Denis Johnson — Arborele de fum

DENIS JOHNSON 


ARBORELE DE FUM 


Original: Tree of Smoke (2007) 


Traducere din limba engleză și note: 
MIRCEA PRICAJAN 


y 


virtual-project.eu 


2010 


Denis Johnson s-a născut în 1949 la Munchen, din 
părinţi americani. A crescut la Tokio, Manila și 
Washington. Primele sale scrieri au fost strânse într-un 
volum de poezii, The Man Among the Seals, publicat în 
1969, când Johnson abia împlinise 20 de ani și urma 
cursurile Universităţii din lowa, unde îl avea ca mentor 
pe Raymond Carver. Și-a sustinut un masterat la 
aceeași universitate și a primit numeroase distincţii, 
cum ar fi Lannan Fellowship in Fiction (1993), Whiting 
Writer's Award (1986) sau Aga Khan Prize for Fiction, 
din partea renumitei Paris Review. In 1983 i se publică 
primul roman, Angels, dar reţine atenţia cititorilor și a 
criticii odată cu publicarea volumului de povestiri 
Jesus' Son, în 1992, ecranizat în 1999 și inclus pe lista 
celor mai bune 20 de cărţi americane din ultimul sfert 
de secol. Arborele de fum, publicat după o pauză de 
aproape nouă ani, a fost distins cu National Book 
Award 2007 și nominalizat, în 2008, la Premiul Pulitzer. 
Pe lângă romane și povestiri, Denis Johnson a mai 
publicat cinci volume de versuri, iar piesele sale de 
teatru au fost montate la San Francisco, Chicago, New 
York și Seattle. 


Multumiri 


Este o plăcere să le mulțumesc persoanelor și 
organizaţiilor ale căror încurajări și nepreţuit ajutor au 
făcut posibilă existenţa acestei cărți: 


Fundaţiile Lannan, Whiting și Guggenheim; Centrul 
Bellagio al Fundației Rockefeller; Texas State 
University, Departamentul de Limbă Engleză din San 
Marcos; Bob Cornfield, Robert Jones și Will Blythe; Rob 
Hollister; Ida Miller, Nick Hoover, Margaret, Michael și 
French Fry; William F. X. Band Ill și frumoasa Cindy 
Lee. 


Pentru amănuntele referitoare la începutul carierei 
militare a personajului colonelului Sands, autorul este 
recunoscător volumului de memorii Warriors Who Ride 
the Wind de William F. X. Band (Castle Books, 1993). 


e 1963 œ 


Noaptea trecută, la ora 3, preşedintele Kennedy fusese 
asasinat. În timp ce vestea făcea înconjurul lumii, matelotul 
Houston și ceilalţi doi recruți dormeau. Pe insulă exista o singură 
speluncă mică, un club părăginit cu ventilatoare mari în tavan, 
un bar și un joc mecanic de pinball; cei doi soldați care 
gestionau clubul veniseră să-i trezească și să le spună ce i se 
întâmplase președintelui. Cei doi soldaţi se așezară alături de 
marinari pe paturile de lemn din corturile de campanie ale 
tinerilor recruți, uitându-se la apa care picura din aparatul de 
aer condiţionat într-o cană de cafea și bând bere. Postul de radio 
al Forțelor Armate din Golful Subic transmise toată noaptea 
buletine informative despre această inexplicabilă crimă. 

Acum era dimineața târziu și, în timp ce umbla prin jungla de 
pe insula Grande ţinând în mâini o pușcă de calibru 22 
împrumutată, matelotul clasa a doua William Houston Jr. 
începea să-și recapete luciditatea. Umbla vorba că sunt câţiva 
mistreți sălbatici pe această insulă militarizată, care era cam tot 
ce văzuse el până acum din Filipine. Nu știa ce să creadă despre 
această ţară. Voia doar să vâneze puţin în junglă. Umbla vorba 
că sunt câţiva mistreți sălbatici prin părţile alea. 

Pășea cu băgare de seamă, gândindu-se la șerpi și încercând 
să nu facă mult zgomot - voia să audă mistreţii înainte să apuce 
să-l atace. Era conștient de propria-i încordare; de jur împrejurul 
lui, jungla emitea zeci de mii de sunete, dar se auzeau și 
țipetele pescărușilor, și vuietul îndepărtat al valurilor, iar dacă 
stătea încremenit locului și asculta un minut, își putea auzi 
pulsul zbuciumat în căldura cărnii și pocnetul sudorii în urechi. 
Dacă mai stătea nemișcat alte două secunde, îl descopereau 
insectele și începeau să-i zumzăie în jurul capului. 

Propti pușca de un bananier pipernicit și-și dădu jos 
bandanna; o stoarse, se șterse pe faţă și rămase acolo o vreme, 
înlăturând tântarii cu ea și scărpinându-se absent la prohab. În 
apropiere, un pescăruș părea să întreţină o ceartă cu el însuși, o 
serie de chiote indignate întrerupte de strigăte contradictorii, 


joase, care aduceau cu un soi de HA Hî Hi. Ceva care se mișca 
de la un copac la altul îi atrase atenţia matelotului Houston. 

Se uită atent spre locul unde văzuse arătarea, printre crengile 
unui arbore de cauciuc, întinzând mâna după pușcă, fără să-și 
modifice direcţia privirii. Arătarea se mișcă din nou. Acum văzu 
că era un soi de maimuţă, nu cu mult mai mare decât un 
chihuahua. Nu era chiar un mistreţ sălbatic, însă era totuși ceva 
ce merita privit, cum stătea așa agăţată cu mâna stângă și cu 
ambele picioarele de trunchiul arborelui și zgrepțăna scoarța 
subţire cu un aer iritat, grăbit. Matelotul Houston luă în cătarea 
puștii spinarea slabă a maimuţei. Ridică ţeava câteva grade și 
tinti spre mâna maimuţei. Fără să stea deloc pe gânduri, apăsă 
trăgaciul. 

Maimuţa se lipi de arbore, depărtându-și dramatic brațele și 
picioarele, după care, întinzând ambele braţe spre spate, ca și 
când ar fi încercat să se scarpine, se prăvăli la pământ. 
Matelotul Houston o privi îngrozit cum se zvârcolește acolo. Se 
săltă, împingându-se de la sol cu un braţ, și se așeză lângă 
trunchiul arborelui cu picioarele depărtate în faţă, ca omul care 
își trage sufletul după o muncă istovitoare. 

Apoi îndrăzni să se apropie; de la câţiva metri distanţă 
observă că blana maimuţei era extrem de lucioasă și, în 
mișcarea frunzelor de deasupra ei, la umbră bătea în nuanțe 
ușor roșietice, iar la lumină se făcea aurie. Se uita dintr-o parte 
în alta, respirând sacadat, și pântecele i se umfla neverosimil, 
ca un balon, la fiecare răsuflare. Țintise destul de jos și o 
nimerise în burtă. 

Matelotul Houston își simţi și el burta despicată în două. 

— lisuse Hristoase! strigă el la maimuţă, de parcă asta ar fi 
avut vreun efect asupra stării ei rușinoase și neplăcute la 
vedere. 

Avea impresia că-i va exploda capul dacă lumina dimineţii 
târzii continua să iradieze jungla din jurul lui, dacă pescărușii 
continuau să strige și dacă maimuța continua să cerceteze 
împrejurimile cu atenţia aceea a ei, mișcându-și capul și ochii 
negri dintr-o parte în alta, ca un om care urmărește derularea 
unei conversații, a unei dezbateri, a unui soi de luptă pe care 
jungla - dimineața, momentul - o purta cu ea însăși. Matelotul 
Houston se duse la maimuţă, așeză pușca lângă ea și ridică 
animalul cu ambele mâini, ţinându-i fesele într-o palmă și capul 


6 


în cealaltă. Fascinat, apoi scârbit, își dădu seama că maimuța 
plângea. Răsufla greoi, suspinând, și atunci când clipea, din ochi 
i se revărsau lacrimi. Se uita de ici-colo, părând să n-o 
intereseze persoana lui mai mult decât tot ceea ce vedea în 
rest. „Hei”, făcu Houston, dar maimuța nu păru să-l audă. 

Și, cum stătea așa cu maimuța în brațe, inima ei se opri. O 
scutură, dar știa că e inutil. Simţea că este numai vina lui și, 
nefiind nimeni în jur să-l vadă, își permise să plângă ca un copil. 
Avea optsprezece ani. 

e 

Când se înapoie la clubul de pe malul apei, Houston văzu un 
banc de meduze violacee, care eșuaseră pe plaja cenușie, sute 
la număr, fiecare mare cam cât mâna unui om, transparente și 
tremurând sub soare. Portul mic al insulei era gol. Nu venea 
acolo nicio barcă, în afara feribotului bazei navale din cealaltă 
parte a Golfului Subic. 

Doar la câţiva metri, două cabane de bambus stăteau cu fața 
la fâșia de nisip de sub copacii somptuoși, din care se scuturau 
pe acoperișurile lor mici flori purpurii. Din una dintre ele se 
auzeau strigătele unui cuplu care făcea dragoste; o târfă, bănuia 
matelotul Houston, și un marinar. Houston se lăsă pe vine în 
nisip, la umbră, și ascultă până când nu-i mai auzi chicotind, 
până când încetară cu gâfâielile și o șopârlă se apucă să șuiere 
la streașina cabanei - un tril scurt, introductiv, apoi o serie de 
gâgâiri aspre, întrerupte - ghi-co; ghi-co; ghi-co... 

După un timp, bărbatul ieși din cabană - era tuns soldățește, 
cam la patruzeci de ani, cu un prosop alb legat sub pântece și 
cu o ţigară strânsă între dinţii din faţă; rămase acolo cu 
picioarele depărtate, strângându-și prosopul la șold cu o mână, 
uitându-se fix la ceva din apropiere, dar invizibil, și legănându- 
se. Un ofițer, probabil. Işi prinse ţigara între degetul mare și 
arătător, trase din ea și expiră un nor de ceață în jurul propriei 
fețe. 

— Încă o misiune îndeplinită. 

Ușa cabanei învecinate se deschise și o filipineză despuiată, 
acoperindu-și pubisul cu palma, spuse: 

— Lui nu place s-o face. 

Ofiţerul strigă: 

— Hei, Lucky. 


Un asiatic scund apăru în ușă, complet îmbrăcat în uniforma 
militară. 

— N-ai făcut-o să se simtă bine? 

Bărbatul spuse: 

— O fi vreun ghinion. 

— Karma, zise ofiţerul. 

— S-ar putea, admise insul cel scund. 

Lui Houston, ofițerul îi spuse: 

— Ai chef de o bere? 

Houston avusese de gând să plece. Acum își dădu seama că 
uitase de asta și că bărbatul i se adresa lui. Cu mâna liberă, 
bărbatul își aruncă ţigara și dădu la o parte un fald al prosopului. 
Eliberă un jet cu spume pe pământ, strivind chiștocul ţigării, și îi 
spuse lui Houston: 

— Dacă vezi ceva care te interesează, dă-mi de veste. 

Simţindu-se ca un netot, Houston intră în club. lnăuntru, două 
filipineze în rochii ţipătoare, înflorate, jucau pinball și discutau 
pe un ton atât de repezit, în timp ce ventilatoarele mari se 
roteau deasupra lor, încât matelotul Houston simţi că-și pierde 
echilibrul. Sam, unul dintre soldaţi, stătea în spatele barului. 

— Taci, taci, spuse el și ridică mâna în care, din întâmplare, 
ținea o spatulă. 

— Ce-am spus? întrebă Houston. 

— Pardon. Sam înclină capul spre radio, ciulind urechile spre 
el ca un orb. L-au prins pe tip. 

— Au anunţat asta înainte de micul dejun. Ştiam asta. 

— Au apărut informaţii noi. 

— Bine, făcu Houston. 

Bău niște apă cu gheaţă și ascultă la radio, dar acum îl 
chinuia o durere de cap atât de puternică, încât nu reușea să 
deslușească niciun cuvânt. 

După o vreme, ofițerul intră în local îmbrăcat cu o cămașă 
hawaiiană uriașă, însoţit de tânărul asiatic. 

— Colonele, l-au prins, îl informă Sam pe ofiţer. Îl cheamă 
Oswald. 

Colonelul spuse: 

— Ce nume mai e și ăsta? 

Din câte se părea, numele ucigașului îl scandaliza la fel de 
tare ca atrocitatea pe care o comisese. 

— Mama lui de nenorocit, zise Sam. 


— Nenorocitul naibii, repetă colonelul. Sper să-l împuște în 
coaie. Sper să-l împuște în cur. Ștergându-și lacrimile fără pic de 
stânjeneală, spuse: Oswald e numele lui mic sau ăla de familie? 

Houston se gândi că înainte îl văzuse pe ofițer pișându-se pe 
jos și acum îl vedea cum plânge. 

Tânărului asiatic, Sam îi zise: 

— Domnule, suntem ospitalieri până la Dumnezeu și-napoi. 
Dar, în general, nu servim aici militarii filipinezi. 

— Lucky e din Vietnam, spuse colonelul. 

— Vietnam. Te-ai rătăcit? 

— Nu, nu m-am rătăcit, îl asigură bărbatul. 

— Tipul ăsta, interveni colonelul, e deja pilot de vânătoare. E 
căpitan în Forţele Aviatice ale Vietnamului de Sud. 

Sam îl întrebă pe tânărul căpitan: 

— Păi, și e război acolo sau ce? Război? Bum-bum-bum? 
Schiță cu mâinile o mitralieră, smucindu-le la unison. Da? Nu? 

Căpitanul se întoarse cu spatele la american, își formulă 
frazele în gând, le exersă, se întoarse cu fața și spuse: 

— Nu știu este război. Mulţi oameni este morți. 

— Suficient, aprobă colonelul. E clar. 

— Ce cauţi aici? 

— Am venit pentru antrenament la elicoptere, zise căpitanul. 

— Nu pari suficient de mare nici pentru o tricicletă, spuse 
Sam. Câţi ani ai? 

— Douăzeci și doi de ani. _ 

— O să-i aduc Gălbiorului ăstuia mic o bere. lţi place Sam 
Miguel? Te deranjează că ţi-am spus Gălbior? E-un obicei prost. 

— Spune-i Lucky, îl sfătui colonelul. Omul ăsta-ţi face cinste, 
Lucky. Ce vrei să bei? 

Băiatul se încruntă și cumpăni adânc în sinea sa, apoi spuse: 

— Imi place Lucky Lager. 

— Şi ce fel de ţigări fumezi? întrebă colonelul. 

— Îmi place Lucky Strike, răspunse el și toată lumea izbucni în 
râs. 

Brusc, de parcă tocmai l-ar fi recunoscut, Sam se uită la 
tânărul matelot Houston și spuse: 

— Unde-i pușca mea? 

Pentru o fracțiune de secundă, Houston nu-și dădu seama 
despre ce vorbea. Apoi spuse: 

— Futu-i. 


— Unde-i? 

Sam nu părea deosebit de interesat - doar curios. 

— Futu-i, făcu din nou matelotul Houston. Mă duc după ea. 

Trebui să se întoarcă în junglă. Era la fel de cald și la fel de 
umed. Aceleași animale scoteau aceleași sunete, iar situaţia era 
la fel de îngrozitoare. Era departe de locurile la care i se tot 
întorceau gândurile și marina militară avea să-l revendice 
pentru încă doi ani, iar președintele, președintele ţării lui, tot 
mort era - dar maimuța dispăruse. Pușca lui Sam era în tufiș, 
exact unde o lăsase el, în schimb maimuța nu era nicăieri. 
Fusese luată de acolo. 

Se așteptase să fie nevoit să dea iar ochii cu ea; așa că se 
simţi ușurat când se întoarse la club fără să fi văzut ceea ce 
făcuse. Înţelegea, însă, fără să intre în panică sau să fie 
deosebit de tulburat, că nu va fi scutit de astfel de priveliști la 
nesfârșit. 

e 

Matelotul Houston a fost promovat odată, după care a fost 
retrogradat. Avu ocazia să vadă câteva dintre marile capitale 
din sud-estul Asiei, se plimbă în nopţi zăpușitoare în care 
felinarele de pe străzile lăturalnice se legănau în adierea stătută 
a brizei, dar nu rămase niciodată pe uscat destul cât să uite ce 
înseamnă tangajul, ci doar atât cât să se simtă confuz, să vadă 
pe fugă fețe și să audă râsetul suferinţei. Când stagiul lui ajunse 
la capăt, se oferi din nou voluntar, fermecat mai presus de orice 
de puterea de a-și croi destinul doar printr-o semnătură. 

Houston avea doi fraţi mai mici. Cel mai apropiat de el ca 
vârstă, James, se înrolase în infanterie și pleca în Vietnam; într-o 
noapte cu puţin înaintea încheierii celui de-al doilea serviciu al 
său în marină, Houston luă trenul de la baza navală din 
Yokosuka, Japonia, spre orașul Yokohama, unde el și James se 
înţeleseseră să se întâlnească la Peanut Bar. Era anul 1967, mai 
bine de trei ani după asasinarea lui John F. Kennedy. 

În vagon, Houston se simțea ca un uriaș uitându-se pe 
deasupra capetelor împodobite cu păr negru ca smoala. 
Mărunţeii pasageri de origine japoneză îl priviră fără veselie, 
fără milă, fără rușine, până când, la un moment dat, Houston 
începu să se simtă de parcă cineva i-ar fi sucit gâtul. Cobori și 
tinu drumul drept prin burniţa târzie, urmând șinele ude de 


10 


tramvai până la Peanut Bar. Abia aștepta să vorbească în 
engleză. 

Peanut Bar era mare și gemea de marinari și soldați tineri, 
spilcuiţi; vocile acestora i se îngrămădeau în cap și fumul îi 
umplea plămânii. 

Îl zări pe James aproape de scenă și se duse la el, întinzând 
mâna să-l salute. 

— Plec din Yokosuka, bătrâne! Mă întorc pe o navă! a fost 
primul lucru pe care l-a spus. 

Salutul lui se pierdu înecat de sunetele formaţiei - un cvartet 
de japonezi care-i imitau pe Beatleși, în costumații de-un alb 
orbitor, cu franjuri. James, îmbrăcat în civil, stătea la o măsuță și 
se uita ţintă la ei, nepăsându-i de nimic altceva decât de 
spectacolul lor, și Bill Houston pocni o alună aproape de gura lui 
căscată. 

James arătă spre interpreţi. 

— Mai ridicol de atât nu poate fi. 

Era nevoit să strige pentru a se face cât de cât auzit. 

— Ce să spun? Nu e ca și cum am fi în Phoenix... 

— Aproape la fel de ridicol cum arăţi tu în uniformă de 
marinar. 

— M-au lăsat la vatră acum doi ani și m-am înrolat din nou. Nu 
știu... am făcut-o pur și simplu. 

— Erai beat? 

— Eram destul de luat, da. 

Bill Houston se uita la fratele lui oarecum uimit să observe că 
nu mai este un băiețaş. James avea o frizură cu ţepi care-i făcea 
maxilarul să pară lat și vânjos și şedea drept de spinare, fără a 
se foi în scaun. Până și în haine civile arăta a soldat. 

Comandară bere la halbă și căzură de acord că, exceptând 
câteva lucruri ciudate, cum ar fi Peanut Bar, amândurora le 
plăcea Japonia - deși James petrecuse până atunci șase ore în 
țară, între zboruri, iar dimineaţă avea să se urce într-un alt avion 
spre Vietnam - sau că, în tot cazul, amândurora le erau pe plac 
japonezii. 

— Am venit să-ți spun, schimbă Bill vorba când formaţia luă 
pauză și vocile lor se puteau auzi, că japonezii și-au încheiat 
conturile. intre timp, la tropice, bătrâne, nu-i decât o mare 
brambureală. Toţi au creierele făcute terci de căldură. 

— Așa am auzit și eu. Cred că o să mă conving pe pielea mea. 


11 


— Dar despre lupte? 

— Ce-i cu ele? 

— Ce ai auzit? 

— Doar că în general trageţi în copaci și că aceștia, la rândul 
lor, trag în voi. 

— Serios acum. E rău? 

— Cred că o să aflu pe pielea mea. 

— Ești speriat? 

— La antrenament am văzut cum un tip l-a împușcat din 
greșeală pe alt tip. 

— Da? 

— În cur, dacă-i vine să crezi. A fost doar un accident. 

Bill Houston spuse: 

— Eu am văzut cum un tip a ucis alt tip în Honolulu. 

— Cum, în luptă? 

— Păi, nemernicul ăla îi datora niște bani ăluilalt nemernic. 

— Ce, s-a întâmplat într-un bar? 

— Nu. Nu într-un bar. Tipul s-a dus în spatele casei unde 
stătea celălalt tip și l-a chemat la geam. Noi treceam pe acolo și 
el a zis: „Stai așa, că tre' să vorbesc cu un tip despre o datorie”. 
Au vorbit un minut și apoi tipul cu care eram eu... l-a împușcat 
pe celălalt. A lipit pistolul de sticla geamului, bătrâne, și poc, o 
dată, așa. Un pistol automat, de calibru patrușcinci. Tipul a 
căzut pe spate la el în casă. 

— Mă iei peste picior... 

— Nu. Nute iau. 

— Vorbești serios? Ai fost de faţă? 

— Ne plimbam doar. Habar n-aveam că o să omoare pe 
cineva. 

— Și ce-ai făcut? 

— A fost cât pe ce să fac pe mine. Tipul s-a întors, și-a băgat 
pistolul sub cămașă și: „Hei, hai să bem ceva”... De parcă nu s- 
ar fi întâmplat nimic. 

— Și tu ce ai avut de zis la asta? 

— Am simțit cumva că nu vreau să deschid subiectul. 

— Știu... adică, futu-i, ce poţi să zici? 

— Fii sigur că mă întrebam ce crede el despre mine, c-am fost 
martor. De aia am ratat ridicarea ancorei. Era în echipajul 
nostru. Dacă aș fi plecat cu el pe navă, n-aș fi închis un ochi opt 
săptămâni. 


12 


Fraţii băură simultan din halbe și apoi căutară, fiecare în sinea 
sa, un alt subiect de discuţie. 

— Când tipul ăla a fost împușcat în cur, începu James, a intrat 
imediat în stare de șoc. 

— Fir-ar. Câţi ani ai? 

— Eu? 

— Mda. 

— Aproape optșpe, răspunse James. 

— Te-au lăsat să te înrolezi la doar șapteșpe ani? 

— Nu... l-am minţit. 

— i-e frică? 

— Mda. Da’ nu chiar tot timpul. 

— Nu chiar tot timpul? 

— N-am văzut lupte. Vreau să văd, să văd d-alea pe bune, 
lupte tapene. Pur și simplu vreau. 

— Eşti dus rău cu pluta, frățioare. 

Formația reîncepu cu o piesă Kinks intitulată „You Really Got 
Me”. 


You really got me... 
You really got me... 
You really got me... 


Nu peste mult timp, cei doi frați începură să se certe din te 
miri ce și Bill Houston vărsă o halbă de bere drept în poala cuiva 
de la masa alăturată, o japoneză care strânse din umeri - părea 
tristă și umilită. Era împreună cu o prietenă și cu doi americani, 
doi tinerei care nu știau cum să reacționeze. 

Berea se scurgea de pe marginea mesei, iar James îndreptă 
halba goală, spunând: 

— Se mai întâmplă uneori. N-ai ce-i face. 

Tânăra nu schiță niciun gest că ar vrea să se curețe. Se uita 
țintă în poală. 

— Care-i problema cu noi, își întrebă James fratele, suntem 
zărghiţi sau ce? De fiecare dată când ne întâlnim se întâmplă 
ceva nasol. 

— Știu. 

— Ceva complet aiurea. 

— Aiurea, de căcat, știu. Pentru că suntem rude. 

— Avem același sânge. 


13 


— Pentru mine, nimic din rahaturile astea nu mai înseamnă 
nimic. 

— Tre’ să însemne ceva, insistă James, altfel de ce te-ai fi 
chinuit să baţi atâta drum ca să ne întâlnim în Yokohama? 

— Mda, făcu Bill, în Peanut Bar. 

— Peanut Bar! 

— Şi de ce mi-am ratat vaporul? 

James spuse: 

— Ai ratat vaporul? 

— Trebuia să fiu la bordul lui în după-masa asta la patru. 

— L-ai ratat? 

— S-ar putea să nu fi plecat încă... Dar mă aştept să fi ieșit 
deja din port. 

Bill Houston simți cum i se umplu ochii de lacrimi, cum i se 
pune pe neașteptate un nod în gât din cauza vieţii sale și a 
locului ăluia în care toată lumea conducea pe stânga. 

James spuse: 

— Nu mi-a plăcut niciodată de tine. 

— Ştiu. Nici mie. 

— Nici mie. 

— Mereu îmi ziceam că ești o jigodie nesuferită, zise Bill. 

— Eu te-am urât dintotdeauna, zise fratele lui. 

— Doamne, Îmi pare rău, i se adresă Bill Houston japonezei. 

Scoase niște bani din portmoneu și-i aruncă pe masa udă, o 
sută sau o mie de yeni, nu reușea să vadă cât. 

— E ultimul meu an în marină, îi explică fetei. Ar fi aruncat 
mai mult pe masă, dar i se golise portmoneul. Am străbătut 
oceanul ăsta și am murit. La fel de bine mi-ar putea duce înapoi 
doar oasele. Sunt complet alt om. 

e 

În după-amiaza acelei zile de noiembrie a anului 1963, ziua de 
după asasinarea lui John F. Kennedy, căpitanul Nguyen Minh, 
tânărul pilot al Forțelor Aviatice Vietnameze, făcea scufundări cu 
mască și tub de respirat la mică distanţă de ţărmul insulei 
Grande. Aceasta era o pasiune descoperită recent. Experienţa 
se apropia de bucuria pe care trebuie că o simțeau păsările în 
văzduh, zburând deasupra unui peisaj, împinse de acţiunea 
propriilor lor aripi, zburând de-adevăratelea, spre deosebire de 
zborul cu un aparat de pilotaj. Înotătoarele pe care le avea la 
picioare îi dădeau o propulsie puternică în timp ce plutea 


14 


deasupra unui pâlc mare de pești-papagal care se hrăneau pe 
un recif, puzderia de cioculeţe ciocănind coralul ca o ploaie 
ropotitoare. Celor din marina americană le plăceau mult 
scufundările și rupseseră toți coralii, făcând peștii să fie extrem 
de precauţi, așa încât tot pâlcul se făcu nevăzut într-o clipită 
când se apropie el. 

Minh nu era un înotător prea strălucit și, nefiind nimeni prin 
preajmă, își putea permite să fie atât de speriat pe cât chiar se 
simţea. 

Petrecuse toate nopţile precedente cu prostituata pe care o 
plătise colonelul. Fata dormise pe podea și el în pat. N-o voise. 
Nu era prea convins de filipinezele astea. 

Apoi astăzi, spre sfârșitul serii, se duseseră în club și aflaseră 
că președintele Statelor Unite, președintele John Fitzgerald 
Kennedy, fusese asasinat. Cele două filipineze erau tot cu ei și 
fiecare îl prinse pe colonel de un braţ și-l ţinură așa, parcă 
ancorându-l de pământ, până ce el reuși să-și ţină în frâu șocul 
și durerea. Au stat la o masă toată dimineaţa și au ascultat 
buletinele de știri. 

— Dumnezeule mare, spunea colonelul. Dumnezeule mare. 

Până la ora după-amiezii, colonelul se înveselise și berea 
curgea gârlă. Minh încercă să nu bea prea mult, dar voia să fie 
politicos și se ameți foarte tare. Fetele dispărură, se întoarseră, 
ventilatorul se rotea în tavan. Un recrut foarte tânăr, marinar, 
veni alături de ei și cineva îl întrebă pe Minh dacă într-adevăr se 
poartă un război undeva în Vietnam. 

În noaptea aceea, colonelul a vrut să facă schimb de fete și 
Minh hotărî că va urma aceeași procedură din noaptea 
precedentă, doar pentru a-i face pe plac colonelului și pentru a-i 
arăta că-i este sincer recunoscător. În orice caz, cealaltă fată 
era preferata lui. Era mai frumoasă în ochii lui și vorbea mai 
bine engleza. Dar fata îi ceru să dea drumul la aerul condiționat. 
El voia să-l ţină închis. Când funcţiona aparatul, nu mai auzea la 
fel de bine sunetele. Îi plăcea să ţină geamul deschis. Îi plăcea 
zgomotul insectelor care se lovesc de plase. Nu aveau plase ca 
acestea în casa familiei sale din delta Mekongului, nici măcar în 
casa unchiului său din Saigon. 

— Tu ce vrei? întrebă fata. 

Părea să aibă un ton foarte dispreţuitor la adresa lui. 

— Nu știu, răspunse el. Dă-ţi jos hainele. 


15 


Își dădură amândoi hainele jos și se întinseră unul lângă 
celălalt pe patul dublu, în întuneric, fără să facă nimic altceva. El 
auzea un marinar american, la câteva uși mai încolo, discutând 
zgomotos cu unul dintre prietenii lui, poate spunându-i o 
poveste. Minh nu înțelegea o iotă, deși credea că stăpânește 
binișor limba engleză. 

— Colonelul are una mare. Fata îi dezmierda penisul. E 
prieten cu tine? 

Minh spuse: 

— Nu știu. 

— Nu știi e prieten cu tine? De ce ești cu el? 

— Nu știu. 

— Când l-ai cunoscut? 

— Doar acum o săptămână sau două. 

— El cine-i? întrebă ea. 

Minh spuse: 

— Nu știu. 

Ca s-o facă să nu-i mai atingă mădularul, o strânse la piept. 

— Vrei numa' corp-corp? spuse ea. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 

— Numa’ corp-corp, zise ea. Se ridică și închise geamul. 
Atinse cu palma aparatul de aer condiţionat, dar nu butoanele. 
Dă-mi o ţigară, îi spuse. 

— Nu. Nu am ţigări, i-o reteză el. 

Fata își trase rochia peste cap, își strecură picioarele în 
sandale. Nu purta lenjerie intimă. 

— Dă-mi v'o doi dă cinșpe, zise ea. 

— Ce-nseamnă asta? o chestionă el. 

— Ce-nseamnă asta? repetă ea. Ce-nseamnă asta? Dă-mi v'o 
doi dă cinșpe. Dă-mi v'o doi dă cinșpe. 

— De bani vorbești? întrebă el. Cât e asta? 

— Dă-mi v'o doi dă cinșpe, zise ea. Vreau să văd de-mi vinde 
el niscai ţigări. Vreau v'o doi pachet țigări - una pentru mine și 
una pentru vară-mea. Doi pachet. 

— Te poate ajuta colonelul, am spus. 

— Una Winston. Una Lucky Strike. 

— lartă-mă. E răcoare-n noaptea asta, zise el. 

Se ridică și își puse hainele pe el. 

Păși afară. Din spatele lui, dinăuntru, auzi sunetele slabe ale 
tinerei care-și făcea de lucru cu poșeta în dreptul mesei. Fata 


16 


bătu din palme și își frecă mâinile și o urmă de parfum pluti pe 
lângă el, venind de pe geamul deschis, și el îl inspiră cu nesat. li 
ţiuiau urechile și lacrimile îi înceţoșau privirea. Tuși ca să scape 
de nodul din gât, lăsă capul jos, scuipă între picioare. li era dor 
de ţara lui. 

Când, la doar șaptesprezece ani, intrase în forțele aviatice și 
fusese apoi transferat la Da Nang, unde intrase în programul de 
antrenament pentru ofiţeri, plânsese noapte de noapte în pat, 
săptămâni la rând. Pilota avioane de luptă deja de aproape trei 
ani, încă de când avea nouăsprezece ani. In urmă cu două 
săptămâni împlinise douăzeci și doi și se aștepta să tot zboare 
în misiuni până când una îi va pricinui moartea. 

Mai târziu se așeză pe verandă într-un scaun de pânză, 
aplecat în faţă, cu coatele pe genunchi, fumând - avea de fapt 
un pachet de Lucky. Colonelul se întoarse de la club cu braţele 
pe după umerii ambelor fete. Tânăra lui Minh avea un pachet de 
țigări în mână și-l flutura fericită. 

— Deci astăzi ai explorat adâncurile albastre și sărate. 

Minh nu era sigur la ce se referea. Spuse: 

— Da. 

— Ai fost vreodată într-un tunel din ăla? întrebă colonelul. 

— Ce-i asta? Tunel? 

— Tunel, repetă colonelul. Tunelele de sub tot Vietnamul. Ai 
fost vreodată în ele? 

— Nu încă. Nu cred. 

— Nici eu, fiule, zise colonelul. Mă-ntreb ce-o fi acolo. 

— Nu știu. 

— Nimeni nu știe, spuse colonelul. 

— Partizanii folosesc tunelele, completă Minh. Vietminh. 

Acum colonelul părea să-și jelească din nou președintele, 
pentru că spuse: 

— Lumea asta a scuipat afară un om minunat ca și când ar fi 
fost o otravă. 

Minh băgase de seamă că puteai vorbi cu colonelul mult și 
bine fără să observi că este beat. 

Nu făcuse cunoștință cu colonelul decât în urmă cu câteva 
dimineţi, afară, în curtea de întreținere a elicopterelor din baza 
de la Golful Subic, și de atunci își căutaseră încontinuu 
compania. Colonelul nu-i fusese prezentat - colonelul se 
prezentase singur - și nu părea să aibă vreo legătură cu el în 


17 


mod oficial. Erau cazaţi împreună cu zeci de alţi ofițeri într-o 
cazarmă dintr-un complex construit și apoi degrabă abandonat, 
după spusele colonelului, de către CIA-ul american. 

Minh știa că lângă colonel trebuie să stea. Minh avea obiceiul 
de a alege situaţii, oameni, ca și cum și-ar alege norocul sau 
ghinionul. El bea Lucky Lager și fuma Lucky Strike. Colonelul îi 
spusese „Lucky”. 

— John F. Kennedy a fost un om minunat, spuse colonelul. 
Asta i-a adus sfârșitul. 


18 


e 1964 œ 


Nguyen Hao sosi cu bine la Templul Noii Stele pe motocicleta 
lui japoneză Honda 30, îmbrăcat în pantaloni de costum și 
cămașă cu mâneci scurte, cu ochelari de soare pe nas și 
pomada topindu-i-se în păr. Era trista sa datorie să 
îndeplinească rolul singurului reprezentat al familiei la slujba 
funerară a nepotului soției sale. Soția lui Hao zăcea răpusă de o 
răceală. Părinții băiatului plecaseră în lumea celor drepți, iar 
singurul lui frate era în misiune ca pilot de aviație. 

Hao se uită înapoi la locul unde-și lăsase un prieten din 
tinerețe, pe nume Trung Than, pe care toată lumea îl striga 
Călugărul și care plecase spre nord când țara fusese divizată. 
Până în după-amiaza aceasta, Hao nu-l mai văzuse pe Călugăr 
de un deceniu, iar acum dispăruse din nou: sărise în spate de pe 
motocicletă, își dăduse sandalele jos și o pornise descult de-a 
lungul cărării. 

Hao avu grijă să conducă încet prin toate băltoacele, iar când 
ajunse la culturile de orez străbătu digurile cu cea mai mare 
băgare de seamă pe lângă motocicletă. Trebuia să nu se 
murdărească pe haine; va rămâne peste noapte acolo, probabil 
în sala școlii alăturate templului. Satul nu era situat la mare 
distanţă de Saigon și în vremuri mai bune ar fi pornit înapoi la 
amurg, dar zonele critice se extinseseră în așa măsură, încât 
acum, după ora trei după-amiaza, drumurile lăturalnice care 
duceau la Șoseaua 22 erau pline de pericole. 

Işi întinse rogojina de paie pe podeaua de pământ a școlii, 
puţin dincolo de intrare, ca să-și poată găsi culcușul noaptea 
târziu. 

În afara orătăniilor scurmătoare și a bătrânelor proţăpite în 
cadrul ușilor nu se vedea nicio altă urmă de viaţă printre șirurile 
de colibe. Trase în lături capacul puţului de ciment și cobori 
găleata ca să-și scoată din întuneric niște apă de băut și de 
spălat. Puţul era adânc, forat cu aparate speciale. Apa cu care-și 
stropi mâna și faţa era curată și răcoroasă. 

Niciun sunet dinspre templu. Starețul probabil că moţăia. Hao 
își împinse motocicleta înăuntru: lemnărie nefinisată, acoperiș 


19 


de șindrilă și podea de pământ, cam de cincisprezece pe 
cincisprezece metri, o suprafaţă nu cu mult mai mare ca 
parterul casei sale din Saigon. Nu-l deranjă pe stareţ; se întoarse 
și ieși înainte să i se obișnuiască ochii cu întunecimea, dar 
mirosul muced al podelei și aroma beţișoarelor chinezești îi 
treziseră deja amintiri din copilărie, când slujise la templu vreme 
de câţiva ani. Simţi că-l atrage ceva din perioada aceea, un 
sentiment de tristeţe, în mare parte inertă și care trecu repede 
în uitare. Atât de mult din toate acestea rămăseseră îngropate 
de restul vieții sale. 

De asemenea, simţea o tristețe confuză din cauza morții 
iraționale a nepotului său. De neconceput. Când auzise de asta, 
Hao  presupusese că băiatul a dispărut într-un incendiu 
accidental, când de fapt își dăduse foc singur - așa cum mai 
făcuseră alţi doi sau trei călugări bătrâni în ultima vreme. Însă 
aceia își curmaseră zilele în mod spectaculos pe străzile 
Saigonului, în semn de protest față de haosul care domnea 
pretutindeni. Și erau toţi oameni bătrâni. Thu nu avea decât 
douăzeci de ani și își dăduse foc în tufișurile din spatele satului, 
într-o ceremonie solitară. De neînțeles, o nebunie. 

Când se trezi, starețul apăru nu în strai călugăresc, ci 
îmbrăcat de muncă. Hao se ridică în picioare și înclină din cap, 
iar starețul făcu o plecăciune foarte adâncă; un om pirpiriu cu o 
cutie toracică mare și membre subţiri, păr tuns la milimetru - lui 
Hao îi trecu prin gând că probabil Thu fusese cel care îl răsese în 
cap. Sărmanul Thu, acum mort. 

— Aveam de gând să merg la sapă în după-amiaza asta, 
spuse starețul. Mă bucur că m-ai oprit. 

Se așezară pe verandă și începură o conversaţie afabilă, 
mutându-se în cadrul ușii când se porni o ploaie zgomotoasă. 
Din câte se părea, starețul alese să lase bolboroseala acelei 
revărsări torențiale să ţină locul discuţiilor de complezenţă, 
pentru că, după ce se opri, vorbi numaidecât despre moartea lui 
Thu, spunând că-l descumpănise. 

— Dar te-a adus înapoi printre noi. În tot răul e și un bine. 

— Atmosfera de la templu e foarte puternică, spuse Hao. 

— Ai părut întotdeauna nesigur aici. 

— Dar fac așa cum mi-ai sugerat. Mi-am transformat îndoiala 
în vocaţie. 

— Asta nu e cea mai fericită exprimare. 


20 


— Sunt cuvintele pe care le-ai folosit tu. 

— Nu. Eu am spus că trebuie să lași îndoiala să-ți devină 
vocaţie, că trebuie să-i permiţi asta. Nu sugeram că asta trebuie 
să faci din ea, ci doar să-i dai voie să fie așa. Lasă-ţi îndoiala să- 
ți fie vocaţie. Atunci, îndoiala ta va fi invizibilă. Te va învălui ca 
aerul. 

Starețul îi oferi un champooy, pe care Hao îl refuză. Bărbatul 
își vâri fructul acela uscat și picant în gură și supse puternic din 
el, încruntându-se. 

— Va veni un american la slujba funerară. 

— Îl cunosc, spuse Hao. Colonelul Sands. 

Starețul nu spuse nimic și Hao se simţi obligat să continue: 

— Colonelul îl cunoaște pe nepotul meu Minh. S-au întâlnit în 
Filipine. 

— Așa mi-a spus și mie. 

— L-ai întâlnit faţă în faţă? g 

— A venit de mai multe ori, spuse starețul. Intreținea relații 
strânse cu Thu. Mi se pare un om bun. Sau măcar un om grijuliu. 

— ÎI interesează practicile. Vrea să studieze respirația. 

— Respirația lui miroase a carne de vită, trabucuri și alcool. 
Dar tu? Ai continuat să practici respirația? 

Hao nu răspunse. 

— Ai continuat să exersezi? 

— Nu. 

Starețul scuipă sâmburele fructului de champooy. Un căţeluș 
scheletic țâșni de sub verandă și-l înfulecă repede, tremurând, 
apoi se făcu nevăzut. 

— În vis, spuse bătrânul, câinii călătoresc între lumea aceasta 
și cealaltă. În vis, ei vizitează viaţa de dinainte și viaţa de apoi. 

Hao spuse: 

— Americanii se vor implica într-o oarecare măsură aici, vor 
acţiona într-o oarecare măsură distructiv. 

— De unde știi? 

Întrebarea era extrem de indiscretă, însă, chiar și confruntat 
cu tăcerea lui Hao, bătrânul insistă: 

— Ţi-a spus americanul ăla? 

— Mi-a spus fratele lui Thu. 

— Minh? 

— Aviația noastră va lua parte la acţiune. 

— Minh își va bombarda propria ţară? 


21 


— Minh nu e pilot de bombardier. 

— Dar aviația ne va distruge? 

— Minh mi-a spus să te scot de aici. Nu-ţi pot zice mai mult de 
atât, pentru că mai mult nu știu. 

Pentru că a transmite informaţii mai clare de atât îl îngrozea. 
Ar fi îngrozit pe oricine. L-ar fi îngrozit și pe stareţ. 

Hao deschise alt subiect: 

— Tocmai l-am văzut pe Călugăr. A venit acasă la mine și mi-a 
cerut bani. Apoi l-am adus aici cu motocicleta. 

Starețul îl studie din priviri. 

Da, știa că starețul trebuie să fi vorbit cu Trung. 

— De când nu l-ai mai văzut? 

— Nu de mult, recunoscu starețul. 

— De când s-a întors? 

— Cine știe? Dar tu? De când nu l-ai mai văzut? 

— De mulți ani. Acum vorbește cu accent nordic. 

Hao se abținu de la a spune mai multe, își privea nemișcat 
picioarele. 

— Te-a tulburat întâlnirea cu el. 

— A venit la mine acasă. Voia bani pentru cauză. 

— Pentru Vietminh? Ei nu strâng taxe în oraș. 

— Dacă mi-a cerut, înseamnă că ei i-au spus s-o facă. 
Jecmănire curată. Apoi a insistat să-l aduc aici cu motocicleta. 

Starețul spuse: 

— Ştie că e în siguranţă. Ştie că nu-l vei trăda dușmanilor săi. 

— Poate că ar trebui s-o fac. Dacă Vietminh au câștig de 
cauză, afacerea familiei mele va fi distrusă. 

— La fel, probabil, și templul nostru. Dar străinii ăștia distrug 
întreaga ţară. 

— Nu pot să le dau bani comuniștilor. 

— Poate reușesc să-i transmit lui Trung că nu ai bani. Că i-ai 
cheltuit pe ceva. 

— Pe ce? 

— Ceva care să nu-ți atingă onoarea. 

— Spune-i, te rog. 

— li voi spune doar că ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri. 

— Rămân profund îndatorat. 

Hao simţea cum ceața din dimineaţa zilei următoare începea 
să prindă formă aproape imediat ce soarele cobori în spatele 
celui mai apropiat deal dinspre vest, numit Muntele Norocului. 


22 


Norocul muntelui se schimbase, însă. Echipa însărcinată cu 
construcţii a armatei americane ridica o tabără acolo sus. 
Majoritatea oamenilor erau de părere că va fi o zonă destinată 
exclusiv pentru aterizarea elicopterelor. Hao auzise că plănuiau 
să împrăștie chimicale de-a lungul Șoselei 1 și a Șoselei 22 
pentru a stârpi vegetaţia. Privarea unităţilor de ambuscadă de 
ascunzători era o idee bună, credea el. Insă aceasta era cea mai 
minunată ţară de pe pământ. Durerea și războiul se întindeau 
pe tot cuprinsul ei, dar asemenea flageluri nu mai pătrunseseră 
niciodată până atunci chiar în solul ei. Lui Hao nu-i plăcea să-l 
vadă otrăvit. 

În eventualitatea sosirii acelui colonel american amânaseră 
slujba funerară până după ora patru după-amiaza, însă colonelul 
nu veni, iar riscul unei ambuscade avea să-l împiedice acum să 
circule pe drumuri, așa că începură fără el. Ținură slujba în 
templu. Opt dintre săteni participară, șapte bătrâni și nepotul 
cuiva, toţi șezând la lumina lumânărilor în jurul altarului, fără a 
avea un cadavru la care să se uite, ci doar câteva statuete, 
majoritatea din lemn poleit, reprezentându-l pe Buddha. O 
năzdrăvănie scânteietoare alimentată de la baterie, de genul 
celor pe care le vezi în tavernele frecventate de soldaţi, punea 
capac întregii scene: un disc pe care se roteau în sensul acelor 
de ceasornic șiruri schimbătoare de lumini. Vocea stareţului se 
auzea foarte bine. Vorbea ca și când ar fi ţinut o predică. De 
parcă oamenii învățau vreodată din propriile greșeli. 

— Noi,  vietnamezii, ne bazăm pe două filosofii. Cea 
confucianistă ne spune cum să ne comportăm când soarta ne 
aduce pace și ordine. Cea budistă ne învaţă să ne acceptăm 
soarta chiar și atunci când ea aduce vărsare de sânge și haos. 

Americanii sosiră la ultima revărsare de lumină într-un jeep 
decapotat. Fie nu se temeau de drumuri, fie rămăseseră alături 
de echipa militară de construcţii de sus, de pe Muntele 
Norocului.  Vânjosul colonel, îmbrăcat în haine civile ca 
întotdeauna, stătea la volan și conducea cu o mitralieră ţinută 
între genunchi cu ţeava în sus. Fuma trabuc. Era însoţit de un 
infanterist american și de o vietnameză într-o bluză albă și fustă 
cenușie, pe care o prezentă drept doamna Van, angajată a 
Serviciului de Informații al Statelor Unite. 

Aduceau cu ei un proiector și un ecran pliant și intenționau să 
prezinte sătenilor un film de o oră. 


23 


Colonelul Sands se închină în faţa starețului și își strânseră 
tare mâinile, în stil american. 

— Domnule Hao, vom instala proiectorul în sala principală, 
dacă nu e nicio problemă. Vrei, te rog, să-i spui asta? 

Hao traduse și-i spuse colonelului că stareţul nu are nimic 
împotrivă. Tânărul soldat pregăti aparatul, cablurile și cele patru 
scaune pliante de pânză - „pentru vârstnici”, spuse colonelul - 
dar și un mic generator, pe care îl puse în funcţiune la câţiva 
metri în spatele pereţilor de lemn ai templului și care umplu 
valea cu larma lui, împrăștiind în aer gaze de eșapament. Hao îi 
spuse că el și stareţul trebuie să meargă în vizită la un sătean 
bolnav, dar că s-ar putea să vină mai târziu și să vadă o parte 
din film. Colonelul spuse că înţelege, dar Hao nu era sigur de 
asta. lar apoi se făcu seară, se lăsă întunericul și, când deveni 
clar că absolut nimeni nu va veni, colonelul Sands ceru să fie 
proiectat filmul doar pentru el. Aparatul de proiecție, alimentat 
de  zgomotosul generator, umplu templul cu o lumină 
pâlpâitoare și-o voce răsunătoare, cavernoasă, apoi cu o muzică 
stridentă. Filmul, Years of Lightning, Day of Thunder, istorisea 
scurta, tragica, eroica viață a președintelui John F. Kennedy. 
Soldatul american și doamna Van îl vizionară și ei. Doamna Van 
venise să traducă filmul pentru public, dar acum, desigur, nu 
mai era nevoie de asta. Colonelul spusese că va dura cincizeci și 
cinci de minute și, cu cinci minute înainte de sfârșit, la 
adăpostul întunericului, Hao și starețul se furișară înăuntru 
pentru a li se alătura americanilor; stareţul se așeză pe perna sa 
într-un capăt al încăperii, în spatele ecranului pliant, de unde, de 
fapt, nu vedea nimic, iar Hao luă loc pe un scaun alături de 
soldatul cel tânăr. Doamna Van, șezând în spatele colonelului, 
aruncă o privire spre Hao, dar păru să tragă concluzia că 
bărbatul știe să-și traducă singur. De fapt, nu era așa. Pentru a 
înţelege engleza, el avea de obicei nevoie să vadă expresii 
faciale și gesturi. Și, în orice caz, colonelul vorbea deja mult mai 
tare decât vocea înregistrată pe bandă, șezând cu brațele 
încrucișate la nivelul pumnilor încleștaţi, adresându-se pe tonuri 
aspre ecranului luminos în vreme ce muzica sporea în 
intensitate și imaginea se strângea în prim-plan asupra flăcării 
eterne care marca mormântul lui John F. Kennedy, o torță mică 
pe care americanii intenționau s-o ţină aprinsă pe vecie. 


24 


— Flacăra eternă, spuse colonelul. Eternă? Dacă omul a putut 
fi ucis, fără îndoială că și flacăra lui poate fi stinsă. Chestia e 
următoarea: fiecăruia ne sună ceasul într-un sfârșit. Până la 
urmă, cu toţii ajungem o apă și-un pământ. Să fim sinceri, 
întreaga noastră civilizaţie e creată prin sedimentare. Până la 
urmă, mai știu eu ce barbar corcit se va trezi dimineaţa și se va 
așeza cu un picior pe-o stâncă și cu celălalt pe vasul răsturnat al 
flăcării eterne a lui Kennedy. Vasul acela va fi rece ca gheaţa, 
iar nemernicul ăla nici măcar nu va ști pe ce calcă. El știe doar 
că dimineaţa trebuie să se pișe. Când eu însumi mă trezesc 
dimineaţa și mă duc în spatele cortului ca să trag un vânt și să- 
mi golesc vezica, oare pe mormântul cui mă piş? Domnule Hao, 
vorbesc cumva prea repede? Ințelegi ce vreau să zic? 

Hao deslușea sensul vorbelor colonelului, și da, voia să fie de 
acord, totul e o apă care se varsă în oceane din ce în ce mai 
mari, și doar ce facem în prezent ne poate salva... Vocabularul îi 
permitea să spună: 

— E adevărat. Așa cred. Da. 

Atenţia ambilor bărbaţi a fost distrasă în clipa aceea de un 
şobolan mic sau o broască, ce intră ţopăind îndrăzneață pe ușa 
din faţă. Colonelul îl uimi pe Hao reacţionând cu violenţă la 
această intruziune, aruncându-se agresiv spre bărbatul pirpiriu 
și doborându-l pe spate, cu scaun cu tot, așa încât Hao se lovi 
cu capul de podeaua de pământ tasat și simţi în ochi o durere ca 
o explozie de ace de gheaţă. Vederea i se limpezi când obiectul 
- căci asta era, și nu un rozător - se opri la doar un metru de 
faţa sa și înţelese că era probabil o grenadă; era vestitoarea 
morţii sale. Ceva căzu peste grenadă. Soldatul o acoperise cu 
boneta sa și acum se apleca - nu repede, ci cu o anume reţinere 
- pentru a acoperi boneta cu corpul său, uitându-se mai întâi la 
pământul de pe jos și apoi ridicând privirea spre faţa lui Hao, 
aflată la distanţă de doar câţiva centimetri, așa încât Hao îi putu 
citi expresia ochilor când soldatul se făcu ghem în jurul terorii 
sale. Trecură secunde lungi de tăcere apăsătoare. 

Tăcerea se prelungi. Alte secunde lungi. Chipul soldatului 
rămase împietrit, nu respira, dar ochii i se reînsuflețiră și se uită 
la Hao cu o urmă de speranţă. 

Hao conștientiză faptul că Sands stătea întins peste pieptul 
său, că se aruncase peste el exact în clipa în care soldatul se 
aruncase peste bonetă. Conștientiză durerea din gambe, de la 


25 


cap, din cauza greutăţii uriașului colonel american. Hao se luptă 
să tragă aer în piept, căci se sufoca. Soldatul expiră și el aerul 
pe care-l ţinuse în plămâni, și Hao simţi respiraţia soldatului 
scăldându-i faţa. Intr-un târziu, colonelul puse palmele pe podea 
de-o parte și de cealaltă a umerilor lui Hao și se opinti în 
genunchi. De-abia atunci Hao reuși să-și umple plămânii. 

Colonelul se ridică în picioare ca un om foarte bătrân și se 
aplecă să-l apuce pe soldat de braț. 

— Nu s-a întâmplat nimic, fiule. 

Soldatul nu-l auzea. 

— Ridică-te. Ridică-te, fiule. Haide odată, fiule. Ridică-te. 

Tânărul, recăpătându-și vlaga, își depăși în parte șocul și se 
rostogoli pe spate. Imediat, colonelul dădu boneta de-o parte, 
luă grenada și o aruncă pe sub mână către ușă, dar aceasta se 
lovi de perete și nu ajunse decât până la prag. Colonelul spuse: 

— Fir-ar morţii mă-sii. 

Se apropie de ea, se aplecă și o prinse sigur în pumn. leși cu 
pași grei pe ușă și se duse la puț. Dădu capacul în lături și 
aruncă grenada în adâncul pământului. Apoi se întoarse la 
clădire și opri generatorul. 

Ceilalţi merseră după el afară, poate în chip necugetat. 
Doamna Van se îngriji de soldat, vorbind repede în engleză, 
netezindu-i energic cămașa și pantalonii, aproape isteric, ca și 
când ar fi vrut să stingă niște flăcări. Când termină, trecu la Hao, 
scuturându-i praful de pe spatele cămășii. 

— Sunt niște oameni răi, spuse ea în engleză. Uite ce se 
întâmplă cu oamenii ăștia oribili. 

Starețul ieși din templu. Din spatele ecranului, unde șezuse, 
nu văzuse aproape nimic. Când Hao îi spuse de grenadă, 
bătrânul făcu doi pași lungi în spate de lângă marginea puţului. 

Colonelul spuse: 

— Imi pare rău, sincer. Fântâna mi-a venit cel mai repede în 
minte. 

Hao traduse scuzele colonelului, apoi răspunsul starețului: 

— Cred că e sigur. 

— Dacă explodează grenada, o să vă tulbure apa. 

Starețul spuse: 

— O să se limpezească mai târziu. 

— E adâncă fântâna, presupun. Și e din ciment? 

Hao spuse: 


26 


— Beton armat. 

— E strașnică. 

— Strașnică? 

— E foarte bine construită. 

— Da. A fost săpată de Crucea Roșie elveţiană. 

— Când? 

— Nu știu. 

Colonelul spuse: 

— Au auzit generatorul ăla afurisit, nu? 

În chip de răspuns, Hao strânse din buze. 

Rămase în apropiere cât timp vizitatorii își reîncărcară 
echipamentul și luară legătura prin radio cu tabăra de pe 
Muntele Norocului. 

— Noi o ștergem pe deal, zise colonelul. 

— Bun. Acolo e mai sigur, aprobă Hao. 

În câteva minute, sosi o patrulă compusă din trei jeepuri și o 
droaie de soldați și convoiul dispăru huruind în noapte. 

Hao se strecură în încăperea școlii și pipăi peretele după un 
cui. Se dezbrăcă și își agăţă cămașa și pantalonii, mătură 
rogojina de paie cu mâinile, derulă doi metri de pânză cu care 
să se acopere împotriva ţânţarilor. Starețul îl auzi din cealaltă 
parte a peretelui, din templu, și-i ură noapte bună. Hao 
răspunse încet și, în beznă, se întinse pe spate în chiloţi și 
maiou. 

Colonelul ăla... Hao nu-l văzuse niciodată purtând uniformă. 
Părea corect aşa. Cine ştie de ce, el credea că toți americanii 
sunt civili, deşi nu văzuse la viața lui decât americani din 
conducerea politică și americani din cadrul armatei, și câțiva 
misionari. Cu toate acestea, considera că americanii sunt niște 
cowboy. Curajul tânărului soldat îl uimise. Poate era bine că 
veniseră în Vietnam. 

Însă chiar și prin perete simţea că starețul e furios pe sine 
pentru întâlnirea cu colonelul. Americanul ăsta era simpatic, 
fascinant, dar americanii erau, în definitiv, o hoardă de păpușari 
ca oricare alta. Cortina cade în faţa francezilor, cortina se ridică: 
acum e vremea teatrului de păpuși american. Însă vremea 
sclavilor și a fantoșelor se terminase. O mie de ani sub 
vasalitate chineză, apoi dominaţia franceză - totul se sfârșise. 
Acum e vremea libertăţii. 


27 


Hao i se adresă încet stareţului. Îi dori vise frumoase. El, unul, 
nu putea să doarmă. Măruntaiele îi mocneau de teamă. Dacă se 
mai rostogolea spre el o grenadă venită din negrul nopţii? 
Ciulind urechile, atent la ucigașii săi, conștientiză viaţa opresivă 
a junglei, zumzetul colectiv al insectelor, o viață la fel de intensă 
ca a oricărui oraș noaptea. Peste tot și toate se întindea un 
blestem. Soția lui era bolnavă, nepotul lui era mort, războaiele 
nu aveau să se sfârșească niciodată. Își găsi sandalele cu 
picioarele și ieși la fântână. Bău din conservă pe întuneric și își 
recăpătă stăpânirea de sine. Nimic nu-l putea răni. Trăise, 
cunoscuse iubirea, i se arătase multă bunătate. O viață 
norocoasă! Își răcori adâncul ființei cu apă scoasă din adâncurile 
Vietnamului. 

e 

După ce aruncase grenada în templu, Trung se întoarse și 
alergă în dosul șirului de colibe, făcând cât mai puţin zgomot 
posibil, apoi o luă pe potecă. După doar câţiva metri, încetini 
pasul, ascultând. Voci, mișcare. Dar nicio explozie. 

Un minut; două minute. Dacă detonarea s-ar fi produs, nu ar fi 
auzit-o de vuietul propriului său sânge. 

Stătu locului pe poteca îngustă cuprinzându-și mijlocul cu 
braţele, durerea storcându-se din el. Nu se aștepta ca nerozii ăia 
să stea acolo lângă american. Nu mai plânsese de mulți ani. 

Dacă i-aș fi omorât, aș plânge mai puţin. 

Potopul ăsta de lacrimi era bun. Bătrânele spuneau: „Varsă-ţi 
lacrimile, că sunt bune pentru recolte”. Plânsese din multe 
motive în tinereţe. Dar de-atunci n-o mai făcuse așa de des. 

Inaintă pe cărare. In Saigon, îi dăduseră doar o singură 
grenadă. Asta e. 

| se spusese să-l aștepte pe americanul în civil care aducea 
proiectorul de film. O ţintă clară. Nu întrebase de ce nu 
trimiteau un ţintaș bun, cu o pușcă. Bânuia că se urmărea ca 
moartea americanului să pară accidentală. 

Trebui să meargă puţin pe marginea pârâului ca să ocolească 
un cătun unde trăiau câţiva câini zgomotoși. Îndreptându-se în 
aval ajunse la casa șefului partizanilor din regiune. Ocupanții 
dormeau. In grădinuţa din spatele casei se lăsă pe vine cu 
noada sprijinită de trunchiul unui copac, își înfășură capul într-o 
cârpă și lăsă fruntea pe genunchi. Se odihni preț de două ore. 


28 


Nu știa de ce-i ceruse bani vechiului său prieten Hao. Nu 
primise instrucţiuni să intre în contact cu el. Nu credea că 
trebuie să-și analizeze motivele. 

Imediat după al doilea cântat al cocoșilor, îl trezi pe partizan 
și își raportă eșecul. | se dădură o mitralieră chinezească de tip 
56 și două încărcătoare, fiecare conţinând treizeci de cartușe, și 
i se spuse să se întoarcă la tabăra proscrișilor de lângă râul Van 
Co Dong, o „unitate pierdută” a gherilelor Hoa Hao. Se 
declaraseră pregătiţi să se supună relocării și îndoctrinării. 

— Au fost probleme? îl întrebă pe partizan. 

— Nu le-a făcut nimeni nimic. Nu vei întâlni tensiuni. 

— Bine. Păstrează mitraliera. Dar dă-mi o lanternă. 

Râul era adânc. Trung trebui să-și croiască drum spre un vad 
aflat cu mult deasupra taberei, să traverseze cursul de apă și s- 
o ia în aval, în total cinci sau șase kilometri de mers pe jos. 

Strigă atunci când ajunse la un avanpost, un adăpost din 
frunze de bananier și bambus, dar nu răspunse nimeni. 

Poteca ducea la o zonă cu pământ înnegrit, bătătorit, din 
apropierea râului, odinioară loc de târg. Oamenii de acolo 
fuseseră puși pe fugă de-o molimă, iar mai târziu un vraci 
ordonase să fie arse clădirile într-o ceremonie păgână. Un 
hambar mic din apropiere încă stătea în picioare și acum servea 
de cazarmă. 

Tinerii se strânseseră în spatele construcţiei ca să-și îngroape 
un camarad. Pieirea lui fusese pricinuită de un val de malarie 
care ţinea de două săptămâni, explicară ei. Îl despuiaseră de 
haine. li presăraseră boabe de orez în gura deschisă, îi 
coborâseră pe tânărul gol într-un mormânt adânc de un metru și 
jumătate, fără niciun fel de coșciug, și-l acoperiseră cu bulgări 
jilavi, gălbui, de pământ. 

Trung asistă, alungând muștele cu fluturări din mână. Băieții 
se strânseră în jurul tumulului, în tăcere, preţ de un minut. În 
cele din urmă, unul vorbi: 

— E de rău, spuse el. S-a mai dus încă unul. 

Erau cu toţii tineri, mulţi încă niște adolescenţi. Grupul lor nu 
făcuse niciodată parte din Vietminh. Erau munteni ignoranţi din 
Ba Den care nu știau cum să-și îngroape morţii. 

Când terminară, el se așeză printre ei în cazarmă pentru a le 
vorbi, însă nu reuși decât să repete ceea ce li se mai spusese 
deja. 


29 


— Vă putem da medicamente împotriva malariei. E posibil să 
vă trimitem în nord, la o fermă colectivă pe care noi o numim 
colhoz, unde veţi trăi în pace și ordine. Dar dacă vreţi să 
continuaţi lupta, vă putem pune efortul în valoare. Noi suntem 
centralizați. Avem o structură de fier. Suntem strânși într-un 
singur pumn care, atunci când e nevoie, dispare într-o mânecă. 
Voința noastră e nestrămutată. Voința este arma noastră. Nici 
cele mai mari armate coloniale nu ni se pot împotrivi. l-am gonit 
pe francezi și-i vom goni și pe americani, și le vom măcelări și le 
vom îngropa  marionetele. Pretind victorii? N-au decât. 
Invadatorii se luptă pe un ocean. Oricâte valuri ar înfrunta, 
oceanul hotărârii noastre este mereu acolo. 

Vreți să fiți liberi? Eliberarea personală este eliberarea 
națională. Oamenii care v-au condus la început au înţeles asta, 
au învăţat-o de la Hoa Hao și v-au adus până aici. Acum trebuie 
să veniţi alături de noi și să mergeţi până la capăt - până vom 
ajunge la începutul pe care l-am sperat cu toţii, prima zi a 
libertăţii noastre naţionale. 

Trecuse atât de mult timp de când nu mai participase la 
cursuri, încât nu mai știa ce să spună. 

Trung fusese trimis acolo datorită perioadei în care slujise la 
Templul Noii Stele, din satul alăturat. Se presupunea că-i 
cunoaște pe oamenii aceștia. O ușoară confuzie. În copilărie, 
orfani fiind, aceștia fuseseră recrutaţi - răpiți - cu mult în 
amonte de către gherilele Hoa Hao, venite din Delta Mekongului, 
alungate în zona dealurilor de Vietminh. Conducătorii băieţilor îi 
abandonaseră pe tinerii recruți sau fuseseră uciși, între timp, 
satul strămoșilor lor dispăruse, sătenii fiind risipiţi de luptele 
răzlețe. Intr-o perioadă de câţiva ani băieţii își croiseră drum tot 
mai în jos pe Van Co Dong, fără a fi primiţi bine nicăieri, și în 
cele din urmă se opriră în această zonă, cunoscută în regiune 
pentru valul deosebit de virulent de malarie care o măcina, 
numit „pișă-sânge”. Aici nu-i deranja nimeni, dar mureau pe 
capete, unul câte unul. 

Trung le spuse că și oamenii lui provin din Ben Tre, dar că el 
petrecuse ani buni în Nord. În momentul de față, până la 
reunificare, inima Vietnamului se afla în Nord. 

— După reunificare, întregul Vietnam va fi căminul nostru. 
Milioane de kilometri pătraţi de Vietnam, fără nicio divizare, fără 
relocare, fără ruperea filonului naţional. Ne vom întinde noaptea 


30 


în pace și ne vom trezi a doua zi în pace. lar cei dintre noi care 
vor muri înainte de asta, asemenea prietenului vostru, își vor 
găsi pacea în mormânt. 

Uitaţi-vă la voi, își spuse el, din clipa nașterii și până la 
moarte... doar exil, rătăciri, război. 

— Cum va fi la colhoz? 

— Vreţi de lucru? Acolo veţi avea de lucru și veți avea 
libertate. 

— Dar suntem pe cont propriu de mult timp. Deja suntem 
liberi. 

— La fermă e o altfel de libertate. 

Da, da, da, doar aiureli, ce monstruozitate, se blestema singur 
că era în stare să ia parte la așa ceva. Muriţi aici, muriţi acolo, îi 
venea să spună. Numai nu vă apropiaţi de colhoz. 

— E timpul să vă ducem la un grup care se formează pentru a 
lua calea nordului. E o tabără lângă Bau Don. E mult de mers. 
Putem ajunge într-o zi, dacă pornim foarte de dimineaţă mâine. 

— Am discutat deja despre asta, îi spuse unul dintre bărbaţi. 
Nu avem încotro. O să mergem spre nord. Dar astă-noapte e 
lună goală. Nu putem călători mâine. Imediat după luna goală, 
aduce ghinion să pornești într-o călătorie. Tocmai am mai 
pierdut un camarad din cauza ghinionului. 

— Malaria nu vine din ghinion sau de la zeii răzbunători. E 
provocată de fiinţe prea mici ca să le vezi cu ochiul liber, 
veninoase ca un șarpe, dar mai mici ca un fir de praf. Creaturile 
astea se numesc microbi. Fraţii mei tineri, ascultați bine ce vă 
spun. Cu toţii murim. Vreţi să muriţi răpuși de un microb? 
Victoria finală va fi formată din multe înfrângeri. Vreţi să fiți 
înfrânți de un microb? Cu cât plecăm mai repede, cu atât mai 
bine. 

Se uitară la el de parcă nu l-ar fi înţeles. Probabil că mulți 
dintre ei nici nu-l înțelegeau, venind de atât de departe, din 
susul râului, o regiune cu dialecte diferite. 

— Ne vom gândi la asta, spuse omul. 

Cât timp vorbiră între ei, Trung stătu deoparte și se uită în 
altă parte. Același om veni și-l atinse pe braț. 

— Plecăm mâine. 

— Dacă asta e hotărârea la care aţi ajuns, spuse Trung, atunci 
bine. 


31 


Toţi membrii grupului stătuseră treji noaptea trecută alături 
de camaradul lor bolnav. Toţi erau obosiţi. Nu aveau ce face, 
așa că numiră câteva santinele și restul se retraseră la cazarmă. 
Trung se așeză cu spatele lipit de perete. Observă că pe toată 
întinderea acoperișului de stuf spărturile erau acoperite cu 
pachete teșite de ţigări. Câteva pisici costelive se mișcau de 
colo-colo, mâncând de pe jos rămășițe de gunoi. 

Un membru al gherilei, un flăcău cu un singur ochi, aduse 
înăuntru un braţ de nuci de cocos verzi. Arătă spre pieptul său. 

— Eu Mosa, îi spuse el lui Trung într-un soi de limbaj 
muntenesc. 

— Eu mă numesc, îl corectă altul. 

— Eu mă numesc Mosa, spuse el, întorcând capul într-o parte 
ca să-l prindă pe Trung în centrul câmpului vizual al singurului 
său ochi teafăr. 

Zâmbi: dinţii săi, după obiceiul triburilor acestora de munte, 
fuseseră piliți. Cu o macetă cam de două ori mai mare ca 
piciorul său, scalpă partea de sus a nucilor de cocos. Băură 
laptele și râcâiră fâșii transparente de fruct cu bucăţi din coajă. 

Oamenii îi oferiră lui Trung un pat de lemn și-i dădură chiar și 
o pernă. Se aranjară cu toţii ca în tabără, unul lângă altul; afară 
un bărbat stătea santinelă, înăuntru cinci bărbaţi jucau cărţi, în 
vreme ce unul chibiţa și altul sforăia în apropiere. Trung încercă 
să tragă un pui de somn, dar nu reuși să adoarmă. Era sigur că 
ei petrecuseră multe nopţi ca aceasta. Vântul se oprise afară. 
Auzea râul umflat lovindu-se de maluri. Ziua se întunecă. 
Santinelele își abandonară avanposturile și veniră înăuntru 
pentru masa de seară. Pe partea aceea a Van Co Dong-ului nu 
păreau să fie mai mult de cincisprezece cu toţii, bărbaţi tăcuţi, 
costelivi. Se apărau de orice intrus, nepăsându-le de identitatea 
lui și nepărând să-și dea seama că nu venea nimeni. 

Ținură focul din vatră mocnit toată noaptea ca să alunge 
țânţarii. Trung dormi cu bandanna peste gură și nas. Pe ceilalți 
fumul nu părea să-i deranjeze. 

Ploaia veni cu mult după lăsatul întunericului. Bărbații 
începură să-și depoziteze echipamentul în locuri ferite de apă și 
se rearanjară cu toţii, repetând: „Mișcarea! Mișcarea!” Se 
întinseră în noile poziţii în timp ce ploaia șiroia în jurul lor prin 
spărturile din acoperiș. Nimeni nu vorbea; ascultau clipocitul 
apei. La lumina lumânării Trung le văzu fețele privind în gol. Dar 


32 


buna lor dispoziție sporea. Se cânta și se râdea. Erau niște băieţi 
buni. Făceau doar ceea ce se cerea făcut. Când ploaia se înteţi, 
îndesară alte pachete teșite de țigări ici și colo în tavan. 

La miezul nopţii, patru căţei se furișară înăuntru și începură 
să umble în tăcere. Trung era singurul treaz. Îndreptă lanterna 
în jur. Când îi ajunse raza ei, căţeii o zbughiră afară. Lumina 
razbatu prin fumul de vatră și se jucă peste bărbații și băieţii 
care dormeau în grupuri de doi sau trei. Stăteau umăr la umăr, 
cu brațele petrecute peste celălalt, atingându-se într-un fel 
familiar. 

In zori, Trung ieși afară, se așeză cu picioarele încrucișate pe 
iarba umedă și își limpezi mintea concentrându-se asupra 
respirației pe nas, așa cum, în copilărie, făcea în fiecare 
dimineaţă și seară la templu. Și o făcea din nou acum, zilnic, 
vreme de aproape un an, deși habar nu avea de ce. Exerciţiul îl 
transforma într-un comunist jalnic. De fapt, nu mai era convins 
că sângele și revoluţia sunt unelte folositoare pentru 
modificarea conceptelor din mintea unei persoane. Cine o 
spusese oare? Probabil Confucius: „Nu pot sculpta în piatră cu 
barosul; nu pot elibera sufletul unui om prin violenţă”. Pacea era 
aici, pacea era acum. Pacea promisă în orice alt timp sau loc era 
o minciună. 

Cei patru câini de noaptea trecută - ei fuseseră cele Patru 
Nobile Adevăruri care-i goniseră minciunile în întuneric. 

Işi pierdea concentrarea. Redeveni atent la propria-i 
respirație. 

Se întrebă din nou de ce-i ceruse bani lui Hao. 

Faţa lui Hao când m-a văzut: ca a cățelușului cu care m-am 
jucat prea dur. Piticuţul a ajuns să se teamă de mine. Eu l-am 
iubit. A, nu... 

... Mai devreme sau mai târziu mintea pune stăpânire pe un 
gând și-l urmărește în labirint, un gând care se ramifică în altul. 
Apoi labirintul se prăbușește în sine și te trezești afară. N-ai fost 
niciodată înăuntru - a fost un vis. 

Se concentră din nou la respirație. 

Dimineaţa - o ceaţă care ascundea râul și un nor agăţat pe 
stâncile de dincolo de el. li auzi pe băieţi cum se foiesc înăuntru, 
trezindu-se pentru a întâmpina cel mai mare triumf al 
pământului: o nouă zi în afara mormântului. Cu ochii cârpiţi de 


33 


somn, cu păturile înfășurate în jurul corpului, toţi se împleticiră 
afară ca să urineze. 

— Tinerii mei, cât sunteţi în viaţă, le spuse el, descoperiți cum 
să vă treziţi din coșmarul ăsta. 

Băieţii îi aruncară priviri somnoroase. 


34 


e 1965 œ 


Conform rutinei săptămânale, în seara zilei de luni William 
„Skip” Sands din cadrul Agenției Centrale de Informaţii a SUA își 
punea la încercare energiile însoţind o patrulă mixtă a armatei și 
poliţiei filipineze într-o căutare zadarnică de oameni invizibili 
prin locuri întunecate din munţi. De data aceasta, prietenul său, 
maiorul Aguinaldo, nu putuse veni și nimeni altcineva n-a avut 
idee ce să facă cu americanul. Străbătură toată noaptea 
drumurile desfundate fără niciun cuvânt, căutând cel mai mic 
semn lăsat de gherilele Huk, după cum era rutina, și, nevăzând 
niciunul, Sands se întoarse la locuinţa personalului cu puţin 
înaintea zorilor și găsi luminile stinse și aerul condiționat amuţit. 
Se luase curentul pentru a treia oară în acea săptămână. Își 
deschise dormitorul către junglă și năduși în pijamale. 

Patru ore mai târziu, aparatul de aer condiţionat de lângă 
geam prinse viață și el se trezi brusc în cearșafurile ude de 
transpiraţie. Dormise prea mult, probabil că ratase micul dejun 
și va trebui să sară peste exerciţiile sale matinale de gimnastică. 
Făcu rapid un duș, se îmbrăcă în pantaloni kaki și o cămașă 
indigenă strâmtă, un obiect vestimentar vaporos numit „barong 
tagalog”, cadou din partea prietenului său filipinez, maiorul 
Aguinaldo. 

La parter găsi un loc pregătit pentru el la masa de mahon, 
altfel goală. Gheaţa i se topise în paharul de apă. Lângă el se 
aflau ziarele de dimineaţă, care erau de fapt vechi de o zi, 
trimise cu un curier din Manila. Sebastian, servitorul, veni din 
bucătărie și spuse: 

— Bună dimineaţa, Skeep. Vine frizerul. 

— Când? 

— Vine acum. 

— Unde e? 

— În bucătărie. Vrei micul dejun înainte? Vrei ou? 

— Doar cafea, te rog. 

— Vrei şuncă și ou? 

— Crezi că mă înţelegi dacă iau doar cafea? 

— Cum să fie oul? Moale? 


35 


— Adu-l, adu-l. 

Ședea la o masă din faţa unei ferestre late care dădea spre 
panorama aiuritoare oferită de un teren de golf cu două găuri, 
înconjurat de jungla bătrână. Staţiunea aceasta mică - un spațiu 
de locuit, încăperile servitorilor, o magazie și un atelier - fusese 
construită pentru uzul personalului de la Corporaţia Del Monte, 
pe timp de concediu. Sands nu întâlnise încă pe nimeni de la Del 
Monte și de-acum nici nu se mai aștepta să întâlnească. Doar 
alţi doi oameni mai păreau să stea acolo, un specialist de 
origine britanică în țânțari și un neamţ pe care Sands îl bănuia 
că este un specialist de-un soi mai sinistru, poate un lunetist. 

Șuncă și ouă la micul dejun. Ouă mititele. Șunca era 
întotdeauna gustoasă. Orez, dar nu și cartofi. O baghetă de 
pâine moale, dar nu și pâine prăjită. Filipinezi se fâţâiau de colo- 
colo în uniforme albe, cu mopuri și cârpe, îndepărtând mizeria și 
mucegaiul. Un tânăr îmbrăcat doar într-un șort negru patină pe 
lângă arcadă spre încăperea principală pe două jumătăţi 
răsturnate de coajă de cocos, lustruind podeaua de lemn. 

Sands citi prima pagină din Manila Times. Un gangster pe 
nume Boy Golden fusese omorât în apartamentul său, în living. 
Sands studie fotografia cadavrului: în halat de baie, cu mâinile și 
picioarele în unghiuri ciudate și cu limba ieșită din gură. 

Apăru frizerul, un bătrân care aducea cu el o cutie de lemn, și 
Skip spuse: 

— Să ieșim în spate. 

Trecură de glasvand și ieșiră în patio. 

Era o zi senină, aparent inofensivă. Pe el totuși îl îngrijora 
cerul. Plouase șase săptămâni în șir, din clipa sosirii sale în 
Manila la mijlocul lui iunie, după care se oprise din senin. 
Aceasta era prima sa călătorie în afara graniţelor Americii. Nu 
locuise niciodată altundeva decât în Kansas, până când urcase 
cu o valiză roș-portocalie în autobuzul spre Bloomington, 
Indiana, la universitate; dar de mai multe ori în copilărie și încă 
o dată în adolescenţă vizitase Bostonul pentru a sta cu familia 
din partea tatălui, locuind acolo aproape o vară întreagă, ultima 
oară în mijlocul unor rude impunătoare, o hoardă de polițiști 
solizi și soldaţi veterani, ca niște buldogi, toţi irlandezi, și 
neliniștitele lor soţii, ca niște pudeli. Îl copleșiseră cu 
vulgaritatea lor inconștientă și cu flecăreala lor zgomotoasă, îl 
îmbrățișaseră, îl iubiseră, se dovediseră a fi familia pe care n-o 


36 


găsise niciodată în sânul șlehtei din Midwest a mamei sale, niște 
fiinţe care se tratau reciproc ca niște cunoștințe oarecare. 
Păstra puţine amintiri despre tatăl lui, victimă a atacului de la 
Pearl Harbor. Unchii lui irlandezi din Boston îi arătaseră calea, îi 
schițaseră conturul persoanei care avea să ajungă într-o bună zi, 
la maturitate. El nu credea că ajunsese acolo. Conturul acela nu- 
| făcuse decât să-și vadă micimea. 

Acum, simţea aceeași căldură, aceeași amabilitate din partea 
acestor filipinezi, acestor fermecători irlandezi în miniatură. 
Tocmai începuse cea de-a opta săptămână a lui în Filipine. li 
plăceau oamenii, ura clima. Era debutul celui de-al treilea an în 
care servea Statele Unite în calitate de membru al Agenţiei 
Centrale de Informaţii. Considera că Agenţia și ţara sa erau 
deopotrivă glorioase. 

— Vreau să mă iei doar pe margini, îi spuse bătrânului. 
Influențat de răposatul președinte Kennedy începuse să-și lase 
părul să crească și, recent - influenţat poate de reminiscenţele 
spaniole din regiune -, își lăsase și un început de mustață. 

In vreme ce bătrânul îl tundea, Sands consultă al doilea 
oracol, Manila Enquirer. cel mai amplu articol de pe prima 
pagină se anunţa drept primul dintr-o serie dedicată reportajelor 
pelerinilor filipinezi despre miracole uimitoare, inclusiv vindecări 
de astmă, o cruce de lemn care se preschimbase în aur, o cruce 
din piatră care se mișca, o icoană de ghips care plângea, o altă 
icoană care sângera. 

Frizerul îi puse în faţă o oglindă de patruzeci și cinci pe 
cincisprezece centimetri. Bine că nu trebuia să-și arate capul 
prin capitală. Mustaţa exista doar ca intenţie și părul îi ajunsese 
de o lungime medie, prea lung pentru a trece neobservat, prea 
scurt pentru a contraveni regulamentului. Câţi ani avusese o 
tunsoare militărească? Opt, nouă - din dimineaţa interviului cu 
personalul de recrutare al Agenţiei, când veniseră în campusul 
din Bloomington. Amândoi ofițerii purtau costum de afaceri și 
tunsori soldățești, cum observase el în după-masa precedentă, 
când le spionase sosirea la spaţiul de cazare pentru oaspeți al 
facultăţii - sosirea ofiţerilor de recrutare cu tunsori cazone de la 
Agenţia Centrală de Informaţii. Îi plăcuse cuvântul Central. 

Aici, la o zi de mers cu mașina de la Manila, pe niște drumuri 
înfiorătoare, nu se simţea deloc în miezul acţiunii. Citea ziare 
pline de superstiții. Se uita fără ţintă la iedera de pe pereţii de 


37 


stuc, la dârele de mucegai de pe pereţi, la șopârlele de pe 
pereţi, la furunculele de noroi de pe pereţi. 

Din micul patio, de acolo de unde stătea acum, Sands simţea 
în aer tensiune, un soi de vrajbă reprimată între muncitorii - nu-i 
plăcea să-i considere „servitori” - casei. Asta îi stârnea 
curiozitatea. Dar, crescut fiind în inima Americii, își făcuse o 
profesiune de credinţă din evitarea controverselor personale, 
ignorarea privirilor piezișe, îmbrăţișarea discreţiei, izolarea faţă 
de vocile ridicate în alte camere. 

Sebastian ieși în patio cu un aer cam agitat și spuse: 

— A venit cineva să te vadă. 

— Cine? 

— O să-ţi spună el. Dă-mi voie să nu spun eu. 

Dar trecură douăzeci de minute și nu apăru nimeni să-l vadă. 

Sands își termină frizura, intră în salonul răcoros cu podele de 
lemn lustruit. Gol. Nici în zona unde se lua masa nu era nimeni, 
cu excepția lui Sebastian, care așternea masa de prânz. 

— A fost cineva aici să mă vadă? 

— Cineva? Nu... cred că nimeni. 

— N-ai spus tu că am un vizitator? 

— Nimeni, domnule. 

— Minunat, mersi, ţine-mă pe spini. 

Se întoarse în patio și se așeză într-un fotoliu de trestie. Acolo 
putea fie să citească știrile, fie să-l urmărească pe entomologul 
englez, un bărbat pe nume Anders Pitchfork, cum, cu o crosă 
numărul trei, trimite o minge de golf de pe un lac de verde de 
dimensiuni normale pe celălalt lac de verde, pe terenul de golf 
de dimensiuni extrem de reduse. Cei aproximativ doi acri de 
peluză erau atent îngrijiţi, cu iarbă uniform așternută, 
împrejmuiţi de un gard de plasă înalt, de care vegetaţia 
înconjurătoare se agăța implacabilă. Pitchfork, un londonez 
cărunt, în bermude și tricou Ban-lon galben, expert în țânțari 
anofeli, își petrecea dimineţile acolo, pe teren, până când 
soarele trecea de acoperișul clădirii și-l trimitea să-și facă 
meseria, adică să stârpească malaria. 

În lungul colonadei, Sands îl vedea pe vizitatorul neamţ cum 
își lua micul dejun în pijamale pe patioul privat din fața camerei 
sale. Neamţul venise în regiunea aceasta să ucidă pe cineva - 
Sands credea asta după ce vorbise cu el doar de două ori. Șeful 
de sector îl însoţise din Manila și, deși vizita șefului avusese ca 


38 


intenţie, pentru ochii lumii, punerea la punct a lui Sands, își 
petrecuse tot timpul cu neamţul și-l instruise pe Sands doar să 
„se facă disponibil și să-l lase în pace”. 

Cât despre Pitchfork!, vindecătorul de malarie cu nume 
indimenticabil - doar strângea informaţii. Era posibil să 
coordoneze agenţii, de-un fel ori de altul, din sate. 

Lui Sands îi plăcea să ghicească ocupaţia fiecăruia. Oamenii 
veneau și plecau cu treburi neștiute. In Anglia, un loc ca acesta 
s-ar fi numit „adăpost”. În SUA, în Virginia cel puţin, Sands 
fusese antrenat să nu considere niciun loc ca fiind adăpost. Să 
nu-și găsească nicio insuliţă pe tot întinsul mării. Colonelul, 
instructorul lui cel mai apropiat, se asigurase că toţi recruţii săi, 
până la ultimul, învățau pe de rost capitolul „Coasta de sub 
vânt” din romanul lui Melville, Moby Dick: 


„Cum, însă, adevărul suprem, adevărul nețărmurit și 
infinit ca 

Dumnezeu rezidă numai în detașarea de pământ - e 
preferabil să pieri în acel infinit urlător, decât să fii 
azvârlit mișelește spre coasta de sub vânturi, chiar dacă 
ea ar însemna salvarea! Căci, vai, cine-ar dori să se 
târască, aidoma unui vierme, spre uscat? !”? 


Pitchfork așeză mingea pe un trunchi de copac, alese din 
trusa de lângă lacul de verde o crosă de lemn cu capăt mare și 
trimise o minge peste gard, departe, în verdeață. 

Între timp, potrivit ziarului Enguirer, piraţii capturaseră un 
petrolier pe marea Sulu, ucigând doi membri ai echipajului. In 
Cebu City, un candidat la primărie și unul dintre susținătorii lui 
fuseseră ciuruiţi de gloanțe chiar de fratele candidatului. 
Ucigașul îl susținea pe oponentul fratelui său - tatăl lor. 
Împușcat fusese și guvernatorul provinciei Camiguin, făptașul 
fiind, spunea ziarul, „un descreierat”, care mai ucisese doi 
oameni „după ce i se întunecase mintea”. 

lar acum neamţul făcea exerciţii de tragere la ţintă împotriva 
unui arbore de cauciuc, cu un tub de suflat săgeți: unul nici pe 
departe primitiv, bănuia Sands, căci se demonta frumos în trei 


1 Pitchfork înseamnă în engl. „furcă”, „trident”. 
2 Traducere din limba engleză de Petre Solomon, în volumul apărut la Editura Polirom, 
2007, p. 148. 


39 


bucăţi egale. Asamblat, avea mai bine de un metru și jumătate 
în lungime, iar săgețile, albe și conice, păreau lungi de 
optsprezece-douăzeci de centimetri; ca semnele pentru mingea 
de golf, dar ceva mai lunguieţe. Neamţul le trimitea cu precizie 
în scoarța copacului, oprindu-se des pentru a-și tampona fața cu 
o batistă. 

e 

Skip avea o întâlnire în sat cu un prieten, maiorul Eddie 
Aguinaldo din armata filipineză. 

Skip și asasinul neamț, care era posibil să nu fie asasin, și nici 
măcar neamţ, coborâră împreună până la jumătatea muntelui, 
la piață. Luară maşina personalului, dotată cu aer condiționat, 
contemplând prin geamurile închise, de pe bancheta din spate, 
casele acoperite cu stuf din bușteni contorsionaţi, tăiați din 
topor, caprele priponite, găinile hoinare, câinii împleticiți. Când 
trecură pe lângă bunicuțele care stăteau pe vine în pridvoare 
prăfoase, scuipând nuci roșii de betel, găști întregi de copilași se 
desprinseră de lângă ele și alergară în pas cu mașina. 

— Ce-i asta? Spun ceva... 

— „lturi”, îi zise Sands neamţului. 

— Ce-i asta? Ai spus cumva „ituri”? Înseamnă...? Ce 
înseamnă? 

— Părinţii lor obișnuiau să le ceară soldaţilor chibrituri. 
„Chibrituri! Chibrituri!” Acum, ei strigă doar: „Ituri, ituri, ituri”. 
Habar n-au ce înseamnă asta. Nu mai sunt soldaţi pe aici și dacă 
vor un chibrit spun „posporo”. 

Dar bătrânele fugeau disperate după copii, cum nu mai 
văzuse până atunci. 

— Care-i treaba cu oamenii ăștia? îl întrebă pe neamt. 

— Au nevoie de-o dietă mai bună. Prea puţine proteine. 

— Tu o simţi? Se pregătește ceva. 

— Sunt prea puţini pești sus în munte. Prea puţine proteine. 

— Ernest, zise Skip, aplecându-se înainte și adresându-se 
șoferului, se întâmplă astăzi ceva în sat? 

— Poate ceva, nu știu, spuse Ernest. Mă pot interesa în jur. 

El provenea din Manila și vorbea excelent engleza. 

Maiorul Eduardo Aguinaldo, în uniformă apretată, aștepta pe 
bancheta din spate a unui Mercedes negru în faţa restaurantului 
Monte Mayon, gestionat de un italian și familia lui filipineză. 
Pavese, italianul, servea orice voiau oamenii să cumpere, adică 


40 


nu mare lucru. Pentru vizitatori, Pavese pregătea rapid niște 
spaghete bolognese cu mult ficat de capră. Maiorul îi ură bun 
venit neamţului și insistă ca acesta să-i spună „Eddie” și să li se 
alăture la masa de prânz. 

Spre surprinderea lui Skip, neamțul acceptă. Oaspetele lor 
mâncă vorace, cu voluptate. Nu era gras, însă mâncarea părea 
să fie pasiunea lui. Skip nu-l văzuse atât de fericit. Era un 
personaj ca un urs, bărbos, cu ochelari cu rame groase, cafenii, 
o piele care mai degrabă se pârlea decât se bronza și buze mari 
și moi care i se umezeau când vorbea. 

— Hai să comandăm niște espresso de-al lui Pavese, pentru 
că e plin de viață, propuse Aguinaldo. Skip a stat treaz toată 
noaptea. E obosit. 

— Niciodată! Eu nu sunt niciodată obosit. 

— Au fost buni cu tine oamenii mei? 

— Extrem de respectuoși. Mersi. 

— Dar n-aţi localizat nicio gherilă Huk. 

— Numai dacă nu se ascundeau pe marginea drumului și noi 
nu i-am observat. 

— Ce spui de băieţii de la PF? 

Aceștia erau Poliţia Filipineză. 

— PF? Cei de la PF au fost de treabă. Cam reţinuţi. 

— Nu le prea convine ajutorul armatei. Nu pot spune că-i 
învinuiesc. Nu suntem în război. Gherilele Huk sunt formate în 
mare parte doar din renegaţi. Au fost reduși la statutul de 
bandiți. 

— Corect. 

Dar asemenea excursuri erau singura strategie a lui Sands de 
a acumula puncte și de a fi trimis înapoi la Manila sau, și mai 
bine, în Saigon. Mai presus de orice, patrulele acelea prin junglă 
îl ușurau de neplăcutul sentiment că trecuse printr-un riguros 
proces de antrenament, stătuse atârnat de frânghie pe stânci, 
se parașutase în nori de furtună, transpirase lucrând cu 
materiale explozive, se căţărase peste sârmă ghimpată, 
traversase torente de apă prin întunericul nopţii, fusese 
interogat ore în șir legat de un scaun, totul pentru a deveni un 
funcţionar, nimic mai mult decât un funcţionar. Să compileze. Să 
sorteze. Să realizeze ceea ce orice bibliotecară rămasă fată 
bătrână putea realiza. 

— Și tu ce ai făcut azi-noapte? îl întrebă pe Eddie. 


41 


— Eu? M-am retras devreme și am citit James Bond. 

— Glumești. 

— Poate o să mergem în patrulă în seara asta. Vrei să vii? îl 
întrebă Aguinaldo pe neamt. Poate fi deosebit de palpitant. 

Neamţul era nedumerit. 

— Care este scopul? îl întrebă el pe Sands. 

— Prietenul nostru n-o să vină, îi spuse Sands lui Eddie. 

— Eu merg mai departe, explică neamţul. 

— Mai departe? 

— La tren. 

— O. La gară. Pleci la Manila, zise Aguinaldo. Păcat. Micile 
noastre patrule pot fi niște experienţe revigorante. 

De parcă s-ar fi aflat mai tot timpul sub foc deschis. Nimic de 
genul ăsta nu se întâmplase vreodată, din câte știa Skip. Eddie 
era naiv, însă îi plăcea să pară ameninţător. 

Cu trei săptămâni în urmă, în Manila, Sands îl văzuse pe Eddie 
jucându-l pe Henry Higgins într-o reprezentaţie cu My Fair Lady 
și nu-și putea șterge din minte imaginea prietenului său maior 
machiat din abundență, pudrat și umblând ţanţoș pe scenă 
îmbrăcat în smoching; oprindu-se; întorcându-se spre o 
frumoasă actriţă filipineză și spunând: „Liza, unde păcatele 
mele-mi sunt șoșonii?” Publicul alcătuit din afaceriști filipinezi și 
familiile lor se ridicaseră în picioare, aplaudând frenetic. Și 
Sands fusese impresionat. 

— Ce-i chestia aia cu care înveţi să tragi? îl întrebă Sands pe 
neamt. 

— Te referi la sumpit. Nu? 

— Un tub cu săgeți? 

— Da. De la tribul Moro. 

— Sumpit e un cuvânt tagalog? 

— Cred că e destul de răspândit, spuse Eddie. 

— E un cuvânt folosit peste tot pe insulele astea, aprobă 
neamţul. 

— Și din ce-i făcut? 

— Construit, adică? 

— Da. 

— Magneziu. 

— Magneziu. Pentru Dumnezeu. 

— Suficient de robust. Suficient de ușor. 

— Cine ţi l-a făcut? 


42 


Întrebase doar de dragul discuţiei, dar rămase uimit când 
văzu că Eddie și asasinul schimbară o privire. 

— Nişte oameni din Manila, zise neamţul și Sands abandonă 
subiectul. 

După masă, toți trei luară cafea espresso servită în ceșcuțe. 
Până să vină în acest sat-staţiune, Sands nu mai băuse niciodată 
espresso. 

— Ce se întâmplă astăzi, Eddie? 

— Nu știu la ce te referi. 

— E vorba de-un soi de... nu știu... un soi de aniversare tristă? 
Cum ar fi ziua morţii unui mare conducător? De ce pare toată 
lumea atât de posomorâtă? 

— Vrei să spui încordată. 

— Mda. Posomorât încordată. 

— Cred că au fost băgaţi în sperieţi, Skip. Bântuie un vampir. 
Un soi de vampir numit aswang. 

Neamţul spuse: 

— Vampir? Adică Dracula? 

— Aswang-ul se poate transforma în oricine, poate lua orice 
formă. Îţi dai seama ce necaz - asta înseamnă că oricine poate fi 
vampir. Când se pornește un astfel de zvon, se împrăștie în sat 
ca o otravă rece. Săptămâna trecută, într-o seară - miercurea 
trecută, în jur de ora opt - am văzut o ceată de oameni strânși 
în faţa pieţei care băteau o femeie bătrână și strigau: „Aswang! 
Aswang!” 

— O băteau? O bătrână? zise Skip. Cu ce o băteau? 

— Cu orice le cădea în mână. Nu vedeam prea bine. Era 
întuneric. Mi s-a părut că femeia a scăpat după colț. Dar mai 
târziu un prăvăliaș mi-a spus că s-a transformat în papagal și și- 
a luat zborul. Papagalul a ciupit un copilaș, care peste două ore 
a murit. Preotul nu poate face nimic. Până și preotul e 
neputincios. 

— Oamenii ăștia-s ca niște copii demenţi, spuse neamţul. 

După ce mâncară și tovarășul lor plecă mai departe cu 
mașina personalului, coborând muntele către linia de tren, în 
drum spre Manila, Skip spuse: 

— II cunoşti pe tipul ăsta? 

— Nu, recunoscu Eddie. Chiar crezi că e neamţ? 

— Cred că e străin. Și ciudat. 

— S-a întâlnit cu colonelul și acum pleacă. 


43 


— Cu colonelul... când? 

— Important e că nu i s-a prezentat. 

— L-ai întrebat cum îl cheamă? 

— Nu. Cum își spune? 

— N-am întrebat. 

— N-a zis nimic de plată. Achit eu nota. 

Eddie discută cu o filipineză durdulie despre care Skip credea 
că este doamna Pavese, după care se întoarse spunând: 

— Stai să iau fructe pentru micul dejun de mâine. 

Sands zise: 

— Am înțeles că mango și bananele sunt bune în perioada 
asta a anului. Fructele tropicale în general. 

— Faci cumva o glumă? 

— Da, fac. 

Intrară în piaţa cu acoperișul ei scund - o prelată peticită și 
mirosind rânced a măcelărie și a legume stricate. După ei se 
luară cerșetori schilozi, cu malformații incredibile, târându-se pe 
podeaua de pământ tasat. Se apropiară și câţiva copilași, dar 
cerșetorii - în cărucioare sau în cioturile picioarelor protejate cu 
coji de cocos, ori arşi pe faţă, orbi și știrbi - îi ameninţară pe 
copii cu bastoane sau cu capetele boante ale membrelor 
amputate, șuierând și înjurând. Aguinaldo scoase pistolul de la 
șold și-l îndreptă spre ceata aceea de necăjiţi și aceștia se 
dădură înapoi toţi deodată lăsându-se păgubași. Se târgui iute 
cu bătrâna care vindea papaya și se întoarseră în stradă. 

Eddie îl duse pe Sands cu Mercedesul lui înapoi la Del Monte 
House. Până în acel punct, nu-și spuseseră nimic semnificativ. 
Sands se feri să întrebe dacă întâlnirea lor avea vreun scop. 
Eddie intră cu el, dar nu înainte să deschidă portbagajul mașinii 
și să scoată un pachet greu, dreptunghiular, învelit în hârtie 
maro și legat cu sfoară. 

— Am ceva pentru tine. Un dar de rămas-bun. 

La îndemnul său, se așezară din nou împreună pe bancheta 
din spate - tapisată cu piele și acoperită cu un cearșaf alb, acum 
cenușiu. 

Eddie ținu pachetul pe genunchi și despachetă o carabină M1, 
modelul folosit de paramilitari, cu pat metalic rabatabil. Mânerul 
de lemn din față fusese refinisat și încrustat cu un desen 
complicat. Îi înmână arma lui Skip. 


44 


Sands o învârti în mâini. Eddie plimbă o lanternă mică peste 
gravură. _ 

— E remarcabil, Eddie. E-o lucrătură fantastică. lți rămân 
profund recunoscător. 

— Cureaua e din piele. 

— Da. Se vede. 

— E bunicică. 

— Sunt onorat și recunoscător. 

Sands o spunea cu sinceritate. 

— S-au ocupat de ea doi băieţi de la Biroul Naţional de 
Investigații. Sunt niște armurieri fenomenali. 

— Remarcabil. Dar ai spus că-i un dar de rămas-bun. Cine 
pleacă? 

— Așadar, n-ai primit încă niciun ordin? 

— Nu. Nimic. Despre ce-i vorba? 

— Nimic. Maiorul zâmbi în felul său afectat, a la Henry 
Higgins. Dar e posibil să primești o misiune. 

— Nu mă fierbe fără apă, Eddie, nu mă perpeli la foc mic! Nu 
mă ţine pe jar! 

— Am spus ceva? Știu la fel de puţine ca tine. Ai vorbi despre 
asta cu colonelul? 

— Nu l-am văzut de câteva săptămâni bune. E la Washington. 

— E aici. 

— Adică în Manila? 

— Aici, în San Marcos. De fapt, sunt sigur că e în casă. 

— În casă? Dumnezeule mare. Nu. E-o farsă. 

— Înţeleg că sunteţi rude. 

— E-o farsă, așa-i? 

— Numai dacă nu a pus-o el la cale. Am vorbit cu el la telefon 
dimineaţă. Spunea că vorbește din casa asta. 

— Ha. Ha. 

Sands se simțea aiurea scoțând doar onomatopee, însă 
cuvintele îl depășeau. 

— ÎI cunoști destul de bine? 

— La fel de bine ca... hm. Nu știu. El m-a antrenat. 

— Asta înseamnă că nu-l cunoști. Înseamnă că el te cunoaște 
pe tine. 

— Așa-i, așa-i. 

— E adevărat că ţi-e de fapt rudă? Ți-e unchi sau ceva? 

— Așa umblă vorba? 


45 


— Poate că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. 

— Da, mi-este unchi. E fratele tatei. 

— Fascinant. 

— Scuze, Eddie. Nu-mi place să recunosc asta. 

— Dar e un om deosebit. 

— Nu despre asta e vorba. Nu-mi place să mă împăunez cu 
numele lui. 

— Ar trebui să fii mândru de familia ta, Skip. Să fii 
întotdeauna mândru de familia ta. 

Sands intră în casă pentru a se asigura că este o greșeală, 
însă era întru totul adevărat. Colonelul, unchiul său, ședea în 
salon și bea un cocteil cu Anders Pitchfork. 

— Văd că ești îmbrăcat de seară, spuse colonelul, referindu-se 
la barong-ul lui Skip, ridicându-se și întinzând mâna, care era 
puternică, ușor umedă și rece de la paharul cu băutură. 
Colonelul însuși purta o cămașă cu imprimeu hawaiian. Era un 
om deopotrivă cu piept și cu pântece bombat, dar și crăcănat și 
ars de soare. Nu era cu mult mai înalt ca maiorul filipinez, dar 
părea monumental. Pe capul ca o nicovală, părul argintiu era 
tuns soldăţește. În clipa aceea era beat și nu-l ţinea în picioare 
decât forța trecutului său: fotbal pentru Knute Rockne la Notre 
Dame, misiuni pentru Tigrii Zburători în Birmania, operaţiuni 
anti-gherilă aici, în jungla aceasta, cu Edward Lansdale, și, mai 
recent, în Vietnamul de Sud. În Birmania, în '41, luni întregi 
fusese prizonier de război, apoi evadase. Și se luptase cu Tigrii 
Malaezi și cu Pathet Lao; ţinuse piept dușmanilor pe multe 
fronturi asiatice. Skip îl iubea, însă îl întrista vederea lui. 

— Eddie, spuse colonelul, luând mâna maiorului în ambele 
mâini ale sale, ducându-și mâna stângă mai sus și strângându-l 
de deasupra cotului, onorându-i bicepșii, hai să ne-mbătăm. 

— Prea devreme! 

— Prea devreme! Fir-ar... și-i prea târziu pentru mine ca să 
mai pot face ceva! 

— Prea devreme! Doar ceai, te rog, se adresă Eddie 
servitorului și Skip ceru același lucru. 

Colonelul se uită curios la pachetul de sub braţul lui Skip. 

— Peşte pentru cină? 

— Arată-i! îl îndemnă Eddie și Skip așeză pușca M1 pe măsuța 
de alamă pentru cafea, cuibărită în ambalajul ei desfăcut. 


46 


Colonelul se așeză și ţinu pușca pe genunchi exact cum, cu 
câteva momente în urmă, făcuse și Skip în mașină, citindu-i 
gravura complicată cu degetele. 

— Fantastică lucrătură. 

Zâmbi, însă fără să ridice privirea spre nimeni. Întinse mâna 
lângă el pe podea și-i dădu lui Skip o pungă de cumpărături din 
hârtie maro. 

— Facem schimb. 

— Nu, mersi. 

— Ce-i în pungă? întrebă Eddie. 

— Un colet de la ambasador, răspunse colonelul. 

— A! Misterios! 

Ca de obicei, colonelul bea din două pahare în același timp. Îl 
flutură pe cel de apă, acum gol, spre servitor. 

— Sebastian, ai rămas fără pic de Bushmills? 

— Vine-acum whisky irlandez Bushmills! anunţă tânărul. 

Pitchfork zise: 

— Servitorii par să te cunoască. 

— Nu-s un vizitator frecvent. 

— Cred că sunt fascinaţi de tine. 

— Poate că dau bacșiș gras. 

Colonelul se ridică și se duse la găleata de pe poliţă pentru a- 
și pune niște gheaţă în pahar cu degetele și rămase acolo, 
uitându-se afară cu aerul cuiva pe cale să-și împărtășească un 
gând. Așteptară cu toţii, dar el nu făcu decât să soarbă din 
băutură. 

Pitchfork întrebă: 

— Colonele, îţi place golful? 

Eddie râse. 

— Dacă-l duci pe colonelul nostru acolo afară, o să facă terci 
terenul. 

— Mă feresc de soarele tropical, mărturisi colonelul. 

Privi admirativ posteriorul servitoarei care așeza serviciul de 
ceai pe măsuţa de alamă. După ce luară toţi câte ceva în mână, 
el își ridică paharul: 

— Pentru ultimul Huk. Fie ca acesta să-și afle curând odihna 
veșnică. 

— Ultimul Huk! repetară ceilalţi cu voci puternice. 

Colonelul bău prelung, oftă și spuse: 

— Fie ca dușmanul să ne fie pe măsură. 


47 


Pitchfork zise: 

— Bravo, bravo! 

Skip duse în camera sa punga de hârtie și minunata pușcă și 
le așeză pe amândouă pe pat, ușurat să se afle pentru un minut 
singur. Menajera lăsase încăperea să se aerisească. Skip închise 
obloanele și porni aerul condiţionat. 

Răsturnă conţinutul pungii pe pat: o duzină de borcane de 
250 de grame cu clei de cauciuc. Aceasta era substanța 
existentei sale. 

Întregul sistem de catalogare cu cartonașe al colonelului, 
peste 19.000 de piese ordonate de la cea mai veche la cea mai 
recentă, stătea pe patru mese pliante împinse lângă perete de-o 
parte și de cealaltă a ușii de la baia lui Skip; peste 19.000 de 
cartonașe de șapte pe doisprezece centimetri într-o duzină de 
sertărașe înguste de lemn construite, îi spusese colonelul, în 
atelierele din complexul guvernamental Seafront din Manila. Pe 
podea, sub măsuţă, așteptau șapte cutii de paisprezece 
kilograme cu cartonașe albe și două cutii pline cu mii de 
fotocopii de douăzeci pe douăzeci și opt de centimetri, același 
sistem de 19.000 de cartonașe în duplicat, patru cartonașe pe 
pagină. Sarcina principală a lui Skip, tema sa de bază în această 
etapă a vieţii sale, scopul său în dormitorul acela mare de lângă 
micul teren de golf, era să creeze un al doilea catalog aranjat pe 
categorii gândite de colonel, apoi să facă note de trimitere între 
cele două. Sands nu avea niciun secretar, niciun ajutor - aceasta 
era biblioteca privată de informaţii a colonelului, arhiva sa, 
ascunzătoarea sa. Susţinea că el însuși făcuse toate fotocopiile, 
susținea că Skip era singura persoană, în afară de el, care 
atinsese acele taine. 

Tăietorul mare de hârtie, în formă de ghilotină, și rândurile 
lungi, lungi de borcane cu clei. Și zecile de sertărașe, robuste 
locașuri lungi de un metru, precum cele din biblioteci, fiecare cu 
patru cifre scrise de tipar pe partea din faţă... 


2242 


numărul norocos al colonelului: 2 februarie 1942, data 
evadării sale din mâinile japonezilor. 

Auzea pe colonel spunând o poveste. Răcnetele sale 

străbăteau casa în vreme ce ceilalți râdeau. Sands simţea în 


48 


prezenţa unchiului său o rușinoasă și feciorelnică disperare. 
Cum să devină el o persoană atât de sigură, atât de energică 
precum colonelul Francis Sands? Încă de timpuriu recunoscuse 
că este slab din fire și impresionabil și se hotărâse să-și 
găsească eroi, modele în viaţă. John F. Kennedy fusese unul. 
Lincoln, Socrate, Marc Aureliu... Zâmbetul colonelului în timp ce 
examinase pușca - oare el știuse dinainte că Skip va primi arma 
aceea? Uneori, colonelul avea un fel de a zâmbi... iritant pentru 
Skip... un joc șiret al buzelor. 

Cu mult înainte să calce pe urmele unchiului său în serviciul 
de informaţii - de fapt, înainte de înființarea CIA-ului -, în 
copilărie, Skip făcuse din Francis Sands o legendă personală. 
Francis ridica greutăţi, făcea box, juca fotbal. Pilot de avion, 
luptător, spion. 

În Bloomington, în ziua aceea din urmă cu nouă ani, ofiţerul 
de recrutare întrebase: 

— De ce vrei să intri în Agenţie? 

— Pentru că unchiul meu zice că vrea să-i fiu coleg. 

Ofiţerul nu clipise. De parcă s-ar fi așteptat la răspunsul 
acesta. 

— Și cine este unchiul tău? 

— Francis Sands. 

La aceasta, omul clipise. 

— Doar nu colonelul! 

— Ba da. In război era colonel. 

Al doilea bărbat spusese: 

— Odată ce ești colonel, așa rămâi. 

Era în primul an de facultate atunci și avea optsprezece ani. 
Mutarea la Universitatea din Indiana era prima sa schimbare de 
domiciliu din 1942 încoace, când, în urma morţii tatălui său pe 
vasul Arizona la Pearl Harbor, mama lui, tânăra văduvă, îl 
dusese din San Diego, California, înapoi în câmpiile începuturilor 
ei, la Clements, în Kansas, pentru a-și petrece restul copilăriei 
alături de ea în casa aceea tăcută, în tristeţea aceea care nu 
știa că este tristețe. Il adusese acasă în Clements la începutul lui 
februarie, exact în luna în care cumnatul ei Francis Xavier, 
membrul Tigrilor Zburători capturat pe front, evadase la bordul 
unei nave japoneze cu prizonieri de război pe Marea Chinei. 

După absolvire, Skip acceptase să fie angajat în CIA, dar 
înainte să înceapă antrenamentul se întoarse la școală pentru a 


49 


obține un master în literatură comparată la Universitatea 
George Washington, unde ajutase naționaliști chinezi aflați în 
exil să-și traducă eseurile, poveștile și poeziile din patria lor 
comunistă. Cele câteva reviste care publicau astfel de materiale 
erau finanţate aproape exclusiv de CIA. Primea o leafă lunară 
din partea Fundaţiei de Literatură Universală, un organ al CIA. 

În acea zi din 1955, când pomenise numele unchiului său, 
amândoi ofițerii de recrutare zâmbiseră; și zâmbise și Skip, dar 
numai pentru că zâmbiseră ei. Al doilea bărbat spusese: 

— Dacă te interesează o carieră alături de noi, cred că-ți 
putem găsi un loc. 

Și chiar îi găsiseră. lar aici, înaintea lui se întindea cariera sa: 
19.000 de notițe de interogatoriu, aproape toate fără vreun sens 
pentru el... 


Duval, Jacques (?), deține 4 bărci de pescuit (helios, 
suvenir, devinette, renard). [Golful Da Nang], sotia 
[Tran Lu (Luu??)] ambarcatiuni inf pos utilizare 
criminală/informatională. Niciun profit din pescuit. CXR 


ultimele trei litere îl desemnau pe cel care făcuse nota. 
Skip începuse să întocmească și el notițe, citate din eroii săi: 
„Nu te întreba ce poate ţara să facă pentru tine...” - pe 
cartonașe marcate JFK, LINC, SOC, teancul cel mai gros fiind din 
Meditaţiile lui Marc Aureliu, mesaje pe care venerabilul împărat 
roman, încolțit și singur la granița imperiului său, și le notase în 
al doilea secol după Hristos: 


„Nimic nu-i face bine unui om dacă nu-l ajută să fie 
drept, disciplinat, curajos și independent; și nimic nu-i 
face rău decât dacă are efectul contrar”. MAM 


Când Skip se apropie de sufragerie, Pitchfork părea să urle: 

— Bravo, bravo! 

Fuseseră serviţi deja cu primul fel de mâncare: pește și orez. 
Skip își luă locul în fața unei farfurii goale de-a stânga 
colonelului și servitorul îi aduse porția. Mâncare la lumina palidă 
a sfeșnicelor. Când se luă curentul, atmosfera aproape că nu 
avu de suferit. Zumzetul aerului condiţionat se stinse în aripile 


50 


clădirii, ventilatorul de pe tavanul salonului își  încetă 
bolboroseala și rămase nemișcat. 

Între timp, colonelul perora nestingherit, cu furculita mai mult 
în aer, strângând într-o mână paharul de băutură parcă din 
dorinţa de a-l ţine țintuit pe masă. Vorbea cu un accent irlandez 
bostonian afectat de anii îndelungați petrecuți la bazele aeriene 
din Texas și Georgia. 

— Unicul țel al lui Lansdale este de a cunoaște oamenii, de a 
învăţa de la ei. Efortul său se ridică la înălțimea artei. 

— Bravo, bravo! făcu Pitchfork. Absolut irelevant, dar bravo, 
bravo! 

— Edward Lansdale este o ființă exemplară, zise colonelul. O 
spun fără rușine. 

— Și ce legătură are Lansdale cu aswang-ul sau cu oricare 
dintre celelalte legende ale locului ăstuia? întrebă Eddie. 

— Stai să repet și poate că de data asta o să mă auzi, insistă 
colonelul. Pe Edward Lansdale îl fascinează înainte de toate 
oamenii înșiși, cântecele lor, poveștile lor, legendele lor. Tot 
ceea ce iese din fascinația asta în sens de informație - pricepi? - 
este produs secundar. Doamne, da’ slab a fost peștele ăla! 
Sebastian, unde-i peștișorul meu? Unde a dispărut? Hei - îi dai 
lui cumva peștele meu? 

Chiar în clipa aceea, servitorul Sebastian îi oferea lui Skip oa 
doua porţie de pe platoul cu bango. Skip știa că acesta era 
peștele preferat al colonelului. Oare până și bucătarul să fi fost 
pus în gardă de vizita lui? 

— Bine, să băgăm la burduf, zise colonelul și se mai servi cu o 
porţie. O să vă spun altă dată poveste mea despre aswang. 

Sebastian așeză, din proprie iniţiativă, un al treilea pește în 
farfuria colonelului și plecă spre bucătărie, râzând în barbă. 
Acolo, în spate, personalul discuta zgomotos, animat. In preajma 
colonelului şi-a poantelor sale, filipinezii prindeau viață. 
Evidenta sa afecțiune pentru ei îi făcea, cine știe cum, să-și 
piardă minţile. La fel și pe Eddie. Își descheiase nasturii de la 
tunică și trecuse de la apă cu gheaţă la Chardonnay. Skip parcă 
vedea seara încheindu-se cu discuri de fonograf împrăștiate 
peste tot pe podeaua lustruită și toţi dansând /imbo rock, 
căzând în fund. Pe nepusă masă, Eddie spuse: 

— L-am cunoscut pe Ed Lansdale! Am colaborat mult cu el! 


51 


Chiar așa să fie? Eddie? Skip nu înțelegea cum ar putea fi 
adevărat așa ceva. 

— Anders, îl întrebă Skip pe Pitchfork, care e numele științific 
al peștelui ăstuia? A 

— La bango te referi? | se spune pește de lapte. Işi depune 
icrele pe râu în sus, dar trăiește în mare. Chanos salmoneus. 

Eddie spuse: 

— Pitchfork vorbește mai multe limbi. 

Bangosii erau gustoși, semănau cu păstrăvii și nu aveau deloc 
mirosul acela puternic de pește. AID? ajutase la înfiinţarea unei 
pescării la poalele muntelui. Colonelul mânca fără oprire și cu 
grijă, desprinzând bucăţi de carne de pe oscioare cu furculița și 
udându-le în timpul mesei cu mai multe whisky-uri. Nu-și 
schimbase obiceiurile: în fiecare seară după ora cinci bea din 
abundență și fără părere de rău. Credinţa nerostită a familiei era 
că irlandezii beau, dar că a bea înainte de cinci e dovada 
decadenţei și a lipsei de disciplină personală, dar și un nărav 
aristocrat. 

— Vorbește-ne despre aswang. Zi-ne o poveste gogonată, îi 
spuse el lui Eddie. 

— Păi, bine atunci, acceptă Eddie, adoptând din nou, credea 
Skip, ceva din personajul lui Henry Higgins, să vedem: a fost 
odată ca niciodată, cum încep istorisirile de felul ăsta, un frate și 
o soră care trăiau cu mama lor, care era de fapt văduvă, după 
moartea tatălui într-un accident tragic de-un fel ori altul, îmi 
pare rău că nu-mi amintesc ce fel, dar sunt sigur că a fost unul 
eroic. Regret că nu mi-aţi dat răgazul să mă consult cu bunica 
mea! Dar, în orice caz, o să încerc să-mi amintesc povestea. Doi 
copilași, un frate și o soră, iar acum îmi cer din nou scuze, 
pentru că e vorba de doi orfani, amândoi părinţii lor fuseseră 
uciși, și până la urmă nu mama lor, ci bătrâna mătușă a mamei 
lor era cea care le purta de grijă într-o colibă, la o oarecare 
distanţă de unul dintre satele noastre din Luzon. Poate chiar 
sătucul nostru San Marcos, nu exclud deloc varianta asta. 
Băiatul era puternic și curajos, tânăra fată era frumoasă și bună 
la suflet. Strămătușa era - ei bine, vă puteţi da seama, sunt 
sigur... strămătușii îi plăcea să-i chinuiască pe cei doi copilași cu 
prea multe treburi, cu prea multe vorbe aspre și-i cam abţiguia 
cu mătura pentru a-i face să se grăbească. Fratele și sora o 


3 International Aid - organizaţie de întrajutorare internaţională. (n.r.). 
52 


ascultau fără să se plângă, pentru că erau de fapt respectuoși 
peste poate. 

Satul trăise ferice mult timp, dar în ultima vreme un blestem 
se abătuse asupra lui și un aswang însetat de sânge dăduse 
iama între miei, dar și între caprele tinere, și mai rău ca orice 
făcea victime printre copilași, și în special printre tinerele fete 
precum sora din poveste. Uneori, aswang-ul era văzut sub forma 
unei femei bătrâne, alteori sub forma unui mistreț uriaș cu colţi 
fioroși, iar alteori chiar și sub aceea a unui copil adorabil care-i 
ademenea pe micuţi în umbre și le sorbea sângele nevinovat. 
Locuitorii din regiune erau îngroziți, zâmbetul nu le mai lumina 
chipurile, rămâneau în casă noaptea, în jurul lumânărilor, nu se 
mai duceau în pădure, în junglă, ca să culeagă avocado ori alte 
plante făcătoare de bine sau ca să vâneze animale. In fiecare 
după-masă se strângeau în capela satului pentru a se ruga întru 
pierzania aswang-ului, dar totul era zadarnic și, pe deasupra, 
uneori cădeau din senin victime când se întorceau acasă de la 


rugăciune. 
Ei bine, cum se întâmplă în astfel de cazuri, un sfânt li se 
arătă fratelui și surorii - Sfântul Gabriel, în zdrenţele unui 


pribeag ce-și făcu într-o zi apariţia din junglă. Se întâlni cu copiii 
la fântână, când ei veniră după apă, și-i dădu băiatului un arc și 
un sac cu săgeți - cum se numește sacul ăla? 

— Tolbă, zise Pitchfork. _ 

— O tolbă cu săgeți. Ce expresie frumoasă! li dădu băiatului o 
tolbă cu săgeți și un arc extrem de rezistent și-i ceru să rămână 
toată noaptea în hambarul de la poalele potecii, pentru că acolo 
va curma zilele aswang-ului. Multe pisici se strângeau în hambar 
noaptea, dintre care una era de fapt aswang-ul, care lua forma 
aceasta pentru a trece neobservat. „Dar, domnule, cum îl voi 
recunoaște eu pe aswang, căci nu mi-ai dat săgeți pentru toate 
pisicile?” Şi Sfântul Gabriel spuse: „Aswang-ul nu se va juca cu 
șobolanul când îl va prinde, îl va rupe imediat în bucăţi și se va 
tăvăli în sângele lui. Când o să vezi o pisică făcând asta, trebuie 
s-o săgetezi numaidecât, căci acela este aswang-ul. Sigur, dacă 
vei da greș, nu e nevoie să-ţi spun că vei fi tu însuși rupt în 
bucăţi de colții aswang-ului și că-ţi va bea sângele în timp ce 
viaţa se va scurge din tine.” 


53 


„N-am nicio teamă”, spuse băiatul, „eu știu că tu ești de fapt 
Sfântul Gabriel. N-am nicio teamă pentru că, cu ajutorul sfinţilor, 
n-o să dau greș.” 

Când băiatul se întoarse acasă cu săgețile și tot restul, 
mătușa mamei lui plecate în lumea drepţilor refuză să-l lase să 
iasă afară. Spuse că trebuie să doarmă în patul lui noapte de 
noapte. Se avântă asupra lui cu mătura și-i confiscă armele și le 
ascunse în stuful cu care era acoperită coliba. Dar pentru întâia 
oară băiatul nu dădu ascultare protectoarei lui și le fură înapoi în 
noaptea aceea, se furișă până la hambar cu o lumânare și 
ascultă în umbrele de acolo, și vă asigur că acestea erau umbre 
foarte adânci! Și în umbre mișunau forme de șobolani. Și forme 
de pisici se târau peste tot, cam vreo trei duzini. Care dintre ele 
să fie aswang-ul? Daţi-mi voie să vă spun doar că o pereche de 
colţi străluceau roșii în noapte... Se făcu auzit șuieratul unui 
aswang, apoi ţipătul lui, și chiar când o arătare teribilă îi sări la 
gât, băiatul eliberă o săgeată și auzi un bufnet când creatura 
căzu pe spate, și apoi se auzi un geamăt sugrumat, după care 
un zgrepțănat de gheare. Bestia rănită se târî undeva, la loc 
ferit. Scrutând scena, tânărul erou găsi laba retezată a unei 
pisici uriașe cu gheare ucigașe, laba stângă din faţă, iar săgeata 
lui era înţepenită în ea. 

Tânărul erou se întoarse acasă, unde hâda lui protectoare 
bătrână începu să-l ocărască. Sora lui era și ea trează. 
Strămătușa le dădu ceai și niște orez. „Unde ai fost, frate?” „M- 
am luptat cu aswang-ul, soră, și cred că l-am rănit.” Și sora 
spuse: „Preaiubită mătușă, și tu ai lipsit în cursul nopţii. Unde ai 
fost?” 

„Eu?” zise preaiubita mătușă. „Nu, am fost aici cu tine toată 
noaptea.” Dar servi ceaiul cu grabă și se scuză, spunând că 
trebuie să meargă să se întindă. 

Mai târziu în acea zi, cei doi copii o găsiră pe bătrână 
spânzurată de copacul de afară. Sub ea sângele se strângea 
baltă, picurând din locul de unde-i lipsea braţul stâng. Mai 
devreme, când le turnase ceai, ascunsese de ei sub capot braţul 
retezat, din care viața i se scurgea picătură cu picătură, sângele 
otrăvit al aswang-ului. 

E o poveste veche, spuse Eddie. Am auzit-o de multe ori. Dar 
oamenii cred că se va întâmpla, iar acum cred că s-a întâmplat 
aici, ieri, săptămâna asta. Dumnezeule mare, zise el, mai 


54 


turnându-și nişte Chardonnay, scuturând sticla deasupra 
paharului în vreme ce publicul lui restrâns aplauda, am stat aici 
sporovăind și am băut o sticlă întreagă? 

Colonelul scotea deja dopul altei sticle. 

— Ai sânge irlandez în tine, amice. Ridică paharul pentru 
toast: Azi e ziua de naștere a comandorului Anders Pitchfork. 
Salud! 

— Comandor? făcu Eddie. Glumești! 

— Glumesc în privința gradului. Dar nu și-n privința 
aniversării. Pitchfork: Ți-amintești unde erai de ziua ta acum 
douăzeci și doi de ani? 

Pitchfork spuse: 

— Acum exact douăzeci și doi de ani atârnam de o parașută 
într-o noapte neagră ca păcura, coborând deasupra Chinei. Nu 
știam nici măcar numele provinciei. Și cine pilota avionul din 
care tocmai sărisem? Cine-mi dăduse șase batoane de ciocolată 
şi-mi făcuse vânt în văzduh? Și plecase înapoi spre un pat 
comod! 

— Și n-a mai ajuns la destinaţie... Pentru că nenorociţii aia m- 
au doborât la sol. Și cui i-ai dat un ou fiert tare într-un lagăr cu 
prizonieri de război douăzeci de zile mai târziu? 

Pitchfork arătă spre colonel. 

— Nu pentru că sunt o fire generoasă. Ci pentru că era ziua 
de naștere a sărmanului om. 

Eddie avea gura căscată. 

— Ai supravieţuit unui lagăr japonez? 

Colonelul își împinse scaunul în spate și se șterse pe faţă cu 
șerveţelul. Transpira, clipea. 

— După ce am fost un oaspete batjocorit al japonezilor... cum 
să spun... știu ce înseamnă să fii prizonier. Stai să reformulez 
asta - stai sa reformulez asta - dă-mi un minut și lasă-mă să 
reformulez asta... 

Se uită cu ochi goi pe sub sprâncene (la Skip în special), în 
timp ce în mintea lui Skip se forma incomoda noţiune că unchiul 
său uitase de sine și că acum, descumpănitor, va schimba 
subiectul. 

— Japonezii, îi sări Sands în ajutor, lipsindu-i puterea de a n-o 
face. 

Colonelul şedea la distanţă de masă, cu genunchii depărtaţi, 
strângând în mâna dreaptă paharul așezat pe coapsă, cu 


55 


spatele perfect drept și cu sudoarea șiroindu-i pe chipul stacojiu. 
Acesta e un om măreț, proclamă Sands în sinea sa. Desluşit, dar 
în gând, completă: O persoană de-o măreție chinuită. Într-un 
astfel de moment nu se putea abţine să nu dramatizeze, era un 
lucru mult prea minunat. 

— Nu aveau destule trabucuri, zise colonelul. 

Mâna lui rigidă, reţinută, inspira respect, însă nu neapărat 
încredere. Era beat, la urma urmei. Și atât de asudat, încât 
ceilalți parcă l-ar fi văzut prin cioburi de sticlă. Dar era un 
războinic. 

Sands se trezi din nou că vorbește în forul său interior: 
Oriunde ne va duce drumul acesta, eu voi merge. 

Pitchfork spuse: 

— In razboiul ăla știam exact pe cine să urasc. Noi eram 
gherilele. Noi eram Hukii. Și asta trebuie să fim pentru a-i 
înfrânge pe nenorociţii ăia în Vietnam. Lansdale dovedește asta, 
dacă mă-ntrebațţi pe mine. E nevoie ca noi să fim gherilele. 

— Îți spun eu cine cred că e nevoie să fim, zise colonelul. Îţi 
spun eu ce a învățat Lansdale să devină: un aswang. Asta este 
Ed Lansdale. Un aswang. Da. O să trag de două ori aer în piept, 
o să mă trezesc din amețeală și-o să vă spun. Trase într-adevăr 
o dată aer în piept, dar îl dădu imediat afară pentru a-i spune lui 
Pitchfork: Nu, nu - să nu-ncepi să urli „Bravo, bravo!” 

Eddie strigă: 

— Bravo, bravo! 

— Bine, uite povestea mea cu aswang-ul: între dealurile de 
deasupra Angelesului, acolo sus, deasupra bazei aeriene Clark, 
Lansdale le-a cerut soldaţilor filipinezi cu care lucra să răpească 
doi membri ai gherilelor Huk în timpul unei patrule, să-i ducă pe 
cei doi băieţi în coada grupului. l-a strangulat, i-a atârnat de 
picioare, cu capul în jos, i-a golit de sânge pe amândoi - 
colonelul duse două degete la gât - prin două împunsături în 
jugulară. A lăsat cadavrele pe cărare, ca să le găsească a doua 
zi camarazii. Ceea ce s-a și întâmplat... lar după o zi, Hukii s-au 
cărăbănit cu totul de acolo. 

— Bravo, bravo! făcu Pitchfork. 

— Acum. Hai să ne gândim un minut, propuse colonelul. Hukii 
ăia oare nu trăiau deja în umbra morţii? Lansdale și echipa lui de 
asalt îi elimina în ambuscade mici, cam câte șase pe lună, să 
spunem. Dacă ameninţarea zilnică a urmăritorilor lor nu-i putea 


56 


descuraja, oare ce-i făcuse să fugă din Angeles după morțile 
celor doi băieţi? 

— Păi, e vorba de teama izvorâtă din superstiție. Teama de 
necunoscut, zise Eddie. 

— Ce necunoscut? Eu zic să privim problema în termeni cu 
care putem opera, spuse colonelul. Eu zic că s-au văzut 
provocațţi la un nivel mitologic. Războiul are oricum în proporție 
de nouăzeci la sută o valență mitologică, nu? Pentru a ne purta 
razboaiele, le ridicăm la nivelul sacrificiului uman, nu-i așa, și ne 
invocăm necontenit Dumnezeul. Trebuie să se reducă la ceva 
mai grandios decât simpla moarte, altfel ne-am transforma cu 
toţii în dezertori. Cred că trebuie să fim mai conștienți de lucrul 
ăsta. Cred că ar trebui să invocăm și zeii celor din tabăra 
adversă. Și diavolii lor, aswang-ul lor. De zeii și diavolii și 
aswang-ul lor se tem mai tare decât se vor teme vreodată de 
noi. 

— Cred că aici ar trebui să spui „Bravo, bravo!” i se adresă 
Eddie lui Pitchfork. 

Dar Pitchfork își termină doar vinul. 

— Colonele, tocmai vii din Saigon, nu-i așa? întrebă Eddie. 

— Mnu. Din Mindanao. Am fost în Davao City. Şi-n 
Zamboanga. Şi încă într-o localitate pe nume Damulog, un 
orășel de junglă - ai fost acolo, așa-i? 

— De vreo două ori, da. La Mindanao. 

— Dar la Damulog? 

— Nu. Nu-mi sună cunoscut. 

— Mă surprinde să aud asta, zise colonelul. 

Eddie ripostă: 

— De ce să te surprindă? 

— Când e vorba de anumite aspecte legate de Mindanao, mi 
s-a spus că la tine trebuie să vin pentru informaţii. 

Eddie spuse: 

— Îmi pare rău, nu te pot ajuta. 

Colonelul flutură cu șervețelul spre faţa lui Skip: 

— Ce-i asta? 

Eddie zise: 

— A! Primul care se leagă de mustață! Da, se transformă în 
Wyatt Earp. 


57 


Eddie însuși avea o mustăcioară din acelea cum poartă tinerii 
filipinezi, firișoare rare negre de păr, schiţate acolo unde, dacă 
ar fi putut, ar fi crescut o mustață adevărată. 

— Un bărbat cu mustață trebuie să aibă vreun talent special, 
spuse colonelul, o îndemânare aparte, ceva care să-i scuze 
vanitatea. Să fie un bun arcaș, să cunoască trucuri cu cărţi de 
joc, ce... 

— Expert în palindromuri, zise Anders Pitchfork. 

Sebastian își făcu apariţia cu un anunţ: 

— Îngheţată la desert. Trebuie s-o mâncăm toată, altfel o să 
se topească. 

— S-o mâncăm? No? 

— Poate că, dacă n-o terminați, va trebui s-o terminăm noi în 
bucătărie. 

— Eu nu vreau desert. Îmi alimentez viciile, spuse colonelul. 

— O, Doamne Dumnezeule! făcu Eddie. Pentru un minut am 
uitat ce-i acela un palindrom. Palindromuri! Da! 

Becurile se aprinseră, aparatele de aer condiţionat prinseră 
chinuit viaţă ici și colo în clădire. 

— Mâncaţi oricum înghețata aia, îi spuse colonelul lui 
Sebastian. 

e 

După cină se regrupară pe patio pentru brandy și trabucuri; 
ascultară aparatul electric anti-insecte și discutară despre lucrul 
pe care îl evitaseră tot timpul cât durase cina, lucrul despre care 
toată lumea vorbea până la urmă - zi de zi. 

— Dumnezeule mare, vă spun, începu Eddie, în Manila am 
primit vestea cam pe la trei dimineaţa. Până-n zori toată lumea 
știa. Și nu de la radio, ci din vorbă-n vorbă. Filipinezii s-au 
revărsat pe străzile din Manila și-au vărsat lacrimi. 

Colonelul spuse: 

— Președintele nostru. Președintele Statelor Unite. Nu-i lucru 
bun. Nu-i deloc lucru bun. 

— Au vărsat lacrimi ca pentru un mare sfânt. 

— A fost un om minunat, zise colonelul. De aia l-am ucis. 

— Noi? 

— Linia de separare dintre lumină și întuneric străbate exact 
prin mijloc fiecare inimă. Fiecare suflet. Suntem vinovaţi de 
moartea lui până la ultimul om. 


58 


— Ce spui sună... Skip nu voia s-o spună. Religios. Dar o 
spuse. Ce spui sună religios. 

Colonelul explică: 

— Sunt religios în privinţa trabucurilor mele. În rest... religie? 
Nu. E mai mult decât religie. E adevărul gol-goluț, fir-ar să fie. 
Noi facem praf și pulbere tot ce-i bun, tot ce-i frumos! Vezi 
sărmanele alea gâze? Arătă spre sârmele dispozitivului anti- 
insecte, unde gâzele sfârâiau și ardeau instantaneu cu flăcări 
mici. Budiștii n-ar risipi niciodată electricitatea în felul ăsta. Știi 
ce este „karma”? 

— Acum iar o dai pe religiozitate. 

— Fii sigur de asta. Spun că totul e înăuntrul nostru, tot 
razboiul. Este vorba de religie, așa-i? 

— Despre ce război vorbești? Războiul Rece? 

— Asta nu-i un război rece, Skip. Asta-i al Treilea Război 
Mondial. 

Colonelul făcu o pauză pentru a-și aranja tăciunii trabucului 
pe călcâiul pantofului. Eddie și Pitchfork nu spuseră nimic, ci se 
uitară doar în întuneric - beți ori epuizați de verva colonelului, 
Skip nu se hotăra care din două -, în vreme ce colonelul, 
previzibil, ieși lucid din norul în care păruse rătăcit mai 
devreme. Dar Skip era membru al familiei; el trebuia să se arate 
pe măsura încercării. A cărei încercări? Escaladarea acelui 
Everest social: o seară cu cină și băuturi în compania colonelului 
Francis X. Sands. Ca măsură pregătitoare pentru această 
escaladare, se duse la bufet. 

— Unde pleci? 

— Îmi torn un brandy, atâta tot. Dacă tot e al Treilea Război 
Mondial, mai bine să beau ceva de calitate. 

— Suntem implicaţi într-un război la scară mondială, așa este 
de aproape douăzeci de ani. Nu cred că războiul din Coreea ne-a 
demonstrat asta suficient de bine, sau în orice caz ochii noștri 
nu s-au ridicat la înălţimea evidenţelor. Dar de când cu revolta 
ungurilor, ne simţim dornici să ţinem piept realităţii. E un al 
Treilea Război Mondial mascat. E un Armaghedon prin procură 
specială. E un concurs între bine și rău, iar adevăratul teren de 
joc este sufletul fiecărei persoane în parte. O să trec puţin 
dincolo de linie acum. Ascultă-mă, Skip: uneori mă întreb dacă 
nu reiterăm evenimentele nenorocite de la Alamo. Asta-i o lume 


59 


decăzută. De fiecare dată când ne întoarcem în urmă vedem că 
a mai aderat cineva la Roșul comunist. 

— Dar nu e doar un concurs între bine și rău, zise Skip. E între 
nebuni și ne-nebuni. Nu trebuie decât să rămânem pe poziţie 
până când comunismul se va prăbuși sub propria greutate a 
neroziei lui economice. Greutatea propriei lui demenţe. 

— Comuniștii și-or fi pierdut minţile, spuse colonelul, dar nu 
sunt deloc iraţionali. Ei cred în comanda centralizată și în 
sacrificiu orb. Mă tem, spuse colonelul și sorbi din băutură - 
pregetul său părea să lase a se înţelege că acesta era finalul 
declaraţiei sale: că se teme... Işi drese glasul și spuse: Mă tem 
că în felul ăsta comuniștii vor deveni imposibil de stăpânit. 

Genul ăsta de discuţie îl stânjenea pe Sands. Nu rezona deloc 
în el. El găsise bucuria și văzuse adevărul acolo, într-o junglă în 
care sacrificiile înlăturaseră credințele false și centrul de 
comandă se năruise, putred, unde comunismul sucombase. Îi 
exterminaseră pe Huki acolo, în Luzon, și până la urmă aveau 
să-i extermine pe toţi, toți comuniștii de pe fața pământului. 

— Ți-aduci aminte de criza rachetelor din Cuba? Kennedy a 
făcut faţă. Statele Unite ale Americii au făcut faţă Sovietelor și 
le-au temperat avântul. 

— In Golful Porcilor a făcut cale-ntoarsă și a lăsat o 
sumedenie de oameni buni să moară în ţărână. Nu, nu, nu, nu 
mă înțelege greșit, Skip. Sunt de partea lui Kennedy și sunt un 
patriot. Cred în libertate și în dreptate pentru toţi. Nu sunt 
destul de rafinat încât să mă rușinez de asta. Dar asta nu 
înseamnă că-mi privesc ţara prin mai știu eu ce pâclă rozalie. 
Sunt în serviciul de informații. Caut adevărul. 

Pitchfork vorbi din întuneric: 

— Am cunoscut o mulțime de chinezi buni în Birmania. Ne-am 
pus viaţa la bătaie unul pentru celălalt. Unii dintre ei sunt acum 
buni comuniști. Abia aștept să-i văd împușcați. 

— Anders, ești treaz la cap? 

— Puţintel. 

— Doamne, zise Skip, mi-aș dori să nu fi murit! Cum s-a 
întâmplat? Cum ne culegem ca să mergem mai departe? Și când 
o să vină ziua în care n-o să spunem lucrurile astea iar și iar? 

— Nu știu dacă ai cunoștință de asta, Skip, dar sunt câţiva la 
Capitoliu care cred că noi am făcut asta. Noi. Grupul nostru, în 
special, bunii prieteni ai Cubei au fost puși sub lupă, indivizii 


60 


care au fost implicaţi în acţiunea din Golful Porcilor. Apoi mai 
este ancheta, comisia, Earl Warren și Russel și ceilalţi - Dulles a 
fost în vizor, a încercat să înlăture orice suspiciune. S-a străduit 
din răsputeri. Ne-a făcut să părem vinovaţi până peste cap. 

Eddie se ridică împleticit în picioare. Chipul lui era în umbră, 
însă părea să nu se simtă bine. 

— Nu-mi vine în gând nici măcar un singur palindrom, anunţă 
el. Eu vă părăsesc. 

— Te simţi bine? 

— Simt nevoia să pornesc la drum cu niște aer în plămâni. 

— Daţi-i aer, zise colonelul. 

— Te conduc eu la mașină... - dar Skip simţi mâna colonelului 
pe brațul său. 

— Nicidecum, spuse Eddie și imediat auziră motorul 
Mercedesului său pornind de cealaltă parte a casei. 

Tăcere. Noapte. Nu tăcere - zumzetul sumbru al conflagrației 
insectelor din junglă. 

— Ei bine, zise colonelul, nu mă așteptam să scot ceva de la 
bătrânul Eddie. Nu știu ce pun la cale. Și de ce spune că a 
cooperat îndelung cu Ed Lansdale? Când Lansdale era în floarea 
vârstei, el se juca cu puţa în ţărână. În '52 el trebuie să fi fost un 
copilaș. 

— Eh, asta-i, făcu Sands, gândindu-se că atunci când 
pasiunea stârnea vâltoare în sufletul maiorului Eddie, avea 
tendinţa să vorbească într-un fel poetic - nu știu câtă dreptate 
ai face dacă i-ai spune că minte. 

— Cu ce ţi-ai mai umplut timpul? 

— Patrulând noaptea cu Aguinaldo. Și familiarizându-mă cu 
catalogul de cartonașe, cum am primit instrucţiuni. În acel oribil 
mod conform instrucţiunilor. Decupând și lipind. 

— Bine așa. Foarte bine, domnule. Vreo întrebare? 

— Mda: De ce în fișe nu se face absolut nicio referire la 
regiunea asta? 

— Pentru că nu au fost întocmite aici. În mod evident, sunt din 
Saigon. Și din împrejurimile Saigonului. Și vreo câteva din 
Mindanao, cele pe care le-am moștenit. Da, sunt ofițerul de 
sector pentru Mindanao, care nu are niciun sector. Ai nevoie de 
ceva? 

— După ce le reduc la dimensiunea dorită, pun duplicatele 
teanc înapoi în cutii. Îmi mai trebuie sertărașe din alea. 


61 


Colonelul strânse șezutul scaunului între picioare și se trase 
mai aproape de Skip. 

— Folosește doar cutiile de carton, bine? Oricum o să le 
expediem peste puţin timp. 

Din nou părea absorbit de băutură, avea privirea vagă și 
probabil că, la lumină s-ar fi văzut că avea nasul roșu, reacţie la 
alcool specifică tuturor bărbaţilor din partea sa de familie; însă 
era ager și sigur pe cuvinte. 

— Alte întrebări? 

— Cine-i neamţul ăla? Dacă asta este într-adevăr. 

— Neamţul? E omul lui Eddie. 

— Omul lui Eddie? Astăzi am luat prânzul cu el și Eddie nu 
părea să-l știe. 

— Păi, dacă nu este omul lui Eddie, nu știu al cui om ar putea 
să fie. Dar al meu nu este. 

— Eddie a spus că te-ai întâlnit cu el. 

— Eddie Aguinaldo, zise colonelul, este echivalentul filipinez 
al unui mincinos afurisit. Alte întrebări? 

— Mda: Anders, ce-i cu stropii ăștia de noroi pe pereţi? 

— Scuze? 

— Bășicuțele alea de noroi? Au vreo legătură cu insectele? Nu 
ești entomolog? 

Pitchfork, trezindu-se din moţăială, sorbi meditativ din 
brandy. 

— Sunt specializat mai degrabă în țânțari. 

— Cei mai mortali paraziți, spuse colonelul. 

— Mă ocup în principal cu drenarea mlaștinilor, zise Pitchfork. 

— Anders mi-a făcut un raport foarte bun asupra ta. Doar 
cuvinte de laudă la adresa ta, spuse colonelul. 

— E un flăcău de treabă. Are genul ăla benefic de curiozitate, 
completă Pitchfork. 

— Ai fost contactat de vreunul dintre grupurile noastre din 
Manila? 

— Nu. Doar dacă nu ești de părere că Pitchfork, care aproape 
că locuiește aici, este o formă de contact. 

— Pitchfork nu face parte din grupul nostru. 

— Și atunci ce hram poartă? 

— Sunt prizonier, zise Pitchfork. 


62 


— Anders este de fapt un angajat de onoare al Corporaţiei Del 
Monte. Aceasta are o contribuţie semnificativă la eradicarea 
malariei. 

— Sunt însărcinat doar cu deparazitarea și drenarea 
mlaștinilor. Dar nu știu ce soi de organism ar putea face 
bășicuțele de noroi. 

Colonelul Francis Sands lăsă capul pe spate și dădu pe gât 
jumătate din pahar, clipi în întuneric, tuși și zise: 

— Tatăl tău - fratele meu - și-a pierdut viața în atacul ăla 
mârșav al japonezilor la Pearl Harbor. Și cine erau aliaţii noștri în 
războiul ăla? 

— Sovieticii. 

— Și cine e dușmanul în momentul ăsta? 

Skip cunoștea poliloghia: 

— Sovieticii. Și cine sunt aliaţii noștri? Japonezii ăia mârșavi. 

— Și cu cine, zise Pitchfork, mă luptam eu în jungla Malay în 
'51 şi '52? Cu aceleași gherile chineze care ne-au ajutat în 
treaba din Birmania în '40 și '41. 

Colonelul zise: 

— Trebuie să ne menţinem idealurile cât timp îi ghidăm prin 
labirint. Ar trebui să spun prin cursa cu obstacole. O cursă cu 
obstacole a realităţilor implacabile. 

Skip scandă: 

— Bravo, bravo! 

Nu-i plăcea când unchiul său făcea caz de lucrurile evidente. 

— Supravieţuirea este fundamentul izbânzii, peroră Pitchfork. 

— Cine iese primul? întrebă colonelul. 

— Dar la sfârșit, continuă Pitchfork, se alege între libertate și 
moarte. 

Colonelul ridică paharul gol spre Pitchfork. 

— La Forty Kilo, Anders a operat un mic radio pe cristale 
vreme de șapte luni. Nici în ziua de azi nu vrea să-mi spună 
unde l-a ţinut ascuns. În lagărul ăla erau cel puţin o duzină de 
potăi mici de japonezi care zi și noapte nu făceau altceva decât 
să se gândească cum să găsească trăsnaia aia. 

Forty Kilo era avanpostul feroviar birmanez unde grupul lor de 
lucru fusese deportat de japonezi în 1940. 

— Foloseam cojile nucilor de cocos în chip de boluri pentru 
orez, zise el. Fiecare avea propria lui nucă de cocos. 

Întinse mâna și-l prinse pe nepotul lui de încheietură. 


63 


— Ăă, făcu Skip, te pierdem? 

Colonelul făcu ochii mari. 

— în. 

Sări să-l prindă pe unchiul său: 

— Colonele, catalogul acoperă la un moment data situația din 
Saigon, am dreptate? 

Colonelul miji ochii în întuneric la el, mișcându-se ușor, 
așezându-și întrucâtva ţinuta, de parcă ar fi căutat să-și menţină 
capul în echilibru pe umeri. Aparent ca un exerciţiu de 
concentrare, își examină chiștocul trabucului, ţinându-l la 
diferite distanţe de ochi; păru să se reculeagă și se îndreptă de 
spinare. 

Sands spuse: 

— Mi-am exersat franceza. Trimite-mă într-o misiune în 
Vietnam. 

— Cum stai cu vietnameza? 

— Trebuie cizelată puţin. 

— Nu știi nici măcar o vorbă. 

— O să învăţ. Trimite-mă la școala de limbi străine a armatei. 

— Nimeni nu vrea în Saigon. 

— Eu vreau. Trimite-mă la un birou de acolo. O să mă 
îngrijesc de  cartonașele tale. Numește-mă curatorul tău 
personal. 

— Vorbește cu curul meu; capul mă doare. 

— O să fac toate informaţiile ușor de accesat - o să 
frunzărești doar cu două degetele și țac-pac, domnule, orice vrei 
o să găsești imediat. 

— Atât de mult îndrăgești fișierele? Ai căzut sub vraja cleiului 
de cauciuc? 

— O să-i înfrângem. Vreau să contribui la asta. 

— Nimeni nu vrea să meargă în Saigon. Tu vrei în Taiwan. 

— Colonele, cu cel mai adânc respect, domnule, dar ce-ai 
insinuat adineauri este complet greșit. O să-i înfrângem. 

— N-am vrut să spun că n-o să-i înfrângem, Skip. Am vrut să 
spun că nu-i putem înfrânge imediat. 

— Ințeleg asta. Mă aştept din partea lor să fie pe măsura 
noastră. 

— Aaa - în pofida tuturor strădaniilor mele, ești unul dintre 
băieţii ăștia noi. Ești o specie diferită. 

— Trimite-mă în Vietnam. 


64 


— Taiwan. Unde viaţa e bună și toţi oamenii care-ţi ies în cale 
sunt de perspectivă. Sau Manila. Manila este pe locul doi, aș 
spune. 

— Franceza mea e tot mai bună. Citesc bine, întotdeauna a 
fost așa. Trimite-mă la școala de limbi străine a armatei și când 
voi pune piciorul în Saigon, voi vorbi ca un localnic. 

— Fii serios. Saigonul e o ușă turnantă, toată lumea e 
înăuntru și afară. 

— Îmi trebuie benzi de cauciuc. Din-alea lungi și groase. 
Vreau să grupez cartonașele pe regiuni până ce-mi faci rost de 
alte sertărașe. Și-mi mai trebuie planșe de suport. Dă-mi o 
cameră și doi funcţionari în Saigon. O să-ţi scriu o enciclopedie. 

Colonelul râse înfundat, jos, șuierat - sarcastic, histrionic -, 
dar Skip știa că acesta este un semn de bine. 

— Prea bine, Will. O să te trimit la școală, asta o putem 
rezolva. Dar mai întâi vreau să mergi într-o delegaţie pentru 
mine. Mindanao. E un individ acolo despre care vreau să știu 
mai multe. Te-ar deranja să stai puţin în Mindanao, ca să vezi ce 
și cum? 

Sands își reprimă un acces de teamă și spuse cu emfază: 

— Sunt omul tău. 

— Du-te acolo. Întreţine relaţii sexuale cu șerpii. Mănâncă și 
carne de om. Învață totul. 

— Cam largă oferta. 

— E un om pe nume Carignan acolo, un preot, e acolo de zeci 
de ani. Părintele Thomas Carignan. O să-l găsești pe câmp. 
Familiarizează-te cu tot ce ţine de Carignan ăsta. Cetăţean 
american dus în sălbăticiile de acolo, un padre. Primește arme și 
altele asemenea. 

— Ce înseamnă asta? 

— Păi, nu știu ce înseamnă. Așa se spune. Primește arme. Nu 
știu nimic clar. 

— Și după aia? 

— Tu du-te. Întâlnește-te cu el. Se pare c-o să finalizăm 
dosarul. 

— Să-l finalizăm? 

— Pregătim terenul pentru asta. Acestea sunt ordinele. 

— „Finalizare” pare... 

Nu-și găsea cuvintele pentru a încheia. 

— Pare? 


65 


— Asta sună ca și când ar fi vorba de mai mult decât de niște 
dosare. 

— Doar peste câteva luni bune se va lua o decizie. Până 
atunci, vrem ca lucrurile să fie la locul lor. Dacă se dă undă 
verde, nu noi o facem. Tu te vei afla acolo doar ca să-mi 
raportezi mie. O să transmiţi raportul prin postul Vocea Americii 
de acolo, din Mindanao. 

— Și după aia plec în Vietnam în calitate de catalogator 
personal al tău? 

— Vietnam. Ar fi bine să-ţi trimiţi pușca M1 acasă, la mama. 
Nu se mai fabrică muniţie pentru ea. 

— Căcatul naibii. Cred că-mi mai trebuie un brandy. 

Colonelul întinse paharul și Skip turnă. 

— Un toast - dar nu pentru Vietnam. Pentru Alaska. Yowza! 

Anders și Skip ridicară paharele. 

— Ce coincidenţă fericită. Pentru că vreau să-ţi dau o mică 
însărcinare și cred că dacă purtarea ta în teren e la fel de 
exemplară cum o prevăd, atunci o să am toate motivele să-ți 
dau altă misiune. 

— Mă joci pe degete? M-ai jucat toată seara pe degete? 

— Toată seara? 

— Nu. Nu toată seara. De când... 

— De când, Skip? 

Trase din trabuc și faţa lui grăsulie înflori portocalie în 
întuneric. 

— Eşti un pezevenchi. 

— Te joc pe degete? 

— De când aveam doișpe ani. 

Colonelul spuse: 

— Am fost o dată în Alaska, să știi. Am străbătut drumul 
Alaska-Canada pe care l-au construit în timpul războiului. 
Fantastic. Nu drumul, ci peisajul. Mărețul drum nu era decât o 
pănglicuţă nesemnificativă care străbătea peisajul de care-ţi zic. 
N-ai văzut în viaţa ta o asemenea lume. Aparține Dumnezeului 
care a fost Dumnezeu înainte de Biblie... Dumnezeul de dinainte 
să se trezească și să se vadă pe sine... Dumnezeul care a fost 
propriul lui coșmar. Nu e pic de milostenie acolo. Faci o singură 
greșeală minoră și peisajul ăla te face terci, și asta cât ai zice 
pește, domnule. 


66 


Își roti ochii roșii în jur, de parcă ar fi recunoscut doar parţial 
locul în care se afla. Sands se strădui să nu pară prea 
deconcertat. 

— Am întâlnit o doamnă care locuia acolo de câţiva ani buni - 
recent, vreau să zic, abia Crăciunul trecut am avut plăcerea 
asta. O doamnă în vârstă acum, care și-a petrecut tinerețea și 
mare parte din anii maturității lângă râul Yukon. Am început să 
vorbesc despre Alaska și ea a avut un singur comentariu. A 
spus: „E un colț de lume uitat de Dumnezeu”. 

Sărmani nemernici, ultra-politicoși ce sunteţi. V-am citit 
tăcerea ca pe-o dovadă de respect. Și apreciez asta. Vreţi să 
trec la subiect? 

Remarca doamnei m-a pus pe gânduri. Amândoi trăiserăm 
aceeași experienţă acolo: Dăduserăm peste ceva care era mai 
mult decât un mediu straniu și străin. Amândoi simţiserăm 
implicarea unui Dumnezeu ostil. 

Cu doar câteva zile înainte de asta, cu cel mult vreo două, de 
fapt, citisem din Noul Testament. Mi-l dăduse fetița mea. Îl am și 
acum în geantă. (Colonelul se ridică pe jumătate, se așeză la 
loc.) Dar vă scutesc de asta. Ideea e - aha! da! jivina are o idee 
și nu-i prea afumat ca să n-o poată articula - asta e ideea, Will. 
(Nimeni altcineva nu-i mai spunea Will.) Sfântul Pavel spune că 
există un singur Dumnezeu, confirmă asta, dar spune: „Există 
un singur Dumnezeu, dar slujiri felurite”. Eu înțeleg asta prin 
faptul că poţi rătăci dintr-un univers în altul doar îndreptându-ţi 
pașii într-o direcţie și pornind la drum. Adică, poţi ajunge pe un 
pământ unde soarta oamenilor să fie complet diferită de ceea ce 
înţelegi tu prin soartă. Și acest univers cu totul diferit este 
condus de pământul însuși. De țărână, fir-ar să fie. 

Care e ideea, deci? Ideea e Vietnam. Ideea e Vietnam. Ideea e 
Vietnam. 

e 

La sfârșitul lui septembrie, Sands luă trenul din orașul de la 
poalele muntelui cu destinaţia Manila. Era o vreme toridă. Ședea 
lângă un geam deschis. In halte urcau vânzători ambulanți cu 
felii de mango și pepene, cu ţigări și gume de mestecat, pe care 
le vindeau la bucată din pachete desfăcute. Un băieţel încercă 
să-i vândă un instantaneu pătrat, cu latura de doi centimetri și 
jumătate, înfățișând ceva ce-i luă mult timp să deslușească: 
pubisul gol al unei femei, privit foarte de aproape. 


67 


Așa cum fusese instruit, nu avea să se ducă la ambasadă și 
nici să contacteze pe cineva din Manila în legătură cu misiunea 
sa. Putea să-l caute pe maior, dar fusese în mod deosebit 
atenţionat să nu se apropie de Eduardo Aguinaldo. Clubul 
ofițerilor din complexul Seafront nu-i fusese însă interzis, iar 
acolo se serveau cele mai bune cotlete de porc din câte 
mâncase la viaţa lui. În gara din Manila își croi drum repede prin 
hoarda de cerșetori și pungași, strângându-și cu o mână 
portmoneul în buzunarul pantalonilor, și luă un taxi în care 
mirosea puternic a benzină până la complexul de pe Dewey 
Boulevard. 

În clubul Seafront, dotat cu aer condiţionat, putu admira pe 
geamul dinspre sud coborârea soarelui deasupra golfului Manila 
ori, de cealaltă parte a încăperii, pe geamul dinspre nord, se 
putea uita la piscină. Doi bărbaţi solizi, probabil gărzi militare de 
la ambasadă, exersau salturi complicate de la trambulină, 
tumbe, flic-flac-uri. O americancă oacheșă într-un costum de 
baie roșiatic, cu pete de leopard, din două piese, reuși să-l 
șocheze. Era, la drept vorbind, un tanga. Vorbea cu fiul ei 
adolescent, care ședea pe un șezlong și își studia picioarele. 
Femeia nu era tânără, dar arăta formidabil. Toate celelalte 
femei de la piscină purtau costume dintr-o piesă. Skip se temea 
de femei. Veni cotletul - fraged și suculent. Nu se pricepea la 
gătit suficient cât să știe cum se poate pregăti un asemenea 
cotlet. 

La plecare, cumpără un pachet plat de ţigări Benson & 
Hedges direct de la casieriţă, deși el nu fuma. Îi plăcea să le dea 
cadou. 

Așteptă taxiul în faţa clubului, stătu în lumina târzie scrutând 
împrejurimile, arbuștii de jacaranda și acacia, zidul cu țepușe și, 
la intrarea în complex, steagul american. La vederea steagului 
simţi gust de lacrimi în gât. În acel stindard toate pasiunile vieţii 
sale se reuneau pentru a da naștere fervorii cu care iubea 
Statele Unite ale Americii - cu care iubea chipurile murdare, 
simple, sincere ale soldaţilor din fotografiile din al Doilea Război 
Mondial, cu care iubea cortinele de ploaie ce cădeau peste 
terenul verde de joacă spre sfârșitul anului școlar, cu care 
preţuia amintirile senzoriale ale verilor copilăriei sale, multele 
veri de Kansas, alergând la baseball, căzând în iarbă fără să se 
rănească, căldura zbătându-i-se la tâmple, umbra palpabilă a 


68 


ulmilor colosali, zumzetul radiourilor dincolo de pervazuri, 
fâlfâitul mierlelor cu aripi roșii, tristețea adulţilor rătăciți în 
neînţelesul tumult al vieților lor, vocile care pluteau peste curți 
la ceasul tot mai târziu al apusului, trenurile trecând prin oraș 
către văzduh. Iubirea lui de ţară, de patrie, era o iubire faţă de 
Statele Unite ale Americii la vreme de vară. 

Steagul se zbătea în briza sărată și, dincolo de el, soarele 
cobora. Nu mai văzuse niciodată în natură ceva de-un cărămiziu 
atât de exploziv ca apusurile acelea din golful Manila. Lumina 
palidă încărca apa și norii joși cu o vitalitate teribilă. Un taxi 
rablagit opri în faţa lui, de pe bancheta din spate coborâră doi 
tineri șterși la înfățișare de la Serviciul de Externe și tânărul 
anonim de la Serviciul de Informaţii le luă locul. 

e 

Carignan se trezi lac de sudoare după un vis care i se păruse 
un coșmar și îl făcuse să tremure din toate încheieturile; dar ce 
era așa înfricoșător la acest vis? Vis sau vizită; o figură, un 
călugăr cu un nimb palid acolo unde ar fi trebuit să se afle fața, 
spunându-i: „Trupul tău este vreascul ce ațâță pasiunea dintre 
iubirea ta de lisus și dumnezeire”. Engleza îi devenise atât de 
străină, încât unele dintre aceste cuvinte le simţea șterse chiar 
în timp ce le întorcea în minte și le încerca pe buze: pasiune, 
ațâţa. Trecuseră ani buni de când nu mai rostise nici în șoaptă 
asemenea cuvinte. Și-l surprindea faptul că visase despre 
dumnezeire și lisus Hristos, deoarece trecuseră ani buni de când 
nu se mai lăsase chinuit de astfel de lucruri. 

Singurătatea propriei mele vieţi - solitarul drum de întoarcere 
acasă al lui luda. 

Se ridică din patul așezat în colţul bisericii igrasioase, se duse 
la râul brun-albicios cu o coajă de săpun brun-albicios. Doi 
băieţei care pescuiau cu undiţe artizanale de pe spinarea unui 
carabao, bivolul de apă domesticit de localnici, se holbară la el. 
În apropiere, lângă mal, o a doua astfel de bestie se bălăcea 
într-o groapă cu noroi, doar nările-i erau vizibile și o parte din 
corn. Rămânând cu sandalele zoris în picioare și cu lenjerie de 
corp pe el, și vârând săpunul pe sub haine, Carignan se îmbăie 
repede, așa încât să nu-l atace lipitorile. 

Se întoarse și, în timp ce-și trăgea pe el o pereche curată de 
chiloţi, una de pantaloni kaki și un tricou și-și prindea gulerul la 
gât, Pilar puse de ceai. 


69 


Preotul se așeză pe un ciot lângă o masă instabilă sub un 
palmier, fumă prima ţigară din acea zi și sorbi din cana de 
porțelan. Îi spuse lui Pilar: 

— Azi mă duc să vorbesc cu primarul din Damulog. Primarul 
Luis. 

— Taman până-n Damulog? 

— Nu. O să ne ducem amândoi în Basig și acolo o să ne 
întâlnim. 

— Astăzi? 

— El spune că azi. 

— Cine ţi-a spus? 

— Datuf din Basig. 

— Bine. O să duc totul la soră-mea și-o să le spăl acolo. 

— Nicio slujbă până duminică dimineaţa. 

Era de ajuns să-i spună lui Pilar asta și toată lumea avea să 
afle. 

— Bine. 

— O să ne mai întâlnim cu alți trei datu. Din cauza 
misionarului - ţi-amintești, cel care a dispărut? 

— Misionarul din Damulog. 

— Ei cred că a fost găsit. 

— Rănit? 

— Mort. Dacă o fi el. 

Pilar își făcu cruce. Era de vârstă mijlocie, văduvă, cu multe 
rude, deopotrivă musulmani și catolici, și avea mare grijă de el. 

El spuse: 

— Te rog, adu-mi tenișii. 

O zi cenușie, dar el purtă pălăria de pai cât străbătu pe jos cei 
zece kilometri ai drumului de lut spre Basig. Vântul se înteți, 
lujerii se clătinară și se cutremurară, la fel și palmierii și casele. 
O invazie de carăbuși negri mititei, numeroși ca picăturile de 
ploaie, veneau pe palele vântului, trecând pe lângă el. Copii 
care se jucau pe poteci strigau când îl vedeau și fugeau. Ajuns 
în Basig, se îndreptă spre piaţă, spunându-și ca întotdeauna că 
viața ar fi mai bună dacă ar trăi acolo, într-un oraș. Dar orașul 
era musulman și locuitorii n-ar fi acceptat o biserică în el. 

Înainte să ajungă la piaţă, datu din Basig și ceilalţi doi datu 
din Tanday, un sat dintre dealuri - bărbaţi de aproape șaizeci de 
ani, toţi trei, în jeanși jerpeliți sau pantaloni kaki, cu pălării 


4 Titlu atribuit vechilor șefi de trib și monarhi în Filipinele pre-hispanice. 
70 


conice asemănătoare pălăriei sale, unu ţinând în mână o suliță 
lungă - i se alăturară de-o parte și de cealaltă, iar acum, la 
adăpostul orașului, copii strigau tandru de la umbra marchizelor 
de stuf: „Pa-dair, Pa-dair” - Părinte, Părinte... Cei patru bărbați 
intrară împreună în cafenea ca să-și treacă timpul până la 
sosirea primarului Luis. Carignan ceru orez cu o porție de carne 
de capră și cafea instant. Ceilalţi cerură orez și calmar. 

Carignan cumpără un pachet de ţigări Union și scoase una, iar 
dacă musulmanilor nu le plăcea asta, să fie sănătoși. Dar îi 
cerură și ei câteva. Stăteau toți patru și fumau. 

Săptămâna trecută, primarul Luis îi anunţase că oamenilor la 
care se aflau cadavrul și obiectele găsite asupra acestuia li se 
spusese deja ce semne distinctive să caute. Datuii spuseseră că 
se vor întoarce în Basig cu verdictul - era sau nu acela 
misionarul american dispărut? - în ziua de marți. Carignan 
credea că astazi este deja marţi. Nu avea importanţă. 

Cursa din Carmen sosi doldora de pasageri și-i deșertă ca pe 
o piele uriașă. Primarul din Damulog trebuia să se numere 
printre ei. 

Oamenii trecură pe lângă ușa și geamurile cafenelei și se 
uitară înăuntru, dar nu intră nimeni. Un bătrân beat și știrb se 
așeză singur la altă masă, bolborosind un cântec în barbă. O 
muzică întru totul diferită venea din spate, unde câţiva puști 
stăteau pe vine în jurul unui radio cu manivelă din dotarea 
armatei americane. Cel mai bine se prindea postul din Cotabato. 
Melodii pop americane vechi de câteva luni. Copiilor le plăceau 
ritmurile rapide sau baladele triste. 

Primarul Luis din Damulog, minion și pântecos, intră relaxat în 
cafenea surâzând și bătând din palme. Li se alătură și scrută din 
priviri scena, așa cum se prezenta ea. 

— l-ai întrebat? zise el în engleză. 

— Nu. 

Vorbind în cebuană”, Luis i se adresă lui Saliling, bărbatul cu 
sulița, cel mai în vârstă dintre ei: 

— Oamenii care l-au găsit pe mort la râul Pulangi. 

— Da. 

— Le-am spus să caute încălțările. Am trimis un desen. Și 
eticheta cămâășii. Am trimis un desen. 

Saliling zise: 


5 Limbă austroneziană vorbită în Filipine de aproximativ 20 de milioane de oameni. 
71 


— N-au decât oase. Și inelul de pe deget. 

— De la mâna stângă? Un inel de aur? 

— N-au precizat. 

— Mâna asta. Mâna stângă. 

— Nu. N-au precizat. 

— S-au uitat la dinţi. Are metal în dinţi. Le-ai spus asta? Arătă 
cu degetul spre propria gură și-l întrebă pe Carignan: Tu ai? Le 
poţi arăta? 

Carignan deschise larg gura și își arătă molarii celor trei datui, 
cărora păru să le placă ce vedeau. 

— Au găsit metal în dinţii lui? întrebă primarul. 

Saliling spuse: 

— O să căutăm genul ăsta de dinţi. Dar aveam o problemă în 
barangayat noastră despre care vrem să discutăm. 

— Nu eu sunt datul din barangaya voastră. Tu ești acela. Asta 
e poziţia ta, nu a mea. 

— Școala noastră are nevoie de reparaţii. Acoperișul ne 
păzește de soare, dar nu și de ploaie. 

— Vrea bani, îi spuse primarul lui Carignan în engleză. 

— Cunosc limba cebuană, zise Carignan. 

— Știu. Doar că-mi place să vorbesc atunci când musulmanii 
ăștia nu înţeleg. Eu sunt creștin, domnule. Adventist. Adventist 
de ziua a șaptea. Dar suntem toţi o familie împotriva 
musulmanilor ăstora. 

— Și misionarul pierdut este adventist, așa-i? 

— Da. E un lucru extrem de trist pentru orașul Damulog. 

— Dă-i omului cincizeci de pesos. 

— Crezi că am cincizeci de pesos? Nu-s bogat! 

— Spune-i că-l plătești mai târziu. 

Luis îi zise lui Saliling: 

— Cât vă trebuie ca să reparaţi școala? 

— Două sute. 

— Pot da douăzeci. Nu acum. Săptămâna viitoare. 

— Scândurile sunt scumpe. Cel puţin o sută cincizeci pe 
scânduri. 

— Am scânduri în Damulog. Dacă-ţi trebuie scânduri, vă pot 
da scânduri. 

— Niște scânduri și niște fonduri. 

— Fonduri de douăzeci și cinci. 


6 Cea mai mică diviziune administrativă în Filipine. 
72 


Saliling discută cu ceilalţi. Luis se uită la Carignan, dar preotul 
clătină din cap. Nu recunoștea dialectul. 

— Zece scânduri de cel puţin trei metri lungime, grăi Saliling 
în cebuană. Din cele groase. 

— Da. 

— Ce fonduri ne vei da? 

— Patruzeci e limita. Nu vă mint. 

— Cincizeci. 

— Bine. Fonduri de cincizeci de pesos și zece scânduri groase. 
Săptămâna viitoare. 

Datuii începură consfătuirea. Stăpâna cafenelei sosi, o femeie 
gârbovită și neliniștită, aducând două baghete de pâine pentru 
preot, dar și o lingură de metal, deși el mâncase deja cu 
degetele ca și ceilalţi. Știind că albilor le place pâinea, nu orezul, 
întotdeauna se ducea la piaţă după baghete când apărea el în 
oraș. 

Saliling spuse: 

— Nu face nimic dacă așteptăm o săptămână. Acum, noi 
trebuie să ne întoarcem în Tanday și apoi să trecem dealurile 
spre râul Pulangi. 

— Nu s-au dus încă la râu! spuse Luis în engleză. 

— Înţeleg. 

— Musulmanii ăștia sunt înceți. Le place să ne irosească 
timpul. 

Misionarul lipsea de dinainte să înceapă anotimpul ploios. 
Vestea găsirii unui cadavru venise în urmă cu peste o lună. 

Datu Saliling spuse: 

— Ne întâlnim aici peste două săptămâni. Sau o să venim noi 
la Damulog. O să aducem un răspuns, iar tu o să aduci 
cheresteaua și fondurile. 

— Nu peste două săptămâni - peste una, te rog! Doamna 
Jones așteaptă. Sărmana doamnă Jones! 

Bărbaţii vorbiră în celălalt dialect între ei. 

— Nu, zise datu, nu se poate rezolva într-o săptămână. E 
departe și oamenii de lângă râul Pulangi nu sunt de încredere. 
Nu sunt musulmani. Nu sunt creștini. Nu au niciun zeu. 

Lui Carignan îi părea rău pentru doamna Jones, soţia 
misionarului. Îi veni o idee: 

— Poate că vă putem însoţi și noi și să aranjăm pentru a 
aduce corpul înapoi la Damulog. 


73 


Luis spuse: 

— Sunt dispus să vin cu voi până la Tanday, dacă mergem 
amândoi. Cât despre traversarea râului Pulangi - nu. Nu vreau 
să mor. Vreau să trăiesc până la adânci bătrâneţi. 

— Prea bine. 

— Tu te duci cu ei, părinte? 

— Da. 

— Singur? 

— Dacă sunt cu ei, nu sunt singur. 

Căzură de acord: datuii aveau să se vadă cu Luis în Damulog 
peste două săptămâni. Luis comandă un San Miguel. 

— Îmi plac restaurantele catolice, le mărturisi el tovarășilor 
săi. În al nostru, cel adventist, nu se servește bere. Nu e 
sănătos. 

Stăpâna îi îmbie să ia niște delicatese, carne dintr-un borcan 
mare. Localnicii stăteau buluc de-o parte și de cealaltă a intrării 
în cafenea și se uitau cu gurile căscate. 

— Pot să fac rost de avocado, îi spuse stăpâna lui Carignan. 
Dacă veniţi la prânz, o să vă fac un milkshake de avocado. 

El luă o bucată de carne de carabao frăgezită în mirodenii, 
incredibil de picantă. Încuviinţă din cap în semn de apreciere și 
imediat se trezi cu o farfurie întreagă în față. Nu era rea. Dar 
rămâneai după aceea cu un gust ce semăna prea mult cu 
mirosul de carabao. Voci dinspre pâlcul de la ușă: „Pa-dair, Pa- 
dair, Pa-dair”. 

luda ieși afară și se spânzură. 

— Voi spune o rugăciune pentru toată lumea, le spuse preotul 
cu voce tare. 

Saliling se ridică în picioare și îi ameninţă pe intruși. Lovi din 
piciorul gol, scutură sulița. Grupul făcu câţiva pași îndărăt. 

Stăpâna începu să-l plesnească pe bătrânul beat de la masa 
alăturată cu mâna ei flască, ţipând ininteligibil. Bărbatul părea 
năuc. 

— Ha, adepţii tăi vor să se spovedească, zise Luis. 

luda se aruncă dintr-un loc înalt și pântecele lui se frânse pe 
stânci. Se întrebă dacă oamenii aceia, simpli supraviețuitori, 
știau ceva despre vinovăţie. Creaturile acelea diforme cu piele 
de mahon care se împleticeau acolo pentru a se spovedi. Plecă 
alături de ceilalți datu împingându-i pe săteni deoparte. 


74 


— Am să mă rog. Toată lumea trebuie să se roage. Să se 
roage sfinţilor din Ceruri. 

e 

Avea să se ducă împreună cu cei doi datu în barangaya lor, 
numită Tanday. Niciun autobuz nu mergea la Tanday și, dincolo 
de un anumit punct, nici măcar drum nu mai era. Aveau să 
meargă pe jos. Carignan înţelegea doar că oamenii care aveau 
rămășițele pământești ale misionarului trăiau pe malul râului 
Pulangi. Cât de mult aveai de mers până la ei, asta nu putea 
spune. Datuii vorbeau de douăzeci și cinci de kilometri, dar era 
nechibzuit din partea lui să întrebe, căci de unde să știe ei? Din 
respect, îi oferiră o estimare: două zile de mers pe jos. Datuii 
insistară să plece numaidecât pentru a ajunge la Tanday până la 
lăsarea întunericului. 

Merseră împreună până la prânz, până la Maginda. Acolo, 
datuii, în bunătatea lor, îi împrumutară un cal, nu mai mare 
decât un ponei, înșeuat cu o șa de lemn. Mergând în urma celor 
trei bătrâni, costelivul animal înaintă anevoie sub greutatea lui 
Carignan cale de câţiva kilometri, până la poalele dealului de 
dinaintea barangayei Tanday, după care Carignan trebui să 
coboare și să urce pe potecă în urma lui, în vreme ce întunericul 
se pogora peste nesfârșitele piscuri ale munţilor mici. 

Poteca ce urca dealul era lată și, în privința asta, ușor de 
parcurs, curățată de săteni, însă era abruptă, iar el rămăsese 
fără suflu. Imbătrânise prea mult pentru astfel de aventuri - cât 
era de bătrân? Șaizeci de ani, aproape. Nu-și amintea cu 
exactitate. La jumătatea urcușului auziră un fluierat slab și un al 
patrulea ins li se alătură. 

— Bună seara, Pa-dair, zise acesta în engleză. Vă voi însoți. 

Tânărul se prezentă drept Robertson, un nepot de-al lui 
Saliling. Chipul lui Robertson era vizibil în strălucirea serii. 

Gânduri legate de luda, imagini, călugărul, visul, îl vizitaseră 
din nou de-a lungul zilei. Călugărul din vis cu nor argintiu în loc 
de faţă. Poate că va găsi pe cineva care să-i ofere o 
interpretare. 

Trecură de creastă și se îndreptară spre școală, pentru a 
petrece noaptea. Bărbaţii îi aduseră o cină de orez alb lipicios și 
o plantă verde pe care o numiră hwai/-an, și în scurt timp, 
deoarece noaptea era neagră ca smoala, nu mai avu altceva de 
făcut decât să închidă pleoapele. Se întinse pe-o parte pe 


75 


podeaua de lemn ca și ceilalţi, fără rogojină ori covor. Nu-i 
venea somnul. Aerul mirosea altfel decât în dormitorul său de 
pe malul râului infect ce trecea pe lângă Basig, în clădirea școlii 
era un aer greu, uriașele frunze de bananier se îngrămădeau la 
geamuri și chiar șopârlele care cloncăneau la streșini sunau 
diferit. Aproape de miezul nopţii începu să plouă monoton, din 
ce în ce mai puternic, până când furtuna păru să-și pună în gând 
să distrugă acoperișul de metal, înecându-i mai întâi în răpăitul 
ei, apoi, în scurt timp, amenințând să-i înece în apă. Picăturile se 
strecurau prin crăpăturile foilor ruginite de tablă și Carignan 
trase două pupitre laolaltă și se ghemui dedesubt, la loc ferit. 
Sătenii ale căror acoperișuri erau și mai stricate se strecurară în 
clădirea întunecată a școlii, până când se strânseră aproape 
două duzini. Când aversa se opri, el continuă s-o audă ore 
întregi răpăind pe-un versant al dealului în jos. 

Se trezi în zori dintr-un somn superficial și scurt și ieși pentru 
a-și goli vezica pe un perete al școlii. După ploaia de noapte, era 
răcoare, dar nu adia deloc vântul. La ora aceea, pământul părea 
să stea deschis, gata să-și dea în vileag secretele. 

Ce ofrandă să aștern la piciorul crucii hoţului? 

Trase un vânt și câţiva copii îl ochiră de după colţul clădirii, 
imitând sunetul cu buzele ţuguiate și râzând. 

Ce consolare la piciorul morţii sale? 

Fără preambul ori urări de rămas-bun, cei trei datu ieșiră 
afară și își reluară călătoria. Nu duceau nimic cu ei, așa că nici el 
nu duse nimic. Cu toate că ei erau desculți, el purta tenișii Keds. 

Abordară cu băgare de seamă o potecă alunecoasă ce cobora 
spre o coamă lungă și se continua apoi spre un alt munte. O 
latură a lumii se făcu roșie și soarele se rostogoli pe cer 
deasupra lor, înlăturând negura de jos părând să făurească o 
panoramă și mai grandioasă și mai complicată de dealuri, râpe 
și pâraie scânteietoare și ierburi vopsite nu doar în nenumărate 
tonuri de verde, dar și de argintiu, negru, purpuriu. Se opriră pe 
dealul alăturat într-o barangaye formată din câteva colibe și 
băură cafea de-a locului și fiecare mâncă un bol cu orez. Saliling 
vorbi cu căpetenia în dialect bisayan și Carignan îi auzi 
discutând despre niște focuri de armă pe care le auziseră 
dimineaţă de cealaltă parte a văii. 

— Ne-a pus în gardă în legătură cu niște lupte care se poartă 
înainte, zise Robertson. 


76 


— Am auzit și eu când a spus-o, a răspuns Carignan. 

Porniră din nou la pas. 

Coborâră pe cealaltă parte a muntelui pe o potecă lată și 
dreaptă, netezită de copitele carabaoilor. Treptat, drumul se 
îngustă până când Carignan se văzu nevoit să meargă cu 
brațele strânse la piept ca să nu fie sfâșiat de spinii din stânga și 
din dreapta. Saliling deschidea coloana, iar vârful suliței sale 
zgâria frunzele deasupra capului și scutura ploaia din noaptea 
trecută peste faţa lui Carignan. Ceilalţi doi se ghemuiau în 
spatele preotului. Pe nepregătite, Saliling părăsi poteca și plonjă 
într-o mare de iarba elefantului pe care, undeva la nivelul 
picioarelor lor, o străbătea o cărăruie lată de cincisprezece 
centimetri. Acum, soarele strălucea direct deasupra lor și totuși, 
sub picioarele lor, un noroi gros și roșu care părea însuflețit se 
agăța de tenișii lui Carignan, i se aduna pe tălpi, îi urca peste 
margini, înghiţindu-i picioarele până la glezne. Desculţi, ceilalţi 
călcau fără bătăi de cap, în vreme ce Carignan înainta anevoios 
cu tenișii împovăraţi de noroiul roșu ca de ciment. Și-i dădu jos, 
într-un final, ca să nu-i fie smulși din picioare de clisa 
pământului, și-i legă unul de altul cu șireturile. 

Când părăsiră terasa de stânci și coborâră spre un pârâiaș 
adânc într-o râpă, Carignan scos din fire de o nouă coborâre, 
apoi de o altă urcare, se auzi un răpăit slab de undeva din 
spatele următoarei culmi și, deasupra lor, aruncându-i în umbră, 
se ridică spre cer o masă de fum, o coloană neagră înălțându-se 
drept spre văzduh, în acea zi fără vânt. Va să fie sânge și foc și 
palmieri de fum - din Joel, așa-i? Incredibil cum îi revenea 
engleza. Și scriptura la fel, se întorcea din întuneric. Joel, da, al 
doilea capitol, tradus de obicei prin „stâlpi de fum”, dar 
originalul în ebraică spunea „palmieri de fum”. 

Când traversară pârâiașul pe fundul râpei, Carignan încercă 
să-și curețe tenișii. Noroiul nu se dizolva în apă, așa că trebui 
să-l frece și să-l curețe cu degetele. Apa părea curată. Se 
întrebă dacă era potabilă. Undeva de-a lungul cursului său, 
fiecare pârâiaș din regiune deservea un clan sau un sat, oamenii 
irigau culturile cu apele lui, își aruncau dejecţiile în el, iar 
animalele se îmbăiau în el. Simțea o sete disperată, întreaga lui 
fiinţă vibra de sete, dar bărbaţii nu băură, așa că nu bău nici el. 
Işi trase tenișii uzi în picioarele goale. Acum se îndreptau direct 
spre monoliţii negri de fum. 


77 


Ajunseră în vârful povârnișului și începură să coboare pe o 
potecă deopotrivă noroioasă și stâncoasă către o barangaye 
alcătuită din mai multe colibe, toate în flăcări, aproape complet 
mistuite de flăcări, și din care nu mai rămăseseră decât 
scândurile înnegrite și fumegânde. Saliling își duse mâna căuș 
de-o parte a gurii și strigă. Se auzi un răspuns. Dincolo de 
peretele unui contrafort găsiră un bătrân cu o cârpă de sac 
înfășurată în jurul șalelor. Carignan se așeză pe un petic de 
iarbă aspră și flutură din mână pentru a-și îndepărta fumul din 
ochi, în timp ce Saliling și nepotul lui vorbiră cu săteanul. 

— El zice că Tad-tad a venit să distrugă, îi explică Robertson 
preotului. Dar toţi au scăpat. El e prea bătrân să fi scăpat. L-au 
împușcat în mână și acum se ascunde. 

Tad-tad erau o sectă creștină. Numele lor însemna „fuga- 
fuguţa”. 

Dintre locuitorii de acolo nu mai rămăsese decât bătrânul 
acela cu o gaură de glonţ în mâna pe care o înfășurase într-o 
compresă de frunze și ouă de muște. 

— Chiar dacă au o rană gravă, în clanul ăsta nu le taie 
niciodată membrele, explică Robertson. Nu e necesar, rănile lor 
nu se infectează niciodată, pentru că permit ouălor să eclozeze 
și să le mănânce carnea putrezită. 

— A! Aha, făcu Carignan. 

— E o metodă bună. Dar uneori omul se îmbolnăvește și 
moare. 

Bătrânul părea într-adevăr grav bolnav, cu faţă strânsă, ca de 
maimuţă, și piele pergamentoasă care-i atârna pe oase la 
încheieturi. Spre fundul gurii avea doi sau trei dinţi pe care îi 
folosea în acel moment să ronţăie un mango cu o concentrare 
intensă. Răspundea cu ţâfnă la întrebările lui Saliling, dar când 
termină cu fructul aruncă sâmburele și-i arătă lui Carignan 
anting-anting-ul său, o brățară din seminţe goale pe dinăuntru 
pe care o purta la brâu. E magică, explică el, îi garanta o moarte 
liniștită. Drept pentru care, rana aia de glonţ nu însemna nimic. 

Bătrânul vorbea un dialect cebuan-bisayan pe care Carignan îl 
înțelegea binișor, însă tânărul Robertson tot îi traduse: 

— Trebuie doar să bea niște sânge de maimuţă și va fi iarăși 
ca nou. 

— Duceţi-mă la râu cu voi, zise bătrânul. Vreau să beau niște 
mâl. 


78 


— Acum vrea să vină cu noi, spuse Robertson. 

— Da. Am înţeles. 

— Cei din clanul ăsta spun că mâlul dă viaţă. Vrea la râu. 

— Știu ce spune, insistă preotul. 

Bătrânul arătă cu degetul spre est, dincolo de un deal, și vorbi 
despre un ţinut de poveste, un loc legendar. 

— Spune că dincolo de muntele ăla se află un loc numit 
Agamaniyog. 

— Astea sunt povești pentru copii, zise Carignan. 

Ținând degetul îndreptat spre est, bătrânul zise: 

— Agamaniyog. Este ţinutul nucilor de cocos. 

Carignan zise: 

— Agamaniyog e pentru copii. 

— Atunci, nu te duce acolo, spuse bătrânul. 

O luară iar din loc, înaintând pe mijlocul pârâului prin valea 
strâmtă și apoi în sus pe versantul muntelui, apucându-se de 
smocuri de iarbă ca să se poată căţăra; Carignan era biciuit la 
fiecare pas de vorbele Acuzatorului: Sunt malefic în supremaţia 
voinței mele, și incomplet pocăit. Dar puţin, puţin pocăit. Dar 
foarte incomplet. Am eșuat în spiritul rolului meu de fiu. Inăbuși 
vocea diavolului, care era propria sa voce, și își îndreptă auzul 
spre sunete exterioare: tremurul frunzelor ude în bătaia 
vântului, ciripitul papagalilor, vociferările mincinoase ale 
maimuţelor mici în tufișuri. lerburile se închideau deasupra lor. 
Poteca era acum doar o plăsmuire a imaginaţiei lui Saliling. 
Carignan se împleticea după el, ţinându-și spatele drept doar de 
teamă că dacă se va apleca se va pierde în vegetaţie. Hainele 
lui erau leoarcă, până și buzunarele îi erau pline de sudoare. 
Poteca se lărgi din nou și ajunseră pe o creastă cu vedere spre 
lume. Înaintarea era mai ușoară acum. În mai puţin de două ore 
se aflară deasupra văii Arakan, lată de cam cinci kilometri și 
străbătută de panglica oliv a râului Pulangi. Arbori gigantici de 
acacia cu formă ca de ciuperci, înalţi de zece etaje și cu coroana 
largă de o sută de metri, ascundeau malurile de ochii 
privitorilor. Saliling nu-i vorbise nici măcar o dată, dar acum se 
întoarse și-i spuse în cebuană: 

— Uită-te înapoi - vezi de unde am venit. Sunt douăzeci de 
kilometri până acolo. 

Carignan se uită spre vest: jungla gri-verzuie îmbăiată într-o 
lumină trandafirie, năruindu-se în cazanul apusului. 


79 


Mai aveau o oră de mers pe jos pentru a cobori în ceea ce mai 
rămăsese din barangaya Tatug. Ilnundaţia de anul trecut culcase 
ierburile la pământ și dărâmase casele de pe pilonii lor joși, însă 
oamenii continuau să locuiască acolo. Carignan, atât de sleit de 
puteri că nu putea ridica mâinile ca să-și dea jos pălăria, se 
așeză pe o movilă despre care bănuia vag că era de fapt un 
mormânt. ÎI înconjurau și alte morminte, încă nu complet 
năpădite de buruienile agăţătoare și de lujerii plantelor 
târâtoare. Ceva masacrase o duzină dintre oamenii aceia, poate 
chiar mai mulţi, douăzeci, douazeci și cinci - o molimă, o viitură, 
prădători. Își găsi forţa de a-și da jos pălăria. Auzi râsete de 
copii, auzi plânsetul unei femei. 

— Vino, hai să plecăm de aici, nu trebuie să șezi aici, zise 
Robertson. 

Saliling îl apucă de braţ. Robertson spuse: 

— Vezi, avem o cutie. Ținea în mâini o cutie făcută din 
scânduri recuperate, mâncate de carii. Astea-s oasele 
compatriotului tău. 

e 

Dornic să-și primească prima misiune oficială ca ofițer de 
informații, Sands ajunse la aeroportul civil din Manila la ora 4:15 
într-o noapte de sâmbătă pentru a lua un aparat DC-3 cu 
destinaţia Cagayan de Oro, orașul situat în cel mai nordic punct 
al insulei Mindanao; se așeză la rând, la gemuleţele vânzătorilor, 
unde stăteau zeci de oameni semiadormiţi, cu batistele strânse 
la gât, care își făceau încet vânt cu ziare mototolite, înaintând 
alene, dar hotărât spre chipurile grosolane ale funcţionarilor. 
Apoi, înainte să urce în avion, dispăreau. Numele lui Skip apăru 
al patruzecilea pe lista de așteptare scrisă cu creta, dar primii 
treizeci și nouă de călători nu se prezentară și el urcă primul la 
bordul aparatului DC-3, care transportă cinci pasageri peste 
junglele radiante și marea neagră și ateriză fără probleme pe o 
pistă accidentată de pământ roșu. 
Aparatele acelea DC-3 puteau zbura și împușcate într-o aripă - 
știa asta din poveștile colonelului. 

Găsi un taxi care să-l ducă la piața De Oro, sări peste micul 
dejun și se urcă într-un autobuz de pasageri care pleca spre 
sudul insulei. Avea la el un aparat foto ieftin, un Imperial Mark 
XII de-un verde pastel căruia îi lipsea blitzul, însă își petrecu 
aproape tot timpul admirând peisajul împlinit, spongios. 


80 


Călătoreau cu o viteză bunicică, încetinind aproape de tot 
pentru a permite pasagerilor să urce și să coboare, dar fără a se 
opri vreodată în loc. În fiecare cătun, vânzătorii ambulanți 
alergau pe lângă autobuz pentru a vinde felii de mango și 
ananas înfășurate în hârtie și Coca-Cola în punguliţe de plastic 
înnodate la gură și înțepate cu un pai de băut; și el cu asta se 
ospătă până spre seară, când autobuzul opri în Malaybalay, o 
așezare din lanţul central de munţi, unde aveau să rămână 
peste noapte. 

In tot acest timp, îl năpădiră unde trecătoare de dor de casă, 
nu după State, nu după Kansas sau după Washington, ci după 
casa din munţii de pe Luzon, cu dormitoarele ei cu aer 
condiționat și supa Campbell's și untul de arahide Skippy de la 
magazinul militar Seafront al ambasadei. Accesele acelea mici 
de panică le primi ca pe niște semne ale unei imersiuni tot mai 
adânci în mediul său de viaţă. O noţiune de care pomenise 
colonelul îl intriga: un singur Dumnezeu, dar slujiri felurite. 
Temerile îl trăgeau și ele spre ducerea la îndeplinire a misiunii 
ăsteia - avea să-și citească raportul asupra părintelui Thomas 
Carignan, ce efect va avea raportul asupra lor? 

Malaybalay, deși săracă și cu locuinţe construite în principal 
din placaj și tablă galvanizată, era o așezare aglomerată și plină 
de zgomote și mișcare. In apropierea pieţei bisericii catolice găsi 
un hotel și o cameră cu baie separată în stil musulman - un 
separeu ce conţinea deopotrivă un veceu turcesc și un robinet 
cu apă rece de care era atașat un furtun de cauciuc lung de un 
metru. Sistemul acela exotic îl aruncă în braţele unei greţi 
spirituale. Se așteptase ca în misiuni de felul acesta să se simtă 
izolat și îngrozit; dar nu la simpla vedere a instalaţiei sanitare. 
Se întinse găâfâind pe pat și simţi că forțele îi părăsesc în valuri 
corpul. Geamurile camerei înguste erau prea înalte pentru a 
putea vedea prin ele. Aerul lumii ăsteia părea să nu conţină 
niciun pic de oxigen, ci doar ţipetele copiilor și zarva străzilor. 
Cobori la parter cu aparatul foto și se așeză pe o bancă de piatră 
în parc, cerând să-i fie lustruiţi pantofii. Lustragiul, care nu 
putea să aibă mai mult de șapte sau opt ani, frecă până ce se 
umplu de transpiraţie, broboane mari pe buza de sus, și lovi 
hotărât cu peria în cutie pentru a-l anunţa pe client că trebuie 
să-i dea celălalt picior. Sands făcu o poză. Băiatul era de un 
calm desăvârșit și se prefăcu că nu bagă de seamă. Asta trebuia 


81 


să ajungă, asta avea să-i redea cumpătul, chipul copilului ăluia. 
ÎI plăti generos, intră în biserică - fără pereţi, doar un dom mare 
deasupra șirurilor de strane - și așteptă liturghia de sâmbătă 
seară. | se alăturară alţi câţiva. Veni apusul. Liliecii zburătăceau 
afară, în piaţă. Latina îl calma. În timpul omiliei, tânărul preot 
vorbi în bisayană, dar Skip recunoscu mulţi termeni englezești: 
„posedare demonică”, „exorcizări”, „îngeri căzuţi”, „investigare 
spirituală”, „investigare psihologică”. Când congregația se ridică 
în picioare pentru a primi împărtășania, el îi abandonă și păși 
înapoi în acel oraș de-o stranietate pustiitoare. 

Oprind trecătorii până ce găsi un vorbitor de engleză, află de 
un restaurant în stil occidental și în scurt timp ședea în La 
Pasteria, un local italian care poate că-și alcătuia o parte din 
meniu cu ingrediente scoase de la conservă, dar care oferea 
salată proaspăt amestecată și antipaste cu ridichi și ţelină 
proaspete, chiar și măsline. Feţe de masă albe, lumânări în 
sticle de Chianti și un fonograf la care personalul punea să cânte 
discuri dixie land cu șaptezeci și opt de rotații pe minut. 

Obloanele de lemn stăteau deschise spre o briză montană de 
seară, atât de răcoroasă pe cât putea fi o briză la acea 
altitudine. La una dintre ferestre, ședea, singură, o femeie 
despre care Sands era convins că trebuie să fie englezoaică ori 
americancă, tânără, dar cumva nu tinerească, cu alură serioasă, 
un soi de bibliotecară rămasă fată bătrână sau sora nepângărită 
a unui pastor. Dar cât timp mâncă, ori de câte ori se uită la ea, 
ea îi întoarse privirea cu o candoare descumpănitoare. 

În timp ce chelnerul debarasa masa ei, femeia se ridică și veni 
direct la masa lui Skip. Aduse cu ea ceașca de cafea și o așeză 
alături de a lui. Întinse mâna. 

— Ne-am holbat unul la celălalt toată seara. N-ar strica să 
facem cunoștință. Eu sunt Kathy Jones. 

Îi strânse mâna și nu-i dădu drumul. Nu din simplă prietenie. 
Ochii ei rămaseră ațintiţi la ai lui, cu o privire aproape 
înlăcrimată, înflăcărată de dorinţă. Sands nu avea cuvinte. Nu 
știuse niciodată cum să le abordeze pe femei. Zâmbetul ei fals, 
topindu-se de disperare, îi zdruncina sufletul de milă. Femeia 
era bolnavă sau beată, sau amândouă odată. 

— O, pentru Dumnezeu, zise ea și se întoarse cu un râset 
reținut sau suspin. 

Lăsându-și cafeaua pe masa lui, ieși în grabă afară. 


82 


Sands tremura pe dinăuntru și nu putea mânca. Cu toate 
acestea, comandă desert. Când acesta veni - cannoli - chelnerul 
zăbovi lângă el într-o oribilă stare de sfiiciune și în cele din urmă 
izbuti să rostească: 

— Doamna nu a plătit azi. Veţi plăti dumneavoastră? 

Și Skip plăti. 

A doua zi după-masă, coborând din autobuz pe strada 
principală nepavată a satului Damulog, a fost întâmpinat de un 
bărbat mic și durduliu care, aparent, își făcuse un obicei din 
inspectarea nou-veniţilor și care se prezentă drept Emeterio D. 
Luis, primarul din Damulog. Luis îl duse la singurul hotel din 
localitate, proprietatea unui om pe nume Freddy Castro, 
arătându-i pe drum locurile importante din Damulog, piaţa, 
restaurantul, clădirea unde se organizau lupte cu cocoși, diverse 
magazine. 

Damulog se afla la capătul drumului de ciment, la capătul 
rutei de autobuz, la capătul liniilor de curent electric. Deși 
electricitatea ajungea acolo, orașul nu avea canalizare și, din 
câte reuși Sands să afle, nu avea nici instalaţii sanitare 
interioare, în mod categoric nu la hotelul domnului Castro, care 
era construit din lemn solid, dar unde, în acea după-masă, 
ploaia pătrundea nu doar prin acoperiș, ci și prin cele două etaje 
de sub acesta, ajungând să picure prin tavanul camerei lui de la 
parter. Pentru a-și păstra patul și obiectele personale uscate a 
fost nevoie de o atentă organizare. La apus, primarul și domnul 
Castro, un tânăr care vorbea bine engleza, îl duseră la unul 
dintre cele cinci izvoare ale orașului, unde Sands, în boxerii lui 
ecosez și cu sandale zoris galbene în picioare, în faţa unui public 
format din femei și copii cu gura căscată, se îmbăie în apa 
limpede care curgea dintr-o ţeavă înfiptă în coasta dealului. 

— Imbăiază-te liniștit, îmbăiază-te liniștit, ești în siguranţă, îl 
asigură primarul. Nu avem crocodili aici. Nu avem malarie. Nu 
avem prădători. Cred că se pune la cale o activitate organizată 
din partea grupurilor musulmane din sud, dar asta numai în 
Cotabato. Noi nu suntem în Cotabato. Aici e Damulog. Bun venit 
în Damulog. 

Când Skip se întoarse cu spatele, copiii îl strigară. Pe insula 
Mindanao, ofiţerii americani erau o noutate; prin urmare, nimeni 
nu-l strigă Soldat. Copiii îl strigară „Pa-dair, Pa-dair...” Părinte... 
Il confundaseră cu un preot. 


83 


Ce vise ciudate am avut azi-noapte, Doamne... 

Ședea pe o bancă în piaţă punând laolaltă spaimele din 
noaptea trecută, așteptând plecarea de la ora 6, așteptând 
cafea în vreme ce în apropiere două femei pe jumătate adormite 
își deschideau dughenele. Stăteam în locul Judecăţii, dar înainte 
de asta ce, ce, aveam poșeta, pășisem într-un magazin să 
cumpăr un creion, dar magazinul era o scenă într-un mare 
stadion negru de la capătul lumii, iar acum eu eram moartă și 
trebuia să dau socoteală pentru păcatele mele. Și nu puteam. Și 
întunericul era moartea mea eternă. 

Vocea cui șoptise în vis? Dar femeia era pregătită acum să-i 
vândă niște cafea, turnând apă caldă dintr-un termos într-un 
pahar de plastic peste o lingură de Nescafe pudră. Femeia 
deschise radioul cu tranzistori - DXOK din Cotabato City, melodii 
pop urmate la ora 6 de o pauză pentru cinci Ave Maria. 

Autobuzul aștepta, dar șoferul nu venise. Nici n-o interesa 
dacă plecau la ora stabilită. Nu avea ceas la mână, demult nu 
mai avea așa ceva. 

Și acela cine să fie? La zece metri de ea, așezându-se într-un 
alt separeu și comandând o chiflă cu zahăr, era bărbatul în fața 
căruia se comportase ca o idioată la restaurant, în La Pasteria. 
Idioată, idioată! Dar seara trecută, la vederea lui simţise o 
dorinţă nestăvilită, o sete de neostoit. În veșmintele lui 
filipineze, pantaloni maro, sandale maro, cămașă albă sport, la 
amurgul luminii de lumânare, cu părul și mustaţa ciufulite, 
semănase atât de bine cu Timothy - tânărul sosit, Timothy, 
aducătorul de vești bune și sentimente puternice de tovărășie. 
Și se aruncase asupra americanului ăluia cu nesăbuinţa cu care 
s-ar fi aruncat asupra lui Timothy dacă Timothy s-ar fi întors la 
ea din seninul insondabil în care se făcuse nevăzut. 

Incă nu sosiseră zorii. Ciudată vreme pe muntele ăsta, soarele 
cădea asupra ta ca o nicovală, dar era răcoare la umbră, iar 
după lăsarea întunericului era aproape frig. Își strânse umerii în 
puloverul ei, cu faţa invizibilă în umbra glugii, și-l observă pe 
american de la distanţă. În acea primă clipă, aseară, Timothy, 
am crezut că el ești tu și sângele mi s-a urcat la cap și în degete 
și vederea mi s-a înceţoșat, și aici, în timp ce bea Coca-Cola la 
șase dimineața cu braţul trecut prin breteaua rucsacului de 
bumbac, Timothy, tot cu tine seamănă. Acum a intrat alt bărbat, 


84 


probabil șoferul de autobuz, s-a așezat alături de american și a 
comandat cafea. Sus, în streașina de tablă, palide tuburi de 
neon în jurul cărora roiau insecte înaripate... Femei înalte și 
somnoroase înfășurate în pături ușoare lângă lăzi de lemn își 
deschideau tarabele pentru a expune ouă fierte, ţigări, 
bomboane, chiflă cu zahăr. Timothy, ești în viață? Femeia de la 
dugheana de lângă mine împletește din frunze de cocos cutiuţe 
pentru cadouri. Altă femeie stă aplecată peste o mătură scurtă, 
doar un mănunchi de paie... Fie să-mi aduc mereu aminte 
adevărul pe care îl simt în clipa asta... Timothy, trăim, murim. 

Șoferul descuie autobuzul și americanul se urcă după el. 
Imposibil să urce în autobuzul acela, să fie văzută. Îl va lua pe 
următorul. Se întoarse cu spatele și ceru un ou, o chiflă și încă 
un Nescafe, după care își strânse lucrurile și plecă. Își ţinea 
lucrurile într-o pungă de hârtie maro cu toarte de sfoară. 

Se așeză pe o bancă în Rizal Plaza și urmări vreo șase femei și 
copii cum întind recolta de orez pe terenul de baschet, 
mișcându-se de colo-colo cu greblele pentru a întoarce boabele. 
Nu avea unde altundeva să meargă. Mai bine să riște un 
program de după-masă mai puţin aglomerat decât să rămână 
încă o noapte. În oraș nu exista nicio biserică adventistă, așa că 
se cazase la o pensiune, unde ideea că o femeie poate călători 
singură crease o solicitudine încordată, în spatele căreia 
întrezărea sentimentul urii. Toţi încercau să fie politicoși. De 
asta se dusese în La Pasteria, deși abia își putea permite - drept 
pentru care avea o scuză că mersese acolo, însă nu avea 
niciuna pentru că se vârâse în sufletul străinului. 

Oare chiar semăna acesta atât de tare cu Timothy? Din punga 
ei de hârtie scoase un teanc de poze, singurul motiv al acestui 
drum. Săptămâna trecută, în noianul de obiecte felurite 
aparţinându-i lui Timothy, găsise o rolă de film și bătuse tot 
drumul acesta pentru a ajunge la un om care să aibă o cameră 
obscură. Majoritatea cadrelor ieșiseră, în jur de douăzeci de 
fotografii, trei înfățișându-l pe Timothy, două doar tangenţial - 
Timothy cu un grup de ingineri din Manila, inspectând locul de 
amplasare al unei viitoare uzine de apă, primarul Luis vârându- 
se în prim-plan ca un rozător mare și fericit; Timothy de 
aproape, dar înceţoșat, aparent dându-i instrucţiuni fotografului 
începător - și una cu Timothy cu braţul pe după umerii lui Kathy 
însăși, pozând alături de participanţii la o petrecere filipineză de 


85 


nuntă în fața unei biserici cu stucatură roz. Restul erau 
instantanee pe care el intenţionase să le trimită proaspetților 
însurăței: Cotabato City; Kathy recunoștea biserica roz. Stătuse 
alături de el la „un chiolhan”, cum spusese el, după mai bine de 
o sută de kilometri de drumuri stricate cu zeci de alţi pasageri 
într-un jitney” conceput doar pentru opt oameni. La biserica din 
Cotabato îl primiseră ca pe un zeu, îl îmbunaseră cu grija lor, îl 
împovăraseră cu mici cadouri, îl imploraseră să participe la 
nunta unor străini, îi dăduseră voie să imortalizeze momentul cu 
aparatul lui de producţie nemţțească. 

În afară de fotografiile acelea, punga de hârtie conţinea 
schimbul ei de haine din ziua precedentă și o perniță pe care o 
puse între ea și bancheta de lemn din autobuzul cu care 
coborâse de pe munte în după-masa aceea. Drumul cobora 
treptat, oferind câmp deschis privirii, o priveliște încântătoare și 
necuprinsă, unsprezece mii de tonuri de verde sub norii cenușii 
și negri de furtună care se acumulau încet. Aerul vâjâia prin 
geamurile deschise, aducând la început miros de pin, apoi izul 
jilav al șesurilor. Autobuzul trecuse printr-o aversă de ploaie și 
sosise în Damulog, încă picurând de apă, la ora patru după- 
amiază. 

Nici urmă astăzi de primarul Luis în staţia de autobuz. 
Probabil că era plecat la pariuri. Auzea strigătele bărbaţilor aflați 
la luptele de cocoși în clădirea din cealaltă parte a pieței. 
Asistase și ea o dată, de la distanţă, zăbovind afară, pe stradă. 
Păsările aveau lame legate de pinteni și în câteva secunde se 
tăiaseră reciproc în bucăți. 

Ea și Timothy locuiau nu departe de piaţă, într-o casă cu trei 
dormitoare, cu uși de plasă împotriva insectelor și acoperiș de 
tablă, pe care o împărțeau cu servitorul lor Corazon și, de obicei, 
cu două sau trei nepoate de-ale lui Cory, nu întotdeauna 
aceleași. Găsi casa goală. In zilele de sabat și duminica, fetele 
plecau acasă, în barangaya Kinipet. 

Judecând după aroma de pin și răcoarea relativă a orașului de 
munte, simţea din nou mirosul casei, lemnul umed și albiturile 
stătute. Casa era întunecată. Trase de lanţul care atârna din 
tavanul bucătăriei - curentul funcţiona. Gândacii o zbughiră spre 


7 Mijloc de transport în comun, autobuz sau dubă, extrem de colorat, specific 
Filipinelor. 


86 


colțuri. Cory îi lăsase niște orez într-un bol acoperit. Furnicile îl 
asaltaseră. Ce loc oribil și deplorabil era acesta fără Timothy. 

Aruncă mâncarea cu tot cu bol peste gunoiul de la marginea 
proprietăţii și, la trei minute după ce se întorsese acasă, plecă. 

Luă cina la cantina Sunshine și rămase blocată acolo de a 
doua furtună din ziua aceea. Curentul se întrerupse în oraș și ea 
așteptă să treacă vremea rea la lumina lumânării, discutând cu 
un bărbat pe nume Romy, venit din Manila cu o echipă de 
inspecție, și cu Boy Sedosa, care purta uniformă de poliţist de 
patrulă. Romy bea dintr-o halbă cu Old Castle Liquor și Sedosa 
dintr-o halbă cu rom Tanduay. Thelma, patroana cantinei 
People's Sunshine, ședea pe un taburet înalt în spatele tejghelei, 
de cealaltă parte a încăperii, și asculta la un radio cu tranzistor. 

Americanul care semăna cu Timothy intră ud leoarcă, 
aducând cu el, după toate aparențele, un aparat foto cu 
breteaua înfășurată la încheietura mâinii, și ezită puţin dincolo 
de prag. Discuţiile se stinseră. Bărbatul se așeză la masa 
alăturată și ceru cafea. Dacă o recunoștea, era prea politicos 
pentru a o spune. 

A, trebuia să știe. Damulog se afla la capătul liniei de autobuz 
și era singura staţie în care găseai loc de cazare. 

Bărbatul își așeză aparatul foto pe masă. Il priviră cu toţii cum 
își bea cafeaua în vreme ce ploaia continua să cadă monoton. 

Un grup de tineri beţi asaltară cafeneaua, făcând pe grozavii 
și răsturnând mese și scaune. La lumina lumânărilor, aruncau 
umbre înfricoșătoare, violente. Thelma bătu din palme și râse, 
de parcă ar fi fost proprii ei băieţi. Tinerii plecară și ea se apucă 
să pună mobilierul la locul lui. Polițistul Sedosa se răsuci pentru 
a îndrepta raza lanternei după ei, în ploaie. Apoi o femeie 
nebună intră ca să cerșească. Ea și Thelma se îmbrățișară ca 
două rude, ceea ce poate și erau. 

Polițistul Sedosa, deși își ținea bărbia și umerii drepţi, se lăsă 
jos, spre flacăra lumânării. Îl scrută pe americanul de la masa 
alăturată până când americanul se văzu forțat să-l observe. 

— Aș vrea să vă știu numele. 

— Numele meu este William Sands. 

— Înţeleg. William Sands. Chipul lui Sedosa era ca scos dintr- 
un film - ochi de beţivan înveterat înotând printre trăsăturile 
unsuroase ale feţei grăsulii. Avea nas ascuțit de arab. Nu clipea. 


87 


Nu că m-aș îndoi de ceva, zise Sedosa, dar îmi puteţi arăta niște 
acte care vă permit să călătoriţi în provincia noastră? 

— N-am niciun act la mine, zise americanul, nu am decât un 
singur buzunar. 

Purta un tricou alb și pantaloni scurţi asemănători cu un şort 
de baie. 

— Înţeleg. 

Sedosa îl privi insistent, de parcă ar fi uitat de el. 

— Sunt prieten cu primarul Luis, spuse Sands. El mi-a aprobat 
oficial vizita. 

— Lucraţi poate pentru Armata Statelor Unite? 

— Sunt de la Corporaţia Del Monte. 

— Înţeleg. Asta e bine. Verificam doar. 

— Vă înțeleg. 

— Întrebaţi doar de Boy Sedosa când aveţi nevoie de ajutorul 
meu, zise polițistul. 

— Bine. Și te rog să-mi spui Skip. 

— Skeep! zise Sedosa. 

Și Romy din echipa de inspecţie spuse: 

— A! Skeep! 

Și Thelma, de pe taburetul ei din spatele borcanelor cu 
mâncare, bătu din palme și strigă: 

— Bună, Skeep! 

— In cinstea lui Skip, spuse Kathy. 

Işi dăduse oare seama că se recomandase cu porecla sa? 
Problemele nu se vor mai atinge niciodată de el în orașul acela. 

Ridică paharul spre toţi cei de față. 

— Observ că porți aparatul prin ploaie, spuse ea. 

— In seara asta nu prea sunt bun de nimic, recunoscu el. 

— ÎI ţii la tine tot timpul? 

— Mnu. Incerc să nu mă las acaparat. Dacă nu ai grijă, îţi 
poate înlocui ochiul, singurul vis prin care vezi. 

— Ai spus cumva „vis”? 

— Poftim? 

— Ai spus cumva că se transformă în singurul vis prin care 
vezi? 

— Da? Voiam să spun „ochi”. Aparatul foto îţi înlocuiește 
ochiul. 

— Ciudată scăpare, domnule. Visai în tinerețe să devii 
fotograf? 


88 


— Nu, nu visam, doamnă. Dumneata visai să devii Sigmund 
Freud? 

— Ai un dinte împotriva lui Sigmund Freud? 

— Freud e vinovat pentru jumătate din lucrurile care se 
întâmplă în ţara asta. 

— Serios? Și pentru cealaltă jumătate? 

— Karl Marx. 

Asta o făcu să râdă, deși ea era de altă părere. 

— Poate că acum au fost menţionaţi amândoi pentru prima 
dată în orașul ăsta, spuse ea. 

Romy, supraveghetorul, se întinse în spaţiul care-i despărțea 
după mâna americanului și o strânse. 

— Vrei, te rog, să ne faci onoarea companiei dumitale? 

Trase până când americanul își mută scaunul alături de ei. 

— Vrei, te rog, să deguști o cafea cu noi? Sau ceva și mai 
gustos? 

— Sigur. Cine vrea o ţigară? Sunt puţin umede. 

— Asta nu-i o problemă, zise polițistul Sedosa, acceptă una și 
o ţinu aproape de flacăra lumânării ca să se usuce. A! Benson & 
Hedges! E marfă de calitate! 

Văzându-l pe american din nou, chiar mai de aproape de data 
asta, ea nu simţi niciun fior prin corp. Își dori să fi simţit. Orașul 
se îneca în noroi și puțea a tot soiul de balegi și infecţii. Acum, 
că văzuse locul acesta fără Timothy, nu-l mai voia, indiferent 
dacă ar mai fi fost sau nu și el acolo. 

Bărbaţii discutară despre boxeri filipinezi de categorie cocoș, 
de care ea nu auzise niciodată. Fluturi de noapte mititei se 
presărară pe faţa de masă, în jurul lumânării înfipte într-un 
borcan de un galon ce conţinuse înainte Sos Picant de Banane 
Tamis Anghang, orice ar mai fi fost și asta. Bărbaţii discutară 
despre politicieni care pe ea o lăsau rece. Discutară despre 
baschet, un soi de pasiune naţională. Când se sătură de toate, 
se duse acasă pe jos printr-o burniţă ușoară, în întunericul 
deplin al penei de curent, călcând în bălți și bucurându-se că nu 
călca alături de drum, bucurându-se și mai tare când reuși să 
dea de urma casei. 

Işi puse pantofii după ușă, își croi drum spre dormitor. Pipăi 
după lanternă pe noptieră și se dezbrăcă la lumina ei palidă. Pe 
noptieră se mai afla și cartea lui Timothy, pe care o găsise între 
lucrurile lui: cumplitele eseuri ale lui John Calvin despre 


89 


predestinare, profeţind un lad plin de suflete făcute întocmai 
pentru a fi blestemate; nu știa ce să facă cu ea, o ţinea aproape, 
nu se putea abţine să nu se întoarcă la pornografia ei spirituală 
ca un câine la propria-i vomă. Găsi un chibrit, aprinse într-o 
farfurie o spirală de hârtie cu insecticid parfumat, se târî sub 
perdeaua împotriva insectelor, trase cearșaful până la bărbie... 
Anumite persoane alese în mod categoric pentru mântuire, 
altele la fel de categoric abandonate distrugerii... Zăcu întinsă 
acolo în miasma vieții sale, cu părul încă ud de la ploaie. Nu 
atinse cartea. 
e 

Se trezi într-o lumină orbitoare: becul din tavan. Din câte se 
părea, situația curentului fusese rezolvată. Afară era tot 
întuneric, iar ploaia încetase. Intră în bucătărie cu sandalele în 
mână, le azvârli în chiuvetă pentru a pune gândacii pe fugă, 
aprinse lumina, își turnă un pahar de apă rece din frigider - un 
frigider care funcţiona pe bază de motorină - și se așeză la 
masă ca să se uite la fotografii. De film se ocupase doar pentru 
a avea ceva de făcut până venea cineva să-i aducă inelul, 
verigheta, care putea sau nu să fie de aur, de pe degetul unui 
cadavru aruncat de ape pe malul râului Pulangi. Oamenii râului 
nu trimiseseră inelul. In loc să deranjeze oasele sau acea unică 
podoabă, plecaseră în căutarea occidentalilor care ar fi putut 
pretinde o anumită legătură de rudenie cu acele rămășițe 
pământești. După săptămâni de consfătuiri, căzuseră de acord 
asupra unei remunerații nesemnificative, doar cincizeci de 
pesos. 

Se uita prin ochii lui la petrecerea aceea de nuntă. 

Fuseseră puși în gardă că vor fi fotografiaţi, se pregătiseră. 
Câteva dintre fetiţele cele mici erau date cu ruj pe buze și aveau 
obrajii pudraţi ca niște păpușele, iar părul le sclipea de pomadă. 

Ochii lui văzuseră, mintea lui procesase exact acel moment 
pe scările sparte ale bisericii roz. În fundal, în partea dreaptă, un 
anunţ - „ÎNTEMEIETORII/ un nou orizont în lumea refugiului” - și 
efigii cu Sfântul Mihail plutind deasupra unei mulțimi de preoţi 
strânși pentru liturghie, cu tăișurile săbiilor sale învelite în 
staniol. Era ziua Arhanghelului Mihail și a tuturor sfinţilor. 
Musulmani, catolici, toți dansau întru preamărirea sfântului- 
luptător. În vreme ce Timothy își făcea de lucru cu blitzul, 
familia mirelui începuse să exclame și să râdă, iar când blitzul 


90 


fulgeră, parcă scăpaseră dintr-odată de orice urmă de 
autocontrol omenesc, ţipând și încercând să se ascundă unul în 
spatele celuilalt, cuprinși de-o panică sfioasă. 

Ea scoase din cutia lor din frigider unul dintre trabucurile 
filipineze ale lui Timothy, se așeză cu el în mână, îl ţinu așa, 
aprinse un chibrit din farfurioara de pe masă, trase mai multe 
fumuri scurte și apoi îl stinse în chiuvetă, după care, deși se 
învârtea lumea cu ea, se așeză din nou la masă învăluită de 
miasma lui. Merse pe firul oricât de subţire al amintirilor până în 
pânzele albe. Trabucuri, fotografii, lucruri atinse de el, vorbe 
care i se întorceau în minte, le strânse pe toate frenetic, ca pe 
un soi de dovezi. 

Se urcă în pat fără să stingă becurile. Deschise imediat cartea 
faptelor lui Calvin, cartea pe care Timothy o găsise și pe care o 
citise și o tot citise. O șoca faptul că exista un mod de exprimare 
al acelor murdării, idei despre care ea bănuia că o vizitau doar 
pe ea, îndoieli de-o nemaiîntâlnită imoralitate, niciodată 
exprimate - și Timothy trebuie să se fi simţit la fel, pentru că nu- 
i vorbise niciodată de ele sau de carte. Pe margine, în dreapta 
anumitor pasaje, făcuse cu semne creionul. Ea închise ochii și le 
citi cu degetele... 

„Prin urmare, cu toate că lucrurile care sunt rele, în măsura în 
care sunt rele, nu sunt bune, este totuși bine să existe lucruri 
rele.” 

„lar dacă Dumnezeu a știut dinainte că ele vor fi rele, rele vor 
și fi, oricât de puternică ar fi aura bunătăţii care pare să le 
învăluie acum.” 

„Copii suntem? Ne vom ascunde de faptul că Dumnezeu prin 
bunăvoința Lui eternă le-a promis mântuirea celor pe placul 
Său, iar pe restul i-a lăsat deoparte?” 

Inima aceasta zbuciumată, fiorul abisului, ineluctabilul adevăr 
al damnării mele predestinate. 

O fură somnul cu becul aprins, ţinând aceste teribile afirmații 
la piept. 

e 

Dimineaţa zilei următoare veni însorită și aproape răcoroasă, 
cerul era plin de mândri nori călători, totul foarte diferit de 
zăpușeala sufocantă din seara precedentă. Cory aduse de la 
piață pâine și trei ouă mici și pregăti micul dejun, după care 
Kathy se întâlni cu opt ajutoare de infirmiere pe care le 


91 


pregătise și care deserveau acum centre medicale în 
barangayele periferice; erau doar patru centre în momentul de 
față, fuseseră șase în trimestrul trecut, iar în trimestrul viitor 
cine știe câte, unu sau șase sau zece, fondurile veneau și se 
duceau. 

Li se alătură o femeie de la Fundaţia de Dezvoltare Durabilă, 
doamna Edith Villanueva, care luă inutil notițe. Cele opt ajutoare 
ale lui Kathy, toate femei, toate tinere, toate măritate, toate 
mame cu mai mulţi copii și niciuna foarte des ieșită din 
barangaya ei, transformară ocazia într-o petrecere. Aveau zahăr 
și orez prăjit în ulei de cocos și înfășurat în frunze de banană, 
orez înfășurat în frunză de cocos și orez simplu. 

— Totul e pe bază de orez, spuse doamna Villanueva oarecum 
descumpănită. 

Doamnelor le era foarte drag soțul ei, aflaseră de dispariţia 
lui, vorbeau respectuos despre el, în așa fel încât a nu lăsa să se 
înţeleagă nici că ar fi mort, nici că ar fi viu. Îi spuneau Timmy. 

Și apoi, odată prânzul încheiat, a venit momentul primarului 
Emeterio D. Luis, care deţinea o poziţie centrală și superioară 
graţie faptului că știa totul despre toți din Damulog; un om care 
ar fi ajuns primar chiar dacă o asemenea funcţie municipală n-ar 
fi existat. Kathy îi aduse delicatesele rămase, aranjate pe o tavă 
de mahon și acoperite cu o eșarfă de mătase. Cu toate că în 
Damulog, oficiul poștal și primăria se aflau într-o clădire din 
cărămidă de zgură cu trei camere situată lângă piaţă, primarul 
nu se folosea de ea, preferând salonașul din casa sa, unde avea 
umbră și sufla o boare răcoroasă. O așeză pe Kathy într-un 
scaun de răchită la pupitrul lui, ceru cu voce tare apă cu gheață 
și o întrebă despre vaccinarea împotriva poliomielitei. Ea îl 
cunoștea de doi ani. El însă tot făcu o introducere de câteva 
minute, adresându-i-se ca și când tocmai ar fi fost trimisă ca 
emisar. 

— Putem duce vaccinul antipoliomielitic la centrele medicale 
periferice? Avem probleme în zona rurală. Nu toţi pot bate 
drumurile până la Damulog cu atâția copii. Oamenii noștri sunt 
săraci lipiţi pământului. lar pe drum întâlneşti uneori și hoți. Nu 
vream să cădem victime indivizilor ăstora certaţi cu legea. 
Oamenii noștri sunt săraci lipiți pământului. 

Kathy îl auzise în ultima vreme folosind deseori expresia 
aceasta. Intorcea invariabil cuvintele. Da: Emeterio D. Luis, D-ul, 


92 


potrivit unui prespapier de granit gravat de pe pupitrul lui, 
venea de la „Deus”. 

Alegerile erau departe, dar deja, îi spuse el, oponentul său la 
funcţia de primar îl calomniase, îl făcuse laș, bărbat cu „ouă 
albe”. În ochii lui, dincolo de greutăţile funcţiei, radia o fericire 
generală. Sora lui, care preda la Universitatea Mindanao de Sud, 
cânta cântece tribale populare la un amplificator mic de pe 
patio, iar el asculta cu satisfacţie, cu mâinile împreunate alături 
de o vază cu flori de spandex așezată pe masa sa. 

Îi vorbi despre american, Skip Sands, exact așa cum trebuie 
să-i fi vorbit lui Skip Sands despre ea. Și în mod sigur știa că ea 
îl întâlnise pe american în cantina Sunshine. 

— L-am întrebat pe Skip Sands dacă îl cunoaște pe colonelul 
american și mi-a spus că au o legătură extrem de interesantă... 
Nu vrei să mă întrebi ce fel de legătură? 

— N-aș vrea să bârfesc. 

— Bârfa e ne-creștinească! zise el. Asta doar dacă nu discuți 
cu primarul. 

Kathy descoperi deserturile și el studie tava ca pe o tablă de 
șah, cu mâna ezitând deasupra ei. 

— Atâţia vizitatori! 

Kathy spuse: 

— Cred că tu îi invoci. 

— Eu îi invoc! Da! L-am invocat pe colonelul american și pe 
maiorul de armată filipinez și l-am invocat și pe celălalt, cred că 
era elvețian, tu ce crezi că era? 

— Nu l-am întâlnit. Nici pe filipinez. Doar pe colonel. 

— Și am invocat echipa de inspecţie formată din ingineri. 
Doamnă Luis, i se adresă el trupeșei sale soții când aceasta veni 
din bucătărie, alunecând pe podeaua de linoleum cu sandalele 
ei zoris cu talpă de pai, tu ce crezi? Crezi că sunt un invocator? 

— Cred că ai o voce foarte puternică! 

— Kathy, cred că pot invoca te miri ce, strigă el atunci când 
ea își continuă drumul spre partea din spate a casei. Kathy, zise 
el, vreau ca echipa de supraveghere să facă ceva pentru mine. 
Cred că tu mă poţi ajuta să-i conving. 

— Nu am cine știe ce influenţă asupra lor, Emeterio. 

— Eu i-am invocat! E musai să lucreze pentru mine! 

— Păi, în cazul ăsta va trebui să le vorbești tu însuți. 


93 


— Kathy. Americanul pe nume Skeep... știi ce mi-a spus? 
Colonelul e rudă cu el. Colonelul e unchiul lui, ca să fiu exact. 


Kathy zise: 

— Asta e! 

Îi făcuse o impresie generală puternică, dar ea nu-și putea 
aminti - invoca - chipul colonelului pentru a face vreo 
comparaţie. 


— Când l-am întrebat pe Skeep de ofiţerul filipinez și de 
celălalt bărbat, s-a prefăcut că nu-i cunoaște. 

— De ce i-ar cunoaște? 

— Oamenii ăștia se știu toţi între ei, Kathy. Sunt veniţi într-o 
misiune guvernamentală clandestină. 

— Păi, toată lumea e sub acoperire. 

Ea însăși apăruse acolo sub auspiciile Mișcării Internaţionale 
de Asistenţă a Copilului, o organizaţie fără afiliere religioasă, 
când, de fapt, venise în calitate de soție: soțul ei era muncitor în 
podgoriile lui lisus Hristos. 

Primarul își azvârli sandala într-un câine care intră înăuntru, o 
lovitură perfectă, drept în posterior, și animalul scrâșni ca o 
pasăre și sări pe ușă afară. 

— Nici nu ne trece prin gând să jucăm jocuri de noroc, zise el 
dintr-odată pe un ton meditativ. Jocurile de noroc nu sunt 
acceptate de religia adventistă. Incerc să las asta în urmă. 

— Pun pariu că reușești. 

— Mersi. 0... „Pun pariu!” Da! Ha-ha! „Pun pariu!” - își 
recăpătă imediat demnitatea. Dar vezi tu, mă duc la luptele de 
cocoși. E obligaţia mea. Vreau să ţin legătura cu pasiunile 
oamenilor. 

— Pun pariu că vrei. 

Trecuseră cincisprezece minute și acum o tânără femeie - 
servitoare, vecină sau rudă - așeză pe masă două pahare de 
apă cu gheaţă. Primarul Luis își șterse transpiraţia de pe frunte 
cu dosul mâinii. Suspină. 

— Soţul tău, Timmy. 

Filipinezii se refereau toți la soțul ei, pentru întâia oară, cu 
numele de Timmy. 

— Aşteptăm vorbă despre rămășițele lui pământești. Durează 
putin mai mult. Îmi păstrez speranţa, Kathy, pentru că e posibil 
să primim veste pe nepregătite de la cine știe ce elemente 
criminale care l-au capturat în viaţă. Cădem de obicei victime 


94 


elementelor certate cu legea și răpitorilor, dar de data asta se 
poate spune că ne punem speranţa în ei. 

Sorbi din apă în vreme ce o tăcere de-o candoare absolută îl 
învălui: Nu. Nicio speranţă. 

La ora două după-masa, după terminarea cursurilor, în vreme 
ce orașul aţipea, ea deschise ușile centrului medical din 
Damulog, care funcţiona în una dintre cele patru săli de clasă 
ale școlii. Edith Villanueva, de la Dezvoltare Durabilă, venise și 
ea să vadă cum tinerele mame își aduc copilașii nou-născuţi să 
fie vaccinaţi. Vreo două duzini stăteau la coadă, fete de 
doisprezece sau treisprezece ani - și care arătau doar de nouă 
sau zece ani - strângeau fără milă piciorușele și mânuţele 
copilașilor lor pentru a li se face vaccinul; primea fiecare câte o 
cutie de lapte praf, adevăratul motiv al vizitei lor la doctor. 

Intre timp, americanul Skip Sands ședea afară pe veranda de 
ciment, uitându-se la o carte; în pantaloni scurţi cu carouri și 
tricou alb, și papuci zoris de cauciuc în picioare. Nu părea să fie 
deranjat de plânsete. 

La plecare, Kathy o prezentă pe Edith americanului. El dădu 
să se ridice, dar Edith se așeză lângă el, netezindu-și fusta. 

— Ce carte este aia? întrebă ea. Un cod secret? 

— Nu... 

— Ce. E în greacă? 

— Marc Aureliu. 

— Poţi s-o citești? 

— Către sine însuși. Tradusă generic prin Meditatii. 

— Lingvist. Ești cumva lingvist? 

— E doar pentru exerciţiu. Am o traducere în engleză la hotel. 

— Hotelul lui Castro? Doamne, n-aş sta acolo pentru nimic în 
lume, spuse Edith. lau autobuzul de patru și plec de aici. 

— Acoperișul domnului Castro e plin de găuri, dar următorul 
hotel e la mare, mare depărtare. 

— Eşti singur? 

Edith era o femeie măritată, și de vârstă mijlocie, altfel n-ar fi 
flirtat nici în ruptul capului cu el. 

El zâmbi și Kathy simți brusc dorința să-i tragă un șut în 
coaste - să-l trezească la viață -, în locul moale de sub coaste. 
Să-i alunge buna dispoziţie de pe faţa aia luminoasă de 
american. 


95 


— Pot să văd? zise femeia. Cartea lui era din cele ieftine și 
simple, tipărită de Catholic University Press. l-o dădu înapoi. Eşti 
catolic? 

— Catolic irlandez din Midwest. Un amestec care te dă peste 
cap, ne place nouă să spunem. 

— Din Kansas, ai spus, nu? 

— Din Clements, Kansas. Dar tu? 

— Winnipeg, Minitoba. Sau regiunea aia. Pe aceeași latitudine 
cu Kansas. 

— Longitudine. 

— Bine. Suntem drept la nord de tine. 

— Dar în ţări diferite, zise Edith. 

— În lumi diferite, zise Kathy. lată-le acolo, două soţii frânte, 
amândouă înghesuindu-l. Vino cu noi, atunci, spuse ea și-l trase 
de mână. 

Porniră la pas spre strada lui Kathy. 

— Deci ești din Statele Unite, din Midwest? întrebă Edith. 

— Da, așa-i, din Kansas. 

Kathy spuse: 

— La fel și soțul meu. Din Springfield, Illinois. 

— A! 

— În momentul de faţă e dat dispărut. 

— Știu, am auzit. Mi-a spus primarul. 

Edith zise: 

— Ti-a spus primarul - cine altcineva! 

— Emeterio le spune tuturor totul, zise Kathy. Așa află el tot 
soiul de lucruri. Cu cât vorbește mai mult, cu atât îi spun și 
oamenii mai multe. Așteptai să ne întâlnim? 

— Păi, la drept vorbind, da, recunoscu el, dar am așteptat 
prea mult. Tre' să fug. 5 

— Să fugi! făcu Edith. Asta nu-i deloc un obicei tipic 
filipinezilor. 

După ce le părăsi, Edith spuse: 

— Nu și-a dat seama că încă sunt cu tine. Voia să discutați 
între patru ochi. 

În acea după-masă, în jurul orei patru, în timp ce așteptau 
autobuzul lui Edith, cele două femei îl zăriră pe american 
plimbându-se printre tarabele din piaţă cu picioarele arse de 


96 


soare îmbrăcate în bermude, cu o nucă de cocos maronie și 
păroasă în mână. 

— Caut pe cineva care să-mi spargă nuca asta, zise el. 

Locul pieţei ocupa un cvartal întreg din oraș, un cvartal 
mărginit de chioșcuri acoperite cu stuf, cu interiorul nivelat de 
picioare. Merseră spre marginea lui căutând pe cineva care să 
se ocupe de nuca de cocos a vizitatorului. Autobuzul sosi și se 
declanșă haosul; pasagerii își săltară traistele, își mânară copiii 
și-și apucară de gheare găinile fâlfâitoare, întoarse cu capul în 
jos. 

— Şoferul are un bolo’, sunt sigură, zise Edith. 

Dar Skip găsi un vânzător cu bolo care crăpă nuca de cocos în 
doi timpi și trei mișcări, o ridică în aer ca pentru a bea din ea și 
i-o oferi înapoi americanului. Skip o întinse: 

— Vă e sete? 

Amândouă femeile râseră. El gustă din laptele nucii. Edith 
spuse: 

— Dumnezeule mare, arunc-o, omule. O să-ți întoarcă 
stomacul pe dos. 

Skip o goli pe jos și o dădu vânzătorului să-i crape fructul în 
patru. 

Edith schimbă câteva cuvinte cu șoferul, după care se 
întoarse la ei. 

— l-am cerut să spele farurile. Nu au obiceiul să facă asta. lar 
când se lasă întunericul, din cauza noroiului conduc ca și când 
ar fi legați la ochi. 

Își luă rămas-bun de la Kathy, îi mulțumi, dar descoperi că are 
nevoie de mai mult timp ca să-și încheie vizita. Kathy îi întinse 
mâna lui Skip Sands, iar el îi tinu degetele stângace. 

— Mulţumesc mult de tot, spuse Edith. Cred că o să fii o sursă 
de inspiraţie pentru Damulog. 

Era ceva viclean și necuviincios în tonul ei. 

Edith avea o traistă uriașă de pai multicoloră, cu încuietoare 
de cânepă. Plecă legănând-o în mână, lipăind cu sandalele, 
unduind din fund ca un carabao în fusta ei de mătase. Bun. A 
plecat. Toată după-masa, Kathy simţise în gât și în umeri o 
tensiune, o dorinţă abia stăpânită de a se descotorosi de povara 
companiei acelei femei. Sfârșitul fiecărei zile îi răpea lumina din 


8 Macetă lungă, grea, cu un singur tăiș, folosită cu precădere în Filipine. 
97 


suflet, apoi venea nebunia îndurerată a nopţii, trezindu-se, 
lăcrimând, gândindu-se, citind despre lad. 

Pe de altă parte, americanul, întinzându-i batista lui albă pe 
banca aceea mucegăită, părea fără noimă, tâmp, liniștitor. El 
spuse: 

— Voulez-vous parlez Francais? 

— Poftim? O, nu, nu facem asta în Manitoba. Nu suntem genul 
ăla de canadieni. Chiar eşti un soi de lingvist? 

— Doar ca hobby. Sunt mai mult decât sigur că un lingvist 
adevărat ar putea desfăşura aici o muncă de o viață. Din câte 
am aflat, nimeni nu a încercat să studieze dialectele din 
Mindanao într-un mod organizat. 

Luă o felie din nuca sa de cocos. O năpădiseră furnicile. Le 
suflă și, cu lama briceagului său albastru-închis de cercetaș, 
desprinse din ea o bucată. 

— E dură munca de voluntariat, zise el. 

— O, da, făcu ea. Am judecat greșit propunerea care mi s-a 
făcut. 

— Adevărat? 

— Profunzimea ei, da, și seriozitatea. 

Îi venea să strige la el să-și ia seama. 

— Păi, voiam să zic doar că trebuie să ai de-a face cu mulți 
oameni. 

— Odată ajuns între păgâni, totul se schimbă. Se schimbă 
mult. Devine mult mai clar, mult mai viu, devine de-o claritate 
vie. O, asta-i, spuse ea, e genul de lucru care devine confuz 
când vorbești despre el. 

— Presupun că așa este. 

— Atunci, hai să nu vorbim despre el. Te deranjează dacă-mi 
notez din când în când unele idei și ţi le dau? Pe hârtie? 

El spuse: 

— Nicidecum. 

— Dar la tine? Cum îţi merge treaba? 

— E mai mult o vacanţă. 

— Ce interese are Del Monte aici? N-aș spune că în câmpiile 
astea Maguin-danao cresc mulţi ananași. Prea multe inundații. 

— Sunt în concediu. Fac doar un tur turistic. 

— Și deci vii fără absolut nicio explicaţie. Un simplu 
ambasador rătăcit. 


98 


— Păi, da, aş vedea-o ca pe o situaţie de natură, poate, 
ambasadorială, dacă oameni de treabă ca tine nu ne-ar 
reprezenta deja atât de bine. 

— Pe cine să reprezinte, domnule Sands? 

— Statele Unite, doamnă Jones. 

— Eu sunt canadiancă. Eu reprezint Evanghelia. 

— Ei bine, asta reprezintă și Statele Unite. 

— Ai citit cumva o carte intitulată Americanul urât? 

El spuse: 

— De ce aș vrea să citesc o asemenea carte? 

Ea îl ţintui cu privirea. 

— A, bine, am citit Americanul urât, spuse el. Mi se pare o 
aiureală. Autoflagelarea începe să devină o modă. Nu pun botul. 

— Și Americanul liniștit? 

— Am citit și Americanul liniștit. 

lar despre această carte, observă ea, nu spuse că este o 
aiureală. 

Ea zise: 

— Noi, occidentalii, suntem binecuvântaţi cu multe lucruri. Un 
liber-arbitru mai dezvoltat. Suntem descătușați de anumite... 

Se poticni în gânduri. 

— Avem drepturi. Libertate. Democraţie. 

— Nu la asta mă refer. Nu știu cum s-o spun. Există îndoieli cu 
privire la liberul-arbitru. 

Trepida de dorinţa de a-l întreba acum dacă n-a citit cumva 
John Calvin... Nu. Până și întrebarea era un abis. 

— Te simţi bine? 

— Domnule Sands, zise ea, îl cunoști pe Hristos? 

— Sunt catolic. 

— Da. Dar îl cunoști pe Hristos? 

— Păi, făcu el, nu în felul la care cred că te referi tu. 

— Nici eu. 

La aceasta, el nu spuse nimic. 

— Credeam că îl cunosc pe Hristos, zise ea, dar mă înșelam 
amarnic. 

Ea observă că bărbatul rămânea perfect nemișcat atunci când 
nu avea nimic de spus. 

— Aici nu suntem cu toţii nebuni, să știi, spuse ea. Alt lucru la 
care el nu avea replică. Îmi pare rău, continuă ea. 

El își drese atent glasul. 


99 


— Te-ai putea duce acasă, așa-i? 

— O, nu. N-aș putea face asta. Simţea teama lui de a întreba 
de ce. Pur și simplu pentru că atunci n-aș mai îndrepta nimic. 

Americanul era înconjurat de o tăcere la care cu greu puteai 
rezista. Trebuia să o umple: 

— Să știi că nu e neobișnuit, nu e ciudat, nu e nemaiauzit să 
mergi mai departe în toiul tragediei. Uită-te unde ne aflăm! 
Soarele continuă să răsară și să apună. Fiecare zi își face mai 
mult loc în sufletul tău - care ar fi cuvântul potrivit... iubirea e 
neastâmpărată, insistă cu neastâmpăr, împinge și dă din 
picioare fără încetare ca un copil înăuntrul tău. Prea bine, 
atunci! Ai auzit destule de la mine! 

Ce neghioabă sunt! aproape că strigă ea. 

Soarele la apus cobori dintre nori și-i lumină atât de puternic, 
încât tot orașul pulsa de-o lumină sângerie. Americanul nu 
comentă acest lucru. Spuse: 

— Și ce se întâmplă când toate astea se, se, se... termină? 

— lată, felicitări, ai găsit un cuvânt. 

— Scuze. 

— Vrei să spui dacă Timothy e mort? 

— Dacă, păi... da. Scuze. 

— Nu știm ce s-a întâmplat cu el. A urcat în autobuz spre 
Malaybalay și încă îl așteptăm să se întoarcă. Părea bolnav, a 
promis că înainte de orice se va duce la doctor, la sanatoriul de 
acolo. Am colindat toate orașele de aici până acolo - nimic, 
nimic, nicio veste. 

— Și presupun că a trecut un timp. 

— Șaptesprezece săptămâni, spuse ea. S-au făcut de toate. 

— De toate? 

— Am contactat pe toată lumea, toate autorităţile, ambasada 
și familiile noastre, desigur. Am dat cu toţii o mie de telefoane, 
toți au luat-o razna de o mie de ori. Tatăl lui a venit în iulie și a 
oferit o recompensă. 

— O recompensă. E înstărit? 

— Nu, nici pe departe. 

— O! 

— Însă s-au înregistrat progrese. Au fost găsite câteva 
rămășițe pământești. 

Devotat originilor sale din Midwest, americanul reacționă la 
această remarcă exclamând: „Aa” și „Ihî”. 


100 


— Așa că, în momentul de faţă așteptăm veste despre 
obiectele găsite asupra cadavrului. 

— Mi-a spus asta primarul Luis. 

— Și dacă într-adevăr este Timothy? O să mai rămân o vreme, 
apoi o să-mi găsesc un alt post, lucru asupra căruia oricum 
căzuserăm de acord. Sau, dacă Timothy se întoarce spre 
surprinderea tuturor - ceea ce s-ar putea întâmpla, nu știi tu 
cum e Timothy -, dacă e așa, probabil că o să ne aplicăm pur și 
simplu planul și o să plecăm. Ar fi timpul să facă o schimbare. Işi 
dorea o schimbare, o nouă provocare. Asta însemnând aceleași 
probleme dintotdeauna, dar într-un loc nou-nouţ. lar eu sunt 
infirmieră, ar avea nevoie de mine oriunde m-aș afla. Thailanda, 
Laos sau Vietnam. 

— Vietnamul de Nord sau de Sud? 

Ea spuse: 

— În Nord avem oamenii noștri. 

— Adventiștii zilei a șaptea? 

— MIAC - Mișcarea Internațională de Asistenţă a Copilului. 

— Așa-i, MIAC. 

Și, brusc, spuse el cu pasiune: 

— Ascultă, oamenii ăștia de aici n-or să aibă niciodată mai 
mult decât au deja. Dar copii lor ar putea avea. Libera 
întreprindere înseamnă inovaţie, educaţie, prosperitate, toate 
lucrurile alea răsuflate. lar libera întreprindere e sortită să se 
extindă, asta e natura ei. Stră-strănepoții lor vor trăi mai bine 
decât trăim noi în State. 

— Păi, zise ea, luată prin surprindere, astea sunt gânduri 
frumoase, astea sunt cuvinte pline de speranţă. Dar „oamenii 
ăștia” nu se pot hrăni cu vorbe. Lor le trebuie niște orez în 
stomac, și chiar în seara asta. 

— Sub comunism, copii lor poate că ar mânca mai bine astă- 
seară. Dar strănepoţii lor vor muri de inaniţie într-o lume care nu 
e decât o unică, mare închisoare. 

— Și totuși cum am ajuns la subiectul ăsta? 

— Știai că MIAC este considerat un front comunist? 

— Nu. E adevărat? 

De fapt, ea nu auzise și nici nu-i păsa prea tare. 

— Ambasada SUA din Saigon îi consideră A Treia Forţă. 

— Ei bine, domnule Sands, eu nu-s a cincea coloană sau a 
treia forță. Nici măcar nu știu ce este a treia forță. 


101 


— E ceva ce nu e nici comunist, nici anti-comunist. Dar mai 
mult cu înclinații comuniste. 

— lar voi, cei de la Del Monte, petreceți mult timp la 
ambasada SUA din Saigon? 

— Primim buletine informative de peste tot. 

— MIAC e o organizaţie minusculă. Ne continuăm activitatea 
cu granturi oferite de o duzină de fundaţii caritabile. Avem un 
birou în Minneapolis și aproximativ patruzeci de infirmiere pe 
teren în nu știu câte ţări. Cincisprezece sau șaisprezece ţări, 
cred. Domnule Sands, pari tulburat. 

— Chiar așa? spuse el. Și tu trebuie să fi fost cam tulburată 
noaptea trecută. 

— Când? 

— In Malaybalay. 

— Malaybalay? 

— O, haide - în restaurantul italian? Când primarul a amintit 
de Kathy Jones, adventista de ziua a şaptea, numele era acelaşi. 
Dar n-am crezut că tu ești aceea. 

— Și de ce, mă rog frumos? 

— În seara aia nu semănai cu o adventistă de ziua a șaptea. 

În bermudele sale colorate, americanul părea să aștepte un 
cuvânt din partea ei, deși lucrul acesta era în mod clar inutil. 

— Primarul și familia lui au fost foarte amabili cu mine. 

— Păi, vreau să zic... haide. 

— Nu ne dezvăluim întotdeauna toată povestea vieţii, așa-i? 
De pildă, primarul crede că nu ești deloc cine spui că ești. Spune 
că ai venit într-o misiune secretă. 

— Că nu sunt de la Del Monte, cum ar veni? Că sunt un spion 
din partea Diviziei Ananas a celor de la Dole? 

— Unchiul tău spunea că este de la AID. 

— Ai apucat să vorbești mult cu el? 

— E-un pungaș bătrân slobod la gură. 

— Se pare că ai apucat. Cu cine era? 

— Cu nimeni. 

— O! Dar primarul a pomenit de alţi doi oameni. Un neamt, 
poate. 

— Ei au venit mult mai recent. 

— Ceilalţi doi? Când au fost aici? Ți-aduci aminte? 

— Eu am plecat vineri. Așa că ei au fost aici joi. 

— Joia trecută, vrei să spui. Acum patru zile. 


102 


— Unu doi trei patru, da, patru zile. Nu e bine? 

— Nu, nu, nu. Doar că mi-ar fi plăcut să-i întâlnesc. Cu cine 
era neamţul? 

— Stai să văd. Un filipinez. Din partea armatei. 

— Aha, maiorul Aguinaldo. 

— Nu l-am văzut cu ochii mei. 

— E un prieten de-al nostru. Dar nu-s sigur de neamt. Era 
neamt? Nu sunt sigur dacă îl cunosc. Primarul a spus că purta 
barbă. 

— Elveţian, a spus primarul. 

— Cu barbă? 

— Nu l-am văzut. 

— Dar pe colonel l-ai văzut. 

— Nu vedeam multe bărbi prin părţile astea. Precis te gâdilă. 
La fel și mustata aia, pun pariu. 

O privi fără niciun cuvânt, parcă fără să-i pese de modul în 
care îl scruta ea - fără pălărie, sudoarea îi curgea de pe scalpul 
ud leoarcă, dar și din mustaţa lăsată... Acum își permise să se 
uite în jur, să observe ultimele pulsaţii ale strălucirii purpurii 
care îi înconjura. 

— Oau, făcu el. 

— Bunica mea numea asta „amurgit”. 

— Uneori te dă pur și simplu pe spate. 

— În cinci minute, ţânţarii or să roiască și-o să fim mâncaţi de 
vii. 

— Amurgit. Sună arhaic. 

— Gata, s-a dus. A fost aproape ca un lichid. 

— Te face să fii mai sigur de Paradis. 

— Eu nu sunt sigură că Paradisul este un loc după care să 
tânjești atât de tare, spuse ea, bănuind că asta îl va șoca pe 
bărbat, dar acesta spuse: 

— Cred că am idee la ce te referi. 

Ea întrebă: 

— Călătorești cu Cuvântul? 

— Cuvântul? O! 

— Ai o Biblie cu tine - adică, la hotel? 


— Nu. 
— Păi, am putea aranja să-ţi ajungă una în mâini. 
— Bine, sigur. 


103 


— Catolicii nu se ţin aproape de Cuvânt, așa ca noi ceilalți, 
nu? 

— Nu știu. Nu știu cum vă ţineţi voi, ceilalți. 

— Domnule Sands, ce-am făcut de am pornit pe picior greșit 
cu dumneata? 

— Îmi pare tare rău, spuse el. Nu e deloc așa. Doar că nu sunt 
foarte politicos și ar trebui să-mi fie rușine. 

Scuzele lui o atinseră. Căută un mod grațios de a le primi. 

Sands spuse: 

— Cine-i tipul care vine cu primarul Luis? Individul are o suliță 
în mână. 

Ea îl zări pe primar și pe alţi doi inși înaintând prin mijlocul 
pieței pe cărarea de pământ bătătorit, presărată cu bălți mici, 
primarul în cămașa lui sport albă, atârnându-i ca o muumuu 
peste pântecele lui generos, unul dintre bărbaţii care îl însoțeau 
ținând o suliță lungă îndreptată spre nori, celălalt fumând o 
țigară. 

— O, Doamne, făcu ea și strigă: Domnule primar Luis! 
Domnule primar! E 

Se ridică în picioare și Skip Sands o imită. In mâna stângă 
ținea batista lui albă, cea pe care șezuse. Bărbaţii se întoarseră 
și se îndreptară spre ei. 

— E aici, e aici, spuse primarul. Apropierea lor părea să aducă 
înserarea. Capătul ţigării licărea în întuneric. Kathy, zise 
primarul, e trist, e foarte trist. 

Femeia nu-și putea aduce aminte, în acel moment, dacă 
fusese animată vreo clipă de-o speranţă cât de mică. 

Primarul Luis părea să-i vorbească lui Skip: 

— Sunt extrem de întristat că eu trebuie să fiu acela... Dar, 
din nefericire, eu încă sunt primarul. 

Primarul întinse inelul și, pentru a-l lua în palmă, Kathy aruncă 
batista albă a americanului. 

— Kathy, suntem cu toţii extrem de întristaţi astă-seară. 

— Nu văd dacă e inscripţionat. 

— Inscripţia e acolo. Mă încearcă o tristeţe fără margini 
aducându-ți această dovadă. 

— Atunci, asta e tot. 

— Da, zise Luis. 

Ea ţinea verigheta lui Timothy în mâna sa. 

— Acum ce urmează? Ce fac cu asta? 


104 


Și-l strecură pe arătătorul de la mâna dreaptă. 

— Eu vă las, oameni buni, să vă vedeţi de treburi, spuse Skip. 

— Nu, nu pleca. 

Femeia îl apucase de mână. 

— E o adevărată tragedie, spuse el. 

— Vino, Kathy, o îndemnă primarul. Skip își va prezenta 
condoleanţele mai târziu. 

Însoţitorul cel tânăr al primarului își aruncă ţigara într-o baltă. 

— Am făcut o călătorie lungă pentru tine. 

Oamenii trebuiau plătiți acum. Cine îi plătea? 

— Eu trebuie să vă dau cei cincizeci de pesos? întrebă ea. Nu 
răspunse nimeni. Și aveţi, aţi adus... nu mai este nimic altceva? 

Se întoarse spre bărbatul bătrân cu sulița, dar chipul lui era 
inexpresiv. Nu înţelegea deloc engleza. 

— Da. Avem rămășițele pământești ale lui Timmy acasă la 
mine, spuse primarul. Soţia mea stă la căpătâiul lor, stă de 
veghe în tăcere până ce mă voi întoarce cu tine. Da, Kathy, 
Timmy al nostru a plecat de lângă noi. E timpul să jelim. 

e 

Sands trecu pe lângă locuinţa doamnei Jones de trei sau patru 
ori până să vadă lumină înăuntru. Era trecut de unsprezece 
noaptea, însă în părțile acelea oamenii făceau sieste lungi și se 
culcau târziu. 

Urcă scările și se opri sub becul din verandă, un cerc de neon 
pătat de insecte minuscule. Pe geam o văzu stând pierdută în 
mijlocul salonului. În mână îi atârna o sticlă. 

Din câte se părea, și ea îl putea vedea. 

— Nu vrei un trabuc? întrebă ea. 

— Cum? zise el. 

— Nu vrei un trabuc? 

O întrebare de-o simplitate absolută, la care el nu putea 
răspunde. 

— În noaptea asta beau o dușcă sau două. 

Trebui să facă un pas înapoi când ea deschise ușa și veni să 
se așeze pe balustrada verandei. Nu se ţinea bine pe picioare și 
el se aștepta s-o vadă căzând în întuneric. 

— Vreau să guști asta. 

— Ce este? 

— Brandy. 

— Nu-mi plac băuturile tari. 


105 


— E brandy de orez. 

— De orez? 

— E brandy de orez. E... brandy de orez. 

— Te simţi... 

Se opri. Ce mod idiot de-a începe. Soţul ei era mort. 


— Nu te... 

— Nu mă simt. 

— Doamnă Jones, spuse el. 

— Nu, nu pleca, sări ea. Te-am mai rugat o dată să nu pleci și 
tot ai plecat. Ascultă, nu-ți face probleme, am știut tot timpul că 
n-o să scape. De asta te-am prins de mână atunci, în restaurant. 
Ştiam că nu sunt speranțe. Nu sunt speranţe, așa că ce-ar fi să 
ne ducem toţi direct în pat. 

— Doamne, zise el. 

— Nu chiar acum, adică. Ba da, chiar acum. Tacă-ţi gura, 
Kathy. Ești beată. 

— Ar fi mai bine să mănânci ceva. 

— Am niște carne de porc, dacă nu s-a stricat cumva. 

— Ar fi mai bine să mănânci ceva pe săturate, nu crezi? 

— Nişte chifle. 

— Chiflele ar putea să... 

Se opri. Voise să spună că chiflele ar absorbi o parte din 
brandy, dar era cald, îl ardea gâtul de la soare și ce rost avea să 
discute despre calitățile absorbante ale diferitelor feluri de 
mâncare? 

— Ce este, tinere? 

— Unde locuiesc nu am aer condiționat. 

Ea îl privi îndeaproape. Părea mai mult dusă cu pluta decât 
beată. 

Ea spuse: 

— Imi pare rău de soțul tău. 

— Poftim? 

Bluza ei era pe jumătate descheiată la nasturi, depărtată ușor 
aproape până la buric. Pe sutien avea imprimate surprinzătoare 
floricele albastre. Pe pântece îi curgeau firișoare de transpiraţie. 
El însuși avea o iritaţie dureroasă a pielii de la subsuori până la 
sfârcuri. Voia să-și pună gheaţă pe corp. Işi dorea să ningă. 


106 


Doamna Jones spuse: 

— Dacă vii înăuntru și bei niște brandy, eu o să mănânc ceva. 
Am aer condiționat. 

Aerul condiționat era în dormitor. Se duseră amândoi în pat și 
făcură dragoste, într-un fel. De la un capăt la celălalt, el se simți 
stângaci. Nu. Urât. Imediat după aceea se desprinse din braţele 
ei, se îmbrăcă și merse pe jos la hotel cu mintea întunecată de 
remușcare, o remușcare ce se aduna ca o untură murdară. O 
proaspătă văduvă, și chiar în ziua în care a primit vestea... Ea, 
pe de altă parte, după consumarea actului nu părea rușinată și 
nici la fel de beată. Părea doar furioasă pe soţul ei că murise. 

e 

În seara zilei următoare trecu pe lângă casa ei, dar nu văzu 
nicio lumină înăuntru. Încercă să bată la ușă și nu-i răspunse 
nimeni. Dacă bătea mai tare, trezea vecinii. Plecă. 

e 

Anotimpul secetos nu venise încă, dar nici nu plouă. Imediat 
după fiecare apus, un capac de nori împingea căldura peste 
Damulog, zdrobea florile și intra cu forța în capul tuturor. Cu 
lentoare, întreg orașul sorbea rom. Romy, tânărul inginer în 
inspecţie, se amestecă într-o bătaie cu niște musulmani la 
cantina Sunshine și aceștia îl duseră în pumni până în piaţă, dar 
nimeni nu se sinchisi nici măcar să se ridice de la masă ca să 
privească. 

În seara zilei de sâmbătă, viespi dungate și libelule mici 
acopereau tuburile de neon din cantină. Imperechindu-se cu 
voluptate, cădeau în farfurii. Roi după roi își întregeau mica 
comunitate, se târau peste becuri și neoane și apoi dispăreau 
din raza vederii. Primarul Luis îl reperă pe Sands în cafenea. 
Odată sabatul încheiat, căuta compania altora. 

— O să te salvez de același lucru în fiecare seară, îi spuse Luis 
și-l duse la cină în casa sa din lemn și cărămidă, cu podea 
ciudată, acoperită de linoleum. 

Mâncară carne picantă de porc adobo? și băură painit, un soi 
indigen de cafea. Și lichior Old Castle - nu scotch, nu Bourbon, ci 
doar lichior. Cum Romy era închis în hotel, ascunzându-și 
vânătăile de ochii lumii, lui Skip nu-i mai rămânea decât 
primarul ca partener de distracţii. Ce mai știa de Kathy Jones? 


? Preparat filipinez constând din legume marinate și carne sau pește, asezonat cu 
usturoi, sos de soia și mirodenii și servit cu garnitură de orez. 


107 


— A plecat la Manila marţi dimineaţă, spuse primarul. O să 
însoțească trupul soţului ei la aeroport. 

Vestea îl descumpăni. 

— A plecat de tot? 

— O să se întâlnească acolo cu socrul ei, care va duce trupul 
în Statele Unite. 

— Nu se duce înapoi cu el? 

— La drept vorbind, se duce doar să urce oasele soțului în 
avion, după care se înapoiază în Damulog. Devotamentul ei n-o 
lasă să meargă până în Statele Unite. 

A doua zi îl însoţi pe primarul Luis într-un camion Isuzu 
multicolor cu volan pe dreapta, încărcat cu ţevi de fier cu 
diametrul de zece centimetri, la locul viitoarei uzine de apă, 
unde o uriașă staţie de filtrare din ciment stătea în mijlocul unei 
câmpii necuprinse. Se vedea cu ochiul liber că proiectul abia 
demarase. Primarul Luis plănuia să construiască acolo, într-o zi, 
și un stadion. Se plimbă prin zona viitoarelor case de oaspeți, în 
preajma terenurilor de joc și a piscinei, în mijlocul acelei câmpii 
acoperite de iarba elefantului, gesticulând cu mâinile sale mici. 

Ploaia întârzie și în a treia noapte consecutiv. Alungaţi din 
casele lor dogoritoare, oamenii se întinseră pe terenul de 
baschet, singura suprafaţă de ciment din Damulog, și se uitară 
în sus la tăriile închise, plate, negre, abia schimbând o vorbă în 
așteptarea zorilor. 

Noapte de noapte, Sands hoinări prin oraș și trecu de mai 
multe ori pe lângă locuința doamnei Jones, dar nu văzu lumină 
decât în a patra noapte a rătăcirilor sale. 

Ea răspunse la ciocănit, dar nu-l invită să intre. Arăta cumplit. 

— Ești acasă. 

— Du-te de aici, zise ea. 

— Mâine plec din oraș. 

— Foarte bine. Nu te mai întoarce. 

— AȘ putea aranja să mă întorc peste un timp, spuse el, poate 
peste vreo două săptămâni. 

— Nu te pot împiedica. 

— Pot să intru și să vorbesc cu tine? 

— Dispari. 

El se întoarse pe călcâie și porni în direcţia opusă. 

— Bine, bine, bine, strigă ea. Intră. 


108 


Luni dimineață, târziu, un jitney apăru în piaţă și rămase acolo 
cu capota ridicată. De sub aceasta se iţeau picioarele unui 
bărbat; alţi doi bărbaţi stăteau aplecaţi deasupra motorului, iar 
șoferul ședea drept de spate la volan și apăsa frâna, strigând. 

Sands urcă primul la bord. Folosise autobuzele acelea pentru 
drumuri scurte la Manila, dar niciodată pentru a traversa munți, 
așa cum avea să facă astăzi. In automobilele acelea alungite 
păreau să încapă în jur de doisprezece oameni pe scaune, în 
faţă și în spate, dar transportau de fapt atâţia câţi reușeau să 
urce fără a se rupe axele, și străbăteau orice suprafată; 
întotdeauna vopsite în multe culori ţipătoare și împodobite cu 
fanioane și trofee cromate și brizbizuri zornăitoare, din cele care 
pun pe jar mintea adolescenților vitezomani, iar în partea de sus 
a fiecărui parbriz, era scris întotdeauna titlul și rangul: 
Comando; Campion mondial et cetera. Acesta se autointitula 
Încă în viață. 

Cât timp s-au făcut reparaţiile, Sands așteptă pe banca din 
secțiunea vehiculului rezervată pasagerilor, uitându-se ţintă în 
jos la scândurile presărate cu boabe de orez, îngrămădit laolaltă 
cu mulți călători și câţiva indivizi în căutare doar de un loc la 
umbră. După două ore, când problema a fost rezolvată și 
vehiculul s-a îngreunat cu încă cel puţin douăzeci de călători și 
sacii și traistele lor, lui Sands i se păru că sosise momentul. Dar 
oamenii continuau să urce. Numără cel puţin treizeci și doi, 
inclusiv unsprezece perechi de picioare care atârnau de pe 
acoperiș și doi copilași, unul dormea și celălalt urla în gura 
mare. Auzea și piuit de pui de găină. Pasagerii erau atât de tare 
îngrămădiţi unul în celălalt, încât își puteau admira reciproc 
vasele de sânge sparte în ochi din cauza căldurii, încât puteau 
scoate limbile, dacă simțeau nevoia, ca să-și guste reciproc 
transpiraţia de pe obraji... Ultima sa numărătoare, înainte ca 
hardughia să se pună în mișcare, opintindu-se din loc animată 
parcă de o forță supranaturală, ieșind mătăhălos din oraș, ca un 
aisberg unsuros și asudat - la ce foloseau frânele împotriva unei 
asemenea forțe centrifuge inexorabile? - se ridica la patruzeci și 
doi de pasageri, douăzeci și cinci în spate cu el, trei în faţă, o 
duzină deasupra. Plus șoferul. Și alții se cățărau în ultima 
secundă, iar încă și mai mulţi alergau în urmă agăţându-se de 
acoperiș, până când acumulară o viteză suficient de mare încât 
să-i lase în urmă pe ultimii câţiva nenorocoși, care râdeau și 


109 


fluturau din mâini a rămas-bun. Sands stătea cu fața la un 
bătrân ca o maimuţă, o femeie ca o șopârlă și o fetiță cu 
picioare ca ale unei baborniţe de o sută de ani. Nu cu mult după 
ce ieșiră din oraș se năpustiră într-o pădure joasă de bananieri 
care estompă și filtră rumoarea amiezii, trecură prin sătucuri 
amorțite cu colibe din lemn de stejar, trecură, la un moment 
dat, direct printr-un foc de bambuși aprins în mijlocul drumului 
desfundat. Apoi autobuzul urcă pe șei de munte, legănându-se 
și gemând. Apoi o pană de cauciuc. Aproape toţi pasagerii săriră 
jos și Sands avu ocazia să-i strângă pe toţi laolaltă pentru o 
fotografie. Patruzeci și șapte de oameni strânși ciorchine în jurul 
mijlocului de transport, chiuind fascinaţi în timp ce el activa 
declanșatorul. 

In acea după-masă, la ora trei, cobori în Carmen: o stradă 
principală asfaltată, câteva clădiri de stuc cu etaj, cea mai mare 
așezare omenească pe care o întâlnea din Malaybalay încoace, 
din urmă cu o săptămână. Găsi o cameră peste noapte, se 
întinse să tragă un pui de somn și nu se trezi decât cu mult 
după două dimineaţa. Orașul somnola, mai puţin câinii și 
păcătoşii... La ora aceea de singurătate, Sands se căia de 
dorinţa sa faţă de Kathy Jones. In sinea sa, căzu la piciorul Crucii 
și-l rugă pe lisus să toarne peste el sângele lui purificator. 
Doamna Jones era zdravănă, ajunsă aproape la vârsta mijlocie, 
dar nu cu totul. Avea o față rotundă, obraji durdulii, o podoabă 
de păr des buclat aproape ca lâna de miel, ochi maronii foarte 
blânzi și blajini, și mâini foarte catifelate, dar și vânjoase. Când 
vorbea, limba îi atingea dinţii din faţă, mici, perfect egali. Era 
uimitoare, plăcută, atractivă, dar nu tocmai răpitoare. Sufletul 
lui se târî înainte și înapoi între lisus și doamna Jones, până când 
auzi cântecul cocoșilor. 

e 

Skip avea hărțile lui. Le studia zilnic cu voracitate, cu bucurie, 
desprins de corp, liber ca un șoim. Colonelul îi spusese unde să-l 
găsească pe preotul Carignan; pe harta zonei Mindanao nu 
apărea nimic care să indice un loc pe nume Nasaday aflat pe 
râul Rio Grande. Pe harta provinciei Cotabato de Nord, însă, 
bisericile urbane ale diocezei erau semnalate clar și a doua zi la 
prima oră se duse la Formation House, sediul stabilimentului de 
la marginea localității Carmen. | se spuse că părintele Haddag 
se odihneşte. In douăzeci de minute, omul ieşi, un filipinez 


110 


bătrân și deșirat cu respiraţia mirosind a vin de împărtășanie. Se 
uitară împreună la hartă. Preotul făcu un semn mic cu creionul. 

— Cred că biserica e acolo... sau acolo, spuse el. Așa 
bănuiesc. 

Într-o demonstraţie fantastică de generozitate, îi împrumută 
lui Skip o motocicletă Honda cu motor de 50cc, iar Skip acoperi 
o distanță de treizeci și doi de kilometri în puţin mai mult de 
două ore, poate o distanţă de cincizeci de kilometri, dacă punea 
la socoteală neîncetatele manevre de ocolire a gropilor. lar 
biserica aștepta acolo unde o indica semnul cu creionul, un 
monobloc de ciment înclinat într-o parte, cu o prelată oliv întinsă 
peste acoperiș sau ţinând loc de acoperiș. Skip trecuse prin mai 
multe cătune venind de la Carmen, dar construcția aceea se afla 
într-o stranie izolare, la un kilometru depărtare de cea mai 
apropiată locuință, pe marginea unei porțiuni de râu care din 
câte se părea eroda pământul pe unde trecea. 

Părintele Carignan, franco-canadian la obârşie, alb la păr, 
uscat la piele, cu o purtare reţinută și ochi tulburi, locuia acolo 
de atâta timp - vreme de treizeci și trei de ani, de fapt, pe 
timpul ocupației japoneze, a revoltelor musulmanilor, a 
faimoaselor taifunuri și a neașteptatelor schimbări distrugătoare 
în cursul râului, vorbind cebuano și ţinând predici acestor 
catolici băștinași arși de soare -, încât abia o mai rupea acum pe 
engleză. Cum îl interesau originile lui Skip, întrebă cine-i sunt 
descendenţii, adică strămoșii lui. 

Carignan îl făcu să se simtă bine-venit, aduse ceai afară la o 
masă, la umbră, se așeză în fața lui dându-și sandalele, cu 
picioarele împreunate sub scaun și cu genunchii depărtaţi. Purta 
pantaloni de dril spălăciţi și un tricou ajuns maro de la apa de 
râu. Respira pe gură, fuma ţigări Union, le pronunţa numele 
„Onion”. Când nu fuma, își strângea coapsele cu mâinile, se 
legăna ușor în scaun și privirea îi aluneca în jos și într-o parte ca 
a unui bolnav mintal. Depunea un oarecare efort să pară 
interesat; când Sands vorbea, stătea cu fața la oaspetele său cu 
o expresie - involuntară, Sands era sigur - de uimire disimulată, 
de amabilă neîncredere, de parcă Sands s-ar fi prezentat acolo 
fără pantaloni. Nu părea nici pe departe capabil să se ocupe cu 
traficul de arme. 

— i s-a spus vreodată Sandy? 

— Și-ncă cum! Dar prietenii îmi spun Skip. 


111 


— Skip, repetă preotul, pronunţând numele „Skeep”, ca un 
filipinez. 

— Înţeleg că ai ajutat la găsirea misionarului pierdut. La 
aducerea rămășițelor, adică. 

— Da. Da, așa e, nu? 

— Pe râul Pulangi în jos? 

— Da. La drumul de întoarcere, când urcam dealul, am 
leșinat. 

— Dar ăsta de aici nu e tot Pulangi? Așa scrie pe hartă. 

— E o despărţire, cum i se spune, nu-mi aduc aminte - o 
ramificaţie. Partea asta este Rio Grande. 

— Un afluent. 

— Ca să ajungem la ramificaţia Pulangi a trebuit să mergem 
pe jos mai mulţi kilometri. Mulţi kilometri. Noaptea visez că încă 
merg pe jos! E pe gustul tău ceaiul? 

— E foarte bun, mulțumesc. 

— Cu apa stăm bine. Ne ajunge pentru băut, dar nu și pentru 
baie. S-a spart rezervorul. 

Se referea la bazinul de ciment crăpat, aflat la câţiva metri 
distanță. 

— Sunt mulţi catolici în parohia ta? 

— O, da. Da. Catolici. Am botezat sute, am uns sute. Nu știu 
unde se duc după aia. Pe majoritatea nu-i mai văd niciodată. 

— Nu vin la slujbă? 

— Vin aici la necaz. Pentru ei, eu nu sunt cu adevărat un preot 
al lui Dumnezeu. Le place să caute ajutor la vrăjitoare. Cam așa 
ceva sunt și eu, în general. 

— A! 

— Or să vină mâine. Câţiva. Pentru că este sărbătoarea Sfintei 
Dionisia!%. Oamenii cred că ea are puteri magice. 

— Aha. 

— Și tu? 

— Eu? 

— Eşti catolic? 

— Mama nu era catolică. Dar tata, da. 

— Păi... de obicei, taţii nu sunt foarte religioși. 

— Tatăl meu a murit în război. l-am vizitat de multe ori rudele 
irlandeze din Boston. Ei erau niște catolici destul de înflăcărați. 

— Dar ai fost uns cu mir? 


10 Sărbătoare catolică. 
112 


— Da, am fost uns în Boston. g 

— Ai spus cumva Boston? Eu am crescut în Bridgewater. In 
apropiere. 

— Da. 

Purtau acum o bună parte din această conversație pentru a 
doua oară. 

Preotul îi spuse: 

— După ce am plecat de acasă, mama și tata s-au mutat la 
Boston. Am vorbit cu mama la telefon în 1948. Am sunat de la 
noul hotel de lux din Davao. Nou la vremea aia. E încă de lux, 
cine știe? A spus că se roagă întruna pentru mine. Auzindu-i 
vocea am simţit-o mai departe de mine ca oricând. Când m-am 
întors la parohia de aici, am avut impresia că o iau din nou de la 
capăt. M-am simţit din nou departe de casă. 

Patru copilași care nu aveau pe ei decât maiouri stăteau la 
colțul clădirii și se uitau cu băgare de seamă. Când Sands 
zâmbi, aceștia o rupseră la fugă ţipând. 

Carignan spuse: 

— M-am întâlnit cu celălalt. Mi-a făcut și el o vizită. 

— Nu știu la cine te referi. 

— La colonel, colonelul Sands. 

— O, desigur, colonelul, repetă Skip. 

— Dar nu era în uniformă. Cred că e prea cald în uniformă. 
Așa că nu știu la ce armă este. 

— A ieșit la pensie. 

— Tot Sands îl cheamă. 

— Da. E unchiul meu. 

— Unchiul tău. Înţeleg. Și tu ești colonel? 

— Nu, eu nu fac parte din armată. 

— Înţeleg. Faci parte din Corpul Păcii? 

— Nu. Sunt de la Del Monte. Cred că ţi-am mai spus asta o 
dată. 

— Unii oameni sunt foarte entuziasmați de Corpul Păcii. Toţi 
vor un vizitator, dacă e posibil. 

— Regret să spun că nu știu multe despre asta. 

— Și ceilalţi doi ieri. Soldatul filipinez și celălalt. 

— leri? 

Carignan își uni sprâncenele și spuse: 

— Nu ieri a fost? 


113 


— Stai să mă lămuresc cu ordinea evenimentelor, zise Sands. 
Când a venit colonelul? 

— O, acum câteva săptămâni. În jurul sărbătorii Sfântului 
Anton. 

— lar ceilalţi doi au fost aici jer? 

— Eu nu i-am văzut. Mi-a spus Pilar. Eu am mers pe râu în jos 
pentru o slujbă de înmormântare - o femeie foarte bătrână de 
acolo. Pilar vorbea despre un filipinez și un alb. Nu american. Un 
străin. Aveau o pirogă. 

— Înţeleg, o pirogă, zise Sands, simțind cum se surpă malul 
sub picioarele sale. 

— Boston ai spus, schimbă Carignan subiectul. 

— Mda, Boston, zise Skip. 

— Del Monte ai spus? 

— Da, așa e. Dar acești doi vizitatori - ce ciudat, hă? 

— Cred că sunt încă pe râu. O întreb pe Pilar. Ea primește 
toate veștile de la oamenii râului. 

— Pilar e femeia în casă? Femeia care ne-a servit ceaiul? 

— E bun? Nu avem lapte, îi reaminti preotul, așa cum făcuse 
și când se așezaseră. 

— lisuse, făcu Skip. 

Preotul părea să intuiască dezorientarea lui Skip. Era în 
asentimentul lui. 

— Cu toţii avem de trecut printr-o încercare spirituală. Când 
eram mic, îi uram din suflet pe evrei, pentru că ei erau 
crucificatorii. Îl dispreţuiam mult și pe luda, din cauza trădării 
lui. 

— Înţeleg, zise Sands, deși nu înţelegea nimic. 

Carignan părea să poarte o luptă interioară. Cuvintele îi 
stăteau pe limbă. Își atinse buzele cu degetele. 

— Ei bine, e un lucru pe care fiecare persoană trebuie să-l 
trăiască pe pielea lui, zise el. 

Ochii săi erau cicatricile vizibile ale adevărului pe care încerca 
să-l exprime, oricare ar fi fost acesta. 

— Pot să-ţi fac o poză? 

Preotul păru pe dată conștient de sine și neliniștit, cu mâinile 
împreunate înaintea pieptului. Skip focaliză și apăsă butonul 
declanșatorului, iar Carignan se relaxă. Spuse: 

— Ești un fel de pelerin, eh? Da. Și eu. Am bătut drum foarte 
lung până la râul Pulangi. 


114 


— Ne putem ruga unul pentru celălalt, spuse Skip. 

— Eu nu mă rog. 

— Nu? 

— Nu, nu, nu. Nu mă rog. 

e 

Americanului îi plăcea ceaiul. Insistă să-l aducă el însuși. 
Vorbi îndelung cu Pilar despre ceilalţi vizitatori. 

Era un mister de ce tot veneau oamenii ăia. 

Americanului îi plăcea mult să meargă pe motocicletă, să sară 
peste brazde în curte, cu cureaua petrecută prin mânerul 
desagii sale din pânză ce se legăna pe o parte. 

In lipsa americanului, copiii își făcură apariţia în jurul 
vehiculului, atingându-l cu buricele degetelor în timp ce priveau 
cu gurile căscate. 

— Uite-l că vine! strigă Carignan în engleză și copiii se 
împrăștiară. 

De ce în ultimele câteva săptămâni începuse din nou să 
vorbească în engleză? Oare pentru că se gândea la misionarul 
american? Oasele în cutie, nespunând nimic, dar în toate 
limbile? Poate pentru că își deschisese o gaură în minte atunci 
când vorbise prima dată cu colonelul, primul american pe care-l 
vedea după multă vreme. De zeci de ani. 

Colonelul acela venise de două ori. Venise singur și se 
comportase respectuos. Era un om bun și localnicii reacţionau în 
fața lui cu entuziasm. Insă bun sau rău, un om puternic aduce 
necazuri. 

Intuind în faţa lui totul în ochii vizitatorului, Carignan privi 
poteca de noroi roșiatic ce ducea spre malul râului, bazinul 
crăpat, acoperișul acoperit cu prelată, igrasia care urca pe 
pereţi. Probabil că americanul folosea încăperea de ciment, 
„dependinţa” de la parter - întunecată, murdară, despărțită 
doar de un perete scund de bucătăria în care Pilar gătea acum 
orez și cânta un cântec. Dacă ar fi vrut, ea ar fi putut face un 
pas și pentru a-l privi drept în faţă cum stă acolo, ghemuit 
deasupra găurii din podea. Americanul va avea nevoie de hârtie 
igienică. Exista un sul în dependinţă, dar fusese udat și uscat de 
intemperii și nu mai era bun de nimic. 

Pilar cântă o vreme în bucătărie și apoi ieși cu o altă tavă. 
Mango și ananas tăiat felii. 


115 


— Pilar, ţi-am spus. Dacă se întoarce americanul, spune-i că 
nu sunt aici. 

— Nu e același. 

— Nu-mi plac atâţia americani. 

— E catolic. 

— Catolic era și colonelul. 

— Nu-ţi plac catolicii? Și tu ești catolic. Și eu sunt catolică. 

— lar te faci că nu înţelegi. 

— Nu. Tu te faci că nu înţelegi. 

O deranja tare faptul că el nu profita de ea. lar el înţelegea. 
Pe cine ar fi deranjat dacă profita de ea? Problema era că orice 
formă de atingere îl stingherea. 

Ea spuse: 

— Bătrânul ăla vine pe drum să te vadă. L-am zărit adineauri 
din bucătărie. Nu-i da de mâncare. Întotdeauna vine înapoi. 

— Unde-i americanul? 

Ea spuse în engleză: 

— La baie. 

Bătrânul așteptă ca Pilar să intre în casă și abia apoi apăru de 
după colţul bisericii, înaintând pe-o parte cu un soi de reținere, 
îmbrăcat doar în pantaloni scurți kaki ridicaţi până la șolduri și 
încins la brâu cu o frânghie. Carignan îi făcu semn să se apropie 
și bătrânul veni și se așeză. Ca toți ceilalți, era scofâlcit și 
aproape fără carne pe oase. O mumie însuflețită. Avea 
trăsăturile întinse și obosite ale unui eschimos foarte înțelept. 
Surâdea mult. Gura-i era aproape complet știrbă. 

— Binecuvântează-mă, Padair, căci am păcătuit, spuse el în 
engleză aparent fără să înţeleagă o iotă, binecuvântează-mă și 
dă-mi iertăciune. 

— Te obsolvo. la niște ananas. 

Bătrânul luă mai multe felii cu mâinile și spuse: 

— Maraming salamat po - o vorbă de mulţumire în tagalog, 
dialectul din Luzon. 

Introducerile bătrânului conţineau declaraţii într-o varietate 
de limbi. 

— Luna trecută, în vise, am primit o vizită, îi mărturisi el 
bătrânului. Cred că mi-a adus un mesaj. 

Bătrânul nu spuse nimic, ci se concentră doar asupra 
mâncării, cu chipul la fel de inexpresiv ca al unui câine. 


116 


Oaspetele american se întoarse din bucătărie, dar nu aduse 
ceai. Acel pelerin american avea un mers elegant, picioarele și 
mâinile i se mișcau libere în jurul uriașului furnal încins din 
mijloc, focul suferinţei despre care nu părea să aibă știință. 

La apropierea americanului, bătrânul eliberă scaunul și se 
lăsă pe vine lângă ei. 

— ÎI întreb de un vis pe care l-am avut. El îi poate desluși 
mesajul, îi spuse Carignan americanului. 

— Bună, Padair, zise bătrânul. 

— Îţi zice părinte, îl lămuri Carignan. 

După ce bătrânul își termină fructul și se linse pe degete, 
întrebă în cebuană: 

— De ce zici că visul tău conţine un mesaj? 

Carignan spuse: 

— A fost un vis puternic. 

— Te-ai trezit? 

— Da. 

— Ai adormit la loc? 

— Am rămas treaz toată noaptea. 

— Atunci ai avut un vis puternic. 

— Un călugăr, un om sfânt, a venit să mă viziteze. 

— Tu ești un om sfânt. 

— Purta glugă. Faţa lui era un nor argintiu. 


— Un om? 

— Da. 

— Din familia ta? 

— Nu. 

— l-ai văzut faţa? 

— Nu. 

— l-ai văzut mâinile? 

— Nu. 

— Ţi-a arătat picioarele lui? 
— Nu. 


Bătrânul începu să-i vorbească lui Skip Sands foarte animat și 
puţin prea tare. 

— Da. Îmi pare bine, te salut, spuse Sands. 

Bătrânul îl apucă pe american de încheietura mâinii. Vorbi. Se 
opri. Preotul traduse: 

— Spune că în somn, când dormi, spiritul îți părăsește corpul. 
Și că păstorul sau ciobanul spiritelor le culege și... (se consultă 


117 


cu povestitorul)... ciobanul spiritelor aleargă după spirite, le 
mână ca pe oi, le mână până pe mal, până pe ţărmul mării. 

Bărbatul vorbi, preotul îl iscodi, bărbatul îl trase pe american 
de braţ și Carignan puse povestea cap la cap: mânate spre 
țărm, spiritele se scufundă în mare și, acolo jos, ele găsesc 
lumea viselor. Un șarpe galben păzeşte granița dinspre marea 
de vise. Oricine încearcă să călătorească înainte și înapoi între 
cele două lumi va fi prins în strânsoarea șarpelui și va muri în 
somn. Carignan nu reușea să-și găsească vorbele în engleză 
pentru a transmite mesajul. 

— Spune o poveste complicată. E puţin dus cu pluta, cred. 

— Lumea aceasta nu are memoria vieții de dinainte, iar viaţa 
de apoi nu are memoria suferințelor noastre. Așa că fii fericit că 
moartea vine. 

Spunând acestea, bătrânul se ridică și se îndepărtă. 

— Stai. Stai. Care e profeția visului? 

— Nu ai auzit ce am spus? spuse bătrânul. 

e 

Părintele Carignan insistă să rămână peste noapte într-un 
hamac în biserică, iar Sands dormi cu Sfânta Ostie în camera lui 
Carignan, adică Ostia stătu fără somn pe scrinul preotului și 
Sands încercă să doarmă pe patul lui din stinghii de lemn și cu 
saltea de paie, sub o plasă diafană. Chilia unui călugăr, perfectă 
pentru pelerinajul lui. Stătu întins pe întuneric. Un ţânţar zumzăi 
dincolo de plasă. El își puse în gând să-l întrebe pe Carignan 
despre citatul din Biblie spus de colonel - ceva despre un singur 
Dumnezeu, dar slujiri felurite. Ideea îi făcea cu ochiul unui om 
cu funcţie oficială. Unei birocraţii cosmologice... Noi griji îl 
năpădiră. Colonelul, Eddie Aguinaldo, neamţul. Toţi trei veniseră 
aici și niciunul nu-i spusese asta. Nu era a bună dacă unchiul 
său, colonelul, tăinuia lucruri. 
Asta susținea o îndoială pe care o nutrea cu privire la 
competența colonelului, la judecata sa, la puterea percepţiei 
sale. Colonelul era puţin zănatic. Dar cine nu era așa? Problema 
era că poate unchiul lui nu avea încredere în talentele sale, 
poate că îl trimisese într-o falsă misiune. Se trezi la un moment 
dat dintr-un vis de-o forţă biblică, un vis profetic, convins că 
insula Mindanao nu era de niciun interes pentru Statele 
Unite, că preotul acesta catolic nu avea cum să procure arme 
pentru musulmani, că viaţa îl chemase - pe el, Skip Sands, 


118 


Americanul Liniștit, Americanul Urât - în acest loc doar pentru a- 
i lărgi orizonturile cunoașterii în ideea muncii care îl așteaptă. 
Pentru că aici, în momentul de faţă, nu avea nimic de făcut. 
Niciun detaliu din vis nu-i rămase viu în gând. Ci doar această 
certitudine. 

e 

Carignan îi explică americanului că poate unii oameni vor veni 
la liturghia de dimineaţă pentru că în ziua aceea omagiau o 
sfântă apropiată de inimile lor, Dionisia. 

Americanul nu auzise niciodată de Sfânta Dionisia. Nimeni nu 
auzise. 

— Da, are o putere foarte mare aici. Datorită miracolelor pe 
care le-a înfăptuit de-a lungul râului ar putea fi canonizată ca 
sfântă, asta dacă nu cumva e deja o sfântă. A fost martirizată în 
secolul al cincisprezecelea, în Africa de Nord. Un martiriu 
tulburător. 

Într-o cazanie, cu zeci de ani în urmă, Carignan zugrăvise cu 
toată inocenţa o descriere explicită a ultimelor agonii ale 
Dionisiei în faţa unei neobișnuit de ample adunări de enoriași, 
iar acum, de la un capăt la altul al râului, aceasta se bucura de 
un statut de legendă și oamenii îi atribuiau multe vindecări și 
susțineau că și-a făcut de multe ori apariţia, că a lăsat multe 
semne și mesaje. 

— Așa că încerc să le reamintesc oamenilor când vine ziua 
omagierii ei. Dar nu e întotdeauna ușor pentru locuitorii râului 
să afle data. Nu au calendare. 

Doar câţiva oameni veniră la slujbă. Înainte de slujbă, preotul 
boteză pe malul râului un nou-născut, picurându-i pe frunte apă 
tulbure. 

— Nu aveam apă sfinţită, la propriu, îi explică el americanului. 
Așa că episcopul a dat un decret prin care anunţa că toată apa 
râului este sfinţită. Eu asta le spun oamenilor. 

Înfășurat într-o basma, pruncul se lăsa moale, cu ochii închiși, 
cu gura deschisă, făcând bășicuțe de salivă. Mama era și ea 
doar o copilă. 

Americanul spuse: 

— Copilașul ăsta arată tare bolnav. 

— Te-ar surprinde să afli care mor și care trăiesc. Te ia 
întotdeauna prin surprindere. 


119 


Se strânseră pentru slujba de seară. Prin ochii vizitatorului, el 
văzu totul altfel: cămăruţa cenușie, băncuţele din lemn strâmb, 
podeaua de pământ muced și congregația, o mână de oameni 
simpli, zece, unsprezece - paisprezece participanţi, cu american 
cu tot. Câteva femei bătrâne, câţiva bărbaţi bătrâni, câţiva 
bebeluși cu ochișori negri și cu muci la nas. Copiii nu plângeau. 
Din când în când, câte unul tușea sec sau gângurea. Femeile 
bătrâne îngânau tărăgănat, bătrânii bolboroseau neînțeles. 

Vizitatorul ședea pe o bancă între ei în pantalonii lui kaki și 
tricoul lui alb murdar, radia de parcă ar fi fost ultimul american 
de pe fața pământului, sincer, prietenos, ascultător atent, dar în 
privirea sa se întrezărea licărul unei singurătăţi teribile. 

Care erau lecturile biblice de azi? Rătăcise cartea din nou, 
planul de liturghie. N-o mai consultase, la drept vorbind, de ani 
de zile, citise doar ce-i convenea, versetele la care se deschidea 
Cartea la întâmplare. 

— lată ceva. Citi în engleză: Deci, dacă este vreo îndemnare 
în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo 
legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare... 

Încercă să explice în dialectul local ce credea el că se 
înțelegea prin „milostivire și îndurare” și sfârși prin a spune: 

— Nu sunt sigur ce înseamnă. Poate ceea ce simțim pentru 
familiile noastre. 

Căută Matei 27:5 - „luda a aruncat arginţii în Templu și s-a 
dus și s-a spânzurat”. 

lar acum cazania. 

— Astăzi, în engleză. 

Nu-și motivă cuvintele. Poate se înțelegea de la sine că 
prezenţa americanului cerea acest semn de politețe. Nu că 
vreunul dintre ei i-ar înţelege gândurile în vreo limbă, oricare ar 
fi fost ea. Adoratori superstițioși de vampiri. Dar el însuși văzuse 
o dată aswang-ul zburând cu membrul însângerat al unui copil 
între dinţi. 

— Le-am spus că voi rosti cazania în engleză. Sincer să fiu, n- 
am pregătit nimic. Astăzi vom vorbi despre trădătorul luda 
Iscarioteanul: „luda a aruncat arginţii în Templu și s-a dus și s-a 
spânzurat”. Se întoarce la Templu, la cei care l-au plătit ca să-și 
trădeze învățătorul. Vrea să le dea înapoi arginţii lor murdari, 
dar ei nu vor să-i primească. V-aţi întrebat vreodată de ce? De 
ce oamenii aceia au refuzat bani perfect valabili? De ce? „luda a 


120 


aruncat arginţii în Templu și s-a dus de s-a spânzurat.” Mi-am 
făcut ultima spovedanie. Care persoană din Biblie îmi seamănă 
cel mai bine? luda. luda trădătorul - ăsta sunt eu. Cine mai are a 
se spovedi? Nimeni nu m-a plătit să-l trădez pe lisus, dar ce 
contează asta, eh? Nu le-aș putea da niciodată banii înapoi. Nu 
și-ar lua niciodată banii murdari înapoi. 

De peste treizeci de ani nu mai vorbise atât de mult în limba 
sa natală. li dădu frâu liber, engleza ieșea din el ca dintr-un 
difuzor. 

— Bunica mea folosea expresia asta: „milostivire și îndurare”. 
N-am întrebat-o niciodată ce înseamnă. 

Mi-amintesc cum o respingeam pe bunica. Am iubit-o foarte 
mult, eram preferatul ei, dar apoi, când am intrat în 
adolescenţă, la doisprezece, treisprezece ani, ea a venit să 
locuiască cu noi și eu m-am comportat foarte urât cu ea. Nu era 
decât o femeie bătrână, iar eu am tratat-o foarte aspru. Nu-mi 
place să-mi aduc aminte de asta. E o amintire foarte amară. 
Bunica mea mă iubea și eu am tratat-o cu lipsă de respect. Nu 
mai simţeam pic de iubire pentru ea. 

Aici, desigur, unde oamenii sunt atât de săraci, atât de 
bolnavi, nu-i poţi iubi. Asta te-ar trage în jos. Te-ai duce în jos. 
Toţi cei de aici știu cum să iubească, dar să le răspunzi la 
iubire... asta e ca nisipul mișcător. Eu nu sunt Hristos. Nimeni nu 
e Hristos. 

Alteori suntem hoţul de pe cruce, cel care a fost crucificat 
alături de lisus, hoţul care s-a întors spre lisus și a spus: 
„Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în împărăţia 
Ta!” lisus a răspuns: „Adevăr îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în 
rai”. Cred cu tărie că trebuie să alegem între cele două. Fie 
suntem trădătorul, fie suntem hoțul. 

Mă uit în jurul meu și-mi spun: Cum am ajuns eu aici, în 
Nasaday? Cum am ajuns aici? Asta nu e decât o fundătură a 
labirintului. O insulă într-o mlaștină. luda a sărit într-o groapă și 
Dumnezeu știe, Dumnezeu știe dacă va mai ieși vreodată din 
ea, hă? Asta e numai și numai în mâinile lui Dumnezeu. Cine 
suntem noi? Suntem luda, uneori. Dar luda... luda s-a dus și s-a 
spânzurat. 

In acești treizeci de ani, și mai bine, pe care i-am petrecut în 
mijlocul barbarilor, în mijlocul zeilor și zeițelor lor puternice, 
primind în fiinţa mea tradiţiile, care nu sunt basme, sunt reale, 


121 


sunt reale odată ce le primești în fiinţa ta, și primind în mintea 
mea toate imaginile poveștilor lor și trăind prin aventurile 
strămoșilor, și anii pe care i-am petrecut întâlnindu-mă faţă în 
faţă cu periculoșii lor demoni și sfinţi, sfinţi care poartă numele 
sfinţilor catolici, dar numai pentru a se ascunde în spatele lor... 
De câte ori nu m-am pierdut aproape complet pentru totdeauna, 
de câte ori n-am rătăcit în partea de labirint din care nu te mai 
poți întoarce niciodată... dar întotdeauna atingerea Duhului 
Sfânt a venit în ultimul moment, înainte ca zeii și zeițele să mă 
distrugă, întotdeauna mi s-a adus aminte în ultimul moment 
cine sunt și de ce mă aflu aici. Doar o rază, doar o aducere 
aminte a cine sunt cu adevărat. După care, înapoi jos în tunel. 
e 

Odată predica încheiată, imediat ce enoriașii plecară, 
Carignan își dădu jos chiloţii și sandalele și se duse la râu ca să 
facă baie. 

Sunetul produs de o pirogă motorizată, apariţie destul de rară 
pe râul acela, îl făcu să se oprească și să privească. 
Ambarcaţiunea trecu prin raza sa vizuală, încetinind, huruitul 
motorului reducându-se la torsul ralantiului, iar cei doi bărbaţi 
de la bord priviră spre mal. Carignan le făcu semn cu mâna, dar 
de-acum, nu-i mai vedea pentru că erau ascunși de sagotierii 
pitici care creșteau de-a lungul malului. 

Preotul intră în apă până la brâu și se îmbăie. 

Ce caraghioasă fusese predica. Din cauza englezei, vechea sa 
dezamăgire se trezise la viaţă, opintindu-se să se ridice și 
zbătându-se în bandajele ei murdare - sufletul lui și bolile 
sufletului lui. 

Cum am ajuns aici? - luda își face apariţia în labirint. 

leși din râu cu capul plecat în pământ, dar fără să se uite la 
picioarele sale, preocupat, tulburat de răutăţile pe care le făcuse 
în adolescenţă, niciuna câtuși de puţin serioasă, însă acum toate 
îl îngrozeau, deoarece fuseseră puse în aplicare cu un soi de 
amoralitate care, dacă ar fi continuat, l-ar fi făcut să devină 
foarte periculos pentru lume. 

Se întoarse și văzu printre ramurile sagotierilor o priveliște cu 
totul stranie: un occidental în veșminte occidentale ținând un 
tub lung lipit de buze. Un soi de bambus. In vreme ce Carignan 
analiza această imagine și se pregătea să salute, obrajii 
bărbatului se dezumflară și ceva îl înțepă pe părinte deasupra 


122 


mărului lui Adam și rămase agăţat acolo. Ridică mâna pentru a-l 
înlătura. Limba și buzele începură să-l furnice, ochii îl ardeau și 
în câteva secunde îl cuprinse senzaţia că nu mai are deloc cap, 
iar apoi că pierde legătura cu mâinile și picioarele și, cât ai clipi, 
nu mai știu unde-i sunt toate părţile corpului; toate păreau să-l fi 
părăsit. Nu simţi cum cade spre apă și până să aterizeze în ea 
era mort. 
e 

După ce se ușură lângă un tufiș din apropierea râului, Sands 
veni de-a lungul cărării din josul bisericii și întâlni alţi doi băieţei 
care călăreau un carabao pe marginea unui șanț de irigare. 
Aceștia zâmbiră cu sfială și îndoială. 

— Padair. Padair... 

Poate credeau că el este Carignan - poate credeau că în tot 
universul există un singur preot, care a luat mai multe forme. 

Le aruncă puștilor câteva gume de mestecat. Unuia îi scăpă 
printre degete și cobori de pe spinarea lată a animalului ca s-o 
culeagă din iarba de pe marginea șanțului. 

— Padair. Padair. 

— Nu sunt părintele vostru, spuse Sands. 

In lumina apusului urmări cum o pirogă alunecă repede pe 
ape în jos printr-o ceață magică multicoloră, o pirogă propulsată 
de un motor puternic și silențios, o pirogă cu doi oameni la bord. 
Barcagii nu-i atrăgeau atenţia prin nimic, se aflau atât de 
departe pe râu și ascunși de pâclă, încât în alte împrejurări l-ar fi 
făcut să-și spună: „Sunt Eddie Aguinaldo și neamţul”; nimic 
suficient de ieșit din comun ca să merite a fi amintit, să zicem, 
în raportul său. Dar cei doi se ţinuseră în umbră, iar acum se 
iveau. Era pe cale să se întoarcă și să dea fuga înapoi la biserică 
după binoclu, dar îl văzu imediat pe preot înotând la mică 
distanţă de mal, plutind cu faţa în jos. Cine înoată în felul acela? 
Inecaţii. Sands intră în apă după el. Călcă într-o groapă și apa se 
închise deasupra sa. leși la suprafaţă, îl văzu pe Carignan 
plutind, întorcându-se, luând-o în aval. Sands începu să înoate 
după el, se răzgândi, înotă spre mal și alergă pe cărare, pe 
lângă apă, până când ajunse mai jos decât Carignan. Își azvârli 
sandalele, intră în apa mai adâncă și se lansă din nou, încercând 
să-l intercepteze pe preot. Estimase greșit. Cu membrele moi, 
cadaveric - poate mort - preotul îi scăpă repede în tangentă, 


123 


alunecă la vale și în larg, spre mijlocul râului lat de patru sute de 
metri. 

Sands renunţă din nou la ideea de-a înota, se întoarse, se 
urcă pe mal și porni, acum descult, în josul cărării. Coti spre 
casă și văzu o barcă-banca!! răsturnată în iarbă lângă ea; strigă, 
nu era nimeni acasă, încercă s-o întoarcă, nu reuși, încercă să o 
tragă spre cărare. Un bărbat îl opri, un tânăr musculos, desculț, 
cu pieptul gol, nedumerit, purtând pantaloni scurţi roșii. Intui 
imediat graba momentului și apucă o vâslă sprijinită de casă. 
Prinseră fiecare de câte o parte și târâră barca până la mal, 
urcară precauţi și porniră după cadavru. Filipinezul vâslea și 
americanul îi indica locul; mica lor ambarcaţiune se apropia tot 
mai mult de omul ucis, în vreme ce acesta călătorea spre Lumea 
de Apoi. 

(J 

A doua zi, Sands înapoie motocicleta Honda diocezei și 
raportă moartea prin înecare a părintelui Thomas Carignan. 
Părintele Haddag se arătă întristat și surprins să afle de ea atât 
de repede. 

— Uneori e nevoie de săptămâni întregi ca să ne ajungă vești 
de la oamenii râului, spuse el. 

Treaba aceasta dură toată după-masa. După aceea, Sands își 
rezervă o cameră în Carmen și mâncă pui la frigăruie și un bol 
de orez împreună cu alţi trei oameni de la Departamentul de 
Agricultură, pe care îi întâlnise din întâmplare pe drumul care 
străbătea orașul; toţi trei se învârteau de colo-colo în căutarea 
unui restaurant. Se multțumiră cu o dugheană de pe marginea 
drumului, unde un bărbat prăjea pe un grătar cu cărbuni din 
nuci de cocos niște pulpe sfrijite și le ungea cu un amestec de 
sos de soia, mirodenii și Coca-Cola. Câini hămesiţi îi priveau cum 
mănâncă. David Alverol, șeful celor trei muncitori de la 
Agricultură, voia să hoinărească prin oraș cu americanul, dar 
Sands era frânt de oboseală. Ceilalţi doi rămaseră impasibili, dar 
David Alverol se arătă atât de bucuros să-l întâlnească pe 
american, încât americanul se temea cu adevărat pentru 
sănătatea mintală a acestuia. Spunea aceleași lucruri, făcea 
prezentările de mai multe ori, iar faţa îi strălucea de sudoare, 
dar și de-o lumină lăuntrică. O dată la două minute îi propunea 
americanului să vină acasă la el „pentru un dialog”. 


11 Barcă specific filipineză, cu două plutitoare ajutătoare. 
124 


— Ești foarte jovial, îi spuse americanului. Genul meu de om. 
Nu poți să vii cu noi pentru încă o jumătate de oră? 

David deveni din ce în ce mai insistent, spre stânjeneala celor 
doi tovarăși ai săi; îl implora beat pe american, cu lacrimi în 
ochi, când acesta cobori din jeepul lor oficial în faţa micului său 
hotel: 

— Te rog, domnule, te rog, doar o jumătate de oră, domnule, 
domnule, te implor, da, te rog... 

Sands stabili să se vadă cu ei a doua zi, avertizându-i totuși 
că programul l-ar putea împiedica să se ţină de promisiune. 
Sands și ceilalţi doi știau că nu se vor revedea niciodată, iar 
David Alverol aștepta să-l întâlnească a doua zi, la prima oră. 

e 

Sands nu-i spusese părintelui Haddag de săgeata lungă de 
douăzeci de centimetri înfiptă în gâtul cadavrului lui Carignan. 

Stătu în pat treaz în camera sa de hotel, gândindu-se la 
neamțul ucigaș. Ceea ce înainte părea efeminat la neamţ, acum 
părea poetic - ochelarii lui, buzele lui groase, pielea palidă. Se 
afla în relaţii strânse cu moartea, cunoștea unele lucruri. Sands 
îl considerase infatuat și irascibil. Acum părea purtătorul unei 
poveri transcendentale. 

(J 

Exact când s-a întors el în Damulog, orașul a fost invadat de 
furnicuţe roșii. Se plimbau pe toată masa lui de la cantina 
Sunshine și pe patul lui de la hotelul lui Castro. 

Și-ar fi putut continua drumul spre Davao City în capătul sudic 
al insulei și ar fi putut lua un avion spre Manila. Se întoarse însă 
în Damulog. Ar fi putut rămâne cel mult o noapte acolo, în 
așteptarea autobuzului. În schimb, rămase trei săptămâni și 
întocmi un raport ce nu conţinea nimic concludent, bazat în 
întregime pe cele auzite de la primarul Emeterio D. Luis și fără a 
trage vreo concluzie în privinţa naturii contactelor preotului sau 
a răspunderii pentru moartea sa. _ 

Sands era, strict vorbind, plecat fără permisie. Işi îngropa 
abandonul de sine în munci inutile și practica o detașare cazonă 
faţă de amărăciunea sa. Și își petrecea nopţile cu doamna Jones. 


125 


e 1966 œ 


Permisia pe care Bill Houston o primi de a debarca în 
Honolulu începu cu garda de dimineaţă, mult prea devreme 
pentru un om care voia să-și cheltuiască banii; colac peste 
pupăză, superiorii lui din Marina Militară îi negau dreptul la orice 
fel de viaţă de noapte. Luă un autocar de la baza navală, 
traversă câmpurile deschise ale bazei aviatice, apoi străbătu 
orașul spre plaja Waikiki, unde hoinări demoralizat printre 
hoteluri mari, se așeză pe nisip în jeanșii lui Levi's, cămașă 
hawaiiană ţipător de colorată și pantofi extrem de curaţi - 
pantofi din velur alb, cu tălpi de cauciuc roșu -, mâncă frigărui 
de porc la o dugheană, luă un autobuz municipal până pe 
Richards Street, își rezervă un pat la Asociaţia Tinerilor Creștini 
a Serviciilor Armate și, la ora unu după-masa, se apucă de băut 
în barurile de pe faleză. 

Încercă un local cu aer condiţionat preferat de tinerii ofiţeri, 
unde se așeză singur la o masă. Fumă Lucky Strike și bău Lucky 
Lager, iar asta îl făcu să se simtă norocos. Când strânse 
suficient mărunțiș, sună acasă pe continent și sporovăi cu 
fratele lui, James. 

Asta nu făcu decât să-l deprime și mai tare. James, fratele lui, 
era prost. James, fratele lui, avea să ajungă în armată ca el. 

Se plimbă pe faleză cu berea bubuindu-i în cap, cu un 
sentiment de singurătate apăsându-i inima. La ora trei, pavajul 
din Honolulu era deja încins atât de tare, că i se lipea de tălpile 
cauciucate ale pantofilor la fiecare pas. 

Se ascunse în Big Surf Club și bău bere cu doi bărbați puţin 
mai în vârstă decât el, unul pe nume Kinney care se alăturase 
de curând echipei de pe nava lui Houston - USNS Bonners Ferry, 
un petrolier T2 operat în majoritate de civili, unul dintre ei fiind 
Kinney. Însă el nu sărise la bord doar pentru o croazieră la 
tropice. Își făcuse serviciul militar în marină, trăise de pe o navă 
pe alta și nu avea niciun cămin adevărat pe uscat. Kinney se 
lipise de un vagabond desculț care părea drogat. Vagabondul 
ceru la masă două halbe una după cealaltă și, în cele din urmă, 
dezvălui faptul că, înainte să fie eliberat la vatră mai devreme 


126 


decât trebuia, făcuse parte din Regimentul al Treilea de Marină 
în Vietnam. 

— Mda, scumpii mei, zise vagabondul. Pe motiv medical. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că sunt instabil mintal. 

— Pari sănătos. 

— Pari sănătos dacă ne cumperi o bere, spuse Kinney. 

— Nicio problemă. Am pensie de invaliditate. Două sute 
patruzeci și doi de dolari pe lună. Pot să beau Hamm's cât pot 
duce, bătrâne, dacă dorm pe plajă ca un moke” și dacă mănânc 
ce mănâncă mokeiii. 

— Ce mănâncă moke-ii? Cine sunt moke-ii? 

— Prin părţile astea există moke-i și howly™®. Noi suntem 
howly. Moke-ii sunt jigodiile băștinașe. Ce mănâncă ei? Mănâncă 
ieftin. Apoi mai sunt o droaie de japoneji și de chineji, probabil c- 
ați observat. Aștia intră-n categoria gălbejiţilor. Știţi de ce 
mâncarea gălbejiţilor pute așa de urât? Pentru c-o prăjesc 
împreună cu căcat de șobolan și cu gândaci și cu orice s-ar mai 
amesteca acolo cu orezul. Îi doare-n cot. Îi întrebi ce mama 
dracu' pute pe-aci și ei nici măcar nu știu despre ce vorbești. 
Mda, am vazut niște lucruri la viața mea, continuă vagabondul. 
Acolo, la ei, gălbejiţii poartă pălării haioase de pai, probabil că 
aţi văzut de care - d-alea țuguiate. Fetele merg pe bicicletă și 
când trec pe lângă tine le poţi smulge pălăria și, odată cu ea, 
pentru că și le leagă cu sfoară, aproape că le poţi smulge și 
capul. Poţi trage o fată de pe bicicletă uite-așa, bătrâne, și ea 
cade grămadă în noroi. Am văzut o dată una răsucită ca naiba, 
bătrâne. Avea gâtul rupt. Era moartă. 

Bill Houston era complet debusolat. 

— Poftim? Unde? 

— Unde? În Vietnamul de Sud, bătrâne, în Bien Hoa. Chiar în 
mijlocul orașului. 

— Aiurea, amice. 

— Da? Și aiurea e și când una dintre dulcicile alea îţi aruncă o 
grenadă în poală pentru că ai lăsat-o să se ridice lângă tine pe 
drum, bătrâne. Ele cunosc regulile. Știu că trebuie să păstreze 


12 Vorbitor al limbii pidgin și locuitor al insulelor hawaiiene. 
13 În dialect pidgin, cineva care încearcă să treacă drept localnic, de obicei o persoană 
albă în Hawaii. 


127 


distanţa. Cele care nu păstrează distanţa probabil că au o 
grenadă. 

Houston și Kinney rămaseră tăcuţi. Nu aveau nimic 
comparabil despre care să vorbească. Tipul își bău berea. li 
învălui o stare de somnolenţă. Nimeni nu spuse nimic, dar 
vagabondul vorbi de parcă ar fi răspuns cuiva: 

— Asta nu-i nimic. Am văzut niște lucruri... 

— Hai să mai bem o bere, spuse Kinney. Nu-i cumva rândul 
tău? 

Vagabondul nu părea să-și aducă aminte cine ce cumpărase. 
Făcu semn să li se aducă alte halbe. 

e 

James Houston ajunse acasă după ultima zi a celui de-al 
treilea an de liceu. Cobori din autobuz ridicând degetul mijlociu 
la șofer și chiuind. 

Mama lui plecase la serviciu cu altcineva și lăsase camioneta 
pe aleea din fața casei, așa cum o rugase el. Burris, frăţiorul 
său, stătea în parcare cu un deget într-o ureche și se uita de-a 
lungul ţevii unui pistol cu capse, apăsând în același timp 
trăgaciul în mod repetat. 

— Ai grijă la ochi, Burris. Am auzit că unui puști i-a intrat o 
scânteie în ochi și a trebuit să se ducă la spital. 

— Din ce-s făcute capsele? 

— Din praf de pușcă. _. 

— CE? Din praf de PUȘCA? 

Sună telefonul în casă. 

— N-am voie să răspund, zise Burris. 

— Ne-au deschis iar telefonul? 

— Nu știu. 

— Păi, acuma sună, nu? 

— Ciocu' mic. 

— Acuma a tăcut, prostovane. 

— Oricum n-aş fi răspuns. Parcă ar vorbi niște gâze în 
receptor. Nu oameni. 

— Eşti un ţânc haios, spuse James și intră în casă, unde era 
cald și mirosea puţin a gunoi. Mama lui refuza să pornească 
răcitorul cu vapori dacă temperatura nu trecea de treizeci și 
șapte de grade. 


128 


Aducea cu el mai multe hărtii de la școală, teme, carnetul de 
note, foaia matricolă de la sfârșit de an. Le îndesă pe toate în 
coșul de gunoi de sub chiuvetă. 

Telefonul sună din nou: fratele lui, Bill junior. 

— E cald în Phoenix? 

— Sunt aproape treizeci și șapte de grade, da. 

— Și aici e cald. E zăpușeală. 

— De unde suni? 

— Din Honolulu, Hawaii. Acu' o oră stăteam pe plaja Waikiki. 

— Honolulu? 

— Aha. 

— Ai văzut vreo fată hula? 

— N-am văzut decât o droaie de curve. Da’ pun pariu că și ele 
ar dansa hula. 

— Pun pariu că da! 

— Ce știi tu despre asta? 

— Eu? Nu știu, spuse James. Ziceam doar. 

— Mama naibii, mi-aş dori să fiu în bătrâna Arizona. 

— Păi, tu singur te-ai reînrolat. 

— Aș sta oricând într-un deșert curat și fain. Acolo-i căldură ca 
lumea, nu? E uscat și te arde. Aicea-i toropeală, asta-i. Hei, 
băiete, imaginează-ţi asta, ai ridicat vreodată capacul de pe-un 
cazan plin cu zoaie de canal care fierb? Așa-i aici, când calci în 
stradă. 

— Deci, făcu James, ce altceva mai învârți? 

— Câţi ani ai tu, totuși? 

— Uite acuma fac șapteșpe. 

— Și ce gânduri ai? 

— Ce gânduri am? Nu știu. 

— Ai terminat cu școala? 

— Nu știu. 

— Cum adică nu știi? Ai absolvit? 

— Mai am un an. 

— N-ai altceva de făcut decât să absolvi, așa-i? 

— Nu, din câte întrevăd. Sau mă gândeam la armată, poate. 

— De ce nu la Pușcași? 

— Sunt prea mulţi marinari la Pușcașii Marini, scuză-mă. 

— Eşti un căpos, scuză-mă. Mai bine intră-n armată, scuză- 
mă. Pentru că sub arma mea ai primi numa picioare-n fund. 


129 


James era încurcat. Nu-l cunoștea, la propriu, pe individul 
ăsta. 

Operatorul interveni și Bill trebui să mai introducă fise. James 
întrebă: 

— Eşti într-un bar sau ce? 

— Da, un bar. Sunt într-un bar în Honolulu, Hawaii. 

— Păi, cre’ că asta-i... 

Nu știa ce este. 

— Da. Am fost în Filipine, în Hong Kong, în Honolulu - stai să 
văd, unde altundeva, nu mai știu - și-ţi zic, la tropice nu-i deloc 
un paradis tropical. E plin de putregai, gâze, transpiraţie, 
putoare și mai știu eu ce altceva. lar majoritatea frumoaselor 
fructe tropicale pe care le vezi tu sunt putrede. Zac stropșite pe 
stradă. 

James spuse: 

— Ei... mă bucur că ai sunat. 

— Da, făcu Bill. 

— Okay. 

— Okay, făcu Bill. Hei, să-i zici lu’ mama că am sunat, bine? Și 
zi-i c-o salut. 

— Okay. 

— Okay... Spune-i c-o iubesc. 

— Okay. Pa! 

— Hei. Hei. James. 

— Aha? 

— Mai ești? 

— Mai sunt. 

— Intră la Pușcași, frăţioare. 

— Aaa, numai gura-i de ăștia. 

— Pușcașii au sabie. 

— Pușcașii-s de fapt marinari, zise James, fac parte din 
marină. 

— Păi... da... 

— Păi... 

— Numa’ ofițerii primesc sabie, oricum, spuse Bill junior. 

— Aha... 

— Ei, tre' să mi-o pun, zise Bill. 

— Dă-i la buci! 

— Ce știi tu de asta! spuse fratele lui, râzând în timp ce 
închidea. 


130 


James căută prin sertarele din bucătărie și găsi o jumătate de 
pachet din ţigările Salem ale mamei lui. Înainte să apuce să iasă 
pe ușă sună telefonul - Bill junior. 

— Tot tu ești? 

— Ultima dată când am verificat, da. 

— Care-i treaba? 

— Salutări pentru South Mountain din partea mea. 

— Nu mai vedem South Mountain-ul. Vedem Papago Buttes. 

— Pe partea dinspre est? 

— Suntem pe East McDowell. 

— East McDowell? 

— Nasol, așa-i? 

— Tu vorbești? Tu ești în deșert! 

— Mama lucrează la o crescătorie de cai. 

— Fir-aș al naibii. 

— A-nvăţat în copilărie să lucreze cu caii. 

— Ai grijă să nu te muște monstrul Gila'*. 

— Nu-s de nicio culoare, da' mersi. Suntem imediat lângă 
rezervația Pima. 

— lar tu mergi la școală. 

— Merg la Palo Verde de o vreme, cam de prin octombrie. 

— Palo Verde? 

— Aha. 

— Palo Verde? 

— Aha. 

— Când locuiam în South Central, școala noastră avea meciuri 
de baschet cu Palo Verde sau, nu mai știu, de fotbal. Cum îi 
spunea școlii noastre atunci? 

— Eu am fost la primară. Școala Primară Carson. 

— Fir-aș să fiu. Nu-mi mai aduc aminte nici numele liceului la 
care am fost. 

— Nasol, nu? 

— Ai fost vreodată în Florence? 

— Nu. 

— Te-ntâlnești vreodată cu tata? 

— Nu, zise James. Nu-i taică-meu, d-aia. 

— Păi, ai grijă să nu intri-n bucluc. Învață după exemplul lui. 


14 Specie de șopârle veninoase (Heloderma suspectum), cu solzi negri, portocalii sau 
galbeni, din zonele aride ale sud-vestului Statelor Unite și din vestul Mexicului. 


131 


— Eu nu urmez niciun exemplu de-al lui. Nici măcar nu mă uit 
la exemplele lui. 

— Ei, făcu Bill junior, oricum... 

— Oricum. Mda. Chiar ești pe plaja Waikiki? 

— Nu tocmai. Nu în momentul ăsta. 

— Noi suntem aproape de intersecţia străzii 52 cu McDowell. 
E o grădină zoologică aici. 

— Cum? 

— Da, o grădină zoologică mai mică. 

— Hei, zi-i lu' mama ceva - când se-ntoarce ea acasă? 

— Mai târziu. Peste vreo două ore. 

— Poate o sun eu. Vreau să-i zici ceva. Pe nava mea sunt doi 
tipi din Oklahoma, așa că, în tot cazul, știi ce-au spus amândoi? 
Au spus că am accent de Oklahoma. Eu am zis: „Păi, domnule, 
n-am fost niciodată acolo - da’ ai mei au fost”. Să-i spui asta lu’ 
mama, bine? 

— Îi spun. 

— Spune-i că m-a zămislit în Oklahoma și-am venit pe lume 
de parcă aș fi de-acolo. 

— Okay. 

— Okay! - asta-i prescurtarea de la Oklahoma! 

— Fir-aș să fiu, zise James. 

— Aha. Nasol, nu? 

— Okay. 

— Okay. Pa. 

Apoi închise. 

Beat criţă, își spuse James. Alcoolic, probabil. Ca tac-su. 

Burris dădu buzna în casă cu pistolul lui cu capse într-o mână 
și o acadea în cealaltă, îmbrăcat doar în pantaloni scurți, 
arătând ca un omuleț făcut din beţigașe. 

— Cre' că mi-a intrat o scânteie-n ochi. 

James spuse: 

— Tre' s-o iau din loc. 

— Ți se pare că mi-a intrat o scânteie în ochi? 

— Nu. Taci odată, mogâldeaţă ciudată ce ești. 

— Pot să vin și eu pe bancheta din spate a mașinii? 

— Numa' dacă nu vrei să te-accidentezi și să mori. 

Făcu un duș și se schimbă, și tocmai când pornea spre ieșire, 
sună telefonul. Fratele lui, din nou. 

— Hei... James. 


132 


— Aha. 


— Hei... James. 
— Aha. 
— Hei. Hei. Hei... 


James închise și ieși din casă. 
e 

James o luă cu mașina pe Charlotte, apoi pe Rollo, apoi pe o 
fată care-i picase cu tronc lui Rollo pe nume Stevie Dale - 
prescurtare de la Stephanie - și ieșiră toţi din oraș spre 
McDowell Mountains, la o petrecere despre care auziseră, un 
bairam în aer liber, chipurile, la care nu participa niciun adult, 
departe de drumul principal, în deșert; dar dacă o atare adunare 
chiar avea loc, era cine știe unde într-un labirint de făgașe 
secate; până la urmă se întoarseră pe șosea și stătură pe 
platforma camionetei bând bere. 

— Mai rece n-ai găsit? întrebă James. 

— Le-am furat din lada frigorifică din hambar, zise Rollo. 

— Nici să găsim o petrecere în seara absolvirii n-am fost în 
stare, spuse James. 

— Asta nu-i seara absolvirii, ricană Charlotte. 

— Și ce-i, atunci? 

— E ultima zi de școală. Eu nu absolv. Tu absolvi ceva? 

— Bere caldă, spuse James. 

— Eu n-o să absolv niciodată, zise Charlotte. Nici nu-mi pasă. 

Rollo spuse: 

— Da, mi se rupe-n paișpe aţa, și toţi izbucniră în râs, iar el 
spuse: Suntem copii de la ţară. 

— Ba nu suntem, protestă James. 

— Maică-ta lucrează la o fermă de cai. Taică-meu se-ocupă de 
irigaţii. Și-n spatele casei mele e-un hambar mare de tot, amigo. 

— Aici e mai frumos, spuse Stevie Dale. Nu-s copoi. 

— Adevărat, zise James, nu ne deranjează nimeni. 

— Ai grijă doar la șerpi. 

— Ai grijă la șarpele ăsta, spuse Rollo și fetele chiuiră și 
râseră. 

James era dezamăgit că, atunci când cele două fete râdeau, 
Charlotte trebuia să fie cea care scotea bere pe nas. Stevie era 
mai tânără, era doar în primul an, dar părea mai simplă și nu 
atât de agitată. Stevie își păstra demnitatea și fuma într-un fel 
sexy. Ce căuta el cu Charlotte? Lui îi plăcea de fapt de Stevie. 


133 


Îl lăsă pe Rollo să coboare, după care o duse pe Charlotte 
acasă. Stevie rămase, cine știe cum, tot în camionetă. Avu grijă 
să o lase să coboare mai întâi pe Charlotte. 

O sărută pe Charlotte de rămas-bun în faţa casei ei. Ea își 
împleti braţele după gâtul lui și rămase agăţată de el, cu buzele 
moi și umede. James o ţinu fără multă forţă, doar cu braţul 
stâng, pe cel drept lăsându-l să atârne pe lângă corp. Fratele 
mai mare al lui Charlotte, șomer, veni și se holbă din prag. 

— Închide ușa sau oprește naibii răcitorul, prostănacule, strigă 
mama ei dinăuntru. 

În camionetă, James o întrebă pe Stevie: 

— Trebuie musai să mergi acasă? 

— Nu neapărat, zise ea, nu tocmai. 

— Vrea să dăm o raită? 

— Sigur. Ar fi frumos. 

Ajunseră înapoi în locul în care fuseseră cu ceilalţi în urmă cu 
o oră, cu faţa spre munţii scunzi, ascultând la radio. 

— Ce planuri ai pentru vară? spuse Stevie. 

— Aștept un semn. 

— Asta înseamnă că n-ai niciunul, zise ea. 

— Niciun ce? 

— Niciun plan. 

— Nu știu dacă să aleg o slujbă doar pentru vară sau dacă să 
caut ceva adevărat și permanent - numai să nu mă întorc la 
școală. 

— Vrei să renunţi la școală? 

— Mă gândeam să intru în armată, ca tata. 

Ea nu reacţionă în niciun fel. Atinse cu vârful degetului bordul 
și îl plimbă înainte-înapoi. 

James rămăsese fără subiecte de discuţie. Își simțea gâtul 
atât de încordat, încât se îndoia că-și va putea întoarce capul. 
Nu-i venea în gând nici măcar un cuvânt. 

Își dorea ca fata să spună ceva despre Charlotte. Ea nu spuse 
decât: 

— De ce ești așa bosumflat? 

— Căcat. 

— Ce. 

— Cre' că tre' să mă despart de Charlotte. Trebe cu orice preţ. 

— Aha... Aș zice că se așteaptă la asta. 

— Serios? Se așteaptă? 


134 


— Pur și simplu nu radiezi în preajma ei, James, da' chiar 
deloc. 

— Se vede, hă? 

— Eşti plouat tot timpul. 

— Dar acuma, în clipa asta? 

— Ce? 

— În clipa asta nu-s plouat, așa-i? 

— Nu. 

Ea zâmbea, ea era soarele. 

— Chiar te înrolezi? 

— Da. În armată sau la pușcașii marini. Presupun că acuma o 
să mă lași să te sărut, așa-i? 

Ea râse. 

— Eşti comic. 

O sărută îndelung, după care ea spuse: 

— Asta-mi place la tine. Când ești fericit, ești comic. Și arăţi 
bine - și asta e ceva, și se mai sărutară o vreme, până când se 
auzi o reclamă la radio și se opriră ca să umble la butoane. 

— Hmmm, făcu ea. 

— Ce-i, Stevie? 

— Încerc să mă hotărăsc dacă săruţi ca un soldat sau ca un 
pușcaș. Hmmm, făcu ea în timp ce-l săruta. Se întrerupse. Poate 
ca un pilot. 

El o sărută și, foarte tandru, o atinse pe brațe, pe obraji, pe 
gât. Știa că nu e bine să pună mâinile acolo unde voia. 

— A mai rămas o bere caldă, spuse el. 

— la-o tu. Mie nu mi-e sete. 

E| se sprijini de portiera șoferului, iar ea de cea a pasagerului. 
El era bucuros că soarele apunea, așa încât nu trebuia să-și facă 
probleme de cum arăta. Uneori nu era sigur dacă expresia de pe 
chipul lui avea sens sau nu. 

Acum trebui să râgâie. Fără reţinere, râgâi zgomotos și spuse: 

— Salutări din lumea interioară. 

Stevie spuse: 

— Taică-tău e-n închisoare, așa-i? 

— Pe asta de unde-i mai auzit-o? 

— Nu-i așa? 

— Nu, ăla-i mai mult taică-meu vitreg, spuse James. Un tip ca 
oricare, sincer. E greșeala mamei, nu a mea. 

— lar taică-tău adevărat e-n armată, hă? 


James cuprinse volanul cu braţele și își așeză bărbia pe ele, 
uitându-se afară... Așadar, acum ea credea dintr-odată că 
trebuiau să-și împărtășească reciproc cele mai cumplite secrete. 

Cobori, se duse în spatele unor tufișuri și se ușură. Soarele 
coborâse în spatele muntelui Camerlback, la sud-vest de ei. 
Cerul era încă de-un albastru pur și, la orizont, își schimba 
culoarea, devenea de-un galben-rozaliu care dispărea când te 
uitai drept într-acolo. 

Întors lângă ea în mașină, el spuse: 

— Ei, tocmai m-am hotărât: intru în infanterie. 

— Serios? În infanterie, hă? 

— Aha. 

— Și apoi? Te specializezi în ceva? 

— O să plec în Vietnam. 

— Și după aia? 

— O să-i fut pe toţi ăia. 

— Doamne, spuse ea. Nu ești cu băieții, să știi. Eu sunt fată. 

— Scuze pentru asta, șefa. 

Ea îi așeză mâna pe ceafă și îi atinse cu delicateţe părul cu 
degetele. Ca să o oprească, el se îndreptă în scaun. 

— Groaznic lucru, ce spui tu, James. 

— Ce? 

— Ce ai spus tu. 

— Am spus-o pur și simplu. N-am vorbit serios, nu cred. 

— Atunci, n-o spune. 

— Căcat. Crezi că-s așa rău? 

— Toţi avem o latură rea. Totul e să n-o alimentezi. 

Se mai sărutară puţin. 

— Ei, în orice caz, spuse el, ce ai chef să facem în momentul 
ăsta? 

— Ce... nu știu. Avem benzină? 

— Aha. 

ÎI încânta faptul că ea folosise pluralul. 

— Hai să ne plimbăm și să vedem ce se întâmplă. 

— Hai s-o luăm pe calea cea lungă. 

Asta însemna că-i făcea avansuri serioase. 

— Bine. 

Asta însemna că pe ea n-o deranja. 


Când mama lui se întoarse de la serviciu în Chevy-ul 
decapotabil al lui Tom Mooney, holbându-se pe geamul 
pasagerului cu gura căscată, cu fața ascunsă de o pălărie 
răpciugoasă de pai, cu gâtul protejat de o bandanna, James 
stătea în fața casei, pe întuneric. Mooney îi făcu din mână și 
James aruncă pe jos chiștocul ţigării, îl călcă sub talpă și 
răspunse la salut. Chevy-ul plecase deja. 

Femeia intră în casă fără un cuvânt pentru fiul ei, tăcerea 
aceasta fiind deopotrivă neobișnuită și bine-venită. 

Trecu ceva timp până când el o urmă în bucătărie. 

— Dacă nu crezi că dau totul din mine la ranchul ăla, vino să 
vezi cum îmi tremură mușchii de la mână. Dacă încălzesc o 
conservă de supă, ai face bine s-o mănânci. Nu mă pune să 
muncesc degeaba și-apoi tu doar să șezi acolo și să-ţi visezi 
visele. 

Aprinse becul din bucătărie și rămase sub el mică și istovită. 

— Am cârnaţi și roșii. Vrei un sendviș? Stai jos și-o să 
pregătesc supă și sendvișuri pentru amândoi. Unde-i Burris? 

— Cine? 

— Vine el. l-e foame mereu. Până să-l nasc am pierdut în 
greutate. Când am rămas grea cu el aveam cincizeci și patru de 
kilograme și-n luna a noua slăbisem până la cincizeci. S-a hrănit 
cu mine pe dinăuntru. 

Ștergându-se la față, se mânji cu mizeria de pe mână. 

— Mamă. Spală-te înainte să gătești. 

— O, Doamne, zise ea. Sunt atât de obosită c-am uitat să 
trăiesc. Deschide conserva pentru mine, scumpule. 

Mâncară unt de arahide, jeleu și supă Campbel!'s. 

— O să tai roșia asta. 

— Tocma' am mâncat. Nu-mi trebuie. 

— Da' tre’ să mănânci legume. 

— Sunt legume în supă. De aia-i zice supă de legume. 

— Nu fugi. Vreau să stăm de vorbă. Când termini școala? 

— Azi a fost ultima zi. 

— Vino să lucrezi la ranch, atunci. 

— Nu mă pricep la asta. 

— Și la ce te pricepi? Știi să recunoști un dolar atunci când nu- 
| vezi? Pen’ că eu nu văd vreunu'. 

— Eu mă gândeam să mă înrolez. Poate în armată. 

— Când? Acuma? 


137 


— Am șapteșpe ani. 

— Ai șaptesprezece ani și ești dus cu pluta. 

— Bill junior avea șapteșpe. Ai semnat pentru el. 

— Nu i-a făcut rău, presupun. 

— A sunat azi. 

— A sunat? Ce-a spus? 

— Nimic. E în Honolulu. 

— N-am văzut niciodată un sfanţ de la el. Nu că i-aș cere 
vreodată să-mi dea. 

— Dacă mă-nrolez în armată, eu o să-ţi trimit bani. 

— O dată sau de două ori a trimis niște bani. Nu regulat, în 
ultima vreme n-a mai trimis. Și eu nu-i pot cere s-o facă, mă 
sufocă mândria. 

— Eu o să-ţi trimit câţiva la fiecare salariu. Jur, spuse James. 

— Asta o hotăraâști tu singur. 

— Vrei să spui deci că o să semnezi pentru mine? 

Ea nu răspunse. 

El luă o furculiță și începu să mănânce felii de roșie. 

— Tu-mi trimiţi lunar plicul, iar eu o să-ţi trimit niște bani în el. 

— Ai vorbit deja cu agenţii de recrutare? 

— O să vorbesc. 

— Când? 

— O să vorbesc. 

— Când o să vorbești? 

— Luni. 

— Dacă luni seară ai hârtiile și dacă-mi poţi aduce niște 
motive temeinice pentru înrolare, s-ar putea să-ţi semnez. Dar 
dacă numa’ visezi, atunci marți ai face mai bine să te scoli 
devreme și să vii la ranch cu mine. Am pornit din nou telefonul. 
Dar chiria încă așteaptă să fie plătită. Unde-i Burris? 

— Vine el când i se face foame. 

— Lui i-e foame mereu, spuse ea și începu să-i spună din nou 
lucrurile pe care tocmai i le spusese, pentru că îi era imposibil 
să nu le spună. 

Mamei lui îi era imposibil să tacă. Citea Biblia fără încetare. 
Era prea bătrână ca să-i fie mamă, prea hârșâită și proastă ca 
să-i fie mamă. 

[] 

Lui Bill Houston îi plăcea berea la nebunie, dar venea un 

moment când aceasta începea să-i stea în gât. Taverna aceea 


138 


avea probabil faţada înspre vest, pentru că soarele arzător se 
revărsa prin ușa deschisă. Nu era dotată cu aer condiţionat, însă 
el era obișnuit cu asta în localurile în care bea. 
Era o bombă, categoric. 

Se întoarse de la toaletă și Kinney încă îl interoga pe 
vagabondul de pe plajă: 

— Și ce ai făcut? Spune-mi exact ce ai făcut. 

— Nimic. Futu-i. 

Bill Houston se așeză și spuse: 

— N-am nimic cu voi, băieţi. Am un frăţior care vrea să se 
înroleze la pușcașii marini. 

Fostul pușcaș era beat. 

— Asta nu-i nimic. Am văzut niște lucruri la viața mea... 

— Vorbește ca și când i-ar fi făcut ceva unei femei acolo, 
spuse Kinney. 

— Unde? întrebă Houston. 

— În Vietnam, fir-ar să fie, spuse Kinney. Nu ești atent? 

— Am vazut niște lucruri la viaţa mea, spuse băiatul. Au ținut- 
o pe femeie cu capul în jos și un tip i-a tăiat cu cuțitul păsărica. 
Chestii de-astea se întâmplă tot timpul acolo. 

— lisuse, Doamne! Nu zău? 

— Și eu am făcut de astea. 

— Ai făcut și tu? 

— Am fost acolo. 

Houston spuse: 

— Chiar ai... Nu reușea să repete. Chiar ai făcut asta? 

Kinney spuse: 

— Ai scos cu cuţitu' pizda unei curve? 

— Eram de faţă când s-a întâmplat. Aproape, chiar în 
același... aproape în același sat. 

— Tovarășii voştri au fost? Echipa voastră? Cineva din 
plutonul vostru? 

— Nu din al nostru. Au fost niște coreeni, o echipă de coreeni. 
Nenorociţii ăia n-au minte deloc. 

— Acum, taci în mă-ta din gură, sări Kinney, și spune-ne ce 
pizda mă-sii ai făcut. 

— Se întâmplă multe chestii rele, spuse omul. 

— Vorbește gura fără tine. Pușcașii marini n-ar accepta 
niciodată asta. Vorbești aiurea. 

Tipul ridică amândouă mâinile ca un arestat. 


— Hei, oau, bătrâne - ce v-aţi aprins așa? 

— Spune-mi doar că ai tăiat o femeie de vie și o să recunosc 
că nu vorbești aiurea. 

Barmanul, un hawaiian mare și gras la bustul gol, strigă: 

— Tu! Ti-am mai spus! Vrei vită? Vrei resturi? 

— Uite un moke, spuse tovarășul lor când barmanul aruncă 
cârpa din mână și veni la ei. 

— Ti-am spus să o ștergi de aici. 

— Asta era ieri. 

— Ti-am spus s-o ștergi de aici cu poveștile tale. Asta 
înseamnă că nu vreau să te văd nici ieri, nici azi și nici mâine. 

— Hei, am o bere în faţă. 

— la-o cu tine, nu-mi pasă. 

Kinney se ridică în picioare. 

— Hai să plecăm dracului din bodega asta infectă de moke-i. 

Vâri mâna sub cămașă, la nivelul curelei. 

— Dacă scoţi un pistol aici ajungi la pârnaie, asta dacă scapi 
cu viață din mâinile mele. 

— Mă-nfurii ușor într-o zi toridă. 

— Ștergeţi-o de aici toți trei. 

— Vrei să mă înfurii? 

Tânărul vagabond râse nebunește și o luă țopăind cu spatele 
spre ușă, bălăbănind braţele ca o maimuţă. 

Houston se grăbi și el spre ieșire, spunând: 

— Haide, haide, haide! 

Era mai mult ca sigur că văzuse patul unui pistol la betelia 
jeanșilor lui Kinney. 

— Vezi - ăsta a fo' un moke sadea, spuse vagabondul. Fac toți 
pe durii. Da' dacă ai avantaj asupra lor, încep imediat să se 
smiorcăie ca niște copii. 

Işi cumpără fiecare o sticlă de Mad Dog 20/20 de la un băcan 
care le ceru să cumpere și trei franzele de Wonder Bread, însă 
afacerea tot a fost profitabilă. Mâncară puţin din pâine și 
aruncară restul la doi câini. In scurt timp mergeau beti, 
înconjurați de o haită de potăi hămesite, spre o fâșie de plajă 
de-un alb orbitor spre marea neagră și spuma albastră care se 
împrăștia pe nisip. 

Un om își opri mașina, un Ford Galaxie alb, cu aspect oficial, 
și cobori geamul. Era un amiral în uniformă. 

— Vă distraţi cât pentru toate zilele, băieţi? 


140 


— Da, domnule! spuse Kinney, salutând cu degetul mijlociu la 
frunte. 

— Sper din tot sufletul să fie așa, spuse amiralul. Pentru că 
vin vremuri grele pentru găozarii ca voi. 

Ridică geamul și merse mai departe. 

e 

Tot restul acelei după-amiezi îl petrecură bând pe plajă. 
Kinney stătea sprijinit de trunchiul unui palmier. Vagabondul era 
întins pe spate cu sticla sa de Mad Dog în echilibru pe piept. 

Houston își dădu jos pantofii și șosetele ca să simtă cum i se 
lipește nisipul de tălpi. Își simţea inima cum crește. În clipa 
aceea înţelegea expresia „paradis tropical”. 

Le spuse celor doi camarazi ai săi: 

— Ce vreau să zic, adică, despre moke-ii ăștia. Cred că-s 
înrudiţi cu indienii care locuiesc pe lângă casa mea. Și nu numa’ 
cu indienii, ci și cu indienii din India și cu toți ceilalţi indivizi la 
care vă puteţi gândi că intră în categoria asta, care au ceva 
oriental, și de-asta cred eu, sincer, că nu există atât de multe 
feluri diferite de oameni pe pământ. Și de asta sunt împotriva 
războiului... 

Flutură sticla de vin în vânt. 

— Și de asta sunt pacifist. 

Era minunat să stai pe plajă în fața acestui public, să 
gesticulezi cu un clondir de vin și să vorbește numai verzi și 
uscate. 

Totuși, Kinney făcea lucruri tulburătoare. Cu o expresie 
visătoare pe faţă înclină sticla deasupra pantofilor lui de costum, 
negri și sclipitori, privind cum vinul i se scurgea pe bombeuri. 
Azvârli cu câteva granule de nisip în direcţia vagabondului, 
nimerindu-l în piept, în faţă, în gură. Vagabondul se scutură și se 
prefăcu a nu ști de unde venise nisipul. 

Kinney le propuse să meargă toţi acasă la un prieten. 

— Vreau să ţi-l prezint pe omul ăsta, îi spuse vagabondului, și- 
apoi o să te aducem pe calea cea dreaptă. 

— N-am nimic împotrivă, lepră, spuse vagabondul. 

Kinney ridică degetul mare și arătătorul lipite laolaltă. 

— Mi-ar plăcea să te văd într-un spaţiu cam atât de mare, 
spuse el. 


141 


Porniră pe plajă în căutarea casei prietenului lui Kinney. 
Houston era în agonie, păși descult pe nisipul încins și apoi pe 
asfaltul negru. 

— Unde ţi-s încălţările, idiotule? 

Houston avea șosetele albe în buzunarele jeanșilor, dar 
pantofii dispăruseră. 

Se opri la un magazin și își cumpără cu șaptesprezece cenți o 
pereche de zoris. Aveau o lichidare de stoc la Thunderbird, dar 
Kinney spuse că prietenul lui îi datora bani și promise să-i ducă 
mai târziu în oraș. 

Lui Houston îi plăcuseră pantofii aceia albi-fildeș. Pentru a le 
păstra albeaţa îi dădea cu talc. Și acum? Abandonaţi în calea 
valurilor. 

— Asta e o bază militară? întrebă el. Se aflau într-un fel de 
complex format din locuinţe roz și albastre, mici și ieftine. 

— Astea sunt bungalow-uri, spuse vagabondul. 

— Hei, făcu Houston spre tovarășul lor. Pe tine cum te 
cheamă, amice? 

— N-o să spun niciodată, răspunse el. 

— Clar e plin de brașoave, zise Kinney. 

Poate că bungalow-urile acelea păreau puţin șubrede, dar nu 
în comparaţie cu ce văzuse Houston în Asia de Sud-Est. O ceaţă 
de nisip alb acoperea trotuarele asfaltate, pășeau toţi trei 
hotărâți printre cocotieri, iar el auzi vuietul valurilor în 
depărtare. Trecuse prin Honolulu de mai multe ori și-i plăcea 
foarte mult. Era zăpușitor și urât mirositor ca orice alt loc 
tropical, însă făcea parte din Statele Unite și lucrurile erau bine 
întreţinute. 

Kinney verifică numerele de deasupra ușilor de intrare. 

— Asta e casa amicului meu. Să mergem prin spate. 

Houston spuse: 

— De ce nu sunăm direct la clopoțel? 

— Nu vreau să sun la clopoțel. Tu vrei să suni la clopoțel? 

— Păi, nu, bătrâne. Nu-i prietenul meu. 

Îl urmară pe Kinney în spatele clădirii. 

La unul dintre geamurile din spate, unde se vedea lumină, 
Kinney se ridică pe vârfuri și miji ochii înăuntru, apoi se lipi de 
trunchiul unui palmier de lângă perete și-i spuse vagabondului: 

— Fă-mi un serviciu și ciocănește la fereastră. 

— De ce aș face-o? 


142 


— Vreau să-l iau prin surprindere. 

— La ce bun? 

— Fă-o și atât, bine? Tipu’ ăsta mi-e dator cu bani și vreau să-l 
iau prin surprindere. _ 

Vagabondul zgârie cu unghiile plasa de la geam. lnăuntru se 
stinse lumina. Faţa unui bărbat apăru în cadrul geamului, abia 
vizibilă în spatele plasei. 

— Care-i treaba, domnule? 

Kinney spuse: 

— Greg. 

— Tu cine ești? 

— Sunt eu. 

— O, hei, bătrâne - Kinney. 

— Da, așa-i, eu sunt. Ai ăia douăzeci și șase? 

— Nu te-am văzut acolo, bătrâne. 

— Ai ăia douăzeci și șase ai mei? 

— Acum te-ai întors pe insulă? Unde-ai fost? 

— Vreau ăia douăzeci și șase ai mei. 

— Căcat, bătrâne. Am telefon. De ce n-ai sunat? 

— Ți-am scris că trec în prima săptămână din iunie. Ce crezi 
că-i asta? E prima săptămână din iunie. Şi-mi vreau banii înapoi. 

— Cacat, amice. Nu-i am pe toţi. 

— Câţi ai, Greg? 

— Căcat, amice. Probabil c-aș putea obţine o parte din ei. 

Kinney spuse: 

— Eşti un căcat cu ochi mincinos. 

De la betelia pantalonilor scoase un pistol automat albastru 
de calibru 45 și-l îndreptă spre bărbat, iar bărbatul căzu ca o 
fantoșă cu firele tăiate și dispăru. Chiar atunci, Houston auzi o 
explozie. Incercă să înţeleagă de unde provenea zgomotul, să 
găsească o explicaţie pentru el în afară de aceea că Kinney 
tocmai îl împușcase pe bărbat în piept. 

— Haide, haide, zise Kinney. 

In plasa din geam era o gaură. 

— Houston! 

— Ce? 

— Am terminat. Am terminat. 

— Da? 

Houston nu-și mai simţea picioarele. Se mișca parcă pe roți. 
Trecură pe lângă case, pe lângă vehicule parcate și clădiri. 


143 


Traficul renăscut îi înconjura. În trei sau patru secunde 
străbătuseră un drum lung. Avea răsuflarea tăiată și era leoarcă 
de sudoare. 

Vagabondul nebun spuse: 

— Strașnic, bătrâne. Cred c-ai câștigat tu conversaţia aia. 

— Nu-mi uit datornicii. Nu-i uit pe cei care au greșit față de 
mine. 

— Eu tre’ să plec. 

— Da, pun pariu că tre' să faci asta, tontălău idiot. 

— Unde suntem? întrebă Houston. 

Vagabondul se îndepărta, coborâse de pe trotuar și o luase pe 
stradă. 

— Hei. Nu-mi place moaca ta, zise Kinney în urma lui. Laș 
perfid și fără creier. 

— Poftim? răspunse el. Ascultă, nu te pune cu mine. 

— Să nu mă pun cu tine? 

— Cred că ăla-i autobuzul meu, spuse tipul, traversă repede 
strada prin mijlocul mașinilor zgomotoase și urcă în autobuz. 

Kinney strigă: 

— Hei! Pușcașule! Să te fut! Da! Semper fi! 

Houston se îndoi de stomac și vomită peste o cutie poștală. 

Kinney nu părea sănătos. O peliculă unsuroasă îi acoperea 
ochii. Spuse: 

— Hai să bem ceva. Ai gustat vreodată o antisubmarină? Un 
deget de Bourbon într-o halbă de bere? 

— Aha. 

— Mi-ar prinde bine să-mi umplu stomacul cu așa ceva. 

— Da, da, spuse Houston. 

Găsiră un local cu aer condiţionat și Kinney alese un separeu 
în spate, la întuneric. Comandă beri și Bourbon și începu se 
pregătească antisubmarine. 

— Asta o să-ţi dea niște snagă. Ai băut vreodată așa ceva? 

— Sigur, amesteci două degete de Bourbon în bere. 

— Ai băut vreodată? 

— Ei bine, știu doar cum se prepară, recunoscu Houston. 

e 

Fără să știe cum s-au scurs orele, Houston se trezi transpirat 
și mușcat din cap până în picioare de țânțari și purici de nisip, 
înghiţit de viu de o saltea lălâie, cu o migrenă bubuindu-i în 
tâmple. Se auzea zgomotul valurilor. Primul său gând complet 


144 


conștient era acela că văzuse un om împușcând alt om, așa, 
dintr-odată. 

Părea să fi fost încartiruit într-un soi de dormitor în aer liber. 
Își croi drum la robinetul din colţ, unde bău lacom din apa dulce 
și urină, scoțând mai întâi din chiuvetă un cearșaf ud cu o gaură 
mare, cu marginile înnegrite, în mijloc. Își găsi ceasul, 
portmoneul, pantalonii și cămașa, dar își amintea că își pierduse 
pantofii pe plajă, și era aproape sigur că-și lăsase sacul de voiaj 
pe navă. Sandalele sale de șaptesprezece cenți păreau să fi 
făcut pași singure. 

În portmoneu avea o bancnotă de cinci și una de doi dolari. 
Strânse nouăzeci de cenți împrăștiați pe podeaua de bambus. 
leși afară ca să-și dea seama unde se află. 

| se învârtea capul. Apa pe care o înghiţise îl ameţea din nou. 

Pe firmă scria KING KANE HOTEL, iar dedesubt: MARINARII 
SUNT BINE-VENIȚI. 

Se tot uită cu atenţie după Kinney, dar nu văzu pe nimeni, nici 
țipenie de om. Era ca o insulă deșertică. Palmieri, plajă 
luminoasă, ocean întunecat. Porni în direcţia opusă plajei, către 
oraș. 

Nu se întoarse la Bonners Ferry. Nu avea deloc intenţia să se 
apropie de dana ei ori de alt loc unde ar fi putut da peste 
Kinney, ultima persoană pe care voia s-o vadă. Rată ridicarea 
ancorei și petrecu două săptămâni pe uscat fără învoire, 
dormind pe plajă și mâncând o dată pe zi la o misiune baptistă 
de pe faleză, până când i se păru că de-acum, cu siguranţă, 
Kinney se afla mai aproape de Hong Kong decât de Honolulu; 
apoi se predă Poliţiei Militare a Marinei și petrecu o săptămână 
de arest la bord. 

A fost retrogradat la statutul de E-3 și a redevenit matelot, 
ceea ce însemna că-și pierdea automat și încadrarea de 
tehnician de boilere. Era a doua retrogradare din cariera lui. 
Prima se petrecuse în urma unor „repetate infracțiuni minore” în 
timpul șederii sale la Baza Navală din Golful Subic - după ce 
năravul viciilor îl atrăsese în afara porților bazei. 

Houston petrecu următoarele optsprezece luni executând 
munci grele și de întreţinere la baza din Yokosuka, Japonia, în 
principal cu negri gălăgioși, imbecili necalificaţi și neisprăviţi ca 
el însuși. Mai des decât îi plăcea, își amintea de amiralul din 


145 


Honolulu care coborâse geamul Ford Galaxie-ului său și 
profeţise: „Vin vremuri grele”. 
e 

Pentru că acum avea o iubită care-l lăsa să meargă până la 
capăt, James uită o vreme de armată. O dată sau de două ori pe 
săptămână încărca o saltea pneumatică și un sac de dormit pe 
platforma camionetei mamei lui, o scotea pe Stevie Dale din 
casa ei adormită și făcea dragoste cu ea în răcoarea deșertică 
de dinaintea ivirii zorilor. De două ori, uneori chiar de câte trei 
ori pe noapte. Tinu socoteala. Între 10 iulie și 20 
octombrie, cel puţin de cincizeci de ori. Dar de șaizeci - nu. 

Stevie nu părea prea implicată. Nu făcea decât să stea întinsă 
acolo. El ar fi vrut s-o întrebe: „Nu-ţi place?”, „N-ai putea să te 
miști puţin?” Dar în atmosfera de dezamăgire și îndoială care îl 
copleșea după ce făceau amor, îi era absolut imposibil să 
comunice cu ea, să facă altceva decât să se prefacă a o asculta 
în timp ce ea vorbea. Ea vorbea despre școală, despre materii, 
profesori, majorete - din grupul cărora făcea și ea parte ca 
simplă rezervă, dar se aștepta să intre în echipa de bază anul 
viitor. Incântarea ei era cât un pumn strâns care-l împingea pe 
el din ce în ce mai adânc în hazna. 

Avea și altceva pe cap, în afară de viața lui amoroasă. Își 
făcea griji pentru mama lui. Nu câștiga cine știe ce la ranch. Se 
epuiza. Slăbise, era cioturoasă. Petrecea prima jumătate a 
fiecărei duminici la Tabernaculul Credinței și-n fiecare după- 
amiază de sâmbătă conducea o sută cincizeci de kilometri până 
la închisoarea din Florence pentru a-și vizita soţul legitim. James 
n-o însoţise niciodată în pelerinajele acestea, iar Burris, acum 
aproape de zece ani, refuza să-i fie escortă - fugea pur și simplu 
printre barăcile, rulotele și praful învârtejit din vecini când 
sărmana femeie bătrână începea să se pregătească în diminețile 
de sâmbătă și duminică. 

James nu înţelegea ce simte faţă de Stevie, dar știa că mama 
lui îi sfâșia inima. Ori de câte ori îi amintea de înrolare, ea părea 
dispusă să-i semneze hârtiile, dar dacă o părăsea acum, cum 
avea ea să se descurce? Nu avea pe lume decât cele două mâini 
ale ei și descreierata ei iubire pentru lisus, deși, din punctul lui 
de vedere, lisus nu auzise niciodată de ea. James bănuia că se 
păcălește singură, că se aruncă în brațele Bibliei și ale 
promisiunilor ei ca o insectă într-un geam. Când aproape hotări 


146 


să renunțe la școală și să se întâlnească cu agenţii de recrutare, 
lâncezi săptămâni la rând, stând în vârful falezei. Sau pe 
marginea cuibului. 

— Mamă, spuse el, fiecare vultur trebuie să zboare. 

— Dă-i drumul, atunci, zise ea. 

Cei de la armată îl refuzară. Nu voiau să înroleze minori. 

— Pușcașii marini te iau când ai șapteșpe ani, da' nu și ăștia 
de la armată, îi spuse el mamei. 

— Nu mai poţi să aștepți o jumătate de an? 

— Mai degrabă trei sferturi de an. 

— Ai putea învăţa multe la școală, să crești, să te educi. Apoi 
ai putea absolvi și-ai fi pregătit pentru militărie, cu totul 
pregătit. 

— Tre' să mă înrolez. 

— Înrolează-te la pușcași, atunci. 

— Da’ nu vreau la pușcași. 

— De ce nu? 

— Sunt prea înțepați. 

— Atunci, de ce mai vorbim despre pușcași? 

— Pen’ că-n armată nu vor să mă ia decât după optșpe ani. 

— Nici dacă semnez eu? 

— Nici dacă semnează Papa de la Roma. Îmi trebuie un 
certificat de naștere. 

— Am eu certificatul tău de naștere. Pe el scrie „1949”. N-ai 
putea să-l schimbi în „1948"”? Inchide bucla de la nouă și-o să 
arate a opt. 

In prima vineri din octombrie, James se duse la ofiţerii de 
recrutare cu un certificat de naștere măsluit și se întoarse acasă 
cu instrucțiuni de-a se prezenta la raport luni. 

Primele două săptămâni ale antrenamentului său de bază la 
Fort Jackson, în Carolina de Sud, au fost cele mai lungi din viața 
lui. Fiecare zi părea ea însăși o viață întreagă, trăită în 
nesiguranţă, înjosire, confuzie, trudă. Asta făcu loc unei 
oprimante stări de teroare, în timp ce gânduri legate de moarte, 
de a ucide și a fi ucis îi ocupau mintea. Se simţea bine pe teren, 
în coloană, la curs cu ceilalţi, ţipând ca monștrii, înfigând 
baioneta în oameni de paie. Singur însă, abia vedea bine, din 
cauza acestei frici. Doar epuizarea îl salva. Faptul că era împins 
dincolo de limitele sale fizice ridica un zid de sticlă între el și 
toate acestea - nu auzea bine, nu-și amintea bine ce vedea, cei 


147 


se arăta. Aștepta doar să vină somnul. Visa frenetic din clipa în 
care închidea ochii, dar dormea doar atât cât îl lăsau ei. 

ÎI trimiseră în Vietnam. Era conștient că asta înseamnă o 
condamnare la moarte. Nu făcuse cerere, nici măcar nu 
întrebase cum se depune o cerere, îi dictaseră pur și simplu 
soarta. La patru zile după antrenamentul de bază, iată că-și 
ducea prânzul spre o masă din popota recruţilor. Izul aburind al 
cartofilor piure rehidrataţi se ridica spre faţa lui și își simţea 
picioarele ca de cauciuc pășind spre un viitor presărat cu mine 
și alte materiale explozive camuflate - aveau să fie plecaţi în 
patrulare și el se va afla mult înaintea celorlalți într-o coloană de 
indivizi, în junglă, el se va afla în față și va păși pe ceva care-i va 
smulge pur și simplu venele din corp, îl va împrăștia în jur ca pe- 
o vopsea - înainte ca zgomotul să-i ajungă la urechi, urechile-i 
vor fi spulberate... și va auzi probabil doar începutul unui șuierat 
palid. Nu avea niciun rost să șadă acolo, să-și mănânce prânzul 
cu lingura de pe o tavă partiţionată. Ar fi trebuit să-și salveze 
viața, să iasă din sala aia de popotă, să dispară poate într-un 
oraș mare, unde rulează filme porcoase în cinematografe ce nu 
se închid niciodată. 

Doi indivizi veniră spre el și începură să discute despre cum 
poți muri în luptă. 

— Încercaţi să mă speriaţi mai tare decât sunt deja? întrebă 
James, străduindu-se să pară binedispus. 

— Sunt șanse bune să nu fii ucis. 

— Tacă-ţi fleanca. 

— Serios, nu-s așa de multe lupte sau altceva. 

— L-ai văzut pe tipul de acolo? spuse James și ei se uitară. 

La trei mese distanţă ședea un negru foarte scund în 
uniformă verde, un prim-sergent. Nu părea să aibă vârsta 
necesară înrolării în armată, dar pe piept purta felurite distincţii 
militare, inclusiv cea albastră cu cinci stele albe, Medalia de 
Onoare a Congresului. 

De fiecare dată când vedeau un soldat cu decorații, James și 
ceilalți nu se lăsau până nu treceau pe lângă el ca să vadă mai 
bine. Ăsta era țelul, nu? Să bei o cană de cafea cu persoana 
aceea din tine întărită și înrăită de fapte eroice, iar niște puști să 
treacă pe lângă tine cu stomacul strâns de emoție, încercând să 
nu se holbeze. Dar, pentru a te putea bucura de asta, trebuia să 
se întorci acasă teafăr și nevătămat. 


148 


Când ceilalţi plecară, James se întoarse la tejghea pentru încă 
o portie. Oamenii se plângeau de mâncare și, prin urmare, se 
plângea și James; dar lui, de fapt, îi plăcea. 

Negrul cu medalie albastră pe piept îi făcu semn să vină la 
masa lui. 

Neștiind ce altceva să facă, James se duse într-acolo. 

— Haide, stai jos, spuse sergentul. Cunosc privirea din ochii 
tăi. 

— Da? Ce privire? 

— Stai jos, îl îndemnă sergentul. Nu-s așa de negru. 

James i se alătură la masă. 

— Ziceam că mi-e cunoscută privirea. 

— Da? 

— Privirea care spune „vreau să conduc un tanc sau să lucrez 
pe motoare de elicopter, dar în schimb ei mă trimit în junglă să 
fiu împușcat”. 

James tăcu, înghițindu-și lacrimile. 

— Mi-a spus sergentul tău, Conrad, Conroy. 

— Sergentul, da, zise James, extrem de agitat. Sergentul 
Connell. 

— Ei, de ce nu te-ai gândit la ceva pentru care să te oferi 
voluntar, ca să scapi de asta? 

Acum James se temea că va râde. 

— Pentru că sunt prost. 

— Mergi la Divizia 25, așa-i? La care brigadă? 

— La a treia. 

— Și eu sunt din Divizia 25. 

— Da? Nu zăul! 

— Dar nu din brigada a treia. Din a patra. 

— Dar cei din a treia... sunt cumva, sunt cumva... știi... 
implicaţi în lupte? 

— Unele unităţi, da. Din păcate, da. 

James simţea că dacă ar putea spune doar: „Sergent, nu 
vreau să lupt”, în mod sigur s-ar salva. 

— Te îngrijorează că vei fi ucis? 

— Oarecum, știi, adică... aha. 

— N-ai de ce să te îngrijorezi. Când te-nghite Monstrul, ești 
complet gol, nu mai gândești. Nu mai e decât zgomot. 

Pe James nu-l putea liniști această declaraţie. 


149 


— Mda. Negrul mărunt se aplecă în faţă, atingându-și repede 
buricele degetelor de la o mână cu cele de la cealaltă. Vino aici. 
Ascultă, spuse el. 

James se aplecă în faţă, temându-se pe jumătate că bărbatul 
îl va prinde de ureche sau de altceva. 

— Într-o zonă de luptă, nu e bine să fii un punct pe hartă. Mai 
devreme sau mai târziu, dușmanul o să lovească punctul acela 
cu forţă sporită. E bine să ai câteva opţiuni de mișcare, nu? E 
bine să participi la luarea deciziei, nu? Asta înseamnă că trebuie 
să te oferi voluntar pentru echipa de recunoaștere. Asta-i o 
chestie voluntară. Pentru asta te oferi voluntar. După aia, nu te 
mai oferi niciodată, niciodată voluntar pentru nimic, nimic, 
nimic, nici să sari în pat cu o roșcată focoasă, nici măcar cu 
iubita lui James Bond. Asta e regula număru' unu, nu te oferi 
voluntar. lar regula număru' doi e că, atunci când ești pe teren 
străin, nu violezi femeile, nu rănești animalele și, dacă e posibil, 
nu distrugi proprietăţi, ci arzi doar colibele, pentru că asta ţi-e 
de fapt meseria. 

— Aia-i Medalia de Onoare, ce ai acolo. 

— Da, asta e. Așa că ascultă ce-ţi spun. 

— Bine. Okay. 

— Oi fi eu negru ca noaptea, dar sunt fratele tău. Știi de ce? 

— Cred că nu. 

— Pentru că te duci în Divizia 25 ca înlocuitor, nu? 

— Da, domnule. 

— Nu mă lua cu „domnule”, nu-s domnul nimănui. Te duci în 
Divizia 25, așa-i? 

— Așa-i. 

— Okay. Și știi ce? Eu din 25 vin. Nu din brigada a treia, ci din 
a patra. Da' oricum, aș putea fi eu cel pe care-l înlocuiești tu. 
Așa că-ţi zic cum stă treaba. 

— Okay. Mersi. 

— Nu, nu tu-mi mulţumești mie, ci eu ţie. Și știi de ce? Ai 
putea să mă înlocuiești chiar pe mine. 

— Cu plăcere, spuse James. 

— Acum: să ai în vedere tot ce ţi-am spus. 

— Așa o să fac. 

Lui James îi plăcea felul în care se vorbea în infanterie și 
încerca să vorbească și el așa. Opţiuni de mișcare. Punct pe o 
hartă. Forță sporită. Să ai în vedere. Erau aceleași expresii pe 


150 


care un sergent de recunoaștere le folosise în timp ce ţinea un 
discurs în cazarma lor cu doar două săptămâni în urmă. Acum, 
aceste expresii sunau adevărat, aveau logică. Un lucru era clar: 
dacă trebuia să fii infanterist, mai bine să fii unul de 
recunoaștere. 

După mai mult de un an petrecut în State, în California - două 
luni la Institutul de limbi străine al Departamentului Apărării din 
Carmel și după aproape douăsprezece luni la Școala Navală 
Postuniversitară din Monterey - Skip Sands se întoarse în Asia 
de Sud-Est și, undeva între Honolulu și insula Wake, zburând la 
câţiva kilometri deasupra Pacificului într-un aparat 707, intră în 
umbra misterului care avea să-l devoreze. 

După ce aparatul 707 îl aduse la Tokyo, luă un avion cu elice 
până la Manila, un tren până la poalele muntelui din nord, o 
mașină încă o dată până la casa personalului din San Marcos. 
Era pregătit pentru o confruntare cu Eddie Aguinaldo și, în 
același timp, fericit la ideea inutilelor și obositoarelor patrule de 
noapte prin junglă ale maiorului, doar pentru a afla că patrulele 
fuseseră întrerupte și că Eddie Aguinaldo nu era de găsit 
nicăieri. Gherilele Huk fuseseră declarate definitiv exterminate. 
Anders Pitchfork plecase demult. Lui Sands nu-i mai rămăsese 
decât compania personalului domestic și, din când în când, cea 
a funcţionarilor care veneau în concediu din Manila, de obicei 
curieri surmenați care dormeau mult. Așteptă aproape o lună ca 
unul dintre ei să aducă vești de la colonel. 

Veștile veniră într-un săculeț de curierat, pe o vedere cu 
Monumentul Washington. Un sigiliu galben lipit în colţ: ŢINE 
TREBURILE OFICIALE LA SECRET/ SFĂTUIEȘTE CORESPONDENȚII 
SĂ FOLOSEASCĂ PLICURI/ MULȚUMESC/ OFICIUL TĂU POȘTAL 
AMERICAN. 


Crăciun Fericit puțin înainte de vreme. Strânge-ți 
fisele, tot calabalâcul. Du-te la Manila. Prezintă-te la 
Sector. Eu sunt în Langley, dau cu toti de pereți. Fost 
la Boston săptămâna trecută. Mătușa și verii tăi îti 
transmit cele mai calde urări. Ne vedem în Saigon. 
Unchiul FX. 


151 


Dar fișierele erau deja strânse - sau așa bănuia el. În ziua în 
care se întorsese găsise, în dulapul în care le lăsase, trei cufere 
oliv militărești, pe capacele cărora era scris cu litere de tipar 
BENET W.F. - accentul fusese aplicat de mână cu un creion cu 
vârf moale - și fiecare cufăr era închis cu un lacăt greu. 

Cum nu primise niciun cuvânt despre cheile acelor comori, 
amânase chestiunea pe altă zi și făcu următorul pas, conform 
indicaţiilor, adică să meargă la ambasada din Manila cu o 
mașină a personalului umplută aproape în întregime de 
proiectul unchiului său. Acolo a fost instruit să păstreze mașina 
și sa străbată vreo șaizeci și cinci de kilometri dincolo de 
capitală spre baza aeriană Clark, unde avea să se îmbarce într-o 
aeronavă militară spre Vietnamul de Sud. 

A doua zi era ajunul Anului Nou. Conform itinerarului, 
decolarea ar fi avut loc în ziua de Anul Nou de la Clark Field 
către aeroportul din Tan Son Nhut, aproape de Saigon. 

În sfârșit! Se simţea de parcă s-ar fi ridicat deja în aer. Stătea 
în mașina personalului pe Dewey Boulevard și urmărea soarele 
cum tremura deasupra golfului Manila și, în glorioasa lui lumină, 
pentru a se calma, își frunzări corespondența. Un buletin 
informativ de la Universitatea Indiana din Bloomington. 
Newsweek și U.S. News and World Report, amândouă vechi de 
multe săptămâni. Într-un plic mare găsi ultimul teanc de 
corespondență  californiană,  redirecţionată de acolo prin 
intermediul adresei lui de la Oficiul Poștal al Armatei. Scrisorile 
acelea încercau să ajungă la el de două luni. Din partea mătușii 
Grace și a unchiului Ray - cel mai mare dintre cei patru frați ai 
tatălui său - avea un plic de felicitare în care se mișca ceva, se 
dovedi a fi una dintre noile monede de jumătate de dolar cu 
John F. Kennedy, și o ilustrată Hallmark, de care moneda fusese 
evident lipită înainte să se desprindă pe parcursul drumului de 
cincisprezece mii de kilometri. Skip împlinise treizeci de ani în 
douăzeci și opt octombrie și, în semn de sărbătorire a acestui 
eveniment, iată că primea cincizeci de cenți, de două ori mai 
mult ca de obicei. Gata cu bănuţii de-un sfert pentru un băiat 
așa mare. 

Pe deasupra, un lucru cât se poate de rar: o scrisoare din 
partea văduvei Beatrice Sands, mama lui Skip. Părea groasă la 
pipăit. N-o desfăcu. 


152 


Și mai era o scrisoare de la Kathy Jones. Primise mai multe în 
ultimul an, fiecare mai aiuritoare ca precedenta. Le păstrase pe 
toate, dar încetase să-i mai răspundă. 


Ai ajuns în sfârșit în Vietnam? Poate în satul vecin? Îţi 
urez bun venit la Biblia în Panavision și Technicolor. 
Dar aici e bine să nu fii din Statele Unite ale Americii. 
Prea multe restaurante. Francezii însă nu-i deranjează 
așa de tare. Pe francezi i-au înfrânt. 

Ți-amintești de Damulog? 


Din următorul paragraf îi sări în ochi cuvântul „aventură” și se 
opri din citit. 

Nimic altceva de la colonel. 

Nu-și mai văzuse unchiul de peste paisprezece luni. Concluzia 
lui era că unul dintre ei sau că amândoi fuseseră trași pe tușă 
după evenimentul dubios din Mindanao. Ceva îi făcea pe 
amândoi să nu acţioneze. El urmase cursul de vietnameză la 
Institutul de limbi străine al Departamentului Apărării, iar ceea 
ce începuse prin a semăna cu un logic preludiu la o încartiruire 
în Saigon se transformase în unsprezece luni grele petrecute 
alături de o echipă formată din alţi trei translatori, dintre care 
niciunul de naţionalitate vietnameză, care lucra la un proiect de- 
o utilitate îndoielnică: urmărirea unei absurdităţi evidente - 
extragerea unei enciclopedii de referințe mitologice din peste 
șapte sute de volume de literatură vietnameză, o corvoadă dusă 
la îndeplinire cu precădere în trei birouri de la subsolul Școlii 
Navale Postuniversitare din Monterey și constând în principal din 
listarea, categorisirea și catalogarea tuturor personajelor de 
basm. 

Asta înţelegea că este contribuţia unchiului său la Grupul de 
Operaţiuni Psihologice al Comandamentului Militar de Asistenţă 
în Vietnam, în slujba căruia se afla acum colonelul, mai 
înţelegea Skip, în calitate de ofițer de legătură CIA. De fapt, 
numai oficial nu conducea colonelul Operațiunile Psihologice 
pentru CMA-V, potrivit unui ofiţer al Agenţiei de la Langley pe 
nume Showalter, care ţinea legătura cu echipa de translatori a 
lui Skip mai mult sau mai puţin lunar; și nu peste mult timp, Skip 
avea să-l ajute pe colonel să le conducă. „Când vrea să fiu 
acolo?” „In ianuarie sau pe atunci.” „Excepţiona!l”, spusese Skip, 


153 


înfuriat peste poate de amânare. Conversaţia aceasta avusese 
loc în iunie. 

Fantezistul proiect se sfârșise cu neașteptata încartiruire în 
alte locuri a tuturor participanţilor, care puseră în cutii și 
trimiseră la Langley materialele nefolositoare. 

Deschise scrisoarea de la mama lui. 

„Dragul meu fiu Skipper” - scrisul ei rotunjit, înclinat, mare, 
acoperind mai multe foi dictando de cincisprezece pe douăzeci 
de centimetri. 


Nu-s o bună scriitoare, asta-i sigur, așa că-ți spun de 
la-nceput că nu s-a întâmplat nimic rău. N-aș vrea să 
crezi că numai o veste proastă m-ar face să stau jos și 
să-ți scriu o scrisoare. E de fapt invers, o zi cu 
adevărat frumoasă de vară indiană. Un cer foarte 
albastru, fără vreo urmă de nor. Trenurile trec și 
sunetul lor se aude diferit datorită frunzelor care se- 
ngălbenesc în copaci, e ca un salut de fericire acum, 
dar nu peste mult timp o să auzim șuieratul acela 
singuratic în iarna stearpă. In după-amiaza asta e 
destul de cald cât să-ți dorești să sufle vântul prin 
casă. Dacă deschizi geamurile auzi trilul mierlelor cu 
aripi roșii. Și iarba continuă să crească, se vede locul 
unde mai trebuie tunsă o dată înainte să se instaureze 
oficial toamna. Când am văzut ce zi frumoasă este, mi- 
am spus: Cred c-o să scriu o scrisoare! 

Multumesc pentru bani. Am cumpărat o mașină nouă 
de uscat haine, ca să am pe lângă cea de spălat. Am 
umplut-o de rufe chiar acum și se-nvârte de numa', 
numa'. Dar pe o vreme frumoasă ca asta Îmi place să 
întind rufele mai mari, cum ar fi cearșafurile și 
așternuturile de pat, să le întind pe frânghie şi să le las 
afară, și exact asta am și făcut. Am întins cearșafurile 
pe frânghie ca în zilele de demult. Da, am comandat o 
mașină de uscat haine, n-am cumpărat un televizor. 
Tu mi-ai spus să cumpăr unul, dar n-am făcut-o. Când 
simt nevoia de distracție mă duc la rafturi și iau 
Vechiul magazin de curiozități sau Emma sau Silas 
Marner și recitesc o bucată și de nouă din zece dăți 
trebuie să mă întorc la început și să citesc toată 


154 


cartea. Pur și simplu trebuie. Aia sunt prieteni vechi și 
devotați. 

Ti-am spus că bătrânul reverend Pierce a ieșit la 
pensie. A venit cineva nou la biserică, pastorul Paul. 
Cam tinerel. Numele lui de familie e Conniff, dar i se 
spune pastorul Paul. Are felul lui de-a vedea lucrurile. 
Mi-a trezit interesul, m-am dus duminică de duminică 
toată iarna trecută, apoi vremea s-a îmbunat, soarele 
a strălucit, lucrurile s-au aglomerat și n-am mai fost de 
la începutul lui aprilie. N-am eu televizor, dar încerc să 
fiu la curent cu noutățile. Nu-i așa că-i o veste teribilă? 
Nu știu ce să cred. Uneori îmi doresc să pot vorbi cu 
cineva despre ce cred, apoi imi spun că mai bine nu. 
Stiu că ai acceptat o slujbă guvernamentală ca să fii 
de folos lumii, dar conducătorii noștri trimit băieți de 
treabă să distrugă o țară străină și să-și piardă viața 
fără nicio explicație solidă. 

Ei, a trecut o jumătate de oră de la ultima propoziție. 
Uscătorul ăla nou a piuit și am dat fuga să împăturesc 
hainele cât încă erau calde. lartă-mi lucrurile pe care 
le spun. Poate c-o să spun pur și simplu ce-mi tună și 
apoi o s-o iau de la capăt și-o să rescriu scrisoarea 
asta, o să tai părțile urâte și-o să trimit doar părțile 
plăcute. Nu, mai bine nu. Războiul înseamnă ceva 
diferit pentru mine decât ce înseamnă pentru generali 
și soldaţi. În 7 decembrie se împlinesc douăzeci și șase 
de ani de când l-am pierdut pe tatăl tău și zi de zi încă 
îmi lipsește cum era atunci. După un timp, am avut 
iubiți după tatăl tău și chiar am petrecut o perioadă cu 
Kenneth Brooke înainte să se angajeze la Northwest 
Airlines, dar era puțin prea repede pentru noi, înainte 
să ne hotărâm ce să facem, eu și Ken, așa că atunci 
când s-a mutat în Minneapolis, s-a zis cu totul. Altfel 
cred că ne-am fi logodit, ceea ce înseamnă că ai fi 
avut un tată vitreg. Dar asta-i pe lângă subiect. Care 
era subiectul? Domne, mai bine să nu trimit scrisoarea 
asta! Nu știu dacă știai că a fost ceva serios între mine 
și Ken Brooke. Îți mai amintesti măcar de Ken? Odată 
la două Crăciunuri el și familia lui se întorceau acasă în 
vizită la părinţii și la sora lui. În celelalte Crăciunuri se 


duceau în orașul natal al soției lui, nu știu unde era 
asta. Măiculiță, da' știu că asta-i una dintre zilele alea 
nostalgice. Mai bine să scot eu vechea mașină 
manuală de tuns iarba și să tund iarba din curte 
pentru ultima dată anul ăsta. Va trebui s-o ung cu ulei. 
Toată vara mi-au tuns iarba copii, când unu', când 
celălalt băiat al familiei Strauss, Thomas sau Daniel, 
da' ei sunt acum la școală. Au făcut cu rândul la 
monstrul ăla pe benzină mare și zgomotos al tatălui 
lor. Făceau câte doi dolari de fiecare dată. Mașina aia 
manuală e o veche prietenă de-a mea. Ți-amintești 
cum tundeam eu curtea - „Și nu-ți apropia degetele de 
lamele alea!” - asta strigam, de parcă lamele alea ar fi 
sărit și ti-ar fi sfâșiat degetele, chiar dacă nu împingea 
nimeni mașina. Apoi, într-o zi, am auzit lamele 
zbârnâind și m-am uitat pe geam și te-am văzut pe 
tine, Skipper, în tricou, cu brațele uscățive, împingând 
mașina pe sub geam ca pe-un trenulet de jucărie. Ai 
tuns toată curtea din prima încercare. Sper că-ți aduci 
aminte, pentru că eu mi-amintesc atât de clar. Sper 
că-ți amintesti ce bine te-ai simțit, și-mi amintesc și 
eu. Apreciez mesajele scurte pe care le trimiti. 
Oamenii întreabă de tine și e plăcut să am ce să le 
povestesc. Urmat Institutul de limbi străine, urmat 
Postuniversitara navală, atașat la Ambasada SUA. 
Foarte impresionant, mă face să mă simt ca o vedetă. 

A fost o zi frumoasă, dar acum, în jur de trei după- 
masa, suflă puțin vântul, cearșafurile fâlfâie și se zbat. 
Mai albe de atât nu pot fi, decât când se uscă la soare 
și-n bătaia vântului. Și avem noroc cu vânticelul ăsta, 
pentru că șinele nu-s departe, da' vânticelul suflă 
mereu din cealaltă parte și nu cade pic de nisip. Mă 
face să fiu bucuroasă că locuim „de cealaltă parte” a 
șinelori Mi-amintesc de când te-am văzut trecând pe 
sub geamul ăla. Ti-am văzut pe dată puterea de 
caracter. Când te-am văzut, mi-am spus: „E un 
descurcăreț ca taică-său, o să se susțină singur în 
colegiu prin burse și muncind, nimic n-o să stea în 
calea puștiului ăstuia mic". lar acum alte studii, alte 


școli. Armata, Marina, Ambasada, se pare că toti au 
nevoie de tine. 


Aici, cu șase rânduri înainte de sfârșit, trebui să se oprească 
din citit și să se ocărască singur. Petrecuse paisprezece luni în 
State, ar fi putut aranja o vizită acasă înainte să plece din nou. 
Dar o evitase. Sigur: război, intrigă, morți - fără doar și poate, 
avea să le înfrunte pe toate. Doar, te rog, nu pe mama. Nu 
rufele ei fâlfâind în durerile primăvăratice. Nu Clements, Kansas, 
cu brevetul lui istoric de-a fi minuscul, jos și pătrat. Aici, în 
Manila, la aproximativ paisprezece grade latitudine nordică și 
cincizeci și șapte longitudine estică, mai departe nu mai putea 
merge. Dar nu era suficient de departe. Il chinuia gândul că ea e 
singură cuc. Mai ales după timpul petrecut de el la Institutul de 
limbi străine. Conform promisiunii colonelului („Pân' termini tu 
școala, o rezolvăm și pe asta”), fusese trimis, chiar înainte de 
Ziua Recunoștinței din 1965, la institut, pe o faleză înaltă care 
privea peste Carmel. De aici se vedea o ceață joasă abătută 
asupra coastei ori o ceaţă mai înaltă înfășurând perimetrul sau, 
în zilele senine, Pacificul pur dureros, interzis lui cât timp el se 
afunda total în cursul de vietnameză, ceea ce însemna o 
claustrare de patru săptămâni în incinta școlii urmată de alte 
patru săptămâni cu învoire doar peste week-end. În prima lui 
învoire se împărtăși la câţiva kilometri în jos de-a lungul coastei, 
la Surorile lui Notre Dame de Namur, o mănăstire de maici 
deschisă publicului pentru slujbă în dimineţile de duminică. 
Mirenii stăteau cu fața spre altar, iar surorile, izolate prin 
jurământ de lume, ședeau sau stăteau în picioare în spatele 
unui zid, ascunse până și de familiile lor, dintre care unii ședeau 
în strane pentru a vedea palmele întoarse în sus ale acolitelor 
strânse ciorchine cu mâinile întinse printr-un gemuleţ pentru a 
primi Trupul lui Hristos. Privindu-le în dimineața aceea, 
gândindu-se la ele acum, simţea că-i slăbesc chingile. Oare 
depusese și el un jurământ de separare? Nu. Oricare ar fi fost 
situaţia în care se afla, el era liber și se lupta pentru libertatea 
tuturor. Dar mama lui... Ea depusese un jurământ de-un fel ori 
altul. Ridicase în jurul ei un zid de-un fel ori altul. 


Skip, mă rog pentru tine și pentru țara-ntreagă. O să 
reîncep să merg la biserică. 


157 


Îmi pare rău că-ţi scriu rar, apreciez sincer mesajele 

tale, dar e nevoie de-o zi aparte pentru a mă convinge 

să scot pixul și hârtia. Ei, acum o ai, încă o scrisoare 
sau așa ceva! 

Mă gândesc la tine, 

Mama 


Acum, că-și dovedise tăria cu aceasta, simţea că poate face 
faţă scrisorii de la Kathy Jones. Dar se făcuse prea întuneric 
pentru citit. 

Petrecuse un timp destul de lung cu corespondenţa, iar taxiul 
lui nu se mișcase nici jumătate de stradă. 

— E vreo problemă? îl întrebă pe taximetrist. S-a întâmplat 
ceva? 

— Ceva ne ţine calea, spuse șoferul. 

Ceva mai în față, pe bulevard, după curba care urma conturul 
golfului, observă că luminile traficului înaintau fără opreliști. Ei 
însă erau blocați. 

— Mă întorc, spuse el. 

Cobori din mașină și merse pe jos spre ambuteiaj, ocolind 
mașinile oprite, pășind printre bălțile cu apă stătută. Un uriaș 
autobuz municipal bloca circulaţia, ţinut în loc de un om care 
stătea nesigur pe picioare în mijlocul străzii, beat, cu fața plină 
de sânge, cu tricoul rupt, plângând în faţa vehiculului: era cel 
mai mare adversar căruia îi putea ţine piept, după toate 
aparențele, după ce ieșise înfrânt dintr-o bătaie. Claxoane, voci, 
motoare turate. Rămânând în umbră, Skip se opri locului și privi: 
fața însângerată, deformată de furie, strălucind în lumina 
farurilor; capul dat pe spate, braţele flasce, de parcă omul ar fi 
atârnat în cârlige de la subsuori. Orașul ăsta infect și disperat. Il 
umplea de bucurie. 

e 

La începutul permisiei lui James, mama lui își luă trei zile 
libere de la ranchul McCormick și petrecură timpul uitându-se 
împreună la televizor în căscioara de la marginea deșertului. În 
ziua întoarcerii lui, își despachetă uniforma de paradă și o netezi 
grijuliu cu fierul ei de călcat. 

— Acum faci ceva pentru țara ta, spuse ea. Trebuie să le 
ținem piept comuniștilor. N-au niciun Dumnezeu. 


Ar fi însemnat ceva, dacă n-ar fi spus același lucru și despre 
evrei, despre catolici și mormoni. 

După ce bătrâna femeie pleca la muncă, James se vedea 
deseori cu Stevie Dale. În după-amiaza Ajunului de Crăciun 
merseră amândoi cu camioneta mamei lui la poalele dealurilor 
pe Carefree Highway, la locul unui accident în care fusese 
implicată o singură mașină și în urma căruia șoferul murise. 

— Vezi acolo? spuse Stevie. S-a lovit de un saguaro, apoi de 
un palo verde, apoi de stânca aia mare. 

Cu câteva zile în urmă, epava înnegrită fusese desprinsă de 
stâncă de către echipa de descarcerare, dar încă n-o luaseră de 
acolo. Mașina se răsturnase cu roţile în sus și arsese. 

— Precis gonea ca nebunul. 

— Era singur în mașină. Singura mașină de pe drum. 

— Cred că întârzia undeva. 

Dădură pe gât câte două beri fiecare și, imediat, Stevie se 
ameţi. Stăteau și se uitau la epavă, care semăna cu o mână 
carbonizată, întoarsă cu palma în sus. 

— Şoferul a ars de viu înăuntru, spuse ea. 

— Sper că era inconștient, zise James. Măcar atât. 

Mașina fusese roșie, dar flăcările îi topiseră vopseaua. Acum, 
în mai multe locuri, se vedea metalul gol, sclipitor. Era posibil să 
fi fost un Chevrolet, dar nu prea aveai cum să-ți dai seama. 

— Totul pe lumea asta e mistuit încet de foc, zise ea. 

— Da? Serios? Nu te înțeleg. 

— Totul ruginește. Totul pe lumea asta. 

Bănuia că fata auzise lucrul acesta la cursul de chimie. 

În timpul antrenamentului de bază, se gândise neîncetat la 
ea, însă nu era ceva personal. Se gândise la fel de des la cel 
puţin șapte alte fete de la liceul lor. Aflându-se acum alături de 
ea, chiar și înconjurat de spațiile acelea nemărginite, se simţea 
prins în menghină. 

Spuse: 

— Pot să te întreb ceva? Prima dată când am făcut-o, erai... 
știi... virgină, sau știu eu? A fost prima dată pentru tine? 

— Vorbești serios? 

— Aă. Mda. 

— Glumești? 

— Aha. Adică, nu. 

— Drept cine mă iei? 


— Întrebam doar. 

— Da, eram virgină. Chestia asta n-o faci în fiecare zi sau, cel 
puţin, eu n-o fac. Ce crezi că sunt, spuse ea, o stricată de 
drumul mare? 

Asta-l făcu pe James să râdă, lucru care pe Stevie o făcu să 
plângă. 

— Stevie, Stevie, Stevie, zise el, îmi pare rău. 

ÎI bucura că era Ajunul Crăciunului. Ea avea să-și petreacă 
ziua următoare cu familia ei și el nu va trebui s-o vadă. 

Însă acesta era doar efectul berii și, în două minute, ea îi 
acceptă scuzele. 

— Apusul e întotdeauna frumos când sunt nori pe cer, spuse 
ea. 

Acum, că venise amurgul, temperatura avea să scadă repede. 
Simţi adierea unei brize, ultima răsuflare caldă a zilei înainte să 
vină noaptea. Stevie îl sărută de mai multe ori. 

În Carolina de Sud se comportaseră cu el de parcă ar fi fost o 
bestie, dar supravieţuise. Se făcuse mai mare, mai puternic, mai 
bun, se maturizase. Însă apoi, se întorsese în lumea în care 
crescuse, nu mai știa cum să stea în aceeași cameră cu mama 
lui sau ce să-i spună fetei ăsteia de șaisprezece ani; habar nu 
avea cum să-și trăiască cele câteva zile din viață înainte de a fi 
trimis în Louisiana pentru stagiul de antrenament avansat de 
infanterie, unde îi vor spune alţii ce să facă. 

Stevie zise: 

— Cred c-o să desfacem cadourile și toate alea destul de 
devreme. Îi atinse drăgăstos ceafa cu vârfurile degetelor. La ce 
oră vrei să vii? 

Era o întrebare simplă, dar cu cât se gândea mai mult la ea, 
cu atât simțea cum i se crapă gândurile. 

Smuci de mânerul portierei și cobori afară la aer. Merse 
dincolo de epava explodată și stătu aplecat cu mâinile pe 
genunchi, abia ţinându-se în picioare, cu privirea ridicată spre 
orizontul iernatic. Își dorea să iasă cineva din depărtările acelea 
vag rozalii și albastre și să-l salveze. La mare distanţă văzu 
undele unui miraj - fie o moarte oribilă în Vietnam, ca aceea a 
bărbatului scos din Chevroletul acela carbonizat, fie o înlănţuire 
de ani plini de întrebările lui Stevie și degetele ei pe gâtul lui. 


160 


Sands rămase peste noapte într-o cameră privată cu baie din 
Sectorul Ofiţerilor Burlaci de la Clark Field. O mare parte a 
clădirii era alocată cazării de tip internat într-o atmosferă de 
colegiu, cu uși care se închideau și se deschideau și băieţi tineri 
seminuzi strigând dintr-un capăt în celălalt al coridoarelor; 
zgomot de dușuri și piese de Nancy Sinatra luându-se la harță 
cu bossa-nova instrumentale interpretate de Stan Getz și 
putoare de deodorant Right Guard. Ajunse în jurul orei opt 
seara. El și șoferul duseră cuferele în cameră. Nu vorbi cu 
nimeni, se culcă devreme, se trezi a doua zi - Ajunul Anului Nou 
- și urcă în autocarul militar al bazei, rugându-l pe șoferul 
filipinez să-l lase să coboare oriunde găsește ceva de mâncat la 
micul dejun. 

Astfel, Sands se văzu la ora nouă în dimineața zilei de 31 
decembrie 1966 în barul unei popicării pline de piloţi care 
încercau să-și depășească mediocritatea într-o atmosferă 
zgomotoasă. Mâncă ouă cu șuncă dintr-o farfurie de plastic la o 
masă aflată lângă șiruri întregi de bile de popice și privi în jur, în 
pofida larmei generale, gesturile acelor sportivi aveau ceva 
furișat în ele, o concentrare de câine care pândește o pasăre. 
Alţii se avântau spre pistă și aruncau bila ca atleţii la proba de 
aruncarea greutăţii. Skip nu jucase niciodată popice, până în 
clipa aceea nici nu asistase la vreun joc. Atracția era evidentă, 
geometria îngrijită, siguranţa balisticii fizice, bogăţia organică a 
pistelor de lemn și supunerea mută a aparatelor care ridicau 
popicele și le înlăturau pe cele căzute; mai presus de toate lipsa 
de efort și suspansul, bila ţinută în mână, bila direcționată, bila 
îndepărtându-se ca un copil nărăvaș, imposibil de influenţat. Un 
joc lent, maiestuos, viguros. Sands hotărî să facă o încercare 
imediat ce i se așeza micul dejun. Până atunci, bău cafea neagră 
și citi scrisoarea de la Kathy Jones. Scria îngrijit, aparent cu 
stiloul, cu cerneală albastră, pe foiţă de hârtie cenușie, probabil 
de producţie vietnameză. Primele ei scrisori fuseseră directe, 
colocviale, stinghere, afectuoase. Se întreba dacă se vor întâlni 
în Saigon, iar Sands abia așteptase momentul. Acum, aceste 
scrisori recente, aceste meditații confuze... 


Toată viața mi-au picat numai jokeri. Doar jokeri. Nu 
ași, nu regi. Timothy a fost primul as și el mi-a făcut 
cunoștință cu Regele - lisus Hristos. Inainte de asta am 


161 


fost în Minneapolis, la colegiu. Dar mi-am pierdut 
voința, așa că am renunțat și am lucrat ca secretară și 
am ieșit la cocteiluri în fiecare seară cu băieți tineri 
care lucrau în centru, jokeri tineri. 


puteau fi pagini smulse dintr-un jurnal, neadresate cuiva 
anume. Abia le suporta. Incetase să mai aștepte întâlnirea cu 
ea. 


Oamenii ăștia de aici, din zonele pe care le vizităm - 
uită-te la oamenii ăștia. Sunt prizonierii situaţiei, la fel 
cum criminalii sunt prizonierii închisorilor. Te naști și 
trăiești și mori după cum sunt scrise lucrurile să 
meargă - nu spui niciodată: vreau să trăiesc în locul 
ăla mai mult decât în ăsta, vreau să fiu cowboy mai 
mult decât fermier. Nu pot fi nici măcar fermieri, de 
fapt - sunt pur și simplu cultivatori. Agricultori. 
Grădinari. 


La început, mesajele ei nu erau lungi, o coală faţă-verso, în 
general, și se încheiau: „Ei, îmi obosește mâna! Mai bine să 
închei. A ta, Kathy”. Sau „Ei, văd că am ajuns la capătul foii, mai 
bine să închei. A ta, Kathy”. La început, el îi răspundea - 
întotdeauna foarte pe scurt. Nu tăios, spera el. Dar nu știa ce să 
spună. Natura legăturii lor, suficient de clară în vâltoarea ei, 
devenise un mister. 


Când vine vorba de diferența dintre a avea ce alege și 
lipsa libertății de-a alege - iată punctul în care situația 
atinge culmea disperării. Tu, America, forțele tale 
armate se află aici pentru că au ales să poarte un 
război. Dușmanul tău nu are de ales. El s-a născut într- 
o zonă de război. 

Sau poate că nu-i așa simplu - S.U.A. versus Vietnamul 
de Nord - nu, e așa: tinerii cărora li se impune războiul 
ăsta versus cei care aleg războiul ăsta, soldații care 
mor versus teoreticienii, dogmaticienii și generalii. 


Asta era o dovadă de gândire împleticită și Sands își pierduse 
demult răbdarea. Oare i-ar fi plăcut ei să vadă un bust cu Lenin 


162 


lângă ușa fiecărei școli publice? Să vadă Statuia Libertăţii 
doborâtă într-un ceremonial obscen? Sigur că i-ar fi plăcut. lar 
zăpăceala asta a ei îl atrăgea. Întotdeauna punea botul la 
femeile intelectuale, mioape, sardonice. Femei iuți la minte și 
triste din născare. Pe chipul ei, o combinaţie de agresiune și 
iertare. Ochi cafenii, blânzi. 


Ți-aduci aminte că m-ai întrebat de un loc în Biblie 
unde se spune că sunt slujiri felurite pe pământ și că 
eu am spus că nu cred că e așa? Ai avut dreptate - 
Epistola întâi către Corinteni 12:5-6 etc. „Și felurite 
Slujiri sunt, dar același Domn. Și lucrările sunt felurite, 
dar este același Dumnezeu, care lucrează toate în 
toti” Asta sigur îi face cu ochiul unui agent 
guvernamental ca tine! (Tot nu te cred că lucrezi 
pentru Del Monte.) Dacă vrei să crezi că diferite 
departamente angelice conduc într-un fel diferite 
segmente ale spectacolului aici jos, pe pământ, nu te 
învinuiesc. Doar făcând drumul de la aeroportul Manila 
spre aeroportul Tan Son Nhut în Saigon mai că aș fi 
dispusă s-o numesc diversitate de divinități, universuri 
diferite, toate pe aceeași planetă. 

Acum, că mă gândesc mai bine, în America de Nord 
diferiți preoți spanioli (Biserica Catolică însăși?) trebuie 
să fi crezut că unele zone se află sub controlul 
Diavolului - sau al lui Hristos - locurile cu pricina 
numindu-se „Muntele Diablo”, „Munţii Sangre de 
Cristo” și aşa mai departe. 


Strecură scrisoarea sub cana de cafea. Acum nu avea chef să 
se gândească la ea. Călătoriile îi puneau sângele în mișcare. 
Sfârșitul unei lumi, începutul celeilalte, mișcarea și larma 
popicarilor înconjurându-l, azvârlind din mâini planete negre, 
strivind constelații din popice de lemn. În camera lui așteptau 
alte lucruri de pus în mișcare: monstrul de fișe ale colonelului și 
un sac doldora cu două perechi de încălțări rezistente și patru 
schimburi de haine neșifonabile - niciun costum, nimic de gală - 
dar și o lădiţă din trestie împletită, un coș, de fapt, dar suficient 
de robust, ticsit de dicționare în mai multe limbi. Skip fusese 
învăţat să nu uite că venise în calitate de civil și că trebuie să se 


163 


îmbrace ca atare, să evite hainele kaki sau oliv, să poarte 
pantofi maro și nu negri, la fel și curele maro. Lăsase acasă 
carabina modificată la comandă și călătorea cu o armă de agent 
secret, un pistol automat Beretta cu calibru de 25, ușor de 
ascuns în buzunarul pantalonilor. Mintea îi zbura la toate 
acestea, efectul cafelei în exces. Renunţă la ideea de-a juca 
popice, ieși din popicărie și se plimbă cu pași mari sub soarele 
tropical de amiază până când simţi că-i bubuie tâmplele și 
cămașa udă i se lipește de piele. 

Biblioteca bazei părea deschisă. Aparatul de aer condiţionat 
vâjâia pe acoperiș. Se apropie de ușă și văzu înăuntru oameni 
sub tuburi cu neon. Ușa nu voia să se clintească și el trăi un 
moment de panică în care, privind neputincios înăuntru spre 
tărâmul cărţilor, se simţi închis afară. Un bărbat care ieșea o 
deschise cu un oarecare efort - era doar înțepenită în canatul 
umflat de umezeală - și Sands putu să intre. Cu urechile 
vâjâindu-i de la cafea, trecu repede de la un teanc la altul și 
cercetă o serie de cărţi, fără a se așeza jos. Într-un exemplar al 
cărții Wilson zevzecul, de Twain, citi toate motourile capitolelor, 
căutând unul pe care avea impresia că și-l amintește - ceva 
despre comoara fără de preţ a unei vieţi trăite în anonimat -, 
dar nu era acolo. La secţia de literatură pentru copii găsi câteva 
volume cu basme populare filipineze. Nimic din Vietnam. 

II încântă apoi faptul că dădu peste o carte despre Knute 
Rockne. Se așeză și întoarse filele până când găsi la pagina 87 o 
fotografie cu Rockne pe terenurile de le Notre Dame în 1930 cu 
ultima echipă pe care o antrenase; și, printre aceștia, în mijlocul 
rândului al treilea, cu mai mult păr pe cap, fără riduri și cu 
familiara, înflăcărata lui sinceritate pe chip: unchiul Francis. 
Student în primul an, jucător în rezervă, fiind însă unul dintre 
tinerii aprigi și încrezători ai lui Rockne - cu pieptul în față, cu 
bărbia sus, privind semeţ înainte, părând să-l intereseze ce se 
întâmplă doar în următoarele două sau trei minute. Fratele mai 
mare al lui Francis, Michael, tatăl lui Skip, absolvise Notre Dame 
cu un an în urmă și se mutase în localitatea natală a soţiei lui, în 
Clements, Kansas. Francis avea să se înroleze în aviaţie, de 
unde, în 1939, avea să plece pentru a zbura cu Tigrii Zburători 
pseudo-civili în Birmania. Michael avea să se sature să vândă 
utilaje agricole și să intre în marină, în 1941, și să se scufunde 
șase luni mai târziu odată cu Arizona în primele câteva secunde 


164 


ale atacului asupra Pearl Harbor. Moartea survenise mereu 
prematur în rândul bărbaţilor din familia tatălui său - războaie și 
accidente. Colonelul avea o fiică, Anne; un fiu, Francis junior, 
care se înecase într-un an de 4 lulie pe când ancora în portul 
Boston. Un frate și un fiu, amândoi răpuși în porturi. Fuseseră 
fraţi și surori și o sumedenie de veri, și mulţi copii le urmaseră 
acestora, și toţi pierduseră pe cineva. Era o familie tristă, fără 
noroc. 

Skip se uită la șirurile de jucători. Tineri care fugeau de pe 
băncile școlii ca să dea cap în cap într-o încleștare veselă. Care 
se lăsaseră modelațţi și transformați în polițiști și luptători și care 
trăiseră într-o lume cu totul inaccesibilă femeilor și copiilor. Se 
uitau toţi la el. O veche durere își cânta cântecul. Copil unic al 
unei mame văduve. Cine știe cum, intrase în lumea lor fără să 
devină bărbat. 

Inchise cartea și deschise paginile fragile ale scrisorii de la 
Kathy Jones: 


S-au născut într-o zonă de război. S-au născut într-un 
timp al încercărilor fără sfârșit. 

Ce cred că nu s-a discutat e faptul că pentru ca ladul 
să fie lad, oamenii din lad n-ar trebui niciodată să fie 
siguri de locul în care se află. Dacă Dumnezeu le 
spune că sunt în lad, ei ar fi ușurați de chinul 
nesiguranței, iar chinul lor n-ar fi complet fără această 
nesuferită întrebare: „Este suferința pe care o văd în 
jur damnarea mea eternă și damnarea eternă a tuturor 
acestor suflete ori este doar un pasaj de trecere?” Un 
pasaj de trecere prin lumea celor decăzuți. 

Si-ti pot la fel de bine mărturisi că mi s-a întunecat 
credința, pentru că am început să-l citesc pe Calvin, să 
mă lupt cu Calvin și am pierdut lupta și-am fost târâtă 
în disperarea lui Calvin. Calvin nu o numește 
disperare, dar disperare este, fără doar și poate. Știu 
că acesta este ladul, chiar aici, planeta Pământ, și știu 
că eu, tu și noi toți am fost creați de Dumnezeu doar 
pentru a fi damnati. 

Și-atunci strig imediat: „Dar Dumnezeu n-ar face 
asta!” 

— Vezi? Chinul nesiguranței. 


Sau presupun că în calitate de catolic te-ai putea 
întreba dacă acesta nu este un pasaj de trecere prin 
Purgatoriu. În mod sigur o să te întrebi asta când o să 
vii în Vietnam. De cinci sau zece ori pe zi o să te 
oprești și o să te întrebi: „Când am murit? Și de ce mă 
pedepsește Dumnezeu cu atâta cruzime?” 


Petrecu după-amiaza în răcoarea bibliotecii, după care luă 
autobuzul înapoi la Sectorul Ofiţerilor. 

Intrase de un minut în camera lui, când cineva bătu la ușă, un 
bărbat cam de vârsta lui, îmbrăcat în civil, ţinând în fiecare 
mână câte o sticlă de bere San Miguel. 

— Astea-s ultimele din găleată, camarade. 

Zâmbetul lui era într-un fel deconcertant. 

— Skipper are nevoie de o bere. 

Skip spuse: 

— Hei! 

— Quantico! 

Acceptă o sticlă și își strânseră mâinile: Skip se îmbujoră când 
îl recunoscu, deși numele lui îi scăpa. Participaseră împreună la 
un curs de decriptare de trei săptămâni la Quantico, imediat 
după antrenamentul lui de la Fermă - nu fuseseră amici, dar 
acum se revedeau cu bucurie. Stăteau și pălăvrăgeau în gol și, 
după câteva minute, Skip simţi că deja ratase ocazia de a afla 
numele prietenului său. 

— La ce garnizoană ești acum? îl întrebă el. Tot la Langley? 

— M-au dosit în D.C. La Departamentul de Stat, clădirea cea 
mare, Pennsylvania Avenue. Dar fac rondul: Saigon, Manila, D.C. 
Dar tu? 

— Eu sunt transferat. Saigon. 

— Saigon e o afacere bună - împarţi o casă, ai servitori, o 
existență ordonată. Poţi merge unde vrei oricând ai un răgaz. 
Fir-ar... în fiecare week-end. În majoritatea week-end-urilor. 

— Am auzit că e o ţară frumoasă. 

— Surprinzător de frumoasă. leși dintr-o colibă să faci un pipi, 
scuturi ultimul strop și ridici privirea - Doamne, nu-ţi crezi 
ochilor, de undeva a mai apărut și ăsta? 

— Exact ca aici, cu alte cuvinte. 

— Mult mai periculos. Îți meriţi din plin sporul de 
periculozitate. 


— Abia aştept să ajung acolo. 

— Ești la Operaţiuni, nu-i așa? 

— Corect, spuse Skip. Oficial. Dar mi se pare că lucrez pentru 
Planificări. 

— Păi, eu sunt la Planificări, dar mi se pare că lucrez pentru 
Stat. 

— Ce vânt te aduce la bază? 

— O cursă gratuită înapoi la război la ora opt seara. Timpul nu 
stă după mine, fiule. Îmi mai permit o singură San Miguel. Mi-ar 
plăcea să pot lua cu mine o butelcă. 

— Se vinde San Miguel la butelcă? 

— Dacă stau să mă gândesc, nu-s sigur. Dar se vinde la sticlă, 
la Clubul Ofiţerilor. Să mergem. 

— Sunt mizerabil. Ne întâlnim acolo? 

— Nu te aștept? Sau ce zici dacă mergem în oraș? 

— Păi, făcu Skip, dacă pleci la ora opt... 

— Sau am putea trece pe la Clubul Adolescenţilor, să vedem 
de ce sunt în stare plozii ofițerilor. 

Skip spuse: 

— Poftim? 

— Hei, asta mă face să-mi aduc aminte - adică, dacă tot veni 
vorba de plozii ofițerilor. Nu cumva ești și tu înrudit cu 
colonelul? 

— De care colonel zici? 

— Nu ești apropiat de colonel? Colonelul Francis Xavier? 

— Mă număr printre preferaţii lui, dacă discutăm despre 
același individ. 

— Nu este decât un singur colonel. 

— Așa se pare. 

— Am urmat cursul lui de Operaţiuni Psihologice. E un tip care 
are ceva de spus. 

— Are viziune, asta-i sigur. 

— L-ai urmat și tu? l-a dat un titlu greșit. „Amintiri și 
teoretizări” ar fi mai potrivit. 

— Așa-i colonelul. 

— Și-a publicat câteva idei într-un articol pentru revistă. L-ai 
citit? 

— În revistă? Vorbești de Studii? 

— nf. 


167 


Se refereau la organul de presă al Agenţiei, Studii de 
securitate a informațiilor. Ideile colonelului în revistă? Ce să spui 
la asta? Nimic. 

Își dădu berea pe gât și-și șterse spuma din mustață. Trecuse 
de faza hirsută din timpul administraţiei Kennedy. Acum 
reveniseră toţi la tunsori cazone, periuţă - să dea dovadă că nu 
sunt Beatleși. Dar Skip își păstrase mustaţa. Era luxuriantă. 

— Citești des revista, Skip? 

— Recuperez în Manila. N-o primeam în junglă. Am fost în San 
Marcos. 

— O, da... sediul Del Monte. 

— Ai fost pe acolo? 

— Nu. Nu i-ai citit articolul? 

— Nu-mi vine să cred că a reușit să scrie ceva bun de tipar. 

— N-a fost publicat. E doar o ciornă. 

— Cum de ţi-a căzut în mână? 

— Mă întrebam dacă nu l-ai văzut cumva într-o formă brută. 

— Mamă, nu știam nici măcar că a pus pixul pe hârtie. Cum ai 
făcut rost de el? Lucrezi la revistă? 

— Deci nu l-ai văzut. 

Skip simţi acum că-i stă inima în loc. 

— Nu, răspunse el, cum ţi-am zis. 

— Ei, voi fi sincer cu tine. Articolul e puţin derutant. O 
explicaţie ar fi că probabil era menit să semene cu o satiră. Dar 
dacă autorul vrea să trimită o satiră organului de presă al casei, 
ei bine, și numai asta e derutant. E și problematic, dar asta e în 
sine derutant. 

— Înţeleg, spuse Skip. Uite, în mod evident mi-amintesc de 
tine, dar ţi-am uitat numele. 

— Voss. 

— Rick, așa-i? 

— Cest moi... 

— Faţa îmi era familiară, dar... 

— Mă îngraș ca un porc. 

— Dacă spui tu. 

— M-am însurat. Avem un copil. M-am îngrășat. 

— Băiat sau fată? 

— O fetiţă. Celeste. 

— Frumos nume. 

— Are nouăsprezece luni. 


— Ţi-e greu, hă? Să călătorești și toate astea. 

— Îmi place să călătoresc. Sunt ca luna, apar și dispar. Sincer 
să fiu, nu cred că aș rezista zi după zi. Femeile și copiii mă 
înspăimântă. Nu-i înţeleg. Prefer să fiu altundeva. 

Până acum șezuse pe pat; se ridică și se așeză pe cufere. 

— Ale cui sunt astea? 

— Le asigur doar transportul. 

— Cine e W.F. Benet? 

— Destinatarul, presupun. 

— Sau poate expeditorul, spuse Voss. 

— Nu mi-e cunoscut numele, sincer să fiu. 

— De la ce vine prescurtarea W? William? 

— Habar n-am, recunoscu Skip. 

— Dar F-ul? Care-i numele lui întreg? 

— Rick... sunt doar un curier neștiutor. 

Voss spuse: 

— Vrei să facem skandenberg? 

— Ăă, nu, zise Skip. 

— Dacă am face skandenberg, știi cine ar câștiga? 

Skip ridică din umeri. 

— Ai vrea să știi? 

— Nu, n-aș vrea, spuse Skip. 

— Nici eu, mărturisi Voss. Nu avem nevoie de forță 
musculară. Avem acum o armată personală. Beretele Verzi sunt 
ca niște tancuri umane. Sunt niște mașinării ale morții. Oricare 
dintre ei ne-ar putea face ferfeniță pe amândoi, nu-i așa? Și 
lucrează în slujba Agenţiei. Ei, ideea e că de aici înainte o să-i 
ținem pe băieţii duri în uniformă. Nu scapă de pe terenul de 
luptă, nu ajung în spatele unui birou și nu încep să dea ordine. 
Aici nu e Biroul de Servicii Strategice. Războiul ăla e de 
domeniul trecutului. 

Skip ciocni sticla lui Voss. Amândouă sticlele erau goale. 

— Dacă am fi la jumătatea unei lăzi din chestia asta, spuse el, 
aș zice doar că stăm la taifas. Dacă ar fi patru noaptea și am fi 
semi-turmentați. 

— Dar nu suntem. 

— Nu. 

— Mda. 

— Când luăm berile alea? întrebă Skip. 

— Păi, ce zici să le luăm chiar acum? 


Se ridicară amândoi în picioare. 

Skip spuse: 

— O, la dracu. Stai un minut. 

— Ce? 

Skip spuse: 

— Mi s-a oprit ceasul. Cât e ora? 

— Trei și douăzeci. 

— Fir-ar să fie, peste patruzeci de minute avem o ședință 
scurtă de instructaj. Ar fi bine să-mi pregătesc echipamentul. 

— Și apoi? Aţă spre Saigon? 

— Din câte știu. 

— Probabil c-o să ne vedem acolo. 

— Bine, zise Skip, și-atunci o să putem bea berile alea. Ce se 
bea în Saigon? 

— Bere Tiger. După care borăsc toți. 

— Bun așa, spuse Skip. 

Voss se uită ţintă în podea și se concentră înainte să ridice 
privirea, pregătindu-se să vorbească. 

— O să pleci și tu, atunci, îi reaminti Skip. 

Voss se ridică în picioare. 

— Bine că mi-ai zis, spuse el. 

Se îndepărtă și Skip îi transmise un semi-salut. 

Colonelul spunea mereu: „Când dai cu nasul în perete, fă un 
duș și schimbă-ţi hainele”. 

Skip le făcu pe amândouă, după care își duse hainele din ziua 
aceea la parter, la spălătorie, cu intenţia de a face drumul spre 
noul lui post complet curat. Preţ de mai bine de o oră șezu pe un 
scaun de plastic în mijlocul aparatelor hurducăitoare - 
ascunzându-se, evitând privirile oamenilor - copleșit de-un val 
tot mai mare de confuzie și spaimă. Dădu să se ridice ca să-și 
împăturească hainele și ceva parcă îl trase înapoi. Se îndreptă 
de spate în scaun, cu mâinile în poală. Își aduse aminte că viaţa 
lui nu însemna nimic. Se concentră asupra acelui punct la 
orizont, acel țel sigur, fix, evident: înfrângerea comunismului. lar 
valul de panică se retrase. 

Peste puţin timp stătea în faţa Sectorului Ofiţerilor sub un cer 
întunecat, dar din care nu cădea strop de ploaie. Autobuzele 
veneau la fiecare sfert de oră. Urcă în primul și călători cu viteza 
maximă legală în interiorul bazei de 24 km/h prin orașul acela 
format din clădiri verzi cu acoperișuri identice ondulate, până la 


170 


ultima stație de lângă poartă, după care luă taxiul spre Ciudad 
ning Angeles, o stradă principală asfaltată, o încâlceală de 
străduţe din pământ, baruri, bordeluri și colibe. 

— Vreţi să cunoașteţi niște doamne? întrebă taximetristul. 

— Nu, mersi. 

— Atunci, vreţi să mergeţi la carnaval? 

Da, de ce nu, se va duce la carnaval, pentru ce venise totuși 
în oraș? Doar de doi acri de pământ avea nevoie carnavalul 
acela pentru corturile lui maronii și mucede, cu frânghii de 
cânepă roase și slăbite, pentru cele șase mașinării, difuzoarele 
din care se auzea postul local de radio, uriașele și spălăcitele lui 
panouri pictate înălțate în faţa tonetelor cu atracţii de bâlci. În 
clipa în care îl plăti pe șofer, se trezi încercuit de copii cerșetori, 
pe care vânzătorii ambulanți furioși îi puseră pe fugă. Cumpără 
alune învelite într-o pagină de revistă. Îi plăcu înfățișarea Sirenei 
din Sulu de pe un panou și intră să o vadă. Era singurul client. 
Avea păr lung și negru legat la spate cu flori de plastic. Sânii ei 
mici erau strânși în cupele unui sutien minuscul. Din ce material 
era coada? Nu reușea să vadă, dintr-un fel de stofă probabil. Nu 
avea mișcarea cozii unui pește. Se mișca de colo-colo dând din 
braţe într-un bazin de sticlă înaltă cam de un metru și jumătate 
și lung de doi, urcat pe o platformă la un metru de sol. leși la 
suprafață să-și ia aer, se scufundă și înotă. leși din nou la 
suprafață și întinse mâna după un prosop alb agăţat pe 
marginea bazinului, se uscă pe mâini și pe față, luă ţigările și 
bricheta de lângă prosop și aprinse cu dexteritate un Marlboro; 
cu degetele umede, fumă un minut, flutură din mână spre el să 
plece, și se întoarse cu spatele. El plecă și se îndreptă spre alt 
cort - Cei Cinci Pitici din Bohol. Unde era situat Bohol? Undeva 
între insulele astea, bănuia, se va uita peste o hartă cândva. 
Pentru moment voia doar să-i întâlnească pe câţiva dintre 
cetățenii ei, bărbaţii mici, veseli, bărboși înfăţișați pe un banner 
uriaș întins deasupra intrării: doi dintre ei munceau în mina lor 
de aur cu târnăcoape ale căror vârfuri scânteiau, ceilalți trei 
împingeau o roabă umplută vârf cu pepite sclipitoare - Franco, 
Carlo, Paulo, Santo, Marco, stranii nume, omuleți de basm. Dar 
înăuntru nu erau omuleţii aceștia. În cinci cărucioare mari piticii 
stăteau  înfășuraţi în scutece mizerabile, orbi, paralizaţi, 
comatoși, cu numele, vârsta și greutatea afișate pe cartonașe. 
Cu vârste cuprinse între șaptesprezece și douăzeci și patru de 


171 


ani. Douăsprezece, treisprezece, cincisprezece kilograme... Nici 
urmă de bărbi, ci lungi firișoare ca putul de piersică netunse 
niciodată. Își agitau membrele cu mișcări smucite, ochii lăptoși 
le tremurau în orbite... Muștele aterizau pe ei... Sands se 
împletici afară și urcă pe un montagne-russe, deloc 
impresionant, genul acela demontabil, ușor de transportat din 
oraș în oraș și totuși ceea ce-i lipsea în înălţime și adâncime 
compensa în viteză și curbe și, în timp ce vagonetele se avântau 
pe o pantă în jos sau șuierau la o cotitură, în timp ce întreaga 
structură se zdruncina și se clătina, spectrul morţii îi puse un 
nod în gât. Cine supraveghea montarea, cine întreținea 
hardughia, cine-i garanta siguranța? Nimeni. O tragedie în 
așteptare. Teafăr și ametit, cobori din vagonet și se trezi din nou 
în faţa cortului sirenei, prizoniera apelor. Venise apusul. Ajunul 
Anului Nou. În cursul după-amiezii, focurile de artificii se 
făcuseră auzite din când în când, iar acum se auzeau din ce în 
ce mai des. Fără șuierături și bubuituri. O părâială periferică, 
pocnete și explozii de undeva din depărtare. De pe afișul uriaș 
sirena zâmbea și nu părea genul care fumează ţigări Marlboro. 
Simţi un impuls de a intra din nou ca să o mai sâcâie puţin. 

Un jeep al forțelor aviaţiei trase chiar lângă el, condus de un 
pilot. Voss era pasager. Cobori și stătură împreună în faţa 
uriașei ilustrații decolorate. 

— Aici aveai tu întâlnire? 

— Da. 

— Şedinţa de instructaj? 

— Corect. Se simţea speriat, comic. Vrei să intrăm? 

— Sincer, am fost aici acum două zile. Dar intră tu. 

— Am fost deja, spuse Skip cu tristețe. 

— Hai să mai discutăm puţin. 

— Sigur. 

Cei doi americani se așezară la masa acoperită cu linoleum a 
unui vânzător ambulant, fiecare cu câte o sticlă de San Miguel în 
față. Arătau extrem de nelalocul lor. Voss purta o cămașă cu 
dungi subţiri, pantaloni maro, pantofi maro cu vârf bont. Arăta 
ca un vânzător de Biblii. La fel și Skip. 

Skip spuse: 

— Deci asta nu e o coincidenţă. 

— In mod sigur pricepi că am un scop aici. 

— Da. Tocmai asta am spus. 


172 


— Mă aflu aici ca să te zdruncin. 

— Nuţi-a ieșit. 

— Asta e, zise Voss. Sper doar că m-am făcut auzit. 

— N-am auzit decât o mulţime de aiureli nerecunoscătoare. 

— Ce înseamnă asta? 

— Uite, sunt de acord că există o evoluţie. Lucrurile se 
schimbă, suntem o nouă generaţie, dar... ce ai tu împotriva 
vechii gărzi? 

— Absolut nimic. Ei dirijează spectacolul. Dar nu și colonelul, 
corect? Colonelul e el însuși un spectacol. 

— Măcar îl cunoști? Pe lângă cursul lui pe care l-ai urmat? 

— ÎI cunosc. Am lucrat pentru el. 

— Serios? 

— Toată vara și toamna trecută. Bătrânul F.X. m-a răpit. M-a 
pus să fac cercetări. 

— Ce să cercetezi? 

— Te miri ce. Spunea că sunt secretarul lui. Și-a făcut, cred, 
socoteala că dacă e să fie prizonier la Langley, n-ar strica să ia 
el însuși un prizonier, înţelegi? Dar îi sunt dator. Am avansat cu 
două grade de atunci. 

— Oau. 

— Din iunie. 

— Rapid. 

— Ca fulgerul. 

— El te-a ajutat? 

— Skip, nu. Nu colonelul m-a promovat. Dar după ce am 
lucrat cu el, oamenii și-au manifestat interesul. 

— Bravo. E minunat. 

— Nu, nu, nu. Nu ţii pasul cu mine. 

— Ce? Spune-mi. 

— Oamenii și-au manifestat interesul pentru mine pentru că 
pe oameni îi interesa colonelul. 

Acum era momentul să stea nemișcat, să nu trădeze nimic. 

— interesați? 

— Acum începi să-nţelegi. 

— Adică, când spui că era „prizonier” la Langley... 

— Acum ai priceput. 

Următoarea întrebare trebuia să fie dacă întâmpinase cumva 
colonelul probleme serioase, greutăţi care să-i distrugă cariera 
și să-i pună soarta la încercare. Dar întrebarea de după aceasta 


173 


era: mai avea colonelul această problemă? lar apoi: Cine mai 
are probleme? Am eu, de pildă, probleme? 

Drept pentru care ţinu toate întrebările pentru el. 

lar Voss le scotea acum la foc continuu. 

— Ce s-a întâmplat în Mindanao acum paisprezece luni? 

— Presupun că ai văzut raportul. 

— L-am citit. Eu l-am decodat. Ședeam chiar lângă telex când 
a venit marcat „Doar pentru ochii tăi”. 

— Dacă a venit marcat „Doar pentru ochii tăi”, de ce l-ai 
decodat tu? 

— „Doar pentru ochii tăi” nu e o clasificare legală, sigur știi 
asta. E o chestie care-i aparţine lui James Bond. 

— Păi, totuși... ca gest de politețe. 

— Ca gest de politeţe faţă de cine? 

— Ca gest de politeţe faţă de mine și față de destinatar. 

— Noi inspectăm tot ce-i este destinat colonelului. Și tot ce 
expediază colonelul. 

— Atunci, știi cum au evoluat lucrurile acolo. 

— Mda. Colonelul a făcut-o de oaie. 

— Nu asta scrie în raportul meu, Rick. Citește-l din nou. 

— Imi poţi spune de ce irosește timp și resurse preţioase 
încercând să dea de urma unei filmări a unui meci? 

— Nu, nu pot. Un meci de baseball? 

— De fotbal. Un meci de fotbal. A încercat să aprobe un zbor 
transoceanic pentru câteva role de film. Crede cumva că este 
președintele? 

— Colonelul nu face nimic fără motiv. 

li fierbea sângele. Era gata să-l lovească pe Voss cu o sticlă. 

— Ce meci de fotbal? 

— Notre Dame contra Michigan State. Cel de luna trecută. 

— N-am habar. 

— Colonelul adună mai multe informaţii despre partida Notre 
Dame-Michigan State decât despre dușman. 

Voss se uită la ceasul de la mână și îi făcu semn pilotului. 

— Îi duci tu cumva filmul ăsta? 

— Skip. Skip. Nu-i dă nimeni niciun film. 

Se ridică în picioare și întinse mâna cât de ferm putu. Skip o 
acceptă. 

— Uite, zise Voss și, în timp ce-și căuta cuvintele, ochii lui 
exprimau compasiune. Ne vedem în război. 


174 


Jeepul lui era cu motorul pornit. El se întoarse cu spatele. 

Sands mai bău două beri și când se lăsă întunericul plecă de 
la carnaval și mâncă pește și orez într-o cafenea. Prin ușă 
urmări un mic spectacol în stradă, un tânăr beat, cu un braţ ars 
și bandajat, care reușea totuși să aprindă un șir de pocnitori și 
să le arunce la picioarele trecătorilor, care săreau în sus și 
strigau. La ora nouă seara orașul vuia deja de explozii festive. 
Ziua Independenței în San Marcos îl impresionase, dar acum 
lucrurile erau mai dezlănțuite și-n mod categoric mai 
periculoase, se auzeau adevărate focuri de arme și bubuituri 
puternice în lanț, de parcă noaptea întreagă s-ar fi aflat sub 
atac. Se gândea că va fi mai multă liniște în Vietnamul de Sud. 

Intră fără grabă în districtul felinarelor roșii - Angeles nu prea 
consta în altceva: scursorile, putoarea pestilenţială, privirile 
însetate, vag umane, tâmpe ale femeilor în vreme ce el trecea 
pe lângă barăci mucede din care răsuna muzică rock-n-roll, la fel 
de încinse și de depravate ca niște mausolee ale vampirilor. 
Rumoarea misterioasă a unei nopţi în Asia de Sud-Est: o adora 
cu aceeași pasiune cu care adora America, dar asta în secret, cu 
o poftă sumbră; și recunoștea în sinea lui că nu-i păsa dacă 
avea să se mai întoarcă vreodată acasă. 

(J 

La două zile după Crăciun, James nu-și mai sună prietenii, nu-i 
mai răspunse lui Stevie la telefon. Toată ziua se uită la televizor, 
la desene animate, cu fratele lui de zece ani, Burris, 
împărtășindu-se cât putea mai bine din seninătatea unei 
copilării fără griji. 

In ajunul Anului Nou se duse la o petrecere. Stevie era acolo. 
Era nervoasă și-l lăsă singur. Stătu în spate, în întuneric, cu 
Donna și cu celelalte prietene ale ei, animatoarele rezerve și 
viitoare ocupante ale locului secund pe podiumul frumuseţii în 
seara absolvirii, strânse sub un nor de resentimente. Bun așa. 
Cea pe care o căuta el de fapt era Anne Vandergress, care 
venise la liceul Palo Verde în același an cu el și care stătea acum 
în pragul ușii de la bucătărie, frumoasă, discutând cu doi tipi pe 
care el nu-i văzuse niciodată. 

Bău rom. Nu mai gustase niciodată așa ceva. 

— Noi numim asta „trei sute doi”, zise cineva. 


175 


Dacă urma să se ducă undeva unde să fie aruncat în aer deo 
mortieră sau de ceva, atunci își dorea să nici nu fi început să se 
vadă cu Stevie Dale. 

— Ei, la naiba. Trei sute doiul ăsta se duce pe gât în jos mai 
bine ca berea, recunoscu el. 

— Pune-ţi puţin într-o Cola. 

Anne Vandergress vorbise. Era o fată cu păr ca mierea care 
purta întotdeauna machiaj frumos; el n-o abordase niciodată 
pentru că i se păruse prea tânără, pură și elevată, apoi, în 
ultimul an de liceu, auzise că Anne iese cu un fotbalist, unul din 
anul terminal, Dan Cordroy, apoi cu altul, Will Webb, amicul lui 
Cordroy, apoi cu jumătate din echipă, fir-ar să fie, toţi din 
ultimul an, și mai auzise că și-o trage cu toţi. 

— Eşti al naibii de frumoasă, știi asta? spuse el. Nu ţi-am zis 
niciodată asta, ţi-am zis vreodată asta? - deși acum i se părea 
că fata e mai puţin frumoasă decât își aducea aminte, puţin mai 
rotofeie, mai grăsulie la faţă. Mai puternic machiată, dar nu într- 
un fel bun, ci într-un fel care lui îi amintea de femeile de vârstă 
mijlocie. 

O înghiţitură de rom îi rămase în gât și aproape că-l sufocă, 
dar apoi cobori și după aceea își simți gâtul amortit, de parcă ar 
fi înghiţit cuie sau sticlă sau tăciuni aprinși. 

Următoarea oră o parcurse de parcă ar fi fost un lucru fizic, un 
coridor. Buzele i se făcură ca de gumă și saliva când spuse: 

— N-am fost în viaţa mea așa de beat. 

Oamenii păreau să-i dea târcoale, râzând, dar nu era sigur de 
asta. Încăperea se înclina pe o parte și însuși peretele îl lovi 
peste fund. Mâini și braţe îl strângeau asemenea tentaculelor 
unui monstru... 

Își reveni în simţiri ca dintr-un loc întunecat și ieși afară cu o 
țigară într-o mână și un pahar de băutură în cealaltă. 

Donna se profila ca o epavă și se îndrepta spre el. Roșie de 
furie. 

— De ce spui asta? De ce vorbești în felul ăsta? 

Stevie în fundal cu capul plecat, suspinând, fetele din jurul ei 
mângâind-o pe păr și alinându-i durerea. 

Rollo îl ţinea să nu cadă în curte. Donna îl bombarda, n-o 
puteai descuraja. 

— Donna, Donna... - Rollo râdea, fornăia, lătra - Nu te poate 
auzi, Donna. Termină cu predica. 


176 


— Stevie era aproape gravidă. Nu-ţi dai seama că era cât pe 
ce să fie gravidă? Cum te poţi comporta așa? 

— Aproape gravidă? zise Rollo. Aproape? 

James era în genunchi cu braţele pe după picioarele lui Rollo. 

— A crezut că e gravidă, bine, Rollo? Bine? Nu-i poate da 
papucii în ultima lui noapte în oraș și să se ducă fluierând în 
Viet-nam. Okay, Rollo? 

— Okay! 

— Spune-i asta! 

— Okay! Îi spun! James, spuse Rollo, James. Du-te să discuţi 
cu Stevie. l-ai rănit rău tare sentimentele, James. Ridică-te, 
ridică-te. 

Picioarele îl rostogoliră spre Stevie, care stătea lângă o vatră 
de piatră în care ardea focul. Spuse ceva și Stevie îl sărută - 
respirația ei umedă de fetișcană. 

— Și fumezi, spuse ea, tu nu fumezi de obicei. 

— Ba fumez. Întotdeauna am fumat. Numa’ că tu n-ai știut, 
atâta tot. 

— Tu nu fumezi. 

— Ba fumez. 

Se mai întâmplă ceva și Stevie dispăru, fiind înlocuită de sau 
transformată în prietena ei Donna. 

— Ai rănit-o pentru ultima dată, James. 

— Eu fumez, încercă el să spună. 

Nu reușea nici să închidă gura, nici să ridice bărbia din piept. 

Era înapoi în bucătărie, unde Anne Vandergress nu mai părea 
frumoasă. Părea bătrână și uzată. Părul ei era ciufulit. Fața ei 
era plată și roșie și asudată, iar zâmbetul ei părea mort. Râse 
alături de toți ceilalți când el anunţă că e o târfă. 

— Mi-a luat o vreme - da’ ești o târfă. Eşti o târfă, ba bine că 
nu, zise el foarte tare. Vreau numa’ să-ţi dai și tu seama de asta, 
cum și-au dat cu toţii, zise el, că ești o târfă spurcată cu bube. 

Anne râse grotesc. Arăta ca și când ar fi tras toată noaptea de 
un tren. Mintea lui era blocată pe același lucru și tot spunea: 

— Ce mai târfă - ce mai târfă - ce mai târfă... 

Îl aruncară afară, pe jos, și-l udară cu furtunul. Pământul se 
transformă în noroi în jurul lui și el stătea pe vine, fluturând din 
braţe, încercând să nu cadă. 

Nu era mare deosebire între asta și anumite momente din 
timpul antrenamentului său de bază. Picioarele îi cedară și el 


177 


pică în nas și mâncă noroi, spunându-și: Gata, oameni buni, hai 
că-i dăm drumu'. 


178 


e 1967 e 


În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1967, Nguyen Hao merse la 
aeroportul Tan Son Nhut cu Jimmy Storm, un om foarte apropiat 
colonelului. Jimmy Storm purta aproape întotdeauna haine 
civile, deși prima dată când Hao îl văzuse flăcăul stătea pe vine, 
pe călcâie, în faţa vilei Operaţiunilor Psihologice a CIA, luând o 
pauză, fumând o ţigară, îmbrăcat în uniformă militară 
americană cu însemnele de sergent la vedere. 

In această după-amiază, domnul Jimmy purta aceeași 
uniformă și tot drumul până la aeroport domnul Jimmy, sau 
sergentul Storm, șezând rigid, drept de spate, cu bereta pe cap, 
pe bancheta din spate, unde nu mai șezuse înainte, nu scoase 
absolut niciun cuvânt - poate era puţin emoţionat, credea Hao, 
de întâlnirea cu nou-venitul. 

Dar tăcerea aceea putea să vină din orice. Domnul Jimmy 
Storm era un tânăr ciudat și complicat. Îl văzu pe William Sands 
în timp ce cobora din aeronava DC-3, Air America, cu capul puţin 
plecat din cauza zgomotului turbinelor și-a rafalelor de vânt 
umed, iar domnul Jimmy părea să-și fi recuperat deja 
volubilitatea și vorbea cu Sands pe un ton vesel și prea repede 
pentru ca Hao să-l înțeleagă. 

Puseră două cufere în portbagajul Chevroletului negru și al 
treilea trebui așezat pe bancheta din spate lângă cel nou-venit, 
care le ceru gazdelor să-i spună Skip. 

— Așa-i, așa-i, așa-i, spuse domnul Jimmy, după care propuse: 
Dar dă-mi voie să-ți spun Skipper. Skip e prea scurt. Trece 
neauzit. 

Acum, domnul Jimmy stătea în față, cu Hao. 

Hao spuse: 

— Domnule Skip, sunt bucuros să vă urez bun venit. Unchiul 
dumneavoastră îl cunoaște pe nepotul meu. Acum eu îl cunosc 
pe nepotul unchiului dumneavoastră. 

— Am ceva pentru tine. 

Nou-venitul îi dădu un cartuș de ţigări. După cutie păreau să 
fie Marlboro, însă erau din celelalte. Winston. Hao spuse: 

— Vă mulțumesc mult de tot, domnule Skip. 


179 


În timp ce așteptau în trafic, pe partea dreaptă se apropie o 
bicicletă. Domnul Jimmy cobori repede geamul și spuse: 

— Diddy mao! și gesticulă, iar biciclistul schimbă direcţia. 

Domnul Skip întrebă în vietnameză: 

— Pot să vorbesc în vietnameză, domnule Hao? 

lar Hao răspunse în vietnameză: 

— Mai bine. Vorbesc engleza ca un copil. ; 

— Astăzi, pentru noi e Anul Nou, spuse domnul Skip. In scurt 
timp o să sărbătoresc un altul, Tet-ul vostru. 

— Aveţi o pronunție foarte bună. 

— Mulţumesc. 

— Aţi fost de multe ori în Vietnam? 

— Nu. Niciodată. 

— Surprinzător, spuse Hao. 

— Am urmat un curs intensiv, zise domnul Skip, folosind 
cuvintele englezești pentru „curs intensiv”. 

— Deci ăsta e, hă? Trei sute de kilograme, nici mai mult, nici 
mai puţin, rosti tânărul domn Jimmy, întinzându-se în spate ca 
să pună mâna pe cufăr. Cheia regatului Ducelui de Earl. 

Hao se convinse că, deși nu-l întâlnise până atunci, Jimmy 
Storm nutrea o ură profundă pentru Skip Sands. Skip, la rândul 
lui, părea bănuitor în privinţa lui Storm și ezită puţin înainte să 
spună: 

— Mai degrabă o sută de kilograme. 

Apusul - pântecele norilor se învăpăiară. Intrară în Saigon și 
străbătură o stradă rezidenţială unde copiii jucau coarda în 
lumina apusului; frânturi din cântecelele lor magice le ajunseră 
la urechi. Apoi mai departe, spre străzile cazone, arterele 
comerciale sărace, pe lângă intrări ca niște guri - din fiecare 
ieșea muzică, voci, putoare, după care peste râu și în ceea ce în 
mod oficial era Provincia Gia Dink și de-a lungul străzii Chi Lang, 
spre vila Operaţiunilor Speciale CIA, în care nimeni nu rămânea 
mult timp, doar Jimmy Storm în dormitorul lui dezordonat cu 
aparat de aer condiţionat zdrăngănitor, cum ieși din salonul cu 
mese de răchită și sofa cu perne de capoc și rafturi aproape 
goale de bibliotecă și bar de bambus - fără scaune - și un tablou 
înrămat cu cai într-o grajd pe unul dintre pereţii gălbui. 

Chevroletul negru rămase la vilă. Hao îi ajută pe americani să 
descarce - rucsacul domnului Skip și coșul lui de nuiele și cele 
trei cufere -, își luă rămas-bun și plecă pe jos spre casă pe 


180 


trotuarul cu pavaj crăpat de lângă un canal de scurgere, 
luminându-și drumul cu o lanternă. 

Locuiau în spatele magazinașului defunct al familiei, el, soţia 
lui Kim și rudele care mai veneau uneori. Magazinul era 
moștenirea familiei Hao; rudele erau ale lui Jim. Se lăsase 
întunericul deja de o oră când Hao intră dinspre alee, dar auzi 
scrâșnetul sandalelor ei pe cimentul din curtea din spate în timp 
ce se mișca printre plantele fructifere pe care le creștea în 
ghivece mari. Hao aprinse neonul din salon pentru a-i atrage 
atenția. 

Voia să discute. | se părea că, cerându-i-se să întâmpine un 
membru al familiei colonelului, întărise acum o alianţă și făcuse 
un pas mare în viață, în viaţa lui și a ei deopotrivă. Kim avea 
dreptul să-și spună părerea cu privire la situaţia lor. 

Se așeză în scaunul lui în faţa ventilatorului electric din plastic 
roșu. Numaidecât, Kim intră în casă, o femeie de vârstă mijlocie, 
cu picioarele bine înfipte în pământ, o constituţie costelivă cu 
straturi de grăsime plasate ici-colo, braţe scheletice și picioare 
crăcănate, cu pântece proeminent. Faţa ei devenise întrucâtva 
asemănătoare cu fetele broaștelor de piatră din grădini și 
oarecum cu aceea a lui Buddha - fălcoasă, cu ochi bulbucaţi. Se 
așeză, își trase răsuflarea și spuse: 

— Azi mă simt bine. 

— E un miracol, zise el, pentru că știa că ei îi plăceau astfel de 
termeni. 

— Am luat leacul de astmă din istorisirea aia veche. 

— Au, spuse el, ce idee trăsnită. 

— Dar a funcţionat. Sunt bine. 

— Lasă-mă să-ţi fac o programare la un doctor american. Sunt 
sigur că domnul colonel poate aranja asta. 

— Lasă-mă în pace, zise ea, ca întotdeauna, mă duc singură 
la groapă. 

Kim avea mare grijă de toate lucrurile și-i era o bună prietenă. 
Ținea la ea și-i dorea viaţă lungă. Dar nu era sănătoasă. 

Stătură împreună în vreme ce ventilatorul roșu se învârtea și 
tăblia mesei tremura sub el. Kim închise ochii și respiră pe nas, 
un exercițiu recomandat de cine știe ce specialist. 

Ducea boala pe picioare de foarte mult timp, situaţia fusese 
complicată probabil de pierderea nepotului ei cu ani în urmă - 
patru ani? Kim revenea des la subiectul sinuciderii lui Thu. Hao o 


181 


vedea că privește în altă parte, plină de dor, în timp ce un alt 
lucru, poate doar sunetul propriei ei voci, o atrăgea împotriva 
voinţei sale spre acea discuţie: „Crezi că e posibil să fi fost un 
accident, crezi că e posibil să fi experimentat doar, să fi fost 
curios, poate voia doar să miroasă combustibilul, nu știu?” lar 
Hao spunea: „Nici eu nu știu; dar lui Thu trebuie să-i fi fost greu 
să găsească benzină”. „Nu-mi place de Buddha”, spunea ea. 
„Există mulţi zei, cu Buddha lucrurile sunt prea simple, uită-te 
doar în jur, ţi se pare că lucrurile sunt simple? Nu, nu.” 

Ştia că pentru a vorbi cu ea trebuia să intre în lumea ei, de 
aceea Hao întrebă: 

— Ce-ţi mai spun visele în ultima vreme? 

— Că o să pot respira ușor în continuare și că verișoara mea o 
să se mărite curând. 

— Verișoara? Care verișoară? 

— Lang! Vrei să te duc în camera alăturată și să ţi-o arăt pe 
Lang cum doarme pe salteaua ei? 

— Uitasem care dintre ele stă cu noi. 

— Sunt două! Lang și Nhu. 

— E timpul să vorbim despre situaţia noastră. 

— Vorbește. 

— Știi că domnul colonel are un proiect aproape de Cu Chi, 
lângă Muntele Norocului. 

— E periculos să-l ajuţi. Te poţi feri de vânt? 

— Deja îl ajut. Am vorbit cu mai multe căpetenii, am însemnat 
pe hărțile colonelului locul gurilor de tunel. 

— Ce-o să se întâmple cu noi dacă te dai de partea lor? 

— Deja m-am dat. Cred că trebuie să luăm în calcul ce-o să se 
întâmple după reunificarea ţării. Cred că va trebui să plecăm. 

— Să plecăm? 

— Să plecăm din ţară. Să emigrăm. Să mergem în altă ţară. 

— Dar nu putem! 

— Ce ne oprește? N-a mai rămas nimeni din familie. 

— N-a mai rămas nimeni pentru că nu le poţi da de lucru. De 
ce ai vândut celelalte două magazine când ăsta era deja închis? 
Și oricum, mai e Minh. 

— Minh are perspectivele lui și se va descurca singur. 

— Vrei să spui că mai devreme sau mai târziu va fi ucis. 

— Nevastă, te rog, e timpul să ne gândim bine la lucrurile 
astea. 


182 


Deseori când vorbeau despre lucruri care o nelinișteau, Kim 
se ridica și se fâțâia de colo-colo fără să-și dea seama. Lua 
pernele, le arunca dintr-o mână în alta și le bătea de praf sau 
folosea o mătură cu coadă scurtă pentru a ridica praful de pe 
podeaua de lemn. O mătură asemănătoare folosise și mama lui 
Hao. La fel, și bunica lui. Era câte una în fiecare casă în care-și 
amintea să fi intrat vreodată. ` 

— Am făcut cunoștință cu nepotul domnului colonel. Il 
cheamă Skip. Hai să-l chemăm la cină. 

— Nu-i bine să aducem americani în casă. 

— Dacă nu ne dăm de partea cuiva, nici americanii și nici ai 
noștri nu vor avea încredere în noi. O să fim cei de la mijloc. Cei 
echidistanţi ajung până la urmă într-un lagăr undeva, indiferent 
cine câștigă. 

— Așadar, te-ai dat de partea americanilor. Dacă americanii 
câștigă, putem rămâne. 

— Nu. Americanii nu vor câștiga. Ei nu se luptă pentru patria 
lor. Ei vor doar să fie buni. Pentru a fi buni trebuie doar să lupte 
o vreme și apoi să plece. 

— Hao! Atunci, de ce să-i ajutăm? 

— Nu pot să câștige, dar își pot dovedi prietenia față de 
prietenii lor. Și cred că au onoare și că vor face asta. 

— Dar tu ai prieteni în Vietminh. 

— Se numesc Vietcong acum. 

— Trung. Trung Than ţi-e prieten. 

Hao spuse: 

— Nu vreau să vorbesc despre Vietcong. Comuniștii cred doar 
în viitor. În numele lui sunt în stare să distrugă tot, să umple 
viitorul cu nimic. Vreau să vorbim despre americani. 

— Vorbește. Nu te pot împiedica. 

— Dacă-i ajut pe americanii ăștia, nu va trebui să fim 
refugiaţi, ne vor ajuta ei să plecăm. Poate într-un loc cum e 
Singapore. Cred că se poate rezolva. Singapore e un oraș 
cosmopolit. N-o să ne simţim ca niște proscriși. 

— Ai vorbit cu ei despre Singapore? 

— O să vorbesc la momentul oportun. Dar sunt și alte locuri. 
Manila, poate Jakarta, poate Kuala Lumpur. Totul e să nu 
ajungem într-o tabără de refugiați. 

— O să mă rog ca americanii să înfrângă Vietminhul. 


— Eu n-am nicio speranţă, Kim. Este o vorbă veche: Nicovala 
are viață mai lungă decât ciocanul. 

— Noi care suntem? Nu suntem niciuna dintre ele două. Noi 
suntem zdrobiţi la mijloc. 

— Și alta: Tot cocoșul pe gunoiul lui luptă mai bine. 

— Ha! Auzi aici alta vorbă veche: Cocoșul tot cocoș, dar 
bărbaţii nu-s decât un cârd de găini. 

— Pe asta n-am auzit-o niciodată. 

Kim râse de încântare, pornind spre bucătărie. 

— Știu, strigă Hao, cel mai tare te bucuri atunci când îţi iei 
soțul peste picior. 

Dar i se încălzea sufletul auzind-o cum râde, râdea atât de rar 
de când Thu plecase în lumea drepţilor. Ținuse la Thu ca la un 
dar de preț. Cei doi frați erau copiii surorii ei moarte. Atât îi mai 
rămăsese. lar acum o mai avea doar pe Minh. 

e 

În bucătărie, Nguyen Kim aprinse primusul și așeză ceainicul 
deasupra. Se opri în faţa raftului și, unul după altul, scoase 
capacul sticluțelor ei cu arome și le mirosi pe fiecare. Această 
terapie de-a inhala diversele arome părea s-o preocupe destul 
de mult. În zilele din urmă, rozmarinul o intriga în mod deosebit. 
Voia să-l amestece cu extract de paciuli, nu în scop curativ, ci 
doar pentru parfum, și nu reușea să afle cum; fierte laolaltă 
păreau să dea naștere unei noi arome, nu tocmai plăcute. 

Leacul pentru astmul ei îi fusese transmis într-un vis. Nu-i 
spusese asta lui Hao. Și folosea un sirop de la un botanist chinez 
din districtul Cho Lon. Acesta nu voise să-i spună ce este, dar ea 
auzise că foloseau pielea și carnea unei șopârle gecko. Hao nu 
era de acord cu lucruri de astea. 

Kim își vedea soțul ca pe un aventurier și visător. Îi 
surprinsese pe toți vânzând două dintre magazinele lor de 
manufacturi și-l închiriase pe al treilea unui om care dăduse 
imediat faliment. Acum, rudele ei dormeau lângă rafturile lui 
goale. În loc să-și investească banii în altceva, Hao îi folosea 
pentru nevoile lor zilnice și-și investise în schimb tot timpul, 
până și sufletul, în americanii aceștia. Credea oare că asta nu se 
vedea cu ochiul liber? Credea oare că ei trebuia să i se spună 
asta? 

Le preţuia pe cele două fete care locuiau cu ei, Lang și Nhu, 
verișoare din satul ei care o ajutau, dar care nu puteau fi numite 


184 


slujitoare. Nu putea sub nicio formă să le spună că, date fiind 
împrejurările, și-ar fi dorit ca ele să se comporte ca niște 
slujitoare. Dar nu ajuta la nimic dacă ele nu înțelegeau asta, 
dacă mama lor care nu era bună de nimic, mătușa ei, nu le 
spusese deja asta... 

Își alungă din minte gândurile acestea meschine. 

Era de părere că atunci când sângele îţi alunga din corp o 
boală lua cu el anumite impurități spirituale, iar persoana 
convalescentă încerca o stare trecătoare de puritate. 

Într-o asemenea stare, credea ea, puteai avea gânduri 
limpezi. Chiar și inspiraţie, poate. 

Hao nu vorbea cu ea despre bani, spunea doar că dacă nu fac 
risipă pe lucruri scumpe, pot continua așa ca până acum. Asta 
era destul de bine. Aventurier, visător, da; însă era un om 
cumpătat și ea îl respecta. Tatăl lui, care adusese bunuri 
indigene pe râul Saigon în jos pentru a face troc cu francezii, 
clădise o afacere bună. Hao - blestemat cu o căsnicie fără copii, 
vlăstarul unei spiţe pe cale de dispariţie -, fusese martorul lentei 
ei distrugeri. Kim nu avea să-i ceară să rămână acolo. Dacă voia 
să fugă, atunci vor fugi. Și de ce să plângi pentru ziua de mâine? 
Poate că vor muri cu mult înainte să fie nevoiţi să se 
dezrădăcineze. 

Îi duse ceainicul și două cești acolo unde ședea el cu mâinile 
pe braţele scaunului, cu ochii închiși, meditând în boarea 
ventilatorului electric. 

Se așeză și turnă ceai pentru amândoi. 

— Vreau să-mi promiţi ceva, zise ea. 

— Spune-mi. 

— Vreau să-mi promiţi că orice s-ar întâmpla o să ai grijă de 
Minh. 

— Îţi promit. 

— Nu te grăbi! 

— Nu. Înţelege-mă, nevastă: când am spus că Minh are 
perspectivele lui, mă refeream la faptul că-și croiește deja un 
drum în viață. Nu mai pilotează avioane, știai? Pilotează 
elicoptere americane de transport - doar de transport și doar 
pentru colonel. E deja în siguranţă. Și eu cu domnul colonel vom 
avea grijă de el. Ascultă-mă din nou, nevastă: îţi promit. 

— Și încă un lucru. 

— Câte mai ai? 


— Numai ăsta: dacă vom pleca, ne vom întoarce vreodată? 

— Dacă va fi posibil. 

— Promite-mi. 

— Promit. Dacă va fi posibil, ne vom întoarce acasă. 

— Și dacă va fi să mă întorc într-o urnă... spuse ea. 

e 

ÎI surprindea să o audă pe Kim vorbind fără reţinere despre 
verii ei. Nu spusese niciodată ceva de genul acesta, avea mereu 
grijă să-și ascundă speranțele de atenţia puterilor supreme, de 
vagul sinod al nenumăraților ei zei. 

Conversaţia îl emoţionase. Kim nu doar că lua în considerare 
mutarea, dar se mai și tocmea cu gândul la ea, căuta căi de 
mijloc, ca în faţa unui lucru inevitabil. Se duseră la etaj și, în 
pofida căldurii caniculare, care persista întotdeauna mai mult în 
jumătatea de sus a casei, o îmbrăţișă și o ţinu așa până când 
adormi. Război și război și iar război, ca un lanţ de taifunuri 
abătându-se asupra vieții lor, iar acum o schimbare, speranţa 
îndepărtată a unui loc sigur, un loc spre care să-și îndrepte pașii. 
Respirația lui Kim era grăbită, exact cum spusese ea, nu mai 
șuiera, cel puţin în noaptea aceasta. 

Hao se mută în patul lui, punându-și hainele și sandalele pe 
podea, în afara plasei - sandalele lui de plastic pe interiorul 
cărora scria în engleză „Made in Japan”. Pereţii înalţi dintre 
culturi se dizolvau. Se prăbușeau ca noroiul. El și Kim poate că 
vor pleca orice s-ar întâmpla. Malaezia. Singapore. Hong Kong. 
Până și Japonia era o posibilitate. Râse în sinea lui la gândul că 
ar putea ieși acum în drum și să-i spună unui necunoscut: „Și 
Japonia e o posibilitate”. 

Kim îl trezi în toiul nopţii. El se uită la braţele fosforescente 
ale ceasului. Patru fără un sfert. 

— Ce este? 

Ea spuse: 

— Latră câinii pe alee. 

— Dormi. Stau eu treaz un pic. 

Până să adoarmă ea din nou, Hao păstră tăcerea, privind cum 
tăciunele mic al tămâiei aprinse împotriva insectelor ardea pe 
scrinul din cealaltă parte a camerei. 

De afară, pe alee, îl auzi pe Trung - sigur că era Trung, cine 
altcineva putea fi? - cum imită ţiuitul unei șopârle. 


Trung nu mai venise niciodată atât de târziu. Dar un om 
precaut își schimbă tactica. 

Hao întinse mâna, ridică plasa și-și cobori picioarele din pat. 
Își luă pantalonii, cămașa și sandalele japoneze și se opri cu ele 
în braţe la baza scărilor. Se îmbrăcă acolo și stătu în întuneric 
fără să audă nimic, simţindu-și gustul propriei respiraţii. Cobori 
la parter încercând pe cât posibil să nu facă zgomot. Verișoarele 
dormeau chiar sub pașii săi, în magazinul cu tavan înclinat din 
cauza scărilor. Nu aveai cum să mergi fără zgomot, fiecare 
treaptă avea ceva de spus. Odată ajuns jos, așteptă puţin, ca să 
se asigure că nu le trezise pe cele două fete. 

Se duse în bucătărie, la geamul din spatele aragazului și 
răsuci încuietoarea. Imediat ce-l deschise, auzi afară o tuse 
slabă. 

— Trung? 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa. 

— Îmi pare rău să te deranjez. 

— Nu-ţi pot oferi nimic cald. Vrei un pahar cu apă? 

— Mersi pentru amabilitate, dar nu mi-e sete. 

— Vin afară. 

leși pe ușa de la bucătărie în curtea mică, unde Trung stătea 
lângă zid, în întuneric. 

— Țigările mele sunt sus, spuse Hao. 

— Nu cred că ar fi bine să fumam. Am putea fi văzuţi. 

Cei doi bărbați se lăsară pe vine, umăr la umăr, sprijiniți de 
peretele de sub geamul bucătăriei. 

Hao spuse: 

— Ai riscat venind în oraș. 

— E riscant să te afli oriunde acum. Cu nici doi ani în urmă 
încă puteam merge cât mai departe voiam. Acum suntem fugari 
peste tot în Sud. 

— Și venind acasă la mine ne pui pe amândoi în pericol. 

— E mai periculos pentru mine, aș spune. 

— Te protejez eu, Trung Than. Îţi dau cuvântul meu. 

— Te cred. Dar e mai bine să mă aştept la ce-i mai rău. 

— Trung, înţeleg perfect că trebuie să te simţi protejat la 
fiecare pas pe care îl vom face. 

— Nu te întinde prea tare. Nu sunt încă de acord să facem 
vreun pas pe care îl vom face. 


187 


— Cu fiecare întâlnire a noastră mergem puţin mai departe, 
nu ești de acord? 

— Mai departe spre o înţelegere, poate. Dar n-am făcut de 
fapt niciun pas. 

— Eşti pregătit să schimbăm asta? 

— Nu. 

O tactică, după părerea lui Hao, și nu un refuz propriu-zis. 

— Înainte să mergem mai departe, zise Trung, trebuie să fiu 
sigur că sunt înţeles. 

— Te rog, spune-mi. Te ascult. 

— Mi-a luat trei zile să ajung în Nord pe un vas rusesc. Asta 
era în '54. Au spus că peste doi ani ne vom întoarce într-o ţară 
reunificată. 

— Continuă, îl îndemnă Hao. 

— Șase ani mai târziu mi-a luat unsprezece săptămâni să mă 
întorc pe urmele lui Ho Chi Minh și a fost cât pe ce să mor de-o 
sută de ori. 

Hao spuse: 

— Te ascult. 

— În '64 mi-am dat seama că aştept de zece ani să vin acasă. 
Și totuși atunci mă aflam deja înapoi în Sud de patru ani. 

— În toate numerele astea mocnesc resentimente. Ești 
nemulțumit, spuse Hao. 

— Duc o viaţă contradictorie. Și asta n-o să se schimbe. 

— Înţeleg. 

— Am fost un laș. Trebuie să rezolv singur problema asta. 

— Sunt aici să te ajut în orice fel posibil. 

— Știu, spuse Trung. Dar ce vrei tu din toată povestea asta? 

— Vreau să fiu de ajutor unui vechi prieten. 

— Trebuie să discutăm deschis. Spui că vrei ca eu să mă simt 
în siguranţă... și apoi minţi. Spune adevărul: Ce vrei tu să obţii 
din situaţia asta? 

— Supravieţuirea familiei mele. 

— Bun. 

— Și tu ce vrei? întrebă Hao. 

— Supravieţuirea adevărului. 

Și-acum ce? Filosofie? Hao spuse: 

— Cum poate adevărul să fie amenințat? Este vorba de 
adevăr. 

— Vreau ca adevărul să supravieţuiască în mine. 


Hao își spuse: Sunt un om de afaceri; hai să discutăm despre 
profit și pierderi. Dar nu spuse decât: 

— Încerc să înţeleg. 

— Nu cred că vorbele mă pot ajuta să explic mai bine ce am 
de gând. Vreau doar să înţelegi că nu sunt constrâns de nimic. 
Nu am nicio problemă. Nu-mi trebuie bani. Simt doar nevoia să 
mă apropii mai tare de adevăr. 

Hao nu-l credea. Își trăda camarazii, ce putea sta în spatele 
unui astfel de lucru? În niciun caz filosofia. 

Pe vine lângă Hao, Trung își sprijini capul de perete și suspină. 
Părea pe cale să-și ia rămas-bun. 

— Bine, zise el în schimb, hai să fumăm o ţigară împreună. 

Hao se furișă înapoi la etaj și-și găsi ţigările și bricheta Zippo 
americană. În capul palierului aprinse două ţigări și le duse la 
parter, întrebându-se dacă îl va mai găsi acolo pe Călugăr. Era. 
Foarte bine. În noapte aceasta aveau să facă pași importanți. 

Hao spuse: 

— Vrea să te întâlnească. 

— Vrea prea mult. 

— E dispus să-ţi ofere protecţie. 

— Atâta timp cât nu mă poate identifica, nu am nevoie de 
protecţia lui. 

— Vrea să te protejeze de oamenii lui. De cei din tabăra lui, 
nu din ata. 

— Am eu grijă cu ambele tabere. 

Fumau, ascunzând amândoi licărul în palma făcută căuș; Hao 
își spuse: Nu pot nici măcar o ţigară să aprind pentru prietenul 
meu, n-ar supraviețui dacă lumina i-ar atinge faţa. Au trecut ani 
buni de când nu i-am mai văzut ochii. 

— Trung, pentru a-ţi atinge destinaţia ai nevoie de un 
protector, iar acest protector trebuie să aibă încredere în tine. 

— N-a venit încă timpul. 

Prietenul lui scutură jarul ţigării și puse chiștocul în buzunarul 
cămâșii. 

Hao spuse: 

— Acum trei ani, cu puţin înaintea primului nostru contact, 
nepotul meu și-a dat foc de viu în spatele Templului Steaua 
Nouă. 

— Știu asta. 

— Asta vrei să faci și tu? Să te distrugi? 


Ce om molcom, gânditor devenise Călugărul! Întotdeauna 
fusese de-o sinceritate încăpățânată, dar acum era mai mult de 
atât. Tăcerile lui erau căutări. Erau înălțătoare. 

— S-a spus o minciună. Eu am spus-o. O să las adevărul să 
mă vindece. Dacă nu voi supravieţui acestui lucru, așa să fie. 

— Trebuie să formulăm un motiv inteligibil. 

— Nu. Adevărul. Oricum or să creadă că mint. 

— la timp să câștigi încrederea cuiva. Vor avea nevoie de 
ceva. Imi poți da ceva? 

— De data asta-ţi voi spune ceva ce ei probabil că știu deja. 
Data viitoare îţi mai spun puţin. 

— Ah. N-o să sărim pârleazul, ci o să-l trecem. 

— Cei care se întorc din Nord spun că se apropie o mare 
ofensivă. Nu curând. Probabil în jurul următorului Tet. 

— N-am auzit nimic de asta. 

— Colonelul tău a auzit. În mod sigur a auzit zvonuri. Dar eu 
îți spun că nu-i un zvon. Toţi o simt. Se apropie. 

— O să vrea să te descoasă. Un interogatoriu de câteva zile. 
Așa se procedează. 

— Nu mă lua de prost. 

— lartă-mă. 

— Eu controlez procesul. Așa trebuie. 

— Cum spui tu. 

— Am nevoie de timp înainte să-i ofer ceva concret, ceva ce 
să poată verifica. 

— Bine. 

— Am nevoie de timp. Nu sunt pregătit să trec de partea 
opusă. 

e 

Cocoșii din vecini cântară a treia oară. Trung își croi drum 
afară din cartierul lui Hao la lumina palidă a zorilor - pomi 
fructiferi, curţi de pământ, case de lemn, tuburi cu neon aprinse 
în bucătăriile celor treziţi devreme, un șanț de canalizare 
întinzându-se de-a lungul curților. Îl invidia pe prietenul său 
pentru pacea aceasta simplă. 

Când ajunse la artera principală se opri să-și aprindă chiștocul 
de țigară și pentru a se uita la doi băieţi care treceau pe 
biciclete în liniștea deplină, făcând livrarea pâinii de dimineață. 

Își aminti cum se plimba braţ la braţ cu Hao la o oră 
asemănătoare într-un univers complet diferit: pășind clătinat și 


190 


veseli nevoie mare, doi flăcăi care băuseră prea mult brandy de 
orez furat, erau prea beți ca să le mai pese de cum îi va pedepsi 
stăpânul. Își amintea exact dimensiunea și culoarea lunii din 
noaptea aceea, prietenia fără margini a tinerilor și vocile lor 
cântând un cântec vechi: „leri te-am urmat pe drum în jos... Azi 
aleg o floare pentru al tău mormânt...” 

e 

La ora prânzului, în ziua de 2 ianuarie, prima lui zi adevărată 
în țară, Skip Sands își aștepta unchiul la Clubul Nautique de pe 
malul râului Saigon. Gunoiere, șampane și colibe gâtuiau în aval 
malul opus, însă nu se vedea cine știe ce mișcare pe apa 
maronie. Fără poftă de mâncare, studie meniul, jucându-se cu 
tacâmurile și ascultând zarva de nedescris a păsărilor, unele 
aproape sentimental de muzicale, altele furioase. 
Transpiraţia îi șiroia pe spinare. Ochii îi căzură asupra unui client 
de la masa alăturată, un asiatic cu o chică neagră ce-i acoperea 
baza gâtului. În faţa acestuia ședea o femeie cu o maimuţă în 
poală. Femeia se încrunta, maimuța n-o înveselea, meniul n-o 
mulțumea. 

O explozie foarte puternică - de mortieră? de rachetă? de 
supersonic? - provocă mare spaimă. Maimuta sări cât de 
departe îi permise lesa ţopăind dintr-o parte în alta sub masă. 
Mai mulţi clienţi se ridicară în picioare. La mese se făcu liniște și 
chelnerii se strânseră la parapet pentru a se uita în amonte spre 
centrul orașului. Cineva râdea, alţii discutau, vesela scoase din 
nou clinchete de porțelan, lucrurile reveniră la normal. Colonelul 
Sands tocmai intra pe terasă și spuse: 

— Stai liniștit, băiete. 

Colonelul venise cu elicopterul de pe Muntele Norocului, așa 
că Sands înţelese. Stropi de noroi roșu îi pătau bocancii de teren 
și manșetele pantalonilor, însă purta haine de stradă și arăta 
alarmant de comun, de parcă nu i-ar fi păsat decât de 
obiectivele turistice locale și de jocul de golf. Avea deja în mână 
un pahar înalt cu ceva chihlimbariu în el. 

Sands se așeză în faţa lui. 

— E totul bine? Ai de toate la cantonament. 

— Da. 

— Când ai ajuns? 

— Aseară. 

— Te-ai întâlnit cu cineva de la ambasadă? 


191 


— Încă nu. 

— Ce servim azi? 

— Colonele, dă-mi voie să încep imediat întrebându-te ceva 
despre San Marcos. 

— Înainte să mâncăm? 

— Trebuie să înţeleg ceva. 

— Sigur. 

— l-ai dat cumva ordine maiorului? 

— Ce maior? 

— Lui Aguinaldo? Maiorul? - ultima dată când ne-am văzut. 

— Așa-i. Casa Del Monte. San Carlos. 

— San Marcos. 

— Așa-i. 

— Aguinaldo? Filipinezul? 

— Da. Filipinezul. Nu. Nu aveam niciun filipinez sub ordin. 

— Dar neamţul? Era de-al tău? 

— Secţia Politică din Manila îi coordonează pe toţi. Eu nu sunt 
Secția Politică. Sunt doar un câine beteag pe care nu se pot 
îndura să-l împuște. 

— Bine. Atunci, nu insist. 

— Nu, nu. Ai început, așa că nu te opri. Care-i problema? 

— Poate că nu-i treaba mea. 

— Spune-mi. Lucrăm împreună. Să rezolvăm problema. 

— Bine. Atunci, ce-mi poţi spune de Carignan? 

— De cine? 

— Carignan, domnule. Preotul din Mindanao. 

Abia acum, unchiul lui înţelegea cât era el de serios. 

— O, da, zise colonelul. Părintele Carignan. Colaboratorul. 
Cineva l-a scutit de chin. 

— Cine? 

— Dacă-mi amintesc bine, operaţiunea aia a pornit din ordinul 
Armatei Filipineze. Așa am înţeles noi din raport. 

— Eu am scris raportul. Am mers pe măgar tot drumul până la 
postul secundar Vocea Americii de lângă Carmen și am trimis un 
raport codificat la Manila pentru a-ți fi trimis ţie, cum am primit 
instrucțiuni. Și am amintit doar de armata locală - am amintit-o 
doar în trecere. 

— Sunt încredințat că a fost o operaţiune a Armatei Filipineze. 
Și mai cred și că a fost condusă de prietenul nostru Eddie 
Aguinaldo. Și am avut toate motivele să credem că acest 


192 


Carignan era implicat în transferul de arme către și în rândul 
grupărilor de gherilă musulmane din Mindanao. 

— Preotul a fost ucis de o săgeată. Sumpit, i se spune. 

— E o armă indigenă. 

— N-am văzut așa ceva decât în mâinile neamţului ăluia de la 
Casa Del Monte. 

— Înțeles. 

— Nu tu-l comandai pe neamt. 

— Am spus deja că nu. 

— Eu te cred. 

— Nu-mi pasă dacă mă crezi sau nu. 

— Du-te-n pizda mă-tii, domnule. 

— Înțeles. 

În timp ce colonelul se gândea la un răspuns, plimbând un 
deget, un deget tremurat, pe buza paharului, înverșunarea lui 
Skip se înmuie. Își întărise sufletul pentru acest atac. Dar nu se 
așteptase să lovească în carne vie. 

— Păi, zise colonelul, mă repet, dar care-i problema? 

— Îmi fac pur și simplu griji, reuși Sands să spună. 

Un moment, colonelul nu zise nimic altceva. Inflăcărarea lui 
Skip se stinsese. De ce nu știuse oare că-l poate răni pe uriașul 
acesta? Atâta ignoranță față de bărbaţii aceștia mai în vârstă: 
De ce n-am eu un tată? 

Colonelul zise: 

— Uite ce-i. Lucruri de astea se întâmplă rar, dar se întâmplă. 
Numele cuiva este menţionat de mai mult decât o singură sursă, 
cineva își face o idee, cineva transmite un raport, cineva vrea o 
aventură - știi cum merge asta, nu? - și cât ai zice pește uite 
unde ajungem. Faptul că ai fost martorul genului ăstuia de 
mizerie se va dovedi a fi o experienţă de nepreţuit, Skip. 

— AŞ spune că n-am fost doar un simplu martor. 

— Ideea mea e că ai văzut forța bestiei în spinarea căreia ne 
aflăm. Ai grijă cum o strunești. 

Fața lui de buldog părea să vorbească despre o tristeţe 
anume. Colonelul sorbi din băutură. 

— Fișele mele sunt în siguranță? 

— Da, domnule, sunt. 

— Cum ţi-a plăcut Monterey-ul? 

— Incredibil de frumos. 

— Comandă-mi un hot-dog în vietnameză. 


Un chelner turna apă. Sands i se adresă. 

— Spune că e cu autoservire și te roagă să te servești singur. 

— Remarcabil. Dar „autoservire” am înţeles și eu. Și ai făcut 
cunoștință cu Hao Nguyen. 

— Hao? O, așa-i. 

— Te-a așteptat la Tan Son Nhut. Ai vorbit în vietnameză cu 
el? 

— Da, domnule, am vorbit. 

— Ti-e foame? 

— Cred că o să comand ceva din meniu. 

— Skip. 

— Da, domnule. 

— O să ne simţim aiurea pentru că am discutat verde-n faţă 
unul cu celălalt? Pentru că eu nu vreau asta. Nu putem permite 
asta. 

— Bine. Apreciez ce spui. 

— Bun. 

Colonelul se duse la bufetul cu autoservire. 

Se întoarse ţinând în mână un bol de crabi în sos alb; se așeză 
și înghiţi câteva bucăţi aproape fără să le mestece. Luă o dușcă 
zdravănă din băutură. 

— Dar Rick Voss - Voss? Era la dormitor aseară? 

— Rick Voss? Nu. 

— O să-l întâlnești curând. Prea curând. 

— Ne-am întâlnit la Clark înainte să plec. Mă căuta. 

— Serios? 

— În principal ca să întrebe de tine. 

— Și ce-l interesa? 

— Voia să vorbim despre un articol pe care spunea că l-ai 
trimis la revistă. 

— Mă doare-n cot de tinerii ăștia cocoloșiţi. Cei de față se 
exclud. 

— Sper și eu. 

| se păru că-l aude pe unchiul lui cum suspină. 

— Îți spun, Skip, lumea s-a întors și m-a dus în întuneric. 
Tocmai săptămâna trecută am primit o scrisoare de la verișoara 
ta Anne - (Anne, fata colonelului) - și a început să folosească 
ideile socialiștilor de colegiu, îţi vine să crezi? Mi-a scris: „Cred 
că ar trebui să te intereseze motivele pentru care guvernul 
nostru s-a implicat în Vietnam”. Se vede cu un beatnic, un 


194 


mulatru. Mama ei s-a temut să-mi spună. A trebuit să aflu de la 
unchiul tău Ray. Motivele guvernului nostru? lisuse Hristoase. Ce 
motiv mai bun poate avea guvernul decât să-i înfrângă pe 
comuniști cu orice ocazie? 

Skip și-o amintea pe Anne Sands stând pe vine pe trotuar într- 
un costumaș cu carouri, jucându-se cu o mingiuţă roșie și 
culegând fise de pe jos; își putea aminti fără probleme imaginea 
lui Anne sărind coarda, cu codiţele zburând în aer, cântând cu 
avânt și executând fără greș mișcările din picioare. ÎI înfuria să 
audă de scrisoarea ei, însă lipsa ei de patriotism era doar un 
motiv secundar - tonul ei jignitor era specific adolescenţei... Dar 
un beatnic mulatru? 

— Ei, făcu acum colonelul, să ne înveselim și să facem 
cunoștință cu cineva. 

Arătă cu degetul spre persoana la care se referea în timp ce 
aceasta se apropia, un tânăr costeliv în pantaloni militari și 
cămașă în carouri foarte colorate, descheiată, lăsând să se vadă 
un tricou oliv. 

— Sergentul Storm, zise Skip. 

— Îl cunoști? 

— M-a așteptat aseară la aeroport. 

— Da, da, da, spuse colonelul. Jimmy, stai jos. Vrea vreunul 
dintre voi să bea ceva? 

Skip refuză și Jimmy spuse: 

— Bere americană. 

Skip îl vedea pe Jimmy pentru prima dată la lumina zilei. O 
faţă arsă de soare și ochi luminoși, mici, ageri, de aceeași 
culoare cu ochii lui - catalogaţi în actele sale drept „căprui”. 
Avea tatuaje spectaculoase și câțiva dinţi. Pe maiou era 
imprimat: STORM B.S. 

Colonelul îi făcu semn chelnerului, comandă o bere și un 
whisky cu sifon și spuse: 

— Ei, acum, iată un gest respectuos: Jimmy își încheie nasturii 
la cămașă pentru noi. Cred că aduci o ofensă ce ar putea atrage 
după sine o detenţie la bord cu cămașa aia. 

— Sunt de-o eleganţă nebunească. 

— Și te prezinţi în public cu cămașa scoasă din pantaloni. 

— Nu sunt în uniformă. 

— Cred că asta e ofensa. 

Storm întrebă: 


— Ai mâncat deja, Skipper? 

— Nu încă, mărturisi Skip. 

— Skip spune că l-ai așteptat la aeroport aseară. Îți 
mulțumesc pentru asta. 

— Cu plăcere. 

— Și Skip mai spune că s-a întâlnit cu Voss. Voss l-a căutat la 
Clark înainte să ajungă aici. 

— Nu-mi strica plăcerea de-a bea o bere cu discuţii ciudate, 
zise Jimmy. 

— Voss l-a întrebat de un articol la care lucrez, continuă 
colonelul, apoi se întoarse spre Skip: Mi l-am retras de la 
publicare. Îi lipsea o temă centrală, iar asta nu-i decât cea mai 
mică problemă. Mă învârteam în jurul cozii și nu ajungeam 
nicăieri. Făceam doar valuri. Ce ţi-a spus mai exact? Voss. 

— M-am cam luat de el înainte să intrăm ca lumea în subiect. 

— Ţi-a explicat despre ce era vorba în articol? 

— Nu. Pot să-l văd? 

— Ce zici, mă ajuţi să-l scriu? 

— Nu știu. Dacă-mi arăţi ciorna... 

— Numai s-o găsesc. Era o lucrare cam dezlânată. Am găsit-o 
într-un sertar după un an și nu mi-am mai putut înțelege ideile. 

— Păi, făcu Jimmy, asta se-ntâmplă dacă stă un an într-un 
sertar. 

— Uite ce-i, nu eu am trimis ciorna aia la revistă. Voss a făcut- 
o din proprie iniţiativă. 

— Nu și-a depășit atribuţiile cu asta? 

— Ba bine că nu. E un act de sabotaj. Ce ţi-a mai spus? La 
Clark, vreau să zic? 

— Păi, să vedem, zise Skip. A vorbit despre interesul tău 
pentru un meci de fotbal. 

— Notre Dame cu Michigan State. Incredibil meci. Foarte 
educativ. Încerc să obţin o filmare a lui și să pun la punct o 
prelegere. Mi-ar plăcea să le-o prezint soldaţilor. Aici, oamenii 
ăștia sunt cu moralul la pământ. Pământul însuși degajă un iz 
care te scoate din minţi. Skip, ăsta nu-i doar un loc diferit. E o 
lume diferită sub ochiul unui Dumnezeu diferit. 

— Asta începe să fie o obsesie filosofică recurentă, zise 
Jimmy. 

Skip spuse: 

— Obsesiile filosofie aduc victoria în războaie. 


— Touché, zise Jimmy. 

Sands spuse: 

— Touché? 

— Cum stai cu franceza? întrebă colonelul. 

— E permanent în lucru, îl asigură Sands. 

— Eu și Skip ne-am lăsat purtați de amintiri, zise colonelul. Nu 
l-am pus la curent cu evoluţia lucrurilor. 

Jimmy întrebă: 

— Pot să mănânc ceva înainte? 

— Dă-i bătaie. Eu mă duc la toaletă. 

Amândoi bărbaţii se scuzară și Jimmy se întoarse în scurt timp 
cu o farfurie într-o mână și o baghetă mare de pâine în cealaltă. 
În timp ce Storm încerca să mănânce, Skip îl interogă după 
tipicul Agenţiei: lasă-l pe om să-și aprindă o ţigară, dar pune.-i 
întrebări atât de repede, încât să n-o poată fuma. 

— De unde ești, Jimmy? 

— Din Carlyle Country, Kentucky. Nu mă mai întorc acolo 
niciodată. 

— Numele tău este B.S. Storm? 

— Corect. Billem Stafford Storm. 

— Billem? 

— B-I-L-L-E-M. Era porecla bunicului. Tatăl mamei mele, 
William John Stafford. Nu te lămurește cu nimic, bătrâne, e doar 
o aiureală pe care nici n-ai ști de unde s-o apuci. La început te 
nedumerește și mai apoi te induce în eroare. 

— Și nu ţi se spune Bill? 

— Nu. 

— Sau Stormy. 

— E bine Jimmy. La Jimmy răspund. 

Skip spuse: 

— Lucrezi la serviciul militar de informaţii? 

— La Operațiuni Psihologice. Exact ca tine. Vrem să 
transformăm tunelele alea într-o zonă de tortură psihologică. 

— Ce tunele? 

— Tunelele Vietcong din Cu Chi. Mă gândesc la substanţe 
psiho-active inodore. Scopolamină. LSD, bătrâne. Ceva ce ţi se 
infiltrează în organism. Jigodiile alea or să iasă buluc din găurile 
lor cu creierii făcuți terci. 

— Mamă! 


197 


— Operațiunile Psihologice se ocupă în principal cu găsirea 
soluțiilor neobișnuite, bătrâne. Ducem o idee atât de departe, 
încât face implozie. Ne aflăm pe muchia realităţii înseși. Exact 
acolo unde aceasta se transformă într-un vis. 

— Rick Voss nu e de la Operaţiuni Psihologice, așa-i? 

— Mnu. 

— Dar cooperați cu el în mod regulat? 

— „Ține-ţi prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape.” 

— Cine a spus asta? 

— Colonelul. 

— Ei, da’ precis a citat pe cineva. 

— S-a citat pe sine. 

— Așa face de obicei. 

— Voss e un pezevenchi perfid. 

— Atunci e bine că-i de partea noastră. 

— De partea cui? Într-un mediu lichid, părţile se amestecă. 

— ÎI citează pe Attila Hunul sau pe lulius Cezar. 

— Cine? Voss? Oh. 

— Colonelul. 

— Așa-i. Și fişele alea, bătrâne. Alea-s tot schepsisul? Tot 
Arborele de Fum? 

— O, câte puţin din fiecare. 

Skip îl lăsă să mănânce. Storm își luase crabi și cartofi pai 
tăiaţi subţire, pe care îi mânca cu degetele. Întrerupse liniștea 
întrebând: 

— Crezi că tipii care au aruncat bomba peste Hiroshima au 
avut remușcări mai târziu? 

— Nu, n-au avut, răspunse Skip pe un ton aproape 
confidenţial. 

— Uite că vine șefu'. 

Când colonelul li se alătură, Skip spuse: 

— Jimmy-mi zice că-l interesează tunelele. 

Colonelul ţinea în mână o cutie de Budweiser și un pahar gol. 
Turnă atent lichidul în pahar, sorbi spuma și luă o gură zdravănă 
înainte să spună: 

— Drept grăit-ai. Acuma faptele așa cum sunt ele. Sergentul 
Storm este agentul de legătură al Operaţiunilor Speciale cu 
CDCIA'5, iar eu sunt agentul de legătură al CDCIA cu 
Operațiunile Speciale. Împreună, eu și sergentul coordonăm un 


15 Corpul Diplomatic al CIA. 
198 


program foarte mic și strict, intitulat „Labirintul”. Cartografiem 
tunele. Sunt sigur că ai auzit de tunelele Vietcong. 

— Sigur. 

— Astăzi, tunelele aparţin Vietcongului. După ce le vom fi 
cartografiat, statutul lor se va schimba. 

— Cartografiere. Asta sună mai mult a strângere de 
informaţii. Sau a misiune de recunoaștere. 

— Ei, acum, zise colonelul. Am spus că Labirintul este un 
program strict, dar parametrii misiunii noastre sunt foarte 
elastici. Aș spune că operăm fără constrângerea absolut niciunui 
parametru. 

— Dar... Operațiunile Psihologice? 

— La drept vorbind, avem un pluton de recunoaștere. Și o 
zonă de aterizare permanentă, pe care nu avem voie s-o numim 
bază. 

— Adică cine are? 

— Eu. Și e întreținută de-o grupare de infanteriști numai unu' 
și unu'. 

Lui Skip îi urcă tensiunea. 

— Normal, sunt în serviciul tău. 

ÎI furnicau mâinile și, brusc, nu mai transpira deloc. 

— William, cred că acum avem în desfășurare ceva în care tu 
vei juca un rol foarte important. Un rol esenţial. Dar rolul tău nu 
începe decât la prânz. Mă tem că ceea ce-ţi voi cere să faci 
acum implică o lungă așteptare. 

— Unde să aștept? 

— Avem o vilișoară în junglă. 

Veselia lui Skip dispăru pe dată. 

— O vilă. 

— Nu i-aș cere asta nimănui altcuiva. 

Skip se forţă să spună: 

— Mă duc oriunde mă trimiţi. 

— Cred că ne place de omul ăsta, zise Jimmy. 

— Într-o lună te instalăm definitiv. Între timp, dacă vreunul 
din grupul nostru are nevoie de tine aici, în Corpul Cinci de 
Armată, să știi că te afli și în serviciul lor. 

— Prea bine. 

Jimmy spuse: 

— Vrem să transformăm tunelele alea într-un iad pe pământ. 

— Jimmy a făcut școala de minerit. 


199 


— Glumești. 

— Face parte dintr-un plan de ansamblu, îl asigură Jimmy. 

— Ai absolvit? 

— Nu, futu-i, zise Jimmy. Ți se pare că am moacă de 
absolvent? 

După cafea, în timpul căreia Skip luă prânzul - o chiflă dulce 
albă și gâlmoasă ca dispoziţia sa -, Storm îi duse pe bancheta 
din spate a Chevroletului la hotelul Continental, unde colonelul 
avea o cameră la parter, în spate, departe de holul zgomotos de 
la intrare. Evident, o avea rezervată permanent - cutii cu cărți și 
discuri cu muzică, o mașină de scris, un fonograf, o masă de 
lucru, o altă masă cu rol de bar. Colonelul puse un disc să se 
învârtă. 

— Asta e Peter, Paul and Mary in Concert. Ascultaţi piesa asta. 

Și se aplecă deasupra aparatului, miji din ochi și cu degetele 
lui groase așeză brațul la începutul versiunii acelui trio a piesei 
„Trei corbi”, balada melancolică despre un cavaler decăzut și 
iubita lui oropsită de soartă. Rămaseră în tăcere, Skip și Jimmy 
fiecare la o masă, ascultând muzica, în timp ce colonelul își 
schimbă pantalonii și cămașa. Dispoziţia lui, dispoziţia pe care i- 
o dăduse Skip, trecuse. Se așeză pe pat și își strecură picioarele 
într-o pereche de papuci de casă, spunând: 

— Misiunea aia din Mindanao. Acela a fost un raport bun. Ştii 
ce mi-a plăcut cel mai mult la el? 

Apoi făcu o pauză. 

— Nu, zise Skip, nu știu. 

Îl enerva obiceiul colonelului de-a aștepta răspuns la întrebări 
retorice. 

— Mi-a plăcut că nu ai amintit de mine. 

— Cred că aveam motive legitime să nu spun totul. 

— Cred că ai o discreție instinctivă, zise colonelul. 

— Am presupus că tu vei citit primul raportul. 

— Primul și ultimul, băiete. Asta era intenţia, în orice caz. 

— Am presupus că-mi vei spune dacă-ţi trebuie mai multe 
detalii. 

— Băiatul ăsta știe ce are de făcut, spuse Jimmy, așezându-și 
brațul pe speteaza scaunului lui Skip. Ştie cum să se miște. 

Colonelul se uită direct la Jimmy și spuse: 

— Băiatul ăsta e din familie în toate sensurile cuvântului. 

— Mesaj recepționat, îl asigură Jimmy. 


200 


— Prea bine, atunci. Colonelul se ridică în picioare și spuse: 
Ghici cine a venit în avion cu mine de la Cao Phuc? Bunul nostru 
locotenent. 

— Screwy Louie!$, zise Jimmy. 

— Ei, ei. Nu fi nerespectuos. 

— Asta ar trebui să scrie pe ecusonul lui. Infanteriștii îi spun 
„Screwy Loot!””. 

— Probabil că e-n hol. 

— Screwy Louie a primit o muie. 

— Ei, Skip, e vorba de infanteria americană. Dă-mi voie să-ţi 
propun să nu ne judecăm aliaţii. 

— Vorbește despre locotenent, zise Storm, nu despre mine. 

— N-am nimic cu armata. Și eu sunt ofițer cu vechime în 
forțele aeriene ale armatei. Dar infanteria nu mai e ceea ce era 
odinioară. 

— Cel puţin n-a irosit astea șase luni, ca apoi să plece 
fluierând, zise Storm. 

— E adevărat că a stat cu noi. Screwy Loot, așa-i spun colegii? 

— EI însuși pare să fie o operaţiune psihologică. 

— Acum, tinere William, spuse colonelul, scormonind în 
sertarul biroului, am documentul tău. 

li aruncă nepotului său un pașaport maro. 

Skip îl deschise și-și văzu propria față uitându-se la el de 
deasupra numelui William French Benect. 

— Canadian! 

— Chiria ţi-o plătește Consiliul Ecumenic Canadian. 

— N-am auzit niciodată de ei. 

— Nu există. Te afli aici cu un grant din partea consiliului. 
Traduci Biblia sau ceva de genul ăsta. 

— Benet! 

Colonelul spuse: 

— Haide, Benst, vino să bem niște cafea. 

In holul mare și agitat de la intrare se așezară în scaune de 
răchită sub unul dintre multele ventilatoare pornite. În jurul lor 
cerșetori și copii ai străzii se târau la picioarele exilaţilor și 
combatanţilor - în sfârșit, un bun câștigat al vremurilor de 
război, un hol elegant plin de povești, ticsit de spioni și trădători, 
oameni dezrădăcinaţi și depersonalizaţi. Afaceri întocmite în 


16 Louie Țicnitul. 
17 Pradă de război, dar și prădător, hoţ. 


șase limbi, întâlniri sinistre, zâmbete false, priviri estimând 
șansele. Psihopaţi, rătăcitori, eroi. Minciuni, cicatrici, măşti, 
intrigi perfide. Asta voia el - nu cine știe ce vilă în sălbăticie. 

Plin de tristeţe, îl întrebă pe colonel: 

— O să ne întâlnim în junglă? 

— Categoric. Te instalăm cu tot ce trebuie. Ai nevoie de ceva 
aparte? 

— Chestii obișnuite. Pixuri, niște hârtie, genul ăsta de lucruri. 
Cele obișnuite. 

— Cutter. Clei de cauciuc. 

— Foarte bine. Minunat. 

— Îţi fac rost și de o mașină de scris. Vreau să ai o mașină de 
scris. Și o mulțime de panglici. 

— O să-ţi scriu memoriile. 

Colonelul spuse: 

— Căldura asta te-a făcut irascibil. 

— Pot fi dezamăgit o jumătate de oră? 

— Haide, ar fi mai rău dacă ai rămâne în Saigon și ai lucra 
pentru grupul nostru. Au cincizeci de posturi de interogare în 
Sud. Sunt munţi întregi de rapoarte de verificat. Totul rămâne 
pe pământul ţării ăsteia. Te-ar băga într-o văgăună și te-ar pune 
să faci verificări încrucișate până când ţi-ar ieși pe urechi. E mai 
bine să fii aproape de sate și să-i cunoști pe oameni - pământul 
pe care purtăm războiul. Te trimitem undeva într-un loc frumos, 
nu te teme. Și până la urmă o să faci lucruri importante pentru 
noi. 

— Te cred, domnule. 

— Ai vreo nelămurire? 

— Despre fișe. 

— Spune. 

— Ce înseamnă expresia „Arborele de Fum”? 

— Deci ai ajuns cu fișele până acolo. 

— Nu. Doar că am auzit expresia azi. 

— Doamne, făcu Storm. Eu am rostit-o, dar mă gândeam că 
suntem toți în aceeași oală aici, înţelegi? 

— E din familie, îi aminti colonelul. 

— Deci care-i semnificaţia? întrebă Jimmy. „Arborele de Fum”. 

— O, Doamne, nici nu știu de unde să încep. E de-un lirism 
stânjenitor. E pompos. 

Skip spuse: 


— Asta nu pare să-ţi stea în fire. 

— Să fiu poetic sau pompos? 

— Să fii stânjenit. 

Jimmy spuse: 

— lată întrebarea: Cine a spus „Ține-ţi prietenii aproape, iar 
dușmanii și mai aproape”? 

— Ăsta e cumva un interogatoriu? zise colonelul. Atunci, hai 
să bem un cocteil. 

Băură cocteilurile într-o suită de localuri și mai zgomotoase și 
infame, aflate în principal pe strada Thi Sach, într-un 
semiîntuneric de tavernă unde în timpul unei singure piese de 
tonomat epoci întregi îţi treceau prin faţa ochilor ca niște eșarfe. 
În fiecare dintre aceste localuri, Skip trase de o bere și încercă 
să rămână atent, deși în jur nu se întâmpla nimic: erau doar 
piese pop și animatoare mititele fără pic de veselie pe chip. Se 
simţea zăpăcit, nu știa de ce nu se ducea acasă. La un moment 
dat, nu observase când, locotenentul li se alăturase, cel pe care 
ei îl numeau Screwy. Chiar arăta ca un ţicnit - față încordată, 
ochi intenţionat căscațţi, de parcă mesajul lui pentru lume ar fi 
fost: Uitaţi-vă la mine, voi m-aţi transformat într-un copil 
sperios. Fără doar și poate, un om taciturn. Între timp: 

— Vă zic eu ce-l trădează pe Voss, spunea colonelul. Prima 
dată când m-am întâlnit cu el am stat la niște beri San Miguel în 
Manila. Și-a comandat și el una și nici nu s-a atins de ea. A 
rămas la piciorul lui ca un trofeu. 

Skip spuse: 

— În prezenţa mea a băut jumătate. 

După care se asigură că-și continuă declaraţia cu o gură de 
bere. 

Screwy Loot părea hipnotizat de genunchii unei animatoare 
care se mișcau, la un metru de el, pe ritmurile caraibiene ale lui 
Desmond Dekker în timp ce sergentul Storm îi urla în ureche: 

— Nu-i mare brânză nici dacă învingem, nici dacă pierdem în 
chestia asta. Trăim într-o epocă post-distrugere, bătrâne. O să 
fie un eon extrem de scurt. În ciclul ectoplasmic în care liderii 
umanităţii sunt toţi legaţi inconștient ei între ei și ei cu masele, 
bătrâne, s-a luat decizia unanimă la scară mondială de-a 
distruge planeta și de-a trece la una nouă. Dacă lăsăm să se 
închidă ușa asta, o alta se va deschide. 

Locotenentul nu-i dădea atenţie. 


203 


Și colonelul părea surd la aiurelile lui Jimmy. Bău lung din al 
enșpelea pahar de whisky cu sifon și anunţă: 

— Pământul este mitul lor. Dacă intrăm pe pământul lor, 
intrăm în sufletul lor ca naţiune. Asta înseamnă infiltrare 
adevărată. Poate că există tunele, dar sunt categoric pe tărâmul 
Operaţiunilor Psihologice. 

Skip nu-și dădea seama dacă discutau serios sau doar îl luau 
peste picior pe locotenent. 

— Hei, făcu Jimmy, vreau să m-apuc să studiez sunetele. 
Oamenii pot fi alergici la sunete. Oare poate întregul substrat al 
unei generaţii să fie alergic la un set de vibrații? 

— lartă-mă, spuse Skip, „substrat”? 

Colonelul spuse: 

— Eu, unul, sunt alergic la focul de arme cu anumite calibre. 
La vuietul elicelor de elicopter la anumite viteze de rotaţie. 

Locotenentul, pe nepusă masă, deschise gura: 

— Ştiţi ce mă întristează pe mine mai presus de orice? Gradul 
anterior neatins de balivernele pe care suntem forţaţi cu toţii să 
le înghițim, și asta fără răgaz, futu-i. 

— lartă-mă, spuse Skip, „anterior”? 

— Ceva te face să vezi lucrurile distorsionat, îi puse Jimmy 
locotenentului. Poate de vină e percepţia ta asupra felului în 
care te văd superiorii - însă ei nu te văd deloc la momentul 
acesta, așa că e o percepţie a nonpercepţiei, bătrâne, adică o 
percepţie nulă, care nu e nimic, bătrâne. 

Colonelul se plânse de probleme conjugale. 

— Ea spune că certurile noastre sunt „dispute domestice”. E 
obscen - nu-i așa că e obscen? - să iei în discuţie ceva ce pui la 
suflet și să-l numești „dispută domestică”. Tu ce părere ai, Will? 

Nu-l văzuse niciodată pe colonel atât de beat. 

La un moment dat în succesiunea nesigură a evenimentelor o 
femeie îl prinse de braț deasupra cotului și spuse: 

— Tare! Tare! Hai să ne futem, vrei? 

Ca să vezi! Ce tarif cerea? Dar el își imagina subţirimea ei 
tristă, vesela ei teroare lingușitoare sau teroarea ei amară, în 
funcţie de cum voia să-și ascundă teroarea... Altă femeie dansa 
încet lângă tonomat, cu mâinile pe lângă corp, cu bărbia în 
piept, nefăcând măcar o încercare de-a se vinde. 

— Nu, mersi, spuse el. 

Faţa colonelului se ridică înaintea lui ca o lună bolnavă. 


204 


— Skip. 

— Da. 

— Ti-am promis cumva o tărie? 

— Da. 

— Vrei o tărie? 

— Da. 

— Salut, atunci, domnule. 

— Salut. 

Un bec pocni într-un colț. Colonelul părea să-l recunoască pe 
fotograf și se îndreptă spre el. Erau într-un local oarecum 
elegant, cu aer condiţionat. Locotenentul lua notițe pe șervețele 
ude cu un pix în vreme ce Jimmy îi vorbea înflăcărat la ureche. 
Colonelul se întoarse cu un aparat de fotografiat în mâini. 

— O să ne facă și nouă cópii când își primește filmul înapoi. 
Stai drept, Skip. Îndreaptă spatele, hai. Tânără domnișoară, ieși 
din cadru, te rog. Asta-i pentru familie. 

Flashul, luna în derivă. 

— O s-o trimit familiei. Mătușa ta Grace a cerut o poză. Sunt 
toți foarte mândri de tine. L-am iubit toţi foarte tare pe tatăl tău, 
spuse el și Skip răspunse cu o întrebare: 

— Cum era tata? 

Urmă una dintre cele mai importante discuții din viața lui. 

— Tatăl tău avea onoare, avea curaj, îi spuse unchiul lui, și 
dacă ar fi trăit destul de mult ar fi dobândit și înțelepciune. Dacă 
ar fi trăit s-ar fi întors probabil în Midwest, pentru că acolo 
locuiește mama ta. Cred că dacă ar fi trăit ar fi devenit om de 
afaceri, unul bun, un element activ în comunitatea lui. Cred că s- 
ar fi ferit categoric de funcţii oficiale, guvernamentale. 

Da, da, și-ar fi dorit Skip să spună, dar pe mine mă iubea, mă 
iubea? 

În timp ce din tonomat se auzeau trompetele lui Herb Alpert, 
colonelul ignoră muzica și cântă pe o voce de bariton indusă de 
whisky, îngroșată și mai tare de trabucuri: 


„L-a-ngropat cân' îl iubea nespus, 
Jos în vale, hei jos, la vale 

A murit și ea pân la apus, 

Într-o vale. 


Domnu-i ia pe toți 


Oameni breji, plini de curaj, 
La apus, tot, tot, tot la apus.” 


Skip ieși din a unsprezecea tavernă din seara aceea și puse 
capăt primei sale zile în Vietnam; se îndepărta pe jos de Thi 
Sach, având doar o vagă idee despre locul unde fusese cazat, 
prin îmbulzeală, prin fumul grunjos de eșapament, pe lângă 
suflul barurilor și interioarele lor zbuciumate. Ce cântece se 
auzeau? Nu-și dădea seama. Într-un loc - un hit american 
recent, „When a Man Loves a Woman”, apoi muzica se 
transforma de câte ori trecea pe lângă o intrare anonimă și 
putea la fel de bine să fie orice. Se tocmi cu un taxi-ciclist care-l 
duse de cealaltă parte a râului și-l lăsă pe strada Chi Lang. 
Acolo, pe aleile mai tăcute, inspiră aburul florilor și al 
putregaiului, al fumului de cărbune, al mâncărurilor prăjite și 
auzi vuietul îndepărtat al avioanelor și ropotul elicopterelor de 
luptă și chiar și bombele de cinci sute de kilograme explodând la 
distanţă de treizeci de kilometri, nu atât un sunet, cât un fapt 
intrinsec - era acolo, îl simțea, îi bubuia în suflet. Cum trebuie să 
fie sub acele bombe - sau deasupra lor, lăsându-le să cadă? 
Înspre vest, dungi roșii brăzdau cerul. Asta-și dorise el. Pentru 
asta venise. Să fie aruncat în forjă, o evidentă nouă ordine - o 
„diferită slujire” -, unde teoriile ard cu totul, unde problemele de 
moralitate devin realitate palpabilă. 

La Ton Son Nhut, cu o după-masă în urmă, fusese martorul 
unei activităţi aeriene incredibile, o sumedenie de avioane de 
luptă și bombardiere aterizau și decolau, iar avioane de 
transport de dimensiunea unui munte deșertau arme grele, mari 
cât un cal. Cum ar putea ei să nu câștige războiul ăsta? 

Găsi ușa vilei. Nu era încuiată. 

Înăuntru, la bar, stătea Rick Voss. Acesta spuse: 

— Bun venit în micul nostru spectacol dement. 

— Seara bună și ţie. 

— Ne-ai găsit. 

— Şi tu stai aici? 

— Întotdeauna când sunt în Zona Crepusculară. Martini? ÎI 
prepar eu. 

— Tocmai am încheiat jumătate de seară încercând să nu mă 
îmbăt. 

— Bun venit în a doua jumătate. 


206 


— Vreau să merg la culcare. 

— Ai petrecut cu colonelul? 

— Numa’ putintel. 

— Te-a înhăţat? Te-a însărcinat cu o misiune? 

— Încă nu. 

— Am ceva pentru tine. Ceva care să te țină ocupat. 

— Slavă Domnului, zise Skip. 

— Doar ca să te ținem aproape, spuse Voss și-i prepară un 
martini surprinzător de rece. 

e 

Asaltați de căldura toropitoare, cu mâinile libere ridicate la 
ochi pentru a se apăra de lumina orbitoare, soldatul de 
categoria întâi James Houston și alți doi oameni noi din echipa 
de recunoaștere Echo își aruncară sacii prin gang pe pistă, și-și 
croiră drum spre scena ridicată într-un hangar mare, deschis. Se 
așezară pe echipament și băură Cola până când veniră doi 
caporali care păreau informaţi în privinţa lor. 

Niciunul dintre caporali nu-i salută pe cei trei soldaţi. Își 
continuară conversaţia în timp ce-i conduceau pe noi-sosiţi la un 
camion M35 suficient de mare ca să poată transporta un pluton 
întreg. Unul îi spunea celuilalt: 

— Eu am cerut în mod explicit să fiu cuplat cu Carson și ei pe 
cine mi-au trimis? Pe tine. lar asta înseamnă că spun: Da, du-te- 
n mă-ta, să nu te prind prin Long Time, ăla-i barul meu. 

— Adică tu ești singura persoană din iad care poate intra în 
Long Time. Ești singurul lor client de pe planetă. 

— Nicio supărare. 

— Ba-i cu supărare, cu mare supărare. 

— Ei, atunci, cu supărare să fie. Da’ să nu-ţi văd fața în barul 
meu. Astea-s ordinele voastre? continuă el, acum adresându-se 
celor trei sosiți. 

James luase hârtiile de la toţi trei și le ţinea strâns într-o mână 
transpirată. 

— Vă daţi seama că n-o să vă primiţi banii, nu? 

— De ce? Ce-i cu hârtiile noastre? 

— Nimic. Sunt vraiște. 

Celălalt spuse: 

— Toate se învârt în jurul lumii, apoi vi se-nfig pe gât în jos și 
pe cur în sus. 


Cele două gazde urcară în faţă, în cabină, iar nou-venițţii în 
spate, într-o hrubă acoperită cu prelată, cât mai departe de 
capătul deschis. Porniră hurducăit la drum și lăsară în urmă 
imaginea pistei de avioane, talmeș-balmeșul de lăzi, halele de 
tablă, vehiculele, aeronava, apoi orașul, clădirile în culori 
țipătoare, străzile pline de oameni care nu-și dădeau seama ce 
ciudat arătau și îi întâmpină vegetaţia specifică zonei. James se 
antrenase pentru lupta în junglă în Carolina de Sud și în 
Louisiana, dar numai în timpul toamnei și al iernii. Picioarele îi 
fierbeau în bocanci. Işi dădu casca jos. Era o zi înnorată, dar 
lumina care intra prin deschizătura prelatei îl împiedica să-și 
ţină ochii deschiși. Îl cuprinse o moleșeală maronie și dormi 
până când camionul sări de pe roţi și în jurul lui se auzi bubuit 
de explozii. Fisher și Evans se aruncaseră deja pe burtă între 
sacii cu obiecte personale. James căzu peste ei. Camionul se 
oprise. Portierele se trântiră. Cei doi din față urcară acum pe 
bara din spate și mijiră ochii înăuntru la cei trei soldați căzuți 
claie peste grămadă. 

— Ti-am spus că-s homo, zise unul dintre ei. 

Celălalt își luă ţigara din gură și atinse cu ea ceea ce părea a 
fi fitilul unei salbe de petarde, pe care o aruncă apoi între ei. O 
nouă detunătură asurzitoare, zguduitoare. Cei doi glumeți 
dispărură. Vehiculul se puse din nou în mișcare. Cei trei soldaţi 
erau îngroziți de răutatea glumei. James aproape că plângea de 
teamă și Evans spuse: 

— Dacă am avea arme l-am putea împușca pe ăla în ceafă și 
am putea să-l lăsăm să moară, nu știe asta? 

— lisuse, Doamne! strigă Fisher. 

Lovi furios cu piciorul în peretele cabinei. Camionul se opri din 
nou. 

— Uite ce ai făcut? plânse Houston. Acuma nebunii ăștia or să 
ne omoare! 

Doar unul - Flatt - își făcu apariţia în spate. 

— Soldat! ţipă el. Soldat de căcat! Păzea! 

Pe rând, le aruncă trei cutii de bere Budweiser. 

— A fost o glumă proastă, recunoscu el. 

— A naibii de proastă, zise Fisher. 

— Ei, în orice caz, alea-s adevărate Bud-uri americane cu 
cleme. Beţi-le și nu fiți supăraţi. 

Fisher își continuă rolul de purtător de cuvânt: 


208 


— Ba suntem supăraţi! lisuse, Doamne! Ce ești tu, spion 
Vietcong din Armata Vietnamului de Nord? 

Își desfăcu berea și spuma sări peste tot și el strigă: 

— Futu-i! 

— Facem un ocol de relaxare, spuse bărbatul. Aţi avut 
vreodată parte de-o fofoloancă de gălbejită? 

Cei trei se reașezaseră acum înapoi pe bănci. Nu răspunse 
nimeni. 

— Repet: aţi avut vreodată parte de-o fofoloancă de gălbejită? 

Ei continuară să mediteze la întrebare. 

— Cred că acum v-am reţinut atenţia, zise Flatt. Sări de pe 
bară și își reluară drumul. 

— lisuse, Doamne! făcu iar Fisher. 

— Nu mai spune lisuse Doamne, îl apostrofă Evans. 

— Și ce să spun? 

— Nu știu. De unde să știu eu? 

James puse cutia cu bere jos, între picioare, și o desfăcu. 
Scăpă clema în cutie. Duse cutia la gură și bău Budweiser cald 
până când clema îi atinse limba. Continuă să soarbă din 
deschizătură. 

Izbucni o furtună, lăsând impresia unei cataracte vreme de 
cinci minute, după care se retrase. Apoi se lăsă ceața. Se respira 
greu. James alunecă pe bancă spre spatele camionului și riscă o 
privire afară, la Războiul din Vietnam - ploaia cădea de pe 
frunze uriașe, vehicule deformate, oameni mărunți - camionul 
intră într-o treaptă de viteză inferioară, motorul urla, noroiul 
fierbea sub roţile mari - oameni desculți pășeau pe marginea 
drumului, fețe maronii în trecere, făgaș după făgaș după făgaș, 
berea i se agita în stomac. Se șterse pe faţă cu poalele cămășii, 
apărându-și fruntea cu mâna și privind apusul, când acesta 
cobori sub nivelul norilor, făcând culorile lumii să pară 
deopotrivă sumbre și puternice. Intraseră pe o șosea. Toate 
plantele de pe margine păreau moarte. Cimentul dobândise o 
tentă roșiatică de la noroiul care-l acoperea. Tot soiul de 
vehicule foloseau drumul: biciclete, scutere și mașinării mai 
mari create aparent exact pe baza acestor mijloace de transport 
cu două roţi, căruţe trase de boi și cărucioare de mână, dar și 
localnici pe jumătate goi cu pălării conice pe cap, apăsaţi de 
poveri mari. Camionul înainta spre est de-a lungul drumului 
claxonând des, mergând în zigzag, frânând și accelerând. Un 


209 


timp se mișcară atât de încet, încât o căruţă reuși să ţină pasul 
cu ei în spate și James se uită îndelung la fața tâmpă, profund 
înțelegătoare a unui bivol de apă. 

Întunericul se lăsă fără veste. Un timp, traficul se rări foarte 
tare, apoi camionul păru să încetinească, intraseră sau erau 
aproape de-un oraș. Se opriră în faţa unei structuri clădite în 
principal din bambus, cu o tablă în față luminată slab de un bec 
roșu pe care scria COCA-COLA și LONG BRANCH SALOON. 
Plutind în norul lui roșu, localul părea zăpușitor, igrasios, 
misterios, stingher. Înăuntru bubuia muzica. Houston se aplecă 
afară, se uită în faţă și văzu la distanţă activitate frenetică, 
structuri umbroase și luminiţele mișcătoare ale bicicletelor. Între 
locul unde se aflau ei și locul acela se întindea însă o porţiune 
întunecată. 

Gazdele - sau răpitorii - lor se apropiară. Flatt spuse: 

— Jos din camionul meu. 

— Serios? făcu Houston. 

— Las-o mai moale, Flatt. Haide. 

— Bine, acceptă Flatt. Îmi pare rău că am râs de voi. Sunteti 
cel mai bun lucru care s-a întâmplat toată săptămâna. Faptul că 
ați ajuns atât de târziu înseamnă că e în interesul nostru să 
tragem peste noapte aici, în Bien Hao. Așa că voi și Jolly simţiţi- 
vă bine și, între timp, eu o să intru aici, la Long Time, fiindcă 
trebuie să mă întâlnesc cu doi spioni importanţi din tabăra 
adversă. 

— Venim cu tine, nu? întrebă Evans. 

— Nu. Nu puteţi intra. 

— Nu putem? 

— Nu, e interzis. 

James spuse: 

— Păi, tu nu intri chiar acum? 

— Eu merg cu treburi oficiale, zise Flatt. Voi vă puteţi găsi alt 
local mai încolo, pe stradă. Duceţi-vă la Floor Show. 

— Pe stradă? zise Fisher. Aia nu-i stradă. E beznă. 

— Caporalul Jollet vă va escorta în oraș. 

— Bine - căcat. Fie. Căcat. Preiau eu conducerea, spuse Jollet. 
Toată lumea la bord, să plecăm. 

— O, nu, nici vorbă. Camionul rămâne aici. 

— E aproape un kilometru până la cel mai apropiat local! 


— Oameni buni, anunţă Flatt, la drum. Mergeţi în șir indian și 
rugaţi-vă să nu cădeți într-o ambuscadă în prima voastră noapte 
la sol. Aveţi ceva bani? 

— Căcat, zise Jollet. N-au niciun ban. 

— Spui „căcat” întruna de parcă ar fi numele meu, zise Flatt. 
Nu mai spune „căcat” de parcă ar fi numele meu. Cât aveti, 
băieți? Pentru că-n lumea asta modernă și trepidantă în care 
trăim, explică el, nu vă găsiţi de futut fără bani. Aveţi destui 
pentru o bere? 

— Cât costă o bere? 

— Eu am vreo doi dolari, recunoscu James. 

— Dolari americani sau vouchere eliberate de armată? 

— Bancnote normale de un dolar. 

— Caporale Jollet, du-i pe oamenii aceștia la Floor Show. 

Flatt și Jollet, călcându-se unul pe celălalt pe picioare, 
emanând o aură de încredere și resentiment reciproc, ca doi 
fraţi, își puseră armele M16 în compartimentul pentru unelte al 
camionului. Jollet îi întrebă pe soldați: 

— Unde vă sunt armele? 

— Doamne, Dumnezeule! strigă Fisher. ȚI-AM SPUS eu! 

James zise: 

— Nu aveam arme. 

— Ce ciudat, răspunse Flatt. 

— O să primim? 

— Da, cred că vă putem da toate armele de care aveţi nevoie, 
îi asigură Jollet. Suntem în război doar. 

Flatt intră în Long Branch Saloon, lăsându-i cu Jollet, care 
spuse: 

— N-o s-o spun de-a dreptul, da’ simt nevoia s-o spun: 
„căcat”. 

Se întoarse și porni spre oraș. Soldaţii nu avură încotro decât 
să-l urmeze. 

— Unde ne aflăm? 

— În Bien Hoa. Nu intrăm în perimetru. Acolo e terenul 
forțelor aviatice. 

Era beznă. Erau în Vietnam. 

— La naiba, făcu James, încercând să vorbească pe un ton cât 
mai scăzut în întuneric. 

— Ce-i? 

— E mai întuneric decât în iad. 


211 


— Ar fi trebuit să-ţi arate o poză ca să vezi ce întuneric e aici 
înainte să te înrolezi, zise Evans. 

— Nu eu m-am înrolat, răspunse Fisher. M-au recrutat cu de-a 
sila. Și m-am pregătit în pilotaj de elicoptere. 

— Și-atunci ce cauţi aici? întrebă Evans. 

— Da' tu ce cauţi aici? 

— M-am oferit voluntar, explică Evans. De ce? Din două 
motive: curiozitate plus prostie. Dar tu, cowboy? 

După ce le spusese că mama lui lucrează la un ranch, James 
Houston devenise cowboy. El spuse: 

— Din prostie și din nimic altceva, presupun. 

Fisher întrebă: 

— Crezi că au pus mine pe aici? Mine pe drumul ăsta? 
Explozive mascate sau ceva? 

— Tăceţi toţi din gură, îi admonestă Jollet și ei tăcură brusc. 

James simţi mirosul fumului de bucătărie, vapori de grăsime. 
Merseră spre acele lumini palide, nu foarte îndepărtate acum, cu 
bocancii scârțâind și gamelele ticăind. Nu va înfrânge niciodată 
sentimentul acesta, era sigur: speriat, mândru, pierdut, ascuns, 
viu. 

Fisher întrerupse tăcerea. 

— Ne poţi spune, te rog, unde mergem? 

Jollet se opri ca să-și aprindă o ţigară. 

— La un loc numit Floor Show. Spectacolele de acolo erau 
foarte ciudate pentru că nu exista muzică deloc. 

Flutură bricheta și flacăra se stinse. 

— Vedeţi? Nu sunt lunetiști. 

— Cum adică „spectacole”? 

— Trebuie să se fi îmbunătăţit simţitor. Am auzit că au un 
tonomat. 

— Ce conţine? 

— Cântece, amice. Piese, înţelegi? 

— De unde au făcut ei rost de un tonomat nenorocit? 

— De unde crezi tu? De la un club al ofiţerilor de undeva. L-a 
vândut cineva pe sub mână. 

— Și nu știi ce conţine? 

— De unde să știu asta, soldat? N-am nici cea mai mică idee, 
futu-i. 

— Dar, vreau să zic... măcar o idee așa, în mare. 

Jollet se opri cu faţa spre cer: 


— DUMNEZEULE MARE. N-AM FOST ÎNCĂ ACOLO SĂ VAD 
DRĂCIA AIA. 

— Ei, asta-i, 

— MĂ DUC ÎNTR-ACOLO CHIAR ACU', FUTU-I. 

— Bine. Bine. 

— MĂ DUC ÎNTR-ACOLO CU VOI. 

Pe o pancartă ruptă din fața localului scria FLOOR SHOW. 
Semăna cu un grajd, numai că în loc de capre și găini erau 
oameni, în principal femei scunde. În spatele barului din placaj, 
pe o reclamă cu neon verde scria LITTLE KING'S ALE. Erau lămpi 
cu efect de lavă. 

— Tu, domnule. Pe tine cum te cheamă? 

— Houston. 

Jollet spuse: 

— Cumpără-mi o bere, Houston. 

— Îţi cumpăr numai una și asta-i tot. 

— Băi, 'tăluţă! Mă fuţi la melodie. 

— Ce înseamnă asta? 

— Inseamnă că-mi trebuie doi dolari. 

Una dintre femei se apropie. 

— Vreţi spectacol? 

Părea să creadă că lui Jollet trebuie să i se adreseze, poate 
pentru că el nu se așezase. li zâmbi în rochia ei albastră scurtă 
și strâmtă. Îi lipsea un dinte din faţă. 

— Fără spectacol. Bere acum, spectacol mai târziu. 

— Eu chelneriţa ta, zise ea. 

— Dă-mi doi dolari, spuse el. Patru beri. 

James interveni: 

— Eu vreau un Lucky Lager. 

— Niciun Lucky. Puss Boo Ribbon. 

— Pabst? Numai Pabst? 

— Puss Boo Ribbon sau 33. 

Jollet zise: 

— Adu-ne 33. 

— Eu vreau un Pabst, anunță James. 

— Tu vrei ce-i mai ieftin, îl corectă Jollet. Să fie la sticlă. Să nu 
le aduci în vreun pahar murdar. 

Femeia luă banii de la Houston și plecă. Îngrozit, Fisher zise: 

— Bine, atunci! 

— Băieți, spuse Jollet, eu o şterg de aici. 


213 


— Cum? 

— Am treburi. Să fiţi cuminţi, copii. 

— Cum? Cât timp rămânem aici? 

— Pân' ce mă-ntorc eu. 

— Şi cât durează asta, bătrâne? 

— Caporal Jollet, spuse Fisher, te rog. Noi tocmai am venit din 
State. Nu știm unde suntem. 

— Dar știu eu unde sunteţi. Așa că nu plecaţi de aici până nu 
mă-ntorc. 

Femeia se întoarse cu patru sticle pe care le ţinea de gât, 
câte două în fiecare mână. Jollet o interceptă, luă una, spuse: 

— Mersi mult de tot. 

Apoi dispăru. 

lar ei rămaseră acolo în timp ce femeia le ștergea berile de 
condens cu o cârpă. Era foarte mică și purta un machiaj 
abundent, prea alb pentru tenul ei întunecat. 

— Berea asta are gust de cremă anti-acneică, spuse Fisher. 

Evans zise: 

— Cum zicea că se numește orașul ăsta? 

James duse sticla la gură, înghiţi și încercă să gândească. Bău 
jumătate din ea, dar nu-i veni nicio idee. Berea semăna cu orice 
altă bere. 

— Oricum n-aveam nevoie de yankeii ăia, zise el. 

— Eu aveam nevoie de ei. Sunt pierdut, spuse Fisher. Și eu 
sunt yankeu, spuse el. 

Femeia întrebă: 

— Vreţi spectacol? 

— Bere acum, repetă Evans. Spectacol mai târziu. Bine? 

Ea se aplecă și-i spuse direct lui James: 

— Vrei miu-ie? 

— Ce-a spus? 

— Pardon, zise James, ai vrut să zici, muie, asta zici? 

— Aiurea. 

— Asta a spus. 

— O, sfinte lisuse, Doamne, invocă iar Fisher. 

— Cât face? 

— O dată acum doi dolar. 

— Îţi vine să crezi? 

— Împrumutaţi-mi careva doi dolari, zise James. 

— Tu ești ăla cu bani. 


214 


— Nu mai am, anunţă James. 

— Cum te cheamă? întrebă Evans. 

— Numele meu Lowra, răspunse femeia. 

— Asta-nseamnă Laura, corect? 

— Fac miu-ie bine. 

— Bere acum, miu-ie mai târziu, adaptă Evans. Părea palid și 
năuc. 

James își termină berea 33, singurul lucru de acolo pe care se 
simţea în stare să-l facă. Într-un colţ, la mai multe mese unite, 
stătea o gașcă de tineri în uniforme albe, marinari dintr-o ţară 
străină, toți țţinându-și în mână sau purtând pe cap berete de-o 
culoare greu de deslușit în obscuritatea de acolo, cei mai mulţi 
cu târfe în poală. Alături, faimosul tonomat trepida roșiatic ca o 
forjă. Într-un punct din centru trei cupluri dansau lent, abia 
mișcându-se, pe „You've Lost That Lovin' Feelin'”. Un soldat 
înalt își săruta partenera într-un fel nesfârșit, înfricoșător, 
învăluind-o cu braţele, aplecat deasupra ei și devorându-i fața. 
Cuplurile continuară exact la fel și când aparatul tăcu, șuieră și 
deliberă. Când începu „Barbara Ann” de la Beach Boys, 
marinarii străini cântară afon odată cu formaţia. James simţi 
pornirea de-a li se alătura, însă era prea timid. indiferenți la 
ritm, dansatorii stăteau ca niște zombie împreunați în transă. 

— Cred că tipii ăia cu feţe de marinari sunt francezi, zise 
Evans. Da, francezi sunt. 

Cei trei infanteriști îi urmăriră pe dansatori în timp ce din 
tonomat o voce feminină cântă „Makin' Whoopee” și apoi alta 
cântă „The Girl from Ipanema”. 

Când veni Laura și le propuse din nou un spectacol, Fisher 
spuse: 

— Voulez vous coucher avec moi? 

lar ea spuse: 

— Mai oui, monsieru, bu-cu fut tu. 

Și toţi trei izbucniră jenaţi în hohote de râs, iar ea îi abandonă 
cu un aer nepăsător, pasager. 

— la-mi o bere, Houston. 

— Eu ţi-am cumpărat deja una. Cumpără-mi tu acuma. 

Evans îi spuse lui James: 

— Da’ să iei în bot un dildo de-ăsta nu vrei? 

— Ce-i asta? Cum adică? 

— Mi se pare foarte evident. 


215 


Lui James nu i se părea. 

— Ce-i ăla dildo? îl întrebă pe Fisher. 

— Ai ceva bani? 

— Unde-s ăia doi dolari ai mei? 

— Intreabă-le pe ele. 

— Nu primesc niciun rest? 

— Intreabă-le pe ele. 

— Ba nu-ntreb pe nimeni nimic. 

— Tacă-ţi fleanca, îl admonestă Evans, lasă-mă să număr. Ştii 
ce? In încăperea asta sunt mai multe femei decât bărbaţi. Sunt 
cinșpe femei. 

— Ai fute una? 

— Cum adică? Sigur că da. Le-aș fute pe toate. 

— Is cam urâte, aprecie Fisher. 

— Cam, mda, recunoscu James, da’ nu tocmai. 

Se uita ţintă la una din partea opusă a camerei - nas cârn, 
buze sexy. Privirea ei plată și inexpresivă îl ațâtța. 

— Plătesc eu și-apoi plătești tu, îi propuse Evans lui Fisher. 

— S-a făcut. 

— S-a făcut. 

— Du-te atunci după ele. 

— Da’ du-te tu. 

— Plătești tu, așa că te duci tu după ele. 

— Bine, tâmpitule, zise Evans. Aveţi toţi douăzeci și unu de 
ani? Pot să vă văd buletinul? 

— Le cumperi bere sau nu? întrebă James. 

— Da. 

Evans străbătu semiîntunericul plin de fum de parcă ar fi ieșit 
din tranșee, de parcă s-ar fi aflat în sfârșit în război. 

Când se înapoie părea mulțumit de sine. 

— Incă o bere și sunt gata să dansez. Da’ serios, Houston, câți 
ani ai? 

— Nu știu. 

— Nu știi? Nu știi? Eu am nouășpe. Poftim, ţi-am spus, acuma 
spune-mi tu. 

— Optșpe. 

— Optșpe? 

— Și eu, recunoscu Fisher. 

Tonomatul începu să cânte „Walk on By”, piesa Dionnei 
Warwick. 


216 


O târfă grasă care părea că dansează de una singură în 
apropiere se întoarse încet și scoase la iveală un bărbat scund 
care aproape că atârna în braţele ei, cu capul pe sânul ei. 
Tocurile de cinci centimetri ale cizmelor lui de cowboy îi făceau 
fundul să iasă în afară ca al unei femei. Fisher începu să râdă de 
cei doi, fără a face vreun efort de-a se înfrâna. 

Bărbatul se desprinse de partenera lui și veni la masa lor. 
Zâmbea, dar când Fisher se ridică în picioare, mititelul spuse: 

— Vrei s-o iei în gură? 

— Nu. 

— Ei, atunci nu sta așa cu coada pe sus și-atât de-al naibii de 
aproape. Ce înălțime ai? 

— Sunt destul de înalt. 

— Destul de înalt cât s-o iei în gură, zise bărbatul, mai mult 
spre ceilalți. Purta jeanși și o cămașă în carouri. Era scund, lat, 
cu cap rotund. Ce înălțime? 

— Nu știu. 

— Câţi metri și câţi centimetri, yankeule? 

— Un metru și nouășcinci de centimetri. 

— Doamne apără și păzește. 

— Nici nu mi-ai ajunge la gură, zise Fisher. 

— Vrea doar să fie prietenos, interveni James. 

— Vreau doar să spun ce gândesc, spuse Fisher, despre cât 
de sus ajunge el cu pumnii. 

— Mi se pare că ţi-au crescut mușchii de la bere, amice. 

— Subliniez doar un fapt. 

— O, da, i-au crescut bine toţi mușchii de la bere! 

— Da' tu cine mai ești? 

— Eu sunt Walsh, din marina comercială australiană. 
Cântăresc cincizeci și opt de kilograme și am o sută cincizeci și 
doi de centimetri în înălțime, și mă pot bate cu toţi patru 
deodată - sau cu câte unul pe rând. Să-ncepem cu cel mai dur. 
Care-i cel mai dur? Hai. Tu ești cel mai dur? 

— Nu prea cred, zise James. 

— Nu vrei să te pui cu mine, asta-i, fie că ești, fie că nu ești 
cel mai dur, zise australianul. Lui Fisher îi spuse: Dar tu, 
uriașule? Crezi că mă poţi arunca pe acoperiș, uriașule? 

— Ești un căcat puturos și mic, da' tot te-arunc pe acoperiș, 
spuse Fisher, râzând. 

Micul Walsh era negru de furie. 


217 


— Mă arunci tu pe acoperiș? Treci aici. Treci aici. Vino și 
aruncă-mă pe acoperiș, vino afară. 

Se-ntoarse pe călcâie și o porni spre ușă. 

Fisher îl urmă, oarecum zăpăcit. 

— O, căcat, făcu el, o să mă snopească-n bătaie un luptător 
pitic. 

Houston și Evans se duseră și ei. Afară, pe strada noroioasă, 
unde altă lumină în afară de cea care ieșea pe ușă nu era, 
Walsh se pregătea pentru luptă exersându-și umerii, flexând 
mâinile, arcuindu-și spatele, aplecându-se în față, atingând 
pământul cu palmele. 

— Haide. 

Fisher se înclină cu braţele întinse, pregătindu-se parcă să 
ridice un copil. Oponentul lui ţopăi de la stânga la dreapta, 
înclină din cap, cobori umărul stâng într-o fandare rapidă, 
întinse repede mâna dreaptă și, din câte se părea, aruncă praf 
în ochii lui Fisher. Fisher se îndreptă de spinare, clipind, mijind 
din ochi, cu gura deschisă. Australianul îl lovi cu piciorul în 
vintre, alergă în spatele lui și îl lovi din nou scurt cu piciorul de 
două ori, mai întâi în scobitura genunchilor și apoi în coloană, 
făcându-l pe uriașul de Fisher să cadă lat la pământ, cu faţa în 
noroi și cu mâinile strânse la prohab. 

Australianul se aplecă spre el și strigă: 

— Trezirea, jigodie puturoasă! 

În momentul în care marinarii francezi și fetele lor ieșiseră să 
vadă, lupta deja se încheiase. 

Walsh îl ajută pe Fisher să se ridice în picioare. James și Evans 
dădură și ei o mână. 

— Hai, ridică-te, ridică-te. Gata cu prostiile, e timpul să bem 
sănătos niște bere, băieți. 

Înăuntru, se așeză la masa tinerilor, trăgându-și târfa grăsulie 
în poală. 

— Nu te pune cu mititelul. Nu te pune niciodată cu mititelul. 
Suntem aici, printre voi, uriașii, pentru că am supraviețuit și am 
supraviețuit pentru că suntem mai duri decât Dumnezeu. Prea 
bine, atunci! Bere pentru toată lumea! Hristoase! strigă el pe 
neașteptate. Simt miros de băietan! Care-i băietan aici? Se uită 
în jur la feţele lor goale. N-a avut nici unu' dintre voie parte de-o 
pizdă? Nu-i nimic. Berea-i din partea mea, băieţi. V-am luat 
peste picior, v-am păcălit fără rușine și-s un ticălos de cea mai 


218 


joasă speță. Dar Doamne, cântăresc numa' cincizeci și opt de 
kile. Și-s iute ca un colibri. Așa-i, scumpete? Micuţ, mititel! 

Fata lui spuse: 

— La mine place micuţ mititel. Nu place pula male. 

Fetele îi înconjurară. Una se așeză în poala lui Fisher. Alta 
stătu lângă scaunul lui James, jucându-se cu urechea lui. Se 
aplecă și-i șopti: 

— Să ne futem. 

Cea din poala lui Fisher îi spuse: 

— Mie place pula male. 

Sandalele îi atârnau de degete deasupra podelei. Avea o față 
comică. Pomeţi mari, oblici. Semăna cu un elf. Fisher îi spuse: 

— Jos de pe mine. Mă dor coaiele. Nu te iubesc. 

—Am un metru jumate în înălțime. Supravieţuirea e 
principala mea grijă la altitudinea asta. Tre' să fiu agresiv. Walsh 
o înghionti în crupă pe femeia lui și spuse: Vreau bere pentru 
toți flăcăii ăștia bravi din armata americană. Aţi văzut, bravi 
flăcăi, firma de afară? În zilele de mai an localul ăsta se chema 
Lou's și era o firmă Coca-Cola mare pe care scria „Lou's” și pe 
pancarta mică din faţă scria „Floor Show Any Time”:5. Dar într-o 
noapte un australian beat din marina comercială a rupt pancarta 
cu o lovitură de karate. Eu. Mda! Eu-s ăla de-a dat localului 
numele lui faimos. De unde ești de baștină, uriașule? 

— Din Pittsburgh. Și acolo mi-aș dori să fiu. 

— Ești un flăcău aprig, Pittsburgh. la mâna mea în semn de 
prietenie. Nu te lua niciodată la harță cu piticul. A învăţat să te 
doboare. Am colindat lumea pe vapor și am învăţat să mă-ntorc 
acasă victorios. Am o sută cincizeci și doi de centimetri în 
înălţime și altul nu-mi mai crește. lar spectacolul e din partea 
mea. 

James încercă să danseze cu femeia lui. Ea se lipi de el, moale 
și încinsă, părul ei era aspru și corpul îi mirosea ca pudra pentru 
bebeluși. Când el întrebă cum o cheamă, ea spuse: 

— Numele cum vrei tu - buzele ei pârguite, apetisante. 

Ritmul era atrăgător, dar ei dansară lent sub lumina rubinie a 
tonomatului. Walsh plăti berile. Cântară împreună cu marinarii 
francezi, iar unul dintre aceștia dansă pe masă în chiloţi în 
vreme ce ceilalți își agitau berile și-l stropeau cu spumă. Walsh 
făcu skandenberg cu toţi de la masă și-i bătu până la ultimul. 


18 Spectacol (la bară) oricând. 
219 


Plăti el spectacolul, dar ei trebuiră să plătească doi dolari în plus 
unui bărbat într-un costum dungat de gangster, „pentru 
tonomat” spuse el. Se duseră într-un dormitor în partea din 
spate a stabilimentului și se așezară pe podea; o femeie intră, 
închise ușa, își trase rochia peste cap fără să-și scoată ţigara din 
gură și rămase goală în fața lor, pufăind încălţată în pantofi roșii 
cu toc cui. Avea un trup perfect. 

— Cum, cum, CUM te cheamă? strigă Evans și ea spuse: 

— Mă cheamă Virgina. 

In bar, tonomatul reveni la „You've Lost That Lovin’ Feelin'” și 
Virgina începu să se miște. 

— Sunt în călduri în noaptea asta, în mari, mari călduri, 
gemea ea. 

James nu-și simţea mâinile, picioarele, buzele și nici limba. La 
mai puţin de un metru de faţa lui, femeia dansă un minut pe 
muzică, apoi se așeză pe pat, își depărtă tare genunchii și își 
introduse vârful filtrului de la ţigară între buzele vaginului; 
continuă să pufăie, scoțând fum dintre picioare în vreme ce, în 
camera alăturată, tonomatul cânta „Satisfaction”, de la Rolling 
Stones. Acum, James avea impresia că-i fusese tăiat capul și 
aruncat în apă fiartă. Virgina își arcui spatele, patul susținându-i 
doar capul și umerii, cu genunchii înfipţi pe podea, cu bustul 
rotindu-se pe ritmurile lui „Barbara Ann” și toţi cântară cu 
formaţia... Dumnezeule atotputernic, se rugă o parte din el, 
dacă asta înseamnă război fă să nu vină niciodată pacea. 

e 

Cei trei Gângavi veniră la una dintre ședințele lor. Fără să 
interacționeze cu nimeni, rămaseră în dimineaţa aceea însorită 
la umbra Adăpostului Unu și nimeni din echipa de recunoaștere 
Echo nu se gândi să-i deranjeze. Tipul negru, în special, era 
înfiorător. Făcuse un tur cu o Patrulă de Recunoaștere pe 
Distanțe Lungi formată din oameni care călătoreau noaptea cu 
minţile zbârnâind de energizante și luând viaţa oricărui bărbat, 
femeie sau copil le ieșea în cale. Părul îi creștea într-o explozie 
de bucle neîmblânzite, își picta faţa ca un indian și umbla cu 
mânecile uniformei rupte. Prin comparaţie, adevăratul indian din 
grupul lor, mărunțel, costeliv, crăcănat, de undeva din 
Southwest, părea cât se poate de sănătos la cap. Al treilea 
individ era de sorginte italiană sau ceva și mai îndepărtat, grec, 


220 


poate, sau armean. Nu vorbea niciodată, nici măcar în fața 
superiorului său din teren, colonelul. 

Până una-alta, pentru moment, colonelul Sands nu voia să 
tacă. Și nu era cu adevărat colonel, era mai mult un soi de 
sudist grăsuliu cu titlul onorific de colonel, iar oamenii îl strigau 
pe la spate „colonelul Sanders”" și vorbeau despre aceste rare 
adunări matinale în tabăra de pe partea vestică a Muntelui 
Norocului ca fiind „Ora Puterii”. 

Dar colonelul nu era prost. Avea o intuiţie înfricoșătoare și știa 
la ce te gândeai: 

— Oameni buni, voi vă daţi seama că eu sunt civil. Mă consult 
cu locotenentul vostru; nu-i transmit ordine. Însă operaţiunile 
noastre, într-un sens larg, sunt coordonate de mine. 

În lumina necruțătoare a dimineţii tropicale, el stătea drept, 
cu mâinile în șolduri. 

— Acum douăsprezece săptămâni, în nouăsprezece noiembrie 
trecut, universitatea mea, Notre Dame, a jucat ceea ce trebuia 
să fie cel mai sângeros meci din istoria ei împotriva celor de la 
Michigan State. Ambele - echipe superbe. Ambele - neînfrânte. 
Ambele - arzând de nerăbdare să-nceapă lupta. 

Colonelul purta bocanci din pânză groasă ca ai lor, jeanși 
Levi's noi, vestă de pescar cu o mulţime de buzunărele. Tricou 
alb. Ochelari de aviator. Din buzunarul de la spate se ițea 
cozorocul unei șepci de baseball. 

— Cu o săptămână înaintea meciului, studenţii de la Michigan 
State au aruncat din avion manifeste peste campusul Notre 
Dame. Manifestele erau adresate „sătenilor pacifiști din Notre 
Dame”. Întrebau: „De ce vă chinuiţi cu noi? De ce perseveraţi în 
greșita impresie că puteţi să ne învingeţi în mod deschis și fără 
constrângeri? Liderii voştri v-au minţit. V-au făcut să credeți că 
puteţi câștiga. V-au dat speranţe false”. 

Despre ce tot vorbea el? Colonelul era, în proporții egale, un 
glumet și un sinistru mister. Uneori vorbea ca un tolomac, 
alteori ca un Kennedy. Îi plăcea să-l pună pe Screwy Loot să-l 
plimbe cu jeepul în jurul muntelui în vreme ce el morfolea 
trabucuri și sorbea dintr-o sticlă de whisky, strângând o 
automată M16 între genunchi, sperând să vâneze niște tigri, 
leoparzi sau porci sălbatici. 


19 Referire la porecla lui Harland David Sanders, fondatorul fast-food-urilor KFC. 


— Ei, meciul ăsta dintre Notre Dame și Michigan State despre 
care vă vorbesc este supranumit deja „Meciul Secolului”. E 
important pentru mine nu doar ca fost înaintaș la Irlandezii 
Luptători, ci și ca dușman al Vietcongului chiar aici și acum. 
Încerc de o vreme să intru în posesia filmărilor acestui meci. Aș 
vrea ca fiecare soldat din acest teatru de operaţiuni să studieze 
ce s-a întâmplat. Sper să pot obţine o filmare a cursei cu trenul 
pe care echipa noastră a făcut-o spre stadionul Spartan în East 
Lansing, Michigan. Oamenii stăteau în lanurile de porumb și în 
fermele de lactate de lângă șinele de tren ţinând sus pancarte 
pe care scria: „lisus are încredere în voi, Notre Dame pe locul 
doi”. Vreau să vă arăt tuturor ce au văzut irlandezii, intrând într- 
un stadion cu șaptezeci și șase de mii de oameni care scandau, 
se clătinau și urlau. Mi-ar plăcea să putem urmări toți împreună 
lovitura de început. 

Irlandezii au jucat sub auspicii nefavorabile. Principalul nostru 
atacant - Nick Eddy - a alunecat pe gheaţă atunci când cobora 
din tren și și-a rupt umărul înainte să-nceapă meciul. Alt pas 
înapoi, după primul sfert de oră: mijlocașul nostru cel mai bun a 
părăsit terenul pe targă. Apoi fundașul nostru Terry Hanratty a 
căzut grămadă și a fost luat de acolo cu umărul dislocat. Cu 
mult după începerea celui de-al doilea sfert, Michigan State ne 
conducea cu zece la zero. Dar tânărul nostru fundaș de rezervă 
Cole O'Brien, diabetic, a reușit cumva să arunce o pasă lungă 
unui înaintaș de rezervă pe nume Bob Gladieux - nici măcar 
numele nu-i irlandez -, după care irlandezii i-au reţinut pe cei de 
la Michigan State până când vârful nostru de atac a înscris un 
gol de teren chiar la începutul celui de-al patrulea sfert. 

Și uite așa, un meci egal, zece la zece. Un minut și treizeci de 
secunde rămase. Irlandezii au mingea la linia noastră de treizeci 
de metri. E terenul. E țelul. Sunt oamenii. 

Dar antrenorul principal, antrenorul Parseghian, a ales să lase 
timpul să se scurgă și să accepte remiza. A ales să plece de pe 
teren fără victorie. 

Ei, de ce s-a întâmplat asta? 

S-a întâmplat pentru că o remiză nu le diminua șansele de-a 
câștiga un campionat naţional. Remiza îi menținea pe locul întâi 
pe plan naţional. Și cu vreo două săptămâni mai târziu, iată, au 
câștigat campionatul naţional. l-au snopit pe cei de la USC cu 
cincizeci și unu la zero. 


222 


Ei, credeţi că vă voi spune acum că aia a fost o decizie 
înţeleaptă? Păi, poate că a fost. Poate că a fost o decizie 
înţeleaptă. Dar a fost un lucru greșit. 

Pentru că în ziua aceea, în East Lansing, aflaţi în faţa celui 
mai crâncen dușman al lor, irlandezii au plecat de pe teren fără 
victorie. 

Transpiraţia îi curgea pe faţă din părul argintiu tuns periuță, 
dar el nu se șterse. Își luă mâinile din șolduri și lovi cu pumnul 
drept în palma stângă, un pumn lat cât al unui campion de 
categorie grea. 

— Dumnezeule, zise colonelul, fac eu rost de filmarea 
meciului ăstuia. O să-l urmărim împreună chiar aici, în tabăra 
asta. Acum, ascultați la mine. Nu vreau să aveţi impresia că vă 
spun toate astea fără niciun scop. Vi le spun pentru că e exact 
ceea ce noi înșine, chiar aici, suntem puși să facem. Ne aflăm 
invariabil în faţa unui teren și a unui dușman. lar a renunţa la 
teren în ideea unei teorii despre viitor nu e modul nostru de 
operare aici. Acum, misiunea voastră este să apăraţi dealul ăsta 
pentru zona de aterizare din culmea lui și să verificaţi intrările în 
tunele și să le consemnați pe hartă. Nu trebuie să intraţi în 
tunele. Pentru asta avem alţi oameni. 

Într-adevăr, erau alţi oameni pentru asta: Gângavii cei răi. 
Tipii ăia se strecurau cu capul în faţă în găurile întunecate din 
pământ, cu pistolul într-o mână, cu boașele în cealaltă și cu o 
lanternă între dinţi, oriunde în regiunea Cu Chi. „Gângavii” era 
un nume fabulos. Cât despre echipa de recunoaștere Echo, ei nu 
aveau un indicativ sonor, dar datorită apropierii lor de Cao Phuc 
era aproape imposibil să nu li se spună Cowfuckers?, un noroc 
chior. Nu trebuiau nici măcar să-l picteze pe ceva, pentru că era 
o expresie vulgară. _ 

— O să câștigăm războiul ăsta. (Incă mai vorbea?) lar efortul 
depus de acest pluton, în special, va juca un rol crucial în asta. 
Gândiţi-vă la noi ca la niște agenţi de infiltrare. Pământul de sub 
picioarele noastre este locul în care Vietcongul crede că se află 
sufletul naţiunii lor. Pământul este mitul lor. Dacă intrăm pe 
pământul lor, intrăm în inima și în sufletul lor. Asta înseamnă 
infiltrare adevărată. Și asta este misiunea noastră: să 
străpungem mitul pământului. 

Întrebări? 


20 „Fute-vaci”, în traducere liberă. 
223 


Urmă o pauză lungă în care ascultară păsările de acolo și vup- 
vup-vup-ul unui elicopter sus pe munte. 

Colonelul își scoase ochelarii de soare și reuși să privească în 
ochi tot plutonul. 

— Uite ce spuneam noi despre meciurile în remiză atunci 
când jucam pentru Irlandezi: spuneam că un meci în remiză este 
ca și când ţi-ai săruta sora. Eu n-am venit în Asia de Sud-Est în 
1941 ca să-mi sărut sora. Am venit în Asia de Sud-Est să particip 
la misiuni de zbor cu Tigrii Zburători împotriva Japoniei și am 
rămas în Asia de Sud-Est ca să lupt contra comuniștilor, iar 
acum vă spun ceva, bărbaţi, cu toată solemnitatea celei mai 
adânci promisiuni, când va fi să mor, o să mor în Asia de Sud- 
Est, și o să mor luptând. 

Se uită la Screwy Loot și Screwy Loot spuse: 

— Liberi! 

Se duse fiecare la treaba lui. Screwy, sergentul și Gângavii se 
întâlniră lângă Adăpostul Unu cu colonelul. În general, plutonul 
nu-l suferea pe acest civil, însă ei erau niște tineri, în definitiv, îi 
recunoșteau experienţa și credeau, ușor superstiţioși, că el le 
aducea noroc, căci erau câţiva - cum ar fi Flatt și Jollet, pentru 
moment dispăruţi în misiune, dar probabil doar plecați fără 
permisie - care făcuseră un tur complet și se înscriseseră pentru 
al doilea și totuși nu se aflaseră niciodată sub tir inamic. 

In jurul orei unsprezece - cu cincisprezece ore întârziere - 
auziră camionul M35 oprind. Flatt și Jollet aduceau trei 
înlocuitoare, unul scund, unul mediu, unul înalt. 

Sergentul stătea acolo să-i întâmpine, sergentul de stat major 
Harmon, un om ars de soare cu mânecile suflecate până la 
bicepși, cu jambierele aranjate perfect, cu părul blond, aproape 
alb, tuns atent. Părea să nu transpire niciodată. 

— Să-nţeleg că vă întoarceţi cu un vehicul oficial, după ce aţi 
plecat fără permisie. 

— Nu, nu, nu, nu, nu, zise Flatt, nu, dom’ sergent, nu-i deloc 
așa. Băieţii ăștia pot explica. 

— Voi doi o să explicaţi, zise sergentul Harmon. 

— Cum spui tu, dom’ sergent. 

— Voi trei duceţi-vă la Numărul Patru, se adresă Harmon 
soldaţilor de schimb și-i duse pe Flatt și Jollet în Adăpostul Unu. 

Imediat ce dispărură din vedere, soldatul Getty, care era, ca 
de obicei, foarte deranjat de ceva, dădu cu casca de pământul 


224 


ud din faţa dușurilor și se așeză pe ea cu picioarele depărtate și 
genunchii uniţi, ca o fetiță, ţinându-și pistolul în poală. 

Cineva ţipă: 

— DOM' SERGENT... 

Getty ridică arma deasupra capului așa încât s-o poată vedea 
cu toţii și promise că-l ucide pe primul tâmpit care se apropie la 
mai mult de doi metri de el. 

Sergentul Harmon se întoarse afară și-i găsi pe cei trei 
înlocuitori uitându-se încremeniţi la soldatul Getty. 

— Nu v-apropiaţi de omul ăla, zise sergentul. 

Cel mai înalt era tulburat, aproape plângea. 

— Nici măcar nu-l cunoaștem. Abia am ajuns aici. 

Getty urlă: 

— Vreau doar ca toţi să înțeleagă! 

Sergentul se întoarse spre Flatt și Jollet, care stăteau acum pe 
vine lângă ușa Adăpostului Unu. 

— Îndepărtaţi-vă puţin de el. 

— Ăăă... 

— Nu avea nimic până să veniţi voi. Nu vă mai ducețţi spre el. 

— Staţi așa, dom’ sergent. _ 

— M-aţi făcut deja s-o spun de două ori. Incă o dată nu vă mai 
spun. 

— Da, dom' sergent. 

— Nu-i nevoie de răspuns. O să stau cu ochii pe voi. 

Sergentul era unul dintre tipii aceia exemplari, care emanau 
neintenționat o aură, înalţi, vânjoși, relaxaţi, extrem de blonzi, 
până și cu sprâncene blonde, cu ochi de-un albastru tulburător, 
care se vede și de la cinci metri distanţă. Un militar de carieră 
plin de cicatrici și uns cu toate alifiile, un supraviețuitor al 
bătăliei de la Pork Chop Hill, una dintre cele mai eroice bătălii 
din Războiul Coreean, după care s-a făcut mai târziu un film cu 
Gregory Peck în rolul principal. 

— V-aţi pierdut armele, spuse el. 

Cei trei noi sosiți tăceau. 

— Sunteţi pacifiști? 

— Dom’ sergent, am fost aduși pe-o rută greșită. Am ajuns la 
Edwards în loc de San Diego și am fost undeva în Japonia în loc 
să mergem în Guam. 

— Ne-au urcat într-un avion de transport de marfă, dom’ 
sergent. 


225 


— Nu ne-a dat nimeni vreo armă. Nimeni n-a zis un cuvânt. 

— Vă iau doar peste picior. Avem noi arme pentru voi. Dar n- 
am timp să stau și să-mi aștept camionul. De ce aţi avut nevoie 
de cinșpe ore în plus ca să faceţi șaizeci și opt de kilometri pe 
drumuri bune? 

— Am fost aduși pe-o rută complet greșită. 

— Și avionul a întârziat mult, tare mult. 

— Am stat ore și ore în Japonia. 

— Cred că mi s-a oprit ceasul. Aha... vedeţi? S-a oprit, dom’ 
sergent. 

— Nu știm nici măcar în ce oraș ne aflăm. 

— Sau în ce provincie. 

— Sau măcar ce este aia o provincie. 

Soldaţii din pluton așteptară să vadă cum vor reacţiona cei 
trei la acest interogatoriu. Se părea că nu-și mai aminteau nimic 
din ce-i învăţaseră să spună Jollet și Flatt. Dar continuară în felul 
acesta, dând totul peste cap. 

— Ascultaţi la mine. 

— Da, dom’ sergent. 

— In momentul de faţă vă aflaţi în Cao Phuc, plutonul de 
recunoaștere Echo din cadrul companiei Delta. Ne situăm în 
colţul sud-vestic al districtului Cu Chi din Vietnamul de Sud - 
district, nu provincie. Aţi auzit de Triunghiul de Fier? Noi nu 
suntem în Triunghiul de Fier, suntem la sud-vest de acesta într-o 
zonă liberă. Asigurăm securitatea acestei regiuni pentru zona de 
aterizare stabilită în vârful muntelui, pe care nu avem 
permisiunea s-o numim bază din motive de protocol militar. 
Echo e aici jos, restul companiei e sus. Aţi primit predica aia cu 
„nu vă lăsaţi reperaţi”? Ei, ăsta de aici e un loc de reper. Nu-i 
putem spune bază, dar asta este o bază permanentă și avem 
două feluri de patrule permanente de recunoaștere. În jurul 
muntelui și apoi peste sau, dacă nu, peste munte și apoi în jurul 
lui. 

Avem ușori aici. Suntem paisprezece inși cu toții și avem trei 
ușori, însă nu avem latrine ecologice. Așa că vă săpaţi singuri 
kaibo-ul în tufișuri și vă ţineţi treburile acoperite. Nu vreau să-mi 
ajungă la nas putoarea voastră. Nu avem popotă, ci doar raţii. 
Popota e sus pe munte, două mese calde pe zi; facem prin 
rotație, o masă caldă pe zi, vă puneţi voi de acord cu băieţii în 
privinţa rotației, iar dacă-mi ajung la ureche plângeri despre nu 


226 


știu care că n-a primit o masă caldă și trebuie să fac eu un 
program complicat, o să fiu tare nervos și-o să vă fac viaţa un 
iad. Dacă-mi ușuraţi munca, v-o ușurez și eu pe-a voastră, așa 
merg lucrurile aici. Vă vedeți fiecare de treabă și sunteți la locul 
vostru și eu n-o să fiu mai mult decât o prezență. Intrebări. 
Niciuna. Bun. Acum. 

Sunt dispozitive în tot teatrul ăsta în care domnește revolta 
deschisă împotriva ofițerilor. Aici nu e așa. Eu sunt prezent 
pentru a pune în aplicare ordinele locotenentului Perry și pentru 
a mă asigura că și voi veți face la fel. M-aţi auzit? 

— Da, dom' sergent. 

— Oi fi părând eu molcom de felul meu, da’ nu glumesc 
niciodată. 

— Da, dom' sergent. 

— Acum, soldat Evans, soldat Houston, soldat Fisher. Aţi auzit 
ce trebuia să auziţi. Aveţi vreo întrebare? Nu? Vă stau la 
dispoziție pentru întrebări la orice oră. 

— Ce-s ușorii? 

— Ușori? Ușori. Uită-te la buzele mele - du-șuri. Alte întrebări? 

— Ce-i un kaibo? 

— E gaura în care te caci, soldat. Cred că-i în filipineză. 

— Dom’ sergent, avem nevoie de somn. 

— Bine așa. Întindeţi-vă. Vreau să rămâneţi cuplaţi pe ora 
Americii, pentru că vreau să fiți treji noaptea. O să faceţi de 
gardă un timp. Despachetaţi în Adăpostul Patru. Dacă vreţi să 
vă întindeți un hamac în copaci, bine. N-avem niciun dușman 
pe-aci. Mergeţi la caporalul Ames pentru hamace și arme. 

Nu reușiră să găsească niciun caporal Ames. In noul lor 
adăpost, un buncăr din saci cu nisip și o prelată pe post de 
acoperiș, mirosind a șosete murdare și a insecticid, găsiră patru 
paturi, dintre care unul era plin de te miri ce. Evans înlătură cu 
mâna pământul uscat de pe un pat, se așeză și spuse: 

— Mai rămân doar trei sute șaizeci și patru de zile în mizeria 
asta. 

În timp ce îşi puneau lucrurile în ordine, prietenul lor Flatt 
apăru la intrare. 

— Bun venit în al Treilea Război Mondial. Hei, îmi pare rău 
pentru poanta aia cu petardele. Haideţi la Barul Purpuriu. Vă fac 
cinste. 

— Barul Purpuriu. 


— Dacă-i purpuriu, eu nu mă duc. 

— Te temi cumva de mâncătorii purpurii de oameni? întrebă 
Flatt. 

— Nu mă tem. Sunt obosit, zise soldatul Houston. 

— Bine. Dar vă rămân dator. 

Flatt le arătă degetul mijlociu și plecă. 

Fisher, cel înalt, fost mijlocaș în echipa de baschet a liceului, 
își frecă creștetul capului de tavanul din plastic. 

— Nu-i așa rău, zise el. 

Se întinseră pe paturi și rămaseră nemișcaţi. După un timp, 
Houston și Evans începură să discute despre cum să pună mâna 
pe o Coca-Cola. Un copleșitor sentiment de rușine și sfială îi 
împiedica să se miște. Dar nu dormeau - auzeau vocea lui Flatt 
afară și, într-un final, se ridicară toţi trei și-l urmară până la 
Barul Purpuriu. 

Drumul stricat de buldozere și jeepuri era atât de desfundat, 
că nu puteau păși pe el. Stăteau pe margine. Un jeep de la zona 
de aterizare din vârf trecu pe lângă ei și claxonă. 

— Nu face cu mâna, nu le face semn cu mâna, zise Flatt. Nu 
opresc niciodată. 

Lovi cu piciorul în bara din spate și vehiculul se îndepărtă într- 
o trâmbă de eșapament. 

Mulţi dintre sătenii din Cao Phuc, consideraţi a fi nedemni de 
încredere, fuseseră urcați într-o zi în camioane și duși 
Dumnezeu știe unde. De culturile de orez se alesese praful și 
ierbicidele transformaseră cărările în brazde sterpe. Acum, satul 
era o tabără de dărăpănături pentru Prietenii strămutați, un sat 
dominat de Templul Steaua Nouă din cătunul dinspre sud, iar la 
nord de Barul Purpuriu. 

— Voi așteptați afară, spuse Flatt când ajunseră la bar. 

— De ce, fir-ar să fie? 

— Glumeam! 

Sergentul avea treburi pe munte și jumătate din pluton era 
acolo. Stăteau toţi în jurul a două mese unite. În zilele de salariu 
erau multe femei, dar astăzi era doar una, cu pantofi negri cu 
tocuri înalte. Şedea la o masă cu un ziar, îmbrăcată în pantaloni 
și o cămașă. Flatt spuse: 

— Patru beri, scumpo. 

lar ea spuse: 

— Eu nu sclava ta. 


228 


Și proprietarul, care era întotdeauna prezent, le aduse berile 
dintr-un răcitor plin de lăzi cu gheață galben-maronie. Inainte 
să-și desfacă cutia de bere, Flatt turnă peste ea niște apă 
oxigenată dintr-un bidonaș și ceilalți îi urmară exemplul, udând 
paiele de sub picioare. Căţei costelivi îi priveau prin ușă. 

Înlocuitorii încercară să-l întrebe pe Flatt care ar fi scopul, 
misiunea dispozitivului lor, iar Flatt încercă să le spună că era în 
principal un perimetru larg de siguranţă pentru zona de 
aterizare. Și altcineva spuse: 

— Noi lucrăm pentru CIA. 

— Am crezut că este o unitate de recunoaștere. 

— Nu este o unitate de recunoaștere. Nici noi nu știm ce 
suntem. E 

— Dacă lucrez pentru CIA, unde mi-e bereta verde? Aia-s 
nemernicii care lucrează pentru CIA. Beretele Verzi. 

Și uite așa, cât ai clipi - probabil că nu-și reveniseră de pe 
urma serii precedente -, nou-veniţii erau deja beţi în Barul 
Purpuriu. 

— Trebuie să-ți spun, Houston, ești un fel de cowboy, dar un 
lucru e sigur: Ai clasă. Ai stil. 

— Mersi, amice. 

— Nu, serios. Serios. Sunt beat, dar... știi ce zic. 

— Da. Da. Da. Zici că ești homo și că vrei să mi-o tragi. 

— Taci. Cine s-a bâșit? 

— Cum adică? Toată ţara asta pute. 

— Cine a mirosit-o a pârţăit-o. 

— Cine a detectat-o a proiectat-o. 

— Cine a simţit-o a împărțit-o. 

Cei care locuiau pe deal în sus, în jurul platoului de aterizare 
pentru elicoptere, erau întotdeauna plini de praf; preferau să se 
radă complet în cap decât să aibă părul murdar. Flatt îi prezentă 
pe înlocuitori celor doi soldaţi de la zona de aterizare spunând: 

— Întreabă-i cum îi cheamă. 

— Adică, pe amândoi? 

— Da, găoz, pe amândoi, pe amândoi. 

Cowboy-ul spuse: 

— Hei, ascultă aici: tu să nu-mi spui mie găoz. 

O pauză. Apoi izbucniră cu toţii în râs, inclusiv cowboy-ul. El 
întrebă: 

— Bine. Cine sunteți voi? 


229 


— Bloodgutter?!. 

— Aiurea. 

— Mnu. Bloodgutter. 

— Așa-i. Asta-i numele lui adevărat. 

— Bloodgutter? Ce nume mişto, bătrâne. E cel mai mişto 
nume din lume. 

— Nu-i la fel de mişto ca numele ăstuilalt. 

— Care-i numele lui? 

— Firegod?”. 

— Firegod? 

— Aha. Joseph Wilson Firegod. 

— Oau. 

— lar numele lui e Bloodgutter, spuse Firegod. 

— Oau. 

— Așa că suntem nedespărțiți, zise Bloodgutter, suntem 
mereu împreună. Mi se pare cât se poate de logic. 

Soldatul Getty intră și se așeză singur. 

— Getty-băiete, unde ţi-e patrușcinciul ăla mare și vechi? 

— Mi l-a luat dom’ sergent, zise soldatul Getty. 

— De unde ai tu un patrușcinci, soldat Getty? 

— Am făcut schimb. 

— Schimb pe dracu. L-ai furat. 

Soldatul Getty intră într-una din transele lui în care se 
comporta ca un surd și vorbea singur. 

— Nu știu de ce-mi amintesc atâtea despre casă. 

— Nu-l luaţi în seamă pe Getty. E nebun. E dus cu pluta. Toată 
lumea, inclusiv Getty, se opri din vorbit când cei trei Gângavi 
intrară în local. Cei trei traseră scaune în jurul mesei și se 
așezară, iar unul dintre ei râgâi zgomotos. 

Era mai bine să nu vorbești înaintea lor, dar Flatt părea să nu 
se poată abţine: 

— Hei, s-a întors dom’ sergent de pe deal? 

— Dom’ sergent e tot acolo, răspunse sălbaticul negru. Eşti 
încă-n siguranţă. 

Flatt nu-și putea ţine gura. 

— Tu ești indian, se adresă indianului târâtor prin tunele, iar 
panarama asta de Houston, aici de faţă, e cowboy. 

— Ești cowboy? 


21 Rigolă cu sânge. 
22 Dumnezeul focului. 
230 


— Acasă nu sunt. Numai aici. 

Singur, soldatul Getty era tot în transă: 

— Sunt de partea greșită. Sunt de partea greșită. Partea... 
greșită... 

Spunea fără încetare același lucru și nimic altceva. 

Ceilalţi doi își beau doar berile, dar Gângavul cel negru se uita 
încruntat la soldatul Getty. 

— Mă scoate din sărite cu vorbele lui goale. Mă scoate din toți 
pepenii. 

Flatt spuse: 

— Oo, nu e vina lui. 

— Știu că nu-i vina lui. Nu-i fac nimic. Par eu că i-aș putea 
face ceva? 

— Nu. 

— Nu? Eu simt că-i voi face ceva cuiva. 

Un al doilea jeep se opri în față. Unul dintre cei noi spuse: 

— Căcat... Locotenentul Perry. 

— Dom’ sergent nu-i cu el, așa că ducă-se-n mă-sa. 

ÎI insultară fără reţineri pe locotenent când acesta trecu 
printre ei cu un zâmbet fals, înţelept, spunând: 

— Vă sugerez să nu vă mai legaţi de mine - asta în timp ce se 
tampona cu pudră de talc din niște punguliţe de plastic; în patru 
minute, talcul se transforma în mâl dacă-l foloseai pe tine, ceea 
ce nu-i împiedica pe niciunul dintre ei să-l folosească. 

Își luă o sticlă de Cola și se așeză singur, la fel cum făcuse 
soldatul Getty. Din când în când turna rom dintr-o sticluță 
cromată în sticla lui de Cola. La un moment dat se întoarse spre 
toţi cei prezenţi, încercând să dea impresia unui om de lume, și 
arătă cu degetul spre cowboy, spunând: 

— Tu. Ştii ce este realitatea? 

— Cum? 

— Răspuns greșit. 

Așa era el, nimic altceva, mai ales când bea, adică cel mai 
adesea; în rest era doar tânăr și prost, asemenea celor mai 
mulţi dintre ei. 

Mai târziu spuse fără a se uita la cineva în special: 

— ÎI fut pe Spintecător. Dar nu-mi sărut sora. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Cowboy-ul zise: 

— E fraier, nu-i așa? 


— Ce-i cu el? 

— E fraier. 

— Ce-i cu el? 

— Am spus că-i fraier, e ţicnit de-a dreptul. 

— Asta-i! Ai nimerit-o! Asta-i Screwy Loot! 

Când Screwy Loot se ridică în picioare ca să plece privi spre 
înlocuitori, în special la Fisher, cel înalt, cu dintele din faţă ciobit 
la un meci de baschet, și spuse: 

— Nu-i gata filmul până când nu moare toată lumea. 

leşi din local cu pași necoordonaţi, instabili. 

După asta reîncepură să le povestească nou-veniţilor, puţin 
câte puţin, cum stă treaba prin împrejurimi: 

— Și noi lucrăm pentru CIA? 

— Voi lucraţi pentru Operaţiuni Psihologice. 

— Și Operaţiuni Psihologice lucrează pentru CIA? 

Unul dintre cei noi, Evans, era extrem de mulţumit, spunând 
iar și iar un singur lucru: 

— S-o recunoaștem. S-o recunoaștem. S-o recunoaștem. 

— Tu înţelegi ce se întâmplă? Restul celor din a Treia sunt 
înghiţiţi de vii. Toată Brigada 25 de Infanterie. 

— De fapt, când sunt înghiţiţi de vii, sunt morți. 

— Taci din gură. Dar așa-i. Sunt morţi, cum eu chiar n-aş vrea 
să fiu. 

Barul Purpuriu era făcut din stâlpi de bambus și stuf. Un strat 
de paie acoperea podeaua. Sub acestea, pământ. Nu avea 
pereţi, ci doar perdele din mărgele pictate cu diferite scene 
tropicale șterse - palmieri și lanţuri muntoase. Un șanț adânc pe 
patru laturi proteja Barul Purpuriu de inundaţii atunci când 
ploaia se abătea asupra orașului. Era la drept vorbind doar o 
colibă mobilată cu mese și scaune pliante, toate de producţie 
americană. Un generator zgomotos, provenit de la un spital 
militar de campanie, producea electricitate. Trei ventilatoare de 
masă dispuse pe latura vestică își întorceau feţele de la stânga 
la dreapta de parcă ar fi urmărit discuţia. 

— Da. Da. Da. S-o recunoaștem. 

— În sănătatea Labagiilor Norocoși. 

— Cine-s Labagiii Norocoși? 

— Noi suntem Labagiii Norocoși, pentru că facem cinci patrule 
pe lună într-o zonă absolut neostilă. 


— Cam o dată pe săptămână, iar în restul timpului încercăm 
doar să nu-i încurcăm pe alţii. 

— Asta-i datoria noastră sacră. Dă-mi o bucă. 

— O ce? 

— O bucată? Un cigarillo? Din-ăla care se fumează? Ca să-l 
pot fuma? 

— Bine. Tu le zici buci? 

— Problema-i că, atunci când ești de serviciu, îţi cheltuiești 
salariul - ăsta-i un mare dezavantaj, sincer să fiu. 

— Pentru că - vreau să zic - s-o recunoaștem. 

O masă lângă răcitor slujea de bar. Pe ea era un casetofon 
portabil, un teanc de casete și o jucărie de bar numită lampă cu 
efect de lavă, un borcan de ambră în care se puteau vedea 
neînțelesele, aproape ciclicele, dar irepetabilele mișcări 
luminoase ale cerii lichide în ulei încins. Fata cu unghiile de la 
picioare roșii controla toate casetele. Nu se primeau cereri. 
Dacă o întrebai de nume, ea spunea: 

— Ce nume vrei tu? Numele cum vrei tu. 

Muște negre și țânțari umpleau aerul. Proprietarul alerga 
după ei cu un plic și un tub de Raid. 

Șobolanii de tunel băură și făcură cinste cu câteva rânduri 
într-o manieră prietenească, ceea ce nu-i făcu să pară mai puţin 
înfricoșători. Doar unul era negru, dar toţi vorbeau ca cioroii. 
Aveau lucruri stranii de zis. Filosofii. Tăţi copchiii lu’ Dumnezău 
au tunele. Tăţi au tunele ca să fie motivaţi. Băură și iar băură, 
băură până ce le pieri orice expresie din ochi; încât păreau orbi, 
dar în rest nu păreau betți, doar că unul dintre ei, când trebui să- 
și golească vezica, își deschise pur și simplu fermoarul și-o făcu 
acolo la masă, de fapt chiar în propriii bocanci... Nu vedeai prea 
des negri și albi stând împreună și simțindu-se bine... Oamenii 
se împărțeau pe categorii... 

e 

Minh înțelegea dezamăgirea lui Skip, dar viaţa era ca o 
furtună și colonelul, unchiul lui Skip, era figura dominantă din 
peisaj. Era logic să te adăpostești lângă el. Dacă acesta voia ca 
nepotul lui să fie ferit de probleme, foarte bine. Graţie 
colonelului, Minh însuși nu mai pilota avioane de luptă și avea 
motive să spere că va supravieţui acestui război. In prezent 
pilota doar elicoptere, și asta doar pentru colonel. Călătorea 
deseori în haine civile și petrecea multe zile liber în Saigon. 


233 


Avea o iubită acolo, pe domnișoara Cam, o catolică, și se ducea 
la slujbă cu domnișoara Cam duminica dimineaţa, iar după- 
amiezile le petrecea acasă la ea, în compania numeroasei sale 
familii. 

Zborul necesita concentrare, te epuiza psihic. Se bucura de 
drumul acesta ca pasager în Chevroletul negru. Nimic de făcut 
decât să te uiţi pe geam la peisajul distrus de-a lungul Șoselei 
22 și să te gândești la domnișoara Cam. 

Unchiul Hao îl pusese în gardă că domnul Skip vorbește 
vietnameză. Drept pentru care, în timp ce-l conducea pe 
american la noul lui loc de cazare în Munţii Uitaţi, el și unchiul lui 
nu vorbiră prea mult. Minh ocupa locul din faţă, Skip pe cel din 
spate, lângă un cufăr. Unchiul conducea mașina, cu ambele 
mâini pe volan, cu capul înclinat în faţă, concentrat, cu gura 
deschisă ca un copil. Ploaia răpăia pe plafonul negru al Chevy- 
ului, o furtună iscată din senin, puţin cam devreme anul acesta. 
Unchiul Hao încercă să vorbească în engleză, dar domnul Skip îi 
răspunse scurt: 

— Poate că n-ar trebui să vorbim. 

— Ah, Hao, prietene, zise Skip, ploaia mă întristează. 

Minh își încercă și el engleza: 

— E bine să înveţi să fii fericit în ploaie. Atunci ești fericit 
mult, pentru că plouă mult. 

În engleză, asta nu suna foarte inteligent. 

Unchiul frână și Minh se ţinu de bord - un bivol de apă trecea 
prin faţa lor. O furgonetă care venea din direcţia opusă intră în 
animal și păru să ricoșeze din pielea lui groasă, oprindu-se de-a 
curmezișul în mijlocul pavajului crăpat. 

Bivolul lăsă capul în jos de parcă ar fi încercat să-și 
amintească ceva, stătu nemișcat câteva secunde și intră în 
iarba înaltă dând din coarne dintr-o parte în alta, mișcând din 
crupa ca o pungă de hârtie în care doi pumni lovesc pe rând. 
Hao manevră Chevy-ul pe după furgoneta oprită în timp ce 
animalul dispărea printre cortinele de ploaie. 

Odată ce părăsiră Șoseaua 22, intrară pe drumuri rele, 
aproape impracticabile, însă atâta timp cât unchiul ţinea roţile în 
mișcare evitau să rămână împotmoliți. 

— Când ajungem la panta cea mare, anunţă Hao, o să merg 
repede, pentru că trebuie să urcăm pe partea cealaltă. 

— Panta cea mare - ce-i asta? 


234 


— Pe un deal în jos și apoi pe un deal în sus. În valea de noroi. 

— Înţeleg. 

Vorbeau în vietnameză. 

Unchiul Hao avântă Chevroletul pe pantă în jos, trecură prin 
groapa de noroi din vale și urcară celălalt versant abrupt, până 
ce ajunseră aproape de culme și văzură în faţa lor doar cerul. 
Cauciucurile pierdură aderenţa și ţipară ca niște fantome în 
chinuri când Chevy-ul alunecă încet înapoi. Se opriră la poale în 
jumătate de metru de argilă. Hao opri motorul și domnul Skip 
spuse: 

— Bun. lată-ne aici. 

Minh își scoase sandalele, își ridică pantalonii deasupra 
genunchilor, își luă pe el ponchoul de plastic transparent și 
merse pe jos până la casa celui mai apropiat fermier, care-l 
urmă înapoi la mașină, trăgând după el, de inelul din nas, bivolul 
lui de apă. Legă o frânghie de axul din faţă și-i scoase din 
mocirlă. 

Skip se uită prin lunetă la locul în care fuseseră și spuse în 
engleză: 

— Din lac în puț. 

Nu era așa de rău acolo unde mergea el. Avea un aragaz, un 
soi de instalație de apă în casă, probabil vreo doi servitori. O 
baie caldă când simţea nevoia. Vila, înțelesese Minh, aparținea 
familiei unui francez, un doctor, un specialist în afecţiuni 
auditive, acum decedat. Din câte își dădea seama, francezul 
acesta fusese fascinat de unul dintre tunelele din zonă, plecase 
în expediţie, atinsese un fir și detonase o bombă. 

Ropotul ploii pe acoperiș scăzu până la un păcănit ușurel. 
Minh deschise ochii. Dormise. Unchiul oprise din nou mașina. 
Drumul părea să se sfârșească acolo, intra într-un pârâu care-și 
ieșise din matcă și Minh se întrebă dacă trebuie să aștepte 
vreun barcagiu scheletic cu glugă care să-l treacă pe american 
de cealaltă parte, în locul exilului său. Dar Hao porni încet 
mașina. Nu era un pârâu totuși, ci doar un pârâiaș lat desprins 
dintr-un râu pe care nu-l puteau vedea. 

Ploaia se opri când ei intrară încet în satul Muntelui Uitat. 
Soarele după-amiezii strălucea peste lumea udă și deja oamenii 
se mișcau pe afară de parcă furtuna nici n-ar fi existat, ducându- 
și poverile de-a lungul drumului, înlăturând frunze de palmieri 


235 


din faţa caselor. Lângă aleile de pământ, în locurile umbrite, mai 
uscate, copiii săreau coarda folosind lanţuri de plastic. 

Opriră în parcarea vilei și Minh nu avu la dispoziţie nici măcar 
un minut s-o vadă bine, că se și trezi implicat într-o mică 
aventură - ţipete din spatele casei, apoi un bătrân care părea să 
fie omul de serviciu sau îngrijitorul apăru fluturând o greblă 
deasupra capului și urlând ceva despre un șarpe. Minh o luă 
grăbit pe urmele lui, unchiul și Skip merseră după el și dădură 
toți peste un constrictor uriaș care șerpuia prin curtea din spate, 
un piton dungat mai lung decât oricare dintre ei, mai lung decât 
ei toţi la un loc. 

— Lasă-mă pe mine, lasă-mă pe mine, spuse Minh. 

Inutil, bătrânul mai lovi o dată cu grebla în el și-i dădu arma 
lui Minh. Acum ce urma? Nu voia să lase urme pe pielea lui 
valoroasă. Șarpele o luă spre malul din spatele casei. Minh 
alergă după el și înfipse grebla cu toată forța, sperând să agate 
capul reptilei, însă dinţii uneltei se afundară mai în josul spinării 
lui. Cât ai clipi, cu o forță înspăimântătoare, șarpele îi smulse 
grebla din mâini și o roti violent în aer, încă înfiptă în el, după 
care o trase în tufișuri. Minh și îngrijitorul o rupseră la fugă după 
el, lovind tufișurile cu mâinile, amândoi uzi leoarcă, îngrijitorul 
ţipă: 

— Uite monstrul! 

Apăru de după o tufă de Steaua Crăciunului ţinând șarpele de 
coadă: 

— E aproape mort! 

Dar șarpele încă se agita și-i scăpă din mână. Minh reuși să 
apuce grebla, să calce pe spinarea șarpelui, să smulgă arma și 
s-o avânte de mai multe ori spre craniul reptilei - surprinzător 
de fragil, ușor de înțepat. 

Chipul bătrânului se făcu numai un zâmbet: 

— Hai, hai, îl ducem la familia mea! 

Preotul catolic din regiune venise să-i salute. Îi vorbi în 
engleză lui Skip: 

— Nu e nevoie să omori aceste animale. Mulţi le ţin pentru 
companie. Dar e destul de mare încât să-i iei pielea. Păcat că 
nu-i mai colorat. Unii sunt roșii și uneori portocalii. 

Un tânăr în haine frumoase, probabil de oraș, purtând guler 
alb de preot: 


236 


— Trebuie să veniţi în vizită la mine acasă, zise el și Skip 
promise că va veni. 

Apoi Minh și bătrânul purtară captura în paradă pe strada 
principală a satului, Minh în faţă și prietenul lui în spate, iar între 
ei cei patru metri ai șarpelui. Țineau brațele libere în lateral 
pentru a-i contrabalansa greutatea. Copilașii fugeau după ei, 
țipând și cântând. 

Domnul Skip rămăsese în urmă cu preotul, altfel, în acest 
moment, Minh l-ar fi asigurat: 

— lată un minunat semn de bun augur al sosirii 
dumneavoastră. 

e 

William „Skip” Sands de la Agenţia Centrală de Informaţii 
americană sosi la vila din Cao Quyen, ceea ce însemna „Muntele 
Uitat”, cu sacul lui de călătorie și cele trei cufere ale unchiului 
său exact în clipa în care o ploaie torențială făcu loc vremii 
bune, însorite, la care el nu se simţea deloc părtaș. 

Voss îi promisese că are ceva pentru el, îi promisese că-l va 
ține pe Sands aproape. Se alesese praful, îl ţinuse pe Sands în 
ceață, nici pe departe aproape, într-un cort Quonset cu aer 
condiţionat din complexul Comandamentului Militar de Asistenţă 
în Vietnam din Tan Son Nhut, ca parte a unui proiect de scurtă 
durată dedicat colaţionării unei ultra-abundenţe de informaţii 
mărunte intitulat „Sistemul de îndosariere CORDS/Phoenix”, 
proiectul însuma fiecare notiţă luată vreodată de cineva care 
văzuse sau auzise ceva oriunde în Vietnamul de Sud. Grupul 
care lucra la proiect, aproximativ optsprezece bărbați și două 
femei, toți selectaţi din rândul cadrelor, își cheltuiau bună parte 
din energii încercând să evalueze dimensiunile materialului 
livrat - cutii cu pagini care ar fi alcătuit o potecă lată de două 
sute șase centimetri încercuind pământul la ecuator de 4,3 ori, 
sau ar fi acoperit complet statul Connecticut și ar fi depășit în 
greutate pahidermele din șaisprezece spectacole ale circului 
Barnum & Bailey. Șoc și disperare. Un omagiu adus victimelor 
din catastrofele maritime în vreme ce furtunile bubuiau în cală. 
Într-o zi, primiră instrucţiuni să pună toate cutiile pe cărucioare 
de mână și să le ducă pe poteca de zgură, sub soarele tropical, 
spre un depozit din același complex. Proiect încheiat. Punct. 

Apoi, așteptarea în Cao Quyen - „Muntele Uitat”, „Muntele 
Uitării” sau „Uită de Muntele Asta” - la care se gândea ca fiind 


237 


„Damulog Il”, din nou departe de ultima bucată de drum 
practicabil și de capătul firelor de înaltă tensiune. 

EI, Hao și Minh primiră o masă constând din orez și pește. Le- 
o aduseră soţii Phan, cei doi bătrâni care îngrijeau locuința și 
cărora el avea să li se adreseze cu domnul Tho și doamna Diu. 
După aceea, însoțitorii lui îl abandonară promițându-i că Hao 
avea să se întoarcă o dată pe săptămână sau la zece zile cu 
corespondenţă cărți și bunuri de consum pentru cămară. 

Noua locuinţă a lui Skip avea apă curentă de la un rezervor 
montat pe acoperiș. Avea și instalaţie de scurgere în casă, o 
baie la parter cu toaletă și chiuvetă, iar la etaj o alta, cu toaletă, 
cadă și bideu, și tapet cu sirene, acoperit de un mucegai straniu. 
Când deschise jaluzelele acestei băi, vreo șase molii zburară din 
vasul de toaletă și i se așezară pe cap. 

Nimic pe bază electrică. Avea lămpi cu butan cu abajur de 
cupru și în camere mobilier de răchită de pe care lacul se 
desprindea în fulgi. Dacă venea ploaia, și avea să vină zilnic de 
acum încolo, putea să închidă obloanele de lemn. De sus, se 
scurgea apă prin mici crăpături în mai multe boluri smălţuite 
dispuse prin salon. Insă casa era bine situată în calea vânturilor 
și emana o senzaţie de confort. Erau lucruri de bun gust acolo. 
Luau sarea și piperul cu linguriţa din păhărele, la fel cum făceau 
și cu zahărul, în loc să le pună în solniţe; iar patul lui de la etaj 
ocupa un colț ferit al casei, în imediata apropiere a modestei 
camere principale, deschisă la toate mișcările aerului înăbușitor 
de noapte. 

La lumina zilei făcură un tur al vilei, o clădire cu etaj 
construită în principal dintr-un material jilav, aspru, asemănător 
cu cimentul sau chirpiciul. Viespi mici și negre intrau și ieșeau 
prin găurile de glonţ din pereţii exteriori - în timpul francezilor, 
în regiune avuseseră loc bătălii. O rigolă de ciment înconjura 
fundaţia casei și transporta apa de ploaie într-un pârâu umflat și 
lent aflat într-o vâlcea din spatele perimetrului. Aruncă o privire 
într-acolo: copii curajoși pluteau pe platforme făcute din te miri 
ce - vreascuri, nuci de cocos, frunze de palmier - și-l strigau în 
gura mare. 

e 

Proprietarul vilei, un doctor francez, murise fără a lăsa în 
urmă, din câte înțelegea Sands, vreo urmă a existenţei sale 
fizice în afară de-o proiecție pe pereţii unui tunel; însă încălţările 


238 


lui, trei perechi, stăteau în șir în fața ușii, sandale, papuci de 
casă și cizme de cauciuc de-un verde deschis. Pantofii lui 
dispăruseră odată cu persoana lui. Doctorul, un anume Bouquet, 
venise din Europa la începutul anilor 1930 cu o soţie care în 
scurt timp se întorsese, potrivit spuselor îngrijitorului, domnul 
Tho, la Marsilia; nu se mai păstra nicio urmă nicăieri în casă 
legată de ea, poate doar tapetul din baia de sus ales de ea, 
acoperit de nenumărate sirene pătate. Insă doctorul absent 
constituia o prezență constantă; din ziua morții lui nu se 
modificase nimic în casă, totul era în așteptare. In biroul cu 
tavan înalt în care se intra din living, suprafaţa mesei de mahon 
masiv stătea ascunsă sub cărți și reviste apăsate de macheta 
din porțelan a unei urechi umane - internă și externă - cu părți 
detașabile, o călimară, o scrumieră, rastelul lui cu trei pipe din 
spumă de mare înclinate într-un unghi ușor, fâșii de ziar sau 
bucăţi de hârtie igienică bej, aspră, care marcau locul în mai 
multe cărți stivuite lângă el, una dintre acestea conţinând în 
mod sigur ultimul cuvânt pe care-l citise înainte să-și pună 
ochelarii deoparte, să iasă la plimbare și să se facă nevăzut. Cu 
excepţia dezordinii de pe masă, biroul era curat și ordonat, 
mobila acoperită cu pagini din Saigon Post și Le Monde și 
obloanele erau închise. Skip trase atent cu ochiul sub copertele 
cărţilor, având grijă să nu le schimbe locul, de parcă proprietarul 
ar putea veni să verifice. Doctorul nu avusese milă cu paginile - 
pete de ceai, amprente lăsate în cerneală, pasaje lungi 
subliniate grosier. Fiecare volum purta pe interiorul primei 
coperte inscripţia „Bouquet” cu aceeași caligrafie deasupra 
datei de achiziţie. Nu găsi niciuna fără inscripţie. Pe deasupra, 
doctorul colecţionase timp de șaptesprezece ani Anthropologe, 
un periodic de dimensiunea unei cărți, șaizeci și opt de numere 
cu coperte de hârtie cretată, toate bej. Și mai multe reviste 
științifice, fiecare legate pe ani în aceeași hârtie maro. Un 
exemplar umed, legat în pânză burgundie al romanului Nicholas 
Nickleby era singura carte în engleză. Skip îl citise în colegiu și 
nu-și amintea decât că la un moment dat Dickens numea 
speranţa omului un lucru „la fel de general ca moartea”. 
e 

Peste o săptămână, Hao se întoarse conform promisiunii și, 
împreună cu corespondenţa lui Skip, aduse multe cutii de carton 
pliate pentru obiectele personale ale doctorului Bouquet. Skip se 


239 


bucură de cutii - nu le ceruse el, dar Hao ghicise singur. Primise 
o scrisoare aiuritoare, disperată din partea lui Kathy Jones. Din 
câte se părea, ea întreținea acum legătura între MIAC și mai 
multe orfelinate, iar viaţa ei, lucrurile la care fusese martoră, îi 
întunecase complet fatalismul calvinist - sau, se gândea Skip, 
calvinismul ei fatalist: 


Poate n-ar trebui să citesc unele lucruri. Dar îti pot 
spune pe șleau că am ajuns să cred în asta cu ceva 
timp în urmă, chiar dinainte să aflu în mod sigur că 
Timothy e mort. Unii oameni sunt sortiti de la facerea 
lumii să-și petreacă eternitatea în lad și eu aș spune 
că ei nu simt niciodată gustul vieții adevărate, ci îşi 
încep direct drumul prin lad de la naștere, am văzut 
asta, tu ai văzut-o cel puțin în Damulog, știu, și dacă ai 
venit în Vietnam, o vezi în tehnicolor fără-ndoială și 
mi-e milă de tine, dar și râd. 

Poate că unii sunt în Rai, alții în lad, iar altii în 
Purgatoriu sau poate că lumile sunt separate din punct 
de vedere geografic - de fapt, ti-am spus că am găsit 
referința la „felurite slujiri” de care ai întrebat când 
făceam dragoste noapte de noapte în mica noastră 
văpaie psihedelică de pasiune în Damulog? Epistola 
întâi către Corinteni, să fi fost Capitolul 12? 

Așa-i... acum am verificat, 12:5%6. 

Dar nu am recunoscut citatul pentru că e din versiunea 
regelui lacob? și eu am folosit versiunea standard 
revizuită, în care scrie: „Sunt felurite slujbe, dar este 
același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același 
Dumnezeu, care lucrează totul în toți”. Deci „Slujiri” 
este tradus mai bine prin „slujbe” - nu se referă la mai 
știu eu ce departament angelic, înţelegi? 

Mi-aș dori să fii aici și să putem discuta, dar noi n-am 
discutat niciodată prea mult, așa-i? De fiecare dată 
când ne-am întâlnit ne-am grăbit să ne „întâlnim”. 
Abia te cunosc. Dar îti scriu. 

Citești măcar asta? 


La drept vorbind, nu. Nu. 


23 King James Bible (în original). 
240 


Între averse, o boare sufla dinspre pârâu, alungând insectele 
și păstrând răcoare în birou. Îşi petrecu serile îmbrăcat în halatul 
de mătase al doctorului printre cele aproximativ opt sute de 
titluri în franceză ale bibliotecii lui și, la început, fără a depăși 
aproape deloc perimetrul casei. 

Își făcu de lucru aducând la formă tridimensională cutiile de 
carton pliate. Hao aduse și o rolă de bandă adezivă pentru 
hârtie, transformată de vreme într-o rotiță solidă, compactă, 
imposibil de folosit. De la Marco Polo încoace, își spuse el, clima 
aceasta a biruit civilizaţia occidentală. 

Trimise pe domnul Tho la magazinul din sat după aţă și-i 
spuse doamnei Diu că pleacă la preot la un ceai. 

Căsuţa lui Pere Patrice se afla la o sută de metri de strada 
principală, la capătul unei poteci presărate cu scânduri vechi 
puse peste bălți. 

Pere Patrice călătorea mult prin district și Sands nu petrecuse 
mult timp cu el. Sands nu-i mărturisise că este catolic. Poate că 
nici nu avea s-o facă. Poate că, își spunea el, m-am săturat de 
credinţa mea. Nu pentru că ar fi fost pusă la încercare sau 
înfrântă, ca a lui Kathy. Ci doar pentru că n-a mai fost exersată. 
lar bisericuţa în aer liber, un acoperiș de tablă pe stâlpi de lemn 
înfipţi într-o placă de ciment, acesta e locul în care se joacă 
drama mântuirii? Sands îl găsi pe preot, un om scund, în 
grădiniţa lui. Pere Patrice avea o față rotundă de maimuţă. Nas 
cu nări mari. Ochi uriași, reptilieni. Mai mult decât exotic, arăta 
ca un om venit din spaţiul extraterestru. Îi aduse musafirului 
ceai cald într-un pahar de apă. Se așezară în grădină pe bănci 
de lemn ud în vreme ce apa ultimei ploi picura din tufele înalte 
de Steaua Crăciunului. Sands își încercă vietnameza. 

— Ai pronunție bună, zise tânărul, apoi vorbi ininteligibil o 
jumătate de minut - Skip își exersase deja vietnameza cu cei doi 
servitori de la vilă și efortul i se păru inutil. 

— Îmi pare foarte rău. Nu înţeleg. Poţi vorbi, te rog, mai încet? 

— Voi vorbi mai încet. Îmi pare rău. 

Se lăsă tăcerea între ei. 

— Eşti amabil să repeţi ce ai spus? 

— Da, sigur. Am spus: sper că vei munci cu spor aici. 

— Da, am spor, mulțumesc. 

— Ești de la Consiliul Ecumenic Canadian. 


241 


— Da. 

— Lucrezi la un proiect de traducere a Bibliei. 

— Avem multe proiecte. Acesta este unul dintre ele. 

— Dumneata ești unul dintre traducători, domnule Benet? 

— Încerc să-mi îmbunătăţesc vietnameza. E posibil ca mai 
târziu să ajut la traducere. 

— Să vorbim în engleză, propuse preotul în engleză. 

— Cum dorești. 

Pere Patrice spuse: 

— Vrei să te spovedesc? 

— Nu. 

— Slavă Domnului! Nu ești catolic? 

— Adventist de ziua a șaptea. 

— N-am auzit de adventiști. 

— E o credinţă protestantă. 

— Desigur. Dumnezeu nu face deosebiri între protestanți și 
catolici. Dumnezeu însuși nu este catolic. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Ce este universul pentru Dumnezeu? Este un teatru? Un 
vis? Poate un coșmar? 

Preotul zâmbi, însă părea supărat. 

— Asta e o întrebare mare. Cred că putem vorbi despre un 
mister. 

— Citesc o carte absolut minunată. 

Skip așteptă ca preotul să încheie, dar acesta nu mai spuse 
nimic despre carte. 

— L-am întâlnit pe domnul colonel Sands, la vilă l-am întâlnit. 
Ți-e prieten? Coleg? 

— Mi-e unchi. Dar și prieten. 

— Colonelul mă fascinează. Nu-l înţeleg. Dar nu cred că ar 
trebui să vorbim despre el, nu? 

— Nu știu la ce te referi. 

— Cred că trebuie să ne cunoaștem măsura. 

Sands trase concluzia că preotul era un om inteligent care nu 
reușea să-și comunice ideile în engleză. 

— Mă poţi ajuta să culeg povești populare din zonă? îl întrebă 
el pe preot. 

— Povești populare? Basme, poate? 

— Da. E un hobby, un interes personal al meu. Fără legătură 
cu munca mea. 


242 


— Fără legătură cu munca dumitale la Biblie? 

— Păi, sigur că mă ajută ca traducător. Mă ajută să înţeleg 
limbajul miturilor. 

— Dar ai spune că Biblia este un mit? 

— Nicidecum. Aș spune că e scrisă în limbajul miturilor. 

— Desigur. Categoric. Te pot ajuta. Îţi plac poate și cântecele? 

— Cântecele? Sigur că da. 

— Îţi cânt un cântec vietnamez, zise preotul. 

Îl privi pe Skip drept în ochi. Trăsăturile lui păreau să se 
limpezească. Privirea lui deveni serioasă. Preţ de aproape un 
minut cântă cât se poate de frumos pe o voce clară, puternică, 
netulburat, complet în largul lui. Era o piesă înălțătoare și 
atingea o notă de dor. 

— Înţelegi cântecul? 

Skip rămase fără grai. 

— Nu? De trei ani el e soldat în avanpost, departe de satul lui. 
Se simte foarte singur și toată ziua muncește din greu tăind 
bambus. Îl doare tot corpul. Mănâncă doar bambus și niște 
fructe, iar prietenii lui sunt doar bambușii. Și vede un pește într- 
un bazin, un pește care înoată singur, și el fără prieteni. Cred că 
așa suntem și noi - domnul Benct și Pere Patrice. Nu crezi? Eu 
sunt departe de casa mea, de satul meu, iar dumneata ești 
departe de Canada. 

Cu acestea, tăcu. 

— Așa se încheie cântecul? 

— Sfârșit. Vede peștele cum înoată singur. 

— Cred că ai niţel sânge irlandez în dumneata, domnule. 

— De ce? 

— Irlandezii adoră să cânte. 

— Uneori se ţin concursuri de cântat și eu mă clasez foarte 
bine. E și ăsta un hobby - ca al dumitale. Aici, în acest district, 
fiecare om trebuie să cânte. Trebuie să le cântăm demonilor. 

— Adevărat? 

— Domnule Benet, e adevărat, demonii trăiesc aici. 

— Înţeleg. 

— Dacă faci ceva nepoliticos, de pildă dacă te ușurezi în 
pădure, vei avea de suferit din partea lor. Copacii ar putea să 
cadă peste tine, ramuri uriașe s-ar putea rupe, lovindu-te în cap, 
ori ai putea să cazi într-o crevasă și să-ți rupi vreun os. Acesta 


243 


poate fi un mod surprinzător de-a afla că există spirite aici, în 
pădure. 

Skip spuse: 

— Da, aș fi surprins dacă s-ar întâmpla asta. 

— Câţiva doctori chinezi își practică meseria în districtul 
acesta, unul chiar aici. Știu și ei de spirite. Te voi duce cândva la 
cabinet. Ai vrea să mergi? Au multe lucruri fascinante. Al nostru 
ține toate membrele unui tigru în borcane și cutiuţe. Dacă 
macină oasele și le dă unui câine să le mănânce, câinele acela 
devine feroce. Știai că până și ceara din urechile unui tigru te 
poate vindeca de ceva? Și firele tari de păr din coada elefantului 
le pot alina femeilor durerile nașterii. Macină dinţii și oasele de 
elefant pentru a unge anumite răni și a le vindeca. Macină 
coarnele de cerb și le amestecă în alcool pentru a produce un 
soi diabolic de băutură. Aceasta le dă bărbaţilor putere mare în 
pat. La fel și cu alte animale. Mulţi șerpi, multe feluri de 
animale. Poate și insecte, nu știu. Doctorul chinez cunoaște 
lucrurile astea. 

— Presupun că mi-ar plăcea să văd o astfel de colecţie. 

— Oamenii aceștia nu lucrează doar cu superstiții. Unele 
lucruri sunt deja verificate. Triburile ridică altare și ruguri în 
pădure. O căscioară pentru spirite din bambus, poate din nuci 
de cocos. Spiritele sunt acolo, locuiesc acolo, trebuie să cred 
asta, există dovezi. Ca în cazul unui tânăr care a urinat în 
batjocură în faţa unui altar din pădure și apoi a suferit o cădere 
mentală completă. 

— Șocant. 

— Numele meu este Thong Nhat, zise Pere Patrice. Sper că-ţi 
voi fi prieten. 

— Cu toată plăcerea, zise Skip. Te rog, spune-mi Skip. 

Așa stăteau lucrurile - ceai cu preotul, plimbări când nu ploua, 
un program de mișcare fizică. Își făcu un obicei din a frunzări 
revistele doctorului francez mort, traducând pasajele pe care 
acesta le subliniase. Se ocupă de fișele colonelului. Uneori auzea 
în depărtare elicoptere, avioane de luptă, bombardiere și se 
simţea captiv într-o bulă multicoloră a lucrurilor nesemnificative. 

Cu ocazia următoarei vizite, Hao aduse o scrisoare din partea 
maiorului Eddie Aguinaldo, înaintată de ambasada din Manila 
oficiului poștal militar al ambasadei sud-vietnameze din San 
Francisco: 


244 


Am hotărât să mă însor cu o femeie tânără și foarte 
frumoasă. Ai citit bine! Știam că vei fi uimit. Parcă te 
văd în fața mea cu gura căscată. Numele ei este 
Imogene. Este fiica senatorului Villanueva. Intenționez 
să devin un soi de politician local nu foarte corupt, dar 
categoric bogat, și te poti baza pe ajutorul meu să faci 
bani dacă te vei întoarce în frumoasa noastră patrie. 
Am avut parte de vizita întrucâtva ciudată a unui 
„domn Cutare"” de la Secția ta Politică din Manila. Ezit 
să-i dau numele adevărat. S-a arătat extrem de 
interesat de prietenii și rudele noastre, adică de 
prietenul meu și de ruda ta. Sper că întelegi unde bat. 
Hotărârea domnului Cutare era foarte necaracteristică 
oamenilor din branşa ta. Mărturisesc că m-a 
descumpănit putin. După ce a plecat, m-am dus 
imediat la bufet să-mi torn ceva tare, iar acum m-am 
așezat să-ți scriu scrisoarea de față. Simt că e 
important să mă grăbesc. Nu pot spune că le știu pe 
toate, dar iți transmit sentimentul meu că prietenul, 
ruda noastră, trebuie înștiințat numaidecăt de situația 
aceasta. De interesul vehement care se arată față de 
el, de tonul dușmănos al cuiva care se presupune că 
este colegul prietenului și rudei noastre. Cred că ar 
trebui să-l pui cât de repede în gardă să mai arunce 
câte o privire în spate - chiar și atunci când se simte în 
deplină siguranță. 

Skip, în Mindanao am dat-o în bară. O greșeală 
intolerabilă, demnă de tot regretul. Mai mult de atât 
nu pot să spun. 


Al tău, cu toată sinceritatea, 


... Eddie, cu o caligrafie înflorată. 
(J 
James visă schimburi de focuri: trăgea gloanțe oarbe cu o 
armă defectă. Visele îţi transmit mesaje, asta știa. Nu-i plăceau 
mesajele de acum, avertismente cum că în luptă el nu va avea 
nicio putere. Nu c-ar fi fost martorul vreunei lupte în afara 
acestor coşmaruri. 


245 


Elicopterele care veneau și plecau din zona de aterizare Delta 
transportau doar provizii, nu și echipe de luptă. Din timp în timp, 
neputând să meargă mai departe, câte un pilot rănit era nevoit 
să aterizeze, dar membrii echipei Echo știau asta doar din 
auzite. 

Lui James nu-i displăceau operaţiunile de patrulare. O astfel 
de operaţiune ţinea două zile. Echipa urca spre vest de-a lungul 
drumului șerpuit, trecând prin zona de aterizare, și se întorcea 
spre sud - pe un drum vechi ce trecea prin ferme neîngrădite, 
intra într-o junglă mică și ieșea în stâncosul ţinut sterp apărut în 
urma acţiunii ierbicidelor - ajungând înapoi la Tabăra Echo; sau 
pornea spre nord, apoi urca spre est prin zona de aterizare, 
după care cobora muntele și era înapoi la Echo. Pe drum, ridicau 
tabără peste noapte. Nu se întâmpla niciodată nimic. 

La vest de Cao Phuc era tot Vietnamul, neatins de ierbicide, 
plin de jungle și de culturi de orez unde dușmanul se putea 
ascunde cu ușurință, pregătind ambuscade. Partea de vest ar fi 
trebuit să fie înfricoșătoare, dar nu era. Fermierii rămâneau de-a 
lungul coastei dealului, munceau neabătuţi pe terasele lor, 
salutau întotdeauna cu fluturări din mână. Umbla vorba că 
familiile lor n-au avut niciodată ceva de împărţit cu francezii, cu 
Vietcongul sau cu soldaţii americani. 

Nici în partea de nord nu se întâmpla nimic, însă aceea era o 
zonă nelocuită, stâncoasă, povârnită, plină de râpe și deseori o 
frunză se întorcea în așa fel încât reflecta lumina și părea că 
scapără ceva alb deasupra unei costișe - de parcă cineva s-ar fi 
ascuns acolo - și asta îl umplea de groază. Orice buștean căzut 
semăna, la prima vedere, cu un lunetist pitit în iarbă. 

— Ce-i aia de acolo? 

— Ala-i un căcat de elefant. 

— Crezi că pun explozive capcană și-n chestiile alea? 

— O, da. O, da. O, da. Pun explozive capcană în orice 
drăcovenie. 

Omul Negru spuse: 

— Ala-i căcat de bivol. P-aci nu există elefanți. 

— Ba sunt elefanţi cu grămada. 

— Nu pe muntele ăsta. Ala-i căcat de bivol. 

— E mare. 

— Bivolii-s mari, prostule. 

— Ce-s alea care cresc acolo? Ciuperci? 


246 


— Ciupercile cresc pe orice drăcovenie. les peste noapte, zise 
Omul Negru, cresc așa de repede că le vezi cu ochiul liber cum 
se fac mari. Pe bază hormonală și-alte alea, dau halucinaţii. 

— Ei, în orice caz, n-a fost niciuna d-asta între alea de le-am 
mâncat. 

— Alea au fost de tot căcatul. 

— Le-am dat gata cât ai zice pește. 

— Și-au mai rămas numa' șaptezeci și șase de alte milioane. 

— Aha, făcu Omul Negru, te-așteaptă căcaturi de tot felu... 
Da’ nu tre’ să le-accepţi, le respingi pur și simplu cu forța minții. 

În momentul de faţă, Omul Negru era singurul frate de suflet 
din Plutonul Echo. Omul Negru făcea asta. Omul Negru făcea 
aia. Omul Negru avea un nume, dar era secret. 

— Nu vreau să mă strige lumea decât Omu’ Negru, insista el. 
N-o să trăiesc eu cu numele de sclav pe care albii l-au dat 
strămoșilor mei. Își lipise bandă adezivă peste ecuson, nu voia 
să spună nimănui ce scria acolo. 

Omul Negru le spuse: 

— lo-s un om negru cu pulă neagră. Da’ nu-i așa de mare. 
Mulţi se umflă-n pene cu scula lor de douășcinci de ţenti. Da’ de- 
ar avea douășcinci de ţenti cum am io cinșpe, ar face cu inima, 
săracii. Atâta snagă am io-n scula mea de cinșpe ţenti. 

Fisher și Evans erau singurii prieteni ai lui James, prieteni pe 
viață. Credea că poate și dom' sergent îl avea la suflet. Cât 
despre restul Plutonului Echo, ei vorbeau o limbă străină și-n 
cea mai mare parte a timpului James se simţea speriat, supărat 
și lăsat deoparte. 

Îi era tare dor de casă. Acum înţelegea ce trebuie să fi 
însemnat pentru fratele lui Bill să formeze un număr în Honolulu 
și să facă telefonul din bucătăria mamei să sune. Regreta 
amarnic mojicia de care dăduse dovadă faţă de fratele lui atunci 
când acesta sunase acasă. Imagini iluzorii în care discuta și 
râdea cu fratele său, discuta cu prietenii săi, îi domina pe 
căcănarii ăștia din Echo, vise în care nu se afla aici, în care se 
afla oriunde altundeva numai aici nu, se afla undeva care 
însemna altundeva, unde să nu fi auzit niciodată de locul acesta. 

Puteai cere o permisie și să faci autostopul până la baza cea 
mare a Diviziei 25 de infanterie sau taman până în Saigon, 
puteai merge cu un camion de la zona de aterizare. Acestea 
aveau zilnic drum într-acolo. 


247 


Sergentul Harmon nu era altfel decât ceilalţi, cum păruse la 
început. Înjura, bea bere, deși numai câte una sau două, și 
singurul lui viciu în afară de ăsta era că mesteca tutun, îl priza; 
unii dintre băieţi numeau asta morfoleală și, din admiraţie faţă 
de sergent, o făceau și ei. Era în vârstă și părea scos dintr-un 
film de război - păr blond foarte deschis, ochi sinilii, ten bronzat 
și un zâmbet care-i ridica buzele într-o parte, ca lui Elvis Presley. 
Un canin din partea aceea era ciobit, însă avea dinţi extrem de 
albi și caninul acela nu arăta atât de rău. James aproape că și-ar 
fi dorit să aibă un dinte ciobit așa, ca sergentul. Și Fisher avea 
un dinte ciobit, însă într-un fel care parcă cerea intervenţia unui 
dentist. Uniforma sergentului se potrivea perfect pe corp. O 
purta ca și când ar fi vrut să demonstreze că nu e așa de cald la 
tropice. 

Flatt profeţise că ziua de plată nu-i va găsi acolo, la umbra de 
pe Muntele Norocului, dar se înșelase. Luna mai începuse deja 
de mult, iar James îi trimisese deja o parte din salariu mamei lui 
în Phoenix. O dată ea îi trimise înapoi un bileţel într-un plic 
mare, mulțumirile ei măzgălite pe o foaie roz pe care o furase 
probabil de undeva. Îi scria: „Ne descurcăm bine, Domnul are 
grijă de toate”. 

A doua vineri din iunie a fost puţin diferită. Ziua de naștere a 
lui James avusese loc cu o zi în urmă. EI, Fisher și Evans părăsiră 
Tabăra Echo cu permisie și ajunseră până în sat. Evans hotărâse 
că trebuie să și-o pună toţi cu câte o fată. 

— Haide, făcu Evans, suntem în război. Suntem bărbați. 

— Eu nu văd niciun război. 

— E peste tot sau cel puţin undeva pe aici, și nu vreau să mor 
înainte să mi-o trag cu cineva. 

Se duseră la Barul Purpuriu și, în spatele lui, pe saci de paie 
Evans și Fisher își pierdură virginitatea, iar James o trădă pe 
Stephanie Dale cu o fată care măcar nu avea dinţii stricaţi sau 
care probabil nu avea niciun dinte în gură, căci fata nu zâmbi și 
nici nu vorbi. Astfel, pentru a pune lucrurile în mișcare nu trebui 
să mintă, dar nici să spună adevărul. Fata gemu ca o sălbatică 
și-l aduse pe culmile tulburi ale extazului. 

Cei trei soldați se întâlniră după aceea în bar. Mai aveau încă 
șaisprezece ore din permisie, însă făcuseră deja tot ce era de 
făcut pe lume. 

Evans ridică paharul: 


248 


— la d-aci! 

— Las-o moartă. 

— Ce? 

— Nu spune „la d-aci”. E așa de fals, bătrâne. 

— Pe mă-ta-i fals. Nu-i fals. Asta-s eu. 

— Ce ești tu? Tu ești „la d-aci”? 

— Să-ţi zic ceva, amice, să-ţi zic ceva, muistule. 

Evans își șterse berea de pe bărbie și spuse: 

— Bine, da, eram virgin, recunosc. Acu’ a fost prima dată. 

Ei îl priviră insistent până când se simţi forțat să întrebe: 

— Dar la voi? 

— Da, și la mine. 

— Ei? Cowboy? 

— Nu. N-a fost. 

— Te ţii de minciuna asta. 

— Da, mă ţin. 

— Bine. Tu întotdeauna ai fost puţin mai avansat. 

— Dar de o altă minciună m-am săturat. Azi nu fac nouășpe 
ani, ci numa’ optșpe. 

— Cum? 

— Cum? 

— Tocma' ai făcut optșpe ani? 

— Aha. 

— Adică, ai avut... șapteșpe? 

— Cum mă vezi și cum te văd. 

— Dumnezeule! Eşti doar un copil! 

— Ba acum nu mai sunt. 

Evans se întinse peste masa instabilă ca să-i strângă mâna. 

— Ești mai avansat decât m-aș fi așteptat. 

În cinstea sa, James cumpără mai multe rânduri de băutură. 
Era fericit și râdea. Acum, că venise acolo unde umiditatea era 
insuportabilă și berea ieftină și fără sfârșit, înţelegea cu 
adevărat scopul și semnificația acesteia. 

Băură până la lăsarea serii. Pe Fisher, de credinţă catolic, îl 
învălui un nor negru de penitenţă. 

— O să fac sigur o boală venerică. 

— Nu te poți îmbolnăvi prin prezervativ. 

— Înî, făcu Fisher vinovat, asta dacă reușești să-l desfaci. 

— Cum? 


249 


— Nu l-am folosit! N-am reușit să-l desfac! Îmi tremurau prea 
tare degetele! 

— Folosește dinţii data viitoare, tolomac ce ești. 

Merseră spre tabără pe întuneric. Fisher era de neconsolat. 

— O să iau o boală venerică de la Dumnezeu. 

— O să te duci să-ţi spovedești păcatul ăsta? 

— N-am încotro. 

Evans spuse: 

— „Catolic” rimează puţin cu „lindic”. 

Fisher păru rănit. 

— Ce lucru urât din partea ta. 

— Tu ai vreo religie? îl întrebă Evans pe James. 

— Acum da, sigur că am. Acum venerez Sfânta Futere. 

Niciunul nu avea lanterna la el. Nu vedeau nimic. Noroiul 
uscat era ca cimentul și se împiedicau în făgașe. Evans strigă: 

— Am făcut-o! 

— Știu! Am făcut-o! E ca... 

Lui Fisher îi lipseau cuvintele. 

— Știu! zise Evans. Așa e! Fir-ar să fie! Am ejaculat atât de 
tare că aproape mi-a explodat vârfu' penisului. 

Fisher se rugă: 

— Hai, băieţi, serios acum - chiar aţi folosit prezervativul? 

— La naiba, da, sigur că l-am folosit. 

— Ai face bine să-l foloseşti și tu data viitoare, îi spuse James. 

— Care data viitoare? N-o mai fac niciodată. 

— Căcat în ploaie. 

— Sper numa’ să nu mă-mbolnăvesc. Doare ca naiba când te 
pişi, ș-apoi mai doare și injecţia. 

— Injecţia aia tre’ să fie ca un cuţit înfipt în cur. 

— După vaccinul antirabic, ăsta e cel mai rău. 

— Măcar o târfă nu te poate infecta de rabie. 

— Nu poate? 

— Cacat. Nu știu. 

— Numa’ dacă te mușcă! 

Incercară să nu facă zgomot când intrară în tabără, dar când 
găsiră Adăpostul Patru, Evans spuse cam tare: 

— Nu-mi vine să cred! Dacă o fi să mor, măcar n-o să mor 
virgin. 

Fisher se așeză pe pat cu umerii adunaţi. Părea amețit. 


— Mă simt atât de rău. Nu trebuia s-o fac. Prima mea dată și 
am plătit prețul. 

Evans căzu pe spate pe pat, dezmierdându-se singur. 

— Mamă, îmi vine să-mi pup scula pen' că-s tare-ndrăgostit 
de ea și asta pen' că poate să FUTA! 

Cineva din alt adăpost strigă: , 

— Ei, fute-te SINGUR și TACI DIN GURA, în pula mea. 

Fisher se lăsă în genunchi pe întuneric: 

— Te rog, Doamne, te rog, Maică Precistă și lisuse și Sfinților, 
nu lăsați să iau boli venerice. 

— Nu ştiu cum s-o descriu, zise Evans, dar după ce am 
terminat, stăteam deasupra ei și ea și-a împreunat picioarele și 
nu știu cum... le-a frecat unul de celălalt. Și am simţit ceva... de- 
a dreptul plăcut. 

James spuse: 

— M-am temut să nu mă scap, de parcă m-ar fi durut 
stomacu’ tot timpul, chiar aici - se atinse sub stern. Dar pentru 
prima dată în haznaua asta uitată de Dumnezeu simt că nu mai 
trebuie să mă tem. Pentru că-s beat criță și în sfârșit am făcut 
optșpe ani. 

— O, bătrâne, se văicări Fisher. Mi-a luat snaga. Mi-a luat 
puterile. Lucrează pentru dușman. Târfele alea lucrează pentru 
dușman. 

e 

În iunie, în timpul ploilor, un bărbat pe nume Colin 
Rappaport se întâlni cu Kathy Jones nu departe de centrul de 
îngrijire din San Dec, în delta Mekongului, unde lucra aceasta. El 
veni într-un Land Rover. Se afla într-un tur al regiunii din partea 
Fundaţiei „Ajutaţi Copiii Lumii”, pentru care lucra în ultima 
vreme. O ajută să-și urce rucsacul și bicicleta neagră 
zornăitoare în spatele vehiculului și porniră spre orfelinat, la opt 
kilometri distanţă pe drumul făcut de americani. 

Îl mai întâlnise de câteva ori în Manila, cu mult timp în urmă. 
Pe atunci, Colin era subțirel; acum, după ce locuise un an în 
SUA, era pântecos. Conducând, își puse deoparte pălăria de pai 
și își șterse creștetul cu o batistă leoarcă de sudoare. 
Intotdeauna fusese chel. Mai chel decât Colin Rappaport nu 
puteai ajunge. 

— Îţi place vizita pe care o faci? 


251 


— Doamne, Kathy, credeam că sărăcia e o pacoste destul de 
mare. 

— Și nu-i? 

— Nu m-am întrebat niciodată ce efecte poate avea războiul, 
asta vreau să zic. 

— După un timp devine doar comic. Nu glumesc. Ți se sucesc 
minţile atât de tare că te-apucă pur și simplu râsul. 

Când ajunseră la orfelinatul Împăratul Bao Dai, servitori 
zdrenţțăroși tăiau o mână de legume putrede într-un ceaun cu 
apă de ploaie aburindă. 

— VUite-l pe Van, îi spuse ea lui Rappaport când un tânăr veni 
în grabă spre ei ștergându-și mâinile pe tricou. 

— Domnișoară Kathy, cât mă bucur de vizită, haideţi, vă duc 
eu, zise Van, dând mâna cu Rappaport și conducându-i pe scara 
întunecată a acestei foste fabrici până la al treilea nivel, unde în 
șase ţarcuri împrejmuite cu plasă de sârmă și dispuse pe 
palierul vast și deschis trăiau două sute de copii, separați în 
funcție de vârstă. Peste tot mișunau muște și în aer plutea o 
duhoare de urină și resturi de mâncare. Van le ceru celor de opt 
ani, în pantalonii și cămășuţele lor de bumbac franjurate și 
mizerabile, să se ridice în picioare, să stea în rând și să cânte un 
cântec de bun venit. În acest timp, Rappaport rămase nemișcat, 
cu un zâmbet împietrit pe buze. După aceea Kathy îl conduse 
înapoi pe scări și intrară în spaţiul rezervat bolnavilor de 
malarie, o magazie cu acoperiș de tablă în care o duză de 
pacienţi zăceau în întuneric și liniște deplină. Kathy se mișcă 
printre ei ridicându-le pleoapele și deschizându-le gurile. 

— N-a murit nimeni, îl anunţă ea pe Colin. 

Când ieșiră afară, doi servitori duceau între ei ceaunul spre 
clădirea principală, unul dintre ei ţinând polonicul în mâna 
liberă. 

— O, Doamne, făcu Colin. Aia-i hrana lor. 

Femeia îl duse sub un copac și se așezară amândoi pe 
pământ. 

El spuse: 

— Credeam că sunt mizerii. Apă de vase. 

— Noi, cei din Purgatoriu, înălțăm cu drag cânturi ladului. 

— Cred că te înțeleg. 

Van se apropie cu două pahare de ceai. 

— Bea, îl fierb, îl îndemnă Kathy. 


Colin așeză paharul între picioare. Scoase un trabuc din 
buzunarul stâng de la piept și o brichetă din cel drept. 

— E un dezastru, așa-i? i 

— Toată planeta. Zilele sunt diabolice. Imi pare rău, vorbesc 
cumva fără sens? 

Evident, el credea că da. 

— Nu aveam idee cât de tare te apasă. ` 

Cât își termină ceaiul nu mai spuse nimic. Işi fumă trabucul 
aproape până la capăt, îi scutură cu grijă jarul frecându-l de 
tulpina unui copac și-l puse la loc în buzunarul de la piept. 

În câteva clipe, ploua în averse. Se adăpostiră în Land Rover, 
în timp ce rafalele biciuiau parcarea de asfalt și-i transformau 
suprafața într-un pat de cuie sticloase. 

— Să văd dacă nu-ți putem face aprovizionarea aici, zise el. 
Aș vrea să-ţi trimit o încărcătură întreagă. Cred că-mi stă în 
puteri. Să văd. 

— E bine. Mersi. 

— Mai pot face ceva? 

— Îmi dai ce ţi-a mai rămas din trabuc? 

— Glumești? 

— Nu. 

— Fumezi trabuc? 

— Din an în paști. 

— Presupun că-i mai bine să-ţi dăm mână liberă, zise el. lisuse 
Hristoase, trebuie să-ţi aducem niște ajutoare. 

Ea spuse: 

— Îi am pe Lan și Lee. 

— Pe cine? 

— O să faci cunoștință cu Lan. Ea și Lee au grijă de centru cât 
eu sunt plecată. 

— Aha. Sunt instruiți? 

— Îmi sunt de mare ajutor. N-au fost instruiți formal. Sunt 
foarte competenți. 

— Kathy, de asta am plecat din MIAC. Te abandonează pur și 
simplu în junglă cu o hartă și o busolă. 

— Primim însă ajutor din toate părţile. Armata americană ne 
dă tot felul de lucruri. Facem ce putem. 

— Vă ajută armata americană? 

— Săptămâna trecută am primit o jumătate de litru de 
Xilocaină. leri și-n dimineaţa asta am scos dinţi întruna. Pacienţii 


253 


adoră Xilocaina. Dacă nu, se duc la „dentistul” local, care li-i 
scoate cu un clește mare, proptindu-se cu piciorul în pieptul lor. 
lar dacă el nu e de găsit, și-i scot singuri cu un cui. Un cui de 
tâmplar. Îţi ia toată ziua să faci asta. Sunt foarte stoici. 

— Nu seamănă cu filipinezii, hă? 

— Filipinezii sunt extrem de mândri, dar nu sunt stoici. 

— Nu se rușinează niciodată de chinurile lor. ` 

— Nu ştiu dacă mă crezi, dar mie-mi place mai mult aici. In 
țara asta n-a mai rămas decât adevărul. 

— Tu știi, zise Colin și după tonul lui ea își dădu seama că 
trebuie să fi reînceput să vorbească fără sens. 

Înapoi la centrul de îngrijire, în seara aceea, își trimise 
asistentele la casele lor și gătise niște orez pe primus. 

De două zile un copil bolnav îi ocupa hamacul. Pisă orezul în 
bol cu podul palmei și-i dădu pacientului să mănânce din mâna 
ei, ținându-i capul cu cealaltă mână, capul lui ca un ou gol pe 
dinăuntru. Nu înghiţi nimic. Încercă să-i dea apă de pe orez și 
Coca-Cola într-un biberon, dar copilul, un băiat de cinci sau șase 
ani, nu era învăţat cu suzeta. A doua zi dimineaţa sau peste încă 
o zi copilul avea să moară probabil. Și dacă trăia? - într-o cușcă 
de la Bao Dai. 

Se așeză într-un şezlong de răchită și fumă chiștocul 
trabucului pe care i-l lăsase Colin Rappaport. Satul era cufundat 
în întuneric. Copiii gemeau, câinii lătrau și voci firave de femei 
strigau. Câteva faruri de bicicletă se mișcau de colo-colo 
departe pe drum. Pufăi din trabuc până se simţi ameţită și 
îngreţoșată și-l aruncă, după care-și duse scaunul înapoi 
înăuntru, aproape de plasa antițânţari, alături de copilul care 
respira luctuos în hamac. Adormi. În visele ei, oamenii vorbeau 
foarte clar în vietnameză și ea înţelegea tot ce spuneau. 

A doua zi dimineaţă copilul ridică singur capul și sorbi apă și 
Cola dintr-un pahar. Supravieţuirea era o boare care-i atingea 
pe unii și pe alţii nu. Nici speranţa și nici deznădejdea nu aveau 
legătură cu asta. Ea culese chiștocul de trabuc din ţărână, acolo 
unde-l aruncase, îl curăţă cu degetele și sărbători fumându-l. 

e 

Domnul Bouquet, fratele răposatului doctor Bouquet, 
ocupându-se de moștenirea doctorului, veni la vilă cu o 
furgonetă și un șofer pentru a pretinde bunurile personale ale 
fratelui său. 


254 


Sands aranjase o vizită prin sate cu Pere Patrice, dar când se 
întoarse la capătul zilei fratele era încă acolo: un francez 
aproape vârstnic, mătăhălos, fălcos, îmbrăcat parcă pentru 
pescuit, cu pantaloni scurți oliv și vestă asortată cu multe 
buzunare, umbrindu-și fața cu o pălărie de pânză cu șnur. Sands 
bău ceai cu el. Engleza lui era mai mult decât acceptabilă. Vorbi 
la început nu despre fratele lui, ci despre femei. 

— Pe măsură ce înaintez în vârstă, femeile bătrâne par tot 
mai atractive. Carnea care înainte mi se părea urâtă, acum mi 
se pare fermecătoare. Vinișoarele acelea vineţii, știi, atât de 
fragile. E un mister mirific. Noul fel de grație - graţia unei femei 
calme, ăsta e un lucru cu atât mai erotic. Acum încep să admir 
femeile din tablourile renascentiste. Planturoase, moi, împlinite. 
Ai o concubină printre localnice? 

Sands nu avea răspuns. 

— Nu? Nu cunosc țara asta. Dar credeam că-i un obicei al 
locului să ai o concubină. Eu prefer văduvele. Femei mature, 
cum ţi-am spus deja. Au trecut prin iubire și știu cum să se 
comporte în pat. 

— Eram curios de fratele tău, izbuti Skip să spună. 

— Eu și Claude eram gemeni. Fraternali - nu semănam la 
înfățișare. Am primit informaţia despre moartea lui și n-am 
plâns. Mi-am spus imediat: O, nu, nu, nu, nu l-am cunoscut, nici 
măcar puţin. Am crescut împreună, dar nu discutam niciodată 
despre nimic, locuiam doar acolo. In ce mă privea, el era ca un 
vizitator. Dar nu venit în vizită la mine - venit în vizită la părinţii 
mei, la sora mea, ceva de felul ăsta. Acum, în dimineaţa asta, 
văzând totul, casa asta în care a locuit, știu mai multe despre el 
decât am știut după mulţi ani de tinereţe petrecuți unul lângă 
altul. Uitându-mă pe aici, mă întrebam dacă voi găsi o 
reproducere după un anumit tablou pe care-l aveam în camera 
noastră în copilărie. Da, știu, nu văd de ce să-l aibă după atâta 
timp. Clovnul în repaus sau aşa ceva. Un clovn cu ochii închiși - 
Mort? Inconștient? De ce închiși? Mulţi ani l-a avut pe perete 
deasupra patului său. Mă speria. lar faptul că pe Claude clovnul 
nu-l speria... asta era și mai înfricoșător. Și a stat atâţia ani aici, 
în locul ăsta și n-a fost speriat. Eu sunt speriat. Domnul Bouquet 
suspină. Am încărcat cutiile, cum bine vezi. Mulţumesc că ai 
împachetat atâtea pentru noi. Voi lăsa mobilierul și celelalte 
lucruri de felul ăsta. Cândva, cineva din familie va locui aici - 


255 


când se va fi terminat cu comuniștii. Când îi veți fi înfrânt. 
Pentru moment voi continua să închiriez casa Consiliului 
Ecumenic și... Se uită la Skip: Nu ești de la CIA sau mai știu eu 
ce, nu? 

— Nu. 

— Bine. Râse. Nu-mi fac griji! 

— Nici nu trebuie. 

Skip pusese deoparte câteva lucruri fragile - n-avea decât să- 
și asume fratele răspunderea pentru împachetarea lor. Domnul 
Bouquet hotărâse să nu ia delicata reproducere a urechii umane 
și oasele de porțelan. 

— Au făcut drum lung până aici. Nu are sens să le iau, ar fi 
trist să le iau. Cărţile și hârtiile trebuie să le salvăm pentru 
biblioteca familiei. E pasiunea surorii noastre. Hârtii, hârtii. 
Pentru ea sunt singura noastră moștenire, dar i-am spus: De ce 
e musai să avem o moștenire? Lucrurile sunt distruse fără 
încetare, lucruri bune și lucruri rele. Atâtea războaie și furtuni pe 
pământ. Distrugere peste distrugere. Ce s-a întâmplat cu 
Claude? Puf, a explodat, n-a mai rămas nimic. Același lucru ne 
paşte pe toţi - cenușă, praf, puf, asta-i moștenirea noastră. Nu. 
Pe asta n-o iau. O să se spargă prea ușor. 

Cu degetele lui groase, fratele desprinse și examină fiecare 
parte - urechea externă formată din „pavillon” și „lobe”, apoi 
„conduit” și „tympan”, după care „labyrinthe osseux” cu ale 
sale „vestibule” și „fenâtres”, „canaux” semicircular și „nerf 
auditif”, „limaqon”, tubul acela lung, „trompe d'eustache”, 
ducând în interiorul craniului. Până și minusculele oscioare 
interne fuseseră redate și etichetate - „marteau”, „enclume” și 
„étrier” - și „cellules mastoidiennes” cu aspect spongios. 

— Ah! Atât de mică, atât de perfectă, atât de veche - probabil 
că o avea din facultate. Claude și-a luat diploma în 1920 sau 
1921. Spuse brusc: Știi tunelul în care Claude a fost aruncat în 
aer? L-ai văzut? 

— Nu, regret, nu l-am văzut. 

— Avez-vous francais? Un peu? 

Trecură la franceză și conversaţia se trivializă. Din câte se 
pare, bărbatului aceluia masiv, solid îi plăcea să schimbe cele 
mai sincere impresii într-o limbă în care nu se mișca suficient de 
liber încât să se poată ascunde. 


Sands îl îndemnă să rămână până dimineaţă, dar domnul 
Bouquet păru speriat de ideea de-a rămâne peste noapte acolo, 
deși drumurile erau periculoase. Totul era în furgonetă. Plecă la 
lăsarea întunericului. 

Cu săptămâni în urmă, domnul Bouquet trimisese o scrisoare 
la falsa adresă poștală a Consiliului Ecumenic, anunțând ziua 
sosirii sale. Între timp, Sands se atașase de anumite texte ale 
fostului proprietar al casei - câteva reviste trimestriale obscure 
și cărţi prăfuite -, pe care le așezase în cuferele lui, ascunzându- 
le de rudele și moștenitorii doctorului. Fratele plecă fără ele. 

Și la săptămâni după, Sands încă lucra la traducerea 
paragrafelor subliniate de doctor - frânturi de scrieri filosofice 
ale unor intelectuali francezi de care Sands nu auzise niciodată, 
pasaje abstracte care-l inflamau în mod inexplicabil, unul, de 
pildă, dintr-un articol intitulat „D'un Voyage au Pays des 
Tarahumaras”, de cineva pe nume Antonin Artaud: 


Que la Nature, par un caprice étrange, montre tout à 
coup un corps d'homme qu'on torture sur un rocher, 
on peut penser d'abord que ce n'est qu'un caprice et 
que ce caprice ne signifie rien. Mais quand, pendant 
des jours et des jours de cheval, le même charme 
intelligent se repete, et que la Nature obstinément 
manifeste la même idée; quand les mêmes formes 
pathétiques reviennent, quand des têtes de dieux 
connus apparaissent sur les rochers, et qu'un thème 
de mort se dégage dont c'est homme qui fait 
obstinément les frais - et à la forme écartelée de 
l'homme répondent celles, devenues moins obscures, 
plus dégagés d'une pétrifiante matière - des dieux qui 
lont depuis toujours torture; quand tout un pays sur la 
Terre développe une philosophique parallèle a celle 
des hommes; quand on sait que les premiers hommes 
utilisèrent un langage des signes, et qu'on retrouve 
formidablement agrandie cette langue sur les rochers; 
certes, on ne peut plus penser que ce soit lă un 
caprice, et que ce caprice ne signifie rien. 


Cu un creion și o foaie albă și un teanc de dicționare, se 
avântă în luptă împotriva oribilei neclarităţi a pasajului: 


257 


Când Natura, dintr-un capriciu straniu, sapă când nici 
nu te aștepți într-o stâncă trupul unui om torturat, îti 
spui la început că este doar o întâmplare și că această 
întâmplare nu înseamnă nimic. Dar când, după zile și 
zile în spinarea calului, vezi aceeași vrajă inteligentă 
repetându-se, iar când Natura manifestă cu 
încăpățânare aceeași idee; când aceleași jalnice forme 
se întorc; când capetele zeilor cunoscuți apar pe stânci 
și când iese la lumină o temă a morții pentru care 
omul plătește cu obstinaţie prețul, când forma 
dezmembrată a unui om primește un răspuns în 
formele - devin mai puţin obscure, mai separate de 
materia pietrei - zeilor care l-au chinuit întotdeauna; 
când o regiune întreagă a pământului dezvoltă o 
filosofie paralelă cu aceea a poporului ei; când știi că 
primii oameni au folosit un limbaj al semnelor și când 
descoperi acest limbaj reprodus la o scară uriașă în 
stânci; atunci cu siguranță nu te mai poți gândi că asta 
este doar o întâmplare și că această întâmplare nu 
înseamnă nimic. 


Da, intenţia misteriosului Artaud era neclară, cum neclară era 
și țara sa, Tarahumaras, fie ea undeva în Lumea Nouă ori doar 
în capul lui Artaud; dar motivele pentru care doctorul alesese 
pasajul erau evidente: călătorul palid, indescifrabilul tărâm 
străin. 

Doctorul însuși era un cifru. Aparent, încetase practicarea 
medicinii cu mult înaintea morții sale, însă nu intenţionase să se 
întoarcă acasă. Sands credea că știe de ce. 

Sands mai păstrase, pe lângă acele publicaţii, și un carneţel 
cu notițele personale ale doctorului. îl furase. Însemnările 
doctorului erau făcute cu o caligrafie puternică, precisă, iar 
Sands le traducea, împreună cu pasajele preferate ale 
doctorului, în propriul său carnetțel. 


Dragă profesore Georges Bataille: 

In martie 1954 v-am citit, în manuscris, eseul intitulat 
„Pictura preistorică: Lascaux, sau Nașterea Artei” în 
sălile Bibliotecii de Belle Arte din Sorbona, unde 


lucrează soția fratelui meu. Mă aflam în vizită în tara 
natală venind din Indochina, unde locuiesc de aproape 
treizeci de ani. 


Skip recunoscu titlul - Lascaux, ou La Naissance de l'art - un 
volum mare, frumos, cu planșe color ce conţinea reproduceri ale 
unor picturi rupestre dintr-un lanţ de peșteri din regiunea 
franceză Lascaux; se dojeni că nu păstrase cartea, însă părea 
prea valoroasă pentru a o fura. 


Am ajuns de curând în posesia cărții, cu fotografiile. 
Este superbă, desigur. 


Îţi pot atrage atenția asupra unei cărți de Jean Gebser, 
un „profesor de civilizații comparate" australian - 
Peșteră și labirint? Citez: 


„A ne întoarce în peșteră, fie și numai cu gândul, 
înseamnă să regresăm de la viată la starea prenatală.” 


„Peștera este un aspect maternal, matriarhal al lumii.” 


„Biserica Saintes-Maries-de-la-Mer din Camargue, în 
sudul Franței, în care țiganii o venerează pe Sara, 
Madona neagră." 


(Domnule Bataille: în Spania, 3 000 de țigani locuiesc 
în peșteri în apropiere de Granada.) 


(Domnule Bataille: Este mintea un labirint prin care 
conștiința înaintează pe bâjbâite ori este vidul 
necuprins în care anumite gânduri limitate apar şi apoi 
dispar?) 


(Domnule Bataille! - Noi credem că lucrurile în peșteri 
sunt negre, dar nu sunt ele palide, aproape 
translucide, foarte palide...) 


„Tezeu, intrând în labirint, intră înapoi în pântece 
pentru a-și câștiga dreptul la o posibilă a doua naștere 


- o garanție împotriva celei de-a doua, iremediabile și 
înfricoșătoare morti.” 


(Domnule Bataille: În anul 1914, contele Bégouën a 
descoperit peștera Trois Freres în Pirinei - acolo, un 
tunel prin care nu poți înainta decât de-a bușilea, ca 
un canal al nașterii, duce într-o încăpere masivă ai 
cărei pereți sunt plini de imagini vechi de 12 000 de 
ani reprezentând scene de vânătoare, inclusiv animale 
mitologice fantastice. Încăperea era folosită pentru 
inițierea adolescentilor în tainele  bărbăției prin 
intermediul unui ritual al mortii și-al noii nasteri.) 


„Dacă peștera reprezintă siguranță, pace și absenta 
pericolului, atunci labirintul este o expresie a căutării, 
mișcării Și pericolului.” 


(- Cauti o ieșire, domnule Bataille, cauti o cale de 
scăpare? Sau cauti un secret în miezul lucrurilor?) 


(După mai bine de șaizeci de ani de viață, mă văd pe 
mine însumi.) 


(Haos, anarhie și teamă: Asta mă impulsionează: Asta- 
mi doresc: să fiu liber.) 


Da! 


Conţinutul scrisorii neterminate a lui Bouquet către cărturarul 
Bataille - înflăcărat, complicat, prolix; Skip încă lucra la asta. 

După o lună petrecută în bârlog, se lăsă ademenit de Pere 
Patrice afară, să vadă tunelul în care doctorul Bouquet 
dispăruse. Străbătură satul pe jos și ieșiră prin nord, luând-o de 
acolo pe o potecă spre vest, aproape o jumătate de kilometru. 
La baza unei coaste de deal roase de ploaie se afla o adâncitură 
în pământ, nimic mai mult de atât. Explozia fatală slăbise 
intrarea și ploile o prăbușiseră. Ca în multe alte privinţe în 
această ţară, profunzimile ei îi erau închise. 

— Asta nu e o zonă critică, anunţă preotul. Tunelul nu era 
folosit. 


260 


— Cine a pus explozivul capcană? 

— A adus el dinamita, sunt sigur. Poate pentru a trece de 
unele porțiuni prăbușite. Apoi... s-a aruncat singur în aer. 

Pe drumul de întoarcere, Skip îi spuse preotului: 

— Mă bucur că n-am putut să intru. 

— În tunel? De ce ai fi vrut să intri? 

— N-am vrut. 

— Poftim? 

— Sunt un laş, Pere Patrice. 

— E bine. Înseamnă c-o să trăiești mult. 

Preotul venise deseori la vilă să cineze. Dacă datoria sa 
preoțească nu l-ar fi purtat în cele patru zări, ar fi venit seară de 
seară. Bucătăria era deosebită. Doamna Diu se dovedi că știa să 
facă omlete, sosuri, delicatese, orice puteai numi în franceză și 
chiar dacă deseori nu avea ingrediente exotice, prepara mese 
simple și gustoase cu pește proaspăt sau porc cu orez și 
verdețuri sălbatice, și fructe locale la desert. Cocea baghete 
delicioase pentru cină și franzele aurii: aici Sands simţea că ar 
putea trăi doar cu pâine și apă. 

In toate cele zece săptămâni ploioase colonelul nu venise 
deloc în vizită. Cu excepţia preotului care venea de două sau 
trei ori pe lună și a lui Nguyen Hao care venea tot cam atât de 
des, Skip nu avea alți prieteni și se prăbuși din nou în 
singurătatea lui firească - știa asta despre sine, copil unic al 
unei mame muncitoare, o mamă rămasă văduvă -, în 
singurătatea după-amiezilor ploioase din timpul școlii. In cel mai 
mic dintre cele trei dormitoare de la etaj își urmări chemarea de 
arbitru al istoriilor fragmentare din fișa „2242” a unchiului său. 
O preocupare plicticoasă. Nu îndura să lucreze mult deodată. 
Cartonașele colonelului fuseseră așezate alfabetic după numele 
persoanelor care fie fuseseră chestionate, fie menţionate în 
interogatorii între anii 1952 și 1963 pe tot cuprinsul a ceea ce 
acum era Vietnamul de Sud. Depășise etapa decupării și lipirii și 
începuse să întocmească titluri noi pentru fiecare dintre cele 
nouăsprezece mii de cartonașe duplicat și să le aranjeze în 
funcţie de numele locurilor menționate, așa încât într-o zi - nu 
curând! - să fie posibilă accesarea acestor informaţii după 
districtul, satul sau orașul la care făceau trimitere. Oare de ce 
nu se păstraseră încă de la început categoriile acestea? Și de ce 


261 


să-i pese lui? Ca în cazul CORDS/Phoenix*, ofiţerii riscaseră, 
puseseră întrebări, luaseră notițe, se duseseră la alte posturi. 
Ardea de nerăbdare să dea peste un indiciu care să-l ducă la 
cine știe ce descoperire devastatoare - prim-ministrul Ky a fost 
spion Vietcong; sau spre milioanele ascunse în mormântul unui 
împărat în urma jafului francezilor - dar nu, nu era nimic acolo, 
totul era inutil; o simţea cu degetele pe cartonașele acelea. Nu 
doar că informaţiile erau triviale și disparate la fel ca acelea din 
programul  CORDS/Phoenix, dar le mai și trecuse timpul. 
Cartonașele acelea aveau rol doar de artefacte. În această 
privinţă trezeau o anume fascinaţie. 

La începutul lui august, Hao îi aduse un dicţionar francez- 
englez mai mare - la cererea lui Skip - și un pachet cu fotocopii 
din partea colonelului: un articol întrucâtva faimos din Studii de 
securitatea informațiilor intitulat „Observaţii asupra agentului 
dublu”, de John P. Dimmer Jr.; și o ciornă parţială a articolului 
colonelului, cel care-i pricinuise oarece bătăi de cap; șapte 
pagini dactilografiate cu notițe scrise de mână - idei mai 
incitante decât textele în franceză, mai sinistre decât 
avertismentele criptice ale lui Eddie Aguinaldo. Pe de o parte, 
întru totul rezonabile, pe de cealaltă, îngrijorător de subversive. 

Colonelul atașase un bileţel personal „Agentului dublu” al lui 
Dimmer: 


Skipper, refamiliarizează-te cu J.P. Dimmer și aruncă 
un ochi peste paginile astea ale ciornei mele. Am și 
altele, dar sunt un dezastru. Ţi le voi trimite cu târâita. 
Altfel ai lua-o razna încercând să pui ordine în lucruri. 


Sands își amintea bine după-masa în care auzise ultima dată 
de „Observaţii asupra agentului dublu”. Își amintea asta nu 
datorită menţionării articolului, ci datorită celorlalte remarce pe 
care colonelul și le permisese. 

Impreună cu sergentul Storm, el venise să-și salveze 
temporar nepotul de la CORDS/Phoenix. Din când în când, 
colonelul îl ducea la masă - în ziua aceea pe terasa noului 
Palace Hotel. In capul scărilor, un afiș anunţa pentru acea zi 


24 Civil Operations and Revolutionary Development Support - „program de impunere a 
păcii” aplicat de SUA în Războiul din Vietnam. 


262 


FESTIVALUL HAMBURGERILOR. Skip observă că erau nori pe cer, 
iar Jimmy Storm spuse: 

— La tropice nici nu există cer. 

Jimmy purta haine civile, era în al nouălea cer; Skip bănuia că 
luase niște benzedrină. 

Colonelul, cu scaunul lăsat pe-o parte, cu mâna dreaptă pe 
balustradă, avea în spate jumătatea estică a Saigonului și în faţă 
un bufet: festivalul hamburgerilor, din câte se părea. Apucă cu 
mâna stângă un cocteil. 

— Agenţia e în stare de șoc. Povestea cu Kennedy și figura din 
Golful Porcilor ne-au lăsat cu ochii-n soare. Nu știm cum să 
reacționăm, cum să ne îndeplinim misiunea. În Cuba umblăm ca 
orbii - noi ca agenţie și noi ca naţiune. Suntem Rusia emisferei 
occidentale. 

Sands spuse: _ 

— Și cum ţi se pare că ne merg lucrurile aici? In momentul de 
față? 

— Depinde de vietnamezi, Skip. Spunem „depinde de 
vietnamezi” de atâta timp că sună a abureală, dar ăsta e 
adevărul. Întrebarea e: cum îi ajutăm? Tu, eu, noi cei de la masa 
asta. Adică noi trei. Cred că ne trebuie o nouă abordare. Trebuie 
să fim mai agresivi în modul în care operăm cu informațiile. 

— Mai agresivi? 

— Noi trei. 

— Noi? 

— Problema cu strângerea de informaţii este să știm când să 
nu mai luăm iniţiativa. Ne ducem și facem tămbălau mare, 
culegem prin forţă tot ce se poate și apoi lăsăm pasivi 
informaţiile pe mâna altora care să le trieze? Nu. Trierea are loc 
continuu, la toate nivelurile. 

Jimmy: 

— O selecție. 

— La naiba, nu-mi place selecţia, Skipper. Ce trece de triere, 
printre alte lucruri, este exact informaţia aceea care ne va 
produce neplăceri dându-le bătăi de cap superiorilor noștri. lar 
ce rămâne este o minciună care ajunge mai sus, pe masa cuiva, 
o minciună veselă, o minciună monstruoasă. 

Jimmy: 

— Un monstru vesel. 


263 


— Minciuna ajunge la cel mai înalt nivel și ceea ce se întoarce 
este o politică precară, o politică greșită. Idei prostești iau 
naștere pe culoarele deja stabilite, iar aici, în teren, nouă încep 
să ne tremure picioarele. Apoi, când primim ordin trimitem un 
raport în care scrie negru pe alb că am făcut prăpăd. Ştii cum 
merg lucrurile, Skip: Mindanao. Trecem de la molcomi și 
ineficienţi la aprigi și necugetați. 

Jimmy: 

— Aprig - ăsta-i un cuvânt bun. 

Colonelul spuse: 

— De ce să așteptăm decizii necugetate din mijlocul stupului? 
De ce să nu ne trasăm singuri planurile? 

În acest moment, Jimmy Storm observă o clientă care ședea 
la altă masă, o asiatică tânără, înăltuţă, atrăgătoare, uimitor de 
îngrijită, înveșmântată într-un val de mătase, și spuse: 

— Mi-ar plăcea să înot în sucurile ei. 

Colonelul râse. 

— Ha! 

Tânărul glumeţ luă cu degetele o bucată de carne din sos și o 
vâri în gură cu un sunet lichid. 

— Sau poate că vrea Skip. 

... Ciorna articolului începea cu o notă fotocopiată scrisă de 
mână - caligrafia robustă a colonelului: 


ÎNCĂ NU AVEM O INTRODUCERE 

Ne dorim să readucem în discuţie distincția dintre 
analiza și culegerea de informații secrete - claritatea 
ideii, puritatea limbajului, corectitudinea discursului 
etc., claritatea faptelor - demonstrând modul în care o 
lipsă a clarității a condus la o totală denaturare a 
funcției informaționale a Agenției noastre. A motivelor 
și scopurilor ei. Și a mijloacelor ei. Metodele ei. 

Să ne stabilim aceasta drept tel principal - distincția 
dintre analiza și culegerea de informații secrete. 

Orwell - „Politica și limba engleză” 

Cât despre intro... _ 

ÎN PRINCIPAL, AR FI DE SPUS AICI CĂ VORBIM DESPRE 
DOUĂ FUNCȚII ALE SERVICIILOR SECRETE - 
CULEGEREA ȘI ANALIZA INFORMAȚIILOR SECRETE. ȘI 


264 


DESPRE SPARGEREA BARIERELOR DINTRE CELE DOUĂ 
ETC. 


Pe pagina următoare începea materialul dactilografiat. Skip se 
aștepta la un amalgam stânjenitor. După a treia propoziţie își 
dădu seama că unchiul său trebuie să fi beneficiat de ajutorul 
cuiva: 


Contaminarea reciprocă a celor două funcții 

Figurile noastre de stil cu privire la procesul 
comunicării ne oferă modelul discuţiei de față. Vorbim 
despre „căi' de comunicare și despre „scări' ierarhice 
decizionale, ceea ce ne aduce aminte că informațiile 
se mișcă într-un mod linear și succesiv în rândul celor 
care le interpretează. În cazul funcțiilor serviciilor 
noastre de informații, vedem această mișcare ca 
având ca punct de origine munca pe teren și ca 
destinație arhivele, planurile sau operatiunile. 
Inaintarea informatiei concrete strânse de un ofiter pe 
teren încetinește pe măsură ce urcă pe scară ierarhică 
și-n cele din urmă este întreruptă de consideratiile 
privitoare la impactul ei - asupra altor operatiuni, 
asupra scopurilor celor din conducere și chiar asupra 
evolutiei carieristice a persoanei care o transmite mai 
departe - până când o informatie înrudită ajunge prin 
structuri paralele să o coroboreze sau - în cel mai 
nefericit caz, poate cel mai periculos - până când 
factorul de decizie îi găsește un rost prin prisma 
justificării unei strategii politice și cei care dețin 
informația intuiesc această necesitate. 
Aceste ezitări și îndoieli sunt un semn că funcția de 
culegere a informației a fost viciată de funcţia de 
analiză. Informatia este interpretată, chiar dacă 
inconștient, poate, și efectele ei asupra factorului de 
decizie anticipate. Vorbim despre „influența factorului 
de decizie” în cazul funcţiei de culegere a informației, 
iar faptul că avem un termen pentru asta îi recunoaște 
existența; chiar și așa, până acum n-am izbutit să 
analizăm mecanismul de funcţionare al influenței 
factorului de decizie. 


Lucrarea de față sugerează, în linii mari, că „influența 
factorului de decizie” operează prin intermediul 
contaminării reciproce a celor două funcții ale 
serviciilor secrete: culegerea și analiza informațiilor 
secrete. 


Contaminarea reciprocă a celor două categorii 
Când informatia  stagnează pe scară ierarhică, 
așteptând (1) acumularea presiunii care să o împingă 
în sus și (2) coroborarea materialelor înrudite, 
separarea factorului uman de cel documentar este 
amenințată și într-un final cedează. Simplu spus, 
nevoia de examinare a veridicității surselor cedează în 
fata presiunii procesului. Contaminarea reciprocă este 
rezultatul: informația provenită de la sursa umană, 
evident nesigură, devine suportul interpretărilor 
îndoielnice ale sursei documentare, iar aceste 
interpretări ajung să fie văzute drept grăitoare, la 
rândul lor, pentru informatia provenită de la sursa 
umană. Contaminarea reciprocă a acestor douğ 
categorii, factorul uman si factorul documentar, este 
un sub-proces al sciziunii mai ample dintre celor două 
funcții de culegere și analiză. 


Contaminarea reciprocă a celor două fluxuri 

Între timp, procesul interpretativ, ne amintim, este 
mereu supus Însușirii și înscrierii în slujba strategiei. 
Contaminarea reciprocă face ca informația să devină 
vagă, maleabilă și într-un final nefolositoare, decât 
poate ca element component al calculelor birocratice 
și politice interne. 
O examinare amănunţită a proceselor prin care 
nevoile factorului de decizie sunt comunicate pe scară 
ierarhică în jos trebuie să aștepte o altă discuţie. In 
acest moment este suficient să recunoaștem că o 
părere a nevoilor factorului de decizie coboară într- 
adevăr pe scară ierarhică într-un flux identic cu cel 
prin care informația este transmisă pe scară în sus. 
Rezultatul este contaminarea reciprocă a celor două 
fluxuri. 


266 


Trebuie subliniat că acest proces este de-o natură 
complet diferită fată de procesul culegerii de informații 
din primul avatar al Agenției noastre, Biroul de Servicii 
Strategice (BSS). În cazul acesta, funcţia Agenţiei 
rămânea aproape neatinsă de strategie, deoarece 
strategia este un exercițiu de pace, în timp ce BSS 
deservea o structură de comandă ce urmărea 
obiective de război. Din perioada aceea am permis 
supraviețuirea vechiului model teren-arhivă, teren- 
plan, teren-plan-operațiune. Cu toate acestea, modelul 
acesta nu mai este funcțional. 

Modelul unei scări ierarhice pe care două fluxuri de 
informație aflate sub presiune se contaminează 
reciproc este mai aproape de procesele pe care 
Agenția noastră le întreprinde astăzi. Presiunea 
descendentă derivă din nevoile factorului de decizie, în 
timp ce presiunea ascendentă derivă din nevoia de-a 
pune decizia în aplicare. 

În acest punct al discuţiei trebuie să recunoaștem din 
nou lipsa de utilitate a procesului, deoarece am 
evidențiat acum categoria în care informațiile se 
dovedesc folositoare, și anume în urmărirea 
obiectivelor de război. 


Fertilizarea reciprocă a celor două țeluri 
Lucrarea de faţă nu va răspunde la chestiunea modului 
în care trebuie să aplicăm lecţia acestui model 
îmbunătățit în situația actuală de război în care ne 
aflăm, adică în Vietnamul de Sud. Totuși, câteva idei 
se cer luate în considerare: 

Grupurile de oameni poartă război fie cu telul de a 
atinge anumite deziderate politice, cum e cazul 
revoluțiilor, fie de a asigura supraviețuirea, cum e 
cazul contra-revoluției. (O paranteză lungă: Lăsăm 
deoparte situațiile în care cele două teluri devin de 
nedeslușit, de pildă când state-naţiune caută 
instituirea unui imperiu, cucerirea unei piețe sau 
apărarea împotriva acestor două tipuri de agresiune. 
La fel, trecem sub tăcere concluziile și nuantele care 
ar rezulta din aducerea în discuție a lui Clausewitz și 


Machiavelli. Reiterăm: punctul nostru de interes este 
utilizarea unui model îmbunătăţit pentru aprecierea 
rolului serviciului de informații în situația actuală de 
război în care ne aflăm - prin urmare, simplifică.) 


Aici, o săgeată de pe margine trimitea cititorul la o notiţă 
scrisă de mână în partea de jos a paginii: 


V - Până aici totul bine. Partea finală enunță doar 
invitația de participare la această discuţie. Ideea 
principală de final este că telul Vietcong-ANV este 
acela al revoluției politice altoită pe solul supravietuirii 
naționale. Discutia în sine se referă la evidențierea 
telurilor SUA - ce facem noi? Și care este rolul 
serviciului de informații în asta? Și cum redobândim 
sentimentul unor obiective de război? Și cum 
convingem o întreagă Agenţie să readucă în prim-plan 
rolul originar al unui serviciu de informații? 


Necesitatea activității izolate 

Statele Unite, pe de altă parte, chiar și în actuala 
situație de război, nu se bucură de limpezimea unor 
obiective de război. La drept vorbind, noi jucăm doar 
cu pionii având ca prioritate neexprimată ideea 
conform căreia liniile din spate, piesele puternice, 
puterile lumii nici nu trebuie să intre în joc. Pentru 
anumite elemente din comunitatea serviciului de 
informații această situație sugerează că, pentru a crea 
o arenă de activitate în care adevăratele și originarele 
scopuri ale serviciului de informații sunt recuperate și 
reactivate, trebuie stabilită  insularitatea.  Folosim 
termenul „arenă”, dar ar fi mai bine să spunem că o 
porțiune a scării ierarhice de comunicare trebuie 
obligatoriu izolată împotriva presiunilor venite de sus 
și de jos-presiunile „prudenței subalterne” de jos și 
presiunile „influenței factorului de decizie” de sus. O 
astfel de izolare e greu de crezut că poate rezulta în 
urma unui ordin venit chiar din partea factorului de 
decizie; ea trebuie în schimb să vină ca rezultat al 
inițiativei acestei Agentii sau a membrilor ei. 


268 


Pe margine... 


V, te rog, aranjează asta să nu sune așa de 
peremptoriu, să fie mai vag - „Cine are urechi de auzit 
să audă.” - FXS. Dar V - timpul e crucial. DIHOTOMIA 
MOBILIZARE-PIERDERE, bătrâne. 


Cine îl ajutase? Cine era „V”? Voss, bănuia, cine altcineva? Pe 
ultima pagină, altă notă scrisă de mâna colonelului: 


Arborele de fum - (stâlp de fum, stâlp de foc) „lumina 
călăuzitoare” a unui scop sincer în privința funcției 
serviciului de informatii - restabilirea culegerii de 
informații ca funcție principală a operațiunilor speciale 
în detrimentul informațiilor folosite ca rațiuni ale 
strategiei politice. Pentru că în caz contrar, următorul 
pas este folosirea informatiilor secrete de către 
birocrații carieriști, îmbătaţți de putere, cinici și perfizi 
ca mijloc de influență politică. Pasul final este crearea 
de ficțiuni care să le fie livrate strategilor noștri politici 
pentru a controla direcția adoptată de guvern. DE 
ASEMENEA - „Arborele de fum” - a se vedea 
asemănarea cu un nor în formă de ciupercă. HAH! 


Apoi iarăși text dactilografiat, Voss: 


Se poate imagina un pas dincolo de cel final. Aveti în 
vedere posibilitatea ca un cerc restrâns sau un grup 
izolat să aleagă a crea ficțiuni independente de ceea 
ce factorul de decizie intuiește că-i sunt nevoile. Și că 
ar putea livra aceste ficțiuni dușmanului cu scopul 
influențării deciziilor. 


. HAH! Aproape că îl și auzea pe unchiul său râzând. Așa 
cum pe terasa Continentalului râsese de insinuările vulgare ale 
lui Jimmy. În vreme ce Jimmy își sugea degetele, colonelul îi 
spusese lui Skip: 

— Ți-amintești articolul lui J.P. Dimmer despre agentul dublu? 
— L-am citit de o mie de ori. 


269 


— Să presupunem că avem un agent dublu. 

— Avem? 

— Să presupunem. 

— Okay. 

— Și să presupunem că vrei să dai un produs fals. 

Skip spuse: 

— Produs fals? Nu-mi amintesc ca Dimmer să fi pomenit de 
asta. 

— Dă-i un exemplar, te rog, sergent. 

— Un exemplar din ce? i 

— E un articol intitulat „Observații asupra agentului dublu”. In 
teancul meu cu Studii de securitatea informatiilor. Numărul de 
iarnă, '62. 

— Ce memorie. 

— Să presupunem că Hanoi crede că un element nesupus din 
conducerea SUA a decis să detoneze o focoasă nucleară în 
portul Haiphong. 

— Glumești? 

— N-ar influența asta puțin gândirea lui Ho? Dacă ar crede că 
o mână de nenorociți duși cu pluta au hotărât să ducă treaba 
asta la capăt fără să ceară permisiunea? 

— Vorbim ipotetic, sper. 

— Skip. Ai cumva o focoasă nucleară în buzunar? 

— Nu. 

— Ştii de unde să obţii una? 

— Nu. 

— Nu. Aici e vorba de Operaţiuni Psihologice. Vorbim despre 
dezechilibrarea judecății dușmanului. 

— Procesul de gândire nu cunoaște limite, anunţă sergentul 
Storm. E aproape ca yoga sau activitatea spirituală. 

Își aminti o altă afirmaţie categorică a sergentului Storm: „Ne 
aflăm pe muchia realităţii înseși. Exact acolo unde aceasta se 
transformă într-un vis.” 

e 

După prima sa vizită la Barul Purpuriu, James nu-și mai dorea 
altceva decât să se întoarcă imediat acolo, să bea bere și să și-o 
tragă, iar apoi să se întoarcă din nou; alt ideal mai înalt nu-și 
putea imagina. 


Nu uită de mama lui. Din primele lui salarii îi trimise jumătate 
din bani. După aceea nu mai avu ce să trimită. Cheltui toţi banii 
pe dezmăţ. 

Aprilie n-a semănat deloc a primăvară; fusese o vreme toridă. 
Toată vara plouase torențial, neîncetat. Octombrie și noiembrie 
fuseseră mai răcoroase și mai uscate. James nu mâncă din 
curcanul de Ziua Recunoștinței pe care îl serviră la baza zonei 
de aterizare. La alte popote se servea curcan adevărat, dar ce 
aveau ei era carne albită și mustind de apă, scoasă din 
conservă. 

— Crăciunul, prezise Fisher, ne va sfâșia tuturor inima. 

La început, James îi trimise lui Stevie numeroase mesaje 
scurte, chinuite, îi expedia zorzoane pe care le cumpăra din 
Saigon, îl înduioșau scrisorile primite de la ea și încerca să-și 
imagineze chipul și vocea ei atunci când le citea. Apoi, într-o zi 
nu mai reuși să și-o amintească. Ceilalţi băieţi nu păţiseră asta. 
Pe măsură ce expedițiile lor deveneau mai lungi, ei erau tot mai 
obsedaţi de fetele de acasă și pe măsură ce timpul lor se scurta, 
numărau zilele și repetau întruna că vor piele albă, piele albă, 
piele albă. Dar James voia doar ceea ce găsea la Barul Purpuriu, 
indiferent de culoarea pielii. 

Din partea lui Stevie veneau neîncetat vești, mesaje scurte pe 
care le scria de obicei la cursul de dactilografie, exact genul 
acela de bileţele pe care le dădea pe furiș oricui din școală, de 
parcă James ar fi stat la două rânduri de ea, moţăind, și nu 
descheindu-se la pantaloni în adăpost, îndreptându-și lanterna 
spre pelvisul gol și uitându-se la o porţiune afectată de tinea 
cruris, unde pielea era de-un roșu-vinețiu oribil - în raza 
instabilă de lumină, o culoare schimbătoare, aproape verde. „N- 
o iei de la târfe, n-o iei de la târfe”, spuneau ceilalți bărbaţi, cei 
pe care îi întreba fără încetare, „e o chestie oribilă care apare 
din cauza sudorii, a junglei, iar porcăria aia pe care ţi-o dau ei o 
face să dispară până la urmă. Și nu trebuie să te razi pe boașe. 
Așa că nu te îngrijora. Și nu te rade pe boașe.” Scrisorile lui 
Stevie, cu punctul de pe i făcut sub forma unui cerculeț, îl 
îngrozeau la fel de tare ca tinea cruris. Nu-i răspundea aproape 
niciodată. 

„N-aş putea decât să te amăgesc în iubire”, îi scrise o dată, 
citând dintr-o poezie scrisă de Evans iubitei lui. 


271 


„Te voi aștepta mereu”, îi răspunse ea, „sunt credincioasă 
până la capăt”. 

El intenţionă să-i scrie înapoi: „Nu-mi fi credincioasă, pentru 
că eu nu sunt”. În schimb, pur și simplu nu-i mai răspunse. 

De Crăciun primi o ilustrată din partea mamei și nu se simţi în 
stare să o deschidă - dacă îi cerea bani? Dar ea îi scrisese doar 
„Cu dragoste, mama” sub o strofă dulceagă despre Mântuitor, 
iesle și păstori și miraculosul prim Ajun de Crăciun înstelat. 

e 

Screwy Loot luă o echipă într-o misiune de patrulare și, cu tot 
ghinionul său, reuși întâi și întâi să dea peste o ascunzătoare în 
pământ în care erau doi partizani vietnamezi morţi. Screwy o 
descoperi singur când, părăsind cărarea pentru a ocoli un copac 
prăbușit la pământ, îi intră piciorul în stuf și călcă pe capul unui 
cadavru. Câţiva membri Echo împinseră trunchiul de copac în 
lături și ridicară chepengul din bambus și iarbă, distrus acum, 
descoperind morţii, cum stăteau așezați unul peste celălalt, 
mustind de apă și duhnind înfiorător, cu orbitele mișunând de 
furnici. Copacul căzuse peste groapă și îi blocase înăuntru, iar 
pânza freatică urcase în cursul nopţii, urcase atât de repede, 
încât nici nu apucaseră bine să-și sape ieșirea că se și 
înecaseră. Screwy Loot vru să ia la întrebări pe toți oamenii din 
zonă. Primul pe care îl opriră, un om care se întorcea de pe 
câmp cu un snop de surcele pe umăr, își aruncă povara și o 
rupse la fugă urmărit de doi soldaţi Echo. Ceilalţi se lăsară pe 
vine și așteptară. 

— Muntele ăsta se cacă pe noi, spuse Screwy Loot. 

Majoritatea nu erau acolo de suficient timp încât să poată 
simţi schimbările din aer. Acum, că Flatt și Jollet plecaseră și 
transferurile se ţineau lanț, cei mai în vârstă membri ai 
plutonului erau caporalul Houston, cunoscut drept Cowboy, și 
Omul Negru, sergentul fără nume. Acum mai era un tip negru, 
Everett, un soldat de categoria întâi, care răspundea când era 
strigat, dar care vorbea doar cu Omul Negru, și asta foarte încet, 
în așa fel încât să nu audă nimeni. 

— Că tot veni vorba de căcat... zise Screwy Loot și se duse 
după un tufiș. leşi de acolo legându-și cureaua tocmai când cei 
doi soldaţi se întorceau fără localnic. N-aţi reușit? 

— A dispărut. 

— E sub pământ, domnule. 


— Noi așa credem. 

— E un tunel, domnule. 

— Futu-i. Nu-i spuneţi colonelului, îi sfătui Loot. 

— E chiar aici. 

Intreaga echipă stătea în jurul a ceva care semăna cu o 
intrare de un metru pe un metru în lumea subpământeană. 
Screwy Loot se lăsă în genunchi, vâri lanterna în groapă, după 
care se ridică repede. 

— Aha, așa-s astea. Coboară un metru, un metru și ceva, 
după aia o iau în linie dreaptă. Inapoi, le spuse băieţilor. Scoase 
cuiul unei grenade, o aruncă în groapă și o rupse la fugă. 
Bubuitura se auzi slab și înfundat. Pământul sări în aer și căzu 
înapoi ca ploaia. Futu-le să le fut, știu eu, zise el. 

Puse doi oameni să se ocupe de groapă și el se întoarse cu 
ceilalţi la cadavre. 

Acolo, pe latura de sud a muntelui, mergeau în patrulă pe 
ceva ce aducea a șosea. Cale de cinci kilometri, un buldozer D6 
reușise să lărgească drumul de ieșire din baza Echo. După asta 
veneau faleze și râpe, în care era imposibil să intri cu mașina. 
Screwy Loot îl contactă prin radio pe sergentul Harmon, care 
conducea jeepul. 

— Nu-i vreau pe muiștii ăștia morți aici, îi spuse lui Harmon. 
Scoate-i de aici. Dacă dușmanul e pe muntele meu, vreau să 
creadă că i-am capturat de vii. Vedeţi, le spuse celorlalţi, asta 
înseamnă Operaţiuni Psihologice: le sucim minţile dușmanilor. 

In timpul în care ceilalți se hotărâră să-l scoată pe localnic din 
tunel - dacă acolo se găsea - folosind benzină, el și sergentul 
rămaseră în jeep și își mâncară conservele. 

Trei oameni coborâră un bidon de două sute de litri, pe 
jumătate plin, din spatele vehiculului și-l rostogoliră de pe drum 
până la intrarea în tunel; butoiul înainta în zigzag, bărbaţii 
înjurau smulgând plantele din jur. Toţi ceilalţi veniră să asiste. 
Doi bărbaţi înclinară recipientul deasupra gropii și al treilea lovi 
cepul cu patul armei sale M16 pentru a-l slăbi. 

Imediat ce văzu aceasta, Screwy Loot veni într-un suflet. Lăsă 
gura să i se caște puţin și își lungi gâtul, mustrându-i fără să 
vorbească. 

— Suntem în plin proces de eliminare, explică bărbatul. 

— Wayne, arma ta nu-i baros. 


— Scuze, domnule. Dar trebuie să-l scoatem de acolo pe 
gălbejitul ăla. 

Desfăcură cepul și goliră lichidul înţepător în groapă, iar 
soldatul Wayne, un zdrahon slab la minte din lowa, se așeză cu 
picioarele depărtate deasupra întunericului, aprinse un chibrit și 
îl azvârli înăuntru. Forţa exploziei îl aruncă în aer, deasupra 
capetelor lor și prin desișul copacilor, făcându-l să chiuie ca un 
foc de artilerie. 

— Care-i următorul? întrebă sergentul Harmon. 

Cei doi camarazi ai soldatului Wayne alergară să-l găsească. 
Acesta se întoarse șchiopătând. 

— Ai uitat să strigi: „La pământ!” 

Nu părea grav rănit. 

— Acum sunt celebru. 

— N-o să-i placă lu’ dom’ colonel că i-ai distrus tunelul, îi 
spuse Omul Negru lui Screwy Loot. 

Screwy Loot cuprinse umerii Omului Negru cu mâna, timp în 
care sergentul se întoarse cu faţa spre front. 

— Cineva să verifice groapa aia. 

— De ce nu cobori în ea, Omule Negru? 

— Eu? 

— Mda. Strecoară-te acolo, aruncă o privire. 

— Vezi dacă se mai poate ieși de-acolo. 

— N-a mai rămas nimic din tunel, dom’ locotenent. 

Screwy Loot îl trase pe Omul Negru mai aproape de umeri și-i 
spuse: 

— Tăţi copchiii lu’ Dumnezău au tunele. 

Cowboy-ul: 

— Cobor eu, atunci. 

Toate capetele se întoarseră. Apoi toţi se uitară în altă parte. 
Sus, jos, oriunde altundeva. 

— Avem un voluntar, zise sergentul. 

Screwy Loot îi spuse Cowboy-ului: 

— Colonelul va fi bucuros. 

In ultimul timp, colonelul nu mai venise la plutonul Echo. Cei 
noi îl zăriseră doar din depărtare. Cowboy-ul îl întrebă pe 
Harmon: 

— E cu adevărat colonel? 

— Ei, că n-o fi doar plăsmuirea minţii mele. 

— Ce înseamnă asta? 


274 


— Înseamnă că-i de-adevăratelea, soldat. Că dacă te-ar călca 
pe degete, ai ţipa ca apucatul. 

— Nu-s așa sigur de asta, spuse Cowboy-ul. Am șezut în poala 
lui Moș Crăciun de mai multe ori decât am dat ochii cu colonelul. 
Așa că pentru mine nu-i la fel de adevărat ca Moș Crăciun, ei, nu 
crezi? 

— Ţine. Harmon îi dădu lanterna lui. la una de rezervă. 

Cowboy-ul aprinse lanterna și cobori cu capul înainte, așa 
cum unii dintre ei văzuseră că procedează Gângavii. 

Intră de tot și nu mai rămase nimic din el la vedere, iar ceilalţi 
îl așteptară. Faptul că intra în necunoscutul acela necuprins 
trezea fără-ndoială o doză de respect, dacă nu pentru prudenţța 
lui, cel puţin pentru gradul lui de nebunie. 

Se zvonea că tunelele sunt lungi de kilometri întregi. Că sunt 
monștri în ele, reptile oarbe și insecte care nu au văzut 
niciodată lumina zilei, că sunt spitale și bordeluri, lucruri oribile, 
mormane de leșuri rămase în urma atrocităților comise de 
Vietcong, copii morți, preoţi asasinați. 

— Scoateţi-mă afară, strigă el din gura tunelului. 

Îl traseră afară de glezne. Nu reușise să se răsucească. 

— La aproximativ douăzeci de metri de intrare e prăbușit, îi 
spuse lui Loot. 

— Nu-i nimeni înăuntru? 

— Nu, că altfel n-aş mai fi ieșit, zise Cowboy-ul. 

e 

Se trezi în jurul orei cinci în camera ei din partea din spate a 
casei. Ferestrele erau închise, însă auzea chelălăituri și urlete de 
coioţi în depărtare, înspre est, tărâmul superstiţiilor. Nu avea de 
lucru în acea zi. Rămase în pat și se rugă. Fie ca Burris să 
înceapă Noul An cu intenţii mai bune faţă de școală și fie să-l 
afle pe Domnul în sufletul lui. Fie ca Bill să găsească bucurie în 
slujba sa și fie să-l afle pe Domnul în sufletul lui. Fie ca James să 
nu  pățească nimic în război și fie să-l afle pe 
Domnul în sufletul lui. Coioţii scheunau ca niște câini răniţi. 
Se agitau pentru întoarcerea lui Hristos. Fie ca nimeni să nu-i 
audă. Fie ca Hristos să nu istovească până când și ultimul suflet 
de pe pământ va fi mântuit. Ultimul suflet mântuit putea fi unul 
dintre băieţii ei. De asta era cât se poate de sigură. 

Puse picioarele pe podea și își trase o jachetă peste cămașa 
de noapte. Era încă întuneric bine. Se întinse la loc și peste puţin 


275 


timp își dădu seama că adormise din nou. Nu visase nimic nou. 
Ceasul ticăia. Braţele lui fosforescente arătau că mai era puţin 
până la șase. Se ridică și își găsi papucii de casă. 

În bucătărie, puse câţiva stropi de lapte Carnation într-o 
farfurie pentru pisică. Fie ca afurisiţii de coioţi să nu ajungă la 
ea. Sau motanii. Nu aveau nevoie de pisicuţe pe acolo... Tot 
întuneric. Burris stătuse treaz jumătate de noapte urmărind 
seriale de groază la televizor. Nu putea face nimic pentru a-l 
împiedica să se uite la așa ceva. 

Își aprinse o ţigară Salem de la ochiul aragazului. Fierse apă 
pentru un nescafe și se așeză la masa din bucătărie, o masă 
pliantă. Puse ţigara în scrumieră și își strânse gulerul cămășii cu 
o mână în timp ce cu cealaltă duse ceașca la buze. Fâșii verzi de 
lumină înspre est. Fereastra era murdară. Doar rugăciunea îi 
rămânea. Rugăciunea și Nescafe și țigările Salem. Acum era 
singurul moment din zi când nu se simțea nebună. 

Vărsă niște cafea când telefonul sună pe perete. Domnul fie 
cu noi toţi. Se duse la perete și ridică receptorul dorindu-și 
cuvinte care să implore milă pentru orice ar fi urmat. In faţa 
terorii posibilităţilor infinite știu să spună doar: 

— Alo? 

— Bună, mamă. Sunt James. 

— Ce? 

— Mamă, sunt James, mamă. Am sunat să-ţi urez Crăciun 
fericit. Cred că am întârziat puţin. 

— James? 

— Sunt James, mamă. Crăciun fericit. 

— James? James? Unde ești? 

— Sunt în Vietnam, ca înainte. Ca întotdeauna. 

— Ești bine, James? 

— Sunt bine. Sunt foarte bine. Cum a fost Crăciunul pentru 
voi? 

— Eşti bine? Eşti rănit? 

— Nu, nu. Sunt bine. 

— Mă sperie să te aud la telefon. 

— Nu vreau să te sperii. Voiam doar să te salut. 

— Dar tu ești bine. 

— Sunt cât se poate de bine, mamă. Nu fi speriată sau 
altceva. Hei, tocmai ţi-am trimis încă un mandat poștal. 

— Sunt foarte recunoscătoare. 


— Scuze că am lăsat-o mai moale acum o vreme. 

— Știu că e greu. Nu mă bazez pe ei, spun doar că ne ajută să 
mergem înainte. 

— O să încerc să trimit ceva mai mult. Vorbesc serios. Cum a 
fost de Crăciun? 

— A ieșit bine, James. A ieșit foarte bine. Tre’ să stau jos 
acum. Stai să trag un scaun. M-ai speriat. 

— N-ai de ce să fii speriată, mamă. Mă descurc destul de bine 
aici. 

— Păi, mă bucur să aud asta. Ai sunat-o pe Stephanie? 

— Pe Stevie? 

— Stevie. Ai sunat-o deja? 

— Vreau să o sun imediat. E următoarea pe listă în seara asta. 

— Ce oră e acolo? 

— Cam opt seara. În armată, noi spunem la asta ora două mii. 

— Aici, în Phoenix, e șase zero opt dimineaţa. 

— Vezi. 

— Dă-te jos, dragă, zise ea. Nu tu - am o pisică bătrână aici. 

— Mai ai pisica aia? 

— Nu. Alta. 

— Ce s-a întâmplat cu cealaltă? 

— A fugit. 

— Au prins-o coioții. 

— Presupun. 

— Ei, ţi-ai gasit alta. 

— James... zise ea și vocea i se frânse. 

— Ei, mamă. 

— James. 

— Mamă. N-ai de ce să-ți faci griji. 

— Dar trebuie să-mi fac. 

— Nu-i cum crezi tu că e. Suntem într-un loc foarte sigur. N- 
am văzut nicio urmă de luptă. Facem doar operaţiuni de 
patrulare. Toţi sunt prietenoși. 

— Sunt prietenoși? 

— Da. Sigur că sunt, mamă. Toţi sunt amabili. 

— Dar comuniștii? 

— N-am văzut niciunul. Nu vin prin părțile noastre. Se tem să 
vină. 

— Dacă mă minţi, apreciez gestul. 

— Nu te mint. 


277 


— Presupun că o să vii acasă curând. Cât mai este până 
atunci? 

— Mamă, te sun ca să-ţi spun că m-am înscris pentru încă un 
stagiu. 

— Încă unul? 

— Da, să trăiţi. 

— Încă un an? 

— Da, să trăiţi. 

Nu știa ce să spună, așa că spuse: 

— Vrei să vorbești cu frăţiorul tău? 

— Cu Burris? Bine. Da' repede. 

— Are probleme la școală. Mi-au spus profesorii că umblă 
teleleu. Într-un minut e aici, în următorul a plecat. 

— Burris ce spune? 

— El spune că nu-i place la școală. l-am spus să se ducă 
totuși. Nimănui nu-i place, că altfel n-ar fi gratuită înscrierea. 

— Dă-mi-l la telefon. 

— Doarme. Stai un minut. 

— Lasă, atunci. Spune-i numai că am zis să-și bage minţile în 
cap. 

— Mulţumesc, James. O să-i zic ce-a spus fratele lui. 

— Ei, vorbesc de la un post de radio, așa că ar trebui să 
închid. 

— Un post de radio? 

— Da, să trăiţi. De la baza noastră. 

— Ești la radio? Eu sunt la telefon! 

— La mulţi ani, mamă. 

— Și ţie la fel. 

— Să ai un An Nou fericit, mamă. 

— O să am. Şi tu la fel. 

— Sigur o să am. Bine, atunci, pa! 

— Pa, James, zise ea. Mă rog pentru tine zi și noapte. Nu pleca 
urechea la ce spun ei. Tu faci lucrarea Domnului pentru a păstra 
vie credinţa în El într-o lume tot mai întunecată. Trăim vremuri 
de alea ca în Vechiul Testament. 

— Știu. Te-am auzit, mamă. 

— Comuniștii sunt atei. Îl neagă pe Domnul. 

— Așa am auzit și eu. 

— Uită-te în Vechiul Testament. Uită-te câte crime se fac în 
numele Domnului. Uită-te la Cartea Întâi a lui Samuel, uită-te la 


278 


Judecătorii. Fii mâna pedepsitoare a lui Dumnezeu dacă asta 
trebuie să fii. 

Îi auzi suspinul. 

— Vreau doar să te iau de braţ și să te îmbărbătez. Citește 
zilnic din Biblie. Există sceptici și demonstranți și Dumnezeu mai 
știe ce. Trădători, asta sunt ei. Dacă auzi de asemenea oameni, 
închide-ţi urechea. Slavă Domnului că nu trec prin Phoenix. 
Dacă aș vedea o demonstraţie aș urca într-un camion și aș intra 
în ei ca un bolovan care se prăvale de pe munte. 

— M-au anunţat că mi s-a scurs timpul, mamă, așa că trebuie 
să-ţi spun pa, deci - pa. 

Tot timpul discuţiei auzise un fâșâit în receptor. Acesta se 
întrerupse când fiul ei închise. 

— Asta-i, zise ea în gol. 

Se ridică și puse receptorul înapoi în furcă. 

e 

O dimineaţă radioasă, rară. Nguyen Hao rămase în pat până 
târziu, urmărind fulgii de ceață cum se împletesc în lumină 
dincolo de geamul dormitorului, gândindu-se ce înseamnă să te 
confrunţi - nu, nu să te iei la harță, ci doar să ţii piept cu 
dârzenie - cu dragonii celor Cinci Piedici: pofta trupească, sila, 
îndoiala, trândăvia, neliniștea”%. 

Trândăvia îl ţinu în pat o vreme. Neliniștea îl trimise jos, în 
curtea mică din spatele bucătăriei, unde soarele producea și mai 
multă ceaţă. Sub căldura lui totul părea populat de fantome. 
Acestea se trezeau din cărămizi, se ridicau cu o profundă 
reţinere și dispăreau. 

Hao își întinse batista albă pe banca de piatră, se așeză cu 
băgare de seamă și încercă să găsească puţină liniște în 
gânduri. 

La nouă treizeci, Trung zăngăni poarta din spate. Hao se 
ridică, găsi cheia și desferecă lacătul. Călugărul avea acte false 
acum. Se plimba prin Saigon liber ca pasărea cerului. Arăta 
sănătos, chiar fericit. Se așezară împreună pe banca de 
marmură așa cum făcuseră de multe ori, dar întotdeauna, după 
părerea lui Hao, fără a înregistra vreun progres. Punctul de 
cotitură se afla undeva înainte, nu se știa unde. 

— Ești bine? 


25 Potrivit credinţei budiste, acestea sunt cele cinci stări mentale negative care 
zădărnicesc meditaţia și te îndepărtează de înălțarea spirituală. 


279 


— Kim e bolnavă. Mai rău ca înainte. 

— Îmi pare rău. 

— Mă gândeam la cele Cinci Piedici. 

— Uneori mă gândesc și eu. Ți-amintești poezia? „Sunt 
prizonier pe lume ca fumul suflat pretutindeni.” 

— Dragonii m-au înfrânt, zise Hao. M-au împins atât de 
departe în lume, că nu mai pot reveni la liniște. 

Călugărul părea că meditează la toate acestea. Hao era prea 
ostenit ca să-l iscodească. După un timp, Călugărul spuse: 

— Și eu încerc să revin. Vreau să regăsesc liniștea. Dar nu pot 
să revin. 

— O să renunţi să încerci? 

— Cred că trebuie să-mi duc la capăt viața pe care am trăit-o. 
Am fost foarte tulburat. 

— Sincer să fiu, m-ai tulburat și pe mine. 

— Mă critici pentru că am întârziat atât de mult? 

— Am vorbit de multe ori cu colonelul despre tine. El 
bănuiește că ne iei banii fără motiv. Dar tu continui să vii. l-am 
spus că merită să te întreținem pentru că te întorci mereu. 

Trung spuse: 

— Mi-amintesc când au venit partizanii în satul meu, în 1945, 
și ne-au citit discursul lui Ho. O femeie tânără s-a ridicat și a citit 
cu o voce melodioasă. Lumea răsuna de cuvintele lui Ho. Prin 
frumoasa voce a fetei el vorbea despre libertate și egalitate. 
Cita Declaraţia americană de Independenţă. Mi-a cucerit 
sufletul. Am dat totul. Mi-am lăsat casa în urmă. Am vărsat 
sânge. Am suferit în închisoare. Mă poţi critica pentru că întârzii 
atât de mult să trădez toate astea? 

Hao era șocat. 

— Vorbele tale sunt dure. 

— Adevărul este dur. S-o spunem în felul ăsta: setea de 
libertate a oamenilor ne-a împins să bem o apă rea. 

Dacă minţea sau nu, aceasta era o poveste pe care colonelul 
avea să o înțeleagă. 

— Am să repet totul ad /itteram. 

— Negocierea s-a încheiat. Am venit să întreb și să ofer. 

— Ce vrei să întrebi? 

— Vreau să termin cu viaţa asta. Vreau să merg în Statele 
Unite. 

Lui Hao nu-i venea să creadă. 


280 


— În SUA? 

— Se poate aranja? 

— Sigur. Ei pot aranja orice. 

— Atunci, acolo să mă ducă. 

— Și ce oferi? 

— Orice doresc ei. 

— Dar acum. Imediat. Ce? 

— Îți pot spune că zvonurile sunt adevărate. Va fi o mare 
ofensivă de Anul Nou. Peste tot în Sud. E o ofensivă majoră. 

— Poţi da informații detaliate? Locuri, ore și așa mai departe? 

— Nu vă pot oferi mare lucru, pentru că organizarea aparține 
în principal armatei nord-vietnameze. Dar în Saigon noi 
conducem. Celula noastră a fost contactată. O să cooperăm cu o 
echipă de geniști. Ei vor instala explozive în oraș. Noi probabil 
că va trebui să-i conducem în două sau trei locuri. De îndată ce 
cunosc locurile, vin aici și vă anunț. 

Hao aproape că nu avea răspuns. 

— Colonelul va aprecia informaţiile astea. 

— Sunt mai mult ca sigur că instalează explozivele astea 
pentru peștii cei mari. Cred că ofensiva va avea loc exact în ziua 
Tet-ului. 

Patru ani de tatonări, iar acum toate astea în mai puţin de 
douăzeci de minute. Hao nu-și putea ţine mâinile în poală. li 
oferi lui Trung încă o ţigară, luă și el una, ţinând bricheta pentru 
amândoi. 

— Îți respect curajul. Meriţi adevărul din partea mea. Așa că-i 
spun următorul lucru: Pe colonel îl interesează ideea ca tu să 
devii agent dublu. Să te duci înapoi în nord. 

— AȘ putea să mă duc. E un program prin care membrii 
triburilor sunt duși la nord pentru educare și îndoctrinare. Ideea 
e să-i trimită înapoi acasă după aceea, să se organizeze. Am 
fost oarecum implicat în programul ăsta. 

— Chiar te-ai duce înapoi în nord? De ce? 

— Mă îngrozește să explic. 

— Dar cu Statele Unite? 

— După. 

După ce se ducea în nord ca agent dublu? Hao se îndoia că va 
exista vreun „după”. Ceva îi făcu inima să se strângă. 

— Am fost prieteni, îi spuse lui Trung. 

— Când va veni pacea, vom fi tot prieteni. 


Cei doi bărbaţi stătură împreună pe banca de marmură 
netedă și fumară. 
— Poftim - e bine? zise Trung. Am trecut în tabăra adversă. 


Din notele doctorului Bouquet: 


Din nou noapte, insectele fac gălăgie, fluturii de 
noapte se sinucid lovindu-se de bec. Acum două ore 
ședeam pe verandă și priveam apusul, plin de invidie 
pentru fiecare entitate vie în parte - pasăre, gâză, 
floare, reptilă, copac și lujer - care nu duce povara 
cunoașterii binelui și răului. 


Sands ședea și el pe verandă în căldura după-amiezii cu 
carnețelul doctorului în poală, în timp ce în spatele lui se profila 
silueta casei pline de coduri, fișe, cuvinte; referinţe și referinţe 
încrucișate; şedea și studia un rând lizibil scris în grabă de 
mâna doctorului; probabil că cerneala nu se uscase, iar 
carnețelul fusese închis repede și rândul se ștersese. Oricum ar 
fi întors pagina... 


Si lucrul ciudat e că aceia care călătoresc prin 
regiunea asta, cuprinși parcă de un somn paralizant, 
își anulează simţurile pentru a nu auzi și a nu vedea 
nimic. 


Când Natura, dintr-un capriciu straniu, sapă când nici 
nu te aștepți într-o stâncă trupul unui om torturat, îti 
spui la început că este doar o întâmplare și că această 
întâmplare nu înseamnă nimic. Dar când, după zile și 
zile în spinarea calului, vezi aceeași inteligentă vrajă 
repetându-se, iar când Natura manifestă cu 
încăpățânare aceeași idee; când aceleași jalnice forme 
se întorc; când capetele zeilor cunoscuți apar pe stânci 
și când iese la lumină o temă a morții pentru care 
omul plătește cu obstinaţie prețul, când forma 
dezmembrată a unui om primește un răspuns în 
formele - devin mai puţin obscure, mai separate de 
materia pietrei - zeilor care l-au chinuit întotdeauna; 


când o regiune întreagă a pământului dezvoltă o 
filosofie paralelă cu aceea a poporului ei; când știi că 
primii oameni au folosit un limbaj al semnelor și când 
descoperi acest limbaj reprodus la o scară uriașă în 
stânci; atunci cu siguranță nu te mai poți gândi că asta 
este doar o întâmplare și că această întâmplare nu 
înseamnă nimic. 


283 


e 1968 œ 


Cu trei săptămâni înaintea datei stabilite pentru eliberarea lui 
din marina militară, Bill Houston se vâri într-o încăierare cu un 
negru, în popota bazei de la Yokosuka, în bucătărie, unde fusese 
trimis alături de alţi trei marinari să vopsească pereţii. Stilul de 
atac al lui Houston, neschimbat, era să se apropie repede și de 
jos, să-și vâre umărul stâng în mijlocul adversarului și în același 
timp să-l apuce cu braţul stâng pe după genunchi, și să cadă 
amândoi la pământ așa încât el să aterizeze deasupra. În felul 
acesta, umărul intra în plexul solar al adversarului cu toată forța 
greutăţii corpului său în cădere. Exersa totuși și alte mișcări, 
deoarece considera că lupta corp la corp e importantă, dar 
metoda aceasta de deschidere dădea în general roade cu 
adversarii solizi, cei fermi pe poziţie, care nu lăsau nimic de la 
ei. Negrul cu care avea răfuiala îi aplică o lovitură în frunte 
tocmai când el se avânta spre picioarele lui. În momentul în care 
se prăbușiseră amândoi peste găleata cu vopsea, împrăștiind-o 
peste tot, Houston văzu stele verzi și curcubeie. Nu se mai 
încăierase niciodată cu un negru. Mijlocul bărbatului era tare ca 
piatra și nici nu începură bine să se târască pe gresia plină de 
email verde-instituţional, că-i și scăpă din strânsoare. Houston 
încercă să se ridice, însă bărbatul sări în picioare ca un hopa- 
mitică și dădu să-i aplice o lovitură cu piciorul în cap, iar 
Houston scăpă doar pentru că individul alunecă și ateriză în 
balta de vopsea, cu mâna stângă întinsă pentru a amortiza 
căderea. Dar îi alunecă și mâna și făcu greșeala de-a pica pe 
spate în încercarea de a se ridica din nou. Houston izbutise deja 
să-și recapete echilibrul și sări pe stomacul lui cât de tare putu 
cu ambele picioare. Mișcarea aceasta se numea „cal nărăvaș” și 
se știa că poate duce la moarte, însă Houston nu știa ce altceva 
să facă și, în orice caz, chiar dacă în felul acesta altercaţia luă 
sfârșit și laurii victoriei îi reveniră lui, adversarul se alese doar 
cu răsuflarea tăiată. Șase ofiţeri din Poliţia Militară îi arestară pe 
bătăuși, două bipede verzi acum de rase complet nedeslușibile. 
Cât timp ofiţerii îi șterseră, întinseră pături pe scaunele 
jeepurilor și-i duseră încătușaţi, Houston luă decizia că dacă vor 


284 


fi încarceraţi la bord împreună va evita un meci de revanșă. În 
mod oficial îl pusese pe tip la respect, dar Houston era cel cu o 
gâlmă mare și vineţie între ochi, undeva sub toată vopseaua 
aceea. 

— Ce-aţi avut de v-aţi încăierat? întrebă polițistul. 

Houston spuse: 

— M-a făcut ţărănoi tâmpit. 

— Tu m-ai făcut negrotei, zise celălalt. 

— Asta în timp ce ne băteam, completă Houston, așa că nu se 
pune. 

Încă agitaţi în urma luptei, mândri, fericiţi, încercau un 
sentiment de prietenie reciprocă. 

— Nu mă mai face negrotei, zise negrul. 

Houston spuse: 

— Oricum n-aveam de gând să te mai fac. 

Astfel, matelotul Houston a fost demobilizat înainte de termen 
și și-a petrecut ultimele zece zile în marină nu ca marinar, ci ca 
prizonier la bord, în Baza Navală Yokosuka. 

La eliberare i se emise un voucher pentru un zbor comercial 
cu destinaţia Phoenix. Călătoria cu avionul îl indispuse. Urechile 
îi pocneau de parcă ar fi fost lovit cu un ciocan peste cap, se 
simțea ametit, aerul avea gust sălciu. Işi jură că aceasta avea să 
fie prima și ultima cursă cu avionul din viaţa sa. La aeroportul 
din L.A. făcu ghemotoc biletul spre Phoenix și îl aruncă într-o 
scrumieră, se schimbă în uniformă la toaleta bărbaţilor și, 
dându-se drept marinar, făcu autostopul spre casă cu sacul 
marinăresc pe umăr, în claritatea de ianuarie a deșertului 
Mojave. Ajunse la periferia Phoenix-ului mai repede decât s-ar fi 
așteptat. Era o metropolă în toată puterea cuvântului acum, 
roțile fluierau pe Interstatala Zece și pe cer vuiau avioane de 
linie, ale căror lumini tremurau în crepusculul albastru al 
deșertului. Cât era ora? Nu avea ceas de mână. Mai bine spus, 
ce zi era? Stătea la intersecţia Străzii 17 cu Thomas, sub un 
felinar spart. Avea treizeci și șapte de dolari. Avea douăzeci și 
doi de ani. Nu mai băuse bere de aproape o lună. Neavând alt 
plan în gând, îi telefonă mamei. 

O săptămână mai târziu, în bucătăria mamei lui și bând nes, 
Bill răspunse la telefon. Era fratele lui mai mic James. 

— Cu cine vorbesc? întrebă James. 

— Da' io cu cine vorbesc? ripostă Bill. 


— Păi... cu mine. 

— Cum îs păsăricile în Saigon? 

— Să-nțeleg că mama nu-i prin preajmă. 

— A plecat la serviciu, cred. 

— Nu-i ora șase dimineaţa acolo? 

— Aici? Nu. Aproape de opt. 

— Nu-i șase dimineaţa? 

— A fost deja. Acuma e opt. 

— Și tu ce faci acolo la opt dimineaţa? 

— Pierd vremea în chiloţi și beau Nescafe. 

— Ai terminat cu marina? 

— Și eu cu ea și ea cu mine. 

— Locuiești cu mama? 

— Sunt doar în vizită. Tu unde ești? 

— În clipa asta? La Da Nang. 

— Asta unde-i? 

— Undeva într-un fund de lume. 

— Nu te-am mai văzut din Yokohama, acu' un an. 

— Aha, cam de atunci. 

— Ce ciudat sună! 

— Mda, cam așa. 

— „Nu te-am mai văzut din Yokohama.” 

James spuse: 

— Ei... 

Și urmă o tăcere. 

Bill întrebă: 

— Ți-o pui cât de cât? 

— Oo, da. 

— Și cum e? 

— Cam cum ai crede și tu. 

Bill spuse: 

— Știai c-a venit tipa ta? 

— Cine? 

— Stephanie. Puicuţa cu care te vedeai. Aha. A făcut o vizită. 

— Și ce dacă? 

— A zgândărit-o pe mama despre tine. 

— Ce-a zis? 

— A zis că nu-i mai răspunzi la scrisori. Vrea să știe cum îţi 
merge. 

— Acuma locuiești acolo sau ce? 


286 


— Mă gândeam doar că vrei să știi. Așa că acuma știi. 

— Așa că acuma știu. Nu-nseamnă că-mi și pasă. 

— Eşti haios. Aha, e supărată foc pe tine că faci încă un 
stagiu. 

— Sigur nu locuiești acolo? 

— Doar pentru o vreme, până-mi găsesc o slujbă. 

— Baftă. 

— Mersi. 

— Unde-i mama? La muncă? 

— Aha. Cât e ceasul acolo? 

— Crezi că-mi pasă? zise James. Sunt în permisie. Trei zile. 

— Probabil că-i ora șapteșpe sau optșpe. 

— Nici că-mi pasă. Trei zile, cel puţin. 

— Și e deja mâine, așa-i? 

— Nu-i niciodată mâine, nu în filmu' ăsta de doi bani. Aici nu-i 
decât azi. 

— Ai văzut ceva lupte până acum? 

— Am fost în tunelele alea. 

— Și ce ai văzut? 

Fratele lui nu răspunse. 

— Dar lupte? Ai participat la confruntări? 

— Nu, după cum vezi. 

— Serios? 

— Se desfășoară în alte părţi, niciodată unde ești tu. Adică, 
am văzut oameni morți, oameni răniți, oameni făcuţi praf, i-am 
văzut la ZA, la zona de aterizare. 

— Fugi de-aici. 

— Aha. Deci, da, e de căcat peste tot. Da' niciodată nu ajunge 
aici. 

— Probabil că ai noroc. 

— Cam asta-i. 

— Și altceva? Haide. 

— Ce altceva? Nu știu. 

— Haide, frate. Zi-mi de pizde. 

Vocea fratelui său se auzea slab și cu ecou în receptor, la 
distanţă de doisprezece, treisprezece mii de kilometri. Putea fi 
vocea oricui. Vorbind despre unul și același lucru. 

— ladu-i plin de ele, frate Bill. Cad din copaci. Am una pe care 
o ţin într-o colibă din sat. N-am văzut niciodată ceva 
asemănător, vorbesc serios. Cât îs călare pe ea nu atinge nicio 


287 


clipă patul cu fundul. Cred că n-are mai mult de treișapte de kile 
și mă ţine ridicat până aproape de acoperiș. Cred că bagă 
combustibil atomic la micu' dejun. Ascultă aici: nu cred că aș 
birui-o dacă ne-am lua la bătaie. 

— Aoleu, aoleu, micule James. Acum, că m-am întors acasă, 
eu habar n-am cum o să-mi găsesc o pizdă. Nu știu să vorbesc 
cu femeile albe de pe la noi! 

— Mai bine întoarce-te în marină. 

— Nu cred că mă mai primesc. 

— Nu? De ce? 

— S-au cam săturat de mine, se pare. 

— Ei... făcu James. 

— Aha... 

În clipele de tăcere se auzeau valuri îndepărtate de fâșâit 
electrostatic, în care aproape că auzeai alte voci. 

— Ce mai face Burris? 

— E bine. Și el e haios ca tine. 

— Mama se descurcă? 

— De minune. 

— Cu lisus în brațe. 

— Categoric. Ai primit ilustrata pe care am trimis-o? 

— Da, vederea aia? Da. 

— Eram arestat la bord când am trimis-o. 

— Îhî. 

— Aha... 

— Auzi, nu-i zice lui Stevie că am sunat. 

— Lui Stephanie? 

— Mda. Să nu-i spui că ai vorbit cu mine. 

— Spune că nu-i răspunzi când îţi scrie. 

— Toţi de aici se gândesc la iubita de acasă, numai la asta se 
gândesc. 

— Şi tu la ce te gândești? 

— La pizde cu ochi oblici. 

— Pizde de bordel. Pizde pe bani. 

— Nimic nu-i gratis pe planeta Pământ, frate Bill. 

Oameni morţi, oameni făcuţi praf. În privinţa asta, era posibil 
ca James să fi minţit. Probabil că se simţise presat, într-o 
discuţie telefonică la distanţă, peste mări și ţări, să povestească 
lucruri senzaţionale. Bill Houston auzise că nu se duc lupte 
serioase acolo. Nu ca pe Iwo Jima, oricum, nu ca la Bătălia din 


288 


Ardeni. Bill Houston nu avea nicio intenţie să-l ia la șuturi. James 
nu mai era frăţiorul lui răzvrătit. Nu mai simţea nevoia să-l 
tachineze și să-l ţină la locul lui. 

— Tre’ să închid, frate Bill. Spune-i lu’ mama că o iubesc. 

— O să-i transmit. Cu Stevie cum rămâne? 

— Ti-am zis deja, sări James. Nu pomeni de mine. 

— Bine. 

— Bine. 

— Ține capu' la cutie, James. 

— E la cutie și acolo rămâne, spuse James și legătura se 
închise. 

e 

lanuarie veni și mai că nu se duse înainte ca Bill Houston să-și 
găsească de lucru în zonele rurale din afara orașului Tempe, în 
apropiere de Phoenix. Luase o cameră pe South Central Street 
pentru care putea plăti zilnic, săptămânal sau lunar și făcea 
naveta cu autobuzul. La ora zece seara, de marţea până 
sâmbăta, ajungea pe întuneric la porţile balastierei Tri-City 
Redimix pentru a-și exercita funcţia de însărcinat cu curăţenia 
pe timp de noapte. La zece și jumătate ultimii muncitori din 
schimbul al doilea deja plecaseră și el își arunca în lături casca 
de protecţie obligatorie și rămânea stăpân peste cincisprezece 
acri de deșert - munţi de rocă spartă sortată după mărime, așa 
încât fiecare munte era alcătuit în mod uimitor din balastru de 
aceeași dimensiune, de la pietre mari cât pumnul la nisip. Dintr- 
un siloz curgea un fir de praf fin care se aduna grămadă la 
capătul unui tunel lung cam de șase metri; pentru fiecare lopată 
se împleticea pe toată lungimea lui spre un bec ce ardea într-o 
emisferă de plasă din sârmă, ţinându-și respiraţia în timp ce se 
apropia; o pâclă de praf exploda cu încetinitorul atunci când 
înfigea lopata în grămadă; se întorcea cu spatele și deșerta 
lopata în curenţii de aer rece care circulau la nivelul solului. 
Spăla albiile de ciment de sub benzile de transport ale 
concasoarelor cu un furtun de pompieri nărăvaș și le răzuia pe 
toate cu o lopată cu lamă plată. Noaptea, cerul dospea de stele 
altfel sterpe și reci. Pentru încălzire avea butoaie de o sută 
optzeci de litri pline cu nisip îmbibat în motorină, care ardeau în 
tot locul. Își făcea rondul prin labirintul de benzi de transport de 
sub concasoarele gargantuești și niciodată nu termina. A doua 
seară aceleași benzi, aceleași mișcări, chiar și același pietriș și 


289 


roci, și același burger rece la pachet pe care îl mânca la ora 
două noaptea la masa prăfuită din rulota managerului; se spăla 
pe mâini și pe față mai întâi în baia îngustă, cu gâtul gros brun 
ca al unui urs, trăgând apă pe nări și scoțând praful în cocoloașe 
verzui. Nu cu mult după masa de prânz, cocoșii de la fermele 
mici din împrejurimi începeau să strige ca niște oameni și cu 
puţin înainte de șase soarele venea și transforma acoperișurile 
de aluminiu din jur în torţe, după care, la șase treizeci, când 
Houston ieșea din tură, șoferii își aliniau camioanele și intrau 
unul după altul sub silozul cel mai mare pentru a aștepta, 
zdruncinaţi de vehiculele lor, cât timp cimentul ud curgea în 
cascadă din jgheab în fiecare benă în parte, după care plecau să 
toarne fundaţiile cine știe cărui oraș. Houston făcea un 
kilometru și jumătate pe jos până la staţia de autobuz și acolo 
aștepta, plin de praf și melancolic la vederea puștilor de liceu și 
a iubitelor lor vesele, cu fețe de târfulițe, care mergeau la 
școală, unde-i aștepta și pe ei chinul zilnic, trecând câte o ţigară 
de la unul la altul. Houston își amintea când făcea și el asta la 
toaleta băieţilor... nimic nu a mai fost la fel de dulce ca acele 
fumuri trase în grabă, pe furiș... la adăpost de ochii întregii 
lumi... În adâncul sufletului - cum i se întâmplase și în privinţa 
liceului - ar fi renunţat la slujba aceasta din prima zi, dar nu 
vedea unde altundeva s-ar fi putut duce. 
e 

Screwy Loot opri jeepul, îi făcu semn unuia dintre băieții cei 
noi. Băiatul cel nou alergă la jeep, o porni înapoi sub greutatea a 
două cutii zăngănitoare de încărcătoare, le aruncă la picioarele 
lui James și alergă iar spre jeep, spunând: 

— Mă cheamă. 

— Ce-i cu toată muniția asta? 

— Al dracu’ să fiu dacă ştiu! Mă cheamă! 

Soldatul cel nou se întoarse la jeepul lui Screwy Loot, ascultă, 
se întoarse cu două canistre de nouăsprezece litri. 

— Le ardem, le ardem, le ardem! 

— Poftim? 

— Să ardem colibele! Zice că tre’ să le ardem. 

— De ce? 

— Nu știu. Se-ntâmplă ceva al dracu’ de nasol. 

— Cum adică? 

— Zice că e un atac! 


290 


— Unde? 

— Nu știu! 

James apucă de o toartă și, în vreme ce un fior de panică îi 
cobora pe coloana vertebrală de la craniu până la fund, stropiră 
cu benzina din canistre cea mai apropiată colibă. De undeva de 
dincolo de deal se auzeau explozii surde, repetate. 

Soldatul cel nou scoase o brichetă Zippo și scânteia aprinse 
vaporii, iar explozia îi aruncă în spate, însă detunătura nu a fost 
la fel de puternică precum cele care veneau de peste deal. Apoi 
spuse: 

— E totuna, amice, al naibii să fiu dacă nu-i totuna. 

James dădu ocol unei colibe, apoi alteia, împroșcând cu 
benzină până ce se goli canistra. O aruncă într-o locuinţă în 
flăcări, flăcările o găsiră, aprinseră vaporii dinăuntrul ei și 
canistra scoase un șuierat puternic, se învârti și se ridică de la 
pământ. 

— Ai văzut asta? strigă James, dar trestia acoperișului sfârâia 
atât de tare încât nu-și auzi nici el cuvintele. 

Strigă: 

— De ce facem iar asta? 

— Al dracu' să fiu dacă știu! 

— Cum ziceai că te cheamă? 

— Al dracu' să fiu dacă știu! 

James spuse: 

— Asta-i aiurea de tot, dar nu se putea face auzit. Auzi focuri 
de arme în apropiere. Un elicopter zgomotos trecu pe deasupra 
capului său aruncă două rachete în cealaltă parte a depresiunii, 
la loc nevăzut, acolo unde James era sigur că nu fuseseră 
niciodată nici oameni, nici clădiri. Fum negru și lumină 
portocalie ţâșniră din pământ. Oare văzuse vreodată oameni 
acolo? Poate se ascundea cineva. Ghinion, acum erau în flăcări. 

Soldatul ţipă: 

— Psiho-delic! 

Construcţiile se prăbușeau cu repeziciune. James se uită într-o 
colibă în timp ce aceasta ardea. Era goală. Nu mai rămăsese nici 
măcar vreun gunoi sau vreun pachet vechi de ţigări. Acoperișul 
începu să cedeze și el se trase în spate. 

— Asta-i de căcat, amice, îi explică el soldatului, pentru că-i 
cunoșteam. Adică, i-am văzut pe oamenii ăștia înainte. Trecem 
des pe aici. 


291 


— Mai am încă benzină. 

— Hai să ne tragem la colibele de acolo. 

Aplecaţi de spate, alergară spre un grup de colibe dintr-o 
adâncitură mică de teren. 

Nu era ţipenie de om. 

— Mama naibii, unde-s ai noștri? 

Soldatul spuse: 

— Al dracu' să fiu dacă știu. 

— Du-te și zi-i lu’ dom’ sergent. 

— Eu nu trec dealul ăla - acolo se trage! 

— Dintr-acolo vine? 

— Aha. M-ar împușca imediat, crezând că-s dușman. 

— Credeam că vine dinspre est. 

— La dracu'. Se trage din toate părţile. 

Sergentul Harmon, aplecat, veni în fugă peste marginea 
depresiunii. Coborând pe partea lor, se îndreptă de spate. 

— Rămâneţi aici. 

— Ce s-a întâmplat? Pare că tocmai am fost implicaţi într-un 
schimb de focuri. 

Sergentul spuse: 

— Voi aţi tras? 

— Nu. 

— Atunci n-aţi fost implicaţi în niciun schimb de focuri. 

— Cine a tras? 

— Poate chiar băieţii noștri, futu-i! 

Sergentul spuse: 

— Tot muntele ăsta-i sub atac. 

Bubuituri uriașe din culmea dealului. 

— Ce-i asta? 

— Mortiere? 

In est bubui ceva și mai tare. 

— Și asta? 

Și din spatele lor, foarte aproape, se auziră altele. 

— Unde-s? 

— Ne-au încercuit. Alea-s mortiere, zise sergentul. Ascultaţi la 
mine. Vreau să rămâneţi aici. M-aţi auzit? 

— Da, zise băiatul cel nou. 

— Am dat de dracu’ aici. Dacă procedăm cum trebuie ne 
putem reveni, o tăiem spre vest și-o rupem la sănătoasa 
ocolindu-i pe deal în sus. Vreau ambele flancuri asigurate cât îi 


292 


atacăm din centru pe tăcute, fără să prindă de veste. Dacă ne 
flanchează dinspre vest, ne-am fript. Sau dinspre est. Aveţi 
acoperire dinspre vest. Și voi sunteţi acoperirea celor de la est, 
m-aţi auzit? Dacă inamicul vine de după dealul ăla, n-o luaţi la 
picior. M-aţi auzit? 

— Da, da. 

Sergentul aruncă la pământ o cutie cu încărcătoare de 
douăzeci de cartușe. 

— Țineţi armele pe foc semi-automat. M-aţi auzit? 

— Da. Înţeles. 

— Or să fie și alte atacuri. Staţi la locul vostru. Nu vă mișcați, 
că altfel vă treziţi cu propriile noastre rachete în cur. 

— Înțeles. Înţeles. 

— Dacă procedăm cum trebuie, o să-i surprindem din spate 
și-atunci o să puteţi urca dealul. La semnalul meu. Când îmi 
vedeţi semnalul dinspre vest, porniţi pe deal către ZA. Doar la 
semnalul meu. 

Puse mâna pe umărul lui James și-l scutură până când acesta 
spuse: 

— Înțeles. La semnalul tău. 

Sergentul porni înapoi spre vest, coborând în depresiune. 

Pe partea dinspre sud a unei colibe, la adăpostul umbrei, 
lărgiră un șanț de scurgere cu lopeţile Linemann, crispându-se 
la fiecare explozie de mortieră și artilerie. Bubuituri 
asemănătoare cu cel mai puternic tunet pe care-l auzise James 
vreodată. 

— Mă mișc mult mai repede decât la antrenament, se lăudă 
soldatul. 

Săriră amândoi în groapă și tânărul spuse: 

— Al dracu' să fiu dacă știu. Dă-mi un M&M. 

La centură, în locul unui încărcător, James ţinea o punguliță cu 
bomboane M&M. 

— Dă-mi un pumn întreg, zise soldatul. 

— iți dau dacă nu mai spui întruna „Al dracu’ să fiu dacă știu”. 

— E un tic. N-o spun atât de des. 

— Spune „Din câte știu” sau „lisuse Doamne” sau „Pupă-mă-n 
cur”. Mai diversifică puțin. 

— "ţeles, dom’ caporal. 

— Cum te cheamă? 

— Nash. 


293 


— Futu-i! strigă James. 

Cartușele ciuruiră în rafale colibele, împrăștiind stuf peste tot. 

Urmase stagii de antrenament de bază, de mânuirea 
armamentului, de operaţiuni în junglă, pe timp de noapte, 
antrenament de supravieţuire, eschivă și evadare; dar acum 
înţelegea că nimeni nu se putea antrena destul pentru asta și că 
era un om mort. 

Cobori vocea: 

— Alea nu-s 16-uri, zise el. Alea-s AK-uri în mod sigur. 

Zbâr, zbâr, zbâr, gloanţele deasupra capetelor ca niște 
insecte otrăvitoare. Zbâr, zbâr. Praf și fire de stuf se învârteau în 
aer. Crengi cădeau din palmieri la doar câţiva metri mai încolo. 

— Ucid tot ce prind în cale! zise Nash. 

— Nu știu că suntem aici, spuse James, așa că taci din gură, 
bine? 

Niciunul dintre ei nu răspunse la foc. 

Dinspre est erupse un răpăit de foc automat. O voce strigă: 
„ACOPERA-MA,  ACOPERA-MA,  ACOPERA-MA,  ACOPERA-MA!” 
James se ridică și-l văzu pe Omul Negru coborând pe latura 
vestică a depresiunii, strigând: „TRAGE, TRAGE, TRAGE!” și 
James începu să trimită gloanţe înspre est. Omul Negru avea pe 
umăr o mitralieră M60 și trăgea după el o cutie cu muniţie. Sări 
în șanț peste ei și le sparse timpanele strigând: 

— Nu trece nimeni de mine! ; 

Se ridică în genunchi și deschise focul. In fața lui, pământul 
sărea în aer, de parcă ar fi spulberat marginea depresiunii cu un 
buldozer. 

— Domnilor, am muniţie cât să distrug toată rasa umană. „N- 
o să mai numesc pe nimeni negrotei vreodată”, își promise 
James în adâncul sufletului. 

Comută selectorul și trase un încărcător întreg pe foc 
automat. Mortierele reîncepură să tragă sus pe deal. 

— Îţi vine să crezi drăcia asta? _ 

— Ce pizda mă-sii? CE PIZDA MA-SII? 

— Dom’ sergent a zis că tot muntele-i sub atac! 

— Reacționează aiurea, zise Omul Negru. De obicei nu atacă 
pe timp de zi. 

— Fir-ar mama ei de treabă, zise James. 

— Ce-i? 

— Nu știu. Mă faci să râd. 


294 


— Ba tu mă faci să râd. 

— De ce râdem? 

Nu se puteau opri. Toată tărășenia asta. Pur și simplu erai 
fericit că nu te puteai opri din râs. James spuse: 

— Al dracu’ să fiu dacă știu! Reîncărcă arma și toţi trei râseră 
și traseră până când James mai consumă două încărcătoare, iar 
Omul Negru strigă: 

— STOP, STOP, STOP, OPRIȚI FOCU-N PULA MEA. 

Împrejur se lăsase tăcerea, deși încă mai auzeau artileria și 
mortierele sus pe deal. 

— Dă-mi o M&M, zise Omul Negru. 

— Absolut. 

James îi dădu toată punga. Omul Negru și-o goli în gură și 
mestecă repede. 

Din vegetaţia care cu doar câteva minute în urmă fremăta și 
zbura în toate părţile în bătaia focurilor de armă se auzi un 
chițăit. 

— Ce-i asta? O veveriţă Vietcong? 

— O maimuţă. 

— Un gibon, spuse James. 

Omul Negru zâmbi cu dinţii mânjiţi de ciocolată și spuse: 

— Uite semnul. Haideţi. 

— Unde mergem? 

— Urcăm. 

— „Urcăm”? Da’ nu avem unde să „urcăm. 

— Plecăm imediat ce mi se răcește arma. Acum n-o pot 
atinge. 

— Ce se întâmplă? 

— Atinge-o. Îţi arde degetul de nu te vezi. 

— Nu ating nimic. 

— Puneţi-vă amândoi alt încărcător, zise Omul Negru. Tre’ să 
urcăm pe dealul ăla. 

— Alea erau mortiere, amice. 

— Tre’ să plecăm. Hai, la picior cu noi. 

Omul Negru porni pe deal în sus cu mitraliera lui uriașă în 
echilibru pe umăr, ca un târnăcop de miner, așezată pe un 
prosop oliv și ţinând-o bine strâns de crăcană. Houston porni 
după el și Nash îi urmă exemplul. 


Mai sus de ei, culturile de orez se întindeau în terase pe 
coasta dealului. Merseră pe lângă șanțurile de irigare, înaintând 
spre culme. 

Dintr-un loc indefinit se auzeau focuri de armă. Gloanţele 
făceau lăstarii să tremure și să ţiuie în apă. 

Săriră fără să vorbească peste șanțuri, aterizară pe partea 
uscată, se împleticiră mai departe până găsiră un făgaș de 
ploaie și se aruncară în el, scăpând de privirea oricui ar fi 
încercat să-i ucidă. 

— Nu înţelegi, zise Nash. Nu sunt deloc pregătit pentru toate 
astea. Sunt aici doar de trei zile! 

— Eu tocmai m-am înscris pentru al doilea stagiu, spuse 
James. Nu știu care dintre noi e prostul cel mai mare. 

Trecură pe lângă colibe în flăcări și cătune pustii și nu văzură 
nici picior de om. Prin totala lor absenţă păreau să-și afirme cu 
tărie existenţa. Dar în faţă era mișcare. Auziră împușcături. La 
un moment dat auziră o voce care striga într-o limbă străină. 
Ajunseră la un cătun ai cărui locuitori fugiseră cu doar câteva 
minute în urmă. Lăsaseră până și un animal priponit într-o 
grădină, un ţap cu gâtul întins de parcă și l-ar fi oferit toporului. 
Însă doar îşi golea intestinele. Fără nicio grijă, în toiul războiului. 

Cei trei soldaţi porniră mai departe spre coama dealului. 

e 

Până la apus, parcurseră șapte kilometri de munte și peste tot 
erau oameni care încercau să-i ucidă. Lui James urcarea i se 
păru scurtă. Când urcară ultimul kilometru spre zona de 
aterizare, cerul avea o nuanţă roz-violacee. Intrând în perimetru, 
văzură o siluetă întinsă cu fața în jos, un om în uniformă 
americană cu corpul pe jumătate spulberat pe toată lungimea 
lui și aproape complet decapitat. James nu era sigur dacă era un 
cadavru, căci nimeni nu-i arunca măcar o privire. 

Lângă platforma de aterizare câţiva sanitari așteptau 
întoarcerea unui elicopter, despre care spuneau că făcuse cale 
întoarsă și plecase din cauza veștii unui tir de proiectile. 

— Putea fi vorba doar de niște rachete de semnalizare, îi 
explică un caporal Omului Negru. Una a intrat prin sabord și a 
fost aruncată afară. 

Nimeni nu zicea nimic de cadavru. James rămase cu Omul 
Negru și Nash. Se așezară pe un zid din saci de nisip uitându-se 
în josul muntelui pe care tocmai îl urcaseră după cinci ore de 


296 


mers în zigzag. Valea dinspre est era cufundată într-o umbră 
rece. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— N-am idee. 

— Ne-au atacat. Suntem dușmanul lor. 

— Eu nu-s dușmanul nimănui. 

— Eu nu vreau să fiu prieten sau dușman sau orice altceva. 

— Unde-i sergentul? 

— Unde-i plutonul Echo? 

Un căpitan pe care James nu-și amintea să-l fi văzut până 
atunci veni la ei, roșu din cap până în picioare din pricina 
prafului stârnit de elicele elicopterelor, molfăind un chiștoc de 
trabuc și clipind pentru a înlătura transpiraţia din ochi. 

— Asta-i o tabără de luptă oficială. O găză i se izbi de frunte... 
Vreau să fie asigurată toată zona asta... 

Gâza zbură bezmetic o clipă, își reveni și dispăru. 

— Dom’ căpitan, noi îl căutăm pe sergentul Harmon. 

— Unde este plutonul Echo? 

Căpitanul arătă cu degetul spre Omul Negru și mitraliera lui 
uriașă. 

— Găseşte un loc pentru 60-ul ăla. 

Plecă. Cei trei nu se clintiră. 

Un sanitar cu mustață lungă și o basma albastră legată la 
cap, ca un hippy, le aduse trei porţii de mâncare caldă, una 
peste cealaltă, și ei îi mulțumiră cu sinceritate, deși Nash spuse: 

— Mustaţa aia seamănă cu o omidă. 

Faţă de toți oamenii din jurul lui, James încerca un sentiment 
de bunăvoință de-o profunzime nemaiatinsă până atunci. 
Sanitarul spuse că în timpul atacului de mortieră pierduseră un 
om. James spuse: 

— L-am văzut! Am văzut un cadavru. Dar am crezut că este 
altceva. 

— Altceva? Ce altceva ar putea să fie, bătrâne? 

— Așa-i, da, făcu Omul Negru, l-am văzut. 

— Eu tot nu înțeleg, zise James. Incă nu reușea să priceapă 
dacă luase parte la o luptă. A fost muntele ăsta sub atac sau 
nu? 

Comandă memoriei sale să-i ofere un soi de desfășurător al 
după-amiezii. Totul era foarte viu și disparat. Un lucru știa 
totuși. Niciodată nu se mișcase la fel de repede și niciodată nu 


297 


fusese la fel de sigur de ceea ce făcea. Toate vorbele goale se 
făcuseră praf. 

Părea să se fi terminat. Fără nicio explicaţie. Niciodată 
activitatea vreunei gherile nu tulburase liniștea acelui munte. 
Brusc, oamenii din partea de vest se dematerializaseră, iar apoi 
partizanii aceștia Vietcong, iar acum și partizanii se făcuseră 
nevăzuți. James se lăsă pe vine și mâncă fasolea cu cârnaţi. 
Transpiraţia încă îi îmbiba uniforma. Și Nash, observă el, era ud 
leoarcă. James întrebă: 

— Cum te simţi? 

Nash răspunse: 

— Mă simt bine, amice. De ce? Nu mă crezi? 

Incurcat, James reuși să spună doar: 

— Ba da. Te cred. Sigur. Da. 

Nash explică: 

— Imi transpiră boașele, atâta tot. Nu-i pișat. 

La amurg, sanitarul îi duse pe o cărare șerpuită într-o vale 
unde tineri la bustul gol se îmbăiau. Cineva stătea ciucit pe mal 
și își storcea șosetele deasupra pârâului tulbure. Erau toţi 
binedispuși, râdeau, chiuiau. Fără ghete, fără cămăși - o 
chemare legitimă la scaldă însemna că trebuie să se fi terminat, 
erau categoric în siguranţă. Sub ultima revărsare a luminii 
James se simţea plin de energie și bucuros; fiecare faţă tânără 
înceţoșată la care se uita îi transmitea un mesaj de iubire 
frățească. 

— Voi, ăștia de la recunoaștere, călătoriţi fără bagaje. 

Cel care vorbise era nou, probabil; nu știa că plutonul Echo 
era o glumă. Chiar călătoreau fără bagaje. James însuși nu mai 
purta rucsac, ci doar un ghiozdan de cercetaș în care avea un 
poncho, săpăliga, șapte încărcătoare a câte douăzeci de 
cartușe, câteva „amulete” aducătoare de noroc, prezervative, 
jetoane de poker, bomboane, tuburi de spray anti-insecte și 
bandanne îmbibate cu acest lichid. Ajunsese la concluzia că a-ţi 
dori ceva este în general un lucru mai ușor de suportat decât a 
le târî pe toate după tine. 

Cineva spuse: 

— Ei, războiul s-a sfârșit. Eu mă duc în sat să mi-o pun. 
Târfele se dau moca în ziua de Tet. 

— Ce-i aia Tet? 

— E noul an al gălbejiţilor, cretinule. Astăzi e Tet. 


298 


— Mâine e Tet. E treișpe ianuarie, amice. 

— Când? 

— Astăzi. lisuse. 

Un infanterist de la ZA veni în poiană și spuse: 

— Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! 

James își dădu seama că probabil el însuși arăta la fel - 
asudat, murdar, cu o privire hăituită. 

— Căcat! Căcat! zise băiatul. Alergă la marginea poienii și 
rămase cu fața spre depărtările vineţii, spre umbrele celorlalți 
munţi. CACAT. 

Unul dintre prietenii săi spuse: 

— Căcat ce? 

Băiatul se întoarse și se așeză clătinând din cap. Luă mâinile 
prietenului său în mâinile sale ca într-un semn necunoscut de 
salut sincer. 

— Căcat. Am omorât un om. 

— Ințeleg. Căcat. 

Băiatul spuse: 

— Nu-i nicio diferenţă între a împușca un om și a împușca o 
căprioară. 

— Când ai împușcat tu o căprioară? 

— Am văzut în filme. Dar asta a fost pur și simplu... bing. lar 
acum s-a terminat. 

— Nu pare că s-ar fi terminat, Tommy. 

— Hei. Juma’ de craniu i-a zburat în aer. Nu crezi că-i 
terminat? 

— Las-o moale. Îţi pierzi controlul. 

— Aha, bine, zise Tommy. Tre’ s-o las moale. 

— Hei, dă-mi drumu’ la mâini, fătălăule. 

Și James ucisese pe cineva. Văzuse licărul unei guri de arme, 
aruncase o grenadă într-o grădină mică și, după bubuitură, doi 
luptători Vietcong târâseră un om de acolo într-un tufiș, iar omul 
cu pricina nu părea prea viu. James fusese atât de șocat, încât 
nu trăsese și asupra celor doi salvatori. Era posibil ca cei doi să 
fie luptători Vietcong. 

Avusese la el cinci încărcătoare de douăzeci de cartușe 
fiecare și locotenentul adusese alte douăzeci și opt. Trăsese 
peste trei sute de gloanţe, aruncase două grenade și parcursese 
zece kilometri și ucisese un posibil luptător Vietcong. 


299 


Ceilalţi priviră cât timp Tommy luă o ţigară și o brichetă Zippo 
din buzunarul de la piept. O aprinse și suflă fumul cu un aer 
oarecum autoritar, apoi îl întrebă pe prietenul său: 

— Tu ai omorât pe cineva? 

— Cred că da. 

— Pe cine? 

— Nu știu pe cine. De unde puii mei să știu? 

James făcuse un stagiu întreg fără să rănească măcar o 
persoană, iar acum tocmai începuse cel de-al doilea stagiu și 
deja erau morţi - iar individul ăsta, Tommy, se bătea cu 
cărămida în piept pentru asta. 

Sanitarul intră între copaci cu alţi doi inși și în scurt timp se 
simţi miros de marijuana, dar asta nu era o problemă, nu aveau 
decât să-și facă minţile praștie, erau în plin război. 

Soarele cobori mai mult spre apus, ieși de după un munte și 
străluci peste vale. Dincolo de culturile de orez, jungla fremăta 
de culori moi. De undeva de jos se auzea guițatul unui porc ucis 
pentru sărbătoarea Tet. Un băiat cânta o piesă de la Beatles pe 
versuri noi: 


Închide ochii, depărtează picioarele, 
Si-ti voi gâdila ovarele... 


Un alt băiat spuse: 

— Rahat, băieţi, voi, aţi luptat? Noi am patrulat până la 
jumătatea muntelui și înapoi și n-am văzut nimic, nici n-am 
apăsat pe trăgaci. Am auzit rachete, mamă, avioane, elicoptere, 
bombe - n-am văzut nimica. Am auzit mortiere, mamă. N-am 
văzut nimic. 

Un tânăr veni la ei spunând: 

— Hanson intră-n perimetru și vă aduce voie-bună, după care 
împărţi șase cutii de Budweiser celor mai apropiaţi, care 
tăbărâră asupra lui ca niște câini turbați. 

— Cine-i Hanson? întrebă James. 

— Eu! Eu sunt Hanson! 

Își imagină capul lui Hanson explodând. La antrenamentul de 
bază auzise de oameni care muriseră fără veste răâpuși de un 
glonț rătăcit sau de un lunetist dușman ascuns: în toiul 
gândurilor, cu vorba-n gură, răpuși pe dată. Când te apleci să-ţi 


26 Piesa All My Loving. 
300 


legi șireturile, capul îţi explodează în mii de bucăţi. Nu voia să 
moară și nu voia să se afle în preajma cuiva care murea în felul 
acesta. 

Omul Negru se adresă tuturor: 

— Pe timp de război trebuie să ai grijă de karma ta. Nu violezi 
femei și nici nu omori animale, decât dacă te dă peste cap 
karma. Karma e ca o roată. Dacă învârți o roată sub tine, 
aceasta întoarce o roată deasupra ta. lar eu sunt lângă voi. 
Karma voastră o atinge pe a mea. Nu trebuie sub nicio formă să 
tulburi karma cuiva. 

— Ce-i asta, filosofia Musulmanului Negru? 

— Nu-s musulman. Sunt doar un om umblat, care a văzut 
multe. 

Vorbea total anapoda despre lucruri pe care el însuși nu le-ar 
fi aplicat niciodată. Însă lui James i se făcu pielea de găină 
auzind aceste avertismente. 

De îndată ce veni întunericul și-i ascunse de superiorii lor, cei 
trei din plutonul Echo găsiră hamace libere în niște copaci din 
latura estică a perimetrului, partea cea mai îndepărtată de locul 
din care venise dușmanul în după-masa aceea, și se tolăniră în 
ele cu bocancii încă în picioare și cu centurile la brâu. Până să 
vină proprietarii de drept și să-i alunge, acesta le era căminul. 
Se lăsă noaptea. Dacă stătea pe o parte și se uita la nivelul 
solului, James putea desluși licăriri fosforescente în frunziș; 
altfel, ar fi putut crede că orbise. Țânţarii băzâiau pe plasa de 
protecţie. Işi așeză bandannele îmbibate în lichid anti-insecte 
acolo unde braţele sau obrazul ar fi putut-o atinge în timpul 
somnului. În tufișuri mișunau vietăți. Așa era întotdeauna 
noaptea. Ucisese pe cineva astăzi. Cu mai puţin de opt ore în 
urmă. In cursul antrenamentului de bază nu se gândise că va 
ucide vreodată pe cineva, ci doar că va fi ucis, se gândise la 
mașini pe care nu le va conduce și la femei pe care nu le va 
cuceri, deoarece el va fi mort. Auzi doi tipi care discutau mai 
încolo. Era prea surescitat ca să doarmă. Când te înconjoară 
moartea, te poți privi drept în suflet. Și tipii aceia o simţiseră. 
Le-o citea în voce. 

In cursul nopţii, James desfăcu fermoarul plasei de protecţie și 
cobori din hamac crezând că o face pentru a urina, dar apoi își 
dădu seama că mortierele își reîncepuseră activitatea undeva în 
josul muntelui. Auzi voci care spuneau: „futu-i, căcat, du-te, du- 


301 


te, du-te”. Rachete de semnalizare luminau noaptea înspre est 
și la lumina lor chihlimbarie, palidă, văzu în josul dealului 
stâncile golașe, rezultatul ierbicidelor, dansând cu propriile lor 
umbre. Văzu licărul scânteilor ce ieșeau odată cu glonţul pe 
țeava armelor și auzi poc-poc-pocul AK-urilor și răpăitul 
mitralierelor M16. Auzi vuietul avioanelor de luptă. Auzi 
elicoptere. Auzi rachete. Încremeni lângă hamac cu arma în 
mâini, speriat și cu lacrimi în ochi, tâmpit și singur. Acum 
înţelegea cu ce semăna o explozie de mortieră - o împroșcare 
de lumină roș-portocalie mare cât o casă și, o secundă mai 
târziu, detunătura, atât de răsunătoare încât îl dureau 
sinusurile. Și o alta îl lovi, și alta, și încă una - mai aproape. 
Armele răpăiau de jur împrejurul său. Un glonţ îi ricoșă în cască 
și în armă. 

— HEI, HEI, HEI! 

Cineva îl apucase de curea și-l trăgea îndărăt. Era Omul 
Negru. 

— Ce faci? 

— O, nu. Fir-ar, fir-ar, fir-ar... 

— Fugi drept spre ei! La pământ, la pământ! 

— Îmi pare rău, îmi pare rău! 

— O, căcat! Ne face semn. 

James spuse: 

— Ce? 

— Să mergem, să mergem, să mergem. 

Omul Negru o luă din loc și James încercă să-l prindă de 
spatele cămășii, dar acesta plecase deja, luând-o înapoi. Toţi din 
perimetru se mișcau în spate. Nash era lângă el, o fantomă în 
lumina rachetelor de semnalizare. 

— Opriţi focul! Noi suntem! Noi suntem! 

Oare eu trăgeam? întrebă James, dar nu auzi nimic. Era doar 
telepatie. Se mișcă fără a atinge solul. Incotro? Incoace, chiar 
aici. Tot cu Nash și Omul Negru. Nash întrebă: 

— Cine sunt oamenii ăştia? 

— E un observator pe celălalt vârf, zise Omul Negru. Ei 
deschid asupra noastră tirul de mortieră. 

Voci: 

— Unde mi-i RADIOU'! RADIO, RADIO, RADIO? 

— Aici, aici, aici! 


302 


— Spune-le celor de sus că am fost descoperiţi. Nu coboară 
nimeni! 

— Repetă, repetă! 

— Să nu se apropie de platforma de aterizare! Am fost 
descoperiţi! Am fost descoperiţi! 

James se întinse pe burtă strângând ţărâna în pumni. 
Pământul tresărea sub el. Nu putea sta pe el. Abia putea să 
respire. 

— Ce vor jigodiile astea?! 

James se întrebă: mă mișc? Întunericul era destul de dens 
încât să-l poţi bea fiind brăzdat de imaginile remanente ale 
trasoarelor și ale scânteilor de foc armat. Acum era liniște. Nu se 
auzea nici bâzâitul insectelor. Într-o așa tăcere nemaiîntâlnită 
James își dădea seama doar după pocnetul slab al curelei 
lovindu-se de încărcător că acesta era gol. Cu doar două minute 
în urmă, rumoarea din jur era atât de mare că nu-și auzea nici 
propriile strigăte. În această liniște nou-instaurată nu voia să-și 
schimbe încărcătorul de teamă că toate simțurile dușmanului se 
vor îndrepta spre el și va fi făcut bucățele. 

La doi kilometri spre est în întuneric se afla alt munte; nu-i 
cunoștea numele, nu se gândise niciodată la el, dar de acolo se 
auzeau schimburi de foc, un sunet în rafale, nesemnificativ. Alte 
sunete veneau dinspre coasta dealului de jos, tot într-o altă 
lume decât a lui, dar mai apropiate, precise și clare. Auzul lui 
era limpede atâta timp cât nu trebuia el însuși să deschidă focul. 

Dinspre est veneau avioane de luptă. 

— Jigodiile alea-s jigodii moarte acum, zise cineva. 

Rachetele luminară tot versantul muntelui aflat mai jos de ei 
și plafonul de frunze de deasupra capetelor lor. 

— Nu trageţi, nu trageţi! ţipă cineva tropăind în apropiere. E 
doar Hanson! 

Individul se trânti lângă James și spuse: 

— Hanson zice că se fute în tot căcatu' ăsta. 

Din câte își dădea seama James, erau șase cu toţii, punându-l 
la socoteală și pe acest Hanson, toţi întinși pe burtă în tufișuri, 
chiar pe buza unei râpe. 

În liniștea dintre atacurile aeriene vorbi încet, ca 
prezentatorul unei partide de golf într-un moment de tensiune 
pe insula de verde: 


— Hanson ţine capu’ la cutie. Hanson simte că-i curge 
transpiraţia pe șira spinării. Degetul mare al lui Hanson e pe 
siguranţa armei, iar arătătorul pe trăgaci. Dacă vine, dușmanul 
va simți cu siguranţă c-a dat de dracu’. Hanson le va spulbera 
fețele. Degetul lui Hanson mângâie trăgaciul ca pe-un lindic. 
Hanson își iubește arma cum iubește o fofoloancă. Hanson vrea 
să meargă acasă. Hanson vrea să simtă miros de așternuturi 
curate. Așternuturi curate în Alabama. Nu astea puturoase, cu 
miros înțepător din Vietnam. 

Nimeni nu-l contrazise pe Hanson. Înţelegeau că dușmanii 
sunt ucigași, că ei înșiși sunt doar niște copii și că sunt morți. Se 
bucurau să audă vocea lui Hanson vorbind despre momentul 
prezent ca și când acesta ar fi putut fi înțeles și poate chiar 
depășit. 

— Unde-s oamenii mei din Echo? 

Sergentul Harmon veni în spatele lor, în picioare, în măreţia 
grăbită a unui alt bombardament spre poalele muntelui, și ei 
știură că sunt salvați. 

— Câţi suntem aici? 

Vocea Omului Negru rosti: 

— Cinci Echo și un descreierat. 

Sergentul spuse: 

— Cam la două sute de metri pe pantă-n jos avem activitate. 
O să ne apropiem până la cincizeci de metri și-o să deschidem 
focul. Veniţi după mine. Când se face lumină, vă lăsați la 
pământ și vă uitaţi, iar când se face întuneric vă duceţi în locul 
pe care l-aţi cercetat cu ochii. 

Se aplecă și-l atinse pe James pe umăr: 

— Tu respiri prea adânc. Respiră repede pe nas și n-o să mai 
ai probleme. Numai în situaţii de-astea să nu intri în 
hiperventilaţie, pentru că ţi se contractă mușchii și nu mai poți 
face nimic. 

— Bine, spuse James, deși nu era sigur despre ce vorbeau. 

— Să mergem! zise sergentul și porni. 

Peste vale, rachete de semnalizare atârnau de cozile lor 
pâlpâitoare de fum, se desprindeau de ele și plonjau în jos. Când 
James se puse în mișcare își văzu picioarele într-o semi-lumină 
fumurie. Atâta vreme cât continua să înainteze nimic nu-l putea 
ucide. Fiecare moment era ca o planșă dintr-o carte cu benzi 
desenate și el se potrivea perfect în cadrul fiecărei planșe. 


304 


Lovituri aeriene luminând noaptea, rachete de semnalizare 
legănându-se pe cer și umbre negre eschivându-se peste tot în 
jurul lui. 

— Omule Negru! ţipă James. Omule Negru! 

Auzi arma cea mare în faţa lui și se târî pe genunchi și coate 
spre ea. Gloanţele șuierau printre frunze în toate părţile. Cineva 
era rănit, urla, urla fără încetare. În faţă, un tip îngenuncheat cu 
casca spulberată de gloanțe, scalpat de o rană la cap - nu, era 
sanitarul hippy cu basmaua legată la cap, cu două seringi cu 
morfină strânse între buze ca două ţigări, îngenuncheat la 
căpătâiul celui care urla. Era sergentul. 

— Dom’ sergent, dom’ sergent, dom’ sergent! zise James. 

— Bine, bine, vorbește cu el, nu-l lăsa să-și piardă cunoștința, 
spuse sanitarul, rupse cu dinţii învelitoarea unei seringi și înfipse 
acul în gâtul sergentului. 

Dar sergentul continua să urle ca un nou-născut, golindu-și și 
umplându-și plămânii iar și iar. 

— Lasă-te jos, ce naiba! zise sanitarul. 

James se lăsă pe vine și merse așa spre Omul Negru, care 
trăgea în josul dealului, spre licărul focurilor de armă. Știa că 
ucidea oameni. Să te mişti, ăsta era secretul. Era o senzaţie de 
milioane - să te miști și să ucizi. 

e 

Începând cu ora trei în după-masa aceea Kathy asistase la o 
naștere dificilă. La ora cinci, doar creștetul capului ieșise. 

Dincolo de creștet, o față: fără ochi, fără urechi. Mama 
minionă se aflase până atunci în travaliu, încercând să aducă pe 
lume un copil diform, dar fără vreun rezultat. Familia nu-și 
permitea serviciile unei moașe. Un doctor englez era pe drum, 
venind de la Centrul Biomedical, unde studia comportamentul 
maimutțelor. Kathy urma să-l asiste, poate chiar la o operație de 
cezariană. Avea morfină și avea Xilocaină. Spera ca doctorul să 
aibă ceva mai bun. 

Doctorii francezi spuneau că substanțele defoliante provocau 
aceste mutații la naștere. Localnicii însă aveau altă explicație, 
făceau apel la zeii deranjaţi de nesupunere pentru a nu-i mai 
pedepsi pe acești copii nevinovaţi. Ce nesupunere? Gânduri ale 
inimii. O femeie rămasă însărcinată de tânără, ca aceasta, 
probabil că cedase unor oribile imagini lăuntrice. Vise, dorinţe și 
gânduri necurate. Stând pe salteaua de paie din coliba scundă, 


305 


tânăra părea nederanjată de absolut niciun gând. Își ţinea 
picioarele la piept, cu mâinile albe și pumnii încleștaţi. Efortul, 
respiraţia, trupul - oare în Coloseni scria? - ceva despre trupul 
hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor. 
Aceasta nu părea a fi nimic mai mult de atât. Războiul afectase 
mulţi dintre copiii cu care lucra ea; avuseseră picioarele și 
brațele amputate - alţii orbiseră și aveau fetele arse. Și 
rămăseseră orfani. Dar acum, acest tragic miracol, nou-născutul 
cu cap mare și cu doar jumătate de faţă, înţepenit în mama lui, 
venind pe lume însoțind amprenta conflictului. 

În jurul orei zece era clar deja că doctorul nu va ajunge. În 
scurt timp, inima copilașului se opri. Ea trimise familia afară, 
dezmembră fătul mort și-l aduse pe lume în bucăţi însângerate, 
pe care le curăţă cât de bine putu și, puţin după miezul nopţii, 
chemă familia înapoi. Se întinse în mijlocul lor, lângă fată. Afară, 
în noapte, artificiile explodau sărbătorind ziua de Tet, iar 
petrecăreţii se fereau apărându-se cu mâinile de scânteile 
prafului de pușcă aprins. Ea adormi. 

Apoi se auziră explozii mult, mult mai puternice. O furtună, își 
spuse ea. Dumnezeu și gândurile lui mari și albe. Dar erau lupte, 
unele la est și altele la sud, lupte care nu semănau cu nimic din 
ce auzise de când era acolo; explozii ca de petarde aruncate 
într-un tomberon, doar că amplificate la forța unor tunete 
adevărate, de o profunzime care-ţi zdruncina oasele. Numără 
secundele dintre lumină și detunătură și deduse că unele 
cădeau la distanţă cam de un kilometru. Toţi ai casei erau treji, 
dar nimeni nu aprinsa lampa. Departe, deasupra culturilor de 
orez, un elicopter plimbă raza reflectorului prin roiul tot mai 
mare de trasoare portocalii și mitralierele scânteietoare de la 
bordul lui eliberară o rafală violentă de gloanțe. Luptele 
continuară ore în șir, sufletele slabe se chirciră. Apoi totul se 
opri. Urmară erupții sporadice. Spre zorii zilei, lucrurile se 
calmaseră. Cicadele începură să cânte și o lumină molcomă, 
dulce, umplu văzduhul. Un gibon chiui peste vârfurile copacilor. 
Ai fi spus că în lume nu există nicio armă. Un cocoș mic veni în 
pragul ușii, ridică ciocul și cântă cu ochii închiși. Ai fi spus că 
este Pacea pe Pământ. 

Apoi a fost chemată într-un sat din apropiere care era lovit de 
bombe incendiare, aruncate fie de avioane sud-vietnameze, fie 
americane, nu era clar, dar în orice caz dintr-o eroare. Kathy 


306 


văzuse arsuri la viaţa ei, însă niciodată locul unui incendiu. 
Ajunse după-masa târziu. O zonă înnegrită de dimensiunea unui 
teren de tenis se întindea peste aproximativ jumătate din sat. 
Cenușă acolo unde înainte fuseseră câteva colibe și o cultură de 
orez cu apa complet evaporată și cu răsadurile distruse. Miros 
de paie arse, totul îmbibat de-un iz sulfuros. Cel mai probabil nu 
fusese o bombă cu napalm, știa asta, ci mai degrabă una cu 
fosfor alb. La auzul aeronavelor care zburau la joasă înălțime, 
sătenii alergaseră la adăpostul junglei. Câţiva fuseseră uciși. 
Unul dintre ei, o fetiță, supraviețuise într-o stare de șoc profund, 
grav arsă și dezbrăcată. Nu se putea face nimic. Kathy nici n-o 
atinse. Sătenii stăteau în jurul ei în lumina apusului. Licărul palid 
și verzui al arsurilor ei concura cu ultimele zbateri ale zilei. 
Părea vrăjită și, în starea de epuizare în care se afla Kathy și în 
atmosfera aceea de tăcere post-apocaliptică, scena părea ruptă 
dintr-un vis. Fata era ca un idol poleit de lumina lunii. După ce 
toate semnele vitale se stinseră, pielea ei continuă să 
strălucească în întuneric. 

Rămase în sat până dimineaţă și apoi plecă spre Centrul 
Biomedical. Ajunsese vorbă noaptea trecută că unitatea 
medicală de acolo fusese distrusă. Băiatul care adusese vorba - 
deși nu părea să aibă mai mult de zece ani, călătorise pe 
întuneric cu o macetă pe umăr cât toporul unui tăietor de lemn - 
o conduse în zori la o scurtătură ce brăzda culturile de orez și 
câmpiile. Kathy pedală repede pe cărare, grăbită să ajungă 
numaidecât la cei de acolo. Scurtătura o duse pe marginea unui 
canal îngust mărginit de case și de-a lungul stăvilarelor dintr-o 
deltă întinsă plină de culturi de orez. În depărtare, un elicopter 
american, luminat în roz pe o parte de răsăritul soarelui, vâna 
deasupra râului. Ici-colo ţăranii își lucrau orezul chiar și la ora 
aceea, chiar și într-o asemenea zi, aplecaţi cu mâinile între 
vrejuri, cu picioarele drepte, cu spatele drept, îndoiţi de mijloc, 
în vreme ce în jurul lor tândăleau rațe și găini, bivoli uriași de 
apă, vaci brahmane cafenii, care păreau moarte de foame, 
ponei numai piele și os, toţi și toate comportându-se de parcă 
războiul ar fi fost un lucru imposibil. 

Cu puţin înainte de prânz urcă un delușor și găsi totul ruinat 
de cealaltă parte. Se opri în culmea dealului ars, din solul căruia 
încă se ridica fum, și se uită în jos la Centrul Biomedical. Aripa 
care adăpostea maimuţele se năruise, nu însă și spaţiile de 


307 


cazare. Merse pe lângă bicicletă pe terenul înnegrit și cobori 
spre clădire. Şrapnelul îi ciuruise pereţii, dar nu nimerise 
ferestrele. Un băiat stătea pe vine, cu picioarele depărtate, 
lângă intrare. Ținea în mână o armă cu ţeava în sus și scuipa 
între picioare. Ridică ochii spre ea și, când ea păși înăuntru, îi 
zâmbi luminos. 

În camera din faţă o găsi pe doamna Bingham, o femeie 
subţire, aproape vârstnică, în haine kaki pătate de sânge, cu 
părul tuns băiețește, cu o ţigară între buze. Stătea în genunchi 
și punea scutec uneia dintre multele creaturi elfice, simiene 
întinse pe o pătură militară, pe măsuţa joasă pentru cafea. Era 
înconjurată de cârpe și bandaje pline de sânge. Se opri, își luă 
ţigara dintre buze și-i adresă lui Kathy un fel de zâmbet sau 
grimasă - extrem de simian, orice ar fi fost - în timp ce ochii i se 
umpleau de lacrimi. 

— Ce să spun acum? Intră. 

Neputincioasă, flutură cu ţigara în jur. 

— Simte-te vie. 

Văzând dezastrul, Kathy se temuse pentru soarta 
medicamentelor. Dar văzu două frigidere în bucătărie. 

Se așeză și spuse: 

— E înfiorător. 

— Doar astea au supraviețuit, din câte îmi dau seama. Aveam 
toate cele patru subspecii de languri. Acum avem două. 

Inexplicabil, femeia râse, încheindu-și acest acces cu o tuse 
lichidă, maimuţească. 

Kathy spuse: 

— E oribil. 

— Ne aflăm într-un loc oribil. 

— E o lume căzută în ruină. 

— Nu te pot contrazice. Ar fi stupid. 

Păreau să fie zece sau mai multe maimuțe pe pătură. Toate 
purtau scutece din cârpe. 

Doamna Bingham spuse: 

— Scuze că nu am ajuns noaptea trecută. S-au rezolvat 
lucrurile? Mai bine nu răspunde. 

— Mama e teafără. 

— Pruncul a pierit. 

— Corect. 


— Scuze. Eram ocupați până peste cap. A avut loc o mică 
epidemie de gripă aici. Dar acum nu mai contează, nu? 

Kathy își puse rucsacul pe masă și-l deschise. Purta cu ea o 
punguţă de plastic plină cu ţigări americane păstrate pentru 
cadouri și i le dădu pe toate doamnei Bingham. 

— Unele par rupte, eh? zise ea. 

Doamna Bingham ţinu maimuţica pe genunchi și amândouă, 
ea și creatura cu frunte lată, se uitară la pungută fără a 
înțelege. 

— Aveam unsprezece cărucioare, zise ea, dar au ars toate. 

Nu-s decât niște maimute, se strădui ea să nu strige, 
maimuțe, maimute. 

În bucătărie era o servitoare - tânără, în sandale cu tocuri 
înalte și fustă scurtă - care abandonă spălatul scutecelor în 
chiuvetă pentru a se ocupa de Kathy. 

— Ce vă pot aduce? întrebă ea. 

Doamna Bingham spuse: 

— Dispari din ochii mei. 

Și fata se întoarse în bucătărie. 

— Doctorul e pe aici? 

— Aşteptăm. E posibil să fi scăpat câteva. Caută 
supraviețuitoare. 

— Le poate găsi? Le poate prinde? 

— Dacă sunt rănite. Aceasta e o maimuţă cu cap bălai. 

Așeză langurul rănit la loc pe pătură. Animalul rămase pe 
spate cu ochii lui negri în tavan, părând să gândească intens. 

— Celelalte probabil că sunt moarte. Toţi puteam să fim morţi. 
Nenorociţii. Sunt psihopaţi. Ei, asta-i, făcu ea, cu toţii ne-am 
pierdut minţile, fie că ne dăm seama, fie că nu. 

În scurt timp, doctorul veni și gesticulă spre animalele rănite. 

— Păziţi-vă de Vietcong. 

— Vreun rezultat? 

Bărbatul clătină din cap. 

Kathy întrebă: 

— Au fost mortiere? 

— Au fost rachete, spuse doctorul Bingham. Atac aerian. Și nu 
doar rachete. 

— Bombe cu napalm? 

— Probabil. 


— Trebuie să fi fost. Soţia lui izbucni în lacrimi. Încă aud 
strigătele în minte - chiar acum, când vorbesc. Nu ai idee. Nu ai 
idee. _ 

— Pur și simplu nu știi, îi explică doctorul lui Kathy. Imi pare 
rău, dar nu ai cum. 

— Mimi, se adresă soția servitoarei, adu-i domnișoarei 
asistente o Coca-Cola, te rog. 

Servitoarea îi dădu o Coca-Cola într-un pahar cu gheaţă și se 
așezară în living sub becurile alimentate de la generator, iar 
doctorul Bingham vorbi despre maimuțe. Cele patru subspecii 
de langur ajunseseră să fie privite drept două specii separate, 
dintre care una era împărțită în trei subspecii. Dintre acestea, 
Trachypithecus poliocephalus cu cap bălai ajunsese, după cum 
spunea el, „înfricoșător de rară”; mai existau aproximativ cinci 
sute de exemplare. lar acum mult mai puţine. O lăsară pe Kathy 
să pună tetina unui biberon în gura unui langur și să-l ţină până 
când acesta supse laptele. Creatura era drăgălașă, însă făcea 
bulbuci de muci la nas și Kathy se întrebă dacă nu se va molipsi 
cumva și va muri. 

Cei doi soți se arătară extrem de primitori, dar când doctorul - 
un om mare, bărbos, la începutul vârstei mijlocii, cu o figură 
extrem de agreabilă, un adevărat bwana” al junglei, asta fusese 
întotdeauna impresia lui Kathy - o văzu că-și desface rucsacul 
de pe măsuța pentru cafea, întrebă cu răceală: „Ce-i aia?” 
Extrem de ciudat. 

— E un tensiometru. 

— E un reportofon. 

— E un tensiometru. 

— Înregistrezi ce vorbim, zise el. 

— Dragă, nici nu seamănă cu un reportofon. 

Doctorul își ţinea buzele palide ţuguiate. Respira tare pe nas. 

Kathy spuse: 

— L-am închis acum. 

— Vezi să nu se deschidă la loc. 

— El crede că e un reportofon, explică doamna Bingham. 

Kathy se întinse după paharul de Cola așezat pe podea, lângă 
scaunul ei. Era plin de furnici ajunse înăuntru din văpaia zilei 
încolonate într-un șir lat de cincisprezece centimetri și 
Dumnezeu știe cât de lung. 


27 Formulă de exprimare a respectului în anumite părţi ale Africii. 


— Ai ascultat la radio? zise doamna Bingham. Cei din nord 
poartă atacuri peste tot. Au lovit Ambasada Americii. 

— Serios? 

— Au fost respinși, se pare. Așa se spune la știri. Dar postul 
de radio e american. E în interesul lor să pară victorioși, nu 
crezi? Dragă, se adresă ea soţului, care se îngrijea de una dintre 
micile creaturi, e moartă. Moartă. 

— Îi aranjam braţele. 

— Las-o în pace. 

Servitoarea atacă furnicile cu lovituri aprige de mătură, o 
mătură cu coadă scurtă, alungându-le afară pe ușa din față. 
Băiatul care păzea intrarea se feri câţiva pași la stânga. Fata 
părea de origine chineză, înăltuţă, cu o fustă neagră foarte 
scurtă și picioare lungi. 

Kathy întrebă: 

— O să rămâneţi? 

— Să rămânem? 

— Credeţi că puteţi reconstrui clinica? 

— Ce altceva putem face? Cine altcineva să aibă grijă de ele? 
Sunt doar șapte, dar... sincer, și așa... Șapte rămase din o sută 
șaizeci. 

— O sută cincizeci și opt, corectă doctorul. 

— Aveaţi provizii de antibiotice, așa-i? Mă întreb dacă le mai 
aveţi. 

Știa că au antibiotice - al doilea frigider. 

— La naiba cu ei, cine se cred, ce încearcă să facă? Eşti 
canadiană, nu? Nu ești americancă. 

Kathy spuse inexpresiv: 

— Mă gândeam acum la antibioticele voastre. Vorbim de 
lucruri diferite. 

— O, pentru Dumnezeu, făcu doamna Bingham. 

— Mă întrebam eu de ce ai venit. 

— Știu. Imi pare rău. Știu, spuse Kathy. Doar că așa stau 
lucrurile. Ar fi de mare ajutor. 

— Ai unde să le ţii la rece? 

— Mă gândeam la clinica Bao Dai. Avem două frigidere. Ar fi 
realmente un ajutor. Cu toată sinceritatea o spun. Două sute de 
copii, mai mult sau mai puțin. 

— Noi aveam o sută cincizeci și opt, îi reaminti doamna 
Bingham. 


311 


— Da, zise Kathy, simțind că îi vine s-o lovească peste faţă. Îi 
întrebă din nou: Ce veţi face? 

— Probabil că vom rămâne. 

— Da. Vom rămâne, întări doamna Bingham, uitându-se ţintă 
la servitoarea care clătea cârpe în chiuvetă. 

— Generatorul vostru funcţionează fără probleme. 

— Da, da. Încă avem curent electric. 

Doctorul spuse: 

— Pentru cine lucrezi tu de fapt? Ce urmărești? 

Soţia sări în picioare: 

— Vrei medicamente? Vrei medicamente? 

Dădu fuga la fata din bucătărie și-i ridică fusta din spate. Pe 
dedesubt, fata nu purta nimic: 

— Poftim, zise doamna Bingham, crezi că o să rămânem? 
Cum am putea pleca! 

— Dă-i medicamentele. 

Deschise larg unul dintre frigidere și ţipă: 

— Le iei numai peste cadavrul meu! 

— Dă-i-le. Are nevoie de ele, o îndemnă doctorul. 

— A fost o prostie din partea ta să vii, o mustră doamna 
Bingham. 

— la-le, îi spuse soțul. 

Fata continuă să spele la chiuvetă de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic în preajma ei. 

e 

La răsăritul soarelui, mai sus de Tabăra Echo muntele scotea 
fum negru ca un vulcan. Culturile de orez de pe versantul vestic, 
neatinse de două războaie, erau acum pustiite, distruse de 
artileria nord-vietnameză sau de mortierele Vietcongului, și de 
rachetele balistice și incendiare americane. Tabăra Echo era 
neatinsă. Exploziile de mortiere săpaseră cratere la o sută de 
metri distanţă, dar nu mai aproape. Satul Cao Phuc scăpase și 
el. Dar se părea că mulţi săteni fuseseră avertizaţi - luptătorii 
Vietcong îi avertizaseră -, fuseseră contactaţi, ocrotiţi, trimiși la 
loc sigur. În sat domnise o liniște ciudată în după-amiaza 
dinaintea atacurilor. Barul Purpuriu fusese închis fără nicio 
explicaţie. Marţi, înainte de zorii zilei, începuse atacul; miercuri 
la jumătatea dimineții localnicii se întorseseră la casele lor, iar 
unii continuau să vină, fără bagaje sau boccele, de parcă ar fi 
fost plecaţi doar câteva minute. 


312 


La crăpatul zilei, colonelul sosise cu elicopterul, coborâse 
muntele într-un jeep și făcuse un tur al zonei împreună cu 
Screwy Loot și alți doi oameni de la Operaţiuni Psihologice - 
sergentul Storm și un civil căruia sergentul cel scund îi spuneau 
Skipper. 

— Mamă, mamă, mamă, zise Screwy Loot, da' știu că 
avioanele alea F-16 ne-au făcut praf muntele. 

Colonelul spuse: 

— Asta nu e decât începutul. De acum încolo o să coboare 
iadul din cerurile astea. Mare păcat, fir-ar să fie. 

Colonelul nu era în apele lui. În timpul luptelor, sătenii aceștia 
dispăruseră, însă nu și fermierii de pe celălalt versant al 
muntelui - poate doar fuseseră mistuiţi de flăcări. Lovi cu palma 
capetele mai multor localnici care ședeau pe pământ în șir 
indian, cu picioarele întinse și legate la nivelul gleznelor, cu 
încheieturile mâinilor legate la spate. Gângavii capturaseră un 
om, un luptător Vietcong, spuneau ei, care îi atacase cu un AK și 
făcuse ferfeniță rucsacul indianului, aflat încă pe spatele lui. 
Indianul îl apucă de încheieturi pe prizonierul legat la ochi și-l 
târî cu spatele pe pământ în tufișuri, unde Gângavii își ridicaseră 
corturile. Când umerii i se dislocară, bărbatul scund se strâmbă 
de durere atât de tare, încât părea că avea maxilarele rupte, dar 
nu scoase niciun sunet când Gângavii îl atârnară de încheieturi 
de craca desfrunzită a unui ficus bengalez, cu degetele de la 
picioare la cincisprezece centimetri de sol. 

Cei din plutonul Echo erau întorși pe dos din cauza 
sergentului, care fusese dus la Spitalul 12 cu răni la gât, coloană 
și pântece și aștepta acolo paralizat, într-o stare prea critică 
pentru a fi trimis în America. Majoritatea celor din plutonul Echo 
erau în Barul Purpuriu și nu spuneau nimic, beau doar câte 
puţin, încremeniți de durere și îngreţoșaţi de forța violentă a 
sorții. Noul soldat de culoare ședea cu ei și spunea minciuni 
gogonate despre oameni pe care susținea că-i cunoaște 
personal acasă. Era în stare să vorbească pentru că inima lui nu 
era sfâșiată. Nu apucase să-l cunoască pe sergent. Venea din 
sălbăticiile Louisianei și părea deopotrivă stingher printre 
camarazi și încântat să vorbească despre casa lui. 

— M-a mai călărit pe mine o vrăjitoare. Am știut că m-a călărit 
o vrăjitoare toată noaptea pentru că m-am trezit epuizat și cu 
sânge la colţurile gurii, cum mușcasem din zăbală. Ca să te 


313 


păzești de vrăjitoare trebuie să agăţi o potcoavă deasupra 
patului. În felul ăsta, înainte să-ţi intre în casă e obligată să 
umble pe toate drumurile pe care a umblat potcoava aceea. 
Unchiul meu i-a rupt mâna unei vrăjitoare într-o noapte și a 
doua zi, jur pe Dumnezeu, era duminică și o vecină bătrână care 
cânta imnuri religioase la biserică a făcut spume la gură și s-a 
prăbușit la pământ și preotul a zis: Luaţi-i broboada, și oamenii 
i-au luat broboada și au văzut că avea braţul rupt și că-i ieșea 
osul prin piele acolo unde unchiul meu a rupt braţul vrăjitoarei și 
preotul a zis: Trageţi-o la groapă, iar oamenii au tras-o la 
groapă; și preotul a zis: Ardeţi vrăjitoarea, iar oamenii au ars-o 
chiar acolo, în groapă. Jur că e adevărat. Nimeni de acasă nu 
zice că n-ar fi. Mi-a spus unchiul și toţi știau de asta. 

Era un tânăr de culoare cu față teșită, extrem de negru, de 
culoarea cărbunelui. Nu-l opri nimeni și poate că ar fi continuat 
să vorbească la nesfârșit, dar Nash intră și-l întrerupse, 
spunând: 

— Hei, tre’ să vedeţi o chestie, Gângavii îl lucrează pe 
vietcongistu' ăla și tipu-i praștie, nu vă mint, oameni buni, chiar 
tre' să vedeți. 

Afară, Omul Negru privea în timp ce mânca cu mâinile un 
mango cu coajă cu tot. Era plin de mango pe acolo - și banane, 
uneori și papaia. El spuse: 

— Pândarii ăia-s îndopaţi cu amfetamină și barbiturice. Să fiu 
io popă dacă nu. 

Unul dintre Pândari, de fapt cel mai ţăcănit dintre Gângavii 
colonelului, negrul îmbrăcat ţipător, stătea într-o baltă de sânge 
în faţa prizonierului atârnat în copac și-l scuipa în faţă. 

Screwy Loot supraveghea și el scena împreună cu sergentul 
Storm de la Operaţiuni Psihologice. 

Colonelul privea de la umbră, așezat pe o ladă veche cu plasă 
din sârmă în care piuiau pui de găină. El și Skipper nu păreau 
interesați să-și facă simțită prezenţa. Locotenentul se duse la ei 
și spuse: 

— Ei, acum asta-i, chestia cu genul ăsta de lucruri... 

Nu termină. Se încruntă. Își molfăi buzele. 

În timp ce înfigea lama unui briceag în pântecele omului, 
Gângavul negru părea să le ţină o prelegere: 

— Ne iau la șuturi în fund și noi tre' să aflăm ce și cum. Au 
atacat în tot Sudul. Până și complexul Ambasadei Americane. 


314 


Sergentul Storm de la Operaţiuni Psihologice spuse: 

— Bătrâne, nu, lasă, dar nu vorbi prea tare. 

Cowboy-ul spuse: 

— Dă-i ceaiul târâturii. Fă-l să urle. Da, târâtură. Așa a urlat și 
dom’ sergent. Fă-l să urle. 

Avea faţa roșie de furie și lăcrima. 

— Vreau ca târâtura asta infectă să vagă ceva. 

Acum Gângavul se avântă spre ochii omului cu lingurița 
briceagului. 

— Fă-o, fă-o, îl îndemnă Cowboy-ul. 

— Vreau ca târâtura asta să arunce un ochi... foarte... atent la 
ceva, zise Gângavul. O, da. Face ca o fetiţă, spuse el ca răspuns 
la strigătele omului. 

Lăsă cuțitul să cadă în sângele de la picioarele sale și apucă 
globii oculari ai bărbatului, încă atașați de nervii optici vineţii, și- 
i întoarse cu pupilele spre orbitele goale, spre pasta dinăuntrul 
craniului. 

— Uită-te bine la tine, căcat cu ochi ce ești. 

— Doamne Dumnezeule, făcu sergentul cel mic și costeliv. 

Colonelul sări de pe ladă, se duse la locul întâmplării 
desfăcând capsa tocului de pistol, le făcu semn Cowboy-ului și 
Gângavului să se dea la o parte și-l împușcă pe prizonier în 
tâmplă. 

Sergentul Storm spuse: 

— Așa-i trebuie, muistu’ dracului. 

Cowboy-ul aproape că-și lipi faţa de cea a colonelului. 

— Tu nu l-ai auzit pe dom’ sergent plângând și urlând până şi- 
a pierdut vocea, îi spuse el. Unu' sau două lucruri de felul ăla și 
rahatu' ăsta nu ţi se mai pare nostim. 

e 

Corpul se lăsă moale pe dată și o zdreanţă de creier îi căzu pe 
o parte a feței. 

Tânărul căpitan Minh, pilot în Forţele Aviatice Vietnameze, 
condusese focuri de artilerie împotriva a numeroase ţinte și, din 
carlinga bombardierului său F-5E, el însuși trebuie să fi pus 
capăt vieţii a sute de oameni, dar acestea se sfârșiseră în 
anonimat, sub straturi de fum și foc, iar Minh nu mai văzuse 
niciodată pe cineva luând viaţa unui om. 

Era o dimineaţă însorită. Aproape de ora prânzului. Deja 
căldura era toropitoare. 


315 


Colonelul își puse pistolul în toc și spuse: 

— Sunt în stare de multe în numele anticomunismului. De 
multe. Dar, Dumnezeule, totul are o limită. 

Minh auzi râsul nepotului colonelului. Skip Sands râdea atât 
de tare, că abia se ţinea pe picioare. Se sprijinea cu o mână de 
cort și aproape că-l dărâmă. Nimeni nu-i acordă nicio atenţie. 

Pândarul negru se holbă la colonel, linse ostentativ sângele 
de pe lama briceagului, apoi o luă tropăind spre cătunul din nord 
și spre Barul Purpuriu. 

Minh își spuse că nimic din acest măcel nu avea loc, că peste 
toate acestea sufla un nesănătos vânt al iluziei, trăgând după el 
realitatea liniștii și păcii. Satul Cao Phuc, de pildă, ce se 
întâmplase acolo? Tabăra Echo devenită acum o bază mică 
formată din corturi de garnizoană, latrine, două generatoare 
mari de campanie; templul care încă domina cătunul dinspre 
sud, dar odihnindu-se acum pe o platformă groasă de ciment cu 
intrare gresiată; cătunul dinspre nord invadat de un complex de 
locuinţe pentru refugiaţi asemănătoare cu niște lăzi și cotețe - 
toate aceste schimbări surveniseră în cei doi ani de când îl purta 
pe colonel cu avionul de colo-colo. Barul Purpuriu era aceeași 
colibă uriașă, locul unde se pripășiseră prostituate cu feţe 
serbede, copii ale căror familii pieriseră. Nicio fată de-a locului 
nu intra acolo. 

— Doamne fereşte, făcu Jimmy Storm, negru ăla e dus cu 
pluta. 

— Și cine l-a împins de la mal? Noi, spuse colonelul. Poate că 
istoria ne va ierta pentru ce se întâmplă aici. Dar omul ăla n-o 
va face niciodată. E spre binele lui să n-o facă. 

Minh nu-l cunoștea pe Pândarul negru care scosese ochii 
prizonierului. Când nu era în preajmă, toţi vorbeau despre el. 
Dormea pe pământ, pe ponchoul lui, și asta doar ziua. Noaptea 
umbla hai-hui, nimeni nu spunea unde. Părul îi creștea sălbatic 
în cârlionţi lungi de treizeci de centimetri. Își tăiase mânecile și 
bună parte din crăcii pantalonilor de uniformă, și nimic nu-l 
apăra de insecte în afară de vopseaua roșie, albă și albastră 
care-i acoperea în dungi fața și membrele. 

Cu puţin după ora șaisprezece, Minh și cei trei americani 
urcară înapoi pe munte și de acolo plecară spre Saigon cu 
elicopterul colonelului, un Huey modificat cu două locuri 
suplimentare și fără mitralieră, împrumutat colonelului de 


316 


Forțele Aviatice Vietnameze, deși tocmai colonelul făcuse 
aranjamentele pentru ca FAV să-l primească. La ordinele 
colonelului, Minh îi urcă la câteva mii de metri înălțime și 
menţinu viteza la aproape o sută șaizeci de kilometri la oră. 
Sergentul Storm, șezând pe casca sa cu o M16 pe genunchi, cu 
părul suflat pe spate de vânturi asurzitoare, ridica din când în 
când arma pentru a trage câte un glonţ în lumea de jos. Nepotul 
colonelului ședea lângă sergent și se uita ţintă prin ușa deschisă 
la junglă și la culturile de orez, la scăpărările focurilor de armă, 
la terenurile pustiite de mâna omului din care se înălța fumul ca 
aburii prin crăpăturile din capacul unui ceaun. Două avioane de 
luptă care trecură la mică distanţă pe sub ei reușiră chiar să 
acopere vuietul incredibil al motoarelor de elicopter. Aeronavele 
se apropiară foarte tare. Aparate F-104. Minh aproape că desluși 
stema de pe casca unui pilot. 

Skip Sands zâmbea des și făcea aproape mereu glume, dar 
Minh mai că nu-l auzise niciodată râzând. De ce râsese de 
sărmanul acela agonic? Fără îndoială că nimănui nu i s-ar fi 
părut un spectacol comic. Totuși, ceva i se păruse lui hilar. 

Colonelul, cu căștile pe urechi, ședea lângă Minh, studia 
orizontul și părea să fi dat uitării terorile acelei dimineţi. Skip, pe 
de altă parte, părea că nu va mai scăpa niciodată de ele. 
Colonelul nu adusese în discuţie comportamentul nepotului său. 
Poate că nu merita menţionat. Poate că Skip îi mulțumea lui 
Dumnezeu chiar în clipa aceea că el nu are căști și că elicopterul 
lor face prea mult zgomot pentru a putea purta o discuţie. Dar 
cine poate citi gândurile celorlalți? lar Minh simţise întotdeauna 
că, în privinţa americanilor, în spatele acţiunilor lor nu se afla 
niciun gând, ci doar impulsuri pasionale. Însă el văzuse chipul lui 
Skip atunci când unchiul lui îl ajutase să urce la bord și era întru 
totul convins că americanul acesta se gândea doar la omul ucis. 

O perioadă scurtă de timp, Minh îl lăsă pe colonel să preia 
cârma. Nu era un gest înțelept, dar colonelul făcea ce poftea și 
nimic nu-l afecta. Colonelul văzuse fața cea mai urâtă a 
războiului și într-un rând îi făcuse lui Minh o mărturisire tristă: 
pentru a-și salva colegii de detenţie de la masacru, colonelul, pe 
atunci un tânăr căpitan de aviaţie ca Minh însuși, își ucisese un 
camarad în cala întunecată a unei nave japoneze cu prizonieri 
de război, îl sugrumase cu mâinile goale. Colonelul îi spunea 
deseori povești de felul acesta, își imagina probabil că Minh nu 


317 


înțelege. Totuși, engleza lui Minh era tot mai bună. Putea să 
vorbească fără griji despre chestiuni ce ţineau de datoriile lui și 
uneori urmărea discuţii întregi purtate între americani, chiar 
dacă subtilităţile îi scăpau și nu putea spera să participe la ele 
într-un fel onorabil. Minh credea că el este singura persoană 
care știe că, în sudul Deltei Mekongului, colonelul are o soţie și 
că deseori merge să o viziteze chiar cu acel elicopter. 
e 

Aerodromul de la Tan Son Nhut din Saigon se aflase sub tir de 
rachetă de trei ori de la începutul primului atac, dinaintea 
zorilor, însă la momentul acela nu se afla în desfășurare nicio 
activitate ostilă și ei primiră permisiunea de a ateriza. Îl lăsară 
pe Minh cu aeronava și traversară pista printr-un vânt uleios sub 
un cer cenușiu. In fața terminalului, Hao aștepta cu Chevroletul, 
imediat după baricadele de ciment. 

Skip se gândea că ar trebui să manifeste un minimum de 
interes faţă de ceea ce făceau, dar simțea că nu-l preocupă 
deloc. Storm, pe de altă parte, ceru să știe și colonelul spuse: 

— Sper din suflet că Hao a rezolvat totul. 

Skip și Storm pe bancheta din spate, colonelul în faţă, lângă 
Hao, care fuma o ţigară lungă și lovea capătul filtrului cu 
degetul mare, presărându-și scrum pe pantaloni, uitându-se 
afară cu ochi miopi și conducând nesigur. Orașul reverbera de 
focuri de arme și vuiet de elicoptere și, în mod curios, răpăit de 
pocnitori. Trecură pe lângă mai multe cadavre abandonate pe 
marginea străzii, dar nu văzură pagube majore, ci doar oameni 
care-și vedeau de treburi ca de obicei, plimbându-se de ici-colo, 
gonind pe motocicletele lor mici. Colonelul întrebă: 

— Avem cât de cât idee unde mergem? 

Dar Hao nu păru să înțeleagă întrebarea și colonelul zise: 

— Hao, cred că nu știm unde mergem. 

— El spus mie locul. Eu voi găsi. 

Câteva minute mai târziu spuse, anticipând întrebarea 
colonelului: 

— Cho Lon e prea mare. Prea multe străzi. 

— Acolo... acolo... unde sunt jeepurile alea. 

Hao opri Chevroletul lângă trei jeepuri ale Armatei Republicii 
Vietnam parcate la întâmplare nu departe de cadavrele a doi 
vietnamezi. 


— Oprește. Oprește. Haide, oprește motorul, îl îndemnă 
colonelul și, când Hao îi dădu ascultare, el spuse: Hao, ne 
ducem acolo să vedem niște vietnamezi morți. Vreau să te uiţi și 
să te asiguri că niciunul dintre ei nu este prietenul nostru. 

Hao încuviinţă din cap. 

— Știi la cine mă refer? 

Hao spuse: 

— Prietenul nostru. 

— Nu cred că este aici. N-ar trebui să fie. Dar vreau să te 
asiguri. Bun - să-i dăm drumul. 

Coborâră toți din mașină. 

Cele două cadavre erau umăr la umăr în mijlocul străzii, cu 
braţele întinse deasupra capetelor. Fiecare fusese împușcat cu 
mai multe gloanțe. O echipă formată din aproximativ nouă 
infanteriști vietnamezi ședeau în jeepuri sau sprijiniți de ele. În 
apropiere, un ofiţer vietnamez mic de statură fuma o ţigară, 
aproape în poziţie de drepţi, cu o mână pe patul pistolului de la 
șold. 

— Domnul maior Keng? 

— Cest moi. 

— Sunt colonelul Francis Sands. Skip, poţi traduce? Acesta 
este domnul Skip, nepotul și colegul meu. Skip, mulțumește-i că 
a venit. Mulţumește-i că a asigurat paza. Spune-i că de la mine a 
primit informația. 

Maiorul închise ochii și zâmbi: 

— Nu-i nevoie, colonele. Vă înţeleg. 

— Aveţi un accent grozav. 

— Keng e nume chinezesc. Întâmplător însă, eu nu sunt 
chinez. 

— Câte limbi vorbiţi? 

— Franceză, engleză, chineză. Și limba mea, desigur. Cu ce te 
pot ajuta, colonele? 

Colonelul întrebă: 

— Totul a decurs așa cum v-am spus? 

— Ca pe apă, zise maiorul. l-am prins în ambuscadă. 

— Aveau explozivi? 

Maiorul Keng își aruncă ţigara și le făcu semn să se apropie de 
un jeep pe a cărui banchetă se aflau patru rucsacuri cu 
încărcături explozive. 

— China Roșie, zise el. 


— La ce oră au venit aici? întrebă colonelul. 

— La trei noaptea fix. 

Colonelul spuse: 

— Totul a fost așa cum v-am spus? 

— Totul a fost corect, zise Keng, până la ultima secundă. Zero 
trei zero-zero. 

Flutură din mână spre cadavre: 

— Doi vietnamezi. Conform promisiunii. 

— Care era ţinta? 

— Să distrugă podul rutier de aici, zise Keng. 

— Au destule explozive pentru treaba asta? 

— Părerea mea e că au mai mult decât destule. 

— Nu au acte de identitate, presupun. 

— Nu. 

Keng clătină din cap. 

— Domnule maior, nu vă mai reținem. Voiam doar să fiu sigur 
că informația noastră a fost corectă. O să aruncăm o privire 
scurtă la pod și o să ne vedem de drum. 

Storm și Skip îl urmară pe colonel la podul rutier, ţinta 
evidentă a celor doi luptători de gherilă, și se opriră pe el. Sub ei 
bâzâiau scutere motorizate. 

— Nu cred că înţeleg motivul, zise colonelul. Presupun că ar fi 
blocat strada de jos. Dar nu cred că înțeleg motivul. 

Porni înapoi spre mașină. 

Storm păși lângă Skip și spuse: 

— Îmi dau seama după cum umbli că îţi place aici. Umbli 
foarte atent și nu-ţi obosești corpul fără motiv. Folosești aerul 
din jur. 

Făcând această remarcă, păru ciudat de timid, nici pe departe 
micul lunatic de fier de mai devreme. 

— Ştii ce vreau să spun? 

— Oarecum. 

— Dansezi cu aerul ca un băștinaș, îl asigură Storm. 

Colonelul Sands îi strânse mâna maiorului Keng și îl invită la 
cină, dar acesta îl refuză cu politețe, apoi se așeză pe scaunul 
din față al Chevy-ului menținându-și o mină serioasă și-i spuse 
lui Hao: 

— Pe Șoseaua Unu. Să bem ceva. 

Hao execută o întoarcere bruscă și lăsară cadavrele în urmă. 


320 


— Mama ei de treabă, zise colonelul, cooperăm cu un agent 
dublu. 

e 

Se aflau undeva pe Șoseaua Unu la o tavernă-restaurant într- 
o fundătură nepavată, la barul Jolly Blue, un local destinat, i se 
părea lui Skip, în principal târfelor și gangsterilor, însă era 
adăpătoarea preferată din tot Saigonul a plutonului Echo și al 
celor care lucrau la zona de aterizare Cao Phuc; niciunul dintre 
aceștia nu era prezent atunci, căci în ziua aceea niciun soldat 
din ţară nu-și luase permisie, nici cei din armata nordului sau a 
sudului, nici luptătorii Vietcong și nici cei din forţele militare 
americane. Skip, Storm și colonelul ședeau în șezlonguri sub o 
marchiză la răcoarea apusului. Lăsaseră radioul din mașină 
deschis pe AFVN pentru a fi la curent cu știrile. Skip nu dormise 
de când plecase din Cao Quyen în urmă cu aproape patruzeci și 
opt de ore. Bânuia că Storm și colonelul erau la fel de epuizați, 
dar niciunul dintre ei nu voia să depună armele înainte să afle 
ce se întâmplase, ce s-ar putea întâmpla mai departe, cum 
stăteau lucrurile în privința acestei ofensive ample și 
surprinzătoare, care părea, în acel moment, să fi reprezentat un 
dezastru pentru dușman. 

intre buletinele de știri transmise din oră în oră, colonelul 
dădu telefoane din camera unui codoș la Ambasada Americii și 
primi o droaie de rapoarte confuze și contradictorii. 

— Atacuri coordonate pe toată întinderea provinciei Quang 
Tri. La nord au atacat cel puţin până acolo. 

— Și la sud cât de departe? 

— La sud au lovit Con Mau. 

— Pe peninsulă? Doamne... 

— Sunt pretutindeni. Și sunt măcelăriți cu grămada. 

Forțe combinate nord-vietnameze și Vietcong atacaseră 
aproape fiecare centru civil important și fiecare amplasament 
militar din Sud. „Îndrăzneţi și nebuni”, spuse colonelul prima 
dată, după care, pe măsură ce rapoartele se strânseră, spuse: 
„Îndrăzneţi și nebuni și proști”. În vreme ce ofensiva era în 
general uimitor de bine orchestrată și desfășurată, de-o 
ferocitate și amploare ieșite din comun, atacurile singulare 
păreau să fi fost puse în practică fără vreo planificare clară ori 
susținere adecvată. 


321 


Colonelul turnă de băut dintr-o sticlă de Bushmills - scoasă 
dintr-o ladă plină cu sticle, pe care o ducea cu el peste tot în 
portbagajul mașinii. 

— Deja bombardăm non-stop Cu Chi. Fiecare centimetru 
pătrat neocupat de un soldat american va fi un crater. V-am 
spus că o să coboare iadul din ceruri. Consider asta o mișcare 
pripită. Aveam planuri cu tunelele alea. 

— Sincer să fiu, zise Jimmy Storm, mie nu-mi pasă de tunele. 

— Încercăm să găsim alte metode de abordare a luptei cu 
dușmanul. Orice în afară de ceea ce avem, insistă colonelul. 

— Eu am pornit la luptă cu dorinţa arzătoare de-a le suci 
minţile. Acum toată ziua încerc să nu-mi las mintea să 
explodeze. 

Skip stătuse jumătate de an în exil, simţise lipsa acestor 
lucruri, tânjise după ele, dar parcă nu ratase nimic, prinse exact 
de la jumătate această conversaţie dintre colonelul cu ochi 
injectaţi și sergentul atent și înfrigurat. Parcă cei doi ar fi mers 
înainte pe drumuri paralele, convinși că se vor întâlni undeva, la 
infinit. Pe Skip îl ardea esofagul. Bău 7UP. In mintea lui, adevărul 
cel mai adevărat al zilei era că omul plin de sânge și cu ochii 
scoși, căruia unchiul său îi curmase chinurile atât de repede, era 
un suflet omenesc dintr-o familie de alte suflete care îl 
cunoscuse pe nume și care îl iubise, iar el, Skip, spion pentru 
cea mai măreaţă naţiune din istorie, era tulburat de faptul că 
asta îl tulbura. 

— Ce v-am spus eu, zise colonelul, despre centralizare? 
Vietcongul și ANV sunt controlate de o singură sursă. 

— Extrem de eleganțţi. 

— Probabil imbatabili. Nu putem câștiga în felul ăsta. Tânărul 
nostru soldat din dimineața asta a spus-o bine. Rahatu' ăsta nu 
mai e nostim. Rahatu' ăsta e un dezastru. Rahatu' ăsta trebuie 
să se oprească. 

Skip nu auzise niciodată din partea colonelului o declaraţie fie 
și de departe asemănătoare cu aceasta. Totul era anapoda. Era 
întru totul fals, pentru că admitea cu prea multă larghețe 
existenţa prea multor adevăruri. 

— Dacă nu putem fi centralizaţi, dacă o să ne zbatem ca 
furnicile în melasă, atunci nu putem aștepta ordine de sus. 

Storm spuse: 

— Care-i cioaca, maestre? 


322 


— Cioaca e că avem între noi un agent dublu și trebuie să fim 
foarte atenţi cu el. Dar avem multe planuri de făcut și mult de 
cugetat, și nimic din toate astea nu începe de azi. Hai să fim 
doar fericiţi că nu suntem nevoiţi să stăm cu mâinile în sân cât 
timp Unchiul Ho execută mari strategii una după alta până când 
ceva-ceva tot o să iasă. De data aceasta n-a dat roade. De data 
aceasta s-au aruncat în luptă și și-au irosit forțele inutil. 

Jimmy Storm râse cu un soi de abandon istovit, iar Skip și 
colonelul îl urmăriră din priviri. Își recăpătă controlul de sine. 

— Doamne, cum poţi rezista patruzeci și opt de ore fără să 
dormi și apoi să născocești poliloghia asta elocventă? SĂ NU SE 
APROPIE BOARFELE ASTEA DE MINE, strigă el la proprietăreasa 
care servea la mese. Bine - tu, spuse el, tu poţi să vii aici, și 
deschise bricheta pentru a aprinde ţigara unei femei minione cu 
coapse grase strânse într-o minijupă neagră. Asta-i o târfă 
mincinoasă, fără minte. Oameni buni. Genul meu de oameni. 

Colonelul își aprinse și el o ţigară cu bricheta lui. Fuma ţigări 
Players în pachet plat - marca lui James Bond, dacă Skip își 
amintea bine. 

— Ce-i asta... nu mai fumezi trabuc? 

— În unele zile au gust puţin cam sălciu. Tu tot nu fumezi. 

— Nu. 

— Nu te apuca. Trase un fum. E război, Skip. 

— Înţeleg. 

Skip se ridică și umblă fără ţintă prin local. Cercetă din priviri 
interiorul simplu al barului Jolly Blue. Ajuns în pragul ușii, simţi 
că înăuntru e cu câteva grade mai cald. Nu mai era nimeni 
altcineva în afară de cele trei fete și de proprietăreasa din 
spatele barului de placaj, care strigă: 

— Da, domnule, vreţi bere? 

— Mi-e foame. 

— Vreți supă? 

— Supă și o baghetă, mersi. 

— Vă aduc. Staţi jos. 

— Lasă-mă să te prezint eu, spuse una dintre fete, dar el se 
întoarse fără să răspundă. 

Se duse în spatele camerelor pentru sex la jgheabul de 
ciment, dincolo de care se întindea o câmpie neagră acoperită 
de iarba elefantului. Urină, se spălă pe faţă la robinetul 


rezervorului cu apă, își vâri cămașa transpirată înapoi în 
pantaloni și își spuse: E război, Skip. Alungă-ţi teama. 

Se întoarse la camarazii săi. 

La masa lor, colonelul îi spunea lui Storm: 

— Era greu să găsești ouă. Adunam lucruri din astea, ouă și 
carnea animalelor pe care le prindeam în capcane, iar doctorii, 
sanitarii pe care îi aveam, hotărau cine ce mânca din provizii. 
Prindeam câini, maimuțe, șobolani, păsări. Creșteam câteva 
găini. Către Skip: Îi povestesc ce a făcut pentru mine Anders 
Pitchfork în lagărul de prizonieri. Eram bolnav și Anders mi-a dat 
să mănânc un ou fiert tare. Anders avea voie la un ou pe zi 
pentru că urma un regim strict și-i trebuiau proteine. Și mi-a dat 
mie unul pentru că eram bolnav. Și eu nu l-am refuzat, nici 
pomeneală - am înfulecat oul ăla cât ai clipi, înainte să se 
răzgândească. Dacă Anders Pitchfork ar veni aici și mi-ar cere 
să-mi tai mâna pentru el acum, n-aș sta pe gânduri. Mâna mea 
retezată s-ar afla aici pe masă. Asta îţi dă războiul. O familie de 
care te leagă mai mult decât același sânge. După aia vin 
vremuri de pace și cu ce te alegi? Dușmani care te înjunghie pe 
la spate în biroul de la capătul holului. Indivizi ca Johnny 
Brewster. Brewster e un nemernic de zile mari și probabil că-i 
înfuriat pe mine. Îl cunoști, Skip? 

— Nu personal. Ce ai făcut să-l înfurii? 

— Întrebarea e: ce mi-a făcut Brewster mie? M-a ţinut la un 
birou aproape șase luni anul trecut și m-a bombardat cu 
întrebări. A încercat să facă să pară totul un soi de anamneză 
medicală. Dar eu știam despre ce e vorba. 

— Și despre ce era vorba? Doar nu despre treaba din Filipine! 

— La naiba, nu. Despre Cao Phuc. Despre elicopterul meu, 
despre plutonul meu. Dar l-am pus eu cu botul pe labe și știi ce? 
Întrebările s-au oprit. Interludiul s-a încheiat și eu m-am întors 
aici. 

— L-ai pus cu botul pe labe, spui? 

— Anul trecut în iunie, completă colonelul, l-am lăsat lat. 

— Poftim? 

— Ai auzit bine. L-am invitat să jucăm handbal. Ne-am 
schimbat în vestiar, am ieșit pe teren, m-am dus la el și l-am 
pocnit în bărbie. Întreabă orice boxer: nu-i de bine când încasezi 
o lovitură în vârful bărbiei. Primul lucru pe care îl înveți este să 
ţii bărbia în piept. L-am lăsat lat, dom'le, și nu regret, pentru că 


324 


e un viclean, un parșiv, un politruc - ai cumva o enciclopedie? Ar 
trebui să caut într-o enciclopedie ca să-ţi fac descrierea 
completă a lui Brewster. 

— N-am auzit nimic despre asta. 

— Nu știu să fi povestit cuiva. Cum ar fi putut s-o facă? Nu 
avea cum s-o prezinte într-o lumină favorabilă, dând fuga la șef 
și smiorcăindu-se că a mâncat bătaie. 

— Ai făcut vreodată skandenberg cu vulpoiul ăsta bătrân? 
întrebă Storm. 

— Nu, răspunse Skip. 

— Nu l-am rănit pe nemernic. Johnny Brewster e un om 
puternic și agil. S-a parașutat în nordul Franței sub comanda 
Biroului de Servicii Strategice. Dar a petrecut prea mult timp în 
mișcarea de rezistență și asta l-a frăgezit. L-a făcut să 
simpatizeze cu stângiștii. Și e un elitist. Vrea să scape de noi, 
vulpoii bătrâni. Războiul ne-a aruncat pe destui în groapa cu lei 
și tare mult le-ar plăcea să ne pună la respect. 

Îi făcu semn lui Hao, care ședea în Chevy la trei metri 
distanţă, cu radioul pornit și portiera deschisă. 

— Hao, Hao. Vino. 

Skip înţelese după felul în care unchiul lui înclină din cap și 
flutură din degete că era beat. 

— Ai nevoie de ceva? Când ai mâncat ultima dată? Stai jos, 
amice, stai jos. 

— Pot lua ceva de la bar. 

— Stai jos, îţi luăm noi ceva, stai jos. 

Hao se așeză și colonelul flutură din mână spre 
proprietăreasă, spunând: 

— Sincer, eu nu joc handbal. Acustica sălii și pocnetul mingii 
și scârțâitul tenișilor de cauciuc - n-am jucat niciodată. Te 
sâcâie la urechi mai tare ca exerciţiile de tragere la ţintă. E la fel 
de asurzitor ca un foc de artilerie. 

Proprietăreasa se apropie și el îi spuse: 

— Adu-i ceva de mâncare. Ce-ţi putem lua, Hao? De ce ţi-e 
poftă? 

— Vorbesc eu cu ea. 

Hao se ridică și plecă spre bar cu proprietăreasa. 

— John Brewster, zise colonelul, poartă ciorapi imprimaţi cu 
ceasuri și crede că Washingtonul e un pic mai mare ca universul 
însuși. Ce crezi c-or să-mi facă? Or să mă dea afară? Or să mă 


325 


vâre la închisoare? Or să mă omoare? Will, tinere Will, tu îmi 
cunoști cât de cât trecutul. Ce crezi că-mi pot face acum? Am 
fost prizonier în mâinile japonezilor. Ce lucruri au mai rămas pe 
lume cu care ei speră să mă sperie? 

Proprietăreasa veni cu patru boluri de supă și o farfurie de 
baghete pe o tavă. Colonelul rupse o baghetă în jumătate și 
spuse: 

— Vă spun cu sinceritate: sper să nu fie la masa asta nimeni 
care să se teamă în vreun fel de moarte. 

— Bravo, bravo, spuse Skip. 

— Oricum, moartea e una și aceeași, spuse Storm. 

— O, am uitat, zise colonelul cu gura plină de pâine, domnul 
Jimmy se crede samurai. 

— Încerc doar să-mi însușesc mișcările, bătrâne. Moartea e 
condiția fundamentală. 

— Ce știi tu despre asta, sincer? 

— Nu. Nu. Universul trebuie să provină de undeva, nu? Greșit. 
Nu trebuie să provină de nicăieri. Marele Nimic. 

— Domnul Jimmy e adeptul lui Buddha. 

— Sunt adeptul unui budism cu totul diferit. 

— Domnul sergent Jimmy studiază filosofia tibetană. 

— Studiez filosofia mișcărilor de după moarte. E tărâmul 
numit Bardo?. Ce să faci în fiecare parte a călătoriei după ce 
mori. E plin de căi greșite care te aduc înapoi aici, bătrâne, 
înapoi pe Planeta P. Eu nu mă mai întorc. E o hazna. 

— E o hazna cu spume, zise colonelul. 

— Întoarceţi-vă, dacă vreţi. Dar nu vă așteptați să aveţi 
același statut. 

Asta unchiul lui putea tolera, ba chiar îl aprecia pe nerodul 
asta. 

— Ai încercat niște tehnici de meditaţie în Cao Phuc - la 
templu, nu-i așa, colonele? 

Colonelul miji ochii la Storm de parcă ar fi încercat să caute 
un răspuns și, după o tăcere considerabil de lungă, spuse: 

— Eu nu joc handbal. Cu toate că e un joc antic. Un sport. O 
ocupaţie. Se lăsă comod pe spate. O venerabilă ocupaţie 
irlandeză. Provine din Irlanda. A pornit din Irlanda. 

Lăsă capul în faţă și adormi adânc. 

Așa debută Anul Maimuţei. 


28 în tibetană, cuvântul înseamnă „stare intermediară”. 


Kathy făcu drumul până la Saigon pentru a căuta ajutorul 
oricui avea să i-l ofere, începând cu Colin Rappaport de la 
Fundația „Ajutaţi Copiii Lumii”. Luptători Vietcong și chiar soldați 
din Armata Vietnamului de Nord făcuseră prădăciuni în zona Sa 
Dec, americanii și soldaţii Armatei Republicii Vietnam se 
dovediseră lipsiţi de milă și de discriminare în acţiunile lor de 
urmărire, rezervele nu ajungeau la orfelinatul Bao Dai, în scurt 
timp totul avea să fie imposibil. 

Elicopterele americane bombardau intens tot ce mișca pe 
râuri. Pentru a ajunge la drumul spre Saigon își conduse 
bicicleta pe potecile de pe lângă canale, drumul anevoios și 
moale îi încetinea roţile - ce docil era pământul acela, ce mănos 
și delicat, ce înșelător - și ieși pe stăvilare, la loc deschis. Peste 
culturile de orez se iscă un vânt și lumina soarelui se mișca 
printre răsadurile verzi ca un fior pe sub piele. 

Așteptă într-o cafenea cu podea de pământ, cu acoperiș de 
tablă și cu pereți de stuf. Șezu la o masă și bău ceai cald dintr-o 
cană de tablă, așteptând un mijloc de transport care să o treacă 
râul lat cam de treizeci de metri. La picioarele ei, un copilaș se 
juca cu un cosaș verde-aprins cât jumătate din lungimea 
brațului lui. Lăsă bicicleta în grija familiei care ţinea cafeneaua și 
care-i spuse că, de dimineaţă devreme, nu mai fusese văzut 
niciun elicopter în zonă. O femeie care purta mănuși de gală de- 
un violet palid și năframă roz o trecu de cealaltă parte a râului 
cu șampana. Pe celălalt mal erau case și grădini... Intr-un cimitir 
mic, o fată îmbrăcată într-o rochiță frumoasă stătea culcată pe 
un mormânt la umbra împestrițată de lumină... Kathy porni spre 
Saigon cu un fermier, într-o căruţă cu trei roți încărcată cu vechi 
saci de orez plini cu pene de rață. La câţiva kilometri sud-est de 
oraș drumurile lor se despărțeau și el o lăsă să coboare. A 

Purta o fustă lungă până la glezne, sandale, fără ciorapi. In 
timp ce stătea într-o ceainărie acoperită cu stuf aflată lângă 
Șoseaua Șapte simţi cum îi curge transpiraţia de la îndoitura 
genunchilor pe gambe în jos. Işi desfăcu rucsacul și scoase 
Biblia ca să citească, dar deja era prea întuneric. O ţinu în poală, 
lovind semnul de carte cu degetul. Undeva în Psalmi scria: 
„Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit”. Pentru câteva 
minute, atunci când exploziile se apropiau ceva mai mult de 
noaptea de Tet, își simţi toată mândria strivită, toată 


327 


cunoașterea înfrântă; toată dorinţa existase doar ca o supunere 
goală, abjectă. Păcatul ei părea infim, mântuirea ori damnarea 
ei păreau infime. 

Se lăsă noaptea. Un bărbat așeză scaune roșii în fața 
ceainăriei. 

Luă un motociclu până în oraș. Trase la un soi de cămin vizavi 
de moscheea Jamia de pe strada Dong Du. Stătu întinsă într-un 
pat tare jumătate de oră, dar nu reuși să doarmă. 

Se duse la plimbare. Era aproape ora unsprezece. În timp ce 
înainta prin trafic, un biciclist care purta pe umăr o legătură de 
cherestea lungă de trei metri coti pe lângă ea și aproape că-i 
zbură capul de pe umeri cu scândurile lui. Ea făcu un pas în 
spate, mai să intre sub roţile unui un jeep american - li se 
spunea „Potăi”. Cauciucurile scrâșniră și o roată urcă pe trotuar. 

— Scuze, doamnă, zise tânărul de la volan - un infanterist cu 
mină speriată. 

Așa deci, bine că nu murise. Nu-i mai păsa. 

Merse de-a lungul unei alei luminate în roșu. Văzu printr-un 
geam cum un soldat își plesnea femeia în vreme ce un copil 
care stătea în genunchi pe saltea urla cu fața crispată ca un 
pumn încleștat... 

Prin ușa unei taverne - doi infanteriști beţi turtă dansau la 
lumina tonomatului, fiecare singur, cu bărbia în piept, pocnind 
din degete, mișcând din umeri, clătinând din cap, târșâindu-și 
picioarele ca doi cai de căruţă spre cine știe ce destin solitar. Se 
opri să-i privească. In cântecele de la tonomate sau de la AFVN 
auzea deseori chemarea lui Dumnezeu către ea - „lubește-mă 
cu tot sufletul tău”, „Băiatul ăsta e îndrăgostit de tine”, „Nu-ţi 
trebuie decât iubire” - dar în noaptea aceasta vocea le cânta 
doar soldaţilor și mesajul ei nu ajungea până în stradă. 

Trecu pe lângă un recrut cu capul plecat în pământ, care-și 
ghida cu o mână jetul spre perete. Ridică spre ea doi ochi tulburi 
și spuse: 

— Mă piş de o mie de ani. 

Prietenul lui, alături, stătea aplecat și vomita. 

— Nu mă băga în seamă, doamnă, zise el. Am tras o doză de 
viaţă și m-am ametit. 

Vietnamezii erau o odihnă pentru ochii ei. Nimic din trecut nu 
o lega de ei. Soldaţii americani aduceau mult prea mult a 
canadieni - îi smulgeau inima din piept într-o vână de voioșie și 


328 


durere, vinovăţie, furie și afecţiune. Urmări spinările late ale 
celor doi în timp ce se îndepărtau împleticit de ea. 

Aruncau grenade de mână pe uși și aruncau în aer brațele și 
picioarele fermierilor ignoranţi, salvau căţeluși de la inaniţie și-i 
duceau acasă în Mississippi ascunși în cămășile lor, ardeau din 
temelii sate întregi și violau fete, furau medicamente cu 
ghiotura pentru a salva vieţile orfanilor. 

A doua zi dimineaţă, în birourile Fundaţiei „Salvaţi Copiii 
Lumii”, Colin Rappaport îi spuse: 

— Kathy. Te rog. Lasă-mă să-ţi caut un pat într-un spital. 

— N-am venit aici ca să port discuţia asta. 

— Îţi dai seama în ce stare te afli? Ești sleită de puteri. 

— Dar de vreme ce nu mă simt obosită, asta nu mai contează. 

— Dar îţi dai seama. 

— Îmi dau seama, recunoscu ea, dar nu mă simt obosită. 

e 

La începutul lunii februarie, James Houston, îmbrăcat în 
uniforma lui de camuflaj murdară, urcă într-o cisternă cu apă și 
merse de la Muntele Norocului până jos la Șoseaua 
Treisprezece, după care luă un jeep până în Saigon. Ar fi putut 
să se oprească - și intenționase să se oprească - la baza cea 
mare ca să vadă cum se simte sergentul Harmon la Spitalul de 
Campanie Doisprezece. Dar băieţii din mașină mergeau până la 
destinaţia lui, așa că alese să nu coboare. 

Imediat ce îl aduceau la o stare care să permită a fi mutat 
fără a-i fi pusă viața în pericol, sergentul avea să fie dus în 
Japonia. Dacă James voia să-i facă o vizită, acum era momentul. 
Asta după spusele Omului Negru. După spusele acestuia 
sergentul era grav rănit și avea să rămână cu sechele. Ceva 
mare și venit probabil din tabăra lor îl lovise de aproape, îl 
nimerise drept în stomac, deasupra pelvisului, iar Omul Negru îl 
avertizase pe James că nu-i va plăcea ce va vedea. 

De la un vânzător ambulant de pe strada Thi Sach, James 
cumpără o lamă de gumă de mestecat și o ţigară Marlboro 
contrafăcută. Al doilea stagiu al său intrase într-a treia zi. Era 
lucid, plecat fără permisie și literalmente falit. 

Cei doi prieteni ai săi, Fisher și Evans, plecaseră de pe front 
cu o zi în urmă. Înalt, cu dintele lui ciobit, Fisher îi strânsese 
mâna lui James și-i spusese: 

— Ți-amintești prima noastră noapte aici? 


— Spectacolul. 

— Ți-amintești spectacolul? 

— Sigur că da. 

— Ți-amintești acea primă dată când ne-am pus-o la Barul 
Purpuriu? 

— Sigur că da. 

— Când lumea se va sfârși, iar lisus va cobori din cer pe un 
nor de glorie și tot rahatul ăla, acela va fi cel de-al doilea lucru 
incredibil care mi s-a întâmplat vreodată în viaţă. Pentru că-mi 
voi aminti de noaptea aia de la Barul Purpuriu. 

Se îmbrăţișaseră și James se concentră cu toată tăria pentru 
a-și stăvili lacrimile. Juraseră toţi că se vor reîntâlni. James 
bănuia că nu se va întâmpla niciodată. 

In barul Cozy de pe strada Thi Sach, James cerși încă o ţigară 
de la un aviator care-i mărturisi că era indian Cherokee și 
descendent al șefilor de trib; acesta-i refuză a doua ţigară, fiind 
pe cale să-l lase baltă, când James ocupă în sfârșit taburetul de 
lângă el și își rearanjă pistolul sub cămașă; aviatorul spuse: 

— Ce ai acolo? 

— E pentru tunele. 

— Pentru tunele? 

— Un pistol automat de calibru treizeci și opt. Mi-am luat un 
supresor din tabără. 

— Adică un fel de amortizor? 

— Aha. Doamne, Dumnezeule - de ce miroase a benzină aici? 

— Toată ziua am pompat combustibil de avion. 

— Tu miroși? 

— Eu nu mai simt mirosul. 

— Pfu! Mă ametește. la-mi o bere, ce zici, te rog? 

— Nu se poate. Știi, e un bijutier pe Thi Sach. l-am vândut un 
patrușcinci în dimineaţa asta. 

— Cumpără arme? 

— l-am vândut un patrușcinci. 

— Crezi că i-ar plăcea un treișopt? 

— Pun pariu că da. 

— Pun pariu că știu de unde poate obține unul. 

In acea după-amiază, beat, plecat fără permisie, cu 
buzunarele zornăind de piaștri vietnamezi pe străzile inundate 
de mirosuri - miasmă după miasmă și sfârâitul unsorilor încinse 
- James se opri la un magazin și își cumpără o pereche de Levi's 


330 


contrafăcuţi, un tricou roșu și o jachetă galben-sclipitoare 
imprimată cu imaginea unei femei goale pe care scria „Saigon 
1968”. Era mult prea cald pentru o astfel de jachetă, dar el o 
purta pentru că îi dădea o dispoziţie excelentă. Cumpără două 
pachete de ţigări Marlboro veritabile și se tunse la un frizer de 
pe stradă - nu se tunsese niciodată altundeva decât la baza cea 
mare, însă era destul de beat încât să încerce ceva diferit -, 
după care cumpără o pereche de cipici subţiri negru cu albastru. 
Se schimbă în stradă în timp ce oamenii se străduiau să nu se 
uite la el și își purtă uniforma într-o pungă de hârtie maro cu 
toarte din sfoară. 

Se gândi că ar fi bine să se trezească din beţie înainte să 
meargă în vizită la sergent și că, până să-și recapete luciditatea, 
ar fi bine să se îmbete și mai tare. In jurul orei unsprezece se 
tocmi cu un taxi-ciclist să-l ducă la un hotel ieftin din districtul 
Cho Lon, dar undeva pe traseu schimbară planul și parcurseră în 
schimb prin întunericul nesigur aproape o sută de kilometri până 
la malul Mării Chinei și ajunseră la un lupanar de care auzise 
James și care se numea Frenchie's. Ajunseră acolo la două 
dimineaţa - un grup disparat de barăci situat în apropierea unui 
sat pescăresc. Trezi un bătrân care moţăia pe tejgheaua barului 
în cafenea. Acesta înţelegea puţin engleza, dar era în stare să 
deducă restul, iar atunci când James întrebă: „Tu ești 
Frenchie?”, spuse: „Frenchie vine”, dar Frenchie nu veni. Nu 
erau becuri afară. Nu auzi zgomotul nici unui generator. Nu văzu 
nicăieri nicio fată. Niciun alt soldat american. Și nici vreo altă 
ființă umană. Bătrânul mofluz îl conduse la lumina lanternei la 
un bungalow cu nimic mai prejos decât o colibă, aflat într-un șir 
de bungalow-uri identice. Pe așternuturi erau presărate fire de 
păr pubian. Dădu jos cearșaful. Salteaua subţire era pătată, dar 
petele păreau mai vechi decât părul pubian. Pentru camera 
aceea, inclusiv pentru un ventilator așezat lângă pat și 
alimentat de la baterie, achitase în jur de un dolar pe noapte. Nu 
se sinchisi să coboare plasa anti-insecte. Nu văzu niciun ţânţar. 

La lumina unei lămpi cu kerosen își găsi briceagul și aproape 
că-și tăie crăcii pantalonilor de uniformă; dar după ce se gândi 
mai bine își tăie jeanșii Levi's contrafăcuţi. În clipa în care îl fură 
somnul, beţia lui se transformase în mahmureală. 

Se trezi în jurul prânzului și se duse la cafeneaua cu nisip pe 
jos, unde o femeie îi servi o omletă, ceai cald și o baghetă mică. 


331 


Apoi îi spuse să-i aducă încă o porţie asemănătoare, doar că în 
loc de ceai, bere. 

Nu era singurul client. Un soldat american olog, în jeanși tăiați 
și cămașă de uniformă cu mânecile rupte, un blonziu cu față 
arsă de soare și ochelari de aviator, stătea la două mese 
distanţă și bea bere, dar nu mânca nimic. Aproape tot timpul 
tinu un pistol de nouă milimetri în mână, cu degetul mare pe 
butonul ejector, scoțând încărcătorul în palmă și împingându-l la 
loc, scoțându-l și împingându-l la loc. 

— Cu toţii murim, spuse el. Eu o să mor pe val. 

Lui James nu-i plăcea deloc și se ridică și plecă. 

Se îndreptă spre digul de protecţie și spre malul zbuciumat al 
mării. Plaja era îngustă și nisipul maroniu. Se așeză pe digul de 
piatră, fumă o ţigară și se uită cum un cocoș înecat se 
rostogolește în valuri. Asta nu era lupanarul Frenchie's despre 
care vorbeau toţi. Toţi spuneau că Frenchie vinde bere 33 - 
informaţia asta cel puţin părea corectă -, dar și Spanish Fly. Pe 
deasupra, și fete - fie ele și țărăncuțe, dar erau fete. Și toţi 
spuneau că, în fiecare noapte, în faţa localului aveau loc bătăi 
cu pistoale în stilul vechiului Vest Sălbatic. Și mai spuneau că 
taxi-cicliștii nu se apropiau niciodată de locul acela după lăsarea 
întunericului, de teamă ca motociclul să nu le fie confiscat și 
folosit pentru curse de-a lungul și de-a latul plajei și de multe ori 
și în apa mării. 

Detunătura unui foc de armă îi opri gândurile, alergă la 
cafenea să vadă tragedia, dar nu se întâmplase nimic. Blondinul 
ședea singur acolo. 

— HEI, OAMENI BUNI, strigă băiatul deși nu era nimeni în 
preajmă. Tipu’ ăsta crede că s-a prins de niște căcaturi! 

James rămase în prag, nu se apropie mai tare. Ar fi vrut o 
bere, dar femeia dăduse bir cu fugiţii. 

— Vrei să jucăm „Învârte Browningul”? 

James spuse: 

— Nu. 

— Ar fi bine să-ţi iei pe tine pantaloni anticaca, señor. 

James ocupă scaunul din faţa lui, așezându-se cu mâinile pe 
lângă corp. 

Băiatul nu se mai jucă cu pistolul, se scărpină cu degetele la 
ciotul piciorului amputat, apoi reîncepu să scoată încărcătorul în 
palmă și să-l împingă înapoi. 


332 


— Nu sta la masa mea dacă nu vrei să joci jocul meu. 

Își ștersese numele de pe ecuson, probabil cu vârful aprins al 
unei ţigări. În locul medalioanelor de identificare, pe lanţul de la 
gâtul lui atârna un desfăcător de conserve cu vârful ruginit. 

Puse pistolul în faţa lui pe masă, lângă un pachet de 
Parliament și o brichetă Zippo. 

— Îți plac astea? Parliament? 

— Nu cine știe ce, spuse James. 

— Îmi rămân mie mai multe. 

Scutură o ţigară din pachet, o vâri între buze și o aprinse, 
folosindu-și doar mâna dreaptă, stânga ţinând-o așezată peste 
pistol. 

James îi spuse: 

— Nu mă simt în stare să asist la așa ceva. 

— Perfect. Aici nu suntem la circ. 

— Cum fac să plec din azilul tău de nebuni? 

— Îţi iei picioarele la spinare pe drum încolo. 

— Nu pot să plec pe jos până la Saigon. 

Băiatul își scărpină scalpul cu vârful pistolului. 

— Nu, bătrâne, nu. Primul nenorocit care te vede o să-ţi sară 
în spinare cu scuterul. lar dacă nu el, atunci vărul lui. 

Rămase cu pistolul îndreptat spre ţeastă. 

— Pune tâmpenia aia jos, bine? 

— Cu toții murim, bătrâne. 

— Tu n-ai măcar un nume? 

— Cadwallader. 

— Ce-ai zice dacă l-ai pune jos măcar un minut? După aia o să 
beau o bere cu tine. 

— Ti-am spus numele meu adevărat. Mare greșeală. 

— De ce-i o greșeală? 

— Te doare când oamenii îţi știu numele. 

— Înţeleg că ai avut de suferit, spuse James. E tare nasol. 

Blondinul închise ochii și rămase încremenit, respirând pe 
nări. 

— O, bătrâne, zise el după mult timp, toți sunteţi niște 
zombie. 

Zumzetul unui motor se apropie și se stinse afară. 
Cadwallader lăsă pistolul pe tăblia mesei. 

— Au sosit francezii. 


333 


Pe ușă intră un om uscăţiv îmbrăcat în bermude ecosez aspre, 
sandale zoris și o cămașă cu mâneci lungi. Un bărbat alb, cu 
ochi albaștri și chel. Își trase un scaun și dădu să se așeze, dar 
ezită, observând pistolul. 

— E pentru tine, spuse el și așeză o cutie de carton lângă 
mâna lui Cadwallader. 

Acesta aruncă ţigara și o lăsă să ardă pe jos. Scoase un flacon 
din buzunar și scutură cam o duzină de tablete pe masă. Aruncă 
patru în gura sticlei sale de bere 33 și amestecul începu să facă 
spume. Toastă spre James: 

— E vremea unei schimbări. 

James spuse: 

— Frenchie. 

— Cest moi. 

— Vorbești engleza? 

Bărbatul înălţă indiferent din umeri. 

— Nenorocitul ăsta-i chitit să-și facă singur rău. 

De data acesta se înălță cu tot corpul - se ridică pe vârfurile 
picioarelor - cu o grimasă stinsă pe faţă. 

— Ce-ar fi să ne luăm vreo două fete? sugeră James. 
Cadwallader urmări cum sfârâie și se dizolvă tabletele în bere. 

— Nu poţi polei totul cu mintea ta doar ca să dai un sens 
lucrurilor. 

— i se pare că o fofoloancă nu mai are sens? 

Frenchie își roti scaunul, îl încălecă de-a-ndoaselea și rămase 
așa, cu picioarele sfrijite întinse și cu antebrațele sprijinite pe 
speteaza scaunului. 

Cadwallader flutură mâna deasupra piciorului invocând 
membrul lipsă. 

— Ăsta-i singurul lucru din lume pe care l-am văzut și nu-i o 
glumă. 

— Nu-mi place să fiu eu cel care îţi spune, se aventură James, 
da’ căcatul ăsta nu înseamnă nimic. Sunt oameni care au pățit-o 
și mai rău. 

— lată explicaţia, Frenchie. Cu toţii murim, corect? Să te fut. 

Cadwallader își amestecă poţiunea și o bău din mai multe 
înghiţituri. Se lăsă pe spate și începu să-și curețe unghiile cu 
vârful ascuţit al desfăcătorului de conserve. 

— Haide, pune mâna pe pistol. 

Bătrânul nu se clinti. 


— Spui că am nevoie de o armă? Nu știi că eu sunt francez? 
Noi am pierdut războiul. 

— Nu există decât un singur final fericit, bătrâne. Dacă nu fac 
praf lumea asta, sunt un laş și un făţarnic. 

— Ne vedem. 

James se ridică încet și, spera el, cu un aer inofensiv. 

— Eu n-am rănit pe nimeni. Așa că nu-mi vorbi tu de karma. 

— Nu ţi-am vorbit. 

— Atunci, nici să n-o faci. 

— Nici nu știu ce este karma. 

— Mai bine pentru tine. 

— Mă duc undeva, văd eu unde. Mă duc să înot. Așa că, dacă 
o să-ţi vină în cap să faci ceva, n-o să fie nimeni în preajmă 
căruia să-i pese. 

— E Frenchie aici. 

— Lui Frenchie nu-i pasă, zise James și porni înapoi pe cărare 
spre digul de apărare. 

În câteva minute, tânărul blonziu veni după el. Cu degetul 
arătător de la ambele mâini vârât în gura câte unei sticle de 33, 
reuși să ţopăie și pe cârje. Se opri. Rămase atârnat în cârje ca o 
sperietoare de ciori. Cu degetul mare pe gura sticlelor, îl stropi 
cu bere pe James drept în faţă. 

— În calitate de posesor al decoraţiei Inima Purpurie mă pot 
lega de tine cât poftesc și n-ai ce să-mi faci. 

— Ba bine că nu. 

— Nu poţi ataca un olog vrednic de milă. 

— Ba sigur că pot. 

— Ține berile astea puţin. 

Ridică puţin cârja stângă și, înainte s-o pună jos, se înclină pe 
cealaltă parte, așezându-se pe nisip. 

James îi dădu înapoi o bere și una o păstră. 

— Pace și iubire, camarazi americani. 

— Prea bine, atunci. Pace și iubire. 

— M-am încins puțin. 

— Nu face nimic. 

— Scuze. 

— Te doare piciorul? 

— Pot spune că ești un căcat împuţit fiindcă pui o întrebare de 
căcat și tu nu poţi să-mi faci nimic, pentru că-s olog. Vrei niște 
pastile? 


335 


— Nu, nu acum. 

— Fiecare pastilă conţine treizeci de miligrame de codeină. 

— Am încercat marijuana de câteva ori... La naiba, e mai tare 
alcoolul. 

— Mă doare piciorul invizibil. 

— Ce zonă e asta? 

— Ne aflăm în Phan Thiet. Sau Mui Ne. 

— N-am văzut niciodată bărci ca alea. 

— Alea sunt șalupe. Bărcile adevărate sunt plecate la pescuit. 

— Seamănă cu niște boluri de supă. 

— Ce-i cu tine? Ești plecat fără permisie, dispărut în misiune 
sau ai dezertat? 

— Plecat fără permisie, cumva. 

— Eu sunt dezertor. 

— Eu sunt doar plecat fără permisie. Oricum aș întoarce-o. 

— După treizeci de zile se cheamă dezertare. 

— N-am ajuns încă la treizeci. 

— Piciorul meu a dezertat. Așa că i-am urmat exemplul. Am 
șters-o de la China Beach. 

— Nu-ţi plăcea acolo? 

— Ce, fizioterapia aia exuberantă, cu zâmbetul pe buze? Futu- 
i, nu. Mie îmi place să beau, să plâng și să iau pastile. 

— Mie-mi spui! 

— Mda. Scuze, soldat. M-am lăsat dus de val. 

— Deci suntem în Phan Thiet, crezi? 

— Aha. Sau Mui Ne. 

— Și asta-i lupanarul de renume mondial? Am auzit că aici e 
desfrâu total. 

— E așa de două săptămâni. S-a zis cu desfrâul de la ofensiva 
cea mare încoace. Dușmanul l-a răpus pe Frenchie. 

— Unde au plecat toți? 

— În general, oamenii s-au dus înapoi la unităţile lor sau 
altundeva, nu știu. Tu vii din cealaltă direcţie. 

— Presupun că da. 

— Ai tulit-o în toiul acţiunii, băiete, iar asta înseamnă 
dezertare. 

— De ce încerci să mă convingi că am dezertat? 

— Eu filosofez, frate, nu încerc să te conving. Hei, dacă ar 
trage asupra mea, aș pleca și eu... Stai așa! Deja am plecat! 

— Nu de asta am dezertat. 


336 


— Atunci de ce? 

— Trebuia să vizitez pe cineva. 

— Pe cine? 

— Un tip despre care se zice că e la Spitalul Doisprezece de 
Colo. 

— Și ai spălat putina ca să mergi în vizită la el? Sau ai spălat-o 
ca să nu fii nevoit să mergi? 

— Aha, nostim. Cum ziceai că te cheamă? 

— Cadwallader. 

— Nu mă călca pe bătături, Cadwallader. Am de două ori mai 
multe picioare cu care să-ţi trag șuturi. 

— Și eu cum să-ţi spun? 

— James. 

— Nu Jim? 

— Niciodată Jim. 

Își terminară berile și aruncară sticlele în valuri. 

James se duse mai jos pe plajă, după cocotieri, și Cadwallader 
îl urmă în salturi mari, pe singurul picior și cu ajutorul celor două 
cârje. James întoarse una dintre acele bărci rotunde ciudate - un 
coș uriaș cu rază cam de doi metri, din trestie împletită și 
bătută, acoperită cu un strat ca de lac - și o trase cu smucituri 
vânjoase spre mare. Câţiva copilași goi pușcă veniră să caște 
gura. Niciun adult, asta în cazul în care exista vreunul în colibele 
din spatele palmierilor, nu se arătă la faţă. 

Se opri să-și tragă sufletul, la o distanţă încă destul de mare 
de apă. 

— Unde ţi-e strașnicul pistol? 

Cadwallader își ridică poalele cămășii. Patul pistolului ieșea 
din betelia pantalonilor. 

— Dacă vii cu mine, e posibil să se ude. Deoarece e posibil să 
ne scufundăm. 

— Ridică barca de colo. 

James ridică marginea altei bărci răsturnate și Cadwallader își 
înfășură pistolul, ţigările și bricheta în cămașă, după care o 
aruncă la umbră. James făcu același lucru cu ţigările sale și, cu o 
ultimă opintire, împinse barca în apă. 

Până la piept în valurile blânzi, Cadwallader își puse cârjele în 
barcă și se căţără la bord. Ambarcaţiunea avea o singură vâslă. 


— Rock and roll! strigă Cadwallader când James aproape că 
dădu barca peste cap. Dacă ne prinde vreun curent în larg n-o 
să mai vedem niciodată pământul. Îţi pasă? 

James încercă să vâăslească pe o parte și apoi pe alta. Nu știa 
unde să stea sau dacă să stea totuși într-un loc anume în acea 
emisferă instabilă. 

— Nu merge. Cum faci să înainteze drăcovenia asta? 

— Dă-mi mie vâsla. Am sânge de marinar. 

Copiii stăteau pe mal și urmăreau barca cum se îndepărtează 
încet. În pâlcul de cocotieri behăiau capre. În scurt timp, James 
nu mai auzi în urma lor decât clipocitul apei. Dincolo de mal 
pâlcul de cocotieri, dincolo de pâlc colibele din trestie și stuf... 
Ard ca iasca, își spuse el. 

— Rătăcim pe mare, strigă Cadwallader. Mi se învârte capul 
de simbolismul situaţiei. 

— Îmi amintești de frăţiorul meu. 

— De ce... ce-i cu el? 

— Nu știu de ce. Pur și simplu îmi aduci aminte de el. 

Plutiră fără ţintă și curentul îi purtă în largul coastei 
Vietnamului. 

— Ei, James, o să rămâi o vreme? 

— Poate. Nu știu. 

— Pot vorbi cu Frenchie despre o reducere. 

— Am bani. Nu-mi trebuie reducere. 

— Ciudată atitudine. 

— Spun doar că n-am nevoie de favoruri. 

— De când ai început stagiul? 

— L-am început de puţin timp pe al doilea. 

— Eşti plin de surprize ciudate. Nu pricep de ce ar vrea cineva 
să mai facă o tură pe dihania asta. 

— Fără motiv, recunoscu James. Tu mai ai mult? 

— Nu foarte mult. 

— De când ești aici? 

— De opt luni. Şase luni și opt zile când am fost rănit. O 
jumate de stagiu și opt zile. E aiurea de tot. 

— La fel de aiurea e și să înghiţi toate căcaturile atunci când 
ești nou-venit. 

— Aha. Întotdeauna e aiurea să înghiţi căcaturi. Face parte 
din plan. 


338 


Cadwallader se ridică asemenea unei berze pe piciorul teafăr, 
se înclină pe o parte și se rostogoli în apă. Până când să iasă la 
suprafață, suflând și împroșcând apă, James rămase singur pe 
ocean. 

— Hei, bătrâne. 

— Hei ce. 

— Treci înapoi în barcă. 

— La ce bun? 

— Măcar stai pe loc. 

— Stau. Tu te miști. 

— Nu știu să vâslesc în chestia asta. Haide, că te pierd. 

— Da? 

— Cadwallader. Cadwallader. 

— Adios, tâmpitule! 

— E un kilometru jumate până la mal. 

Cadwallader, se îndepărtă plutind pe spate treizeci de metri. 

— Cadwallader! _ 

James vâsli aprig, deși nu știa cum se face. Il zărea acum doar 
când valurile mici coborau. Cadwallader plutea pe spate, 
uitându-se ţină în sus și lovind apa cu piciorul. 

— Vii în direcţia bună! strigă James, dar Cadwallader nu-l auzi 
sau nu-l luă în seamă. 

Lui James i se păru că se apropie unul de celălalt și asta îi 
dădu forțe. Observă că mișcând vâsla în spate de la stânga la 
dreapta ca o coadă de pește viteza bărcii crește. Efortul îl 
epuiza. Cadwallader se apropie și James îl apucă de mână, dar 
băiatul îl dădu la o parte. James îl prinse de păr. Cadwallader 
scânci și se prinse cu mâna de marginea bărcii. James nu avea 
destulă forţă ca să-l tragă la bord. Nu-i mai rămăsese aer nici 
să-l înjure. Pieptul îi tresări și gura i se umplu de gustul cocilit al 
extenuării. 

Cadwallader se împinse în barcă, se întoarse și începu să 
înoate cu spatele către mal. James vâsli după el. Curentul părea 
să fie de partea lor acum. 

Ambarcaţiunea cu formă de ceașcă atinse fundul apei și 
valurile mici o învârtiră pe loc. James cobori din ea și o trase pe 
uscat. 

Cadwallader stătea întins pe spate la distanţă de o sută de 
metri. James se împletici spre el, trăgând câte o cârjă cu fiecare 
mână și lăsând în spate dâre pe nisip. Intre timp, valurile puseră 


339 


din nou stăpânire asupra bărcii, care tresălta pe spuma mării și 
părea să se îndrepte spre larg. 

— Eşti dus cu pluta, bătrâne. Ţi-ai pierdut minţile. 

— Evident. 

— Mi-a ajuns, amice. 

— Dă-mi cârjele. 

James le aruncă de departe. 

— la-ţi singur cârjele alea idioate. 

Işi târșâi picioarele spre locul în care își lăsaseră lucrurile, le 
luă și examină pistolul lui Cadwallader, un Browning Hi-Power. 

— Hei, strigă el. Asta e pentru ofițeri. Ești cumva ofițer? 

Cadwallader se târî nervos pe nisip ca un călător rătăcit în 
deșertul Sahara. 

— Eşti ofițer? 

— Sunt civil! Sunt un dezertor de căcat! 

Se trase până la picioarele lui James. James scoase 
încărcătorul Browningului, trase piedica și spuse: 

— Acum te poți juca până-ți sar ochii. 

— Să te fut. Am muniție destulă. 

— Să fii sănătos. Atunci, îți iau arma. 

— Dă-mi înapoi pac-pacul. 

— Nici nu mă gândesc. O să te împuști. 

— Îmi furi pistolul. 

— Așa se pare. | 

— Te fut în gură. Ala-i biletul meu spre Paradis. 

Işi aprinseră amândoi ţigări cu Zippo-ul lui Cadwallader și 
James spuse: 

— Tre’ s-o șterg. 

Se întoarse și plecă. 

— Stai. Îţi ordon. Sunt locotenent, bătrâne. 

— Nu și-n războiul meu, spuse James peste umăr. 

Când trecu prin spărtura din digul de apărare, îl auzi pe 
locotenentul Cadwallader strigând: 

— Omoară un gălbejit comunist pentru mine, bătrâne! 

e 

De la strada 25 din centrul Saigonului și până la baza cea 
mare, James luă o Potaie împreună cu alți doi oameni. II lăsară 
chiar în fața Spitalului de Campanie Doisprezece, învăluit în 
ceața prafului ridicat de roți, intră în incintă fără să vorbească 
cu nimeni și se pierdu imediat printre secțiile în care domnea o 


340 


liniște bolnăvicioasă şi-un miros înțepător de medicamente. 
Băuse multă bere în dimineața aceea și se simțea iritat și 
pustiit. Mai întâi îl îndrumară spre Secţia C-3, apoi spre C-4, dar 
infirmiera de la C-4 bănuia că e la Secţia 5 sau 6 și, într-un final, 
infirmiera de la 6 îi dădu o gogoașă și-i spuse că ea îi are în grijă 
pe cei care așteaptă să fie trimiși acasă și pe cei grav răniţi; îl 
duse la o perdea ce împrejmuia un soi de alcov și-i spuse: 

— Jim? Ti se spune Jim? 

Nu mișcă perdeaua. 

— Mi se spune mai mult James. 

Femeia trase puţin de falduri. 

— Sergent Harmon? zise infirmiera. A venit James. James de 
la unitatea ta. 

Sergentul era într-o stare deplorabilă. James se postă lângă 
pat și spuse: „Hei, dom' sergent”, și încercă să mai găsească 
ceva de spus, dar nu găsi. Voia să spună: Băieţii or să bea fără 
tine, se dădeau în stambă acu' o vreme, și eu m-am dat în 
stambă. Era nervos probabil pe sergent, care nu părea foarte 
diferit de un mort și în mod sigur neinteresat de 
comportamentul  nedisciplinat al subalternilor. Semăna cu 
monstrul lui Frankenstein cusut din bucăţi, cuplat la fire de 
curent, fiind gata pentru descărcarea electrică ce-l va aduce la 
starea confuză și chinuită a monstrului. Sergentul avea la 
tâmple până și șuruburi metalice sclipitoare ca ale monstrului lui 
Frankenstein - cu ce scop? Era acoperit cu un cearșaf până la 
pântece, acolo unde ar fi trebuit să fie buricul dacă ar fi avut un 
abdomen și nu ceva care părea încropit din ciozvârte aduse de 
la abator. Un aparat de lângă pat fâșâia și păcănea la intervale 
regulate. Pe un monitor, cifre roșii îi indicau pulsul: 73, 67, 70. 

— Ce-i cu tubul ăla care-i iese din gură? 

— James, sergentul nu respiră încă fără ajutor. 

Infirmiera îi aduse un scaun și el se așeză lângă pat și luă 
mâna sergentului. O bulă de aer urcă pe tubul care pornea de la 
încheietura lui. 

— Dom’ sergent. 

Ochii extrem de albaștri ai sergentului care se mișcau fără 
control în orbite se ridicară spre James și rămaseră așa. 
Sergentul scoase un plescăit cu limba pe cerul gurii. 

— Mă vezi? 


341 


Sergentul plescăi iar din limbă, ț/-ț/, de parcă ar fi mustrat un 
copil, ț/-ț/. Buzele albe erau crăpate și cojite. 

James se aplecă și se uită în ochii sergentului. Genele erau 
ude de lacrimi, radiau în toate direcţiile, ca în desenul unui copil. 
Frumoși ochi albaștri. Dacă ar fi fost ai unei femei nu ţi-ai mai fi 
putut desprinde privirea de la ei. 

— Ce-i cu sunetul ăsta pe care îl face? întrebă el, dar 
infirmiera plecase. Ce încerci să spui, dom’ sergent? 

Işi șterse și el lacrimile, își trase nasul și scuipă în găleata 
maro de gunoi plină cu tampoane și batistuţe murdare de 
hârtie. 

— Am venit doar să... începu James. Doar să te salut. Să văd 
dacă ai nevoie de ceva. De asta. 

Odată la câteva secunde, plescăitul acela. Să fi fost un 
semnal Morse? 

— Dom’ sergent, am uitat codul Morse, spuse el. 

Două infirmiere intrară, îl dădură pe James la o parte și 
scoaseră tubul dintre buzele sergentului și-i vârâră alt tub adânc 
în gât. Tubul scoase un sunet de frecare și aspirare, iar cifrele 
de pe monitor crescură cu rapiditate - 121, 130, 145, 162, 184, 
203. După un minut schimbară tubul și sergentul reuși să 
respire din nou; cifrele scăzură încet. 

— Fir-ar să fie, făcu James. 

— Îi curăţăm plămânii, explică una dintre infirmiere. 

— Nici nu l-aţi salutat, zise James. 

— Salut, sergent, se conformă infirmiera. Plecară amândouă și 
James se așeză la loc și luă mâna sergentului. Ochii sergentului 
pluteau în orbite arzători și rugători. Ochii aceia exprimau totul. 
James plânse ca un câine rebegit. Realitatea și dreptatea se 
revărsau din el, puritatea lacrimilor, plânsul pur și simplu; cui 
dracului îi mai pasă - asta e mai important decât orice joc. 
Lacrimile i se scurgeau sergentului pe tâmple și-i intrau în 
urechi, dar nu scotea alt sunet în afară de plescăitul acela cu 
limba. 

— Acesta este James, doctore, zise infirmiera. Venise însoțită 
de un medic pe chipul căruia se citea voioșie. James este din 
unitatea sergentului Harmon. 

— Cum ne simţim azi, sergent? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă James. 

— Cum adică? 


342 


— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? Cum a fost rănit? 

Doctorul spuse: 

— Ce s-a întâmplat cu tine, sergent? 

Sergentul își mișcă buzele decojite și plescăi din limbă. 

— Scoate sunetul ăsta, zise James. Il auziţi? 

— Ce s-a întâmplat cu tine, sergent? Îţi amintești? Am vorbit 
despre asta ieri. 

Sergentul își sincroniză mișcarea buzelor cu exalarea 
aparatului și spuse: 

— Eu... eu... mișcă din buze în așa fel încât asta părea că vrea 
să spună. 

— Ți-amintești ce am vorbit? Am spus că e posibil să fi fost 
lovit de o rachetă de semnalizare? Lovit în spate? 

— Credeam că a fost lovit în mijloc, în burtă, credeam... 

— Racheta i-a intrat mai jos de plexul solar și-a urcat pe 
coloană în sus, din câte ne dăm seama. L-a deschis pe toată 
lungimea șirei spinării. 

— A fost lovit de o rachetă de semnalizare? 

— Corect. 

— Adică o rachetă. O rachetă de semnalizare. 

— Corect. Răni multiple. Musculare, pulmonare, vertebrale. 
Toată coloana vertebrală până sus la a doua vertebrală. Multe 
răni, hă, sergent? 

Își mișca buzele. Încerca să scoată sunete lichide, încerca să 
articuleze o vorbă. Din câte deslușea James, mesajul era: „Sunt 
distrus.” 

Rândul la telefoane era lung de zece oameni, dar mai erau 
trei telefoane la Clubul Ofiţerilor destinate superiorilor, așa că se 
duse acolo. După ce formă numărul centralei, puse mâna 
dreaptă pe patul noului lui pistol și privi în ochi pe oricine se 
apropie de el. Avea doar pentru el cele trei telefoane. 

li dădu centralistei numărul lui Stevie, o serie de cifre 
imposibil de uitat, pentru că îl formase de sute de ori cu mii de 
ani în urmă, în liceu. 

Răspunse mama ei - „Alo?” -, somnoroasă și poate speriată. 

Închise. 

Un căpitan îi aduse un Budweiser. Băieţii ăștia nu erau de 
colea. Luă mâna de pe pistol și își aprinse o ţigară, după care 
sună acasă. 

— Ce oră e acolo? întrebă mama lui. 


343 


— Nu știu. E dupa-masă. 

— James, ce ai hotărât? Despre treaba cu rămasul acolo? Ce 
ai hotărât despre asta? 

— Mi-am prelungit puţin șederea aici. 

— De ce vrei să rămâi? Nu pricepi că ţi-ai slujit deja ţara? La 
fel de mult cât a făcut-o oricine. 

— Mada... Mi s-a părut că nu am terminat încă. 

— Să nu îndrăznești să te mai înscrii pentru un stagiu după 
asta. 

— M-am cam eschivat de la datorii. Probabil că nici nu m-ar 
mai primi. 

— Ei, nu m-ar surprinde. Probabil că ești traumatizat. 

— Să zicem că mă lasă la vatră... poate că mă voi întoarce în 
Phoenix. 

— Păi, da, da, dragule. Unde altundeva te gândești să mergi? 

— Nu știu. Pe vreo insulă, poate. 

— Cum adică, o insulă? Noi nu trăim pe o insulă. 

— Cum sunt ceilalți? Cum e Burris? 

— Burris ia droguri! 

— Doamne... 

— Nu înjura! 

— Măi să fie. Ce fel de droguri? 

— Orice nimerește. 

— Câţi ani are? 

— N-a făcut nici doișpe! 

— Ce derbedeu mic. Ei, ei... ce ai aflat de Bill Junior? Nimic? 

— Bill Junior a fost plecat aproape o lună. 

— Plecat unde? 

— Plecat. Plecat. Atâta tot. 

James se opri să tragă ultimul fum și stinse ţigara. 

— Adică la închisoare? 

— Unul ia droguri, celălalt e la pârnaie! 

— Pentru ce? 

— Nu știu. Pentru una, pentru alta. A intrat la închisoare la o 
săptămână după Anul Nou și n-a ieșit decât pe zece februarie. L- 
au ţinut trei săptămâni. A trebuit să-și recunoască vinovăția și-a 
primit doi ani cu suspendare, altfel l-ar fi ţinut acolo la nesfârșit. 
Oamenii ăia s-au săturat de infractori. 

— E în Arizona? 


344 


— Aha. Pedeapsă cu suspendare. Dacă nu mai face boacăne, 
îl trimit în Florence cu tatăl tău. Așchia nu sare departe de 
trunchi. 

— Frumos din partea ta. 

— Nu face pe deșteptul. Duhul Sfânt le-a abţiguit sufletele 
bărbaţilor din familia asta generaţii la rând. Dar crezi că s-a 
văzut ceva? 

— Mda... știi ce? Poate că Duhul Sfânt nu-i așa de sfânt. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Și ai fost în Oklahoma, nu-i așa, și-n Arizona. Și asta-i tot. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Nu știu. Doar că trebuie să umbli ceva mai mult înainte să- 
ncepi să vorbești despre Duhul Sfânt. 

— James, tu te duci la biserică? 

— Nu. 

— James, tu te rogi? 

— Cui? 

Mama lui începu să plângă. 

— Femeie, stai să-ți spun eu cum vine treaba cu Duhul Sfânt. 
E nebun de legat. 

— James, făcu ea. 

Chiar nu simţea nimic, nici durere, nici satisfacţie, dar îi 
spuse: _ 

— Mamă, bine, scuze. Imi pare rău. 

— O să te rogi? O să te rogi cu mine acum, fiule? 

— Dă-i drumul. 

— Doamne Dumnezeule, Mântuitorule, Tată din Ceruri, zise ea 
și el îndepărtă receptorul de ureche spunându-și că dacă Duhul 
Sfânt va veni vreodată în Vietnamul de Sud, probabil că un glonţ 
îl va lăsa fără boașe. 

La bar văzu bărbaţi care beau whisky din pahare cu gheață. 
Un ofițer în uniformă de luptă se uita atent la degetele sale în 
timp ce făcea bucățele un șervețel de cocteil. 

În acel moment, se gândi pe nepusă masă la sergentul 
Harmon: 

O, Doamne. Voia apă. 

— Fiule, zise mama lui, mai ești la aparat? 

Buzele uscate, crăpate - însetat, secătuit. Făcea semne cu 
limba. 

— Mersi de rugăciune, mamă, zise el și închise telefonul. 


345 


Înclină berea și bău și sorbi și ultima picătură. Era cea mai 
bună bere pe care o băuse vreodată. Cea mai rea și cea mai 
bună. 

(J 

James visă că nu-și putea găsi maşina. Parcarea se 
transformase într-un sat cu străduțe înguste și șerpuite. Nu voia 
să ceară ajutor nimănui, pentru că avea la el MI6-le, iar oamenii 
aceia îl puteau aresta. Timpul se scurgea. Asta își aminti când se 
trezi pe covor în haine civile ude leoarcă, cu toate că visase un 
milion de detalii, înșiruiri de întâmplări ciudate și complicaţii 
nerostite. Dormea mult în fiecare noapte. Parcă ar fi muncit. 
Dormitul îl obosea. 

Se ridică pentru a porni aerul condiţionat, dar nu avea așa 
ceva. Un tonomat de la parter îi bubuia sub picioare. O plasă 
antițânţari atârna în cuie peste geamul deschis. | se părea că e 
zi, dar lumina venea de la becurile galbene ale unei firme de 
afară. Își găsi cipicii și coborî la parter pe o parte a clădirii ca să 
bea o bere. Strada era o fundătură nepavată și trebui să fie 
atent la noroi. Barul Jolly Blue. Se așeză cu niște băieţi tot din 
Brigada 25, tot din Grupul de Recunoaștere, dar băieţi răi, 
Pândarii. Îi dădură niște speed și el se trezi imediat. Nu era nicio 
femeie printre ei. Ochii le străluceau ca la animale. Indivizii ăștia 
luau LSD, chestii care le întindeau nervii și le întorceau creierii 
pe dos. 

— Vino cu noi. Ne ducem așa, aiurea. Ne plimbăm prin 
noapte. Luăm speed. Futem. Ucidem. Distrugem. 

Voia să facă ceva, dar nu putea. Își dădu seama că va trebui 
să meargă cu indivizii aceia, să devină un membru PRDL”, să se 
transfere. Și ochii lui vor arăta ca ai lor. Intrebă: 

— ÎI știți pe Omul Negru? 

— Aha, făcură ei, îl știm pe Omul Negru, e de-al nostru. 

— El îmi poate spune cum să mă transfer, spuse James. 

— Atunci, fă-o, fă-o, n-ai făcut nimic altceva în afară de asta? 

— Ba da, sigur, zise el, e timpul să mă iau de gât cu monștrii. 

— Mai ai timp la dispoziţie? 

— Sunt în al doilea stagiu. 

— Ți-au dat permisie la domiciliu? 

— Nu vreau permisie la domiciliu. 

— Nu vrei să-ţi vezi casa? 


29 Patrulă de Recunoaștere pe Distanțe Lungi. 
346 


— Războiul ăsta e casa mea. 

— Bun. Dacă te duci acasă ajungi să joci Solitaire până îţi 
cade faţa. Pachet după pachet. Stai la geam și joci. 

— Nouăzeci și nouă la sută din rahaturile care-mi trec prin cap 
zilnic sunt împotriva legii, zise unul dintre ei. Dar nu și aici. Aici, 
rahatul din capul meu este lege și nimic altceva decât lege. 

— Au teorii despre război, bătrâne. Teorii. Nu putem permite 
asta. Nu putem permite asta aici. Noi avem o misiune. Nu-i 
niciun război. E o misiune. 

— Te miști și ucizi, așa-i? 

— Ai spus-o. Nenorocitul ăsta a spus-o. 

— Bravo. 

— Așa să faci. 

— Ştii ce-i ăla dublu veteran? Fuţi o femeie și-apoi îi iei maul. 

— Toţi de aici sunt dubli veterani. 

— Da? 

— În cinstea tuturor nenorociţilor morți. 

Plecară. El își bău berea și se uită la o fată go-go cu vânătăi 
pe picioare. Doi țânțari se loveau ca proștii de perete deasupra 
capului său. In afară de asta, momentul îi aparținea. Muzica 
bubuia, chestii country, chestii psihedelice, Rolling Stones. Pe 
bar și în spatele barului - dansul lent și greoi al unei lămpi cu 
efect de lavă, o cascadă scânteietoare într-o reclamă la bere 
Hamm's, cadranul unui ceas caleidoscopic care indica minutele, 
micile altare luminate ale religiei locului. 

Nu-mi dau seama dacă e prea real sau nu e destul de real, se 
adresă James cuiva... sau cineva i se adresă lui James... 

Apoi pe ușă intră colonelul, civilul, dar și comandantul 
Companiei D, cel care era mai mult sau mai puţin tatăl vitreg al 
plutonului de recunoaștere Echo. 

Umplu cadrul ușii cu cămașa descheiată, respirând convulsiv. 
Cu braţele aruncate pe după două târfe mici care zâmbeau și își 
arătau dantura de aur. Nu părea deloc treaz. 

— Ajută-mă, so'dat. 

— Așezaţi-l aici. 

Îl ajutară să se așeze pe bancheta ferfeniţită a singurului 
separeu - în rest erau numai mese. Făcu semn să i se aducă de 
băut. Atât cât se vedea la lumina slabă, faţa lui părea vineţie și 
totuși foarte palidă. Una dintre fete se înghesui lângă el, îi 


347 


deschise mai larg cămașa și îl șterse pe pieptul palid și 
transpirat, acoperit cu fire de păr argintiu. 

— Am o afecțiune cardiacă. 

— Să chem ajutor? 

— Stai jos, stai jos. Am o problemă medicală, dar în primul 
rând sunt doar supraîncălzit și otrăvit cu rachiul ăsta de orez 
blestemat. Le ceri Bushmills, ei îţi aduc Cola plină cu rachiu de 
orez. Amestecul ăla nu-i făcut pentru a fi băut. Te scapă însă de 
negi, asta-i sigur. 

— Da, domnule. 

— Sunt vechi în forțele aviatice, dar respect infanteria. 

— Vă cunosc, domnule. Sunt din plutonul Echo. 

— E o onoare să fii infanterist. 

— Vă cred pe cuvânt. 

— Dacă-ţi apare vreodată un neg, taie-l cu lama și moaie-l 
zece minute cu brandy de orez. 

— Da, domnule, așa o să fac. 

— Da, într-adevăr. Echo. Sigur că da. Eşti omul meu cu 
tunelele de când i-am pierdut pe Gângavi. 

— Păi, am coborât în câteva tunele, atâta tot, se pare. Trei 
tunele. 

— Se pune. Trei e un număr bun. 

— Nu-i mare lucru. 

— lisuse, ești cel mai mare om al tunelelor pe care l-am văzut 
vreodată. 

— Nu-s așa de mare. 

— Pentru tunele ești. 

— Domnule, îl cunoașteţi pe sergentul Harmon? 

— A fost rănit, am înţeles. 

— Da, domnule, paralizat până la gât. 

— Paralizat? lisuse Doamne. 

— Până la gât. E rupt de jos până sus. 

— Mare păcat, fir-ar să fie. 

— Eu o să mă transfer la Pândari. Vreau să pun mâna pe 
nemernicii ăştia. 

— Ura nu e rușinoasă, fiule, nu în război. 

— Nu sunt fiul dumneavoastră. 

— lartă-mi îndrăzneala. 

— Beau prea mult în seara asta. 

— ţi înţeleg durerea. Sergentul a fost un om de calitate. 


348 


— Unde s-au dus Gângavii, domnule? 

— Nu mai am voie să mă folosesc de ei. Vreo doi s-au 
transferat. Toată zona de aterizare a dispărut. Gata cu Gângavii. 
Gata cu elicopterul. 

— Mă gândeam eu. Nu v-am văzut o vreme. 

— Totul se năruie. Acasă și peste hotare. Acasă cred că soția 
și fetița mea se dau în bărci cu același activist mulatru beatnic și 
pacifist. 

— Eu prefer să rămân în cloaca asta. 

— Imi pare rău. Sunt beat și mi-e rău și rușine. Spuneam că... 
ura. Da, dom'le. Dragostea de ţară ne mână în luptă, dar mai 
devreme sau mai târziu răzbunarea este motivul principal. 

James bănuia că știe colonelul ce vorbește. Avea în față un 
civil dolofan care discuta despre negi, dar și o legendă în viață - 
o viață marcată de sânge, război și femei. 

— Ai urmat școala de tunele? 

— Nu. 

— Vrei să te trimitem? 

— Vreau antrenament de Pândar. 

— De când ești aici? 

— Am o lună din al doilea stagiu. M-am mai înscris o dată. 

— Dacă urmezi antrenamentul, probabil c-or să te vrea pentru 
încă un stagiu. 

— Nicio problemă. Și puteţi rezolva chestia asta cu lipsa 
permisiei? 

— Lipsa permisiei? 

— Sunt plecat de trei săptămâni, ăsta-i adevărul. 

— Mâine, la prima oră, te întorci la plutonul tău. 

— Da, domnule. 

— Curăţă-te și du-te înapoi. 

— Mâine la prima oră. Da, domnule. 

— Rezolvăm noi problema asta și te trimitem la antrenament 
PRDL. 

(J 

Ploile de vară întârziaseră. Dar în ziua acea plouă. 

Skip făcu mai mulți kilometri pe jos, singur, dintr-un sat pe 
care îl vizitase cu Père Patrice. După ceasul de la mână, din 
dotarea forțelor aviatice, cadou pe care îl primise din partea 
colonelului pe când era doar un băietan, mai era puțin până la 
ora 10 dimineața... Martin Luther King fusese ucis. Robert 


349 


Kennedy fusese ucis. Nord-coreenii încă ţineau captivă o navă 
militară americană cu tot cu echipaj. Pușcașii marini asediaseră 
orașul Khe Sanh, infanteria măcelărise întreg satul My Lai, idioţi 
hirsuți și ipocriți mărșăluiau pe străzile din Chicago. In rândul 
pletoșilor, eșecul sângeros din ianuarie al Ofensivei Tet avusese 
efectul unei victorii spirituale. lar apoi, în mai, o a doua ofensivă 
la nivel naţional, mai slabă, dar aproape la fel de răsunătoare. 
Devora Time și Newsweek și găsea totul scris acolo, însă 
evenimentele acestea păreau improbabile, fictive. În răstimpul a 
șase sau șapte luni patria sa care îl exilase se scufundase în 
oceanul istoriei ei viitoare. Clements, Kansas, rămânea 
neschimbat, de asta putea fi sigur; în Clements, Kansas, numai 
vara putea să vină, cu lăcustele și mierlele ei gălăgioase, și cu 
aromele călătoare de coptături și zoaie și lucernă cosită, și cu 
luminoasa realitate imediată a copilăriei. Dus e, dus dintr-o 
prostie - nu soarele verii, ci el însuși. Plecat, expus, transfigurat. 
Oprimat și convertit, dacă se ajungea la asta. lubea și se lupta 
pentru memorie. Lumea care moștenea această memorie avea 
dreptul, nu putea să nu observe, să-și croiască nezădărnicită 
drumul spre idealuri ucise. Între timp, în jurul lui aerul scânteia 
de-o invazie de insecte minuscule. Mai aproape de sol, vietăţile 
erau mai multe - rațe și găini, copii, câini, pisici, porcușori 
pântecoși. Venise cu preotul pe motoscuterul lui în căutare de 
povești și zicători printre enoriașii împrăștiați în toate părțile. 
Culesese o singură poveste de la o femeie bătrână, catolică, 
prietenă de-a preotului. Pere Patrice continuase spre vest, iar 
Skip o luase către casă pe jos. 

După jumătate de oră îl prinse ploaia și se adăposti sub 
umbrarul unui magazinaș al cărui proprietar smochinit la faţă 
fuma o ţigară cu o nepăsare supremă și care nu se arătă 
deranjat de prezenţa lui. Când Skip îi zâmbi, faţa bătrânului se 
lumină de un zâmbet larg care expuse o dantură completă și 
sănătoasă. Furtuna era un torent zgomotos și inofensiv, 
întrerupt totuși de puternice rafale de vânt care mișcară 
vegetaţia și adânciră bălțile mari de pe drum. Skip cumpără o 
băutură răcoritoare „Number One” cu o aromă greu de 
identificat și o bău dintr-o suflare. | se adresă bătrânului în 
engleză: 

— Ştii ce cred eu? Cred că gândesc prea mult. 


Ploaia se opri. Peste drum, în fața unei căscioare, o femeie 
tânără se juca de-a v-aţi ascunselea cu un copil care pășea greoi 
pe vârfurile picioarelor în vreme ce sora lui, puţin mai mare, 
dansa singură cu mișcări improvizate și cu gesturi largi, paralele 
ale braţelor; toţi trei surâdeau de parcă lumea ar fi fost făcută 
doar pentru fericirea lor. 

In dimineaţa aceea fusese foarte mișcat de povestea pe care 
o aflase și care începea așa: A fost odată ca niciodată un război; 
un soldat își lăsă nevasta și fiul mic în urmă și plecă să-și apere 
țara. Tânăra soţie se îngriji de casa lor și de grădina lor și de 
copilul lor. In fiecare seară, la apus, stătea pe malul râului, în 
spatele casei, și își aștepta prea-iubitul soț să revină în viaţa lor 
cu barca... 

Intr-o noaptea, o furtună se abătu asupra căscioarei lor și îi 
smulse acoperișul și îi zdruncină pereţii. Stinse flacăra din opaiţ 
și băieţelul plânse de spaimă. Mama îl ţinu la piept și reaprinse 
opaițul. Făcând asta, umbra ei apăru pe perete lângă ușă și ea 
își liniști fiul arătând cu degetul într-acolo și spunând: „Nu avem 
de ce să ne temem în noaptea asta - vezi? Tati stă lângă ușă”. 
Imediat, văzând umbra, copilul se liniști. Seară de seară după 
aceea, stătea pe malul râului și tânjea după întoarcerea soţului 
în ultimele raze ale soarelui și apoi când se întorcea în casă, 
băieţelul își striga tăticul și ea aprindea opaițul, și-n fiecare 
seară el înclina din cap spre umbra de pe perete și spunea: 
„Noapte bună, tati!” și dormea în pace. 

Când soldatul se întoarse la familia lui, inima soţiei mai că nu 
explodă de bucurie și izbucni în plâns. „Trebuie să le aducem 
mulțumiri străbunilor noștri”, îi spuse ea. „Te rog, pregătește 
altarul și ai grijă de fiul tău, cât eu aduc de mâncare pentru 
masa de mulţumire.” 

Singur cu copilul său, bărbatul spuse: „Vino la mine, eu sunt 
tatăl tău”. Dar copilul spuse: „Tati nu e aici acum. În fiecare 
seară îi spun noapte bună lui tati. Tu nu ești tati”. Auzind aceste 
cuvinte, iubirea se stinse în sufletul soldatului. 

Când soția lui se întoarse de la piață, simţi un nor al morții în 
casa lor. Soţul refuză să-i adreseze vreun cuvânt. Împături 
rogojina de rugăciune și n-o lăsă să o folosească. Îngenunche în 
liniște în faţa bucatelor pregătite de ea și când hrana se răci și 
nu se mai putea mânca, ieși din casă. 


351 


Soţia așteptă multe zile întoarcerea lui, stând pe malul râului 
așa cum o făcuse și când bărbatul era soldat. Într-o zi o cuprinse 
disperarea și își duse copilul acasă la un vecin, îl sărută și îl 
îmbrățișă pentru ultima oară, după care se duse într-un suflet la 
râu și se înecă. 

Vestea morţii ei ajunse la bărbatul ei, care se afla într-un sat 
pe râu în jos. Șocul topi gheaţa din inima lui. Se întoarse acasă 
pentru a-și îngriji fiul. Intr-o seară, pe când stătea lângă pătuţul 
fiului și aprindea opaițul, umbra lui apăru pe perete lângă ușă. 
Fiul bătu din palmele lui mici, înclină din cap spre umbră și 
spuse: „Noapte bună, tati!” In clipa aceea, bărbatul își dădu 
seama ce făcuse. În noaptea aceea, în timp ce copilul dormea, 
construi un altar pe malul apei și stătu îngenuncheat lângă el 
ore în șir, dându-le de veste străbunilor lui cât de tare își regretă 
greșeala. Cu puţin înainte de revărsatul zorilor, își duse fiul 
adormit la râu și împreună o urmară pe credincioasa lui soție în 
apele morții. 

Bătrâna istorisise povestea fără nicio expresie pe chip și fără 
mare interes. li sfâșia inima. Copilul și mama singuri pe lume. 
Bărbatul și femeia care nu se înțeleseseră reciproc, umbra care 
era tatăl. Râul care le luase viața. 

Intră într-o vale prin mijlocul căreia curgea un pârâu lat și de 
data aceasta se nimeri în plină aversă. Merse prin ploaia 
torențială sub umbrela lui neagră. Pârâul spumega sub rafalele 
de ploaie. Mai departe se rostogolea grăbit, brun și în putere, cu 
vârtejuri înspumate. Ajunse din nou pe terenul drept, acoperit 
de culturi de orez, care domina peisajul din jurul localităţii Cao 
Quyen. 

Trecu pe lângă sălașuri: nu colibe plăcute, ci căscioare cu 
grădini în faţă, iar în spate cu lespezi funerare rectilinii marcând 
locurile de veci ale membrilor familiei, lespezi cu semicalote în 
partea de sus, aidoma unor uriașe copăi de piatră. Ici și colo de- 
a lungul drumului oamenii dăduseră foc la mormanele mici de 
gunoi ud care ridicau spre cer un fum ce îţi aducea vag aminte 
de miresmele autumnale ale copilăriei. 

Bătrâna adăugase poveștii un final: După morţile lor tragice, 
s-au abătut ploi peste munţi. Râul care înecase familia se umflă, 
apele lui crescură furioase, până și cele mai mari pietre din el se 
mișcară de colo-colo, iar larma zbuciumului lui nu s-a potolit 
nicicând. Chiar și în lunile secetoase, când apele lui curg calm, 


352 


râul continuă să vuiască. Un pumn de nisip scos din el și ţinut în 
palmă scoate un zgomot infernal. Dacă arunci nisipul într-un vas 
și umpli vasul cu apă, în câteva minute apa fierbe. 

Când ajunse înapoi la vilă, Chevy-ul negru era în față și 
unchiul lui stătea întins pe divanul din living, iar lângă el, pe 
podea, era un căţel care își făcuse veacul pe acolo în ultima 
vreme. Colonelul ridică mâna de pe capul câinelui, o flutură spre 
Skip și spuse: 

— Am fost înghiţit de canapeaua ta. 

Skip îl ajută să se ridice în capul oaselor. 

— De pernele astea. 

Părea rumen în obraji și totodată tras la faţă. 

— Pernele tale mătăsoase. 

Nguyen Hao ocupa un scaun de răchită lângă măsuţa pentru 
cafea lăcuită în negru. Stând acolo, dar reușind să pară mult mai 
departe, nu spuse nimic, ci doar încuviinţă din cap și zâmbi. 

— Cât e ceasul? întrebă colonelul. 

— Aproape unu. Ți-e foame? Și bun venit, apropo. 

Fusese anunţat de posibila vizită a colonelului cândva după 
anotimpul ploios, dar nimic mai mult de atât. II anunţase, de 
fapt, colonelul însuși. 

— Am comandat cafea, zise colonelul. 

Câinele își atacă organele genitale cu un mâărâit vulcanic, 
extatic. 

— Te-ai ales cu un cățel. 

— E al domnului Tho. Cred că-l vom mânca. 

Se auzi apa trasă la toaleta de la parter. Jimmy Storm ieși 
îmbrăcat în haine de uniformă curate. Potrivindu-și poalele 
cămășii, făcu ochii mari la animalul care se masturba: 

— Cred că potaia ta e îndrăgostită. 

— Potaia mea? Credeam că e a ta. 

Storm râse și se așeză pe canapea. Spuse: 

— Eşti un mare hoțoman. 

Scărpină câinele pe cap și apoi își mirosi degetele: 

— De ce n-ai luat elicopterul? 

Când îl văzu pe Jimmy Storm, vorbi pripit. 

— Elicopterul nu mai e al meu. 

— O! Al cui e, atunci? 


— Le aparţine în continuare aliaţilor noștri, dar i-au găsit o 
întrebuințare mai bună. lar noi renunţăm la zona de aterizare - e 
deja oficial. 

— Credeam că asta s-a întâmplat acum câteva luni. 

— Zeii se mișcă încet, dar se mișcă fără întrerupere. Gata cu 
Cao Phuc începând cu întâi septembrie. 

— Îmi pare rău. 

— Ăștia-i sorții războiului, zise colonelul. În orice caz, astăzi n- 
aș fi luat elicopterul. Asta e o vizită neoficială. Strict familială. 

— Tho îţi poate aduce o bere. Sau ce zici de o tărie? 

— Face cafea. Hai să discutăm cu minţile limpezi. Imi stă 
gândul la o treabă. 

— Bine, atunci. Nu-s aici de florile mărului. 

Asta spunea uneori mama lui, însă lui i se părea ceva fără 
noimă. 

— Ai recitit cu atenţie articolul despre Dimmer? 

— Despre agenţii dubli. Da, domnule. 

Storm spuse: 

— Doamne... 

— Ce? 

— Am citit și eu chestia aia. 

— Ce? 

— Niciun ce. Nu e viabil. 

— Sergent. 

— Colonele, dacă vrei s-o asasinezi pe Maica Domnului cu 
Mannlicher-ul lui Oswald, stau eu de șase. 

— Vrei să spui că nu urmăm procedura standard. 

— Da. Adaptează și improvizează. 

— Skip? Ce spui? 

— Eu conduc mașina cu care vom fugi. 

— N-o s-o împușcăm pe Fecioara Maria. 

— Aștept să mi se spună? Sau să întreb? 

— Noi discutăm aici despre o ipoteză. 

— Nu despre un asasinat. 

— Nu. Doamne, nu. 

— Pornind de la o operaţiune de diversiune? 

— Deci îţi amintești șueta noastră despre genul ăsta de lucru. 
Ipotetica noastră șuetă. 

— Ai spus ceva despre un agent dublu. Un ipotetic agent 
dublu. 


354 


Domnul Tho intră cu o tavă pe care se aflau cești și două 
carafe și turnă cafea pentru americani și ceai pentru Nguyen 
Hao. Plecând, îndemnă cățelul cu latul piciorului să vină cu el. 
Colonelul învârti în cafea cu lingurița. 

— Ce-i chestia asta? 

— Frișcăâ? Aia e pudră de frişcă. 

— Pudră de frişcă? 

— Nu - frişcă. 

— Dumnezeule, nu se dizolvă. Din ce-i făcută? Lut? 

— Hao a cumpărat-o. Presupun că doamna Diu a cerut-o. 

— lisuse Hristoase. Are gust de subsuori. 

— Pare că are ceva ani vechime, zise Storm. A fentat cumva 
progresul civilizaţiei. 

— Arhitecţii ar putea construi un baraj solid din chestia asta. 
Ar putea rezista unor ape furioase. Asta-i. Înapoi la a noastră 
ruse de guerre. Operaţiune. 

— Agentul dublu. lpoteticul agent dublu. 

— Statutul lui s-a modificat. 

— Cât de mult îmi poţi spune? 

— A trecut la noi. A fost nehotărât destul de mult timp. Dar 
când a venit Tet, s-a aruncat cu capul înainte. E al nostru. Dacă-l 
folosim, îl folosim pe rază lungă și pe termen scurt. Ca să putem 
păstra operaţiunea asta în familie. Ai nevoie de vreo informaţie? 

— Operaţiune de familie. Familia este... 

— Doar noi trei de aici și Minh, nepotul lui Hao, pilotul meu de 
elicopter. Lucky. L-ai întâlnit. Lucky și noi trei. 

Storm spuse: 

— Și Pitchfork. 

— Și Pitchfork, dacă o să avem nevoie de el. Pitchfork e în 
Vietnam. 

— Credeam că britanicii nu participă. 

— Au vreo două echipe SAS*% aici, în uniforme neozeelandeze. 
Și câţiva specialiști în Beretele Verzi. Deci Anders e aici. A făcut 
parte din SAS ani în șir. 

— „Termen lung, dar rază scurtă” - ce înseamnă asta? 

— Rază lungă, am spus, dar termen scurt. Îl trimitem înapoi în 
nord într-o operaţiune singulară, să livreze material de 
diversiune. Pentru operaţiunea asta te-am adus aici, Skip. 
Operaţiunea „Arborele de fum”. 


30 Acronim pentru Special Air Service - forţele speciale britanice. 
355 


Colonelul așteptă ca Skip să asimileze vestea. 

Skip nu dădu niciun semn de emoție. Pe chipul lui se citea 
doar letargia și tristeţea unui om care moare îngheţat. 

— Cât de mult depășim procedura standard? 

— Procedurile standard nu se aplică în cazurile ipotetice. Noi 
întoarcem doar lucrurile pe toate fețele. 

— Atunci nu te deranjează dacă joc puţin rolul lui Dimmer? 

— N-ai decât. Ne trebuie un avocat al diavolului. 

— Cred că, în cazul de faţă, diavolul ești tu. 

Storm spuse: 

— Skipper e de partea îngerilor. 

— Pune întrebările cele mai grele. Cineva trebuie s-o facă. Dă- 
i drumul. Ce ar spune Dimmer? 

— Vă pot spune exact ce întrebări ar pune. Sau, în tot cazul, 
cele importante - cele care-mi vin primele în gând. 

— Cum ar fi? 

— Îi poţi controla acţiunile în ambele direcţii? 

— Nu. Nici n-o să încercăm. E o operaţiune singulară, cu o 
singură direcție. Poate să feștelească operaţiunea asta în speţă 
și nimic altceva. Nu-i dăm nimic altceva. 

— Și dacă o feștelește? Dacă minte? 

Colonelul ridică din umeri: 

— Nu pierdem nimic. Următoarea întrebare. 

— Ţi-a spus totul? Sau cel puţin destul cât să începem să-l 
testăm cu poligraful? Cum sunt informaţiile tale? 

— Nebuloase, în acest moment. Suntem încă în procesul de 
evaluare iniţială. Tu vei fi ofițerul de interogatoriu în cazul de 
faţă. 

— Eu? 

— N-ai venit să caști gura. Tu ești ofițerul de interogatoriu. 

Skip inspiră adânc, fără să vrea, și scoase aerul. 

— Deci. 

— Deci - următoarea întrebare. 

— Cred că asta a fost pusă deja: Cât de avansat este 
procesul? A fost supus testului poligraf? Dar ne ocupăm de asta 
mai târziu. 

— Nu vreau teste poligraf. N-am încredere în drăciile alea. 

— Dimmer spune că trebuie făcute teste încontinuu. „Apelaţi 
la poligraf cât mai din timp și cât mai des.” 


— Fără poligraf. Nu poţi măsura un om decât într-un singur 
mod, iar acesta e sângele. Ne-a dat sângele camarazilor lui. 
Asta ne spune mai multe decât orice aparat. 

— De ce nu amândouă? 

— Sângele apă nu se face. Trebuie să simtă că avem 
încredere în el. lar tu ai încredere în mine? Poţi fi de acord cu 
judecata mea? 

— Da, domnule. Fără poligraf. 

— Mersi, Skip. Înseamnă mult pentru mine. 

Colonelul își șterse buza de sus cu degetul. Printr-un soi de 
veștejire lăuntrică și o apunere a soarelui pe chipul său, izbuti să 
transmită ideea că încrederea în judecata sa e la mare preț. 

— Ce altceva? 

— Intrebarea de o mie de puncte. 

— Spune, domnule. 

— Ai raportat cazul? 

Colonelul săltă din umeri. 

— Stai să aduc articolul. 

Skip se ridică în picioare. 

— lute sărit-a diavolul, zise Storm. 

Deși era clasificat, îl ţinea pe masa de lucru. 

— Are el o listă cu ce să faci și ce să nu faci, spuse când se 
întoarse. Numărul zece. 

— Nu sta în picioare, te rog. 

Skip își reluă locul. 

— Numărul zece: „Nu plănui o operaţiune de diversiune și nici 
nu transmite materiale diversioniste fără aprobarea conducerii 
centrale.” 

— Despre asta vorbesc eu, zise Storm. Da' ce dracu! 

— Douăzeci: „Raportează periodic starea cazului, prompt și 
detaliat...” Să vedem aici. Bun, diavolul o spune răspicat: 
„Serviciul și ofițerul care iau în calcul posibilitatea unui agent 
dublu trebuie să cumpănească bine la avantajul net al ţării sale, 
fără a uita vreo clipă că un agent dublu este, la drept vorbind, 
un canal acceptat de comunicare cu dușmanul”. Noi discutăm 
aici despre un agent de legătură neautorizat. 

— Imi place mai mult formularea „auto-autorizat”. 

— Un agent de legătură auto-autorizat. 

Colonelul spuse: 


357 


— Hao, îmi cauţi undeva pe lumea asta niște lapte adevărat, 
te rog? 

Hao părăsi încăperea. 

Colonelul se ridică în șezut, cu mâinile pe genunchi. 

— Nimeni din camera asta nu s-a întâlnit cu individul nostru 
ipotetic. Prin urmare, încă nu există un agent de legătură. 

— Colonele, domnule, dacă tot suntem singuri un minut. 

— Da. Spune. 

— Înţeleg că e o operaţiune în familie și tot tacâmul. Dar e 
musai să vorbim de față cu Hao? 

— Hao? În momentul acesta Hao știe mai multe decât noi. El l- 
a convins pe om să treacă la noi. El l-a contactat. 

— Ce știm, de fapt, despre el? 

— Serios? Ce știm cu adevărat despre oricine din labirintul 
ăsta de oglinzi? 

— Mai nimic. 

— Bingo. lată care este regula jocului: încrede-te în localnici. 
Ti-am spus asta vreodată? 

— De nenumărate ori. 

— Nu poți avea încredere în toată lumea din ţara asta, dar 
trebuie să avem încredere în cineva. Ne ghidăm după instincte. 
Și-ţi pot spune un lucru, făcu el când Hao se întoarse cu o carafă 
mică, tocmai am cerut lapte și uite că-l am. Așa merge totul, 
întotdeauna, cu domnul Hao. 

Hao se așeză și colonelul spuse: 

— Domnule Hao, punem la punct o operaţiune auto-autorizată 
de diversiune la nivel naţional. Ești alături de noi? 

— Categoric, zise Hao. 

— Îți ajunge? îl întrebă colonelul pe Skip. 

— Ajunge. 

— Alte întrebări? 

— Cam asta e tot, răspunse Skip. 

— Bine. 

Colonelul scoase din buzunarul de la piept șase bileţele de 
mărimea celor pe care Skip le folosise mult prea des și începu o 
prezentare. 

— Asta se știe: o operaţiune de diversiune la nivel naţional. 
Da nu poate fi o operaţiune dacă nu are un plan de bătaie. Să 
trecem la această faţă a ipotezei. Cum facem să ajungă în mod 
credibil informaţii false în mâinile dușmanului? Mai precis, în 


358 


mâinile Unchiului Ho? Punând în aplicare un plan prin care el se 
lasă capturat și torturat? Prin intermediul unui agent dublu care, 
chipurile, fură documente false? O sarcină aproape imposibilă, 
dar o combinaţie dintre acestea două ar fi aproape ideală. 
Venind din nouă surse, credibilitatea informaţiilor va spori. 

— Toate astea sunt scrise pe cartonașele alea? întrebă Storm. 

— Jimmy, zise colonelul, mă obosești. 

— Toate astea sunt la nivel ipotetic, simţi Skip nevoia să 
întărească. 

— Da, da, nu e stabilit nimic. Nu știm încă ce facem. De unde 
și viitorul interogatoriu. lar tu ești interogatorul. Numele omului 
nostru este Trung. Tu știi vietnameză cât de cât. El știe niţică 
engleză. Amândoi știți niţică franceză. Corect, Hao - o rupe pe 
englezește? 

Hao rosti prima lui propoziţie întreagă de când intrase: 

— Nu, colonele, scuze. El nu vorbește engleză. Deloc. 

— Ei, asta e. De aia a stat Skip un an în Carmel. 

— Ne descurcăm noi, promise Skip. 

— Știu asta. Domnule Tho! strigă colonelul. 

Tho apăru cu o cârpă de vase în mână. Era probabil trecut de 
șaizeci de ani, dar după trup părea să nu fi depășit vârsta de 
mijloc - deși avea un aer filosofic, imperturbabil - și zâmbea larg 
deoarece colonelul îi zâmbi primul. 

— Domnule Tho - deschide sticla de Bushmills. 

Serviră toţi Bushmills amestecat cu apă. Acceptă până și Hao 
și ținu paharul cu ambele mâini fără să bea din el. Poţiunea făcu 
să dispară paloarea colonelului și la jumătatea paharului păru să 
scape de orice urmă de boală. Și era în mod evident bolnav. 

Fără ca el, unul, să simtă vreun dram de amărăciune în glas, 
Skip spuse: 

— Nu te întrebi ce am făcut? 

— La fel ca noi toţi - ai așteptat să se ivească o strategie 
viabilă. Între timp, ce ai de gând să faci ca să ne ţii ocupați? 

— Nimic. Mă simt inutil aici. Sunt un codaș. 

Storm spuse: 

— Terminologie militară. 

— Se potrivește. 

— Până la etapa asta în care intrăm, spuse colonelul, 
candidatul trebuie să stabilească ritmul. Și uite - cel mai 
convingător lucru la el este întârzierea și reținerea de care a dat 


359 


dovadă. Asta îmi spune că înțelege importanţa pasului făcut. Și 
e sincer cu noi când se declară nesigur. 

Hao vorbi: _ 

— Da. Este sincer. Il cunosc. 

— Dar acum e dedicat, spuse Skip. 

— A trecut la noi. Așa e. Asta e situaţia, zise colonelul. Acum e 
al nostru și vreau să-l știu aici cu tine. Nu vreau să fie în Cao 
Phuc sau în Saigon. Vreau să fie acolo unde n-a mai lucrat 
înainte. 

— Dar care e întârzierea? 

— Nu poate să dispară pur și simplu. Face parte dintr-o celulă. 
Celula face parte dintr-o reţea. Nu poate să-și ia pur și simplu 
concediu. Ne-a oferit motive credibile pentru relocarea în zona 
asta, sau așa ne sigură el, dar durează. El spune că durează și 
eu îl cred. 

— Intre timp, eu sunt un codaș. Citesc din Dickens, cum bine 
știi. 

— Și lan Fleming. Scuze că nu ţi-am putut aduce Tolstoi. 

— Orice carte mare sau plină de agenţi secreţi curtenitori e 
bună. 

— Ai citit seria Shell Scott? 

— Sigur. A lui Richard S. Prather. 

— Dar cărțile lui Mickey Spillane? 

— Totul. De zece ori. 

— Henry Miller? 

— Îmi poţi aduce Henry Miller? 

— E legal acum. A câștigat în instanță. O să-ţi aduc niște 
Henry Miller. 

— Adu-mi Tropicul Capricornului. Tropicul Cancerului l-am 
citit. 

— Nu mi-a plăcut Cancerul. Plictisitor. Capricornul e chiar bun. 

— Oau. Nu știam că ești așa la curent. 

— Au fost scrise în anii treizeci, amice. Domnule Tho! strigă 
el. Simt miros de mâncare? Işi goli paharul. Să mergem afară 
până e gata prânzul. Să facem o baie. 

— Sau o plimbare, propuse Skip. E un tunel mai jos pe drum. 

— Glumești. Aici? 

— Avem tot ce-i nou, unchiule. 

— Hai să explorăm, zise colonelul. Și nu uita sticla. 


360 


leșirea în natură a fost un eșec. Urmară un traseu șerpuit pe 
strada principală în jos, ocolind bălțile. 

— Nu-mi vorbi mie despre știrile de ultimă oră, spuse 
colonelul. Doar atâta cer. lisuse Hristoase, un alt Kennedy. Nu 
poate cineva să-l ucidă pe Unchiul Ho? Oamenii ăștia sunt puși 
pe treabă. Se opri ca pentru a trece la alt subiect, dar mai 
probabil doar pentru a-și trage sufletul. li dobori la pământ în 
ianuarie și-n mai sunt iar în picioare, curaţi ca lacrima, gata să o 
mai încaseze o dată. Ala e tunelul? 

— Ce-a mai rămas din el. 

Colonelul așteptă în liniște zece secunde înainte să parcurgă 
ultimii douăzeci de metri până în faţa tunelului, acum doar o 
groapă prăbușită într-o faleză mică. 

— Ei, nu, Skip, nu. Nu prea cred. Ai văzut tunelele din Cu Chi? 
Nu le-ai văzut, așa-i? 

Pronunță numele ca localnicii, așa încât se auzi Guci. 

— Nu, domnule, nu le-am văzut. 

— Asta nu e tunel, Skip. Pare dezgropat de cineva. Omul 
dezgropa mai degrabă o peșteră sau ceva - cu toate că 
geografia locului nu pare să prezinte peșteri - nu ai nevoie de 
calcar pentru asta? 

— O peșteră? 

— Poate că e o crevasă subterană aici. O crevasă într-o 
stâncă îngropată. 

— Bine. Da. Era în mod categoric fascinat de peșteri. Posedat. 
l-am citit însemnările. 

— Sigur. Dar nu e nici pe departe un tunel de genul 
luptătorilor Vietcong. Tunelele Vietcong nu seamănă deloc cu 
acesta. Intrările coboară drept în pământ. Asta îngreunează 
pătrunderea în ele. 

Skip nu-și dădea seama dacă unchiul său era dezamăgit doar 
de tunel sau și de nepotul lui. 

Lăsară misterul în urmă și se întoarseră pentru prânz; Skip 
era iritat - tunelul nu era un tunel. Probabil, nici măcar o 
peșteră. Se simţea tras pe sfoară de francez. Bouquet îl 
dezamăgise. 

La poarta de jos a vilei colonelul întinse mâna spre cotul lui 
Hao. Ținându-se de brațul lui, se aplecă să ridice o creangă de 
copac ruptă de ultima furtună, de parcă brusc l-ar fi interesat 


361 


pagubele produse de aceasta, și se sprijini în ea ca într-un toiag, 
făcând ultimii câţiva pași până la intrare. 

Doamna Diu terminase de pregătit prânzul. Se duseră direct 
la masa neagră, lăcuită, unde Tho îi servi, i se păru lui Skip, cu 
un anumit aer acuzator: de șaisprezece luni, cu excepția 
preotului, aceștia erau primii lui musafiri la masă. Mâncare cu 
specific local astăzi: supă de tăiței cu carne de vită, frunze de 
mentă și germeni de fasole. Dar și pâine feliată în stil american 
proaspăt scoasă din cuptor și unt. Și Bushmills la discreţie. Fără 
beţigașe, nici măcar pentru Hao. Și fără Bushmills pentru Hao. 
Desertul: un soi de budincă făcută din guave. 

— In cinstea irlandezilor, propuse colonelul, după ce destupă 
a doua sticlă sau, se temea Skip, a treia. 

— Sands nu e un nume irlandez, spuse Storm. 

— Nu despre el vorbim, recunoscu Skip. 

Colonelul se arătă contrariat: 

— Nu? 

— Păi... eu credeam că nu. 

— La început ne-am numit Shaughnessey. Și, pe nepusă 
masă, trecând oceanul a devenit Sands. 

— Asta mi-a spus și mie mătușa Grace. Toată viaţa mea 
mama a tratat subiectul ca pe cine știe ce mare mister și rușine. 

— Nu, e doar o sursă de amuzament și de ușoară stânjeneală. 
Ce vești mai ai de la mama ta? 

— Numai de bine, presupun. Primesc scrisori de la ea. Îi trimit 
înapoi vederi. 

— În orice caz, băieţi, nu toastam în cinstea întregii naţiuni. Ci 
doar a vechii mele echipe - Irlandezii Luptători din Notre Dame. 
Aș spune că sunt în majoritate polonezi. Cel puţin, așa era când 
făceam parte din ei - uitaţi-vă la Skip. Priviţi-i faţa. Crede că 
bătrânul e pe cale s-o ia de la capăt. 

— Dă-i drumul, unchiule. Sunt destul de beat, dacă ești și tu. 

— Da, da, da, sunt plin de aer cald. Ai putea ridica un balon cu 
amintirile mele. Dă-i bătaie, schimbă subiectul. 

— Articolul tău pentru revistă. Nu l-am înţeles. 

— Nici eu. 

— Asta nu prea schimbă subiectul - dacă subiectul e aerul 
cald. 

— Sunt imun la critică. 

— O grămadă de termeni hazardaţi acolo. „Activitate izolată.” 


362 


— Activitate izolată: a da dovadă de iniţiativă, adică a lua 
taurul de coarne în timp ce șeful stă cu mâinile în sus. 

— Şi alţii. _ 

— Care alţii? iți stau la dispoziţie ca glosar. 

— Nu-mi amintesc. 

— Jargonul e important. Gândește-te la publicul potenţial. 
Oamenii ăia se dau în vânt după păsăreasca asta. Ai citit 
„Politica și limba engleză”? 

— Hm... George Orwell. Aha. 

— Ai citit? 

— Da. Și 1984. 

— Ei bine, 1984 e aproape. Nu mai sunt nici șapteșpe ani 
până atunci. 

— În tot cazul, zise Skip. 

— Mai degrabă șaișpe, anunţă Storm. 

— Șaișpe ce? 

— Șaișpe ani până în 1984. 

— Stai o clipă. Optșpe. Optșpe. 

Storm râse, învârtind o felie de pâine lângă capul său cu părul 
tuns soldățește. 

— Dușmanul nu face asta, zise colonelul. 

— Ce să facă? 

— Adunări și scăderi, sergent. 

— Şi ce face dușmanul, colonele? 

— Aștia ne desfac proiectilele neexplodate și ne aruncă 
boașele în aer cu ele. Trăiesc în gropi în pământ. Nu mănâncă 
budincă, își mănâncă în schimb copiii în numele victoriei. Asta 
mănâncă ei la prânz. Așa că să trecem la treabă. Acum avem 
unul de-al lor de partea noastră. Ne poate face praf jumătate din 
infanterie de unul singur. A venit trecând prin toate caznele - 
cunoști cele „trei cazne” Vietcong? Sânge, încarcerare și 
serviciu militar în Nord, le-a făcut pe toate trei. Hao îţi poate 
spune - omul ăsta luptă din timpul francezilor. A fost prizonier 
pe Con Dau. S-a dus în nord și a fost reîndoctrinat după 
Divizare. S-a întors la sud pe urmele Unchiului Ho și de atunci s- 
a ţinut numai de rele. Acum vreo doi ani, în Cao Phuc, a încercat 
să mă asasineze. 

— Glumești. 


363 


— Cam la un an după moartea lui Kennedy, deci sfârșitul lui 
'64, aş spune. Acum doi ani și jumătate. A recunoscut-o în fața 
lui Hao. 

Se întoarse către Hao, care rămăsese invizibil în pofida 
prezenţei sale la masă, și Hao confirmă: 

— Mi-a spus asta, da. 

— A aruncat o grenadă în templu când eram în vizită acolo. E 
un luptător pe bune. O grenadă chinezească spurcată. 

Skip simţi că ţine gura căscată în timp ce îl privea pe unchiul 
său - beat, sfârșit - absolut de neomorăt. 

— Întrebarea e: cu o asemenea dăruire, ce-l face să treacă în 
tabăra noastră? El ce spune, domnule Hao? 

— Nu știu, răspunse Hao. 

— Asta e partea care nu-mi place. Nu-mi place deloc. 

— Nu știu, repetă Hao. 

— Ascultaţi, ascultați, zise Skip dintr-odată jovial, trebuie să 
creăm perdeaua de fum, povestea fictivă. Poate dau o mână de 
ajutor la asta. 

— De aia ai facut unșpe mii de kilometri. Să facem o 
presupunere. Să presupunem că în bombardamentul asupra 
ambasadei de anul trecut câteva hârtii s-au pierdut în vânt. O 
transcriere, să spunem - întâlnirea câtorva pirați bătrâni care 
cred că au o armă nucleară pe care o pot intercepta. Oamenii 
ăștia odioși vor să o aducă pe ascuns în Hanoi și să pună capăt 
tuturor aiurelilor. Ceea ce văd eu ca fiind aiureli. Ceea ce chiar 
sunt aiureli. 

— Stai, făcu Skip, nu o întâlnire având de fapt ca subiect... 
cum să-i spun?... planul, nu planul în sine. Întâlnirea avea ca 
subiect încercarea de /impiedicare a punerii în aplicare a 
planului. Aceia nu erau complotiștii, cu alte cuvine. Erau cei care 
încercau să-i cerceteze pe complotiști. 

— Am înţeles ce spui. 

— Eu nu, sări Jimmy Storm. 

— Hârtiile nu transcriu discuţia unor oameni care chiar 
conspiră, spuse Skip, auzind un ţiuit în urechi de la Bushmills, nu 
redau conspirația propriu-zisă, ci redau evaluarea... - își adună 
puterile - progresului conspirației. Deci avem o transcriere 
codificată... 

— Nu codificată. Doar câteva fragmente disparate care au 
rămas după bombardament. Câteva frânturi... 


364 


Colonelul își continuă gândurile fără să le dea glas. 

Skip regreta acum că se întorsese la acest subiect. Colonelul 
avusese dreptate să amâne băuturile alcoolice până după 
dezbaterea lui. Acum îl discutau din nou, iar el, unul, nu știa ce 
spune. Dar colonelul duse iar paharul de whisky la buze și-l sorbi 
tot dintr-odată. 

— Eu vreau giganți! zise el. Adică, să fim serioşi... Johnny 
Brewster? Tot războiul a stat la Washington, a bătut mingea de 
baschet și-a ticluit cum să pună bețe în roate operaţiunii din Cao 
Phuc. lar acum operaţiunea e pe butuci - din întâi septembrie s- 
a zis cu totul, gata cu joaca. Nenorocitul a făcut parte din Biroul 
de Servicii Strategice. A luptat într-un război: știe cum merg 
lucrurile sau la un moment dat trebuie să fi știut - John Brewster 
probabil că se trezește uneori noaptea ca fulgerat și-și spune: 
Stai o clipă, stai o clipă, aici nu era vorba de altceva? Dar înainte 
să-și aducă aminte că e vorba despre supraviețuirea libertăţii și 
despre salvarea omenirii și despre lumina lumii - micimea și 
rahaturile viselor lui îi trag capul înapoi pe pernă și el își vede 
mai departe nestingherit de sforăit. lar a doua zi dimineaţă totul 
se reduce la Langley. Războiul se poartă în Langley și se poartă 
între indivizi aidoma lui și indivizi aidoma mie, și totul se reduce 
la Agenţie. L-am lăsat lat pe nenorocitul ăla. La naiba cu tâmpiţii 
ăștia. Ce cred tipii ăia că încearcă Statele Unite ale Americii să 
facă în Vietnam? Ei, stai așa - și tâmpiţii ăia din Langley, 
tâmpiţii ăia din Pentagon. Tâmpiţii ăia! Ei nu știu. Pur și simplu 
nu au habar. 

Înclină capul. 

— Colonele, zise Jimmy Storm. 

Colonelul înălță capul. 

— Colonele. 

— Da. 

— M-ai zăpăcit de cap, zise Storm. 

— Asta e un compliment? 

— Bineînţeles că nu. 

— Du-mă la mașină, îi ceru colonelul. 

Hao se ridică în picioare. În afară de asta, altă iniţiativă nu 
luă. 

— Hei, băieţi, hei... de ce nu rămânetți peste noapte? 

— Nu, Skip, nu. Mai bine plecăm înapoi. 


— Luaţi-mă cu voi. Să stau și eu prin Saigon. Doar în week- 
end. 

— Nu te putem duce în oraș, Skip. 

— Haide. Am fost acolo de Tet. 

— Mi-a fost milă. Doar atât. Eşti un soldat. 

— Mai staţi. Vă rog. Putem juca pocher. 

— Ai cărți? întrebă Storm. 

— Da. Da. Staţi. 

— Nu. Tre' să ne întoarcem. 

— Sunt un codaș. 

Storm spuse: 

— Se crede fiul rătăcitor. 

— Oau, făcu Skip, ăsta e Secolul American. 

Storm spuse: 

— Rock'n'roll e aici pe vecie. 

Beat criţă, Skip Sands din CIA se ridică și se întoarse cu faţa 
către scări. Se simţea destul de stăpân pe sine încât să coboare 
scările și să-și găsească încăperea, dar era prea ameţit ca să se 
întindă în pat acolo, așa că se așeză într-un scaun cu picioarele 
sprijinite pe patul răvășit. 

Se trezi după un pui de somn de o oră și se duse pe verandă 
să bea cafea fierbinte, tare, mai puţin revigorantă decât 
senzația puternică de vertij pe care o simţea contemplându-și 
greșelile, toată nedreptatea în care intrase urmându-și unchiul, 
indigenul Om de Acţiune. „Neandertha!” fusese termenul folosit 
de Rick Voss. Domnul Tho veni cu o lumânare antițânţari aprinsă 
pe o farfurie și o așeză pe brațul scaunului de vizavi; poftim, 
simplitatea întruchipată, tăciunele tămâii cu miros înţepător, o 
mărgea portocalie urcând în spirală spre extincţie și neființă. Se 
simţea împrejmuit, atacat, locuit de astfel de imagini dispuse în 
serpentină - tunelele, Proiectul Labirint, catacombele răsucite 
ale urechii omenești... Dar deasupra tuturor se proiecta 
imaginea centrală și complet diferită: Arborele de fum. Da, 
unchiul său avea de gând să se împrăștie ca un spectru negru și 
să acopere întregul Serviciu de Informații, însuși mecanismul lui, 
să-i răstoarne direcţiile de neîntors. Sau să-l atace pe terenul de 
handbal. 

Pentru valoarea lui nutritivă, ceruse lapte adevărat în cafea. 
La gust aducea destul de mult cu substitutul lui cretos. Căţelul 


366 


cel nou i se urcă între genunchi și înghionti cu botul ceașca, 
scoțând un sunet vocal, rugător. 

Unchiul F.X., stâlp de foc, arbore de fum, voia să înalțe un 
arbore uriaș după chipul și asemănarea sa, un nor-ciupercă - 
dacă nu unul real deasupra ruinelor din Hanoi, atunci spaima 
acestei eventualităţi în mintea Unchiului Ho, Dușmanul Suprem. 
Și cine putea spune că bătrânul războinic în delir nu caută să 
atingă adevăruri veritabile? Spionaj, informaţii, analiză, la naiba 
cu toate; ducă-se dracului motivaţia, categoriile, sinteza, bunul- 
simţ. Totul era ideologie, imagistică și conjurare. Flăcări care să 
aprindă minţile și să încălzească faptele oamenilor. Și să le pună 
pe jar conștiințele. Focuri de artificii, totul - nu doar ceea ce ţine 
de istorie, ci și ceea ce ţine de realitate însăși, gândurile lui 
Dumnezeu - fără grai și evident: tipare incandescente, 
extinzându-se la infinit. 

Işi dădea seama că ar fi putut în orice moment să-i spună 
unchiului său că vrea să se ducă acasă. Dar de acum încolo nu 
mai putea scăpa din povestea asta, era mult prea puternic 
implicat în ea, făcând să se prăbușească cerul în capul 
încăpățânat al unchiului. Nu avea să vadă acel cap plecat în 
pământ. 

Îl chemă pe Tho în verandă: 

— Ce-i cu cățelul ăsta? 

Tho spuse: 

— Le médicin. 

— E câinele unui doctor? 

Tho încuviință nesigur din cap și se retrase. 

În scurt timp, doamna Diu veni afară. 

— Domnul Tho zice că în căţel e spirit doctor Bouquet. Când 
doctorul murit, după un an câinele venit. 

— Doctorul Bouquet s-a reîncarnat în câinele ăsta? 

— Da. Doctorul Bouquet. 

— Doamnă Diu. 

— Da, domnule Skip. 

— De ce nu vrea Tho să vorbească în engleză cu mine? 

— El nu vorbește. 

— Nu vorbește engleza? Sau nu vorbește deloc. 

— Da, uneori, spuse ea. Nu știu. 

— Bun, zise el. Sper că asta vă face să înțelegeţi unele lucruri. 


367 


Câinele era acum în curte, cu piciorul ridicat în dreptul unuia 
dintre cei trei arbuști de papaia. În apropiere, domnul Tho se 
sprijini în coada unei greble și se lăsă pe vine ca să apropie un 
chibrit de un morman de gunoaie menajere. Skip admiră arbuștii 
de papaia, cu formele lor suple și coroane bogate și cu fructele 
strânse ciorchine... Proprietarul bătrân păși în spate și privi, 
având grijă de flacără în timp ce angajatorul său reîncarnat, 
încovrigat, își ciupea cu dinţii purecii de la baza cozii. 

— lertaţi-mă, domnule Skip. Doamna Diu rămăsese lângă el. 
Vreţi cina? 

— Să mă gândesc. Vin într-un minut. 

Fiecare lucru la vremea lui. Poate va trimite după Pere 
Patrice, să ia cina cu el. Ca un soi de penitenţă, în prezența 
preotului, se va forța să mănânce chiar dacă-i făcea rău. Dar 
ațipise și ajunse la această decizie în timp ce visa. Se trezi la 
nouă seara, judecând după ceasul de la încheietura mâinii, 
întunericul ca un voal de mătase, tăciunii mormanului ars, 
Bouquet patrupedul sforăind la picioarele lui. Îi era foame, dar 
așa era viaţa, caraghioasă. Se duse în pat. 

e 

Cherry Loot era un tânăr bine clădit, musculos, sever, cu 
cămașa de uniformă vârâtă în pantalonii trași mult prea sus. Nu 
fuma și bea extrem de puţin. Vorbea mult despre microbi. Bolile 
tropicale îi ocupau mintea. Din câte se pare, citise o carte 
despre niște afecţiuni aprige și oribile împotriva cărora nu exista 
vaccin. Cât despre dușman, aproape că nu credea în existenţa 
lui. Nu-l speria câtuși de puțin. 

Cherry Loot îi spuse sergentului Burke: 

— O să dau tot ce-mi stă în puteri pentru spectacolul ăsta 
infect. Mă doare în cot dacă e ilegal, nejustificat sau păcătos. 
Astăzi suntem eroi, mâine suntem naziști. Nu se știe niciodată. 
Nimeni de pe fața pământului nu știe nimic. 

Era o atitudine bine-venită, dacă nu de-a dreptul înălțătoare. 
Toţi ceilalţi vedeau lucrurile exact invers. 

— M-am văzut cu Darlene Taylor până când un hippy pe nume 
Michael Cook a dus-o la o petrecere și i-a dat droguri și a futut-o 
și a făcut-o hippy, iar dacă Michael, hippy-ul malefic, e împotriva 
războiului ăstuia, atunci al naibii să fiu, dar eu sunt pentru. Mai 
mult de atât nu am nevoie să știu. 


368 


Cherry Loot nu părea câtuși de puţin delicat:!. Habar nu avea 
în ce ţară se află, dar se simţea acasă în univers. 

Era rapid, precis, devotat. Avu nevoie de două zile pentru a se 
adapta la fusul orar al zonei, iar în dimineaţa celei de-a treia 
deschise brusc ochii, se uită în jur fără pic de oboseală și ceru să 
i se aducă în faţă orice material și persoană care i-ar putea servi 
la lărgirea cunoștințelor despre tunelele Vietcong din preajmă. 
Asta însemna câţiva indivizi și vreo două desene pe care 
caporalul Cowboy le făcuse la repezeală pentru vechiul, 
precedentul, fostul Screwy Loot. 

Despre Screwy Loot se spunea că plecase la Tan Son Nhut, 
luase o cursă aeriană MAC spre Honolulu și se făcuse nevăzut în 
uriașul rai american. 

Cherry Loot stătu o dimineaţă întreagă în cortul său de 
garnizoană în compania desenelor  caporalului Cowboy 
împrăștiate pe masa pliantă care-i servea de birou. Ceru aportul 
creativ al sergentului său. 

— Nu avem vreun radar sau un sonar pe care să-l folosim 
eficient în cazul ăsta? Adică, vrem doar să știm unde sunt 
localizate tunelele astea. Nu e nevoie să ne târâm pe burtă prin 
ele ca să aflăm asta, nu? Ce suntem noi, gândaci, șerpi sau alt 
căcat de genul ăsta? Sau suntem fiinţe umane raţionale, pe 
două picioare, cu creier, care pot rezolva problema asta? 

— Nu cred că trebuie neapărat să facem asta, domnule. 

— Ce? 

— Nu cred că e musai să cartografiem găurile astea. 

— Am ordine clare să fac asta. E singurul scop al dispunerii 
noastre aici. Altfel știi ce facem? Ne ducem pe Șoseaua Unu în 
jos și tragem în piept ceva substanţă și rămânem fără suflare. 
Asta e alternativa. Nori de Dumnezeu știe ce care-ţi umplu 
plămânii și care fără-ndoială îţi sterilizează boașele. 

— Ordine clare, domnule, adică, domnule, vreţi să spuneţi 
ordine scrise? 

— Vreau să spun că sunt clar exprimate în mintea mea, așa 
cum le interpretez eu. Vrei să pun pe cineva să le clarifice în 
scris? Pentru că în școala de ofițeri nu am învăţat nimic despre 
cum să supravieţuiești fie și numai o zi în căcatul ăsta, însă am 
învățat să nu-mi trag superiorii de mânecă și nici să nu le atrag 
atenţia în vreun fel. 


31 Cherry înseamnă cireașă. 
369 


— Vă încurajez să urmaţi această strategie, domnule Burke. 
Dar sunt echipe de așa-ziși șobolani de tunel care ar cobori 
acolo în locul nostru. Să verific dacă pot fie trimiși încoace. 

— Suntem sub conducerea Operaţiunilor Psihologice CIA până 
la întâi septembrie, după care e posibil să mergem toţi acasă. 
Am spus „posibil”. 

— Domnule. Părerea împărtășită de toţi este că dom’ colonel 
F.X. și-a tăiat craca de sub picioare. 

— Nu te băga. Nu cunoști istoria cazului. 

Cherry Loot umblă prin tabără cu capul descoperit sub norii 
sufocanţi ai amiezii. Părea profund speriat, dar nu de război sau 
de răspunderea sa în cadrul lui. De ceva mai mare. Îngrijorarea 
lui era una la nivel cosmic. 

Celor din plutonul Echo li se părea extrem de iritant modul 
diferit în care Screwy Loot și Cherry Loot rezolvau problema 
gunoiului. Screwy îl lăsase pur și simplu să se împrăștie peste 
tot până când sergentul, mai întâi Harmon și apoi Ames și-n cele 
din urme sergentul Burke, striga adunarea pentru a curăța zona, 
însă Cherry voia ca totul să fie făcut la minut, totul cu precizie, 
totul la locul lui fără întârziere. În anumite privinţe, Cherry Loot 
era mai ţicnit decât Screwy Loot. Screwy Loot nu fusese tocmai 
neinteresat de problema gunoiului. Pur și simplu îl preocupau 
prea mult toate celelalte probleme. 

e 

Omul Negru pocnea din degete, își strâmba fața, își mijea 
ochii, apoi îi căsca mari cât cepele, încercând să-i comunice 
ceva lui James în timp ce acesta continua să se apropie de cortul 
de garnizoană al lui Cherry Loot: 

— Și te duci să dai piept cu dușmanul, spunea el, să intri în el 
ca-n brânză, să intraţi unul prin celălalt, și faceți schimb între 
voi și nu tu te întorci aici printre noi, bătrâne, printre amicii tăi. 
Ci el. Și nu el se duce acolo, printre ceilalți dușmani, să-și 
îndoape faţa cu orezul ăla lipicios, bătrâne, nu el e ăla. Ci tu. O, 
fac cu noi tot ce le tună prin cap. 

— Omule Negru. 

— Da, dulceaţă. 

— Eu sunt. 

— Oh. Oh. Căcat, da. Da, tu ești. Te duci să te întâlnești cu 
băiatul cel nou? 

— Așa se pare. 


Astăzi, Omul Negru își rodea buzele fără încetare. 

— E un dulce, dar se comportă de parcă n-ar ști asta. 

James spuse: 

— Cum îţi mai merge? 

— Bine. Bine. Unul sau doi demoni au încetat să mă mai 
roadă. 

James nu-l mai văzuse pe Omul Negru de mult timp. De la Tet 
încoace. 

— Credeam că ai plecat. 

— N-a fost cine știe ce. Tot sângele ăla curgea dintr-o 
vinișoară sau ceva. Căcat. Ai auzit că aproape am murit? 

— Ai fost lovit? 

— Nu. Am fost tăiat la barul Tu Do. Un negrotei m-a urmărit la 
budă. 

— Ai fost implicat într-o luptă cu cuțite? 

— Cretinu' ăla a spart o sticlă și mi-a înfipt-o în umăr, chiar 
aici, în timp ce mă pișam. 

— Ai primit Inima Purpurie pentru rahatul ăsta? 

— Era cât pe ce s-o mierlesc pentru ţară, iar acum m-am 
întors şi-ţi zâmbesc. Și tu puți. 

— Nu știam nimic despre asta. 

Omului Negru îi tremurau globii oculari în orbite. 

James spuse: 

— L-am văzut pe dom’ sergent. Ți-amintești de sergentul 
Harmon? Sergentul de stat major Harmon? 

— Înî. Harmon. Dom’ sergent. Înî. L-ai văzut? De curând? 

— Nu. Imediat după. 

— Imediat după nenoroc? 

— Aha, făcu James. 

Ajunseră în paralelogramul de umbră de pe partea estică a 
cortului de garnizoană. James se așeză jos și se sprijini cu 
spatele de perete, dar Omul Negru nu putea să stea. 

— Hei, bătrâne. Zi-mi cum te cheamă. 

— Visezi! 

— Spune-mi măcar numele mic. 

— Charles. Charles Blackman. 

— Blackman??? 

— Asta am spus. Chiar căcatul ăsta. Numele ăsta. 

— Fir-aș al naibii. Ce mai nume. 


32 Om negru. 
371 


— Te duci la Noul Loot? 

— Se pare că da. 

— Are niște mișcări, băiete! 

— Aha, e un derviș mic. 

— Aha. Derviş. 

— Charles Blackman. 

— Vezi? 

— Presupun că sunt și tipi albi pe nume Whiteman”. 

— Da, da. Dar nu te aud râzând, 'ţelegi? 

James spuse: 

— Râd de tine, dar mă și întristezi puţin. 

Ușa se trânti. Sergentul scund de la Operaţiuni Psihologice 
ieși cu pași mari din cortul de garnizoană și se așeză în faţa lui 
James ca un indian la o adunare a vracilor și spuse: 

— Încă o zi perfectă. Fie c-o știm, fie că nu. 

— N-aș zice asta. 

Sergentul citi ecusonul lui James: 

— Deci... Houston, J. De la ce vine /-ul - joc de mână? 
Glumesc. Scuze. lar fac pe idiotul în dimineaţa asta, o, căcat. Și 
pun pariu că ai fost în Houston. 

— Mnu. Eu sunt din Phoenix. 

— E cald acolo. De la ce vine ful? 

— De la James. 

— ŢI se spune Jimmy? 

— Uneori, dar nu-mi place. _ 

— Mie mi se spune Jimmy. Dar să nu-mi spui James. Imi place 
Jimmy. Să nu-mi spui niciodată James. Să fim degajaţi. E cald în 
Phoenix. Sunt și treizeci și opt de grade acolo. Treișnouă, 
patruzeci, patrușunu. 

— Tu ești tipul de la Operaţiuni Psihologice? 

— Aha. 

— lisuse. 

— Ce? 

James clătină doar din cap. 

Jimmy se lăsă pe spate și își trase boneta peste faţă. 

— Și aici e cald. Vee-yet Nam. Înseamnă „transpiri încontinuu” 
în limba asta futută a lor. 

Ușa se trânti din nou. leși un individ care, fără să-i salute, 
porni spre latrine. Storm sări în picioare. 


33 Om alb. 
372 


— E rândul lui Phoenix Houston. 

II urmă pe James înăuntru și rămase lângă sergentul Burke 
fără să scoată niciun cuvânt cât timp Cherry Loot își făcu 
numărul. 

— Caporal Cowboy. 

— Da, domnule. 

— Credeai că n-o să ajung și la tine? 

— La drept vorbind, domnule... 

— Îi las pe cei mai răi la urmă. 

James se uită în jur după un scaun, dar Cherry Loot îl ocupa 
pe singurul din încăpere. 

— Mai avem șaizeci și șase de zile din operaţiunea asta. 

— Da, domnule. 

— Inainte să demontăm șandramaua și să ne întoarcem toţi la 
Brigada 25 de Infanterie. 

— Da, domnule. 

— Am avut la dispoziţie nouăzeci de zile și am irosit douăzeci 
și patru din ele. Că veni vorba, zise locotenentul, ai lipsit fără 
permisie douăzeci și una de zile în februarie trecut. Îţi cunosc 
trecutul. Unde ai fost - la demonstraţii la Convenţia Democrată? 

— La ce? 

— Convenţia Naţională a Democraților? 

Sergentul Burke spuse: 

— Domnule, Convenţia Democrată a fost săptămâna trecută. 

— Unde ai fugit, caporal? 

— Am avut o însărcinare specială. 

— Nu. Ai fost beat și ai fugit, iar colonelul a rezolvat lucrurile 
cu predecesorul meu. Spune da, domnule. 

— Da, domnule. 

Locotenentul se uită la sergentul de la Operaţiuni Psihologice 
de parcă ar fi așteptat un comentariu. Nu primi niciunul. 
Locotenentul spuse: 

— Vrem concentrare, ceea ce înseamnă că vrem misiune, 
ceea ce înseamnă că urmărim niște țeluri. Altfel suntem scoși 
din aparat și trimiși la treizeci de kilometri într-acolo, în cel mai 
oribil loc de pe fața pământului. Ai văzut pustiul de pe marginea 
Șoselei Unu? 

— Da, domnule. 

— Misiunea noastră este cartografierea tunelelor din zona 
asta. Tu ai sărit în ele. 


373 


— Eu? făcu James. 

— Ai coborât în ele. 

— Doar ca să... știți, bâigui James, domnule. 

— Ei, care e raportul tău? 

— Nu știu? Despre ce? 

— Ce ai văzut? 

— Doar tunele. 

— Și ce-i cu ele? Spune-mi ceva. 

— Pereţii sunt foarte netezi. 

— Altceva? 

— E mic locul. Nu poţi sta în picioare. 

— Trebuie să te târăști? 

— Nu chiar să te târăști. Ci doar să stai aplecat. 

— Probabil că te apucă pandaliile, zise Cherry Loot. 

— Fără îndoială, domnule, spuse James. 

— Vreau să intri iar în tunelele alea. Cartografiază-le în 
amănunt. Și nu vreau desene de astea fușerite. |ți cam place 
acolo jos, nu-i așa? 

— Nu-i tocmai asta. 

— Ei, nu, absolut, nu, nimic nu mai e tocmai ceva. Dar îţi cam 
place acolo jos. 

— Mă puteți lua de voluntar dacă vă convine, zise James. 

— Uite ce-i, soldat, vreau să creez un perimetru cam de doi 
kilometri pătraţi în care să știu tot ce mișcă și respiră. 

— Știţi că nu-s decât șase tunele aici. Am coborât în toate și 
nu duc nicăieri. Adevăratele tunele sunt la nord de aici. La nord- 
vest. 

— Nu-mi spune asta. Îmi răpești raţiunea de-a trăi. 

— Vreau să fiu despăgubit pentru echipament. 

— Pentru echipament, zici. 

— Am plătit două sute optzeci și cinci pentru pistol, amortizor 
și lanternă. Se pare că ar fi trebuit să primesc toate asta, dar 
dacă aș fi așteptat după armată nici acum n-aș fi avut nimic. 

— Adică două sute optzeci și cinci de dolari? 

— Da, domnule. 

— Ce ai la șold? 

— Un Hi-Power. 

— Unde-i 380-le pentru tunele, atunci? 

— E mai complicat. 

— Serios? Este ceva necomplicat în spectacolul ăsta de căcat? 


374 


— N-am idee. 

— Două sute optzeci și cinci? 

— Aproximativ. 

— Dacă aș putea pune mâna pe bani peşin, mi-aș umple 
buzunarele cu ei. Pot face, cred, o cerere pentru un echipament 
de tunel. Asta mi se pare rezonabil. 

— Faceţi o cerere, atunci. Il pot vinde înapoi ca să-mi scot 
pârleala. 

— Vrei să mă faci părtaș acum la comerțul la negru? 

— Gândeam doar cu voce tare. 

— Nu pot permite ca oamenii să gândească. Nu pot permite 
asta. 

— Da, domnule. 

— Până una alta, șaizeci și șase de zile de aici încolo faci tot 
ce-i de făcut și dai tot ce ai pentru plutonul Echo. Fără permisie, 
fără concediu, fără bere la Barul Purpuriu. Spune da, domnule. 

— Da, domnule. 

— Pe loc repaus și ești liber. 

James se întoarse ca să plece. 

— Bine. Stai. 

— Da, domnule. 

— După ce te fac troacă de porci șaizeci și șase de zile, ce 
plan ai? 

— Plec la Nha Trang să devin Pândar. 

— Nu zău. Școala de comando? Asta-i antrenament avansat, 
băiete. 

— Știu. 

— Ştii împotriva cui desfășoară ei manevre de antrenament? 

— Da. 

— Divizia a 7-a a Armatei Nord-vietnameze. Te trimit pur și 
simplu într-o misiune de patrulare și stau să vadă cine pe cine 
doboară. 

Sergentul scund râse cu veselie: 

— Dacă o feștelești la antrenament ești mort și or să-ţi 
crească ciuperci din cur. 

— Tacă-ţi fleanca, sergent - te rog. Caporale, ăsta-i al doilea 
stagiu pentru tine? 

— Da. 

— Or să te oblige la un al treilea. 

— Nu am nimic împotrivă. 


375 


— Liber, zise locotenentul. Baftă. Liber. 
e 

Se trezi după-amiaza târziu în ciripitul nervos al păsărilor. 
La ligheanul din toaleta de sus, făcu o baie cu buretele și, 
pentru efectul ei răcoritor, o frecţie cu spirt. Işi trase pe el 
pantalonii scurți de baie pe care îi primise din surplusul armatei, 
luă în picioare sandalele și cobori la parter. 

— Domnu' Skip, este ceai, spuse domnul Tho în engleză. 

— S'il vous plait, zise el. 

Se așeză la masă și începu să lucreze la pasajele de text încă 
înainte să vină ceaiul sau să se fi scuturat complet de vise, 
deoarece descoperise că aceasta este o stare bună pentru 
deducerea sensului unor fraze într-o limbă străină, pentru 
surprinderea licărului lor. Tinea becurile stinse și lucra într-un 
soi de crepuscul. În pauze se uita atent la macheta de porțelan 
a urechii omenești, plimbându-și degetul de-a lungul delicatului 
Labyrinthe  membraneux -  Utricule și  Saccule, Canal 
endolymphatique și Nerf vestibulaire, Ganglion de Scarpa și 
Ganglion spinal de corti - și 


Si incroyable que cela paraisse, les Indiens 
Tarahumaras vivent comme s'ils étaient déjà morts... 


— Oricât ar părea de incredibil, tălmăcise Sands, indienii 
Tarahumara trăiesc de parcă ar fi deja morți... 


Il me fallait certes de la volonté pour croire que 
quelque chose allait se passer. Et tout cela, pourquoi? 
Pour une danse, pour un rite d'Indiens perdus qui ne 
savent même plus qui ils sont, ni d'ou ils viennent et 
qui, lorsqu'on les interroge, nous répondent par des 
contes dont ils ont égaré la liaison et le secret. 


Am avut nevoie de un hotărât act de voință pentru a 
crede că ceva avea să se întâmple. Și toate astea la ce 
bun? Pentru un dans, pentru un ritual al indienilor 
pierduţi care nici măcar nu știu cine sunt sau de unde 
vin sau care, întrebaţi, ne răspund cu povești din care 
pilda și misterul le-au scăpat. 


În fiecare după-masă, după acest joc de-a tradusul, trăgea un 
pui de somn lung, în vreme ce afară păsările continuau să 
ciripească, unele insistente, altele reţinute, interogatoare, 
extatice, nedumerite - mai inteligibile, cel puţin în intenţie, 
decât misteriosul cântec al lui Artaud: 


Il me sembla partout lire une histoire d'enfantement 
dans la guerre, une histoire de genese et de chaos, 
avec tous ces corps de dieux qui étaient taillés comme 
des hommes, et ces statues humaines tronconnees. 


Mi se pare că citesc peste tot o poveste a nașterii pe 
timp de război, o poveste a genezei și haosului, cu 
toate corpurile acestor zei ciopliți după înfățișarea 
oamenilor; și aceste trunchiate statui ale oamenilor. 


Acest Artaud părea necruţător. Poate că vorbea serios, poate 
că urmărea într-adevăr ceva. Dar E. Cioran. Cioran. Era 
decadent. Era... neproductiv și delicios: 


Cet état de stérilité ou nous n'avancons ni ne reculons, 
ce piétinement exceptionnel est bien celui ou nous 
conduit le doute et qui, à maints égards, s apparente à 
la „sécheresse” des mystiques... 


Această stare de sterilitate în care nici nu avansăm, 
nici nu ne retragem, această stranie batere a pasului 
pe loc este exact locul spre care ne duce îndoiala, o 
stare care seamănă în multe privințe cu „locurile 
deșerte” ale misticilor... 


nous  retombons dans cet état de pure 
indetermination, ou la moindre certitude nous 
apparaissant comme un égarement, toute prise de 
position, tout ce que l'esprit avance ou proclame, 
prend ľalure dune divagation. N'importe quelle 
affirmation nous semble alors aventureuse ou 
degradante; de meme, n'importe quelle negation. 


377 


recădem în acea stare de pură indeterminare în 
care - dat fiind faptul că orice certitudine ni se pare o 
turnură greșită - fiecare rezoluţie, tot ceea ce spiritul 
avansează sau anunţă, capătă o aură de divagaţie. 
Apoi orice afirmaţie, oricare ar fi ea, pare nesăbuită ori 
degradantă; la fel și în cazul oricărei negații. 


Căuta o traducere în engleză, dacă exista așa ceva. Ca să 
citească și să simtă sensul subminând produsul minţii sale - 
poftea cu toate simţurile acea plăcere. Se gândi să-i scrie unui 
prieten o scrisoare în care să spună: cred că sunt nebun, s-ar 
putea chiar să fiu malefic, iar dacă există Diavolul e posibil să fiu 
aliatul lui... Chiar în miezul abilității mele de-a atinge adevărul, 
vreau să fiu paralizat, vreau să cad în leșin... Vreau ca mintea 
mea să eșueze în fața adevărului. Vreau ca adevărul să mă 
năpădească doar ca o părere, o senzaţie și nimic altceva. Vreau 
să mă ude - să fie real, să fie palpabil... 

Nu puse lucrurile acestea pe hârtie. Nu știa cine poate fi 
prietenul destinatar. Nu avea pe lume alt prieten în afară de 
Cioran: 


Le detracteur de la sagesse, s'il était de plus croyant, 
ne cesserait de répéter. „Seigneur, aidez-moi à 
déchoir, à me vautrer dans toutes les erreurs et tous 
les crimes, inspirez-moi des paroles qui Vois brûlent et 
me dévorent, qui nous réduisent en cendres.” 


Detractorul înțelepciunii, dacă ar crede și el mai mult, 
ar repeta fără oprire: „Doamne, ajută-mă să decad, să 
mă bucur de fiecare greșeală și de fiecare crimă, 
inspiră-mi cuvintele care pe Tine te mistuie și pe mine 
mă devorează, care ne transformă pe amândoi în 
cenușă.” 


Nu era de mirare că Bouquet scrisese în carnețelul său: 


În gloria războiului, în extazul luptei, în adevărul 
războiului vedem că puterea aduce dreptatea. Și că 
respectul nostru faţă de principii se bazează pe 
elocvenţă și superstiție. 


Terminase de fapt cu fișele colonelului. Prinsese elan. Cazne 
zadarnice, gunoaie inutile, dar pentru birocrat nimic nu este 
gunoi până ce-și calcă pe suflet și le aruncă pe toate la coș. 

De ce nu se ducea el să se întâlnească cu sătenii din regiune, 
să culeagă povești populare? De ce-l trimitea pe Tho afară să-i 
spună lui Pere Patrice că are febră, când preotul venise să-i 
ceară o masă caldă? 


Sans rime ni raison, remettre toujours tout en 
question, douter même en rêve! 


Să pui totul sub semnul întrebării, fără niciun motiv, să 
te îndoiești până și de vise! 


Citindu-l pe Cioran, retrăia revelaţia pe care o avusese la zece 
ani, când fiul unui lucrător feroviar îi arătase o fotografie cu o 
femeie mititică care făcea o felaţie unui penis negru uriaș; doar 
torsul bărbatului era vizibil, ochii bolnăvicios-fericiţi ai femeii 
flirtau cu aparatul de fotografiat - curiozitatea sa față de astfel 
de fapte nu era un act de trădare alienantă, era știut, cuantificat 
și înțeles faptul că alţii îi vor hrăni curiozitatea. 


Le doute s'abat sur nous comme une calamité, loin de 
le choisir, nous y tombons. Et nous avons beau 
essayer de nous en arracher ou de l'escamoter, lui ne 
nous perd pas de vue, car il n'est même pas vrai qu'il 
sabat sur nous, il était en nous et nous y étions 
prâdestines. 


Îndoiala se abate asupra noastră ca o calamitate; 
departe de-a o alege, noi îi cădem pradă. Și oricât de 
tare ne-am strădui să ne eliberăm de ea, să o alungăm 
prin fel și chip, aceasta nu ne pierde nicio clipă din 
ochi, căci nu este nici măcar adevărat că se abate 
asupra noastră - îndoiala se afla în noi și noi i-am fost 
predestinați. 


__ Venise în război ca să vadă cum abstracţiunile devin realitate. 
In schimb, văzuse inversul. Totul era abstract acum. 


379 


Singur în casa aceea, singur în războiul acela, împreună doar 
cu cei de teapa lui Cioran... Nu era de mirare că Bouquet ieșise 
pe verandă... 


Din nou noapte, insectele fac gălăgie, fluturii de 
noapte se sinucid lovindu-se de bec. Acum două ore 
ședeam pe verandă și priveam apusul, plin de invidie 
pentru fiecare entitate vie în parte - pasăre, gâză, 
floare, reptilă, copac și lujer - care nu duce povara 
cunoașterii binelui și răului. 


Abisul este plin 

de realitate, abisul trăiește experienţa sinelui, 

abisul 

este viu 

e 
În perioadele în care nu lucra, Bill Houston trăia pe spinarea 

mamei lui, sub același acoperiș cu ea și cu Burris, fratele lui de 
doisprezece ani, lucru care îl aducea la același nivel, i se părea 
lui, cu acel ciudat preadolescent, un copil problemă asemenea 
celor doi mai în vârstă, un elev care a renunţat la școală și un 
vagabond, un aurolac, un fumător de marijuana, un băutor de 
sirop pentru tuse. Un test de credință, spunea bătrâna, o 
chemare la rugăciune. În august, ca răspuns la rugăciunile sale, 
Houston primi o slujbă în partea de vest - încărca semințe de in 
crude în camionete - și-n scurt timp își luă o cameră în zona 
dominată de Second Street și cunoscută ca Deuce, în a cărei 
atmosferă de mahala rău famată simţea că își poate da uitării 
mama și că se poate război în liniște cu tulburările sale. Dacă n- 
ar fi fost lăsat definitiv la vatră, s-ar fi întors pe vas. Se gândea 
la marina comercială, dar nici ei probabil că nu l-ar primi. Se 
gândea la James, fratele lui mai mic, aflat în război, asaltat de 
experiențe, luându-i-o înainte, cine știe cum. Lumea întreagă îl 
lăsase în urmă, îl lăsase la 
Roy Ruggins Seed unde, cum păţise atât de des de când lucra, 
își câștiga salariul executând mereu aceleași mișcări. Trezirea 
înaintea răsăritului și apoi kilometri întregi de urcuș și coborâș în 
vagoanele acelea de șaisprezece metri, înainte și-napoi, sus 
până pe ramă și de acolo până în faţă, târând după el doi saci 
de treizeci și șase de kilograme. Ici și colo mici puncte de lumină 


380 


pătrundeau în vagoane prin pereţii lor găuriţi. Stivuia fiecare 
rând de saci în unghi drept faţă de rândul de dedesubt. 
Stive de câte opt rânduri. Semințele de in aveau un miros 
straniu, care-i făcea greață. Lucra zi de vară până-n seară, de la 
cinci la nouă dimineaţa și de la cinci la nouă seara, cu opt ore 
libere în toiul zilei, când era mai cald. Între schimburi încerca să 
nu se îmbete. Sau, în orice caz, să nu se îmbete prea tare. 

După ce rămase fără slujba aceea, renunță la cameră și 
încercă la Armata Salvării, care insista însă pe abstinenta de la 
alcool și care nu putea fi păcălită mult timp. Dat afară pentru că 
îi mirosea respiraţia a alcool, încercă să se descurce dormind 
ziua în scuarul din centrul orașului și hoinărind pe străzi 
noaptea; dar mai trebuia și să mănânce, iar de la Misiunea Viaţa 
Nouă primea doar un sendviș cu unt de arahide la prânz și 
fasole cu cârnaţi la cină, amândouă mesele însoţite de o cană 
de lapte cu ciocolată. Cât timp aștepta masa de două ori pe zi la 
coadă cu toți rataţii, viaţa își râdea de foamea lui și el își dorea 
să aibă un acoperiș deasupra capului și o bucătărie, să fie din 
nou în marina militară sau iarăși la Armata Salvării - chiar și la 
închisoare. În Phoenix, petrecuse trei săptămâni în arest 
așteptând procesul în care fusese acuzat de ultraj, și nu găsea 
nimic neplăcut în spatele gratiilor. Ți se dădeau trei mese pe zi 
și oamenii se comportau civilizat - erau criminali, poate, însă 
criminalii treji și bine hrăniţi nu se comportă foarte urât. 
Oriunde, numai acasă la mama lui nu. Tânjirea ei ardentă după 
Rai făcea locul acela iadul pe pământ. 

Într-o tavernă din centru întâlni o Pima adorabilă, grăsuță, 
care spunea că este metisă. Ea îl duse în deșert, pe drumul 
rezervației de la est de oraș și stătură pe capota Plymouth-ului 
ei hârbuit în lumina răcoroasă a apusului, când cerul prindea o 
tentă albăstruie incertă. Se înțelegeau bine, el și femeia aceasta 
bună la suflet, cu un dinte din față maro și faţă veselă de 
eschimos. Scundă și trupeșă. Era la drept vorbind sferică. Îl duse 
acasă la ea, o baracă la est de Pima Road, și în câteva zile el o 
luă de soţie într-o ceremonie oficiată de un cretin bătrân și sfrijit 
care susținea că este vraci. Houston și noua lui soţie trăiră în 
deplină fericire vreme de două săptămâni, până când apăru 
fratele ei tuciuriu și enervant de tăcut și se mută cu ei. In timp 
ce ea moţăia într-o după-masă, Houston luă șase dolari și șase 
țigări din torpedoul Plymouth-ului ei - șase, numărul lui norocos, 


381 


și norocul ei că acesta nu era format din două cifre - și se 
întoarse la Deuce cu autobuzul. Avea nevoie de un avocat? Se 
îndoia. Femeia îi mersese drept la inimă, însă două săptămâni 
nu se puneau la socoteală. Nu avea de gând să complice 
lucrurile cu un divorț. 

e 

După octombrie, după anotimpul ploios, după-amiezile 
posomorâte din Cao Quyen erau precedate de dimineţi însorite - 
se gândea uneori la o remarcă de-a lui Jimmy Storm: „La tropice 
nici nu există cer” - și odată cu acest dar veneau anumite 
porţiuni de frumuseţe în camerele estice ale vilei, bare parcă 
solide de lumină între obloanele de la etaj, bucătăria plină de 
reflexii clare printre ustensile, jaluzelele biroului sumbru 
puternic reliefate, la fel și gurile dreptunghiulare de aerisire 
aproape de tavanul salonului: planuri plate, rigide ca niște mici 
exerciţii de perspectivă ale unui pictor... Apoi perpetua, 
uniforma, oficiala lumină a după-amiezii înnorate îi îngreuna 
inima. Dimineaţa vedea asta: întotdeauna i se deschideau 
perspective. Dar după-amiaza nu putea păși, pământul dispărea 
- dizolvat de îndoială. 

Doamna Diu spuse: 

— O doamnă vrea să vă vadă, domnule Skip. 

El se ridică de la masă, intră în salon și întâmpină o străină 
pistruiată, cu piele arămie, zveltă, îmbrăcată într-o bluză albă cu 
buzunare în faţă și pantaloni kaki bărbătești; ea se prezentă: 
„Kathy”, înainte ca el să-și dea seama că o cunoaște. 

În Damulog nu avusese roșeaţa aceasta în obraji și nici 
această mină speriată - isterică ori hăituită - și surescitată a 
atâtor misionari din junglă. Acum le avea pe amândouă. 
Strângea într-o mână borul unei pălării conice țărănești - nong 
la. El i-o luă și o puse pe măsuţa pentru cafea din salon, iar ea o 
urmă într-acolo, rămânând în picioare în apropierea pălăriei. 

— Mi s-a vorbit despre un canadian. 

— Îți pot oferi niște ceai. Vrei niște ceai? 

— Tu ești? Tu ești canadianul? 

— Spune odată, doamnă. Vrei ceai sau nu? 

— Ce zici de niște lichid din acela incendiar cu care aruncați 
peste sate? 

— Am, am... am rămas fără. 


— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Chiar mi-am dat seama. AID! 
Del Monte! Canadian! Ce altceva? Orchestra Simfonică din 
Toronto? 

— Adventist de ziua a șaptea. 

— Cu toţii, o, Doamne. Sunteţi prea comici ca să mai stârniţi 
râsul cuiva. 

— Traduc Biblia, ţin să te anunt. 

— Nu e comic. 

— Credeai că nu știu? Mi-am pierdut simţul umorului acum 
mult timp. Ei, vrei să bei un ceai cu mine, Kathy? Sau nu e vorba 
de o vizită de curtoazie. 

— Eu vin la un canadian. 

— Dar cu gând bun, corect? 

— Da. Pun pariu că ai niște miere. 

— Nu. Lapte condensat, chestia aia ca o pudră. 

— Nu ai miere? 

— Nimic de genul ăsta. 

— Nu? Poate că i-ai dat cu tifla lui McNamara. Lui oare? 

— Ministrul Apărării? 

— Aha. Trebuie să te fi trimis în exil ca pedeapsă, ai? 

— Îmi place aici foarte mult. 

— Voi, spionii, sunteţi mereu foarte îngâmfaţi și foarte 
vorbăreţi. 

— la loc. 

După toate deziluziile pe care le trăise, după toate realităţile 
deprimante ale muncii sale, faptul că fusese numit „spion” îi 
lumină inima. 

Ea se așeză pe marginea unui scaun și se uită în jur cu 
neliniște. 

— Prea bine, acum, zise el, ceai. 

— Cum stau lucrurile în Canada? 

— Haide. Te rog. 

— Nu știu ce să spun. Nu știu ce să spun. Sunt doar, sunt pur 
și simplu... sunt furioasă. Se ridică fără a i se citi pe chip vreun 
scop. Am să plec acum. 

De parcă ideea i-ar fi venit în timp ce vorbea, trecu repede 
pragul și ieși, apucând cu mâinile ghidonul bicicletei negre pe 
care o parcase acolo și urcându-i cu piciorul reazemul. 

— Kathy, haide, stai, strigă Skip, dar nu se duse după ea. 


383 


Recunoscuse că este furioasă. Nu credea că femeia asta 
încerca prea des alt sentiment. 

Se așeză pe divan și se aplecă în faţă, cu coatele pe 
genunchi, uitându-se la revistele de pe măsuţa pentru cafea - 
Time și Newsweek. o fotografie de pe copertă înfățișând doi 
olimpici americani de culoare ţinându-și pumnul ridicat în aer - 
semnul specific al Mișcării Puterea Negrilor. In Ciudad de 
Mexico, credea el, dar nu era sigur, pentru că nu mai citea 
revistele acelea. 

Femeia se întoarse. 

— N-am primit nicio veste de la tine. 

Așteptă până când ea apucă scaunul mare din faţa lui, îl târî 
puţin în spate cu dezamăgire făţișă și se așeză pe răchita lui 
pârâitoare. 

— Ei? 

— Ei, am trimis câteva vederi. 

— Eu am scris o cârcă de scrisori. Pe câteva chiar le-am 
expediat. Știi de ce am întrerupt comunicarea? 

— Sper că-mi vei spune. 

— Pentru că la moartea părintelui Carignan... știai că a murit? 
Sigur că știai că a murit - pentru că a ajuns la noi vestea că 
preotul de lângă Carmen s-a înecat și tu ai adus vestea la 
dioceză, și am fost împreună trei săptămâni, ca amanți, și n-ai 
amintit de asta nicio clipă! 

— N-am primit o scrisoare de la tine acum un an? Cu mult 
timp după ce preotul... treaba de acolo, înecul. 

— A durat puţin, dar până la urmă am înțeles: nu merită să 
stai la povești cu mincinoșii. 

— Poate că nu, spuse el. Dar m-am bucurat de scrisori. 

Asta păru s-o descumpănească. 

— Nu mi-ai răspuns niciodată ca lumea. Vederile nu se pun la 
socoteală. 

— Poate că nu voiam să mint. 

Adevărat, dar nu acesta era adevăratul motiv al tăcerii sale. 
Considerase că scrisorile ei erau aberante. 

— Sau, ei bine, nu... scrisorile sunt greu de scris. Asta e mai 
aproape de adevăr. 

— lată un canadian fals care vorbește despre adevăr. Apropo, 
sub ce nume ești cunoscut? 

— Skip. 


— Skip și mai cum? 

— Benet. Dar mai mult Skip. Tot Skip. 

— Alias Benét vrea să vorbească despre adevăr! 

— Nu putem spune întotdeauna întreaga poveste. Tu însăţi 
mi-ai spus asta odată. 

— Nu-mi amintesc s-o fi spus vreodată, dar e în mod categoric 
adevărat atunci când e vorba de cineva ca tine, e categoric 
adevărat în cazul tău. 

— Deci... o să rămâi o vreme. 

li aruncă o privire tăioasă; îi lăcrimau ochii. Mânia ieși din ea 
odată cu un suspin puternic și el își dădu seama că se bucura 
să-l vadă. 

Cât despre spion, era încântat, îi tremurau mâinile de bucurie. 
O găsi pe doamna Diu și ceru ceai, fructe, pâine; „Doar două 
minute”, îi spuse oaspetelui lui, după care se întoarse în 
bucătărie, îngrozit de gândul că avea să o înfrunte pe Kathy fără 
ceva de mâncat și de băut, și așteptă ca doamna Diu să le 
pregătească. Duse tava el însuși. 

Și ea părea că se simte jenată. 

— Cătelul ăsta, spuse ea, se plimbă pe unde are chef. 

— Acela e docteur Bouquet. Casa asta era alui. 

— Se comportă de parcă încă ar fi. 

— S-a reîncarnat. 

— Serios? Da’ știu că și-a ales greșit țara în care să se 
întoarcă reîncarnat într-un câine. 

— Dar aș spune că și-a ales bine casa. 

— O să ajungă în farfuria cuiva. 

— Cred că e prea bătrân acum. 

Dădu să scarpine cățelul, dar își dădu seama că se va murdări 
pe degete. 

— Hei, făcu el, nu pot să-ţi cer să rămâi. Nu am posibilitatea 
să-ţi țin companie. Nici măcar un pic. Nu zilele acestea. Sunt 
îngropat în muncă. 

— Poftim? 

— Ei, asta e o nebunie. 

— Aha. Este. Vreau să spun... 

— Credeam că mă descurc, dar presupun că încep să intru în 
panică. 

— Vrei să rămân sau vrei să plec? 

— Vreau să rămâi. 


Se fâstăci, scăpă o baghetă mică pe jos și docteur Bouquet o 
zbughi cu ea. Îl urmări din priviri, un om fără reflexe. 

— l-am spus docteur Bouquet, dar cred că ar fi trebuit să-i 
spun monsieur. N-a luat cu el licența de medicină în a doua 
încarnare, așa-i? Tu ce treabă ai aici, în Cao Quyen? 

— Ce treabă am aici? 

— Da. Cu aproximaţie. 

— Acum lucrez pentru FSCL. Gata cu MIAC. 

— FSCL? 

— Fundaţia „Salvaţi Copiii Lumii” e o rețea de aproape 
nouăzeci de agenţii răspândite pe tot mapamondul, care oferă 
servicii sociale copiilor și familiilor acestora din 1934 încoace. 

— Sunt convins că asta face. 

— Asistenţa în cazurile de adopţie reprezintă funcţia de bază 
a Fundaţiei. În mai multe districte, inclusiv în acesta, facem tot 
posibilul să coordonăm procedurile din partea copiilor fără 
familie. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Termină. Așa că am venit în vizită la familia de misionari 
din Bac Se și ei mi-au spus de tine. Familia Thomase. 

— Nu i-am întâlnit. N-am auzit de ei. 

— Ei au auzit de tine de la un preot. 

— Thong Nhat - Pere Patrice. 

— N-aș putea să-ţi spun. Știu doar că m-am abătut din drum 
ca să salut un compatriot canadian și în schimb am dat peste 
tine. Americanul liniștit. 

— O, asta-i, zise el, mersi că nu mi-ai spus urât. 

— Oricum n-ai fi auzit. Ești surd. Cu toţii știm deja asta despre 
tine, toţi, mai puţin voi, americanii. 

— Mi s-a părut o secundă că suntem pe aceeași lungime de 
undă. 

— Scuze. 

Ea rămase fără idei și se limită la a-l privi cu milă. 

— Qué pasa? 

— Qué pasa? Vorbești ca un soldat yankeu. 

— Știu. Qu6 pasa? 

— Sunt sleită de puteri. 

— Pun pariu că ești. 

— Adică - eu sunt cea urâtă. Asta m-a sleit de puteri, nu? 


386 


— Uite ce-i, spuse el, mă bucur foarte tare că ai venit. Mă 
bucur nespus, Kathy. 

— Serios? 

— Chiar trebuie să mă fac de râs? 

— Nu m-ar deranja, spuse ea. 

Din fericire, cățelul se întoarse pentru încă o portie. Skip îi 
ciufuli blana și-i dădu bucăţi de mango. 

— Și ai venit aici datorită orfanilor, presupun. Din partea 
FSCL. 

Ea încuviinţă din cap, cu o felie de mango înfiptă în furculiţă și 
ținută sus ca un steag, cu gura plină de pâine. Inghiţi pâinea, 
mango-ul, aproape înghiţi și furculiţa. 

— Acum mie îmi pare rău. Nu m-am gândit - voiai o masă ca 
lumea? 

Ea clătină din cap, mestecând în continuare. 

— Nu, mersi. Da - adică, da, adopţie. Suntem o organizație- 
umbrelă pentru agenţiile de adopţie. 

— Dacă fiecare familie din America de Nord ar adopta un 
vietnamez, am câștiga războiul. 

— Ceva de genul ăsta. Nu m-ar deranja să curăț ţara și s-o las 
doar pe mâna ucigașilor. 

— Sunteţi la fel de drastici ca cei de la MIAC? 

— O, sigur - proporţional cu eforturile noastre, suntem. Dar 
cum l-am auzit odată pe primarul Luis spunând: „Găsim noi 
bani, o să ne adresăm multor oameni”. 

— Te pricepi. Vorbești exact ca el. 

— Ai ţinut legătura? 

— Nu. 

— Nici eu. 

— Hai să ne întoarcem la alte lucruri, propuse el. La ce-ai spus 
tu, și anume că nu te deranjează dacă mă fac de râs. 

— Lasă-mă mai întâi să mănânc. 

În câteva minute îi arătă camerele de sus. Din câte văzu el, 
urcând scările în urma ei, păstrase puțin proporțiile la șolduri și 
coapse, dar după cum spusese și ea, viaţa o sleise. El însă o 
luase pe cealaltă pantă. Nu avea un cântar la dispoziţie, dar 
pantalonii scurți de baie îl strângeau mai tare și îi purta trași mai 
jos, sub „colăcei”. Nu avea cântar, dar i se dăduse un stetoscop 
și un tensiometru. O duzină de role de bandaj, nu însă și 
leucoplast. Așa erau proviziile de război - toate anapoda. 


387 


Acestea erau gândurile care îl tulburau în timp ce încerca să afle 
cum să facă faţă copleșitoarei sale fericiri și poftei trupești, 
buricelor degetelor care îl furnicau, inimii încleștate, ametțelii. 
Nu că pe ea ar fi deranjat-o un avans, însă era ţicnită - în cel 
mai fericit caz dificilă -, afectată, fals-cinică, ultra-pasională. 
Categoric nervoasă. Și toate acestea îl întărâtau. Și era ultima 
femeie cu care se culcase, una din cinci în treizeci de ani de 
viaţă. Bărbații cu reflexe bune nu dau cu piciorul la șanse. Cei cu 
reflexe slabe ar trebui să evite asta. Și din cele cinci, ea era 
singura cu care se culcase mai mult de o singură dată. Intră 
primul în dormitorul său, se întoarse spre ea și... nimic. Niciun 
reflex. 

— Am spus că nu m-ar deranja, zise ea și se sărutară 
stângaci. 

— Domnule Benét, ai niște vin? 

— Am. Slavă Domnului, am. Și o jumătate de sticlă de 
Bushmills. 

— Putem începe petrecerea, spuse ea și așeză ușor două 
degete pe antebraţul lui. 

Cuprinzându-i degetele în mână, o conduse spre patul dublu, 
unde puse în aplicare ceea ce învățase din pasajele îndrăzneţe 
ale lui Henry Miller, din minuscule fotografii obscene, din discuţii 
de cazarmă. La fel ca în Damulog, nu vorbiră. Tot ce făceau era 
un secret - mai ales față de celălalt, faţă de partener. Ea 
spusese că nu o deranjează și chiar spre final ridică privirea în 
sus spre tavan și strigă. Și preţ de o clipă el își spuse: Sunt 
James Bond, înainte să recadă în braţele cenușii ale îndoielii - 
Artaud și Cioran, cățelul, vremea, sensul tuturor acestora, 
așteptarea întâlnirii cu un presupus agent dublu, lucrul pentru 
înfăptuirea căruia fusese adus acolo cu aproape doi ani în urmă. 
Era o nerozie. Operaţiunea aceea riscantă și războiul însuși - 
nerozie după nerozie. Și femeia aceea de lângă el cu care 
tocmai făcuse dragoste, care transpira ca un jucător de handbal. 

Era un mic concurs, i se părea lui, concursul „Cine vorbește 
primul”. 

— Pentru apă caldă trebuie făcut focul, spuse el, dar dacă vrei 
un duș... 

— O, fii serios! O să mă spăl cu apă rece. 

— Mă duc să fac pipi, zise el. După aia te poţi duce la duș, 
bine? 


388 


Cât timp ea făcu duș, el se șterse cu cearșaful și își trase 
înapoi pe el pantalonii de baie. Se gândi să arunce un ochi peste 
o carte, dar vremea era posomorâtă și norii de furtună îi ofereau 
doar o lumină verzuie, supărătoare. Toate cărţile sunt la parter. 
Nu am ce să fac, își spuse. Nu e nimic de făcut. Se așeză la 
măsuța de ceai cu ochii la genunchii săi, la picioarele sale goale. 

Ea se întoarse înfășurată într-un prosop, cu părul ud întins pe 
spate și cu pete roz în obraji, vizibile în pofida bronzului. Avea 
genunchi zbărciţi. Strângând prosopul la piept, se întinse, 
lungindu-și braţul stâng și ţinând prosopul aproape. In faţa lui 
era un scaun, dar ea se așeză pe pat. 

— Alea seamănă cu hainele în care te-am văzut prima dată. 
Purtai niște pantaloni scurți de baie ciudaţi, exact ca ăia, cu 
buzunare. 

— E chiar perechea aia, de fapt. Sunt al naibii de rezistenți. 

— Ce s-a întâmplat cu bermudele tale multicolore? 

— S-au destrămat, cred. 

— Și atunci a fost o furtună. A 

— Prima dată când m-ai văzut purtam pantaloni lungi. In 
restaurantul ăla din Malaybalay, ţi-aduci aminte? 

— Refuz să-mi aduc aminte. 

Kathy venise la ţanc. Aceasta era atmosfera ei. Aceasta era 
lumina care i se potrivea, care se potrivea pielii palide și triste 
de sub gâtul bronzat și de deasupra coatelor aspre, care se 
potrivea posturii de martiră virgină, așteptării ei nerăbdătoare - 
gamba ei dreaptă, cam groasă, de ţărăncuţă, bălăbănindu-se pe 
pat și laba piciorului cufundată în umbra de la nivelul dușumelei 
din lemn vechi, un picior îndoit și cu talpa lipită de celălalt 
genunchi, alcătuind cifra 4, așa cum stătea întinsă pe spate pe 
pat, cu o mână peste sâni, cu cealaltă la ceafă - lumină băltită, 
lumină de biserică. Dacă ar fi știut cum se holba la ea, i-ar fi 
interzis s-o facă. Dar ea întoarse ochii și se uită drept la el, fără 
nicio modificare a expresiei, de parcă prezenţa lui n-ar fi contat. 
Ea, în sine, nu era frumoasă. Momentele ei însă erau. 

Încăperea se întunecă și palele de vânt aduceau voci din sat 
și zăngănit de obiecte, însă cu puţin înaintea ploii vântul se 
potoli și ceea ce căzu din cer semăna cu o banală aversă de 
vară în New England. 

— Te holbezi de-adevăratele. 

— Eşti o ușurare, fir-ar să fie. Faci totul să dispară. 


389 


— Totul, cum ar fi? 

— Plictisul. Plictisul. Și gândurile prea multe. Claustrofobia. 

— O, în Manitoba suntem experți în claustrofobie. Cum vine 
primăvara, bărbaţii sar în camionete și fac o sută cincizeci de 
kilometri pentru o dușcă de whisky. 

— Apropo de asta. Vrei niște Bushmills? 

— Am uitat! Pentru Dumnezeu - la ce te holbezi așa? 

— Nu am voie? 

— Nu când te holbezi la mine. Sunt o hoașcă bătrână. Soarele 
ăsta te pârjolește de nu te mai vezi. Sunt târșâită. 

— Porţi doar semnele aventurilor tale. 

— Baliverne. 

— Nu. 

— Tu crezi că locul ăsta e o aventură? 

— Sigur. 

— Numai că nu e plăcut. E o aventură, dar aventura nu e 
plăcută decât după ce s-a încheiat. Și asta nu întotdeauna. 

Acesta i se păru un adevăr. Umplu două pahare de Bushmills 
călâu și le duse la pat. Trăgându-se cu spatele la perete, ea ţinu 
păhărelul cu ambele mâini și sorbi. 

— Adventiștii beau de obicei? 

— Unii da, alţii nu. Aici, în haznaua asta, aș zice că bem toţi 
atunci când avem ocazia. 

— Unde ai fost? În deltă. 

— La o vilă numită Sa Dec. Dar a trebuit să plec. S-au 
schimbat lucrurile acolo de la Tet încoace. Totul e ciuruit de 
gloanțele mari ale americanilor. Toţi trebuie să fie atenți. 
Dezastrul pândește după colț. Pentru mulţi oameni e deja 
prezent. E o situaţie teribilă, teribilă. Te obișnuiești cu ea și-ţi 
vezi mai departe de viaţă, dar într-o zi te trezești și vezi că nu 
mai ești obișnuit cu ea. Apoi, după o vreme, te reobișnuiești. 

— Deci ai venit în căutare de orfani? 

— Nu e nevoie să-i căutăm. 

— Așa-i. Așa-i. 

— Păstrăm doar legătura cu misionarii. Dacă ne stă în puteri, 
am vrea să punem ceva pe picioare, ceva mai bun. Mai mare. 
Unităţile de cazare existente sunt teribile, toate, fără excepție. 

Pentru moment, lucrurile teribile nu-l interesau pe Skip. In 
timp ce ea vorbea, el îi studia capul și se întreba ce ar fi încercat 
Rembrandt într-o lumină atât de ștearsă, de sinceră. 


390 


Kathy spuse: 

— Și aparatul tău foto. 

— Aparat foto? E 

— Mi-amintesc că aveai un aparat foto. Il mai ai? 

— Am renunțat la el. Gata cu fotografiile. Transformă lumea 
într-un muzeu. 

— În loc de? 

— În loc de un bâlci al nebunilor. 

Păstra fotografii în sertarul scrinului său, alături de pistolul 
Beretta pe care nu-l folosise niciodată. 

— Uite aici. 

Îi înmână vreo duzină. 

— Emeterio D. Luis! 

— Nici măcar una cu tine. 

— Un jitney! Mi-e dor de autobuzele alea. 

— Erau aproape cincizeci de oameni în el. 

— Nu-i de mirare că i s-a spart cauciucul. 

Un ciocănit. Doamna Diu întrebă dacă poate să intre. 

— Coborâm noi la cină, strigă Skip prin ușă. 

— Am tămâia parfumată. Vreți? 

— Bine. 

Femeia intră cu trei beţișoare care împrăștiau un fum dulceag 
și spuse: 

— Da, bună seara. 

Și le așeză în suportul de pe raftul de sus, în cealaltă parte a 
camerei. 

— OK. Cina mai târziu. Anunţ eu, zise și ieși închizând ușa 
încet după ea. 

Ploaia se oprise. Prin geamul cu plasă, în cele două minute 
înainte ca amurgul să devină noapte, îl urmări pe Tho cum urcă 
într-un arbore de papaya din spatele vilei. Pentru că aceștia 
creșteau peste mal și peste pârâu, bătrânul nu putea să scuture 
pur și simplu fructele, ci trebuia să urce după ele desculț și cu 
un cuţit de bucătărie între dinţi, ţinându-se cu ambele mâini de 
trunchi, să taie cu o singură mână fructul și să-l strângă la 
subsuoară, după care să coboare cu spatele și, la un metru de 
pământ, să sară parcă imponderabil. 

— Îmi mai dai un păhărel? 

— Cum să nu, camarade. 

— Doar câţiva stropi. 


Brusc, Skip se simţi puţin iritat din cauză că femeia îi 
smulsese mai întâi scuzele - deși el glumise doar, luându-și în 
râs căinţa - și că acum uitase totul. Și-i trecu prin gând că lunile 
de singurătate îl învățaseră să se citească pe sine, să se 
analizeze ca un cărturar; că măcar o persoană de pe faţa 
pământului ajunsese să-i fie cunoscută. 

Plouă din nou, după care se făcu noapte. Kathy nu se mai 
putea întoarce acum la misionarii de la Bac Se. Dormiră 
împreună umăr la umăr, fără cearșafuri, ea îmbrăcată într-un 
tricou aspru de-al lui și el în boxeri. A doua zi, după micul dejun, 
ea plecă spre Bac Se pe bicicleta ei neagră și Skip nu o mai văzu 
niciodată. 


e 1969 œ 


Când cei trei americani își făcură apariția la ușa din față a 
casei sale pentru a-l duce la Școala de limbi străine a Forțelor 
Armate, Hao nu știu ce să creadă despre natura întâlnirii. 
Singurul dintre ei care vorbi, un negru, o făcu într-un mod 
politicos, prezentându-se drept Kenneth Johnson de la 
Ambasada Americii. Merseră spre centrul orașului într-un Ford 
închis, cu aer condiţionat, cu număr de înmatriculare diplomatic, 
Hao aflându-se pe bancheta din spate cu unul dintre cei doi 
tineri. 

La destinație, cei doi tineri coborâră deodată și deschiseră 
amândoi portierele pasagerilor. Hao și Kenneth Johnson merseră 
singuri mai departe, pe lângă baricadele de ciment, spre o 
clădire nouă, sclipitoare. Clădirea dinainte fusese demolată în 
timpul atacurilor Tet din anul precedent. Două sau trei mii de 
membri ai armatei vietnameze studiau acolo engleza. Interiorul 
mirosea a vopsea proaspătă și a lemn tăiat. 

Din câte știa el, în clădire nu era ţinut niciun prizonier. 

Johnson îl conduse pe o scară în jos, către subsolul clădirii, 
unde un pușcaș marin în uniformă intră în pas cu ei. Elevii 
ocupau etajele superioare și pașii lor făceau plafonul să vibreze, 
însă în acel coridor de la subsol Johnson, Hao și pușcașul erau 
singuri. La capătul coridorului ajunseră la o ușă în dreptul căreia, 
pe perete, era încastrat un soi de calculator, cu patru sau cinci 
butoane pe care Johnson le apăsă imediat fără ezitare și 
încuietoarea ușii zumzăi și clămpăni. 

Johnson spuse: „Mulţumesc, sergent Ogden”, și el și Hao 
intrară într-un hol mărginit de uși închise. Acolo era liniște și 
răcoare. Johnson îl introduse pe singura ușă deschisă într-un 
salonaș mobilat standard cu o canapea și scaune tapisate, dar 
dotat și cu un răcitor mare roșu pe care erau imprimate 
cuvintele  „Coca-Cola”. Încăperea nu avea deloc geamuri. 
Subsolul acela probabil că se afla mult sub pământ. 

— Vrei o Cola? 

Johnson trase în sus de capacul greu al răcitorului, scoase o 
sticlă aburindă și, după ce o desfăcu folosind un desfăcător 


393 


atașat de lateralul răcitorului, i-o dădu oaspetelui său. Era foarte 
rece. 

Simţindu-se obligat, Hao luă o gură. Țuguie buzele, înghițind 
lichidul în partea dreaptă a gurii. Avea un dinte cariat, un molar 
în partea stângă. Colonelul îi spusese ceva despre un dentist. 

— la loc, îl pofti Johnson și Hao se așeză pe marginea 
canapelei cu picioarele încordate ca ale unui alergător. 

Johnson rămase în picioare. Era scund pentru un american și 
avea pete mari la subsuorile cămășii albe. Hao nu schimbase 
niciodată vorbe cu un negru. 

Veniseră după el cam la o oră după ce Kim plecase la piaţă. 
Asta însemna că nu voiau ca ea să fie de faţă. Că intenționau să 
păstreze caracterul secret al vizitei. Că nimeni nu trebuia să știe 
unde se află el. 

Johnson se așeză comod în scaunul din faţa lui și-i întinse o 
țigară. Hao o acceptă, deși avea și el un pachet de Marlboro, și o 
aprinse cu bricheta sa. Inspiră adânc și suflă fumul pe nări. Fără 
filtru. Scuipă discret un fir de tutun. Faptul că strămoșii omului 
din faţa lui făcuseră parte dintr-o rasă de sclavi îl stânjenea. 

Domnul Johnson își puse ţigările înapoi în buzunarul cămâășii 
fără să ia și el una, apoi se ridică în picioare. 

— Domnule Nguyen, mă scuzi un minut? 

Până ce Hao pricepu întrebarea, negrul ieși fără să închidă 
ușa după el și-l lăsă singur cu gândurile lui, care nu erau dintre 
cele mai fericite. Aruncă în sticlă chiștocul de ţigară și acesta 
sfârâi, pluti, se înnegri și se scufundă până aproape de fund. 

Prin ușa deschisă Hao o văzu pe Kim, soţia lui, trecând pe hol, 
însoţită de un alt american. | se făcu inima cât un purice. Ea 
stătea cu privirea în pământ, de parcă ar fi mers pe o potecă 
pietroasă. Din câte se părea, nu-l observase. 

Negrul se întoarse. 

— Domnule Nguyen? Să reluăm discuţia în alt loc, dacă nu te 
deranjează. 

Johnson nu se așezase pe scaun. Hao înțelese că nici nu avea 
de gând să o facă, că el însuși trebuie să se ridice. Se lăsă 
condus doar câţiva pași pe hol spre o a doua încăpere fără 
geamuri în care se afla un tânăr slab, colţuros, cu ochelari de 
citit coborâţi pe nas, stând picior peste picior, uitându-se în jos 
și la stânga la conținutul unui plic mare deschis pe masă, lângă 
el. Îi zâmbi lui Hao, spunând: 


394 


— Domnule Nguyen, intră, te rog, vreau să-ţi arăt asta. 

Și Hao căută o rază de speranţă în tonul lui aproape 
prietenos. Pe masă erau aranjate dispozitive și sârme care 
aduceau cu un sistem radio sofisticat. 

— Eu sunt Terry Crodelle. Toată lumea îmi spune Crodelle și 
sper că așa-mi vei spune și tu. E bine dacă-ţi spun domnul Hao? 

— Bine. Da. 

— Șezi, șezi, te rog. 

Hao se așeză în scaunul tare din lemn de lângă cel al lui 
Crodelle. Un al treilea scaun aștepta gol, dar domnul Johnson 
rămase în poziţie de drepți. Erau doi americani foarte diferiţi, 
amândoi îmbrăcaţi în pantaloni sobri identici, pantofi strălucitori, 
cămăși albe cu mâneci scurte: Johnson în picioare, distant, ușor 
incomodat și negru la faţă, Crodelle relaxat și sigur pe sine, cu 
piele palidă, pistruiată și păr de culoarea paiului. 

Domnul Johnson spuse: 

— Să-l chem pe Sammy? 

Crodelle nu-i răspunse. 

— Domnule Hao, zise Crodelle, n-o să ne lungim cu vorba, nu 
te teme. 

— Asta e bine. 

— Într-o oră vei fi înapoi acasă. 

— Astăzi vrem să plantăm un copăcel pentru Tet. 

— Îmi înţelegi engleza? 

Hao spuse: 

— Uneori nu înţeleg multe lucruri. 

Ținea încă în mână sticla de Cola în care plutea mucul de 
țigară. Cu delicateţe, Crodelle o luă și o așeză pe masă. 

— Încă una? 

— Nu, mulțumesc. Dar e foarte bună. 

Crodelle își vâri ochelarii în buzunarul de la cămașă și se 
aplecă în faţă pentru a-l privi pe Hao în ochi fără ostilitate ori 
viclenie, ci doar cu atenţie. Avea gene scurte de culoarea 
părului și iriși de-un albastru deschis. 

— Nu vreau să aduc aici un interpret. Putem discuta fără 
interpret? 

— Da. Nu știu engleza atât de bine încât să vorbesc, dar de 
înțeles înțeleg bine. 

— Mă bucur, zise Crodelle. 


Johnson spuse și el „Mă bucur” și ieși din cameră, închizând 
ușa după el. 

— Ştii ce e drăcia? 

— Poate un radio. 

— E un aparat care stabilește dacă un om minte sau spune 
adevărul. Sau așa umblă vorba. 

Oare aparatul comunica lucrurile acestea despre el în clipa 
aceea? 

— Cum e posibil? 

— Nu e domeniul meu. Nu îl vom folosi astăzi. 

Hao spuse: 

— Eu caut pace adevărată. Abia aştept să faceţi. Abia aştept 
asta de la voi. 

Crodelle zâmbi: 

— Războiul nu este pace. 

Crodelle se ridică, se duse la ușă și o deschise. 

— Ken? strigă el. lartă-mă, domnule Hao. 

Cel care apăru era Johnson. 

— Avem nevoie de un translator. 

Johnson lăsă ușa întredeschisă. Crodelle aranjă al treilea 
scaun, spunând: 

— E doar cineva care să ne ajute să ne înțelegem. 

Se așeză iarăși picior peste picior. 

Hao se întrebă dacă are voie să fumeze acolo. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe colonel? 

Hao își atinse pachetul de Marlboro din buzunar. Crodelle 
scoase o brichetă și-i întinse flacăra ei. Hao apropie de ea vârful 
țigării și pufăi, gândindu-se la faptul că viaţa în orașul acela al 
simulacrelor și inversărilor cerea mișcări vioi și vedere lungă, iar 
lui îi lipsea această combinaţie. Lui, de pildă, îi era imposibil să o 
înghită pe soţia fratelui lui, care îi datora bani, care locuia în 
casa tatălui său de la moartea acestuia încoace, când casa 
devenise proprietatea lui Hao, dar care refuza să-și recunoască 
datoria faţă de el. Rudele și afacerile: nu reușise să afle calea de 
mijloc între acestea. Și de când murise tatăl lui adusese la ruină 
afacerile familiei. Nu era în stare să se ocupe de comertul 
simplu, de zi cu zi; cu atât mai puţin înţelegea ce-i pregăteau 
oamenii aceștia. Inhală fumul delicios și spuse: 

— Demult. 

— Acum o lună? Două luni? 


396 


— Cred că două luni. 

Johnson se întorsese. 

— lată-l pe Sammy, anunţă el. 

Un vietnamez foarte tânăr îmbrăcat în pantaloni largi și 
cămașă aidoma cu a americanilor se așeză în al treilea scaun de 
lemn. Johnson plecă din nou și Crodelle vorbi repede, uitându-se 
la Hao. 

— Domnule Hao, traduse băiatul, te-am invitat aici în loc să 
aranjăm o întâlnire aparent întâmplătoare într-un loc public. Îţi 
voi spune motivul. 

— Spune-mi, zise Hao în vietnameză. 

— Pentru că vrem să înţelegi că această solicitare are girul 
guvernului Statelor Unite. 

În engleză, Hao spuse: 

— Eu sunt prieten pentru Statele Unite. 

— Ai mulţi prieteni? 

Hao îl întrebă pe interpret: 

— La ce se referă cu întrebarea asta? 

— Nu sunt sigur. Vrei să-i cer să explice? 

— De ce m-au adus aici? De ce întreabă dacă am mulți 
prieteni? 

— Asta nu mă privește pe mine. 

— Sammy, zise Crodelle, pune-i doar întrebările. Eu vorbesc 
cu tine, tu vorbești cu el. El vorbește cu tine, tu vorbești cu 
mine. Voi doi nu vă luaţi la taclale. 

— E mai bine să i te adresezi doar lui, nu mie, îi sugeră băiatul 
lui Hao. 

Hao ţinu ţigara aproape la verticală, așa încât să nu-i cadă 
scrumul lung de cinci centimetri, și puse buzele sub ea ca să 
tragă un fum. Crodelle spuse: 

— Am uitat scrumierele. Eu, unul, nu fumez. 

Sammy spuse: 

— Să aduc una? 

— O scrumieră? Te rog, dacă nu te deranjează. 

Acum era iarăși singur cu Crodelle. Mulţi prieteni? Nu mulți. 
Poate cei nepotriviţi. Se ţinuse de colonel ca de un arbore solid, 
așteptându-se să fie scos din calea furtunii. Dar un arbore nu se 
poate clinti din loc. 


Sammy ciocăni și intră cu o scrumieră, dar și cu o ţigară 
aprinsă. Puse ţigara pe masă în faţa lui Hao și scrumă el însuși 
în ea. 

— E în ordine dacă...? 

— Fumează liniștit, îi spuse Crodelle. Fumează ca turcul, 
amice. 

Hao aduse Marlboro-ul încet deasupra scrumierei și lăsă să 
cadă scrumul. 

— Țigări americane, zise el. Îmi plac mai mult decât Vietnam. 

O stinse și se lăsă pe spate. 

— Cine e prietenul care te vizitează? Luptătorul Vietcong. 

O întrebare cât se poate de simplă. Dar drumul răspunsului 
începea la o oarecare distanţă de ea și trecea printr-un pâlc de 
istorii irelevante. Vorbi despre pregătirea sa la Templul Steaua 
Nouă. Despre cum dogmele îi păruseră într-un fel niște scuze 
lașe în spatele cărora se ascundeau bătrânii, dar care acum, la 
vârsta de mijloc, începeau să-și arate adevărata importanţă. 
Vorbi despre cele Cinci Piedici - care într-adevăr te împiedicau - 
și despre cele Patru Nobile Adevăruri - erau chiar adevărate. 
Când nu mai avu ce să spună, Sammy trase din ţigară și spuse: 

— Budist. 

Crodelle zise: 

— Fiecare cu a lui. Nu am venit aici în numele vreunei 
organizaţii, ci doar din partea Corpului Cinci. Deci pe prietenul 
tău îl cheamă Trung, corect? 

— Trung. Un prieten foarte vechi. Am urmat școala la Templul 
Steaua Nouă. 

— Sub ce nume călătorește acum? 

— Nu știu. 

— Care e numele complet al lui Trung? 

— Nu știu. 

— Ai fost la școală cu el și nu-i știi numele complet? 

Hao spuse în engleză: 

— Stai un minut, te rog. 

— Domnule Hao, îl cheamă Trung Than. 

— Așa cred. 

— Când a venit ultima dată la tine acasă? 

— Te rog să stai un minut. 

... lar Kim, pe hol, cu capul în pământ. Oare așa aranjaseră ei? 
Posibil. Probabil. Cu ce scop? Nu voia să meargă prea departe cu 


398 


gândul ăsta. Spera că își înțelege poziția. Spera că își cunoaște 
țelurile. Spuse în engleză: 

— Vreau să plec de aici într-un loc bun. La Singapore? 

— Singapore? 

— Da. Poate Singapore. 

— Doar tu? 

— Și soţia mea, vă rog. 

— Tu și soţia ta vreți să emigraţi în Singapore. 

— "ntocmai. 

— Asta e prima ta opţiune? 

— Vreau să plec în Statele Unite. 

— Atunci, de ce ai spus Singapore? 

— Colonelul zice că pot ajunge în Singapore. 

— Colonelul Sands? 

— E prietenul meu. 

— El nu știe despre ce vorbește. Malaezia e o variantă mai 
bună. Asta, desigur, dacă te vom ajuta noi. 

Hao nu voia ajutorul lor. Dar, dacă nu se lăsa ajutat, măcar 
aparent, se alegea cu ceva mult mai rău. 

— Ne-o luăm singuri înainte. Înțelegi expresia? 

— Uneori n-o înțeleg. 

— Vorbim mai târziu despre locul în care să te trimitem. Acum 
însă trebuie să devenim prieteni. Nimic mai mult. 

— E lucru rău. 

— Ce e lucru rău? 

— Acum. 

— Acum e lucru rău? Aici și acum? 

— Da. Te rog. Sunt prietenul colonelului. 

— Ţi-ai ales prieteni nepotriviţi. 

— Nu. Ele om bun. 

— Categoric. Un om bun. Aha, trebuie să te întrebi oare câte 
operaţiuni au primit numele de cod „Labirintul”? Băiatul nu 
traduse. Mai vrei o Cola? 

— Nu, mulțumesc. Scuze. Mă doare un dinte. 

— Hao, nu e lucru rău. De fapt, dacă nu te mai pot convinge 
să bei o Cola, cred că am terminat pe ziua de azi. Voiam doar să 
mă prezint. Am făcut asta și altceva chiar nu mai am de spus. 
Decât că nădăjduiesc să fim prieteni. Din când în când te voi 
contacta, te voi aduce aici. Putem sta de vorbă. Să ne 
cunoaștem mai bine, să bem o Cola. Ești de acord cu asta? 


399 


— Da. O Cola, zise Hao în engleză. 

— E nevoie ca Sammy să traducă ce am spus acum? 

— Nu, e bine. Înţeleg. 

— Cred că ne-a plecat mașina. Să-ţi dau niște bani de taxi. 
Plantezi un copăcel pentru Tet? 

— Da. An de an, în fiecare an. 

— Kumquat? Cel cu fructe portocalii? 

— Kumquat. 

— Sunt frumoşi. 

— Da. Genul acela. 

— Ca ăia pe care Îi ai acum în curtea din față. 

— Da. 

— Plantezi câte unul pe an? Câţi ai? 

— Zece. 

— Şi cu ăsta unsprezece. 

— Da. Unsprezece. 

Unsprezece ani de când a murit tata. 

Crodelle părea că studiază detectorul de minciuni, care era 
alcătuit din mai multe componente împrăștiate pe tăblia mesei. 

— Doamne, ia uită-te la sârmele astea. 

Nu spusese nimic despre faptul că va păstra secretul acestei 
vizite faţă de colonel. Și chiar dacă i-ar spune colonelului, 
scopurile lor n-ar fi afectate. Sau presupuseseră că nu va 
pomeni de ea pentru că asta ar duce doar la întrebări și ar fi 
prins cu minciuna. Dar Trung - lui Trung ar trebui să-i spună? 

Crodelle zise: 

— La ce naiba servesc toate astea?... Chestia asta e clar că se 
agaţă de deget... 

Avea să aștepte următoarea vizită a lui Trung și numai atunci 
se va hotări ce să-i spună. 

Crodelle zise: 

— Într-o zi, tu, eu și un tehnician o să stăm jos și-o să aflăm 
cum funcționează drăcovenia asta. 

Hao spuse: 

— E totuna. 

— Tot una? 

Intenţionase să spună că e totuna, că nu are importanţă, că 
toată lumea minte. 


400 


Kim aşteptă în faţa casei, lângă copacul cu rădăcinile 
înfășurate în ziar, până când soţul ei se întoarse într-un 
motociclu taxi. Îl privi cum coboară din vehicul, cum plătește și 
cum vine spre ea zâmbind, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Oamenii ăia m-au întrebat de Trung, zise ea. Prietenul tău. 

— Și pe mine m-au întrebat, spuse el. 

— M-ai văzut acolo? 

— Te-am văzut în beci. 

— Ce vor? 

— E vorba doar de Trung. Cred că are probleme. 

— Au spus că vine aici, la noi, că ne face vizite. 

— Nu, Trung nu vine aici. L-ai văzut vreodată aici? 

— Nu. M-au întrebat dacă vine aici și eu am spus că nuvine. 

— M-au întrebat și pe mine și am spus că nu vine acasă la 
mine. 

— Bun. Dacă la noapte o să te urmărească fantoma bunicii 
mele, îți spun eu ce-o să urle după tine: Nu face risipă de 
bunătate. 

— Asta a fost tot, spuse el. Fără probleme. 

— Ăsta e exact de mărimea celorlalţi, zise ea, referindu-se la 
copac. Am trecut pe la piaţă în drum spre casă. 

— Kim, spuse soțul ei, ascultă la mine: Tu știi cine sunt. 

— Nu găsesc lopata, zise ea. Te aștepți să sap cu mâinile 
goale? 

— Tu mă cunoști, insistă el. 

— Nu-ţi crea probleme. 

— Vreau pace. 

— Atunci, ascult-o pe bunica. Ea ne-a spus întotdeauna: Nu vă 
risipiţi bunătatea în pădure. Plantaţi-o acolo unde va crește și vă 
va răsplăti. 

— Bun sfat. 

— Sunt nervoși din cauza ta americanii ăia? 

— Nu. Totul e în ordine. 

— Ți-au dat ei bani pentru taxi? 

— Mai mult decât era nevoie. 

— Și mie. Unde-i lopata? 

— Nu știu. 

Se duseră la marginea gardului de fier al peluzei și acolo, 
folosind colţul unei scânduri mici și mâinile și degetele, Hao 
scormoni o groapă în care puseră împreună copăcelul. Din 


401 


strada alăturată auzeau cântece, petarde, strigăte de copii. Cu 
latul piciorului, Kim împinse pământul în groapă, având grijă să 
nu-și murdărească prea tare sandala. Soţul ei urmări atent 
această operaţiune de parcă ar fi vrut să se facă mic și să se 
arunce și el în groapă. 

Urma ca mâine ei să i se ghicească viitorul. Abia așteptase 
momentul. Acum i se părea o pedeapsă. 

— A, făcu el, mi-amintesc. 

— Ce? 

— Lopata e în... 

— Unde? 

— Nu, nu. Nu e acolo, spuse el. 

e 

Agentul dublu sosise. 

Veni la vilă în Chevroletul negru cu însoțitori: Hao, Jimmy 
Storm, colonelul, chiar și Minh, tânărul nepot al lui Hao, fostul 
pilot de elicopter al colonelului, acum întors în Forţele Aviatice 
ale Vietnamului, dar care astăzi nu purta uniformă. Lui Skip i se 
părea că sunt mulţi participanţi la întrunire. 

Luară toţi loc în salon - agentul dublu Trung pe divan, între 
colonelul îmbrăcat în cămașa sa hawaiiană și Jimmy Storm în 
uniformă - și Sands comandă cafea și analiză persoana pe care 
de doi ani aștepta s-o întâlnească. 

Trung avea în jur de un metru șaptezeci și era crăcănat. Putea 
să aibă orice vârstă între treizeci și cincizeci de ani, dar Skip 
înțelesese că fusese coleg de școală cu Hao, iar asta însemna că 
abia trecuse de patruzeci de ani. Nu se dădea cu pomadă; părul 
îi stătea țepos în creștetul capului. Avea o piele întunecată la 
culoare, de felul celei pe care orice zgârietură mică lasă 
cicatrici. Sprâncenele groase se uneau deasupra punţii nasului. 
Avea urechi mari, bărbie slabă. Un chip urât, dar prietenos. 
Purta jeanși de-o culoare ciudată, de producţie asiatică, și un 
tricou verde puţin cam mic pentru el - amândouă destul de noi - 
și o pereche de teniși negri înalţi, fabricaţi și ei în Asia, după 
toate aparențele. Nu purta șosete. Își ţinea mâinile pe genunchi 
și ambele picioare pe podea. Între picioare ţinea un rucsac 
verde-crud, probabil nou; dezumflat, probabil gol. Intr-un fel 
amabil, Trung îi întâlni privirea. Albul ochilor lui avea o tentă 
gălbuie. Poate că atitudinea sa relaxată se datora unei stări de 
rău. 


402 


În clipa aceea, cea mai autentică și legitimă clipă din 
parcursul lui Skip în calitate de Războinic Rece, unchiul lui părea 
distras, nu voia să stea jos, se plimba de la un geam la altul 
uitându-se afară și întârzia să facă prezentările. 

— Skip, vino cu mine. Am niște vești. Vino în faţă cu mine. 

Se opriră în faţa intrării. Era o dimineaţă înăbușitoare și Skip 
se gândi că ar trebui să coboare la parter și să-și ia pe el 
altceva, să dezbrace șortul de baie și tricoul. Colonelul spuse: 

— Skip, am vești proaste. 

— Mie mi se pare că sunt mai degrabă bune. 

— Da, el e, el e omul nostru. 

— Asta este o veste bună. 

— Nu. Da, se bâlbâi colonelul. Acum. Skip. Mama ta a murit. 
Beatrice. Bea. 

Cuvintele acestea îl loviră ca un pumn în piept. Și totuși, 
sensul lor îi scăpa complet. 

— Ce pizda mă-sii? zise Skip. 

— Acum nu e deloc momentul. Telegrama e veche de trei zile. 

— Nu. Nu cred. 

— Skip, stai jos. Hai să stăm jos. 

Se așezară pe treaptă. Granit rece, ros. Unchiul său duse 
mâna dreaptă la buzunarul de la piept. Pe cea stângă o puse pe 
umărul drept al nepotului. Skip ţinea în mâini o bucată de hârtie 
gălbuie. Mai târziu, de fiecare dată când retrăia acest moment, 
nu putea să facă abstracţie de aceste amănunte, era nevoit să 
le includă în amintire. 

Colonelul spuse: 

— Mă întorc cu o băutură. 

ȘI-I lăsă singur cu telegrama. O citi de mai multe ori. Pastorul 
mamei sale anunţa că aceasta decedase din cauza unor 
complicații în urma unei histerectomii totale de rutină. Ce-o mai 
fi însemnând și asta? Pastorul transmitea condoleanţele și mai 
presus de orice rugăciunile sale. 

Colonelul se întoarse cu un pahar în mână. 

— „Totală de rutină”, zise Skip. Ce zici de asta? 

— Poftim. Te rog. Poftim. Ai nevoie de o dușcă tare. 

— Doamne... Bine. 

Unchiul stătea în faţa lui cu paharul întins, dar Skip nu-l 
acceptă. Cu palmele în sus, ţinea telegrama ca pe o bucată 
mare și delicată de scrum. 


403 


— N-o să ajung la înmormântare. 

— E neplăcut. 

— Sper că e cineva acolo. 

— A fost o femeie deosebită. Sunt sigur că mulţi o vor însoţi 
pe ultimul drum. 

Colonelul bău jumătate din paharul pe care i-l adusese 
nepotului. 

— Telegrama a venit acum trei zile. Eu eram în Cao Phuc. Mi- 
au comunicat prin radio că a venit o telegramă, dar n-am reușit 
să o trec pe lista cu priorităţi - atât de multe lucruri se comunică 
prin telegraf și de cele mai multe ori sunt doar nimicuri, cum 
bine știi... Și cu toată sinceritatea, Skip, eram prins cu altele. 

— Ei, nu, nu trebuie să... știi tu. 

— S-a zis cu tot. Gata cu Echo. Graţie lui Johnny Brewster, 
probabil. Dar poate că nu. Din câte știu, ne dau la o parte doar 
ca să poată planta bombe peste tot pe acolo. 

— lisuse. 

— Așa că îmi pare rău de întârziere. Când m-am întors, Trung 
mi-a spus că e gata de acţiune. Cu toată zăpăceala legată de 
pierderea Cao Phuc, aproape că uitasem complet de el. 

— Înmormântarea e poimâine. 

— Du-te, dacă simţi că trebuie. 

— E clar că nu pot. 

— Cei de acasă înţeleg. Știu că ești plecat la război. 

— Imi dai să beau? 

— O, rahat. 

Skip goli paharul. 

— Skip, te las câteva minute să te reculegi. Apoi avem nevoie 
de tine înăuntru, să fii apt să-ţi faci treaba. 

— Știu. Doamne. Două în aceeași zi. 

— Îmi pare rău, dar așa stau lucrurile. 

— Sigur. Vin imediat. 

Skip rămase cu ochii aţintiţi spre drumul de dincolo de poartă. 
Nu se gândea deloc la mama lui. Bănuia că se va gândi la ea 
mai târziu. Nu putea să prezică ordinea acestor evenimente 
emoţionale, mama lui nu mai murise niciodată până atunci. Și 
nici altcineva apropiat lui. Tatăl îi dispăruse cu atât de mult timp 
în urmă încât nu-și mai amintea nimic de el. Unchiul lui, Francis, 
pierduse un fiu tânăr, înecat pe când naviga în larg de la Cape 
Cod, fără a mai spune nimic de toţi camarazii căzuţi în război. 


404 


Skip însuși își văzuse unchiul împușcând un om atârnat de craca 
unui copac. Ghici ce? Oamenii mor. Își dorea să nu fie singur în 
clipa aceea. Nu avea niciun rost. Se bucură când unchiul lui se 
întoarse și se așeză lângă el. 

— Ei, unchiule. Acum sunt nepotul tău orfan. 

— Beatrice a fost o soţie minunată pentru fratele meu. Nu m- 
am gândit niciodată la asta, Skip, dar probabil că el a murit în 
culmea fericirii. A fost de scurtă durată, dar ea l-a făcut foarte 
fericit. 

— Ei au omorât-o. Măcelarii. 

— Nu, nu, nu. Ei știu ce fac. Ai văzut ce pot ei să facă. Le duci 
un soldat făcut bucăţi și într-un an soldatul e gata de paradă. 

Skip împături telegrama în două și apoi iar în două, dar nu se 
putu decide în care buzunar să o pună. O aruncă în voleu spre 
drum. 

— Ştii ce? Tatăl tău știa ce contează. S-a însurat devreme. N-a 
fost ca noi ceilalţi. La naiba, în familia noastră niciunul nu 
seamănă cu celălalt. Eu am unu șaptezeci și șase cu pantofi în 
picioare. Unchiul tău Ray are unu nouăzeci și cinci. 

— E mai mare ca tine? 

— Ray? E mai tânăr cu doi ani. Doi ani și trei luni. 

— Aha. 

— Ideea e că ai o familie. Nu ești orfan. Cred că asta-i ideea. 

— Mulţumesc. 

— Vorbesc serios. Dar tu știi asta. Ai știut-o mereu. Acum 
ascultă, e un lucru urât și a venit la momentul nepotrivit... 

— O să-mi revin eu. Hai să intrăm. 


Domnul Skip spusese că preotul din zonă s-ar putea să știe de 
unde se poate cumpăra un soi anume de praf de scoarță din 
care Kim voia să facă un ceai medicinal. În ultimele zile părea să 
o ducă bine cu sănătatea. Însă ierburile și leacurile încă își 
puneau pecetea asupra ei. Hao și nepotul lui îi lăsară pe 
americani și se duseră să caute casa preotului, urmând poteca 
de pe malul pârâului cale de doar câteva sute de metri, trecând 
prin dosul mai multor curți mici, fiecare cu câte una sau două 
sau trei lespezi care marcau mormintele familiei, și intrară pe 
domeniul catolic prin grădina din spate. 


405 


În carele de pe malul pârâului femei bătrâne fierbeau porţia 
de orez deasupra cărbunilor sau a vreascurilor, însă de la preot 
nu ieșea nici urmă de fum. Minh trebui să fluiere de două ori. 
Bărbatul pirpiriu veni din spatele casei desculț, legându-și 
cureaua, încheindu-și nasturii unei cămăși cu poale lungi, în stil 
american, care îi ajungea aproape până la genunchi. 

Hao se simţi iritat că-l găsiseră acasă. Voia doar să vorbească 
cu nepotul său despre afacerea familiei. 

— Da, te cunosc, spuse preotul când Hao dădu să se prezinte. 

Hao îi spuse că are nevoie de ierburi pentru soția lui. Dar și 
ceva pentru un dinte stricat. 

— Vă pot îndruma, dar nu vă pot însoți. 

— E bine așa. 

— Astăzi nu ies, spuse preotul. Rămân în casă. Am avut un vis 
important. 

Minh întrebă: 

— Visul v-a spus să rămâneţi în casă astăzi? 

— Nu, vreau doar să am parte de liniște, să-mi amintesc și să 
înțeleg. 

Hao își dorea să nu fie nevoit să stea de vorbă cu astfel de 
oameni. Dar soţia lui - fantome, vise, poţiuni, tot felul de nerozii. 
Așa că iată unde se afla. 

— Ştii sau nu de vreun negustor de plante medicinale? 

— Luaţi drumul spre nord care iese din oraș. În al treilea cătun 
la care ajungeţi, întrebaţi de familia de chinezi. Nu sunt cu 
adevărat chinezi, adăugă el. 

— Mulţumesc. 

Se întoarseră la vilă pe șosea. Hao hotărî să pună capăt 
acestei căutări a remediilor false. Gata cu prafurile fermecate 
pentru Kim. Va inventa el o minciună. 

— Nu are importanţă, îi spuse nepotului. Voiam doar să stau 
de vorbă cu tine. Nu te-am văzut de săptămâni bune. De trei 
luni, cel puţin. 

— Îmi pare rău, unchiule, zise Minh. Sunt sclavul generalului. 
Nu pot scăpa. 

— Și ultima dată când ai venit în vizită n-ai stat nici măcar la 
ceai. Nu pentru noi ai venit tu la oraș. Ci pentru amica ta. 

— E dificil, unchiule. 

— L-am rugat pe colonel să te aducă astăzi acasă la mine, 
altfel probabil că n-ai fi venit. 


406 


— Și colonelul m-a adus aici. 

— E chiar așa un mare inconvenient? 

— E o călătorie. Și eu nu sunt necesar aici, dar îmi face 
plăcere să te văd și îmi face plăcere să-l văd pe colonel. 

— E o problemă cu fratele soției mele. Huy. 

— Știu de asta. Unchiul Huy. 

— E imposibil. Ai arme în elicopter? 

— E elicopterul generalului Phan. 

— Ce fel de arme? 

— O mitralieră. 

— Vreau să ataci casa. 

— Casa unchiului Huy? _ 

— Locul lui nu e acolo. E casa mea. Imi datorează chiria pe 
unsprezece ani. 

— Vrei să  nimicesc casa? zise Minh, folosind cuvântul 
englezesc. 

— Nu, spuse Hao în engleză, nu s-o nimicești. Nu s-o 
nimicești. S-o distrugi. 

— Cu toată dragostea și respectul, unchiule, nu e o idee bună. 

— Vezi cât sunt de supărat. 

— Văd. 

— Atunci, du-te înapoi acasă la Lap Vung. Vorbește cu unchiul 
tău Huy, spune-i cât sunt de supărat. O să te duci acasă de Tet? 

— Nu, nu pot să merg. Mă duc însă de ziua mătușii. 

— Nevasta lui? 

— În martie. 

— În ce dată, mai exact? 

— Optsprezece martie. 

— Vorbește cu el, te rog. 

— E un om încăpățânat. Nu vreau să stric aniversarea mătușii 
Giang. 

— Stric-o. Nu-mi pasă. Vezi cât sunt de supărat. 

Ajunseseră la poarta scundă de fier a vilei uriașe în care 
vechiul său prieten Trung, înconjurat de americani, își punea 
neglijent în balans viitorul. Deci. Trung fusese de la început 
întrutotul sincer. Hao nu-l crezuse niciodată. 

Înăuntru, colonelul vorbea așezat pe divan lângă Trung, cu o 
ceașcă de ceai într-o mână și cu cealaltă așezată pe umărul lui 
Trung. Hao îl văzuse rar pe colonel în ultima vreme și, în orice 
caz, acum era îngrozit de el. De cealaltă parte a lui Trung ședea 


407 


Jimmy Storm, cu braţele încrucișate pe piept, picior peste picior, 
de parcă l-ar fi înnodat cineva și l-ar fi lăsat așa, neputincios. 
Trung, însă, părea complet în largul lui. 

Hao și Minh ocupară două scaune la graniţa dintre salon și 
birou. Nici nu participau, dar nici nu rămâneau în afara acelei 
întruniri. Colonelul se opri din discuţia cu Skip pentru a spune: 

— E vorba de două familii care se ajută reciproc. In cele din 
urmă, totul se reduce la două familii. Ai o familie, domnule 
Trung? 

Trung păru confuz și Hao traduse. 

Trung îi spuse lui Hao: 

— Am o soră în Ben Tre. Mama a murit acum mult timp. Ti- 
amintești. 

Hao vorbi în vietnameză: 

— Cumnata colonelului tocmai a murit acum câteva zile. 
Mama nepotului lui, aici de faţă. 

— Cel care e alături de noi acum? 

Hao încuviinţă o dată din cap. 

— Pare că ar avea o familie, zise colonelul. 

Hao îi spuse că Trung avea o soră pe care n-o văzuse de mai 
mulţi ani. 

Colonelul îl mângâie pe Trung pe umăr. 

— Tipul ăsta e de treabă. E la bord din '46. De douăzeci și 
ceva de ani. 

Domnul Jimmy nu scosese nicio vorbă. Lui Hao nu-i plăcea 
privirea lui fixă. 

Trung spuse: 

— Mama tânărului acestuia tocmai a murit? 

— Unchiul lui i-a adus vestea în dimineaţa asta. 

— Te rog, transmite-i condoleanțele mele. 

Dar colonelul se adresa lui Skip: 

— Ce vreau să înţelegi mai presus de orice este faptul că nu-l 
coordonezi pe omul acesta. Într-un anumit sens, nu strângi nici 
măcar informaţii. Categoric nu conduci interogatorii. Categoric 
nu. Ești doar un fel de burete. 

— Am înţeles, domnule. 

— Ne va fi tuturor mult mai bine dacă vei considera că înveţi, 
că doar te informezi asupra trecutului lui în general. 

— Bine. 


408 


— Și nu vreau nici să te dai în stambă inventând te miri ce. 
Orice te întreabă, vreau să-i răspunzi cu o sinceritate totală - 
asta atâta timp cât ești sigur că nu caută să afle ce nu trebuie. 

— Bine. 

— Dar, vreau să spun, dacă întreabă de trecutul tău, de 
familia ta, de viaţa ta... de orice, spune-i totul. 

— Prea bine. 

— Ce spune? îl întrebă Trung pe Hao. 

— Dă instrucţiuni. l-a spus nepotului să fie sincer cu tine. 

— Vrei să-i transmiţi că îi sunt recunoscător? 

Lui Hao îi venea să strige: Vă mint pe toţi în faţă. 

— Voi doi va trebui să vă stabiliţi un mod de comunicare, îi 
spuse colonelul lui Skip. 

lar Skip spuse: 

— O să ne înțelegem noi. 

e 

La drumul de întoarcere în Saigon, Minh călători pe bancheta 
din spate cu Jimmy Storm. Minh nu avea habar de ce fusese 
invitat să participe la această întâlnire. Pentru că erau două 
familii care se ajută reciproc, înțelegea asta, totuși el nu juca 
niciun rol. Cu o lună în urmă n-ar fi acceptat să renunţe la o 
parte din permisia sa, dar domnișoara Cam, iubita lui - tatăl ei 
se arătase ostil faţă de Minh, ușa casei lor îi era închisă, și ea 
refuză să se întâlnească în secret cu el. După toate aparențele, 
tatăl contase pe unirea familiei lui cu averea unchiului Hao. 
Trebuie să fi aflat că o astfel de avere nu exista. 

Problemele îi  zdrobiseră unchiului său  bunul-simț. 
Preocuparea faţă de casa de pe Mekong și față de chiria pe care 
știa că n-o va vedea niciodată și faptul că-i propusese lui Minh 
să-i ucidă pe toţi, totul era o mare nerozie. Între timp, Hao nici 
nu pomenise de colonel, mai ales de schimbarea pe care o 
suferise acesta. Colonelul era palid, respira greu, toată 
dimineaţa sorbise Bushmills în loc să-l dea pe gât dintr-o suflare 
și ţinuse paharul cu buricele degetelor, nu în pumnul strâns. lar 
Jimmy Storm se arătase - sau se prefăcuse - neobișnuit de 
tăcut, de nepăsător faţă de singurătatea tot mai pronunțată a 
colonelului. 

Minh însuși se întâlnise rar cu colonelul de când elicopterul lui 
C&C fusese restituit Forţelor Aviatice ale Vietnamului și Minh 
odată cu el, ca pilot. Cu excepţia mitralierei de calibru 30, pe 


409 


care unchiul său dorea cu atâta ardoare să o întoarcă împotriva 
propriei sale familii, aeronava nu transporta nicio altă armă de 
atac; era scutit de lupte și rămânea un taximetrist aerian, acum 
pentru generalul Phan. Generalul îi acordase o săptămână de 
permisie, lucru fără precedent. Era recunoscător, dar vedea 
această favoare ca parte a unei noi scheme. Atitudinea armatei 
se schimbase. Nu-i plăcea asta. Văpaia se stinsese. 

— Hao, zise colonelul, oprește mașina. 

Ajunseseră deja la Șoseaua 22. Hao trase pe dreapta și 
colonelul coborî, bănuia Minh, ca să se ușureze. 

Dar stătu doar lângă vehicul, concentrându-se, se părea, 
asupra unui nor singuratic de pe cer, asemănător cu o lună 
mică, scămoșată, aflat la distanţă de zeci de kilometri, poate 
deasupra Mării Chinei, pe care ei nu o vedeau. Colonelul se duse 
în fața mașinii, puse încheieturile degetelor de la o mână pe 
capotă, mâna dreaptă în șold, și așteptă în peisajul brun; 
odinioară aici se aflau o junglă deasă și culturi de orez, acum nu 
erau decât mizerii, nimic altceva decât ţepi și schelete. Privi 
intens norul de parcă ar fi încercat să-i influenţeze activitatea, 
urmărind cu ochii acea creaţie a naturii până când curenţii de 
aer îl purtară departe, la sud-vest de drumul lor. 

Urcă înapoi în mașină. 

— OK. Dă-i drumul. 

Nimeni nu vorbi. Nici din partea sergentului nu se auzi nimic. 
Într-o vreme, Minh înțelegea ritmurile acestor doi camarazi. 
Simţea un spaţiu gol acolo unde Storm ar fi trebuit să facă un 
comentariu sec ori una dintre glumele lui. 

a 

Skip îşi dădea seama că exagerase cu pregătirea. Ce-i 
rămăsese lui de făcut în acești ultimi doi ani dacă nu să 
memoreze labirinturile îndoielii și lucrarea „Observaţii asupra 
agentului dublu”, a lui J. P. Dimmer? 


„Din experienţă înţelegem”, își atenţiona Dimmer 
cititorii, „că unii oameni care adoptă rolul de agent 
dublu - poate majoritatea acestora, de fapt - au o 
serie de trăsături în comun... Psihiatrii spun că aceste 
persoane sunt sociopate. 


410 


e Își păstrează de obicei calmul și siguranţa de sine în 
condiții de stres, dar nu suportă rutina ori plictiseala. 

e Nu dezvoltă relaţii emoţionale durabile și mature cu 
alți oameni, deoarece atitudinea lor faţă de ceilalți 
este manipulativă. 

e Au o inteligenţă ce depășește media. Sunt oratori 
pricepuţi - uneori în două sau mai multe limbi. 

e Sunt sceptici și chiar cinici cu privire la motivele și 
abilitățile altora, însă au o părere exagerată despre 
propria lor competenţă. 

e Seriozitatea lor ca agenţi este determinată în mare 
parte de gradul în care instrucțiunile ofițerului de caz 
coincid cu ceea ce ei consideră a fi în interesul lor. 

e Sunt ambiţioși doar într-un sens cu bătaie scurtă: vor 
mult și vor acum. Nu au rabdare să trudească pentru o 
recompensă îndepărtată. 

e Sunt persoane retrase din fire și îi bucură 
clandestinitatea și fățărnicia în sine.” 


Agentul dublu care nu-l întâlnise niciodată pe J.P. Dimmer îi 
spuse lui Sands: _ 

— Ceaiul tău e delicios. Imi place ceaiul tare. 

Skip aduse din birou două dicţionare și le așeză pe măsuta 
pentru cafea. Bânuia că omul aștepta instrucţiuni pe care el nui 
le putea da, în vreme ce el, Skip, ofițerul din teren, el ce voia? 
să pună capăt așteptării. Să-și facă datoria. Să devină 
indispensabil punându-l pe omul acela la treabă împotriva 
propriului lui popor. Pentru a-l cunoaște pe omul acela, iar 
unchiul lui avea dreptate, nu întocmești harta minţii unui 
trădător cu treizeci de întrebări care necesită răspunsuri simple, 
afirmative sau negative, și cu trei linii zigzagate de poligraf. Mai 
bună era calea anevoioasă, ocolită și înșelătoare a dicționarelor 
bilingve și a țelurilor contrare. Și chiar cu aceste dificultăţi și cu 
toate punţile de legătură năruite în urmă, Trung își savura 
ceaiul, se lăsa întrutotul înrobit de fursecurile doamnei Diu, îi 
făcu plăcere să fie prezentat lui Bouquet și recomandă prăjirea 
câinelui la frigare în locul fierberii lui în bucăţi. Nici urmă de 
privire alunecoasă, nicio încordare a pumnilor, nimic de felul 
acesta. Unde era luda? Skip se întrebă dacă acesta nu era 
cumva cine știe ce vecin de-al lui Hao ajuns acolo din cauza 


411 


vreunei absurde probleme de comunicare. Agentul dublu știa 
doar puţin engleza, iar vietnameza lui Skip era pur și simplu 
insuficientă. Amândoi vorbeau franceza cu ceva mai multă 
naturalete. În toate aceste trei limbi era posibil ca discuţiile lor 
să aibă un parcurs sinuos către niște concluzii care să se bată 
cap în cap. 

— În Statele Unite nu mâncăm căţei. Câinii ne sunt prieteni. 

— Dar acum nu ești în Statele Unite. Eşti în Vietnam. Eşti 
departe de casă și asta e o zi tristă. Domnule Skip, sunt foarte 
trist pentru tine. Îmi doresc să fi venit într-o altă zi. 

— Ai înţeles că a murit mama mea? 

— Hao, prietenul meu, mi-a explicat. Sunt foarte trist pentru 
tine. 

— Mulţumesc. 

— Câţi ani avea mama ta? 

— Cincizeci și doi. 

— M-am întors din Nord în 1964. După zece ani petrecuți 
acolo. Marșul spre casă a fost foarte dificil. Tot drumul m-am 
gândit la mama și dragostea mea pentru ea a prins din nou 
viaţă. Mi-am amintit multe lucruri despre ea, lucruri pe care le 
uitasem. Mă întrista foarte tare gândul că atunci, la întoarcerea 
mea, ea va fi o persoană mai bătrână. Voiam ca mama să fie 
iarăși tânără. Dar când am ajuns la Ben Tre era moartă deja de 
șase luni. A trăit până aproape de șaizeci de ani. O chema Dao, 
care e un soi de floare. Așa că pe lespedea ei funerară am 
cioplit un boboc de dao. 

— Ai soție? Copii? 

— Nu. Nu am pe nimeni. 

— Și tatăl? 

— A murit când eram mic. Ucis de francezi. 

— Și al meu. Ucis de japonezi. 

— Tu ai soţie? Sau copii? 

— Nu încă. 

— Deci e foarte greu. Înţeleg. E foarte greu când dispare și al 
doilea. Cum a murit mama ta? 

— Nu știu sigur. După o operaţie nereușită. Dar a ta? 

— De boală. Sora mea a spus că a ţinut-o aproape patru luni. 
Mama noastră a murit când eu însumi eram foarte bolnav și a 
trebuit să mă opresc din drum. M-a cuprins febra. Nu ca de 
malarie. Ceva diferit. Am zăcut într-un hamac vreme de două 


412 


săptămâni. Au venit și alți camarazi bolnavi și și-au întins 
hamacele în același loc și am zăcut acolo fără ajutor din partea 
cuiva. După câteva zile în unele hamace nu mai erau decât 
cadavre. Eu am supravieţuit bolii și am așteptat să simt braţele 
mamei îmbrăţișându-mă din nou. Am fost foarte trist să aflu că a 
murit, dar în zilele acelea aveam putere și pasiunea faţă de 
cauză era mai mare decât tristeţea mea. Am fost trimis la Cao 
Phuc, unde unul dintre primele mele ordine a fost să-l asasinez 
pe unchiul tău. Dar nu l-am ucis. Explozivul n-a explodat. Nu te 
bucuri? 

— Ba mă bucur mult. 

— Dacă ar fi explodat, prietenul meu Hao ar fi murit și el. Dar 
cauza însemna mai mult decât Hao. Pierdusem deja mulţi 
camarazi. Când îţi îngropi un prieten, te alegi cu un dușman. 
Asta te atrage mai mult spre cauză. Apoi vine timpul când ucizi 
un prieten. Și asta te poate îndepărta de cauză. Dar poate avea 
și efectul invers - poţi deveni surd la propria-ţi voce atunci când 
aceasta vrea să pună întrebări. 

— Și tu ai început să-ţi pui întrebări. De asta ai venit la noi? 

— Am avut întrebări încă de la început. Doar că n-am avut 
urechi ca să le aud. 

— Ce te-a făcut să te schimbi, Trung? 

— Nu știu. Poate moartea mamei. Pentru un om fără copii, 
asta e o mare schimbare. Atunci ești pregătit pentru propria ta 
moarte. Poate veni în orice clipă, chiar înainte să ţi se oprească 
inima în piept. 

— Ce vrei să zici, mai exact? Nu cred că înţeleg. 

— Poate că nu vrei să înţelegi. 

In timpul cinei, când datorită vietnamezei lui precare discuţia 
se reduse la minimum, Skip văzu cu ochi noi lucrurile din jur - 
întrebându-se ce vedea oare musafirul -, mobilă de mahon 
vechi și răchită, o ușă impunătoare acolo unde, în mod normal 
în acea regiune, întreaga faţadă a casei era deschisă spre 
exterior, protejată pe timp de noapte de poarta de fier forjat; și 
pereţi tencuiți decoraţi cu tablouri pe lemn lăcuit, peisaje în 
pensulă: scene liniștite, detaliate, cu șiruri de cocotieri într-o 
lume fără suflet. Doamna Diu servi o supă de vită cu tăiţei, 
verdeturi, orez aburind. In acea dimineaţă așezase câteva 
aranjamente florale, mici, dar izbitoare în jurul casei. Skip 
deduse că făcea asta zilnic. Nici nu observase. Ea și domnul Tho 


413 


locuiau puţin mai sus de vilă într-o colibă înconjurată de palmieri 
și frangipani cu flori albe. La un moment dat, agentul își acoperi 
gura cu mâna și căscă. 

— Ți-e somn? 

— Nu încă. Unde o să dorm? 

— Am pregătit o cameră la etaj. 

— Oriunde e bine. 

— Nu e ceva elegant. 

Trung fie întrebă atunci de un pistol, fie spuse că deține unul. 

— Poftim? 

O spuse din nou în franceză: 

— Ai un pistol pentru mine? 

— Nu. N-am așa ceva. 

_ Cererea aceasta îl aduse înapoi cu picioarele pe pământ. 
Incetase să se gândească la omul de lângă el ca la cineva 
special. Un musafir, cineva care merita ospitalitate, nimic mai 
mult. 

— Doar pentru protecţie. 

— Nu avem nevoie de protecţie. Suntem în siguranţă aici. 

— Bine. Te cred. 

La desert, doamna Diu servi o cremă fină de ou. Trung și Skip 
scoaseră dicționarele. 

— Scuză-mi vietnameza. Am studiat, dar abia deslușesc ce 
spui. 

— Oamenii îmi spun că am preluat accentul din Nord. Dar 
mare lucru n-am preluat de acolo. In Nord, noi, sudiștii, făceam 
front comun. Aici, în sud, avem un stil. E foarte diferit de stilul 
celor de acolo. 

Skip spuse: 

— Asta e valabil și pentru ţara noastră. 

— Cum sunt sudiștii în ţara ta? 

— Se știe că sunt foarte manieraţi și înceţi la vorbă. În sânul 
familiei și între prieteni sunt foarte deschiși la suflet, afectuoși. 
Pe când în nord se spune că suntem mai reținuți, mai precauți, 
că împărtășim mai puţine despre noi înșine. Așa suntem noi 
văzuți. Dar există excepţii. Locul de baștină al unei persoane nu 
îți poate spune totul. Să știi că am avut și noi un război civil. 
Nordul împotriva Sudului. 

— Da, cunoaștem istoria voastră. Studiem istoria, romanele, 
poeziile voastre. 


414 


— Adevărat? 

— Desigur. Încă dinainte să vină soldaţii voștri în Vietnam, 
America era importantă în lume. Cea mai mare naţiune 
capitalistă din lume. Îmi place foarte mult Edgar Allan Poe. 

Apoi vorbiră despre greșeala războiului, fără a menţiona însă 
cui îi aparține această greșeală. 

— In Vietnam, rosti Trung, pentru vremuri de stabilitate avem 
filosofia confucianistă - pentru înţelepciune, comportament 
social și așa mai departe. Pentru vremuri de restriște și război 
avem filosofia budistă - pentru acceptarea faptelor și pentru 
concentrarea minţii spre un singur ţel. 

— Da, am auzit de asta. 

— Războiul nu se va opri niciodată. 

— Dar va trebui să se oprească. 

— Nu mă pot aștepta să văd sfârșitul. Eu vreau să merg în 
Statele Unite. 

— Inţelegem asta. Și se poate aranja. 

Și-l imagină pe omul din faţa lui stând la un colţ de stradă în 
San Francisco și așteptând la semafor. Câţiva dintre colegii de 
școală ai lui Skip proveneau din familii de imigranţi, scandinavi, 
majoritatea. Le vizitase casele înăbușitoare, își simţise plămânii 
strânși de izuri străine, văzuse bibelouri inimaginabile și 
fotografii ceţoase înfățișând soldaţi cu pene la bonetele fără 
cozoroc și-i auzise pe părinţi cum stâlcesc gramatica și sar peste 
cuvinte mici; împleticiți la vorbă și sinceri, ei reprezentau un 
afront pentru fiii lor, care-i răbdau în liniște pe taţi și dădeau 
buzna pe lângă mame, ignorându-le ofertele: „Da, mamă - bine, 
mamă - tre’ să plec, mamă”. Evident, la acea vârstă Skip nu-i 
băgase în seamă pe acei adulţi, eroi ai riscului orb, venetici de 
peste ocean, exilați. Cu întrebările lor mărunte atingeau pereții 
copiilor lor. De cealaltă parte, copilul pentru binele căruia își 
puseseră viaţa în pericol își rula mânecile până deasupra 
bicepșilor, își ungea părul pe spate cu Wildroot Cream-Oil, 
minţea cu privire la fete, făcea intervenţii chirurgicale asupra 
petardelor, mingilor de golf, pisicilor moarte, lansa biluţe de 
muci spre felinare, râdea ca un american, înjura fără accent. Dar 
cel mai bun prieten al lui din clasa a șaptea, lituanianul Rick 
Sash - probabil de la Szasz - spunea „te rog” și „mulțumesc” la 
fel de des ca „pizda mă-ctii” și își lega șireturile cu nod dublu, 


415 


mare. Nimic altceva nu-l trăda. Asiaticii nu s-ar fi descurcat la fel 
de ușor. 

— Evident, zise Skip, ne-am pus întrebări cu privire la 
motivele tale. 

— Vrei să auzi un motiv concret? 

— Îmi poţi da unul? 

— Nu. 

— Înţelegi că pentru noi e o chestiune importantă. 

— Vă trebuie ceva simplu. Vreţi să mă auziţi spunând că am 
furat niște fonduri de la Partidul Comunist sau că m-am 
îndrăgostit de o femeie cu o reputaţie proastă și că trebuie să 
fugim împreună pentru a scăpa. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Nu e deloc vorba de așa ceva. 

— Îmi poţi spune despre ce e vorba? 

— Cu fiecare gest pe care îl fac prin trădarea faţă de camarazi 
și cauză, simt o durere în suflet, însă e durere a renașterii. 

Bucăţile îndurerate ale unei inimi sfâșiate? Sau dejecții 
ridicate la rangul de sentimente nobile? 

— Trung, tu spui că vrei în SUA. Dar spui și că te vei duce spre 
nord. 

— Mai întâi la nord. Apoi în SUA. Știu un drum spre nord. 

— Colonelul spunea că lucrezi cu băștinașii. 

— Cu niște băieţi din Ba Den. E adevărat. A existat un 
program de înregimentare a triburilor sau, cel puţin, de 
îndoctrinare a lor. Nu știu ce s-a ales de el. Se depune atâta 
efort inutil. Și au loc atâtea decese fără sens. 

— Pe colonel îl interesează oamenii aceia. 

— Așa este, vrea să însoțesc un grup înapoi în Nord. 

— De ce vrei să te întorci în nord? 

— Întrebarea e de ce nu am plecat acum vreo doisprezece 
ani, când am fost în Nord și nu mi-a plăcut deloc acolo. In 1954, 
unii au rămas în Sud pentru că știau că partidul nu se așteaptă 
la nimic în doi ani, nici alegeri, nici reunificare. Noi ceilalți n-am 
fost la fel de isteți. Noi am urcat în vasele care mergeau în Nord 
cu ochii scoși de speranţă și n-am văzut nimic. Ne-au dus acolo 
ca să ne facă să ne uităm casele, familiile, adevărata noastră 
patrie. Dar eu mi-am amintit totul și mai clar. Mi-am amintit 
pământul roșu din Ben Tre, nu cel galben din Nord. Mi-am 
amintit zilele calde din sud, nu nopţile reci din nord. Mi-am 


416 


amintit veselia din satul meu și nu rivalitatea și hoția din colhoz. 
Viaţa familiei, viața satului, asta înseamnă viaţă în comun - nu 
colhozul. Nu poţi arunca oamenii laolaltă interzicându-le să 
plece și spunându-le că sunt o comună unită de doctrină. Am 
crezut că Marx ne va da înapoi familiile și satele. Asta pentru că 
eu mă gândeam doar la sfârșitul despre care vorbea Marx: nu 
cunosc engleza și nici franceza, dar el spune că la sfârșitul 
istoriei statul e ca un lujer care se usucă și cade. La asta mă 
aşteptam eu. L-ai citit pe Marx? Cunoști vorbele astea? 

— Cunosc engleza. 

Frunzăriră împreună dicționarele și Sands tălmăci un 
echivalent pentru expresia „ofilirea statului”. 

— Da. Ofilirea statului. Și după ce se ofilește, lasă în urmă 
familia și satul meu. Asta vedeam eu la sfârșitul viitorului: 
francezii au plecat, americanii au plecat, comuniștii au plecat, 
satul meu se întoarce, familia mea se întoarce. Dar au minţit. 

— Când ai înţeles că au minţit? 

— La scurt timp după ce am ajuns în Nord. Dar pentru mine 
atunci n-a avut importanţă că ei au minţit. Americanii erau aici. 
Mai întâi trebuie să rezolvăm problema cu americanii și abia 
apoi pe cea a adevărului. Greșeam. Adevărul primează. 
Adevărul e pe primul loc. Intotdeauna adevărul. Tot restul vine 
după adevăr. 

— Sunt de acord. Dar despre ce adevăr discutăm? 

— Buddha vorbeşte despre patru adevăruri: Dukkha, 
Samudaya, Nirodha, Magga. Viața este suferință. Suferința vine 
din dorință. Dorința poate fi suprimată. Calea cu Opt Cărări 
poate duce la această suprimare. 

— Tu crezi asta? 

— Nu în totalitate. Îţi pot spune doar ce am trăit eu. Știu din 
experiență că viața este suferință și că suferința vine din dorința 
de-a păstra lucruri care nu se vor păstrate. 

— Ei, astea sunt adevăruri. Ceea ce noi în America am numi 
„realităţile vieţii”. 

— Atunci care este adevărul pentru voi, în America? 

— Ceva ce depășește faptele. Presupun că Lumea lui 
Dumnezeu este adevărul. 

— Și care este cuvântul lui Dumnezeu către America? 

— Stai să mă gândesc. 


417 


Puse din nou mâna pe dicţionarul francez-englez. Dar era 
obosit acum. O conversaţie de zece minute îi târâse printr-o 
sută de căutări în dicţionar și durase aproape două ore. El 
cunoștea Cuvântul doar așa cum îl propovăduia Beatrice Sands, 
mama lui luterană: Viaţa aceasta, ar fi vrut ea să-i spună în 
momentele ei de elevare spirituală, momente care pe el îl 
stânjeneau deoarece o vedea ca pe o femeie nedemnă de ele, o 
femeie încâlcită în sârme pentru rufe într-o curte cu iarbă înaltă 
lângă șinele de tren, viața aceasta nu este decât copilăria 
nemuririi noastre. Mamă, acum știi dacă asta e adevărat. Și mă 
rog lui Dumnezeu să te fi înșelat. Cât despre America - drepturi 
inalienabile, guvernare și consens, pergamente, munţi, alegeri, 
cimitire, parade... 

— Ei bine, totul poate fi pus în discuţie, zise el în engleză, în 
orice limbă totul poate fi pus în discuţie. Însă faptele de care 
amintești tu sunt imbatabile. Dar mai e ceva dincolo de asta. 
încercă în franceză: Există un adevăr, dar nu poate fi spus. E 
aici. 

— Da, altceva nu există. Locul ăsta, momentul de acum. 

— lar acum sunt foarte obosit, domnule Than. 

— Și eu, domnule Skip. Am făcut destule astăzi? 

— Am făcut destule. 

Îl instală pe Trung la etaj, vizavi de apartamentul său, în 
camera plină cu fișele colonelului, și spera ca agentul să doarmă 
buștean. Skip dormi, dar nu buștean. Se trezi în întuneric și 
consultă cadranul fosforescent al ceasului său de mână: două și 
un sfert. O visase pe Beatrice, mama lui. Amănuntele se risipiră 
când încercă să și le amintească și rămase doar cu durerea și cu 
o anumită încordare. Fusese totul pentru ea. Asta putea acum 
să înceteze. Nu mai era singurul copil al unei văduve - odată, în 
lungul drum cu trenul spre Boston, se uitase pe geamul 
vagonului înaintând încet prin decoruri central-urbane - 
Chicago? Buffalo? - și văzuse doi băieţi pe stradă, în faţa unei 
băcănii, aveau opt sau nouă ani, zdrențuiţi, căniţi, fumând ţigări; 
bănuise că trebuie să fie orfani. De aici înainte, orfanul era el. 

Apoi remușcarea îl zdrobi fizic, sângele îi bubui în cap, se 
luptă să respire - nu sunase, nu scrisese, o lăsase să se apropie 
singură de moarte pe-o targă, într-o stare de confuzie și teamă 
de-o umilință imposibil de amabilă. Dădu plasa antițânţari 
deoparte, puse picioarele pe dușumea, își îndreptă umerii, ridică 


418 


fața și trase aer în piept în reprize scurte. Poate un pahar de 
tărie. 
e 

Trung se culcă la etajul casei celei mari într-o cameră de 
depozitare plină de cutii, pe un pat făcut din scânduri întinse pe 
două cufere de armată și acoperite cu o rogojină japoneză. 
Reprezentantul CIA îi dădu o lampă cu butan - el avea un roman 
proletcultist în vietnameză care nu-l atrăgea și un exemplar din 
Mizerabilii în franceză. Îl citise de atâtea ori, că nu-l mai 
interesa. Stătu întins în întuneric cu simţurile atente la casa din 
jurul lui, întrebându-se dacă dormise vreodată într-o clădire atât 
de mare, în afară de Templul Steaua Nouă din copilărie. 

Auzi cealaltă ușa de pe hol deschizându-se. Cu pași tăcuți, 
domnul Skip trecu pe lângă camera lui și cobori scările. 

Și acum? Inimă rea, nesomn, credea Trung. Zgomote din 
bucătărie... Mai bine să-l lase singur. li murise mama. 

Mamă, încă te plâng. 

Rămase în întuneric zece minute, după care se ridică și merse 
după el. La parter îl găsi pe american în pantaloni scurţi și 
tricou, stând lângă o lampă cu butan sfârâitoare, în birou, cu o 
carte în mână și un pahar cu gheață alături. 

— Ai dormit vreun pic? 

— Nu încă. 

— Beau niște whisky irlandez. Îţi aduc și ţie un strop? 

— Bine. Încerc. 

Domnul Skip dădu să se ridice, apoi spuse: 

— Avem pahare în bucătărie. 

Și se lăsă înapoi în scaun. 

Când Trung găsi un pahar și se întoarse cu el, americanul 
frunzărea unul dintre ghidurile lui de conversaţie. Duse mâna 
spre podea lângă scaunul său și ridică sticla de băutură. Trung 
întinse paharul și Skip turnă puţin în el. 

— Să-l beau dintr-o dușcă sau să-l sorb? 

— Cum bei brandy-ul de orez? 

— ÎI sorb, zise Trung și sorbi. Aromă de mosc, medicinală. E 
bunicel. 

— Te rog. Stai jos. 

Trung ocupă scaunul de la masă, așezându-se pe-o parte. 

Domnul Skip zise: 

— Îţi căutam numele. 


419 


Închise ghidul de conversaţie. 

— „Than” înseamnă culoarea cerului, dar mai există o floare 
de culoarea asta, cu același nume. 

— N-o cunosc. Te referi la albastrul cerului? 

— Albastru, ca cerul. 

— lar „Trung” înseamnă „loialitate”, nu? 

— Loialitate faţă de ţară. E amuzant astăzi că am numele 
ăsta. 

Pereții biroului erau plini de rafturi, iar rafturile pline de cărți. 
Cele două ferestre erau acoperite de plase cu ochiuri mici, la fel 
și streșinile din camera principală și feroneria de-o parte și de 
cealaltă a ușii de lemn care dădea afară. Chiar și așa, insectele 
mici atacau lampa cu butan și mureau. 

— Ai o mulţime de cărți. 

— Nu sunt ale mele. 

— Cine locuiește aici? 

— Doar eu și o fantomă. 

— Fantoma cui? 

— A fostului proprietar. Omul care a construit casa. 

— Înţeleg. Mă gândeam că te referi la mine. 

Domnul Skip își goli paharul și își mai turnă puţin whisky peste 
gheața rămasă. Nu spuse nimic. 

— Poate deranjez. 

— Nu. Mă bucur de companie. 

Americanul își termină băutura. 

— Credeam că vei fi luda, zise el, dar ești mai degrabă 
Hristos. 

— Sper că asta e bine. 

— Este ceea ce este. Mai vrei? 

— Eu îl beau mai încet. 

Americanul spuse în engleză: 

— Tu ai fost acolo. Tu ești acolo, nu-i așa? Cum e să porți 
două suflete într-un singur trup? Asta e adevărul, da. Asta 
suntem cu adevărat. Noi, ceilalţi, suntem doar jumătate din ce 
ar trebui să fim. Tu ești acolo, tu ești acolo, dar ai ucis ceva ca 
să ajungi astfel. Ai ucis... ce... 

Trung nu reușea să-l urmărească. 

lar resemnarea în faţa adevărului, resemnarea finală, 
disperarea care duce la eliberare, unde era cuvântul pentru asta 
în toate cărțile alea? 


420 


În liniște, americanul își mai turnă un pahar și-l bău încet. 
Trung rămase, deși era clar că americanul nu avea chef de 
discuţii. 

e 

A doua zi dimineață prietenul său, Hao, se întoarse. Femeia 
servi micul dejun, iar el, Skip și Hao se așezară la masă, dar 
Trung intui o problemă. Domnul Skip îi chestionă asupra zilelor 
petrecute de ei la Templul Steaua Nouă. Ei îi povestiră despre 
momentul când furaseră brandy în timpul sărbătorilor Tet, 
despre cum râseseră și cântaseră; toţi trei se comportau ca 
niște studenți în timpul unui exercițiu de limbă străină intitulat 
„Mic-dejun cu un american”. 

— Trung, astăzi ai libertate deplină. Eu trebuie să plec la 
Saigon cu o treabă. Mă întorc mâine în jurul prânzului. 

— Rămân singur? 

— Dacă nu te deranjează. 

Trung îi conduse la mașina neagră. Îl reţinu pe Hao un minut: 

— Despre ce e vorba? 

— Doar o întâlnire rapidă. 

— Spune-mi. 

— Nu pot. Nu știu. 

— Nimic serios? 

— Nu cred. 

Americanul îi auzise. De cealaltă parte a mașinii, vorbi peste 
capota de metal: 

— Un prieten m-a invitat la prânz. Un coleg. Cred că ar fi bine 
să văd ce vrea. 

— Poate este un loc mai sigur pentru mine până te întorci. 

— Nu, nu, nu. Nimeni nu știe că ești aici. 

— Dar ei știu că tu ești aici. 

— Asta nu reprezintă o problemă, zise americanul. 

Trung nu era de aceeași părere. 

e 

Dietrich Fest din cadrul Departamentului Cinci al 
Bundesnachrichtendienst -ului vest-german luă o cursă de 
noapte de la Aeroportul Național de lângă Washington D.C. și 
vreme de optsprezece ore nu avu altceva de făcut decât să 
citească și să moțăie și nu avu la ce altceva să se gândească 
decât la criza de sănătate a tatălui său. Trecuseră șapte, opt 
luni de când bătrânul nu mai văzuse spitalul pe dinafară. Vezica 


421 


biliară; ficatul; inima; o serie de atacuri cerebrale minore; 
hemoragie intestinală cu pierderi mari de sânge și transfuzii; un 
tub de hrănire în stomac; și, recent, pneumonie. Bătrânul refuza 
să moară. Dar avea s-o facă. Poate că deja murise. În timp ce eu 
moţăiam cu bărbia în piept. Poate se întâmplă chiar acum, în 
timp ce citesc o carte polițistă de toată jena. „Claude”, îl 
strigase bătrânul când îl vizitase în octombrie - fire și tuburi 
ieșeau din el de peste tot, ochi albaștri sclipind în spaţiu. „Uite, 
e Claude”, spusese el în camera goală mirosind a urină, iar Fest 
zisese: „Nu, sunt Dirk”, și ochii tatălui său se închiseseră. 

La trei dimineaţa, ora locală, Fest ateriză în Hong Kong. Îi 
dădu șoferului instrucţiuni greșite și se văzu nevoit să coboare 
din mașină cu câteva străzi înainte de hotel, și să parcurgă 
restul drumului pe jos. Până și vehiculul acela minuscul era prea 
mare pentru străduţele acelea înguste. Cu singurul lui bagaj, 
Fest urcă o alee abruptă, cu scări, ticsită de magazinașe fără uși 
în care se vindeau doar nimicuri. 

Ajuns pe o stradă mai lată, opri un triciclu și urcă în spatele 
șoferului bătrân, deșirat, îmbrăcat cu un soi de scutec, care 
pedală vioi până la hotelul aflat la o distanţă de trei străzi, lucru 
pe care bătrânul i l-ar fi putut spune dinainte. La două minute 
după ce urcase în acel mijloc straniu de transport, Fest ajunse la 
destinaţie. Pe un afiș scris de mână și prins de ghidon erau 
trecute tarifele oficiale, iar pentru o călătorie atât de scurtă Fest 
avea de plătit patru sau cinci dolari locali; dar bătrânul își izbi 
pumnii și strigă: „Dooteţi dola! Dooteţi dola!” Fest nu-l 
condamna. La vârsta lui, bătrânul merita orice sumă pentru 
efortul depus. Insă Fest era adeptul onestităţii în afaceri. Refuză. 
In câteva secunde se văzu înconjurat de tricicluri și asaltat de 
șoferi îmbrăcaţi în scutec, oameni de toate mărimile, care 
bodogăneau și făceau spume. | se păru că vede un cuțit. Un om 
de serviciu furios ieși din hotel și-i alungă pe toţi cu mișcări 
magice, retezate, din mână. Bătrânul rămase. Prefera să-și 
piardă viaţa. Fest îi dădu cei douăzeci de dolari. Urcă la etaj și 
dormi toată după-masa, se trezi la două noaptea și citi un 
roman scurt de Georges Simenon, în engleză. Sună la 
centralistul hotelului și întrebă dacă poate suna la distanţă, la 
Berlin, însă numărul mamei lui era undeva în bagajul său, așa că 
renunţă la idee. O sunase des în ultima vreme, aproape zilnic în 


422 


ultimele săptămâni, în toată perioada cât ea se îngrijea de 
sănătatea tot mai precară a tatălui său. 

La ora opt făcu duș, se îmbrăcă și cobori în holul de la parter 
ca să întâlnească persoana de contact. Băură cafea, stând faţă 
în faţă în scaune mari, incomode, de mahon. Persoana de 
contact era un american tânăr, marcat de misiunea sa, puțin 
copleșit de rolul pe care îl juca. La început îi spuse lui Fest doar 
care îi era destinaţia. Sigur că știa unde se duce, doar avea 
biletul în buzunar. 

— Ai actele mele de identitate? 

Tânărul se lăsă în jos și începu să scotocească în servieta lui 
de piele, pe care o ţinea strânsă între picioare. 

— Avem două variante. Îi înmână un plic mare. Cât timp ești 
în misiune îl folosești pe cel cu viză de intrare predatată. 
Distruge.-l înainte să pleci. Pentru ieșire folosește-l pe cel cu viză 
postdatată. 

— Cât timp am la dispoziţie pentru misiunea asta? 

— Adică după vize? Pe cel postdatat scrie că ai intrat pe... ce 
scrie? 11 februarie, cred. Deci va trebui să stai în ţară până 
atunci, cel puţin. Dar viza are valabilitate șase luni. 

Nu-i plăcea cum sună șase luni. Însă scopul unei vize 
postdatate cu două săptămâni era acela de a spune că intrase 
în ţară după perioada misiunii. Deducea, prin urmare, că ei 
plănuiseră o durată de cel mult două săptămâni. 

Fest își așeză plicul în poală, împreună clemele, deschise 
clapa și o ridică pentru a trage o ocheadă înăuntru. Două 
pașapoarte nemţțești - scoase unul și citi numele titularului: 
Claude Gunter Reinharat. 

— Interesant. Pe fiul meu îl cheamă Claude. 

După tatăl meu. Și după fratele meu mort, eroul. 

— Așa s-a nimerit. 

— Desigur. O coincidență. 

Chipul era al său. Arătase întotdeauna ca un băiat răsfăţat, 
însă barba acoperea acea drăgălășenie și-l făcea să semene 
puţin, credea el, cu Sigmund Freud sau cu Ernest Hemingway. 
Îmbrăcat, poate, părea corpolent, dar el se simţea robust. Chiar 
și în State îl tot puseseră să urmeze cursuri, inclusiv 
antrenament operaţional, care-l solicitaseră fizic. Dar avea 
treizeci și șase de ani și două luni. Asta nu putea continua. La 


423 


drept vorbind, crezuse că se încheiase odată cu mutarea sub 
stindard american. 

— Intri cu pașaportul personal. Indiferent de modul în care 
călătorești. 

— Sigur că da. 

Când bărbatul plăti mâncarea și cafeaua și se ridică pentru a 
pleca, el adoptă o atitudine exagerat de degajată și aminti, în 
treacăt parcă, de parole și de ora și locul pe care le stabiliseră 
pentru ședința sa de instructaj în Saigon. 

Fest nu mai avea încredere în șoferii din Hong Kong. Sări 
peste masa de prânz și plecă spre aeroport cu două ore mai 
devreme, ajunse fără probleme și luă loc, urmărindu-și colegii 
de zbor cum se strâng pentru drumul spre casă, asiatici joviali 
bogaţi care se întorceau din vacanţa petrecută în Hong Kong, 
Bangkok sau Manila cu pungi de cumpărături în nuanțe 
pastelate, cu zâmbetul pe față. Nu știa la ce să se aștepte - la 
membrii oropsiți ai unui popor devastat, la umeri gârboviţi, la 
fețe crispate -, nu se gândise mult la războiul acesta, nu se 
așteptase nicio clipă să ajungă în zona de război; fusese trimis, 
era sigur, în mod necugetat, ca toți ceilalți. Stewardesa îi dădu o 
geantă de voiaj purpurie cu însemnele Vietnam Airlines, pe care 
o tinu în poală. Se uită la norii de jos și trase un pui de somn 
până la ultimele ore ale după-amiezii, când aceeași stewardesă 
îl atinse pe umăr și-l anunţă că se pregăteau să coboare spre 
Tan Son Nhut. 

Într-un terminal părăginit plin ochi de soldaţi americani și 
asiatici, doldora de cutii și bagaje, își întâlni legătura, un negru 
care ţinea deasupra capului o pancartă mică pe care scria 
MEEKER IMPORTS. 

— Domnul Reinharat, zise omul. Eu sunt Kenneth Johnson. Mai 
este cineva? 

— Nu știu. 

— Nici eu. Dar acceptăm orice nou-venit. 

Negrul era binedispus. Nu mai era nimeni altcineva. 

— Cum a fost zborul? 

— Toate zborurile se sfârșesc pe pământ. 

— Așa spun rațele. Doamne, zise el, cine născocește parolele 
astea? 

— Nu știu, spuse Fest și tăcu, deși pricepea că era de așteptat 
să facă o glumă. 


424 


leșiră pe poarta principală spre un șir de taxiuri, ai căror șoferi 
săriră fluturând din mâni. Johnson spuse: 

— Ai rezervare pe numele Reinhardt la hotelul Quan Pho Xa. 
Ai acte pe Reinharat, nu? 


— Da. 

— Bine. Drum bun, domnule Reinhardt. 

— Nu înțeleg. 

— Eu nu merg mai departe. Eu verific doar sosirea. 
— Înţeleg. 


— O să ne vedem mâine. Doar în treacăt. 

— La instructaj? 

— Da. Doar în treacăt. 

— Voi folosi aceeași parolă? 

— Nu. Voi fi eu de faţă și te voi prezenta. 

Își strânseră mâinile, după care Kenneth Johnson îl urcă într- 
un taxi, vorbi scurt cu șoferul și plecă. 

— Vorbești engleză? 

— Da, domnule. Puțin. 

— Știi unde este hotelul meu? 

— Da, domnule. Hotelul Quan Pho Xa. 

— Ce înseamnă numele ăsta? 

Nu primi niciun răspuns. Taxiul intră în centrul orașului, rulă 
de-a lungul unui bulevard aglomerat cu clădiri vopsite în roz, 
albastru și galben, și încetini, se opri, mai înaintă cale de câţiva 
metri și se opri din nou. Şoferul îi spuse că este Anul Nou. Toată 
lumea mergea undeva. 

— Al cui este acest An Nou? întrebă Fest. Anul Câinelui? Anul 
Caprei? 

Șoferul spuse că nu știe. Un val zumzăitor de motociclete 
curgea pe lângă vehiculele mai mari. Trecu una pe care o 
femeie ședea de-a curmezișul șeii, cu gleznele încrucișate, citind 
o revistă. Motoarele tușeau fum de eșapament. Palmierii nu 
păreau foarte sănătoși. Urmări un grup de patru băieţi care 
stăteau întinși pe caldarâm și jucau cărți pe ţigări. 

De ce-i ceruseră să se oprească în Hong Kong pentru a lua 
documentele pregătite în Saigon? 

Traficul se puse din nou în mișcare. Pe lespezile funerare 
dintr-un mic cimitir văzu embleme sub formă de zvastică și 
zvastici cioplite pe ușa micului templu de acolo. Imaginea îl 
șocă. Nu văzuse niciodată așa ceva decât în fotografii. Printre 


425 


care două sau trei făcute de tatăl lui. Fest era atent la 
indicatoarele stradale și la repere, încercând să și le imprime pe 
toate în minte, pentru a ști unde se află. Aruncă o privire la 
ceas. Peste nouăsprezece ore va fi informat cu privire la 
program și metodă. Tratamentul expeditiv pe care i-l 
administrase Kenneth Johnson îi spunea multe. Colegii lui voiau 
să-l știe la distanţă și atât. Era posibil să fi fost trimis acolo după 
un american - poate chiar după Kenneth Johnson. 

Ploua mocănește, dar când cobori din taxi la hotel observă că 
nu e mai răcoare. O femeie stătea așezată pe sandalele ei în 
fața intrării. Bânuia că americanii nu erau acolo - ea era singurul 
paznic al intrării. 

Cât timp se înregistră, cele două fete din holul principal, 
recepționera și asistenta sau prietena ei, cântară versuri 
ininteligibile odată cu radioul. 

— Cum te cheamă? o întrebă el pe recepţioneră. 

— Thuyet. 

— Thuyet, pot da un telefon internaţional? 

— Nu, domnule. Doar telegraf. Doar telegramă. 

Era îmbrăcată cu o fustă albastră și cu o bluză albă, apretată. 
Îi stârni interesul. Un chip bizar și delicat. Fără bijuterii, fără 
machiaj, dar probabil că toate erau curve. 

Făcu un duș, se schimbă și cobori în stradă, întrebându-se 
unde ar putea găsi un telefon de la care să-și sune mama. Era 
întuneric deja. În zare, deasupra orașului, elicopterele sfâșiau 
aerul cu elicele lor, gloanţe trasoare urcau mai sus de ele, în 
tăriile mai întunecate. De dincolo de linia orizontului venea 
bubuit de bombe. În imediata lui apropiere - nenumărate 
claxoane și motoare mici. La radiouri se auzeau piese muzicale 
puerile. 

La curbe erau întinși saci cu nisip. Merse pe trotuarul crăpat, 
croindu-și drum pe lângă gropi, picioare întinse și motociclete 
parcate, urmărit de cerșetori, codoși și pierde-vară, de copii 
obraznici care-i ofereau „ţigări, iarbă, bum-bum, U-glob, opiu”. 

— Pâine, spuse el. 

— Nu pâine, din cauză An Nou fericit, îi explică un vânzător 
ambulant. 

Își pierdu speranţa de-a mai găsi un telefon și luă cina într-un 
local în care chelnerițele purtau fuste mini roșii cu franjuri, 
pălării mici și roșii de cowboy și curele de plastic cu tocurile 


426 


pentru pistol goale. Chelneriţa îi spuse că din cauza Anului Nou 
nu au pâine astăzi. 

Fest văzuse pancartele și bannerele pe care scria „Chuc Mung 
Nam Moy” și dedusese că-i urau „Un An Nou fericit”, deși acele 
cuvinte puteau la fel de bine să însemne „Ciuma e cruntă”. 

Se trezi în crucea nopţii, așa cum făcuse și cu o noapte în 
urmă. Auzi focuri de armă afară. Se luptă cu plasa anti-insecte, 
traversă încăperea mergând aplecat și riscă o privire pe 
deasupra pervazului de la geam. O femeie umbla în lumina unui 
lampion de hârtie. Mâna ei, ţinând lampionul de mânerul lui de 
sârmă, semăna cu o gheară. După ea fugeau copii care aruncau 
cu petarde. Auzi muzică și voci care cântau. Se întoarse în pat. 
Nu-și schimbase încă obiceiul, în noaptea aceasta iar nu va 
dormi. Avea două cărți și le citise pe amândouă. Ventilatorul din 
tavan se rotea cu viteză maximă, dar nu-l răcorea. Dincolo de 
geam, nebunia continua. | se părea absurd faptul că oamenii 
aflaţi în mijlocul războiului se puteau distra aprinzând artificii. 

Rămase în pat citind Georges Simenon, adormi în zori și se 
trezi în jur de zece dimineaţa. 

Cu puţin înainte de întâlnirea de la prânz, luă un taxi spre 
centrul de cartografie Sung Phoo aflat, după cum îl informă 
șoferul, la distanţă de doar câteva străzi, însă era greu de găsit. 
Inăuntru, un tânăr ager îl salută în engleză. Când Fest îi spuse 
că e interesat de cea mai recentă hartă a regiunii, tânărul îl 
conduse pe niște scări înguste până într-o cameră plină de 
femei așezate la mese de desen luminate de tuburi albe, 
circulare de neon; nu peste mult timp, ieși înapoi în aerul 
dimineţii din Saigon cu trei suluri înfășurate laolaltă în hârtie 
maro și legate cu sfoară: hărţi în limba franceză, colorate de 
mână: Vietnamul de Nord, Vietnamul de Sud, Saigonul. 

Era o zi însorită, senină, călduroasă și luminoasă, cu umbre 
negre ce se-ntindeau pe caldarâm pe sub copaci. Merse pe jos 
cale de o stradă și opri un taxi. Şoferul îi spuse că, fiind Anul 
Nou, nu poate porni taximetrul și de aceea va trebui să-l 
plătească gras. Dezgustat, Fest cobori și luă un triciclu până la 
locul întâlnirii. După ceasul său, ajunse la restaurantul Green 
Parrot cu patru minute mai devreme. Restaurantul era un 
stabiliment foarte îngust, asemănător cu un vagon-restaurant, 
cu mese pentru două persoane - nu mai mult de două - dispuse 
de-a lungul ambilor pereţi, și cu un culoar pe mijloc. Nu-l 


427 


întâmpină niciun șef de sală. Era doar un tânăr în spatele unei 
case de marcat, care înălţă din sprâncene. 

— Vorbiţi engleză? îl întrebă el pe casier. 

— Da, vă rog. 

— E dotat localul dumneavoastră cu o cameră de baie? 

— Scuze, nu înțeleg. 

— Aveţi apă curentă? 

— Nu știu ce spuneţi. 

— Unde e toaleta? 

— Da, domnule. In spate. 

Luă loc. Aproape toţi clienţii din local erau vietnamezi. 

La o distanţă de câteva mese, stătea singur un american pe 
care-l recunoscu din misiunea precedentă din Insulele Filipine; 
nepotul, credea el, colonelului mătăhălos căruia-i plăcea atât de 
tare să facă glume cu filipinezii. Omul lui de legătură? Un val de 
căldură, teren cunoscut sub picioare, un prieten cu care să 
coopereze sau, în orice caz, o cunoștință. 

Procedura standard cerea ca ei să nu se salute reciproc 
înainte de rostirea parolei. Fest se îndreptă spre toaleta 
bărbaţilor, trecând prin apropierea mesei americanului. Işi propti 
pachetul tubular de peretele umed, se spălă pe mâini și așteptă 
trei minute, până la douăsprezece și jumătate fix. Când ieși, 
americanul era deja plecat și un alt american îi făcu semn cu 
mâna de la o altă masă - Johnson, care îl întâmpinase la 
aeroport și care dispăruse atât de repede. Un ofiţer vietnamez 
în uniformă, purtând ochelari de aviator, ședea vizavi de negru; 
pe masă, în faţa lui, nu era decât un pachet de ţigări. 

La apropierea lui Fest, Johnson se ridică în picioare: 

— Domnule Reinhardt, ţi-l prezint pe maiorul Keng. 

— Încântat, zise Keng și întinse mâna. 

— Unde pot lua loc? 

— la locul meu, se oferi Johnson. Eu sunt în întârziere. Te afli 
pe mâini bune. 

— E o operaţiune locală? 

— Ce ai acolo? 

— Hărţi ale zonei. Le-am cumpărat acum câteva minute. 

— Condu-mă până la ușă. 

La ieșire, Johnson îi dădu o carte de vizită pe care era trecut 
numele Kenneth Johnson, reprezentant al Meeker Imports. 


428 


— În caz că apare ceva neprevăzut, du-te în subsolul Școlii de 
Limbi Străine a Forțelor Armate. Am scris adresa pe verso. La 
subsol, bine? Vei fi întâmpinat de un pușcaș marin și-i vei da 
cartea asta de vizită. 

— Mulţumesc mult. 

— Asta doar în ultimă instanță. Numai și numai atunci. 

— Da. Am înţeles. În ultimă instanţă. 

Negrul dispăru și de data aceasta ca un fugar. 

Fest puse cartea de vizită alături de bani, trăgând puţin de 
timp. Din nou, un agent de-al locului. Asta însemna același fel 
de operațiune ca în Filipine. Vietnamezul își dădu jos ochelarii și 
cercetă meniul. Uniforma lui kaki era șifonată de parcă ar fi 
dormit în ea, însă ghetele negre luceau puternic. O operaţiune 
locală. Lui Fest nu-i convenea. 

Ocupă scaunul din faţa agentului său de legătură. 

— Domnule Reinhardt, ce vrei să mănânci? 

— Nimic. 

— Nimic? Nişte ceai? 

— Ceai, bine. Și pâine, dacă se poate. 

— Sigur că se poate. Eu o să iau pho-ban, niște supă de vită 
cu tăiței. E foarte ieftin aici. 

Fără ochelarii de aviator, ochii maiorului Keng păreau mici, 
negri și lustruiți. Uitându-se în jurul lui, Fest observă că toți 
clienţii aveau ceva distinctiv, însă feţele lor, toate, inclusiv a 
omului din faţa lui, erau întocmai cum își amintea el că era faţa 
recepţionerei Thuyet, să spunem, ori multe alte fețe pe care le 
văzuse prin acel oraș. Limba lor părea imposibilă. Fest băgă de 
seamă că acum el era singurul client alb din acel local. 

Rămase la aceeași idee și luă doar pâine și ceai slab. Maiorul 
îl întrebă ce văzuse din oraș, răsturnă în supa sa cu tăiţei o 
salată de verdețuri și germeni alburii, și sorbi vârtos din ea, 
folosind beţișoare smălţuite pentru orice, chiar și pentru lichid, 
și vorbi despre anii lui de studenţie petrecuţi acolo, în Saigon. 

— Îţi place bagheta? 

— Da, răspunse Fest cu sinceritate, e nemaipomenită. 

— Multe lucruri s-au păstrat de la francezi. 

— Inţeleg. Sigur că da. 

Keng împinse bolul gol deoparte, luă o ţigară din pachet și 
scoase o brichetă din tunică. 

— Îţi pot oferi o ţigară și un foc? 


429 


— Nu, mulțumesc. 

Cu o privire pe care Fest o interpretă ca fiind ușor 
disprețuitoare sau dezamăgită, maiorul aprinse bricheta. 

— E o Colibri de la Londra. Cu butan. 

— Locul ăsta e potrivit pentru a discuta despre operaţiune? 

— Sigur. De aia ne aflăm aici. Am niște lucruri pentru tine. 

întinse mâna spre podea, între picioarele sale, aproape 
atingând suprafaţa mesei cu bărbia, după care se ridică și așeză 
pe genunchi o servietă maro. 

— Am aici bunătăţile. 

Era un pachet înfășurat în hârtie maro și legat cu sfoară. 

— Acum tu ai două pachete. Spuneai cumva că ai niște hărți? 

— Da. 

— Mă temeam că poate e o armă. 

— Nu. Asta este pistolul? 

— Da. Folosește amortizorul. 

— Este ceea ce am cerut? 

— E un automat de trei sute optzeci. 

— Eu am cerut unul de calibru douăzeci și doi. 

— Nu avem nimic atât de mic. 

— Am și fotografii de la supraveghere? 

— Până în momentul de față n-a fost efectuată o 
supraveghere. 

— Ce-mi poţi spune despre ţintă? 

— Identitatea ei nu mi-a fost încredințată încă. Vei fi anunțat. 

— Cât să mă aştept să rămân în Saigon? 

— La momentul acesta programul e nesigur. 

— Mi s-a spus că voi primi orarul la întâlnirea asta. 

Keng trase cât de mult putu de ţigară și o stinse într-o 
scrumieră mică și murdară. Își împleti mâinile în poală. 

— L-am pierdut. 

Fest credea că omul glumește. Acum ce urma? Orice răspuns 
la o asemenea mostră de incompetenţă era inutilă. 

— Mă aflu aici doar dintr-un gest de curtoazie. 

— O să-l găsim. 

— Mă înţelegi ce spun? Dacă rămân sau plec, asta depinde de 
mine. E decizia mea. E prerogativa mea. 

— Eu nu pot decât să-ţi prezint faptele. Apoi trebuie să decizi 
singur, zise maiorul, de parcă nu tocmai asta ar fi spus și Fest. 

— Bine, prezintă-mi faptele. Cine este ţinta? 


430 


— Un luptător Vietcong. 

Fest păstră tăcerea. 

— Nu mă crezi. 

— Pentru uciderea luptătorilor Vietcong sunt prezente aici 
vreo două armate. 

Keng mai aprinse o ţigară de la minunata lui brichetă argintie 
cu butan. 

— Vreo două armate, da. Și încă un om, care acum ia prânzul 
cu mine. Întăriri. 

Fest începea să-l creadă. Omul acela era furios. Probabil că 
inutilitatea acestei operaţiuni îl insulta și hotărâse să o 
privească drept o distracţie. 

— Îți pot spune că e simplu să-l găsim. Se ocupă americanii 
de asta. 

— Deci tu știi cine este. 

— Pot fi puţin mai clar. Adevărul este că nu-i cunoaștem 
locaţia și încercăm să obţinem informaţii mai precise fără să 
aducem prejudicii sursei. 

— Aveţi o sursă, dar nu vreţi să riscați. 

— Corect. Trebuie să fim precauţi. Nu putem pune pistolul la 
tâmpla cuiva în cazul de faţă. Înţelegi ce spun? 

— Nu e domeniul meu, domnule maior. 

— Avem nevoie de surse și pe viitor. 

— Înţeleg. 

— Între timp, avem un punct sigur de comunicare în 
apropierea hotelului tău. 

— Vreau altul. 

— Două puncte? 

— Nu. Doar unul. Toaleta restaurantului ăstuia. Dedesubtul 
chiuvetei. 

— O să verifici locul zilnic? E mare bătaie de cap să ajungi 
aici. 

— Nu. O să-l verifici tu peste trei zile. În mesaj vei afla locul 
următorului punct de comunicare. 

Un minut întreg, maiorul nu răspunse. 

— N-am să mă opun, zise el într-un final. Dar nu stabili 
următorul punct prea departe de aici. 

— Atunci suntem înţeleși? 

— Suntem înţeleși, domnule Reinhardt. 


431 


Se despărțiră și, cu hărţile și arma în cele două pachete maro, 
Fest porni în pas sprinten pe trotuar în căutarea unui taxi. 
Transpira din abundență, dar nu scăzu ritmul, sfidându-i pe toți 
cei care voiau să-i aţină calea, cerșetorii care se avântau spre el 
ca să-și arate cioturile, fețele scofâlcite, plozii lor sfrijiţi, cu 
ulcerațţii; și ăsta ce mai vrea? mă atacă dintr-o parte oferindu-mi 
opiu, U-glob, iarbă; și ce naiba e aia U-glob? Era deja ora trei 
după-masa când ajunse la Quan Pho Xa. 

A doua zi dimineaţa se mută. Recepţionera minionă Thuyet 
era de serviciu la parter. 

— Plecaţi? întrebă ea când îi văzu valiza, iar el răspunse 
afirmativ. Cât timp așteptă un taxi, o întrebă de unde vine 
numele acelui hotel. 

— inseamnă „In jurul orașului”, zise ea. 

— Înţeleg. 

— Plecaţi în Europa? 

— Am mult de călătorit. 

— OK. E spre binele afacerii dumneavoastră. 

— Este Anul Nou. 

— Noi îi spunem Tet. 

— Un An Nou fericit! 

Ea râse, de parcă ar fi surprins-o cu o mostră de umor acid. 

— Un An Nou fericit! 

— Acesta este Anul Câinelui? Al Caprei? Al Maimuţei? 

— Nu acum. Anul Maimuţei s-a sfârșit. Acum va fi Anul 
Cocoșului. 

O oră mai târziu se cază la hotelul Continental în camera 215. 
Era un loc faimos și oarecum costisitor; dar avea aer 
condiționat. Luă masa de prânz într-un restaurant de la parter 
plin de europeni și americani. După aceea ieși în scuarul din 
faţă, unde păreau să aibă loc șapte sau opt festivități, toate sub 
supravegherea unor siluete înarmate, într-o varietate de 
uniforme și căști - poliția locală, poliţia militară americană, 
soldați de infanterie americani și vietnamezi. 

Fest vorbi cu un șofer de triciclu, care îl însoți la pas pe o 
stradă lăturalnică și-l prezentă unei fete într-o cafenea, după 
care propuse să-i escorteze pe amândoi într-o cameră dintr-un 
hotel de care Fest nu auzise niciodată. 

— Mergem în camera mea. 


432 


Şoferul îi explică asta fetei și ea încuviinţă din cap, zâmbind, 
și cuprinse braţul lui Fest într-o îmbrăţișare pătimașă și puse 
capul pe umărul lui. Părul ei negru-abanos mirosea a extract de 
vanilie. Poate că tocmai asta folosea ca parfum. N-o dorea, dar o 
experienţă ca aceasta era necesară. Invăţase din istoria unor 
astfel de operaţiuni că juca rolul prădătorului, că trebuia să 
pustiască pământul, să-i prade pe locuitori, să comită unele 
fărădelegi mărunte pentru îmbunarea zeilor întunericului. După 
aceea, oamenii îi permiteau intrarea. 

e 

Richard Voss își petrecu dimineața la ambasadă citind și 
sortând telegramele venite peste week-end și marcate 
„Clasificat”, ceea ce putea însemna aproape orice. Cele 
importante fuseseră deja parcurse, însă cineva - oricine - de la 
Operaţiuni Interne trebuia să vadă fiecare cuvințel, asta era 
regula. „Trimite-o clasificată”, îi spusese la un moment dat 
primul lui șef de la Langley, „altfel n-or s-o citească.” Nu-l 
deranja că este marginalizat. Prefera asta, decât să stea la un 
pahar de tărie cu diplomaţi străini și cvasi-demnitari vietnamezi, 
iar dacă Crodelle prelungea prânzul cu Skip Sands suficient de 
mult spre orele după-amiezii, se putea întoarce aici pentru a citi 
telegramele noi, având astfel o scuză pentru prezenţa sa la 
ambasadă în jurul orei de cocteil. 

La prânz plecă de la ambasadă și merse pe stradă în jos, 
traversă artera Tu Do și trecu prin noianul de vânzători 
ambulanți și participanţi la sărbătoare, care toată săptămâna 
făcuseră imposibil traficul de vehicule pe patru roţi pe artera 
principală. Găsi un taxi pe o stradă lăturalnică. Pentru acest 
drum scurt alocase treizeci de minute; chiar și așa, când dădură 
cu ochii de Green Parrot era în întârziere cu zece minute. 

Skip Sands stătea în faţă, în soarele după-amiezii, ștergându- 
și transpiraţia din jurul ochilor; părea confuz - dar nu așa părem 
cu toţii în ultima vreme? își spuse Voss. Skip se îngrășase. Dar 
nu toţi am făcut asta? Nu suntem cu toţii grași și asudatți și 
confuzi? 

Voss deschise portiera taxiului și-i făcu semn să urce: 

— A trecut mult, bătrâne! Vino - am găsit un local mai bun. 

— Bravo. Dă-te mai încolo. Sands urcă lângă el. Am văzut un 
individ care nu-mi place. 

— Cine? 


433 


— Un tip din Manila. Să mergem, bine? Am nevoie de aer. 

— Traversează râul, îi spuse Voss șoferului. 

— Ce zici de Rex? 

— Nu putem merge în centru, răspunse Voss, au puncte de 
control peste tot. Unchiul Ho n-o să ne prindă cu garda jos! 
Suntem perfect pregătiţi de acum un an. 

— Ce este dincolo de râu? 

— Absolut nimic, frate. E viaţa adevărată, cum ar veni. Nişte 
călugăriţe au deschis luna trecută un local franțuzesc. 

— Călugăriţe? Știu ele să gătească? 

— Scandalos de bine. Încă nu le calcă nimeni pragul, dar o vor 
face. 

Șoferul spuse: 

— Un pod nu bun. Merg la celălalt. 

— Dă-i drumul, câștigă-ţi banii, spuse Voss. 

Sands întrebă: 

— Cum e familia? 

— Sunt bine cu toţii. Nu i-am văzut din aprilie. Am ratat ziua 
de naștere a Celestei. 

— Câţi ani are? 

— Doamne... Nu, stai - patru. Dar tu? Tot solo? 

— Așa mă tem. 

— Complet? N-ai nici măcar o logodnică în State? 

— Încă nu. Complet singur. 

Traversară podul pe malul estic; în apă se strânseseră mizerii 
și nenumărate epave imposibil de scufundat. 

— Doamne, râul ăsta pute mai tare ca oricând. 

— Bun venit înapoi. 

— Mersi. Cred... 

— Nu, vorbesc serios. Mă bucur să te văd, spuse Voss cu 
toată seriozitatea. De cât timp ești plecat? 

— Eu plec și vin întruna. 

— Deci ai fost plecat în tot acest timp? 

— M-am întors doar pentru o săptămână sau două. Strâng 
povești. Cum merge sfada? 

— 0... suntem în câștig. 

— În sfârșit cineva care știe. 

— Culegi povești? 

— Povești, da - basme. Povești cu zâne. 


434 


— Ei bine, ai venit în locul potrivit pentru chestii din astea. Nu 
râse niciunul dintre ei. Pentru basme. 

— Mada... mi-amintesc de Lansdale. 

— Nu l-am cunoscut niciodată. 

— „Cunoaște oamenii” - cântece și povești. 

Voss se auzi râzând. 

— Suflete și minți. 

— Aha. Pentru un proiect la Școala Navală. 

— Din... ce oraș? 

— Carmel. 

— N-am fost încă acolo. 

— E un loc frumos. 

Discuţii mărunte, își spuse Voss, în Secţia Celor pe Ducă. 
Trebui să-i dea indicaţii șoferului, așa că scăpă de asta. 

La o distanţă de câteva străzi, pe celălalt mal al râului și nu 
departe de cartierul în care se afla vechea vilă a Op Psi CIA, 
unde vreme de mai multe săptămâni Voss și Skip locuiseră 
împreună, găsiră restaurantul Chez Orleans. 

— Îmi place iedera asta, zise Voss referindu-se la verdeaţa 
care înghiţise aproape complet fațada. Abia se vede prin 
ferestre. Intimitate. 

Vorbesc ca un prostovan. 

— Tot în vechea locuinţă stai? 

— Vechea locuinţă nu mai este. Cred că a ajuns la armată. 
Sunt cazat la Meyerkord. 

ledera continua pe celelalte laturi ale clădirii și se îndesea 
peste acoperișul cu zăbrele, unde proiecta o umbră relativ 
răcoroasă peste patioul placat cu pietre. Dintr-un difuzor 
înfășurat în pânză de sac, aflat sus, în cel mai răcoros loc al 
spalierului, se auzea muzică - flamenco, piese de chitară -, iar 
sub difuzor, aproape de o mică fântână, luau masa trei ofiţeri - 
aveau blazonul mare, galben, al Regimentului 5 de Cavalerie, 
cusut pe mânecă. În rest, nici ţipenie. Se așezară și Sands 
comandă 7Up și fricando. 

— Eu iau un martini, zise Voss. 

— Mie nu-mi plac măslinele, spuse Sands. În timp ce Voss se 
întreba cum ar putea să-i răspundă la așa ceva, Sands continuă: 
N-am vrut să par cinic mai înainte. 

— Eu am părut cinic. Și am impresia că asta am și vrut, într- 
un fel. 


435 


— Nu, nu, înţeleg. Toţi avem întrebări. 

— Aha, iar stângiștii cred că nu-i așa, că suntem toţi cu 
creierele spălate, niște prostănaci, că cineva trebuie să ne urle 
în urechi - oare ei se cred intelectuali? Cine vrea să fie 
intelectual? Cui îi pasă ce dotare puternică ai dacă tu nu știi să 
te folosești în siguranță de ea? Ce au intelectualii? 

— Șahul. 

— Comunism  sașiu. O viaţă sexuală nesănătoasă, 
nesatisfăcătoare și perversă. 

Sands nu spuse nimic. Părea să vadă totul mai clar ca 
niciodată, și totuși se simțea în egală măsură orb. Unde este 
distracţia în toate astea? se întrebă Voss. Crodelle, ești un 
căcat. 

— Skip. Skipper. Care-i problema? 

— Mi-a murit mama. 

— O, căcat. 

— Am primit vestea abia ieri. 

— Îmi pare rău. 

— Ei, încerc să mă obișnuiesc cu gândul. 

— Cred că asta și trebuie să faci. 

— Știu. Ce mai e de spus? Hai să mâncăm. 

Meniul de prânz era lejer: salate, clătite și sendvișuri, iar Voss 
recomandă salade niçoise, care garantă că este făcută cu ton 
adevărat și pe care Skip o refuză din pricina măslinelor. Sands 
ceru în schimb salade d'epinard et crevettes și, până să vină 
comanda, cercetară amândoi meniul cu admiraţie: filet de porc 
roti, carré d'agneau aux pistaches, thon aux pignons de pin, 
călugărițele astea aveau de toate - plus intimitate -, asta dacă 
într-adevăr călugărițe erau cele care conduceau restaurantul. El 
nu văzuse încă nicio călugăriţă pe acolo. 

— E mai bine decât la Yacht Club, îi spuse lui Sands, și mai 
ieftin, amice. 

Îi era foame și salata îl ajută puţin. Dar Sands, după ce înghiţi 
de câteva ori din creveţi și spanac, se desprinse vizibil de 
realitate și începu să amestece cu furculița în sosul de portocale 
și capere. Pe Voss îl indispuse puternic situaţia lui Skip și spuse: 

— E greu de crezut că cei de acasă ne pot părăsi. Rămâi cu 
impresia că moartea există numai aici. Toată moartea din lume. 

Skip ridică privirea surprins și spuse: 

— Așa este. Exact asta am simţit. 


436 


— Toţi simţim asta. Ți-amintești sărbătoarea trecută de Tet? 

— Da. 

— Ai fost aici? 

— Eram prin zonă. 

— La Cao Phuc? 

— Când și când. 

— La ambasadă primeai corespondență aproape regulat. 

— O, ţineţi socoteala lucrurilor ăstora? 

— Până la cel mai mărunt lucru. Dar cine ţine socoteala celui 
care ţine socoteala? Deci la Cao Phuc. Aha. Aţi făcut o treabă 
bună, băieţi, cu operaţiunea Labirintul. 

— Da, mersi... vorbești serios? 

Un taxi opri în față și Voss reuși să vadă cine este, în pofida 
spalierelor cu iederă. 

— Păi, Skip, recunoscu el subit iritat, nu. Nu tocmai. Ce naiba 
să știu eu despre Labirint? Fac doar... știi... un compliment 
general și vag. 

— Bine. Îţi mulţumesc la modul general și vag. Uite ce-i, Rick, 
zise Sands, poate reușim să discutăm pe faţă. 

— Mereu. Mereu. 

În acel moment Crodelle își făcu apariţia, îndreptându-se 
direct spre masa lor, de parcă ar fi consultat o hartă și și-ar fi 
plănuit traseul. Înalt, colţos - nu suficient de înalt pentru a juca 
baschet la colegiu, dar cu siguranţă fusese îndemnat s-o facă în 
liceu. Din punct de vedere fizic aducea cu un intelectual molatic 
și împleticit. O greșeală de percepţie. Avea firea aprigă specifică 
roșcaților. Voss ajunsese să creadă că odată ieșiți din vârsta 
copilăriei, roșcaţii scapă de pistrui, dar Crodelle încă avea destui 
pe obraji. Voss era conștient că se gândea prea mult la lucrurile 
astea, că erau o sursă de iritare personală - înălţimea și 
caracterul lui Crodelle, intelectul, pistruii lui -, deoarece Crodelle 
îl speria. 

— Vreau supă! 

Sands spuse: 

— Nu sunt sigur dacă au supă. 

— Straniu. Nu este supă? 

— Nu la prânz. 

— Terry Crodelle. 

Cei doi își strânseră mâna. Voss spuse: 

— Skip Sands. 


437 


Crodelle luă loc și zise: 

— Intocmai, după care strigă: Martini! Și o salată - arătă cu un 
deget osos spre farfuria lui Voss - comme ca. 

— Și niște ceai, adăugă Sands. 

— Și ceai, vă rog. 

Sands spuse: 

— Te aşteptam cumva, Terry? 

— Sunt blocat pe partea asta a râului. Pe malul celălalt nu-s 
decât bannere, steaguri și petarde. Deci... te-ai întors din Cao 
Phuc? Sau n-ai fost plecat acolo nicio clipă? 

Sands își controlă gesturile, dar surpriza nu și-o putu ascunde. 

— Presupun că lucrezi cu noi. 

— Noi, adică cine? 

— Noi. Organizaţia. 

— Eu sunt în Centrul Regional de Securitate. 

— Trimis aici? 

— În vizită. Un vizitator pe fermecătoarea voastră planetă. 

— Ești pentru prima dată în Vietnam? 

Crodelle clipi și făcu ochii mari: 

— Vin și plec de aici încă din '59. Dinainte de Kennedy. 

— Uau. Pari mai tânăr. 

— Am aruncat un ochi la Cao Phuc o dată sau de două ori. 
Cum sunt lucrurile pe acolo în ultima vreme? 

— Mult mai relaxate. Liniște. 

— Au desființat postul ăla de relocare? 

— Nu cunosc starea oficială a acestei acţiuni. 

— Dar tu ce vezi? 

— E greu de spus la ce etapă au ajuns - Sands ridică privirea 
și se uită în jur, ca și când l-ar fi căutat pe chelner -, dacă l-au 
desființat sau dacă doar l-au abandonat, mai mult sau mai puţin. 
Dar aș spune că templul budist a redevenit în linii mari centrul 
de atracție. 

— Se apropie luptătorii Vietcong? 

— N-am remarcat. 

— Cu ce treabă te-au trimis acolo? 

— Să culeg povești. Basme populare. 

— Fugi de-aici! Rick, aici de față, a crezut că ai plecat din 
tară. 

— Vin și plec. 

— Deci baza e desfiinţată? 


438 


— Noi nu-i spuneam bază, ci zonă de aterizare. 

Sands părea inexplicabil de mulțumit. 

— Mai mergeai uneori pe la Barul Purpuriu? 

Skip râse. 

— Doar la legitima oră de cocteil. 

— Ştii ce, Skip? Mă bucur că în sfârșit ne-am întâlnit. 

— Hei, băieţi, făcu Voss și se scuză. 

Se duse la toaletă și descoperi pisoarul plin cu cuburi de 
gheață, o extravaganţă fascinantă. 

Voss și-ar fi dorit ca Terry Crodelle să mai întârzie la masa de 
prânz. Poate o discuţie pe faţă până la urmă, între el și Sands - 
cu cine să poţi vorbi, dacă nu cu un om aflat pe picior de 
plecare? Lucra în spionaj de doar șase ani, dar i-ar fi plăcut să se 
târască afară din matca lui, să ajungă într-o peșteră și să i se 
confeseze unei moluște uriașe. Absurd, da. Dar conţinea 
elementele potrivite. Aer și înec. Întuneric, umezeală. 

Futu-i, ce dezastru monstruos și stupid. 

Unul dintre ofițerii de armată veni după el la baie, un tip cu 
faţă de uliu, tuns periuţă, cu trese de maior pe umeri și blazonul 
galben al Regimentului 5 de Cavalerie pe mânecă, un om fără 
secrete, un bărbat care se ușura în faţa altora. În vreme ce 
maiorul urina meditativ peste cuburile de gheaţă, Voss se spălă 
pe mâini și se șterse cu un șervet de pânză din teancul de lângă 
chiuvetă, după care îl aruncă în coșul de nuiele. Localul acela 
avea clasă. Deasupra oglinzii gălbui, cu ape, care îi reflecta faţa 
de parcă ar fi fost bolnav de hepatită cronică, erau 
inscripţionate într-o manieră precisă, feminină, călugărească 
următoarele cuvinte: 


Bon appetit! 


Când se întoarse la masă, cei doi ajunseseră deja la subiectul 
pe care Crodelle voia să-l abordeze, cel puţin la început - 
aiuritorul articol al colonelului -, iar Crodelle se dădea în 
stambă. Izbutea să pară priceput în orice domeniu despre care 
vorbeau. Pe Voss nu-l deranja asta prea tare, dar îl deranja că în 
clipa aceea se lua de Sands. Chestia aia cu depistarea 
„influenţei factorului de decizie”, Crodelle voia să știe dacă se 
gândise oare colonelul la dificultăţile acestei idei? Oare nu frații 
Mayo scriseseră despre doctorul Gorgas: „Oamenii care ating 


439 


măreţia nu depun o muncă mai complexă decât cea a omului de 
rând, ci mai simplă?” Problema încercării de-a demonstra 
„influenţa factorului de decizie” prin experimente nu era oare 
tocmai aceea că aproape toate experimentele de genul acesta, 
cele de care Crodelle avea cunoștință, fuseseră efectuate pentru 
a determina impactul unei intervenţii, a unui tratament, a unui 
drog nou, și nu pentru a demonstra prezenţa sau absenţa unui 
anumit factor declanșator? Asemenea testelor lui Lind, în secolul 
XVIII, în privinţa tratamentelor pentru scorbut sau, de dată mai 
recentă, strădaniile lui Salk pentru descoperirea vaccinului 
antipoliomielitic? Pe de altă parte... auzise oare Sands de 
Comisia Febrei Galbene, din secolul XIX, și de pe-atunci noua 
știință bacteriologică, datorată eforturilor lui Walter Reed și 
James Carroll? Poate că unele încercări se puteau face, însă ce 
ar fi servit drept „jalon” experimental pentru „influenţa 
factorului de decizie”? Și lupta cu malaria și febra tifoidă și cea 
galbenă, oare acela nu fusese un război la fel de mare ca 
acesta? Oare Jesse Lazear nu murise ca un martir într-o secţie 
de spital din Havana, răpus de boala pe care încerca s-o 
biruiască? Războaiele cer imperios idei noi; și poate că tocmai o 
astfel de idee avusese colonelul: ar fi posibil, fie și de departe, 
să injectăm elementele despre care noi credem că provoacă 
„influenţa factorului de decizie” în canalele informaţionale 
preselectate? Curiozitatea îl copleșea pe Crodelle, o dorință 
nețărmurită de comunicare îi asalta trăsăturile feței, ţinea 
mâinile ridicate înaintea ochilor, cu degetele răsfirate, cu capul 
înainte, concentrându-se cu îndârjire, de parcă fiecare dintre 
conceptele lui ar fi fost o minge de baschet - dar, să fim serioși, 
cine era colonelul în această schemă, Walter Reed, 
investigatorul sârguincios, sau Guiseppe Sanarelli, tipul gata 
oricând să dea un răspuns pripit la o întrebare greșită? Colonelul 
avea nevoie de un Aristides Agramonte care să se ocupe de 
toate lucrurile murdare. Oare cunoștea Skip activitatea lui 
Agramonte? La o adică, știa oare Skip că, așa mustăcios și cu 
frunte înaltă cum era, semăna cu Agramonte? 

Această ultimă întrebare părea retorică. Crodelle se opri. 
Așteptă. 

Voss nu-și dădea seama dacă Sands era un nechibzuit ori 
Buddha însuși. De unde venea veselia aceea căutată? 

Sands spuse: 


440 


— lisuse Hristoase. 

— Mda. E cam aiurea. 

— De ce te interesează toate astea, Terry? 

— E un interes pur academic. Controlul bolilor a fost una din 
pasiunile mele cât am studiat medicina în colegiu. Apoi am 
abandonat studiile și-am intrat în lumea asta a noastră, și n-am 
crezut nicio clipă că voi vedea ceva din domeniul ace/a care să 
se aplice în domeniul nostru, domeniul informaţiilor secrete. 

— E doar o ciornă. Nu va termina niciodată articolul. 

— Ce trebuie să faci este să dovedești existenţa „influenţei 
factorului de decizie”. Ce trebuie să faci este să izolezi acele căi 
diferite care urcă pe scara de comandă ierarhică și să injectezi 
aleatoriu informaţii între aceste căi, pentru a vedea cât de tare 
se distorsionează ele. Ca să zic așa, cum „cureţi” o cale? Ai 
nevoie de căi afectate și de căi neafectate. Asta nu-i ceva nou. 
Febra galbenă din nou, poliomielita etc. Ce ţi-ar trebui cu 
adevărat ar fi două sau mai multe organizaţii informaţionale fără 
legături între ele - și să obţii participarea unora dintre aliaţii 
noștri. Ar fi interesant. Am putea ajunge undeva. Ar putea 
provoca o revoluţie. Dar chiar e nevoie să începem una înainte 
să fie musai să începem una? 

— Nu știu sigur dacă te înţeleg. 

— E pur și simplu remarcabil că a ridicat problema asta. 
Colonelul. Adică, este posibil să creezi jaloane, jaloane 
informaţionale, și să le urmezi în susul și-n josul scării de 
comandă ierarhică și în exterior, prin intermediul sectoarelor 
comunicaţionale, și să tragi concluzii despre felul în care operăm 
noi? E o idee năstrușnică, bătrâne. Unchiul tău e un revoluționar 
năstrușnic. 

— Te-ai întâlnit cu el? 

— O dată sau de două ori. Îmi place colonelul. Are o 
personalitate puternică. Vreau să zic, Cao Phuc - punct ochit, 
punct lovit. Din câte am dedus noi, a convins pe cineva, pe un 
comandant beţiv al unuia dintre grupurile de elicoptere de atac, 
să înfiinţeze o zonă de aterizare pe muntele acela în '64, apoi, 
când a venit Brigada 25 de Infanterie, a „împrumutat” un pluton 
și l-a ținut acolo douăzeci și patru de luni, scornind pretexte 
după pretexte, și a pus Brigada 25 să deservească acea ZA ca și 
când ar fi fost o bază. Apoi a prezentat satul ca pe cel mai bun 
loc din lume pentru o tabără de relocare. În momentul de 


441 


apogeu, avea șase plutoane încartiruite pe muntele acela și 
avea propriul lui elicopter. Asta înseamnă o personalitate foarte 
puternică, amice. Din păcate, în timpul ofensivei Tet a 
înregistrat victime și a pierdut un pluton întreg. Nu putem decât 
să sperăm că în momentul acesta membrii plutonului sunt 
prizonieri de război; și oamenii au început să se întrebe ce 
mama naibii se întâmplă în Cao Phuc. De n-ar fi fost ultimul Tet, 
probabil că acum ar fi avut propria lui brigadă. Și nu are nici în 
clin, nici în mânecă cu armata! Decât în calitate de agent de 
legătură cu Op Psi, organizaţie în cadrul căreia aproape nimeni 
nu l-a întâlnit vreodată faţă în faţă. A făcut totul prin forță și 
autoritate proprie. Adică, bătrâne, a făcut totul cu tupeu și 
vrăjeală. Îţi vine să crezi? 

— Am impresia că știi despre el mai multe decât știu eu. 

— Sunt multe motive de admirație. E un luptător... 

— Un veritabil erou de război, Terry. 

— Desigur, să spunem erou, are medalii de să se-ngroape în 
ele, bine - dar nu e un ciudat, nu e genul acela. Bânuiește că 
toţi îi sunt împotrivă, dar se comportă de parcă n-ar avea niciun 
dușman pe lume. Știi ce mi-a spus odată un tip despre colonel? 
„Dușmanii lui sunt doar prieteni pe care nu i-a înfrânt încă.” 

— John Brewster, nu? 

— Cine? 

— M-ai auzit bine. 

— La drept vorbind, s-ar putea să fi fost John. Nu-mi amintesc. 
Uite. Haide. Uite... unchiul tău are ceva să ne înveţe, și anume: 
să ai încredere în localnici. El nu s-a distanțat niciodată de ei. 
Lucrează cu ei, li s-a alăturat. Dar făcând asta, se distanțează de 
noi, oamenii lui. 

Skip spuse: 

— Cred că interpretezi greșit faptele și-apoi exagerezi propria 
interpretare greșită. Sau cel puţin dai pur și simplu voie 
interpretării tale să crească de la sine. 

— Ai citit Americanul liniștit? 

Skip spuse: 

— Bo-cu, musiu, muie tu. 

Voss spuse: 

— Mamă, ce repede a fost. Credeam că o s-o mai lălăim o 
vreme. 


442 


— Mda. Mda. Crodelle clipi. Nimic altceva. Locuia la 
Continental când a scris-o. 

— Graham Greene. Vizavi de camera colonelului. 

— Skip... până la urmă îţi depășești mentorii. E inevitabil. 

— Uite ce-i, făcu Skip, am priceput. 

— Atunci explică-mi. 

— Explică-mi tu. 

— Eu am explicat deja. Dacă unchiul tău vrea să-și 
dovedească empiric teoriile, atunci n-are decât să propună un 
studiu de sarcină aleatorie folosind două sisteme - unul de 
control și unul în care să introducă un agent sau un element 
catalizator al cărui efect îl poate măsura comparativ cu sistemul 
de control fără agent. Gândește-te la trecut: vechile sugestii 
pentru cazurile de poliomielită, zilele când nu făceau decât să 
încerce orice le trecea prin cap - fecale de câine, pentru numele 
lui Dumnezeu; injectau bolnavii de poliomielită cu propria lor 
urină. Așa e colonelul, amice. Injectează pișat în aparatul de 
spionaj. Vreau să zic, continuă Crodelle, chiar și la Washington 
era legendar pentru prânzurile lui hidraulice de câte trei ore 
fiecare. 

Sands se întoarse spre Voss: 

— Du-te-n mă-ta, Voss. Se ridică în picioare. Că tot veni vorba 
de pișat. Tre' să scap de o povară. 

— Du-te și topește niște gheață, îi spuse Voss. 

— Poftim? 

— O să vezi tu. 

Plecă și Crodelle îl urmări cu privirea până când tânărul intră 
în toaletă. 

— Doamne, Terry. Ce ţi-a luat așa mult? 

— Rick? Îţi știi rolul? 

Voss nu răspunse. Îl privi pe Crodelle cum soarbe din martini. 

— E vreo fereastră acolo, înăuntru? 

— N-o să iasă pe fereastră. 

— De unde știi? 

— Se distrează prea bine. 

— Şi tu la fel? 

Voss se gândi să mai comande o băutură, dar simţea că 
remarca despre prânzurile hidraulice făcuse nerecomandabil un 
asemenea lucru. 


443 


— Dacă mă împinge, îl împing și eu. Ca să păstrez echilibrul în 
favoarea mea, bine? Și lucrurile or să prindă viteză. 

— Chiar așa se întâmplă. 

— N-am nimic împotrivă. Și ai și tu un rol de jucat. Când 
balanţa se înclină prea tare, tu ai să sari, din întâmplare, de 
partea mea. 

— Am înţeles asta. 

— Venind încoace, am luat ceva de la atelier. 

— Ce atelier? 

Crodelle se animă din nou: 

— Te uiţi la asta? 

Scoase din buzunarul de la piept ceva ce semăna cu o 
brichetă de proporţii. Ținând-o în palmă, îi apăsă o latură cu 
degetul mare. 

— O deschizi și... ta-dam! Două bobine mici înăuntru. Banda... 
o vezi? Firicelul acela? Are diametrul de o miime dintr-un 
centimetru, bătrâne. 

Oameni de la Centrul Regional de Securitate din Manila 
veneau regulat în oraș și Voss credea că-i știe pe toți; Crodelle 
nu făcea parte dintre ei. Iși înființase un atelier în subsolul Școlii 
de Limbi Străine și Departamentul de Operaţiuni Interne primise 
indicaţii să-i furnizeze tot ce are nevoie, iar astăzi îi trebuise un 
dispozitiv de înregistrare futurist. 

— Oamenii voștri au tot soiul de lucruri strașnice. 

— Chestiile astea există de vreo doișpe ani. 

Sands se întoarse. Se așeză și Crodelle întinse reportofonul, 
cu capacul în continuare ridicat. 

— Păzea. 

— Unde-i banda? 

— Trebuie ţinut la lumină. Vezi? 

Voss spuse: 

— O miime dintr-un centimetru. 

— E pornit? 

— De ce naiba să nu fie? spuse Crodelle și-i închise capacul, 
punându-l între ei pe fața de masă verde. Să facem o încercare. 
Ne aflăm aici, în Sala de Bal Aragon, cu liderul formaţiei, 
extraordinarul Skipper Sands... Sands. Nemţesc? Englezesc. 

— Nu. Irlandez. 

— Irlandez? 


444 


— Străbunicul meu e descendent al clanului Shaughnessey. 
Din câte se pare, a început să-și spună Sands pe vaporul care îl 
aducea peste ocean. 

— Cam cameleonic din partea lui. 

— Nu l-am cunoscut. N-am cum să știu. 

— Avea probleme? 

— Nu. Pot să te întreb ceva? 

— Sigur. 

— Eu am? 

— Sala de Bal Aragon e un loc al muzicii și veseliei. Nimeni nu 
are probleme aici. 

— La naiba. De ce nu mă supui la un test cu poligraful? 

— N-ar fi exclus. 

— Vreau să zic chiar acum, Crodelle. 

— Nu, Skip. Nu acum. Va trebui să te pregătim, dacă vrem să 
obținem un rezultat cât de cât elocvent. 

— Oricând vrei tu. 

— Sigur. S-a notat. 

— Dar Crodelle? C est francais? 

— Nu știu. Da, francez. Ar putea fi o greșeală de scriere a lui 
„Cordelle”. Unde-i unchiul Francis, Skip? 

— Nu știu. In momentul ăsta, în oraș, presupun. 

— Ştiai că a fost rechemat la Langley acum șapte, opt 
săptămâni - oricum, la începutul lui noiembrie trecut? 

— Nu știam asta. 

— Nu, pentru că el nu s-a dus. 

— Se duce unde vrea el să se ducă. 

— Aha. Și când vrea el, scoate pistolul și împușcă un prizonier 
legat. 

— Să fim serioși. 

— N-a executat el un prizonier la Cao Phuc în timpul Ofensivei 
Tet? 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Ei, e clar că știi ceva despre asta. Știm că știi. 

— Sunt sigur că faci confuzie cu o poveste din al Doilea 
Război Mondial. 

— Și atunci a executat prizonieri? Va trebui să cercetăm 
chestiunea asta. Dar în momentul de față tu ești încartiruit la 
Cao Phuc, corect? La fel ai fost și la ultimul Tet? Cao Phuce 
postul tău, mai mult sau mai puţin? 


445 


— În Vietnam, da. Eu vin și plec. Mai mult sunt plecat. Îmi ţin 
câteva lucruri acolo. 

— Păi, ai petrecut mult timp în zonă. E clar că ai câteva 
lucruri. Când spunem că ţii câteva lucruri acolo, înseamnă că ţii 
și câteva lucruri de-ale colonelului, corect? Cuferele lui și alte 
cele. 

— Cufere? 

— Ştii, aici e tot chichirezul. Cred că tipii ăștia pe care-i 
admirăm așa de mult, cred că fiecare în parte s-a îndepărtat de 
credinţă, fiecare în felul lui. Ne opunem comunismului, însă noi 
înșine facem parte dintr-o comună. Existăm într-un stup. 

— Crezi că ei nu mai cred în libertate? 

— Cred că s-au blazat. 

Tăcere. 

Crodelle întrebă: 

— Tu ce crezi, Skip? 

— Cred că e prea complicat pentru o discuţie. 

Crodelle spuse: 

— Ce se află în cufere? 

Skip păstră liniștea. 

— Ce-i cu tăcerea asta? 

— Trebuie să răspund brusc doar pentru că tu pui întrebarea 
brusc? 

— Trei la număr, trei cufere. Le aveai la Clark Field pe 31 
decembrie 1966 și au sosit odată cu tine la vila CIA de aici, de 
pe strada Chi Lang, în ziua de Anul Nou. 

Sands nu se atinsese deloc de ceașca de ceai. Concentrarea 
lui era uimitoare. 

— Aș vrea să te întreb ce faci tu în Cao Phuc? zise Crodelle. 

— Păi, nu cred că ar fi bine nici măcar să-ţi dorești să știi. 

Crodelle zise: 

— Maică Precistă! 

Sands îl privi intens. 

— Eşti implicat. Te ocupi de ceva. De ceva sau de cineva. 

— Cine ești tu, mai exact? 

— Prea bine. Hai să ne declinăm identitățile. Eu sunt Terrence 
Crodelle, Biroul Regional de Securitate. 

— Felicitări. 


446 


— E rândul tău. Baza din Saigon are două ramuri, Operaţiuni 
de Legătură și, respectiv, Operaţiuni Interne. Tu din care faci 
parte, Skip? 

— Op I și cooperez în principal cu Op Psi. 

Crodelle se lăsă pe spate și suspină. 

— Op | cu cooperarea Op Psi, zise el și Voss își spuse: Cred că 
ești prins în corzi. 

Cu o puternică senzaţie de greață, Voss încercă să se 
amestece și el, ca musca în lapte: 

— Ți-aduci aminte de cufere? Cuferele alea trei? Sigur că da. 
Nu cred că ai putea uita de cuferele alea. Ți-aduci aminte 
numele de pe ele? 

— Nu, nu-mi aduc aminte. 

— Pot să te întreb sub ce nume te afli aici? 

— Numele meu este William Michael Sanas. 

— Care este numele de pe pașaportul tău? 

— Acesta este numele de pe pașaportul meu. 

Crodelle întrebă: 

— Unde se ascunde colonelul? 

— Ultima dată știu că avea o cameră la Continental. 

— Am înţeles că are niște asociaţi în Delta Mekongului. Unul, 
în special. O femeie. 

— Asta-i ceva nou pentru mine. 

— În apropiere de Binh Dai. 

— Alte lucruri noi. 

Un vehicul opri afară. Skip se ridică, se duse la marginea 
patioului și vorbi prin iederă: 

— Ține taxiul pentru mine, te rog. 

Încă avea șervetul îndesat sub curea. Era singura mișcare 
ieșită din comun pe care Voss o observă la el în acea zi. 

Se întoarse, puse șervetul pe masă și spuse: 

— Prânzul e din partea voastră, băieţi. 

După care plecă. 

e 

Convins că dă prea mulți bani, că soldații americani și 
afaceriștii locali aveau parte de prețuri mai mici, Fest petrecu 
după-amiaza cu tânăra femeie al cărei păr mirosea a vanilie; ea 
îl taxă cu treizeci de dolari pentru patru ore în camera lui cu aer 
condiționat. Femeia stătu ghemuită sub pături, insistă să 
folosească telefonul de multe ori, deși el nu credea că are pe 


447 


cine să sune și că se preface doar că poartă conversații; îl trase 
de barbă și de cârlionţii de pe piept, și încercă să-i scoată 
punctele negre de pe nas - la drept vorbind, se juca întruna cu 
nasul lui, încântată de dimensiunile sale europene -, și în 
general se comportă ca o târfă proastă. Așa cum și Fest era un 
client prost. El comandă șampanie în cameră și ea o refuză - 
gângurind, chicotind temătoare -, așa cum ar fi refuzat oferta 
unui joc de dormitor deosebit de scârbos. Fest o bău singur pe 
toată. Ea nu vru să mănânce. Cât timp ea dădea telefoane pe 
furiș, el făcuse duș. Cea mai mare speranţă a lui legată de acel 
hotel fusese spulberată - aceea că telefoanele de acolo puteau 
lua legătura cu Berlinul și-i puteau aduce vești despre tatăl lui. 
Telegrafele nu ajutau la nimic. Trebuia să păstreze secret locul 
în care se afla. Era posibil să sune la Berlin, dar nu de la hotel. 
Portarul îi promisese că va aranja el să-l ducă undeva. Intre 
timp, babacul avea să moară. Poate că deja murise. Poate a 
murit ieri, cât timp eu am cumpărat hărțile. E mort în clipa asta, 
în timp ce fac duș cu apă călâie, cu apă infectată, și o curvă 
duhnește în patul meu. Oamenii mor atunci când tu te gândești 
la altceva. Așa merg lucrurile. Așa se întâmplase cu Claude; 
fusese împușcat în gât de un lunetist al Rezistenței franceze. 
Tatăl lor fusese un om puternic, un german patriot, un apropiat 
al lui Heinrich Himmler. Fratele lui mai mare fusese ofiţer în 
Waffen-SS. Astea erau faptele. Nu puteau fi negate, ignorate sau 
dispreţuite. Și alt fapt era că Claude își dăruise viaţa naziștilor. 
Dar Claude era mai mult decât un fapt: era legenda familiei, 
numele lui era clipă de clipă pe buzele tatălui său; Claude era 
mai viu pentru tatăl lor decât Fest însuși. li dădu fetei niște bani 
vietnamezi, fără să-i pese cât de mulţi erau, și o trimise la 
plimbare. 

În vreme ce afară, în scuar, chefliii produceau muzica și 
exploziile războiului, ale înfrângerii și victoriei deopotrivă, el luă 
cina în camera lui și se pregăti de culcare devreme. Avea un 
punct de comunicare, un punct de întâlnire și un punct de caz 
extrem. Din momentul acela, nimeni nu-l putea găsi, în special 
agenţii lui locali. Șampania îi cauzase o migrenă care-l ţinea 
treaz. Se așeză la masa de scris din camera 215 și își demontă 
și examină echipamentul. Observă că pistolul fusese modificat. 
Nu avea să se blocheze. Îl reasamblă. Ambele încărcătoare 
intrau fără probleme și gloanţele circulau prin dispozitiv aproape 


448 


fără sunet; mișcă glisorul înainte și înapoi. Atât amortizorul, cât 
și ţeava în care se înfileta erau produse în fabrică. Cineva 
avusese grijă. Dar inutila întâlnire din Hong Kong, tratamentul 
expeditiv din partea lui Kenneth Johnson, sentimentul că este 
plimbat de la un văr la altul, tot mai departe de sursă... Și că 
este folosit. Nu că munca pentru alte servicii ar fi fost una fără 
precedent. In urmă cu nouă sau zece ani, un algerian în Madrid; 
și un om pe un iaht în Como, despre care Fest credea că făcea 
parte din mafie. Și filipinezii, preotul american. Niciunul dintre 
aceștia nu era dușmanul patriei lui. Unsprezece operaţiuni, 
punând-o la socoteală și pe aceasta. Showalter o descrisese 
drept o „operaţiune pe fugă” și totuși Showalter îi întreţinuse 
vreo două săptămâni înainte să amintească măcar de o misiune, 
după care nu mai scosese o vorbă până acum o lună, și chiar și 
atunci nu spusese nimic despre scenarii, iar acum pistolul era în 
mâinile lui... Oare m-ar fi ales pe mine dacă aș fi mers cu familia 
la Berlin în permisia de vară, dacă n-as fi evitat, ca un laș, să 
mai dau cu ochii de patul de moarte al tatei, dacă nu mi-aș fi 
petrecut ultima permisie arătându-le tinerei Claude și Dorei New 
England-ul pe gemuletele unei rulote închiriate? În Cape Cod, 
parcaseră în spatele casei de vară a lui Showalter. Familiile se 
cunoșteau bine, se considerau prieteni, de fapt, însă el nu 
fusese niciodată asociat cu Charles Showalter în niciun fel de 
operaţiune. Showalter era ofițer superior, atâta tot. Showalter 
nu-și facea nicio iluzie, nu se lăsa atins de niciuna, de aceea se 
plăceau reciproc. De aceea Fest avea încredere în el. Mai 
rămâneţi o săptămână, mai rămâneţi o zi - sigur că vor rămâne, 
doar el era ofiţer superior. Și Meg - chiar și după două 
săptămâni în care fuseseră scoase cabluri pe geam de la 
aparatele ei de bucătărie, trei oaspeţi care consumau apa caldă 
și-i udau toate prosoapele, Dora plângându-se de Langley, 
ținând-o una și bună în engleza ei fluentă în legătură cu idioții 
de americani, Claude ciugulind din frigiderul ei, vorbind despre 
școală și sport, pentru că Meg era frumoasă și pentru că ea 
asculta - și Meg: Să rămânem puţin, ne place, te simţi cam 
singur aici, în pădurile nisipoase. După două săptămâni, 
zâmbetul lui Meg se înăspri, amestecat cu o transpiraţie 
invizibilă. Stresul îi scoase în evidenţă forţa și graţia și păru să-i 
sublinieze inteligenţa. Charles îl duse pe Fest pe ţărmul 
Atlanticului, doar ei doi, ca să-i arate o casă de pe plajă pe care 


449 


se gândea să o cumpere. Fest o lăudă, dar el, unul, n-ar fi locuit 
acolo. Panourile zăngăneau, suflate de-un vânt neîntrerupt și 
valurile mușcau din mal la doar câţiva metri de stâlpii de 
susținere. Showalter stătea pe viitorul lui balcon în faţa viitorului 
lui Atlantic, iar buclele lui cenușii fluturau în toate direcţiile ca 
ale unui poet. 

— E ceva de făcut în Saigon. Aș vrea să te însărcinez pe tine. 
E o operaţiune pe fugă. 

— În Saigon? 

— Sau prin preajmă. 

Filipinele, și acum asta. De ce să-l trimită de cealaltă parte a 
lumii într-o singură misiune, când acolo mișunau armate întregi? 

— Sunt șaisprezece mii de kilometri până acolo, zise Fest. 

— Ai nimerit-o aproape la fix. 

— Mă trimiţi în cadrul Programului Phoenix? 

— Nu e vorba de Phoenix și nici de ICE-X. Nu vrem ca oamenii 
noștri să știe de asta. 

— E vorba, atunci, de o ţintă sensibilă. 

— Așa cred, zise Showalter într-un fel care lăsa să se 
înţeleagă că el credea că e vorba, poate, nu atât de o ţintă 
sensibilă, cât de o operaţiune fără sens. | s-a promis protecţie 
din partea noastră. 

— Înţeleg. Ce îmi mai poţi spune? 

— Nimic. O să discutăm mai multe la Langley. Când ne 
întoarcem la serviciu. 

— O să fiu contactat înainte de oamenii mei? 

— Consideră că ești contactat acum. 

— Nu-i nevoie să verific asta. 

— Nu-i nevoie. Și... Dirk. 

— Da, Charles. 

— E război acolo. Poţi să folosești liniștit pistolul. 

Deținea acum un pistol automat de calibru 380, o armă tipic 
americană și agresivă. Cu ea probabil că nimerea ţinta în mijloc 
de la patruzeci de pași distanţă. Dincolo de asta era imprevizibil. 
Nu era la fel de bun ca sumpit-ul, tubul cu săgeți. Dar de unde 
să știe asta, dacă până acum nu-l folosise? 

Fără echipă, fără discuţii despre scenarii de operaţiune, fără 
antrenament cu arma. 


450 


De ce nu-i putuseră da documente americane acolo, în 
Saigon, pașapoarte oficiale cu vize vietnameze veritabile? De ce 
să se oprească în Hong Kong pentru cele nemţești? 

Pentru că documentele erau false. BND* nu avea nicio 
implicare în asta. Totuși, Showalter insinuase apăsat sprijinul 
BND. Fără ștampila invizibilă a BND, el nu era decât un criminal. 

Exista o linie și el o trecuse. Dar comuniștii o trecuseră și ei. 
Criminali? În China, în Ucraina - uciseseră mai mulţi decât 
criminalul Adolf Hitler și-ar fi permis măcar să cuprindă cu 
gândul. Asta nu se putea spune cu voce tare, dar trebuia ţinut 
minte. Uneori, poate - pentru a ţine piept unui astfel de dușman 
-, trebuia să treci linia de partea lui. 

Propria sa lașitate îl revolta; îl durea fizic, în stomac. Dacă s-ar 
fi dus la Berlin și nu în New England... Dacă n-ar fi evitat un 
ultim moment alături de tatăl lui, care nu-l iubea... Cu toate 
acestea, iți stau alături. Tată, tu te-ai luptat cu comuniștii; cu ei 
mă lupt și eu. 

e 

Skip Sands ieși din Saigon pe Șoseaua 1 într-o furgonetă 
comercială și ajunse la Cao Quyen făcând autostopul cu o 
motocicletă care tracta o remorcă mică plină cu scânduri. 
Această a doua parte a drumului dură aproape două ore. 

La jumătatea distanței, rămase surprins să vadă Chevy-ul 
negru al colonelului venind din direcţia opusă, și flutură cu 
ambele mâini, cât pe ce să cadă din spatele tânărului 
motociclist. Prea târziu. Chevy-ul își continua drumul. Sands îl 
recunoscu pe Hao, însă nu reuși să-i vadă pe pasageri. 

La vilă, găsi în față un Ford Sedan alb. Colonelul aștepta 
înăuntru, pe divanul din salon, sorbind dintr-o ceașcă de cafea și 
răsfoind o carte. 

— Unde-i Trung? 

— A plecat, zise colonelul. A trebuit să-l scoatem de aici. 

Nu reușea să-și înțeleagă propria dezamăgire zdrobitoare. 

Mutarea agentului dublu pentru câteva zile era mișcarea pe 
care el însuși ar fi sugerat-o. 

— Unde s-a dus? 

— Cred că nu pot să-ți spun. 

— Bine, sunt de acord, ca măsură temporară... 

— Nu e temporară. S-a terminat. 


34 Bundesnachrichtendienst, Agenţia Germană de Informaţii. 
451 


— Anulezi operaţiunea? 

— S-a terminat pentru tine. Participarea ta a luat sfârșit. 

— Dar de ce? 

— Nu mai face pe prostul. 

Skip nu știa ce să răspundă. 

— Stai jos, Skip. Am să-ţi spun câteva lucruri. 

Din câte se părea, colonelul adusese câteva scrisori: două 
plicuri pe măsuţa pentru cafea. 

— Aia e corespondența mea? 

— la loc, te rog. 

El se așeză în scaunul de vizavi. 

— Ce carte e aia? 

Unchiul lui înălță coperta spre el: Originile totalitarismului. 

— Hannah Arenat. 

— Femeia care a urmărit procesul Eichmann. 

— Când nu am somn, citesc. Și n-am mai dormit tare demult, 
băiete. Nici măcar un pui de somn. Tin cartea asta în mâini și 
urmăresc defilarea cuvintelor. Lăsă paginile să se deschidă și 
citi cu voce tare: „... în fazele finale ale totalitarismului răul 
absolut pare absolut deoarece acesta nu mai poate deriva din 
motive uman-comprehensive”. Aruncă volumul pe masă. Pe 
fiecare pagină găsești ceva care-ţi îngheaţă sângele în vine. 
Evreii ăștia sunt obsedaţi. Așa cum și trebuie să fie. Obsedaţi de 
soarta lor. Dar... ei spun adevărul despre inamicul nostru de 
acum. Răul absolut. 

Observă că în ceașca unchiului său era cafea neagră. Poate 
că era treaz - Skip nu simţea miros de alcool -, însă părea cât se 
poate de beat. 

— Mătușa ta Bridey vrea să divorțeze de mine. 

Skip spuse: 

— Dar ea e catolică. 

— Nimeni nu mai este catolic în ziua de azi. Nu sută la sută. 
Eu, unul, n-am mai fost la o slujbă de ani de zile. 

— ȘI... ţi-ai pierdut credinţa în Dumnezeu? 

— Da, mi-am pierdut-o. Tu nu? 

— Ba da, sigur. 

Colonelul inspiră adânc, de parcă ar fi vrut să suspine, dar nu 
făcu decât să se uite ţintă la Skip. 

— Domnule Trung, te admir, zise el. 

Skip se uită peste umăr. Erau singuri. 


452 


— Vrea să divorțeze? Chiar a spus asta? 

— A plecat din McLean odată cu mine. Anul trecut. Acum doi 
ani. Cu un an înainte de Tet. Ți-amintești cum ne ghidam după 
momentul asasinării lui JFK? Ei, acum ne ghidăm după Ofensiva 
Tet? 

— Și ţi-a spus atunci? 

— Mi-a spus, dar eu n-am crezut-o. Acum o cred. Și-a angajat 
un avocat și a deschis proces de divorț. Bravo ei. N-o să mă 
împotrivesc cu nimic. 

— Ţi-a dat vreo explicaţie? 

— Dumnezeu știe că are motive suficiente. 

— Dar ceva mai clar? Sau asta nu-i treaba mea? 

— Ea spune că m-am implicat în războiul ăsta ca să fug de 
eșecurile din viața personală. Și are dreptate. Sunt aici pentru 
că nu vreau să mă întorc în patrie. La ce să mă întorc? La un loc 
incredibil plin de feministe ciudate cu apucături de stânga. Și ce- 
o să se întâmple dacă mă întorc? Ce? Mă pensionez în Carolina 
de Nord, mor și un pod de cinșpe metri de deasupra unui 
pârâiaș va purta numele meu. Oricum, ea are dreptate. Un 
război împotriva răului absolut este o scuză dată naibii pentru a 
întoarce spatele tuturor. Așa că divorțează de mine. 

— Și asta te-a deprimat, zise Skip, te-a deprimat de-a binelea. 

Acum, colonelul își permise să suspine adânc. 

— Sunt multe neajunsuri pe aici în ultima vreme. Neroziile 
mele personale, chestia asta cu Trung... mama ta și tot restul. 
Îmi pare rău... Skip, îmi pare rău. 

— Pentru mama mea? Sau pentru neajunsuri în general? 

— Pentru toate. Pentru mama ta, sigur... Pentru orice-mi 
poate fi pus în cârcă. Adică aproape toate. Dar niciunul dintre 
noi nu va pleca de aici prea fericit. Am pierdut războiul ăsta. Ne- 
am pierdut sufletul. 

„Vorbește în numele tău”, intenţionă Skip să spună, dar 
înţelese în aceeași clipă că aceasta era o dovadă de optimism 
reflexiv. Întrebă: 

— Vrei ceva de băut? 

— Nu, nu vreau să beau. 

— Bine. 

— Tu dă-i bătaie. 

Skip îl strigă pe Tho. Colonelul spuse: 

— Domnul Tho mi-a făcut cafea și l-am trimis acasă. 


453 


Skip se duse în bucătărie, își turnă o dușcă și o bău dintr-o 
singură înghiţitură. Işi mai turnă una și se întoarse lângă unchiul 
său, cu mișcări stingherite de înfrigurare. Salută ridicând 
paharul. A doua înghiţitură îi aduse lacrimi în ochi, și colonelul 
spuse: 

— Asta o să-ţi facă părul măciucă! O spuse cu o falsitate atât 
de evidentă, încât el însuși păru descumpănit de remarca sa. 
Rămase cu ceașca de cafea în mână, mijind ochii într-o lumină 
pe care Skip nu reușea s-o detecteze, căci ziua era aproape pe 
sfârșite... 

— Îngerii nu mă vor consola, zise el. 

Skip se simţea ca un copil în fața unui adult - ca în faţa 
mamei lui, de pildă, când ea era într-o pasă de singurătate - 
dorindu-și doar să treacă momentul, așteptând să audă: Asta e 
tot, poți pleca, așteptând sfârșitul acestei încălcări a intimităţii 
sale. 

Multe secunde, unchiul lui îl privi de parcă nu s-ar mai fi văzut 
niciodată până atunci. 

— Ai ascultat discursul de învestitură al lui Nixon? 

— Nu, zise Skip. Doar câteva părți. 

— A vorbit despre respectarea angajamentelor, despre 
menţinerea onoarei - nimic despre victorie. Nimic despre viitorul 
Vietnamului sau despre viitorul copiilor pe care îi vedem aici. 
Nixon. Nu-mi pasă ce spune; i se citește în ochi: a derulat în 
minte tot meciul, pasă cu pasă, și a văzut că noi pierdem. Așa 
vede el lucrurile. Tu cu cine ai votat? Cu democrații? 

— Cu nimeni. Am uitat să merg la vot. 

— Eu am votat întotdeauna cu democraţii, dar de data 
aceasta cu strângere de inimă. Humphrey ne-ar fi scos de aici și 
mai repede, cred. Băieţii mari știu să vadă imaginea de 
ansamblu. Deci pierdem. Asta nu are importanţă în imaginea de 
ansamblu. Când e vorba de echilibru geopolitic, simplul fapt că 
am purtat acest război este suficient. Pentru Statele Unite totul 
va fi bine într-un final. Dar eu nu lupt pentru Statele Unite. Eu 
lupt pentru Lucky, pentru Hao și pentru cei ca bucătarul și 
menajera ta. Eu lupt pentru libertatea unor oameni în carne și 
oase de aici, din Vietnam, și nu-mi place deloc să pierd. Îmi 
frânge inima, Skip. 

— Chiar crezi că vom pierde? Asta crezi tu, în ultimă instanță? 


454 


— În ultimă instanţă? Unchiul lui părea surprins de aceste 
cuvinte. În ultimă instanţă, eu cred că... vom fi iertaţi. Cred că 
vom rătăci în întuneric multă vreme și că o parte din ce facem 
aici nu va fi niciodată îndreptată, însă vom fi iertaţi. Dar tu? Tu 
ce crezi, Skip? 

— Unchiule, suntem în rahat. Rahat. 

— Jumătate din Agenţie nu s-a implicat în războiul ăsta. 
Aproape că ţi-am oferit pe tavă Taipei-ul, Skip. Puteam aranja 
asta. 

— Nu mă refer la acţiunea americană de aici. Mă refer la noi, 
la tine, la ceilalți oameni. Avem probleme cu propriile 
organizații. 

— Serios? Asta e bine. Eu n-am simţit niciodată un dram de 
loialitate față de organizaţii, Skip. Doar față de camarazii mei de 
arme. Lupţi pentru individul din dreapta ta și pentru cel din 
stânga ta. E un clișeu, dar clișeele exprimă cel mai bine 
adevărul. 

— Asta cred și eu. 

— Da? 

— Adică, pentru cine lupţi. Cred sincer asta. 

— Will... ce treabă ai avut în Saigon? 

— Da, zise Skip, asta-ţi spuneam. 

— Ba nu, nu asta. 

— Adică începeam să-ţi spun. 

— Atunci termină, bine? 

— Da. Rick Voss mi-a trimis un bilețel prin poștă. Voia să ne 
întâlnim. M-am gândit că e mai bine să merg. Așa că... 

Își dorea să nu mai fi adăugat, ca un școlar, ultimele cuvinte. 

Colonelul dădu să se ridice, dar rămase totuși acolo, prizonier 
al propriilor sale efluvii, masându-și faţa cu degetele. 

— leri-seară am luat cina cu Pitchfork. Cred că n-am schimbat 
nici două cuvinte. Am stat doar acolo, pe terasa de la Yacht 
Club, și am privit spre râu. N-am discutat. Nu era nevoie... Într-o 
zi, în lagăr, în Birmania, în Forty Kilo, acolo, în Birmania, când 
eram răpus de febră și eram aproape sigur că voi muri, el mi-a 
dat un ou. L-a fiert, l-a cojit și mi-a dat să-l mănânc dumicat cu 
dumicat. Unul dintre cele mai frumoase gesturi pe care le-a 
făcut cineva pentru mine. Un act de generozitate profundă. Dar 
el nu-și aduce aminte. Crede că a fost altcineva. Dar el a fost. Eu 
mi-amintesc cine a fost. Anders Pitchfork mi-a dat un ou. Să 


455 


supraviețuim împreună acelor orori și apoi să stăm pur și simplu 
la o masă împreună, într-un loc precum Yacht Club, să împărţim 
puțin confort - habar n-ai tu. E mai bine ca atunci când fiica 
mea, mititica Annie, la patru ani, întindea mânuţa în sus și... 
mergeam ţinând-o de mânuţă și coboram privirea și o vedeam 
că se uită în sus la mine. lubirea între camarazi e la fel de 
intensă. Și tot ce pot spune este: Să te fut, Rick Voss. Să-l fut pe 
Voss pentru ce-a făcut. Altceva nu pot face. Nu pot să-i arăt nici 
măcar o fărâmă din ce-a pierdut. N-o să știe niciodată. Nu pot 
decât să spun: Voss, să te fut. 

Sands așteptă, ca să fie sigur că unchiul lui terminase: 

— Colonele, tu și cu mine suntem prieteni. 

Colonelul zise: 

— Da, Skip, tu și cu mine suntem prieteni. 

— Suntem împreună în treaba asta. 

Colonelul ridică ceașca de cafea și o ţinu cu ambele mâini. 

— l-ai spus totul lui Voss, așa-i? 

— l-am spus? 

— N-ai făcut-o? 

— Am luat masa de prânz. 

— Și ce te-a întrebat? 

— Cred că era curios să afle unde am fost, dar nu i-am dat 
ocazia să întrebe. Sunt prea confuz, sincer să fiu. 

— Și l-ai lăsat și pe el să se bucure de o stare asemănătoare 
de confuzie? 

— Da, domnule, sunt mai mult ca sigur că da. Mai era un tip, 
Crodelle. 

— Nu-l cunosc. Crodelle? 

— De la CRS. 

— De unde altundeva? 

— N-a mai fost nimeni altcineva acolo. Am luat prânzul. Dar l- 
am văzut pe neamt. 

— Ce neamt? 

— Tipu’ din San Marcos. Și din Mindanao. 

— Așa-numitul atașat? De la BND? 

— De oriunde ar fi, acum e în Saigon. 

— Atunci, se pregătește ceva. Un motiv în plus să-l scoatem 
pe Trung de aici. Neamţul era cu Voss? 

— Nu. L-am văzut înainte de prânz. 

— Pe neamt. 


456 


— Corect. Era singur. Poate că n-are nicio legătură cu noi. 

— Dacă nu e cu noi, e împotriva noastră. Îl privi intens pe 
Skip. Hai să presupunem asta în legătură cu toată lumea. 

— N-am divulgat nimic. 

— Ce căutai cu Voss? 

— Am luat prânzul, prânzul, prânzul, atâta tot. 

— Crodelle ăsta. El ce-a vrut? 

— Îţi vânează capul. Ne vânează tuturor capetele. 

— Și te-au lăsat să pleci? 

— Da, domnule. 

Colonelul se ridică hotărât în picioare, de parcă ar fi avut 
nevoie de ceva, dar rămase doar lângă fereastră, uitându-se 
afară în curte, cu genunchii înghețați, cu gambele încordate 
reliefate prin pantalonii largi, cu pântecele mare ieșit în faţă, cu 
ambele mâini înfipte în șale, spre spate, aproape de noadă, de 
coloana vertebrală. Postura unui om bătrân. Respira apăsat, 
tăios. Se sufoca de-o emoție puternică. 

Skip spuse: 

— Am simţit parcă un soi de compasiune din partea lui Voss. 

— Ba n-ai simţit nimic. Nu te lăsa păcălit. Cu tot respectul 
pentru mama lui Rick Voss și cu speranţă pentru soarta 
sufletului lui, omul ăla e un fiu de curvă dat naibii. 

Se așeză la loc pe divan și își săltă manșetele pantalonilor. 
Înlătură câteva firimituri invizibile de pe pânza care îi acoperea 
coapsele. 

— Skip, ascultă la mine. În locurile înguste nu ai cum să 
înaintezi umăr la umăr. În locurile înguste mergi singur. Trebuie 
să te mulţumești cu credința că e cineva în spatele tău. 

— Eu sunt imediat în spatele tău. 

— Ba nu. Cred că tu ai demarat deja procesul de salvare a 
propriei tale vieţi. Dă-i drumul și mergi până la capăt. Salvează- 
te. 

— Unchiule... 

— Cred că eu am să mă întorc în State. Am fost rechemat 
acum câteva săptămâni. 

— Știu. Mi-a spus Crodelle. 

— Am să mă străduiesc să nu te implic în toată povestea asta. 

— Unchiule, rămâi aici. 

— Am apucat-o deja pe un drum. N-am cum să mă întorc. 

— Vreau să zic aici, chiar aici, la vilă. Ei nu știu de locul ăsta. 


457 


— Tocmai de locul ăsta știu, dacă știu de ceva - pentru că le- 
ai spus tu. 

— Nici nu m-au întrebat. Au vorbit doar despre Cao Phuc. De 
parcă ar fi crezut că acolo sunt încartiruit. 

— Așa spui tu. 

— Nu știu nimic de Cao Quyen. Nimic. Oricine ne-ar fi turnat 
nu le-a spus asta. 

— Skip, cred că tu ai făcut-o. 

— Unchiule, nu, nu, nu. 

— Atunci cine? Nu Storm. 

— N-aș spune asta. Dar nu știu. 

— Nu. El nu s-ar simţi presat. El e o maimuță. Asta ne place 
nouă la el. 

— Hao? 

— Hao e un om bun. Și prietenul lui Trung. N-ar face-o 
niciodată. 

— Dar Minh? 

— Lucky? Nici el nu pare predispus la presiuni. Și-l cunosc de 
când era un ţânc. 

— Atunci, de ce mă acuzi pe mine? Și pe mine mă știi de-o 
viață întreagă. Tata era fratele tău. 

— Nu pot explica, Skip. E pur și simplu ceva la tine. N-ai pic 
de loialitate. 

— Unchiule. Colonele... Nu te-am trădat. 

— Să fiu eu oare doar un neghiob? 

— Unchiule, zise Skip, te iubesc. N-aș face niciodată așa ceva. 
Te iubesc cu adevărat, unchiule. 

— Poate că așa este. Poate că într-adevăr așa este. Dar 
iubirea și loialitatea sunt două lucruri separate. Il privi pe Skip 
cu o nevoie înfiorătoare în ochi. Știi ce cred eu, în ultimă 
instanţă? Cred că un tânăr își găsește soarta în război. Și-s al 
naibii de fericit că tu ai reușit, Will. Se lăsă confortabil pe spate 
și suspină. Vorbește cu curu' meu: capul mă doare. 

(J 

Obligaţiile lui Sands - deși nu avea niciuna - îl împiedicară să 
participe la slujbele comemorative ale colonelului; nu luă parte 
nici la cea pentru familie, două săptămâni mai târziu, în Boston, 
nici la cea militară, o lună mai târziu, în Bethesda, Maryland. 
Colonelul fusese ucis prin înjunghiere în Da Nang de o 
prostituată - gâtul îi fusese tăiat de fratele metresei lui 


458 


vietnameze din Delta Mekongului - suferise torturi până la 
moarte sau fusese asasinat de agenţi dușmani -, astfel că 
povestea trecerii sale în lumea drepţilor evolua, printr-o serie de 
rapoarte, în ceva nu tocmai neonorabil. 

Când Sands află de asta era în spatele vilei și urmărea cu 
privirea trei băieți tineri care deranjau un bivol de apă ce se 
odihnea într-o baltă cu noroi de cealaltă parte a râului. Unul îl 
lovea în crupă cu călcâiul piciorului gol, iar ceilalți doi îl înțepau 
în spinare cu bețe mici. Bivolul, ori ceea ce-l definea ca fiind 
bivol, nările, coarnele, șoldurile osoase și muchiile mai multor 
vertebre, nu se clintea defel. O femeie, mama băieţilor, cineva 
cu autoritate, apăru din spatele tufișurilor de bougainvillea 
înflorite și ademeni animalul cu un mănunchi de verdeţuri și, 
aidoma unui accident geologic, bivolul ieși impunător din noroi. 
Sands auzise un motor de vehicul și zgomot de portiere trântite. 
Își dădu seama de asta post factum. Îndreptându-se spre casă, îi 
întâlni pe Hao și pe Minh, care veneau în căutarea lui. Hao 
strângea în mână mai multe scrisori. Ceva în felul în care Minh 
pășea ferit, o conștientizare sumbră a nevoii de intimitate între 
cel mai în vârstă decât el și stăpânul casei; Skip întrebă: 

— Ce este? 

— Domnule Skip, poate vă va spune că domnul colonel este 
mort. 

— Mort? 

— Sunt lucruri rele. Am auzit de la dom’ sergent. Mi-a dat o 
scrisoare pentru tine. 

Fără glas, Skip îi conduse în sufragerie, unde se așezară toți 
trei la masă. Unul dintre plicuri nu avea timbru. Il deschise cu 
lama briceagului său Boy Scout. 


Skip, 

Nişte băieți de la Ultimele Trei Etaje m-au scos din 
văgăună ca să-mi pună întrebări. Par a fi cele mai 
groaznice vești. Spun că dom' colonel nu mai este. N-a 
supraviețuit misiunii. 


Cineva i-a luat maul, dar ei nu știu cine. Așa spun ei. 


459 


Asta e tot ce știu. O să aflu mai multe. De-naată ce 
descoperim cine și ce, o să-ți dau de veste și jur pe 
orice că n-o să am milă. 

O să-i beau sângele nenorocitului. 


BS Storm 


— Nu cred. Nu pot să cred. 

Dar credea. 

— Așa a spus domnul Jimmy. 

Își căută cuvintele și se auzi spunând: 

— Doamna Diu pregătește masa de prânz. Nici Hao și nici 
Minh nu răspunseră. Unde-i Trung? 

Hao spuse: 

— E pe Mekong. L-am dus noi. 

— El știe de asta? 

— Nu încă. O să se ducă Minh acolo. 

— Îţi pot da niște bani pentru el. 

— Doar câţiva vor prinde bine. 

— Așa. 

— Doamna Diu este... aţi mâncat? O să-i spun. Nişte supă. O 
să-i spun. 

Uluit de puterea măruntelor nevoi pentru depășirea unui 
astfel de moment, ceru ca supa și orezul să fie aduse la masă. 
Oaspeții lui mâncară încet și cu cât mai puţin zgomot cu putință, 
în vreme ce Skip își ignoră mâncarea și deschise celelalte două 
plicuri, care conţineau de fapt trei scrisori și o poezie: 


Dragă Skip, 


Sunt pastorul Paul, de la Prima Biserică Luterană de 
aici, din Clements. Sper că-ți pot spune „Skip” și sper 
că nu te deranjează dacă-ți scriu câteva cuvinte 
despre minunata ta mamă. Stau la masa mea de lucru 
în momentul acesta și ea obișnuia să vină în vizită și 
să șadă chiar în scaunul de lângă ea. Aproape că pot 
spune că este aici acum, cel puțin în spirit. Tocmai m- 
am întors de la slujba ei. Să vezi câți oameni a atins, 
câte vieți a îmbogățit, în felul ei foarte retras și 
modest, este cu adevărat înălțător. 


460 


Noi nu ne-am văzut, dar mama ta era o femeie foarte 
dragă pentru noi, cei de la biserică. Nu venea în fiece 
duminică, dar mă vizita o dată sau de două ori pe 
săptămână la birou. Venea după-masa doar pentru o 
vorbă și deseori mă întreba de predica pe care o 
pregăteam pentru slujba viitoare. Când se întorcea 
discuția la ce mă gândeam eu și la ce voiam să spun, 
însemna în general că mă pot aștepta să prezint ceva 
mai de suflet congregației mele în duminica 
următoare. Contribuia în mod natural la asta. Deci, 
chiar dacă spun că nu venea în fiece duminică, era 
prezentă alături de noi în multe duminici, în spirit. lar 
spiritul ei dăinuie. 

În ultimele trei luni, mama ta a fost foarte evlavioasă. 
Părea să fie vizitată de Duhul Sfânt. Părea să simtă 
ceva, era aproape, ca și când spiritul ei ar fi simtit că 
este chemată la ceruri. Sper că, spunând asta, nu 
întrec măsura sau, cum se exprimă copiii, nu „sar 
calul”. 

Alătur acestui mesaj ceva ce ea avea de gând să-ți 
trimită. Am găsit scrisoarea împăturită și gata de 
expediat. Plicul nu era închis, dar ti-e adresat, așa că 
lipesc un timbru pe el și-l trimit prin poștă. (N-am citit 
ce ti-a scris.) 


Paul Conniff, 

Pastor 

Prima Biserică Luterană, Clement 
(„Pastorul Paul”) 


Dragul meu fiu Skipper, 


E duminică astăzi. Am citit în ediția duminicală a 
Kansas City Times o poezie a unui poet care a murit 
acum șase ani și de care n-am auzit niciodată. Ti-a 
trimite decupajul, dar vreau să păstrez versiunea 
tipărită, așa că o voi copia și tu va trebui s-o citești 
scrisă de mâna mea. 

Ti-am scris trei sau patru scrisori pe care a trebuit să 
le arunc la gunoi, pentru că mi se părea că au un ton 


461 


descurajant. Știu că faci ceea ce simţi că este mai bine 
pentru țara ta. În orice caz, asta sper eu. Îmi doresc să 
nu fii doar prins într-o situație fără ieșire. Se întâmplă 
ca oamenii să rămână blocați undeva și să nu mai 
găsească modul de-a se elibera. Și uite c-o iau de la 
capăt. Ajunge cu asta. 

Săptămâna viitoare, luni și joi, am programare la 
medic. Oamenii ăștia adoră să-ți facă analize. Nimic 
grav. Dar de când cu „schimbarea de viată” am avut 
mici probleme. Tu ai parte de tratament medical de 
calitate acolo, nu? Sunt sigură că vă oferă ce e mai 
bun. 

Bine, iată poezia. Nu are rimă și pentru a-i prinde 
înțelesul trebuie s-o citești de mai multe ori. Te previn 
că e putin cam tristă. 


LAMENTAȚIA VĂDUVEI, LA TIMP DE PRIMĂVARĂ 
de William Carlos Williams (1883-1963) 


Durerea e curtea mea 

unde iarba cea nouă 

arde cum a ars 

deseori inainte dar nu 

cu flăcările reci 

care se strâng în jurul meu 
anul acesta. 

Treizeci și cinci de ani 

am trăit cu sotul meu 

Prunul astăzi e alb 

cu mănunchiuri de flori. 
Mănunchiuri de flori 

încarcă ramurile de cireș 

și colorează unele tufișuri 

în galben și unele-n roșu 

dar suferința din sufletul meu 
este mai puternică decât ele 
căci deși ele erau bucuria mea 
înainte, astăzi le observ 

și le-ntorc spatele, uitându-le. 
Astăzi fiul meu mi-a spus 


că în pajiști, 

la marginea pădurii dese 
din zare, a văzut 

copaci cu flori albe. 

Simt că mi-ar plăcea 

să merg acolo 

și să cad în acele flori 

și să mă afund în mlaștina 
de lângă ele. 


Te-am prevenit! E foarte tristă! Așa că n-o voi trimite. 
Am citit-o și m-am așezat lângă fereastră cu mâinile în 
poală. Am plâns atât de tare, că mi-au căzut lacrimi pe 
mâini, direct pe mâini. 

Si mi-am spus: ei, asta e o poezie. O poezie nu e musai 
să rimeze. Trebuie doar să-ți amintească de unele 
lucruri și să le stoarcă din tine. 


Mă gândesc la tine, 
Mama 


Dragă Skip, 


Presupun că ai auzit că viața lumească o trage în jos 
pe cea spirituală. Asta ne spun toți. Ce nu par ei să 
înțeleagă e că și viceversa e valabilă, și că viata 
spirituală distruge viata lumească. Oferă fiecărei 
plăceri un gust amar. Singurul lucru care pare corect 
este căutarea lui Dumnezeu, deși asta nu este 
întotdeauna plăcută ori măcar naturală. 

Așa că pret de un minut vreau să fiu o femeie naturală 
și la zece secunde după asta, după ce m-am 
comportat în consecință, vreau să fug spre Dumnezeu. 
Care nu-mi place foarte tare. Tu îmi placi mai mult. 
Dar trebuie să caut voia Domnului. Voia Domnului este 
să fac orice mi se întinde la picioare. lar romantismul 
nu face parte din asta. Să fug de aici spre o aventură 
amoroasă. Să fug la Cao Quyen... 

Ai priceput mesajul? Poate că da. Poate că nu. 


463 


Aș putea spune mai multe, dar n-aș face decât să mă 
repet, folosind alte cuvinte. 


Kathy 


P.S.: Am dat cu banul și adresez scrisoarea aceasta pe 
numele lui William Sanas. Poate că-l vei primi sau 
poate că nu. 


Skip cercetă plicul. Scrisoarea venise de la oficiul poștal 
american din San Francisco. 

Adio femeilor din viaţa lui. Și atât de multor altor lucruri. 

— Ești sigur că a plecat colonelul dintre noi? Că e mort? îl 
întrebă pe Minh. 

— Da. Dacă ar mai trăi, l-aș simți. 

Minh puse jos beţișoarele și își atinse ușor pieptul, ca să arate 
locul unde l-ar simţi. 

— Știu la ce te referi. 

— Colonelul este mort. Sufletul meu o simte. 

— Da. Categoric. O simt și eu. 

Skip întoarse privirea în altă parte, spre gresia de pe jos, la 
pereţi, la gurile de aerisire acoperite cu pânze de păianjen de la 
streșini, căutând un indiciu legat de zilele ce aveau să vină. 

Toate lucrurile asupra cărora îi cădeau ochii erau brusc și 
inexplicabil netezite de-o amintire anume, irelevantă, un 
moment pe care îl trăise cu mulţi ani în urmă, pe când făcea 
drumul cu niște colegi de școală de la Louisville la Bloomington 
după o vacanţă de un week-end; el stătea cu mâinile pe volan, 
la trei dimineața, iar farurile deschideau în față, în întuneric, 
cincizeci de metri de tăcere chihlimbarie. Căldura pornită la 
maximum, izul etilic de bărbaţi tineri într-o mașină închisă. 
Prietenii lui dormeau și el conducea mașina în vreme ce de la 
radio se auzea muzică și noaptea americană spuzită de stele, 
absolut infinită, înfășură lumea. 

e 

În dimineaţa zilei de 17 martie, cu o zi înaintea zilei de 
naștere a mătușii Giang, Nguyen Minh, căpitan în Forţele 
Aviatice Vietnameze, şedea cu un bol de tăiţei la una dintre 
multele mese de sub umbrarul marii staţii de autobuz din 
cartierul Cho Lon al Saigonului. Îi era foame. Tăiţeii erau 


464 


delicioși. Şi-i îndesa în gură cu beţișoare și-i sorbea. După 
fiecare înghiţitură, se ștergea pe barbă cu o batistă albă. 

Oalele aburinde de orez și creveţi, autobuzele, gazele de 
eșapament, claxoanele, toate îl scoteau din pepeni... Poate se 
simțea puţin mai sensibil fiindcă nu-i placea să meargă acasă. 

Doi subofițeri americani îi alegeau pe infanteriștii vietnamezi 
patrulând staţia de autobuz din Cho Lon. Dublaseră numărul 
patrulelor de la ofensiva comunistă din luna mai, care survenise 
la doar cinci luni după marea ofensivă Tet. Cei doi sergenţi se 
întâlniră cu comandantul de patrulă și se lăsară pe vine pentru a 
discuta. Conaţionalii lui Minh stăteau ciuciţi, strângându-și 
genunchii cu brațele. 

Trecuse o lună de la moartea colonelului. Minh nu-l văzuse 
des în ultimul an, dar colonelul rămăsese pentru el un reper 
important. Fără spectrul colonelului profilat între privirea lui și 
acei americani, americanii ieșeau clar în evidenţă ca fiind goi, 
confuzi, sinceri, stupizi - pui de monștri dotați cu arme 
încărcate. Ideea că ei luptau de partea cuiva era ridicolă. 

În autobuz, alese un loc la geam, pe care îl deschise puţin și 
își încheie cămașa la gât. Vehiculul ieși din oraș pe Șoseaua 7, 
un drum bun, construit de americani, trecând pe lângă căruțe 
trase de măgari, motocicluri, dubiţe mici cu trei roţi. Trecură pe 
lângă culturi de orez, unde bivoli săpau brazde în noroi cu 
pluguri cu o singură lamă și unde bâtlani și egrete ţâșneau 
dintre mlădiţele porțiunilor deja plantate în apropiere. Trecură 
pe lângă femei care vindeau petrol în recipiente de sticlă, pe 
lângă cuptoare de piatră în care fumegau  vreascuri, 
transformându-se în cărbuni pentru mâncăruri la care mătușile 
și verișoarele lui probabil că și acum trudeau, pregătindu-se 
pentru sărbătoarea aniversării mătușii Giang. Hao, unchiul lui, 
voia să lămurească chestiunea proprietăţii și chiriei casei de 
acolo, o problemă amânată ani la rând și pe care acum unchiul 
lui era dintr-odată nerăbdător s-o clarifice. Și mai trebuia să 
discute cu Trung, să-l trimită în Saigon. 

Și de ce luase autobuzul? Unchiul lui încă se mai folosea de 
Chevroletul negru american, ar fi putut merge împreună cu 
mașina. Pentru că unchiul lui era un laș pe care unchiul Huy l-ar 
face fărâme cu dinţii. La ultimul drum, Hao îl evitase pe 
cumnatul său. Îl adusese pe Trung, îl instalase într-o cameră 


465 


deasupra unei cafenele și acum, după o lună, Trung devenise un 
străin, dacă nu cumva fugise. 

Minh cobori la o margine de drum și cumpără o chiflă și o 
cană de ceai de la un magazin, ai cărui proprietari își aminteau 
de el; se interesară de familia lui și îi spuseră că taxiurile pe apă 
merg din nou, dar că nu sunt multe la număr. 

Satul se afla la trei kilometri în aval de râul maroniu. O luă pe 
jos. In comparaţie cu orașul, lucrurile aveau alt miros acolo. Apa 
care duhnea. Fumul mormanelor de frunze moarte arse și al 
gunoiului avea un iz de legendă, la fel și cel al găinaţului de 
găină. Totul îl purta pe valul amintirii - dar unde? Acolo. Dar nu 
la acel moment. Acolo pescuise el de pe spinarea unui bivol în 
vreme ce, alături de el, fratele Thu ţinea de sfoară un zmeu care 
se zbătea pe curenţii de aer... chiar și atunci ei urmau căi 
diferite. Unul la liceu și forțele aviatice, celălalt la călugări. 

Pe apă era circulaţie redusă. O femeie bătrână cu faţă 
scofâlcită trecu într-o luntre, ţinându-se pe unde apa era mică, 
fiecare împingere în prăjină amenințând să-i fure ultima 
răsuflare. 

Minh pășea sub cerul cenușiu cu un nod de durere în gât. 
Intră într-un pâlc de bananieri, culese trei fructe și le mâncă, 
după care azvârili cojile în apă, așa cum el și Thu făcuseră într-o 
lume mai bună. 

Işi imagină fratele arzând - făcea asta deseori corpul lui Thu 
cuprins de flăcări, o durere cumplită, flăcări care îi intrau pe nas. 
Și apoi, așa cum o maimuţă ţine două ramuri pentru o clipă, dă 
drumul primeia și o păstrează pe a doua, el nu mai era corpul, ci 
focul. 

e 

Lap Vung nu era un simplu sat. Un chei larg, o piață, mai 
multe magazine, totul la fel, totul-totul. 

Il găsi pe Trung Than luându-și prânzul la singura masă a 
cafenelei. Fiica proprietarului ședea în fața musafirului ei fără 
mâncare în faţă, uitându-se doar la el cu faţa ei inexpresivă. 

— Bună. 

— Bună. 

— E bună camera ta? 

— Vino să vezi. 

leșiră și urcară scările laterale. La palierul care privea spre 
spate, Trung spuse: 


466 


— Camera e mică. Hai să vorbim aici. 

— Bine. 

— N-ar trebui să mai rămân aici. Aici se desfășoară manevre 
Vietcong. Partizanii trebuie să fi fost informaţi deja de prezenţa 
unui bărbat singur care întreprinde vagi studii agricole. 

— Hao vrea să te vadă. 

— E aici? 

— În Saigon. Se va întâlni cu tine acolo mâine. 

— O să fac drumul cu tine? 

— Nu. Mâine-dimineaţă du-te la șosea și ia primul autobuz 
spre Cho Lon. Hao o să te aștepte la depou. 

— Atâta timp cât plec de aici... Fata aia vrea să se mărite cu 
mine. Îmi servește zilnic prânzul și mă întreabă ce am cercetat 
pe câmp. E o minciună sfruntată. Prea vagă. Stau treaz toată 
noaptea citind și dimineaţa mă îmbrac, iau micul dejun și mă 
duc să dorm pe câmp până la prânz. 

— Te temi? 

— Mă gândesc la misiune. 

Minh îl credea. 

— Domnule Than, colonelul a murit. 

Trung spuse: 

— Nu vrei o ţigară? 

— Mulţumesc. 

Fumară un minut, cât timp Trung medită și într-un sfârșit 
spuse: 

— Era prietenul tău. E trist pentru tine. 

— E trist pentru mine și înseamnă că operaţiunea ta nu va fi 
dusă la sfârșit. 

— Altceva. Altă operaţiune. 

— Hao va avea grijă de tine. 

— Ce plan ai în gând pentru mine? 

— Unchiul meu Hao a aranjat o întâlnire. Hao m-a instruit. 

— Instrucţiunile astea vin de la celălalt american? 

— De la Skip Sands? Nu. 

Trung tăcu. 

— Care e problema? 

Trung își aruncă ţigara, își stăpâni emoţiile și ignoră 
întrebarea, dar Minh știa care era problema. Trung se liniștise, 
trecuse podul și de cealaltă parte îl găsise pe colonel mort. 


467 


— Domnule Than, sunt încredinţat că unchiul meu are mai 
multe contacte cu americanii. Știu că prietenia ta este 
puternică. Hao te va proteja. Hao va avea grijă de tine. 

Ştia că nu trebuia să vorbească așa, însă tăria acestui om îţi 
stârnea mila. 

e 

Minh îl lăsă pe agentul dublu în soarta lui și o luă pe poteca de 
lângă vechiul canal. Inaintea lui, un bătrân trăgea de belciug un 
bivol de apă și Minh merse după animalul care înainta împleticit, 
împărtășindu-i suferinţa. Același fum gros de la mormanele de 
gunoi, aceleași case cu acoperiș de stuf și apoi casa unchiului 
său, cu șindrila ei portocalie înnegrită de mucegai, cu poarta 
scundă lăsată deschisă; un metru de cărămidă de zgură peste 
care era fixată feroneria verde, cu flori de iris ascuţite acoperind 
barele ruginite - acum și mai ruginite gardul de plasă înalt până 
la brâu care despărțea acea gospodărie de cea a vecinilor de pe 
ambele laturi, grădina din faţă cu altarul ei mic din lemn și o 
duzină de arbuști Bong Mai ornamentali, despre care se spunea 
că aduc noroc, dar care nu aduseseră, și aceeași verandă pe 
stâlpi cu gresie strălucitoare într-o nuanţă de gri-violet care lui 
încă i se părea foarte liniștitoare. 

_ Când intră pe poartă, trei copii fugiră de el, văzându-i pistolul. 
Inainte să străbată casa, el își dădu jos pantofii, își scoase 
șosetele și le puse lângă intrare. 

Două fete, verișoare pe care nu le recunoștea, spălau haine în 
spate, într-un cazan sub care ardea focul. Mătușa Giang gătea în 
bucătăria de vară. Strigătele copiilor o făcură să iasă afară. 
Traversă curtea ștergându-și mâinile pe șorț și-i cuprinse 
încheieturile într-o strânsoare puternică. 

— Ți-am spus că voi veni. 

— Ba nu, nu mi-ai spus! 

— Ti-am trimis o scrisoare. 

— Asta a fost demult! Acum te cred. 

— Eu îmi ţin promisiunile. 

— Să-l trezesc pe unchiu-tău. 

Mătușa îl conduse în salon și-l lăsă singur. Același altar în 
cutia lui de un albastru-celest pe același șifonier negru lacuit, 
mai înalt decât el cu vreo jumătate de metru. Oglinzi pictate cu 
modele geometrice împodobeau suprafețele interioare ale 
altarului. Lângă el, aceleași sfeșnice uriașe, boluri cu fructe, 


468 


bețișoare aromate lungi în arzătoare de alamă în formă de leu, o 
serie de lumânări votive mici și un copăcel Bong Mai plantat 
într-un ghiveci, poate același Bong Mai din copilăria lui, nu avea 
cum să fie sigur. 

Unchiul lui veni din dormitorul bun, părând somnoros și 
inocent, costeliv și tuciuriu, aproape neschimbat, strângându-și 
cureaua pantalonilor săi lungi, încheindu-și nasturii la cămașă și 
tăcând mâlc. Mătușa Giang veni după el, mângâindu-și agitată 
soțul pe cap. Un cap mic, o față rotundă, cu trăsăturile strânse 
spre mijloc. Ca întotdeauna, bărbatul își menținea o expresie 
goală. 

Se așezară toţi trei desculți pe podeaua din dale, bând ceai și 
mâncând bomboane dintr-un bol mare de plastic auriu modelat 
după coroana unui împărat de basm. Mătușa Giang îl întrebă 
despre viața lui amoroasă și despre perspectivele de 
însurătoare, despre forțele aviatice, despre marele general 
Phan, dar nu aduse vorba despre unchiul Hao. Unchiul Huy nu 
spuse o iotă. Minh nu consideră necesar să amintească de casă, 
de chiria neplătită. După atâţia ani de absență, se întorsese 
doar pentru că Hao îl trimisese acolo cu treburi. 

După o jumătate de oră, unchiul Huy spuse: 

— Ce se întâmplă cu mâncarea? 

— Mă duc, zise soţia lui și se ridicară toţi trei de pe jos. 

Unchiul îl duse de partea cealaltă pe cărare și își prezentă 
mândru nepotul unor oameni pe care Minh îi cunoștea din 
pruncie. Toţi îl întrebară de ce nu poartă uniformă în ziua 
aniversării mătușii sale. Acasă la fratele cel mai mic al lui Huy, 
femeile îi lăsară singuri și mai multe rude de sex masculin se 
adunară pentru a-l saluta pe pilotul întors acasă. Fratele acesta, 
Tuan, deși era unchiul lui Minh, nu era rudă de sânge cu Minh. 
Tuan părea să se fi schimbat. Nu era nimic în regulă la el. Poate 
că suferise o comoție cerebrală. Partea dreaptă a corpului său 
părea topită - pleoapa, umărul, piciorul drept părea scobit la 
nivelul genunchiului. Ochiul stâng părea căscat fără putinţă de 
a-l închide. Poate că fusese rănit. Vietcongul, potrivit 
americanilor, opera peste tot în zona Mekongului de când cu 
Ofensiva Tet, însă Minh nu era sigur de asta. Poate că unchiul 
său Tuan făcea parte din Vietcong. Minh nu aduse vorba de 
handicapul lui. N-o făcu nimeni. Bărbaţii fumară și băură ceai din 
cești de cafea. Când unul dintre ei îl întrebă pe Minh de mătușa 


469 


și unchiul lui din Saigon, unchiul Huy întrerupse vorbele lui 
politicoase despre fericirea lor: 

— Imi dă cu chirie o casă fără pământ. Trebuie să iau pământ 
în arendă de la bătrânul Sang. Sang îmi ia patruzeci la sută din 
recoltă. Și Hao crede că el suferă. 

Se întoarseră acasă și Minh se întinse să tragă un pui de somn 
în patul copilăriei sale. 

Se trezi buimac. Undeva, un descendent al cocoșilor din 
copilăria lui cântă ca un prunc gâtuit și, preţ de o secundă, el 
crezu că veniseră zorii. Voci de copii râdeau și strigau. Sosise 
familia - probabil că era după-amiază târziu. Incăperea cu 
acoperiș de tablă, cu scânduri aspre, avea un perete aproape 
complet din sticlă și el dădu la o parte plasa anti-insecte a 
patului și se ridică în șezut pentru a vedea, la câţiva metri 
distanţă, lespezile funerare care stăteau la căpătâiul a doi dintre 
stră-unchii săi. În patul acela dormise cu frăţiorul lui. 
Așternuturile miroseau a nou și curat, dar acopereau aceeași 
saltea, cu mirosul ei înțepător de transpiraţie și pene vechi, iar 
deasupra era aceeași tablă galvanizată încinsă sub care el și 
Thu veniseră să locuiască după moartea mamei lor, în sânul 
unei familii care nu era familia lor. Faptul că erau doi străini îi 
apropiase așa cum numai copiii pot fi apropiaţi unul de celălalt 
și nu simțeau deloc că timpul i-ar putea despărţi vreodată. 

(J 

La ora 5 după-amiază, Huy, unchiul lui Minh, reuni familia în 
camera din față. 

Aşteptară cu toții până când el aprinse lumânări la altarul din 
fața casei, mișcându-se printre arbuștii de avocado și kumquat, 
pe lângă plantele, bluzele și tricourile vecinilor, care se uscau pe 
umerașe de plastic colorate agăţate pe gardul de plasă. Făcu o 
plecăciune, intră în camera din faţă fără să salute și străbătu 
casa pentru a sta în spate, înaintea lespezilor funerare, după 
care se întoarse înăuntru și așeză două perne pe podea în capul 
salonului. Incrucișă picioarele și se lăsă în șezut, cu spatele 
drept, înaintea tuturor. Ceilalţi, copiii, mătușile, verișoarele, 
familia al cărei cap era el, stăteau așezați lângă pereţi, cei mai 
mici imediat după limitele încăperii, în jurul celor doi stâlpi ai 
verandei, cu spatele lipit de ei, ca niște prizonieri legaţi de 
copaci. Familia asculta în liniște. | se adresă lui Minh: 


470 


— Sora mea și soțul surorii mele au fost dintotdeauna 
nedrepţi cu familia aceasta, spuse el. Și tu ești nedrept cu 
familia aceasta. Tatăl tău a mers la liceu în timp ce eu aram și 
recoltam. Când a murit s-a spus că a fost din pricina unei boli pe 
care a luat-o după ce a umblat prin munţi, dar eu cred că a fost 
o lovitură directă din partea spiritului tatălui nostru, care a 
preferat să moară muncind decât să renunțe la culturile de orez 
pe care fiul lui, fratele meu, tatăl tău, ar fi trebuit să le lucreze în 
loc să meargă la liceu. Sora mea s-a măritat cu unchiul tău Hao, 
un afacerist, pentru a le oferi fiilor ei o viaţă la oraș și o educaţie 
școlară și pentru a-i pregăti să prospere. Soţului ei, Hao, nu-i 
folosea la nimic casa asta. Taică-său i-o lăsase lui. Soțul surorii 
mele, Hao, n-a locuit niciodată aici. A venit în vizită în copilărie 
și după aia, când i-au murit bunicii, n-a mai venit. După aia casa 
asta a rămas goală. După aia a murit tatăl lui Hao. Soţul surorii 
mele, Hao, este ultimul din familia aceea. N-a avut niciun urmaș. 
Nu mai are familie. El spune că noi suntem familia lui, dar ne 
tratează ca pe niște cai și bivoli. Oamenii pe care îi vezi aici, în 
camera asta, se îngrijesc de casă în locul soțului surorii mele, 
Hao. Casa asta s-ar fi năruit și ar fi fost luată de apă în sezonul 
musonic, iedera ar fi crăpat pereţii, n-ar mai sta nimic în 
picioare acum de n-am fi muncit noi zi de zi. Vezi bătăturile din 
palmele mele? Vezi spatele frânt al nevestei mele? Ai văzut-o pe 
nevasta mea ștergând pereţii de praf dis-de-dimineaţă, după ce 
a fost la orezării și-napoi? Ai văzut cum ţi-a gatit o masă 
minunată pe care s-o împărți cu noi ceilalți? Vezi masa întinsă 
aici? Simţi mirosul delicios al supei? Uită-te la găini, la câine, la 
fructe și simte aroma aburului de orez - vezi sudoarea de pe 
fața ei din pricina aburului? Toţi cei pe care îi vezi în camera 
asta muncesc zi de zi așa încât voi ceilalți să puteţi trăi la oraș. 
Noi nu plătim chirie. Așa e înțelegerea cu soțul surorii mele, 
Hao. Soţul surorii mele ne-a spus că plata noastră este 
întreţinerea casei. Cu toţii am muncit mai mult decât ar fi 
trebuit. In loc să tragem ca bivolii și caii în jug, ar fi trebuit să 
plătim chirie și să lăsăm casa să se prăbușească în jurul nostru. 
Am de gând să dau foc clădirii ăsteia. O să ard din temelii 
clădirea asta. Hao ăsta te trimite să-mi spui că trebuie să-mi 
cumpăr propria mea casă și tu vii aici fără cinste ori dragoste 
față de familia ta ca să-mi transmiţi mesajul lui. Trăim vremuri 
de război. Nu ne putem bizui decât pe familia noastră. Tu ești o 


471 


persoană lipsită de dragoste, lipsită de cinste, fiul unui hoţ care 
mi-a răpit șansa la educaţie și lacheul unui hoţ care fură casa 
acestei familii. Toţi cei de faţă vor muri când voi arde clădirea 
asta, care nu este casă, deoarece el o fură. Mătușa ta ţi-a 
pregătit o masă minunată. Mănâncă sub acest acoperiș și apoi 
întoarce-te în oraș și spune-i omului cu care s-a măritat sora 
mea că altă familie în afară de nevastă-sa nu are, clădirea asta 
e scrum și noi toţi suntem morți. 

Unchiul lui își descrucișă picioarele și se ridică, împletindu-și 
mâinile înaintea sa. 

Minh spuse: 

— Mulţumesc, unchiule. 

Unchiul Huy lovi din palme, se apropie de masă și luă din 
teanc o farfurie de porțelan. Ceilalţi îi urmară exemplul în 
tăcere, umplându-și farfuriile sau bolurile cu fructe pasate, orez 
aburind și supă, cu fileuri de căţel și găină. 

Câţiva dintre copii erau prea mici să fi înţeles discursul. 
Mâncară repede, își lăsară bolurile pe jos, dădură fuga în curte și 
se întoarseră râzând să mai mănânce. Și copiii mai mari 
începură să se joace. Adulții vorbiră despre alte lucruri, la 
început din bunăvoință și stânjeneală, apoi cu real interes, în 
cele din urmă cu un anume entuziasm. Femeile tinere începură 
să cânte. Unchiul lui îi sugeră să-i transmită, eventual, lui Hao 
că locuinţa și ocupanţii ei au fost distruși de o bombă a 
americanilor. Minh îi mai mulțumi o dată. 

Când se trezi a doua zi dimineaţă, unchiul lui plecase deja la 
orezării. Minh bău cafea împreună cu mătușa și cu câteva 
verișoare, le îmbrăţișă pe toate, și porni pe cărarea de lângă 
canal spre drumul care ducea la oraș, unde va trebui să-i explice 
unchiului său Hao că a obţine bani de la unchiul Huy părea a fi 
un lucru mai problematic decât merita. 

e 

Skip se așeză în genunchi în faţa unui cufăr deschis, ridicând 
sertărașele cu fișe - mirosul rânced de hârtie și clei, o ușoară 
senzaţie de greață, furie, atâtea luni cu izurile astea în gură, 
totul în van. La litera A, frunzări marginile fișelor și extrase trei 
pe care se citea scrisul apăsat al unchiului său: 


AdF 


472 


Un stâlp de fum se înălța deasupra Arcei ca un cedru. 
Împrăștia o mireasmă atât de frumoasă peste lume, 
încât noroadele exclamară: Cine este aceea care se 
ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, par-c-ar arde 
smirnă și tămâie, par-c-ar arde miresme iscusit gătite? 
Cântarea lui Solomon 3:6 


AdF 


Voi face să se vadă semne în ceruri ṣi pe pământ: 
sânge, foc, și palmieri de fum; soarele se va preface în 
întuneric, și luna în sânge, înainte de a veni ziua 
Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. 

loel 2:30, 31 


AdF 


„Stâlpul de nor’ - Exodul 33:9, 10. literal - „arbore de 


"n 


fum”. 


Trecuseră deja şase săptămâni în vila Bouquet de când 
murise colonelul, o stare de dezordine și inutilă aşteptare, un 
nou iz al întemnițării sale. Hao venea o dată pe săptămână cu 
reviste și mesaje de condoleanţe pentru moartea lui Beatrice 
Sands. Nicio mişcare din partea CRS, sau oricare ar fi fost 
organizația pentru care lucra Crodelle, cu privire la chestiunea 
participării lui Skip într-o stratagemă dubioasă. În mod sigur 
acum, că strategul principal era mort, se apropia un fel anume 
de amnistie. Aştepta ca Hao să aducă o chemare. Nicio vorbă de 
la cineva din conducere. 

e 

Între timp, lui Sands i se păru potrivit să compileze notițe 
pentru un soi de biografie destinată organului Studii de 
securitatea informațiilor al Agenţiei, ceva mai cuprinzător, mai 
profund despre colonelul Francis Xavier Sands decât necrologul 
de un paragraf de la rubrica „Repere” din ediţia Newsweek din 
urmă cu zece zile. Se așeză la masa din camera de sus ocupată 
în ultima vreme de Trung, agentul dublu al colonelului, și 
deschise carnețelul la o pagină goală, liniată. Ce știa el și nu 
știau cei de la Newsweek? Bucătele de ici și de colo. Grace, 


473 


mătușa lui, care devenise rudă prin alianţă, spunea că ei fac 
parte din clanul Shaughnessey din ţinutul Limerick, iar motivul 
pentru care străbunicul lui, Charley Shaughnessey, alesese să-și 
spună Sands și dacă, la drept vorbind, se numise cu adevărat 
Charles, nu ieșise niciodată la lumină. Charles ajunsese la 
Boston pe un vapor american, pentru că așa făceau toți, îi 
explicase mătușa Grace, pentru că avioanele nu erau inventate 
atunci; poate că imigrantul coborâse la mal odată cu echipajul și 
se prezentase drept cetăţean american, împrumutând numele 
căpitanului. Lucrase la docuri, se însurase cât de repede putuse, 
avusese doi copii, o fată și un băiat, și murise la treizeci și ceva 
de ani fără a vedea altceva din ţară în afară de portul Boston. 
Fergus, fiul lui, bunicul lui Skip, muncise mai mult decât Charles, 
făcuse mai mulţi copii - Raymond, Francis și William, și apoi 
două fete, Molly și Louise - și trăise mai mult, până la cinzeci și 
ceva de ani. Cei trei băieţi urmaseră toţi școala primară St. 
Mary's, iar acolo istoria familiei, așa cum o povestea Grace, 
devenise în principal istoria lui Francis, fratele mijlociu. Francis 
fusese exmatriculat pentru o poznă nemenţionată și trimis 
pentru doi ani la o școală publică nemenţionată nici ea, apoi se 
întorsese la liceul St. Mary's, unde fusese înaintaș în echipa de 
fotbal, se comportase cuvenit, învățase cu sârg și fusese admis 
la Notre Dame. Datorită căderii și mântuirii sale, Francis 
devenise o figură proeminentă, o persoană de urmărit, persoana 
care a căzut în nas și s-a ridicat și-a mers la Notre Dame. 

Amintirile personale ale colonelului nu erau istorii, ci simple 
anecdote. Nu constituiau o biografie. Intrase la Notre Dame, 
dacă-și amintea bine Skip, în 1930 sau 1931. Din nou note bune, 
înaintaș din primul an pentru Notre Dame în ultimul an în care 
Knute Rockne fusese antrenor. Despre Rockne nu povestise 
multe și Skip deducea că faimosul antrenor nu dăduse mare 
atenţie echipei de începători. Francis intrase în prima echipă la 
jumătatea celui de-al doilea an de colegiu. Absolvise printre 
primii din clasă, fără a face nimic special, până în momentul 
acela, pentru a se distinge de masa tinerilor vânjoși și 
conștiincioși, decât poate pe plan educaţional, lucru care îl plasa 
dincolo de evidentele opţiuni ale originilor sale bostoniene de 
clasă mijlocie de jos - docurile, forțele polițienești -, pe care 
păru să le înlăture odată ce îmbrăcă roba de absolvent cu alura 
unui aventurier. 


474 


Orice ar fi fost ceea ce-l transformase într-un zălud și un erou 
i se întâmplase cândva, concluziona Skip, între 1935 și 1937, o 
perioadă de nebuloasă biografică. Din câte se părea, o luase 
spre vest. Skip auzise ceva despre vagoane de marfă și tabere 
de vagabonzi, despre un rodeo, un depozit din Denver, o 
sentință ispășită în închisoare, un scurt și misterios mariaj - 
multe din lucrurile astea le auzise de la Beatrice, mama lui Skip, 
și nu de la colonel. Mai mult decât o singură dată, totuși, 
colonelul făcuse aluzii la experienţe cu aeronave - lucrări 
mecanice pe aparate de zbor de la diverse bâlciuri și pe avioane 
de împrăștiat ierbicide, munci felurite prin aerodromuri și 
hangare, lucruri asupra cărora el nu credea că merită să stăruie 
- și la o asociere cu muncitorii chinezi din San Francisco în 
aceeași perioadă, când Japonia purta război împotriva patriei lor. 
Dacă cineva din rândul piloților sau vreo întâmplare având de-a 
face cu chinezii îl apucase de chică și-l îndreptase spre ceea ce 
avea să fie viitorul său, asta Skip pur și simplu nu știa; la 
sfârșitul lui 1937, însă, tânărul Francis, acum în vârstă de 
aproximativ douăzeci și șase de ani, se întorsese în Boston, își 
găsise de lucru la docuri și se înscrisese la City College pentru 
cursuri serale destinate absolvirii examenului de cadet de 
aviaţie în forțele aeriene militare. Intră în armată, se antrenase 
în Tennessee pe bimotoare Stearman, în Mississippi și mai târziu 
în Florida pe aparate Vultee Valiant cu aripi joase, iar în 1939, 
pilota avioane de luptă Warhawk P-40, având gradul de căpitan 
și se antrena, atunci când ar fi trebuit să doarmă, pentru 
aeronave mai mari, inclusiv bombardiere. 

În 1938 se însurase cu Bridghed McCarthy, o prietenă din 
copilărie. În 1940 avea deja o fiică, Anne, și aștepta un fiu - pe 
Francis Junior, care se înecase în vara lui 1953 pe când participa 
la o cursă nautică din portul Boston spre Nantucket. Nu o 
singură dacă îl auzise Skip pe unchiul său amintind de această 
tragedie. 

La începutul anului 1941, căpitanul Sands demisionă din 
armată în urma unui aranjament între chinezi, guvernul SUA și 
Central Aircraft Manufacturing Company, o organizație 
paramilitară, pentru a zbura, împreună cu aproape o sută de alţi 
piloți americani, ca mercenar pentru Forţele Aviatice ale 
Republicii Chineze în cadrul Grupului de Voluntari Americani al 
lui Claire Chennault, grup cunoscut sub numele de Tigrii 


475 


Zburători, având ca misiune protejarea Drumului Birmaniei pe 
care se realiza aprovizionarea trupelor chineze. Fiecărui voluntar 
american i se promisese la sfârșit reintrarea în armată cu 
vechiul grad și plata a 600 de dolari lunar, și 500 de dolari 
pentru fiecare avion japonez doborât. In cadrul acestei 
operațiuni, căpitanul pilotă aparatul P-40 în peste o sută de 
misiuni și își câștigă partea leului. Cu toate acestea, în 
decembrie 1941 - la câteva zile după moartea fratelui său în 
atacul asupra Pearl Harbor -, oferindu-se să ia locul unui 
camarad bolnav de malarie ca pilot al unui aparat DC-3 
modificat într-o operaţiune de parașutare a unor trupe de 
comando britanice, în rândul cărora se număra și Anders 
Pitchfork, căpitanul fusese surprins la drumul de întoarcere de 
tirul unei rare baterii antiaeriene japoneze și se prăbușise în 
culturile de orez, dar asta, susținea el, doar după ce și a doua 
aripă îi fusese spulberată. In pofida ajutorului primit din partea 
localnicilor, fusese capturat de japonezi și forțat - împreună cu 
Pitchfork, capturat și el, și alături de alţi șaizeci și unu de mii de 
alți prizonieri - să lucreze la calea ferată Siam-Birmania: boală, 
bătăi, tortură, înfometare. O singură dată primise de mâncare 
un ou. Urcat în mod inexplicabil la bordul unui vapor cu plecare 
din Bangkok pentru transfer, probabil pe insula Luzon, poate 
chiar în Japonia, căpitanul evadase peste bord în largul coastei 
Mindanao printr-un șiretlic teribil. Un coleg de suferință își 
pierduse minţile în cala lipsită de aer de sub puntea inferioară în 
care erau ţinuţi și paznicii promiseseră că vor închide trapa și-i 
vor sufoca pe toţi dacă strigătele lui nu vor înceta. Căpitanul 
Sands, ales dintre ei prin tragere la sorţi, îl strangulase pe 
prizonier. Evadarea ieșea din discuţie, pentru că cei care 
rămâneau în urmă aveau să fie pedepsiţi; dar căpitanul, după 
ce-și mânjise sufletul ajutându-i pe alţii, ceru ritos dreptul de a 
face o încercare lăsându-se tras sus prin trapă împreună cu 
cadavrul victimei sale. Dacă japonezii îl aruncau peste bord 
crezându-l mort, așa cum spera el, evadarea lui avea să treacă 
neobservată. Șiretlicul funcţionă. Deși slăbit după un an de 
tratamente aspre și muncă silnică, înotă kilometri întregi, se 
ascunse săptămâni la rând în junglă și trăi doi ani într-o serie de 
sate insulare din Marea Sulu, înainte să găsească loc pe un 
cargobot care-l duse în Australia. Imediat, se realătură Aviației 
Militare SUA și se întoarse în Birmania pentru misiuni aeriene 


476 


secrete, deseori cu unităţi de comando britanice. Își câștigă 
numeroase laude, urcă rapid în grad și ieși din război colonel, 
acel colonel, omul de fier care rezistase vitregiilor sorții. 

Colonelul vedea violența ca pe un dat inevitabil uman și pe 
luptători ca pe niște persoane straniu binecuvântate. Armata pe 
timp de pace probabil că-l întristase. La scurt timp după război, 
promovările încetară. O nouă perioadă tulbure. Pentru un ofițer 
de carieră, sfârșitul avansărilor era un semn rău, echivalent cu 
concedierea. Motivul precis al problemelor sale cu armata - 
excesul de zel ori încălcarea normelor, pasul greșit - nu se 
regăsea în dosarul lui, însă explicaţia generală era destul de 
evidentă. Colonelul știa să conducă, dar nu se putea lăsa 
condus. 

După cum înţelegea Skip lucrurile, colonelul făcuse cerere de 
înscriere în CIA imediat ce Truman înființase agenţia în 1947, 
dar fusese refuzat mai mulţi ani, timp în care lucrase la diverse 
baze aeriene din sud, o perioadă intermediară care-i 
transformase accidentul bostonian în ceva unic și-i accentuase 
apucăturile bahice. Agenţia îl acceptase la începutul anilor '50, 
un ultim venit în acea primă generaţie, un outsider fără pic de 
experiență în fostul Birou de Servicii Strategice, dar cu 
experiență bogată în Asia de Sud-Est, peste care se profila China 
Roșie. Trimis în Filipine, Laos, Vietnam și, uneori, la început, în 
Malaezia cu Anders Pitchfork și poliţia malaeziană, doar de 
dragul distracţiei - mereu într-un rol cvasimilitar, în general fără 
a beneficia de atenţia celor de la Langley, concentrați mai mult 
asupra Europei Estice și Sovietelor. 

În Luzon cooperase mult cu Edward G. Lansdale la 
combaterea amenințării comuniste de acolo, reprezentată de 
gherilele Hukbalahap. Lagărele de concentrare îi formaseră 
caracterul: încrede-te în propriile forțe, învaţă din zbor, luptă cu 
gândul că vei câștiga, toate lucrurile care definesc un erou. 
Lansdale îi modelase metodele de lucru: încrede-te în localnici, 
învață-le cântecele și poveștile, luptă-te pentru sufletele și 
minţile lor. În mod curios, poate misterios, colonelul părea să 
nu-l fi întâlnit pe generalul Lansdale pe când era în Vietnam. 

Vietnamul reprezentase momentul de glorie al colonelului - și 
cel de ruină. Lăsat de capul lui acolo poate că ar fi câștigat 
campania de unul singur, dar acum amenințarea asiatică era 
luată în serios, cei de la Langley erau atenţi, Congresul se 


477 


implica. Își exprimă cu aplomb amărăciunea față de faptul că 
alegerile promise au fost anulate, că reunificarea promisă era 
amânată. Când armata SUA veni în forță, îl găsi pe colonel pe 
picior de așteptare. Beretele Verzi nu-i cedaseră - avea interese 
prea largi, poate, iar sursele autorităţii sale erau prea 
neguroase. Se făcu indispensabil anumitor grupuri de elicoptere 
de asalt, apoi, în 1965, Brigăzii 25 de Infanterie. Regele din Cao 
Phuc. Op Psi. Labirintul. Și Arborele de fum. 

Mai mult decât orice, perioada petrecută de colonel cu 
Lansdale în Filipine îi influențase viziunea. Copleșit de puterea 
mitului, deveni el însuși unul, întru câtva în timpul vieții, dar mai 
ales după moarte. După spusele lui Nguyen Minh, tânărul pilot 
pe care colonelul îl numise Lucky, colonelul avea o soţie în sau 
în apropiere de Binh Dai, un sat din Delta Mekongului. După ce 
colonelul fusese capturat și ucis de Vietcong, trupul lui fusese 
trimis înapoi în sat fie ca exemplu pentru ceilalţi, fie în cinstea 
modului în care rezistase torturilor finale - fusese trimis văduvei 
lui cu degetele de la mâini și de la picioare, cu ochii și cu limba 
smulse și cu toate oasele sfărâmate. Locuitorii acelui sat, 
odinioară o parohie catolică, îngropaseră cadavrul în curtea 
capelei - capela însăși fusese construită în principal din bambus 
și pe-atunci nu mai rămăsese din ea mare lucru - într-un coșciug 
din mahon gros, tăiat din topor și sigilat cu catran. Imediat după 
aceea, înainte ca lespedea de ciment să poată fi turnată 
deasupra, veniră ploile, lucru foarte rar în acea perioadă a 
anului. Sub averse, nestabilizat de rădăcini, pământul roșu 
proaspăt răscolit al gropii de înmormântare se înmuie atât de 
tare încât, la trei săptămâni după ce fusese coborât în el, sicriul 
ieși la suprafaţă și colonelul Sands se întoarse din lumea 
morților. Sătenii forţară capacul și găsiră un pilot american 
chipeș, cu păr negru, cu degetele de la mâini și de la picioare 
intacte, un tânăr colonel Francis despuiat, neatins, nevătămat. Il 
înconjurară cu pietre, îi găuriră coșciugul pentru a lăsa apa să 
pătrundă și-l coborâră înapoi în mormânt. Acesta refuză în 
continuare să-l ţină. Alte ploi, apa canalului din apropiere ieși 
din matcă, mătură curtea stearpă a bisericii și-l dezgropă pe 
colonel în sicriul lui. Sicriul plutea pe râul Hau în jos; oamenii îi 
văzură sicriul în An Hao, Cao Quan, Ca Goi, ieșind pe gura de 
vărsare Dinh An și ajungând în Marea Chinei de Sud. 


478 


Jimmy Storm, imediat ce auzi zvonul, o porni la drum către 
satul cu pricina. Găsi o femeie care părea să fi fost soţia unui 
american și sătenii îl însoţiră la locul de îngropăciune al acelui 
american. Mormântul era aparent neatins. Cât despre cine se 
odihnea acolo, de cât timp și tot restul poveștii - Storm nu află 
nimic, niciunul dintre ei nu vorbea engleza, franceza lor era 
stricată, iar franceza lui era și mai precară -, plecă fără să afle 
mare lucru. Aflase istorisirea aceasta pe ocolite, prin intermediul 
lui Hao, de la Minh, care-l îndrumase pe Storm spre satul în care 
se afla mormântul. 

Skip însă avea vești de la mătușa Grace, dar și garanţia 
Newsweek, cum că unchiul său fusese îngropat în 
Massachusetts - fără onoruri militare, conform dorinței soţiei lui. 
Skip prefera mitul. Acesta spunea adevărul. Pe lumea aceasta 
unchiul lui fusese o figură măreaţă, cu atât mai mult pe fundalul 
propriilor lui fantezii. Skip regreta rolul care-i fusese atribuit la 
sfârșit, acela de trădător în numele rebeliunii. In cele din urmă, 
colonelul căutase temeiuri nu doar pentru o operaţiune eșuată, 
ci și pentru faptul că-i fusese frântă inima, căutase trădarea 
chiar în miezul lucrurilor sub forma unei clasice ticăloșii, și ce ar 
fi putut fi mai ticălos, mai sumbru în spirit roman, decât 
trădarea din partea propriei sale familii, a nepotului său, a celui 
prin venele căruia curgea același sânge cu al său? Un suflet 
prea mare pentru lume. Refuzase să-și vadă declinul ca pe un 
lucru banal, refuzase orice colaborare cu cei de teapa lui Marc 
Aureliu: „S-ar putea să-ţi frângă inima”, scrisese bătrânul 
împărat, „dar omenirea va merge mai departe ca înainte”. Se 
autodescrisese la scară mare, urmase vrăjit saga propriei sale 
călătorii, își urmărise propriul mit printr-un labirint de tunele, 
ieșise pe tărâmul de basm al poveștilor pentru copii și urcase 
într-un arbore de fum. 

e 

Chemarea sosi într-un plic interdepartamental refolosibil 
adresat lui prin mijlocirea Op Psi, la opt săptămâni după 
moartea colonelului. Prânz din nou, Voss din nou. Sands se 
aștepta și la Crodelle. 

Îi ceru lui Hao să-l lase la sensul giratoriu de lângă râu și 
merse pe jos cale de mai multe străzi până la Continental, unde 
intră transpirând abundent. În holul principal, Rick Voss ședea 


479 


într-un fotoliu din lemn lăcuit, încrustat cu modele complicate. 
Era singur. 

Voss se ridică și-i strânse mâna lui Skip cu o oarecare 
reținere, de parcă el însuși ar fi venit acolo pe jos, traversând 
râuri și munți. 

— Condoleanțe pentru colonel. 

— A fost un om deosebit. 

— Doamne, da. Şi-mi pare rău. 

— Și mie. 

— Tuturor ne pare. În ultima vreme a dat regretul peste noi 


toţi. 

Era doar oara 11 dimineaţa. Sands întrebă: 

— Ti-e foame? 

— Să luăm ceva înainte de prânz. Vreau să câștigăm puţin 
timp. 


— Să câștigăm timp? De ce nu-mi place cum sună asta? 

— Simt nevoia să-mi pun cenușă în cap. 

— Nu-i nevoie. Stăm jos? 

— Nu încă. Avem la dispoziție cam cinci minute. 

— Unde mergem? 

— Lasă-mă să vorbesc, vrei? 

— Sigur. Ba bine că nu. 

— Mersi. Mersi. Uite ce-i, zise Voss, uite cum stau lucrurile. 
Din clipa în care am auzit de dispariţia colonelului mă simt ca un 
rahat cu ochi. Unii oameni cred că a fost un fanfaron, un om de 
neanderthal. Nu toţi împărtășesc opinia asta. Câţiva dintre noi 
consideră că a fost un om cu statură. La început eu nu m-am 
numărat printre ei, dar până la urmă acolo mi-am găsit locul. lar 
acum îmi cer iertare, atât cât mai poate folosi. Am greșit că am 
dat mai departe ciorna articolului lui. Înainte de toate, n-a fost 
întru totul al lui. Eu am scris nouăzeci la sută din el și nu m-a 
deranjat că l-am pus într-o lumină nefavorabilă. Și cred că l-am 
dat mai departe doar ca să le fac o favoare unor oameni care 
nu-l plăceau, dar pe care acum îi consider niște cretini de zile 
mari. Şi îmi pare rău până la Dumnezeu, Skip. 

— Îţi accept scuzele. 

— Ei, uite, zise Voss, iată care e problema. Articolul ăla a pus 
mașinăria în mișcare. Deci acum, că el nu mai e, deci... să 
sperăm că asta e de ajuns, nu? Dar mașinăria trebuie să macine 
puţin înainte ca treaba asta să cadă în uitare. Lucrurile trebuie 


480 


pur și simplu să-și încheie ciclul. Nu pot fi oprite din mers. Așa 
că tu ești rechemat la Langley. 

— Să iau asta ca pe un ordin? 

— Corect. Te trimitem acasă. 

— Bine. Cei de la Post vor dori să discute mai întâi cu mine? 

— Presupun că te vor lua puţin la întrebări. 

— Eu de fapt nu sunt afiliat Postului. Eu sunt de la Op Psi. 

— Ești în Vietnam, atâta tot. Ești în teatrul ăsta de operaţiuni. 
Vor dori să știe totul înainte să torni informaţiile la Langley. 

— Cine sunt „Ei”? 

— Terry Crodelle. 

— Pare distractiv. 

— Vrea un test de poligraf. 

— Pun pariu. Sunt dispus să fac orice ca să-l ajut, zise Skip. 

e 

Skip bănuia că bună parte din aparatele de pe masa mare, ca 
de conferință, țineau de poligraf. Un microfon pe un stativ era 
întors cu fața la el, iar alături se afla un magnetofon mare. Skip 
urmări rotațiile rolelor lui; una se învârtea repede, cealaltă încet. 
Lângă magnetofon se odihnea bereta verde a lui Crodelle. 
Crodelle însuși purta uniforma de paradă a Forțelor Speciale, cu 
însemnele de căpitan la guler. 

— Ei, asta e, cred, este... nu știu ce este asta. 

— Ce este? 

— Am spus că nu știu. 

— Ai spus că ai o idee. 

— O idee? 

— Ai spus că știi ce este. 

— Când am spus eu asta? 

Crodelle acţionă o manetă a magnetofonului și găsi 
momentul, vocea lui Skip spunând „Ei, asta e, cred, este...” 

— Poftim. 

— Asta-i doar... o bâlbâială. 

Căpitanul Crodelle căzu pe gânduri și rămase cu ochii în gol 
câteva secunde, după care spuse: 

— E suficient. Foarte bine. Verificam doar. 

Ținu apăsat un buton cât să schimbe poziţia unei manete și 
rolele reîncepură să se învârtă. 

— Chiar faci parte din Forțele Speciale? Sau e un costum? 

— E o uniformă. 


481 


— A cui e clădirea asta? 

— Lucrăm sub comanda CRS, mai mult sau mai puţin. 

— Credeam că CRS e în Manila. 

— E un dispozitiv temporar. 

— Și tu ești un soldat în carne și oase. 

— Haide. 

— Da' chiar am venit. Sunt aici. Întrebarea este: tu unde ești? 

— Uneori ești la birou, alteori ești pe teren - dar chestia asta, 
Arborele ăsta de fum, nu ţine nici de birou, nici de teren. E 
undeva departe în jungla idilei și-a psihozei. Crodelle închise 
magnetofonul și spuse: Ești în mare rahat, după care îl deschise 
la loc. 

— Era doar un exerciţiu ipotetic. Un scenariu. Război 
psihologic. 

— Te joci cu cuvintele. Asta n-o să te ajute. 

— Căpitane, n-am venit aici ca să mă ajut pe mine. Am venit 
ca să te ajut pe tine. 

— Ce acoperire ai aici, în Corpul 5? Care e numele tău? 

— Îmi folosesc documentele personale. 

— Fără acoperire. 

— Sunt doar eu, băieţi. 

— Vreau să-mi lămurești niște termeni din articolul ăsta 
intitulat... ei bine, n-are titlu. Dar lămurește-mi câţiva termeni. 

— Cu plăcere, cât îmi stă în puteri. Dacă te ajută. 

— „lzolare” - asta înseamnă să-ţi bagi degetele în urechi 
atunci când cineva emite un ordin. 

— Asta e versiunea simplificată, dar cam pe acolo bate. 

— În linii mari, scoaterea cuiva din ierarhia de comandă. 

— Din nou, e o versiune simplificată. 

— Fără o ierarhie de comandă, rămânem cu feudalismul. 
Acum, sigur că vorbim la figurat despre fiefuri birocratice. Dar în 
cazul de față credem că fieful a fost la propriu. Credem că 
unchiul tău, colonelul, a fost boiernașul. 

Skip spuse: 

— Cred că am ajuns la un impas lingvistic. 

— Mai lipsește puţin și sugerez o activitate de trădare. 

— Cred că începem să coborâm într-un abis lingvistic. 

— „Dihotomia mobilizare-pierdere”. 

— Poftim? 

— „Mobilizare” cratimă „pierdere”. 


482 


— O! pentru Dumnezeu. „Mișcă-te, că altfel rămâi de căruţă.” 
Așa spune el tot timpul. Spunea, adică. 

— Fără o ierarhie de comandă cazi în tiranie. Conducea 
propria lui mică agenţie. 

— Și expresia „mișcă-te, că altfel rămâi de căruţă” dovedește 
asta? 

— Articolul dovedește că o considera datoria sa. Conducea 
propria lui ramură de operaţiuni - asasinate în Mindanao, de 
pildă. Și agentul lui dublu. 

— Unde? 

— Aici? Înţelegi - un locșor numit Vietnamul de Sud? 

— Ce agent dublu? 

— Skip - nu mă refer la tine! 

— Mă faci să-mi fie greață. La propriu. 

— Nu te acuzăm de trădare. 

— Atunci de ce? Dacă există o acuzaţie, spune-mi care este. 
Nu-mi spune care nu este. 

— Vrem doar un nume. Dacă e cel pe care îl cunoaștem deja, 
atunci doar îl verificăm. 

— Zi-mi numele pe care îl aveţi și eu o să vă dau confirmare, 
dacă pot. 

— Skip. Tu lucrezi... pentru noi. 

— Da, așa e. Și sunt mândru de asta, dar... 

— Ei bine, Skip. 

— Îmi înţelegi tu reticenţa. 

— Nu, Skip, n-o înţeleg. 

— Din punctul meu de vedere, zona pe care o sondaţi, 
parametrii, dacă există vreunul... totul pare puţin amorf. Mă 
simt obligat să obţin asigurări din partea ta că vei păstra 
lucrurile... în zona relevanței. 

— Asigurări? Poftim? Eu nu zice nimic. 

— Nu vreau să periclitez interese paralele, să zicem. 

Crodelle opri din nou rolele. 

— Ce interese? 

— Dacă o fi existând. 

— Ce căcat. 

— Exact asta spun și eu. 

— Bine. Futu-i. Crodelle se încruntă, se uită ţintă în podea o 
jumătate de minut, după care ridică iar ochii. Sunt dispus să 


483 


renunţ la ideea asta. Tu asigură-mă doar, tu să mă asiguri pe 
mine, că nu se află în desfășurare nicio operaţiune neautorizată. 

— A fost un exerciţiu ipotetic. Dacă ar fi fost pe bune, acum s- 
ar fi încheiat deja. Te asigur de asta. 

— S-a terminat. 

— S-a terminat așa cum s-ar fi terminat dacă ar fi existat 
vreodată. 

— Bine. Hai să nu ne mai dăm dureri de cap reciproc. Crodelle 
reporni magnetofonul. Să revenim la exercițiul ipotetic de război 
psihologic care poartă numele de cod Arborele de fum. In ultima 
noastră conversaţie, am vorbit despre niște fișe. 

— Fișe? 

— Unde sunt fișele colonelului? 

— Fișe. 

— Aparatul informativ pentru Arborele de fum. 

— De unde le scoţi pe toate astea? 

— Ce întrebare naivă. 

— N-am idee de nicio fișă. 

— Ce răspuns naiv. 

— Explică-mi la ce te referi. Sunt aici ca să ajut. 

— Ce aberaţii. 

— Aș spune că sunt aberațiile tale. 

— Colecţia lui de cartonașe. 

— O, da. Alea sunt arhive. Nu știu unde au ajuns. 

— Când ai văzut ultima oară materialul? 

— În Filipine - catalogam o parte din el, apoi el mi l-a luat. 
Verifică la CRS-ul de acolo. Poate știe cineva. Verifică la Clark 
Field. Acolo le-am văzut ultima dată. _ 

— Voss a văzut cuferele alea aici. In Saigon. La bungalow-ul 
CIA, imediat după venirea ta. 

— Nu se poate. Sau e puţin probabil. Mi-au fost luate la Clark. 

— Au fost aici. 

— Atunci au fost trimise aici după ce mi-au fost luate. 

— Skip. Ce traseu crezi că urmezi tu în carieră? 

— Unul cam anevoios. Care duce în jos. Pot să-ți povestesc 
despre fișe? Fișele erau de natură arhivistică, foarte depășite, 
nu prezentau niciun interes actual. Dacă ar fi la mine n-aș avea 
niciun motiv să le ascund. Niciun motiv. Dacă ar fi la mine, ţi le- 
aș da numaidecât. 


484 


— Ştii ce-mi place la stilul tău? Te prindem cu minciuna și tu o 
ţii una și bună. 

— Leagă-mă la aparat. O să trec testul. 

— O, o să te legăm. 

— O să trec. Dă-i drumul. 

— Tre' să faci și o AU. 

Skip nu spuse nimic. 

— O analiză de urină? 

— Ah, sunt perfect de acord. 

— Se folosesc multe narcotice în Corpul 5. Nu știi niciodată 
cine e prins cu musca pe căciulă. 

— Adu-mi un borcan și-l umplu cu urină. 

Crodelle opri magnetofonul, se ridică pentru a se apleca peste 
el, apucă de cablul lui și-l trase din priză. Ștecărul zbură spre 
faţa lui, iar el se feri și ezită, clipind, înainte să se așeze înapoi și 
să spună: 

— Skip, nu-mi vine să cred. N-am văzut niciodată pe cineva 
care să-și taie singur craca de sub picioare. Și fără vreun motiv 
temeinic. Ce rost are? 

— Nu știu, bătrâne, pur și simplu ceva la tine mă scoate din 
sărite. 

— Te pricepi de minune. Mi-aș dori să lucrezi pentru tabăra 
noastră. 

— N-am de gând să mă ating de rahatul ăla. 

— Excelent. Să vedem ce spune aparatul. Mă întorc imediat. 

leși, lăsându-l pe Sands singur. 

În câteva secunde, Sands auzi forfotă pe hol. Nguyen Hao 
trecu pe lângă ușa deschisă însoţit de un civil de culoare. 

Vreme de zece minute, Sands rămase singur la masa de 
conferință. Gândurile îi vuiau în cap. 

Crodelle se întoarse cu un bărbat de vârstă mijlocie, aparent 
Civil, și-l prezentă drept Chambers, tehnicianul. 

— Chambers se ocupă de asta cu mult înainte ca vreunul 
dintre noi să-nceapă să spună minciuni. 

— Așa este? 

— De peste douăzeci de ani, zise Chambers. 

— Sunt în capătul holului, dacă ai nevoie de mine, zise 
Crodelle și ieși în timp ce Chambers se așeză lângă Sands și se 
uită sub masă. 

Când se ridică iar în picioare, spuse: 


485 


— Ai mai fost testat cu poligraful. 

— Da. O dată. Ce este sub masă? 

— Voiam doar să fiu sigur că e scos din priză. 

— Aha. 

— Asta e etapa „pe sec”. 

— Aha. 

— Deci ai mai fost testat cu poligraful. Doar o dată? 

— Da. De verificare. 

— Bine, atunci, examinarea. Probabil că vei parcurge acum 
aceiași pași pe care i-ai parcurs când ai fost testat prima dată 
pentru a primi undă verde. Ce ne interesează este reacţia 
minimă de stres la control. Cu alte cuvinte, ha-ha, relaxează-te, 
amice. 

— Sunt relaxat. 

— Sigur că ești. Ok. Câteva întrebări. 

— Ok. 

— Ai învăţat metodele de evitare a adevărului atunci când ești 
supus testului de poligraf? 

— Mi s-au comunicat. N-am fost învățat. Pur și simplu... au 
fost pomenite. 

— N-ai fost antrenat, folosind un aparat adevărat. 

— Nu. Niciodată. 

— După sesiune, vei trece printr-un control fizic. Îţi vom 
verifica limba să vedem dacă nu ţi-ai mușcat-o, palmele după 
urme de unghii și așa mai departe. 

— Am auzit de lucrurile astea, dar nu-mi amintesc când se 
presupune că trebuie să le folosești. Atunci când minţi sau 
atunci când spui adevărul sau... 

— Ai învățat tehnicile de încetinire a ritmului respirator, de 
menţinere a calmului sub condiţii de stres, genul ăsta de lucruri? 

— Nu în scopul acesta. N-am fost învăţat. Pur și simplu... 
„Strânge din fund când se declanșează o armă, respiră 
superficial când îţi bate inima prea repede”, genul ăsta de 
lucruri. 

— Deci, primul pas: Testul acesta constă din douăzeci de 
întrebări. Am întrebările aici și tu le vei citi în gând. Procedăm 
așa pentru a elimina înregistrarea oricărei reacţii de surprindere 
din partea aparatului. Înţelegi scopul pentru care vezi întrebările 
înainte să înceapă testul? 

— Da. Eliminăm reacțiile de surprindere. 


486 


Chambers deschise mapa și i-o întinse. Întrebările erau 
dactilografiate pe o singură foaie de hârtie agăţată cu o agrafă 
de birou pe interiorul copertei. Sands le parcurse. 

— In acest punct, vrei să clarificăm ceva despre procedură? 

— Vor mai fi și alte teste? După acesta? 

— O, corect. Examinarea în sine constă din patru teste, 
fiecare cu alte întrebări, deși unele s-ar putea repeta în teste 
succesive sau în toate cele patru. Scuze. Am uitat să spun asta. 
Mai ai vreo nedumerire în acest moment? 

— Nu cred. 

— Orice simţi nevoia să clarificăm, în orice moment, doar 
întreabă. Acum. Pentru a te familiariza dinainte cu procedura, o 
să te conectez fără să deschid aparatul. Aparatul nu va 
funcţiona. Înţelegi că aparatul nu va funcţiona? 

— Aparatul e oprit. Da. 

— Când aparatul funcţionează, sulul ăsta de hârtie se va 
derula și acele trei se vor mișca sus-jos pentru a crea linii de 
grafic. 

— Înţeleg. 

— Trebuie să-ţi dai jos cămașa, te rog. 

Sands se dezbrăcă și așeză cămașa peste braţul scaunului. 

— Și ceasul. Pune-l doar pe masă. Eşti dreptaci sau stângaci? 

— Dreptaci. 

— Vrei, te rog, să aşezi braţul drept aici, pe masă? Întinde-l 
bine. 

Chambers înfășură o manșetă de tensiune pe bicepsul lui 
Sands. 

— O să măsurăm tensiunea arterială, ritmul respirator și 
reacția galvanică a pielii. Apleacă-te, te rog, în față. 

Sands se aplecă și Chambers înfășură un tub de cauciuc bej în 
jurul pieptului său și-i uni capetele cu o clemă mică de metal. 

— E prea strâns? 

— Nu. Nu știu. Tu ești tehnicianul. 

— Clemele astea se pun pe buricele degetelor, aici. Ele ne vor 
indica temperatura pielii. 

După clemele pentru degete, Chambers atinse atașamentele 
cu blândeţe, manșeta, tubul, clemele, făcând mici ajustări, după 
care se lăsă pe spate în scaun. 

— Comod? 

— Categoric nu. 


487 


— Ei, așa spun toţi. Ai citit întrebările, da? 

— Da. 

— Probabil că unele dintre ele ţi se par stupide, iar altele 
irelevante. Unele par evident adevărate ori evident false. In felul 
acesta obţinem o citire a reacţiilor tale la diferite categorii. Te 
asigur doar că totul este logic. 

— Înţeleg. 

— Foarte bine. La acest moment al etapei „pe sec”, o să-ți 
citesc întrebările ca să le auzi rostite de vocea mea și astfel să 
eliminăm orice reacție aleatorie de surprindere. Nu vei răspunde 
la întrebări. Ti le citesc doar. Mă poţi opri în orice clipă ca să 
discutăm despre orice întrebare. 

Chambers luă mapa și o deschise în poală: 

— Pregătit? 

— Să începem. 

— Este numele tău William Sands?... Te-ai născut în Miami, 
Florida?... Ştii unde se află cuferele ce conțin fişele colonelului 
Francis Xavier Sands?... Ai absolvit Universitatea Indiana? 

— lartă-mă. 

— Da. 

— Am două diplome, o licenţă în studii umaniste de la Indiana 
și un mașter de la George Washington. Așa că n-am cum să știu 
exact... 

— Ok. Licenţă în studii umaniste de la Universitatea Indiana, 
corect? 

— Corect. 

— Bine. Întrebarea va suna așa: Ai licenţă de studii umaniste 
de la Universitatea Indiana? 

— Ok. 

— Ok. Întrebările continuă după cum urmează: Îl cunoști pe 
Trung Than?... Eşti nepotul colonelului Francis Xavier Sands?... 
Port eu o cămașă cu mâneci scurte?... Iti place să spui minciuni? 

— Stai. 

— Da. 

— Cea despre nepotul... presupun că sunt nepotul cuiva 
indiferent dacă persoana în cauză trăiește sau e moartă. 

— Hm. Ştii ce? Trebuie să verific asta. Scuză-mă. 

Chambers se ridică și ieși din cameră, luând cu el mapa. 


488 


Sands așteptă și rămase cu ochii la ușa deschisă: se aștepta 
acum să vadă trecând orice cunoștință de-a sa, Minh, Storm, 
Trung, mama, unchiul, tatăl, o paradă de fantome. 

Când Chambers se întoarse, spuse: 

— Am schimbat două întrebări. Voi continua să citesc ce am 
aici, după care vei putea să recitești totul în gând, bine? 

— Da. Bine. 

— Ştii unde se află Trung Than?... Te-ai născut în luna 
decembrie?... Ești încartiruit în Cao Phuc, Vietnamul de Sud?... 
Știi unde se află fișele întocmite de colonelul Francis Xavier 
Sands?... Ai cunoscut vreodată un om pe nume Trung Than?... Ai 
un fiu pe nume John?... Sunt aprinse becurile în camera 
aceasta?... A fost vreodată Trung Than luptător Vietcong?... Ai 
fost vreodată martorul unei întâlniri față în faţă dintre Trung 
Than și colonelul Francis Xavier Sands?... Știi unde se află fișele 
colonelului în acest moment?... Ai o diplomă de mașter de la 
Universitatea George Washington?... Știi unde s-ar putea afla 
fișele colonelului?... 

Asta e tot. Să te deconectăm. 

In timp ce Chambers desfăcu manșeta, tubul de la piept și 
clemele de la degete și Sands își vâri mâinile în mânecile 
cămășii sale, Chambers spuse: 

— O să las foaia cu întrebări la tine puţin. Uită-te peste ele din 
nou cât timp eu mă scuz din nou. 

Sands se uită peste întrebări fără să le vadă. 

— Dacă-ţi închei nasturii, spuse cineva, putem merge să luăm 
prânzul. 

Crodelle și Voss stăteau în pragul ușii cu aerul unor fraţi mai 
mari care tocmai îi achitaseră taxa la un bordel. 

— Poftim? 

— E ora prânzului. 

— Prânz? 

— E două și cinșpe, zise Crodelle. Nu ţi-e foame? 

— Adică să ieșim? 

— Aha. La Rex sau undeva. Hai să mergem la Rex. 

— Bine. 

— Bine? 

— N-am nimic împotrivă. 

— E o pauză. O să ai reacţii mai bune dacă auzi întrebările și 
apoi uiţi de ele o vreme. 


489 


— Să uit de ele. Ba bine că nu. 

Merse după ei de-a lungul holului, pe lângă sergentul de 
infanterie marină, pe lângă panoul digital și încuietoarea 
electrică și pe scări în sus. 

Inainte să coboare scările din faţă, Crodelle se opri să-și pună 
bereta verde pe cap și să și-o potrivească. Insigna de pe beretă 
îi era necunoscută lui Sands, negru cu alb și gri, și cu margini 
galbene. Merseră spre baricadele de ciment și Skip spuse: 

— Ai părul puţin cam lung pentru uniformă, nu-i așa? 

— Nu port des uniforma. 

— Ce insignă ai acolo? întrebă Skip, arătând spre beretă. 

— Centrul Special de Război JFK, zise Crodelle. 

— Unde e situat ăsta? întrebă Skip și, în clipa în care pășiră 
dincolo de baricade, o rupse la fugă și nu încetini ritmul până 
când nu ajunse la o stradă transversală, unde o luă la dreapta și 
continuă în ideea minimei rezistențe. 

Când ajunse lângă o femeie care își ghida cei doi copii printre 
mașinile de pe stradă, se opri din fugă și împreună traversară 
fluxul lent de vehicule mici până pe celălalt trotuar, unde el o 
luă din nou la sănătoasa, urmând o serie de zigzaguri în unghi 
drept prin oraș cale de aproape un kilometru, fără a se uita 
măcar o dată îndărăt. Pe Louis Pasteur intră în parc, sub arborii 
masivi, și adoptă un ritm pe care îl învățase la Cercetașii 
Americii, cincizeci de pași mers normal, cincizeci de pași mers 
alert. 

Scrută forfota de pe marginea străzii, dincolo de copaci, și nu 
văzu decât locuitori ai  Saigonului, animați de pofta 
supraviețuirii, croindu-și drum prin viaţă. Până să ajungă acolo 
trebuie să fi sărit peste saci cu nisip, să fi intrat și să fi ieșit din 
stradă, trebuie să se fi oprit, să fi mers înapoi, să se fi eschivat 
la stânga și la dreapta ca un fundaș, și să fi doborât din picioare 
câţiva dintre oamenii aceia onești, însă nu-și amintea nimic din 
toate acestea. 

Când ieși din parc, opri un taxi, se prăbuși transpirat pe 
bancheta din spate și-i spuse șoferului să-l ducă la depoul Cho 
Lon. La o oră atât de târzie, probabil că autobuzele nu mai 
mergeau. Până să pornească iar dimineaţă, avea de gând să se 
refugieze într-un bar. Sau într-un templu ori o biserică. Un 
bordel, o văgăună a opiomanilor. Un fugar, un trădător. 


490 


Pantofii lui de cordovan puțeau ca rigolele prin care alergase. 
Cobori geamul. 

Regreta că va rata examinarea. Dintre întrebările pe care le 
pregătiseră pentru el, una singura i se părea relevantă: 

„Îţi place să spui minciuni?” 

„Da”, ar fi răspuns el cu sinceritate. 

e 

În general, Dietrich Fest lua prânzul la un local din celălalt 
capăt al străzii Tu Do, artera principală aflată la două străzi de 
Continental. Pentru cină găsise localuri mai bune, nimic cu 
specific nemţesc, dar destul de bune încât să-și facă probleme 
de greutate. Cunoștea deja toate restaurantele la care putea 
ajunge pe jos. Nu-i plăceau taxiurile. Se împăca mai bine cu 
băieții pe motocicluri. 

Folosi doar o dată punctul de contact din toaleta de la Green 
Parrot - ca să schimbe locul următorului punct. Alese un 
restaurant vizavi de Continental, dincolo de piață, unde putea 
ține sub supraveghere oamenii care intrau și ieșeau. Doar 
maiorul Keng folosise punctul acela. 

Se plânse conducerii că e prea strâmtă camera lui și-l mutară 
în alta de pe partea vestică, unde după-masa bătea prea tare 
soarele. In noaptea aceea reglă aerul condiţionat la cel mai 
ridicat nivel și, drept urmare, aparatul scoase zgomote 
înfundate și până dimineață se umplu de gheață. Sună la 
recepţie ca să se plângă. Veniră doi depanatori și-i spuseră că 
dacă va regla butonul de control la nivelul mediu gheaţa se va 
topi și aparatul va funcţiona mai bine. Plecară discutând între ei 
într-o limbă care lui i se păru încâlcită, piţigăiată, supărătoare, 
un soi de vaiet bâzâit. 

Avusese de gând să stea două săptămâni în Saigon. Era acolo 
de aproape două luni. 

O dată la două zile oferea conducerii câte un motiv pentru a fi 
mutat în altă cameră. 

Ținta lui locuia într-o cameră dintr-un cartier mixt, chinez- 
vietnamez, la graniţa Districtului Cho Lon. 

Vizavi de locul respectiv, un singur magazin vindea stofe și 
poate mai și confecţiona îmbrăcăminte pentru femei. În tot 
cvartalul erau doar uși închise și două pasaje în care femei 
gălăgioase și copii păreau să-și petreacă mare parte din viaţa de 
zi cu zi: lăzi în chip de mese și cutii folosite drept scaune, 


491 


mangaluri din care ieșeau aburi, coveţi de lemn crăpate și sfori 
de rufe. Fest putea privi un timp, dar nu era nicio cafenea pe 
stradă și nu avea nicio justificare prezenţa sa acolo. Rămase 
lângă magazinul de stofe ca și când ar fi așteptat pe cineva. 

Intrarea hotelului semăna cu toate celelalte uși de lemn din 
zonă. Alături, la nivelul străzii, proprietarul își vedea de treburi 
într-un birou cu geam-vitrină și ţinea socoteala camerelor de la 
etaj. Maiorul Keng se referise la omul acela ca fiind „agent al 
necazului”. Singur, fumând o ţigară cu un aer de tandră 
meditație, agentul necazului ședea între două ventilatoare 
electrice așezate expert pe tejghea, așa încât să nu-i deranjeze 
hârtiile. Fest nu putea decât să-i ghicească profesia - broker, 
avocat, cămătar -, dat fiind că pe vitrina sa erau pictate doar 
ideograme chinezești. În timp ce Fest stătea vizavi și 
supraveghea, sosi un bărbat care strângea o mapă de mucava 
la subsuoară și se așeză pe scaun în faţa tejghelei, cu genunchii 
strâns uniți și cu pachetul în poală, dându-i omului documente 
unul câte unul. 

După zece minute, Fest simţi că prezenţa lui e bătătoare la 
ochi și plecă din cartier. 

e 

La a patra întâlnire, Fest ajunsese deja la concluzia că 
transferul de informații cu americanii funcționa într-o sigură 
direcție. Era posibil ca orice comunicare să fi încetat. În orice 
caz, maiorul Keng nu avea cum să le transmită americanilor 
îngrijorările lui Fest. Fie asta, fie lui Keng pur și simplu nu-i păsa 
de operațiune. 

— Nu-mi place strategia noastră. Are prea multe elemente 
neprevăzute. 

— Întotdeauna apar probleme. 

— Am fost să văd locația. E dificil. Nu pot să mențin 
supravegherea. Nu e nicio cafenea pe stradă și nicio cameră de 
închiriat, unde să-mi pot stabili un avanpost. Nu pot fi sigur de 
terenul pe care mă aflu. 

Maiorul se încruntă. 

— Domnule Reinhardt. Parlez-vous francais? 

— Nu. 

— Engleza ta nu mi-e foarte clară. 

— Când intru în cameră, trebuie să fiu sigur că este singur. 


492 


— Este singur. Maiorul surâdea. Este neînarmat. A fost adus 
acolo de un contact în care are încredere. Nu va mișca un deget 
până nu i se va spune. Persoana aceasta de contact ne-a dat 
cheile. Una de la ușa din stradă, una de la ușa camerei. 

— Atunci dă-mi-le, te rog. 

— E mai bine dacă ți le dau peste patru zile. 

— Ai cheile? 

— Voi avea cheile de acum în patru zile. 

— Când e momentul decisiv? 

— De acum într-o săptămână. 

— Poţi pune câţiva oameni să supravegheze locaţia? Trebuie 
să fim siguri de terenul pe care stăm. 

— Cum adică? Nu poate să iasă. Este singurul loc sigur pentru 
el. Așa crede el. Poţi fi sigur de asta. 

Clovn mic și tuciuriu. Îmi spui să trec printr-o ușă închisă cu 
pistolul în mână și să fiu sigur. 

— Pot face o sugestie? 

— Sigur, domnule Reinhardt. 

— Dă-mi voie să-l scot afară, departe de camera lui. 

— Să-l scoţi? Ai de gând să-l răpești? 

— Să-l chemăm la o întâlnire într-un loc pe care îl putem 
monitoriza. Poate că omul lui de legătură o să aranjeze asta. 
Vom monitoriza dinainte. Atunci avantajul e de partea noastră. 

Maiorul țuguie buzele, de parcă ar fi vrut să-și etaleze 
comisurile. 

— În felul ăsta e cam dificil să facem curat după. 

— Locul trebuie curăţat? 

— Nu de către tine, domnule Reinhardt! Asta e rezolvat deja. 
Totul e rezolvat, domnule Reinharat. 

— Vrei să spui că e prea târziu pentru o schimbare de plan. 

— Vom merge înainte cu încredere. 

Întorcându-se în camera lui, se opri la o tarabă din piaţă și, 
fără să se târguiască la preț, cumpără un dicționar englez mare 
conţinând în jur de două mii de pagini. La recepţia hotelului 
Continental își ceru obiectele de valoare din seif și funcţionarul îi 
aduse geanta de voiaj Vietnam Air Lines. Ajuns la etaj, scoase 
obiectele din geantă și dădu volumul radioului din cameră la 
maximum. Era ora două după-amiază; postul militar american 
transmitea o știre despre o călătorie iminentă câtre Lună. Atașă 


493 


amortizorul la pistol, puse dicţionarul în cada de baie și trase 
patru gloanţe în el de la distanţă de un metru. 

Prima pagina neatinsă era cea cu numărul 1833. Așa cum se 
aștepta, de la scurtă distanţă arma producea o rană de ieșire a 
glonțului. Ce prostie. Eu am cerut un douăzeci și doi și el îmi 
aduce un obuzier. Eu nu pot să sun la Berlin, dar astronauții 
pleacă spre Lună. 

e 

Telefoanele funcționau, obținuse legătura, tatăl lui era mort. 

Doi ani așteptase să audă asta și totuși vestea îl uluise de-a 
binelea. Bătrânul își câștigase dreptul la viață răsuflare cu 
răsuflare, trecând prin atâtea boli, încât părea imposibil că va 
ceda vreodată. Nu-l înfrânsese nimic în mod special. Murise în 
camera lui de spital în timp ce trăgea un pui de somn după 
micul dejun. La telefon, mama lui păruse obosită, dar în rest 
neafectată. 

O sunase și pe Dora și izbucnise în lacrimi în timp ce o anunţa 
de moartea tatălui lui. „Te sun din nou în curând. Funcţionează 
telefoanele.” Din câte se părea, vestea bună despre telefoane îi 
frânsese inima. 

e 

Pentru că hotelul acela de patru camere era condus de un 
agent de voiaj chinez, Trung presupunea că stabilimentul era 
folosit de oameni de afaceri chinezi. 

În cursul zilei, strada din față era plină de larmă, iar după 
nouă sau zece seara se lăsa liniştea - zgomot îndepărtat de 
trafic, zgomot îndepărtat de avioane de luptă, elicoptere mult 
mai aproape, deasupra orașului. Nu mai stătuse niciodată într-o 
cameră cu chirie în oraș. Avea asupra lui o cheie de la ușa din 
stradă și una de la ușa camerei lui, amândouă legate cu o sfoară 
de o bucată de lemn pe care era încrustată cifra 1. 

Ușa de la stradă se deschidea spre o casă a scărilor îngustă 
care ducea în sus spre un hol strâmt cu plafon înalt și pereţi 
tencuiți, cu două camere pe ambele laturi și o baie la capătul lui 
- o chiuvetă; o cadă; un vas de veceu cu rezervor suspendat, cu 
lanț. Dimineaţa auzea tropăit de pași de-a lungul holului și pe 
vecinii lui trăgând apa, horcăind și scuipând în baie, iar noaptea 
îl auzea pe cel de alături tușind și plimbându-se apăsat de la pat 
la fereastră, ca să scuipe jos, pe alee. 


494 


Hotelul era conectat la reţeaua electrică. În capul scărilor și 
din plafonul băii atârnau tuburi cu neon care ardeau toată 
noaptea, însă în camera lui acestea lipseau. Avea o lampă cu 
butan, o saltea subţire pe un cadru de bambus, o plasă anti- 
insecte circulară, cu boltă deasupra patului și o masă mică și 
pătrată pe care stătea lampa, o cutie de chibrituri de lemn și o 
scoică mare în chip de scrumieră. 

Seară de seară lua cina la o cafenea aflată la distanță de o 
stradă, de unde cumpăra mâncare pentru ziua următoare. Hao îi 
dăduse bani și-i spusese să stea în cameră cât mai mult posibil 
până când americanii, probabil într-o săptămână sau așa ceva, 
terminau de făcut aranjamentele. Dar trebuia să facă această 
ieșire zilnic. Nu voia să rămână fără provizii. Era în Saigon de 
patru zile. 

Nu era nevoie să i se spună că nu trebuie să fie văzut. Dacă-l 
recunoștea cineva, totul se termina. Partizanii știau că a plecat 
să-și viziteze familia în Ben Tre pentru sărbătoarea Tet, pentru 
doar câteva zile; nu mai luase legătura cu ei deja de aproape 
două luni. Nu avea cum să explice o asemenea absenţă, nicio 
minciună nu avea să-l scutească de „exerciţiu” - ore de discuţii 
în grup, până când tu, mai mult decât oricine altcineva din 
încăpere, ajungeai să crezi că ai depășit limita și cereai să fii 
pedepsit. Va avea grijă ca americanii să înțeleagă această 
problemă. Poate că americanii cunoșteau alți luptători Vietcong 
renegați care să poată ticlui o poveste - nu-și putea imagina ce 
anume, o boală care-l luase pe nepregătite sau un accident - și 
care să-i justifice lipsa. 

Astăzi nu mănânc iar orez. Tăiţei, dacă mai au sos hoisin:. 
leri aveau, dar l-am mâncat eu pe tot. 

Ultimele câteva săptămâni petrecute mai întâi în camera de 
deasupra cafenelei de lângă Mekong, acum în camera de 
deasupra agenţiei de voiaj, reprezentaseră într-un fel o formă de 
întemnițare, dar din fericire, date fiind condiţiile, foarte diferită 
de aceea cu care fusese el obișnuit. In celula de la Con Dau 
dormise pe o pardoseală de piatră alături de alţi doisprezece 
oameni, uneori pe o lespede de ciment de care îi fuseseră 
încătușate gleznele. Paznicii patrulau pe pasarelele care se 
încrucișau deasupra - urinând de sus pe ei uneori sau aruncând 


35 Un sos gros, dulce-înţepător, folosit în bucătăria chineză și preparat din fructe de 
mare. 


495 


dejecții din găleată. Celula în sine nu era suficient de lungă încât 
să încapă doi oameni culcaţi cap la picioare și avea cam 
jumătate pe atât în lăţime. Prizonierii își păzeau unul altuia 
spatele, doar moartea îi putea despărți de cauza lor. Apoi 
sfârșitul pentru francezi, eliberarea, drumul spre nord cu vaporul 
și colhozul, ferma comunală - cetățenii Viitorului Colectiv, în 
general încordaţi, uneori izbucnind, întotdeauna disperaţi, trăind 
în abrutizare, furie și supunere. Cetăţenii viitorului nu avuseseră 
să-i spună multe. El era mai în vârstă și venise trecând prin 
toate cele Trei Porţi - închisoare, sânge, abnegaţie - fiecare în 
parte reprezentând o etapă care-l afunda mai tare în minciuna 
în care erau toți prizonieri. Și ultima poartă, cea care nu avea un 
număr: renunţarea la prieteni și rude, poarta spre adevărata 
încarcerare. Odată ce-ţi pui la mezat sângele, puterea și zilele, 
aparții întrutotul cauzei. Însă trădarea este elementul principal. 

Cele mai fericite zile din viaţa sa fuseseră cele petrecute 
coborând de pe munţii Truong Son, mergând agale către casă 
pe o vreme bună după săptămânile în care urcase prin ploaie pe 
versantul dinspre nord, după ciuma care aproape că-i luase 
viața, după taberele de dezertori în care tremurau toţi de febră, 
după tumulii de bolovani înțesaţi de beţișoare de tămâie ori 
răvășiţi și cu cadavrele roase de tigrii înfometați, iar acum 
lejerul drum la vale către Ben Tre, cu aerul sudului în plămâni, 
cu lumina soarelui căzând în dâre prin bolta junglei și cu florile 
care purtau numele mamei lui. Dar am intrat pe un pământ 
unde mama mea era moartă și toţi ceilalţi susțineau că nu e 
așa. Picioarele m-au purtat peste munte, dar n-am ajuns 
nicicând acasă. 

Trădarea îl făcuse să plece. Trădarea avea să-l aducă înapoi. 

e 

În slipul lui de baie oliv, cu pieptul dezgolit, Sands ședea în 
scaunul de răchită de pe micuța verandă din spate bucurându- 
se de boarea ce venea dinspre pârâu și bând ceva făcut din 
zară, lapte de cocos și lucruri de care probabil nu voia să știe. 
Tot fumul acela de la gunoaie, putoarea pârâului îi strângea 
stomacul, insectele îl scoteau din minţi. Cicade care ţipau. 
Minuscule creaturi înaripate care îi atacau faţa. 

Auzi un vehicul venind pe alee și recunoscu sunetul ca fiind al 
unui jeep de armată. 


496 


Patru zile de la fuga sa și până acum nu venise nimeni. Zeii se 
mișcau încet. Sau își dăduseră seama că fugise fără un plan 
precis, fără bani, sărise de la geam în noaptea sălbatică - 
rătăcise în beznă, așteptând să fie arestat. 

Când auzi frânele jeepului în faţă, se ridică și intră în casă. 

In acel moment al zilei, cu atâta căldură, Skip atârna o plasă 
anti-insecte la ușa din față ca s-o poată lăsa deschisă. Privi prin 
deschizătură cum Jimmy Storm, în haine de uniformă și cu un 
tricou maro, pătrunse pe poarta scundă și urcă treptele. 

Sands trase plasa în lături și o lăsă să cadă în urma oaspetelui 
său. 

Storm strângea la piept un teanc de ziare. Nu salută. 

— Voss nu mai e colaborator. 

— Poftim? 

— N-a supraviețuit misiunii. 

— Vrei să spui că e... 

— Rece și ţeapăn. A dat ortu’ popii. 

Cu mâna liberă Storm îi trase lui Sands un upercut drept în 
plexul solar. Acestuia i se goliră plămânii, diafragma i se crispă, 
greata îi luă vederea. Se prăbuși în genunchi, apoi se lovi cu 
latul capului de dalele de pe jos. 

Își reveni cât de cât în simţiri, respirând din nou, în timp ce 
Storm îl înghiontea în ureche cu vârful bocancului. 

— Îţi dai seama că aș putea să-ți crăp capul cu bocancul...? 

— Știu, izbuti Sands să spună. 

Îi aruncă lui Skip ziarele în faţă unul după celălalt, citind mai 
întâi titlul fiecăruia: 

— Aici ai Newsweek. Aici ai Time. Ce-i asta? Futu-i, Sports 
Illustrated. 

— Storm... 

— Ne-ai băgat într-un rahat groaznic. Ne-ai băgat într-o hazna 
puturoasă. 

— Storm - hai să vorbim. 

— Ce te face să crezi că vreau să vorbesc cu tine? Ce te face 
să crezi că vreau să discut o strategie cu un codaș căzut la 
podea în poziție fetală? Așa te-au învățat la școala de lupte 
libere? 

La drept vorbind, elevul era sfătuit ca, atunci când este atacat 
de o gașcă de indivizi, să-și apere organele vitale și „să se roage 
să vină cavaleria”. Nu însă și atunci când e doborât de un singur 


497 


atacator. Un om aflat complet la pământ poate beneficia de-un 
avantaj în faţa celui aflat într-un picior, pregătit să lovească cu 
celălalt - așa spunea teoria. Sands nu simțea nevoia s-o pună în 
practică. 

— Și nu-mi spune că ai făcut ce trebuia să faci. Astea-s 
gogoși. Spune doar că ai făcut ce-ai făcut, și basta, amice. 
Spune doar că ai făcut-o. 

— Dar n-am spus că aș fi făcut ceva. 

— Noi doi trebuie să discutăm la un alt nivel, amice, pentru că 
nu vrei să te dai bătut. Nu vrei să te dai bătut. Uite ce se 
întâmplă. Aşa că futu-i. 

În timp ce vorbea, îl lovea pe Sands cu piciorul în cap. 

— Ai terminat? Aș vrea să fi terminat. 

— Da. Am terminat. Ba nu, n-am terminat. 

Îl lovi pe Sands de două ori în coaste. 

Se întoarse cu gândul de a pleca, ajunse până la ușă și veni 
înapoi. 

— Crezi că-mi pasă cu adevărat? Deci am pierdut războiul, și 
ce dacă? Crezi că prichindeii Americii or să se ducă la liceul 
Unchiului Ho și-or să înveţe pe de rost echivalentul discursului 
de la Gettysburg al cretinului ăluia de Lenin? Crezi că dușmanul 
o să ne violeze femeile pe străzi? Futu-i, nu. Totul e o 
cretinătate, amice. Noi n-avem nici pe dracu’ fie că învingem, fie 
că pierdem. Dar suntem aici. Tu și cu mine și toți nemernicii 
ăștialalţi. E treaba noastră să facem faţă rahatului ăstuia. Atunci 
de ce dracu' nu? Cel mai important și apăsat motiv este: „În 
pizda mă-sii, hai s-o facem, și basta”. Fie înţelegi asta, fie nu. 

— Mda. Asta era și teoria unchiului meu, mai mult sau mai 


puţin. 
— Colonelul trăiește. 
— Da? 
— Nu? 
— Nu. 
— Ba da, tâmpitule. 
— Un rahat. 


— Da, este. Dar tu nu pricepi. Exact asta-i pune pe reacţionari 
în mișcare. Aroma rahatului. 

— Ai de gând să mă lași să mă ridic? 

Storm se așeză pe divan, respirând greu. 

— Bine, o să rămân întins aici. Sunt obosit. 


498 


— Tu renunţă doar la ce ai de gând să faci. Pentru tine, Op Psi 
e hrană pentru bebe. Îţi spun, amice, aici se decide cine câștigă 
și cine pierde. Pe tărâmul rahaţilor. Nu are importanţă cât de 
tare le tăbăcim cururile pe câmpul de luptă sau, în mă-sa, 
viceversa. 

— Colonelul e mort. 

Storm spuse: 

— Mda. Chiar că ești un codaș. Stai pitit aici strâns ghem ca 
un popcorn în pântecele tău mic. În incubatorul tău de trădător. 

Cu mișcări chinuite, Sands se ridică în picioare, se împletici 
până la un scaun și se prăbuși din nou. 

— Cum te simţi, Skipper? Ca o balegă, sper. 

— Jimmy. 

— Da. 

— A murit Rick Voss? 

— Mort până la capăt. 

— Tu l-ai... L-ai ucis tu pe Rock Voss? 

— Nu, tâmpitule. Vietcongul l-a ucis pe Rick Voss. Cineva i-a 
doborât elicopterul. Așa se bănuiește. In orice caz, s-a prăbușit. 

— Rick Voss e mort? 

— Toţi cei de la bord. Puf! 

— Ce căuta el în elicopter? 

— Își vâra nasul unde nu-i fierbea oala, ca întotdeauna. 

— lisuse Hristoase. Avea soție și copii. 

— Ei, acuma nu mai are, Jack. În scurt timp o să-i aibă 
altcineva. Ăsta-i circuitul rahatului în natură. 

Voss avea o fetiță, își amintea Skip. Se înclină în faţă, își luă 
băutura de cocos de pe masă și lipi paharul rece de pometele 
inflamat. 

— Deci, micuţule Skippy. Unde erai tu joia trecută? 

— În Saigon. 

— Unde altundeva? 

— Făceam un test poligraf. 

— Mda. Fără doar și poate. 

Sands se aplecă în scaun. Îşi ţinea pistolul Beretta de calibru 
25 într-un sertar al scrinului de la etaj - simţi un impuls de 
moment, dar aproape irezistibil, de a-l aduce și a-l împușca pe 
Jimmy Storm în faţă. După ce depăși acest impuls, se simți 
slăbit, ca paralizat. Își îngropă faţa în palme. 

— Ascultă. Pleci sau nu? 


499 


— Da, plec. Am venit doar să te informez că minunata karma 
și-a făcut supă din bunul tău amic. 

— lisuse Hristoase. Sărmanul Voss. 

— Mda, sărmanul Voss. Mi-aș dori să-i pot da eu vestea soţiei 
lui. Sper că avea niște copilași drăgălași. Sper că s-a gândit la ei 
când se prăbușea. 

Pe nepusă masă, Sands luă câteva cuburi de gheaţă din pahar 
și i le aruncă în faţă. 

— Aaa, fir-ar să fie, făcu Jimmy. Îmi pare rău. Haide, mai 
aruncă. 

Ochii lui o cereau cu ardoare, cereau pedeapsă. 

— Prima dată când te-am văzut mi-am spus: Tipu' ăsta eo 
caricatură. Scormonește prin scrumiere după un chiștoc. Are 
alura aia parșivă de hoţ de buzunare. A venit aici să se distreze. 
A venit să se joace de-a Stafiile și Gălbejiţii. Ai venit aici să cânţi 
din frunză și să te dai în stambă. 

— Dacă ai terminat să mă calci în picioare, aș vrea să pleci. 

— Să te calc în picioare? Du-te-n mă-ta. În momentul de faţă 
colonelul este torturat. În momentul de faţă tipii ăia îi sfarmă 
fiecare oscior din corp. 

— Jimmy. Mama naibii. Serios acum. 

— Ți-amintești cum i-a fentat pe japonezi în al Doilea Război 
Mondial, bătrâne? A făcut pe mortul, nerodul. 

— Bravo ţie. Ține legenda vie. 

— Eu nu-s vocea raţiunii, fir-ar al dracului să fie. Eu înghit 
rahatul, îl procesez, eu simt lucrurile. E ceva visceral. Asta nu 
se-ntâmplă prea des pe aici. 

— Jimmy, colonelul a murit. Și totul s-a destrămat. 

— Ce a spus el? Ce a spus de o mie de ori? „Cum facem să 
ajungă în mod credibil informaţii false în mâinile dușmanului? 
Mai precis, în mâinile Unchiului Ho?” Primul scenariu: prin 
intermediul unui agent dublu care, chipurile, fură documente 
false. Numărul doi: folosim un american get-beget, cineva care 
se lasă capturat. Dar ideea lui preferată a fost o combinaţie a 
ambelor scenarii. Venind din surse separate, nivelul de 
credibilitate crește. 

— Jimmy. Concentrează-te. 

— Nu, prietene, asta e mult prea logic. E pur și simplu prea 
evident. El înscenează rahatul ăsta și nouă nu ne spune nimic. E 
în misiune și noi am dat de dracu'. Nu-l putem ajuta. Se 


500 


întâmplă ceva rece, extrem de rece. lar noi cădem tapi 
ispășitori. 

— De ce-ar apela el la un vicleșug fără să ne implice și pe noi? 

— De ce? Pentru că tu ești o gură slobodă. Un codaș. Și un 
fătălău. Ar trebui să ţi-o trag în cur. 

— Concentrează-te, bine? Cine ţi-a spus că m-au agăţat? 

— Am sursele mele. 

— Ţi-a spus Hao. 

— Pe mă-ta. 

— Storm - Hao e omul. Hao. 

— Ce om? 

— Cârtița. Gura slobodă. E Hao. 

— Du-te dracu'. Bună încercare. 

— Jimmy, e Hao. 

— Privește-ţi karma. Uită-te la ea. Fii atent cum te înghite cu 
încetinitorul de la picioare în sus, tâmpitule. 

— M-au jucat pe degete la școala de limbi străine. Hao era 
acolo. 

— Haida-de. Storm medită o secundă la această afirmaţie. 
Chiar în timpul examinării? 

— Nu, dar l-am văzut pe hol. 

— Poate că urmează niște cursuri. 

— Au un depozit la subsol. Cei de la CRS sau alţii. Hao a trecut 
pe lângă ușă când eram acolo. Asta au și vrut - să-l văd. 

Storm îl privi câteva secunde. Poligraful uman. 

— Ce ţi-am spus? Ăsta-i un război rock-n-roll. Nenorociţii 
dracului nu înţeleg porcăria asta. 

Se ridică și se șterse pe faţă cu poalele cămășii, expunând 
piciorușele roșiatice și fustita verde a unei dansatoare hula 
tatuată pe piept. 

— În mă-sa, în mă-sa, în mă-sa. 

— Lasă-l pe Hao în pace. Işi apără doar viaţa. 

— Mda. În mă-sa. Locul ăsta-i un Disneyland pe bază de LSD. 
Ai luat vreodată căcat din ăsta? LSD? 

— N-am avut plăcerea. 

— Nici să nu te gândești să iei, Skipper. Ești prea plăpând. 

e 

Locul era stabilit. Avea două chei de acces. Avea o armă, un 
orar și un punct de ultimă instanţă. Îi lipsea ceea ce-i trebuia cel 
mai mult. 


501 


Nu avea o echipă. Prea multe fuseseră lăsate în seama lui. 
Trebuia să supravegheze punctul de contact, deoarece nu avea 
încredere în intermediari, și trebuia să facă tot posibilul pentru a 
monitoriza perimetrul. Și dacă ar fi fost trei ca el, pregătirea lui 
sumară pentru supraveghere probabil că nu i-ar fi folosit. Era 
doar un simplu „ţintaș”. El manevra arma. 

Ținta petrecuse aproape o săptămână în locul acela. Fest 
presupunea că, exceptând varianta în care cineva îi aducea de 
mâncare, va trebui ca mai devreme sau mai târziu să iasă din 
ascunzătoare și asta probabil la adăpostul întunericului. În orice 
caz, noaptea era singura perioadă în care putea sta la pândă. O 
umbră printre umbre. Nu se întâmplase nimic noaptea trecută, 
cel puţin nu înainte de ora zece, când Fest abandonase postul. 
Veni puţin mai devreme în seara aceasta, la apus, și se plimbă 
în jurul cvartalului așteptând întunericul care avea să ascundă o 
siluetă nemișcată. 

Lumina apusului nu avea cine știe ce efect asupra activității 
de pe alei. Dimpotrivă, copiii urlau și mai tare, iar bărbaţii, 
posaci și blazaţi, întorși de pe unde-și petreceau ziua, le făceau 
pe femei și mai guralive doar prin prezenţa lor. Lui Fest îi era 
dor de familia lui, liniștită prin comparaţie cu acestea. Dora 
vorbea prea mult și Claude poate că vorbea fără sens, dar nu pe 
tonuri care să rivalizeze cu larma traficului din oraș. Una peste 
alta, lui Fest îi era dor de familia lui. De ce nu? - moartea tatălui 
îl înmuiase și-l predispusese la filosofări. La început vestea îl 
zdruncinase, dar se adaptase repede cu o pierdere atât de mult 
așteptată. Câteva zile mai târziu, durerea îl atacase din nou, 
când își dădu seama că bătrânul era tot mort. De parcă o parte 
din el ar fi crezut că tatăl lui ar fi putut să moară și el ar fi putut 
să-l viziteze mai târziu ca să discute despre asta. 

Se hotărâse să nu privească această operaţiune ca pe-un soi 
de monument sentimental ridicat în cinstea anticomunismului 
tatălui său. O operaţiune atât de neprofesionist structurată și 
riscantă într-un mod inutil ar fi fost un tribut ridicol în onoarea 
unui om care-și cunoscuse bine datoria și în numele căreia 
trăise. 

Când dădu a patra oară ocol cvartalului și apăru de după colț 
văzu un om ieșind din pensiune pe ușa dinspre stradă. 

Acela trebuia să fie. Indivizii pe care îi văzuse ieșind purtau 
pantaloni lejeri și cămașă sau, în cazul unui cuplu de bătrâni, 


502 


bluze cu poale lungi și nădragi largi, îmbrăcămintea chinezilor în 
benzi desenate; și mai relevant era faptul că aceștia se mișcau 
în voie și traversau strada, imediat ce ieșeau din clădire. Acesta 
purta jeanși și tricou și nu se îndepărta prea tare e pereti, 
rămânând în umbră, până ce ajunse la capătul străzii. Când 
traversă pe la colț, Fest se puse în mișcare. Ținta continuă pe 
strada perpendiculară și Fest luă colțul la timp ca să-l vadă 
cotind la dreapta în capătul ei. Fest grăbi pasul, rămânând și el 
aproape de pereți. Când coti și el la dreapta, își reluă pasul 
normal. Bărbatul era la doar douăzeci de metri în aţă. Acum 
mergeau pe o stradă paralelă cu cea pe care locuia bărbatul. 
Intră pe o ușă luminată. Fest trecu pe lângă ea și-l văzu așezat 
la o masă într-o cafenea discutând cu proprietarul. Când Fest 
ajunse la următoarea intersecţie, făcu stânga împrejur și trecu 
iar pe lângă cafenea. Bărbatul ședea înăuntru cu un bol, 
beţișoare și un ceainic în față. Fest merse cu pas sprinten până 
la colț, coti la stânga și acceleră din nou ritmul. Avea cheile în 
buzunar. 

In capătul străzii, traversă, se opri la umbră și scrută 
geamurile de la primul etaj al pensiunii. Niciuna de pe latura 
aceea nu era luminată. În depărtare, pe cer, trasoare portocalii 
urcau prin aer. Spectacolul avea loc noapte de noapte, un soi e 
parodie a aurorei boreale. Zgomotul de elicoptere și avioane 
venea și dispărea. Vacarmul general al orașului plutea spre el 
înspre străzile mai aglomerate. Trecură câteva motocicluri și 
pietoni, dar strada, cu excepţia aleilor animate, era mai liniștită 
decât mare parte din Saigon în acel moment al serii. 

Scoase pistolul din tocul de la brâu, de sub cămașă, și 
amortizorul din buzunarul pantalonilor, și le asamblă. Nu avea 
nevoie de armă acum, dar mâine-seară avea s-o ţină în mână 
din acest moment încolo. Transpira abundent. Mâine-seară avea 
să aducă două batiste pentru a-și usca temeinic palmele înainte 
să mânuiască arma. 

Ținu pistolul în mâna dreaptă și încercă cu cheia ușa dinspre 
stradă. O alesese pe cea potrivită. O puse în buzunarul în stânga 
de la spate și intră. Lăsă ușa descuiată. O casă a scărilor îngustă 
ducea la etaj sub un tub cu neon pătat de insecte. Încercă un 
comutator de pe peretele din stânga sa, pană se făcu întuneric 
total preţ de câteva secunde, apoi acţionă în nou comutatorul. 
Neonul pâlpâi și se reaprinse. Scoase a doua cheie din 


503 


buzunarul din faţă și urcă scările ca orice chiriaş fară a-și 
amortiza pașii, și introduse cheia în broasca primei uși de pe 
dreapta. Aceasta se deschidea în interior, pe partea dreaptă. O 
împinse până la capăt și făcu un pas înapoi, în lateral, ţinând 
pistolul pregătit. Era întuneric înăuntru, așa cum se așteptase. 
Nu se auzea niciun zgomot de acolo. În partea opusă a camerei, 
un singur geam dădea spre peretele clădirii de vizavi. 

Inchise și deschise ușa. Când aceasta parcurse cam șase 
grade din elipsa pe care o descria, balamaua de sus scârțâi. Și 
încuietoarea ar fi trebuit unsă puţin, dar nu se gândise să aducă 
ulei cu el - oare ei nu știau că el este doar ţintașul? 

Lăsând ușa deschisă, păși înăuntru. Fără lumina din hol ar fi 
fost întuneric deplin și totuși, pentru a duce operaţiunea la 
capăt, va trebui să stingă becurile din hol înainte să intre. Pipăi 
peretele de ambele părţi ale ușii după un comutator și nu-l găsi. 
Vâri pistolul în toc și scoase lanterna-creion din buzunarul 
cămășii pentru a plimba raza ei mică prin încăpere - niciun 
comutator pe perete, nicio lustră în plafon. 

Un pat îngust cu plasă anti-insecte înnodată deasupra lui, o 
masă cu o lampă și o scoică mare pe ea. Alături, pe podea, o 
pereche de pantaloni și un tricou, de asemenea un rucsac, prin 
care el scotoci în grabă - două cărți, o pereche de boxeri. Ridică 
salteaua subţire și prin stinghiile de susţinere dispuse la mare 
distanţă una de cealaltă observă că, sub pat, podeaua era 
goală. Se lăsă pe-o rână și îndreptă lanterna spre dosul 
stinghiilor și al tăbliei mici a mesei - nimic lipit în niciunul dintre 
aceste locuri. Se ridică în picioare. 

Se plimbă prin cameră cu lanterna, pipăind pereţii de 
tencuială, cercetând în mod special scândurile dușumelei, 
căutând vreuna desprinsă. 

Panoul singurului geam era ridicat, clădirea de vizavi atât de 
aproape, că o putea atinge. Dumnezeu știa ce locuia în spaţiul 
îngust dintre ele. Scoase mâna afară și pipăi sub pervaz. Nimic 
lipit de perete, dedesubt, niciun obiect. 

Alt loc unde să ascunzi o armă nu mai era. Fie omul o luase cu 
el, fie nu avea una, așa cum îl asigurase Keng, maiorul. Cât 
despre ceva improvizat - dacă bărbatul se trezea, putea folosi 
masa sau scoica ce părea să ţină loc de scrumieră. 


504 


Fusese ferm asigurat că omul era neînarmat. Dar oricine 
putea să cumpere un cuţit. Sau să aibă la el o bucată de sfoară, 
ca ștreang. 

La lumina lanternei-creion cercetă atent salteaua. Decolorată 
într-un capăt, probabil acolo unde stăteai cu capul. 

Problema, așa cum o vedea Fest, era aceea că un om 
prudent, și pe deasupra un om cu simţurile treze din pricina 
stresului și încordării, s-ar trezi la cel mai slab sunet, s-ar ridica 
din pat și ar fi pregătit pentru orice. 

Numai să treci pragul și tot era o nebunie. Presupunând că va 
reuși să urce scările fără să facă zgomot, tot depindea prea mult 
de somnul omului cât timp răsucea el cheia în broască. 

De ce să nu-i facă felul acum? 

În zece sau cincisprezece minute, bărbatul avea să intre pe 
ușa aceea cu burta plină. Îl putea ucide și apoi avea să se ducă 
direct la Școala de limbi străine a Forțelor Armate ca să le 
explice că fusese nevoit să improvizeze. Adaptează-te și 
improvizează, cuvintele de căpătâi ale meseriei. 

Dar până la o astfel de situaţie, trebuie să respecţi planul 
operațiunii, sau ceva asemănător, sau frânturi din el. El 
respectase întotdeauna planul. Și niciun plan nu-l dezamăgise 
vreodată. 

Maiorul Keng subliniase faptul că trebuie acţionat mâine- 
noapte, la ora două fix. O oră mai târziu locul urma să fie 
curățat, cadavrul înlăturat. Din câte se pare, acea parte a 
planului era de neclintit. Trebuia să opereze în funcţie de ea. Lui 
Fest nu-i placea deloc că scenariul era condiţionat de 
operaţiunea de curăţire și nu de crima în sine. 

Dar dacă în seara aceasta omul termină de mâncat mai 
repede - dacă a terminat deja, dacă a urcat scările, dacă stă 
chiar în clipa asta în pragul ușii - l-aș ucide. Și dacă aleg să 
aștept aici un sfert de oră și tocmai asta se întâmplă? Ce 
importanţă are dacă momentul e ales prin chibzuială sau prin 
forță majoră? 

Cercetă din nou pereţii și dușumeaua, conștient că trage de 
timp, că-și dorește o schimbare de plan, că pune soarta la 
încercare, soarta țintei sale. Insă bărbatul nu se grăbea, 
bucurându-se aparent de această ieșire - cine nu s-ar fi 
bucurat? - și peste alte cinci minute Fest închise și încuie ușa în 
urma lui și cobori scările cu pistolul lipit de piciorul drept, așa 


505 


cum avea să-l ţină și mâine-seară, și ieși în stradă. Puse pistolul 
în toc, încuie ușa după el, fără să se uite în jur, traversă strada 
de-a dreptul și așteptă în umbra intrării magazinului de stofe. 

Aștepta deja de cincisprezece minute când ţinta se întoarse 
pe celălalt trotuar și intră pe ușa din stradă a clădirii. 

Fest traversă din nou strada și rămase în spaţiul îngust dintre 
clădiri cu ochii aţintiţi la fereastra de sus. La mai puţin de un 
minut după ce bărbatul scund intrase, o lumină palidă la geamul 
cel mai apropiat făcu loc uneia mai puternice atunci când 
bărbatul aprinse lampa. 

Aceea era fereastra. Găsise omul potrivit. 

Și dacă mâine-seară omul ieșea la cină și murea imediat ce se 
întorcea și nu la două dimineaţa? Și dacă trupul lui avea să zacă 
în cameră mai multe ore, nu doar șaizeci de minute? Rigor 
mortis putea reprezenta o problemă pentru echipa de curăţători, 
dar Fest se îndoia de asta. Acest troc pentru asigurarea unui 
final sigur făcea să merite din plin schimbarea de plan - 
diferenţa dintre a intra într-o cameră cufundată în beznă, în care 
orice s-ar putea întâmpla, și a aștepta într-o cameră cufundată 
în beznă un om care știa că este goală. 

Mâine la aceeași oră avea să se întoarcă. Dacă bărbatul ieșea 
la cină, Fest avea să-l întâmpine la întoarcere. 

e 

Trung Than şedea pe pat și termina de băut o Coca-Cola 
caldă. Fără vreun ceas prin preajmă, ştia doar că este puțin 
trecut de trei după-amiaza. Două ore bune până la amurgul 
care-l va elibera. 

Incercă să stea drept de spate pe pat și să se gândească doar 
la respiraţia sa, doar la respiraţia sa. 

Să stau nemișcat, atunci când vreau să mă mișc, și să-mi las 
nerăbdarea zdrobită, îmi dă un fior aproape ilicit datorită ușoarei 
senzații de greață pe care acesta îl include. Ca de brandy furat. 
Când Hao furase sticla din coliba bătrânului. Bătrânul o 
ascunsese în cenușa din sobă, pentru că soția lui era moartă și 
el, unul, nu gătea. Sticla era aproape pe jumătate plină, iar noi 
am băut-o fără a o curăța măcar de funingine, și cu palmele 
negre și cu feţele negre am umblat pe un nor, cântând cântece 
minunate. Maestrul a râs. El întotdeauna mi-a spus Călugărul. 
Maestrul a crezut că voi rămâne. 


În acele zile știa cum să stea nemișcat. Învăţase să-și trăiască 
o bună parte din fiecare zi în tăcerea de sub lume. Acum lumea 
trăia în mintea lui, îi coloniza singurătatea ca un virus, gândurile 
se târau, ţâșneau, îi șiroiau prin aura meditaţiei, și fiecare în 
parte îl înţepa. 

încercă să mediteze în genunchi pe podea, dar asta nu făcu 
decât să încetinească scurgerea timpului. Era încă lumină, mai 
era mult până la cinci după-amiaza, când auzi pași pe scări și un 
ciocănit la ușă; deschise ușa și îl văzu înaintea lui pe sergentul 
american viclean, cu trăsături precise. 

— Zero zero șapte! Ți-amintești de mine? 

Făcu un pas în faţă și Trung făcu un pas în lateral, dar nu 
închise ușa până când americanul nu-i făcu semn s-o închidă. 

— Cum îţi merge, frate? Încă mai râzi? 

Trung își aminti că numele lui era domnul Jimmy. 

— O, da, zise domnul Jimmy, e ca și când ai sări într-o cloacă 
cu păianjeni veninoși şi-mi place la nebunie. 

Stânjeneala îl făcu pe Trung să zâmbească. 

— Unde-i Hao? Americanul se uită la ceasul de la mână. 
Nenorocitul nu-i aici, ăsta să fie mesajul pe ziua de azi? Domnul 
Jimmy făcu patru pași mari până la fereastră, puse mâinile pe 
pervaz și scoase capul afară pentru a se uita în jos prin spaţiul 
îngust la porţiunea scurtă de stradă vizibilă de acolo. Se întoarse 
spre Trung. Ei, nu-mi place că trebuie să te amărăsc. N-o s-o 
spun încă. Dar am s-o spun: nenorocitul ăla mic nu mai vine. 
Ceea ce înseamnă fie că am belit-o puţin, fie de tot. Mai vrei o 
Cola? 

— Nu, mulțumesc. 

Domnul Jimmy traversă din nou camera și se așeză lângă ușă 
cu spatele lipit de perete, ţinând un picior întins și un genunchi 
ridicat. Aparent, intenţiona să rămână. 

— Fumezi? 

— Îmi place ţigări. 

Vâri mâna în buzunarul cămășii, aprinse o ţigară și-i aruncă lui 
Trung pachetul și bricheta. 

— Marlboro. 

— Aha. Incerc să gândesc. Așa că liniște. 

Trung se ridică, încuie ușa și se așeză pe pat fumând, 
scuturând scrumul pe gâtul sticlei goale de Cola. 


507 


— După ce o să trag ultimul fum din dulceața asta, mă decid. 
Mă car dracului de-aici sau rămân pe timp nedefinit. Sergentul 
trase adânc din ţigară. S-o fut. Rămân pe timp nedefinit. 

Își terminară ţigările în liniște, după care Trung își lăsă 
chiștocul să cadă în sticlă, iar sergentul îl puse sub călcâi și-l 
strivi de podea. În acel moment, Trung își dădu seama că nu-i 
oferise scrumiera și că nici el n-o folosise. 

— Ascultă, băiete. Hao ţi-e prieten? 

— Hao e prietenul meu. 

— Prieten bun? 

— Prieten bun. 

— Prieten adevărat? Domnul Jimmy își uni palmele strâns, cu 
zgomot. Adevărat la suprafaţă sau până în pânzele albe? 

Trung avu impresia că înțelege întrebarea. Țuguie buzele, 
întinse palmele și înălță din umeri, așa cum văzuse că fac 
francezii. 

Sergentul sări în picioare, dar nu ca să plece. Merse spre 
Trung întinzând pachetul de ţigări cu ochii întunecaţi de groază. 

— Agent dublu? Ce glumă de căcat. In căcăstoarea care-i 
Vietnamul de Sud, orice ființă e agent dublu. 

Trung mai acceptă o ţigară, dar ridică palma și refuză din cap 
bricheta sergentului. Puse ţigara pe masă. 

— Poate crezi că mi-am pierdut o doagă. Te cred și eu. Sunt 
de acord. Dar încă-mi pot asculta rahaturile, camarade, pentru 
că ăsta-i singurul lucru care se-ntâmplă. 

— Domnule Jimmy. Te rog vorbește rar. 

— Tu vorbești engleza? 

— Puțin. Numărul zece. 

— Nu ne înțelegem unul pe celălalt. Nu comunicăm, pricepi? 
Nu cunosc numele entităţilor din limba ta. Voi cunoașteţi toate 
numele. Le cunoașteţi în ceea ce privește lucrurile din imediata 
voastră apropiere. Ce nu înțelegeţi voi e că totul e în van într-o 
regiune separată complet de legile naturii. Adică, toate /eg;/e se 
aplică în interiorul Vietnamului. Dar din restul planetei Pământ, 
legile alea nu se aplică în cazul Vietnamului. Suntem înconjurați 
de o zonă sau de o stare de separare, și ajungi într-un fel de la a 
cunoaște numele lucrurilor de aici la a fi în stare să sfidezi zona 
asta. Sfidezi zona asta care ne înconjoară și ei nu te pot atinge. 

Trung ascultă foarte atent, încercând să simtă ce fel de om e. 
Simţi panică și mânie. 


508 


— Ce, te rog? 

— Cine nu te poate atinge? 

— Ce? 

— Tot ce și-a lăsat amprentele de rahat cu care te văd mânijit 
din cap până-n picioare și care strălucesc în pizda mă-sii ca o 
țintă afurisită. Fiecare lucru rău în parte, futu-i. Așa că sfidează 
zona, agent 99. Stă să plouă cu rahat. 

Simţea teamă și bravadă. 

— Și - colonelul - procesul, ok, țâcă - ești un participant. Eşti 
un colaborator. Asta-i o treabă. Facem parte din ea. Colonelul, 
amic. Colonelul. 

— Colonelul Sands. 

— Mersi bo-cu, colonel-san. El mișcă sforile și noi dansăm ca 
niște femei cu un singur picior. 

— Ok, făcu Trung deznădăjduit. 

Sergentul schiţă cu mâna o gură care se deschide și se 
închide cu rapiditate. O duse aproape de urechea sa. 

— Hao mi-a spus. Hao. Un om îl va ucide pe Trung. Un 
homme. Assassiner. 

Dacă spunea Hao, atunci așa era. 

— În noaptea asta? 

Sergentul se ridică, smuci încheietura spre fața lui Trung și-i 
arătă cadranul ceasului său. 

— La două noaptea. 

— La două. 

— Zero doi zero zero. 

— Două dimineaţa. 

— Doar dacă nenorocitul ăla sfrijit nu ne-a întins amândurora 
o cursă ca să fim puși la zid de o echipă întreagă sau știu eu ce. 
Dar n-am de gând să mă ascund nicăieri ca un laș din cauza 
asta... sau... futu-i, ba da, ba da, o s-o fac, să nu ne minţim unul 
pe altul. Dar nu plec. N-am de gând să spăl putina. Ce-o fi o fi. 
Îmi spun doar că orice căcărează-mi cade-n cap tre’ să fie o 
lecţie, amice, o lecţie pe care un Dumnezeu-Hitler sadic vrea s-o 
învăţ. De asta nu-mi place. Pentru că nu-mi place să învăţ, nu-mi 
place școala, nu-mi plac lecţiile. Ideea de disciplină mă sperie de 
cad budigăii de pe mine și mă scoate din sărite. Dar Hao a zis c- 
o să ne întâlnim aici la patru după-amiaza cu banii, și Hao a 
minţit cu nerușinare. Hao e o jigodie ordinară. Hao nu e 
prietenul nimănui. Gălbejitu' ăla sfrijit e un demon cu D mare. l- 


509 


aș fi rupt gâtu' și i-aș fi futut cadavru’, dacă soția lui n-ar fi fost 
acasă. Și am știut-o. Dar era o situaţie semi-publică. In mă-sa, 
trebuia s-o rezolv și pe ea... Mda. Deci asta-i o armă. 

Ridică poalele cămășii și scoase de la curea un pistol 
automat. 

— Livrare specială pentru señor mister Trung. 

Trung făcu un pas în spate și ridică puţin mâinile. 

— Nu, prietene, nu. Futu-i! Învață engleza odată, bine? 

Întinse pistolul într-o parte, răsucindu-l pe toate feţele. Un Vz 
50 de producţie est-europeană. ` 

Se duse și scoase iar capul pe geam. Indesă pistolul la curea, 
aprinse încă o ţigară și aruncă chibritul peste pervaz. 

— Bine, mă fut, da, ok, zise sergentul, uite. Mi-ar plăcea să-l 
prind pe nemernicul ăsta pe stradă, dar nu știu cine mă-sa e. Nu 
știm nimic până când nu bate la ușă. Orbecăim în beznă. 
Situaţie normală. Fumă și se uită în jur prin cameră fără să 
caute ceva în mod special. Nicio pernă de căcat. Mă gândeam la 
o pernă. Mă fut! N-ai nicio pernă? 

— Domnu’ Jimmy. Te rog, vorbește rar. 

— Trebuie să nu facem zgomot. Perne. Fără zgomot. Mimă 
reculul pistolului în mâini, apoi duse un deget la buze și făcu: 
ȘȘȘȘ. 

Un cuţit, atunci. Trung strânse pumnul și-l avântă spre el. 

— Unde ţi-e pumnul, prietene? Arată-mi ce ai. 

Trung ridică din umeri. 

Sergentul scotoci în buzunar și scoase un briceag. 

— Ăsta are o lamă de aproximativ șapte centimetri. Îl 
deschise. Are o linguriţă, dar și furculiţă, amice. După ce 
terminăm cu el, îl putem mânca. 

Trung întinse mâinile după briceag și îl așeză deschis pe 
saltea, lângă el. Întinse mâna: 

— Armă. 

Sergentul scoase pistolul de la curea și i-l dădu cu un anumit 
aer de ușurare. Trung scoase încărcătorul, goli ţeava și extrase 
gloanțele, unul câte unul, pe saltea: nouă cartușe de 7,65 
milimetri, punându-l la socoteală și pe cel de pe ţeavă. 

— Asta-i o armă comunistă de nădejde. Armă în stil Vietcong. 
Bo-cu biștari. 

Oare lăsase să se înțeleagă că vrea bani pe ea? Trung hotărî 
că e mai bine să ignore orice afirmaţie ambiguă. Stând pe pat, 


510 


reîncărcă și introduse încărcătorul în pistol, aduse un glonţ pe 
țeavă și eliberă siguranţa. Când cocoșul lovi, sergentul tresări și 
spuse: „Futu-m-aș!” - din câte se pare, nu știa de a doua 
siguranţă. Prin urmare, arma nu era a lui. 

Trung scoase încărcătorul și îl așeză, împreună cu pistolul și 
glonţul de pe ţeavă, pe masă. 

— Excelent. Secretele mecanicii. 

— Liniște, zise Trung, apoi încercă în franceză: Silence. 

— Asta e. Acum vorbim bilingv, futu-i. 

Îi dădu sergentului sticla goală de Cola. 

— Nu cu târguri de astea mă ocup. E mult prea dezavantajos. 

Trung puse pistolul pe saltea, luă cuțitul și făcu o tăietură de 
un metru în saltea. Punând briceagul deoparte, smulse smocuri 
de capoc din deschizătură și le îndesă cu degetele pe gâtul 
sticlei de Cola, în timp ce sergentul ţinea sticla. 

— Silence. 

Trecură patruzeci și cinci de minute în care ei încropiră un 
amortizor pentru pistol, atașară sticla plină de capoc de ţeava 
armei folosind așchii mici de bambus luate din stinghiile patului, 
fâșii de cearșaf și plasă anti-insecte. Tânărul sergent transpira 
abundent. Își dădu jos cămașa cu imprimeu floral. Pieptul îi era 
acoperit de un tatuaj mare înfățișând o femeie incredibilă, cu o 
fustă hawaiiană din fire lungi de iarbă în jurul șoldurilor. 

Puseră arma cu amortizor pe saltea. Semăna cu un cocon 
mare din care ieșea, cu spatele, nu un fluture, ci un pistolet. 

Trung încercă în multe feluri să-și transmită ideea: 

— O liniște. Una. Seulement. Doar una. 

— Am priceput. 

Trung hotărî că va folosi arma, susținând amortizorul cu o 
mână înfășurată în propriul său tricou. 

Trebuia să opereze cu mâna stângă. Se poziţionă în stânga 
ușii, cu spatele la perete, și își exersă mișcările. 

— Ce ingenios ești, nemernicule. lisuse Hristoase. 

Domnul Jimmy părea surescitat și fericit. Trung cunoștea 
sentimentul, îl încercase deseori, în trecut, înaintea 
operațiunilor. Chiar și în clipa aceea simțea o mică scânteie. 

Trung stătea în stânga ușii cu spatele lipit de perete, cu mâna 
stângă ridicată și cu arătătorul întins. 

— Eu. 


511 


Păși în faţă, cobori degetul la nivelul la care avea să se afle 
capul celuilalt, îl smuci o dată și făcu trei pași în spate. Repetă 
mișcările, arătând spre picioarele sale și având mare grijă ca 
sergentul să înțeleagă exact unde aveau să-l aducă acele 
mișcări. 

— Tu. Domnu' Jimmy. 

Trung se duse în dreapta ușii și se lipi cu spatele de perete, 
întinse mâna stângă și trase de ușă, făcând totodată un pas în 
dreapta. Apoi încremeni locului: 

— Arrêtez. Stop. 

Îl așeză pe sergent lângă perete în aceeași poziție și-l puse să 
repete mișcările: să deschidă ușa larg, să se ferească din bătaia 
armei și să încremenească locului. 

— Fir-aș să fiu, zise sergentul. O să simt nevoia să mă-mbăt 
criță după povestea asta. 

Trung ridică din umeri. 

— Eu sunt un gânditor, amice. Nu un asasin. 

Înainte ca Trung să exerseze în tandem, se asigură încă o 
dată: 

— Eu... Duse un deget la tâmplă. La tête. Una. 

— Aha. La tête. Un glonţ. 

— Tu... 

Și deschise ușa. 

— C est si bon. 

Trung era de părere că dacă ar fi tăiat în x vârful glonțului, 
acesta n-ar mai ieși din craniu și ar avea efect maxim. Nu vrea 
sergentul ca totul să se desfăşoare fără a lăsa nicio urmă? 
Întrebarea era prea complicată pentru a fi rostită în mormăituri 
şi semne. Dacă norocul era de partea lor, aveau să se ocupe de 
mizerie la timpul cuvenit. 

Mă pot baza pe omul ăsta? 

În adâncul său, Trung se îndoia de sergent. Dacă acesta nu 
reușea să-și controleze mișcările, șansele ca Trung să vâre un 
glonț în omul care venise să-l salveze nu erau tocmai mici. Se 
asigură că sergentul știa că trebuie să facă un pas atunci când 
deschidea ușa și apoi să nu se mai clintească. 

Repetară din nou toată schema. Storm deschide ușa, pășește 
și iese din bătaia armei, și rămâne perfect nemișcat. Trung 
pășește în față, apasă trăgaciul, face trei pași în spate. 


512 


Auziră ușa dinspre stradă deschizându-se. Gura domnului 
Jimmy se deschise. Trung încercă să zâmbească liniștitor și păși 
în hol. 

La baza scărilor, proprietarul clădirii stătea cu mâna întinsă 
spre comutatorul de pe perete. Becurile din hol se aprinseră cu 
pâlpâiri. Trung spuse: „Bună seara”, și bărbatul ridică mâna atât 
în semn de salut, cât și de rămas-bun, după care ieși afară și 
închise ușa. 

Venise amurgul. Trung așeză arma voluminoasă pe ceea ce 
mai rămăsese din saltea, aprinse lampa și răsuci butonul de gaz 
până când fitilul începu să ardă cu flacără albă. 

— Domnu’ Jimmy. Eu plec. 

Ideea aceasta păru să-l nedumerească profund pe sergent. 

— Eu plec afară. 

— Pleci afară? 

— Eu plec. Da. 

— Păi, ce se-ntâmplă în seara asta, prietene? E cumva vreun 
campionat de mahjong** pe care nu-l putem rata? Pentru că 
acum nu e momentul pentru expediţii. 

— Domnu’ Jimmy. Eu papa. Foame. 

— Stai aici. Mă duc eu. 

— Stai aici. Duc eu. 

— lisuse Hristoase. 

— Mă întorc. 

Cu delicateţe, Trung arătă spre ceasul de la încheietura 
sergentului. Mișcă buricul degetului pe cadranul lui pentru a 
indica treizeci de minute. 

— Mă întorc. 

— Asta-i culmea! 

— Nu, Jimmy. În el se adunau nori negri de frustrare. Vorbi în 
vietnameză: Trebuie să ies. Trebuie să gândesc. Trebuie să 
respir. Trebuie să plec. Trebuie să mă mișc. 

Luă arma voluminoasă și reintroduse încărcătorul, trase de 
cursor pentru a lăsa un glonţ pe ţeavă, scoase încărcătorul, vârî 
în el cartușul de rezervă, după care reintroduse încărcătorul. 
Ținând pistolul în ambele mâini, i-l oferi lui domnu' Jimmy, care 
îl așeză pe patul mutilat și apoi arătă spre ceas. 

— Treizeci de minute? 

— Tu stai. 


3 joc de origine chineză jucat de patru persoane cu piese ca de domino. 


Americanul scoase un teanc de bancnote din buzunarul de la 
șold și-i dădu câteva. 

— la ţigări. Marlboro. Marlboro adevărate. 

— Tu stai. 

— Marlboro adevărate. Să nu-mi aduci din alea contrafăcute. 

— Marlboro, îl asigură Trung. 

e 

În stradă, Trung nu se îndepărtă de clădiri, dar după ce 
traversă pe la colț renunță să se mai ascundă. La ce-i mai 
folosea precauţia? 

Hao îl trădase. 

Sau Hao îl salvase. Sau amândouă. În împrejurările date, mai 
clar de atât nu se putea. 

Când ajunse la strada Anh Dung, opri un vânzător ambulant 
pentru un pachet de Marlboro. Americanul voia din cele bune, 
atât înţelesese el. 

În cafenea, se așeză la masa sa obișnuită. În seara aceasta nu 
servea bătrânul chinez, ci o femeie, aproape la fel de bătrână, 
poate soţia. 

— Tăiţei, vă rog, zise el, dar ea clătină din cap. Nu vorbea 
vietnameza. 

Prea bine - nu erau tăiței. Să fie orez din nou. Se duse la 
tejghea și arătă spre vasul cu orez de pe mașina de gătit și spre 
ceainicele de pe raft. Femeia încuviință din cap și el își reluă 
locul. 

Urmări oamenii care treceau pe stradă. Înconjurat de suflete 
pe care nu le cunoștea, deschise ochii spre lume la dimensiunea 
ei reală. Nu o cameră cu o fereastră care dădea spre un perete, 
ci o lume întreagă în care el era pierdut. Indiferent de detaliile 
situaţiei, indiferent de natura problemei, indiferent cine îi 
trădase încrederea - el era pierdut. 

Și când se gândea câtă grijă avusese - și cât de inutil. Nu era 
vorba că regreta greșeala. Regreta ezitarea. Îndoiala este un 
lucru, ezitarea - altul. Am așteptat trei ani să mă decid. Ar fi 
trebuit să sar. Îndoiala este adevărul, ezitarea - minciuna. 

Bătrânul intră în cafenea. 

— Vrei două Coca-Cola? Și pâine? 

Proviziile sale zilnice. Nu credea că va avea nevoie de ele, în 
caz că urma să fugă. Să fugă unde? Unde se putea duce? ȘI 
odată ajuns, ce ar face? Și de ce să aștepte să-l prindă pe asasin 


514 


în cursă? De ce să nu dispară repede și să-și vadă de viață? 
Domnu’ Jimmy zice să luptăm acum - insistă pe asta. Și cine 
este domnu’ Jimmy? După toate aparentele, un aliat. Și pe ce 
altă bază să merg acum mai departe dacă nu pe cea a 
aparenţelor? 

Dar Hao - dușman sau aliat? Trung se îndoia că va afla 
vreodată adevărul. 

Poate că sergentul știa, dar ei doi nu puteau comunica. Asta îl 
duse cu gândul la Skip Sands cu pronunția lui îngrozitoare, cu 
ghidurile de expresii și dicționarele lui, un american cu care 
putea să vorbească. Dar din câte știa, Skip Sands aranjase asta. 
Colonelul era mort; poate că persoanele lui de contact 
deveniseră lesturi și erau eliminate. Nu era înţelept să-l caute pe 
Skip Sands. Era o imprudenţă să aibă încredere în cineva pe 
lumea asta. 

Simţea povara nenumăratelor suferințe - dar atâţia oameni 
aveau la fel de mult de cărat în spinare, și chiar mai mult. Dar 
el. El era extrem de singur. 

Femeia bătrână îi aduse bolul și un ceainic și se întoarse cu o 
ceașcă și două sosuri. El mirosi fiecare sosieră. In una era hoisin. 
ÎI turnă peste orez. Nu primise beţișoare. Flutură din mână spre 
ea și pocni din degete. Ea îi aduse bețișoare lăcuite, frumos 
decorate. Noroc sau ghinion, foamea vine zilnic. Inclină din cap, 
duse bolul aproape de buze și se puse pe mâncat. 

e 

Deși perfect vizibil în ultima revărsare de lumină, Fest stătea 
în faţa magazinului de stofe fără a căuta să nu fie văzut. N- 
aveau decât să se întrebe de ce. Indiferent de ceea ce avea să 
se întâmple, aceasta era ultima lui noapte în post. 

Dacă ţinta nu iese până în jur de zece, după ce se închid 
cafenelele, dacă sunt sigur că nu pleacă, dacă nu pot intra să-l 
aștept înăuntru - asta e. Nici nu mai intru. 

În schimb, avea de gând să meargă direct la Școala de limbi 
străine a Forțelor Armate ca să-și raporteze eșecul și să ceară 
extragerea sa. Și dacă școala era închisă noaptea - dacă 
eventualitatea aceasta, asemenea multora, fusese trecută cu 
vederea - avea să se ducă la Ambasada Americană și să-i 
prezinte paznicului cartea de vizită a lui Kenneth Johnson. Dacă 
ei îl refuzau, plănuia să ia un taxi până la Tan Son Nhut și să 
aștepte acolo primul avion, indiferent de destinaţia lui. 


515 


Se lăsă întunericul, femeia care administra magazinul încuie 
ușile pe interior și stinse lumina. Probabil că își petrecea nopţile 
undeva în cotloanele sordide ale clădirii. El păși mai adânc în 
intrând, ascunzându-se. 

Ușa din stradă a pensiunii se deschise după cincisprezece 
minute de la căderea nopţii și ţinta traversă strada pe 
diagonală, fără să se mai ascundă în umbre. Fest așteptă până 
când omul dădu colţul și-l urmă cu pas alert, așa cum făcuse cu 
o zi în urmă, și la fel procedă la colțul următor, când omul coti la 
dreapta pentru a merge, probabil, la aceeași cafenea. In capătul 
străzii, Fest coti după el - omul se oprise și vorbea cu un 
vânzător ambulant. Fest traversă strada, intrând în valul de 
motociclete zgomotoase fără preget, așa cum învățase să facă. 
Conducătorii știau cum să evite accidentele cu pietonii. 

De pe celălalt trotuar, Fest se uită înapoi. Omul cumpără 
țigări sau gumă de mestecat. Apoi intră în cafenea. i 

Fest se întoarse și își croi drum înapoi spre pensiune. In prima 
porțiune de întuneric, se opri și își trase sufletul. Scoase o 
batistă și se șterse pe mâini, o puse la loc în buzunarul de la 
spate și repetă mișcarea cu o a doua batistă. Işi ridică poalele 
cămășii, luă pistolul din tocul de la brâu și amortizorul din 
buzunarul din faţă și le asamblă, după care scoase cheia din 
buzunarul stâng și se apropie grăbit de ușa din faţă a clădirii și o 
deschise. O încuie după el, puse cheia în buzunar, o scoase pe 
cealaltă din buzunarul drept și urcă pe scări. 

Mâna lui, învăluită într-o umezeală caldă, introduce cheia. 
Deschide ușa și elimină ultima presupunere rămasă: aceea că în 
treizeci și ceva de ani de viaţă a învăţat ceva care să-i fie de 
ajutor în regiunea aceasta în care adulţii sunt toţi morți. 

Înăuntru, lampa ardea. Un bărbat la bustul gol, un bărbat alb, 
fără îndoială american, stătea lângă pat și ţinea în mână un 
obiect rotund. 

Se îndepărtase de indicaţiile primite. Ce făcuse? 

În engleză, Fest spuse: 

— Scuzaţi-mă. 

În aceeași clipă, întreaga clădire se întoarse cu capul în jos. 
Plafonul holului se dădu peste cap, scările se năpustiră în sus și-l 
loviră în spate, ușa de la stradă se opri locului răsturnată, 
atârnând deasupra lui. 


Pieptul lui încasă lovituri. Avea o întrebare, dar nu putea trage 
aer ca s-o rostească. Deasupra lui, ușa de la stradă se deschise 
brusc și o persoană dispăru ca absorbită prin ea în bezna 
necuprinsă din cealaltă parte. Ceva incredibil începea să prindă 
contur. 

e 

Apropiindu-se de colţul străzii, Trung observă acolo un bărbat 
pe o motocicletă oprită, cu un picior pe caldarâm, cu motorul la 
ralanti, uitându-se la ceva peste umăr, în direcţia în care se 
îndrepta Trung. Trung dădu colţul cu băgare de seamă. 

In faţa clădirii sale stăteau mai mulţi bărbaţi și toţi strigau în 
chineză. El rămase pe trotuarul de vizavi. Pe prima alee pe 
lângă care trecu, câţiva localnici își vedeau de lucrurile lor 
mărunte cu o preocupare studioasă. Nu văzu niciun copil printre 
ei. Mai jos pe stradă, alte motociclete oprite, oameni uitându-se 
înapoi la propria lui ușă din faţă, care rămăsese deschisă. Printre 
oamenii strânși în jurul ei îl recunoscu pe proprietarul clădirii. 

Trecu repede pe lângă locul acela, aruncând o singură dată 
privirea peste drum și văzând un bărbat răscrăcănat pe casa 
scării, de parcă ar fi căzut cu spatele, cu un braț răsucit sub el și 
cu celălalt întins în față. Trung văzuse cadavre la viaţa lui. Omul 
acela era mort. 

Omul purta o cămașă albă sau poate una albastră, îmbibată 
acum cu sânge. 

Din câte își aducea aminte, domnul Jimmy purta o cămașă 
înflorată și în orice caz era la bustul gol atunci când îl lăsase în 
cameră. 

Nu putea risca să încetinească pasul pentru a vedea mai bine. 
Continuă să meargă fără absolut nicio destinație. 

e 

Sands ședea la masa din sufrageria unei vile cu chiria cel mai 
probabil restantă, terminând un prânz delicios pregătit de 
servitori pe care nu-i putea plăti și se gândea că, dacă ar mai 
avea totuși serviciu, salariul oricum n-ar ajunge la el. Și că 
acestea erau cele mai mici probleme ale sale. 

Când auzi un vehicul în drum, se ridică imediat în picioare. Un 
Chevrolet Impala alb opri în faţă, cu Terry Crodelle la volan. 

Crodelle cobori geamul cam cu cincisprezece centimetri, 
probabil ca să lase aerul să intre, și coborî. Purta haine civile, 
inclusiv un sveter tricotat galben, și avea o servietă pe care și-o 


517 


trecu dintr-o mână în cealaltă când își dădu jos sveterul; îl 
aruncă pe scaunul din față al mașinii și închise portiera cu 
piciorul. Sands îl urmări intrând pe poartă și se gândi că din cel 
mai izolat avanpost de pe pământ Cao Quyen devenise 
Răscrucea Estului Îndepărtat. În felul în care urcă scările de 
granit ale verandei, strângându-și servieta și uitându-se printre 
gene la casă, Crodelle emana ceva din îndoiala și speranța unui 
vânzător ambulant de poliţe de asigurare. 

Când Sands trase plasa anti-insecte în lături pentru a-l lăsa să 
intre, orice urmă de nesiguranță se scurse de pe chipul lui 
Crodelle. Odată intrat, se opri. 

— Prada în bârlogul ei. 

— Vrei ceva de băut? 

— Du-mă unde suflă puţin vântul. 

— E o verandă în spate, dar cred că încă bate soarele peste 
ea. 

— Aici e numai bine. 

În salon, Crodelle își puse servieta pe măsuţa pentru cafea și 
se așeză în unul dintre fotoliile mari de ratan. 

— Poate un pahar mare de apă. Nu vreau să-mi pierd 
cumpătul. 

— Liniștitoare veste. 

Sands se duse în bucătărie și o găsi pe doamna Diu așezată 
pe un taburet, cu picioarele pe stinghiile lui, curățând mazăre în 
poală și aruncând păstăile goale într-o putină din tablă 
galvanizată. Genul ăsta de muncă își dorea și el. 

— Vrei să ne pregătești niște ceai și sendvișuri, te rog? 

Ea vărsă boabele de mazăre din poală pe tejghea în timp ce 
Sands umplu un pahar mare cu apă dintr-o carafă din frigider. 
Spaima îi înmuiase mâinile. Vărsă apă pe jos. 

Crodelle nu se uită peste umăr când Sands se întoarse în 
salon pentru a se așeza în faţa lui. 

— Ce-i în servietă, Terry? Un magnetofon? 

— Ceva mai bun de atât. 

— Un poligraf super-miniatural? 

Crodelle îi arătă degetul mijlociu. 

— M-ai găsit. Excelent lucrat. 

— Ai prieteni slobozi de gură. 

— Mie-mi spui! 

— Frumos loc. 


— E bântuit. 

— Așa și pare. Aha. Puțin. Doamne, Skip, ce ai păţit la ureche? 

— Am fost cotonogit. 

Crodelle se lăsă pe spate în scaun și își puse glezna unui 
picior peste genunchiul celuilalt. 

— Ești un personaj interesant. Ar fi trebuit să te vizitez mult 
mai des. Și e o senzaţie de liniște aici. 

— Incerc să nu mă mișc prea mult, ca să nu transpir. Nu este 
aer condiţionat. 

— Rick Voss a fost doborât într-un elicopter. E mort. 

— Știu. E teribil. 

— Mersi pentru compasiune. 

Impotriva voinței sale, Sands scoase un suspin tremurat. 

— Dar Hao? Mort și el? 

— Nguyen Hao? Nu tocmai. 

— Ascultă la mine, te rog. Dacă el e omul vostru, aţi face bine 
să aveţi grijă cu el. 

— Hao se descurcă de minune să aibă grijă singur de el. De 
minune. 

— Nu e de încredere, Terry, vorbesc serios. 

— Hao și soţia lui sunt pe cale să părăsească ţara. 

— Uau. Nu. Serios? 

— Serios e că Rick Voss este mort. Plecase spre Cao Phuc să 
te întâlnească. Acum e mort. 

Sands nu știa ce să spună. Pulsul i se zbătea chinuitor în 
urechea beteagă. Un ceainic începu să șuiere în bucătărie. 

— Deci îmi strâng lucrurile și plec? 

— Mai mult sau mai puțin. 

— De ce n-ai venit însoţit de vreo doi pușcași marini de la 
ambasadă? 

— N-am venit să te iau cu arcanul. Dacă aveai telefon, îţi 
puteam face invitaţia de la distanţă. Uite, Skip, zise Crodelle, aș 
vrea să-i trimiţi pe servitori acasă. 

— Casa lor e cam la douazeci de metri distanţă. 

— Doar ca să avem puţină intimitate. 

— Casa lor e o clădire mică imediat cum ieși pe ușa din spate. 

Crodelle îl ţintui cu privirea. 

— Putem servi niște ceai și sendvișuri mai întâi? Acum le 
pregătește. Nu ţi-e foame? 

— Ba da. 


— Sunt bune. Înlătură coaja de pâine. 

— Exact ca la Continental. 

— Da, bătrâne. Dacă vrei cu coajă... 

— Nu, mersi. 

Doamna Diu aducea deja farfuriile cu sendvișuri. Skip sări în 
picioare și se duse după ceai. Când doamna Diu îl ajunse din 
urmă în bucătărie, el spuse: 

— Acum vreau să-ţi iei tot restul după-amiezii liber. 

— Liber? 

— Da, te rog. E nevoie să rămânem doar noi în casă. 

— Vrei să plec? 

— Da, doar... din casă. Îmi pare rău, du-te acasă. 

— Nu vrei să strâng prânzul? 

— Poate mai târziu. 

— Da, domnule. 

— ÎI strâng eu. 

— Ok. 

— A fost foarte gustos. 

Femeia plecă pe ușa din spate. Sands așeză bolul cu zahăr, 
linguriţele, două cești și ceainicul pe o tavă cu toarte prea mici 
pentru degetele lui și le duse pe toate în salon, unde-l găsi pe 
Crodelle uitându-se în gol la farfuria lui cu sendvișuri fără coajă. 
Nici nu se atinsese de ele. 

— E ceai simplu, de aici, zise Skip. Astăzi nu avem lapte. 

— Nu ai lapte? 

— Am doar surogat din ăla slab - știi. Apos. Așa cum îl fac ei. 

Turnă ceai și-l privi pe Crodelle cum devorează mai multe 
sendvișuri din doar câteva îmbucături. Işi dădu seama că stătea 
încordat, înclinat în faţă, și se lăsă pe spate pretinzând că se 
relaxează. Simţi un impuls specific celor din Midwest de a-și 
îndopa musafirul cu și mai multe sendvișuri, dar și cu altele - 
pui, porc, puţin unt. 

— Bună pâine, remarcă musafirul. 

Nu vorbiră deloc până când Crodelle nu-și șterse mâinile cu 
un șervet albastru de pânză. 

— Cred, reluă el, cred că ultimele cuvinte pe care mi le-ai 
adresat au fost o întrebare privitoare la amplasarea școlii de 
război JFK. 

— Fort Bragg. Mda. Mi-am adus aminte, între timp. 

— Eu sunt din Batalionul 4. Antrenament SMP. 


— Și SMP ce înseamnă? 

— Specializare Militară Principală. 

— Ei, ei. Pe cine antrenezi? 

— Tipi. Oameni. 

— Așa, deci. Și ce specialitate? 

— Operaţiuni Psihologice. 

— Căpitane Terry, pari puţin iritat din cauza mea. 

Crodelle zâmbi, dar numai superficial. 

— Deci nu te-am putut atrage la un poligraf. 

— Nu. Oricum aș fi minţit la întrebările de control. 

— Și de ce, mă rog? 

— Doar ca să dau peste cap rezultatele primei runde. 

— Skip, nu e de așteptat din partea ta să te comporţi când te 
chestionăm noi așa cum ai fost învăţat să te comporți când te 
chestionează inamicul. Noi nu suntem inamicul. 

Skip spuse: 

— „Ilnamic” nu mai este un termen pe care eu l-aș folosi, 
indiferent de caz. Niciodată. 

— De ce nu? 

— E pur și simplu aiurea. Te-ai uitat în ultima vreme în jurul 
tău? Asta nu-i război. E o boală. O ciumă. lar chestia de ieri, cu 
poligraful fals, a fost runda preliminară la care am participat. Și 
acum particip la a doua rundă. Corect? 

— Nu. Incorect. Acum e doar o atenţionare. Într-un fel. Adică, 
e timpul să-ţi strângi lucrurile de aici, atâta tot, așa că am venit 
să te iau. 

— Și-atunci, de ce mai tragem de timp? 

— Curiozitate intelectuală. E o slăbiciune de-a mea. Cine a 
fost colonelul? Ce făcea el? Adică, articolașul lui a fost un act de 
suicid profesional, însă afirmaţiile lui sunt greu de contrazis. 

— Voss mi-a spus că el l-a scris aproape în întregime. 

— Ideile au venit de la colonel. Ei, cel puţin acelea cu caracter 
de semi-trădare. 

— A fost un om de seamă, zise Skip, și n-a fost câtuși de puțin 
un trădător. 

— Cu toţii vrem să credem asta, Skip. 

— A fost o forță a naturii, Terry, iar acum nu mai este. Sunt 
confuz și tu ești la fel de confuz. E dintr-odată absent. E 
debusolant ca orice evadare. 


521 


— Atunci, să ne orientăm, Skip, și să rezolvăm greșelile 
colonelului. 

— L-ai înțeles întrutotul greșit. 

— O, nu, nici nu mă gândesc! Nu te las să transformi asta într- 
un film despre Walt Whitman sau mai știu eu cine - neghiobii cu 
vederi limitate și minţi înguste care-l linșează pe geniul vizionar. 
Nu te las să transformi asta într-o crucificare. Eu te întreb cine 
era omul ăsta și tu o dai pe eroisme de film. 

— Stai așa, stai așa. Încerc doar să-ţi spun ceva ce tu nu 
înţelegi. Eu l-am cunoscut o viaţă întreagă și-ţi jur, Crodelle, că 
era exact persoana pe care o vedeai în fața ochilor. A fost într- 
adevăr nebunul care pilota un avion cu o aripă ruptă și fuma un 
trabuc și râdea morţii în faţă și toate celelalte. Dar mai avea o 
latură. Voia să fie inteligent, voia să fie erudit, voia să fie un 
birocrat abil. Mă surprinde că nu s-a apucat de fumat pipă. Voia 
să intelectualizeze, voia să monitorizeze sistemele 
informaţionale, într-adevăr... undeva înlăuntrul său se ascundea 
bine sufletul unui bibliotecar. 

— Și asta-i latura care i-a întors lucrurile pe dos, Skip. Să ne 
ocupăm de latura asta. 

— Să ne ocupăm de ea? 

— Haide, Skip, haide, ajută-mă. Trebuie să scoatem înapoi 
totul la lumină. Colonelul nu vorbea. Nu se lăsa ajutat de nimeni. 

— Și? 

Crodelle turnă ultimele picături din ceainic în ceașcă. 

— Uite, Terry, te aștepți să pricep ceva în momentul ăsta? 
Pentru că nu pricep. 

— Vreau să te întreb de fișele alea. 

— Sunt chiar la etaj. la-le. 

— Serios? 

— Da, ia-le. Nu-s bune de nimic. 

— iți dai seama, sper, că nu mai e nevoie să minţi în clipa 
asta. 5 

— Imi dau seama. Fișele sunt la etaj. Fișele sunt inutile. Asta-i 
adevărul gol-goluț. 

Crodelle se relaxă, de parcă l-ar fi crezut. 

— Tipu’ era într-adevăr strașnic. Cu adevărat strașnic. 

— Da. Da. A fost un om complex. 

— Cum caracteriza el relația sa cu John Brewster? 

— Cu Brewster? 


522 


— Aha. Sunt curios. Care era legătura dintre ei? 

— Incordată. Brewster avea niște îngrijorări și de aceea l-a 
trimis în spatele unui birou. 

— Ha! Îngrijorări? 

— Cu privire la sănătatea lui. 

— Sănătatea lui. Te referi la inimă și la băutură și la înclinația 
de a pocni din senin oamenii în maxilar. 

Skip spuse: 

— La inimă? 

— Nu din cauza asta a murit? 

— Habar nu am cum a murit. Am auzit că a fost asasinat. 

— Şi eu am auzit neroziile alea. Colonelul a făcut un infarct la 
Rex. În piscină. Sau în restaurant ori în altă parte. În orice caz, 
n-a căzut apărând fortul Alamo. 

— O-o, oau. 

— Ce? 

— Eşti omul lui Brewster. 

— Mă jigneşti. 

— Da, dar o repet: eşti omul lui Brewster. Brewster vrea să 
vadă fişele înainte să afle și alții de ele. Corect? 

Crodelle zâmbi. 

— Nu rânji la mine de parcă aș fi idiot, Terry. 

— Nu mă pot abţine. 

— Aici nu-i vorba despre ştiu eu ce operațiune neautorizată. E 
vorba doar despre niște cartonașe care ar putea pune pe cineva 
într-o lumină proastă. Cineva care probabil n-a făcut nimic 
îngrijorător. 

— Astea-s bazaconii. 

— Mda, asta sunt, fără doar și poate. Adică, ţinând cont de 
natura dezaxată a fișelor... Dar despre asta-i vorba aici, n-am 
dreptate? lisuse Hristoase. Haide să ne uităm peste ele. 

— Da? 

— Haide. 

Crodelle urcă după el scările înguste. În acel moment al zilei, 
palierele superioare ale vilei ţineau căldura închisă ca într-un 
pod de casă. Sands arătă cu degetul spre camera de rezervă și 
deschise ușa camerei sale pentru a se face puţin curent. 
Crodelle rămase în loc și se uită în camera de rezervă. 

— Unde sunt? 

Sands se strecură pe lângă el și ridică capacul unui cufăr. 


— Inteligentă ascunzătoare. 

— Alea-s? 

— Sunt toate în ordine alfabetică. Și indexate încrucișat. Dă-i 
drumul, caută-l pe Brewster. 

— Haide. Dacă bătrânul era serios, fișele sunt codificate. 

— Ba nu sunt. Caută orice are trimitere la Brewster. Nume de 
locuri, chestii de astea. 

Crodelle ridică capacul altui cufăr și se uită lung în el. 

— Eşti de acord să ne predai toate astea? 

— Am cumva de ales? 

— Hai să le încărcăm în mașină. Dacă le aranjăm cum trebuie, 
le putem duce pe toate în oraș cu un singur drum. 

— La Școala de limbi străine sau unde? 

— La complexul CMA-V. Tan Son Nhut. 

— CMA-V nu mai e acolo. 

— Acolo e un dispozitiv mic. 

— O, futu-i, făcu Skip. 

— Ce-i. 

— Nu mă duc nicăieri cu tine. 

Crodelle se uită la el cu sprâncenele ridicate și Sands îl 
măsură din priviri; se gândi să urmeze exemplul lui Jimmy Storm 
și să-i tragă omului un upercut în plex, chiar sub stern, dar se 
răzgândi. Cum pierduse recent o bătălie, nu se simţea în stare 
să înceapă alta. 

— Stai așa, zise Skip. Mă duc să mă îmbrac. 

Traversă holul și intră în camerele sale, iar Crodelle îl urmă și- 
| supraveghe în timp ce el își schimbă pantalonii scurţi cu 
pantaloni lungi, își luă șosete, se încălţă și îmbrăcă o cămașă. 
Ce altceva? Nu avea să se mai întoarcă. Pe comodă, un teanc de 
fotografii din Filipine. Puse vreo șase în buzunar. 

Din comodă își luă ceasul, pașaportul și pistolul Beretta de 
calibru 25. 

— Căcat! exclamă Crodelle. Să nu te gândești... 

Sands puse pașaportul în buzunar, ceasul pe mână, păși în 
faţă și lipi pistolul de tâmpla lui Crodelle. 

— Bun, bun, bun. E pusă siguranţa? 

— Nu. Sands încercă să gândească. Aici se complică lucrurile. 

— Pune doar siguranţa, fă un pas în spate și hai să vorbim. 

— De vorbit vorbesc doar eu. Tu faci ce-ţi spun. Nu e nevoie 
să trag dacă procedăm cum trebuie. 


524 


— Înțeles, zise Crodelle. 

— Rămâi acolo. 

— Rămân. Crodelle rămase complet nemișcat, cu mâinile 
ridicate la nivelul pieptului și cu degetele depărtate. Pune doar 
siguranţa, atât îţi cer. 

— Gata cu vorbăria. 

— Bine. 

— Vorbesc serios. Stai în scaunul ăla. 

Crodelle trase un scaun de la masa pentru ceai și se așeză. 
Sands deschise sertarul de sus al comodei și trase afară cu o 
mână șosete și chiloți, pipăind după materialele de prim-ajutor. 
Puse mai multe suluri de pansament pe comodă. 

— Ridică-te. Nu vorbi. 

Crodelle se ridică. Ținând pistolul lipit de coloana lui, Sands 
trase scaunul mai aproape de el. 

— Stai jos. 

Crodelle se așeză. 

— Încrucișează mâinile în spatele scaunului. Deschide gura. 
Mai larg. 

Vâri o șosetă în gura lui Crodelle. Rupând cu dinţii clama de 
pe sulul de pansament și descurcându-se cu o singură mână, 
înfășură faţa și gâtul lui Crodelle în pansament, apoi îi încinse și 
pieptul, desfășurând pansamentul până ce ajunse la capătul 
sulului; îi prinse braţele de spătarul scaunului și cu o singură 
mână reuși să facă doar un nod rudimentar. li părea rău pentru 
materialele sale. Un cablu electric de veioză ar fi fost perfect. 
Imposibil însă într-o casă la care electricitatea nu ajunsese încă. 

Crodelle părea, după ritmul sincopat al respirației sale 
agitate, că vrea să facă un comentariu al procesului, pe care 
Sands îl repetă folosind încă două suluri de pansament pentru a 
lega fiecare picior al său de câte un picior al scaunului; făcu el 
însuși comentariul: Ce faci? Ce urmează? Cum legi un membru 
al Beretelor Verzi de un scaun cu pansament și fără bandă 
adezivă? Va trebui să faci un nod. Nu ai cumva nevoie de 
ambele mâini ca să faci un nod? 

— Pun pistolul pe comodă până ce te leg bine, zise el. Poţi 
încerca ceva și-o să vedem cum iese sau poţi sta nemișcat. 

Crodelle nu schiță nicio mișcare cât timp Sands folosi două 
suluri ca să-i lege încheieturile mâinilor și îi imobiliză braţele de 
spătarul scaunului cu un adevărat nod marinăresc. Sands se 


525 


lăsă în genunchi în faţa lui cu cele patru suluri rămase și-i legă 
fiecare picior cât mai strâns posibil, fără să-i pese de circulaţia 
sangvină a prizonierului său. 

Fără să-i spună nimic, ieși din cameră ca să caute niște bandă 
adezivă dincolo de hol. Când se întoarse, Crodelle, din câte se 
putea vedea, nu făcuse nicio încercare de-a scăpa. Sands 
înfășură mai mulţi metri de bandă în jurul gurii, pieptului și 
picioarelor lui, acoperind nodul pe care îl făcuse. 

— lau fișele la parter. O să tot urc și-o să cobor scările și-o să 
te verific. Dacă o să am impresia că ai încercat să scapi... jur pe 
Dumnezeu, mai mult nu-mi trebuie. O să te omor. 

Când făcu ultimul drum la etaj, se aplecă aproape de urechea 
lui Crodelle, respirând greu din pricina efortului, și spuse: 

— O să ard fișele colonelului. Și știi de ce? 

Făcu o pauză, de parcă roșcovanul ar fi putut răspunde prin 
cei doi centimetri sufocanţi de pansament. Crodelle își tinu doar 
ochii închiși și se concentră asupra respirației pe nas. 

— Nu? Ei bine, gândește-te la asta. 

Discursul îl dezamăgi. Plecă din cameră simțindu-se rușinat și 
ieși în spatele casei la mormanul de scrum al lui Tho, unde 
făcuse un maldăr de cartonașe și hârtii cu circumferință de 
aproape un metru și jumătate, și înalt în mijloc de peste o 
jumătate de metru, un omagiu meschin, credea el, adus celor 
doi ani de muncă din viața sa și Dumnezeu știe a câţi din viața 
colonelului Francis Xavier Sands. Vântul sufla tare și câteva 
cartonașe zburară și ajunseră în pârâu. 

Înainte ca maldărul să se aprindă, el rămase fără chibrituri. 
Intră în bucătărie căutând ceva mai inflamabil și-l auzi pe 
Crodelle cum bocănește în podea la etaj, mișcându-se probabil, 
așa cum ţopăie pe fund o maimuță. Nu mai conta. 

Duse o cutie plină de chibrituri afară, trecu pe lângă vatră și-l 
strigă pe Tho, care ieși din căscioara lui desculț, în pantaloni 
lungi și tricou. 

— Domnule Tho, unde-i kerosenul? 

— Kerosen? Da, am. 

— Adu kerosenul, te rog, și arde hârtiile alea. 

— Acum? 

— Te rog, da, acum. 

Tho se duse în lateralul casei și se întoarse cu o canistră 
zgâriată de kerosen și stropi maldărul în timp ce Skip stătea în 


526 


genunchi și scăpăra chibrituri la baza lui. Focul se aprinse 
puternic și el păși în spate. Rămase lângă Tho și privi un minut. 
Dincolo de pârâu și puţin în aval, deasupra cocotierilor și 
arborilor de papaia, un fum gri-maroniu se ridica de la grămada 
de gunoi a unui vecin. 

Doamne, îşi spuse, ce nerod a fost bătrânul ăla. 

Tho se duse după greblă. Skip se întoarse în casă. 

Rămase uimit să-l găsească pe Crodelle în bucătărie, încă în 
scaun, aplecat în față, cu mâinile libere, tăind fără încetare cu 
un cuţit de pâine fâșiile care încă îi ţineau piciorul stâng legat. 

Sands scoase pistolul din buzunar și-l îndreptă spre Crodelle, 
când acesta se ridică în picioare. 

Bărbatul se așeză imediat la loc. 

— Nu e nevoie să mă împuști! Nu e nevoie să mă împuști! 

— Ştii ce fac? Simţi miros de fum? Ard fișele. 

— Aici nu e vorba de fișe! Fir-a să fie, omule. Nu e nevoie să 
împuști pe nimeni. 

— Ce se întâmplă dacă n-o fac? 

— Te pot asigura că aici se termină totul. Vreau să-mi mișc 
mâinile. Vreau să mă scarpin la picioare. Îmi sunt amorţite, mi-ai 
întrerupt circulația. Doamne! Ce jigodie ești. Dă-i drumul și 
împușcă-mă. Am șase mii de dolari pentru tine. Du-te-n mă-ta. 


— Ce ai? 
Crodelle se aplecă în faţă și scuipă salivă însângerată pe 
podea. 


— S-a întâmplat un lucru al dracului de nasol, Skip. Un agent 
operativ al BND a fost ucis zilele trecute în Saigon. Un om pe 
nume Fest. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zise Sands. ÎI știu. 

— Dietrich Fest? 

— Nu după nume, dar l-am cunoscut în Filipine. Și-s aproape 
sigur că l-am văzut la Green Parrot în aceeași zi în care te-am 
cunoscut pe tine. 

— Ei, făcu Crodelle, e o treabă sucită rău. S-a făcut praf. Ar fi 
trebuit să-i punem capăt, dar lucrurile tind să ia avânt. Și a fost 
o ţintă Vietcong legitimă. 

— O, rahat. Trung Than? 

Niciun răspuns. 

— Trung l-a ucis pe neamt? 

— Agentul vostru dublu neautorizat. 


527 


— Și el unde-i acum? 

— Cine? 

— Trung Than, fir-ar să fie. 

— Rătăcește pe fața pământului. 

— În viaţă. 

— Așa se presupune. 

— Doamne! Un om fără ţară. Oare cum se simte? 

— Spune-mi tu. Cam cum te simţi tu. 

— Și treaba ta era să-l vânezi pe Trung? Responsabilitatea ta? 
Cine conducea operaţiunea? 

— Asta nu se va ști niciodată. Tot ce se va ști vreodată este... 
că tu ai fost de vină. 

— De unde a venit unda verde? 

— Unda verde este un concept. Nu întotdeauna concret. 

— Deci e vorba totuși de operaţiuni clandestine. A ta și a mea 
și a tuturor. 

— Toţi am dat-o în bară. Dar numai pe tine te paşte 
închisoarea. Închisoarea și dizgraţia. De asta să nu te îndoiești, 
Sands. Când cineva o să pornească o investigație, tu ești tipul 
spre care o să arătăm toţi cu degetul. Deci ce părere ai de ideea 
asta? Pleacă. 

Din spatele casei se auzi un scheunat de animal. Sands 
încercă să-l ignore și să ţină situaţia sub control îndreptând 
pistolul în direcţia lui Crodelle, dar se simţea neputincios. 

— O să mă scoateţi voi de aici, nenorociţilor? 

— Nu. Ai pașaport. Eu îţi dau banii. Urcă într-un avion. 

— lisuse Hristoase! Un avion încotro? 

— Banii sunt în servieta mea. 

Scheunatul din spate deveni un chiuit care se apropia tot mai 
mult. Prin cadrul ușii din plasă se făcu văzut Pere Patrice, care 
trăgea de ureche cățelul docteur Bouquet și striga peste 
chelălăielile animalului. 

— Skip! Câinele tău! Câinele, te rog! 

Deschise ușa și târî animalul înăuntru. 

— Dă-i-l lui Tho. 

— Tho spune să-l bag în casă. 

Apărând în bucătăria pavoazată cu fâșii de pansament alb și 
văzându-i pe cei doi americani, dintre care unul cu un pistol în 
mână, preotul inspiră adânc. 

— Tho spune să-l bag în casă. 


Dădu drumul câinelui și aceasta fugi înnebunit pe scări în sus. 
Preotul mic de statură nu scosese încă aerul din plămâni. Intinse 
mâna în spate ca pentru a deschide ușa de plasă, dar nu reuși 
să o atingă cu degetele și rămase așa, cu braţul întins, ca și 
când și-ar fi căutat echilibrul. 

— Nu mă deranjează, dar s-ar putea să-mi atace găinile. E 
mai bine să-l ţii aici. 

Poate datorită faptului că vocea lui părea să fi împiedicat 
desfășurarea unei tragedii, continuă: 

— Am avut un vis cu tine, Skip. Tu nu apăreai în vis, dar a fost 
un vis despre președintele Statelor Unite. De obicei francezii, 
americanii, comuniștii - ei nu vin în lumea viselor. Merg acolo, 
dar nu cred în ea, așa că sunt doar niște năluci. 

In timp ce vorbea, în el părea să se stârnească un soi de 
isterie. 

— O să-ţi spun ce i s-a întâmplat unui om din satul meu natal 
pe nume Chinh. A plecat din satul nostru atunci când tatăl lui a 
murit și creditorii i-au luat pământul. Chinh a devenit sărac 
atunci, a rămas nevoiaș. A trebuit să plece și să umble de-a 
lungul coastei și, dacă era posibil, să înveţe să pescuiască. A 
fost o călătorie deznădăjduită, pentru că el nu avea bani deloc. 
Pe drum, a dormit în tufișuri. Într-o noapte, Chinh a avut un vis 
în care i s-a spus să doarmă în cimitirul catolic al unui anumit 
oraș. Francezii erau acolo. Comandantul avanpostului l-a găsit și 
l-a dat în vileag. Dar Chinh a spus: „Dorm aici pentru că mi s-a 
spus într-un vis să vin”. „Ești un prost dacă crezi într-un vis, asta 
i-a spus comandatul francez, nu știi oare că toţi visăm noapte de 
noapte? Noaptea trecută, de pildă, într-un vis mi s-a spus că 
șapte bani de aur sunt îngropaţi sub cel mai mare ficus bengalez 
de pe malul râului - crezi că m-am dus să sap? Nu mă face să 
râd.” Și l-a izgonit pe Chinh din oraș. Mergând pe lângă râu în 
jos, Chinh a dat peste cel mai mare ficus bengalez, a săpat toată 
ziua în jurul rădăcinii acestuia și a găsit exact șapte monede de 
aur. S-a întors în satul meu și a dus o viaţă îmbelșugată. 
Aceasta este o poveste adevărată. l-am spus-o unui preot 
francez. El a spus că este o minciună. A spus că Chinh a furat 
banii și a scornit explicaţia cu visul. Dar, cu toate acestea, am 
remarcat că Chinh a dus o viaţă lungă și prosperă. Un hoţ care 
minte și fură nu poate prospera cu banii furaţi. Povestea este 
întru totul adevărată. Acum câţiva ani, din păcate, Chinh a 


529 


murit. Oamenii bolnavi vin la mormântul lui pentru a fi 
tămăduiţi, mai ales cei care suferă de malarie. 

— Thong Nhat. 

— Da. 

— Oprește-te. 

Urmă o perioadă de tăcere, prima care se lăsă în încăpere de 
când intrase preotul. 

— Skip, spuse preotul de parcă ar fi abordat o problemă 
extrem de sensibilă, s-a întâmplat ceva rău. 

— lisuse Hristoase din Nazaret, făcu Crodelle și izbucni în râs. 

— Îmi pare rău pentru deranj, Nhat. Îmi faci un serviciu? 

Preotul păru incapabil să răspundă. 

— Este o servietă pe măsuţa pentru cafea de colo. Mi-o aduci, 
te rog? 

— Sigur că da. Dar astăzi îmi fac griji pentru tine. 

— Unde mă aflu? întrebă Crodelle. Pentru numele lui 
Dumnezeu, unde mă aflu? 

— Nhat, îmi aduci servieta aia? 

Skip îl privi pe preot cum pășește precaut în salon, se oprește 
înaintea mesei pentru cafea cu mâinile împreunate la nivelul 
pieptului și se întrebă dacă nu cumva se ruga. 

Crodelle, râzând încă, scuipă iar pe podea. 

— Te simţi bine? 

— Puţintel răvășit, doar puţintel. 

— Spune-mi ceva. Dacă ești dispus. Cum ai coborât scările 
fără să-ţi frângi gâtul? 

— Am ţopăit până în capul scărilor și de-acolo mi-am dat 
drumul pe o parte. Cumva. 

— Și nicio vânătaie. Nicio fractură. 

— Cred că mi-am dislocat puţin umărul drept. 

— Bun. 

— Vreau să fiu sigur că înţelegi treaba asta cu uciderea 
agentului BND. Ai înțeles? 

— Sigur. Eu sunt ţapul ispăşitor. 

— Tu ești Lee Harvey Oswald, frumosule. 

Pere Patrice îţi veni în fire. Stătea lângă Skip ţinând servieta 
întinsă cu ambele mâini. Skip o așeză pe tejghea, apăsă butonul 
și clama de alamă se deschise sprinten. 

— A cui e servieta? 

— Numai și numai a ta. Cu felicitări. 


530 


În servietă se afla doar o mapă mare și un teanc de bancnote 
americane strânse cu un elastic roșu. 

Pe nepregătite, se simţi stăpânit de îndoială și teamă. 

— Deci voi, ce... băgaţi mâna în buzunar și scoateţi uite-așa, 
ca prin farmec, un teanc de bani de evadare? 

— Da, într-adevăr. Țac-pac. Suntem foarte eficienţi. 

— Nu prea des, Crodelle. De cele mai multe ori sunteţi 
incredibil de inapţi. Și stupizi. De ce n-ai venit pur și simplu să 
spui: Uite care-i situaţia, și să-mi dai banii? 

— Păi, păreai îndrăgostit până peste cap de ideea că fişele 
tale caraghioase sunt motivul fericirii tuturor. Am sperat într-un 
fel că putem lăsa așa lucrurile. 

Sands întinse mâna. 

— Dă-mi cheile de la mașina ta. 

— Nici nu mă gândesc, fiule. Nu primești un vehicul. Te duc 
eu. 

Aplecându-se spre Crodelle destul de aproape încât să-i 
respire în faţă, Skip lipi vârful ţevii pistolului de genunchiul lui. 

— Trei... doi... unu... 

Crodelle lovi cu palma peste pantaloni. 

— Aici sunt. 

— Să le vedem. 

Crodelle îi dădu o singură cheie de contact de care era legată 
o etichetă de hârtie pentru identificare în cadrul parcului auto al 
ambasadei. 

Cu mâna liberă, Sands pipăi în servietă, ciupi vreo șase 
bancnote de douăzeci, le scoase din teanc și le așeză pe 
tejghea. 

— Ăștia sunt pentru Tho și doamna Diu, îi spuse preotului. Lui 
Crodelle îi zise: Am să ies pe ușă. Dacă am cea mai mică 
impresie că te miști aici înainte să ajung la capătul drumului, mă 
întorc și te împușc. Cu cea mai mare bucurie. Vorbesc serios, 
Crodelle. M-ar face tare bucuros. 

leși pe ușa din spate în timp ce Crodelle striga după el: 

— Mă doare în paișpe de bucuria ta de căcat. 

Când porni motorul, Pere Patrice ieși pe ușa din faţă. Sands 
scoase mâna stângă pe geam și preotul i-o strânse spunându-i: 

— E prea târziu pentru călătorit. Aproape de Șoseaua 22 eo 
zonă critică. Știi asta. 

— Than Nhat, mă bucur că te-am cunoscut. 


— O să te întorci? 

— Nu. 

— Da. Poate. Nu se știe niciodată. 

— Bine atunci, nu se știe niciodată. 

— Domnule Skip, până să ne revedem, o să mă rog pentru 
tine în fiecare zi. 

— Îți sunt recunoscător. Ai fost un prieten minunat. _ 

Eliberă ambreiajul și porni hurducăit pe drumul desfundat. In 
oglinda retrovizoare îl văzu pe Crodelle alăturându-se preotului 
în faţa porţii vilei cu braţele încrucișate pe piept și cu picioarele 
în poziţie de pe loc repaus, emanând un aer sfidător și 
nonșalant. 

Alături, pe scaunul pasagerului, găsi sveterul galben tricotat 
al lui Crodelle. Îl aruncă afară, ridică geamul și porni aerul 
condiționat. 

e 

Fundația „Ajutaţi Copiii Lumii” avea reguli, proceduri, cerințe, 
inclusiv o vizită bilunară în Saigon pentru Rapoarte și 
Recomandări. În hostelul de pe strada Dong Du, dacă forfota 
orelor târzii nu o trezea, rumoarea credincioşilor care se rugau 
în zori la moschee sigur o ridica din pat. În noaptea aceasta, 
claxoanele și muzica din baruri o făcură să renunţe la somn. 

În noptile acelea jilave, cu temperatura respirației umane, 
simțea o mâhnire apatică și somnoroasă născută, era convinsă, 
din dragoste de sine - o autocompătimire molcomă, încinsă, 
tropicală. Simţea nevoia să iasă în lume, să găsească oameni, 
simţea nevoia unei activități pe teren! Altfel se prăbușea. 
Putrezea în anonimat. Era devorată de pământul acela. Inflorea 
sub noi forme de violenţă și disperare. 

Acolo, în oraș, strădania stearpă se comprima într-un lucru 
solid și ea tânjea să se dedice unei suferințe necuprinse, voia să 
fie sfâșiată de toate durerile. 

Dădu să treacă strada, făcu un pas în spate din calea unei 
Honda micuţe care trăgea după ea o remorcă lungă de doi metri 
și jumătate doldora de produse proaspete viu colorate. In oraș, 
prea mulţi își ţineau farurile stinse. Muzica bubuia dintr-o intrare 
din spatele ei. Avea nevoie de o băutură rece, dar acolo 
înăuntru era mai cald cu zece grade și era plin de băieţi de 
douăzeci de ani cu suflete înflăcărate. Intră, totuși. Taverna 


532 


putea a bere, transpiratie și bambus. Își strânse tare poșeta și 
baleie spre bar prin mulţimea de bărbaţi. 

Un cuplu de femei dansa pe o scenă cu nimic mai mare decât 
două lăzi de săpun. 

— Ce preferi? i se adresă un soldat american la bar. Cu lumina 
roșie a scenei în spate, fața nu-i era vizibilă. Cu tine vorbesc - 
domniţă frumoasă. 

O voce de tânăr, însă avea capul chel. 

— Poftim? 

— Ce preferi? Pentru că fac cinste. 

— Mi-ar plăcea o bere. Ce zici de o Tiger? 

— Vine imediat. Nu pleca nicăieri. 

Bărbatul plecă după bere, trecând prin spatele celorlalţi de la 
bar. Kathy se uită la stânga și văzu o prostituată scundă cu cotul 
așezat pe barul de bambus, cu șoldul scos în afară și cu un fum 
argintiu ieșindu-i iute printre buze. Dar - nu era oare Lan? Era 
imposibil. Dar ea era. 

— Lan, strigă Kathy, dar Lan n-o auzi. 

Kathy se duse la ea. 

— Bună, Lan. 

Ducând ţigara la buze, Lan se mută pe un taburet care tocmai 
fusese eliberat. Îi fusese asistentă lui Kathy în primul an după ce 
ea venise în Vietnam, la Sa Dec, apoi niște probleme o 
chemaseră înapoi acasă în timpul relocării satului ei, iar acum 
stătea și privea năucă, cu buzele roșii și cu picioarele goale 
până la despicătura feselor. 

— Ce mai faci, Lan? Ți-aduci aminte de mine? 

Fata se întoarse pentru a vorbi încet cu barmanul. 

— Ce dorești? întrebă barmanul. Kathy nu știa ce să 
răspundă. Fata - să fi fost altcineva, nu Lan? - se răsuci și își 
sprijini cotul din nou pe bar, după care se uită la soldaţii care 
dansau în lumina profirie cu femei mlădioase, strângându-le tare 
la piept și abia mișcându-se. 

Soldatul lui Kathy se întorsese. 

— Scumpo, aduc eu berile, zise acesta. N-ai încredere în 
mine? 

— Mă întorc imediat. 

Ținându-și poșeta cu ambele mâini, ocoli dansatorii și ieși 
afară. Miasma umedă a străzii părea proaspătă acum. Făcu 
câţiva pași, intră într-o cafenea și se așeză. Bău două beri una 


533 


după alta, își întoarse scaunul cu speteaza la perete și mai ceru 
una. Din poșetă scoase carneţelul, pe care îl trânti pe masa 
soioasă și mai găsi și un pix. Stând pieziș la masă și ţinând cu o 
mână pagina, scrise: 


Dragă Skip, 


Ho-ho-de-ho-ho. Asta spunea tata când era beat sau doar 
pilit. 
EI nu se îmbăta. Nici chiar de pilit nu se pilea, ci era doar 


Proprietăreasa se apropie târșâindu-și șlapii după ea și spuse: 
— Aștepţi autobuzul? 

— Nu este niciun autobuz noaptea la ora asta. 

— Nu este autobuz acum noaptea. lei un taxi. 

— Nu pot să rămân aici? Îmi aduceţi un ceai, vă rog? 

— Sigur! Sigur! lei un taxi mai târziu, ok? 

— Mersi. 


fericit. Sociabil, înţelegi. Dar cam atât cu istoria 
familiei. In continuare am câteva opinii pentru tine. 


Opinii cu privire la cortexul suprarenal mărit al Americii și la 
minciuna ei sacrală. Dragă Skip: Cel mai bine ar fi să ai grijă 
acum de inima ta omenească, căci altfel s-ar putea să ţi se 
sfarme definitiv. Punându-ţi puterile în slujba nemilosului și 
aiuritorului dezastru de aici. 


S-ar putea să n-ai cum schimba hotărârea, deși cu 
lacrimi o cauţi. De unde e asta? De undeva din Biblie. 
Uite că iar fac asta! Cu lacrimi o cauti. 

În ziua în care am plecat din Damulog cu oasele lui 
Timothy te-am văzut la râu când făceai baie. 


.„. Mersese să-și ia rămas-bun de la el, căci pleca la drum spre 
Davao City și apoi spre Manila. Din lungul aleii de pământ îl 
văzuse ieșind din hotelul de trei stele al lui Freddy Castro, 
trecând prin curte în papuci și șort în carouri, cu un prosop alb 
pe umăr și o oală în mână. Îl lăsase să-și vadă de baie, o luase 
spre intrarea hotelului pentru a-și lua rămas-bun de la familie, 


534 


dar auzise voci vesele de copilași și intrase totuși în vâlceaua 
mică, unde îl văzu pe Skip Sands cum se îmbăia în faţa unei 
cete de puradei. Teava ieșea dintr-o stâncă și vărsa apă într-un 
mare bazin natural, iar copiii, poate vreo trei duzini la număr, se 
aranjaseră în jurul lui ca într-un mic stadion, în arena căruia 
tânărul american se săpunea și își turna apă cu oala în cap, 
cântând împreună cu publicul lui extaziat: 

„CARE E SPECTACOLUL VOSTRU PREFERAT!” 

„SPECTACOLUL SKEEP SANDS!” 

„CARE E SPECTACOLUL VOSTRU PREFERAT!” 

„SPECTACOLUL SKEEP SANDS!” 


Copii de jur împrejurul tău; îi făceai să râdă. Acela a 
fost într-un fel un moment de aur. 


Puse pixul și carnețelul în poșetă, goli sticla și se întoarse în 
club. 

După trei beri, gălăgia de acolo părea ininteligibilă într-un fel 
mai uniform. Femeia despre care credea era Lan plecase, mai 
erau doar vocea inegală, defazată a lui Nancy Sinatra și târfele 
alea fâstăcite și infanteriștii glumeţi, toţi la fel de chercheliţi ca 
ea - la fel de piliţi ca ea la fel de fericiţi. 

— Ai lipsit cam mult! 

Era același soldat chel. 

— Dar nici n-am plecat de aici. 

— Serios? N-aș fi zis! 

Kathy se așeză de cealaltă parte a lui, așa încât să-i vadă faţa 
la lumină. Părea distrat și afabil. Putea fi subofițer, dar purta 
haine civile și asta era doar o bănuială. Nu voia nimic de la ea. 
Dacă voia o femeie era plin de femei în jurul său. Asta i-o spuse 
el. Avea o femeie în Pleiku. O plătea regulat. Era prostituată. Era 
iubita lui. Familia ei fusese ucisă, toți mai puţin un nepot care 
rămăsese doar cu jumătate de faţă. Băiatul avea creierul 
afectat. In spatele casei era un bazin de ciment pentru 
colectarea apei de ploaie. Uneori, băiatul urca pe bazin, nimeni 
nu știa de ce, se arunca jos și se rănea singur. Locuiau mai 
multe familii în clădire, o magherniţă spoită frumos, dar avea 
etaj, și scări pe exterior, scări de lemn aspru fără balustradă, 
aproape ca o scară mobilă mare. Noaptea, băiatul trebuia legat 
de picior de un cui din podea pentru că umbla haihui, umbla în 


535 


somn, putea să cadă de la etaj și să-și rupă gâtul. Ei, îţi părea 
rău pentru copii o vreme, o lună, două luni, trei luni. Îţi pare rău 
pentru copii, pentru animale, nu le violezi pe femei, nu ucizi 
animalele, dar după aia îţi dai seama că ești într-o zonă de 
război și că toţi de aici trăiesc în ea. Nu-ţi pasă dacă oamenii 
ăștia trăiesc sau mor până mâine, nu-ți pasă dacă tu însuţi 
trăiești sau mori până mâine, le tragi șuturi copiilor să plece, 
violezi femeile, împuști animalele. 


536 


e 1970 œ 


Stătea ghemuit lângă fereastră și asculta înfrigurat sunetul 
cablurilor de înaltă tensiune rupte care biciuiau întunericul, 
zumzăind când aproape, când departe, pipăind întunericul în 
căutarea fricii. Electricitatea pătrundea pe canalul fricii, înainta 
spre inima care o emana și ardea sufletul chiar acolo, pe loc. 
Aceasta era Adevărata Moarte. De atunci încolo, nimeni nu mai 
sălășluia în inima aceea, nimeni nu mai vedea prin ochii aceia. 
Mirosul greu al unei astfel de arderi intra și ieșea alene din 
cameră cât era noaptea de lungă. 

De-ndată ce se arăta o rază palidă de lumină, muștele 
începeau să zboare și să se așeze peste tot prin cameră. Radioul 
de pe pervaz: 

„Astăzi îi am alături de mine pe băieţii de la Kitchen Cinq. Aţi 
ascultat muzica celor de la Kitchen Cinq, cunoscuţi în principal 
pentru «sonoritatea lor veselă». Băieți, ce-mi puteţi spune 
despre nume? De unde vine numele?” 

„Păi, Kenny, numele ni l-a născocit managerul, Trav Nelson. Și 
nouă ne-a plăcut, așa că...” 

„Și ce-mi puteţi spune despre felul în care îl scrieţi? C-I-N-Q e 
neobișnuit.” 

„Scris așa înseamnă cifra cinci în limba franceză. lar noi 
suntem cinci, iar pronunția lui în franceză este «senc». lar noi 
suntem toți din Texas, așa că și noi îl pronunţțăm tot cam așa - 
«Kitchen Sene».” 

„Și sunteţi cunoscuţi pentru «sonoritatea voastră veselă».” 

„AȘ spune că asta se datorează doar personalităţii noastre, 
Kenny, pentru că suntem cu toţii oameni foarte veseli, în 
general.” 

„Și eu aș fi tare bucuros să stau de vorbă cu voi toată ziua, 
dar trebuie să ne luăm rămas-bun. Așa că vă spun: rămâneţi 
veseli și mulțumesc. The Kitchen Cinq. Cinci băieţi veseli. Aici 
Kenny Hall și emisiunea «Sunete», de pe Reteaua Militară de 
Radio.” 

„Rămas-bun, Kenny, și-ţi mulțumim și noi.” 

„Să ne întoarcem la muzică.” 


Lăsă muzica să cânte. 

— Ce arde? întrebă el, deși știa. 

— Să nu te mai aud niciodată că amintești de ars. Numa’ de 
asta vorbești toată ziua. 

— Foarte bine. 

— E iasca aia de căcat, prietene, Mustique. Precis știi că 
numa’ asta poate fi. 

— Categoric. Mustique. 

— Spiralele alea verzi de căcat cărora le dau foc ca să alunge 
tântarii? Arde cineva una la parter. Ok? 

— Ok. 

— Ok, James? 

— Te stăpânește frica, îl avertiză James. Auzi zumzetul? 

— Of, amice. 

— Izgonește-ţi frica. 

Joker se așeză lângă el pe pat. 

— Cred că e musai să spun asta: ești dus rău de tot cu pluta, 
prietene. 

— Mare lucru ai descoperit și tu. 

— Ei, vreau să zic... nu poţi s-o lași mai moale? 

James ridică din umeri. N-avea niciun rost să continue discuţia 
asta stupidă. 

Ming intră dintr-un alt univers, de undeva, și întrebă: 

— Vrei tăiței? 

— Nu, nu vreau tăiței, în mă-ta. 

— Putem merge la restaurant? 

— Nu, am spus nu. Crezi că vreau să văd o șleahtă de gălbejiți 
cum se îndoapă? 

— Îmi trebuie niște bani, Cowboy. 

James zise: 

— Tăiţei de căcat, tăiței alunecoși și viermănoși. 

Privirea ei era ca a unei șopârle. 

— Dă-mi bani, Cowboy. Zi-i să dea bani, se adresă ea lui 
Joker, lu’ sor-mea i-i foame și o doare stomacu’. 

Joker o luă pe fetiță pe genunchi și spuse: 

— Eşti frumoasă ca o zână. 

Copila spuse ceva în vietnameză și Ming răspunse în engleză: 

— El ucis niște oameni. 

James îi spuse să-și facă pruncul să tacă. 

Ming zise: 


538 


— Bo-cu musiu, muie tu. 

Și duse copilul afară undeva. 

Joker spuse: 

— Aia nu-i soră-sa. 

— Ea zice că-i soră-sa. 

— Probabil că-i copilul ei. 

— Oricum ar fi, nu-i a bună. 

Se ridică în picioare, se duse în colțul camerei, își trase 
fermoarul în jos și își goli vezica într-un ţucal cu flori roșii pe el. 
Nu exista sistem de canalizare în casă. Nu știa unde-și golea ea 
vezica. Când voia să urineze, cobora la parter undeva. Joker 
spuse: 

— Să mergem. Ascultă la mine, băiete - Cowboy? Cowboy? - 
știu cum e cu rahatul ăsta. 

— Te cred pe cuvânt. 

— Există o diferenţă între centrul orașului și huci. 

— Oricare ar fi, nu-i viaţă adevărată. 

— N-am spus asta. Vrei să asculţi ce-ţi spun? Nu mai poți 
merge în centru. 

James o luă spre ușă. 

— Deschide drumu', scumpule! Eu n-am mâini! 

Era întuneric, însă nu era atât de târziu. Joker îl ţinu sub 
supraveghere cât parcurseră pe jos drumul lung până la Crucea 
Roșie. Așteptară la coadă mult timp. Când veni rândul lui James 
la telefon, Joker îl lăsă singur să discute cu mama lui. Nici nu 
salută bine, că și regretă că sunase. Femeia suspina chinuită: 

— N-am mai primit vești de la tine nici nu știu de când. Nu 
știu dacă ești viu sau mort! 

— Nici eu. Nimeni nu știe. 

— Bill Junior a ajuns la închisoare! 

— Ce-a făcut? 

— Nu știu. Câte puţin din toate. E acolo de aproape un an, din 
douăzeci februarie trecut. 

— În ce lună suntem acum? 

— Nu știi în ce lună suntem? E ianuarie. Părea nervoasă. De 
ce râzi? 

— Nu râd. 

— Atunci, cine mi-a râs adineauri în ureche? 

— Căcat pe băț. Eu n-am râs. 

— Nu vorbi așa spurcat cu mine la telefon. 


539 


— Nu scrie „căcat” pe undeva prin Biblie? 

— Scoate-ți limba din fund. Asta ţi-o spune mama ta. Mama ta 
care nici măcar nu știe unde ești! 

— Nha Trang. 

— Ei, mărit fie Domnul, zise ea, că te-a scos din Vietnam. 
Acum cineva chiar râse. Probabil el însuși, deși nu era nimic 
comic. 

e 

Devreme, în dimineaţa zilei de 20 februarie 1970, Bill Houston 
străbătea Șoseaua 83 în drum spre Phoenix într-o dubă oficială 
împreună cu doi ofițeri de corecție și trei alţi răufăcători, după 
ce ispășise douăsprezece luni dintr-o pedeapsă cu privare de 
libertate de la unu la trei ani în închisoarea Florence; nu-i era 
deloc clar de ce fusese închis și nici de ce fusese eliberat. După 
toate aparențele, din ziua întoarcerii lui din marina militară se 
strânsese un teanc de acuzații: o eliberare condiţionată pentru 
furtul unei mașini, o pedeapsă cu suspendare pentru ultraj, care 
însemna că te-ai luat la bătaie atunci când doi polițiști erau prin 
preajmă ca să te aresteze pentru asta, și un mandat de aducere 
pentru neprezentare într-un caz de furt din magazin; și apoi 
furtul unei singure lăzi de bere, douăzeci și patru de cutii, i le 
aruncase pe toate acestea în cap. In timp ce bea și se plimba pe 
o alee care pornea de pe Fourth Avenue, văzuse ușa din spate a 
unei taverne proptită în poziţie deschisă de către cei care 
făceau aprovizionarea cu Lucky Lager, iar el luase o ladă din 
capul stivei. Aceea ar fi trebuit să fie berea lui norocoasă, însă îi 
adusese ghinioane îngrozitoare. Era la două străzi mai încolo, 
aștepta la semafor ca un cetățean onest - trecând lada de pe 
umărul stâng pe cel drept și gândindu-se unde să găsească un 
frigider pentru cutiile alea - când mașina de poliţie l-a prins din 
urmă. Două audieri, o lună în închisoarea districtuală, după care 
fusese trimis în spatele zidurilor înalte de patru metri și 
jumătate. 

Îndreptându-se spre închisoare în urmă cu un an, transportat 
probabil în exact aceeași dubă cu exact aceiași ofițeri spre 
dreapta răsplată pe care mama și profesorii lui i-o promiseseră, 
se simţise încântat și matur. Era adevărat că la pârnaie încercau 
să te înjunghie și să te violeze? Atunci, de ce nu văzuse lucruri 
din astea în închisoarea districtuală Maricopa? Nu că și-ar fi 
făcut griji. Nu pierduse niciodată în viaţă o bătaie și abia aștepta 


540 


să-i snopească pe toţi cei care vor încerca să-l pună la respect. 
Pe de altă parte, era vorba de ucigași și alţii de teapa lor, care 
nu aveau altceva de făcut decât să se antreneze, dacă asta 
voiau. Era mai bine să ţină capul la cutie. Să învețe o meserie 
bună. Poate va deprinde tainele pielăriei și va învăţa să facă 
curele, mocasini și tabachere. În definitiv, pe stradă era 
cunoscut ca Leather Bill”. Oare îţi dădeau voie să faci teci 
pentru cuțite? Se îndoia. 

Trimis în corpul de securitate medie, descoperi că deţinuţii de 
acolo nu sunt mai răi decât cei alături de care stătuse la 
închisoarea șerifului și că mâncarea este puţin mai bună. Aveau 
o pistă de alergare de jumătate de kilometru, dar și un set mare 
de greutăţi. În a doua zi de la sosire, jucă în poziţia de apărător- 
stânga la un meci de baseball, prinse mingea de două ori și 
reuși un tur complet. Nouă reprize complete - doar opt jucători 
în echipă, însă aveau tot echipamentul necesar, inclusiv cască 
pentru batter-i și protecţie completă pentru prinzător. 

Din a treia lună se simțea deja ca acasă. De la distanţă, 
lucrurile despre care credea că-i vor lipsi păreau mărunte. 
Slujbele sale îi ceruseră sufletul și în schimb îi dăduseră sărăcie, 
femeile cu care avusese de-a face se transformaseră pe tăcute 
în surse de nervi. Băutura îi dăduse momente de euforie, dar îl 
aruncase deseori în mâinile poliţiei. Atunci când se afla printre 
cetățenii liberi îl durea mereu stomacul. Nu simţise nevoia să 
înghită altceva în afară de alcool. Dar din ziua sosirii era mereu 
înfometat și se concentra ca un ogar asupra fiecărei mese 
viitoare. Luă douăzeci și două de kilograme în greutate, numai 
mușchi - flotări și genuflexiuni în fiecare dimineață, câte 
cincizeci din fiecare. Patru zile pe săptămână ridica greutăţi. 
Duminica după-amiaza boxa și doi foști boxeri profesioniști îl 
învăţaseră că lupta liberă este o artă. Avea plămâni buni și un 
pumn nu-l lăsa fără suflu. Era în cea mai bună condiţie fizică de 
când ieșise din marină. 

Spre vest acum, acasă în Phoenix, înapoi de unde venise. Cu 
soarele răsărind în spate, mergea spre o viață pe care nu și-o 
putea imagina. Îi dăduseră numărul de telefon al ofițerului său 
de supraveghere, un cec de douăzeci de dolari și hainele în care 
fusese arestat cu treisprezece luni în urmă. Scruta drumul din 
față, deșertul îngheţat în lumina dimineţii, plat și verde după 


37 Leather (în engl. în original) - piele. 
541 


ploile de iarnă, șoseaua neagră și perfect dreaptă prin parbrizul 
dubei, și încercă un sentiment de aventură, ca atunci când 
privise coasta sudică a Californiei făcându-se tot mai mică de la 
bordul primei sale curse cu vaporul, la vârsta de șaptesprezece 
ani. 

În Phoenix, intră în primul bar care-i ieși în drum și agăţă 
prima femeie care-i arătă cât de cât respect. Femeia spunea că 
suferă de epilepsie și chiar așa părea. O dată la două ore lua 
câte o pastilă, un tranchilizant Seconal. Avea mai multe sticluțe 
cu medicamente și spunea că erau prescrise de medic. Nu avu 
nevoie decât de două beri ca să se cherchelească. Discută cu ea 
mult timp. 

Se plimbară aiurea pe străzi. Ea voia ca el să meargă pe 
partea dinspre stradă, pentru că, insista ea, dacă o pui pe 
doamnă să meargă pe exterior înseamnă că o oferi spre 
prostituție. Părea să știe totul despre asta, dar nu-i ceru bani. 
Când urcară în camera ei la un hotel care dădea spre Deuce, 
cartierul din jurul Second Street, se dovedi că Seconalul ei nu-și 
face datoria. In toiul nopţii, patul începu să se zdruncine. El 
întrebă: „Ce este?” Ea spuse: „Am avut o criză”. Părea confuză 
în privinţa identităţii lui. El zise: „A mai rămas ceva bere?” 
Cumpăraseră doar o singură legătură de șase cutii; găsi 
ambalajul de carton turtit sub fundul său gol. 

— Mai bine mă duc să-mi văd familia. Tocmai am ieșit de la 
răcoare, zise el. 

In timpul nopţii se răcori. Se plimbă prin Deuce. S-ar fi așezat 
să tragă un pui de somn, dar zorii erau deja aproape, 
caldarâmul se răcise și vagabonzii care dormiseră pe trotuar cu 
capetele sprijinite pe braţe începeau deja să se foiască, porneau 
deja la pas pe străzile tăcute spre o destinaţie incertă. Bill 
Houston se alătură paradei de suflete, așteptând soarele. 

e 

Se plimbă până îi trecu ameţeala și rămase treaz până după 
prima întâlnire cu ofițerul lui de supraveghere într-o clădire din 
centru, pe Jefferson Street, abstinența de la alcool fiind o 
condiţie a eliberării sale anticipate. Nimeni nu-l verifica, însă, și 
el reveni în scurt timp la vechile apucături, trezindu-se din beție 
doar marţea pentru confruntarea săptămânală cu omul care, cu 
un singur telefon, îl putea trimite înapoi la închisoare. Ofiţerul lui 
de supraveghere, Sam Webb, un tânăr pântecos, genul ţăranului 


542 


adus la oraș, care-i spunea lui Houston „cowboy urbanizat”, îi 
găsi de lucru ca ucenic. La două luni după punerea în libertate, 
Houston veni la întâlnire cu respirația mirosind a whisky, dar 
Webb strâmbă doar din nas la o așa dovadă de tupeu. 

— Te-aș putea închide peste week-end, spuse el, dar ţi-ar da 
drumul imediat. La Florence au nevoie de celule pentru băieţii 
mai răi. 

Houston își termină perioada de ucenicie și începu să-și 
primească salariul întreg. Conducea un elevator cu furcă la un 
depozit de cherestea, despre care se zicea că e cel mai mare 
din Southwest, se zicea, nepunând la socoteală statul California. 
Cât era ziua de lungă muta din camioane uriașe în magazii 
uriașe tone întregi de scânduri proaspăt tăiate mirosind a vomă 
și nu clădea decât stive rectilinii și, puţin câte puţin, le 
dezasambla. Lemnul îl foloseau alţii. El îl vedea doar în treacăt. 
Fără să socializeze aproape deloc, bând din greu, deși avea grijă 
să nu dea de bucluc, ducând o viață aproape solitară, reticent, 
cumva, faţă de ideea de a redeveni el însuși, lucră la depozitul 
de cherestea până pe la jumătatea primăverii, când absenţele 
lui din ce în ce mai îndelungate îl făcură aproape complet 
dispensabil și în cele din urmă se trezi concediat. 

e 

Misiunea păruse logică până să fie dusă la capăt. Nu aflaseră 
nimic. Căutară un loc sigur în care să petreacă noaptea. 

O tabără a Forțelor Speciale nu-i primi. După toate 
probabilitățile, numai prezenţa Forţelor Speciale în zonă pusese 
capăt oricărei activităţi, însă nimeni nu fusese informat de 
prezenţa lor. Pe baza unor informaţii depășite, cei trei Pândari își 
luaseră amfetaminele și o ţinuseră drept înainte, când ar fi 
trebuit să doarmă la Nha Trang. Misiunea nu avea sens. 

Incidentul era mai mult un asasinat decât o ambuscadă. În 
ultima jumătate de kilometru, James o luase înainte. Cerul nopții 
era fără stele, dar întunericul știa ce știa. Îl urmă. După alte 
câteva sute de pași, întunericul avea să se lărgească și ei urmau 
să ajungă la un loc cunoscut unde puteau aștepta revărsatul 
zorilor și poate să ceară extragerea. 

O armă deschise focul în spatele lui în trei rafale scurte. El 
căzu la pământ și se târî înapoi pe unde venise, dar se opri după 
câțiva metri, pentru că exact acolo cordelina lui de salvare o lua 
brusc la stânga. In momentul când ceilalţi deschiseră focul, 


543 


peste el căzu o ploaie de frunze. Pe potecă se auzi tropăit de 
pași. O grenadă căzu între copaci și, în clipa în care explodă, el 
își vâri fața în pământ. Se rostogoli la stânga în tufișuri, 
mergând după cordelină, și căută cu privirea scăpărări de 
lumină de cealaltă parte a potecii. Nimic. Tirul se oprise. Țiuitul 
insectelor se oprise. Domnea un moment de liniște și pace. 
Aerul era încărcat electrostatic. Orice urmă de îndoială fusese 
spulberată. 

Se furișă târâș prin tufișurile luxuriante, până când își auzi un 
camarad mergând de-a bușilea pe cărare și cloncăni din limbă. 
Auzi un geamăt. Simţi miros de fecale. Geamătul crescu în 
intensitate, dar nu atrase niciun glonţ. 

— Om la pământ! Om la pământ! 

— Pe cărare! Pe cărare! 

Era vocea lui Dirty. James auzi tropăit de bocanci pe cărare, 
trase trei gloanţe de acoperire și se opri. Un om se lăsă pe vine 
lângă cel rănit. 

— Apucă de o gleznă. Să mergem. 

— In mă-sa. Nu ne acoperă nimeni. 

Jack veni pe cărare în sus de parcă s-ar fi plimbat într-un parc. 

— S-a terminat. 

Se postă pe marginea cărării cu arma pregătită. 

— A fost un singur nenorocit, atâta tot. 

— Pe dracu’. 

— Am văzut fiecare scăpărare. Nu mi-am ferit deloc ochii. 

Dirty îi spuse celui rănit: 

— Uite aici, uită-te la mine! 

— Futu-i, nu văd nimic. 

— Bakers! 

— Cine ești? 

— Sunt Dirty. Eu sunt. Nu închide ochii! 

— Futu-i, nu-s pe lumea asta. Nu-s. 

— Ești aici. Ești bine. 

— N-o simt. E de căcat. 

— Eşti aici. 

— Nu simt lumea, băi. 

— Cine a aruncat grenada? 

— Eu, răspunse Joker. Nenorocitu’ a apăsat pe trăgaci de trei 
ori și-a fugit. 


544 


— Are ochii goi. Dirty se aplecă mai tare ca să-i miroasă 
respiraţia. Îi futut. Îi futut de tot. 

Acum erau toţi cinci acolo. James luă din nou prima poziţie și 
fiecare din ceilalţi luă câte un braț sau un picior și târâră 
cadavrul lui Bakers în poiana despre care știau că se află la trei 
sute de metri depărtare pe cărare. 

— A mierlit-o. 

— A întins copita. A dat colțu”. 

— Băi, dar mi-a plăcut ce a făcut. A rămas el însuși. 


— Mda? 

— Nu s-a cufurit pe el și nu s-a transformat într-un copilaș, 
zise Dirty. 

Dirty însuși plângea. g 

James nu-l cunoscuse prea bine pe Bakers. Il copleșea 


sentimentul de recunoștință și iubire pentru că Bakers fusese 
cel care o încasase și nu unul dintre ceilalți. Mai ales el. 

— O să prindem pe cineva dintr-un sat și-o să ne facem 
mesajul cunoscut. _ 

— Dă-i în mă-sa de orezari. Beretele Verzi au fost. Iți vine să 
crezi rahatu' ăsta? 

— Nu, nu-mi vine. 

— Dacă ne-ar fi lăsat în tabăra lor, omul ăsta ar fi încă 
viață. Omul ăsta ar râde. 

— Hai să luăm legătura prin radio și să-l scoatem de aici. 

— Nu încă. 

— Dirty, bătrâne, s-a terminat. 

— Lasă radioul ăla în pace. 

Dirty răsuci selectorul cu zgomot. 

— Si, señor! Nici nu mă ating de porcăria aia. 

— Cine vine cu mine? 

Dirty și Conrad plecară la vânătoare și ceilalți patru rămaseră 
cu cadavrul. 

— Omul ăsta a murit pentru că jigodiile alea nu ne-au lăsat în 
tabăra lor. 

— Pe următoru' verzuliu pe care-l văd în oraș o să-l urmăresc 
până prind momentu' în care să-l înjunghii dracului în spate. 

— Hai să pornim un atac împotriva gunoaielor ălora lașe. 

James se lăsă pe vine cu spatele lipit de trunchiul unui copac 
și rulă o ţigară cu iarbă. Lingând hârtia, simţi pe degete gustul 
metalului de armă. 


A 


N 


545 


Se ridică și o aprinse, cu ceilalţi strânși în jurul lui ca să nu se 
vadă lumina flăcării. 

— Ai auzit când a spus că-i de căcat? Ştia. Ştia. 

— Oricum, are spatele făcut praf. 

— Bravo lui. Altfel scaunul motorizat îl păștea. Asta-i 
pedeapsa, bătrâne. Te miști de colo-colo suflând într-un tub. 

— E mai jos de atât. Și-ar fi putut folosi braţele. 

— Eu n-aș folosi scaunul cu rotile. M-aș legăna într-un ham 
agăţat din tavan. 

James îi lăsă și se așeză înapoi la rădăcina copacului. Nu voia 
să discute despre așa ceva în timp ce creierul i se umfla, ca mai 
apoi să se calmeze. Lăsă capul pe spate și se uită la cer. 
Întuneric, nimic, nimic absolut, doar tăcere electrică. Sufletul 
oricărui lucru. 

— Nu-mi vine să cred căcatu' ăsta, zise el. 

— Verzuliii ăia pitici se cred buricu' pământului. 

— Nu-s în stare de nimic. N-au nimic în cap. 

— Hai să pornim un atac împotriva gunoaielor ălora lașe. 

James spuse: 

— Veniţi aici. 

Ceilalţi se apropiară și se lăsară pe vine în jurul lui. 

— Îmi trebuie o grenadă chinezească. Imediat ce pun mâna 
pe-o grenadă chinezească, carne macră tocată fac din jigodiile 
alea. 

— In noaptea asta? 

— Imediat ce pun mâna pe una. 

— Conrad are una. 

— Știu. 

— Să le umplem noaptea de fum. Să doborâm măcar 
douăzeci de jigodii d-alea. 

Conrad apăru între ei pe nesimţite, ca o boare. 

— V-aţi întors? 

— Numa” eu. 

— Unde-i Dirty? 

— Și-a găsit o femeie. 

James se ridică în picioare. 

— Dă-mi mie grenada aia de mână. 

— Ce? 

— Ştii despre ce vorbesc. Aia chinezească. 

— Pe aia o duc acasă. 


546 


— Acasă unde? 

— Acasă, acasă. 

— Pe mă-ta o duci. 

— Ca suvenir. 

— Nu poţi duce o grenadă de mână în ţară. 

— Ei, să mă fut. Oricum... 

— Îţi găsesc alta. 

Conrad o ţinea în buzunarul de la piept. James vâri mâna și-o 
scoase cu greu. 

— Vii cu mine? 

— Unde? 

— Înapoi. Unde verzuliii ăia trag la aghioase. 

— Nu zău? 

— Nu zău. 

— Vin dacă stai la interogatoriu. 

Dirty se întoarse împreună cu o făptură mică și dezbrăcată și 
intră în câmpul vizual al ochelarilor cu infraroșu ai lui James ca 
în cercul de lumină al unui foc de tabără. Buza de jos a fetei 
strălucea și era răsfrântă de parcă cineva tocmai ar fi jignit-o. 
Părea atât de nervoasă, încât, dacă ar fi avut o armă în mână, ar 
fi fost în stare să ucidă. O ţinură la pământ și ceilalţi o făcură 
poștă, însă Dirty se slobozise deja, iar James voia să-și păstreze 
furia pentru răfuiala lui personală cu Beretele Verzi. Când 
terminară ceilalţi, fata nu mai trebuia ţinută la pământ. James 
căzu în genunchi, lipi vârful cuţitului său de vânătoare de 
pântecele ei și spuse: 

— Ce grad ai, so'dat? Ţi-a arătat cineva vreodată ce să faci cu 
unu’ d-ăsta, so'dat? Ai văzut vreodată unu’, so'dățel? La ce te 
uiţi? Crezi că ești maică-mea? Tu ești maică-mea, da’ cine mă- 
sa-i taică-meu? 

O interogă până ce mâna îi slăbi atât de tare, încât nu mai 
putu ţine de plăsele. 

e 

În ultimele zile, Phoenix i se păru lui Bill Houston un oraş mult 
mai mare. În deșert se răspândiseră întregi cartiere suburbane. 
Traficul era înfiorător. În multe dimineţi, orizontul era ascuns 
sub valuri de smog brun. Ori de câte ori totul îl apăsa prea tare, 
lua o bucată de gută și vreo două cârlige și se așeza pe 
marginea unuia dintre canalele largi de irigare unde somnii 
așteptau în calma ignoranță a secolului douăzeci. | se spusese 


547 


că veniseră în aval de pe râul Colorado și fusese sfătuit să 
folosească bucăţi de crenvurști ca momeală și o plută de plastic, 
așa încât cârligul să atingă doar fundul apei, însă el nu avea 
plută, nu avea nici măcar undiță ori mulinetă și niciodată nu 
avusese vreun dram de noroc. Asta nu-l deranja. Să aștepte și 
să spere, asta era ideea, să privească trecerea apei prin 
bătrânul deșert, să se gândească la călătoriile ei. Deseori, 
Houston stătea până târziu și-i observa pe oamenii care veneau 
și plecau în acel loc singuratic, până când reuși, într-o seară, să 
surprindă trei hippy făcând schimb de droguri și să-i jefuiască de 
trei sute cincizeci de dolari și o cărămidă de marijuana 
mexicană înfășurată în celofan roșu. Uitându-se speriaţi la 
maceta care-i tremura în mână, băieţii îi spuseră că marijuana e 
de calitate medie, de calitate normală, nimic deosebit, dar că o 
poate lua. Houston le-o lăsă lor, deși poate că ar fi găsit el însuși 
o modalitate de a o vinde. Totul avea o limită. S-ar fi putut lua 
de copii ca să fure de la ei, poate chiar să înjunghie vreunul, 
dacă nu avea încotro. Însă droguri n-ar fura niciodată. 

Aproape de ora închiderii, Houston stătea pe trotuar în faţa 
ușii deschise a unui bar, îmbăiat în respiraţia lui cald-etilică; 
muzica country dinăuntru ajungea la el, tăindu-l. Un bărbat 
scund ieși înjurând și încercând să acopere găurile pe care un 
agresor i le făcuse în tricou. Un șobolan uscăţiv, prea bătrân ca 
să se lupte, cu gura însângerată și cu un ochi umflat, închis. 
Zâmbea ca un copil pedepsit. 

— Asta o să mă lecuiască. Asta e sfârșitul. 

De multe, multe ori, Bill Houston își promisese același lucru. 

e 

Căpitanul Galassi își exprimă îngrijorarea față de înfumurarea 
lui James, pe care el o pronunță „înfumirare”. Nu era un căpitan 
făcut la apelul bocancilor, el era căpitan pe bune, prezent acolo 
din '63, înaintat în grad pentru merite deosebite și tot restul, dar 
lăsase să-l cuprindă îngrijorarea față de înfumurarea lui James și 
și-o exprimă - în timp ce sergentul Lorin ședea în apropiere cu 
pumnii pe coapse și nu exprima nimic. 

— Care e numele tău mic, caporal? 

— James. 

— O să-ţi spun James, nu caporal, pentru că nu peste mult 
timp o să devii civil. Și, în orice caz, în ochii mei, tu nu ești un 
soldat. Ai ceva de spus? 


548 


— Te-au bătut bine de tot, nu-i așa? Au măturat cu tine pe jos 
ca lumea. Crezi c-o să primești o Inimă Purpurie pentru asta? 

— Am deja una. Și și aia a fost de căcat. 

— Vezi, James, ăia sunt soldaţi. Aia sunt oameni de calitate. 
La drept vorbind, sora mea s-a măritat cu un membru al 
Beretelor Verzi. Ei știu cu ce scop au venit aici și se ţin de 
treabă. Ei știu cine este dușmanul și nu-și ucid propriii oameni. 
Sunt oameni care, atunci când propriii oameni încearcă să-i 
calce pe bătături, atunci când un american încearcă să-i calce 
pe bătături, atunci când le aruncă chiar și o grenadă în poală, ei 
nu-l ucid pe acel american, pentru că americanul nu este 
dușmanul lor. Îl zvântă doar bine în bătaie, pentru că americanul 
ăla e un zălud cu spume. 

James nu spuse nimic. 

— Te-au bătut cum meritai. Te mai pişi sânge? 

— Nu, domnule. 

— Poţi mânca hrană solidă? 

— Eu n-am nevoie de hrană. 

— Vrei să-mi spui că nu tu ai aruncat grenada aia? 

— Eu n-am aruncat nicio grenadă. 

— Căcăreaza a căzut direct din cer. 

— Nu știu nimic despre nicio grenadă. Dar îţi spun ceva 
despre Beretele alea Verzi: preferă oricând să-și lase propriii 
oameni în sălbăticie ca să fie uciși atunci când aceștia îi întreabă 
dacă pot sta în tabăra lor. Și unul dintre băieţii noștri chiar a fost 
ucis. A divorțat de el? 

— Cine? 

— Soră-ta. 

— Nu-i treaba ta. 

— Care ţi-e numele mic? 

— Nici asta nu-i treaba ta. 

— OK, Jack. Nici tu nu ești soldat în ochii mei. Nu dacă le ţii 
partea căcaţilor ălora cu ochi din Forțele Speciale în detrimentul 
propriilor tăi Pândari. Du-te-n pula mea, Jack. 

— Vrei să știi ce cred? Cred că eu și sergentul o să te ducem 
în spate și-o să te snopim puţin ca Beretele Verzi. 

— Niște mișcări în stilul Beretelor Verzi, completă sergentul 
Lorin. 

— AȘ fi de-a dreptul încântat. Să mergem. 

— Cere-ţi iertare de la căpitan. 


549 


— Îmi cer iertare, domnule. 

— Scuzele îţi sunt acceptate. James, cred că ţi-ai pierdut 
controlul și puterea raţiunii în atmosfera asta dificilă a presiunii 
războiului. Tu nu crezi? 

— Cred că e foarte posibil. 

Căpitanul Galassi își aprinse o ţigară Kool. Aerul condiţionat al 
cortului de garnizoană nu filtra complet mirosurile de afară, 
mirosuri americane bune, unsoare, cartofi prăjiţi, carne prăjită, 
latrine cu un miros suportabil, nu latrine pline de dejecţii de 
gălbejiţi. Căpitanul Galassi expiră un nor de fum care acoperi 
mirosurile. 

Screwy Loot i-ar fi oferit și lui un Kool. James tânjea din nou 
după zilele în care Screwy Loot era la comandă, când ofițerii 
erau singurii zărghii de pe-acolo. 

— Pot să fumez și eu, domnule? 

— Dă-i drumul. 

— Tocmai mi s-au terminat. 

— Atunci, nu cred c-o să poți fuma. 

— Atunci, n-o să fumez. 

— Ce te-a sucit de cap? Ai luat mult Ell Esss Deee, băiete? 

— Eu nu consum droguri. Decât conform indicațiilor. 

— Indicaţii din partea cui? A dealerului tău? 

— Conform cerinţelor misiunii, domnule. 

— Te referi la speed. 

— Mă refer la ce am spus, atâta tot. 

— Vrei să spui că ești un mic Speedy Gonzales. Îţi dai seama 
ce sucit ești? Ai plecat în recunoaștere până dincolo de graniţele 
sănătăţii mintale. Tre' să te întorci acasă. 

— Tocmai m-am înscris pentru încă un stagiu. 

— N-o să rămâi. Nu te vreau în războiul meu. 

James nu spuse nimic. 

— Ti-s ferfeniţă genunchii de la nădragi. 

— Am săpat, domnule. 

— Sau te-ai târât în genunchi beat pe strada Trang Khe acum 
patru nopți. 

— Acum patru nopţi? Nu știu, domnule. 

— Cum de nu te mai duci la Midnight Massage cu băieții? 

Niciun răspuns. 

— Ţi-ai găsit ceva permanent. O femeiușcă pe strada Tranky. 
N-ai fost pe strada Trang Khe acum patru nopţi? 


550 


— Așa cred. Nu știu. 

— Ai fost? 

— Așa cred. 

— Sau ai fost în patrulare. 

— Nu știu. 

— Ce s-a întâmplat. 

— Când? Pe Tranky? 

— În misiunea de patrulare când o femeie a fost ucisă, 
criminal jegos ce ești. 

James îi ura dintr-odată pe nemernicii ăia doi, pentru că dacă 
aveau de gând să meargă mai departe cu asta, ar fi trebuit să-i 
dea un scaun și o ţigară. 

— Ce s-a întâmplat cu localnica aia, James? 

— A mierlit-o doar cine a fost ostil, asta e tot. 

— Ai fost în misiunea aia? 

— Nu. 

— Acum patru nopţi? 

— Nu. 

— Nu? „Nu, să trăiţi”, vrei să spui. 

— Cine ne-a turnat? 

Sergentul Lorin spuse: 

— Nu-i treaba ta. 

— Cineva minte. 

— Cineva minte despre ce? întrebă sergentul. 

James așteptă să vorbească Galassi. 

— Tu ai făcut asta? 

— Nu știu. 

— Nu știi? Fir-ar morții mă-tii, băiete, fii respectuos. 

— Nu știu, să trăiţi. 

— Tu ai făcut asta sau nu? 

— Nu-mi amintesc care ce noapte a fost, domnule. Cred că 
am băut prea multă bere săptămâna trecută. 

Sergentul spuse: 

— A avut o perioadă euforică. 

— Îţi place berea, James? Ei bine, nu este strop de bere în 
Leavenworth. 

— Ai fost acolo? 

— Nu-mi întoarce vorba. 

— Am prieteni acolo. 

— Nu-mi întoarce vorba. 


— Cere-ţi scuze de la căpitan. 

— Imi cer scuze, domnule. 

— Ce i-ai făcut femeii? 

— Era din Vietcong. 

— Pe dracu’. 

— Era o târfă Vietcong. 

— Pe dracu’. 

— Era o târfă, iar ăsta-i un război. Domnule. 

— Nu-mi spune tu ce-i ăsta. Știu eu ce-i ăsta. Cred. 

— Și eu la fel. 

— Ai de gând să faci un al patrulea stagiu? 

— Da, domnule. 

— Nu, domnule. S-a zis cu tine. 

— Domnule, am o patrulare la ora șapteșpe. 

— Patrulare? lisuse Hristoase. Unu la mână, nu trimitem în 
patrulare oameni cu coaste rupte și cu mâna în ghips. 

— E bandajată. Nu e în ghips. Se dă jos. 

— Doi la mână: Nu trimitem în patrulare civili. 

— Dar nu sunt civil. 

— Păi, zise căpitanul cuprins de o furie atât de puternică, 
încât tărăgănă cuvintele, te deranjează dacă-ţi spună că, dacă 
nu ești civil, povestea asta nu se termină aici? O să ţin minte 
asta, o să-ţi vin eu de hac, povestea nu se termină aici. |ţi vin eu 
de hac. Poate că mulți alţii or să-ţi vină de hac. Poate că toată 
armata o să-ți vină de hac. 

— Nu prea cred. 

— Nu prea crezi? Asta-i o dovadă de insubordonare? 

— Spun doar un lucru. 

— Ce spui? 

— Nu știu. 

— Ce spui? 

— Că tu crezi c-o să-mi vii de hac, dar eu nu cred c-o să-mi vii 
de hac, pentru că femeia era o curvă și ăsta e un război. Și asta 
se întâmplă, fiindcă ăsta e un război, fiindcă ăsta nu-i doar un 
simplu război. 

— Ei bine, care din două? E război sau nu e un simplu război? 

— Îţi spun doar. 

— Netrebnic mic. Sunt în războiul ăsta dinainte ca tu să ţi-o iei 
la labă. Bine? 

— Bine. 


— Bine, zise căpitanul. 

Ramaseră așa treizeci de secunde, fără a-și vorbi. 

James zise: 

— Domnule căpitan, tre' să plec, tre' s-o șterg. 

— Ba nu, James, nu trebuie. lisuse Hristoase. Patrul/are? 

— Da, domnule. 

Căpitanul Galassi se ridică în picioare. Păși plin de importanţă 
până la ușa cortului de garnizoană, puse mâna pe clanţă și o 
deschise larg. Afară, praful, rumoarea camioanelor și a 
elicopterelor - o zi apăsătoare, cenușie... 

— Sergent, zise el, vorbește cu omul ăsta. 

Plecă și trase ușa după el, readucând o liniște relativă în 
încăpere. Aerul condiționat vâjâia încet. 

Sergentul se așeză la masa căpitanului și-i oferi lui James un 
scaun. Insă nu și o ţigară. 

Lorin spuse: 

— Puteai să le faci felul până și la patru dintre nerozii ăia. Ei, 
știu, singurul care a avut de suferit ai fost tu. După o vreme, 
Lorin continuă: Dar treaba asta cu femeia... 

— Se-ntâmplă căcaturi tot timpul. 

Lorin îl privi fără să-i vorbească. Căscă ochii la el. Spuse: 

— James. 

— Ce. 

— Nu. Tu-mi spui ce. 

James zise: 

— Adică, de unde-a venit rahatu' ăsta cu femeia, ce caută 
căcatu' ăsta în filmul meu? 

— Îți place filmul tău? 

— E ca și când aș avea niște senzori. Şi-n clipa în care-ncep 
căcaturile mintea mea cuplează pe tehnicolor. Parcă aș avea 
niște senzori. 

— Deci tu vrei doar s-o ţii tot așa? 


— Aha. 

— Să-ţi urmărești filmul tehnicolor? 
— Aha. 

— Până cazi lat și tragi ultimul vânt? 
— Aha. 


— În privinţa asta sunt cam de-acord cu tine, James. Nu cred 
că e prea înțelept să-ţi dăm drumul în Statele Unite. Aș zice să 


553 


te ținem aici până-ţi cântă prohodul. Dar dacă lucrurile nu merg 
anapoda, nu suntem în armata SUA, așa-i? 

— Acţionăm mereu pe-ntuneric, dom’ sergent. Se mai și 
greșește. 

— Mda, se greșește. Dar greșeluţa asta cu femeia i-a rămas în 
gât căpitanului. lar apoi cu grenada aia te-ai evidenţiat de la un 
kilometru. 

— Îmi dai și mie-un fum? 

— Imediat. Îţi spun ceva. 

— OK. 

— Deci cred că-i pe bune, cowboy. Cred c-o să fii nevoit să 
pleci acasă. 

— Acasă? 

— Acasă, de unde ai venit. 

— Nu știu ce să spun. 

— Spune că ești varză. 

— Sunt varză. 

— Dacă nu vrei un bilet de ieșire din iad înseamnă că nu mai 
ești sănătos la cap, așa-i, so'dat? 

— Dacă spui tu, așa tre' să fie. Tu întotdeauna ai pus degetul 
fix pe rană, bătrâne. 

— Unchiul Ho și-a dat duhul, amice. Ai câștigat războiul. S-a 
terminat. 

— Da? 

— Fă-ţi bagajele. Du-te acasă. Chiar acum. 

— Acum? 

— Absolut. Du-te la Tan Son Nhut, urcă într-un avion militar și 
pleacă. Du-te degrabă. lţi dau eu permisie și, după ce ajungi 
acolo, rezolvăm toate hârtiile pentru a face permisia 
permanentă. 

Sergentul scoase o ţigară. Îi oferi și lui James una și le aprinse 
pe amândouă cu chibrituri dintr-o cutie luată de la Midnight 
Massage. Spuse: 

— Va fi onorabilă. 

— Ce? 

— Lăsarea la vatră. 

— 0... Mda. Onorabilă? 

— O lăsare la vatră onorabilă. 

— Dacă spui tu... 

— Onorabilă, spun eu. Și-ntotdeauna o voi spune. 


În mijlocul lui iunie, Bill Houston plăti cauţiunea lui James, 
fratele lui, și-l scoase din închisoare. James ajunsese în Phoenix 
cu două săptămâni în urmă, dar nu luase legătura cu nimeni 
până să fie arestat pentru ultraj minor, după care își sunase 
mama. James ieși zâmbind pe lângă masa aprodului. In rest 
părea nesigur, de parcă s-ar fi temut că-l va prinde ceva din 
spate. 

— Înainte de orice, nu zâmbesc pentru că sunt mândru. 
Zâmbesc pentru că mă bucur ca naiba că sunt liber. 

— Norocul tău că am avut câţiva gologani. 

— Îmi pare rău că i-ai cheltuit în felul ăsta. 

— În mod normal sunt rupt în fund, dar în ultima vreme mi-a 
surâs puţin soarta. 

— Parcă ai pus ceva pe tine. 

— Păi... am fost în Florence. 

Afară, în stradă, James lăsă capul în jos și miji din ochi din 
pricina luminii. 

— Apreciez ce-ai făcut, Bill Junior. Pe bune. 

— Dacă familia nu te ajută, nimeni altcineva n-o va face. 

— Bine spus. 

— Ai poftă de un burger? 

— Vrei, calule, ovăz? 

James scuipă un ghem de tutun pe caldarâm ca pe un mic 
excrement. 

— Cât i-ai dat garantului? 

— O sută. Și dacă nu ești cuminte și nu te prezinţi la tribunal, 
îi datorez o mie. 

— O să fiu cuminte. 

— Sper și eu. 

— Și-o să-ţi dau înapoi suta de dolari. 

— Nu te stresa. Mi-i dai când poţi. 

Bill Houston duse mâna dreaptă la buzunarul stâng al 
jeanșilor după chei. 

— Ai mașină. 

— Înî. E un Rolls. 

— Nu zăul! 

Era un Lincoln vechi cu o capotă ca puntea unui portavion. 

— Mda, nu-i un Rolls. Dar zboară când îi dai pedală. 


Îl duse pe James la un McDonald's și-i cumpără trei burgeri 
mari și două shake-uri de ciocolată. James mâncă repede, după 
care rămase cu braţele încrucișate pe piept, uitându-se mânios 
pe sub sprâncene la toată lumea. 

— Hei. 

James râgâi puternic. 

Vorbiră despre mama lor. James spuse: 

— Câţi ani are, totuși? 

— Are pe puţin cincizeci și opt, răspunse Bill, poate cincizeci și 
nouă. Dar parcă ar fi trecut de o sută. 

— Știu. Da. Pare. De mult timp. 

Bill spuse: 

— Deci - mi se spune Bill Junior. Dar te-ai gândit vreodată la 
chestia asta? Mi-a trecut prin minte mai demult. 

— Ce? 

— Că nu există un Bill Senior. 

Bătrânul de la masa alăturată îi întrebă: 

— Câţi ani aveţi, băieţi? 

Ei se priviră reciproc. Bătrânul spuse: 

— Eu am șaizeci și șase. Știţi - Route 66? Așa. Șaizeci și șase. 

— Du-te-n mă-ta, zise James. 

Bill Houston îl observă pe James cum își pregătește tutunul. 
Scoase un ghemotoc din cutie, și-l îndesă în interiorul obrazului, 
închise capacul și își șterse degetele pe dosul unui crac de 
pantalon. 

— Garantul a spus că asta a fost a patra oară în două 
săptămâni când sticleţii te-au săltat pentru ultraj, așa că au 
trebuit totuși să te pună sub acuzare. 

— Asta a spus? 

Pe Bill Houston îl enerva tare faptul că James se dăduse drept 
soldat cu experienţă, de parcă ar fi explorat cine știe ce regiune 
misterioasă în care ar fi fost torturat. 

— Mai vrei un burger? 

— Sunt sătul. 

— Serios? Eşti sătul? 

— Aha. 

— Dovezile arată contrariul. 

e 

A doua zi după ce ieși din închisoare, James se duse la un mic 

oficiu unde un bărbat gras și trist îl ajută să completeze niște 


556 


formulare. Îi spuse că cecurile vor începe să vină cam peste 
patru săptămâni, dacă lucrurile se mențineau cât de cât pe linia 
de plutire. Bărbatul îi spuse de un alt oficiu, în centru, de unde 
era posibil să primească beneficii suplimentare. 
James se duse să vadă ce și cum, însă cei de acolo îl puseră să 
aștepte la rând și să completeze alte formulare idioate. 

Timp de mai multe zile i se permise să stea la un hostel din 
partea de est, de pe strada Van Buren, strada proscrișilor și a 
curvelor, aflată la treizeci de străzi de locul unde locuise mama 
lui înainte ca el să plece spre Asia de Sud-Est. Poate că încă mai 
locuia acolo. 

Dimineaţa pornea la plimbare și rareori se oprea. In vest se 
aflau fabrici și depozite. În alte direcţii, orașul făcea loc 
suburbiilor, deșertului sau câmpurilor agricole irigate artificial. 
Era la începutul verii deșertice, era toropeală și secetă. El purta 
pălărie de cowboy de pai și umbla toată ziua cu soarele în spate, 
cerând apă în restaurante. Când soarele îi cobora în faţă, se 
întorcea și pornea în direcţia opusă. Era activ doar pe jumătate. 
Cealaltă jumătate din el era cufundată în întuneric. Simțea cum i 
se sting senzorii. 

James nu luă legătura cu Stevie. Fata veni să-l vadă cu puţin 
înainte să plece definitiv de la hostel și ieșiră împreună să bea 
ceva, însă el o înjură atât de rău în Taverna Așilor, încât 
barmanul îi strigă să plece; Stevie rămase, spunând că 
pricepuse mesajul lui și că refuza să plece cu un om care-i 
răsplătea bunătatea cu înjurături și obrăznicii. Când barmanul îl 
îmbrânci afară în noapte, James se uită în spate și o văzu 
plângând, legănându-se în lumina tonomatului. Treizeci de 
minute mai târziu, Stevie îl găsi stând în faţa unui azil de nebuni 
de pe 24" Street, uitându-se prin poarta cu gratii la peluzele 
largi care în lumina felinarelor păreau magice - poleite uniform 
în argintiu. Nu mai plângea. li spuse că nu putea să nu-l 
iubească. El îi jură că-și va găsi o slujbă. 

Reușise să iasă din război cu puţin sub patru sute de dolari. 
Închirie un apartament într-o clădire făcută parcă din placaj și 
care purta numele de Rob Roy Suites, și cumpără o motocicletă 
Harley dezasamblată, pe care începu s-o remonteze în living 
știind că nu va duce niciodată treaba la bun sfârșit. O ura pe 
vecina de vizavi, o lesbiană dominantă cu gură spurcată. Se 
vedea cu ochiul liber că fusese sexy odinioară, dar că urâse 


557 


întotdeauna bărbaţii. James nu știa ce să facă. Oare sufletele 
acelea bune ce așteptau de la el? Aproape în fiecare seară se 
ducea la un bar la câteva cvartale în josul străzii, unde aproape 
întotdeauna se putea implica într-o încăierare, ori să bea porto 
din pahare de plastic înconjurat de alcoolici bătrâni ramoliţi. 
Așteptă venirea cecurilor. Când veniră, își cumpără un revolver 
Colt de calibru 45, un adevărat pistol de cowboy. Era mai mult 
ca sigur că până la urmă o va împușca pe femeia de vizavi și 
simțea că nimeni de pe faţa pământul nu va putea să-l 
oprească. 
e 

După o lună petrecută la Rob Roy Suites se mută la Majestic 
Palms Apartments pe 23!" Street, cu jumătate de cvartal mai sus 
de Van Buren. În fiecare dimineaţă ședea gol lângă geamul fără 
perdele, mișcând agitat din genunchi, și privea cum un negru 
incredibil de gras îmbrăcat într-un tricou cât un cort de circ 
traversa strada și deschidea magazinul Circle K de la colţ. 

James se plimba prin cartier și trecea pe lângă curvele lălâi de 
pe băncile din staţiile de autobuz, se strecura pe lângă hoaștele 
bătrâne care traversau cu pași minusculi intersecțiile și le 
observa pe mexicanele cu tocuri înalte și pantaloni roz strâmţi, 
care păreau să se vândă, dar nu se vindeau. 

Stă într-o stație de autobuz. Trage dintr-o Kool. Scuipă între 
picioare. În mână ţine gâtul unei sticle de votcă Popov de 
jumătate de litru, cu capul plecat sub apăsarea irelevanţei 
zdrobitoare a acestor milioane de monștri și a jocurilor lor. 

Un tip mai în vârstă care se afla lângă el cu un ziar deschis pe 
genunchi, citind în lumina orbitoare a soarelui, mijind din ochi, 
începu să-i înjure pe cei care subminează efortul militar din 
Vietnam. 

— Băieţii ăia fac ce trebuie. Sunt băieţii noștri. Fac ce trebuie, 
zise el. James simţea nevoia să fumeze o ţigară și îi spuse asta. 
Eu nu fumez, îl informă bărbatul. Nici cafea nu beau. Am fost 
crescut în credința mormonă. Aha. Am crescut mormon. Dar 
acum nu mai cred în asta. Și știi de ce? Pentru că e fals. 

James repetă că i-ar prinde bine o ţigară și bărbatul se ridică 
și plecă. Un căţel se opri și se uită la el. James spuse: 

— Ai o moacă, prietene, și-l scărpină după urechi. Mda, 
prietene, ai o moacă. 


558 


Într-o noapte la Taverna Așilor dădu peste fratele lui mai mare 
Bill și vechiul prieten al lui Bill, Pat Patterson. Patterson tocmai 
ieșise din închisoarea Statală Arizona din Florence, unde cei doi 
se și cunoscuseră. Era un tânăr subţirel, drept de spate, care 
părea că a aterizat acolo direct din anii cincizeci rockabilly, cu 
părul pieptănat în codiţă de rață, cu mânecile scurte sumese 
deasupra bicepșilor și cu gulerul ridicat. 

Bill îi explică fratelui său câte ceva despre închisoare: 

— Tu ai oamenii tăi și ei au oamenii lor, asta în funcţie de 
culoarea pielii. Binele și răul n-au importanţă. Important e cine-i 
cine - cine sunt cei de lângă tine. Și tu le ești dator. 


— Știu. 

— Știu că știi. Sigur că știi. Tu ai experienţă de ambele părți 
ale pistolului. 

— Ba nu-i așa. 

— Dar ce spun eu e că... tre’ să fi trecut prin multe 
experienţe. 


— Ba nu-i așa. Ba nu-i așa. 

Bill Junior răsuci paharul în palme și se încruntă. g 

— Mă cam neliniștește cum te comporți, James. Işi drese 
vocea, se asigură că barmanul nu se uită și scuipă pe podea. De 
parcă: „James s-a întors în lume. Și lumea-i un furuncul mare și 
tare, așa că James vrea să i se pișe-n faţă”. Cât mai ai de gând 
să rămâi un nesuferit? 

— Până ceva mă convinge să mă schimb. 

Bill își goli paharul, se ridică și ieși alene pe ușă. 

Patterson îi spuse lui James: 

— Uite o întrebare pentru tine: Așii din numele tavernei ăsteia 
sunt ași ca-n expresia „hei, am patru ași”? Sau ca-n expresia 
„puicuţa care conduce taverna e as în toate”? Arătă cu degetul 
spre barmaniţă, spunând: E o fetișcană mică și focoasă. 

James era de acord că femeia era mică, dar fetișcană nu mai 
era demult. Carnea de sub bicepși se bălăngănea în timp ce 
scufunda halbele de bere în chiuvetă, le scutura de apă și le 
așeza pe un prosop. James îi arătă asta. 

— Eu nu mă uit la braţele ei, zise Patterson. Eu mă uit la cum i 
se bălăngănesc bucile. 

— Mai bine mă duc să văd ce face Junior. 

— Dă-l dracului. O să-i fie bine. 


559 


James ieși pe trotuar, dar Bill dispăruse. În faţă era doar un 
tânăr care-i deranja pe trecători, încercând să-și vândă cămașa 
de pe el. James se întoarse în Ași și se realătură lui Patterson, 
care îl întrebă dacă are un pistol; James spuse că are. 

— Tu n-ai fost cumva pândar colo-n Vietnam? 

James răspunse afirmativ. 

Patterson avea de gând să jefuiască un cazinou pe care niște 
indivizii îl ţineau într-o casă izolată de lângă Gila Bend și se 
întreba dacă lui James nu i-ar plăcea să facă niște bani. 
Patterson îi promise că jefuirea unui cazinou aflat în mijlocul 
deșertului, în crucea nopţii, va semăna oarecum cu o operaţiune 
de război. James spuse: 

— Bine, atunci. 

e 

Li se spusese că pacientul este un copil, însă era un om 
matur, la treizeci și ceva de ani, luptător Vietcong, probabil. În 
acest punct, cei care-i aduseseră la pacient le spuseră că este 
un fermier care dezgropase un proiectil de artilerie neexplodat. 
Judecând după natura rănii - un braț mutilat, dar restul corpului 
aparent neatins -, părea foarte posibil ca omul să fi intenţionat 
să recupereze proiectilul pentru a-l folosi împotriva 
producătorilor lui americani. Modul în care pacientul înregistrase 
rănile nu avea nicio importanță pentru doctorul Mainichikoh, iar 
lui Kathy chiar nu-i păsa. Împreună cu Land Rover-ul doctorului, 
ajungea mai ușor în sate decât ar fi ajuns dacă ar fi așteptat una 
dintre echipele FSCL, iar pentru ajutorul pe care i-l dădea ca 
asistentă o plătea cinstit. În sate, doctorul Mainichikoh era 
cunoscut drept „doctor Mai”, ceea ce, cu o ușoară inflexiune 
ascendentă, putea însemna „doctorul american”, iar astăzi 
acest lucru condusese la confuzie - Kathy, în mod evident 
americancă, a fost luată drept doctor, iar sătenii crezuseră că 
japonezul mărunţel care o însoțea era asistentul ei. Mai nu 
făcuse nicio încercare de a-i lămuri, ci se limită să preia 
controlul situaţiei și să dea ordine. Ei îi plăcea să lucreze cu el. 
Era descurcăreţ - o cerință obligatorie, dată fiind lipsa de 
resurse - și binedispus, într-atât încât uneori părea de-a dreptul 
insensibil la fapte grave. Din câte înţelegea ea, era un om 
bogat, provenind dintr-o familie din Tokio care se ocupa de 
import-export. Dacă familia lui făcea afaceri cu Vietnamul, asta 
n-o mai știa. 


560 


Cei doi bărbați care îi conduseseră acolo ridicaseră un soi de 
dispensar la umbra unei prelate de pânză. Intinseseră pacientul 
pe o masă de scânduri pătată de sânge și-i spuseră lui Kathy că 
erau pregătiţi să sterilizeze imediat ustensilele. Când doctorul 
Mai începu consultaţia ei reușiră să-i înțeleagă rolul și îl 
întrebară dacă pot să aprindă focul. El le răspunse afirmativ. 

La amputare contribuise explozia însăși, dar antebraţul se mai 
ținea printr-o bucată de os, niște mușchi și carne mai jos de cot. 
Intr-o zi așa de călduroasă și fără instrumente de identificare a 
punctului de început a deficienței arteriale pe membru era greu 
să-și dea seama ce să taie și ce să lase, însă doctorul Mai era 
foarte încrezător în abilitatea lui de a determina întinderea 
tesutului devitalizat. 

— Poate rămâne cu cotul, zise el. A fost un exploziv mic. Dacă 
ar fi fost o mină antipersonal, ei bine, ar fi trebuit amputat tot 
membrul, așa-i? Pentru că s-ar fi cangrenat. 

Ea ar fi putut răspunde că, având în vedere faptul că aceasta 
era singura șansă a pacientului de a beneficia de-o intervenţie 
chirurgicală, o amputare mai de sus era mai potrivită și poate că 
tot braţul ar fi trebuit înlăturat, dar doctorul Mai nu i se adresase 
ei. Obișnuia să vorbească pentru sine, și întotdeauna în engleză. 

— Omul ăsta e destul de bine făcut. Un pacient bun. Și nici 
măcar nu e în stare de șoc. 

Pacientul se uita drept spre bucata de pânză care îi apăra de 
soare și părea ferm hotărât să nu-și piardă cunoștința. 
Aproximativ o duzină de răni de șrapnel pe faţă și pe piept 
fuseseră deja excizate și suturate cu aţă de croitorie. Una, pe 
pomete, lipsise puţin să-i scoată ochiul stâng. 

Aveau doar Xilocaină, dar doctorul efectuă vesel o blocare 
axilară a plexului brahial și se apucă de lucru în vreme ce Kathy 
își ștergea transpiraţia de pe față cu o bandanna sterilizată cu 
alcool de frecţie. 

Cei doi camarazi ai pacientului stăteau pe vine lângă un 
copac din apropiere, pregătiţi să aducă orice ar fi fost nevoie, de 
parcă ar fi avut ce să aducă. Familia bărbatului se retrăsese într- 
o colibă, toți mai puţin o mamasan știrbă care îndeplinea un 
ritual cu o semnificaţie intimă la doar câţiva metri mai încolo, în 
soarele necruţător, în fumul focului de cărbuni și-n aburii oalei în 
care fierbeau instrumentele: un dans marcat de ezitări rău 
prevestitoare, salturi bruște și arabescuri. Doctorul Mai aproba 


561 


spectacolul fără niciun comentariu și Kathy îl privea ca pe o 
invocare a însănătoșirii pacientului. Ideea că printre zdrenţuroși, 
descreieraţi, sașii, apoplectici, printre deviaţi, printre îngălaţi, 
bâlbâiţi, hliziți, puţină atenţie afectuoasă ajută la înălțarea 
spirituală a sărmanilor oropsiţi de soartă, a vizionarilor orbiţi, a 
vagabonzilor blagosloviţi - întotdeauna întreţinuse această idee 
romantică. 

Domnul Mai își luă maceta din cazan și turnă un sfert de litru 
de spirt peste ea și spuse: „Banzai”. Kathy râse și trase pielea în 
direcția cotului. 

— In timpul Războiului Civil, zise doctorul Mai, efectuând 
prima incizie și începând să taie concentric primul strat de carne 
spre fascia de dedesubt, amputarea era o treabă extrem de 
revoltătoare. Acum putem fi optimişti. 

— Războiul Civil al meu? întrebă ea. Adică Războiul Civil 
american? 

— Da. 

— Eu sunt din Canada, zise ea. Sunt canadiancă. 

— Înţeleg. Între forţele Uniunii și cele Confederale. 

— Canadienii n-au participat la războiul acela. 

— Înţeleg... Canada. 

— Ştii că eu sunt din Canada. 

— Da. Dar credeam că și Canada face parte din Statele Unite. 

— Noi suntem la nord. 

— Tot timpul nord și sud. Niciodată est și vest în războaiele 
civile. 

Ea dădu drumul pielii și când aceasta se retractă, doctorul 
Mai, apăsând cu palma pe dosul lamei și mișcând mânerul sus- 
jos, reteză fascia și primul strat de mușchi. Pe măsură ce fiecare 
strat se retracta, el îl reteza pe următorul. Când întâlnea un vas 
sangvin, Kathy îl clampa cu aţă. Cu mâinile, ea aplica presiune 
mai sus pe mușchiul ce urma a fi secţionat. După ce mușchii de 
profunzime se retractară, doctorul luă fierăstrăul din cazan și 
atacă osul, în vreme ce ea iriga locul cu substanţă salină dintr-o 
seringă mare. 

Doctorul înlătură braţul retezat, aruncându-l de pe masă pe 
jos, între picioarele sale, după care luă bandanna și se șterse pe 
față, în timp ce Kathy trase capetele nervilor principali și-i tăie 
cât mai de sus. O arteră încă sângera și ea o clampă din nou. 


Curăţă și puse instrumentele la locul lor. În același timp, 
doctorul Mai luă mâna bătrânei nebune și dansă câţiva pași cu 
ea. Realizase un ciot concav reușit - era un tehnician excelent și 
avea un al șaselea simț medical autentic, dar Kathy se întreba 
dacă chiar trebuiseră să lase atât de mult din braţ. Într-o 
vietnameză fluentă, doctorul îi instrui pe tovarășii pacientului 
cum să-i îngrijească ciotul și să prevină retractarea pielii folosind 
bandă adezivă și un bandaj Ace. El pur și simplu nu avea 
dotarea necesară ca să înfășoare în ghips restul de braț și să 
facă o atelă în scară și plasă și fir retractor și tot restul, dar asta 
nu avea importanţă. O singură privire la faţa pacientului îți 
spunea că va supravieţui. Kathy avea în trusă șapte seringi de 
16,2 miligrame de morfină fiecare și i le lăsă pe toate lui, pentru 
că se vedea cu ochiul liber că omul acela avea să 
supravieţuiască. 

Doctorul Mai se duse la Land Rover, își luă plosca de pe 
scaunul din faţă și bău cu poftă, după care i-o întinse lui Kathy. 
Ea refuză. 

— Nu te văd bând destulă apă, Kathy. 

— Beau multă. 

— Te-ai adaptat bine la tropice. Cât ţi-a luat să te adaptezi? 

— Am locuit în Filipine vreo doi ani înainte să vin aici. 

— Ești aici de cinci ani, nu? 

— Cinci ani. Aproape. 

— Da. Cât de mult vei sta? 

— Până când se termină. 

(J 

Într-o însorită dimineață de noiembrie, cu doar două 
săptămâni înainte să ajungă la închisoare, James se căsători cu 
Stevie la tribunal. 

Familia lui venise să asiste. Într-o rochie de mers la biserică, 
cu umeri umflaţi, mama lui semăna cu ţăranca dezrădăcinată 
care și era. Fratele Bill purta un sacou sport de culoare albă 
peste un tricou alb și, cum stătea toată familia în faţa ofițerului 
de stare civilă, el transpira ca și când s-ar fi aflat în boxa 
acuzaților, în vreme ce tânărul Burris surâdea afectat și chicotea 
ca o fată, și cu o fată și semăna, cu părul crescut aproape până 
la umeri. 


563 


Părinţii lui Stevie erau de părere că se mărită cu un criminal. 
La început promiseseră că vor participa, dar până la urmă 
rămăseseră acasă. 

Când proaspeții însurăței plecară de la tribunal, mirele avea 
sub ochi cartierul Deuce, porţiunea din Second Avenue unde 
cerșetorii se rostogoleau în rigole, și dincolo de Deuce cartierul 
în care locuia el. 

După aceea fripseră la grătar mușchi de vită în South 
Mountain Park. Bill Junior se îmbătă criţă și Burris, care avea 
paisprezece ani, dar nu părea să aibă mai mult de unsprezece, 
fumă fără să se ascundă. Mama lor rămase singură într-un colț, 
gata să le predice tuturor celor care ar asculta-o sau să 
povestească tragediile familiei. 

Nunta nu schimbă multe. James continuă să locuiască în 
apartamentul lui și Stevie rămase la părinţii ei, cât timp James 
se vedea pus în faţa unor acuzații de ultraj agravant și jaf armat. 
Avea să pledeze nevinovat și să iasă pe cauţiune, dar curând 
avea să apară iar în fața judecătorului și să-și schimbe depoziția 
și să-și primească pedeapsa. Viitorul său nu prea avea cale de 
întors. Cu toate acestea, avocatul numit din oficiu insistă să 
urmeze toţi pașii procedurali pentru a putea ajunge la cea mai 
bună înțelegere cu procurorul. James și Pat Patterson, tânărul 
rockabilly, se descurcaseră bine la început, dar norocul îi 
părăsise și poliţia îi arestase fără complicaţii în faţa unei taverne 
cam la o oră după cel de-al patrulea jaf al lor. Patterson, eliberat 
condiționat, plecase direct înapoi la Florence. 

Deoarece era prima lui încălcare a legii și grație dosarului său 
de veteran de război, James se putea aștepta să ispășească nu 
mai mult de trei ani, probabil doar doi. Stevie jură că îl va 
aștepta. James ar fi putut fugi în Mexic, dar era obosit, foarte 
obosit. 

e 

Cu patru zile înainte de pronunțarea sentinței, cu patru zile 
înainte de prima masă în închisoare, cu zece zile după căsătorie, 
James încă nu gustase ceva gătit de soţia lui, așa că se duse să 
ia micul dejun pe South Central Avenue. Se așeză într-un 
restaurant alături de alţi clienţi demenţi, un bărbat care făcea 
grimase, altul care înjura, și comandă un ou. Proprietăreasa 
dolofană, probabil de origine chineză, stătea lângă casa de 
marcat și își mânca terciul de ovăz dintr-o cană de cafea. Rupse 


564 


cu dinţii jumătate dintr-o felie de pâine și o molfăi, vorbind în 
același timp ceva într-o engleză aproximativă, însă James nu 
înţelegea o iotă - vorbea într-un fel nazal, tărăgănat. Dintr- 
odată, el simţi din plin miros și gust de Nha Trang. 

Atenţia i-a fost distrasă de un bărbat din separeul de alături, 
care ședea de-a curmezișul cu picioarele afară pe interval. 

— M-am îndopat cu speed. Da, zise el foarte încet, sunt un 
băieţel speedy. 

— Nu am dispoziţia mentală de-a găsi asta interesant, îl 
lămuri James. 

— Știi unde eram acum șapte ore și douăzeci de minute? 
Eram acasă. Ştii unde e casa mea? În San Diego. Știi ce făceam? 
Stăteam în faţa unei oglinzi - o oglindă mare, OK? - gol pușcă, 
cu o armă de calibru 357 în mâna asta, o ţineam la tâmplă exact 
așa. O să mă împușc. Mă crezi? 

James lăsă furculiţa jos. 

— Mda. Am avut o mică problemă cu jocurile de noroc. Mică? 
Futu-i. Am rămas în curul gol. Fără soție. Copii. Casă. Sunt falit. 
Casa a rămas la ea. Și mai am de plătit un milion de ani rate la 
ea. Futu-i. Eram gata să-mi împrăștii creierii în tot dormitorul 
soră-mii. Chiar așa. Da, în mă-sa. Da’ nu voiam să vină soră-mea 
acasă și să găsească așa o mizerie - ori n-am avut coaie să mă- 
mpuşc, recunosc. Așa că mi-am spus că tre’ să găsesc un mod 
de a pune capăt spectacolului ăstuia monstruos, un mod rapid și 
fără durere, care să nu dea de bănuit că a fost vorba de o 
sinucidere. Așa că m-am îmbrăcat și am hotărât că asta tre' să 
fac, să urc în mașinuţa aia străină, Volkswagenul lu’ soră-mea, 
că-i mașina ei, nu a mea. Așa că am urcat în ea și am pornit 
motorul și-am luat-o spre est pe Autostrada 8, prietene, afară 
din San Diego, și am aprins faza lungă și mi-am spus că o să 
intru frontal în primul camion care-mi face semne cu farurile, c-o 
să-mi fac o ieșire în stil kamikaze. Și am ţinut ambele mâini pe 
volan tot drumul, prietene, nu le-am luat de pe el decât ca să 
mă scarpin la boașe sau ca să scot capacul unui flacon de 
metamfetamină și să mai dau pe gât vreo două pastile. Și-ţi 
spun un lucru. Tot drumul, cinci sute cincizeci de kilometri cel 
puţin, nimeni nu mi-a făcut semn cu farurile, dom'le, ni-meni, 
nici macar o dată nu m-au bliţat cu farurile. Și ăsta-i un miracol. 
E un miracol că sunt aici viu. Nu știu ce înseamnă asta. Dar sunt 


565 


viu. Asta-i tot ce știu. Și altceva pe lume nu mai știu, decât asta. 
Că sunt viu. 

Nu părea sub efectul metamfetaminei. Părea foarte calm și nu 
se agita, stătea cu piciorul drept peste genunchiul stâng și cu 
mâinile împreunate în faţă, pe coapsă. Avea ochii roșii, însă erau 
înconjurați de lumina iubirii. Comandase pâine albă prăjită cu 
unt, pe care o rupea bucăţi mici și le vâra între buze. Scăpără un 
chibrit, aprinse o ţigară și aruncă chibritul în farfurie. 

James spuse: 

— Ai avut o pornire sinucigașă. 

— Mda. Categoric. 

— Am avut și eu porniri de-astea. 

— Da. 

— Hei. Mai ai pistolul? Vrei să te împușc eu? 

Bărbatul era îmbrăcat într-o jachetă sport parcă de tweed 
peste un sveter bej, pantaloni de pijama de-un albastru pal și 
papuci de casă roșii. Trase gânditor din ţigară. 

— Am lăsat pistolul acasă, zise el. 

(J 

Cu o zi înainte de ultima înfăţișase a procesului lui James, Bill 
Houston își scoase fratele în oraș la o discuție. ÎI invită nu la 
tavernă, ci la o cafenea; James trebuia să înțeleagă că problema 
era serioasă. 

— Uite, nu se ştie niciodată. Tot ce ştiu e că ar fi bine să nu 
intri la maximă securitate, pentru că acolo întotdeauna cineva e 
înjunghiat și mai mereu ajungi în carceră. Așa că în timp ce 
aștepți clasificarea, vorbește întruna despre educaţia ta. Orice 
avocat, tipii ăia, oricine din tagma lor ţi-ar vorbi, tu spune doar 
„educaţie, educaţie”. Vrei să termini liceul, vrei să înveţi o 
meserie. Vorbește doar despre lucruri de-astea și te vor trimite 
la securitate medie. La securitate medie e mai bine. E mai ușor. 
Oamenii nu-s atât de nebuni. Poţi ieși în curte cam oricând vrei. 
E bine. Crede-mă, numai la maximă securitate să nu ajungi. 

— Cine e închis acolo? 

— Unde? La securitate medie? 

— La Florence. Indiferent, la medie sau maximă. 

— Păi, o mulţime de indivizi. 

— Acolo e și babacul? Tatăl tău? 

— Nu-i tatăl meu. E tatăl tău. 

— N-are importanţă. E acolo? 


566 


— Maa. E la maximă. Nu. Cred că a ieșit. 

— Ești sigur? 

— Aha. Cred că a ieșit. Ea nu-i mai face vizite, oricum. 

— Nu se mai duce? 

— De când am ieșit eu, nu. Din câte știu. Așa că soțul ei tre’ 
să fie undeva. 

— Unde? 

— Nu știu. Altundeva. 

Bill își lăsă fratele cu o ultimă strângere de mână, neștiind 
sigur dacă se făcuse bine înțeles, și plecă spre centru ca să 
caute de lucru la oficiul de muncă sau să piardă timpul în parc. 
Venise toamna deșertică, vremea de curăţat livezile. Îi observă 
pe cei care tăiau crengile măslinilor de pe marginea 
bulevardelor cu fierăstraie electrice și simţi o schimbare în- 
lăuntrul său. 

Işi dorea o motocicletă. Se întreba dacă ar fi fost greu să fure 
una. Se plimbă căutând una în faţa tavernelor, apoi, la orele 
târzii ale după-amiezii, intră în taverne pentru un pahar de tărie 
cu preț redus sau de porto. Ca vin nobil, porto nu era la mare 
trecere, însă cei forţaţi de împrejurări, ca el, își făcuseră 
socoteala că, raportat la preţ, acesta dădea cele mai mari 
satisfacţii. 

— Dens și indecent de dulce, zise o femeia de vârstă mijlocie, 
toastând tristă spre el. Nu tu! se grăbi ea. Mă refer la porto. E 
dulce. Tu pari acru. Și eu sunt acră. 

Problema ei, îi spuse ea, era că ginerele ei murise în Vietnam. 
Houston zise că are și el un frate tocmai întors de acolo. 

— Nu. Serios? Vino aici, zise ea, tre’ să-ți prezint pe cineva. 

Și-l duse de mână la un separeu ca să i-o prezinte pe fiica ei, 
văduvă de război după un an lung departe de băiatul cu care se 
măritase cu doar o săptămână înainte ca el să plece la război. 
Fusese ucis aproape de sfârșitul stagiului. Houston se uită la 
fotografiile lor de nuntă. Nu fusese o petrecere pe gustul lui. 
Doamnele făcură cinste cu un rând. Tânăra văduvă bea prea 
multe beri, dar în loc s-o podidească plânsul, povesti cum 
plânsese la înmormântarea tânărului ei soț, cât de bucuroasă 
plânsese, căci se temuse că nu va putea plânge. Petrecuse 
ultimele zece zile de când primise vestea într-o stare de 
ușurare. Acum nu va mai trebui să-l aștepte acasă și să încerce 
să-l cunoască din nou. In lipsa soțului, ea se schimbase mult. Nu 


567 


știuse ce să facă în privinţa asta. La înmormântare, îi oferiseră 
un steag împăturit în triunghi. 

— Mda, am primit un steag. 

— Nu zău. Un steag? O, adică un steag american. Glorie 
eternă. 

Houston își lipise piciorul de coapsa ei. 

— Păi, ei nu-i spun Glorie eternă, nu? Îi spun altfel. 

— li spun altfel, cred. Mda. 

— Stele și Dungi sau așa ceva. 

— Frăţiorul meu a fost acolo. Infanterie. A câștigat o Inimă 
Purpurie. 

— Serios? Inima Purpurie? 

— Absolut. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— A călcat într-o capcană într-un tunel. Un băț din ăla cu 
excremente. Sau a călcat în el alergând, așa ceva. 

— Oau. Pfi. 

— Putea să fie mai rău. Luptătorii ăia Vietcong fac niște 
capcane cu adevărat demente. El a nimerit doar într-un băț de 
bambus, de fapt. Dar s-a ales cu o rană. Una care i-a adus o 
Inimă Purpurie. 

— Oau, așa deci. A fost cumva șobolan de tunel? 

— Nu știu ce a fost. A ajuns la Pândari. Mamă - obișnuiam să-l 
țin la pământ și să-i salivez pe faţă. Ştii... să las saliva să curgă 
și s-o trag înapoi. 

— leee! făcură amândouă femeile. 

— Asta le facem noi, marinarii, Pândarilor. 

— leee! 

— Aha. Scârbos, așa-i? 

— Soțul meu a divorțat de mine, zise mama. E ca și când ar fi 
murit. Numai că nu primeşti un drapel și eu încă mă gândesc 
zilnic cum l-aş omori. 

— De tatăl tău vorbeşte? o întrebă Houston pe fată. 

— Aşa au spus doctorii, răspunse ea. 

De îndată ce mama se ridică pentru a merge la baie, Houston 
spuse: 

— Vrei să mergem la un hotel ieftin și să ne uităm la teve sau 
ştiu eu ce? 

— Dacă tu ai bani, scumpule, eu am timp. 

— Uite aici. Vezi ce-i asta? 


568 


— E juma’ de dolar. 

— Exact, economiile mele de-o viaţă. Pentru alţi cincizeci de 
cenți, mi-l vâr pe cur în sus. Îmi sparg o sticlă în cap. 

— Am eu bani, scumpule. Primesc despăgubiri de război. 

Fata se sprijini de el și îi atinse ușor cu degetele părul de pe 
piept. Noaptea, în deșert, temperatura scădea bine sub zece 
grade Celsius, dar Bill Houston umbla fără nimic pe sub jacheta 
de piele neagră. Numele lui de stradă era Leather Bill. Restul 
garderobei sale cuprindea jeanși și ghete scâlciate de asprimea 
vieţii. 

— Ar fi bine să găsim ieșirea înainte să se întoarcă mama, 
zise fata. 

Când deschise ochii dimineaţă, își dădu seama că ea găsise 
ieșirea motelului ceva mai devreme. Un bărbat sigur pe el ar fi 
plecat primul și i-ar fi scotocit prin poșetă. În schimb, el se 
cuibărise în vise pe care nu și le mai aducea aminte. 

Trăise aproape douăzeci și cinci de ani, greutăţile prin care 
trecuse aveau în mintea sa culoarea unor aventuri tinerești 
după care, într-o zi, avea să urmeze o perioadă de intensă 
autoperfecţionare, apoi împlinirea persoană și relaxarea. Dar în 
acea dimineaţă, în mod special, se simţea ca un om peste bord 
departe de orice port, rămânând la suprafaţă doar de dragul 
plutirii, așteptând să-l lase puterile. 

Când va porni înot spre mal? Când va primi darul disperării? 
Rămase în așternuturi în camera răcoroasă, mirosind a 
dezinfectant Lysol, până când managerul motelului ciocăni la 
ușă. Ceru zece minute, făcu duș și se întoarse în pat pentru a 
aștepta ciocănitul decisiv. 

e 

James avea un coleg de cameră, veteran și el, un motociclist 
pe nume Fred, și Harley-ul lui Fred, care ocupa mare parte din 
living. Intr-o zi, James observă că prietenul lui nu mai venise de 
o vreme, poate de o lună sau chiar două, și pentru a-l face să se 
întoarcă, asta dacă mai era încă în viață, James înfăptui 
simbolicul sacrilegiu de a  încăleca pe Harley-ul lui 
Fred și a învârti cheia în contact. Trei mișcări de pedală și 
motocicleta prinse viață exploziv și începu să toarcă sub el și să 
trepideze. James eliberă ambreiajul și Harley-ul ţâșni drept în 
perete și el se trezi întins sub motocicletă, pe podeaua 
livingului. Abia reuși să ridice singur vehiculul - prea multă 


569 


băutură și prea multă lenevie; era un caz pierdut. Nici de mirare 
că pierdea atâtea bătăi. Dar îi plăcea să piardă, se bucura de 
acea dreaptă letargie atunci când se făcea ghem și cineva îi 
trăgea șuturi în cap și în spate și în picioare, îi plăcea să stea cu 
fața în propriul său sânge în vreme ce vocile strigau: „Termină! 
Ajunge! Îl omori! Îl omori!”, pentru că greșeau. Mai era mult 
până să-l omoare cineva. 


e 1983 œ 


Hao aduse New Straits Times în bucătărie, îl puse pe masă și 
opri micul ventilator electric pentru a citi. Din câte înțelegea 
Kim, nu zgomotul ventilatorului îl deranja, ci felul în care acesta 
mișca paginile. În fiecare seară se așeza acolo cu ediția de 
dimineață a New Straits Times, ziarul la care era abonat 
doctorul Bourgois, și analiza știrile în engleză îmbrăcat doar în 
chiloți. Joia sau vinerea citea și Asiaweek. Ce rost avea să citeşti 
zilnic ziarul într-un loc care nu era al tău, chiar dacă locuiai 
acolo? Pe ea nu o deranja dacă îi semnala anumite întâmplări, 
însă îi interzisese să-i vorbească despre orice sărbătoare trivială 
malaeziană. Pe Kim o incomodau influenţele islamice din jurul 
lor, vociferările de la moschei și ceremoniile publice de 
circumcizie a prinților de treisprezece ani. Chiar și așa, locul 
acesta o mulțumea. Își recăpătase parcă forţa - aceea din 
adolescenţă. Doctorul Bourgois o trata cu medicamente gratuite 
de la spitalul său și Kuala Lumpur era plin de botaniști chinezi 
care o ajutau să-și păstreze sănătatea. Unii promiteau imunitate 
la orice. Ei nu-i trebuia asta. Dacă nu te răpune boala, mori de 
ghinion. ; 

Soțul ei se opri din citit și ridică ochii spre ea. Intinse mâna 
după ceașca lui de ceai goală și se uită în ea, de parcă lectura i- 
ar fi fost întreruptă de-o bruscă nevoie de a o examina. 

Kim întrebă: 

— Ce este? 

— Nimic. 

— Ceva este. Nu spune că nu este. 

— Cineva din Saigon. 

Ea se poziţionă în spatele lui. El acoperi jumătate de pagină 
cu mâna și ea se întinse peste umărul lui și i-o dădu la o parte. 

— Canadianul? 

— Un american. 

— Nu. Scrie „canadian”. „Canadian” știu să citesc. Și „Benet”. 

— Nu e canadian. Și nu așa îl cheamă. Dar mi-amintesc de el. 
L-am cunoscut. 

— Unde? Aici, în Kuala Lumpur? 


571 


— Nu, acasă. 

— Atunci nu te gândi la asta. 

e 

Nu te gândi la asta? Dar mă gândesc. Mă gândesc la noroc... 
La suferinţă... la gratitudine... toate amestecate într-o otravă. Și 
noi am băut-o. 

Norocul și sacrificiul celorlalţi îi aduseseră să trăiască acolo, în 
apartamentul servitorilor, aflat în spatele casei doctorului din 
Marsilia. Kim spăla rufele și uneori se ducea să șteargă praful în 
casa doctorului, așa cum făcuse de când se știa, deși doctorul 
avea alţi servitori pentru asta; iar Hao conducea mașina. Ducea 
și aducea fetele de la școală și de la cursurile de pian și de dans. 
Tinerele urmau Școala Americană și vorbeau engleză foarte 
bine. Hao comunica cu părinţii în franceză. Zilnic, doctorul 
Bourgois mergea pe jos câteva cvartale, ducându-se și 
întorcându-se de la spitalul unde lucra ca administrator. Hao o 
ducea pe soţie la cumpărături, la clubul de bridge și la librării. 
Totul graţie norocului și sacrificiului celorlalţi. Dar unii dintre 
ceilalți nu aleseseră de bunăvoie sacrificiul. El îi alesese pentru 
ei. Și urmase suferinţa. Festa pe care i-o jucase lui Trung Than - 
cel mai josnic lucru pe care îl făcuse vreodată. Și totuși nu 
fusese deloc dificil. Americanii făcuseră să-i fie ușor. Cea mai 
îngrozitoare crimă a sa, și unde dusese ea? Americanii îl 
aruncaseră pe Trung într-un lagăr de prizonieri din care ieșise 
erou al cauzei, cu o casă în Saigon și statutul de membru de 
partid. Istoricii veniseră să-i ceară interviuri. Bravo lui Trung. 
Transformase răul în bine. lar Saigonul devenise Ho Chi Minh 
City. 

Unii dintre ceilalți aleseseră sacrificiul de bunăvoie, însă cu 
forța sufletului lor; și urmase gratitudinea. Faţă de colonel. Faţă 
de infanteristul care-și aruncase casca peste grenadă și apoi se 
aruncase el însuși peste cască. Și faţă de americanii care îi 
ajutaseră să scape. Americanii își amintiseră, își ţinuseră 
promisiunile faţă de el și chiar faţă de ţara lui. Nu își încălcaseră 
cuvântul dat. Ei pur și simplu pierduseră războiul. 

Și mâine - sau poimâine - avea de gând să-i spună lui Kim că 
primise vești despre nepotul lor Minh - le primise de la o familie 
de vietnamezi care ţineau un restaurant în Singapore, vechi 
emigranţi care înființaseră o reţea mondială pentru facilitarea 
legăturii între clanurile risipite pe tot globul. Minh supraviețuise 


572 


- cine putea ști prin câte trecuse pentru asta? - și locuia 
aproape de Boston, Massachusetts. Minh descoperise rude în 
Texas care pescuiau în Golful Mexic și care puteau fi convinse 
să-i ajute pe vărul lor Hao și pe soţia lui să ajungă în America. Și 
asta, din nou - noroc. Alesese bine tabăra. Ce viaţă norocoasă? 

Soţia lui aprinsese focul și ceainicul trepida pe aragaz. El nu 
observase. Credea că ea e tot în spatele lui, că studiază chipul 
din ziar. 

Îi aduse ceainicul. 

— Ce scrie? 

— Că are multe probleme. 

— II poți ajuta cu ceva? 

— Nu. L-am cunoscut, atâta tot. 


8/1/83 
Dragă Eduardo Aguinaldo, 


Probabil că ai primit deja o scrisoare de la mine. Dar în 
caz că n-ai primit. 

Numele meu este William Benet. Toţi îmi spun „Skip”. 
Și tu, de fapt, îmi spuneai „Skip”. Îti amintesti cumva 
de mine? Să spunem doar că nu mai sunt persoana de 
atunci și atât. Dar îți amintești de mine? 

Locuiesc bună parte din timp în Cebu City. Locuiam. N- 
am mai fost acolo de doi ani - aproximativ. Prin părțile 
alea sunt cunoscut drept „William Benet, canadianul”. 
Am familie în Cebu City, o femeie soție și trei copii. Nu 
e uniune consfințită prin lege. Ai grijă de ei, bine? 
Numele soției este Cora Ng. Verișoara ei e proprietara 
Ng Fine Store aproape de docuri. Ea te poate ajuta să-i 
găsești. Când am verificat ultima dată, dețineam două 
clădiri în cartier. Cora iți poate spune care anume. Se 
pricepe la bani mai bine decât se pricepe la imobiliare, 
deci poate ești bun să te ocupi de vânzare în locul ei și 
să ai grijă să primească banii. 

Știu că a trecut mult timp, Eddie. Știu că cer mult, dar 
nu știu la cine altcineva să apelez. Toţi oamenii pe 
care îi cunosc sunt escroci, exact ca mine. 


Dacă aceasta este a doua scrisoare pe care o primești, 
ijartă-mă că insist, dar nu ştiu sigur care dintre ele îti 
va parveni. Pentru mine nu e o problemă să scriu o 
scrisoare în plus, îți spun sincer. Aici nu fac decât să 
scriu scrisori pe care nu știu cui să le adresez. 
Condiţiile sunt tolerabile, ne spălăm toți într-o găleată, 
mâncăm orez cu bucăți de pește, nu sunt viermi, apa 
are gust bun. Nu e ca un lagăr japonez din Birmania. 
Ți-aduci aminte de coloneh În comparație cu poveștile 
lui despre „40 Kilo”, locul ăsta e ca o după-amiază la 
Polo Club. 

Dacă dai din întâmplare peste cineva din vechea 
noastră echipă, vreau să îi spui că n-a murit colonelul. 
Corpul lui a murit, dar el trăiește în mine. Cât despre 
cei indivizii care susțin că n-a murit fizic și că fuge de 
nebun prin Asia de Sud-Est cu un pumnal între dinți și 
că agită în aer un cutit de abordaj însângerat - se 
înșală. A plecat categoric dintre noi. Va trebui să mă 
crezi pe cuvânt. 

Acuzațiile care mi s-au adus vor rămâne în picioare. 
Fie că mă spânzură, fie că doar mă tin închis, nu voi 
mai alerga de capul meu prin Asia de SE o bună 
bucată de vreme. Ai grijă de familia mea, bine, 
bătrâne? 


Vechiul tău amic, 
Skip 
( William French Benét) 


Pomenise de Polo Club! Scrisoarea sosi Împreună cu altele pe 
care Eddie le luă la club cu gândul de a le parcurge în timpul 
mesei de prânz - o scrisoare par-avion, scrisă foarte mărunt și 
purtând ştampila Kuala Lumpur, Malaezia. Acuzaţii? Spânzurare? 
Pentru ce? Eddie nu auzise nimic despre aşa ceva. Avea un 
prieten la Manila Times care probabil se putea interesa de toate 
astea. lar colonelul - în viață? Nu primise niciodată vreun raport 
care să anunțe contrariul, niciun cuvânt despre decesul 
colonelului. Nu ținea legătura cu nimeni din „vechea echipă”, 
dar în mod sigur ar fi aflat de eventuala moarte a colonelului. 


574 


Cât de des se gândise la Skip Sands. Cât de rar făcuse ceva în 
privinţa asta. Nu încercase niciodată să-i dea de urmă. Pe Skip îl 
asocia cu uciderea preotului pe malul râului Pulangi, în 1965, de 
departe cel mai grav lucru pe care-l făcuse în viaţă, iar 
împrejurările, războiul, datoria, bunele intenţii, nu cântăreau 
deloc în balanţă. 

Eddie plecă de la masa de sub umbrar, de lângă piscină, și 
străbătu restaurantul spre pistele de popice. Omul îi știa 
mărimea la pantofi fără să mai întrebe. Doi puști jucau la pista 
din mijloc, nu se descurcau prea bine cu popicele acelea mici, 
jumătate cât popicele normale, și cu o bilă fără găuri pentru 
degete, greu de manevrat și cu efect redus asupra țintelor. 
După fiecare lovitură, un băiat apărea din întunericul de 
deasupra popicelor căzute pentru a le prinde și a le repoziționa. 
In adolescență, Eddie arunca bila tare și făcea popicele să 
zboare, cu speranţa că una îi va lovi în cap pe vreunul dintre 
copiii aceia, însă ei cunoșteau jocul și stăteau la distanță. 

Eddie înregistră un scor de nouăzeci și ceva de puncte, deloc 
rău când jucai cu popice mici, și bău 7UP și grenadină, așa cum 
făcea în copilărie. In urmă cu șase săptămâni, după o orgie din 
ajun de Anul Nou, jurase că nu se va mai atinge de alcool. 

Urcă scările și străbătu holul de la intrare spre interfon, îl 
atenţionă pe Ernesto în cabina șoferilor și rămase să aștepte în 
faţa clădirii. Terenul dimprejur și parcarea de la Polo Club nu se 
schimbase de zeci de ani și, dincolo de perimetru, în 
subdiviziunea parcului Forbes, totul era în continuare bine, dar 
dincolo de parcul Forbes aștepta haosul. Carantina peluzelor 
frumoase și a caselor impunătoare era una cu orașul sufocant. 
Avea de gând să se mute. Era bogat, putea să se ducă unde 
voia. li lipsea doar o destinaţie. 

Imogene nu era acasă. Copilul probabil că ieșise deja de la 
școală, dar plecase în vizită la vreun coleg sau făcea vreo 
boacănă. 

In biroul lui de la etaj, se așeză la masă și întoarse scaunul 
spre geam, strângând o cană de cafea în palme. Nu-i plăcea 
cafeaua. O bea și atât. 

— A venit o scrisoare. 

— Poftim? 

Carlos, băiatul în casă. Imogene, care fusese odinioară 
frumoasă, prefera ca el să-i spună „servitor”. 


Carlos așeză plicul pe masa lui. 

— E de la domnul Kingston. L-a adus șoferul cu mașina. 

Kingston, un american, locuia în apropiere. Observă că 
scrisoarea, venea de la închisoarea Pudu și îi era adresată lui, 
prin intermediul Consulatului Canadian din Manila. Kingston îi 
atașase un bilet pe care scria: „Mi-a fost dată de John Liese de la 
Ambasada Canadiană. Cred că e pentru tine - Hank.” Legătura, 
bănuia Eddie, era aceea că Kingston făcea afaceri multe cu 
Imperial Oil of Canada, iar Sands se dădea drept canadian. 


18/12/82 
Dragă Eduardo Aguinaldo: 


Domnule Aguinaldo, numele meu este William Benét. 
În momentul de față mă aflu la închisoare în Kuala 
Lumpur, astept sentința pentru acuzații de trafic cu 
arme.  Avocaţii mei îmi spune să mă astept la 
spânzurătoare. 

Domnule Aguinaldo, sunt pe moarte și mă bucur. Mi te 
imaginez la fereastra mare a unei clădiri înalte, 
deasupra smogului, uitându-te în jos la Manila cum 
plutește ca un vis în gaze de eșapament și fum, un tip 
vesel, fără-ndoială, pântecos, un om pe care nu-l 
cunosc și care probabil că nu-și amintește de mine. 
Dar iți scriu pentru că ești singurul care îi poate 
transmite un mesaj din partea mea lui Eddie Aguinaldo 
de acum optsprezece ani, tânărul maior care s-a luptat 
cu gherilele Huk și a avut aventuri amoroase cu 
mestizas tinere și bogate și care l-a jucat pe Henry 
Higgins în „My Fair Lady” - ți-amintești? - și a fost cel 
mai bun actor de pe scenă. N-am nimic de spus 
nimănui altcuiva. Nimic de raportat cetățenilor acestei 
ere, moștenitorii vieților noastre. Așa că-i scriu lui 
Eddie Aguinaldo. Eddie Aguinaldo cel bun la suflet, 
care și-a rupt din timp și a riscat să-mi trimită un 
avertisment cu privire la pericolul în brațele căruia mă 
aruncasem deja în Cao Quyen, în Vietnam, acidul care 
dizolvă suflete în care tipii ca mine se scufundau în 
timp ce ne acopeream politicos gura cu batiste și ne 


plângeam de DDT și ierbicide pe când sufletele 
noastre  fierbeau nestingherite în ceva mult mai 
otrăvitor decât otrava. 

Sper că ești surprins să afli că am locuit în Cebu City 
din '73 până în '81. De atunci n-am stat nicăieri mult 
timp, până acum câteva luni, când am fost arestat în 
Belum Valley, de partea malaeziană a graniței 
thailandeze. Partea greșită, crede-mă, în care să fii 
arestat. 

In momentul acesta mă aflu la închisoarea Pudu din 
Kuala Lumpur. Dacă drumurile te vor purta în direcţia 
asta în următoarele câteva luni, treci să mă saluti. Mi- 
ar plăcea să văd o față cunoscută. Poti deduce singur 
că am ajuns să-mi sfârșesc viața sub un nor. Asta a 
fost rusinos. Sau ar trebui să fie. Însă eu nu mă simt în 
mod deosebit rușinat. 


Cu sinceritate, 
Skip 
William French Benét 


Se uită din nou la prima scrisoare: 


Toti îmi spun „Skip”. Și tu, de fapt, îmi spuneai 
„Skip”. Iti amintesti cumva de mine? Să spunem doar 
că nu mai sunt persoana de atunci și atât. Dar fti 
amintești de mine? 


Scrisoarea aceea îi fusese adresată lui Eduardo Aguinaldo, 
Parcul Forbes, Makati, Rizal, Insulele Filipine. Fără număr de 
casă, fără numele străzii, însă tot îi parvenise. lar numele lui nu 
era Eduardo. Numele lui era Edward. Ca un fel de glumă între 
amici, Skip îi spusese Eduardo. Skip se luase și pe el în râs. 
Poate sub influenţă latină, în insulele acelea care purtau numele 
unui rege spaniol, își lăsase o mustață caraghioasă și Eddie îi 
spusese Zorro. Sigur că-și amintea de tânărul american cu 
tunsoare cazonă și mustață. 

Stătea lângă fereastra din biroul său și se uita la piscină, la 
vestiar, la arborele de acacia care presăra flori peste peluză, și 
se întreba dacă momentele lui cele mai fericite nu fuseseră în 


577 


adolescenţă, când venea aici, în Manila, de sărbători, de la 
Institutul Militar Baguio, și alerga ca un bezmetic printr-un oraș 
fără limite; și pe la douăzeci și cinci de ani, operațiunile acelea 
de patrulare prin junglă alături de Skip Sands, omul de la CIA. 

Geamul lui dădea spre clădiri înalte, dar nu prea impunătoare, 
învăluite, așa cum și le imagina Skip, în gaze de eșapament. 
Cândva, locuinţele cu priveliști mai bune dădeau spre câmpuri 
de iarba-elefantului înaltă, drumuri de pământ, spaţii largi cu 
câteva clădiri înalte. Teatrul Rizal se vedea de la trei kilometri. 
Toată viaţa locuise în parcul Forbes. La marginea unui câmp 
pârjolit găsise odată o căţea moartă cu pui nou-născuţi la piept, 
pe care îi luase acasă și încercase să-i hrănească cu o pipetă. 
Genul acesta de om fusese el cândva. 

De curând îi venise din senin o idee pentru o satiră strașnică 
după My Fair Lady - o piesă într-un act, Noaptea nupții Lizei 
Doolittle și a lui Henry Higgins, cu versuri deșucheate pe muzica 
familiară a pieselor „The Street Where You Live” și „I've Grown 
Accustomed to Her Face”. 

Problema era că, în mediul cultural actual, spectacolul ar fi, 
aidoma Lizei Doolittle (cum și-o imagina el în scopul piesei), 
nemontabil. Și asta din aceleași motive: conformitate, pudoare, 
lașitate feminină. El însuși se simţea nepotrivit pentru mediul 
timpurilor sale. Nu putea decât să stea pe margine și să râdă de 
propria lui clasă, de emulii educați ai manierelor britanice și 
americane - soţia lui, tatăl ei, bunul senator, toți acești oameni 
-, o pojghiţă subţire de fineţuri plutind la suprafața unei 
mlaștini. 

Și toţi ceilalţi, filipinezii lui: o ceată de maniaci superstiţioși, 
căutători de miracole, idolatri, stigmatici notorii, autoflagelanțţi 
care alergau bezmetici de Vinerea Mare din provincie în 
provincie expunându-și rănile deschise, autoprovocate, în vreme 
ce alţii veneau să-i bată cu bețe sau să-i oblojească cu apă 
scoasă din conserve de supă vechi, și un bărbat din provincia 
Cotabato care, an de an, se lăsa crucificat într-o biserică în fața 
vecinilor săi înlăcrimați. 

Skip Sands trimis la ștreang. Și eu. 

De ce naiba nu? 

Işi spune: Sunt un om al naibii de bun, un om nefericit. 


Apropiindu-se de scările Vechii înalte Curți din Kuala Lumpur 
în ziua pronunțării sentinței, Jimmy Storm ridică privirea spre 
primul etaj și văzu câteva femei în rochii puternic colorate - 
secretare, probabil - participând la un picnic pe balcon, luând 
prânzul cu bolurile de orez în poala rochiilor lor puternic 
colorate. În timp ce mâncau duceau bolurile la gură, conversau, 
râdeau, păreau că aproape își cântă una celeilalte. 

La ultima treaptă se opri. Nu știa încotro să meargă. Consultă 
agenta zilei de după sticla afișierului, aruncându-și în același 
timp ţigara și stingând-o sub papuc, după care intră pe ușile 
mari de lemn ale Vechii Înalte Curți. Arhitectural vorbind, 
clădirea prezenta influențe maure, însă era ceva tropic-colonial 
în privinţa interioarelor spaţioase, reverberante și umbroase, 
care micșorau și potoleau grijile celor ce pătrundeau în ele. 

Ocupă un loc în cel mai din spate rând al Sălii de Judecată 
numărul 7, unde, la ora unu după-amiaza, un contrabandist de 
arme chinez pe nume Lau avea să fie judecat. Apoi, la ora două, 
venea rândul prizonierului William French Benet. 

Un extinctor galben. Douăsprezece tuburi cu neon. Un anunţ 
în malaeziană sau cum s-o fi chemând limba vorbită acolo - DI- 
LARANG MEROKOK -, deduse că însemna „Fumatul interzis”. 
Unsprezece ventilatoare instalate pe pereţi, în caz că sistemul 
central de răcire dădea chix. Storm se îndoia că asta se 
întâmpla vreodată. Totul funcţiona perfect în Kuala Lumpur. 
Oamenii păreau competenți și agreabili. 

În partea din faţă a sălii de judecată, un avocat într-un costum 
cenușiu stătea la masa apărării și examina dovezile împotriva 
clientului său, răsucind cilindrul a ceea ce părea a fi un Smith & 
Wesson Detective Special, trăgând cocoșul și ochind - preţ de 
un moment gol, meditativ - pupitrul înalt de la care, potrivit 
agendei afișate afară, domnul judecător Shaik Daud Hadi 
Ponusammy urma în scurt timp să prezideze ședința de 
judecată. ; 

Cu excepția lui Storm, avocatul era singur în sală. Indreptă 
pistolul spre masa liberă a secretarului de ședință, îndeosebi 
spre anunţul pe care era scris DI-LARANG MEROKOK. Apăsă 
trăgaciul și arma ţăcăni. 

Pauza de prânz se încheiase. Storm auzi zgomot de pași 
reverberând în clădire. Se ridică în picioare și se duse lao 
fereastră care dădea spre parcare, unde o furgonetă albastră 


579 


sosea acum de la închisoarea Pudu. Pe partea laterală a mașinii 
stătea scris POLIS RAJA DI MALAYSIA. Printre cei șase prizonieri 
chinezi și malaezieni îl recunoscu ușor pe falsul canadian Benet, 
chipul lui părând alb și mic în luneta furgonetei. 

Storm își reocupă locul. Câţiva oameni apăruseră deja în sală, 
vreo șase reporteri și doi spectatori. Secretarul de ședință veni, 
însoţit de un aprod; și apoi intră în sala de judecată însoţit de 
avocatul lui Benet, Ahmed Ismail. Părea blând și afabil, cu ochi 
mari, umezi de copil, cum își aranja hârtiile în faţa sa la umbra 
pupitrului impunător al judecătorului. Cortinele de pluș purpuriu 
care acopereau peretele din spate dădeau sălii de judecată 
aerul unui cinema vechi și, preț de un moment, Ismail semănă 
cu un școlar, îmbrăcat absurd în costum negru la trei piese, 
venit parcă să vadă un film. 

De la parter urca o scară direct spre boxa prizonierului, în 
mijlocul Vechii înalte Curți, așa încât, urcând-o, acuzatul, Lau, un 
băiat chinez care se uita speriat în jur, se văzu imediat pus în 
faţa dilemei sale. 

Toţi se  ridicară în picioare la venirea judecătorului 
Ponusammy, care se poziţionă în spatele unui ciocănel de 
ceremonie aflat pe pupitrul său. Prizonierul stătea aplecat pe 
balustrada boxei sale, sprijinindu-se în mâinile legate. 

Toţi luară loc. 

Judecata se desfășura în engleză. Avocatul prizonierului 
anunță că inculpatul nu cunoaște limba și că va folosi un 
interpret. Băiatul fusese acuzat de trafic de arme de foc și de 
posesie a unei mari cantităţi de muniţie. Judecătorul recapitulă 
capetele de acuzare, precedentele și tot restul. Omul mărunt 
care-i traducea prizonierului părea agitat, așa cum ședea pe un 
scaun de lemn lângă balustradă și mișca întruna din genunchi. 
Când judecătorul i se adresă, el tresări și prizonierul se ridică în 
picioare, deși nimeni nu-i ceruse s-o facă. 

Când auzise de arestarea sa, mama băiatului chinez se 
sinucisese înghițind insecticid. 

— El nu știe încă, îi spuse avocatul judecătorului în engleză. 
Băiatul chinez stătea acolo năuc. Interpretul său nu-i traduse. Va 
afla curând și aceasta va fi probabil cea mai mare pedeapsă 
pentru el. 


580 


Judecătorul Ponusammy nu-i aruncă prizonierului nici măcar o 
privire. Pronunţă sentinţa: șase ani și șase lovituri de nuia de 
ratan, și alţi trei ani pentru posesie de muniţie. 

(J 

În timpul pauzei, cât așteptară să fie adus prizonierul Benét, 
Storm se duse în faţă și-l abordă pe avocatul Ismail. 

— Eu sunt Storm. 

— Domnul Storm. Da. 

— Clientul dumneavoastră. Benet. 

— Da. 

— El urmează? 

— Da, în cinci minute. 

— li puteţi transmite un mesaj din partea mea? Un mesaj din 
partea lui Storm? 

— Cred că pot, da. 

— Spuneţi-i lui Benet că sunt întrutotul capabil de tot ce se 
teme el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Mi-aţi auzit cuvintele? 

— Da, domnule Storm. Spuneţi că sunteţi capabil de tot ce se 
teme el. 

— Spuneţi-i că voi fi la închisoare mâine. Spuneţi-i că e vorba 
de domnul Storm. 

— Asta e o metaforă? 

— Spuneţi-i. 

Când Storm își reluă locul din spate, avocatul încă se uita 
după el. 

Ismail se întoarse doar când clientul lui, Benet, urcă împleticit 
scările, venind de jos, cu mâinile încătușate în faţă. Era de fapt, 
așa cum bănuise Storm, William Sands. 

Asemenea  prizonierului dinainte, Sands se sprijini pe 
balustrada boxei acuzatului când judecătorul intră și toţi se 
ridicară în picioare. 

Sands avea în continuare părul tuns scurt și mustață - nu mai 
era caraghioasă sau afectată, ci lungă, neîngrijită și umflată, 
ceea ce-i accentua tristețea. Obrajii lui aveau nevoie urgentă de 
lamă. Purta un sveter albastru lălâu care să-l protejeze de 
răcoarea sistemului central de aer condiţionat și părea să se 
simtă cumva între ursuz și comatos. Era costeliv, avea ochii 
afundaţi în orbite și părea chiar că ar putea avea suflet. 


581 


De îndată ce se reașezară toţi, prizonierul își reluă privirea 
fixă în jos, indiferentă. Cu bărbia în piept. De-a dreptul nemișcat. 
Molâu. Privindu-și drept propria faţă reflectată într-o cană de 
karma amară. 

Preţ de trei sferturi de oră judecătorul citi dintr-un teanc de 
documente, recapitulând toate aspectele cazului, deliberând 
pentru sine cu voce tare. Tânărul chinez făcuse trafic de arme 
pentru William French Benct; la fel ca mulți alţii. Judecătorul citi 
lista capetelor de acuzare în care Benct fusese găsit vinovat. 
Vorbi despre prizonier spunând că este „un important traficant 
de arme ilegale; o pată pe obrazul nostru; o otravă în sângele 
nostru”. 

Storm își dădu seama că rândul din spate nu era potrivit. 
Nimic nu-l împiedica să se ridice și să se furișeze pe lângă 
celelalte rânduri până ar fi ajuns în spatele prizonierului. 

Sands se întoarse să vadă ce se întâmplă. Îl văzu pe Storm. Îl 
recunoscu. Își feri privirea. 

Judecătorul părea mic în spatele pupitrului său gigantic. ÎI 
numi pe prizonier „impostor și psihopat”. Îi ordonă prizonierului 
să se ridice și-l condamnă să fie legat cu funie, biciuit cu un 
baston și spânzurat de gât până ce-și va da duhul. 

e 
_ Decoraseră Vechea Înalte Curte ca pe un palat al congresului. 
Insă la două cvartale mai departe se afla Little India, unde 
Storm își luase o cameră. Mergea cu capul sus prin mulțimi de 
oameni care i se ploconeau la picioare pe stradă, în vreme ce la 
difuzoare chiţăiau rugăciunile islamice de după-amiază. Comerţ 
stradal în devălmășie: un proroc întins pe asfalt pe spate cu o 
năframă neagră peste faţă, bolborosind profeţii. Partenerul lui 
psalmodia deasupra unor oase omenești ruginii la culoare, 
printre care se afla inclusiv un craniu, aranjate pe o eșarfă roșie 
în jurul unui ou de găină alb. Vindeau amulete mici făcute din 
foiţă aurie provenind de la pachetele de ţigări 555 și sfoară 
murdară. Partenerul saltă capacul unei cutii și o cobra de doi 
metri se ridică, biciuind din cap. Sub efectul uneia dintre acele 
amulete puternice cobra coboară și se leagănă înaintea feţei 
reptilei șuierătoare. In apropiere, un bărbat expune un morman, 
două kilograme bune, de dinţi pe care el însuși i-a extras cu 
succes. Au venit aici toţi demenţii, din toate colțurile Estului 
îndepărtat, cu rogojinile lor și cu pastilele nemuririi. Felurite 


582 


elixiruri pentru mărirea penisului; de asemenea, pentru același 
scop, un dispozitiv cu aspect întrucâtva înfiorător făcut din 
clopoței și inelușe. Și albume foto oferind mărturia reușitei. 
lerburi, unguente. Fierturi de toate felurile. Rădăcini medicinale 
conservate în urcioare de sticlă, plutind ca niște părţi organice 
amputate. 

Intră într-un magazinaș de haine. Din pricina beţișoarelor 
mirositoare, aerul era aproape irespirabil. Era imposibil să te 
mişti acolo fără să te freci de mătăsuri și covoare. Afară, din 
moschee continuau să se audă tânguiri. Femeile hinduse stând 
nemișcate și uitându-se la el. Frumoase. Trei la număr. Una îl 
privea insistent și aceea probabil că era mama. 

— Am venit să-l văd pe Rajik. 

— Domnul așteaptă, zise ea. 

— Pe aici? 

— Da. Din nou. Ca ieri. 

leri? Chipul ei de-o frumusețe fantastică și o profundă răceală 
dincolo de el. leri nu o văzuse. 

Trecu printr-o cortină din mărgele vopsite, prin imaginea 
zeului Krishna care se îmbăia înconjurată de fecioare sub o 
cascadă, și intră în întuneric. 

— Vino aici... E bine... Doar aici. 

— Nu văd nimic. 

— Așteaptă să te obișnuiești. 

Storm se mișcă atent spre vocea domnului Rajik și se așeză 
pe o pernă, pe un taburet. 

Domnul Rajik ridică mâna, trase de o sfoară și aprinse o 
constelație de beculețe slabe de Crăciun aflată în spatele său. 
Era un hindus ca oricare altul, la o masă pe care se afla un 
serviciu de ceai. Faţa lui era inexpresivă. 

— O să pun doar câteva întrebări. Imi vei răspunde? 

— Întreabă și vei vedea. 

— În cursul săptămânii trecute sau chiar cu puţin mai 
înainte... te-ai uitat cândva la locul în care umbra ta ar fi trebuit 
să se vadă și totuși tu n-ai văzut nicio umbră? 

— Nu. 

— Ai văzut o pasăre neagră? 

— Mii. Lumea e plină de păsări negre. 


583 


— Și vreuna pe care ai observat-o în special? Pentru că nu-și 
avea locul acolo - ţi-aș putea da exemplul unei păsări într-o casă 
sau o pasăre neagră pe pervazul geamului tău. Așa ceva. 

— Nu. Nimic de felul ăsta. 

— Ai văzut ceva - orice fel de obiect, orice fel de... Voi folosi 
din nou un exemplu: Mototolești o foaie de hârtie și ghemotocul 
seamănă cu capul cuiva. Sau o pată de albeaţă pe podea - ceva 
care să semene cu chipul cuiva, chipul cuiva apropiat de tine în 
trecut. Ai văzut ceva de felul ăsta în ultimele două săptămâni? 
Un lucru care să-ţi arate din senin chipul cuiva apropiat de tine? 

— Nu. 

— Am să rostesc o rugăciune pentru tine. Ce rugăciune să fie? 

— Alege tu. 

— Nu, nu pot alege în locul tău. Nu e rostul meu. E rostul tău 
să-mi spui ce ai spune dacă i te-ai adresa lui Dumnezeu. 

— Răzbește?. 

Bărbatul avea să păstreze tăcerea acum. De parcă n-ar fi 
vorbit engleza. 

— Pot să-ţi dau textul în scris. 

Bărbatul întinse mâna în sus și stinse beculeţele. Mâinile lui 
foșniră în buzunare, după care scăpără un chibrit și aprinse un 
bețișor aromat. Întunericul se curbă ca un tunel în jurul lor, ca 
niște pereţi solizi. ÎI lovi o greață nădușitoare. 

— Tre’ să plec acuma, prietene, dacă vrei să te joci așa cu 
mine. 

Bărbatul stinse chibritul. Nimic acum. 

— Ochii tăi. 

În douăzeci de secunde, tăciunele mic și roșu din vârful 
beţișorului aromat deveni vizibil, iar ochiul mic ce însoţi vocea, 
ori nasul - chestia aceea era faţa, doar atât reușea el să vadă, și 
vorbea. 

— Să răzbești - ca și când ai depăși o limită, adică. 

— Nu, e un cântec. E filosofia mea de viață, motoul meu. Mi-ai 
cerut un cuvânt, ăsta-i cuvântul pe care ţi-l dau. Răzbește. 

— Revino mâine. 

— Asta ai spus și ultima dată. 

Bărbatul vorbi fără grabă, foarte blând. 


38 Break on Through (în engl. în original) - piesă a formaţiei The Doors. 


— Ti-am cerut eu vreun ban? Simţi că n-aş fi de încredere? 
Așa că îţi spun, revino mâine. Nu-ţi pot da astăzi ceea ce nu am 
astăzi. 

— Mda, mda. Fă ce trebuie să faci. Mda. 

e 

Când Storm ajunse la câțiva metri de poarta masivă, din fier 
turnat, a închisorii Pudu, simți căldura soarelui de dimineață 
lovindu-l drept în față. Paznicul de la intrare deschise o fantă și 
se uită la Storm din semiîntunericul gheretei sale, îi scrută 
scrisoarea de prezentare, care era scrisă în engleză, și dădu un 
telefon. Storm așteptă în stradă mai multe minute până când 
paznicul deschise ușa metalică mare cât un stat de om din 
peretele de ciment. 

Un tânăr înalt în haine civile îl conduse prin curte, unde două 
duzini de paznici se antrenau pentru paradă în uniforme verzi- 
violet. Nişte nenorociți hidoși. Dar nu peste mult timp îl vor 
spânzura pe Skip Sands, așa că cinste lor. 

Storm rămase în faţa biroului directorului cu scrisoarea în 
care era prezentat drept un jurnalist pe nume Hollis, numele de 
pe pașaportul lui australian. O scrisoare în care era prezentat ca 
jurnalist nu avea să-l ajute prea mult. Înțelegea asta. Storm îi 
atașase însă un mesaj personal în care îi explica directorului că 
reprezintă și un grup caritabil și că vrea să-l viziteze pe prizonier 
numai și numai în calitate de binefăcător, nu ca reporter. 

Manual Shaffee, directorul închisorii Pudu, îl întâmpină cordial 
pe Storm. 

— Îmi cer din nou toate scuzele, zise el, pentru politica 
închisorii noastre care nu vă permite să intraţi în incinta ei. 

Dar Storm se afla deja înăuntru, era acolo, în biroul lui 
Shaffee; unul dintre pereţii biroului era acoperit de portretele 
celor nouă sultani și luminat în verde de un singur tub circular 
cu neon montat în tavan. 

Shaffee era un bărbat scund și îndesat, de origine indiană, cu 
fața ca o plăcintă și mustăcioasă ca a unui rozător de desen 
animat și cu sacoul împodobit cu găici de aur, cu cinci insigne 
diferite pe fiecare epolet în formă de cancioc. De asemenea, pe 
piept, trese. Impresia pe care o lăsa era una de dulcegărie 
tâmpă. 

— Sunteţi musulman? întrebă Storm. 

— Nu. 


Storm spuse: 

— Eu, unul, sunt creștin, domnule. 

— Și eu la fel! zise directorul. Sunt convertit. Credeţi-mă, nu- 
mi place să spânzur oameni. 

— Vă rog să-i daţi biletul acesta domnului Benct, bine? Am 
vorbit deja cu avocatul și cred că l-am văzut pe prizonier 
încuviinţând din cap spre mine la ședința de pronunțare a 
sentinţei. 

— Este împotriva tuturor regulilor. 

— Mă aflu aici în calitate de binefăcător. V-o cer ca de la un 
creștin la altul. 

Directorul insistă că Benét oricum îl va refuza. Pronunţă 
„Benny” atunci când pomeni numele prizonierului. 

— Benny nu vrea vizitatori, îi spuse lui Storm. Benny a fost 
necioplit chiar și cu consulul canadian. 

— Dar familia lui? 

— N-a venit nimeni. Canada este prea departe. 

— Asiguraţi-vă că înțelege că sunt cel care a vorbit cu 
avocatul lui. Cred că pe mine va vrea să mă vadă. 

— Dar Benny nu vă va primi. V-am spus doar. Benny l-a 
scuipat în faţă pe consulul canadian. Nu vă spune asta ceva 
despre Benny? 

— Sunt aproape sigur că mă va primi. 

— A refuzat toţi vizitatorii. Altfel v-aș putea ajuta. 

Dar de vreme ce adoptase această strategie, explicând că 
refuzul vine din partea lui Benét și nu din partea lui, directorul 
se simţea acum dator să-l facă pe Benét s-o dovedească. 

— Vă rog să așteptați, zise el și-l trimise pe paznic să discute 
cu prizonierul. 

Directorul își aprinse o ţigară, iar Storm ascultă 
antrenamentul paznicilor în curte, lovind la unison cu paturile 
puștilor în cimentul crăpat de pe jos. 

Sands și paznicul apărură împreună în faţa ușii. Cu o mină 
chinuită, Shaffee le făcu semn să intre. 

Sands-Benet intră desculț, îmbrăcat în pantaloni scurți și 
tricou. Era plăcut să-l vadă arătând atât de rău, cu privirea 
distrusă și costeliv, era plăcut să-l vadă arătând ca un prizonier. 

— Pot vorbi cu el între patru ochi? 

— Nu. 

— Cinci minute. 


586 


Directorul se încruntă și Storm renunță la cerere. 

Storm întrebă: 

— Cum e viaţa? 

— Plictisitoare, în bună parte. 

— Fumezi? 

— În sfârșit m-am apucat. 

— Ai ţigări? Malaezienii ăștia fumează 35-uri, cred. 

— Aha, zise Sands. 

— O să-i dau avocatului vreo două cartușe. 

— Mersi. 

— E un avocat bun? 

— Destul de bun încât să-și ia banii în timp ce eu atârn în 
ștreang. 

— Înţelegi care e târgul. Sunt doar un binefăcător, un vorbitor 
de engleză ca și tine. 

— Înţeleg. 

— Consulul lui Benny a venit să-l viziteze, zise directorul, și el 
l-a scuipat. 

— Tu ești primul meu vizitator. 

— Încearcă să mă scuipi. 

Sands se uită ţintă la picioarele sale goale. 

— Directorul Shaffee e un tip simpatic, zise Storm. De aceea 
îmi permite să discut cu tine. Vrea să fie sigur că ești liniștit. 

— Ce m-ar linişti ar fi gândul că voi ieși de aici. 

— Asta nu e posibil, amice. Ai fost găsit vinovat și condamnat, 
iar pe aici n-ai cum s-o dai întoarsă. Optzeci și trei de oameni au 
fost condamnaţi pe baza noilor legi împotriva traficului cu arme, 
iar optzeci și doi au fost spânzurați. 

— Cunosc cifrele. 

Storm întrebă: 

— Și ce părere ai despre ștreang? 

— Fără comentarii! zise Shaffee, deși nimeni nu i se adresase 
lui. 

Benet ridică din umeri. 

— Hei, în momentul ăsta, n-am nimic împotrivă. 

— Fără comentarii, repetă Shaffee. Dar eu sunt creștin. Cred 
că-mi cunoașteți răspunsul. 

Storm făcu un pas spre Benét. 

— E timpul să te gândești la sufletul tău. 

— Nu mă lua peste picior! 


— Îţi ofer șansa de a-ţi curăța conştiinţa. 

— Eu n-am conștiință, zise Sands. 

— Deci spânzurătoarea nu te sperie? 

— Oricum am trăit prea mult. 

— Dar de iad ce zici, tâmpitule? 

— O să avem timp să discutăm despre asta mai târziu. Tu și 
cu mine. Timp berechet. 

— Benny are cărţi. Are material de lectură diversificat. Are o 
Biblie, zise directorul. 

Sands se uită la picioarele sale goale și urâte și vorbi foarte 
încet. 

— Ce a spus? Ce a fost aia? întrebă directorul. 

Storm zise: 

— Zi-mi la cine să mă duc. 

— Pentru ce? 

— Bătrânu' unchi. 

— El e mort, amice. E mort. 

— Mda? Așa se spunea și despre tine. 

— Şi-n scurt timp voi fi mort din nou. 

Neliniștea lui Shaffee era palpabilă acum. Arătă spre paznic: 

— Am un martor. Peste câteva luni mă așteaptă pensia. Aș 
putea avea mari probleme. 

Dar nu făcu nimic pentru a pune capăt lucrurilor. Părea 
incapabil de cea mai mică dovadă de asprime necesară la 
aplicarea politicii închisorii. 

Storm păși mai aproape. 

— Vrei să te rogi? Lăsă capul în pământ. Bunule Dumnezeu, 
zise el cu voce tare, după care mai încet: Știu că ai o familie în 
Filipine. Și eu îi pot găsi. 

Păși înapoi și privi prizonierul cum tremură ca o jucărie până 
când chiar și directorul cel prost observă. 

— Se simte rău? Care e problema? 

— E puterea conștiinței sale, explică Storm. 

— Poftim, zise directorul. Stai jos. Da. Lupta lăuntrică. 

Shaffee și Storm stăteau acolo ca doi prizonieri și Sands era 
cel care ședea în scaunul directorului. 

Sands apucă marginea mesei cu ambele mâini și se uită când 
la o mână, când la cealaltă. 

— Ju-shuan, sau așa ceva. Ține o speluncă în Gerik. | se spune 
domnul John sau Johnny. 


588 


— Dă-mi adresa. 

— N-ai nevoie de adresă. La el ajung toți străinii care coboară 
din autobuz. 

— Și la el trebuie să merg. 

— Dacă simţi nevoia. 

— Pentru ce să mergi la el? întrebă directorul. Nu că n-ar fi 
priceput. Pricepea, pricepea toată povestea, dar pur și simplu 
nu-și permitea să creadă că făcuse o greșeală. 

Shaffee greșise deja permițând discuţia aceasta. Acum, nu 
mai putea spera decât să o domine. 

— Cei doi australieni care au fost executați n-au primit niciun 
ajutor din partea ambasadei lor, își aminti el acum. Am avut 
mulţi prizonieri străini - traficanţi de droguri și genul ăsta de 
oameni. N-am văzut niciodată atâta interes din partea unei 
ambasade. Canadienii îl ajută mult pe Benny. Benny are cărţi, 
genul ăsta de lucruri. 

— Ștreangul e al tău, îi spuse Storm prizonierului, dar viața 
merge mai departe și totul se rezolvă de la sine. Înăuntrul 
fiecărui cerc este un alt cerc. Știi la ce mă refer? 

— Aud ce spui, amice. Dar nu știu la ce te referi. 

Storm se aplecă mai aproape de Sands și spuse: 

— E doar un angrenaj. Relaxează-te. 

— Atâta timp cât nu te atingi de familia mea. 

Shaffee spuse: 

— Suntem funcţionari de stat. Vă rog. Avem bolurile noastre 
de orez și vrem să le ţinem pline. 

— Nu ești cine crezi tu că ești, spuse Storm. Eşti mort pe 
dinăuntru. 

Sands spuse: 

— Uite, indiferent de natura revanșei pe care o cauţi... n-o să 
ai parte de ea. 

— Lucrurile trebuie să se rezolve de la sine. 

Sands se ridică în picioare. 

— Nu ne-am rugat. 

li făcu semn să se apropie. 

Directorul spuse: 

— Și eu sunt creștin. Anglican. Mă rog pentru Benny. E puţin 
deranjat la cap. Deprimat. Dar e mai vesel de câteva săptămâni 
încoace. 


589 


Sands lăsă capul în pământ, aproape atingând cu fruntea sa 
fruntea lui Storm, și-i trase un upercut mai jos de stern. Lui 
Storm i se muiară picioare și văzu stele verzi în faţa ochilor. 
Spuse: 

— Oau, maică. 

Shaffee îl ajută să se ţină pe picioare. 

— Ți-e rău? Care e problema, dom'le? 

Nici prizonierul, nici vizitatorul nu se sinchisiră să răspundă. 

Pauza care urmă i se păru apăsătoare lui Shaffee. Trebuia 
neapărat să vorbească. 

— Crucea Roșie ne-a dat genul acela de raport pe care l-aș 
numi folositor. Da, sunt zone din această închisoare care trebuie 
îmbunătăţite. Igienă, regim alimentar, le apreciez sugestiile. Dar 
nu Amnesty International! De pildă, avem găști de chinezi. Dacă 
nu-i închidem fără cauţiune, se vor afla în libertate și vor putea 
ajunge la martori. Cei care au făcut raportul pentru Amnesty 
International n-au înţeles asta. Ne-au făcut un raport foarte rău. 
Deci înţelegeţi de ce nu vrem rapoarte. De ce să permitem asta? 
Nu vă vrem dacă sunteţi un binefăcător. Nu vă vrem dacă 
sunteţi un jurnalist. Creștin nu sunteți. Știu cum arată un creștin, 
pentru că eu însumi sunt un creștin. Discursul acesta îi dăduse 
forță. leșiți afară! strigă. Se întoarse spre paznic: Da! Omul 
acesta nu are voie aici! 

e 

Treizeci de minute mai târziu, Storm mânca friptură într-un 
restaurant cu decorațiuni din bambus, dar cu nume englezesc - 
Planter's Inn Pub - și asculta o piesă tristă și sfâșietor de 
frumoasă cântată la fluier, o piesă care începu să semene în 
melancolia ei cu o veche melodie de la Moody Blues: „Nights în 
White Satin”. 

Încercase deja la Phangan, insula-staţiune promiscuă la est de 
Thailanda - însă fusese o cauză pierdută. O mulţime de hippy 
retrograzi cu ochi scurși, consumatori nerozi de ganja care-i 
jefuiau pe indieni, tot felul de pierde-vară europeni cu o 
slăbiciune pentru droguri psihedelice. Capete de paie. Doar 
paie. Nu putea sta de vorbă cu ei. 

Asta după evadarea lui din închisoarea Districtuală Barnstable 
din Massachusetts: într-o zi, o ușă pur și simplu rămăsese 
deschisă - în mod sigur fusese mâna Agenţiei și foarte probabil 
a colonelului - și el plecase nestingherit. 


590 


Asta după marea luptă pe mare, singurul schimb de focuri din 
viața lui, în urma căruia Paza de Coastă îi scufundase vasul și 
multe tone de ganja columbiană, îi împușcase un membru al 
echipajului său format din trei columbieni, iar altul se înecase. 

În Bangkok auzise că bătrânul colonel era posibil să cumpere 
și să proceseze opiu brut în regiune. Se mutase mai jos de 
Bangkok, unde curvele erau prietenoase și ametţite de 
chimicale, în Kuala Lumpur, unde curvele performau cu eficienţa 
seacă a unor automate de lustruit pantofii. Kuala Lumpur, un 
nume care te ducea cumva cu gândul la moliciune și lipsă de 
căldură, precum Cold Lump*. Un oraș decafeinizat, minţi 
limpezi, acrilice, exact opusul lui Phangan. Aer condiţionat care 
putea fi descris ușor ca brutal, pentru că toţi păreau să aibă 
probleme respiratorii. Foarte occidental, foarte modern, un soi 
de Akron, Ohio, asiatic, cu preţuri reduse, fructe tropicale și toți 
conducând pe stânga... Văzuse poza lui William Benét în New 
Straits Times și își dăduse seama că de-a lungul drumului un soi 
de gravitație psihică și spirituală îi ghidase fiecare pas și că se 
dovedise mai bun decât Asasinul, că supravieţuise Traficanţilor, 
că depășise limitele închisorii, rătăcise printre Neghiobi și că îl 
va înfrunta pe Spânzurat sau Trădător - Sands își va da arama 
pe faţă - și că acum colonelul era posibil. 

e 

Storm rămase în Kuala Lumpur destul cât să-și facă un tatuaj 
și să fie sigur că Sands chiar atârnă în ștreang. Rămase la o 
magherniţă din Little India numită Bombay, deasupra unui birou 
de schimb valutar. Îi dădură un mic ventilator electric albastru și 
un prosop alb, însă nu și săpun. Putea să asculte șapte radiouri 
deodată prin pereții de placaj subţire. 

Hotelurile ieftine erau scunde. În ele erai mereu aproape de 
stradă, aproape în mijlocul ei. Fluierăturile și exclamațiile, 
claxoanele ca niște voci de copii. 

Holurile din Bombay miroseau greu, dar nu neplăcut, a curry 
și a tămâie Nag Champa. În zori, după prima chemare la 
rugăciune, simţea miros de pâine coaptă în aerul nemișcat. Apoi 
gazul de eșapament copleșea totul, ridicându-se odată cu 
zgomotul orașului. Fiecare motociclu se înlănțuia cu următorul. 
Nu puteai scăpa din angrenaj. 


39 Aprox. „Umflătură rece”. 


Își petrecea dimineţile citind dintr-o Biblie profanată de câţiva 
musulmani cu markerul. Sau ascultând la radio. În discursurile 
lui, prim-ministrul punea accentul pe pacea emoțională. 

Sau nota în carnețel. Încercări de versificare. Îl admira pe 
poetul Gregory Corso, un om care deborda de genialitate. Cât 
despre el însuși, câte un vers din când în când. Nu poţi 
constrânge muzele. 

Sau citea din Zohar. Cartea splendorii. O cumpărase cu ani în 
urmă dintr-o librărie englezească, în Saigon, înainte ca sorții să-l 
reboteze Ho Chi Minh... 


Rabinul Yesa spunea: Adam apare înaintea fiecărui om 
cu un moment înainte să părăsească această viată 
pentru a declara că omul moare nu din cauza 
păcatului lui Adam, ci a propriilor sale păcate. 


„ citea până își pierdea concentrarea și rândurile de text se 
dublau și pluteau pe pagină. 

Pe jumătate treaz, se visează venind la colonel la sfârșit; și 
colonelul spune: Știi că există un ciclu al imaginaţiei și al 
dorinței, al dorinței și al morții, al morţii și al nașterii, al nașterii 
și al imaginării. Și noi am fost ademeniţi în gura lui. Și el ne-a 
înghițit. 

Își imagină expresia din ochii colonelului văzându-l pe Storm 
cum iese dintr-un ciclu doar din curiozitate. 

Se plimbă prin oraș interzicându-și să-și dorească femeile - 
mătasea lor atingându-l în spaţii înguste, în autobuze, în 
cafenele. 

In a patra vizită a sa la Rajik, hindusul îi dădu răspunsul, 
vorbind din nou cu o blândeţe imensă: 

— Nu poți fi vindecat. l|ţi este interzis să speri asta. Nu poți fi 
salvat. 

e 

Patru zile după spânzurare, Storm luă un autobuz de lux cu 
aer condiţionat și chiar TV până la capătul liniei, capătul șoselei 
înseși, în Gerik, un oraș măricel, complicat, din structuri de lemn 
și străzi de pământ. Era noapte când cobori el. Se plimbă printre 
tarabele vânzătorilor din piaţa în care se opreau autobuzele. 


Sands avusese dreptate: imediat, Ju-shuan îl acostă. Un 
bărbat îndesat și masiv. Purta pantaloni scurți, un tricou larg. 
Umbla șontăcăit încălțat în zoris. 

— Hei, mă bucur că ai venit. Spune-mi domnul John, OK? 

— Domnul John, OK. 

— Vrei masaj? Vrei femeie? 

Storm spuse: 

— Ai masaj băiat? 

— Masaj băiat? Hah! Da. Vrei băiat? 

— E cumva prea scandalos pentru tine, Johnny? 

— Băiat, fată, bine. Orice. 

— Fată e bine. 

— Masaj fată, bine. O să stai la hotelul meu, OK? Două străzi. 
Tu american? Germania? Canada? Toţi stă la mine. 

— Stai să-mi iau ceva de mâncare. 

— Am mâncare în cafeu' meu. 

— Îmi iau niște fructe. 

Storm intră între tarabele vânzătorilor. Cumpără două fructe 
carambola. Un mango. Johnny îl urmă. 

— Vrei nucă de cocos? 

— Îmi ajung astea. 

— Atunci poţi lua ceva cină, după aia orice vrei. lţi aduc 
doamna la masaj. 

— Cina mai târziu. Femeia întâi, îi spuse Storm. 

Când intrară în hotelul lui Johnny, gazda îi arătă stabilimentul 
de alături. 

— Să nu stai acolo, zise el. Nu mergi acolo. Loc rău este. 

Arăta cam la fel ca hotelul lui Johnny. 

Johnny îi dădu o cameră cu o tatami de paie pe podeaua de 
lemn și o toaletă musulmană cu furtun de cauciuc. 

— Așteaptă una jumate oră, îi spuse Johnny. 

— Să nu-mi aduci una care nu zâmbește. 

Johnny îi aduse o fată peste douăzeci de minute. 

— Zâmbește, îi spuse el în engleză. 

— Cred că-l cunosc pe prietenul tău, îi spuse el fetei după ce 
Johnny plecă. 

— Domnul John este prietenul meu. 

— Cred că numele lui este Ju-shuan. 

— Nu-l cunosc pe Ju-shuan. N-am auzit niciodată de Ju-shuan. 


593 


Era chinezoaică. Trupeșă și prietenoasă. Mirosea a templu, a 
tămâie. Poate că venind încoace se oprise să se roage sau să-și 
achite cotizaţia. Și nu, spera el, ca să se consulte cu călugării în 
privinţa vreunei afecțiuni. 

— Pari tristă, spuse el. 

— Tristă? Nu. Nu tristă. 

— Atunci de ce nu zâmbești? 

Ea îi adresă un zâmbet scurt, trist. 

Mai târziu, Storm mâncă în faţa hotelului lui Johnny la o 
mescioară de lemn sub un umbrar, chiar în stradă, sub un 
lampion, într-o furtună de fluturi de noapte și termite înaripate. 

Împărţi masa cu un malaezian care încercă să i se adreseze în 
engleză. 

— Nu mă deranja acum, maestro. 

— Cum spuneţi. Sunt doar al dumneavoastră! 

Cu excepţia lampionului mic de deasupra capului lor și a 
câtorva intrări slab luminate, de jur împrejurul lor era întuneric - 
umezeală, căldură, putoare ca de respiraţie. 

Din beznă se materializă un european slab, un tânăr cu 
trăsături ascuțite deopotrivă băieţești și tipic britanice, 
apropiindu-se de ei ca o mumie într-un film horror, cu cureaua 
bine strânsă și cu pantalonii kaki încreţiţi la mijloc, cu calota 
capului înfășurată în bandaje murdare. 

Se așeză la masă și spuse: 

— Bună seara. Cum pot fi servit? 

Johnny li se alătură; se prezentă și comandă mâncare pentru 
călător și conversă în malaeziană cu celălalt bărbat până când, 
după o vreme, celălalt bărbat își termină ceaiul și plecă. 

— Nu știe engleza. E rudă de la soţia mea, explică Johnny. 

Îi îndemnă pe amândoi să mănânce orez amestecat cu ierburi 
verzi lămâioase și bucăţi de fructe de mare, sau carne crocantă 
de porc, dar Storm nu făcu diferenţa între ele. 

— Ce păţit tu la cap? îl întrebă Johnny pe noul său musafir. 
Acum bine, sper. 

Tânărul își consuma cu seriozitate mâncarea, înconjurat de 
insecte zumzăitoare. Se opri doar cât să spună: 

— Săptămâna trecută eram în Bangkok, doar în trecere, și am 
căzut într-un canal descoperit. 

Se întoarse la mâncare. Mâncă totul. Întotdeauna mâncau 
totul. În munţii columbieni Storm văzuse odată un englez 


594 


mâncând măruntaie de vită frăgezite în kerosen, le mânca ca un 
om mort de foame. 

— Negru ca-n nucă. Mergeam singur. Drept într-un șanț de 
ciment. Nu erau multe lucruri minunate acolo, îţi spun drept. De 
atunci îmi monitorizez simptomele. Îi vorbea în principal lui 
Storm. Am leșinat în șanț cu o rană deschisă la cap. În clipa asta 
îmi imaginez o hoardă de microbi invadatori care îmi atacă 
craniul. M-am dus cu taxiul la cel mai apropiat spital și tânăra 
infirmieră mi-a spus: „Ar trebui să aveţi la dumneavoastră o 
lanternă mică atunci când mergeţi să vă plimbaţi haihui”. O 
lanternă mică. Asta mi-a spus când am venit și din nou când am 
plecat cu capul plin de cusături. Atunci când mergeţi să vă 
plimbaţi haihui, luaţi o lanternă mică. Pare mai degrabă un vers 
dintr-un music-hall. 

Johnny spuse: 

— Te pot întâlni cu o vindecătoare. O femeie. Masaj. Ca să 
vindeci pe tine. 

— Îmi plac asiaticele, zise englezul. Îmi plac tare mult, în 
general. Nu se joacă așa cum facem noi. Sigur, vreau să spun, 
fac aceleași lucruri pe care le facem noi, dar nu sunt jocuri. Sunt 
și atât. Simple acțiuni. 

— Asta-i prima ta vizită? 

— Dar nu și ultima. Și tu? 

— Vin și plec încă din anii șaizeci. 

— Serios. Impresionant. În Malaezia, deci? 

— Aha. Prin zonă. 

— Dar Borneo? Ai fost? 

— Borneo nu e bun, zise Johnny. Nu merge acolo. E ridicol. 

— Acuma am lanternă, poţi fi sigur de asta. Și nu-i deloc mică. 
Uite aici. 

Din buzunarul pantalonilor scoase o lanternă mică, dar solidă. 

— Face gaură prin tine. 

O îndreptă în joacă spre un copilaș care se întrezărea la 
graniţa cu întunericul. 

— Faci gaură prin cineva cu asta! 

— Vă rog să nu-i daţi monede, zise Johnny. 

— Nu, nu-i dau, îl asigură englezul. Și așa am prea mulţi 
prieteni în orașul ăsta. 

— Ai mulţi prieteni aici? întrebă Johnny. 


— Joc doar un joc, spuse tânărul. Lui Storm îi spuse: Vezi? 
Domnul John nu joacă jocuri. 

Johnny întrebă: 

— Sunteţi turist? 

— Da, atunci când n-am treizeci de cusături la cap. 

— Sunteţi turist. Vă pot găsi un ghid pentru pădure mâine. 

— Mai lasă-mă-n pace. Încă două zile și sunt gata să urc pe 
Kilimanjaro. 

— Dar tu? îl întrebă Storm pe Johnny. Tu nu faci pe ghidul? 

— Sigur, dacă vreţi, răspunse Johnny. Dar am merge încet și 
eu nu pot urca pe munte. Doar să vizităm peșterile de pe râul 
Jelai. Vă pot arăta peșterile și cu asta basta. 

— S-ar putea să ajungă. 

— Avem de trecut un munte mic. 

— Mă mai gândesc. 

— Muntele nu-i cine știe ca. E una și bună - urci, urci, urci. 
Vreți să vedeţi peisaje? Poate că vom vedea un elefant. 

— Am spus că mă mai gândesc. 

Tânărul cu cusături la cap spuse: 

— În Bangkok am cunoscut un misionar. Mi-a spus să mă 
ghidez după Psalmul 121: „Îmi ridic ochii spre munţi”. l-am spus 
că eu sunt păgân. El a insistat să citesc Psalmul 121 zilnic cât 
sunt pe drum. Deci. Juca și el un joc? De ce să-mi spună așa 
ceva? 

Își mai umplu o dată bolul. Storm îl privi cum mănâncă. 

— Pentru că era un mesaj. 

— Un mesaj, într-adevăr. Dar pentru cine era mesajul? 

Storm nu-i spuse pentru cine era mesajul. 

Johnny spuse: ` 

— Nu-mi place să vorbesc despre religie. Invrăjbeşte oamenii. 

— Nu, domnule John, spuse englezul, n-o să ne contrazicem, 
nu în privința religiei. E prea plictisitor. 

— Ce ziceți de o femeie pentru la noapte? Dar de un masaj? 

Englezul păru deranjat de aceste vorbe și spuse: 

— Vorbim mai târziu despre asta, bine? 

e 

A doua zi, Storm îl luă pe Johnny să-i fie ghid în pădurea aflată 
în proprietatea statului. La trei străzi de hotelul lui Johnny urcară 
într-o barcă motorizată, neacoperită, lungă de șase metri, apoi 


596 


au fost conduși pe râul Jelai în sus, printr-o ploaie măruntă, de 
un bărbat înfășurat în mai multe pungi de plastic transparent. 

— Omul ăsta e dintre primitivi, explică Johnny. Dar locuiește 
în oraș acum, cu noi. O să facem cunoștință cu rudele lui, cu 
clanul lui. Sunt sprijiniți de stat. Trăiesc ca acum o mie de ani. 

Inaintară în amonte. Râul plat, șerpuitor, brun. Nu scoaseră o 
vorbă.  Huruitul  molcom al motorului. Mirosul greu al 
eșapamentului. Orașul rămase în urmă. La început, câteva 
sălașuri răsfirate de-a lungul traseului, apoi nimic. 

După mai mulţi kilometri parcurși în amonte, cei doi pasageri 
coborâră din barcă pe un debarcader de lemn care părea să nu 
deservească niciun sat și nicio locuinţă situată în apropiere. 

— Unde mă-sa se duce? 

Urmăriră cum barca o ia spre apele mai adânci și virează 
înapoi în aval. 

— Vrea să-și viziteze familia. O să se întoarcă el. Când ne 
întoarcem la ora cinei, o să fie aici. 

Storm îşi legă o bandanna la frunte. Își săltară rucsacurile și o 
luară pe cărăruia bătătorită, Johnny în faţă, ocolind grămezi mari 
de excremente de elefant din care creșteau ciupercuţe. Cineva 
locuia acolo: copacii de cauciuc sălbatici fuseseră crestați în 
spirală și seva picura în recipiente de lemn legate de trunchiuri 
la nivelul genunchilor. 

Pe clapa rucsacului mare al lui Johnny era cusut un steag 
american. Storm îl privi cum se mișcă prin junglă, cum plutește 
paralel cu cărăruia. In rucsacul său ducea ţigări și chibrituri, 
carnețelul, șosetele și bandannele lui, toate înfășurate într-o 
pungă de plastic, și o lanternă. Și baterii. Nu avea rost să poarte 
un pistol. Erai întotdeauna depășit numeric. 

Ploaia încetă. Nu conta - sudoare sau ploaie, tot ud era. 

— Te cheamă Ju-shuan. 

— Ju-shuan? 

— Așa mi s-a spus. 

— Ju-shuan? E un zgomot fără sens. Ju-shuan nu e un nume 
chinezesc. 

Urcau și respirau greu, dar Johnny se opri puţin pentru o 
țigară. 

Cărăruia urca pe un versant. Rămaseră în picioare, uitându-se 
în jos la bolta de verdeață și la râul Jelai brun care o străbătea. 

Johnny îl întrebă: 


597 


— Pe tine cum te cheamă? 

— Hollis. 

— Câţi ani ai? 

— Patruzeci și. 

— Patruzeci și, repetă Johnny, patruzeci și. Puțin mai târziu, 
zise iar: Patruzeci și. 

— Asta înseamnă că am trecut de patruzeci. 

— Patruzeci și unu. Patruzeci și doi. Patruzeci și trei. 

— Patruzeci și trei. 

— Patruzeci și trei de ani. 

— Aha. 

Johnny își strivi ţigara în pământ cu călcâiul sandalei sale 
negre. 

— Te cunosc. 

— Sigur că da. ȘI-I cunoşti și pe Benet. 

Ochii lui Johnny căutară o minciună. Apelă la candoare: 

— L-am cunoscut, sigur. 

— E mort. L-au spânzurat. 

— Sigur, știu, e un caz faimos. Asta vreau să spun. Am auzit 
de el din ziare, atâta tot. 

Reîncepu urcușul, Storm urmându-l îndeaproape. 

— De ce nu vorbești? Am multe informaţii despre regiune. De 
ce nu mă întrebi? 

— Când voi fi pregătit, o să întreb. 

După o jumătate de kilometru se opriră din nou să se 
odihnească. Cărăruia era îngustă acolo și nu se puteau sprijini 
decât de peretele versantului. 

— Acolo e vârful. Apoi o să coborâm și la poale o să găsim 
peșterile. 

Storm își aprinse o ţigară. 

— Am spus șapte și ai venit la șapte, zise Johnny. Ești foarte 
punctual. 

Chipul lui nu era deloc greu de citit. Părea perplex și disperat. 

— Așa sunt eu. 

— N-am dormit bine, îi spuse Johnny clientului său. Am simţit 
că se desprinde sufletul la mine. Știi că m-am rugat? Dar în 
ultimele câteva zile, nimic n-a mers bine. Când mă rog, nu văd 
nicio umbră pe perete - dar nu sunt superstiţios. 

— Vorbești fără sens. 


598 


Johnny arătă cu degetul spre aflorimentul de pe versantul de 
dincolo de defileu: 

— Văd chipul tatălui meu în stânca aia. 

Storm nu răspunse și își reluară mersul, Johnny tot în față, cu 
capul întors acum pe trei sferturi, tot timpul, spre Storm, în 
urma lui. 

— Uite, îţi spun două lucruri, zise el fără a se opri. Nu-l cunosc 
pe Benét și nu mă cheamă Ju-shuan. 

Când ajunseră în vârf, Johnny își dădu jos rucsacul și se așeză 
lângă el. 

— E prea greu. Am un cort mic în el. După peșteri, putem 
ridica tabără. Am mâncare. Vrei niște fructe? 

Storm devoră un mango și răzui sâmburele cu dinţii. Norii se 
risipiseră. Soarele îi lovea pieziș, acoperind bolţii de jos de un 
verde viu și scânteind puternic în râul de la poalele muntelui. 
Era pentru prima dată într-o junglă adevărată. Nu văzuse 
pădurea în timpul războiului decât din elicoptere, de sus. O 
verdeață buretoasă și diversificată, ca aceasta, doar că uneori 
din ea se ridicau trasoare sau era luminată de rachete de 
semnalizare noaptea. 

— Trebuie să ne facem toiege. Dacă e prea ud, putem 
aluneca. 

Fiecare își găsi câte unul și o luară în jos spre peșteri. Jos, 
Johnny îi arătă o gaură pătrată, cu latura de un metru, la baza 
versantului. 

— Băștinașii își aduc băieţii aici ca să devină bărbaţi. Ca să 
intri trebuie să te naști a doua oară. O să vezi. De aia au ales-o. 
O să vezi. Dar mai întâi, ţi-e foame? 

Se așezară pe un buștean și mâncară orez din pungi de 
plastic, folosindu-și degetele, în vreme ce o maimuţă furioasă 
arunca în ei cu pământ și scoarță de copac de sus de pe 
versant. 

— Face bine întotdeauna să mănânci, rosti Johnny. Acuma o 
să intrăm. Trebuie să ne lăsăm lucrurile afară. 

Storm se lăsă pe vine în faţa găurii. În fața sa se rostogoleau 
pietricele - maimuța, încă în susul versantului. Își aprinse 
lanterna: deschizătura se îngusta mai înăuntru. 

— Fir-ar mama ei. 

— E sigur. Nu e nimeni aici ca să ne fure lucrurile. 

— Pe mă-sa, e un tub îngust, prietene. 


599 


— Ne descurcăm fără probleme. Intru eu primul. Cotește la 
stânga. Când nu-mi mai vezi lanterna, vino și tu, bine? 

Se lăsă în patru labe icnind și se târî înăuntru frecând cu 
lanterna pe jos. Storm rămase pe vine la intrare, uitându-se 
după el. În câteva secunde, lanterna lui Johnny dispăru după o 
cotitură. Storm îl urmă în patru labe. Raza lanternei din mâna lui 
sări pe pereţi și-i lumină faţa. După cotitură, lumina lanternei lui 
Johnny îi intră în ochi. După doar câţiva metri, trebui să se 
întindă pe burtă și să se târască cu brațele pe lângă corp, cu 
lanterna îndreptată în spate și cu gâtul întins înainte. Johnny îi 
vorbea în chineză. Pentru a continua, Storm trebui să-și 
golească plămânii. Nu-și dădea seama cum s-ar fi putut întoarce 
și, în orice caz, nemernicul ăla grăsun reușise să treacă și 
trebuia să rămână alături de el - avea să facă orice ca să ţină 
ritmul cu el și își reaminti că nu-i păsa dacă trăiește sau moare. 
Se furișă cu faţa înainte prin întuneric, incredibil de repede. 
Lumina erupse în jurul său. Johnny stătea în picioare într-o hrubă 
ai cărei pereţi erau prea îndepărtați pentru a-i putea vedea. Cu 
ajutorul lui Johnny, se ridică încet de pe podeaua alunecoasă, 
dar abia reuși să se ţină în picioare. Johnny șopti: 

— Liniște, te rog. 

Îndreptă lanterna în sus. Tavanul înalt era înţesat de lilieci, ca 
un covor miţos de frunze pleoștite. Zeci de mii de lilieci. 

Johnny pocni din degete și toate vietăţile, până la ultima, se 
mișcară ușor în loc - un zgomot asurzitor, ca de locomotivă care 
trece pe lângă tine cu viteză maximă. Vuietul încetă imediat, 
dar întunericul părea acum că prinde viaţă. 

— Uite unde au zgâriat stâncile. Băștinașii. 

Storm examină la lumina lanternei câteva urme abia 
perceptibile, ceva ce nu-i spunea nimic. 

Johnny plimbă raza de lumină peste acele vagi simboluri și 
întrebă: 

— Ce spun astea? 

— Poftim? Nu știu. 

— Credeam că știi. Poate că ai învăţat de oamenii ăștia la 
facultate. 

Storm râse. Sunetul ieși din el ca un glonț și liliecii vuiră din 
nou. 

Strânse lanterna la subsuoară și își șterse de dosul 
pantalonilor palmele mânjite de ceva vâscos. 


600 


— Ce-i căcatul ăsta? 

— Da. E guano. De la lilieci. 

— Fir-ar să fie. Cât de adânci sunt peșterile astea? 

— Asta e singura peșteră. Putem ieși pe cealaltă parte. 

— Fute-m-aș. Adică există o cale mai ușoară? 

— Doar de ieșire. Trebuie să ne dăm drumul printr-o gaură 
mică, dar e mai ușor decât să ne întoarcem. Foarte ușor să-ţi dai 
drumul. Dar pe acolo nu te poţi căţăra înăuntru. E prea 
alunecos. 

— Ei, asta-i, prietene, hai să mergem. 

— Pe aici. 

Johnny porni foarte încet spre un spaţiu gol care, în scurt 
timp, scoase la iveală un perete, iar apoi o gaură în perete 
oarecum mai mare decât cea prin care intraseră. 

— Eu primul, zise Storm. 

Acum, pentru a se mișca trebuiau doar să ţină capul aplecat, 
însă aderenţa era aproape imposibilă. Storm nu văzu niciun liliac 
în pasaj, deși era plin de excrementele lor. 

Lanterna lui Johnny pâlpâi și căzu la podea. Storm făcu atent 
doi pași în spate, o recuperă, îl găsi pe Johnny pe spate și 
aruncă lanterna lângă el. 

— Nu te văd, zise Johnny. 

Storm își luă cuțitul de la curea și îndreptă lanterna sa spre el. 

— Vezi asta, nenorocitule? 

Se ghemui și ridică poalele tricoului lui Johnny cu vârful 
cuțitului. 

— Ce faci? 

Îndreptă raza spre faţa lui Johnny și tânărul miji din ochi și își 
feri privirea. 

— Vreau să știu ce faci. 

— O să-ţi tai niște osânză de pe burtă. 

— Ce faci! Te porţi ca un nebun! 

În hruba din fundul tunelului liliecii vuiră. 

— O să te jupoi bucată cu bucată. O să arunc bucăţile acolo 
într-un morman și tu o să priveşti cum le mănâncă maimuţele. 
Între timp, furnicile or să te mănânce pe tine. 

— Ești nebun! 

— Să zicem că nu sunt. 

— Bani! Bani! Îţi pot da! 

— Ai spus că-l cunoști pe Benet. 


601 


— Da, e rău să fii executat. Dar trebuie să înţelegi că răutatea 
sorții l-a dus acolo. A fost o postură îngrozitoare. 

— Bun venit în postura aia. 

— Dar eu n-am nicio legătură cu asta! 

— Hai să ne întoarcem la postura ta de acum. 

Johnny vorbi puţin în chineză, apoi păru că-și răspunde singur. 

— OK. Știu. Știu ce vrei. 

— Atunci dă-mi ce vreau. 

— Asta... te rog, ascultă... asta n-a fost din cauza mea, 
domnule. Te rog, înţelege. 

— O să-mi spui tot. 

— Stai să-mi aprind lanterna. 

— Să n-o îndrepţi spre mine. 

— Doar în lateral. 

Johnny îndreptă lanterna spre perete. Își săltă capul și căută 
cu mare băgare de seamă vreun semn de viitor pe chipul lui 
Storm. 

— Pot, te rog, să-ţi spun un lucru? Suntem toţi o familie. 

— Johnny. Unde-i colonelul? 

— O, pentru Dumnezeu, colonelul. Da. Spune-mi ce vrei. Nu e 
departe. Doar în Thailanda, dincolo de graniţă. Poţi ajunge drept 
acolo urmând cărările. Hai să ne întoarcem în oraș și o să te 
pregătesc eu. Cine străbate drumul cauciucului spre satele alea 
din valea Belum îl poate găsi fără probleme pe colonel. Oricine 
știe asta. 

Storm se dădu înapoi doi pași și vâri cuțitul în teacă. 

— Ridică-te. 

— Mă pot ridica. Mă ridic fără probleme! 

Se săltă în picioare cu ușurarea pe care Storm o recunoștea 
de când el însuși supraviețuise atunci când crezuse că Paza de 
Coastă îl va ucide. Johnny deschise drumul cale de alți patruzeci 
de metri spre o gaură luminoasă în podea. 

Storm își aruncă lanterna prin deschizătură și o urmă, cu 
picioarele înainte, și căzu doi metri în lumina zilei. Picioarele lui 
Johnny se bălăngăneau deasupra sa și, când grăsanul se lăsă în 
jos până ce avea braţele perfect întinse deasupra capului, 
ținându-se cu mâinile de stâncă, el îl apucă de un crac al 
pantalonilor scurţi. Tânărul își dădu drumul. Zâmbi tâmp și 
clătină din cap. 

Storm spuse: 


602 


— Să mergem. 

Rămase aproape de Johnny cât timp își croiră drum pe după 
munte și ajunseră înapoi unde luaseră prânzul. 

— lată-ne ajunși! zise Johnny. Vezi? spuse el de parcă ar fi 
demonstrat un adevăr important. 

— Îmi trebuie o hartă. 

— Desigur! Desigur! Am hărţi la hotel. 

— Ce ai în rucsac? 

— Desigur! Am uitat că am o hartă în rucsac! 

Se lăsă pe vine, ridică clapeta rucsacului și scoase punguliţele 
cu mâncare, un poncho albastru, o bucată de trei metri de 
pânză colorată care se desfășură în jurul lui și despre care îi 
spuse că este pătura lui, și-i dădu lui Storm o hartă mototolită, 
împăturită complet aiurea. 

— Din păcate e în malaeziană. Dar nu trebuie decât să urmezi 
drumul cauciucului și să vorbești cu căpeteniile de trib pe care 
le întâlnești în drum. Cineva o să te ghideze. 

Storm desfășură harta pe pământ. 

— Arată-mi. 

— Mai bine ne întoarcem în oraș. Mâine poţi lua o mașină 
până aici. Aici drumul se termină. Mai departe poţi lua o 
motocicletă. 

— Asta e graniţa thailandeză? 

— Da, dar aici e satul la care vei merge. 

— Nu văd niciun sat. 

— E acolo. Nu pot face semn. Nu am pix. 

Storm strânse harta cât mai bine putu și o îndesă în rucsacul 
său. 

— Să mergem. 

iși luară rucsacurile în spinare și porniră la drum. Cât urcară 
dealul nu schimbară o vorbă. In acea direcţie, urcușul nu era la 
fel de lung pe cât păruse la venire. Storm i-o luă înainte când 
ajunseră în vârf și la coborâre merse în faţă. În timp ce cobora 
muntele Johnny respira greu și nu vorbea deloc. 

Când ajunseră la cărăruia care traversa râul, păru mai sigur 
de poziţia lui. 

— M-ai îngrijorat puţin! Dar acum văd că ne înţelegem. 

— Doar dacă nu mă iei de fraier. 

— Sigur că nu fac asta. Suntem prieteni. 

— Aiurea. 


603 


— Chiar cred asta! Suntem prieteni! 

Intr-un loc unde râul nămolos curgea la același nivel cu 
malurile se opriră ca să se spele de guano. 

— N-o să fug, îl asigură Johnny, intrând în apă. Așa că poţi 
avea încredere în mine. E oricum prea departe celălalt mal. lar 
acolo... văd un crocodil. 

Imediat, se aruncă în apă. Storm îl privi cum înoată cei 
treizeci de metri până pe cealaltă parte. Nimeri un loc adânc și 
se luptă cu curentul, făcând salturi viguroase în lateral, în aval, 
reușind în sfârșit să se agate de ierburi și să se salte pe mal în 
patru labe, ud leoarcă și rebegit, ridicând capul, inspirând 
adânc, lăsându-l iar jos. Nu se uită înapoi spre Storm. 

Storm rămase să se uite doar câteva secunde, apoi se 
întoarse și alergă pe cărare în jos ca să-l prindă pe barcagiu 
înaintea lui Johnny. 

Tot drumul cât alergă pe mal în jos, se întrebă: De ce am 
pomenit de colonel înaintea lui? l-am oferit un avantaj. Poate că 
m-a pus pe o pistă falsă. 

(J 

Ședea pe salteaua de paie de la hotelul lui Johnny și își scotea 
o șosetă înnegrită de propriul său sânge. Își oblojise mușcăturile 
de lipitori cu noroi de râu, dar îi scăpase una. 

Nevasta lui Johnny veni de după colțul coridorului ridicând în 
aer un nor de praf cu un măturoi. 

— A! V-aţi întors! 

— După cum se vede. 

— Unde este soțul meu? 

— Cu prietenii lui în junglă. 

— Atunci Johnny stă iar mai mult, poate? 

— Mda. Așa se pare. 

— Vreți ceai? 

— Nu. Vreau o mașină până la graniţă. 

— Aveţi bani? 

— Sunt cea mai bogată persoană pe care o vei întâlni 
vreodată. 

— Vă găsesc mașină mâine-dimineaţă. Aveţi vreun prieten în 
Thailanda? 

— Cu siguranţă. 

— Prietenul vă așteaptă. 

— E cât se poate de posibil. 


604 


Se holbă la ea, cercetându-i chipul. Dar încă n-o simţea. Atât 
de aproape și nu simţea. 

— Cred că mă mult la alt hotel, zise. 

e 

Douăzeci de kilometri măsurați pe odometru călători ca 
pasager într-un Morris Minor. La un pod peste un râu al cărui 
nume nu-l știa, șoferul îi ceru banii de drum și-l lăsă să coboare, 
refuzând să meargă mai departe. Scândurile bătute de vreme 
ale podului păreau putrede. Storm îi oferi mai mulţi bani, dar 
omul spuse: 

— Îmi poţi cumpăra o mașină nouă? 

— Lașule. În pizda mă-tii, zise Storm. 

Opri o șaretă modificată mânată de un bătrân și trasă de un 
animal care putea fi măgar sau un cal pipernicit și urcă pe un 
maldăr de vreascuri. Storm purta jeanși tăiaţi și vreascurile îi 
zgâriau coapsele. Nu avea nimic mai bun în rucsac, niciun alt 
rând de haine, ci doar lanterna, cuțitul și un poncho de plastic; 
și mai avea carnețelul și harta lui Johnny. Se opriră într-un sat 
cam la cinci kilometri mai încolo și Storm încercă să-l convingă 
pe bătrân să îl ducă mai departe, dar fără mare noroc. Arborii de 
cauciuc invadaseră drumul și teleguța lui n-ar fi putut trece. 
Localnicii ieșiră gură-cască în ușile colibelor. Un bărbat se 
apropie de Storm, ezită la mică distanţă și mai făcu un pas 
mare, îndrăzneț, în față, atingându-l pe străin pe braţ. Oamenii 
strigară în gura mare. Bărbatul se întoarse spre ei râzând. 

Storm nu știa cât mai avea de mers pe jos până la graniţă. 
Mai puţin de douăzeci de kilometri, dacă citise bine harta. 

Bătrânul căruţțaș se întoarse din spatele unei colibe însoţit de 
un tânăr năuc, cu față plată, care împingea o motocicletă. 
Băiatul lovi pedala, sări în șa și o luă din loc atât de repede, 
încât Storm se îndoia că ar fi așteptat un pasager, dar el totuși 
sări în spatele lui, strigând: „Unde mergi? Unde mergi?” | se 
păru că băiatul răspunse: „Pe drum”. Când ajunseră aproape de 
ieșirea din sat o femeie bătrână, cu faţa plină de bube, strigând 
și gemând, se aruncă în praf în faţa motocicletei - frânele 
scrâșniră, Storm se aplecă înainte, atingând cu buzele părul 
șoferului. Băiatul întinse picioarele în faţă și încercă să o 
ocolească, dar femeia se roti ca o înotătoare, lovind din picioare 
în praf, ca să-i blocheze calea. Storm se clătină de pe o parte pe 
alta în clipa în care călcară peste ea mai întâi cu o roată, apoi cu 


605 


cealaltă, și ea făcu: „Hm! Hm!” Oamenii din pragul ușilor 
strigară la ei - oameni care râdeau - un copil ieși și scuipă spre 
ei. Când accelerară, Storm simţi cum vântul îi întinde saliva pe 
coapsa goală. Rupse din mers câteva frunze de plantă de ceai și 
se șterse tocmai când dădeau curba și ieșeau din sat. Drumul 
era plin de gropi cu noroi. Uneori o baltă mare îi încetinea până 
ce băiatul îi dădea ocol, scoțând picioarele în lături pentru a-și 
menţine echilibrul. 

Înainte creșteau aproape doar arbori de cauciuc. Acolo, 
drumul era acoperit de un covor de frunze. Lumina răzbătea 
printre copaci. Motocicleta săltă de două ori peste un șarpe gros 
cu dungi sclipitoare. Drumul se îngustă, devenind o potecă, și ei 
săltară încontinuu peste făgașe, micul motor ţiuind ca un 
claxon, părând cu atât mai neînsemnat, cu cât se înfunda mai 
mult în mijlocul atâtor zgomote ale naturii. Trei ore, patru ore, și 
ei nu se opriră să mănânce de prânz și nici măcar să bea apă. 
Storm se strângea în spatele băiatului când cărarea se îngusta 
și ramuri mlădioase îl biciuiau pe băiat peste faţă. Băiatul se 
ștergea încontinuu pe faţă și de fiecare dată braţul îi era tot mai 
însângerat. Continuă îndărijit strigând, lăcrimând. lInaintară 
aproape doar cu prima viteză. Storm simţi mirosul tălpilor lui de 
cauciuc arzând pe ţeava de eșapament și își repoziţionă 
călcâiele pe lonjeroane, dar în așa fel încât îi tot alunecau. 

La ora unu după-masa era destul de întuneric în pădurea 
înaltă și drumul era aproape imposibil de parcurs, doar o 
cărăruie, după care ieșiră la lumina zilei, spaţii deschise, iarba 
elefantului cenușie, culturi de orez ca de smarald. Acolo, drumul 
traversa o albie uscată cu maluri drepte, înalte de doi metri. 
Motocicleta nu putea trece. 

Se dădură jos și băiatul împinse vehiculul câţiva metri în iarba 
înaltă, lângă cărare, și îl lăsă să cadă pe o rână, și atunci căzu și 
el. Sări iute în picioare și se întoarse ștergându-se pe faţă. 
Sângele îi curgea în spirală pe antebraţ, acolo unde se zgâriase 
rău în căzătură. Observă rana, zâmbi spre Storm și apoi îi 
podidiră din nou lacrimile. Storm îl prinse de braţ. 

— Revino-ţi în fire, bărbate. Nu ești mort. Futu-i, zise el, e 
adâncă. 

Își dezlegă bandanna de la frunte ca să lege rana și abia 
terminase de înnodat capetele ei, că băiatul se și întoarse 


606 


pentru a deschide drumul. Coborâră pe un mal al albiei și urcară 
pe celălalt. Storm îl puse la încercare. 

— Puștiule. Puștiule. Vreau să-ţi dau bani, bani - dar băiatul 
nu răspunse și nici nu se opri, continuară de-a lungul digurilor, 
printre culturile de orez și ajunseră într-un sat unde totul se 
zbătea în vântul după-amiezii. 

Pe veranda unei case de lemn stătea un bărbat în pantaloni 
maro și cămașă albastră, ca orice locuitor de la colțul unui oraș 
oarecare. 

— Bine aţi venit! Intraţi să beţi un ceai și eu vă voi arăta 
specimenele mele. 

— Ne trebuie apă. 

— Veniţi în muzeul meu. Vă rog. Veniti. 

Le făcu loc să intre în ceva ce arăta ca o cafenea fără scaune, 
doar cu mai multe mese pe care se aflau borcane mari. Bărbatul 
luă în mână unul dintre acestea; în el, o insectă maronie care, 
dacă n-ar fi fost încolăcită ca o brățară, ar fi fost probabil la fel 
de lungă cât antebraţul lui; insecta plutea în ceva se semăna cu 
urina stătută. 

— Am o colecție de insecte măricică. Miriapodul ăsta a ucis un 
băiat de treisprezece ani. 

— Nu ai niște apă? 

— Vrei s-o fierb întâi? Pentru că ești american. 

Sprâncenele lui se depărtau și se îmbinau la loc în timp ce 
vorbea. Ochi de insectă și buze groase. Frunte lată. Cu excepţia 
buzelor groase, semăna cu unul dintre specimenele sale. 

— Umple-mi doar plosca. Te rog, adică. Am eu leac pentru 
asta. 

Ciudatul bărbat luă plosca lui Storm și se duse cu ea în 
bucătăria, în care se vedeau un pat și o sobă, o scufundă într-o 
cadă de tablă galvanizată și o ţinu sub apă. Storm se duse după 
el, îi smulse plosca udă din mână și introduse în ea două pastile. 
Înșurubă capacul și o scutură. 

— Futu-i, ce sete mi-e! 

— Cred și eu, zise omul. 

Stătură printre specimene și Storm bău jumătate din apă într- 
o serie de înghiţituri violente, după care-i dădu plosca băiatului, 
care bău scurt, expiră și inhală adânc după ce luă plosca de la 
gură şi făcu o grimasă de surpriză. 

— Ala e iod. 


607 


— Da, zise bărbatul și vorbi în malaeziană cu băiatul. 

— Nu vrea să-mi spună cum îl cheamă. Asta e privilegiul lui. 
Eu sunt doctorul Mahathir. Pot să te întreb și pe tine cum te 
cheamă? 

— Jimmy. 

— Jimmy. Da. Spui des un cuvânt urât, Jimmy. Spui „fut”. Nu-i 
ăsta un cuvânt urât? 

— Am o gură spurcată, futu-i. De unde faci rost de borcanele 
astea, bătrâne? 

— Sunt om de știință. Entomolog. 

— Și deci scoţi borcane d-astea mari pe cur? 

— O! Borcanele astea. Am douăzeci și cinci de toate. Mi le 
vând oamenii. Ei își dau seama că un entomolog are nevoie de 
borcane pentru specimene. Uite aici un scorpion. 

— Aha. El câţi copii de treisprezece ani a ucis? 

— Mușcătura nu e fatală. Te amorțește doar un timp. Te umili 
în jurul împunsăturii. E cel mai mare scorpion din regiunea asta. 
Prin urmare, da, îl conserv. 

— În formaldehidă, corect? 

— Da. Formaldehidă. 

— Căcatul ăla e antiseptic? 

— Sigur că da. 

— Ai un borcan cu d-ăsta curat? Băiatul s-a zgâriat urât la 
braţ. 

— Da, am văzut de la bun început. 

Îi vorbi băiatului, care întinse braţul și omul de știință 
desfășură încet bandanna de la rană. 

— Nu-i grav. O să o curățăm și o să-i facem câteva suturi. O 
pot face eu. 

— Suturi medicale? Ai ce-ţi trebuie? 

— Nu. Ac și aţă. 

— Dar Xilocaină? 

— Nu. 

— Ar fi bine să-i explici asta băiatului, doctore. 

Cei doi vorbiră și băiatul arăta în continuare foarte supărat. 

— Spune că trebuie să ascundă rana. Corpul lui nu trebuie să 
aibă nicio pată. 

— Nicio pată? Uită-te la faţa lui. S-a zgâriat ca vai de el gonind 
prin pădure de parcă ar fi avut o grenadă înfiptă-n cur. 

— Nu știu. Asta e credinţa lui. 


608 


— O să te coasă, îi explică Storm băiatului în timp ce doctorul 
căuta materialele în bucătărie. O să fie neplăcut. 

Doctorul se întoarse trăgând cu o mână o bancă și în cealaltă 
ţinând o sticlă de Pepsi. Între buze strângea un ac din care 
atârna aţa. 

— Șezi aici, te rog. 

Se așezară amândoi pe podeaua de pământ și el puse braţul 
băiatului pe bancă și cobori materialele de suturare pe gâtul 
sticlei în jos. 

— Le sterilizez, spuse el. Pescui acul trăgându-l de aţă, după 
care strânse imediat rana și înfipse acul în carne. Puștiul inhală 
șuierând printre dinţi, nimic mai mult. E un stoic, îl lăudă omul 
de știință. 

— Poţi să vorbeşti cu el? Îi poţi traduce ceva? 

— Sigur. 

— Întâi de toate, cine era bătrâna pe care a călcat-o cu 
motocicleta? 

Cei doi vorbiră și omul de știință spuse: 

— Era bunica lui. 

— Îţi baţi joc de mine. Cine este copilul ăsta? 

— Nu are voie să ne spună numele lui adevărat. Eu știu cine 
este. Am auzit de el. Se îndreaptă spre un sat aflat la mare 
distanţă de aici. 

În liniște, cu excepţia șuieratului pe care băiatul îl scotea la 
fiecare sutură, omul de știință își termină treaba. Rana nu mai 
prezenta acum pic de sânge, era închisă cu cinci noduri strânse, 
albastre. Storm spuse: 

— Ai lucrat de nota zece. Ești Elvis. 

— Da. E bine. Mulţumesc. 

Băiatul se ridică în picioare și rosti câteva cuvinte. 

— Spune că de aici trebuie să mergem pe jos. 

— Nu zău? Umblăm pe jos deja de o oră. 

— Mâine are loc o ceremonie importantă. Omul acesta a făcut 
un târg foarte serios ca să participe. 

— Unde are loc? El a spus „Pe drum”. 

— Da. O să-ţi notez eu. Se poate rosti în felul ăsta. 

Cu degetul scrijeli în pelicula de praf întărit de pe masa sa, 
între monstruozităţile plutitoare: Pe Druu. 

— O să merg și eu. 

— Putem lua o mașină? 


609 


— Putem merge doar pe jos. Durează câteva ore, dar drumul 
e foarte ușor. Vezi doar că suntem pe câmpie. Apoi vom cobori 
într-o vale. 

— Bine, futu-i, să mergem pe jos. 

— O să ne însoţești și tu? 

— Nu, amice. Tu ești tipu’ cel nou, futu-i mama ei de treabă. 
Eu sunt deja pornit la drum. 

Omul de știință își frecă palmele și se încruntă. 

— Prea bine! Ne poti însoţi o vreme, Jimmy, OK? 

Băiatul ieșise deja pe ușă. Storm merse după el și doctorul 
Mahathir îi prinse din urmă pe cărare, acolo unde aceasta făcea 
loc culturilor de orez, afară din sat. 

— Ai apă în ploscă? 

— E pe jumătate plină. 

— Ajunge. 

Băiatul nu se uită înapoi la ei. Își trase cămașa peste cap fără 
să se oprească și fără să încetinească pasul. Toţi trei înaintau 
într-un asemenea ritm, încât niciunul nu avu suflu să vorbească, 
până când nu reintrară pe cărare după o jumătate de kilometru 
de diguri și șanțuri succesive. Mahathir îl strigă în malaeziană pe 
un ton rugător: 

— l-am spus că trebuie să ne oprim să ne odihnim în 
următorul sat. Cred că va fi de acord. 

— Señor, ce pune la cale puştiul ăsta? Cere-i să-mi spună ce 
face. 

— Nu-ţi poate răspunde. Din locul acesta până ajungem în 
locul acela trebuie să păstreze tăcerea. 

— De ce? 

— Are un rol de îndeplinit. Va avea loc o ceremonie. 

— Ce fel de ceremonie va fi aceea, domnule Insectă? 

— E foarte neobișnuit. Nu are loc des. O voi studia bine. 

e 

În satul următor se opriră în faţa unei căscioare de lemn și se 
așezară pe două bănci la umbră și băură ceai fără gheață. 
Entomologul spuse: 

— Ce zi călduroasă! 

— Chiar că da. 

— Aici e un loc bun. E destul de departe pentru tine. Poţi să te 
odihnești? 


610 


— Nici nu mă gândesc să rămân aici. Eu merg mai departe 
decât voi. 

— Mai departe înseamnă Thailanda. 

— Dacă de asta e nevoie... 

Mahathir își gârbovi umerii și sorbi ceai din paharul lui de 
plastic, reacţionând ca și când ar fi avut gust rău. Își uni 
sprâncenele, își drese glasul, vărsă ultimele picături pe jos și 
șterse paharul cu tivul tricoului, având grijă să nu-și păteze 
cămașa. 

Se ridicară toţi trei și porniră la drum. Când ajunseră la ultima 
casă din sat Mahathir se opri, se strânse singur în brațe și 
spuse: 

— lartă-mă, Jimmy. Cred că n-ar trebui să mergi mai departe 
de aici. Nu, nu trebuie să vii acum. Imi pare foarte rău că te 
aduc aici. 

Băiatul se îndepărta. 

— Să mergem, doctore. Tre' să vorbesc cu niște oameni. 

— Asta nu e ziua potrivită. Fă-o în altă zi, OK? 

Lăsaseră în urma lor umbra copacilor din sat și treceau acum 
printre tufișurile pitice vârstate cu praf întins de ploaie. 

— Asta e rău, e chiar teribil. Da, e teribil, spuse Mahathir. 

Incepură coborârea în valea Belum. 

— Uite-l acolo, zise Storm, uite-l acolo. 

— Cine-i acolo? 

Inaintea lor se întindea bolta junglei sub care, într-un substrat 
invizibil ochilor lumii, militari pierduţi în misiune erau chiar în 
clipa aceea torturați ca vai de capul lor. 

— Cine-i acolo? 

— Să mergem. Puștiul nu ne așteaptă. 

Cărarea cobora treptat, brăzdând costișa dealului, sau a 
muntelui, Storm nu știa ce este, pentru că în pofida coborâșului 
abrupt copacii creșteau suficient de înalţi încât să ascundă 
deopotrivă cerul și fundul văii. După încă un kilometru ajunseră 
la un platou înverzit. Cărarea îi duse spre un luminiș și câteva 
locuințe, colibe din paie împletite și acoperișuri din tablă 
galvanizată. Auzi susurul râului undeva și câteva păsări ori 
poate oameni. 

— Băiatul se va opri aici. Și eu mă opresc aici. 

— Ei unde sunt? 

— Vom merge mai aproape de râu. 


611 


O sută de metri mai încolo, lângă râu, găsiră vreo două duzini 
de săteni și un rug înalt de aproape cinci metri și de două ori 
mai lat la bază. Pregătirea lui se apropia de sfârșit. Trei femei 
înfășurate în saronguri murdare dădeau ocol edificiului cu 
braţele pline de crengi, introducând vreascuri pe unde puteau. 
La câţiva pași de ele, bărbaţi cu vintrele acoperite stăteau în râu 
cu apa ajungându-le până la genunchi, îmbăindu-se, stropindu- 
se la subsuori cu o singură mână, udându-și capetele și 
clătinându-se dintr-o parte în cealaltă, aplecaţi în faţă, ca să-și 
scuture picăturile din părul lung. 

— Au făcut rugul. 

— Or să-i dea foc. 

— Băiatul ăsta? Nu. 

— Atunci cine? 

Storm se întrebă dacă nu cumva el însuși. 

— Cu focul ăsta îi vor distruge sufletul. 

Patru bărbaţi purtând aceleași veșminte sumare la nivelul 
vintrelor stăteau pe margine nepăsători față de ceilalţi, ca și 
când ar fi așteptat să fie fotografiaţi, precum rugul însuși, 
profilându-se ameninţător ca un zeu încropit din membre și 
oase, în vreme ce băiatul se uita la el cu faţa sa tâmpă ridicată 
în sus. 

Mahathir se adresă celor patru. De parcă ar fi spulberat o 
vrajă paralizantă, aceștia se apropiară, gesticulând și vorbind. 

— Este o problemă, spuse Mahathir, o invazie. Sunt 
împovărați și chinuiţi de invazia unui blestem. Ei spun că dacă 
ne uităm vom vedea urmele de dinţi de pe lucrurile lor. Care 
este invazia? Unii spun maimuțe, alţii spun rozătoare. Ei nu vor 
să spună. Ei sunt furioși din cauza fricii. Ei vor pierde totul. Ei 
vor muri de foame. 

Un bărbat veni mai aproape și vorbi doar cu Mahathir. 

— El spune că preotul așteaptă într-un loc special. Putem 
merge să-l vedem. 

Storm, Mahathir și băiatul trecură printre locuinţe, iar 
entomologul deschise calea pe o cărare ce ducea la un luminiș 
mic, unde găsiră trei colibe foarte mici și un bărbat cu vintrele 
acoperite stând de unul singur. 

— Încă un tâmpit fără haine. 


612 


— El este preotul, special adus și plătit pentru ceremonia asta 
importantă. Dar nu-ţi face griji. Este un preot fals. Este un 
șarlatan. 

Băiatul se opri din mers la câţiva metri de micul sălbatic, care 
stătea ghemuit gata parcă să sară violent în aer, și-l studie. 

Mahathir puse mâna pe braţul lui Storm: 

— Stai aici. Nu-i de noi. 

După câteva secunde, preotul se relaxă, se ridică iar în 
picioare și se apropie de Storm și Mahathir, ţinându-se departe 
de băiat. Intinse ambele mâini spre Storm de parcă s-ar fi 
așteptat ca acesta să le ia, însă erau murdare de noroi. 

— Spune-i că dacă vrea să ne dăm mâna, ar fi bine să se 
spele întâi. 

— Trebuie să sape după larve. Nu te alarma. Sunt proteine 
sănătoase. Mai bune decât orezul. Orezul dă energie, dar nu și 
forță. Dar sunt o sursă bună de carbohidrați. 

Bărbaţii de lângă râu purtau pânză de sac în jurul vintrelor, 
însă acoperitoarea preotului era ţesută într-un model complicat 
de fire roșii, verzi și maronii. Mahathir îi vorbi pe îndelete, 
întrerupându-se frecvent. Se vedea clar că omul de știință era 
emoţionat. 

— Este un fel de animal, îi spuse lui Storm, o maimuţă. 
Oamenii aceștia îl numesc sanan. Nu știu ce înseamnă. E în 
limba lor. Ei cred că este un om mic, o fiinţă umană. Sanan a 
pornit acum război împotriva lor. În urmă cu o lună, cred că cel 
puţin două, aproape o mie de sanani au venit în locul ăsta și de 
atunci mănâncă toate plantele comestibile, iar oamenii au 
rămas doar cu orezul. Și el spune că tot acum o lună acești o 
mie de sanani au atacat satul și au furat orezul și le-au distrus 
lucrurile. De asemenea, spune el, sananii au mușcat mulţi 
oameni și au spintecat câţiva copii. Nu știu dacă mortal. El 
spune că au venit ca un taifun. Din toate părţile. N-a scăpat 
nimic. Bărbatul arătă în susul văii și continuă să vorbească. El 
spune că lipsește un copil. Sananii au luat copilul. Un alt copil a 
fost luat, dar a fost găsit în viață a doua zi dimineață. Cred că 
exagerează. Le place să dramatizeze lucrurile în ochii 
vizitatorilor. Cum pot o mie de sanani să trăiască împreună? Nu 
au destulă hrană. Eu știu maimuţele astea. Subzistă în grupuri 
de câte două duzini. Asta e limita lor. Maimuta asta are față albă 
cu mult păr pe ea, păr alb. Pare foarte inteligentă, are tot timpul 


613 


o expresie de cruzime în ochi. Nu e o ființă umană. Ei cred că 
sanan este un om mic de statură. Ei bine, bărbatul ăsta așa 
ceva trebuie să spună. Așa își câștigă existenţa. Oamenii ăștia 
sunt superstițioși. Îl plătesc. Și-l plătesc și mai mult pe tânăr. 

Între timp, băiatul rămase singur la o oarecare distanţă. 
Bărbatul vorbea și nu-și lua ochii de la el. 

— Spune că nu trebuie să vorbim cu băiatul ăsta, pentru că a 
făcut un târg foarte serios. De asemenea, vrea să știe despre 
tine, îi spuse Mahathir lui Storm. Întreabă dacă ești prietenul 
omului alb din cealaltă parte. 

— Care cealaltă parte? 

— Dincolo de vale. 

— Nu sunt prietenul nimănui. 

— Dacă mergi acolo, vei fi în Thailanda. 

— Asta e o problemă? 

— Este un alt loc, atâta tot. 

— Rămân aici peste noapte. 

— Ceremonia are loc mâine. Trebuie ţinută la apus și să se 
sfârșească pe întuneric. 

— Unde doarme puștiul? 

— În una dintre colibe. Putem sta și noi. 

— Mi-ar prinde bine niște mâncare. 

— Ei nu au nimic. Dar este un magazin. 

Se întoarseră în sat. Soarele coborâse după dealurile din faţă. 
Negustorul din sat își ridicase umbrarul, aprinsese un felinar și 
stătea reliefat în lumina lui, stăpânul a câteva conserve cu 
mâncare și pachete dispuse pe două rafturi inegale. Storm 
cumpără un pachet de 555 și o sticlă de Tiger Beer veche de 
câţiva ani probabil, cu eticheta dezlipită abia lizibilă. Nu avea 
gust mai rău decât una proaspătă. 

— Și-au strâns la un loc toate podoabele și pietrele prețioase 
și le-au pus laolaltă cu tot cauciucul pe care l-au colectat într-un 
an, au venit și au vândut totul în satul meu, unde ne-am întâlnit. 
L-am văzut pe șeful lor când au venit să vândă. Așa am aflat de 
băiatul ăsta. O să fie plătit. Băiatul ăsta o să facă mulți bani. Dar 
o să-și distrugă sufletul. 

— Așa e peste tot, prietene. 

Storm își bău berea repede și în ultima revărsare de lumină 
toți trei își croiră drum înapoi la domeniul preotului și se 
retraseră în colibe, Mahathir și preotul în câte o colibă, iar Storm 


614 


și băiatul împreună în a treia colibă. Se întinseră în hamace în 
vreme ce sub ei, într-un mangal de piatră, tăciuni aprinși 
împrăștiau un fum înţepător care să-i apere de malarie. Storm 
își înmuie bandanna în apa râului și își acoperi faţa ca să filtreze 
fumul. 

Cât a fost noaptea de lungă, suspinele băiatului nu l-au lăsat 
să doarmă. În zori, plecă spre cealaltă parte. 

e 

Trei bărbaţi îi arătară un loc îngust pe unde să traverseze 
râul. Unul intră în apă până la brâu, râzând, cu braţele ridicate, 
ca să-i arate adâncimea. Storm credea că ceilalți doi voiau să-i 
arate un alt punct de trecere, dar cum cărarea care urca 
versantul din faţă era vizibilă de acolo, flutură din mână, se 
înclină și arătă degetul mijlociu, se descălță și porni printr-un 
curent domol, ţinând încălţările și șosetele cu o mână și rucsacul 
cu cealaltă. Pe malul celălalt își aruncă lucrurile pe uscat, urcă 
după ele, își examină picioarele în căutare de lipitori și nu găsi 
niciuna. Bărbaţii scandară încurajări în timp ce el își legă 
șireturile și porni pe cărare până ce dispăru din vedere; îl 
urmăriseră protector, de parcă ei l-ar fi adus pe lume și acum l- 
ar fi înțărcat. g 

Nori cumulus sus pe un cer de-un albastru siniliu. Incă îl 
proteja umbra de dimineață a muntelui. Inaintă repede. După o 
oră, soarele apăru de după versantul din partea opusă a văii. 
Lumina se furișă cu repeziciune peste terenul din față și-n cele 
din urmă îl atacă, îl descumpăni cu greutatea ei. Cărarea urcă 
drept povârnișul, înclinația era ușoară, însă costișa în sine era 
prea abruptă pentru copaci. De fiecare dată când întâmpina 
umbra vreunui tufiș mai înalt, se oprea pentru a absorbi boarea 
ce urca neabătut din valea Belum. 

Cărarea îl duse spre nord, până când, între piscuri, făcu o 
cotitură și o luă spre sud, versantul aflându-se acum la est, 
ținându-i umbră; se opri să șadă și să bea. Ajunsese la o 
deschidere amplă în formă de potcoavă prin care putea să vadă 
traseul, cărarea care șerpuia spre vest și apoi spre nord, 
menţinându-se la același nivel până când o lua drept spre nord, 
peste vârful muntelui. De cealaltă parte, Thailanda. 

În absenţa altor greutăţi putea trage concluzia că întâlnirile și 
tratativele din ultimele câteva zile fuseseră de-ajuns, că avea de 
înfruntat doar teren fizic și că pătrunsese deja pe tărâmul 


615 


oricărui zeu îl avea acum în pază. Îi trecu prin gând că totul ar fi 
fost mai ușor - drumul, chiar și transportul public - de partea 
thailandeză a graniţei. Dar atunci n-ar fi plătit intrarea. 

In douăzeci de minute escaladă piscul dinspre nord și dădu cu 
ochii de o șa care se întindea pe doi acri între două delușoare. În 
zare, munţi mai înalţi. Mai jos de el, o casă de lemn cu acoperiș 
de tablă și ceva care semăna cu un hambar sau o baracă mică. 
Un pârâu îngust cobora povârnișul dinspre vest și trecea prin 
spatele casei și se pierdea dincolo de buza curmăturii. Găini 
pitice scurmau printre pilonii casei în căutare de hrană. Storm 
auzi un behăit în apropiere. 

Porni spre pârâu. Căutând un loc unde să se lase în genunchi 
și să bea direct din râu, urmă cursul apei pe marginea 
luminișului. La douăzeci de metri de cele două construcţii se 
opri. In faţa celei mai mari, sub umbrarul ei de stuf, într-o adiere 
de vânt care ţinea ţânţarii la distanţă, un bărbat alb şedea pe o 
bancă, cu spatele sprijinit de peretele din lemn. 

Storm se apropie și bărbatul ridică o mână moale în semn de 
salut. Purta o cămașă sport albastru-deschis, pantaloni gri 
proaspăt spălaţi și călcaţi și sandale din sfoară. Slab, cu un ciuf 
de păr argintiu care înconjura o cheliuță arsă de soare. Cu un 
picior peste genunchi. 

— Sal’, bwana. 

— Bună ziua. Fii bine venit. 

— Eşti englez? 

— Sunt, la drept vorbind. 

— Îți trebuie o cască, bwana, din alea englezești. 

— O cască aşa-zis colonială? Am două. Vrei să-ți ofer una? 

— De ce nu o porți tu? 

— Nu e nevoie. Am parte de puțină umbră. 

— Cu ce altceva te mai ocupi? 

Bărbatul ridică din umeri. 

Storm spuse: 

— Am venit pe jos din sat - Pe Druu. 

— A, da. Buni oameni. 

— Cine? 

— Pe Druu. 

— Mda. Ai zis-o. 

— Nu-și mănâncă vecinii. Și nici nu-i decapitează. 

— Așa-i. Mi-am dat seama de asta. Eşti singur? 


616 


— Pe moment. 

— Cine mai locuiește aici? 

Bărbatul își cobori piciorul de pe genunchi, așeză mâinile de-o 
parte și de cealaltă a corpului și se îndreptă de spate, cu umerii 
aplecaţi. 

— Eu am mâncat ceva la prânz, dar ţie sigur ţi-e foame. 

— Ţin post. 

— Atunci mă gândesc că ţi-ar prinde bine niște ceai. 

— Ai gheață? 

— Nu. E la temperatura pârâului. Care este destul de răcoros. 
Vine din regiunea muntoasă dinspre nord-vest. 

— Nu mă întrebi cine sunt? 

— Cine ești? 

— Rămâne de văzut. 

Bărbatul zâmbi. Ochii lui păreau istoviți. 

Se ridică și Storm îl urmă la pârâu, unde bărbatul se aplecă, 
apucă de capătul unei frânghii și trase din apă o sticlă mare 
vârâtă într-o mânecă de macrameu. 

— Ceaiul nostru s-ar putea să aibă un gust puţin sălciu. Vino 
în casă și o să te omenim. 

Storm urcă pe verandă și rămase acolo, în pragul ușii, atent. 
Înăuntru, podeaua era de lemn geluit. Obloane mari deschise și 
proptite în bețe, dispuse în ambele capete ale încăperii, lăsau să 
intre boarea zilei și lumina. Văzu o bucătărie în plan deschis, 
unde bărbatul turnă ceaiul în două pahare mari, și ușa care se 
deschidea spre ceva ce putea fi un dormitor. Imediat ce auzi 
clipocit de lichid, Storm se văzu intrând automat înăuntru. 

— Pahare bune, zise bărbatul. Nu borcane vechi. 

Storm bău dintr-o suflare. Fără un cuvânt, gazda îi luă paharul 
și-l reumplu. Își sorbi și el ceaiul și se sprijini cu mâna de un 
frigider mic de lângă chiuvetă. 

— Astăzi nu am propan. Trebuie să-mi aducă cineva din oraș 
cu calul. 

— Unde e orașul? 

— Cam la zece kilometri nord de aici. 

— Suntem în Thailanda. 

— Da, într-adevăr. Abia. 

Storm își terminase ceaiul. 

— Mai bine ţinem sticla aici, să mai bei. 

— Ce faci aici? Cu ce te ocupi? 


617 


Ridică sticla de funie. 

— Incerc să stau la locul meu. 

Rămase cu paharul și sticla lângă ușă. 

— Aduc un scaun pe verandă, bine? 

Așteptă ca Storm să iasă primul și apoi se așeză pe bancă și 
își puse piciorul pe genunchi, cât timp Storm poziţionă scaunul 
așa încât toate cele patru picioare să stea pe scânduri și nu în 
crăpături; își dădu jos rucsacul și se așeză ca să scotocească în 
el după obiectele de fumat. Storm era hotărât să dea dovadă de 
mai multă răbdare decât el. Își fumă ţigara stropșită și privi 
găinile cum scurmau mecanic. 

— Dacă nu te deranjează, aș vrea să te întreb din nou cum te 
cheamă. 

— Sergent J.S. Storm. Sergent de stat-major. Asta eram. 

— Preferi să ţi se spună dom’ sergent? 

— Nu. Tu preferi să ţi se spună nălucă? 

— Eu nu lucrez în serviciul de informații. 

Storm așteptă. 

— Poate odată. 

— Pentru ce ramură lucrezi? 

— Soluţii Chimice Aliate. Am ieșit la pensie. 

— Ce fel de soluţii? Noi rezolvăm probleme, cum ar veni. Sau 
soluţii de tipul: dizolvăm jigodii în acid? 

— Soluţii la probleme, da. Dar gluma ţinea și printre noi, dom’ 
sergent, nu te teme. 

— Ai lucrat pentru Companie? 

— CIA? Nu. Soluţii era o organizaţie în întregime privată. 

— Când ai venit aici? 

— Acum cel puţin doi ani. Stai să văd. În iunie, poate. Chiar 
când au început ploile. Da. Cam pe la întâi iunie. 

— Cum e Saigonul? 

— N-am călătorit așa de mult ca unii. Mi-ar plăcea să merg 
acolo într-o zi. 

— Bazaconii, nenorocitule. 

— Am auzit că deschid o fabrică Coca-Cola în nord. La Hanoi. 

Storm aruncă chiștocul ţigării în curte. 

— Vrei să spui că ai condus anumite operaţiuni în Vietnamul 
de Nord? 

Bărbatul îl privi printre gene și sorbi din pahar. 


618 


— Oare ce era în nord? Vreun soi de post de ascultare. Asta ai 
și aici? Aceeași operaţiune la x ani distanţă în timp? 

— Hmm, făcu bărbatul. 

— Care e situaţia, prietene? 

Bărbatul se lăsă în față cu umerii pleoștiţi. Părea nu atât 
incomodat, cât gânditor. 

— Ştii după cine am venit aici. 

— Mă tem că nu. 

— După colonel. 

Bărbatul se lăsă pe spate și înclină din cap. 

— Care colonel? 

— Colonelul F.X., bătrâne maestru. Colonelul Sands. 

Gazda lui luă o gură de ceai. In mișcările sale, în subţirimea 
degetelor pe pahar, în fragilitatea pielii de pe mărul lui Adam 
care se mișca atunci când înghiţea, bărbatul părea destul de în 
vârstă. 

— Dom! sergent, nici nu mai ţin minte de când n-am mai avut 
un vizitator alb aici. Deci apariţia ta e cât se poate de 
neobișnuită. Insă cred că modul tău de abordare ar părea 
nelalocul lui oriunde. Pot să întreb: Erai prieten cu colonelul? 

— Eram foarte apropiaţi. 

— Prieten, vreau să spun, nu dușman. 

— Recepţionat. „Cine-i acolo?” „Prieten.” 

— Sănătate, atunci. 

— Unde e el? 

— Colonelul, din păcate, e mort. 

— Nu prea cred. 

— Ba da, e adevărat. A murit acum mult timp. Cineva trebuia 
să-ți spună înainte să te ostenești atâta. 

— Nu prea cred. 

— Nu pot spera să-ţi schimb părerea. Dar colonelul este mort, 
asta-i adevărul. 

— Asta au spus toţi acum mulți ani. Soţia lui primea ajutor de 
urmaș în Boston, dar se știa că trăiește aici, că operează prin 
părțile astea. 

— Eu nu știam de așa ceva. 

— Eu știam. Și știu că F.X. Sands n-a murit. 

— Înţeleg. N-a murit. 

— Nu, futu-i. 

— Ştii asta sigur sută la sută? 


619 


— Nu, futu-i. Dar îl știu pe colonel. Pune în aplicare Planul B. 

— Și care este Planul B? 

— S-a lăsat capturat în '69, a făcut-o, prietene, ca parte a 
unui scenariu Op Psi, și orice urmări ar fi avut căcatul ăsta se 
ascund în spatele vălului, dar un lucru îți pot spune cu maximă 
certitudine: încă le dă bătăi de cap comuniștilor. 

— Și ăsta e Planul B. 

— Cum mă vezi și cum te văd. 

— Ţi-a împărtășit ţie planul ăsta? 

— Căcaturile astea nu ies bine dacă le împărtășești. E un one- 
man show. 

— Un one-man show. Bărbatul zâmbi. lată-l pe colonel 
explicat într-un cuvânt. 

— Ce ţii în magazie? 

Bărbatul spuse: 

— Ştii, era căpitan când l-am cunoscut eu. Deși nu oficial. 
Oficial era exclus din armată. 

Storm își mai aprinse o ţigară și închise bricheta Zippo cu o 
pocnitură. 

— Mda? 

— Așa se făcea atunci. Echipa lui a venit în calitate de 
voluntari civili. America nu intrase încă în război împotriva 
Japoniei. Dar căpitanul intrase. Câţiva dintre voi yankeii îi 
bombardaţi pe japonezi cu mult înainte ca ei să vă atace la Pearl 
Harbor. 

— Al Doilea Război Mondial. Pezevenchiul. 

— Pentru voi, yankeii, acela a fost cel mai bun dintre 
războaie. Pentru mine, cel mai bun dintre războaie a fost chiar 
aici, în Malaya, din '51 până în '53. Ne-am luptat cu comuniștii și 
i-am înfrânt. Colonelul a fost când și când alături de noi, pe 
toată durata luptelor, inclusiv la Operaţiunea Helsby aici, în 
valea Belum. Am umblat împreună prin luminișul ăsta. Probabil 
că am trecut prin salonul meu înainte ca acesta să existe. 
Probabil că nu o singură dată. Nu-mi amintesc. Am fost 
împreună în Lunga Patrulare din Ipoh - o sută trei zile de noroaie 
și alte alea. O sută trei zile de alergare. Atunci apuci să cunoști 
un om. Dacă ar fi în viață, cu siguranţă aș ști. Și nici n-ar trebui 
să mi-o spună el personal. Nu atunci când cunoști un om. 

Storm aproape că-l credea. 

— Ei, și ce s-a întâmplat cu el? 


620 


— Te interesează legenda sau faptele concrete? 

— Mă interesează adevărul, prietene. 

— AȘ spune că adevărul se găsește în legendă. 

— Dar faptele, atunci? 

— Indisponibile. Înghiţite de legendă. 

— Câte piese știi, nenorocitule? Pentru că-ncep să rămân fără 
monede. 

Bărbatul se ridică în picioare. 

— Dă-mi voie să te duc undeva. Vino, te rog. 

Bărbatul îl conduse pe marginea pârâului, dincolo de deal, la 
o adăpătoare dintr-un crâng de copaci înalţi și multe alte ierburi, 
unde lumina pătrundea printre plantele de urechea-elefantului, 
răcoroasă și umedă. Un bivol se scufundase în apă și doar nările 
i se vedeau. Storm și gazda sa priveau doi copilași cum umpleau 
patru găleți și le săltau pe prăjini. Păreau îngroziţi. Bărbatul le 
vorbi și ei își terminară lucrul înainte să plece. 

— Aici. 

Dincolo de crâng, cu faţa spre lunga priveliște a munţilor, 
bărbatul puse piciorul pe un tumul de pământ și mâna pe un 
stâlp înalt până la brâu, gros de zece pe zece, înfipt înaintea lui. 

— Aici se află one-man show-ul. 

Storm închise ochii și încercă să simtă adevărul. Nu simți 
nimic. 

— Nu se poate. 

— Aici se poate. 

— Ştii câte morminte false am văzut? 

— N-aș putea ghici. 

— Nenorociţii mi-au arătat oasele lui. Am simţit gustul aşa- 
zisei lui cenuși, prietene. l-am încins osânza într-o lingură și m- 
am frecat cu ea pe braţ. Rahatu' ăsta nu ţine. Eu sunt dovada, 
prietene. Fiecare bătaie a inimii îmi spune că este viu. 

— Mie mi s-a spus că este îngropat aici. 

— Dacă ăsta e mormântul lui, atunci el n-a murit în Vietnam. 

— Corect. Dacă ăsta e mormântul lui. 

— Păi... este? Când a fost îngropat? Cine l-a îngropat? Tu l-ai 
îngropat? 

— Nu eu. 

— Cine l-a îngropat? 


621 


— Nu știu. Mi s-a spus că a murit brusc fără explicaţii. Îmi 
pare rău să spun că e posibil ca cineva să-l fi otrăvit. Este și asta 
o variantă. 

O minciună monstruoasă. Dar cine erau emiţătorii ei? 

— Noi ne-am întâlnit în Saigon. În '67 sau '68. 

— Stai să văd. În '67 sau '68. E cât se poate de posibil. 

— Tu ești Pitchfork. 

— Am multe nume. 

— Nu te juca. Te-am cunoscut în Saigon. Eşti vechiul amic al 
colonelului. Tu i-ai dat un ou. 

— Un ou? 

— In lagărul de prizonieri, când îi era foame. Tu i-ai dat un ou. 

— Da? 

— Așa a spus el. 

— Păi, atunci, așa trebuie să fie. 

— Arăţi la fel. Rămâi mereu la fel? Nu îmbătrânești deloc? Eşti 
cumva Satana? 

— Acuma tu te joci. 

— Nu-mi arăta morminte. 

— Atunci ce să-ţi arat? 

Doar pe colonel în viaţă ar ajunge. Pe colonel, fumând 
trabucuri cubaneze și pus pe șotii, ca întotdeauna. 

— Aici zace colonelul. 

— Atunci, tu ce cauţi aici? 

Pitchfork spuse: 

— Am grijă de mormânt. 

Dacă acela era sau nu mormântul colonelului, dacă acesta 
trăia sau putrezea, zona lui rămânea. lar Storm intrase în ea. 

— Vreau să mă uit în magazia aia. 

Se întoarseră cu spatele la mormânt și urcară înapoi dealul. 
Soarele le lovea feţele, dar spre est, în spatele lor, se formau 
nori. Storm spuse: 

— Se pare c-o să plouă. 

— Nu luna asta. Niciodată în luna aprilie. 

— Arată-mi ce-i în magazia aia. 

O scândură așezată de-a curmezișul stâlpilor de lemn ţinea 
închisă ușa anexei. Pitchfork trase zăvorul și păși în spate, 
deschizând larg ușa. Storm păși în faţă. In fâșiile de lumină, pe 
pământ zăcea ceva lung și solid. Nu-și putea imagina ce anume. 
Înghiţi fără să vrea, audibil. Un monstru fără picioare, îi privi faţa 


622 


cum prinde treptat contur ca o fotografie în curs de developare 
și trecu repede în revistă nenumăratele măști ale colonelului. 

Pitchfork trase ușa și mai în lături. 

— Ce este? 

— Un buștean de mahon. 

— Un buștean? 

— Un buștean de mahon. Tin o stivă de lemne aici. Doar ăsta 
mi-a mai rămas. Până să aduc altele. 

incă un fals profet. Încă un proroc dus cu pluta. 

Storm scoase cuțitul, îl apucă pe bătrân cu braţul de gât pe la 
spate și lipi vârful lamei de coastele lui, deasupra ficatului. 

— Unde-i colonelul? 

— Ucis în luptă. 

— Dispărut în luptă. 

— Nu. Decedat. 

ÎI strânse mai tare. 

— Nenorocitule, o să-mi spui sau te rezolv de nu te vezi. Cine 
a săpat mormântul ăla? 

— Nu știu. 

Vocea se auzea ca orăcăitul unei broaște. 

— Spune-mi cine sau îţi fac felul. 

— Nu știu cine l-a îngropat. Și n-o să știu nici dacă-mi faci 
felul, cum spui tu. 

— Ce faci tu aici? 

— M-am săturat de lume. 

— Cine ești? 

— Andy Pitchfork. 

— A fost un moment acum mult timp când niciunul dintre voi, 
nenorociților, nu mă mai puteaţi minţi, pentru că eu eram cel 
care împărțea minciuni. jumate din căcatul vostru a ieșit din 
curul meu. 

— E mort. 

— Uite, zise Storm, simțind că i se frânge inima, tre’ să ies din 
angrenajul ăsta. 

Storm îi dădu drumul. Pitchfork se așeză greoi în praf, 
încleștând și descleștând mâinile fără să-și atingă gâtul. 

Storm spuse: 

— Te bănuiesc pe tine că l-ai rezolvat. 

— Aș bănui la fel dacă aș fi în locul tău. 

— Și care este locul meu? 


623 


— Nu se știe. 

După un minut încercă să se ridice și Storm își puse cuțitul la 
loc și-l ajută. 

— Ai idee ce profund ne-a marcat omul ăla, prietene? Cât de 
adânc și-a lăsat urma asupra noastră? 

— Nu. 

— La fel de adânc cât e iadul de cald și întunecat, frate. 

— Nu-mi spune frate. 

— Nu te dezice de mine, frate. 

Pitchfork porni spre casă și Storm îl însoţi cu privirea. Se 
întoarse aducând o pușcă cu magazie scurtă și pat dintr-un 
schelet metalic pe care îl derabată din mers. La zece pași de el 
se opri. 

— Cred că aia-i o armă din al Doilea Război Mondial. 

— Cred că e un M1 Garand. Din cele pentru paramilitari. Mulţi 
au murit în bătaia ei. 

— Am auzit că săreai din avioane. 

— Știi? În timpul războiului am sărit de fapt doar dintr-unul. 
Căpitanul Sands îl pilota. Primul și ultimul meu salt din războiul 
ăla. Deși am făcut câteva cu polițiștii de pe-aici în anii cincizeci. 

Ridică pușca și îl luă pe Storm în cătare de la zece pași 
distanţă. Tinea degetul ferm pe trăgaci. 

— Acum o să pleci. 

Storm se întoarse și porni cu pas sprinten spre cărare, înapoi 
pe unde venise. 

Se gândise să meargă mai departe în Thailanda, dar soarta îl 
întorsese din drum. Undeva de-a lungul odiseei sale negociase o 
traversare fără să ţină seama de Cerber sau să plătească 
tributul necesar. Nu recunoști entităţile acestea drept ceea ce 
sunt decât după traversare. Abia după ce măștile se dizolvă. 

Ce putea rămâne, ce rămânea nefăcut? 

Din capul cărării scrută depărtările pe care le urcase-n ziua 
aceea și văzu cât de departe venise. Coborând sub nori, soarele 
după-amiezii exploda în vale. 

Nu se simțea deloc obosit. Simţea doar forță și căldură. 
Credea că va putea ajunge înapoi înaintea apusului. Se grăbi. Pe 
cât de repede cobora el, pe atât de repede lumina zilei se 
retrăgea pe munte în sus, iar el își văzu destinul împletit cu cel 
al soarelui. 


624 


Intră la umbră. Valea rămase un moment nici luminată, nici 
întunecată. Odată cu schimbarea, animalele amuţeau. Işi 
reluară activitatea, primele coruri ale insectelor de noapte și 
ciripituri la apus. Ajunse la pământ drept. Incă nu vedea nicio 
coloană de fum, niciun foc ridicându-se din Druu. 

Ajunse la râu în locul unde Falșii Ghizi îl trimiseseră la drum 
știind bine că uitase cel mai important lucru. Fără să se 
descalțe, ridică rucsacul deasupra capului și intră în apă. 

e 

Nu începuse nimic irevocabil. Pe sol, în apropierea rugului 
înalt, zeci de lumânări pâlpâiau înjumătăţi de cocos întoarse cu 
scobitura în sus. Sătenii erau plini de culoare, în straie curate și 
păreau ocupați cu te miri ce, intrau și ieșeau din colibe, 
întreţineau atmosfera, băteau din palme într-un ritm lent, dar 
asta o făceau numai câţiva dintre ei, transmițând ritmul de la o 
pereche de mâini la alta; niciunul nu era încă implicat sută la 
sută, ceremonia începea doar să prindă contur. Poate că îi 
vedeau. Poate că hotărâseră că nu. Preotul stătea lângă rug cu 
o broboadă în cap, cu părul împletit cu pene, ţinând o sticlă de 
suc în ambele mâini și vorbind cu Mahathir. Băiatul stătea și cu 
ei, și departe de ei. 

Mahathir urmări apropierea lui Storm pe malul râului și ridică 
mâna. Preotul păru neperturbat, însă lui Mahathir nu-i plăcea 
asta. 

— Ceremonia începe imediat, spuse el. 

Storm zise: 

— Simt. 

— N-ai plecat în Thailanda. De ce? De ce n-ai rămas cu 
prietenul tău? 

— Dacă nu știi, eu nu-ţi pot spune. 

— Dar, Jimmy, nu e o idee bună să fii aici. Omul acesta are 
ceva de făcut. Eu sunt un om de știință, deci în mod sigur eu pot 
asista. Dar pentru tine nu este o idee bună. 

Băiatul stătea ţeapăn, cu faţa încordată, respirând greu. 
Niciun locuitor al satului Druu nu se uita la el. 

Femeile începuseră să se adune, cele tinere și fetițe 
înveșmântate în saronguri, date cu ruj și cu mărgele împletite în 
păr. În spatele lor stăteau băieţei cu picioarele bine înfipte în 
pământ, dar mișcând din umeri, cutremurându-se de emoție și 


625 


fiorul copilăriei. Atât de fericiţi să fie vii în corpul lor, să ţopăie în 
costumele lor de sclavi. Sodomiţii Realităţii Ultime. 

— El nu are o costumaţie specială? Unde i-e costumul? 

— El nu va purta haine. Va fi gol. 

— Ba nu, nu vafi. 

Storm preluă ritmul; mai întâi în sinea sa, apoi bătând tare din 
palme, și mai tare. Îl priviră toţi nici aprobatori, nici 
dezaprobatori. Mahathir gesticulă ca pentru a-l face să tacă. 

Storm păși lângă băiat și ridică ștacheta. 

— EU SUNT ADEVĂRATUL ADUCĂTOR DE PACE! 

Aplauzele continuară, însă le atrăsese atenţia. 

— EU SUNT ADEVĂRATUL ADUCĂTOR DE PACE! 

Duse mâinile pe lângă corp și înclină din cap. 

Preotul vorbea cu Mahathir. 

Storm ridică fața. 

— Spune-i că eu sunt alesul. Puștiul este un impostor. 

— Nu-i spun. 

— Spune-i puștiului, atunci. 

— Nu pot. 

— Prietene, nu are rost dacă o face pentru bani. Trebuie să o 
faci pentru chemare, amice, pentru chemare. Ai nevoie de un 
motiv, trebuie să fii trimis de semne și mesaje. 

Preotul îi vorbi grăbit lui Mahathir, dar Mahathir păstră 
tăcerea. 

— Vrei să iei locul omului ăstuia? 

— Nu e locul băiatului. E al meu. Eu am fost trimis. | se adresă 
direct preotului. Nenorocitul ăsta nu știe ce face. Eu știu ce fac. 
Eu știu ce se cade, știu ce este real. 

— Nu-i pot spune lui asta. Nu știu ce-o să se întâmple. S-ar 
putea să fim uciși. 

— Sunt oameni blânzi, prietene. Blânzi, nu? 

— Tu înţelegi ce faci? Nu. 

— ÎI scap de belea pe puştiul ăsta sărman. 

— Nu. Nu înţelegi ce se întâmplă aici. 

— Credeam că ești musulman. Tu crezi în tâmpeniile astea? 

— Aici, în zona asta, unde copacii sunt atât de înalţi, unde 
vehiculele nu pot ajunge, unde nu vine nimeni, zona asta este 
foarte diferită. Dumnezeu lucrează într-un mod diferit cu ei în 
zona asta. 


626 


— Mda - am priceput asta, prietene. Mă-ntrebam doar dacă și 
tu ai priceput. 

Preotul vorbi cu mare emfază. Acum, Mahathir răspunse pe 
larg și preotul ascultă cu capul înclinat, încuviinţând, 
întrerupându-l din când în când. 

Preotul îi vorbi puţin băiatului, care ascultă fără reţineri, iar 
Storm înţelese că escrocheria va fi dată în vileag. 

— Puștiule, ai intrat în treaba asta fără să-ţi clarifici niște 
lucruri în sinea ta. 

— Face asta ca să-și salveze familia. 

— Banii îi primește. Spune-i asta. Banii îi primește. Hei, 
prietene, banii-s ai tăi. Nu încerc să-i stric socotelile. 

Mahathir vorbi cu băiatul. Băiatul făcu mai mulți pași în spate, 
se întoarse, trecu prin cercul de femei și apoi prin cel de băieţi și 
rămase dincolo de ei. 

Mahathir spuse: 

— Ştiam. Nu sunt superstiţios. Dar nu e un lucru neobișnuit să 
vezi viitorul. Mulţi îl văd. Se întâmplă. Eu ţi-am văzut viitorul. Am 
încercat să-ți spun. 

Preotul veni mai aproape, strigă într-o limbă gâtuită și puse 
mâna pe capul lui Storm. 

Aplauzele încetară. O femeie bătrână gemu. Storm ridică 
braţele și urlă: 

— EU SUNT ADUCĂTORUL DE PACE, NETREBCNICILOR. EU 
SUNT ADUCĂTORUL DE PACE. 

Preotul bătu o dată din palme. A doua oară. Din nou, și reluă 
ritmul. Ceilalţi îl urmară. 

Bărbaţii se adunară într-un al treilea cerc în jurul lor. Preotul 
făcu un semn și căpetenia veni în interiorul cercului alături de 
Storm, de preot și de Mahathir. Avea la el o secure. 

Dacă de asta este nevoie, se adresă Storm Puterilor. 

Preotul îi vorbi cu glas tare căpeteniei. 

— Îi spune să adune zeii satului. 

Căpetenia ridică o mână și cercurile se desprinseră pentru a 
lăsa să intre patru femei, fiecare ţinând câte un colț al unei 
pături. O întinseră înaintea preotului - un morman de lemne 
cioplite, majoritatea nu mai mari decât o mână, alte câteva 
ajungând până la brâul oricărui adorator Druu. Cele patru femei 
își lăsară capetele pe spate și urlară ca niște copii, iar căpetenia 
se apucă să ciopârțească figurile cu toporul. În vreme ce făcea 


627 


asta, distrugându-le pe toate, și în timp ce femeile stăteau în 
genunchi strângând bucăţile și adăugându-le la rug, Mahathir 
spuse: 

— Işi sparg bunurile din casă și le aruncă în foc pentru că zeii 
nu i-au ajutat. Zeii aceștia trebuie să moară. S-ar putea ca 
lumea să se sfârșească odată cu moartea acestor zei. Sacrificiul 
sufletului unui străin ar putea preîntâmpina sfârșitul lumii. Apoi 
zei noi se vor ivi. 

Storm îi scrută cu privirea pe cei prezenţi. Feţele lor abia se 
vedeau în lumina lumânărilor împrăștiate la voia întâmplării la 
picioarele lor. Nu păreau nici veseli, nici solemni - cu gurile 
deschise, încuviinţând din cap în vreme ce aplaudau, aplaudau, 
aplaudau -, ci păreau pregătiţi sufletește. 

Apoi preotul se apropie de căpetenie și vorbi cu voce tare. 

— Du-te acolo, îi spuse Mahathir lui Storm. Acum te vor 
dezbrăca. 

Storm se apropie de preot și Mahathir spuse: 

— Domnul să te ajute! 

Preotul ţinea așchiile idolilor. Căpetenia se înclină și arătă 
spre pantofii uzi ai lui Storm. Storm îi aruncă din picioare. 
Căpetenia înclină din cap, atinse piciorul lui Storm și ciupi pânza 
șosetei lui. Punând mâna pe umărul căpeteniei, Storm își trase 
șosetele din picioare și se îndreptă de spate. Două femei tinere 
veniră în faţă și traseră de nasturii și fermoarul lui. Se gândi să 
facă o glumă, dar amuţise. li traseră rucsacul din spate și apoi 
cămașa și îl ajutară să-și dea jos pantalonii scurți și chiloţii, iar 
apoi se retraseră în cerc. Aplauzele ritmice continuau. Toţi 
băteau acum din palme. Storm era gol pușcă. 

Cu fața la Storm, preotul vâri mâna în pliul pânzei cu care-i 
erau înfășurate vintrele și scoase o foaie de hârtie împăturită pe 
care o netezi și o ținu aproape de faţa lui Storm - Storm nu 
vedea nimic pe ea -, vorbi tare spre Druu și-i arătă din nou foaia 
lui Storm. | se adresă căpeteniei. 

Căpetenia strigă. Un bărbat îi aduse o suliță. 

Preotul vorbi. Căpetenia îi înmână sulița. Preotul înfipse hârtia 
în vârful ei, se apropie cu pași mari de rug și, ridicând sulița cât 
de mult era în stare, săltându-se pe vârful degetelor, îndesă 
hârtia între bușteni și o trase de pe vârful suliţei. 

— Stai așa, zise Storm. 


628 


Se lăsă pe vine lângă rucsac și își găsi carnețelul în punga lui 
de plastic. Rupse din el ultima pagină și se ridică întinzând foaia. 

— E o poezie scurtă, prietene. 

Preotul veni la Storm cu sulița îndreptată spre el, luă hârtia și 
o duse la rug făcând-o parte din sacrul combustibil. 

Storm anunţă cu voce tare: 

— PACE, DRAGILOR. PACE ÎN SEARA ASTA. 

Preotul vorbi tare și își aruncă arma pe jos. Storm înclină din 
cap. 

Pătura, doar niște zdrențe acum, era aproape golită de 
rămășițele zeilor. Preotul strânse ultimele cioburi în mâini. 
Căpetenia trase pătura câţiva metri de lângă rug, sătenii Druu 
lărgindu-și în același timp cercurile. Îi îndreptă atent marginile și 
se uită un moment spre tării, de parcă ar fi căutat semne în 
stele invizibile. 

La piept, preotul ţinea așchiile de idoli. Veni la Storm și se opri 
în faţa lui. 

Vorbi din nou și Storm auzi vocea lui Mahathir din spatele 
cercurilor de săteni: 

— Ingenunchează. 

El se conformă. Preotul îngenunche și el și vorbi încet, iar 
căpetenia îl ajută pe Storm să se întindă pe spate pe pătura 
mutilată. Pe pântecele lui, preotul lăsă să cadă cele câteva 
așchii și făcu din ele o grămăjoară. 

Incepu să vorbească și Storm îl auzi pe Mahathir: 

— Vrea ca tu să știi că ăsta e doar un simbol. Este un foc pe 
trupul tău, dar nu-l vor aprinde. Nu vei fi ars fizic. 

Ales să ispășească pedeapsa pentru că n-a mai rămas nimeni 
altcineva. Traversând zone dezordonate, cu lumina din spate 
mai puternică sau mai slabă, niciodată nu e suficientă lumina, 
nimic care să-l călăuzească, nicio direcţie spre casă. O figură ce 
încă aștepta să fie revelată în adevărul său. 

Toţi îl demascaseră, toate feţele false se dizolvaseră, toate 
disimulările cu excepţia uneia, a sa proprie. 

Storm întoarse capul după preot când acesta se înapoie la 
rug, unde se opri ca să ia de jos sticla de suc și să stropească cu 
lichidul din ea în jurul bazei. În aer se ridică un iz de motorină. 
Căpetenia aduse două jumătăţi de nucă de cocos și fiecare 
folosi o lumânare pentru a aprinde focul. 


629 


Văpaia începu încet. Pe măsură ce urca pe rug, aplauzele se 
întețeau. Lemnul umed pârâi și pocni în flăcări. Conflagraţia 
devoră vârful. Se înălţă un strigăt. Când focul începu să vuiască, 
Storm simţi o boare trecându-i peste pieptul gol și auzi o femeie 
strigând ca un ciclon. Preotul se apropie și se îndepărtă de 
căldura intensă aruncând lichid în flăcările portocalii. Rugul 
șuiera și fumega, iar el se mișca dintr-o parte în alta aruncând o 
umbră albăstruie peste vălătuci. 

Dinspre copacii de jur împrejur venea în cascadă sunetul de 
gheare care râcâie și sudalmele demonilor alungaţi în pustiu. 

Strigau și alte femei. Bărbaţii urlau. Jungla însăși ţiuia ca un 
țânţar. Storm zăcea gol pe spate și privea pâcla și fumul care se 
ridica spre cer în colosala lumină a focului; aștepta venirea 
luminii clare, a zeităților pașnice, fața tatălui-mamă, lumina 
celor șase lumi, ivirea luminii fumurii a iadului și lumina albă a 
celui de-al doilea zeu, nălucile înfometate rătăcind animate de-o 
dorinţă lacomă, zeii cunoașterii și zeii mâniei, judecata lordului 
morţii în fața oglinzii karmei, pedepsele demonilor și fuga spre 
refugiu în peștera pântecelui care-i va aduce înapoi pe această 
lume. 

Poezia lui se înălță spre cer ca o fărâmă de cenușă: 


VIETNAM 


Am cumpărat o pereche de Ray-Ban de la Diavol 
Și o brichetă pe care scria Tu Do Bar 69 

Bere Rece Fată Fierbinte Scuze Pentru Asta Șefu' 
Prietene bricheta asta Zippo spune tot 


Prietene când voi fi-n mormânt nu vreau s-ajung în Rai 
Vreau doar să zac acolo uitându-mă în sus spre Rai 


Nu vreau decât să văd locul ăla nenorocit 
Nu-i nevoie să mă trimiti acolo 


Dă drumul la gaz în cușca mea 
Beau otrava 

Trimite-mi un asasin 

Beau otrava 

Demoni morti în măruntaiele mele 


630 


Beau otrava 
Beau otrava 
Beau otrava 
Și încă mai râd 
e 

Vântul era tăios, soarele după-amiezii destul de călduros, cel 
puțin pentru finele lui aprilie, cel puțin pentru Minneapolis. Într-o 
zi bună putea face pe jos o jumătate de kilometru fără 
probleme, să se așeze și să se odihnească doar un minut și să 
mai parcurgă o dată aceeași distanţă înainte să se odihnească 
din nou. Își lăsă mașina într-o parcare și bastonul în mașină și 
parcurse pe jos trei străzi până la Mississippi, pe care îl traversă 
pe podul pietonal. Mișcarea podului, în timp ce mașinile treceau 
pe sub el, îi făcea gleznele să trepideze. O dureau amândoi 
genunchii. Mergea prea repede. 

Când hotelul Radisson apăru în faţă, ea păși în strada Kellogg 
cu intenţia de a traversa și un camion, unul dintre acelea mici, 
de transportat mobilă, aproape că o dobori la pământ; șoferul 
frână tare, dar nu reuși să oprească, ocolind-o atât de aproape 
încât literele roșii de pe lateralul caroseriei ocupară, preţ de o 
frântură de secundă, toată lumea din faţa ochilor ei. Ea sări în 
spate, cu sângele bubuindu-i în vene - a fost aproape să moară. 

Işi scăpase poșeta în rigolă. Se lăsă încet în genunchi, în 
costumul ei de poliester, și își aminti dintr-odată de o vreme 
când problema supraviețuirii sale n-o interesase în niciun fel. Ce 
vremuri glorioase! 

Ginger aștepta imediat după ușa cafenelei, printre ghivece cu 
ferigi. Genul de femeie căreia toți îi spun „mamă”, deși nu era 
mai în vârstă decât restul. Cât trecuse de atunci? Cincisprezece 
ani, șaisprezece. De când Timothy plecase hotărât spre Filipine 
și Kathy îl urmase. Ginger probabil că locuia aproape de 
Minneapolis de o jumătate de deceniu - amândouă locuiau pe 
acolo, dar nu făcuseră niciodată efortul de-a se întâlni. 

— Pot să-ţi spun în continuare mamă? 

— Kathy! 

— Trebuie să stau jos. 

— Te simţi bine? 

— Era să mă lovească un camion. Mi-am scăpat poșeta. 

— Acuma? Dar ești bine. 

— Doar fără suflu. 


631 


Ginger se uită în jur, așteptând să i se spună unde să stea jos. 
Pusese pe ea treisprezece kilograme. 

Kathy spuse: 

— Te-aș fi recunoscut dintr-o mie. 

— 0... făcu Ginger. 

— Dar tu nu poţi spune același lucru. 

— Păi, de întinerit nu întinerește nimeni. Ce tot spun? Doar că 
mă bucur tare mult să te văd și... 

Încercarea de-a minţi îi schimonosea trăsăturile. Renunţă. 

— Sunt puţin sleită de puteri. 

— Nu e deloc aglomeraţie. E duminică. 

— Dar acolo? 

— Lângă geam! Nu vezi nimic, dar măcar... 

— Am la dispoziţie cam treizeci de minute. 

— Măcar este lumină. Adică vezi; ceva, se corectă Ginger, dar 
vezi doar traficul. 

— Se așteaptă să ţin un discurs. 

— Un discurs? Unde? 

— Sau să fac niște observaţii. E un fel de recital alături. 

— Unde alături? 

— La Radisson. Într-o sală de congres. 

— Un recital. Adică de pian și alte alea? 

— Sper că au cafea decafeinizată. 

— Toţi au așa ceva acum. 

Comandară cafea decafeinizată și Ginger ceru o chiflă cu 
scorțișoară, după care chemă imediat chelnerița înapoi ca să 
anuleze comanda. Chelneriţa turnă cafeaua dintr-o urnă și 
aduse două cești. 

— Dacă nu te deranjează prea tare, spuse Kathy, îmi poţi 
aduce puţin lapte adevărat? 

— Vine imediat, zise chelnerița și plecă, dar n-o mai văzură la 
faţă. 

— Ce fel de recital este? 

— Nu știu. E un eveniment de binefacere pentru MacMillan 
Houses. Pentru orfanii vietnamezi. Așa că eu sunt sub 
microscop. 

— O, da. Ţi-ai compus un discurs? 

— Nu chiar. M-am gândit doar că... adică, e doar un fel de: 
„Mulţumim pentru bani, dar vrem mai mulţi”. 

— Eternul Discurs. 


632 


— Așa că-mi cer scuze că nu putem lua prânzul cum se 
cuvine. 

— Nicio problemă. Eu merg cu John să văd o piesă de teatru 
de partea cealaltă a râului. Un musical. Sunetul muzicii. 

— O, e bun. 

— Este, este. 

— Am văzut filmul. 

— Dar mie mi s-a părut întotdeauna un titlu caraghios, zise 
Ginger. Pentru că muzica este ea însăși un sunet, nu? Ar trebui 
să-l intituleze simplu Muzica. 

— Nu m-am gândit la asta! 

Poșeta lui Ginger, una mică din piele gri, stătea pe masă 
lângă ceașca ei de cafea. O deschise și-i dădu lui Kathy 
scrisoarea. 

— Îmi pare rău pentru asta, Kathy. 

— Ei, nu. De ce? Nu văd de ce. 

— Am fost la biroul din Ottawa și am stat acolo o săptămână. 
Colin Rappaport a găsit-o... 

— Deci încă lucrezi pentru FACL. 

— Încă? Mereu. 

— Cum e Colin? 

— Cred că e bine, dar nu prea aveam contact unul cu celălalt. 
Și-a amintit că te-ai întors în Minneapolis și, fără să sune sau să 
anunţe, a trimis scrisoarea direct la biroul nostru. Presupun că a 
încercat să dea de numărul tău de telefon, dar n-a avut noroc. 
Sunt multe Kathy Jones, dar nu-ţi știa numele de căsătorie. Mai 
ești căsătorită? 

— Mai sunt. El e medic. 

— Are cabinet particular? 

— Nu. Lucrează la Urgenţe, la St. Luke. 

— Presupun că nici nu se compară cu Canada. 

— De ce? 

— Nu știu. Mă refer la socializarea în domeniu, dar nu știu. Nu 
știu despre ce vorbesc!... Care e numele tău de familie? 

— Benvenuto. Dar al tău? Tot cu John ești? 

— Aha. Imposibil de schimbat, presupun. 

— E teribil! Să întrebi de soţul cuiva și să spui: „Tot împreună 
sunteţi?” 

— Soţul tău nu e adventist? 

— Carlos? Nu. E dedicat trup și suflet științei. 


633 


— O, Carlos. Benvenuto. 

— E argentinian. 

— Și ce înclinaţie are? Religioasă, vreau să zic. 

— E dedicat științei. N-are nicio înclinaţie spirituală. 

— Nu te-am văzut niciodată la biserică. Unde te duci? Adică... 

— Nu mă mai duc. 

O tăcere chinuitoare. Kathy observă numărul mare de tablouri 
de pe pereți. Artă abstractă. Aceasta era o cafenea de artă. 

— Te-ai îndepărtat de credință? 

— Presupun că da. 

Ginger încă avea întipărită pe faţă acea expresie mereu 
arcuită, umbrită de teamă - întotdeauna părea îngrijorată și în 
defensivă, în pragul lacrimilor de vinovăţie, întotdeauna părea 
pe punctul de a mărturisi că se urăște pe sine - o falsă impresie, 
căci ea mereu fusese prietenă cu toată lumea. 

— Poate că nu te-ai îndepărtat de credință, Kathy. Poate nu 
întrutotul. Pastorul nostru spune că spiritul cel mai sănătos este 
cel care a trecut prin furcile caudine. Dar până și în privința 
furcilor caudine biserica poate fi de ajutor. Mai ales atunci, nu 
crezi? Ce-ar fi să mergem împreună duminica viitoare? Vino cu 
mine. 

Avea de fapt un chip minunat, înălţător și abisal, care te 
absorbea în el. 

— Au trecut ani de zile, Ginger. Pur și simplu nu simt atracţia. 

— Vino oricum. 

— Cred că n-am simţit-o nicicând. Cred că mergeam doar de 
dragul lui Timothy. 

— Timothy în mod sigur o simţea! Îi radia prin piele. Ne 
înfășura pe toţi cei din jurul lui și ne ridica pe sus ca un val. 

— Știu, spuse Kathy. Oricum... 

La masa alăturată stăteau o femeie bătrână și o alta de vârstă 
mijlocie, mamă și fiică, bănuia Kathy, femeia bătrână vorbea 
monoton, iar fiica asculta într-o tăcere împovărată de ură. Kathy 
desluși cuvintele „și... dar... deci...” 

— Ei, zise Ginger, oricum... Arătă spre scrisoarea de lângă 
farfuria lui Kathy. Deci Colin a trimis-o la St. Paul. lar eu încă 
lucrez la St. Paul. 

— lar eu sunt în Minneapolis. 

— De când predai la colegiul de infirmiere? 


634 


— De patru, nu, de cinci ani... Din '77. Cinci ani s-au făcut în 
octombrie trecut. 

— El ţi-a fost prieten? 

— Cine? 

— Benet? 

— O! 

Plicul alb părea doldora de pagini, cu colțul drept acoperit cu 
timbre multicolore, venise de la Wm Benét, închisoarea Pudu, 
Kuala Lumpur, Malaezia. Îl deschise cu grijă. O bucată de ziar: 
fotografia unui bărbat încătușat. Acela nu era canadianul, 
William French Benct, care fusese condamnat recent de 
tribunalele malaeziene? Condamnat la spânzurătoare pentru 
trafic cu arme de foc? Canada contestase sentinţa. Apoi el 
fusese spânzurat. Prizonierul îi scrisese, condamnatul, aceasta 
era scrisoarea lui. Prizonierii primeau în general tot felul de 
adrese, de la diferite organizaţii caritabile, dar cum dăduse el 
peste numele Kathy Jones? Scrisoarea cuprindea câteva - multe 
- pagini de caiet scrise de mână și împăturite în jurul unei 
fotografii: zeci de oameni și nenumăratele lor bagaje stând 
împrejurul unui /itney filipinez căruia îi fusese dată jos o roată 
din spate. Toţi zâmbeau, toți își umflau pieptul cu mândrie, de 
parcă ar fi doborât vehiculul la pământ cu suliţele. 

„A fost odată ca niciodată”, începea scrisoarea... 


Dragă Kathy Jones, 
Dragă Kathy. 
Scumpă Kathy, 


Sângele îi dădu năvală în extremităţile corpului și în față, de 
parcă le-ar fi vârât în apă clocotită: același sentiment pe care îl 
avusese cu douăzeci de minute în urmă când camionul era cât 
pe ce s-o calce. 


A fost odată ca niciodată un război. 


Puse scrisoarea jos. Se uită lung prin restaurant. 
— Te simţi bine? 

Ridică paginile și le împături în jurul fotografiei. 
— E ceva rău? 

— Mamă. 


635 


— Da. 

— Ți-amintești de Timothy? 

— Poftim? 

— Ți-amintești de Timothy? Adică foarte bine? 

— Sigur că da, spuse Ginger. Mă gândesc deseori la el. Faptul 
că l-am cunoscut m-a schimbat. A însemnat mult. Asta spuneam 
înainte. A însemnat într-adevăr mult. 

— N-am mai întâlnit pe nimeni care l-a cunoscut. Nu în ultima 
vreme. 

— Voiam să spun că-mi pare rău pentru Timothy. Ti-am scris 
imediat după aceea, dar uite că suntem aici, față în faţă, și... a 
trecut o vreme, știu, atâția ani, dar... 

— Mulţumesc. 

— A fost un om remarcabil. 

— Eu nu mi-l amintesc deloc. 

— Oh. 

— Amintirile veneau înainte ca înțepăturile de albină, au!, din 
senin, dar acum nu mai vin. Dar uneori am un sentiment de 
urgenţă. 

— Înţeleg... Sau nu, nu-nţeleg. 

— Mă prinde mai întâi de inimă și smucește de mine ca un 
câine, spunându-mi: „Vino, vino...” 

— Păi, presupun că asta-i, asta-i... ei bine... de înţeles, într-un 
fel. Și... 

— Nu te cunosc destul de bine ca să-ţi vorbesc așa, nu? 

— Kathy, nu! Adică, da... 

— lartă-mă, zise Kathy. 

— Sigur. Sigur. Sigur. 

Își croi drum spre toaleta femeilor, așeză poșeta lângă o 
chiuvetă și se stropi cu apă pe faţă - slavă Domnului că nu se 
farda. Se uită în oglindă. Un mic graffiti pe faianţa de lângă 
făcut cu markerul: 


electric chila 
on 
bad fun 


Toaleta puţea. În Vietnam, sângele și dejecţiile se scurgeau 
peste tot, dar totul aparţinea lui Dumnezeu, erau mizeria 


636 


impersonală a lui Dumnezeu. Aici, în toaleta publică, simțea 
mirosul dejecţiilor altor femei, și era un miros străin. 

Se încuie într-o boxă și se așeză cu scrisoarea în poală. Citirea 
era cel mai nesemnificativ lucru pe care îl putea face. Cu un nod 
în gât, despături paginile. 


Aprilie 1983 
Dragă Kathy Jones, 
Draga Kathy. 
Scumpă Kathy, 


A fost odată ca niciodată un război. 

A fost un război în Asia care număra printre tragedliile 
sale faptul că venea după al Doilea Război Mondial, un 
război modern care reușise cumva să mențină sau să 
revitalizeze unele dintre gloriile și aventurile romantice 
ale vechilor războaie, însă războiul acesta asiatic n-a 
reușit să ofere vreo aventură romantică în afara celor 
din miturile  diabolice, între zecile de oameni 
schimonosiți și de nerecunoscut - chiar și, sau mai 
ales, de nerecunoscut pentru ei înșiși - se număra o 
tânără văduvă canadiană și un tânăr american care ba 
se considera Americanul Liniștit, ba Americanul Urât și 
care nu-și dorea să fie niciunul, nici altul, îşi dorea în 
schimb să fie Americanul Înțelept sau Americanul Bun, 
dar într-un final a ajuns să se vadă drept Americanul 
Adevărat și la urmă drept Americanul Futut. 

Acela sunt eu. Numele meu este William Benet. Tu m- 
ai cunoscut drept Skip. Ultima dată ne-am întâlnit în 
Cao Quyen, Vietnamul de Sud. Încă mai port mustață. 
După ce am plecat din Vietnam am renunțat să mai 
lucrez pentru criminalii cei mari pentru-care-lueram-n 
pe care îi slujeam când te-am cunoscut și am început 
să lucrez pentru cei mijlocii. Un program infect și fără 
beneficii spectaculoase, însă etica muncii e mai clară. 
Și mizele sunt simple. Prosperi până ce ești prins. 
Atunci pierzi totul. 


637 


Deci cu ce mă ocup? Cu una și cu alta. Contrabandă. 
Trafic cu arme și altele. Odată am sechestrat un 
cargobot întreg odată și l-am vândut în China. Un 
cargobot. (Nu-ti pot spune în ce oraș l-am vândut, 
pentru că €eineva scumpul și ilustrul nostru director 
Shaffee probabil că ne citește scrisorile înainte să fie 
expediate.) In principal trafic cu arme. 

Asta m-a adus în închisoarea din Kuala Lumpur. Asta e 
o crimă capitală în Malaezia, fiind considerată astfel de 
același guvern care cumpără arme de la America. 
Suntem toti o apă și un pământ, dar, cum am spus, din 
partea mea etica e mai clară. Sau cum x i-a spus lui x, 
dacă am un vas, ei mă numesc pirat. Dacă ai o flotă, ei 
te numesc Împărat. Nu-mi amintesc cine a spus asta. 
Simplificând lucrurile, din zilele când tu mă stiai drept 
Benet am trăit sub o duzină de nume, nici măcar unul 
sub oblăduirea statului. Am dus o viată veselă, o 
adevărată viață aventuroasă și nu m-am așteptat 
niciodată să dureze mult. Când voi pleca de pe lume, 
lucru care se va întâmpla curând, nu-mi va părea rău, 
nu voi avea regrete. În orice caz, cum obişnuia unchiul 
meu să spună, o aventură nu este cu adevărat plăcută 
decât după ce s-a încheiat. Sau tu mi-ai spus asta? 
Oricum, aventura asta s-a încheiat. Putin din ceea ce-ti 
spun este un pic fals, un pic de bravadă, dar este 
adevărat în mare parte. De fapt, dacă biletul acesta va 
ajunge la tine, îmi pare rău să te informez că deja am 
fost-sunt am fost spânzurat - sunt spânzurat? Cineva 
ar trebui să se hotărască o dată pentru totdeauna: 
acum, el a fost spânzurat sau este spânzurat? 

Am o setie concubină și trei copii în Cebu City, în 
Filipine. E ceva ce s-a întâmplat pur și simplu. Cred că 
și ea ar spune același lucru. Dar cred că-mi plac copiii. 
Sunt adolescenți, copii dulci. Nu i-am văzut de o 
vreme. Cebu City a devenit puțin prea riscant pentru 
mine, în sensul polițienesc al cuvântului, iar ea n-a 
vrut să se mute în Manila. Își iubește familia 
numeroasă și tot tacâmul, nu-i putea lăsa. O cheamă 
Cora Ng. Dacă ştii ce-i bine pentru tine, ai terminat-o 
cu călătoriile, dar dacă ajungi din întâmplare pe acolo, 


638 


treci pe la Ng Fine Store de lângă docuri și întreabă de 
Cora și salut-o din partea mea. Directorul îmi spune că 
cei de la Consulatul Canadian vin astăzi pe aici și că le 
pot da să-mi expedieze oricâte scrisori vreau. Eu și 
consulul ne urâm reciproc și de obicei nu-i dau voie să 
mă viziteze, dar trebuie oricum să vină, mai ales în 
„Ultimele Zile”, doar pentru a păstra aparentele fată 
de presă. Așa că presupun că scrisoarea asta va pleca 
mâine spre tine și că acesta e-un salut de bun găsit și 
de rămas-bun din partea (sper, sper) unui vechi 
prieten. 

Sunt închis aici de pe 12 august. Astăzi este 1 aprilie, 
Ziua Păcălelilor, o zi potrivită pentru a pune capăt 
acestui lung fiasco, însă eu sunt programat de fapt 
pentru 6 aprilie. Am așteptat până acum să-ți scriu 
pentru a nu avea prea mult timp la dispoziţie în care 
să mă întreb dacă ţi-a ajuns scrisoarea și dacă-mi vei 
răspunde. 

Tocmai am luat cina. Acum voi începe un post de șase 
zile și mă voi duce la ștreang doar cu sufletul hrănit. 
Deci în ce a constat ultima mea masă a 
condamnatului? Același meniu dintotdeauna, orez într- 
un soi de fiertură de pește și două chifle. Bon appetit. 
Kathy, cred că te iubesc. Nu mi s-a întâmplat niciodată 
cu altcineva. lau amintirea ta cu mine. Si-ti dau în 
schimb multumirile mele. 


Cu dragoste, 
Skip 
2 aprilie 


Directorul a venit noaptea trecută ca să mă 
convertească la lisus și mi-a luat corespondenta, dar 
scrisoarea asta nu i-am dat-o. Cred că o să aștept 
câteva zile. Cred că urăsc 


„.. Cineva intră în toaletă. Recunoscu vocea femeii bătrâne de 
la masa alăturată. 

— A spus Eugene de ce a murit fiul lui? 

— Eugene nici n-a avut un fiu. 


639 


— Infarct? 

Ușile a două boxe se deschiseră și se închiseră zgomotos. 
Kathy se uită la ceas. Era în întârziere. Puse paginile în poșetă și 
se ridică pentru a ieși pe lângă femeia bătrână, care stătea 
lângă oglindă cu capul înclinat într-o parte și se uita fix în podea. 

Se duse înapoi, o găsi pe Ginger, se scuză și plecă. 

Porni spre hotelul Radisson Riverfront, aflat după colț, și în 
lobby se uită în jur căutând locul în care se desfășura 
evenimentul MacMillan Houses. Deduse că subiectul adunării 
avea de-a face cu ceva pentru sau despre tinere femei, căci 
erau multe prezente în lobby - foarte tinere, doisprezece, 
treisprezece, toate fete frumușele, explozive și ghidușe, 
machiate abundent ca pentru scenă, cu imperfecțiunile 
subliniate de această accentuare a frumuseţii lor - genunchi 
butucănoși, talii joase, coapse pătate în fuste scurte, poate 
pentru că le era frig. 

Urmând indicaţiile de pe o plăcuţă de alamă de lângă lifturi, 
trecu prin lobby și străbătu un hol lung la capătul căruia, la o 
masă, şedea o femeie cu două cutii de pantofi în față. Prin ușile 
duble deschise ale sălii se auzea murmurul amplificat al cuiva 
care citea un discurs. 

— Aţi venit pentru spectacolul de modă MacMillan? 

— Bun. Am nimerit unde trebuia. 

— Ala L sau M la Z? 

— Cred că o caut pe doamna Rand. Ar trebui să iau cuvântul. 

— Păi... Doamna Keogh e la parter. 

— Cred că n-o cunosc pe doamna Keogh. Cred că am vorbit 
cu doamna Rand. 

— Doamna Rand este pe scenă. 

— Credeţi că pot intra să iau loc? 

Femeia făcu: 

— O! 

Ideea părea să nu-i prea placă. 

— Va fi o pauză. 

— Sau o pot prinde în pauză. O să stau aici. 

Cu excepţia scaunului și a mesei la care stătea femeia, în jur 
nu mai era altă piesă de mobilier. 

— Sau o să aștept în lobby. Mă întorc peste câteva minute. 

— Dacă nu vă deranjează. Îmi pare rău... 


640 


— Nu, spuse ea ofensată, cu faţa în flăcări, am întârziat, îm 
pare tare rău. 

In lobby, se așeză într-un fotoliu tapisat cu piele maro și cu 
ținte de alamă, și își deschise poșeta. 


2 aprilie 


Directorul a venit noaptea trecută ca să mă 
convertească la lisus și mi-a luat corespondenta, dar 
scrisoarea asta nu i-am dat-o. Cred că o să aștept 
câteva zile. Cred că urăsc să-mi iau rămas-bun. Nu m- 
am convertit nici la lisus. 

Odată am crezut că sunt luda. Dar nu sunt eu genul 
ăsta. Eu sunt tânărul din Ghetsimani, cel din noaptea 
în care l-au arestat pe lisus, tipul șleampăt care s-a 
smuls din pânzătura sa când au pus mâna pe el și „a 
fugit gol”. 

Cred că te interesează conceptul de lad. Mi-amintesc 
că erai expertă, într-un fel. Al 9-lea cerc al Infernului 
dantesc este rezervat trădătorilor... 


Celor apropiați 

Țării și cauzei 

Oaspeților 

Stăpânilor & binefăcătorilor 

Am trădat 

Pe apropiații mei din supunere față de stăpânii mei 
Pe stăpânii mei din supunere față de țara mea 

Pe țara mea din supunere față de cei apropiati 


Fărădelegea mea a insemnat gândul la aceste lucruri. 
Faptul că m-am convins că-mi pot arbitra propriile 
loialități. 

În cele din urmă, din pricina supunerilor schimbătoare 
anHzbutit-să am trădat tot ce credeam. 


Trebuie să mă abtin de la a nota orice mărunțiș. Simt 
că aș putea nota fiecare gând banal și aș putea 
descrie fiecare moleculă a acestei celule și fiecare 
moment al vieții mele. Și am timp berechet. Am toată 


641 


ziua la dispoziție. Dar-hârtia-mi-e-limitată—si peate-că 


tu Dar hârtia e puțină, la fel și credinţa în răbdarea ta, 
așa că-mi voi struni gândurile. 


3 aprilie 


În dimineata asta au spânzurat sau, cu alte cuvinte, au 
atârnat în ștreang un tip, un șef al unei organizații de 
chinezi. Fac asta chiar aici în curte, la închisoare, 
închisoarea Pudu, 

cam la o sută de metri de unde stau eu, dar nu văd 
spânzurătoarea din celula mea. Doar celulele din 
cealaltă parte a culoarului au vedere spre curte. 
Condamnații însă, nu. Ne tin pe cealaltă parte a 
clădirii. Dacă îmi lipesc bărbia pet de zăbrelele de la 
geam pot vedea acoperișurile caselor de peste drum. 
Prima dată când voi da ochii cu spânzurătoarea va fi și 
ultima. 

Te altoiesc cu un baston, asta e pedeapsa preliminară, 
dar nu auzim strigăte. Cel puțin eu n-am auzit. Tipul de 
dimineață a fost al patrulea pe care l-au spânzurat de 
când am ajuns eu, în august trecut. Presupun că și-a 
căutat-o singur, chiar și bătaia cu bastonul. 
Organizațiile astea de chinezi sunt necruțătoare, 
necruțătoare și răuvoitoare. 

Poate că-mi maschez teama. Nu vreau să par fățarnic. 
Sau vreau, doar din pricina nervozității, dar nu vreau 
să crezi că merg la ștreang cu o atitudine fățarnică. De 
azi în trei zile - asta e. Mor. Cu stomacul gol. Fără 
ultima masă, doar cu rugăciunea unui necredincios. 
Dacă tu încă mai crezi, Kathy, roagă-te pentru mine. 
Roagă-te pentru mine dacă încă mai crezi. 


4 aprilie 


În Vietnamul de Sud am crezut că sunt lăsat pe 
dinafară. Îndepărtat, trimis într-un loc unde să pot 
medita la război. Dar nu poți fi lăsat pe dinafară într-un 
război, iar în război nu trebuie să medlitezi, nu trebuie 
să meditezi niciodată. Războiul înseamnă acțiune ori 


642 


moarte. Războiul înseamnă acțiune ori  lașitate. 
Războiul înseamnă actiune ori trădare. Războiul 
înseamnă actiune ori dezertare. Ai prins ideea? 
Războiul înseamnă acțiune. Meditatia duce la trădare. 
Unchiul meu mi-a spus odată că a văzut un soldat 
aruncându-se peste o grenadă de mână. Crezi că tipul 
ăla a meditat mai întâi la asta? Nu. Curajul înseamnă 
acțiune. Meditatia înseamnă lasitate. 

Soldatul a supraviețuit. Treaba Grenada era oarbă. 
Cred că a meditat după aceea la asta, a meditat, și 
încă mult. Printre oamenii pe care voia să-i salveze, pe 
care i-ar fi salvat dacă grenada ar fi explodat, era și 
unchiul meu. Unchiul Francis a supraviețuit acelei 
nopți, dar până la urmă războiul i-a venit de hac. De-a 
lungul anilor am auzit zvonuri că n-ar fi fost așa, însă 
el era genul de om care să lanseze zvonuri, bătrânul 
unchi Francis. Un om cu cel putin trei morminte, din 
câte am auzit eu, poate chiar mai multe, dacă m-aș 
sinchisi să mă interesez. Dar eu știu că este mort și 
îngropat în Massachusetts. 

Eu sunt moștenirea unchiului meu. După ce a murit, 
spiritul lui a intrat în mine. A murit nu cu mult după ce 
te-am văzut ultima dată, Kathy. La câteva luni după, 
cred. 

Cred că l-ai întâlnit o dată. Ai spus că este un pungaș. 
Era genul de om care pare alcătuit din bolovani mici, 
cel mai mare din ei fiind așezat în mijloc. Avea părul 
cărunt tuns periuță. Ți-aminteşti de tunsorile alea? Ti- 
amintești de unchiul meu? Era de neuitat, într-un fel. 
Obișnuia să spună: „E mai ușor să obtii iertarea decât 
permisiunea”, „Nu-ti interoga oponenții", „Nu regreti 
ceea ce faci, ci ceea ce nu faci”, genul ăsta de lucruri. 
A murit și spiritul lui a intrat în mine. S-a discutat putin 
cum că n-ar fi sigur că a murit, însă eu nu m-am îndoit 
niciodată. Dacă din cea mai mică întâmplare ar fi în 
viață, spiritul lui n-ar fi putut să intre în mine. 

Te rog să nu crezi că dau în misticism. Când cineva 
apropiat de tine moare, cred că este o experiență 
destul de generală, destul de comună, să începi să 
observi cum te-a influențat și poate să încerci să eultivi 


643 


aceste ocrotești acele influențe pentru ca ele să dea 
rod. Așa că ei trăiese mai departe mentorii noștri 
trăiesc prin noi. Doar despre asta vorbesc. Nici vorbă 
de posedare din partea vreunui spirit ancestral sau 
știu eu ce. 


5 aprilie 


Așa că mai rămâne Dumnezeu. 

Sunt periculos de aproape de-a refuza iertarea. Mor 
nepocăit, din pricina furiei fată de mine însumi. Mor 
fără o rugăciune. Am trăit vreme de paisprezece ani 
fără o rugăciune. Paisprezece ani am trecut pe celălalt 
trotuar de fiecare dată când am crezut că umbra mea 
e în pericol să cadă peste peretele vreunei biserici. 


Stiu că dacă te rogi pentru mine 
Rugăciunile tale îl vor atinge pe Dumnezeu 


Și Dumnezeu îmi va atinge sufletul 
Si eu mă voi căi 


Cred că am fost atras de tine pentru că erai văduvă - 
ca mama. Copilul unei văduve, amantul alteia. Mă 
speriai. Pasiunea și credința ta. Suferinta și tragedia 
ta. Și mama trecea prin asta, dar într-un chip discret și 
politicos. Așa că am fugit de voi amândouă. Și apoi nu 
ti-am răspuns la scrisori. Și uite aici, una de la mine la 
care nu vei putea răspunde niciodată. 


OK... 

OK, Kathy Jones. Directorul nostru nostim stă aici și 
așteaptă scrisoarea de la mine. Ultima șansă pentru 
expediere. Mâine-dimineaţă o șterg. 


Domnule director, dacă citești asta, au revoir. 


Si ție. Au revoir, Kathy Jones. 


644 


Dacă ar fi s-o fac din nou, n-aș fugi. 


Cu toată dragostea, 
Skip 


Da, își amintea de unchiul lui. Era impresionant de la prima 
vedere. Bravură, un cuvânt pe care nu-l folosea niciodată, îi 
venea imediat în minte. Periculos, dar nu pentru femei și copii. 
Genul ăsta. 

Pe Skip nu și-l amintea nici pe departe la fel de bine. Mai mult 
băiat decât bărbat. Glumea, se eschiva, disimula, mințea, nu-ți 
dădea nimic demn de ţinut minte. Această prezentă 
reprezentare a sa - chiar în timp ce-i sfâșia inima, nu era sigură 
dacă credea în ea. 

Se uită din nou la fotografie, zeci de filipinezi împrejurul unui 
jitney pe butuci, și se simţi foarte mișcată - mai mult chiar de 
fotografia din ziar a lui Skip, chipul șters și aroganţa și 
autocompătimirea lui trunchiată, mai mult chiar decât dacă ar fi 
trimis din acea epocă Damulog o fotografie personală, sau una 
cu ea, sau una cu ei amândoi. 

O puse înapoi în poșetă și închise ochi. Nici nu-și amintea 
când își luase rămas-bun de la Ginger. Oare fusese crudă? 

— Dumneavoastră sunteţi doamna Benvenuto? 

Era femeia care se ocupa de bilete, nu cu mult mai înaltă 
stând în picioare decât fusese stând pe scaun. 

— Da. 

— Îmi pare rău - nu mi-am dat seama. 

— Nu face nimic. 

— Acum e pauză. Doamna Randy probabil că e la subsol. La 
cabine. 

— Te urmez. 

Kathy merse după ea pe coridorul placat cu dale de gresie, 
răsunător, gândindu-se la filme cu gangsteri și la ultimul drum, 
și femeia o conduse la o ușă nu departe de ușile mari ale 
amfiteatrului, pe câteva scări în jos. Pereţii fremătau și tinerele 
modele alergau de  colo-colo  înflăcărate, surde la 
supraveghetoarea lor, care alerga după ele strigând: „Fetelor? 
Fetelor? Fetelor? Fetelor?” în timp ce Kathy intra într-o încăpere 
mare, cu tavan jos. Modele superbe pozau. Flash-uri scăpărau. 


645 


Fetele însele scăpărau, intrând și ieșind de după panouri pe 
rotile. 

— Doamnă Keogh, anunţă escorta ei și supraveghetoarea 
fetelor flutură din mână și se apropie. Dânsa este doamna 
Benvenuto. 

— Îmi pare rău de întârziere. 

— Cu toții am întârziat! Mă bucur doar că ai ajuns. O anunţ pe 
doamna Rand. Dacă vrei să stai în public - e bine așa? -, dacă 
aștepți pe un scaun, te va chema ea pe scenă și te va prezenta 
după ce vorbește despre Zborul Orfanilor. Avem aici câteva fete 
din același zbor... din același... zborul tău. Trei fete. 

Se referea la zborul de evacuare din Saigon, avionul care se 
prăbușise și în urma căruia Kathy rămăsese cu picioarele rupte. 
Patruzeci de supraviețuitori plecaseră mai târziu cu alt avion. 
Doar câțiva fuseseră naturalizaţi în SUA și două, aparent, acolo, 
în Minneapolis. 

— Trei dintre orfane? 

— Da! Un fel de reuniuni. Li... unde-i Li? Nu e îmbrăcată! 
Fetelor! strigă doamna Keogh. 

Kathy o lăsă fără să-și ia rămas-bun, pentru că o eurasiatică 
tânără tocmai trecuse pe lângă ele în drum spre ieșirea din 
celălalt capăt al încăperii și Kathy simţi nevoia să o vadă mai 
bine. Merse după fată afară și pe scările de ciment în sus. Acolo, 
pe o alee, fata stătea singură, sprijinită de perete. Se dădu puţin 
la o parte pentru a o lăsa pe Kathy să treacă. Kathy merse două 
trepte mai sus, de unde vedea râul într-un capăt al aleii și strada 
în celălalt. Lui Kathy i se părea că o recunoaște pe copila aceea 
eurasiatică, ori ameriasiatică, care trebuie să fi avut patru sau 
cinci ani în dimineața prăbușirii, deși ea și-o amintea stând 
dreaptă în scaunul ei de avion, își amintea picioarele ei 
necaracteristic de lungi, ochii rotunzi și tenta cafenie a părului. 
Kathy o așezase pe una dintre fetele ei exact lângă ea în 
compartimentul de sus al avionului, compartimentul norocos. 
Mulţi dintre copii ei se aflau pe puntea de sus și supraviețuiseră. 
Îi urcase pe copii la bord, ajutase la îmbarcarea celorlalţi, lăsase 
avionul pentru a se întoarce în Saigon și în ultimul minut îi 
fusese oferit un loc de către o cunoștință de la ambasadă care 
se hotărâse să nu plece, nu încă - nu-și amintea numele lui, nu 
se mai întâlniseră de atunci, probabil că și acum omul credea că 
ea a murit în locul lui - și profitase de ocazie, nu pentru a scăpa 


646 


de dezastru, ci pentru a ajuta, pentru a fi de folos, pentru a 
ușura groaza micilor pelerini. Nici măcar nu cunoștea destinaţia. 
Australia, probabil. Nu ajunseseră. Şi-n cele din urmă călătoria 
copilei ăsteia se sfârșise la St. Paul. Pe tocuri de cinci centimetri 
și într-o fustă albastră și tricou galben strâns peste sutienul de 
probă, cu ruj pe buze și rimel la ochi, arăta ca o târfuliță, 
arogantă și ursuză, părul ei castaniu fluturând într-un vânt ce 
bătea dinspre stradă, străbătea aleea și continua pe Mississippi 
în jos. Își deschise poșeta și găsi un pachet de ţigări și o 
brichetă. Obrajii i se supseră în timp ce ocrotea flacăra cu mâna 
și aprinse o ţigară cu filtru. Expiră și briza îi fură fumul de la 
gură. 

Kathy trecu iar pe lângă fată, coborând scările. Se strecură 
prin balamucul din subsol și se duse în amfiteatrul de sus, o sală 
potrivită pentru evenimente publice, cu scaune solide, tapisate 
și trepte abrupte, cu toate că sistemul de amplificare emitea un 
mic ecou, iar microfonul scotea șuierături ascuţite și p-uri 
explozive. A doua jumătate a evenimentului începuse, în sală 
fuseseră stinse becurile, dar scena era lumină de reflectoare, 
așa că putea să-și croiască drum. Multe locuri erau goale. Pentru 
a nu face gălăgie, ocupă primul scaun gol de pe rând. Pe scenă, 
o femeie impunătoare, cu maxilare mari și păr cărunt coafat 
strâns, probabil doamna Rand, într-un taior roz, vorbea despre 
orfani. Din câte se părea, doamna Rand încerca să recupereze o 
mică întârziere, sărind peste textul său scris, improvizând 
temerar. Vorbea despre „transporturile de orfani” prin care atât 
de mulți copii primiseră șansa unei vieți noi chiar în ultimele ore 
ale teribilului, teribilului război, despre Zborul 75, pe care îl 
luase Kathy și pe care soarta îl doborâse din cer ca pe un 
dragon; și Kathy reflectă, în mod categoric nu pentru prima 
dată, că războiul nu fusese numai și numai teribil. Oferise o 
senzaţie, la început înfiorătoare, în cele din urmă ameţitoare, că 
momentul următor ar putea aduce ceva nestăpânit, magic, 
uluitor, că moartea însăși ar putea irumpe tocmai din țesătura 
acelei clipe, neobservată ca un prieten; și deplângea trecerea 
unui timp când, stând într-un avion C-5A Galaxy în vreme ce 
acesta sălta prin culturi de orez care căpătaseră brusc 
consistenţa unor stânci, auzind fuzelajul de aluminiu cum se 
sfâșie, făcându-se bucăţi, îi fusese milă doar de copii din jurul ei 
și regretase doar eșecul scoaterii lor din război, când picioarele 


647 


sale rupte nu însemnaseră nici șoc și nici durere, ci doar tristeţe 
pentru faptul că nu-i putea ajuta pe ceilalți. Doamna Rand le 
prezenta acum pe cele trei fete din Zborul 75, inclusiv pe Li, 
ameriasiatica, toate purtând ao dai, bluza viu colorată cu 
poalele lungi peste pantalonii de satin, defilând una câte una 
spre stânga scenei și-napoi spre dreapta scenei, fascinant de 
sfioase și echilibrate, cu sufletul tremurându-le în piept, și 
așezându-se pe scaune pliante așa încât să li se vadă încălţările, 
pantofi negri de lac cu toc cui de cinci centimetri. Doamna Rand 
descrise prăbușirea din urmă cu aproape fix opt ani, spuse ea - 
deși greșise calculul cu o lună - unul dintre cele mai grave 
dezastre aeriene din istorie, era tristă să spună, cu mai bine de 
jumătate din cei trei sute de copii și adulţi de la bord, aproape 
toți cei din compartimentul de jos, majoritatea copii sub doi ani, 
plecați în lumea drepţilor. O defecțiune tehnică. Câţiva ani buni 
după aceea Kathy crezuse că-i doborâse o rachetă. Doamna 
Rand știa mai multe despre nenorocire decât Kathy însăși și 
descrise ultimele câteva momente, avionul rupându-se în bucăţi 
cuprinse de flăcări care sfârâiseră în orezării, norii de la 
combustibilul aprins. In clipa impactului, Kathy probabil că 
închisese ochii. Își amintea doar sunete, predominant era 
scrâșnetul de metal - un dialect foarte sonor compus din multe 
vocale și consoane fricative, guturale aspre, vocale grandioase, 
toate vocalele, A, E, |, O, U, urgente, năucitoare, gigantice. Apoi 
o tăcere neagră generală întreruptă de implorări și ţipete și 
scâncete, inclusiv ale ei. Și unul sau doi copii râzând. 

Fetele părăsiră scena însoţite de aplauze anemice. Doamna 
Rand vorbi despre organizaţia MacMillan Houses și despre 
munca bună, bună depusă de membrii ei, despre excelenta 
relaţie cu guvernul Vietnamez. În loc să asculte, Kathy își 
pregăti propriul discurs, e minunat să vezi atâţia oameni, genul 
acesta de acţiune cere mai mult decât unicul aport al 
donatorilor particulari, prin urmare granturile guvernamentale și 
legislația, prin urmare congresmenii, senatorii, mai presus de 
orice sufletele voastre, vieți noi în slujba speranţei, imensă 
recunoștință, nu, subliniez donatori particulari, cheltuielile 
poștale anuale doar pentru un oficiu se pot ridica la, hrana 
pentru o singură persoană pe an poate depăși, nu, nu o gură, un 
singur copil, hrană de calitate pentru unul singur dintre acești 
minunaţi copii poate costa în jur de, clădirile și utilităţile, 


648 


educaţia, generozitatea voastră, sau mai degrabă depășirea 
sărăciei prin educație, generozitatea voastră sinceră, sau mai 
degrabă adăpost, hrană și căldură pentru copuri tinere, 
depășirea sărăciei prin educaţie, speranţe adevărate pentru 
vieți aflate doar la început, toate depind de generozitatea 
voastră fermă, sinceră, ori doar fermă. Ori doar sinceră. Și, nu, 
sacrificiu. Uitaţi-vă la ei. Nu doar datorită generozității oamenilor 
ca voi și mine, doamnelor și domnilor, ci datorită, da, 
sacrificiului nostru ferm. Uitaţi-vă. În dreapta ei, în 
semiîntuneric, inelul strălucea pe degetul unui gentleman care 
își sprijinea obrazul în mână. Închisese ochii. Probabil că unii 
bărbaţi renunţaseră la prima după-amiază de golf din sezon 
pentru a îndura asta. Observă că femeile din apropierea ei 
aveau chipurile luminoase, interesate, chipurile unor oameni 
care încercau să stea treji. Un puștan cu degetul înfipt bine într- 
o nară; nu făcea nimic cu el, îl ţinea doar acolo. Scena dinaintea 
ei se aplatiză, își pierdu o dimensiune, și zgomotul se prelingea 
irelevant pe pielea ei. Urma ceva. Acest moment, exact trăirea 
lui, părea doar un voal din cel mai fin. Ea stătea în public și 
medita - cineva de aici are cancer, cineva are inima frântă, 
cineva și-a pierdut sufletul, cineva se simte despuiat și străin, 
crede că odinioară a știut calea, dar acum nu-și mai amintește, 
se simte fără armură și singur, sunt oameni în sala aceasta cu 
oase sfărâmate, alţii ale căror oase se vor sfărâma mai devreme 
sau mai târziu, oameni care și-au distrus sănătatea, și-au 
venerat propria viaţă, și-au dat cu piciorul la vise, și-au întors 
spatele la adevăratele lor credințe, da, da, și toți se vor mântui. 
Toţi se vor mântui. Toţi se vor mântui. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


649 


650