăştiat din capătul trabucului şi apoi simţi o durere ascuţită 
în git. La început, crezu că l-a înţepat o albină. Se frecă neliniştit 
pe git. Ceva lovi bordul maşinii şi căzu pe podea. Se aplecă şi 
ridică obiectul. Era un fel de săgeată. O privi fix cu o privire 
timpă. O vedea cînd bine, cînd mai puţin bine. Pielea începu să-l 
furnice. Nu mai simţea nimic cu mîinile; picioarele îi amorţiseră. 
Furnicăturile se transformară într-o durere ascuţită, ca de 
împunsături, apoi se înrăutăţi. îşi simţi pielea străpunsă de ace, 
apoi de cuțite. Incercă să îndepărteze durerea scărpinîndu-se, 
dar nu se putu mişca. Un Pumn uriaş îi strivea pieptul. Gifii, 
căutînd mai mult aer. Dar nu se întîmplă nimic. 

Se întoarse disperat spre Hinge, dar Hinge era o umbră neclară, 
plutind la graniţa dintre realitate şi irealitate. Wolfnagle arăta ca 
un Caras auriu, cu ochii ieşiţi din orbite şi buzele mişcîndu-i-se 
fără un sunet, încercînd să respire. 

Pusese o lovitură bună, direct în jugulară. Mercurul lucră rapid, 
la nici patruzeci de secunde de la atingerea venei, iar cînd 
Wolfnagle încePu să se zvircolească, Hinge îl prinse de braţe şi îl 
tinu lipit de scaun. Avea spasme puternice şi Hinge aproape că-l 
scăpă. Era mai puternic decît părea. Zvircolirile durară cam un 


minut. Pe urmă, lui Wolfnagle începură să-i clănţăne dinţii, după 
care încremeni, cu gura încleştată. Din gitul lui se auzi un 
zgomot înăbuşit şi corpul îi înţepeni, ochii i se bulbucară şi 
privea cruciş. 

Hinge îl mai ţinu cîteva clipe, apoi îi dădu drumul. Wolfnagle 
păru să se micşoreze cînd alunecă încet în scaun. Brusc, bărbia 
îi căzu în piept. Hinge îi ridică pălăria şi plicul îi alunecă în mînă. 
Se întinse şi luă săgeata dintre degetele înţepenite ale lui 
Wolfnagle. Îi presă două degete pe gît. Pulsul nu se mai simţea. 
Hinge cobori din maşină. Vîntul bătea dinspre ocean, făcînd 
frunzele palmierilor să foşnească şi să şuiere peste craterul 
Haleakala. O pasăre ţipă şi ţişni în sus, printre copaci. Apoi se 
lăsă liniştea. Pînă acum totul mersese bine. 

Merse pe partea lui Wolfnagle, decuplă frînele şi împinse maşina 
într-un arc uşor, pînă cînd aceasta ajunse cu faţa spre ocean. 
Între maşină şi ocean nu erau decît cîţiva metri de lavă neagră, 
pietrificată. Privi în jur. Erau încă singuri. Porni motorul. Deschise 
capota şi trase în sus regulatorul automatic, cam trei centimetri. 
Motorul torcea. Se întoarse din nou la locul şoferului, apăsă 
ambreiajul cu bastonul, băgă în viteza întîi, ţinînd portiera cu 
mîna liberă, apoi sări afară, decuplind ambreiajul şi trîntind 
portiera. Motorul mergea la turaţia maximă. Maşina porni 
înainte, prinse viteză, lovi marginea stratului de lavă şi făcu un 
salt. Şerpui în derivă spre ocean, apoi se răsuci, pornind înapoi 
în sus spre pantă, clătinîndu-se, pe o distanţă de vreo patru 
metri, după care se smuci, dindu-se peste cap pînă la marginea 
prăpastiei, unde se lovi uşor de stîncă şi căzu în gol, prăvălindu- 
se în ocean. Un şuvoi de apă ţişni în sus şi fu dus mai departe de 
vîntul puternic. Un prim val acoperi maşina, apoi încă unul şi 
încă unul pînă cînd Hinge văzu portbagajul. Apoi, un val puternic 
o izbi de zidul de lavă. Oceanul se înspumă şi se retrase. Maşina 
dispăruse. 

Hinge se grăbi să intre din nou în pădure, merse pînă sus, pe 
creastă, şi se aşeză un moment. Era linişte, doar vintul şuiera şi 
valurile se izbeau de malul de dedesubt. Zimbi, pricepînd că mai 
ţinea încă trabucul în gură. Strînse trabucul în mînă, ţinu palma 
întinsă, privind cum tutunul este suflat de vînt, apoi arse punga 
de hîrtie care conţinea resturile. 

Hinge se simţea bine acum. Totul mersese fără probleme. Gata 
cu dorul ăsta mărunt. Scoase filmul, ţinu bricheta aprinsă la unul 


din capete şi privi flacăra devorîndu-l. După aceea se întoarse la 
maşină. 

Hinge nu dădu telefon înainte de a se întoarce pe aeroportul 
Honolulu. Acolo, formă 800 şi rămase surprins de cît de repede 
obţinu legătura. 

- Da? răspunse vocea de la celălalt capăt al firului. 

- Raportez. 

- Declină-ţi identitatea. 

- Hinge. Q-13. 

- Banda merge. 

- Jack s-a dus, Jack s-a întors... 

- Vocea recunoscută. Identificare pozitivă. Cine e legătura ta? 

- Quill. 

- Verificare. 

Aşteptă aproape un minut şi apoi cineva răspunse. 

- Aici Quill. 

- Am contactat persoana. Informaţia a fost recuperată şi 
distrusă. 

- Excelent. Şi persoana? 

- Lichidată. 

- Bun. Ceva probleme? 

- Nici o problemă. 

- îmi pare rău că a trebuit să-ţi întrerupi vacanţa. 

- A mers bine. Mă întorc la hotelul Royal Hawayan înainte de 
cină. 

- Mulţumesc. La mulţi ani! 

- Mulţumesc, la fel. Salut. 


4. 


Era o cameră imensă, amenințătoare prin întunecimea ei, prin 
formele sculptate de mînă din jurul tavanelor înalte de trei 
metri, greu de distins printre umbrele lugubre aruncate de o 
mică lampă orientală, aşezată într-un colţ. Podelele din lemn 
negeluit, fără covoare, luceau ca un patinoar, iar colţurile erau o 
masă de umbre. Singurele ferestre din cameră, ce se întindeau 
pe un perete întreg, fuseseră odată uşi ce dădeau spre terasă; 
acum dezvăluiau o seră fără ferestre, plină de ferigi tropicale şi 
de plante fără flori. Cele trei sau patru lumini mai puternice de 
pe podeaua serei îi accentuau verdeata, dar nu reuşeau decit să 


creeze siluete amenințătoare celor cîteva piese de mobilier ce 
se aflau în camera principală. 

Temperatura din cameră era exact douăzeci şi opt de grade; 
întotdeauna erau exact douăzeci şi opt de grade. 

Locul acesta era liniştit ca o bibliotecă. Excepţie făcea ticăitul 
continuu, ca al unei bombe cu explozie întîrziată, marcînd 
scurgerea ultimelor minute ale vieţii cuiva. 

Lîngă uşă era un ansamblu de piese de mobilă îmbrăcate în 
piele: două fotolii mari şi o sofa lungă de vreo doi metri, 
despărțite de o masă joasă din lemn de tec. Măsuţele dintr-o 
parte şi alta a sofalei erau făcute tot din tec, în ton cu masa 
joasă şi, pe fiecare din ele era cîte o lampă filipineză în formă de 
coş. Pe masa joasă nu era decit o scrumieră orientală, imensă. 
Două dintre celelalte colţuri ale camerei erau goale, cu excepţia 
unor antice, reprezentind nişte cîini fioroşi, cu capul plat, ce 
stăteau ghemuiţi sub ferigile înalte. Celălalt colţ era dominat de 
un birou mare de campanie, cu opt scaune cu spătare tari în 
faţa lui. Pe birou nu era nimic în afara unei cutii din lemn, 
demodate, pentru scrisori, o scrumieră mare, o agendă legată în 
piele Şi o lampă roşie, sofisticată, în formă de Buddha, cu un 
abajur demodat, cu franjuri şi şnur. Şi cutia... Era o cutie albă, 
obişnuită, cam de mărimea unui dicţionar mare. Era legată cu o 
fundă roşie, asemenea unui cadou de Crăciun. 

Scaunul din spatele biroului se înălța ca un tron, spătarul său 
mare şi negru profilîndu-se în penumbră. Un nor de fum se ridica 
deasupra scaunului. Singura lampă aprinsă era cea în formă de 
Buddha. Arunca o lumină stranie peste birou, învăluind cutia 
albă în umbre adinci. Căldura sa aspira fumul ce venea dinspre 
scaun şi îl trimitea în mici vîrtejuri, în sus, spre abajur. 

Din cutie se auzi un zgomot, ca un foşnet. Capacul cutiei se 
ridică puţin, apoi rămase din nou nemişcat. 

Bărbatul din scaun se aplecă în faţă. Chipul îi era prelung şi 
îngust. 

Cîteva smocuri de păr subţire şi alb erau pieptănate cu grijă 
dintr-o parte în alta a capului său scheletic. Obrajii îi erau foarte 
traşi, fiecare rid şi încreţitură fiind accentuate de lumina lămpii; 
bărbia îi era fermă şi pe git venele îi ieşeau în evidenţă, ca nişte 
corzi întinse. Era un chip din trecut, din cărţile de istorie, din 
vechile jurnale şi reviste, un chip aspru, de vultur, promiţind 


victoria, dar simțind încă gustul amar al înfrîngerii, un chip 
răzbunător, evocînd mînia lui Moise şi zelul lui John Brown. 
Generalul Hooker. Hook. Se spusese că era un geniu militar, fiind 
comparat de militari şi de istorici cu Alexandru cel Mare, 
Stonewall Jackson şi Patton. Hooker fusese izgonit din Filipine de 
către japonezi la începutul războiului. Devenise arhitectul 
războiului din Pacific, Plănuind fiecare mişcare strategică şi 
apropiindu-se tot mai mult de ţinuturile japoneze. 

Hooker devenise aproape o legendă. „Afurisitul acela”, îşi spuse 
el. Se gindea la Douglas MacArthur. Dugout Doug (Dugout Doug 
- joc de cuvinte. Dougout - ofiţer din rezervă, reactivat în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial) condusese războiul din 
Australia, în timp ce Hook înainta greoi, de la un atol pustiu la 
altul, în însîngeratul marş spre Japonia. E adevărat, nemernicul 
se grăbise cu laudele pentru victoriile lui Hooker, dar ştia cum şi 
cînd să se adreseze presei şi, pînă la urmă, mantia victoriei se 
aşezase pe umerii lui MacArthur. Afurisitul nu putea fi depăşit. În 
ziua în care căzuse Corregidor - una dintre cele mai întunecate 
zile din istoria Americii - în timp ce toţi erau în panică, neştiind 
cum să facă publică această ştire, păcătosul transformase 
măcelul într-un cor al victoriei sale personale, cu porcăria lui de 
„Mă voi întoarce", care devenise un slogan, un strigăt de război, 
un „Amintiţi-vă de Alamo" al celui de-al Doilea Război Mondial. 
Dar chiar şi Hook trebuise să cedeze afurisitului, căci era şi o 
promisiune de victorie, de care nimeni nu se îndoia. Şi cînd se 
întorsese într-adevăr, cu rahatul ăla de „M-am întors", cu toţii 
ştiau că se sfirşise. Fotografii chiar îl făcuseră să pară că merge 
pe apă, doar pentru eventualitatea că s-ar îndoi cineva de el. 
Deci, MacArthur deveni o legendă, iar Hook deveni doar un erou 
popular, la fel ca Wainwright, Chennault, Stilwell şi alţi cîţiva. 
După asta, nu mai aveau în faţă decît dezastrul. Hooker îl simţea 
venind. Oamenii erau sătui de război. MacArthur fu scos din 
serviciu în Coreea. Un război era pe cale să izbucnească în 
Indochina. lar Hook cunoştea Orientul, ştia că Vietnamul, aşa 
cum avea să fie cunoscut, nu era un loc unde să te afli. 

„Cară-te. Lasă-l pe Westmoreland sau altă persoană celebră să- 
şi asume responsabilitatea pentru Vietnam." 

Hook se retrase. Avea alte lucruri de făcut. 

Doi ani mai tîrziu, rigorile acestor ani îşi cerură obolul. Un atac 
de inimă aproape îl ucise pe Hooker. Ticăitul din cameră venea 


din pieptul lui; era un stimulator cardiac, destul de vechi, dar 
eficient şi mult prea dificil de înlocuit. Era ceea ce-i amintea în 
permanenţă de faptul că e muritor şi că, într-o Zi acesta va fi 
mesagerul morţii. Cînd sunetul său prevestitor se va opri, în 
acea fracțiune de secundă, înainte ca totul să-nceteze, odată cu 
el, Hooker va şti că este un om mort. Între timp, continua să 
sfideze pronosticurile; avea aproape şaptezeci şi cinci de ani, 
dar îşi păstra încă sclipirile şi obsesiile unui bărbat cu mult mai 
tînăr. Se auzi o ciocănitură în uşă. 

- Dacă eşti tu, Garvey... intră! 

Vocea era şi ea de neuitat. Gravă, poruncitoare, autoritară, 
intimidantă şi totuşi paternă; o voce care dădea fiecărui cuvînt 
linişte şi calm. Un corespondent de război scrisese odată că: 
„Pentru a şti ce voce are Dumnezeu, nu e nevoie decit să-l 
asculţi pe generalul Alexander Lee Hooker vorbind". 

Uşa se deschise şi Garvey intră în cameră. Era cel mai vechi 
prieten al lui Hooker şi cel mai apropiat asistent în timpul 
războiului şi, deşi amindoi ieşiseră la pensie de cel puţin 
cincisprezece ani, Garvey, care avea doar cu un an mai puţin de 
şaizeci, încă îşi păstra ţinuta băţoasă a unui ofiţer de marină. 
Rămase la ordin, în faţa biroului. Hooker şi Garvey, doi bărbaţi 
născuţi pentru a fi militari, cu inimile şi mintea modelate 
inexorabil de sunetul goarnei, retraşi într-o lume străină 
iubitorilor de pace, visînd încă la o ultimă bătălie, deşi visul 
murise cu ani În urmă; doi bărbaţi a căror prietenie rămînea pe 
locul doi numai cînd venea vorba de şarada pe care continuau s- 
o joace. 

- Bună seara, generale, spuse Garvey. La mulţi ani! Ochii îi 
rătăciră spre cutie. 

Ochii albaştri, duri ai lui Hooker priveau fix, dincolo de pipa 
lungă, olandeză, din lut, pe care o fuma, concentrat la cutie. 

- Mulţumesc, Jess. Asemenea. Pe loc repaus, ia loc. 

- Mulţumesc, domnule. 

- Hai să ne ocupăm întîi de lucrurile plăcute. 

întinse mîna în spate, în întuneric, spre sticla de şampanie din 
fraPiera de argint, aşezată pe o măsuţă din spatele scaunului 
său. Turnă în două Pahare şi-i dădu unul lui Garvey. 

- Pentru divizie, spuse el. 


Garvey toastă şi el şi paharele fură ciocnite, scoţind un clinchet 
în solitudinea camerei. Garvey luă o înghiţitură, plescăi şi se 
lăsă pe spătarul scaunului, privind în sus, în întuneric. 

- Taittinger, cu siguranţă. 

Mai luă o înghiţitură, îşi ţuguie buzele şi lăsă bulele să-i gidile 
limba. 

- Mmm, şaptezeci şi unu, aş spune. Bărbatul mai în vîrstă rise. 

- Nu pot să te păcălesc. Niciodată n-am reuşit. Ei bine, să bem 
pentru toţi anii ăştia. A trecut mult timp, Jess. 

- Mai exact patruzeci de ani, generale. Am intrat sub comanda 
ta la Hickam Field, la Revelionul din 1939. Aveam nouăsprezece 
ani şi eram locotenent. 

- Cel mai bun din cîţi am văzut. Obişnuiam să le spun ofiţerilor 
mei: „Garvey ăsta poate ajunge un alt Custer. O să fie maior 
înainte să aibă treizeci de ani". 

- N-am reuşit chiar înainte de treizeci, spuse Garvey. 

- Hmmm. Au fost multe dezamăgiri în războiul ăla. Şi urmările 
lor... La naiba, afurisitul ăla să facă politică aşa, în ultima clipă. 
Ar fi trebuit să se lupte cu Truman pentru Hiroshima. Ar fi trebuit 
să ne lase pe noi să mergem acolo şi să facem treaba ca lumea. 
Meritam lovitura aia. La dracu', o meritam. El trebuia să-şi facă 
numărul în Filipine. Noi ne-am cîştigat dreptul pentru Japonia. 
Era o plingere des auzită cînd cei doi bărbaţi erau împreună. 
Privi în jos, în pahar, urmărind bulele de acid urcînd spre 
suprafaţă. 

- Ce dracu', spuse el în sfîrşit, totul e doar istorie. Copiii adorm 
cînd li se predă asta la şcoală. Toţi s-au dus acum, fie ei 
binecuvîntaţi. Cel puţin, noi am cîştigat războiul. E ultimul război 
nenorocit pe care l-am cîştigat. 

îşi ridică din nou paharul. 

- Pot să fumez? întrebă Garvey. 

- Sigur că da, Jess. Lampa pentru fumat e întotdeauna aprinsă 
pentru tine. 

Hooker întinse mîna spre un sertar al biroului, scoase din el o 
cutie învelită în hirtie argintie şi împinse pachetul peste birou. 

- Ţi-o dăruiesc ca să îmcepi anul cu bine, Jess. Cu mulţumiri 
pentru anii frumoşi. 

Era o tradiţie pentru ei să-şi facă daruri de Anul Nou. Garvey îi 
întinse lui Hooker un pachet asemănător, ceva mai mic. 


- La mulţi ani şi ţie, generale. Privi o clipă în spate, spre cutie, 
apoi îl urmări pe Hooker cum desface cadoul. Era un lanţ de 
ceas de buzunar, o replică a emblemei Diviziei First Island, 
vechiul regiment al lui Hooker, gravat în aur cu mottoul „Primul 
care acostează, primul care învinge", sub două baionete 
încrucişate. 

Hooker era vizibil mişcat. 

- Dumnezeule, bătrine, asta-i ceva ce trebuie prețuit. Da, 
domnule, o să-l port cînd voi fi îngropat. 

- Mulţumesc, spuse Garvey şi zimbi satisfăcut. 

Din cutie se auzi un zgomot. Un ricîit. Garvey aruncă o privire 
neliniştită spre cutie, dar nu spuse nimic. 

- Domnule, acum e rîndul tău, spuse Hooker, şi Garvey rupse 
hîrtia argintie în care era împachetat cadoul său. 

Era un pocal de vin, din cositor, făcut manual, cu numele 
artizanului gravat în partea de jos. Pe o latură avea înscris: 
„General-maior J. W. Garvey, Armata SUA în rezervă". 

Garvey ridică potirul, ţinîndu-l de picior. 

- Superb, domnule. E făcut cu măiestrie. 

- Ei, îţi cunosc dragostea pentru struguri. Era timpul să ai o cupă 
aşa cum trebuie. 

Un nou zgomot, mai insistent, se auzi din cutie. Capacul cutiei 
se ridică din nou, doar un milimetru. 

Hooker scăpără un chibrit şi-şi reaprinse pipa. 

- A sosit cam acum o oră, spuse el, fără să se uite la cutie. 
împachetat ca un cadou de Crăciun. Păgin afurisit! 

Deschise sertarul din mijlocul biroului şi scoase un cuţit, un stilet 
ameninţător, cu o lamă curbată şi un miner lucrat de mînă şi 
îmbrăcat în piele. Trecu lama ascuţită a cuţitului sub legături, 
întoarse iar cutia şi scoase legăturile. Cu vîrful cuţitului deschise 
capacul şi-l dădu la o parte. 

Îl auziră înainte să-l vadă, zgîriind, alunecînd pe fundul cutiei. 
Hooker îi văzu întîi coarnele, cei doi colţi ce-i ieşeau imediat 
deasupra ochilor şi al treilea, ca un ac, între ei. 

Era de un verde deschis, cu ochii bulbucaţi sub cutele de piele 
încreţită şi cu coada mişcîndu-i-se încet, dintr-o parte în alta. 
Avea vreo douăzeci şi cinci de centimetri. Hooker cunoştea 
specia. Toate cele optzeci de varietăţi de Chamaeleontidae. li 
studia de treizeci şi şase de ani. Acesta era un Chamaeleon 
jacksoni din Africa, cel mai sigur, deşi putea proveni din 


Madagascar. Ochii i se mişcau independent unul de altul, 
căutînd prada înainte ca aceştia să se fixeze asupra ei, iar limba 
să atace. Era arogant - toţi erau aroganti. 

Se tiri pe marginea cutiei şi apoi de-a lungul biroului, pînă la 
marginea lămpii, unde începu să urce încet pe burta lui Buddha. 
Se schimba încet, ochii prinzînd schimbarea razelor de lumină 
ale noii culori, şi semnalînd sistemului nervos pînă la celulele din 
piele. întîi deveni maroniu, de culoarea noroiului, apoi bej, roz, 
apoi  roşu-sîngeriu ca o salamanară. Limba continua să 
cerceteze aerul, capul îi era întors, iar ochii studiau întunericul 
din spatele biroului. Apoi se întoarse şi se deplasă spre cutia de 
scrisori. 

Hooker îl urmări schimbîndu-şi din nou culoarea, de data 
aceasta căpătind nuanţa lemnului de tec. 

Băgă mîna în cutie şi luă un bilet. Mîna îi tremură cînd citi. 

- Ce zice? întrebă Garvey. Hooker i-l întinse. Pe bucata de hirtie 
erau trei nume: 

AQUILA 

THOREAU 

WOLFNAGLE 

- E peste tot, mormăi Hooker, e ca aburul, ca ceața murdară. 
Lăsă în jos cutia, privi înăuntru şi se opri un moment înainte să 
ia dinăuntru un ceas bărbătesc de aur. Îl întoarse pe spate şi citi 
numele gravat acolo. 


UNU 


Vîntul rece de februarie şuiera dinspre Golful Boston. Eliza Gunn 
şi George Gentry stăteau zgribuliţi în arcada unei uşi, 
adăpostindu-se de zăpada răscolită de vînt. Maşina era parcată 
puţin mai departe. James, omul de la sonorizare, un vechi hippy, 
care era doar cu puţin mai solid decit Eliza, stătea în maşină, ca 
de obicei, cu pălăria de cowboy trasă peste ochi, cu caloriferul 
deschis, ascultind Top Forty, în timp ce ei îngheţau afară, pe 
Foster Street. 

Erau patru zile de cînd o urmăreau pe Ellen Delaney, procedînd 
ca FBl-ul, schimbînd maşinile de două ori pe zi şi ţinînd legătura 
permanent cu postul TV CB Canalul 11. Pînă acum fusese o 
pierdere de timp. Dar George ştia că nu trebuie să se plingă. In 
clipa în care ar fi făcut-o, femeia Delaney ar fi făcut o prostie. 


Eliza avea instincte ciudate, dar se dovedeau reale. Aşa că 
George îşi ţinea gura închisă, gulerul jachetei tras în sus şi capul 
băgat între umeri. 

- Fac pneumonie, spuse el. Cineva ar trebui să-ţi pună o etichetă 
pe fund, pe care să scrie: „Atenţie, chirurgul-şef a hotărit că 
Eliza Gunn este dăunătoare sănătăţii dumneavoastră". 

- Un tip masiv ca tine, se plinge! spuse ea. Ar trebui să-ţi fie 
ruşine. 

- Am şanse de trei ori mai mari decit tine să răcesc, bombăni el. 
George Gentry era ceva mai înalt de un metru optzeci şi 
greutatea lui varia între nouăzeci şi o sută de kilograme, în 
funcţie de cît mînca. Eliza Gunn de-abia dacă avea un metru 
şaizeci şi cîntărea patruzeci şi cinci de kilograme, indiferent cît 
mînca. îngheţau în arcada uşii, pentru că Eliza avea o bănuială. 

- Cum se face că James stă întotdeauna în maşină şi eu în 
stradă? 

- Conduce mai bine decit tine. 

- Fir-aş al dracului! 

- Georgie... 

- Nu mă duce pe mine cu zăhărelul. 

- Ai încredere, Georgie, băiete. Instinctele mele lucrează. Tot 
sistemul funcţionează. 

- Ultima dată cînd s-a întîmplat, spuse George jalnic, am fost 
umflat de patru gorile mafiote, În timp ce-ţi înregistram interviul 
exclusiv cu Tomatoes Nu-ştiu-cum. 

- Garganzola. 

- Rahat. Nu-l cheamă Garganzola. Tomatoes Garganzola. Sună 
ca o mîncare dintr-un meniu mexican. Tot timpul n-am făcut 
decit să mă gindesc că o să pui o întrebare inoportună şi că o să 
sfirşim cu toţii în fundaţia vreunui pod în construcţie. 

- Dar n-a fost aşa. ŞI, în afară de asta, Tomatoes a fost drăguţ. 

- Da. Procuratura îl urmărea, FBl-ul îl urmărea, toată lumea, în 
afară de Corpul de Marină, voia să pună mîna pe el pentru 
falsurile din registre şi tu, pentru numele lui Dumnezeu, zici că 
era drăguţ. 

- Am cîştigat un premiu Emmy cu asta, Georgie. 

- Eu muncesc pentru salariu, nu pentru glorie. 

- Of, la dracu'! 

George începu să rîdă. întotdeauna ridea cînd o auzea înjurînd. 
Parcă auzea un copil suduind. 


Ea ignoră frigul, privind clădirea de birouri prin binoclu. 

- Dacă aveam... începu el. 

- George! 

- Hîh? 

- Uite-o, spuse Eliza. 

- Dă-mi să văd! 

Îi întinse binoclul. 

- lese din bancă, îmbrăcată într-o haină de nurcă. 

- Da' ce zici de părul blond? 

Ea luă binocilul şi îl focaliză pe femeia Delaney - înaltă peste un 
metru şaptezeci şi cinci. Eliza verifică încă o dată, privind mai 
ales picioarele, mersul. Era sigur Ellen Delaney. Era absolut 
sigură. 

- E o perucă. Uită-te la haină. Aş recunoaşte marca asta oriunde. 
O purta şi în ziua în care a dispărut Caldwell. Trebuie să fi costat 
pe puţin zece miare. 

- Ştii cîte haine de nurcă sunt în Boston? 

- Nu ca asta. Asta-i o nurcă făcută cadou unei iubite, George. 
Femeia, purtind mănuşi şi strîngîndu-şi haina pe lîngă corp, 
porni pe Foster, spre Congres. 

- Asta-i exact genul de haină pe care şeful celei mai mari bănci 
din Boston i-ar face-o cadou iubitei sale, spuse ea, încă 
urmărind-o cu privirea. 

- Şi acum? întrebă George. 

- Se-ndreaptă spre Congres, spuse Eliza. Dă-mi aparatul de 
emisie-re-cepţie. O s-o urmăresc. Tu du-te în maşină cu James şi 
fiţi pe recepţie, în caz că se hotărăşte să facă vreo mişcare. 

- Tu eşti convinsă că o să facă. 

- Mai devreme sau mai tirziu. E o femeie îndrăgostită, George, şi 
eu ştiu cum gîndeşte o femeie îndrăgostită. O să vrea să-şi vadă 
iubitul. 

Luă aparatul de emisie-recepţie şi, cu părul zbirlit de vînt, porni 
în fugă, picioarele ei micuţe îndreptind-o pe strada viscolită de 
zăpadă. 

George merse după colţ, la maşina Elizei, un Olds verde închis, a 
cărui parte din faţă arăta de parcă ar fi fost folosit de mai multe 
ori drept berbece. Urcă în maşină şi opri radioul. 

- N-o să-ţi vină să crezi, spuse George celui care se ocupa de 
sunet, dar chiar a descoperit-o pe femeia Delaney. 


- Ba cred, spuse James şi rise. M-am înşelat de prea multe ori ca 
să nu cred. 

- Ştii cum a reperat-o? 

- Spune-mi! 

- După haina de nurcă. James rise din nou. 

- Asta e bună, spuse el, dacă a nimerit-o. 

- încă cinci minute în uşa aia nenorocită şi ajungeam la terapie 
intensivă. 

Eliza o urmări pe femeia înaltă, îmbrăcată în haina de nurcă 
Foster către Salem şi apoi către Congres. Femeia intră într-o 
farmacie şi merse direct la ghişeul de reţete, din spate. 

Eliza traversă strada şi privi afişele din faţa teatrului, stînd cu 
spatele spre farmacie. 

- E. G. aici, mă auziţi? spuse ea în aparatul de emisie-recepţie. 

- Te auzim, răspunse George. 

- Salem şi Congres, vizavi de farmacia Rexall. Apropiaţi-vă! 

- Venim. 

Ellen Delaney luă un pachet, semnă o chitanţă şi ieşi. Porni în 
sus spre Congres din nou, apoi coti brusc, traversînd pe partea 
Elizei, făcu semn unui taxi, sări în el şi se îndreptă înapoi spre 
Congres, în direcţia opusă. 

Fir-ar să fie! îşi spuse Eliza. 

Oldsul verde apăru cîteva minute mai tîrziu şi ea se urcă în el. 

- întoarce! E în taxiul galben, mergînd înapoi, pe acolo, ţipă ea. 
James  învîrti Oldsul într-un viraj strîns, blocă trecerea unui 
camion, aproape o luă în sus în curbă şi porni cu scrişnete de 
roţi după taxi. 

- Ne-a văzut? întrebă el. 

- Nuu, spuse Eliza. A văzut doar prea multe filme cu James Bond. 
- Se îndreaptă spre tunel, spuse James. 

- La dracu', Caldwell n-ar fi fost prins nici mort în nordul 
Bostonului, răspunse George. 

- Probabil şi el speră că toţi cred asta, spuse Eliza. 

Urmăriră taxiul prin tunel, apoi în zona de nord. Mergea încet, 
făcînd slalom printre camioanele şi furgonetele care aglomerau 
strada îngustă din zona pieţei. 

- Asta a mai domolit-o, zise James. 

Taxiul coti pe o stradă liniştită, cu case restaurate şi opri. Femeia 
ieşi, privi în jur şi intră într-una dintre case. 

- E acolo, înăuntru. Pun pariu pe salariul pe o săptămînă. 


- Tot instinctul, Gunn? întrebă George sceptic. 

- Bănuială, spuse ea. O urmărim de... patru zile? Caldwell e 
diabetic. Pun pariu că i-a cumpărat insulina pentru o săptămînă. 
- Vrei să trecem uşor prin faţa casei? întrebă James. 

- Mai bine stăm aici şi vedem ce se întîmplă. Nu-i văd nicăieri 
Mercedesul. 

- Dă-mi să mă uit puţin cu binoclul, zise George şi începu să 
inspecteze strada. Se concentră asupra casei în care intrase 
femeia. 

- Are un garaj interior, spuse el. 

- Deci asta era cu lipsa Mercedesului. 

- Unde-i echipamentul? întrebă Eliza. 

- În spate, pe jos, în caz că avem nevoie de el rapid. 

- Bun. 

- Dacă el e acolo, n-o să iasă, spuse George. 

- Avem de-a face cu un tip cu veleităţi sportive, George. Aleargă 
cinci mile pe zi, spuse Eliza. Cît poate sta închis fără să iasă să 
ia aer? 

- Dacă e înăuntru, zise George. 

- Da, spuse James, şi dacă e, de unde ştii că n-a alergat în 
fiecare dimineaţă? Nimeni nu:l caută aici. 

-Ei, spuse George, cel puţin e un loc nou. Ştim toate celelalte 
locuri Pe unde a umblat femeia asta. 

- Şi eu mi-am dat seama, zise Eliza. 

Trecură cincisprezece minute. Apoi douăzeci. Treizeci. Nimic. 
George verifică din nou strada prin binoclu. 

- Mooney o să ne rupă gitul dacă nu apărem curînd cu ceva. De 
Patru zile o urmărim pe această presupusă iubită a lui. 

- Este iubita lui. Nu-i nici un dubiu. 

- Poate că a răcit şi şi-a cumpărat nişte pastile, spuse James. 

- Poate că nu, zise George. Uite-acolo. Uşa garajului se ridică 
încet. 

- Ea-i, spuse Eliza. Blochează ieşirea să nu poată pleca. 

James băgă maşina în marşarier şi acceleră nebuneşte, mergînd 
cu spatele. Opri cu scrişnete de roţi în faţa ieşirii din garaj, 
tocmai când Mercedesul ieşea. Eliza cobori în fugă din maşină. 
În maşină era Jonathan Caldwell cu Ellen Delaney. 

Ellen Delaney dădu maşina înapoi, în garaj, dar Eliza alergă 
după ei şi intră în garaj, înainte să se închidă uşa. 


Erau acolo. Capcană mexicană. Caldwell, care fusese cîndva 
boxer de categorie mijlocie la Harvard, o privea prin apărătoarea 
de vint cu ochii săi albaştri, ca de gheaţă, scăpărind de minie. 
Eliza îi întoarse privirea. 

- încălcaţi o proprietate privată, spuse el, în sfirşit, cu vocea 
tremurînd de furie. 

- Domnule Caldwell, ştiţi cine sunt? 

- Ştiu cine eşti, spuse el direct. 

- Domnule Caldwell, nimeni nu a auzit şi versiunea 
dumneavoastră în privinţa dezastrului. O să fac un tîrg cu 
dumneavoastră. Vă dau cinci minute. Puteţi spune orice doriţi. 

- Şi dacă refuz? 

Eliza îl privi fix şi, un moment, nu spuse nimic. Apoi zimbi. 

- N-aţi face asta. Sunteţi prea deştept ca să refuzaţi cinci minute 
de emisie, gratis. 

El înclină din cap spre prietena lui. 

- Dar ea nu e implicată. Nu discutăm decit noi doi. 

- S-a făcut. 

Cînd uşa garajului se deschise din nou, un minut sau două mai 
tîrziu, băieţii stăteau chiar acolo, la intrare. George avea camera 
video pe umăr, iar James era pregătit. Erau gata de înregistrare. 
O cunoşteau foarte bine pe Eliza lor. 


2. 


în timp ce Eliza îl intervieva pe Caldwell, în Japonia era noapte. 

Kei conduse vechea Toyota pe un drum cu pietriş, ce şerpuia 
printre şiruri de pini îndoiţi de vînt şi, cînd ajunse în vîrful 
muntelui, văzură oraşul Tokyo sclipind sub ei, la cincisprezece 
mile depărtare, ca o constelație ce se reflecta în apa mării. Erau 
într-o parcare plină cu Mercedesuri, limuzine Rolls-Royce şi altele 
americane şi, pe ici pe colo, cîte un Datsun seria Z. Clădirea era 
rotundă, cu trei etaje şi foarte modernă, construită din lemn de 
tec şi sequoia curbat la abur, cu balcoane ce se întindeau pe 
jumătate din circumferință şi ieşeau în afară, peste stincile 
orientate spre oraş. Intrarea principală era pe partea opusă a 
clădirii şi, în timp ce Kei parca, cel mai masiv oriental pe care 
Gruber îl văzuse vreodată ieşi pe uşa de la intrare, ea însăşi 
imensă, înaltă de aproape patru metri, din lemn de tec, groasă 
de cîţiva centimetri, colorată în albastru regal. Portarul, care îl 


ajută pe Gruber să coboare de pe locul din spate, arăta ca un 
boxer profesionist şi era îmbrăcat într-un gi clasic, din mătase 
neagră. 

- Parchez şi vin imediat, spuse Kei şi conduse pe lîngă clădire, 
oprind maşina cu patru uşi între două limuzine europene, mari şi 
negre. Era suplu, agil şi atrăgător, într-un fel stoic, purta blugi 
americani şi pantofi de sport Nike, o bluză albastru-închis, din 
mătase naturală crudă şi o bentiţă neagră pe frunte, care-i ţinea 
părul negru şi des. Avea poate douăzeci şi şapte sau douăzeci şi 
opt de ani şi aproape nn metru optzeci. 

Cînd Kei se întoarse, Gruber stătea în întuneric, la intrare. Era 
evident furios. Gruber era un bărbat masiv şi se păstra într-o 
condiţie fizică perfectă. Talia îi era îngustă şi bine făcută, spatele 
drept, iar părul castaniu, puţin încărunţit, era tuns scurt, 
milităreşte. Kei îl simţi pe Gruber tensionat, încărcat ca o sursă 
electrică. Pielea îi era gri şi aproape i se putea citi în ochi că de- 
o viaţă ucisese oameni, fără să aibă cel mai mic sentiment de 
regret. 

- Uite, nu-mi place ce se petrece, spuse Gruber cu o voce joasă, 
monotonă, fără a-şi ascunde accentul german. Mă-nzelegi? Nu 
mă mai lăza zingur. Zind pe teren zdrain aici. 

- Cum? zise Kei. 

„La dracu', gîndi Gruber, luptîndu-se să-şi păstreze cumpătul, e 
tare dificil să ai de-a face cu orientali." 

- Eu zi gu dine, zdam îmbreună. Da? Inzelegi asta? 

- Sigur, spuse Kei. Acum, ascultă-mă tu. Ăsta e un club 
particular, al unor japonezi, şi mai ales americani şi europeni 
care trăiesc în Japonia. Am o invitaţie foarte greu de obţinut; a 
costat douăzeci şi cinci de mii de yeni. Tu mi-ai dat cincizeci de 
dolari americani, asta-i doişpe mii de yeni, aşa că îmi datorezi 
încă treişpe mii, corect? 

- Ţi-am zbus, dagă fata azda îl ştie pe Camelon zi eu obzin ce 
am nevoie, o să-ţi dau triplu, da? Triplu, da? Triplu, bine? Asta 
înzeamnă încă treizeci şi nouă de mii. Da, numai dagă dau de 
Cameleon. Dacă nu, nu-ţi dau nimic. 

Kei înclină din cap. 

- De acord. Acum, ascultă-mă bine. înăuntru e spectacol, da' n- 
avem timp pentru asta. 

- Ce fel de zbecdacol? 


- Îţi spun, n-avem timp de spectacol. Vrei să vezi, ne întoarcem 
altă dată. Tu trebuie să mergi la baie; faci o baie de aburi, ca să 
te pregăteşti pentru masaj. Maiko, fata care o să-ţi facă masajul, 
ea o să fie cea cu care trebuie să vorbeşti. 

- Maiko? Ce dracu' e asta? 

- Se pregăteşte să devină gheişă. 

- O amatoare, hm? Are şi un nume? 

- Numele ei e Suji. Ştie ce vrei. Ea o să înceapă să vorbească, 
hau Aşa că o să ştii că e ea. Tu asculţi doar. Dar trebuie să ne 
grăbim, să nu se termine spectacolul înainte. S-ar putea să fie 
aglomeraţie după aceea. Nu va vorbi dacă mai sunt şi alţii acolo. 
- Păi de ce baie de aburi? Nici nu-mi place ză fac baie de aburi. 

- Asta e un club foarte tradiţional, deşi puţin cam ciudat. Ar fi o 
inSultă să nu faci saună. 

' Gruber mormăi ceva în germană şi îl urmă pe Kei într-o mică 
anticameră cu tavanul jos, simplu mobilată, dar elegantă. 
Lumina difuză era dată de globurile ce atiîrnau deasupra, la cele 
două capete ale biroului, o foarte prețioasă piesă antică, a cărei 
parte din faţă era acoperită cu spirale, sculptate manual. In faţa 
biroului, pe jos, era un covor oriental, iar în tokonama, micul 
alcov din spatele biroului, se afla un superb aranjament floral. 
Gheişa de la birou era la fel de elegantă, o femeie în miniatură. 
Nu avea mai mult de douăzeci de ani, purta un singur inel de jad 
pe degetul mic de la mîna stingă, gura îi era o pată roşie pe faţa 
fardată cu alb, iar părul negru ca noaptea era prins într-o coadă 
pe o parte, cu o clemă de jad. Purta un chimono alb din mătase 
pură, cu un cordon lat, de un surprinzător roşu sîngeriu, care se 
potrivea perfect cu culoarea buzelor. Cînd vorbi, vocea îi răsună 
delicată ca un clinchet de clopoțel. 

- Konbanwa. 

Kei înclină din cap şi-i răspunse: 

- Bună seara. 

Ea zîmbi şi înclină din cap drept răspuns. 

- Tegami o onegai itashimasu. -Hai. 

Kei scoase o scrisoare şi i-o întinse. 

- Domo arigato gozaimasu. 

- Do itashimashite. Ea citi încet. 

Undeva, în interiorul clădirii, de dincolo de uşi şi de pereţi, 
Gruber auzi ritmul încet şi solitar al unei tobe taiko, iar în aer se 
simţi un delicat parfum de tămiie. Şi, în timp ce Gruber încerca 


să se concentreze la afaceri, se trezi stîrnit de acest loc, fără a 
se putea controla, stîrnit de o promisiune senzuală, imposibil de 
ignorat. 

Asta-i o afacere, îşi spuse. Plăcerea poate să aştepte. Şi totuşi 
mul, loviturile puternice şi ritmice ale tobei, frumuseţea tinerei îi 
spulberau concentrarea. 

Cînd termină de citit scrisoarea, ea privi o clipă spre Gruber şi îl 
întrebă pe Kei: 

- Kochira wa Gruber-san desuka? 

- Hai. 

Ea împături scrisoarea, o puse într-unul din sertarele biroului, 
aruncă o privire scurtă spre Gruber şi, cu un zîmbet abia schiţat, 
făcu semn spre o altă uşă, apăsînd în acelaşi timp un buton aflat 
sub piciorul ei. Dinspre uşă se auzi un declic slab. Kei deschise 
uşa şi-l pofti pe Gruber în Takm Shu. Singura lumină din 
interiorul imens părea să vină de undeva de lîngă tavan, dar era 
atit de subtilă şi de difuză, încît îi trebuiră lui Gruber cîteva 
momente să se poată obişnui cu ea, după care începu să 
studieze interiorul clubului. Într-o cameră circulară, la vreo doi 
metri de tavan, se afla o arenă acoperită cu pluş. În mijloc, era o 
mică scenă, de la care porneau, ca nişte dire de apă, mai multe 
etaje şi rînduri circulare, ce răsăreau unele deasupra celorlalte, 
ca nişte trepte uriaşe, către un punct aflat undeva pe la 
jumătatea domului. Nu exista nici o fereastră. Pe fiecare treaptă 
erau mai multe nişe, separate de măsuţe. În încăpere nu exista 
nici o lampă, iar în fiecare dintre nişe erau saltele suprapuse şi 
cuverturi, folosite de obicei pentru dormit. Majoritatea 
alcovurilor erau ocupate: unele de un singur cuplu, altele chiar 
de cite şase persoane. Feţele lor păreau apariţii ceţoase în 
lumina difuză. 

Muzica, un cîntec de dragoste japonez, era cîntată de trei 
gheişe, care stăteau pe scena din mijlocul camerei. Cînd Kei şi 
Gruber intrară, singurul sunet care se auzea era ritmul încet al 
taiko-ului, acompaniat de un murmur prevestitor ce venea din 
camera aglomerată. Apoi, tobei i se alătură samisen-ul, chitara 
japoneză cu trei coarde ce suna întotdeauna puţin dezacordat şi, 
după două, trei bătăi, flautul. 

In ciuda profesiei sale, Gruber reuşise de-a lungul anilor să-şi 
cizeleze puţin gusturile şi, o dată, chiar jucase rolul unui 
decorator de interior, ca acoperire într-o misiune. Locul ăsta este 


o minune, de o eleganţă pură, se gîndi; tot ceea ce se află în 
cameră este important. 

Aiuriţii ăştia de japonezi, trebuie să le dai ceea ce e al lor, au 
gusturi rafinate. După cîteva momente, Gruber îşi dădu seama 
că toţi cei din cameră aveau ochii aţintiţi în sus spre tavan, la 
opt metri înălţime, privind un disc din plexiglas, agăţat de tavan 
la patru metri înălţime, şi care era coborit încet. Discul era 
păstrat într-un echilibru perfect cu ajutorul unor frînghii de 
catifea, prinse la trei metri deasupra discului de un mic cablu, 
agăţat de un troliu ascuns undeva în tavanul fals. 

Luminile colorate se estompau încet, pe măsură ce discul 
transparent era coborit. Gruber privi în sus prin disc. Pe el erau 
doi bărbaţi şi o femeie. Unul din ei nu avea mai mult de 
douăzeci sau douăzeci şi unu de ani; celălalt era trecut de 
patruzeci. Amîndoi aveau alură de atleți şi uleiurile cu care erau 
unşi le puneau în evidenţă trupurile musculoase. In jurul 
şoldurilor aveau legate fişii de pinză. Femeia era albă, cu uşoare 
trăsături polineziene. Era tînără, sub douăzeci de ani, scundă, 
dar trupul îi era aproape perfect: sînii nu prea mari, iar 
picioarele nu prea scurte. Purta numai o tunică largă, care o 
acoperea pînă la jumătatea coapselor. Amîndoi bărbaţii erau 
legaţi la ochi cu fişii din mătase neagră. 

„A, gîndi Gruber, chiar şi spectacolul va fi un studiu de eleganţă 
şi stil. Pornografic? Desigur. Dar niciodată obscen." 

Discul începu să se rotească încet, pe măsură ce era coborit. Cei 
doi bărbaţi începură să o miîngiie pe femeie, fiecare în felul său. 
Bărbatul mai tînăr era mai impetuos, atingerea lui era mai 
nerăbdătoare, mişcările, mai directe. Bărbatul mai în vîrstă 
începu să o miîngiie cu virfurile degetelor, întîi pe mînă, apoi în 
sus, pe braţ, oprindu-se îndelung la mcheietura umărului, 
coborînd în jos, spre genunchi, apoi urcînd din nou, strecurîndu- 
şi mîna pe partea interioară a coapsei ei. Ea îşi lăsă capul pe 
spate şi părul îi atîrna pînă aproape de călcîie. începu apoi să-şi 
mişte capul, dintr-o parte în alta, în ritmul muzicii. 

- Trebuie să mergem acum, spuse Kei. 

Neamţul începuse să transpire, foarte uşor, deasupra buzelor. 

- Într-o clipă, spuse el repezit, fără să-şi ia ochii de la discul 
rotitor. 

Ritmul muzicii crescu şi, odată cu el, senzațiile celor trei se 
intensificară. Bărbatul mai tînăr îşi încetini mişcările, iar cel mai 


în vîrstă le intensifică. Femeia era atinsă de patru miini ce 
păreau să exploreze fiecare milimetru al trupului ei, mîngiindu-i 
lobii urechilor, pleoapele, buzele, gitul. 

Ea se mişca înainte şi-napoi, iar bărbaţii se apropiară mai mult. 
Incepură să se legene odată cu ea, strîngind-o în braţe. Ritmul 
muzicii crescu şi ea îl urmă. Cu cît ritmul muzicii era mai rapid, 
cu atît mai frenetice îi erau mişcările. 

Gruber părea țintuit locului. Privea fix în sus, spre disc. Buzele î 
erau uscate şi noi broboane de sudoare îi apărură la rădăcina 
părului. 

Totul e posibil aici, gîndi el. E greu de spus unde se opreşte 
realitatea şi unde începe fantezia. 

Mîna bărbatului mai în vîrstă alunecă sub tunica femeii şi începu 
s-o mîngiie pe stomac, în timp ce mîinile bărbatului mai tînăr 
trasau cercuri în jurul sînilor, fără să-i atingă propriu-zis, doar 
urmîndu-le conturul peste țesătura subţire. Ea se lăsă pe spate, 
sprijinindu-se în braţe şi privind în jos spre corpul ei, apoi se 
ridică uşor, astfel încît mîna bărbatului mai în vîrstă să-i alunece 
mai jos spre pîntece, iar el îşi întoarse mîna cu degetele în jos şi 
o cobori încet între picioarele ei. 

Ea gemu şi audiența reacţionă imediat. Un murmur prelung 
invadă sala. 

Gruber era fascinat. Kei, stînd lîngă el în întuneric, îi studie 
reacţiile, buzele uscate, transpiraţia de pe faţă şi ochii ce-i 
străluceau în timp ce urmărea spectacolul. 

Ea se mişcă, odată cu mîna bărbatului mai în vîrstă, alunecînd 
uşor sub atingerea ei, ridicîndu-se şi lăsîndu-l s-o atingă extrem 
de uşor cu palma. Bărbatul mai tînăr îi atinse în sfîrşit un sfirc, 
apoi celălalt şi îşi ridică mîna, trăgînd de legăturile tunicii, care 
alunecă pe jos. Apoi, în sfîrşit, se ridică, mîngiindu-i pe amindoi 
bărbaţii care se excitară la atingerea ei. 

Kei atinse cotul lui Gruber şi şopti: 

- Trebuie să plecăm acum. Spectacolul se termină curînd. 

- O pot ţine aşa săptămîni întregi. 

- Putem veni mai tîrziu să vedem un alt spectacol. Poate miine... 
- Un minut, şopti Gruber, iritat. 

- Bine, amice, e ciubucul tău. 

- Exprezia, spuse Gruber fără să-şi ia ochii de la disc, este 
afacerea, este afacerea ta, asta-i exprezia. 


Cei trei interpreţi deveniseră zgomotoşi. Femeia îşi puse mîna 
pe mîna bărbatului mai în vîrstă, conducîndu-l tot mai adînc. 

Kei nu urmărea spectacolul. Privea în partea cealaltă a camerei, 
spre un colţ întunecat, aşteptind. 

Discul era acum aproape de podea. Mişcările femeii deveneau 
spasmodice. Reflectoarele îi dezvăluiră faţa încordată. Fiecare 
muşchi al corpului îi era încordat. Deodată, ea rupse fişia de 
pînză de pe şoldurile bărbatului mai în vîrstă şi începu să-l 
mîngiie; apoi, amîndoi bărbaţii o traseră în jos, se aşezară lîngă 
ea şi începură să-i sărute sînii, stomacul, coapsele, iar ea, cu 
dinţii încleştaţi, scoase un țipăt uşor. 

- În curînd o să fie prea tîrziu, şopti Kei. 

- Bine, bine, mormăi neamţul şi Kei îl conduse către o uşă dintr-o 
parte a arenei. 

Intrară într-o încăpere ce părea a fi o debara mai mare, luminată 
într-o nuanţă de albastru. în faţa lor era o altă uşă. 

- Aşteaptă o clipă, şopti Gruber. Unde mă duci? 

- Nu te speria, spuse Kei. Clubul de sănătate e chiar aici, de 
partea cealaltă a uşii. Nu vor lumină în club, asta e. 

închise uşa. Muzica răsuna încă obsedant în mintea lui Gruber, 
deşi Prin uşa închisă nu putea să audă decit ritmul tobei. Nu se 
putea concentra, făcînd cu greu trecerea de la fantezie înapoi la 
realitate. Kei deschise cealaltă uşă şi lumina invadă mica 
încăpere. Şase trepte conduceau în jos spre un hol îngust, 
zugrăvit într-un alb orbitor. Lumina indirectă era atit de 
puternică, încît era greu de spus unde se terminau Pereţii şi 
unde începea podeaua. Acum, chiar şi ritmul muzicii era o 
amintire. Dar scena rămăsese întipărită în mintea lui Gruber şi 
nu putea scăpa de fantezia ce continua să i se desfăşoare în 
imaginaţie. 

Kei îl conduse pe neamţul masiv la una dintre uşi şi-l introduse 
într-un vestiar foarte curat, cu şase dulăpioare din lemn de tec şi 
o bancă lungă, tot din lemn de tec. Kei îi indică o uşă pe partea 
cealaltă a holului. 

- Baia de aburi. Uşa din partea cealaltă a băii de aburi duce în 
sala de masaj, e clar? 

Gruber devenea din nou nervos. 

- Unde te duci? întrebă. 

- Cînd termini, Suji îţi va arăta unde este ieşirea. Te voi aştepta 
acolo, spuse Kei şi plecă. 


„Afurisitul, gîndi Gruber, probabil se duce înapoi să vadă sfîrşitul 
spectacolului." 

Gruber îşi scoase hainele, le aranjă meticulos în dulăpior, agăţă 
tocul pistolului într-un cîrlig, apoi îşi înfăşură un prosop în jurul 
şoldurilor. Corpul îi era puternic şi pielea întinsă. Într-o parte, 
avea două cicatrice rotunde, cicatrice de la o armă calibrul 38, 
amintindu-i constant că, într-un alt timp şi loc, fusese periculos 
de nesăbuit. 

Se privi în oglindă citeva momente, apoi se uită la cicatrice. 
Mintea îi funcţiona ca un bec cu lumină intermitentă, pendulînd 
înainte şi înapoi, de la arena de deasupra la femeia de dincolo 
de uşa băii de aburi, care urma să-l conducă la Cameleon. 
Răzgîndindu-se, scoase din toc pistolul Beretta, de calibrul 25, îl 
tinu în mînă citeva clipe, verifică încărcătorul, apoi îl viri în 
prosopul strîns pe şolduri. îşi puse un alt prosop pe umeri 
lăsîndu-l să-i cadă pe o parte, ca să-i ascundă pistolul. Intră în 
camera de aburi. 

Parcă era pierdut printre nori. Nu mai văzuse niciodată aburi atit 
de denşi. Gruber bijbii pe lîngă perete croindu-şi drum spre 
băncile dintr-o latură a sălii, unde se aşeză. Şiroaie de sudoare i 
se prelingeau p corp, adunîndu-se în prosopul strîns pe mijloc. 
Scoase pistolul şi îl aşeză pe bancă, lingă el. 

încăperea era mult mai mare decit îşi închipuise. Numai vag 
putea să-şi dea seama de dimensiunile ei, luîndu-se după 
luminile îngropate în pereţi. 

„Dumnezeule, gîndi el, trebuie să fie cincizeci de grade aici. O să 
stau două-trei minute, pe urmă o să ies dracului de aici." Şi îşi 
luă prosopul de pe umeri, îl muie într-o găleată cu gheaţă topită 
ce se afla pe jos, lîngă zid, şi se şterse pe faţă. 

Zgomotul brusc al unui duş, urmat imediat de o puternică 
izbucnire de aburi îl făcură să tresară. Sunetul venea din partea 
opusă a încăperii. 

Cineva dăduse drumul la apă peste cărbunii încinşi, aflaţi în mod 
evident undeva, în partea cealaltă a camerei. 

Valurile de ceaţă se-ngroşară. 

în dreapta lui, auzi o uşă deschizîndu-se, apoi închizîndu-se. 
Mîna pipăi spre pistol. Era surescitat, nervos şi pulsul nu-i 
revenise la normal, după minutele în care urmărise spectacolul 
în arena de deasupra. 


Apoi, ceața din celălalt capăt al camerei păru să se risipească 
pentru o clipă şi, pentru o fracțiune de secundă, distinse neclar 
silueta amenințătoare a unui bărbat care-l privea. 

îl sperie. Sări în picioare, atent. Dar aburii ascunseră imediat 
silueta. Luă în mînă pistolul şi făcu precaut ciţiva paşi pe 
podeaua acoperită cu ceramică alunecoasă, înspre silueta pe 
care o văzuse. Era masiv sau scund? Gras sau slab? Gruber nu 
era sigur de ceea ce văzuse. 

Simţi, dar nu văzu propriu-zis silueta, care se materializă pentru 
o clipă, îi smulse prosopul şi dispăru din nou în ceaţă. 

Pistolul zăngăni, rostogolindu-se pe podea. Gruber rămase în 
cameră, dezbrăcat. Panica începu să-i stringă stomacul. îşi îndoi 
genunchii şi se aplecă încet spre armă, încercînd să vadă ceva 
prin aburii tot mai denşi. 

Un nou jet de aburi veni din partea cealaltă a încăperii şi îi 
distrase atenţia pentru o clipă. Lovitura veni din neant, o durere 
bruscă şi ascuţită trimisă din ceaţă. Bang! Pur şi simplu. 

Nu văzuse cine-l lovise, nici măcar nu-l auzise venind. Dar 
simţise călciiul izbindu-l într-o parte, rupîndu-i cîteva coaste. 
Picioarele îi alunecară şi căzu într-o parte pe ceramica de pe 
podea şi se izbi de zid. 

O clipă îşi pierdu orice control. Apoi îşi răsuci trupul, ignorînd 
durerea, se ridică repede în genunchi şi, cu pistolul aţintit spre 
neantul care-l înconjura, sări în picioare, rămiînînd cu spatele 
lipit de perete 

Nici nu avu timp să analizeze situaţia. 

Următoarea lovitură, dură ca o bucată de gheaţă, o primi în 
stomac, în zona diafragmei, şi se trezi din nou izbit în perete. 
Inspiră aproape sufocat şi simţi gustul amar al bilei. 

Se aruncă înainte, cu pistolul ţinut strîns încă în pumnul 
transpirat şi se rostogoli de la perete, încercînd să ajungă la 
acest duh al aburului. 

Tocmai cînd voia să se ridice în picioare, văzu ceva pentru o 
clipă, un spectru ce păru să se materializeze îndeajuns pentru a- 
| izbi în partea dreaptă a maxilarului, înainte de a se învălui din 
nou în ceaţă. 

Durerea îi zgilţii nervii şi îi invadă creierul. De data aceasta ţipă, 
dar, în timp ce cădea, ridică pistolul în sus şi trase un foc al 
cărui zgomot răsună înfundat. 


„Karate. Tradițional. Okinawan. Care era cea mai bună apărare 
posibilă în condi..." Trosc! 

îşi simţi încheietura miinii smulsă, văzu pistolul zburînd prin 
ceaţă, izbindu-se de podea şi alunecînd într-un colţ. Se răsuci 
rapid în direcţia loviturii. 

Nu văzu nimic altceva decit vălătuci groşi de aburi încinşi. 
începu să tremure. Transpiraţia izvora din fiecare por al corpului. 
Respira cu greutate. Se întoarse şi se îndreptă spre uşă. 
Picioarele îi fură secerate, fără un sunet, fără efort, invizibil. 
Căzu lat pe podeaua udă, se izbi cu maxilarul rupt de ceramică, 
simţi un foc în coastele zdrobite şi mîna smulsă din încheietură 
fu prinsă sub el. 

Gemiînd necontrolat, se lupta să rămînă conştient. Hotăriî să 
rămînă întins pe jos, pînă îşi va putea reveni puţin. Găleata cu 
gheaţă era la cîţiva centimetri de mîna sănătoasă. 

Se întoarse pe partea cealaltă şi se tîr pînă putu să apuce cu 
mîna mînerul găleţii, se ridică foarte încet în genunchi, privind 
înspăimîntat şi cu auzul încordat. Durerea îi întuneca judecata. 
Trebuia să iasă din cameră. Uşa era în spatele lui, probabil la 
vreo 2 metri depărtare, ascunsă în ceaţă. Gruber se îndreptă cu 
spatele spre ea balansînd găleata cu gheaţă în largi arcuri de 
cerc, miîrîind ca un animal rănit. 

Lovitura veni din spate şi îi dizlocă umărul. Găleata cu gheaţă îi 
zbură din mînă şi se lovi de băncile din apropiere. Bucăţi de 
gheaţă se răspîndiră în jurul lui. 

Era neputincios, braţul stîng şi mîna dreaptă îi erau 
nefolositoare, dîndu-i dureri ascuţite, maxilarul îi atîrna strîimb, 
iar o latură a corpului era umflată şi roşie. 

- Pui de lele, gemu el răguşit, vorbind cînd în engleză, cînd în 
germană, arată-te! 

Dar era terminat şi nervii începură să-i cedeze. Apoi totul 
dispăru şi, tremurînd necontrolat, se prăbuşi peste o bancă. 

Din celălalt capăt al camerei, o voce spuse într-o engleză 
perfectă: 

- Să dispari din Japonia pînă miine după-amiază la ora cinci. 
Pistolul Beretta, venind de undeva din ceaţă, i se rostogoli la 
picioare, încărcătorul era gol. 

Gruber auzi uşa deschizindu-se şi simţi curentul de aer rece 
venind din celălalt capăt al camerei. 

- Bon voyage, rosti vocea şi uşa se închise cu zgomot. 


2 


Era patru şi jumătate după-amiază şi camera de ştiri era, ca de 
obicei, într-un haos total. Una dintre maşinile pe care se 
redactau ştirile se stricase, iar Mooney se săturase să asculte 
toate plingerile şi scuzele. Telefonul sună şi Mooney ridică 
receptorul cu o smucitură. Spuse: 

- Renunţă! 

Eula, secretara lui îi răspunse cu înţelepciune. 

- Îhî. 

Mooney repetă surprins: 

- înî? 

Eula spuse: 

- E Dumnezeu. Mooney oftă. 

- Of, la dracui'! Exact asta-i trebuia. 

Doamne, dintre toţi oamenii, îl suna tocmai şeful tuturor 
adoratorilor zeului Krishna, stăpînul lunii, al stelelor şi al restului 
universului, precum şi al ziarului Star din Boston, a cinci staţii de 
radio şi a trei posturi de televiziune afiliate, inclusiv a aceleia 
unde el, Harold Claude Mooney, era director la departamentul 
de ştiri. Asta era ceva deosebit, mai ales la Canalul 6 din Boston. 
Dumnezeu, cunoscut altfel sub numele de Charles Gordon 
Howe, era, printre altele, un fanatic al ierarhiei şi al titlurilor. 
Pentru Howe, titlul era aproape la fel de important ca şi slujba. 
Howe îi explicase odată, la una din rarele întîlniri ale 
executivului, această filozofie: „Oamenii sunt imediat intimidaţi 
de titluri. E mai greu să aPreciezi o persoană. Dar titlul, titlul îl 
pricepi imediat. Aici e puterea, fără alte explicaţii". 

Ei bine, Howe avea titlul. Preşedintele. Nu preşedinte al 
Consiliului de Administraţie, ci preşedintele. 

La o oră şi jumătate de la începerea emiisiei şi cu nouăzeci de 
minute înainte de Circus Maximus din fiecare seară cînd ştirile 
de la ora şase îi stăteau pur şi simplu în git, cine îl suna la 
telefon? Afurisitul de preşedinte. Îşi luă o voce mieroasă şi 
răspunse: 

- Domnul Howe? Aici Hal Mooney. 

- Domnule Mooney, ştiu că vă doriţi probabil să mă lovească 
cine ştie ce ciudat blestem voodoo pentru că vă sun tocmai 


acum, dar am nevoie de cinci minute din timpul dumneavoastră. 
Pe urmă, o să vă las să vă întoarceţi la treabă. 

- Cinci minute? Bine, spuneţi. 

- Vreau să-mi vorbiţi cinci minute despre Eliza Gunn. Vreau să-i 
faceţi un portret. O să vă cronometrez. 

- Chiar acum? Porniţi cronometrul chiar acum? întrebă Mooney şi 
chicoti, deşi ştia că Howe chiar stătea, probabil, cu un 
cronometru a a w în mînă. 

- Chiar acum. 

Mooney aruncă o privire leneşă spre ceasul de deasupra uşii, se 
gîndi cîteva secunde şi apoi începu: 

- E unul dintre cei mai buni reporteri pe care i-am cunoscut. 
Merge pînă la capăt, indiferent ce poate însemna asta. Poate fi 
adorabilă, dacă de asta e nevoie pentru a obţine ceea ce vrea. 
Poate fi serioasă, dacă trebuie să fie serioasă, sau amuzantă, 
dacă trebuie să fie amuzantă, sau inimoasă, sau cu sînge rece, 
sau mai rea decit o cobră cu amigdalită, dacă aşa trebuie să fie. 
Intr-un cuvînt, obţine ceea ce vrea. E ca Joe Namath în Primul lui 
an la Jets. Fiecare acţiune trebuie să fie un succes. Primul lucru 
care îmi vine acum în minte este un tigru saşiu. Ea îi zice 
bănuială. Eu îi zic instinct, instinct pur, fără de care un reporter 
e ca un dansator cu picioarele rupte. Mi-a luat ceva timp la 
început, ştiţi, să-mi dau seama de asta. La început, m-am gîndit 
că e drăguță şi puţin trăsnită - am folosit-o la lumini. Dar 
povestea cu tigrul a fost extraordinară. Ceilalţi, de la celelalte 
staţii de televiziune, tratau chestia asta ca pe Ceva amuzant. 
Adică, ce dracu', cum să tratezi altfel o poveste despre Un tigru 
saşiu, numit Betsy Ross, care urma să facă o operaţie la ochi ca 
Să nu mai fie saşiu? Aşa că toţi au adunat materiale despre tigru 
mergind în sala de operaţie şi vorbind cu doctorul. Pe urmă au 
plecat. Nu şi ea! A rămas proţăpită acolo. l-am şi spus să plece 
dracului de la grădina aia zoologică. Erau o grămadă de alte ştiri 
de adunat din oraş în ziua aceea „Am o bănuială", îmi zice ea. 
„Ce vrei să spui?" zic eu. „Doar ştii ce-i aia o bănuială, pentru 
numele lui Dumnezeu" zice ea. M-am simţit ca un bătrîn nătîng. 
Adică, boţu' ăsta de fată, de un metru jumătate, patruzeci şi 
cinci de kile, de numai douăzeci şi doi de ani, mă întreabă pe 
mine dacă ştiu ce-i aia o bănuială, eu, care sunt în meseria asta 
de douăzeci de ani? Aproape de cînd e ea pe lume. „Uite, îi zic, 
am o grămadă de probleme ivite în multe locuri, sunt directorul 


ştirilor, aşa că mişcă-ţi fundul la...", dracu' ştie, nici nu mai ştiu 
unde am trimis-o atunci. Pe vremea aia era angajată de vreo 
două, trei luni şi pînă atunci fusese o amărită de secretară, aşa 
că eu eram expertul şi ea doar proaspăt angajată şi, în afară de 
asta, eu eram şeful şi ce ştia ea? Corect? Greşit. îmi zice: „N-am 
încredere în nenorociţii ăştia" - apropo, vorbeşte ca un birjar - şi 
eu îi zic: „Care nenorociţi?" şi ea îmi zice: „Veterinarii", şi eu îi 
zic: „Da' nu-s acolo trei doctori experţi în tigri?" şi ea îmi 
răspunde: „Mă doare-n cot şi dacă-i cel mai tare veterinar, are o 
sclipire ciudată în ochi. Ai încredere în mine". Auzi, ai încredere 
în mine! Eu mai am trei ore pînă la ştirile de la ora şase şi ea 
vrea să-mi blocheze un echipaj şi o cameră de filmat, cu tot cu 
maşină, într-o zi cu ştiri fierbinţi, numai pentru că doctorul 
tigrului are o sclipire ciudată în ochi. Am făcut şi eu o mică 
glumă şi i-am zis: „Da' nu chiar aşa de ciudată ca cea din ochii 
tigrului, ha, ha, ha" şi ea se supără şi începe să-mi tot cînte 
despre tigru, că ce valoros e, pentru că are dungi negru cu alb în 
loc de negru cu galben, şi că fac operaţia asta ca să crească şi 
mai mult valoarea tigrului şi pe urmă grădina zoologică o să-l 
vîndă vreunui rege arab, pentru o sumă imensă de bani şi, colac 
peste pupăză, veterinarul are şi el o parte din afacerea asta. „Un 
tigru, pentru numele lui Dumnezeu! Mişcă-ţi fundu' de-acolo" îi 
zic, şi ea - jur pe Dumnezeu - îmi zice: „Rahat!" Şi-mi trînteşte 
telefonul. Şi mai lasă şi telefonul deschis. Eu sunt gata s-o omor 
şi dictez un memoriu s-o învăţ minte şi, la cinci şi jumătate, îmi 
năvăleşte pe uşă, cu vestea că tigrul a murit în operaţie şi că 
extraordinarul veterinar a dat-o în bară rău de tot, şi oamenii de 
la grădina zoologică sunt disperaţi, şi că ea a pus mîna pe un 
doctor trăsnet, care încearcă să iasă din încurcătură explicînd de 
ce a murit tigrul, că ei nu încercau decit să-i vindece ochii, şi nu 
găsise alt reporter pe o rază de douăzeci de mile, iar după aia 
mă trezesc că ăia de la Cronkite caută un subiect senzaţional, şi 
noi ne trezim cu mai multe telefoane pentru afurisita asta de 
întîmplare decît pentru orice altceva pot eu să-mi amintesc. Fata 
asta are instincte. Şi asta-i regula jocului. De atunci, nu m-am 
mai contrazis cu ea. Şi ea nu m-a dezamăgit niciodată. 

- Pare foarte pricepută la găsirea oamenilor, spuse Howe liniştit. 
Vreau să zic, oameni care nu vor să fie găsiţi. 

- A fost bună de la început. Spre exemplu, cum a fost cu 
Tomatoes Garziola. Imediat după ce a izbucnit nebunia dintre 


Garziola şi F. B. I. De fapt, într-un fel, ea a tras primul foc în 
războiul ăsta. Un procuror adjunct, pe nume Flannagan, făcuse 
nişte comentarii la o masă, despre Garziola, şi toată lumea îl 
căuta, numai că Garziola nu era aşa de nerăbdător să fie găsit. 
Dar Lizzie a hotărît, Dumnezeule, că o să-l găsească, aşa că a 
studiat tot materialul pe care-l aveam despre el şi a găsit acolo 
o referire la mama lui Garziola. Şi deodată - minune, vine ziua 
de naştere a bătriînei doamne. Aşa că Lizzie ia o echipă şi se 
duce direct în Providence, unde stă bătrina şi unde era şi 
Tomatoes, la masă, cu şase gorile după el. Treaba e că i-a tot 
spus Tomatoes. Şi vreau să spun că ultima dată cînd cineva i-a 
spus lui Garziola Tomatoes, acesta a fost găsit plutind cu burta-n 
sus, sub digul de pe Atlantic Street. Aţi văzut caseta originală? 
Garziola iese în uşa casei, cu o faţă care ar fi făcut toată linia de 
atac de la Dallas Cowboys să facă în Pantaloni, se uită la ea de 
sus şi îi zice: „Nu accept în general femei, mai ales cînd nu 
cîntăresc nici nouă kile ude leoarcă, dar de data asta aş putea 
să fac o excepţie, surioară". Ea îi aruncă un zîmbet de cincizeci 
de dolari şi-i zice: „Procurorul Flannagan vă face de ris, domnule 
Tomatoes, şi eu m-am gindit că poate doriţi ca dumneavoastră 
să vă spuneţi versiunea In toată povestea asta". El începe să 
ridă şi se întoarce spre cele patru maimuțe din spatele său, 
zicînd „Domnul Tomatoes!" şi ride cu atita poftă, că, bineînţeles, 
toţi încep să rîdă. Atunci el zice: „Ce vrei să spui?" şi ea zice: 
„Domnul Flannagan v-a acuzat oficial de escrocherie, de mită, 
de deturnări şi chiar de cite o crimă, pe ici, pe colo". Garziola se 
uită din nou la ea, şi-i zice: „Ce pui de lele, şi o mai face şi de 
ziua mamei mele". Ea, cu o faţă severă zice: „Da, chiar de ziua 
mamei dumneavoastră" Şi apoi fără să-şi tragă sufletul, adaugă: 
„De ce v-au zis Tomatoes?" şi după aia ce credeţi? Garziola se 
aşează pe veranda casei mamei sale şi-i povesteşte tot, despre 
cum era într-o zi, pe vremuri, la docuri, şi cum obişnuiau să ţină 
marfa pînă cînd roşiile se stricau şi pînă la urmă proprietarii 
cedau, şi asta fusese vremea cînd începuse să scoată un salariu. 
De la asta i se trage numele de Tomatoes. 

Patruzeci şi cinci de minute mai tirziu, el încă mai vorbea şi, ca 
să o facă lată, zice: „Uite, domniţă, dacă-i vorba de mituiri şi de 
trafic de influenţă, apăi să ştii că primul care a întins laba a fost 
gunoiul ăsta mărunt de Flannagan. Vrei o poveste, îţi dau eu o 
poveste". Şi avocatul lui, care stătea acolo, a încercat să-l facă 


să tacă, dar el le-a zis tuturor să-l lase în pace şi s-a apucat să-i 
povestească, punct cu punct, toată istoria care a provocat unul 
dintre cele mai mari scandaluri. Nu spun că ea a provocat toată 
treaba asta - vreau să zic că, în timp, totul ar fi ieşit oricum la 
suprafaţă - dar noi am avut-o primii, şi asta e regula jocului. 
Ziarele dumneavoastră au scos tot ce-au putut din asta, dar 
prima dată aţi văzut-o pe Canal 6 şi ea este cea care a rupt 
zăgazurile. De data asta, a fost adorabilă... a fost adorabilă. 
înţelegeţi ce vreau să spun? 

- Caracterizează-mi-o într-un cuvînt. Mooney se gîndi cîteva 
clipe. 

- Tenace, spuse el. 

- Mulţumesc foarte mult, domnule Mooney. 

- Cu plăcere, domnule. N-are probleme, nu-i aşa? 

- Ar fi avut, domnule Mooney, acum n-ar mai avea. Nu după ce 
mi-aţi spus - Şi apropo, felicitări pentru că aţi ieşit din nou pe 
locul întîi ca audienţă. 

- Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. 

- La revedere, domnule Mooney. Mulţumesc pentru timpul pe 
care mi l-aţi acordat, închise. 

la te uită! Ce dracu' pune la cale bătrînul? Dacă mi-o fură să o 
trimită la altă staţie, îşi spuse Mooney, ştiu ce o să fac, osă mă 
duc la el acasă şi o să-l ucid pe afurisitul ăsta. 

Cobori la etajul al patrulea, un nivel mai jos de studio, şi se 
îndreptă în fugă spre camera de editare. Eddie, cel mai bun 
redactor de la staţie o aştepta. Eddie, bătrînul de nădejde. 

- Eşti un vis, spuse ea şi-l sărută apăsat pe creştetul capului său 
negru şi fără nici un fir de păr. 

- Mulţumesc. Ce-ai obţinut? 

- Un interviu exclusiv cu Jonathan Caldwell. 

- Glumeşti! 

- Am totul aici, spuse ea, făcînd semn spre casetele video. Eddie 
fluieră încet printre dinţi. 

- Cum dracu' ai făcut asta? 

- L-am încolţit, Eddie. Am urmărit-o pe drăguţa aia de prietenă a 
lui timp de patru zile şi astăzi m-a condus direct la el. Cît e 
ceasul? 

- Patru patruzeci şi cinci. 


- Fir-ar să fie, a mai rămas mai puţin de o oră... Bine, hai să 
punem Cap la cap cinci minute şi pe urmă o să-i forţez eu mîna 
lui Tubby să-mi mai dea nişte spaţiu de emisie. 

- Bine, dar mai bine îţi las o marjă de treizeci de secunde, în 
general nu-ţi dă decit timpul obişnuit. Aşa n-o să trebuiască să 
facă vreo tăietură în ultima clipă. 

- Nu poate să facă asta... asta e o ştire fierbinte. Toţi îl Caută pe 
Caldwell de cînd a fost acuzat. Şi eu am obţinut un interviu în 
exclusivitate. 

- lubito, nu trebuie să mă convingi pe mine. Trebuie să-l conving 
pe Tubby Slocum. 

Pînă la cinci şi zece aranjase totul şi era gata să scrie 
introducerea şi încheierea. Urcă la etajul al cincilea, unde o găsi 
pe Viki, directoarea de etaj, vorbind cu un munte de om. 

Tubby îl făcea chiar şi pe George să arate ca un pitic. Avea 
aproape doi metri şi cîntărea cam o sută treizeci de kilograme, o 
mare parte a greutăţii lui concentrindu-se în pîntece. Burta lui 
imensă se revărsa peste cureaua pantalonilor, care atîrnau pe el 
ca un cort arab. Gitul acoperea gulerul cămăşii, care avea 
probabil trei nasturi deschişi ca să-l încapă. Părul subţire şi rar, 
pieptănat în şuviţe întinse de la o ureche la alta, era întotdeauna 
umed de transpiraţie. Cînd vorbea, vocea părea a fi rezultatul 
unei adevărate lupte date în corpul acela mătăhălos şi semăna 
cu vocea veveriţelor din desenele animate ale lui Wall Disney. 
Slocum căpătase dimensiunile acestea odată cu slujba. Fusese 
întotdeauna solid, dar devenise obez în ultimii patru ani. Cei 
care nu-l simpatizau atribuiau păstrarea sa în postul de 
producător, atit al ştirilor de la ora şase, cît şi al celor de la ora 
unsprezece, faptului că îl linguşea fără pic de ruşine pe 
Raymond Pauley, directorul staţiei. Dar gras sau nu, linguşitor 
sau nu, era totuşi cel mai dur, mai muncitor şi mai bun 
producător de ştiri din Boston. Canalul 6 domina ambele grupaje 
de ştiri, de cînd preluase el comanda. Şi, atita timp cît era cel 
mai bun, Pauley nu ţinea cont de cît de gras era. 

Eliza îşi ridică privirea spre el, de parcă ar fi avut în faţă Muntele 
Everest. 

- Tubby, am o ştire trăsnet, spuse ea. 

- Tu întotdeauna ai cite una din astea, Lizzie. Ce e... 

- Mă cheamă Eliza, Tubby. 

- Bine. Deci, ce e aşa de trăsnet? 


- Am o înregistrare cu Jonathan Caldwell. Cinci minute, Tubby... 

- Tot timpul de care dispui este de cinci minute, copile, spuse - 
bărbatul uriaş, păşind greoi spre camera de control. Nu ai patru 
minute cincizeci şi nouă şi nici cinci-zero-unu. Cinci minute. 
Deci, dacă poţi să-l dai fără introducere şi încheiere, e minunat. 
- Ascultă-mă, Tub. Este într-adevăr un material trăsnet. L-am 
făcut să spună că singurul mod de a face afaceri cu arabii este 
prin mită. A admis mai multe încălcări flagrante ale legilor 
bancare. Zice că e o victimă a acestor vremuri şi că se aşteaptă 
să meargă la închisoare, dar toate băncile vor continua să facă 
acelaşi lucru, iar cei de la Federal Reserve vor numai să dea un 
exemplu prin el. 

- Se pare că e o adevărată dinamită. Ai cinci minute. 

- Ce dracu' Tubby... 

- Hei, ce se întîmplă, ai probleme? Eu am mult mai multe. Mai 
am trei adolescenţi morţi în Lynn într-o încăierare, un fost 
secretar de stat pierdut pe mare într-o barcă de pescuit, un 
doctor de la Harvard care crede că poate vindeca cancerul cu un 
amestec de suc de prune şi sparanghel şi să nu-ţi mai spun ce 
se întîmplă în afara Bostonului. Ai cinci minute, Eliza. Cinci. 

Îi arătă degetele de la o mînă şi dispăru în camera de control. Ea 
sună la camera de editare. 

- Ei? întrebă Eddie. 

- Ticălosul! 

- O înregistrare de patru minute, da? 

- Mda... îmi trebuie cel puţin treizeci de secunde ca să încep 
interviul şi treizeci ca să-l închei. 

- Nici o problemă, doamnă. Avem două secvenţe de treizeci de 
secunde pe care le putem scoate. 

- Nu-mi place că trebuie să pierd partea aia - cînd spune că eo 
victimă a vremurilor - dar tot restul e foarte bun. 

- Du-te şi scrie-ţi povestea; mai sunt douăzeci de minute. O 
redactez şi i-o dăm lui Max. A 
Max era porecla computerului care controla toate cele intrate In 
program. 

- Mulţumesc. 

Se întoarse în birou şi începu să scrie. Zece minute. Nu era nici 
timp destul. Mizgăli o primă schiţă, o aruncă şi începu să bată la 
maşină introducerea şi încheierea. 


Telefonul sună. Era secretara de la monitor. Avea nevoie de o 
copie. 

- Două minute, ţipă Liza şi trînti receptorul. Se întoarse la 
maşină şi termină a doua schiţă. 

Telefonul sună din nou. Îl smulse şi spuse: 

- Am plecat. Luă hirtia din maşină şi alergă pe hol către cabină. 

- îmi pare rău, spuse ea. 

Tipul care pregătea textul pentru monitor nu se grăbea 
niciodată. 

- E-n regulă, o să ai povestea gata înainte de editorial. Am timp 
destul. Tocmai cînd ieşea pe uşă, o strigă o secretară: 

- Un telefon, Liza, e urgent. 

- Nu acum, Sally, mai sunt două minute pînă la şase. Nu pot să 
răspund, ia tu numărul, te rog. 

- Cred că pe ăsta o să-l vrei, e domnul Howe. 

Charles Gordon Howe o căuta, cu două minute înainte de 
emisie. Se duse în biroul lui Sally şi ridică receptorul: 

- Alo? 

- Domnişoară Gunn, la telefon Charles Gordon Howe. 

- Domnule Howe, am mai puţin de două minute pînă intru În 
emisie. Am o poveste foarte importantă şi efectiv acum nu am 
timp să... 

- Ştiu cît e ceasul. Nu aş fi sunat dacă nu era ceva urgent. Asta 
este staţia mea, domnişoară Gunn. 

- Aşa e, domnule Howe, dar e cariera mea. Sunaţi-mă din nou la 
şase treizeci şi unu. La revedere. 

Porni în viteză spre uşă. 

- Mulţumesc, Sal. 

- mai curajoasă decit un gladiator, fetiţo, spuse Sally. Eliza se 
îndreptă spre studio. 


3 


Acum se ştia. Dar va lupta. Interviul lui Gunn nu lăsa nici o 
îndoială în privinţa asta. 

Caldwell privea spre fereastra biroului său, o cameră primitoare 
şi luminoasă, cu pereţii acoperiţi de picturi abstracte, urmărind 
bărcile, treizeci de etaje mai jos şi la o jumătate de milă 
depărtare strălucind pe fundalul placidului rîu Charles. Mintea îi 
rătăci înapoi spre o zi glorioasă, în care ajutase echipa Harward 


să cîştige o victorie neaşteptată asupra lui Yale. Dar visul trecu 
repede, iar el îşi scoase haina, îşi lărgi cravata şi urcă scara 
circulară, exterioară, care ducea la apartamentul de deasupra, 
aflat la ultimul nivel. 

Va scrie o declaraţie şi va spune toată povestea, cu cuvintele lui. 
De citeva zile o tot scria şi rescria în minte. Acuzaţiile erau false, 
dar, dacă anchetatorii săpau suficient de adînc, mai erau şi alte 
lucruri. 

Sus, era mult mai cald decît în biroul lui Caldwell. Apartamentul 
avea două dormitoare, două băi, o bucătărie mică şi o sufragerie 
mare, cu ferestre cît pereţii, care-i dădeau o perspectivă 
completă către nord, est şi sud. Fusese decorat de Tessie 
Caldwell, care cunoştea bine gusturile soţului ei. Mobila era 
toată veche, perdelele - galbene şi albe. Erau plante peste tot, 
iar pe peretele dintre uşile dormitoarelor se găsea singurul 
tablou din cameră, o pictură de Jackson Pollock, înaltă de vreo 
doi metri, în culori dominante de galben care te ameţeau. Un 
birou de scris, care data de pe vremea lui Daniel Webster, stătea 
lîngă uşile glisante de sticlă, ce dădeau spre balconul întins de 
la un capăt la altul al apartamentului. 

Caldwell era atît de adîncit în gînduri, încît nu-i zări pe vizitatori 
Pînă cînd cel mai bătrîn spuse: 

- Hello, Johnny, ne-ai speriat. 

Vocea era blindă, cu influenţe din sud, dar nu era o voce din 
sud. Caldwell ştia că această voce putea să treacă foarte uşor 
de la un ton cald la unul condescendent. Aparţinea senatorului 
Lyle, un bunic cu o figură distinsă. Părul alb îi cădea peste 
gulerul jachetei de tweed, purta papion, ţinea în mînă un baston 
noduros, în care era nevoit să se sprijine din cauza unui picior 
rămas cam slăbit de pe urma unui uşor atac de cord secret. Era 
senatorul cel mai important din Virginia şi congresman-ul cu cea 
mai mare longevitate din statul său. îşi reprezenta statul de 
treizeci şi unu de ani. Fusese în două guverne, era şeful 
Comitetului pentru Servicii Armate şi avea mai multă putere şi 
influenţă decit oricare alt legislator în viaţă. Era consultat atît de 
democrați, cît şi de republicani în problemele importante. 
Nimeni, nici măcar preşedintele nu ar fi riscat să-l înfrunte pe 
Damerest. 

Bărbatul care era cu el era imposibil de descris: înălţime medie, 
greutate medie, blond, părul tuns scurt, un costum cenuşiu 


închis, nici o trăsătură deosebită. Sub braţ avea o servietă 
deschisă. 

- Nu trebuie să-ţi faci griji. Am luat liftul privat. Nu ne-a văzut 
nimeni urcînd, spuse senatorul. 

- Ce dracu' faceţi aici? întrebă Caldwell. 

- Spălasem putina. Cineva a auzit că ai ieşit la suprafaţă şi nu 
anunţat. 

- Nu, vreau să spun ce faceţi în Boston? 

- Sunt aici de două zile. Discret, la nişte prieteni. Am fost 
îngrijorat din cauza ta. 

- Ai mai spus asta. Şi cine e „noi'? Şi cine eşti tu? Privea spre 
omul greu de descris. 

- El e Ralph Simpson. Şerif federal. 

- Bună ziua, domnule, spuse Simpson. Caldwell înclină din cap 
spre el. 

- Are o citaţie, continuă Damerest. 

- Ce citaţie? 

- Ai fost citat ca să ţi se ia un interogatoriu. Nici o acuzaţie, 
deocamdată. Dacă vor fi, acuzaţiile vor fi federale. Violarea 
statutelor bancare guvernamentale. Ce vreau să-ţi spun, băiete, 
e că pot fi evitate. Şi prietenii tăi te sprijină, Johnny. Am vorbit 
cu băieţii din ' bancar şi cu judecătorul federal de aici. 
Judecătorul va recomanda ca problema să fie investigată de 
Casa Albă. Totul o să sară în aer. Tot ce trebuie să faci e să te 
resemnezi. Zimbea, dar ochii săi ca de cremene se îngustaseră. 
- Nu e şi părerea mea, spuse Caldwell... 

- Ah? Şi de ce nu? 

- N-am de gînd să accept să scoţi castanele din foc cu mîna 
mea... 

- Ce tot spui? 

- Aşa pare să fie. 

Damerest stătea cu mîinile înfundate în buzunare şi cu umerii 
ridicaţi, înclinîndu-se uşor spre Caldwell, de parcă s-ar fi adresat 
Comitetului pentru Metode şi Resurse. 

- La dracu', fiule, ai nimerit în partea proastă a băşinoşilor din 
Wall Street. Putem să-i facem să nu-şi mai zbiîrlească atita 
penele. 

- La dracu' cu ei. Aveau ceva cu Banca First Common, de cînd 
bunicul meu nu mai conducea reprezentaţia. 


- Ştiu, fiule. Eu şi tatăl tău am fost colegi de şcoală. El a finanţat 
prima mea campanie. Nu m-aş fi descurcat fără el. 

Caldwell auzise povestea de nenumărate ori, încă de cînd era 
copil. „Ticăloşii l-au urmărit pe el, iar acum sunt după mine." 

- La urma urmelor, ştii că n-am fost întotdeauna de acord cu 
tata. N-o să accept nici o presiune de data asta. Nici unul dintre 
noi nu-şi poate permite aşa ceva. 

Bătrînul senator zîimbi, cu acel zîmbet cald de bunic care 
ascundea o inimă de vultur. Caldwell îl văzuse ieşind din situaţii 
grele, cu zîmbetul pe buze, şi asta nu numai o dată. Dar, acum, 
ticălosul bătrîn folosea trucul pe pielea lui. 

- Uşurel, spuse senatorul, încet. Deocamdată tu eşti strîns cu 
uşa. 

- Pe dracu'. Cum de s-a întîmplat? 

- Mi-a scăpat. 

- Ţie nu-ţi scapă nimic, Lyle. Nimic de o asemenea amploare. 

- Ce mai pot să spun? 

Bătrînul scoase o batistă roşie şi-şi şterse fruntea. 

- Dumnezeule, e zăpuşeală aici. întotdeauna faci aşa de cald 

- Nu eu, menajera. 

Caldwell deschise una din uşile de sticlă şi o pală de aer mişcă 
draperiile. 

- Ah, acum e mai bine, spuse senatorul. Ascultă, uită-te puţin pe 
hîrtiile pe care le-a adus domnul Simpson. Totul va fi făcut cu 
discreţie. Voi doi trebuie numai să vă duceţi jos, în... 

Simpson se duse pînă la biroul vechi, îşi deschise servieta şi 
căută ceva înăuntru. 

- Dar cum rămîne cu tine, Lyle? întrebă Caldwell. 

- Nu e cazul să apar lingă tine. Pot fi mult mai util dacă staui 
umbră. 

Simpson avea amiîndouă mîinile în servietă. Deşurubă capacul 
unei sticluţe şi-i vărsă conţinutul într-un tampon mare, pe care îl 
ţinea în cealaltă mînă. Damerest spuse: 

- Am vorbit cu Tessie. Pare să fie tare. Simpson îşi scoase miinile 
din servietă. Într-una ţinea tamponul. Era chiar în spatele lui 
Caldwell, care spunea: 

- E obişnuită cu defăimările. Pe tatăl ei numai că nu l-au ars pe 
rug. Simpson păşi mai aproape de Caldwell, ţinînd la spate mîna 
în care avea tamponul. Senatorul se apropie de el. 

- Am încercat să o liniştesc, spuse el. 


Se mişcă brusc, înlănţuindu-l cu braţul pe Caldwell, imobilizîndu- 
i mîinile şi ţinîndu-l strîns. Bărbatul respiră puternic pe gură şi pe 
nas. 

- Ce dracu', începu Caldwell, dar nu mai termină propoziţia. 
Simpson îi aplică tamponul la nas. Odată cu inspiraţia, mirosul 
acid al cloroformului îi pătrunse prin nări şi-i amorţi creierul. 
începu să se zbată, încercînd să-şi ţină respiraţia. 

Senatorul îl strînse din nou, mai tare. Caldwell fu nevoit să 
inspire încă o dată. Creierul îi era paralizat. Damerest îl simţi 
cum se înmoaie. Il mai strînse încă o dată. Ochii lui Caldwell 
ieşiseră din orbite Şi priveau peste tamponul de vată, ca ochii 
unui animal îngrozit, privind cînd cruciş, cînd normal. Cînd 
Caldwell se prăbuşi, Simpson îl apucă, îl ridică într-o parte şi-l 
trase prin uşa deschisă, spre balcon. 

Emisiunea începuse de trei minute cînd beculeţul de la telefonul 
special se aprinsese. Lumina intermitent. Chuck Graves, omul 
de bază pe care nimic nu-l clintea, era în mijlocul părţii de ştiri 
din deschidere. Eliza ridică receptorul. 

- Sunt Sid, vorbesc de jos din camera de ştiri. Tocmai am primit 
una fierbinte - Jonathan Caldwell s-a aruncat de pe clădirea 
Băncii First Common. E făcut praf, pe Market Street... Abulanţa e 
pe drum... asta-i tot ce ştiu, deocamdată. 

Convorbirea se întrerupse. 

Liza rămase ca o statuie cu telefonul în mînă. Îl mai ţinu o clipă, 
apoi se ridică de pe scaun, alergă pe hol unde apucă grăbită 
receptorul telefonului pentru urgente agăţat de perete, şi formă 
numărul redacţiei. 

- Eddie mai este acolo? Aici e Liza, spuneţi-i că e important... 
Eddie, ascultă-mă: Caldwell tocmai s-a aruncat de pe clădirea 
băncii... Ştiu, ştiu... E în lanţul de ştiri? Poţi s-o scoţi, numai cît 
să punem la loc cele două segmente de treizeci de secunde?... 
Nu fi îngrijorat, îmi voi asuma întreaga răspundere... Eddie, eşti 
minunat... 

Puse receptorul în furcă şi se întoarse la locul ei. 

Terminaseră încă două segmente şi începuse rubrica de sport 
cînd camera de ştiri sună ca să confirme că era într-adevăr 


Caldwell. Îi dădu confirmarea lui Graves care făcu anunţul la 
sfîrşitul segmentului de sport, dar nu mai avea altceva de 
adăugat. 


Perfect. Avea tot ce-i trebuia. 


În cabină, regizorul secund număra secundele pentru ieşirea din 
rubrica de ştiri. 

- OK, gata, Max... şi trei, doi, unu... învirte banda şi, închide 
microfonul lui Wally... pune camera trei pe... Doamne, uită-te la 
ea - ar arăta bine într-o ladă de gunoi... 

- Are cel mai frumos fund din Boston, spuse Tubby cu jind. 

- Vorbeam de faţa ei, Tubby - treizeci de secunde, apropie-te mai 
mult de Jackson... camera unu, pe harta cu vremea... arată bine 
- dar nu i se vede fundul, acum stă jos. 

- Ai să-l vezi bine cînd se ridică, spuse Tubby. Liza încă mai 
mizgălea cîteva însemnări, schimbări pe care voia să le facă în 
copia pe care o refăcuse deja de două ori, în parte după ce 
dăduse textul la bătut, pentru monitor. Adrenalina urla în ea. 
Vocea regizorului secund îi zbieră în ureche: 

- Gata, numărul trei pe Liza şi vreau o probă de voce... 

- Bună, părul meu e verde şi ochii mei sunt... 

- Bun, mai avem un minut şi ne întoarcem la tine, Liza, iar tu ai 
cinci minute pînă la editorial. În acest moment, suntem înainte 
cu două secunde faţă de schemă... arată bine... OK, camera 
numărul trei şi... patru, trei, doi, unu... Liza, eşti în emisie... şi 
pregătiţi înregistrarea Lizei. 

Privi drept în aparatul de filmat, aplecîndu-se uşor înainte. 

- Bună seara, aici Eliza Gunn cu reportajul serii. Astăzi, la ora 
cinci şi cincizeci şi trei de minute, cu două minute înainte de 
începerea emisiunii, Jonathan Caldwell, preşedinte al Consiliului 
de Administraţie al celei de-a doua instituţii bancare din ţară ca 
putere, a căzut sau s-a aruncat de la al treizeci şi doilea etaj al 
băncii, pe care tatăl lui a înfiinţat-o acum şaizeci de ani, şi a 
murit. La ora trei, în această după-amiază, cu două ore înainte 
de saltul fatal, i-am luat un interviu lui Jonathan Caldwell într-un 
garaj din Boston, în North End; am discutat cu el despre 
scandalul care i-a dus banca în pragul falimentului şi a adus 
căderea în dizgrație a uneia dintre cele mai puternice familii din 
viaţa economică şi politică a acestei ţări... 

In camera de control, fata de la monitor spuse: 

- Doamne, e pe alături cu textul. Bate cîmpii rău de tot. Tubby 
nu mai avea răbdare. 

- Buck, spune-i regizorului de platou să-i dea semnale la patru, 
trei şi minute de final. Dacă depăşeşte timpul, pierdem 
editorialul şi bătrînul o să mă măniînce cu fulgi cu tot. 


- Va muri de bătrineţe înainte să termine, spuse Buck şi pocni cu 
degetul în butonul microfonului regizorului de platou. 

- Foarte nostim, spuse Tubby. Merse la panoul de control şi 
apăsă pe un buton. - Liza, taie-ţi încheierea la jumătate... ai 
depăşit cu douăzeci de secunde introducerea. 

Vocea lui Buck reveni, în timp ce interviul lui Caldwell se derula 
pe monitoare: 

- OK, peste treizeci de secunde intrăm peste înregistrare, Liza, 
ţine minte, fii scurtă, nu avem timp deloc... Şi acum, sfîrşitul 
înregistrării... patru, trei, doi, unu. Ce dracu', înregistrarea e 
prea lungă. 

- Tai-o, strigă Tubby. 

- Nu pot s-o tai acum, e în mijlocul unei fraze despre... Aşteaptă 
puţin, acum: Gata, trei... şi gata... 

'- Fir-ar a dracului, a dracului, bolborosi Tubby. Suntem deja în 
întîrziere cu patruzeci de secunde! l-am spus cinci minute. Patru 
pentru înregistrare şi cîte treizeci de secunde pentru introducere 
şi încheiere. Tăiaţi-o. Scoateţi-o de pe post. 

- Nu pot să fac asta, e în mijlocul încheierii, spuse regizorul 
secund. 

- Nu-mi vine să cred ce face, tună Tubby. 

- Vrei să distrugem editorialul? întrebă regizorul secund. Tubby 
se scărpină în cap cu furie. 

- Distrugeţi dracului editorialul. Nu-mi vine să cred ce face. 

- Dar e o bucată bună, Tubby. 

- Nu-mi pasă nici dacă anunţă al treilea război mondial. l-am dat 
cinci blestemate de minute şi uită-te la ea... parcă ar avea 
treizeci de minute la dispoziţie, Isuse Hristoase. 

- Acum încheie, spuse regizorul secund. Apăsă un buton. Chuck, 
gata, termină repede. Acum... patru, trei, doi şi gata... şi pauză 
trei, microfonul lui Chuck. 

În studio, Graves zîmbea încrezător, ca de obicei: 

- Acestea au fost ştirile, spuse el. Sunt Charles Graves, vom 
reveni la ora unsprezece. 

Regizorul secund lovi în buton şi se prăbuşi în scaun. 

- Şi cu asta basta, spuse el, oftînd în microfon. 

- Fir-ar a dracului! strigă Tubby Slocum. l-am spus cinci. L-ai 
văzut pe regizorul de platou că i-a mai dat un minut şi treizeci 
de secunde? Şi ea a mers înainte. A depăşit cu un minut şi 
douăzeci şi două de secunde. La dracu'! 


leşi ca o furtună din camera de control. 

Liza îşi strînse lucrurile şi îi făcu cu ochiul lui Graves. 

- Frumos, spuse ea. 

Graves zimbi. Era de doisprezece ani la redacţia de ştiri şi ştia 
să recunoască un reportaj bun. 

Tubby o aştepta la ieşirea din studio. Alergă pe lîngă Eliza, în 
timp ce ea se îndrepta cu paşi mari spre biroul ei. 

- Ce dracu', izbucni grăsanul, ţi-am spus cinci minute. Cu greu ți- 
am făcut loc şi pentru alea cinci minute. Cinci... nu şase şi ceva. 
Faţa lui avea culoarea unui homar fiert. 

- De acum înainte, cînd îţi spun... 

Ea se opri şi Tubby fu cît pe ce să dea peste ea. 

- Tubby? 

- Da. 

- A fost bine? 

- Ce are asta de-a face cu... 

- A fost bine sau nu? 

- Nu asta-i important. Important e că eu sunt producătorul 
acestei blestemate de emisiuni. Nu pot permite ca talentul să 
treacă peste mine. 

- Tubby? 

- Ce mai vrei, pentru numele lui Dumnezeu? 

- A fost bine? 

- A fost bine. Ştii şi tu că a fost foarte bine. 

- Ţi-am făcut o emisiune bună, nu? 

- Lizzie... 

- Mă cheamă Eliza. E-liza. Pa. Îi trimise un sărut din vîrful buzelor 
şi intră în birou, trîntind uşa. 

„Uf! Oh, la dracu'!”, spuse Tubby abandonat. 

Se întoarse să plece spre studio şi mai ţipă o dată către uşa ei: 

- Să fii producător aici e ca şi cum ai încerca să regizezi un 
spectacol de surdo-muţi pe Broadway. 

Telefonul suna cînd Liza intră în birou. îşi aruncă notițele pe 
masă, inspiră adînc, se uită la telefon şi-şi aprinse o ţigară. „Oh, 
la dracu', se gîndi, nu pot să evit asta." Ridică receptorul. 

- Gunn la telefon. 

- Foarte drăguţ, spuse vocea. Vocea lui Howe era un zumzăit 
adînc, liniştit, patern. Nu ridica vocea niciodată şi rareori îşi 
arăta miînia. Nici nu avea nevoie. 

- Domnule Howe, îmi pare rău, n-am vrut să fiu nepoliticoasă... 


- Draga mea, am fost reporter toată viaţa. N-am moştenit 
afacerea asta, eu am pornit-o. Eu însumi. Ştiu să recunosc un 
reportaj bun. Cu toate că trebuie să spun, îl compătimesc 
profund pe Johnny Caldwell. Era un prieten bun. Dar nu de asta 
am sunat. Am o sarcină la care aş dori să te gîndeşti. Ea încercă 
să rămînă calmă. Charles Gordon Howe, s-o sune pe ea! 

- O sarcină? 

- Nu e pe linia ta obişnuită. 

- Vreţi să spuneţi că mă luaţi de la emisiunea de ştiri? 

- Da. 

- Pentru cît timp? 

- Asta depinde foarte mult de tine. Acum eşti liberă? Trimit 
maşina să te ia. 

- Uitaţi ce este, domnule Howe. Am făcut reportaje-anchetă timp 
de trei ani şi am o reputaţie bună. Să plec acum de la 
emisiune... şi lăsă fraza în aer. 

- Hmmm. 

Zumzăitul adînc. Secunde de linişte. Eliza începea să se 
neliniştească. 

- Te-am urmărit de foarte aproape... Pot să-ţi spun Liza? 

- Mă cheamă E-liza, dar toţi îmi spun aşa. 

- In regulă, Eliza. Cred că eşti poate cel mai bun reporter de 
televiziune pe care îl am. De asta vreau să discut cu tine. 
Desigur, va fi o primă la mijloc. 

- Dar nu e vorba de bani, spuse ea repede. Adică vreau să spun, 
sigur că şi banii sunt importanţi. Numai că oamenii te uită 
repede. Trei luni, n-or să mai ştie cine sunt. Cît timp va lua 
povestea asta? 

- Nu sunt sigur, spuse Howe. Ce ştii despre Francis O'Hara? 

- Frank O'Hara? Reporterul? 

- Da. 

- Păi... ştiu că a fost nominalizat pentru Premiul Pulitzer şi a 
depăşit faza. înainte de a deveni reporter, a lucrat în Serviciul 
de Informaţii, acum cîţiva ani a scris pentru Washington Post 
serialul ăla extraordinar despre CIA... 

- Nu-i prea rău, o întrerupse Howe. 

- Nu ştiam că e un concurs de întrebări şi răspunsuri pe tema 
asta. Howe chicoti. 

- Mi-a spus mie Ray Pauley că eşti tare. 

- Ce e cu O'Hara? 


- Hai să stabilim problema cu prima. Cit vrei? 

- Dar nu ştiu încă ce va trebui să fac. 

- Să spunem... nu mai apari pe post două luni. Ce înţelegere 
crezi că ar fi rezonabilă pentru două luni de dispariţie? 

- Vreau o emisiune la New York sau... la Washington. 

- Crezi că eşti pregătită pentru New York sau pentru 
Washington? 

- Ştiu că sunt. 

- Pauley nu vrea să te piardă. 

- M-aţi întrebat pe mine, domnule Howe. Dar dumneavoastră nu 
credeţi că sunt pregătită? 

- OK, putem vorbi despre asta. 

Eliza îşi înghiţi nodul din git. O emisiune la New York. Dar ce 
trebuia să facă pentru asta? 

- Deci... ce e cu Frank O'Hara? 

- Vreau să-l găseşti şi să-i transmiţi un mesaj de la mine. 

- Să-l găsesc? Rise. S-a pierdut? 

- Exact, Eliza. A fugit. C. |. A. încearcă să-l omoare de un an de 
zile. 


4. 
1 


Kinugasayama este un munte cu pante domoale, în colțul de 
nord al marelui Parc al şogunilor din Kyoto. În vîrful lui sunt 
rînduri de pini delicaţi, iar cînd bate vintul dinspre vest şi pinii se 
leagănă, muntele pare un leu cu o coamă mare, aşezat lîngă 
parc, ca şi cum ar proteja acest loc, cel mai venerabil din 
Japonia. 

La o milă şi jumătate la sud de munte se află Tofuku-ji, cel mai 
înalt şi mai sfînt altar shinto din ţară, care domină împrejurimile 
cu cele cinci etaje ale sale, fiecare etaj avînd acoperişul curbat 
delicat spre cer, vîrful fiecărui acoperiş reprezentind un element 
- pămînt, vînt, foc, apă şi aer - şi o spirală, ale cărei nouă inele 
sculptate reprezintă cele nouă inele ale paradisului. 

S-a spus că grădina de stincă ce se întindea între Tofuku-ji şi 
templul Ryoan-ji, din apropiere, este cea mai desăvirşită grădină 
de piatră care există şi că, astăzi, ea arată la fel ca în secolul al 
cincisprezecelea cînd a fost proiectată de preoţii shinto. 


Locul era pustiu. Doar un bătrîn, aplecat peste o greblă cu coada 
lungă, curăța şi aranja cu grijă fiecare pietricică din grădina de 
piatră. Acesta nu se clinti cînd Eliza trecu grăbită pe lingă el. 

În dimineaţa aceea, căzuse o ploaie uşoară de primăvară, dar 
acum se oprise, şi un vînt îngheţat sufla dinspre vest, mîngiind 
coama lui kinugasayama. Eliza se grăbi să traverseze parcul, 
temîndu-se să facă o oprire, oricît de scurtă, pentru a se bucura 
de frumuseţea lui. Kimura îi promisese să o întilnească la ora 
unsprezece şi jumătate, iar acum trecuseră mai bine de 
douăzeci şi cinci de minute peste ora stabilită. Era agitată 
pentru prima dată de cînd avionul aterizase pe aeroportul 
Honeda, cu o săptămînă în urmă. 

Adulmeca o urmă de cîteva săptămîni. Timpul pe care îl avea la 
dispoziţie era pe sfîrşite. În ultimele săptămîni telefonase, 
scrisese sau călătorise pe jumătate din mapamond; îi luase 
urma lui O'Hara în Caraibe, în Mexic, în sud pînă la 
Buenaventura, în Columbia, la est în Recife, în Brazilia. El se 
întorsese la Maracaibo, apoi în Statele Unite. Ea îl urmărise către 
vest, la Seattle, de acolo la Vancouver şi apoi din nou în sud, la 
San Francisco. 

Calea urmată de el era greu de găsit, întortocheată şi 
exasperantă. îşi schimbase numele de vreo şase ori; în America 
de Sud fusese Solenza; în Canada, Carnet; pe Coasta de Vest, 
Barret. Eliza folosise relaţiile imperiului Howe la vamă, la 
paşapoarte şi la vreo şase mari linii aeriene. De două ori îi 
pierduse urma, pentru a o relua în altă parte. Îi descoperise 
vechi prieteni, colegi de ziar, agenţi secreţi la pensie şi chiar una 
sau două prietene. 

Era ca şi cum ai fi vorbit despre o fantomă. Prietenii lui îi erau 
credincioşi. Duşmanii păreau să-i fi pierdut urma. Dar Gunn 
putea fi feroce în insistența ei. Obţinuse informaţii preţioase. Pe 
măsură ce urma se lungea, se încrucişa, dispărea şi reapărea, 
dosarul ei despre el se făcea tot mai gros. Cu toate astea, după 
şapte săptămîni, simţea că nu ştie mai mult decit ce aşternuse 
pe hîrtie. Lucruri elementare. Atit. 

Ea ţinuse minte fiecare rînd, aşteptind ca o informaţie oarecare 
să completeze ceea ce ştia deja şi să ofere o cheie importantă. 
Francis Xavier O'Hara: Născut la San Diego, 21 decembrie 1944. 
Tatăl: viceamiral în Marina Statelor Unite, care avusese două 
distrugătoare aruncate în aer sub el, de către kamikaze, la 


Okinawa. Staţionat pentru scurt timp la San Diego, la începutul 
lui 1944. Mama: doctor în filologie şi istorie la Cambridge, 
moartă cînd O'Hara avea paisprezece ani. Tatăl: ofiţer 
comandant, timp de cinci ani, la Baza Naţională a SUA, din 
Osaka, Japonia, pînă s-a pensionat; rămas în Japonia după 
pensionare, pînă la moartea sa în 1968; O'Hara absolvă liceul 
american la Osaka în 1963; Universitatea din Tokyo în limbi 
străine şi istorie, doctoratul în filozofie orientală, în 1968. 
Antrenat în kendo, karate şi disciplina shinto. Hobby-uri: 
scufundări, karate, kendo, bețe şi cîini, mai ales akitas, probabil 
pentru că provin din japonia. Porecla: prietenii japonezi îi spun 
Kazuo. În 1968 s-a înrolat în Marina SUA; a fost repartizat la 
spionajul naval şi ulterior la CIA în 1970; specialitatea: 
contraspionaj, implicat în acţiuni sub acoperire. îşi dă demisia în 
1975. Liber-profesionist, specializat în reportaje-anchetă, din 
1970 pînă în 19786. După ce a publicat serialul despre 
operaţiunile secrete ilegale ale CIA în Africa, Asia şi Caraibe 
pentru Washington Post, s-a dat la fund. 

Erau şi unele date personale - de la profesori, foşti camarazi de 
pe vapor, colegi de la CIA, prieteni, două femei cu care trăise 
pentru scurt timp, în diverse perioade. Mai era măsura la 
pălărie, 7; la pantofi 10; greutatea, şaptezeci şi trei de 
kilograme, înălţimea, un metru şaptezeci şi cinci; părul, blond 
închis; ochii, verzi. Nici o cicatrice. Lucrurile obişnuite, care apar 
în analiza pe computer. 

Lucruri elementare. Dar cu cît afla mai multe, cu atît dorea mai 
mult să-l găsească. Apoi, dădu de o pistă datorită cîinelui. 

Eliza luase interviuri unor prieteni vechi ai lui O'Hara din San 
Francisco, Don Smith - editor-şef al ziarului Chronicle, şi soţia lui, 
Rose, care lucra la compania de balet. Fuseseră prietenoşi dar 
nu-l văzuseră şi nu mai auziseră nimic de O'Hara de cîţiva ani. 
Erau mult mai interesaţi de noul lor căţeluş, primit cadou de la 
un prieten. Era un akita. 

Instinctele ei se treziră. Verifică la clubul american al 
crescătorilor de cîini. O interesa să cumpere un akita. îi puteau 
spune cine a crescut cîinele lui Smith? 

Da, dar dura cîteva zile. 

Apoi îi veni răspunsul de la club. Cîinele fusese crescut în Kyoto. 
Numele individului era Kazuo. Numele îi aprinse un beculeţ. Se 
întoarse la notițele ei. Kazuo era porecla japoneză a lui O'Hara. 


Proprietarul cîinelui era înregistrat sub numele de Akira Kimura. 
Kyoto era aproape suburbie a oraşului Osaka, unde O'Hara îşi 
petrecuse cea mai mare parte din tinereţe. 

Parcursese drumul peste Pacific, încercînd cu disperare să 
citească într-un ghid al Japoniei, de Fodor, şi un dicţionar englez- 
japonez. Era deja obosită cînd părăsise San Francisco, dar, zece 
ore mai tirziu, aterizind la Tokyo, era epuizată; istovită de 
decalajul orar, sătulă de miîncarea proastă, slăbită de lipsa de 
somn şi nemulțumită. 

Ce naiba căuta aici, într-o ţară ciudată, despre care nu ştia 
nimic, locuind într-un ryokan, un hotel japonez tradiţional, în loc 
de un hotel american, la mii de mile de casă, singură, alergînd 
după o fantomă? Ce stil, Gunn! Nu e de mirare că O'Hara 
evitase o jumătate de duzină, sau chiar mai mulţi, de asasini 
lacomi de bani. Era alunecos ca un vis. Dar un vis urit. 

Dacă O'Hara trăia, şi nu era prea sigură de asta, trebuia să fie 
aici. O simţea. Era singurul loc din lume în care ar mai fi putut 
găsi adăpost. 

Primul din cele nouă telefoane către Kimura îl dădu într-o marţi. 
Kimura era un profesor japonez, care predase filozofie şi arte 
marţiale la şcoala americană. Fu nevoie de citeva telefoane 
pentru a afla că acum era maestru shinto şi că trăia în Kyoto. 
Exista un număr de telefon la care putea lăsa un mesaj. Dar i se 
spuse că Kimura-san era ciudat şi uneori nu răspundea la 
mesajele telefonice. 

Cînd o sună în cele din urmă, joi dimineaţa, ea îi spuse: 

- Mă interesează să-mi cumpăr un akita. Nişte prieteni de-ai mei 
au unul de la dumneavoastră. Familia Smith din San Francisco. 
El îi răspunse dur: 

- Nu am nici un prieten în San Francisco. E o greşeală. 

- Dar ei au cîinele de la dumneavoastră, cel puţin aşa mi s-a 
spus la clubul crescătorilor de cîini. 

Urmă o pauză lungă şi apoi spuse: 

- Domnişoară Gunn, nu Vă interesează cîinele. Onestitatea lui o 
tulbură. Apoi decise să fie cinstită la rîndul ei. 

- Vă rog - dozo - sunt ziaristă la un post de televiziune din 
America, încerc să-l găsesc pe Frank O'Hara. Suntem prieteni. 

- O'Hara-san are mulţi colegi, dar prietenii lui sunt mai puţini 
decit lunile anului, spuse vocea de la celălalt capăt al firului, 


voce uşoară, aproape o şoaptă - exprimîndu-se într-o engleză cu 
o dicţie impecabilă - dar ea se simţi intimidată. 

- Am veşti bune pentru el. Vă rog să vă întîlniţi cu mine, să 
discutăm. 

- Am mai auzit povestea asta. Acum e o singură diferenţă: 
sunteţi femeie. N-au mai trimis niciodată o femeie... 

- Vă rog numai să vorbim. Dacă nu mă credeţi, nu veţi pierde 
decit o oră. 

- Nici măcar n-am spus că ştiu unde e. l-am fost profesor în 
liceu. Ştii, era... ezită un moment, încercînd să-şi amintească. 

- ... acum şaptesprezece ani, spuse ea. A absolvit în vara lui 
1963. 

- Hai. lar eu am peste şaptezeci de ani. Mă îndoiesc că pot să te 
ajut. 

- Dozo, Kimura-san. Sunt disperată. Luaţi doar ceaiul cu mine. 
Vă veţi convinge că sunt sinceră. 

- Aveţi un denwa în cameră? 

- Hai. 

- Numărul? 

- ... 82-12-571. 

- O să vă sun eu. Konnichi wa. Legătura se întrerupse. 

- La dracu', spuse ea şi puse receptorul în furcă. Se duse la 
fereastră, ridică jaluzeaua şi urmări un tînăr grădinar, cu părul 
strîns într-o cordeluţă tenugui, aranjînd grădina de nisip din faţa 
camerei ei, luînd fiecare frunză şi crenguţă, pînă cînd insula bej, 
înconjurată de iarbă, fu curățată complet. Lucra fără zgomot şi 
părea să nu facă nici un efort. Eliza se uita la telefon. O dureau 
umerii şi ar fi vrut să se ducă să facă o baie, jos la ofuro, dar se 
temea că nu va fi în cameră cînd va suna telefonul. îşi pierduse 
reținerea faţă de baia publică destul de repede, cu ocazia 
călătoriei. Acum ştia că apa fierbinte nu numai că o înviora, dar 
îi limpezea mintea şi o ajuta să gindească. 

Trecu o jumătate de oră şi nimic. Ridică cuvertura şi se întinse în 
Pat. Dar era prea agitată pentru a aţipi. 

Cînd, în cele din urmă, sună telefonul, răspunse înainte de a 
suna a doua oară. 

- Da... aici Eliza Gunn. 

- Domnişoară Gunn, aici doctor Kimura. Am să mă întîlnesc cu 
dumneavoastră, dar întîlnirea va fi scurtă şi trebuie să fie astăzi. 
Puteţi pleca acum? 


- Da, imediat. 

- Staţia de tren se află la zece minute vest de Hishitomi Ryol. 
Puteţi lua trenul local de la eki-u de pe linia principală, coboriţi 
la staţia Hanazano. De acolo mai e puţin pînă la templele 
Tofuku-ji. Ne vom întîlni în sala şogunilor Ashikaga, de lîngă 
temple. Acum este nouă şi patruzeci şi cinci. Ar trebui să aveţi 
destul timp să ajungeţi la unsprezece şi jumătate. 

- Vă mulţumesc, spuse ea sincer. Arigato... arigato foarte mult. 

- Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi deocamdată, Gunn-san. 
Sayonara. 

- Sayonara, doctor Kimura. 

Grădinarul, care ajunsese sub geamurile Elizei, se întoarse brusc 
şi plecă din curte. Se duse pe hol şi bătu la o uşă. Apăru un om 
înalt, cu barbă. 

- Ce s-a întîmplat, Sammi? întrebă el. Grădinarul intră. 

- Ea pleacă acum, spuse Sammi, schimbîndu-se într-un costum 
negru de jogging şi bascheţi. 

- Bine, spuse omul înalt. Îi mai dau cîteva minute. 

Sammi lucra repede, dar nu era îngrijorat că ar putea să o 
piardă. Ştia unde se duce. Cînd Eliza părăsi hotelul, el era într-o 
frizerie din apropiere. O urmări cum se îndepărtează şi aşteptă 
cîteva minute înainte de a pleca şi el. Era mai interesat de 
bărbatul care o urmărea. 


2 


În cele douăzeci de minute cît dură călătoria din Osaka, Eliza 
frunzări alene una dintre cărţile ei de călătorie, dar nu se putea 
concentra. Oare Kimura voia să o păcălească? Sau se apropia de 
ţintă după două luni de muncă tenace? Peisajul japonez se 
derula pe lingă ea: un amestec ameţitor de ferme verzi şi 
păduri. Ştia foarte puţine despre Kyoto, în afara faptului că 
fusese capitala Japoniei în timpul domniei şogunilor, care durase 
o mie de ani, şi că mulţi occidentali îl considerau cel mai frumos 
oraş din lume. Dar ea nu dădu Prea multă atenţie frumuseţii lui, 
cînd trecu grăbită prin uriaşa poartă arcuită - torii - de la 
intrarea în oraş. Văzu Tofuku-ji, ce se înălța printre celelalte 
pagode, şi se grăbi spre ea. Statui de războinici şoguni se 
ghemuiau în umbrele streşinilor arcuite ale templelor şi stăteau 
la pîndă, sub cedri şi pini. Grădinile de pietriş şi de stîncă erau 


impecabil aranjate şi fiecare clădire, copac, lac sau grădină 
păreau aşezate perfect şi în deplină armonie cu natura. Norii de 
ploaie trecuseră şi un soare blind scălda inima parcului. 

Cînd ajunse la grădina lui Tofuku-ji, locul era pustiu şi tăcut. O 
adiere trecea uşor printre cedri şi pini. De undeva, din interiorul 
unei clădiri, se auzi clinchetul uşor al unor clopoței de vînt. Un 
peşte sări într-un bazin. Apoi se lăsă din nou liniştea. 

Sala şogunilor era mică, întunecată, respingătoare şi se afla 
lîngă templul principal, un loc ciudat şi neliniştitor, deosebit de 
aura paşnică ce cuprindea restul parcului. Era ca şi cum s-ar fi 
aflat acolo pentru a păzi integritatea locului; două şiruri lungi de 
statui din lemn - Şogunii Ashikaga - şaisprezece la număr, stînd 
faţă în faţă, cu ochii lor de sticlă strălucind mîndru în lumina 
slabă. Eliza păşi cu sfială îmăuntru, încercînd să-şi obişnuiască 
ochii cu întunericul, uitîndu-se nervoasă cînd la un şir de statui, 
cînd la altul, în timp ce păşea pe Podeaua din lemn, bine 
lustruită, cu tocurile izbind zgomotos, pînă cînd se ridică pe 
vîrfuri şi se grăbi spre celălalt capăt al încăperii. Rămase sub 
acoperişul curbat al pagodei templului Tofuku-ji, întrebîndu-se 
dacă ar comite un sacrilegiu fumînd. 

In spatele ei, înăuntrul întunecatei săli a războinicilor, se auzi o 
miŞcare. Un bărbat păşi din spatele unei statui, cu ochii aproape 
la fel de strălucitori ca agatele de pe feţele statuilor. Se apropie, 
apoi se opri şi aşteptă, la fel de nemişcat ca statuile care îl 
apărau. Un alt bărbat venea spre ea din cealaltă parte a grădinii 
de stincă. Păşi înapoi în umbră. Era un bărbat japonez bătrîn, 
drept şi mîndru, cu barba delicată, cu părul asemănător unui 
smoc de culoarea zăpezii, cu pielea aproape transparentă din 
cauza vîrstei, ca şi cum în jurul oaselor lui fragile s-ar fi înfăşurat 
celofan ca să le ţină la un loc. Purta un chimono tradiţional din 
mătase, de culoare albastru-închis, sandale, o pălărie largă şi 
turtită, din paie, ce arăta ca o strachină, şi ţinea în mînă o 
umbrelă pe care o folosea ca baston. Se apropie de ea în tăcere, 
ca şi cum paşii lui nu ar fi lăsat nici o urmă după ei. Se opri în 
faţa ei. Era mai înalt decit îşi imaginase ea şi o clipă rămase 
privind-o de sus în jos. 

- Gunn-san, nu pari prea periculoasă. 

- Eu? Periculoasă? rise ea. Am alergat prin muzeul ăla de statui 
de acolo ca un copil de patru ani care fuge de întuneric. 


Ştia că oamenii de afaceri japonezi se înnebunesc după cărţi de 
vizită şi i-o oferi pe a ei. Kimura se uită la ea o clipă, apoi o puse 
în faldurile chimonoului său. 

- îmi pare rău, eu nu am nici una, spuse el. O privi cu ochii lui 
căprui, şterşi şi adăugă: 

- Eşti cu siguranţă mai drăguță decit ceilalţi care au venit să-l 
caute pe Kazuo. 

- Credeţi-mă, sunt Eliza Gunn şi lucrez pentru WCGH din Boston. 
Am venit pentru că sunt prietenă cu O'Hara. 

- Da? Şi de cînd îl cunoşti pe O'Hara-san? Ea îşi muşcă colţul 
buzei. 

- Păi, nu prea îl cunosc pe O'Hara. Nu personal, adică. Dar ştiu o 
mulţime de lucruri despre el. Am un mesaj pentru el, o scrisoare 
de la Charles Gordon Howe. Este unul dintre cei mai respectabili 
oameni din ziaristică. 

- Am auzit de Howe. Se spune că e cinstit. 

- Mulţumesc pentru asta, oricum. 

- Dar nu dovedeşte nimic. 

- Dacă se va întîlni cu mine, pot să-i spun pe cine să sune pentru 
a verifica scrisoarea. 

- N-am spus că ştiu unde este O'Hara, prietenul tău. 

- Bine, am exagerat. Dar, dacă ai şti cum să iei legătura cu el, i- 
ai spune că e important să mă vadă, da? 

Mergeau de-a lungul malului unuia dintre multele lacuri din parc. 
Vîntul rece zbura la suprafaţa apei, formînd o spumă care se 
învîrtea printre pietrele acoperite cu muşchi. 

- Chiar dacă aş şti unde este O'Hara-san, aş fi prudent cu 
repetarea a tot ce aud, spuse Kimura. Cînd un orb conduce alt 
orb, amîndoi sunt în primejdie să cadă în rîu. 

- Dar dacă ţi-aş spune că sancţiunea a fost ridicată? Că nu mai 
este în primejdie? 

Bătrînul nu arătă nici un semn de surpriză. Spuse: 

- În filozofia shinto există o zicală: „Omul care are o prăpastie în 
faţă şi una în spate trebuie să stea jos şi să aştepte". A face un 
pas greşit, la vreme de primejdie, înseamnă a chema 
nenorocirea. 

- Dar vă spun că primejdia a trecut. 

- Va fi nevoie de multe dovezi. Cel pe care îl chema Fuyu-san, 
Omul-larnă, are inima unei nevăstuici şi limba unei ciori. Mai 
degrabă m-aş încrede într-o cobră. 


- Dar tocmai asta e. Omul-larnă a fost neutralizat. Acum nu mai 
are nici o putere. Domnul Howe vă asigură de asta. 

- Asta e o îmbunătăţire. 

- Deci, trebuie să vă conving întîi pe dumneavoastră, nu? 

- Dacă eu trebuie să fiu papagalul, trebuie mai întîi să înveţi 
papagalul să vorbească. 

Eliza se opri şi se uită fix la bătrîn cîteva clipe. 

- Cred că pe asta am înţeles-o, spuse ea. Dar nu sunt chiar 
sigură. Ca să vă spun drept, mi-e cam greu cu maximele 
dumneavoastră. Nu puteţi să spuneţi pur şi simplu ce vreţi? 
Kimura rise, apoi aprobă. 

- Nepotul meu mi-a pus odată aceeaşi întrebare. Greutatea 
constă în încercarea de a interpreta simbolismul cuvintelor 
noastre şi a-l exprima în cuvintele voastre definitive. Am spus 
bine „definitive"? 

- Mi se pare bine, spuse ea. Dar tot nu sunt sigură că înţeleg. 
Kimura se opri. Ochii îi erau mai calzi, dar încă atenţi. 

- Omul înţelept îşi spune adevărul prin simboluri. Poţi să alegi 
cum să interpretezi ceea ce se spune. Se uită la ea. Ceea ce 
este un adevăr pentru mine, nu e în mod necesar adevărat şi 
pentru tine. 

Soarele se strecură în spatele unui nor şi vintul se făcu mai rece. 
Eliza îşi frecă miinile şi-şi scutură umerii, înfiorată. 

- Ţi-e frig? întrebă el. 

- Puțin. 

- Vino. Shokin-tei este aproape. Mulţi spun că este cea mai 
plăcută ceainărie din Japonia. 

O conduse afară din templul principal, apoi traversară rondurile 
aranjate şi un mic podeţ, pînă la o clădire cu un etaj, cu 
acoperişul de paie şi pereţii roşiatici. înăuntru era curat lună, 
podelele lăcuite fiind acoperite cu tatami. îşi lăsară pantofii la 
intrare şi se aşezară turceşte pe perne zabuton, lîngă o măsuţă 
joasă. Camera era un model de frumuseţe. Uşile glisante de 
sticlă erau deschise spre parc, iar singurele podoabe erau o 
tokonama, destul de mare pentru un tablou, şi un vas cu flori. 
încăperea era rece, dar confortabilă. Apăru o chelneriţă care le 
luă comanda. În ceainărie nu mai era nimeni altcineva. 

- Deci, ştii o mulţime de lucruri despre O'Hara, nu? 

- De două luni de zile nu studiez altceva, răspunse ea şi recită 
litania. 


- Nu vreau să te jignesc, Gunn-san, dar nu-l cunoşti pe O'Hara, ci 
lucruri despre O'Hara. Pentru a prinde un lup, trebuie să înţelegi 
lupul. 

- lar începeţi?... 

Chelneriţa veni aproape neauzită cu ceaiul, şi plecă la fel de 
tăcută. Eliza aşteptă pînă cînd aceasta dispăru, pentru a 
continua conversaţia. 

- Prietenii lui nu vor să vorbească despre el, iar duşmanii lui nu 
ştiu nimic despre el ca să vorbească, spuse ea. 

- Asta e bine de ştiut. 

- Atunci, cum pot afla ceva despre el? - 

- Ştii că a venit aici cînd era tînăr. Nu ştii că la început era un tip 
foarte dificil. Ceea ce noi numim chiisai. In America asta ar 
însemna „cuțite mici". Cineva care face parte din bande de 
stradă. Primul an a fost foarte greu. Dar eu am perseverat şi 
apoi am devenit prieteni, iar după asta, Kazuo era ca o găleată 
goală, aşteptind să fie umplută. 

- iar dumneavoastră aţi umplut găleata. 

- Eu am oferit doar apa. El a umplut găleata. 

- Dumneavoastră i-aţi fost profesor. 

- Unul dintre ei. l-am arătat drumul. învăţa foarte repede. A 
devenit maestru în tai chi, apoi a trecut la bigaru, care este o 
formă de disciplină mentală foarte dificilă, însoţită de mişcări de 
apărare. L-am văzut stînd în poziţia păsării, într-un picior, timp 
de şase ore, fără să mişte sau să clipească. A atins nivelul 
suprem de higaru, cunoscut sub numele de higaru-dashi. E greu 
de tradus exact. Cred că l-aţi numi... „Dansul viperelor". Şi l-am 
văzut atingînd starea de anulare a minţii în cîteva secunde doar, 
ascultînd sunetul vîntului. 

- Starea de anulare a minţii? 

- Este un exerciţiu zen, o formă de meditaţie care curăţă mintea 
şi eliberează omul de orice gind. Se atinge prin concentrarea 
asupra unui sunet. Un clopot poate, sau o mantra pe care ţi-o 
spui singur. Pentru unii procesul poate lua ore. O'Hara poate 
atinge această stare în cîteva secunde, concentriîndu-se pe orice 
sunet, chiar şi pe cîntecul unui greier. Cînd atinge acea stare, 
poate memoriza pagini întregi dintr-o carte, doar privindu-le. Ele 
devin picturi în mintea lui. 

- Noi o numim memorie fotografică. 


- Scuză-mă... dozo... o memorie fotografică este un dar din 
naştere. Starea de anulare a minţii trebuie învățată. O'Hara nu 
numai că învaţă, dar devine maestru. lar găleata încă nu e plină. 
- Pare să fie un fel de mistic. 

- Este pur şi simplu un bărbat de onoare, care a învăţat că omul 
înţelept caută totul în sine însuşi. Omul ignorant caută totul în 
afara lui. 

- Eu numesc asta instinct. 

Kimura se gîndi la asta cîteva momente şi, în cele din urmă, 
spuse: 

- O supersimplificare. 

- E foarte frustramt, rosti ea. Mai ales după atita vreme. Dar eu 
aduc veşti bune. 

- Sau cea mai inteligentă capcană dintre toate. 

- Credeţi-mă, nu sunt foarte inteligentă, şi, sigur, nu sunt un 
vînător. 

- Lasă-mă să-ţi explic altfel. Vezi grădina aceea de piatră? A fost 
proiectată de budişti cu peste patru sute de ani în urmă. Fiecare 
lucru din ea are un sens, modul în care sunt aranjate pietrele, 
felul în care sunt greblate, plasarea pietrelor mari, ceea ce noi 
numim corăbii de piatră. Numai o parte dintre ele se văd, restul 
e sub pămînt şi ne imaginăm doar că e acolo. Vreau să cred 
ceea ce văd şi aud, dar nu trebuie să ignor ceea ce este 
imaginat. 

Umerii Elizei căzură. 

- Bine, spuse ea, să presupunem că vă arăt documentele. Asta 
ar trebui să dovedească faptul că e un om liber. 

- Dar spui că aceste hirtii sunt numai pentru ochii lui Kazuo. 

- Am venit să-i dau un mesaj lui O'Hara, spuse ea. Dacă trebuie 
să vi le arăt mai întîi dumneavoastră, atunci am s-o fac. 

- Pare logic. 

El bău ceaiul şi puse delicat ceaşca înapoi pe farfurie. 

- Tipul cu mesajul pentru O'Hara trebuie să fie un om puternic. 

- Este. 

El îşi termină ceaiul, îşi şterse buzele şi, brusc, se ridică. 

- Vei fi lîngă telefon mai tîrziu, astăzi? 

- Da, da! 

- Trebuie să mă gîndesc, Gunn-san. Ai o calitate pe care o admir- 
Eşti naivă. Mă va ajuta să mă gindesc. Sayonara. 

Se înclină, se întoarse şi părăsi încăperea. 


- Şi ce trebuie să fac, strigă ea după el, doar să stau să aştept? 
EI îşi flutură umbrela spre ea, fără să se întoarcă. 

- O boală poate fi vindecată, strigă el. Destinul este incurabil. 

- La dracu', spuse ea, şi asta ce vrea să mai însemne? 

Dar el plecase. 

Ziua fusese pînă la urmă caldă şi plăcută, iar acum, după ce 
trecuse de supliciul Kimura, se întoarse la eki, oprindu-se pe 
drum să mănince un castronaş cu soba, un fel de tăiţei cu 
hrişcă, foarte populari în Japonia, mînuindu-şi beţişoarele ca un 
expert. Acum, deschizind uşa camerei, simţi pentru prima oară 
că poate, doar poate, îl va găsi pe alunecosul O'Hara. 

îşi dădu seama înainte de a intra că ceva nu e în regulă, aşa că 
pătrunse în cameră cu grijă. Era ca şi cum ar mai fi fost cineva 
acolo cu ea. Dar putea vedea toată camera din uşă. Uşile 
dulapului erau deschise, ca şi uşa spre baie. 

Verifică afară. Un grădinar plivea straturile din dreptunghiul 
format de han. 

- Shitsurei shimasu, spuse ea. 

El privi în sus şi zîimbi. Era tînăr şi arăta foarte bine, o 
combinaţie ciudată între Est şi Vest, cu o cordeluţă tengui pe 
cap şi pantofi Adidas. Ea îşi luă cartea de conversaţie Berlitz şi 
pronunţind cu mare grijă fiecare cuvînt, îl întrebă dacă vorbeşte 
englezeşte. 

- Eigo o hanashimasu ka? El clătină din cap. 

- Of, lasă, spuse ea şi se întoarse înăuntru. 

Decise că era doar o reacţie întîrziată la agitația din ziua aceea. 
Doar un pic de paranoia. Şi de ce nu. Fusese o zi nebună. Avea 
nevoie să se ducă jos la ofuro şi să se relaxeze într-o baie 
fierbinte. Apoi văzu valiza care stătea pe fotoliu. 

„Nu era acolo cînd ai plecat, Gunn, fetiţo. Camerista, poate? 
Atunci de ce era deschisă?" 

Se duse şi ridică cu mare precauţie capacul. Dosarul O'Hara era 
deasupra, închis, dar nu acolo unde îl lăsase. lar pe el, o foaie de 
hîrtie... Mesajul spunea: 

„Dă asta taximetristului şi te va duce unde trebuie. Pleacă la 
şapte şi jumătate. Va dura treizeci de minute. Du-te la stilpul de 
la capătul parterului: Jocurile de artificii ale Dragonului Roşu. 
Opt, seara.” 

Adresa era caligrafiată în scriere ideografică. Straşnic. 


3 


Kimura trecu încet prin parc, trecu de grădinile de culoarea 
topazului şi de lacurile zen, minunat de lucitoare şi verzi chiar în 
primăvara asta timpurie, şi se îndreptă spre oraş. Un preot de la 
templul Tenryu-ji de pe Muntele Hiei fugi pe lîngă el, apucînd-o 
pe cărarea ce cobora printre nişte chiparoşi japonezi înalţi, 
pregătindu-se pentru o veghe solitară, Plimbarea celor o Mie de 
Zile, despre care budiştii zen credeau că oferă celui care o 
practică puteri speciale. O mie de zile de austeritate care, 
credeau budiştii zen, le vor revela puterile secrete ale zenului. 
Kimura îşi amintea bine veghile lui. Făcuse Plimbarea celor o Mie 
de Zile de trei ori şi, chiar şi acum, îşi amintea foarte bine 
vremurile acelea de singurătate. Ultima dată fusese după 
moartea soţiei lui. Pe atunci, avea cincizeci şi cinci de ani şi 
mersese aproape o mie de mile în cei trei ani cît fusese plecat, 
cerşindu-şi miîncarea pe la uşi, cum era obiceiul. Călătoria 
mistică uşurase durerea morţii ei. 

Şi-o amintea mereu, iar lucrurile pe care le iubea el mai mult pe 
lume încă îi aminteau de ea: nepoţii lor; marele templu de la 
Kinkaku-ji, unde se întîlniseră şi care, de atunci, fusese ars din 
temelii de un călugăr budist nebun; uriaşul cireş plîngător din 
Parcul Maruyama, sub care o ceruse de soţie; şi lotusul 
Sutrascroll, din aur şi argint, conținînd textul fundamental 
Tendai; supremele învățături ale lui Buddha, unde petrecuse trei 
zile în meditaţie înainte de a deveni maestru în higaru-dashi. 
Parcul acesta era plin de amintiri dragi şi, pe cînd trecea prin 
uriaşa torii, la ieşire, îşi dedică gindurile fericite zeilor. 

Trecu de hotelul Internaţional şi Centrul Cultural American, 
îndreptîndu-se spre cartierul Gion, la două mile distanţă. 
Aceasta era lumea veche, lumea pe care o iubea. Aleile erau 
înguste şi extrem de curate, mărginite de garduri înalte din 
bambus; magazinele erau în stilul arhitecturii din secolele al 
şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea. Aici, printre oamenii pe 
care îi cunoştea cel mai bine din lume, dialectul din Kyoto încă 
nu fusese amestecat şi încă mai era armonie în simetria caselor 
şi printre oamenii care trăiau în ele. 

Nu se duse direct acasă. Coti pe o alee, spre o casă mai retrasă 
decit celelalte de pe stradă. Era o structură frumoasă, veche de 
două sute de ani, şi perfect păstrată, cu grilajul uns, strălucind. 


Proprietara casei era numită Mama Momo, Mama-Piersică, 
pentru că avea încă o faţă delicată, fără riduri şi pete, în ciuda 
celor şaizeci de ani ai săi. Kimura o cunoscuse pe Mama Momo 
din anul de după moartea soţiei sale; era o prietenă veche şi 
înţelegătoare. El venea acolo de două ori pe săptămînă şi de 
fiecare dată îi aducea 5112 yeni, adică 22,54 dolari, într-o pungă 
de hîrtie de orez, pictată manual de un artist din una dintre 
clasele sale de kendo. Şi, de fiecare dată, ea aştepta pînă cînd el 
se ducea în spate, pentru a deschide punga şi a număra banii. 
Păşi spre partea din spate a casei şi intră într-o cameră 
împodobită cu crizanteme, cu ramuri înflorite de pini şi cireşi. 
Casa avea o formă dreptunghiulară, camerele dînd spre o curte 
interioară, cu o grădină de piatră. Kimura se aşeză pe o tatami, 
privi spre singura corabie de piatră din centrul acesteia şi 
aşteptă. 

Cît din povestea Elizei era adevărat, se întrebă, şi cît era ascuns 
vederii? Era ea ceea ce părea? Instinctele îi spuneau să aibă 
încredere în ea, dar, privind la corabia de piatră, era obligat să 
ia în consideraţie posibilitatea ca şi ea să fi venit să-l omoare pe 
O'Hara. 

Gîndurile îi fură întrerupte de o tînără fată, nu mai mare de 
douăzeci de ani, care intră în cameră cu o tavă cu uleiuri şi 
îngenunche lîngă el. Ea înclină din cap, apoi îi zîmbi şi-şi trecu 
degetele peste obrajii lui ca de celofan. Kimura îi luă cealaltă 
mînă în mîinile lui şi-i zimbi şi el. 

- Ah, spuse el în dialectul Kyoto, Miei, favorita mea. 

Ea chicoti şi-i răspunse în acelaşi dialect: 

- Toate suntem favoritele tale, Tokenrui-san. 

Îngenunche în spatele lui şi-şi scoase chimonoul. Avea o voce ca 
de pasăre, delicată şi melodioasă, şi începu să-i mîngiie pieptul 
şi umerii 

Se auzi o bătaie în uşă. Kimura oftă şi se lăsă pe spate. Fata îşi 
puse înapoi chimonoul. 

- Cine e? întrebă el. 

- Eu. 

- Dozo. 

Un bărbat înalt trase uşa glisantă, îşi lăsă pantofii afară şi intră 
în cameră. Era puţin mai înalt de un metru optzeci, alb, cu un 
smoc mare de păr negru, o barbă ce-i acoperea toată faţa, şi 
ochi cenuşii de ardezie. Se înclină spre Tokenrui-san şi se aşeză 


cu picioarele încrucişate în faţa lui. Miei se strecură în spatele 
bătrînului şi începu să-i maseze umerii. 

Şi bărbatul înalt vorbea în vechiul dialect din Kyoto. 

- îmi pare rău că te deranjez, spuse el. 

- Am tot timpul. 

- Te-ai întîlnit cu fata? 

- Da. 

- ŞI? 

- Mi s-a părut plăcut de exuberantă şi naivă pentru o 
occidentală. 

- în ce fel? 

- Un fel de disperare să-ţi dea mesajul. Dar nu era moarte în 
acea disperare. Era... inocenţă? Am jucat puţin teatru cu ea. l- 
am recitat abstracții direct din Tendai. Acum crede probabil că 
toţi cei peste cincizeci de ani din Japonia vorbesc ca într-un film 
american prost. 

- Dar ai încredere în ea? 

- Ah, ce întrebare interesantă. Să spunem că vreau să-ţi aduc 
mesajul ei. Nu sunt sigur dacă vreau să te sfătuiesc să-l asculţi. 
- l-am citit corespondenţa pe care o avea în cameră. Sunt două 
scrisori. Una de la Omul-larnă, prin care este ridicată 
sancţiunea. Cealaltă de la Howe, confirmîndu-i validitatea. Mai 
există şi un document de la un tip, pe nume Falmouth, în care 
acesta afirmă sub jurămiînt că Omul-larnă i-a oferit douăzeci de 
mii de dolari pentru a duce această sarcină la bun sfîrşit. 

- Deci, se pare că povestea ei e adevărată. 

- Există o capcană, spuse O'Hara. 

- Da? 

- Are o umbră. 

- Cineva cunoscut nouă? 

- Nu. De fapt, judecînd după stil, aş spune că nici nu face parte 
din Joc. Se poartă mai mult ca un gangster american. 

- Altceva? 

- E masiv, cu un cap de taur şi Urechi-Mici de porc. Sunt atit de 
mici, încît sunt aproape diforme. 

- Şi omul acesta, Urechi-Mici, a urmărit-o? întrebă Kimura. 

- V-a urmărit întîlnirea din sala şogunilor Ashikaga. Sammi a stat 
cu el tot timpul. 

- Hmm. Dacă e o capcană, nu ar fi fost normal ca ea să-i fi spus 
unde se duce, astfel încît el să fie deja acolo? 


- Da, spuse O'Hara. Numai dacă nu sunt mai deştepţi decît ne 
imaginăm noi. 

Kimura privi din nou cîteva clipe în spate la corabia de piatră din 
grădină, apoi dădu din cap. 

- E o variantă, aprobă el. Ai aranjat să te întîlneşti cu ea mai 
tîrziu? 

- Da, la vechiul loc din Amagasaki. 

- Şi vei fi acolo înaintea lor? 

- Da. Doar dacă ea nu-i dă lui mai întîi adresa. 

- Vei şti dacă sunt parteneri. Ea îi va spune unde e locul de 
întîlnire Şi el se va duce înainte. Dacă el stă în urma ei, bagă-te 
între ei şi obligă-l să facă o mişcare disperată. Dacă o face, vei 
şti. 

- încă ceva. l-am verificat hirtiile. Ea este cine spune că este. 

- Diseară vei şti. Pentru prima oară, am avut o impresie bună 
despre cineva din cei trimişi aici. îmi place tînăra femeie. Sper 
să fie ce Pare a fi. 

- Sammi sau eu îţi vom telefona după ce totul se va sfirşi. 

- Voi aştepta. 

Bărbatul înalt se ridică şi se duse la uşă. Privi înapoi spre Kimura 
şi Miei şi chicoti: 

- Ai un stil al tău cu tinerele doamne. Care-i secretul? 

- Le spun că dacă fac dragoste cu un om bătrin, zeii le vor 
adăuga mulţi ani de viaţă. 

- Şi... 

- Şi ele mă cred. 

Merseră cu maşina spre sud, pe autostrada Kobe, urmînd curba 
golfului, pînă cînd, privind înapoi peste umăr, ea văzu, pe o 
noapte neobişnuit de limpede, luminile marilor fabrici şi şantiere 
navale din portul Osaka. 

Drumul de-a lungul malului, într-un mic sat zgomotos între 
Osaka şi Kobe, cu străzile pline de marinari şi muncitori în 
salopete, dură mai puţin de o jumătate de oră. Erau în ceea ce 
părea a fi cartierul bordelurilor. Şoferul, un om mai în vîrstă, care 
mormăia întruna pentru sine, conducea Honda în mijlocul unui 
intens trafic de pietoni; apoi intră pe o străduţă îngustă, 
şerpuită, plină cu reclame luminate cu neon, frizerii şi intersecţii 
şi, în cele din urmă, coti într-o alee şi mai îngustă. 

Şoferul opri în faţa unui salon unde se făceau tatuaje, la vreo 
şase metri depărtare de strada principală. Se întoarse către ea: 


- Doamna e sigură de număr? întrebă el. Asta nu e un loc pentru 
dumneavoastră. Se mai uită o dată pe foaia de hirtie şi clătină 
din cap: 

- Locul ăsta rău de tot. 

- Cît costă? întrebă ea. lkura desu ka? 

El îi spuse taxa şi continuă să clatine din cap, în timp ce ea 
numără banii. 

- Nu bun, nu bun, repetă de citeva ori. 

- Mda, spuse ea. Se pare că va fi povestea vieţii mele. Am fost în 
toate locurile nu bune, de aici şi pînă la Rio de Janeiro. Arigato, 
bătrîne. 

- Vreţi să aştept? întrebă el. 

ea se lumină. Se simţea mai în siguranţă ştiind că cineva de prin 
partea locului o aştepta. 

- Hai. Domo arigato, spuse ea. O să verific numai. 

Cobori din maşină şi intră în salon. Cel care tatua era gol de la 
brîu în sus. Era un bărbat scund, cu o burtă enormă, iar capul îi 
era ras, cu excepţia unui smoc la spate, legat în coadă de cal. 
Omul la care lucra era acoperit cu tatuaje. Aproape nici un 
centimetru de piele de pe pieptul şi de pe braţele lui nu scăpase 
de ac. 

- Vorbeşte cineva englezeşte? întrebă Eliza timid. 

Cel care tatua se uită la ea fără expresie, mormăi şi începu să 
lucreze din nou. Acul zumzăi, iar clientul sări în sus cînd îi atinse 
spatele. 

- Vorbesc engleza puţin, spuse omul tatuat. 

- Caut biroul Jocurilor de Artificii Dragonul Roşu, spuse ea. Ar 
trebui să fie aici, în casa asta. 

- Jocuri de artificii? 

- Da, jocuri de artificii. Ştiţi, bum-bum. Făcu cu miinile o uriaşă 
ciupercă imaginară. 

- Aha. El încuviinţă din cap şi arătă spre podea. 

- jos?... Oh... sbita ni? întrebă ea. 

El dădu iar din cap. 

- Inghis. 

- Inghis? 

El imită cu gesturi o uşă închisă şi încuiată. 

- Ah, închis. Pentru noapte? Ah... nasai? Omul tatuat clătină din 
cap. 

- Tot timp. 


- Pentru totdeauna? De tot? 

- Hai. 

Grozav, Gunn. Eşti pe o stradă, în mijlocul Oraşului-Rahat, în 
Japonia, şi magazinul e închis. Mai ai vreo idee strălucită? 

- Domo arigato, spuse ea cu o uşoară înclinare. 

- Do itashimashite, răspunse el. Se întoarse afară şi merse pînă 
la uşa de lîngă salon. Lîngă ea era un semn roşu cu litere aurite, 
dar era în caligrafie tradiţională. înăuntru părea să pilpiie o 
lumină. încercă uŞA. Era deschisă. O crăpă puţin şi-şi băgă capul 
prin deschizătură. 

- Hei!? Oricine ai fi, eşti acolo? 

O deschise ceva mai mult şi intră. După o mică anticameră 
urmau nişte scări. Nimeni nu mai folosise clădirea de multă 
vreme; pe scări şi în cămăruţă se îngrămădeau gunoaie. Merse 
pînă la capătul scărilor şi strigă în jos: 

- Hei? E cineva acolo? 

Tot nimic. O altă lampă slabă licări la capătul unei sfori care 
atîrna din plafon, la picioarele scării. 

Ei bine, biletul spunea că trebuie să se ducă la pilonul de la 
paner. S-o facem, Gunn. începu să coboare scările. 

De cealaltă parte a străzii, omul cu Urechi-Mici ieşi din cadrul 
unei uşi. O urmărise coborînd din maşină şi intrînd în salonul de 
tatuaje. Acum şoferul taxiului privea clădirea unde intrase ea. O 
să-l încurce. Urechi-Mici se strecură, traversind strada, şi se 
apropie de taxi, venind din spatele şoferului. Cînd ajunse lîngă 
geam şoferul se întoarse şi se uită la el. Urechi-Mici îl lovi cu 
mîna dreaptă, o lovitură scurtă, directă, cu degetele unite, chiar 
sub ureche. Capul şoferului sări de pe spetează, gura i se 
deschise. Peste o clipă se prăbuşi în scaun. 

Urechi-Mici se apropie cu prudenţă de clădire. Fereastra de pe 
uşa din faţă era opacizată de praf. Şterse puţin cu mîna şi se 
uită înăuntru. Femeia Gunn era la piciorul scărilor. Coti într-un 
hol şi dispăru din vedere. Urechi-Mici intră tăcut în clădire. 

Locul era înspăimîntător. Eliza se trezi într-un hol îngust, lung, 
întunecat. În capătul lui văzu o uşă atîrnînd ciudat în balamale, 
iar dincolo de ea, golful. O broască orăcăi undeva departe, în 
întuneric, şi o alta, şi mai departe, îi răspunse. 

Eliza merse pe hol, cam pînă la jumătate, apoi se opri. Se 
auzeau tot felul de zgomote: apa lovind pilonii; lemnul vechi 
scîrţiind; şi undeva, în faţa ei, în întuneric, un şoarece ţopăind şi 


chiţcăind pe podea. Cu ochii deschişi În întuneric îşi spuse: „Nu 
te duci acolo, Gunn. N-ai să faci nici un pas mai departe”. 

-Hei! Nimic. 

„Nu mai merg nici un pas. Nu mi se pare deloc amuzant”. 

în capătul celălalt al coridorului se deschise o uşă şi o lumină 
galbenă licări pe podea. Eliza se apropie puţin. Acum, sunetele 
veneau din toate părţile. Scările din spatele ei scîrţiiau, de vechi 
ce erau; portul vuia, agitat de maree. ` 

Era aproape de uşă cînd o mînă o apucă din spate. li apăsă gura 
închisă. Pe gît simţi metal rece. încercă să ţipe, dar era 
imposibil. O respirație duhnind a usturoi o frigea pe obraz. 

- Uşurel, doamnă, îi spuse o voce la ureche. O să pescuim puţin. 
îşi smuci brusc capul, mîna străină îi alunecă de pe gură, iar ea 
o muşcă tare. Continuă să muşte pînă ce simţi gust de sînge în 
gură. Omul gemu şi ea se smulse de lingă el. Altcineva o prinse 
în întuneric şi o împinse în cameră. Era prinsă într-un 
caleidoscop de mişcări, imagini şi voci. O altă voce aproape de 
urechea ei spuse: 

- Nu-ţi fie teamă, eşti în siguranţă. în mijlocul camerei era o 
masă cu o lumînare fixată cu propria ei ceară într-un colţ. Un alt 
bărbat stătea între ea şi luminare; o siluetă înaltă 
înspăimîntătoare, într-o jachetă groasă de blană, cu un păr 
negru vilvoi şi cu o barbă mare, neagră. Şi ochii aceia priveau 
din faţa întunecată, fără contur; ochi reci, cenuşii, ce o 
străpungeau cu privirea. Bărbatul uriaş se mişcă repede pe lîngă 
ea, aplecîndu-se în dreptul uşii. 

Urechi-Mici era cu spatele de perete, cu mîna care-i sîngera în 
gură, cu faţa strimbă de miînie. Nu se aşteptase să apară 
bărbatul uriaş. Pe cînd se întorcea piciorul bărbatului masiv ţişni 
într-un arc larg şi-i smuci lui Urechi-Mici încheietura miinii. 
Pistolul, un tip special, folosit de poliţie, zbură prin hol şi se lovi 
cu ţeava de peretele din plastic, apoi patul şi butoiaşul zburară 
în hol. 

Urechi-Mici îşi repezi miinile într-o poziţie clasică de karate şi 
sări spre pistol, dar înainte de a-şi putea termina mişcarea, 
atacatorul ţişni lateral şi lovi cu piciorul stîng. Nu-l nimeri, dar 
mişcarea îi distrase atenţia lui Urechi-Mici, iar bărbatul masiv se 
răsuci şi-l lovi puternic în burtă cu călciiul piciorului drept. 
Respirația lui Urechi-Mici şuieră ca aerul ce iese dintr-un balon 
înţepat. Faţa i se făcu roşie de durere şi se chirci, ţinîndu-se de 


stomac. Bărbatul masiv îl răsuci cu o mînă şi-l lovi în mijlocul 
spatelui cu palma cealaltă. 

Urechi-Mici zbură de-a curmezişul coridorului, aproape mergînd 
pe virfuri, încercînd în zadar să-şi păstreze echilibrul. Braţul i se 
izbi de tocul crăpat al uşii care atîrna la intrarea în hol; rămase 
agăţat o clipă, apoi uşa se rupse şi el se prăbuşi cu capul 
înainte, într-un iureş de cioburi şi înjurături. Podeaua veche se 
crăpa sub greutatea lui. Se rostogoli repede, îşi strînse picioarele 
sub el şi sări ghemuit, dar bărbatul uriaş în jachetă de blană, era 
deja peste el. Prinse încheietura miinii lui Urechi-Mici, o răsuci cu 
putere, păşi mai aproape şi îl prinse strîns. 

Urechi-Mici continua să se mişte, încercînd să scape din 
strinsoare şi să fugă înapoi în hol. îşi trase mina şi scoase din 
mînecă un şiş a cărui lamă ţişni din miner, lucind în lumina 
reflectată. înainte ca Urechi-Mici să se poată întoarce, bărbatul 
înalt sări din cadrul uşii şi-l izbi cu cotul în maxilar. Lovitura îl 
trimise înapoi la podea. Lovi balustrada veche a scării, care 
crăpă sub greutatea lui. Sări într-o parte şi făcu o mişcare largă 
cu cuțitul. Lama acestuia trecu la un milimetru de faţa 
bărbatului înalt, care se feri rapid pentru a evita cuțitul, dar 
Urechi-Mici făcu mişcarea înapoi şi cuțitul tăie jacheta bărbatului 
înalt, rănindu-l la umăr. 

Bărbatul înalt nu scoase nici un sunet. Se feri cu o săritură, păşi 
înapoi, în timp ce Urechi-Mici răsuci din nou cuțitul, apoi se 
aruncă spre el, prinzindu-l de încheietura miinii şi răsucindu-i-o. 
Urechi-Mici gemu şi căzu în genunchi. Cuţitul se rostogoli pe 
podea. Bărbatul înalt îl întoarse, îşi puse braţul rănit în jurul 
gitului lui Urechi-Mici, îşi apăsă pumnul pe gitul acestuia şi-i ţinu 
vîrful cuţitului lîngă jugulară. Apăsă cu pumnul carotida lui 
Urechi-Mici. 

- Calmează-te, spuse bărbatul înalt. Ar fi de-a dreptul jenant să 
ţi se taie gitul cu propriul tău cuţit. 

Urechi-Mici mormăi ceva şi încercă să scape. 

Pumnul apăsă mai adînc. Urechi-Mici gemu de durere. Bărbatul 
spuse: 

- Ascultă, amice, dacă îl urmăreai pe O'Hara, ai pierdut 
petrecerea. Urechi-Mici încetă să se mai zbată. îşi întoarse capul 
în direcţia opusă cuţitului. 

- Aaah... larder... furnilpu... spuse el. 

Bărbatul uriaş slăbi o clipă strînsoarea pumnului. 


- Ce-a fost asta? întrebă el. 

- Cineva l-a lichidat deja? întrebă Urechi-Mici, cu o voce răguşită. 
- Nu, Omul-larnă a ridicat sancţiunea. Jocul s-a sfîrşit. Urechi-Mici 
aruncă un „rahat!" şi încercă să scape. Pumnul apăsă din nou. 
Peste o clipă, Urechi-Mici începea să atirne moale. Bărbatul slăbi 
din nou strînsoarea. Urechi-Mici nu era convins. Se uită la fată, 
apoi spuse: 

- Mincinosul ăla de Om-larnă mi-a spus că asta este treaba mea. 
Numai a mea, zicea. 

Bărbatul înalt îi apăsă din nou artera. Umărul îl tortura, dar 
menținea strîinsoarea, neutralizîndu-l pe Urechi-Mici. 

- Dacă nu te potoleşti, o să te doară gitul tot restul vieţii tale, 
spuse el şi se întoarse spre Eliza. Ai scrisoarea de la Dobbs? 
Ochii ei erau mari cît cepele. Dădu din cap repede. 

- Bine, scoate-o, pînă nu-mi moare nenorocitul ăsta în braţe. 

Ea scotoci în poşetă printre oglindă, ruj, pieptene, perie, ace de 
păr, pixuri, hîrtie şi, în cele din urmă, scoase scrisoarea. Dar pe 
Urechi-Mici nu-l interesa. Îl lovi cu cotul în coaste pe bărbatul 
înalt, se răsuci şi acesta îi dădu drumul, dar îl lovi tare în rotulă 
şi-i izbi un pumn în tîmplă. Urechi-Mici lovi balustrada şi aceasta 
se clătină. Căzu pe podea dindu-se peste cap şi se prăbuşi în 
apă, doi metri mai jos, cu mîinile şi picioarele desfăcute. 
Bărbatul înalt se sprijini de perete şi oftă: 

- Sper că ştii să înoţi, spuse el, privind în jos la Urechi-Mici, care 
se zbătea în apa neagră şi îngheţată. 

Urechi-Mici îşi croi drum pînă la platformă şi se trase afară din 
apă. Căzu în patru labe. 

Bărbatul înalt îl apucă de guler, îl trase sus şi-l duse în cameră, 
ţinînd scrisoarea în faţa lui Urechi-Mici. 

- Ştii să citeşti? 

Urechi-Mici încercă să vadă clar. începu să tremure. Scuipă pe 
podea. 

- Citeşte-o! 

Urechi-Mici aşteptă pînă cînd ochii îi văzură clar şi citi 
scrisoarea. 

- Ticălosul, spuse el. 

O citi din nou, clătinînd din cap, neîncrezător. 

- Aproape că era să o păţeşti degeaba, spuse bărbatul înalt. 
Umărul îl durea tare. 


Urechi-Mici îşi frecă vinătaia de pe git. începea să se umfle. 
Vocea îi era o şoaptă chinuită. 

- Nu cred chestia asta, spuse el dînd din cap. Nu cred 
blestemata asta de chestie. Ştii cît am cîştigat la afacerea asta? 
Am început să o urmăresc în San Francisco, pentru numele lui 
Dumnezeu. Am cheltuit din banii mei vreo şase bătrine. Fără să 
mai vorbim de timp. Trei, patru săptămîni. Probabil că am 
cheltuit vreo zece miare. 

- Trimite-i nota Omului-larnă. 

- O să-i trimit o notă, dar o să mă întorc şi-o să-l castrez pe 
ticălos. 

- E-n regulă, o să-ţi trebuiască asta. 

Bărbatul înalt apăsă butonul cuţitului şi împinse lama de perete. 
Intră înapoi în miner. l-l dădu lui Urechi-Mici. 

- Cel puţin cuțitul l-ai primit înapoi, spuse el. 

- lisuse, nu cred nimic din toate astea, spuse Urechi-Mici, 
clătinînd încă din cap. Tremurînd, îşi tîrî trupul ud afară din 
încăpere, îşi luă pistolul de pe podea şi şchiopătă în sus pe scări, 
cu pistolul atîrnîndu-i uitat în mînă, în timp ce ieşea pe uşă, 
frecîndu-şi încă gitul. 

Bărbatul înalt se întoarse spre Eliza. 

- Hei, spuse el, te ţineai destul de bine acolo pentru o pitică. 
Ochii Elizei erau încă mari, cînd începu o avalanşă de întrebări în 
timp ce se întorceau în stradă. 

- N-ai nimic? Cine a fost ăsta? Crezi că o să plece aşa, pur şi 
simplu? E nebun sau ce? Aproape că i-ai frînt gitul. L-ai 
ameninţat că-i tai beregata. A încercat să te omoare. Ce dracu' 
se întîmplă, la urma urmelor? N-o să te caute mai tîrziu? 

- E un vinător de capete, spuse bărbatul. Primul lucru pe care îl 
învaţă este să nu lase sentimentele să-i afecteze afacerile. Dacă 
începe să simtă în loc să giîndească, va sfirşi repede întins pe 
spate şi rînjind la lună. 

Ea se cutremură pentru că începea să înţeleagă ce se 
întîmplase. Omul cu urechi mici încercase să-i omoare. 

- Kazuo? 

Vocea venea din spatele ei, o voce liniştită, dar foarte autoritară. 
Întorcîndu-se, se găsi faţă în faţă cu un tînăr japonez. Era cu un 
cap mai scund decit bărbatul uriaş, lat în umeri, fără talie. Purta 
un pulover negru pe git, pantaloni negri, pantofi negri cu talpă 
uşoară, iar părul negru şi lung îi cădea pe umeri. Ochii săi căprui 


ardeau de nelinişte. Eliza îngheţă, pînă cînd bărbatul înalt vorbi 
şi ea înţelese că era un prieten. 

- E OK, amice? se adresă bărbatului înalt. 

- Ticălosul mi-a tăiat o bucată din braţ. Mai era şi altcineva? 

- Nu, lucra singur, spuse japonezul. Apoi zimbi şi ridică din 
sprincene. Poate ar fi trebuit să te secondez. Nu m-am gindit că 
îţi poate ţine piept. Nu părea atit de tare. 

- Să-mi ţină piept! Pe dracu'. Era un bătăuş ieftin de stradă. A 
avut noroc. Oh, apropo, Eliza Gunn, el e Sammi. El te-a urmărit, 
în timp ce eu îl urmăream pe nimicul ăla fără urechi. Ceea ce se 
numeşte un dublu. A 

Dar ea nu mai asculta. In loc de asta, se concentra, privind ochii 
bărbatului înalt. 

- Unul din ochii tăi şi-a schimbat culoarea, îi spuse ea. 

- Ce? 

- Acela. Cel verde din partea dreaptă. Era cenuşiu. El se întoarse 
cu spatele la ea, în timp ce Sammi îl privea cu subînţeles. 

- într-adevăr, zeii au făcut o şmecherie, spuse Sammi, cu o 
seriozitate prefăcută. Au schimbat culoarea ochiului tău drept. 

- Trebuie să mă duc la doctorul Saiwai, spuse bărbatul. Am 
nevoie de o mică reparaţie. 

Dar Eliza nu putea fi dusă. începu să ridă. Rise zgomotos. 

- Lentile de contact, spuse ea. Purtai lentile de contact. Cizmele 
de cowboy mai adaugă probabil trei centimetri la înălţimea ta. 
Lentilele de contact îţi schimbă culoarea ochilor. Barba şi toate 
celelalte... Kazuo pe dracu' eşti, O'Hara! 

Casa doctorului era în afara oraşului Kyoto, un contur mic şi 
negru, cu un singur etaj, profilat pe silueta cenuşie a muntelui 
Hiei, care se ridica în spatele ei, la mai puţin de două mile. 
O'Hara şi Sammi lipsiseră mai puţin de cincisprezece minute. La 
întoarcere, O'Hara avea mîna băgată în buzunar. 

- Nu-i mare lucru. Douăsprezece copci, dar tăietura nu e adiîncă. 
Ticălosul mi-a stricat jacheta. 

- Tana o s-o repare. Nici n-o să se bage de seamă, spuse Sammi. 
- Cine e Tana? întrebă Eliza. 

- Un prieten de familie, spuse O'Hara. 

Se întoarseră cu maşina la Osaka, o parcară şi intrară în nomiya, 
barul de sake, vizavi de hotel. Era un local elegant, întunecat şi 
liniştit, şi după ce-şi lăsară pantofii la uşă, găsiră un separeu 
mic, în partea din spate. 


- Am să-l sun pe Tokenrui-san, să-i spun că a mers bine. Probabil 
că e îngrijorat, spuse Sammi şi plecă. 

- E vorba de domnul Kimura? întrebă Eliza. 

O'Hara dădu din cap. O privi intens cu ochii lui verzi, apoi, 
deodată, zimbi pentru prima oară şi ea simţi că i se face cald. îşi 
scoase haina. 

- L-ai muşcat zdravăn, spuse el. 

- Putem să-i mulţumim dentistului meu din Nebraska pentru 
asta. 

- Nebraska? 

- înî. Liceul la Webster Groves, Universitatea din Missouri, apoi 
Boston, via Chicago. Asta-i povestea vieţii mele. Nu prea mare 
lucru. Nu se compară cu a ta. Chestii din astea se întîmplă des? 
- Numai cînd mă încurc cu reporteri de televiziune care muşcă. 
Ea îi aruncă un zimbet. 

- Drăguţ, spuse. 

Avea un zîmbet dat naibii. Dacă se poate spune că un zîmbet se 
întinde de la o ureche la alta, atunci asta era. 

- Ce înseamnă cuvintul acela? întrebă ea. 

- Care, „drăguţ? 

- Nu, prostule. Token... şi mai cum era. 

- Tokenrui-san? 

- Exact. 

- Literal, token înseamnă „săbii". Dar în cazul ăsta, se 
interpretează ca „Maestrul". 

- Chiar îl consideri maestrul tău? 

- Nu în sensul pe care îl crezi tu. In sens estetic. 

- Ca un profesor? 

- În parte. E maestru de higaru-dashi, adică un fel de... 
combinaţie de karate avansate, shinto şi zen. E greu de descris 
în limba noastră. Cuvintele sunt înşelătoare. In orice caz, Kimura 
face alegerea finală a celor care intră în al şaptelea nivel de 
higaru-dashi. Ceea ce este cunoscut sub numele de Cîmpia de 
Dincolo. 

- Mie îmi sună dincolo de mine. 

- Numai pentru că iei cuvintele literal. În Japonia, nimic nu este 
evident. 

- Mi-a spus că poţi să stai într-un picior şase ore, fără să clipeşti. 
Asta numeşti tu Cîmpia de Dincolo? 


- Nu, spuse el şi zimbi din nou, asta numesc eu dureros. Apăru 
chelneriţa. 

- Osake o ippai onegai shimasu, spuse O'Hara, iar ea dădu din 
cap şi plecă. Am comandat sake, îi explică Elizei. Cred că toţi 
avem nevoie de asta. 

- Pari să te simţi foarte în largul tău aici, în Japonia. 

- Aici sunt acasă. 

- Asta înseamnă că ai renunţat la State? 

El făcu un gest vag, pe care nu se osteni să-l explice. 

- Şi oamenii aceştia te-au ajutat numai pentru că sunt prietenii 
tăi? 

- Există alt motiv mai bun? 

- Dar era primejdios. 

- Aveam probleme. Să stai ascuns un an e ceva vreme. ŞI, în 
afară de asta, Omul-larnă a încercat să mă dezonoreze. Asta era 
de nedescris pentru Kimura. Şi pentru Sammi. Aici, onoarea unei 
persoane este sfîntă. Să furi e ca şi cum ţi-ai fura sufletul. Este 
un act incalificabil. 

Chelneriţa şi Sammi se întoarseră în acelaşi timp. îşi ridicară 
ceştile calde într-un toast şi sorbiră băutura fierbinte din orez. 

- Spune-mi mai multe despre Kimura... Tokenrui-san? Mai predă? 
Pare atit de bătrîn. Cîţi ani are? 

- Sammi? Sammi spuse: 

- Nana-ju-ni. 

- Şaptezeci şi doi, spuse O'Hara. 

- Şi e încă activ? 

- El nu s-ar fi ales cu nici o tăietură în seara asta, pot paria. O să 
aibă ce să-mi audă urechile, pentru că l-am lăsat pe rahatul ăla 
să-şi bage cuțitul în mine. 

- Nu erai pregătit. Te gîndeai la purici, spuse Sammi. Primele tale 
două mişcări au fost mai largi cu doi centimetri. 

- Mda. Am ştiut asta cînd i-am simţit cuțitul în umăr. 

- Şi Kimura e mai iute decit tine? întrebă Eliza. 

- Nu e vorba de viteză, ci de minte, spuse Sammi. 

- Tokenrui-san poate prinde un colibri din zbor, spuse O'Hara. 
Mişcarea e atit de rapidă, încit nici nu o vezi, simţi numai 
curentul de aer de la braţul lui care se mişcă. Acest curent este 
numit okin-shiwa, şi înseamnă lucruri diferite pentru diferiţi 
oameni. Pentru tine, curentul poate însemna confuzie; pentru 


mine, pentru că sunt prietenul lui, poate însemna securitate. 
Pentru duşmanii lui, poate să însemne primejdie. 

- Pe urmă îşi deschide palma, spuse Sammi, întinzînd braţul şi 
deschizînd pumnul, iar pasărea stă acolo şi aşteaptă ca el să-i 
sufle pe coadă ca să o facă să zboare. 

- Asta e partea mistică, spuse O'Hara. Cînd o să înţeleg asta, o 
să simt că am atins Cîmpia de Dincolo. 

- Totul e atît de greu... 

- Asta, pentru că cere un mod de gindire diferit de cel cu care te- 
ai obişnuit. Kimura mi-a schimbat viaţa... nu, mi-a salvat viaţa. 
Dacă nu era el, probabil că aş fi fost un vînător de capete, ca 
Urechi-Mici. 

- Nu pare ciudat, spuse ea, în urmă cu numai cîțiva ani, eram cu 
toţii în război. A fost şi el implicat? 

- implicat? rise Sammi. Cred că poţi să spui şi aşa. O'Hara zise: 

- El i-a ales pe ofiţerii - şi e vorba de cei mai buni oameni din 
Armata Imperială - care urmau să intre în al şaptelea nivel de 
higaru-dashi. A selecționat numai doisprezece. Au plecat cu el, 
trei ani înainte de a se întoarce la datorie - în 1942. Fiecare 
dintre ei a fost un om cheie în maşina de război japoneză. 

Ea rămase tăcută citeva minute, decantind ce auzise. O'Hara 
spuse: 

- Poţi să spui că i-a pregătit să ne trimită la dracu'. El şi Sammi 
riseră, apoi rise şi ea. 

- Şi tu simţi acelaşi lucru pentru el, nu? îl întrebă ea pe Sammi. 

- Nu e chiar acelaşi lucru, spuse O'Hara. Tokenrui-san este 
bunicul lui Sammi. 

„Clar, Eliza. Data viitoare cînd îţi bagi piciorul în gură, ai face 
mai bine să-ţi scoţi mai întîi pantoful." 

- îmi pare rău, spuse ea, a fost o prostie să aduc vorba despre 
război. 

- Nu e nici un secret, spuse Sammi, şi continuă să vorbească 
repede, legind propoziţiile între ele. Oricum, e o întrebare 
naturală, dar mulţi oameni nu ar pune-o; lui i-ar plăcea că ai fost 
destul de cinstită ca să vrei să afli asta. Şi mai e ceva. Higaru nu 
se foloseşte niciodată pentru agresiune, ci pentru apărare. Cînd 
bunicul meu i-a instruit pe oamenii aceia, a făcut-o pentru că 
era convins că Japonia putea fi atacată. 


- A avut o părere bună despre tine, spuse O'Hara, schimbînd 
subiectul. Pe cînd eu, am crezut că tu şi acel pistolero lucraţi în 
dublu într-un fel de porcărie sofisticată. 

- Păi, mulţumesc din suflet. Am străbătut jumătate de glob, am 
foSt insultată, împinsă de ici-colo, aproape ucisă, doar ca să-ți 
aduc ţie scrisorile şi tu crezi că aş putea - cum ai spus? să 
„lucrez în dublu"? - nu zău... cu tîmpitul ăla? Dacă eşti pe a 
şaptea cîmpie, sau cum îi spuneţi voi, ar trebui să fii în stare să 
judeci mai bine caracterul oamenilor. Şi, în afară de asta, ce 
sens a avut toată melodrama aia? Dacă tot vrei linişte şi pace, 
de ce nu te-ai dus pur şi simplu la el să-i spui că totul s-a 
terminat? 

- Mult prea logic. 

- Mda, spuse Sammi. În felul ăsta ştie că vorbim serios. 

- Ca şi cum ai lovi un măgar cu un par, ca să-i atragi atenţia. 

- Şi pe urmă, mai are nevoie şi de ceva care să justifice toţi banii 
pe care i-a risipit. 

- Oricum, spuse O'Hara, trebuia să fim siguri în privinţa ta. 

- Vrei să spui că eu eram doar o momeală! O'Hara se gîndi 
cîteva clipe apoi aprobă: 

- Despre asta e vorba. 

- Am ştiut că nu sunteţi împreună, după drumul de la Osaka, 
spuse Sammi. L-am urmărit pe autostradă. Te-a pierdut pentru 
cîteva clipe şi intrase în panică. 

- Şi ce dacă...? 

- Păi, dacă aţi fi lucrat în dublu, spuse O'Hara, i-ai fi spus unde 
ne întîlnim, iar el s-ar fi dus acolo înainte, şi m-ar fi prins în 
capcană. 

- De unde ştii? 

- E în manualul de spionaj, capitolul doi. 

- Foarte isteţ. Excentric, dar isteţ. 

„Mă întreb dacă poate într-adevăr să stea în acelaşi loc, fără să 
se mişte, şase ore. Şi fără să clipească din ochii ăia. Ochii ăia 
verzi, verzi. Fii atentă, Gunn, îţi vorbeşte." 

- „.„ stilul shinto. Universul este condus lăsînd lucrurile să-şi 
urmeze cursul. Nu poate fi schimbat prin intervenţie. 

Şi asta ce mai era? 

- îmi pare rău, n-am prins asta, spuse ea. 

- înseamnă că destinul este greu de învins, camarade. 


- Te rog nu-mi spune camarade. Cîndva, am cunoscut un cîine 
care se numea aşa. Un buldog foarte urit. 

- OK, Gunn. La urma urmelor, despre ce este vorba? Cine l-a luat 
pe Omul-larnă din spinarea mea? Şi ce vrea Howe în toată 
chestia asta? 

- Nu ştiu. Va trebui să ţi-o spună el. 

El o privea peste masă. Ochii îi erau şi mai pătrunzători, şi mai 
vii fără lentilele de contact. Se uita la ochiul ei stîng şi, dintr- 
odată, o amintire ridicolă îi veni în minte. încercă să o ignore, 
dar persista, şoptindu-i la ureche o zicală de femeie bătrină 
auzită în liceu: 

„Cînd un bărbat se uită în ochiul tău stîng, îţi poate vedea 
păsărica. 

Ei, pentru numele lui Dumnezeu, chiar aşa! 

Cînd un bărbat se uită în ochiul tău stîng, îţi... El îmi vorbeşte şi 
eu nu pot auzi un cuvînt din ce îmi spune. Nu pot să aud decit 
vocea aceea stupidă, şoptindu-mi în ureche. Cînd un bărbat se 
uită..." 

- Scuză-mă, spuse ea. Mintea îmi zbura. Mi-e teamă că nu am 
auzit ce mi-ai spus. 

lar O'Hara se gindea: „Pune în funcţiune zimbetul ăla, zîimbetul 
ăla mare. Ar trebui să declare zimbetul ăla o bogăţie naţională. 
Uşurel, băiete, ai mai văzut zimbete mari. Mda, dar nu ca ăsta... 
şi deloc în ultimul an". 

- întrebam, ce înseamnă că domnul Howe o să-mi explice? spuse 
el În cele din urmă. 

Eliza îi puse în faţă scrisoarea lui Howe. 

- Am citit-o deja, spuse O'Hara. Am citit-o azi după-masă, cînd 
am intrat în camera ta. 

- Oh, nu-i nimic. Păi, atunci ştii. Domnul Howe vrea să te vadă. 
Nu ştiu de ce. Nu ştiu de ce era atît de hotărît să te găsească şi 
să te scoată din încurcătura cu Omul-larnă. Tot ce ştiu e că voia 
să vorbească cu tine pentru o slujbă. Spune că nimeni altul nu o 
poate face decit tu. Şi e grăbit. 

- Ticălos îngîmfat. 

- Hei, te-am găsit. Ţi-am transmis mesajul. Dacă vrei să-i spui să 
se ducă dracului, e treaba ta. Dacă te hotărăşti să te duci, am o 
mie de dolari peşin şi un bilet de avion spre Boston pentru tine. 
La clasa întîi. 

- Duci cu tine o mie de dolari? 


- Nu într-un loc unde să pui tu mîna pe ei. „lar se uită fix. Se uită 
fix în... nu... în ochiul meu stîng." 

O'Hara asculta sunetul vîntului, stimulat de briza ce bătea 
dinspre uşă. Ochii îi deveniră fără expresie, apoi mintea îi 
rămase goală şi, în starea de anulare a minţii în care intră, faţa 
ei se contura pe peretele alb. Ochii mari, strălucitori, căprui, 
părul negru, zimbetul larg care spunea „eşti un tip mort". Acum 
nu mai putea uita niciodată faţa asta. 

- ... cu O'Hara, spunea ea. 

- Da... 

- Te interesează? 

- Dacă mă interesează...? 

- Oferta domului Howe. 

- Aş vrea să nu-i mai spui domnul Howe. Sună de parcă ai vorbi 
despre Dumnezeu. 

- E bătrîn. E ca Tokenrui-san. O merită. 

- Perfect. Atunci spune-i Howe-san. 

- Ai de gînd să vorbeşti serios? Te-ai decis? 

- N-am nici cea mai vagă idee. 

- Şi cînd crezi că o să te viziteze muzele? 

- Am să-ţi spun miine-dimineaţă. 

- Aha. 

- Trebuie să mă gindesc. 

- înţeleg. Cine ar vrea să se întoarcă în ţara celor vii cînd poate 
să stea aici, în grădina Japoniei şi să crească cîini de casă? 
O'Hara se aplecă peste masă, foarte aproape de faţa ei, şi spuse 
blînd: 

- Cel care îi cunoaşte pe alţii este înţelept; cel care se cunoaşte 
pe sine este iluminat. 

- Dar ce-ai zice de: „Sări peste un izvor, rupe-ţi un picior"? Nu-mi 
spune că tu asta o să începi să faci acum. 

îi plăcea aroganţa ei, modul în care spunea orice avea în minte. 
Dar se simţea părăsit. O parte din viaţa lui se sfirşea. O ştia. 
Soarta o adusese pe fata aceea. Soarta îl va ademeni să plece 
cu ea. 

- Nu, spuse el. Acum o să te trec strada la hotelul tău şi apoi am 
să mă duc acasă să mă odihnesc. 

- Te doare braţul, nu? 

- A început să ardă puţin. Durerea va trece pînă dimineaţă. 

- Şi o să mă suni? 


- O să te sun. 

- Aduc maşina, Kazuo, spuse Sammi, şi se înclină spre Eliza. Să 
vii înapoi, bine? Te vom învăţa tao. Calea. Data viitoare. 

îşi puseră pantofii, plătiră nota şi O'Hara o conduse la hotel. 
Umărul îl durea şi, cum stătea acolo, se simţi deodată foarte 
obosit. 

- Oyasuminasai, spuse el, o sărută pe obraz şi se întoarse să 
traverseze strada. 

Ea spuse: 

- E o cursă miine după-amiază, la trei. El spuse fără să se 
întoarcă: 

- Păi, mai bine fă-ţi rezervarea. E mai sigur. Sayonara. 

Se sui în maşină şi plecară, lăsînd-o pe Eliza în uşa hotelului. 
„Un sărut pe obraz, se gîndi ea. Bine, la dracu'. Dar o să mai 
vedem noi." Era sigură că o să vină la Boston. Şi data viitoare n- 
o să mai aibă scuza cu umărul. 


5; 


Cît dură drumul înapoi de la Kyoto la Osaka, O'Hara nu spuse 
nimic, iar Sammi nu încurajă conversaţia. Ştia că Kazuo era 
adîncit în gînduri. Casa lui Tokenrui-san era la cotitura unei străzi 
din cartierul vechi al oraşului. Fusese construită în 1782 şi nu se 
schimbase prea mult de atunci. Scoarța de chiparos de pe 
acoperişul în pantă al casei fusese înlocuită de multe ori de-a 
lungul anilor, ca şi gardul de bambus care o înconjura. Dar stilpii 
de chiparos din jurul verandei erau cei vechi, ca şi delicatele 
paravane din încăperea principală, unul reprezentind un 
războinic întorcîndu-se acasă, iar celălalt, de Isono Kado - un 
artist celebru din secolul al şaptesprezecelea - un şoim pe 
creanga unui pin. Picturile fuseseră salvate din una dintre casele 
regale pe vremea marelui foc din 1788, ce distrusese mai mult 
de jumătate din templele şi casele din Kyoto. 

Ani de zile, casa fusese locuită pe rînd de studenţi, călugări şi 
preoţi heia, ajungind într-o stare jalnică. Apoi, în 1950, ginerele 
lui Kimura, Tasaguyi, o cumpărase şi o restaurase, devenind 
cadou de nuntă şi dotă pentru Kenaka, singurul copil al lui 
Kimura. Dar acum, Tasaguyi şi Kenaka nu mai erau, iar el trăia 
acolo cu cei doi nepoți ai lui, Samushi şi Tana. 


Casa era aproape de stradă şi avea formă de semilună, curba 
interioară dînd spre o grădină cu flori, construită în jurul 
bazinului cu peşti, alimentat de un piriu care susura constant 
sub un colţ al verandei casei principale. Crapii şi caraşii aurii, 
unii dintre ei mai lungi de un metru, erau acolo de atita timp, 
încît Kimura uitase cît de bătrîni erau. 

La capătul îndepărtat al grădinii, dînd spre spatele casei 
principale, se afla un atelier ce fusese construit cu zece ani mai 
tirziu decit casa. Această construcţie mică, ce consta dintr-o 
cameră principală şi o baie mică, fusese casa lui O'Hara în cei 
doi ani cît se pregătise pentru iniţierea în shichi, consiliul interior 
al lui higaru-dashi, şi sanctuarul său în timpul lungilor ani de 
exil. 

Mirosul dulce al florilor părea să se afle pretutindeni cînd 
pătrunseră pe poarta principală şi dădură colţul casei, spre 
grădină. Aici era întotdeauna linişte, ca şi cum Dumnezeu 
stinsese sunetele lumii. li spuse noapte bună lui Sammi, îi 
mulţumi şi se duse spre locul lui de linişte, un sanctuar în care 
se retrăgea pentru a medita la calvarul lui şi a lua deciziile care 
îl ţinuseră în viaţă cît durase lunga pedeapsă a Omului-larnă. 
Dintr-un grup de copaci de lîngă uşa casei se auzeau sunete; 
pocnetul unei ramuri, căderea unei frunze, urmate de o 
prietenoasă înfo-iere de pene. 

- Bună, copii, spuse O'Hara uriaşului cîine akita, Kaziodan, şi 
tovarăşei lui, pe care O'Hara o numise Konsato, care însemna 
„concert", pentru că, pe vremea cînd era pui, lătra tot timpul: la 
lună, la stele, la soare, la flori şi la orice altceva. 

Masculul, un cîine mare, de un cenuşiu-argintiu, cu coada 
arcuită în sus, ieşi din întuneric pentru a-l întîmpina. Era un 
animal regal, unul dintre strămoşii lui fusese cîine de pază la un 
împărat, şi umbla cu un elan reţinut. Femela era mai frivolă. Ea 
sărea, lingîndu-i mîinile lui O'Hara şi frecîndu-se de gitul lui 
Kaziodan, lucru pe care masculul îl trata cu o toleranţă plictisită. 
Simţi prezenţa Tanei înainte de a o vedea sau auzi. Un vas lăcuit 
cu crizanteme albe se afla pe tokonama din faţa uşii de la 
intrare. Ea îi pregătise o gustare de makizushi, mici rulouri de 
orez cu oţet, învelite în alge şi umplute cu sparanghel şi peşte 
sau fructe de mare, şi o pusese pe o măsuţă, lîngă uşile glisante 
de lemn care dădeau în grădină. Cămaşa lui de noapte din 
mătase era întinsă lîngă a ei, pe scaunul de lîngă pat. 


Imediat ce intră, o putu auzi cîntînd încet, undeva în spatele 
casei. 

O să fie greu să-i spună. Intră în spălătorul ce se afla în afara 
micului hol ce ducea de la uşa de intrare la camera principală. 
Trase uşa, închizînd-o, scoase un brici şi un vas cu spumă de ras 
şi, după ce îşi înmuie faţa, îşi rase barba. Pe cînd se bărbierea, 
ochii i se abăteau în oglindă şi la fotografia Uzinei Chimice 
Hichitani ce se reflecta în ea. 

Era o poză întunecoasă şi rău prevestitoare, înfăţişind uzina ca 
pe o masă cenuşie, cu turnuri înalte, ascunsă sub o tumoare de 
nori poluanti. În prim plan, cerul poluat se reflecta pe crestele 
subţiri ale valurilor din golf. Fotografia era una dintre cele cîteva 
sute realizate de fotograful american W. Eugene Smith, ca parte 
a unui eseu despre tragedia de la Hichitani. 

Fabrica era plasată pe malurile unui golf fără nume, la cîțiva 
kilometri la sud de Minamata, în sudul Insulei Kyushu. Hichitani 
fusese timp de cincizeci de ani patronul a peste şapte sute de 
lucrători din acest sat izolat şi al singurei întreprinderi 
industriale din partea locului. În sat nu exista nici o întreprindere 
privată, cu excepţia pescarilor care trăiau acolo, iar majoritatea 
bărcilor lor erau finanţate de companie. Hichitani le asigura 
locuitorilor din oraşul Minamata locuri de muncă, locuinţe şi un 
magazin al companiei, unde găseau alimente şi haine. Mulţi 
dintre bărbaţii şi femeile ai căror bunici lucraseră în fabrică nu 
fuseseră niciodată mai departe de o sută de kilometri de oraşul 
în care se născuseră. însăşi izolarea acestuia perpetuase 
tragedia. Minamata era mediul de cultură pentru o epidemie a 
ororii, care se întindea de o jumătate de secol. 

Corporaţia Hichitani producea aluminiu placat - de la materia 
primă pînă la produsul finit. Deşeurile uzinei erau trimise prin 
ţevi lungi şi deversate în ocean, în partea cea mai îndepărtată a 
unei peninsule care izola golful de mare. Cu toate acestea, 
curenţii principali duceau apa mării în jurul peninsulei şi înapoi 
în golf. 

Una dintre substanţele chimice care se găseau în deşeuri era 
mercurul, într-o cantitate extrem de mică. Dar amestecat cu apa 
şi catalizat de alte chimicale din deşeuri, mercurul producea 
oxid de mercur, o otravă mortală. Anii trecuseră şi în fiecare zi, 
perle microscopice ale morţii veneau odată cu mareea şi se 
fixau pe plante şi în solul golfului. Golful era un paradis al 


pescarilor, iar peştele, principala sursă de hrană a jarului, se 
hrănea cu plante şi ingera perlele mortale din apă. 

Trecură decenii. Oxidul de mercur infesta încet golful şi mediul 
înconjurător. Efectul asupra oamenilor se arătă treptat, 
dezvoltîndu-se de-a lungul a două generaţii. Apoi, în 1947, uzina 
îşi dublă capacitatea. 

Prima distrugere masivă de peşte se petrecu în anul următor, cu 
un an înainte de naşterea copilului din familia Matzashi. Sute de 
peşti, de toate speciile, rămaseră pe plaja golfului. Se dădu vina 
pe mareea roşie, iar incidentul nu apăru niciodată în presă, dar, 
la cîteva zile după această întîmplare, sosi un grup de ingineri 
de la sediul firmei din Ube pentru a studia peştii morţi. Mai 
tîrziu, Hichitani avea să spună că descoperirile lor nu erau 
concludente. 

In 1949, s-a născut primul copil deformat şi efectele a treizeci 
de ani de poluare au început să iasă la iveală. Nimeni nu a fost 
prea îngrijorat de copilul familiei Matzashi. La urma urmelor - se 
spunea - mama şi tatăl erau rude directe. Dar, după două luni, 
se născu un copil fără ochi, apoi altul cu picioare diforme şi altul 
cu un cap de trei ori mai mare decît normal. În acel an se 
născură paisprezece copii diformi şi cinci angajaţi ai uzinei 
muriră de dizenterie. 

Oamenii de ştiinţă se întoarseră în mare linişte. În echipa care 
veni a doua oară se afla Tasaguyi, un tînăr inginer chimist 
strălucit. El se mută la Minamata cu Kenaka, soţia lui de mai 
puţin de un an, şi începu un studiu aprofundat al tratării 
deşeurilor la uzină. Kenaka preda la Şcoală. În următorii trei ani, 
zeci de copii cu malformații îngrozitoare se născură în familiile 
muncitorilor şi ale locuitorilor orăşelului de pe malul golfului, 
care pescuiau în apa acestuia. Ciţiva dintre muncitorii mai 
bătrîni orbiră, alţii muriră de o formă de dizenterie dureroasă 
care, dacă nu îşi omora victimele, le lăsa infirme pe viaţă. Locul 
părea blestemat şi, de fapt, chiar era. 

Primul dintre copiii Tasaguyi, Samushi, se născu în 1952. Era 
normal, dar slăbuţ şi tot timpul bolnav. Tana, fiica născută în 
anul următor, era surdă din naştere. Printr-o ironie a sorții, 
Tasaguyi fusese cel care descoperise prezenţa oxidului de 
mercur în peşte, în plante şi în apa golfului, dar era prea tîrziu 
pentru a-şi ajuta fiica. 


El trimise copiii înapoi la Kyoto, pentru a trăi cu bunicul lor fiind 
convins că firma va lua măsuri drastice. Pentru a salva satul, 
pentru a împiedica panica, prezentă în secret descoperirile lui 
conducerii lui Hichitani. Compania anunţă că va construi o nouă 
secţie de tratare a deşeurilor la uzină şi o nouă uzină de tratare 
a apei pentru oraş, dar tot nu anunţă oamenilor din Minamata 
primejdia care îi ameninţa. Pînă atunci, sute de copii deformaţi 
se născuseră în oraş, iar dizenteria devenise endemică. 
Tasaguyi îşi dădu demisia, formă un grup al cetăţenilor în oraş şi 
anunţă presei descoperirea lui. Rezultatul fusese un scandal 
naţional. Dar, la cîteva luni după ce îşi începuse cruciada, 
Tasaguyi începu să sufere de crampe cumplite şi diaree. 
Continuă să lupte. Crampele se înrăutăţiră. începu să piardă din 
greutate. Apoi se trezi într-o noapte grav bolnav şi muri, în 
agonie, opt ore mai tîrziu. Kenaka era hotărită să-i continue 
lupta, dar şi ea era deja foarte bolnavă din cauza otrăvirii cu 
mercur. Kimura îşi aduse fiica iubită înapoi la Kyoto, unde 
aceasta îşi petrecu, în delirul nebuniei, ultimele două luni de 
viaţă. El refuză să o interneze într-un spital şi o ţinu încuiată în 
atelier, unde avu grijă de ea pînă muri. 

Atelierul rămase apoi gol pînă cînd O'Hara veni să trăiască 
acolo, ultimii doi ani ai antrenamentului lui pentru shichi. Dar 
fotografia rămase pe perete, ca o permanentă amintire a ororii 
din Minamata şi a devastatoarelor ei efecte asupra acestei 
familii. 

O'Hara termină bărbieritul şi se întoarse în camera principală. 
lubea casa asta. Fusese singurul lui cămin adevărat. Aici trăise 
doi ani, timp în care se pregătise pentru ritualul shichi. În timpul 
serviciului, păstrase un apartament ca bază, dar rareori stătea 
acolo. lar în ultimul an se ascunsese în această casă veche, o 
împărţise cu stafiile ei, îşi reafirmase devotamentul mental şi 
fizic pentru higaru-dashi şi devotamentul emoţional pentru 
Kimura, Sammi şi mai ales pentru Tana. Camera principală era 
surprinzător de simplă, dar ciudat de caldă şi îmbietoare. 
Singurul dispozitiv electric era o lampă deasupra rogojinei pe 
care dormea O'Hara. ` 

Lîngă aceasta se afla o măsuță joasă. In cameră mai erau cîteva 
lampioane şi un raft de cărți, nimic altceva, cu excepţia florilor. 
In fiecare zi, Tana împodobea camera cu flori. Erau roşii, albe, 


purpurii şi roz, toate culorile pe care cineva şi le poate imagina - 
florile dădeau locului căldură şi viaţă. 

O'Hara străbătu camera şi luă o înghiţitură din miîncarea 
pregătită, savurînd creveţii pe care ea îi amestecase cu orez şi 
oţet în makizushi. O putea auzi în mica încăpere unde era cada 
uriaşă din lemn roşu pregătindu-i baia. Cînta încetişor pentru 
sine, cu o voce ca de pasăre care întotdeauna suna puţin fals. 
O'Hara se schimbă în cămaşa de noapte de mătase neagră, 
lungă pînă la genunchi şi se aşeză pe rogojină cu picioarele 
încrucişate. 

Tana îşi muie mina pînă la cot în apa aburindă. Era foarte 
fierbinte, dar lui Kazuo aşa îi plăcea. Credea că fusese plecat 
vreo trei ore, dar în casă nu erau ceasuri şi nici O'Hara nu avea 
vreunul. Simţea o uşoară teamă în stomac, o nelinişte care o 
rodea. Ceva îl va îndepărta, îl va trage înapoi pe drumurile 
Occidentului. Simţea primejdia. 

Cînd O'Hara venise prima oară să locuiască aici, în timpul 
pregătirilor pentru jurămintele rituale de shichi, Tana era o 
copilă. Ruşinoasă, retrasă, îndepărtată la început de blondul 
gaijin, diavolul străin pe care bunicul ei părea că-l adoptase, 
fusese treptat atrasă spre el de aceeaşi putere şi misticism care 
îi cucerise şi pe bunicul şi pe fratele ei. Nu era ca ceilalţi 
candidaţi shichi pe care îi cunoscuse. Ridea uşor şi se 
autoironiza. Era bun şi rareori se mînia. Şi, lucrul cel mai bun, 
învățase limbajul semnelor, astfel încît putură să vorbească. 
Serile, după efortul fizic şi mental al lungilor zile de pregătire 
shichi, el se aşeza lîngă bazinul de peşti şi, mişcîndu-şi degetele, 
îi spunea poveşti cu stafii din America. 

Samushi, pe care O'Hara îl poreclise Sammi, schimbiînd y-ul în i, 
pentru a suna mai japonez, fusese şi el împotriva lui O'Hara la 
început. | se părea o insultă faptul că Tokenrui-san, propriul lui 
bunic, îşi încredinţase nepotul blondului Kazuo pentru pregătire 
în higaru-dashi. Dar tînărul novice află curînd că era un act de 
dragoste, pentru că O'Hara, nu numai că era disciplinat ca un 
clasic, dar era şi un profesor excelent. O'Hara fu cel care 
descoperi că Sammi are reflexe remarcabile şi care imagina o 
serie de mişcări care să-i pună în valoare viteza. Tot O'Hara 
inventase exerciţiile grele care îl dezvoltaseră pe Sammi din 
punct de vedere fizic, astfel încît să corespundă cerinţelor 
higaru-dashi, exerciţii atît de dureroase, încît, în primele zile de 


antrenament, Sammi lucra ultimele ore cu lacrimile curgîndu-i 
pe faţă. 

Dar nu era posibil să abandoneze. Ar fi însemnat să se 
dezonoreze nu numai pe sine, dar şi pe bunicul lui, pe sora lui şi 
pe O'Hara. în afară de asta, O'Hara, care se pregătea el însuşi 
pentru călătoria mistică în al şaptelea nivel, îndeplinea un ritual 
personal zilnic, aproape draconic în cerinţele lui. Resentimentele 
lui Sammi păliră şi fură mai întîi înlocuite de respect, apoi de 
dragoste. La vremea cînd O'Hara deveni shichi şi Sammi fu 
introdus în bigaru-dashi, erau ca fraţii. Cînd O'Hara plecă pentru 
a-şi îndeplini obligaţiile faţă de tatăl său, toţi trăiră o experienţă 
dureroasă, dar pentru Tana fu o adevărată suferinţă. Avu o 
adincă durere interioară, felul de durere care nu poate fi 
exteriorizată în nici un fel şi nici învinsă. O tulbura, iar durerea 
din piept şi din git îi rămăsese. Avea numai paisprezece ani, 
totuşi recunoscu profunzimea sentimentelor ei şi îşi dădu seama 
că erau diferite de o adincă prietenie, de sentimentul de 
legătură aproape familială care apăruse între O'Hara, şi bunicul 
şi fratele ei. 

Tana era îndrăgostită de O'Hara, dar anii trecură şi nu spuse 
nimănui nimic, nici măcar lui Kimura. În următorii şapte ani, pe 
cînd creştea, devenind o femeie uimitoare, înţeleaptă, dar 
retrasă, se gîndea la Kazuo în fiecare zi. Voia să-l uite, încerca 
să-l uite, dar era inutil. Tinerii din Kyoto îi făceau curte şi erau 
respinşi. În cele din urmă, îi spuse lui Tokenrui-san de supliciul 
ei. 

- Nimeni nu poate încerca să uite, pentru că încercarea însăşi 
păstrează vie amintirea, îi spuse Kimura. 

Se duse la mai multe temple şi-i rugă pe zei să o scape de 
obsesia pentru Kazuo. 

Şi ce au făcut zeii? 

| l-au trimis înapoi la ea. 

Uneori era greu să înţelegi mesajul lui Tao, aşa încît ea le 
acceptă jarul, fără să-l înţeleagă. 

Avea douăzeci şi doi de ani cînd O'Hara veni înapoi. La început, 
părea că încă o consideră un copil. Rezerva ei se topi. Şi, într-o 
seară, cînd el începu să-i povestească un incident interesant de 
pe vremea cînd era agent secret, îl întrerupse şi-i spuse cu 
mîinile: 

- Mai bine spune-mi o poveste de dragoste. 


Lui O'Hara nu-i trebui înţelepciunea lui Tao pentru a înţelege ce 
se petrece. 

Dar acum visul era ameninţat. Tao nu mai avea nici un răspuns. 
Soarta ei nu mai stătea în propriile-i miini. 

Stătea în uşa camerei de zi şi-şi ştergea braţul. încă nu-l văzuse 
şi nu-l simţise în cameră. O'Hara se lăsă înapoi pe miini şi o privi 
prin lumina lumînării. Era mai scundă decit fratele ei şi foarte 
subţire. Pielea îi era fără pată, de culoarea nisipului. Părul negru 
îi atîrna aproape pînă în talie. Ochii căprui păreau mistici sub 
genele dese, mai ales în lumina lumînării. Sînii îi înţepau cămaşa 
de noapte scurtă, care atirna de bretele subţiri pe umeri. Era 
delicioasă. 

O urmări cîteva minute, apoi se mişcă încet, să fie văzut. 
Prezenţa lui o sperie, pentru că, de obicei, îl simţea înainte să-l 
vadă. Ea îi privi faţa netedă, ochii verzi. 

Silabisi apoi cuvintele cu degetele, mişcîndu-le cu o continuitate 
delicată şi constantă, care îi amintea lui O'Hara de miinile unei 
dansatoare. 

- Nu mai ai barbă. 


- Nu. 

Mîna i se mişcă peste ochi. 
- Nici ochi. 

- Nu. 

- Atunci, a mers bine? 

- Da. 

- Acum eşti în siguranţă? 

- Da. 


- Asta te face fericit? 

- Da. Nici un bărbat n-ar trebui să se simtă ca un animal hăituit. 
- Şi nici o femeie. 

- Şi nici o femeie, se înclină el scurt. 

Ea îşi luă privirea de la faţa lui şi privi în jos. Avea lacrimi în ochi. 
Miîinile i se mişcară foarte încet: 

- Baia ta este gata. 

Ea se întoarse şi intră în baie. El o urmă şi o întoarse cu faţa 
spre el: 

- S-a schimbat ceva? Nu e baia noastră? 

O sărută foarte uşor pe buze, mîngiindu-i gitul cu degetele, apoi 
îşi cobori mîinile pe pielea ei delicată, o eliberă din cămaşa de 
noapte din mătase care îi căzu la picioare, îşi scoase cu o 


mişcare rapidă propria cămaşă de noapte peste cap, întrerupînd 
sărutul doar pentru o clipă. 

El se dădu mai aproape pînă cînd sfircurile sînilor ei îl atinseră. 
Se mişcă şi ea mai aproape, simţindu-l cum se excită la 
atingerea ei. Miinile lui o înlănţuiră şi, foarte uşor, o mîngiie pe 
spate, iar ea începu să-şi mişte trupul sub degetele lui. El se 
excită şi mai mult şi atunci ea se dădu un pic înapoi, îi mîngiie 
coapsele şi stomacul, iar el îşi aminti deodată de prima oară 
cînd ea venise la el; îmbrăcată în chimonoul de mătase roşu cu 
alb al mamei sale, intrase în camera întunecată, aprinsese 
singura lumînare de lîngă pat şi, îngenunchind lîngă el, îi 
spusese cu mîinile acelea minunat de poetice că îl iubeşte. Ea îi 
închisese ochii cu degetele, apoi începuse să contureze fiecare 
muşchi de pe trupul lui cu o atingere ca de fulg, cîntînd cu vocea 
aceea deosebit de blîndă şi delicios de falsă; apoi urmase liniile 
trupului lui cu buzele pînă cînd, în cele din urmă, îl cuprinsese cu 
gura fără să-l atingă măcar cu degetele. Amintirea îl excita şi 
mai mult şi începu să o mîngiie apăsat pe fese, trăgind-o uşor şi 
mai aproape de el. Ea se ridică pe virfuri şi el îi simţi părul strivit 
în îmbrăţişarea lui. Atunci, el îşi îndoi genunchii, lăsîndu-şi 
penisul să alunece pe pielea ei, iar ea se arcui uşor şi-l atinse cu 
clitorisul. Cîteva minute rămaseră aşa, mişcîndu-se încet în 
ritmul cîntecului ei, apoi el îşi îndoi şi mai mult genunchii şi simţi 
cum o pătrunde şi cum muşchii ei umezi se închid în jurul lui; 
apoi ea îşi încolăci picioarele în jurul taliei lui, iar el îşi strecură 
mîna între ei şi găsi declanşatorul simţurilor ei, îl simţi cum se 
întăreşte sub mîngiierea lui. 

Cîntecul ei deveni un oftat, iar oftatul, un strigăt uşor; se 
încordă, încetînd să mai respire cîteva secunde, apoi se aruncă 
asupra lui, ţipă şi începu să tremure. Răspunsul ei pasionat era 
atit de copleşitor, încît deodată toate simţurile părură să-l 
părăsească şi simţi un spasm, apoi încă unul şi încă unul, şi 
altul, altul, şi explodă; genunchii începură să-i tremure, dar o 
tinu strîns şi rămase în ea, urcă încet treptele şi intră în baie. 
Apa fierbinte se învolbură în jurul lor şi ea ţipă din nou; de data 
asta răspunsul ei păru să-l înnoiască pe al lui; era excitat din 
nou, crescînd adînc în ea, iar ea simţi cum înfloreşte din nou; se 
simţi aproape electrizată, pierdută în timp şi spaţiu, şi valurile 
porniră din nou, crescînd, crescînd. 


Cînd totul se termină, el încercă să-i spună că trebuie să plece 
înapoi, s-o părăsească. Dar ea închise ochii pentru că ştia că de 
data asta durerea va fi mai mare şi amintirile vor fi realităţi, şi 
de data asta zeii poate că n-or să-l mai trimită înapoi la ea. Aşa 
că închise ochii ca el să nu-i poată vorbi. Îi vorbi, însă, ea. O 
frază pe care o exersase de multe ori cu Sammi şi, cu toate că 
încă nu era mulţumită de felul cum o spunea, acum era 
momentul s-o spună. 

- Te iubesc, O'Hara, spuse ea şi, cu ochii încă închişi, îşi puse 
degetele umede pe buzele lui. 


6. 


Era o privelişte ciudată. Nu, se gîndi O'Hara, era mai mult decit 
ciudată, era bizară. 

O'Hara stătea pe puntea iahtului lung de treizeci şi şase de 
metri ce se legăna pe mare, la citeva sute de metri de țărm. 
Purta blugi, o cămaşă din mătase naturală, albă, şi o haină de 
blană, cu gulerul ridicat, care-l apăra de briza rece din larg. 
Binoclul greu cu care studia plaja pustie îi fusese oferit de 
căpitan, un fost comandant de marină, slab, cu o ţinută 
impecabilă, în vîrstă de peste patruzeci de ani, care se numea 
Carmody. 

In timp ce O'Hara îşi plimba privirea pe linia pustie a țărmului de 
la Cape Cod, dintre dunele mohorite şi înalte, acoperite cu iarbă, 
care străjuiau plaja, se desprinse o pereche. Femeia, înaltă şi 
dreaptă, purta pe umeri o jachetă de tweed, iar părul îi flutura în 
vîntul puternic. 

Bărbatul de lîngă ea era clădit ca un luptător, de la brîu în sus, 
cu bicepşii ieşind în relief, cu umerii şi pieptul enorme, cu 
muşchii umflaţi în jurul gitului gros cît un stîlp de telegraf. Capul 
îi era chel, cu excepţia unor smocuri albe, care-i cădeau peste 
urechi. În contrast izbitor cu torsul, de la mijloc în jos arăta 
jalnic. Picioarele îi erau atrofiate, ca nişte fuse, şi avea un mers 
greoi şi ciudat, repezindu-şi un picior în faţa celuilalt şi 
sprijinindu-se pe două bețe de ski, de un roşu ţipător. 

Bărbatul purta pantaloni de înot albastru închis şi o canadiană 
galbenă descheiată, care flutura în aerul îngheţat al dimineţii. 
Nu purta pantofi. Se deplasa cu greu peste umbrele lungi, lăsate 
în nisipul alb de soarele care răsărise doar cu o oră în urmă, în 


timp ce femeia, ignorindu-i diformitatea, îşi potrivea pasul după 
al lui. Ea rămase cu el pînă intră în apă, apoi se opri şi aşteptă. 
El păşi în apă, pînă ce îi ajunse la genunchi, apoi, legănîndu-se 
nesigur, aruncă spre ea beţele de ski, îşi «coase jacheta peste 
cap, căzu în ocean şi începu să înoate. Braţele lui puternice îl 
împingeau printre valurile mari, pînă în larg. înotă în forţă, fără 
să se lase, pînă ajunse la vreo cincisprezece metri de scara 
iahtului. Privi în sus pe punte, cu ochii săi negri, pătrunzători, 
ce-i străluceau sub sprincenele groase şi, bătînd apa cu braţele 
lui vînjoase, strigă: 

- Hei, sunteţi cumva locotenentul O'Hara? 

- Da, domnule, ţipă O'Hara. 

- Arătaţi bine. Sunt Charles Gordon Howe. încîntat, domnule. 

- Mulţumesc. Plăcerea este de partea mea. E o ambarcaţiune 
minunată. 

- Ce vă mai face umărul? 

- Bine. Mă mai ţine un pic. 

Howe vorbea cu un puternic accent din Boston, amestecat cu 
unul irlandez, scurtînd cuvintele, făcînd din o-uri, ah-uri. 

- Foarte bine. Vreţi să-mi ţineţi companie? Cite grade are apa, 
domnule Carmody? 

- Cincizeci şi opt de grade, domnule. Paisprezece şi jumătate 
grade Celsius. 

- Oh!... mulţumesc oricum, spuse O'Hara. Cred că am să aştept 
pînă cînd mi se reface umărul. 

- Şi pînă cînd se mai încălzeşte apa, nu? zîmbi Howe, un zîmbet 
larg cît o baracă. Vila mea de pe faleză este acolo, pe deal. Vin 
aici în fiecare mai şi stau pînă în septembrie. Sunt la treizeci de 
minute cu elicopterul de centrul Bostonului. încep fiecare zi cu o 
scufundare de dimineaţă. 

Howe se lovi de mai multe ori de punte, pînă reuşi să se ridice 
pe iaht, cu picioarele bălăbănindu-se în marea rece, apoi se urcă 
cu chiu cu vai pe scară, apucîndu-se cu braţele de balustradă. 
Carmody îl aştepta cu un scaun electric cu rotile şi o jachetă 
groasă. Cînd ajunse sus, Howe îşi răsuci în întregime partea de 
sus a trupului şi căzu în scaun. Se şterse, îşi puse jacheta şi îşi 
înfăşură o pătură de lînă în jurul picioarelor. 

- Bun venit la bord, domnule, spuse el, întinzîndu-i mîna lui 
O'Hara. Era ca şi cum ai fi strîns mîna unui concasor. 


Stewardul, un tînăr cu un ten bolnăvicios, purtînd pantaloni 
bufanţi, albaştri, şi o jachetă albă cu dungi, cu un delfin brodat 
pe buzunar, îl întrebă pe O'Hara: 

- Cum doriţi cafeaua, domnule? 

- Neagră, te rog, şi cu puţin brandy. 

- Da, domnule. Ca de obicei, domnule căpitan? îl întrebă el pe 
Howe. 

- Ceai tare cu o picătură de votcă. Astîmpără foamea, ştiţi. Micul 
dejun peste cincisprezece minute, te rog, domnule Lomax. Apoi 
către O'Hara: ouă jumări şi file de peşte; mi se pare că fileul de 
peşte este mîncarea dumneavoastră favorită, nu locotenente? 

- Da, mulţumesc. Şi prefer simplu: O'Hara, dacă nu vă supăraţi. 
Nu mai sunt în marină de aproape şase ani. 

- Pe Dumnezeu, v-aţi cîştigat rangul, domnule. Fiţi mîndru de el. 
- Mi-am dat demisia, domnule Howe. 

- Dar aţi plecat onorabil, locotenente. Eu cred cu tărie în titluri. 
La bordul acestui vas, noi onorăm rangul. 

Stewardul se întoarse cu băuturile. 

- Ne vom mulţumi cu asta pînă cînd vom face un duş şi ne vom 
schimba. Putem vorbi la micul dejun, locotenente. 

O plăcuţă de botez din alamă, aşezată lîngă culoarul ce ducea în 
salonul principal, identifica vasul ca fiind: 

ŞOIMUL NEGRU Insula Cătălina, California Lansat: 9 octombrie 
1921 Proprietar: Edward L. Doheny 

Escrocul de baron Edward Doheny? se întrebă O'Hara. Desigur, 
prostule, care alt Edward Doheny şi-ar putea permite un vas ca 
asta?- 

Un echipaj de optsprezece oameni, spaţiu pentru patruzeci şi, la 
nevoie, puteau dormi şaizeci, indiferent ce înţelegea Howe prin 
„la nevoie". 

Sufrageria, ca şi tot restul navei, avea aspectul unei piese de 
muzeu, cu hublourile şi felinarele ei de alamă, strălucind ca o 
comoară incaşă aurită, lambriurile solide de mahon, negre şi 
lustruite de vechime, podelele aşteptind să fie frecate. 
Argintăria, ca şi toate celelalte lucruri de la bord, era elegantă, 
veche, imposibil să n-o apreciezi. Pereţii erau acoperiţi cu 
fotografii în rame subţiri de alamă, înfăţişindu-l pe Howe cu 
aproape orice personaj imaginabil, în afară de Dumnezeu. Cele 
mai multe, care păreau să dateze din anii '30 şi '40, arătau un 
Howe mult mai tînăr şi mai îngrijit. 


- îmi place întotdeauna să vă citesc materialele, locotenente. 
Aveţi un stil foarte natural. Nu prea formal. 

- Scriu aşa cum aş vorbi. Un redactor-şef mi-a spus asta odată, şi 
zău că avea dreptate. 

- Bun sfat. Cine era redactorul? 

- Ben Bradlee. 

- Aha... Ei, să ne aşezăm, domnule. 

Howe luă o scrisoare din haină şi o sprijini de paharul de apă din 
faţa farfuriei lui. 

„Ah, îi place să joace teatru, gîndi O'Hara. Scrisoarea face parte, 
În mod evident, din scenariu. Un pic de mister servit alături de 
fileul de peşte." 

- Trebuie să recunosc, spuse O'Hara cu glas tare, că vă cunosc 
numai din auzite. Aţi fost în marină? 

- M-am măsurat, eram bun, dar totul s-a dus de rîpă, spuse 
Howe. Cu o săptămînă înainte de a mă prezenta la unitate, un 
ticălos lipsit de scrupule m-a împuşcat în şira spinării, la o 
vînătoare în Georgia. Mi-au spus că n-o să mai stau niciodată în 
picioare. La dracu' cu doctorii. Există trei lucruri cu care nu am 
ce face, locotenente: doctorii, laşii şi politicienii corupți. Şi nu 
respect nimic mai mult decit un reporter al dracului de bun. E o 
onoare să vă am la bord, domnule. 

Toastă în cinstea lui O'Hara cu ceaşca de cafea, apoi sorbi o 
înghiţitură, privind înainte, cu ochii lui negri, neastîmpăraţi. 
O'Hara înclină din cap, îşi ridică ceaşca şi-i întoarse privirea fixă. 
- Presupun, spuse el în cele din urmă, că nu m-aţi adus din 
cealaltă jumătate a globului numai pentru a lua micul dejun 
împreună. 

- O presupunere corectă. Am auzit că întotdeauna intraţi direct 
în subiect. 

- Da? 

- Şi am mai auzit că sunteţi puternic, naiv, fără astimpăr, că 
sunteţi ca o pisicuţă, că aţi putea fi dificil, că e un vis să lucreze 
cineva cu dumneavoastră, că sunteţi cinstit pînă în măduva 
oaselor şi că sunteţi un ticălos mizerabil, mincinos şi bun de 
nimic. 

O'Hara rise. 

- Păi, ori aţi vorbit cu o mulţime de oameni, ori eu sunt un biet 
prost care nu se poate hotărî. 

Fu rîndul lui Howe să ridă. 


- Şi că aveţi simţul umorului. Trei lucruri sunt reale, domnule: 
Dumnezeu, prostia omenească şi risul. Primele două ne 
depăşesc înţelegerea, aşa că trebuie să ne descurcăm cum 
putem mai bine cu al treilea. 

- Credeam că John Kennedy a spus asta. Howe se aplecă peste 
masă şi-i făcu cu ochiul. 

- Eu i-am spus-o pe asta lui Johnny. 

Micul dejun sosi şi cînd stewardul plecă, Howe spuse: 

- Cunoaşteţi un domn pe nume Anthony Virgil Falmouth? O'Hara 
rise. 

- Nu ştiam că îl cheamă şi Virgil. E o anumită ironie în asta. 

- De ce? 

- Păi, Virgiliu a fost un poet. Tony Falmouth este un asasin. Nu i 
se potriveşte deloc. 

- Un asasin, spuneţi? 

- Unul dintre cei mai buni. 

- Ştiţi asta cu siguranţă? 

Pauză. O'Hara se uită fix la Howe şi, în cele din urmă, spuse: 

- Da. 

- înţeleg. Şi aveţi încredere în el? 

- în Falmouth? De ce? 

- Credeţi-mă, locotenente, am un motiv serios. Apreciez faptul 
că aţi putea avea unele loialităţi anterioare... 

O'Hara aruncă o privire spre scrisoare, apoi privi în jos în 
farfurie, mişcîndu-şi absent furculita. 

- în domeniul lui Falmouth nu există loialităţi, spuse el în cele din 
urmă. Cred că am încredere în Tony la fel ca în oricare altul din 
Joc. 

- Din Joc? 

- Jocul spionajului. 

- îl consideri un joc, deci? 

- Aşa i se spune. Jocul. Cînd eşti în el, e Jocul. lar omul ăsta e 
vîrît în el pînă în git. Este agent britanic. M. |. 6, Serviciul Secret 
al Maiestăţii Sale. 

- Nu mai este, spuse Howe. 

Luă scrisoarea şi i-o dădu lui O'Hara, cu un aer nobil. 

- Bine, spuse O'Hara, mă întrebam cînd vom ajunge şi la asta. 

Îi era adresată lui Charles Gordon Howe, Esq, WCGH, Canal 6, 
Boston, Massachussetts. în colţul din dreapta jos, sub adresă, 


scria: „Strict confidenţial". Spatele plicului fusese sigilat cu 
ceară albastră de lumînare. Nu avea timbru. 

- Falmouth a avut întotdeauna un gust pentru teatru, spuse 
O'Hara. 

Howe se aplecă peste masă, cu ochii săi negri sticlind, şi chicoti. 
- l-a spus cineva vreodată Foulmouth? De cite ori îi aud numele, 
nu pot să nu mă gîndesc la asta. 

O'Hara continuă să examineze scrisoarea. Spuse, fără să ridice 
privirea: 

- Nu cred că i-a spus-o cineva cu voce tare. Ar fi fost un gest 
cam riscant să insulţi una dintre cele mai eficiente maşini de 
ucis care umblă pe două picioare. 

- Da? 

Howe se lăsă pe speteaza scaunului şi, după un moment, 
adăugă: 

- Sună ca şi cum am vorbi de Billy the Kid. 

- Tony Falmouth îl face pe Billy the Kid să pară un mic îngeraş. 

- Aha! 

O altă pauză. 

- Şi cu toate astea, aţi avea încredere în el? 

- Aş avea încredere în el la fel de mult ca în oricare altul din Joc, 
ceea ce e destul de departe de a spune: „Am încredere în el". 
încrederea e un cuvînt neînsemnat în Joc. E cumpărat, vîndut, 
comercializat, negociat. 

- Totuşi, Falmouth mi-a dat ceea ce mi-a trebuit ca să vă scap de 
Omul-larnă, spuse Howe. 

- înseamnă că vrea ceva. 

- Credeţi că ăsta e singurul motiv? 

- O ştiu. Ascultaţi, Tony m-a scăpat o dată. Fără nici un motiv, 
decit că a cîştigat nişte verzişori. 

- Şi acum îşi ispăşeşte păcatele, credeţi că asta e? 

- Păi, probabil că în momentul respectiv i s-a părut o idee bună. 
Dacă se întîmplă din nou - să zicem, miine - ar putea lua vaporul 
spre Bombay şi să-mi trimită o telegramă de adio cînd ajunge 
acolo. 

- Sunteţi cinic. Cumplit de cinic. 

- Absolut, spuse O'Hara. Jocul este o lume aparte, cea mai 
murdară dintre lumile posibile. Totul e o minciună. Eficienţa 
fiecăruia depinde de cît de bine minte. Pot s-o numească 


proastă administrare sau să-i pună vreo altă etichetă birocratică, 
dar e vorba de minciună. În Joc, un om cinstit e un om mort. 

- Şi de asta aţi ieşit din Joc? 

- Să spunem că întinsesem coarda prea tare. Nu mă înţelegeţi 
greşit, domnule Howe, încă mai am prieteni acolo. Dar, pur şi 
simplu, nu sunt genul de oameni cu care să vrei să stai în jurul 
focului şi să facă toasturi. 

- Cum vine asta, domnule? 

- Să spunem că împărtăşesc valori diferite de ale noastre. 

- Tot nu înţeleg. 

- Ascultaţi, odată l-am întrebat pe Tony ce vrea de la viaţă şi ştiţi 
ce - a spus? S-a uitat la mine - era foarte serios - şi a zis: 
„Fericirea este o crimă recunoscută". Un bursier Rhodes! 

- Dar cineva trebuie să facă şi lucrurile astea. 

- De ce? După un timp, spionajul nu se mai serveşte decit pe 
sine. Dacă ar fi după mine, ar trebui să fie interzise serviciile 
secrete, aşa cum vor să fie interzisă bomba atomică. 

Howe privea, pierdut, în tavan. 

- Poate că aveţi dreptate. Dar atunci i-am avea pe toţi spionii 
ăştia, învîrtindu-se prin lume, fără să aibă nimic de făcut. 

- Asta nu mai e problema mea. 

- Şi totuşi, aţi fost în Joc, cum îi spuneţi dumneavoastră, cinci 
sau şase ani? 

- Am fost atras în el. Nu era meseria mea. Lui Dobbs i-a plăcut 
stilul meu şi a aranjat să lucrez pentru Companie. Pe urmă, după 
ce le-am dat patru ani din viaţa mea, ticălosul a încercat să 
pună pe cineva să mă omoare, ceea ce e încă un lucru despre 
care trebuie să vorbim. Cum l-aţi luat pe Omul-larnă de pe capul 
meu? 

- Scrisoarea, domnule. Citiţi scrisoarea. 

„21 ianuarie 

Stimate domnule Howe, 

lau stiloul în mînă, ştiind bine că e foarte posibil să aruncaţi 
scrisoarea mea ca pe rătăcirea unuia care fie e nebun, fie a 
petrecut prea multe nopţi singur, cu o sticlă de băutură. Vă 
asigur, domnule, că sunt în deplinătatea tuturor facultăţilor şi 
băutura nu este unul dintre viciile mele. 

Motivele pentru care vă adresez aceste rînduri sunt foarte 
simple. Sunteţi cunoscut pentru politica dumneavoastră 
agresivă în domeniul ştirilor; şi aveţi pasiunea de a fi primul. 


înainte de toate, permiteţi-mi să mă prezint. Mă numesc 
Anthony Virgil Falmouth. M-am pensionat acum şase luni, cu 
onoruri regale, din Serviciul Secret al Maiestăţii Sale, după 
douăzeci şi unu de ani de muncă. Puteţi verifica acest lucru, 
contactindu-l pe Sir James Townsend, M. I. 6, 6 Chancery Lane, 
Londra. Telefon: 962-00 00, interior 12. 

Din motive evidente, vă rog să nu discutaţi cu Sir James 
conţinutul acestei scrisori. 

Prin poziţia mea, în ultimii cîţiva ani şi, mai ales în ultimele 
cîteva luni, am cunoscut detaliile unei istorii monstruoase în 
concepţie şi terifiante ca potenţial. Implicaţiile ei ating cele mai 
înalte birouri politice ale lumii. Dacă ar fi documentată cum 
trebuie, această informaţie ar face conspirația Water-gate să 
pară un joc de şcolari şi, prin comparaţie, chiar asasinarea 
preşedintelui Kennedy ar păli. 

Simpla cunoaştere a acestei poveşti mi-a pus viaţa în pericol. 
Acum fug şi mă ascund, probabil pentru tot restul vieţii mele. 
Condiţiile mele sunt următoarele: 

In primul rînd, preţul meu pentru această informaţie este de 250 
000 de dolari, care urmează să-mi fie plătiţi numai după ce 
agentul dumneavoastră e convins că este adevărată şi merită 
preţul. 

In al doilea rînd, există o singură persoană în stare să vă 
reprezinte pe dumneavoastră şi pe mine în această problemă. 
Numele lui e Frank O'Hara. O'Hara este dezarmant de cinstit, 
este un fost membru al comunităţii noastre, al serviciilor 
secrete, este un reporter recunoscut şi respectat, şi mă 
cunoaşte de peste cinci ani. Din aceste motive, cred că este 
singurul potrivit, nu numai să judece veridicitatea spuselor 
mele, dar şi să aprecieze corect informaţia. 

Nu l-am văzut, nu am vorbit cu el, nu am comunicat în nici un fel 
cu O'Hara de peste un an. 

In legătură cu O'Hara mai e o problemă. Sunt sigur că vă 
amintiţi seria de articole de acum doi ani, care dezvăluia o reţea 
de acţiuni secrete ilegale, efectuate de CIA în Africa şi în 
Orientul Mijlociu. Povestea a avut ca efect stînjenirea, umilirea şi 
prăbuşirea fostului şef de secţie CIA al lui O'Hara, Ralph Dobbs, 
cunoscut sub numele de Omul-larnă. Drept rezultat, Dobbs a 
aprobat asasinarea lui O'Hara şi a oferit cîtorva profesionişti un 
preţ pentru a face treaba. Ştiu aceasta pentru că eu am fost 


unul dintre ei. Am refuzat. De atunci, O'Hara s-a dat la fund. Din 
cîte ştiu, nimeni nu l-a găsit încă. 

Veţi găsi în scrisoare o notă autentificată privind oferta lui Dobbs 
pentru mine. Deoarece e vorba de o răzbunare personală şi nu 
priveşte în nici un fel CIA în mod oficial, puteţi ameninţa cu 
publicarea acestor fapte. Aceasta îl va neutraliza pe Dobbs şi-l 
va forţa să ridice ordinul. 

Dacă îl puteţi găsi pe O'Hara şi este interesat de această 
misiune, spuneţi-i să-l contacteze pe Magician. Dacă nu am nici 
un răspuns pînă la 1 aprilie, voi presupune că nu sunteţi 
interesat. 

Al dumneavoastră foarte sincer, 

Anthony V. Falmouth” 

Dovada era prinsă de scrisoare cu o agrafă. O'Hara o întoarse pe 
dos. Îi verifică plicul. 

- Cum a fost adus? Nu are nici un timbru. 

- Unul dintre corespondenţii mei era în Jamaica. Era în cutia lui 
de scrisori cînd a venit într-o seară la cină. 

O'Hara reciti scrisoarea şi dovada, apoi le puse pe masă în faţa 
lui Howe. îşi termină cafeaua. 

- Ei? spuse Howe. 

- Ei, ce? 

- Ei, ce părere aveţi? 

- Am să vă spun ce părere nu am. Nu cred că-mi voi asuma 
responsabilitatea pentru cele două sute cincizeci de mii ale 
dumneavoastră, sau ale oricui altcuiva. 

- Despre asta mai putem discuta. Ce părere aveţi de scrisoare? 
O'Hara ridică din umeri. 

- O chestie îndoielnică. Falmouth ori are ceva, ori încearcă o 
figură iute şi crede că mă poate băga şi pe mine, sau că mă 
poate folosi. Indiferent ce e, nu-mi place. 

După ce-şi termină micul dejun, Howe îşi puse cu grijă pe masă 
furculita şi cuțitul şi împinse farfuria cu un deget. Se aplecă spre 
O'Hara şi spuse aproape în şoaptă: 

- Ce credeţi că ar putea fi? 

- V-a prins, nu? 

- Destul ca să vă aduc şi pe dumneavoastră. 

- Şi i-aţi făcut-o lui Dobbs, nu? 


- Exact cum a sugerat Falmouth. Am luat masa în avionul meu, 
zburînd în jurul Washingtonului. Dobbs s-a înmuiat foarte 
repede. Cam pe cînd se servea salata. 

-A. 

- În orice caz, îi sunt dator lui Tony pentru asta. Şi 
dumneavoastră. 

- N-aş uita-o pe tînăra doamnă. 

- Gunn? 

- Da, arăta destul de bine acolo. 

- Am o presimţire, locotenente. Instinctele mele mă avertizează. 
Aşa fac de cînd am citit nenorocita aia de scrisoare. 

- Ar trebui să fiţi pe toate listele de corespondenţă din lume. 

- Zău, domnule. îmi faceţi o nedreptate. Acordaţi-mi puţin credit. 
Lucrez în domeniul ştirilor de la doisprezece ani, de cînd 
publicam în ziarul săptămiînal al tatălui meu, în „Miine”. 

- N-am vrut să vă insult. Dar cunosc teritoriul. 

- Pentru Dumnezeu, este o aventură. Dacă aş fi mai tînăr cu 
douăzeci de ani şi dacă aş avea două picioare bune, n-aş avea 
nevoie de dumneavoastră. 

- V-am spus, nu vreau să fiu responsabil pentru banii 
dumneavoastră sau ai altcuiva. Şi pe urmă, nu e o aventură, e 
curată nebunie. Tot acest Joc blestemat e o nebunie, iar jucătorii 
sunt toţi o adunătură de nebuni nenorociţi. 

- Se potriveşte cu o istorie trăsnet, strigă Howe exuberant. 

- S-ar putea să fiţi la fel de nebun ca ei, spuse O'Hara. 

- Sunt banii mei, locotenente. Deci e problema mea, bine? Pînă 
acum Falmouth a fost ţinta. Aţi spus-o chiar dumneavoastră, 
dacă aţi putea avea încredere în altcineva, el ar fi acela. 

- Un „dacă'" al dracului de mare. 

- La dracu', scrieţi şi dispăreţi oricum. Şi vă voi plăti cît cereti. 
Spuneţi doar. 

- V-am spus că nu vreau. 

- O mie pe săptămînă, garantat, timp de un an. 

- Am spus nu. 

O'Hara se ridică, merse la unul dintre hublouri şi privi oceanul. 
Cerul se întuneca şi fulgerele se  rostogoleau dinspre 
Provincetown. Simţea tunete şi înăuntrul lui. 

Or să mă bage în chestia asta pînă la urmă, se gîndi, şi ideea îl 
înfurie. li era greu să-i explice această miînie lui Howe, acest 
sentiment de furie copleşitoare care creştea în el. Ştia scenariul 


dinainte să-i fie spus, ştia personajele, locurile, putea chiar să 
recite o mulţime de dialoguri. Nu era numai puternicul 
sentiment de dezonoare, nu numai excesele unui joc în care 
oamenii ucideau, torturau şi furau cu neobrăzare, un sport 
sîngeros în care scorul se ţinea numărînd capete, nu cifre. Nu, 
mînia lui O'Hara venea din acceptare. Era furios pentru că era 
acceptat de jucători în această comunitate de hiene. Era parte 
din ea, fie că îi plăcea, fie că nu. Eşuase în fuga lui şi, în 
subconştient, era furios pe Howe pentru că îi reamintea acest 
fapt. Aşa că, atunci cînd izbucni, o făcu atît de brusc şi fără nici 
o avertizare, încît Howe rămase uimit. 

- Am spus, nu, ce dracu'. NU! 

O'Hara trînti cu pumnul în masa solidă de stejar, atît de tare, 
încît gheaţa din pahare zăngăni. 

- Locotenente, sunteţi ziarist. Indiferent de ce vă temeţi, n-o să 
se rezolve crescînd cîini în Japonia. Şi nici refuzind o şansă 
pentru care orice reporter care se respectă ar ucide ca s-o aibă. 

Howe sorbi din ceaiul cu votcă şi spuse, făcînd cu ochiul: 

- O mie cinci sute. Plus cheltuielile. Asta înseamnă şaptezeci şi 
opt de mii pe an. Şi o primă de o sută de mii cînd descoperiţi 
povestea. 

- Cu siguranţă vă pripiţi, domnule Howe. Abia ne-am cunoscut. 
Howe luă scrisoarea şi se uită din nou la ea. 

- Am fost sigur de dumneavoastră înainte s-o trimit pe Gunn. 
Acesta nu e Jocul, locotenente. Am încredere în dumneavoastră. 
- Nici măcar nu ştiu dacă am discernămiînt în privinţa ştirilor. Ce 
drac de istorie valorează un sfert de milion de dolari? 

- Păi, dacă Gitlej-Adînc ar fi venit la mine cu afacerea Watergate 
şi mi-ar fi oferit povestea pentru o jumătate de milion de dolari, 
aş fi luat-o cît ai clipi. Asta vă dă o idee? 

O'Hara se întoarse şi se sprijini de perete. Afară, primele picături 
de ploaie începuseră să brăzdeze puntea. 

- Bine, la dracu', spuse O'Hara. Sprincenele lui Howe se arcuiră. 

- Ah... asta înseamnă că sunteţi interesat? 

- Vă sunt dator, pentru că m-aţi scăpat de Dobbs. 

- Nu-mi sunteţi dator cu viaţa. Am făcut-o pe cont propriu, fără 
obligaţii. 

Dar nu şi Tony. Îl cunoştea pe Falmouth. îl neutralizase pe Omul- 
larnă şi, pentru asta, O'Hara îi era dator. Şi chiar dacă Howe o 
nega, se simţea obligat şi faţă de el. 


- Shikata ga nai, spuse el. 

- Poftim? 

- O veche expresie japoneză, spuse O'Hara. 

- Şi ce înseamnă? 

- In traducere liberă, „te frigi şi dacă o faci, şi dacă nu o faci”. 

- Zău, domnule, nu vreau să... 

Dar O'Hara nu-l asculta. Se hotărise deja. 

- Şase zile, spuse încet. Pînă la 1 aprilie mai sunt şase zile. 

- Poţi ajunge oriunde în lume în şase zile, spuse Howe liniştit. 
O'Hara mai făcu o pauză de citeva momente. 

- OK, domnule Howe. Am să închei un tîrg cu dumneavoastră. 
Am să mă duc să-l caut pe Falmouth şi să văd ce are. Dar chiar 
dacă informaţia lui valorează cele 250 000, vreau să am 
posibilitatea să aleg, dacă vreau să ies din afacere şi să las pe 
altcineva să facă partea murdară. 

Ochii negri ai lui Howe sclipiră din nou. întinse mîna. 

- S-a făcut! Să batem palma! 

îşi strîinseră mîinile. Apoi spuse: 

- Fiule, eşti un reporter prea bun ca să fugi de o ştire care 
valorează un sfert de milion. 

- Nu ştiu dacă asta înseamnă că trebuie să fiu urmărit din nou 
de ucigaşi. 

- Dar eşti un reporter, băiete, nu un afurisit de spion. 

- Indiferent cum îi spuneţi, o să am de-a face cu Tony şi cu 
Magicianul, iar asta o să mă ducă înapoi în Joc, vreau nu vreau. 

- Ştii cum să-l găseşti pe Magicianul ăsta? O'Hara zimbi. 

- Pot să-l găsesc pe Magician. 

- Şi el e agent? 

- Magicianul? rîse O'Hara. O, da. E ultimul dintre teribilii spioni 
roşii. 


7. 
1 


Marea Caraibelor verde-albastră, strălucea dedesubt ca o 
nestemată adăpostită în mîna Domnului. Avionul Lear viră uşor 
pe cerul fără nori şi coborî spre Insula St. Lucifer. Recife de coral 
se desfăşurau sub avionul în zbor sclipind pînă în adincuri în 
marea limpede, ca nişte buchete de boboci. In faţa lor, St. 
Lucifer strălucea în soarele puternic. Era o insulă mică, dominată 


de un singur vîrf de munte, ascuns sub frunzişul de un verde 
strălucitor. Principalul oraş, Bonne Terre, se întindea în faţa lor, 
cu pista lui de o mie cinci sute de metri, ca un lung deget osos, 
la capătul oraşului. 

De la trei mii de metri, încă mai arăta ca paradisul pe care şi-l 
amintea, un refugiu fertil şi neatins, ascuns între Guadelupa şi 
Marti-nica. Deşi mai depindea încă de Franţa, insula avea un 
guvernator propriu şi o forţă de poliţie, numărînd şase oameni. 
Dar, în timp ce avionul şuiera spre aterizare, O'Hara văzu 
semnele întunecate ale civilizaţiei acaparatoare. 

Cu doi ani în urmă, cînd O'Hara fusese ultima dată în St. Lucifer, 
aici era un hotel, ce atrăgea foşti ziarişti, pescari, expatriaţi, 
beţivi şi mercenari, care preferau să se autointituleze soldaţi ai 
norocului. Chiar şi agenţii turistici ignoraseră insula, găsind-o 
prea plicticoasă pentru a o recomanda cuiva. Aşa că devenise 
punctul de întîlnire perfect pentru agenţii secreţi rătăcitori, 
trimişi în sectorul Caraibe, majoritatea culeşi dintre scursurile 
agenţiilor lor: alcoolici, inadaptaţi, învechiţi, oameni aflaţi în 
pragul prăbuşirii nervoase, trimişi în această Siberie însorită, 
unde îşi petreceau cea mai mare parte a timpului spionîndu-se 
unul pe celălalt. Cînd apărea ceva important, o echipă de primă 
mînă era trimisă la faţa locului. Dar munca de rutină era lăsată 
pe seama acestor ratati. 

în doi ani St. Lucifer se schimbase. Comercianţii o descoperiseră 
în cele din urmă şi efectul era vizibil încă din zbor, de cînd se 
apropiau de pista de aterizare. Hilton şi Sheraton invadaseră 
plajele, iar de-a lungul coastei acoperite de junglă apăruseră 
vile, anunţind invazia de Styro-foam şi Naugahyde care era 
iminentă. O'Hara putea vedea un teren de golf, întinzîndu-se la 
vest, pe plaja altădată sălbatică, şi piscine care străluceau ca 
nişte căţeluşi de vinilin printre casele moderne de la periferia 
oraşului. Chiar şi şoseaua principală care se încolăcea în jurul 
insulei pe vreo două sute de mile, fusese pavată. 

O'Hara putea ghici restul: mesele de joc cu gangsteri 
semianalfabeţi însoţiţi de tîrfe excesiv de îmbrăcate şi încărcate 
cu bijuterii, dar lipsite de clasă. St. Lucifer devenise una dintre 
coloniile lipicioase şi lipsite de gust pentru parveniţii graşi şi urîți 
şi pentru bogătaşii efemeri. Un paradis pierdut. 

În timp ce avionul rula pe pistă, O'Hara se gîndea la Magician. 


Ce îl întrebase Howe? Dacă îl cunoştea pe Magician? O'Hara 
zimbi. O, da, îl cunoştea pe Magician, sigur, cel căruia francezii îi 
spuneau le Sorcier. Şi ce mai pomelnic putea scrie despre el! 
Dar succesul unic al Magicianului consta în faptul că nimeni nu 
vorbea şi nu scria niciodată despre el. Nimeni. Comunitatea de 
foşti spioni îi proteja integritatea pentru că aveau nevoie de el. 
Magicianul era enciclopedia lor, un post de ascultare pentru toţi. 
Soarta decisese să-i arunce pe Magician, Jocul şi Caraibele în 
aceeaşi oală şi, făcînd aşa, crease o urzeală incredibil de 
catastrofală, o adevărată nebunie. Această nebunie se 
manifesta în macabrul simţ al umorului Magicianului, iar 
Caraibele deveniseră o adevărată capsulă de nebunie a întregii 
comunităţi a serviciilor secrete. Magicianul, un om fără pregătire 
sau vechime în Joc şi fără vreun interes special pentru el, urma 
să devină monopolistul şef al serviciilor secrete din Caraibe, 
proprietarul falezei şi al Pieței Parcului înconjurate de hoteluri, 
regele Rahat al locului. 

Ce obiective avea el? 

Nici unul. Ajunsese în această poziţie unică doar aşa, de 
amuzament. Era hobby-ul lui. Michael Rothschild, alias Şase- 
Degete, alias Magicianul, alias le Sorcier, era minunat de 
excentric. 

Magicianul fusese încîntat să audă de O'Hara, încîntat că vechiul 
lui coleg era încă în viaţă. 

- Marinare! Deci, l-ai dat dracului pe Omul-larnă, pînă la urmă, 
strigă el cînd O'Hara îl găsi cu ajutorul unuia dintre cele mai 
arhaice şi nesigure sisteme telefonice din lume. 

In timp ce vorbeau, linia păcănea ca floricelele cînd se coc în 
tigaie. 

- Am nevoie de ajutor, spuse O'Hara. 

- Vino încoace! strigă Magicianul, entuziast. 

- ÎI caut pe Falmouth. 

- Am toate detaliile. 

- Nu mai am timp. 

- Nu fi îngrijorat. E bine. Te pun eu în legătură cu Tony. 

- Nu poţi să-mi spui la telefon? 

- Ba da, dar oricum ai să ajungi aici pînă la urmă. Aşa că... vino 
încoace. E în drum. 

- OK, amice, pregăteşte gheaţa. 


Howe îi dăduse avionul Lear. Şi acum, pe cînd se îndrepta spre 
dărăpănătura pe care ei o numeau depozit, adrenalina lui 
O'Hara pompa cu furie. Falmouth era pe undeva pe aproape şi, 
pentru prima oară de cînd acceptase misiunea, era nerăbdător 
să afle ce avea acesta să scoată din mînecă. 


2. 


Omul era imposibil de ținut minte. Nu era nici înalt, nici scund, 
nici gras, nici slab, nici frumos, nici urît. Nu avea cicatrice sau 
vreun defect vizibil. Avea un accent fără nuanţă, ar fi putut fi la 
fel de bine din portland, Oregon sau Dallas, Texas - nu aveai 
cum să ghiceşti. Purta gri: un costum gri, o cravată gri cu grena, 
o cămaşă cu dunguliţe gri. Pe scurt, nimic din aspectul, purtarea 
sau îmbrăcămintea lui nu atrăgea atenţia şi nu lăsa nici o 
impresie nimănui. 

Biroul lui era la al douăzeci şi doilea etaj al unui zgirie-nori 
searbăd, din sticlă şi crom, în New Orleans, avînd toată căldura 
şi atracţia unui dispozitiv contra insectelor. leşind din lift, se uită 
la ceas. 

Mai devreme cu două minute. Perfect. 

Intră în biroul firmei Sunset Oil International. 

- Mă numesc Duffield, îi spuse el secretarei. Nu-i dădu nici o 
carte de vizită. 

- Oh, da, domnule Duffield, veţi intra imediat, spuse ea. Domnul 
Ollinger vă aşteaptă. Doriţi o cafea sau ceva rece de băut? 

- Nu, mulţumesc. 

Ea îl conduse în birou. Ollinger era un bărbat de patruzeci şi 
ceva de ani, cu faţă de bebeluş şi mîinile netede ale cuiva care 
duce o viaţă uşoară. Ochii lui căprui şi blinzi priveau fără 
expresie, din spatele unor ochelari uşor întunecaţi, cu rame de 
aur. Era înalt, drept şi în bună formă fizică, proaspăt ras, cu 
părul blond, tuns scurt, şi îmbrăcat cu o cămaşă cu miînecile 
suflecate. Oraşul se întindea în spatele lui, o vedere 
panoramică, încadrată de ferestre mari cît pereţii. 

Biroul lui din lemn de nuc era un model de organizare spartană: 
cutii de „intrări“ şi cutii de „ieşiri", fără nici o foaie de hirtie 
rătăcită. Pe servanta din spatele lui era o singură fotografie, cu 
o femeie şi doi copii, şi o mică placă din crom pe care scria: „vă 
mulţumim pentru că nu fumaţi". În cameră nu se mai afla nici un 


alt-obiect personal. Era ca şi cum Ollinger abia s-ar fi mutat aici 
şi n-ar fi avut timp să despacheteze. Era cordial, dar distant. Unii 
l-ar fi găsit intimidant, dar Duffield era şi el un personaj de 
conducere. 

- Vă mulţumesc că aţi venit atit de repede, îi spuse Ollinger, 
după ce se prezentară. 

- Aţi precizat că problema e oarecum urgentă. 

- Puteţi spune şi aşa, replică Ollinger, cu o notă de sarcasm. 

Oftă şi, întinzîndu-şi ambele miini, le sprijini de birou, cu palmele 
în jos. 

- înainte de a începe, spuse el, aş dori să stabilim că această 
conversaţie nu a avut loc niciodată. 

Duffield zimbi. 

- Desigur, spuse el. 

Ollinger era nou în materie şi nu se simţea în largul lui într-o 
situaţie care îi scăpa total de sub control. 

- Bine, spuse Ollinger cu uşurare. 

Deschise sertarul biroului şi scoase un blocnotes galben, a cărui 
primă pagină era acoperită în întregime cu mizgăleli şi notițe. 

- Sper să pot descifra toate astea, spuse el. Am notat cit de 
repede am putut. 

- De ce nu-mi spuneţi esenţa problemei? întrebă Duffield. 

- Esenţa problemei este că unul dintre oamenii noştri a fost răpit 
de terorişti în Venezuela, răspunse Ollinger, încă studiind 
notițele şi fără să ridice privirea. 

- înţeleg. 

- De fapt, e un consultant, ataşat la biroul nostru din Caracas. A 
fost o greşeală. Au vrut să-l ia pe directorul uzinei şi au luat pe 
altcineva. 

- Ştiţi sigur? Ollinger încuviinţă. 

- Numele directorului nostru este Domignon. Trebuia să-l ia pe 
Lavander, să facă o tură a fabricii, dar a intervenit ceva în 
ultima clipă. L-a lăsat pe Lavander să-i ia maşina şi şoferul şi, 
pentru că ploua, i-a dat impermeabilul lui. Au oprit maşina la 
mai puţin de o milă de poarta principală. 

- Deci Lavander e cel înhăţat? 

- Da. 

- El este consultantul în probleme de petrol? Ollinger dădu din 
cap. . 

- Da. II cunoaşteţi? 


- Numai din auzite. Cînd s-a întîmplat asta? 

- La ora opt şi douăzeci, azi-dimineaţă. 

- Aveţi vreo veste de la ticăloşi? 

- Da. 

- Ce vor? 

- Două milioane de dolari. 

- Care este timpul stabilit? 

- Poftim? 

- Cît timp aveţi? 

- Patruzeci şi opt de ore. Se uită la ceas. Patruzeci şi cinci. 

- Deci mai avem timp pînă la aproximativ opt şi jumătate, 
poimiîine. Şi-au dat seama de greşeală? 

- Nu le pasă. 

- Cît de tare îl vreţi înapoi? 

- Păi... trebuie să-l tratăm ca şi cum... 

- Domnule Ollinger, valorează el două milioane pentru compania 
dumneavoastră? 

Ollinger păru şocat de sinceritatea lui Duffield. 

- E la mijloc viaţa unui om. 

- Da, sigur, dar nu asta v-am întrebat. Omul valorează două 
milioane pentru Sunset? 

Ollinger păru zdrobit de greutatea evenimentelor. Umerii îi 
căzură şi-şi privi mîinile. 

- Nu cunosc pe nimeni care să valoreze atit, spuse el disperat. 

- E ceva politic? 

- Politic? 

- Ştiţi cumva, doresc ei altceva? Vor să fie eliberaţi anumiţi 
prizonieri? E vreo problemă sindicală în uzină? Sunt 
revoluționari? Vor să naţionalizeze fabrica? E ceva politic la 
mijloc? 

- Nu. Tot... tot ce vor sunt cele două milioane. 

- Sau? 

- Sau îl vor omori, vor lua alt ostatic şi vor ridica pretenţiile la 
patru milioane. 

- Tipic. Îi cunoaşteţi pe oamenii ăştia? E un grup? Un tip carea 
angajat cîţiva executanţi? Vreun salariat al fabricii? 

- Se numesc... Raf... Se uită în notite. 

- Rafsaludi? îl ajută Duffield. 

- Exact. Îi ştiţi? 


- Am mai avut de-a face cu ei, o dată sau de două ori. Eun grup 
dezorganizat, terorizează pentru profit şi e antrenat de oamenii 
lui Gaddafi, din Libia. Nu au motivații politice. 

- Atunci e ceva legat de petrol... 

- Nu neapărat. îşi aleg prada dintre firmele americane mari. 
Ultima oară era vorba de o companie din Argentina care fabrica 
băuturi răcoritoare. Rafsaludi acţionează din lăcomie, nu pentru 
reformă socială. Asta e bine. 

- E bine? 

- Da, revoluționarii politici sunt fanatici, ceea ce le face mişcările 
mai greu de prevăzut. întotdeauna e mai uşor să tratezi cu un 
terorist lacom. 

- Aha, spuse Ollinger. Era evident că nu-i făcea plăcere să aibă 
această problemă. Se poate rezolva fără, ştiţi, o mulţime de 
inutile... ăăă... 

- Sunteţi nou în aşa ceva, spuse Duffield. Nu era o întrebare. 

- Da. Am lucrat la departamentul juridic pînă cînd, în urmă cu 
două luni, m-au făcut vicepreşedinte, însărcinat cu operaţiunile 
internaţionale. 

- Mai bine v-aţi obişnui cu lucruri din astea, spuse Duffield. Sunt 
cretini. Dacă situaţia nu e tratată cu o mină forte, se va mai 
întîmpla şi altă dată. 

Ollinger îşi frecă fruntea. Cu cit trecea timpul, cu atit se simţea 
mai încurcat. 

- Presupun că îl vreţi pe tip înapoi, spuse Duffield brusc, 
schimbînd subiectul. 

Ollinger se uită la el, înălţind din sprîncene. 

- Desigur, spuse el. 

- Domnule Ollinger, să fim sinceri. Desigur că îl vreţi pe acest 
Lavander înapoi. Ceea ce vreau să spun este că îl vreţi înapoi, 
dar nu vreţi să plătiţi două milioane de dolari pentru el, aşa-i? 

- De aceea v-am chemat pe dumneavoastră. Derek Frazer mi-a 
recomandat... 

- Da, sigur, am vorbit cu Derek. Vreau să spun că acest om este 
numai consultant, nu are o poziţie în conducerea companiei. 

- Trebuie să-l consideraţi un angajat, spuse Ollinger. Dacă s-ar 
auzi că am lăsat teroriştii să ne omoare un consultant... lăsă 
fraza în aer. 

- Da, ar fi privită ca o responsabilitate morală. 

- Nu trebuie să ne amintiţi... 


- Scuzaţi-mă, spuse Duffield liniştit, n-am vrut să sune ca o 
consideraţie morală. încerc doar să stabilesc datele exacte ale 
problemei. 

Ollinger tuşi şi apoi încuviinţă. 

- Da, ăă... analiza dumneavoastră este foarte corectă. Dacă se 
poate, am dori ca totul să fie făcut fără nici un amestec din 
partea mass-media. Lavander este un tip foarte retras. Mă 
îndoiesc că ar vorbi despre toate astea, adică, dacă îl putem 
scoate şi... 

- Nu este nici o îndoială. îl vom aduce înapoi, dacă asta vreţi. 

- Nu ne putem permite să-l pierdem. 

- Deci, repet, îl vreţi înapoi, dar nu vreţi să cheltuiţi două 
milioane de dolari pentru asta. Este o apreciere corectă a 
situaţiei? 

Ollinger începu să se agite. îşi îndreptă umerii ca şi cum i-ar fi 
înţepenit gitul. La rădăcina părului îi apărură picături de 
transpiraţie. Subsuorile cămăşii erau ude. în cele din urmă, 
spuse: 

- Da, este corect. Şi am mai vrea să credem, ăă, că nu... ştiţi, că 
nu se va mai întîmpla. 

- Întru totul justificat. Cîţi oameni ştiu despre asta? 

- Nu mai mult de şapte sau opt. Conducerea uzinei, şoferul 
maşinii care a fost eliberat după ce l-au înhăţat pe Lavander, şi 
şeful securităţii de la uzină. 

- Nici un poliţist venezuelean? 

- Nu. 

- Departamentul de Stat? CIA, FBI... 

- Nu, nici una din ele. 

- Excelent. Păi, domnule Ollinger, vă sugerez să lăsaţi problema 
în mîinile noastre. Informaţi-l pe domnul Domignon că va primi 
un telefon în mai puţin de o oră. Voi avea nevoie de unele 
informaţii de bază - numele conducerii, numere de telefon, 
localizarea uzinei... Aăă, vom avea probabil nevoie să strecurăm 
ceva echipament în ţară, fără control la frontieră. Dar tot ce 
aveţi de făcut este să-l sunaţi pe Domignon şi să-i spuneţi că voi 
ţine legătura cu el. După aceea puteţi să uitaţi de toate. Ollinger 
zimbi timid. 

- Asta e minunat, într-adevăr. Şi acum, în ceea ce priveşte 
preţul... 


- Preţul va fi de trei sute de mii de dolari. Voi avea nevoie de 
toată suma, bani gheaţă, înainte să plec. Valiza mea e goală, 
puteţi să puneţi banii în ea. 

Ollinger păru şocat. 

- Trei sute de mii! Duffield zimbi. 

- Să privim problema în felul următor, domnule Ollinger: investiţi 
trei sute de mii şi economisiţi un milion şapte sute de mii. Dacă 
situaţia se va repeta, o vom rezolva fără nici un cost adiţional. 
Oh, şi dacă operaţia eşuează, indiferent din ce motiv, veţi primi 
banii înapoi. 

- Quill. 

- Aici Duffield. 

- Care e situaţia? 

- In primul rînd, Ollinger ăsta e un bleg. Nou în slujbă şi foarte 
nefericit că trebuie să se ocupe de problema asta. Nu vrea să-şi 
murdărească miinile. De fapt, a fost aşa de uşurat cînd i-am 
spus să uite totul şi să se lase în seama noastră, încît am crezut 
că o să sară peste birou şi o să mă sărute. 

- Este vreo primejdie ca el să vorbească ceva? 

- Nu, e foarte conştient că trebuie să tacă. 

- Care sunt detaliile? 

- Cei din Rafsaludi au pus mîna din greşeală pe un consultant pe 
nume Lavander, din Caracas; îl voiau pe director, un tip 
Domignon. Vor banii poimiine, la ora opt şi jumătate dimineaţa. 
Dacă nu, îl omoară pe prizonier, iau altul şi ridică răscumpărarea 
la patru milioane. 

- Destul de obişnuit pentru ei. 

- Aici e Master Control. 

- Liber pentru selecţie. 

- Un moment, vă rog. 

Citeva secunde mai tîrziu se auzi o voce înregistrată. 

- Liber. Vă rog să vă identificaţi. 

- Quill. Z-l. 

- Se programează Z-l. Verificarea vocii. 

- Acum şapte ani şi patru luni... 

- Vocea e în regulă. Numărul dumneavoastră? 

- 730-037-370. 

- Programul dumneavoastră? 

- Selecţie. 

- Program selecţie. După o altă pauză: Aici Selecţie. 


- Antiterorism. 

- înregistrat. 

- Asasinat. 

- înregistrat. 

- Da, nu prea au imaginaţie. Problema este că au înhăţat pe 
altcineva din greşeală. Dar nu e important, nu va afecta 
operaţia în ansamblu. 

- Mass-media? Poliţia? 

- Nu, în privinţa asta, totul e curat. Ciţiva directori şi şoferul 
maşinii din care a fost răpit Lavander. 

- Excelent. Nu e implicat Departamentul de Stat sau CIA? 

- Nu, totul e secret. Avem contractul şi am miînuit fondurile ca de 
obicei. Trei sute de mii, fără comisionul meu. 

- Excelent, preiau de aici. Ca de obicei aţi făcut o treabă foarte 
bună, domnule Duffield. Cînd auziţi semnalul sonor, vă rog să 
introduceţi în Master toate numele şi contactele, şi orice altă 
informaţie de care vom avea nevoie. 

- Vă mulţumesc foarte mult. 

- Vă mulţumesc că aţi acţionat atit de repede. Bună ziua, 
domnule. 

- La revedere. 

Răpire. 

înregistrat. Limba, spaniola. 

înregistrat. Venezuela. 

înregistrat. 

Rulează şi intersectează. _ 

Rulat... intersectat... avem doisprezece candidaţi. Inregistrează 
şi treci mai departe. S-a înregistrat şi reprogramat. 
Disponibilitate. 

înregistrat. 

Rulează şi intersectează. 

Rulat... intersectat... avem nouă candidaţi. 

înregistrează şi treci mai departe. 

S-a înregistrat şi reprogramat. 

Lucru în echipă. 

înregistrat. 

Asasinat apolitic. 

înregistrat. Caracas. 

înregistrat. Urmărire. 

înregistrat. 


Rulează şi intersectează. 

Rulat... intersectat... avem un candidat. 

Numele. 

Hinge. 

înregistrează şi selectează din nou. 

înregistrat şi reprogramat. 

Şterge urmărire. 

Şters urmărire. 

Rulează şi intersectează. 

Rulat... intersectat... avem patru candidaţi. 

- Numele. 

- Falmouth, Gazinsky, Hinge, Kimoto. 

- înregistrează şi stai pe loc. 

- înregistrat... După o lungă pauză, Quill spuse: 

- Şterge Kimoto. 

- Stai pe loc. 

- Oprit. 

O altă pauză. Apoi: 

- Detaliază... Falmouth, lucru în echipă, nivel A. 

- Falmouth, Tony... preferă să lucreze singur... a mai lucrat de 
două ori în echipă... dimensiunea maximă a echipei: trei... 
comandant: o dată... notarea eficienţei de comandă: plus-A... 
notarea eficienţei de ansamblu: plus-A, plus-A. 

- Şterge ce s-a detaliat. 

- Şters detalierea. 

- Detaliază Gazinsky... lucru în echipă: nivel A. 

- Gazinsky, Rado... lucru anterior în echipă: de patru... 
comandant: o dată... notarea eficienţei de comandă: C... notarea 
eficienţei de ansamblu: C, minus-A, B, plus-B. 

- înregistrează nota eficienţei şi şterge restul. 

- Şters informaţia... aştept. 

- Detaliază... Hinge, lucru în echipă, nivel A. 

- Hinge, Raymond... lucru în echipă de patru ori... comandant: 
de două ori... nota eficienţei de comandă: A, plus B... notarea 
eficienţei de ansamblu: A, plus-B, A, plus-B. 

- Calculează media eficienţei şi fă clasamentul. 

- Calculat... clasamentul: Falmouth, plus-A... Hinge, minus-A... 
Gazinsky, B. 

Falmouth şi Hinge erau, în mod evident, cei mai buni pentru 
misiune. 


După cum avea obiceiul, Falmouth făcu un apel interurban la 
zona de cod 404, la ora unsprezece. Telefonul se afla într-un mic 
apartament de serviciu, pe Buford Highway, în Atlanta. 
Apartamentul conţinea un mic birou, un scaun şi un telefon cu 
robot Code-A-Phone 1400. 

Falmouth plătea chiria cu anul. Deoarece telefonul era utilizat 
numai pentru a înregistra apelurile din afară, nota de plată era 
fixă şi se plătea în fiecare lună prin mandat poştal. Robotul se 
declanşa de la primul apel şi vocea înregistrată spunea: „Bună 
ziua, aici Serviciul Revistei Universităţii. La semnalul sonor lăsaţi 
numele, numărul şi ora la care aţi sunat. Vă mulţumesc". Urma 
un semnal sonor. 

Falmouth ţinu un emiţător mic de plastic la microfonul 
telefonului şi apăsă butonul lateral. Din emiţător se auziră citeva 
note muzicale. Falmouth auzi banda din robotul telefonului 
derulîndu-se înapoi. 

„La dracu'", îşi spuse. 

Se transmitea primul apel. 

- Aici e Quill, unsprezece şi zece, joi, 730-037-370. Urgent. Al 
doilea apel era aproape identic. 

- Aici e Quill, unsprezece şi cincizeci şi cinci, joi, 730-037-370. 
Extremă urgenţă. O oră. 

Decodificat, aceasta însemna că Quill avea ceva foarte 
important şi avea nevoie să ia legătura cu Falmouth într-o oră. 
Falmouth privi la ceas. Era douăsprezece şi zece. Avea patruzeci 
şi cinci de minute pentru a-l prinde pe Quill. 

Trebuia să ia o decizie repede. Nu mai avea timp. Howe mai 
avea trei zile ca să-l trimită pe O'Hara. Dar dacă Falmouth nu-l 
găsea pe Quill la timp, întregul său plan era compromis. Se 
hotărî să sune. Formă numărul. 

- Da? răspunse vocea. 

- Raportez. 

- Parola? 

- Spettro. 

- Clasificare? -T-l. 

- Verificarea vocii. 

- Jack e sprinten, Jack e... 

- Număr de identitate? 

- 730-037-370. 

- Liber pentru rulat. Contact? - Quill. 


- Rulează. 

După mai multe secunde de aşteptare, vocea cultivată 
răspunse. 

- Quill. 

- Falmouth. 

- Telefonul tău e curat? 

- Da, e un telefon cu fisă. 

- Excelent. Mă bucur că m-ai sunat. Am ceva pentru tine. E cam 
murdar, dar preţul e bun. 

- Da? 

- Un consultant a fost răpit de Rafsaludi de la Sunset Oil din 
Caracas. Vor două milioane pînă poimiine. Tipul e Avery 
Lavander. Îl vrem înapoi întreg. 

- Aveţi un plan în minte? 

- Da. O variantă a mutării algeriene. 

- Asta ar presupune o confruntare preliminară, faţă în faţă. 

- În privinţa asta, am avut un pic de răgaz. Directorul fabricii a 
aranjat o întîlnire între Rafsaludi şi un reprezentant al companiei 
pentru miine la ora două. Sunt destul de îndrăzneţi cu chestia 
asta, dar şi puţin proşti. Oricum, asta ne dă destul timp ca să 
ajungem acolo şi să ne apucăm de treabă. 

- Hmm. 

- Cunoşti planul? 

- Da, e nevoie de o echipă. 

- Aşa e. Dar numai doi oameni. înţeleg că preferi să lucrezi 
singur, dar întîmplător... 

Vocea lui Quill păru să se piardă. Falmouth îşi calcula deja 
opţiunile. Ar fi fost tactica cea mai proastă să refuze o misiune 
de extremă urgenţă în acest moment. Dar simţi un fior rece 
trecîndu-i prin tot trupul, oprindu-i-se în stomac. 

Se simţea de parcă ar fi înghiţit un cub de gheaţă. Nu putea să 
pice într-un moment mai prost. Şi pe deasupra, şi în echipă. Işi 
construise reputaţia de singuratic. învățase să lucreze singur, cu 
mult timp în urmă... 

La marginea orăşelului Newtonabbey, situat la şase sau şapte 
mile nord-est de Belfast, şirul de case întunecate, lipite una de 
cealaltă, păreau să se întindă pe mile întregi ca şi cum s-ar fi 
reflectat în oglindă. Se îngrămădeau pe străzile pavate cu 
piatră, ca nişte biete dubluri, colorate într-un cenuşiu monoton, 
de deceniile de praf industrial, care luase de mult locul culorilor 


pe care le avuseseră casele cîndva. Una dintre amintirile cele 
mai recente ale lui Tony Falmouth era că, atît casa lui, cît şi 
toate casele din această monotonie infinită se cojeau. 
Zugrăveala acoperită de cenuşiu atîrna în fişii la ferestre, uşi şi 
arcade, ca o piele moartă pe un trup ars. În coşmarurile tinereţii 
lui, începea să plouă, fişiile deveneau ude, casele începeau să 
se topească şi, în curînd, străzile înguste erau inundate de o 
masă cenuşie de materie viscoasă, iar Tony alerga pe trotuar, 
încercînd să-şi găsească propria casă în rîul viscos de mizerie 
gri. Apoi se trezea. 

Pînă la zece ani, Tony Falmouth începuse deja să se confrunte cu 
o criză de identitate. Unchiului Jerry trebuia să-i mulţumească 
pentru asta. Unchiul Jerry era o altă amintire persistentă din 
tinereţea lui, dar una cu mult mai plăcută. Era un bărbat slab şi 
vînos, vorbăreţ, întotdeauna zîmbitor, care îngîna întotdeauna o 
melodie necunoscută. Era un bărbat atit de urit, încît era 
frumos; avea un nas mare, plin de negi, şi miini atît de mari, 
încît putea să ascundă o halbă de bere în pumn. 

Jerry Devlin, fratele mamei sale, îi asculta visele şi spaimele şi 
stătea de vorbă cu el. Nimeni nu mai făcea asta. Tatăl său, 
Emmett, ascunzin-du-se sub greutatea slujbei şi a întreţinerii 
familiei, blestemat de soartă la un fel de anonimat, nu avea de 
spus aproape nimic, nimănui. În fiecare seară, stătea cu o halbă 
sau două de bere în faţă, privind fix pe fereastră, printre 
nesfirşitele case cenuşii de mahala, spre un loc de unde abia se 
zărea marea. într-o noapte, cînd Tony avea nouă ani, tatăl lui se 
ridică de pe scaun şi urmă punctul spre care-i rătăcea privirea, 
ieşi, mergînd în josul străzii pavate cu piatră, apoi intră într-un 
nor de ceaţă şi nu se mai întoarse niciodată acasă. 

Criza declanşată de dezertarea lui Emmett Falmouth fu 
rezolvată de unchiul Jerry şi unchiul Martin. Tony era foarte isteţ, 
aşa că se hotărî ca el să rămînă la şcoală, iar Jerry şi Marty să 
asigure hrana şi chiria, şi să supravegheze copilul. 

Dar greutățile nu  dispăreau. Urmărise greutăţile vieţii, 
încovoindu-l pe tatăl său, pînă cînd ajunsese să arate ca un 
cocoşat. Acum urmărea cum greul o dobora pe mama lui; 
urmărea ridurile acoperindu-i faţa, aşa cum valurile încreţesc 
apa, vedea cum părul i se decolorează, cum viaţa îi dispare din 
ochi, pînă cînd, într-o dimineaţă, nu se mai putu scula din pat. 
Zăcu o lună, înecîndu-se cu propria-i flegmă şi apoi muri. 


Cînd veni părintele Donleavy, Tony îi făcu o mărturisire. Îi spuse 
preotului că îşi urise tatăl. Părintele Donleavy îi sugeră să spună 
de cîteva ori Tatăl nostru şi Ave Maria şi-i spuse că timpul îi va 
uşura durerea. Se duse să locuiască cu Marty şi mai dură doi ani 
pînă cînd Tony să înţeleagă că părintele Donleavy era un ticălos. 
Timpul şi rugăciunile nu-l eliberară de miînie. Dimpotrivă, 
aceasta crescu înlăuntrul lui, ca un şarpe încolăcit în stomac. 
Jerry venea întotdeauna noaptea. Era întotdeauna înarmat. ŞI 
singura dată cînd vorbi cu amărăciune despre ceva fu despre 
englezi. Marty era altfel. El era apolitic. Avea prieteni buni 
printre englezii din Ulster. În el nu se dădea nici o luptă, iar cu 
Jerry nu discuta niciodată tulburările. Nimeni nu-i spuse lui Tony 
că unchiul lui, Jerry, era luptător în IRA, dar, după o vreme, pur 
şi simplu ştiu. 

Odată, cînd Tony avea doisprezece ani, o patrulă militară fu 
jefuită şi se traseră multe focuri de armă, cîţiva oameni murind 
de fiecare parte. În noaptea aceea, Jerry veni acasă şi stătu la 
masa din bucătărie, cu perdelele trase. Jerry scoase un pachet 
învelit în muşama galbenă. 

- Ascunde-mi şi mie asta, vrei? spusese Jerry, iar Tony se 
căţărase afară pe fereastra de la etajul doi şi ascunsese 
pachetul într-o gaură din acoperiş. Două săptămîni mai tîrziu, 
Jerry îl luă pe Tony la iarbă verde, la douăzeci de mile depărtare 
de Newtonabbey, şi desfăcu pachetul. Era un pistol Webley nou- 
nouţ, calibrul 38. 

- Grozavă armă, spuse Jerry. Şi e timpul să înveţi s-o foloseşti. Fă 
ca şi cum ţi-ai întipări degetul. Ţine amindoi ochii deschişi. 
Imaginează-ţi că tragi în blestemaţii de soldaţi englezi. 

Tony luă pistolul, îl ţinu în mînă şi-şi puse degetul pe trăgaci. Era 
plăcut să-l ţină în palmă. Simţea energia din el încărcîndu-i 
corpul. Ţinu pistolul cu mîna întinsă şi privi în lungul ţevii, care îi 
păru o extensie a trupului său. Minia i se revărsă în deget şi 
apăsă pe trăgaci. 

Buuuum! 

Pistolul avu un recul mare şi puterea armei îl agită, ameţindu-l. 
După aceea exersase de citeva ori, urmărind cum explodau 
sticlele şi pietrele, după simpla apăsare a trăgaciului. Numai că 
nu îşi imagina că trage în soldaţii englezi, ci în tatăl lui. 

- Un lucru e important ca să ştii cum să foloseşti arma, spuse 
Jerry. Aminteşte-ţi că cel mai important lucru e planificarea. 


Planul e totul. Să ştii întotdeauna cum să intri şi cum să ieşi 
dintr-o situaţie. Şi să n-ai încredere în nimeni. Cînd poţi, lucrează 
pe cont propriu. Eroii morţi nu sunt de folos nimănui. 

Cînd terminau, ascundeau din nou arma în gaura din acoperiş. 
Uneori, Jerry venea noaptea şi lua pachetul învelit în hirtie. Apoi 
îl aducea înapoi după cîteva zile. Într-o zi, veniră acasă şi-i 
spuseră lui Marty că Jerry murise. Trădat de unul dintre ai lui, 
fusese urmărit şi împuşcat de noul colonel britanic din 
Newtonabbey. 

Nimeni nu veni să ceară arma. După o lună sau două, Tony 
înţelese că acum era a lui. 

Tony juca fotbal pe strada de lîngă şcoală care, întîmplător, era 
peste drum de sediul patrulei engleze. Colonelul, pe nume 
Floodwell, era un bărbat rigid şi corect, cu mustăţile cănite şi 
ochi suspicioşi. 

„Planul era cel mai important. Şi s-o faci singur”. 

De două ori pe săptămînă, la ora şase fix, colonelul pleca de la 
sediu şi mergea pe jos, la distanţă de citeva case, pe o străduţă 
îngustă, fără nume, de pe faleză. Strada avea o fundătură, iar 
dincolo de barieră era o ripă adincă, de cincisprezece sau 
optsprezece metri care dădea în strada de mai jos. Citeva case 
erau construite pe faleză şi aveau fundaţia la nivelul de jos. 
Colonelul cobora în fundătură şi, cu propria cheie, intra într-o 
casă, aproape de capăt, unde minca, bea scotch şi făcea 
dragoste cu o tînără femeie care locuia în casă. 

Tony îşi planifică prima lui execuţie toată iarna, urmărindu-l pe 
colonel, supraveghindu-l din întuneric pe partea opusă a străzii. 
Găsi o casă abandonată şi o utiliză drept scurtătură în fiecare 
seară cînd venea de la şcoală. îşi întipări bine în minte casa. Ştia 
fiecare treaptă şi stătea multă vreme în întuneric, ascultînd 
şoarecii, în timp ce îşi urzea planul. 

Între casa abandonată şi propria casă se găsea un corp de 
gardă, pe colţ şi, cînd erau probleme, soldaţii staţionaţi acolo 
puneau bariera de sîrmă ghimpată de-a lungul drumului. Tony 
avea tinereţea de partea lui. La paisprezece ani, era încă scund 
pentru vîrsta lui. Cînd pleca acasă, trecea prin casa abandonată 
şi ieşea prin uşa de la pivniţă, apoi traversa strada şi mergea 
aproape de casele de pe partea opusă, stînd în umbră, pînă cînd 
ajungea aproape de ghereta santinelelor. La început, cei doi 
soldaţi din post se alarmau, dar în curînd se obişnuiră cu el. 


La începutul primăverii, într-o luni, încărcă arma şi o împături la 
loc în muşama. Luă un cartof din cămară, făcu o gaură cu un 
diametru cam de un centimetru la mijloc, apoi puse arma şi 
cartoful pe fundul rucsacului, acoperindu-le cu cărţi şi gustarea 
pentru şcoală. După ore, jucă fotbal pe strada din apropierea 
sediului patrulei. 

Rucsacul zăcu pe trotuar, în văzul tuturor, timp de două ore. La 
cinci şi jumătate, era prea întuneric să mai poată juca. Le spuse 
la revedere prietenilor lui şi se duse direct la casa părăsită de pe 
strada fără nume. Scoase pachetul învelit în muşama, îl desfăcu 
şi ţinu pistolul în mînă. Îi simţi energia ca un curent electric, 
scuturîndu-i braţul. Scoase cartoful. Era un truc pe care-l 
învățase de la Jerry. 

- E bun pentru un singur foc, spusese Jerry. Face un 38 să sune 
ca o puşcă cu aer comprimat. Cel pe care îl împuşti va muri 
mînjit tot de cartof. Şi risese. Tony puse cartoful pe capătul ţevii. 
Aşteptă În întuneric lîngă şoareci. Nu simţea nici un pic de 
teamă, doar febrilitate. 

Colonelul intră pe strada fără nume fluierind o melodie, cu 
bastonul ţinut sub braţ. Mergea cu pas mare, arogant, cu bărbia 
ridicată. 

Tony ieşi în prag şi rămase în umbră. Apoi începu să meargă 
spre colonel. Era la trei metri distanţă cînd colonelul îl văzu. 

- Hei! spuse. M-ai speriat, băiete. Vino încoace să mă uit la tine. 
Tony privi în sus, la colonel, apoi, brusc, nu mai văzu buzele 
colonelului sau nasul lui lung şi arogant, sau ochii lui reci şi 
sclipitori. Văzu în schimb faţa tatălui său. Păşi afară din 
întuneric, ţinu pistolul cu braţul întins şi apăsă pe trăgaci. 
Cartoful înăbuşi zgomotul împuşcăturii. Făcu pafff. 

Cartoful se dezintegră, glonţul intră în capul colonelului, chiar 
deasupra ochiului stîng, şi-i desprinse o bucată de craniu. 
Bucăţile de cartof se împrăştiară pe faţa lui şocată. Forţa 
împuşcăturii îl răsuci pe jumătate şi se clătină nesigur pe 
picioare, dar nu căzu. îşi păstră echilibrul şi se întoarse spre 
Tony. O parte a feţei lui era o mizgă scîrboasă. Ochiul îi ieşise din 
orbită. Rîuri de sînge îi curgeau pe haină. Ochiul care rămăsese 
întreg privea fix, cu neîncredere, spre Tony. Clătinîndu-se, făcu 
un pas nesigur şi căzu în genunchi. 

O fereastră se deschise spre alee. 

- Cine-i? Ce se întîmplă? strigă o voce. 


Tony se trase în umbră şi privi înapoi, în susul străzii fără nume. 
O uşă se deschise în celălalt capăt al străzii şi o diră de lumină 
galbenă tăie întunericul. 

Tony se întoarse să plece spre casa părăsită, dar, imediat, îi 
îngheţă inima. Ceva îl ţinea de gleznă. Se răsuci şi-l văzu pe 
colonel cu o mînă pe glezna lui. Ochiul sănătos îl privea cu ură. 
Cealaltă mînă încerca să apuce tocul pistolului. Pantalonii lui 
Tony fură stropiţi de sînge. Colonelul încerca să spună ceva, să 
strige, dar nu reuşi decît să scoată un horcăit înecat în sînge. 
Tony încercă să-şi tragă piciorul. Il tîrî pe colonel spre casa 
goală, dar ofiţerul îi strîngea piciorul cu îndiîrjirea îngheţată a 
morţii. Aproape reuşise să scoată pistolul din toc. Tony trase din 
nou, ţinînd pistolul foarte aproape de fruntea bărbatului. Capul 
lui Floodwell explodă. Faţa lui Tony fu împroşcată de sînge şi de 
bucăţi de craniu. Colonelul se rostogoli pe spate, aproape 
sufocat, apoi horcăi din nou. 

Tony se repezi către uşa casei, viri arma în învelitoarea de 
muşama ! o înghesui sub cărți- îşi scoase batista şi îşi şterse faţa 
plină de sînge, îndreptindu-se în fugă spre scara pivniţei. Auzi 
paşi pe stradă şi continuă să alerge ştergindu-şi sîngele de pe 
faţă. Cînd ajunse la uşa din spate, se opri. Ascunse batista la un 
loc cu arma şi păşi cu grijă pe strada întunecoasă. Pe stradă nu 
era nimeni. Traversă grăbit pe partea cealaltă, care era mai 
întunecoasă şi merse către postul de santinele. înăuntrul micii 
clădiri din mijlocul străzii văzu doi soldaţi. Strada era liberă. 
Gardul de sîrmă ghimpată era dat la o parte pe trotuar. Cei doi 
soldaţi păreau să lucreze la un aparat de radio. Auzi biziitul 
specific cînd se apropie. Pantalonii îi erau pătaţi de sînge numai 
pe un crac. Asta îi era de ajutor. Mergea foarte încet, în 
întuneric, cu ochii la cei doi soldaţi de lîngă postul de control. 

- Îţi spun eu, Striker, erau împuşcături, spunea unul din ei. Cel 
puţin a doua era sigur. 

- Tu auzi împuşcături şi-n somn, Finch, spuse cel care fusese 
numit Striker. 

Tony se îndreptă către cei doi soldaţi, ale căror umbre se vedeau 
în lumina din gheretă. Pe viitor, se gindea el mergind prin 
întuneric către ei, va încerca să ia în consideraţie tot ceea ce ar 
putea să meargă prost, îşi va face mai multe planuri, nu numai 
unul. 


Tony ajunse la gardul de sîrmă ghimpată, dat într-o parte. Cei 
doi soldaţi nu-l văzuseră. Erau ocupați cu radioul lor,' dar nu 
reuşeau să obţină decit un biziit. Puse piciorul pe gard şi 
împinse, pînă cînd simţi unul din nodurile de oţel pătrunzîndu-i 
prin pantaloni, în picior. Trase piciorul în sus şi sîrma tăie adînc 
în carne. Ţipă. 

Soldatul numit Striker îi băgă lanterna în ochi. 

- Ajutaţi-mă, vă rog! M-am rănit, strigă el. 

- lisuse Hristoase! strigă Striker şi se repezi spre Tony. 

- Te-ai rănit rău, băiete, spuse zărind sîngele ce ţişnea prin 
pantalonii rupţi ai lui Tony. N-ai văzut sîrma? 

- Eram grăbit. Am stat să joc fotbal pînă tîrziu, ştiţi. Acum am 
încurcat-o. Am întîrziat la masă şi pantalonii îmi sunt zdrenţe. 
Unchiul sigur o să-mi ardă cîteva pentru asta. 

- Hai, Finch, scoate-ţi trusa! Campionul nostru de fotbal s-a rănit 
în sîrmă. 

Finch lovea radioul cu pumnul, încercînd să oprească biziitul 

- Mă întreb ce dracu' se întîmplă aici, spuse el, apoi privi piciorul 
lui Tony. Doamne, băiete, da' chiar te-ai tăiat! Stai liniştit o clipă. 
Am nişte iod şi un bandaj în trusa de prim ajutor. Nu ţi s-au 
părut împuşcături, Striker? 

- Mă omoram cu radioul ăla nenorocit, Finch, n-am auzit nimic 
de genul ăsta. Stai liniştit, băiete, asta o să cam usture. 

li spălă rana cu iod şi i-o bandajă. 

Telefonul din gheretă sună şi Finch răspunse. 

- Cee... ce? lisuse, e mort? Nu, pe-aici n-a trecut nici un suflet 
de-o juma' de oră. Doar un puşti pe care-l cunoaştem. Şi-a rănit 
piciorul în sîrma... Aveţi dreptate. O vom închide acum, da' n-a 
fost nici musca pe-aici. 

închise. 

- N-o să-ţi vină să crezi, Striker! Cineva i-a găurit capul 
colonelului. La nici două străzi de-aici, pe Bluff. Trebuie să- 
nchidem strada. Ţi-am zis io c-am auzit împuşcături. 

Tony îşi schimonosi faţa şi încercă să-şi stoarcă măcar citeva 
lacrimi. 

- Auuuu, se plinse el. 

- Cît de departe stai? întrebă Finch. 

- La două străzi de-aici, pe Mulflower. 

- Poţi să mergi? 

- Cred că da. 


Se lăsă pe piciorul rănit. Rana îl ardea, dar era suportabilă. 

- E-n regulă, mă descurc. Mulţumesc pentru ajutor. 

- Ai grijă cum mergi, micuţule. Avem de furcă în noaptea asta. 
Şterge-o de aici cît mai repede. 

- Da, domnule, spuse el şi se îndepărtă şchiopătînd, în întuneric, 
în timp ce Striker şi Finch începură să mute poarta de sîrmă 
ghimpată de-a curmezişul străzii. Pînă împlinise optsprezece ani, 
cînd terminase liceul şi obținuse o bursă la Oxford, îşi învățase 
bine meseria. Să duci un pistol în Anglia ar fi fost o nesăbuinţă. 
Pe lîngă asta, Falmouth nu mai era miînios. Cînd îl ucisese pe 
Floodwell, tot ce-şi amintea era că se simţise bine ştiind că era 
chit, dar, pe măsură ce trecea timpul, acest lucru devenea din 
ce în ce mai puţin important. Răzbunarea se transformase în 
euforie. Acum, simplul act de a ucide îl făcea să se simtă bine, 
ca un înaintaş care marchează un gol. Asta era ceea ce făcea; o 
făcea fără remuşcări sau sentimente şi o făcea foarte bine. Şi de 
unul singur. 

Cu o zi înainte de plecare, mersese cu bicicleta pînă la Land's 
End şi îşi aruncase pistolul Webley cît putuse mai departe, în 
ocean. Il servise foarte bine. In patru ani, Tony ucisese nouă 
oameni. Doi fuseseră englezi, ceilalţi informatori. Nu ucisese 
decit o femeie. 

La Oxford, Falmouth îşi făcuse un dosar şi, din motive ştiute 
numai de el, după ce-şi termină studiile, se angajă în Serviciul 
Secret britanic. Nu exista nici un dosar despre „antrenamentul" 
timpuriu al lui Falmouth, iar cei de la M. I. 6 erau încîntaţi să-l 
aibă. Nu se mai întorsese niciodată în Irlanda. 

- ... cu un om de elită. Falmouth reveni la realitate. 

- Scuză-mă, era un zgomot pe fir. Poţi repeta? 

- îmi pare rău. In opinia mea, asta e o operaţie pentru doi 
oameni. Tu eşti foarte bine calificat pentru jocul ăsta, iar eu te- 
am pus în echipă cu un flăcău de prima clasă. 

- Cine? 

- Numele lui este Hinge. E mai tînăr, dar e în Joc de cîţiva ani. E 
într-adevăr foarte bun. Eu îl consider unul dintre cei mai buni 
oameni ai noştri. A luat parte la patru operaţiuni pînă acum şi s- 
a achitat admirabil. 

- înţeleg. 


- îmi pare rău, în graba mea ţi-am dat numai nivelul A de 
verificare. Ai mai fost implicat vreodată într-un scenariu de 
schimb? 

- La Roma, acum patru luni. Dar a fost puţin altfel. Era vorba de 
Brigăzile Roşii şi trebuia să lichidăm cinci oameni. 

- Bineînţeles, acum îmi amintesc. Un spectacol foarte reuşit, aş 
putea adăuga. 

- Mulţumesc. Rămiîne totuşi un joc foarte riscant. 

- Dar foarte eficient, cînd merge. 

- De acord. 

- Cunoşti Caracasul? 

- Am fost pe-acolo, dar nu cunosc prea bine oraşul. Cunosc un 
şofer acolo care este foarte bun. 

- Excelent. 

- Cu ce avem de-a face acum, cu vreo bandă de revoluționari? 

- Nu-i vorba de politică aici. E vorba doar de o mînă de gangsteri 
locali, antrenați de Rafsaludi, care încearcă să submineze 
compania, deşi nu avem nici o idee despre cît de tari sunt 
clienţii ăştia. 

- Ei, Rafsaludi pot deveni foarte supărători. 

- Exact. E o treabă bine plătită. Şaptezeci şi cinci de mii. 
Falmouth fluieră pentru sine. începuse deja să-şi facă planul. 

- Treaba trebuie făcută repede. Poate chiar miine noapte, 
bineînţeles, nu mai tîrziu de ziua următoare. Riscul creşte cu 
fiecare oră care trece. 

- Da, ştiu. la să vedem. Azi e luni... Va trebui să-l recuperezi pe 
Lavander pînă cel mai tîrziu miercuri. 

- Bine, spuse Falmouth. Aşa voi face. îmi asum această 
operaţiune. 

- Da, tu vei comanda. Lui Hinge i s-a explicat deja. Miami îţi 
convine? 

- E bine. 

- Ai o cursă Pan Am la ora zece seara, pe Aeroportul 
Internaţional Miami. Ajunge la douăsprezece şi treizeci şi trei de 
minute noaptea. Hinge va fi acolo la ora opt dimineaţa. Vine prin 
Mexic. 

- Arme? 

- Vei avea acolo tot ce-ţi trebuie. ÎI contactezi pe Rafael 
Domignon. Numărul este 5334631. La aeroport va fi un pachet 
pentru tine, ca de obicei. 


- Bine. Cum o să-l recunosc pe Hinge? 

- Printr-o fotografie de tip buletin şi un trabuc Camei. 

- Bine. Voi raporta cînd totul va fi gata, dacă nu cumva se va ivi 
vreo problemă. 

- Excelent, domnule, excelent. Mă bucur că tu te ocupi de asta. 

- Mulţumesc. Pe mai tîrziu. 

- La revedere. 

„La dracu'! Ce treabă împuţită. Dar dacă Hinge avea materialul, 
Falmouth se putea întoarce în Bahamas pînă miercuri seara. 
Dacă O'Hara va veni, se gîndi el, va aştepta." 

Pachetul fu trimis printr-un curier la ghişeul de bilete al 
aeroportului, cu cincizeci şi cinci de minute înainte de plecare. 
Falmouth îl luă şi merse la toaletă, unde intră într-o cabină, se 
aşeză pe closet şi studie conţinutul. Cuprindea un bilet pentru 
un zbor dus-întors la Caracas, un paşaport, un permis de 
conducere, două cărţi de credit, toate pe numele Eric Sloan, 
cinci mii de dolari, cecuri de călătorie nesemnate, o fotografie 
trei pe cinci a lui Hinge, o fotografie Polaroid, prăfuită, a lui 
Lavander, o listă a directorilor de la fabrica din Caracas, 
rezervările pentru hotelul Tamanaco, cel mai bun hotel din oraş, 
şi o ţigară Camei cu filtru, învelită în foiţă de aluminiu. Marcă 
filtrul cu un pix şi puse ţigara în pachetul său de ţigări, Gitanes. 
Studie fotografia lui Hinge cîteva minute, îi dădu foc, apoi se 
răzgîndi şi o puse în învelitoarea paşaportului. Semnă cecurile 
de călătorie şi le puse, împreună cu chitanţa de la hotel şi cu 
banii, în paşaport. Timp de cîteva minute studie fotografia lui 
Lavander; un bărbat deşirat şi neîngrijit, cu un ten cenușiu şi cu 
părul subţire şi zbirlit. După ce memoră figura, arse fotografia şi 
aruncă resturile în closet, trăgînd apa. 

Părăsi toaleta şi merse la biroul liniei de zbor pentru a se 
înregistra. 

Hinge sosi a doua zi, la zece dimineaţa. Drumul de la aeroport la 
Caracas fu incomod şi sufocant. Aerul era umed încă, datorită 
ploilor din ziua precedentă, iar norii furtunoşi amenințau să 
inunde din nou oraşul, în orice moment. Şi, pe deasupra, taxiul 
nu avea nici aer condiţionat. Un vînt cald şi umed pătrundea 
prin ferestrele deschise, biciuindu-l pe Hinge, care era transpirat 
leoarcă. Traficul, ca de obicei era greoi şi gazele de eşapament îi 
ardeau nasul şi gitul. „Oraş afurisit", spuse Hinge printre dinţi. 


Nu era prima lui călătorie În capitala Venezuelei. Ştia bine oraşul 
aşezat într-o vale lungă de nouă mile, între muntele Avila, înalt 
de trei mii trei sute de metri, acoperit de păduri, la nord, şi 
poalele munţilor Corda del Maria, la sud. In spatele munţilor 
Corda del Maria, pînă departe spre sud, nu mai exista decit 
junglă şi iar junglă şi, în cele din urmă, Brazilia. Poalele munţilor 
Del Maria îi păruseră întotdeauna lui Hinge un poco loco, un loc 
straniu. „Schizofrenic" ar fi fost poate termenul mai potrivit. Pe 
versanţii vestici se aflau cîteva din cele mai mizere mahalale din 
lume, ranchitos, unde mii de barăci roşii şi cocioabe din lut sunt 
îngrămădite una în alta, în mizerie, în timp ce spre est, locurile 
frecventate de cei bogaţi şi puternici sunt presărate cu case 
scumpe, piscine şi cluburi particulare, constituind un Beverly 
Hills al Caracasului. 

Între ele, se desfăşoară restul oraşului, „oraşul afurisit", cum îl 
numea Hinge, îmbogăţit datorită petrolului, dezvoltat mult prea 
repede pentru a fi ceva bun şi care, în ciuda zgirie-norilor din 
oţel şi sticlă, suferea din cauza aceloraşi boli, ca orice oraş 
dezvoltat peste noapte. Erau prea multe clădiri, prea mulţi 
locuitori, era poluat, avea un sistem îngrozitor de 
telecomunicaţii, apa era insuficientă, gunoiul zăcea în mormane, 
traficul era cel mai aglomerat din lume, iar prostituatele erau 
cele mai uriîte din lume. 

Noaptea, oraşul strălucea ca o vitrină de la Tiffany. 

Hinge îşi şterse transpiraţia de pe frunte şi încercă să ignore 
lipsa de confort. 

Ce naiba, ar putea fi la Johannesburg. Oraş afurisit, îşi spuse el 
nemulţumit. 

Se gîndi la treaba pe care urma s-o facă. Acolo, undeva, printre 
cele trei milioane de oameni, în coşmarul oraşului sau printre 
săracii ranchitos, se afla sărmanul Lavander, ca un păcătos la o 
slujbă, rugîndu-se să fie iertat. Ei bine, dacă eu şi bătrînu' 
Spettro nu-l putem scăpa, atunci înseamnă că nu poate fi 
scăpat. 

Aşadar, urmau să stea într-unul dintre cele mai luxoase locuri 
din oraş, Şi asta mulţumită lui Quill. Totul era de prima clasă. 
Hinge se înregistră şi-şi luă cheia, refuzind să-i permită 
hamalului să-i ducă sus geanta sa neagră, de călătorie. Camera 
era la etajul al patrulea. 


Era bine. Lui Hinge nu-i plăcea să stea prea sus. Fusese odată 
prins de un incendiu, într-un hotel din Bangkok, şi teama sa de 
incendii în hoteluri devenise paranoică. Urcă cu liftul pînă la 
etajul al patrulea. Camera era mare şi luxoasă, cu o vedere 
frumoasă spre teleferico, o cabină pe cablu de tip elveţian, care 
îi ducea pe turişti de pe o parte a muntelui Avila pe partea 
cealaltă, către Marea Caraibelor, douăsprezece mile mai la nord. 
îşi puse geanta pe pat, o deschise şi scoase din ea rufărie 
curată, o cămaşă, ciorapi şi o pereche de pantaloni kaki. 
Neliniştea îi ţinea nervii încordaţi. Era deja pregătit pentru 
operaţiune, dar era mai neliniştit să ştie că partenerul său se 
află în camera alăturată. După zece ani în branşa asta, avea în 
sfîrşit să-l cunoască pe Spettro - Fantoma - care, potrivit 
legendei, era cel mai priceput asasin din branşă şi omul care te 
putea ucide cu o privire. 


3, 


În timp ce Hinge se îndrepta spre hotelul său din Caracas, 
O'Hara opri în faţa atrăgătorului hotel de pe Insula St. Lucifer. 

Marele hotel Gustavsen era situat la poalele unui deal, cu faţa 
spre Bonne Terre, cel mai mare oraş de pe insulă, cu o populaţie 
de cinci mii de oameni, şi spre Marea Caraibelor. Palmieri înalţi 
marcau drumul de coral ce conducea la intrarea principală. 
Nimic nu se schimbase de la ultima vizită a lui O'Hara. 
Conducînd pînă în dreptul intrării, se simţea întotdeauna de 
parcă ar fi fost pierdut în timp. Hotelul în stil victorian, de un alb 
virginal, înalt de patru etaje, era poate cel mai vechi şi elegant 
castel, asemănător palatelor de turtă dulce din poveşti. Lemnul 
cu care era decorat era o adevărată capodoperă de arabescuri, 
filigrane, coloane răsucite şi arcade. Terase largi înconjurau al 
doilea şi al treilea etaj al bătrînei clădiri, locul fiind încadrat de 
palmieri şi de ferigi înalte. Etajul principal al hotelului era de fapt 
cel de-al doilea. Nivelul inferior, care fusese odată pivniţă şi 
vinotecă, era transformat acum într-un fel de minibazar 
internaţional. Ascunse discret în spatele unor uşi mari cu 
geamuri se aflau magazine cu suvenire din Anglia, Spania şi 
Orient. Un faimos croitor francez avea acolo o mică sală de 
prezentare a modei. Standurile de ziare vindeau periodice şi 
cotidiane din aproape fiecare ţară din lume, inclusiv din Rusia. In 


faţa hotelului se afla o fintînă arteziană, cu cite o scară în spirală 
de fiecare parte, ducînd la etajul întîi şi la intrarea principală. 
Hotelul fusese construit în 1892 de către Olaf Gustavsen, un 
constructor de nave norvegian. îşi părăsise pe rînd cele trei soţii 
cicălitoare, apoi pe cei nouă copii ai săi, retrăgîndu-se în castelul 
de pe insulă, unde se căsătorise cu o frumoasă localnică. 
Aceasta îi dăruise un fiu şi murise la naştere. Gus primea 
expatriaţi, soldaţi ai norocului, jurnalişti aflaţi în călătorie, 
scriitori rataţi, spioni bătrîni, dezgustaţi de viaţă, aflaţi la un pas 
de ieşirea la pensie şi pe oricine altcineva care avea ceva 
interesant de povestit. De-a lungul anilor, adusese îmbunătăţiri 
hotelului, punînd instalaţii de apă curentă şi electricitate. Fiul 
său, Little Gus, care-şi petrecea cea mai mare parte a timpului 
pescuind, păstră tradiţia eleganţei ţipătoare, fără a ceda în faţa 
modernului, aşa că hotelul nu beneficia de aer condiţionat şi 
telefoane în cameră. Mesajele erau primite de oricine se 
întîmpla să răspundă la telefonul de la recepţie şi erau sau nu 
transmise mai departe. In afară, nimic nu se schimbase din 
1892, cu excepţia unor ocazionale revopsiri în alb. Singurul 
semn de modernitate era o tăbliță lîngă şosea, luminată cu neon 
roşu, pe care scria: 

Marele hotel Gustavsen prezintă pe: Rothschild Cel cu Şase 
Degete Magicianul Claviaturii Spectacol în fiecare seară. 
Magicianul probabil că îl şantajase pe bătrînul hotelier, ca să-l 
convingă să pună acest semn. 

Portarul era un negru uriaş, îmbrăcat într-o cămaşă albă cu 
mîneci scurte şi o pereche de pantaloni negri, cu fundul larg. 

- Bonjour, monsieur, spuse el şi luă valiza lui O'Hara. 

- Bonjour, spuse O'Hara. Merci. Locul era la fel de colorat ca de 
obicei. In timp ce plătea taximetristului, se apropiara de el doi 
bărbaţi. Erau doi negri scunzi şi nebărbieriţi, cu pălării din pai pe 
cap, trase şmechereşte pe-un ochi şi ţinînd fiecare în mînă cite 
un cocoș de luptă. In spatele lor, un înghiţitor de flăcări amator 
îşi introducea şi-şi scotea din gură o torţă aprinsă. 

- Excusez-moi, monsieur, s'il vous plaît, spuse unul dintre cei 
care ţineau cîte un cocoş în mînă, scoţindu-şi pălăria şi zimbind 
larg pentru a-şi arăta un dinte de aur dintr-o parte a gurii. 
Parlez-vous francais? Habla Usted espanol? Speak English? 

- Je suis Américain, spuse O'Hara. 


- Ah, monsieur! aveţi privilegiul să daţi peste cel mai celebru 
coq din insulă. Amicul ăsta de-aici a dat odată o lovitură de 
moarte cu ciocul unui tigru. 

Cocoşul prinsese şi vremuri mai bune. Acum, avea creasta 
ciugulită şi zdrenţuită, şi nu avea decit un picior. 

- Merde, exclamă însoţitorul său. O găină grand-mere, bătrină şi 
oarbă l-a muşcat de picior. Ridică cocoşul într-o mînă. Amicul 
ăsta a omorit, cîndva, un vultur în zbor. 

- Ha! Ce minciună! Monsieur, daţi zece dolari americains şi 
rezolvăm imediat problema asta, zise cel cu cocoşul fără un 
picior. 

- Cu altă ocazie, le strigă O'Hara, urmîndu-l pe portar în sus, pe 
scări, spre holul principal. 

Cei doi localnici nu se lăsară descurajaţi. 

-Je m'appelle Toledo. Donnez-moi de vos nouvelles! strigă după 
el cel cu cocoşul fără un picior. Sunt Toledo. Să-mi daţi de veste! 
Cu toţii riseră. 

Uşile duble, cu geamuri mari, conduceau în camera principală a 
hotelului, care era enormă şi servea atit de hol, cît şi de bar, 
sală de aşteptare, restaurant şi recepţie. Imediat lîngă uşă se 
găsea un birou uriaş, îngropat în scrisori, note de plată, 
telegrame, mesaje. Tot pe birou se afla şi un telefon vechi, 
franțuzesc. Registrul vechi şi demodat al hotelului zăcea deschis 
într-un colţ. Barul, din stejar, bine lustruit de timp, se afla în 
stinga. Tejgheaua sa din zinc, lungă de şase metri decorase 
cîndva sala principală a unei faimoase braserii pariziene, pînă 
cînd bătrînul Gustavsen o ciştigase de la proprietar la un joc de 
bacara şi o trimisese pe insulă, cu mare cheltuială. Un fermier 
din Montana, client vechi al hotelului, îi dăduse bătrinului o 
placă de aramă cînd sosise tejgheaua de zinc. Placa era 
montată la un capăt al barului şi pe ea scria: „Ciştigată cinstit la 
un joc de noroc dintre bătrînul Gustavsen şi Gerard Turin, Paris, 
4 decembrie 1924". 

In dreapta recepţiei era restaurantul, unde se aflau mai multe 
mese cu scaune din răchită. Miîncarea era gătită de un tînăr 
localnic, pregătit în această meserie de fostul bucătar-şef, 
marele Gazerin. Numai mîncarea merita o excursie pe insulă. 
Camera în sine era o colecţie de ciudăţenii, lucruri lăsate, 
donate sau folosite ca plată pentru băuturi: o elice de avion, 
aflată la bar, lanterne speciale pentru vreme de furtună, de 


toate mărimile şi de toate formele, o enormă ancoră, care zăcea 
în acelaşi loc, într-un colţ al încăperii, de treizeci şi patru de ani, 
un răcitor de vin, despre care se presupunea că îi fusese dăruit 
lui Gustavsen de către Hemingway, o pălărie australiană, un arc 
şi mai multe săgeți care, conform legendei, fuseseră lăsate 
acolo de un pigmeu îmbrăcat într-un costum indian din bumbac, 
în dungi albastre şi albe. Pe pereţi atirnau strimb mai multe 
fotografii cu autografe ale unor boxeri, luptători şi muzicieni, iar 
deasupra pianului, cu capacul ridicat, lipită de un perete, era o 
fotografie mai mare a unui cal sălbatic. Camera era întunecoasă 
şi răcorită plăcut de ventilatoarele din tavan. 

- Tiens, voila le Marin! Bonjour, bonjour, mon ami, strigă cineva 
de la bar. O'Hara privi atent în penumbra din încăpere şi-l văzu 
pe Justice Jolicoeur apropiindu-se de el. 

Justice Jolicoeur se opri la cîţiva paşi de O'Hara şi privi un 
moment, de parcă ar fi studiat un tablou. 

- Alors! spuse el. Nu te-ai schimbat absolut deloc. Este evident 
că ai înfruntat cu bine exilul. 

Era un omuleţ subţire şi arăta din cap şi pînă în picioare ca un 
adevărat dandy. Purta un costum alb, cu vestă, o cravată subţire 
de un roşu aprins şi o garoafă roşie ca sîngele la rever. Ghetele 
pe care le purta erau din piele neagră, englezească, iar bastonul 
arăta ca emailat şi avea măciulia în formă de cap de lebădă, din 
aur, modelată manual. Părul său, negru şi ondulat, era pieptănat 
peste cap şi întins, iar cînd vorbea, dialectul său creol era 
rafinat, deşi uneori, pentru a face impresie, se exprima în limba 
franceză, pe care o vorbea ca un erudit. Jolicoeur era haitian şi- 
şi părăsise ţara fiind urmărit de tonton-i, poliţia secretă a lui 
Papa Doc. Ce făcuse ca să-şi atragă miînia dictatorului era un 
mister. Joii, cum îi plăcea să fie numit, nu discuta niciodată 
despre trecutul lui. Dar se spunea că sosise în St. Lucifer cu 
două sute de monede din aur, fiecare valorînd o sută de dolari, 
ascunse în bastonul său şi-l convinsese imediat pe Gus junior să- 
| păstreze ca ambasador oficial al bunăvoinţei din partea 
hotelului. Merita pentru Gus să-l aibă pe Joii pe lîngă el, pentru 
că dădea locului o notă de eleganţă. 

- Cam aşa, spuse O'Hara. Dar şi tu, niciodată n-ai arătat mai 
prosper, Joii. Lucrezi? 

- N-o să-ţi vină să crezi. Mulțumită noilor hoteluri, aproape că n- 
am nici o clipă liberă. Merci, merci, messieurs Hilton, Sheraton şi 


ţie, domnule gazdă. Le trimise o bezea. A trebuit să mai 
adăugăm şi un al treilea spectacol de voodoo în fiecare seară, 
pentru a satisface cererea turiştilor. 

- Voodoo? Da' nu se practică voodoo pe insula asta. 

- Acum se practică, Marin. Pînă acum, am importat optsprezece 
familii din Port-au-Prince. Scot mai mult din bacşişurile dintr-o 
noapte decit scoteau într-un an în Haiti. 

- Văd că încă mai păstrezi poanta cu cocoşii de la uşă. 

- Oui. Şi l-ai văzut pe înghiţitorul de flăcări? Dă savoare luptelor 
de cocoşi. 

- Asta-i aproape ca un calambur nereușit, Joii. 

- Monsieur? 

- Las-o baltă. Zău, ar trebui să-i cumperi tipului ăluia un alt 
cocoş Cocoşul cu un singur picior nu arată destul de bine să fie 
mîncat. 

- Hei, aia-i doar o pasăre meschină, mannare. la gindeşte-te, n- 
ai fi răutăcios dac-ai fi aşa de urit şi ar trebui să ţopăi într-un 
picior ca să nu-ţi fie creierii găuriţi cu ciocul? Certainement, este 
campionul lumii la lupte de cocoşi cu un singur picior. 

- Trebuie să-ţi spun, Joii, că dintre toţi oamenii cu resurse pe care 
i-am cunoscut în viaţa mea, tu eşti cel mai plin de resurse dintre 
toţi. Eşti regele tuturor linguşitorilor. 

Joii radie. Ochii săi căprui sclipiră, plini de gratitudine. 

- O'Hara, eşti un adevărat chevalier, spuse Joii, înclinîndu-se. 

- Ei, unde-i le Sorcier? întrebă O'Hara. 

- Te aşteaptă. Venez avec moi. 

Jolicoeur îl conduse dincolo de bar pe un hol mic. Bătu puternic 
în uşă cu bastonul. 

Din spatele uşii, o voce înfundată tună: 

- lisuse Hristoase, Jolicoeur, intră odată, nu-mi rupe nenorocita 
aia de uşă. 

Joii intră primul şi, plin de emfază, spuse: 

- Sunt încîntat să anunţ sosirea lui le Marin, marinarul, întors din 
exil. 

- Drace! zise Rothschild. 

Şi bărbatul pe care-l numiseră le Sorcier sări în sus şi-l strînse în 
braţe pe O'Hara. 

- Joii, spuse el, du-te la bar şi adu cea mai bună sticlă de coniac 
Napoleon pe care o avem şi două pahare. 

- Nu spunem şi „le rog"? rosti Joii, ofensat. 


- S'il vous rahat plaît, spuse Rothschild. 

- Doar două pahare? 

- Bine, Joii, trei pahare. 

- Tout de suite, spuse omuleţul şi se grăbi să iasă. 

- Măăăi, marinare arăţi mai bine decît atunci cînd te-am văzut 
ultima dată. Ţi-a priit să te ascunzi. 

Timpul şi viaţa pe insulă îi mai temperaseră accentul, dar se 
simţea că venea din partea de est a Manhattanului. Era un 
bărbat suplu, cam la fel de înalt ca O'Hara, foarte bronzat, cu 
pomeţii înalţi şi maxilarul puternic şi proeminent. Avea o privire 
fermecătoare şi părea că zîmbeşte tot timpul, ceea ce de fapt şi 
făcea. Asta era modul lui de a privi viaţa. Pentru Rothschild era 
o glumă în aşteptarea punctului final şi privea lumea ca pe o 
casă de nebuni, plină de prizonieri turbaţi, raţionind haotic, 
lăsîndu-se duşi de val. 

O ţigară neaprinsă, îndoită, stătea uitată în colţul gurii şi-n 
cameră plutea mirosul dulce al marijuanei. 

- Ce zici de-un fum? Marfa asta vine de-acolo de sus, din spatele 
nostru, de pe munte. 

- Eu am un program strict, Michael. N-am timp acum să mi-l stric 
cu fumul tău. 

- Cum vrei, marinare. la loc. 

Magicianul căută în buzunarul blugilor, apoi în cele ale cămăşii 
sale de un albastru spălăcit, încercînd să găsească o brichetă. 
Purta mănuşi albe. Rothschild purta întotdeauna mănuşi albe. 
Nu era stinjenit de faptul că la ambele miini îi lipseau ultimele 
două degete - nu de asta purta mănuşi. Le purta pentru că 
oamenii păreau mai puţin interesaţi de diformitatea lui şi mai 
mult interesaţi de calitatea interpretării sale la pian, atunci cînd 
nu vedeau că-i lipsesc acele degete. 

încăperea era un mic birou, îngrozitor de aglomerat, cu o masă 
extensibilă, un scaun de birou, străvechi şi stricat, cu pielea 
ruptă, şi două scaune din lemn, pentru oaspeţi. Masa era plină 
cu gunoaie. Găsi, în sfirşit, o cutie de chibrituri şi-şi aprinse 
ţigara. Trase adînc un fum şi oftă uşurat. 

- Ce faci în biroul lui Gus? întrebă O'Hara. 

- E o poveste lungă. Da', ca s-o scurtez, pot să-ţi spun că Gus 
junior a murit. 

O'Hara se întristă. 

- Ei, spuse el, s-a stins unul dintre cei mari. 


- Un adevărat om, spuse Rothschild. într-o zi, a plecat la pescuit 
de unul singur şi nu s-a mai întors. L-am găsit a doua zi puţin 
mai jos de South Spike. Atac de cord. Probabil că s-a luptat cu 
unul mare. Undiţa era pusă la locul ei şi el se legase în scaun. 
Orice a fost, s-a omorit singur, încercînd să-l prindă. Peştele nu 
mai era iar cîrligul era îndreptat. 

- Nici nu mă pot gîndi la o moarte mai potrivită pentru el, spuse 
O'Hara. 

- Oricum, afurisitul m-a lăsat în locul lui. Mi-a lăsat toţi banii, tot! 
Nu mi-a venit să cred, marinare. Adică să-mi lase mie tot! 

- O grea responsabilitate, amice. 

- Mda. Am avut deja neplăceri din cauza aerului condiţionat. Le- 
am spus tuturor, hei, aşa e scris în testamentul lui Gus. Nu poţi 
să schimbi nimic. Este o moştenire sacră. 

Joii se întoarse cu coniacul şi umplu trei pahare aproape pînă 
sus. 

- Merci bien, spuse O'Hara. 

- Ce n'est rien, spuse omuleţul şi, ridicîndu-şi paharul, propuse 
un toast: A votre sante! 

- Pentru ziua de plată! spuse O'Hara. 

- Dumnezeule, i-am făcut bătrînului Gus o înmormiîntare care i-ar 
fi plăcut şi ţarului, spuse Rothschild. În testament a scris că vrea 
o înmormiîntare ca la vikingi, ca în Beau Geste, mai ţii minte, cu 
Gary Cooper, care da foc fortului, avindu-l pe Brian Donlevy la 
picioare. 

- Nu l-am prins, spuse O'Hara. 

- Nici eu, da' l-am văzut de o sută de ori la televizor. Oricum, aşa 
a vrut Gus să fie înmormîntat, aşa că l-am trimis pe Cristophe în 
oraş, am luat unul dintre cîinii ăia piperniciţi care latră pe străzi, 
am închiriat şase bărci de pescuit şi le-am umplut cu marfă de la 
bar, ne-am luptat cu pianul să-l ducem pe barca lui Duprey şi i- 
am luat pe toţi de la hotel şi i-am dus dincolo de South Spike, în 
larg, unde i-am aşezat cîinele la picioare şi i-am dat foc 
nenorocitei ăleia de bărci de pescuit. Adică lui Gus, cîinelui, 
bărcii, la tot. Eu am cîntat la pian şi toţi s-au îmbătat mai rău 
decit se îmbată chinezii de Anul Nou. A fost frumos. Sunt sigur 
că Gus, acolo unde era, plingea. Toată lumea plingea. O barcă 
de treizeci de mii de dolari, marinare, şi noi am ars-o toată. Şi de 
ce dracu' nu? încă mai găsesc conturi numerotate pe fiecare 


dintre insulele din Caraibe. Pînă acum am scos trei sute de mii 
de dolari şi n-am ajuns încă în Elveţia. 

Magicianul făcu cu ochiul. 

- Dumnezeu ştie ce e şi-n contul ăla de acolo. 

Se lăsă pe spătar şi mai luă o înghiţitură de coniac. 

- Aşa că ai în faţa ochilor pe proprietarul acestui hotel. Dacă nu 
eşti drăguţ cu mine, îţi tai rezervarea. 

- Totul o să se schimbe, Michael. Proprietarii de hoteluri au 
descoperit Insula St. Lucy. 

- Da, spuse Joii. Bonjour, paradis. 

- La dracu', aici nu mai vin. Vreau să spun, turiştii. Asta este 
slujba lui Joii, să descurajeze vizitatorii. Dar tocmai înainte ca 
noile hoteluri să se deschidă, au apărut aici trei tipi. Marinare, 
tipii ăştia arată de parcă ar înghiţi cuie la micul dejun. Au venit 
aici şi au început să-mi spună cum o să transformăm noi - auzi, 
noi! - holul, barul şi restaurantul, într-un cazino şi cum o să-l 
conducă ei şi eu o să capăt zece procente. Zece nenorocite de 
procente, înţelegi? Aşa că m-am uitat drept în ochii nemernicului 
şi am zis - pe cinstea mea, O'Hara, ai fi fost mîndru de mine - i- 
am zis: „Fără zaruri". Exact aşa. Tipul cu nasul strimb a dat puţin 
înapoi, s-a uitat la ceilalţi doi figuranţi, apoi s-a uitat din nou la 
mine şi mi-a aruncat un rînjet care spunea „asta arată ca un 
zîmbet, dar vrea să-ţi spună că o să-ţi tai gitul". 

„Fără zaruri?" a zis Nas-Strimb. Nu-i venea să creadă şi eu i-am 
zis: „M-ai auzit, amice, fără zaruri. Z-a-r-u-r-i" - i-am spus pe 
litere şi mi-am apropiat capul de al lui. A stat încordat cam un 
minut şi pot să-ţi spun că i se simţea foarte bine încordarea. Pe 
urmă i-am tăiat-o. l-am zis: „Locul ăsta e un paravan pentru CIA. 
Vrei să-ncepi un război cu FBl-ul, n-ai decit să începi să tragi. Da' 
fără jocuri de noroc. Punct. Aţi priceput? Şi cu asta bon rahat 
soir la toată lumea". 

- Şi? 

- S-au uitat unul la altul, s-au uitat la mine, şi-au dus degetele la 
pălărie şi-au şters-o. Asta a fost acum un an jumate. De atunci 
nu am mai avut probleme. Ascultă, marinare, ce-ar fi să renunţi 
şi să vii aici să-mi fii asociat? Am nevoie de cineva care să mă 
ajute să conduc afacerea asta. Eu nu sunt un bun om de afaceri 
şi ceea ce mă salvează e că toţi ceilalţi, pe atolul ăsta trăsnit, 
sunt la fel ca mine. 

- Oui, are nevoie de ajutor spuse Joii. 


- Dacă intru cu tine în afaceri, am dat faliment într-o săptămînă. 
Ca să fiu în stare să număr pînă la unsprezece, trebuie să-mi 
scot pantofii din picioare. Hai mai bine să vorbim despre 
Falmouth. Bine? 

- Ai venit aici de zece minute, zece minute împuţite şi vrei să 
trecem deja la afaceri? 

- N-am mult timp la dispoziţie. 

- lisuse, da' nici n-ai făcut cunoştinţă cu Isidore. 

- Cine-i Isidore? 

- Ah! într-adevăr, cine-i Isidore! spuse Joii. 

- Izzy este noul meu partener. Stă chiar dincolo de uşa aia. 

- Michael... 

- Un moment, prietene, spuse el, scoţind cheile din buzunar şi 
apoi deschizînd uşa. 

- Isidore? 

De fapt, Rothschild căpătase acea unică poziţie în comunitatea 
spionilor din întîmplare. Se întimplase să fie la locul potrivit în 
momentul potrivit: la un pian neînsemnat din barul Se or Collada 
din Montego Bay, Jamaica. Un agent CIA, pe nume Jerome 
Oscarfield, fusese catalizatorul acestui gambit. 

Oscarfield avea nevoie de un informator şi acolo dădu peste 
Şase-Degete, Magicianul Clapelor, care cînta la pian seară de 
seară, lună de lună. Informatorul perfect. într-o noapte, 
Oscarfield îi strecură un plic bine sigilat. 

- Eşti patriot? îl întrebă Oscarfield în şoaptă. 

- Te referi la America sau la întreaga lume? întrebă Rothschild. 

- La America! răspunse Oscarfield puţin alarmat. 

- Glumeam, spuse Rothschild. Sunt roşu, alb şi albastru din cap 
pînă în picioare. 

Oscarfield răsuflă uşurat. 

- Acu', ascultă-mă cu atenţie. Un bărbat care-şi spune Bolo o să 
vină la tine şi o să se prezinte. O să te roage să cînţi „Moon Over 
Miami", şi aşa o să ştii sigur că este într-adevăr Bolo. 

- Eu nu cînt melodii la cerere, spuse Rothschild. 

- Nu trebuie să cînţi, spuse Oscarfield, pierzindu-şi puţin 
răbdarea. E ca un cod, aşa o să ştii sigur că el este Bolo. Alege 
un moment discret şi dă-i plicul. 

- Şi altcineva ar putea să mă roage să cînt „Moon Over Miami”. E 
foarte popular. iți spun eu un cîntec pe care nu-l cere nimeni 
niciodată... 


- Cîntecul n-are nici o importanţă, spuse  Oscarfield, 
întrerupîndu-l pe Rothschild şi ridicînd vocea. Nu trebuie să cînţi 
melodia. E vorba de o combinaţie. El o să-ţi spună: „Bună seara, 
mă numesc Bolo. Vreţi să cîntaţi, vă rog, Moon Over Miami?" Din 
partea mea, poţi să-i spui să se ducă la plimbare, numai dă-i 
nenorocitul ăla de plic. Ai două sute de dolari pentru chestia 
asta. 

- A! spuse Rothschild. Păi pentru două sutare, aş fi bucuros să 
cînt „Moon Over Miami". 

Oscarfield îşi cobori din nou vocea şi zimbi forţat. 

- Nu trebuie să cînţi melodia, ţine minte numai de Bolo şi de 
„Moon Over Miami". Asta e tot ce trebuie să faci. 

- S-a făcut, spuse Rothschild. Şi cum arată Bolo ăsta? 

- Aăă... ăăă, nu ştiu cum... arată. Nu l-am... întîlnit... niciodată... 
Uite care-i treaba, cum arată n-are nici o importanţă. 

Oscarfield îl privi cîtva timp pe Rothschild. începea să se 
gîndească că avusese o idee proastă. Dar se hotărî să încerce 
din nou. 

- Să-ţi mai explic o dată, spuse el. Bărbatul ăsta pe nume Bolo o 
să vină la tine şi o să te roage să cînţi „Moon Over Miami". După 
aceea, îi dai plicul ăsta. E ca un cod, înţelegi? Cui îi pasă cum 
arată? Nu-mi pasă nici dacă arată ca King Kong, atit timp cit îţi 
spune codul. Bine? 

- Perfect, spuse Rothschild, întinzînd mîna. 

- Nu face asta, spuse Oscarfield. Ne vede lumea. Lasă mîna jos. 
Uite, ia asta. 

- Ce e asta? 

- Sunt cei două sute de dolari. 

- O înţelegere e o înţelegere, spuse Rothschild şi, în timp ce 
Oscarfield se îndrepta spre ieşire, cîntă cîteva măsuri din „Moon 
Over Miami". 

De fapt, Rothschild se juca pur şi simplu cu Oscarfield. Toată 
lumea, de la şeful bucătar la portar, ştia şmecheriile lui 
Oscarfield. Apoi, într-o seară, apăru Bolo. Trebuia să fie el. Era 
masiv ca un camion Mack, purta ochelari de soare în miezul 
nopţii şi se mutase de trei ori de la o masă la alta. 

El era. Trebuia să fie, gîndi Rothschild. Se fiţiia prea mult şi era 
nervos ca un preot într-o tabără de nudişti. Dar, dacă asta era o 
treabă secretă, de ce aleseseră pe cineva cît muntele 
Rushmore? 


Răspunsul, află el mai tîrziu, era că lucrurile evidente treceau 
cel mai adesea neobservate. 

In clipa în care anunţă pauza, Bolo se ridică în picioare şi veni 
lîngă el. li întinse o mînă mare cit capacul pianului. 

- Sunt Bolo, spuse el. 

- Bine, spuse Magicianul. 

- Ştii „Moon Over Miami"? 

- Nu cînt melodii la cerere. 

Bolo era complet nedumerit. Nu era programat pentru glume. 

- Ştii „Moon Over Miami"? repetă el. 

- Sună aşa? întrebă Rothschild şi începu să fluiere „Stars Fell on 
Alabama". 

Bolo aruncă o privire în jurul său, fără să-şi mişte capul. 

- Nu ştiu cum sună, spuse el. La naiba, unde dracu'-i plicul ăla? 
înţelegînd că bărbatul uriaş n-avea nici pic de simţ al umorului, 
Rothschild îi strecură plicul. 

- Eşti ţicnit, să ştii, mormăi Bolo şi ieşi cu paşi mari din local. 
Rothschild îşi închipui că asta fusese tot. Dar, două săptămîni 
mai tîrziu, Oscarfield apăru din nou. 

- Te-ai descurcat frumos, mărturisi el. Chiar l-ai pus pe bătriînul 
Bolo la test. Am auzit de asta. 

li mai strecură lui Rothschild încă două sute. 

Patru sute de dolari ca să nu cînte „Moon Over Miami"! 
Rothschild era impresionat. După asta, Oscarfield îl folosi 
frecvent ca om de legătură. Nu-l mai revăzu pe Bolo. Apoi, 
curînd, un alt agent se decise să-l folosească pe Rothschild ca 
om de legătură în Caraibe şi apoi altul. A urmat Haversham, un 
agent britanic de la M. I. 6. Apoi un israelian numit Silverblatt. Şi 
un francez numit... 

In cinci ani, Rothschild ajunse poştaşul întregii comunităţi din 
Caraibe. Deveni expert în desfacerea cu aburi a plicurilor. Apoi 
se apucă de criptologie. Deveni un hobby să spargă coduri, să 
păstreze dosare şi să compare informaţii. Nu după mult timp, 
înţelese că majoritatea spionilor din insule îşi petreceau cea mai 
mare parte a timpului spionîindu-se reciproc. Uneori, chiar 
membrii unei agenţii spionau pe alţi membri ai aceleiaşi agenţii. 
Nebunia asta îi stimula lui  Rorthschild înclinația spre 
perversitate. începu să aibă simţul puterii. Uneori schimba 
mesajele, numai ca să vadă ce se-ntimplă. Cu o asemenea 
ocazie fu pe punctul să provoace o revoluţie în Guatemala. Asta 


fu extraordinar şi-i dădu Magicianului o vedere cu totul nouă 
asupra vieţii. 

Aşa că, atunci cînd se mută pe St. Lucifer ca să fie pianist la 
Marele Gustavsen, epicentrul reţelei de spionaj din Caraibe se 
mută în mod firesc pe St. Lucifer. Rothschild deveni atit de 
important încît odată, cînd plecă în Statele Unite într-o vacanţă 
de trei săptămîni, întreaga comunitate de spioni fu paralizată. 
Optsprezece agenţi stăteau în acelaşi timp la Marele Gustavsen, 
fiecare reprezentind o ţară importantă, şi îl aşteptau pe le 
Sorcier să se întoarcă. Pînă să-l achiziţioneze pe Isidore, cîştiga 
aproape cinci mii pe lună de la CIA, KGB, Surete, M. I. 6 şi de la 
fiecare organizaţie din reţea. 

Isidore deschise o perspectivă cu totul nouă. Cu ajutorul lui 
Isidore, puterea lui deveni şi mai mare. 

- Voila! Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Izzy, spuse Rothschild 
deschizînd uşa camerei în care se afla Isidore. Camera lui Isidore 
era o debara mai mare. Isidore era un minicomputer Apple IlI. 
O'Hara îl privi, mut de admiraţie. Era frumos şi masiv. Avea o 
tastă de care erau ataşate un telefon, un monitor propriu şi o 
imprimantă Kube de mare viteză. Cutia principală, creierul lui 
Izzy, era un pătrat cu latura cam de treizeci de centimetri, cu 
trei orificii în faţă şi un beculeţ pătrat, care se aprindea cînd era 
în funcţiune. Un casetofon era ataşat la modemul telefonului de 
pe tastă. Telefonul era de asemenea echipat cu un microfon. 
Rothschild introdusese munţi de informaţii în calculator. Dar 
pusese calculatorul şi la dispoziţia agenţilor, confidenţial, 
lăsîndu-i întotdeauna singuri în cameră, ca să-şi poată da 
identificarea şi să poată deschide fişierele de care aveau nevoie. 
O cameră video, mascată în perete şi îndreptată spre ecran, îi 
permitea să adune toate codurile şi limbajele mecanice 
necesare ca să poată intra în computerele principale ale celor 
mai importante agenţii de spionaj. Folosind telefonul, îi 
înregistrase, de asemenea, pe agenţi făcînd apeluri pentru 
accesul în centrele lor de calcul şi, combinînd aceste bănci de 
informaţii cu propriul său computer, avea atit contactul vizual, 
cît şi verbal cu ele. 

Era un hobby extraordinar. 

ŞI-I făcu pe Magician unul dintre cei mai periculoşi oameni din 
lume. După ce explică ce putea face această minunată jucărie, 
Rothschild se aşeză în faţa calculatorului. 


- Ce zici de asta? întrebă el, mîndru. 

- Vrei să spui că te poţi conecta la computerele de bază ale CIA 
şi KGB? întrebă O'Hara. 

- În general, am acces la informaţiile de gradul doi, dar, în unele 
cazuri, pot să intru în fişierele strict secrete. 

- De unde ai luat chestia asta? 

- Din Miami. Oricine poate să cumpere. Secretul e să ştii să-l 
foloseşti. Să-ţi arăt cum funcţionează. Dădu la o parte un tablou 
de pe perete, dezvăluind un seif ascuns în zid. Formă cifrul şi 
deschise seiful. Era plin cu casete, dischete şi benzi video. 
Scoase o casetă şi trei dischete. Introduse dischetele în 
calculator şi caseta în casetofon. 

- Dischetele acestea înmagazinează informaţii, explică el. Prima 
conţine programul. Asta-i ceea ce pune totul în mişcare. Caseta 
conţine informaţiile cu acces prin telefon. Odată ce am toate 
acestea, nu mai am nevoie decît de codul potrivit de acces şi 
pot obţine o listare a informaţiilor pe ecran. 

Ridică receptorul şi formă un număr. 

- Sper că funcţionează telefoanele astăzi, spuse el. Chem linia 
de acces pentru Langley. 

- Computerul CIA? 

- Da. 

Joii îi trase un cot lui O'Hara. 

- Petrece atita timp aici, încît are nevoie de ajutor ca să conducă 
hotelul, şopti el. 

Rothschild apăsă butoanele microfonului. Apoi o voce spuse: 

- Aici este baza Langley 1. Identificarea, vă rog. 

Rothschild puse telefonul în furca legată de tasta computerului 
şi apăsă pe butonul „Play" al casetofonului. O voce înregistrată 
spuse: 

- Aici Oscarfield, cod C. l, nivelul doi. Rothschild apăsă pe 
butonul „Pause", al casetofonului. Vocea spuse: 

- Identificarea vocii completă. Accesul, vă rog. Rothschild apăsă 
din nou pe butonul „Play". 

- Acces fişiere, nivel doi. Vocea răspunse: 

- Citire, acces fişier, nivel doi. Urmă o pauză şi apoi: 

- Continuati. 

Apăsă din nou butonul „Play". Vocea înregistrată a lui Oscarfield 
spuse: 

- Citire modem, nivel doi. 


Şi pac! Ecranul se umplu cu întrebări şi spaţii goale pe care 
Rothschild le completă: 

Identificare acces: OFLD Sector agent: FIELd Acces agent: L-2 
Claritate agent: B-532 

Nume: O'HARA, FRANCIS 

Agenţia: PRIVAT 

Subiect ataşat anterior? Yes x No 

Afilierea anterioară: CIA 

Nivel fişier: BAZĂ 

Foto: YES 

Alte informaţii: NO 

Acces la fişier... 

Beculeţul dintr-o parte a computerului începu să clipească. După 
două sau trei secunde, se opri şi pe ecran apăru un mesaj: 
Apăsaţi cheia codului pentru a continua... 

Rothschild apăsă doi-trei-cinci şi ecranul se şterse o clipă, după 
care afişă fişierul lui O'Hara. 

- Fir-aş al naibii, zise O'Hara. 

- E cu adevărat magic, spuse Joii. Lumea întreagă vorbeşte cu el 
prin maşinăria asta. 

Rothschild apăsă o tastă şi cursorul se mişcă rapid în josul 
ecranului. Se opri la o listă pentru „Misiuni Curente": 

Subiectul este în misiune specială. Memorie protejată. Nici un 
contact anticipat pentru mai multe luni. 

- Omul-larnă îşi acoperă urmele, marinare. După raportul curent, 
tu acţionezi pe undeva pentru CIA. În felul ăsta nu trebuie să 
răspundă pentru tine timp de un an, poate, pînă cînd dosarul 
este revăzut. Aşa că, vreo două luni de-acum încolo, va trimite 
rapoarte, spunînd că misiunea a căzut, şi apoi va raporta că te- 
ai retras. După acest fişier nimeni nu-şi va da seama că tu te-ai 
ascuns timp de un an. 

Rothschild tastă „ACCES, FOTO, SUBIECT, CURENT" şi acestea 
apărură în partea de jos a ecranului. Apăsă pe tasta „Return" şi 
o fotografie computerizată a lui O'Hara apăru pe ecran. Era 
îmbrăcat în uniforma de marină. 

- Drace, poza asta a fost făcută pe vremea cînd eram în marină! 
spuse O'Hara. 

- Arăţi ca un copil, interveni Joii. 

- Devine ciudat uneori, spuse Magicianul. 

- Cum ai dat peste chestia asta, Michael? 


- Crezi că am citit în New York Times? La început, am crezut că 
este doar o jucărie scumpă. Apoi am început să-i înţeleg 
potenţialul. Omule, pot avea acces la Times, Washington Post, 
United Press. Zi-mi ce vrei şi-ţi obţin. 

- Bine, Izzy e într-adevăr ceva extraordinar. Dar în momentul de 
faţă am alte probleme. 

- Dacă eşti îngrijorat pentru dispariţia lui Falmouth, vreau să 
spun, dacă asta este ce te frămintă, linişteşte-te. Falmouth mi-a 
spus să-ţi dau eu scrisoarea cînd apari. Mi-a spus că, dacă se 
schimbă situaţia, o să mă sune şi eu va trebui să ard scrisoarea. 
Pînă acum, n-a sunat. Dacă sună, îi spun că eşti pe drum. 

- Ce scrisoare? 

Rothschild întinse mîna şi scoase dintr-un compartiment al 
biroului un plic mare, pe care i-l dădu lui O'Hara. 

- Călătoreşti printr-o agenţie de turism la Fort Lauderdale, spuse 
Rothschild. Agentul de acolo, o damă pe nume Jackowitz, are 
planurile tale. 

O'Hara îl privi pe Rothschild. 

- Mi-ai citit corespondenţa, spuse el indignat. Rothschild privi 
stînjenit în jos. 

- Puterea obişnuinţei. Ştiu că e îngrozitor. lartă-mă. 

- Aşa face tot timpul, cu corespondenţa tuturor, spuse Joii. 

Plicul conţinea un bilet pentru Fort Lauderdale şi o bucăţică de 
hîrtie pe care scria: „Caut-o pe Carole Jackowitz, Anders Travel 
Agency", alături de adresă şi numărul de telefon al agenţiei. 

- Nu prea face risipă de cuvinte, nu? spuse Rothschild. 

- Ce fel de învirteală mai e şi asta? De ce nu mă trimite direct la 
Lauderdale, de ce aici? 

- Poate pentru că are încredere în mine. Tipa asta, Jackowitz, e 
agent de turism. Ea avea nevoie de mine ca intermediar, In 
cazul în care ceva nu mergea. 

- Ce să nu meargă? 

- Indiferent ce aveţi voi doi de gind, nu mi-a spus nimic, 
marinare. Doar că sancţiunea ta a fost anulată şi că urma să vă 
vedeţi. Era foarte secretos, nu voia să se flecărească despre 
asta. Asta-i tot ce ştiu. Se aplecă spre O'Hara cu sprîncenele 
ridicate întrebător, şi şopti: 

- Vrei să-mi spui despre ce e vorba? 

- Oui, spuse Joii. De cîteva săptămîni, încercăm să ghicim despre 
ce e vorba. 


- Nu încă, spuse O'Hara. 

- Fir-ar să fie. Curiozitatea mă mănîncă de viu de trei blestemate 
de luni şi tu spui „nu încă". 

- N-am nimic să-ţi spun. 

- Bine, poţi să pleci de aici diseară la şapte şi să ajungi în Miami 
la zece. Sau poţi să aştepţi pînă miine-dimineaţă şi dăm gata 
sticla asta de brandy, ca să recuperăm ultimii doi ani. 

- Eu sunt pentru sticlă, spuse Joii, oferind încă un rînd. 

- Michael, în mai puţin de trei zile am ajuns din Japonia la Boston 
şi pe urmă aici. îmi dau sufletul. Sunt iritat şi obosit de cît am 
zburat cu avionul. Dar nesiguranța mă scoate din minţi şi am să 
rămîn aşa pînă cînd aflu ce e cu Falmouth, şi nu pot să aflu nimic 
decit dacă îl ajung din urmă. Deci, Joii, mai toarnă-ne brandy şi 
ai grijă, fir-ar să fie, ca avionul meu să zboare spre Lauderdale 
diseară... şi eu să fiu în el. 


8. 


Cînd Hinge ajunse în camera de la hotel, făcu un duş, îşi aranjă 
părul cu uscătorul, apoi se aşeză gol în faţa oglinzii. Corpul îi era 
tare şi întins, muşchii conturîndu-se ca sforile de undiţă de-a 
lungul bicepşilor. îşi privi cicatricele şi zimbi. Femeilor le 
plăceau; le plăcea să-şi plimbe degetele de-a lungul țesutului 
rigid pe picioarele, pe braţele lui şi pe partea stîngă a corpului. 
Ar fi putut scrie o carte doar cu minciunile pe care le spusese 
despre aceste cicatrice. Se întoarse în dormitor şi se îmbrăcă. 
Apoi deschise valiza şi scoase o centură lată, din piele 
netăbăcită, cu o cataramă mare, din aur, şi o ţinu cîteva clipe în 
mînă, ca şi cum ar fi cîntărit-o. Pe cataramă era gravat cu mici 
diamante: 

ASOCIAŢIA DE RODEO A STATELOR UNITE 

Campion naţional 1963 

Cheyenne, Wyoming, 6 ianuarie 1964 

Din Del Rio, Texas, făcuse un drum lung. Să ridici caii în două 
picioare în Texasul de vest, pe zăpada proaspătă, nu era chiar 
aşa de rău, nici cînd cădeai, deşi, sub păturica albă şi curată, 
pămîntul era tare ca o cărămidă. Pudra moale şi proaspătă 
dimineaţa devreme, cînd respiraţia calului era un nor mare şi 
gros, amestecat cu a lui, amortiza căderea, aşa că nu-i era frică 
de poneii nebuni cu coama lor mare de iarnă şi cu ochii sălbatici, 


pentru că nu durea la fel de tare ca vara, cînd seceta făcea 
pămîntul să crape, praful îi făcea pe cai să strănute, iar căldura 
îi înnebunea oricum şi începeau să lupte din momentul cînd 
simțeau pielea şeii. Oh, Doamne, ura verile. 

- Fii curajos, băiete, că, dacă nu, pun afurisita de curea pe tine. 

- Da, tată. 

- Du-te înapoi la blestematul ăla de ponei şi ţine-l bine sau îţi fac 
eu fundul sită. 

- Da, tată. 

- Suie în şa, la dracu', nu-ţi face de lucru pe lîngă împuţita aia de 
găleată cu apă. 

- Da, tată. 

- Şi nu-mi mai spune tată, ce dracu', întîi să pui la punct 
blestematul ăla de ponei, să-l aşezi în genunchi şi pe urmă să-mi 
spui tată. În familia asta n-avem nici o zînă. 

înalt, cu oase tari, era un puşti din Texas, cu vocea tărăgănată şi 
mîna înmănuşată, cu temperamentul corupt al tatălui său, 
participînd la concursul de rodeo încă din liceu. La douăzeci şi 
unu de ani, cînd era destul de mare ca să-şi comande propria 
bere în nesfirşitele cîrciumi din Wichita şi Cheyenne pînă la 
Phoenix şi El Paso, avea încheieturile mari şi umflate de la 
bătăile cu toţi şmecherii care făceau mişto de numele lui Hinkie 
Hinkle, avea deja trofeele şi cataramele la centură şi vînase cu 
cei mai buni, urşi bruni, cerbi şi jaguari. Mai avea şi ceva mai 
mult de o duzină de oase rupte şi dureri care-l chinuiau cînd se 
scula dimineaţa; se hrănea cu ouă cu şuncă, amfetamine, 
barbiturice şi calmante, stropind totul cu bere Coors. Avea 
douăzeci şi doi de ani şi începea să scoată nasul în lume. 

La rodeoul forţelor armate se îmbătă şi rată numărul. O tipă cu 
gradul de sergent şi vocea mieroasă, de la recrutări, care îi 
bătuse la cap toată noaptea, îl înrolă dimineaţa următoare şi-l 
trimise spre tabără înainte să-i treacă mahmureala. 

şapte luni mai tîrziu, joc uman, cai daţi dracului şi vinătoare de 
cerbi. 

In 1967, în opt săptămîni distruge douăzeci şi şapte de busturi 
ale lui Buddha. Mot Sog, brigada specială de ucigaşi ai armatei, 
ale cărei dosare vor fi toate distruse după război, îl abordează. 
Într-o noapte lîngă nMZ, folosind un obiectiv infraroşu montat pe 
un Mannlicher CD 13, de la mai mult de un sfert de milă 
depărtare, ucide un agent vietnamez care se strecura printre 


linii; o lovitură atît de incredibilă, încît nişte tipi de la trupele de 
geniu măsoară distanţa cu precizie, pentru a înregistra recordul. 
Cinci sute şaptezeci şi opt de metri, cea mai lungă împuşcătură 
mortală din istoria armatei. 

După asta, cînd trăgea, avea galerie, ca şi cum ar fi tras în rate, 
bam, bam, bam. 

întors în Texas, caută o slujbă. În Rhodesia, unde cîştiga trei sute 
de dolari pe zi plus diurna, făcu un curs de interogatorii şi 
deveni expert în arta mortală a convingerii, spînzurînd de glezne 
pe negrii capturați, de un elicopter, la o sută cincizeci de metri 
înălţime, pînă cînd vorbeau, şi dîndu-le drumul de acolo dacă nu 
vorbeau. 

Cînd se întoarse acasă, după doi ani, tatăl său nu-i mai spuse 
nimic, nici măcar cînd îşi schimbă numele în Hinge. Îi era frică. 
Decise că era prea ostentativ să poarte catarama. Probabil că, la 
ora asta, Spettro ştia tot ce trebuia ştiut despre Ray Hinge. îşi 
puse o centură mai puţin bătătoare la ochi, se privi în oglindă şi, 
mergînd la fel de ţeapăn ca un sergent din garda reginei, 
deschise uşa ce dădea în camera vecină şi bătu. După o clipă, 
Falmouth deschise uşa de pe partea lui. Hinge fu surprins de cit 
de înalt era Spettro. Era spilcuit, foarte bronzat, cu părul alb la 
timple şi îmbrăcat într-un costum de mătase naturală, 
bleumarin, din trei piese, cu o cravată în dungi, vişiniu cu gri. 
Hinge era exact cum se aşteptase Falmouth: slab, cu o înfăţişare 
fioroasă, cu ochii mici de culoarea agatei, mîini aspre şi, desigur, 
cu părul foarte blond. 

Ai face bine să fii tare, gîndi Tony. Pentru treaba asta, am nevoie 
de cel mai bun. 

Hinge ştia scenariul pe de rost şi îl recită uşor. Era un actor bun, 
asta ajuta. 

- Scuză-mă, spuse el cu vocea lui tărăgănată de texan, am 
crezut că asta e o debara. 

- Nici o problemă. 

- Nu cumva ai o ţigară? Tocmai le-am terminat pe ale mele. 

- Sigur. 

Falmouth îi întinse o ţigară Camei şi i-o aprinse. Hinge inspiră 
adînc şi, în timp ce flacăra aprindea tutunul, pe latura ţigării 
apăru cuvintul „Spettro". Hinge zîmbi şi-i întinse mîna. 

- Hinge, spuse el. Sunt tare încîntat. 

- Mulţumesc, Hinge. Spune-mi Spettro. 


- Da, sigur. 

Falmouth ţinu uşa deschisă şi Hinge intră în camera sa. Pe pat 
se găsea o servietă. 

- Tocmai m-am despărţit de tipii de la fabrică, spuse Falmouth. 
Avem o pauză mare. Banda asta, Rafsaludi, a fost de acord să se 
întilnească azi după-amiază, pentru a discuta plata 
răscumpărării. Ei cred că vine un om de la companie. În grupul 
care l-a luat pe Lavander erau patru, din cîte mi-a spus Gomez, 
şoferul care conducea maşina lui Lavander cînd l-au săltat. 

- Şi Rafsaludi ăştia l-au lăsat pe Gomez să plece, eh? Falmouth 
încuviinţă. 

- Cam proşti, nu? spuse Hinge. 

- Nu se potriveşte cu restul comportării lor. 

- Crezi că e de-al lor? 

- Nu e prea rău pentru început, Hinge. 

- Fără să intrăm în detalii, toată chestia miroase a înscenare, 
aprobă Falmouth. Da, cred că a fost o treabă dinăuntru. 
Bănuiesc că şoferul şi încă patru sunt în bandă. Cred că, atunci 
cînd a spus că erau patru răpitori, a avut o scăpare freudiană, 
dar trebuie să reţii că toată informaţia asta e la mîna a doua. Eu 
nu l-am văzut pe Gomez şi el habar n-are că eu sunt aici. 

- Ce e cu şoferul? întrebă Hinge. 

- Tot ce ştie el e că un om de la companie vine cu avionul din 
State, probabil pentru a pune la punct tranzacţia. A dracului 
bestie, s-a oferit să-l ducă cu maşina la întîlnirea de azi după- 
masă. 

- Şi îl lăsăm? 

- Sigur. Dacă l-am refuza, ar putea deveni curios. E mai bine să-l 
avem la îndemină, s-ar putea să avem nevoie de el dacă 
povestea se complică. 

Se duse la pat şi deschise servieta. înăuntru, într-un suport 
special, era fixată o armă. Trăgaciul era montat pe miner. Arma 
nu avea mai mult de treizeci şi cinci de centimetri lungime, avea 
surdină şi un dispozitiv pentru disimulat flama. Cătarea avea 
formă de con şi era aproape tot atit de lungă cit ţeava. Lateral, 
se afla un întrerupător. încărcătorul era mai lung decit arma, dar 
era curbat sub patul armei, pentru a o fixa foarte bine. În 
servietă mai erau încă două încărcătoare, două pistoale şi o 
cutiuţă metalică. Falmouth desprinse mecanismul trăgaciului şi 
scoase suportul din servietă. 


- Ai mai folosit vreodată arma asta? 

- N-am văzut niciodată una chiar ca asta. 

- E o Ungine. Nou-nouţă. Perfect silenţioasă şi fără flamă. Nu 
poţi s-o auzi nici de la un metru şi jumătate distanţă şi nu poţi s- 
o vezi noaptea. Trage efectiv o mie de focuri pe minut. 
încărcătoarele au cîte o sută de cartuşe fiecare, calibrul 45. Asta 
înseamnă şase secunde de foc continuu la un încărcător. Nu 
trebuie decit să apeşi pe trăgaci şi ai un rînd de opt-zece focuri, 
sau poţi s-o fixezi să tragă foc cu foc. 

Hinge fluieră. Avea ochii măriţi cînd Falmouth îi întinse arma. 
Hinge o privi aşa cum priveşte un bijutier un diamant de 
douăzeci şi două de carate, întorcînd-o pe-o parte şi pe alta şi 
cîntărind-o. 

- Trei kilograme, spuse Falmouth. 

- Ce bătaie are? 

- Patru sute de metri. 

- Fantastic. 

- Obiectivul cu laser e reglat pentru a trage automat la o 
anumită temperatură. E stabilit la 98,6. Tot ce trebuie să faci e 
să răsuceşti arma de jur împrejur. De cite ori fasciculul atinge o 
fiinţă umană, poc. Trăgaciul are prioritate asupra laserului, aşa 
că poţi s-o foloseşti în ambele moduri. Ai două întrerupătoare în 
mînerul servietei. Unul porneşte laserul, celălalt e trăgaciul. 

- Fain. 

Falmouth scoase cutiuţa şi o deschise. înăuntru erau un pistol cu 
săgeată, care arăta ca un trabuc, patru săgeți, o sticlă mică cu 
un lichid limpede, un dispozitiv electric lung cam de trei 
centimetri, care arăta ca un fitil mic, două măciulii şi două 
receptoare FM, nici unul mai mare decit o cartelă de telefon. 

- la uită-te aici, spuse Hinge, luînd ţigara. De obicei, pe astea le 
fac singur. N-am mai văzut niciodată unul cumpărat din 
magazin. 

- Ăsta are probabil mai multă precizie decît cel făcut manual, 
spuse Falmouth. 

Luă trabucul, fixă una dintre săgeți la un capăt, apoi se întoarse 
către lampa din celălalt colţ al camerei. Trase cu precizie, iar 
săgeata zbură şuierind prin cameră şi se înfipse în abajurul 
lămpii. 

- E foarte precisă pînă la doi metri şi jumătate, spuse, şi adăugă: 
cu puţin exerciţiu. 


- Ce folosim? întrebă Hinge, arătînd spre sticlă. 

- Dinitrat de sodiu. 

- Bun material. 

- Dacă atingi un vas de sînge, tipul moare în cinci secunde. Dacă 
atingi un nerv, paralizia este aproape imediată. 

- Eu ochesc în git. Chiar aici, spuse Hinge, atingînd un punct 
lîngă mărul lui Adam. Ai şanse mari să prinzi nervul ăsta de aici. 
Dacă greşeşti, jugulara e foarte aproape. Mie îmi place să lovesc 
nervul. Cinci secunde pot fi un timp al dracului de lung dacă 
tipul e speriat. 

- Cred şi eu. 

- Deci, cum facem? 

- Dacă informaţia mea e corectă, ai fost infiltrat în două 
operaţiuni de manevră. 

- Da, sigur. 

- Cred că tu vei fi infiltrat, iar eu, umbra. 

- Sună bine, zise Hinge. Apoi adăugă zimbind: Abia aştept 
chestia, omule. Adică, să lucrez cu tine. Ar fi ca şi cum aş face 
echipă cu wyatt Earp, ce dracu'. Şi rise. 

- Sunt foarte flatat, spuse Falmouth. 

Atitudinea lui Hinge de adulare a eroului îl făcea să nu se simtă 
prea în largul lui. Lui Falmouth i se părea neprofesionist, deşi 
Hinge probabil că îşi cunoştea meseria. 

„Ce dracu', Quill nu l-ar fi trimis pe Hinge dacă n-ar fi fost de 
prima mînă. Relaxează-te, Falmouth." 

- încă ceva, spuse Falmouth. Maşina ta e un Buick break. Are 
microfoane şi transmiţător radio. Putem recepționa semnalul de 
la o milă distanţă. La ora două ar trebui să ne sune şi să ne dea 
indicaţii. Va trebui să te duci singur cu maşina companiei, deşi 
au acceptat să-l lase pe Gomez să conducă. 

- Pariez că aşa au făcut. 

- Rafsaludi se vor întîlni cu tine într-un loc fixat de ei. Eu cred că 
vor sări pe maşină, undeva pe drum, şi vor încerca să te ia, aşa 
cum au făcut cu Lavander. Eu te urmăresc din cealaltă maşină, 
cu cel mai bun şofer din America de Sud. 

- Şi eu? 

- O să te anunţăm şi pe tine. Am un emiţător anal. Nu e prea 
comod, dar e foarte eficient şi nu poate fi găsit dacă eşti 
controlat. Fii liniştit, bătrîne, vom face tot ce putem ca să nu te 
pierdem. 


- Dar ce-ai zice de un microfon? Aş putea să-ţi dau unele 
indicaţii verbale. 

- E prea riscant, zău. Putem să înregistrăm tot ce spui în Buick. 
Dacă te răpesc, ne vom baza pe emiţători şi semnale vizuale. 

- Mi se pare O. K. Ce e cu Gomez? 

- Rafael Gomez, născut la Maracaibo. Un tip liniştit şi, de mulţi 
ani, burlac. Face pe umilul cu grangurii de la rafinărie, dar se 
pare că are mult succes la femei. Nu e un geniu, s-a lăsat de 
liceu după doi ani şi nu e o ameninţare fizică, aşa că nu-l văd să 
fie unul dintre lideri. Lucrează la Sunset Oil de doi ani. Vorbeşte 
puţină engleză. 

- Destul de bine. 

- Splendid. Mai avem două ore pînă plecăm, bătrine. Hai să 
repetăm operaţia, o dată sau de două ori. Poate că putem evita 
surprizele. 

- Da. Aici Quill. 

- Aş fi vrut să te anunţ în legătură cu Lavander. 

- Ce e cu Lavander? 

- Avem doi dintre cei mai buni oameni ai noştri în afacerea asta. 
Sunt sigur că o să-l aducă înapoi. 

- Nu asta vreau să spun. Cit ştie el? 

- Mult. 

- Ştie de Midas? 

- Da. A analizat eşantionul şi a studiat întreaga zonă. 

- Oare a fost înţelept să procedaţi aşa? 

- Lavander are o reputaţie de tip foarte discret. A lucrat pentru 
aproape toate operaţiunile din lume, într-un moment sau altul. 

- Totuşi, răpirea asta ar trebui să ne dea de gindit. Acum e foarte 
periculos să avem un om în afara organizaţiei care să ştie atit de 
mult. 

- E foarte preţios... 

- înţeleg. Atunci sugerez să-l testăm. Să vedem cit e de discret. 
Dacă putem conta pe el, ar trebui să încercăm să-l racolăm. 
Dacă nu... 

- înţeleg. 

- Ţine-mă la curent, te rog. 

- Desigur, domnule. 

Metoda algeriană era o schemă aproape garantată. Aproape, 
pentru că factorul uman şi, odată cu el, imprevizibilul nu 
trebuiau ignorate. Metoda era gîndită ca un exerciţiu logic de 


înfricoşare şi era foarte eficientă împotriva teroriştilor apolitici, 
cei lacomi, care erau gata să-şi rişte gitul pentru bani, dar n-ar fi 
vrut să-şi dea viaţa pentru ei. Ei puteau fi făcuţi să se teamă. 
Fanaticii erau diferiţi. Erau periculoşi şi comportarea lor nu putea 
fi prevăzută. Puteau lovi fără să prevină. Pentru ei, a muri 
însemna a fi martir, şi asta făcea parte din poezie. In cazul de 
faţă, Falmouth ştia că teroriştii voiau bani. Punct. Nu era nici o 
motivaţie politică în spatele răpirii lui Lavander. Tipii nu erau 
discipoli orbi ai nimănui, în afară de bani. 

Mişcarea cerea profesionişti şi Falmouth îşi dădu repede seama 
că Hinge era de gheaţă, total lipsit de moralitate şi extrem de 
perfecţionist: ideal pentru misiune. Nu-l plăcea personal pe 
Hinge. Nu aveau nimic altceva în comun în afara profesiei lor. 
Hinge era un mercenar tipic. Trăia pentru sînge şi bani, nu avea 
gust, nu avea clasă. Îi plăcea să mănînce carne cu cartofi cu o 
regularitate plictisitoare, bea bere şi whisky prost, iar lecturile lui 
se reduceau la revista Soldat al norocului, la Business Week şi, 
întîmplător, la cărţi despre noi tipuri de arme sau stadiul actual 
al artei de a ucide, editate de Paladin Press, editură numită aşa 
după legendarul cavaler şi avind sediul, desigur, în Phoenix, 
unde spiritul bătrînului Vest era încă puternic. Aşa se vedea 
Hinge pe sine, un pistolar rătăcitor, călărind întotdeauna la 
apusul soarelui, în căutarea unui nou stindard pe care să-l 
poarte, omorînd comunişti, socialişti şi, în general, pe oricine s- 
ar fi aflat din punct de vedere politic la stînga lui Attila Hunul, 
pentru că asta făcea oarecum totul acceptabil. 

Ca mulţi dintre cei de-o teapă cu el, era dur, nerafinat, o maşină 
de ucis care n-ar fi putut evalua o sticlă de vin bun sau o ţigară 
bună. Pe scurt, era necioplit şi plictisitor. Dar îşi făcea treaba 
bine şi ei pentru asta erau acolo. 

Şoferul lui Falmouth, un bărbat slab şi scund, spre cincizeci de 
ani, pe care-l chema Angel, fusese şofer de taxi în Paris timp de 
trei ani, aşa că nu avu nici o problemă să ia curbele strînse şi să 
se descurce prin trafic, pe drumul de la uzină la Caracas. 
Aparatul care recepționa semnalele emiţătorului anal al lui 
Hinge semnaliza tare şi clar. 

Hinge era isteţ. Purta o conversaţie vioaie cu Gomez, preluată în 
întregime de microfonul din Buick şi transmisă stereo în maşina 
lui Falmouth, un BMW gri metalizat. 

- Ce-i asta? îl auzi el pe Hinge întrebînd. 


- E o pepinieră specială pentru plante ciudate, răspunse Gomez. 
- Plante ciudate? 

- Ştiţi, domnule, diferite... 

- Plante rare? 

- Si. Rare. 

Cîteva minute mai tîrziu: 

- Cine-i ăsta? 

- E statuia salvatorului nostru, Simon Bolivar, cel mai mare erou 
în toată Venezuela. 

- Cum îi spune părţii ăsteia de oraş? E foarte drăguță. 

- El Este. Foarte scump. Numai oameni bogaţi trăiesc aici. Cotim 
aici şi traversăm o parte a ei. 

„Ține-o aşa, gîndi Falmouth, e foarte bine." 

Ideea de a lucra în echipă îi devenea mai acceptabilă. Tipul era 
bun, fără îndoială. lar Angel era foarte bun la volan. Falmouth nu 
voia să se apropie prea mult. Deocamdată, Gomez nu-l văzuse şi 
nu-i bănuia deloc existenţa. Era important să rămînă aşa. Deci, 
BMW-ul îi urmărea de la o oarecare distanţă, cînd Angel intră 
într-o zonă rezidenţială, cu case care-i aminteau puţin lui 
Falmouth de Palm Beach şi Coral Gables. 

Hinge vorbea întruna, accentul lui puternic din sud-vest ajungind 
la ei tare şi clar. 

- Drumul ăsta e groaznic, spuse el. De ce nu-l asfaltează? 

- E cel mai scurt. De aici mai e numai vreo milă. 

- Bine. 

Angel chicoti. 

- Bueno. Ştiu unde sunt. 

- Bine, spuse Falmouth. Semnalul slăbeşte. Indiferent unde sunt, 
recepţia e foarte proastă. 

- Drumul pe care sunt se încolăceşte pe munte, ca şarpele. E un 
drum foarte prost. 

- Deci îl ştii? 

- Bineînţeles, domnule. E singurul drum prost de pe aici. 

Angel parcurse partea de la poalele muntelui, apoi întoarse pe o 
stradă pavată care se termina brusc. Se întoarse spre Falmouth. 
- Asta e drumul, domnule. 

- Să ne mişcăm cu atenţie. Nu vrem să ne zărească. 

- Si, nici o problemă. 


Falmouth era zdruncinat pe bancheta din spate a maşinii, în 
timp ce Angel conducea printre gropile şi bălțile de pe 
mizerabilul drum din vîrful muntelui. 

Deodată se auzi vocea lui Gomez în receptor, mult mai tare 
decit înainte. 

- Por Dios! strigă el, încercînd să pară surprins. 

- Ah, fir-ar să fie! răspunse Hinge, prefăcîndu-se la fel de 
surprins. O clipă mai tirziu se auzi o salvă de armă automată, de 
undeva din afara maşinii. 

Hinge spuse: 

- OK, opreşte. Au o armă automată şi vor să fie siguri că noi ştim 
că o au. 

Vocea lui era puţin răstită, nu de teamă, ci de miînie. lisuse, se 
gîndi Falmouth, nu-l pierde acum. 

- OK, îi spuse Falmouth lui Angel, încetineşte. Lasă-i pe 
nemernici să-şi facă treaba lor murdară. 

- Si. 

Doi bărbaţi cu automate veniră spre maşină. Gomez ieşi să-i 
întîimpine cu miinile deasupra capului. Juca teatru bine. Hinge 
prinse momentul. 

- Asta-i, plimbărica de plăcere s-a terminat. Maşină. Pontiac 
bleumarin Grand Prix. 1974. Foarte murdară. Cu multe urme de 
lovituri. Doi tipi cu puşti de vinătoare vin spre noi. Mai e unul cu 
armă automată în tufiş, iar altul pe deal îi acoperă. lisuse, ce 
vremuri. Tipii ăştia au măşti pe faţă. O. K., uite că vine unul. 
Bonas nokkers'. Cel care se apropie de maşină era scurt şi 
îndesat, ca o cutie, cu părul negru, lung şi unsuros, acoperit cu o 
beretă maro. Basmaua nu-i ascundea nici barba şi nici ochiul 
stîng, oribil, o masă gri plutind între pleoapele îmguste. 
Deschise portiera smucind-o, ţinînd cu o mînă arma îndreptată 
spre pieptul lui Hinge. 

- Vamos, ordonă el şi-i făcu semn lui Hinge să iasă din maşină. 
Pronto! Hinge ieşi, ţinînd servieta strîns la piept. Ochi-Cenuşiu 
privi servieta şi apoi pe Hinge. 

- Habla Usted espanol? întrebă. Hinge ridică din umeri. 

- Vorbeşte spaniola? trînti Ochi-Cenuşiu. 

- Nu, minţi Hinge. 

- OK, eu vorbesc engleză, un poco, puţin, si. 

Rise şi întinse mîna după servietă, dar Hinge se întoarse cu 
spatele la el ca şi cum ar fi încercat să o apere. Teroristul i-o 


smulse şi o deschise cu o mînă. O jumătate de duzină de dosare 
se risipiră pe jos şi fură luate de vînt. Hinge păru disperat. 
Umerii lui Ochi-Cenuşiu căzură. 

- îmi pare rău, spuse el, prefăcîndu-se că-şi cere scuze. Aruncă 
servieta pe jos şi, răsucindu-l pe Hinge, îi legă mîinile la spate, 
apoi îl percheziţionă rapid. 

Tu ai s-o capeţi, amice, gîndi Hinge. Porc afurisit cu ochiul scos, 
tu ai să cazi primul. 

- Vă rog, servieta mea. Hinge arătă spre servietă. Era un cadou 
de la soţia mea. A... de mi esposa. 

Ochi-Cenuşiu privi înapoi la servietă, oftă şi o ridică. Celălalt 
pistolar, mai tînăr şi cu părul lung, prins în coadă de cal, cu un 
cercel de aur în urechea dreaptă, foarte neliniştit, strigă: 

- Pronto, pronto! la Ochi-Cenugşiu, apoi se sui în maşină şi le făcu 
semn. 

Arătă înapoi, către Falmouth. 

- Oh, ne ducem înapoi pe unde am venit? spuse Hinge cît de 
tare îndrăzni. 

Ochi-Cenuşiu îl împinse pe Hinge în maşină şi aruncă servieta 
jos, în spatele Pontiacului. Porniră, lăsînd în urmă un vîrtej de 
praf, pără-sindu-l pe Gomez pe marginea drumului, cu mîinile 
încă ridicate. 

Falmouth auzise ultima remarcă a lui Hinge peste zgomotul 
maşinii care se îndepărta. 

- lisuse, îi spuse el lui Angel, vin în direcţia noastră. 

Angel apăsă brusc frina şi întoarse volanul, răsucind maşina cu o 
sută optzeci de grade. Trecu într-o viteză inferioară, frînă şi apoi 
porni în trombă în direcţia opusă. 

- Minunat, spuse Falmouth. 

Angel merse înapoi pînă la drumul pavat, luă prima cotitură, 
întoarse din nou şi parcă. Era pregătit. 

- Magnifico! spuse Falmouth cu admiraţie. 

Se lăsă în jos pe scaun şi luă un pistol Luger de 9 milimetri din 
suportul de la subsuoară şi îl strecură sub coapsă. Dacă vor fi 
probleme, jocul se va sfirşi oricum. Urma lupta pentru 
supravieţuire. 

Pontiacul albastru veni în jos pe drumul de ţară o clipă mai 
tirziu, luă curba şi se îndepărtă de ei, înapoi, spre drumul 
principal care ducea la Caracas. In maşină erau trei oameni. 

- Le dau puţin avans, da? întrebă Angel. 


- Nu, erau doar doi dintre pistolari în maşină. Ar trebui să mai 
vină alţi doi după ei. Să le dăm cite un minut. Nu vrem să fim 
prinşi la mijloc. 

Lîngă ei, pe scaun, semnalizatorul tiuia nebuneşte. Un minut 
trecu cu greutate, apoi un Chevrolet '76 negru cobori pe drumul 
de ţară urmat de cealaltă maşină. 

- Ei trebuie să fie, spuse Falmouth. Să mergem. Angel ieşi din 
curbă şi se luă după ei. 

Semnalizatorul se auzea cu claritate, în timp ce se întoarseră 
prin porţiunea din cartierul El Este, apoi se îndreptară către 
autostrada care ducea în oraş. Puteau vedea Chevroletul în faţa 
lor, rulînd exact la limita vitezei legale. Nu voiau să rişte nimic. 
Erau aproape de autostradă cînd se întîmplă: un puşti pe o 
motocicletă ieşi brusc de pe o stradă laterală, văzu BMW-ul prea 
tirziu şi, îmcercind să-l evite, alunecă de pe motocicletă 
răsturnîndu-se în faţa lui Angel. Angel frînă şi viră în acelaşi 
timp, evită la milimetru copilul şi Honda lui, dar întîrzie o clipă 
prea mult în curbă. BMW-ul ezită un moment, de parcă ar fi fost 
gata să se răstoarne, apoi se îndreptă, dar în aCeSt moment 
cauciucul din dreapta spate explodă ca o bombă. Angel opri 
maşina repede şi sări afară. Cauciucul atîrna în zdrenţe de roată. 
Angel lovi maşina. 

- Rahat, strigă el. Rahat, rahat, rahat! 

Pe bancheta din spate, Falmouth asculta cum sunetul 
semnalizatorului devenea tot mai slab şi, în cele din urmă, se 
opri. Hinge era acum pe cont propriu. Nu era într-o primejdie 
imediată, dar întreaga operaţie depindea de prinderea unui 
terorist de către Falmouth, în timp ce plecau de la întîlnire. 
Călătoria lui Hinge era acum cu totul inutilă. 

- Ai dreptate, spuse Falmouth. Rahat. 

Falmouth stătea pe balcon, sorbind dintr-un gin tonic şi urmărind 
teleferico, cum urca încet panta muntelui Avila. Lăsase uşa 
dintre cele două camere deschisă şi-l auzi pe Hinge intrînd, 
închizind uşa după el, apoi auzi apa de la toaletă curgind. 

După citeva clipe, texanul i se alătură pe balcon. Bărbatul mai 
tînăr era în mod evident surprins şi supărat. 

- Ce s-a întîmplat? întrebă el. Cum de te-ai întors? 

- Ne-a ieşit în faţă un puşti pe o motocicletă. Angel a luat o 
curbă din plin şi ne-a explodat un cauciuc. 

- lii-suse Hriis-toase! izbucni Hinge. 


- la-o uşor, spuse Falmouth. Toarnă-ţi o băutură şi vom discuta 
planul Baker. 

Texanul cu faţa dură intră înapoi în cameră. Era gata să 
izbucnească, dar nu era tipul care să se plingă. Ca şi Falmouth, 
se gîndea deja la mişcarea următoare. îşi turnă o porţie bună de 
gin peste cuburile de gheaţă şi se întoarse pe balcon. 

- Vrei să spui că avem un plan Baker? zise el. 

- întotdeauna e un plan Baker, spuse Falmouth, încă urmărind cu 
privirea cabina, care acum atingea vîrful muntelui. 

- Problema e că nu-l avem pe unul de-ai lor, nu avem nici un 
rahat, spuse Hinge. 

Nu era o remarcă împotriva cuiva, pur şi simplu, doar un gînd 
spus cu voce tare. 

- Ce s-a întîmplat la întîlnire? întrebă Falmouth calm. 

Hinge oftă. Aşa cum spusese Spettro, exista întotdeauna ceva 
neaşteptat. Hinge înşiră într-un stil abreviat şi mecanic un 
rezumat lipsit de sentiment al faptelor. 

- Patru de-ai lor, aşa cum ai zis tu, plus şoferul, Gomez. Patru 
lepre au petrecut o lună sau aşa ceva cu banda lui Gaddafi şi 
cred că sunt din OEP. M-au legat la ochi cînd am intrat în 
maşină. Cred că am luat-o spre centru. Era mult zgomot de 
trafic. Am rulat cam opt minute. Au parcat în ceva care părea să 
fie un garaj interior. N-am ieşit nici o clipă afară. Am urcat un 
rind de trepte, apoi am mers drept înainte, patruzeci de paşi, 
pînă în birou. Mi-au scos legătura de la ochi ca să vorbim. Cei 
patru aveau lumina în spate. Reflectoare de trei mii de wati în 
spatele lor. N-am putut să văd clar feţele. Unul singur a vorbit. 
Un tip dur, cu barbă castanie şi ochiul stîng cenuşiu. Şoferul 
maşinii care ne-a luat purta coadă de cal şi un cercel în 
urechea... dreaptă. Părea cam de treizeci de ani. Biroul era mic. 
jaluzelele trase, masă de conferinţe, şase scaune, telefon. 
Punct. Nici măcar o scrumieră. 

Se opri şi sorbi din pahar. 

- Ce te-au întrebat? 

- Dacă aveam banii. Banii sunt la loc sigur, le-am spus. Suntem 
gata să negociem? Trebuie să mă conving că omul nostru e încă 
viu, zic eu. Ei dau un telefon. Era Lavander, ăsta. Accent 
englezesc. Speriat de moarte. Tot ce a putut să scoată a fost 
cum îl cheamă şi „Te rog, ajută-mă". Ne-am înţeles să ne întîlnim 
din nou diseară, la zece jumătate. Eu aduc banii gheaţă, ei îl 


aduc pe Lavander. Dacă mă urmăreşte cineva, îl lichidează pe 
ostatic, iau altul şi jocul e acelaşi, dar cu preţul dublu. 

- Unde trebuie să-i întîlneşti? 

- Acelaşi scenariu ca prima dată. Sună ei şi îmi dau adresa. Eu 
mă duc în oraş, ei mă interceptează undeva pe drum. îşi 
închipuie că, dacă a mers prima dată, de ce să nu folosească din 
nou aceeaşi idee. Pipiolos stupizi. 

- Te-ai descurcat bine, Hinge, spuse Falmouth. îmi pare rău că 
lucrurile au luat-o razna. Nu puteam face nimic. 

- Sigur. îmi pare rău că şi eu am greşit puţin. Mai e ceva. Tipul cu 
ochiul cenuşiu. E al meu, bine? 

- Cu plăcere. Hinge zimbi. 

- OK, deci... care e planul Baker? Falmouth îl privi şi-i întoarse 
zimbetul. 

- Gomez, zise el şi-i întinse lui Hinge o bucată de hirtie cu adresa 
şoferului pe ea. 

Casa era o colibă roşie printre multe alte colibe roşii, pe 
versantul vestic al munţilor care despărţeau Caracasul de restul 
Venezuelei. Camera principală era mică şi goală. Patul se lărgea 
într-o sofa. O piesă de mobilă din spatele lui servea de noptieră. 
Pe ea era o mică lampă, acum stinsă. Postere cu John Travolta, 
Rod Stewart, Blondie şi Farrah Fawcett acopereau pereţii, iar un 
radio cu tranzistori, din care se revărsa un ritm puternic de 
disco, era aşezat pe podea, lîngă pat. Singurele piese de mobilă 
în cameră mai erau două scaune lîngă fereastră, unul din ele cu 
o boccea de haine murdare. Mai era şi un telefon, pe podea, într- 
un colţ. O carpetă făcută manual, avînd colţurile murdare şi 
rupte, acoperea o parte din podea. Fişii mizerabile de bumbac 
atirnau la ferestre. Lîngă lampa de pe noptieră se afla un pistol 
de calibru mic. 

„Gomez era cu o femeie în pat. Femeia asta e tare zgomotoasă. 
Dumnezeule, ce zgomot face, se gîndi Gomez. Vecinii or să 
creadă că omor pe cineva. Dar tigroaica asta, mîncătoarea asta 
de bărbaţi, ar putea să mă omoare ea pe mine." 

- Todavia no, Todavia no! strigă ea şi el tremura, şi simţi că 
explodează. Ea se zvircoli sub el, ţipînd de plăcere, mormăind, 
apoi gemînd. Picioarele îi erau încolăcite în jurul şoldurilor lui şi, 
de fiecare dată cînd el o pătrundea, ea le strîngea şi mai mult, 
săpînd cu unghiile în spinarea lui. Sudoarea curgea de pe bărbia 
lui pe fruntea ei, ea chicotea, apoi se arunca din nou spre el. În 


semiîntunericul din încăpere, el putea să-i vadă faţa. Ochii ei 
erau daţi peste cap şi înnebuniţi. 

- Mas, mas, mas, cerea ea. 

El nu mai avea mult de dat şi simţi cum se întăreşte şi cum 
şoldurile se încordează, în încercarea de a se reţine. Aproape că 
nu auzi uşa deschizîndu-se. 

în următoarele citeva secunde, totul păru că se petrece cu 
încetinitorul, confuz şi amestecat: 

două figuri întunecate apărură în uşă, fata deschise gura să ţipe, 
un sunet slab, bupbupbupbupbupbupbupbupbup, femeia, cu 
pieptul explodind în carne sfişiată, fuse trîntită de perete, 
gloanţele, intrind în ea, făceau mai mult zgomot decit arma 
însăşi, fata căzu pe o parte, cu capul atîrnîndu-i moale peste 
marginea patului, părul ei negru, ud, revărsîndu-i-se spre podea, 
petele roşii se lăţeau pe cearşaf către el. Se întoarse, în cele din 
urmă, căutînd arma şi din nou zgomotul acela înăbuşit, aproape 
neauzit, bupbupbupbupbupbupbupbupbup. Arma şi lampa, şi 
noptiera dispărură într-o explozie de aşchii. Căzu înapoi pe pat, 
încercînd să respire, încă în erecţie, cu ochii măriţi de teroare 
privind fix la forma de lingă pat, cu o armă aţintită spre ochi. 
Totul se termină în citeva secunde. Pentru numele lui 
Dumnezeu! 

În semiîntuneric, fişia de lumină de la o lanternă conduse 
cealaltă siluetă în baie, apoi în bucătărie. 

- Oue quiere Usted? strigă Gomez în cele din urmă. 

- Taci din gură, îi aruncă cel cu arma. Şi cînd eşti întrebat, 
răspunde în engleză. 

Auzi zgomotul apei curgind în cadă. Celălalt se întoarse şi el îi 
recunoscu vocea tărăgănată. 

- Nu mai e nimeni aici. Tipul o duce bine. Şi-a luat şi o cadă. Cu 
apă curentă. Şi un telefon al dracului de nou, acolo în colţ. Vreau 
să spun, uită-te la telefonul ăsta nou-nouţ, pariez că nu s-au dat 
mai mult de cinci telefoane pe el. 

Hinge luă un scaun şi se duse cu el înapoi în baie. 

- Al dracului, bătrînul Ray-fi-el, visează să fie un blestemat de 
milionar, nu-i aşa, Ray-fi-el? 

Gomez nu spuse nimic. Se uită la fată, la sîngele care curgea din 
pieptul ei sfişiat, ca apa dintr-un izvor. începu să-i fie rău. 


- Uit-o, îi ordonă texanul. Dacă îţi vine rău, îţi bag nasul tău 
blestemat direct acolo. Gomez înghiţi greu, forţind bila acră să 
se ducă înapoi în stomac. 

Cel nou, care era mult mai înalt şi mai slab decit texanul, îi dădu 
arma sa lui Hinge şi băgă o cîrpă în gura lui Gomez, legînd-o 
strîns. Texanul luă lampa zdrobită şi o cără în baie. 

- Să mergem, spuse cel înalt scoţindu-l pe Gomez din pat, pe 
jumătate tîrîndu-l spre baie. 

Îl aşezară pe Gomez pe scaun şi-i legară mîinile la spate, iar 
picioarele, fiecare de cîte un picior al scaunului. 

Texanul, cel pe care Gomez îl ştia drept domnul Lomax, îi zimbi. 
Sprijini arma de perete, scoase firul dublu de la lampa stricată 
şi-l desfăcu în două. Luă un cuţit şi desfăcu izolaţia de pe 
ambele fire, pe o lungime de citeva zeci de centimetri. Cînd 
termină, avea două bucăţi lungi de fir dezgolit conectate cu unul 
din capete la priză. 

- Asta ar trebui să-ţi dea o mică încărcătură, spuse Hinge, şi 
chicoti în timp ce legă fiecare fir în jurul cîte unei glezne a lui 
Gomez. 

Ochii şoferului se măriră şi mai mult. Se zbătu pe scaun cu 
violenţă. Hinge opri apa. El şi Falmouth ridicară scaunul şi-l 
aşezară în cadă. Gomez privi în jos. Apa îi trecea bine de glezne. 
Hinge luă ştecherul şi îngenunche pe podea lîngă priză. 

- N-am crezut că ai electricitate aici, Ray-fi-el, am crezut că va 
trebui să-ţi punem benzină la picioare. 

Chicoti din nou, ţinu ştecherul în faţa prizei, îl băgă şi-l scoase, 
foarte repede. Gomez zvicni de parcă cineva l-ar fi lovit. 
Strigătul îi fu înăbuşit de căluş. Respiră tare pe nas, scuturînd 
din cap înainte şi înapoi. 

- Nu ţi-a plăcut asta, nu-i aşa, bătrîne? zise Hinge. Să-ţi spun 
cum să facem. O să-ţi punem cîteva întrebări şi dacă nu ne plac 
răspunsurile tale... păi, la dracu', omule, o să te bag în priză şi 
noi o să ne ducem să luăm cina undeva şi o să ne întoarcem 
după desert. Ce părere ai, Ray-fi-el? Hmmm? 

Gomez încă mai scutura din cap. 

- Tipul cu ochiul ciudat, hm, el malo ojo, unde locuieşte? 

Gomez se uită în sus la Falmouth, care scoase un blocnotes de 
hotel şi un pix. 

- O să-ţi dezlege mîinile, Ray-fi-el, şi tu o să scrii numele 
prostului şi adresa lui, comprende, împuţitule? 


Gomez scutură din cap că nu. 

Hinge înfipse ştecherul în priză. De data asta îl lăsă acolo o 
secundă întreagă. Gomez se smuci înainte în frînghii, apoi căzu 
înapoi. Ochii i se răsuciră în orbite. Falmouth înmuie un prosop 
în apa din cadă şi îi şterse faţa. Ţinu apoi nişte săruri sub nasul 
lui Gomez. Şoferul îşi reveni treptat. Gemea şi respira greu pe 
nas şi la colţurile gurii îi curgea saliva. Privi în sus la Falmouth şi 
apoi la Hinge, încercînd să distingă ceva. 

- Ce vrem noi, prietene, sunt nume şi adrese. Cel cu malo ojo şi 
şoferul maşinii care m-a luat pe mine, micul rahat cu cercelul ăla 
în ureche. Şi ceilalţi doi de la întîlnire. Şi vrem să ştim unde m- 
aţi dus pe mine şi unde e ascuns Lavander ăsta. Ne spui toate 
astea, sau vorbesc prea repede pentru tine? 

Gomez îl privi cu ochii imobili. Respiră cu greutate. 

- E uşor, omule. Tu scrii numele şi adresele pe foaia asta de 
hîrtie şi ţi-ai încheiat treaba pe ziua de azi. OK? Altfel, îţi mai 
administrez o serie. 

Ţinu ştecherul jos, aproape de priză, şi strecură firele înăuntru 
doar atit cît să nu cadă de acolo. Gomez se uita la ştecher cum 
atirna, pe jumătate înăuntru şi pe jumătate afară din priză. Dădu 
tare din cap în semn că da şi murmură prin căluş. 

- Bine, la dracu', uite aici, curcanul ăsta e gata să vorbească 
deja. Îţi spun eu, colega, vechiul truc cu cada nu dă greş 
niciodată. Dezleagă-l, să vedem dacă poate să scrie. 

Falmouth îi dezlegă mîinile lui Gomez şi-i dădu pixul. Şoferul îl 
luă cu mîna stingă, tremurînd. 

- Laba stîngă, ai? spuse Hinge. Ar fi trebuit să fii jucător de base 
ball, Ray-fi-el, e un joc mult mai sănătos decit ăsta în care te-ai 
băgat 

Gomez scrise cîteva nume şi adrese pe hirtie. 

- Şi numere de telefon, spuse Hinge. Se vede clar că v-aţi luat 
telefoane noi, ca ăla de pe podea, băieţi, ai? Numai pentru 
amărita asta de baracă. 

Gomez scrise numerele de telefon sub adrese. Privi cu teamă 
spre Hinge. Arăta ca un şoarece care se uită la şarpele ce-l 
pîndeşte. Hinge luă hirtia şi citi numele şi adresele. 

- Dar Lavander? El prisioniero? Gomez scutură din cap cu 
putere. 

- Nu cred că ştie unde îl ţin pe Lavander, spuse Falmouth. 
Gomez aprobă mişcînd din cap, cu ochii ieşiţi din orbite. 


- La dracu', nu e decit o zdreanţă pe care au luat-o să le 
conducă împuţita de maşină, spuse Hinge. Privi lista. Pasco 
Chiado, Lupo Areno, Billy Zapata şi - cine e ăsta... Chico. Chico şi 
mai cum? 

Gomez ridică din umeri şi scutură din cap. 

- Vrea să spună că ăsta n-are decit poreclă. Se obişnuieşte pe 
aici, spuse Falmouth. înseamnă că Chico ăsta e un bastard. La 
propriu. In Venezuela, e o condiţie acceptabilă. 

- Care din ei are malo ojo? întrebă Hinge, agitind un deget în 
faţa ochiului său stîng. Chiado? 

Gomez scutură din cap. 

- Areno? 

Gomez încuviinţă. Hinge se uită la hirtie preţ de cîteva clipe. 

- Vrei să-l rogi pe colegul tău să verifice lista asta? îi spuse el lui 
Falmouth, care luă foaia şi se duse în camera cealaltă. 

- In caz că minţi, spuse Hinge lui Gomez. Gomez scutură iar din 
cap. Scutură tare de tot. 

- Dar să presupunem, omule, spuse Hinge, zimbind. 

Gomez ridică ochii, ca şi cum s-ar fi rugat, încă scuturînd din 
cap. 

- Cum merge? îl întrebă pe Falmouth. 

- Mă sună imediat. 

Telefonul sună şi Hinge îl auzi pe Falmouth vorbind pe un ton 
foarte scăzut, apoi punînd receptorul în furcă. 

- Ai nimerit-o, spuse Falmouth cînd se întoarse în baie. E o 
clădire veche, de birouri, din cartierul La Pastora. Parterul e 
transformat în garaj pentru chiriaşi. 

- La dracu', nici n-am crezut că o să mintă, amice. Nu bătrînul 
Ray-fi-el. Aşa-i, Ray-fi-el? 

Gomez privea fix, cînd la unul, cînd la altul. În ochi i se citea o 
groază cumplită. 

- încă o întrebare sau două. Chiado ăsta e însurat? 

- Da. 

- Maşina e a lui? 

- Nu. 

- A lui Areno? 

- Da. 

- Atunci, cum a ajuns Chiado la întîlnire? Gomez scrise pe hirtie 
cuvintele el omnibus. 


- Ticălosule, spuse Hinge. Asta s-o crezi tu. O lovitură de două 
milioane de dolari şi tipul ăsta, Chiado, se duce să ia banii într- 
un împuţit de autobuz. 

- Perfect, spuse Falmouth. 

- Patru-zero, spuse Hinge, şi apăsă cu piciorul ştecherul, 
băgindu-l în priză. 

Firul zumzăi şi Gomez zvicni puternic în scaun, ţipetele fiindu-i 
înăbuşite de căluş. Scaunul căzu pe o parte, lovindu-se de 
perete, picioarele alunecară de sub el şi scaunul se răsturnă în 
cadă. Din nasul lui Gomez ieşeau bule de aer. Corpul îi era 
scuturat de spasme. Apoi se potoli. După o vreme nu mai erau 
nici bule. 

Hinge scoase ştecherul din priză. 

- Nu ne ia decit un minut, spuse el. Să-l încărcăm pe el şi pe 
prietena lui în camionetă, iar Domignon să aibă grijă de ei. 
Ticălosul ăla n-a făcut nici un rahat în afacerea asta decit să 
stea pe fund şi să-i mulţumească lui Dumnezeu că n-a fost el 
luat ostatic. 

Din punct de vedere psihologic, era necesar un alt ostatic unul 
căsătorit, şi pe deasupra, şef. Gomez n-ar fi fost bun. Oricum era 
mort. Şi Falmouth hotărî că Areno şi amicii lui se vor bucura 
probabil că murise. Mai puţini cu care să împartă banii. Aşa că 
verificară din nou lista şi alegerea evidentă era Chiado. Locuia 
aproape, în cartierele mizere de la poalele dealului. Şi lua 
autobuzul spre centru ceea ce însemna că e descoperit. 
Conduseră încet prin faţa casei, într-un Firebird de care le făcuse 
rost Angel. Ca şi casa lui Gomez, era ceva mai mult decit o 
baracă pe o străduţă dosnică. In timp ce treceau pe lingă casă, 
Hinge focaliză binoclul lui Lietz compact pe ferestre. Chiado lua 
cina cu familia. Soţia lui, o femeie tînără, aproape obeză, ţinea 
în braţe un copil mic. La masă mai erau alţi doi copii. 

- E acolo, mormăi Hinge. Molfăie cu o nevastă grasă şi trei 
mormoloci. 

Merseră pînă la colţ, cotiră şi ajunseră la o stradă principală. 
Angel îi aştepta. 

- Unsprezece patruzeci şi cinci, da? spuse Hinge cînd cobori din 
maşină. 

- Unsprezece patruzeci şi cinci, repetă Falmouth şi se întoarse la 
casa lui Chiado în timp ce Angel şi Hinge dispărură în noapte, 
pentru a fi răpiți din nou. 


Hinge se simţea bine dispus în timp ce îi luau legătura de pe 
ochi. Era aceeaşi încăpere, goală, cu excepţia mesei de 
negocieri şi a telefonului, ca şi a unui pistol, calibrul 45, care 
zăcea pe masă în faţa lui Areno. Hinge stătea în acelaşi scaun, 
ţinînd în braţe servieta legată cu cătuşe de încheietura unei 
miîini. Sîngele îi era înfierbîntat, gîndindu-se la următoarele 
cîteva minute. Nu-i era frică. Niciodată nu-i era frică. Era mai 
degrabă stimulat de pericolul potenţial al situaţiei. Fusese un 
moment încordat, cînd Rafsaludi îi interceptase şi Areno 
înţelesese că nu Gomez era acela care conducea maşina. Hinge 
îi explicase că Gomez nu apăruse şi că luase un alt şofer pentru 
că nu voia să întîrzie. Areno acceptase explicaţia cu nervozitate. 
Hinge îşi privi ceasul. Era unsprezece patruzeci şi unu. Privi în 
jurul lui în cameră. Nici urmă de Lavander. Şi, desigur, nici urmă 
de Chiado. 

- Unde-i omul nostru? îl întrebă el pe Areno. Areno îl privi cu 
ochiul bun şi dădu din umeri. - Unul dintre oamenii noştri 
întîrzie, spuse el. 

- Asta nu-i un răspuns. Lavander e cu el? 

Şeful strimbă din gură, arătînd două rînduri de dinţi stricaţi şi 
galbeni. 

- Am decis să simţim mai întîi greutatea banilor voştri, gringo. 
OK? Pe urmă poate că o să vă primiţi înapoi sperietoarea aia a 
voastră. 

Cei trei bărbaţi riseră. 

- înţelegerea a fost să negociem aici banii pentru Lavander. Asta 
e înţelegerea. 

Liderul ridică din umeri şi întoarse palmele în sus. 

- Ne-am răzgiîndit, OK? 

Altă serie de ris. Hinge zimbi. 

- Fără Lavander, nici un dinero, OK? 

îşi schimbă poziţia pe scaun. Cătuşele zăngăniră cînd îşi mişcă 
servieta În poală. Era îndreptată spre Areno, purtătorul de 
cuvînt. 

- Hei, domnule, aş putea să-ţi tai braţul cu o simplă mişcare de 
cuţit. 

- Cred că ai putea, amice. 

Areno îşi arătă din nou dinţii urîţi. Hinge îi întoarse zimbetul. 

- Servieta stă la mine pînă îl văd pe Lavander, aţi înţeles? Liderul 
încă mai zimbea, dar într-un fel ciudat. 


- Spui vorbe mari pentru un om mic. Cine vorbeşte aşa are 
nevoie de prieteni. 

- O, am o mulţime de prieteni. De exemplu - se uită la ceas - 
unul dintre ei e chiar acum acasă la Chiado. De ce nu-l sunaţi 
înainte să mai vorbim? 

Cei trei terorişti se priviră întrebător. Cum de ştia gringo numele 
lui Chiado? Ce fel de şmecherie încerca? 

- Mai bine l-ai suna, spuse Hinge, cu o voce mai joasă şi apăsată. 
Liderul se zgii la el cîteva clipe, apoi luă telefonul şi formă un 
număr. 

- Nu ştii niciodată pînă nu încerci, nu? zise Hinge. 

Falmouth şedea în spatele volanului Firebirdului, cam la treizeci 
de metri depărtare de casa lui Chiado. Pe speteaza scaunului din 
faţă se afla un mic disc de plastic, nu mai mare decit o 
farfurioară de ceai, cu un microfon parabolic în centru, de 
mărimea unei unghii. Era îndreptat spre fereastra deschisă din 
partea din faţă a casei lui Chiado, iar un fir subţire îl lega de 
receptorul din urechea dreaptă a lui Falmouth. Dispozitivul putea 
recepta conversații la distanţă de o mie de metri. Chiado stătea 
lîngă Falmouth, pe scaunul din faţă. În jurul gitului avea un fir de 
plastic, nu mai gros decit un fir de pescuit. In spate era 
implantat un proiectil mic, controlat prin radio. Chiado murise cu 
peste o oră în urmă, de cînd îl găsise Falmouth. Chiado îl văzuse 
pe americanul înalt cu un trabuc în mînă sprijinindu-se de uşă, 
închizîndu-şi maşina. Cînd Chiado se apropiase, bărbatul se 
întorsese spre el şi, arătînd spre trabuc, spusese într-o spaniolă 
perfectă: Denie un fosforo, por favor. O clipă după aceea, Chiado 
a simţit ceva atingîndu-i gitul, ceva care începu să ardă iar 
arsura se întinse ca un foc pe git în jos, spre piept, în braţe şi în 
degete, apoi i se păru că lumea începe să se învirtă 
îndepărtîndu-se de el, iar omul cu trabucul deveni din ce în ce 
mai mic. Săgeata atinsese nervul principal din gitul lui Chiado. 
Falmouth îl aruncă pe terorist pe scaunul din faţă, viră pe o 
stradă întunecoasă şi-l sugrumă. 

Urechea lui Falmouth era invadată de sunete. Doi copii care 
plîngeau, comenzile ţipate ale unei femei acoperind radioul care 
tiuia undeva în altă parte a casei, încă un copil agitindu-se în 
braţele ei. Apoi sună telefonul şi ea răspunse. 

- QuehayL. Buenas noches, Areno... Oue pasa? 


Falmouth băgă maşina în viteză, se aplecă şi puse trupul lui 
Chiado în poziţie şezind. Conduse spre casă, deschise uşa 
maşinii, încetini şi-l zvirli pe Chiado lateral, aruncîndu-l din 
maşină în faţa casei. Claxonă de cîteva ori în timp ce se 
îndepărta şi o văzu pe nevasta lui Chiado, cu telefonul în mînă, 
privind pe fereastră la trupul soţului ei. Falmouth lăsă butonul 
proiectilului. Bombiţa din plastic explodă şi smulse capul lui 
Chiado, care se rostogoli ca o minge de fotbal, în curte. Femeia 
ţipă. Şi continuă să ţipe isteric în telefon, apoi deodată începu să 
geamă iar şi iar: 

- No! No! Pasco, no! Esta muerto! Şi începu din nou să tipe. 
Falmouth conduse fără să se grăbească pînă la strada 
principală, parcă maşina şi cobori pe alee. Găsi uşa din spate a 
restaurantului exact cum o descrisese Angel, intră prin bucătărie 
şi, nonşalant, păşi în interior printre mese, pînă ieşi prin uşa din 
faţă. Nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Taxiul aştepta. 

- Rico? întrebă Falmouth. 

- Si, senor. 

- Bueno, spuse el şi urcă în taxi. Lleveme al Hotel Tamanaco, or 
favor. 

Ochii lui Areno se măreau în timp ce o asculta pe soţia lui 
Chiado ţipînd isteric la telefon. Trînti receptorul. 

- Los bastardos lo mataron! urlă el şi se repezi să ia pistolul de 
pe masă. Hinge întoarse servieta spre el şi apăsă trăgaciul cu 
laser ascuns în miner. Raza verde a laserului traversă suprafaţa 
peretelui şi se opri pe pieptul lui Areno. După citeva sunete 
slabe, omul cu barbă fu ridicat în picioare şi proiectat în colţul 
camerei. Scaunul i se lovi cu zgomot de perete. O duzină de 
găuri de gloanţe apărură în pieptul lui. Sîngele ţişni pe masă şi 
perete, iar el căzu grămadă ca o masă informă, ca un costum 
care alunecă de pe umeraş. Rămase acolo cu ochiul sănătos 
privind cruciş, iar cel cenușiu fixînd bizar tavanul. Gura i se 
deschise, scoţind un sunet ca un gilgiit adînc, iar piciorul stîng 
zvicni violent timp de cîteva secunde. 

Ceilalţi doi priveau pierduţi, nevenindu-le să creadă. 

Hinge întoarse servieta în direcţia lor. O rază verde se văzu pe 
perete. 

- Şi, acum, ascultați aici, băieţi, chestia aia verde de pe perete 
se numeşte laser. Dacă atinge pe unul din voi chinches, arma 
porneşte automat. Voi comprende? Priviţi. 


Puse servieta sub un braţ astfel încît nimic să nu atingă mînerul 
şi apoi o răsuci către trupul lui Areno. Virful de un verde 
strălucitor al laserului se mişcă pe perete şi apoi pe fruntea lui 
Areno. 

Bupbupbupbupbupbupbupbupbupbupbupbup. 

Capul lui Areno păru că explodează dinăuntru. 

- Acum înţelegeţi, timpiţilor? spuse Hinge. 

Cei doi terorişti priviră fix la Areno, apoi la Hinge. Amîndoi 
ridicară mîinile. 

- Nu e nevoie, muchachos. Ascultaţi bine. Îl vrem pe omul nostru 
înapoi, viu şi nevătămat. Aveţi o oră să-l aduceţi în faţa staţiei 
de teleférico de pe Cota Mii Street. 

Se întoarse spre Chico, bastardul, şi vorbi direct cu el: 

- Şi dacă nu-i acolo, o să te omorîm pe tine şi pe soţia ta, şi pe 
toţi copiii şi perros, şi gatos, şi cochinos, şi pollos, şi o să-ţi 
ardem casa pînă în temelii. Tu comprende asta, găozarule? 

Se întoarse spre celălalt tip: 

- Pe urmă vom face la fel cu tine, amice. O să te omorîm pe tine 
şi pe soţia, şi copiii tăi, şi cîinii, şi pisicile, şi porcii, şi găinile, şi o 
să-ţi ardem casa pînă la afurisitele de temelii. Şi n-o să ştiţi cînd 
vine. Poate miine, înainte de răsăritul soarelui, poate peste o 
lună. Hinge zimbi. Aţi priceput? Aveţi o oră. Una hora. Şi să nu 
se mai repete, OK? 

Apoi se întoarse şi părăsi camera. 

La unsprezece treizeci şi două de minute, Avery Lavander, 
speriat, neras, cu ochii duşi în fundul capului, dar altfel destul de 
sănătos, fu aruncat dintr-o maşină în faţa staţiei de teleferic din 
cartierul El Centro. 

Două ore mai tîrziu, Falmouth, care nu se putuse debarasa mai 
repede de Hinge, era în drum spre Miami. 


9. 


O'Hara merse pînă la capătul digului şi se aşeză pe vine, ca 
indienii, aşteptînd să răsară soarele. Oceanul era liniştit, ca un 
lac. lahturile, cu sirenele sunînd uşor în briza dimineţii, se 
profilau în răsăritul roşiatic. Soarele nu depăşise încă orizontul, 
dar reflecţia lui se răspîndise pe cerul nopţii, ca o pată de sînge. 
Undeva, în partea cealaltă a portului, un motor tuşea, încercînd 
să-şi revină, iar o barcă uşoară luă startul spre larg. 


Dacă jocul lui Falmouth era izolarea, alesese un loc grozav. 
Walker's Cay, un recif de coral recuperat, nu mai mare decit un 
teren de fotbal, cu greu putea fi numit o insulă. Făcînd parte din 
lanţul Abaco, se întindea la o sută de mile est de Palm Beach, 
cel mai nordic atol de pescuit din Bahamas. 

Drumul lung, de patru sute douăzeci de metri, şerpuit, ocupa 
jumătate din lungimea insulei. Plaja era o fişie de nisip, lungă de 
aproape o sută de metri, aproape de şosea. Inspectorul vamal, 
un bărbat burtos, cu pielea ca abanosul, îmbrăcat în pantaloni 
dungaţi, negru cu roşu, şi o cămaşă de un alb strălucitor, era în 
acelaşi timp şi şeful poliţiei, şi şef de sală la restaurantul 
hotelului. Serviciile de telefon şi de radio erau limitate la o oră 
dimineaţa şi la o oră după-amiaza, tirziu. De la balcoanele mici 
ale vechiului hotel se putea vedea toată lungimea insulei şi 
toate bărcile care intrau în golf. Ar fi fost aproape imposibil 
pentru oricine să Vină pe insulă fără să fie văzut, fie ziua, fie 
noaptea. Dar locul avea un farmec aparte şi miîncarea era 
excelentă. 

O'Hara era pe Walker's Cay de vreo optsprezece ore, cînd 
pescarul slab şi zbiîrlit apăru în uşa lui, la ora unu şi jumătate 
noaptea. 

- Căpitan K. la dispoziţia dumneavoastră, domnule, spuse omul 
cu un zîmbet care lăsa să se vadă că-i lipseau cîţiva dinţi. 

Un miros puternic de gin ieşea din gura lui odată cu cuvintele. 
Işi oferi cartea de vizită care arăta ca şi cum ar fi plouat pe ea şi 
pe urmă ar fi fost lăsată la soare să se usuce şi, cînd O'Hara îi 
aruncă o privire căpitanul K. o băgă repede înapoi, în buzunarul 
de la spate al blugilor Levi's. Era îmbrăcat cu o canadiană 
deschisă aproape pînă la briu, lăsînd să se vadă un smoc de păr 
roşcat, încărunţit pe piept, şi purta pantofi Ked cu şireturi, cu o 
gaură în stîngul, prin care se vedea un deget. O claie de păr 
roşcat ieşea de sub şapca lui care apucase vremuri mult, mult 
mai bune. 

- Vă iau de la Digul Doi, la cinci şi jumătate, domnule, spuse cu o 
voce avind accentul Bronxului de Sud. Şi o să facem de veghe, 
toot-sweet [imediat. Pronunţare incorectă a expresiei franţuzeşti 
„tout de suite']. 

- Oh, chiar aşa? spuse O'Hara. Şi unde dracu' mergem? Zimbetul 
i se lăţi şi numărul dinţilor lipsă crescu. 


- Păi, face parte din aranjamentul companiei de turism, spuse 
căpitanul K., aproape chicotind. Cel mai bun pescuit la adincime 
din lume este în jurul acestei insule. 

Acestea fiind spuse, căpitanul K. îi făcu cu ochiul şi ieşi - cu mers 
de reumatic - pe hol, pocnind din degete. 

- Miami Belle, mai strigă el peste umăr, apoi începu să cînte o 
versiune foarte falsă din „Să-i dăm păcii o şansă". 

„O, da, îşi spuse O'Hara, bun venit pe insule." Douăzeci şi patru 
de ore şi nucile cădeau deja din copac. „Cinci şi jumătate", oftă 
el şi închise uşa. 

Aşa că, iată-l stînd pe vine pe un dig, în mijlocul oceanului, la 
ora cinci şi jumătate. Soarele încă nu răsărise şi nu găsea nici o 
ceaşcă de cafea pe nicăieri. Şi toate astea numai pentru că un 
bătrîn beţiv apăruse la uşa lui în mijlocul nopţii. 

- Aici, domnule, spuse o voce gravă în lumina de chihlimbar. 
Căpitanul K. privi de sus la O'Hara, o umbră solidă, profilată pe 
cerul în flăcări, de pe puntea unui iaht de cincisprezece metri 
lungime, cu cabine, bine întreţinut. Căpitanul sorbea dintr-o 
cană aburindă. 

- Dac-aş fi rechin, aş fi luat-o la picior pînă acum. Urcaţi la bord 
şi peţi o cafea. Aruncaţi scara după ce urcați. 

Se întoarse şi apăsă un buton, iar cele două motoare gemene, 
de cîte cinci sute de cai putere, din cală, îşi începură torsul. 
O'Hara desfăcu scara şi sări la bord. Vasul se mişcă sub el, ieşi 
încet din locul de acostare şi porni spre larg. 

O'Hara cobori şi verifică interiorul cabinei. Era goală. La fel şi 
bucătăria, de o curăţenie fără pată. Un ibric de cafea scotea 
aburi pe o plită electrică. Alături, se aflau o rişniţă electrică 
Braun şi trei plicuri cu boabe de cafea. O'Hara se uită la eticheta 
unuia dintre ele. Tanzanian Kilimanjaro. 

îşi turnă o ceaşcă, se duse înapoi pe punte şi se aşeză, urmărind 
cum Walker's Kay se făcea tot mai mică, în timp ce soarele îşi 
făcea intrarea spectaculos. Albatroşi coborau în zbor şi treceau 
foarte aproape de el. Motoarele fură accelerate şi Miami Belle 
prinse viteză. 

înainte ca soarele să limpezească orizontul, Walker's era doar un 
punct. Treceau printre insule mici şi nisipoase, apărate de corali 
rămuroşi, care apăreau din marea liniştită. Ici, colo, bărci de 
pescuit se pregăteau de vinătoare. Ciîţiva rechini mari, de trei 
metri sau mai mult, alunecară aproape de vas căutînd să înhaţe 


ceva. Sub ei se vedeau corali, la nouă metri adincime, dar 
păreau îndeajuns de aproape să-i poţi atinge prin apa limpede 
ca un cristal. 

Erau în larg de vreo cincisprezece-douăzeci de minute cînd 
căpitanul K. schimbă direcţia, înconjurind o insulă plată şi 
nisipoasă. Spre vest, departe de locurile de pescuit, lîngă gura 
unui mic golf, un bărbat se ascundea sub o pălărie cu boruri 
mari, pescuind de pe puntea unei bărci mici, cu visle. 

- Hei, salutare! strigă căpitanul K. Cum merge pescuitul? 

Tony Falmouth privi în sus şi zimbi. 

- Blestemaţii ăştia de ţinţari aproape că m-au terminat. Nici o 
jumătate de oră şi sunt la pămînt. Leagă bărcuţa asta de salvare 
şi ia-mă la bord cît mai am încă sînge în mine. 

- OK, toot-sweet, ţipă stăpiînul roşcat al lui Miami Belle. Opri şi-i 
aruncă o frînghie lui Falmouth. 

Falmouth arăta bine, dar era încordat. Părea mai înalt decit îşi 
amintea O'Hara şi era cu siguranţă mai slab. Şi poate cu părul 
puţin mai albit. Dar trăsăturile lui frumoase erau puse în valoare 
de un bronz puternic şi mai avea încă un zimbet de ştrengar. 
Ultimul an şi jumătate nu lăsase prea multe urme, deşi era 
vorba de un joc în care uneori şi o săptămînă putea transforma 
teribil o fiinţă umană. 

Bărbatul înalt se sui pe punte şi aprinse o ţigară. Aruncă 
chibritul urmărindu-i traiectoria pînă cînd dispăru, aproape fără 
zgomot, în marea ca oglinda. 

- Bună, marinare, spuse el ca şi cum nu s-ar fi văzut de ieri. 
O'Hara zîmbi şi-i întinse mîna. 

- Mă bucur să văd că eşti întreg, băiete, zise Falmouth. O vreme, 
am fost un pic îngrijorat că poate te-au prins. 

Anii îl rafinaseră, chiar şi accentul era mai bun, totuşi, încă puţin 
apropiat de cel irlandez. 

- Ştiam eu că eşti pe undeva, pe-aici, spuse O'Hara. Falmouth 
ridică o spriînceană. 

- Da? Cum aşa? 

- O discuţie pe care am avut-o într-o noapte la cină, în San 
Francisco despre cafea. 

- lisuse, asta trebuie să fi fost acum vreo patru ani. 

- Cam aşa. 

- Şi-ţi aminteşti ce cafea îmi place? 


- Nu, îmi amintesc că-ţi place s-o rişneşti singur, pe cînd 
căpitanul arată ca şi cum i-ar fi indiferent dacă şi-ar face 
cafeaua din felii de bivol. În bucătărie, sunt trei pungi de cafea 
de calitate şi o rişniţă. 

- Eşti tare, spuse Falmouth. „A" pentru asta. Vrei ceva în cafea? 
- Brandy? 

- Cred că putem să te satisfacem. 

Falmouth se duse sub punte şi apăru cu o sticlă de Courvoisier. 
Umplu ambele ceşti din belşug. 

- Să nu uit, mulţumesc că mi i-ai luat din cîrcă pe ăia din 
Washington, spuse O'Hara. ; 

- Plăcerea a fost a mea, marinare. Ascultă aici. lţi eram dator. Să 
nu uităm de unde am plecat, da? 

- Deci suntem chit. Falmouth ezită doar o clipă. 

- Aşa vine vorba, spuse el. 

Căpitanul K. fixă barca la locul ei, pe punte. îşi şterse miinile pe 
o cîrpă murdară, apoi întrebă: 

- Vrea cineva un corn la cafea? 

- Un corn? spuse O'Hara. Acum două zile eram pe iahtul lui 
Howe şi mîncam omletă la micul dejun. 

- OK, las-o moartă, spuse căpitanul K. şi dispăru în jos pe scară, 
către bucătărie. 

- Unde l-ai găsit? întrebă O'Hara. 

- E un american expatriat, spuse Falmouth. Ştie apele astea mai 
bine decît peştii. A fost cîndva avocat, un tip tare. Acum vreo 
zece ani s-a săturat, a spus ducă-se dracului totul, şi-a luat cei 
doi băieţi de la şcoală, şi-a cumpărat un vas şi de atunci e aici. 
Băieţii conduc afacerea acum. Au şi un serviciu de charter 
aerian pentru insule. Şi o staţie radio foarte bună. 

- Vrei să te stabileşti pe-aici, acum, că te-ai pensionat? Falmouth 
se uită la el cu o curiozitate blîndă, timp de o clipă, apoi spuse: 

- E o idee. Şmecherul ăsta nu numai că ştie mai mult despre 
insule decit orice altă fiinţă, dar nu vede, nu aude şi nu spune 
nimic. 

- Ce naiba facem aici, la dracu-n praznic? 

- Nimeni nu poate să te atingă aici. 

- Ai devenit puţin paranoic? 

- Am motive destule, spuse el, fără să dea explicaţii. 

O'Hara nu-l văzuse niciodată atît de încordat. Dar Falmouth îşi 
schimbă repede starea de spirit. 


- Mai toarnă-ţi coniac şi încearcă unul din cornurile căpitanului. 
O să ne vedem de drum. Facem plajă, prindem nişte peşte şi o 
să-ţi spun o poveste care o să te facă să cazi pe spate. 

- Putem să aruncăm plasa cît ne odihnim? întrebă căpitanul K. 
apărînd pe punte şi întrerupîndu-i. 

În următoarele minute, se desfăşură o activitate intensă. 
Căpitanul o răsuci pe Miami Belle către largul mării şi legă 
timona. Se întoarse, scoase din cutia cu momeală o baracudă de 
peste un metru şi-i trecu prin urechi un cîrlig uriaş. Apoi aruncă 
undiţa, desfăşurind sfoara pe vreo cinci metri lungime şi fixă 
băţul într-un suport, în rama punţii. Slăbi sfoara, o agăţă într-un 
scripete şi o desfăşură pînă la bastonul bompresului, de care o 
prinse cu un cîrlig de rufe. Repetă procedura şi cu cealaltă 
undiţă, punînd un cap de peşte în cîrlig. Apoi se sprijini de 
marginea vasului. 

- Ţineţi minte un lucru, spuse el, peştii mari lovesc de două ori. 
Le arătă două degete pentru a-şi sublinia afirmaţia. 

- Prima dată îşi folosesc nasul, ating momeala ca s-o adulmece, 
apoi se dau înapoi o secundă sau două şi pe urmă pac, muşcă 
din nou. De data asta cîrligul se prinde, OK? O să vă daţi seama. 
La prima lovitură, aţa scapă din suport şi apoi bang, lovesc din 
nou. Atunci trageţi foarte repede ca să fiţi siguri că ticălosul nu 
scuipă cîrligul. După aia e unu la unu. Flutură cu dispreţ către a 
doua undiţă. Cealaltă e pentru peşti mai mici. Muşcă şi se dau la 
fund. Poate că o să prindem ceva gustos pentru cină. 

Se întoarse la puntea principală şi slăbi legăturile. Momeala se 
văzu la suprafaţa apei, la o sută cincizeci sau o sută optzeci de 
metri în spatele bărcii. 

Falmouth se aşeză într-unul din cele două scaune de pescuit. 

- M-am gîndit să amestecăm şi puţină plăcere în afaceri, spuse 
el. la un scaun şi hai să stăm de vorbă. 

- Dar aşa, ca să ştiu şi eu, Tony, de ce eu? De ce să iei un tip 
terminat? 

- Ei, marinare, ne cunoaştem unul pe altul şi cunoşti locurile, şi 
ştii că nu mănînc rahat... Pe cine altcineva să iau, pe Walter- 
Cronkite? Am simţit că-ţi sunt dator să te scap de Omul-larnă. 
Odată terminată treaba asta, eşti cel mai bun tip din cîţi cunosc 
pentru slujba asta. 

- Slujbă? spuse O'Hara. 


- Asta faci acum, nu? Îţi cîştigi existenţa ca reporter. Falmouth îşi 
aprinse o ţigară şi aruncă chibritul în vînt. 

- Cum se face că ai refuzat oferta Omului-larnă? întrebă O'Hara. 

- Păi, suntem prieteni. Şi pe urmă nu-mi place tipul. Ticăloşi ca el 
dau Companiei un renume prost. În afară de asta, marinare, nu 
eram chiar aşa de sigur că aş putea să te găsesc. Nu sunt copoi 
de meserie. Şi chiar dacă te-aş fi găsit, nu eram prea sigur că aş 
fi putut să te iau. 

îi aruncă lui O'Hara o privire ca de piatră, o clipă, apoi rise. 

- Oricum, spuse el, ce neisprăvit ar omori un tip pentru nişte 
prăpădite de douăzeci şi cinci de mii, nu? 

- Poate că din cauza asta ticălosul ăla nenorocit n-a găsit ajutor, 
zise O'Hara. 

Falmouth îşi scoase cămaşa şi o aruncă pe punte. 

- In primul rînd, zise el, trebuie să-ţi spun o istorioară ca să 
înţelegi, dacă e ceva de înţeles în asta, marinare. Am să pun 
lucrurile în adevărata lor lumină. Dar n-o să-ţi pară rău. E o 
poveste tare. 

- Era prin toamnă, acum optsprezece luni. Tocmai terminasem o 
misiune cu adevărat murdară. Dar în ultimii doi ani cele mai 
multe fuseseră aşa. Trebuie să-ţi spun, marinare, mă săturasem 
pînă-n gît de serviciu. Mici execuţii mizerabile. Agenţi care 
trecuseră de partea cealaltă. Agenţi dubli. Trădători. Ultimul 
fusese în Scoţia. M. |. 5 - care, după cum ştii, se ocupa de fapt 
cu contraspionajul - descoperise o cîrtiţă într-un loc foarte 
sensibil, la una dintre instalaţiile noastre nucleare, undeva la 
mama dracului. Un loc numit Tobermory, pe Insula Mull, în vestul 
Scoției, mai rece decit inima unui bancher şi mai jalnic decit o 
poveste de dragoste rusească. Tipul acesta a stat neactivat 
doisprezece ani, urcînd încet scara, pînă cînd a ajuns unde îl 
voiau ei. Nu-mi mai amintesc acum ce anume l-a deconspirat. 
Cum spuneam, era o situaţie delicată. Avea legături politice, un 
conte, ceva de genul ăsta. Ministerul de Interne nu voia să facă 
un proces, aşa că m-au trimis pe mine. 

Ce m-a încurcat a fost prăpăditul ăsta mic pe nume Coalhelms 
care a făcut totul cît mai neplăcut posibil. Era un funcţionar tipic 
Un omuleţ cu adevărat oribil. Oricum, eram acolo, aşteptindu-l 
pe Coalhelms să apară cu notele privind trecutul tipului. Trebuia 
să ne întîlnim la Hanul Hoţilor, o cîrciumă pe malul mării, 
aşezată chiar pe stînci. Cred că e cea mai singuratică cîrciumă 


din toată blestemata asta de lume, întotdeauna plină de ceaţă şi 
umezeală care te pătrund pînă la oase. Luasem un pahar şi 
stăteam acolo, lăsîndu-mi ochii să se obişnuiască cu locul pentru 
că era luminat cu lumînări. Mă uitam prin încăpere, fără să 
privesc nimic anume şi, dintr-odată, mi-am dat seama că 
priveam un tip uriaş care stătea la bar. El s-a întors şi m-a privit 
cu cea mai rece pereche de ochi pe care ai văzut-o vreodată în 
toată viaţa ta. Avea părul galben şi purta un costum tradiţional 
scoţian. Pe ochi avea trasă o şapcă. Avea barbă şi o mustață 
răsucită şi cănită la virfuri, ca un colonel scoţian din zona de 
munte. Arăta ca un perfect nobil scoţian. Şi chiar asta şi era - 
numai că, atunci cînd îl cunoscusem eu, avea părul roşcat, iar 
cînd îl văzusem ultima dată, purta un costum de marină şi-l 
chema Guy Thornley. L-am recunoscut repede, deşi nu-l mai 
văzusem de vreo opt ani sau chiar mai mult. 

Poate că ai uitat cine e Guy Thornley, deşi bănuiesc că numele 
îţi este familiar. Thornley lucra la M. |. 5 şi specialitatea lui era 
supravegherea şi sabotajul. Dar era un agent puţin cam 
şmecher. Făcea ce voia el. In vara lui 1968, ruşii au dus citeva 
nave de război pe Tamisa, pentru cine ştie ce chestie politică, iar 
printre ele era un trauler fără remorcă, un vas de spionaj 
electronic. Era o bucată prea tentantă pentru Sir Guy ca să-i 
scape, aşa că a decis să arunce, pe furiş, o privire sub punte. 
Nimeni nu l-a mai văzut vreodată. în Tamisa n-a fost găsit. Nu s- 
a mai auzit niciodată nimic de el. A dispărut. 

Teoria acceptată este că ruşii aveau o echipă de scufundători 
acolo, care l-au descoperit pe Thornley, l-au luat la bord şi, după 
ce au ajuns în largul mării, l-au înecat. 

O teorie acceptabilă şi logică. Am crezut-o pînă în noaptea 
aceea de octombrie, de acum optsprezece luni. Stînd acolo în 
Hanul Hoţilor şi privindu-l, am ştiut că şi-a dat seama că l-am 
recunoscut şi n-am avut nici o îndoială că el mă determinase s-o 
fac. 

Ce să fac, am ieşit imediat afară şi mi-am aprins o ţigară. M-am 
gindit că, indiferent ce urmăreşte, să-i fac puţin loc. Dacă aş fi 
ştiut ce avea de gind, aş fi plecat de acolo imediat, dar mă 
îndoiesc că aş fi putut ajunge departe. 

Nu trăsesem două fumuri că tipul iese afară. Şi cum stăteam 
acolo, pe o ceaţă groasă ca siropul de ciocolată, zice: 
„Coalhelms nu vine, bătrîne". Pur şi simplu era ca şi cum mi-aş fi 


băgat degetele într-o priză. Părul de pe braţe mi s-a ridicat în 
sus, drept ca soldaţii din garda reginei. Era o cursă, desigur; 
partea proastă era că intrasem în ea cu ochii deschişi. Eram în 
găleată, pentru că avusesem încredere în maimuța aia de la 
birou şi, deodată, iată-mă acolo, stînd în ceaţă, cu oceanul care 
se spărgea la picioarele noastre, vorbind cu o blestemată de 
fantomă. Mai rău decit atit, ştiam că nu suntem singuri. 
Altcineva era în apropiere, puteam să-i simt respiraţia în ceafă. 
Mi-am zis să-l ascult, indiferent ce avea de gind. îmi văzuse 
dosarul K, asta era clar, pentru că ştia de Guardio şi Trujillo şi de 
afacerea aia din Brazilia, de acum patru ani. Ştia aproape toate 
treburile pe care le făcusem vreodată. Coalhelms îi dăduse 
dosarul, evident. 

- Informaţii strict secrete, nu? 

- Nici pe departe. Pentru că Thornley nu era în cine ştie ce 
misiune foarte secretă, nimic de genul ăsta. Ce s-a întîmplat e 
că mi-a oferit o afurisită de slujbă! Mi-a garantat o sută de mii 
pe an. Mi-a spus că voi fi chemat numai cînd va fi nevoie. 
Puteam să trăiesc oriunde voiam pe lumea asta, iar banii ar fi 
fost depuşi, peşin, la orice bancă aş fi vrut eu. 

- Suntem apolitici, zice. E vorba strict de afaceri. Clienţii noştri 
sunt cele mai mari companii din lume. Poţi să spui că suntem un 
serviciu personal pentru industria lumii. Poţi să-ţi îndeplineşti 
prima misiune, care e floare la ureche, zău, te poţi pensiona mai 
devreme din Serviciu şi poţi să trăieşti ca prinţul Charlie. 

Eram atit de surprins, că abia mai puteam să vorbesc. Şi pe 
urmă mi-a spus cîțiva tipi care sunt în Joc, numărîndu-i pe 
degete. Doar atunci mi-a venit în minte scopul Serviciului, cum îl 
numea el, pentru că vorbea de cei mai buni tipi din domeniu. 
Gazinsky, kaghebistul care l-a răpit pe Zhagi Romoloff, chiar de 
sub nasul vest-germanilor; Kimoto, micul sabotor japonez; 
Charley Simons, probabil cel mai bun specialist în electronică de 
la CIA sau chiar din lume; Taven Kaminsky, evreul dur, care a 
pus pe picioare trupele antiteroriste din Israel; Kit Willoughby 
din Australia; Amanet, incendiatorul iranian din Savak; cîțiva tipi 
din grupul antiterorist britanic. 

Şi, pentru a pune capac, cîțiva cu adevărat mari: Danilov, 
bijutierul bulgar ajuns asasin, poate cel mai periculos om din 
bandă. Miinile lui iscusite au născocit o pilulă cît o gămălie de 
ac, înmuiată într-o singură picătură de riticină. Ai auzit de 


riticină? O picătură nu mai mare decit un grăunte de zahăr 
poate omori un cal. Picătura e injectată cu aer, prin haine. 

Şi, în sfîrşit, francezul cunoscut numai sub numele de Le Croix 
care a răspuns de brigada de tortură din Algeria timp de doi ani; 
a distrus toate fotografiile cu el şi şi-a căpătat acest nume 
pentru că obişnuia să-şi crucifice victimele. 

O galerie impresionantă a celor mai tari şi mai cu sînge rece 
agenţi din lume. Nici o urmă de sînge cald în toată trupa. 

Nu prea aveam de ales. Să încerc să-l înlătur pe Thornley şi încă 
vreun pistolar care mă pîndea din ceaţă? Ar fi fost alegerea unui 
om mort. 

Să merg cu ei pînă cînd ies din prim-plan şi pe urmă să-l demasc 
pe Thornley şi să fug, ca să scap cu viaţă? Ar fi fost întotdeauna 
un Gazinsky, un Lavanieux sau un Danilov pe urmele mele, 
aşteptind să tragă cortina după mine. 

Sau să ascult propunerea, să cîştig puţin timp, poate? Nu era 
vorba de bani. Drace, nu aveam de ales. Ştiam că undeva, în 
ceața aia, călăul îmi aştepta decizia. 

Aveam de ales între acceptare şi moarte. Deciseseră că mă 
voiau. Mie nu-mi lăsaseră nici o şansă de a alege. 

Ce puteam să fac... nu? Şi acum, că sunt cu ei, pot să aleg? Să 
stau pînă cînd mă satur şi, fie că mă omoară ei, fie altcineva. 
Sau să fug. 

prima mea misiune - iniţierea, cum a numit-o Thornley - mi-a 
adus douăzeci şi cinci de mii de dolari. „Cine e ținta?" am 
întrebat. Şi Thornley a zis: „Coalhelms". 

Pur şi simplu. Eram aşa de şocat, că abia mi-am putut aduna 
gîndurile. In cele din urmă, i-am spus: „De ce? In afară de faptul 
că e un mic sconcs insuportabil". „N-ai nevoie să ştii niciodată 
de ce-ul unui lucru, zice Thornley. Dacă trebuie făcut, înseamnă 
că există un motiv. Dar pentru că e prima oară cînd eşti cu noi, 
am să-ţi spun doar atît: nu mai e util. S-a dovedit a fi un risc 
pentru securitatea oamenilor voştri." „Sunt şi oamenii voştri", 
zic eu. „Nu mai sunt, zice el. Şi nici ai voştri, după seara asta." 
De fapt, Coalhelms nu era decit un test. „Şi cine dracu' conduce 
acest club?" am întrebat. 

Atunci am auzit pentru prima dată de Cameleon. 

Bang! Firul de pe partea portului scăpă din locul lui şi şuieră, 
frecîndu-se de scripete: auiii - auiii - auiii... 


Era un peşte mare care sări în aer o dată, apoi scuipă cîrligul. 
O'Hara folosi întreruperea pentru a încerca să coreleze tot ce 
spunea Falmouth. 

Ignoră scena cu peştele, concentrîndu-se în schimb pe sunetul 
motoarelor, utilizindu-l ca pe un fel de mantră, alunecînd pentru 
scurt timp într-o formă de meditaţie, ca o transă. Kimura o 
numea shidasu hakamaru, „a merge la perete". 

Pentru O'Hara era ca şi cum ar fi fost într-o cameră de un alb 
Strălucitor, fără margini sau uşi. Pe acest fond alb, luminos, el 
proiecta imagimi şi cuvinte, întipărindu-şi-le în memorie. Avea 
doar o vagă amintire vizuală a lui Thornley, dar erau alţii pe care 
îi cunoştea. 

Gazinsky, rusul înalt, cu un cap cadaveric şi ochi de pisică, 
întotdeauna cu o fărimă de mîncare în barbă; Tosiru Kimoto, 
japonezul cu alură de Buddha, cu costume cu vestă şi cămăşi 
albe, care aruncase odată în aer patru purtătoare ruseşti de 
rachete şi scăpase fără probleme; Amanet, micul terorist savak, 
slab şi cu părul negru, pe care îl văzuse odată în Alger bînd 
sînge proaspăt de capră, de parcă ar fi fost un cocktail. 

Pe urmă era francezul, Le Croix. înalt, scund, gras, slab? Nu 
avea nici o altă impresie vizuală a lui decit că auzise odată că Le 
Croix îşi pierduse un ochi în luptele din Algeria şi luase un preţ 
teribil pentru asta - executase personal douăzeci şi doi de rebeli 
algerieni. 

În sfîrşit, mai era Danilov, bijutierul, pe care îl văzuse numai prin 
binoclu, plimbîndu-se prin Tuileries, în Paris. „Aminteşte-ţi faţa 
aia, îi spusese partenerul lui, e unul dintre cei mai periculoşi tipi 
din Joc. Şi fii atent la umbrelă. În vîrf e un ac încărcat cu otravă 
care se injectează cu aer. Te poate atinge prin pardesiu." 

O'Hara şi-l amintea bine pe Danilov: scund, cu faţa rotundă ca o 
varză, cu o mustață subţire cît un creion, cu ochelari cu lentile 
groase, accentuîind nişte ochi scînteietori, ascunşi între cute 
groase de carne, cu o limbă ca de şarpe, lingîndu-şi întruna 
nervos buzele, ca şi cum ar fi simţit o pradă neaşteptată pe 
undeva, prin apropiere. Şi nelipsita umbrelă neagră, cu virful ei 
din care rînjea moartea. 

Imaginile se întipăreau ca şi imaginea lui Falmouth, prins într-un 
coşmar pe care şi-l făurise singur, îndeplinind un ritual păgin, al 
morţii ca „iniţiere". 


Ideea era înspăimîntătoare, jucătorii înşişi dovedind că Jocul era 
mult mai periculos decit îşi imaginase el. 

- lisuse, nu te-am învăţat ce să faci? lătră căpitanul K. de pe 
punte. Peştele mare aruncase firul şi plecase. 

Căpitanul veni spre ei şi fixă din nou firul pentru cîrligul mare. 

- Nu l-ai tras, spuse el supărat. Era unul de nouăzeci de 
kilograme acolo, Tony. Nouăzeci de kilograme! 

- Vorbim despre afaceri, spuse Tony, prinzînd firul de bompres cu 
cîrligul de rufe. 

- Pescuitul şi vorbitul nu se amestecă, aruncă celălalt. Se 
întoarse pe punte şi trînti legăturile în faţă. 

Activitatea îl trezi pe O'Hara la realitate. Aşteptă pînă cînd 
Falmouth se întoarse pe scaun. 

- Şi chiar l-ai lichidat pe Coalhelms? 

Falmouth se uită la O'Hara, ochii lui cenușii deveniră înţepători o 
clipă, apoi încuviinţă: 

- Am făcut-o, marinare. 

- De ce? 

- A fost ca oricare altă misiune. 

- Pentru douăzeci şi cinci de mii de dolari? 

- Nu asta-i problema. 

Candoarea lui Falmouth îl şocă pe O'Hara. 

- Problema! De ce nu te-ai dus la M. I. 5, să-l demaşti pe 
Thornley, ca un dezertor ce este? 

Falmouth păru că se prăbuşeşte de la mijloc. Umerii îi căzură. 
Faţa i se adinci, ridurile din jurul ochilor şi gurii deveniră mai 
vizibile. Vocea îi era aceea a unui om care lăsase în urma lui 
multe păcate, iar feţele fără trupuri ale victimelor sale îi defilau 
prin faţa ochilor. 

- Ascultă, spuse în cele din urmă, sunt obosit, e clar? Mă apropii 
de cincizeci. Nu mai alerg la fel de repede ca pe vremuri. Nici nu 
mai sar la fel de sus, nici nu mă mai mişc la fel de rapid. Nu poţi 
să rezişti în primele rînduri ale Jocului mult după patruzeci de 
ani. începi să uiţi. Ochii nu mai văd bine. Nu mai ai forţa pe care 
o aveai cîndva. Reflexele te-au lăsat. începi să faci mici greşeli, 
ici şi colo. Nu fatale, dar cînd se întîmplă, îngerul ăla negru îţi 
şopteşte în ureche la fel. 

- Hristoase, trebuie să fi fost ceva ce ai fi putut... 

- Nu înţelegi, nu-i aşa, omule? încerci să scoţi o chestie morală 
de unde nu e nici un fel de morală. Nu vezi, băiete, nu aveam de 


ales. Cred Şi eu că am făcut-o. ŞI, slavă Domnului că am făcut-o, 
altfel aş fi fost mort demult. Din meseria asta nu se iese la 
pensie. Dacă încerci să ieşi, eşti un om mort. Ce vreau să spun, 
marinare, e că ieşi la pensie într-o cutie şi ăsta e singurul mod 
posibil. Şi nu mă vedeam întins în camera din faţă a lui McGinty, 
cu o gaură în piept. întotdeauna mi-am planificat să mor în pat. 
Aşa că mai uită judecăţile morale, da? Nu suntem aici să 
judecăm, suntem aici să spargem balonul. Dacă deconspiri 
operaţiunea asta, sunt un om liber. Altfel, mă voi ascunde tot 
restul vieţii mele, chestie care nu prea îmi suride în clipa de 
faţă. Citeva clipe se scurseră într-o tăcere stînjenitoare. 

- Nu e uşor, ştii, să recunoşti că-ţi pierzi agerimea, cînd asta e 
tot ce ai. Tăcerea continuă. 

„Doar asta e? se întreba O'Hara. Să fie atit de simplu? E Tony 
prea speriat ca să reziste unui asasin fără chip şi nume din 
întuneric? Sau e ceva mai mult? Vreun complot?" 

îşi examină propriile spaime, dar nu găsi nici un răspuns. în 
povestea asta de groază, felul în care Falmouth căzuse în 
capcană avea tot atita sens ca şi restul poveştii ăsteia 
înfricoşătoare. 

Schimbă subiectul. 

- Care e obiectivul întregii chestii şi cine dracu' e Cameleonul? 
Falmouth se lăsă pe spate, închise ochii şi lăsă soarele să-i 
scalde faţa. 

Durerea de a admite că era prea bătrîn pentru Joc dispăru încet 
de pe trăsăturile lui frumoase. 

- Obiectivul e lăcomia. 

- Ce companii sunt implicate? 

- Cele mai mari din lume. Ilnamicii noştri sunt concurenţii lor. 
Dacă inamicul are ceva pe care-l vrea clientul, îl furi. Dacă nu 
poţi să-l furi, îi omori pe cei care fac treaba. Le distrugi 
laboratoarele. Le dai foc. Îi încetineşti. Îi scoţi din afacere. Le furi 
secretele. Clienţii noştri? Drace, tu ai spus-o. United Telephone, 
Continental Motor Company, Sunset Oil, Boston Common Bank 
and Trust, Global Steel... 

Flutură din mînă pentru a arăta inutilitatea de a-i înşira pe toţi. 
Vorbe, gîndi O'Hara. Pînă acum, Falmouth nu-i dăduse mare 
lucru, în afară de vorbe. Nimic nu putea fi dovedit. 

- Nu aud decit vorbe, spuse el. 


- Bine, dar atunci ce părere ai de Guardio, puternicul bărbat din 
America de Sud. Ai auzit de asasinarea lui în timp ce te 
ascundeai? 

- Există ziare şi în Japonia, Tony, spuse O'Hara, reuşind să 
zimbească. 

- întreaga lovitură a fost pusă la cale de Cameleon. 

- Dar ai spus că toată chestia e apolitică. 

- Absolut apolitică, bătrîne. Numai afaceri. American Electric s-a 
lăţit. Guardio avea de gind să naţionalizeze companiile de 
electricitate şi American Electric investise acolo cincizeci de 
milioane. Thornley s-a dus acolo cu patru luni înainte, şi a 
început să comploteze cu generalii. Eu m-am dus cu o lună 
înainte de lovitură, atît mi-a luat să pregătesc asasinatul. L-am 
umflat pe Guardio cînd era la biserică. Generalii au închis toate 
uşile, prinzîind familia şi pe cei loiali înăuntru. O forţă de patru 
sute de mercenari aştepta dincolo de graniţă, la vreo treizeci de 
mile depărtare. Guardio încă nu se răcise cînd ei au făcut 
tăndări parcul de vizavi de biserică, din elicoptere. Asigurau 
spatele pentru armată. Eu eram la New York şi luam cina la 
Patru anotimpuri în noaptea aceea. Toată lovitura a luat patru 
zile şi preţul a fost de două milioane de dolari. 

- Au propria lor armată? 

- O brigadă de soldaţi scoțieni care au contract cu armata 
engleză cu condiţia să-şi poată lua liber oricînd doresc, atita 
timp cît ţara nu e în alertă militară. În mai puţin de treizeci de 
zile, ei pot fi puşi pe cîmpul de luptă, cu echipament complet. 

- Nu putem dovedi nimic din toate astea, spuse O'Hara. Se ridică 
şi se aplecă peste balustradă, urmărind dîra de spumă lăsată de 
motoare. Erau prea multe goluri şi date insuficiente. Avea 
nevoie de mai multe nume, de posibili dezertori. Oricine care ar 
fi fost de acord să vorbească cu el. Se concentră pe sunetul 
motoarelor, lăsîndu-se iar în transă. Dar, de data asta, nu 
mergea. Ceva mai puternic decit detaliile îl atrăgea. Totul avea 
aerul unei poveşti trăsnet şi instinctele lui de reporter se 
treZiseră. Simţi excitarea ca pe o lopăţică ce-i săpa în stomac. 
Dar avea nevoie de mai mult decit Falmouth. Avea nevoie să 
verifice înainte de a îmcepe să cheltuiască banii lui Howe. 

- Dar ce părere ai de Thornley? întrebă el. Dacă îl pot convinge 
să iasă la suprafaţă, ar fi un început bun. 

- Nu l-am văzut de cînd cu afacerea Guardio. 


- Nici unul care să vorbească? Nimeni n-a fugit încă? 

Falmouth ezită. îşi dădu timp de gîndire, aprinzînd o altă ţigară. 

- Ei? zise O'Hara. 

- Batem palma? zise Falmouth. 

- încă nu. N-am cum să încep o poveste numai cu ceea ce mi-ai 
spus. Am nevoie de nume care să se potrivească cu feţe şi feţe 
care să se potrivească cu misiuni. Şi vreau să ştiu cine a fugit. 

- Dar n-am spus că a făcut-o cineva. 

- Nu se poate ca tu să fii primul care să vrea să iasă din nebunia 
asta. 

- Lumea e nebună! zise Falmouth. Ai fost în Joc cinci ani 
blestemaţi, O'Hara, n-ai învăţat nimic acolo? Lăcomia aduce 
banii şi banii aduc puterea. Asta-i tot. 

- Nu e lumea în care vreau să trăiesc. 

- În regulă, marinare. Deci, iată ocazia s-o schimbi. Te îndoieşti 
că îmi risc viaţa povestindu-ţi toate astea? 

O'Hara se gindea la un răspuns, dar Falmouth insistă: 

- Aminteşte-ţi doar, cînd e nevoie, se găseşte întotdeauna ceva 
sau cineva care s-o facă. 

- Şi acel cineva e Cameleonul? 

- Cameleonul e numai începutul. 

- Pentru început o să meargă. Cine e? 

- A, într-adevăr, cine e? Persoană fără faţă. O pală de vint, 
nevăzută niciodată de jucători, în orice caz nu de cei pe care i- 
am întîlnit eu. Tot ce ştiu e că este numit Cameleon, şi asta de la 
alţi tipi cu care am lucrat. Dar el e capul, am auzit asta suficient 
de des ca să ştiu că e adevărat. 

- Nu ştii unde este cartierul general? De unde operează acest 
Cameleon? 

- Nu. Tot ce ştiu despre el poate fi spus în vreo treizeci de 
secunde. E oriental şi e de ciîtva timp pe aici. De aceea eşti cel 
mai potrivit pentru treaba asta, bătrîne. Cunogşti Japonia tot atit 
de bine pe cît îţi cunoşti mîna stingă, şi-i cunoşti pe jucători, 
deci înţelegi semnificaţia a ceea ce îţi spun. 

- De unde ştii că e oriental? 

- De la Thornley. De la alţii am auzit că e cel mai primejdios din 
bandă. Cameleonul este cel care l-a eliminat pe Colin Bradley. 

- Bradley e mort? 


- Da. Aruncat în East River, cu un glonţ în creier. Cineva a vrut 
să-l înlăture pe Cameleon, iar Bradley a crezut că poate s-o facă. 
S-a trezit cu capul făcut ţăndări. Asta primeşti dacă gindeşti. 

- Cine voia să-l înlăture? 

- Nu ştiu răspunsul la întrebarea asta, dar bănuiesc că era unul 
dintre duşmani. 

- Parcă ai vorbi de un război, Tony. 

- Asta şi este. Dar un război rece, marinare, şi se aplecă şoptind 
ca pe scenă, e un blestemat de război al dolarilor. 

- Cum conduce Cameleonul afacerea, cum regizează spectacolul 
ăsta nebun despre care vorbeşti, dacă nimeni nu intră în 
legătură cu el? 

- Prin Master. 

- Master? 

- Un computer. Totul se face prin computer. Singurul contact 
uman pe care îl am la vîrf este un tip numit Quill. 

- E legătura ta? 

- Da. 

- Quill? 

- Da, Quill. 

O'Hara clătină din cap. 

- Sună de parcă ai fi citit prea mult Dickens, spuse. 

- Păi ăsta-i numele lui, ce dracu'. Quill. Nu l-am întîlnit niciodată 
şi nu pot să iau legătura cu el decit prin Master. 

- Şi Master e computerul? 

- Exact. Ca să intri în el treci printr-o serie de verificări. 
Amprenta vocală. Numere. Nume de cod variabile şi alte chestii 
de-astea. Operația e îmgrozitor de simplă. Vine o misiune. Quill 
îl reprogramează pe Raster, determină cel mai bun om pentru 
misiune şi ia legătura. Se are îm vedere tot. Bilete, bani, 
contacte, rezervări la hotel, maşini. Chiar şi dacă e nevoie de 
ceva special. Plata este depozitată în contul pe Care îl alegi 
înainte să apuci să-ţi faci bagajele. Curge la fel de uşor ca 
nisipul într-o clepsidră. 

- Dar ce ştii despre tip... ce trecut are? 

- Nu l-am văzut niciodată. Nu l-aş cunoaşte nici dacă ar veni aici 
pe mare şi m-ar scuipa în ochi. 

- Eşti în chestia asta de optsprezece luni şi n-ai văzut niciodată 
pe nici unul dintre jucătorii de la vîrf? 

- Şi poate nici n-am să văd. Nu e necesar. 


- Dar operaţiunile? 

În timp ce soarele se afla deasupra lor, aruncînd raze de foc 
Falmouth îi dădu detalii despre operaţiunea Guardio, apoi 
continuă cu uciderea accidentală a lui Marza şi distrugerea 
maşinii lui, Aquila, cum pusese bomba în aripă, unde stătuse, ce 
trenuri şi avioane luase. 

- Vreau o depoziţie de la tine, cu toate aceste detalii. Falmouth 
se gîndi un moment. 

- Cînd sunt plătiţi banii, încuviinţă el. O'Hara cîntări răspunsul şi 
apoi încuviinţă. 

- Mi se pare cinstit, spuse el. Trebuie să fie un model în toate 
astea, ceva care să le pună pe toate cap la cap. 

- iți spun eu, marinare, nu mai căuta vreo ordine logică aici. Dar 
mintea lui O'Hara era antrenată să ia în consideraţie 
posibilităţile logice şi nelogice ale oricărei situaţii. Trebuia să fie 
vreun filon comun, vreun scop suprem în nebunia asta, gîndea 
el, dar Falmouth rise cînd auzi explicaţia. 

- E un Joc pentru distracţie şi profit, pur şi simplu. Se face avere 
cu el. Cît crezi că a costat piesa cu Marza? Partea mea a fost de 
o sută cincizeci de mii. Clientul poate că a plătit o jumătate de 
milion. 

O'Hara încă nu era convins. Pentru el, ar fi trebuit să existe un 
obiectiv major al operaţiunii Master, în afară de „distracţie şi 
jocuri". Probabil că numai Cameleonul îl ştia. 

- Dacă încerci să-ţi imaginezi vreo conspirație, te trezeşti cu un 
puzzle chinezesc în braţe, insistă Falmouth. Uneori misiunea n- 
are nici un sens. 

Îi povesti istoria lui Hinge, despre uciderea unui om în Hawaii 
pentru a recupera negativele unei duzini de fotografii, apoi 
distrugerea filmului pentru care se făcuse crima. 

- Şi cine e Hinge ăsta? întrebă O'Hara. 

- Un tîmpit de cowboy. Omoară fără să se gindească sau să 
ezite. Nu contează dacă e bărbat sau femeie. Poate s-o facă 
doar cu un pistol, cu un cuţit, cu săgeata sau cu fringhia. Drace, 
probabil că ar putea să ne omoare pe amiîndoi. 

- Nimeni nu poate să te omoare pe tine, Tony. 

- Aşa credeam şi eu pînă cînd am lucrat cu tipul ăsta nou, acum 
două zile, în Caracas. 

- Ce dracu' făceai alaltăieri în Caracas? 


- Am avut o misiune. Nu ştiam dacă ai să vii sau nu. Nu puteam 
să-i refuz fără să le dau de bănuit. 

- Cine-i tînărul ăsta teribil, un mercenar? 

- Era, înainte de asta. 

- Ăştia sunt de duzină, Tony. 

- Nu şi ăsta. Nu sunt o duzină ca el. A ucis pe cineva de la cinci 
sute optzeci de metri distanţă, în Vietnam. Şi folosea un obiectiv 
de noapte! 

- Ce misiune aţi avut? 

- Un tip, Lavander, a fost răpit de nişte localnici. A trebuit să-l 
aducem înapoi. Dar ce s-a întîmplat de atunci încoace s-ar putea 
să-ţi dea capătul pe care-l cauţi. 

- Şi ce s-a întîmplat? 

Falmouth se aplecă în faţă, cu ochii sclipind, şi zimbi. 

- O să-ţi spun cînd facem tîrgul, zise el. 

O'Hara urmărea o mişcare la suprafaţa apei, la vreo douăzeci de 
metri dedesubtul firelor de la undiţe. încă nu se simţea prea 
bine la gîndul să-i dea lui Tony Falmouth două sute cincizeci de 
mii de dolari, dar, dacă Falmouth mai avea şi alte informaţii 
pentru el, s-ar fi putut să se răzgindească. 

- Cred că o să mă întorc în Japonia, zise O'Hara. Să duc o viaţă 
simplă, onestă. Fără computere care conduc agenţii de 
informaţii sau fantome care conduc computere. E mult prea 
complicat, n-am vrut misiunea asta de la bun început. 

Aripioara unui peşte mare răsări la suprafaţă pentru o clipă, apoi 
dispăru din nou. 

- Acum nu mai poţi să dai înapoi, zise Falmouth. 

- Pe dracu' nu pot. 

- Dacă o faci, sunt un om mort. 

- Mai faci cîteva misiuni şi pe urmă fugi, spuse O'Hara. 

- Deja m-am dat la fund. Azi-noapte am fost de acord să mai fac 
o misiune dar nu l-am mai sunat pe Quill ca să aflu detaliile. Nu 
accepţi o misiune, şi pe urmă dispari. Nu fără să provoci o 
oarecare îngrijorare în inima domnului Quill. Acum îşi închipuie 
fie că am fugit, fie că mi s-a întîmplat ceva. Oricum, a dat 
misiunea altcuiva, şi aici pot să te ajut. 

- Cum? 

Ochii cenuşii ai lui Falmouth sclipeau, iar pe buze îi flutura un 
zimbet. 


- Pentru că ştiu ţinta, zise el. Ştiu unde va fi lovit. Ştiu cînd. Și 
ştiu şi asasinul. 

După ce lăsă aceste veşti să se sedimenteze, adăugă: 

- lar ca supliment, o să-ţi spun şi cine e dezertorul. 

Un dezertor. Altul care s-a dat la fund. Păi aşa, da, avea 
posibilităţi. Suplimentul fuse cel care-l răzgîndi pe O'Hara. Dacă 
altcineva decit Tony se ascundea de Cameleon şi reuşea să-l 
găsească, ar fi avut şansa să verifice povestea lui Falmouth. 
Aripioara despică din nou suprafaţa oceanului, de data asta la 
vreo zece metri în stînga firului. 

- Am să fac un tîrg cu tine, zise O'Hara. Dacă îmi dai informaţiile 
astea, îţi plătesc jumătate din bani. Dacă verific, şi informaţia e 
corectă, o să depun cealaltă jumătate oriunde vrei tu sau ne 
întîlnim şi-ţi dau şi restul. 

- La dracu', jucăm dur, nu-i aşa, marinare? 

- Nu sunt banii mei. 

Falmouth dădu foarte încet din cap şi apoi întinse mîna. 

- S-a făcut, spuse el şi îşi strinseră mîinile. 

- Să auzim, zise O'Hara. 

- Ascultă aici, marinare, nu pot să te mint şi să-ţi spun că înţeleg 
tot ce se întîmplă aici. OK? Dar pot să-ţi spun atit... întotdeauna 
e un motiv pentru care ei fac ceea ce fac. Nu mă întorsesem din 
Caracas de zece ore, cînd primesc un telefon urgent de la Quill. 
Aşa că iau legătura. Să ne înţelegem, eu şi Hinge ne pusesem la 
bătaie cojones ca să-l eliberăm pe Lavander ăsta, da? Şi ce să 
vezi, două zile mai tirziu, Quill spune că are o misiune rapidă. 
Zice că se termină In patru, cinci ore. Trebuia să întîlnesc un 
agent de legătură, undeva în zona Caraibelor şi să aştept 
pregătit pentru o posibilă lovitură. Agentul va lua decizia Şi cine 
e blestematul de subiect? Lavander. 

O'Hara fu sincer surprins. 

- Lavander! exclamă el. 

- Lavander. înţelegi ce vreau să spun? Ce părere ai de toate 
astea? 

- La dracu', sunt colegii tăi, Tony, tu trebuie să ghiceşti. 

- M-am gîndit o grămadă. Logic? Trebuie să fi devenit un risc 
pentru securitatea cuiva. 

- De ce? 

- Ştie prea multe despre ceva, nu ştiu ce. A lucrat în calitate de 
consultant pentru multe dintre marile companii din toată lumea. 


Deci ştie multe despre o mulţime de oameni. Ştie o mulţime de 
secrete ale companiilor. 

- Crezi că l-ar omori pe tipul ăsta, numai fiindcă e un risc pentru 
securitatea vreunei corporaţii? 

- Absolut. 

- Atunci ce-i cu omul de legătură? De ce să nu te trimită doar pe 
tine ca să-l lichidezi pe amăritul ăla? 

- încercînd să ghicesc din nou, aş spune că omul de legătură o 
să-i facă un test foarte subtil. Dacă dă răspunsuri greşite, au 
revoir, monsieur Lavander. 

- Spui că ştii locul. 

- Nu chiar cu precizie dar ştiu că pleacă din Honduras, foarte 
curînd, într-o croazieră în Caraibe, plătită de Sunset Oil, un mic 
cadou Pentru încercările prin care a trecut. Mai ştiu că va 
călători sub numele de Teach. Azi-noapte Quill mi-a spus că 
misiunea se va termina în patru, cimci zile. Nu e prea greu să 
găseşti un vapor care pleacă din Honduras într-una din zilele 
astea şi să descoperi prima lui escală. 

- De ce călătoreşte sub un nume fals? 

- Pentru că e un tip ciudat. Ţi-am spus că e un excentric. L-am 
văzut la cîteva clipe după ce fusese eliberat. Avea ochii ca două 
felinare, de parcă n-ar fi dormit cîteva zile la rînd şi primul lucru 
pe care l-a spus, a fost: „Mi-ai păstrat rezervarea la hotel cît 
timp am lipsit?" Era cu adevărat preocupat de asta. Un adevărat 
nebun. 

O aripioară sclipi în soare în spatele vasului; firul de la undiţa 
mare sări din legătura de la bompres, apoi vibră şi mulineta 
începu să se deruleze cu zgomot. 

- Hristoase, avem unul mare! strigă Falmouth. E al tău, 
marinare! O'Hara mută repede firul de pe suportul acestuia între 
picioarele lui, iar Falmouth îşi legă centura de siguranţă în timp 
ce O'Hara începu lupta. 

Peştele, un sturion albastru, era enorm. 

- O sută treizeci de kilograme, îşi dădu Falmouth cu părerea. Ar 
putea fi un record, prietene. 

Lupta dură aproape două ore. Cînd se termină, braţele lui 
O'Hara erau înţepenite şi mîinile zgîriate. Căpitanul K. manevră 
vasul perfect, folosindu-i motoarele mari pentru a obosi peştele, 
în timp ce O'Hara îl aduse mai aproape de marginea vasului. 


- L-ai prins! urlă căpitanul. Adu-l mai aproape de margine ca să-l 
putem lovi dracului în cap. O să fie nevoie de noi toţi ca să-l 
suim pe punte. 

Peştele mai sări o dată, mult deasupra apei, cu coada bătînd 
furios. Apoi se scufundă adînc. O'Hara menţinu tensiunea. Capul 
ascuţit al sturionului apăru la cîţiva metri de marginea vasului. 
Nu mai avea putere să lupte. 

- Ai făcut o treabă foarte bună, marinare. Ce frumuseţe! Dar, 
zise Falmouth, ce păcat! 

Se aplecă, luă un cuţit ruginit din rastel, îşi făcu vînt şi lama 
acestuia şuieră pe lîngă capul lui O'Hara şi căzu cu zgomot pe 
marginea punţii. Firul era tăiat. Sturionul apăru la suprafaţă 
pentru ultima dată, îşi scutură capul şi plonjă în adîncuri. Era 
dus. 

Căpitanul gemu. 

- Ce dracu' faci? Asta era un blestemat de sturion de o sută 
treizeci de kilograme, ticălos nebun ce eşti! 

Căpitanul K. continua să spumege de furie pe punte, înjurînd 
obscen vîntul, albatroşii, marea şi totul. 

Falmouth privi în jos la O'Hara care, uimit, se lăsase pe spate în 
scaun şi îşi masa braţele, ca să alunge durerea. 

- N-ar fi fost potrivit, nu, să apărem în Freeport cu un sturion 
record la bord. S-ar fi făcut fotografii şi Dumnezeu mai ştie ce, 
nu? Ziarele de acolo numai despre chestii din astea scriu. 
O'Hara încuviinţă încet din cap. 

- Tony, spuse el. încep să te cred. Cine se duce după Lavander? 
Falmouth zîmbi mîndru. 

- Păi, Hinge, desigur. îl cunoaşte pe Lavander. Şi pe urmă, 
trebuie să fie Hinge. Dacă ei cred că am fugit, îl vor trimite pe 
Gazinsky sau Lavanieux după mine. 

- De ce nu pe Danilov? 

- Pentru că, marinare, el e cel care a fugit. 


10. 


- Cu domnul Howe, vă rog. 

- Domnul Charles Gordon Howe? întrebă secretara. 

- Da. 

- îmi pare rău, dar domnul Howe este într-o conferinţă şi nu 
poate fi deranjat. 


- Spuneţi-i că îl caută O'Hara. 

- Am instrucţiuni clare să nu-l deranjez, spuse secretara, 
încăpăţinată. 

- Spune-i că sunt eu, sunt sigur că o să vorbească. După o pauză 
de o clipă, se auzi: 

- Un moment, vă rog. 

Nu aşteptase suficient timp cit să respire o dată, cînd auzi vocea 
lui Howe, cu accentul lui irlandez: 

- Unde sunteţi, locotenente? 

- Prin insule, dar asta nu e important. Trebuie să călătoresc. 
Avionul dumneavoastră e disponibil? 

- Unde îl vreţi şi cînd? întrebă Howe imediat. în voce i se citea 
emoția. 

- Cît mai curînd posibil, la aeroportul din Fort Lauderdale. 

- Să presupun că avem o poveste? 

- Mai am nevoie de cîteva zile ca să ştiu sigur. 

- Sunteţi precaut, aş spune. 

- E vorba de banii dumneavoastră, domnule Howe. 

- Destul de cinstit. Presupun că v-aţi întîlnit deja cu acest 
Falmouth. 

- Da. 

Se lăsă un moment de linişte, ca şi cum Howe ar fi aşteptat ca 
O'Hara să continue. În cele din urmă, editorul spuse: 

- încă nu sunt gata să vorbesc. Pot să vă spun că i-am plătit o 
sută douăzeci şi cinci. Va primi restul dacă informaţia e bună. 

- Dim ceea ce aţi spus, presupun că simţiţi că aţi dat de un fir. 

- Nu m-aş fi despărţit de toţi banii ăia dacă n-aş fi crezut că am 
un fir. Dar s-ar putea să fie mai greu să pun totul cap la cap. 

- Am cei mai buni avocaţi specialişti în procese de calomnie, 
locotenente. Vreau să fiu corect, dar nu prudent. 

- O să ţin minte asta. De obicei e invers - editorul îmi spune să 
fiu prudent. 

Howe chicoti. 

- Părerea mea, locotenente, e că, dacă avem ceva, o să fie tare. 
- Mulţumesc. O pauză. 

- Sunteţi cumva în primejdie, locotenente? O'Hara medită cîteva 
secunde, apoi spuse: 

- Există un element de risc. Avem de-a face cu nişte personaje 
foarte rele. 

- Deci, îi cunoaşteţi? 


- Personal sau din auzite. Acum nu am decit lucruri neesenţiale. 
A vorbi mai departe despre ele ar putea fi nefolositor şi ar crea 
mari riscuri. 

- Cred că nu este nevoie să vă spun să fiţi prudent. 

- Deloc. 

- Bine. Aşa cum v-am spus de la început, prietene, am încredere 
în dumneavoastră. Dar trebuie să recunosc că mor de 
curiozitate. Şi, în afară de asta, am şi eu o surpriză pentru 
dumneavoastră. 

- Despre ce e vorba? Howe chicoti. 

- O să aflaţi destul de curînd. 

-Nu -mi plac surprizele, domnule Howe. 

- Oh, cred că asta o să vă placă. 

O'Hara lăsă baltă subiectul - probabil că Howe o să-i trimită 
cîţiva homari, odată cu avionul. 

- O să iau din nou legătura cu dumneavoastră peste vreo trei 
zile spuse el. Pînă atunci, o să pot spune dacă v-am aruncat pe 
apa sîmbetei cei o sută douăzeci şi cinci de mii. 

- Avionul o să fie la Fort Lauderdale peste patru ore. Dacă mai 
aveţi nevoie de ceva sau aveţi vreo problemă, sunaţi-mă la orice 
oră. Poate că nu reuşesc să provoc declararea războiului, dar, 
dacă e nevoie, pot ajunge foarte aproape de asta. 

- Mulţumesc. O să ţin legătura. 

Să ajungi la Magician nu era aşa de simplu. Cînd sună prima 
dată, linia era ocupată. Sună a doua oară de la Fort Lauderdale, 
după ce cobori din avionul căpitanului K. Linia păcănea din 
cauza electricităţii statice şi cînd, în cele din urmă, primi 
legătura, operatorul părea să vorbească de undeva din centrul 
pămîntului. 

- Le Grand Hotel Gustavsen, s'il vousplait, strigă O'Hara. 

- Hotel...? zise ea. 

- Oui. Le Grand Gustavsen. 

- Pardonnez-moi... ați spus cumva Hilton? 

- Gustavsen! ţipă O'Hara, întrebîndu-se cum ar fi putut confunda 
Grand Gustavsen cu Hilton. 

-Ah, oui, Gustavsen. Un moment, s'il vous plaît. 

Din nou electricitate statică, din nou zgomote, înainte ca cineva 
să răspundă. Era o voce aspră, în mod evident un client care, 
trecînd pe lîngă recepţie, ridicase receptorul. 

- Da? 


- Magicianul e acolo? zise O'Hara. 

- Cine? 

- Magicianul. Rothschild. Proprietarul hotelului. 

- Vrei să spui cel care cîntă la pian? 

- Da. 

- Nu ştiu. 

- Daţi-mi pe cineva de la hotel, vă rog. 

La celălalt capăt se auzi o bufnitură de parcă bărbatul care 
răspunsese ar fi aruncat telefonul pe jos. 

Cîteva minute mai tîrziu, răspunse Jolicoeur. 

- Alo. Ce doriţi? Pot să vă fiu de folos? 

- Joii? Sunt O'Hara. 

- Ah, François. Comment ça va? 

- Sunt OK, Joii. Ou est le Sorcier? 

- La piaţă. 

- J'arrive ce soir. Voulez-vous me donner la piece avec la salle de 
bain? 

- Volontiers! Quelle heure? 

- încă nu ştiu. Tres tard. Vers deux heures, peut-etre. 

- Bon! Ou etes-vous? 

- Florida. Acum aştept avionul. Spune-i că am nevoie de ajutorul 
lui. 

- Excelent! O să vă punem cearşafuri proaspete. 

- Foarte generos din partea voastră, Joii. 

- Pour vous, mon ami, le mieux. Avem, deci, o slujbă? 

- S-ar putea. Ascultă, cînd se întoarce Mike, spune-i că vreau 
amănunte despre patru nume. Mă auzi clar? 

- Oui. 

- Foarte bine. Ai un stilou? 

- Oui. Spune. 

- Anthony Falmouth, se scrie F-a-l-m-o-u-t-h. A fost înainte la M. 
I. 6. H-i-n-g-e. Nu ştiu primul nume. Un mercenar. Grigori 
Danilov. D-a-n-i-l-o-v, Serviciul secret bulgar. Avery Lavander. L- 
a-v-a-n-d-e-r. Cetăţean britanic. Consultant în petrol. Oh, şi mai e 
unul. Nu am decit Un nume fictiv... Cameleon, ca şopirla. Verifică 
toate sursele despre aSta! Asta să-ţi dea de lucru pînă cînd 
ajung eu acolo. 

Jolicoeur repetă numele pentru O'Hara. 

Perfect. Ne vedem mai tirziu, prietene. 

- A bientôt, François. Pînă vii tu, suntem gata. 


- Anders Travel, Carole Jackowitz la telefon. 

Vocea ei avea un pic de accent de Bronx, amestecat cu Brook, 
ambele temperate de un farmec de Manhattan. 

- Bună ziua, doamnă Jackowitz. Mă numesc O'Hara... vă amintiţi 
de mine? 

-Oh, sigur. Domnul care a luat un bilet dus pentru Walker's Cay, 
nu? A fost o călătorie în scop de sinucidere? Nimeni nu ia un 
bilet doar dus pentru Walker's Cay. Nu e mai mare decit curtea 
noastră din spate. 

- Am înotat înapoi. 

- înţeleg. Şi... ăăă... de unde aţi vrea să înotaţi înapoi de data 
asta? 

- Honduras. 

- Aha. Vreun loc anume sau vreţi să urmaţi sfatul meu? 

- De fapt, mă interesează un vas de croazieră. Ea rise. 

- Pe vasele de croazieră nu se dau bilete dus. Cum se numeşte? 

- Nu ştiu. 

Urmă o pauză lungă. 

- Nu ştiţi, numele vasului pe care vreţi să-l prindeţi în Honduras? 
- Exact. Dar sunt sigur că pleacă peste o zi sau două. O altă 
pauză şi un chicotit. 

- Verific, spuse ea muzical. După o altă pauză: Să fiu a naibii. 
Oh, scuzaţi-mă, n-am vrut să înjur, dar un vas de croazieră 
tocmai a plecat din Port Cortez azi-dimineaţă. Steaua Golfului. 
Linia King. Păi, aş putea să vă recomand o linie mai bună... 

- Unde face prima escală? 

- Prima escală este... Montego Bay, Jamaica. Peste trei zile. Să 
vedem, azi e marţi... va fi acolo vineri dimineaţă. Vreţi să-l luaţi 
de acolo? 

- Nu vreau să-l iau deloc, vreau să trimit douăsprezece duzini de 
trandafiri unuia dintre pasageri. 

- Ştiam eu că trebuie să fie ceva. Regret, dar nu facem servicii 
de genul acesta. 

- În sufletul dumneavoastră nu e nici un pic de romantism? 

- Numai dacă primesc eu trandafirii, dragă. 

- M-aţi ajutat foarte mult. Poate, odată, cînd o să fiu în Pompano 
Jeach am să sun. Poate luăm masa împreună. 

- Dacă trimiteţi douăsprezece duzini de trandafiri întotdeauna, 
putem sări peste prînz şi să începem direct cu cina. 


- La revedere, Carole. 

- La revedere, domnule - ăăă... - O'Hara. 

- în regulă. 

Linia de transport maritim King avea un operator special care 
pri-, mea mesaje pentru pasagerii ei. O'Hara îl găsi şi spuse: 

- Pentru domnul J. M. Teach. Este la bordul lui Gulf Star, în Port 
Cortez, Honduras. 

- Spuneţi. 

- J. M.... două puncte... Am informaţii suplimentare despre planul 
Master. Punct. Nu părăsi vasul în Montego Bay pînă nu iau 
legătura cu tine. Semnat... Quill. 

O'Hara aproape că adormi în avion în timp ce traversa oceanul, 
dar era pe deplin treaz cînd ateriza în St. Lucifer. începea să se 
simtă puţin cam ameţit. Din Japonia în Boston, de la St. Lucifer 
la Port Lauderdale, din Bahamas la Port Lauderdale, toate în trei 
zile, şi acum, la unu şi jumătate dimineaţa, înapoi la St. Lucy. La 
aeroport, care era închis pe timpul nopţii, îl aştepta un taxi. Pînă 
şi vama era închisă. Dar, oricum, Zi sau noapte, ce ar putea 
cineva să introducă pe furiş în St. Lucifer? 

În timp ce urca scările către primul etaj, îl auzi pe Magician 
cîntînd o versiune furioasă a lui „C-Jam Blues". Sala mare era 
aproape goală. La masă, un tînăr şi o tînără se giugiuleau, iar la 
bar se aflau cîţiva întîrziaţi. Unul dintre ei era jolicoeur, care se 
scuză imediat ce-l văzu pe O'Hara. Magicianul nu era atent, 
repezindu-şi cele şase degete peste claviatura pianului. 

- Bună seara, prietene, mă bucur să te văd! Avem veşti 
interesante. 

Pianistul nu termină melodia pe care o cînta, închise capacul, 
puse deasupra un anunţ pe care scria: „închis. Nu umblaţi la 
pian. Violatorii vor fi împuşcaţi la răsăritul soarelui" şi traversă 
camera cu o ţigară în colţul gurii. 

- Repede a mai fost, spuse el, dîndu-i reporterului obosit o 
îmbrăţişare de urs. 

O'Hara îl privi, cu ochii împăienjeniţi: 

- Condu-mă în cameră, nu cred că pot să mai stau mult în 
picioare. In timp ce mergeau pe hol, Rothschild îi spuse că 
rulaseră toate numele prin computer şi aveau tipărite datele 
despre trei dintre ele - Lavander, Falmouth şi Danilov. Pînă acum 
nu aveau nimic despre Hinge, şi căutaseră Cameleonul, 
descoperind duzini de referinţe în broşuri zoologice, biologice, 


articole din reviste de studiere a naturii, chiar şi cîteva 
enciclopedii. 

- De ce eşti atit de interesat de Cameleon? 

- l-am spus lui Joii, e un nume fictiv. încercaţi cu CIA, serviciile 
secrete militare sau navale, chestii din astea. Aţi putea să-l 
rulaţi şi pe Colin Bradley, CIA, prin maşina aia infernală a 
voastră. Se presupune că la Crăciunul trecut, Cameleonul l-a 
lichidat pe Bradley. 

- Ce dracu' se întîmplă? întrebă Magicianul. 

- Mai tîrziu... 

O'Hara intră în cameră, situată convenabil vizavi de cea a 
Magicianului, îşi aruncă valiza şi spuse: 

- Trezeşte-mă la prînz. 

- Am făcut rapoartele astea încă de cînd ne-ai sunat, zise 
Magicianul. N-ai de gînd să le citeşti? 

- Nu pot, mormăi el. Prea multe călătorii cu avionul. Pescuit. 
Soare. Sunt o epavă. 

Şi, scoţindu-şi hainele, se prăbuşi în pat. 

- Cheamă-mă la masa de prînz, spuse şi imediat căzu într-un 
somn adînc. 

Bătaia în uşa lui era insistentă. 

- Pleacă, mormăi el. Cineva continua să bată. 

- Nu deranja. Pleacă. 

Bătaia continua. 

kdemain! A bientot! Au revoir! strigă el. Dar nu ajută la nimic. 
Bătaia deveni mai insistentă. 

- Fir-ar a dracului! Şi nici asta nu ajută. 

Se dădu jos din pat, clătinîndu-se, deschise puţin uşa şi se uită 
afară. O privi uimit pe Lizzie Gunn citeva clipe, frecîndu-se la 
ochi. 

- Oh, Doamne, zise. 

Ea ţinea în mînă o ceaşcă de cafea aburindă. 

- Cafea? întrebă ea zimbind. 

- Nu cred, spuse el în cele din urmă. 

- Te-am găsit din nou. 

Zimbetul îi era atît de strălucitor, încît îi rănea ochii. 

- Cît e ceasul? întrebă el. 

- Opt dimineaţa. 

- Opt dimineaţa! 

- Da. Opt dimineaţa. 


- De necrezut. 

- Nu-ţi vrei cafeaua? 

- Numai dacă vrei să vezi un bărbat matur vomitînd. 

- Pot să intru? 

- Există vreun mijloc de-a te opri? 

- Nu. 

- Lasă-mă să mă duc înapoi în pat. Sunt gol. 

- Nu mă deranjează, am trei fraţi. 

- Păi, nu sunt unul dintre ei. 

El se grăbi înapoi în pat şi-şi trase cearşaful peste cap. 

- Nu eşti prea primitor, zise ea. 

- S-ar putea să mor de rău de avion. Sau din lipsă de somn. 
Amîndouă mă aşteaptă... în rochii lungi, negre, acolo, lîngă uşă. 
Vorbea de sub cearşaf. 

Ea se aşeză pe un scaun şi-şi puse cafeaua pe genunchi. El o 
privi de sub cearşaf. 

- N-ai de gînd să pleci, nu? 

- Nţ. 

- Cînd erai mică, erai nesuferită? Ea scutură din cap, încă 
zimbind. 

- A trebuit să aştepţi pînă te-ai făcut mare, nu? Se retrase înapoi 
sub cearşaf. 

- Domnul Jolicoeur mi-a spus că ai să te porţi aşa. 

- De unde dracu' îl ştii pe Jolicoeur? 

- Era în hol, dacă aşa se numeşte aici, cînd am venit eu. Sorbi 
din cafea. Mi-a sărutat mîna. 

- El sărută mîinile tuturor. E unul dintre lucrurile pe care le face: 
sărută miini. 

- Ei bine, nimeni nu mi-a mai sărutat mîna pînă acum. 

- De ce nu te duci înapoi în hol? Sunt sigur că i-ar plăcea să-ţi 
sărute mîna toată ziua. 

Ea continua să soarbă din cafea. El se ridică brusc. 

- Cum dracu' m-ai găsit? Cum dracu' ai ajuns aici atît de repede? 
- Pilotul a trebuit să înregistreze un plan de zbor în Boston şi 
altul în Fort Lauderdale. 

- Asta a fost tot, nu? 

- Păi... obişnuiam să mă întîlnesc cu el. 

- Cu pilotul? 

- înî. 

O'Hara clătină din cap. 


- Ar fi trebuit să rămîn în Japonia, spuse el, aproape tare. Se uită 
la ea cu ochii cîrpiţi de somn. Howe ştie că eşti aici? 

Ea încuviinţă. 

- Mda. 

- Tu eşti surpriza de care vorbea. 

- Howe ţi-a spus că o să vin? 

- Nu cu atitea cuvinte. Te-a trimis să mă urmăreşti, nu? 

- Păi, nu tocmai... 

- Păi, ce-a făcut exact? 

- A fost în cele din urmă de acord că puţină concurenţă nu 
răneşte niciodată pe nimeni. 

- Ce să spun, Gunn, ce idee, să trimită pe unul dintre reporterii 
lui ca să-l spioneze pe altul. 

- Credeam că am putea lucra împreună. La urma urmelor, tu la 
scris, iar eu la TV. Nu e cu adevărat concurenţă. In felul ăsta, 
Howe le are pe amîndouă. Şi n-a plătit degeaba. 

- întotdeauna gîndeşti, nu? 

- încerc. 

- Cît de mult ştii pînă acum? 

- Păi, m-a lăsat să citesc scrisoarea de la... ăăă... 

- Falmouth. 

- Exact. Puteam la fel de bine să citesc greaca veche. 

- înţelegi deci ce vreau să spun. 

- Dar pot să învăţ. 

- Asta nu-i un joc pentru novici. Aceste... 

- Novice, pe dracu'! Am fost reporter... 

- Nu vorbesc de reportaje. Vorbesc despre Joc, despre a avea de- 
a face cu cei mai periculoşi oameni din lu... 

- lar eu sunt femeie, nu? 

- Mă laşi să termin? N-are nimic de-a face cu sexul. Eu cunosc 
personajele astea, ştiu cum lucrează. Am lucrat cu - sau 
împotriva - majorităţii lor. Tu nu cunoşti teritoriul. Faci o greşeală 
şi te aruncă, aşa cum ar plesni o muscă. 

- Nu fi îngrijorat pentru mine, O'Hara, am avut de-a face cu 
Mafia. 

- Faţă de ce vorbesc eu, e joacă de copii. 

- Joacă de copii, da! 

-Joacă de copii, totuşi. Eşti bună, recunosc, dar... 

- Mulţumesc mult. 

- încetează să mă mai întrerupi. 


- încetează să mă mai dădăceşti. 

- Te dădăcesc, pe dracu'. 

- Mă dădăceşti. 

- Ţi-am spus că eşti bună. Eşti foarte, foarte bună, O. K.? 

- Asta-i dădăceală. 

- Ah, la dracu'. 

Se băgă din nou sub cearşaf. 

- Pot să te ajut, O'Hara. Ai încredere în mine. 

- Nu contează că eşti bun dacă eşti mort. 

- Ţi-am spus că nu mă sperii. 

- Nu încerc să te sperii, încerc să te conving că ăsta e un joc de 
asasini. 

- Şi e nevoie de alt asasin ca să-i recunoască, aşa-i? 

- Nu sunt un asasin şi n-am fost niciodată. Dar îi cunosc. Le ştiu 
mentalitatea. Pot să mă descurc. 

- M-am descurcat de cînd aveam treisprezece ani. 

- Cu ei? Eu pot să mă descurc cu ei! 

- Te-am găsit în Japonia şi te-am găsit aici. Să nu trecem aşa de 
uşor peste asta. 

O pauză. O'Hara încercă din nou. 

- Să încercăm din alt punct de vedere. Dacă există o poveste şi 
dacă mă decid s-o urmăresc, şi dacă putem găsi suficiente date 
ca s-o scriem, dacă toţi aceşti „dacă'" se rezolvă, tot o să fie un 
joc foarte... al dracului. 

Ea îi zimbi. 

- Nu poţi să mă pierzi, O'Hara. Ochii ei căprui sclipiră în 
aşteptare. Ştiu că o să fie cu adevărat ceva tare. Adică, domnul 
Howe nu m-a trimis să fac autostopul prin toată lumea după tine 
degeaba. lar tu nu te fiţii cu avionul lui Howe ca să te distrezi. 
Hai, O'Hara, pot să te ajut. Incearcă-mă. 

- Trezeşte-mă din nou la zece, zise el. O să mă gîndesc în timp 
ce dorm. 

Ea oftă, puse ceaşca de cafea pe noptieră, apoi plecă. Imediat 
ce ea ieşi din cameră, O'Hara se sculă din pat. După ce se 
bărbieri şi făcu un duş, stătu aproape o oră într-un colţ al 
camerei, executind încet o serie de mişcări ale corpului, 
cunoscute sub numele de Fluturele, ca să-şi alunge durerea şi 
înţepeneala din trup. Apoi se aşeză în linişte şi medită timp de 
douăzeci de minute. 


Cînd îşi termină ritualul de dimineaţă, se simţi din nou vioi şi 
gata să-şi înceapă ziua. 

Peste cinci minute se întoarse şi ea, de data asta cu Magicianul 
şi cu Joii. 

- Ce revenire remarcabilă, zise ea. Acum o oră te purtai de parcă 
ai fi murit. 

- Acum o oră chiar aşa eram. OK, să vedem ce avem şi pe urmă 
o să te anunţ ce se întîmplă. 

- În primul rînd, zise Magicianul, n-am găsit nimic despre acest 
Hinge. 

- Spionaj militar? 

- Nimic. Pînă acum, se pare că a reuşit să rămînă în afara 
oricăror înregistrări. 

- OK. Următorul? 

- Falmouth. Ai aici scris tot ce am găsit. Am confruntat sursele 
CIA cu cele de la M. I. 6. Foarte interesant. 

Oricum, pentru O'Hara nu erau prea multe informaţii noi. Citeva 
detalii pe care nu le ştia, dar, în principal, se confirma că 
Falmouth ieşise la pensie. Dincolo de asta, nimic. Atît CIA, cît şi 
M. I. 6 păreau să-şi încheie înregistrările privind agenţii lor cînd 
aceştia ieşeau la pensie. 

Totuşi, dosarul Danilov scoase la iveală cîteva lucruri: că Danilov 
era suspectat nu de şase sau şapte, ci de douăsprezece 
asasinate, inclusiv două în SUA; că el inventase săgeata cu 
riticină şi arma cu care o injecta victimelor sale; că, de cîteva 
ori, lucrase pentru KGB. Pînă aici, nici o surpriză. Marea surpriză 
era că timp de doi ani, pînă cu optsprezece luni în urmă, Danilov 
operase în zona Caraibelor, dezvoltînd contacte ruseşti în Haiti, 
unde era foarte cunoscut. Se retrăsese în urmă cu un an ŞI 
jumătate şi fusese văzut în două, trei ocazii de alţi agenţi, atit în 
Port-au-Prince, cît şi în Cap-Haitien. 

Lucrase oare în Haiti pentru Master? Dacă da, ce făcuse? Aici Joii 
Putea să dea o mînă de ajutor. încă mai cunoştea fiecare metru 
de Pămînt al ţării şi era la curent cu birfa politică şi socială. 
Raportul asupra lui Avery Lavander era mai complet decit se 
aşteptase. Magicianul îl compilase din cîteva surse, printre care 
trei servicii de înregistrare diferite, două concerne de presă 
americane, cîteva ziare, ris Match, International Herald Tribune 
şi chiar un obscur ziar englez care publicase singurul portret 
scris vreodată despre el. Era alcătuit în mare parte din birfe şi 


zvonuri culese din interviuri cu alţi oameni printre care fosta lui 
soţie, Margaret, care îndurase doisprezece ani alături de el fără 
copii, fără sex, apoi fugise cu un cîntăreţ la trombon din 
Orchestra Simfonică din Londra şi se răzbunase spunînd tot ce 
ştia despre el. Ca de obicei, Lavander refuzase să vorbească cu 
omul care scrisese articolul. 

O'Hara îşi alcătui un portret mental al lui Lavander; un adevărat 
excentric care opera în propria sa lume privată, refuzînd să vadă 
reporteri şi evitînd fotografii; cerea şi primea tarife astronomice 
pentru consultaţii, tarifele fiind depuse în aur în băncile 
desemnate de el, în toată lumea; ţinea un mic carnet cu o listă 
codificată a tuturor depozitelor lui, cînd şi unde fuseseră făcute 
şi cine îl plătise, aparent singura înregistrare pe care o păstra. 
Avea o asemenea reputaţie, încît înainte să dea un interviu unui 
client potenţial, Lavander cerea un depozit de zece mii de dolari 
în Krugerrands [Monedă de aur, în greutate de o uncie, din 
Republica Africa de Sud] şi, cu toate astea, era îngrozitor de 
modest, preferînd să stea în hoteluri proaste şi mîncînd în cele 
mai comune restaurante. 

In ciuda aspectului său ciudat, a comportării bizare şi a naturii 
lui îngrozitor de irascibile, majoritatea marilor companii 
petroliere, la un moment sau altul, apelaseră, se pare, la 
serviciile lui Lavander, pentru că părea să fie un om devotat 
unui singur scop, şi acest scop era petrolul. Diversele rapoarte 
confirmau că nu era interesat de mîncare, femei, cărţi sau 
muzică. De fapt, nu era interesat de nimic în afară de petrol. 
Petrolul era viaţa lui, sub orice formă: petrol în sol, petrol în 
sonde, în conducte, pe piaţă, în tancuri petroliere, în rafinării, în 
camioane-cisternă, în pompe, maşini, cosmetice, produse 
farmaceutice. Petrol în marile afaceri. Petrol sub orice formă 
imaginabilă. Era, de fapt, fiinţa umană cu cele mai multe 
cunoştinţe în domeniu. Şi pentru că era apolitic, un mercenar 
industrial, care nu servea nici un drapel sau stăpin în afară de 
sine însuşi, lucrînd doar cu contract de consultanţă, se mişca 
uşor în interiorul comunităţii internaţionale a petrolului, lucrînd 
cu OPEC, în America Latină, Canada, Asia de Sud-Est şi cu 
produCătorii africani de petrol. Ştia cît petrol este transportat, 
cine îl rafina, cît costa şi ce rezerve mai erau. Putea prezice crize 
şi schimbări de preţ, cum şi unde să găsească petrol şi care e 
cea mai bună cale de a-l aduce pe piaţă. 


Falmouth avea dreptate. Lavander putea fi un risc considerabil 
pentru o mulţime de companii. întrebarea era: care dintre ele îl 
dăduse în urmărire şi de ce? 

Deocamdată Magicianul nu găsise nimic despre Cameleon. 
O'Hara digeră informaţia, memorizind toate detaliile care i se 
păreau importante. Apoi puse deoparte rapoartele, spunînd: 

- A mers bine, Magicianule. 

- Te ajută? 

- Imens, numai că, deocamdată, nu ştiu cum. 

- Poţi să ne informezi şi pe noi? ceru Eliza. 

- În regulă, dar nu înainte să promiteţi toţi trei că n-o să daţi 
informaţiile nimănui... nimănui, OK, Gunn? 

- Da, desigur. 

- Juraţi. Juraţi că nu veţi dezvălui nici o informaţie asupra acestei 
poveşti, pînă nu va fi o dezvăluire totală. 

- Jur. 

- OK. Pînă acum, povestea e următoarea... 

Şi le spuse în detaliu despre întîlnirea lui cu Falmouth, despre 
Quill Şi Master, şi Thornley, despre misiunea Marza, asasinatul 
din Maui, lovitura din America de Sud. _ 
- În momentul ăsta, avem trei piste. Prima e Lavander care e În 
primejdie de a fi testat de un agent şi executat de Hinge dacă 
dă răspunsuri greşite. 

- Ce fel de agent? 

- Un agent de legătură între agentul propriu-zis şi contactul lui 
de la centru. Un mesager. De obicei, el transportă informaţia 
înainte şi înapoi. Uneori are puterea de a emite un ordin, ca în 
acest caz. 

- Ştim cine va fi? întrebă Magicianul. 

- Nu, dar îl ştim pe asasin. Hinge. O'Hara luă o fotografie din 
portofelul său şi o trecu celorlalţi. Asta e Hinge. Falmouth mi-a 
dat poza. A folosit-o ca să-l identifice vizual pe Hinge pentru 
misiunea din Caracas. În această călătorie Lavander foloseşte 
numele de J. M. Teach. Şansa noastră e să încercăm să-l prindem 
pe Lavander înainte de a părăsi vasul. 

- Ştim unde o să fie? întrebă Eliza. 

- E o evaluare, dar cred că va fi în Montego Bay, Jamaica, vineri 
dimineaţă. Am... riscat ceva. l-am trimis un mesaj, spunîndu-i să 
nu părăsească vasul, semnat „Quill". 

- Dar dacă nu ştie cine e Quill? zise Magicianul. 


- Păi, nu poate să fugă. Nu-i va fi transmis decît cînd vasul va 
părăsi Hondurasul. După aceea, oricum nu are unde să se ducă. 
- Dar Hinge? întrebă Eliza. 

- S-ar putea să vină, oricum, dar, avind în vedere elementul 
timp, cred că va veni cu avionul. 

- Putem să verificăm aeroportul din Montego Bay, sugeră 
Magicianul. Nu e chiar aşa de mare. 

- Nu e nevoie decit să urmărim vama, zise Eliza. 

- Da, desigur! strigă Joii. Nu e decit o încăpere pentru vamă. Toţi 
intră în aeroport pe aceeaşi uşă. 

- Mă duc eu la aeroport, spuse Eliza. Chiar dacă e prudent, nu se 
aşteaptă să-l urmărească o femeie. 

- De ce? întrebă O'Hara. 

- E un tip foarte macho... cel puţin din ceea ce ne-ai spus tu 
despre el, nu i-ar plăcea să admită că o femeie ar putea fi în 
acelaşi joc cu el. 

- Poate. Dar ţi-am mai spus că e un profesionist. Nu riscă. ŞI 
omoară din instinct... în mai multe moduri decit îţi poţi imagina, 
Lizzie. 

- Nu începe cu chestia asta. 

- Cu ce? întrebă Magicianul. 

- Porcăria aia cu Lizzie. Numele meu e Eliza. 

O'Hara se uită la ea şi zimbi. Ochii lui stabiliră contactul cu ai ei 
şi le impuseră să nu se uite în altă parte. Ei bine, se gîndi ea, era 
şi timpul, primul semn de răspuns de cînd am venit aici. 

lar O'Hara gîndi: o să ne bage în bucluc. Pot să spun după 
privirea aia din ochii ei şi după ce maxilar hotărît are. 

Magicianul era exact invers, putea juca stil James Bond sau Stan 
şi Bran, în funcţie de condiţii. lar Joii avea alte lucruri de făcut. 

- OK. Nu-l cunosc pe Lavander decit din descrieri, iar Montego 
Bay nu e chiar aşa de mic. Dacă se pierde, am dat de bucluc. 
Ce-ar fi ca Mike şi cu mine să luăm barca şi să încercăm să-l 
interceptăm înainte să iasă în stradă. Eliza, tu te duci la 
aeroport. Dacă apare Hinge, lasă-i o distanţă suficientă... dacă 
te apropii prea mult, te observă şi te ucide. Ţine minte că tipul 
ăsta iubeşte armele mai mult decît pe oameni. Dacă ai noroc, 
rămii pe lîngă el pînă se instalează undeva. 

- Pe urmă ce fac? O'Hara se gîndi un minut. 

- Să facem totul simplu. Lasă un mesaj la hotel. Unde o să stăm? 
îl întrebă pe Magician. 


- La Clubul Half Moon Bay. O să avem trei căsuțe. Putem veni şi 
pleca fără să ne apropiem de holul principal. 

- Bine. O să folosim mesajele. Dacă îl vezi pe Hinge şi reuşeşti să 
te ţii după el pînă se opreşte undeva, lasă un mesaj la recepţie, 
să ne întîlnim acolo. 

- Suntem doi, zise Magicianul. Putem să întrebăm la fiecare 
cinci, zece minute. 

- Dar cu mine cum rămîne? întrebă Joii, indignat. 

- Joii, nu avem decit două piste către Cameleon. Una e 
Lavander, cealaltă e Danilov. Danilov se ascunde, iar dacă ştie 
tot Haiti atit de bine precum se pare, s-ar putea să se ascundă 
acolo. 

- E cam departe, Francis, zise Magicianul. 

- N-am nici o idee unde am putea începe să căutăm în altă 
parte. Tipul fuge. Ar fi logic să se ducă în Haiti. Dacă e omul- 
cheie al ruşilor acolo, e probabil să cunoască locul mai bine 
decit oricine. Are şi prieteni acolo. Joii, crezi că ai putea să 
ascunzi un asasin bulgar cu o faţă ca o varză în Haiti? 

- Domnule, aş putea ascunde un elefant galben cu buline verzi 
în Haiti. 

- Bine, vezi ce poţi să descoperi despre el. Orice. 

- Ah, a fost întotdeauna unul dintre visurile mele să joc rolul 
inspectorului Maigret. Dacă Danilov ăsta a pus vreodată piciorul 
în Haiti, o să ştiu, vite! 


11. 


Pe la ora nouă digul Liniei King din Montego Bay părea o casă de 
nebuni. Negustorii locali se instalaseră în zori pentru a-şi etala 
mărfurile,  transformînd digul într-o piață  minusculă, 
zgomotoasă, dar colorată. Marele vas de croazieră era tras la 
chei, ancorat şi cu pasarela montată. Pasagerii, în costume albe 
şi rochii de bumbac, se grăbeau să coboare în piaţă pentru a se 
tîrgui pe coşuri şi pălării de pai, vederi, cafea, sculpturi şi jucării 
de lemn. Zarva era amplificată de o orchestră locală care cînta 
calypso în piaţă, bătînd în baterii de oţel. 

O'Hara şi Magicianul aşteptau la capătul pasarelei în vreme ce 
coborau primii pasageri, căutîndu-l pe tipul pe care îl ştiau doar 
din auzite. De citeva ori se apropiaseră de bărbaţi care se 
potriveau vag cu descrierea. 


- Sunteţi domnul Teach? 

Răspunsul era întotdeauna o clătinare din cap sau un „Nu" 
grăbit. 

In zece minute primul val de pasageri părăsise vasul, iar 
pasarela era goală. Stewardul plecă de la capătul de sus, să-şi 
vadă de alte treburi. O'Hara şi Magicianul urcară la bord. Cu 
atita activitate, nimeni nu le dădu nici o atenţie. Erau amindoi 
îmbrăcaţi sport şi puteau fi uşor luaţi drept pasageri. Băiatul cu 
bagajele stătea cu o listă în mînă. O'Hara decise să rişte. 

- Scuzaţi-mă, spuse el, prefăcîndu-se neliniştit. Cred că l-am 
scăpat Pe domnul Teach. Trebuia să mergem împreună la țărm şi 
acum i-am uitat numărul de la cabină. 

Băiatul se uită la el încruntîndu-se, dar înainte să poată 
răspunde, O'Hara îşi privi ceasul: 

- Sunt sigur că a zis că ne întîlnim aici. Mai e altă cale de a 
părăsi vasul? 

- Nu, domnule, veni răspunsul în timp ce băiatul se uita pe listă, 
Domnul Teach este pe puntea A, cabina 116. 

- Desigur! Mulţumesc, zise O'Hara şi se grăbi să plece înainte ca 
celălalt să mai pună vreo întrebare. 

Magicianul aşteptă la piciorul pasarelei, în timp ce O'Hara se 
duse să caute cabina 116. O găsi fără greutate, dar Lavander 
nu-i răspunse la bătaia în uşă. 

- Domnule Teach, strigă O'Hara, sunt stewardul. Am un mesaj 
pentru dumneavoastră. 

Tot nici un răspuns. 

Ciîţiva pasageri îi dădură bună dimineaţa, trecînd pe lîngă el, în 
drum spre oraş. Cînd coridorul se goli, O'Hara luă un briceag, îi 
strecură lama în broască şi răsuci clanţa, forţind-o. Broasca 
cedă. O'Hara deschise uşa foarte încet, pînă cînd putu să vadă 
întreaga cabină. Goală. 

Verifică baia. Tot goală. închise uşa, o încuie şi începu să caute 
prin cameră. 

Cabina era mică, dar decorată cu gust, patul era în dezordine, 
iar dulapul deschis. Zgomotele de pe chei ajungeau pînă în 
cameră, în timp ce O'Hara o scotocea repede. 

Era evident că Lavander călătorea fără prea mult bagaj şi nu 
dădea atenţie hainelor. Două costume şi o pereche de pantaloni 
atirnau În dulap. Degetele i se plimbară pe buzunare şi 
căptuşeli. Nimic. Unul din costume arăta de parcă nu ar fi fost 


niciodată călcat, celălalt avea o pată de cafea pe rever. Pe un 
umeraş atîrna strimb o cravată, oribilă, multicoloră, înflorată, cu 
nodul încă făcut. Valiza era goală. In sertare se afla ceva lenjerie 
şi cîteva cămăşi, nimic altceva. Pe noptiera de lingă pat se afla o 
singură carte, un volum intitulat Regatul petrolului. O'Hara o 
răsfoi. Proastă şi lungă. 

Căută în baie, în trusa de călătorie a lui Lavander, în buzunarele 
unui halat de baie care atîrna în spatele uşii. Nimic. 

întreaga căutare nu dură nici cinci minute. 

privi din nou în jur, se uită sub saltea şi, în cele din urmă, fu 
sigur că nu era nimic în cabină. 

Tocmai cînd puse mina pe clanţă, se auzi o bătaie în uşă. O'Hara 
îngheţă. Se dădu cîțiva paşi înapoi. Bătaia în uşă se auzi din 
nou. 

- Domnule, e camerista. 

- Un momento. 

- Si. Am să revin, spuse ea şi plecă pe coridor. 

O'Hara descuie uşa şi se uită pe hol. Fata era în cabina 
alăturată, încuie uşa în urma lui şi se îndreptă spre puntea de 
deasupra. Era goală. _ 

La fel erau şi sufrageria, barul, sala de jocuri, salonul. In zona 
piscinei se afla un paznic, care dormea pe un şezlong. Nimănui 
nu-i păsa, pentru că nu se afla nimeni nici acolo. 

Se întoarse şi bătu din nou la uşă. Tot nici un răspuns. 

Cînd O'Hara reveni la țărm, Magicianul şedea pe o ladă, bînd o 
pifia colada. 

- Ei? întrebă. O'Hara îl conduse prin piaţă. 

- A plecat, spuse el. Poate că mesajul meu a avut un efect 
invers. S-o fi speriat şi a fugit. Am verificat punţile de sus, 
sufrageriile, peste tot. 

- Poate că urmează să se întilnească pe vas, zise Magicianul. 

- Mă îndoiesc. Dacă agentul de legătură îl întîlneşte pe vas, va 
trebui să-l omoare la bord. Ar fi mult mai sigur să scape de el 
Undeva la loc deschis. Nu, e undeva pe aici. 

- Poate că se întîlneşte cu agentul chiar acum. 

- E o posibilitate. O'Hara se uită din nou la ceas. Unsprezece. La 
dracu', ar putea fi mort deja. 

Se opriră la marginea exterioară a pieţei şi aruncară o privire în 
jur. Undeva, Avery Lavander avea o întîlnire cu moartea. Aveau 
şansa de a-l salva numai dacă Eliza îl zărea pe Hinge cînd sosea. 


Asta, desigur, Presupunînd că nu era deja acolo, caz în care 
Lavander era în mod sigur Un om mort. 

Clădirea aeroportului din Montego Bay era o construcţie cu două 
etaje. Principala sală de aşteptare cuprindea cea mai mare parte 
a parterului, pe peretele opus intrării avînd o jumătate de duzină 
de birouri ale unor linii aeriene. Vama era amenajată într-o 
încăpere mică, la capătul estic al clădirii şi, în cel mai fericit caz, 
controlul era rapid. Restaurantul era la etaj, chiar deasupra 
vămii. 

Eliza era la aeroport încă de la şase şi jumătate dimineaţa, iar 
acum era aproape amiază. Pînă acum sosiseră trei avioane. Era 
sigură că Hinge nu trecuse încă pe poartă. îşi verifică lista. 
înainte de apusul soarelui trebuia să mai vină încă cinci avioane: 
două din SUA, din care unul oprea în Porto Rico şi era acum la 
intrare; unul din Mexic; un Air France de la Paris, prin Port-au- 
Prince, şi o cursă pentru insule, din Kingston. Găsi un loc în sala 
de aşteptare, lîngă uşă, şi se aşeză ţinînd în mînă un orar al 
zborurilor. Inchiriase o maşină şi mituise un portar ca s-o lase să 
parcheze lîngă intrarea principală. 

Un alt grup de turişti ieşi din vamă şi se grăbi trecînd pe lîngă 
ea, strigînd după taxiuri. Hinge nu era printre ei. Nu-i dădu nici o 
atenţie unui bărbat înalt, cu faţă ca de şoim, cu părul negru 
lucios, care trecu pe lingă ea purtîind o geantă diplomat. Era 
Derek Frazer, vicepreşedintele AMRAN, un nou consorţiu 
petrolier din Houston, şi avea întîlnire cu Lavander în mai puţin 
de opt ore. 

Ziua se scurgea încet. După sosirea fiecărui avion, ea suna la 
hotel, lăsînd în esenţă acelaşi mesaj. Ultimul fusese: „EAL 610 
de la Miami a sosit. Bagajul dumneavoastră nu se află la bord. 
Următorul avion soseşte la şase şi cinci”. 

Apoi se ducea sus, la restaurant, şi-şi relua veghea plictisitoare 
la fereastra dinspre stradă. Pînă la următorul avion mai erau 
două ore. 

O'Hara şi Magicianul îşi petrecuseră dimineaţa cutreierînd oraşul 
Montego Bay, sperînd să dea de Lavander. În cele din urmă, se 
opriră într-un mic bar, peste drum de dig, unde rămaseră ore 
întregi supraveghind pasarela, sperind ca Lavander să se 
întoarcă. Sau poate să plece. O'Hara îşi dăduse seama cînd 
cercetase vasul că ar fi putut să-l scape uşor. Lavander ar putea 


fi încă la bord, dar era o şansă infimă. De fapt era mai mult o 
dorinţă a lor. 

La începutul după-amiezii O'Hara ştia că supralicitase. Ceea ce 
considerase o idee bună, un mod de a-l împiedica să părăsească 
vasul, se transformase într-un dezastru. Poate că lui Lavander îi 
era frică de Quill Şi mai exista posibilitatea să nu ştie cine era 
Quill, caz în care mesajul ar fi putut să-l expedieze pe 
excentricul consultant direct în braţele lui Hinge. Era unul dintre 
lucrurile pe care le ura în legătură cu Jocul Cu oameni ca Hinge, 
nu există marjă de eroare. In Joc, moartea era pedeapsa pentru 
un telefon greşit. Medită pe tema asta pînă cînd Magicianul 
expedie problema cu un gest al miîinii. 

- încetează cu exagerarea, zise el. Ar fi putut fi o idee bună. 

- Asta mă ajută tare mult, răspunse reporterul sec. 

- E un tip ciudat, marinare. Nu poţi să ştii în ce parte o să sară 
un tip ciudat. La dracu', ai tras şi n-ai nimerit. Nu te lăsa doborit. 
- Greşeala mea l-ar putea costa pe Lavander viaţa. 

- Ah, pe dracu', que sera e tot ce spun. Era o lovitură cu bătaie 
lungă, oricum. 

Pe măsură ce ziua se scurgea, fără vreun semn din partea 
excentricului consultant, erau tot mai convinşi că era prea tirziu, 
că undeva, pe insulă, cadavrul lui Lavander aştepta să fie 
descoperit. 

În mod normal, Lavander ar fi stat la bord pînă înainte de 
întîlnirea cu directorul de la AMRAN, dar mesajul primit îl 
îngrijorase. Cine ştia că se afla pe vas sub numele de „leach"? 
Şi, pentru numele lui Dumnezeu, cine era acest Quill? 

Problema nu-i dăduse pace două zile, aşa că părăsi vasul prin 
deschiderea pentru mărfuri, imediat ce acesta fu tras la țărm. 
Acum trebuia să aştepte să treacă toată ziua, pînă la întîlnire. 
AMRAN voia să discute o problemă de beneficiu reciproc, şi asta 
îl imtriga. Chiar dacă discuţia nu ducea nicăieri, era sigur că va 
avea ceva de învăţat pentru că, uneori, chiar şi birfa îi oferea 
informaţii nepreţuite, bucățele ici şi colo, care, puse cap la cap, 
completau cunoştinţele lui remarcabile în domeniul petrolului. 
întîlnirea lui Lavander era la ora opt, aşa că se mută din 
restaurant într-o ceainărie, în bar, la chioşcul de ziare, încercînd 
să fie mereu ocupat. 

Lavander nu era un tip cu prea multă răbdare, şi plictiseala i se 
transformă în iritare, apoi în mînie, pe măsură ce ziua se făcea 


mai fierbinte şi străzile deveneau mai aglomerate şi trebuia să-şi 
croiască drum prin hărmălaia negustorilor ambulanți care 
ofereau orice, de la papagali în colivie la ceasuri scumpe, şi 
printre copiii care tropăiau pe lîngă el şoptind „Ginja, ginja. Îţi 
dau cu cel mai bun preţ cel mai bun tutun din Jamaica". 

- Vedeţi-vă de drum, draci mici, chem poliţia, aruncă Lavander şi 
unul dintre copii se strimbă la el, apoi se pierdu în mulţime. 

Era uşor să rizi de un tip ca Lavander. Era aproape o glumă 
vizuală: un tip mic, slab şi neîngrijit, cu ochi exoftalmici, de o 
paloare cenuşie, nesănătoasă, cu obrajii umflaţi şi părul de 
culoarea  căpşunii, părind că iese alandala din capu-i 
supradimensionat. Costumul alb părea întotdeauna necălcat, 
unul din buzunarele hainei îi atîrna pe jumătate afară, nodul de 
la cravată era strimb, iar pantofii nu cunoscuseră niciodată 
peria. 

Lavander nu mergea, ci fugea, uitîindu-se tot timpul în jurul lui, 
ca un rozător ce caută prin colţurile întunecate ale magaziei. 
Excentricitatea lui era de fapt o nevroză paranoică sălbatică. îşi 
imagina reporteri mişunînd peste tot, aşteptind să-l prindă şi să-i 
ceară interviuri. Că nici un om de presă nu se apropiase de el de 
cîţiva ani nu avea nici o importanţă. îşi schimba adesea 
rezervările pentru zboruri în ultimul moment, uneori către o cu 
totul altă ţară, apoi zbura înapoi, alegind rute laborios gîndite 
către locuri pentru care existau zboruri directe şi schimbînd 
hotelurile de două sau trei ori. Această nebunie pentru 
intimitate era singura lui recreere, ca şi cum punctul lui de 
vedere aproape religios asupra industriei petrolului i-ar fi izgonit 
orice urmă de raționalitate din minte. De cînd cu oroarea răpirii 
lui, Lavander devenise şi mai suspicios, şi mai paranoic. 

Aşa hoinărea prin oraş, stînd în parcuri, citind ziare americane Şi 
europene, omorîndu-şi timpul, aşteptind fără chef să se 
întîlnească cu destinul. 

Avionul avea douăzeci de minute întîrziere, dar Hinge tot mai 
avea o oră pînă la întîlnirea lui Frazer cu Lavander. Timp 
suficient să verifice Trelawney Square şi restaurantul unde 
aceştia urmau să se - ntilnească. Memorase fotografia lui Frazer 
şi apoi îi dăduse foc în toaleta avionului. 

Hinge n-avu nici o problemă la trecerea prin vamă. Îi scriseră 
ceva pe bagaj cu o bucată de cretă albă, şi-i dădură drumul mai 
departe. 


O observă imediat pe fata care stătea pe o bancă în sala de 
aşteptare, studiind un orar al zborurilor. Reacţia ei cînd îl văzu fu 
evidentă. Recunoaştere? Interes? Poate că îl luase drept 
altcineva. 

îl urmărea oare? Dar de ce? De ce l-ar aştepta o femeie în 
aeroportul din Montego Bay? 

Se duse la o cabină telefonică şi se căută în buzunare după o 
fisă. Ea se mutase pe o bancă mai aproape de uşă. O vedea 
reflectată în peretele de sticlă al cabinei telefonice. 

Cînd formă numărul, stătu cu faţa spre telefon, dar pe urmă se 
răsuci ca din întîmplare în cabină. Ea se afla într-o altă cabină 
telefonică de pe cealaltă parte a aeroportului. 

Ar putea fi doar paranoia. Ea părea să ridă în timp ce vorbea. 
Dar nu strica să fie foarte prudent. O s-o supravegheze. 

Ceru operatorului de la restaurant să vorbească cu domnul 
David Jackson. Derek Frazer răspunse foarte repede. 

Hinge spuse: 

- Domnul Jackson? Frazer răspunse: 

- Pe care domn Jackson îl doriţi? 

- Avery Jackson. 

- Sunteţi domnul Garett din Texas? întrebă Frazer. 

- Da. 

- Cînd v-aţi mutat? 

- Acum paisprezece luni. 

- Foarte bine. Vreo problemă? 

- Moale precum catifeaua. 

- De maşină se va avea grijă. Vei primi cheile la biroul de 
închirieri. Pachetul e în portbagaj. 

- Mulţumesc. E vorba de Nelson Pastry Shoppe din Trelaw 
Square? La opt, nu? 

- Exact. 

- La ce oră veţi pleca? 

- Din piaţă, mă duc direct la aeroport. 

- O să cer închiderea după ce am livrat pachetul. 

- Mulţumesc. 

Cînd termină, fata plecase. Privi în jurul lui în terminal, apoi intră 
în biroul de închiriat maşini şi luă cheile. Maşina era un Datsun 
roşu coupe, cu două uşi. Deschise portbagajul. înăuntru se afla o 
geantă mică de pînză. Îl închise la loc, intră în maşină şi demară. 


Un Datsun albastru porni imediat în urma lui şi se luă după el. 
Se uită să-i vadă luminile, după ce intră pe şoseaua principală, 
spre oraş. Era tot după el. încetini şi maşina albastră se apropie. 
Cînd era destul de aproape, ieşi de pe drumul principal şi făcu 
ocolul unui parc. Maşina albastră era încă după el. 

Trebuie să fie fata. 

Dar de ce? 

Hinge nu avea timp să se amestece în nimic. Trebuia să facă 
ceva repede. Apăsă pe accelerator şi intră pe prima stradă la 
dreapta. Datsunul ţişni sub el cînd luă curba următoare, apoi 
alta. Apoi îşi stinse farurile şi intră pe o altă stradă. Opri motorul 
şi aşteptă. 

O'Hara privise la Gulf Star timp de cîteva minute fără să scoată 
o vorbă. Era aproape ora şapte şi Lavander nu apăruse. 

- Mai bine sun din nou la hotel să văd dacă a venit Hinge cu 
ultimul avion, spuse Magicianul. 

O'Hara continua să fixeze vasul. În cele din urmă, în timp ce 
Magicianul se ridica să se ducă la telefon, spuse: 

- Mă duc înapoi pe vas. 

- De ce? 

- Îţi aminteşti că ţi-am spus ce interesat era Lavander de camera 
lui de hotel după ce a fost eliberat în Caracas? 

- Şi? 

- De ce i-ar fi păsat? Compania îi plătea cheltuielile. Ce era atit 
de important în legătură cu camera? 

- poate că era îngrijorat pentru bagajul lui. 

- l-am văzut bagajul. Crede-mă, nu are nimic de-a face cu 
bagajul. Adică Tony a zis că ăsta a fost primul lucru pe care l-a 
spus. 

- Şi? 

- Cred că ascundea ceva în cameră şi era preocupat să-l 
recupereze. 

- Bani? 

- S-ar putea. Dar mă îndoiesc. Are bani puşi bine în toată lumea. 
- Şi ce părere ai, marinare? Conform informaţiilor tale, Lavander 
ţine înregistrări personale 

într-un carnet. Deci, îl ascunde. 

- Dar ai căutat prin cameră. 

- Poate că mi-a scăpat ceva. Am un vierme în stomac, care-mi 
spune întruna că mi-a scăpat ceva. 


- Dar dacă a apărut Hinge la aeroport? 

- Nu lipsesc mult. Sună la hotel, mă întorc în zece minute. 

Se urcă la bord fără probleme. Coridorul era gol. Majoritatea 
pasagerilor încă mai erau în oraş. Deschise broasca în acelaşi 
stil şi intră cu grijă în cabină. 

Camerista făcuse curat în încăperea mică. O'Hara închise 
fereastra, trase perdelele şi aprinse lumina. Se aşeză pe pat şi 
privi încet în jurul lui. Verifică din nou dulapul şi valiza. Se uită 
din nou în baie. Ridică Salteaua şi căută sub ea, apoi o pipăi cu 
grijă şi o puse la loc. 

Se aşeză din nou pe pat. Se uită spre servantă. Se ridică şi 
scoase sertarele, unul cîte unul, Incepind cu cel de sus. Al 
patrulea de sus în jos se bloca în ceva. Îl scoase Pe al cincilea, 
se întinse pe podea, aprinse bricheta şi o ţinu sub sertar. Lipit de 
fundul acestuia era un carnet negru, de mărimea unei scrisori. 
O'Hara îl scoase de acolo şi se aşeză pe podea, răsfoind 
paginile. Cifre şi cuvinte codificate. Nici una dintre pagini nu 
avea nici un sens. 

Puse sertarele la loc, băgă carneţelul în buzunar, stinse lumina 
şi plecă. 

Magicianul aştepta în faţa barului. 

- A sosit de la Miami la şase şi zece, spuse Magicianul, aţiţat. A 
avut douăzeci de minute întîrziere. A sunat ea şi a lăsat un 
mesaj cu cinci minute înainte de a suna eu. 

- înseamnă că Lavander e încă în viaţă. 

- Haide, spuse Magicianul. Am achitat nota. Să ne întoarcem la 
hotel ca să putem vorbi cu ea cînd sună data viitoare. 

Eliza conducea încet prin întuneric. Ocolise din nou micul parc 
după ce-l pierduse pe Hinge şi îi venea să plîngă. O văzuse? Sau 
pur şi simplu, îl pierduse? Oricum, pierduse asul din mînecă. 
Continua să meargă, sperind să dea peste Hinge. După zece 
minute de condus fără nici un rezultat, renunţă. începu să caute 
un telefon. Străzile întunecoase o conduseră înapoi spre malul 
mării. Trecu de un club zgomotos şi, la cîteva sute de metri în 
faţă văzu o cabină pe cealaltă parte a străzii. 

Se opri, căută prin geantă, găsi o fisă, zvirli cheile maşinii 
înăuntru şi fugi spre cabină. Operatorul răspunse foarte greu. 

- Căsuţa şaisprezece, vă rog, zise ea. 

- Mulţumesc. 


Sună de cîteva ori, dar nu răspunse nimeni. Îl căută din nou pe 
operator. 

- Vreau să las un mesaj, vă rog. 

- Spuneţi. 

Pe o stradă întunecată, nu prea departe, nişte faruri se 
aprinseră. Ea stătea cu spatele. 

- Pentru numărul şaisprezece. Mesajul este: „Am pierdut, mă 
întorc la hotel". 

- Văd că aveţi mari probleme cu bagajul, spuse operatorul. Poate 
că omul nostru vă poate ajuta. 

Maşina se mişca încet În josul străzii, spre ea. 

- Oh, cred că linia aeriană se ocupă... 

Se întoarse şi văzu maşina destul de aproape. Datsunul roşu. 
Faţa lui Hinge se vedea la volan. 

- Mulţumesc foarte mult. La revedere. 

puse receptorul în furcă, dar era prea tirziu să traverseze strada. 
El era aproape acolo. Era atît de aproape, încît îi putea vedea 
ochii aceia reci de reptilă, uitindu-se fix la ea prin fereastra 
deschisă. 

îşi scoase pantofii şi o luă la fugă. Fugea mai repede decit o 
făcuse vreodată în viaţă. Ar fi putut cîştiga Olimpiada, atît de 
repede alerga. Alergă în afara străzii, pe o alee îngustă, spre 
plajă. 

Hinge opri maşina şi sări afară. 

Eliza fugi de-a lungul plajei pînă cînd nu mai putu respira. O 
dureau picioarele şi, în cele din urmă, căzu în genunchi pe nisip. 
Se întoarse repede şi privi înapoi, aşteptindu-se să-l vadă pe 
Hinge. Dar plaja se întindea înapoia ei, cenușie în lumina lunii şi 
pustie. 

Privi de jur împrejur. Nimic. Deasupra capului nori grei începeau 
să alunge luna, iar la orizont se vedeau fulgere. 

Grozav. Acum o să înceapă să plouă. 

Rămase cîteva clipe să-şi tragă răsuflarea, apoi merse pînă la 
liziera Palmierilor şi, adăpostindu-se după ei, porni cu prudenţă 
înapoi, spre maşina ei. 

Dar Hinge se hotărise să n-o urmărească. Nu avea timp pentru 
asta. O văzuse alergînd disperată în întuneric şi se gîndi: Cine e? 
Care dracu' e treaba ei? O fi ceva despre care eu nu ştiu? Sau e 
doar o întîmplare? Se opri lîngă maşina ei şi privi înăuntru. In 
bord găsi actele de îmchiriere. 


Hm. Locuia la Clubul Half Moon Bay, căsuţa şaisprezece. Puse 
hîrtiile înapoi şi închise bordul. 

Zimbind, se întoarse la maşina lui şi porni. Avea alte lucruri de 
făcut. O să aibă timp să regleze problema cu fata după ce 
termina cu Lavander. 

Cînd Eliza ajunse în stradă, acolo nu mai era nimeni. Nici urmă 
de vreun Datsun roşu. Ezită cîteva minute, ascunzindu-se în 
întunericul copacilor de pe margine, făcîndu-şi curaj înainte de a 
traversa strada în fugă şi de a sări în maşină. 

Se simţi norocoasă cînd porni maşina, conducînd înapoi spre 
hotel. Nu vorbise toată ziua nici cu O'Hara, nici cu Magicianul. 
Poate, gindi ea, îl interceptaseră pe Lavander şi totul era în 
ordine. 


12. 


Era întuneric cînd Lavander ajunse în Trelawney Square, dar tot 
aşa de bine ar fi putut să fie şi miezul zilei. Toate magazinele 
erau deschise şi locul avea o atmosferă de carnaval. 

Intră într-un magazin de cadouri, peste drum de restaurant. Se 
duse în spate şi luă citeva obiecte în timp ce supraveghea piaţa. 
Apoi ieşi pe uşa din spate şi ocoli clădirea, supraveghind din 
umbră strada. 

Derek Frazer, omul care îi fusese descris la telefon, stătea lîngă 
fereastră la Nelson Pastry Shoppe. Lavander se concentră 
asupra acestuia pentru o vreme. Frazer avea genul de trăsături 
precise pe care unele femei le consideră frumoase. Lavander 
cunoştea tipul. Un funcţionar tipic de corporație, îmbrăcat la 
Brooks Brothers, cu un titlu sonor, vicepreşedinte însărcinat cu 
ceva sau altceva, un termen bătător la ochi, care să ascundă o 
mulţime de păcate. 

Frazer sorbea din cafea şi citea porcăria de Journal din Kingston. 
Ei, n-o să-i ia mult timp. Lavander chicoti pentru sine. Era sigur 
că uu-l urmărea nimeni. 

Lavander avea dreptate. Hinge nu avea nevoie să-l urmărească 
pe el. Tot ce trebuia să facă Hinge era să-l supravegheze pe 
Frazer. Era un truc vechi, dar eficient, să urmăreşti omul de 
contact în loc de ţintă, Ceva ce nu i-ar fi trecut niciodată prin 
minte unui amator ca Lavander. 


Frazer îl zărise pe consultant chiar în clipa cînt intrase în piaţă, 
urmărindu-l discret peste marginea ziarului, în timp ce omuleţul 
îşi juca ciudata melodramă. Frazer presupuse că şi asasinul îl 
urmărea. 

În cele din urmă, Lavander traversă strada şi intră în cofetărie. 
FraZer Privi în sus, zimbi, ridică un deget şi din sprîncene, şi se 
ridică în picioare, în timp ce Lavander venea spre masa lui, cu 
mîna întinsă. Aproape că-i strivi acestuia citeva degete. De ce 
trebuie un director să strîngă mîna cuiva? îşi spuse Lavander. 

- Bună, sunt Derek Frazer. 

„Ce înfumurat", gîndi omuleţul. 

- Lavander. 

- Ei bine, e o onoare, într-adevăr o onoare. Nu întiîlneşti o 
asemenea ocazie în fiecare zi. 

Vocea lui, educată de timpuriu la un curs pentru directori ca să 
fie plată, autoritară şi intimidantă, părea să-l trateze pe 
Lavander cu condescendenţă. Englezului i se părură fabricate şi 
ofensive atit atitudinea, cît şi aspectul lui Frazer. 

Lavander dădu din umeri. 

- Da, nu sunt chiar atît de mulţi ca noi. 

Frazer se gîndi: „Un egocentric. Un egocentric absolut, zdrobitor, 
nebun." 

- Doriţi ceva? întrebă Frazer, făcînd un semn chelneriţei. 

- Un ceai tare şi ceva dulce. Un napoleon, cred. Chelneriţa dădu 
din cap şi plecă. 

Frazer zimbi şi îşi frecă palmele. 

- Ei bine, domnule, noi... în primul rînd, vă suntem recunoscători 
că aţi acceptat să... sacrificați un timp din vacanţa 
dumneavoastră pentru a vorbi cu noi. 

- Folosiţi pluralul, domnule Frazer. Mai vine cineva? Frazer zimbi 
cu indulgență. 

- Desigur, vorbesc în numele companiei mele. Sunt sigur că ne 
cunoaşteţi. AMRAN. Un fel de... cei mai noi din cartier [Aluzie la 
numele unei cunoscute formaţii de muzică rock: „New Kids o 
Block" n.tr.], înţelegeţi. 

Nu încape nici o îndoială, gîndi Lavander, nu-mi place deloc 
Frazer ăsta. Au trimis o paiaţă să facă o treabă de bărbat, şi asta 
mă jigneşte mai mult decît orice. Dar afacerile sunt afaceri, aşa 
că Lavander va asculta ce va avea de spus ăsta. 

- Da, da, ştiu totul despre AMRAN, spuse el nerăbdător. 


- Şi presupun că aţi verificat depunerea din banca 
dumneavoastră? 
- Sunt aici, nu? 
- Exact! Păi, cel puţin, nu trebuie să ne preocupăm de 
credibilitatea companiei mele. Asta ne ajută să economisim 
ceva timp, înţelegeţi ce vreau să spun? 
- Am timp destul, spuse Lavander nonşalant. 
Chelneriţa îi aduse ceaiul şi prăjitura. Cînd ea plecă, Lavander se 
uită peste masă la Frazer cu ochii sticlind, anticipînd 
conversaţia. 
- şi acum, ce anume doriţi? întrebă el. 
- Aşa cum am spus, suntem nou-veniţi în afacere. Nu pretindem 
că ştim toate răspunsurile, dar credem că dumneavoastră ştiţi o 
mulţime dintre ele. Ne interesează o situaţie de consulting. 
- Aveţi deja probleme serioase, spuse Lavander bîndu-şi ceaiul 
cu zgomot. 
- Poftim? 
- Printre cele mai nefericite decizii ale lui AMRAN a fost 
includerea lui Hensell Oil Company în consorțiul dumneavoastră, 
domnule. Aţi achiziţionat un partener falimentar. îşi ridică 
sprincenele şi se aplecă spre Frazer. Nu? 
- Noi... presupun că această conversaţie e confidențială. 
- Chiar aşa! 
- îmi pare rău, spuse Frazer repede. Problema este, domnule, că 
avem nevoie de pieţele lor de desfacere. Sunt prezenţi în 
treizeci şi şapte de state. Doisprezece furnizori, înţelegeţi? 
- De fapt sunt patruzeci şi două de state sub trei nume de 
corporație. Aţi fi putut să mai aşteptaţi trei luni şi-l aveaţi pe 
Hensell cu cîţiva dolari. 
Lavander flutură cu dispreţ din mînă, ca un rege care expediază 
Un sărac. 
- A fost mai ieftin decît să facem o investiţie gigantică, în 
special într-o vreme cînd lucrurile sunt puţin... 
- Am studiat bine cifrele. Aveţi o companie problemă ca 
partener egal într-un moment cînd piaţa e instabilă. 
- "am fi pierdut. Altcineva ni i-ar fi suflat. 
- Nu ca partener egal. Ca filială, poate. Frazer se lăsă pe spate. 
- Mai e şi problema proprietăţilor petrolifere, şi anume activele 
Hensell. 
- Ce aţi alocat pentru dezvoltare? 


Frazer ezită. Părea că nu se hotărăşte dacă să răspundă sau nu 
la întrebare. 

Lavander rise. 

- Vreţi să vă spun eu, ei? 

- Trei sute de milioane, spuse Frazer aproape în şoaptă. 

- O altă mişcare îndoielnică. Peste jumătate din proprietăţile 
acelea sunt în Montana Strip. Cîmpul e eratic, domnule. ÎI 
cunosc bine. Peste un milion de acri şi neuniform. Pentru fiecare 
puț cu petrol veţi fora o duzină de găuri uscate, iar la sfîrșit 
randamentul va fi mic. Aş zice nu mai mult de... douăzeci- 
douăzeci şi doi de barili pe zi de puț. Clătină din cap. Aţi fi făcut 
mai bine să cheltuiţi banii pentru dezvoltare în Alaska sau în 
Marea Nordului. 

- Prea aglomerat, spuse Frazer. Celelalte companii ale noastre 
au resurse... 

Lavander îl întrerupse din nou. 

- Desigur, celelalte patru companii ale dumneavoastră sunt în 
stare bună. American Petroleum va avea o creştere a profitului 
de cinci sute cincizeci la sută faţă de anul trecut. Sunset Oil va 
avea cel puţin patru sute la sută. Foarte frumos. Foarte frumos 
că americanii sunt asemenea oi. O vreme or să plătească. 
întrebarea e cît timp credeţi că or să se resemneze cu asta? 

- Destul pentru a plăti cele mai grase dividende din istorie, zise 
Frazer. 

- Dar dacă Orientul Mijlociu nu vă mai aprovizionează? 

- Eu... ăăă, noi nu prevedem asta pentru cîtăva vreme. 

- Se va întîmpla. Pe neaşteptate şi în curînd. 

- Păi, o să trecem şi peste asta... 

- Adevărul e că aveţi rezerve foarte sigure. O ştiu eu şi o ştiţi şi 
voi. Toate companiile petroliere au. Puse bine undeva. Să fie al 
dracului, nu? Compania dumneavoastră stă pe cel puţin vreo... 
cinci miliarde de galoane de rezerve certe? 

- Aceasta este o informaţie confidențială, domnule Lavander... 

- A fost anunţată de compania dumneavoastră într-un raport 
anual, acum două luni. Confidenţial, într-adevăr! Hai să fim 
cinstiţi. In realitate cantitatea e mai aproape de cincisprezece 
miliarde, nu? Frazer era sincer surprins de cite ştia Lavander. 
Ascultă, bătrîne, zise Lavander, nu-mi pasă, ştii, ce le spui 
sărmanilor proşti din Congres sau americanilor de pe stradă. Dar 
pe mine nu încerca să mă duci. OK? În realitate, staţi pe 


cincizeci-şaizeci de miliarde de galoane de rezerve nedeclarate, 
da? Toate companiile petroliere au mult mai mult petrol în 
rezervă decît recunosc. Cum altfel aţi putea să fixaţi preţurile, 
nu? 

- Toţi o fac, spuse Frazer. 

- Sigur, sigur, dar cifrele! Doamne, cifrele! Să provoci o criză 
cînd ai un surplus. Mai devreme sau mai tirziu, cineva o să ridice 
cortina de pe toată această urită industrie. 

- Nu suntem în poziţia de a fi în frunte la o curăţenie generală. 
Lavander privi piaţa colorată a oraşului. 

- Cînd se va întîmpla, zise el, vor intra unii în închisoare, 
politicienii vor fi ruinaţi, s-ar putea să afecteze şi guvernul, ştii. 
Pe lingă asta, Afacerile Watergate şi Abscam vor părea 
nevinovate ca o vizită în Disneyland. 

- Asta nu se va întîmpla. 

- Poporul american a fost umilit de Watergate şi Abscam, zise 
Lavander. Va fi înfuriat cînd va afla cum îl exploatează 
companiile petroliere. lţi sugerez să-ţi foloseşti bunul-simţ. Se 
pot face o groază de bani. Nu trebuie să încalci legea. 

- Dacă se întîmplă asta, zise Frazer, o să-i lovească în cap pe toţi 
ceilalţi înainte să ne lovească pe noi. Suntem proaspăt intraţi în 
afacere. 

- Cei mai slabi sunt întotdeauna primii. Legea naturii. Eşti nou, ai 
Probleme. Anchetatorii or să-şi ascută dinţii pe voi, ăştia noi. întii 
or să Vă mănince hienele, apoi marii concurenţi se vor căi, or să 
spună: „Oh, Scuzaţi-ne, n-am calculat bine". Politicienii, pe 
partea lor, vor spune: „Nu e bine, nu e bine", o să-i amendeze 
cu citeva sute de mii de dolari şi o să-i scuze, pentru binele 
economiei. Ce bine o să aibă AMRAN din asta? Va fi deja ruinat 
atunci. 

- Un punct de vedere deprimant, aş spune. 

- Realist. Scenariul e scris deja. 

- Să sperăm că de data asta vă înşelaţi. 

- Am o reputaţie, Frazer. Nu m-am asociat niciodată, în nici un 
fel cu ceva lipsit de gust. Pot să ajut AMRAN, dar numai dacă 
sunteţi de acord să mă ascultați şi să-mi urmaţi sfatul. Preţul 
este o mie de dolari pe zi. Treizeci de zile plătibile înainte. Dacă 
le depăşim, mai plătiţi încă treizeci de zile. Şi-mi rezerv dreptul 
să mă retrag în orice moment dacă simt că deciziile voastre mă 


pun în primejdie. Acestea sunt condiţiile mele standard, le 
acceptaţi sau nu. 

- Păi, sigur, o să trec asta prin consiliul de conducere şi... 

- Azi e vineri, Frazer. Aştept răspunsul tău luni. Să zicem la cinci 
după-amiaza? Poţi să-mi trimiţi un mesaj la bordul lui Gulf Star. 

- E puţin cam scurt, dacă... 

Faţa lui Lavander se întunecă. Nu mai avea răbdare. l-o tăie lui 
Frazer: 

- In acest moment, producţia lui Hensell în SUA este cam de 
douăzeci de mii de barili pe zi. Rezervele companiei sunt de 
vreo... bănuiesc, desigur, şaizeci de milioane de barili, în 
galoane de patruzeci şi doi. Una dintre cauzele pentru care 
Hensell s-a dus la fund a fost că îşi cumpărau şaizeci la sută din 
brut din Orientul Mijlociu. La premium. Ei? 

Frazer se uită peste masă la Lavander. Gitul la baza urechilor i 
se făcea tot mai roz. 

Lavander continua să preseze. 

- Problema e, domnule Frazer, că oamenii lui Hensell i-au vîndut 
bunuri AMRAN-ului dumneavoastră. Aţi cumpărat un porc - se 
opri şi începu să ridă - fără să vă uitaţi în portofel. 

„Ticălos insuportabil", gîndi Frazer. Dar îşi păstră cumpătul. 
Meseria lui era să-şi păstreze cumpătul. 

- Ceea ce se va întîmpla, bătrîne, este că AMRAN va trebui să 
facă săpături în capitalul ei de petrol, ca să zic aşa. Să-i tapeze 
pe ceilalţi membri ai consorţiului de rezerve, pentru a reduce 
angajamentele lui Hensell din Orientul Mijlociu. Şi pe urmă, 
domnule, o să fiţi pe un teren primejdios, trebuind să explicaţi 
rezervele de petrol pe care se presupune că nu le aveţi. Mafia 
are aceleaşi probleme cînd încearcă să-şi spele banii. Va trebui 
să vă spălaţi petrolul. Chicoti din nou, apoi adăugă: Suficiente 
sfaturi pe gratis pentru o zi. 

Mînia sfredelea adînc stomacul lui Frazer, dar trebuia să 
continue să joace. 

- Deci, ce sugeraţi? 

- Sugerez să mă păstraţi pentru a vă ajuta să ieşiţi basma curată 
şi să faceţi curăţenie. 

Frazer îl privea fix peste ceaşca de cafea. 

- De aceea suntem aici, spuse el uşor, după o pauză de citeva 
secunde. 

Lavander ridică din spriîncene. Apoi privi în propria ceaşcă. 


- înţeleg - hmmm... înţeleg un mesaj şi mesajul spune: „Frazer 
nu are autoritatea să se angajeze". Corect? 

- Sarcina mea este doar să deschid negocierile. Ştim că ne 
puteţi ajuta, avind în vedere reputaţia dumneavoastră. 
întrebarea este: „Ne putem permite să vă avem?" 

- O grăunţă de sare în ocean. Sigur că vă puteţi permite. Eu pot 
să vă ajut. Mingea e în terenul dumneavoastră. Daţi-mi de ştire. 

Vru să se ridice în picioare. Frazer spuse: 

- Aăăă, poate că mai e ceva. 

- Da? 

Frazer scoase din servietă un borcan şi-l puse pe masă. Conţinea 
nisip alb ca zahărul, dar împestriţat cu un compus negru. Frazer 
îl luă Şi-l scutură, apoi se uită zimbind la Lavander. Îi întinse 
acestuia borcanul, spunînd: 

- Am auzit că puteţi să vă uitaţi la eşantion, să-l gustaţi şi să 
spuneţi cu precizie de citeva sute de metri din ce parte a lumii 
provine şi cît de bogat poate fi zăcămîntul. 

Lavander nu-şi putu ascunde curiozitatea. Dar nu atinse 
borcanul. 

- După ce încheiem afacerea, Frazer. 

In regulă, e o hoaşcă bătrînă, gîndi Frazer. Deştept şi nebun. Se 
joacă. Deasupra oamenilor - cu corporaţiile. Dar pe Frazer îl 
interesau mai mult rezultatele. 

- Sunt împuternicit să vă rețin pentru cel puţin şaizeci de zile, 
spuse el. Vom depune şaizeci de mii în aur, în orice cont doriţi, 
luni dimineaţă, cînd se deschid băncile. Zimbi şi agită din nou 
borcanul. N-aţi vrea să ne vedeţi cartea de vizită? 

Lavander se uită la borcan şi ochii lui căprui sticliră. Dar tot nu 
făcu nici o mişcare să-l ia. Era prins într-o luptă interioară, între 
negoţ şi curiozitate. 

- In următoarele două săptămîni călătoresc, spuse el. E asta o 
problemă? 

- Deloc, domnule. Am vrea să fiţi în Houston la începutul lunii 
viitoare. 

- Atunci accept, spuse el. Aăăă... îmi permiteţi? 

- Desigur, spuse Frazer. înhaţă momeala, îşi spuse. O să ştim în 
curînd. 

Lavander luă borcanul şi îl ţinu în lumină ca şi cum ar fi fost un 
diamant rar. întinse un şerveţel de hirtie pe masă şi-l netezi cu 
mîinile. Apoi deschise borcanul, scutură cîteva grame de nisip 


pe şerveţel şi Îl închise la loc. Ţinu şerveţelul între mîinile făcute 
căuş şi scutură nisipul circular, urmărindu-l cu atenţie. Puse 
şerveţelul la loc pe masă, scoase o lupă de bijutier şi, separînd 
grăunţele cu coada unei linguri, le privi atent prin lupă. îşi băgă 
limba în nisip, gustîndu-l cum ar gusta un specialist vinul. 

Frazer îl urmărea cu interes. Pentru moment, egocentrismul şi 
sarcasmul dispăruseră, înlocuite de concentrarea în muncă. 
Lavander lăsă nisipul să-i curgă printre degete. 

Buzele i se mişcau asemenea celor ale unui bătrîn paralizat: 

- Semitropical spre tropical. Nu Africa... să vedem, să vedem... 
Orientul Mijlociu? Nu, e altă culoare. Nu e destul de aspru... 
hmmm... puţin prea fin pentru Mexico. Sau California... hmmm. 
Deodată se opri, uitîindu-se la Frazer timp de o fracțiune de 
secundă, apoi tot atit de repede uitîndu-se înapoi. 

Ştie, gîndi Frazer. Să vedem ce va face acum. 

Lavander rulă şerveţelul, turnă nisipul înapoi în borcan şi i-l 
întinse lui Frazer. 

- Aş mai vrea nişte ceai, spuse el. 

în timp ce Frazer se întoarse să cheme chelneriţa, Lavander 
împături şerveţelul care mai avea citeva grăunţe de nisip 
înăuntru, şi-l strecură în buzunar. Frazer se făcu a nu observa; în 
loc de asta, spuse: 

- Ei bine, să vedem cit de bun sunteţi! Lavander păru prudent. 

- Pacificul Central, spuse el, undeva la nord de Noua Zeelandă. 
Poate că undeva de-a lungul lui Tonga Trench. 

- Tocmai am fost de acord să vă plătesc şaizeci de mii de dolari 
ca avans pentru două luni de muncă, domnule, spuse Frazer, şi 
primul lucru pe care îl faceţi este că încercaţi să vă bateţi joc de 
mine. 

- Poftim? 

Era rîndul lui Frazer să atace. 

- Ştiţi că eşantionul ăla nu provine deloc de pe lîngă Noua 
Zeelandă. 

- Atunci de ce întrebaţi? 

- Se presupune că sunteţi foarte bun. 

- Mă testati? 

- De ce nu? Tot ce cunosc este reputaţia dumneavoastră. Şi am 
ştiut asta înainte de a veni aici. Dar ce puteţi spune despre 
calitatea stratului? 

- Ştiţi calitatea, Frazer. Frazer încuviinţă foarte încet. 


- Acum vorbesc cu aproximaţie. Ghicesc, spuse Lavander. Ca să 
fiu Precis, am nevoie de ceva timp în laborator. 

- Avem toate astea, spuse Frazer. Vreau doar să ştiţi că am avut 
motiVe întemeiate să facem tirgul cu Hensell. 

- Asta e de pe proprietăţile Hensell? spuse Lavander surprins. 

- Nu era în afacere ca parte a proprietăţii lor petrolifere. Hensell 
a achiziţionat terenurile pentru alte scopuri. Inginerii noştri au 
dat peste acesta din întîmplare, cercetind eşantioane pentru 
altceva. 

- înţeleg. 

- Avem sentimentul că am dat de ceva. înţelegeţi? Nimeni 
altcineva nu bănuieşte că s-ar putea găsi petrol în zona 
respectivă. 

Pentru moment, Lavander pierduse controlul întîlnirii. Acum era 
timpul să-şi revină. 

- Greşiţi, spuse el plat, apoi lăsă remarca să-şi facă efectul. 

- Greşim? 

- Unde e acest cîmp, aproximativ? întrebă Lavander liniştit, 
aproape şoptit. 

Frazer se aplecă peste masă. 

- În nordul Microneziei, aproximativ. 

Lavander se agita, iar nevoia lui de a-l pune pe Frazer la punct şi 
de a controla întîlnirea deveni obsesivă. 

- Există un strat... ăăâă, la nord-vest de acolo. De calitate foarte 
bună, ca şi al dumneavoastră. 

- Imposibil. 

- Vă spun un fapt cert, spuse Lavander, enervat la gindul că 
părerea lui ar putea fi pusă la îndoială. 

- Am fotografiat zona din aer, pe trei mii de mile, din satelit. 
Nimic, de la noi pînă în Japonia. 

- lar eu vă spun că e un strat... nu un eşantion... un zăcămiînt! 

- Unde? 

- între dumneavoastră şi... Japonia. Ar putea fi chiar o parte a 
aceluiaşi strat. 

„lată deci, gîndi Frazer, a spus-o. Orgoliul lui e mai mare decit 
discreţia, un defect fatal de personalitate." 

- Uite ce e, zise Frazer, m-ai convins. Diseară plec în Mexic să-mi 
văd soţia. Luni dimineaţă am să mă ocup de afacerea 
dumneavoastră, pe data de întîi ne vedem la Houston. În 
birourile noastre, la nouă dimineaţa? 


- Excelent. îmi place să încep devreme, acceptă Lavander, apoi 
strigă: Ah! Nota! 

- Eu plătesc, insistă Frazer şi chemă chelneriţa. Lavander spuse 
la revedere şi ieşi în grabă din restaurant. După ce plăti nota, 
Frazer îşi luă ziarul, ieşi, îl rupse în două şi-l aruncă într-un coş 
de gunoi. 

Hinge avusese mai puţin de o oră pentru a planifica eliminarea 
lui Lavander. Lăsase maşina Elizei şi-şi condusese propriul 
Datsun pe o stradă întunecoasă, chiar la ieşirea din piaţă, unde 
parcase, apoi scosese sacoşa din portbagaj. înăuntru se afla un 
pistol cu injecție, tip ţigară, un ac hipodermic, un mic flacon cu 
mercur şi un pumnal cu două tăişuri într-o teacă pe braţ. Lama 
cuţitului avea zece centimetri şi era ascuţită pe ambele părţi. 
Frumos. 

Unelte simple pentru o slujbă simplă. După toate probabilitățile, 
nu va avea nevoie de pistol. Fără arme de foc. In Jamaica a 
purta aşa ceva putea provoca necazuri. Şi pe urmă, misiunea 
asta nu cerea gloanţe. 

Îşi puse cuțitul pe braţul stîng. Apoi puse trei picături de mercur 
în seringă, inseră acul în pistolul tip ţigară şi îl puse în buzunarul 
de la cămaşă. Repede şi curat, gîndi el. Nimic complicat. Loveşte 
şi fugi. Lavander va fi o ţintă uşoară. Acum să găsim locul. 
Informaţia lui privind ţinta era redusă şi de mică valoare, dar 
ştia că, de obicei, Lavander prefera să meargă pe jos, în loc să ia 
taxiul, mai ales Pe distanţe mici. 

Hinge măsură în grabă distanţa din piaţă pînă la dig, mergiînd 
mai întîi pe ruta cea mai probabilă, îndepărtindu-se din piaţă pe 
strada Principală, patru blocuri, apoi spre vest, încă două. 
Ajunse la dig în şaPte minute. În următoarele patruzeci de 
minute, merse înapoi spre piaţă, înChiPuimdu-Şi diversele 
combinaţii pe care le-ar fi ales Lavander. Hinge ar fi Vrut Să-l 
intercepteze Pe vreo scurtătură. Erau puţine. Cel mai greu 
pentru el era dacă acesta ar fi ales strada principală. Era destul 
de bine luminată şi cu mult trafic. Celelalte duceau, pe străzi 
lăturalnice spre zona depozitelor. 

Cînd Lavander ajunse la cofetărie, Hinge aştepta de partea 
cealaltă a pieţei. Urmări mica dramă care se desfăşura înăuntru. 
Era în avans faţă de Lavander. Lavander trebuia să traverseze 
strada pe drumul înapoi spre vapor, iar Hinge, care se afla între 
Lavander şi vapor, avea un avans cînd Lavander plecă. 


Hinge se concentră mai întîi asupra lui Frazer. Îl văzu ieşind din 
restaurant, rupînd ziarul în două şi aruncîndu-l într-un coş cu 
gunoi. Cu această mişcare simplă, Frazer aprobase moartea lui 
Lavander. Acum, Hinge începea să-şi urmărească prada. 
Lavander opri un localnic şi întrebă direcţia. Hinge îl urmări pe 
om cum indică mai întîi o rută de-a lungul străzii principale, 
arcuindu-şi mîna spre stinga, apoi arătînd drept în jos către 
depozite. 
Lavander se hotări să o ia pe scurtătură. 
Hinge era plin de elan. Se grăbi în josul străzii principale preţ de 
două blocuri, pe urmă o tăie spre vest, spre capătul unuia dintre 
pasajele lungi. Apoi aşteptă. 
Lavander era transpirat cînd ajunse în Talisman Way, o alee 
îngustă, pavată cu piatră, pe care cu greu puteau trece doi 
oameni alături, pereţii de stuc ai depozitelor ridicîndu-se de 
fiecare parte, împiedicînd lumina să treacă. Dar la celălalt capăt, 
Lavander vedea luminile digului. Porni în jos. Deasupra se 
auzeau tunete şi pasajul fu luminat pentru o clipă de un fulger. 
Era poate pe la mijlocul drumului ca un tunel cînd, la celălalt 
capăt apăru un bărbat care porni spre el. Pentru o clipă, 
Lavander intră în panică. Dar în lumina slabă de la capătul 
străzii văzu că bărbatul era îmbrăcat într-un costum şi era alb, 
aşa că presupuse că era un turist - Oricum, grăbi pasul. Cel care 
venea spre el fluiera. 
Cînd se apropiară, omul încetă să fluiere şi spuse binevoitor: 

- Hei, amice, ce-ai spune de nişte ginja? Cel mai bun din 

Jamaica. 

Lavander, cu faţa arzînd de indignare, se întoarse furios şi 

PriVi în sus. 
- Nu mă interesează blestematul dumitale de... 
Nu-şi mai isprăvi niciodată propoziţia. Cînd o începu, fu 
conştient de o vagă mişcare, o senzaţie bruscă de arsură în 
ceafă, iar vocea păru să-i slăbească. Omul îi zimbea, îi vedea 
colţurile dure ale figurii în lumina de la capătul digului. li ţinea 
ceva în faţa ochilor şi Lavander nu putea să-şi concentreze 
privirea, apoi văzu ce era: un stilet cu lama îngustă miînjită de 
sînge. Apoi omul dispăru şi el simţi ceva care-i atinge haina de 
la costum, apoi buzunarul de la spate al pantalonilor, iar omul îi 
flutura ceva în faţa ochilor. Era portofelul lui Lavander. Se simţea 
ca în vis, nu-şi putea simţi picioarele şi plutea. După aceea avu 


un gust sărat în gură şi senzaţia de arsură din git se transformă 
în foc. Privi în jos, văzu o pată gilgiitoare, roşie, pe pieptul 
costumului său alb, apoi văzu şi mai mult roşu răspîndindu-se pe 
jos şi înţelese că era sîngele lui. Deschise gura să strige, dar 
traheea îi era plină de sînge. Duse mîna la git şi un deget 
alunecă în gaura din gitul lui. 

Pămîntul începu să se învirtească, să se întunece în jurul lui. 

îşi văzu picioarele mişcîndu-se unul în faţa celuilalt, dar nu le 
simţea deloc. 

Ceva îl lovi peste genunchi şi abia după cîteva clipe înţelese că, 
de fapt, căzuse. 

Lavander începu să se tiîrască spre lumină, încercînd să tipe, să 
atragă atenţia, dar nu era nimeni care să-l audă. Simţi apoi 
marginea clădirii, iar mai departe pe pavaj, privi în sus şi văzu 
faţa unei femei. Ea deschise gura şi păru că strigă, numai că el 
nu putea să audă nimic. 

Incercă să vorbească, dar dinţii începură să-i clănţăne şi, pentru 
o clipă, corpul fu zguduit de spasme, apoi spatele i se arcui, 
căzu cu faţa în jos Pe King Street şi muri. 

La aeroport, Frazer îşi confirmă rezervarea. Apoi traversă sala şi 
se aşeză Lîngă cabinele telefonice. Se afla acolo de zece minute 
cînd Primul telefon din rînd începu să sune. Îl ridică imediat. 

- Aici, Jackson, spuse el. 

- Avery Jackson? 

- Ea, corect. 

Vocea rece şi plată de la celălalt capăt spuse: 

- Pachetul a fost trimis. 

- Vreo problemă? întrebă Frazer. 

- Nimic de care să nu mă pot ocupa. 

- Mulţumesc foarte mult. 

Frazer puse receptorul în furcă, zimbind cu satisfacţie cînd 
părăsi cabina. Avionul lui fu anunţat peste zece minute. 
Cumpără un Paris Match şi o ediţie italiană a lui Playboy de la 
standul de ziare, apoi se sui în avion. 

Hinge închise telefonul şi se înapoie la maşină. Un tunet se 
rostogoli încet pe cer, nori negri acoperiră luna plină. Printre ei 
străluci fulgerul şi simţi primele picături timide de ploaie. Le 
ignoră. Era la cîteva sute de metri de intrarea la Clubul Half 
Moon Bay. Conduse încet spre intrarea străjuită de palmieri şi 
parcă maşina în umbră, apoi se grăbi spre plajă, stringindu-şi 


umerii împotriva picăturilor care începeau să-l ude. Stătu la 
distanţă de ocean, studiind aşezarea hotelului de pe partea cu 
plaja, ferindu-se de spuma unui val. 

Plaja se desfăşura tot mai larg, de la hotelul cu două etaje, la un 
capăt îndepărtat, unde un zid de piatră o separa de plaja de la 
hotelul Holiday Inn. Recepţia era ataşată clădirii principale, dar 
se afla sub cerul liber, sub un acoperiş de şindrilă, acoperit cu 
frunze de palmieri. Lîngă recepţie se afla un bar în aer liber şi un 
restaurant deasupra golfului. Oamenii încercau să se 
adăpostească de ploaie sub acoperişul de şindrilă, în timp ce o 
orchestră calypso, obişnuită cu furtunile iscate din senin, 
continua să cînte în restaurant, muzica ei metalică auzindu-se 
ca un ecou peste golf. 

Căsuţele începeau chiar în spatele restaurantului şi se întindeau 
pînă la zidul de piatră. Erau construite la o depărtare de 
şaptesprezece, optsprezece metri faţă de apă şi aveau doar un 
nivel; majoritatea erau neluminate. „În total, optsprezece. 
Ultimele trei lăsau să se vadă lumină. In ciuda furtunii, marea 
era calmă, lovind ţărmul. 

începu să plouă mai tare cînd traversă plaja spre căsuţa 
şaisprezece. 


13. 


O'Hara şi Magicianul ajunseră la căsuţa Elizei la două minute 
după ea. Tremura cînd le descrise întîlnirea ei cu Hinge, ochii 
oglindindu-i încă spaima. 

- Ai avut noroc, spuse O'Hara. Probabil că n-a avut timp să se ia 
după tine. Clătină din cap. De data asta, am acționat ca o gaşcă 
de amatori. 

- Eu sunt amatorul, spuse Eliza. Dacă... 

- Nu e nimeni vinovat, spuse Magicianul. 

- Mda, zise O'Hara, am bîjbîit. Cel mai bun lucru e să o ştergem 
de aici. 

Culorile luminoase şi primăvăratice ale căsuţei, cuverturile 
galben cu verde, vaza cu flori de pe servantă şi fructele 
proaspete de pe noptiere nu-i ajutau deloc să-şi schimbe starea 
de spirit. Stăteau supăraţi, cîntărindu-şi opţiunile. 

- Poate ar trebui să chemăm poliţia, cel puţin ei ar putea să 
intervină între Lavander şi Hinge, sugeră Eliza. 


- Aici nu suntem în Bronx, spuse O'Hara. Mă îndoiesc că există 
zece poliţişti pe partea asta a insulei. 

- Ce porcărie, zise Eliza, sincer preocupată de soarta lui 
Lavander, bună sau rea. 

Magicianul îşi scărpină bărbia nerasă. 

- Păi, spuse el, dacă asta vi se pare ceva rău, cum v-ar plăcea să 
fiţi Prinşi în mijlocul unei bătăi între şase şoferi de camion şi 
paisprezece Pitici în Waffle House din Soperton, Georgia, la ora 
unu noaptea? 

- Ce! spuse Eliza şi începu să chicotească. 

- Asta s-a întîmplat acum vreo zece ani. Nu aveam o situaţie 
strălucită şi lucram la un circ care dăduse faliment în Texarkana. 
lată-ne rămaşi la dracu-n praznic. Aşa că i-am strîns pe cei 
paisprezece pitici şi am făcut o echipă de baschet. Am crezut că 
o să fie ceva cu adevărat nou, punîndu-i să alerge cîte doi, unul 
cocoţat pe umeri celuilalt, ca să joace baschet. Mai treceau şi 
printre picioarele adversarilor şi alte chestii din astea. Numai că 
s-a dovedit a fi un joc monoton, amuzant doar în primul sfert de 
oră, după care audiența începea să arunce cu pungile de 
floricele după noi. Eram blocaţi în împuţita de Georgia, cu toate 
jocurile contramandate şi atit de săraci, încît frecam monedele 
sperînd să facă pui. 

- Deprimant. 

- Şi pe urmă, să mor dacă n-am descoperit că blegii ăia mici 
puteau să cînte! Doamne, puteau să cînte ca îngerii. Armonie pe 
paisprezece voci. Aşa că ne-am schimbat numele din 
Rothschild's Little Big Men în Jesus Rothschild and the Gospel 
Midgets şi toţi ne iubeau. Cîntam la tîrguri, întîlniri de 
comemorare, serbări de caritate. Negrii ne iubeau. Copiii ne 
iubeau. Fermierii veneau cu familiile lor şi cu coşuri de fructe, se 
îmbătau şi primeau religia. Dumnezeule mare, salvam suflete şi 
făceam bani. Aleluia, ce vară! 

- Despre ce dracu' vorbeşti, Magicianule? întrebă O'Hara. 

- Fiţi atenţi că vine şi poanta. Intr-o noapte, pe la ora unu, 
ajungem în Soperton, Georgia, care nu e mai mare ca fundul 
unei muşte, şi trecem pe lingă Waffle House, care era deschisă, 
aşa că intrăm toţi acolo să bem o cafea. înăuntru erau vreo şase 
şoferi de camion, ciocnind întruna şi tot aşa, lucrurile devin 
urite, cu glume despre pitici şi tot rahatul, aşa că Herman 
Heartfinder, un fel de purtător de cuvînt al lor - avea un 


temperament foarte urit - le spune s-o lase mai moale cu 
bancurile despre pitici. La care un şofer îi spune lui Herman: 
„Hei, scurtuţule, dacă ti-ar fi cocoşelul de două ori mai mare 
decît gura, tot cu două degete ar trebui să te masturbezi", şi 
atunci Herman sare în picioare, cît era de mic - un metru şi cinci 
centimetri - şi aruncă cu una din zaharniţele alea vechi de sticlă, 
care cîntăresc cam două tone fiecare. Îl loveşte direct în cap. 
Dintr-odată ne-am pomenit într-un western. Şoferi şi pitici, toţi 
bătîndu-se al dracului unii cu alţii, întîmplător demolînd Waffle 
House din Soperton, Georgia, în aCelaşi timp. 

Exact atunci mi-am dat seama că Soperton, Georgia nu era un 
loc bun dacă erai un solist de pian evreu, cu şase degete, zorind 
cu paisprezece pitici care iscau o gilceavă. Aşa că, pur şi simplu, 
am plecat direct la staţia de autobuz Trailaways, unde am stat 
cam o oră, ascultînd maşinile de poliţie şi ambulanţele, pînă a 
venit autobuzul şi m-am dus spre sud. Am coborit cînd am 
părăsit şoseaua principală, în Key West. 

Se opri şi zimbi destul de plin de el, apoi adăugă: 

- Şi asta-i morala. 

- Care? întrebă Eliza. 

- Că n-ar trebui să stăm acum aici. 

- Amin, spuse O'Hara. 

- Dar Lavander ar mai putea fi în viaţă dacă poliţia ar avea o 
descriere a lui Lavander şi a lui Hinge. 

- N-ar face nici un rahat, zise Magicianul. 

- Lavander a încasat-o, zise O'Hara. Hinge e probabil acum în 
drum spre Tucson sau de unde a venit, tot ce avem e micuța 
agendă neagră cu bolboroseli a lui Lavander. 

Afară, Hinge se strîngea mai tare lîngă căsuţă ca să scape de 
ploaia torențială. li era recunoscător furtunii, pentru că oferea o 
acoperire excelentă. Picăturile de ploaie, bătînd în frunzele de 
palmier şi în ferigi, sunau ca nişte tobe înteţite de tunete. Se 
apropiase cît mai mult posibil de fereastră, în afara razei de 
lumină, dar destul de aproape pentru a le urmări conversaţia 
prin fereastra deschisă. 

Dumnezeule, gîndi el, ştiu cum mă cheamă şi ştiu despre 
Lavander! Dar ce e cu chestia asta cu carnetul lui Lavander? 
Cine dracu' sunt ăştia, la urma urmelor? 

N-avea nici o importanţă. Hinge hotărî foarte repede că trebuia 
să-i omoare pe toţi trei. întrebarea era cînd şi cum. Trase 


concluzia că fiecare dintre ei avea o căsuţă, judecînd după 
luminile din ultimele trei căsuțe. Va aştepta pînă ce se va duce 
fiecare în camera lui şi-i va omori pe rînd. Floare la ureche. 
Continua să tragă cu urechea. 

- Cred că o să aflăm ceva din carneţel, zise Magicianul. Nu 
trebuie decit să descifrăm codul Lavander. 

- Pe tot, spuse Eliza. 

- îşi ducea carnetul cu el. Evident că scrie în el tot timpul, aşa că 
probabil şi-a memorat propriul cod. lar dacă el l-a ţinut minte, eu 
pot să-l descifrez. Şi dacă eu nu pot, cu siguranţă că Izzie poate. 
Se ridică gata de plecare. La ce oră a zis pilotul să ne întîlnim la 
aeroport? 

- La cinci jumătate, zise O'Hara. 

- O să vă scol eu pe toţi, mai zise el şi plecă fugind prin ploaie 
spre căsuţa lui, ultima din rînd. 

O'Hara se aşeză mai bine într-unul din scaunele galben cu verde 
şi spuse: 

- Eu am să dorm aici, pe scaun. 

- N-o să am nici o problemă, spuse Eliza. 

- L-am subestimat deja o dată pe Hinge în seara asta. Mă simt 
mai bine dacă stau aici. 

Dincolo de fereastră tunetele bubuiau, iar fulgerele plesneau în 
apropiere. 

- Mai bine să fii atent, O'Hara, o să-mi fac o impresie greşită 
crezînd că la urma urmelor ai o inimă. 

- Şi asta ce mai vrea să însemne? 

- Pînă acum ai fost un robot. 

- Un robot! 

- Exact, un robot. 

- Păi, nu mă simt ca un robot, zise el, privind-o cu ochii pe 
jumătate închişi. 

O'Hara eliminase deja afacerea Lavander din mintea lui. O 
scrîntiseră şi cu asta, basta. Acum se concentra la concurentul 
său din încăpere, pentru că o mai privea încă în acest mod. Un 
metru şi vreo cincizeci înălţime, eficientă şi periculos de naivă. 
Asta era perspectiva profesională. Din punct de vedere personal, 
alte lucruri îi treceau prin minte. Era mai drăguță decit îşi 
amintea din scurta lor întîlnire din Japonia, şi fusese prea 
surprins cînd o văzuse apărind în St. Lucifer ca să-i acorde cu 
adevărat atenție. Acum îşi dădea seama ce femeie 


înnebunitoare era. Faptul că era micuță o făcea şi mai atractivă. 
Părul negru ciufulit, tuns scurt şi cu şuviţe buclate rămase pe 
ceafă; ochii mari, aproape speriaţi, dindu-i un aer şi mai 
vulnerabil din cauza dimensiunilor ei; un nas uimitor de perfect 
şi o gură tentantă, bosumflată, care putea, într-o clipă, să 
devină cel mai uimitor zimbet din cîte văzuse vreodată. 
Frumoasă, deşteaptă şi tentantă. Foarte periculoasă. 

Pe moment, era nervoasă şi evita contactul cu ochii lui verzi. 
Stătea pe marginea patului şi privea în jos la podea. O'Hara o 
intimida şi asta era situaţia, încă înainte de a-l întîlni. Materialul 
biografic pe care îl citise îl recomanda pentru multe lucruri, 
inclusiv capacitatea lui de investigare. Dar evidenta lui stăpiînire 
a filozofiei japoneze era ceea ce o fascina şi o neliniştea în 
acelaşi timp. Se mişca cu o graţie fluidă, pe care ea o atribuia 
antrenării în arte marţiale, în Japonia. îşi amintea viteza cu care 
el îşi primise şi învinsese atacatorul din Japonia. Fără să i se 
clintească un fir de păr. Chiar şi cu o rană de cuţit, el era pur şi 
simplu de neatins. în realitate, era stînjenitor de calm. lar acum 
părea capabil să accepte inevitabilitatea morţii lui Lavander, 
fără vinovăţie sau remuşcare. Şi totuşi, ceea ce ea interpreta ca 
ceva aproape mistic putea fi simplul rezultat al unor ani de 
antrenament. Poate că O'Hara avea un scut atît de solid, încît 
doar părea mistic. 

Oftă şi spuse: 

- Nu mă pot obişnui cu ideea că poate suntem cauza morţii lui 
Lavander. 

- Nu, nu suntem noi cauza. Noi doar nu l-am salvat. E o mare 
diferenţă. 

- Dar nu putem face nimic? Aş recunoaşte maşina. Era 
închiriată, aşa că va trebui s-o dea înapoi şi... 

- Un bun vînător ştie cînd s-a terminat vinătoarea. 

- lar începi. 

- Domnul Kimura vorbeşte aşa tot timpul, omul deştept nu 
poartă ciorapi uzi. 

- Ce mai e şi asta? 

- De fapt, ar fi: „Omul înţelept nu-şi pune ciorapii pînă ce soarele 
nu i-a binecuviîntat". 

- Oh, la dracu'. Făcu o pauză de o clipă. Oricum, mi-ar plăcea să 
mă mai uit la ticălosul ăla o dată. N-am mai văzut niciodată un 
asasin adevărat. 


- Chiar îţi place chestia asta, nu? 

- Care? 

- Să alergi după marea ştire. La urma urmelor, cum ai ajuns în 
meseria asta? Drace, mi-ai citit dosarul K, ştii totul despre mine, 
pînă şi numărul pe care-l port la chiloţi. lar eu nu ştiu nimic 
despre tine. 

Cum ajunsese în meserie? Ei bine, totul începuse pentru că era 
bucălată. Cînd Eliza Gunn creştea în Nebraska, era durdulie. 
Poate că „durdulie" e generos spus. De fapt, era undeva între 
durdulie şi grasă. Durdulie cu obrajii umflaţi şi picioare cu 
gropiţe, aşa era. 

Locuia în Ozone. După ce zimbeai la auzul numelui, nu mai 
găseai nimic interesant acolo. Plictisitor. Plictisitor. Plictisitor. 
Singura statuie din oraş era a lui Calvin Coolidge, care trecuse 
odată cu trenul pe acolo şi făcuse cu mîna, din mers, oraşului 
Ozone. Cam atit despre Ozone, Nebraska. 

Tatăl ei ţinea magazinul local şi era un om drăguţ, răbdător, 
creştin, rezervat, tipul care crede că o atingere pe cap e tot atit 
de bună ca o îmbrăţişare. Alwyn Gunn muri crezind că numai 
perverşii citesc Playboy, iar Qualludes sunt tranchilizante. ŞI 
asta se întîmpla în 1977. 

Mama ei murise cînd ea avea trei ani într-un accident de maşină 
pe cînd se întorcea de la cumpărături din Omaha. Drumul fusese 
atit de plicticos, încît adormise la volan. Alwyn angajă o 
menajeră, o văduvă nemţoaică al cărei soţ murise căzînd de pe 
tractor, şi-şi continuă afacerea ca de obicei. Nu se mai 
recăsători niciodată. Prea mult efort. 

Copiii bucălaţi sunt drăguţi. Pînă cînd se fac de vreo şase ani. Un 
copil gras, la doisprezece ani, nu e drăguţ deloc. Eliza nu intră În 
pubertate, ci năvăli în ea. 

Unul dintre motivele pentru care Lizzie Gunn era bucâălată era 
acela că dacă trăieşti în Ozone, n-ai nici un motiv să fii slab. De 
fapt, n-ai nici un motiv să faci altceva decit să mănînci, să citeşti 
cărţi şi să fii gravidă. Multe dintre prietenele Elizei rămăseseră 
gravide. Eliza citea cărţi şi mînca. Printre multele sale virtuţi, 
Alwyn Gunn era un iubitor al cărţilor. Cînd învățase să citească, 
Alwyn îi adusese de la magazin o duzină de cărţi pentru copii. 
La zece ani era deja în grupa pentru adulţi. 

Şi mai băgă de seamă, tot pe la zece ani, că era diferită de toţi 
ceilalţi. Nu pentru că era bucălată sau grasă, ci pentru că nu 


voia să fie ca toţi ceilalţi. Nu avea nici o dorinţă de a face parte 
din trupă. Dacă nu putea să cîştige, prefera să ajungă cu zece 
minute în urma tuturor. Orice, pentru a evita să facă parte din 
turmă. Grasă sau slabă, gindul de a fi comună îi repugna. Era 
ceva mental, nu fizic. 

Mai avea şi o pasiune pentru descoperiri. Să fie prima care să 
ştie. Să aibă un secret pe care să nu-l împartă cu nimeni. 

Cu cît citea mai mult, cu atit fanteziile îi înfloreau. Nu, explodau. 
Călări la Valhalla cu Kipling; luă cu asalt porţile Moscovei cu 
Tolstoi; îşi croi drum spre New Orleans cu Twain. învăţă ce 
înseamnă să ai clasă de la Shaw, graţia, de la Galsworthy, 
eleganța, de la Henry James. Era Anna Karenina, Sarah 
Bernhardt, Holly Golightly. În şcoală inventa poveşti, le spunea 
periuţei de dinţi din baie, cîinelui, pisicii şi oricui voia să asculte. 
Cînd începură să apară filme vechi la TV, era Rosalind Russell, 
James Cagney şi Pat O'Brien într-unul singur, în urmărirea marii 
poveşti: descoperirea. 

Fu editor al ziarului şcolii, sarcină lăsată de obicei în seama unor 
fete bucălate şi cu ochelari, deoarece se presupunea că erau 
mai serioase decit fetele drăguţe, cu sîni şi fund, sau decit 
băieţii care erau prea Preocupaţi de sex ca să mai facă ceva ca 
lumea. Purta o haină veche a tatălui ei, avînd la butonieră un 
permis de trecere pentru presă, dădea ordine şi îi înnebunea pe 
toţi. Ziarul cîştigă Premiul Sigma Delta Chi Pentru cel mai bun 
ziar de liceu din stat. Cîştigă personal un premiu pentru cel mai 
bun editorial. Era despre moartea ultimului fierar din oraş. Asta 
se întîmpla cînd avea şaisprezece ani. _ 

Şi pe urmă, se făcu de şaptesprezece ani. In acel an ceva se 
întîmplă cu Lizzie. Deveni slabă. Slabă cum visează fetele să fie. 
Se întîmplă dintr-odată. Aşa cum se deschide un cocon, 
grăsimea dispăru pur şi simplu şi iat-o pe Lizzie Gunn înaltă de 
un metru cincizeci, în greutate de patruzeci şi două de 
kilograme, cu cele mai grozave ţiţe şi şolduri din liceul Ozone. 
Băieţii păroşi din şcoală înnebuniră. Telefonul ei suna întruna; 
acum era drăguță. 

Era însă şi independentă, oarecum excentrică, o visătoare cu 
ochii deschişi şi o singuratică. Slabă, dar avea o energie fără 
limite. 

De la Ozone, ajunse la Universitatea Missouri, la Lincoln, la 
Chicago, la Boston. Viaţa fusese tot mai interesantă de atunci 


încoace. După Ozone nimic nu mai putea să fie plicticos. 
Plictiseala se dizolva în ştirile de la ora şase şi ceea ce ea 
numea un constant „şurub" în stomac. Stomacul ei fusese un 
„Şurub" mereu. Şi acum, stînd cu Frank O'Hara şi vinînd o 
himeră numită Cameleonul, toate fanteziile, visele, aspiraţiile ei, 
totul se împlinise. 

Ea povesti pe scurt. Adîncit în fotoliul confortabil, el o privea ca 
şi cum ar fi ochit o ţintă. De data asta ea îi întoarse privirea şi, 
cînd termină, se întoarse direct la subiectul aflat la îndemînă. 

- Nu pot să cred că un om e ucis, probabil chiar în clipa asta, şi 
noi stăm aici fără să putem face nimic. 

O'Hara se ridică şi merse pînă la pat, îi luă mîinile şi o făcu să se 
ridice în picioare. O înconjură cu braţele şi o îmbrăţişă. Era ceva 
prietenos, menit să o facă să se simtă din nou în siguranţă. Ea fu 
mişcată de gestul în sine, iar căldura trupului lui era liniştitoare. 

- A devenit prea urit, prea repede, zise el. 

- Ai avut dreptate, spuse ea, tipii ăia din Mafia erau nişte mici 
copii. El îşi plimbă degetul pe obrazul ei, în jos. 

- P-p-poate că ai dreptate, poate că nu sunt făcută pentru aşa 
ceva. Doamne, mă bilbii, gîndi ea. 

- Am făcut tot ce am putut. Viaţa e mult mai uşoară dacă poţi 
accepta inevitabilul. Îi mîngiie lobul urechii. 

- Credeam că sunt atît de deşteaptă urmărindu-l, pe urmă am 
dat colţul. 

- N-are sens să ne tot gîndim la trecut. Şi eu am dat un telefon 
stupid. Tipul e profesionist. Cu asta se ocupă. Nu te mai gîndi, îi 
mîngiie uşor ceafa cu degetele. 

Ea se mişcă mai aproape. El începu să-i mîngiie obrajii cu 
vîrfurile degetelor, apoi le trecu uşor peste buza de jos. 

„Ce crede, că poate să facă asta un minut, două şi pe urmă o să 
cad, pur şi simplu, în pat?" gîndi ea. 

- închide ochii, Lizzie. 

Ea îi simţi buzele umede, alunecînd înainte şi înapoi pe ale ei, 
apoi limba, abia atingîndu-i buzele. „Mda, chiar aşa crede", gîndi 
ea. 

Gura i se deschise uşor şi virful limbii lui i-l atinse pe-al ei. „Şi 
are dreptate", îşi continuă ea gîndul. 

Furtuna se înteţea. Fulgerele străpungeau norii şi atingeau 
pămîntul. Lumea se lumină pentru o clipă, apoi paf! - energia 
dispăru şi totul recăzu în întuneric. 


Hinge se apropie mai mult de fereastră. _ 

Ea se desprinse o clipă de el şi aprinse bricheta. In cameră erau 
cinci lumînări; le aprinse. Flăcările unduiau în briza rece care 
venea prin ferestre. 

- Mă omor după lumina lumînărilor, şopti ea. 

- Aceeaşi tipă trăsnită, zise el, apucînd-o de gulerul bluzei şi 
trăgind-o uşor din nou spre el. 

Emoţiile ei nu erau stabile deloc. Tremura de pasiunea nopţii - şi 
era excitată de ea. Îl găsea pe O'Hara irezistibil, piratul care vine 
de nicăieri, o smulge din piaţa de sclavi şi o ia pe vasul lui. Era o 
fantezie ce data încă de pe vremea cînd devenise pentru prima 
dată conştientă de senzualitatea ei, pe care o păstrase peste 
ani. Şi, în cele din urmă, întâlnise piratul. 

lar ea era fata din fantezia lui: vulnerabilă, atrăgătoare... dar 
minunat de experimentată. 

Hinge se mută şi mai aproape. Ploua mai tare şi bătea vintul, iar 
grădina din jurul căsuţei se transformase într-o groapă cu noroi. 
Fulgerul părea că străpunge pămîntul şi, în lumina acestuia îl 
văzu pe bărbat cum deschide bluza fetei. Părea că nu se mai 
sfirşeşte, apoi bluza se desfăcu, dar bărbatul se afla între Hinge 
şi fată. Se mută la cealaltă fereastră şi îl văzu profilîndu-se în 
exploziile de lumină ale fulgerelor, conturîndu-i uşor sfîrcurile cu 
degetul mare, scoţindu-i bluza şi aruncînd-o pe pat, sărutindu-i 
gîtul, umeri sfîrcurile sînilor. 

Hinge îşi scoase o ţigară din buzunarul cămăşii, şi-o puse între 
dinţi şi-şi scoase cuțitul din manşetă. Risca să se aprindă iar 
lumina sau să fie văzut în lumina unui fulger. Dar ei erau prea 
prinşi ca să mai vadă ceva. Tipul ar fi trebuit să-i mulţumească. 
Ce stil. Îl va înjunghia întîi pe bărbat şi, dacă nu moare din prima 
lovitură, o va omori pe fată dintr-un salt. 

O'Hara şi Eliza erau o singură formă în mişcare, în lumina 
lumînărilor şi, uneori, în strălucirea scurtă a fulgerelor, desfăcînd 
cordoane şi nasturi, îngemănaţi în cele din urmă, căutîndu-se cu 
mîinile, gustîndu-se cu buzele, în timp ce el o îndrepta încet 
către pat. 

Frunzele de palmier se loveau una de alta în vînt, iar ploaia îi 
curgea şiroaie pe faţă. Îi putea vedea prin fereastra coborită, 
întinşi pe pat, goi acum, stînd pe o parte, cu faţa unul la celălalt. 
Eliza îl simţea pe O'Hara strîngind-o în braţe; buzele lui păreau 
să fie pe tot trupul ei, pe sfircuri, pe stomac. Limba lui o explora, 


în timp ce ea îşi plimba mîinile pe spatele lui, simţindu-i pielea, 
arcuirea adiîncă a spatelui, şoldurile tari. Ea apăsă uşor şi el 
răspunse la fel. începea. O simţea în ceafă, sub urechi, agitîindu- 
se în stomac. Uită unde era, cu cine era, totul, în afară de 
senzaţia care creştea, minunatele răspunsuri senzuale, la 
fiecare atingere şi sărut. 

Hinge se îndreptă spre colţul căsuţei. întinse mîna să deschidă 
uşa - nu auzi şi nici nu văzu bucla de sirmă care îi căzu pe cap, 
nu putu să-i simtă prezenţa decît cînd îl lovi în ceafă. Reacţionă 
imediat şi din instinct. întîi se aruncă înapoi către atacatorul său. 
îşi repezi ceafa În sus, umfilîndu-şi muşchii împotriva sîrmei. Apoi 
întinse braţele înapoi, pentru a-şi prinde inamicul. Nimeni. Era în 
lesă. 

îl smuci din nou şi căzu înapoi peste potecă în nisipul ud, 
rostogolindu-se în clipa cînd atinse pămîntul şi răsucindu-se în 
aşa fel, încît să ajungă cu faţa la asasinul lui. Nu văzu decit o 
figură neclară ţinînd capătul sîrmei. 

Era un truc vechi, folosirea lesei. Sîrma era trecută printr-un mic 
nod care putea fi strîns trăgînd de acesta. Ucigaşul stătea la un 
metru în spatele victimei, dezechilibrind-o constant, pînă cînd 
sîrma o sufoca. 

Sirma tăiase adînc. Hinge îi putea simţi relieful aspru prin 
canadiană. Sări cu cuțitul, încercînd să taie sîrma. Mişcîndu-se 
repede în spatele lui, asasinul îl împinse puternic pe spate. 
Sărind pe jumătate şi rostogolindu-se pe jumătate, Hinge ateriză 
în picioare. Sări la umbră cu cuțitul pregătit, şi-l simţi muşcînd 
din braţul acestuia, şi trecînd prin carne. Mai avea încă ţigara 
între dinţi, dar nu putu trage corect ca să atingă gitul celuilalt. 
Atacatorul sări înapoi şi-l smuci din nou. 

Hinge începea să-şi piardă forţa. Pe măsură ce sîrma tăia mai 
adînc, respiraţia i se îngreuna. Se rostogoli în nisipul ud, apucă 
lesa şi-l trase pe asasin către el. Bărbatul înalt căzu în faţă şi 
ateriză pe marginea apei, sprijinit pe miini şi genunchi. 

Pentru o clipă, plaja devastată de furtună fu luminată de arcul 
unui fulger. Hinge văzu faţa ucigaşului său şi ochii i se 
bulbucară. 

- Spettro! 

îşi repezi limba în capătul ţigării şi scuipă ţigara direct în faţa lui 
Falmouth. Dar vintul şi mişcarea bruscă a lui Falmouth 
conspirară pentru a-l face să greşească ţinta. Săgeata atinse 


haina lui Falmouth în umăr. Acesta o scutură în momentul în 
care se ciocni de Hinge şi cei doi bărbaţi căzură din nou în 
nisipul ud. 

Valul trecu peste picioarele lor. 

Hinge era îngrozit. începu să mirîie ca un cîine, sucindu-se şi 
sărind în apă, săpînd nisipul cu mîna în care ţinea cuțitul, în timp 
ce cu cealaltă trăgea de guler. Falmouth îl apucă de glezne şi-l 
trase în valuri. În lumina fulgerului, Falmouth văzu teroarea din 
ochii lui Hinge şi Putu auzi strigătul de groază rămas în gitlejul 
rănit al acestuia. 

Se teme de apă, gîndi Falmouth. Hinge se teme de apă. 

Texanul se bătea disperat în timp ce valul trecea uşor peste el. 
Incercă să respire şi căută orbeşte să-l prindă pe Falmouth, 
aruncînd cuțitul în întuneric. 

Falmouth îl trase la apă mai adîncă. Hinge nu mai putea rezista 
mult. Sîrma îşi făcea treaba. Acum, dacă îl ţinea pe Hinge sub 
apă, totul se termina. Dintr-o dată Falmouth simţi o strînsoare pe 
git. Degetele lui Hinge intrau în carne. Mina lui era ca de fier. 
Apoi Falmouth simţi cuțitul intrîndu-i în carne. 

Pentru o clipă, Falmouth gîndi: „M-a prins. Ceafa blestematului 
de cowboy trebuie să fie aproape tăiată în două şi el încă mai 
luptă”. 

Chiar şi în apă Hinge era departe de a fi învins. 

Se răsuci cu putere, trăgîndu-l pe Hinge cu el în apa şi mai 
adincă, ţinîndu-l dedesubt cu lesa. Cu cealaltă mînă bijbii şi găsi 
cuțitul încă înfipt într-o parte a trupului său. Îl scoase şi lăsă 
valul să-l ducă departe. Prinse mîna lui Hinge şi încercă să-i 
desfacă degetele, dar era ca şi cum ai fi vrut să desfaci o 
capcană de fiare sălbatice. Plămiînii lui Falmouth ardeau în timp 
ce el şi cu Hinge se tăvăleau în mare. Apoi atinse suprafaţa şi 
luă o gură de aer. Il trase pe Hinge la suprafaţă cu sîrma şi privi 
imaginea grotescă pe care o lăsase moartea pe faţa lui Hinge. 
Luă degetul mare al lui Hinge în pumn şi-l frînse, îi înlătură 
degetele din gitlejul lui, apoi căzu pe o stîncă, trăgindu-se afară 
din apă. Zăcu pe stînci în ploaia puternică, masîndu-şi rana din 
coastă şi gitul zgîriat. O clipă mai tîrziu, trupul lui Hinge apăru la 
suprafaţă cu faţa în jos, şi Falmouth îl urmări cum se loveşte de 
stînci. 

în căsuţă, pe cînd furtuna continua, mintea lui O'Hara derula 
imagini ca un fulger între acum şi trecut, între Jamaica şi 


Japonia. Dar pe urmă o simţi, o auzi cum începe să-şi cînte 
singură, încet, îi simţi umezeala, îi simţi mîna căutindu-l şi 
găsindu-l, îi simţi vibrația invadîndu-l şi-i simţi pielea fină lipită 
de el. Era aparte felul în care mirosea şi se mişca, şi şoptea, şi-l 
atingea, şi-l săruta; felul în care striga şi tăcerea ei, felul în care 
se simţea înăuntrul ei. 

Şi, pentru o vreme, Japonia încetă să existe. 


14. 


- Ei bine, spuse Magicianul, Lavander e mort. Tocmai am prins 
postul din Kingston pe unde scurte. Spun că e vorba de un jaf. 
Gitul tăiat, buzunarele tăiate. 

De cînd se întoarseră pe St. Lucifer în acea dimineaţă, devreme, 
nu se dezlipise de computerul său, Izzy, încercînd să descifreze 
codul din carnetul lui Lavander. 

- Chiar că nu e o surpriză prea mare, zise O'Hara. 

- Nu, dar am să-ţi mai spun ceva, zise Magicianul. Un alt corp a 
apărut la suprafaţă la Montego Bay, odată cu fluxul. Un bărbat 
alb. încă nu a fost identificat, dar se pare că a fost strangulat. 

- Strangulat? 

- Mda, dar să nu ne facem probleme pentru mai mult de un 
asasinat, spuse Magicianul. 

- Am scrîntit-o în Jamaica. Asta-i. întrebarea este unde plecăm 
de aici? 

- Da, nu prea avem rezultate din călătoria asta, spuse Eliza. Un 
mort şi un carnet din care nu putem citi. 

- Pot să sparg codul ăla, zise Magicianul, încrezător. Am lucrat la 
el toată dimineaţa, e doar o chestie de timp. E un cod de litere, 
pot să spun după structura propoziţiilor. 

- Şi ce înseamnă asta? întrebă Eliza. 

- înseamnă că prin cod se substituie o literă cu alta. OK? De 
exemPlu lui a i se dă valoarea z sau b, sau g, sau orice altceva 
cere blestematul de cod. Ceva simplu, încît Lavander să-l poată 
ţine minte. înţelegi ce vreau să spun? 

- Cine dracu' poate ţine minte douăzeci şi şase de afurisite de 
substituţii ale unor litere diferite? 

- Lavander ar putea. Se spunea că era un fel de geniu nebun, 
O'Hara. 

- Şi cum o să rezolve Izzy problema? întrebă Eliza. 


- E o anagramă, o simplă, blestemată de anagramă, spuse 
Magicianul. Unele cuvinte sunt evidente ca „şi' sau „sunt', 
cuvintele din cîteva litere, cele mai utilizate în limbaj, da? Apoi 
există litere care se repetă mai mult decît altele, vocale şi 
combinaţii de două litere, t, i, n şi altele. 

- Dacă încerci să descifrezi toate combinaţiile, va dura o veşnicie 
zise Eliza. 

- Nu şi cu Izzy. Mai întîi, înţelegi, simplific problema pentru el. 
Cum ar fi, de exemplu, să iau o propoziţie şi apoi să-l programez 
pe Izzy să caute literele care se repetă. Caut combinaţiile de trei 
litere şi micşorez problema. În cele din urmă am trei, patru 
cuvinte care încep să aibă un sens. 

- Tot nu înţeleg. 

- Haide, o să-ţi arăt. 

- Apropo, l-a văzut cineva pe Jolicoeur de cînd ne-am întors? 
întrebă O'Hara. 

Magicianul ridică din umeri. 

- Probabil că pune la punct vreo operaţie. 

Izzy zumzăia liniştit în dulapul lui supradimensionat. Monitorul 
TV era plin de cuvinte fără sens. Magicianul se aşeză şi studie 
ecranul: 

- OK, spuse el. Poţi să mă urmăreşti? Mai întîi, vezi, aleg un rînd 
de probă, ceva direct din carnet. 

Îi arătă un rînd de pe ecran: 

Cpl Zbwqn Mfclbngacmwngx Y gnj Xca 

- Arată ca în aztecă, zise Eliza. Magicianul o ignoră. 

- După aceea îi cer lui Izzy să-mi analizeze rîndul. 

Bătu ceva pe tastatură. O clipă mai tîrziu computerul începu să 
tipărească informaţii pe ecranul monitorului: 

Numărul de cuvinte: 5 

Cel mai lung cuvînt: 13 caractere 

Cel mai scurt cuvînt: 3 caractere 

Altele: 5 caractere: 1 

4 caractere: 1 

Litere diferite: 15 

Litere mari: 5 

Cuvinte din trei litere: 2 

Frecvența repetărilor: 13:0; 12:0; 11:0; 10:0; 

9:0; 8:0; 7:0; 6:0; 5:0; 

4:2-c,n; 


1-9; 

5-b,1,m,w,x; 

1:7-a,f,j,p, q, y, z; Combinații de două litere: 0 Cuvinte din 
trei litere: Cpl, Xca... 

Maşina făcu o pauză. Apăru un alt mesaj: Păstrat pentru 
subdirector... 

- OK, spuse Magicianul, hai acum să-i economisim ceva timp 
bătrînului Izzy. Nu există combinaţii de două litere aşa că o să 
încercăm cu cuvintele din două şi trei litere, da? Ar fi o aiureală 
să îmceapă sau să se termine o propoziţie cu cuvintul „şi" sau 
să se termine o propoziţie cu cuvîntul „the", nu? M-aţi urmărit 
pînă aici? OK, acum e posibil, nu-i aşa, ca o propoziţie să 
înceapă cu cuvintul „the". Aşa că să-i cerem lui Izzy să calculeze 
din nou propoziţia de încercare, înlocuind pe „Cpl" cu „the". 

Bătu „SUB THECPL" şi lovi tasta de intrare. 

Vechea propoziţie apăru imediat: 

Cpl Zbwqn Mfclbnacmwngx Ygnj Xca 

Era urmată de noua propoziţie cu înlocuirile operate: 

The Zbwqn Mftcbngtmwngx Yanj Xta 

- Acum să vedem ce avem numai cu literele noi. Bătu: 
„LISTEAZĂ NUMAI SUB". 

Maşina afişă următoarele: 


3: 
2: 


- Şi acum ce facem? întrebă O'Hara. 

- O să păstrez chestia asta, apoi mă duc la următoarea 
propoziție pe care am ales-o. E încercare şi eroare, de acord, dar 
Izzy face toată blestemata de treabă, şi repede. Aşadar, ce fac? 
Continuu să substitui pînă ce un cuvînt sau două capătă sens. 
Am să descifrez codul ăsta, marinare. 

- Ţine-mă la curent, spuse O'Hara. Mi-ar plăcea să ştiu de tine în 
anii ce vin. 

Dar Eliza era fascinată. Lucrase cu procesoare de cuvinte şi se 
pricepea puţin la limbaje de calculator. 

- Poate că o să reuşească, spuse ea, optimistă. 

Magicianul se aplecă înainte cu ochii strălucind, cu degetele 
înmănuşate dansînd în aer. 

- Şi poate că o să avem noroc, să dăm peste ceva, poate peste o 
listă cu clienţii lui? 

- Avem nevoie de o pauză, spuse O'Hara. Acum am început să 
rulăm în gol. 


- Nu fi aşa de sceptic, spuse Eliza. E singura chestie pe care o 
avem. 

- Nu chiar, mam'selle et messieurs! 

Joii stătea în uşă cu gura ca o consolă de dinţi albi, strălucitori. 

- V-am spus că aş putea ascunde un elefant galben în Haiti. Au 
pritraire, nimeni nu poate ascunde nimic de mine acolo. L-am 
găsit pe unul ascuns. 

- Danilov? strigă O'Hara. 

- Oui. Desigur. 

- în Haiti? 

Micul om dădu din cap, cu mîndrie. 

- Şi vă sugerez ca voi doi să vă mişcaţi repede. 

- Doi? Eu nu sunt inclusă? spuse Eliza. 

- Mă tem, Eliza, că tu nu poţi pleca în această expediţie. Amiîndoi 
trebuie să stăm în spate, de data asta. 

- De ce? întrebă ea, indignată. 

- Eu, pentru că nu mă pot întoarce în Haiti. Tu, pentru că locul în 
care se ascunde Danilov e numai pentru bărbaţi. 

- Numai pentru bărbaţi? Unde e, în Asociaţia Creştină a Tinerilor 
de la Port-au-Prince? 

- Nu. E într-o mănăstire. 

- O mănăstire? spuse O'Hara. 

- Oui. E lîngă Cap-Haitien. Muntele Ochilor Goi. Am aranjat cu un 
prieten să vă întilnească la aeroport. Vă va conduce la locul 
respectiv şi va avea grijă să intraţi. 

- Cînd? întrebă Magicianul. 

- Cît mai curînd posibil. Ar fi cel mai bine să vă duceţi înainte de 
a se face întuneric. Acum e doar - privi ceasul de aur pe care îl 
purta la încheietură - douăsprezece şi jumătate. Dacă plecaţi la 
ora trei, puteţi fi În Cap-Haitien la patru şi jumătate, iar la Ochii 
Goi, la apusul soarelui. 

- lar plecăm, spuse Magicianul. Howe o să creadă că ne-am dus 
în vestul sălbatic cu avionul lui. 

- ÎI găsesc eu pe pilot, spuse Eliza. Să sperăm că nu e plecat la 
pescuit sau ceva de genul ăsta. 

Şi alergă afară din cameră. 

- Joii, spuse O'Hara, cum l-ai găsit pe Danilov atît de repede? 
Cameleonul probabil că de luni de zile şi-a trimis cei mai buni 
oameni să-l găsească. 


- Pentru că Joii cunoaşte pe toată lumea în Haiti, răspunse 
Magicianul. Poate că nu e bine să se întoarcă acolo, dar poate 
face multe la telefon. 

- Cum ai făcut-o, Joii? întrebă O'Hara. Omuleţul zimbi fericit şi 
mîndru. 

- Ar putea rămîne secretul meu, dar... în primul rînd, trebuie să 
recunosc că îl cunosc pe acest Danilov. A intrat şi a ieşit din 
hotelul ăsta de nenumărate ori, timp de un an. Le Sorcier era 
prea ocupat cu computerul lui ca să-i dea atenţie, dar Joii...! Ah, 
l-am cunoscut, nu după ocupaţie, desigur, nu vorbea despre 
asta. Dar a mărturisit că fusese de multe ori în Haiti, aşa că l-am 
pus în legătură cu cîţiva prieteni de-ai mei. Ştiam că, dacă e în 
Haiti, pot să-l găsesc, şi, voila, am făcut-o! 

- O mănăstire, spuse O'Hara. Cine s-ar fi gîndit vreodată să-l 
caute pe cel mai mare asasin din Europa într-o mănăstire! 

- Mda, fu de acord Magicianul, şi ce călugăr care se respectă l-ar 
primi pe ticălos? 

- O să aflaţi curînd, spuse Joii de sus şi părăsi camera. 
Cap-Haitien, oraşul liniştit din zona Basse Terre - fişia îngustă de 
pămînt de la poalele munţilor din nordul insulei Haiti - era de 
patruzeci şi cinci de minute în urma lor, ca şi cele treizeci de 
mile parcurse pe cel mai prost drum văzut vreodată de O'Hara. 
Magicianul îl parcursese repede pentru că-şi petrecuse aproape 
zece ani în Caraibe. Dar, pe cînd vechiul Chevrolet prăfuit 
mormăia şi gemea, suind una dintre numeroasele pante ale 
munţilor ce mărginesc coasta nordică a ţării, pînă şi pianistul 
începu să dea semne de nervozitate. Nori negri se lăsaseră 
peste virfurile ascuţite, iar ploaia începuse deja în munţii din 
spate. Drumul se termina abrupt, la un perete de stîincă. Dincolo 
de perete erau o sută cincizeci de metri de gol. Un băiat care nu 
avea mai mult de nouă sau zece ani, aştepta cu trei catiri. 

- Aia sunt măgari! şopti Magicianul. Joii n-a spus nimic despre 
călăritul unui afurisit de măgar. 

- Joii n-a spus prea multe despre nimic. 

- Nesuferitul ăla de broscoi de ciocolată! Are un simţ al umorului 
foarte pervers. Asta nu e prima dată cînd îmi leagă o tinichea de 
coadă. 

- Şi încă nu am ajuns, zise O'Hara. 

Billy, ghidul, nu spusese prea multe cuvinte de cînd îi luase de la 
aeroport. Nu era neprietenos, ci doar necomunicativ. Era un 


bărbat înalt, foarte subţire şi de culoarea ciocolatei cu lapte, cu 
muşchi bine conturaţi pe braţe şi umeri, şi cu nişte miini 
enorme, umflate. Avea o faţă lungă, cu unghiuri dure şi pomeţi 
adînciţi. Puştiul cu catirii îi semăna destul de mult ca să-i fie fiu. 
Billy ieşi şi le făcu semn să-l urmeze. Vorbi scurt cu băiatul în 
franceză, iar acesta se urcă în maşină. Apoi, Billy le făcu semn 
să se suie pe catiri. 

- Trebuie să ne grăbim. Ar fi mai bine să ajungem acolo înainte 
de începerea furtunii. 

- Cît de departe e? întrebă Magicianul. 

- Cam treizeci de minute de urcat pe munte, nu e departe. 
Magicianul îl privi trist pe O'Hara. 

- Treizeci de minute urcînd muntele pe un catir, şi el spune că 
nu-i departe? 

Se deplasară cu greutate pe după marginea stîncii, călare pe cei 
trei catiri. Faţa abruptă a muntelui cădea direct în jos, pînă la 
cărare, care de-abia dacă avea un metru şi jumătate lăţime. 
Apoi muntele cobora din nou în vale, zeci de metri sub ei. Vîntul 
urla în jurul stîncilor, aducînd promisiunea umedă a ploii, iar 
tunetul se rostogolea în spirale, deasupra Şi dedesubtul lor. 

- De data asta o să-i arăt eu lui Joii. De data asta chiar că am să- 
i tai o bucată din fundul lui drăguţ şi o s-o agăţ pe perete, 
deasupra pianului. 

- Ce dracu', Magicianule, l-a găsit pe Danilov pentru noi. 

- Dar nu ne-a spus că o să călărim pe nişte împuţiţi de măgari, 
urcînd un munte, pe o cărare nu mai lată decit o felie de şuncă. 
Ce mai Simţ al umorului. E ca toţi broscoii ăia blestemaţi - 
pervers! 

-Nue broscoi, Magicianule. E haitian. 

- Vorbeşte ca un broscoi, se poartă ca un broscoi şi e pervers, şi 
asta-l face broscoi în ochii mei, ţipă Magicianul. 

- Şi ce te-ai face fără el? ţipă O'Hara ca să acopere vintul. 

- Aş dormi mai bine noaptea, strigă Magicianul drept răspuns. 
Catiîrii erau destul de speriaţi. Billy conducea procesiunea. 
Magicianul, înjurînd constant, era în mijloc, iar O'Hara încheia 
şirul. Vîntul se repezea asupra lor, pătrunzind prin canadienele 
de vară. Cărarea deveni umedă şi alunecoasă, apoi începu 
ploaia. Pe urmă cărarea se îngustă şi mai mult. Billy aprinse o 
lanternă, legănînd-o încolo şi-ncoace pentru a menţine drumul 
vizibil. 


Spre vest, La Citadelle, fortăreaţa din vîrful muntelui, construită 
de regele Cristophe la începutul secolului al nouăsprezecelea, se 
ridica peste coasta nordică, iar zidurile ei înalte şi cenușii 
stăteau ca o şapcă peste unul dintre numeroşii munţi din jur. In 
curînd dispăru în ploaia deasă şi în umbrele ce se lăsau. 
Continuară să urce. 

Magicianul îşi petrecea timpul boscorodindu-l pe Joii, în timp ce 
O'Hara se gindea la Lizzie, cît de caldă şi de plăcută fusese în 
Montego Bay şi cît de repede acceptase şansa de a lucra cu Izzy 
la cod în absenţa lor. Doamna era tare, nici vorbă despre asta. 
Gîndindu-se la ea, timpul trecea mai repede. 

Patruzeci şi cinci de minute de călărit prin furtună îi aduseră la 
sfîrşitul cărării, un mic platou protejat doar de un zid scund de 
pămînt. Vîntul şi ploaia îi biciuiau. Exista un adăpost pentru vite, 
în care era atita loc cît să încapă şi ei şi cei trei catiri. 

O'Hara privi în sus. Stînca dispărea în ceaţă. 

- Şi acum? întrebă Magicianul cu năduf. Restul drumului îl facem 
în zbor? 

Pe suprafaţa stîncii se afla un clopoțel şi Billy îl scutură de cîteva 
ori înainte ca o voce să-i strige de sus. 

- Oui? Oui est la? 

- Cest moi, Billy, strigă ghidul. 

- Ah, oui, Billee. Un instant. 

După o clipă, din întunericul de deasupra cobori o frînghie 
groasă de care era legat un coş. Deasupra coşului, fringhia 
făcea un nod ca o curea de metrou. 

- Cine e primul? întrebă Billy şi zimbi pentru prima dată. 

- Urcăm restul drumului în aia? exclamă îngrijorat Magicianul. - 

- Oui, rosti Billy. 

- Eu merg al doilea, spuse Magicianul, stringindu-şi umerii ca să 
se apere de frig şi de ploaie. Sau poate că o să aştept aici. 

- Eşti puţin nervos? întrebă O'Hara. 

- Marinare, sunt speriat de moarte. i 

- O să mă duc eu primul, spuse haitianul. In felul ăsta or să ştie 
că totul e în ordine. 

îi dădu lanterna lui O'Hara şi se sui în coş, stînd în genunchi şi 
ţinînd bucla frînghiei cu amîndouă mîinile. 

- Allez-y! strigă el celui de sus şi, după o clipă, coşul se ridică în 
întuneric. 


-Allez pe dracu', zise Magicianul. Ce caut eu aici, la urma 
urmelor? 

- Mi-ai spus că te plictiseşti şi că vrei să-ţi mai ridici şi tu nasul. 
Asta se cheamă a ridica nasul. 

- Se cheamă a îngheţa nasul, aşa se cheamă. 

Privi supărat în sus, în întuneric, ascultind hirfitul frînghiei şi 
clinchetul constant al scripetelui de sus. 

Apoi scripetele nu mai scoase nici un sunet. Citeva secunde mai 
tîrziu, Billy strigă: 

- Allez done! Suiţi. E sigur. 

- Merci, strigă O'Hara. 

Coşul apăru, legănindu-se în întuneric. O'Hara îl ajută pe 
Magician să se suie în el. Muzicianul apucă frînghia şi se agăţă 
de ea cu putere, încheieturile îi erau albe, ochii îi ţinea strîns 
închişi. 

- Ca şi cum nu era destul, trebuia să mai prindem şi anotimpul 
ploios ca să facem călătoria asta! strigă el. 

Vocea i se pierdu în vînt în timp ce coşul urca legănîndu-se în 
susul muntelui, udat de ploaie şi luminat de lanternă. 

Cînd coşul fu coborit a treia oară, O'Hara se sui în el şi fluieră cu 
degetele. Simţi cum e tras încet peste marginea stiîncii. 

In timp ce se apropia de virf, auzi zgomotul făcut de scripete. 
Coşul era coborit şi ridicat ca o găleată într-o fîntînă. 

Cînd ajunse în virf, O'Hara fu copleşit pe loc de aspectul straniu 
al locului. De fapt, nu era atit locul în sine, cît ambianța: 
călugărul cu glugă, un spectru lipsit de faţă, aplecat peste coş; 
mănăstirea însăşi ca un labirint care predomina vîrful muntelui 
ca o stafie medievală; clădirile ei îmbătriînite, legate prin 
coridoare acoperite şi, ca un fundal pentru toate acestea, un 
vaiet îngrozitor şi continuu, întrerupt uneori de cite un țipăt, 
care-i amintea lui O'Hara de descrierea făcută de Dante 
chinurilor iadului. 

Billy şi Magicianul se adăpostiseră în cadrul arcuit al uşii a ceea 
ce părea să fie clădirea principală. 

- Eu sunt fratele Clef, spuse călugărul cu glugă. 

- O'Hara. Acesta e Mike Rothschild, iar pe Billy îl cunoşti. 

- Oui. Bonsoir, mon ami. 

- Bonsoir, răspunse haitianul. Fratele Clef se întoarse către 
O'Hara. 


- Ar trebui să ştiţi că cei care s-au alăturat ordinului nostru au 
făcut un jurămiînt al tăcerii, spuse el. Eu sunt portarul. Prin 
tradiţie numai eu pot conversa cu vizitatorii. 

Vorbea molcom, accentul său era un hibrid. Engleză, un pic de 
franceză, poate chiar un pic de spaniolă. 

- Am înţeles că aţi venit să-l vedeţi pe omul cu umbrelă şi că îl 
compătimiţi pentru soarta lui. 

- Aşa e, zise O'Hara. 

- Bon. Urmaţi-mă, vă rog. 

Billy preferă să aştepte în anticamera sumbră, în timp ce 
călugărul îi conduse pe O'Hara şi pe Magician pe poteci ferite de 
ploaie. Coborîră prin mănăstirea cu aspect de catacombă, pe 
lîngă uşi cu ferestre zăbrelite şi O'Hara înţelese dintr-o dată de 
unde venea tînguirea şi de ce, şi pentru prima oară numele 
locului căpăta sens. „La Montagne des Yeux Vides”: „Muntele 
Ochilor Goi”. Bun nume. Ochi lipsiţi de viaţă căutau să-i vadă din 
spatele gratiilor, miini se întindeau să-i atingă şi, cu fiecare 
izbucnire a fulgerului, un cor de vaiete se ridica de pe buzele 
locatarilor. Mănăstirea era un azil de nebuni, iar călugării tăcuţi 
erau îngrijitorii. 

Magicianul îi aruncă lui O'Hara o privire plină de înţeles, apoi îşi 
ridică ochii către cer. 

Un alt fulger, încă un cor al condamnaților. 

Intrară în clădire şi coboriră cîteva trepte largi de piatră. Pe 
pereţii goi ai holului întunecat şi rece erau prinse torţe care 
pîlpiiau. Clădirea, îngheţată de ploaie şi de vînt, mirosea a umed 
ca o prevestire rea. 

Bărbatul cu glugă se opri la prima celulă. 

- l-am spus că veniţi, spuse el. Dar reacţia lui ar putea... să vă 
sperie puţin. 

- Frate Clef, Danilov e nebun? 

- Nu ştiaţi? Da, Fratele Umbrelă este foarte nebun. În nebunia lui 
îşi caută căinţa. Călugărul privi prin uşa zăbrelită. Veţi vedea 
că... cum se spune... rătăceşte? Rătăceşte între realitate şi 
nebunie. 

- ÎI trataţi? întrebă Magicianul. 

- Mă tem că cei care au fost trimişi la Ochii Goi sunt dincolo de 
orice tratament. Fratele Umbrelă a fost adus la noi de prieteni, 
dar a cerut să fie izolat aici. 

- A cerut să fie adus aici? spuse Magicianul. 


- Da. Suferea de o paranoia extremă şi, uneori, devenea 
irațional. Credea că toţi vor să-l omoare. Crede chiar că umbrela 
lui este mortală. 

Crede! gîndi O'Hara. Era evident că cei de la Ochi Goi nu ştiau 
cine era în realitate Danilov. Şi nici nu le păsa. Credeau că 
umbrela lui mortală era inofensivă. 

- De cit timp e aici? întrebă O'Hara. 

- De patru luni. Şi de cînd a venit, s-a îndepărtat şi mai mult de 
realitate. 

Arătă către un clopoțel de lîngă uşă. 

- Cînd terminaţi, puteţi suna clopoţelul. Oh, şi încă ceva. El crede 
Că asta e casa lui. Nu-şi dă seama că e unul dintre nebuni. 
Succes. 

Călugărul descuie uşa şi trase zăvorul mare. 

- Domnule, aveţi oaspeţi, spuse şi urcă înapoi pe scări, în tăcere. 
Intrară cu prudenţă în cameră, rămînînd lîngă uşă, şi ochii le 
fură loviți de lumina pilpiitoare a lumînărilor. Erau lumînări peste 
tot, aruncînd o lumină galbenă în celula - sau celulele - lui 
Danilov, pentru că, de fapt, erau două celule legate printr-o 
arcadă săpată în peretele de stincă. Camera principală îi 
surprinse: înăuntru era o masă mare de stejar, lipită de peretele 
opus arcadei, acoperită cu hirtii şi caiete; o bibliotecă mare, 
plină cu cărţi în mai multe limbi, lipită de un alt perete; pe 
partea opusă, un pat cu cîteva perne; lîngă pat, o masă mică; la 
birou, un scaun cu spătar înalt, şi alte două aşezate la întîmplare 
prin colţuri. Pereţii erau acoperiţi cu hărţi, fotografii cu flori şi 
animale sălbatice, şi o fotografie mică, alb-negru, reprezentînd 
centrul Sofiei, capitala Bulgariei, ce părea un oraş cenuşiu şi 
deprimant. 

Cealaltă cameră avea un pat, o noptieră şi un dulap mare, 
voluminos. Nimic altceva. O vază mare cu margarete se afla pe 
podea lingă biroul la care stătea Danilov, cu stiloul în mînă, 
aplecat peste un teanc de hirtii şi scriind furios. 

- Un moment, un moment, spuse, fluturînd din mînă. 

Cînd termină ceea ce lucra, se întoarse spre ei. Faţa lui spunea 
totul, căci era faţa unui om bintuit de propriile-i fantasme, 
împins către nebunie de vîrstă, conştiinţă şi teamă; un asasin 
grăbit şi mai mult spre nebunie de bizara închisoare pe care şi-o 
impusese singur; un nebun închis între nebuni, total inconştient 
de propria sa stare. Faţa lui ca o varză era obosită şi scofilcită. 


Autodistrugerea stătea la pîndă în ochii care erau nepăsători o 
clipă, strălucitori ca diamantul în clipa următoare. Părul, atita cît 
îi mai rămăsese, devenise alb ca zăpada, căzindu-i, transpirat şi 
în dezordine, pe craniu. Miinile tremurinde aveau noduri de la 
artrită. Pe faţa obosită curgea transpiraţia. Purta o pereche de 
pantaloni albi, murdari şi mototoliţi, şi o cămaşă albă, deschisă 
pînă aproape de mijloc. 

- Parlez-vous francais? Habla Usted espanol? Sprechen 
SieDeutsch? 

- Englezeşte. Vorbim englezeşte. 

- Englezeşte, spuse el, deci sunteţi englezi? Vorbea bine limba, 
în ciuda unui accent gutural. 

- Americani. 

- Americani! 

Îi privi cu suspiciune, apoi spuse pe un ton febril şi sîcîit: 

- Na, da, ce este? Sunt un om ocupat. Nu vedeţi că sunt ocupat? 
la uitaţi-vă la masa asta, uitaţi-vă numai! Proiecte, proiecte, 
pro... Nu sunt niciodată destule ore într-o zi ca să... Secretara 
mea... N-am. Oh, e plecată în vacanţă. Ticăloasa aia... Mută 
înnebunit hiîrtiile pe masă. 

- Danilov? zise O'Hara. 

Omul nebun îl privi în lumina instabilă a lumînărilor. 

- Te cunosc, spuse. În voce se simţea panica. Ai venit să mă 
omori. 

Se dădu înapoi pînă în colţul camerei cu aspect de celulă, 
scîncind ca un căţeluş speriat, ţinîndu-şi umbrela în faţă, cu 
vîrful lucind ameninţător. O'Hara se dădu înapoi din faţa armei 
mortale. 

- Vreau să te ajut, spuse el. 

- N-am nevoie de ajutor. Pleacă de aici. Eşti unul dintre ei. 

- Care ei? 

Dispoziţia lui Danilov se schimbă subit. 

- Nu încerca să... Crezi că sunt nebun? Cum ai... bine, bine, unde 
e paza? Paza! Cum ai... Paza! M-au vîndut... vîndut... Ah, 
ticăloşii... 

închise ochii şi bătu cu pumnul într-un genunchi. 

- Nimeni nu te-a vîndut, Danilov. Îţi promit, secretul tău e în 
siguranţă la noi. Şi eu m-am ascuns... mai mult de un an. 
Dispoziţia lui Danilov se schimbă din nou. Chicoti şi vorbi pe un 
ton cîntat, batjocoritor. 


- Nu te cred, spuse el, ca şi cum ar fi cîntat un cîntec. Minti. Toţi 
mint. Ştiai că a minţi e o artă? 

Aşteptă un răspuns cu sprîncenele ridicate, apoi continuă: 

- În KGB te învaţă să minţi aşa cum te-ar învăţa un pas de balet. 
De balet! O pauză lungă. Cine eşti? Te cunosc, nu-i aşa? 

- Nu ne-am întîlnit niciodată oficial. Numele meu e O'Hara. 

- O'Hara... O'Hara... Irlandez, nu? 

- American. 

- Dadada, mi-ai spus asta, în regulă, în regulă, mormăi 
nemulţumit. Apoi, la fel de repede, deveni din nou aproape 
jucăuş. 

- Bine, scuteşte-mă de minciuni, da? 

Se sprijini pe umbrelă şi dansă în jurul ei. 

- Min-ciu-ni-ci-le. 

îşi înălţă capul şi cîntă ca un cocoș. 

- Nebun ca un afurisit de pălărier, şopti Magicianul. Hai să ieşim 
dracului de aici. Tipul ăsta e absolut rasol, terminat, ţicnit, 
marinare. 

- N-am venit tot drumul pînă aici ca să plecăm fără nimic, 
Magicianule. 

O'Hara ridică vocea, strigînd: 

- Domnule Danilov? 

Omuleţul se opri şi privi disperat peste umăr la O'Hara. 

- Avem o problemă similară, domnule Danilov. Omuleţul se opri 
din dans şi se uită întrebător la O'Hara. 

- A, zău? Pămiîntul aici, sus... teribil, teribil. Dar... am învins, 
domnule. Arătă spre margarete. Crescute pe stînca goală. Locul 
ăsta e un veritabil Gibraltar. Dar... am... învins. 

- Problema mea nu e grădinăritul, spuse O'Hara. 

- Oh? 

- Problema mea e că propriul meu şef de secţie m-a sancţionat. 
Danilov îl privi cu suspiciune. Apoi mintea începu să-i lucreze; 
poate că era o sclipire de recunoaştere. 

- Se întîmplă tot timpul, spuse el. Cînd ai încredere în cineva, e 
tocmai cel care nu trebuie. Eu numesc asta teoria inversării, 
hmm? Sau e cumva invers? 

- Vrem să te ajutăm, Danilov. 

- În ce scop? 

- Ştii de ce eşti aici? 


- Pace. Linişte. Nu vreau să plec de aici. îmi place aici. Fără 
surprize. Nu mai suport surprizele. Nu mai suport... îndoiala. 
Aici, toate zilele sunt la fel. Mîncarea e la fel. Oamenii sunt la fel. 
Am o grădină, acolo, afară. Dar plouă. Poate mai tirziu ne putem 
plimba. Poate dimineaţă. Poate, poate, poate, poate, poate, 
poate... Timpul o să spună, nu? Şi tu eşti un musafir aici? 

Ţopăi mai aproape de O'Hara şi spuse cu o voce scăzută: 

- Trebuie să te previn, mîncarea e mizerabilă. Dar serviciul, ah, 
serviciul... superb. Absolut... superb. Fără prea multă vorbărie şi 
foarte prompt. Desigur că nu... nu, desigur, desigur că nu... 
absolut nu, dar, la urma urmelor, mîncarea n-a fost niciodată 
prea bună nici în Egipt. Călătoreşti? 

- Eu plec, şopti Magicianul. Dacă mai ascult mult, înnebunesc şi 
eu. O'Hara îl ignoră şi insistă. 

- Domnule Danilov, ştii cine sunt eu? 

Danilov străbătu din nou camera, studiind faţa lui O'Hara, 
galbenă şi pîlpîind în lumina lumînărilor. 

- Prietenul meu? Fratele meu? Profesorul meu, preotul meu, 
şoferul meu, duşmanul meu? Nimeni, da. Propriul... meu... călău. 
- Ştii cine sunt eu? insistă O'Hara. 

Bulgarul nebun se aşeză din nou şi îşi strînse buzele. 

- întotdeauna am fost foarte bun la teste, spuse el, încă 
gîndindu-se, apoi zise: Tu eşti cel pe care-l numesc Marinarul. 
O'Hara era uimit. 

- Aşa e, spuse el, surprins. 

- lar tu, îi spuse el Magicianului, eşti cel cu hotelul. 

- Să fiu al dracului, zise Magicianul. Danilov se întoarse către 
O'Hara. 

- Ai întins-o. 

- Ai dreptate din nou. 

- Ai întins-o. Da, mi-amintesc de tine. Şi eu am întins-o. Nu e 
ceva prea uşor. 

- De ce crezi că e aşa? 

- Pentru că ei nu vor. Nu e sigur. Preferă să-ţi dea somnul cel 
lung. 

- Cine sunt „ei"? 

- Cei fără chip, voci la telefon, omoară-l pe ăsta, omoară-l pe 
ăla. De ce? N-are importanţă. Oh, scuză-mă, excusez-moi 
monsieur. 

- Cine e Cameleonul? 


- Ştiu şi nu ştiu. 

- Cum arată? 

- Ca oricine; ca nimeni. E un cameleon. Cameleonul nu e 
niciodată ceea ce pare. 

- Ce ştii despre Master? 

Deveni din nou precaut. Ochii îi licăriră în jurul camerei. 

- E foarte primejdios, ştii, să-i subestimezi. 

- Pe cine să subestimez? Vorbeşti de Master? 

- Sunt rasişti filozofici. Nu puteam s-o fac. Nu voiam s-o fac! 
acum... nu mai am unde să stau decît aici. E... gaura mea de 
şoarece. 

- De ce ai fugit, Danilov? 

- Prea bătrîn. Artrita. îşi întinse mîinile deformate: Fără sens. 
Prea multe feţe. Grăsanul în ploaie... nu poţi să ieşi la pensie. Nu 
există retragere. Cînd nu mai eşti folositor, se dispensează de 
tine. înţelegi? Te aruncă la... cum se spune? Scoase un sunet ca 
un brrrttt. Coşul de gunoi. 

- Şi singurul motiv pentru care Master te vrea mort e că ai 
artrită? Danilov dădu din cap cu tristeţe. 

- Da, e de neiertat să te îmbolnăveşti. Am încercat să-i împiedic 
să descopere. Dar, în cele din urmă, erau... lucruri pe care nu 
mai puteam să le fac. 

Făcu un gest ca şi cum şi-ar fi spălat miinile şi-l repetă de citeva 
ori. Apoi spuse: 

- Am dat greş. Nu există aşa ceva... să greşeşti. 

- Cum ai greşit? 

- Cameleonul. 

- Ce e cu Cameleonul? 

- L-am ratat pe Cameleon. 

- L-ai ratat? Ai încercat să-l omori? 

- Oh, da. 

- Quill ţi-a spus să-l omori pe Cameleon? 

- Trebuie să găseşti furnica înainte s-o poţi strivi. 

- Quill ţi-a spus să-l găseşti pe Cameleon? 

Danilov încuviinţă încet. Privea fix una dintre flăcările lumînărilor 
de parcă ar fi fost hipnotizat. 

- Şi ăsta e motivul? încuviinţă din cap. 

- Eşec. Voiau să fac şi treaba aia din Hawaii, dar eram prea 
departe. Pe asta n-au putut să mi-o impute. 

- Ce treabă în Hawaii? 


- Omul cu fotografiile de la Thoreau. 

O'Hara îl privi pe Magician, ridicînd sprincenele ca pe nişte 
semne de întrebare. 

- Vrei să spui platforma petrolieră care s-a scufundat? întrebă 
Magicianul? 

- Da. Cînd l-am pierdut pe Thornby. 

- Vrei să spui Thornley, agentul britanic? întrebă O'Hara. 

- Da, numai că el a schimbat totul. Îngropat pe mare. Înţeleg. 
Poetic, nu credeţi? 

- Thornley e cel care te-a recrutat în Master? 

- Da. Paris. Acum trei ani. Prima mea sarcină a fost... a fost... 
Simmons. Texas. În Houston. l-am dat vechea lovitură cu 
umbrela. Mort în şase ore. Atac de cord. N-au ştiut niciodată. 
Zimbi şi făcu cu ochiul. 

- Să ne întoarcem puţin la Thoreau. De fapt l-au scufundat? 

- Da. Cu toţi oamenii. O sută şi ceva. Optzeci de milioane... o 
sută de milioane de dolari. A fost o ispravă îngrozitoare. Noi nu l- 
am pierdut decît pe Thornby, un schimb nu prea cinstit, nu? l-au 
zburat unul din picioare cu plastique. 

- Şi voiau ca tu să iei fotografiile platformei făcute de altcineva, 
nu? 

- Fotografiile erau cu sistemul de pompare. Foarte revoluţionar. 
Dar nu voiau să le vadă, voiau doar să fie distruse, împreună cu 
tipul care le-a luat. Totul în aceeaşi zi. Atrăgător, nu? 

- Ce vrei să spui cu aceeaşi zi? 

- În aceeaşi zi în care au scufundat Thoreau mă voiau şi pentru 
treaba din Hawaii. Presupun că au găsit pe altcineva. Eu eram la 
Londra Şi nu puteam să plec. Era vremea proastă. Deloc 
surprinzător. 

- Danilov, cine a ordonat lichidarea Cameleonului? 

- Telefonul. 

- Era Quill? 

- Da. 

- Quill ţi-a dat un ordin împotriva Cameleonului? 

- Da. 

- De ce? 

- Nu există cauze. Nu există niciodată nici un fel de cauze. 

- Nu poţi ghici? 

- Devenise o problemă. 

- Nu el e cel care-l conduce pe Master? încuviinţă. 


- Deci Quill vrea să scape de Cameleon şi să preia comanda 
întregii operaţiuni? 

Danilov ridică din umeri. 

- Nu există cauze, spuse el. 

Afară furtuna se mai potolise. Tunetul încă se rostogolea printre 
vîrfurile munţilor. 

- Unde e Cameleonul? 

- l-am pierdut urma. 

- Unde i-ai pierdut urma? 

- Tokyo. 

- Trăieşte în Tokyo? 

Danilov ridică din umeri din nou. 

- Poate. 

- Deci Quill ţi-a ordonat să-l găseşti şi să-l distrugi pe Cameleon 
şi l-ai urmărit pînă la Tokyo, unde l-ai pierdut. Atunci ai fugit? 

- Nu. L-am găsit şi l-am pierdut în Tokyo. 

- Unde? Unde l-ai pierdut? 

- Pe stradă. Puuf! dispăruse. 

- Cum ai ajuns la el? 

- Prea lung. Una, alta. Alţii au dat greş înaintea mea. 

- Danilov, cîţi oameni ai omorît pentru Master? 

- Cîţi? 

- Bine, pe cine? 

- Simmons în Houston, Richman în New York, Garcia în Los 
Angeles, un bărbat în Teheran, altul în Grecia. Şi... era frig şi 
ploaie... întotdeauna frig şi ploaie... un tip vesel. Gras. Marinarul 
- Asta era în... în... 

Memoria i se înceţoşase din nou. 

- Ai primit vreodată însărcinări de la altcineva decit de la Quill? 

- Omul de legătură. 

- Cine? 

Clătină din cap. 

- Lăsa un mesaj la hotel. „Biletele tale pentru fotbal sunt la 
agenţie". In felul ăsta ştiam că-l găsesc la stadion. 

- Care era ăsta? 

- Simmons. Acum îmi amintesc, cel din ploaie... asta era în 
Japonia. Bridges. îl chema Bridges. Veselul constructor de bărci. 
Gras. L-am făcut în timp ce ieşea dintr-un restaurant. 

- Altcineva? 

- Nu-mi... amintesc... 


- Danilov, cum l-ai recunoscut pe Cameleon în Tokyo? 

- Nu-mi... amintesc... 

- Şi nu l-ai întîlnit niciodată pe Quill? 

- Quill e o voce. Cameleonul e o stafie. Midas e pierdut. 

- Midas? Cine e Midas? 

- Midas... 

- E o persoană? Un loc? 

- Nu-mi... amintesc... 

Privi în sus foarte brusc, se aşeză drept în scaun cu mîinile pe 
genunchi, cu umbrela alături. 

- Profesorul va recita acum din Pound. Poţi să reciţi din Pound, 
nu? Ce nume ciudat... Ezra. Ce povară grea pe umerii unui fiu. 

- Danilov... 

Apoi căzu în genunchi şi începu o litanie bizară: 

- Nabikov, Ivan, o stradă în Paris, pe drumul spre serviciu. 
Gregori, Ceorg, Londra, chiar în faţa Parlamentului... Şi continuă 
să recite lista victimelor sale. 

- L-ai pierdut, marinare, spuse Magicianul. 

- Fir-ar să fie! 

- Ai auzit destul. 

- Ştie mult mai multe. 

- Nu în seara asta. S-a întors în gaura lui de şoarece. 

Danilov îi privi cu nebunia sclipind iar în ochii lui de alabastru, 
urlînd ca o fiară din pădure. Luă umbrela şi sări în sus, începînd 
să atace lumînările. 

- A luat-o razna, omule. Hai să ieşim dracului de aici. 

O'Hara şi Magicianul se dădură înapoi către uşă în timp ce 
nebunul continua să se lupte cu lumînările. Cînd ajunseră la uşă, 
el lovi prin întuneric cu umbrela mortală, ţinută ca o spadă în 
faţă. leşiră pe uşă, apoi o închiseră trîntind-o. 

- Uau! spuse Magicianul, asta a fost aproape... 

Umbrela lovi prin fereastra din uşă, virful ei atingînd părul lui 
O'Hara. Acesta căzu într-o parte şi trînti zăvorul. 

Danilov începu să ţipe. Tipa în timp ce ei îşi căutau drumul prin 
pasajele în serpentină, către poartă. încă mai ţipa cînd ei fură 
coboriţi, unul cîte unul, din vîrful iadului. 


15. 


- Ok, deci ai descifrat codul lui Lavander, spuse Magicianul. Să 
vedem ce ai. 
După ce se odihniseră, făcuseră duş şi comandaseră fructe 
proaspete şi cafea, se agitau în jurul lui Izzy în timp ce 
Magicianul se pregătea să ceară informaţii din memoria 
acestuia,  ţinîndu-şi degetele aşezate deasupra tastaturii 
computerului, ca şi cum ar fi fost un pian. Fredona „Irup şi 
suflet", în timp ce îndemna computerul să-i vorbească. 
Eliza explică cum rulase citeva combinaţii de propoziţii din 
carnetul lui Lavander, încercînd să descifreze codul prin 
încercări şi erori. Apoi începuse să se gindească la ceea ce 
spusese Magicianul: „Dacă nu era scris, trebuia să fie simplu, 
pentru că nimeni nu poate să ţină minte douăzeci şi şase de 
substituţii de litere. Douăzeci şi şase. Alfabetul". Şi atunci, îşi 
amintise din copilărie o propoziţie care conţinea toate literele 
alfabetului. „The quick brown fox jumps over the lazy dog" 
[Vulpea iute, cafenie sare peste cîinele leneş - engleză n.tr.]. 
Următorul ei pas fusese să experimenteze folosind alfabetul, 
aşezindu-l în sens normal şi invers sub propoziţie, încercînd să 
descifreze codul alfabetic al acesteia. Chestia asta n-a mers. 
- Aşa că, zise ea, am lăsat propoziţia pe monitor, apoi am 
început să rulez alfabetul sub ea, mutînd de fiecare dată cîte o 
literă la sfîrşit. Cu alte cuvinte, am început cu prima literă, b, 
apoi c. Am ajuns la i, şi asta era cheia. 
- Deci ceea ce avem este... spuse Magicianul. 
The quick brown fx jmps v lazy dg... 

Şi sub asta punem alfabetul, începînd cu i în loc de a: 
mnop g tvy abr aerghi: 

Le punem pe toate la un loc şi ce avem? 
Thequickbrownfxjmpsv iazy dg... Imnoparstuvwxyzabcdefg h i 
j k... 

- Şi uite-le. L corespunde lui t, m lui h, şi aşa mai departe. Clar, 
spuse el, întorcîndu-se spre Eliza. 

- Mda, destul de bine, Gunn, zise O'Hara. L de la Lavander, asta 
e uşor de ţinut minte. 

- Asta mă califică să lucrez cu voi, cei grozavi? 

- Păi, e un început bun, fu nevoit să recunoască O'Hara. 

- Mulţam al dracului de mult, zise ea. 

- Deci avem un cod, ce facem mai departe? zise Magicianul, 
ignorînd felul în care se tachinau. 


Eliza introdusese în computer o bibliotecă de definiţii, înlocuind 
literele tastaturii cu literele de cod, şi înregistrase aproape toată 
informaţia din carnetul lui Lavander. 

- Ce nume are fişierul? întrebă Magicianul. 

- LAVI. 

Magicianul scrise „LAVI" şi ecranul se umplu cu rînduri de 
cuvinte şi cifre. Multe dintre date erau nume de bănci cu liste de 
depozite sub fiecare titlu. Totuşi, majoritatea celorlalte intrări 
erau nume de companii ce aveau sub ele liste codificate de 
cifre. 

- Hristoase, uite o bancă în Grand Cayman cu peste o sută de 
bătrîne în ea! 

Magicianul era sincer impresionat. 

- Pînă acum, depozitele listate acolo însumează aproape o sută 
de milioane de dolari, spuse Eliza, dar nu asta e cu adevărat 
interesant. Are cifre de producţie, capacităţi ale cîmpurilor 
petrolifere, operaţiuni ale companilor, tot ce-ţi poţi imagina 
despre o duzină de companii petroliere sau mai mult, cît spun 
ele că plătesc pentru petrolul brut, cît plătesc în realitate. E o 
enciclopedie de informaţii suculente. Arătă spre două cifre de pe 
ecranul monitorului. 

- Capacitatea de rezervă publicată faţă de capacitatea de 
rezervă reală. în fiecare intrare, rezervele reale sunt cu milioane 
de barili mai mari decit se raportează. Mint lumea, O'Hara. 

- Ce vezi tu surprinzător în asta? Ei omoară oameni, aruncă 
tancuri petroliere în aer, asasinează politicieni. Ce înseamnă 
pentru ei o mică minciună adresată publicului? Trebuie să facă 
ceva ca să se justifice că ne jupoaie. 

- Asta-i cam cinic, nu? 

- Realist, spuse O'Hara. 

- Dar ce au toate astea de-a face cu Cameleonul? întrebă 
Magicianul. 

- Am spus-o tot timpul, trebuie să fie un model în toate astea. 
Un obiectiv diferit de simpla ucidere pentru profit. Cred că 
suntem chiar în centrul unui fel de scandal petrolier 
internaţional. 

- Poate că Hinge l-a ucis pe Lavander ca să-i ia carnetul şi tu l-ai 
bătut la faza asta... poate că e chiar atit de simplu, spuse Eliza. 

- E o posibilitate, zise Magicianul. 


- Mda, caz în care fiecare companie din carnetul ăla are motiv 
să-l omoare pe bătrîn, spuse Eliza. 

- Trebuie să descoperim măcar un tip rău, zise O'Hara. Fără cel 
puţin un client căruia să-i ştim numele, povestea cade. Ce 
dracu' îi motivează pe oamenii care-l angajează pe Master? 
Cine-l vrea pe Lavander mort? De ce a fost sabotat Thoreau? De 
ce a fost aruncată în aer maşina lui Marza? Cine a fost în spatele 
asasinării lui Simmons şi a celorlalţi? Nu doar în general. De ce 
au fost făcute aceste lucruri anume? 

- Aş putea ghici eu cîteva şi încă destul de bine, zise Magicianul. 
- Nu valorează nimic, rosti Eliza. înţeleg ce vrea să spună. 

- Dar dacă nu vom afla? întrebă Magicianul. 

- Nouă ne trebuie însuşi Cameleonul, interveni O'Hara. Ai 
încercat serviciile secrete militare şi navale, nu? 

Magicianul încuviinţă. 

- Dar OSS? 

- Dosarele lor au intrat la CIA cînd s-au reorganizat, răspUnse 
Magicianul. Le-am verificat deja. 

- Dar cazurile inactive? spuse O'Hara. Poate că l-au rătăcit 
undeva. Întoarce-te la ML. Poate am găsi mai multe căutînd 
adînc. Magicianul căută dosarele serviciilor secrete militare şi 
cercetă indexul. 

- Drace, spuse el, avem „Inactivi, SUA", „Inactivi, Europa", 
„Inactivi...". la priviţi la tot rahatul ăsta. 

- Cheamă „Inactivi" şi rulează „Cameleon" peste tot. Magicianul 
începu să manipuleze tastele lui Izzy şi să dea mereu acelaşi 
răspuns: „Nu există un asemenea dosar". Apoi, la „Inactivi, 
Japonia", dădură lovitura: 

Cameleon, NOI. Şeful unităţii japoneze de antrenament pentru 
agenţi secreţi. Pe lista criminalilor de război, 1945-1950. 
Considerat mort la Hiroshima, 8.06.45. Declarat oficial mort, 
2.12.50. 

- Ce înseamnă NOI? întrebă Eliza. 

- Nici o altă identificare, răspunse O'Hara. 

Se uitară fix la această informaţie timp de un minut. În cele din 
urmă, O'Hara zise: 

- Trebuie să fi fost pe lista neagră. Le-a luat cinci ani să-l declare 
mort. 

- Nu-i mare lucru aici, spuse Magicianul. 


- Cameleon pare să fie un nume de cod destul de obişnuit, zise 
Eliza. Poate că sunt mai mulţi. 

- Poate, spuse O'Hara. Sau poate că n-a murit la Hiroshima. 

- Ce dracu', ar trebui să aibă aproape şaptezeci de ani. Asta s-a 
întîmplat acum mai bine de treizeci şi cinci de ani. 

- Nu încetezi să funcţionezi dacă ai şaptezeci de ani, spuse 
O'Hara. Dar depozită informaţia în minte, pentru a o utiliza în 
viitor. 

- Haideţi să trecem la altceva, zise Eliza. Ce alte surse exterioare 
poate folosi Izzy? 

- pe care o vrei. UPI, New York Times, Washington Post, Wall 
Street Journal, CIA, Serviciul Secret Britanic, Siguranţa 
Franceză... 

- Putem să introducem numele pe care ni le-a spus Danilov în 
chestia asta şi să le trecem în revistă pentru informaţii? 

- Pentru asta e făcut, şi nu e „chestia asta", marinare, spuse 
Magicianul. Spune-i Izzy. Orice lucru atît de deştept ar trebui 
tratat cu un pic de respect. 

Se apucară de lucru, trecînd în revistă serviciile prin cablu şi 
ziarele, pentru a afla informaţii despre victime. Era obositor 
pentru că era plictisitor să formulezi cereri şi pe urmă să 
primeşti răspunsul „Nu există informaţii disponibile". Trecură 
cîteva ore. Era uimitor cîţi de Simmons şi de Richman apăreau, 
evident fără nici o legătură. Apoi dădură o lovitură. 

Cercetaseră United Press International pentru a căuta informaţii 
în ziarele din Houston din octombrie 1976 pînă în octombrie 
1977 pentru Merrill Wendell Simmons. Potrivit lui Danilov, el îl 
ucisese pe Simmons cu trei ani în urmă, ceea ce ar fi însemnat 
în primăvară. Dar agentul de legătură îi lăsase „biletele de 
fotbal" la agenţie, ceea ce părea să indice că Danilov se înşela 
asupra datei. Ar fi putut fi în toamnă. 

Danilov se înşelase. Era vorba de trei ani şi jumătate. 

Maşina scrise: 

UPIRef Houston Chronicle 11.12.76p.ICa Dosar: 
HUCH761112NWS2555-242 

- Să vedem cine a fost, spuse O'Hara. 

Magicianul tastă numărul dosarului şi pe ecran apărură 
următoarele: 

- Houston, 12 noiembrie UPI - Magnatul milionar al petrolului, 
Merrill Wendell „Tirbuşon" Simmons, fost membru în conducerea 


SMU, care a dus tratative pentru un contract unic de arendare a 
unui teren particular pentru American Petroleum Corporation, 
cîştigat la un joc de pocher, a murit în această seară de atac de 
cord la locuinţa lui din suburbia Houstonului. Avea 56 de ani. 
Magnatul afacerilor luase parte în cursul după-amiezii la o 
reuniune de bun venit a SMU, părînd să se bucure de o sănătate 
excelentă. El s-a plins că nu se simte bine în timp ce pregătea 
fripturi la un grătar din grădina sa şi, după citeva clipe, s-a 
prăbuşit. Simmons a fost dus în mare grabă la Spitalul General 
Houston, unde a fost declarat mort la sosire, la ora 7. 25 seara. 
Urma o biografie destul de detaliată. 

- Ei bine, iată un asasinat confirmat pentru Danilov. Cine 
urmează? Era prima victorie şi le împrospăta energia. 
Continuară să caute informaţii, verificînd fiecare nume şi pistele 
pe care acesta le deschidea. Incet, informaţia începu să se 
contureze. 

- Jack „Red" Bridges, preşedinte la Bridges Salvage Corp., Tokyo, 
Japonia, mort, atac de cord, 21.06.77. 

- Arnold Richman, preşedinte la Sunset Oil International, mort 
într-o călătorie de afaceri la New York, 9.02.77. 

- Abraham Garcia, preşedinte şi şef al Consiliului de 
Administraţie la Hensell Oil Co., mort de atac de cord într-o 
călătorie de afaceri la Los Angeles, 18.09.78. 

- Aceştia sunt cei patru. Probabil că a spus adevărul, zise 
O'Hara. 

- Cameleonul ăsta are o adevărată înclinaţie pentru companii 
petroliere, spuse Magicianul. Au fost ucişi trei tipi cu funcţii de 
conducere în companii petroliere, şi Thoreau a fost sabotat. 

- Să nu-l uităm pe Lavander, spuse Eliza, care era băgat în petrol 
pînă peste cap. Şi pentru că a venit vorba, toate companiile 
pentru care lucrau tipii ăştia sunt în carneţel. Uitaţi-vă, Hensell, 
Am Petro... Sunset... 

O'Hara privi intrările decodificate pe care Eliza le scosese pe 
imprimantă. Pe al doilea rînd al fiecăreia din cele trei intrări era 
scris AMRAN. 

- Ce înseamnă AMRAN? întrebă O'Hara. 

- Nu ştiu, zise Magicianul. Eliza ridică din umeri. 

- Nu putem afla de la Izzy? 

- O să încerc cu Dow Jones. 

Şase intrări cu informaţii apărură imediat. 


- Am reuşit! strigă Magicianul. Acum avem ceva, omule. Să ne 
uităm pe schiţele de profil din Wall Street Journal. 

- Din ce dată? întrebă O'Hara. 

- Nouă noiembrie. 

- Destul de recent. Să vedem. Schița apăru pe ecran: 

- AMRAN Ltd. Consorţiu format pe 28 octombrie 1979. Alcătuit 
din Intercon Oil Corp., American Petro Ltd., Hensell Oil Products 
Corp., Sunset Oil International Inc., The Alamo Oil Company, The 
Stone Corporation, Bridges Salvage Corp. Obiective: Poziţie mai 
puternică pe piață, experimentări realizate împreună, 
consolidarea piețelor, putere financiară crescută. Director 
executiv: Alexander Lee Hooker, general de armată în retragere; 
vicepreşedinte pentru operații: Jesse W. Garvey, general în 
Armata SUA în retragere; vicepreşedinte pentru marketing: 
Poziţie vacantă de la moartea vicepreşedintelui Ralph 
Greentree, 3.01.80. Principala instituție financiară: First Boston 
Common Bank. Sediul: Tanabe, Japonia. 

- Să fiu al dracului. Credeam că Hook e mort. N-am auzit nimic 
despre el de ani de zile, spuse O'Hara. Şi baza lor e Japonia. 

- Unde e Tanabe? întrebă Eliza. 

- Pe coasta estică a Insulei Honshu, cam la o sută de mile de 
Kyoto. Un loc al dracului de pustiu. 

- Cameleonul chiar i-a pus gînd rău lui AMRAN, spuse Eliza. l-a 
omorit pe cei mai mulţi directori din consorţiu. Thoreau 
aparţinea lui Sunset Oil. Tipul care a fost omorit pe Maui avea 
fotografii de pe Thoreau. 

- Vrea cineva să parieze cum a murit bătrînul Ralphie Greentree? 
întrebă Magicianul. 

- Doar aşa, de amorul artei, Magicianule. Verifică Alamo şi dacă 
au morţi recente în eşaloanele superioare. 

Magicianul ceru un profil al lui Alamo Oil. Şi acesta apăru, cu 
patru rînduri mai jos: 

- David Fiske Thurman, preşedinte al Consiliului, Alamo Oil 
Company, mort în accident de maşină, lîngă Dallas, Texas, 
8.04.77. 

- încearcă şi Ralph Greentree. 

- Ralph Greentree, fost vicepreşedinte executiv la Alamo Oil 
Company şi vicepreşedinte al serviciului de marketing la 
AMRAN, înecat în timpul unei vacanțe în Honolulu, 3.01.80. 


- Din ce în ce mai bine, spuse O'Hara. Ghici cine era în Maui, cu 
două zile înainte de asta? 

- Hinge, spuse Eliza. 

- Corect. Greentree s-a înecat la trei zile după ce Hinge l-a 
omorît pe omul din Maui şi a luat filmul de pe Thoreau. Honolulu 
e la treizeci de minute cu avionul de Maui. 

- Altceva? 

- Mai încearcă una. Vezi ce putem afla despre Stone Corp. Izzy 
scoase la iveală următoarele: 

- The Stone Corporation. Companie tip holding în domeniul 
energiei. Proprietăţile larg răspîndite ale companiei nu sunt 
făcute publice, dar se ştie că acestea includ uzine de energie 
atomică în mai multe state din SUA şi facilităţi internaţionale de 
rafinare a petrolului. Director executiv temporar: Melvin James, 
înlocuindu-l pe C.L. K. Robertson al Ill-lea, care a murit într-un 
accident, cu avionul său personal, 25.06.78. 

- lisuse, spuse Magicianul, mi-ar plăcea să cred că unii dintre 
oamenii ăştia au murit de fapt în accidente. Dar am mari 
îndoieli. 

- Ce părere aveţi despre ultima intrare? întrebă Eliza. Nu se 
uitaseră la ultimul paragraf al schiţei: 

- Cea mai nouă achiziţie: contopirea cu conglomeratul japonez 
San-San. 10.0.579. 

- Ce e San-San? întrebă Eliza. 

- E o foarte puternică companie de acolo, răspunse O'Hara. Dar 
nu prea ştiu multe despre ea. 

- Mie mi-e destul, spuse Magicianul. 

Se ridică şi se întinse. Eliza se strecură la tastatură, schimbă 
discurile şi începu să încarce în Izzy ultimele cîteva intrări din 
carneţelul lui Lavander. 

- Tu nu oboseşti niciodată? întrebă Magicianul pe un ton uşor 
iritat. 

- De vină e tinereţea, spuse O'Hara. 

Energia lor îi ţinuse ore întregi şi acum, deodată, toţi trei păreau 
să cadă în acelaşi timp. Hotărîră să facă o pauză şi să-l lase pe 
Izzy să imprime ce mai rămăsese din intrările din carneţelul lui 
Lavander. 

Eliza, zărind intrarea în timp ce plecau la cină, spuse: 

- O'Hara, mai bine uită-te la asta. 

Acolo, pe listing, una dintre ultimele intrări spunea: 


- Midas l0.354.200109.12 Igr. Ghawares.2 bb.d.0-112. 

Cei trei stătură aplecaţi peste imprimantă, privind fix informaţia 
timp de cîteva secunde. 

- Midas e pierdut... spuse O'Hara. 

- Ce? spuse Eliza. 

- Aşa a spus Danilov: „Midas e pierdut". Midas nu e o persoană, 
e o companie sau un loc. Mă întreb ce înseamnă toate cifrele 
astea. Şi ce e p? Şi „Ghawar'"? 

- N-am mai văzut o intrare ca asta, spuse Eliza. De obicei, poţi 
să-ţi dai seama ce înseamnă cifrele. 

- Sunt prea obosit să-mi mai închipui ce mai înseamnă, rosti 
Magicianul. Trebuie să închid puţin ochii. 

- OK, imprimăm şi asta. Izzy poate s-o scoată pe imprimantă şi o 
luăm cu noi. 

- O luăm cu noi unde? întrebă Eliza. 

- In Japonia. 

- Japonia! 

- Da. AMRAN e în Japonia. Hooker e în Japonia. Bridges a fost în 
Japonia, Cameleonul e în Japonia, San-San e în Japonia. În mod 
evident, există un singur loc unde trebuie să fim, aşa că haideţi 
să ne odihnim cu toţii. Următoarea oprire e Tokyo. 


CARTEA A TREIA 


Orice eveniment, după ce s-a întîmplat, poate fi făcut să pară 
inevitabil de către orice ziarist sau istoric competent. 
JOSEPH PULITZER 


1. 


Gravat cu plăcuțe de aur pe peretele vechiului templu japonez 
al lui Oka-Ri, sta scris: „Anotimpurile se schimbă cu zilele, 
memoria omului se schimbă cu anii". Un poet englez, cu cîteva 
secole mai tîrziu, a exprimat acelaşi gînd mai succint: „În cele 
din urmă, toată istoria e amintire şi bîrfă". 

Erau zile cînd generalul Hooker stătea singur ore întregi în 
întunericul biroului său, însoţit doar de maşinăria stricată din 
piept, adunînd zilele tulburi ale trecutului său, implorînd amintiri 
şovăitoare. In cea mai neagră dintre aceste zile putea auzi 
bubuitul tunului şi strigătul goarnelor, dar ochii minţii sale nu 


vedeau decit virtejuri de praf, întunecînd zile apuse de glorie. 
Nume şi figuri îi dădeau tircoale, ca fantomele la răsăritul 
soarelui, iar numele locurilor se strecurau înăuntru şi afară din 
tic-tacul singurătăţii lui, fără străzi, turle sau parcuri. 

Numai Garvey ştia şi înţelegea suferinţa lui Hooker. Numai 
Garvey era cel care îi venea în ajutor cînd bătrînul ţipa uneori 
tare, spunînd nume de camarazi căzuţi sau cîmpuri de luptă 
uitate. 

- M-ai chemat, generale? întreba el. 

Generalul repeta numele, iar Garvey, cu propria memorie 
afectată de timp, inventa un incident şi un loc care să i se 
potrivească, iar Hooker mulţumit, se întorcea la visarea lui 
îngrijorată. îşi scria memoriile de zece ani şi adunase un 
manuscris gigantic. Să-l editeze, să aleagă adevărul din realitate 
de adevărul pe care şi l-ar fi dorit Hooker, ar fi luat încă un 
deceniu, aşa că manuscrisul nu era publicabil. 

Erau şi ocazii rare, cînd praful anilor trecuţi se risipea pentru 
vreo oră şi Hooker avea o viziune foarte clară a trecutului. 
Aceste experienţe erau aproape orgasmice pentru bătrîn. Stătea 
ca în transă, urmărind cu ochii smălţuiţi şi înceţoşaţi de ani cum 
se jucau clipele. Şi aşa, printre sutele de pagini scrise de mină, 
cu fapte alterate, se aflau cîteva scene de luptă strălucit 
recreate şi studii de caracter, incredibil de precise. Tot restul era 
imaginaţie. 

Hooker nu era prizonier al trecutului său. Puteau să treacă 
săptămîni întregi în care se ocupa de afaceri cu luciditate. Dar 
erau şi zile în care se trezea şi-i spunea lui Garvey: „Colonele, 
astăzi am să lucrez la memoriile mele", şi dispărea în birou, iar 
Garvey amîna întîlniri, schimba orare, cerea scuzele de rigoare, 
rezolvînd, ca de obicei, majoritatea afacerilor. În timpul acestor 
zile, de două sau de trei ori, Garvey răspundea cînd îl auzea pe 
Hooker strigind. 

Era tocmai o asemenea zi, deşi Garvey îi reamintise de întîlnirea 
cu O'Hara, fixată pentru după-amiază, tirziu. Să o anuleze? 

- Nu. N-ar fi prudent, spuse Hooker şi îi făcu cu ochiul. Se simţea 
bine. 

Hooker era în birou de citeva ore cînd Garvey îl auzi strigînd 
unul dintre cele mai frecvente refrene ale lui: 

- Bobby, unde eşti, Bobby? Garvey intră în biroul mare. 

- Ai chemat, generale? 


- E Bobby din nou. La Bastine. 

Garvey îşi amintea bine ziua aceea. Şi tot atit de bine şi-l 
amintea pe băiat. Bastine, 9 martie 1942. In acea zi, Garvey îşi 
începuse cei trei ani de prizonierat, la celebrele Suchi Barracks. 
Hooker urma să meargă spre glorie şi, în cele din urmă, să se 
întoarcă la Bastine, pentru a-l elibera. lar Bobby dispăru pentru 
totdeauna. 

- E în regulă, bătrîne, spuse Hooker exuberant, pot să-mi 
amintesc destul de clar, mulţumesc... 

în acea dimineaţă, stătuse în pragul strălucitoarei clădiri albe a 
Clubului Ofiţerilor, drept ca un stilp, cu cascheta de campanie, 
ochelarii fumurii acoperindu-i cea mai mare parte a feţei ca de 
şoim, proaspăt bărbierit, spălat şi îmbrăcat într-un costum kaki 
curat şi călcat de curînd, aşteptînd inevitabilul, ceea ce ştia că 
va fi cea mai umilitoare zi a vieţii lui. 

Asculta bubuitul înfundat al marilor tunuri japoneze, urmat de 
oftatul proiectilelor care veneau, apoi neaşteptatul bum al 
exploziilor. 

Japonezii erau la douăzeci de mile depărtare şi micşorau repede 
distanţa. Americanii erau în debandadă. De zile întregi, ceea ce 
mai rămăsese din trupele aflate sub comanda lui Hooker 
apărase îngusta Peninsulă Bastine, lăsînd zeci de morţi pentru 
fiecare milă cedată. Dar în noaptea precedentă, japonezii 
lansaseră un asalt brutal. Acum erau asediați şi, într-o oră, două, 
hrana, muniţia şi morfina se terminau. Era o chestiune de ore. 
Peste tot în jurul lui, generalul vedea teamă, panică, mînie. Nu 
poţi cîştiga un război cu cozi de mătură, gîndi el, şi asta era cam 
tot ce mai aveau. Cu toate astea, oamenii lui păstraseră această 
disputată palmă de pămînt timp de trei luni, în pofida unor 
greutăţi îngrozitoare. Acum, bombele japoneze cădeau asupra 
bazei. Un şopron pentru reparaţii din apropiere explodă brusc 
într-un nor de praf negru, se dezintegră şi mătură zona cu bucăţi 
de lemn şi scule. Ceva dinăuntru - benzina sau ceva asemănător 
- sări în aer şi ce mai rămăsese din şopron irupse în flăcări de un 
portocaliu strălucitor. 

Hooker ignoră haosul din jurul lui, bombele care şuierau, şocul 
brusc al exploziilor, focul şi arborii care cădeau, şi reciti mesajul 
care tocmai îi întrerupsese cafeaua: 

Vă veţi întilni la sediul dumneavoastră la orele 07.00 cu două 
vase SUA sub comanda căpitanului Alvin Leamon. Fiţi pregătit să 


predaţi comanda colonelului Jesse W. Garvey şi să părăsiţi 
imediat locul. Fiecare vas va lua şase ofiţeri. Luaţi cu 
dumneavoastră acei oameni care vă pot sprijini în marşul nostru 
spre victorie. 

Succes. 

Franklin Delano Roosevelt, Comandant suprem. 

Mesajul fusese decodificat şi reconfirmat. Il reciti încercat de 
sentimente contrarii. Era umilit de înfrîngere. Dar ştia că 
salvarea însemna că e destinat ca, în cele din urmă, să abată o 
răzbunare teribilă asupra japonezilor. Avea la dispoziţie o oră 
pentru a alege ofiţeri cheie din grupul său zdrobit, şi a pleca din 
locul care-i fusese cămin atiţia ani. Băiatul, desigur, va merge cu 
el. Se uită la ceas. Şase. Băiatul era în siguranţă în adăpost, cu 
civilii aceia care nu puteau să lupte din cauza virstei, a sexului 
sau a infirmităţilor. 

îşi mutaseră cartierul general într-un amplasament din beton 
pentru tunuri, lîngă golf, şi acolo îl găsi pe Garvey, cu ochii 
obosiţi şi trupul plin de răni, neras, cu hainele zdrenţuite, 
aplecat deasupra unei hărţi a Peninsulei Bastine, dictînd ordine 
la un telefon de campanie. Liniile lor telefonice fuseseră tăiate 
cu săptămîni în urmă. 

Garvey îl privi sumbru. A 
- Japonezii au două distrugătoare şi un crucişător în Canal. Il 
bombardează pe Sackett de pe mare... drace, trebuie să fie vreo 
cincizeci de mii de japonezi care vin spre noi pe uscat. 

- Cît estimezi? întrebă Hooker. 

- Trei ore, poate. Nu mai mult. O să ne bombardeze de acolo, din 
golf, încă vreo oră. La dracu', ce mai contează, generale? Cînd 
Sackett şi ce a mai rămas din batalionul trei o să ajungă aici, n-o 
să mai aibă unde să se ducă. 

Arătă spre vîrful peninsulei cîteva sute de metri mai la nord. 

- Va trebui să înotăm. 

Hooker ştia ce voia să spună. De zile întregi discutaseră cînd să 
se predea. Amiîndoi bărbaţii erau consumaţi, epuizați cu mult 
dincolo de capacitatea de a mai putea lua decizii majore. Şi nici 
unul dintre ei nu putea înfrunta decizia finală. 

- Mulţi dintre băieţii noştri folosesc propriile lor puşti de 
vînătoare şi pistoale. Mai avem puţin şi terminăm muniţia pentru 
puşti. 


Situaţia dicta o capitulare imediată, dar hirtia din mîna lui 
Hooker schimba totul. Hooker îi întinse ordinul lui Garvey, care-l 
citi şi i-l dădu înapoi. 

- Dacă mesajul ar fi de la oricine altcineva, l-aş ignora, spuse 
Hooker. Acum trebuie să rezistăm în acest punct pînă ajunge 
marina aici. 

- Bine, spuse Garvey, cel puţin unul dintre noi va ieşi din gaura 
asta de rahat. Pe cine vrei? 

- Cine a mai rămas? 

- Cel mai bun om pe care-l avem e Sackett, dar s-ar putea să fie 
mort deja. Dacă nu, mă îndoiesc că-şi poate croi drum înapoi 
pînă aici. Cînd am vorbit cu el acum o jumătate de oră, era într- 
un depozit înconjurat din trei părţi. Nu mai avea decit 
doisprezece oameni la postul de comandă din Capice şi urma să- 
| păstreze cît mai mult posibil. 

O bombă grea căzu aproape şi explozia puternică făcu să curgă 
praful de pe acoperiş. 

- La dracu'! De ce-au aşteptat pînă acum ca să dea ordinul ăsta? 
- Japonezii n-au străpuns la Capice decit aseară tirziu. Pînă acum 
am luptat destul de bine, cît să rezistăm, dacă ne gindim că pe 
uscat sunt mai mulţi ca noi, poate cincizeci la unu, şi că deo 
lună n-am avut nici un fel de sprijin, din aer sau de pe mare. 

- Cred că ai dreptate. Am înţeles că problema e îndoielnică aici. 

- îndoielnică! Ce dracu', e o problemă de ore acum. Dacă pleci 
repede, cel puţin nu trebuie să mai fim îngrijoraţi de vreo breşă. 

- îmi adun oamenii imediat, spuse Hooker. Poate că marina o să 
ajungă aici repede. 

- Dar băiatul? 

- Merge cu mine, desigur. 

Sorbiră din cafea şi făcură o listă a ofiţerilor neimportanţi din 
companie. 

- ŢI-I las pe Irv Kaler, spuse Hooker. E un bun ofiţer de cîmp, dar 
ştie şi cel mai bine japoneza, din toată baza. S-ar putea să ai 
nevoie de el ca interpret în următoarele cîteva... luni. Dar îl 
vreau pe sergentul Finney. O să-mi trebuiască un luptător de 
prima mînă. 

Cînd terminară lista, Hooker chemă pe cineva şi-i ordonă să-i 
adune Pe oameni la doc. îşi privi ceasul. Şase şi douăzeci şi 
cinci. O altă bombă lovi aproape şi pămîntul se cutremură sub 
picioarele lor. 


Hooker rămase o clipă în uşă, apoi îi întinse mîna. 

- Aş fi vrut să vii cu mine, Jess, spuse el. 

„Doamne, îşi spuse Garvey, bătrînul are lacrimi în ochi." Zimbi. 

- Ai să vii să mă iei, îi spuse. 

Deodată, Hooker îl îmbrăţişă pe micul şi puternicul colonel. 

- Poţi să-ţi pariezi pensia pentru asta, generale, spuse el. 

Vocea îi tremura de tristeţe şi de miînie. Scoase din buzunar 
vechea stea de general şi o prinse pe gulerul lui Garvey. 

- Ştiu ce mult ai aşteptat-o, spuse el. îmi pare rău că nu s-a 
întîmplat în împrejurări mai prielnice. Mă voi întoarce după tine, 
Jess. 

- Am să te-aştept. 

Hooker se întoarse la statul-major şi păşi printre ruinele vechii 
clădiri solide, din lemn de tec. Hîrtii şi dosare erau îngrămădite 
pe podelele deja acoperite de cioburi de sticlă. Uşile atîrnau 
deschise, iar prin ferestrele sparte intrau perdele subţiri de fum, 
ce se agăţau de tavane ca nişte vălătuci de bumbac murdar. 
Timp de o clipă sau două, se opri în rămăşiţele împrăştiate ale 
biroului său, apoi se întoarse brusc şi se îndreptă către dig. 

La cincisprezece mile depărtare, două vase transportoare vuiau 
în Canal, ţinîndu-se aproape de ţărmul insulei principale. 
Marinarii de pe punte urmăreau prin binoclu îngrozitoarea 
bătălie de pe peninsula din faţa lor. 

- isuse, rosti un marinar. Sunt afurisiţi de japonezi peste tot! E ca 
şi cum te-ai uita la un muşuroi de furnici. 

Căpitanul Leamon ţinea legătura prin telefon cu comandantul 
celuilalt vas, Peter Coakley, un locotenent din Boston, care 
ieşise din Annapolis doar de doi ani. Coakley era un tînăr aspru, 
cu părul roşcat, cu o atitudine de John Wayne faţă de întreaga 
porcărie împuţită. 

- Aminteşte-ţi ordinele, locotenente, îi spusese Leamon lui 
Coakley în urmă cu o oră. Trebuie să ne îndreptăm cu toată 
viteza spre Bastine. Nu... repet, nu angaja inamicul pentru nimic 
în lume.... Apropie-te doar de ei. 

Leamon se uită prin binoclu la cele trei vase japoneze. 

- Sunt la nici trei mile de digul Bastine, spuse el. 

Şi Coakley le urmărea. 

- Stau ca nişte rațe, spuse acesta. Crucişătorul va fi între noi şi 
distrugătoare. Am putea să... 


- Trebuie să-ţi spun din nou, locotenente? Misiunea noastră e să 
luăm personalităţile de pe Bastine. 

- Nişte dădace, asta suntem, spuse Coakley amar. 

- Locotenente, vrei o curte marţială? 

- Ei, haide... 

- Ignorăm vasele de suprafaţă. E clar, locotenente? 

- Da, domnule. 

- Vreau să spun, e al naibii de clar? 

- Da, domnule. 

- Atunci, să-i dăm drumul. 

Cele două distrugătoare şi crucişătorul se aflau la cel mult o 
milă în faţa lor, concentrîndu-şi focul asupra peninsulei înguste. 
Zgomotul regulat al tunurilor lor mari se auzea mai tare. 

- OK, dau eu prima tură. Tu stai aproape de țărm, aştepţi pînă 
termin, pe urmă treci la rînd. 

- Am înţeles, ţipă Coakley drept răspuns, şi trînti telefonul. 
întoarse vasul subţire, de mare putere, spre țărm, se opri şi 
rămase lingă copaci. Leamon se mişca în susul Canalului cu 
viteză drăcească, cu botul deasupra apei şi partea din spate 
lăsată adînc. Inflorescenţe ale morţii erupeau deasupra, stropind 
marea din jurul lor cu flăcări. Bombele cădeau în toate părţile. 
Torpilorul continuă să înainteze pe Canal, în timp ce 
bombardamentul se înteţi. Cerul era negru de fumul bombelor 
brizante. Leamon nu se abătu din drum. 

- Afurisitul, o să reuşească, ţipă Coakley. OK, împuţiţilor, ţineţi-vă 
bine, venim. 

îşi scoase vasul de lîngă țărm, îndreptîndu-l pe lîngă istmul 
îngust, cu toată puterea înainte. 

Hooker şi oamenii lui priveau de pe dig drama navală. 

- Uite că vine primul, ţipă un maior de la West Point, numit 
Forester. 

Hooker stătea lîngă el, cu micul său grup de ofiţeri adunat în 
jurul lui. Hooker se hotărise să-l lase pe fiul lui în adăpostul 
antiaerian pînă în ultima clipă. Acum era momentul. 

- Sergent Finney. 

- Da, domnule. 

- Du-te, te rog, pînă la buncărul civil şi adu-l pe băiat la mine. 

- Da, domnule. 

Finney era un bun militar de carieră. Cămaşa lui nu mai avea 
nasturi şi stătea deschisă pînă la centură, iar una din miîneci 


atirna din umăr, numai zdrenţe. Dădu arma unuia dintre ofiţeri, 
sări în jeepul generalului şi o luă peste cîmp către buncăr. De la 
dig nu erau mai mult de cinci sute de metri. Aproape ajunsese 
cînd o bombă explodă chiar în calea lui. Jeepul se ridică pe roţile 
dinapoi, se clătină şi se rostogoli într-o parte. Finney sări din 
scaun, lovi pămîntul şi se rostogoli de cîteva ori. Jeepul se opri la 
cîţiva metri de el şi explodă. 

- II aduc eu, spuse tînărul locotenent cu faţă de bebeluş, numit 
Grisoglio, şi începu să alerge către buncăr, dar Finney se ridică 
în picioare, scutură din cap şi alergă restul distanţei. 

- Stai pe locul tău, locotenente, ordonă Hooker. 

Leamon ghidă micuțul torpilor într-un canal îngust care fusese 
curăţat în cursul prăpădului de bărcile de pescuit şi echipajele 
lor. Abia era loc pentru ca vasul îngust să-şi croiască drum. ÎI 
conduse încet şi cu atenţie printre resturile fumeginde. 

- Ţineţi malul, nu ne împotmoliţi, strigă Leamon către echipajul 
lui epuizat. Spuneţi-i generalului să se suie repede la bord. Nu 
avem timp. Coakley e chiar în spatele nostru. 

Hooker se întoarse către grupul său, luă şase ofiţeri şi le ordonă 
să se suie la bord. Îi văzu pe sergentul Finney şi pe băiat 
părăsind buncărul şi alergînd către dig. 

- Cu permisiunea generalului, trebuie să golim repede digul, ţipă 
Leamon. 

Hooker încuviinţă scurt şi sări imediat pe punte. 

- Locotenente Grisoglio, eşti ofiţer-şef pe al doilea vas. Spune-i 
sergentului Finney să-l supravegheze pe tînăr, te rog. Am să-l 
aduc pe băiat aici, cu mine, cînd ne vom opri peste noapte. 

- Da, domnule, spuse Grisoglio, care era împuşcat în picior şi 
folosea o ramură de copac drept cîrjă. 

îi aruncă lui Hooker un salut hotărit. 

- în regulă, căpitane, îi spuse Hooker lui Leamon, să plecăm. 
Manevrară înapoi printre resturi. Leamon răsuci timona, 
întorcînd vasul şi îndreptîndu-l către golf şi marea deschisă. 
Hooker urmări cum digul se făcea din ce în ce mai mic şi, în cele 
din urmă, îi văzu pe Bobby şi Finney cu restul ofiţerilor. Slavă 
Domnului, gîndi. Făcu cu mîna, iar puştiul de opt ani luă poziţia 
de drepţi şi îi aruncă un salut corect. Hooker privi pînă ce fumul 
acoperi docul şi nu mai putu să-i vadă. Apoi îşi întoarse atenţia 
către al doilea vas care lua acum viteză prin Canal, paralel cu 
distrugătorul, ferindu-se de bombe. 


Coakley fugea în marea deschisă, pe lîngă distrugător, cînd 
bomba lovi. Pătrunse în partea laterală a vasului. Era o lovitură 
puternică. Vasul se clătină şi bucăţi zburară din punte, luate de 
vînt. Unul dintre membrii echipajului se răsturnă şi căzu de pe 
punte, cu picioarele în sus. Citeva secunde mai tîrziu, o bombă 
aeriană explodă pe puntea din faţă. Un marinar fu aruncat peste 
cabina principală, cu pieptul zdrobit. Cabina comandantului fu 
ruptă ca o cutie de carton. Sticla spartă se împrăştia în vînt. 
Coakley fu lovit de o rafală de aer fierbinte. Metalul încins îi 
sfişie umărul. Timona fu smulsă din strinsoarea lui şi simţi cum 
cade de-a curmezişul punţii, oprindu-se în balustradă. Timp de o 
clipă, rămase încremenit, apoi îşi dădu seama că stătea în patru 
labe şi se uita la propriul sînge, care se scurgea pe punte. Auzi 
cum un marinar strigă „Foc!", auzi flăcările zbătindu-se în vînt. 
Vasul ardea în jurul lui. 

Coakley se ridică în picioare şi apucă timona. Ignoră durerea din 
trup; nu mai avea importanţă. întoarse vasul lovit şi-l îndreptă 
direct către distrugător. Flăcările se învolburau în urma lui, dar 
el încă traversa apa ca un zefir, gonind prin fum şi larmă, direct 
către vasul inamic. 

- Blestemaţilor, gemea Coakley. Blestemaţilor, blestemaţilor, 
blestemaţilor... 

Leamon privi şocat cum torpilorul lui Coakley gonea direct în 
coasta distrugătorului. O clipă, totul păru suspendat în timp. 
Apoi plecară torpilele, şi depozitele de muniţie ale vasului mare 
explodară, distrugătorul se clătină şi se răsturnă în apă. O minge 
portocalie de foc se ridică din gaura din coasta lui, apoi auziră 
altă explozie, şi alta, şi alta. 

- Doamne, o, Doamne, strigă Leamon. Se întoarse către general 
care stătea în picioare lingă el, urmărind ultimele clipe ale 
vasului de război. Ne întoarcem, domnule, pentru restul 
oamenilor dumneavoastră? 

Hooker privi înapoi către Bastine, dar nu era nimic de văzut 
decit fumul negru, explozii şi flăcări la nesfirşit, tălăzuind peste 
paloarea întunecată. 

- Am ordinele mele, spuse Hooker. Şi dumneavoastră la fel. 

- Da, domnule, spuse căpitanul Leamon şi-şi ghidă vedeta rapidă 
afară din Bastine. 


lar acum Hooker stătea în biroul lui, cu lacrimi proaspete pe 
obraji, şi-şi amintea că tocmai aceasta era ziua, dintre toate 
zilele vieţii sale, pe care voia cel mai mult să o uite. 

Cutia sosi cam pe la patru şi jumătate după-amiaza. Era adusă 
de un şofer de taxi, care o luase din staţia de tren unde fusese 
adusă de la... Ad infinitum. 

Era întotdeauna aceeaşi poveste. Imposibil de reconstituit. Doar 
o simplă cutie albă, cu găuri în ea, pe care era scris 
„Namamono" - „Perisabil". 

Cînd intră în birou, generalul şedea în întuneric. 

- Scuzaţi-mă, domnule. 

- Intră, Jesse. Moţăiam aici. Mă gindeam la vechile zile. 

- Veşti proaste, domnule. 

- Ce e? 

- încă un cadou. 

- La dracu'! 

Garvey puse cutia pe biroul lui Hooker. 

- Vreţi să o deschid? 

- Am s-o deschid eu. 

Luă din sertar cuțitul pentru deschis scrisori, tăie sfoara şi rupse 
hîrtia de deasupra. 

leşi încet. întotdeauna făceau aşa, cercetînd aerul cu limbile lor, 
mişcînd ochii în diferite direcţii. lisuse, ce uriţi erau. 

Aşteptă pînă ce căzu din cutie şi începu să traverseze masa. îl 
lovi într-o parte, suficient de adînc pentru a străpunge pielea. 
Cameleonul se agită, lovind cu coada în urma sa. Era unul mic, 
nu mai lung de douăzeci sau douăzeci şi cinci de centimetri. îl 
lovi din nou. 

Cameleonul începu să se zbată de durere. Îl pocni iar şi iar. Apoi 
puse cuțitul de hîrtie cu partea ascuţită pe gitul cameleonului şi- 
| apăsă tare de masă. Limba i se umflă, o minge roşie, răsucită, 
tremurînd în gura pe jumătate deschisă. 

- E vreun mesaj? spuse Hooker. Garvey scoase o foaie de hirtie. 
- Spune: „Peştele îl va mînca pe pescar". 

Ura fierbea în gitlejul lui Hooker şi, cu o lovitură puternică a 
cuţitului de scrisori, decapită cameleonul. 


2. 


Zburaseră de la Miami la San Francisco şi luaseră cursa Marele 
Cerc peste Pol către Tokyo. Apoi se odihniră două zile. Progresele 
erau mici. Magicianul urma să verifice şantierul lui Red Bridges, 
apoi să tragă cu urechea şi să vadă ce mai poate afla. Eliza 
urma să ia masa cu lra Yerkes, şeful biroului din Tokyo al 
Agenţiei de Ştiri Howe, sperind să afle ceva despre AMRAN. 
O'Hara porni să caute un vechi prieten din Serviciul Secret al 
armatei japoneze. Ca de obicei, urmau să utilizeze telefonul 
hotelului, ca legătură în caz de urgenţă. 

li luase un interviu lui Yerkes, cu doi ani în urmă, pe cînd acesta 
se afla în Boston, în vacanţă. Era înalt şi subţire, aproape de 
patruzeci de ani şi iute; un bărbat brunet şi frumos, care cu greu 
putea să stea liniştit suficient timp pentru a mînca prînzul. ŞI-I 
amintea ca pe un tip zbiîrnîind de energie şi care flirta puţin, dar 
care acţiona întotdeauna de parcă trebuia să plece undeva chiar 
în acel moment, şi nu neapărat pentru afaceri, ci pur şi simplu 
undeva. Aşa era el, şi poate din cauza asta era unul dintre cei 
mai buni reporteri din lanţul Howe. 

Luă cîteva sendvişuri dintr-un restaurant în stil american şi o 
conduse într-un mic parc de lingă Ginza, aproape de clădirea 
unde se afla biroul lui, aşeză mîncarea ca la picnic şi se întinse 
imediat pe spate, cu ochii închişi, cu faţa la soare. 

- Am mare nevoie de nişte raze de soare. N-am prea ieşit iarna 
asta, spuse el. Vocalele lui lungi, din Noua Anglie, păreau ciudat 
de nepotrivite în Japonia. Deci, ce faci în Tokyo, unde îţi sunt 
aparatele de filmat şi toate celelalte? 

- E numai o parte din treabă. Probabil că o să trebuiască să 
aranjez pentru o echipă de filmare şi o maşină înainte de a 
pleca. 

- Nici o problemă. Bătrînul are cel mai bun echipament din 
japonia. Şi de două ori mai mult decit are nevoie. Vorbeşti 
limba? 

- Nu. 

- Asta ar putea fi o problemă. Poate o să vin cu tine, ca 
translator. Deodată privi în sus. Ai dat de ceva tare? 

- Nu. 

- Ţi-ai făcut o reputaţie de a scoate din mînecă mereu cite o 
chestie tare, doamnă. 

- Ceva legat de turism. Poate şi ceva despre industria japoneză. 


- „Ceva despre industria japoneză", zise Yerkes rizînd. Nu poţi 
spune ceva despre industria japoneză. Asta e ca şi cum ai spune 
ceva despre Unchiul Sam. Cu ce vrei să începi? 

- Ce părere ai despre petrol? 

- Nu există aşa ceva în Japonia. Nu destul pentru o ştire de 
treizeci de secunde. Rafinării, poate. O mulţime. 

- Ce ştii despre AMRAN? 

- Nu-mi spune că te interesează ghinionistul Hooker. 

- De ce îi spui aşa? 

- Nu ştii nimic despre Hooker? , 

- Ştiu că a fost un mare general în război. Ce pretenţii ai de la 
mine? M-am născut abia în 1949. 

- Deci - e istorie. Are o reputaţie grozavă din război, dar calcă cu 
stîingul în tot ce face. A fost gonit din Filipine de japonezi, băiatul 
i-a fost ucis în război, a eşuat cînd a candidat la preşedinţie, iar 
jumătate din partenerii lui din AMRAN i-au murit. încearcă de ani 
de zile să Pună pe picioare consorțiul ăsta. 

- Nu ştiam despre fiul lui. 

- Nu s-a făcut prea mare publicitate. Scuză-mă, îmi stai în 
soare... 

- Scuze. 

- Aşa e mai bine. Oricum, Hook a fost guvernator militar al uneia 
dintre provinciile sudice de aici, în timpul ocupaţiei. A fost foarte 
înţelegător cu nevoile ţării, a ajutat-o să se pună pe picioare. A 
aranjat chiar unele împrumuturi pentru cîţiva granguri locali. Nu 
mai vorbesc despre copil. Nu e o politică bună. 

- De ce are AMRAN sediul aici? 

- De ce nu? Petrolul e o afacere internaţională. Eu cred că îi şi 
place aici bătrînului. Japonezii îl iubesc sau îl urăsc. 

- ÎI urăsc? 

- Cei mai tineri cred că a fost un dictator. Poate că a fost, dar, la 
naiba, era cuceritorul. Ar fi putut să fie chiar insuportabil. 

- Ce părere ai tu despre el? 

- E un erou de război, alături de Patton şi MacArthur. Istoria îi va 
acorda, probabil, opt puncte din zece. 

- O să pot vorbi cu el? 

- Dacă ai noroc. Acum vreun an am scris şi eu ceva despre el. 
Am spus că a fost cea mai tragică figură din cel de-al Doilea 
Război Mondial. Un tîmpit de la secţia internaţională a schimbat- 
o în „una dintre cele mai tragice figuri". Oricum, dacă te 


interesează AMRAN, ia legătura cu biroul de însărcinări din 
Boston. leri le-am trimis zece pagini despre asta. 

- Despre ce? 

- Despre unirea lor cu San-San. 

- Ce e San-San? 

- San-San înseamnă „Cei Trei Domni", o triadă. S-a format în 
timpul războiului. A fost oarecum scandalos. Şeful, Shichi 
Tomoro, a fost unul dintre marii industriaşi din timpul războiului. 
MacArthur l-a îndepărtat cît ai zice peşte, apoi Hooker l-a ajutat 
la finanţarea întregii afaceri. Acum este unul dintre cele mai 
puternice grupuri industriale din Japonia. Sunt foarte puternici 
din punct de vedere politic şi au bani mai mulţi decit familia 
Rockefeller. 

- Ce fel de industrii? 

- Rafinarea petrolului, construcţii navale, electronică. 

- Poate că ar trebui să stau de vorbă cu Tomoro. 

Yerkes îşi ridică bărbia pentru a beneficia din plin de soare. 

- E Prea tîrziu. A dat colţul acum cîteva luni. 

- Vrei să spui că e mort? 

- Mort, incinerat şi împrăştiat în cele patru zări. - Cum... 

- Avea o rezervaţie de porci mistreți în partea de nord a insulei, 
lîngă Aomori. S-a împuşcat singur din greşeală. 

Cameleonul a lucrat din nou, gîndi ea. Trebuia să fie el. Se 
potrivea perfect. 

- lra, ai auzit vreodată de cineva numit Cameleonul? 

- Aşa îl cheamă? Ce face, stă pe lingă casă şi-şi schimbă 
culorile? 

- Este pseudonimul lui. 

- Nu. De ce? 

- Eram doar curioasă. 

- Pe dracu'. 

- Cum adică pe dracu'? 

- Vreau să spun, pe dracu'. Haida-de, doar nu întîmplător mă 
întrebi de cineva numit Cameleonul, ce Dumnezeu. Ce e tipul, 
vreun cîntăreţ nou de muzică rock? 

- Rock punk. 

- Ei, las-o baltă. Eu de-abia am ajuns la disco. 

Se ridicară să plece şi Eliza îşi aminti de notiţa „Midas" din 
carnetul lui Lavander. 


- încă ceva, Ira. Îţi spune ceva numele „Ghawar'? El duse 
resturile la un coş de gunoi şi le aruncă. 

- Singurul Ghawar de care ştiu e în Arabia Saudită, spuse el. 

- Arabia Saudită? 

- Sigur. E cel mai mare cîmp petrolifer din lume. 

Kancho-uchi, sediul Serviciului Secret, se afla într-o clădire cu 
trei etaje dintr-un colţ obscur al complexului guvernamental. 
O'Hara fu condus de o tînără într-un costum alb la etajul al 
treilea. Era atit de formală, încît îl făcea să se simtă stînjenit. 
Hadashi îl aştepta la uşa biroului său. 

O'Hara nu-l mai văzuse pe Bin Hadashi de trei ani. Agentul nu se 
schimbase prea mult. Avea treizeci şi ceva de ani şi era un tip 
înalt pentru un japonez, subţire, cu părul tuns scurt. Absolvise 
Princet cum laude. 

- Hei, Kazuo, unde ai fost? spuse Hadashi cu un zîmbet larg. Am 
auzit că te-ai dat la fund. Propriul tău om a încercat să ţi-o 
coacă, nu? 

- Cam aşa ceva. 

- Ce idiot. 

Îl introduse pe O'Hara într-o încăpere mică, dar foarte curată. Pe 
pereţi nu erau tablouri, iar pe birou nu se găseau decit un 
telefon şi o cutie cu suc de mere. 

- N-a fost niciodată altfel, încuviinţă O'Hara. 

- Şi pe urmă a anulat totul. 

- Mda. 

- Ce idiot. Tot mai scrii ca să-ţi cîştigi existenţa? 

- încerc. Există şi moduri mai uşoare de a-ţi cîştiga o piine. 

- Ce cauţi pe-aici? Vrei ceva, nu? 

- Doar o mică informaţie. 

- E lucrul cel mai greu de obţinut în acest loc. Ştii cum suntem 
noi, japonezii. De nepătruns. 

- Tipul pe care-l caut s-ar putea să fie cel mai de nepătruns 
dintre toţi. Ai auzit vreodată de un agent japonez care-şi spune 
Cameleonul? Asta a fost în timpul războiului. 

- Care război, al Doilea Război Mondial? O'Hara încuviinţă din 
cap şi întinse două degete. 

- Tipul ăsta, Cameleonul, era un spion, nu? 

- Era şeful unui fel de secţie specială de antrenament pentru 
agenţii japonezi. 

- N-am auzit niciodată de el. 


- Crezi că ar mai fi pe-aici vreun bătrîn care să ştie ceva? 

- Crezi că tipul mai trăieşte încă? 

- Bănuiesc. 

- Oricine atit de bătrîn e fie mort, fie la pensie. 

- Atunci cineva care a ieşit la pensie. Vreau doar să vorbesc cu 
cimeva care şi-l aminteşte. 

Hadashi se ciupi de nas de citeva ori. 

- Dai o masă? 

- plăteşte un editor bogat din SUA. 

- în cazul ăsta m-am gindit la cineva. Şi e chiar aici în clădire. 

- O să vorbească cu mine? 

- O să vorbească cu oricine îl ascultă. 

Coboriră cu liftul la subsol şi merseră printr-un tunel subteran, 
prost luminat, spre ceea ce părea să fie subsolul clădirii 
alăturate. Conducte de aburi şuierau cu furie deasupra capetelor 
lor. 

- Probabil că nu-l plac pe tipul ăsta dacă l-au pus aici jos. 

- Probabil că au uitat de el. 

Intrară într-o încăpere mare, brăzdată de rafturi de oţel, pline de 
dosare, cărţi, jurnale, teancuri de hirtii ce păreau nesfirşite. 
Bătrînul stătea pe un tatami, cu picioarele încrucişate. Sorta 
dosare, folosind o perie şi cerneală neagră, pentru a nota 
intrările, în caligrafie tradiţională, pe o filă de registru. În cameră 
nu se afla nici un birou, doar rogojina pe care stătea bătrînul şi o 
lampă ajustabilă, foarte modernă, deasupra umărului său. 

Era foarte bătrin, o amintire ştearsă a unui bărbat. Avea smocuri 
de păr alb care-i cădeau aproape pînă la umeri. Nu avea 
sprincene. Purta ochelari cu lentile groase. Faţa îi era atit de 
ridată, încît putea fi asemănată cu o prună uscată. 

Termină semnul pe care îl desena şi-şi ridică privirea. 

- A, Hadashi-san, ce drăguţ din partea ta să vii pe-aici. Vocea lui 
blîndă suna ca un ecou al trecutului. Í 

- E o onoare, Kami-sama. V-am adus un mic cadou. li întinse un 
Pachet de tutun de mestecat Redman. 

- Spiritele o să vă răsplătească la momentul potrivit. Mulţumesc, 
Prietene. 

Deschise imediat pachetul şi îşi îndesă un mănunchi de cîrcei 
cafenii în gură. 


- Acesta este prietenul meu, O'Hara, cunoscut pe aici sub 
numele de Kazuo. Are o întrebare la care cred că numai 
dumneavoastră îi puteţi răspunde. 

- Ah, e o deosebire. înţelegeţi că nu sunt decit un funcţionar. N- 
am fost niciodată mai mult decit un funcţionar. Sunt custodele 
acestor lucruri. Informaţii care au fost introduse în computer. 
Istoria noastră a fost redusă la impulsuri pe bandă. Dar acestea 
sunt adevăratele înregistrări. Eu le indexez. 

- De cit timp faceţi asta? întrebă O'Hara. 

- Oh, chiar că nu ştiu. Poate zece ani, şi n-am înaintat prea mult. 
la timp, înţelegeţi, tinzi să devii interesat de dosare. Am 
petrecut o mulţime de timp citind. Nu e nici o grabă. Cînd voi 
termina, o să mă facă să ies la pensie, să mă duc acasă şi să 
mor. 

- De cînd sunteţi funcţionar la înregistrări? 

- Din 1944. Eram prea bătrîn pentru serviciul militar. Făcu o 
pauză pentru a desena un nou caracter în registru. Toate 
înregistrările mi-au trecut prin miini. Am o memorie bună pentru 
fapte neînsemnate. 

- Vă amintiţi de un agent numit Cameleonul? 

Ochii i se măriră. Puse peria jos şi se lăsă pe spate, privind în 
tavan. 

- Cameleonul la care mă gindesc eu era un adevărat cameleon. 
îşi schimba tot timpul culoarea, aşa că cine ar putea spune care 
era adevărata lui culoare? 

- Eu vorbesc despre omul al cărui nume de cod era Cameleonul. 
- Şi eu la fel. Nimeni nu ştie cine era. E un secret pe care l-a luat 
cu el la zei. 

- Atunci, a murit? 

- Din 1945. A murit la Hiroshima. S-a verificat de propriii voştri 
agenţi. Era în înregistrări. 

- Ce ştiţi despre el? 

- Numai ce era în înregistrări. Că a existat şi că a murit. Nimic 
mai mult. 

- Deci, singura dovadă că a murit este aceea că Serviciul Secret 
japonez spune asta. 

- Ar minţi ei? 

O'Hara scoase o foaie de hirtie. Era imprimarea lui Izzy a 
raportului CIA despre Cameleon: 


Cameleon. NOI. Şeful unităţii speciale de antrenament pentru 
agenţi secreţi. Pe lista criminalilor de război, 1945-1950. 
Considerat mort la Hiroshima, 6.08.45. Declarat mort din punct 
de vedere legal, 12.02.50. 

- Poate că cineva a vrut să-l protejeze. De ce le-a luat serviciilor 
secrete ale armatei americane cinci ani pentru a-i verifica 
moartea? 

- Asta va trebui să-i întrebaţi pe ei. Dar nu cred că au vreo vină. 
L-ar fi declarat mort mult mai devreme, cu excepţia unui singur 
om. 

- Cine? 

- Generalul Hooker al vostru. Era pasionat în dorinţa lui de a-l 
găsi pe Cameleon. 

- Ştiţi şi de ce? 

- Prefer să nu ghicesc. 

- Cum ar putea un om din serviciul militar să-şi ascundă 
identitatea de atiţia oameni? 

- Poate că asta era una din multele lui culori. Poate că nu era 
militar. Este posibil să fi fost un civil în serviciul împăratului. Au 
fost mulţi aşa. 

- In acest caz, oamenii care i-au fost subordonați ar şti cu 
siguranţă cine este. 

- Asta nu are nici o importanţă, Kazuo. înregistrările pentru acea 
secţiune au fost distruse chiar înainte să se termine războiul. 
Erau Păstrate tot timpul la unitate. Nu le-am văzut niciodată. Am 
văzut doar raportul final, închizînd un dosar gol. 

- Secţiunea avea un nume? 

- Da - Cameleon. Asta-i tot, doar Cameleon. Aveau sediul lor 
proPriu, în sud. 

- Unde? 

- La Cuibul Dragonului, o fortăreață din munţi. 

- Şi asta-i tot ce se ştie despre Cameleon? 

Bătrînul dădu încet din cap, în timp ce mesteca tutunul. 

- Nu mai e nimic altceva de ştiut. Era un cameleon şi a murit. 
Hadashi îl privi pe O'Hara şi ridică din umeri. 

- Mulţumesc, Kami-sama, mi-aţi fost de mare ajutor. 

- A fost o nimica toată. Data viitoare, întrebaţi-mă ceva greu, că 
nu mi-a mai rămas altceva de făcut decit să-mi dau aere. 

Pe drumul spre ieşire, Hadashi remarcă: 


- Poate că nu e decit o coincidenţă stranie, dar acest Cuib al 
Dragonului de care vorbea bătrînul... 

- Da? 

- E în Tanabe. Acum, e sediul corporației AMRAN. lar Hooker 
şeful AMRAN. 


3. 


Se grăbi la masă şi-l lăsă pe Hadashi cu un „Mulţumesc" rapid, 
dornic să-i întilnească pe Lizzie şi pe Magician şi să schimbe 
informaţii. Dar altceva îi frămînta mintea; un gînd insistent care 
nu-i dăduse pace de cînd ajunseseră în Tokyo. Se gindea la ce 
spusese Kami-sama, introducînd datele în banca memoriei sale 
pentru viitoare folosiri, şi îi sprijinea ideile. 

Dacă într-adevăr Cameleonul murise la Hiroshima, de ce le 
luaseră serviciilor secrete militare cinci ani ca să-l declare mort? 
Luînd-o pe scurtături, pe străduţe şi pe alei lăturalnice, se grăbi 
să traverseze oraşul spre hotel. Cînd era la doar trei intersecţii 
de acolo, simţi pentru prima oară că fusese urmărit. Se opri la 
un colţ de stradă şi privi ca din întîmplare în jur, dar era greu să 
încerci să identifici pe cineva din mulţime. încetini pasul, începu 
să meargă în zigzag pe străzi mai izolate, sperînd să-şi confirme 
bănuiala. Lui O'Hara nu-i plăceau surprizele, iar intuiţia lui nu 
putea fi negată. Aşa că îşi modifică drumul, urmînd o spirală din 
ce în ce mai strînsă, către o alee închisă care lega două dintre 
cele mai aglomerate bulevarde din Ginza, Showa-dori şi Chuo- 
dori. 

Pasajul era întunecat şi respingător, trecînd printr-o clădire care 
fusese demolată cu cîteva luni în urmă. Rareori era utilizat 
pentru că era întunecos, iar clădirea nesigură. Numai două 
becuri atîrnate luminau pasajul de lungimea unui bloc. O'Hara 
intră şi porni către Showa-dori. 

În ultimii ani, înainte ca această clădire să fie destinată 
demolării, Pasajul devenise un loc de cumpărături, dar 
magazinele lui de antichităţi ieftine şi de fleacuri fără valoare 
erau acum pustii. Unele erau blocate cu scînduri, altele aveau 
ferestrele sparte, iar altele arătau exact aşa cum fuseseră lăsate 
cînd se evacuase clădirea. Uşile stăteau deschise, gunoiul 
umplea multe încăperi. Dacă fuSese într-adevăr urmărit, O'Hara 


era sigur că putea să afle aici. Fusese doar urmărit? Sau era o 
ţintă? 

Mergiînd pe alee, ascultă fiecare pas care se auzea pe locul 
acoperit cu sticlă spartă. Sunetele traficului se stinseră, apoi 
auzi ecoul propriilor săi paşi. Unu. Şi peste o clipă, un alt ecou în 
spatele lui. Doi. Al treilea om se afla în faţa lui, într-unul din 
magazinele goale trădat de un foşnet de bumbac, de o 
respiraţie întretăiată. O'Hara respiră încet pe gură, calmîndu-şi 
simţurile în alertă, ascultîind, judecînd distanţele. Cei doi din 
spate erau cam la zece metri depărtare. Celălalt, cel din 
magazin, era mai aproape. 

Erau buni, mişcîndu-se rapid şi fără zgomot. Pasajul era plin de 
energie. loni se rotiră în jurul lui O'Hara, ca algele la surf. 

Apoi îl surprinseră. Bărbatul din magazin îi ieşi în faţă, la mai 
puţin de doi metri. Era un tînăr solid, îmbrăcat în negru, purtînd 
pantofi Adidas, cu spatele drept ca un stiîlp, cu picioarele uşor 
flexate. O'Hara privi rapid înapoi pe alee. Ceilalţi doi îngheţaseră 
pe loc, statui de piatră conturate de lumina slabă, la capătul 
pasajului. 

Aştia nu sunt luptători de stradă, gîndi O'Hara. Au prea mult stil. 
Cel din faţă se mişca uşor şi un rest de lumină îi atinse o parte a 
feţei. Zimbetul şi înclinarea lui erau subtile ca o amintire, dar 
făcuse provocarea. Tradiţionalişti, gîndi O'Hara, probabil din 
Okinawa. Lucrau în triadă şi ghici că tipul din spatele lui, cel din 
mijloc, va fi cel mai bun, cel din faţă va fi cel mai rapid, iar 
ultimul, care asigura spatele, cel mai greu de trecut. 
Instantaneu, îşi decise mişcările. 

Era rîndul lui O'Hara să-i surprindă. Se răsuci pe un călcii şi făcu 
trei salturi către cei doi tipi din spatele lui, îl auzi pe cel care-l 
provocase că accepta lupta, apoi se opri şi execută trei mişcări 
de bază higaru, aproape ca pe una singură, concentrîndu-şi 
prima lovitură în stomacul tipului din faţă, chiar înainte ca 
acesta să se întoarcă. Mişcările trebuiau să-l inducă în eroare pe 
cel din spatele lui, să-l facă să creadă că îl atacă pe cel din 
mijloc. Făcu o mişcare rapidă de la stinga la dreapta, un salt în 
faţă, apoi, în timp ce primul bărbat se repezi înainte, O'Hara 
execută perfect ushiro-geri, înainte şi în jos, de la mijloc capul 
aproape atingînd pămîntul, întinse brusc piciorul înapoi şi aplică 
o lovitură directă în stomacul atacatorului. Piciorul lui O'Hara izbi 
în plin muşchii tari din stomacul primului bărbat, pătrunzind 


adînc în diafragma acestuia. Ceva din interiorul omului explodă, 
faţa păru că i se descompune şi se încovoie pentru a micşora 
forţa loviturii, dar era prea tirziu - reflexele nu-i mai funcționau. 
Căzu greoi şi se răsturnă pe spate, la timp pentru a încasa oa 
doua lovitură, în tîmplă. Se rostogoli, pierzîndu-şi cunoştinţa. 
Mişcările fuseseră atit de rapide, încît ceilalţi doi nici nu 
avuseseră timp să reacționeze. O'Hara plonjă printre ei, făcu o 
tumbă în aer, aterizînd în picioare, apoi se lansă în sus, izbind cu 
creştetul capului maxilarul celui de-al treilea. Atacatorul, 
surprins, căzu pe spate într-o ploaie de cioburi, printr-una dintre 
vitrinele goale. 

Bărbatul din mijloc se roti, lovi cu piciorul, apoi sări într-o parte, 
se ghemuli şi se aruncă în luptă. O'Hara îl aştepta. Pară lovitura, 
prinse încheietura miinii luptătorului şi o răsuci la spate, 
repezindu-i un genunchi lateral în coaste. Luptătorul se feri, se 
propti pe picioare şi atacă din nou, de data aceasta aplicînd o 
uraken, o lovitură cu dosul pumnului în maxilar. Execuţia fu 
perfectă, pumnul descriind o mişcare de rotaţie peste cotul lui 
O'Hara şi izbindu-l pe american în maxilar. Lovitura îl trimise pe 
O'Hara într-o parte, în faţada blocată cu scînduri a unui alt 
magazin. Scîndurile trosniră şi cedară, iar el simţi un cui 
sfişiindu-i umărul jachetei, în timp ce cădea într-o vitrină care 
expunea articole de lenjerie ţipătoare, de prost gust. Continuă 
să se rostogolească, cu spatele încovoiat. Sări înapoi în picioare 
în clipa în care atacatorul se aruncă asupra lui, fără să-şi 
slăbească atacul. O'Hara îl întîmpină, apoi făcu un salt în spate, 
folosind chiar inerția atacatorului, pentru a-l arunca mai 
departe, în magazin. Făcu o tumbă înapoi, ateriză cu genunchii 
pe pieptul celui de-al doilea bărbat şi-i aplică două lovituri: 
prima, o nukite, izbind cu mîna dreaptă direct în nasul 
atacatorului, iar a doua cu latul palmei, paralizîndu-i gîtul. Omul 
respiră convulsiv, încercă un procedeu nukite, dar eşuă. A treia 
lovitură a lui O'Hara ar fi trebuit să-l termine, dar luptătorul era 
puternic. Acesta se rostogoli, îl dezechilibră pe O'Hara, apoi se 
răsuci violent în partea opusă. O'Hara fu azvirlit într-o parte. 

În acel moment, în uşa spartă a magazinului apăru bărbatul care 
forma ariergarda, cu faţa zgiriată de cioburile de sticlă, cu un 
braţ tăiat adînc, sîngerînd. O'Hara nu se retrase. Sări într-o parte 
în întunericul magazinului, ieşind pentru o clipă din cîmpul vizual 
al celor doi bărbaţi. Apoi îl atacă din întuneric pe cel de-al 


treilea, făcînd salturi rapide în stînga şi-n dreapta, răsucindu-se 
şi aplicîndu-i, pe sub braţele întinse, o lovitură cu călcîiul, care 
distruse cu totul ceea ce mai rămăsese din maxilar, trimiţindu-l 
înapoi pe alee. O secundă mai tirziu, O'Hara primi o lovitură de 
picior în rinichi, pe care o resimţi ca pe o împunsătură de cuţit, 
urmată de o explozie care-i trimitea durerea în sus, pe şira 
spinării, pînă în umeri. Fu proiectat înainte, dar, din nou, făcu 
ceva neaşteptat. După doi paşi rapizi, se năpusti înapoi, 
răsucindu-se în acelaşi timp şi izbindu-se de cel de-al doilea 
bărbat. Lăsîndu-se să cadă în genunchi, îl înşfăcă cu amîndouă 
mîinile de pulover şi-l aruncă peste cap prin fereastra spartă. 
Atacatorul căzu peste cel de-al treilea bărbat. 

O'Hara ignoră durerea din rinichi şi atacă din nou, de data 
aceasta utilizînd mişcarea lui favorită, care combina o lovitură 
laterală fulgerătoare a piciorului, cu una a genunchiului, mişcare 
ce necesita concentrare totală, pentru că trebuia să se 
răsucească pur şi simplu în aer, folosindu-se de elanul dat de 
mişcarea piciorului, întorcîndu-se în aşa fel, încît genunchiul să-i 
ajungă sub nasul adversarului. Reuşi o lovitură perfectă şi cel 
de-al doilea bărbat gemu cînd se prăbuşi după un zbor în aer. 
Dar cel de-al treilea bărbat nu era încă terminat. Acesta întinse 
braţele într-o poziţie defensivă, în timp ce se ridică în picioare şi, 
rapid, încercă o lovitură laterală în coastele lui O'Hara, urmată 
de combinaţii: o izbitură cu cotul, continuată cu o lovitură cu 
două degete sub bărbia lui O'Hara, care îl făcură pe acesta să-şi 
dea capul pe spate. Lovitura rată însă traheea cu o fracțiune de 
centimetru. 

Greşeala tipului din spate fusese prea marea încredere în sine. 
Cînd O'Hara îşi ferise capul înapoi, atacatorul interveni şi încercă 
o lovitură cu dosul pumnului. O'Hara căzu în picioare, văzu 
venind lovitura extrem de sfredelitoare, se deplasă înapoi odată 
cu ea, o lăsă să-i alunece pe lingă obraz, izbi în jos cu propriul 
lui braţ şi imobiliză cotul individului sub propriul lui cot. Îl învîrti 
pe loc, îi repezi un genunchi în stomac şi acesta se încovoie în 
faţă, îşi vîri cealaltă mînă sub bărbia bărbatului şi răsuci. Cotul 
pocni şi O'Hara lăsă braţul, completă mişcarea rotindu-l pe 
atacator în cerc complet, apoi îi dădu drumul, lovindu-l de două 
ori cu pumnul. Bărbatul îi căzu grămadă la picioare. 

O'Hara se întoarse către ceilalţi doi. Totul se terminase. 
Instantaneu se scutură de durere, îşi masă mijlocul fugind afară 


din pasaj, lăsîndu-i pe cei trei atacatori în urmă, şi-şi continuă 
drumul înapoi spre hotel. 

Intră în hotel şi găsi un loc liniştit, lîngă o grădină de piatră, într- 
un colţ al salonului. Concentrindu-se asupra apei, se „duse la 
perete" şi, în transă, începu să deruleze în minte tot ce ştia pînă 
atunci. Lanţul începea să-i devină mai clar. Cameleonul, Hooker, 
Danilov - ei erau cheile. Şi încă una. Cuibul Dragonului. 

Totul ducea la Kyoto şi, dincolo de asta, la Tanabe. Se apropiau, 
atacul dovedea asta. 

Nu ştia de cît timp îl urmăreau cei trei atacatori, dar era mai 
sigur să presupună că ştiau despre Eliza şi Magician. Erau cu 
toţii în primejdie. 

Eliza fuse cea care îi întrerupse concentrarea. 

- Ce ţi s-a întîmplat? 

Stătea în picioare lîngă el, privindu-i haina ruptă şi cele două 
zgîrieturi care începeau să se vadă sub linia maxilarului. 

- l-am pus în mişcare, indiferent cine sunt aceşti „ei", spuse 
O'Hara. La cîteva străzi de aici, trei ucigaşi profesionişti au sărit 
asupra mea. Nu Ştiu de cînd mă urmăresc, dar mesajul e perfect 
clar. Cineva e nervos. 

Ea era mai preocupată de O'Hara decit de primejdia în care se 
aflau toţi. 

- Te simţi bine? 

- Da. O să mă doară gitul cîteva zile, probabil, dar o să trăiesc. 
Ştii ceva de Magician? 

- Nu, dar am veşti interesante, spuse ea şi-i povesti conversaţia 
pe care o avusese cu Yerkes. Şi mai e ceva, adăugă ea. 

- Ce? 

- Îţi aminteşti de notiţa din carneţelul lui Lavander referitoare la 
Midas? Scria „Igr. Ghawar". Mai ţii minte? 

O'Hara încuviinţă. 

- O'Hara, Ghawar este cel mai mare cîmp petrolifer din lume. E 
în Arabia Saudită. Poate că Midas e un cîmp petrolifer, iar „Igr" 
înseamnă mai mare decit... Mai mare decit Ghawar. 

- Asta ar însemna că Midas e cel mai mare cîmp petrolifer din 
lume. 

- Exact! 

- În regulă, dar unde e? 

- La întrebarea asta nu cunosc răspunsul. 


- Nu poţi să ascunzi pur şi simplu descoperirea celei mai mari 
pungi de petrol din lume. 

- Poate că Magicianul a aflat ceva, spuse ea. Să verific dacă sunt 
mesaje. 

- Aşteaptă, spuse O'Hara. Cînd îl găseşti pe Magician, vreau ca 
voi amindoi să plecaţi din Tokyo. Luaţi un microbuz de la Howe şi 
plecaţi la Kyoto în seara asta. Eu mă duc înainte cu trenul. 

- Nu putem merge împreună? El clătină din cap. 

- Am aranjat să vorbesc cu Hooker. Cu cît ajung acolo mai 
devreme, cu atît mai bine. 

Ea îi atinse zgîrieturile de pe git. 

- Eşti sigur că te simţi bine? 

- N-am nimic. Nu vreau decit să plecaţi amindoi din Tokyo. 
Apropo, răspunsurile nu sunt aici, ci la Cuibul Dragonului. Il 
sărută uşor pe buze. 

- Ascultă, vreau doar să verific mesajele. 

- Trebuie să plec, spuse el, altfel pierd trenul. 

- Dar... 

- O să-ţi rezerv o cameră la Royal Hotel. Vei ajunge probabil spre 
dimineaţă. 

- Dar... 

- Caută microbuzul, ia-l pe Magician şi fă-o. O sărută pe obraz. 

- Dar... Plecase. 

„Dumnezeule, gîndi ea, mă înnebuneşte, e cel mai impulsiv 
bărbat pe care l-am cunoscut vreodată." 

Se duse la recepţie şi verifică atit mesajele pentru ea, cît şi 
pentru O'Hara. Era un mesaj urgent, să-l întîlnească pe Magician 
pe o stradă al cărui nume nu îl putea pronunţa. Alergă încercînd 
să-l oprească pe O'Hara, dar acesta plecase. 

- La dracu', spuse tare şi luă un taxi. 

Locul era pe malul mării, în jurul unui drum desfundat, murdar, 
care trecea peste şinele de cale ferată şi pe lîngă un depozit de 
cărbuni. Era o groapă de gunoi, iar pe un gard atîrna o firmă în 
roşu, alb şi albastru, pe care scria „La Harry T". Capace de bere 
ruginite erau aruncate peste tot, iar în spate se afla şantierul 
Bridges, care bloca vederea spre port. 

Magicianul stătea lîngă uşa localului, cu mîinile în buzunare şi 
arborînd un aer jalnic. Manşeta costumului atîrna desfăcută, iar 
pantalonii aveau o ruptură mare. 


- Dumnezeule, spuse Eliza, arăţi de parcă te-ar fi călcat un 
camion de mare tonaj. 

- Mai rău, spuse el. 

- Mai rău? 

- Mai rău. M-a atacat un urs. 

- Un urs? 

- O să-ţi povestesc totul. Unde e marinarul? 

- A primit un semnal fierbinte. S-a dus la Kyoto. Trebuie să-l 
întîlnim acolo, miine seară. 

- La dracu'. Ce caut eu aici? spuse Magicianul, fără a se adresa 
cuiva în mod special şi privi în gol, clătinînd din cap. Ultimul 
lucru de care aveam nevoie era afurisitul ăla de urs, pot să-ţi 
spun asta. 

- Magicianule, despre ce dracu' vorbeşti? 

- Uite ce s-a întîmplat, mă învîrteam prin barurile de pe malul 
mării, încercînd să aflu ceva despre Red Bridges. Cred că sunt 
vreo cincizeci. Speram, ştii tu, să am norocul să dau de ceva. La 
urma urmelor, sunt un pianist, nu un afurisit de Harry Ziaristul. 

- Poate că data viitoare o să ai ocazia să cînţi ceva la pian. 

- Dacă e ceva care seamănă cu un pian pe acolo, fac pe el, 
spuse indicînd cu degetul înmănuşat spre local. In orice caz, 
sunt o groază de marinari americani acolo care lucrează la 
şantiere, şi toţi mi-au zis că dacă vreau să aflu ceva despre 
Bridges, să vorbesc cu Kraft Americanul. 

- Cine? 

- Kraft Americanul. 

- E numele cuiva sau e ce ai mîncat la prînz? 

- E numele tipului, OK? Ce ştiu eu. Aşa că am ajuns aici. 

- De ce aici? întrebă Eliza. 

- Deoarece Kraft Americanul e proprietarul. 

- Şi ce dacă? Asta-i tot? 

- Nu, e mai mult. Numai că încă n-am dat de tot. 

- De ce? 

- Am avut o rundă cu ursul de acolo. Ştii, patru picioare, o 
mulţime de păr, un nas lung, dinţi mari, dinţi ai dracului de mari. 
- Ce fel de urs? 

- Nu ştiu, cred că ursul japonez. Poartă o pălărie mică de pai, pe 
care scrie „Cu Nixon pe bor, cîştigaţi". 

Eliza începu să rîdă. 

- Nu cred o vorbă din toate astea. 


- Ascultă, de ce stăm aici şi vorbim? În împuţitul ăsta de bare 
un împuţit de urs şi bea o împuţită de bere. Du-te să te convingi. 
- O să arunc doar o privire înăuntru, spuse Eliza. Aruncă o 
privire. 

- Dumnezeule, e un urs! Şi e unul al dracului de mare! Adică, 
uită-te la ticălosul ăla! spuse Eliza. 

- Eu n-aş vorbi aşa despre el, spuse Magicianul. 

- Ce dracu' face un urs într-un bar bînd bere? 

- Cum dracu' vrei să ştiu? întreabă-l pe barman, înainte lucra 
pentru Bridges. Cu el ar trebui să vorbim. 

- El e Kraft Americanul? 

- Aşa am înţeles. 

Proprietarul barului, un tip ca un butoi, cu un nas ce fusese spart 
de atitea ori, încît nu se mai putea spune cu siguranţă în ce 
parte era îndreptat, şi braţe groase ca un capac de roată, purta 
un tricou negru pe care scria cu litere galbene, strălucitoare: 
„Trupuri fierbinţi la Budakan". Tatuajul de pe braţul lui stîng, o 
ancoră brodată cu trandafiri, avea deasupra o bandă pe care 
scria „USS Billfish". In colţul gurii îi rămăsese uitată o scobitoare. 
- Oare nu e ilegal să serveşti bere unui urs? În America nu poţi 
să iei nici măcar un cîine în magazinul universal, şopti Eliza. 

- Cu un cîine te mai poţi înţelege, spuse Magicianul, ceea ce 
avea tot atita sens ca şi ursul ce bea bere la bar. 

- Ce plăcere să vă văd, spuse barmanul. Toţi îmi spun Kraft 
Americanul. Sunt proprietarul. Ce luaţi? 

- îmi trebuie ceva foarte tare. O pifia colada, spuse Magicianul. 
Şi bere pentru prietenul meu. 

- E OK dacă fac pifia colada cu rom rusesc? întrebă Kraft 
Americanul. 

- Rom rusesc? zise Magicianul, oarecum mirat. 

- E tot ce am pînă miine, cînd îmi vine marfa. 

- Sigur, spuse Magicianul, înălţind din umeri. Se potriveşte 
perfect cu toate celelalte. 

- Aăă... ce e cu ursul ăla de colo? întrebă Eliza. 

- Vă referiţi la cel cu pălărie? 

- Nu mai văd nici un alt urs aici. 

- Ce pot să vă spun, zise Kraft Americanul pe un ton de scuză, 
face Parte din recuzită, OK? Tipul care a avut localul înaintea 
mea era un fel de timpit patriot. Ursul e doar una dintre chestii. 
încă nu v-aţi dus la WC. Cînd stai pe scaun, se cîntă 


„Binecuvîntează, Doamne, America". Oricum, tipul voia să plece. 
Mi-a oferit localul. Singura problemă, înţelegeţi, e că ursul a 
rămas. Şi pălăria lui, cu pam-pam-pam-America. Şi scaunul de la 
WC cu steagul. Totul. 

- Cum îl cheamă? 

- ÎI cheamă Harry S. Truman. 

- | se întîmplă des să sfişie hainele de pe oameni? întrebă 
Magicianul, încă supărat. 

- A fost din cauza pianului. Te-aş fi avertizat, dar nu te-am văzut 
cînd te-ai aşezat să cînţi. Singura problemă pe care o avem cu 
Harry S e că afurisitul de urs turbează cînd aude note muzicale. 
Îi rănesc urechile sau cam aşa ceva. Pianul ăla n-a fost acordat 
de cînd am construit Canalul. Vedeţi, singurul mod de a-l calma 
pe Harry S. cînd îşi iese din fire e să fluieri „Drapelul plin de 
stele". 

- Aţi cunoscut vreodată un tip, Red Bridges? întrebă Eliza. 

- Dacă l-am cunoscut? Drace, nu poţi număra nopţile în care i- 
am împins fundul afară de aici. Red era aici tot timpul. IlI iubea 
pe Harry S. Adică, erau prieteni la cataramă. Red stătea acolo, îi 
spunea blestematului de urs necazurile lui, niciodată n-ar fi 
vorbit cu altcineva. Obişnuia să se plingă de farfurie. 

- Farfurie? întrebă Eliza. 

- Mda, o chestie uriaşă, mare cit, ăă... o jumătate de teren de 
fotbal. Cam aşa. 

- Ce faci cu ea, inviţi la cină o mie dintre cei mai buni prieteni ai 
tăi? spuse Magicianul, privind în jur şi aşteptînd să ridă lumea. 
Kraft Americanul rise. 

- Asta-i bună, zise el. 

Harry S. rîgii, apoi îşi trase buzele înapoi şi le zimbi tuturor. 

- De fapt este o chestie din mediul subacvatic. 

- Cum de era aşa de mare? întrebă Eliza. 

- Nu prea ştiu sigur, OK? E un butoi cu apă dulce. Dar, din cite 
am auzit, chestia asta ca o farfurie poate lua doisprezece, poate 
cincisprezece oameni. Au apartamente în toată regula înăuntru, 
ca şi cum ar urma să trăiască acolo. A fost gindită de grecul ăla, 
ştiţi, ăla care face toate rahaturile subacvatice. 

- Nicholas Kaginakas? zise Eliza. 

- Ăla. Şi el a murit. A fost aici o vreme, pe urmă s-a dus înapoi în 
grecia şi într-o zi a căzut mort. 


- Ce făcea Bridges înainte să înceapă să construiască farfuria? 
întrebă Eliza. 

- Era mare şi tare în afacerile de salvare. Pe urmă, Red a adus 
cam cincisprezece, şaisprezece din vasele alea, Liberty, din al 
Doilea Război Mondial. Nişte chestii mari şi urîte, dar puteau 
căra o tonă. O vreme a lucrat la ele, le-a reparat, le-a montat 
cisterne. 

- Pentru ce? 

- Red a venit cu ideea că le-ai putea curăța înăuntru, le montezi 
cisterne şi le foloseşti ca tancuri petroliere. A făcut o mulţime de 
afaceri, nimeni n-a venit vreodată să se plîngă. Era o chestie 
unică, ştii, aveau rezervoare cu balast în ele, ca un submarin. 

- Rezervoare cu balast? întrebă Magicianul. 

- Da. Cred că aşa egalizau modul în care pluteau, goale şi pline. 
Harry S. îşi luă halba goală între labe şi bătu în tejghea, iar Kraft 
Americanul se duse să-i aducă încă o bere. 

- Ce părere ai? îi şopti Magicianul Elizei. 

- N-a zis Danilov ceva despre un om ucis în Grecia? Magicianul 
încuviinţă. 

Kraft Americanul veni înapoi cu pifia colada şi o bere. 

- Ştii unde au dus farfuria aia? întrebă Magicianul. 

- Nu. 

- Şi Red Bridges a murit înainte să fie terminată? 

- Mda. Bătrînul Red se săturase de toată afacerea. Se dezvoltase 
mult, mai mult decit era în plan. Vezi, Red nu era decit un bun 
pirat bătrîn, un jocheu salvamar. Îi plăcea să caute epave vechi. 
Dacă ar fi făcut avere aducînd la suprafaţă vreun vas vechi, plin 
cu comori, sau unul din război, cu rămăşiţe, asta l-ar fi făcut mai 
fericit decît un porc în rahat, scuzaţi-mi franceza, doamnă. Dar 
să transformi nişte vechituri în tancuri petroliere şi să 
construieşti o farfurie zburătoare subacvatică, nu era o treabă 
pentru el. Categoric, nu. Nu voia să fie un erou. 

- Dar a găsit vreodată ceva, cînd salva epave? întrebă 
Magicianul. 

- Sigur. Chiar înainte să plece, a găsit un vechi vas japonez, la 
vreo douăzeci de metri adincime, lîngă Insulele Volcano, la sud 
de aici. Venea de la Iwo Jima în '45 şi bombardierele noastre l-au 
prins. Pe urmă el s-a amestecat în porcăria asta grozavă şi nu s- 
a mai întors niciodată acolo iar vasul încă zace acolo, ruginind în 
continuare. 


- Şi nici altcineva nu s-a mai întors acolo? 

- Din cite ştiu eu, Red n-a raportat niciodată descoperirea. 
întotdeauna avea de gind să se întoarcă acolo cînd ieşea la 
pensie. 

Se opri şi dădu din cap deznădăjduit, apoi continuă: 

- l-a fost foarte greu să vîndă şantierul. Totuşi, după treizeci şi 
cinci de ani, într-o noapte, l-am auzit cum îi spunea totul lui 
Harry S. Era puţin ameţit şi se descărca pe bătrînul Harry. Unii 
dintre cei cu care a lucrat după război au vrut să-i cumpere 
afacerea. Săracul ticălos a murit înainte de a se putea hotărî. 

- înainte? zise Eliza. 

- Da. Cu două nopţi înainte să moară, apare aici cu o geantă. Se 
plingea de o neînțelegere cu grangurii. Dar care granguri, n-a 
spus. 

- Şi nimeni n-a mai spus nimic despre ce s-a întîmplat cu 
farfuria? 

- Nu. Au remorcat-o şi au dus-o de aici - drace, trebuie să fi fost 
acum trei, patru luni. De fapt, mă bucur că au luat-o. Totul era 
foarte secretos, tipii veneau pe aici, dar nu ziceau nimic. Cam pe 
vremea aia au început să angajeze o mulţime de japonezi. 
Trebuia să treci teste de securitate şi tot tacîmu'. 

Harry S. rîgii din nou. 

- Te scuzăm, zise Kraft Americanul. 

- Cine e acum proprietarul şantierului? întrebă Eliza. 

- Aă, o firmă mare de pe-aici. Nu-mi amintesc în clipa asta, da' 
mi se pare că e pe undeva prin sud. 

- AMRAN? se aventură Eliza. 

- Nu, ceva cam ca... 

- San-San? zise Magicianul. 

- Da, ai nimerit-o, omule. Asta-i. Compania San-San. Harry S. 
mormăi, cu botul în berea lui. 

- Ce e, Harry, eşti trist? întrebă Kraft Americanul. E melancolic - 
stă acolo cu nasul în pahar, ca un beţiv, şi mormăie. 

- Poate că e în călduri, sugeră Magicianul. 

- Nu m-am gindit niciodată la asta, zise Kraft Americanul şi se 
duse în partea cealaltă a barului, să vorbească cu Harry S., care 
continua să privească trist În pahar. 

- începe să se lege, spuse Eliza. încă ceva, domnule Kraft, l-aţi 
auzit vreodată pe Red vorbind de „Midas"? 

- Sigur, de multe ori. 


- Da? 
- Mda. Aşa îi spuneau farfuriei. 


4. 


Cînd ajunse la casa din Kyoto, era aproape miezul nopţii. Se 
strecură pe poartă, dar, înainte să ajungă la grădină, îl ajunseră 
cîinii. Erau înnebuniţi. Masculul, Kaziodan, îşi azvîrli capul pe 
spate şi lătră din gitlej, ca un lup singuratic făcînd serenade la 
lună. 

- încet, zise el cu o voce şoptită. Ştia că la ora aceea Kimura 
dormea, iar în camera lui Sammi nu era lumină. Se duse spre 
casa din spate. Tana dormea, făcută colac pe tatamiul ei, cu 
părul negru strîns într-o coadă, răsucită peste umăr. 

O'Hara era obosit de drum. De trei zile nu se mai odihnise. 
Traversă holul, trecînd de dormitorul Tanei către sala de 
antrenament. Nu era mai mare decît un dormitor mare şi avea 
podeaua acoperită cu rogojini. Un perete era acoperit de oglinzi, 
ca într-un studio de balet. Se uită după flori. Tana punea flori 
proaspete în cameră pentru el, fie că era acolo, fie că nu. Vaza 
se afla în colţ, plină cu garoafe galbene; dorinţele începură să i 
se trezească. 

încăperea era în întuneric, brăzdată doar de lumina ce se 
strecura de afară, dar nu aprinse lumina. 

Era uşurat că Tana dormea. Avea nevoie de timp să-şi 
pregătească trupul, să-şi limpezească mintea, să şteargă din ea 
totul, în afară de obiectivul imediat. Cameleonul. 

Fantoma era aproape. Se simţea sufocat de giulgiul ei. Tot restul 
era imaterial. 

Işi scoase cămaşa şi stătu zece minute în centrul camerei, în 
poziţia lotusului, fără să se mişte sau să clipească din ochi, 
ascultîind armoniile pămîntului, „ducîndu-se la perete". Apoi se 
descolăci uşor, ca un şarpe ce se trezeşte la soare şi într-o serie 
de mişcări atit de rapide şi uşoare, încît ar fi putut trece drept un 
balerin care executa un pas complicat, parcurse patru poziţii: 
yoko-tobi-geri, lovitura laterală zburătoare; neko-aschi-dachi, 
poziţia pisicii, pentru mişcare rapidă; zenkutsu-dachi, poziţia 
înainte, pentru lovituri cu pumnii şi kibadachi, poziţia calului, 
pentru atacuri laterale. Apoi, tot atit de repede, dădu patru 


lovituri: mîna Tang, pentru retezat; Taisho, lovitura clasică cu 
călcîiul; mawashi-zuki, lovitura în claviculă. 

Repetă mişcările de douăsprezece ori, mărind de fiecare dată 
viteza. 

Apoi, tot atît de repede încetini ritmul, tot mai mult şi, 
răsucindu-se într-o singură mişcare lungă, filmată parcă cu 
încetinitorul, reveni în poziţia lotusului în care rămase nemişcat 
alte zece minute. 

Se ridică în picioare şi îşi scutură miinile. Era gata. 

În clipa aceea o văzu pe Tana. Stătea în uşă, goală, cu trupul 
învăluit într-o lumină slabă, cu mîinile pe lîngă corp şi cu ochii 
somnoroşi. 

- Cîinii mi-au spus că eşti aici, zise ea. 

El păşi într-o rază de lumină şi-şi ţinu mîinile în aşa fel încît ea să 
le poată citi. 

- Erai atit de liniştită, încît n-am vrut să te trezesc. Am uitat de 
cîini. 

Ea zimbi. 

- Şi ai fi dormit fără să mă trezeşti? 

- Poate. 

- Pot să dorm oricînd. Se apropie de el. N-ai venit ca să rămii. 

- Nu, doar ca să vorbesc cu Tokenrui-san. 

- E plecat pînă miine la ora ultimei mese. Dar aş vrea să vorbesc 
cu tine, să-ţi privesc buzele. 

El întinse mîna şi o atinse foarte uşor pe buze, iar ea îi atinse 
vîrful degetelor cu limba. 

- Pe faţa ta e scrisă tristeţea, zise ea. 

- Sunt obosit. 

- Nu oboseală, văd eu. 

- Nu e momentul să vorbim despre asta. 

Ea nu-i mai puse la îndoială judecata. Era problema lui şi dreptul 
lui să aleagă momentul potrivit. În afară de asta, el era acolo, 
chiar dacă numai pentru o clipă. 

- Mi-a fost dor de tine, Kazuo. Mi-e greu să dorm fără alinarea 
braţelor tale. 

- Şi eu m-am gindit mult la tine. Ea îi mîngiie faţa cu degetele. 

- Ce bine e să te ating din nou. 

Sfircurile ei îi atinseră pieptul şi se întăriră. închise ochii şi 
spuse: 


- M-am gindit la tine pînă ce m-am simţit ca o albină şi te doresc 
îngrozitor de tare. 

El o strînse în braţe şi-i mîngiie spatele, o simţi apropiindu-se şi 
mai tare de el. Degetele ei se mişcară spre pantalonii lui şi-i 
descheiară. îşi strecură mîna înăuntru, îl simţi, îşi puse degetele 
în jurul lui şi-l simţi cum se excită la atingerea ei. Cu cealaltă 
mînă îi descheie fermoarul şi-i lăsă pantalonii să cadă. li luă 
mîna şi i-o puse între picioarele ei, conducîndu-i degetele între 
buzele ei, mîngiindu-se cu mîna lui. îşi linse cealaltă mînă şi-l 
mîngiie mai tare. 

Îl simţi cum devine rigid. Se ridică pe virfuri şi începu să 
tremure. Micile ei ţipete păreau prinse în git; apoi deschise gura 
şi ele izbucniră, o avalanşă de ţipete care trimiseră sîngele 
năvalnic prin penisul lui întărit. 

Îl ghidă spre ea, îl simţi alunecînd înăuntru şi-şi încolăci un picior 
În jurul taliei lui, ridicîndu-se şi lăsîndu-se în jos pe vîrful celuilalt 
picior. 

îl învălui, îl atrase adînc în ea, îl strînse şi apoi îl lăsă, apoi o făcu 
din nou. Şi din nou. începu şi el să tremure. Gemu, dar era mai 
mult un miîrîit. Apoi ea îşi încolăci şi celălalt picior în jurul lui, iar 
el o prinse de obraji şi începu să-i legene coapsele. Un foc ce 
cobori pe şira spinării între coapse, îi descătuşă un urlet interior 
şi explodă în ea, iar ea îi muşcă buza de jos în timp ce el ţipa. 

El se lăsă uşor în genunchi, se sprijini pe un braţ şi o lăsă pe 
podea. Zăcea acolo, privind în sus la el, şi răsuflarea îi revenea 
în scurte convulsii. _ 

- A fost atit de repede că e deja o amintire, zise ea. Vino In pat, 
Kazuo, şi ai să te trezeşti în mine, şi vom întîmpina soarele cu 
tipetele noastre. 


5. 


Japoneza micuță mergea cu paşi repezi în josul străzii cu garduri 
spre şcoala de kendo. Auzi zgomotele ascuţite, plate ale săbiilor 
de bambus lovindu-se una de alta, încă înainte de a intra în 
încăperea mare, puternic luminată. 

înăuntru scena ce se desfăşura ar fi putut fi din secolul al 
şaptesprezecelea. Erau douăzeci de studenţi cu toţii, fiecare 
bine apărat de un coif şi o mască cu nervuri numită men, haine 
grele, cu spatele de bambus, numite do, kotes, mănuşi de piele 


ce le acopereau mîinile şi încheieturile şi o tare căptușită, care 
le proteja vintrele şi pîntecele. 

Merse pe o latură a sălii, către un podium din faţă, şi rămase 
tăcută în colţ, urmărindu-l pe maestrul sensei, profesorul, care 
părea să plutească în jurul camerei, urmărind fiecare echipă 
care se duela, intervenind uneori pentru a face cîte o observaţie. 
„Spadele" shinai, făcute din patru şipci de bambus, legate 
împreună la miner cu piele, pocneau ascuţit cînd studenţii 
încercau să marcheze puncte, lovind în creştetul capului, la 
încheietura dreaptă, partea dreaptă a pieptului şi la git. 

Sensei preda prin exemplu. Cînd voia să instruiască un student, 
intra pur şi simplu în luptă, preluînd rolul adversarului. Mişcările 
lui erau uluitoare. Îl văzu marcînd trei puncte, cu ceea ce părea 
a fi o singură mişcare. Se înclină în faţa elevului şi se duse mai 
departe, croindu-şi drum prin încăpere pînă cînd ajunse la ea. 

îşi sprijini spada shinai de perete. 

- Scuzaţi-mă, Okari-san, spuse ea. Nu v-aş fi întrerupt ora, dar e 
ceva important. 

- înţeleg Ichida, răspunse el liniştit. Presupun că se întîmplă 
unele lucruri în Tokyo? 

- Hai, Cel numit Kazuo e mult mai bun decît am crezut. 

- Deci Kei şi prietenii lui nu l-au descurajat? 

- Kei e în spital. Are falca fracturată. Ceilalţi au fost răniţi. A spus 
că era ca şi cum ai lupta cu vintul. 

Maestrul de kendo nu spuse nimic timp de cîteva secunde. îşi 
privea elevii lucrînd şi, fără să se întoarcă, întrebă: 

- A progresat, acest Kazuo? 

- Poate. Mai întîi s-a dus la arhivă, apoi a vizitat pe un anume 
Hadashi de la Kancho-uchi. A fost la Teatrul Kabuki, unde a pus 
întrebări despre machiaj şi despre actorii care au lucrat acolo în 
trecut. lar acum e aici. 

- în Kyoto? 

- Hai. Stă în casa lui Tokenrui. Şi şi-a planificat să se ducă la 
Tanabe astăzi, mai tirziu. 

- Interesant. 

- Cunoaşte ţara şi felul nostru de a fi. Se mişcă uşor. 

- E la fel cu ceilalţi. Cîndva a lucrat la CIA. Sunt toţi la fel. Dar cu 
englezul ce e? 

- El e mult mai subtil. Parcă nici nu s-ar cunoaşte. 

- Dar ceilalţi doi? 


- Aseară mai erau încă în Tokyo. 

- De ei o să mă ocup mai tîrziu. Mulţumesc. îmi pare rău pentru 
Kei, dar sunt sigur că o să se facă bine. E plăcut să ştiu că mă 
pot baza pe prietenii mei. 

Japoneza numită Ichida se înclină din nou. 

- Să-l urmărim în continuare? întrebă ea. 

- Nu. Dar supravegheaţi-i pe cei doi din Tokyo. Mai întîi trebuie 
să-l lichidez pe asasin, pe O'Hara, care se dă drept ziarist. După 
aceea ne vom ocupa de ceilalţi. 

Şi spunînd aceasta se întoarse şi, mişcîndu-se cu graţia unui 
dansator, se răsuci printre elevi ca un derviş, marcînd punct 
după punct Pînă cînd îi învinse pe toţi. Apoi se opri, îşi scoase 
men-ul şi rise. 


6. 


În timp ce mergeau cu maşina pe drumul cotit de la Tanabe, 
O'Hara privea fortăreaţa care se afla sus, pe stincile de pe 
coasta muntelui. Zidurile ei înalte de piatră păreau să crească 
din acele de pin şi din ulmi. Sub ea se desfăşura Golful lyo-Nada, 
presărat cu insulițe; dincolo de el, Insula Shikoku şi, dincolo de 
aceasta, la vest, Hiroshima. Departe în jos, la picioarele 
muntelui, rezervoarele în formă de cozonac ale rafinăriei 
Yumishawa scînteiau în soarele începutului de după-amiază. 

Castelul de deasupra lor fusese construit în secolul al 
şaptesprezecelea de şogunul Tukagawa Yeyasu, ca avertisment 
pentru toţi cei ce amenințau să invadeze Japonia dinspre sud. 
Generalul Hooker îşi folosise influenţa considerabilă pentru a 
aranja între guvernul japonez şi AMRAN o închiriere pe termen 
lung, transformînd Cuibul Dragonului în sediul internaţional al 
consorţiului. Panorama era spectaculoasă. Bărci de pescuit şi 
cargouri pluteau pe apa albastră a golfului de dedesubt, iar 
şoseaua ce ducea spre fortăreață era mărginită de tufe de 
trandafiri şi de azalee. După un urcuş de douăzeci de minute pe 
vulcanul acoperit de iarbă, taxiul ajunse la poarta principală. 

Intrarea nu era însă la fel de plăcută. In cadrul unei uşi tăiate în 
masiva poartă de lemn din zidul de piatră, înalt de şase metri, 
apăru un paznic care le ceru actele de identitate, scrisorile de 
acreditare, apoi îl percheziţionă pe O'Hara. Era japonez şi avea 
statura unui luptător de sumo. Uniforma lui, un costum verde 


închis, pus peste un pulover negru cu guler pe git, părea că e 
gata să plesnească la cusături. Pe braţul drept avea o etichetă 
mică pe care scria simplu: SECURITATE AMRAN. Mai purta şi un 
ecuson de identitate pe buzunarul de la piept. La început păru 
preocupat de faptul că O'Hara nu avea nici o servietă, dar, în 
cele din urmă, îşi alungă îngrijorarea ridicînd din umeri. După ce 
termină controlul, îi făcu semn lui O'Hara să-l urmeze prin mica 
uşă. 

O'Hara aranjase ca taxiul să-l aştepte şi-l urmă pe paznic în dai- 
dairi, curtea interioară. Avea mărimea unei jumătăţi de teren de 
fotbal, era pavată cu piatră şi-i lipseau copacii, grădinile sau 
orice alte lucruri plăcute. De cealaltă parte a curţii, se aflau trei 
clădiri de cîte un etaj. O'Hara recunoscu amplasarea clasică: în 
centru, shishin-den, sala de ceremonie şi principala construcţie 
a ansamblului, la dreapta acesteia, seiryo-den, „sala pură şi 
rece", de obicei, apartamentele şogunului, iar la stînga, kaisbo- 
den, sau barăcile. Construcţiile aveau acoperişuri de ţiglă cu 
pantă joasă, curbate la bază şi susţinute de stilpi groşi de lemn, 
colorați în roşu-aprins. Frumuseţea clasică a arhitecturii fusese 
păstrată perfect, cu două excepţii: pasaje închise legau cele trei 
clădiri şi toate uşile erau închise ermetic, în afară de uşa 
principală din shishin-den. 

Pe acoperişul sălii de ceremonie se aflau trei antene parabolice, 
iar sus, pe ziduri, mai multe reflectoare. Fără să atragă atenţia, 
O'Hara studie exteriorul în timp ce traversa curtea. Ciţiva 
bărbaţi şi femei în halate negre lucrau în curte, ştergind, 
greblînd; era evident că AMRAN păstra locul extrem de curat. 
Apoi simţi că cineva îl urmăreşte şi întoarse, ca din întîmplare, 
capul. Sub unul din acoperişuri era un om în umbră, o formă 
vagă, cu excepţia unui ochi crud, care prinsese un reflex al 
luminii solare. Omul se îndepărtă, dar nu înainte ca O'Hara să-i 
observe şi celălalt ochi, acoperit cu o bandă neagră, şi o 
cicatrice zimţată, care i se întindea de la rădăcina părului pînă la 
falcă. Apoi dispăru. 

Era o observare normală sau o supraveghere deliberată? Avu 
sentimentul neplăcut că poate îl cunoştea pe acest om, dar nu-şi 
Putea aminti unde sau cînd se întîlniseră. În timp ce intrau în 
clădirea principală, îl năpădi senzaţia că îi scapă ceva. Se 
scutură şi hotărî să uite. 


Holul rotund de la intrare fusese transformat într-o cameră de 
primire. Lumina venea Prin ferestrele din cornişa tavanului înalt, 
cu console - Grinzile de stejar erau lustruite fără pată - pereţii 
erau acoperiţi cu paravane de mătase, cu vechi picturi delicate. 
Singura piesă de mobilă era un birou de oţel inoxidabil, în stil 
tipic american, aşezat în mijlocul camerei, pe care nu se afla 
nimic în afara unei cărţi de oaspeţi şi a unui telefon cu multe 
butoane. Mici camere de luat vederi supravegheau constant 
încăperea de sus, de pe grinzile tavanului. La baza pereţilor se 
mai aflau detectoare de metal şi cipuri electronice. Nimeni nu 
putea intra în nici una din clădiri fără să treacă prin această 
cameră şi nimeni nu putea trece pe aici cu nici un fel de metal 
sau dispozitiv electronic. 

Bărbatul aşezat în spatele biroului purta costumul verde şi 
puloverul negru al forţelor de securitate, cu trei dungi pe 
mînecă. îşi purta tocul pistolului în stil occidental, cu virful 
atiîrnînd pînă aproape de genunchi. Era lat în umeri, subţire în 
talie, drept ca o ţeavă de puşcă, dur ca un diamant, iar faţa lui 
aspră era puternic bronzată. Nu avea nici un gram de grăsime 
şi, judecînd după expresia feţei, probabil că un zimbet i-ar fi 
provocat durere. 

O'Hara cunoştea genul. Probabil era un fost ofiţer sau instructor 
militar. 

Pe bărbatul de lîngă gardian îl recunoscu imediat din cărţile de 
istorie şi vechi comunicate de presă. Pe atunci era slab, arătînd 
ca un strigoi, după trei ani de prizonierat în lagăr. Ochii lui, duşi 
în fundul capului, reflectau un fel de bucurie sticloasă, hainele 
kaki atîrnînd ca pe un schelet. Acum era mai plin, aproape 
spilcuit, cu părul alb şi o mustață albă, cu virfurile întoarse în 
sus. Plesni un baston de trestie de pantalonii kaki apretaţi şi 
veni în întîmpinarea lui O'Hara cu mîna întinsă. Era generalul 
Jesse Garvey, Martirul Barăcilor Suchi. 

- Domnul O'Hara? 

- Da. 

- Bun venit la Cuibul Dragonului. Sunt generalul Garvey, 
vicepreşedinte executiv, iar acesta este sergentul Travors, de la 
Securitate. 

- încîntat, îi spuse O'Hara lui Garvey. V-am recunoscut imediat, 
domnule. E o adevărată onoare pentru mine. 

- Mulţumesc. 


- Arată ca o garnizoană, spuse O'Hara cu un zîmbet, uitîndu-se 
înapoi spre Travors. 

- Generalul Hooker conduce ca în armată. Puterea obişnuinţei, 
presupun. 

- Cred că da. 

- Păi, vă aşteaptă. Veniţi. 

în timp ce traversa vasta anticameră, O'Hara auzi sunete 
înăbuşite venind de dincolo de pereţi: maşini de scris electrice, 
biziîit de computere, casetofoane derulînd benzi. Undeva, în 
imensa clădire veche, se petreceau o mulţime de lucruri. 

Garvey îl conduse într-o cameră şi închise uşa după el. Dintr-o 
dată se făcu linişte ca într-o biserică la miezul nopţii. 

încăperea era enormă, fiind probabil camera de audienţe a 
şogunului, gîndi O'Hara, şi foarte întunecoasă. Nici un pic de 
soare nu pătrundea înăuntru. Ferestrele erau închise ermetic, cu 
paravane de bambus acoperite cu paie, iar peretele opus fusese 
transformat într-o seră de interior. Lumini slabe aruncau umbre 
vagi, purpurii printre plante şi ferigi, în timp ce statui antice de 
cîini şi de lei de pază din temple făceau de santinelă în tăcere, în 
colţurile întunecate. Tocurile îi răsunau pe podeaua din lemn 
tare. 

Era foarte cald şi umed, şi mirosea vag a tutun de pipă. 

O'Hara se aşeză într-un fotoliu mare din piele ce făcea parte din 
mobilierul aşezat lîngă intrare. O singură lampă, acoperită cu un 
abajur filipinez din nuiele, arunca un cerc mic de lumină pe 
măsuţa de lîngă fotolii. Nu se găsea nimic de citit. 

Aşteptă. Singurul sunet era tic-tacul unui ceas de undeva din 
cameră. 

începu să transpire. Se gîndi că umiditatea din cameră trebuie 
să fi fost de aproape sută la sută, iar temperatura, de peste 
treizeci de grade. 

Se adapta spaţiului, ascultînd fiecare mişcare: roua picurînd de 
pe plante, picioarele subţiri ale unei insecte zgiriind podeaua, 
biziitul electric slab al lămpilor, melodia de metronom a ceasului 
care ticăia. 

Şi mai era ceva. O respiraţie înceată, superficială. Altcineva mai 
era în cameră împreună cu el. O'Hara începu să scruteze 
întunericul cu amindoi ochii. Sunetul venea dintr-un colţ 
deosebit de întunecat, de lîngă seră. Se auzi hiîrşiitul unui 
chibrit, apoi izbucni o luminiţă ca de chihlimbar, urmată de o 


flacără care pilptia. În lumina ei şovăielnică, văzu profilul istoric 
al lui Hooker, nasul de şoim, maxilarul de granit, gitul lung, 
clasic. 

- Foarte bine, domnule. M-aţi descoperit în... mai puţin de un 
minut. O concentrare incredibilă. Trase de şnurul lămpii; un 
Buddha imens, cu pîntecul smălţuit în roşu, strălucind în lumină, 
stătea cu picioarele încrucişate la baza acesteia, privind fix 
camera cu nişte ochi impenetrabili, pictaţi. 

- Trebuie să-mi cer scuze pentru acest strop de melodramă. 
Ochii mei sunt foarte sensibili la lumină. 

Bătrînul era aşezat în spatele unui enorm birou de campanie, gol 
cu excepţia lămpii în formă de Buddha, cu vechiul ei abajur cu 
franjuri şi întrerupătorul cu şnur, o veche cutie de lemn pentru 
scrisori şi o agendă. În faţa biroului stăteau aliniate opt scaune 
cu spătar înalt. 

- Vă cer scuze şi pentru umiditate. La următoarea aniversare 
împlinesc optzeci de ani. Singele meu s-a cam subţiat. Dacă 
sunt mai puţin de treizeci de grade, mă ia cu frig. Doriţi să beţi 
ceva? O să vă simţiţi mai bine. 

- Aş dori un ceai. 

- Cald sau rece? 

- Rece, vă rog. 

Apăsă un buton undeva sub masă, şi Travors apăru în uşă. 

- Ceai rece pentru domnul O'Hara, sergent. Mie un pahar de 
sifon, te rog. 

- Da, domnule. Şi dispăru. 

- Unele lucruri nu se schimbă niciodată, zise Hooker. Am fost atit 
de mult timp în armată, încît mă mai gîndesc şi acum la 
asistenții mei, din punctul de vedere al gradului mai degrabă 
decit al titlului. 

- Par să fie o mulţime de tipi însărcinaţi cu securitatea prin 
preajmă. 

- Nu poţi fi niciodată prea atent, răspunse el laconic, şi continuă: 
De fapt aceasta e o adevărată fortăreață. Le-a luat cinci ani s-o 
construiască, de la 1607 la 1612. Scopul ei era să-i descurajeze 
pe străini să intre în Japonia, după ce şogunatul a închis ţara. 
Sunt sigur că aţi remarcat priveliştea cînd aţi urcat. Domină 
întregul golf şi Insula Kyushu. 

- E foarte impresionantă. 


- Cinci ani de muncă grea, şi bătrînul n-a mai venit s-o vadă 
terminată. Clătină din cap. Toată munca asta. De fapt, Cuibul 
Dragonului n-a fost niciodată atacat. 

- Cum de v-aţi hotărit s-o folosiţi? 

- Din consideraţii sentimentale, bănuiesc. A fost sediul meu de 
vară cînd eram guvernator militar, după război. înainte de asta, 
aici îşi avea sediul o secţie specială a Serviciului Secret japonez. 
O femeie japoneză se grăbi să intre în cameră cu băuturile lor, 
se înclină şi ieşi. Era tînără, cu puţin peste 20 de ani, foarte 
drăguță, şi niciodată nu ridică ochii din pămînt. 

- Ei bine, domnule O'Hara, în sănătatea dumitale şi succes cu 
articolul. Cum vă pot ajuta? 

Vîrsta adincise liniile rigide de pe faţa lui Hooker, transformîndu- 
le în şanţuri adinci. Pomeţii înalţi ieşeau în relief ca vîrfurile pe o 
stîncă. Pielea îi era aproape transparentă de bătrineţe, iar ochii 
străluceau de sub sprîncenele albe şi groase. Il privi intens pe 
O'Hara prin nişte ochelari de soare în timp ce-şi umplu cu tutun 
Pipa de argilă. 

- Mă documentez pentru un articol despre industria petrolului, 
zise O'Hara. Consorţiul dumneavoastră mă interesează pentru 
că este nou. 

- Un adolescent, ca să zic aşa. De fapt grupul are multă 
experienţă. Hooker schimbă brusc subiectul. Aţi făcut un drum 
lung pentru această documentare. 

- Eram în Japonia cu alte treburi. 

- înţeleg. Vă place ţara? 

- Am crescut aici. 

- Da? În ce parte? 

- Tokyo, pe urmă Kyoto. 

- Ah, atunci presupun că avem în comun dragostea pentru 
această ţară. 

„Ce de bărbi, gîndi O'Hara. Vulturul ăsta bătrîn ştie deja absolut 
totul despre mine. De ce joacă teatru?" O'Hara încuviinţă. 

- Kyoto este locul meu preferat din toată lumea. 

- Puțin prea liniştit pentru un bătrîn soldat ca mine, zise Hooker, 
lăsîndu-se pe spate în scaun şi privindu-l pe O'Hara peste globul 
lămpii. 

- Sunteţi în acelaşi timp singura companie americană de petrol 
care-şi are sediul în Japonia, spuse O'Hara, şi asta mă 
interesează. 


- Păi, nu e nimic misterios în asta. Există o mulţime de motive 
pentru care ne-am instalat în acest loc. 

O'Hara zîmbi. 

- Ästa-i unul dintre motivele pentru care sunt aici, ca să 
descopăr cîteva din ele. 

- Bine. Întrebaţi-mă. 

O'Hara scoase un blocnotes şi un pix. încă mai auzea un ceas 
ticăind undeva, dar nu se vedea nici urmă de el. Sunetul părea 
să vină de la general. Un ceas de mînă, poate. 

- Păreţi preocupat de ceva, domnule, spuse Hooker. 

- Nu e important. Aud întruna un ceas ticăind undeva. 

- Ah. Ceasul este aici înăuntru, domnule O'Hara, spuse el, 
bătindu-se în piept. Un stimulator cardiac zgomotos, dar 
eficient. Doctorii mei nu vor să umble la el acum. Rise. Dacă nu 
mai ticăie, vă rog să chemaţi doctorul. 

O'Hara începu cu întrebări despre Hooker şi asocierea lui cu 
AMRAN. 

- Eram preşedinte la Intercon Oil. Noi am propus primii 
consorțiul. 

- Cînd aţi început să activaţi în industria petrolului? 

- Oh, acum cincisprezece sau douăzeci de ani. Cînd am candidat 
la preşedinţie. Unii dintre cei mai înverşunaţi suporteri ai mei 
erau texani. Cînd am ieşit din cursă, mi s-a propus să preiau 
Intercon. Compania avea probleme. li lipsea un management 
puternic la vîrf. În doi ani am făcut-o să toarcă precum un jeep 
proaspăt ieşit din fabrică. 

- De ce aţi propus un consorţiu? 

- Le dădea companiilor implicate o nouă putere financiară. Ca 
orice industrie, are nevoie de bani ca să facă bani. 

- Membrii consorţiului schimbă între ei informaţii? Hooker 
aprobă. 

- Tehnologia tuturor companiilor este reciproc împărtăşită, dar 
ele funcţionează individual. Profiturile le aparţin. AMRAN nu e un 
centru al profitului, e mai mult o... organizare a serviciilor. 

- Mai sunteţi în legătură cu Intercon? 

- Numai în calitate de consultant. Majoritatea timpului pe care îl 
petrecem aici e dedicat operaţiilor lui AMRAN. 

- Cînd a fost format, de fapt, consorțiul dumneavoastră? 

- În cele din urmă, am fost înregistraţi cam acum un an. Ne-a 
luat ceva timp să punem totul cap la cap. Vă puteţi imagina 


problemele cînd încerci să aduci cîteva companii importante sub 
aceeaşi umbrelă. Au fost necesare foarte multe negocieri pentru 
a satisface nevoile şi cererile fiecărei structuri de corporație. 
Repet, domnule O'Hara, fiecare dintre aceste companii îşi 
păstrează autonomia. 

- Da. Cit au durat negocierile? 

- Am început să vorbim despre asta prin... oh, '75 sau aşa ceva. 
- Ce companii s-au alăturat pînă la urmă? 

- A mea, Intercon. Apoi Sunset Oil, Hensell, American 
Petroleum... O amintire rapidă, neinvitată şi neaşteptată, o 
scurtă străfulgerare din trecut îi întrerupse concentrarea şi 
şterse din mintea lui ceea ce urma să spună. 

- îmi pare rău, spuse el încet, ce... ăăă, ce spuneam? 

- îmi clădeaţi o listă cu membrii AMRAN. 

- Desigur! Să vedem, unde eram... 

Continuă, dar amintirea persista, forţindu-l s-o abordeze. „Era la 
Sydney, gîndi el. Prima cutie a venit chiar după ce ne-am 
instalat în Sydney." Se scutură ca să scape de gînd. 

- Intercon, American Petroleum, Hensell, Sunset... O'Hara reluă 
lista pentru el. 

- Desigur... să vedem, mai e Bridges Salvage Corporation, The 
Stone Corporation. Mai avem un aranjament cu o mică firmă 
italiană care fabrică motoare. 

- De ce un şantier naval? 

- Tancuri petroliere, bătrîne, tancuri petroliere. De ce să hrănim 
industria grecească dacă putem să ni le construim pe ale 
noastre? 

- Autonomie? 

- Cam aşa ceva. 

- Dar The Stone Corporation? 

- E o companie holding, pentru cîteva facilităţi energetice în 
Florida, Georgia, Alabama şi alte cîteva state sudice. 

- Are şi rafinării de petrol, nu? 

Generalul îşi aprinse din nou pipa, folosind timpul pentru a-l 
studia mai mult pe O'Hara. Nu trebuie să-l subestimăm pe acest 
om, gîndi. 

- Da. 

- Aici, în Japonia? Hooker aprobă din cap. 

- Chiar jos, la poalele dealului. Fabrica Yumishawa. Noi le dăm de 
lucru. E a doua din lume ca mărime. 


- Aduceţi petrol din alte părţi ale lumii ca să-l rafinaţi aici? 

- Corect din nou. Dacă vă interesează, pot să vă aranjez o vizită. 
- Poate în cursul săptămînii. 

Hooker dădu încet drumul unui rotocol de fum către plafon. 

- Bine, spuse el, cred că o să vi se pară instructiv. 

- Yumishawa aduce profit? întrebă O'Hara. Hooker zîimbi. 

- Nu suntem o organizaţie de caritate; suntem în afaceri ca să 
facem bani. Yumishawa avea capacitatea care ne trebuia. 

- Asta v-a adus înapoi în Japonia? 

- AMRAN este o companie internaţională. Folosim cîteva rafinării 
japoneze. De asemenea, întîimplător, eu... 

Ochii lui Hooker părură să se întunece în timp ce vorbea. Parcă 
visa cu ochii deschişi. 

- ... € ca şi cum aş trăi aici. _ 

Bătrînului îi venea greu să se concentreze. În mintea lui 
începuseră să se infiltreze persistente amintiri întunecate. || 
asculta atent pe O'Hara încercînd să le alunge, dar ele 
rămiîneau, substituindu-se realităţii. 

Era al doilea... nu, probabil era al treilea cameleon. îşi amintea 
cutia, deşi nu avea nimic deosebit. Era doar o simplă cutie albă, 
şi îşi amintea că se uitase la ea foarte multă vreme, ascultind 
creatura care se mişca înăuntrul ei în ritmul în care ura creştea 
în el. Era în Sydney de două luni, punînd la cale planurile care să 
îi apropie tot mai mult de Honshu. Casa era un conac victorian, 
cu cercevele albe, care aparținuse cîndva guvernatorului, un loc 
spaţios şi aerisit, care fusese transformat în sediu pentru 
companiile lui. Peste tot erau gărzi. Şi totuşi, ea reuşise să intre 
- cu cutia. 

Stătea în picioare în faţa lui, în camera spațioasă, cu faţa calmă 
ca un lac, atitudinea aceea impenetrabilă care nu lăsa să se 
ghicească nimic. Viaţa fusese bună cu ea. Pielea îi era curată şi 
netedă, iar ochii în formă de migdale erau în alertă. 

- îmi amintesc că erai mult mai drăguță, minţi el. 

- Poftim? spuse O'Hara. 

- Oh, scuze. Mintea îmi rătăcea. Afaceri... Vocea i se stinse. 

- Vă întrebam dacă dumneavoastră aţi fost cel care a avut 
iniţiativa creării lui AMRAN, spuse O'Hara. 

- Într-un fel. S-a conturat aproape ca o... ăăă, necesitate. Citeva 
dintre companii îşi pierduseră... directorii, în timpul negocierilor 


De fiecare dată cînd se întîmpla, trebuia să o luăm de la capăt, 
avînd de-a face cu oameni noi. 

- Ce s-a întîmplat cu acei oameni din conducere? 

- Au murit. De cele mai multe ori din cauze naturale. Trei au 
murit - nu, cred că patru - de atac de cord şi a mai fost un 
accident auto... în orice caz, au fost foarte multe întîrzieri. E 
complicat, ştiţi, să încerci să aduni toate astea, cu schimbările 
bruşte din management. 

Vorbea aproape automat pentru că mintea continua să-i alunece 
înapoi în timp. 

În Filipine, politica o făcuse să rămînă tăcută şi la locul ei. 
Politica şi o sută de dolari americani pe lună, un preţ destul de 
mic pentru evitarea unui scandal care i-ar fi ruinat cariera. 

Cum reuşise, în mijlocul unui război, să ajungă din Luzon în 
Australia? 

Cutia răspundea la această întrebare. 

Cameleonul aranjase totul. Nu încăpea îndoială. De două ori 
înainte, cutiile ajunseseră. În fiecare era semnătura lui; un 
singur cameleon. În prima nu fusese nici un mesaj, numai o 
mică fotografie a băiatului stînd în faţa unui templu Shinto din 
Tokyo. Arăta îngrozit. 

Agenţii secreţi ai lui Hooker dedicaseră luni de zile încercării de 
a afla ceva despre Cameleon. Chiar şi agenţii lor din Japonia 
ştiau foarte puţin. Era şeful unei secţii speciale a Serviciului 
Secret japonez. Nimeni nu reuşise să descopere adevăratul lui 
nume. 

Al doilea cameleon, o lună mai tîrziu, însoțea primul mesaj 
adevărat pe care îl primise Hooker. Bătut la maşină clar, pe o 
mică foaie de hirtie, spunea simplu: „Problema e negociabilă". 
Nimic mai mult. 

Apoi, după alte două luni de aşteptare chinuitoare, ea venise să- 
i aducă personal mesajul verbal. Insulta supremă. 

Fotografia era sadică. Bobby, stînd într-un coşciug de copil. 
Băiatul arăta obosit, poate chiar drogat. 

- Ce vrea? 

- Trebuie făcut repede. Săptămîna viitoare. 

- Ce vrea? întrebase Hooker, furios că se trezea negociind cu un 
ofiţer japonez şi cu o concubină. 

Ea închisese ochii şi repetase pe de rost: 


- Îl va da pe Molino în schimbul amiralului Asieda, pe care 
englezii îl ţin acum prizonier aici, în Australia. 

Doamne, cum o ura. Şi totuşi, era încă atras de senzualitatea ei. 
Se întreba dacă trupul ei se schimbase o dată cu trecerea anilor 
şi se gindea la ea întinsă goală lîngă el. Timp de trei ani fusese 
un secret de stat. Doar Garvey ştia. 

Generalul, văduv doar de 6 luni, culcîndu-se cu o fată în casă de 
şaptesprezece ani şi alungind-o după ce îi făcuse un fiu. 
Doamne, cum ar mai fi ciripit despre asta coţofenele de la 
Clubul Ofiţerilor. Dar superiorii lui? L-ar fi distrus. 

Acum o ura, cu atît mai mult cu cît, în slăbiciunea lui, trăise trei 
ani într-o minciună care se întorcea să-l bintuie. Creştin 
înverşunat, o privea chinuit de vinovăţie. 

- Ar trebui să fii împuşcată ca agent inamic, îi spuse el. 

- II vreau înapoi pe fiul meu viu, spuse ea... 

- ... accident de avion, spunea O'Hara. 

- Vă rog să mă scuzaţi, spuse Hooker, sărind înapoi la realitate. 

- Spuneam că Robertson de la Stone Corporation, a fost omorît 
într-un accident de avion. 

- Da. Nu trebuia să zboare el, ştiţi. Politica companiei. Dar cînd 
eşti preşedinte de corporație, cine aplică pedepsele, ei? Asta ne- 
a dat Puțin înapoi. Eram aproape de o înţelegere cu Stone cînd 
s-a întîmplat accidentul. Şi a mai fost şi tipul ăla din, ăă, Dallas... 
- David Fiske Thurman, de la Alamo OiL. Hooker îl privi, evident 
surprins. 

- Dar văd că eşti bine informat, tinere. Şi Thurman era un nebun. 
Dacă nu mă înşel, era s-o păţească de cîteva ori înainte. 

O'Hara insistă, clarificind informaţiile înainte de a pune 
problema Cameleonului. 

Dar generalul se lăsă iar cuprins de amintiri... 

Ce îndrăzneală. Să-i dea un ultimatum lui, al doilea ofiţer ca 
rang din comanda Pacificului. Era înfuriat. 

- Uite ce părere am eu despre ticălos, îi spuse Hooker femeii. 
Apucă şopirla, o ţinu cu o mină şi-i strînse corpul care se 
zvircolea, pînă cînd o omori. O aruncă la loc în cutie. 

- Du-i asta înapoi ticălosului împreună cu complimentele mele. 

- O să-l laşi să-l ucidă pe Molino? 

- II cheamă Bobby. 

- II chema Molino înainte ca tu să mi-l furi. Ce laş eşti! 


- Femeie, îmi pui răbdarea la grea încercare. Dar şi ea se 
pierduse cu firea. 

- Vreau înţelegerea aceea. Măcar asta poţi să faci. L-ai părăsit o 
dată... 

- L-am părăsit?! A fost un act al sorții. Nu l-am abandonat pe 
băiat, eu... 

- Băiatul. Băiatul. Asta-i tot ce a fost pentru tine, băiatul. Mi l-ai 
luat o dată. Dacă nu faci asta, o să le spun că m-ai violat în casa 
ta din Bastine, că... 

- Te-am violat! În viaţa mea n-am mai văzut o pereche de 
picioare care să se deschidă atît de repede. E fiul meu şi o să-i 
spun cum vreau eu. N-ai nici un drept asupra lui. E al meu, 
adoptat legal. Toate celelalte acte au fost distruse. Nu poţi 
dovedi... nimic. 

- E fiul meu. O să-l omoare. Trebuie să faci aşa cum... 

- La dracu', femeie, cum îndrăzneşti să mă ameninţi cu minciuni 
şi şantaj? Nu-mi spune tu mie ce o să facă şi ce nu... 

Era copleşit de miînie şi de vinovăţie. Imaginile îi întunecau 
raţiunea. Păcate ale cărnii. Calvin şi bastonul lui de fulgere. 
Imagini care îi catalizau ura. lar ea stătea în faţa lui, o consoartă 
inamică, ameninţind cu şantajul. Furia lui izbucni necontrolat. 

- Nu ştiu cum ai ajuns aici, dar acum ţi s-a înfundat. O să pun să 
te aresteze, o să fii acuzată de înaltă trădare. O să trag eu 
însumi trapa de la spînzurătoarea ta. 

- Şi cum crezi că ai să mă arestezi, fără să iasă la iveală că sunt 
mama fiului tău? 

- Nimeni nu o să te creadă. O prostituată filipineză devenită 
agent japonez? Ha! 

Ochii ei întunecaţi, aruncînd văpăi, arătau în ce stare de furie 
era. îşi dădu capul pe spate şi-l scuipă peste birou. 

Se ridică încet, ocoli biroul şi veni foarte aproape de ea. 

- Am să te învăţ eu să respecţi ce reprezint, căţea cu ochii oblici! 
Ea se retrase din nou, mirîind cu ură, şi atunci ura lui izbucni. 
Brusc, întinse mîinile şi o prinse strîns de git. Miinile lui mari şi 
osoase îi striviră mai întîi strigătele, apoi traheea, apoi laringele. 
Dar continua să stringă şi să răsucească... 

încă mai auzea sunetul acela ca cel făcut de nişte beţişoare 
răsucite şi rupte. 

- Domnule general? 

- Da! 


- Vă simţiţi bine? 

- Da, da, ăă... m-am lăsat purtat de amintiri. Am avut o zi grea. 

- îmi pare rău. Dar aş mai avea citeva întrebări. 

- Voi încerca să fiu mai... ăă, atent. 

- AŞ dori să trecem la alt domeniu, spuse O'Hara. Acum e acum. 
Cuvîntul „Cameleon" vă spune ceva? 

Avu o sclipire în ochi, buzele i se mişcară, maxilarul i se strînse. 
Păru să capete culoare în obraji. 

- Asta nu are absolut nimic de-a face cu petrolul. 

- Dar are de-a face cu dumneavoastră. 

- Mă simt într-adevăr obosit, domnule O'Hara. 

începu să se ridice. 

- Scuzaţi-mă, domnule general, dar ştiu despre Cameleon. 
Trebuie să vorbim despre el. 

Hooker îl privi enervat. 

- De asta ai venit aici? 

- Da, domnule. 

- Şi ce ştii, de fapt? 

- Cameleonul este şeful unui serviciu secret foarte eficient 
pentru sectorul privat. Agenţii lui au ucis, au furat secrete de 
corporație, au sabotat instalaţii, cu preţul a sute de vieţi. Şi, 
dintr-un motiv oarecare, AMRAN şi partenerii lui par să fie 
victimele lui preferate. Hooker trase de timp, umplindu-şi pipa 
cu tutun şi aprinzînd-o. 

- Putem vorbi neoficial cîteva clipe? 

O'Hara ezită. Pierduse o mulţime de informaţii bune discutînd 
„neoficial", dar nu avea de ales. 

- Cameleonul este probabil cel mai periculos terorist din lume 
astăzi, spuse Hooker. Metodele lui sunt imprevizibile şi, la fel, 
alegerea victimelor. Nu se dă în lături de la nimic. Şantaj, răpiri, 
jaf, crimă, sabotaj, orice. 

- Credeţi că în spatele acestor fapte stau concurenţii 
dumneavoastră? 

- Nu sunt imuni. Unii dintre ei au suferit la rîndul lor. Evident că 
unele companii folosesc... numai serviciile Cameleonului. Dar n- 
am idee cine sau de ce. 

- Dar AMRAN pare să fie ţinta preferată. 

- Nu ştiu. 

- Dar dacă v-aş spune că, după mine, Cameleonul a fost 
responsabil pentru moartea lui Simmons, a lui Richman, a lui 


Thurman... majoritatea directorilor de la AMRAN care au murit 
sau au fost ucişi? 

- Aş zice că faceţi afirmaţii grave, dar fără dovezi. 

- II cunosc pe cel care i-a omorît pe toţi, spuse O'Hara. Sau 
aproape pe toţi. 

- Atunci, arată-l. Dacă ai o astfel de dovadă, poate că povestea 
ta va fi crezută. 

- Nu cred că e posibil. 

- Ascultă-mă, O'Hara, nimeni n-ar fi mai fericit decît mine dacă l- 
ai descoperi pe acest... vampir şi ai arăta lumii ce este. Dar tot 
ce ai spus sau la ce ai făcut aluzie pînă acum ar fi caraghios fără 
o modalitate de a dovedi. 

Hooker lăsă fumul pipei să-i iasă încet din colţul gurii. Stătu 
aproape un minut, privind în gol. 

- Majoritatea acestor oameni au murit din cauze naturale sau în 
accidente. Atacuri de cord într-o profesie în care atacurile de 
cord reprezintă un risc cunoscut. O profesie cu grad înalt de 
stres, industria petrolului, iar aceştia erau, fără excepţie, domni 
în poziţii înalte şi toţi trecuţi de cincizeci sau şaizeci de ani. 

- Dar Bridges? El nu era petrolist. 

- Red Bridges era docher, salvator de epave, jucător. La dracu', 
patru sau cinci ani s-a ocupat de salvarea epavelor de la mare 
adincime, de-a lungul coastelor Japoniei. Construirea de vase eo 
afacere slabă. Şi peste toate astea, Red avea probleme mari cu 
greutatea. Trecut de şaizeci şi supraponderal. Candidat sigur 
pentru o boală de inimă, înţelegi, O'Hara? Fără dovezi, nimeni n- 
o să te creadă. 

- Din cauza asta poate opera aşa cum o face. Nimeni nu are 
suficient curaj să vorbească deschis despre asta. Drace, şi nici 
măcar nu vorbim oficial. 

- Ai vreun interes personal în asta? îl întrebă Hooker, surprins de 
izbucnirea neaşteptată. 

- Sunt ziarist şi încerc să-mi fac meseria cît mai bine. Ştiu că 
acest Cameleon există. Şi dumneavoastră o ştiţi. Aparent, zeci 
de alţi oameni de afaceri puternici o ştiu. Şi dumneavoastră 
sunteţi ţinta lui principală. De ce? 

- Refuzăm să ne lăsăm storşi de bani. Asta e, ştii, şantaj prin 
frică. 

- Dar de ce AMRAN? De ce nu Ampex sau Blue Diamond? 


- Nu ştiu. Cred că, dacă suntem cel mai tînăr conglomerat 
petrolier, ei sunt convinşi că suntem şi cel mai vulnerabil. 
Transpira. Scoase o batistă şi-şi tamponă faţa. Stimulatorul 
ticăia furios. 

- îmi pare rău. Eu... ăă, am un frison. Nimic important. Doar că 
sîngele e prea subţire. Unul dintre riscurile bătrineţii. 

O'Hara era serios îngrijorat. Tipul părea să fi îmbătrînit cu încă 
un an sau doi în cursul conversaţiei. Avea faţa cenuşie şi ochii îi 
deveniră neliniştiţi. 

- Regret, ştiu că n-ar fi trebuit să insist, spuse O'Hara. Vă sunt 
recunoscător că v-aţi făcut timp să vorbiţi cu mine. 

Cel puţin, discuţia despre Cameleon îi limpezise mintea lui 
Hooker. Acum era preocupat ce să facă cu O'Hara. 

- Poate altădată, spuse el. 

- încă un ultim amănunt. Cameleonul a fost cel care a sabotat 
Thoreau şi automobilul Aquila? 

Generalul îşi puse pipa deoparte şi-şi împreună degetele. Se 
aplecă în faţă peste birou. 

- Domnule O'Hara, v-am mai spus înainte, nimeni din domeniu 
nu va vorbi despre Cameleon. E un terorist pentru profit. 
Oamenii se tem de el. E răzbunător. Majoritatea celor ca mine 
cred că, dacă ei îl ignoră, şi el îi va ignora. A vorbi despre el dă o 
anumită legitimitate acţiunilor lui. Nimeni nu vrea să facă asta. 

- Fără curaj nu există glorie, domnule general. 

- Cameleonul e un apocalips. 

- Aţi fost prevenit în legătură cu Thoreau sau Aquila? Adică, a 
fost vorba de şantaj sau doar de sabotaj? 

Hooker începea să se simtă neliniştit. Spuse rigid: 

- Nu poţi folosi nimic din toate astea, tinere, pentru că nimic nu 
poate fi dovedit. Thoreau zace în Oceanul Arctic la o sută 
douăzeci de metri adincime. Aquila e înapoi pe planşeta de 
proiectare. 

- Nu se va opri, şi ştiţi asta, spuse O'Hara. A pornit o afacere 
bună. Daţi-mi o mărturie care să spună că-l bănuiţi pe Cameleon 
responsabil doar pentru unul dintre aceste accidente şi asta va 
da credibilitate poveştii. Ar fi un început. Dezvăluiţi totul. Tipul 
ăsta trăieşte pe seama secretului. 

- Domnule O'Hara, ştii cine este Cameleonul? Unde trăieşte, de 
unde operează? Ştii ceva despre el? 


- Este oare acelaşi Cameleon care a fost pe lista criminalilor de 
război în 1945? întrebă O'Hara. 

Hooker scutură cenuşa din pipă şi scoase restul de tutun rămas. 
- Omul la care te referi a fost ucis la Hiroshima, spuse el. 
Numele lui a fost scos de pe listă în 1950. 

- Ştiţi cine era în realitate? 

- Numele lui era Asieda. Identitatea lui a fost unul dintre 
secretele de război cel mai bine păzite. Specialitatea lui era 
spionajul şi îi raporta doar lui Tojo însuşi. El îi antrena pe toţi 
agenţii japonezi. 

- lronic, nu? 

- Ce? 

- Că acel Cameleon pe care-l căutăm noi şi criminalul de război 
au acelaşi nume de cod. 

- Dacă este o ironie, atunci aceasta constă în faptul că această 
fortăreață a fost cîndva sediul lui. Îi antrena pe agenţi chiar în 
aceste clădiri. Şi Dumnezeu ştie ce atrocități au fost comise în 
cele trei etaje de celule de sub noi. Aşa am aflat despre acest 
loc. Am venit aici cu forţele de ocupaţie în 1945. Dar nu era 
nimic. Toate documentele fuseseră distruse. De fapt, nu există 
nicăieri nici un document despre activităţile Cameleonului în 
timpul războiului. Din punctul de vedere al armatei, el n-a 
existat niciodată. E o carte închisă. 

- Ei bine, eu cred că, indiferent cine este, Cameleonul se află 
aici, în Japonia. Şi dacă e aici, eu pot să-l găsesc. 

Hooker se ridică în picioare, o siluetă înaltă şi impunătoare, cu 
spatele la fel de drept ca în ziua cînd absolvise West Point. 
întinse mîna. 

- Bună ziua, domnule O'Hara. Vom vorbi despre depoziţii cînd 
veţi avea ceva mai mult decit bănuieli şi teorii. Sincer vorbind, 
cred că aveţi mai mult curaj decît mine. Totuşi, vă urez noroc. 

- încă ceva, spuse O'Hara, în timp ce generalul îl conducea spre 
uşă. Ştiţi ceva despre o mare descoperire petroliferă numită 
Midas? 

Bătrînul stătea la uşă cu spatele la O'Hara. În ochii lui scînteie 
furia cînd O'Hara puse întrebarea. Stimulatorul începu să ticăie 
din nou. Tuşi pentru a acoperi gălăgia grăitoare a inimii lui de 
om suferind. 


- Aţi spus Midas? Un cîmp petrolifer? După ce-şi reciştigă 
stăpînirea de sine, se întoarse spre O'Hara. N-am auzit niciodată 
de el. 

- Probabil cel mai mare din lume. Hooker chicoti. 

- Şi unde poate fi asta? 

- Nu ştiu. 

- Nici eu nu ştiu, domnule, iar petrolul e specialitatea mea 
domnule O'Hara, vă admir imaginaţia. Dar cred că este puţin 
cam hazardat să credeţi că există un cîmp petrolifer de mărimea 
sugerată de dumneavoastră, şi nimeni să nu ştie de el. 

- Eu ştiu despre el. 

- Prea bine... atunci de ce nu vă duceţi să-l găsiţi? Mă tem că aci 
va trebui să mă scuzaţi. E timpul să-mi fac somnul de după- 
amiază. 


Ta 


După ce îl conduse pe O'Hara afară din Cuibul Dragonului, 
Garvey se întoarse în biroul lui Hooker. Bătrînul stătea aşezat în 
spatele biroului său, cu faţa albă ca varul, cu stimulatorul 
ţăcănindu-i în piept. Tic, tic, tic, tic, tic, tic... 

- Liniştiţi-vă, domnule. Am monitorizat camera. Am auzit tot. 

- L-ai auzit întrebînd de Midas? croncăni Hooker. Garvey 
încuviinţă. 

- Va trebui să ne schimbăm puţin planurile. 

- Cum de a obţinut toate aceste informaţii? mugi deodată 
bătrînul. Sîngele îi inundă faţa şi-i schimbă culoarea în roşu 
aprins. 

- E bun, generale. Cît se poate de bun. A fost un risc calculat. 

- Atunci ne trebuie un blestemat de calculator nou. 

- ÎI vom avea în cîteva ore. 

- Dar Cameleonul? 

- Generale, suntem atît de aproape de el, spuse Garvey. Tinu 
degetul mare şi arătătorul la distanţă de doi centimetri. 

- Am fost atît de aproape de el prea mult timp, spuse Hooker. 

Se ridică şi se duse într-un colţ întunecat al camerei, stînd în 
picioare, cu miinile încleştate la spate, silueta lui înaltă fiind 
subliniată de luminile din sera aflată în spatele lui. 

- Eu ar fi trebuit să fiu preşedinte în locul ticălosului ăluia de 
Eisenhower, continuă el. Ar fi trebuit să fiu o mulţime de lucruri 


şi n-am fost, din pricina acelui... acelui albatros din jurul gitului 
meu. La dracu', omule, la dracu'. 

Tăcu, şi metronomul imperfect din pieptul lui începu în cele din 
urmă să-şi încetinească bătaia. 

- Omoară-i pe amiîndoi, spuse el, şi răutatea părea să-i întîrzie 
pe buze ca scuipatul. Omoară-i pe amindoi diseară. 

Ceaţa învăluia în valuri gara, mînată de o briză îngheţată. La 
capătul celălalt al staţiei, un bărbat alb, înalt şedea fumînd o 
Gitane. Lîngă el se afla o cabină telefonică. Cînd telefonul sună 
prima oară, acesta îl ignoră. Sună doar o dată. Citeva secunde 
mai tirziu, începu din nou A doua oară, şi el se ridică şi 
răspunse. 

- Staţia Higashiyama, spuse el, cu un uşor accent galez. 

- Scuzaţi-mă, cred că am greşit numărul. 

- Cu cine doriţi? 

- Cu domnul italian. 

- Numele? 

- Spettro. 

- Bună seara, domnule Quill. 

- Telefonul e curat? 

- Cabină publică în gară. 

- Excelent. Planurile au suferit o schimbare. 

- În regulă. 

- O'Hara a devenit o problemă. A mers mult mai departe decit 
ne-am aşteptat noi. Şi în direcţia greşită. E important să fie 
lichidat imediat. Îl urmăreşte cineva? 

- Va fi aici în trei minute. 

- Fă-o cît mai repede posibil, folosind elanul tău obişnuit. 

- Dar ceilalţi? 

- Fă-o întîi pe asta. Orice altceva e neimportant. 

- Am înţeles. 

- îmi pare rău, bătrîne. Tipul e mai deştept decit credeam. E o 
problemă de priorităţi. 

- înţeleg. 

- Dă-mi de ştire cît de repede poţi. 

- Desigur. Komban wa. 

- Komban wa. 

Tony Falmouth puse receptorul în furcă şi se aşeză din nou. 
O'Hara o observă pe femeie pentru prima oară cînd aceasta se 
sui în tren în staţia Tofuki-ji, din suburbiile oraşului Kyoto. O 


observă din nou cînd se ridică, trei staţii mai încolo, la 
Higashiyama, ca să coboare din tren. li văzu reflectarea în 
fereastră, privindu-l fix din celălalt capăt al vagonului. Uşile se 
deschiseră şi el se grăbi să iasă, dornic să se întoarcă acasă şi 
să discute cu Kimura despre întîlnirea pe care o avusese cu 
Hooker. 

Femeia cobori după el, grăbindu-se să treacă de ceilalţi 
pasageri, tîrşiindu-şi picioarele în urma lui. 

- Vă rog, urmaţi-mă. Trebuie să vă vorbesc, îi şopti ea şi se grăbi 
mai departe. 

O'Hara era preocupat de femeie şi nu dădu atenţie celorlalţi 
pasageri din gară. Tony Falmouth stătea la celălalt capăt al 
platformei. Se ridică, mergind repede după O'Hara, păşind 
printre peticele de lumină ale felinarelor străzii. O'Hara o urmă 
prin piaţă, trecînd de prăvăliile cu peşte, ignorînd vînzătorii care 
strigau la el şi-i fluturau în faţă ţipari şi caracatiţe, îndreptîndu- 
se către marginea parcului Maruyama. Era o femeie înaltă 
pentru o orientală şi purta rochie, şi obi, faţa îi era pictată cu alb 
şi buzele roşii ca sîngele, ca ale gheişelor. Un ac de păr din jad 
se zărea din cocul de pe cap. Era întuneric şi ceața se risipea din 
parc, rostogolindu-se către piaţă. 

- E primejdios pentru mine să fiu aici, şopti ea. Vă rog, staţi cu 
spatele la mine. Curînd va veni autobuzul. Cum vine, vă rog să 
vă urcați şi să mergeţi o staţie sau două înainte de a cobori. 
O'Hara ezită o clipă. O stradă întunecată, ceaţă, iar el stătea cu 
Spatele la ea. Nu era înţelept. Stătu foarte liniştit, ascultînd 
sunetele mişcărilor ei. La început, îi auzi doar respiraţia şi pe 
urmă încă ceva. Nu părea atit un sunet, cît un sentiment. 
Aproape că ameţi de emoție şi, deşi nu o putea vedea, se simţi 
atras de ea, ca şi cum un curent electric ar fi circulat între ei. 

Se întoarse şi privi în susul străzii la luminile ce tremurau în 
ceaţă, la farurile autobuzului, halouri punctiforme în depărtare. 

- Ce doreşti? întrebă el. 

- Nu dumneata ai cerut informaţii la Kabuki-za, în Tokyo? 

El ezită din nou. Impulsul era atît de puternic, încît aproape că 
se întoarse. Ceaţa se rotea în jurul lor ca un şuvoi. 

- Ba da, spuse el în cele din urmă. Ea şopti: 

- II cauţi pe cel cunoscut sub numele de Cameleonul? 

- Da. 

- De ce? 


- Ca să vorbim. 

- Să vorbiţi? Ha! Trebuie să-l ucizi. 

Îi veni din nou să se întoarcă. Nervii îi fremătau. Se simţi ciudat 
în acord cu ea, dar era o senzaţie pe care nu o putea interpreta. 
îşi aminti de noaptea precedentă, cînd îşi făcuse exerciţiile şi 
prezenţa Cameleonului păruse copleşitoare. Acum o simţea din 
nou. Era ca şi cum femeia ar fi purtat amprenta Cameleonului. 

- Nu sunt un asasin, spuse el. 

- Ai să înţelegi cînd ai să-l întîlneşti. 

- Cînd va fi asta? Ea se apropie. 

- Cameleonul e aici. 

Acum, el se simţea aproape ameţit. Sîngele îi năvăli în vene şi 
fitiluri de foc îi brăzdară mîinile şi picioarele. Putea aproape să 
întindă mîna şi să simtă primejdia în aer, dar, în mod ciudat, nu 
simţea nici o ameninţare imediată. 

- Adică aici, în Japonia? 

- În Kyoto. 

- Unde în Kyoto? 

- Am scris adresa pe această hirtie... o casă în prefectura Shiga. 
Se va întoarce diseară la nouă. Şi va fi singur. 

- De unde ştii asta? 

- Ştiu. N-are importanţă cum. Va fi acolo. 

Luminile autobuzului trecură pe deasupra lor. 

- De ce faci asta? 

Pauză. 

- Pentru că sunt prizonieră şi vreau să fiu liberă. - Prizonieră? 

- Da. Uite, ia hirtia, pune-o în buzunar. Repede, el are spioni 
peste tot. 

Fără să se întoarcă, O'Hara spuse: 

- Trebuie să ştiu... cum ai aflat că îl caut pe Cameleon? 
Autobuzul luă curba şi opri. 

- Te rog, nu mă trăda, spuse ea. Du-te acum. La nouă. Să nu 
întîrzii. Nu mai rămăsese timp. 

O'Hara sări în autobuz şi auzi uşile închizîndu-se în urma lui. 


8. 
La treizeci de metri distanţă, printre copacii din parc, Tony 


Falmouth îl urmări pe O'Hara suindu-se în autobuz. îşi scoase din 
ureche micul difuzor, ataşat microfonului său parabolic de lungă 


distanţă. Auzise perfect fiecare cuvînt. Luă pe moment decizia 
să o urmărească pe femeie şi să-l lase deocamdată pe O'Hara. 
Nu era o problemă să prindă urma lui O'Hara. Dar femeia asta 
avea cheia, o simţea. Pulsul i se acceleră. Era aproape. Micul 
dispozitiv de ascultare se strîingea într-o vergea subţire, ca o 
antenă radio. Îl puse în buzunar şi, alergînd, ascuns de copaci, 
începu s-o urmărească. 

O urmări în afara pieţei, de-a lungul marginii întinsului parc 
Maruyama. Ea trecu pe lîngă centrul oraşului, îndreptîndu-se 
către o mică zonă suburbană, coborind prin pasaje tăcute, 
mărginite de garduri înalte ce adăposteau case din care 
răzbăteau sunete izolate: un plinset de copil, un radio care 
emitea muzică populară, un altul rock, două femei rizind 
încetişor, un bărbat cîntînd operă într-o italiană stricată, o 
reclamă TV în japoneză pentru Coca-Cola. Lanterne se balansau 
leneş deasupra capului, mişcate de briza uşoară, şi aruncau pe 
garduri umbre, ca la Halloween. 

Era uşor de urmărit; puţini oameni se aflau pe străzi şi, cu 
excepţia sunetelor înăbușite, care veneau din case, era o linişte 
aproape mormiîntală. Îi putea auzi sandalele lovindu-se de pavaj, 
la cîteva zeci de metri înaintea lui. 

Apoi ea făcu ceva neaşteptat. O tăie înapoi către strada 
principală şi intră într-un restaurant, pe strada Nijo-dori, lîngă 
hotelul Fujita. Era chelneriţă? Sau poate administratoare? Nu 
voia s-o piardă. îi dăduse lui O'Hara o adresă, şi el voia acea 
adresă. Aşteptă cîteva minute, apoi o urmă înăuntru. Nu era un 
local la modă, dar era linişte, răcoare şi foarte întuneric. Era atit 
de întuneric încît îi luă un moment s-o zărească, deşi 
restaurantul era aproape gol. Stătea singură la o masă din 
spate. Pereţii glisanţi erau deschişi iar în spate se afla o grădină 
de muşchi, cu un lac cu peştişori aurii lîngă fereastră. Ea 
urmărea un crap enorm, auriu cu negru, ieşind la suprafaţă în 
căutarea mîncării. Falmouth se duse la masa ei. 

- Scuzaţi-mă, spuse el. Vorbiţi englezeşte? Ea clătină din cap. 
Falmouth o dădu repede pe japoneză. 

- Sunt în vizită pe aici, spuse. Am auzit că cel mai frumos oraş 
din lume este Kyoto. Pe urmă, v-am văzut şi am uitat de Kyoto. 
îmi dau seama că e foarte nepotrivit să vă abordez în acest 
mod, dar o frază zen Spune: „Fă-ţi timp să te bucuri de grădină, 
s-ar putea s-o întilneşti doar o dată". Eu... ăă, ştiam că probabil 


n-o să vă mai revăd niciodată, aşa că v-am urmărit de la piaţă. 
Vă rog să-mi iertaţi... 

Ea îi puse o mină pe buze şi-l opri. 

- Nu sunt jignită, spuse cu o voce joasă, pe care abia o putea 
auzi. Am trăit În America. înţeleg stilul occidental. 

Se întoarse şi privi din nou la peşte. 

„Pînă aici e bine, gîndi Falmouth. Acum e momentul pentru 
mişcarea cea mare." 

Jucă rolul flăcăului tulburat, sofisticat, dar cu o urmă de 
nelinişte. 

- Mă numesc John Willoughby. Sunt din Londra. Sunt cu adevărat 
vrăjit de dumneavoastră. Aş putea, desigur, să mint şi să vă 
spun că sunt singur şi doresc companie. Dar, de fapt, cu 
dumneavoastră vreau să fiu. Pot să vă invit la masă? 

Ea chicoti uşor şi se uită la el înapoi, peste umăr. Minerul de jad 
al acului ei de păr străluci verde pe fondul cocului de păr negru 
şi el îi Putu vedea ochii sclipind în lumina scăzută, cînd îi şopti: 

- Da, John Willoughby din Londra, poţi. 


- Poate un general, zise O'Hara. 

- Ah, ai început să priveşti dincolo de aparente. 

- Hooker a fost guvernator militar aici şase ani, spuse O'Hara. 
Din 1945 pînă în 1951. 

- Da, spuse Kimura. Şi îl ura pe Cameleon cu patimă. 

- De ce? 

- O rană veche. Erau duşmani de moarte, aminteşte-ţi. 

- Războiul se terminase, Tokenrui-san, mulţi duşmani au fost 
iertaţi. 

- Dar nu toţi. 

- Dar ce i-a făcut lui Hooker, ca să aprindă o ură atit de mare? 
Bătrînul cîntări întrebarea un timp foarte îndelungat, apoi spuse: 
- Poate era înfuriat că nu-l putea identifica pe Cameleon. Nu 
existau documente. Nimeni n-a trădat vreodată secretul 
identităţii lui. 

- Crezi că Hooker avea vreun motiv de răzbunare? Kimura 
încuviinţă. 

- E posibil, sigur că da. 

- După Hooker, Cameleonul e un şantajist, un tip care stoarce 
bani, un terorist. A dat de înţeles că toată industria foloseşte 


serviciile Cameleonului. Acum, ei îi sunt victime. Sunt îngroziţi 
de el. 

- Te asigur, Cameleonul pe care îl ştii drept Asieda e mort. 
Kimura se aşeză în faţa măsuţei de ceai şi scoase o cutie plată 
cu ţigări. 

- Acestea sunt marca Sherman, din New York. Am auzit că sunt 
excelente. 

Scoase o ţigară. Era roz şi cu filtrul auriu. 

- Va trebui să mă gîndesc la estetica lor, spuse el, ţinînd ţigara şi 
contemplind-o; apoi o aprinse, trăgînd adînc în piept şi scoţîind 
fumul foarte încet. 

- Cinci ţigări pe zi. Atit îmi permit spiritele. 

- De unde ştii asta? spuse O'Hara sceptic. 

- Le-am întrebat. 

- Tokenrui-san, zise O'Hara, tu poţi să dezlegi ghicitoarea asta cu 
Cameleonul. Sunt sigur de asta. Dacă e mort, lasă-mă să utilizez 
ceea ce ştii tu ca să pun capăt acestei... acestei guntai-shi, 
acestei armate a morţii. 

Kimura şedea pe podea, cu picioarele încrucişate în poziţia 
lotusului. 

- Yamuchi Asieda era un importator bogat din Tokyo, un bărbat 
de sînge regesc şi un om onorabil, spuse el. A fost iniţiat în 
higaru-dashi în 1939, fiind de la început un candidat la Tokenrui. 
Un bărbat care stăpinea arta săbiei în mod desăvirşit, agil ca o 
pasăre-muscă şi care a atins starea nivelului al şaptelea cu o 
convingere aproape mistică. Yamuchi Asieda nu era în favoarea 
războiului. Afacerile lui îl purtau prin toată lumea şi ştia cît de 
mare era miza, cît de dur era jocul. Nu era un lord al războiului 
şi nici un asasin. Era un bărbat căruia îi plăceau bijuteriile, 
picturile, porţelanul de Dresda. Dar împăratul însuşi i-a cerut lui 
Asieda să preia antrenarea agenţilor pentru Serviciul Secret. Era 
destul de firesc. Asieda avea parteneri în toată lumea, aşa că s-a 
apucat să construiască o reţea de spioni. În schimb, împăratul a 
acceptat ca identitatea lui să nu fie niciodată dezvăluită. A luat 
numele de cod Cameleon şi şi-a ales ca sediu Cuibul Dragonului, 
pentru că era retras şi inaccesibil. 

Singurii oameni care i-au ştiut adevărata identitate au fost patru 
membri ai Consiliului de Război, şi toţi au murit la Hiroshima. 
Cînd s-a terminat războiul, Asieda a devenit un nomad, 
cutreierînd insulele; identitatea îi era pierdută pentru totdeauna 


în cenuşa războiului. A murit acum cîţiva ani. Aşa că, înţelegi, 
omul ăsta n-a fost nici terorist, nici asasin. Nu pot să-ţi spun mai 
mult, Kazuo... dacă aş face-o, aş viola cuvîntul meu de onoare. 
O'Hara ar fi vrut să insiste, dar ştia că nu se poate. In loc de 
asta, scoase din buzunar o bucată de hirtie. 

- O femeie care m-a urmărit în tren mi-a dat asta. 

l-o întinse lui Kimura. Bătrînul privi foita fără să comenteze şi i-o 
dădu înapoi. 

- Cameleonul va fi acolo singur, diseară. La ora nouă. 

- Şi cine era femeia? 

- N-am văzut-o decit o clipă. Părea să fie o gheişă. M-a urmărit 
încă din tren. În vocea ei am simţit disperarea. Am întrebat-o de 
ce îl desconspira şi a spus că e prizonieră şi îşi doreşte 
libertatea. 

Kimura pufăi din ţigara lui roz şi aruncă inele de fum în aer. 

- Pare prea evidentă pentru o cursă. Dar ce poate fi mai puţin 
evident decit cel mai evident lucru? 

- Tokenrui-san... 

- Nu te duce diseară. Mai dă-mi o zi, două şi rezolv eu totul. 

- Tokenrui-san, nu ţi-am cerut să-ţi calci jurămiîntul tăcerii. Nu-mi 
cere să joc rolul unui laş. Ea mă va duce la el. Sunt sigur de 
asta. 

- Nu ştii nimic despre femeie. Nimic despre casă. Nimic despre 
Cameleon. Şi totuşi, ai intra în asta? 

- Voi fi pregătit. 

- Dacă acest Cameleon e aşa cum crezi, eşti pregătit pentru un 
cuţit în spate? O sîrmă în jurul gitului? Un glonţ tăcut în cap? 

- Voi fi pregătit. 

- îmi pui la încercare credinţa în tine. 

- Asta e astăzi. Trăiesc pentru astăzi. Tu m-ai învăţat asta. Dacă 
mîine spiritul va zbura, va fi atît de plin pe cît pot eu să-l fac. 
Kimura nu mai spuse nimic. Privi dincolo de O'Hara, la perete. În 
cele din urmă, O'Hara se ridică. 

- Respect şi onorez tăcerea ta, Tokenrui-san, sper să înţelegi de 
ce trebuie să mă duc. 

- Cînd nebunul va avea destule cicatrice, va deveni un om 
înţelept, spuse Kimura, continuînd să fixeze peretele. 

- Arigato. 

- Ai grijă. 


Şi, pe cînd O'Hara se îndrepta spre uşă, bătriînul privi în sus la el, 
zimbind. 

- Cînd o să scrii povestea aia a ta, aminteşte-ţi că ritmul e cea 
mai bună măsură a libertăţii şi bogăției unui scriitor. Dacă nu se 
pricepe, va fi imediat descoperit după sărăcia armoniilor lui. 

- O să-mi amintesc asta. O spune Tendai? 

- Nu, a spus-o Ralph Waldo Emerson. Rizind, O'Hara ieşi din 
casă. 

- Să-l urmăresc? întrebă Sammi. 

- Desigur. 


În timpul mesei fusese evazivă, vorbind foarte puţin, mîncîndu-şi 
peştele crud, sorbind sake şi făcîndu-l să vorbească despre el 
însuşi. Era văduv, îi spusese el, şi se ocupa de afaceri cu cărţi. 
Era prima lui vacanţă singur. Visase să vină la Kyoto, dar 
călătoria se dovedise mai singuratică decit crezuse. 

Ea îi arătase înţelegere. 

Acum îl conducea printre alte pasaje mărginite de garduri, 
trecînd pe lîngă alte sunete, într-o zonă rezidenţială liniştită, 
aproape ca în poveşti. Deschise o poartă în gardul înalt şi îl 
conduse prin ea. La vreo cincisprezece metri de la stradă se afla 
o casă mare, cu două etaje, care nu semăna cu cele din jurul ei. 
Acoperişul ei ascuţit şi coloanele sculptate îi spuseră lui 
Falmouth că era casa unei persoane bogate. Terenul era foarte 
îngrijit şi presărat cu sălcii pitice şi pini. Ea duse un deget la 
buze şi îl conduse spre o latură a casei. Un piriiaş susura 
melodios printre straturi şi dispărea în umbră, iar undeva în 
spate, nişte clopoței cîntau în bătaia brizei. 

Falmouth verifică locul cît putu de bine, fără să atragă atenţia. 
Casa era în formă de L. Singurele lumini erau în colţul îndepărtat 
al zidului. Pustiu. 

Minunat. S-ar putea să fie nevoie de unele şiretlicuri pentru a 
pune mîna pe adresă. Nu avea timp să se învirtească prea mult 
în jurul ei pentru a obţine informaţia. Trebuia să acţioneze 
repede. Ea se opri în faţa uneia dintre camerele aripii principale 
şi trase de uşa glisantă. Pînă în casă era mai puţin de un pas, 
pentru că era construită pe piloni scurţi şi groşi, care nu se 
ridicau de la pămînt mai mult de treizeci de centimetri. Cînd 
ajunseră înăuntru, ea şopti: 


- Tatăl meu locuieşte în spate. Nimeni altcineva nu mai e aici. 
Voi lăsa lumina stinsă. 

închise uşa, dar prin panourile de sticlă subţire, opacă, se filtrau 
luminile străzii. 

Ea îi descheie jacheta şi i-o scoase, apoi cravata, pe urmă îl 
trase lingă ea. Ce ghinion, se gîndi el; să întîlnesc o bucăţică 
delicioasă ca asta şi să trebuiască să mă mulţumesc cu 
afacerile. 

Ea îi scoase ceasul de aur şi-l aşeză uşor pe podea, lingă tatami. 
Era ora nouă. 

Se întinse pe spate şi-l trase lingă ea. Buzele ei le atinseră pe 
ale lui. întinse mîna înapoi şi scoase acul din păr. Fixat de 
mînerul de jad se afla un stilet lung de cincisprezece centimetri. 
Părul îi căzu în jurul umerilor. 

Ce dracu', gîndi Falmouth, ce mai contează cîteva minute în plus 
sau în minus... 

Fu aproape ultimul lui gînd. 

In timp ce se apleca s-o sărute, ea ţinu pumnalul cu braţul întins 
şi apoi i-l înfipse în ureche. 

Simti un foc ce îl arse adînc în ceafă, îi cauteriza creierul şi apoi 
erupse în durere. 

Ţipătul lui spintecă noaptea ca o secure. Se rostogoli de lîngă 
ea, se strădui să se ridice pe genunchi, atingînd cu degetele 
tremurînde plăselele de jad care îi ieşeau obscen din ureche. 
Focul îl arse mai adînc şi durerea provocată de oţelul din creierul 
lui deveni de nesuportat. 

Se ridică în picioare, dar camera era deja estompată, iar durerea 
îi încremenise în git. Miriia ca o vulpe prinsă în capcană. 
Podeaua se legăna. Se întoarse, încercă să-şi recapete echilibrul, 
se poticni într-o parte şi se prăbuşi cu capul înainte prin uşă. 
Sticla se sfărimă în sute de flori de lumină. Rama crăpă şi uşa 
căzu o dată cu el în grădină. 

Doamne, îmi pierd cunoştinţa, se gîndi. Trebuie... să... îl scot. Şi 
cu toată puterea, trase stiletul din cap. Durerea îi curse în rană 
ca uleiul încins. Se clătină, călcînd în bazinul cu peşti şi căzu cu 
faţa în jos în grădina de stiîncă. Cuţitul îi căzu dintre degete în 
pîrîu. Pleosc. 


O'Hara găsi adresa fără mari probleme. încercă poarta şi văzu 
că nu era încuiată. îşi privi ceasul. Nouă. Perfect. 


Tocmai intra pe poartă cînd auzi ţipătul. Era al unui bărbat ce 
zguduia noaptea cu suferinţa lui, dar suna inuman. Alergă în 
direcţia de unde venea ţipătul şi, cînd dădu colţul casei, văzu un 
bărbat plonjind prin uşă. Acesta intră clătinîndu-se în bazinul de 
peşti, ţinîndu-se cu ambele miîini de o parte a capului, apoi se 
prăbuşi. 

O'Hara alergă şi-l răsturnă pe spate. 

- Dumnezeule, strigă el, Tony! 

Femeia stătea în uşa sfărimată a casei, o siluetă întunecată, 
conturată de luminile din spatele ei, cu părul negru atîrnînd în 
şuviţe lungi În jurul umerilor. 

- E mort, sau va fi într-o clipă, spuse ea cu o voce aspră. Lama a 
fost înmuiată în arsenic. 

întinse mîna şi-şi apucă coama de păr, trăgind de ea, iar aceasta 
căzu într-o parte. O perucă. 

O aruncă pe podea. îşi apucă bluza cu ambele miini şi o 
deschise. Era o cămaşă vătuită. O aruncă şi pe aceasta. Şi, dintr- 
o dată, ea nu mai era o ea. Devenise el. 

Un bărbat tatuat de la brîu în sus cu cameleoni încolăciţi, care i 
se zvircoleau pe piîntec, în sus pe piept, între pectorali, sfircul 
sting formînd un ochi obscen al uneia dintre şopirlele vioaie. 
Fiecare avea o altă culoare, modelele, colorate aprins de-a 
lungul trupurilor subţiri şi răsucite, variind de la albastru de 
cobalt la galben ca lămiia şi la roşu de flacără, cu ochii 
strălucind veninos, limbile bifurcate lingînd stomacul tare al 
bărbatului. 

O'Hara se afla faţă în faţă cu Cameleonul. 


9. 


Era cameleonul primordial; diavoliţa transformată în Satan. Cum 
spusese Danilov? „Ştiu şi nu ştiu... Oricine, nimeni... Cameleonul 
nu e niciodată ceea ce pare." 

- Deci, Ochi-Rotunzi şi-a întîlnit în sfirşit perechea, spuse 
bărbatul tatuat. Ar trebui să te rogi să ai mai mult noroc decit 
prietenul tău. 

O'Hara îl întoarse pe Falmouth pe spate. Ochii lui cenuşii priveau 
în sus cu groază, ca şi cum ar fi văzut chipul morţii. Îi curgea 
sînge din urechi, din nas, din gură. Buzele i se mişcară, un 
tremurat sporadic, ca un fluture flirtînd cu o floare. 


- Demon... 

- Tony, mă auzi? 

- Demon... Bradley, eu... ne-a terminat pe toţi. Nu-i de... mirare. 
- Tony! 

Ochii i se limpeziră pentru o clipă. Îi zîmbi lui O'Hara. 

- îmi datorezi... o sută douăzeci şi cinci de miare, marinare, 
spuse şi muri. 

O'Hara privi înapoi spre uşă. Cameleonul stătea nemişcat, cu 
mîinile pe lîngă corp, cu degetele răsfirate şi picioarele uşor 
depărtate. Nu era bătrîn; de fapt, probabil că nu era cu mult mai 
vîrstnic decît O'Hara. Trupul îi era tare şi musculos, iar capul, ras 
complet. O'Hara îl cunoştea de undeva. 

- Okari, spuse O'Hara. Eşti profesorul de kendo, Okari. 

- Hai. lar tu eşti beikoku numit Kazuo. 

- E adevărat, sunt american. Vorbeşti bine engleza. 

- Am avut profesor bun. 

- El te-a învăţat cum să ucizi oameni neajutoraţi? 

- Neajutoraţi! Ha! Priveşte-i glezna. Mangşeta. Ar fi făcut acelaşi 
lucru. Un asasin nu are onoare. 

- Era prietenul meu. 

- Atunci ai nevoie să mai înveţi cum să-ţi alegi prietenii. De fapt, 
educaţia ta urmează să înceapă. E adevărat că eşti maestru în 
mînuirea săbiei? 

O'Hara nu zise nimic. Grădina era tăcută, cu excepţia apei care 
picura printre pietre în bazinul de peşti şi a clinchetului unor 
clopoței de vînt, undeva în spatele casei. 

O'Hara aprobă. 

- Am lucrat cu sabia, spuse el. 

- Eşti prea modest, Marui-me. Haide, Ochi-Rotunzi, dă-mi o 
lecţie. Cameleonul se dădu puţin înapoi în încăperea mică. 
O'Hara păşi pînă la uşa spartă şi privi înăuntru. Era un dormitor. 
Tatamiurile erau întinse cu grijă la un capăt al camerei. Un obi 
zăcea la capul saltelelor. Lîngă pat se găsea o măsuţă joasă, cu 
un beţişor aromat arzînd într-un vas. O lanternă de deasupra 
arunca o lumină egală, dar slabă, asupra camerei. Cameleonul 
trase un panou din perete şi scoase două săbii de samurai. 
Cameleonii tatuaţi îi înconjurau trupul, lateral şi pe spate. 
Aproape nici o bucăţică de piele nu scăpase acului de tatuat. Se 
întoarse să-l înfrunte pe O'Hara. 


Oferea o privelişte ciudată, cu trupul tatuat lucind în lumina 
galbenă a  lanternei, fardurile şi rujul încă ascunzîndu-i 
adevăratele trăsături. Ingenunche în centrul camerei şi puse 
săbiile pe podea, cu mînerele îndreptate spre O'Hara. 

- Alege, rosti Cameleonul. 

- N-am venit aici să te ucid, spuse O'Hara. 

- Bine, atunci avem acelaşi gînd. Nu intenţionez să te las. 

- N-ar fi trebuit să-l omori pe Falmouth. 

- Am ucis mulţi ca el. Vin pentru sînge şi le dau sînge. 

- Şi pe toţi i-ai omorît la fel, ascunzîndu-te după fuste de femeie 
şi lovindu-i cînd aveau ochii închişi? 

Muşchii din maxilarul Cameleonului se mişcară, dar el îşi 
sublinie ideea. 

- Amîndoi aţi venit să mă omoriţi. El n-a reuşit. îţi ofer o şansă 
să-i răzbuni moartea. Trebuie să cred că un fiu al spadei se teme 
să ridice spada? 

- Prefer să respect legea. 

Cameleonul se ridică în timp ce O'Hara vorbea. Luă una din 
săbii, o scoase din teaca de lemn şi făcu cîţiva paşi spre O'Hara, 
oprindu-se cam la un metru în faţa lui. Puse virful lamei pe gitul 
lui O'Hara şi trase încet sabia în jos spre mijlocul lui O'Hara. îi 
tăie nasturii cămăşii şi aceştia căzură pe podea. Cameleonul îi 
deschise cămaşa cu vîrful lamei. În părul de pe pieptul lui 
O'Hara, de la git pînă la buric, era trasată o linie. 

- Ridică samuraiul, Ochi-Rotunzi, ordonă Cameleonul. 

- Nu. Am jurat să nu... 

- ... te aperi? Acesta e un instrument de onoare. A-I stăpini 
pentru joacă e o insultă la adresa strămoşilor mei. 

- Dacă ridic sabia împotriva ta, o voi dezonora, spuse O'Hara. Tu 
nu meriţi onoare. Ucizi pe la spate. 

- Cunoşti semnul pentru okubyo, laşul? Tăietura pe obraz care-i 
marchează pe cei ce se tem să-şi apere propria onoare? 

Puse virful săbiei de samurai pe obrazul lui O'Hara. Apăru o 
perlă de sînge. 

- Cred că tu eşti laşul, spuse O'Hara. 

Furia urcă clocotind pe faţa Cameleonului. îl privi pe O'Hara cu 
ochi de reptilă, mărgele de ură încadrate de faţa pictată cu alb 
de cretă, buzele conturate cu roşu stacojiu şi pleoapele fardate 
cu umbre negre. Strinse mai tare mînerul îmbrăcat în piele al 


săbiei. Foşnetul miinii pe pielea mînerului fîlfii pe lîngă urechile 
lui O'Hara. 

Cameleonul se trase înapoi cîţiva centimetri. Ridică sabia 
deasupra capului, apoi lateral. Era într-o poziţie clasică de atac. 
O lovitură puternică ar fi putut cu uşurinţă să-i taie capul lui 
O'Hara. 

O'Hara  încleştă din dinţi. Era inadmisibil să-i permită 
Cameleonului să-l provoace la trădarea onoarei. 

Cameleonul se lăsă uşor pe piciorul drept. Braţele îi erau ridicate 
drept din umăr, sabia aşezată drept în sus. îşi deplasă centrul de 
greutate şi lovi. 

Lama strălucitoare tăie aerul şi O'Hara o văzu venind cu 
încetinitorul, ca o umbră a morţii. 

O simţi crestindu-i mărul lui Adam. 

Revenirea Cameleonului era perfectă. Cu o singură mişcare, se 
întoarse la poziţia de atac, poziţia Boului. O'Hara îşi putea simţi 
căldura sîngelui ce i se scurgea pe git. 

Cameleonul îşi schimbă din nou centrul de greutate spre 
dreapta. Ochii lui îşi pierdură expresia. Deveniră ficşi. O'Hara 
ştia că următorul balans îl va decapita. 

Acum era o problemă de apărare. Onoarea îi cerea să răspundă. 
Se retrase în afara razei de acţiune a săbiei Cameleonului şi se 
înclină. 

Luă cealaltă sabie. Cameleonul se întoarse la poziţia de 
aşteptare şi cobori lama săbiei. 

O'Hara încercă greutatea săbiei, ţinind-o mai întîi în mîna 
dreaptă, apoi în mîna stingă, cîntărind-o prin simţuri. Era mai 
grea decit era el obişnuit, dar greutatea stătea mai degrabă în 
lamă decit în miner, ceea ce era bine. Minerul era vechi şi 
zgîriat, dar partea ascuţită a lamei licărea ca un brici. 

Ştia că profesorul de kendo va prefera aceleaşi lovituri mortale 
ca şi luptătorii cu bețe. Va încerca lovitura bărbie-umăr sau 
poate tăietura la şold. 

Cameleonul se dădu înapoi şi lăsă sabia într-o parte. începu să 
cînte foarte încet, cu ochii fixaţi undeva, departe. Amintirile i se 
rostogoleau din subconştient, fragmente ce trebuiau eliminate 
din mintea lui, purificînd planuri şi reflexe; fum, foc şi carne 
duhnind, şi tuşea ca un miriit, scuipînd oţel, şoapta ca un 
croncănit de corb al morţii; siluete cu voci mînioase pe paravane 
de hirtie şi braţele moi ale unei femei de-a lungul străzilor 


întunecate; un Goliat negru  scuipind aburi, tremurul 
cutremurului şi urletul vulcanului, strigătul de nînie al fierului pe 
fier, al roţilor pe şine şi departe, în urmă, un oraş evaporîndu-se 
într-un praf ce fierbe, ridicîndu-se pînă în rai. Coşmaruri adunate 
la periferia minţii lui. Eliberate, zburară. Era pregătit. 

O'Hara îşi fixă atenţia la clopoţeii de vînt, lăsînd sunetul să-i 
curețe mintea. Se simţi propulsat afară din trup, văzînd camera 
de undeva de sus. Urechile îi deveniră urechi de lup. Auzi aerul 
mişcîndu-se în cameră şi simți energia  Cameleonului 
electrizîndu-l. Deveni una cu spaţiul, capabil să-i simtă curenţii, 
moleculele. 

Se postă în faţa Cameleonului, cu picioarele uşor depărtate, ţinu 
sabia în faţă în prelungirea braţului, apoi o cobori încet spre 
pămînt. 

Cameleonul făcu prima mişcare, o lovitură ca de bici, îndreptată 
direct spre el, atît de rapidă, încît sabia păru o umbră de argint 
cîntînd prin aer. O'Hara sări înapoi şi pară lovitura. Lamele de 
oţel se izbiră cu zgomot în camera mică, iar încheieturile miinilor 
lui simţiră puterea atacului. 

Cameleonul se mişca precum vintul şi O'Hara se mişca o dată cu 
el, doi bărbaţi făcînd piruete cu moartea, în ritmul zăngănitor al 
armelor lor. Străfulgerări de argint izbucniră în cameră; săbiile 
şfichiuiau aerul sau scoteau acel strigăt aspru al oţelului izbit de 
oţel. 

Dacă ar fi încercat să-l urmărească pe Cameleon, ar fi fost fatal; 
bărbatul tatuat era mult prea rapid. O'Hara mai degrabă îi intuia 
decit îi vedea mişcările, simțind curenţii de aer ce se mişcau o 
dată cu el, detectind cîmpul de energie al Cameleonului. 
Mişcările lui O'Hara erau mişcări clasice de apărare, declanşate 
de mişcările rapide şi bruşte şi de răsucirile Cameleonului. Cu 
fiecare din avînturile Cameleonului, auzea lama cîntînd prin aer. 
leşi din timp şi pătrunse mental în al şaptelea nivel şi fiecare 
mişcare deveni parcă dată cu încetinitorul. Simţea partea 
sclipitoare a lamei Cameleonului venind către el din cadranul 
stîng, din cel central, apoi din nou din stînga, apoi de jos, apoi 
venea lovitura şi propria lamă avea timp să pareze, să blocheze, 
să împungă. 

Cameleonul părea să posede un simţ suplimentar. Sabia lui era 
ca un spectru, înghițită de mişcare. Era o prezenţă primejdioasă 


şi mortală, auzită, dar nevăzută. Moartea cînta în aerul din micul 
dormitor. 

Cameleonul era fantoma tăcută şi neobosită. O'Hara era 
dansatorull cu urechile adaptate la fiecare foşnet de mătase, 
fiecare mişcare a aerului din cameră, fiecare biciuire de oţel. 
Ochii lui păreau acoperiţi de piclă, aproape transfiguraţi, în timp 
ce-şi desfăşura jocul defensiv împotriva bărbatului tatuat. Para 
şi contracara, sărind încolo şi încoace, înviîrtindu-se, lovind, 
reacţionînd instinctiv la fiecare mişcare a Cameleonului, folosind 
cei doisprezece ani de învăţătură, practică şi disciplină. 

Bărbatul japonez era mai sigur pe el, mai agresiv. Sabia se 
mişca fluid în mîinile lui. Prinse cu îndemînare măsuţa joasă din 
calea lui cu piciorul şi, fără să se împiedice, o aruncă din calea 
lui, izbind-o de perete. 

Lamele se izbeau constant, în timp ce ei înconjurau camera, 
fiecare dintre ei o ţintă amăgitoare pentru celălalt. încăperea 
abia le mai putea cuprinde energia. Apoi Cameleonul lansă 
atacul mortal, o mişcare de rotire urmată de un salt, o aruncare 
înşelătoare şi o lovitură. O'Hara sări într-o parte, ferindu-se, 
prinse sabia Cameleonului lîngă mînerul propriei săbii în timp ce 
se roteau unul pe lîngă celălalt şi, cu un rever puternic din 
încheietura miinii, îl răni pe Cameleon la umăr. 

Era mai degrabă o julitură decît o tăietură. O dungă roşie, 
subţire, apăru pe umărul Cameleonului, lîngă claviculă. Se opri, 
luă poziţie, cu picioarele perfect aşezate; muşchii braţelor erau 
acoperiţi de sudoare. Şopirlele tatuate pe pieptul lui păreau să 
se mişte la fiecare răsuflare. 

Privi fix către O'Hara, pericolul sclipindu-i în ochi. 

O'Hara dădu o lovitură timidă, apoi încă una şi apoi, mişcîndu-se 
de la dreapta la stînga, la dreapta, atacă şi izbi. Cameleonul se 
rostogoli într-o parte, căzu aproape în genunchi apoi se ridică şi 
atacă la rîndul lui. Sabia lui de samurai trecu repede de a lui 
O'Hara, în interiorul loviturii acestuia şi O'Hara văzu cu 
încetinitorul punctul de oţel, mişcîndu-se direct către ochiul lui. 
îşi mişcă uşor capul, simţi lama de brici crestîndu-i lobul urechii, 
simţi arsura aspră a rănii, dar o alungă şi ţişni aproape de 
Cameleon, atit de aproape, încît îi simţi căldura corpului şi, încă 
o dată, încercă un rever din încheietura miinii. 

Dar bărbatul tatuat anticipă mişcarea şi se răsuci şi el, 
recăpătîndu-şi echilibrul, trăgind în jos miînerul săbiei lui şi 


blocînd pentru o clipă cele două săbii împreună, miner lîngă 
mîner, apoi răsucindu-se puternic din talie, simțind impulsul de 
putere în umeri şi în joSul braţelor, şi a încheieturilor, se răsuci 
cu şi mai multă putere în momentul contactului. 

O'Hara îşi simţi smulsă dintre degete sabia care, luîndu-şi zborul 
din mîna lui, sfredeli aerul, tăie peretele şi rămase înfiptă acolo, 
cu miînerul lucind de sudoare, la cincisprezece centimetri 
distanţă. 

Cameleonul ateriză pe latura unui picior, o greşeală care 
aproape îi rupse glezna. îşi pierdu echilibrul o fracțiune de 
secundă şi O'Hara făcu un salt pe lîngă el, aterizind pe un umăr 
şi rostogolindu-se pe lîngă perete, ieşind din rostogolire cu 
genunchii la piept, sărind în sus şi smulgîndu-şi sabia din 
capcana ei, la timp pentru a prinde următoarea lovitură a 
Cameleonului, cu partea plată a lamei. Se izbiră unul de altul, cu 
armele încleştate în „V'", între ei şi loviră peretele; impactul fu 
deosebit de puternic. O'Hara îşi puse piciorul între picioarele 
Cameleonului, îl agăţă şi se rostogoli în acelaşi timp, smucind 
piciorul Cameleonului în spatele lui. Cameleonul, dezechilibrat 
pentru moment, se răsuci şi căzu pe o parte. O'Hara sări înapoi 
în picioare. Dar Cameleonul pierduse controlul doar pentru o 
clipă, îşi arcui spatele şi sări înapoi în picioare, recuperind 
terenul pierdut printr-o altă mişcare ofensivă. De data aceasta, 
lovitura Cameleonului fu foarte prost ţintită, iar O'Hara pară, 
răsucindu-se în aceeaşi clipă. Mişcarea aproape că îi rupse 
Cameleonului încheietura miinii, dar acesta nu lăsă sabia. îşi 
inversă mişcarea, sări pe un picior şi aplică o lovitură largă, la 
picioarele lui O'Hara. 

O'Hara făcu o săritură trăgîndu-şi picioarele sub el, simțind 
coasa rece cum îi şuieră sub picioare. Cameleonul se roti în aer 
ca o sfirlează, roti lama complet şi lovi a doua oară. O'Hara primi 
lovitura cu sabia, dar puterea rotației de trei sute şaizeci de 
grade era în lama de oţel - durerea izbucni în degetele lui 
O'Hara, apoi în încheieturi, în braţe, în bicepşi. Sabia îi sări dintr- 
o mînă, dar el o ţinu cu cealaltă şi se rostogoli căutînd un colţ 
îndepărtat al camerei, pentru a-şi recăpăta puterea şi controlul. 
Cameleonul însă nu-l slăbi. Atacă din nou, cu o mişcare ca o 
săritură, traversînd camera cu sabia ţinută sus, deasupra 
capului. 


în timp ce se îndrepta din rostogolire, O'Hara simţi o mişcare 
lîngă uşa sfărimată, apoi auzi un ordin aspru: 

- Tomare! Stop! 

încremeniră ca nişte statui, Cameleonul în poziţia lui, cu sabia 
deasupra capului, iar O'Hara pe vine, cu sabia în faţa lui. 

Kimura intră în cameră. Sammi stătea tăcut, lîngă uşă. Kimura 
stătea între ei ca un arbitru, cu braţul drept ţinut întins din 
umăr, cu palma îndreptată în jos. 

- A trage sabia unul împotriva celuilalt înseamnă a dezonora 
higaru-dashi, spuse el, liniştit. Indiferent cine a aruncat 
provocarea, va trebui să mă ucidă înainte de a continua. 

Okari îl privea pe Kimura, cu sabia tremurindu-i în miîini. 

- Nu înţeleg, spuse el. 

- înainte de a vă ucide unul pe altul, trebuie să mă ucideţi pe 
mine, repetă bătrînul. 

- De ce stai între noi? întrebă Okari. Asta n-are nimic de-a face 
cu higaru. 

- Da? Pui la îndoială autoritatea lui Tokenrui? 

- Nu! strigă Cameleonul. Dar acest om este un beikoku-jin. El... 

- Deci, este american. Şi care-i diferenţa? Ai ataca un om 
neînarmat? 

- Nu mă insulta, Tokenrui-san, i-am oferit alegerea armelor. 

- Dacă nu e antrenat în folosirea lor, e ca şi cum ar fi neînarmat. 
- Ştiu despre O'Hara-san. Este cel căruia i se spune Kazuo. Ştie 
să lupte cu sabia. 

- Eu l-am numit Kazuo. L-am tratat ca pe fiul meu. Şi el este 
higaru-dashi. 

Cameleonul era şocat. 

Kimura îi privi pe amîndoi bărbaţii. Muşchii feţei îi erau rigizi, 
ochii severi. 

- Credeam că amindoi aţi depăşit faza gilcevilor. Crede oare 
vreunul din voi că e o onoare în acest duel? Mă tem că, dacă 
este nevoie de înţelepciune aici, ea trebuie să vină de la mine. 
Şi dacă va fi o provocare, ea trebuie făcută corect şi aprobată de 
mine. 

- Eu am făcut provocarea corectă, spuse O'Hara. 

Kimura privi zgîrietura fină de pe pieptul lui O'Hara şi nasturii de 
pe podea. Întorcîndu-se către Cameleon, spuse: 

- lar tu, Okari, l-ai provocat s-o facă. 

- Hai. 


- Amîndoi mă insultaţi. 

- De ce? întrebă O'Hara. 

- Pentru că aşa e higaru-dashi. Pentru că suntem cu toţii fraţi, iar 
un om de onoare nu ridică sabia împotriva fratelui său. Pentru 
că amîndoi sunteţi oameni de onoare, care au depus jurămiîntul 
Luptătorului Secret. 

Okari şi O'Hara priveau unul la altul, din colţuri diferite ale 
camerei mici, în timp ce semnificaţia dezvăluirii lui Kimura îşi 
făcea efectul. Kimura stătea încă între ei, cu braţul întins. Nici 
unul din ei nu ar fi pus la îndoială acel gest. A face asta ar fi 
însemnat să-l provoci pe Tokenrui. 

Okari îşi vîri cu precizie sabia în teacă. 

-Arigato, spuse Kimura liniştit. 

- Deci, Marui-me a învăţat Calea Luptătorului Secret, spuse 
Okari. 

- Omul acesta e fratele tău şi totuşi foloseşti termenul de „Ochi- 
Rotunzi" ca pe o insultă, spuse Kimura. Okari, ai uitat a cincea 
lecţie Tendai? Aroganţa ta mă şochează. Ai studiat mulţi ani 
disciplina umilinţei, iar acum eşti pe cale s-o lepezi, într-un 
moment de nebunie. 

- A venit să mă omoare! 

- Spui asta fără teamă că greşeşti? 

Se duse în celălalt capăt al camerei şi se întoarse, stînd cu 
mîinile împreunate în faţă. 

- Am să vă amintesc amiîndurora că scopul disciplinei noastre 
este să-l facă pe fiecare să se întreacă doar cu el însuşi, pentru 
că numai cînd ai stăpînit acel demon, eşti gata să-i înfrunţi pe 
ceilalţi. 

O'Hara şi Okari stăteau cu mîinile pe lîngă corp, în timp ce 
Kimura îi mustra, amintindu-le jurămintele pe care le făcuseră. 
Okari spuse: 

- Nu m-am gîndit niciodată... 

- Nu te-ai gindit! De ani de zile ai fost antrenat să priveşti 
dincolo de ceea ce pare realitate, să anticipezi necunoscutul. ŞI 
acum îmi spui că nu te-ai gindit! Ai dreptate, nu te-ai gîndit. încă 
mai ai de învăţat să nu te încrezi niciodată în ceea ce pare 
evident? Oare păunul îmbrăţişează capcana cu bucurie? 

Reveni în partea camerei în care se aflau ei şi se opri în faţa lor. 


- V-aţi amăgit, nereuşind să priviţi dincolo de ceea ce pare. 
Amîndoi aţi atins misterul celui de-al şaptelea nivel şi totuşi nici 
unul nu l-a pus în practică în povestea asta. 

Se opri un moment, privindu-i pe cei doi cum răsuflau greu în 
faţa lui. 

- Să mă înşel oare? Poate că nici unul dintre voi nu e demn să fie 
un candidat pentru Tokenrui. 

Amîndoi priviră în faţa lor, şocaţi. 

- Da, într-o zi va trebui să-l aleg pe unul din voi să-mi ia locul ca 
Tokenrui. Acum înţelegeţi? V-am urmărit şi antrenat pe amindoi, 
cu mult înainte ca vreunul să devină bărbat. lar acum, n-aş 
putea alege între voi. 

- Nu m-am gîndit niciodată că aş putea fi vizat, zise O'Hara. 

- Nici eu, zise Okari. 

- Bine. Asta e încurajator. Poate că încă mai păstraţi un pic de 
umilinţă. 

- Dar Sammi, spuse O'Hara, nu e şi el candidat? 

- Din nefericire, va fi numărul trei. Şi indiferent care dintre voi nu 
va fi ales ca Tokenrui, va fi al doilea după cel care va fi ales. 
Spun „din nefericire" doar pentru că Sammi îmi este nepot şi s-a 
antrenat la fel de mult ca oricare dintre voi. Dar el nu a ajuns 
decit pînă la nivelul al cincilea. Oricare va fi rezultatul, voi trei 
sunteţi fraţi şi asta nu se poate schimba. lar dacă legătura e 
ruptă de oricare dintre voi, veţi fi alungaţi în dezonoare din 
higaru-dashi, pentru totdeauna. 

- Şi trebuie să-i spun frate acestui beikoku no, kancho? întrebă 
Okari. 

- Oare un tigru critică dungile altui tigru? îi spuse Kimura sever 
lui Okari. 

Bărbatul mai tînăr îi aruncă o privire lui O'Hara, apoi îl privi din 
nou pe Kimura. 

- Beikoku-jin m-ar fi omorit, spuse el. 

- Ştii sigur că americanul te-ar fi omorit sau frica din inima ta 
vorbeşte pentru tine? 

Okari ezită, privindu-l stăruitor pe americanul cu ochi verzi. 

- Nu e spion şi nu ucide, spuse bătrînul. Şi nu e unul dintre ei. A 
venit înapoi ca să-i demaşte. 

- Dar el nu neagă că e Cameleonul, spuse O'Hara. 

- Da şi nu, spuse Kimura. Este Cameleonul şi nu este. 

- Mda, Cameleonul nu e niciodată ceea ce pare, spuse O'Hara. 


- De data asta, e foarte adevărat. Cameleonul nu e cu siguranţă 
ceea ce crezi tu că e. Amîndoi aveţi multe de aflat. Cînd amindoi 
veţi fi luat Calea celor o Mie de Zile şi puterile speciale zen vi se 
vor fi revelat, poate că atunci înţelepciunea voastră va fi mai 
puţin umbrită. Acum, trebuie să hotărim care va fi pasul 
următor. Pot să vă sugerez să bem nişte ceai? Toată vorbăria 
asta mi-a făcut sete. 


10. 


- Acesta e Cameleonul, dar nu Cameleonul pe care îl cauţi tu, 
spuse Kimura, punînd mîna pe umărul lui O'Hara. 

O'Hara sunase la hotel. După cum fusese planificat, Eliza şi 
Magicianul luaseră trenul de după-amiază spre Kyoto şi erau la 
bar, aşteptîndu-l să se întoarcă de la Tanabe. Nu le explicase 
unde era şi ce se întîmplase; le dăduse doar adresa. Acum erau 
aşezaţi toţi în careu. O'Hara şi Gunn stăteau faţă în faţă cu 
Kimura şi Okari. Magicianul era la un capăt al careului, iar 
Sammi în faţa lui. Între O'Hara şi Okari încă mai era tensiune, 
dar amîndoi îl ascultau cu atenţie pe Kimura. 

- Imaginaţi-vă că am mai multe cutii, începu el. Fiecare e făcută 
din sticlă, aşa încît putem vedea prin ea, şi în fiecare se află un 
eveniment. În fiecare cutie am pus un moment al istoriei. Dar 
pentru a examina aceste momente în ordinea lor corectă, 
trebuie să suspendăm cutiile în aer, astfel încît s-o putem vedea 
pe fiecare în relaţie cu celelalte. Numai atunci vom putea 
înţelege cu adevărat ce s-a întîmplat şi de ce. Numai atunci vom 
putea vedea ce se află în spatele fiecărui eveniment. Numai 
atunci vom înţelege totul. Dacă este ceva semnificativ pe care 
nu-l ştim, va deveni evident prin absenţa lui. 

Deci, să începem cu prima cutie, cea pe care o vedem cel mai 
clar. În ea vom pune ce ai aflat tu, Kazuo, aşa că trebuie să ne 
spui ce ştii, nu ce crezi. 

- Ce ştim este că s-a format un consorţiu de companii petroliere. 
A fost conceput de generalul Alexander Hooker, care era 
preşedinte al Intercon Oil. În timpul celor trei sau patru ani în 
care Hooker a negociat această afacere, şefii tuturor acestor 
companii au murit de atacuri de cord sau au fost ucişi în 
accidente de maşină. Printre ei se numără şi Shichi Tomoro, 
şeful companiei japoneze San-San, care tocmai devenise 


membru al AMRAN. De asemenea, o platformă petrolieră 
experimentală a fost sabotată în apele Alaskăi. 

- Scuzaţi-mă, spuse Eliza, acelaşi lucru s-a întîmplat cu Aquila 
Milena, maşina pe care o conducea Marza cînd a fost ucis. Nu 
ştim încă de ce. lar Aquila Motor Works face parte acum din 
AMRAN. Consorţiul finanţează construcţia maşinii. 

- Să nu-l uităm pe tipul din Hawaii, spuse Magicianul. 

- Da, spuse O'Hara. Un om se pare că a fost omorit pentru nişte 
fotografii, care fuseseră făcute la bordul platformei petroliere. 
Dar tot ce voiau era să distrugă filmul. 

Kimura, asemenea unui mim care descrie o poveste cu miinile, 
atirna în aer cutii invizibile de sticlă, de fiecare dată cînd ei 
anunțau ceva nou. 

- E important să ne amintim în ce ordine s-au întîmplat aceste 
lucruri. Datele nu contează atit de mult, cît ordinea, spuse el. 

- Un alt element al succesiunii este Red Bridges, continuă Eliza. 
A fost salvator de epave în Japonia, imediat după război. După 
aceea s-a ocupat de construcţia de nave, apoi s-a implicat în 
dezvoltarea unui mediu de viaţă subacvatic foarte mare. Acesta 
a fost proiectat de cercetătorul oceanograf Kaginakas. Atit el, cît 
şi Bridges au murit de atac de cord. Farfuria, cum a fost numită, 
a fost de atunci terminată şi dusă... undeva. 

- A fost implicat şi în renovarea unor vase Liberty vechi, 
transformîndu-le în tancuri petroliere, spuse Magicianul. 

- Şi am aflat ieri că Bridges făcea parte din San-San, care acum 
face parte din consorţiu, adăugă Eliza. 

Alte cutii fură agăţate în aer. Kimura se lăsă pe spate, 
concentrindu -se asupra complexului imaginar pe care îl 
construise. 

- O întrebare: aveţi vreo îndoială că aceşti oameni din corporaţii, 
care au murit, au fost în realitate ucişi de nebunul cu umbrela? 
O'Hara, Eliza şi Magicianul clătinară toţi din cap. 

- Morţile accidentale au fost probabil executate de altcineva 
decît Danilov, spuse O'Hara. Poate Falmouth sau un francez 
numit Le Croix, care este de asemenea necunoscut, deşi 
reputaţia lui de sadic e mnedocumentată. Dar nu e nici o 
îndoială că atacurile de cord au fost provocate de Danilov. 

- Dar de ce a fost aleasă AMRAN ca victimă a acestui terorist 
căruia îi spui Cameleonul? întrebă Okari. 


- Ca să i se stoarcă bani, spuse O'Hara. AMRAN a refuzat să 
joace cum i se cînta. 

- Să joace? întrebă Okari. 

- O expresie beikoku no, explică Kimura. înseamnă că n-au vrut 
să coopereze. 

- Mai există o cutie, pe care n-am amintit-o, spuse Eliza. 
Expertul în petrol, Lavander. Lucrase pentru toate aceste 
companii în ultimul an, inclusiv San-San, şi a fost la rîndul lui 
ucis, după ce s-au străduit din greu să-l elibereze din mîinile 
unor terorişti din America de Sud, care îl răpiseră. 

- Credeţi că a fost vreo legătură între cele două grupuri teroriste, 
cei care l-au răpit pe Lavander şi cei care l-au eliberat? întrebă 
Kimura. 

- Nu, spuse O'Hara. Cred că a fost o întîmplare. Dar se pare că 
una dintre aceste companii s-a speriat. Au trimis un om să-l 
testeze pe Lavander şi Lavander a eşuat. Devenise un risc 
pentru securitatea cuiva. 

- Am recuperat o agendă de-a lui, spuse Eliza. Conţine cifre 
foarte  confidenţiale ale tuturor companiilor petroliere din 
AMRAN, ca şi ale altor firme pentru care a lucrat. Cifrele ar putea 
fi foarte dăunătoare dacă ar fi făcute publice. 

- De ce? întrebă Kimura. 

- Pentru că ele dovedesc faptul că companiile au minţit publicul 
în legătură cu cantitatea de petrol pe care o au în rezervă. 

- Şi de ce au făcut asta? 

- Pentru a controla preţul petrolului, spuse O'Hara. Profiturile 
variază cu patru, cinci sute la sută, în fiecare an. Publicul crede 
că e din cauza lipsei de petrol, cînd în realitate e un surplus. 

- înţeleg. Continuă. 

- Mai era şi o notiţă despre ceva numit Midas, spuse O'Hara, şi 
Danilov mi-a vorbit de Midas. A spus „Midas e pierdut". 

- lar Midas e o altă întrebare la care încă nu există răspuns 
evident pînă acum, spuse Kimura. Deci, acum avem şase 
întrebări la care nu s-a răspuns. Unu, de ce a fost ucis omul din 
Hawaii? Doi, unde a fost dusă farfuria lui Bridges şi la ce 
foloseşte? Trei, ce e Midas? Patru, de ce a fost asasinat acest 
Lavander? Cinci, de ce a fost sabotată platforma petrolieră? Şi, 
în sfîrşit, de ce a fost aruncată în aer maşina italiană? Corect? 

- Da, spuse O'Hara. 

- Mai e ceva? 


- Da, spuse O'Hara, ce făcea Tony Falmouth aici? 

- Asta e probabil cea mai bună întrebare, spuse Kimura. Dar o s- 
o mai păstrăm cîteva minute. Tot mai crezi că acest Cameleon e 
în viaţă, Kazuo? 

- ÎI privesc chiar acum, spuse O'Hara. 

- Şi Cameleonul pe care îl cauţi a fost agent japonez în al Doilea 
Război Mondial, nu? 

O'Hara încuviinţă. Kimura privi spre Okari şi întrebă: 

- Arată acesta ca un bărbat care a luptat în al Doilea Război 
Mondial? 

O'Hara rise. 

- Nu, răspunse el. 

- Atunci, putem presupune că sunt doi Cameleoni diferiţi? 
O'Hara acceptă. 

- Deci, acum avem multe cutii prin care să privim. Dar înainte de 
a continua, să abordăm neînțelegerile care există între voi doi. 

- N-am venit aici să omor pe nimeni, îi spuse O'Hara lui Okari. 
Am venit să găsesc adevărul. 

- Şi care este adevărul? întrebă Kimura. 

- Cameleonul e un monstru care distruge fără sentimente, care 
ucide pentru profit. 

- Fiule, ai vînat un nume, nu o persoană. Amiîndoi aţi fost 
păcăliţi. 

- Păcăliţi? De cine? 

- De eikoku-jin de afară, cel mort. Te-a păcălit, Kazuo, făcîndu-te 
să crezi că Okari era duşmanul tău. lar tu, Okari, ai fost făcut să 
crezi că O'Hara a venit să te ucidă. Amîndoi aţi ales să credeţi 
ceea ce era evident, totuşi amîndoi ştiţi că, adesea, adevărul se 
ascunde în spatele unor minciuni. 

- Dar atunci ce... 

- Mai spune-mi o dată, O'Hara, care era scopul pentru care îl 
urmăreai pe Cameleon? 

- Să-l distrug cu ajutorul adevărului. 

- lar tu, Okari? 

- Au mai trimis ucigaşi după mine şi înainte. De ce ar fi acesta 
diferit? 

- Deoarece Kazuo nu e unul dintre ei. Amiîndoi aveţi aceleaşi 
obiective. Amîndoi căutaţi să distrugeţi acelaşi diavol şi totuşi i- 
aţi permis diavolului să vă transforme în duşmani. 

- Dar Falmouth? întrebă O'Hara. 


- Un instrument. Te urmăreşte pînă la Cameleon şi vă ucide pe 
amindoi. 

- De unde ştii asta? 

- Pentru că ascult cu creierul, nu cu inima. Ce alt motiv ar fi? 
Chiar tu ai recunoscut faţă de mine că eikoku-jin ţi-a spus că 
acest Cameleon era şeful unor terorişti mercenari. El te-a trimis 
în călătorie pentru că nu era destul de bun să-l găsească el 
însuşi pe Cameleon. Altfel, de ce te-ar fi urmărit? 

- Mi-e greu să cred, Tokenrui-san, că Falmouth era un astfel de 
om. 

- îţi admir loialitatea, dar nu şi percepţia. De ce continui să ai 
încredere în el? A ucis pentru bani. Poate un astfel de om să fie 
onorabil? Poate să fie el cu adevărat prieten? Chiar crezi sincer 
că cel care împarte Calea cu tine e rău? 

- Poate că egoul meu n-o să mă lase să recunosc că am fost un 
prost. Kimura aprobă cu înţelepciune. 

- E posibil. Dar ai avut o problemă dificilă. El ţi-a spus minciuni şi 
le-a pictat cu adevăr. Apoi nebunul de pe munte le-a confirmat 
cu rătăcirile lui. 

- Deci Falmouth m-a păcălit pentru a-l duce la Cameleon? 

- Asta era menirea lui, Kazuo, să elimine un inamic etern. 

- Dar de ce? Dacă acest Cameleon nu e unul dintre ei, de ce 
sunt atît de disperaţi să-l elimine? 

- Vom ajunge şi la asta. Să răminem la subiect. Acest eikoku-jin 
te-ar fi omorit după aceea, pentru că ştiai prea mult. A fost un 
risc pe care şi l-au asumat, să dezvăluie suficient cît să te pună 
pe urmele Cameleonului, dar să nu-ţi spună prea mult. Ai fost 
mai bun decit credeau ei. Tu şi Gunn-san. 

- Şi pe urmă i-ar fi ucis pe Eliza şi pe Magician din acelaşi motiv. 
- Aşa se pare. 

- Ai dreptate, Tokenrui-san, Falmouth m-ar fi putut ucide uşor. Nu 
mă aşteptam la asta. 

Kimura încuviinţă, dar adăugă: 

- Okari mi-a spus că eikoku-jin era în spatele tău. El a crezut că 
voi doi lucraţi împreună. Am înţeles ce urmărea atunci cînd mi-ai 
spus că nu l-ai văzut pe englez de cînd v-aţi întîlnit pe mare. 

- Grozav - acum îi datorez Cameleonului viaţa mea! spuse 
O'Hara. 

- Hai. O povară greu de dus. 


- Îţi sunt îndatorat, nii-san, spuse O'Hara şi se înclină în faţa lui 
Okari. 

- lar eu îţi datorez scuze pentru că am ridicat sabia împotriva 
unui frate. 

- Ah, un început. Acum va trebui să suportăm testele, spuse 
Kimura cu un oftat. 

- Testele? spuse Okari. 

- Da, tu îl vei testa pe el, el te va testa pe tine. În cele din urmă, 
veţi fi cu adevărat fraţi, dar înainte de asta, vor fi aceste 
încercări şi va fi foarte plictisitor, cred. 

- Testele s-au terminat, spuse O'Hara. 

- Da, aprobă Okari. Am o povară mult prea grea ca să mă ocup 
de asemenea nimicuri. 

- A devenit o povară pentru noi toţi, Okari. Acum suntem cu toţii 
implicaţi, spuse Kimura. 

- Eu tot nu ştiu încă de ce Master vrea atît de mult să-l ucidă pe 
Okari, spuse Eliza. 

- Nu pe Okari... pe Cameleon. E important să ne amintim asta. 

- De ce? 

- Ca să înţelegem, trebuie să ne întoarcem la cutii. Acum, dacă 
înţelegem că acest Cameleon nu este duşmanul tău, ce-ţi spun 
cutiile? Studiază succesiunea evenimentelor. Oamenii vizaţi au 
fost ucişi cu toţii, înainte ca AMRAN să le înghită companiile, 
corect? 

- Toţi, în afară de Bridges, spuse Magicianul. El a făcut parte din 
San-San aproape de la început. 

- Dar pentru ceilalţi e corect, spuse O'Hara. 

- Răspunsul e în cutii, spuse Kimura. Cameleonul pe care îl 
căutaţi, poartă pielea unui erou, dar are inima unei nevăstuici. El 
poartă coroană acolo unde ar trebui să poarte spini. Şi-a folosit 
biroul militar pentru a deveni bogat. Şi-a creat o organizaţie cu 
propriii ei asasini plătiţi, distrugători. 

- Hooker, spuse Eliza. Vrei să spui că eroul nostru de război este 
capul întregii afaceri? 

- Adevăratul Cameleon, spuse O'Hara. întrebarea este: de ce? 
De ce a pus pe Falmouth să mă asmută pe o urmă care, în cele 
din urmă, ar fi ajuns înapoi la ei? 

- E uşor, spuse Magicianul. Au avut unul din cei mai buni asasini 
plătiţi din lume pe urmele tale. Dacă ieşeai din rînd, băgau 
ştecherul în priză. 


- Omul care m-a urmărit pe mine, te urmărea în realitate pe tine, 
spuse Okari. L-am văzut în gară. Am crezut, din greşeală, că 
lucraţi în echipă. Şi cînd a început să mă urmărească, am fost 
sigur de asta. 

- Uite ce s-a întîmplat, spuse Magicianul. Tocmai veniseşi de la 
întîlnirea cu Hooker. Falmouth ştia probabil unde te duci şi cînd 
te întorci. Aştepta la gară, nu? Pe urmă, s-a răzgîndit în ultimul 
minut şi s-a hotărit să-l urmărească pe Okari. 

Un zîmbet trist trecu pe faţa lui O'Hara. 

- Mi-a spus că devenise prea bătrîn pentru Joc, că făcea greşeli. 
Mai devreme sau mai tîrziu, trebuia să facă una mare de tot. 

- Deci, privim cutiile şi-l vedem pe general, pe Hooker, 
Construindu-şi imperiul petrolier prin crimă. Motivele ar putea fi 
multe, ce e important acum este că trebuie să-l distrugi repede 
pe Hooker. Ştie Cît eşti de periculos. Cînd ataci un rege, trebuie 
să-l omori. 

- Are cineva vreo idee? întrebă Magicianul. 

Okari spuse: 

- În Tendai scrie că adevărul ucide mai repede decît otrava. 

- Bine spus, aprobă Kimura, dar ce semnificaţie aduce asta în 
problema noastră? 

- Nu sunt Gunn-san şi Kazuo voci ale adevărului? spuse el. 

- Ba da, zise Eliza, dar adevărul cere dovezi şi, pînă acum, noi n- 
am putut dovedi nimic. 

- Poate că ultimele cutii vă vor da un răspuns, spuse Kimura. Dar 
pentru a pune evenimentele la locul potrivit, trebuie să ne 
întoarcem înainte de război. La primul Cameleon, Yamuchi 
Asieda. Asieda nu s-a căsătorit niciodată. Fratele lui, amiral în 
Marina Imperială, a fost luat prizonier în primele zile ale 
războiului. Cînd căderea Filipinelor era iminentă, lui Hooker i s-a 
ordonat de către preşedintele Roosevelt să-şi abandoneze 
cartierul general de la Bastine. Printr-un accident, fiul adoptiv al 
lui Hooker a rămas în urmă şi, mai tîrziu, a căzut în miinile lui 
Asieda, care l-a luat înapoi în Japonia. Băiatul, care era pe 
jumătate filipinez, arăta mai japonez decît chiar mama lui, aşa 
că n-a fost greu pentru el să trăiască aici. Asieda l-a luat la 
Cuibul Dragonului unde a încercat să aranjeze un schimb. 
Băiatul, pentru fratele lui Asieda. A comunicat condiţiile 
trimiţindu-i lui Hooker un cameleon într-o cutie, apoi a găsit-o pe 
mama băiatului şi a trimis-o să încerce să negocieze schimbul. 


Hooker a răspuns omorînd-o. Asieda nu avea de ales. 
Negocierea era în afara oricărei discuţii. Dar ce putea face cu 
fiul lui Hooker? Aminteşte-ţi, acesta era un om bun, nu un lord al 
războiului. Şi în lunile de captivitate începuse să aibă multă 
afecţiune pentru fiul lui Hooker. Băiatul s-a simţit, în cele din 
urmă, în siguranţă cu Asieda. Au devenit inseparabili. O 
adevărată ironie: Cameleonul a trebuit să-l adopte pe fiul 
duşmanului său de moarte. Dar pe cînd războiul se apropia de 
sfîrşit, membrii Consiliului de Război au intrat în panică. Puţinii 
care ştiau cine era în realitate fiul Cameleonului au cerut o 
întîlnire la Hiroshima. Planul lor era să-l folosească pe băiat ca 
pe un instrument de negociere imediat ce se termina războiul. 
Asieda, fireşte, nu a fost de acord. S-au certat. In noaptea 
aceea, Cameleonul, deghizat în femeie, s-a furişat cu fiul său şi 
în zori au plecat cu trenul, cu două ore înainte ca oraşul să fie 
şters de pe faţa pămîntului. Asieda şi tînărul Hooker au privit 
totul din tren. 

El şi băiatul au devenit nomazi. Aveau două lucruri în comun: se 
iubeau unul pe altul şi-l urau pe Hooker. In cele din urmă, s-au 
stabilit la Kushiro, în nordul Insulei Hokkaido. Asieda a devenit 
pescar. 

Asieda jurase că n-o să-l lase în pace niciodată pe Hooker. Ştia 
că Hooker şi-a ucis propria amantă, pe mama lui Bobby. Ştia că 
îşi foloseşte poziţia militară pentru a înfiinţa în Japonia industrii 
noi, în care era şi el partener tacit. A aflat toate punctele 
vulnerabile ale generalului, şi erau multe. Cameleonul ştia 
despre generalul Hooker mai mult decit oricine altcineva în 
viaţă. A devenit un fel de conştiinţă. Cînd Hooker a devenit 
guvernator militar, el a ajutat la formarea conglomeratului San- 
San şi l-a pus pe Tomoro în fruntea acestuia. In schimb, Tomoro 
a încercat, timp de cinci ani, să-l descopere pe Cameleon. Dar 
era imposibil. Agenţii Cameleonului nu i-ar fi dezvăluit niciodată 
identitatea - erau cu toţii membri ai higaru-dashi. Şi puţinii 
membri ai consiliului, care-i cunoşteau adevărata identitate, au 
murit toţi la Hiroshima. 

- Şi Asieda a fost raportat mort la Hiroshima, spuse Okari. Aşa 
că, timp de treizeci de ani, Hooker a fost vinat de o fantomă - 
Cameleonul. Desigur, nu era o fantomă, ci un bărbat dedicat 
distrugerii psihologice a duşmanului său. Un simplu pescar, care 
a jurat răzbunare unui bărbat dezonorat, devenind vocea 


conştiinţei acestuia. Vechii lui agenţi îi dădeau informaţii. La fel 
şi prietenii lui din guvern. Răzbunarea a funcţionat în ambele 
sensuri. Hooker a trimis un asasin după altul să-l găsească pe 
Cameleon. Unii au renunţat. Alţii au murit. Ultimul venit a fost 
prietenul tău, Falmouth. Şi, deşi Asieda a murit liniştit în somn, 
acum patru ani, Cameleonul trăieşte mai departe. Fiul lui a 
preluat jurămîntul. Şi va continua pînă cînd o să moară Hooker... 
sau o să mă omoare el. 

- Deci, tu eşti Bobby Hooker, spuse Eliza. 

- Sunt Okari Asieda, spuse omul tatuat. Bobby Hooker nu mai 
există. 

Le dezvălui apoi simţămintele ascunse, pe care nu le putuse 
spune nimănui pînă atunci; cum îl urise şi cum se temuse de 
Asieda-san luni de zile şi cum Asieda-san, cu răbdare şi 
înţelepciune, îl cucerise în cele din urmă, îi explicase sensul lui 
Tendai şi cele mai vechi mituri, îl învățase cum să trăiască în 
pădure şi să fie pescar pe mare. 

- Cînd războiul s-a terminat şi el a început Calea celor o Mie de 
Zile, am plecat cu el, cerşind pe la uşi, mergind pe jos dintr-un 
capăt în celălalt al Japoniei, în timp ce el căuta înţelepciunea 
zen. Şi întotdeauna era timp pentru lecţii. M-a învăţat Calea 
Luptătorului Secret, Mişcările Săbiei, Limbajul Creaturilor. M-a 
învăţat onoarea, respectul şi iubirea. Şi, în cele din urmă, mi-a 
revelat al şaptelea nivel al lui higaru-dashi. 

- Şi n-a încercat niciodată şantajul? Stoarcerea de bani? întrebă 
Magicianul. 

- N-a mai cerut niciodată nimic după ce fratele lui a murit. 
O'Hara se lăsă pe spate, urmărind cutiile imaginare atîrnînd în 
aer în faţa lui, privind înapoi prin timp. încet, piesele începură să 
se aşeze la locul lor. Succesiunea îi păru evidentă atunci. 

Lui Hooker şi prietenilor lui din elită le trebuia o bază de putere 
proprie. După aceea puteau să monopolizeze alte companii 
înrudite. Aveau doar o problemă: monopolurile erau ilegale. Dar 
un consorţiu petrolier format din corporaţii cu proprietari 
separați, fiecare cu autonomia ei - asta ar fi fost perfect. Cheia 
era AMRAN. Au format consorțiul, apoi i-au ucis pe oamenii- 
cheie din corporaţiile membre şi au pus în loc oamenii lor. În 
realitate, erau proprietarii fiecărei companii. Erau proprietarii lui 
Hensell, Alamo, Sunset, Intercon, Am Petro şi San-San, şi ai 


tuturor sucursalelor acestora. Controlau chiar şi o bancă în 
Boston. Trăsătura comună era petrolul. 

Mai erau totuşi cîteva cutii goale. 

- Tot mă întreb de ce au aruncat în aer maşina lui Marza, spuse 
Eliza. 

- În felul acesta, a fost mai uşor să preia Aquila. 

- Şi, spuse Magicianul, ştii ce avea maşina aceea atit de special? 
Eliza scutură din cap. 

- Afurisita de maşină făcea cincizeci-şaizeci de mile cu trei-patru 
litri de benzină. Ar fi revoluţionat industria automobilului. lţi dai 
seama cum ar fi dus asta la scăderea profiturilor lui AMRAN? 

- Doamne, spuse Eliza. Sunt chiar aşa de lacomi? 

- Jocul nu mai era pentru bani, spuse O'Hara. Aveau toţi banii de 
care aveau nevoie. Acum Jocul devenise putere pură. 

- Atunci de ce l-au scufundat pe Thoreau? întrebă Eliza. Dacă cei 
de la AMRAN urmăreau să facă din Sunset Oil un membru al 
consorţiului, atunci au distrus o valoare de 80 de milioane de 
dolari, care într-o zi le-ar fi putut aparţine. Nu înseamnă asta să- 
ţi tai nasul ca să ţi-l poţi sufla mai bine? 

- Poate că era un joc de înghesuială, spuse Magicianul. Poate că 
Sunset rezista, iar după scufundarea platformei nu şi-a mai 
putut permite să reziste. 

- E o teorie bună, spuse O'Hara. Dar să privim o clipă dincolo de 
ea. De ce au fost luate şi apoi distruse fotografiile în Hawaii? 

- Pentru că nimeni nu avea nevoie de ele, spuse Magicianul. 

- Atunci de ce să le cumpere? 

- Ca să nu le cumpere altcineva! răspunse Eliza. 

- Aşa cred, zise O'Hara. Ceea ce arată că, indiferent cine a 
ordonat uciderea tipului, avea detaliile a ceva de pe Thoreau. 

- Staţia de pompare, spuse Magicianul. Asta trebuie să fie! 

- Dacă aşa stau lucrurile, au fost două motive ca să distrugă 
platforma Thoreau. Unul a fost acela de a constrînge financiar 
compania Sunset. Celălalt era că AMRAN avea deja planurile 
staţiei de pompare. 

- Doreau ca fotografiile să nu iasă pe piaţă. Deci, probabil că 
AMRAN foloseşte staţia aceea de pompare. 

- Interesant, zise O'Hara. Hooker nega că ar şti ceva de Midas. 

- Ce e Midas? întrebă Okari. 

- Credem că e un cîmp petrolifer, cel mai mare din lume. Dar nu 
ştim unde este. 


- lar eu cred că ştiu de ce, zise Eliza. Se întoarseră cu toţii spre 
micuța reporteră, care afişa unul dintre zimbetele ei de 
milioane. 

- Ei? spuse O'Hara. 

- Este sub apă! Kraft Americanul a spus că farfuria subacvatică 
construită de Bridges se numea Midas. Midas este inima 
cîmpului  petrolifer, staţia de pompare pentru întreaga 
operaţiune. Şi totul sub apă, ascunzătoarea perfectă. 

- Dar unde e? întrebă Magicianul. 

- Cred că aici pot să vă ajut eu, zise Okari. Am văzut camera din 
care ei conduc totul. E enormă, de vreo patruzeci de metri 
înălţime. Şi are o hartă imensă, cu ecrane TV ciudate, încastrate 
în ea. 

- Se numesc ecrane diodice, spuse Magicianul. Forma liberă. 

- Aceste ecrane TV arată operaţiunile lor din toată lumea. Pot 
urmări tot ce se petrece în imperiul lor. Există una specială, 
lîngă Bonin, care are farfuria subacvatică de care vorbiţi. Au 
imagini TV din afară şi dinăuntru. Şi mai sunt vase acolo, ca un 
fel de mare cimitir de tancuri petroliere vechi. 

- Minunat, spuse Magicianul. Acesta e răspunsul pentru tancuri. 
Le scufundă şi ţin rezervele de petrol în ele. Pariez că în partea 
aceea de ocean s-a scufundat cel puţin un vapor în ultimii cîţiva 
ani. 

- lar Yumishawa are o rafinărie nouă pe Insulele Bonin, la mai 
puţin de o sută de mile depărtare, spuse Okari. 

- Deci, pompează petrolul din vasele de depozitare subacvatice 
către rafinăria lor după cum au nevoie. Hristoase, ce operaţiune 
ingenioasă, spuse O'Hara. 

- Fac chestia asta de treizeci de ani? întrebă Magicianul. Atunci 
de ce nu au început să pompeze petrol înapoi? De ce să 
aştepte? 

- Nu puteau face nimic înainte de asta, spuse Eliza. Ar fi 
însemnat să dezvăluie existenţa descoperirii. Asta e atuul lor. Le 
oferă rezerve de petrol aproape nelimitate. Gîndiţi-vă ce 
înseamnă asta pe piaţă. Cu cît le ţin secrete mai mult timp, cu 
atit devin mai puternici. 

- Da, reflectă Kimura, dacă cineva vinde nuci de cocos, lumea 
ştie că are un copac. 

- Ce tipi răbdători, interveni Okari. 

- De ce nu? spuse Magicianul. Priveşte roadele. 


- lar Lavander a încasat-o pentru că a fost angajat să evalueze 
cîmpul cînd au început mişcarea cea mare, spuse Eliza. Era în 
carneţelul lui. Ştia potenţialul. Drace, bietul nebun ştia prea mult 
pentru binele lui. 

- Probabil că planificaseră să-l elimine chiar înainte de a fi răpit, 
spuse Magicianul. Aveau doar o problemă - Cameleonul, care 
părea să ştie tot ce făceau. 

O'Hara era adiîncit în ginduri, încercînd să construiască din 
cutiile abstracte din aer realităţi de bază. Era sigur că 
răspunsurile la toate întrebările lor se aflau acolo şi trebuia doar 
să le clarifice. Dar nu putea să-şi scoată din minte imaginea lui 
Hooker. A-I dezonora pe marele erou de război era aproape ca şi 
cum ar fi dezonorat istoria, mînjind victoriile Americii - şi asta îl 
tulbura. Şi totuşi, Hooker se dezonorase singur. Ce ură, ce 
frustrări putuseră să sape atit de adînc în el, încît să-i deformeze 
simţurile într-atit, ca să găsească alinare doar în partea 
întunecată a sufletului lui? îşi trădase încrederea, proiectase un 
monolit de lăcomie, finanţat de elitişti la fel de lipsiţi de onoare 
ca şi el şi crease un imperiu de coşmar, în care asasinatul şi jaful 
erau de la sine înţelese şi executate de vipere: Hinge, Danilov, 
Le Croix, da, chiar şi de Falmouth. Hooker trebuia distrus. Dar 
cum? Răspunsul era simplu: prin adevăr. Problema era cum s-o 
facă. 

- Trebuie să pătrundem înăuntru şi să fotografiem pupitrul acela, 
în special prim-planuri ale staţiei de pompare, spuse O'Hara. 
întrebarea e cum. 

- De ce n-ai spus pînă acum nimănui despre asta? îl întrebă 
Magicianul pe Okari. 

Okari zîmbi visător. _ 

- Era o problemă personală, spuse el. In afară de asta, nu 
înţelegeam întreaga semnificaţie; şi nici Asieda-san. Aveam 
fragmente, resturi din coşurile de hirtii, însemnări de pe birouri. 
Am crezut că ştiu mult mai mult decit ştiam în realitate. 
Magicianul fredona „C-Jam Blues" şi zimbea. 

- Am o idee, spuse el. Locul e făcut din piatră, nu? Okari 
încuviinţă. 

- Nu e nici un pic de metal în pereţi? Okari dădu negativ din cap. 
- Lemn, spuse el. 

- Perfect. 

- Ai de gînd să ne spui şi nouă secretul? întrebă O'Hara. 


- Au camere video de securitate care supraveghează camera 
aceea, da? îl întrebă Magicianul pe Okari. 

- Da, lîngă tavan. Unele sunt nemişcate, altele adulmecă 
încăperea precum nişte copoi. 

- lar noi avem carul de reportaj. înăuntru se află o jumătate de 
duzină de maşini de înregistrat video. Nu trebuie decit să facem 
rost de cîteva emițătoare mici, cu microunde. Să intrăm 
înăuntru, să găsim spatele monitoarelor şi să punem 
emiţătoarele în borna Video-out". Asta le va transforma 
ecranele în camere video. Noi recepţionăm semnalul în carul de 
reportaj în direct de afară şi-l înregistrăm. Rezultatul va fi o 
imagine continuă din interior. 

- Unde se găsesc asemenea emițătoare? întrebă Kimura. 

- Oh, cam în orice magazin de electronice, răspunse pianistul, 
încă rînjind. 

- Cum se intră acolo? îl întrebă O'Hara pe Okari. 

- Sus, prin canalele mari de piatră de la piciorul peretelui. Ele 
duc la celule, care sunt folosite doar ca magazii. Gratiile sunt 
vechi. O dată ajuns înăuntru, mă duc la vestiarul unde oamenii 
de la întreţinere îşi ţin uniformele. După ce mi-am schimbat 
hainele, pot circula unde vreau. Pot căuta prin coşurile de gunoi, 
pe biroul lui Hooker, pot găsi ceva care să-l enerveze, să-mi facă 
simțită prezenţa. Pe urmă îi trimit cameleonul. 

- Care sunt riscurile, în afară de cele evidente? întrebă Kimura. 

- Computerele se află în fostele celule, spuse Okari. E riscant să 
întîrzii prea mult pe acolo. Paznicii sunt toţi luptători de sumo, 
iar conducătorul lor e un bărbat cu mirosul unui animal. L-am 
văzut de două ori. E fără astimpăr. Se plimbă pe holuri şi prin 
celule la orice oră din noapte, ca un cîine de pază. întotdeauna 
am grijă să nu ajungă prea aproape şi să mă recunoască. Eu îi 
spun Hitotsu-me. 

O'Hara privi iute în sus. 

- Un Ochi? spuse el. Poartă o bandă? 

- Hai. Şi are o cicatrice foarte urită. 

Okari desenă o linie imaginară în josul feţei sale. 

- L-am văzut astăzi. Am avut senzaţia că mă supraveghează şi 
am mai avut impresia că l-am mai întîlnit, dar... 

O'Hara făcu o pauză, concentrindu-se la puţinele detalii ale unei 
feţe pe care o văzuse doar citeva clipe, izolînd detaliile vagi ale 


acelei feţe în mintea lui şi concentrîndu-se total asupra ei. Nu 
spuse nimic mai mult de un minut, apoi: 

- Nu, nu cred că-l ştiu. Şi totuşi, există ceva familiar... încercă să 
se concentreze, sondîndu-şi memoria. 

- Poate o fotografie... Nu, faţa în sine nu e familiară. 

Se întoarse la început, la conversaţia lui cu Falmouth pe vapor. 
Jucătorii... 

- Le Croix, spuse el. 

- Cine? întrebă Okari. 

- Un francez. Le Croix e porecla. Şi-a pierdut un ochi în Algeria şi 
a crucificat citeva duzini de rebeli, ca să fie chit. Ar putea fi el. 
Nu există fotografii de-ale lui; le-a distrus pe toate. Dacă e Le 
Croix, ai dreptate, ne aşteaptă o sută de mile de drum prost. De 
dragul petrecerii, trebuie să-i lăsăm loc destul. Alte probleme? 
Okari scutură din cap. 

- Cum te-ai gîndit la toate astea? întrebă Eliza. Să urci prin 
canalele de scurgere şi tot restul? 

- E foarte simplu, spuse Okari, uiţi că am locuit cîndva aici? Timp 
de trei ani a fost locul meu de joacă. Cunosc fiecare piatră. 


11. 


Le Croix intră pe coridorul ce ducea la celulele din Cuibul 
Dragonului şi cobori scara largă de piatră. Cîinele, o corcitură 
uriîtă, era dresat excepţional. Mergea înaintea lui, cu botul în 
aer, apoi pe pămînt, adulmecînd cu atenţie. 

Instinctele lui Le Croix îl avertizaseră încă de cînd îl văzuse pe 
O'Hara la fortăreață, mai devreme. Pentru prima oară de cînd se 
alăturase lui Master, se simţea ameninţat. Timp de trei ani totul 
mersese perfect, fără nici o greşeală. Pe urmă lucrurile 
începuseră să meargă puţin pe dos. Mai întîi, a fost misiunea de 
pe Thoreau, cînd Thornley a fost ucis. După aceea fusese răpit 
Lavander. Apoi, Garvey şi Hooker îl aduseseră la Cuibul 
Dragonului, să conducă securitatea. | se părea că deveniseră 
defensivi, în timp ce jocul lui fusese întotdeauna ofensiv. Şi 
acum, acest reporter, care ar fi trebuit să-i conducă la 
Cameleon, părea în schimb să se apropie de ei. 

Ura celulele. Erau reci şi umede şi-l enerva vintul care urla 
printre crăpăturile din mortar. Pînă şi cîinele părea hăituit de 
stafii. 


Cînd fu sigur că locul era în siguranţă, se retrase din nou la 
căldura biroului pentru securitate şi se aşeză să privească 
ecranul monitorului, în timp ce camera video supraveghea 
scările celulelor. Era ceva în aer, simţea la fel de sigur cum 
simţea curentul de aer jos. O să bea o cafea şi o să verifice din 
nou peste treizeci-patruzeci de minute. Nu avea încredere în 
sistemele electronice. Nu avea încredere în nimic şi în nimeni, în 
afară de el însuşi. 

Zidul Cuibului Dragonului se ridica dintre copaci, deasupra lor, 
ca un imens blindaj cenuşiu. Urcaseră muntele de pe drumul de 
jos şi acum se găseau la gura unei conducte de scurgere, ale 
cărei pietre zidite deveniseră verzi o dată cu trecerea secolelor 
în care se depuseseră muşchi. Un piriiaş ieşea din gura canalului 
şi se răspindea pe stîncile de dedesubt. Nişte ochi roşii sclipiră 
în fasciculul lanternei lui O'Hara. Creatura guiţă şi se grăbi să 
intre din nou în canal. Intrarea era blocată de vegetaţie. 

- Nu e de mirare că n-au dat niciodată atenţie acestei scurgeri, 
şopti O'Hara. Trebuie să fii nebun să faci una ca asta. 

- Bun venit în nebunie, spuse Cameleonul şi se strecură printre 
plante, în canal. O'Hara îl urmă. Miinile îi alunecau pe stîncile 
acoperite de muşchi. Tunelul era lung şi avea patru metri în 
diametru. Drumul era şerpuit şi ieşea mereu din raza dreaptă de 
lumină. Departe, în spate, O'Hara auzea curgerea constantă a 
unei duzini de piriiaşe ce făceau ecou în tunel. Aerul rece şuiera, 
învăluindu-i. 

Cameleonul mergea în patru labe, ca o pisică. Şi repede. 
Amîndoi erau îmbrăcaţi în pantaloni negri, bluze negre cu guler 
pe git, pantofi negri. Cameleonul căra o frînghie, cu un mic cîrlig 
telescopic la un capăt. Aveau patru emițătoare cu microunde, 
fiecare învelit în poliester, ascunse în pulovere. Şi nimic în plus, 
în afară de lanternă. 

Amîndoi continuară să se tirască pe miîini şi picioare, cu spinările 
curbate, pentru a se feri de partea de sus a canalului, trecînd de 
două canale mai mici, ce se scurgeau în primul. La al treilea, 
Cameleonul se opri. Arătă în sus şi O'Hara îndreptă lanterna 
înspre tavan. Un puț urca direct în măruntaiele fortăreței. Avea 
vreo zece-doisprezece metri şi se ridica drept în sus, cu un 
grătar la capătul îndepărtat. Cameleonul îşi sprijini spatele de 
un perete şi picioarele de celălalt şi începu să urce. Era un urcuş 
chinuitor, pentru că pereţii puţului erau uzi. Alunecînd la fiecare 


pas, îşi croi drum în sus prin împrejmuirea îngustă. Cînd ajunse 
la capăt, legă cîrligul de grătar şi desfăcu fringhia. Aceasta căzu 
pînă la degetele lui O'Hara. El urcă, ţinîndu-se numai în miini. Se 
sprijini cu picioarele şi spatele, în timp ce Cameleonul împinse 
cu grijă grătarul în sus şi-l aşeză deoparte. 

Pasajul subteran era întunecat. Numai două lămpi iluminau 
celulele cu tavane joase. Fostele celule erau acum transformate 
în magazii, dar locul părea străbătut de strigăte de tortură şi 
disperare, ca şi cum istoria ar fi şoptit prin coridoarele reci de 
piatră. Era vîntul, pătrunzînd printre crăpăturile din pereţi şi în 
jos pe scări. 

Se traseră repede în hol şi puseră la loc grătarul. Ascunseră 
cîrligul şi alergară spre scări. Cameleonul îi făcu semn lui O'Hara 
să aştepte. Priviră în sus şi văzură o cameră de luat vederi 
mişcîndu-se înainte şi înapoi, măturînd încet scările şi holul de 
deasupra. În timp ce se mişcă afară din raza lor, spre hol, 
Cameleonul alergă în sus pe scări şi se opri exact sub cameră. 
Stătu cu spatele lipit de perete în timp ce aceasta se mişcă 
tăcută deasupra capului lui, îndreptîindu-se înapoi către scări. 
Apoi alergă restul drumului în jos pe hol, către o uşă de 
incendiu. Vestiarul era exact în spatele ei. Trebuia să facă o 
mişcare înainte ca dispozitivul să-şi completeze rotirea înapoi. 
Dacă era cineva pe hol, de partea cealaltă a uşii, aveau să dea 
de necazuri. g 

Deschise uşa şi intră înăuntru. Holul era gol. In spatele lui, 
O'Hara se grăbi către locul de sub cameră şi aşteptă pînă ce 
aceasta se roti înapoi, pe urmă alergă către uşă. 

Alergară spre vestiar şi săriră prin uşă. 

În faţa lor se afla un bărbat. 

Afară, Eliza şi Magicianul conduseseră maşina spre virful 
muntelui pînă la un punct unde şoseaua cotea aproape de 
marginea unei prăpăstii. Eliza trase maşina pe dreapta şi opri. 
De acolo nu puteau vedea în Cuibul Dragonului, dar Magicianul 
era sigur că primirea va fi excelentă. Stătea în spatele 
camionetei, aşezat în faţa a trei ecrane video, mînuind comenzi, 
căutînd semnalul. Nu era nimic altceva decit electricitate 
statică. 

- Nu sunt încă acolo, spuse el. 

- Sper numai că, o dată intraţi acolo, vor face treaba şi vor pleca 
repede, spuse Eliza. 


- Sper doar să nu se întilnească cu vreunul dintre luptătorii de 
sumo care sunt paznici. Două sute de kilograme de veşti 
proaste. 

Lăsaseră o Toyota parcată la poalele muntelui. Dacă erau 
urmăriţi la plecare, Eliza urma să ia benzile şi să se ducă spre 
maşină. O'Hara, Magicianul şi Cameleonul trebuia să stea lingă 
camionetă şi să-i ţină pe urmăritori departe de ea. 

O'Hara fusese cel care înţelesese că nu aveau nevoie decit de o 
înregistrare cu sistemul de pompare de pe Midas ca să 
dovedească faptul că AMRAN furase planurile. Asta şi existenţa 
însăşi a cîmpului Midas vor fi suficiente pentru a justifica 
dezvăluirea întregii poveşti despre AMRAN. 

Magicianul îşi privi ceasul. Erau plecaţi de o oră. Atît estimase 
Cameleonul că le va lua pentru a intra în coridorul cu panoul de 
control din spatele marii hărţi. Magicianul trebuia să 
supravegheze ecranele video din camionetă şi să înregistreze 
tot ce apărea. Fiecare transmiţător era fixat pentru a-şi emite 
semnalul pe o frecvenţă diferită, astfel încît imaginile să nu se 
suprapună. Nu-şi putea imagina că ar fi uitat ceva. 

Bărbatul din vestiar părea să aibă în jur de cincizeci de ani. Avea 
ochii obosiţi, pielea ridată de vîrstă, părul alb şi rar ca nişte 
smocuri de bumbac. 

- Ai venit devreme, spuse el în japoneză. 

- Da, spuse Cameleonul, avem o problemă la unul dintre 
aparatele de aer condiţionat. 

- Şi trebuie să fiţi doi? Doamne, cum s-au mai schimbat 
vremurile, mult prea extravagant pentru un portar ca mine. 
Noapte bună. Nu staţi pînă tirziu. 

Şi plecă. 

- închide, spuse O'Hara. 

- Să sperăm că nu spune nimic nimănui pe drumul spre exterior. 
- Şi acum? 

- Vezi ce vestiare sunt deschise. Oamenii de la întreţinere îşi lasă 
de obicei insignele de identificare pe uniforme, zise Cameleonul. 
Se găseau mai multe, şi membrii echipei de întreţinere erau în 
mod evident mai puţin voluminoşi decit cei din forţa de 
securitate. Amîndoi îşi găsiră uniforme potrivite. 

Cameleonul îi întinse lui O'Hara o cască şi îi spuse: 

- Pune-ţi-o. Ţine capul în jos în aşa fel, încît camerele de luat 
vederi să nu-ţi prindă faţa. Dacă vezi pe cineva, salută din cap şi 


treci mai departe. O să vezi că deasupra nu se face prea multă 
conversaţie. Urcăm pînă în capul scărilor şi intrăm pe palierul 
principal. Camera cu harta se află imediat la stînga ta, iar 
coridorul care duce în spatele hărţii este următorul. Avem noroc. 
Nu trebuie să mergem prea departe. 

- Agăţăm emiţătoarele, verificăm camera hărţii să vedem dacă 
ecranele arată ce vrem noi, şi pe urmă o întindem, spuse 
O'Hara. Nu întîrziem pe aici căutînd prin coşurile de gunoi, OK? 

- Voi încerca să mă controlez. 

Fu floare la ureche să ajungă în spatele hărţii. Coridorul principal 
era gol şi uşa descuiată. Peretele avea o mulţime de monitoare 


- Va fi greu să găsim monitoarele pentru camera hărţii, spuse 
O'Hara. 

- Sunt marcate. Uită-te. 

Fiecare cutie avea scrisă localizarea pe ramă, cu un creion de 
marcaj. Verificînd inscripţiile, O'Hara şi Cameleonul localizară 
uşor monitoarele pentru cele două camere de luat vederi din 
camera hărţii. Agăţară cîte o mică clamă cu un fir subţire pe 
borna „video out" a fiecărei cutii de monitor şi înfipseră 
transmiţătoarele, care erau lungi de vreo zece centimetri şi 
groase de doi şi jumătate. Sirmele care conectau clamele la 
transmiţătoare erau destul de lungi pentru a-i permite lui O'Hara 
să mute cutiile sub monitoare, unde nu puteau fi văzute. 

Apoi O'Hara observă un alt monitor interesant. Era pentru 
camera de luat vederi din biroul lui Garvey. O'Hara îl aranjă şi pe 
acesta. 

- OK, hai să verificăm o dată camera jocurilor şi s-o ştergem de 
aici. Să sperăm că cei de afară recepționează ceva. 

în carul de reportaj, Magicianul răsuci încet butonul mic pentru 
acord fin al unuia dintre monitoare. Brusc, apăru imaginea. Se 
uită la încăperea descrisă de Okari. Harta avea pe puţin nouă 
metri înălţime şi şase lungime. În ea erau încastrate 
douăsprezece ecrane diodice. Camera se mişcă şi Magicianul o 
urmări cum scrutează încăperea de la un capăt la altul. Le reglă 
şi pe celelalte două. Una lua o imagine staţionară dintr-un birou. 
Un bărbat scund, cu o mustață răsucită, vorbea la telefon. 
Magicianul îl recunoscu din descrierea lui O'Hara. Trebuia să fie 
generalul Garvey. 


- Am prins-o, Lizzie. N-o să-ţi vină să crezi. Avem două unghiuri 
diferite asupra hărţii. 

- Poţi vedea Midas? 

- Da... dar camera încă se mişcă. Acum, O'Hara ar trebui să intre 
acolo şi s-o fixeze. 

Reglă ecranele cît mai bine posibil. Camera de luat vederi se 
deplasa către centrul încăperii şi înapoi. 

Erau acolo. Patru ecrane localizate pe Midas. Două exterioare şi 
două interioare. 

- Incredibil! spuse Magicianul. 

- Avem sunet? 

În camera hărţii se auzeau voci murmurînd. 

- Da. Şi o imagine de un milion de dolari pe toate trei..... 

Se opri la jumătatea frazei. Îl ascultă pe Garvey. 

- Quill. Nouă şi douăzeci şi cinci, 8 aprilie. 730-037-370. Urgenţă 
roşie. Nu avem veşti de la tine de douăzeci şi patru de ore. Este 
important să ne contactezi imediat. 

Puse receptorul în furcă. 

- Ei, să fiu al dracului. Avem şi un premiu, spuse Magicianul. 

- Ce? 

- Îl avem pe Quill filmat. Şi ghici cine e? 

- Hooker? 

- Garvey. 

- Cum ajungem la camere? întrebă O'Hara. Nu sunt foarte sus? 

- În camera hărţii există o scară cu rotile. O să fie acolo cel mult 
patru, cinci oameni şi n-o să ne dea nici o atenţie - sunt prea 
ocupați. De la acest panou sunt controlate toate mişcările de pe 
Midas. 

- Pur şi simplu, intrăm înăuntru, nu? spuse O'Hara. Cameleonul 
încuviinţă. lIntrară în camera mare. O'Hara fu uimit de 
dimensiuni. Apoi, pe două dintre ecranele diodice, văzu pentru 
prima dată Midasul. 

Ambele exterioare erau stranii. Imagini cenuşii, lipsite de sunet, 
sub apă. Una era farfuria, aflată sub apă, cu suprastructura 
atîrnînd în jos, către fundul oceanului. Cealaltă era şi mai bizară. 
Un şir lung de vase ruginite, aşezate adînc în nisip, se desfăşura 
în faţa aparatului de filmat. Reflectoare subacvatice puternice 
rătăceau prin apa murdară, conturind forme şi umbre. Unul 
dintre ecrane arăta un prim-plan al staţiei de pompare, inima 
întregului sistem. 


Era acolo dovada de care aveau nevoie în culori vii. 

Patru oameni lucrau la enorma consolă. Unul dintre ei aruncă o 
privire peste umăr cînd intrară în cameră, apoi se întoarse la 
ceea ce făcea. Cameleonul aşeză scara de cinci metri sub 
aparatele de filmat. Pentru că nu avea cum să verifice 
parametrii celor două camere, voia să se asigure că una din ele 
este îndreptată spre cea mai importantă parte a hărţii, prim- 
planul TV al staţiei de pompare. Nu aveau nici o posibilitate să 
ştie sigur că tranzistorii funcționau. În acest moment, făceau 
totul după ureche. 

O'Hara se căţără pe scară. În partea de jos a camerei de luat 
vederi se afla un mic buton, care o oprea să mai măture zona şi 
o fixa pe un anumit loc. După ce O'Hara oprea camera, era doar 
o chestiune de timp pînă cînd cineva din biroul securităţii avea 
să observe şi să vină să verifice. Trebuia să plece repede după 
ce fixa butonul. 

întindea mîna spre buton cînd intră Garvey. Era chiar sub 
O'Hara, care imediat privi în altă parte şi începu să meşterească 
ceva la cameră. Cameleonul se întoarse, de asemenea, cu 
spatele la omuleţul spilcuit. 

- Totul e în regulă? întrebă Garvey, cînd trecu pe lîngă ei. 
Cameleonul încuviinţă din cap. 

- Curăţăm doar lentilele, spuse el. 

Dar Garvey era mult mai interesat de consolă. 

- Cum arată? 

- Suntem aproape gata să cuplăm numărul şaptesprezece, 
spuse unul dintre operatori. 

- Mai bine anunţaţi-l pe general. Ştiţi cît de mult îi place să 
urmărească deschiderea noilor puțuri. 

- Nu e mare lucru de văzut, răspunse omul de la consolă. Doar 
luminile de legătură şi contorul digital, care înregistrează 
galoanele. 

- Nu e treaba noastră să ştim de ce, oftă Garvey. Luă telefonul, 
formă un număr şi aşteptă. 

- Generale, tocmai urmează străpungerea la numărul 
şaptesprezece... Prea bine, domnule. 

Puse receptorul în furcă. 

- Vine încoace. 

Abia atunci O'Hara înţelese ce se întîmpla. Se pregătea să dea 
drumul unui nou puț de petrol. 


Trebuia să iasă de acolo repede. O'Hara întinse mîna şi apăsă 
butonul. Camera de filmat încetă să se mai mişte. Era îndreptată 
direct către ecranele pentru Midas. Se grăbi să coboare şi arătă 
energic cu capul în direcţia uşii. 

Cameleonul nu se mişcă. Privea fix uşa. O'Hara îl apucă de braţ, 
dar Cameleonul scutură din cap. Nu putea să plece. Trebuia să-l 
vadă pe Hooker. Măcar o dată trebuia să fie la un braţ distanţă 
de omul pe care-l urise de cînd era copil. 

Generalul intră în cameră, venind din biroul lui. 

O'Hara îşi făcu de lucru ducînd scara într-un colţ, ascunzîndu-şi 
faţa de Hooker şi de Garvey. 

„Trebuie să ieşim de aici repede, gîndi O'Hara. Toţi sunt în 
camera asta, în afară de Le Croix, şi Dumnezeu ştie unde e el. 
Dacă Hooker sau Garvey mă zăresc, jocul s-a sfîrşit." Se 
întoarse. 

Cameleonul se apropia de bărbatul înalt, cu faţa de şoim. 
„Hristoase, gîndi O'Hara, o să strice totul." 

Dar micul grup de oameni de la consolă era ocupat cu aparatura 
şi cu acţiunea care era în plină desfăşurare. Operatorul-şef 
spuse: 

- OK, suntem gata. 

- la un prim-plan al valvei, spuse Garvey. 

Operatorul apăsă un buton şi camera, echipată cu lentile 
telescopice, afişă totul pe ecran. Imaginea se schimba încet, pe 
măsură ce obiectivul se apropia de valvă. 

Era perfect. Un prim-plan al staţiei de pompare, aflată în 
procesul de cuplare a unui nou puț. Acum, tot ce trebuia să facă 
era să-l scoată dracului pe Cameleon de acolo, fără să atragă 
atenţia. Bărbatul tatuat stătea la cîțiva metri în spatele lui 
Hooker, transfigurat, privind fix profilul ascuţit al bătrînului. 
Propriul lui tată se afla la o distanţă doar de cîțiva metri. 

- Programez cuplarea, spuse operatorul. Apăsă alte citeva 
butoane. 

- Numărătoarea inversă... cinci, patru, trei, doi, unu... şi 
funcţionează. Ecranul TV spunea toată povestea. Pe consola 
valvei de pompare sclipiră o mulţime de luminiţe. Apoi numerele 
de pe contorul digital începură să se schimbe atît de repede, 
încît nici nu puteai să le citeşti. 

- Funcţionăm, strigă operatorul. Generalul rîse şi bătu din palme. 


- Foarte bine, domnule, spuse el. Jess, vino în birou, am 
şampanie la gheaţă. 

- Bine, domnule, imediat. 

Hooker se întoarse şi se îndreptă spre uşa biroului. O clipă, 
privirea lui întîlni privirea Cameleonului. Generalul îl privi scurt, 
apoi dădu din cap şi porni mai departe. 

Cameleonul era chiar în spatele lui. Nu-l văzu nimeni, în afară de 
O'Hara. Ceilalţi priveau încă atenţi la centrul nevralgic al lui 
Midas. 

„Ce dracu' face?" gîndi O'Hara. 

Generalul intră în biroul său, iar Cameleonul aşteptă pînă cînd 
uşa fu aproape închisă şi se strecură înăuntru. În spatele lui, uşa 
se închise cu un decilic. 

„Ei, fir-ar al dracului, gîndi O'Hara. Ce facem acum?" se întrebă. 
In camionetă, Magicianul şi Eliza urlau de fericire. Aveau în prim- 
plan exact ceea ce le trebuia şi încă în cursul cuplării unui nou 
puț. 

- O avem! ţipă Magicianul. 

- Mai stăm un minut, două şi va trebui să plecăm. Ar trebui să fie 
pe drumul spre ieşire. Trebuie să ne ducem la poalele dealului. 

- Hei, strigă Magicianul, s-a stricat ceva! 

Garvey urlă, arătînd undeva în afara ecranului, pipăindu-şi 
centura. În mîna lui apăru un pistol. Apoi brusc, O'Hara sări în 
ecran, lovi mîna în care Garvey ţinea pistolul, o prinse şi o 
răsuci. Pistolul se descărcă de şase ori. Pac, pac, pac, pac, pac, 
pac. 

Gloanţele muşcară din imensa hartă de sticlă. În dreptul 
Americii de Sud apăru o salbă de găuri. Sticla se crăpă şi se 
clătină. În spatele ei, labirintul de fire care controla minunea 
electronică fu secţionat de sticla în cădere. În cameră plouară 
scîntei. Limbi de foc dansară pe pereţi. 

În camionetă, Eliza şi Magicianul priveau hipnotizaţi ecranele 
video. Nu văzură cum umbrele de la marginea drumului 
începeau să dispară şi nu-şi dădură seama că mai era cineva 
acolo pînă cînd uşa se deschise larg şi, întorcîndu-se, dădură cu 
ochii de cea mai mare fiinţă omenească pe care o văzuseră 
vreodată. Cîntărea vreo două sute de kilograme, gitul i se 
revărsa peste gulerul cămăşii, iar ochii priveau ameninţători de 
pe o faţă umflată ca un balon. 


- Ei drăcie! strigă Magicianul, căutînd o armă, ceva. Paznicul îşi 
întinse mîna cît o roată de maşină, apucînd-o pe Eliza, şi 
ridicînd-o de parcă ar fi fost o păpuşă. Ea nu scoase nici un 
sunet. Strînse numai pumnul cu arătătorul şi degetul mic întinse 
şi le înfipse în ochii paznicului care răcni de durere. Dar ea nu-l 
lăsă şi continuă să-i îndese degetele în ochi. Paznicul îi dădu 
drumul şi ea se urcă imediat la volanul camionetei. 

Magicianul sări afară cu o cheie fixă în mînă, şi-l lovi puternic pe 
paznic în tîmplă. Uriaşul, orbit pe moment, se scutură de 
lovitură ca de înţepătura unei albine. 

Magicianul îl lovi încă o dată, drept în moalele capului. Izbitura îi 
produse Magicianului o durere ascuţită în miini. 

Paznicul se clătină şi porni către el. 

- Urcă! ţipă Eliza în timp ce cupla viteza întii. 

Magicianul aplică a treia lovitură. Unealta de fier îi scăpă din 
mînă. De data aceasta, paznicul se prăbuşi ca un bizon 
împuşcat. 

Magicianul se urcă în camionetă. Eliza luă o curbă strinsă şi 
acceleră pe şosea în jos. 

Cînd Cameleonul se strecură în biroul lui Hooker, se lipi mai întii 
de zid, urmărind cum generalul se duce la biroul lui, se apleacă 
peste frapieră şi răsuceşte sticla de şampanie cu palmele în 
gheaţă. 

Apoi Cameleonul se apropie încet de el. Bătrînul privi în sus şi-l 
fixă pe lucrătorul de la întreţinere. 

- Ce e, s-a întîmplat ceva? întrebă el. 

Omul nu răspunse. Păşi încet prin camera întunecată şi se opri 
în faţa biroului. 

începu să-şi desfacă nasturii cămăşii. 

In cameră era o linişte de moarte; nu se auzea decit ticăitul din 
pieptul lui Hooker. Şi se auzea din ce în ce mai sacadat. Tic... 
tic... tic... tic... 

- Ce faci? Ce Înseamnă asta? 

Nici un răspuns. Ochii bărbatului erau plini de ură. Continua să- 
şi deschidă cămaşa. Tic, tic, tic, tic... 

Ochii lui Hooker se făcură cît cepele cînd văzu tatuajele. Era 
hipnotizat de spectrul care stătea în faţa lui. Gînduri disparate i 
se învolburau în minte. 

- Daţi-mi voie, domnule general, eu sunt Cameleonul, spuse 
bărbatul. Tictictictictictic... 


Ceasul din pieptul lui Hooker bătea cu disperare. Ticăitul se 
înteţi. Suna ca un contor Geiger. 

- E-e-e-eşti prea tînăr, îngăimă el. 

- Spitalul Militar Capice, 23 septembrie 1933, spuse el. Fu nevoie 
de un moment ca informaţia să fie înregistrată. 

- Ce vrei să spui? 

- Vorbesc de ziua cînd m-am născut... tată. 

Bătrînul începu să tremure. Stimulatorul parcă înnebunise. 

- Minţi, spuse el. 

Vocea îi era doar un ecou stins. Auzi din camera hărţii zgomotul 
înăbuşit şi sacadat - pac, pac, pac, pac, pac, pac - al pistolului lui 
Garvey, dar nu-i dădu aproape nici o atenţie. 

- Mama mi-a dat numele Molino, iar tu, Bobby. Vrei să-ţi spun 
data cînd ai ucis-o în Australia? Aprilie... 

O limbă îngustă de foc pătrunse prin tavan. Ochii lui Hooker 
priviră iute într-acolo, pe urmă înapoi. 

„Nu-u-u-u!"-ul lui Hooker sună la fel de chinuit ca strigătul de 
moarte al unui lup. _ 
Bătrînul deschise brusc un sertar şi scoase un Colt 45. Il ţinu cu 
amîndouă mîinile şi-l îndreptă exact între ochii Cameleonului. 
Stimulatorul bătea cu putere. Apoi tăcu. Nu mai ticăia. Faţa 
generalului deveni lividă. Buzele începură să-i tremure. Degetul 
îi tremura pe trăgaci. 

Uşa se deschise năvalnic şi O'Hara se repezi înăuntru. Se opri 
îngrozit. 

Generalul ţinea pistolul îndreptat spre Cameleon, la cîţiva 
milimetri de acesta. Şi totuşi, Cameleonul nu se clintea. 

Mîna care ţinea pistolul ezita. Ochii generalului se dădură peste 
cap. Făcu un ultim efort să apese trăgaciul, dar nu mai avu 
putere. 

- Eşti mort, domnule general, spuse Cameleonul. 

Privirea generalului se întunecă iar el se prăbuşi cu faţa în jos, 
peste birou. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, să ieşim de aici, urlă O'Hara. 
Cade iadul pe noi. 

In spatele lui, o grămadă de cabluri se încrucişară şi explodară 
ca nişte focuri de artificii. Cioburi colorate străluciră în aer şi 
transformară camera hărţii într-un caleidoscop gigantic. 

Garvey stătea în mijlocul camerei privind, fără să-i vină să 
creadă, la cascadele de sticlă din jurul lui. 


O'Hara şi Cameleonul o luară la fugă. 

Era un infern. 

Garvey dădea ordine, urlînd. 

Focul atinse tavanul, atacă lemnul. Cablurile scurtcircuitate erau 
ca nişte limbi de foc. O ploaie de scîntei cădea în jurul lor, în 
timp ce fugeau spre ieşirea din camera hărţii. Paznicii de 
securitate trecură pe lîngă ei, cu stingătoare în miini. Fugiră spre 
scările care duceau la celule. În spatele lor, îl auziră pe Garvey 
ţipînd: 

- Opriţi-i! Opriţi-i! 

Nu priviră înapoi. Alergară către scara de piatră. În clipa în care 
dădură colţul, spre scară, în spatele lor bubui o armă. Gloanţele 
muşcară bucăţi din zidul de piatră, care loviră faţa lui O'Hara. 

- Mergi înainte, ţipă el, trîntind uşa de incendiu care ducea la 
celule şi blocînd-o. 

înainte de a se întoarce, auziră cîinele. Era la nici jumătate de 
metru de ei. Şi în spatele lui, Le Croix, cu un pistol în mînă, 
tocmai ajunsese la partea de sus a scării de piatră. Nu era 
pregătit pentru ceea ce urmă, deoarece Cameleonul se mişcă 
instantaneu, sări peste cîine şi se rostogoli dincolo de Le Croix. 

- Nu te opri! urlă O'Hara şi Cameleonul alergă în jos pe scări. 

Le Croix, neatent o clipă, strigă un ordin cîinelui: 

- Le cou, gitul. Şi în timp ce cîinele se repezi după Cameleon, Le 
Croix se întoarse şi trase în O'Hara. Dar diversiunea 
Cameleonului îi dăduse reporterului clipa de care avea nevoie. 
Fentînd mai întîi la dreapta, apoi la stînga, sări şi lovi în aceeaşi 
clipă, cu ochii la mîna în care Le Croix ţinea pistolul. Acesta icni 
şi pistolul se descărcă, gloanţele înfigindu-se în uşa din spatele 
lui O'Hara, care lovi cu piciorul încheietura miinii lui Le Croix. 
Acesta scăpă pistolul. 

Cameleonul sări ultimele cîteva trepte pînă la podeaua 
subteranei şi se întoarse spre grătar. Cîinele era chiar în spatele 
lui, tremurînd, cu dinţii strînşi. Dar nu scotea nici un sunet. Cînd 
Cameleonul se întoarse să-l întîmpine, cîinele îi sări la git. 
Cameleonul se lăsă în jos şi se rostogoli pe spate. Ciîinele ateriză 
dincolo de el, zgiriind cu labele, apoi se răsuci. 

Sus, în capul scărilor, O'Hara căzu în picioare, făcu un pas şi 
apoi îl lovi pe Le Croix în ceafă, cu latul palmei. Bărbatul, 
înspăimîntat, căzu, dar cînd O'Hara sări peste el, Le Croix îi puse 
piedică. O'Hara se clătină, dar rămase în picioare. În spatele lui, 


Le Croix ezită o clipă. Din manşeta lui căzu, ca un şarpe, o 
fringhie. Era legată de încheietura miinii cu o mică brățară 
căptuşită. O aruncă ca pe un lasou şi funia şuieră prin aer, 
desfăşurindu-se spre capul lui O'Hara care, auzind zgomotul, se 
întoarse o clipă, văzu cursa mortală şi se feri, ridicînd braţul. 
Lasoul pocni peste braţul lui şi i se înfăşură pe încheietură 
tăindu-i pielea. O'Hara smuci de frînghie şi Le Croix căzu. Cei doi 
se rostogoliră unul peste altul, pe scări în jos. 

La a doua săritură a cîinelui, Cameleonul era pregătit. Se lăsă 
din nou în jos şi în timp ce cîinele făcea saltul peste el, întinse 
amîndouă mîinile şi-l prinse de git, trîntindu-l de podeaua de 
piatră. Labele cîinelui se agăţară cu disperare de braţele lui, 
sfişiindu-i  puloverul,  umplindu-l de sînge. Cameleonul îi 
sugrumă, îl răsuci cu mîinile lui puternice, apoi sări în picioare şi 
îl izbi cu capul de zid. Cîinele urlă o dată, înainte de a muri. 

- Kazuo! strigă el. 

- Aruncă frînghia! ţipă O'Hara. 

Uşa de incendiu începea să cedeze sub bătăile a vreo şase 
paznici sumo. Cameleonul recuperă din ascunzătoare cîrligul şi 
începu să tragă grătarul înapoi, în timp ce la jumătatea scării, Le 
Croix şi O'Hara se luptau corp la corp, legaţi unul de altul prin 
firul subţire înfăşurat pe încheieturile miinilor lor. Le Croix era o 
brută, dar a te lupta cu O'Hara era ca şi cum te-ai fi luptat cu 
aerul. O'Hara alunecă într-o parte, sări în picioare, îl trase pe Le 
Croix de frînghie şi-l lovi peste git cu mîna rămasă liberă. Le 
Croix căzu pe spate, trăgindu-l pe O'Hara după el. Banda îi căzu 
de pe faţă, dezvăluind o orbită cenuşie, înfiorătoare, tăiată de 
cicatricea adincă ce-i traversa toată faţa. Asasinul fără un ochi 
încercă să răsucească frîinghia în jurul gitului lui O'Hara dar, încă 
o dată reporterul se mişcă mai repede. Sări peste Le Croix, 
împingîndu-i braţele în lături şi frînghia se înfăşură pe gitul 
acestuia. O'Hara trase de buclă şi mîna lui Le Croix fu smucită şi 
izbită de git. Funia îi tăie carnea. Ochiul sănătos îi oglindea 
spaima. întinse mina liberă după O'Hara, dar reporterul îşi trase 
braţul înapoi şi lasoul se strînse în jurul gitului lui Le Croix care, 
în momentul acela, se repezi spre gitul adversarului. O'Hara se 
rostogoli sprinten, iar Le Croix sări peste el şi căzu dincolo de 
marginea scării. Păru să rămînă nemişcat o secundă, apoi se 
prăbuşi. Mîna lui O'Hara fu smucită cu violenţă de greutatea 


corpului în cădere. Apoi simţi funia cum se strînge şi-i crestează 
încheietura. 

Auzi apoi cum gitul lui Le Croix se rupe ca o ramură uscată. 
Greutatea bărbatului îl trase către marginea scării. Le Croix se 
bălăbănea grotesc, agăţat de frînghie, cu picioarele dansînd în 
aer la cîţiva centimetri de podea, cu mina dusă foarte aproape 
de faţă, cu limba atîrnîndu-i obscen şi ochiul sănătos rotindu-se 
sălbatic lîngă orbita stearpă. Se zvircoli cîteva secunde. Frînghia 
muşca şi mai adînc din încheietura lui O'Hara, sîngele ţişnind din 
pielea zdrelită. Apoi ochiul lui Le Croix se dădu peste cap şi el 
rămase atîrnat acolo. 

Peste o clipă, Cameleonul apăru la etajul de dedesubt şi-l 
susţinu pe mort uşurînd greutatea ce atîrna de încheietura miinii 
lui O'Hara, care desfăcu nodul şi se eliberă. 

Din uşa de incendiu zburau aşchii. Apăru o crăpătură. O'Hara se 
ridică în picioare şi alergă în jos pe trepte, şovăitor. 

- Ai să poţi doar cu o mînă? întrebă Cameleonul. 

- Pot să încerc. 

- Haide, spuse Cameleonul. 

O'Hara nu-l contrazise. Apucă frînghia şi sări în abisul negru. 

Uşa sări din ţiţini şi se prăbuşi pe podea. Trei paznici intrară prin 
deschizătură. 

Cameleonul începu să coboare pe frînghie. 

O'Hara alunecă în jos atit de repede, încît frînghia îi ardea mîna. 
II simţi pe Cameleon deasupra lui agăţat de frînghie. Apoi, dintr- 
o dată, nu mai cobori. Privi în sus. Faţa încruntată a unuia dintre 
paznicii sumo rînjea la el. Omul îi ridica înapoi ca şi cum ar fi 
fost nişte păpuşi. 

- Sări! ţipă O'Hara şi-şi dădu drumul. 

Nu ştia cît de sus erau. Plonjă în întuneric către principalul tunel 
de apă, se lovi şi se rostogoli. Cameleonul ateriză cîteva 
secunde mai tirziu şi se rostogoli peste el. 

Continuară să alunece pe muşchiul ud, rostogolindu-se unul 
peste altul, ca nişte copii într-un parc de distracţii, pînă ieşiră 
afară din tunel, trăgînd ramuri după ei, continuînd să alunece pe 
coasta muntelui, pînă cînd fură opriţi de tufişuri. 

Camioneta era la trei metri distanţă. 

Miîinile lui O'Hara erau jupuite de la frînghie, umărul era zdrelit şi 
încheietura mîinii îi sîngera. încercă să se ridice în picioare şi îl 
văzu pe Magician alergind spre el. 


- Cameleonul?... întrebă el. 

- Aici, tomodachi, spuse bărbatul tatuat, ajutîndu-l să se ridice. 
Pentru prima dată îl numea pe O'Hara, prieten. 

Săriră în camionetă şi se prăbuşiră pe podea. 

- Să mergem! ordonă Magicianul, şi Eliza porni motorul şi o luă 
în jos pe deal. 

- Ce dracu' s-a întîmplat? întrebă Magicianul. 

- S-a ales praful de tot, răspunse O'Hara. 

- Eu sunt de vină, interveni Cameleonul. Mi-am pierdut controlul, 
acolo, pentru cîteva minute. M-am lăsat condus de instincte... 
O'Hara se ridică în capul oaselor şi puse mina pe braţul 
Cameleonului. 

- Hei, spuse el, cine se plinge? Se întoarse spre Magician. 

- S-a înregistrat ceva? 

- întregul spectacol. 

O'Hara rise şi se lăsă înapoi pe spate, pe podeaua camionetei. 

- Aveţi pe aici o trusă de prim ajutor? se interesă el. Cred că s-ar 
putea să sîngerez de moarte. 

Eliza acceleră în josul muntelui, apoi pe cîmpia de la marginea 
lui Tanabe. În spatele lor, flăcări galbene se ridicau din Cuibul 
Dragonului. Cameleonul privea prin fereastra din spate a 
camionetei şi-şi masa braţele rănite. 

- E un foc ce curăţă, rosti el. Cînd se va termina, fortăreaţa va fi 
încă în picioare şi noi vom putea să o restaurăm, s-o facem ce a 
fost odată, un cuib de dragoni, nu de nevăstuici. 

Se lăsă pe spate şi închise ochii. Durerea ce i se citea pe faţă nu 
era provocată de tăieturi şi zgirieturi. Fără să deschidă ochii, 
spuse: 

- îmi pare rău, Kazuo, că mi-am călcat promisiunea. Puteai să 
mori acolo din cauza mea. 

- Dar n-a fost aşa. Tokenrui-san va spune că a fost doar o clipă-n 
timp. Poeţii vor trece peste ea. 

- S-a întîmplat aşa pentru că l-am văzut, pentru că am stat atit 
de aproape de Hooker. M-a înnebunit. Trebuia să-i arăt adevărul, 
aşa cum tu trebuie să arăţi lumii adevărul despre el. 

- Las-o baltă, Okari, las-o baltă, oftă O'Hara şi începu să se 
îngrijească de propriile-i dureri. 

Magicianul scoase cele trei casete din aparate şi le înfăşură într- 
o bandă, în timp ce Eliza opri în luminişul unde lăsaseră Toyota. 


- Poate că Magicianul ar trebui să meargă cu... începu O'Hara, 
dar ea trăsese frina şi coborise deja din camionetă. 

Aşa cum stabiliseră, Eliza se urcă în Toyota şi porni în trombă. 

- Vrei să-ţi spun ceva? N-aş mai merge înapoi la Kyoto cu ea în 
maşină. A condus camioneta asta atit de repede, încît jumătate 
din timp n-am fost sigur dacă ea conducea maşina sau maşina o 
conducea pe ea. 

Cele trei ore de drum înapoi spre Kyoto se scurseră fără 
incidente. Se părea că focul îi ţinea pe Garvey şi pe ai lui prea 
ocupați ca să le mai pese de ei. 

Cînd ajunseră în centrul oraşului Kyoto, Cameleonul le ceru să-l 
lase acolo. 

- E mai bine să plec acum. 

întinse mîna şi apucă mîna lui O'Hara. 

- Indiferent pe cine va alege Kimura-san ca Tokenrui, o să fiu de 
acord. Dacă va fi să fii tu, tomodachi, voi fi onorat să te servesc. 
Dacă ai vreodată nevoie de ceva, acest maestru de kendo îţi stă 
la dispoziţie. 

- Şi eu simt la fel, spuse O'Hara. Arigato, prietene. 

Îl urmări pe Okari cum se îndepărtează şchiopătînd pe o stradă 
laterală, pînă cînd îl înghiţi întunericul. Reporterul se întinse apoi 
din nou pe podeaua camionetei. Fusese o noapte lungă, plină de 
surprize, dar, în ciuda încheieturii sfişiate şi a coastelor lovite, se 
simţi deodată înviorat. Adevărul se afla pe casete. Howe va 
avea marea ştire. Lizzie îşi va face emisiunea la New York. O 
grea povară fusese luată de pe umerii Cameleonului. Totuşi, lui 
O'Hara victoria i se părea ciudat de goală. Se gîndi la Falmouth, 
care-l minţise şi-l trădase. Era o lecţie pe care n-o va uita 
niciodată. Cum spunea Kimura-san, „Omul înţelept are multe 
răni". Dar tot el spusese şi că „Omul fericit îşi uită cicatricele". 
Magicianul rupse vraja. 

- Ciudat, spuse el. 

- Ce e ciudat? 

- Toate afurisitele alea de tatuaje. Se întoarseră la hotel. 

- După cum văd eu, o să luăm primul tren de dimineaţă, spuse 
Magicianul după ce parcară camioneta. Drace, putem ajunge 
înapoi în State miine-seară pe vremea asta. 

O'Hara încuviinţă încet din cap. 


- Să sperăm că Lizzie nu s-a sinucis conducînd maşina pînă aici. 
Apucă primul telefon pe care îl văzu în holul hotelului şi formă 
numărul. Sună şi apoi se auzi vocea operatorului. 

- Cine? 

- Eliza Gunn, SUA. Domnişoara Gunn a plecat. 

- A plecat?! 

- Hai. Acum vreo douăzeci de minute. 

- Mulţumesc. 

Biletul era în cutia lui: „Am avut noroc şi o şterg. Am găsit un 
tînăr pilot dispus să mă ducă la Tokyo în seara asta. Tu ai 
articolele, eu casetele. Cinstit, nu? Apropo, dacă nu te 
deranjează, du înapoi camioneta la HoweTokyo. Mulţumesc. Ne 
vedem la Boston. E". 

ÎI întinse Magicianului. 

- Păi, să fiu al dracului, spuse Magicianul şi începu să ridă. Ţi-a 
tras-o, amice! 


12. 


Charles Gordon Howe se roti în scaunul din biroul său spaţios, cu 
vedere spre Haymarket. Mulțumită celor doi reporteri ai săi, cei 
mai buni, avusese o zi încărcată, dar plină de rezultate. Focul de 
la Cuibul Dragonului generase o mulţime de reportaje, dar cel 
mai mult spaţiu fusese destinat morţii lui Hooker. Aceasta nu 
făcuse decit să pregătească apetitul tuturor pentru întreaga 
poveste şi apoi urmase totul. 

Eliza avusese un spaţiu special de cincisprezece minute la ştiri. 
Lucrase toată noaptea la material. Urma să acopere o mare 
parte din ştirile de seară. lar O'Hara se întorcea cu un articol de 
primă pagină pentru ziarul Star. Cu toate detaliile. Bătrînul se 
rezemă de spătarul scaunului, frecîndu-şi bărbia. 

Excelent. Figura strălucitoare a Elizei apăru pe ecran, avind o 
expresie gravă. Nimic nu era tratat cu uşurinţă. 

- Bună seara, începu ea, sunt Eliza Gunn şi vă prezint ştirile de 
la ora şase..... 

- Nu fi îngrijorat, o să facă o treabă al dracului de bună. 

Howe recunoscu imediat vocea ce venea din colţul întunecat al 
biroului, din spatele plantelor. O'Hara păşi în lumină. 

- M-ai speriat al naibii, locotenente. Ce faci acolo, ascuns printre 
arbuşti? 


- Atîrnam cutii în aer. 

- Ce? 

- E un vechi truc zen. Nimic altceva decit logică. 

- Adevărat? spuse Howe. Urmărea televizorul, aproape 
aruncîndu-i ocheade reporterei sale vedetă, care descria 
operaţiunea cunoscută sub numele de Master şi pe cei care au 
realizat-o. 

- E vorba de mult mai mult decit ştie ea, spuse O'Hara. 

- Dar nu e nimic eronat în materialul ei. 

- Da, dar e doar virful aisbergului. 

- Nu putem aştepta pînă se termină? Howe începea să se 
enerveze. 

- Toate canalele din ţară vor dori să preia ştirea. 

- Dar tu cît de departe ai ajuns? 

- Am terminat. 

- Grozav. Hai să vedem numai ce face ea şi pe urmă vorbim 
despre tine, OK? 

- Vreau să vorbim acum. 

- La dracu', după emisiune, locotenente, după emisiune. 

- N-o să aştept. Închise televizorul. 

Howe îşi ridică privirea şi se încruntă. 

- Poftim? 

- N-am de gînd să aştept. Ai să o poţi vedea mai tîrziu, 
înregistrată. Garvey şi-a vărsat povestea. De fapt, probabil că 
încă o mai face, dar pentru mine a fost destul. Putem lăsa restul 
pentru istorici. 

- Garvey? El care era? 

- Era cel numit Quill. El repartiza misiunile. 

- Minunat. La dracu', omule, ai descoperit una dintre cele mai 
mari poveşti ale secolului, iar acum putem să deschidem 
televizorul... 

O'Hara îl întrerupse. 

- Nu noi. Eu. Eu am povestea. 

- Aşa, băiete. Pe Dumnezeu, vom sfişia ziarul şi o să-ţi dăm 
pagina întîi întreagă. Acum, dacă nu te... 

- Nu. N-o să meargă aşa. 

Howe deveni atent. Gîndurile i se îndepărtară de la televizor. 

- Ce vrei să spui? 

- Vreau să spun că n-o să-ţi iasă în ambele sensuri. 

- În ambele sensuri? Howe era sincer nedumerit. 


- Sigur. Uită-te cum se măreşte. Ei pot să identifice preluările 
micilor momeli din Texas, planificate de la început. Pe cei care 
le-au spus pe cine să ucidă, cine era puternic şi cine era slab în 
companie. Asta se numeşte conspirație, dar probabil că vor sfîrşi 
petrecînd într-un club guvernamental local, ca cei din banda lui 
Nixon. 

Howe scutură din cap. 

- Tot nu... 

- După cum văd eu lucrurile, Hooker e mort. Garvey şi cîțiva 
milionari texani or să aibă mult de furcă. Un cartel al dracului de 
mare se duce pe apa sîmbetei. Probabil că vor fi cîteva procese 
internaţionale pentru crimă. întreaga lume a spionajului va fi 
răsturnată cu susul în jos. Dar cea mai interesantă parte a 
poveştii n-o să fie spusă niciodată. 

- De ce, locotenente? 

- Pentru că nimeni nu poate s-o dovedească. Howe se aplecă 
înainte, cu ochii sticlind. 

- Dar eu trebuie să mă ocup de treaba asta - pentru mine - 
înţelegi ce spun? Am propriile mele intuiţii în legătură cu asta. 

- Şi? 

- Şi nu cred în coincidenţe. Nu cred că Falmouth a venit pur şi 
simplu la tine pentru că-i plăcea să citească Boston Star. Am fost 
păcălit de la început. 

- Nu te pot urmări, locotenente. 

- Ba da, sigur că poţi. Mă urmăreşti foarte bine. 

Expresia lui Howe deveni rece. Miînia îi pişcă colţurile ochilor. 

- Vrei să spui că am vreun amestec în toate astea? 

- Fără îndoială. 

- Eşti cam plin de tine şi cam prost. 

- Mă simt luat de prost. 

Eliberă colţul biroului lui Howe de cîteva lucruri şi se aşeză. 

- Quill, sau Garvey, cum vrei să-i spui, a fost cel care m-a pus pe 
gînduri. După el, ştii cine a început toată povestea? Bietul Red 
Bridges, bătrînul, numai că n-avea nici cea mai mică idee despre 
cum vor evolua lucrurile. În martie 1945, un vas de 
aprovizionare japonez, Kira Maru, se îndrepta cu dificultate spre 
Tokyo, după ce fusese lovit de bombele noastre. S-a scufundat, 
şi majoritatea celor din echipaj au reuşit să ajungă în Insulele 
Bonin. Cinci ani mai tîrziu, un fost marinar, numit Red Bridges, 
conducea o operaţie de salvare în largul coastelor Japoniei. A 


angajat cîţiva marinari care fuseseră pe Kira Maru. Ei i-au 
povestit despre vas şi l-au localizat în apele puţin adinci, lîngă 
una dintre Insulele Volcano. El a coborit să arunce o privire şi a 
găsit petrol bolborosind pe fundul oceanului, la mai puţin de 
patruzeci de metri adîncime. Numai Red ştia despre asta. N-a 
împărtăşit informaţia echipei, ci doar unui bărbat, vechiului său 
prieten Alexander Hooker, guvernator militar în sudul provinciei 
Honshu. Asta l-a făcut pe Red bogat şi, în cele din urmă, l-a ucis. 
lar pe Hooker l-a făcut unul din cei doi oameni din lume care 
cunoşteau localizarea a ceea ce s-a dovedit a fi cel mai bogat 
zăcămiînt de petrol descoperit pe pămînt. 

Deci, Hooker a început să-şi construiască imperiul. Finanţarea 
pentru asta a obținut-o de la prieteni bogaţi. Oameni care erau 
elitişti, ca şi el, care credeau că învingătorul ia totul. Ca baronii 
hoţi pe care îi admiri, domnule Howe: Fisk, Doheny, Morgan şi 
toţi ceilalţi pirați, oameni ca unii dintre prietenii din fotografiile 
de pe vasul tău. La dracu', ai cumpărat chiar un iaht care a 
aparţinut cîndva lui Doheny. 

- Unde vrei să ajungi? spuse Howe. 

- Unde? Păi, eşti unul dintre ei. Te-ai plasat împreună cu o gaşcă 
întreagă în locuri-cheie. Cred că tu ai fost unul dintre bancherii 
acestui joc de căluşei. Ţi-ai folosit influenţa ca să-l desfiinţezi pe 
Omul-larnă, pentru că tuturor vă era frică de Cameleon. Hooker 
te-a convins că ameninţarea Cameleonului era reală, iar 
Falmouth l-a convins pe Hooker că eu eram cel care-l putea găsi. 
Hooker era prea aproape de a cîştiga pentru a lăsa totul să se 
ducă dracului, după toţi aceşti ani de planuri. 

- De a cîştiga ce? 

- O panică financiară. Mai întîi creşterea preţului petrolului şi 
ruinarea industriei automobilului. O dată cu aceasta, era 
distrusă şi industria oţelului. Apoi continuarea ridicării cursului 
de bază şi distrugerea afacerilor cu bunuri imobiliare. Obligarea 
sindicatelor să îngenuncheze. Drace, toate astea ar fi suficiente 
pentru declanşarea unei panici generale. Şi cînd se termină, cine 
ia banii? Voi luaţi banii. Principalii acţionari din Master. 

- O suprasimplificare ridicolă, locotenente. Nedemnă de tine. 

- Hooker nu avea aceeaşi părere. Era aproape lefter. Nu ştiu 
dacă ar fi mers sau nu, depinde de cifre. Şi nu vom şti niciodată 
cine erau toţi jucătorii, pentru că Hooker a fost singurul care ştia 
şi el e mort. 


Howe se lăsă pe spate pe scaun. 

- Aiureli, băiete. 

- Gogoaşa s-a spart, Howe. Nu v-a mai exista nici un AMRAN. 
Nici un Master. Nici un domn Quill care să-şi mişte asasinii pe 
tabla de şah. 

- N-am fost niciodată implicat în asta. 

- Te cred. Nu cred că vreunul dintre voi ştia ce se întîmplă cu 
adevărat. Tot ce voiaţi erau rezultatele. Dar ai ştiut că Falmouth 
mă va omori după ce-l duc la Cameleon. M-ai marcat ca ţintă, 
domnule Howe. 

Bătrînul părea că se afundă mai tare în scaun, că îmbătrineşte 
sub privirea lui O'Hara. 

- Presupun că ai vreo tîmpenie de microfon sub guler, care 
înregistrează toată porcăria asta. 

O'Hara scutură din cap. 

- Nici un microfon. Stăm doar de vorbă. 

- N-am ştiut că plănuiau să te ucidă. Nu înainte ca Eliza să-mi 
spună în dimineaţa asta. N-am făcut decit să vă ajut să vă 
întîlniţi, tu şi cu Falmouth. Hooker se dizolva. Trebuia terminată 
toată povestea cu Cameleonul. 

- Şi n-ai ştiut de Thoreau? De afacerea Marza? Howe nu 
răspunse. 

- Vei ieşi din chestia asta curat, nu-i aşa, domnule Howe? Numai 
că... n-o să-ţi iasă în ambele sensuri. 

- Ce vrei să spui cu ambele sensuri? Spui asta pentru a doua 
oară. 

- Vreau să spun că, înainte de orice, eşti om de ştiri, Howe. 
Lăcomia vine pe planul doi. Cred că te-ai gîndit că, indiferent 
cum iese, nu poţi să pierzi. Dacă eu îl găseam pe Cameleon, 
Falmouth l-ar fi eliminat, iar Gunn sau eu, sau amindoi am fi 
avut povestea pentru tine. Chiar şi dacă Falmouth m-ar fi ucis, 
Gunn tot ar fi avut povestea pentru tine. în ambele sensuri... 
acum înţelegi? 

Howe chicoti. 

- Păi, băiete, indiferent ce m-am gindit eu, e ştiut numai de 
mine. Dar se pare că aşa a ieşit acum, nu? 

- Nu chiar. 

- Oh, spuse Howe ridicînd din sprîncene, cum aşa? 

- Am dat povestea ta altcuiva. Howe se uită la el cîteva secunde, 
pe urmă spuse: 


- Ai dat-o altcuiva? 

- Am dat povestea unui prieten de-al meu, Art Harris, de la 
Washington Post. Cu suficiente detalii. 

Howe reuşi cu greu să priceapă. 

- Despre ce dracu' vorbeşti, O'Hara? 

- Am dat povestea la Washington Post, Howe. Dar e OK, te-am 
lăsat complet în afara ei. Asta vrei, nu? Anonimat. Asta ai 
obţinut. 

Expresia de pe faţa lui Howe trecu de la neîncredere la îndoială, 
de la înţelegere la mînie. 

- Fir-ar al dracului, nu poţi... 

- Am şi făcut-o. 

- Am să te dau în judecată şi... 

- Nu prea. Nu fără să răstorni o cutie cu viermi, pe care nu-ţi poţi 
permite s-o răstorni. 

- Eşti un hoţ. Ai dat altcuiva ceea ce era al meu. ` 

- Nu poţi fi proprietarul a ceea ce n-ai avut niciodată. iți 
aminteşti înțelegerea noastră de la Cape Cod? Puteam pleca 
oricînd dacă voiam şi să las pe altcineva să termine. Asta am şi 
făcut, domnule Howe. Doar că eu l-am ales pe cel care s-o 
termine. 

Howe scutură din cap. 

- Eşti nebun. Ai trecut prin atitea şi cu ce te alegi la sfîrşit? 

- Suntem chit, domnule Howe. 

- Şi eu ce capăt? 

- Anonimatul. Şi nouăzeci şi opt la sută, cel puţin pentru diseară. 
În maşina de scris a Elizei se găseau două mesaje cînd ea se 
întoarse în birou. Unul era să-l sune pe Howe. Celălalt era într-un 
plic. ÎI deschise. Mesajul era simplu: 

„Dragă Lizzie, 

Ţi-am prins emisiunea. Grozavă. Ai luat premiul anului pentru 
reportaje senzaţionale. Eu nu mă aleg nici măcar cu fata. xxx0.” 
Coama aspră de pini de pe Kinugasa-yama se legăna în vintul 
din vest, care adusese ploaia mai devreme. Dar, pe cînd soarele 
începu să alunece în spatele spiralei lui Tofuku-ji, ploaia 
încetase, iar ceața colorată de soarele muribund se răsucea prin 
parcul înverzit. Parcul era întotdeauna de un verde luxuriant, 
chiar şi iarna. 

Cînd intră în grădină, îl dureau oasele de oboseală. Dar mai 
avea cam o oră pînă cînd se întuneca. Timp suficient ca să 


înceapă. Cînd se întoarse la casa din Kyoto, era ca şi cum timpul 
stătuse pe loc cîtă vreme lipsise. Nimic nu se schimbase, nu 
înfloriseră flori noi, nu trecuseră cele vechi. Totul era la fel. Cum 
spusese odată Tokenrui... „Suntem doar un grăunte în infinitatea 
timpului. Nimic nu se schimbă niciodată". 

Flori proaspete se găseau în vază, în camera lui de exerciţii. 
Cîinii îi stăteau la picioare, privind în sus, aşteptind să fie 
mîngiiaţi şi liniştiţi. 

Deschise pachetul şi scoase gogensei-ul pe care tocmai îl 
cumpărase. Era o tunică cenuşie, strîinsă la mijloc, făcută din 
bumbac aspru. îşi scoase hainele şi-şi puse gogensei-ul. îi dădea 
o senzaţie plăcută pe piele. Apoi auzi cîinii lătrînd. Ştiu că venea 
ea. Ea se opri în uşă cînd îl văzu, apoi îi privi hainele şi, din nou, 
ochii. 

- Pleci din nou, spuse ea. El încuviinţă din cap. 

- Acum? 

El încuviinţă din nou. 

Ea se apropie de el, îi atinse buzele cu degetele, îşi trecu limba 
peste buze. 

- E foarte tîrziu, spuse ea. Miine nu e chiar aşa departe. Şi se 
strînse lîngă el. El se opri o clipă, apoi îşi puse încet braţele în 
jurul ei. 

Avea dreptate. Miine avea să fie o zi mai bună pentru a începe 
Calea celor o Mie de Zile. 


Sfirşit.