William Diehl — Domnie in iad

Uiham Mehl 
DOMNIE M IAD 


William Diehl 


DOMNIE ÎN IAD 
V1.0 


Traducere din limba engleză EUGENIA MITICI 
VASILICA DUMITRESCU 


WILLIAM DIEHL 
Reign in Hell 
Editura RAO 

2001 


„Vail se uită peste prăpastie, către zona de luptă. Luă un set 
de căşti şi ţinu una la ureche, ascultând zgomotul bătăliei. 
Oamenii strigau după ajutor acolo unde nu avea să li-l dea; 
oameni pe moarte, strigându-şi soțiile şi mamele; unii îl 
blestemau pe Dumnezeu, alţii se rugau.” 


Aici am putea domni în siguranță, 
Și, după părerea mea, 

Merită să ai ambiția să domneşti, 
Chiar şi în lad. 

Mai bine să domneşti în lad 
decât să slugăreşti în Rai. 


John Milton, Paradisul pierdut, 
1667 


Iubitului meu prieten, 
Mister Magoo 
__ Care nu a cerut decât dragoste 
Intotdeauna prezent în gândurile mele 
Pentru totdeauna în inima mea 


1983-1996 


Și pentru Virginia 
Care i-a împărtăşit dragostea 


MULTUMIRI 


Adânca mea recunoştinţă faţă de Glenn Brazil, ATF, pen- 
sionată, Buddy Harris, Centrul Federal de Corecţie şi Pregătire, 
pensionat, Todd Scott, de la SOS, Brunswick, GA, şi faţă de 
Cheryl Williams, pentru îndrumarea şi ajutorul pe care mi l-au dat 
la realizarea acestei cărţi. 

Mulţumirile mele personalului de la Travel Montana, Depar- 
tamentul de Comerţ Montana, pentru că m-au familiarizat cu 
unul dintre statele cu adevărat minunate ale Americii şi pentru 
ajutorul pe care mi l-au dat. 

Lui Morris Dees şi Centrului Southern Poverty pentru vigilenţa 
lor permanentă. Lui Dennis Covington, a cărui carte, Sa/vation on 
Sand Mountain, mi-a clarificat percepţia. Lui Kenneth Stem şi 
cărţii sale, A Force Upon the Plain, care trebuie citită de oricine e 
interesat de politica urii. Şi lui Alan Bock pentru cartea lui, 
Ambush at Ruby Ridge. 

Lindei Grey, lui Clare Ferraro, Amy Scheibe şi Kim Hovey la 
Ballantine pentru entuziasmul, sprijinul şi prietenia lor. 

Lui Peter Gethers, editorul meu, pentru acordul, încurajarea şi 
prietenia din ultimii optsprezece ani. 

Lui Owen Laster, care defineşte cuvântul „gentleman”, pentru 
că mi-a ghidat cariera toţi aceşti ani, şi lui Helen Breitweiser 
pentru umorul şi entuziasmul ei, şi tuturor celorlalţi de la William 
Morris care asigură o siguranţă constantă. 

Lui Harrison Latimore, Larry Krantz, Pat Robert, Lucy Mcintyre 
şi Shana Parver pentru caracterele lor încântătoare. 

Lui Lorenzo pentru că a făcut-o aşa cum trebuie şi din toată 
inima. 

Şi lui Stan Pottinger pentru priceperea lui politică. 

Echipei care face totul să meargă: Brett, Rod, Cathy, Glen şi 
Larry. 


Lui Temple şi Shaun, cu urnii pentru un viitor frumos şi plin de 
iubire. 

Și Virginiei, care a făcut ca totul să merite în ultimii douăzeci 
de ani. 


Insula Sf. Simons, GA 
31 iulie, 1997 


CARTEA ÎNTÂI 


SERPII 


Mai bine să domneşti în iad 
Decât să slugăreşti în rai. 
Dar şi mai bine să domneşti în amândouă. 


D.J. Enright, A Faust Book, 1979 


12 IUNIE 


Rulota  prăfuită se deplasa, tânguindu-se, pe întinsa 
autostradă interstatală, cu cauciucurile scârţâind pe asfaltul 
fierbinte. In spatele volanului se afla un şofer tras la faţă şi 
subţire ca o trestie, al cărui păr negru flutura în curentul de aer 
fierbinte care intra în valuri pe fereastra deschisă. Bău rapid o 
sticlă de apă, ca să-şi alunge somnul, dungile de transpiraţie 
pătându-i cămaşa albă. Fusese cumplit de cald de când 
plecaseră din Omaha, îndreptându-se spre sud şi apoi spre vest, 
pe Autostrada lInterstatală 80, cu oraşe şi orăşele - Kearney, 
Cozad, Gothenburg - apărând şi dispărând în timp ce ei mergeau 
paralel cu râul. Conducea cu soarele în faţă, în după-amiaza 
fierbinte de iunie, trecând în viteză pe lângă fermele din 
Nebraska şi pe lângă câmpiile neîngrijite, singuratice şi triste în 
asemănarea lor. 

Aşa cum îi era obiceiul, bombănea doar pentru el în timp ce 
conducea: 

La ce bun să aibă aer condiționat, dacă nu mă lasă să-i dau 
drumul? 

După câteva minute, dând din cap: 

N-am crezut niciodată c-am să cunosc pe cineva căruia să-i 
placă aşa o căldură. Trebuie să fie vreo cincizeci şi două de 
grade afară şi el vrea să țin afurisita de fereastră deschisă. 

Alţi doi kilometri. 

Şi nici n-am cu cine să vorbesc. Nu vrea să mă lase să ascult 
la radio când doarme. Intr-una din zilele astea o să adorm de 
tot... 

Moţăind: 

...0 Să les de pe drum şi-o să sfârşim amândoi închişi în rulota 
asta, în mijlocul unui loc, Dumnezeu-ştie-unde. 

Bătând cu podul palmei în volan: 

„„.Şi cu nenorociţii de vulturi mâncându-ne ochii. 

Fratele T era întins pe o pătură, ocupând două locuri. Nu se 
simţea în largul lui dormind în „costumul cel bun”, cum îl numea 
el, preferând scaunul dublu din spatele şoferului, în timp ce 


9 


rulota gonea pe autostradă. Trăgea un pui de somn, adunându-şi 
puterile pentru confruntare. Aşa îşi numea el întâlnirile, 
confruntări. 

„Asta facem noi, Mordie, ne confruntăm cu diavolul, zicea el. O 
să-l îngenunchem iar diseară pe puiul ăsta de căţea înconjurat de 
flăcări, spunea el. Să-l slăvim pe Dumnezeu, ca să-l slăvim pe 
lisus.” 

Ca şi cum s-ar fi dus la război său la vreun alt necaz ca ăsta. 

Dar şoferul nu se plângea. Era cea mai bună slujbă pe care-o 
avusese vreodată, chiar dacă nu-i plăcea să conducă pe câmpii 
întinse, unde puteai să închizi ochii zece minute, apoi să-i 
deschizi şi să-ţi pară că eşti în acelaşi loc în care i-ai închis. 

Deodată, tresări. 

— Pffui, zise el în şoaptă. 

Departe, în faţă, un indicator dansa ca Fata Morgana. Se 
chinui să vadă mai bine prin ochelarii de soare: Brady - trei 
kilometri. 

— iți mulţumesc /i-suse, zise el cu voce tare, imitându-şi şeful 
cu propriul lui accent tremurător din sudul Georgiei. 

În spatele lui, Fratele T se mişcă. Se ridică într-un cot, îşi 
întinse şi-şi răsuci gâtul, scoţându-şi muşchii în evidenţă. Era un 
bărbat voinic, cu păr lung, blond, care îi atârna pe umeri şi-o 
barbă deasă. 

— Unde suntem? întrebă el cu o voce joasă ca o şoaptă şi 
aspră ca o pilă. 

— Ne coacem în cuptorul Domnului. 

Fratele T îşi puse ambele palme sub bărbie, ridică din 
sprâncene şi îşi alungă somnul, frecându-se la ochi cu degetul 
arătător de la fiecare mână. 

— Uneori cred că Dumnezeu a luat o sută de acri pătraţi din 
Kansas, i-a copiat la xerox şi i-a răspândit peste tot mijlocul ţării. 

— Cam flirtezi cu blasfemia acum, Mordie. 

— Flirtez cu adevărul, asta fac, răspunse Mordachai, încetinind 
şi virând la dreapta, pe o şosea asfaltată, îngustă, cu două benzi. 

— Mai spune-mi o dată, cum se numeşte locul acesta? 

— Brady. Cam la vreo treizeci şi cinci de kilometri pe partea 
asta e North Platte. 

— Asta nu-mi spune nimic. 

— Am condus ceva mai mult de trei sute douăzeci de 
kilometri. Am traversat mai bine de jumătate din Nebraska de 


10 


când am plecat din Omaha. Este plictisitor, cald şi n-am văzut 
nici o maşină de cel puţin o oră. 

Fratele T deschise ochii şi se holbă prin orbitele albe ca 
laptele. Se holba fără să vadă ceva. 

— Ar trebui să te simţi exact ca acasă. Seamănă cu sudul 
Georgiei. 

— Nu sunt copaci. Nu creşte nimic decât fân peste tot. 

— Grâu, Mordie, grâu. Fânul e ceea ce rămâne după ce grâul e 
cules din sânul pământului. 

— AŞ vinde bucuros o sută şaizeci de kilometri de ce-spui-tu- 
că-e-asta pe un singur pin înalt. 

— Nefericit, Mordie? îl dojeni blând Fratele T. 

— Doar necăjit. 

Fratele T chicoti. 

— E bine pentru sufletul tău. 

— Şi mă scald în sudoare. De vreme ce tu nu transpiri 
niciodată, mă topesc eu pentru amândoi. 

— lisus este marele egalitarist. 

— Ţie ţi-e uşor s-o spui, tu nu eşti ca un robinet. 

— Aşa e. Ţie-ţi place mai mult frigul. Fratele T se scutură 
involuntar la gândul acesta, îşi frecă braţele, apoi căută, pe 
podea, cutia frigorifică. O deschise repede, luă o cutie de Coca, o 
desfăcu şi trase o duşcă bună. Ah... suspină el. Gura îmi era 
uscată ca o felie veche de pâine prăjită. 

Lângă cutia frigorifică, pe podea, se aflau patru cutii plate, 
lăcuite. Dintr-una se auzi un sunet. Uşor, ca un bebeluş care 
loveşte în somn o jucărie. 

— Uşurel, copii, zise blând Fratele T, aplecându-se şi 
mângâind cu vârfurile degetelor capacul neted al uneia dintre 
cutii. Incolăciţi-vă şi adormiţi la loc. Apoi către Mordachai: Ce mi- 
ai aranjat? 

— O să stai la unul dintre predicatori, pe nume Harmon Jasper. 
A făcut o cameră deasupra hambarului pentru un ajutor de la 
fermă, dar individul a plecat şi s-a mutat la Lincoln. 

— Are familie? 

— Sotie. 

— Copii? 

Mordachai tăcu o clipă. 

— Mordachai... 

— O fiică la liceu. 


11 


— Câţi ani are? 

Şoferul se uită stânjenit în oglinda retrovizoare, la Fratele T, 
înainte să răspundă. 

— Nu ştiu. Cinşpe-şaişpe. Predicatorul sorbi o gură de Coca. 
Apoi începu să-şi mângâie şuviţele blonde cu o mână, zâmbind. 
Cu toată publicitatea pe care ţi-am făcut-o la radio şi în ziarele 
din tot statul, zise Mordachai, s-ar putea să vedem vreo sută sau 
două de inşi astă-seară. Dar aici, în mijlocul ținutului nimănui, 
drace, n-o să facem mare brânză. Timpurile sunt aşa de grele, că 
nimeni nu poate pune doi bani deoparte. Se opri un moment, 
apoi adăugă: Dacă am fi stat pe lângă Omaha vreo două nopţi, 
pun pariu că am fi strâns o mie de oameni în fiecare noapte, 
poate patru, cinci mii, poate chiar zece mii într-o noapte. 

— Ştii că nu-mi plac oraşele mari. Presa e prea băgăcioasă. 

— Oamenii nu dau doi bani pe asta. Tu ai apostoli, T, apostoli. 
Ei recunosc minciunile când le citesc. 

— lţi apreciez înflăcărarea. Predicatorul se întinse la loc şi mai 
sorbi o înghiţitură din cutie. Şi-apoi, am avut câteva nopţi bune 
în ultima vreme, de două mii de dolari. Se aşeză pe locul 
dinainte, privind din când în când, pe marginea drumului, printre 
gene. Spune-mi ce vezi. 

— Secetă. Câmpiile arse, pământul crăpat peste tot şi prăfuit, 
căldura pustiind totul... o fermă pe stânga, câţiva stejari care ţin 
umbră casei şi în spate un hambar cu o reclamă pentru tutun de 
mestecat, pictată pe o parte... nu pot să spun de care e, totul e 
şters şi crăpat. 

— Ce pitoresc! 

— Toţi de pe-aici o duc greu. Ai putea pune o vorbă pentru 
ceva ploaie diseară. 

— Excelentă idee. Fratele T îşi dădu capul pe spate, ca un lup 
care urlă şi vocea i se ridică brusc, încă aspră şi chinuită, dar 
tremurând de emotie. Te implor, bunule /i-sus, în numele fraţilor 
mei suferinzi şi al surorilor mele... scaldă acest praf însetat cu 
lacrimile tale... şi dă viaţă pământului ars şi fructelor veştejite. 

— Amin, Doamne, a-min! Din ce carte e asta? 

— Din comoara mea personală de dispoziţii, răspunse fratele T 
şi chicoti. 


Casa fermei Jasper era plăcută şi un pic spartană, cu un gard 
alb şi o verandă mare, care o împrejmuia. Un Chevrolet roşu, 


12 


prăfuit era parcat lângă casă, iar un hambar solid care arăta 
proaspăt vopsit se ridica în spate. Cincisprezece sau douăzeci de 
porci slăbănogi râmau şi se îngrămădeau într-o cocină, pe o 
parte a hambarului. În spatele lor, un câmp de grâu pârjolit se 
întindea peste pământul plat până la orăşelul Brady, aflat la doar 
câţiva kilometri depărtare, un ciorchine mare de clădiri joase, 
înconjurate din patru părţi de silozuri care, la distanţă, în aerul 
clar încărcat de căldură păreau sentinele păzind o fortăreață în 
prerie. 

Cortul cel mare, întins la vreo cincizeci de metri de casă, la 
marginea unui câmp parcelat, avea părţile laterale rulate şi 
legate. O briză înşelătoare şi nepotrivită ridica iarba în jurul lui. În 
apropiere, multe vehicule de toate felurile şi modelele erau 
parcate la întâmplare de-a lungul drumului şi pe câmp. 

Era o atmosferă de petrecere aici, de oameni care abia 
aşteptau momentul tovărăşiei şi al salvării; o duzină de femei şi 
copii alergau de colo-colo, sporovăind, râzând şi aşezând farfurii 
de plastic şi tacâmuri pe patru mese lungi; o fetişcană îmbrăcată 
într-o rochie albastră se învârtea şi dansa după un cântec pe 
care-l fredona în gând; un băieţel stătea jos pe pământ, privind 
mut o veveriţă într-unul dintre stejari, în timp ce alţi copii se 
jucau „de-a prinselea” în jurul unuia dintre copacii mai mari; doi 
bărbaţi în cămăşi aveau grijă de mai multe bucăţi de carne de 
pui care sfârâiau deasupra unui jar aprins, pus în bidoane de 
douăzeci de galoane; patru femei se agitau în jurul unei mese 
încărcate cu castroane cu brioşe, salată de varză, iahnie de 
fasole, ştiuleţi de porumb, prăjituri de ciocolată şi urcioare pline 
cu limonadă proaspătă. 

La un capăt al drumului murdar care ducea la fermă, un 
indicator mobil anunţa: 


Întâlnirea Renaşterii - astă-seară la ora 7:30 
FRATELE TRANSGRESOR 
Pastorul de la Biserica lui Hristos Rătăcitorul 
„Pregătirea pentru Parousia” 
Puteţi mânca orice doriţi la o cină de ţară, doar pentru trei dolari. 
6:00-7:30 


Mordachai păşea pe pământul tare, făcându-şi aer cu cămaşa 
udă descheiată la piept. Intrebă pe cineva unde-l putea găsi pe 


13 


Jasper şi fuse îndrumat spre un bărbat scund şi cam greoi, cu păr 
rar, castaniu şi o piele foarte bronzată. Strângerea de mână a lui 
Jasper era viguroasă şi cinstită. 

— Mă aştept la o mulţime bunicică, zise el entuziasmat, cu o 
voce plată şi cam nazală. Vin oameni de la North Platte şi de la 
bisericile de pe partea asta. S-ar putea să se strângă chiar vreo 
trei sute. 

— Ei, asta, cu siguranţă, îl va face fericit pe Fratele T. 

— Aşa preferă să i se spună, Fratele T? 

— Aşa ar fi tocmai bine. 

— Şi dumneata eşti...? 

— Fratele Mordachai. 

Ciudat individ, gândi Jasper. 

Mordachai îl domina. Inalt şi slăbănog ca un cocean de 
porumb, cu o faţă lungă şi îngustă, un nas ascuţit şi ochi 
strălucitori care oglindeau soarele la asfinţit. Transpiraţia 
abundentă formase o pată întunecată pe pieptul cămăşii sale 
albe, şifonate şi la subsuori, iar el îşi tot îndepărta părul negru, 
ciufulit, care-i intra în ochi. 

— Hai să mergem, aş vrea să-ţi prezint pe doamna mea şi pe 
fiica noastră, zise Jasper, conducându-l pe Mordachai spre micul 
grup de femei care aranjau mâncarea. Avem nevoie de 
Renaşterea! asta, frate. Seceta asta este cea mai rea pe care mi- 
o amintesc. Credinţa oamenilor începe să se clatine când 
lucrurile merg rău şi n-au nici o şansă de îmbunătăţire. M-am 
rugat ca bunul Frate să ne poată aduce mesajul său. 

— Şi Domnul a răspuns rugii dumitale, de-asta ne aflăm aici, 
frate Jasper. Fratele T v-a auzit rugăciunile şi a dat atenţie 
chemării voastre. 

— Eu şi familia mea suntem de două ori onoraţi că bunul Frate 
T îşi va petrece nopţile în casa noastră. Nu avem aer condiţionat, 
îmi pare rău. Avem doar ventilatoare. 

— Cu cât se face mai cald, cu atât mai mult îi place Fratelui T. 

— Domnul fie lăudat! 

— O, da, lăudat fie /i-sus! 


Mordie parcase rulota în spatele cortului cât de aproape 
putuse, pentru a-i face Fratelui T o intrare cât mai uşoară. Când 
se întoarse Mordachai, predicatorul stătea în fotoliul pivotant, 


1 A doua venire a lui Hristos (n. trad.). 


14 


lângă fereastra rulotei. 

Se spălase şi buclele de culoarea mătăsii de porumb îi 
străluceau. Purta un caftan lung până la glezne, de culoarea 
pământului, cu o cruce brodată pe piept şi mâneci largi care-i 
atârnau până la coate. Avea în poală Biblia scrisă în Braille, iar 
într-o mână ţinea un ciorchine de struguri Concord. Ciugulea câte 
un bob din când în când, storcând şi sugând carnea moale din 
fiecare, în timp ce asculta vocile oamenilor, râsetele copiilor şi 
lătratul vesel al unui câine. 

— Cum stau lucrurile cu fratele Jasper? îl întrebă pe 
Mordachai, care îşi ştergea transpiraţia de pe frunte cu palma 
unei mâini, prăbuşit pe un scaun. 

— E un tip cumsecade. Fir-ar să fie, soarele e deja aproape de 
asfinţit şi e încă o căldură ca-n iad aici. Sper că o să faci un dans 
al ploii pentru ei diseară. 

— S-ar putea s-o fac. Eu şi prietenii mei. 

— Ştii ceva? Dacă chiar ar începe să plouă, s-ar putea să fii 
ales guvernator de Nebraska. 

Fratele T zâmbi. 

— Interesantă noţiune. La ce oră este confruntarea? 

Accentuă prima silabă, pronunţând cuvântul confruntare. 

— Pastorul Jasper va începe la ora şapte şi jumătate, va face 
puţină încălzire cu localnicii şi te va aduce şi pe tine pe la 7:45. 

— E bine. Ar trebui să terminăm până la nouă. Poate, mai 
devreme, dacă începe să plouă. 

— Da, sigur, râse Mordachai. 

— Povesteşte-mi despre fata Jasperilor. Ai întâlnit-o? 

— l-hî. Ajută la servit, la masă. 

— Descrie-mi-o, zise Fratele T, fiind încă atent la sunetele de 
la masă. 

— Nu e genul tău, T. 

— Descrie-mi-o! 

— E destul de scundă, un metru şi cincizeci şi cinci de 
centimetri, păr şaten. Ochi de culoare deschisă, albaştri sau 
verzi, nu prea ştiu sigur. Cam şaizeci de kilograme. 

— Ştii ce vreau să-mi spui, hârâi predicatorul. 

Mordachai ezită şi privi spre podea. 

— Are... sâni frumoşi, plini. Şi un trup mic, vânjos. 

— Cu ce este îmbrăcată? 

— Cu o rochie de bumbac. Albastră. 


15 


Fratele T se aplecă spre urechea lui Mordachai şi vocea îi 
deveni doar o şoaptă: 

— Este nevinovată, Mordachai? Poţi să-mi spui dacă este 
nevinovată? 

— La dracu', nu ştiu dacă este... dar, în ţinutul ăsta, cred că 
da. E un oraş mic, iar ea nu poate să aibă mai mult de 
şaisprezece ani. Probabil că da. 

— Şi care este numele mieluşelului? 

— Penny. 

— Penny. Minunat. Şi e deşteaptă, pun pariu. 

— Pare destul de isteaţă, o trompetă a Bibliei, îţi spun eu. A 
citat ceva din Psalmi, dar nu-mi amintesc ce era. 

— Splendid. Dar mama? 

— Of, lisuse, T... 

— Sunt doar curios să-mi cunosc adunarea, Mordachai. 

— Ei bine, ea, cu siguranţă, nu este genul tău şi, cu siguranță, 
nu e o sfântă. 

Fratele T râse. 

— De ce nu-i sugerezi domnişoarei să-mi pregătească o 
farfurie cu mâncare şi să mi-o aducă aici? 

— Ei, uite ce e, T... lucrurile merg chiar bine pentru noi. Nu ne 
trebuie necazuri. De ce nu... 

— Gura, Mordachai! Taci chiar acum şi fă ce ţi-am spus. 

Spăşit, Mordachai se crispă şi se ridică. 

— Trebuie să-mi schimb cămaşa, zise el îmbufnat. 

— Atunci, grăbeşte-te, mi-e foame. 


Privea scena ca printr-un geam aburit, fără culori şi nuanţe. 
Imagini gri pluteau prin câmpul lui vizual. La dreapta lui, 
Mordachai verifica interiorul cortului şi instruia mica echipă de 
ajutoare. Predicatorul închise cu grijă obloanele şi se uită pe 
furiş, prudent, în jur, privind prin crăpătura îngustă dintre pervaz 
şi oblon, uitându-se printre gene pentru a focaliza mai bine 
imaginea. In cele din urmă, se ridică şi, folosindu-şi degetele 
arătătoare, îşi împinse lentilele de contact gri sub pleoapele de 
jos ale ochilor. Imaginea se clarifică, culorile apărură în scena din 
faţa lui, iar el se concentră pe fata care punea mâncare pe 
farfurie; o privi cum studiază fiecare ştiulete de porumb înainte 
de a-l alege pe cel mai bun, cum linge urmele de ciocolată de pe 
un deget, cum îşi mângâie obrazul cu sticla îngheţată a paharului 


16 


de limonadă; îi ascultă râsul aproape copilăresc, fermecat de 
felul neruşinat cum îşi lăsă capul pe o parte, părul blond închis 
căzându-i pe faţă. Artera de pe gât începu să-i pulseze, respiraţia 
i se îngreună. li urmări fiecare mişcare până când ea se îndreptă 
spre rulotă, apoi se întinse la loc în fotoliu, îşi puse la loc lentilele 
de contact, închise ochii şi aşteptă. 

Trecu un minut. Apoi îi auzi paşii lângă uşa rulotei. Ea ciocăni 
uşor. 

— Este deschis, zise el, îndulcindu-şi vocea cât mai mult. 

Işi ţinu ochii închişi, auzi uşa deschizându-se şi vocea: 

— Frate T? 

— Da? 

— V-am adus ceva de mâncare, domnule. 

— O, mulţumesc, draga mea. 

El se îndreptă în fotoliu şi-i făcu semn să intre. 

Ea intră cu grijă, aproape cu venerație, uitându-se uimită prin 
interiorul slab luminat al rulotei. 

Era frumos mobilat şi picturi religioase umpleau aproape 
fiecare spaţiu liber de pe pereţi. Picturi clasice - Cina cea de 
taină, Hristos cu braţele întinse şi inima însângerată, un crucifix - 
apoi îl văzu pe el şi o teamă respectuoasă îi tăie respiraţia. 

— Tu trebuie să fii Penny, zise el. 

— D-d-da, domnule, se bâlbâi ea, cu o voce la fel de moale ca 
o pală de vânt. 

El şedea într-un fotoliu, lângă una dintre ferestrele mari, cu 
degetele urmărind caracterele Braille, în timp ce citea Biblia cu 
vârfurile degetelor. Ea se holbă la el, fascinată de părul care-i 
cădea pe umeri încadrându-i faţa frumoasă, înfăţişarea lui ce 
radia forţă şi seninătate, caftanul din pânză de sac. Privirea i se 
mută către imaginea lui Hristos şi făcu imediat comparaţia. El 
zâmbi, apoi deschise ochii, iar ea rămase atât de buimăcită, 
încât aproape că vărsă limonada. El o privea fix, cu ochii albi, 
ambigui, goi, care păreau să i se strecoare din inima în suflet şi 
să-i citească gândurile. 

El întinse mâna şi-şi trase o măsuţă pe rotile în faţă. 

— Pune-o aici, zise el. 

Ea se supuse, aşezând farfuria şi paharul pe masă, punând 
cuțitul şi furculiţa din plastic lângă farfurie. 

— Așează-te aici, lângă mine, zise el şi, când ea trase mai 
aproape un scaun îmbrăcat în pânză, adăugă: Vreau să te 


17 


privesc. 

— Să mă priviţi? 

El se întinse spre vocea ei, îi găsi obrajii cu vârfurile degetelor 
şi începu, încet, să-i atingă pielea moale. Ea închise ochii când 
degetele lui îi trecură peste pleoape, îi mângâiară nasul şi 
buzele. Respirația ei se iuți şi îşi simţi sângele urcându-i-se în 
obraji. 

— Perfecţiune, şopti el. Tu eşti trandafirul de Sharon şi 
Lăcrămioara. Eşti frumoasă, ai ochi de porumbiță, iar buzele tale 
sunt ca purpura, eşti frumoasă pentru că nu există nici o pată pe 
tine. 

— Cântecul lui Solomon, murmură ea. 

— Ai fost salvată? Eşti în graţia lui? 

— Da, răspunse ea cu o voce tremurată ca un abur. 

— Atunci, vom vorbi pentru tine din amvon, iar mai târziu te 
voi unge cu uleiul mântuirii. El îşi lăsă mâinile să alunece pe 
gâtul ei şi apoi le retrase încet. Acum, stai cu mine cât timp 
mănânc. 


Începură să vină pe la ora şase şi jumătate. Mordachai îi văzu 
primul, un nor de praf venind spre ei pe şoseaua murdară, 
ridicând şi mai mulţi vălătuci în spate, ca fumul care urmează 
focul. 

— Ce dracu' mai e şi asta? zise el. 

Fratele T se odihnea pe canapea, în partea din spate a rulotei. 

— Ce este, ce? 

— Arată ca o furtună de praf ce vine pe şosea. 

— Este parada, zise Fratele. 

— Ce vrei să spui cu „parada”? 

— Vin la spectacolul cu grozăvii, Mordie. Nu vin pentru 
mântuire, nu vin ca să fie salvaţi, vin pentru spectacol. 

— Ei, haide, nu începe iar... 

Fratele se ridică în capul oaselor şi-şi aruncă picioarele pe 
podea. N 

— Nu-i nimic. li vom scutura bine până vom termina. Nu 
contează ce-i aduce aici, ci ceea ce se întâmplă când se implică, 
asta e important. 

— lisuse, aş vrea să poţi vedea asta, Frate. Norul acela de praf 
trebuie să fie lung de aproape patru sute de metri. 

Fratele se duse la fereastră, în spatele lui Mordachai şi se 


18 


chinui să vadă prin fereastră. Un vârtej de praf se mişca spre ei. 

— Ai ascultat la radio? întrebă el. 

— N-am avut timp, zise Mordachai. Eu n-am niciodată timp 
pentru o confruntare, ştii asta. Am prea multe de făcut. 

— Un front de nori se mişcă spre noi. 

— Drace, se pare că un front se mişcă pe şosea, spre noi. 

— Nu mă asculţi, Mordie. 

— Da, da, un front... 

— Cred că o să se scuture aici pe la opt, opt şi jumătate. 

— Am mai văzut nori şi înainte, T, norii nu înseamnă neapărat 
ploaie. A 

— Plouă în Kansas. Intr-un oraş numit Cedar Bluffs. Unde e 
asta? 

Mordachai ridică din umeri. Deschise un sertar şi luă atlasul 
rutier Hammond. Frunzărindu-l, găsi Kansasul şi urmări, cu 
degetul, şoselele şi drumurile. 

— Ei, ca să vezi, lată-l. Puțin mai la sud de aici, cam... optzeci- 
nouăzeci de kilometri. 

— Şi ce-ţi spune norul acela de praf, Mordie? 

Bărbatul cel slab privi cu atenţie pe fereastră, se uită la felul în 
care se ridica praful şi cum începea să se disperseze, apoi cum 
se răsucea spre ei. 

— Vântul bate spre noi? 

— Bate spre noi, direct dinspre Cedar Bluffs. 

— Ticălosul! 

— Hai să-ţi spun că diseară o să ne rugăm pentru ploaie, aşa 
cum nu ne-am mai rugat niciodată. Ne vom ruga şi vom cânta, 
vom dansa şi vom aduce ofrande ploii în seara asta. Vreau să 
revii lângă mine, chiar lângă cort. Tu eşti un vechi muncitor 
agricol, Mordie şi poţi mirosi ploaia în aer. Dacă se apropie, dă-mi 
un semn, zornăie-ţi tamburina aceea a ta. Asta când vom aduce 
ofrandele, iar dacă vine ploaia, Dumnezeule, ne vor da tot ce au. 
Drace, ne vor da chiar şi verighetele. 

Mordie se aplecă în faţă şi-şi făcu palmele căuş la ochi. 

— lisuse, T, trebuie să fie vreo douăzeci - treizeci de maşini pe 
drum. 

— Păi, da, desigur. Este parada, Mordie. Fratele T îşi ridică 
braţele deasupra capului şi vocea îi tremură într-o predică 
batjocoritoare: Fraţi şi surori... rugile voastre au fost ascultate... 
mâncaţi cât vă ţine burta... priviţi spectacolul cu grozăvii... totu/ 


19 


pentru trei amărâţi de dolari. Îşi coborî braţele şi chicoti. Ce 
învoială. Afacerea anului. 


Maşinile se întindeau într-un şir lung, aproape bară la bară pe 
terenul de lângă şosea, unde Harmon Jasper pusese cortul, 
formând o parcare. Un autobuz şcolar, închiriat pentru aceasta 
ocazie, sosi cu treizeci şi cinci de adepţi ai unei congregaţii a 
Bisericii Domnului, de la şaizeci de kilometri depărtare. Mai erau 
caravane de patru-cinci maşini de la alte biserici din zonă. Una 
dintre ele, neagră, un model nou de turism, se opri lângă cort şi 
un tânăr în ţinută militară ieşi din maşina şi se apropie de Jasper. 
Vorbiră un minut sau două, apoi fermierul arată cu degetul spre 
rulotă. Soldatul deschise uşa din spate a maşinii şi din ea ieşiră 
doi bărbaţi, unul în uniformă militară, iar celalalt într-un costum 
negru de afaceri. Aceştia se îndreptară spre rulotă. 

— Se pare că avem şi nişte VIP-uri, Frate. 

Uitându-se peste umăr, predicatorul îi văzu pe cei doi oameni 
ca prin ceaţă. 

— Vezi ce vor. 

— Sigur. 

Mordachai ieşi în întâmpinarea celor doi vizitatori. Schimbară 
câteva cuvinte, apoi Mordachai îi conduse la rulotă. Ciocăni şi-şi 
băgă capul pe uşă. 

— Sunt doi oameni din statul Montana care ar vrea să-ţi zică 
ceva, Frate. 

— Condu-i înăuntru, Mordie. 

Mordachai îi invită în spaţiul de locuit al rulotei. Bărbatul în 
uniformă era mai scund, cam un metru şi şaptezeci şi cinci de 
centimetri, cu o înfăţişare foarte milităroasă şi, evident, teribil de 
ordonat, cu o piele foarte bronzată. Işi scoase brusc chipiul, 
dezvăluind un păr negru, tuns foarte scurt. Expresia îi era la fel 
de rigidă ca şi ţinuta şi avea vulturi de colonel pe guler. Celălalt 
bărbat avea puţin peste un metru şi optzeci de centimetri. Părul 
lui castaniu era îngrijit pieptănat; faţa avea acel ten rumen, al 
unui bărbat cu o tensiune arterială mereu crescută. Costumul lui 
de in prezenta urmele unei călătorii lungi. In ciuda căldurii, 
amândoi bărbaţii erau uscați ca nişte schelete în deşert. 

— Frate Transgresor, numele meu este Lewis Granger, zise cel 
înalt. Asociatul meu prezent aici este colonelul Shrack. 

— Un om al armatei, colonele? 


20 


— Patrioţii Montanei. 

— Este o echipă de fotbal? 

Granger începu să râdă, dar colonelul nu văzu nici un pic de 
umor în această remarcă. 

— Miliția statală, zise el tăios. 

— Imi pare rău. Nu ştiu prea multe despre sporturi sau miliţie. 

— Nu face nimic. 

Fratele T întinse mâna între cei doi, iar Granger i-o strânse. 
Colonelul păşi încet în spatele lui Granger, uitându-se fix în ochii 
voalaţi ai predicatorului, studie camera, verifică totul, dar nu 
dădu mâna cu predicatorul. 

— Bine aţi venit în umila noastră biserica, zise T. Căutaţi 
mântuirea? apoi zâmbi. Sau, poate, aţi venit pentru... o donaţie? 

— Ne place mesajul dumitale. Ne place ce ai de spus, Frate. 
Vorbeşti pe limba noastră. 

— Vorbesc limba lui Dumnezeu, domnule Granger. 

— Cu puţina politică amestecată în ea, zise Granger cu un 
zâmbet. 

— Misiunea mea este să mă asigur că turma mea este 
informată. Viaţa este plină de ocazii, domnilor. Imi place să cred 
că discipolii mei îşi cunosc toate opţiunile. 

— Sunt surprins că n-aţi avut probleme cu Fiscul, zise Granger. 
Ei devin nervoşi când politica şi religia se amestecă. 

— Eu sunt o biserică. Trăiesc numai prin donaţii. Toată averea 
noastră este acest vehicul. Mordie ţine registrele excelent, 
întotdeauna la îndemână pentru ei. 

Granger se uită în spate, la Mordachai, dădu din cap, apoi se 
întoarse spre predicator. 

— O să trec la subiect, zise el. Am participat la adunările 
dumneavoastră de multe ori: Missouri, Kansas, săptămâna 
trecută în Omaha. Intotdeauna plecaţi dintr-un oraş când 
audiența este în creştere. 

— Mă duc unde mă îndrumă Domnul. Şi unde suntem 
bineveniţi. 

— Păreţi a avea o aversiune faţă de publicitate. 

— Publicitatea îi corupe pe cei mai buni oameni. 

— Imi place asta, îmi place foarte mult, domnule. 

Fratele T stătea pe scaun şi se uita absent la spaţiul dintre 
colonelul Shrack şi Lewis Granger, vederea sa periferică 
urmărind silueta omului în uniformă de camuflaj, în timp ce 


21 


acesta trecea în revistă interiorul rulotei. 

Granger rupse tăcerea. 

— Toate bune şi frumoase, domnule. N-aş sugera altceva doar 
dacă... ei bine, vreau să spun că mesajul dumneavoastră trebuie 
să fie auzit de mai mult de câteva sute de oameni pe seară, nu 
credeţi? 

— Cum este voia Domnului. 

— Am avut şi eu câteva discuţii cu Dumnezeu, Frate. Din 
cauza aceasta sunt aici. Dumnezeu mi-a spus că mesajul 
dumitale are nevoie de o audienţă mult mai mare. 

Colonelul interveni brusc în discuţie: 

— Ar trebui să vorbeşti tuturor celor oprimaţi. Oamenilor uitaţi 
de guvernul lor sau celor trădaţi de acesta. 

Expresia feţei Fratelui T rămase neschimbată, ochii lui alburii 
privind drept înainte. 

Granger se aplecă mai aproape de el, ochii strălucindu-i cu 
anticipație. 

— Cum ti-ar plăcea să transmiţi acest mesaj către vreo două 
milioane de oameni pe săptămână şi totuşi să nu te mişti nici 
măcar un kilometru? 

Fratele zâmbi. 

— Ei, dar acest lucru ar fi un adevărat miracol, nu-i aşa, 
Mordie? 

— Domnul fie lăudat. Ar fi chiar un miracol. 

— Crezi că asta l-ar face fericit pe Dumnezeu? întrebă 
Granger. 

— Nu ştiu, Domnul nu-şi discută ideile cu mine. 

Granger râse. 

— Imi place că ai simțul umorului, Frate. 

— O glumă prosperă în urechea celui care o aude, niciodată 
pe limba celui care o spune. 

— Este un citat din Biblie? 

— Shakespeare. 

— Frumos l-aţi citat, zise Granger, apoi se opri, stânjenit de 
gafa sa. Imi pare rău. 

— Nu trebuie să vă pară. Este o figură de stil. De fapt, Mordie 
citeşte. Eu doar ascult. Mai lăsă câteva clipe să se scurgă, apoi 
spuse: Ce aveţi în minte, frate Granger? 

— O emisiune radio, Frate. Eu deţin şase staţii radio, dar fac 
parte dintr-o reţea care are treizeci de staţii în nord-vest. 


22 


Montana, Idaho, Utah, Wyoming, Colorado. Un punct de vedere 
foarte conservator, care se potriveşte perfect cu al dumitale. Am 
tot încercat să facem o emisiune religioasă, care să combine 
punctul de vedere creştin cu agenda noastră politică. 

— Şi care este aceasta? 

— Conştiinţa de sine. 

— Conştiinţa, zise colonelul Shrack cu o voce plată, autoritară. 
Să trezim tigrul care doarme. 

Granger se uită tăios la Shrack şi făcu o mişcare cu mâna, ca 
să-i tempereze tonul. 

— Vorbim despre unde lungi şi scurte, zise Granger. Ne vor 
recepționa cam două-două milioane şi jumătate de oameni. O 
emisiune excelentă, un punct de vedere creştin, conservator. 
Seara noastră de audienţă maximă este miercurea. Am vrea ca 
dumneata, Frate T, să iei în considerare această ofertă. O 
emisiune radio. Câte o oră în fiecare miercuri seara, la ora şapte. 
Îţi vom pregăti un cor frumos, documente, un predicator 
renăscut să te prezinte aşa cum trebuie în fiecare săptămână. 
Dacă va avea un succes atât de mare pe cât sperăm noi, am 
putea să ne extindem, poate să formăm chiar o organizaţie 
mare. Gândeşte-te la asta. In timpul emisiunii, de aproape 
treizeci de minute în fiecare seară, să fii ascultat de milioane de 
oameni însetaţi să audă adevărul aşa cum îl vede Dumnezeu. 

Fratele nu zise nimic. Stătea pe marginea scaunului, cu 
spatele rigid şi mâinile încrucişate în poală. 

— Desigur, vă vom plăti cu generozitate atât pe dumneata, 
cât şi echipa. Fratele aşteptă. Şi vă veţi lua partea din profiturile 
din reclame şi donaţii. Fratele încă aştepta. Fără fotografii 
personale, fără publicitate, exact aşa cum vă place. li va da o 
nota de mister. Vom înregistra predica dumitale şi vom adăuga 
corul şi introducerea după aceea. Nici nu este nevoie să vă 
arătaţi faţa. Granger se uita fix la el. Predicatorul tot nu zicea 
nimic. Inţelegeţi ce vreau să spun, frate? 

— Desigur, domnule Granger. 

— Mă cheamă Lew. Te rog, spune-mi Lew. 

— Şi dumneata o să fii angajatul meu, Lew? 

— Deloc. Va fi emisiunea dumneavoastră, domnule. Cuvintele 
dumneavoastră, gândurile dumneavoastră. Am vrea să credem 
că, hm, am putea să vă sugerăm câteodată un vers sau două din 
Biblie, care să vă inspire. Poate să vă sugerăm o temă pentru 


23 


predică din când în când, dar numai dacă sunteţi de acord. Fără 
cenzură. Cu toţii credem ferm în Constituţie. 

Predicatorul se ridică şi merse încet spre chicinetă. 

— Doreşte cineva o limonadă? întreba el, deschizând uşa de la 
frigider şi luând o cană mare de suc roz pal. 

— N-am vrea să vă deranjăm. 

Fratele începu să deşurubeze capacul cănii, dar Mordie se 
grăbi să ajungă lângă el. 

— Lasă-mă pe mine să fac asta, zise el. 

Fratele râse. 

— Nu voiam ca oaspeţii noştri să creadă că sunt neajutorat, 
Mordie, zise el, dar aşteptă până când ajutorul lui umplu un 
pahar şi i-l puse în mână. Mulţumesc, zise el şi-şi căută drumul 
înapoi spre fotoliu, punând mâna pe umărul colonelului Shrack în 
timp ce trecea pe lângă el. Pe epolet se aflau două baionete 
încrucişate pe un câmp albastru, mânerele lor având forma unor 
cruci. Nu putu să desluşească cuvintele care înconjurau scutul, 
dar pe steagul care flutura în jurul celor două săbii scria cu roşu 
SANCTUAR. Trebuie să înţeleg că îmi oferiţi o emisiune radio 
proprie de o oră şi ne veţi plăti, pe mine şi echipa mea şi îmi veţi 
da un procent în profituri şi nu-mi veţi cenzura în nici un fel 
predicile. Corect? 

Granger încuviinţă din cap, apoi adăugă repede: 

— Corect. Am fi bucuroşi să-i oferim avocatului 
dumneavoastră un contract convenabil şi... 

— Nu am avocat, domnule. N-am avut niciodată nevoie. O să 
mă rog pentru asta. Intre timp, puteţi întocmi ceea ce credeţi că 
este un contract convenabil, iar Mordie şi cu mine ne vom uita 
peste el. 

— Să înţeleg că vă interesează? 

— O să-l discut cu Dumnezeu. Vă rog să vă lăsaţi cartea de 
vizită la Mordie, ca să ştim cum să luăm legătura cu 
dumneavoastră. 

— Vom petrece noaptea la un motel din afara oraşului. 
Poate... vom lua micul dejun împreună mâine, ca să ne 
continuăm discuţia? 

— Poate. Vă va anunţa Mordachai. 

— Excelent. Vă mulţumim pentru timpul pe care ni l-aţi 
acordat. Şi pentru faptul că ne-aţi luat în seamă propunerea. 

— Când aţi vrea să începeţi această emisiune radio? întrebă 


24 


Mordie. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Bărbatul îi dădu lui 
Mordie un plic. O mică donaţie, pentru că v-am răpit timpul... şi, 
poate, ca să vă convingem că suntem serioşi. A fost o plăcere, 
Frate T. 

Se întinse şi strânse mâna predicatorului. Colonelul nu zise 
nimic în timp ce amândoi părăsiră rulota. 

— lisuse, T, ai vrut să-i dai gata pe tipii ăştia, zise Mordachai, 
privindu-i pe cei doi bărbaţi care mergeau cu paşi mari spre 
maşină. 

— O, nu cred asta, răspunse predicatorul şi zâmbi. 

Mordie deschise plicul şi scoase conţinutul, împrăştiind 
bancnotele de câte o sută de dolari pe masă, ca un pachet de 
cărţi. Fluieră. 

— Zece de-astea mari, T. O mie de parai. 

— Se dau mari, zise predicatorul cu un chicotit. 

— E calea către inima unui om. 

— Calea către buzunarul din spate al unui om, vrei să zici. 
Scutură o momeală prin faţa noastră. 

— Mă întreb ce e cu tipu' ăla militar. 

— iți mai aminteşti ce mi-ai citit despre Sanctuarul lui 
Dumnezeu? 

— Parcă. lţi citesc tot ce scrie în nenorocitu’ ăla de ziar, în 
afară de reclame. Câteodată şi pe ele. Nu pot să-mi amintesc 
totul. 

— Paramilitarii, Mordie. Foarte direcţi. 

— Şi de ce s-a asociat colonelul cu tipu' de la radio? 

— Pentru ca amândoi sunt buni creştini. Sunt copiii Bibliei. 

Mordie râse. 

— Nu-ţi bate joc de mine. 

— Ei duc un război sfânt care nu tolerează nici o slăbiciune. 

— Un război sfânt? 

— Dumnezeule, Mordie, îmi citeşti despre ei cel puţin o dată 
pe săptămână. Fac tot posibilul ca să provoace o confruntare cu 
guvernul. 

— Sunt doar nişte ticăloşi înarmaţi, care se joacă de-a soldăţeii 
la sfârşit de săptămână. 

— O, nu cred asta, Mordie. Cred că misiunea lor merge mult 
mai departe. Cât e ceasul? 

— Şapte şi un sfert. 


25 


— Cred că-mi voi revizui puţin predica. Să le dau băieţilor un 
pic din ceea ce vor. 

— Crezi că o să fie afară, în mulţime? 

— Desigur. Probabil că vor înregistra întregul spectacol. 

— Drace, dar nu e legal. 

Predicatorul începu să râdă. 

— Sunt sigur că asta este treaba lor. 

— Ce spui, uite că-şi iau ceva de mâncare. Ai dreptate, se ţin 
aproape. Se opri un moment. A dracului ofertă, T. 

— Poate fi îmbunătăţită. Şi vom vedea cum arată hârtia lor. 

— Crezi că au scris deja contractul ăla? 

Predicatorul zâmbi. 

— O să-ţi spun ce n-au făcut, n-au venit tot drumul până aici 
din Montana ca să împuşte ciori, Mordie. 


Trei sute de oameni umpleau cortul de rugăciune, încercând 
să se apere de căldură cu ziarele şi cu mâinile. Harmon Jasper 
dădu din cap a încuviinţare către Penny şi ea merse nervoasă în 
partea din faţă a scenei improvizate. Zâmbea timid, deoarece, în 
spatele ei, doi adolescenţi, o fată şi un băiat, ea cântând la 
chitară şi el la muzicuţă, ţineau un ritm lent, aproape de 
înmormântare. Vocea lui Penny tremura, dar era clară şi dulce. 

În rulotă, predicatorul stătea lângă o fereastră deschisă şi 
asculta, mişcat şi excitat de inocenţa ei. 

— O, da, îşi zise în sinea lui. 

Când ea termină de cântat, Harmon Jasper se duse la 
microfon. Cei doi tineri cântau „Voi zbura departe”. Băiatul 
începu un dans vioi. Oamenii începură să bată din palme. Câteva 
voci se alăturară muzicanţilor: 


Într-o dimineață frumoasă 
Când viața aceasta se va sfârşi, 
Voi zbura departe... 


De la al doilea vers, adunarea intrase în ritm. Tropăind din 
picioare şi bătând din palme, se alăturară cu toţii cântăreților. 

Fratele T închise fereastra şi chicoti pentru sine. 

— E vremea să dansăm, şopti el. şi ridică toiagul şi Biblia; 
celelalte accesorii erau deja puse la locul lor pe scenă. Il luă de 
braţ pe Mordachai şi merseră împreună la cort. Când cântecul se 


26 


sfârşi, el împinse pânza ce ţinea loc de uşă şi intră în cort, 
bocănind cu bastonul în faţa lui. Adunarea de oameni tăcu. 
Fratele T merse singur pe platformă. Se opri când simţi marginea 
scenei improvizate. Lăsă bastonul să cadă pe podea, iar ochii lui 
lăptoşi se holbară la public. 

Ţinea Biblia sus, deasupra capului. 

— Lăudat fie Domnul! 

— Lăudat Fie Domnul! 

— Lăudat fie IISUS! 

— Lăudat fie IISUS! 

— Cuvântul..., hârâi vocea lui, este Dumnezeu! 

Se auziră câteva cuvinte „Amin” din public. 

— Sunt timpuri GRELE, prieteni. Timpuri foarte grele. 


— Amin! 

— Aceste timpuri vă pun la încercare credinţa... 
— Amin! 

— Aceasta este vremea Slujbei. 

— Amin! Amin! 


— Dar... ascultați bine ce vă spun... dacă îl veţi nega pe 
DUMNEZEU, mai bine părăsiţi locul acesta acum, pentru că 
DUMNEZEU ESTE cuvântul şi dacă nu credeţi asta, puteți ieşi 
chiar acum pe uşă. leşiţi de aici şi urcaţi-vă în maşini, duceţi-vă 
acasă şi staţi în întuneric... pentru că asta e tot ce veţi obţine 
fără dragostea lui DUMNEZEU. 

— Aleluia!... Amin! 

Se opri pentru câteva clipe. 

— Sunt aici ca să vă spun, dacă mă credeţi, că DOMNUL 
DUMNEZEU va veni printre voi. Va sta lângă voi. Vă va călăuzi 
prin acest abis. David vă spune în capitolul doi: Este cineva 
dintre voi suferind? Lăsaţi-l să se roage! Este cineva dintre voi 
bolnav? Puneţi-l să-i cheme pe bătrânii Bisericii şi lăsaţi-i să se 
roage deasupra lui, ungându-l cu untdelemn în numele 
Domnului... rugăciunea făcută cu credință îl va salva pe cel 
bolnav şi Domnul îl va ridica din patul în care a zăcut... 

— Amin... AMIN! 

— Ei bine, fraţi şi surori, no; suntem suferinzi. Inimile noastre 
sunt bolnave. De ce? Pentru că pământul acesta moare în jurul 
nostru... un singur lucru ne poate salva, un singur lucru, fraţi şi 
surori - CREDINŢA. Credinţa în Dumnezeu, deoarece, dragi inimi, 
numai credinţa vă va menţine puternici. Doar rugăciunea vă va 


27 


aduce eliberarea. 

— Amin, 

Predicatorul aruncă Biblia pe podea. Aceasta căzu, ridicând 
praful când lovi platforma. 

— Nu am nevoie de Biblie pentru a vă vorbi în seara aceasta. 
N-am nevoie de Scripturi. Nu-mi trebuie David, Marcu, Luca sau 
loan ca să vă spun ce va să vină. Citiţi despre acest lucru în 
fiecare zi. Vedeţi la televizor. Vedeţi când vă uitaţi afară pe 
fereastră. Ei fac o gaură în cer şi soarele pârjoleşte câmpiile şi ne 
seacă izvoarele şi cine îi lasă să facă asta? Cine îi acoperă? 
Guvernul vostru, iată cine. Şi cine este guvernul? Oamenii pe 
care voi îi puneţi în slujbă. Le este teamă să nu-i jignească pe 
marii afacerişti, pentru că de la ei primesc toţi banii de care au 
nevoie. lar când câmpurile voastre sunt arse şi râurile s-au 
transformat în praf, cine va veni să vă ia fermele? SIT (Serviciul 
Intern de Taxare) - Serviciul Infernal de Taxare. 

Publicul păstra o tăcere adâncă. 

— Ei ne-au vândut pădurile sălbatice tăietorilor de lemne. 
Uitaţi-vă la copiii voştri... hai, priviţi-i chiar acum. Ştiţi de ce vă 
spun asta? Pentru că ei se vor sufoca şi vor muri dacă noi nu-i 
oprim. Copacii trimit oxigenul în aer, iar fără ei, vom muri cu 
toţii. Guvernul îi cocoloşeşte pe cei ce poluează cu monoxizii şi 
dioxizii lor, spunându-le: „Haideţi, împuţiţi pământul, otrăviţi apa 
şi aerul.” Vreţi să vorbim despre Armaghedon? Fraţi şi surori, el 
este chiar acolo... în pământul vostru pârjolit. Parousia depinde 
de noi. Diavolul însuşi şi-a adus flăcările din iad aici şi le-a întins 
peste pământul roditor al Domnului. Asta nu e drept... 

— AMIN! 

— Nu este drept... 

— AMIN! 

— Să plăteşti un om ca să are sub recolta lui şi să-i iei altuia 
ferma când timpurile sunt aşa de grele. Dumnezeu este supărat. 
Dumnezeu este sătul să îşi vadă creaţia distrusă de lăcomie. 

Şi mai multe „Amin”-uri. F 

— NU VĂ AUD! £u zic, DUMNEZEU ESTE CUVÂNTUL. 

— Amin! Amin! Amin! 

— Credeţi în Dumnezeu? Aveţi încredere în DOMNUL? 

— Daaa! 

— Bunul Dumnezeu Atotputernic. El este cu noi în seara 
aceasta. 


28 


— Amin! 

— Domnul este cu noi în acest cort, vecinii mei, Dumnezeu ne 
iubeşte pe toţi, pe fiecare bărbat, femeie şi copil de aici laolaltă. 
li vom oferi această melodie, este un fel de istorie a lumii în trei 
minute. Ştiţi, fraţi şi surori, de câte ori ascult ştirile, acest cântec 
are şi mai mult sens. 

Muzicuţa şi chitara impuseră ritmul, un ritm rapid, care-ţi 
făcea picioarele să tropăie. Fata de la chitară închise ochii şi 
începu să cânte: 


„Atât de adesea când oamenii sunt binecuvântaţi cu 
prosperitate, 

Ei nu mai văd 

Bunătatea şi mila Domnului. 

Ei îşi cântă ruga către El 

Și-i oferă dorințele lor, 

Apoi îşi întorc faţa de la Dumnezeu 

Și fac aşa cum le place. 

Aşa cum un vultur 

işi îndestulează cuibul 

Astfel încât puii 

Să aibă ce e mai bun...” 


Melodia era tot mai plină de viaţă. Cu cât ei cântau mai tare, 
cu atât mai iute dansa el. Hop, hop, ţop, hop, hop, top. Undeva, 
într-o parte, o femeie îşi ridică ambele mâini deasupra capului şi 
începu să rostească o rugăciune nedesluşită, apoi alta i se 
alătură şi încă una. Frenezia era tot mai mare. Predicatorul se 
duse, dansând, spre una dintre cutiile lăcuite de pe masa lui de 
lângă amvon. 

Ochii i se făcură şi mai mari, ritmul se înteţi. Un fior nervos 
scutură mulţimea. 

In timp ce se apropia de cutii, îl văzu pe Mordachai intrând în 
cort. Işi lovea tamburina de picior, privind afară, spre cer. Lovi 
tamburina tot mai repede. 

Fratele T se uită într-una dintre cutii. Doi şerpi cu clopoței de 
culoarea nisipului zăceau pe fundul cutiei. Deschise brusc 
capacul cutiei. Zornăitul mânios din interior era înăbuşit de 
cântec, de „Amin”, de vocile bolborosind într-o limbă ciudată, 
necunoscută. 


29 


Predicatorul îşi înălţă vocea peste haos: 

— Marcu, Capitolul cincisprezece: Și aceste semne vor însoți 
pe cei ce vor crede: în numele meu vor scoate demoni; vor vorbi 
limbi noi; vor lua în mână şerpi... 

Îşi afundă mâna în cutie, luă din mijloc unul din cei doi şerpi şi- 
| scoase afară. Plecă, dansând, de lângă cutie, mângâind şarpele, 
simţindu-i muşchii unduindu-se în palmă; scoase limba şi lăsă 
limba despicată a şarpelui să o atingă pe a sa. 

Mulțimea înnebuni. Se părea că din şarpele care-şi zornăia 
clopoţeii se scurgea electricitate în mulţime. O văzu pe Penny, în 
rândul al doilea, cu ochii închişi, cu capul dat pe spate, bătând 
sălbatic din palme. Predicatorul ridică şarpele deasupra capului 
şi îşi continuă dansul spasmodic. p 

Căută în cutie şi luă şi celălalt şarpe. Işi înfăşură primul şarpe 
în jurul gâtului, scoţându-l pe al doilea din cutie cu ambele mâini. 

— Doamne, supuşii tăi prea plecaţi te imploră, adu-ne ploaia. 
Ne amintim vorbele tale în epistola lui lacov, Doamne 
Dumnezeule. Wu vă temeti, fiti veseli şi bucuraţi-vă, căci 
Dumnezeu va face lucruri mărețe. Pentru că, priviţi, cel ce a 
format munţii şi a creat vântul şi i-a pus omului gândul lui, 
DOMNUL, DUMNEZEUL mulțimilor, este numele LUI. 

Auzi prima picătură de ploaie pe pânza cortului, apoi încă una. 
Îşi eliberă o mână, ţinând şarpele la o lungime de braţ, în timp ce 
cu cealaltă îl căută pe celălalt, care părea intrat în transă, 
legănându-se în jurul gâtului său. 

— Să nu vă fie teamă, voi animale ale câmpului: pentru că 
păşunile din sălbăticie inverzesc, pentru că pomii îşi leagănă 
fructele, smochinul şi via îşi dau puterea. Bucuraţi-vă întru 
DOMNUL DUMNEZEUL vostru şi EL va face să cadă peste voi... 
ploaia. Şi pământurile vor fi pline de grâu şi butoaiele se vor 
umple cu vin şi untdelemn... 

Începură să cadă mai multe picături. Ca un foc de mitralieră, 
ele loveau pânza cortului. Afară, gheizere de praf se ridicau în 
jurul picăturilor de ploaie care plesneau pământul tare. 

Predicatorul căută primul şarpe, încercă să şi-l ia de pe umeri 
şi când făcu asta, şarpele îşi reveni din letargie. Capul i se ridică 
brusc. Gâtul i se răsuci înapoi. Fălcile i se deschiseră brusc. 
Predicatorul îl vedea cu încetinitorul. Gura deschisă la aproape o 
sută optzeci de grade. Colţii scânteind de venin. Apoi atacă, o 
fâşie aurie şi bang! Colţii i se înfipseră adânc în antebraţ. 


30 


Simţi ca şi cum cineva l-ar fi lovit în braţ cu o bâtă de baseball. 
Simţi colții intrând adânc în muşchi. Braţul îi era cuprins parca de 
flăcări ce urcau. Celălalt şarpe îşi întoarse capul spre mâna care 
îl ţinea şi începu să se răsucească la loc. 

Predicatorul prinse primul şarpe chiar de fălci, îl strânse şi îl 
smulse din braţul lui. 

Mulțimea îşi ţinea respiraţia. Câţiva oameni începură să tipe. 
Cei care se aflau mai aproape de platformă se dădură în spate. 

— Nu vă opriţi, ţipă predicatorul. Cântaţi mai tare. Faceţi-l să 
plece. 

Afară, Shrack, Granger şi tânărul sergent priveau din maşină 
cum îl atacase şarpele. 

— lisuse! exclamă Shrack. 

Granger se holba doar, cu oroare mută. 

Durerea se întindea în tot braţul predicatorului şi i se înnoda în 
umăr. Veninul îl ardea adânc în carne. Braţul începu să-i 
amorţească. 

Aruncă primul şarpe în cutie. Acesta se târî într-un colţ şi se 
încolăci, pregătindu-se să atace din nou. Il aruncă pe al doilea 
peste primul, distrăgându-i atenţia pentru o clipă şi închise 
capacul cutiei. 

Mordie şi Harmon Jasper alergară să-l susţină. 

— Continuaţi, continuaţi îi zise el cu respiraţia întretăiată lui 
Jasper, iar lui Mordachai: Du-mă afară. 

Jasper apucă microfonul şi începu să cânte mai tare, în timp ce 
Mordie îl ducea pe Fratele T afară prin uşa din spate a cortului. 

Fulgerul tăie o cărare portocalie, în zigzag, pe cer. Ploaia turna 
cu găleata. 

— Te duc la rulotă. 

— Nu, zise predicatorul cu o voce subţire şi slabă. Aşeză-mă 
pe masă. Vreau să simt ploaia. Sunt în flăcări. 

— Cât este de rău? i i 

— Uitasem ce rău doare. Incerca să-şi menţină respirația. Imi 
sfâşie pieptul. 

Mordie mătură, cu mâna, farfuriile de hârtie, sticlele de sos şi 
şerveţelele de pe masă şi îl ajută pe predicatorul bolnav să se 
întindă. Acesta se întinse pe spate şi îşi sfâşie caftanul aproape 
până la talie. Braţele îi căzură în lături, ca şi cum ar fi îmbrăţişat 
furia furtunii. 

— E aşa de bine, Mordie. Ploaia e aşa de plăcută. 


31 


— Dar tu? Tu cum te simţi? 

— Amorţit. Mă simt... departe. 

— Rămâi aici, bătrâne. 

— Fă-i să cânte în continuare, Mordie. Fă coşurile să circule 
peste tot. Spune-le că eu sunt aici, afară, pentru ei - luptându- 
mă cu diavolul. 


Din maşină, cei trei oameni priveau drama care avea loc lângă 
cortul de rugăciune. 

Shrack luă un trabuc, îi scoase învelitoarea şi muşcă un capăt, 
scuipând un pic de tutun pe fereastră. 

— Ar trebui să aibă un doctor la îndemână când face tâmpenia 
asta, zise el. 

— Nu va accepta ajutor medical, zise Granger. Este un test al 
credinţei. 

Colonelul aprinse trabucul cu o brichetă Zippo, întorcându-l 
încet în flacără până se aprinse cum trebuie. 

— Dacă mă întrebi pe mine, aş zice că are nevoie de o slujbă 
nouă, la radio. Asta dacă n-a murit deja. 

— Dacă în asta crede, asta este. Eu nu mă împotrivesc 
niciodată crezurilor cuiva. Asta este între el şi Dumnezeu. 

— Să-ţi înfigi un şarpe nebun în faţa? Al dracului mod de a te 
juca de-a Dumnezeu. Şi apoi să refuzi un doctor? 

Dădu din cap. _ 

— Nu iei şerpii în mâini dacă nu crezi că eşti sfânt. In sufletul 
lui, el crede că, dacă moare, se duce direct în braţele Domnului. 
Dacă trăieşte, înseamnă că Domnul îl iubeşte şi mai mult. 

— Tu crezi toate prostiile trâmbiţate de Biblie, nu-i aşa, Lewis? 

— Ei bine, încă mai admir cuvintele, dar am ieşit din grațiile 
Lui cu mult timp în urmă. 

— De fapt, eu îmi amintesc un singur vers din Biblie, dar mă 
defineşte foarte bine, zise Shrack. 

— Care este acela? 

— Nu este altceva mai bun pentru un bărbat decât să 
mănânce şi să bea şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun 
din munca lui. 

— Ecleziastul, spuse tânărul sergent. Capitolul al doilea. 

Colonelul zâmbi amar. 

— Foarte bine, fiule. Bătrânul meu a lătrat Biblia pentru 
întregul stat Montana. A pompat-o în mine dimineaţa, la prânz şi 


32 


seara, până în ziua în care am plecat în armată. Dacă făceam o 
greşeală de pronunție sau citeam greşit din Biblie, mă ducea 
afară la hambar, îmi încrucişa mâinile, mă lega de încheieturi, le 
atârna de un cârlig şi îmi tăbăcea fundul cu o curea, citind tot 
timpul din afurisita de Biblie. Mi-a făcut asta până când am făcut 
şaisprezece ani şi eram prea mare ca să se mai pună cu mine. 
Când m-am întors din Vietnam, nu m-am mai dus niciodată 
acasă. 

— Aţi revenit în Montana şi nu v-aţi dus niciodată să vă vedeţi 
familia? zise sergentul. 

— Mama a murit când eu eram plecat, zise colonelul, uitându- 
se cu atenţie prin binoclu la predicatorul care zăcea nemişcat ca 
un buştean pe masa de picnic. Bătrânul s-a însurat cu una de 
vreo şaptesprezece ani, două luni mai târziu. N-aveam nevoie de 
un nerod credincios cu coşuri pe faţă să-mi vândă mie rahat. 
Pufăi din trabuc, apoi adăugă: Ştii ce mă surprinde? Faptul că 
şerpii sunt de-adevăratelea. Am crezut că le-a scos veninul 
înainte de slujba... dar bunul frate de colo este acum doar o 
păpuşă bolnavă. 

— Scuzaţi-mă, domnule colonel. Treaba e că el crede, zise 
sergentul, fără să se întoarcă. Işi pune viaţa în mâinile lui 
Dumnezeu, domnule. Și atunci țărâna se întoarce în pământul 
din care a fost luată, iar sufletul se va întoarce în Dumnezeu, 
care l-a dat. 

Colonelul privi fix ceafa sergentului preţ de câteva clipe, apoi 
spuse: 

— Dacă zici tu, sergent. 

— Solomon a zis asta, domnule, nu eu. 

— În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor 
lua în mână şerpi, şi dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu-i 
va vătăma, zise Granger. Tot Ecleziastul. Colonelul se uită 
surprins la Granger. De fapt, am citit câte ceva despre mânuitorii 
de şerpi, zise Granger. 

— Ai memorat citatul acela? 

— M-am gândit că o să-l pot folosi vreodată. 

— Eşti un ticălos al naibii de viclean, Lewis, zise colonelul, 
privind încă prin binoclu masa pentru picnic. 

— Aşa am ajuns să fiu proprietarul tuturor acelor staţii de 
radio şi bănci, Harry. 

Picioarele predicatorului începură să tremure şi întregul corp 


33 


începu să fie scuturat de spasme. 

— Hristoase, are o criză. 

— Se luptă cu Diavolul, şopti sergentul cu o teamă 
respectuoasă. Aleluia. 

— Aleluia, pe dracu'. Are de gând să zacă acolo şi să moară 
chiar în faţa noastră. 


Un bărbat înalt şi foarte slab, îmbrăcat într-un costum alb ieşi 
din cort şi se îndreptă spre masa de picnic. Mordie îl opri înainte 
să ajungă lângă predicator. 

— Mai bine lasă-l singur, frate. Roagă-te în continuare pentru 
el. 

— Sunt doctor. 

— Nu vrea nici un doctor. N-are nevoie de nici un doctor. 

Doctorul se holbă în jos la predicator. In lumina ce cădea oblic 
de la cortul din apropiere, văzu un om a cărui piele era gri, a 
cărui respiraţie era neregulată şi chinuită, al cărui braţ era umflat 
cât o portocală, care tremura de parcă avea un atac de epilepsie 
şi ai cărui ochi păreau să picure sânge. La colţurile gurii i se 
forma mereu spumă. În spatele doctorului, tânăra Penny ieşi din 
cort, îndreptându-se spre masa pregătită pentru picnic. Stătea în 
ploaie şi se uita în jos la Fratele T, cu o combinaţie de frică şi 
teamă respectuoasă. Doctorul apucă mâna bărbatului de la 
încheietură, căutându-i pulsul, dar predicatorul şi-o trase brusc, 
începu să vorbească întretăiat: 

— Dumnezeu este aici. li simt prezenţa. El mă va călăuzi prin 
tunel sau mă va lua în paradis. 

— Mi-este teamă că nu pot lua Biblia literal, zise doctorul. 

— Atunci, ce-ai obţinut? întreba Fratele T şi zâmbi. Cine va 
crede şi va fi botezat va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi 
condamnat. Marcu, Capitolul al cincisprezecelea. 

Predicatorul deschise gura, lăsând picăturile de ploaie să-i 
cadă pe limbă şi pe gât. 

— Ahhh! 

Incepu să vorbească foarte repede, rostind cuvintele şi 
propozițiile parcă în cadență, numai că ceea ce se auzea era 
neinteligibil. 

— Trebuie să chemăm o ambulanţă. Intră în şoc. 

— Nu! zise Mordie. Ştiu că vrei să-l ajuţi, dar asta e calea. 
Acum, se află în mâinile Domnului. 


34 


— O să moară. 

— Dacă aşa-i este sortit... 

— Dar eu nu pot să stau şi să privesc. 

— Care este problema, doctore, ai uitat să te rogi? Du-te 
înapoi în cort şi roagă-te pentru el. Işi va reveni. Nu e prima dată. 

— A mai fost muşcat până acum? 

— De două ori de când călătorim împreună şi încă o dată 
înainte. 

— Dumnezeule! 

— Dumnezeu are dreptate. Este spectacolul Lui. Du-te înapoi 
şi vorbeşte cu El. 

Doctorul se întoarse încet şi păşi prin ploaie înapoi în cort. 
Penny păşi mai aproape de predicator. 

— Mai bine du-te înăuntru, domnişorică. 

— Mă pot ruga la fel de bine şi aici, în ploaie. 

Ea luă mâna predicatorului în mâna ei. Pleoapele lui fluturară 
şi se închiseră. Mordachai simţea căldura ridicându-se din trupul 
febril al bărbatului. Picăturile de ploaie care-l loveau, aproape 
sfârâiau când îi atingeau carnea. Buzele abia i se mai mişcau şi 
scuipa cuvintele afară, încâlcite, confuze, ca ale celor posedaţi 
care bolboroseau neînțeles înăuntrul cortului. 

— Fâlfâlfâlfâlfâlfâlfâlfăl... 

— Ce înseamnă asta? Ce încerci să spui, T? 

— Fâlfâlfâlfâlfâlfâlfâlfăl... 


Era captiv în interiorul propriilor sale coşmaruri. Ca un 
observator, privindu-şi trecutul. Văzu o autostradă apărând şi 
dispărând prin viscol. Un indicator: Crikside, opt kilometri şi, 
câteva clipe mai târziu, încă unul, arătând spre munții Kentucky 
şi apoi un elicopter venind de nicăieri, plutind deasupra lui în 
furtuna care urla. 


Predicatorul îi strânse mâna lui Penny, încă bolborosind, 
cuvintele încălecându-se. Ea nu putea înţelege nimic din această 
bolboroseală. 

— ... venit de nu ştiu unde... aproape de casă aproape acolo şi 
apoi vine asta... elicopteru/ ăsta chiar... deasupra maşinii... Vail... 
trebuia să fie Vail ăla... al naibii câine de curte nu-ţi dă drumul... 


35 


elicopterul în viscolul ăsta... 


Maşina derapează pe drumul noroios de munte, iar el aleargă 
prin păduri către gura de mină. Numărul Cinci. Şi deodată apare 
Vail, cu o puşcă îndreptată spre el, iar el pleacă de-acolo, pentru 
că ştie că Vail nu-l va împuşca niciodată pe la spate. Şi apoi 
platforma de sub el începe să cedeze. Scânduri vechi se ascund 
sub zăpadă. Dincolo de ele, gura de mină se cască drept în jos, 
457 de metri în jos. Este îngrozit. Işi aminteşte de a opta sa 
aniversare şi frica totală pe care a simtit-o când s-a uitat în jos 
din lift, în gaura aceea neagră. Tatăl lui ducându-l în jos cu liftul 
acela care scârțâia, coborând în groapa aceea fără fund, la 457 
de metri sub pământ. De ce? Pentru că toti bărbații din Crikside 
intră în mină când împlinesc opt ani. Nefolosite de mulţi ani şi 
putrezite, scândurile i se frâng sub picioare şi el merge mai 
repede şi totul se rupe sub fiecare pas al lui până când platforma 
se prăbuşeşte. Cade în gol vreo doi metri şi aterizează pe 
acoperişul putrezit al liftului. Şi acesta începe să se crape sub 
greutatea lui şi să cadă. Se târăşte pe podea şi aceasta se 
îndoaie, lemnul putrezit rupându-se când degetele se înfig în el. 
Aşchii îi intră sub unghii, străpungându-i carnea. In timp ce 
podeaua se prăbuşeşte sub el, se rostogoleşte înnebunit pe 
platforma care o susținea. Se sprijină de zidul de lângă 
platformă, cu ochii închişi, cu respirația întretăiată, aşteptând ca 
rămăşiţele podelei să atingă fundul minei. Se uită în sus prin 
gaura de zăpadă, tremurând încă de spaimă. 

Și atunci îl aude. 

— Fâlfâlfâlfâlfâlfâlfâlfăl... 

Și apoi îl vede. Vede elicopterul care trece pe deasupra gropii. 


— Am reuşit, zise predicatorul, destul de clar. 
— Inţelegi ce spune? întrebă Penny. 

— Vorbeşte aiurea, răspunse Mordachai. 

— Zicea ceva despre un văl?. 

— Asta nu-mi spune nimic. 


Merge pe jos opt kilometri, prin munți, spre Crikside. Oraşul 
este pustiu. Înconjurat de zăpadă, stă parcă împietrit. Întunericul 


2 Vail - nume propriu si văl (n. trad.). 


36 


se lasă devreme în valea adâncă, mai ales aici, unde copacii 
acoperă complet ultimele raze de soare. El stă printre copaci, pe 
o creastă de munte, privind de sus oraşul şi amănuntele încep 
să-i revină în memorie. Chiar şi după opt ani îşi aminteşte totul, 
în detaliu. Indicatorul alb de la marginea oraşului. POPULAŢIE: 
212. Valea îngustă cu o singură stradă, lungă de o jumătate de 
kilometru. Pe de o parte, pârâul lui Morgan şi şinele de cale 
ferată ducând spre minele din munte. 

Pe cealaltă parte, pereții aproape verticali ai văii țin oraşul ca 
într-o capcană. Magazine ale Companiei şi case ale aceleiaşi 
companii - şaptezeci de case înguste, cu câte două etaje, toate 
la fel, cu excepţia vopselei şi a curățeniei - sunt aliniate pe 
ambele laturi ale străzii cam pe o jumătate de kilometru, apoi 
şoseaua face o curbă şi iese din vale. Tot ce se află aici aparține 
companiei, cu excepția casei Rebeccăi. Oamenii nu dețin nimic. 
Viziunea lor despre lume se reduce la vremea rea, la sărăcie, 
geografie şi teama de ceea ce este afară. Oameni simpli, patrioți 
feroce. Cu teamă de Dumnezeu, loiali, cu o credință fanatic 
înrădăcinată în Biserica  Fundamentalistă, cu o ardoare 
nețărmurită fată de drapel şi o credință totală față de o 
companie care îi va exploata până la moarte. 

Oameni proşti. 

Cam atât despre Crikside. 


Cabana Rebeccăi este chiar dedesubtul lui, pe partea opusă a 
pârâului zgomotos. Este aşezată într-o zonă de pini, o structură 
în formă de A, cu o fereastră mare care dă spre pârâu. Un pod 
îngust de lemn duce spre cabană. 

Işi reconsideră norocul. Pentru toată lumea, este mort. Vor 
trece săptămâni întregi până ca cineva să-i caute cadavrul, asta 
în caz că se vor deranja. Trebuie să-şi ia nişte haine şi mâncare şi 
s-o facă fără să lase vreo urmă. Are nevoie de o nouă identitate. 
De îndată ce furtuna se va opri şi vremea se va îmbunătăți, 
poliția va veni să cerceteze casa. Vor mirosi, vor căuta urme şi 
bucățele, umplând spațiile libere din povestea lui Aaron şi a 
Rebeccăi. Are la dispoziție două, poate, trei zile ca să plece de 
acolo. 

Când se lasă noaptea, se duce jos la cabană. Cheia este acolo 
unde o lasă ea întotdeauna, într-o cutie magnetică lipită sub 


37 


burlanul de aluminiu de lângă uşa din spate. Trebuie să fie atent. 
Vorbeşte şoptit cu sine însuşi. „Nu pot să las vreo urmă, nu pot 
să le dau vreun indiciu că am fost pe aici.” 

Ferestrele sunt bătute în scânduri. Este întuneric complet, cu 
excepția a două-trei raze înguste de lumină, care se strecoară 
prin crăpăturile  scândurilor. El se află acum înăuntru, 
imaginându-şi planul căsuței. Un pod aranjat pentru dormit 
şi o toaletă la etaj, o chiuvetă la parter. Rafturi de cărți pe 
dreapta, boxe stereo în colţurile opuse ale camerei. 

Trebuie să aibă grijă să nu deranjeze nimic, nici măcar pânzele 
de păianjen. Işi scoate pantofii uzi şi şosetele şi merge în 
picioarele goale pe podeaua rece de lemn spre bucătărie, unde 
pune pantofii în chiuvetă. Işi caută, pe pipăite, drumul spre pod 
şi verifică dulapul, găseşte o pătură cu care să se învelească. 
Găseşte un radio vechi, cu bateriile consumate de mult şi o 
lanternă, de asemenea moartă. Şi nişte lumânări. Aprinde una 
dintre ele. Cărțile sunt îngrămădite pe rafturile aliniate pe un 
perete. Sunt multe grămezi de discuri, unele antice, cu 78 de 
rotații pe minut. În cameră, în mod uimitor, nu e nici un fir de 
praf. Lucrurile par a fi fost lăsate exact unde le folosise ea ultima 
dată - în urmă cu trei ani. 

Se duce la rafturile cu cărți, recunoaşte un titlu şi ia cartea, o 
deschide şi găseşte o frază pe care el o subliniase cu creionul cu 
mulţi ani înainte, un proverb chinezesc: „Există numai doi 
oameni perfecţi - unul mort, celălalt nenăscut.” Mută cu grijă 
câteva cărți de pe un raft şi trage o scândură liberă. 

Caută în spaţiul întunecat şi simte sub mână cutia din metal în 
care țineau banii. Banii lor de evadare, acum doar ai lui. Scoate 
banii şi pune la loc scândura şi cărţile. Se duce sus, în pat şi îi 
numără la lumina lumânării. 

Opt mii nouă sute de dolari. 

Iti mulţumesc, dragă. lţi mulţumesc, dragă Rebecca. 

Face o listă cu lucrurile absolut necesare. 


Stă în fața uneia dintre ferestrele acoperite de scânduri, 
privind cu atenţie, printr-o crăpătură îngustă, micul cătun. 

Aşteaptă până după miezul nopţii şi pleacă. la rucsacul 
Rebeccăi cu el. Se furişează prin întuneric printre două case. Se 
află lângă clinica lui Charlie Koswalski. Doctor, antreprenor de 


38 


pompe funebre, optician. Se uită pe fereastra sălii de aşteptare. 
Apoi vede ceva. Incearcă fereastra. Nu se mişcă. Verifică 
încuietoarea - nimeni nu încuie ferestrele în Crikside. Deschisă. 
Ciocane în pervaz, dă jos zăpada înghețată şi deschide fereastra. 
Intră în sala de aşteptare şi se apleacă în fața unei vitrine de pe 
tejghea. 

Ochelari de soare. O, da! 

Ei nu vor căuta niciodată un orb. 

Magazinul de produse feroase este peste drum, o clădire 
lungă, joasă, cu acoperiş de tablă şi interiorul slab luminat, cu o 
expoziție de topoare, lămpaşe cu ulei, hamuri, salopete, cămăşi 
din flanel şi tot aşa. Apoi iată farmacia lui Walenski şi primăria, 
apoi vechea băcănie a lui Clyde Boise. Mai sus, pe stradă, este 
magazinul Miranda, unde se vând în special haine de sărbătoare 
pentru femei şi copii, iar vizavi de el este cafe-barul lui Early 
Simpson şi apoi un magazin cu băuturi. Casa de lângă el este 
bătută în scânduri, deşi firma este încă vizibilă pe fronton: Avery 
Daggett, Consultanţă Legală şi Servicii de Secretariat. 

Strada este goală. Țâşneşte din umbră pe partea opusă a 
drumului. Uşa din spate a Ferometalului este descuiată. Işi ia 
baterii pentru lanternă şi pentru radio. Işi umple, cu grijă, 
rucsacul, luând haine de pe raftul din spate: două perechi de 
izmene, o pereche de cizme, mănuşi, două cămăşi din flanel, 
două perechi de pantaloni de salopetă, o jachetă îmblănită şi o 
cutie de agrafe de birou. Apoi se întoarce la băcănie. Din nou 
alege produse din partea din spate a rafturilor, unde nu li se va 
observa lipsa: conserve pe care le poate mânca reci, ton, şuncă 
presată, fructe, biscuiţi, unt de arahide, dulceaţă de căpşuni, o 
sticlă cu suc de mere. Aspirină. Rucsacul este plin. Se întoarce în 
cabană în mai puțin de o oră. j 

Se duce la baie, aprinde câteva lumânări, închide uşa. intinde 
prosoape de hârtie pe podea, îşi face o gustare şi deschide 
radioul. Un crainic reaminteşte povestea Rebeccăi şi a lui Aaron: 
„Aceasta nu este o legendă, nici un mit strălucitor ca povestea 
lui Bonnie şi Clyde. Este o poveste de groază a zilelor noastre, 
despre doi criminali în serie care au început acum zece ani în 
micul orăşel Crikside, din Kentucky. Acum Rebecca, o învățătoare 
psihopată, zace la morga poliției din Cook, iar elevul şi amantul 
ei, Aaron Stampler, este mort pe fundul aceleiaşi mine de 
cărbuni de care îi era teamă când era copil...” 


39 


Stampler zâmbeşte. Povestea are o frumoasă aură biblică. Se 
întinde pe spate în pat, amintindu-şi-o pe Rebecca. Îşi aminteşte 
şcoala formată doar din două încăperi, unde ea preda elevilor de 
clasa întâi până la a opta în aceeaşi cameră. Și-o aminteşte 
îmbrăcată cu o jachetă de doc peste o cămaşă cu flori, o fustă 
lungă până la glezne şi ghete negre. li vine în minte părul ei des, 
roşu ca flăcările, vârstat cu argintiu şi legat la spate într-o coadă 
de cal. Fără bijuterii sau machiaj, era frumoasă şi fără ele. El 
stătea într-un colț al camerei, tânjind după ea, simțind cum se 
excită doar gândindu-se la ea. Avea treisprezece ani pe atunci. 
Ea îl învaţă totul, îl încurajează să citească, iar când el împlineşte 
paisprezece ani, îi deschide ochii spre lume. 


Ea stă pe podea cu picioarele încrucişate, iar el îi citeşte. Ea 
ştie ce se va întâmpla, ştie că trebuia să se întâmple de mult. 

— Po’ să te-ating? întreabă el cu o voce tremurată. 

— Nu se zice „po”, se zice „pot”. 

— Pot. Pot, pot, pot... zice el. 

Ea îşi descheie încet nasturii de la bluză. 

EI se întinde pe pat excitat, cu inima spărgându-i pieptul şi cu 
gura căscată, amintindu-şi cum se dusese lângă ea, abia 
atingându-i pielea cu vârfurile degetelor, deschizându-i cămaşa, 
holbându-se cu o teamă respectuoasă la sânii ei, cu mâinile la 
câțiva centimetri de sfârcurile ei. 

— E în regulă, şopteşte ea şi îi ia mâinile într-ale ei, punându-i- 
le pe ea, iar el simte cum sfârcurile se întăresc sub palme. 


Singurul mod de a fugi de acolo este cu camionul de lapte, 
dacă acesta mai vine din Somerset în fiecare dimineaţă. Trece 
prima noapte, dar maşina de lapte nu vine. Incă mai ninge. Poate 
va veni mâine. Doarme ca un iepure în timpul zilei, tresărind la 
fiecare zgomot. În a doua noapte îşi înfăşoară pantofii şi şosetele 
în prosoape de hârtie şi le pune în rucsac, se îmbracă cu haine 
călduroase, curăță orice urmă a prezenţei sale acolo. la numai 
bastonul ei. Va fi gata dacă apare camionul. lese în noaptea 
întunecoasă şi se ascunde în umbra băcăniei. Şi aşteaptă. 

Cu o oră înaintea ivirii zorilor îl aude, lanțurile roților spărgând 
gheața şi zăpada de pe şosea. Parchează în față băcăniei şi 
şoferul începe să descarce lăzile cu sticle de lapte, ducându-le în 
spatele magazinului. 


40 


Aaron aleargă până la camion şi se ascunde printre lăzile cu 
lapte din frigorifer. A ude paşii şoferului scârtâind prin zăpadă, se 
ascunde în partea din faţă a camionului şi aude cum şoferul 
trânteşte uşa. 

Şoferul opreşte într-o parcare să bea o cafea, lângă intrarea 
pe autostrada Cumberland. 

El se strecoară afară din camion şi se uită grijuliu în 
restaurant. Este aglomerat, aşa că aşteaptă lângă uşă. Un cuplu 
stă la o masă din apropiere. Bărbatul se apleacă peste masă, dă 
din cap spre Stampler şi apoi se apropie de el. 

— Scuză-mă, frate, localul este aglomerat, dar eu şi soția mea 
mai avem un loc la masă. Am fi încântați dacă te-ai aşeza la 
masa noastră. 

Până aici toate bune. 

Numele bărbatului este Isiah Shackleford şi este pastor 
fundamentalist. El şi soţia lui, Lee Ann, se îndreaptă către o 
bisericuță de lângă orăşelul Bybee, din Tennessee, unde îşi vor 
petrece iama predicând. Pot să-l ia cu maşina până la 
Manchester, de unde poate prinde un autobuz spre Chattanooga 
şi încă unul în jos spre Atlanta. Le spune că numele lui este 
Travis. Pe drum, Stampler şi Isiah încep un duel de citate din 
Biblie. 

— Hei, frate, chiar cunoşti Scriptura. 

— Doar ce mi-a citit mama când eram mic, minte el. 

Se întreabă ce-ar putea fi în cutia de lemn acoperită cu o 
pătură care se află la picioarele lui pe podea. Apoi aude foşnetul. 

— Ce-aveţi aici în spate de face zgomotul ăsta? 

Isiah face o pauză de câteva clipe înainte să răspundă. 

— Şerpi, frate Travis. Sper că nu ţi-e frică. Sunt încuiaţi bine. 

— Sunt animalele dumitale de casă? 

— Noi luăm şerpii în mâini, frate Travis. Biserica lui lisus 
Rătăcitorul. Din când în când, luăm şi nişte stricnină. 

— „Marcu, Capitolul cinci”, răspunde el. Şi aceste semne vor fi 
arătate celor care cred; în Numele Meu vor alunga demoni, vor 
vorbi...” 

Cei doi Shackleford i se alătură: 

„... limbi noi; şi vor lua în mână şerpi.” 

— De ce nu rămâi în Bybee peste noapte? Sunt sigur că te va 
găzdui careva dintre membrii adunării, îi sugerează Isiah. 

— Gătesc foarte bine, promite Lee Ann. 


41 


— O, într-adevăr, de ce nu? E perfect. 


Stă cu ei două luni. Isiah tine câte o predică în fiecare seară 
pentru treizeci şi şase de credincioşi. Timp de o săptămână el 
doar asistă. In a doua săptămână începe să ţină predici. Doarme 
în camera de oaspeți a unei familii numite Fortside. Intr-o seară, 
la cină, aude pentru prima dată numele Enigma. Pastorul lor 
tocmai a murit de la o mușcătură de şarpe. 

In prima seară îl vede pe Isiah dansând un dans nebunesc cu 
trei şerpi cu clopoței şi un şarpe mocasin” în jurul gâtului şi câte 
unul în fiecare mână. Omul este în extaz, pe altă lume. 

Stampler este atras de şerpi, aşa cum un păcătos este ispitit 
de către Diavol. 

Totul merge bine până când sotia vine în patul lui într-o 
noapte. Era nesătulă în dragoste. Pentru el este prima dată când 
face sex în aproape patru ani. 

In a doua noapte îi face o vizită fiica de cincisprezece ani. 

E timpul să plece mai departe. 

Se află pe drumul spre libertate. Işi aminteşte numele. 


— Enigma, zise el cu voce tare. Începu să respire mai tare, 
gura tânjindu-i după picăturile de ploaie. Deodată, deschise ochii 
lăptoşi şi zise, destul de clar: Enigma. 

— Ce este enigma? întrebă Penny. 

— Un orăşel departe, în Sud. Unde a început prima lui biserică. 
Eram acolo în prima seară când a venit, s-a urcat acolo şi a luat 
în mâini şerpii ăştia doi, i-a ridicat şi a început să predice cum nu 
mai auzisem niciodată înainte. Nici măcar nu avea unde să 
locuiască. L-am luat acasă la mine, i-am pregătit masa. Am avut 
grijă de el mereu de atunci. 

Işi aminteşte de Enigma. Fiecare amănunt. Coboară din 
autobuz. Bea o cafea în stația de autobuz. Face pe orbul. Pipăie 
marginea ceştii şi amestecă frişca. O întreabă pe chelneriță: 

— Ați putea să-mi spuneți unde este Biserica Domnului? 

— Eu nu m-aş duce acolo, domnule. Sunt nebuni. Lasă vipere 
şi şerpi cu clopoței să alerge liberi pe-acolo, în timp ce ei ţin 
predici. 

— Serpii nu-i muşcă pe orbi. 

Chelneriță, nesigură: 


3 Soi de şarpe veninos (n. trad.). 


42 


— Haida-de. Asta nu e adevărat. Aşa e? 

— Păi, eu n-am fost muşcat de nici unul. 

Râsete. 

Urcă pe macadamul de pe marginea drumului. Un vechi 
magazin de feronerie. Strane făcute de mână. Icoane cu lisus în 
rame de plastic ce imită lemnul. Bărbaţi îmbrăcaţi în cămăşi 
albe, încheiate până la gât, fără cravate. Cu bretele ataşate la 
pantaloni cu curea. Pantofi de lucru. Femei în rochii de bumbac, 
unele închise în nasturi până la bărbie. Pantofi fără toc. 
Nemachiate. Părul neîmpodobit. Pe chipurile lor greutățile au 
săpat riduri adânci. Un bărbat şi o femeie stau pe o platformă şi 
cântă la chitară. Aproape aceleaşi cuvinte ca şi cei care vorbesc 
neînțeles, cu ochii închişi, cu mâinile ridicate către Mântuitor: 
„Abbada ba soshashashe...” Şi cântecul: „O, Doamne, condu-mă 
spre luminăă...” Işi face /oc spre platformă, bocănind cu bastonul 
prin mica mulțime, iar pastorul care dansează se opreşte. Se uită 
în jos la bărbatul orb, în costum negru, ieftin, care se împiedică 
în timp ce urcă pe platformă. Şerpii îşi zornăie cozile în cutiile lor 
făcute de mână, lăcuite, cu balamale din alama, mişcându-se în 
ritmul muzicii, chemându-l spre ei. Dă drumul bastonului de 
trestie, pipăie capacul unei cutii şi-l deschide. Acolo găseşte doi 
şerpi de culoarea nisipului, de aproape doi metri lungime, cu cozi 
tremurătoare, ochi negri şi limbi roşii care gustă aerul. 

Caută cu mâna în cutie, ia unul din şerpii cu spatele de 
culoarea diamantului, de la aproape o jumătate de metru de cap 
şi-l ridică din cutie. Îl loveşte. Începe dansul nebunesc. Ridică un 
picior. Sare de două ori pe celălalt picior. Schimbă piciorul. Hop, 
hop. Schimbă. Hop, hop. Schimbă. Deschide cutia din nou. 
Celălalt şarpe începe să se răsucească. Inima îi bate să-i spargă 
coastele. Gura îi este uscată, iar gâtul i se strâmtează. Hop, hop. 
Schimbă. Hop, hop. Schimbă. Merge la lumină. Merge la lumină. 
Ei i se înfăşoară în jurul braţelor, cozile zornăindu-i prin fața 
ochilor. Muşchii se umflă şi i se răsucesc în mâini. Ce nebunie! 

Eu sunt Dumnezeu. Sunt Dumnezeu şi Diavolul şi toţi sfinţii şi 
păcătoşii. Forţa Naturii este în palmele mâinilor mele. 

Euforie. 


Fratele T îşi mişcă braţul, întinzându-l, ca şi cum ar fi căutat 
ceva. 
— M-M-Mordie? murmură el. 


43 


— Sunt eu, Penny, zise ea. 

— Eşti un înger? întreba el. Ai venit să mă conduci spre ceruri? 

— Nu, d-d-domnule, doar Penny. 

— Tu m-ai condus prin tunelul întunecat, zise el. Te-am văzut 
în nebunia mea. 

Bărbatul se ridică în coate şi, în timp ce se chinuia să stea 
aşezat, ea îi puse un braţ în jurul umerilor şi-i luă mâna. 

— Acum vă simţiţi mai bine? îl întrebă ea cu o voce în care se 
simţea teama. 

— O să-mi treacă. 

— Credeam că o să muriţi. 

— Domnul a avut alte planuri. M-a binecuvântat în seara asta. 
Sunt sfinţit. 

— Lăudat fie Domnul. 

Se luptă să se aşeze în capul oaselor şi, tremurând, îşi lăsă 
picioarele peste marginea mesei. Un gust de fiere îi venea în gât 
şi se aplecă în faţă, căzând aproape de pe masă. Ea îl sprijini, iar 
el îi simţi căldura trupului lângă al său. 

— S-ar putea să mi se facă iar rău, zise el şi-şi lăsă capul în 
jos. 

Ea îl ţinu până îi trecu greaţa. 

Apoi îşi reveni, devenind conştient de ceea ce se întâmpla în 
jur, auzi vocile oamenilor care cântau încă în cortul de rugăciune, 
ploaia care cădea printre copaci, bătăile inimii care îi răsunau în 
urechi. 

— Cât a durat? 

— Cam o oră. 

— Câteodată durează toată noaptea. 

Cu ajutorul ei, se chinui să se dea jos de pe masă şi să stea în 
picioare pe iarba udă. Picioarele îi erau nesigure, iar genunchii 
începură să-i tremure. 

— Ar fi mai bine să vă întindeţi la loc. 

— Nu, ajută-mă să intru. 

Penny îl conduse înapoi în cort şi-l ajută să urce pe platformă. 
Tremura, iar picioarele nu-l ţineau, dar se duse până la marginea 
scenei şi luă microfonul de la Harmon Jasper. 

— Dumnezeu m-a condus în seara aceasta aici, zise el cu o 
voce tremurată. Dumnezeu m-a supus la acest test, a adus 
ploaia şi m-a condus prin tunel. Lăudat fie Domnul în 
înţelepciunea Lui, lăudat fie Domnul, pentru belşugul Lui. Să-L 


44 


slăvim pe Dumnezeu. 

Mulțimea se apropie de el, strigând „Amin”, „Lăudat fie 
Domnul” şi „Aleluia”. incercau să-l atingă, cu ochii sclipind din 
cauza lacrimilor de recunoştinţă şi adoraţie. li atingeau caftanul 
ud şi mâinile întinse. 


În partea din spate a cortului, Shrack, Granger şi tânărul 
sergent priveau pelerinajul de fermieri, afacerişti, soţii şi copii 
mişcându-se către scena improvizată. 

— Ei, ce zici, Harry? întrebă Granger. 

— Să sperăm că apucă micul dejun, zise colonelul. 


În spatele casei lui Jasper, predicatorul zăcea dezbrăcat între 
cearceafurile de bumbac puse pe o saltea moale, pe care 
doamna Jasper o aşezase într-o boxă, în partea din spate a 
hambarului. O transformaseră într-o cămăruţă pentru el, cu o 
lampă şi o masă lângă pat. Mulțimea de oameni se împrăştiase, 
lăsând în urmă o contribuţie generoasă. 

Cortul flutura gol la marginea câmpului. Singurul sunet era al 
ploii, bătând încă intermitent pe acoperiş, iar singurul miros era 
cel al fânului ud. Fratele T privea ţintă tavanul şi respira rar şi 
adânc. Braţul îi zvâcnea dureros, iar durerile de la încheieturile 
mâinilor şi ale picioarelor erau profunde. 

Să-i mulțumesc lui Dumnezeu sau Diavolului? se întrebă el. 
Oricui. Faptul că şarpele ăla m-a muşcat a fost miracolul. A făcut 
credincioşi din toată gloata aia. Aleluia şi amin. 

Auzi uşa hambarului deschizându-se cu un scârţâit şi aşteptă. 
O clipă mai târziu, ea apăru în uşă. Un înger într-o cămaşă albă, 
strălucind în lumina lămpii. 

— Eu sunt, Frate T, zise ea moale. Penny. 

— Trandafirul meu din Sharon, zise el, îngerul meu păzitor. 

Ea zâmbi, stânjenită şi flatată de vorbele lui. 

— Ti-am adus nişte lapte, iar tata ţi-a trimis una dintre 
cămăşile lui de noapte. 

— Toţi sunt atât de buni. Atât de generoşi. 

— Dumneata ai fost generos, dându-ţi aproape viaţa pentru 
noi. N-am văzut niciodată atâta curaj. 

— Am fost în mâinile Domnului, zise el, ridicându-se. 

Lăsă cearceaful să-i cadă până la talie. 

Ea se holbă la braţele lui puternice şi la pieptul lui şi simţi un 


45 


tremur familiar mai jos de stomac. El începu să tremure, iar ea 
veni lângă el şi-l ajută să-şi pună cămaşa, trăgându-i-o în jos, pe 
cap, mâinile alergându-i peste trupul lui tare. 

— Domnul m-a binecuvântat în seara asta, zise el, luându-i 
mâinile în ale sale. Am fost purificat, aşa cum eşti tu. 

Mâinile ei tremurau, nu fără teamă, dar şi cu aşteptare. 

Işi lăsă mâinile să alunece pe braţele ei, în sus, spre umeri şi 
apoi pe gât, pe obraji, până când vârfurile degetelor îi mângâiară 
buzele. İşi auzea inima bătând cu putere. O trase foarte tandru 
spre el, îi simţi sânii mişcându-se pe pieptul lui, îi simţi respiraţia 
pe gât. Braţele lui o înlănţuiră. 

— Te voi binecuvânta, aşa cum am fost, la rândul meu, 
binecuvântat, şopti el. Te voi mirui cu sămânţa mea şi voi 
împărtăşi cu tine dragostea lui Dumnezeu. 

O întinse în patul lui. 


46 


10 IULIE 


Sheffield, Illinois, aflat la aproape zece kilometri la sud de 
Chicago, un oraş bogat, de peste şapte mii de locuitori, 
majoritatea din clasa mijlocie sau mijlocie-superioară, care fie 
veneau la Chicago în fiecare zi, fie lucrau într-o ramură în plină 
dezvoltare a industriei electronice, care asigura mai mult decât 
venitul mediu salariaţilor cu gulere albe. Chiar şi oraşul păstrase 
atmosfera anilor cincizeci, pe strada principală fiind aliniate mici 
afaceri particulare care erau susţinute de către localnici. Un 
magazin en-gros şi un restaurant fast-food se aflau doar la câţiva 
kilometri de oraş, dar exista un fel de loialitate a celor din 
Sheffield pentru magazinele deţinute de vecinii sau prietenii lor. 
In Sheffield avuseseră loc foarte puţine crime. Spre sfârşitul 
anilor 1990, acesta era un anacronism, un oraş care încerca să-şi 
păstreze istoria şi valorile în timp ce progresul se răsucea în jur. 

Era un loc perfect pentru proces, deşi localnicii erau foarte 
nemulţumiţi de reprezentanţii presei care dădeau buzna în oraş, 
umplând vechiul hotel cu patru etaje, motelurile de la periferii şi 
cele trei restaurante mari din centru. Dube cu antene satelit 
montate pe capotă aglomerau locurile de parcare din jurul 
tribunalului, o clădire veche şi maiestuoasă, care de curând 
fusese sărbătorită pentru cea de-a o suta aniversare. 

Cafeneaua Sheffield, care se afla în capul străzii ce forma 
centrul atenţiei, devenise locul de întâlnire al mass-mediei. Ei 
ocupau tot spaţiul, bând cafea şi devorând specialităţile zilnice. 
La început, localnicii se plânseseră amarnic că aceşti nou-veniţi 
puseseră stăpânire pe oraş, dar acum, în ajunul procesului, se 
aventurau în faţă, amestecându-se cu presa, ascultând teoriile şi 
zvonurile şi, în general, lăsându-se prinşi în emoția celui mai 
mare eveniment din istoria oraşului. Cei şaisprezece juraţi şi 
rezervele care urma să fie sechestraţi la începerea procesului 
câştigaseră statutul de celebrităţi locale. 

Jack Connerman stătea la o masă mică din colţul cafenelei, cu 
vedere la tribunalul din josul străzii. Reporterul se afla în 
Sheffield de două zile, vorbind cu localnicii şi încercând să prindă 


47 


culoarea locală. Măsuţa era acoperită cu carneţele, ziare locale şi 
un blocnotes, pe care mâzgălea notițe, referindu-se constant la 
cercetările sale. Era foarte concentrat în munca sa, aşa că n-o 
văzu pe femeia cea înaltă intrând în restaurant, uitându-se în jur 
şi apoi îndreptându-se spre masă lui. 

— Jack Connerman? 

Buimăcit, el privi în sus tăios şi îşi smuci de pe nas o pereche 
de ochelari nu prea moderni, cu rama de corn. O recunoscu 
imediat pe brunetă. Imbrăcată cu un costum negru şi o bluză 
albă de mătase, era uluitoare; arătă mai drăguță în realitate, mai 
puţin oficială, poate şi mai blândă decât apărea la televiziune. 
Purta cu ea o servietă din piele, verde-crud. 

— Domnişoară Azimour, zise el, ridicându-se şi întinzând 
mâna. 

Strângerea ei de mână nu era deloc moale. 

— Îmi pare rău că vă întrerup. Sunteţi în criză de timp? 

— Nu. 

— Bine. Pot să stau aici câteva clipe? îl întrebă ea cu o voce 
plăcută. 

— Vă rog. 

Ea se aşeză în faţa lui şi zâmbi când văzu dezordinea de pe 
masă. El strânse grămadă carnetele şi ziarele şi puse blocnotesul 
deasupra, cu faţa în jos. 

— Nu e nevoie să faceţi astă din pricina mea, zise ea. 

— Nu este masa mea, zise el cu un zâmbet copilăresc. 

Connerman era un bărbat slab, cu părul grizonat şi o faţă 
tânără care-i contrazicea cei patruzeci şi opt de ani. Era 
îmbrăcat, la întâmplare, cu un costum şifonat din poplin maro 
închis şi o cămaşă bleu descheiată la guler. 

— Cum este mâncarea? întreba ea, privind meniul. Sunt 
moartă de foame. Mâncarea din avion are pe zi ce trece un gust 
tot mai pronunţat de carton. In accentul ei puteai ghici un iz 
puţin britanic. 

— Ca la mama acasă, zise el. Fac un şniţel grozav. 

Ea făcu cu mâna unei chelneriţe şi comandă un şniţel şi un 
pahar de Budweiser. 

— Am ajuns acum o oră, zise ea. N-am putut obţine o cameră 
la hotel. M-au cazat la Motelul Sunflower, care e pe undeva, prin 
Kansas. 

Bărbatul începu să râdă. 


48 


— Eşti răsfăţată, zise el. Eşti doar la cincisprezece minute de 
oraş. N-ai putut să tragi nişte sfori pentru hotel, nu? 

— Nu prea cred c-au auzit de World Wide News pe aici. Ea 
dădu din cap. Imi place să fiu acolo unde e acţiune. 

— Păi, aici este acţiune toată ziua. Noaptea, toţi ne strângem 
la Restaurantul Hamicker, chiar... Se întoarse şi arătă cu degetul 
peste stradă... acolo. Se transformă în bar când opresc grătarul, 
pe la ora nouă. 

— Eşti de mult aici? 

— De două zile. Se opri o clipă, apoi o întrebă: Pot să fac ceva 
pentru dumneata? 

— Inţeleg că eşti biograful oficial al lui Martin Vail. 

El râse din toată inima. 

— Neautorizat doar, zise el. 

— Toată lumea spune că eşti expert în Vail. 

— Il tot urmăresc de colo-colo de vreo cincisprezece ani. 

— Am auzit că ai scris douăzeci sau treizeci de articole de 
revistă despre el. 

— Patru e mai aproape de adevăr. Plus câteva editoriale. 

— Liber profesionist? 

— Ziarist cu contract la City Magazine şi mai scriu câte un 
editorial pentru Trib, duminica. Cam asta. 

— Sunteţi prieteni? 

— Ei bine, hai să zicem aşa, niciodată nu şi-a bătut joc de 
mine. 

— Işi bate joc de oameni? 

— E o figură de stil. Connerman îşi scoase portofelul, frunzări 
câteva cărţi de vizită dintr-o despărţitură, scoase una şi i-o dădu. 
Numele Vail era tipărit în colţul din dreapta, sus. În centrul cărții 
erau două cuvinte: FARA COMENTARII. 

— Aşa e de dur, hm? întrebă ea, ridicând dintr-o sprânceană. 

— Ei, nu e prea vorbăreţ. 

— Crezi că o să accepte un interviu între patru ochi? 

Connerman îşi dădu capul pe spate şi râse atât de tare, încât 
jumătate din oamenii din restaurant îşi întoarseră ochii spre el. 

— Dacă după asta umbli, ai făcut un drum lung degeaba. 

— Mi s-a mai spus asta. 

— Aşa cum ţi-a spus şi Castro? 

— Soldaţii lui au făcut-o. Fidel a fost uşor de abordat când am 
scăpat de gărzile de corp şi de ajutoarele lui. 


49 


— Ce lovitură! 

— Ai văzut-o? 

— O, da. Şi nici măcar nu mă interesează Cuba. 

— Toată lumea până acum mi-a spus că Vail e ca un ghimpe în 
coastă. 

— E un tip tare, doar că nu-i place să vorbească prea mult în 
afara tribunalului. Are o adevărată pică pe avocaţii care-şi 
încearcă norocul pe scările tribunalului. 

— Mă interesează de ce. 

— De ce? 

— De ce s-a hotărât să preia Western Pulp and Paper şi Atlas 
Chemical. 

— Este mai mult de atât în afacerea asta. 

— Nu mai mult decât este interesată presa naţională. Ştii că 
ambele lor acţiuni au scăzut brusc la vestea aceasta? 

El dădu din cap. 

— Tipul ăsta, Vail, candidează pentru postul de guvernator sau 
altă funcţie? 

— Vail nu face nimic de dragul spectacolului. Şi n-a candidat 
niciodată în viaţa lui pentru o funcţie publică. Mă îndoiesc că o va 
face vreodată. 

— A fost avocat al poporului în Chicago, înainte de a deveni 
procuror general. Cum s-a întâmplat asta? 

— A fost numit procuror şef în Chicago şi a devenit avocat al 
poporului când şeful lui a murit din cauza unui accident vascular. 
Guvernatorul l-a numit procuror general când predecesorul lui a 
fost prins, ăă, în flagrant, după cum merge vorba. 

— A fost o ştire de prima pagină în toată lumea. Vreau să 
spun, indiscreţiile fostului procuror general, nu numirea lui Vail. 

Chelneriţa îi aduse şniţelul şi ea îl atacă precum un ţăran în 
pauza de prânz de cincisprezece minute. 

— Şi ce vrei de la mine, domnişoară Azimour? 

— Spune-mi Valerie, bine? 

— De acord. 

— Nici tu nu eşti chiar un izvor de informaţii, Jack. Pot să-ţi 
spun Jack? 

— Toţi îmi zic aşa. 

— Vreau doar să-mi dau seama ce e cu tipul ăsta. De ce ar 
prelua cazul a două dintre cele mai puternice corporaţii din 
lume? 


50 


— După cum spuneam, sunt mai multe la mijloc. 

— Cum ar fi... 

— Un întreg ţinut a fost lăsat în paragină. Acesta este un caz 
RICO, domnişoară... Valerie. Încearcă să dărâme patru membri ai 
unor comisii, vreo doi băieţi de la mediul înconjurător, o bancă. 
Şi probabil că o să producă un şoc de 200 000 volţi înainte să 
încheie afacerea. 

— Repet: de ce? 

— Ei bine, în primul rând, pentru că trei corporaţii majore se 
înghesuie să mituiască oficiali din domeniul public şi anchetatori 
ai statului, deturnând bani de la tot felul de programe 
guvernamentale şi folosindu-i în scopuri proprii, spălând bani prin 
intermediul băncilor pe care le controlează, muşamalizând una 
dintre cele mai grave probleme cu poluarea din întreaga ţară şi 
corupând un ziar local şi pe reporterii care lucrează acolo ca să-şi 
mintă cititorii, aşa încât oamenii să nu ştie ce se întâmplă. Se 
opri un moment şi apoi adăugă: Pe de altă parte, poate că s-a 
enervat din altă pricină. 

Acum fu rândul lui Azimour să râdă, ţinând un şerveţel în 
dreptul gurii. 

— Un irlandez cu sângele iute, nu-i aşa? 

Connerman se sprijini cu spatele de scaun şi o privi cu atenţie. 

— Ce ştii despre Vail? 

Ea ridică din umeri, apoi deschise servieta, scoase mai multe 
reviste şi un vraf de tăieturi din ziare şi le puse pe masă, în faţa 
lui. 

— E clipa mărturisirilor. Am citit toate materialele pe care le-ai 
scris despre el. 

El răsfoi articolele cu un deget şi dădu din cap. 

— Ei bine, sunt flatat. Acum ştii tot ce ştiu şi eu. 

— Ei, haide. 

— Ce-aş mai putea să-ţi spun? 

— Aş vrea să-l cunosc pe tip în profunzime. Ce-l pune în 
mişcare, ce fel de viaţă personală are, de ce a început afacerea 
asta? Vreau să spun, se ia la trântă cu nişte adevăraţi rechini, cei 
mai duri avocaţi de corporație din ţară. 

— Poate că tocmai din cauza asta o face, zise Connerman cu 
un zâmbet subtil. 

— Atunci, nu-şi face griji? 

— Glumeşti? Dădu din cap. |ţi spun un lucru: când Martin Vail 


51 


va intra mâine în sala tribunalului, are de gând să câştige, în stil 
mare şi n-are nici un dubiu în privinţa asta. 

— Deci îl cunoşti destul de bine pe tipul ăsta? 

— De fapt, aş putea spune că ne-am maturizat împreună, pe 
plan profesional, desigur. 

— In ce fel? 

— L-am văzut într-o mulţime de procese. S-a transformat 
dintr-un avocat apărător, arogant şi cam nesimţit, într-un 
procuror dur şi apoi într-un tip care crede cu adevărat în legea 
organică. 7 

— Domnul Incredere-în-Sine? Hm? 

— Poţi să-l numeşti şi aşa, mă îndoiesc că a pierdut măcar 
cinci minute de somn din cauza acelor rechini de corporație pe 
care i-ai menţionat. Vail este unul dintre cei mai buni avocaţi în 
viaţă. Şi pun pariu cu tine pe fiecare bănuţ pe care-l voi scoate 
din povestea asta că nu vei obţine mai mult de trei cuvinte de la 
el. Primul va fi „Bună”. 

— Eşti chiar ataşat de tipul ăsta, nu-i aşa? 

— Admir perfecțiunea. 


Vail îşi conduse cu grijă autoturismul negru prin garajul 
subteran al hotelului şi îl parcă chiar lângă liftul de serviciu. 
Poliţia ținea presa la distanță de garaj. Sună la recepţie, folosind 
telefonul său celular. 

— Bună, sunt Martin Vail. Sunt jos, la liftul de serviciu. 
Mulţumesc. 

Inchise rapid telefonul, îl puse în buzunar şi rămase în maşină 
până se deschiseră uşile. leşi, apoi intră repede în cabină. 

— E vreo problemă, Jerry? îl întrebă pe detectivul în civil care 
supraveghea liftul. 

— Nu. Câţiva fotografi s-au strecurat în hotel ieri dimineaţă, 
dar i-am prins până să ajungă în hol. 

— Faci treabă bună, detectiv Fennerman. 

— Mă descurc destul de bine pentru un poliţist de orăşel. 

— Dacă vrei vreodată să ieşi în lume, anunţă-mă. Mai am ceva 
influenţă pe la departamentul de poliţie din Chicago. 

— Nu, mulţumesc. Ultima omucidere care a avut loc în oraşul 
nostru a fost acum patru ani. Şi ultima dată când s-au tras focuri 
de armă din maşini a fost când un adolescent a împuşcat 
pasărea unui prieten de-al lui. 


52 


Vail chicoti. 

— AŞ sta şi eu aici la voi, Jerry. 

Cobori la etajul al şaselea. Echipa sa pusese stăpânire pe 
jumătate din etaj, iar tâmplarii blocaseră holul. Singura cale de a 
intra în „statul major” al procuraturii generale era prin liftul păzit. 

Naomi Chance, care, de fapt, conducea întreaga operaţiune, 
zâmbi când el intră în apartamentul principal. In spatele ei, 
câţiva funcţionari erau ocupați cu aranjarea fişelor, a dosarelor, 
pregătind totul pentru a doua zi. Biroul lui Vail se afla într-un 
apartament alăturat. 

— Salut, şefule, ai călătorit bine? 

— Dacă poţi numi o zi petrecută la închisoarea Joliet o zi 
plăcută, mda. 

— In regulă, măcar a fost un succes? 

— Veriga lipsă. 

— Nu mai spune. Asta e bine, hm. 

— l-am făcut o ofertă lui Jimmy Fox „Doctorul” acum o lună. 
Astăzi s-a hotărât că îi place. 

Naomi îl privi preocupată. 

— Doar n-ai de gând să faci un târg cu ticălosul ăla, nu-i aşa? 

— Jimmy Fox execută între zece şi douăzeci de ani pentru 
crimă de gradul doi. A făcut cinci, aşa că ar putea fi eliberat 
condiţionat peste încă doi ani. Il transferăm la o închisoare mai 
bună, cum ar fi Statesville şi garantez că iese în doi ani. 

— Un ucigaş cu sânge rece? 

— Tot ce fac e să-l mut de la Joliet. E văzut bine acolo, va face 
pe dracu-n patru şi va ieşi, oricum. 

— La ce a renunţat? 

— O să-ţi povestesc totul după ce fac un duş. Trebuie să-mi 
scot mirosul de închisoare din nas. Ceva nou pe aici? 

— A sunat Shaughnessey, zise Naomi nepăsătoare. 

— Glumeşti. 

— El stă la etajul al treilea, în apartamentul prezidenţial, 
fireşte. A întrebat dacă vrei să treci pe la el, la un pahar. 

— Este seara dinaintea procesului şi vrea să trec să beau un 
pahar? 

— De fapt, a fost foarte drăguţ cu mine. De obicei, mă 
tratează de parcă aş avea o boală contagioasă. 

— Shaughnessey este ceva contagios. 

Ea râse. 


53 


— Vrei să-i spun că nu ai timp? 

— Avem ceva veşti de la Abel? 

— Acesta este cel de-al doilea mesaj. Cina cu domnul 
misterios la şapte şi jumătate, la Coq d'Or. Au o sufragerie 
privată în spate. Dermott şi Abel îl aduc, pentru a fi siguri că nu 
este urmărit. Erau cam îngrijoraţi că îl aduc aici. 

— Deştepţi. Se uită la ceas. Era patru şi jumătate. Sună-l pe 
Shaughnessey. Spune-i că am cincisprezece minute la ora cinci. 

Ea râse. 

— lisuse, Marty, ai de gând să-l enervezi chiar înainte să 
cobori la el. 

— Vreau doar să mă asigur că ştie că procurorul general al 
statului îl întrece în rang pe un senator al unui stat mititel. 

— Ce crezi că vrea de la tine? 

— El e o târfă a PAC. Va încerca să facă un târg pentru amicii 
lui. 

— Crezi că Dillmore este îngrijorat? Alături de Jane, el este cel 
mai dur avocat de corporație din stat. 

— Acesta este un caz penal. 

— Din cauza asta l-a luat pe Neil Jarmon alături de el. 

— Naomi, Shaughnessey are un as în mânecă, pun pariu pe un 
dolar. 

— Nu pot să-mi permit un pariu la banii pe care mi-i dă statul. 

— Tânjeşti după vremurile de demult, când lucram pe strada 
Gaylord? 

Naomi lucra cu Vail încă de când el începuse să-şi 
construiască reputaţia de cel mai temut avocat apărător al 
statului, cu şaptesprezece ani în urmă. Lucraseră lângă casa lui 
Vail, într-o zonă reconstruită a oraşului, până când el devenise 
procuror. 

— Glumeşti? Banii erau frumoşi, însă clientela... 

Lăsă propoziţia în suspensie. 

— La dracu', Naomi, clientela este aceeaşi ca întotdeauna, 
doar că acum suntem de partea cealaltă. 

Vail intră în baie şi îşi aruncă apă rece pe faţă. Naomi stătea 
cu un prosop lângă el când termină. 

— Ce vârstă are acum bătrânul Roy? N-ar trebui să se 
pensioneze în curând? întrebă ea. 

— Nu sunt sigur. Şaizeci, şaizeci şi cinci, ceva pe aici. Şi nu se 
va pensiona niciodată. Va fi ca Strom Thurmond, un moş senil, 


54 


fără dinţi, care vorbeşte prostii în legislatura. 

— Cu siguranţă, s-a umflat în ultimii doi ani. Este cât o namilă. 

— O să-i spun că ai zis aşa. 

— Să nu îndrăzneşti. 

Fusese o vreme când reputaţia lui Roy Shaughnessey, de cel 
mai temut politician al statului, era pusă la îndoială. Fostul 
politician din Chicago devenise, din membru al Congresului, 
procuror general, iar mai târziu secretar de stat. Fusese marele 
preot politic al statului, un ciomag care-i ţinea pe tinerii 
începători şi pe cei nou-veniţi la respect, dar încercase să 
candideze pentru guvernator şi suferise o înfrângere atât de 
răsunătoare, încât puterea începuse să-i pălească. Tinerii şi 
ambiţioşii pistolari politici, crezând că e terminat, l-au provocat. 
Mare greşeală. Shaughnessey îl sprijinise pe Cleveland Briggs, un 
necunoscut, în campania acestuia pentru postul de guvernator 
împotriva unui fost aliat, transformat apoi în duşman, susţinutul 
Harold Gross. Shaughnessey organizase campania lui Briggs, 
apelase la ani întregi de favoruri politice, ameninţase, linguşise şi 
fermecase voturile şi-i înmânase lui Briggs o victorie uimitoare. 
Rezistase timp de patruzeci de ani, cinci administrații şi criticilor 
neofiţilor şi dovedise că era cel mai bun politician. 

Nu putea să trăiască destul de mult ca să profite de favorurile 
pe care le făcuse multor oameni din tot statul. Tineri democrați 
plini de speranţe, care încercau să ajungă în birouri naţionale 
călătoreau din toată ţara ca să-l invite la prânz sau cină, sperând 
să primească sfaturile lui în schimbul mesei. 

lar guvernatorul Briggs îi era foarte îndatorat. El era biciul care 
înăsprea legislaţia favorită a guvernatorului şi care obținea 
voturile necesare pentru a dărâma tot ce nu-i plăcea lui Briggs. 
Nu numai un veteran tremura când Shaughnessey telefona sau 
se oprea pentru o mică discuţie. 

Martin Vail era unicul ghimpe care-i rămânea ferm înfipt în 
coaste. In mod ironic, Vail devenise din cel mai pătimaş avocat al 
apărării, procuror şi apoi procuror general datorită lui 
Shaughnessey. Ironia era că Shaughnessey îl convinsese să se 
schimbe din cel mai periculos apărător din stat în procurorul şef 
ăl oraşului Chicago. Era necesar pentru politică să fie de partea 
statului şi fusese o mişcare înţeleaptă, numai că prima acţiune a 
lui Vail fusese să acuze o corporație şi doi consilieri ai oraşului 
pentru afaceri ilicite şi ratase cu puţin să-l acuze pe 


55 


Shaughnessey, care se retrăsese pe ascuns şi cu succes din 
corporație. Ca să scape de Vail, Shaughnessey îl convinsese pe 
guvernator să-l numească pe acesta procuror general - 
nefericitul titular, Oscar Levinson, fiind prins, de un paparazzi 
întreprinzător, îmbrăcat cu un şorţuleţ şi cu tocuri înalte, 
hârjonindu-se cu o târfă de o mie de dolari pe noapte, care purta 
un penis artificial legat cu cureluşe. Levinson demisionase 
înainte ca ediţia de dimineaţă a ziarelor să apară pe stradă. 
Acum, se aflau iarăşi în opoziţie. Vail îi acuzase pe consilierii 
economici a două dintre cele mai mari companii industriale- 
gigant din ţară, pe şeful Diviziei pentru Siguranţa Mediului 
Inconjurător, pe doi dintre agenţii de teren ai acestuia, pe patru 
membri ai unor comisii districtuale şi pe şeful celei mai 
profitabile companii de îmbunătăţiri funciare din stat - toţi 
aceştia fiind fie contribuabili grei la PAC, fie susţinători înflăcăraţi 
ai guvernatorului şi, majoritatea, aliaţi ai lui în legislatură. 
Acuzaţia era de afaceri ilegale şi includea corupţia oficialilor 
aleşi, spălare de bani, folosirea în alte scopuri a fondurilor 
statului, violarea legilor statale cu privire la mediul înconjurător 
şi alte variate delicte. Ironia cea mai mare era că Vail însuşi 
rescrisese statutul afacerilor ilegale, folosind ca model statutele 
federale RICO, atacând majoritatea portiţelor de scăpare. Apoi îşi 
prezentase cu succes statutul şi acesta fusese trecut prin 
legislatură. Făcuse acest lucru cu foarte puţin zgomot. 
Majoritatea legislatorilor abia dacă citiseră amendamentele. 
Cazul atrăsese atenţia naţională, de vreme ce includea două 
dintre industriile majore ale ţării, care erau acuzate, printre alte 
lucruri, de a fi violat cu bună ştiinţă legile antipoluare şi de a fi 
mituit anchetatorii de la ESD, pentru a falsifica nivelurile 
periculoase de produse poluante, pe care le eliberau în aer, apă 
şi pământ. Acesta era doar vârful aisbergului corupţiei. 
Formaseră o alianţă nu prea sfântă cu cei de la Dezvoltare şi, ani 
de-a rândul, cele trei corporaţii conduseseră ţinutul după bunul 
lor plac, având la mână politicieni, controlând un ziar ruşinos de 
necinstit prin reclame, chiar evitând taxe de milioane de dolari, 
deoarece evaluatorii de taxe erau cumpăraţi de ei. Tentaculele 
acestei alianţe amorale pătrunseseră adânc în ţinut, corupând 
consiliile zonale, consiliile responsabile cu sănătatea, şefii de 
departamente, chiar controlând ambele partide politice locale. 
Se infiltrau în cele mai murdare afaceri ale puterii şi distrugeau 


56 


orice persoană sau lucru care le provoca imperiul. 

Vail epuizase optsprezece luni şi energiile tuturor tinerilor care 
lucrau în echipa lui, cunoscută sub numele de Gaşca de Nebuni a 
lui Vail, pentru a construi un caz RICO, care să măture totul, 
împotriva preşedinţilor şi directorilor economici ai celor trei 
corporaţii, a patru membri ai diferitelor comisii, a doi alţi oficiali, 
a trei angajaţi ai statului, a managerului districtual şi a şase 
membri ai consiliului pentru probleme de sănătate. Cazul 
atrăsese foarte repede presa naţională şi urma să fie transmis pe 
postul naţional de televiziune. 

Vail era considerat acum un tun periculos şi necontrolabil de 
către structura politică. 

Lui nu-i păsa prea tare. Din această cauză, el era singurul om 
capabil să-l enerveze pe Roy Shaughnessey. 

In mod obişnuit un om corpolent, băutura, mâncărurile 
delicioase şi traiul bun îl transformaseră pe Roy Shaughnessey 
într-un Buddha imens. Mâinile îi erau ca nişte pepeni cu gropiţe. 
Faţa îi era ca un balon în care se adânceau ochii sclipind de 
zgârcenie. Degetele masive erau încrucişate şi ţinute pe piept, 
degetele mari frecându-se tot timpul. Buzele sale, tipice unui om 
cu colesterolul mărit, erau curbate dispreţuitor în ceea ce unui 
necunoscut i-ar fi părut a fi un zâmbet şi era chel ca un glonţ. 

Domina o sofa dublă din centrul camerei de zi a 
apartamentului prezidenţial. O canapea asortată era aşezată cu 
faţa la el de partea cealaltă a unei măsuţe pentru cafea de 
mărimea unei mese de biliard. Barul special din colţul camerei 
era la fel de bine şi scump aranjat ca şi cel de la Ritz. Când Vail 
intră în cameră, Shaughnessey îi făcu semn cu mâna şi îi arată 
canapeaua. 

— Pregăteşte-i domnului o băutură şi apoi du-te la plimbare o 
vreme, George, îi zise Shaughnessey barmanului, fără să-l 
privească. George pregăti cocteilul, i-l aduse lui Vail şi plecă, fără 
să spună vreun cuvânt. Shaughnessey oftă şi dădu din cap. Ce 
naiba să mă fac cu tine, Marty? De câte ori te las liber, te întorci 
şi-mi tragi un pumn sub centură. 

Vocea lui Shaughnessey era ca un mârâit, pe jumătate în 
şoaptă. 

— Ciudat, eu credeam că guvernatorul m-a numit să-i rezolv 
treburile lui Oscar. 

Shaughnessey îşi cobori bărbia şi îşi ridică sprâncenele. 


57 


— Hai să nu ne jucăm, bine? Şi-acum ce vrei, să vină 
guvernatorul aici din Springfield şi să te pupe-n fund, pentru că îi 
strângi de gât pe câţiva dintre cei mai mari contribuabili politici? 
Crezi că genul ăsta de spectacol ambulant arată bine în centrul 
statului? 

— Roy, nu dau nici o ceapă degerată pe ceea ce arată bine la 
centru. Imi fac meseria. 

— Meseria ta. Nenorocita ta de meserie! Să distrugi un ţinut 
întreg, să arunci sute de muncitori pe drumuri. Asta nu e 
scârboasa ta de meserie. Am fost şi eu pe vremuri procuror 
general, după câte îţi aminteşti. Ştiu care este meseria unui 
procuror general şi nu e asta. 

— Meseria mea este aşa cum hotărăsc eu că trebuie să fie. 

— Prostii. Cazul ăsta îi va costa pe contribuabili două milioane 
de dolari până se va termina. 

— Ei, speram că compensaţiile le vor micşora durerea. 

— Doamne, tu n-o să te schimbi niciodată. Shaughnessey se 
aplecă în faţă şi schimbă tactica. Se forţă să-i zâmbească lui Vail. 
Uite ce e, puştiule, ce-ar fi dacă ţi-aş spune că sunt autorizat să- 
ţi fac, în schimb, o ofertă serioasă. Să-i scutim pe cetăţeni de mai 
multe cheltuieli şi să te eliberam de nimicurile astea, ca să faci 
afaceri la nivel înalt. 

— Vorbim aici despre crimă, peste altă crimă, peste altă 
crimă. Oamenii ajung la închisoare, Roy. Te-aş sfătui să te 
distanţezi de ei. Lucrurile încep să pută. 

— Tom Lacey este în Consiliul Economic al preşedintelui, 
pentru numele lui Dumnezeu. lar Harold Grossman este 
preşedintele onorific al Asociaţiei Naţionale Impotriva Cancerului. 

— Fac un pariu cu tine, Shaughnessey. Inainte de începutul 
procesului chiar, preşedintele va accepta demisia lui Lacey, care 
este scrisă şi semnată deja - tot ce au de făcut este s-o dateze. 
lar oamenii care au cancer se vor debarasa de Grossman. 

— Intotdeauna ai fost un optimist. Chiar ai crezut că Stampler 
avea o dublă personalitate. Şi ai căzut direct în capcana 
ticălosului, nu-i aşa? 

Vail zâmbi şi dădu din cap. 

— Mereu uit că eşti maestrul loviturilor ieftine. 

— Ei, ce naiba. L-a păcălit pe judecător, pe procuror, pe toată 
lumea. Apropo, ce mai face domnişoara Venable? V-aţi gândit 
vreodată să vă căsătoriţi? 


58 


— N-am discutat asta niciodată, domnule senator. 

— Cum e să fii cuplat cu o femeie care scoate câteva milioane 
pe an, în timp ce tu trăieşti din pomana statului? 

Vail nu muşcă momeala. Dădu din cap şi zâmbi cu tristeţe. 

— Am uitat că nu ai nici clasă. 

Zâmbetul batjocoritor al lui Shaughnessey dispăru. Ochii îi 
sclipeau de furie. In cele din urmă, zise: 

— Sunt aici doar ca să încerc să rezolv o situaţie neplăcută. 
Nimeni nu vrea ca morile astea să fie închise şi nici ca cineva să 
meargă la închisoare. Ţi-am spus că am o ofertă. Vrei s-o auzi? 

— Cred că te-ai îngrozit când ai aflat că Patricia Robert va fi 
judecătorul. Nu unul dintre bătrânii aceia corupți pe care îi ai pe 
statele de plată de când au învăţat să scrie. Ci o doamnă cinstită, 
aspră, pe care nu o poţi atinge. 

— Te-am întrebat, vrei să auzi oferta? 

— Imi faci o ofertă pentru că nu-l poţi aranja pe judecător, nu-l 
poţi mitui pe procuror şi nu poţi ajunge la juraţi. In schimb, noi 
avem un teren neted de acţiune, Roy. Cum ţi se pare asta? 

— Vrei să auzi nenorocita aia de ofertă sau nu? 

— Chiar nu pricepi. Aici nu e vorba de bani. Vreau să afle toată 
lumea cât poate fi un district de corupt şi cum se ajunge la asta. 
Noi transmitem un mesaj. Dacă unii dintre conducătorii 
districtului fac ceva puşcărie şi ies şi despăgubiri substanţiale, 
astfel încât oamenii obişnuiţi din statul astă să primească ceva 
înapoi, e perfect. 

— O să mă duc înapoi şi o să le spun că ne-am făcut cu un 
procuror arogant, care umblă după titluri prin ziare. Că va 
însemna un mare succes la apel - dacă va trebui să facem apel, 
ceea ce este puţin probabil. 

— Să „facem”? Credeam că eşti doar un mijlocitor în interes 
public. iți spun eu ce să le transmiţi amicilor tăi. Du-te şi spune-le 
că nu facem nici un târg - doar dacă n-ar vrea să semneze cu 
toţii nişte declaraţii complete şi să se arunce la picioarele Curţii, 
cerşind milă. 

Zâmbetul strâmb al lui Shaughnessey reapăru. 

— Şi care ar fi procentajul în chestia asta? 

— Nici o demascare în public, cu excepţia declaraţiilor şi nici 
un proces prelungit acolo unde ei sunt capul de afiş al ştirilor în 
fiecare zi, o lună sau două. 

— Or să te învingă, Marty. Or să te spânzure afară, ca să te 


59 


usuci la fel ca atunci... când era asta, acum douăzeci de ani? Să 
fiţi chit. Nu te înfuria, fii chit... cântecul acela de leagăn irlandez. 
Ai adus presa din toată ţara ca să privească asta. Biluţele tale o 
să se usuce până când or să ajungă de mărimea boabelor de 
mazăre, când vor termina cu tine. 

Vail ridică din umeri. 

— Poate că sunt deja aşa, zise el şi începu să râdă. Merse spre 
uşă, se opri şi se întoarse spre politician. Fii deştept, 
Shaughnessey, stai la distanţă de glumeţii ăştia. Aşa cum fac 
preşedintele şi cei de la Cancer. Nu-ţi iau nici un ban pentru 
sfatul acesta. 

— O să-ţi dau şi eu unul la fel. Eşti terminat în statul ăsta. Nu 
vei mai avea nici un birou public niciodată şi fiecare judecător 
din stat te va călca în picioare de câte ori vei intra în tribunal. 
Mai bine spune-i vechii tale prietene să-şi păstreze slujba zilnică. 

— Vă fi uşurată să ştie asta, Roy. Ne vedem la tribunal. 


Coq d'Or era cel mai bun restaurant din oraş, servind mâncare 
franţuzească foarte bună şi având un bucătar şef excelent. Vail 
ajunse acolo primul, strecurându-se în sufrageria privată, prin 
bucătărie. Trei dintre anchetatorii săi se aflau în bucătărie, doi 
îmbrăcaţi cu hainele bucătarului, iar unul purtând un costum de 
chelner, care încuviinţă din cap spre uşa ce ducea la camera 
privată. 

Era o încăpere mică, confortabilă, cu o masă mare, cu opt 
locuri, deşi erau doar două scaune puse la un capăt. Pe masă se 
aflau o farfurie cu alune şi grisine şi o sticlă cu vin roşu. Vail se 
aşeză şi începu să ronţăie alune. Trecură cinci minute până când 
uşa se deschise. Abel Stenner şi Dermott Flaherty intrară primii, 
ţinând uşa pentru Herman Kramer, care se opri în uşă. 

Kramer, fost administrator la Grand County, purtă un costum 
strâmt, reiat, cămaşă albă şi o cravată cu albastru şi roşu. Era un 
bărbat spre cincizeci de ani, cu părul rar, greoi şi îndesat, cu 
bărbie dublă, arătând ca un om care s-a îngrăşat de curând. 
Ochii lui atenţi alergară prin cameră şi, în sfârşit, se fixară pe 
Vail, care stătea la masă şi îl privea fix cu ochii lui reci, gri. 

Kramer intră, iar Flaherty şi Stenner ieşiră din cameră şi 
închiseră uşa. 

Acum erau doar ei doi. 

— Domnule Kramer, eu sunt Martin Vail. 


60 


Se ridică şi întinse mâna. Kramer i-o strânse prudent. Mâna îi 
tremura. 

— Nici nu sunt sigur că ar trebui să fiu aici, domnule Vail. 
Domnul Stenner şi... 

— Flaherty. 

— Da, Flaherty. Mi-au spus că este spre binele meu să vin aici 
şi să iau cina cu dumneavoastră. 

— la loc, domnule Kramer. 

— Poate că ar fi fost mai bine să-l sun pe domnul Jarmon. 

— Nu este o idee bună. 

— Pur şi simplu, nu ştiu. Vreau să spun, de ce sunteţi interesat 
să-mi faceţi cinste cu o cină? 

Vail zâmbi. 

— Din prietenie. Cordialitate. N-o să mă credeţi domnule 
Kramer, dar eu vă vreau binele. 

— Da, sigur, de aceea m-aţi acuzat pentru o mulţime de 
lucruri, mai puţin că aş fi furat Statuia Libertăţii. 

— Aceasta nu este o depoziţie, domnule Kramer. Este perfect 
legal ca noi doi să luăm cină împreună. Dar dacă nu vă simţiţi 
bine... 

— Mă gândeam că aş putea foarte bine să-i spun totul 
doamnei, la depoziţie. 

— Domnişoara Parver şi cu mine suntem cam nelămuriţi 
asupra unor lucruri, Herman. Pot să-ţi spun Herman? 

Kramer încuviinţă, tulburat. 

— Bun. Poţi să-mi spui Marty. Oricum, mă gândeam să le 
punem la punct înainte să intri în boxa martorilor. Vreau să fiu 
cinstit cu tine. 

— De ce te îngrijorează persoana mea? întrebă Kramer 
suspicios. 

— Pari un om drăguţ. O familie simpatică, copii drăguţi. Nu-mi 
place niciodată să-i văd suferind pe cei mărunți. 

— Nimeni nu mă va face să sufăr. Am cei mai buni avocaţi din 
ţară. 

— Tu chiar crezi că Roger Dillmore şi Neil Jarmon sunt de 
partea ta? 

Kramer se aplecă peste masă şi zise sarcastic: 

— Sunt avocaţii mei, Marty. 

— Nu, sunt avocaţii lui Tom Lacey şi ai lui Harold Grossman. Ei 
îi plătesc şi pe ei îi protejează. Chiar crezi că-şi vor pune pielea în 


61 


saramură pentru Herman Kramer? 

— Ei ştiu că eu... 

Se opri în mijlocul propoziției. 

— Ştiu că tu ce? 

— Putem să bem un pahar înainte de masă? zise Kramer, 
schimbând subiectul. 

— Desigur. 

Vail apăsă un buton de sub masă şi membrul echipei îmbrăcat 
în chelner intră cu meniul. 

— Ce bei, Herman? 

— Martini cu vodcă şi o măslină, simplu. 

— Şi dumneavoastră, domnule? întrebă chelnerul. 

— Perrier cu gheaţă. Vom comanda când te vei întoarce. 

— Foarte bine, domnule. 

Chelnerul plecă. 

— Nu bei? 

— Tocmai am băut ceva cu un prieten de-al meu, Roy 
Shaughnessey, poate l-ai cunoscut. 

Kramer îl privi pentru o clipă, surprins. 

— Domnul Shaughnessey este prieten cu dumneavoastră? 

Vail luă o mână de alune şi le aruncă în gură. 

— De fapt, Roy a fost responsabil de ascensiunea mea în 
postul de procuror general. 

— Glumeşti. 

Kramer părea îngrijorat. 

— ÎI cunoşti? 

— Ne-am întâlnit o dată. 

— Ţi-a ţinut discursul, nu-i aşa? 

— Ce? 

— Ştii tu, să nu-ţi faci griji. Totul este în siguranţă. Lucruri de 
genul ăsta. 

Kramer nu răspunse. 

— Roy e un individ foarte convingător, Herman. l-ar vinde un 
frigider şi unui eschimos. Bănuiesc că ţi-a vândut pontul că n-ai 
de ce să-ţi faci griji. Ei tratează crima ca pe un tichet de parcare. 

— Crima? 

Chelnerul intră cu băuturile şi un coşuleţ cu pâine cu unt. 

— Haide, Herman, poţi comanda orice mâncare de pe meniu. 
Eu iau o salată Cezar, friptura de porc în sânge şi un cartof copt. 

Rupse o bucăţică de pâine franţuzeasca şi luă o muşcătură 


62 


fără unt. Kramer comandă supă de ciuperci, coaste de miel şi 
cartofi prăjiţi pai. Vail comandă o sticlă de vin roşu Sancerre, 
pentru a se potrivi cu mâncarea lui Herman. 

— Pâinea este grozavă, Herman. 

— Ce-ai vrut să spui despre crimă? 

— Eu cred că este o crimă ce i-au făcut companiile Western şi 
Atlas şi Lakeside lui Grand County. Ce-ţi face familia? 

— Este puţin cam greu. Liceenii pot fi de multe ori plini de 
cruzime, ştii. Le tot zic puştilor mei că am furat bani de la 
district. N-am furat niciodată măcar o jumătate de cent... 

— Nimeni n-a zis că ai făcut-o. Noi am spus că ai folosit 
fondurile în alte scopuri. 

— Nu m-am ales cu nimic din afacerea asta. 

Vail se aplecă spre Kramer, zâmbi şi zise blând: 

— Nu-ncerca să păcăleşti o vulpe, Herman. 

— Cum...? 

— Crezi că noi - biroul procurorului general - am inventat 
toate astea? Că am ghicit? Haide, ştii prea bine ce aproape 
suntem. Oricum, nu din cauza asta luăm noi doi cina. 

— Dar de ce /uăm cina, domnule Vail? 

— Marty. 

— Cred că o să rămân la „domnul Vail”. 

— Vreau să-ţi vorbesc despre viitorul tău. 

— Viitorul meu este bun. Am o slujbă bună, pentru toată 
viaţa... 

— Aşa ţi-a spus Lakeside? Acolo te-ai dus să munceşti când ai 
părăsit slujba la district, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, în departamentul domeniului public. 

— Şi vei rămâne acolo pe viaţă. 

— Aşa este. 

— Probabil că ei îţi apreciază foarte mult calităţile de 
manager. 

— Bănuiesc că da. 

— Cât timp ai lucrat pentru district? 

— Optsprezece ani. 

— Şi cât câştigai când ai plecat? 

— Nouăzeci şi două de mii cinci sute. De ce? 

— La Lakeside scoţi o sută douăzeci şi cinci de mii, aşa-i? 

— Şi? 

Vail dădu din mână. 


63 


— Întrebam doar. Trebuie să fii foarte bun în ceea ce faci. 

Sosi cina, iar chelnerul se chinui puţin până deschise sticla de 
vin. Dopul se rupse şi, în final, împinse o parte din el în sticlă. Un 
mic gheizer ţâşni, stropind din plin cămaşa chelnerului. Vail se 
uita în jos şi-şi dădu ochii peste cap. 

Herman îşi înclină capul şi rosti o rugăciune. 

Frumoasă mişcare, îşi zise Vail. 

— O sută douăzeci şi cinci, zise Vail, continuând conversaţia. O 
mulţime de bani pentru cineva care a folosit greşit fondurile, a 
pierdut dosare... 

— Asta spui dumneata, zise Kramer supărat. 

— Imi pare rău. Vorbă vine că ai făcut toate acele lucruri. 

— Poate că ar trebui să-l sun pe domnul Jarmon... 

— Slujba domnului Jarmon este să te liniştească, Herman, zise 
Vail şi începu să mănânce. Slujba domnului Jarmon este să se 
asigure că respecţi povestea pe care ţi-au fabricat-o ei. Meseria 
domnului Jarmon este să-şi protejeze clienţii. Sunt sigur că nu-ți 
va spune că este vorba despre mărturie mincinoasă şi posibilă 
complicitate la crimă, când se va termina procesul. 

Herman aproape că sări de pe locul său. 

— Crima? Ce... ce... se bâlbâi el. 

— Vom ajunge şi la asta. Am câteva întrebări cu privire la 
unele dintre răspunsurile tale din depoziţia luată de domnişoara 
Parver. 

— Nu, nu. Ce e cu crima, ce-ai vrut să spui? 

— Îţi aminteşti de un individ numit Doc Vulpoiul? 

Bărbatul păli. 

— Vulpoiul? 

— Da. Doc Vulpoiul. Numele lui real este Jimmy. Poate îl ştiai 
ca Jimmy Fox“. 

— Nu-mi amintesc... 

— Face închisoare pe viaţă la Joliet pentru uciderea unui 
bărbat pe nume Morgan. 

— Bob Morgan. 

— Exact. Acum ţi-l aminteşti? 

— İl ştiam pe Bob Morgan de câţiva ani. 

— Vreau să spun, pe Jimmy Fox. Ţi-l aminteşti pe Jimmy Fox, 
nu-i aşa? Mărgele de transpiraţie ieşeau prin toţi porii de pe 
fruntea lui Kramer. Furculiţa în care avea o bucăţică de miel îi 


t Fox - Vulpe (n. trad.). 
64 


rămăsese suspendată în aer. Un tip scund, cam slăbănog. Cel 
puţin, acum aşa arată. Cred că cinci ani la Joliet ţi-l scot din 
minte. 

— Nu-mi amintesc... 

— Lasă-mă să-ţi reîmprospătez memoria. Ai mers cu maşina 
până la un orăşel numit Tallman. La un motel numit Bavarian 
Inn”. Era într-o joi noaptea. Ora zece. Camera... aa... 111, la 
primul etaj. Camera avea o uşă de legătură cu 112. Ai bătut în 
acea uşă, Jimmy Fox a deschis, s-a identificat cu permisul de 
conducere, iar tu i-ai dat un pachet. Acum îţi aminteşti? 

— Cred că v-a vorbit despre altă persoană. 

— După cum arată fişierul computerului hotelului, te-ai 
înregistrat cu numele adevărat. Herman A. Kramer. Ai plătit cu 
cartea de credit personală. 

Gura lui Kramer era uscată. Bău dintr-o suflare o jumătate de 
pahar cu apă şi apoi o înghiţitură de vin. 

— Nu îmi... aa... amintesc. 

— Ca şi faptul că ai semnat contractul cu districtul şi n-ai citit 
condiţiile? Asta-ţi aminteşti, din depoziţia ta, nu-i aşa? 

Kramer îşi linse buzele şi mai bău puţină apă. 

— Mda. Parcă. Asta a fost mai de curând. Când, acum patru, 
cinci luni? Oricum, aceea a fost, ştiţi, doar o misiune. Daţi-mi 
voie să vă spun, domnule Vail... 

— Marty. 

— Aşa e, Marty. Bine, scuză-mă. Chicoti nervos. Ştii, foarte rar 
am lipsit câte o zi. Am avut o dată gripă, cam atât. 

— Admirabil, Herman. Ai avut un contract cu Grand County 
pentru cât timp? 

— Mai întâi, pentru trei ani, reînnoit pentru şapte, apoi încă 
şase. 

— Şi contractul tău cu districtul stipula că erai pe deplin 
conştient de toate legile statului implicate în îndeplinirea slujbei 
tale, corect? 

— Uite ce e, am lămurit definitiv acest lucru. Cred că n-am citit 
contractul înainte de a-l semna. Am clarificat asta. 

— Şi acum înţelegi legea? 

— O, da, acum o înţeleg. 

— Să zicem că ai vrea să mi-o explici. 

— Ei bine, înseamnă... că nu poţi să iei bani dintr-o oală a 


5 Han, hotel (n. trad.). 
65 


guvernului şi să-i pui într-alta. Vreau să spun că nu poţi să muţi 
banii ăştia după cum ai chef. 

— Deci, ai o cotă guvernamentală în scopuri educaţionale şi 
nu poţi să pui aceste fonduri în, să zicem, fondul general, corect? 
Sau în orice alt loc, în afară de scopul pentru care sunt alocati, 
corect? 

— Da, am recunoscut asta. 

— Nu chiar, Herman. Vezi, aici avem una dintre probleme. Ai 
afirmat mai devreme că n-ai înţeles această regulă. 

— Acum o înţeleg. 

— Dar la depoziţie n-ai înţeles-o, chiar dacă asta este legea, 
iar când ai preluat funcţia de administrator al districtului, ai 
depus un jurământ care includea o declaraţie că ştiai legea şi 
erai familiarizat cu responsabilităţile tale. 

— Aa... 

— Vezi, aici avem o nouă problemă, faptul că funcţia ta de 
administrator cerea... cerea să înţelegi şi să respecţi legile şi 
procedurile cu privire la folosirea fondurilor guvernamentale. Ca 
administrator, ai avut frecvent de-a face cu banii alocaţi de stat 
şi fondurile generale. Şi, pentru a-ţi îndeplini îndatoririle în litera 
legii, trebuia să ştii care erau regulile. 

— Ţi-am spus că am lămurit asta. 

— lhî. Incă o dată, Herman, ai acceptat slujba de 
administrator, fără să fii conştient de responsabilităţile legale ale 
acesteia. Când i-ai spus domnişoarei Parver în depoziţia ta că nu 
erai conştient de consecinţele schimbării fondurilor, comiteai o 
crimă. Jarmon nu ţi-a explicat asta? 

— Crimă? 

— Este o violare a actului de stat RICO să accepţi o poziţie 
care implică mânuirea regulată a unor sume de bani, dacă 
acceptând această slujbă confirmi că înţelegi regulamentele care 
sunt implicate cu ea. Aşa că, dacă ai minţit în legătură cu asta şi 
apoi ai schimbat destinaţia unor fonduri, te faci vinovat de două 
crime - folosire nepotrivită şi sperjur. 

— Sperjur! 

— Fie că ai minţit când ai spus că n-ai înţeles legea, când ai 
acceptat slujba, fie ai comis o crimă dacă ai înţeles legea şi ai 
mers înainte, schimbând destinaţia acelor fonduri. 

— Nu ştiu ce se întâmplă aici. 

— lţi spun eu ce se întâmplă, zise Vail. Crezi că îi ai pe marii 


66 


meşteri în spate? Trezeşte-te, Herman. Te vor lăsa de izbelişte 
mai repede decât poţi tu să falsifici registrele, pentru că ei se 
duc la fund şi se duc repede şi, dacă nu eşti isteţ, nu numai că te 
duci şi tu cu ei, dar, când se va termina procesul, va trebui să te 
închidem pentru complicitate la crimă. Şi pentru sperjur. Pari a 
avea treizeci de ani, iar patruzeci de ani în închisoare grea, sunt 
greu de suportat. Fără eliberare pe cuvânt de onoare. 

Herman îşi puse furculiţa înapoi pe farfurie. 

— Poate că ar fi mai bine să-l sun pe domnul Jarmon, zise el pe 
jumătate şoptit. 

— Domnul Jarmon nu dă doi bani pe tine. Domnul Jarmon ar 
dansa în mijlocul străzii, dacă ai lua o puşcă şi ţi-ai zbura creierii 
chiar acum. 

— Nu ştiţi despre ce vorbiţi. 

— Singurul interes al lui Jarmon pentru tine este să te menţii 
pe poziţie. Să fie sigur că o să continui să minţi în boxa 
martorilor. Crezi că va avea grijă de tine când se va termina 
procesul? Cine o să plătească onorariul lui de douăzeci de mii de 
dolari pe zi? Compania Western Pulp and Paper. Sau Atlas 
Chemical? Deşteaptă-te, Herman, zâna dinţilor a murit. Dar..., 
Vail îşi scoase telefonul celular şi îl aşeză în faţa lui Kramer. Dacă 
te face să te simţi mai bine, sună-l pe Jarmon. Apoi o să plătesc 
cina şi-mi văd de drum, iar data viitoare vom vorbi în boxă. 

— Boxă? 

— Boxa martorilor. 

— El spune că s-ar putea să nici nu fie nevoie să depun 
mărturie. Că s-ar putea să nici nu mă citeze. 

— Dacă n-o face el, o fac eu. Gândeşte-te la asta până îţi 
termini coastele de miel. 

— Eu, hm... m-am cam săturat. 

— Ţi-ai pierdut apetitul? 

Kramer nu răspunse. Se holba la farfurie şi răscolea, absent, 
cu furculita, mâncarea care mai rămăsese în ea. 

— Ce caut eu aici? şopti el, în cele din urmă. 

— Vreau să te trezeşti. Să-ţi dai seama că singura ta 
responsabilitate, aici şi acum, în această cameră, este faţă de 
Kramer Herman, de nimeni altcineva. Chiar acum eşti pus în faţa 
mai multor lucruri, ca: proastă administrare, folosire ilegală a 
unor fonduri, sperjur... lista poate să se mărească mereu. Dar eu 
sunt mai interesat de bătrânii băieţi buni, care sunt în spatele 


67 


acestei afaceri. Băieții Dillmore şi Jarmon chiar sunt 
reprezentativi. Băieţii care ţi-au spus ce să faci şi când. Căci tu, 
de fapt, ai făcut doar ce ţi s-a spus, nu-i aşa Herman? Nici un 
răspuns. Şi vreau să te gândeşti la Jimmy Fox şi la pachetul pe 
care i l-ai livrat la Bavarian Inn din Tallman. Ştii ce era în pachet, 
Herman? Herman negă încet din cap. Zece bătrâne. Zece mii de 
dolari. Atât a costat ca să-l răcească pe Bob Morgan. 

— Nu m-am uitat niciodată în pachet, domnule Vail, jur pe 
Dumnezeu. Nu ştiam pentru ce era. 

— Cine ţi-a dat pachetul? Mărul lui Adam tresărea în gâtul lui 
Kramer, ca o plută de undiţă. Cine ţi-a dat pachetul şi ţi-a spus 
ce să faci în noaptea aceea, Herman? 

— Or să mă omoare şi pe mine, zise el răguşit. 

— Dacă faci ceea ce trebuie, nimeni nu te va atinge. Asta ţi-o 
promit eu. 

— Ce vreţi să fac? 

— Simplu. Spune adevărul. Nu invoca al cincilea amendament. 
Doar spune adevărul. Este uşor. Nu trebuie să-ţi aminteşti ce să 
minţi, nu trebuie să-ţi fie teamă că faci vreo greşeală. Doar să 
spui totul aşa cum s-a întâmplat. 

— Dar toate acele acuzaţii? Dar chestia cu crima? 

— Nu pot să promit nimic. Dar, dacă povesteşti aşa cum s-a 
întâmplat, îţi promit ceva. Voi încerca să-l conving pe judecător 
să aibă grijă să nu fii închis deloc. 

— Inclusiv cazul cu crima? 

— Cine ţi-a dat pachetul? 

— Jeffrey Summers. 

— Vicepreşedintele Companiei Lakeside? 

El încuviinţă. 

— Jeffrey Summers. 

— A văzut cineva când ţi l-a dat? 

— Mai era un tip acolo. 

— Consilierul Stewart. 

— Ştiaţi şi asta, da? 

— El a luat primul legătura cu Fox. 

— Eram într-o parcare, în maşina lui Sid, în spatele 
cinematografelor de lângă magazinul en-gros. Era în jur de opt şi 
jumătate seara. 

— Şi ce ţi-au spus? 

— Doar să mă duc cu maşina până la Tallman şi să-mi iau o 


68 


cameră la Bavarian Inn. Sid mi-a spus că făcuse el deja 
rezervările. A zis că Jimmy Fox se va identifica, arătându-mi 
carnetul de conducere. Apoi să-i dau acest pachet şi să mă-ntorc. 

— Adevăraţi prieteni, Herman. Aştia sunt oamenii care or să te 
scoată de la puşcărie, nu? Ţi-au înscenat o complicitate la crimă. 

— Eu n-am vrut niciodată să fiu amestecat în toate astea. În 
schimbarea fondurilor şi celelalte. Dar ei aveau puterea, domnule 
Vail. Ei conduceau totul. Era ca şi cum... ei puteau să aranjeze 
orice. Toată lumea era la mâna lor. 

— Bob Morgan n-a fost. 

Kramer se uită la Vail şi-i dădură lacrimile. 

— Vrei să spui că i-am ajutat să-l omoare. 

— Nu ai ştiut ce faci. Uită asta. Doar dezvăluie totul când vei 
intra în boxă. Spune exact cum s-a întâmplat. Hai să-ţi spun ce 
se va întâmpla mai departe, Herman. Ne terminăm cina, plătesc 
nota, iar domnul Stenner şi domnul Flaherty te duc acasă. După 
ce pleci în seara asta, nu mai vorbim nici un cuvânt, până nu-ți 
iau interogatoriul la proces. Gândeşte-te la asta. Discută cu soţia. 
Nu pomeni nimănui de întâlnirea noastră. Şi ţine minte, nu e 
niciodată prea târziu s-o iei de la capăt. 

— Pot să intru în programul acela de protecţie al martorilor? 

— Tu fă ceea ce trebuie. Apoi vom vorbi despre viitorul tău. E 
hotărârea ta. Termină-ţi cina. 


— Doamnelor şi domnilor juraţi, numele meu este Martin Vail. 
Sunt procurorul general al statului Illinois. Mai întâi de toate, 
vreau să vă mulţumesc pentru că v-aţi sacrificat timpul 
dumneavoastră şi al familiilor dumneavoastră pentru a face 
parte din acest juriu. Nu vreau să vă amăgesc, aceasta va fi o 
experienţă tensionată şi care vă va consuma mult timp. Dar, în 
final, sper că va fi şi o încercare mulţumitoare, lămuritoare şi 
satisfăcătoare pentru fiecare dintre dumneavoastră. 

Cazul pe care vi-l prezint cade sub incidenţa legii împotriva 
Organizaţiilor Corupte şi a Activităţilor Ilegale, cunoscute sub 
denumirea RICO. Va fi un caz complicat şi, de aceea, voi încerca 
să vă explic şi să vă ilustrez de ce crimele pe care vi le voi 
prezenta violează acest act. Ştiu că majoritatea dumneavoastră 
crede, probabil, că ilegalităţile implică gangsteri - Mafia, droguri, 
jocuri de noroc şi prostituție - dar, sub incidenţa legii RICO, 
activitatea ilegală este definită ca orice act sau amenințare care 


69 


implică răpire, crimă, incendiere, jaf, mită, extorcare, însuşire a 
fondurilor statului, fraudă bancară; influențare a unui martor, a 
unei victime sau a unui informator, spălarea instrumentelor 
monetare, violarea legilor statului cu privire la mediul 
înconjurător sau orice altă ilegalitate legată de activităţile de mai 
sus. 

Sunt o mulţime de lucruri, nu-i aşa? Ei bine, chiar sunt. Acest 
stat are cea mai aspră şi cuprinzătoare lege RICO din ţara 
noastră. Şi acest caz implică o mulţime de crime incluse în acest 
act. 

Victimele acestor crime au fost contribuabilii, proprietarii de 
case şi persoanele cu drept de vot din districtul Grand. Oameni 
ca şi dumneavoastră, care au avut încredere în funcţionarii lor 
aleşi şi în cei care le conduc afacerile şi care au fost trădaţi, 
victimizaţi şi, în unele cazuri, puşi în pericol de moarte din cauza 
acestei încrederi. Actele pe care vi le vom prezenta sunt demne 
de dispreţ şi adesea de neînțeles. 

Statul va demonstra, printr-o preponderență de fapte grave, 
susţinute de dovezi circumstanţiale, că inculpaţii din cazul 
acesta, în perioada ultimilor zece ani, au conspirat să încalce 
majoritatea acestor legi, cu dispreţ total pentru cei care au avut 
încredere în ei. 

Câţiva dintre aceşti inculpaţi sunt oameni proeminenţi, 
importanţi, unii chiar faimoşi. Unii dintre aceştia sunt funcţionari 
aleşi. Unii sunt angajaţi ai statului şi ai districtului - ai 
dumneavoastră. lar unii sunt infractori cu caziere încărcate. 

Pentru a proba acest caz, trebuie să dovedim că cel puţin în 
două dintre actele acestea ilegale au fost implicaţi toți inculpaţii. 
Cu alte cuvinte, persoanele citate în această acuzare au lucrat 
împreună la ţeserea, cu bună ştiinţă, a unei pânze de minciuni, 
înşelăciuni şi activităţi criminale, acoperind o perioadă de mai 
mulţi ani, care i-a costat pe contribuabilii şi votanţii din districtul 
Grand milioane de dolari prin taxe, le-a distrus sănătatea şi 
liniştea şi le-a controlat salariile şi proprietăţile. Inculpaţii au 
înşelat statul cu privire la taxele lor şi i-au lipsit pe oamenii 
districtului de vocea legală care să-i reprezinte în propriul lor 
guvern. 

Vom arăta că trei corporaţii au conspirat la nerealizarea 
acestor acte. Că, în mod sistematic şi conştient, au otrăvit aerul, 
apa şi pământul acestei regiuni, au falsificat registre medicale 


70 


care dezvăluiau defecte din naştere şi morţi cauzate de aceste 
încălcări ale legii. Că au pus în pericol viaţa prietenilor lor, ale 
vecinilor şi angajaţilor lor. Că au mituit oficialități ale districtului 
şi statului, au acoperit violări ale legii care îi protejează pe 
cetăţeni de poluare, punând în pericol sănătatea tuturor 
oamenilor comunităţii. Că au încălcat ordonanţele zonale locale 
în beneficiul lor şi al coconspiratorilor lor. Că au corupt şefi de 
departamente, reporteri ai unor ziare, avocaţi, medici şi alţi 
cetăţeni ca şi dumneavoastră, pentru a-şi continua această 
întreprindere ilegală şi criminală. Şi, în final, că au schimbat 
destinaţia unor fonduri statale şi federale în beneficiul propriu. 

Vă voi duce cu zece ani înapoi, pentru a vă dovedi că această 
activitate ilegală este insidioasă şi perpetuă. 

Vă vom dovedi că trei oameni, funcţionari executivi majori ai 
celor mai puternice şi respectate corporaţii din America - Tom 
Lacey, de la Western Pulp and Paper, Harold Grossman, de la 
Atlas Chemical şi Warren Smith, de la Lakeside Company - au 
colaborat şi condus, în cunoştinţă de cauză şi cu premeditare, 
aceste activităţi... o adevărată schemă de lăcomie şi violare a 
interesului public. Este un comentariu şocant, nesănătos şi tragic 
asupra abuzului imoral de putere. O schemă atât de înşelătoare, 
încât am cerut şi am obţinut o schimbare a locului de judecare a 
procesului, pentru că nu ne putem încrede în judecătorii şi 
oficialii răspunzători cu legea din districtul Grand. 

Nu vă lăsaţi înşelaţi de poziţiile sau titlurile acestor oameni, de 
faima sau farmecul lor. Ei sunt criminali ale căror crime au 
distrus căminele unor oameni nevinovaţi, ca dumneavoastră, 
oameni care au avut încredere în ei şi au fost înşelaţi, deposedaţi 
şi trădaţi de această încredere. Vă vom arăta că, atunci când au 
fost provocaţi de către oameni nevinovaţi, care sperau să 
schimbe ceva, aceşti oameni, cu mândria lor fragilă şi venală, au 
răspuns adesea distrugând maliţios viaţa şi cariera acelor care 
au îndrăznit să le pună metodele sub semnul întrebării. Nimeni 
nu a fost imun la avariţia şi aroganta lor. 

Vă cer să studiaţi dovezile cu grija. Vă implor să nu vă lăsaţi 
intimidaţi de nume şi titluri. Vă rog să vă puneţi în pielea 
cetăţenilor din districtul Grand. 

Vă vom îndruma prin acest labirint de minciuni, fraude şi 
duplicitate, cu hărţi şi mostre, care să arate cum au fost legate 
între ele aceste crime. 


71 


Aşa că, dacă legea însăşi poate fi greu de înţeles, faptele nu 
vor fi. 

In sfârşit, vă cer să-i pedepsiţi pe aceşti criminali şi să 
transmiteţi un mesaj către restul țarii, că oamenii cinstiţi nu se 
vor mai supune criminalilor care se deghizează în lideri ai 
comunităţii. 

Vă mulţumesc pentru atenţie şi pentru timpul acordat. 


Timp de cinci săptămâni, Vail şi ajutoarele sale, Shana Parver 
şi Dermott Flaherty, au prezentat martor după martor, 
documente juridice, registre de bancă, teancuri de dovezi care, 
încet-încet, au construit o plasă în jurul lui Grossman, Lacey şi 
Lakeside Co. Angajaţii au depus mărturii despre deversări de 
acizi în râuri la miez de noapte, scurgeri accidentale care erau 
minimalizate, niveluri toxice în plante, care erau ţinute în secret. 
Darryl Hamilton, inspector la Divizia Statală de Siguranţa a 
Mediului, a recunoscut că fusese „curtat” chiar de către Lacey la 
o petrecere şi apoi mituit pentru a falsifica raporturile asupra 
mediului. Unii ziarişti au declarat că articolele lor fuseseră 
schimbate sau interzise. Membrii unor comisii fuseseră mituiţi cu 
orice, de la un set nou de dinţi falşi până la o fermă în Ohio. In 
vârtejul acesta al corupţiei erau prinşi cei patru consilieri ai 
districtului. Dacă cei „grei” erau orchestratorii înşelătoriei, 
consilierii erau jucătorii. Când şi-a terminat de prezentat cazul, 
Vail mai avea încă de prezentat dovezi incriminatoare care să-l 
implice direct pe Warren Smith, preşedintele lui Lakeside, în 
acest complot. Avea o mulţime de dovezi circumstanţiale, dar 
Vail ştia că acest caz depindea de dovada colaborării celor trei 
companii. 

Herman Kramer avea să facă acest lucru. El acceptase mita de 
la directorii companiei, mutase bani din fondul educaţional în 
fondul general şi de aici la lucrările publice, unde erau folosiţi 
pentru a defrişa teren, a construi şosele şi a largi străzi, chiar 
pentru a umple mlaştinile de lângă lacuri, astfel încât Lakeside 
să se poată extinde mereu, mereu. Herman Kramer era omuleţul 
care ştia tot ce se întâmplase. El era legătura. 

Primul martor citat de Neil Jarmon a fost Herman Kramer. 

Ce naiba se întâmplă, îşi zise Vail. 

Kramer nu se uită la Vail când se aşeză. Jarmon, un tânăr new- 
yorkez şmecher, îmbrăcat cu un costum Armani, nu pierdu 


72 


timpul. După întrebările preliminare, cine, ce, de ce, începu 
chestionarea cu o întrebare directă. 

— Domnule Kramer, în funcţia dumneavoastră de 
administrator districtual, aţi folosit sau schimbat, cu bună ştiinţă, 
destinaţia unor fonduri, violând astfel Secţiunea 2365 a codului 
statului? 

— Domnule, refuz să răspund, pe motiv că răspunsul meu m- 
ar incrimina. 

Vail se lăsase, şocat, pe speteaza scaunului. Ticălosul ăla mic 
se retrăgea. Se uită la Kramer pe parcursul interogatoriului, dar 
martorul se uită drept înainte tot timpul cât îşi recită răspunsul la 
următoarele douăsprezece întrebări. 

— Domnule, refuz să răspund, pentru a nu mă autoincrimina. 

Înainte de ultimul refuz al lui Kramer, Vail ştia ce avea de 
făcut. 

— Nu mai am alte întrebări, doamnă judecător, zise Jarmon. 

— Domnul Vail? întreba judecătorul, dând din cap spre el. 

Vail se uita la ceas. Era 4:55. Se ridică. 

— Doamnă judecător, nu am nici o întrebare în acest moment. 
Un murmur de dezaprobare străbătu sala, mai ales dinspre un 
grup de cetăţeni care călătoriseră aproape două sute de 
kilometri din districtul Grand, pentru a asista la proces. Totuşi, 
cer ca domnul Kramer să fie reţinut. 

— Obiectez, zise Jarmon. Domnul Kramer se află aici, gata să 
depună mărturie acum. Dacă domnul Vail nu are nici o întrebare, 
domnul Kramer ar trebui să fie liber să plece. 

— Doamnă judecător, este ora cinci. Tot ce vă cer este o 
noapte. Aş dori ca domnul Kramer să fie sechestrat în camera 
martorilor şi să apară aici la prima oră, când o putem lua de la 
început. 

Judecătorul Patricia Robert, o femeie frumoasă, cu un sardonic 
simţ al umorului şi un simţ al dreptăţii înnăscut, se gândi un 
moment şi zise: 

— Nu este o cerere exagerata. Reamintesc juraţilor să nu 
discute acest caz. Domnule Kramer, va aştept aici devreme şi 
proaspăt. Curtea se retrage până la ora nouă, mâine dimineaţă. 

Bătu cu ciocănelul şi se ridică de pe scaun. 


— Crezi că i-a povestit totul lui Jarmon? întrebă Shana. 
— Nu. Cred că Jarmon s-a crezut foarte deştept. Kramer a 


73 


făcut doar ce i s-a spus. 

— De ce-a făcut Jarmon asta? 

— Prima lovitură a tunului lui. Işi bătea joc de noi, arătându-ne 
că nu vom scoate nimic de la nici unul dintre martorii lui. 

— Şi acum ce facem? întrebă Flaherty. Avem nevoie de 
Kramer pentru a implica Compania Lakeside împreună cu Warren 
Smith. 

— li păcălim, răspunse Vail. 

In vremea aceasta, Jarmon îşi mutase cazul pe scările din faţa 
tribunalului şi mass-media îi sorbea fiecare cuvânt. Vail, Parver şi 
Flaherty plecară din sala de judecată pe uşa deţinuţilor şi se 
strecurară afară pe uşa laterală. Abel Stenner aştepta în maşină. 

— Abel, zise Vail. Am o trebuşoară pentru tine. 


Kramer se afla în camera martorilor cu puţin timp înainte de 
ora nouă. Era nervos până pe punctul de a se sufoca. Drace, tot 
ce făcuse era ceea ce îi spusese Jarmon să facă - să se prevaleze 
de cel de-al Cincilea amendament, la întrebările avocatului său. 

— Dar toţi vor spune că sunt vinovat, se tânguise Kramer când 
Jarmon îi ordonase să pledeze autoincriminarea. 

— Şi ce dacă? răspunsese Jarmon. N-au ce să facă. Tu fă doar 
ce-ţi spun eu şi nu fi îngrijorat. 

Dar Kramer era îngrijorat. Dacă închisese portiţa pe care Vail o 
deschisese pentru el? 

La noua fix uşa de la camera martorilor se deschise şi Abel 
Stenner intra. 

Se uita împrejur şi apoi îl chemă pe Jimmy „Doctorul” Fox. 


Kramer era prăbuşit pe scaunul său. Buzele îi tremurau în timp 
ce Stenner îl conduse pe Fox, care avea cătuşe la mâini şi la 
picioare, la un scaun şi îi spuse să se aşeze. Fox se aşeză şi 
începu să fixeze cu privirea peretele opus al camerei. 

Kramer se foia nervos pe locul său. O auzi pe doamna 
judecător intrând în sală de judecată şi auzi când ea bătu cu 
ciocănelul în masă. Apoi, brusc, deţinutul slăbănog, cu o 
înfăţişare de şoim, se întoarse şi-l privi drept în ochi pe Kramer, 
cu ochii săi bleu, reci ca gheaţa. Expresia feţei nu i se schimbase. 

— Nu ne-am văzut de mult, Herman, zise el cu o voce plată, 
răguşită. 

Apoi se mulţumi să fixeze peretele. 


74 


Aprodul deschise uşa de la sală. 

— Domnule Kramer, poftiţi. 
___Kramer se ridică. Tremura şi-şi şterse palmele de transpiraţie. 
In timp ce ieşea, îl auzi pe Fox zicând: 

— Sunt chiar în spatele tău, Herman. 


— Bună dimineaţa, domnule Kramer. Sper că ai avut o noapte 
odihnitoare, începu Vail. 

— A fost în ordine. 

— Bun, atunci putem s-o luăm de la început, odihniţi. 

— Da, domnule. 

— După câte îmi amintesc, ai invocat Amendamentul al 
cincilea la treisprezece întrebări ieri după-amiază. Corect? 

— Cred că da. Da. 

— Acum, că ai avut şansa să te mai gândeşti, poate că o 
putem lua de la început. Se postă direct în faţa lui Kramer, cu 
mâinile în buzunare, calm şi relaxat. Unde ai urmat colegiul, 
Herman? Pot să-ţi spun Herman? 

— Da. Desigur. Am urmat Universitatea din Illinois. 

— Ai absolvit-o? 

— Mi-am luat masteratul în Administrarea Afacerilor. 

— Ai fost al cincilea din grupă, nu-i aşa? 

— Da, este adevărat. 

— Ai absolvit cu magna cum laude? 

— Da. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Kramer se gândi puţin şi răspunse: 

— In 1973. 

— Şi te-ai căsătorit imediat după absolvire? 

— Da, într-adevăr. 

— Ai obţinut o slujbă bună? 

— Da, domnule, am lucrat pentru Hildebrand Cairo în St. Louis. 

— Consultanţă în problema impozitelor. 

— Da, domnule. 

— Şi apoi? 

— Am fost angajat ca administrator adjunct în districtul 
Torrence. Şi apoi, doi ani mai târziu, administratorul şi-a dat 
demisia, iar eu am fost avansat. 

— Cum ai ajuns la districtul Grand? 

— Eram acolo de trei ani când ei - cei de la Grand - m-au 


75 


contactat să vadă dacă eram interesat de o schimbare. 

— Cine a venit la tine? 

— Consilierii Sid Stewart şi David Cutler. 

— Câţi bani câştigai la vremea aceea? 

— Treizeci şi două de mii. 

— Şi ei cât ţi-au oferit? 

— Şaizeci şi şase de mii cinci sute. 

— O mărire substanţială. 

— Da, a fost. 

— Altceva? 

— O maşină. 

— Aşa. Când s-a întâmplat acest lucru, cu cincisprezece ani în 
urmă? 

— Şaisprezece. 

— Deci, aveai cam treizeci şi unu, treizeci şi doi de ani pe 
atunci? 

— Treizeci şi unu. 

— Doi fii? 

— Da. Chip şi Barry. 

— Deci, atunci când te-ai angajat la districtul Grand, erai într-o 
poziţie foarte buna, aşa-i? 

— Da, eram. 

— Mândru de tine. Şaizeci şi şase de mii cinci sute de dolari 
erau buni în vremurile acelea. 

Kramer încuviinţă din cap. 

— Încă mai sunt. 

— Şi cum erai tratat? 

— Minunat. Eram invitaţi la picnic, la pescuit. Lucrurile 
mergeau foarte bine. 

— Ţi-ai cumpărat o casa? 

— Da, domnule. 

— Cât a costat? 

Jarmon sări în picioare. 

— Obiectez, doamnă judecător. Este irelevant. 

— Domnule avocat Vail? 

— Fundamentez cazul, doamnă judecător. 

— Bine, domnule avocat. Dar te avertizez. Nu construi o casă. 
Se respinge, domnule Jarmon. Răspundeţi la întrebare, domnule 
Kramer. 

— Şaizeci de mii. 


76 


— Barca? 

Kramer încuviinţă: 

— Treizeci şi două de mii. 

— Încă o maşină? 

— Da, domnule, pentru soţia mea. O Honda Accord. 

— Cât a costat, încă douăzeci de mii? 

— Douăzeci şi două. 

— Băieţii erau înscrişi la şcoală particulară? 

— Da. 

— Te-ai ajuns destul de repede, nu-i aşa, Herman? Cum s-a 
întâmplat asta? 

— Sid m-a prezentat unui vânzător de maşini, iar eu am fost 
interesat şi el mi-a spus: „Nu-ţi face probleme, se poate aranja.” 
Banca mi-a acordat împrumuturi bune. M-au ajutat foarte mult. 

— Vorbeşti despre Fidelity Trust? 

— Da. 

— Cum ai reuşit să-i contactezi? 

— Domnul Summers m-a prezentat lui Charles Thornton, 
preşedintele băncii. 

— Adică, Jeffrey Summers, vicepreşedintele Companiei 
Lakeside? 

— Da. 

— Cum l-ai cunoscut? 

— El, Sid Stewart şi alţi consilieri mergeau de multe ori la 
pescuit. 

— Femei, jocuri, băutura? 

— Nimic din toate acestea. Doar câteva beri în barcă. 

— Deci acum aveai o casă de şaizeci de mii de dolari, soţia ta 
avea o maşină, tu aveai o barcă nouă. Amândoi băieţii mergeau 
la şcoală particulară. Este o povară greu de purtat. 

— Destul de greu. 

— Şi a venit o vreme când Sid Stewart te-a rugat să-i faci un 
serviciu? 

Kramer făcu o pauză înainte de a răspunde: 

— Da. 

— Era ceva ieşit din comun cu serviciul acesta? 

— Da. M-a rugat să scriu un cec şi să transfer o jumătate de 
milion de dolari din fondul educaţional în cel general. 

— In fondul general, deci. 

— Da. 


77 


— Şi asta e o ilegalitate, nu-i aşa, Herman? Kramer încuviinţă. 
Şi amândoi ştiaţi că era o ilegalitate, corect? 

Jarmon, roşu la faţă şi înfuriat, sări din nou în picioare. 

— Obiectez! Domnul Kramer nu poate depune mărturie despre 
ceea ce ştia sau nu ştia domnul Stewart. 

— Voi reformula, zise Vail. Cum ţi s-a făcut această cerere de 
transfer, Herman? 

— Eram în barcă. 

— In barca ta? 

— Nu, în a lui Sid Stewart. Eu stăteam în spate. Sid a venit şi 
s-a aşezat lângă mine, am discutat câte ceva apoi a zis: „Cum 
stai cu banii?”, iar eu am zis că eram cam strâmtorat, atunci el 
mi-a spus: „Poate că am putea avea grija de plata maşinii tale.” 
L-am întrebat: „Ce vrei să spui?” şi el mi-a răspuns: „Am nevoie 
de o favoare. Nimic important. Dar avem nevoie să acoperim o 
mică lipsă.” Apoi mi-a spus că, dacă aş putea să mut 600 000 de 
dolari din fondul educaţiei în fondul general şi apoi să-i 
canalizeze în lucrări publice, plata maşinii va fi satisfăcută. 

— Aşa a zis el, va fi „satisfăcută”? 

— Chiar aşa. Da. 

— Nu era riscant? Oamenii n-ar fi aflat ce se întâmplase? 

— Trebuia să falsific şi registrele, pentru a acoperi transferul. 

— Deci ai comis două ilegalităţi - ai transferat ilegal fonduri şi 
ai aranjat registrele pentru a acoperi transferul - iar consilierul 
Stewart, domnul Summers şi domnul Thornton au avut grijă de 
chitanţa maşinii tale. 

— Da. 

Jarmon plesni în masă cu palma. 

— Obiectez, doamnă judecător. Sunt pure supoziţii. Ghicitori. 

— Voi reformula, zise Vail. Domnul Summers ţi-a menţionat 
vreodată această tranzacţie? 

— Da. O săptămână sau două mai târziu, mi-a spus că 
Lakeside Company îmi era profund îndatorată şi dacă ar putea 
face ceva pentru mine, să-i sun. Mi-a mai spus să trec pe la 
Charlie Thornton. Aşa mi-a spus „treci”. Aşa am făcut şi Charlie 
mi-a spus ca Lakeside plătise maşina şi mi-o închiriau pentru un 
dolar pe an. Şi am semnat pe foaia roz. 

Kramer rămase în boxa martorilor timp de două zile. După 
mărturia lui, cedară şi alţi doi acuzaţi. Apărarea fu făcută praf. 

Doc Fox nu depuse mărturie. 


78 


La ora şapte şi treizeci de minute avionul cu reacţie ieşi din 
plafonul de nori de ploaie, survolă la mică distanţă autostrada şi 
ateriză pe singura pistă asfaltată care servea oraşul Sheffield. 
Vail stătea în picioare sub umbrelă la capătul pistei în timp ce 
avionul rulă pe pistă şi parcă. 

Jane Venable plecase din Germania în seara precedentă, 
zburase toată noaptea şi apoi luase un avion particular spre 
Sheffield. Cobori din avion arătând de parcă abia ieşise de la 
coafor. Costumul ei verde de mătase arăta ca scos din cutie. Işi 
dădu la o parte părul de pe faţă şi zâmbi. Peticul negru de pe un 
ochi, ochiul pe care-l pierduse când o atacase Aaron Stampler, cu 
mulţi ani în urmă, era provocator, ca întotdeauna. 

E uimitoare, gândi el. Ea cobori şi-şi aruncă braţele în jurul lui, 
iar el scăpă umbrela. In ploaia dimineţii, sărutul lor fu grăbit şi 
pasionat. 

— Doamne, ce dor mi-a fost de tine. 

— Tot mă mai iubeşti? întrebă ea, ţinându-i faţa în palme. 

— Mai mult decât oricând. Ştii la ce mă gândeam? 

— Sper că ştiu. 

— Mă gândeam că ne-am putea întoarce la hotel, să luăm 
micul dejun în pat. 

— Nu trebuie să fii la tribunal la ora nouă? 

— Nu. Aşteptăm verdictul. Am terminat totul ieri după-amiază. 

— O, nu! Felicitări. Imi pare rău că am pierdut pledoaria ta 
finală. Am zburat tocmai din Germania şi am ratat-o. Ai fost 
strălucitor ca de obicei? 

— Ca de obicei. 

— O să câştigi, Vail? 

— Nu fac niciodată pronosticuri. 

Femeia îl înconjură cu braţele şi îl sărută. Era un sărut 
flămând. Se ţineau de mână în timp ce mergeau spre maşină. Ea 
îşi lasă capul pe umărul lui. 

— Şase săptămâni. Niciodată, niciodată nu te voi mai lăsa 
singur şase săptămâni. Nici măcar trei săptămâni. A fost ca o 
agonie. 

— Nu te-a urmărit nici un duce german arătos? 

— Mai mulţi. Dar le-am spus că trebuie să mă întorc la hotel 
să-mi văd soţul, pe WWN. Erau cu toţii interesaţi de acest proces. 

— Da, o cotoroanţă a vrut să-mi ia un interviu. 


79 


— Oh... 

— Naomi a dat-o afară. Nici n-am apucat să vorbesc cu ea. 

— Cum o chema? 

— Nazimova, cam aşa ceva. 

— Valerie Azimour? 

— Da, parcă aşa. 

— O cotoroanţă. E cea mai sexy tipă din televiziune. Bărbaţilor 
le lasă gura apă după ea. Cotoroanţă, pe naiba. 

— Pe Janie, după cum ţi-am spus, n-am întâlnit-o deloc. 

— Mai bine. 

— Ţi-e foame? 

— Sunt moartă de foame. 

— Atunci, cred că va trebui, mai întâi, să mâncăm. 


Comandă o cană mare cu suc proaspăt de portocale, ouă 
Benedict, cafea şi-o mulţime de frişcă şi zahăr, în timp ce ea îşi 
schimba hainele pe care le purtase timp de zece ore. Când ieşi 
din baie, purta un halat negru din mătase, care-i scotea în 
evidenţă părul roşu ca focul. 

— Oho! exclamă el. 

Ea zâmbi şi se răsuci pe călcâie, părul mângâindu-i faţa. 

— L-am luat de la Paris. M-am furişat într-un week-end până 
acolo. 

li aruncă o pereche de bikini negri de mătase, bărbăteşti. El îi 
ridică şi o privi pe deasupra lor. 

— Şi dacă am un accident de maşină când îi port? 

— Asistentele vor fi aliniate la uşa camerei tale de spital. lar 
eu voi fi înăuntru cu o puşcă AK-47. 

II împinse pe spate în pat şi se aşeză peste el, sprijinindu-se 
pe coate. 

— Vrei sa sun la recepţie să ţină toate apelurile? întrebă el. 

— Aştepţi un verdict, Marty. 

— Shana sau Dermott va afla toate amănuntele. 

— Eşti aiurit. 

— Sunt excitat la culme. 

— Nu la fel de excitat ca mine. 

— Vrei să punem pariu? 

— Punem pariu pe o mie de dolari că eu termin prima. 

— Întotdeauna termini prima. 

— Nu fi maliţios. 


80 


— Ce înseamnă asta? 

— Arogant. 

Ea îşi desfăcu picioarele şi se mişcă încet deasupra lui, apoi îşi 
deschise halatul şi se aplecă înainte. El îşi plimbă limba în jurul 
sfârcului, apoi îl prinse cu buzele. Ea gemu, se ridică uşor, abia 
atingându-l şi începu să se mişte în cercuri mici deasupra lui, 
simțind cum el se excită şi mai tare. 

— O, Doamne, ce mult te iubesc, Martin Vail, şopti ea cu o 
voce răguşită. 

Era cuibărită în braţele lui, iar el avea faţa îngropată în părul ei 
când sună cineva la uşă. 

— Serviciul la cameră, zise vocea moale. 

Jane se ridică pe marginea patului şi-şi trase halatul pe ea. 

— Nu te deranja să te ridici, zise ea. 

— Nu pot să mă ridic, zise el, trăgând aşternuturile şi 
acoperindu-se. Sunt gol. 

— Unde sunt bikini? 

— Nu ştiu. Pe undeva pe sub astea. 

Se uită pe sub aşternuturi. 

Ea se duse la uşă şi un adolescent cu o faţă de înger intră, 
împingând o măsuţă pe rotile. 

— Bună dimineaţa, domnule Vail, zise el, apoi dând din cap 
către Jane: doamnă Vail. 

Ea îşi puse mâna la gură şi-şi ascunse un chicotit când 
chelnerul trecu pe lângă ea. 

— O să-ţi falsific semnătura, zise ea, acceptând nota de plată. 

— Aş putea să te arestez pentru asta, ştii? 

— Pierdere de timp, zise ea, mâăzgălindu-i semnătura pe foaie 
şi dând chelnerul afară. Am cel mai rău avocat din lume. 

— Rău, hm. 

— Dar iubăreţ. 

— Cred că acum ar trebui să mâncăm. 

— Ouăle Benedict sunt mortale când sunt reci. 

El se ridică şi-şi trase bikinii de mătase. 

— Ce zici? întrebă el, pozând. 

— Cred că paparazzi ar da o avere pentru o fotografie ca asta. 

El trase scaunele lângă masă şi se aşezară să mănânce. 

— Eram moartă de foame, recunoscu ea. 

— Eu încă sunt excitat. 

— Martin, tu întotdeauna eşti. 


81 


— Cine vorbeşte! 

Ea râse şi sorbi din sucul de portocale. 7 

— Ce-o să fac eu peste o lună? zise Vail. In noiembrie o să 
rămân fără slujbă. 

— O să te gândeşti tu la ceva. 

— Până acum nu m-am gândit. La ceva serios, vreau să spun. 
M-am gândit să scriu o carte. Poate să predau la Facultatea de 
Drept din Chicago. Nimic nu sună prea interesant. O să fie greu 
să închid cazul ăsta. i 

— Ce zici de practică privată? Ai putea deschide o firmă. li ai 
pe Naomi, Shana, Derm şi Meyer. Abel nu se va pensiona, el e un 
bătrân dependent de acţiune, ca şi tine. Toţi sunt. 

— Am discutat cu ei, dar nici unul nu vrea să se întoarcă în 
apărare. 

— De ce nu ne luăm o vacanţă de o lună sau două? Am ceva 
timp liber, după ce termin slujba asta din Germania, încă două- 
trei săptămâni. Putem merge la cabană pentru o lună, doar noi 
doi. E o vreme superbă. Telefonul începu să sune. O, /a dracu! 
izbucni ea. 

El răspunse, ascultă un minut şi zise: 

— Vin imediat, apoi închise. 

— Avem un verdict, zise ea sec. 

— Avem la dispoziţie treizeci de minute. 

Ea oftă. 

— Am zburat tocmai din Germania şi nu pot nici să-mi termin 
micul dejun. 

— Trebuie să fac un duş. 

— Nu fără mine. 

— Am doar treizeci de minute. 

— Ei bine, zise ea, frecându-se de el, după cum ai zis, Shana şi 
Dermott vor avea toate amănuntele. 


Jane stătea în rândul întâi chiar în spatele lui. Se întinse peste 
bara care îi separa pe spectatori de participanţi şi îşi puse blând 
mâna pe cotul lui. Nici un tremur. Juriul intră în sala veche de 
judecată. Doamna judecător Robert se uită la ei şi zâmbi. 

— Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor, aveţi un verdict 
pentru noi? 

Preşedinta juriului, o femeie abia trecută de cincizeci de ani, 
cu păr argintiu şi un zâmbet plăcut, zise: 


82 


— Avem, doamnă judecător. 

— Şi cum aţi hotărât? 

A fost un vot unanim. Vinovaţi. Vinovaţi. Vinovaţi. Vinovaţi. 
Vinovaţi. Şi aşa mai departe. Adevărata victorie veni când 
judecătorul citi sentinţele şi amenzile. 

— Western Palm and Paper, Atlas Chemical şi Lakeside au fost 
amendate cu câte treizeci de milioane de dolari fiecare. 

Companiilor Western şi Atlas li s-a ordonat să-şi înceteze 
activitatea până vor putea dovedi că lucrează la standarde EPA. 

Lacey, Smith şi Grossman au fost condamnaţi fiecare la câte o 
pedeapsă între doi şi cinci ani de închisoare. Au stat împietriţi cât 
timp judecătorul a citit veştile rele. 

Cei patru consilieri au primit între cinci şi zece ani. 

Herman Kramer a primit o pedeapsă cu suspendare şi muncă 
în folosul comunităţii. 

Shana şi Dermott au ţinut conferinţa de presa. 

Jane şi Martin s-au întors la hotel şi s-au urcat direct în pat. 

Valerie Azimour n-a obţinut niciodată interviul. 


83 


3 


9 SEPIEMBRIE 


Johnny Baylor se lăsă greoi pe scaunul maşinii sale cu farurile 
stinse, cu o ţigară ascunsă în palmă, privind seiful exterior al 
Seattle Bank and Trust. El se afla peste drum, în parcarea unui 
restaurant deschis non-stop. Nimeni nu-i dăduse atenţie. Nimeni 
cunoscut nu venise la restaurant. Aşteptă până când strada 
rămase pustie şi veni pe partea opusă, parcând lângă bancă; se 
întinse, deschise fanta de oţel şi dădu drumul plicului în safe, cu 
mâna înmănuşată. Apoi plecă de acolo. 

In timp ce se îndepărta, verifică în oglinda retrovizoare. Nu era 
nici o maşină în spatele lui. Până aici, toate bune. 

O jumătate de oră mai târziu, dispecerul de la Pacific Armored 
Transport văzu familiarul Camaro roşu apărând la poarta 
principală. Dispecerul fu surprins văzând cu coada ochiului pe 
monitorul de supraveghere cum maşina se opreşte în parcarea 
operaţională. Johnny Baylor cobori din maşină, căută în 
portbagaj, luă de acolo o undiţă şi un coşuleţ şi le duse la uşa 
masivă din oţel de la intrare. Soneria de alarmă începu să sune 
în sistemul de securitate al clădirii. Baylor se aplecă mai aproape 
de camera video şi zâmbi: 

— Hei, Patch, trezeşte-te, ţipă el în microfon. 

— Te-am văzut, zise dispecerul, privindu-şi ceasul. Era puţin 
după ora trei a.m. Ce naiba faci aici aşa de devreme? 

— Sunt deranjat la stomac. N-am închis un ochi toată noaptea. 
M-am gândit că mai bine vin aici decât să stau acasă. 

— Şi cu undiţa ce faci? Nu muşcă aici în noaptea asta. 

Dispecerul apăsă un buton şi uşa se deschise, bâzâind. Printr- 
o serie de monitoare video îl privi pe Baylor intrând pe coridorul 
din oţel. 

— Mă duc la pescuit în week-end, zise Baylor când prima uşă 
se deschise în spatele lui şi se apropia de a două uşa din 
coridorul îngust, monitorizat, antiglonţ, plin cu microfoane. Nu 
vreau să-mi las sculele în maşină. 

Dispecerul apăsă un alt buton şi uşile liftului se deschiseră. 


€ Transporturi cu maşini blindate (n. trad.). 


84 


Dispecerul râse şi zise: 

— Crezi că o să-ţi spargă cineva maşina în afurisita asta de 
fortăreață? î 

Aşteptă până Baylor intră în lift şi-l puse în mişcare. În timp ce 
liftul cobora în centrul clădirii subterane, Baylor privi în sus, la 
camera video şi scoase limba. Când uşa liftului se deschise, 
Baylor se află în faţa altei uşi. Introduse cartela sa de identificare 
într-o mică deschizătură şi aşteptă până când dispecerul descuie 
uşa. Baylor intră în centrul de comunicaţii, trecu pe lângă 
vestiare, baie şi duşuri şi prin hol, către semicercul de sticlă 
antiglonţ, care-i oferea dispecerului o imagine completă a 
garajului şi a celor două intrări ce duceau spre el. Monitoarele 
erau aliniate pe un perete al camerei, iar panoul electronic din 
faţa lui îi oferea acces la tot echipamentul radio şi la toate 
camerele de supraveghere a proprietăţii. 

Bărbatul gras, mai vârstnic, se întoarse cu scaunul rotativ şi-l 
cântări din ochi pe bărbatul mai tânăr. 

— Arăţi de parcă te-a ciufulit o pisică pe alee, zise el şi chicoti. 
Voi, tipii ăştia tineri, sunteţi toţi la fel. 

— Prea mult Tex-Mex şi Corona, murmură Baylor. 

— Fără senoritas? 

Baylor mustăci. 

— Şi ele. 

— Răzbunarea lui Montezuma... 

— Sper că pot să mă abţin până facem primul rond. 

— Primul s-a dus de patruzeci şi cinci de minute, zise 
dispecerul. 

— Of! 

— Aşteaptă până la cinci să intri în serviciu. Ştii ce ciudaţi sunt 
cu orele suplimentare. E un film bun poliţist în programul de 
dimineaţă, The Spoilers. la-ţi o ceaşcă de cafea. Abia am făcut-o. 

— Glumeşti? O gură de cafea şi explodez. Mă duc să-mi 
schimb hainele. 

Baylor se duse la vestiarul său, deschise încuietoarea cu cifru, 
îşi luă uniforma, atârnă umeraşul de mânerul vestiarului alăturat 
şi puse undiţa şi coşuleţul în partea din spate a raftului. Se 
îmbrăcă în uniformă: pantaloni strâmţi, negri, cămaşă albă, 
cravată neagră legată lejer, jachetă din piele neagră cu emblema 
companiei pe partea stângă a pieptului. Işi puse jacheta şi 
pantalonii pe umeraş, înapoi în vestiar. Apoi îngenunche, 


85 


deschise coşuleţul pentru pescuit şi scoase o tăviţă cu momeală. 
Sub ea era un mic computer PSION 3 C, o cutie neagră de 
cincisprezece centimetri lungime, un centimetru lăţime şi 
douăzeci de milimetri grosime; un minimodem, care era un tub 
oval de numai cincisprezece centimetri lungime, având ataşat un 
cordon telefonic; şi un telefon celular. Puse computerul într-un 
buzunar al jachetei, modemul în celălalt şi strecură micul telefon 
în buzunarul de la spate. Puse tăviţa la loc şi închise coşuleţul, 
încuie vestiarul şi se întoarse, prin hol, la camera de odihnă. Fără 
să aprindă lumina, se întinse pe canapea, aşezându-se într-o 
poziţie din care să-l poată vedea pe dispecer, care stătea sprijinit 
pe spătarul scaunului, uitându-se cu atenţie cum John Wayne şi 
Randolph Scott se băteau de zor pe micul ecran al televizorului 
din colţ. 

Dar Baylor nu se uita la dispecer. Ochii îi erau aţintiţi la 
sertarul din dreapta-sus de la biroul dispecerului, la cheile care 
atârnau în yală. 

A făcut hărțile. Ştie că prima tură a trecut de patruzeci şi cinci 
de minute, aşa că a făcut hărțile. Aştept să iasă. O să lase cheile 
în broască, aşa face mereu. 

Până aici, toate bune. 


Cincisprezece minute mai târziu, filmul se terminase. 
Dispecerul se ridică şi se întinse. Işi puse pumnii în şale, 
relaxându-se, apoi traversă holul şi-şi băgă capul pe uşa camerei 
de odihnă. Baylor părea să doarmă adânc. Dispecerul îl plăcea 
pe Baylor, un fost soldat în marină, care fusese rănit în timpul 
Operațiunii Furtună în Deşert. Era un erou de război cinstit până 
la Dumnezeu, un luptător clasă întâi, întotdeauna punctual şi 
bine dispus. Dispecerul plecă încet, prin hol, spre camera de 
baie. 

Baylor se rostogoli în linişte de pe canapea şi se duse la uşa 
chiar în timp ce dispecerul intră în chicinetă. Intrând repede în 
camera operaţională, Baylor deschise sertarul. Hărțile erau acolo. 

Il auzea pe dispecer mişcând cănile de cafea. 

Scoase o diagramă transparentă din buzunar. 

Dispecerul spăla cana. 

Baylor întinse diagrama peste hartă şi trasă ruta cu degetul, în 
timp ce, cu cealaltă mână, notă mai multe coordonate pe o fâşie 
de hârtie. Auzi uşa cuptorului cu microunde trântindu-se. Acum, 


86 


dispecerul îşi încălzea chifla cu scorţişoară. 

Baylor puse harta la loc în sertar, se strecură înapoi în cameră 
şi se întinse repede pe canapea. Un moment mai târziu, 
dispecerul venea cu cafeaua şi chifla. 

Baylor aşteptă o jumătate de oră, apoi se duse la dispecer. 

— Cum te mai simţi? 

— Mă duc la toaletă. Dacă nu mă întorc într-o jumătate de oră, 
cheamă salvarea. 

— Ai luat ceva pentru asta? întrebă dispecerul, în timp ce 
puştiul se ducea spre toaletă. 

— Am mâncat o pungă de grisine, zise Baylor peste umăr. 

— Pâinea albă e mai bună. Te strânge la burtă. 

Baylor intră în camera de baie cu faianţă strălucitoare, intră 
într-o cabină, încuie uşa în spatele lui şi se aşeză pe scaunul de 
toaletă. Scoase din buzunar computerul şi îl deschise, scoțând la 
iveală o claviatură şi un ecran încastrat în capac. Scoase din 
celălalt modemul şi introduse micul jack într-o mufă aflată pe 
partea laterală a computerului. In sfârşit, racordă telefonul 
celular la modem. Deschise computerul, forma un număr pe 
telefonul celular şi, când acesta începu să sune strident, intră pe 
modulul de fax al computerului şi imprimă: 

„MOISE.” 

„TAURUL ÎŞI IA AVÂNT”, veni răspunsul. 

„INPROG...0101.6;  H301.2... F300.6; H301.2... F30006; 
0226.3... 1406.1; 0226.3... 1406.1; F304.0...” 

Când termină de introdus toate coordonatele în aparat, 
aşteptă. Trecu un minut, apoi primi mesajul: „F300-1406.” 

Degetul lui Baylor urmărea coordonatele. 

Hamley şi Irving, perfect. 

Se uită la ceas şi începu să scrie în ETA, când auzi uşa de la 
baie deschizându-se. Îşi ţinu, în mod inconştient, respiraţia. 

— Totul e-n regulă, puştiule? îl strigă dispecerul. 

Umerii lui Baylor se destinseră. 

— Da, e bine. 

Mai imprimă „720... END” şi închise încet capacul. 

— Ştii, mă gândeam că aş putea să-ţi chem pe altcineva în loc, 
dacă vrei. 

Baylor decupla modemul şi celularul şi puse aparatele înapoi 
în buzunare. 

— Cred că m-a ajutat faptul că am mâncat grisinele, Patch. 


87 


Totul o să fie bine. 


— Trei milioane de parai în hârtii frumoase şi foşnitoare de 
douăzeci, cincizeci şi o sută, domnule Rosario, spuse dispecerul 
maliţios. Semnaţi aici. 

— De ce trebuie să fiu mereu numai eu? oftă Rosario, luând 
blocnotesul şi măzgălind o semnătură. 

— Privilegiul puterii, căpitane Rosario. Tu eşti omul care 
răspunde azi, custodele a trei milioane. Omul responsabil să aibă 
grijă ca această încărcătură minunată... ridică un teanc de sute 
şi le trecu pe sub nas, mirosindu-le cu adoraţie... este livrată la 
West Coast Tool and Die şi la alte trei filiale de bănci de pe 
peninsulă. Aruncă pachetul în sac: ţi doresc o zi bună, bătrâne. 

— Du-te naibii, Patch. 

Dispecerul începu să râdă şi se întoarse în birou. Cei doi ofiţeri 
de paza, Solomon şi Weldon, se urcară în compartimentul de oţel 
al maşinii blindate. 

— Chiar ca este cald aici, Rosie, zise Solomon. 

— O să pornesc aerul condiţionat, zise şoferul. Fiţi cu ochii-n 
patru, băieţi. 

— Intotdeauna suntem, zise Weldon când Rosario trânti uşile 
grele de oţel. 

Cei doi gardieni încuiară şi asigurară uşile. Se aşezară pe 
bancheta tare care era de-a lungul unui perete al 
compartimentului. Solomon bău dintr-o sticlă de apă de la 
gheaţa. Weldon, ca de obicei, desfăcu ziarul Post Intelligencer la 
pagina cu cuvinte încrucişate, o împături cu grijă şi o puse pe 
genunchi. 

Rosario se urcă în cabină şi trase uşa grea. Baylor se afla deja 
aşezat pe locul puşcaşului. Motorul greu începu să huruie sub 
capotă. Rosario dădu drumul aparatului de aer condiţionat. 

— Încuie şi încarcă, zise Rosario, iar Baylor apăsă pe butonul 
care activa sistemul interior de securitate al cabinei. 

— Ce-ţi mai face stomacul? 

— Mă simt bine, zise Baylor, scoțând plicul care conţinea harta 
cu traseul de parcurs şi deschizându-l. 

— De ce ne mai deranjăm cu toate măsurile astea de 
siguranţă? zise Rosario. Dick Tracy, ăla din spate, tocmai a făcut 
nenorocita de listă cu clienţi. Sunt surprins că n-a dat telefon la 
una dintre emisiunile de dimineaţă, că s-o facă publică. Deschise 


88 


microfonul staţiei de radio şi apăsă pe buton cu degetul mare. 
Mai eşti treaz acolo, tu ăsta, cum-te-cheamă? 

— Stăteam şi mă holbam la telefon, aşteptând apelul vostru, 
căpitane, căpitanul meu. 

— Ne-am încuiat şi ne-am asigurat. Deschide porţile de aur. 

— Care este codul? întrebă dispecerul. 

Rosario oftă. Alte jocuri. 

— Parola, dă-o dracu'. 

Dispecerul începu să râdă. 

— Aveţi grijă cum conduceţi. 

Uşile grele de oţel începură să se deschidă în faţa lor şi o rază 
de soare abia apărută se strecură în garaj, lărgindu-se pe măsură 
ce distanţa dintre uşi se mărea. Rosario îşi verifică ceasul. 

— Al meu este 6:31. 

— Verificat. 

— Te sunăm de la punctul de control unu. 

— Nu şi dacă vă sun eu primul. 

Era un dispecer bun. li verifică la cinci-şase minute, chiar dacă 
regulamentul prevedea doar verificări la zece minute, pe lângă 
apelurile de rutină ale celor din maşină, făcute din punctele de 
verificare însemnate pe foaia de parcurs. 

Rosario ieşi din garajul subteran, iar Baylor verifică linia roşie 
care indică traseul. 

— Intră pe Strada 520, ia-o pe 405 şi apoi spre sud. 

— Spre sud pe 405, repetă Rosario. 

Işi începuseră drumul. 

Baylor devenea tot mai nervos. Se apropiau de punctul de 
schimbare a direcţiei şi dispecerul nu-i sunase de şapte minute. 
Erau la două minute de Hamley şi Irving. 

— Continuă să mergi până la primul bloc şi virează la dreapta 
pe Hamley, zise Baylor. 

— Ce-o fi păţit Patch? Ne aleargă prin tot oraşul. 

— E paranoic. 

— Am fi mai bine pe o şosea interstatală cu trafic decât pe 
străzile astea lăturalnice pustii. 

— Nu e nimeni pe aici, în cartierul ăsta plin cu depozite, la ora 
asta, Rosie. Ne aflăm la vreo zece minute de prima livrare, ne 
duce prin spate. 

— De douăzeci şi doi de ani călăresc caii ăştia din oţel pe aici 
şi nimeni nici măcar n-a părut să se gândească să ne atace. 


89 


— Nu e niciodată prea târziu. 

Vocea mormăită a dispecerului le întrerupse conversaţia. 

— V-a fost dor de mine? întrebă el. 

— O, da, răspunse Rosario, tocmai mi-am şters o lacrimă. 

— Ar trebui să ajungeţi la West Coast Tool and Die pe la 7:25, 
exact după program. 

— Asta, pentru că suntem perfecţi, Patch, zise Rosario. 

Se apropiau de Irving. 

— Intoarcem aici, murmură Baylor cu jumătate de gură. 

— Mai vorbim când ajungem acolo. 

— Nu şi dacă vă sun eu primul. 

— Du-te naibii pisălogule. 

— Şi tu la fel. 

Baylor arătă cu degetul prin parbriz. 

— La primul colţ virezi la stânga. 

— In regulă. 

Rosario viră pe strada Irving. Pe ambele laturi ale străzii se 
aliniau depozite cu câte trei şi patru etaje, care păreau pustii la 
aceste ore foarte matinale. 

— Avem o dubiţă albastră în spatele nostru, interveni brusc 
Weldon prin interfon. 

— Ne urmăreşte? întreba Rosario, privind în oglinda laterală. 

— Este parcată. Cu faţa în direcţia opusă. 

— O văd. Pare destul de inofensivă. Fii cu ochii pe ea. 

— Am înţeles. 

Rosario mări puţin viteza, în timp ce continua să conducă pe 
strada pustie, privind încă dubiţa în oglindă. 

In spate, Weldon urmărea dubiţa prin mica deschizătură 
făcută în uşă. 

— Stau pe loc, Rosie, trebuie să fie o... 

Explozia îi curmă propoziţia. Cutremurat, Rosario văzu capacul 
unei găuri de canal, aflată la doi metri în faţa maşinii, sărind în 
aer, urmat de o explozie. Răsuci volanul, dar era prea târziu. 
Roata dreaptă din faţă intră în gura de canal descoperită. 
Cauciucul greu, învârtindu-se cu cincizeci de kilometri pe oră, 
lovi partea opusă a găurii; marginile tăioase intrară în cauciuc şi 
acesta explodă. Rosario fu aruncat în faţă. Capul i se lovi violent 
de volan şi o tăietură lungă şi adâncă îi despică fruntea. 

In acelaşi moment, capacul de oţel al canalului se lovi de 
parbrizul antiglonţ. Roţile din spate, abia atingând asfaltul, 


90 


scârţâiau şi cauciucul aproape luase foc, pentru că piciorul lui 
Rosario încă apăsa acceleraţia la podea. 

Baylor, cu braţele proptite de bord, primi izbitura în umeri. 
Smulse radioul, aşa încât Rosario să nu poată ajunge la el şi 
apăsă pe buton, deschizând uşile cabinei. 

Afară, câteva bombe fumigene ataşate pe stâlpii de lumină, 
fură activate de la distanţă. Fumul răbufni din bombe şi învălui 
maşina. 

In spate, Weldon şi Solomon, luaţi complet pe nepregătite, 
fură aruncaţi în peretele etanş al cutiei de oţel. Solomon căzu pe 
podea inconştient, iar Weldon, ameţit, se luptă să se ridice în 
picioare şi smulse o puşcă de pe peretele lateral. Se duse, 
clătinându-se, spre spatele maşinii. 

In faţă, Rosario se holbă la Baylor, văzând microfonul din 
mâna acestuia. 

— Cheamă-l pe Patch, spune-i că am fost loviți, bâigui el. 

Uşa de lângă el se deschise brusc. O mână înmănuşată apăru 
prin fum şi îl trase pe Rosario de pe scaun afară, în strada. 

Rosario, cu ochii plini de lacrimi din cauza fumului, se chinui 
să vadă, prin ceaţă, o figură în uniformă cu mască de gaze pe 
faţă. 

— Fiu de... începu el să zică. 

Individul îl îmbrânci cu pistolul în piept, dându-l un pas în 
spate şi îi făcu o gaură în piept. 

In maşină, Weldon se împleticea către uşile din spate. Fumul îl 
împiedica să vadă prea bine. Apoi văzu câţiva indivizi mişcându- 
se prin norii deşi de fum. Un moment mai târziu, cele două uşi 
din spate fură, literalmente, spulberate din balamale. Explozia îl 
aruncă pe Weldon înapoi în peretele de oţel. Pe jumătate 
conştient, văzu doi bărbaţi apărând în cadrul distrus al uşii, văzu 
o puşcă ridicându-se, auzi şi văzu flacăra glonţului care-l omori o 
clipă mai târziu. Nu mai auzi împuşcătura care-l omori pe 
Solomon. 

Trei bărbaţi săriră în camion, în timp ce dubiţa, cu uşă laterală 
deschisă, trase repede lângă uşă. Incepură să arunce sacii cu 
bani în dubiţă. 

Baylor, ameţit de izbitură, se trase cu ambele mâini spre uşa 
cabinei. 

— Aveţi o mască şi pentru mine? întrebă el. 

Puşca apăru la o jumătate de metru în faţa lui Baylor. 


91 


Acesta văzu flacăra, simţi valul de căldură arzându-i faţa, dar 
nu auzi împuşcătura. 

— Îmi pare rău, soldat, mormăi o voce din interiorul măştii de 
gaze. Aşa-i la război. 

Răsuci cadavrul lui Baylor şi îi luă computerul, modemul şi 
telefonul celular din buzunare. 


Sus, deasupra lor, exploziile treziră din somn un vagabond 
care trăia într-un pod părăsit, la etajul al treilea. Acesta se uită 
înfricoşat peste cadrul ferestrei şi privi în mijlocul străzii. 

Văzu bombele fumigene legate de stâlpi, producând valuri de 
fum ce se vălătuceau în mijlocul străzii. Deodată, o dubiţă ieşi în 
viteză din fumul produs intenţionat şi luă colţul, scârţâind. 
Vagabondul se ascunse sub tocul ferestrei, de teamă să nu fie 
văzut. Prudent, se ridică şi mai privi o data jos, în stradă. 

Fumul se împrăştie încet şi văzu, dedesubt, camionul blindat 
schilodit, cu uşile din spate zăcând pe stradă şi doi bărbaţi căzuţi 
lângă el. Unul nu mai avea faţă. 


92 


4 


12 IANUARIE, 3:30 P.M. 
ORA MUNŢILOR SIANCOȘI 


În apropierea unei culmi colţuroase din munţii Bitterroot, un 
om singuratic, cocoţat pe un bob, studia, prin binoclu, panta din 
faţa lui. Cunoştea prea bine şi iubea sunetele făcute de vântul 
aspru care trecea peste el în jos, pe panta abruptă, spre 
trecătoare, gemând peste culmile stâncoase, şuierând pe lângă 
tulpinile uscate de iarbă, pocnind prin tufişurile de un verde crud 
şi prin ramurile pădurii de pini care se întindea pe o distanţă de 
aproape un kilometru, izbucnind apoi liber printre copaci, 
avântându-se urlând peste o stâncă abruptă, o pajişte înzăpezită, 
luând pe sus pale de zăpadă în goana lui. 

Omul îndreptă binoclul spre trecătoare, urmărind drumul spre 
sud, care se curba uşor pe o distanţă de şase sute de metri, apoi 
făcea o întoarcere bruscă spre est vreo câteva sute de metri, 
înainte să o ia din nou spre sud. Drumul fusese curăţat, dar 
vântul îl acoperise cu zăpadă proaspătă de pe pante. Era o 
prăpastie dezolantă şi pustie, în forma de V, între cele două 
lanţuri muntoase, minunată în solitudinea ei. 

O clipă mai târziu, huruitul nefiresc al celui de-al doilea bob 
acoperi şuieratul vântului. Acesta se năpusti peste creasta 
muntelui şi se opri lângă primul bob. Cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
costume albe de camuflaj, cu feţele protejate de vânt de măştile 
de schi, se ghemuiră unul în celălalt, să ţină piept furtunii aprige. 

Primul îşi ridică ochelarii de protecţie pe frunte şi studie cerul. 
Soarele scăpăta în spatele culmilor, iar dincolo de munţi se 
învălmăşeau nori cenuşii. 

— Se întunecă, spuse el. 

Aburul respirației lui ieşea prin gaura făcută în mască în 
dreptul gurii. 

Ace de gheaţă înconjurau deschizătura în jurul căreia 
respiraţia se condensase şi îngheţase. 

— Ce s-a întâmplat, tată, e prea frig pentru tine? 

— N-a venit încă ziua aia. 

Băiatul zâmbi şi urmări privirea bărbatului mai în vârstă. 


93 


— O să ne mai aducă ceva zăpadă, spuse el. 

— Mda. Hai s-o luăm printre pinii ăştia. 

— Bine. Eu o iau pe partea mai înaltă a crestei. Poate dăm 
peste vreun cerb. 

— Ne întâlnim pe Widow's Peak”. Tatăl începu să râdă. Fii cu 
ochii în patru la pădurari - şi încearcă să nu mă-mpuşti. 

— Şi eu voiam să-ţi spun acelaşi lucru. 

— Eşti cam şugubăţ pentru un băiat de şaisprezece ani. 

— Da. 

Tânărul râse şi se răsuci, ambalând maşina şi virând într-o 
parte, aruncând o trombă de zăpadă peste tatăl lui. Se îndreptă 
spre panta cea mai înclinată a pădurii de pini. 

Tatăl o luă spre poalele muntelui. Panta era atât de abruptă, 
încât el se înclină cât mai mult spre deal, ca să nu alunece bobul 
de sub el. Indreptă maşina de-a lungul lizierei mai joase a pădurii 
şi întoarse volanul, ocolind cu îndemânare copacii, înainte de a 
se opri la marginea unei prăpăstii. La o sută de metri sub el se 
afla prima curbă. Se mişcă repede, legă mai întâi o bucata de 
frânghie groasă de unul dintre pinii mai mari şi o lăsă să cadă 
peste marginea prăpastiei. Luă un pacheţel pătrat dintr-un 
rucsac, îl îndesă în jachetă, apoi se lăsă repede peste marginea 
stâncii. Alunecă aproximativ cincizeci de metri, examinând cu 
atenţie faţa stâncii şi se opri brusc lângă o adâncitura plată din 
stâncă. Pachetul era înfăşurat într-un material impermeabil şi 
sigilat într-o pungă de plastic. Băgă pachetul cu grija în 
adâncitură, apoi luă din buzunar un tubuleţ de circa zece 
centimetri lungime şi-l răsuci în pachet. Apoi se căţără la loc pe 
stâncă. 

Băiatul îl aştepta pe Widow's Peak, capătul sudic al pădurilor, 
unde copacii formau un fel de tunel şi se sfârşeau la baza stâncii. 

— Ai văzut ceva? întrebă băiatul. 

Tatăl clătină din cap. 

— Nu cred că e vreo fiinţă aici, sus. E prea frig. 

— N-am văzut nici măcar o urmă de iepure. 

— Hai acasă. 

Tatăl îşi întoarse bobul şi o luă printre copaci, fiul său 
urmându-l. Merseră până aproape de capătul pădurii de pini 
când bărbatul ridică brusc mâna. Incetini şi apoi se opri, 
derapând uşor în zăpadă. Fiul făcu acelaşi lucru. 


7 Piscul Văduvei (n. trad.). 


94 


— Ce..., începu băiatul să zică, dar tatăl îşi duse un deget la 
gură. 

Căută într-o teacă de piele şi îşi scoase carabina. Arma era 
echipată cu amortizor. Se târî vreo cinci-şase metri prin zăpadă 
şi se opri în spatele unui copac căzut, sprijini cu grijă ţeava puştii 
de un buştean şi privi prin lunetă. Il focaliză cu grijă la patru sute 
de metri depărtare şi văzu un alt bob huruind prin zăpadă, într- 
un pâlc de copaci din spatele lor, spre nord. Băiatul îşi scoase 
binoclul şi îl duse la ochi. Se târî lângă tatăl său şi zise: 

— Ce faci, tată? Acela e Floyd. 

— Linişte, şuieră tatăl printre dinţi. 

Băiatul se apropie şi-i şopti la ureche. 

— Floyd nu ne va face probleme. 

Tatăl recunoscu emblema Serviciului Forestier pe partea 
laterală a bobului şi numărul 6 deasupra. Chip avea dreptate, era 
Floyd Tracy. Mişcă ţinta până când putu ochi direct inima 
pădurarului. Mâna i se încordă puţin când ridică piedica 
trăgaciului. 

— Ce faci? îi şopti fiul speriat. E prietenul nostru, ştie că nu 
suntem braconieri. 

Gura băiatului se uscă. Se aşeză în zăpadă urmărind ţeava 
puştii tatălui său mişcându-se încet, în timp ce pădurarul îşi croia 
drum prin zăpadă şi scruta muntele cu binoclul. 

Mintea tatălui o luă razna. 

Dacă ne vede, îl omor? Ce-o să fac cu el? Şi ce-i spun lui Chip? 

Băiatul îşi înghionti tatăl şi îi şopti la ureche: 

— La stânga, la marginea copacilor. Intr-acolo se uită. 

Tatăl îşi îndreptă arma spre nord. Un cerb enorm, de opt 
puncte, se deplasa cu greu prin zăpada care-i ajungea până la 
genunchi. Mergea încet, adulmecând aerul, mişcându-şi nervos 
urechile, mâncând câte puţin din frunzişul scund al pâlcului de 
pini din apropiere. 

— Minunat, şopti tatăl. 

Işi puse arma la locul ei şi îl urmări pe Floyd cu binoclul. Aşa, 
amice, du-te acasă, îşi spuse. 

Pădurarul mai scrută o dată cu binoclul faţa muntelui, apoi se 
urcă în bob şi se îndreptă spre nord. Cerbul, speriat de zgomot, 
sări prin zăpadă, luând-o la vale. Tânărul se întoarse pe o parte şi 
se sprijini într-un cot în zăpadă. 

— Ce-a fost asta? întrebă el. 


95 


Tatăl nu-i răspunse. Se ridică în genunchi, se mai uită o dată 
în spate şi spuse: 

— In ordine, a plecat. 

— De ce îl ţinteai pe Floyd? Tatăl îşi strecură arma înapoi în 
teacă. Mi-ai spus să nu îndrept niciodată arma spre ceva dacă nu 
am de gând să trag, continuă tânărul. 

— Pe dracu’, voiam doar să mă distrez puţin, Chip. Repetiţia e 
mama învăţăturii. 

— lţi aminteşti când m-ai prins ţintind spre unul dintre puii 
domnului Henderson cu puşca mea de calibrul 22? Era chiar în 
ziua în care o primisem - prima mea puşcă - şi tu ai încuiat-o în 
dulap timp de două săptămâni. Asta mi-ai spus: „Să nu ţinteşti 
niciodată nimic, dacă nu vrei să-l împuşti”, aşa ai zis. 

— Asta era acum patru ani. Ai ceva memorie, Chip. 

— Unele lucruri nu se uită. 

— O să-mi iei arma? întrebă tatăl şi chicoti. 

Băiatul se gândi o clipă şi răspunse: 

— Nu, nu sunt încă destul de mare. Poate la anul. 

Incepură amândoi să râdă, ridicându-se în picioare şi 
scuturându-şi zăpada de pe haine. 

— Uite cum facem, luăm urma cerbului şi tu tragi primul. 

— Atât o să fie, o singură împuşcătură. O singură împuşcătură 
şi dus este. 

— Atunci, ar fi bine s-o faci cum trebuie. 

— Mai bine l-am găsi întâi. 

— Eu o să merg prin spatele lui, îl gonesc în sus, pe creastă, 
spre tine. Asigură-te că foloseşti amortizorul, ca să nu declanşezi 
o avalanşă. 

Tatăl îşi făcu drum printre copaci, ghidat de urmele clare. În 
sfârşit, văzu animalul gălbui alergând în zigzag printre copaci şi 
sărind prin zăpadă. Rămase la douăzeci-treizeci de metri în 
spatele cerbului, uitându-se din când în când în sus, spre deal. 

Deasupra lui, Chip văzu şi el cerbul şi acceleră, venind în 
zigzag printre copaci, până ajunse în faţa lui. Se opri, sări din bob 
şi îşi scoase puşca. Cerbul fugea în sus, pe deal, la o distanţă de 
vreo treizeci de metri de el. Sprijini ţeava puştii de un copac, 
urmări cerbul fugar şi ţinti în pieptul lui. Apoi strigă: 

— Uup! 

Cerbul, speriat de strigăt, se opri timp de o secundă, care îi fu 
fatală, cu urechile ciulite spre locul de unde venea zgomotul. 


96 


Băiatul apăsă pe trăgaci, privind cerbul neliniştit, ochii îngroziţi ai 
acestuia. Cerbul se dădu înapoi un pas sau doi şi picioarele din 
spate îi cedară. Căzu pe spate. Picioarele din faţă cedară şi ele şi 
se prăbuşi în zăpadă. 

Tatăl urcă printre copaci şi se opri lângă animalul doborât. 
Chip i se alătură. 

— Drept în inimă! Se aplecă şi pipăi trupul cerbului. Tipul ăsta 
s-a hrănit foarte bine. Trebuie să cântărească vreo cinci sute de 
kilograme. Privi spre Chip, ochii îngustându-i-se în timp ce 
zâmbea sub mască. Vom mânca friptură de vânat toată iarna. 

Din spaţiul pentru depozitare de sub scaun, Chip scoase o 
prelată împăturită şi o întinseră împreună pe panta dealului, 
lângă cerb. Băgară o parte pe sub cerb, apoi îl ridicară şi 
împinseră pânza dedesubt, astfel încât să fie bine aşezată sub 
animal. Apoi rostogoliră cerbul pe prelată. Impăturiră pânza de 
cort peste el şi îl legară în câteva locuri cu frânghie groasă, apoi 
îl remorcară în spatele celor două boburi. 

— İl pregătim diseară? 

— Nu, răspunse tatăl. Il punem în adăpostul pentru carne. Am 
o întâlnire la biserică. 

Urcându-se în sanie, tatăl se întoarse şi îşi puse mâna pe 
umărul fiului său. Băiatul îl privi cu atenţie. 

— Frumoasă împuşcătură. 

— Mulţumesc, spuse băiatul, mândru. Făcu o pauză şi adăugă 
sarcastic: Eu când ţintesc ceva, trag. 

— Bună împuşcătură, repetă tatăl, pornindu-şi bobul. 

O luară la vale, pe panta din spate a muntelui, cărându-şi 
după ei trofeul. 


97 


5 


12 IANUARIE, 10:15 P.M., 
ORA MUNŢILOR SIANCOȘI 


Şoferul camionului kaki se înclină în faţă până ce nasul 
aproape că îi atinse parbrizul. Fulgii de zăpadă se turteau de 
camion, iar ştergătoarele parbrizului îi transformau, pur şi 
simplu, în zăpadă muiată. Abia vedea autocamionul Humvee la 
cincisprezece metri în faţă. Şoferul de schimb studia o hartă pe 
care o avea întinsă pe genunchi. Ţinea între dinţi o lanternă cu 
halogen, îngustă. 

— Ne apropiem de trecătoarea despre care ne-au spus, 
domnule sergent. 

— Cheamă-l pe Riley şi spune-i. Zi că abia îi vedem farurile din 
spate. 

— Am înţeles. 

— lisuse, de ce dracu' ne-au trimis pe drumul ăsta? 

— Au zis că o să fie liber, răspunse tânărul fruntaş. 

— Aşa sunt nenorociţii ăştia de meteorologi de la armată. 

Convoiul armatei transporta o încărcătură de arme şi muniţie 
de la un depozit aflat lângă localitatea Spokane, statul 
Washington, până la baza aeriană Mountain Home, în Utah. Ruta 
îi ducea prin Missoula, Montana, apoi spre sud, pe Şoseaua 
U.S.93, în Utah, spre Autostrada 84. Drumul din sudul Missoulei îi 
ducea prin Bitterroot Valley. Era străjuit la vest de înalții munţi 
Bitterroot, un hotar colţuros între Montana şi Idaho, ale căror 
piscuri de trei mii de metri priveau adesea la pereţi abrupți de 
granit. Spre est, râul Bitterroot mărginea drumul, iar dincolo de 
el se aflau vârfurile scânteietoare al munţilor Sapphire. O regiune 
muntoasă. 

Drumul şerpuia spre sud până la optzeci de kilometri de 
Missoula, unde forma un unghi drept spre est, pe o distanţă de 
lungimea unui teren de fotbal, apoi se întorcea iarăşi spre sud. 
Trecătoarea era cunoscută sub numele de Lost Trail Passt, o 
prăpastie veche, îngustă, în formă de V aflată între lanţurile 


8 Trecătoarea Urmei Pierdute (n. trad.). 


98 


muntoase Bitterroot şi Anaconda, descoperită în 1804 de către 
Lewis şi Clark, care căutau o cale de trecere spre nord-vest. Intr- 
o zi senină, valea ar fi fost doar o serpentină pitorească. Dar un 
front noros apăruse pe neaşteptate şi acum, în mijlocul ținutului 
nimănui, crivățul se năpustise peste ei. Intunericul ca de smoală 
al nopţii le redusese înaintarea la aproape patruzeci de kilometri 
pe oră. Călătoria, care ar fi trebuit să dureze opt ore, părea că va 
dura douăsprezece sau treisprezece - dacă nu vor face nici o 
oprire. 

— Jag Unu către Jag Doi, mă recepţionaţi? 

— Ce vrei? răsună o voce răguşită. 

— Peste vreo zece minute vom întâlni o curbă deosebit de 
periculoasă, spre stânga. M-am gândit că e bine să vă avertizez. 
In plus, abia vă vedem cu farurile. 

— Am înţeles. Vă voi urma când ajungem la curbă, zise vocea 
din staţia radio. Mergeţi constant cu patruzeci. 

— Am înţeles. Terminat. 

— Mai e vreun pic de cafea în termosul ăla, Martinez? întrebă 
sergentul. 

— Da, sigur. Fruntaşul desfăcu un termos mare, îl înclină lângă 
picior şi turnă cafea într-o cană. Ţine. 

— Mulţumesc. Fir-ar să fie, noaptea asta n-o să se sfârşească 
niciodată. 

Greşea amarnic. 


La vreo cinci kilometri în faţa convoiului, câteva figuri 
fantomatice se strecurau printre copaci şi luau poziţie în spatele 
stâncilor ce străjuiau Şoseaua 93, în locul în care şoseaua 
şerpuia prin trecătoare; spectre în haine albe de camuflaj, măşti 
albe de schi şi căşti albe, mişcându-se repede şi cu precizie. 
Vântul, învolburat printre munţii sinuoşi, se tânguia peste 
capetele lor. În valea cea îngustă era înfricoşător de linişte. 
Comandantul se afla pe partea de nord a trecătorii. Radioul se 
trezi parcă la viaţă. 

— Apaşul către muntean. 

— Recepţionat. 

— Zece minute. 

— Inţeles. 

— Nu există trafic spre nord sau sud. 

— Recepţionat. Terminat. 


99 


Îşi porni staţia de emisie-recepţie. 

— Detaşamentele, gata? 

— Gata, Unu. 

— Gata, Doi. 

— Gata, Trei. 

— Zece minute, zise comandantul. 

Inchise staţia şi i-o dădu unui bărbat de lângă el, apoi luă un 
pistol Eagle, de calibru 50, din toc şi îl încărcă. Auzi armele 
automate ţăcănind în întuneric. Aşteptă stoic, la fel de îngheţat 
ca şi vremea. 

Câteva minute mai târziu auzi convoiul, şerpuind şi huruind în 
jos, apropiindu-se de curba strânsă. Se ridică şi privi cu atenţie 
printre copaci, văzu farurile celor trei vehicule la câţiva metri 
depărtare. 

— La unu, lansatorii, şopti el în aparatul de emisie-receptie. 

Aşteptă până ce ultimul camion Humvee intră în trecătoare, 
apoi apăsă cu degetul mare pe butonul staţiei. 

— Trei, doi, unu... 

La unison, doi lansatori de rachete îşi uimiseră proiectilele în 
camionul din faţă şi în cel din spate. 

In cabină, sergentul şi fruntaşul rămăseseră împietriţi la 
vederea flăcării care venea în linie dreaptă, fluierând prin 
întuneric şi sfâşiind partea laterală a camionului Humvee din faţa 
lor. Acesta explodă, aruncându-şi şoferul, care căzu de-a 
berbeleacul, pe şosea. Ceilalţi trei militari erau sfâşiaţi de 
schijele metalice ale vehiculului distrus. In oglinda retrovizoare, 
sergentul văzu cum camionul din spate este şi el lovit în plin şi 
izbucneşte în flăcări. 

— lisuse Cristoase! ţipă şoferul cu jumătate de glas, apăsând 
frânele până la podea. 

Două spectre în alb apărură în întuneric şi săriră pe laturile 
cabinei. Sergentul se holba îngrozit la măştile albe de schi cu 
găurile lor obscene făcute în dreptul gurii, văzând pistoalele cu 
un moment înainte ca atacatorii să tragă prin ferestrele laterale. 
Fruntaşul căzu pe uşa din dreapta. Al doilea glonţ îi trecu prin 
craniu, împroşcând sângele pe fereastră. Primul glonţ îl nimeri pe 
sergent în gât. Respirația i se tăie şi un val de sânge roşu îi 
izbucni din gură. Al doilea glonţ îl lovi în ochiul drept. 

— Liber, ţipă unul dintre puşcaşi. 

Uşile fură deschise şi cele două cadavre fură târâte afară din 


100 


cabină, în timp ce primul ucigaş sări la volanul camionului uriaş. 

— Gata de drum, strigă el în aparatul de emisie recepţie. 

Comandantul ieşi pe şosea şi merse pe lângă ultimul Humvee, 
în timp ce oamenii lui trebăluiau în jur şi trăgeau în cei patru 
soldaţi răniţi sau morţi din vehiculul distrus. Işi controla ceasul 
din mers. Două minute. 

Excelent. 

Patru dintre soldaţii-fantomă stăteau în faţa primului Humvee 
şi trăgeau în oamenii deja ciopârţiţi, în timp ce altul stropea cu 
spumă, dintr-un stingător de incendiu, caroseria distrusă. Târâră 
repede victimele afară şi le aşezară pe marginea drumului. 

In spatele convoiului distrus, cadavrele militarilor erau şi ele 
scoase în afara drumului. 

Comandantul ajunse lângă portiera din partea şoferului. 

— Dă-i bătaie, zise el. 

Şoferul trecu în marşarier şi dădu în spate până la camionul în 
flăcări, îl scoase de pe drum şi plecă mai departe. 


În întuneric, comandantul auzi sunetele grave de-a lungul 
marginii drumului. 

Ziiiipppp. Ziiiippp... 

Cobori lângă şirul de soldaţi morţi, fiecare vârât în câte un sac 
verde pentru cadavre şi închis cu fermoar. 

Cu excepţia unuia. Unul dintre soldaţii fantomă privi în sus la 
şeful care se apropia. 

— N-a murit încă, domnule. 

Comandantul se aplecă şi trase un singur glonţ în fruntea 
muribundului. 

— Inchide fermoarul, ordonă el. 

Trei Jeep-uri ocoleau colţul sudic al trecătorii şi-i adunau pe 
soldaţii fantomă. Comandantul sări ultimul într-un Jeep. Se uită la 
ceas. Patru minute. Perfect. Luă un mic transmiţător radio din 
buzunar, apăsă pe butonul de „Pregătire”, apoi pe butonul „Foc”. 

In spatele lui, sus, pe vârful stâncilor, o sută de grame de 
dinamită C-4 explodă despicând o parte a stâncii. Zăpada de 
deasupra ei porni în cascadă în jos, ducând cu ea copaci şi 
pietre. Rostogolindu-se în noapte, mica avalanşă căzu pe partea 
de nord a trecătorii şi blocă şoseaua. 

Ultimul Jeep ieşea prin partea de sud a trecătorii. 


101 


Comandantul detonă o a două încărcătură. Era de două ori mai 
zgomotoasă decât primă, producând alunecări de teren pe 
ambele părţi ale drumului. 

Şeful îşi verifică din nou cadranul luminos al ceasului. 

Cinci minute. 

Hoţii dispărură în vârtejul de zăpadă. 


102 


6 


13 IANUARIE, 4:35 A.M., ESI 


Imediat ce sună telefonul, Marge Castaigne se trezi de-a 
binelea. Noptiera era aranjată cu grijă. Veioza de noapte, cu 
butonul de la bază uşor de atins şi de apăsat, un ceas electronic 
digital, aşa că putea să ştie imediat ce oră este, un telefon sigur, 
portabil, conectat direct la Casa Albă. Nici nu începu să sune 
bine, că ea ridică repede receptorul, uitându-se la ceasul de 
culoare verde, în timp ce răspundea. Era 4:36 A.M. Nu era de 
bine. 

— Aici Castaigne. 

— Doamnă general Castaigne, sunt Claude Hooker. 
Preşedintele ar dori o întrevedere cât mai curând posibil. Cât de 
repede puteți veni aici? 

— İn douăzeci de minute. Ce s-a întâmplat, Claude? 

— Nu ştiu, dar este foarte nervos. Are privirea aceea în ochi. 

— Hm. 

— Limuzina este în drum spre dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

Castaigne era foarte meticuloasă. Totul era pregătit înainte de 
culcare, în caz că telefonul roşu ar fi sunat, aşa cum se întâmpla 
deseori. Hainele erau deja pregătite, servieta la fel, cafetiera 
gata de pornit. Aruncă pe ea un halat, fugi în bucătărie, porni 
filtrul şi apoi făcu rapid un duş. 

Ar putea fi orice. A murit cineva. Un membru al cabinetului 
poate. Sau un judecător de la Curtea Supremă. Nu. Asta nu l-ar fi 
făcut pe el nervos. Era supărat, deci era un fel de criză. La 
dracu”, va afla cât de curând. 

Se îmbrăcă repede, puse o linguriţă rasă de zahăr într-o 
ceaşcă din plastic cu cafea, luă o înghiţitură, apoi se duse în 
dormitor, luă pistolul Glock de 9 mm din tocul ataşat sub tăblia 
noptierei şi îl puse în poşetă. Făcuse duş, se îmbrăcase şi ieşea 
pe uşă în numai nouă minute. Limuzina aştepta. Zece minute 
făcea până la Casa Albă. 


Lovit de vânt, elicopterul huruia spre Bitterroot Valley la 
103 


treizeci de metri deasupra râului, luminând drumul cu fasciculele 
puternice ale farurilor. Pilotul elicopterului se aplecă în faţă, 
chinuindu-se să vadă prin parbriz. Era un bărbat morocănos, 
voinic, cu mâinile aspre şi o barbă stufoasă. 

— Aveţi mare curaj, domnule Hardistan, zise el. Orice s-a 
întâmplat acolo jos, la Lost Trail, n-o să fugă, cel puţin până când 
nu se mai îmbunătăţeşte vremea. 

William Hardistan, directorul executiv al Biroului Federal de 
Investigaţii şi al doilea om ca importanţă din Birou, era îmbrăcat 
cu o haină groasă de iarnă, pe care i-o împrumutase unul dintre 
agenţii din Butte şi nu zicea nimic. Ochii lui priveau ţintă înainte, 
urmărind cursul râului de dedesubtul lor. 

Pilotul ridică brusc aparatul la aproape şaizeci de metri. Nu 
mai vedeau râul din cauza vârtejurilor de zăpadă, iar farurile 
erau înghiţite de întuneric. Hardistan înţepeni şi se mişcă 
neliniştit în scaun. 

— Nu vă enervaţi, trecem peste Sula. E doar o răspântie, dar 
au o biserică mare. Ar fi păcat să sfârşiţi atârnat de o clopotniţă. 

— Apreciez asta, spuse Hardistan cu o voce groasa, gravă, 
fără vreo urmă de nervozitate. 

— Faceţi des asemenea lucruri? 

— Nu şi dacă le pot evita. Dar tu? 

Pilotul râse. 

— Numai când nu am altceva mai bun de făcut. 

Hardistan privea sătucul alunecând sub ei. Erau câteva lumini 
aprinse în case, în rest, oraşul era întunecat. 

— In zece minute suntem acolo. 

— Asta chiar e o veste buna, nu pentru că nu mi-ar plăcea 
cum zbori, Sid. 

Hardistan nu cunoştea celălalt nume al pilotului. Fusese 
prezentat cu numele de Sid şi asta rămăsese singura prezentare. 
Pilotul nu ştia că pasagerul sau era numărul doi din FBI, un 
veteran care stătuse în umbră şi reuşise să înfrunte regimul 
Hoover, scandalurile Waco, Ruby Ridge, Oklahoma City şi pe cele 
din laboratoarele FBl-ului şi se ridicase mereu deasupra tuturor. 

Hardistan crezu că vede în faţa lor lumini reflectându-se în 
zăpadă. g 

— Ce sunt acelea? Intreba el. 

— Oamenii dumitale au cumva lanterne de căutare, acolo jos? 

— Probabil. Au adus o maşină de serviciu din Missoula. Are de 


104 


toate în ea, o saună îi mai lipseşte. 

— A, o saună, uite o idee bună. Un minut mai târziu, pilotul 
zise: Da, se pare că au instalat câteva reflectoare de zece mii de 
waţi. O să fie uşor. 

Manevră elicopterul pe deasupra luminilor şi se uită după fire, 
apoi cobori printre doi stâlpi de curent electric. Se aşeză uşor pe 
pământul îngheţat. La cincisprezece metri distanţă, în ceaţă, 
luminile reflectate de zăpadă scoteau la iveală stâncile, copacii, 
noroiul şi molozul care blocau intrarea în trecătoarea Lost Trail. 

— Ce s-a întâmplat, a fost o alunecare de teren? întreba Sid, în 
timp ce Hardistan îşi desfăcea centura de siguranţă. 

— Aşa se pare. 

— FBI a început să investigheze avalanşele acum? întrebă 
pilotul, zâmbind. 

Hardistan schiţă un zâmbet: 

— Chiar aşa. Mulţumesc, Sid. Dacă mai am nevoie de un pilot 
bun, o să te chem. 

— Elogiu de la Cezar, spuse pilotul, strângându-i mâna lui 
Hardistan. 

Directorul adjunct sări din elicopter şi alergă, aplecându-se, pe 
sub vârtejul făcut de elice. Geoff Isaac veni în întâmpinarea lui 
Hardistan. Isaac era agentul de serviciu al Biroului din Missoula 
şi, la douăzeci şi nouă de ani, era cel mai tânăr agent din FBI. 

— Domnule Hardistan, zise el, strângând mâna înmănuşată a 
bărbatului mai în vârstă. 

— Hei, Geoff. Nu-mi vine să cred că ai condus duba aceea 
până aici pe o asemenea vreme. 

— Mie nu-mi vine să cred că aţi zburat până aici într-un 
elicopter, strigă Isaac, încercând să acopere zgomotul 
elicopterului care decola. Haideţi să intrăm în maşină, e puţin 
mai cald decât aici, afară. 

Rulota era un laborator mobil, decorat cu un arsenal de 
echipament electronic, o antenă satelit pentru reportaje vizuale, 
două paturi şi o chicinetă. Un generator de mare putere huruia 
afară. Vântul lovea marea maşină de croazieră, furişându-se pe 
la ferestre şi uşi, strecurându-se prin sistemul de încălzire. 

Isaac întinsese două harţi pe masă. li explică repede lui 
Hardistan unde se aflau şi ce capricii avusese vremea. Apoi îi 
dădu şefului un scurt raport despre ambuscadă, în timp ce 
acesta îşi lua notițe, stenografiind de zor. 


105 


— A fost totul planificat strălucit. Au prins convoiul în cursă 
aici, în trecătoare, au scăpat de maşina din faţă şi de cea din 
spate, i-au omorât pe toţi cei zece oameni din convoi, au pus 
explozibil în ambele capete ale trecătorii şi au provocat alunecări 
de teren care au blocat ambele intrări. Prin întuneric, prin viscol, 
au intrat şi au ieşit în numai cinci minute. 

— De unde ştii asta? întrebă Hardistan. 

Isaac se duse la un magnetofon. 

— Ascultaţi aici. Numele tipului este Norman Shields. Este 
vânător, pescar şi radio-amator, trăieşte undeva, acolo sus... 
arătă cu mâna spre munţi... şi a auzit atacul. Toate liniile 
telefonice de pe aici sunt moarte, aşa că a luat legătura prin 
radio cu un amic de-al lui din - atenţie - Maine. Amicul lui l-a pus 
pe microfon, a chemat Missoula, apoi au luat legătura cu noi. 

— Miracolul comunicaţiilor moderne. 

Isaac porni magnetofonul, iar Hardistan ascultă cu atenţie. 

— Domnule Shields, sunt Geoff Isaac, agentul de serviciu din 
Missoula. 

— Da, domnule, eu sunt Norman Shields. 

— Am înţeles că aţi auzit nişte zgomote aseară. 

— Aşa este. M-am dus la culcare pe la ora zece, nu aveam nici 
telefon, nici curent electric, s-au oprit pe la ora şapte şi m-am 
trezit brusc când am auzit exploziile. Primul lucru pe care l-am 
făcut a fost să mă uit la ceas, era 10:27. Apoi am auzit două 
explozii, una după alta, cam aşa: Bum-bum. Pe urma ceva ca 
nişte artificii, apoi iar bum! O bubuitură mare şi, după vreo 
treizeci de secunde, încă două şi mai asurzitoare. Asta-i tot. Totul 
s-a terminat la 10:32. 

— Aţi auzit zgomotul unor maşini grele după a doua explozie? 

— N-am auzit altceva, decât ce v-am spus. Vântul era să mă 
arunce de pe munte, am avut noroc că am auzit ceva. Am socotit 
că s-a auzit dinspre nord-vest, probabil de la trei-patru kilometri 
depărtare. Vreau să spun că nu părea să fie în curtea din spate 
sau ceva de felul ăsta. M-am sculat şi am deschis fereastra, ca să 
ascult mai bine. 

— Sunteţi sigur în privinţa orei? 

— In fiecare duminică îmi potrivesc ceasul după semnalul 
Greenwich de la radioul public. 

Isaac închise magnetofonul. 

— Avem un martor care doar a auzit, zise Hardistan. 


106 


— A cronometrat timpul. Cinci minute, domnule. Avem de-a 
face cu adevăraţi profesionişti. Hardistan încuviinţă din cap. Am 
luat cinci oameni cu mine, continuă Isaac. Am fost la locul faptei, 
am filmat şi am făcut fotografii cu Polaroidul, dar echipamentul 
îngheaţă şi nu poţi sta prea mult afară. In două ore întregul loc 
se va afla sub zece centimetri de zăpadă. 

— Vă dispărea orice dovadă fizică. 

— Mi-e teamă că da. Incercăm să catalogăm ceea ce este. Nici 
unul dintre camioane nu mai valorează doi bani. O mulţime de 
fiare. Ce a mai rămas din cele două Humvee. Isaac se duse la 
uşă. Vreau să vă arăt ceva acolo, afară. N-o să vă vină să credeţi. 


Gardianul în uniformă, de la poarta Casei Albe - care făcea 
parte din Serviciul Secret - salută când văzu cine stătea pe 
bancheta din spate a limuzinei. 

— Bună dimineaţa, doamnă general, zise el, permiţând 
accesul limuzinei. 

— Bună dimineaţa, Chet. 

Limuzina se opri la intrarea aripii de vest a Casei Albe, iar 
agentul FBI sări din maşină şi deschise portiera. Procurorul 
general se aplecă, turnă înapoi cafeaua care mai era în ceaşcă, 
luă un şerveţel dintr-o cutie aflată în spate, îl îndesă în ceaşcă şi 
puse ceaşca pe podea, în partea din spate a limuzinei. Garda de 
la uşă îi urmărea ritualul cu cafeaua, familiar deja şi se uita la ea 
în timp ce se apropia de el. Era o femeie frumoasă, de vreun 
metru şaptezeci, cu păr castaniu-închis şi ochi căprui, îmbrăcată 
elegant, într-un costum gri de lână şi o eşarfă bleumarin în jurul 
gâtului. Fără palton. Luă poziţia de drepţi când ea se apropie de 
postul lui. 

— Bună dimineaţa, doamnă, zise el. 

— Bună, Ed, zise ea, fluturându-şi legitimaţia spre el. Cine a 
mai venit? 

— Sunteţi prima, răspunse el, deschizându-i uşa. 

— Bun, zise ea şi făcu cu ochiul când intră în liftul pentru 
etajul întâi, unde o aştepta Hooker, fără să zâmbească, cu o 
expresie severă, ca întotdeauna. 

Consilierul pentru securitatea statului nu zâmbea niciodată. 
Era îmbrăcat într-un costum bleumarin, cămaşă albă şi o cravată 
roşu-închis. Ca de obicei, arăta de parcă era treaz de ore în şir. 

— Cafea şi produse de patiserie, zise el, conducând-o în Biroul 


107 


Oval. Trebuie să coboare imediat. 

— Nu poţi să-mi spui chiar nimic? întrebă ea. 

— Să nu-i stricăm surpriza preşedintelui. 

— Cine mai vine la petrecere? 

— De-ai casei. 

Dragul de Claude, Domnul ştie-tot-dar-nu-spune-nimic. 

— Eşti un adevărat izvor de informaţii în dimineaţa asta. 

Se duse la serviciul de cafea din argint, îşi turnă o ceaşcă de 
cafea, îşi alese un fursec şi se aşeză pe canapea. 

Lawrence Pennington dădu buzna pe uşă un minut mai târziu. 
Era un bărbat înalt, solid, foarte bronzat, cu părul încărunţit, tuns 
scurt, cu o faţă de vultur şi ochi căprui. Urmă subţire a unei 
cicatrice ce începea de deasupra sprâncenei drepte şi ţinea până 
la maxilar dădea un aer ameninţător frumuseţii sale aspre. Orice 
şcolar şi adult din ţară ştia că îşi căpătase rana într-o lupta corp- 
la-corp cu o gherilă din Vietcong, în Vietnam, o luptă care-i 
adusese o Stea de Argint şi o Inimă Purpurie. Măi ştiau că 
Pennington absolvise foarte onorabil Academia Militară West 
Point, fusese erou de război în Coreea şi Vietnam, fusese general 
la comanda în operaţiunea Furtună în Deșert, devenise cel mai 
bun militar şi se retrăsese din cariera militară cu cinci stele, 
pentru a deveni şef al Executivului. Preşedintele perfect: un erou 
de război foarte arătos. Acum, tot ce aveau de făcut era să-l 
menţină în funcţie. Pennington fusese ales de o majoritate 
covârşitoare din toată ţara, dar Congresul, gelos, dominat de 
adversarii săi politici, îi ridiculizase programele şi îi luase în râs 
lipsa de experienţă în colaborarea cu parlamentarii. Acum, la doi 
ani de la alegeri, era prins într-o bătălie mult mai mare decât 
fusese vreodată pe câmpul de luptă. 

Era îmbrăcat într-un echipament de jogging gri şi tenişi albi, 
avea maxilarele încordate şi o expresie îndârjită. 

A-ha, preşedintele nostru nu este prea fericit, gândi Castaigne, 
ridicându-se să-l salute. 

— Bună dimineaţă, domnule preşedinte, zise ea. 

— Doamnă general. Dădu din cap. Imi pare rău că te trezesc la 
ora aceasta. Scuză-mi ţinuta. Sper să pot alerga puţin după 
întrunirea noastră. Luă o cutie de Cocă Cola dietetică dintr-o 
frapieră mare, plină cu gheaţă, o deschise şi bău o înghiţitură. Ea 
ştia că era mai bine să nu-i pună marea întrebare. li va spune el 
când va fi pregătit. Personalul nu s-a trezit încă, zise el cu o voce 


108 


răguşită. Dar sunt sigur că ne vom descurca. Harry, Wayne şi 
Wendell vor sosi din clipă în clipă. 

Hooker, Simmons, Brodsky şi Harrison îşi zise ea. Securitatea 
Naţională, FBI, Departamentul pentru Interne, Armata şi 
procurorul general. Ei, grozav amestec. 

— Ce mai face Emilio? o întrebă preşedintele, forțându-se să 
zâmbească. i 

— Grozav, mulțumesc. Termină facultatea în iunie. Intre primii 
zece. Nu mă pot plânge. N 

— Oho, cred şi eu că nu, zise el, dând iute din cap. Intre primii 
zece la Drept, la Harvard. Cred că ţopăi de bucurie. 

— Intr-adevăr, zise ea. 

Se auzi un ciocănit în uşă şi Hooker îi lăsă să intre pe Harry 
Simmons, directorul FBI; pe Wayne Brodsky, de la Alcool, Tutun 
şi Arme de Foc; şi pe Wendell Greer, secretarul Departamentului 
de Interne. Mintea ei începu să facă asociaţii. Ce s-ar fi putut 
întâmpla ca să-i adune laolaltă pe procurorul general, pe cei 
patru bărbaţi şi pe preşedinte la ora cinci dimineaţa? Işi dădură 
„bună dimineaţa” şi se duseră la cafetieră. 

Toţi arătau aşa cum trebuia să arate, se gândi Castaigne. 
Simmons era înalt, avea un fizic de culturist, o faţă de bătăuş şi 
un vârtej în mijlocul frunţii, făcut de părul lui negru, care-i dădea 
o înfăţişare satanică. Lucrase ca şef al poliţiei din Detroit şi New 
York înainte să preia postul lui Robert Lewis, a cărui 
administraţie se sfârşise cu scandal. Brodsky era chel şi gras şi 
mergea ţanţoş. Urmase o carieră militară, ajungând cel mai 
puternic om de la Ministerul Apărării, care acum se lupta din 
răsputeri să nu fie înrolat în FBI. Aveau o singură trăsătură 
comună - ochi puternici, aroganţi - ai lui Simmons adânciţi în 
orbite, iar ai lui Brodsky acoperiţi de pleoape cărnoase. Wen 
Greer nu avea nimic în comun cu nici unul din ei. Era un bărbat 
foarte înalt şi subţire, cu un zâmbet plăcut, ochi senzuali şi păr 
blond. Părul îi dădea înfăţişarea de surfer, ceea ce şi fusese în 
adolescenţă, înainte să intre în Serviciul Forestier şi să 
muncească timp de doisprezece ani în Munţii Stâncoși. Bunica lui 
pe linie maternă fusese o indiancă din tribul Cherokee. Greer era 
prima persoană cu sânge de piele-roşie care lucra în postul de 
secretar de interne, lucru ironic, având în vedere faptul că pieile 
roşii stăpâniseră odată totteritoriul Statelor Unite. 

Hooker, înalt, stoic, fost puşcaş marin, fost membru al CIA, 


109 


îmbrăţişa paranoia aşa cum alţii ar face-o cu o iubită, cu ochii 
permanent îngustaţi în două fante, din cauza anilor întregi de 
suspiciuni despre orice. Era un om lipsit de emoţii, ale cărui buze 
abia se mişcau când vorbea, un consilier al Securităţii Naţionale 
perfect. Hooker era o enigmă. Zvonurile despre faptele 
întunecate din Vietnam şi Nicaragua roiau în jurul lui ca albinele. 
Era confidentul preşedintelui, un fapt prin care-i stăpânea subtil 
pe ceilalţi. Hooker îşi servea preşedintele bine şi discret, iar 
Pennington învățase cu mulţi ani în urmă, când era ofiţer de 
armată, că nu trebuia neapărat să-i placă cineva, ca să-l 
respecte şi să-i exploateze talentul. 

Preşedintele o plăcea cu adevărat pe Margaret Castaigne, 
primul procuror general de origine portoricană din istorie, o fostă 
procuror federal dură şi apoi judecător federal în sudul statului 
Florida. 

Era, în general, văzută de presă ca fiind nu doar cel mai 
eficient membru al formidabilului cabinet al lui Pennington, ci şi, 
în termenii poziţiei ei, cel mai puternic şi de temut membru. Era 
în funcţie doar de şase luni, dar învățase repede că puterea ei se 
baza, în parte, pe alianţe. Hooker îşi vedea de treabă, dar nu 
puteai conta mereu pe el pentru ajutor. Simmons nu era un aliat. 
Era doar un animal politic, a cărui menire era să protejeze FBI şi 
să-i repare imaginea terfelită la Ruby Ridge, Waco şi în propriile-i 
laboratoare. Omul care conducea, de fapt, Biroul, se afla acum 
într-o rulotă, în mijlocul viscolului din munţii statului Montana. 
Castaigne era, de asemenea, foarte conştientă că Simmons nu o 
plăcea ca şefă a lui şi că, în secret, el făcea anticameră pe la 
prietenii din Congres pentru a fi ridicat într-o poziţie mai bună a 
acestui cabinet. 

Stăteau pe două canapele identice, faţă în faţă, între ei 
aflându-se o măsuţă de cafea. Preşedintele stătea la un capăt al 
mesei, într-un scaun rotativ, savurându-şi băutura. Hooker stătea 
deoparte, într-un scaun aflat lângă uşă, cu un computer laptop 
pe o măsuţă de lângă el, bătând uşor darabana cu degetele pe 
genunchi. 

— Am veşti tulburătoare, zise preşedintele cu o voce gravă. A 
avut loc un atac terorist asupra unui convoi al Armatei, în 
Montana. Zece oameni sunt morţi şi un camion uriaş, plin cu 
arme şi muniţie, a fost deturnat. 

Reacţia celor din cameră fu bolboroseala bruscă ce exprima 


110 


şocul la aflarea veştii. Întrebările începură să-l asalteze. Îşi ridică 
o mână. 

— După toate aparențele, atacul a avut loc ieri la ora 22:30, 
ora Munţilor Stâncoşi. Se uită la ceas. Acum vreo cinci ore. Cam 
asta e tot ce ştim, deocamdată. Avem totuşi un lucru bun. Billy 
Hardistan era în Butte pentru o prezentare. A luat un elicopter pe 
o vreme extrem de capricioasă şi este acum la faţa locului. 
Aştept veşti de la el în orice moment. Se făcu linişte, căci 
membrii cabinetului digerau ceea ce tocmai auziseră. Inainte ca 
vreunul dintre voi să spună ceva, zise Pennington, cred că putem 
presupune că acesta nu este un atac străin. Nu-mi pot imagina 
terorişti străini întinzând o capcană ca asta. 

— Toţi oamenii au fost ucişi? întrebă Marge. 

Pennington încuviinţă din cap. 

— Imi vine greu să cred că nişte americani ar face aşa ceva. 

— Ei, haide, doamnă general, zise Simmons. Cum e cu World 
Trade Center sau cu oraşul Oklahoma? 

— La Trade Center au fost străini. lar la Oklahoma câţiva 
nebuni din miliţie. De data aceasta, în mod evident, au fost 
implicaţi o mulţime de oameni. 

— O mână. Zece sau doisprezece, zise Pennington. Au avut de 
partea lor elementul surpriză - întunericul, o furtună. Zece 
oameni puteau face toată treaba cu uşurinţă şi foarte repede. 
Bing, bang, bum şi gata. Asalt de gherilă clasic. 

Telefonul roşu începu să sune şi Hooker aproape smulse 
receptorul. 

— Claude Hooker la telefon... Alo, domnule Hardistan, 
aşteptaţi puţin să vi-l dau pe domnul preşedinte, vă rog. 

Pennington luă receptorul. 

— Alo, Billy, îmi pare rău că eşti prins acolo, dar nu mă pot 
gândi la un om mai bun pentru scena crimei. Te trec pe difuzor. 

Apăsă pe un buton şi închise receptorul. Vocea lui Hardistan 
se auzi puternică şi clară: 

— Mulţumesc, domnule preşedinte, mi-e teamă că nu avem 
prea multe de făcut în momentul acesta. Incă mai ninge şi 
probabil că nu se va opri până spre mijlocul dimineţii. Este mai 
frig decât în inima unei vrăjitoare, iar acesta este cel mai 
întunecos loc pe care l-am văzut în viaţa mea. Vă descriam 
scena. 

— Perfect, spuse Pennington. Vorbea cu Hardistan, de parcă 


111 


acesta se afla în cameră cu ei: Deci ce ai pentru noi? 

— Domnule preşedinte, acesta a fost un atac plănuit cu foarte 
multă grijă. Au înlăturat zece oameni şi două vehicule, au furat 
un întreg echipament militar şi au închis ambele intrări ale 
trecătorii unde a avut loc atacul în numai cinci minute. Zăpada 
le-a fost de ajutor. Presupunerea mea este că au obţinut 
informaţii despre momentul de plecare al convoiului, ştiau unde 
se duce şi au repetat această operaţiune până la perfecţiune. 
Convoiul a plecat de la un arsenal de lângă Spokane seara 
trecută la ora 5 P.M. Destinația lui era baza aeriană Mountain 
Home, Idaho. In mod normal, o călătorie de cinci-şase ore. Au 
fost trei vehicule, două camioane Humvee, cu câte patru soldaţi 
fiecare şi un camion cu optsprezece roţi, încărcat cu arme şi 
muniţie, un şofer şi un şofer de schimb. Cele două Humvee 
încadrau camionul cel mare. 

— Ce dracu' făceau în locul acela uitat de Dumnezeu, în plin 
crivăţ? întrebă Pennington. 

— Este procedura standard ca atunci când este mutată o 
astfel de încărcătură să se conducă noaptea, când este foarte 
puţin trafic. Furtuna de zăpadă a venit pe neaşteptate, o 
schimbare bruscă a vremii. Deţin aici lista încărcăturii, transmisă 
prin fax colonelului Hooker şi domnului director, dar cred că 
merită menţionat că o parte a transportului consta din patru mii 
cinci sute de kilograme de explozibil C4 în pachete de câte două 
sute de grame. 

Pennington ştia ce putea face o cantitate de două sute de 
grame de C4. Această cantitate de explozibil moale, de plastic 
putea dobori un avion 747. Un kilogram, dispus strategic, putea 
spulbera un întreg complex en-gros. Era greu de fabricat şi 
extrem de scump pe piaţa neagră de armament. 

— Dumnezeule, zise Pennington. Pentru ce trimiteau C4 unei 
baze aeriene? 

— Incărcătura urma să fie transportată pe calea aerului la Fort 
Ord, domnule. Oricum, o curbă în călătoria lor îi ducea pe 
Şoseaua U.S. 93, la sud de Missoula, spre Idaho. Drumul este 
mărginit la vest de munţii Bitterroot. Foarte colţuroşi. Culmi de 
până la trei mii cinci sute de metri. De partea cealaltă a drumului 
este râul Bitterroot şi lanţul muntos Anaconda, de asemenea un 
teren foarte abrupt. La un moment dat, Şoseaua 93 face un 
unghi spre est cam vreo sută de metri, apoi se întoarce iarăşi 


112 


spre sud. Stânci foarte înalte pe ambele părţi ale şoselei. Este 
numită trecătoarea Lost Trail. Adecvată denumire. 

Avem un martor care a auzit totul şi spune că atacul a început 
la 10:27 şi zgomotul a încetat la 10:32. Cinci minute. Judecând 
după scena crimei şi spusele martorului, când convoiul a intrat în 
linia dreaptă de est, în maşina din faţă şi cea din spate s-a tras 
cu rachete incendiare. In acelaşi timp, o forţă de atac a sărit 
asupra cabinei camionului şi i-a omorât pe cei doi şoferi. Evident, 
au avut grijă să nu tragă nici un foc asupra transportului. Toţi cei 
opt soldaţi din maşinile însoţitoare au fost ucişi, mulţi dintre ei cu 
un glonţ în spatele urechii. Au fost provocate explozii la ambele 
capete ale trecătorii, ceea ce a creat mici avalanşe şi a blocat 
trecerea. Bănuiesc că uriaşul camion deturnat s-a dus spre sud. 
Dacă l-ar fi întors în spaţiul acela îngust, ca să se îndrepte din 
nou spre nord, ar fi fost dificil şi le-ar fi luat mult timp, iar 
descrierea martorului indică faptul că ieşirea spre sud a fost 
blocată ultima. Au fost puse două încărcături de explozibil. 

— Nu avem chiar nici o urmă, Bill? întrebă Simmons. 

— Nici una. Era aproape ora 11 când au fost raportate 
exploziile şi încă o oră până când a ajuns poliţia locală acolo. 
Forţele statale au ajuns la 12:30, iar Geoff Isaac, de la biroul 
nostru din Missoula a ajuns la faţa locului la ora 1:30, cu o dubiţă 
de serviciu complet echipată şi cu cinci agenţi speciali. 

Eu am ajuns aici la 2:30, cu un elicopter de la Butte. Până 
acum, organizatorii ambuscadei au un avans de aproape cinci 
ore. lar noi suntem ţinuţi în loc de viscol. Meteorologii spun că 
vremea se va însenina pe la mijlocul dimineţii, dar până atunci se 
vor aşeza mai mult de treizeci de centimetri de zăpadă peste 
întreaga zonă. Va fi imposibil să le luăm urma. Dacă sunt urme 
adânci, vor fi acoperite de zăpadă şi spălate când se va topi. 
Dovezile vor fi şi ele sever compromise, dacă există vreuna. 
Indivizii ăştia au fost foarte conştiincioşi. 

Aştept să vină agenţi din Butte, Missoula şi din sud, chiar de la 
Salt Lake. Armata mai trimite aici cincizeci de oameni. Am 
ordonat să se facă o cercetare masivă a zonei cu elicopterele de 
îndată ce va permite vremea, dar avem de-a face cu un teren 
muntos, văi adânci şi multă ceaţă joasă în unele zone. 

Oamenii noştri vor coordona căutarea de dovezi fizice şi vor 
vorbi cu localnicii cu ajutorul şerifului şi al oamenilor lui. El 
cunoaşte pe toată lumea din zonă. Ar mai fi ceva, domnule 


113 


preşedinte. 

— Da, Billy? 

— Au pus toate cele zece victime în saci pentru cadavre şi le- 
au aşezat pe marginea drumului, după modelul militar. 

— Dumnezeule! Preşedintele se înroşi la faţă. Işi strânse 
pumnii şi lovi cu ei braţele scaunului. Dumnezeu să-i 
pedepsească! 

— E şi mai rău, domnule. Credem că unul dintre militari era 
încă în viaţă. A fost împuşcat în frunte în timp ce zăcea în sacul 
de cadavre. Am recuperat glonţul de pe pământ, de sub capul 
său. Probabil un pistol Israeli Eagle, calibrul 50. Până acum, este 
singura probă adevărată pe care o avem. 

Pennington se ridică şi traversă încăperea spre biroul său. 

— Vreau părerea ta sinceră, Billy. Crezi că a fost o operaţiune 
a miliției? 

— Ei bine, în mod cert, a fost bine plănuită. O muncă de 
profesionist de pe front. lar felul în care au aşezat cadavrele ar 
putea însemna un fel de onor militar ciudat. 

— O mână de sălbatici. Un act de terorism împotriva 
cetăţenilor Statelor Unite, pur şi simplu. Imi miroase a Sanctuar. 
Cred că Engstrom, în sfârşit, a ieşit la lumină. A declarat război 
deschis Statelor Unite. 

— Da, domnule. 

— Eşti de acord? 

— Domnule, mă aflu în acest loc de treizeci de minute şi nu 
văd dincolo de şosea. Nu-mi place să fac presupuneri în acest 
moment. 

— Acesta a fost un raport remarcabil, în condiţii foarte dificile, 
Billy. Vei fi recompensat. Mulţumesc. O să mă ţii la curent? 

— Absolut, domnule. 

— Vreau să-i raportezi direct lui Claude Hooker. 

— Afirmativ, domnule. 

— Iţi mulţumesc. 

Hardistan încheie convorbirea şi se întoarse spre Isaac. 

— Punctul unu de pe listă, domnule Isaac: Găseşte nenorocitul 
ăla de camion. 

După convorbire, faţa preşedintelui rămăsese roşie de furie. 
Lovea cu pumnul în palma celeilalte mâini. 

— Ticălosul ăla de Engstrom, zise el. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar nu este puţin cam prematur... 


114 


zise Simmons. 

— Ai auzit ce-a spus Hardistan, mârâi Pennington, tăindu-i 
vorba. O operaţiune militară bine planificată şi chiar în grădina 
lui Engstrom. O ambuscadă organizată cu sânge rece, cu pierderi 
de vieţi omeneşti şi echipament militar american. Un afurisit de 
act terorist. Cine altcineva ar putea fi în spatele lui? 

— Miliția, evreii, neonaziştii. Ar putea fi oricare dintre ei. 

— Crezi că un grup de puşti plini de coşuri pe faţă, cu capetele 
rase, ar putea organiza o cascadorie ca asta? 

— Unii dintre ceilalţi ar putea. 

Pennington se întoarse lângă ceilalţi. 

— Gândiţi-vă la un lucru. Singura miliţie destul de apropiată ca 
să organizeze asta ar fi arienii din Utah. Ceilalţi ar fi trebuit să 
călătorească sute de kilometri pe un teren străin. Nu pare prea 
probabil. Şi ce să facă ei cu camionul? Drace, ce-ar putea să facă 
oricine cu acest tir uriaş? E greu să treacă neobservat. 

— Dacă au fost atât de deştepţi ca să dea lovitura asta, puteţi 
fi sigur că ştiau precis ce au de gând să facă cu el, zise Marge 
Castaigne. 

— Şi până la răsăritul soarelui, vor avea un avans de şase, 
şapte ore faţă de noi. Ascultaţi-mă, Engstrom o fi el un nebun 
religios, dar este şi un tactician strălucit. Imi miroase a fi mâna 
lui. 

— Am spus doar că trebuie să fim discreţi... 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Harry. N-am de gând să 
ţin o conferinţă de presă şi să acuz Sanctuarul. Dar acesta este 
primul punct pe agendă. Ne-a luat o veşnicie să atragem atenţia 
asupra faptului că Engstrom şi tovarăşii lui erau ameninţări reale. 
Acum va trebui să recuperăm timpul pierdut. 

— Nu vă înfierbântaţi, domnule preşedinte. Avem un dosar 
despre gruparea Sanctuarul Domnului care ar umple Muzeul 
Smithsonian şi nici măcar o dovadă care să-i acuze de ceva. 

— Scuzaţi-mă, domnule preşedinte, zise Margie Castaigne, aş 
vrea să fac o sugestie. 

— Chiar te rog. 

— De mai bine de un an ne tot învârtim în jurul generalului 
Engstrom şi al Sanctuarului, dar până acum n-am găsit nimic. 
Dacă sunteţi convinşi că sunt implicaţi în lucruri serioase - crimă, 
jaf, spălare de bani, crime împotriva guvernului - atunci aş vrea 
să aduc aici un procuror special, să formeze o echipă... şi să le 


115 


organizăm un caz RICO. 

— O, Doamne, zise Simmons, dând din cap. 

— Ce vrea să însemne asta? îl întrebă Pennington pe 
directorul Biroului. 

— Vreau să spun, ce ar putea să facă în plus un procuror 
special, faţă de ce am făcut noi deja? se lamentă Simmons. 

— Să se concentreze asupra problemei, zise Castaigne cu o 
voce fără expresie. Simmons se încruntă spre ea, dar nu zise 
nimic. Dacă avem aici vreun caz, o să aflăm, adăugă ea. 

— Se pare că ai deja pe cineva în minte pentru slujba asta, 
zise Hooker. 

Ea încuviinţă din cap. 

— E adevărat, am. 

— Şi cine e vrăjitorul ăsta al legii? întrebă Simmons cu 
sarcasm. 

— Martin Vail. 

— Cel care a furat cazul din Illinois de la Pete Riker? întrebă 
Hooker. 

— Când e vorba de un caz RICO, nimeni nu-l poate întrece. A 
obţinut cea mai bună judecată RICO din istorie. Nouăzeci de 
milioane. 

— E vorba de cazul Atlas-Western, nu-i aşa? zise preşedintele. 
l-a pus jos pe Tom Lacey şi pe, cum îl cheamă - cel de la Atlas... 

— Grossman, zise Simmons. 

— Exact, Grossman. Au luat amândoi pedepse serioase, nu-i 
aşa? zise Pennington, zâmbind. Nu mi-a plăcut niciodată nici unul 
din ei. 

— N-au contribuit nici cu o jumătate de cent la campania 
dumneavoastră, zise Hooker. 

— Poate că acesta este motivul. 

Incepură toţi să râdă. 

— Mă iertaţi, domnule preşedinte, Biroul este şi aşa destul de 
restrâns, îl imploră Simmons. Un caz RICO cere o participare 
foarte mare... 

— Sunt conştient de lucrul acesta, Harry. Dar mai ştiu că, dacă 
Sanctuarul - sau orice alt grup paramilitar - devine... periculos, 
va trebui să le dăm prioritate maximă. 

— Aşa vom face, domnule preşedinte. Îl am pe directorul 
adjunct la locul faptei... 

— Norocul, Harry, norocul, îi tăie vorba Pennington. Hardistan 


116 


s-a întâmplat să fie doar la o sută şaizeci de kilometri depărtare. 

Imbufnat, Simmons se aşeză la loc pe canapea şi începu să se 
uite fix la podea. 

Ca şi toate celelalte fiinţe umane, Pennington era un om cu 
defecte. Marele lui defect era că simţea lucrurile prea în 
adâncime, punea prea multă pasiune în prieteniile lui, în munca 
lui, în mânie, dragoste, război şi ură. Membrii cabinetului său îi 
recunoşteau furia ciudată, controlată, însă şi vulcanică. Putea 
încheia o discuţie doar cu o privire, prin felul cum îşi dregea 
vocea, sau printr-o tăcere împietrită. Intr-un moment putea face 
faţă unei calamităţi naturale de foarte mari proporţii cu un calm 
inuman, iar în următorul moment un simplu act de abuz sau 
răutate putea provoca o implozie. 

Acum era gata să explodeze doar gândindu-se la generalul 
Joshua Engstrom, la Sanctuarul Domnului şi la Mânia lui 
Dumnezeu. Nu se simţea obligat să explice personalului său de 
ce simţea această furie sau de ce ştia - ştia - ca Engstrom se afla 
în spatele ambuscadei din trecătoarea Lost Trail. 

In cameră se lăsă tăcerea. Pennington se duse la fereastră, 
uitându-se pe deasupra grădinii cu trandafiri şi gândindu-se la 
fiul şi nepotul său care exersau figuri de fotbal european pe 
gazon. 

Presupunând ca ar fi ei, gândi preşedintele, presupunând că ei 
ar fi întinşi acolo, în frig, în sacii de cadavre. Copii inocenți 
făcându-şi datoria. Aş suferi mai mult decât acum? Răspunsul 
era nu. Avu o scurtă amintire din Vietnam, când stătea în cameră 
lui din Saigon, scriind scrisori de condoleanţe părinţilor din ţară. 

— Acesta este un lucru personal, zise el. Se întoarse lângă 
ajutoarele sale. Înţeleg ce spune Marge. Organizezi o forţă de 
serviciu şi pui ca şef persoană potrivită, iar ei o să rezolve totul. 
Dacă acolo e buba, o vor scoate la iveală. 

— Lucrurile acestea durează ani întregi, zise supărat 
Simmons. Au fost necesari câţi, şase ani, ca să fie prins Gotti? 

— Doamnă general, cât timp i-a luat omului dumitale să-i 
doboare pe Lacey şi ăă... 

— Grossman, zise procurorul general. 

— Da. 

— Mai puţin de doi ani, răspunse Castaigne. 

— Şi ce va implica acest lucru? întrebă preşedintele. Vreau să 
spun, care este scopul acestui proiect? 


117 


— Va trebui să strângem dovezi pentru a demonstra 
colaborarea criminală dintre grupările care compun Sanctuarul. 

— Sunt biserici, zise Simmons. Asta amplifică problema. 

— Nu chiar, îl dezaprobă procurorul general. Construim cazul 
şi căutăm martori împotriva şefilor şi a subalternilor lor. Probabil 
generalul Engstrom, comandanții celor patru unităţi şi încă alţi 
câţiva, plus orice cetăţean sau instituţie - bănci, afaceri, posturi 
de radio, orice lucru folosit ca front pentru activitatea criminală 
care are legătură cu acuzaţii. Dacă aceste instituţii se întâmplă 
să fie biserici, asta este. O dată ce am început, lucrăm fără 
mănuşi. 

— Treaba asta o să coste o mulţime de bani, remarcă Brodsky. 

— O mulţime, zise Castaigne, încuviinţând din cap. Nici n-aş 
putea să ghicesc costul. O dată ce punem toate datele la un loc 
şi avem un caz va trebui să găsim un judecător federal, care să 
ne acorde mandate de acoperire, deoarece cele patru biserici 
sunt localizate în două state diferite. După ce am făcut şi acest 
lucru, putem începe acţiunea legală împotriva lor, le putem 
confisca proprietăţile, inclusiv armele, vehiculele, conturile 
bancare, orice a fost obţinut cu fonduri criminale. 

— Şi începe distracţia, zise Simmons. 

— Ce vrei să spui? întrebă Pennington. 

— Să-i aducem la tribunal. Nu se vor lăsa uşor şi procesul ar 
putea dura doi sau trei ani. 

— Eu voi fi părăsit cabinetul până atunci. 

— Domnule preşedinte, zise Hooker, veţi mai fi aici pentru 
încă cel puţin şase ani. 

Membrii cabinetului aprobară în unanimitate această remarcă. 

Brodsky zise: 

— Ar putea fi o lovitură pentru noi în relaţiile cu publicul dacă 
am demonstra că oamenii aceştia deturnează camioane, omoară 
oameni, jefuiesc bănci, spală bani. 

— Nu vom mai avea alt Waco sau Ruby Ridge, zise Pennington 
autoritar. Străbătu camera, cu paşi mari, se întoarse şi se opri în 
faţa canapelelor. Imi place ideea, generale. 

— Dacă vom avea un caz..., zise Simmons. A 

— Vom avea, zise Castaigne pe un ton sever, întrerupându-l. li 
vom dobori pe marii rechini, le vom lua toate jucăriile, îi vom 
scoate din afaceri, îi vom înfunda pe militari pentru câte 
douăzeci de ani fiecare şi îi vom amenda cu câteva milioane de 


118 


dolari. Asta va face cea mai mare impresie asupra publicului... şi 
asupra celorlalte grupări ale urii. 

— N-aş vrea să dam impresia că suntem împotriva tuturor 
milițiilor, zise preşedintele. Unele dintre ele sunt perfect legale. 

Wen Greer interveni. 

— Domnule preşedinte, am petrecut doisprezece ani în Munţii 
Stâncoşi, mare parte din ei în Montana. Sunt oameni minunati şi 
mă îndoiesc că l-ar simpatiza pe Engstrom şi mişcarea lui, dar au 
un simţ al corectitudinii înflăcărat şi mult bun-simţ. 

— Am reţinut, Wen. 

— Dacă sunt nevinovaţi, zise Castaigne, nu au nici un motiv de 
îngrijorare. 

— Generalul Engstrom ar putea fi o problemă, zise Simmons. A 
fost erou în trei războaie, decorat în Coreea când avea 
nouăsprezece ani, a ţinut piept la Chosen Reservoir. 

— Cine n-a ţinut? răbufni preşedintele. 

— Desigur, domnule, spuneam doar... 

— Ştiu ce spuneai, dar îţi spun că e doar un ticălos de băiat 
faimos ce propovăduieşte Biblia. Un învins. S-a făcut de râs şi s-a 
pensionat înainte de vreme. Acum vrea să fie chit, aruncând în 
aer întreaga ţară. 

— Are în jurul lui oameni chiar mai periculoşi decât el. 

— El este capul răutăţilor, zise preşedintele ferm. 

— Desigur, desigur. Voiam doar să spun, ştiţi, că încă mai are 
adepţi. N-am vrea să creăm un alt John Brown. 

— Am făcut-o deja, ripostă Brodsky. E un nebun de legat. 

— Dacă facem asta, zise Pennington, aş vrea să-i văd la 
judecată în optsprezece luni. Ar fi de mare folos pentru 
următoarele alegeri. 

— Ce ştim, de fapt, despre tipul ăsta, Vail? zise Hooker. 

Castaigne deschise servieta şi scoase un dosar. l-l înmână 
preşedintelui. 

— Acesta este un raport strict secret despre Vail şi echipa lui. 
Mai este şi o stenogramă a procesului din Illinois. Transcrierile 
ne-au fost trimise zilnic. 

Preşedintele era impresionat. 

— De când te gândeşti la asta, doamnă procuror general? 
întrebă el. 

— De când am început să vorbim prima dată despre Engstrom 
şi Sanctuar. Cam de un an. 


119 


Preşedintele o privi pe Castaigne. 

— Poate să pregătească un caz RICO într-un an şi jumătate? 

— Asta chiar nu ştiu. Va trebui să-l întreb. Apropo, nu l-am 
întâlnit niciodată. S-ar putea să ne refuze. Este un om foarte 
independent. 

— Ce face acum? 

— Nimic, răspunse ea. 

— Cât de repede poţi să iei legătura cu el? 

— Trebuie să ajung în Saint Louis în seara asta. Aş putea să 
zbor până la Chicago şi să am o discuţie cu el. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Astăzi este luni. Putem 
să-l invităm aici pentru o întâlnire, să zicem, miercuri dimineaţă? 

Expresia feţei ei nu se schimbă. 

— Da, domnule, dacă este interesat în afacerea asta, replică 
ea. 

Pennington zâmbi. 

— Dacă se dovedeşte dificil, spune-i că preşedintele vrea să-i 
ceară o favoare. 


120 


7 


13 IANUARIE, 4:46 A.M. CST 


Telefonul celular sună a doua oară până ce Vail se întoarse, cu 
un geamăt şi bâjbâi după el prin întuneric, căutând comutatorul 
electric. 

— Alo. 

Somnoros. 

— Domnul Vail? 

— Da? 

— Îmi cer scuze că vă trezesc la ora aceasta. Sunt Margaret 
Castaigne, procurorul general. 

El nu răspunse câteva secunde. Se ridică într-un cot şi aprinse 
lampa. Jane scoase un sunet şi se întoarse pe o parte, ferindu-se 
de lumină. Câinele nu se mişcă. 

Margaret Castaigne? 

Procurorul general? 

Al Statelor Unite? 

Nu. 

— Cine este, de fapt, la telefon? 

— Ştiu că nu este prea ortodox, domnule Vail. Dar eu chiar 
sunt Marge Castaigne. Dacă vreţi să verificaţi, puteţi lua numărul 
Casei Albe şi să-mi telefonati. 

— Aha... bine... O să vă sun eu, zise el şi închise imediat. 

Se ridică în capul oaselor în pat şi se frecă la ochi. Jane se 
întoarse la loc şi se uită la el printre pleoapele umflate de somn. 

— Cine era? întrebă ea morocănoasă. 

— Margaret Castaigne, zise el. 

Ochii ei se deschiseră brusc. 

— Acea Margaret Castaigne? 

— Aşa s-a recomandat. 

— Procurorul general? 

— Da, zise el. Obţinu numărul de la Informaţii şi, formându-l 
pe tastele telefonului celular, zise: Trebuie s-o sun la Casa Albă. 

— La Casa Albă? Martin, visezi? De ce te-ar suna pe tine 
procurorul general la ora asta? 

— O să-ţi spun într-un minut... Da, bună dimineaţa, aici Martin 


121 


Vail. Am primit instrucţiuni să sun... Mulţumesc... Acoperi 
microfonul cu mâna. Cred că este într-adevăr ea. Mi-a răspuns 
centrala Casei Albe şi ei... Alo, aici Martin Vail. 

— Imi plac oamenii prudenţi, domnule Vail, zise Marge 
Castaigne. 

— Ei bine, ştiţi, nu poţi fi niciodată prea prudent, nu-i aşa? 

Jane se uită la el printre gene, îşi dădu ochii peste cap, dădu 
negativ din cap şi-şi îngropă faţă în pernă. 

— Domnule Vail, voi ajunge în Chicago în aproximativ 
nouăzeci de minute. Mă întrebăm dacă aţi putea lua micul dejun 
cu mine? j 

— Micul dejun? In nouăzeci de minute? 

— Ştiu că termenul este prea scurt. Imi cer scuze. 

— Eu, hm, ştiţi, nu pot ajunge în oraş în nouăzeci de minute, 
doamnă Castaigne. 

— Da, ştiu. Am înţeles că aveţi un teren măre între cabană şi 
lac. Aş putea trimite un elicopter la dumneavoastră în, să zicem, 
o oră? 

— Aţi putea să-mi spuneţi despre ce este vorba? 

— Mai bine nu la telefon. Aveţi alte planuri? 

— Doamnă Castaigne, sunt în vacanţă. Singurul lucru pe care 
îl am de făcut înainte de prânz este să-mi duc câinele la 
plimbare. 

— Atunci e bine într-o oră? Aţi mai putea încă să vă plimbaţi 
puţin cu domnul Magoo. 

— Intr-adevăr. Mulţumesc, domnule. 

— Eu vă mulţumesc, domnule. Ne vedem cam în nouăzeci de 
minute. 

— Ei...? întrebă Venable. 

Vail coborî din pat şi-şi puse pe el halatul de baie. 

— Ea era, să ştii. 

— Martin, i-ai zis „domnule”. 

— Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. Aştepta o explicaţie. Ei? 

— Vom lua micul dejun în oraş. 

O luă spre camera de baie. 

— Când? 

— Intr-o oră şi jumătate. Trimite un elicopter să mă ia. 
Doamne, ce frig e aici. 

— Asta e o glumă? Intotdeauna e frig aici dimineaţa. Eu mereu 


122 


mă trezesc prima şi dau drumul la încălzire. 

— A, mulţumesc. 

— Marty? Vorbeşti serios? 

— Da, trebuie să fie vreo patruzeci de grade aici. 

— Mă refeream la procurorul general. 

— Mda. 

El se ridică, păşi peste câine, care dormea adânc pe podea 
lângă pat şi se duse la baie. Un moment mai târziu, băgă capul 
pe uşă şi arătă spre câine. 

— Asta e un câine ciobănesc alb, rasă pură, cu pedigree, ruda 
de departe a lupului, care este cel mai deştept animal pe patru 
picioare. Ai crede că telefonul ar trebui să-l trezească, să latre şi 
el o dată sau de două ori, nu? 

— De ce? Doar nu trebuie să răspundă el. 

— Nu m-am gândit la lucrul ăsta. 

Vail intră din nou în baie şi apoi îşi îţi încă o dată capul pe uşă. 

— Ştia cum îl cheamă. 

— Cine? 

— Procurorul general. Ştia numele lui Magoo. 

— Doar este procuror general, pentru numele lui Dumnezeu. 
FBl-ul lucrează pentru ea. 

— O, asta explică tot. Pe de altă parte, poate că este doar o 
glumă. Poate că mă voi trezi de tot şi mă voi îmbrăca, iar cea 
care m-a sunat adineauri mă va suna din nou la ora şase şi va 
zice ceva de genul: „Păcăleală de ziua Proştilor din lanuarie.” 

— Du-te şi fă un duş. 

— Corect. 


Ea stătea lângă fereastra bucătăriei, ţinând în mână o ceaşcă 
de cafea, privindu-l pe Vail şi pe Magoo jucându-se lângă lac. El 
nu avusese niciodată un câine şi fusese, evident, sceptic când ea 
i-l dăduse pe Magoo de ziua lui, un ghem de blană albă de vreo 
zece kilograme, cu ochi aurii şi nişte enorme urechi ascuţite. 
Acum, cei doi erau nedespărţiţi şi Vail sugerase să-i facă rost de 
o prietenă. Avea nouă luni şi vreo patruzeci şi cinci de kilograme 
şi încă era în creştere. Arăta ca o fantomă, tropăind printre 
copaci, urechile lui ascuţite mişcându-se în faţă şi în spate la 
fiecare sunet, cu nasul ridicat adulmecând aerul rece al dimineţii 
după mirosul de iepure sau de hermină. Îl auzi pe Vail fluierând, 
îl văzu pe Magoo întorcându-se brusc şi alergând lângă el şi 


123 


amândoi se îndreptară, peste crusta de gheaţă, spre casă. 

Vail admiră cabana, cum făcea de fiecare dată când venea 
dinspre lac. Era un hambar cu două etaje, pe care Jane şi un 
arhitect îl transformaseră într-o casă minunată. La primul etaj 
era un dormitor pentru oaspeţi, pe care nu-l folosise nimeni 
niciodată şi o sufragerie enormă care se înălța până la acoperişul 
ascuţit al bătrânului hambar. Avea două şemineuri, unul în 
camera de zi şi unul în colţul bucătăriei spaţioase. La etajul al 
doilea, era dormitorul lor şi baia lui Jane, pe o laterală a casei, iar 
biroul pe partea cealaltă. Camerele erau legate printr-un fel de 
pod peste partea din spate a sufrageriei. Vail îşi avea baia 
proprie lângă birou. 

— Ştii cât eşti de norocos? îi zise el lui Magoo, care tropăia pe 
lângă el, cu nasul mirosind pământul. Gândeşte-te puţin, ce 
afacere ai făcut. O căsuţă frumoasă lângă lac, un apartament 
grozav, cu vedere la lac, în oraş. O stăpână frumoasă şi bogată. 
Pe mine. Magoo se opri şi mirosi o gaură din zăpadă, apoi alergă 
mai departe. Până când Jane şi cu mine ne-am hotărât să locuim 
împreună, nu mă gândisem niciodată prea serios să am un câine 
sau o casă la ţară. Niciodată. Puteai să ajungi în vreo amărâtă de 
căsuţă, cu o curticică îngrădită, ştii. la gândeşte-te la asta. 
Magoo se uită în sus la el şi căscă. Ştii ce cred eu, amice? zise 
Vail, scoțând mici vârtejuri de abur din gură. Cred că ai nevoie de 
o prietenă. Orice bărbat are nevoie de puţină dragoste în viaţa 
lui. 

îşi scutură cizmele de zăpadă, înainte de a intra în bucătărie. 
Magoo se strecură în faţa lui şi se duse direct la vasul lui cu 
mâncare. Jane îi dădu lui Vail o ceaşcă de cafea. 

— Voi doi faceţi o pereche frumoasă. 

— Devine din ce în ce mai deştept. 

— Aşa te duci îmbrăcat? întrebă ea pe un ton firesc. 

— De ce nu? 

— lei micul dejun cu procurorul general al Statelor Unite. Nu 
crezi că un sacou şi o cravată ar fi mai potrivite decât o pereche 
de pantaloni din bumbac cu dungi, o cămaşă flanel şi o jachetă 
de aviator? 

— Probabil că vrea să-mi facă scandal, pentru că am furat 
cazul Grand County de la departamentul ei, zise el, sorbindu-şi 
cafeaua. De ce ar trebui să mă îmbrac frumos pentru atâta 
lucru? 


124 


— Sunt sigură că are lucruri mai importante pe agenda de 
lucru. 

— Nu ştiu prea multe lucruri despre ea. Nu a fost judecător în 
al doilea tur? 

— Ba da, dragă. Şi fost procuror federal, iar mai înainte, un 
demon în comunitatea apărătorilor - ca şi altcineva pe care-l 
cunosc bine. Voi doi aveţi multe lucruri în comun. 

— Singura dată când am lucrat pentru guvern a fost în armată 
şi n-a fost o experienţă prea plăcută. 

— E dură, Marty. Am auzit că trage şuturi peste tot pe Colina 
Capitoliului. Când a venit în funcţia asta, o mână de congresmeni 
decrepiţi a încercat s-o modeleze după ei, să o calce-n picioare, 
s-o înveţe cum să se poarte la Washington, orice dracu' 
înseamnă asta. De fapt, i-a modelat ea pe ei şi încă o face. Ştii ce 
s-a întâmplat cu soţul ei, nu-i aşa? 

— A murit, nu? 

— İşi apăra un coleg avocat într-un caz de spălare de bani, 
doar la două uşi depărtare de unde ea avea proces şi a căzut 
mort în timp ce interoga un martor. 

— Nu-i un mod rău de a muri. 

— Ei nu i-aş spune asta. 

— Sunt sigur că prăbuşirea soţului ei în tribunal nu va ieşi la 
iveală. 

— Erau o pereche pe cinste. Asprul judecător federal s-a 
căsătorit cu cel mai dur avocat. 

— Cum de ştii atât de multe lucruri despre ea? 

— Este cel mai bun avocat al ţării. Imi place să-mi cunosc 
concurenţa. 

— Ai de gând să intri în serviciul guvernului? 

— Voiam să spun că îmi place să văd cum se ridică o femeie la 
suprafaţă în capitală. Unii dintre ticăloşii ăia bătrâni din Congres 
nu suportă să vadă cum unul dintre prietenii lor intimi este 
depăşit, în special de către o... feme!e. 

Făcu semnul ghilimelelor cu degetele în aer când zise 
„femeie”. 

— ţi voi face o caracterizare în amănunt când mă voi întoarce, 
zise Vail. Apropo, tipul pe care îl apăra soţul ei când a murit a 
obţinut încheierea procesului datorită unei erori de procedură. A 
făcut un târg şi n-a executat nici măcar o zi. Unii oameni cred că 
domnul Castaigne a murit în sala de tribunal doar ca să câştige 


125 


procesul. Întotdeauna am apreciat un om care ar face orice ca să 
câştige. Desigur, faptul că a murit a fost un pic cam exagerat. Se 
apropie de ea şi o sărută. Hai să facem chiftele de vită şi ouă la 
prânz. Gătesc eu. 

— N-o să te întorci până la prânz. 

— De unde ştii? 

— Intuiţie feminină. 

— Bine, o să-i spun doamnei Castaigne că are un fan. 

— Şi nu i te adresa cu „Doamnă Castaigne”. 

— Atunci cum să-i zic? 

— Doamnă general, fireşte. Repede mai uiţi. 

— Nu mă simţeam niciodată în largul meu când oamenii îmi 
ziceau „generale”. Eu îmi închipui un general, ştii, stând pe 
bancheta din spate a unui jeep şi fluturând mâna spre oamenii 
pe care tocmai i-a eliberat. Patton, Eisenhower, Norman 
Furtunosul, ei, aceia erau generali. 

— Martin? 

— Da? 

— Zi-i „generale”. 

— Desigur. 

— Ai de gând să-ţi schimbi hainele? 

— Nu. 

Magoo auzi primul elicopterul bătând aerul cu elicele. Se duse 
la fereastra din sufragerie, se uită fix peste lac şi începu să 
mârâie. 

— Telefonul îi sună direct în ureche şi el doarme tun. Dar aude 
un elicopter de la cincisprezece kilometri depărtare. 

— Ţi-am spus de ce. El nu trebuie să vorbească la telefon. 

— Dar ce, are de gând să facă, să zboare cu elicopterul până 
în oraş? 

— Nu m-ar surprinde defel. 

Işi puse braţul în jurul ei şi privi cerul. 

— Despre ce naiba crezi că e vorba? zise el, cu jumătate de 
gură. 

Jane nu îi răspunse. Dar ştia în adâncul inimii că viaţa lor se va 
schimba. 

Radical. 


Lawrence Pennington stătea în picioare lângă masa de lucru, 
trecându-şi degetul peste lista de întâlniri din ziua aceea. 


126 


Secretara lui, Mildred Ewing, aştepta răbdătoare. 

— Ce e cu cafeaua cu delegaţia din Missouri de la şapte şi 
jumătate? 

— Este întreaga delegație a Congresului. Povestea cu 
veteranii? 

— A, da. La ce oră este? 

— La şapte şi douăzeci şi trei de minute, domnule preşedinte. 

— Sunt aici? Ea încuviinţă din cap. Lasă-mă cinci minute. 

— Da, domnule. 

Femeia se întoarse şi părăsi Biroul Oval, iar Hooker intră în 
cameră. 

— Aveţi un minut liber, domnule preşedinte? 

— Ce s-a întâmplat, Claude? 

Consilierul de securitate ocoli masa de lucru şi se opri în 
spatele ei. Se aplecă şi şopti la urechea preşedintelui. 
Intotdeauna şoptea când erau singuri, de teamă ca aparatele de 
înregistrat să nu îi prindă vorbele. 

— Acesta este un truc riscant, domnule general. Chestia asta 
RICO. 

— Cum aşa, Claude? zise preşedintele, fără să se întoarcă. 

— Dacă omul ăsta nu predă... 

— Totul este riscant în politică, colonele. 

— Dar dacă nu aduce cazul acesta în... 

— Nu-ţi face griji, Claude, asta este problema lui Marge 
Castaigne. 

— Dacă acum nu merge, ar putea exploda în următoarea 
campanie. 

Se întoarse cu faţa la Hooker. 

— Cunosc riscurile, zise el sec. 

— El nu este un jucător, domnule preşedinte. Vail ăsta e un 
adevărat ponei sălbatic. 

— O, da? zise preşedintele laconic. Să-ţi spun ceva, Claude. Nu 
sta în calea lui, dar fii cu ochii pe el. Dacă tot eşti atât de 
îngrijorat, domnul Vail va fi responsabilitatea ta. lar dacă este un 
ponei sălbatic, este poneiul tău. 


127 


CARTEA A DOUA 


PONEIUL SĂLBATIC 


Pentru cel ce-a avut parte de onoare, 
Dezonoarea este mai rea decât moartea. 


Bhagavad Gita 


128 


8 


Elicopterul se aşeză uşor într-un colţ îndepărtat al Aeroportului 
O'Hare. Un bărbat înalt, de culoare, care părea abia trecut de 
treizeci de ani, stătea în apropiere cu mâna băgată în jacheta 
tivită cu blană. Pe gulerul jachetei era o insignă. Vail sări jos şi, în 
timp ce alerga aplecat pe sub elice, bărbatul veni la el şi-i întinse 
mâna. 

— Domnul Vail? 

— Da. 

— Roger Nielson, FBI, zise el. Urmaţi-mă, vă rog. 

Deasupra lor, în turnul de control, un bărbat cerceta cerul prin 
binoclu. Işi îndreptă privirea spre elicopterul care tocmai 
aterizase şi-i urmări pe Nielson şi Vail care traversau pista spre 
un avion 737 alb, parcat într-un hangar. Avionul avea steagul 
SUA pictat pe coadă, iar pe lateral scria DEPARTAMENTUL DE 
JUSTIŢIE AL STATELOR UNITE. 

— Mă tem că trebuie să vă percheziţionez, domnule, se scuză 
Nielson. Vail îşi ridică mâinile lateral, iar mâinile lui Nielson 
verificară expert dacă are arme. Vă mulţumesc, domnule. 

II îndrumă pe Vail, în sus pe scări, unde un bărbat mai tânăr, 
mai scund, brunet, îmbrăcat într-un costum albastru, aştepta în 
capul scărilor. 

— Domnule Vail, sunt Paul Silverman, zise el, stewardul. Vă 
rog să intraţi. Procurorul general va veni imediat, a trebuit să 
răspundă la un telefon. 

Vail intră în avion. La stânga uşii se afla ceea ce părea a fio 
combinaţie între o sufragerie şi o cameră de conferinţe care se 
întindea pe toată lăţimea avionului. Zece fotolii, prinse de podea, 
înconjurau o masă de abanos. Un televizor cu diagonala de 
nouăzeci de centimetri era încastrat în peretele camerei, iar o 
uşă ducea către partea din faţă a avionului. La dreapta era ceva 
ce Vail presupuse a fi o cameră de zi. O canapea mare era lipită 
de peretele avionului, cu o măsuţă joasă separând-o de trei 
fotolii. Televizorul de şaptezeci de centimetri, construit în 
interiorul acestui perete, era dat pe canalul de ştiri WWN, dar 
sunetul era oprit. Pe măsuţă se afla o copie proaspătă a revistei 
USA Today. Ilmbinarea de culori din interiorului avionului, 


129 


mocheta cafenie şi mobila albastru regal peste tot - era plăcută 
şi odihnitoare. 

— Cafea, domnule? întrebă stewardul. 

— Mi-ar face o mare plăcere. 

— Trei linguriţe de zahăr şi una de frişcă, nu-i aşa? Vail îl privi 
surprins pe steward şi aprobă, dând din cap. Procurorul general 
şi-a permis să comande micul dejun. Pepene, ouă Benedict cu 
sote de legume şi pâine de secară prăjită. Vă convine, domnule? 

Vail dădea mereu din cap. Ştiau numele câinelui său, ştiau 
cum îi place cafeaua şi care e micul dejun preferat. Ce dracu' 
mai ştiau despre el? se întrebă el. 

— Faceţi-vă comod, domnule. 

— Mulţumesc, domnule Silverman. 

— Vă rog să-mi spuneţi Paul, domnule. 

Vail se aşeză într-unul dintre fotolii, iar stewardul îi aduse 
cafeaua într-o ceaşcă de porțelan Spode. Vail trase cu ochiul la 
televizor şi o recunoscu pe Valerie Azimour, reportera care 
încercase să-i ia un interviu în timpul procesului Atlas-Western. 
Era înfofolită într-o jachetă foarte groasă, cu blana glugii 
încadrându-i faţa, iar respiraţia i se transforma în aburi din cauza 
frigului. Stătea în întuneric, cu o faţă serioasă şi vorbea la 
microfon. Deoarece sunetul era închis, el nu-şi putu da seama 
unde se afla ea sau despre ce calamitate vorbea, aşa că îşi mută 
privirea asupra ziarelor şi citi repede titlurile. Un moment mai 
târziu, procurorul general intră în cameră. 

Margaret Castaigne era puţin mai scundă decât şi-o imaginase 
Vail, o femeie cochetă, cu ten brun, un păr foarte negru, care 
începuse să încărunţească şi ochii căprui-închis. 

Era arătoasă, nu frumoasă, o doamnă elegantă, de vreo 
cincizeci şi cinci de ani. Ea îi zâmbi, dar el îi văzu ochii reci, 
cântărindu-l. 

— Bună dimineaţa, domnule Vail, zise ea. 

— Bună dimineaţa, doamnă general, răspunse el. 

Avea o strângere de mână ca a unui docher. 

— Bine ai venit la AMOC. 

— AMOC? 

— Centrul de Operațiuni Mobile Aeropurtate. Să nu mă întrebi 
de unde vin acronimele acestea, probabil de la vreun student din 
Phi Beta Kappa, care n-are altceva de făcut decât să viseze 
noaptea şi să le compună. |ţi mulţumesc că te-ai trezit când abia 


130 


se crăpase de ziuă ca să mi te alături. Sper că merită călătoria. 

— Înainte să-mi iau vreun angajament, aştept să văd cum au 
ieşit ouăle Benedict. 

Ea începu să râdă şi dădu din cap. 

— Destul de cinstit. Vrei să vezi cum trăieşte Departamentul 
de Justiţie? 

— Depinde, zise el, zâmbind. Cât costă un tur? 

— Nimic. Femeia zâmbi şi arătă spre partea din faţă a 
avionului. Acolo, în faţă, este cabina de zbor, bucătăria şi sala de 
conferinţe care ţine loc şi de sufragerie. Aceasta este camera de 
zi, rezervată de obicei pentru conversații politicoase. lar acesta... 
îl conduse în următorul compartiment... este biroul meu. 

Era un compartiment simplu: o masă de lucru cu un scaun 
tapiţat în spatele ei şi două scaune aşezate cu faţa la ea. Pe 
masă nu se afla nimic altceva decât o fotografie cu doi bărbaţi 
tineri, a cărei ramă era ancorată de tăblie şi două telefoane, unul 
negru şi altul roşu. In perete se afla montat un monitor TV cu 
diagonala de nouăzeci de centimetri. 

— Fiii dumneavoastră? întrebă Vail, arătând spre fotografie. 

— Da. Cel mai tânăr, din stânga, este Emilio. Peste puţin timp 
va absolvi Dreptul la Harvard, cu menţiune. Arnie, cel din 
dreapta, este răzvrătitul familiei. Este arheolog. Acum este în 
Egipt, caută de zor mormântul lui Alexandru cel Mare sau cam 
aşa ceva. 

Vail zâmbi şi se uita prin micul birou. 

— Vă uitaţi destul de mult la televizor pe aici, nu? 

— Sunt toate interconectate, domnule Vail. Putem ţine o 
video-conferinţă cu aproape oricine din lume sau putem privi 
reportaje pe circuit închis despre diferite evenimente, în direct. 
Televizoarele sunt, de asemenea, legate şi la computerele de la 
ComOp?. Toate sunt codificate şi sigure, cu excepţia programelor 
prin cablu normale şi a canalelor TV. Deschise uşa spre 
următorul compartiment. Acesta este ComOp, inima şi sufletul 
AMOC-ului. 

Compartimentul lung şi întunecos, ca o celulă, era un adevărat 
bazar de echipament electronic: un sistem de computere video 
cu şase monitoare, o antenă satelit, telefon şi fax sigur, un 
telefon roşu de alarmă, direct cu Casa Albă, un monitor de 
supraveghere în direct, camere video digitale, casetofoane DSS, 


* Compartiment Operativ (n. trad.). 


131 


video direct cu AWACS şi un televizor cablu/reţea prin satelit cu 
un alt monitor de nouăzeci de centimetri. 

Castaigne îi descrise tot echipamentul, deşi părea puţin 
confuză în legătură cu ce era în jur. 

— Geniul meu în electronică s-a dus la poarta de îmbarcare să 
cumpere un ziar local. De fapt, eu cred că îi place să vadă fetele 
din aeroport. 

— Sunt fete în aeroport la ora aceasta? zise Vail sardonic. 

— Ei bine, dacă sunt, Jimmy le va găsi, răspunse ea. Aici, în 
spate, mai este o sală mai mică de conferinţe, cu un computer şi 
un televizor şi dormitorul comandantului navei. Comandant este 
un titlu cam pompos pentru cel care răspunde de avion. Avem un 
echipaj de opt oameni plus un echipaj de zbor format din patru 
oameni şi spaţiu pentru încă douăzeci. 

— lar eu plătesc taxe pentru asta? 

— Aţi fi surprins câte ore am petrecut în acest avion, zise ea, 
bătând puţin în retragere. De fapt, avem patru asemenea AMOC- 
uri. Sunt operative cea mai mare parte a timpului. 

— Nu mă plângeam, zise Vail. 

— Nici nu mi-am închipuit c-o faceţi, domnule Vail, murmură 
ea, întorcându-se în partea din faţă a avionului. 

Silverman îşi făcu apariţia şi anunţă că micul dejun era gata. 
Intrară în sufragerie, unde masa era aşezată cu serviciu de argint 
şi şerveţele de în. Tot confortul unei case. 

— Deci, aveţi întrebări? îl întrebă Castaigne, în timp ce se 
aşezau să mănânce. 

— Da, zise Vail. Cum se face că ştiţi cum îl cheamă pe câinele 
meu? 

Ea începu să râdă. 

— Mărturisesc că am făcut verificări personale despre 
dumneata - am citit toate articolele lui Jack Connerman, 
răspunse ea. Connerman pare să ştie mai multe lucruri despre 
dumneata decât oricine. Sunteţi prieteni? 

— Bem câteodată un pahar împreună. 

— Mai am şi o stenogramă a procesului de la Grand County. O 
consider un manual despre cazurile RICO. Strălucită treabă. 

— Mulţumesc. Am bănuit eu că m-aţi târât jos din pat ca să 
mă certaţi în legătură cu acest lucru. 

— De ce? Pentru că i-ai smuls cazul lui Peter Riker? 

— N-am furat nimic de la el, îi scăpase din mână. 


132 


— Era un caz federal, domnule Vail. 

— lar eu l-am făcut un caz de stat, doamnă general. 

— De ce nu-mi spui Marge? Toţi ceilalţi îmi spun aşa. 

— Bine, îmi poţi spune Martin sau Marty, sau..., Vail făcu o 
pauză şi zâmbi..., cum îmi spune Riker. 

Ea îi întoarse zâmbetul. 

— Nu într-o conversaţie politicoasă. 

— Aa, deci asta facem acum, o conversaţie politicoasă? 

— Aşa sper. 

— Bine. Atunci îţi pot spune în mod politicos că n-am furat 
nimic de la Peter Riker. El a aşteptat prea mult. li lipsea veriga. 

— Veriga? _ 

— Ştii cât de complicat e un caz RICO. In cele din urmă, 
trebuie să găseşti veriga, ceva sau pe cineva care să poată lega 
toate acele cazuri la un loc. Eu am avut noroc, am avut veriga, el 
n-a avut-o niciodată. Din cauza asta clocea cazul. 

— Ai fost norocos? 

— Am zis că am avut noroc, generale, nu că am fost norocos. 
Norocul nu câştigă procesele, dar puţin noroc ajută întotdeauna. 
Se opri un moment şi întrebă: Ai obţinut meniul pentru micul 
dejun tot de la Connerman? 

— Mi-a spus despre masa ta favorită. Şi mi-a mai spus că eşti 
un alergător căruia îi place riscul, că-ţi place să-ţi încerci şansele. 

— Ei bine, Connerman nu ştie chiar totul. In momentul de faţă, 
sunt sigur că nu ştie trei lucruri. 

— O, da? Care sunt acelea? 

— Nu ştie că eşti o atât de mare admiratoare a lui, nu ştie că 
sunt aici şi nu ştie de ce. 

Ea râse. 

— Punct lovit. 

— O să ajungem vreodată la subiect? 

— Poate voiam să împart pâinea cu tipul care i-a doborât pe 
Tom Lacey şi pe Harold Grossman. 

Vail chicoti. 

— Da, sigur. lar eu am venit să gust faimosul sos olandez al lui 
Paul. 

Ea îşi şterse buzele cu şerveţelul şi, aproape cu indiferenţă, 
zise: 

— Preşedintele vrea să-ţi ceară o favoare. 

Spatele lui Vail înţepeni. Se aşeză mai bine pe scaun şi puse 


133 


furculiţa pe masă. O fixă cu privirea câteva secunde. 

— ţi joci atuul întotdeauna mai devreme, nu-i aşa? zise el într- 
un târziu. 

— Câteodată. 

— Asta chiar a fost bună. 

— Ştiu. 

— O să ne jucăm de-a „douăzeci de întrebări”? 

— Nu, zise ea, râzând. Credeam că voi termina micul dejun 
înainte să devenim serioşi. 

— Deci ne facem şi serioşi? îşi puse furculita deoparte. Micul 
dejun a fost delicios, iar sosul olandez incomparabil. Acum, ce-ai 
de gând? 

li plăcea Vail. Recunoştea aroganţa şi obrăznicia despre care 
auzise, dar era relaxat şi avea un jucăuş simţ al umorului şi, aşa 
cum îi spusese şi Connerman, era dezarmant de direct. 

— Ce ştii despre mişcările milițiilor paramilitare din aceasta 
ţară? întrebă ea. 

El se gândi un minut, apoi ridică din umeri. 

— Ceea ce am citit în ziare, nu prea mult. Am urmărit cazurile 
Waco şi Oklahoma City. O mână de punkişti neonazişti şi fanatici 
religioşi. Am avut întotdeauna nebuni din ăştia în societatea 
noastră. 

— li consideri periculoşi? 

— Nu-i iau în seama deloc. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, zise ea. Se ridică, iar Vail o urmă 
înapoi la ComOp. Un moment mai târziu intră şi expertul în 
electronică. Martin, acesta este Jim Hines. Domnul Vail, Jimmy. 

— Bună, domnule Vail, zise el şi îşi ocupă locul în faţa consolei 
întinse. Hines era viguros, cu un corp evident modelat în sala de 
gimnastică. Avea păr roşu ca flacăra, piele palidă şi pistrui care 
se asortau cu ea, precum şi un zâmbet răutăcios. Ar fi putut fi 
luat drept un adolescent. Vail îi aprecie vârsta cam pe la 
douăzeci şi şapte de ani. 

— S-ar putea să primim o ştire în direct de la Hardistan, zise 
Hines. Recepţia nu este încă prea bună, dar se lucrează la ea. 

— Bun. Arată-ne dosarul H în timp ce aşteptăm, zise 
Castaigne. A 

— Desigur. Inchise dosarul la care lucra şi aprinse ecranul 
principal al computerului. Ce nivel? întrebă el. 

— Alfa, zise ea. Să-i arătam domnului Vail cum operează. 


134 


Hines mută cursorul peste o imagine şi apăru imediat un ecran 
alb urmat instantaneu de cuvintele: „CONTROL DE SIGURANȚA: 
VOCE, IMAGINI, VIZUAL.” 

Castaigne îşi puse palma pe un mic panou, cu degetele 
desfăcute, privi drept înainte şi zise: 

— Margaret Castaigne, procuror general. 

Toate cele trei căsuțe se făcură verzi aproape instantaneu. 

„ACCES PERMIS. NUME DE COD?” 

Hines scrise numele de cod al lui Castaigne care apăru pe 
ecran sub formă de şase steluțe. Ecranul se clarifică repede şi 
apărură cuvintele „PRIDAX ALFA, DOSAR?” El bătu „GRUPARI 
EXTREMISTE/LISTA” şi apăru o alta listă. 

— Avem o mulţime de verificări de siguranţă în sistemul 
public, zise specialistul în electronică. Arătă spre panoul de 
monitoare şi aparate de înregistrat din faţa lui. Avem o cameră 
video digitală de mărimea unei palme, chiar acolo. Aceasta 
trimite semnalul vizual la forţele de securitate în acelaşi timp în 
care vocea şi amprentele ajung în reţea. Dacă nu se verifică 
electronic, accesul la computer este interzis. 

— la un loc, Martin, zise Castaigne. O să-ţi arăt o prezentare 
scurtă a grupărilor extremiste din Statele Unite. 

Ecranul se umplu cu o hartă extrem de complexa care trasa, 
printr-un labirint de linii intersectate, apariţia unor grupări 
extremiste din New England şi Tennessee până în prezent. 
Numele proprii erau în cercuri, organizaţiile în dreptunghiuri. 
Arăta ca o hartă moleculară, cu fiecare nume explodând în alte 
nume şi grupuri. In timp ce Castaigne vorbea, Hines mută 
cursorul pe hartă, urmărind desfăşurarea grupărilor extremiste în 
SUA. 

În timp ce ea descria începuturile Ku-Klux-Klan-ului în Pulaski, 
Tennessee, în 1866, care ajunsese să cuprindă o jumătate de 
milion de membri în patru ani, pe ecran apăreau fotografii şi 
clipuri video. Erau imagini întunecate şi supărătoare din trecut: 
figuri cu glugi pe cap, salutând o cruce în flăcări; un om 
spânzurat de o creangă de copac, în timp ce o mulţime de 
bărbaţi, unii dintre ei aproape copii, era adunată sub el, zâmbind 
către aparat; un cadavru ars, cu braţele înţepenite în moarte 
într-o postură de rugăciune; o biserică arzând în flăcări, în timp 
ce enoriaşii negri se holbau muţi şi înfricoşaţi la aparat. 

— Apoi, în anii 1920, o ameninţare şi mai mare a venit din 


135 


New England, continuă Castaigne. Biserica Unităţii Creştine, un 
grup de supremație albă care a afirmat că anglo-saxonii albi erau 
adevărații israeliți şi poporul ales al Domnului, în timp ce evreii, 
negrii şi alţii de alte rase albe erau „la nivel spiritual egali cu 
animalele şi nu aveau suflet”. Acesta este un citat direct. Şi-au 
găsit repede perechea în Klan şi „Imperiul Invizibil” s-a trezit, mai 
periculos decât oricând şi numai în sudul ţării... 

Acum fotografiile şi imaginile din film erau şi mai 
cutremurătoare. Nu mai erau imagini ale istoriei, ci evenimente 
curente. Era un film făcut la moartea lui Gordon Kahl, maniacul 
care era membru al miliției, care purta un laţ mic, de argint, de 
spânzurătoare, pe guler. Kahl omorâse doi şerifi ai SUA şi rănise 
alţi doi, începând o vânătoare de oameni care se încheiase cu 
Kahl rănit foarte grav, ţipând un amestec de fraze biblice şi 
obscenităţi şi trăgând cu puşca sa mini-14 din interiorul casei de 
fermă arzând în flăcări, din Ozarks, care îi devenise şi rug 
funerar. 

— Klan-ul a crescut la patru milioane de membri, incluzând şi 
patruzeci de mii de preoţi. Unitatea Creştină a generat Frăția 
Ariană, Patrioţii Americani, Promovatorii Libertăţii, Organizaţia 
Minutemen, Uniunea Naţională Creştin Democrată şi, mult mai 
recent, Naţiunile Ariene, Legământul Sabiei şi Braţului Domnului, 
Sabia Clerului lui Hristos, Garda Civilă a Comitatului şi Ordinea. 

O altă fotografie apăru pe ecran: doi şerifi ai Statelor Unite 
zăcând morţi pe o şosea din Utah. Şi apoi o alta cu un cuplu de 
negri sub nişte cearşafuri, pe o stradă din Carolina de Nord, 
împuşcaţi de către un punkist din armată ca o parte din 
„iniţiere”. 

— Kahl a fost martirizat de întreaga mişcare, aşa cum mai 
târziu au fost şi David Koresh şi Randy Weaver, zise Castaigne. 
Cea mai violentă dintre toate grupările extremiste a fost Ordinul, 
o ramură a Arienilor. O să mă întorc la ei într-un minut. Problema 
este că au ascuns ura de rasă sub pavăza Creştinismului şi apoi 
i-au adăugat independenţa de la guvern. Klan-ul are un pamflet 
numit „Biblia răspunde întrebărilor rasiste”, care începe citând 
Primul Amendament... 

— Congresul nu va da nici o lege cu privire la stabilirea religiei 
şi nici nu va interzice libera exercitare a acesteia, zise Vail. 

— ţi cunoşti Constituţia, zise Castaigne, impresionată. 

— Mult mai bine decât cunosc Biblia, răspunse Vail. 


136 


— Se ascund în spatele bisericilor şi al Constituţiei şi 
condamnă guvernul ca pe un duşman al poporului. Vor ca 
guvernul să fie din nou ales pe plan local. Miliția, de exemplu, 
militează pentru „puterea ținutului”. Principiile războiului de 
gherilă enunțate de Organizaţia Minutemen predică revoluţia 
totală. Răspunsul lor este „raid, lunetă, ambuscadă şi sabotaj...” 
Un alt citat direct. 

Abecedarul tuturor acestor grupări este o carte numită 
Jurnalele lui Turner, care prezice un război de gherilă împotriva 
guvernului SUA şi a tuturor minorităţilor. Este un manual de 
tactici de gherilă, cum se pot modifica unele arme, cum se 
fabrică bombe. Cartea descrie cum se poate face o bombă de 
mare potenţial din benzină şi îngrăşământ, pe bază de nitrat de 
amoniu şi cum aceasta este folosită pentru a arunca în aero 
clădire federală. Jurnalele lui Turner era cartea preferată al lui 
Timothy McVeigh. 

Pe ecran apăru o imagine a ruinelor clădirii Murrah din 
Oklahoma City, cu cablurile de curent şi conductele atârnând din 
găurile adânci ca nişte intestine rupte. 

— Adevărul este, Martin, că violenţa a fost trăsătura 
caracteristică mişcărilor paramilitare cu mult înainte de 
Oklahoma City. La începutul anilor '80, Ordinul a intrat într-o 
perioadă foarte activă pe tărâmul ilegalităţilor. N-au ratat nimic: 
falsificare de bani, jefuire de bănci, răpiri, spargeri de maşini 
blindate, crime. Au bombardat sinagogi, au ucis membri pe care 
îi suspectau că se convertiseră, l-au asasinat pe moderatorul 
Alan Berg... 

Incă două fotografii se luminară pe ecran, un montaj de 
violenţe parcă desprinse dintr-un film de groază: George 
Matthews, fondatorul brutalului Ordin, murind în mijlocul unui 
baraj de gloanţe ale FBI pe o insulă în Puget Sound şi cadavrul 
ciuruit de gloanţe al moderatorului Alan Berg zăcând lângă 
maşina sa. 

— Aşa că, în 1984, FBI a organizat un grup de comando şi l-a 
trimis după ei. Răspunsul Ordinului a fost o declaraţie de război 
împotriva Statelor Unite. Departamentul de Justiţie a început un 
proces de crimă împotriva a douăzeci şi patru de membri ai 
Ordinului. Şaizeci şi ceva de acuzaţii de falsificare de bani, crimă 
şi jaf. George Matthews n-a primit nici una. In loc de asta, a 
preferat să moară. Un alt martir. Ceilalţi douăzeci şi trei au fost 


137 


condamnaţi şi, în final, Ordinul a dispărut. Bănuiam că 
majoritatea membrilor care n-au fost arestaţi au migrat în alte 
grupări. 

— Cât de mare a fost Ordinul? întrebă Vail. 

— Nu suntem siguri, probabil mai puţin de o sută de membri. 

— Şi credeţi că publicul îi ia în serios pe nebunii ăştia? întrebă 
Vail. 

— Martin, Liga Anti-Defăimare estimează că ar putea fi cam 75 
000 de membri activi ai grupărilor extremiste în ţara aceasta. Noi 
credem că numărul s-ar putea ridica până la 750 000, dacă îi 
incluzi şi pe simpatizanţii care nu sunt implicaţi în mod activ în 
mişcarea împotriva guvernului. Cifrele au crescut după afacerea 
Waco şi Randy Weaver. Ne aşteptam la acest lucru. Ceea ce ne-a 
şocat a fost că cifrele au crescut brusc şi după Oklahoma City. 

Unde vrea să ajungă povestea asta? se întrebă Vail. Şi ce 
dracu’ fac eu aici? Când are de gând să treacă la subiect? 

— Jimmy, arată-ne ce ai despre Sanctuar, zise ea. Şi apoi către 
Vail. Ai auzit de un grup numit Biserica Sanctuarului Domnului şi 
Mânia Domnului, Martin? 

El se gândi un moment. 

— Nu este şi un general vestit, din Operaţiunea Furtună în 
Deşert, implicat alături de ei? 

— Joshua Engstrom. Dar în Operaţiunea Furtună în Deşert era 
colonel, nu general. Nu a ajuns general decât după ce s-a 
pensionat şi a devenit comandantul Gărzii Naţionale a Statului 
Montana. 

Pe ecran apăru o fotografie a lui Engstrom, un bărbat înalt, 
osos, chel, puţin îngroşat în talie, îmbrăcat într-o uniformă kaki 
de camuflaj, cu un pistol la brâu, o puşcă automată într-o mână 
şi o Biblie în cealaltă, stând lângă un tanc în deşert, înconjurat de 
o duzină de soldaţi. Cei mai mulţi bărbaţi zâmbeau, dar faţa lui 
Engstrom era ca o mască rece, fără expresie. 

— Acesta este Engstrom în Operaţiunea Furtună în Deşert, în 
1990. 

— Îmi amintesc fotografia aceasta, zise Vail, uitându-se în 
ochii lui Engstrom. Avea o poreclă... 

— Predicatorul. 

— Aşa este. 

— Arată-ne-o pe cealaltă, Jimmy. 

O a doua fotografie apăru în mare contrast cu prima - un 


138 


instantaneu - ceţoasă, voalată, pătată de apă. 

— Aici este în Vietnam, în 1973, zise Castaigne. 

Engstrom şi alţi şase soldaţi se aflau în junglă. Se uitau fix la 
aparat, cu dispreţ, aproape cu furie. Engstrom stătea în mijloc, 
un bărbat musculos, cu o claie de păr şi o barbă care începea să 
încărunţească. Toţi erau fără cămăşi şi aveau bentiţe legate pe 
frunte. Purtau pantaloni de camuflaj şi cizme, din care ieşeau 
cuțite. Aveau banduliere încrucişate pe piepturile goale, pistoale 
puse în tocuri jos, pe şold, iar în mâini ţineau arme de tipuri 
diferite: Uzi, AR-14, MI-A, toate prevăzute cu lunetă. Era o 
fotografie cumplită. 

Hines mări faţa lui Engstrom. Privirea lui părea fixă, ochii 
aprinşi, de maniac, amintind de viziunile altor fanatici John Brown 
la spânzurătoare, Jim Jones în Guyana, Vernon Howell, care mai 
târziu şi-a schimbat numele în David Koresh, la Waco în ajunul 
propriului său Armaghedon. 

— Tipul de la dreapta lui Engstrom este Robert Shrack, zise 
Castaigne. Porecla lui este Black Bobby. Lângă el este Dave 
Metzinger. Shrack este adjunctul lui Engstrom acum, iar 
Metzinger este pastorul uneia dintre cele patru biserici care 
formează Sanctuarul. Cel din dreapta, cu o cicatrice în partea de 
jos a feţei, este Gary Jordan. Tipul cu barbă şi cu ochelari de 
soare care stă într-un genunchi, la stânga, ţine în mâini o puşcă 
de calibru 50 cu lunetă Unertl. Puşcă de lunetist, neatestată de 
guvern. El şi tipul din mijloc fie că sunt morţi, fie nu putem să-i 
găsim. 

— Nu puteţi să le scoateţi dosarele de la Armată? 

— Nu există nici unul. Engstrom a condus un grup numit 
Proiectul Fantoma. Dosare negre. Misiunea lor era atât de 
întunecată, încât toate înregistrările despre ea şi despre membrii 
acestui grup au fost distruse. Nu este nici măcar menţionată în 
dosarul Engstrom. Tot ce se spune este că a servit în Serviciul de 
Spionaj Militar din Vietnam între anii 1967 şi 1975. 

— Chiar aşa de rău este? întrebă Vail. 

— Cred că depinde de punctul tău de vedere, zise Castaigne. 
Acum uită-te la eroul din Furtună în Deşert. Toţi băieţii zâmbesc, 
cu excepţia lui Engstrom, a cărui expresie nu s-a schimbat în 
douăzeci de ani; Shrack, care stă chiar în spatele lui şi cei doi tipi 
care stau într-un genunchi în faţa lui. Cel din faţa lui este Gary 
Jordan, iar cel de lângă Jordan este Karl Rentz. Ambii sunt pastori 


139 


ai lui Engstrom. 

— Pastori? întrebă Vail. 

— Sunt pastori ai celor patru biserici de sub umbrela 
Sanctuarului. 

— Metzinger, pe care l-ai menţionat mai devreme, este al 
treilea pastor. Cine este al patrulea? 

— James Joseph Rainey, care a fost înainte la Cavalerii din 
Texas ai Cameliei Albe. 

— Bunul general face pe nevinovatul. 

— Jimmy, pune lângă fotografiile acestea o fotografie a 
preşedintelui din timpul Furtunii în Deşert. 

— Sigur, zise roşcatul. 

O fotografie apăru lângă celelalte, de data aceasta a lui 
Lawrence Pennington, stând în picioare în faţa unei hărţi, cu un 
indicator în mână. 

— Este o ironie că Lawrence Pennington este preşedintele 
Statelor Unite, iar Engstrom este conducătorul uneia dintre cele 
mai periculoase grupări extremiste din ţară, zise Castaigne. 

— De ce este o ironie? întrebă Vail. 

— Pentru că Engstrom îl ura pe Pennington, iar Pennington nici 
nu ştia că Engstrom există. 

Şi Castaigne îi spuse povestea. 


140 


9 


LÂNGĂ KHE SANH, VIETNAMUL DE 
SUD, 
31 IANUARIE 1968 


Prima noapte a lui Tet, sărbătoarea vietnameză de Anul Nou 
închinată Lunii, a fost celebrată de nord-vietnamezi prin lansarea 
unui atac masiv împotriva trupelor americane şi sud-vietnameze. 
Optzeci şi cinci de mii de vietcongi s-au revărsat peste ţară, cu 
alţi optzeci şi cinci de mii în ariergardă. 


— Charlie, aici este Fox, mă recepţionezi? 

— Te aud, Fox. 

— Aici este colonelul Walker, dă-mi-l repede pe colonelul 
Pennington. 

— Este chiar aici, domnule. 

Radiotelegrafistul îi dădu aparatul lui Pennington, care era 
ghemuit la marginea unui lan de orez. 

Din când în când bubuiau mortierele, acoperindu-i trupele cu 
noroi şi apă. Era obosit şi forţa îi era pe sfârşite. Nu-şi schimbase 
şosetele ude sau hainele de două zile. Se întuneca. 

— Aici Pennington. 

— Larry, sunt Lou Whitaker. Care îţi este poziţia? 

— Ne aflăm cam la douăzeci şi patru de kilometri nord de Khe 
Sanh. Trupele mele sunt împrăştiate peste tot şi sfârşite de 
oboseală. Ce dracu' se întâmplă? 

— Avem tot Cong-ul peste noi şi până mai sus de urechi. 
Suntem atacați masiv pe tot teritoriul ţării ăsteia nenorocite. Un 
escadron sinucigaş a făcut o gaură în zidul ambasadei noaptea 
trecută şi a invadat perimetrul interior. Le-a trebuit celor de la 
Poliţia Militară cinci ore să-i omoare pe toţi. 

— Hristoase, de unde vin aşa de mulţi? 

— Cine dracu' ştie? Se aude că au cucerit oraşul Hue de pe 
coastă, iar noi suntem asediați aici, în Saigon. Şi tu, amice, ai 
vreo zece mii care coboară spre tine, spre Khe Sanh. 

— Cum adică coboară, sunt peste tot. 

— Larry, trebuie să formezi o linie şi să-i respingi pe ticăloşii 

141 


ăştia înainte să ajungă în oraş. Am adus cinci mii de puşcaşi 
marini acolo, încercând să păstrăm oraşul şi sunt deja depăşiţi ca 
număr cu cinci la unu. 

— Cine nu e! Ce dracu' vrei să facem noi, Lou, să mergem să-i 
căutăm? 

— Asta ne-ar ajuta. 

— lisuse, oamenii mei sunt frânţi de oboseală. Suntem 
epuizați. 

— Cine nu e? Faceţi tot ce puteți, amice. 

Pennington şi radiotelegrafistul său alergară pe lângă lanul de 
orez, ferindu-se de focuri de franctirori şi mortiere. Işi pierduse 
căpitanul şi doi locotenenţi cu o noapte în urmă. Timp de o oră 
munci cu Cobb, sergentul major, pentru a-şi regrupa forţele. 

— Când vom găsi coloană de întărire a vietcongilor atacăm, îi 
spuse el lui Cobb. 

— Cu ce dracu', domnule? Aproape că am rămas fără muniţie, 
fără grenade. Am rămas deja fără lumină. N 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, Cobbie. Impuşcă-i, 
înjunghie-i, loveşte-i, muşcă-i. Transmite-le ordinul că vreau să 
aud ţipete de rebeli, aclamații ca la fotbal. Dacă nu le putem face 
altceva, îi vom speria de moarte pe nenorociţii ăia. 

Două ore mai târziu, Pennington şi Cobb conduceau compania 
într-un golf şi deodată o figură apăru din întuneric la un metru de 
Pennington. Erau nas în nas cu inamicul. Pennington îşi ridică 
pistolul şi-şi împuşcă adversarul în ochi. Pădurea începu să 
răsune de focuri de armă. Izbucni o luptă corp-la-corp haotică. 
Pennington era în frunte, trăgând cu pistolul său de 45 mm. Simţi 
o muşcătură în umăr, o alta între coaste, dar continuă să 
meargă, tăind orbeşte cu cuțitul în faţa sa, folosind pistolul drept 
măciucă. Străfulgerările focurilor de artilerie păreau în întuneric 
nişte licurici. Bărbaţii ţipau. In spatele lui cineva aprinse un 
aruncător de flăcări şi câmpul de luptă se lumină în roşu. 
Pennington avu o scurtă imagine clară a împrejurimilor. El şi 
Cobb erau la vreo douăzeci de metri în faţa trupei sale, prinşi în 
terenul nimănui, între americani şi vietcongi, iar oamenii săi erau 
la pământ. 

— Mişcaţi-vă fundurile, lua-v-ar naiba! răcni Pennington. Veniţi 
încoace. Şi să auzim nişte nenorocite de strigăte! 

El şi Cobb se întoarseră şi atacară inamicul. Oamenii lui 
alergau înainte prin întuneric. Lângă el, Cobb horcăi. lisuse, ţipă 


142 


el şi căzu în genunchi. Pennington sări într-o parte, fiindcă mai 
mulţi puşcaşi alergau în spatele lor, trăgând orbeşte în întuneric 
şi urlând ca nişte spirite rele. 

Pumnul sergentului era îndesat într-o gaură însângerată pe 
care o avea într-o parte a corpului. 

— Hai, să te scoatem de aici, ţipă Pennington peste zgomotul 
asurzitor. 

— Unde mergem? gemu Cobb. 

— Ce-ai zice de Boston, Cobbie? Vrei să mergem la Boston? 

— Nu mă faceţi să râd, mă doare prea rău. 

Pennington îl răsuci pe Cobb, aşezându-l în capul oaselor, îl 
puse pe umăr şi porni înapoi spre marginea pădurii. Un glonţ îl 
lovi în coapsă şi, în timp ce cădea, câţiva oameni îi încercuiră. 

— Sunteţi  teafăr, domnule colonel? întrebă o voce 
prietenoasă. 

— Slavă Domnului că sunteţi voi, băieţi, zise Pennington. Nu 
ştiam unde dracu' mă aflu. Avem vreun medic la îndemână? 
Cred că sângerez de moarte. 

— Sunt aici, domnule. O să vă leg un garou chiar aici. 

— Ce face Cobb? întrebă Pennington. 

— Este într-o situaţie nesigură, domnule colonel. 

— Aveţi grijă de el, mă auziţi? Lăsaţi-mă pe mine, îngrijiţi-vă 
de el. 

— Da, domnule. 

In spatele lui auzi ţipetele şi focurile de armă slăbind în 
intensitate. 

— Ştie cineva ce dracu’ se întâmplă? 

— Cred că gălbejiţii au fugit spre Hanoi, zise medicul zâmbind. 
l-am pus pe fugă. 

— Pui de căţea! 

— La fel zic şi eu, domnule colonel. 

In zori, elicopterele-ambulanţă veniră şi-i duseră pe răniţi 
înapoi la Saigon. Cobb se afla în primul elicopter. Pennington 
plecă ultimul. În timp ce elicopterul se ridica, Pennington privi în 
jos spre câmpul de luptă. Pământul de sub ei era acoperit de 
morţi. Vulturii se adunau deja. 


La o sută cincizeci de kilometri depărtare, în aceeaşi noapte, 
căpitanul Joshua Engstrom şi trei oameni stăteau la pândă pe un 
mal al râului în Deltă. Feţele le erau vopsite în alb şi aveau pe ei 


143 


numai pantalonii scurţi. Engstrom îşi strânse o curea în jurul 
taliei şi verifică geanta impermeabilă legată de ea. Geanta 
conţinea un pistol automat de calibru 45 mm cu cinci 
încărcătoare şi o hartă. Avea un cuţit prins într-o teacă pe şoldul 
drept şi încă unul prins de curea. Oamenii lui făceau acelaşi 
lucru, îşi verificau echipamentul, uitându-se mereu în susul 
râului. 

Pe celălalt mal al râului, Black Bobby Shrack era ghemuit într- 
un adăpost cu o puşcă cu lunetă. Văzu lanterna mascată a lui 
Engstrom clipind de două ori şi răspunse semnalului. Erau gata. 
Îşi îndreptă binoclul în susul râului, văzu o rază de lumină şi îl 
fixă pe ea. 

Repetaseră operaţiunea de multe ori. Predicatorul era obsedat 
de repetiţii. Repetiţie şi cronometrare. Repetiţie şi cronometrare. 
Nimeni nu vorbea. Se mişcau repede, aproape ca nişte maşini, 
folosind semnale făcute cu mâinile în loc de conversaţie. Ascuns 
la câţiva metri depărtare, pe malul pe care se afla Engstrom, era 
un al doilea lunetist, un bărbat slab, cu o barbă neagră şi părul 
lung. Acesta pocni din degete şi arătă spre susul râului. 

Auzeau foarte slab râsete şi frânturi de voci. Oamenii se 
împrăştiară şi aşteptară. Barca apăru din întuneric şi venea spre 
ei. Era un schif lat, cu fundul plat, echipat cu două motoare în 
spate. 

Engstrom îşi scoase cuțitul. Cu jumătate de voce zise: Şi 
Domnul i-a spus lui Iosif: du-te acolo şi goneşte-i pe semiţi şi pe 
canaaniți şi taie-i şi trimite-i înapoi de unde au venit. Şi Iosif s-a 
dus înainte să-i împlinească porunca. 

Işi puse cuțitul între dinţi şi alunecă uşor în apă. 

In schif se aflau cinci oameni, doi aşezaţi pe butoaie în partea 
din faţă a bărcii, fumând, uitându-se printre gene la lanternele 
mici ataşate de copastie. Ceilalţi trei erau strânşi la un loc în 
centrul bărcii sub un felinar, frunzărind o revistă Playboy ruptă la 
colţuri. Toţi cinci purtau uniforme de soldaţi nord-vietnamezi. 
Puntea era acoperită cu pachete învelite în plastic, aşezate pe 
trei rânduri groase. 

Soldaţii nu-i auziră pe Engstrom şi echipa lui prinzându-se de o 
parte a bărcii când aceasta se mişcă şi nici când se târâră în 
linişte peste bord. 

Membrii echipei se târau spre ei ca nişte pisici. Fiecare dintre 
ei se poziţionă în spatele unuia dintre cei trei cititori. 


144 


Cele două împuşcături abia se auziră. Unul dintre bărbaţii din 
faţa bărcii căzu pe spate, făcând butoiul să se rostogolească spre 
margine. Celălalt se ridică în picioare, se întoarse încet şi căzu 
peste bord. 

Echipa atacă repede, fiecare înşfăcând o ţintă de păr, dându-i 
capul pe spate şi tăindu-i gâtul. Erau tăieturi adânci până la 
coloana vertebrală. Engstrom îşi ţinea victima strâns, în timp ce 
omul se zvârcolea în ghearele morţii. Aerul îi şuieră ieşind din 
trahee şi împroşcă un jet fin de sânge în aer. Când omul nu se 
mai zbătu, Engstrom îl lasă să cadă pe punte. 

— Liber, zise el. 

Opri motoarele, iar un alt membru al echipei aruncă un capăt 
al frânghiei spre lunetistul cel bărbos, care legă schiful de un 
copac. Cuţitele însângerate sclipeau în lumina lanternei în timp 
ce echipa tăia fiecare pachet şi arunca conţinutul peste bord. 
Engstrom privea cristalele de heroină răsucindu-se şi dispărând. 
Lunetistul cel bărbos de pe mal se aplecă în faţă, privind râul. 
După ce restul echipei distruse întreaga încărcătură, el dezlegă 
barca. Apoi Engstrom porni motoarele şi întoarse barca, 
îndreptând-o spre amonte. 

Metzinger legă cârma. 

Engstrom se aplecă peste victima sa, care zăcea cu faţa în jos 
pe punte şi-i dădu capul pe spate. Muşchii i se umflară în timp ce 
înfigea cu grijă lama grea printre oasele gâtului mortului. Legă 
capul însângerat de antena radioului. 

— Atunci David a alergat şi, recită el, uitându-se în susul 
râului, că/când pe filistean, luă sabia şi, scoțând-o din teacă, îl 
lovi cu ea şi-i tăie capul. Filistenii, văzând că uriaşul lor a murit, 
au fugit. | REGI, Cartea întâi, Capitolul 17. N 

Se întoarse, sări peste bord şi înotă până la mal. Işi înfipse 
cuțitul într-un trunchi de copac şi stătu în picioare în apă până la 
brâu, spălându-şi sângele de pe braţe şi de pe mâini vreme 
îndelungată. 


Povestea lui Pennington în Vietnam devenise legendară. Era 
genul de poveste pe care armata o iubeşte şi mass-media o 
transformă în legendă; genul de poveste cu care soldaţii câştigă 
Medalia de Onoare. 

Engstrom era arma secretă a armatei, comandând Proiectul 
Fantomă cu detaşamentele sale spectrale, care operau adânc în 


145 


teritoriul Vietcongului, toţi experţi antrenați în luptele de gherilă, 
tortură, asasinat, explozibili, toate metodele fiind atât de 
exagerate, încât toate înregistrările despre acest proiect 
fuseseră sigilate după război - sau distruse. 

Pennington se întorsese din Vietnam fiind întâmpinat cu 
parade, o stea de general şi o Medalie de Onoare. Engstrom se 
întorsese cu gradul de maior şi nu putea nici măcar vorbi despre 
faptele sale din război. 


Lawrence Culver Pennington şi Joshua Luke Engstrom 
intraseră în armată în aceeaşi zi, 23 august 1952. Având vârsta 
de şaptesprezece ani şi înflăcăraţi de patriotism, amândoi se 
înrolaseră fără a aştepta să fie recrutaţi, nerăbdători să intre în 
acţiune, în Coreea. Engstrom, fiul unui predicator fundamentalist 
din Wyoming, era un băiat de la munte, nesofisticat, care abia se 
strecurase prin liceu. Pennington era absolvent cu menţiune al 
liceului Arlington din Virginia pentru trupele de ofiţeri în rezervă, 
al cărui tată era diplomat de carieră. 

Într-o noapte, în timpul antrenamentului de bază, Pennington 
îl observă pe băiatul cel uscăţiv din Vest stând singur pe treptele 
cazărmii. Se aşeză lângă el, scoase o ţigară Chesterfield din 
pachet şi i-o oferi. 

— Nu, mulţumesc, nu fumez, zise Engstrom. 

— Ţi-e dor de casă, deja? întrebă Pennington, în timp ce îşi 
aprindea o ţigară. 

— Nu. Doar că n-am mai fost niciodată într-un loc unde să fie 
aşa de cald. 

— De unde eşti? 

— Dexter, Wyoming. 

Pennington fluieră. 

— Eşti la distanţă mare de casă. Eu sunt Larry Pennington, 
Arlington, Virginia, zise el, întinzând mâna. 

— Josh Engstrom. 

— Eşti cowboy? întrebă Pennington vesel. 

— Nu, zise Engstrom. Nici măcar nu ştiu să călăresc un cal. 
Dar am livrat ziare pe bicicletă. 

— Eu am vândut abonamente din uşă în uşă la Saturday 
Evening Post într-o vară, încercând să adun puncte suficiente ca 
să câştig o bicicletă. Ce înşelătorie a mai fost atunci! Unde vrei 


146 


să intri? 

— În corpurile de tanchişti, zise Engstrom. 

— Jocheu pe tanc, hm. Asta e un lucru cam dur. 

— De multe ori am visat să conduc un tanc, zise Engstrom, 
uitându-se în sus, spre stele. Ca Patton. După ce se termină 
războiul ăsta, vreau să rămân în armată. 

— Soldat de carieră, ei? Şi eu la fel. 

— Eu vreau să ajung ofiţer. Engstrom se uită la Pennington şi 
zâmbi timid. Aş vrea să ajung general, cândva. 

— Nu e nimic rău să visezi, zise Pennington. Eu vreau să ajung 
într-o zi şeful Statului Major. 

Amândoi începură să râdă. După acea noapte nu s-au mai 
văzut niciodată. 

Engstrom a reuşit să ajungă în Corpurile de tanchişti, 
Pennington s-a dus la Şcoala de Ofiţeri. După războiul din 
Coreea, Engstrom a fost transferat pentru alt fel de pregătire şi, 
în următorii ani, a fost doar un pion pierdut în reorganizarea 
armatei de după război. Pennington a fost admis la West Point, 
de unde a absolvit cu menţiune şi şi-a început ascensiunea în 
cariera militară. Era genul de ofiţer la care visează armata: 
deştept, fermecător, rafinat, diplomat, un strălucit strateg şi 
acceptabil pe plan social. 

De-a lungul anilor, Engstrom zăcuse prin obscure baze 
militare, rămăsese la rangul de locotenent, în timp ce Pennington 
se ridicase ferm spre gradul de locotenent-colonel. Cândva, la 
începutul anilor şaizeci, chiar înainte de a merge amândoi în 
Vietnam,  Engstrom făcuse o  fixaţie pentru Pennington, 
amintindu-şi de acea noapte din sudul Georgiei. incepuse să 
bombăne constant că el era un ofiţer de infanterie mai bun decât 
Pennington, dar fusese dat la o parte din cauză că era un băiat 
de la ţară, ale cărui crezuri religioase recunoscute îl făcuseră 
inacceptabil pe plan social pentru ierarhia militară. Era un 
grăunte de adevăr în acest lucru. Dar dosarele mai dovedesc că 
existau plângeri că Engstrom era un bigot care îşi purifica 
unităţile de negri, evrei şi catolici, citea Biblia cu voce tare în 
timpul şedinţelor de antrenament şi obiecta dacă trupele sale 
beau alcool sau fumau. In Vietnam, armata găsise locul perfect 
pentru fiecare din ei. 

Mulţi ani mai târziu, în ajunul pensionării lor, amândoi ofiţerii 
serviseră în Arabia Saudită. Pennington fusese recunoscut de 


147 


mass-media ca unul dintre maeştri strategi ai Operațiunii Furtuna 
în Deşert. Engstrom obținuse o singură fotografie în New York 
Times, cu titlul „Predicatorul”, un colonel dur, care-şi conducea 
oamenii în lupta cu o puşcă într-o mână şi cu Biblia în cealaltă. 

Un an mai târziu, când Pennington se pensionase ca şef al 
Statului Major al Armatei, un Engstrom amar era trecut în 
rezervă. El nu-şi câştigase niciodată steaua. 

Engstrom îl învinuia pe Pennington că i-ar fi blocat 
promovarea la gradul de general când se pensionase. Ironia era 
că Pennington nu avea nimic de-a face cu asta. El nu-şi amintea 
de Engstrom. 

Nici măcar nu ştia cine era Engstrom. 


148 


10 


— Deci Pennington îşi negociază anii de război pe un bilet 
pentru Casa Albă, iar Engstrom plănuieşte a doua Revoluţie 
Americană, zise Vail. 

— Aşa este, răspunse Castaigne. Engstrom şi-a format o 
armată particulară în Montana. Şi-a obţinut steaua de comandant 
al Gărzii Naţionale din Montana, a stat destul de mult cât să 
construiască o armată de aderenţi şi să fure cei mai buni ofiţeri 
pentru armata sa privată, a demisionat şi a fondat Biserica 
Sanctuarului Domnului şi a Mâniei lui Dumnezeu. Apoi şi-a adus 
vechii prieteni din Vietnam şi din Operaţiunea Furtună în Deșert, 
membri înscrişi în Klan, în Miliție şi în Legământul Sabiei pentru a 
deveni ofiţeri în armata Sanctuarului. Când a demisionat din 
funcţia de comandant, Sanctuarul era deja alcătuit ca o umbrelă 
pentru patru biserici. Predicatorii celor patru biserici sunt 
veterani înrăiţi din Vietnam şi din Operaţiunea Furtună în Deşert. 

A avut viziunea unei armate deghizate într-o biserică, armată 
care, în cele din urmă, să mobilizeze şi celelalte miliții într-o forţă 
revoluţionară cuprinzând toată ţara. 

— Cu el în rolul lui Paul Revere, zise Vail. 

— Da. Arhitect a ceea ce Engstrom numeşte Noua Revoluţie. 
Şi-a definit misiunea, îşi regizează strategia şi este cel mai 
eficient recrutor. 

— Şi FBl-ul l-a ignorat în tot acest timp? 

— Au stat mult cu ochii pe el, dar au şi ei probleme cu bugetul, 
ca toată lumea, Martin. Supravegherea continuă costă mulţi 
bani. lar Engstrom n-a fost considerat o ameninţare. A plecat 
într-un turneu de discursuri şi mesajul lui a fost îndreptat 
împotriva controlului armelor şi a impozitului pe venituri, 
condimentat cu fervoare angelică. Nu era mare lucru. Biroul n-a 
început să se îngrijoreze până când el n-a început să ţeasă 
conspirații împotriva guvernului, să-i atace pe evrei şi să înceapă 
rebeliunea deschisă împotriva guvernului. Până atunci îşi făcuse 
prozeliţi fanatici în cele patru biserici care erau nucleul 
Sanctuarului. Fiecare dintre biserici devenise o unitate în armata 
sa particulară. Oameni ai Klan-ului din Georgia, Carolina de Sud, 
Alabama şi Mississippi s-au mutat în Montana ca să intre în 


149 


armată. 

Apoi, luna trecută, Engstrom a organizat o emisiune radio 
numită „Mânia lui Abraham”. A început ca emisiune de o oră, o 
dată pe săptămână. Abraham a fost un extremist şi un personaj 
controversat de la început. Mesajul lui este un amestec de ură şi 
instigare la rebeliune împotriva guvernului, rostit cu genul acela 
de patimă care îl face pe Engstrom să pară un cercetaş. 
Emisiunea a devenit un succes peste noapte. Acum are loc de 
cinci ori pe săptămână, câte treizeci de minute în fiecare seară şi 
este transmisă în aproximativ treizeci de târguri, majoritatea din 
vest şi din sud. Audienţa este estimată la patru-cinci milioane. 

— Şi furia lui Abraham este... 

— Taxe, controlul armelor, homosexuali, avort, evrei, negri, 
piei-roşii, asiatici. li face să intre în panică... pe toţi, în afară de 
bigoţii creştini albi. Predică deschis violenţa, încurajează 
uciderea unor angajaţi ai guvernului, cum ar fi poliţiştii forestieri 
şi funcţionarii din unele birouri. In numai şase luni a devenit 
vocea naţională a mişcării paramilitare. Emisiunea radio este 
sponsorizată de Sanctuar. Engstrom o prezintă. 

— Aşa că acum Biroul şi DOJ l-au luat în serios, nu? 

Ea aprobă, dând din cap. 

— Dar până a început FBl-ul să-i acorde atenţie, armata lui 
Engstrom crescuse la cinci-şase mii de soldaţi activi. Se 
antrenează la fiecare sfârşit de săptămână în oraşele lor natale şi 
o dată pe lună la Fortul Yahweh... 

— Care fort? 

Hines apăsă pe câteva taste şi o imagine apăru pe ecran, un 
elicopter filmând de sus ceea ce părea a fi o unitate militară. 

— Yahweh. Este o variantă a cuvântului ebraic denumindu-l pe 
Dumnezeu în Biblie. Acesta este un campus de nouăzeci de mii 
de acri în Munţii Stâncoşi, la nord de Missoula. Casele şi fermele 
de bază au fost cedate Sanctuarului pentru a evita taxele. Fortul 
Yahweh este acum un mic orăşel. Este un campus militar 
înarmat. 

Ea arătă cu degetul spre mai multe clădiri din fotografia 
aeriană. Două bărci, un depozit de armament, un centru de 
comunicaţii, case pentru ofiţeri, o fermă cu animale vii şi un 
patrulater în centru pe care se afla o duzină de grupe de soldaţi 
în haine de camuflaj verzi, mărşăluind într-o formaţie perfectă. 
Lângă patrulater era un teren de tir, fiecare despărţitură fiind 


150 


plină de bărbaţi şi femei care trăgeau cu puşti şi pistoale. 

— Acest film a fost făcut anul trecut, în luna august. Timp de 
trei luni, vara, Sanctuarul  sponsorizează manevre de 
supravieţuire, tactici de gherilă, modificarea armelor, luptă corp- 
la-corp, arte marţiale şi instrucţia tragerii. Este un curs foarte dur 
care atrage bărbaţi şi femei aparţinând grupărilor paramilitare 
din toată ţara. Familii întregi îşi petrec vacanţa de vară 
antrenându-se cu generalul predicator. Tot mai mulţi membri ai 
Sanctuarului îşi donează casele şi fermele bisericii. Fireşte, ei pot 
trăi acolo pentru totdeauna. 

— Ceea ce este perfect legal. 

— Da. Sanctuarul a devenit un mare proprietar de pământ în 
stat. 

— La prima vedere aş zice că predicatorul s-a descurcat foarte 
bine. Nimic din toate acestea nu este împotriva legii. Sunt 
protejaţi de Primul, al Patrulea şi al Şaselea amendament. 

— Biroul este aproape sigur... 

— Aproape sigur nu este suficient, generale. Puteţi dovedi că 
au făcut ceva ilegal? 

— Nu. 

— Este ceva rău în antrenarea oamenilor privind tacticile 
militare la - cum se cheamă - Fort Yahoo? 

— Yahweh. 

— Mă rog. Fortul Yahweh este o entitate ilegală? 

Ea clatină din cap. 

— Biserică nonprofit. 

— Marge, n-ai absolut nimic împotriva ticăloşilor ăstora şi o 
ştii. 

— Hai să mergem în biroul meu. Am nevoie de încă o ceaşcă 
cu cafea. 

Castaigne îi comandă lui Silverman două cafele. Vail stătea în 
faţa ei la masa de lucru. 

— Nu ştiu ce vrei să faci în legătură cu Engstrom şi armata lui, 
zise Vail, dar, din punctul meu de vedere, Sanctuarul nu a făcut 
nimic ilegal. 

— FBI crede că au fost implicaţi în două jafuri la bănci, ca şi în 
furtul unor arme militare şi muniții de la depozitul de armament 
al Gărzii Naţionale din Helena. Acelaşi mod de operare a fost 
folosit în toate cele trei cazuri. Planificare militară, cronometrare 
perfectă... 


151 


— Aproape sigur... crede... presupune... nu puteţi dovedi 
nimic, 

— Nu încă. 

— Ce vrei, Marge? Ce naiba caut eu aici? 

Ea făcu o pauză în timp ce sorbi o gură de cafea, apoi zise: 

— Preşedintele ar dori să accepţi o numire în funcţia de 
procuror general adjunct. 

— Ca să fac ce? 

— Procuror special. Vrem să organizezi un caz RICO împotriva 
Sanctuarului şi a celor patru biserici ale sale. 

Vail era uluit. Oferta era total neaşteptată, aşa că, timp de 
câteva minute, nu reacţionă în nici un fel. 

— Vrei să fac un caz RICO din toată harababura asta? Drace, 
FBl-ul nu i-a putut acuza nici măcar de parcare ilegală. 

— Adu-i pe conducători la tribunal pentru crimele lor, acuză-i, 
condamnă-i şi bagă-i la răcoare pe mulţi alţii. Oamenii îşi vor da 
seama ce e cu mişcarea asta, dacă-i aducem în faţa unui 
judecător şi a unui juriu. 

— Ce crime? N-au încălcat nici o lege. i 

— Martin, tu eşti cel mai bun acuzator RICO în viaţă. Iți oferim 
postul de asistent al procurorului general, cu FBI, ATF, DEA, IRS, 
Departamentul de Justiţie, chiar şi Armata, dacă este necesar, la 
dispoziția ta. Împuternicire direct de la preşedinte, lucrând cu 
procurorul general. 

— Ce importanță are cine conduce spectacolul? 

— Nu a fost până acum o investigație concentrată. Aceasta va 
fi o forță specială, Marty. O prioritate zero. William Hardistan, al 
doilea om al FBI, va fi omul tău de bază. Vei avea puterea de a 
despărți oceanul. 

— Asta este politică şi m-am saturat de ea până peste cap. 

— Vei avea putere deplină, Marty. Vei răspunde doar în fața 
preşedintelui şi a mea. Billy Hardistan va primi ordine de la tine. 

Vail se ridică, se duse la una dintre ferestre şi se uită la 
Nielson, omul de la FBI. 

— Ar putea dura câțiva ani, zise el. Să culegi date, să accesezi 
informații, să încerci să le dai un sens tuturor. Nu vreau să 
împlinesc cincizeci de ani tot încercând să organizez un caz RICO 
pentru că un nebun de legat aleargă prin țară predicând despre 
revoluție, iar preşedintele consideră acest lucru o răzbunare 
personală. 


152 


Hines bătu la uşă şi-şi îţi capul în biroul ei. 

— Cred că avem un raport video de la Hardistan, zise el. 

— Mulţumesc, Jimmy. Se întoarse spre Vail. Poate acesta ţi se 
va părea important, zise ea, conducându-l pe Vail înapoi la 
ComOp. Noaptea trecută un convoi cu arme a fost prins într-o 
ambuscadă în munţi, între Idaho şi Montana. Două maşini 
Humvee au fost distruse, un camion uriaş a fost deturnat şi zece 
soldaţi au fost omorâţi. 

— Cum?! 

— Hardistan se află la locul crimei. Te rog să-l asculţi. 

Hines interveni. 

— Vremea este atât de rea, încât n-am reuşit să realizăm un 
contact vizual, dar sperăm să se mai clarifice puţin. 

Imaginea de pe monitor era distorsionată şi auzeau vocea lui 
Hardistan modificată din cauza paraziţilor, apoi, dintr-o dată, 
imaginea se clarifică. Hardistan era afară, înfăşurat într-o haină 
groasă, strângând un microfon în mâna înmănuşată. Soarele nu 
apăruse încă în spatele munţilor. 

— Vă recepţionăm, domnule Hardistan, zise Hines. Procurorul 
general este chiar aici. 

— Bună dimineaţa, Marge. 

— Bună, Billy. Ai nimerit exact la timp. 

— Nu vă putem aduce aici, aşa că am de gând să vă descriu 
scena crimei. Stau pe stânci, pe partea de nord a trecătorii. Au 
provocat o mică avalanşă aici şi au închis autostrada în partea 
aceasta. 

In spatele lui Hardistan fuseseră montate mai multe faruri 
puternice, pe ambele laturi ale drumului. Camera video se mută 
de pe agentul FBI şi urmări canionul Lost Trail. 

Vail se holbă spre ecran, în timp ce camera prindea cele două 
caroserii Humvee arse. 

— Ce se vede pe marginea drumului? întrebă el. 

— Saci de cadavre, răspunse Castaigne. Toţi cei zece soldaţi 
din convoi au fost omorâţi pe loc sau executaţi după terminarea 
atacului şi puşi în saci pentru cadavre pe marginea şoselei. 

— lisuse! exclamă Vail. 

Cameramanul se deplasă spre şirul de saci verzi şi se opri 
asupra unuia. Hardistan intră în cadru şi desfăcu fermoarul 
sacului. O faţă tânără de culoarea marmurei se văzu din sac. În 
frunte avea o gaură de glonţ. Fulgii de zăpadă tulburau 


153 


imaginea, sclipind în razele reflectoarelor. 

— Acesta este omul care a fost ucis după ce a fost pus în sac, 
zise Hardistan. Castaigne îşi întoarse faţa de le ecran. Am mai 
găsit ceva interesant, continuă Hardistan. Merse în spatele uneia 
dintre epavele maşinilor şi îngenunche. Camera se mută pentru a 
lua un prim-plan. Pe bara de protecţie din spate erau arse 
numerele: 2-3-13. Nu avem nici o idee ce înseamnă, dar au fost, 
cu siguranţă, arse intenţionat pe bară. l-am pus pe specialiştii în 
coduri şi criptologie să le descifreze. Orice idee va fi apreciată. 

Vail urmări cum camera se îndepărta pentru a lua un plan 
general al scenei. 

— Asta este tot ce avem până acum, generale, zise Hardistan. 
Zăpada şi vântul fie că au acoperit, fie că au şters urmele. Scena 
crimei este sever compromisă. Tot ce avem sunt câteva gloanţe 
şi cartuşe, glonţul care l-a ucis pe tânărul de acolo şi numerele 
acestea. 

— Mulţumesc, Billy. Mă bucur că eşti acolo. 

— Vom lua legătura din nou mai târziu. 

Ecranul se făcu negru. 

Castaigne se întoarse spre Vail. 

— l-au omorât pe toţi acei băieţi. Au fost împuşcaţi fiecare în 
spatele urechii, după ce fuseseră răniţi sau ucişi în atac. Toţi, în 
afară de tânărul împuşcat în frunte. El era încă viu când l-au pus 
în sac. 

Vail nu zicea nimic. Hines apăsase pe butonul antenei de 
satelit. Derula caseta la prim-planul cu numere şi le scrise pe o 
foaie de hârtie: 2-3-13. 

— Ar putea fi ziua de naştere a cuiva, zise el, mai mult pentru 
sine. 

— Nu ştim cu certitudine că Sanctuarul se află în spatele 
acestei acţiuni, zise Castaigne. Dar preşedintele consideră că e 
un act de război. 

Se întoarseră în biroul lui Castaigne. 

— Tot nu este nici o legătură cu Sanctuarul, zise Vail. 

— Este singura grupare paramilitară pe o rază de trei sute de 
kilometri de locul atacului. 

— Asta nu înseamnă nimic, Marge, ştii foarte bine. Vei avea 
nevoie de acces la bănci şi registre ale unor corporaţii, să pui 
microfoane, acces la computere, supraveghere continuă, dacă 
vrei măcar să te gândeşti la un caz RICO. Eu n-aş putea convinge 


154 


un judecător federal să-mi dea permisiunea să-mi sparg capul cu 
ceea ce mi-ai arătat până acum. 

— Dacă te conving că este vorba de mai mult decât paranoia, 
vei lua în considerare cererea preşedintelui? Vail nu răspunse. 
Vrei să vorbeşti cu doi oameni? 

— Care oameni? 

— Gary Jordan este unul din ei. 

— Gary Jordan.... 

— Bărbatul cu cicatrice din fotografia din Vietnam. 

— Va vorbi? 

— Este un mare lăudăros. Acum se află într-o închisoare 
federală. Poţi zbura până acolo cu acest avion, dacă doreşti. A 
fost interogat de trei ori, de două ori de către Birou şi o dată de 
un membru al echipei mele. Cred că tu ai putea afla ceva ce 
nouă ne-a scăpat. Am auzit că eşti foarte bun la astfel de lucruri. 

Vail se uită la ea câteva momente. 

— Cine este celălalt? întrebă el. 

— Nu îţi pot spune numele lui. Dar îţi pot promite un lucru. Vei 
ajunge acasă la timp pentru o cină târzie. Apăsă pe un buton de 
sub masa de lucru şi un moment mai târziu se auzi un ciocănit în 
uşa biroului. Intră, zise ea. 

Bărbatul care intră era înalt şi subţire. Faţa lui tăbăcită era 
puternic bronzată, iar pe cap avea o claie de păr alb. Purta o 
jachetă maro cu croială western, cu petice pe coate, blugi negri 
şi cizme de cowboy. 

— Marty, ţi-l prezint pe Sam Firestone. L-am furat din serviciul 
şerifului. Te va însoţi toată ziua. Eu trebuie să zbor până la St. 
Louis, să ţin un discurs la prânz. la-ţi o zi liberă din viaţa ta 
înainte să-l refuzi pe preşedintele Statelor Unite. 

— Nu începe cu înţepăturile, zise Vail. 

— Nu am timp pentru asta, replică ea cu un zâmbet. Ai o 
întâlnire la ora 9 A.M., miercuri, cu preşedintele Pennington. Ar 
vrea să-ţi ştie răspunsul până atunci. 


În timp ce AMOC 1 decola, omul din turn privea prin binoclu. ÎI 
puse la loc în cutie şi se întinse. 

— O să iau o pauză, îi zise el supraveghetorului. Mă întorc în 
cincisprezece minute. 

— Bine, zise supraveghetorul. Adu-mi şi mie un hot-dog cu 
muştar şi ceapă şi o limonadă, te rog. 


155 


Îi dădu omului o bancnotă de cinci dolari. 

— Nici o problemă. 

Omul se duse la dulapul său şi luă din el un mic computer, un 
telefon celular şi un modem şi intră la toaleta bărbaţilor. Intră 
într-o cabină, conectă modemul şi formă un număr. | se 
răspunse: 

„HOREB CQ. Tu?” 

„SIMON?” 

„DIN?” 

„CYRENE. 2-3-13.” 

„EŞTI ACASĂ.” 

„ZBOR. AVION AMOC 1. DEST MESA FLATS. ET 093 OMT NICI 
UN ALT AVION. BYND. PG NOTA BD. SF. UNI DIN, DOAR 
TRECERE.” 

„AM COPIAT.” 

„POŢI OBŢINE PLANUL DE ZBOR DE LA MF?” 

„NICI O PROBLEMĂ.” 

„SELAH.” 

Inchise telefonul celular. 


156 


11 


— Acum, că ne aflăm în siguranţă, în aer, poţi să-mi spui unde 
mergem? întrebă Vail. 

— La Coyote Flats, New Mexico, răspunse Firestone cu o voce 
joasă care aproape se frânse. 

— Nu cred că am auzit vreodată de o închisoare federală în 
Coyote Flats, New Mexico. 

— Probabil că nu. 

— Ce-mi poţi spune despre Gary Jordan? 

— Nu prea mult. Eu doar l-am arestat. 

— Unde mergem la Coyote Flats? 

— O să vă spun când ajungem acolo. 

— Nu prea ai multe de spus, nu-i aşa, domnule Firestone? 

— Domnule Vail, am lucrat în programul pentru protecţia 
martorilor timp de cinci ani. Aş putea să fiu răspunzător de 
moartea cuiva chiar şi numai vorbind în somn. 

Firestone închise ochii, îşi încrucişă mâinile în poală, 
scaunul pe spate şi adormi. 


A 
| 


şi lăsă 


— Paul? zise Vail. 

Stewardul apăru lângă el. 

— Pun pariu că n-ai o sticlă de Coca-Cola de o sută optzeci de 
mililitri. 

— Ba da, domnule. Dispăru şi se întoarse într-un minut sau 
două cu băutura înfăşurată într-un şerveţel de in. Altceva, 
domnule? 

— Mi-ar fi teamă să cer, răspunse Vail şi se întoarse în ComOp. 

Hines privea patru monitoare diferite. 

— Ai un minut? întrebă Vail. 

— Dumneavoastră sunteţi comandantul acestui zbor, zise 
Hines. Trebuie doar să ne spuneţi ce doriţi. 

— Ce-ai zice să-mi afişezi dosarul lui Gary Jordan? 

— Nici o problemă, răspunse Hines. 

Apăsă pe câteva taste şi pe ecran apărură fotografiile din faţă 
şi din profil ale lui Gary Jordan. Părul lui cărunt era tăiat la câţiva 
milimetri de craniu. Muşchii puternici îi ieşeau în evidenţă pe gât. 
Ochii păreau somnoroşi privind la apărat. O cicatrice subţire se 


157 


întindea de sub sprânceana dreaptă, prin colţul ochiului, până 
aproape de maxilar. Sub fotografii, datele biografice se aliniau 
rapid pe ecran. Hines citea datele pe măsură ce apăreau. 

— Gary NMI Jordan, alb, sex masculin, vârsta patruzeci şi nouă 
de ani. Născut în Ada, Kansas. Absolvent de liceu. A intrat în 
Armată în 1965. Şi-a completat pregătirea ca paraşutist- 
infanterist şi s-a înscris în Serviciile Speciale. In 1967 s-a 
transferat la Serviciul de Spionaj al Armatei. A stat în Vietnam din 
1967 până în 1975. A luptat în Operaţiunea Furtună în Deşert 
între 1990-1991. Trecut în rezervă, cu serviciul executat 
ireproşabil, în 1992. Este proprietarul unei mici ferme lângă 
Butte, Montana. Căsătorit, doi copii. A intrat în Sanctuar în 1992. 
Hines se întoarse de la monitor şi îl privi pe Vail. Jordan este un 
protestatar împotriva impozitelor. A bătut un încasator de 
impozite care venise să-i aducă o înştiinţare de sechestru asupra 
fermei, apoi a tras într-un agent IRS (Fisc) când au pus stăpânire 
pe fermă pentru neplata impozitelor. A fugit şi a fost capturat o 
lună mai târziu de către Sam Firestone în Boise. A primit doi ani 
pentru evaziune fiscală, tentativă de crimă şi violenţă. Mai ştim 
că a luptat în Vietnam alături de Grupul Fantoma şi că era omul 
numărul trei al Sanctuarului, după Engstrom. Black Bobby era 
numărul doi. 

O serie de fotografii apărură pe ecran: Jordan stând în spatele 
lui Engstrom la un fel de raliu; o alta cu Jordan, „Black Bobby” 
Shrack şi Engstrom cu capetele apropiate, vorbind la o masă, 
într-un restaurant; Jordan ţinând ceea ce părea a fi o conferinţă 
de presă în curtea din faţa casei sale; un instantaneu al fermei 
lui Jordan cu mai multe maşini oficiale parcate în jurul ei; o alta 
cu el escortat cu cătuşe la mâini într-o clădire federală, de către 
Sam Firestone. 

— Avem nişte articole din ziare care completează fotografiile. 
Vi le arăt imediat. Vail le cercetă rapid, dar ele nu adăugau prea 
multe lucruri la datele biografice. Mai avem şi înregistrarea celor 
trei interviuri şi rezumate ale lor, dacă doriţi să le citiţi, dar 
procurorul general ar prefera să n-o faceţi. 

— De ce? 

— Poate că vrea să vadă ce puteţi scoate de la el fără să fiţi 
influenţat de notele respective, zise Hines cu un zâmbet. 

— Foarte amuzant. 

— Este dură, domnule Vail. De obicei, obţine ce vrea. 


158 


— De unde te-a luat, Jimmy? 

— De la Serviciul Secret. Eram pregătit să intru de pază în 
garda preşedintelui când m-a răpit. 

Vail era foarte surprins să audă că Hines fusese la Serviciul 
Secret. 

— Mi se pare o slujbă destul de bună aici. 

— Ei bine, la început am fost cam furios, dar apoi, când mi-a 
spus că pot avea orice fel de echipament îmi doresc, m-am 
gândit că e mai bine. Aceasta este plăcerea unui spărgător de 
coduri. 

— Ai făcut ceva spargeri, nu? 

— Am fost un „şoarece de computer” în liceu, zise Hines. N-a 
fost nimic serios, am intrat în sistemul de computere al liceului şi 
am schimbat notele unui prieten de-al meu. Am primit şase luni 
de muncă în folosul comunităţii. Am crezut că n-o să mai fiu 
niciodată admis în Serviciul Secret, cu povestea aceea la dosar, 
dar le-a plăcut „talentul” meu, aşa mi-au spus. Doamnei procuror 
general i-a plăcut şi mai mult. Se opri când ajunse la unul dintre 
interviurile lui Jordan. Apropo, domnule Vail, toţi cei din avion, 
inclusiv pilotul, sunt, fie de la FBI, fie de la Departamentul de 
Justiţie. Suntem gărzi de corp foarte bune, pe lângă talentele 
noastre native şi acest lucru este valabil şi pentru Silverman. EIl 
îţi poate prepara o salată trăsnet cât ai zice peşte, dar tot aşa de 
repede te poate arunca din avion. 

— Ce încurajator, zise Vail, zâmbind. 


Autostrada era o panglică de macadam cu două sensuri, 
întinzându-se spre linia orizontului peste deşertul plat, galben şi 
arid. Pe ambele laturi ale ei, întinzându-se spre Munţii Cenugşii de 
la orizont, terase plate se ridicau din pământ ca nişte ciuperci 
uriaşe. 

Inchisoarea apăru brusc la dreapta lor, mai întâi ca un zid 
neclar, ca o iluzie optica ce dansa în aerul fierbinte de deasupra 
deşertului. Când începură să se apropie, zidurile deveniră mai 
înalte şi locul căpătă înfăţişarea unui pătrat mare, cenuşiu, cu 
turnuri pentru supraveghere la colţuri. In jurul perimetrului 
acestui pătrat era o serie de opt sau zece garduri de sârmă, cam 
la zece metri distanţă şi trei-patru metri înălţime, protejând 
fortăreaţa de invazie sau evadări. In spatele fortăreței era o 
perdea de munţi învăluiţi în umbră de soarele acoperit de nori al 


159 


după-amiezii. Aceasta era închisoarea federală Coyote Flats, 
după numele celui mai apropiat oraş, aflat la cincisprezece 
kilometri spre est. 

Printre puşcăriaşi, locul era cunoscut drept Mormântul, o 
referire la cariera de piatră aflată la şaisprezece kilometri 
depărtare, unde oamenii munceau şapte ore pe zi, sub o arşiţă 
cumplită vara şi un frig arctic iarna. 

Gardul exterior, aflat la câteva sute de metri de ziduri, era o 
structură de oţel înaltă de patru metri şi jumătate, cuprinzând 
închisoarea şi gardurile de sârmă ghimpată în perimetrul lui. 
Suprafaţa interioară şi cea superioară a grinzilor metalice 
triunghiulare era şlefuită până la grosimea unei lame de 
bărbierit. O plasă din oţel, electrificată, acoperea toată structura, 
la un metru deasupra. 

Vail fluieră uşor. 

— Deci aşa arată o închisoare de maximă securitate, zise el. 

— Aşa arată închisoarea de maximă securitate a ţării. 

La intrarea în acest complex se afla o cameră de gardă de trei 
metri pătraţi cu pereţii din beton, groşi de aproape doi metri. 

Temperatura era controlată la 70° F şi era prevăzută cu 
televiziune prin cablu, scaune confortabile, un frigider, un dulap 
şi un cuptor cu microunde, pentru confortul paznicului care 
stătea singur de veghe; mai avea un panou cu monitoare TV care 
redau interiorul închisorii şi o cameră video care înregistra pe 
oricine intra în Mormânt. Ferestrele erau puternic vopsite. 
Paznicii de la poartă aveau doar sarcina de a sta câte şase ore în 
postul pustiu. Un sertăraş ieşi încet din zid şi gardianul, o umbră 
care abia se vedea prin sticla fumurie, zise cu o voce înaltă, 
amplificată de un megafon: 

— Cărţile dumneavoastră de identitate, vă rog, domnilor. 

Firestone şi Vail dădură drumul legitimaţiilor în sertăraş. 

— Domnule Vail, aţi putea cobori pentru un moment din 
maşină, vă rog? ordonă vorbitorul. 

— Hristoase, acum ce mai vrea? mârâi Vail. 

— Identificarea video, zise Firestone. Camera trimite un 
semnal în clădirea principală şi un computer vă scanează 
fotografia. 

— Şi de unde dracu' au obţinut fotografia mea? întrebă Vail, în 
timp ce cobora. 

— De pe permisul de conducere eliberat de Motor Vehicles din 


160 


Illinois. 

— Hristoase, poliţia este pretutindeni, se răsti el. 

— E o chestiune de evidenţă publică, domnule Vail. 

Vail văzu camera video montată într-un colţ al camerei de 
gardă. Se uită în sus la ea şi zâmbi. 

— Păstraţi-vă faţa  nemişcată, vă rog, domnule, îi zise 
gardianul. 

Intrarea se făcea printr-un tunel de fier şi sârmă, cu porţi de 
oţel care funcționau pe baza unor ochi electronici, la fiecare 
cincizeci de metri. Când o maşină trecea de una dintre porţi, 
aceasta se închidea în spatele vehiculului şi se deschidea 
următoarea uşă. Orice vehicul care intra în închisoarea principală 
trebuia să treacă prin trei astfel de capcane. 

Nimeni nu scăpase vreodată dintre zidurile închisorii, deşi doi 
lorzi sud-americani ai drogurilor, care erau condamnaţi pe viaţă, 
fără drept de eliberare condiţionată, încercaseră o dată să fugă 
din carieră. Gardienii doar îi priviseră cum se chinuie să străbată 
deşertul. Când, în cele din urmă, se prăbuşiseră din cauza 
căldurii şi a setei, un elicopter coborâse şi planase deasupra lor, 
provocând rafale de aer timp de zece minute. Nisipul, răsucindu- 
se într-un vârtej infernal, le rupsese hainele de pe ei. Au fost 
aduşi înapoi la închisoare goi şi sângerând. Pedeapsa: timp de 
şase luni interzicerea poştei, a vizitatorilor, a oricărui contact cu 
lumea exterioară, iar lumina lăsată aprinsă în celulele lor timp de 
nouăzeci de zile, douăzeci şi patru de ore pe zi. 

— Locul este păzit de puşcaşii marini, zise Firestone; servesc 
aici timp de un an. Primesc solda de război. 

— Glumeşti. 

— Nu e nici o glumă. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce facem noi aici? 

— Veţi obţine cealaltă faţă a monedei, răspunse Firestone. 
Jordan este un membru de bază al Sanctuarului, foarte apropiat 
de Engstrom. Va face pe Sam cel Tăcut o vreme, dar, dacă nu vă 
opriţi din vorbit, dacă-l faceţi să creadă că Generalul e la frigare, 
s-ar putea să-şi dea drumul la limbă. Oricum, va face conversaţie 
doar ca să scape de carieră o oră şi ceva. Nu vă dezvălui nimic. 
Orice vă va spune, noi ştim deja. 

— Atunci, de ce nu mi-aţi spus, ca să fim scutiţi de călătoria 
asta îngrozitoare? 

— Trebuie să aflaţi direct de la sursă. Firestone tăcu un 


161 


moment şi apoi, după ce se mai gândi puţin, adăugă: Pentru 
scopul acestei vizite aţi putea spune că lucraţi în biroul 
procurorului general. Spuneţi doar atât: „Lucrez pentru 
procurorul general.” Nu e nevoie să dezvoltați. 

— Cred că pot să fac asta, răspunse Vail în timp ce înaintau 
prin tunelul de sârmă ghimpată şi electrificată, cu bare de oţel 
ascuţite ca nişte lame. Se uită în jur şi zise: Locul ăsta probabil 
că le-a luat contribuabililor ceva bănuţi. 

— De fapt, este eficient. Total autonom, găzduieşte două mii 
cinci sute de criminali înrăiţi, pedeapsa minimă fiind de cinci ani. 
Işi cultivă singuri legumele şi ceva fructe. Nu se iese condiţionat 
de aici. Oricine intră în Mormânt, o face pentru mult timp. 

— Care este rata sinuciderilor? 

— N-am întrebat niciodată. 

O dată intraţi în închisoarea principala, Firestone şi Vail fură 
conduşi spre o mică sală de aşteptare. Prezenţa puşcaşilor 
marini era evidentă peste tot. Holurile şi camerele erau de o 
curăţenie fără pată, suprafeţele de metal străluceau, tăbliile 
meselor erau lustruite oglindă. Două mii cinci sute de deţinuţi 
erau închişi ermetic în blocurile de celule cu aer condiţional ale 
Mormântului, câte unul în fiecare celulă. 

La sfârşit de săptămână, puteau să stea două ore în curte. 
Fără televiziune, fără radio, fără sală de sport. Putea fi comandat 
material de citit de pe o listă în fiecare dimineaţă şi era livrat 
individual, noaptea. Aveau două ore în care să citească, să scrie 
scrisori sau doar să se holbeze la tavan. 

Un puşcaş marin îi aştepta când intrară în sala de aşteptare, 
un tânăr cu o faţă severă, într-o uniformă scrobită, care stătea în 
repaus de paradă. Luă poziţia de drepţi când ei intrară şi salutară 
scurt din cap. 

___— Domnilor, zise el, bine aţi venit la Centrul Militar de 
Incarcerare Coyote Flats. 

Se postă în faţa lui Vail, uitându-se la ecusonul acestuia. 

— Domnul Vail? Veniţi cu mine, vă rog. 

Vail se întoarse spre Firestone. 

— Vii? îl întrebă el. 

Firestone dădu negativ din cap. 

— Eu doar îi aduc aici, domnule Vail, nu vorbesc cu ei. 

Marinarul-gardian îl conduse pe Vail pe un hol, descuie o uşă 
de oţel şi o împinse. 


162 


— Fumaţi, domnule? îl întreba el pe Vail. 

— Mda, zise Vail. Incerc să mă las de trei ani. 

Gardianul îi dădu o scrumieră mică din metal. 

— O să aduc prizonierul aici, zise el. Nu-l lăsaţi să se apropie 
de scrumieră - poate fi transformată într-o lamă de cuţit destul 
de eficientă. 

— O să ţin minte. Cum te numeşti? 

— Caporal Becker, domnule. 

— In regulă, caporal Becker, mulţumesc. 

Camera cea mică i se părea familiară, camerele de 
interogatoriu erau toate la fel; o masă acoperită cu linoleum, 
două scaune cu spătar, o fereastră mică, cu gratii aproape de 
tavan, o lumină foarte puternica încorporată în tavan şi protejată 
de sârme, un iz uşor de dezinfectant. Se aşeză, îşi aprinse o 
ţigară şi aşteptă cinci minute, până ce mânerul uşii se răsuci, iar 
uşa cea grea se deschise din nou. 

Omul stătea în cadrul uşii, cu picioarele ferecate în cătuşe 
separate de un lanţ gros de doisprezece centimetri, care îl făcea 
să-şi târască picioarele în mers. Işi ţinea în talie mâinile prinse în 
cătuşe. Avea în jur de un metru optzeci, un trup la fel de tare ca 
şi cariera de piatră în care lucra şase zile pe săptămână, o piele 
tăbăcită şi puternic bronzată, iar părul negru era tăiat la câţiva 
milimetri de piele. Cei doi ani petrecuţi în Mormânt îi adânciseră 
liniile feţei şi din jurul gurii, dar avea ochi vii, care scrutau fiecare 
milimetru al feţei lui Vail. 

— Caporal Becker, îi poţi scoate fiarele, zise Vail. 

— Trebuie să stea cu ele, domnule. Acestea sunt regulile 
închisorii. 

Vail se ridică în picioare şi zise: 

— Ei bine, fac parte din biroul procurorului general şi îţi spun 
să i le desfaci. 

Becker îl privi fix pe Vail timp de câteva secunde, apoi îi 
descuie cătuşele şi le scoase de pe încheieturile lui Jordan. 

— Haideţi să cedăm fiecare, domnule. Cătuşele de la picioare 
rămân. 

Vail se gândi un moment şi apoi ridică din umeri. 

— Destul de cinstit, zise el şi întinse mâna spre Jordan. Eu sunt 
Martin Vail. 

Jordan ignoră mâna lui Vail. 

— Gary Jordan, zise el cu voce groasă. 


163 


Vail făcu semn din cap spre masă şi spre scaune. 

— la un scaun, îi zise el lui Jordan şi apoi lui Becker, o să bat în 
uşă când termin. 

— Dar eu trebuie să... 

— Voi ciocăni când voi termina, caporale, repetă Vail, fără să 
se uite la gardian şi se aşeză faţă în faţă cu Jordan. 

— Da, domnule... mormăi Becker şi plecă, încuind uşa în urma 
lui. 

Jordan începu să râdă. 

— Sunt patru uşi de oţel, telecomandate, de aici până în curte. 
Apoi cincizeci de metri de pustiu şi după el un zid de patru metri 
şi jumătate cu sârmă electrificată deasupra. Şi ai văzut ce e 
dincolo de ziduri. Dar el tot îmi lasă lanţurile la picioare. 

Vail îşi aruncă pachetul de ţigări pe masă. 

— Trage un fum, zise el. 

Jordan ignoră oferta. 

— Ai făcut un drum lung pentru nimic, zise el. 

Avea o voce joasă şi răguşită, ca a unui fermier care lucrează 
în mult praf. 

— De unde ştii de unde vin? 

— La dracu’, orice loc e unul departe de aici, zise Jordan. 
Credeam că am vorbit până acum cu toţi cei care lucrează în 
biroul procurorului general. 

— Sunt nou. 

— Ei, sper că a fost o călătorie plăcută, pentru că a fost o 
pierdere de vreme. 

— De unde ştii ce vreau? 

— Am fost întrebat tot ce se poate întreba. Pot să rezum totul 
la un singur răspuns. Se aplecă peste masă spre Vail. Nu... ştiu. 

— Eşti un membru al Sanctuarului Domnului şi al Mâniei lui 
Dumnezeu, zise Vail. 

Nu era o întrebare. 

— A trecut atât de mult timp, încât nu-mi mai amintesc. 

Vail se uită peste masă la Jordan şi simţi un fel de simpatie şi 
compasiune pentru el. Incă nesigur de ce îl interoga pe 
neplatnicul de impozite, se decise să joace unul din vechile lui 
trucuri din vremea când era procuror în Chicago. 

— De ce ţi-e cel mai dor? întrebă el parcă din întâmplare. 

Intrebarea îl intrigă pe Jordan. Se uită spre fereastră şi păru 
pierdut în gânduri. 


164 


— Ce vrei, poezie? Mirosul ploii care începe să cadă şi al 
fânului din hambar la sfârşitul anotimpului, să ascult râsul fetiţei 
mele, caii fornăind pe nas într-o dimineaţă de iarnă... Nu-mi 
lipseşte nimic. Toate vor fi acolo când voi ieşi. 

— Gary... e în regulă dacă-ţi zic Gary? Bine. Am venit aici cu o 
ofertă. 

— Ce-ai de gând să faci, o propunere? 

Vail zâmbi. 

— Bănuiesc că ai auzit despre jafurile de arme. 

— Aici auzi despre jafuri în fiecare zi. 

— Ştii la ce mă refer. 

Jordan îl privi fix pe Vail. 

— Când a avut loc? 

— Noaptea trecută. 

— Domnule Vail, noi vom afla despre asta abia când se va 
anunţa la radio. 

— Un convoi plin cu armament a fost jefuit în Montana. Zece 
soldaţi au fost ucişi. Există tendinţa de a-l pune în cârcă 
generalului. 

— Engstrom? 

Vail aprobă din cap. 

— La dracu”. In nici un caz. 

— De unde ştii? S-a întâmplat ieri noapte, iar tu eşti închis aici 
de doi ani. 

Jordan se uită lung la pachetul de ţigări, dar nu luă nici una. 

— Chiar eşti nou în treaba asta. 

— Am fost procuror timp de doisprezece ani. Nu prea mai e 
nimic nou pentru mine. Aş fi în stare să-ţi reduc pedeapsa cu 
câţiva ani. Ai putea ieşi de aici în şase-şapte luni, dacă aş reuşi 
să te mut într-un club de ţară ca Panama City, ca să execuţi 
restul de pedeapsă. 

Jordan se aplecă peste masă, iar când Vail se aplecă spre el, îi 
şopti cu vocea răguşită: 

— N-am absolut nimic să-ţi spun. 

— Pari destul de sigur că Engstrom nu a fost implicat. Nu dai 
doi bani pe el? 

Intrebarea îl tulbură pe Jordan. Se lăsă pe spătarul scaunului şi 
încercă să-şi încrucişeze picioarele, apoi îşi aminti că erau 
încătuşate. 

Se gândi cam preţ de un minut, ochii îngustându-i-se din când 


165 


în când, ca şi cum ar fi avut o dispută cu sine însuşi. 

— Bine, fii atent. iți voi spune o singură dată. O dată. S-ar 
putea să-i ştiu sau s-ar putea să nu-i ştiu pe cei care au luat 
parte la treaba asta. Oricum, nu-ţi va fi de nici un folos - vor fi 
presupuneri şi lucruri pe care le-am ghicit. Dar îţi pot spune un 
lucru, generalul nu a fost implicat în nici un fel în uciderea 
soldaţilor americani. Doar dacă... 

Se opri câteva clipe, ochii îngustându-i-se, ca şi cum s-ar fi 
gândit serios. 

— Doar dacă ce? 

— Doar dacă nu sunt pierderi de război. 

— Crezi că Sanctuarul a declarat război Statelor Unite noaptea 
trecută, aşa cum a făcut Ordinul în anii optzeci? 

— De unde dracu' să ştiu eu asta? 

— Poate pentru că trei dintre soldaţii ucişi erau negri. 

— Să-ţi spun ceva, domnule, generalul nu este rasist. Şi se 
ţine de Biblia ăia a lui foarte bine. 

— Crede în Biblie în sens literal? Adică, ştii, cuvânt cu cuvânt? 

— Cam aşa, deşi câteodată o mai interpretează şi în felul lui. 

— Tot aşa cum interpretează gunoiul ăla despre canaaniţi şi 
despre evrei pe care îl propovăduieşte Klanul? Ei citează Biblia. 
El crede în chestia asta? 

— Generalul e un om plin de logică, domnule Vail. Cunoaşte 
diferenţa între un găinaţ de pui şi o salată de pui. 

— Asta crezi tu că este, Gary? Un găinaţ de pui? 

— Cred că poţi face orice doreşti din asta. Nebunul ăla, 
Abraham, rahatul ăla, puiul ăla de căţea poate face negru din 
alb, poate transforma noaptea în zi. Se duce la radio şi începe să 
facă pe nebunul şi-a făcut fani ai Bibliei care sar şi bolborosesc, 
din Ozarks până la graniţa canadiană. A fost muşcat de şerpi de 
atâtea ori, încât acum are un şarpe în loc de limbă şi venin în 
creier. Să-ţi spun ceva, dacă el e predicator, eu sunt o nenorocită 
de napolitană belgiană. 

— Cine este Abraham? 

Jordan dădu din cap. 

— Omule, eşti o dulceaţă. Vocea patrioţilor, omule. Orb ca 
Justiţia şi mai nebun decât un urs dansator. Face scandal de şase 
ori pe săptămână la vreo cincizeci de posturi de radio, predicând 
condamnarea guvernului şi a tuturor celor ce nu călătoresc cu el 
în căruţa cu fân. 


166 


— Înţeleg că nu-i eşti credincios. 

— Imi dă impresia unei târâtoare. 

— Generalul susţine emisiunea. 

— Generalul face ce are de făcut. Când îi serveşte scopurile. 
Ţi-am spus, e un om cu logică. 

— Aha. Deci n-are nici o problemă să se amestece cu câinii. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Ştii tu, spărgători de bănci, ucigaşi pe la spate, rasişti care 
ies în week-end şi-i omoară pe oameni în bătaie fiindcă sunt 
negri sau homosexuali, sau evrei. Asta e ideea ta despre 
dreptate şi democraţie, Gary? 

— Ţi-am spus, generalul nu e un nenorocit de rasist. El crede 
în libertate. Crede în dreptate. Doar că vrea ceva mai mult din 
asta - pentru noi toţi. Şi îţi poate cita lucrul ăsta din Cartea 
Sfântă de zece ori. 

— lar eu pot cita din Constituţie. Din nefericire pentru el, Biblia 
nu este legea. 

— Acolo la ei, este. 

— Uite ce e, situaţia asta se poate înrăutăţi foarte repede. Să 
presupunem că s-ar hotărî să-l acuze pe Engstrom şi să-l 
aresteze? 

— Lăudat fie Domnul, tot ladul va fi pe pământ pentru asta. 

— Ei, haide, e o bătălie dinainte pierdută şi tu ştii asta, zise 
Vail, dând din cap la acest gând. La dracu', nimeni nu e chiar 
atât de nebun să se pună cu Statele Unite. 

— Noi nu vedem aşa situaţia. Noi credem că militarii ne vor 
susţine pe noi. 

— Nu va mai fi un alt Ruby Ridge. Sau Waco. Asta nu se va 
mai întâmpla încă o dată. 

Jordan râse. 

— Ştii ce cred eu? Cred că te joci într-un cuib de viespi şi crezi 
că tot ceea ce bâzâie e muscă. 

— Asta e tot din Biblie? 

Jordan, în sfârşit, trase o ţigară din pachetul lui Vail, o ridică şi 
se uită la ea câteva momente. 

— Cuvintele de înţelepciune ale fratelui Jordan. Ai un foc? Vail 
aprinse ţigara şi Jordan trase adânc din ea, ţinând fumul în 
plămâni câteva clipe, apoi îl suflă afară încet, urmărind şuviţa 
subţire de fum cenuşiu dansând prin razele subţiri de soare care 
intrau pe fereastră. O, da, oftă el, închizând ochii. Stătea cu 


167 


picioarele întinse, cu spatele drept şi ochii închişi, fumând o 
vreme înainte de a vorbi din nou: Rasismul e pentru Klan, pentru 
CSA, Miliție şi Arieni. Asta e oful lor. Sanctuarul este format în 
cea mai mare parte din separatişti. Noi vrem să ne rupem de 
Guvern. Generalul crede că există o conspirație evreiască ce 
încearcă să preia economia, dar nu susţine acest lucru împotriva 
tuturor evreilor. Eu? Aş prefera să n-am nici un Ițic pe front cu 
mine. Sau un baton de ciocolată. Dar în cea mai mare parte 
suntem speriaţi de guvern. 

— Câţi membri are Sanctuarul? 

— Drace, nu ştiu. Sunt patru armate separate, nu e nici un 
secret. Operează destul de mult pe cont propriu, doar se 
antrenează împreună şi îl consideră pe general liderul lor 
spiritual. Poate câte o mie sau două în fiecare unitate, plus încă 
vreo cinci sute în unitatea de bază. 

— Patru-cinci mii, mai mult sau mai puţin? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Şi o mulţime de simpatizanți. 

— Şi unitatea generalului este numită Sanctuarul? 

— Sanctuarul le include pe toate. Generalul îşi numeşte 
propria unitate Fort Yahweh. 

— Deci, câteva mii de oameni au de gând să se ridice 
împotriva guvernului Statelor Unite? 

— Se vor apăra, dacă este necesar. 

— Impotriva Statelor Unite? 

— Aceştia nu sunt nişte amărâţi de războinici de duminică. 
Sunt bărbaţi şi femei care se antrenează constant. Constant. 
Concentrat, cu adevărat concentrat. Noi suntem fanatici. Mai 
trase un fum, îl expiră încet, apoi zâmbi. E un cuvânt care îmi 
place. Fanatici. Supravieţuitori, antrenați pentru lupte de gherilă 
cu orice fel de armă ţi-ai putea imagina. Câţiva au participat la 
Furtună în Deşert, unii ca mine au fost chiar în Vietnam şi 
Nicaragua. Drace, noi - ei - ar putea dispărea sus, în ascunzători, 
sau şi mai sus, în lanţul de munţi Bitterroot. De acum în zece ani 
tot ne-aţi mai vâna prin munţi. Vom folosi lunetişti, vom ataca 
depozite de arme, vom jefui bănci, vom distruge clădiri... fără 
reguli, domnule Vail. Război de gherilă. Noua revoluţie. 

— Terorism, 

— Numiţi-l cum doriţi. Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi 
sfârşitul, spune Domnul, ceea ce este şi ceea ce a fost şi ceea ce 


168 


va să vină, Mântuitorul. Veţi avea Miliția, Legământul Sabiei jos, 
în Ozarks, Noua Biserică a Cruciadei Creştine, Patrioţii Americani, 
Naţiunile Ariene - toate se vor uni o dată ce va începe. IRA din 
Irlanda vă spune ceva? Vom ucide şi vom fugi. Clădiri, baruri, 
avioane, sinagogi. Șerpii vor cădea din cer, apa se va transforma 
în foc şi copacii în stânci, iar pământul se va deschide şi se va 
transforma în praf şi va dispărea în Ceruri. Poporul american nu 
se poate descurca în zăpăceala asta. 

— Ai participat la Operaţiunea Furtună în Deşert? 

— O, da, m-a lovit o bucată de şrapnel arab. O grămadă de 
mâncători de capre ce se târăsc mereu pe burtă, fiinţe inferioare. 
Da, mi-am dat partea de sânge pentru ca pisicuţa aia de Bush să 
se poată retrage tocmai când îi pusesem pe fugă, aducând pe 
toată lumea acasă, ca el să poată avea o paradă şi să câştige 
alegerile. Tot ce a făcut el a fost să-şi tragă un glonţ în picior. La 
dracu', n-am câştigat războiul, l-am lăsat baltă. Ticăloşii ăia ne 
vor gaza pe toţi, înainte să ne dăm seama. 

— Ai fost ofiţer al Sanctuarului, nu-i aşa? se prefăcu Vail că 
ghiceşte. 

— Am fost la Yahweh, aghiotantul generalului. Dar orice om 
care a petrecut ceva timp într-o închisoare federală va fi tratat 
cu destulă suspiciune când va ieşi şi se va întoarce la ei. 

— Ei cred că îi vei trăda? 

— Uită-te în jurul dumitale. Toţi cei de aici ispăşesc cele mai 
grele pedepse. lar cei din Mişcare, ajungând într-o închisoare 
federală, sunt transferați aici pentru pedepse grele. 

— Nu ţi-ai plătit impozitele timp de şapte ani şi ai atacat un 
ofiţer federal, Gary. 

— Este adevărat. Şi am primit cinci ani. Le datoram 
douăsprezece mii de dolari şi mi-au dat cinci ani aici. Şi o 
amendă de zece mii de dolari, pe care nu pot să sper că o voi 
plăti vreodată. Mi-am pierdut ferma, animalele, casa. Şi am 
primit asta. Arătă cu mâna camera în care se aflau. O duzină de 
oameni pe an o iau razna în locul ăsta. Au o aripă întreagă în 
care îi ţin pe nebuni, majoritatea în cămăşi de forţă. Când vii aici, 
te rad în cap şi-ţi iau toate lucrurile personale. Nu poţi nici măcar 
să păstrezi o fotografie cu familia. N-ai cu cine să vorbeşti. Eşti 
singur tot timpul. Câteodată aş da orice doar ca să văd un 
gândac mergând pe perete. Dacă faci ceva care îi supără, 
primeşti zece zile. Asta înseamnă zece zile cu luminile aprinse în 


169 


celulă, douăzeci şi patru de ore pe zi. Te degradează, asta e tot 
ce fac. Iţi frâng spiritul, îţi iau identitatea. Când pleci de aici, eşti 
un nimeni, cu o ură mai mare decât oricând. Asta dacă nu devii 
nebun. 

— Deci, te eliberează după trei ani ca să te întorci tot aici? 

— Am învăţat câteva lecţii. Hai să spunem că, dacă ies 
vreodată de aici, din gaura asta, e sigur ca ladul că nu mă mai 
întorc. 

— Nu, vei sfârşi cu creierii împrăştiaţi de vreun lunetist din 
armată. E ceva ce trebuie să aştepţi cu nerăbdare. 

— Nimeni nu aşteaptă cu nerăbdare nimic, se răsti Jordan, cu 
amărăciune în glas. Vorbim despre supravieţuire. Nu contează 
dacă suntem o mie cinci sute sau cincisprezece mii, aşa va fi. 
Atacă şi dispari, ca stafiile. 

— Sau Fantomele? 

— Oricum îţi place. 

— Vorbeşti despre sinucidere. 

— Care e de o mie de ori mai bună decât să laşi guvernul să 
vină, să-ţi ia tot ce ai, apoi să te ucidă. 

— Spune-mi mai multe despre general. 

— Sunt sigur că aveţi un dosar despre el de grosimea unei 
cărămizi. 

— Aş vrea să aud părerea ta despre el. 

Jordan se gândi un minut sau două. 

— Cel mai bun şi afurisit soldat care a trăit vreodată. Pisicuţa 
aia de Pennington este băieţelul frumuşel al tuturor. Nu ştie 
nimic despre cum se face războiul. Generalul a fost cel mai bun. 
Nimeni nu şi-a iubit oamenii mai mult decât el. Ne duceam în 
jungla aia nenorocită pentru câteva luni uneori şi n-a avut nici o 
femeie. Să-ţi mai spun ceva, când unul dintre băieţi era lovit, nu 
era niciodată lăsat în urmă. Duceam saci pentru cadavre cu noi, 
pentru a lua oamenii înapoi, ca să aibă şi ei o înmormântare 
creştinească. Şase plecau, şase se întorceau. Zece plecau, zece 
se întorceau. Se ridică şi începu să-şi târască picioarele prin 
cameră, continuând să vorbească. Noi am făcut cea mai murdară 
muncă ce trebuia făcută acolo. Am făcut-o cu rugăciunile 
generalului în urechi. Răzbunarea este a mea, zice Domnul. Şi 
nimeni n-o putea face mai bine. Drace, Oz a răpit un general 
vietnamez de la două mii de metri depărtare. Gândeşte-te la 
asta. Inseamnă douăzeci de terenuri de fotbal. 


170 


— Cine este Oz? 

— Nu contează, e mort de mult. Problema este că noi n-am 
fost niciodată recunoscuţi pentru ce am făcut. Nici o medalie, nici 
o citare. Nici măcar un nenorocit de „mulţumesc” din partea 
cuiva. Ne-au furat identitatea, exact ca aici. Dar generalul ne-a 
redat-o. Oamenii lui îl iubesc. 

— Şi tu eşti unul dintre oamenii lui. 

— La dracu’, unul important. 

— Ar trebui să ştie că nu trebuie să începi o luptă cu guvernul 
federal. 

— Drepturile oamenilor le sunt luate în fiecare zi, omule. 
Percheziţii şi arestări ilegale. Intrarea cu forţa în casele 
oamenilor, fără mandat. Urmărirea armelor noastre. Câini care îşi 
arată colții la tine fără vreun motiv. Masacrul de la Marion. Waco. 
Ruby Ridge. Impozitele. Scârbele alea de la IRS vin şi-ţi iau tot ce 
ai. Casa, mobila, totul, fără măcar un proces. 

— Aşa că începi o luptă pe care n-o poţi câştiga. 

— N-o pot câştiga? Victoria e în Biblie, domnule Vail. Sunt 
câteva dintre versetele pe care le ştiu. L-am auzit rostindu-le de 
multe ori. 

Jordan îşi lăsă coatele pe masă şi se uită fix la Vail. Când 
începu să vorbească, o făcu fără nici un pic de emoție, ca şi cum 
prezenta o ştire pe canalul WWN. 

— ŞI Filistenii stăteau pe munte, de o parte şi israeliții stăteau 
pe munte, de cealaltă parte: iar la mijloc era o vale. Atunci a ieşit 
din tabăra filistenilor un luptător cu numele Goliat din Gath. 
Acesta era la statură de şase coti şi o palmă. Pe cap avea un coif 
de aramă şi era îmbrăcat cu platoşă în solzi şi avea apărători de 
aramă la picioare şi un scut de aramă pe umeri. Se ridică şi 
începu să-şi târşâie picioarele prin cameră, vocea ridicându-i-se 
uşor. Și David se grăbi şi alerga să-l întâmpine pe filistean. Şi 
David îşi băgă mâna în sac şi luă de acolo o piatră şi o aţinti şi o 
aruncă spre filistean... Se opri şi zâmbi... Şi piatra îl lovi în frunte; 
şi căzu cu faţa la pământ. Jordan îşi târî picioarele, lanţul 
zornăindu-i între glezne şi stătu în picioare lângă Vail. Işi întoarse 
capul spre tavan şi vocea îi deveni de predicator: Aşa că David l- 
a înfrânt pe filistean cu o praştie şi o piatră şi l-a lovit şi l-a tăiat; 
dar nu era nici o sabie în mâna lui David. De aceea, David a 
alergat şi s-a ridicat împotriva filisteanului şi i-a luat sabia şi a 
scos-o apoi din teacă... Jordan se aplecă, faţa ajungându-i la 


171 


câţiva milimetri de a lui Vail. Vocea i se opri brusc şi zise, 
aproape în şoaptă: ... Şi i-a tăiat capul cu ea, acolo. Când filistenii 
au văzut pe campionul lor mort, au fugit de pe câmpul de luptă. 
Işi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul mâinii. Samuel |, 
Capitolul 17. 

Vail se gândi un moment şi apoi zise cu un oftat: 

— Chiar crezi că poţi distruge guvernul SUA cu o praştie şi o 
piatră, Gary? 

Jordan răspunse blând: 

— Aşa a fost voia Domnului, domnule Vail. Nimic nu e 
imposibil pentru cei drepţi. 

Un fior trecu brusc prin coloana vertebrală a lui Vail, nu din 
cauza cuvintelor, ci a siguranţei şi a calmului cu care fuseseră 
spuse. 

— Eu sunt un om cu frica lui Dumnezeu. Mă duc la biserică, 
dar niciodată n-am reţinut prea bine cuvintele. Cu excepţia 
câtorva versete din Biblie, las acest lucru predicatorilor. Zâmbi 
slab. Nu vreau să le iau pâinea de la gură, mă înţelegeţi. 

— Crezi că generalul Engstrom va vorbi cu mine? 

— De ce nu? El nu se ascunde de nimeni. Cel puţin, nu încă. 

— Spui că e un om logic. Poate va asculta de logică. 

— Logica dumitale? 

— Dai şi iei. Ne vom asculta unul pe celălalt. 

— Mda, am mai auzit refrenul ăsta şi înainte, zise Jordan cu 
amărăciune. Guvernul nu-şi ţine niciodată promisiunile. A rupt 
fiecare tratat pe care l-a făcut, chiar de la început, cu indienii. 
Uite c-au trecut o sută cincizeci de ani şi încă n-au învăţat să-şi 
ţină promisiunile. 

— Ce promisiune şi-au încălcat cu tine, Gary? Jordan nu-i 
răspunse. Uite ce e, dacă nu-ți plăteşti impozitele ca toată 
lumea, te duci la fund. Drace, dacă eu aş încerca să-i păcălesc pe 
cei de la IRS în legătură cu impozitele, m-ar lega la fel de repede 
ca pe oricine altcineva. Faptul că ai încercat să-l omori pe 
agentul acela nu ţi-a prea fost de ajutor. 

— Ce glumă! Era la o depărtare de treizeci de metri. Dacă 
voiam să-l omor, acum ar fi mort. L-am speriat un pic pe 
nenorocitul ăla. Oricum, impozitul pe venituri este ilegal. Nicăieri 
în Constituţie nu se specifică faptul că poţi să-i impozitezi pe 
oameni pentru că au muncit din greu o zi întreagă. 

— La dracu', dacă le spuneai că îţi pare rău şi că nu se va mai 


172. 


întâmpla, te descurcai altfel. 

Vail făcu o mare greşeală spunând acest lucru. Ochii lui Jordan 
începură să arunce văpăi, spatele i se îndreptă cu câţiva 
centimetri, vocea începu să-i tremure cu fervoarea unui 
evanghelist când începu să scuipe cuvintele. 

— Foița lui Israel nu va ceda şi nu se va căi: căci el nu este un 
om care ar trebui să se căiască. Samuel |, Capitolul 29. Să-ţi spun 
ceva, când au venit să mă aresteze, a trebuit să-l ascult pe 
iepuraşul ăla spunându-mi că va trebui să sufăr pentru că l-am 
înşelat pe Unchiul Sam. Astea au fost cuvintele lui. Să sufăr! Cine 
era poponarul ăla mizerabil ca să mă judece pe mine? Un amărât 
care stă cu creionul după ureche fiindcă şi-a găsit o slujbă mai 
bună, care trăieşte pe spinarea contribuabililor, să-mi spună mie 
o tâmpenie ca asta. Am luptat într-un război pentru funduleţul 
lui. Să mă căiesc? Să-i spun unuia ca el că-mi pare rău? Mai bine 
sparg stânci în bârlogul ăsta al diavolului încă douăzeci de ani 
decât să încalc cuvântul lui Dumnezeu ca să-mi prezint scuze 
unui ticălos mititel ca el. 

Vail se lăsă pe spătarul scaunului şi-şi aprinse o ţigară. N-avea 
nici un chef să intre într-o discuţie despre impozite cu Jordan sau 
cu altcineva. Schimbă subiectul. 

— Familia ta se află încă în Montana? 

— Stau cu tatăl soţiei mele. Cel puţin, IRS-ul nu l-a jefuit şi pe 
el până acum. 

— Poate că ar trebui să-i muţi de acolo, zise Vail. 

— De ce? Ai auzit ceva? Se întâmplă ceva? 

— După câte ştiu eu, nu. 

Jordan se fâţâi pe scaun, apoi îşi îndepărtă din minte gândul 
care îl chinuia. 

— Unde să se ducă, ăă? Am muncit cu toţii din greu pentru ce 
aveam, tata şi bunicul şi cei dinaintea lor. Să se ducă la New York 
sau la St. Looey, sau Chicago, să trăiască într-o amărâtă de cutie 
de carton la un colţ de stradă? Asta e o sugestie de „du-te 
dracu”, prima pe care o aud. 

— Nu-ţi sugerez asta. lţi spun să-ţi iei familia din calea 
pericolului... 

Jordan îl întrerupse, cu faţa roşie şi ochii întunecaţi de furie. 

— Du-te naibii. Nu ne e teama de tine şi de prietenii tăi 
păgâni. loan |, Capitolul 3, Versetul 11, zice: /ubiţi-vă unii pe alții. 
Nu precum Cain, care şi-a omorât fratele. Federalii sunt fraţii 


173 


ucigaşi, iar tu eşti unul dintre ei. 

Se duse, târându-şi picioarele, la uşa camerei şi se uită înapoi 
la Vail cu ochii îngustaţi. Lui Vail îi apăru în minte imaginea 
ochilor lui Engstrom de pe monitorul computerului. Vocea lui 
Jordan tremura de mânie. 

— La vremea Parousiei, când se vor auzi mari strigăte de la 
Templul Cerurilor şi tunete şi fulgere şi va fi un cutremur cum nu 
s-a mai văzut de când oamenii au apărut pe pământ şi oraşele şi 
popoarele vor cădea, iar insulele se vor scufunda şi munţii nu vor 
mai fi de găsit... |n acea zi când va veni Armaghedonul, familia 
mea va zbura prima la Ceruri. Şi tu? Dumnezeu te va judeca pe 
tine şi pe alţi păcătoşi federali şi vă va trimite direct în lad, unde 
vă e locul. 

Jordan bătu să vină gardianul. 


Mai târziu, când se aflau în maşină, Firestone îl întrebă pe Vail 
despre ce discutaseră. 

— Despre moarte şi impozite, răspunse Vail. Scoate-mă 
dracului de aici. 


174 


12 


În turnul de pe pista îngustă de lângă satul Coyote Flats, 
pilotul scrută prin binoclu şoseaua cenuşie cu două sensuri. Işi 
cercetă ceasul. Era 11:55 după Ora Munţilor. 

— Ar trebui să apară în curând, îi spuse el controlorului de 
zbor. 

— Nu mi-i imaginez stând mai mult decât trebuie. 

— N-am fost niciodată acolo, zise pilotul. 

Stătea pe marginea consolei mari şi-şi aprinse o ţigară. 

— Eu m-am dus o dată acolo, zise controlorul. Şi mi-a fost de 
ajuns. 

— Arată destul de înfricoşător şi din aer, zise pilotul. N-am 
nevoie s-o văd de aproape. 

Terminalul - dacă putea fi numit aşa - era doar o cameră 
acoperită cu ţiglă, cu o maşină de gustări, un filtru de cafea, 
două bănci lungi şi două cabine de toaletă. Turnul cu două etaje 
era echipat cu un radar şi un computer şi era condus de un 
controlor de zbor ataşat Biroului Inchisorilor. 

O dată pe lună, unui avion de legătură i se permitea să 
aterizeze pe panglica lungă de beton, aducând vizitatori la 
vorbitor. In rest, terenul era închis traficului aerian particular. Un 
autobuz îi ducea pe vizitatori la Mormânt. Terenul era înconjurat 
de un gard electrificat, gros de treizeci de centimetri şi păzit de 
puşcaşii marini. 

Nici controlorul, nici pilotul nu-l observă pe îngrijitorul care 
stătea lângă uşa turnului. Acesta se uita în cameră, privindu-l pe 
pilot mergând la harta pe secţiuni a SUA. Pilotul ţinu un capăt al 
panglicii elastice cu degetul mare peste Coyote Flats şi o întinse 
spre nord-est. 

Două mii de kilometri, îşi zise în sinea lui, apoi se întoarse la 
masa controlorului şi luă un calculator din geanta lui de zbor. 

Omul de serviciu ciocăni la uşă şi-şi îţi capul înăuntru. 

— E bine să fac curăţenie acum? întrebă el. 

— Desigur, zise controlorul. 

Omul intră în cameră. Pilotul şi controlorul îl ignorară în timp 
ce el trase coşul de gunoi pe rotile şi goli o scrumieră în el. 

— Ce fel de vânt am spre nord-est? întrebă pilotul. 


175 


Controlorul verifică hărţile meteorologice pe computer. 

— Cer senin tot drumul spre Canada şi spre est până pe 
coastă, zise el. Se pare că este aşa între cincizeci de mii până la 
treizeci de mii. 

Omul de serviciu dădea uşor cu mătura pe podea, un om 
inofensiv mişcându-se tăcut prin cameră, făcându-şi datoria. 

— Acum s-au făcut două ore şi cincisprezece minute, zise 
pilotul. Îşi luă din nou binoclul şi scrută autostrada. În depărtare, 
un vârtej de praf se ridică de pe drum. Uite-i că vin, zise el. 

— Ne vedem mâine, zise îngrijitorul şi plecă din turn. 

După ce el plecă, controlorul zise: 

— Ce destinaţie ai? 

— Fort Wayne, Indiana. 


Îngrijitorul intră cu maşina de gunoi într-o staţie de benzină 
părăsită, la periferia satului Coyote Flats şi parcă sub acoperişul 
dărăpănat, lângă două pompe vechi şi ruginite. Conectă mini- 
computerul şi modemul la telefonul celular şi aşteptă. La ora 
douăsprezece şi cincisprezece minute văzu avionul cu reacţie 
ridicându-se deasupra deşertului şi luând altitudine dincolo de 
locul în care se afla el. Formă un număr pe computer. | se 
răspunse: 

„HOREB CQ. TU?” 

„SIMON.” 

„CARE?” 

„FARISEI. CELTS. 2-3-13.” 

„EŞTI ACASA.” 

„DA. LA 12:15. DESTINAŢIE FORT WAYNE, IND. ETA 2:30 CST” 

„PASAGER IDENTIFICAT?” 

„NICI O IDEE.” 

„SELAH.” 


Omul şedea pe un scăunel pliant, altoind meticulos un lăstar 
dintr-o tufă de trandafiri în tulpina celuilalt. Preparase cu grijă un 
strat pentru noua tufă, măsurând cantitatea potrivită de pământ 
şi de îngrăşământ în groapă, înainte să replanteze tufa-mamă. 
Apoi făcu o tăietură fină în tufă, tăie o ramură din tufa donatoare 
şi îi tăie capătul într-un punct. Il introduse cu grijă în crestătura 
din prima tufă şi legă lăstarul strâns cu sfoară. După ce termină, 
stropi lăstarul cu apă şi îi legă o etichetă la bază, una pe care 


176 


imprimase data şi cuvintele „Trandafirul lui Elaine”. Aerul din 
seră era cald şi umed, un mediu ideal pentru hobby-ul lui. Aerul 
rece din exterior, care venea în contact cu sticla călduţă, crea în 
interior un abur subţire, ce se aşeza pe bobocii şi pe frunzele 
tufelor de trandafiri. Aerul era cald şi umed, iar tufele erau 
plantate exact la cincizeci de centimetri una de alta, pentru a 
avea suficient spaţiu ca să crească. Boxele protejate împotriva 
umezelii îi murmurau muzică de Mozart în timp ce muncea. 
Broboane de sudoare i se adunau pe frunte şi pe bărbie. Când 
termină de pregătit lăstarul, strânse uşor scaunul şi-l sprijini de 
una dintre cutiile lungi în care îşi creştea trandafirii. Cutiile aveau 
fiecare câte doi metri şi jumătate lungime şi aproape doi metri 
lăţime şi erau protejate împotriva ruginii şi a putrezirii lemnului. 
intre cele două mese era un spaţiu de un metru şi tot câte un 
metru între fiecare masă şi perete. 

lşi construise singur sera, desenând mai întâi planuri 
complicate pentru înălţime şi lăţime, unde să fie ţevile de apă şi 
cât de mari să fie ferestrele de sticlă. Soţia, cu care trăise 
douăzeci de ani, îl învățase totul despre trandafiri şi-l ajutase să 
plănuiască şi să proiecteze sera, dar nu trăise suficient ca să-l 
vadă terminând-o. Cancerul o răpusese curând după ce el 
începuse construcţia şi abandonase proiectul. Don şi Elaine 
Woodbine locuiseră în aceeaşi casă de la nuntă. Erau un cuplu 
devotat, fără copii. Când murise Warren Ferguson, Woodbine îi 
cumpărase magazinul de fierărie şi devenise unul dintre cei mai 
de succes oameni de afaceri din Bad Rapids. Localnicii erau 
foarte mulţumiţi de faptul că el nu schimbase numele 
magazinului - încă se mai numea Compania de Unelte Grele şi 
Cherestea Ferguson. Elaine era plină de viaţă şi foarte serviabilă, 
o femeie frumoasă care fusese atrasă de bărbatul timid, tăcut, 
cinstit, cu început de chelie, destul de retras. Câţiva dintre 
scepticii orăşelului preziseseră un sfârşit rapid al căsătoriei, dar, 
spre surpriza lor, cei doi Woodbine se apropiaseră tot mai mult şi 
rămăseseră profund îndrăgostiţi. Woodbine mai îndeplinea şi 
funcţia de consultant pentru guvern şi trebuia să călătorească 
frecvent, pilotându-şi propriul avion, în timp ce Elaine conducea 
magazinul în absenţa sa. 

Cu trecerea timpului, devenise şi el mai deschis. Perechea 
dădea, ocazional, petreceri în aer liber, în cartier şi timp de două 
sezoane el antrenase echipa de fotbal din Liga Mică a Bisericii 


177 


Prezbiteriene. 

Chiar când ea se apropia de sfârşit, Woodbine refuzase să 
accepte faptul că soţia lui era pe moarte şi această negare îl 
dusese la o criză depresivă profundă când ea murise, cu doi ani 
în urma. Dar după ce ţinuse doliu aproape şase luni, Don 
Woodbine se întorsese brusc la muncă, ocupându-se de proiectul 
lor mult visat, decizându-se să-l termine ca un tribut adus ei. 
După ce îl terminase, îşi căuta liniştea şi mângâierea în pasiunea 
pe care o împărtăşiseră amândoi. 

Acum, Woodbine mergea în lungul serei, ducând cu el o vaza 
mică, oprindu-se ca să-i verifice fiecărui boboc aroma, culoarea 
şi mărimea, tăind din când în când câte o floare şi punând-o în 
vază. Când termină, se înapoie în casă, zăpada îngheţată 
scârţâindu-i sub picioare. Işi scosese pantofii înainte de a intra pe 
uşă din spate şi simţi obişnuită strângere de inimă când intră în 
casă de ţară simplă, din cărămidă, cu trei camere. Incă se mai 
aştepta s-o vadă pe Elaine stând acolo şi zâmbindu-i. Ca şi sera, 
casa era extraordinar de curată şi îngrijită. Un serviciu de 
curăţenie venea de două ori pe săptămână, iar între timp, el 
menținea casa fără pată. Din când în când îşi prepara singur 
cina, dar, de obicei, mânca la cafeneaua micuță a lui Dressner, 
unde mâncarea era ca şi cea făcută în casă, aşa cum puteai găsi 
oriunde în micul oraş din centrul Michiganului. 

Woodbine îşi duse pantofii plini de noroi în garaj, se încălţă cu 
ei şi se urcă la volanul maşinii, mergând spre cimitirul aflat la 
câteva minute distanţă. Puse cu grijă vaza cu trandafiri în faţa 
pietrei funerare şi rămase în picioare un minut sau două 
şoptindu-i iubitei sale îndepărtate: „Mi-e dor de tine, draga mea.” 

Se îndrepta spre sat să mănânce ceva la prânz, când pager-ul 
de la brâu îi întrerupse reveria. Apăsă pe buton şi citi numărul. 

— La dracu', zise el. 

Intoarse maşina şi conduse spre casă. Biroul său era într-un 
colţ al acesteia, iar computerul, care era mereu deschis, clipea. 
Verifică mesajul care suna simplu: 

„Contactează casa.” 

Degetele i se mişcară repede pe claviatură în timp ce accesă 
programul modemului şi imprimă un număr. Stătu, ascultând 
telefonul sunând, apoi sunetul ascuţit ce arăta că se făcea 
legătura. Apoi apăru mesajul: 

„HOREB.” 


178 


„SIMON.” 

„CARE?” 

„VRĂJITORUL. 2-3-13.” Ş 

„EŞTI ACASA. IN SIGURANȚA. AMOC 1 CU UN PASAGER. EŞTI 
DISPONIBIL?” 

„UNDE?” 

„AMOC SPRE FORT WAYNE, IND., 2:30 P.M. CST.” 

Woodbine se uită la ceas. Era 11:55. Oftă. Va trebui să se 
grăbească. 

„POT”, scrise el. 

„NOROC.” 

„SELAH.” 

Ceru computerului prognoza meteo care şi apăru pe ecran în 
timp ce el chemă magazinul. 

— Ferguson, răspunse vocea veselă a lui Charley Moore. 

— Charlie, sunt eu, Don. 

— Bună şefule, ce s-a întâmplat? 

— Am ceva de lucru. O să fiu plecat câteva zile. E vreo 
problemă? 

— Nu, domnule, eu şi Hazel ne putem ocupa de tot ce e 
nevoie. 

— Bun. Când ai de gând să te însori cu fata asta? 

— De îndată ce îmi măriţi salariul, zise Charley, râzând. 

— Biata fată, o să ajungă domnişoară bătrână. 

— O să-i spun că aţi zis asta. 

— Mai bine sărut-o pe obraz din partea mea. Ar trebui să mă 
întorc înainte de sfârşitul săptămânii. 

— Călătorie plăcută. 

— Mulţumesc. 

Vremea se anunţa senină şi rece pe tot parcursul de la 
Michigan, spre sud, până la graniţa cu Ohio. Era un front 
atmosferic care venea dinspre vest, dar nimic destul de rău ca 
să-l îngrijoreze. Se duse sprinten în dormitor, îşi făcu rapid un 
duş şi se schimbă într-un costum uni, gri, de om de afaceri, cu o 
cravată de culoare închisă pe care o lăsă lejeră în jurul gâtului. 
Se duse în garaj şi trase de la peretele din spate un banc de 
lucru. Băgă mâna sub cămaşă şi scoase un lanţ de argint cu 
două chei atârnate de el. Erau genul de chei folosite la seifurile 
de depozitare a banilor; una trebuia să activeze încuietoarea, iar 
a doua o deschidea. Le folosi pe amândouă pentru a deschide o 


179 


uşă înaltă de un metru, dezvăluind un seif din oţel carbon, 
Malhauser. Răsuci discurile cifrului şi deschise uşa grea. 

Seiful conţinea două valize din aluminiu, un dulap din oţel înalt 
de şaizeci de centimetri cu două sertare şi două cutii mari din 
oţel. Alese una din valizele de aluminiu, o puse pe podea şi o 
deschise.  Incastrate într-o tavă de polistiren se aflau 
componentele unei puşti automate calibrul 50, o lunetă 
telescopică, un încărcător cu douăzeci de cartuşe şi un pistol 
automat Eagle cu două încărcătoare a câte şaisprezece cartuşe. 
In tavă era un loc liber. Deschise buzunarul din capacul valizei şi 
îl goli. Asigurate în buzunarele capacului se aflau şase cutii cu 
gloanţe cu înveliş de oţel, de calibru 50. Trei sute de proiectile. 
Luă fiecare piesă din valiză şi o studie cu grijă: pat, ţeavă, 
amortizor, telescop şi tripod telescopic din aluminiu. Satisfăcut 
pentru că toate erau curate şi gata de acţiune, le puse la loc în 
sertăraşele lor. 

Deschise una dintre cutii. Era plină până sus cu bancnote 
îngrijit aşezate în grămezi de zece, douăzeci şi cincizeci de 
dolari. Numără o mie de dolari în diferite bancnote, puse 
pachetul de bani în locul gol din tavă şi închise valiza cu zgomot. 
Căută în interiorul seifului, deasupra uşii şi apăsă pe un buton de 
pe o cutie mică şi neagră. Apoi închise seiful, răsuci discurile în 
încuietoare, închise uşa glisantă şi o încuie de două ori. Casa era 
minată cu o cantitate mare de dinamită C4 şi mai multe 
recipiente cu benzină pe care le zidise în pereţi. Bomba putea fi 
dezafectată doar folosind telecomanda care bloca butonul ataşat 
pe încuietoarea uşii seifului. Dacă seiful era deschis sau aruncat 
în aer, sau uşa interioară a garajului era deschisă, întreaga casă 
ar fi fost imediat demolată şi ceea ce ar fi rămas ar fi ars până în 
temelii. Trase bancul de lucru la locul lui şi cără valiza de 
aluminiu în casă. 

In şifonier ţinea o geantă mică cu un schimb de cămăşi, şosete 
şi lenjerie, precum şi articole de toaletă, suficiente cât să-i 
ajungă cinci zile. Verifică repede dacă toate uşile şi ferestrele 
erau încuiate, deşi nu se înregistrase nici un jaf în Bad Rapids în 
ultimii ani şi porni alarma împotriva spărgătorilor. Luă valiza, 
geanta şi o servietă, se duse înapoi în garaj şi le puse pe 
bancheta din spate a maşinii sale Four Runner. Apoi conduse cei 
cinci kilometri până la pista de decolare a terenului de zece acri 
pe care îl deţinea. 


180 


Avionul era un Beecheraft Baron D-55 turbopropulsor cu 
motoare turbo Lycoming de 375 de cai putere. Avea o viteză de 
croazieră de 480 de kilometri pe oră şi o autonomie de zbor de 
1600 de kilometri. Cabina presurizată îi asigura o altitudine 
maximă de zece mii de metri. Era adăpostit într-un hambar 
reconstruit într-un colţ al terenului. Pista de aterizare se întindea 
de la uşa hambarului încă şase sute de metri până la celălalt 
capăt al terenului, destul loc pentru avion. Baron era 
aprovizionat cu combustibil şi totdeauna pregătit de zbor. Puse 
valiza cu puşca şi geanta în el, pe podea, iar servieta pe scaunul 
de lângă el, porni aeronava şi o scoase din hangar. Coborî, duse 
maşină înăuntru, închise şi încuie uşile. Cinci minute mai târziu 
decola. 

Işi verifică ceasul. Era 12:27. 

Ceru un program cu atlasul Statelor Unite pe computerul 
construit în bord şi marcă un traseu de la Bad Rapids, Michigan, 
la Fort Wayne, Indiana; 330 kilometri. Vremea era senină 
aproape tot drumul într-acolo. 

II urmăreau pe Sam Firestone de luni de zile, sperând că el îi 
va duce la Waller. Până acum, toate pistele se închiseseră. Dar 
atâta vreme cât continuau să-i plătească zece mii de dolari ca să 
meargă la aceste vânători de gâşte sălbatice, Woodbine era 
bucuros să-i îndatoreze. Şi dacă se va întâmpla să aibă noroc şi 
să-şi încheie misiunea, plata va urca la cincizeci de mii, ceea ce 
era destul de cinstit. 

Işi aşeză busola, se lăsă pe spate şi deschise casetofonul cu 
CD-uri. Vocea lui Sarah Vaughn se auzi din boxe interpretând 
„My Ship”. 

Ce zi minunată pentru o plimbare! 


181 


13 


Marele avion cu reacţie rulă, vâjâind, la colţul pistei şi depăşi 
micul avion al lui Woodbine. Acesta îşi deschise servieta, luă din 
ea o cameră video digitală de mărimea unei palme şi, păşind în 
cadrul uşii, îşi sprijini un picior pe roată şi fixă camera în tocul 
uşii pentru a sta nemişcată. Mişcările lui păreau fireşti. Nimeni 
nu-l remarcă stând în cadrul uşii, părând că se odihneşte, un 
bărbat simplu, îmbrăcat într-un costum gri demodat. Privea cum 
avionul 737 îl urmează pe bărbatul care făcea parte din echipajul 
de la sol, spre un anume un loc de pe pistă şi se opreşte. 
Bărbatul din echipajul de la sol ridică o scară portabilă până la 
uşa avionului şi, un moment mai târziu, aceasta se deschise 
şuierând. 

Camera video avea pe spate un buton care îi permitea lui 
Woodbine să filmeze, dar şi să ia cadre fixe. Mută butonul pe 
video şi aşteptă. Un bărbat înalt, negru, ieşi pe platforma scării şi 
se uită împrejur. Acesta era, probabil, Nielson. În spatele lui, ieşi 
un tip mai scund, într-o jachetă albastră. II mai văzuse şi înainte, 
dar întotdeauna prin lentilele unei camere sau prin binoclu. O 
clipă mai târziu, ieşi şi Firestone cu pasagerul lui. li filmă pe 
Firestone şi pe Vail în timp ce ieşeau din AMOC şi coborau 
scările. Căpitanul avionului îi urma. Acesta îşi îndreptă spatele 
când ajunse pe pistă şi-şi frecă nasul. 

Vail şi Firestone discutau ceva. Firestone arăta din când în 
când spre un avion Cherokee mic, cu un singur motor. 

Cine este tipul ăla? se întrebă Woodbine. Nu pare a fi vreun 
grangur, după cum este îmbrăcat. 

Woodbine puse camera pe cadru fix şi făcu şase fotografii, de 
la distanţă medie, ale pasagerului neidentificat. Se strecură la 
locul său din avion şi puse camera video înapoi în servietă. 

Se îndreaptă spre Cherokee, se gândi el. Joacă tare. Dădu din 
cap. Are sens, toată securitatea asta. Asta e. Se duce la Waller. 


Firestone îl conduse pe Vail la Cherokee. Un bărbat, îmbrăcat 
cu un costum bleumarin şi purtând ochelari de soare, zâmbi; îşi 
strânseră mâinile. 

— Al Ricardo, Martin Vail. Domnule Vail, Al este de la FBI. 


182 


— E toată gaşca aici, zise Vail, dând mâna cu Ricardo. 

— Are plinul făcut şi este verificat pentru zbor, zise Ricardo. 
Vă aşteaptă un Taurus negru cu două uşi. Cheia se află în 
portiera din dreapta. 

— Eşti un om bun, Al, zise Firestone, urcând în avion. 

— Ai grijă, da? A trebuit să semnez pentru maşină şi avion. 

— Ai încredere în mine, zise Firestone. 

— Aşa ai zis şi data trecută. 

Ricardo zâmbi când Firestone închise uşa. Vail urcă în urma 
lui. 

— Dumneata zbori cu pasărea asta? îl întrebă el pe Firestone. 

— Mda. Pilotez de treizeci de ani. 

— Ce e cu povestea de data trecută? 

— E o poveste lungă. Firestone râse şi, ignorând întrebarea, 
zise: Sper că nu aveţi probleme cu avioanele mici, nu-i aşa? 

— Am zburat o dată o sută de kilometri într-un elicopter în 
mijlocul viscolului, la altitudine zero, zise Vail. 

— Atunci când l-aţi urmărit pe Stampler până în Kentucky? 

— Şi dumneata ştii despre asta, hm. 

— Procurorul general mi-a arătat tăieturile din ziare despre 
dumneavoastră, domnule Vail. 

— Chiar trebuie să fim atât de al naibii de formalişti? De ce nu- 
mi zici Martin sau Marty, sau cum doreşti, iar eu îţi voi zice Sam. 

— Bine. 

Reglă radioul pe frecvenţa turnului şi îi spuse controlorului de 
zbor că se îndreaptă spre Lima, Ohio, aeroportul districtual şi 
ceru instrucţiuni de decolare. 

— Te recepţionez, Cherokee N-32, răspunse turnul. Vei rula pe 
pista 2. Ai două aeronave în faţă. Ai un front atmosferic care se 
îndreaptă spre Lima. 

— Am înţeles, Turnule. Poate vi-l trimitem aici. 

— Recepţionat. Aşteptam sa plecaţi. 

— Recepţionat şi terminat. 

Urmărindu-i îndeaproape, Woodbine ascultă conversaţia pe 
scanner. 

Lima, Ohio. Până aici, toate bune. 


Deasupra aeroportului Lima, Woodbine stătea în aer la trei 
sute de metri şi privea prin binoclu. Vail şi Firestone parcară 
Cherokee-ul şi se urcară în limuzina neagră, îndreptându-se spre 


183 


nord-est pe şoseaua districtuală spre Lima. La un kilometru şi 
ceva la sud-est de oraş, maşina viră pe Şoseaua Interstatală 75 
şi se îndreptă spre sud. Vremea i se împotrivea lui Woodbine. 
Zgâlţâit de vânt şi curenţi, intra şi ieşea din norii întunecaţi, 
pierzând din vedere maşina. Cobori la o sută cincizeci de metri 
pentru a ieşi din furtună. Maşinile bâzâiau spre nord şi sud pe 
autostradă. Se menţinu la o sută cincizeci de metri, scrutând 
şoseaua la sud de Lima, căutându-şi prada dispărută. In cele din 
urmă, încă izbit de curenţi, intrând şi ieşind din norii negri ce se 
mențineau foarte jos, începu o căutare pe metru pătrat, 
verificându-şi harta automată pe computer şi împărțind zona la 
sud de Lima. Zbură trei kilometri la est de Şoseaua Interstatală, 
apoi făcu acelaşi lucru spre vest, apoi trei kilometri spre sud. De 
două ori crezu că identificase maşina cea neagră pe drumuri 
înguste regionale, dar verificase cu binoclul pentru a fi sigur. 
Zbură în acelaşi fel, în pătrate de câte trei kilometri pe latură, 
până ajunse la optzeci de kilometri sud de Lima. Incă încurcat de 
vremea rea, în cele din urmă, întoarse şi se îndreptă spre nord. 
Şoseaua Interstatală era aproape pustie. 
Pierduse maşina. 


Firestone ieşise de pe Şoseaua Interstatală pe o şosea cu două 
benzi. Conduse timp de zece sau cincisprezece minute, apoi se 
opri la o staţie de benzină şi parcă sub acoperişul ce adăpostea 
pompele. 

— Ţi-e sete? îl întrebă el pe Vail. 

— Glumeşti? zise Vail cu o expresie de durere pe chip. Am 
mâncat şi am băut întruna de când am urcat la bordul AMOC-ului 
azi-dimineaţă. 

Firestone se duse lângă automatul cu răcoritoare, demodat şi 
puse câteva monede în el. Desfăcu repede capacul unei cutii de 
bere fără alcool în timp ce se întorcea la maşină. Stătea lângă 
portiera lui Vail, privind atent drumul pe care veniseră. 

Era linişte, cu excepţia vântului uşor care spulbera zăpada 
îngheţată de pe marginea şoselei şi a zgomotului unui avion care 
zbura la un kilometru spre nord. 

— Te uiţi să n-avem vreo coadă, nu-i aşa? 

Firestone zâmbi, privind în jos, spre el. 

— Prudenţă, este al doilea nume al meu. Aruncă grăbit cutia 
într-un coş de gunoi şi se urca în maşină. Aproape am ajuns 


184 


acolo. 

— Vrei să-mi spui şi mie cine, ce sau unde este „acolo”? 

— Ralph, Marty. Aşa îi vei spune, Ralph. lţi va spune o 
poveste. Ascultă-l doar, nu-i întrerupe şirul gândurilor. Dacă-l 
întrerupi, va trebui s-o ia de la început. 

— A memorat confesiunea, nu-i aşa? 

— Mai mult sau mai puţin. După ce termină, întreabă-l orice 
vrei. 

— Protecţia martorilor, nu? Firestone încuviinţă din cap. Nu e 
de mirare că eşti atât de grijuliu. Cineva îl vrea foarte mult pe 
acest Ralph. 

— Toţi cei din sistemul de protecţie a martorilor sunt pe primul 
loc pe lista cuiva. 


Ferma se afla la câteva zeci de metri de şosea, cu o casă 
îngrijită cu două etaje, din lemn, albă cu gri. Un drum de ţară 
ducea la o alee circulară în jurul unui hambar dărăpănat, unde 
era parcat la întâmplare, lângă uşă, un Chevrolet vechi de doi 
ani. Când Firestone opri maşina, perdelele albe de dantelă se 
dădură la o parte la fereastra din faţă şi o femeie tânără privi 
afară cu ochi cercetători. Firestone ieşi din maşină şi se duse la 
fereastră. O clipă mai târziu, uşa din faţă se deschise şi femeia 
ieşi din casă. 

— Bună, Marie. 

— Bună ziua, domnule Firestone. 

— Unde este Ralph? 

— Afară, pe câmp. A intrat cu tractorul într-o groapă. 

— Marie, acesta este domnul Vail. 

— Imi pare bine, zise ea şi îi strânse mâna. Arătă spre uşă. Nu- 
| luaţi în seamă pe Noah. Intraţi. 

Era o femeie tânără, fragilă, cu păr blond cenuşiu, lung până 
în talie şi strâns într-o coadă de cal la spate. Vail se gândi că 
fusese odată frumoasă, dar faţa îi era acum brăzdată de riduri 
care trădau o viaţă dură, iar strălucirea ochilor ei verzi pălise de 
mult. 

Purta o pereche de blugi şi o cămaşă de flanel verde închis, cu 
mânecile răsucite până la coate. 

li conduse pe Vail şi pe Firestone în bucătărie, prin camera de 
zi, care era mobilată sărăcăcios dar cu bun-gust. Pe un perete 
era un tablou mare al lui lisus, cu mâinile ridicate ca şi cum ar fi 


185 


binecuvântat casa, iar pe o măsuţă se afla o Biblie mare legată în 
piele. Bucătăria strălucea de curăţenie. O sobă mare cu gaz 
domina centrul camerei, iar într-un colţ se afla o nişă pentru 
micul dejun, cu „Cina cea de Taină” pe un perete. 

Femeia deschise uşa din spate şi strigă la soţul ei, care se afla 
pe câmp la douăzeci sau treizeci de metri pe pământul acoperit 
din loc în loc de zăpadă, stând pe tractor şi mişcând comenzile în 
faţă şi în spate, încercând să-l scoată pe John Deere dintr-o 
groapă cu noroi îngheţat. 

— Ralphie, a venit domnul Firestone. 

Bărbatul se opri din treaba, opri motorul tractorului, sări jos şi 
tropăi pe pământul îngheţat, îndreptându-se spre casă. Işi şterse 
mâinile pe pantaloni şi dădu mâna cu Firestone. 

— Acesta este domnul Vail, Ralph. Lucrează cu procurorul 
general şi vrea să-ţi audă povestea. Ce-ai zice să stăm chiar aici, 
la masa din bucătărie? 

— Sigur. Marie, te rog, fă-ne nişte cafea proaspătă, da? 

Işi scoase pufoaica cea groasă şi o aruncă pe un scaun. Purta 
o pereche de blugi şi un tricou alb, gros şi era un bărbat arătos, 
de vreo douăzeci şi cinci de ani, scund, de aproape un metru 
şaptezeci şi vânjos datorită muncii la fermă. Părul lui negru era 
tuns scurt. O barbă neagră îi acoperea partea inferioară a feţei şi 
avea ochi căprui care evitau contactul vizual direct. Când vorbea, 
se uita la bărbia lui Vail. Dar ceea ce îi atrase atenţia lui Vail fuse 
tatuajul de pe braţul lui drept, o pânză de păianjen neagră, 
amenințătoare, care se întindea de pe biceps pe partea 
interioară a cotului până jos, spre mână. 

Işi aminti că văzuse un tatuaj exact ca acesta într-una din 
zecile de fotografii care trecuseră pe monitorul calculatorului în 
ziua precedentă, când procurorul general îi prezentase grupările 
extremiste creştine. 

Marie trebăluia făcând o cană mare de cafea într-un filtru 
demodat. 

— De unde vreţi să încep? întrebă bărbatul cu un accent plat, 
vestic. 

— De la început, răspunse Firestone. 


— Provin dintr-un orăşel numit Wolf Point, lângă rezervația 
indiana Fort Peck, de-a lungul albiei râului Missouri, din estul 
statului Montana. Aveam o mică fermă, la vreo cincisprezece 


186 


Kilometri de oraş. Vite şi cai. Puteam să îmblânzesc un ponei 
nărăvaş cu coama lungă care alergase liber toată iarna, încă 
înainte de-a avea unsprezece ani. Mama mea era soră medicală. 
Lucra pentru Doc Zimmerman, care era evreu, lucru rar prin 
părțile acelea, dar era unul singur pe o arie mare şi îl cam scotea 
din fire pe tata faptul că ea lucra pentru un evreu, dar era cea 
mai bună slujbă pe care o putea găsi. Tata era cam scund, ca şi 
mine, cu mâini mari, bătătorite, un creştin cu frica lui Dumnezeu, 
care citea Biblia în fiecare noapte, în timp ce mama cânta la o 
orgă de demult. Stăteam în jurul şemineului şi el ne citea din 
Scriptură, apoi ne punea întrebări. Sora mea Lorraine şi cu mine 
trebuia să învățam câte un vers în fiecare seară. Cuvânt cu 
cuvânt, iar dacă făceam o greşeală, se apleca deasupra noastră 
încruntându-se, cu ochii lui mari şi negri şi dădea din cap şi ne 
punea să spunem de la început. Tot ce făceam, orice decizie lua 
el, o lua din Biblie. Fără dans, fumat, băut. Fără televizor. Aveam 
un radio la care obişnuia să asculte posturile de radio patriotice 
în fiecare seară. 

Când aveam doisprezece ani, mama s-a îmbolnăvit de 
pneumonie. Aveam un chioşc foarte frumos în curte, unde stătea 
patru-cinci zile pe lună când era la ciclu sau purta un copil şi a 
răcit acolo cam de Ziua Recunoștinței şi nu s-a mai făcut bine. 
De Crăciun nu mai putea să respire aproape deloc şi Lorraine i-a 
luat locul la orgă. Imi amintesc că eu şi tata am ieşit şi am găsit 
un brad de Crăciun perfect, l-am tăiat şi l-am adus acasă. Am 
pregătit tot felul de ornamente pentru el şi am făcut un Crăciun 
cât am putut de fericit. Mama a reuşit să treacă de Crăciun, dar a 
murit în seara de Anul Nou. l-a zdruncinat destul de mult credința 
tatei. L-a învinuit pe Doc Zimmerman, a zis ca asta era problema 
țării noastre, că evreii preiau puterea şi că ne erau inferiori în tot 
ce făceau. li ura pe negri, dar n-am văzut nici unul de aproape 
până nu am devenit aproape adult. Tata a fost foarte mult timp 
supărat după treaba asta, a ieşit pe câmp şi l-a blestemat pe 
Dumnezeu, a arătat cu Biblia spre cer. Dar tot se baza pe 
Scriptură în viața de zi cu zi, iar citirea Bibliei a continuat ca şi 
până atunci. 

Din câte îmi amintesc, o dată sau de două ori pe an veneau la 
noi nişte oameni din Arkansas şi Michigan. Se aşezau în camera 
de zi şi vorbeau despre cum tata se ducea în lad şi totul mergea 
rău. Când eram mic, nu puteam sta cu ei, dar mă întindeam sus, 


187 


în capul scărilor şi ascultam. Unul dintre ei era domnul Orin 
Plummer. Avea o înfăţişare fioroasă, pentru că îşi pierduse mână 
dreaptă făcând o grenadă artizanală şi avea cicatrice urâte pe 
toată faţa şi purta întotdeauna un pistol la şold. Mai târziu am 
auzit că a fost împuşcat pe la spate de către poliție. Când venea 
la noi acasă, alergam şi mă ascundeam în grajd, iar el stătea în 
uşă şi râdea şi striga la mine să cobor de acolo la ei. Apoi tata 
îmi ordona să mă dau jos şi-i strângeam mâna de plastic a 
maiorului Orin, cum îi spuneau ei. Era întotdeauna rece şi cam 
alunecoasă şi-mi dădea fiori. 

Când aveam doisprezece ani, tata m-a lăsat să particip la 
întâlniri. Prima dată când am văzut un AK-47 a fost când maiorul 
Orin a venit la noi acasă cu un grup de indivizi şi ducea una în 
bandulieră. Am mers cu maşina pe câmp şi m-a lăsat să trag cu 
ea. Era un lucru mare să tragi cu minunăţia aia, vă spun eu, am 
fost extrem de impresionat. Maiorul acela m-a făcut să mă simt 
bărbat, ca şi cum eram adult, dar, în acelaşi timp, o parte din 
mine era totuşi copil. 

Discuţiile erau întotdeauna aceleaşi. Uram guvernul, pentru că 
voia să ne ia armele. li uram pe evrei, pentru că ei controlau 
banii şi băncile. Uram cauza Organizației Naţiunilor Unite, pentru 
ca era pregătită să devină forța polițienească a lumii şi venea în 
țara noastră să-i anihileze pe toți cei care nu credeau în ceea ce 
voia guvernul să creadă. Vorbeam despre jafuri la bănci şi 
depozite de arme şi cum să adunam arme, iar maiorul vorbea 
despre felul în care guvernul inventase povestea cu evreii ucişi 
de Hitler şi cum toate fotografiile cu trupurile făcute grămada 
fuseseră realizate la Hollywood, unde evreii dețineau studiourile 
de film, astfel încât oamenilor să le fie milă de ei. li numeam pe 
preşedinte şi pe membrii Congresului trădători, iar pe noi ne 
numeam patrioți, iar eu eram tare impresionat că eram 
considerat unul dintre ei. Il uram pe cel cu impozitele care putea 
veni să-ţi ia casa fără altă discuţie decât „Ce mai faci?” Maiorul 
Orin îi numea pe cei de la Fisc o şleahtă de fraieri prost-crescuți 
care nu puteau găsi o slujbă în altă parte şi trăiau pe spinarea 
oamenilor şi-i tratau urât pe toti pentru că ei înşişi nu valorau doi 
bani. 

Un asemenea vizitator care venea pe la noi era Edie Dukes, 
era de pe undeva de prin sud şi avea un tatuaj cu un pumnal pe 
mânerul căruia era scris KKK. Vorbea despre cei patru „JB”, care 


188 


însemnau: „Biblii, gloanțe’, fasole” şi bandaje” şi eu credeam 
tot ce spunea. Absolut tot. Ne lăsau cărticelele lor să le citim şi 
eu aveam un raft întreg plin cu ele în dormitorul meu. In ele 
găseam tactici de supraviețuire şi mânuire a armelor şi era o 
carte numită Copiii lui Satana, în care se spunea ca Biblia 
dovedeşte că evreii şi negrii sunt oameni izgoniți de Dumnezeu 
şi de aceea ar trebui sa fie sclavi. Imi amintesc că în ea era un 
citat din Apocalipsul Sfânt loan, Capitolul doi: Ştiu blasfemia lor, 
care spune că ei sunt evrei, dar nu sunt, ci sunt din sinagoga lui 
Satana. Tata mai dădea citate din altă carte care era numită 
Răspunsurile Bibliei la problemele rasiale şi favoritul lui era din 
Ezra, Capitolul Nouă: De aceea, nu le daţi fetele voastre fiilor lor: 
căci voi puteţi fi puternici şi puteţi mânca ce e mai bun pe 
pământ. Dintre toate cărțile, preferata mea era Luptătorul arian, 
care era despre supravieţuire şi arme şi cum să iei o poziţie de 
tragere şi să faci vizuini de vulpe şi altele. Intr-o vară m-am dus 
în pădure, mi-am săpat o tranşee mică şi aveam cu mine un 
pachet cu haine groase, gamela şi puşca de treizeci şi şase şi am 
stat acolo două zile împuşcând evrei şi negri şi trădători din 
guvern - care erau, de fapt, pietre şi altele. 

Tata ura cel mai mult pe lume evreii şi omul de la impozite. 
Când aveam paisprezece ani, iar Lorraine, nouăsprezece, ea a 
fugit de acasă şi s-a măritat cu Ben Zimmerman, fiindcă ştia ca 
tata va rupe orice legătură cu ea dacă se va mărita cu un evreu. 
Fuseseră prieteni pe ascuns cât Ben urmase colegiul, iar când el 
venise într-un week-end acasă, plecaseră amândoi şi rămăseseră 
peste noapte undeva, iar tata nu ştiuse nimic despre ea, nici eu. 
Ea a încercat să vorbească cu el despre asta, dar el a avut o 
criză de furie groaznică. Dădea cu pumnul în masa din sufragerie 
şi a făcut-o târfă şi în alte feluri. In ziua următoare, ea a plecat şi 
i-a lăsat un bilet, dar el nu a mai vorbit cu ea sau despre ea 
niciodată. Dar, într-o noapte, la scurt timp după ce plecase ea, 
m-am trezit şi am auzit mare zgomot jos, la parter şi am coborât 
şi l-am văzut pe tata stând în sufragerie pe întuneric, doar cu 
lumina de la foc, cu o găleată la picioare, rupea şi spărgea toate 
fotografiile înrămate în care era ea, dădea drumul cioburilor şi 
ramelor în găleată şi ardea fotografiile în şemineu. Nu l-am văzut 
niciodată arătând atât de feroce. Nici eu nu ştiu unde este ea, n- 


' Bullet = glonț (n. trad.). 
1! Bean = fasole (n. trad.). 


189 


am mai văzut-o de când a plecat. 

Tata refuza să plătească impozitele, pentru că, aşa cum 
spunea el, erau doar bani care se duceau la băieţii evrei care 
țineau strâns de gât guvernul. In cele din urmă, au venit după el. 
Erau vreo zece-cincisprezece şi ne-au aruncat lucrurile în fața 
casei, ne-au luat ferma şi au vândut-o, iar pe tata l-au trimis la 
un penitenciar federal din Kansas. Aveam şaisprezece ani atunci 
şi, chiar înainte să-l ia, m-a trimis în Arkansas, să locuiesc cu cei 
din Miliție, într-o tabără pe care o aveau în Ozarks. Nu l-am mai 
văzut niciodată pe tata, pentru că a fost o încăierare în 
închisoare, între negri şi albi, în curte şi l-au înjunghiat mortal cu 
o şurubelniţă. Îi uram pe toți. i uram pe negri, pe homosexuali şi 
pe evrei. Îi uram până la ultimul om pentru ce ne făcuseră, nouă 
şi tatei. 

Reverendul Zeke Longfellow, care era un conducător al 
Miliției, m-a adoptat şi de atunci am studiat Biblia, istoria şi altele 
asemenea câteva ore pe zi, apoi, după amiezile ne antrenam 
pentru tactici de supraviețuire şi gherilă. Am învăţat cum să fac 
grenade şi să retez țeava unei puşti şi unde se află punctele de 
ochit pe corpul uman şi cum se fac bombele şi sticlele 
incendiare, am fost instruit cum să ocupăm poduri şi relee 
telefonice, turnuri ale stațiilor radio, aeroporturi şi depozite de 
combustibil. Loveşte şi fugi, loveşte şi fugi, acesta era marele 
secret. Vara plecam cu corturile în nord - în Colorado, Montana, 
Idaho - şi ei ne lăsau singuri prin munți, doar cu un cuțit şi o 
gamelă şi trebuia să găsim drumul înapoi şi să mâncăm ce ne 
oferea pământul pe care ne aflam. Imi plăcea la nebunie. 

Când aveam optsprezece ani, reverendul m-a trimis în armată 
şi am ajuns în Divizia 82 Aeropurtată şi mi-a dat numele unui om 
pe care să-l contactez când ajung la Fort Bragg, în Carolina de 
Nord. Era un sergent pe nume Schmidt, Barry Schmidt - acesta 
era fascist. Erau vreo patruzeci şi eu m-am adaptat perfect cu ei. 
Mi-a pus un steag nazist în dulap şi purtam o Cruce de Fier 
nazistă pe un lanț în jurul gâtului. Purtam părul tuns foarte scurt 
şi ne îmbrăcam la fel când ieşeam din baza militară. Blugi şi 
jachete de aviatori, bretele roşii şi cizme negre de luptă cu 
şireturi roşii, albe sau mov. Pierdeam vremea într-un bar numit 
Ochiul Rătăcitor şi aveam acolo o cameră în spate care era 
clubul nostru particular. Ne îmbătam, iar stripteuzele veneau şi 
dansau pentru noi şi mai făceau şi alte lucruri. 


190 


Schmidt avea o casă lângă bază, iar noi ne duceam acolo şi 
citeam literatură nazistă şi priveam casete cu Hitler pe aparatul 
lui video. Avea o pivniță rece în care ținea vreo cinci mii de cutii 
de muniţie de calibru mic, câteva kilograme de explozibil şi 
grenade fumigene. Ne dădea ordin să-i aducem marfă, noi furam 
de la bază, iar el ne plătea pentru asta. 

Sâmbătă seara, câteodată, ne duceam la vânătoare. Aşa îi 
spuneam, vânătoare. Urmăream câte un poponar sau o 
nevăstuică de prispă, unul din modurile în care îi numeam pe 
negri sau pe evrei şi îl fugăream, îl puneam jos şi îi trăgeam o 
bătaie soră cu moartea. Şi apoi, într-o seară, eram în orăşelul 
acela mic de lângă bază, eram cinci, plus Schmiat care avea un 
Firebird îmbunătățit şi l-am văzut pe soldatul acela fruntaş - un 
cioroi, care se plimba pe stradă cu o fată albă. Schmidt zice: 
„Uitaţi-vă la iepuraşul ăla urât din junglă cu fata blondă.” Se 
opreşte şi ne îngrămădim şi gonim fata de acolo, iar cioroiul 
începe să se sperie, zice să-l lăsăm în pace şi vrea să plece, dar 
noi îl înconjurăm. Apoi Barry ia o frânghie din maşină şi face un 
lat şi îl aruncăm în jurul gâtului cioroiului şi el începe să tipe, dar 
Barry strânge nodul şi-l amuţeşte. N-am văzut niciodată pe 
nimeni atât de speriat cum era atunci soldatul acela negru. Ochii 
lui erau mari, cât o tigaie şi a început să plângă, apoi Schmiat 
zice: „Laş nenorocit, mori ca un bărbat” şi aruncă celalalt capăt 
al frânghiei peste creanga unui copac şi îi leagă mâinile la spate. 
Imi zice mie şi încă unui băiat să-l ajutăm să tragă de funie şi 
după aia, ştiţi, l-am ridicat de la pământ şi am legat frânghia de 
un copac, iar el atârna acolo, dând din picioare şi zbătându-se, în 
timp ce încerca disperat să respire. Am stat acolo mult timp, iar 
el atârna zbătându-se mereu şi, în cele din urmă, s-a oprit şi a 
rămas nemişcat, iar noi ne-am înghesuit în maşină şi ne-am dus 
înapoi. A doua zi s-a auzit în toată baza că un soldat negru a fost 
linşat şi se spunea că e mâna Klanului. Nimeni n-a spus nimic. 
Nici unul dintre noi nu era speriat sau îngrijorat din pricina asta. 
Din câte ştiu, n-au arestat niciodată pe nimeni pentru crimă. 

Când am fost demobilizat, m-am întors în Arkansas. Atunci am 
auzit prima dată de Sanctuar. Reverendul Zeke m-a trimis acolo. 
Mi-a zis că ei formau o armată şi că ăsta era drumul meu. Am 
fost primit în Biserica lui Zorepath, care era una dintre brigăzile 
armatei. Sunt patru, fiecare fiind o brigadă în Armata 
Sanctuarului. Predicator era Maiorul Metzinger. Am fost făcut 


191 


locotenent şi mă credeam foarte tare. Ei erau organizați, nu ca 
Miliția sau Naţiunile, pentru că generalul avea o viziune. Când l- 
am întâlnit prima dată pe general, m-am gândit: Acesta este un 
adevărat erou de război. Stătea acolo, drept ca un stâlp de 
telegraf, cu o voce ca de tunet şi-mi zice: „Fiule, Mielul 
Domnului, care a murit pentru păcatele noastre, se întoarce să 
ne judece sub chipul Leului Tribului lui luda. Ne ridicăm la putere 
şi ne ungem cu mir, ca uşile ladului să nu ne înfrângă, căci nici 
un bărbat nu poate să-i stea împotrivă, nici un duşman nu va 
scăpa şi nici un regat nu poate rezista.” Imi spunea asta direct 
mie şi mi-a reamintit Apocalipsul Sfântului loan, Capitolul zece: Şi 
am văzut un înger puternic coborând din Ceruri, înveşmântat 
într-un nor: Şi avea un curcubeu deasupra capului şi faţa Lui 
strălucea ca soarele şi picioarele Lui erau ca nişte stâlpi de foc: 
Şi avea în mână o carte mică, deschisă: Şi-a pus piciorul drept pe 
mare şi pe cel stâng pe pământ şi a strigat cu o voce 
răsunătoare, ca răgetul unui leu: şi când El a strigat, şapte 
tunete şi-au unit puterea. Mă întorcea la Biblie. Mă ducea înapoi 
la Scriptură, la calea cea bună. 

Ne antrenam din greu. Pentru unii dintre noi era o slujbă 
serioasă. In fiecare week-end ne antrenam în oraş, iar o dată pe 
lună ne duceam la Yahweh, petreceam câteva zile antrenându- 
ne în tehnici de supraviețuire, punând mine, întinzând sârmă 
ghimpată, trăgând cu puşca cu lunetă, modificând arme şi altele. 
Este o armată grozavă. Până şi femeile sunt dure şi ştiu ce au de 
făcut. Instructorii sunt foşti ofițeri de la SEAL, foste berete. Sunt 
profesionişti în misiuni secrete şi de urmărire şi în tactici de 
gherilă. Generalul vorbeşte despre Parousia şi Ziua-A. Au 
machete în mărime naturală de bănci, maşini blindate, depozite 
de arme, de magazine şi de clădiri guvernamentale, totul. 
Centrul de control are cel mai bun echipament electronic pe care 
ţi-l poți imagina. Computere, camere video, aparate conectate la 
satelit, multe dintre ele nici nu ştiu ce sunt. Am auzit că au un 
studio radio şi un buncăr plin cu arme şi muniţie. Nu l-am văzut 
niciodată, dar am văzut folosindu-se AK-47, Scorpioni polonezi şi 
alte arme interzise. Există un grup special, numit F.I., Forța de 
Invazie, care este format din comandanții brigăzilor şi din experți 
aleşi pe sprânceană, care plănuiesc „ieşirile”, ceea ce poate 
însemna orice, de la un jaf la o bancă sau armurărie până la un 
complex comercial uriaş sau la un magazin de arme. Şi îl mai au 


192 


pe Fratele Abraham, care le popularizează crezul. 

Il au şi pe colonelul Shrack, care este şeful F.I. și cel mai bun 
ofițer pe care l-am cunoscut vreodată, dar este rece ca gheața. 
In urmă cu un an mi s-a cerut să fac parte din F.I. la o „ieşire”. 
Era la armurăria Gărzii Naţionale din Helena. Plănuiseră această 
treabă până la perfecţiune. Ştiau exact ce vor şi unde era 
localizat acel lucru. Ştiau unde se află gărzile, liniile telefonice, 
echipamentul radio, ştiau totul. Aveam o machetă a clădirii cu 
maşinuţe de jucărie şi repetam operațiunea iar şi iar, în timp ce 
Metzinger ne cronometra. Aveam machete ale generatorului 
electric şi ale rețelei telefonice, ca experții să exerseze pe ele. 
Nimic nu era lăsat la întâmplare. 

Erau doar trei oameni de serviciu în noaptea aceea. De obicei, 
erau patru, dar unul dintre ei, care era, de fapt, unul dintre 
băieţii noştri, a rămas acasă fiind bolnav, în ultima clipă. Am 
aranjat o diversiune. Era planificată perfect. Erau doi oameni la 
liniile de telefon şi de curent electric, încă unul care să intre şi să 
se asigure că radioul şi computerele nu mai funcționează, doi 
bărbați care să se prefacă a sta cu maşina în faţa uşii principale, 
un şofer şi un puşcaş în dubiță, patru tipi care să intre în clădire, 
să deschidă uşile şi să încarce prada. Doisprezece cu totul, 
socotindu-l şi pe omul care stătea acasă, plus comandantul 
operațiunii, care era Metzinger, predicatorul meu şi bănuiesc că 
aşa am fost ales să particip, căci Metzinger era ofițerul care mă 
comanda. Metzinger se afla pe acoperişul unei clădiri la distanță 
de un bloc, cu un binoclu puternic, dirijând totul, pentru că el 
avea o imagine completă a întregului câmp de operațiuni. Am 
condus una dintre maşini, apoi am sărit în dubiţă şi am ajutat la 
încărcat. A mers ca pe roate. N-a fost nimeni rănit şi am obținut 
ceea ce doream, adică mai ales C4, aruncătoare de grenade, 
gloanțe cu înveliş de oțel şi un lansator de rachete manual. 
Intreaga operațiune a durat doar şase minute. Gărzile au fost 
lăsate legate fedeleş şi cu bandă adezivă la gură. Abia după 
două ore cineva a observat luminile, când totul se terminase de 
mult. Noi eram departe atunci. Prada a fost ascunsă în maşini, 
într-un transport auto. Opt Toyote. Noi... ei dețin transportul, iar 
noi... ei aveau trei negustori de maşini în armată. 

După ce se terminase, unii dintre băieţi au început să bea şi 
au vrut să se ducă la un bordel şi aşa au făcut, au uitat despre ce 
era vorba, că era un război creştin cel pe care-l duceam şi 


193 


trebuia să-l purtăm în spiritul Bibliei. 

Apoi am fost invitat la o ieşire, de data aceasta la o bancă, iar 
Metzinger mi-a spus că mă încercau să vadă dacă eram destul de 
bun pentru F.I., căci făcusem treabă bună la depozitul de arme. 
Am fost foarte încântat de treaba asta. Spargerea era la o bancă 
de departe. Din Denver. Chiar de la început mi-a dat motive de 
îngrijorare. Mai întâi, era o operațiune mică - cinci oameni. Un 
şofer - ăsta eram eu, trei oameni în bancă, unul afară, cu radioul, 
cel care era comandantul operaţiei. Era un tip pe care nu-l ştiam. 
Am trecut prin aceeaşi rutină cu machetele şi totul a fost ca şi la 
armurărie, aşa că ne-am dus la Denver să studiem banca şi să 
fim siguri că totul era în ordine. j 

Era cu două nopti înainte de spargere. In noaptea aceea s-au 
îmbătat cu toţii şi au dus femei sus, în camerele lor şi au băut şi 
au păcătuit toată noaptea. Am devenit îngrijorat. Căci, ca sa faci 
o treabă ca aceea, toți trebuie să fie în cea mai bună formă. In 
ziua următoare au ieşit să verifice căile de retragere şi toate 
celelalte, iar eu am stat la hotel. Noi tineam întotdeauna un om 
în hotel, de pază, când lucram noaptea. Stăteam acolo şi mă 
uitam pe fereastră, iar peste drum rula un film despre care toată 
lumea spunea că era o mare minciună. Se numea Lista lui 
Schindler și era despre uciderea evreilor în Cel de-al Doilea 
Război Mondial. M-am tot uitat spre teatru şi mă gândeam la 
Iadul pe care-l provocasem, aşa că m-am furişat peste drum şi 
am văzut filmul. O mare parte din el era alb-negru şi acea parte 
era despre lagărele de concentrare şi toate ororile acelea şi m- 
am gândit ce grămadă de minciuni era, dar, la sfârşit, toţi acei 
bătrâni au apărut şi au depus mărturie. Partea aceea era color. 
Atunci am ştiut că era adevărat. Oamenii aceştia nu erau în nici 
un studio din Hollywood, erau în Israel şi fuseseră afară. 
Depuneau mărturie şi eu am început să-i cred şi am ştiut că era 
o mare minciună, toată prostia asta despre guvern şi altele. 
Stiam că operațiunea de la bancă o să se termine prost, o ştiam 
în inima mea. 

Aşa că am ieşit din teatru şi m-am dus la clădirea 
guvernamentală. Era un birou al şerifului acolo, aşa că am intrat 
şi l-am găsit pe domnul Firestone. l-am zis atunci că-i voi 
mărturisi întreaga poveste, dar tovarăşii mei cu siguranţă mă vor 
omori, aşa că trebuia să intru în programul de protecţie a 
martorilor. l-am mai spus că nu voi depune mărturie, pentru că ei 


194 


sunt peste tot şi dacă părăseşti cuibul, te găsesc ei. Şi apoi, ca o 
pasăre călătoare, am părăsit operaţiunea de la bancă. Poate vă 
amintiţi despre asta. li aşteptau când F.I. a ajuns acolo şi s-a tras 
de multe ori, trei au fost ucişi, iar al patrulea a fost prins şi a 
primit închisoare pe viaţă, dar nu a recunoscut niciodată că erau 
o F.I. a Sanctuarului. lar eu am venit aici. Guvernul mi-a 
cumpărat ferma aceasta şi îmi dă douăzeci şi cinci de mii pe an. 
M-am alăturat bisericii şi acolo am cunoscut-o pe Marie şi ne-am 
căsătorit acum şase luni. Aceasta este povestea mea. 


Vail era şocat de tonul stoic şi monoton cu care Ralph îşi 
spunea povestea de groază. El nu arăta nici o emoție sau 
remuşcare povestind-o. Parcă recita într-un restaurant. Vail nu-şi 
luase nici o notiţă. Sorbi o gură de cafea şi se uită fix la Ralph, 
care îi privea în continuare bărbia. 

— Ce vrea să spună Engstrom când vorbeşte despre Parousia? 
întrebă Vail. 

— Este întoarcerea lui Hristos pe pământ. A doua venire. 

— Şi ce înseamnă Ziua A? 

— Ziua Armaghedonului. Ziua ultimei mari bătălii între Bine şi 
Rău. 

— Sanctuarul plănuieşte o mare bătălie în Ziua A? 

— Da, domnule, eu asta bănuiesc. 

— Şi pentru asta se pregăteşte el? Pentru asta este armata, 
furtul de arme, jefuirea unor bănci, pregătirea pentru ziua cea 
mare. 

— Eu cred că pentru asta, nu ştiu sigur. 

— Deci generalul nu este niciodată explicit în problema asta? 

— Nu, domnule, el n-a spus niciodată exact când se vor 
întâmpla toate acestea. 

— Sau unde? 

— Nu, domnule. Nu înţelegeţi? Va fi un război sfânt. 

— Şi Ziua A va fi începutul lui? 

— Cred că da. 

— Ca şi războiul lui Hitler. Cel de-al Treilea Reich era Cea de-a 
Treia Cruciadă, în mintea lui. A exterminat milioane de oameni în 
numele lui lisus Hristos, Ralph, ştiai asta? 

— Păi, da, domnule, auzisem ceva despre asta. 

— Dacă-l aducem pe general la tribunal, refuzi să depui 
mărturie? 


195 


— Am făcut târgul ăsta chiar de la început, răspunse el nervos, 
privind spre Firestone, pentru confirmare. 

Şeriful nu răspunse imediat. La urma urmei, era spectacolul lui 
Vail. In cele din urmă, Firestone zise: 

— Am făcut într-adevăr înţelegerea asta. 

— Ei bine, eu n-am făcut-o, se răsti Vail. Ai un locşor drăguţ 
aici, Ralph. O mulţime de oameni trăiesc cu mult mai puţin decât 
vă trimite guvernul, ţie şi lui Marie, în fiecare lună. Nu simţi că 
datorezi ceva pentru asta? 

— Am renunţat la destule lucruri deja, răspunse el. 

— La ce ai renunţat? La o grămadă de vorbe? La viaţa în 
Sanctuar? Ai comis o crimă cu sânge rece în Carolina de Nord, 
Ralph şi un jaf armat la armurăria din Helena. Guvernul a trecut 
convenabil cu vederea peste asta. Acum eşti cap de afiş pe lista 
neagră a lui Engstrom. O să tragă un glonte în tine şi în Marie 
într-o secundă. Nu mai au nici un sentiment pentru tine. Eşti deja 
mort în registrele lor. Dar simţi că e cinstit să trăieşti pentru 
totdeauna din mila guvernului şi să nu ne ajuţi să oprim nebunia 
lui Engstrom? 

— Nu este..., începu Ralph, apoi se abţinu. 

— Nu este ce, nebunie? 

— N-au ucis niciodată pe nimeni în aceste ieşiri şi... 

— Au ucis zece soldaţi ai Statelor Unite noaptea trecută în 
munţii Bitterroot. Trupurile lor sunt acolo. l-au executat, amice. 
Ai auzit despre asta? 

— A fost ceva la televizor, dar... 

— Dar nimic. Au jefuit poporul Statelor Unite şi au omorât zece 
soldaţi, cu sânge rece. N-a fost nimic sfânt în afacerea asta. Ce 
dracu' poate fi o mândrie în asta? Ştii ceva, Ralph, eu îl calific 
drept un act laş de terorism. Engstrom îşi poate flutura Biblia 
împrejur oricât doreşte. Eu voi flutura Constituţia Statelor Unite 
prin faţa lui şi vom vedea pe care din noi îl vor crede juraţii. 

Ralph nu răspunse. Se uită la Firestone pentru sprijin, dar 
şeriful privea în jos la cafeaua sa şi nu zicea nimic. Se întoarse 
spre Marie, care stătea în picioare lângă sobă, cu braţele 
încrucişate pe piept, privind fix podeaua. 

— Poate că a fost..., începu Ralph, apoi se opri la mijlocul 
propoziției. 

— Poate a fost ce? întrebă Vail, simţindu-i-se mânia în voce. 

— Poate a fost un act de război, zise el în şoaptă. Poate că a 


196 


venit Ziua A. 


197 


14 


Vail stătea tăcut în maşina pe care Firestone o conducea 
înapoi spre autostrada interstatală. Ştia de ce îl trimisese 
Castaigne să-i intervieveze pe cei doi bărbaţi. Jordan era 
adevăratul fanatic, un om care se simţea trădat de guvernul său, 
care cedase în procesul legal şi era devotat ideii de revoluţie, ca 
şi hipioţii în anii şaizeci. In multe privinţe discursul său fusese 
mult mai înfiorător decât cel al lui Ralph, care descrisese, fără 
remuşcări, într-un fel constant şi monoton, linşarea unui soldat 
negru, nevinovat. Jordan era un om pasionat, mult mai periculos 
decât tânărul criminal care fusese antrenat aproape de la 
naştere să fie un psihopat, necunoscând şi constrângerile morale 
impuse de preţioasa Biblie. Ralph era un parazit care făcea ce i 
se ordona, fără a ţine seama de cele Zece Porunci. Jordan era un 
conducător ale cărui pasiuni puteau instiga la nesupunere civilă 
şi, în cele din urmă, la violenţa care o însoţeşte. 

Castaigne se asigurase ca Vail să audă ambii poli ai gândirii 
Miliției. 

Muşchii maxilarului lui Vail se zbăteau când se gândea la 
Ralph... Şi privea încruntat prin parbriz. 

Intr-un târziu Firestone zise: 

— Te-a afectat, nu-i aşa? 

— Ai putea spune că da. 

— Şi Jordan nu? 

— Ştii, am apreciat furia lui Jordan. Nu sunt deloc de acord cu 
el, dar înţeleg cum a ajuns acolo. El are o viaţă grea, în timp ce 
ticălosul ăsta mic trăieşte din banii contribuabililor. 

— Ne-a dat o mulţime de informaţii, Martin. 

— Ştii ce cred eu? Cred că ticălosul ăsta ştia că jaful de la 
bancă va merge prost şi n-a vrut să fie implicat. Ştia că ori ei, ori 
noi, îi vom prinde. Pe de o parte, ar fi fost mort, pe de alta, areo 
crimă la activ şi un jaf armat care îi atârnă deasupra capului. Aşa 
că a făcut un lucru isteţ. V-a dat informaţii şi s-a ferit de 
mărturie. 

— Nu este un lucru neobişnuit în înțelegerile pentru protecţia 
martorilor. 

— În loc să ajungă la închisoare pe viaţă, fără eliberare 


198 


condiţionată, a făcut rost de o fermă şi de o nevestică drăguță, 
care, probabil, e la fel de tâmpită ca şi el şi şi-a şters crima şi 
jaful din dosar. 

— Nu insinuezi nimic, nu-i aşa? 

— Uite ce e, nu te acuz pe tine că ai făcut înţelegerea şi eu am 
pus câţiva ticăloşi în protecţia martorilor. Sunt sigur că la acea 
vreme a părut o mişcare bună. 

— Era prima mărturie pe care o aveam despre Sanctuar. 

— Să-ţi mai spun ceva, eu nu înghit gogoaşa aia despre Lista 
lui Schindler nici o secundă. Tipul ăsta e la fel de rasist şi plin de 
ură cum a fost întotdeauna. Şi-a pregătit la rece o înţelegere şi 
Biroul a înghiţit-o. 

Firestone privi fix înainte la panglica de şosea preţ de câteva 
secunde, înainte să dea din cap. 

— N-o să te contrazic în privinţa asta. 

— Aşa cum ţi-am spus, nu te acuz pe tine, Sam. Dacă vrei să 
ştii adevărul, singurul lucru la care este bun Ralph - cum l-o fi 
chemând - este coroborarea. 

— Numele lui adevărat este George Waller, zise Firestone. Ai 
putea completa asta cu ceea ce ştii despre el. Hardistan şi 
procurorul general sunt singurii oameni care mai cunosc numele 
real al lui, dar ei n-au nici o idee despre porecla lui sau unde se 
află. 

— Tu eşti singurul care ştie? 

— Nu, acum suntem doi. 

Vail cântări puţin situaţia şi apoi zise: 

— A dracului responsabilitate. 

— Mda. Nu e nevoie să-ţi mai spun să nu vorbeşti nimănui 
despre acest individ. 

— Mi-am dat şi eu seama de asta, zise Vail, zâmbind. 

— Puştiul are dreptate într-o privinţă. Dacă îi distrugem 
acoperirea, ducându-l la tribunal, îl vor omori. 

— Imi sună pesimist. 

— Realist. 

— Drace, ar fi cuvântul lui împotriva cuvântului lor, zise Vail şi 
se vor aduna în jurul lui şi-l vor face mincinos. Aş zice doar atât, 
părea al naibii de serios când a numit ambuscada un act de 
război. 

— Dacă ar fi să-i credem că nu au rănit pe nimeni până acum, 
atunci ar fi o schimbare serioasă în tactica lor. 


199 


— Poate că erau disperaţi să obţină acel camion cu arme şi au 
vrut să evite o luptă deschisă. 

— Schimbă întregul raţionament al jocului. 

— Aşa este. Am uitat să-l întreb cine este supravieţuitorul 
jafului de la banca din Denver. 

— Se numeşte Luke Sundergard. Execută o condamnare 
definitivă la Leavenworth. 

— Ce-a avut de spus? 

— Nimic. Buzele lui sunt lipite cu clei. 

— Ei bine, dacă voi accepta slujba asta şi am nevoie de amicul 
Ralphie, acesta va fi la tribunal şi poţi să pariezi pe salariul tău 
că n-o să-mi pese câtuşi de puţin ce târg a făcut guvernul cu el. 

Firestone zâmbi. 

— Auzisem că eşti dur, zise el. 

— Aşa ai auzit, nu? 

— Mda. 

— Dacă nu cooperează, vei afla cât sunt de dur. O să-i spun că 
am să-l pun sub o acuzare atât de repede, încât nu va avea timp 
nici să-şi împacheteze lenjeria până să vină pe fereastră după el. 

— Nu cred că ai face asta, Marty. 

— Nu, dar până voi termina cu el, e/, cu siguranţă, va crede că 
o voi face. 

Vail căută în jachetă, luă un casetofon mic şi-l derulă. 

— L-ai înregistrat? întrebă Firestone, surprins. 

— l-am înregistrat pe amândoi. Firestone nu mai zise nimic. 
Ştiu la ce te gândeşti. Crezi că benzile nu vor fi admise la Curte, 
din moment ce nu le-am cerut permisiunea mai întâi. 

— Mi-a trecut prin minte. 

— Nu le voi folosi niciodată ca dovezi. 

— Doar pentru cercetare, nu? 

— S-ar putea totuşi să găsesc un judecător federal care să le 
asculte şi să devină destul de nervos, încât să ne dea 
microfoane, mandate pentru supraveghere, cercetare şi intrare 
cu forţa. Şi, poate, nişte fişe secrete de pe computer. Fără ele n- 
avem nimic. 

— Atunci, vei organiza cazul RICO? 

— N-am spus asta. Asta voi face dacă mă voi decide să mă 
apuc de treaba asta. 

— L-ai putea refuza pe preşedinte? 

— Sam, joc fotbal politic de treisprezece ani, zece ca procuror, 


200 


trei ca procuror general al statului. Sunt sătul să mă strecor 
printre politicieni şi congresmeni corupți şi printre judecătorii cu 
prea mulţi prieteni în locuri nepotrivite. 

— Ziuă de azi nu ţi-a schimbat hotărârea? 

— Este prima dată în viaţa mea când sunt liber. Sunt multe de 
spus despre cum e să fii eliberat de toate constrângerile. M-am 
jucat cu ideea scrierii unei cărţi. Am primit o ofertă de la 
Facultatea de Drept a Universităţii din Chicago. Nu am nevoie de 
lucrurile grave care ar apărea într-un caz ce va sta pe biroul 
preşedintelui în fiecare dimineaţă. 

— Şi ai de gând să-i spui asta? 

— Nu ştiu ce am de gând să-i spun. 

— Ceea ce este important este faptul că Marge Castaigne este 
la fel de puternică precum cei din guvern. li spui regulile tale de 
bază şi dacă ea este de acord, va fi şi Pennington. 

— Şi ce se va întâmpla dacă Fiscul se decide să-şi bage nasul 
în cazul nostru, căutând bani pe impozite obţinuţi uşor sau FBl-ul 
decide să ne preia unul dintre cazurile pe care ne vom sprijini? 

— Asta este între tine şi procurorul general. Ei toţi lucrează 
pentru ea. 

— Va fi o misiune dură pentru ea. Hardistan vine şi-i spune că 
au găsit ceva despre operaţiunea cu armele. FBl-ul pare un erou. 
Procurorul general pare un erou. lar cazul RICO se duce pe apa 
sâmbetei. 

— Ea este şeful, zise Firestone. Ea este cea care decide când 
ajunge un caz la tribunal. Dacă Fiscul sau FBl-ul se duc la ea şi 
încearcă să-ţi ia cazul RICO, ea ar putea să le pună cazurile la 
fundul grămezii până în anul trei mii şi ei ştiu asta. 

— Politica, mârâi Vail. 

— Cu excepţia faptului că, de data aceasta, vei fi la două 
scaune de omul numărul unu, iar dacă Marge vrea să joace după 
regulile tale, n-ai nici un motiv de îngrijorare. 

— Tu ce ai la afacerea asta, totuşi? 

— Aş vrea să fiu cel care duce mandatele. Aş vrea să le pun eu 
cătuşele lui Engstrom şi Schrack şi restului de nebuni şi să-i 
închid. Se uită la Vail. Apropo, urăsc politica la fel de mult ca şi 
tine. 

— De cât timp eşti şerif? _ 

— Fac douăzeci şi unu de ani în iunie. Inainte am fost în 
Patrula Statală din Montana timp de şase ani, iar mai înainte am 


201 


fost trei ani în Marină şi unul în Vietnam. 

— Este o biografie impresionantă. 

— Sunt ca şi tine. Imi place acţiunea. Te menţine tânăr. 

— De unde eşti? 

— M-am născut în nord-estul statului Idaho. Sunt pe jumătate 
indian Nez Perce”. 

— Nu glumeşti? Atunci cunoşti bine munţii de acolo. 

— Am crescut între ei. Primii mei zece ani din viaţă i-am trăit 
în Rezervaţia Indiană Flathead, la nord de Missoula, în valea 
dintre lanţurile muntoase Bitterroot şi Anaconda. Chiar în mijlocul 
Stâncoşilor din nord. Când aveam zece ani, mama m-a trimis să 
locuiesc cu bunicii în Seattle. Ei erau albi, aşa că am fost crescut 
în spiritul ambelor culturi. 

— Pe care o preferi? 

Firestone nu răspunse mult timp, apoi, în cele din urmă, zise: 

— Imi place cinstea indienilor Nez Perce. Au un fel de a tăia 
până la os. Şi religia lor e pură, nu ca toate prostiile astea 
creştine. 

— Cred că noi doi o să ne înţelegem bine. 

— Te voi lua să-l cunoşti pe tatăl meu într-o zi, zise el. lţi va 
deschide ochii. 

— Pun pariu că aşa va face, zise Vail. 


La câţiva kilometri depărtare, Woodbine zbura în opturi leneşe 
când sus, când jos, deasupra autostrăzii interstatale, sperând că 
va localiza Taurusul negru dispărut, în drumul lui înapoi spre 1- 
75. Nimic. Renunţă şi zbură înapoi la aeroportul de ţară. Avionul 
Beecheraft cu două motoare era încă la sol. Se decise să rămână 
în aer, nedorind să rişte a fi văzut dacă ateriza pe câmp. Vremea 
deasupra aeroportului se însenină uşor. Vremea rea se muta 
spre est, aşa că urcă la patru sute cincizeci de metri, aşteptând 
ca maşina să se întoarcă. Zbură spre nord cam o jumătate de 
kilometru, ca Firestone să nu devină curios dacă vedea avionul. 
Cu o autonomie de zbor de o mie şase sute de kilometri, nu-şi 
făcea griji în privinţa combustibilului. Zece minute mai târziu, 
văzu maşina virând la intersecţie pe autostrada interstatală, 
mergând pe drumul de ţară şi intrând pe aeroport. 

Îşi verifică ceasul. O oră şi treizeci şi trei de minute. Asta 


12 indieni din America de Nord - statele Oregon, Washington, Idaho 
(n. trad.). 
202 


îngusta zona de căutare. 

Woodbine nu putea ateriza pe aeroportul din Lima. Acolo ar 
verifica tot ce intră şi iese din aeroporturile mici şi închirierile de 
maşini din întreaga zonă. lşi verifică sextantul, măsurând 
distanţele până la aeroporturile locale ale regiunii, apoi luă o 
decizie radicală. Va ateriza pe pista regională de la Fort Wayne. 
De la aeroport era un drum drept spre sud pe o şosea de acces 
la autostrada interstatală, la zece kilometri de suburbiile oraşului 
New Haven şi de intersecţia cu Ruta 30 şi încă şaizeci de 
kilometri până la Lima. Verifică pe hărţile sale AAA”. Era un birou 
de închiriat maşini la aeroport. Sună şi rezervă o maşină, apoi 
căuta la New Haven câteva moteluri şi găsi unul la intersecţia 
dintre autostrada interstatală şi 30. O oră de condus de la motel 
la Lima. Zece minute de la motel la aeroport. 

Era perfect. 

O oră mai târziu intră în hotel, într-o cameră drăguță, pe colţ, 
la etajul al doilea. Chemă serviciul de cameră şi comandă o 
friptură de vită, mai în sânge, piure de cartofi, o salată şi o sticlă 
de Pinot Noir franțuzesc, deşi trebuise să se mulţumească cu 
Chianti. Luă o hartă, un compas şi o busolă din servietă. Ştia că 
ei fuseseră plecaţi timp de nouăzeci şi trei de minute. Ştia că 
merseseră spre sud. Stabili trei variante, fiecare bazată pe 
durata de timp în care Firestone şi pasagerul lui ar fi vorbit cu 
Waller, dacă fuseseră într-adevăr să-l vadă pe Waller. Estimă 
viteza maşinii la şaptezeci, ceea ce-i dădu câteva cifre de bază. 
Îşi luă calculatorul şi estimă cât de departe ar fi putut ajunge 
maşina în cazul unor interviuri de treizeci, patruzeci şi şaizeci de 
minute. Dacă interviul durase treizeci de minute ei ar fi putut 
conduce o sută zece-o suta douăzeci de kilometri spre sud. Işi luă 
compasul şi trasă un arc de cerc pe hartă, cu limitele exterioare 
şi interioare. Apoi trase câteva linii în jos pe ambele părţi ale 
autostrăzii, bazate pe cifrele lui. Când termină, avea o arie de 
căutare de forma rotundă, întinzându-se la sud de Lima şi 
intersectată de trei linii. 

Dacă fuseseră la Waller, însemna că era undeva în interiorul 
acelui arc. 

Va începe la ora şapte dimineaţa, mai întâi o cercetare din 
aer, apoi va cerceta zona cu maşina, dacă va fi necesar. 


13 American Automobile Association = Asociaţia Automobilistică din 
America (n. trad.). 


203 


Maximum cinci zile, îşi zise în sinea lui. Dacă nu pot să-l 
găsesc pe Waller în cinci zile, nu e aici. 

Işi luă video-recorderul digital şi verifică cele şase cadre 
apropiate luate  pasagerului neidentificat. Fotografiile erau 
excelente. Montă camera la computerul său portabil şi introduse 
cele şase fotografii în memorie. Apoi le copie pe fax şi-şi conecta 
telefonul la computer. Formă un număr şi când i se răspunse, 
trimise fotografia prin fax. 

La trei mii de kilometri depărtare, la centrul de comunicaţii al 
Fortului Yahweh din vestul Montanei, faxul apăru pe maşina. 

Sergentul de serviciu prinse fotografia lui Martin Vail pe 
buletinul de ştiri. Sub fotografie, Woodbine scrisese: 

— İl cunoaşte cineva pe acest om? 


204 


15 


Jane Venable stătea în picioare la fereastra cea mare a 
cabanei şi-l privea pe Magoo, ca o fantomă în amurg, fugind prin 
păduricea de lângă lac, oprindu-se din când în când să adulmece 
o vizuină de iepure sau o rădăcină a unui copac căzut. In spatele 
lui, Martin se strecura printre arbuşti, oprindu-se să arunce un 
disc spre câinele alb, care urmarea arcul descris de acesta şi îl 
prindea perfect, sărind în aer şi înşfăcându-l. Câinele lăsa discul 
la picioarele sale şi aştepta cu coada lăsată în jos şi cu capul dat 
pe spate, privindu-şi stăpânul care se apropia. Ciobănescul 
german aştepta până când Vail ajungea lângă el, apoi se 
întorcea şi se uita spre lac, unde doi bărbaţi pescuiseră aproape 
toată după-amiaza. 

— l-am văzut, amice, zise Vail. 

Satisfăcut, Magoo se întoarse şi alergă din nou. Vail ridică 
discul şi se apropie mai mult de malul lacului. li privi pe cei doi 
câteva minute. Din când în când, unul din ei ridica un binoclu şi 
cerceta lacul mare, concentrându-se asupra malului lacului. 

Pescari, pe dracu, gândi Vail. 

Magoo lătră şi Vail aruncă discul pe sub mână spre pajiştea 
mare dintre casă şi lac. Câinele cel alb alergă ca un cal de curse, 
dar nu-l putu prinde. Obiectul lovi pământul îngheţat şi alunecă 
spre casă. Câinele se uită înapoi spre Vail cu dezgust, ignoră 
jucăria şi alergă, cu paşi mărunți, spre casă. 

Jane veni la uşa din spate şi o deschise când se apropie 
Magoo. Acesta alergă leneş pe lângă ea şi se duse direct la vasul 
său cu mâncare. Vail îl urmă, intrând în casă. 

Işi scoase mânuşile şi îşi frecă mâinile una de alta. 

— Drace, e tare frig afară, zise el. 

— Asta nu pare să-l deranjeze pe prietenul tău, răspunse ea, 
arătând din cap spre câine. 

— Drace, cu cât e mai frig, cu atât îi place mai mult. Cred că 
are un pic de husky în el. 

Ea se apropie de Vail, care îşi scotea pufoaica şi îl sărută uşor 
pe obraz. 

— Ai fost plecat ceva vreme. 

— Am mers până jos la baraj. 


205 


— l-ai observat pe pescari? 

— Da. Magoo este îngrijorat. 

— Urâtă zi pentru pescuit. 

— Dacă ei sunt pescari, eu sunt tenor de operă. Cel din spate 
a studiat lacul prin binoclu toată ziua. 

— Am observat. Cine crezi că sunt? 

— Spioni nazişti, glumi Vail. Au de gând să arunce în aer 
barajul şi să inunde valea. 

— Doamne, ce imaginaţie ai. Călătoria aceea ţi s-a urcat la 
cap. 

— Nu ştiu ce să fac, zise el. M-am tot gândit la argumente pro 
şi contra tot timpul plimbării. 

— ŞI...? 

— E o decizie prea grea, Janie. Avem de-a face cu o treabă 
foarte importantă aici. 

— Intr-una din zilele acestea va trebui să mă întorc la muncă, 
dragul meu. 

— Acesta este un vot pentru decizia de a primi slujba? 

— Dumnezeule, nu. Nu vreau să mă implic în această decizie. 

— Ne va afecta pe amândoi. Ai dreptul la un vot. 

— Dar Magoo? Are şi el dreptul la un vot? 

— Desigur. 

Câinele cel alb intră în salon, lingându-se pe buze şi Vail zise: 

— Ce crezi, Magoo? S-o iau sau s-o las? 

Câinele fornăi pe nas, se trânti în fata ferestrei şi aţipi. 

— Ce viaţă! zise Vail, apoi spre Jane. Ţi-e foame? 

— l-hî. 

— O să frig nişte carne. 

— Am făcut ştrudele cu mere. 

— Asta mirosea aşa de bine. Eşti o adevărată gospodină. 

— Asta sunt eu. Martha Stewart. 

El se duse în bucătărie, porni grătarul electric şi îl dădu la 
maximum. Luă două antricoate, patru ştiuleţi de porumb 
congelaţi şi cele necesare pentru o salată şi le puse pe tocător. 

— Fac eu salata, zise ea şi începu să desfacă salata verde şi să 
o spele într-o sită. 

Văii topi nişte unt şi-l amestecă cu usturoi în timp ce aştepta 
ca grătarul să se încălzească. Noaptea trecută, când se întorsese 
din călătorie, îi descrisese ziua petrecută, având grijă să nu-i 
spună prea multe din interviul cu Waller. Dar îi pusese caseta 


206 


discuţiei sale cu Jordan de la Coyote Flats şi îi vorbise despre 
Waller, despre linşaj şi jaful de arme. Ea stătuse tăcută cât timp 
el vorbise şi observase că se întuneca pe măsură ce vorbea. Dar 
mai auzise şi altceva în vocea lui: o pasiune pe care n-o mai 
văzuse sau simţise la el de la cazul RICO. Işi făcuse griji pentru 
el, privindu-l cum se gândea cu jumătate de inimă să se apuce 
de carte sau cum vorbea despre postul de profesor la 
Universitate şi ştia că el nu era mulţumit de nici unul din ele. În 
adâncul inimii, ştia că aceasta era slujba perfectă pentru Vail. 
Dar mai simţea şi un pericol pe care nu-l mai simţise niciodată 
înainte. Ca o presimţire rea. Aceştia erau oameni periculoși, iar 
dacă Vail acceptă slujba, ştia că el se va pune în calea 
pericolului. 

Aşa că ea făcu salata, în timp ce el marină bucăţile pentru 
friptura în sosul lui special şi fierse apa pentru porumb şi, în cele 
din urma, puse fripturile pe grătar. O scenă drăguță de familie, 
gătind împreună, cu Magoo stând răbdător la locul lui şi 
aşteptând oasele, în timp ce în mintea lui Vail dansau viziuni ale 
unor ucigaşi vicleni, moarte şi distrugere în sălbăticiile Vestului 
lor. Preţ de o clipă, avu şi Jane o viziune cu maşini cu bombe şi 
asasinate şi trupuri mutilate în Estul mijlociu, ceea ce păru brusc 
a nu fi mai departe decât Oklahoma City. 


Ea se cuibări mai aproape de el sub pilota din puf de gâscă, 
căutând locul de pe umărul lui care-i ţinea loc de pernă. El nu 
discutase nimic despre ofertă de când începuseră să pregătească 
cina. In zori, elicopterul va veni şi îl va duce la o întâlnire cu 
preşedintele Statelor Unite. De acum până atunci, va lua o 
decizie şi ea ştia în adâncul inimii care va fi aceea. O parte din ea 
voia ca el să accepte funcţia, deoarece era cel mai bun pentru 
lucrul acesta şi-şi va face meseria strălucit. Dar cealaltă parte se 
temea de ce le va rezerva viitorul amândurora. 

Nu-l întrebă. Poate că nici el nu ştia încă. Ba nu, ştia. Vail nu 
era omul care să amâne deciziile. Dar nu-l întrebă. In loc de asta, 
zise: 

— La ce oră vin? 

— La cinci şi jumătate. 

— lisuse, e îngrozitor. 

— Mda, ştiu. Cred că preşedintele îşi începe ziua foarte 
devreme. 


207 


— Păi, are o mulţime de făcut. De data asta, ai de gând să-ţi 
pui un costum? 

— Pe cel maro-închis. 

— Cu ce cravată? 

— N-am idee. 

— O să-ţi aleg eu. 

— Mizam pe lucrul ăsta. 

— Cât timp vei fi plecat? 

— Drace, nu ştiu. Dacă mă hotărăsc să refuz slujba, probabil 
că mă vor trimite înapoi cu trenul. 

— Probabil într-un vagon de marfă. 

— Da, va trebui să merg pe şine ca un vagabond. 

— Norocul meu dacă vei da peste o vagaboandă drăguță. 

El îşi lăsă mâna să alunece pe spatele ei şi apoi pe interiorul 
coapsei. 

— Nu sunt fete în vagoanele de marfă. 

O mângâie încet cu vârful degetelor. 

— Aha. Îți aminteşti... ah... Călătoriile lui Sullivan? Lacul 
Veronica? 

El îşi mişcă mâna în sus, îi simţi pielea catifelată şi îşi puse 
palma pe abdomenul ei, mângâindu-i cu degetele muşchii netezi 
dintre picioare. 

— Asta s-ar putea întâmpla doar în film. 

Se întoarse spre ea şi începu să-i mângâie feminitatea. Ea îşi 
tinu respiraţia şi-şi duse mâna în josul abdomenului lui până când 
îi simţi bărbăţia întărindu-se. 

— Chiar că ştii cum să faci o fată să tacă, şopti ea. 


208 


16 


Marge Castaigne era nervoasă. Nu mai primise nici o veste de 
la Vail de când acesta se întorsese din călătorie cu o zi în urmă. 
Nu ştia cum să interpreteze tăcerea lui. Oare avea de gând să-l 
refuze pe preşedinte? Va accepta slujba? Sau voia să aştepte să 
vadă cum va decurge întâlnirea înainte să se hotărască? 

Vail era o enigmă pentru ea. Citise şi recitise articolele lui Jack 
Connerman, scrise de-a lungul anilor, trasând cariera lui Vail. Ca 
tânăr avocat, era un apărător viclean, periculos de deştept şi 
arogant, care folosea legea mereu în favoarea lui. li păcălea pe 
procurori, inclusiv pe iubita lui, Jane Venable; îi trimisese pe 
câţiva dintre ei - inclusiv pe Venable - să-şi caute de lucru în 
sectorul particular şi era spaima judecătorilor. 

In postul de procuror devenise oponentul demn de temut al 
foştilor săi colegi, le cunoştea fiecare truc, căci pe majoritatea el 
le inventase, putea intra în gândurile unui apărător, putea 
prevedea punctul forte al cazului şi-şi bloca adversarii de câte ori 
era nevoie. Adunase la un loc un grup faimos de tineri avocaţi pe 
care presa îi numise „Gaşca de Sălbatici”. Vail le insuflase 
dragostea bătăliei pe tărâmul legii. Connerman scrisese o dată: 
„Vail şi Gaşca de Sălbatici privesc sala de judecată ca pe un 
Colosseum roman; o arenă în care viclenia şi cunoaşterea conţin 
adrenalină; în care ei sunt provocaţi să atace legea, canoanele 
ei, tradiţiile, statutul şi structura ei, pentru a influenţa, manevra 
şi seduce juraţii, făcându-i să accepte percepţia lor asupra 
adevărului.” 

Strălucitoarele sale remarci de deschidere către juraţi erau o 
prognoză de condamnare pentru apărători; concluziile lui erau 
definitive. Era spaima acuzaților şi a avocaţilor acestora. Şi a 
judecătorilor. li spusese o dată lui Connerman: „lubesc legea. 
Meseria mea este să-i dau câte un şut ca s-o menţin puternică.” 

Şi o provoca, împingând fiecare caz până la marginea 
prăpastiei şi, din când în când, dincolo de ea. In cei cincisprezece 
ani în care Connerman urmărise cariera lui Vail, avocatul fusese 
citat pentru ofense de douăzeci de ori şi plătise amenzi în 
valoare de 175 000 de dolari, iar o dată fusese chiar închis timp 
de zece zile în arestul poliţiei regionale. 


209 


Dacă faptele îl arătau pe Vail ca fiind un magician al legii, 
îndrăzneţ, înflăcărat, cinic, arogant, care nu ţinea cont de 
autoritate şi maniere în sala de tribunal, proza lui Connerman îi 
picta un portret cumva diferit: portretul unui ticălos înţelept şi 
fermecător, care nu putea fi influenţat, nu putea fi cumpărat şi 
nu putea fi învins şi care, când Connerman citase crezul lui 
Disraeli că „Adevărul este dreptatea”, răspunsese: „Adevărul 
este percepţie, dreptatea este o iluzie.” 

El nu datora loialitate nimănui, un fapt dureros de aparent 
pentru Roy Shaughnessey, cel mai puternic huligan politic al 
starului, care-l numise pe Vail procuror al oraşului Chicago, iar 
când Vail ajunsese foarte aproape de câteva dintre afacerile mai 
întunecate ale lui Shaughnessey, acesta îl ridicase în funcţia de 
procuror general, de unde pornise imediat să-i dea jos cu succes 
pe Lacey şi Grossman, cei mai mari susţinători politici şi sponsori 
ai lui Shaughnessey. Atitudinea nefavorabilă a lui Vail îl făcuse 
până la urmă pe Shaughnessey să exclame: „Necazul cu Vail 
este că nu ştie cine-i sunt prietenii”, la care Vail replicase: „Ştiu 
cine îmi sunt prietenii, sunt mult mai interesat să-mi cunosc 
duşmanii.” Cu altă ocazie, când Shaughnessey îl numise pe Vail 
„un pui de căţea nerecunoscător”, Vail răspunsese: „Cineva ar 
trebui să-l întrebe pe Roy ce înţelege prin recunoştinţă.” 

Marge Castaigne, a cărei ascensiune în carieră nu fusese ca a 
lui Vail, era şi ea prudentă. li selectase pe cei doi bărbaţi pe care 
îi intervievase Vail cu o zi înainte, sperând că zelul şi pasiunea 
unuia, alături de corupţia celui de-al doilea, îl vor convinge că 
temerile preşedintelui în legătură cu Sanctuarul nu erau 
nefondate. Ea mai ştia că-şi asuma un risc politic recomandând 
preşedintelui un om care dispreţuia protocolul şi titlurile, care 
făcea lucrurile în felul lui, care nu era nici jucător de echipă, nici 
vedetă şi care era destul de cinic pentru a vedea dincolo de 
faţada sub care se ascundeau ticăloşii. 

Era tot ceea ce urau rechinii politici de la Washington. Dar mai 
era sigură că Vail era singurul avocat în viaţă care putea pune 
Sanctuarul în genunchi. Aşa că stătea nervoasă la fereastra 
dormitorului, bătând din picior în timp ce aştepta limuzina care îl 
va aduce pe Vail la uşa ei şi apoi îi va duce pe amândoi la Casa 
Albă. Când aceasta sosi, ea nu pierdu nici un minut şi se aşeză 
lângă el pe bancheta din spate a limuzinei. 

— Bună dimineaţa, doamnă procuror, zise Vail. 


210 


Era îmbrăcat într-un costum maro-închis, la două rânduri, cu o 
cravată verde-închis, cu un model asortat. 

— Bună dimineaţa, zise ea, apreciindu-i ţinuta. Frumos 
costum. 

— O să-i spun lui Jane că ai zis asta, ea îmi cumpără toate 
hainele. 

— Are un gust excelent. 

— Ştiu. 

— Cum a fost călătoria? 

— Interesantă. 

Nu se angaja. Ea se aşteptase la asta. Se decise să încerce 
altfel. 

— Protocolul pentru întâlnire este relativ formal, zise ea. 
„Domnule preşedinte” şi „domnule” este suficient pentru el. 
Ceilalţi, ne referim unii la alţii drept „secretar”, „director” sau 
„domnule”, „doamnă”, oricum... orice se potriveşte. 

— În regulă. 

— O să-ţi prezint participanţii. Harry Simmons. El este şeful de 
faţadă al FBI, Billy Hardistan este adevăratul creier. Simmons a 
fost adus la putere pentru a curăța dezordinea din laborator şi pe 
tâmpiţii din Oklahoma City. Va pleca după ce imaginea Biroului 
va fi refăcută. Wayne Brodsky este directorul ATF!*. Se luptă 
pentru viaţa lui. Simmons vrea ca ATF să devină o parte a 
Biroului. ATF a primit o lovitură grea la Waco şi Ruby Ridge, FBI- 
ul a invadat clădirea şi a distrus rezistenţa lui Weaver, dar ATF a 
fost acuzat pentru morţi. Următorul este Ed Randolph, directorul 
IRS-ului. Este pe lista neagră de vreo doi ani. IRS-ul are o mare 
dezordine în interior, aşa cum ştie oricine. Preşedintele vrea să-l 
curețe cât mai curând. În urmă cu câteva săptămâni, Pennington 
l-a prins pe Randolph încercând să-i convingă pe câţiva dintre 
amicii lui congresmeni să-i păstreze „status-quo” şi l-a pus pe 
listă. Taci sau dispari. Şi, în cele din urmă, este Claude Hooker, 
consultantul pentru Securitatea Naţională. El e un tip rău. Claude 
şi cu mine suntem în relaţii cordiale şi cam la atât ne rezumăm. 
El este fost CIA, fost puşcaş marin, fost, fost, fost şi nu agreează 
femeile ajunse în posturi înalte. Consideră că acest cabinet ar 
trebui să fie un club al băieţilor, aşa lucrează mintea lui. Dar toţi 
aceşti tipi sunt destul de eficienţi când nu se întrec pentru 
poziţie. 


14 Poliţia Militară (n. trad.). 


211 


— Ce părere au despre cazul RICO? 

— Nu contează. Preşedintele vrea să-l facem. Am încheiat 
discuţia aceasta. O să-ţi placă Larry Pennington. Este direct, 
fermecător, dur şi ia decizii rapide. Şi se ţine de cuvânt. li place 
să discute pe faţă şi urăşte formalităţile. Fii direct, la subiect şi 
nu te înflăcăra prea tare. Nu are încredere în ardoare. 

— O să-mi amintesc asta. 

Tăcu din nou. Ea aşteptă un moment sau două, apoi zise: 

— Ai de gând să accepţi, nu-i aşa? 

— ţi voi spune când voi ajunge înăuntru. 

— Nu te juca cu mine, Marty, izbucni ea. 

El o privi, zâmbind şi zise: 

— N-aş îndrăzni. 

— Dumnezeule, o să fii o pacoste, zise ea, privind pe 
fereastră. 

— Am şi eu câteva condiţii, zise el. 

— 0? Bine, dă-i drumul. 

— Imi aduc propria mea echipă. Să am tot timpul la dispoziţie 
un AMOC. 

— S-a făcut. 

— Şi îi iau pe Jimmy Hines şi pe Sam Firestone pentru 
organizarea întregului spectacol. 

— Ticălosule! Ei fac parte din echipa mea personală. 

— Jimmy cunoaşte întreaga mişcare, Marge. lar Sam Firestone 
a crescut chiar în ţinutul acela. Imi plac amândoi. Jimmy crede că 
aparatele electronice au fost inventate pentru a fi folosite de el, 
iar Sam nu vorbeşte mult, dar spune o mulţime de lucruri. Drace, 
toţi lucrează pentru tine, generale. Vrei să-i am pe cei mai buni, 
nu-i aşa? 

— Altceva? . 

— Eu sunt la comandă. Iți raportez numai ţie. Hardistan îmi 
raportează mie şi lucrează sub autoritatea mea. E vreo problemă 
aici? 

— Absolut nici una. Am vorbit deja cu Billy despre acest lucru. 
El ştie mai multe despre grupările extremiste şi despre mişcarea 
paramilitară decât oricine altcineva, cu excepţia, poate, a lui 
Jimmy. 

— Nu vreau nici un anunţ oficial despre toată afacerea asta. 
Aş vrea ca presa să nu afle nimic până nu-mi adun echipa şi n- 
am o idee despre ceea ce am de făcut. Cu cât Sanctuarul nu ştie 


212 


ce facem, cu atât e mai bine. 

— Asta va fi puţin mai greu. Suntem la Washington. 
Informaţiile interne sunt cele mai interesante. 

— Adică bârfele. 

— l-hî. 

— Sunt sigur că-ți vei da toată silința. 

— O să-i menţionez preşedintelui asta. 

— Ar trebui să se poată. î 

Trecură pe lângă Casa Albă şi pulsul lui Vail îşi mări ritmul. În 
spatele pereţilor albi susținuți de coloane, trăia cea mai 
puternică fiinţă umană din lume. Nu putea nega că era o 
experienţă tulburătoare să te întâlneşti cu preşedintele. Era 
fascinat de protocolul intrării în Casa Albă. Era cordial şi eficient. 
Dar simţi un fel de teamă respectuoasă când o urmă pe 
Castaigne în Biroul Oval. Se uită împrejurul camerei, observând 
mici amănunte pe care le văzuse la ştiri şi în fotografii. Simmons, 
Brodsky şi Randolph erau deja acolo. Castaigne îl prezentă pe 
Vail şi li se servi cafea. Un moment mai târziu intră Hooker. Işi 
fixă ochii pe Vail de cum intră. 

— Preşedintele va sosi imediat, zise Hooker. Face fotografii cu 
preşedintele Argentinei. Domnul Vail? Eu sunt Claude Hooker, 
NSA. Apoi îşi drese vocea şi îi privi pe ceilalţi bărbaţi din cameră. 
Cât timp aşteptăm, aş dori să discutăm un minut afacerea asta 
RICO. 

Vail o văzu pe Castaigne zburlindu-se. 

— Nu este nimic de discutat, zise ea pe un ton tăios. 

— Cazurile RICO pot dura ani întregi, zise Hooker. Până să le- 
aducem la tribunal, întreaga ţară ar putea deveni un câmp de 
luptă. 

— Ce vrei să spui, Claude? întrebă Marge. 

— Unii dintre noi cred că un caz RICO este cam exorbitant, 
fără supărare, domnule Vail. Credem că acelaşi lucru poate fi 
realizat şi de FBI, care să se ocupe de cazuri individuale, 
procurorul general să-i aducă la tribunal, IRS să-i ardă pentru 
evaziune fiscală. Apoi îi târâm pe nenorociţi în faţa presei, ca pe 
nazişti la Nuernberg. 

— Sau ne trezim cu alt Randie Weaver sau Waco? zise 
Castaigne. 

Brodsky, Simmons şi Randolph se foiră nervoşi pe locurile lor. 
Vail nu zise nimic. Stătea relaxat în fotoliul lui şi privea jocul 


213 


puterii. Îşi dădea perfect seama că domnul consilier discutase 
„problema” cu ceilalţi din cameră şi îi făcuse pe câţiva să treacă 
de partea lui. Totul începea să ia o turnură politică, aşa cum se 
temuse. 

Hooker o privi tăios peste masă. 

— Nu era necesar, zise el. 

— Nici discuţia aceasta nu este, zise Castaigne. Domnul Vail a 
fost de acord să conducă o forţă de atac şi să organizeze un caz 
RICO, iar Departamentul de Justiţie îl sprijină. Aceasta a fost 
decizia preşedintelui. Punct. 

Ochii lui Hooker deveniră de gheaţă. Se îndreptă în fotoliu, 
devenind cu aproape trei centimetri mai înalt. Buzele i se 
curbară într-un rânjet. 

— Ei, suntem cam nervoasă în dimineaţa asta, zise el. 

In acel moment uşa se deschise şi în camera intra Lawrence 
Pennington, oprind discuţia. Vail fu surprins. Părea mai mare în 
realitate decât în fotografii. Sau, poate, se gândi el, întreaga 
situaţie era mai mare decât viaţa. Se ridicară cu toţii. Pennington 
purta un costum bleumarin, la un rând de nasturi şi o cravată 
roşie. Stătu o clipă în cadrul uşii, şoptindu-i ceva secretarei, apoi 
intră în cameră. 

— Bună dimineaţa, doamnă procuror general, domnilor. Dădu 
din cap şi se duse direct la Vail. Dumneata trebuie să fii Martin 
Vail, zise el. Ce plăcere să vă avem aici. 

Avea o strângere de mână ca o menghină. 

— Plăcerea este de partea mea, zise Vail, surprins cât de slabă 
îi suna vocea. 

— Imi pare rău că am întârziat, zise Pennington. Se aşeză şi 
imediat se întoarse spre Vail. Ei bine, domnule Vail, aţi avut timp 
să vă gândiţi la oferta mea? 

— O, domnule preşe..., începu Hooker. 

Pennington ridică mâna şi îi făcu semn să tacă. Pennington se 
aplecă spre Vail. 

— Pot să-ţi spun Martin? 

— Va fi perfect, domnule preşedinte. 

— Bine. Deci, ce spui de ideea procurorului general? 

Vail simţi că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, în special cei ai 
lui Hooker, care se holba la el. Vail îl privi în ochi pe preşedinte. 

— Cred că este o soluţie excelentă a problemei, zise el. Cu 
coada ochiului văzu maxilarul lui Hooker strângându-se şi ochii 


214 


coborându-şi privirea spre mâinile încrucişate în poală. Apoi Vail 
adăugă: Dacă-l putem porni. 

— Ai îndoieli? 

— Sunt destul de satisfăcut că ameninţarea este reală şi 
periculoasă, dar ne va da mult de furcă, domnule. 

— Poţi să-l faci? 

Vail nu dorea să fie evaziv. Acesta era un militar, nu-l 
interesau scuzele. 

— Da, domnule. Dacă este ceva, o să-l facem şi eu cred că 
este ceva acolo. Vor fi necesare câteva condiţii. 

Castaigne se uită direct spre el şi, preţ de o secundă, el văzu 
panică în ochii ei. Conditii? Acesta este preşedintele, Marty! 

— Să le-auzim. 

— Domnule preşedinte, obiectivul unui caz RICO este să 
prindă trei sau mai mulţi şarlatani sau grupuri la un loc şi să 
dovedească faptul ca sunt vinovaţi sau că au avut un profit din 
înşelăciuni serioase. Sentimentul meu este că, dacă le vom pune 
şi nişte crime în spate, nimeni nu-i va mai simpatiza. Măcelărirea 
soldaţilor SUA în munţii Bitterroot, furtul proprietăţii guvernului la 
armurăria din Helena, crimă, jaf armat şi spălare de bani. În timp 
ce cazul va progresa, vom putea, probabil, adăuga conspirația şi 
corupţia oficialilor publici în această afacere. Vom face asta, îi 
vom aduce la tribunal şi ne vom motiva acţiunea, iar ţara se va 
trezi în faţa acestei ameninţări. Va trebui să stabilim câteva 
coordonate de la început, domnule. 

— Şi care sunt acestea? 

— Un singur om conduce spectacolul. 

— Şi acel om eşti dumneata, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— De aceea te afli aici, zise Pennington. 

— Bun. 

— Am observat că aţi lăsat problema impozitelor deoparte, îi 
întrerupse Randolph. Aceasta trebuie, cu siguranţă, să facă parte 
din caz. 

Uite că începem, gândi Vail. Era pregătit pentru prima bătălie. 

— Domnule Randolph, va trebui să vă dezaprob în problema 
aceasta, zise el tăios. 

Randolph păru şocat. Castaigne sorbi o gură de cafea. 
Pennington păru puţin stupefiat. 

— De ce, Martin? întrebă preşedintele. 


215 


— Evaziunea fiscală este o parte majoră pe agenda milițiilor, 
zise Randolph pompos. 

— Lasă omul să termine ce are de spus, zise Pennington. 

— Problema cu impozitele este că riscăm. Este vorba despre 
mai puţin de zece mii de dolari în majoritatea acestor cazuri. Să-i 
iei ferma unui om pentru că datorează o mie cinci sute de dolari 
pe impozite şi patru mii în amenzi şi dobândă este o propunere 
necinstită pentru juriu. Nu vreau să fiu nevoit să mă lupt cu un 
astfel de caz într-un tribunal. Un avocat afurisit o să ne facă praf. 
Şi dacă pierdem chiar şi unul dintre aceste cazuri pe care am 
pornit să le dovedim, întregul caz RICO se spulberă în bătaia 
vântului. 

— Evaziunea fiscală este o parte importantă, domnule şi e cel 
mai uşor de dovedit, zise Randolph. 

— Sunt de acord că este uşor de dovedit, domnule director 
Randolph, dar e îngrozitor de greu să convingi un juriu, iar, în 
final, tot ce contează este percepţia juraţilor. 

— Vreţi să spuneţi că nu veţi pune sub acuzaţie cazurile de 
evaziune fiscală? întrebă Hooker. 

Vail îl ignoră pe Hooker şi continuă să-i vorbească direct 
preşedintelui. 

— Domnule preşedinte, m-aţi invitat la această călătorie 
pentru a organiza un caz RICO împotriva Sanctuarului. Vreau să 
spun că, dacă vor fi implicate impozitele, cazul va fi, probabil, 
compromis din start. 

— Vei renunţa la această problemă? întrebă Pennington. 

— Dacă reuşesc să organizez un astfel de caz, domnule 
preşedinte, nu vreau să-l pierd din cauza impozitelor. Va rămâne 
destul şi pentru IRS când vom termina cu ei. 

— Crezi că evaziunea fiscală este atât de periculoasă? 

— N-am nici un dubiu, domnule. Este problema de pe agenda 
lor care ar putea genera simpatie din partea juraţilor. Amintiţi-vă, 
încercăm să acuzăm o armată care pozează drept biserică. Va fi 
destul de greu şi fără să ne luptăm pentru impozite. Cunosc 
oameni care urăsc milițiile, dar le dau absolută dreptate în 
privinţa poziţiei acestora faţă de impozite. 

Pennington se lăsă pe spătarul scaunului şi făcu un fel de turlă 
din degete. 

— Continuă, zise el. 

— Cu cât facem cazul mai complicat, cu atât va fi mai uşor 


216 


pentru apărător. Trebuie să-l menţinem simplu, direct şi cât mai 
puţin complicat posibil. Dacă aducem în discuţie şi impozitele, 
am putea introduce astfel un element de îndoială. Oamenii nu 
vor accepta crima, jaful sau spălarea banilor... dar dacă încerci 
să legi şi un caz de evaziune fiscală de acestea, lucrurile se 
potrivesc precum merele cu portocalele. Arunci un obstacol în 
calea juriului şi este suficient un singur jurat ca să scufunde un 
caz. 

— Bine, zise Pennington. Altceva? 

— Cooperare deplină din partea FBI şi ATF. Şi IRS. Se uită la 
Randolph. Dumneavoastră aveţi acces la dosare pe care noi nu 
le putem folosi decât după mult tărăboi, domnule director, zise 
el. 

— Dosarele noastre sunt confidenţiale domnule, replică 
Randolph. 

Preşedintele auzise tot ce dorea despre implicarea IRS-ului. 

— O, sunt sigur că puteţi rezolva asta, zise el, punându-l pe 
Randolph la locul lui. 

— Aş vrea să-mi ţin numirea secretă cât mai mult posibil, 
domnule preşedinte, zise Vail. Să nu anunţăm Sanctuarul mai 
devreme decât este cazul. 

— Buna idee, admise Pennington. 

— Ar mai fi un lucru: avem nevoie de un judecător înţelegător. 

— Inţelegător faţă de ce? 

— Microfoane, supraveghere continuă, acces la dosare, 
tranzacţii bancare, intrări în computer. 

— Hmm, exclamă preşedintele. Se gândi câteva minute şi apoi 
se întoarse spre Hooker. Ce zici de Lucy Mcintyre? Este în al 
Optulea Circuit. Este dură, dar cinstită şi părerea mea este ca va 
privi favorabil aceste cereri. 

Hooker aprobă din cap. 

— Doriţi să vorbesc cu ea? 

— Da, dar nu direct despre acest lucru. Inventează o scuză că 
ai deranjat-o şi menţionează asta în treacăt. Nu-i da de înţeles că 
ne bazăm pe ea. Apoi Martin poate aranja o întâlnire ca să-i facă 
propunerea. 

— Da, domnule, zise Hooker şi scrise câteva lucruri pe o 
agendă de serviciu. 

Preşedintele se întoarse spre Vail. 

— Altceva? 


217 


— Nu, domnule. 

— Atunci, ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles, domnule preşedinte. 

Castaigne scăpă un oftat de uşurare. Pennington era încântat. 

— Excelent, zise el. Bine ai venit la bord. Cât de repede poţi 
începe? 

— Mâine este destul de curând? 

Pennington se uită la ceas. 

— Mai sunt destule ore şi astăzi, zise el şi zâmbi. Marge poţi să 
faci tu onorurile. Pune-l pe Martin să jure pentru preluarea 
funcţiei şi să-i dăm drumul. Se ridică şi dădu mâna cu Vail. 
Felicitări, doamnă procuror, zise el. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

— Domnilor, nu cred că Martin cere altceva decât cooperare 
deplină din partea tuturor şi sunt sigur că o va obţine. Aceasta 
este o prioritate zero, primul lucru pe listă, clar? Dacă mai este 
vreo problemă în această privinţă, sunt sigur că procurorul 
general o va rezolva. Dacă ea nu va putea, o voi face eu. 
Pennington porni spre uşă, dar, când ajunse lângă ea, se 
întoarse. Încă un lucru, Martin. Aş vrea să văd acest caz la 
tribunal în optsprezece luni. Mulţumesc, doamnă procuror, 
domnilor. 

Şi plecă. 

Vail se uită şocat la Castaigne. 

— Optsprezece luni? 

— Nu ţi-am spus? zise ea în timp ce ieşea din Biroul Oval. 
Trebuie să-mi fi scăpat. 

Avea o sclipire jucăuşă în ochi. 

Vail o urmă. 

— Crezi că poţi să ne faci rost de o Biblie, Millie? o întreba ea 
pe Mildred Ewing, secretara preşedintelui. 

— O, cred că pot sa rezolv asta, zise secretara, ieşind din 
birou. 

Vail şopti: 

— Optsprezece luni? Este o nebunie. 

— Tocmai l-ai auzit pe om, ai întreaga forţă a guvernului în 
spatele tău. Orice ai nevoie. 

li făcu cu ochiul când Mildred Ewing se întoarse cu un volum 
uzat, legat în piele. 

Secretara i-o înmână lui Castaigne. 


218 


— Este Biblia familiei preşedintelui, zise ea încet. Sunt sigură 
că nu se va supăra. 

— Mulţumesc, zise Castaigne. Ea întinse Biblia, iar Vail îşi puse 
mâna dreaptă pe ea şi chiar acolo, în cadrul uşii Biroului Oval, 
Martin Vail deveni adjunctul procurorului general al Statelor 
Unite. 


219 


17 


În dimineaţa în care Vail şi Castaigne erau pe drum de la casa 
ei la întâlnirea cu preşedintele, Don Woodbine lua micul dejun la 
un mic restaurant aglomerat. Condusese până la Lima, plecând 
de la hotel la şase şi jumătate. La ora şapte şi jumătate comanda 
micul dejun. Era îmbrăcat simplu şi purta ochelari din sticlă 
obişnuită, cu rame de sârmă, un bărbat care nu ieşea cu nimic 
din comun. 

Cu o noapte înainte, îşi schimbase planul de atac. Woodbine 
nu era un băutor, se limita la două pahare de vin la cină şi, din 
când în când, o bere. Dar era epuizat după două zile de zbor, 
încercând să ghicească traseul călătoriei făcute de Firestone şi 
misteriosul său pasager. Băuse trei pahare de Chianti care îi 
înflăcăraseră imaginaţia. Stând întins în pat, cântărise faptele. 

Fapt: Firestone nu zburase cu avionul AMOC la Fort Wayne, 
schimbase cu un avion mai mic, zburase la Lima, apoi închiriase 
o maşină ca să se întâlnească cu cineva. Presupunere: Subiectul 
era secret. 

Fapt: Pasagerul lui Firestone trebuie să fie important. 
Firestone n-ar risca să ia chiar şi un membru al familiei să 
viziteze pe cineva implicat în protecţia martorilor. Presupunere: 
Străinul era cumva implicat în problemele guvernului. 

Fapt: Pierduse din vedere Taurusul cel negru când intrase în 
nori, pentru vreo cincisprezece minute. Zburase optzeci de 
kilometri în josul şoselei interstatale şi nu văzuse deloc maşina 
până ce aceasta nu se întorsese. Presupunere: Firestone cotise 
de pe interstatală, spre est sau vest, în cele cincisprezece minute 
în care el nu putuse vedea autostrada. 

Fapt: Waller crescuse la o fermă de cai şi muncise la o fermă 
când locuise cu grupul Miliției. 

Presupunere: Guvernul îi cumpărase o fermă. Nu prea mare, 
căci ar fi atras atenţia. Un loc mic, retras faţă de fermele din 
vecinătate. 

Concluzia: Firestone venise să vadă pe cineva foarte bine 
protejat, iar conversaţia durase, probabil, cel puţin o oră. Era o 
şansă destul de mare ca subiectul să fie Waller. Presupunând că 
avusese o conversaţie de o oră, rămâneau treizeci şi trei de 


220 


minute pentru călătorie, până la întâlnire şi înapoi până la 
aeroportul din Lima. Se ridică şi consultă harta. Reprezentând 
grafic distanţele, trase concluzia că Waller locuia într-un 
perimetru de cincisprezece kilometri spre est sau vest de la 
autostrada interstatală şi la cincisprezece kilometri sud de Lima. 
Cel mai mare oraş din aceasta zonă era Wapakoneta. Mai erau o 
jumătate de duzină de sate mai mici în aria de căutare. 

Va cerceta mai întâi arcul cel mai apropiat de aeroport. Se 
hotărâse să verifice zona cu maşina, căutând ferme mici, pe 
drumuri lăturalnice, să le marcheze pe hartă şi să facă mici 
verificări din maşină la magazinele din Wapakoneta, magazine 
pe care era destul de probabil că le va vizita Waller - farmacii, 
magazine de unelte, băcănii - cu o şansă să-l poată depista. 
Woodbine se dusese la culcare cu acest gând în minte. 

Dar în dimineaţa aceasta, la micul dejun, citea ziarul local şi 
privirea îi fu atrasă de pagina cu afaceri imobiliare, în special de 
două reclame care afirmau că sunt specializaţi în proprietatea de 
ferme. Işi sorbi cafeaua, citi fiecare din cele două reclame, plăti 
repede nota şi căută cel mai apropiat telefon public. Sună la 
prima agenţie. 

— Bună dimineaţa, Buckeye Realty, răspunse o voce de 
femeie, iritant de veselă. 

— Bună dimineaţa. Sunt Walt Dempsey de la Farm Journal. Cu 
cine vorbesc? 

— Sunt Marjorie Wilson, domnule Dempsey. Ce poate face 
Buckeye pentru dumneavoastră în această dimineaţă? 

— Marjorie... pot să vă spun Marjorie? 

— Toată lumea îmi zice Margie. 

— Margie, revista se gândeşte la o poveste de copertă despre 
valorile fermelor din regiunea Indiana - Ohio. Am selectat zona 
dintre Lima şi Wapakoneta ca una dintre multele zone preferate 
de noi. Mă întrebam dacă ai putea să-mi dai câteva informaţii? 

— Doamne, doamne, ce interesant! Ce este o poveste de 
copertă? 

— Asta înseamnă că va fi tipărită pe copertă, probabil cu o 
fotografie. 

— Dumnezeule, vom fi faimoşi. 

— Sper din toată inima, zise Woodbine pe cel mai mieros ton 
cu putinţă. Incerc să aflu câte ferme au fost vândute în această 
zonă în ultimele nouă luni, cât sunt de mari, dacă se poate, să 


221 


obţin numele noilor proprietari şi să le iau câte un interviu. Ştiţi, 
ce le place în această zonă, de ce au venit aici, lucruri dintr- 
acestea. 

— Ei bine, să zicem, domnule Dempsey... 

— Walter. 

— Walter... că e destul de simplu. Mai întâi, fermele se vând 
primăvara şi vara, în această perioadă nu prea avem de lucru. 
Din primăvara trecută am vândut opt ferme. Wiggins Realty, care 
este concurenta noastră, a vândut numai două. Staţi să iau 
registrul... El auzi paginile foşnind... Să vedem... 

Ea citi lista, iar Woodbine îşi notă câteva lucruri despre fiecare 
din cele şase. Când ea termină, el tăie cinci de pe listă ca fiind 
prea mari sau pentru că profilurile proprietarilor nu se potriveau. 
Îşi marcă pe hartă când ea descrise amplasarea celor trei ce 
puteau fi ţinta lui. 

— AŞ fi bucuroasa să vă conduc prin zona noastră. Să vă 
prezint oamenilor. Sunt sigură că vor fi încântați să vorbească cu 
dumneavoastră... 

— Eşti foarte amabilă, Margie. Te voi suna eu din nou în 
câteva zile, dacă nu deranjez. 

— O, da, ar fi foarte bine, zise ea cu o voce dezamăgită. Farm 
Journal, aţi zis. Nu ştiu dacă am văzut vreodată această revistă. 

— Ei, lasă-mi adresa şi te voi pune pe lista de abonamente a 
poştei. Şi voi face articolul în ultimele zile ale săptămânii. 

— Vai, e foarte drăguţ din partea dumitale, Walter. 

Primi acelaşi răspuns când sună la adversara lui Buckeye, 
folosind acelaşi truc. De această dată, secretara se prezentă Geri 
Bloom. Prima fermă avea o mie de acri, era prea mare şi se afla 
chiar pe autostrada statală. Cu a doua era o poveste diferită. 

— Este vechea fermă Wainright, la sud de Uniopolis, îi spuse 
Bloom. Este un loc mic, de vreo sută şi douăzeci de acri, cam 
înghesuită între două ferme mai mari. Am încheiat actele pe 
optsprezece mai. 

— Cine este proprietarul? 

— Ralph Anderson. Un tânăr drăguţ. Proaspăt căsătorit. Nu am 
numărul lui de telefon. 

— Chiar aşa? Cum ajung la ferma lui? 

— Nu este deloc greu. După harta mea, este la aproape trei 
kilometri sud de Uniopolis, ieşind din şoseaua Geyer cam opt 
sute de metri. Sunt cutii poştale de-a lungul şoselei. 


222 


— Excelent, zise Woodbine şi puse o stea lângă numele lui 
Anderson. 


În vreme ce Vail şi Castaigne ieşeau din lift la primul etaj din 
aripa de vest, Hardistan intra în Casa Albă. 

— A, uite-l pe Billy. E vremea ca voi doi să vă cunoaşteţi, zise 
ea. Apropo, printre multele sale talente, Billy poate să treacă 
peste rutina birocratică mai repede decât poate o molie să 
mestece un petic de bumbac. In oraşul acesta este un talent 
foarte rar. 

— Este un talent rar oriunde. 

Hardistan era un bărbat vânjos, puţin peste un metru optzeci, 
care arăta mai mult a texan decât a virginian. Avea trăsături 
aspre şi ochi căprui care păreau tot timpul în mişcare, verificând 
totul în jurul lor. Maxilarul îi dădea şi el un aer hotărât. Părea un 
om dispus să asculte, dar care rar îşi schimba părerea. 

Castaigne îl salută călduros şi i-l prezentă pe Vail. 

— Am început afacerea, zise ea. Fă cunoştinţă cu noul tău şef. 

Hardistan încuviinţă din cap. 

— Vom fi foarte ocupați, zise el cu o voce liniştită, cu doar o 
urmă de accent virginian în ea. 

— Aşa se pare, răspunse Vail. 

— Cât timp staţi în oraş? 

— Trebuie să mă întorc acasă în după-amiaza aceasta. Vreau 
să văd ce crede vechea mea echipă despre slujba asta. 

— Aveţi timp să luăm prânzul? întrebă Hardistan. 

— Desigur, este plăcerea mea. 

— Trebuie să trecem pe la biroul meu să completăm 
formularele obişnuite pentru a-l trece pe Martin pe statul de 
plată, zise Castaigne. De ce nu treci să-l iei când termini aici? 

— Bine. Trebuie să-l informez pe om despre trecătoarea Lost 
Trail. 

— Avem ceva? întrebă Vail. 

— Tuburi de cartuşe, gloanţe, un martor care a auzit şi alţi 
câţiva oameni care cred că au auzit ceva. Urme de pulbere de C4 
pe care l-au folosit să închidă ambele capete ale trecătorii. Şi 
numerele scrijelite pe spatele camionului Humvee. Au avut noroc 
cu viscolul, dar erau profesionişti. Totul a fost cronometrat. Şase 
minute şi au dispărut. Am pus oamenii să se târască peste tot pe 
munţi, dar în acest moment sunt pesimist în legătură cu 


223 


rezultatul. 
— Dar camionul? întrebă Castaigne. 
— S-a dus. Şi nu cred că-l vom mai vedea vreodată. 


Woodbine pilota avionul spre sud, deasupra Autostrăzii 501. 
Ralph Anderson corespundea din multe puncte de vedere, se 
decisese el. Ferma fusese cumpărată cam la vremea în care 
Waller dăduse alarma despre jaful băncii din Denver. Era mică, 
izolată şi Anderson nu avea telefon. Se hotărî să cerceteze locul 
din aer. 

Inima lui Woodbine bătea nebuneşte. Asta era partea care îi 
plăcea cel mai mult. Vânătoarea. Găsirea celei mai bune poziţii 
pentru lovitură. Desenarea pe hartă a celei mai bune căi de 
scăpare. 

Ferma era uşor de localizat. Se găsea la vreo doi kilometri 
depărtare de autostradă, o insulă în mijlocul unei ferme 
neîngrijite. Casa se afla la un capăt al unui mic câmp cultivat. 
Trei drumuri de ţară traversau ferma cea mare, dintre care unul 
forma clar graniţa nordică a fermei Anderson. Casa însăşi era 
construită între două şosele statale care se intersectau la un 
kilometru şi ceva la nord de Wapakoneta. Opri motorul şi se lăsă 
mai jos, planând în cercuri deasupra casei mici, la înălţimea de 
două sute de metri. Avea camera video şi lentila de mărire 
pregătite la maximum. In timp ce menținea avionul la acea 
înălţime, văzu un bărbat lucrând pe un tractor în mijlocul unui 
câmp. Porni camera video şi zbură pe deasupra casei, se roti în 
cerc şi îndreptă camera asupra bărbatului de pe tractor. Acesta 
părea preocupat. Woodbine ambală o dată motorul şi omul se 
uită în sus, ţinând mâna la ochi pentru a se feri de soare. 
Woodbine salută cu aripile şi bărbatul îi răspunse la salut. 
Woodbine porni motorul şi urcă înapoi la patru sute cincizeci de 
metri. Mai făcu un ocol, fotografiind întreaga zonă înainte de a se 
îndrepta spre vest. 

O oră mai târziu, se relaxa în camera de motel. Era ora patru 
şi jumătate. Peste nouăzeci de minute va fi întuneric. Se îmbrăcă 
într-un costum negru de jogging şi cizme de vânătoare. Apoi 
conectă camera video la laptop şi puse filmuleţul. Casa era 
situată la un kilometru şi ceva de Ruta 198 spre vest şi 501 spre 
est. Două drumuri de ţară se încrucişau cam la un kilometru 
nord-est de casă. Mări imaginea intersecţiei. La treizeci-patruzeci 


224 


de metri de ea era un stejar mare aflat pe o ridicătură. Dădu 
imaginea înapoi şi verifică terenul spre casă. Apărea clar. Cea 
mai apropiată casă era la trei kilometri depărtare. 

Apoi îşi trasă rută de scăpare. Se hotărî să conducă spre est 
pe drumul de ţară până la 501, spre nord până la 81, spre vest 
până la 116 şi spre sud până la 117, apoi iar spre vest până la 
U.S. 127, evitând două sate mici. Măsură cu grijă distanţa. Dacă 
menținea viteza la o sută zece kilometri, putea ajunge pe 127 în 
treizeci sau patruzeci de minute. Incă zece până la Van Wert şi 
cincizeci de kilometri înapoi spre accesul pe interstatală, încă 
zece minute până la aeroport. În cel mult o oră şi jumătate va fi 
cu avionul în aer. Aranjase să lase cheile maşinii într-o cutie de 
noapte la aeroportul regional, iar camera la motel era plătită şi 
pe ziua următoare. 

Apoi mări ţinta. Opri imaginea pe bărbatul de pe tractor şi îl 
mări mult, digitalizând fotografia pentru cât mai multă claritate. 
Faţa deveni tot mai clară. Apoi se lăsă pe spate şi zâmbi. 

— Bună, Georgie. Chicoti încet. Eşti în relaţii bune cu 
Dumnezeu? 


— Vă place mâncarea chinezească? întrebă Hardistan, în timp 
ce Vail se aşeza pe scaunul de lângă el. 

— Desigur. 

— O să vă fac cinste cu un prânz. Am credit aici. 

— Şi eu nu? 

— Domnule Vail, în momentul acesta puteţi avea aproape tot 
ce vă doriţi. 

— Bun, începe prin a-mi zice Martin sau Marty. 

— Perfect. Eu sunt Billy. l-am spus şoferului tău că poate 
pleca, te pot duce eu la avion după prânz. Vei savura cea mai 
bună mâncare chinezească pe care ai mâncat-o vreodată. Locul 
nu are o înfăţişare grozavă, dar mâncarea îţi va rămâne în 
memorie foarte mult timp. 

Intrară pe strada K într-un sector la câteva blocuri de Casa 
Albă. O clădire străveche din cărămidă, cu două etaje, 
indescriptibilă, stătea singuratică în acea zonă. Ea ocupa un bloc 
pătrat, străjuit pe toate laturile de clădiri înalte din sticlă 
transparentă. Parterul micii clădiri adăpostea o băcănie 
chinezească, un magazin de antichităţi, o piaţă de ierburi, o 
florărie şi o farmacie, dar nici un restaurant. 


225 


— Blocul ăsta e pe cale de a fi demolat sau trece prin 
programul de restaurare? Intreba Vail. 

— Este o ruină. Odată era un colţ de cultură chinezească prin 
locurile acestea. Cei ce s-au dezvoltat i-au forţat încetul cu 
încetul să plece. 

Hardistan îşi luă servieta şi îl conduse pe Vail, printr-un hol 
lung, sus, pe o scară care scârţâia, într-o cameră mare, într-un 
colţ situat în partea din faţă a clădirii. Douăzeci şi ceva de mese 
erau aranjate la întâmplare în camera principală şi mai erau 
câteva separeuri aliniate pe o parte a sufrageriei. 

Pereţii erau vopsiți în albastru pastelat. Nu erau picturi sau 
tapiserii, nu erau dragoni, nici acvarii cu peşti. Feţele de masă 
roşii dădeau singura pată de culoare interiorului, altfel şters. 
Mirosul era înţepător, predominant de usturoi. lar majoritatea 
clienţilor, vreo cincisprezece la număr, erau orientali. 

La capătul scărilor era un birou străvechi, cu o numărătoare, o 
agendă pentru rezervări şi un stilou pe ea. Nici un telefon. Un 
domn chinez, în vârstă, cu părul alb, îmbrăcat cu un costum 
bleumarin închis şi o lavalieră roşie stătea în spatele biroului şi 
citea un ziar de limbă chineză. Privi în sus şi zâmbi. 

— Prietenul meu Hardistan, ce bine îmi pare că te văd, zise el 
într-o engleză elegantă, în timp ce îi conducea prin cameră într- 
un separeu dintr-un colţ ferit al acesteia. Mi-a fost dor de 
dumneata. 

— Şi mie mi-a fost. Am fost ocupat, domnule Keye. 

— Am bănuit. Am citit ziarele. 

— Acesta este domnul Vail. După ziua de azi, sunt sigur că va 
deveni un client obişnuit. 

— Joy geen. Sper din toată inima. Domnii beau ceva? 

— Eu, ca de obicei. 

— Ceai negru pentru domnul Hardistan. Şi domnul Vail? 

— Bere, vă rog. 

— Pot să vă sugerez Dragonul Galben, domnule Vail? Este 
bere chinezească. O recomand cu căldură. 

— Sună delicios, zise Vail, zâmbind. 

— Voi trimite chelnerul cu aperitive şi meniul. Numele lui este 
Sam. 

— Mulţumim. 

Bătrânul domn plecă, având un spate drept ca o vergea de 
curăţat puşca. Vail se simţea puţin neliniştit. Prânzul era destinat 


226 


să-l flateze, să-i expună probleme ale vieţii, să-i dezlege limba? 
Hardistan nu i se părea genul de tip care dorea să se 
împrietenească. 

Vail se uită în jur, privind localul şi minunându-se de 
austeritatea acestuia. 

— Nu-ţi face griji, separeul nu are microfoane, zise Hardistan. 

— Nici nu mi-a trecut prin minte gândul acesta. Ar fi trebuit? 

— Nu chiar, suntem de aceeaşi parte, îţi aminteşti? M-am 
gândit că am putea să ne bucurăm de un prânz şi de puţină 
intimitate în timp ce te pun la curent. N-o să găseşti aici prea 
mulţi birocraţi sau politicieni. 

Deci asta era, urma să fie „pus la curent”. 

Chelnerul aduse un platou cu crevete prăjite şi pui, împreună 
cu băuturile. Meniul conţinea o mare varietate de mâncăruri 
cantoneze. Deasupra era tipărit titlul RESTAURANT CHINEZESC. 

— Aşa se numeşte? întrebă Vail. „Restaurant Chinezesc”? 

— Nu cred că domnul Keye s-a hotărât la ceva potrivit, aşa că 
a optat pentru ceea ce era evident. 

Comandară prânzul şi începură să ciugulească din aperitivele 
cu crevete şi pui. 

— Cum ai găsit locul acesta? întrebă Vail. 

— Când eram destul de nou în Birou, am fost repartizat la 
Washington. La acea vreme, acesta era un frumos cartier 
chinezesc, un pătrat de patru sau cinci cvartale. Un mic 
Chinatown. A avut loc o crimă chiar pe această stradă. Un bijutier 
a fost ucis, împuşcat în magazinul lui, dar nu a fost furat nimic. 
Majoritatea orientalilor, fie nu putea, fie nu voia să vorbească 
engleza, iar poliţiştii erau neputincioşi. Am fost chemaţi noi, 
pentru că existau dovezi că ucigaşul ar fi venit din San Francisco. 
Keye era ajutor de bucătar la un restaurant numit Grădinile din 
Shanghai, chiar aici, după colţ. Abia vorbea engleza. Era venit 
ilegal. Nu avea paşaport, viză, nimic. Dar a venit la noi şi ne-a 
spus întreaga poveste. Un mafiot chinez de pe Coasta de Vest se 
hotărâse să se mute în zona aceasta. Crima era un avertisment. 
Localnicii erau prea speriaţi ca să spună ceva. Keye şi-a dat 
seama că singurul mod în care putea să se încheie această 
problemă era să ne spună tot ce ştia, chiar dacă însemna 
deportarea în Taiwan. Am curăţat banda de pe Coasta de Vest, 
iar eu am convins ambasada Taiwanului şi Departamentul de 
Imigrări să-mi dea un paşaport şi o Carte Verde pentru Keye. 


227 


Acesta a învăţat imediat engleza - superb, după cum poţi 
vedea. Când a devenit cetăţean american, eu am fost sponsorul 
lui. Şi când a deschis restaurantul, am fost primul lui investitor. 
Deţin zece la sută din acest local. Nu suficient ca să-mi asigure o 
pensie, dar destul pentru cumpărături. 

— Este o poveste frumoasă. 

— Ei, nu suntem nici noi mereu băieţi răi. Mănânc aici de 
două-trei ori pe săptămână, când sunt în oraş. 

— Nu eşti căsătorit? 

— Soţia mea a murit în urmă cu patru ani. Am un fiu de 
treizeci şi unu de ani, o noră încântătoare şi două nepoţele. Tony 
tocmai a primit un loc bun la Bursa din New York. Slavă 
Domnului că nu a luat-o pe urmele mele. 

— Cred că eu n-am ce să-ţi spun despre viaţa mea personală. 

— Păi, n-am reuşit să aflăm dacă preferi băile sau duşurile. 

— Sunt om al duşului. 

— Mi-am închipuit. 

— Ştii, aş putea fi paranoic. Federalii au fost foarte supăraţi 
pentru că i-am luat cazul lui Riker. Tu ce părere ai avut despre 
asta? 

— Am pierdut foarte mult timp cu cazul acela. 

— Şi noi. 

Hardistan ridică mâinile. 

— Hai să nu ne certăm. Ai făcut o treabă grozavă. Cu o echipă 
destul de limitată, aş putea adăuga. 

— Nişte avocaţi grozavi, zise Vail şi, după un moment, adăugă: 
Cred că sunt cu toţii poliţişti frustraţi. Foarte intuitivi. 

— Oricum, cazul Grand County RICO este istorie. Mă bucur că, 
de data aceasta, eşti de partea noastră. 

— S-ar putea să nu mă potrivesc în matriţa asta birocratică. 

— Nici nu cred că trebuie, Martin. Tu eşti un procuror special şi 
procuror general al Statelor Unite. Ai o putere demnă de tot 
respectul. Intreaga autoritate a SUA este la dispoziţia ta, cu 
complimente din partea preşedintelui. De asemenea, eşti şeful 
meu. Datoria mea este să-ţi asigur spatele cât timp va dura toată 
afacerea, să te ajut să scapi de birocraţie, să te asist în adunarea 
dovezilor legale şi să fiu foarte sigur că atunci când vei intra în 
tribunal, nu vor fi puşti fumegânde care să te surprindă. Este 
spectacolul tău. Ai nevoie de ceva, ai întreaga forţă a Biroului în 
spatele tău. Sunt aici ca să fac o slujba periculoasă cât mai 


228 


uşoară posibil. 

— Dar ATF şi IRS? Tocmai l-am mirosit pe Randolph. Sunt sigur 
că nu mă place. 

— Nu are nici o importanţă dacă te place sau nu. Asta dacă nu 
te interesează un concurs de popularitate. 

— Nu prea. 

— Avem nevoie de ATF, îl avem. Avem nevoie de IRS, îl avem. 
Randolph este un mic ratat speriat. A fost adus ca să-l ajute pe 
Pennington să dezvolte un program de curăţire a Serviciului. Este 
putred până în măduvă, aşa cum ştie toată lumea. O grămadă de 
sociopaţi birocraţi incompetenţi care îşi obţin salariile sâcâind 
contribuabili nevinovaţi. Omul vrea să-l desființeze, să-i facă pe 
controlorii financiari să tragă linie. Gata cu expedițiile de pescuit 
ca pretext pentru revizii contabile. Găsesc ceva, raportează şi 
cam asta e toată discuţia la o revizie contabilă. Orice înşelătorie 
va ajunge la Departamentul Justiţiei. DOJ va avea toată puterea 
poliţiei. IRS nu va mai avea nici puterea de a trimite citaţii. 
Pennington a clarificat acest lucru când l-a numit pe Randolph, 
aşa că ce face Randolph? Se duce la câţiva amici de pe Colina 
Capitoliului, le promite că nu vor vedea nici o verificare cât timp 
vor trăi dacă vor zădărnici plănui preşedintelui. Pennington a 
aflat şi l-a pedepsit. E terminat. Doar o problemă de timp. Asta 
este situaţia cu IRS. 

— L-am supărat şi pe Hooker. 

— Păi, Hooker se crede lago pentru Othello Pennington. Omul 
ştie asta. Gândeşte singur. Il ascultă pe Hooker şi aruncă 
aproape nouăzeci la sută din ceea ce spune acesta. Acesta este 
doar un mesager de înaltă ţinută, asta e tot. In ceea ce priveşte 
siguranţa naţională, este foarte bun. Este rece că o reptilă. Îşi 
face meseria. Dă-l la o parte. Nu poate face nimic pentru tine 
mai bine decât o fac alţii. 

— Ai stat pe-aici multa vreme. 

— Douăzeci şi cinci de ani. 

— Cum eviţi băile de sânge când se schimbă garda? 

Hardistan zâmbi. N 

— Nu stau în calea lor, zise el. li dădu lui Vail cartea sa de 
vizită oficială. Pe spatele ei scrisese numerele particulare de 
acasă, al telefonului celular, al pagerului şi al telefonului din 
maşină. Sună-mă oricând. Am somnul uşor. 

Frumos discurs, amice. Dacă vrei să am încredere în tine, va fi 


229 


nevoie de ceva mai mult decât de vorbărie. 

— Am o întrebare, zise Vail. Cum se face că Sanctuarul a 
devenit aşa de important, atât de repede, fără că FBl-ul să-i sară 
în spate? 

— Bună întrebare. Sunt foarte şireţi. Au învăţat din greşelile 
făcute de Klan, de Miliție şi de restul ticăloşilor. Au fost foarte, 
foarte discreţi. Nu s-au grăbit. S-au mişcat în cea mai deplină 
linişte. Unităţile lor paramilitare au fost şi încă sunt deghizate în 
biserici. N-au provocat nici un necaz, n-au intrat pe Internet cu 
mesajul lor, nu s-au luat la bătaie cu alţi paramilitari. Doar s-au 
specializat. Şi şi-au pus un adevărat erou de război la 
conducerea revoltei lor. Lui Engstrom îi place la nebunie. Şi-a 
făcut propria sa armată particulară. 

— Şi ce vă face să fiţi siguri că ei sunt implicaţi în RICO? 

— Ai vorbit cu doi dintre ei. 

— Nimic cu care să mă prezint la tribunal. 

— Îți aminteşti de schimbul de focuri cu Roy Marsden, din 
Oregon, în urmă cu vreo doi ani? 

— El era tipul ăla radical, care a jefuit vreo două bănci? 

— Corect. 

— El şi încă trei sau patru din oamenii lui au fost ucişi, nu-i 
aşa? Impreună cu vreo doi ofiţeri de poliţie. 

Hardistan încuviinţă din cap. 

— Patru. Un şerif, doi din patrulă şi unul dintre cei mai buni 
agenţi ai mei. Am recuperat mai multe arme din casă. Marsden 
folosea un M-16. Numerele şi seriile fuseseră şterse cu acid, dar 
laboratorul nostru a putut să le reconstituie. Puşca a fost 
descoperită ca fiind una dintre armele furate de la armurăria 
Gărzii Naţionale din Helena, Montana, în urmă cu doi ani. Apoi, 
acum opt luni, George Waller se preda. Nu a dezvăluit el prea 
multe, dar în timpul unui interogatoriu ne-a spus că Marsden a 
cumpărat trei M-16 de la Sanctuar. Atunci i-am trecut pe lista de 
priorităţi. 

— Poate că Sanctuarul le-a cumpărat de la adevărații hoţi. 

— În acest caz, ei fac trafic de arme furate cu alte grupări 
paramilitare şi au conspirat la două crime. 

— Şi atunci, de ce nu i-aţi acuzat? 

— Cu ce? Waller a auzit că ei au vândut puşti, bla, bla, bla. La 
fel şi cu jaful de la armurăria din Helena. Este cuvântul lui 
împotriva celorlalţi participanţi la jaf. Ai începe un proces cu 


230 


astfel de dovezi? 

— Nu. 

— lată-ţi răspunsul. 

— Aţi putut să vă infiltraţi în gaşca asta? întrebă Vail. 

— Am încercat. Sunt paranoici şi foarte deştepţi. Majoritatea 
au avut o pregătire militară de vreun fel, cei mai mulţi în spionaj. 
Avem în special oameni care lucrează legal în zonă şi stau cu 
urechile deschise. Cu excepţia lui Waller, nu am putut să-l 
prindem pe nici unul dintre ei. lar pe el nu l-am prins, ne-a sărit 
în poală. 

— N-am fost prea impresionat de micul Ralphie. Cred că a dat 
de necaz şi a găsit un adăpost în programul de protecţie a 
martorilor. Nu cred că s-a schimbat cu adevărat. Este încă un mic 
bigot răutăcios şi un criminal, în ciuda credinţei în Biblie. 

— Aceasta este o analiză foarte atentă, având în vedere că ai 
vorbit cu el o singură oră. 

— Sunt în jocul ăsta de aproape la fel de mult timp ca şi tine, 
Billy. Nu trebuie să aud cuvintele cioroi, jidan şi poponar decât o 
dată ca să miros un porc rasist. 

— Ai avut un om în interiorul clubului la Grand County, nu-i 
aşa? 

— Am un coleg tânăr care a lucrat la Grand County timp de 
şase luni înainte să deschidem cazul împotriva lor. El a ascultat 
bombănelile şi zvonurile. A ştiut instinctiv care erau adevărate şi 
care erau tâmpenii. 

— Asta ar fi Flaherty. 

— Asta ar fi Flaherty. Un puşti tare, din Boston. Foarte popular, 
foarte intuitiv. 

Hardistan încuviinţă din cap. 

— Unul dintre puţinii avocaţi cărora le-am permis să treacă 
prin Academie. Era atât de bun, încât am încercat să ţi-l furăm. 

— Ştiu, mi-a spus. 

— Sper că nu eşti supărat pe mine pentru asta, zise Hardistan, 
forţându-se să zâmbească. i 

— Dimpotrivă, asta arată că-ți cunoşti meseria. Incepură 
amândoi să râdă. Oricum, Derm a primit o slujbă într-unul dintre 
centrele lor de afaceri, s-a dus la întâlnirile comisiilor, a citit 
ziarele, a ținut o evidență a tuturor minciunilor pe care ei le-au 
spus, fie pe față, fie prin emisiune. Şi-a făcut prieteni şi a ținut 
urechile deschise. El a pus la un loc mare parte din fazele 


231 


cazului. Avea în cap întreaga analiză a legăturilor când am 
început să construim cazul. El a fost cel care l-a descoperit pe 
Kramer ca fiind cea mai slabă verigă din lanţ. A fost corect tot 
timpul cât a fost la bord. Şi i-a plăcut la nebunie fiecare minut. 
Indianul din el a ieşit la iveală. 

— Ce părere a avut domnişoara Parver despre munca lui sub 
acoperire? 

— Imi spui în mod subtil ce buni sunt oamenii tăi de la 
securitate? 

Hardistan zise: 

— E o latură în care suntem foarte eficienţi. 

— Aşa am auzit şi eu. Parver şi Flaherty trăiesc împreună cam 
de un an. Aproape tot de atâta timp de când eu şi Jane Venable 
suntem împreună. 

— Te gândeşti să-l trimiţi pe Flaherty să se infiltreze şi în 
afacerea asta? 

— Nu pot. Cazul Grand a fost transmis peste tot la Court TV, 
World News, cineva îl poate recunoaşte. In cazul Grand există 
mereu posibilitatea ca cineva să dea peste el şi vreun nebun 
îndrăgostit de pistol să-i tragă un glonte în spate, pe când 
acolo... Vail clătină din cap. Probabil că l-am găsi atârnând de 
vreun copac pe undeva, cu un bilet prins de piept. 

— Sunt mai subtili decât atât. Nu l-aţi mai găsi deloc. Dar ai 
dreptate, aceasta este o situaţie mortală. 

— Categoric. 

— In Grand County era vorba despre lăcomie şi putere. O 
mână de bătrâni pungaşi care erau cu adevărat amatori în acest 
joc. Aici este vorba despre fanatism. Problemele morale sunt 
clare şi concise. Lovitura dată convoiului de arme este o 
declaraţie foarte clară. Schimbă datele problemei. Chestia cu 
sacii pentru cadavre, asta chiar l-a înfuriat pe bătrân. A văzut 
roşu în faţă ochilor. 

— Waller a sugerat că a fost un act de război. Dacă asta este, 
problemele morale devin neimportante. 

— Dacă sunt în război, să-i lăsăm să facă declaraţia. 

— Cred că au făcut-o deja. In mintea lor, vreau să spun. S-o 
facă formal este o misiune grea. 

— Asta înseamnă doar că nu sunt pregătiţi încă, zise 
Hardistan. 

— Te-ai gândit deja la toate astea, nu-i aşa? 


232 


— O parte din povestea asta este logică. Au patru unităţi plus 
statul major de comandă. Asta înseamnă aproximativ şase mii de 
bărbaţi şi femei gata să se amestece cu populaţia şi să acţioneze 
sub acoperire. 

— Când am vorbit cu Jordan la Mormânt, s-a lăudat cu asta. 

— Lui Jordan îi place să exagereze. Am obţinut mai mult din 
exagerările lui decât din confesiunile lui Waller. 

— El zice că, atunci când va începe, va fi război de gherilă. 
Loveşte şi fugi. Terorism naţional. 

— Trecătoarea Lost Trail. 

— Exact. 

— Crezi că Lost Trail a fost un test? 

— Hei, asta e meseria ta. Eu sunt un începător, aminteşte-ţi. 

— Nu mai eşti. Ai primit optsprezece luni să-ţi depăşeşti 
performanţa de la Grand County. 

Văii era vizibil zguduit de comentariu. 

— Veştile circulă repede, zise el. 

— L-am informat în amănunt pe preşedinte despre ambuscada 
de la Lost Trail. Mi-a spus că ai fost de acord să porneşti un caz 
RICO şi mi-a zis că această informaţie se opreşte la mine. Drace, 
lucrez pentru tine acum, continuă el, n-aveai de gând să-mi spui? 

— Voiam doar puţin răgaz înainte să se răspândească vestea. 

— L-ai primit. 

— Revenind la ambuscadă, eu cred ca alinierea cadavrelor pe 
şosea a fost o declaraţie militară. l-au onorat pe soldaţii care au 
fost ucişi. g 

— Ei, lor poate că li s-a părut un lucru onorabil. In ceea ce mă 
priveşte, a fost o barbarie. Au citit prea multe cărți comice. 

— Arată că e vorba de o minte dedicată. 

— Nu-mi pasa ce arată, îi vom desfiinţa. 

Vail zâmbi. 

— Păi, pentru asta mă aflu aici. 

__ Hardistan îşi puse servieta de piele pe masă şi o deschise. 
lnăuntru erau mai multe casete video, câteva broşuri şi un 
portmoneu mic de piele, de vreo zece centimetri pătraţi şi un 
centimetru grosime. Îl lua şi îi deschise fermoarul. lnăuntru erau 
douăzeci de buzunare din plastic. Fiecare conţinea un CD ROM. 

— Am aici o mulţime de informaţii. CD-urile conţin ceea ce 
ştim despre acest grup, legăturile sale cu alte grupări 
paramilitare, câteva rapoarte confidenţiale, fotografii şi profiluri 


233 


ale oamenilor cheie, chiar şi unele speculaţii. Mi-am pus echipa 
să le adune pentru tine. Casetele video sunt în special de 
supraveghere. Mai sunt câteva broşuri despre guvern, literatură 
extremistă pe care am adunat-o de-a lungul anilor de la Klan, 
Miliție şi altele. Destul ca să-ţi dea o idee despre toată povestea 
asta, de fapt. Luă o carte micuța cu coperţi tari. Aceasta este o 
copie a Jurnalelor Turner. Este manualul lor. Scrisul este 
îngrozitor, dar mesajul este înspăimântător. O carte cu 
instrucţiuni despre acţiunile de gherilă urbane. Cel mai bun lucru 
despre materialul de pe CD-uri este că este listat. Servieta este a 
ta. Cadoul meu. 

Vail umblă printre lucrurile din ea şi studie articolele, apoi luă 
portmoneul din piele, îl întoarse şi se uită prin buzunăraşe. 

— O mulţime de teme pentru acasă. 

— Uite ce e, ai primit un an şi jumătate să realizezi un caz 
RICO. Este imposibil. Hardistan arătă valiza cu degetul. Dar aici 
este rezultatul a doi ani de muncă grea, aşa că eşti cu mult 
înainte. Va scurta puţin termenul. 

— Mulţumesc, zise Vail şi râse. Sper că mie nu-mi va lua la fel 
de mult timp să mi le însuşesc. 

— Nu vreau să fac pe deşteptul. Ştiu că unul dintre punctele 
tale forte este împărţirea sarcinilor, aşa că acest sfat probabil nu 
este necesar, dar ţi-l voi sugera, oricum. Imparte materialul între 
cei mai buni oameni ai tăi. Lasă-l pe fiecare să devină expert 
într-o fază a investigaţiei. Şi ne ai pe mine şi pe Jim Hines pentru 
ajutor. 

— Desigur. Dar şeful, oricum, trebuie să ştie tot. 

Puse la loc portmoneul în valiză şi vru s-o închidă. 

— Ar mai fi un lucru, zise Hardistan. Căută într-unui dintre 
buzunare şi scoase un dosar subţire. Acest raport este clasificat 
„Secret”. 

— Alte surprize? 

— Am intrat în computerul lor timp de vreo trei ore mai 
demult. 

— Aţi intrat ilegal în reţeaua lor de computer? 

Hardistan îl privi câteva clipe pe Vail, peste masă. 

— A fost doar cercetare. Voiam doar să aflăm câte ceva 
despre operaţiunea lor. Singurul lucru de interes a fost o referire 
la „Spectru”. 

— Proiectul Fantoma? 


234 


— Jimmy te-a pus la curent cu asta, nu? Vail încuviinţa din cap. 
Complet antrenați în orice truc murdar cunoscut de om. 
Asasinate, explozibili, tortură şi multe altele. Erau maeştri în 
meserie şi extrem de eficienţi. Câţiva dintre ei au fost folosiţi în 
Nam şi Nicaragua, apoi, mai târziu, în Orientul Mijlociu, toţi 
oameni de-ai lui Engstrom. Li s-au dat misiuni şi au dispărut. 
Când şi-au încheiat misiunea, s-au întors şi au primit alte 
însărcinări. Tipii ăştia erau extraordinari în eficienţa lor. După 
Operaţiunea Furtună în Deşert, au fost consideraţi prea periculoşi 
şi misiunea lor a fost încheiată. Armata a încercat să-i reabiliteze, 
dar patru dintre ei au părăsit programul. Unul s-a dus să lucreze 
pentru serviciul de spionaj francez şi a fost ucis în Algeria. Incă 
unul a fost specialist în spionaj în Furtună în Deşert, de 
asemenea, mort. Ceilalţi doi sunt încă undeva, făcând pe 
mercenarii. 

— Hines zice că dosarul lor este sigilat. 

— Nu, a dispărut. Nu mai există nici o înregistrare. Tot ce ştim 
despre ei am obţinut vorbind cu oameni de la spionajul militar, 
foşti ofiţeri-comandanţi şi unul sau doi tipi care au lucrat cu ei. 

— Vreo fotografie? întrebă Vail, frunzărind foile. 

— Doar aceasta. 

— Am văzut-o. Mi-a arătat-o Hines în avion. 

— Este făcută cu un Polaroid. A făcut-o un tip într-una din 
taberele bazei. 

Vail arătă spre bărbatul de înălţime medie, cu păr lung şi 
puşca specială. 

— Cred că tipul ăsta se numea Oz. 

— Ca în Vrăjitorul din...? 

— Aşa sună. Era, cu siguranţă, un specialist de vreun fel. 
Jordan zice că acesta a nimerit odată un general vietnamez de la 
două mii de metri şi cred că asta e puşca pe care a folosit-o. Dar 
Jordan zice că a murit. Ştim că Jordan, Shrack şi Metzinger sunt 
Spectre. Am asta pe caseta mea. 

— Ai înregistrat interviurile? zise Hardistan, arcuindu-şi 
sprâncenele. 

După un moment, Vail răspunse: 

— Doar pentru documentare. 

Râseră amândoi. 

— Credem că unul din ceilalţi doi care sunt încă în viaţă, poate 
amândoi, lucrează pentru Sanctuar, zise Hardistan. Acest dosar 


235 


conţine toate informaţiile pe care le avem despre ei. Nu e nevoie 
să mai spun că ar putea fi explozive în mâinile cui nu trebuie. 

— Cum ar fi mass-media? 

— Sau unii membri ai Congresului. 

— Cunoşti o judecătoare pe nume Mcintyre? 

— Lucy Mcintyre, Circuitul al Optulea. Este un om bun. 

— Preşedintele crede că am putea obţine mandate şi aprobări 
pentru urmărire de la ea. Mă gândeam să aranjăm casetele, să 
punem nişte lucruri mai grave la un loc, pentru a o convinge. 
Poate ai vrea să vii şi tu. 

— Tu eşti şeful. lţi spun din capul locului, e dură. 

— Avem nevoie de acces la indivizii ăştia, Billy. O să bag frica 
în Waller, teama de Dumnezeu. Spune-i că-l denunţ dacă nu 
depune mărturie pentru noi. Sunt sigur că va fi măcar de acord 
să înregistrez discuţia noastră. 

— Asta s-ar putea să meargă, zise Hardistan. Dar o cunosc pe 
doamnă, va vrea, probabil, să vorbească cu Waller faţă în faţă. 

— Ce-ai zice de o casetă video? Am putea merge acolo să-l 
filmăm. In momentul de faţă, el este singura carte cu care putem 
juca. 

— Merită o încercare, cu siguranţă, zise Hardistan. Dacă ea 
insistă să vorbească personal cu el, va trebui să-l scoatem pe 
furiş de acolo pentru o întâlnire. Este o treabă riscantă. 

— Intreaga poveste e o treabă riscantă, răspunse Vail. 

Hardistan puse dosarul la loc în compartimentul lui şi închise 
servieta. Vail îşi trecu palma peste capacul din piele moale. 

— Ai gusturi bune, Billy. 

— Mulţumesc. Te superi dacă îţi pun o întrebare personală? 

— Incearcă-mă. 

— De ce faci asta? Vreau să spun că e o muncă dată dracului. 
Scrie pe ea „eşec” pe toate părţile. 

Vail se gândi un minut şi ridică din umeri. 

— Nu am nimic mai bun de făcut în acest moment. 

Replica îl lăsă pe Hardistan cu gura căscată. Se uită la Vail, 
încercând să se decidă dacă avocatul glumea sau vorbea serios. 
Vail îşi scoase portmoneul şi căută prin el, găsi o carte de vizită 
ponosită şi i-o întinse peste masă. 

— Obişnuiam să le împart când eram avocat al apărării şi apoi 
procuror regional. g 

Numele lui era tipărit în colţul din dreapta-jos. In centru erau 


236 


cuvintele lui preferate. 
FARA COMENTARII. 


La lăsarea întunericului Woodbine părăsi aeroportul de lângă 
Fort Wayne şi conduse pe şoseaua şerpuită spre drumul de ţară 
din nordul fermei lui Randolph Anderson, cronometrându-se. li 
luă patruzeci şi opt de minute. Era întuneric când viră pe acest 
drum, care era încă acoperit cu petice de gheaţa şi rocă dură. 
Când ajunse la intersecţia celor două drumuri, trase pe margine, 
întoarse şi se adăposti sub nişte copaci. Luă din portbagaj valiza 
de aluminiu, asamblă puşca de calibru 50, apoi îi puse luneta. 
Scoase un binoclu de noapte şi se furişă pe deluşorul abrupt, 
până la stejarul cel înalt şi se uită spre casă. Mişcă puţin 
dispozitivul pentru distanţă până obţinu o imagine clară a fermei, 
apoi verifică zona din jurul casei: un mic hambar, o camionetă 
parcată lângă el, ceva care arăta ca un mic adăpost. Mută din 
nou binoclul spre bucătărie. 

O mie de metri. Floare la ureche, dacă putea avea o ţintă 
clară. 

Ingenunche, desfăcu un suport, îl înfipse în pământul tare şi 
puse puşcă pe el. Inima îi bătea cu putere, dar mâinile îi erau 
sigure. Cercetă casa prin lunetă, trecând uşor peste ferestrele 
bucătăriei şi uşa din spate, verificând mica prispă şi ferestrele 
din colţ, unde văzu un televizor. Presupuse că era un fel de 
cameră de recreere. Mută luneta înapoi spre bucătărie şi văzu 
femeia care era clar că făcea ordine după masa de seară. 

Dar unde era Waller/Anderson? 

Woodbine nu se grăbea deloc. Era îmbrăcat gros şi nu conta 
cât va avea de aşteptat, ştia ruta de retragere şi cât timp îi va 
lua după ce-şi va face treaba. Timpul era relativ. 

Aşteptă, mişcând puşca în faţă şi în spate, între ferestrele 
casei, aşteptând să prindă o imagine a prăzii. Continuă să 
cerceteze casa şi apoi, în timp ce privea fereastra cămăruţei, 
văzu că se schimbă canalul la televizor. 

Waller era în cameră, se uita la televizor. 

Woodbine trebuia să-l ademenească cumva afară. 

işi luă iar binoclul, ceea ce îi dădu o imagine mai largă a 
locului. Tractorul stătea încă în câmp, cu roţile din spate 
împotmolite într-o groapă de noroi. 

Woodbine se aşeză pe vine şi se gândi la această problemă. 


237 


Ordinea era fixată în minte. Îl va scoate pe Waller din casă. Va 
trage în cauciucurile camionetei. Astfel o va lăsa pe soţia lui fără 
telefon şi mijloc de transport Dacă nu se va întâmpla ca cineva 
să-i viziteze pe Andersoni, ea va fi prinsă în capcană la mai mult 
de un kilometru de şoseaua statală. Va dura o oră sau două până 
va chema ajutoare. 

Cealaltă variantă era să-i omoare pe amândoi. 

Aşteptă, concentrându-se asupra ferestrei. 

In casă, George Waller, alias Ralph Anderson se duse la 
bucătărie. 

— Vrei să duci gunoiul afară? întrebă Marie. 

— Bine, zise Ralph. O să pornesc şi tractorul pentru câteva 
minute şi voi pune o prelată peste el. Mi-e teamă că o să îngheţe 
sub mine. 

— l-ai pus destul antigel, nu-i aşa? 

— Da. Doar că mă enervează. Am făcut rost de plasă de 
sârmă, ca să pun sub roţile din spate, să obţin puţină tracţiune. 
Poate că voi mai face o încercare. M-aş simţi mult mai bine dacă 
aş putea să-l scot din afurisita aia de groapă şi să-l duc în 
hambar. 

— Ai grijă cum vorbeşti, domnule Anderson, îl apostrofă ea. 

El îşi puse pufoaica, luă punga cu gunoi şi o prelată grea din 
pânză, ieşi din casă şi aruncă punga într-un tomberon mare. 
Ridică plasă de sârmă, o puse sub braţ şi plecă spre tractor. 


La o jumătate de kilometru depărtare, Woodbine îl văzu ieşind 
din casă şi îndreptându-se spre tractor. Waller venea direct spre 
el. Işi potrivi patul puştii ferm în umăr şi-şi aşeză obrazul pe el. 
Waller era o siluetă, conturată peste luminile din interiorul casei. 
Woodbine îl urmări prin lunetă, îl privi cum se apleacă şi 
desfăşoară ceva, ce părea a fi plasă de sârmă, sub roţile din 
spate ale tractorului. 

Apoi Waller se caţără pe scaunul tractorului şi-l porni. 
Woodbine văzu o şuviţă de fum de eşapament ieşind din spatele 
maşinii. Waller stătea la manete şi, uitându-se spre spatele 
tractorului, începu să le manevreze. 

Woodbine se hotărî să-l împuşte în cap. Dacă ar fi tras în corp, 
chiar şi o împuşcătură mortală putea da greş în întuneric. 

Apoi Waller aprinse farurile tractorului. 

Acum era o ţintă clar conturată. 


238 


Woodbine ţinti în mijlocul capului, dar tractorul sări brusc şi 
ieşi din groapă. Waller îl opri o clipă şi privi spre spate. 

Woodbine îşi încleştă pumnul, simţi trăgaciul strângându-se, 
auzi reculul înăbuşit. 

Poc. 

Simţi lovitura puştii de calibru 50 în umăr. 

Văzu capul lui Waller cum zvâcneşte în spate, îl privi pe acesta 
cum cade peste bord şi apoi alunecă jos, pe jumătate în tractorul 
în mişcare şi pe jumătate afară. Incărca încă un cartuş în 
cameră, ridică puşca spre corpul lui Waller şi mai trase o dată, 
văzând cum glonţul sfâşie pufoaica. 


înăuntru, în casă, Marie auzi tractorul pornind şi, privind pe 
fereastra bucătăriei, îl văzu ieşind din groapă. Apoi, brusc, capul 
lui Ralphie păru că sare spre spate şi el căzu pe o parte. 
Tractorul continua să înainteze spre casă. 

Ea fugi afară şi îl văzu pe Ralph atârnând într-o parte a 
tractorului care venea huruind spre casă. 

— Nu! ţipă ea şi alergă la tractor. 

În spatele ei se auzi o explozie şi, când se întoarse, văzu 
cauciucul din faţă al camionetei explodând. 

Doamne! O, Dumnezeul meu! Ce se întâmplă? 

Era îngheţată de frică, privind cum tractorul mergea mai 
departe, nefiind nimic să-l oprească. Apoi se întoarse şi alergă 
spre casă. Tractorul venea, continua să înainteze, lovi prispa din 
spate, trecu peste ea şi lovi peretele bucătăriei. Peretele se 
sfărâmă şi tractorul se opri în chiuveta din bucătărie. Ţevile de 
apă se sparseră la impactul cu tractorul. Apa ţâşni ca un duş din 
ele. 

Marie Anderson dădu buzna pe uşă şi se holbă în interior, îşi 
văzu soţul zăcând lângă tractor, apa curgând peste corpul lui, 
spălând sângele care curgea din gaura de deasupra ochiului 
drept. 

Incepu să ţipe necontrolat. Dar nu era nimeni s-o audă. 


239 


CARTEA A TREIA 


HAOSUL 


Oamenii nu fac rău mai complet şi cu mai multă 
bucurie decât atunci când îl fac din convingere 
religioasă. 


Pascal 


240 


18 


În apartamentul mansardat pe care îl împărțeau Jane şi Martin, 
Gaşca de Nebuni se adunase pentru o întâlnire de lucru, pe care 
Vail o convocase mai devreme în acea zi. Jane telefonase la 
restaurantul ei preferat - Avanti! - ţinut de Guido Signatelli, care 
îi servea de obicei pe marii oameni politici, pe avocaţi şi oameni 
din mass-media, de pe lângă primărie, într-un bistro cu cel mai 
frumos decor şi cea mai bună mâncare italiană din Vestul 
Mijlociu. Guido se achitase de sarcină cu zel, aranjând un 
adevărat festin pe masa din sufragerie. Apartamentul fusese al 
lui Jane înainte ca cei doi să se hotărască să locuiască împreună. 
Era spectaculos, un duplex, iar salonul se întindea pe cele două 
niveluri, în vârful unuia dintre cei mai noi zgârie-nori din oraş. 
Camera de zi şi sufrageriile aveau un perete din sticlă care 
oferea ambelor etaje o panoramă a locului ce-ţi tăia respiraţia. 

Unul dintre cele trei dormitoare îi fusese cedat lui Vail pentru 
birou. Era o replică a fostelor birouri ale lui Vail, dominat de o 
masă mare, supraîncărcată, din stejar, care-i servea drept masă 
de lucru. Rafturile de cărţi încastrate în pereţi erau pline până la 
refuz cu cărţi de tot felul, de la clasici la cărţi de drept care, de 
obicei, aveau bucățele de hârtie aşezate între pagini, marcând 
pasaje de mult uitate. Pe o masă mică, cu faţa spre fereastră, se 
afla vechea maşină electrică de scris Smith-Corona a lui Vail. El 
evita calculatoarele, bazându-se pe legendara sa secretară, 
Naomi Chance, să se ocupe de aparatura electronică. Numai Vail 
putea găsi ceva în acest birou şi putea găsi imediat chiar şi pe 
cele mai ascunse notițe, transcrieri şi dosare din cei douăzeci şi 
ceva de ani de bătălii în tribunale. Naomi rămăsese cu el după ce 
devenise procuror general al statului. Ceilalţi membri ai echipei 
erau încă nehotărâţi, încercând să se hotărască ce să facă, fără 
sarcinile producătoare de adrenalină pe care Vail le obținea 
pentru ei. Apărarea traficanţilor de droguri, a violatorilor şi 
autorilor jafurilor armate sau munca la firme de avocatură 
serioase, apărând clienţi mari afacerişti, la fel de vinovaţi, nu mai 
era stilul lor. Răspunseră în mare grabă la apelul lui. 

Aceştia erau cei care mai rămăseseră din strălucitul grup pe 
care Connerman îl poreclise Gaşca de Nebuni. 


241 


„Tineri, în jur de treizeci de ani, erau agresivi, vicleni, ingenioşi 
şi plini de resurse şi, cu toate că erau extrem de competitivi, 
erau legaţi prin respectul reciproc, talent şi o puternică apreciere 
pentru munca de echipă, scrisese el. De-a lungul celor patru sau 
cinci ani în care fuseseră împreună, fiecare devenise specialist 
într-un anume domeniu şi, ca şi Vail, deveniseră experţi în 
mersul pe frânghia întinsă între înţelegerea statutară şi 
procedurile interzise şi nu evitau să-şi asume riscurile dacă plata 
era destul de mare. lubeau cu toţii sala de judecată. Ca şi Vail, 
legea era pentru ei o religie şi o competiţie, iar sala de tribunal 
era Colosseum-ul lor roman, arena în care toate resursele şi 
viclenia lor erau impulsionate în cel mai incitant dintre toate 
sporturile care cer vărsare de sânge.” 

Naomi Chance era mama adoptivă. Era o femeie de culoare, 
dreaptă ca o vergea de puşcă, uimitoare, cu pomeţi proeminenţi 
şi ochi mari, negri, cu părul negru tuns scurt, care începuse să 
încărunţească. Işi obținuse diploma în Drept la vârsta de 
patruzeci şi şase de ani, după ce lucrase cu Vail doisprezece ani, 
dar preferase să rămână cu el. Era indispensabilă. Ea recrutase 
toată Gaşca de Nebuni, cu excepţia unuia. 

Shana Parver şi Dermott Flaherty erau două persoane foarte 
opuse, ale căror vieţi fuseseră schimbate în circumstanţe 
asemănătoare. Ea fusese crescută într-o comunitate bogată din 
apropierea oceanului, în Rhode Island; el era un produs al aleilor 
lăturalnice din Rochester, un puşti de stradă dur, bătăios, al cărui 
tată petrecuse cincisprezece ani la Death Row, înainte de a muri 
din cauza unui atac de cord, încă făcând apel pentru ridicarea 
pedepsei cu moartea. 

Ea avea abia un metru cincizeci şi cinci, cu un aspect care-ţi 
tăia respiraţia, un păr foarte negru, tăiat scurt, ochi căprui 
umbriţi de gene lungi şi o piele de culoarea nisipului. Vail se 
aşteptase la orice altceva, în afară de minunea asta 
avocăţească, frumoasă, mică şi agresivă. 

— Vreau un avocat, nu vreau să-i provoc vreunui bătrân din 
juriu un atac de cord, zisese el când o văzuse. 

— Ce vrei să facă, Marty, să-şi zbârcească faţa? zisese Naomi. 

O rebelă gălăgioasă, care luase numai note de zece, curat, 
fără să deschidă o carte, în liceu. Picase la examen când era în 
ultimul an la un colegiu din New England. In culmea deprimării, 
se hotărâse să-şi ia viaţa în propriile mâini, se concentrase în 


242 


totalitate asupra şcolii şi-şi îndeplinise visul de a deveni avocat. 
Din acel moment fusese o studentă de onoare, obţinând numai 
note de zece în colegiu şi la Facultatea de Drept, unde eroul ei 
era Martin Vail. Işi mai câştigase şi un loc în Gaşca de Nebuni. 

Flaherty fusese un puşti mânios, care trăise pe stradă, unde 
intra deseori în necazuri din cauza bătăilor, a furturilor din 
magazine şi din buzunare, până într-o noapte când, stând în 
carceră la un arest pentru minori, luase aceeaşi decizie - să se 
bazeze pe singura sa avuţie - creierul. Reîntors pe stradă, se 
luptase să-şi câştige traiul, câştigase ceva bani de buzunar 
amestecându-se în bătăi cu mâinile goale, organizate pe ascuns 
şi-şi concentrase supărarea asupra cărţilor. Ca şi Parver, 
devenise un elev de nota zece, trecuse prin colegiu ajutat de o 
combinaţie de burse şi slujbe prost plătite, apoi făcuse 
autostopul spre vest până rămăsese fără bani în Illinois şi 
câştigase o bursă la Universitatea din Chicago. Inspirat să devină 
avocat, pentru a-şi ajuta tatăl, terminase facultatea cu menţiune, 
devenind un vultur al legii, şiret, dur, care era în aceeaşi măsură 
poliţist şi avocat. Ca şi Parver, el îl idolatriza pe Vail chiar înainte 
să-l întâlnească. 

Singura alegere personală a lui Vail era Ben Meyer, un 
specialist în fraude,  înşelăciuni, ilegalităţi cu ajutorul 
computerului şi spălare de bani. Era un bărbat înalt, osos, cu o 
faţă lungă, expresivă şi o claie de păr negru, se îmbrăca 
impecabil şi era o parte litigantă feroce. Meyer fusese crescut 
într-o familie hasidică. Hasizii erau cei mai stricţi evrei, mistici 
care păstrau strict aderenţa la legile rituale, se opuneau 
naţionalismului şi flexibilităţii rituale şi întorceau spatele artelor 
frumoase şi cunoaşterii istoriei. Purtau părul în bucle date după 
urechi, se îmbrăcau în negru şi studiau cu ardoare Vechiul 
Testament şi Cabala. Ben îi băga în sperieţi pe colegii lui, care îl 
priveau ca pe o ciudăţenie fizică ce nu se uită la televizor, nu 
citea cărţile la moda, nu asculta grupurile lor preferate şi nu se 
ducea la cinematograf sau la dans. 

Tatăl lui Meyer crezuse că acesta va deveni rabin. De când 
avea paisprezece ani, Meyer era un băiat solemn, singuratic, 
care nu vedea nici o alternativă la destinul său. Lăsat singur în 
salon, văzuse o carte pe măsuţa de cafea. Era o carte de ficţiune, 
interzisă ochilor lui. li dăduse târcoale, privind-o peste umăr, ca 
şi cum s-ar fi aşteptat să-l atace demonii şi, în cele din urmă, se 


243 


aplecase şi o deschisese temător. Întorsese prima pagină şi 
citise: 

„Când eram tânăr şi vulnerabil, tata mi-a dat sfaturi care, de 
atunci, mi-au revenit mereu în minte.” 

„De câte ori simţi nevoia să critici pe cineva, mi-a spus el, 
aminteşte-ţi că nimeni din lumea asta nu a avut avantajele pe 
care le-ai avut tu.” 

Eu ce avantaje am avut? ţipase vocea lui interioară. Meyer nu 
putuse lăsa din mână Marele Gatsby. Brusc, lumea se deschisese 
în faţa lui şi fusese intrigat, nu vrăjit, de tapiseria anilor '20, 
ţesută de Fitzgerald, cu gangsteri, playboys şi traficanţi de 
alcool, peste tema dragostei dulci-amărui şi neîmpărtăşite. 

Meyer devenise un cititor vorace, citind în secret volume de 
Hugo, Dickens şi Faulkner, pe teme de care era foarte ataşat: 
justiţie dusă până la extrem, bigotism, ură, nedreptate socială. 
Când, în final, îşi informase părinţii că renunţă la fervoarea 
rituală a ordinului hasidic pentru a deveni avocat, o făcuse 
provocator, tăindu-şi părul şi sosind acasă în blugi şi bluzon. 
Fusese prompt alungat din sânul familiei de tatăl său. De-a 
lungul anilor care urmaseră, mama îl vizitase adesea, aducându-i 
supă de pui făcută de ea şi plăcinte evreieşti şi bucurându-se în 
secret de succesul lui. Tatăl nu îl iertase niciodată. Murise cu trei 
luni înainte ca Meyer să absolve Facultatea de Drept de la Yale, 
ca şef de promoţie. 

Mama lui fusese extrem de mândră de rolul pe care îl jucase el 
în procesul Grand County, care dezvăluise corupţia politică şi a 
mediului din Centrul Americii. 

Harrison Latimore era asul din mânecă al Găştii de Nebuni. Era 
cel mai nou membru al acesteia şi se achitase foarte bine de 
sarcina sa în cazul Grand County, ca ajutor al lui Flaherty. Tatăl 
său îşi pierduse ambele picioare în Vietnam şi murise într-un 
spital de veterani. Latimore devenise avocat pentru a împlini 
visul tatălui său, cu toate că el îşi dorise să lucreze în ultimă 
instanţă la FBI. Naomi, care făcuse majoritatea „recrutărilor” 
pentru Vail, fusese atrasă de tinereţea, frumuseţea şi aerul său 
distrat, care îi dezarma pe avocaţii cu care se înfrunta la tribunal 
şi de ciudatul său simţ al umorului, care ascundea apetitul său 
feroce de a sări la jugulară. 

Un alt membru al Găştii fusese Harve St. Clair, un bărbat mai 
în vârstă, vorbăreţ, cu instinctele unui animal sălbatic de pradă şi 


244 


o memorie enciclopedică. Murise cu doi ani în urmă într-un 
accident de automobil. Un jucător suspicios, St. Clair avusese un 
instinct natural pentru analiza de legătură, pentru punerea la un 
loc a unor fapte aparent fără legătură şi proiectându-le către o 
singură concluzie. Era un truc pe care Flaherty îl învățase de la el 
şi îl învățase chiar bine. 

Dar omul care îi lipsea cel mai mult lui Vail era Abel Stenner, 
un fost poliţist din Chicago, care devenise cel mai bun prieten al 
lui Vail, precum şi garda sa de corp. Stenner făcuse congestie 
cerebrală în săptămânile de după procesul Grand şi locuia cu 
fiica lui divorțată, în Trenton, New Jersey. Vail vorbea cu el cel 
puţin o dată pe săptămână, căutându-i adesea înţelepciunea şi 
sfaturile. 

Oaspeţii lui Vail ciuguleau nervoşi din paste, salate, friptură de 
vițel Avanti, chifteluţe şi peşte şi vorbeau cu Jimmy Hines, pe 
care îl prezentase simplu ca prieten de familie. Era nerăbdător să 
afle cum va reacţiona grupul la veştile lui. In cele din urmă, bătu 
cu degetele în masa şi ei tăcură imediat. 

— Vreau să vă distrez puţin, zise el. Haideţi să mergem în 
salon şi să ne aşezam confortabil. 

Gaşca de Nebuni se adună acolo, stând pe podea sau 
aşezându-se în şezlonguri. Magoo veni încet înăuntru, se întinse 
la picioarele lui Vail, căscă şi adormi. Nimeni nu zise nimic şi nu 
întrerupse cât timp Vail le puse cele două casete pe care le 
înregistrase. Când se terminară, Vail închise casetofonul. 

— Pe prima caseta era Gary Jordan. Se află la penitenciarul 
federal din New Mexico. Celălalt este inclus în protecţia 
martorilor. Numiţi-l doar P.M. Sanctuarul este cea mai bine 
organizată, bine pregătită şi dedicată miliţie din ţară. Patru 
brigăzi, pretinzându-se biserici, sub umbrela Sanctuarului lui 
Engstrom. Şase mii de soldaţi antrenați de experţi în tactici de 
gherilă şi supravieţuire. Ei pot justifica orice, chiar şi crima, 
citând din Biblie. 

Aşa că, la ora nouă şi jumătate în dimineaţa aceasta, am 
devenit asistentul procurorului general al Statelor Unite. La 
cererea preşedintelui, am fost de acord să organizez un caz RICO 
împotriva organizațiilor Sanctuarul Domnului şi Mânia lui 
Dumnezeu. 

Anunţul lui fu primit cu o uimire împietrită din partea tuturor. 
Shana Parver rupse într-un târziu tăcerea, toţi rămăseseră cu 


245 


gura căscată, ca un răspuns care reflecta reacţia tuturor. 

— Ha! 

Naomi fu şi mai explicită. 

— Oho! 

Urmată de un val de râsete nervoase. 

— A fost ceva foarte neaşteptat. Mi s-a oferit această slujbă 
acum trei zile de către procurorul general. M-am întâlnit cu 
preşedintele, cu procurorul general şi cu omul care conduce FBI 
la Casa Alba azi-dimineaţă şi am acceptat oferta. Voi avea putere 
deplină, raportându-i doar preşedintelui şi procurorului general 
Castaigne. 

— Te-ai întâlnit cu preşedintele şi cu procurorul general? 
întrebă Naomi, neîncrezătoare. 

— Da. 

— Şi el te-a rugat să faci asta? zise Harrison. 

— Da. 

— Sfinte Sisoie, murmură Flaherty. 

— Am nevoie de voi toţi, zise Vail. Cazul acesta îl va face pe 
Grand County să pară o încălzire a ligii de juniori. Vom folosi tot 
ce am învăţat în cazurile RICO anterioare şi încă vom dori să fi 
ştiut mai mult. Vom avea trei aliaţi puternici în echipa noastră. 
Jimmy Hines, aici de faţă, este unul dintre ei. El este mai mult 
decât un prieten de familie, este un geniu al electronicii şi poate 
accesa orice înregistrări avem nevoie şi stoca toate datele 
noastre. Sam Firestone este un şerif care a crescut în zona 
aceea. Este pe jumătate indian şi cunoaşte teritoriul. El probabil 
că ştie majoritatea răspunsurilor de care avem nevoie, dar nu 
spune prea multe. 

— Ca Harve? zise Flaherty şi toţi începură să râdă. 

_ — Da, ca Harve, zise Vail, amintindu-l pe St. Clair care lipsea. 
II mai avem şi pe Billy Hardistan care va munci alături de noi. El 
este omul care conduce FBI. Mănâncă rutină pe pâine. Billy şi cu 
mine ne vom întâlni mâine cu un judecător federal. Vom vedea 
câtă mână liberă are ea de gând să ne dea. 

— Ea? întrebă Naomi. 

— Se numeşte Mcintyre. Este originară din Carolina de Sud. 
Fostă procuror, fostă judecătoare la Curtea Superioară şi 
membră a Curţii Supreme de acolo. Mi s-a spus că este dură, dar 
cinstită. 

— Judecătorii, mormăi Latimore. Succes! 


246 


Vail puse servieta pe podea şi o deschise, scoțând cutia cu 
CD-uri, literatura extremistă şi dosarul despre Proiectul Fantomă. 

— Acestea sunt CD-urile dosarelor despre Sanctuar şi alte 
grupări extremiste. Voi face copii pentru toţi cei ce mi se alătură. 
Teme pentru acasă. Meyer gemu. O, îţi vor plăcea, Ben, zise Vail. 
Este ca şi cum ai citi o poveste de groază. Deocamdată, acestea 
sunt datele generale pe care ni le-a pregătit FBl-ul. Cu ele vom 
începe şi cu unicul martor. 

— P.M.-ul, zise Flaherty. 

— Aşa e. Sper că această caseta o va convinge pe doamna 
judecător să ne dea împuternicirile şi aprobările de care avem 
nevoie. 

— Işi va menţine declaraţia dacă avem nevoie de el la proces? 
întrebă Flaherty. 

— Nu ştiu, răspunse Vail. 

— Nu vezi în el veriga de legătură? zise Meyer. 

Vail clatină din cap. 

— Care este specificul cazului, Marty? întrebă Parver. 

— Crimă, jaf armat, furt din proprietatea guvernului, transport 
interstatal de vehicule furate, spălări de bani... 

— Da..., zise uşor Meyer. 

— Asta e meseria ta, Ben. Banii. Naomi şi Jim Hines te pot 
ajuta. Ai grijă, o mulţime de informaţii pot fi deja înregistrate. 
FBl-ul şi ATF n-au dormit în ultimii doi ani. Vrem să le cunoaştem 
băncile, directorii şi proprietarii, ofiţerii, câte ramuri au, câţi bani 
mânuiesc, ce împrumuturi au cele patru biserici şi Sanctuarul. De 
asemenea, pământurile şi clădirile specifice deţinute de 
Sanctuar. 

— O să fie greu, zise Hines. 

— Am mai făcut aşa ceva şi înainte, zise Meyer şi chiar legal. 

— Depinde de cât va fi de mare uşa pe care ne-o va deschide 
judecătorul, zise Vail. Dermott, partea ta sunt ilegalităţile majore. 
Vrem să cunoaştem toate jafurile asupra băncilor, spargerea 
maşinilor blindate, fiecare depozit de arme jefuit, fiecare jefuire a 
unui magazin de arme din ultimii doi ani. 

— În ce zonă? întrebă Flaherty. 

— Montana, Idaho, Colorado şi Wyoming. 

— Probabil că avem destule informaţii la dosar, zise Hines. 

— Verificaţi totul de două ori. Nu vrem să ne scape nici o 
şmecherie. Mai vrem să ştim şi modus operandi în fiecare dintre 


247 


acestea. Jimmy, poţi selecta acest material? 

— Nici o problemă, răspunse Hines. Am scris un program 
pentru procurorul general, clasificat după nume, ocupaţie, cazier, 
locuinţă, permis de conducere, chiar asemănare fizică sau orice 
alte variabile veţi dori să introduceţi. Apoi, se va lista în ordine 
alfabetică şi după categorie. 

— Excelent. Naomi este expertă în RICO. Ea ştie exact ce 
căutăm şi care potriviri sunt semnificative. Shana? Cele patru 
biserici. Cine face parte din ele, ocupaţii, vârste, care este 
ordinea la comandă, unde sunt localizate. Şi, în cele din urma, tu 
şi cu mine îi vom interoga pe aceşti oameni. 

— Grozav, zise ea, zâmbind. 

— O, da, mai vreau să ştiu cine sunt membrii F.I. - adică 
departamentul lor de spionaj. P.M. i-a menţionat pe casetă. Ea 
încuviinţă din cap. Harrison, vreau ca tu să te concentrezi asupra 
nebunului de la radio, Abraham. 

— FBI-ul a înregistrat predicile lui, dacă aşa vrei să le numeşti 
- de când a început, se oferi Hines. lţi vor da o idee despre ce 
vorbeşte. 

— Bun, zise Latimore. 

— Vreau absolut totul despre tipul ăsta. Predică despre 
aruncarea în aer a clădirilor guvernamentale, jefuirea 
tribunalelor, a armurăriilor şi a băncilor, uciderea judecătorilor şi 
a angajaţilor federali. Vreau să ştiu cine este tipul ăsta. De unde 
a apărut, unde locuieşte, unde îşi înregistrează emisiunile, cine 
mai este în afacerea asta cu el? 

— M-am prins, zise Latimore. Vrei întreaga vrăjitorie. 

— Oricum vrei s-o numeşti. Am aranjat să fie urmărit continuu 
Fortul Yahweh, din aer şi de pe pământ. FBl-ul se va ocupa de 
acest lucru. Naomi, trebuie să-i avertizam pe toţi agenţii FBI, pe 
ATF şi pe toţi şerifii că trebuie să ne informeze despre orice 
eveniment - orice eveniment - implicând miliția. Inclusiv 
arestările. li vom ajuta. Nu vei dormi prea mult în călătoria asta, 
Naomi. 

— Şi ce e nou? întrebă ea, zâmbind. 

— Cam asta e, zise Vail, cu excepţia unui singur lucru. Vom 
deschide un mic birou aici, în oraş. Dar în mare parte vom lucra 
într-un AMOC. 

— Intr-un ce? întrebă Latimore. 

— Centrul Aerian Mobil de Operaţiuni - un AMOC. Un 737 


248 


complet echipat cu toate jucăriile de care vom avea nevoie în 
excursia aceasta. 

— Propriul nostru avion! zise Latimore. 

— Propriul nostru avion. 

— Nu-mi place să zbor, zise Naomi. 

— De aceea vei conduce biroul de aici, zise Vail. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, zise ea. Am o întrebare. 

— Dă-i drumul. 

— Ce te frământă în afacerea asta? 

— Nu mă frământă nimic. 

— Martin, eu ştiu când eşti îngrijorat şi acum eşti. 

Ofta şi se gândi câteva momente înainte de a răspunde. 

— Avem optsprezece luni ca să punem acest caz pe tapet, zise 
el în final. Dar mă tot gândesc la ce a spus P.M.: „Poate este un 
act de război.” Din câte ştim, ei ar putea plănui să înceapă 
Armaghedonul poimâine. Poate că luna viitoare va fi ziua-SUA. 
Vreau să-i aducem în faţa unui juriu înainte să ajungă prea 
departe şi la fel vrea şi preşedintele. Vreau ca toată lumea să 
ştie de la început, suntem contra cronometru, de data aceasta. 
Preşedintele ne-a dat optsprezece luni. Eu vreau să lucrăm la 
acest caz ca şi cum cele optsprezece luni s-ar încheia mâine. 

— Nu facem mereu aşa? 

— Am avut timp să dezvoltăm cazul în termenii noştri în Grand 
County. Aici nu ne mai permitem luxul acesta. Dermott, vreau ca 
tu să verifici totul. Pune toate faptele în matricea aceea din 
spatele ochilor tăi şi vino cu o verigă de legătură. Apoi vom 
încerca s-o rupem. Vreau legătură. Vreau persoana care poate 
lega aceste patru biserici de Engstrom. Dacă obţinem asta, 
putem să-i acuzăm, să le dăm ani grei şi să construim cazul în 
drum spre tribunal. 

— Este riscant, zise Meyer. 

— Totul este riscant, Ben. Diferenţa este că, de data asta, 
gardurile sunt chiar înalte. 

— Trebuie să urmărim banii, zise Meyer. 

— Ce bani? întrebă Latimore. 

— Drace, ăştia jefuiesc bănci, fură arme şi le vând, răspunse 
Meyer. O mulţime de bani plutesc împrejur. Cum îi spală? 

— Caută soluţii, Ben. lţi aminteşti cum am rezolvat cu băncile 
în Grand County? Sari drept la jugulară. Nu uita, tot FBl-ul 
lucrează pentru tine. 


249 


Vail se uită la toţi cei din grup. 

— Vă încumetaţi toţi? 

Entuziasmul lor îi răspunse la întrebare. 

Apoi sună telefonul. 

Deranjat, Vail ridică receptorul brusc. 

— Vail, zise el, sever. 

Cei din grup îi priveau expresia schimbându-se din enervare în 
neîncredere şi apoi în mânie. 

— Martin, sunt Billy. P.M. al nostru tocmai a fost împuşcat. E 
mort. 

— Dumnezeule! zise Vail. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jane, dar el ridică o mână. 

— Sam şi cu mine luăm un mic avion până la Fort Wayne. Ne 
ducem la scena crimei cu o maşină. 

— Unde s-a întâmplat? 

— La fermă. Se pare că era pe câmp, chinuindu-se cu tractorul 
acela al lui. A fost împuşcat de două ori. Poţi să ne însoţeşti? 
Putem merge împreună, cu maşina. 

— Desigur, zise el. Ne întâlnim în Fort Wayne cât de curând 
posibil. Inchise telefonul şi se întoarse spre tinerii lui colegi. S-ar 
putea să vreţi să vă răzgândiţi, zise el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jane. 

— Tocmai ne-am pierdut singurul nostru martor, răspunse el. 
Cineva l-a omorât pe P.M. 


250 


19 


Floyd McCurdy era agentul de serviciu al biroului FBI din 
Columbus, Ohio. Veteranul cu douăzeci de ani vechime în FBI era 
un om cu o vorbă moale, scund, cu un moţ de păr castaniu şi 
ochi căprui în spatele ochelarilor fără rame. Purta o pufoaică FBI 
bleumarin, galoşi demodaţi peste pantofi şi o căciulă bleumarin 
de schi trasă peste urechi. Ajunsese la scena asasinării lui Waller 
la ora trei A.M. Cu douăzeci de agenţi şi John Nash, expert în 
medicină legală şi un laborator mobil, care era parcat lângă casa 
lui Waller. Incă douăzeci de agenţi erau aşteptaţi dintr-un 
moment într-altul. 

Stătea în zorii roşii ca sângele, cu mâinile înmănuşate sub 
braţe şi umerii aduşi împotriva frigului, când Vail, Firestone, 
Meyer, Flaherty şi Hardistan ajunseră puţin după ora 6 A.M. 

— Bună dimineaţa, domnule, zise el, în timp ce Hardistan 
cobora din maşină. 

— Bună dimineaţa, Floyd, zise Hardistan, dând din cap şi îi 
prezentă pe ceilalţi patru pasageri. 

— Sunt minus douăsprezece grade, zise McCurdy. Avem 
nevoie de mai multă lumină ca să începem cercetarea zonei. 
Haideţi să aşteptăm înăuntru. 

Sufrageria fusese transformată într-un fel de stat-major 
improvizat, cu trei mese adunate la un loc, formând un fel de 
birou temporar. O hartă a fermei Waller era întinsă peste masa 
de lucru. Agenţii erau adunaţi într-o cămăruţă, bând cafea şi 
privind ştirile matinale la televizor. McCurdy îi conduse la uşa 
bucătăriei. 

Vail se uită în bucătăria distrusă. Un tractor mic era înfipt în 
peretele bucătăriei, cu motorul îngropat în molozul format de 
perete, tavan şi chiuvetă. Bucăţi de ţeavă de apă, rupte şi 
îndoite, ieşeau din epavă. Apa fusese oprită, dar întreaga cameră 
era încă îmbibată cu apă. Un ceas de bucătărie rotund, cu 
baterie, zăcea în mijlocul podelei, bateria fiind şi ea la câţiva 
centimetri depărtare. Limbile ceasului erau înţepenite la 6:23. 
Panglici galbene de marcare a locului crimei înconjurau 
perimetrul bucătăriei. Singurul sunet din cameră era solitarul pic- 
pic al apei care se scurgea. 


251 


— lată ce ştim până acum, începu McCurdy. Pe la şase şi un 
sfert, seara trecută, Waller a dus gunoiul afară, apoi s-a dus până 
la tractor, care era înţepenit într-o groapă, de câteva zile. Luase 
nişte plasă de sârmă ca s-o folosească pentru tracţiune şi să 
încerce să-l mişte. A reuşit să scoată tractorul. Soţia lui stătea la 
fereastra bucătăriei şi l-a văzut oprind tractorul pentru un minut 
şi întorcându-se, probabil pentru a verifica dacă roţile din spate 
au ieşit din noroi. O secundă mai târziu, capul i-a zvâcnit spre 
spate şi el a căzut pe o parte peste bord. Tractorul a venit drept 
peste câmp şi s-a oprit în zidul bucătăriei. A fost împuşcat de 
două ori, o dată deasupra ochiului drept şi o dată într-o parte. 
Lovitura de graţie s-a tras pe lateral, sub braţul stâng şi se pare 
că i-a atins inima. 

Am găsit fragmente din craniu şi materie cenuşie lângă 
groapă, cam la douăzeci, treizeci de metri pe câmp, deci ştim că 
acolo a fost lovit prima dată. Al doilea glonţ l-a lovit după ce a 
căzut, undeva pe distanţa dintre groapă şi casă. Cadavrul a fost 
dus la o casă funerară locală, dar oamenii noştri l-au mutat la 
Lima, pentru autopsie. 

— Ce fel de armă a fost folosită? întrebă Vail. 

— Calibrul 50, probabil o carabină. 

— A folosit gheare, zise John Nash. 

— Ce este o gheară? întrebă Vail. 

— Este un glonţ care are sârme mici în vârf, zise Nash. Când 
atinge ţinta, sârmele se desfac. Face o gaură curată când intră şi 
apoi se întinde de mărimea unei clătite. Am găsit asta răspândită 
lângă fragmentele craniului. 

Ridică o pungă de plastic. Conţinea ceva rotund înconjurat de 
sânge şi membrane. Bucăţele de oţel de câţiva milimetri 
înconjurau glonţul. 

— lisuse, zise Meyer. 

— Soţia lui a avut o criză de isterie, după cum vă puteţi 
imagina, continuă McCurdy. Ei nu au telefon, cea mai apropiată 
casă este la trei kilometri depărtare, iar şoseaua către oraş este 
la un kilometru şi jumătate în spate, pe drumul neasfaltat pe 
care aţi venit. Ucigaşul a mai tras o dată în roata din faţă a 
camionetei, înainte ca tractorul să ajungă în casă. Ea n-a auzit 
nici o împuşcătură. Cel mai puternic zgomot a fost cel al 
exploziei cauciucului. Glonţul acela l-a dezintegrat când a lovit 
marginea roții. 


252 


Nash, medicul legist, care era înalt şi purta o pălărie de fetru 
demodată, reluă povestea. 

— Putem face un triunghi din cele trei împuşcături. Bănuiesc 
că ele se intersectează la opt sute de metri la est de casă. Acolo 
este un pâlc de copaci şi arbuşti. In spatele lor n-ar fi avut, cu 
siguranţă, vizibilitate. Este clar că a folosit amortizor. Cred că 
pentru moment putem afirma cu certitudine că este o lovitură de 
profesionist. 

— Femeia a intrat în panică, zise McCurdy. A tras corpul lui 
Waller de sub caroseria distrusă şi şi-a dat seama că era mort. In 
cele din urmă şi-a adunat curajul şi a condus camioneta cu 
cauciucul dezumflat până la autostradă. După vreo jumătate de 
oră, un şofer care trecea pe acolo a luat-o şi a dus-o la postul de 
poliţie. Atunci te-a sunat pe tine, Billy. Era ora 8:35, la mai mult 
de două ore după crimă. 

— Era la jumătatea drumului spre China înainte ca cineva să 
afle măcar ce s-a întâmplat, zise Hardistan. 

— Poliţia locală şi statală au fost foarte cooperante, zise Nash. 
Au închis tot perimetrul pentru a ţine străinii la distanţă. Au pus 
şi benzi de interdicţie în jurul întregii zone. 

— Dar presa? 

— Până acum nimic. Suntem destul de izolaţi aici. Cel mai 
apropiat oraş important este Lima, la vreo optsprezece kilometri 


spre nord. 
— Ţine-i la distanţă, zise Hardistan. 
— Am înţeles. 


leşiră cu toţii afară, unde soarele începea să întindă umbre 
lungi peste câmpie. Merseră peste pământul tare spre linia de 
copaci, care era încă o umbră întunecată la o mie de metri în 
faţa lor. Zăpada îngheţată scârţâia sub picioare. Vail se scutură 
când vântul îi intră prin jachetă. 

— Ştiu cum te simţi acum, Martin, îi zise Firestone lui Vail. N-ar 
trebui să te simţi responsabil. 

— Nu mă simt, răspunse Vail calm, răsuflarea făcând aburi în 
aerul rece. Waller nu era P.M.-ul meu. 

Firestone fu zguduit de răspunsul direct al lui Vail. Maxilarul i 
se încordă şi el îşi îndreptă spatele, uitându-se fix peste câmp la 
federalii care începeau să scotocească aria pas cu pas. Şi 
Hardistan era surprins de răspunsul lui Vail. 

— N-am spus că a fost vina ta, Sam, continuă Vail. Tu ai luat 


253 


toate măsurile de precauţie posibile la venirea încoace. Drace, s- 
ar putea să avem o spărtură la securitate. 

— Imposibil, zise Hardistan defensiv. 

— Sunt de acord că este greu de crezut, dar trebuie să luăm în 
considerare orice posibilitate. După câte ştim, ucigaşul îl căuta 
pe Waller şi era deja aici când am venit eu şi Sam. Nu cred că s-a 
întâmplat aşa, nu cred în coincidenţă. Dar n-o exclud niciodată. 

— Era întuneric, zise Hardistan. Ar fi putut traversa câmpul şi 
împuşca pe Waller de aproape. 

— N-ar fi făcut aşa ceva, zise Firestone. A ales o împuşcătură 
de departe, ca să fugă repede. Oriunde s-ar fi aflat când a tras, 
vom găsi un drum în apropiere. 

— Ai dreptate, îl aprobă McCurdy. Este un drum de ţară în 
spatele copacilor. Duce la Şoseaua Statală 501. De acolo, putea 
să meargă în orice direcţie. A avut două ore şi jumătate avans 
până să ajungă poliţia la faţa locului. Era la 150 de kilometri 
depărtare până la ora aceea. 

— Cum naiba l-a găsit pe Waller? zise Hardistan cu 
amărăciune. 

— Sunt mult mai interesat cine este ucigaşul decât unde se 
afla când a apăsat pe trăgaci, zise Vail. 

— Eu sunt şi mai interesat cum ne-a găsit, zise Firestone. N- 
am făcut un plan de zbor către New Mexico până nu eram în aer 
cu avionul. N-am făcut un plan de zbor de la New Mexico până nu 
eram în aer şi n-am făcut un plan de zbor de la Fort Wayne până 
nu eram pe pistă. Nici măcar n-am închiriat o maşină, ne-a fost 
livrată de doi poliţişti din Columbus. 

— Poate că e telepat, zise Hardistan, sarcastic. 

— Poate îşi pilotează propriul avion, zise Flaherty, care până 
atunci tăcuse. Hardistan, Vail şi Firestone se întoarseră şi priviră. 
Care sunt opţiunile? zise el defensiv, ridicând mâinile lateral. Fie 
a fost o scăpare în măsurile de securitate, fie aţi fost urmăriţi. Şi 
dacă v-a urmărit, trebuia s-o facă din avion. 

— Ne-a urmărit din New Mexico cu un avion particular? zise 
Vail zâmbind. 

— Nu era nevoie. Probabil că individul este de undeva la limita 
a două ore de zbor de Fort Wayne. 

— Cum te-ai gândit la asta? întrebă Firestone. 

— Cineva v-a recepționat planul de zbor cu un scaner, venind 
de la New Mexico, zise Flaherty. Acea persoană a sunat pe 


254 


cineva care era destul de aproape ca să ajungă la Fort Wayne în 
acelaşi timp cu voi. Asta înseamnă maximum două ore. V-a auzit 
planul pe pistă, v-a urmărit până la aeroportul Lima şi apoi a 
urmărit maşină din aer, direct până la uşa lui Waller. 

— Ăsta e material pentru filme, zise Hardistan. 

— Atunci trebuie să fi fost o problemă de securitate, ceea ce 
înseamnă că e o cârtiţă undeva, în circuit. 

— Nimeni nu ştia numele nou al lui Waller în afara lui Sam, a 
procurorului general şi a mea. Nimeni, zise Hardistan. lar Sam 
este singurul care ştia unde locuieşte şi n-a introdus datele în 
computer. 

— Atunci sunt de acord cu Derm, zise Meyer. Căutăm un 
asasin care are un avion, poate să-l piloteze, este un lunetist 
grozav şi trăieşte într-o zonă la două ore de Fort Wayne. 

— Care restrânge cercul la cât? Cincisprezece, douăzeci de 
milioane de oameni, mai mult sau mai puţin? zise Flaherty. 

— Dacă este adevărat, este un mercenar, zise Firestone. 
Sanctuarul n-ar fi trimis un lunetist să stea aici în mijlocul 
ținutului nimănui să aştepte şansa ca cineva pe care vor să-l 
omoare să apară brusc. 

— Poate e cineva cu care au lucrat în 'Nam, zise Vail. 

— Vrei să spui, cineva din Fantomă? 

— Da. 

— Sunt toţi cunoscuţi, Martin. 

— Sunt doi necunoscuţi în acea fotografie. Unul din ei este 
mort. Cine a spus asta? Gary Jordan. Nimeni altcineva până 
acum. Şi nu putem verifica, pentru că nu există dosare. 

— N-a trebuit să falsifice nimic, zise Flaherty. Au răspândit 
doar ştirea că tipul este mort. Până acum, nimeni n-a dat doi 
bani pe asta. 

— Şi nu trebuia să fie 'Nam, zise Hardistan. Proiectul Fantomă 
a fost în Nicaragua. Şi în Furtună în Deşert. Undeva, de-a lungul 
liniei, tipul ăsta a renunţat şi a început afacerile pe cont propriu. 

Vail ridică din umeri. 

— Este o treabă colaterală, oricum. Este profesionist. Şi-a 
plănuit lovitura şi retragerea perfect. Prima împuşcătură a fost 
una în cap, noaptea. Este un om încrezător în sine. Dacă îl vom 
prinde, nu ne va spune nimic. 

— Il vreau pe tipul care l-a pus să facă asta, zise Firestone. 

— Cu toţii îl vrem. Lasă-l pe Billy să-şi facă griji în problema 


255 


asta. Dacă individul ăsta poate fi găsit, sunt sigur că FBl-ul îl va 
găsi. 

Patru agenţi îi aşteptau când ajunseră la linia de copaci, toţi 
purtând pufoaice FBI. Conducătorul echipei era un bărbat înalt, 
de culoare, cu părul tăiat foarte scurt. 

— Billy, îl ştii pe Dick Lincoln, zise McCurdy. Aceştia sunt 
Foster, Kravitz şi Sheridan. Ce-ai găsit, Dick? 

— Am găsit urme de cauciucuri acolo, în tufişuri. A plecat în 
direcţia aceea. Făcu o mişcare cu mâna. Am pierdut urmele la 
501. Am găsit urme de picioare în noroi, ducând de unde era 
parcată maşina, până acolo. Arătă cu degetul spre un stejar 
mare cu o tăietură adâncă în trunchi. Este o gaură mică în 
pământ, chiar acolo. Bănuiesc că a folosit un suport pentru 
puşcă, cu un singur picior, s-a rezemat de copac şi a aşteptat 
până a avuto ţintă bună. 

— Tuburi? întrebă Hardistan. 

Lincoln clătină din cap. 

— Probabil că le-a luat cu el. 

— Crezi că un om se poate ascunde acolo? întrebă McCurdy, 
arătând spre despicătură din trunchiul copacului. 

Lincoln scoase o lanternă şi, ocolind urmele care duceau la 
copac, verifică şanţul de pe copac. 

— Am găsit nişte fibre aici, zise el. Arată a lână, închisă la 
culoare, albastră sau neagră... 

Se opri şi-şi miji ochii, uitându-se la scoarţa copacului. 

In apropiere, John Nash avea o ruletă şi verifică adâncimea 
unei urme. 

— Adidas, zise el. Destul de purtat. Merse în jurul copacului şi 
studie urmele de cauciucuri, măsurând adâncimea depresiunilor. 
Goodyears, zise el. Noi. Probabil mai puţin de cinci mii de 
kilometri. Obişnuite. Dădu la o parte o bucăţică de noroi de pe o 
urmă. Are o mică crestătură. Se pare că roata a trecut peste 
nişte sticlă. 

Intre timp, Sheridan, aşezat pe vine în faţa copacului, cu un 
binoclu, studia distanţa de tragere. 

— Sunt vreo mie şi ceva de metri. 

— Să-mi dea cineva o pungă, zise Lincoln. Kravitz îi dădu una 
şi Lincoln căută un moment prin crăpătură, apoi le dădu punga 
cu o fotografie cinci-pe-şapte şi o pioneză în ea. Era o fotografie 
neclară, cu siguranţă digitalizată, a unui bărbat care privea în 


256 


sus la aparat, ferindu-şi ochii de soare. 

— Este Waller, zise el. Trăgătorul trebuie să fi folosit fotografia 
ca să se asigure că a găsit ţinta corectă. 

— Uitaţi-vă pe spate, domnule, zise Lincoln. 

Hardistan întoarse punga. Se uitară cu toţii fix la ce era tipărit 
pe spatele fotografiei: 2-3-13. 

— Nenorocitul! Wenorocitul/! De câte ori ne întoarcem cu 
spatele, ticăloşii ăştia ne împuşcă un om, zise Firestone. 

Flaherty studie fotografia. 

— Nu e nici un copac în spatele tractorului, zise el. 

— Deci?... zise Vail. 

— Deci fotografia a fost făcută de sus, de foarte sus, judecând 
după calitatea ei. Ucigaşul l-a fotografiat pe Waller din aer. 

— Bine. Inchide toată zona, Floyd, zise Hardistan. Vreau 
mulaje ale urmelor de cauciuc, de picioare, fibre care mai pot fi 
în scoarţa copacului, tot ce este în zona aceasta. Vreau o 
cercetare atentă a fiecărei piste de aterizare, pe o rază de o sută 
cincizeci de kilometri de aici. Verificaţi motelurile, centrele de 
închiriat maşini, staţiile de benzină, tot ce crezi. Vreau să 
mergeţi din uşă în uşă la toate casele, hambarele, silozurile, 
depozitele din zonă. Cineva a văzut acel avion. 

Firestone ieşi din grup şi-şi lăsă capul într-o parte, apoi se uită 
spre nord. 

— A auzit cineva ceva? zise el. 

leşiră cu toţii la lumină şi-i urmăriră privirea. Apoi îl auziră. 

Fâlfâlfâlfâl. 

— Avem un elicopter în zonă, Floyd? întrebă Hardistan. 

— Nu încă. Două sunt pe drum. 

— Atunci avem musafiri. i 

Elicopterul trecu peste copaci şi se roti deasupra lor. În uşa 
laterală deschisă, un cameraman legat cu centură îi filma. În 
spatele lui, aplecându-se peste umărul bărbatului, Vail văzu o 
faţă pe care o recunoscu şi se întoarse repede cu spatele la 
cameraman. 

— Aceea este Valerie Azimour, de la WWW, zise el. 

— Prea târziu, îi zise Firestone lui Vail. Tocmai ţi-au făcut-o. 


La ora cinci A.M. În acea zi, aşa cum îi era obiceiul, Eddie 
Maxwell sosise la centrul vital al World Wide News. Maxwell era 
un bărbat slab, viaţa dură şi dezordonată reflectându-i-se pe faţa 


257 


îmbătrânită şi ridată. Trecea pe lângă şirul de computere aşezate 
pe ceea ce era cunoscut drept „platformă”, verificând la ce 
munceau reporterii. Apoi verifică pe atlasul de plexiglas care 
acoperea un perete al camerei şi arătă, cu diferite leduri 
colorate, unde se aflau reporterii şi camerele video, unde erau 
staționate dubiţele cu antenă-satelit şi, cu roşu, unde aveau loc 
noi evenimente. Apoi se duse în biroul său, un balon de sticlă 
într-un colţ al camerei, care îi dădea o vedere panoramică a 
camerei foarte întinse, de ştiri, care, chiar şi la acea oră, zumzăia 
de activitate. Exact în diagonală cu el, se afla studioul de ştiri 
major, unul dintre cele trei de pe etaj. 

Aceasta era inima departamentului de ştiri, unde erau primite 
informaţiile, sunau reporterii, erau luate noi decizii, reporterilor li 
se dădeau articole de scris şi erau luate deciziile în legătură cu 
ştirile cheie. 

Maxwell îşi scoase paltonul şi jacheta sport, le aruncă pe un 
scaun, îşi turnă o ceaşcă de cafea, o îndulci cu o jumătate de 
linguriţă de zahăr, luă o cutie de suc de grepfrut dintr-un mic 
frigider, o desfăcu şi se aşeză la un birou de mărimea unui lac. 

În spatele lui, pe perete, plăcuţe şi premii trasau o carieră 
lungă şi impresionantă, de la corespondent de război în Vietnam 
la televiziune în mai multe posturi comerciale, apoi la posturi 
comerciale majore şi, în cele din urmă, director de ştiri al unei 
reţele importante. Ceea ce nu era pe perete erau premiile şi 
amintirile celor trei ani în care Maxwell fusese un beţiv pe care 
nu-l angaja nimeni. Dar o reabilitare cu succes îi atrăsese atenţia 
lui Ray Canton, vicepreşedinte executiv la WWN, care-l adusese 
în colectiv ca reporter. In câteva luni, Maxwell începuse să se 
urce pe scară. Obţinuse premiul Emmy trei ani la rând pentru 
producţie şi, în final, un premiu Peabody ca producător executiv 
şi editor al departamentului de ştiri. 

Maxwell luă o foaie de hârtie din coşul de hârtii, făcu din ea un 
mic pătrat şi puse ceaşca de cafea pe el. Scoase un pachet de 
Vantage Lights şi alinie zece ţigări pe birou, lângă hârtia de scris, 
câte una pentru fiecare oră în care va munci, doar dacă nu va 
veni sfârşitul lumii, ceea ce nu era neobişnuit. Bău sucul, aruncă 
iute cutia la coş, sorbi o gură de cafea şi se lăsă pe spate pentru 
a afla ce se întâmpla, era gata să se întâmple sau nu se mai 
întâmpla. 

Secretara lui, Ann Wells, aşteptă până el îşi termină tabieturile 


258 


după care bătu la uşa care era mereu deschisă, cu excepţia orei 
la care sosea dimineaţa sau când se întâmpla ceva grav. li făcu 
semn cu mâna să intre. 

— Bună dimineața, domnule Maxwell, zise ea, ridicând 
paltonul şi jacheta sport şi aruncându-le pe braţ. Am veşti bune 
şi rele. 

— Mmm, mârâi el. Care sunt veştile bune? 

— Valerie Azimour e pe urmele unei poveşti pentru ştiri lângă 
Lima, Ohio. 

— Lima, Ohio? Nu e nimic în Lima, Ohio. Credeam că se ocupă 
de treaba aceea în Akron. 

— A terminat. 

— Şi care sunt veştile proaste? 

— L-a concediat pe unul din cei doi cameramani care erau cu 
ea în dubiţa cu antena-satelit. Şi, hm... a închiriat un elicopter. 

— Lima, Ohio? Un elicopter? 

— Este pe linia unu. 

El apucă telefonul roşu rezervat pentru urgenţe şi ţipă: 

— Ce dracu’ se întâmplă? 

— Cred că sunt în mijlocul a ceva fierbinte, Eddie, zise 
reportera. 

— Crezi! mai bine ai fi în mijlocul celei mai fierbinţi întâmplări, 
de la răpirea copilului lui Lindbergh. Repet, ce dracu' se 
întâmplă? 

— Am terminat aici pe la patru azi-dimineaţă şi Sid voia să 
conducem spre casă, pentru a ajunge înainte de prânz. Luam 
micul dejun, pe la cinci, când pagerul meu începe să ţiuie. Un 
corespondent de aici, din Akron, îmi spune că a vorbit cu un 
prieten de-al lui de la radioul din Lima, Ohio, care i-a zis că sunt 
agenţi FBI peste tot pentru un caz de crimă la şaisprezece 
kilometri depărtare. Il sun pe tipul de la radio şi iată ce aflu: Un 
fermier, pe nume Anderson, a fost, probabil, împuşcat şi omorât 
la doisprezece kilometri de Lima seara trecuta. Tipul de la radio a 
prins ştirea de la un scaner al poliţiei, pe la ora nouă aseară, aşa 
că s-a dus cu maşina la pompe funebre, iar directorul de acolo îi 
spune că Floyd McCurdy, agentul FBI din Columbus, l-a sunat şi i- 
a spus să nu se atingă nimeni de cadavru până nu soseşte FBl-ul. 
Aşa că puştiul devine curios şi rămâne prin preajmă, iar pe la ora 
trei apare McCurdy cu o armată. Imi spune că au încercuit locul 
mai strâns decât corsetul lui Scarlett O'Hara. 


259 


— Treci la obiect, Val. g 

— Mă aşteaptă un elicopter. II am pe Tommy Sewell cu mine, 
iar dubița cu antenă prin satelit este pe drum încoace. Ar trebui 
să apară pe la şapte... 

— Şİ ce dracu’ e cu povestea asta? Un fermier conducea, 
probabil, o maşină furată şi a fost prins într-un schimb de focuri. 

— Băieţii n-au sosit până la trei A.M. 

— E o pierdere de timp. A 

— Ai încredere în mine de data asta, Eddie. In două ore vom 
şti ce se întâmplă, iar în momentul de faţă nu mai noi ştim 
despre povestea asta. 

— Nimeni n-o mai vrea. 

— Evenimentele se precipită, Eddie. Trebuie să plec. Te mai 
sun eu peste vreo oră şi ceva. 

— Ascultă... Val... Azimour! La dracu'! 

Trânti receptorul în furcă. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Wells din cadrul uşii. 

— Imi scapă mie ceva? Azimour mi-a luat locul? 

— Nuuu. 

— Are un elicopter, o dubiţă cu antenă prin satelit şi o echipă 
de cinci inşi care se îndreaptă spre un răhăţel de oraş din Ohio, 
pentru că un fermier a fost ucis astă-noapte. 

— Ai uitat partea cu FBl-ul. 

El se holbă la ea. 

— Şi... 

— Şi, dacă este implicat FBl-ul, mă interesează cine este acest 
fermier. Şi cine l-a omorât. 

— Ei, poate că tu ar trebui să fii editorul coordonator. 

— Poate... 


O oră şi jumătate mai târziu, Azimour se învârtea în cerc 
deasupra scenei crimei, cercetând-o prin binoclu. Jachetele 
albastre ale FBl-ului erau peste tot. Un grup era răspândit într-un 
pâlc de copaci, iar elicopterul se roti deasupra lor. 

— Aşteaptă un minut! zise ea şi reglă binoclul. Dumnezeu să 
ne aibă în pază, acela e William Hardistan. Ce caută el aici? 

— M-ai încuiat, zise cameramanul, filmând încă. Cine e William 
Hardington? 

— El conduce FBl-ul. Dar ce zici de celălalt tip care stă cu 
spatele la cameră? N-am reuşit să-l văd înainte să se întoarcă. 


260 


— Nu ştiu. Dar va fi pe casetă. 

— lisuse, uită-te împrejur, Teddy. Trebuie să fie vreo treizeci- 
patruzeci de agenţi care cercetează câmpul. 

Teddy roti camera şi apoi o întoarse spre casă. 

— Se pare că cineva a încercat să parcheze un tractor în 
spatele casei aceleia, zise el. 

— Du-ne acolo, îi ordonă ea pilotului. 


La şapte şi cincizeci Eddie Maxwell ridică receptorul telefonului 
roşu de pe birou. 

— Da, zise el. 

— Sunt Valerie. Striga pentru a acoperi zgomotul făcut de 
elicea elicopterului şi de vânt. Ingheţăm aici, sus. 

— Ce păcat. Ar fi bine să fie ceva tare, Azimour, altfel vei plăti 
costul călătoriei din următorul tău salariu. 

In elicopter, ea se holba la un cadru fix de pe caseta filmată 
de Teddy cu douăzeci de minute în urmă. 

— Eddie, avem o casă de fermă solitară, la trei-patru kilometri 
de cea mai apropiată clădire. Avem un tractor înfipt în zidul din 
spate al casei. Avem un fermier de douăzeci şi patru de ani, 
numit Anderson, care a fost împuşcat de două ori, o dată în cap, 
o dată în tors. Avem un laborator FBI de teren aici şi o mulţime 
de agenţi târându-se peste tot. 

— Nu sunt înspăimântat. 

— Devine mai interesant. Ghici cine a apărut la micul dejun? 

— Efrem Ţambalagiul, junior. 

— William Hardistan. 

Deodată, Maxwell deveni interesat. 

— Hardistan e acolo? 

— Asta nu este totul. Ghici cine e cu el? 

— Pentru Dumnezeu... 

— Martin Vail. 

— Avocatul? 

— Câţi Martin Vail cunoşti? 

Mintea lui Maxwell începu să lucreze în mare viteză. 

— A apărut concurenţa? 

— Nu, dar este doar o problemă de timp. Tocmai am vorbit cu 
dubiţa cu satelit. Vor fi aici în zece minute. Ne vom aranja pentru 
o transmisie în direct. Putem folosi caseta filmată aici, sus, cu 
vocea mea, după ce mă prezint. 


261 


— Trebuie să ajungi la Hardistan. 

— Suntem încă în aer, Eddie. 

— li ai pe Hardistan şi pe Vail pe casetă? 

— Bineînţeles. 

— Bine, de îndată ce poţi duce caseta la dubiţă, sună-mă. O 
voi alerta pe Julie Lane, ea editează ştirile în dimineaţa aceasta. 
Crezi că-l poţi prinde pe Hardistan să-ţi dea un interviu? 

— ÎI ştii pe Hardistan, nu vorbeşte niciodată cu nimeni. Şi el e 
o adevărată meliţă, în comparaţie cu Vail. 

— Bine, rezumă-te la trei minute, cu un comentariu dur la 
sfârşit. 

— Aşa vom face. Se uită în jos la câmpul din spatele casei lui 
Anderson. Ceva important s-a întâmplat acolo astă-noapte, 
Eddie. 

— Un lucru al dracului de bun. Acum află ce a fost. 

Inchise telefonul. 

x 

— Grozav, se plânse Vail, în timp ce tropăiau pe zăpadă, 
înapoi spre casă. Sunt în slujba asta de mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore, singurul nostru martor o încasează şi suntem gata 
să ne vedem feţele prezente pe toate posturile internaţionale de 
televiziune. 

— Bine ai venit în lumea reală, Martin, zise Hardistan. 
Obişnuieşte-te cu asta. De acum încolo, ea te va vâna peste tot. 

Intrară în casă, îşi luară câte o ceaşcă cu cafea şi-şi frecară 
mâinile îngheţate deasupra şemineului în care şuiera focul. Vail 
tăcu câteva minute, privind fix limbile flăcărilor. 

— lţi spun eu ce-o să facem, zise el, în final. O să plecăm la 
Fort Wayne. Billy şi cu mine avem o întâlnire cu un judecător 
federal în mai puţin de patru ore. Sam, Ben şi Dermott vor veni 
cu noi, asta ne scoate pe toţi de aici. Floyd, aş vrea să discuţi 
puţin cu Azimour, spune-i că noi eram în drum spre Chicago, iar 
Hardistan s-a oprit în drum spre o altă întâlnire, pentru a vedea 
despre ce e vorba. Eu colaborez cu el într-o altă chestiune, care 
nu are nici o legătură cu asta. 

— O chestiune fără legătură? Pun pariu că înghite asta, zise 
Flaherty şi râse. 

— Floyd nu ştie despre ce e vorba. Ştii de ce mă aflu eu aici, 
Floyd? 

— Nu încă. 


262 


— Bun, s-o lăsăm aşa o vreme. În felul acesta, el va spune 
adevărul. 

— Dacă devine insistentă, spune-i că investigația este secretă 
şi va afla despre ce este vorba când vor afla şi ceilalţi, zise 
Hardistan. 

— Asta o va face să sară până pe Jupiter, zise Flaherty. 

— Dă-o dracului, zise Vail. 

— Te are pe casetă, Marty. Dacă nu primeşte puţină 
satisfacţie, va specula în legătură cu ce facem aici. 

— O va face, oricum. 

— Nu şi dacă îi arunci o bucăţică de zahăr. 

— Unde naiba vrei să ajungi? 

— Lasă-l pe Floyd să-i acorde un minut în direct. El poate 
corobora ce ştie deja şi apoi să ascundă cercetările. Ea transmite 
prima ştire - ar trebui, a ajuns prima aici - şi poate o face să te 
lase în pace. 

— Dar Billy? 

— Nu cred, zise McCurdy. Va trebui să-i oferim mai mult ca să- 
| scoată pe Billy din poveste. 

— Cum ar fi? răbufni Hardistan. 

— Păi are deja o imagine a tractorului înfipt în zid, zise 
Flaherty. Lăsaţi-o să filmeze în interior. Filmează prin fereastra 
bucătăriei şi obţine un prim-plan al locului crimei. Explicaţi-i că a 
fost împuşcat în timp ce se afla pe tractor. 

— Ar merita să încercăm, zise McCurdy. 

— Când ai început să îndulceşti relaţiile cu presa? îi zise Vail 
lui Flaherty. 

— Ea este Doamna Balaur, Marty. De ce s-o enervezi atât de 
curând în acest joc? Ai mai gonit-o o dată. Dă-i ceva să rumege. 

— Bine, hai să facem aşa, zise Hardistan. Dacă vrea să joace 
tare, spune-i că eu personal o s-o scot din circuitul presei. Nu va 
mai obţine niciodată nici un cuvânt de la Birou sau un interviu, 
sau o conferinţă de presă. Le va vedea pe CBC. 

McCurdy ridică o sprânceană. 

— In aşa de multe cuvinte? zise el. 

— In chiar aşa de multe cuvinte. 


263 


20 


AMOC părăsi pista şi se ridică la nouă mii de metri înainte să-şi 
schimbe direcţia spre nord-vest. Vail stătea tăcut în colţul 
salonului, pregătindu-se mental pentru o întâlnire cu judecătorul 
districtual din Lincoln, Nebraska. 

Va căuta să obţină un Titlu Trei, o aprobare federală pentru 
ascultarea telefoanelor Sanctuarului, a telefoanelor celulare, a 
modemurilor şi faxurilor, precum şi mandate de percheziţie şi 
confiscare la cartierul general al Sanctuarului, de verificare a 
conturilor bancare şi a dosarelor financiare. Pentru a obţine 
aceste aprobări, va trebui s-o convingă că Sanctuarul este 
implicat în activităţi criminale. 

Mai era preocupat şi de ceea ce era cunoscut drept reguli de 
angajare în luptă, în eventualitatea că va exista rezistenţa 
armată din partea lui Engstrom şi a trupelor sale. Vail era hotărât 
să prevină o confruntare violentă între Guvern şi Sanctuar. 
Regulile de angajare în luptă erau, în general, stabilite când 
exista posibilitatea unui conflict armat şi aveau menirea de a 
asigura reguli de bază pentru o asemenea confruntare. Erau 
desemnate pentru a limita folosirea forţei mortale de către 
forţele guvernamentale şi pentru a-i face pe agenţi conştienţi de 
potenţialul de violenţă. Regulile erau, de obicei, trasate de către 
comandant, deşi, în acest caz, Vail era sigur că Hardistan va fi 
răspunzător de stabilirea lor. 

Vail era şi mai îngrijorat după citirea regulilor stabilite în 
timpul conflictului cu Randy Weaver la Ruby Ridge, Idaho, care 
stipulau că „orice adult cu o armă observat în vecinătatea 
cabanei lui Weaver sau în zona de tragere poate să fie subiect al 
forţei mortale”. 

Aceste reguli vor fi apoi distribuite personalului FBI, şefilor 
federali şi agenţilor ATF. Vail era foarte interesat de o clauză care 
îi sfătuia pe agenţi că „forţa mortală poate fi şi va fi folosită dacă 
împuşcătura nu pune în pericol viaţa copiilor”. Băiatul de 
cincisprezece ani al lui Weaver, Samuel, care cântărea numai 
treizeci de kilograme, fusese unul dintre primii care muriseră la 
Ruby Ridge. Nu numai că fusese împuşcat în spate, dar braţul îi 
fusese, pur şi simplu, smuls de gloanţe. Cu toate că existau 


264 


variante diferite despre ce se întâmplase de fapt în noaptea 
aceea, Vail era foarte mişcat de acest raport, ca şi de faptul că 
soţia lui Weaver fusese şi ea împuşcată în timp ce-şi ţinea 
bebeluşul în braţe. Această îngrijorare mai era amplificată şi de 
moartea a şaptezeci şi doi de copii la Waco, câteva luni mai 
târziu, în timpul procesului lui Weaver. 

Vail era hotărât să evite o confruntare violentă cu trupele lui 
Engstrom dacă putea obţine aprobările din Titlul Trei. Intrebarea 
era „cum?”. 


În centrul de comunicaţii fără ferestre, Meyer stătea lângă 
Jimmy Hines, privindu-l pe vrăjitorul electronicii scanând reţeaua 
Departamentului de Justiţie. La stânga lui, un magnetofon 
înregistra încet. Degetele iuți ale lui Hines alergau pe claviatura 
computerului principal, în timp ce pe monitorul altui computer 
apăru o imagine luată din elicopter a Fortului Yahweh. 

— Acesta este Fortul Yahweh, postul de comandă al armatei 
generalului, zise Hines. Agenţii federali fac câte două-trei zboruri 
pe zi să vadă dacă se întâmplă ceva ieşit din comun pe acolo. 
Putem vedea locul şi cu o scanare din satelit. 

— Se numeşte Yahweh? zise Meyer. Aceasta este o 
tetragramă. 

— O tetra-ce? 

— Tetragramă. In textul original al versiunii ebraice a 
Vechiului Testament, literele YHWH sunt folosite în locul 
cuvintelor Dumnezeu sau Domnul, pentru că Dumnezeu nu s-a 
identificat niciodată pe Sine cu cuvântul Dumnezeu. Este din 
Exod: Şi Moise a zis lui Dumnezeu: „lată, când mă voi duce la fiii 
lui Israel şi le voi spune lor: Dumnezeul părinților voştri m-a 
trimis la voi şi ei mă vor întreba: Care este Numele Lui? Ce le voi 
spune lor? 

Și Dumnezeu a zis lui Moise: EU SUNT CEL CE SUNT. Sia 
adăugat: „Vei spune fiilor lui Israel: CEL CE ESTE m-a trimis la 
voi.” Astfel s-a ajuns în tradiţia evreiască să se folosească 
tetragrama YHWH. Creştinii au denaturat-o în Yahweh, ca s-o 
poată pronunţa. 

— Deci Fortul Yahweh înseamnă, de fapt, Fortul Dumnezeu? 

— Cred că poţi să spui asta, răspunse Meyer. Mai poate fi 
tradus şi „Voi deveni oricine voi vrea” sau „Voi fi ceea ce voi fi”. 

Hines se aplecă în faţă şi-l ascultă atent pe Meyer care explica 


265 


de unde venea cuvântul Yahweh. 

— Chiar că cunoşti Biblia, zise el. 

— Păi, în primii cincisprezece ani ai vieţii mele tot ce am citit 
au fost Vechiul Testament şi Cabala. 

— Trebuie să fi fost tare greu. 

— Nu până când i-am descoperit pe Fitzgerald şi Dickens şi mi- 
am dat seama ce pierdusem, zise el, zâmbind. 

Hines începu să râdă. 

— Eu îmi amintesc cât mă supăram şi plângeam, fiindcă 
trebuia să-i citesc pe Dickens şi Fitzgerald. 

Meyer ridică din umeri. 

— Ştii cum se spune. Ceea ce pentru un om înseamnă mumă 
pentru altul înseamnă ciumă. 

— Şi asta e tot din Biblie? 

— După câte îmi amintesc, nu. 

— Agenţii l-au verificat pe Abe Nebunul destul de regulat, zise 
Hines. M-am gândit să pun ultima lui predică pentru şefi când voi 
termina de copiat caseta. 

— Abe Nebunul? 

— Se autointitulează Abraham. Are o emisiune radio, „Mânia 
lui Abraham”. Puiul ăsta de căţea îşi vede de-ale lui. Treizeci de 
minute în fiecare seară. 

— Despre ce propovăduieşte? 

— Despre tot, de la controlul armelor la Fisc şi revoluţie. Un 
material destul de primejdios. 

— Sunt sigur că Marty ar vrea să audă o mostră, zise Meyer. 

— Este aproape pe sfârşite, zise Hines, ţinând un difuzor al 
unei perechi de căşti la ureche şi verificând înregistrarea. O să-l 
pun la difuzor, pe circuitul închis. 

— Bun, mă duc să le spun. Oricum, vreau să beau o cafea. Tu? 

— Mulţumesc, oricum. Incă o ceaşcă şi o să încep să vorbesc 
ca un licitator de tutun. 


— Aceasta a fost înregistrată în seara trecută, la ora şapte, 
zise Hines, în timp ce Vail, Hardistan şi Firestone, Flaherty şi 
Meyer se aşezau la cafea în confortabilul salon. Voi sări peste 
introducere. De obicei, îl prezintă câte un predicator local, apoi 
este Corul Ceresc şi o mulţime de intervenţii ale publicului. 

— Unde predică Abraham? întrebă Vail. 

— Nu predică, zise Hardistan. Işi înregistrează mesajul, iar cel 


266 


de la radio mixează clopotele şi fluierăturile mai târziu. 

Vocea încărcată de emoție era gravă şi uscată, aproape un 
mârâit, cu excepţia cuvintelor cărora voia să le dea importanţă şi 
atunci striga, cu vocea tremurându-i, ca şi cum ar fi stat afară, în 
frig. Era întrerupt din când în când de voci din mulţime - voci 
care erau mixate peste înregistrare. Prezentarea era foarte 
profesională. 

„Binecuvântat fie lisus!” 

„Amin!” 

„BINECUVANTAT fie Dumnezeu!” 

„Amin!” A 

„Binecuvântat fie YAHWEH şi INGERII LUI şi COPIII lui!” 

„AMIN.” 

„Amin... a-MN, bunule lisus, AMIN... El este aici, cu noi în 


seara aceasta, copii... Îi simt prezenţa.” 
„DA!” 
„Mielul lui Dumnezeu este aici...” 
„DA...” 
„... în inimile şi în sufletele noastre”. 
„DA!” 


„In seara aceasta îmi voi lua cuvintele din Daniel, Capitolul 
doi: Voi mi-ați încălcat legile şi mi-aţi trădat dragostea, a zis 
Domnul şi răzbunarea VA FI A MEA. 

„Amin!” 

„In câteva săptămâni va veni asupra noastră ziua de 
nouăsprezece aprilie. O sfântă zi, copii, pentru că în acea zi, în 
1776, strămoşii noştri au luptat pentru independenţa noastră la 
Lexington. Este ziua în care în 1992, HOARDELE DEMONICE din 
Washington au năvălit la Waco, Texas, au trimis în flăcările morţii 
şaptezeci şi doi de copii fără păcat şi l-au omorât pe Sfântul 
David Koresh şi pe discipolii lui şi ştiţi DE CE?” 

„Spune-ne, frate!” 

„Pentru că /or le e teamă de ORICE om care are un legământ 
cu iubitul nostru salvator, lisus Hristos.” 

„Amin!” 

„Asta ne aminteşte de ziua în care asasinii guvernului au ucis- 
o pe soţia lui Randy Weaver cu un bebeluş în braţe... i-au 
împuşcat mortal fiul adolescent... i-au ucis chiar şi câinele 
neajutorat. 5 N 

Yahweh, în furia sa, a cerut RAZBUNARE... el a DOBORAT 


267 


Templul păgân din Oklahoma City... el i-a DISTRUS pe aceia care 
i-au întors spatele lui Hristos şi care mărşăluiau cu Diavolul.” 

— Daţi-l naibii! strigă Hardistan. Il ascultați pe bastardul ăsta 
cum vorbeşte despre Oklahoma City. Rahatul ăsta... 

— Primul Amendament, Billy, zise Vail, uitându-se fix la 
difuzor, în timp ce Abraham urla mai departe. 

— „O armată a fost ridicată...” 

— „Da, Doamne...” 

— „O armată sfântă... pregătită să-i ajute pe copiii lui 
Dumnezeu la Apocalipsă, când DUMNEZEU în gloria lui va 
DESCHIDE porţile Raiului pentru toţi cei ce cred în duhul Lui sfânt 
şi sunt gata să pornească războiul şi să purifice pământul de 
locuitorii ladului. Acea zi este asupra noastră şi eu zic AMIN”. 

„Amin pentru asta, frate!” 

„Se prezice în Apocalipsa zece: Şi am văzut un înger puternic 
coborându-se din Ceruri, înveşmântat într-un nor: Şi un curcubeu 
avea deasupra capului şi fața Lui strălucea ca soarele şi 
picioarele Lui erau ca nişte stâlpi de foc: Şi El avea în mână o 
carte mică, deschisă: Şi El Şi-a pus piciorul drept pe mare şi 
piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu o voce mare, ca răgetul 
unui leu: şi când a strigat, şapte tunete şi-au făcut auzite vocile. 

Dumnezeu ÎNSUŞI ne-a antrenat ca să fim o armată CREŞTINĂ, 
gata să lupte împreună cu Mântuitorul nostru. Ca adevăraţi 
creştini noi nu mai avem de ales, ci datorăm doar SUPUNERE 
Mielului lui Dumnezeu, care a murit pentru păcatele noastre. 
Când se va întoarce, el va veni sub chipul de Leu al Tribului lui 
luda şi armatele cerului vor mărşălui în spatele lui şi vor face 
război în numele dreptăţii şi porţile ladului vor cădea în faţa 
armatei sale sfinte şi nici un duşman sau VREUN regat nu va 
rezista puterii sale şi noi VOM CONDUCE ACEASTA NAȚIUNE cu o 
cruce de FIER.” 

„Da... amin... amin...” 

„Ce-a făcut guvernul sionist din Washington pentru noi? Ce-a 
făcut guvernul evreiesc din Sodoma pentru copiii lui Dumnezeu? 
NIMIC! Ne iau armele ca să rămânem fără apărare în faţa lor. Ne- 
am dat ţara jidanilor. E-V-R-E-I-L-O-R care controlează fiecare 
dolar ce iese de sub tipar. Amintiţi-vă ce a spus Daniel: /ată, îi voi 
trece în sinagoga lui Satan pe cei care spun că sunt evrei. Şi 
blestemaţilor de la FISC, care vă confiscă mereu căminele, 
maşinile, conturile, umilindu-vă şi înjosindu-vă, o mână de 


268 


psihopaţi în costume, operând în afara Constituţiei, ca să le 
rămână şi lor ceva. CINCI MILIOANE de confiscări ilegale într-un 
singur an. Dar dacă vom mărşălui spre Washington un milion 
dintre noi, cei puternici, ne va auzi cineva?” 

„NU” 

„Aşa este, copii... pentru că Diavolul guvernează ladul profan 
de pe Potomac. Politicienii noştri sunt nişte târfe care fură, 
înșeală şi se îmbuibă cu băuturi”. 

„AMIN!” 

„In seara aceasta, voi mai vorbi şi despre trădare. Despre 
trădătorii din mijlocul nostru. Când vom mărşălui cu lisus 
HRISTOS şi vom ajunge cel mai aproape de tărâmul SFANT, ştim 
că mulţi îşi vor PIERDE credinţa, se vor ÎNTOARCE la păcat, vor 
CADEA în descurajare şi teamă, îşi vor pierde VIZIUNEA. Unii și- 
au pierdut credinţa şi mărşăluiesc acum cu hoardele păgâne. Şi- 
au întors spatele misiunii noastre Sfinte, aşa cum Petru l-a negat 
pe Hristos în ultimul lui ceas. 

In jurnalul lui Turner cei care adesea strigau «Nu îmi vei lua 
arma până când nu îmi vei desface degetele reci, moarte, de pe 
ea», au fost primii care şi-au depus armele la control. Ei erau 
victime ale FRICII RECI, ca şi copiii lui Israel, care strigau în 
pustiu «De ce ne-ai adus aici să murim ?». 

Trădătorii noştri ne-au abandonat şi au fugit în braţele 
duşmanilor noştri, guvernul sionist din Washington. Ei trebuie să 
moară, trebuie duşi la tăiere, trebuie DISTRUŞI, aşa cum locuitorii 
ladului vor fi distruşi la Parousia. SANGELE lor va curge împreună 
cu sângele tuturor celor care-l neagă pe Hristos. 

Noi, cei din Sanctuarul Domnului şi Mânia lui Dumnezeu, ne 
declarăm o Națiune în Națiune a căror cetăţenie este cea a 
Regatului lui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru lisus Hristos şi 
nu cea a acestui guvern PERVERS şi CORUPT. Aşa cum s-a 
profeţit în Evrei 12 şi 13, vom sta o vreme aici în credinţa 
noastră către un pământ al făgăduinţei, o ţară nouă. Am găsit 
acel loc şi el îşi are temelia în Dumnezeu. Ne dorim o ţară mai 
bună, un loc ceresc unde lui Dumnezeu nu îi este ruşine să fie 
numit Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat această cetate şi ea este 
numită Yahweh şi Yahweh va îndeplini răzbunarea Domnului 
asupra acestui pământ murdar şi noi ne vom ridica de pe marele 
munte Horeb... În ziua Armaghedonului... pe câmpia Parousiei... 
aşa cum El ne spune prin cuvintele lui Daniel... «Vom aduce 


269 


potopul peste întregul pământ şi Dumnezeul nostru din Ceruri va 
ridica o Impărăţie care nu va fi distrusă niciodată, ci va dăinui 
veşnic». 

Vă chem să vă ridicaţi alături de noi împotriva guvernului 
păgân. Să vărsăm sângele tiranilor. Să-i omorâm pe trădători. Să 
creăm un haos în casele de granit ale sataniştilor. Să-i 
înjunghiem pe cei ce ne ameninţă. Să le distrugem templele, să 
le doborâm conducătorii şi discipolii. Să ne pregătim pentru 
Apocalipsă. Ora mântuirii şi a eliberării este aproape. Trimiteţi 
mesajul că cei care lovesc împotriva lui Dumnezeu vor PIERI şi 
vor fi condamnaţi la ÎNTUNERIC şi NEFERICIRE veşnică în cuptorul 
ladului. 

Ne rugăm pentru aceasta în numele Domnului, în numele lui 
YAHWEH şi al lui lisus Hristos, amin. Amin, a-MIN! lubite lisus.” 

„AMIN!” 


— Închide odată porcăria aia! zise Hardistan cu dezgust. 

— Puțin cam radical, nu credeţi? zise Flaherty. 

— Putin, pe dracu’. Fitilul lui este aprins, zise Meyer. 

— Credeţi că oamenii sănătoşi îl ascultă pe nebunul ăsta? 
întrebă Flaherty. 

— Cei care o fac, o fac, zise Hardistan. Face spume la gură în 
felul ăsta de câteva luni. Cred că şi oamenii raţionali îl vor crede, 
în cele din urmă. 

— Oamenii decenţi din Montana, care sunt în majoritate pe 
acolo, sunt speriaţi de moarte din cauza lui Engstrom, zise Sam 
Firestone. Şase mii de nebuni înseamnă o mulţime de nebuni. 

— El predică incitare şi anarhie, zise Hardistan. 

— Se numeşte libertatea cuvântului, domnule Hardistan, zise 
Meyer. Dacă nu putem dovedi că este responsabil de vreun 
anume act de violenţă, poate spune orice doreşte. 

— El este purtătorul de cuvânt al mişcării, zise Vail. La ce oră 
vorbea la radio? 

— La şapte, timp de o jumătate de oră, zise Hines. 

— Intreaga diatribă despre trădători se referea la George 
Waller, zise Hardistan supărat. Abraham era la radio predicând 
despre uciderea lui Waller la treizeci de minute după ce s-a 
întâmplat, înainte ca altcineva în afară de nevasta lui Waller şi 
asasin să ştie că era mort. 

— Nu, zise Meyer. Este diferenţă de o oră. 


270 


— Aşa este, zise Vail. El predica crima cu treizeci de minute 
înainte ca Waller să fie împuşcat. 

— Ştia că se va întâmpla, zise Hines. Această emisiune a fost 
înregistrată cu două sau trei zile înainte de crimă. 

— Cred că e timpul să-l aducem pe Abraham încoace pentru o 
mică discuţie, zise Vail. 

— Am tot încercat, zise Hardistan. Am încercat luni de zile să 
dăm de urma ticălosului. 

— Cum arată? întrebă Meyer. 

— Cine dracu' ştie? zise Firestone. Este cel mai bine păstrat 
secret de la bomba atomică încoace. 

— Tipul este în emisie cinci seri pe săptămână şi nimeni nu l-a 

văzut niciodată? 
___— N-am fost în stare să obţinem nici măcar o fotografie cu el. 
Işi trimite casetele la un post de radio de lângă Helena, deţinut 
de un afacerist pe nume Lewis Granger. Granger este 
intermediarul, însă pretinde că nu l-a întâlnit niciodată pe 
Abraham, doar vorbeşte ocazional cu el la telefon. Abraham îl 
sună. Uneori, casetele au ştampila poştei din St. Louis, alteori din 
Atlanta, din toată ţara. Am analizat originalele, pachetele în care 
au venit, le-am luat urma până la oficiile poştale de unde au fost 
expediate. Zero-zero. 

— Şi de ce e el aşa timid? întrebă Flaherty. 

— Poate că e căutat. Poate e un fugar. 

— Poate are o slujbă de acoperire. Comis-voiajor. 

— Poate, poate, poate. Hai să-l punem pe lista de priorităţi şi 
să-l punem şi pe... cum îl chema pe afacerist? 

— Lewis Granger. Locuieşte lângă Helena, pe malul lacului. 

— Ce lac? 

— Lacul Canyon Ferry. Este în munţii Black Belt. Are o avere 
de un milion de dolari răspândită acolo. 

— Are vreo legătură? întrebă Vail. 

— Cu Sanctuarul? Din câte am aflat noi, nu, răspunse 
Hardistan. A fost foarte cooperant. Ne-a lăsat să-i ascultăm 
convorbirile telefonice, înregistrările emisiunilor, contractele, tot 
ce am vrut. Zice că vorbeşte cu Engstrom ocazional despre 
sponsorizare, dar nu-l cunoaşte prea bine. Este proprietarul a 
nouă posturi de radio, majoritatea în mijlocul drumului. Unul 
dintre ele este total conservator. Il are pe Limbaugh, alte câteva 
talk-show-uri cu o agendă de dreapta, dar singurul program 


271 


radical este emisiunea lui Abraham. Oamenii noştri l-au 
intervievat pe Granger de mai multe ori, la postul său principal 
din Helena şi la casa de lângă lac. 

— Puneţi-l sub microscop, zise Vail. Şi iată noul vostru moto: 
Nu vă încredeţi în nimeni. 


272. 


21 


Abraham stătea în faţa televizorului cu volumul dat foarte 
tare. li auzea pe Mordie şi pe fete în bucătărie pregătindu-i micul 
dejun. Îşi împinse lentilele de contact, albe, sub pleoapele de jos 
şi privi intens. Era interesat de reportajul reţelei WWN despre o 
crimă din Ohio care atrăsese FBl-ul. Ştia că victima era George 
Waller. ÎI ştia pe ucigaş, dar nu-i ştia numele. Ceea ce nu ştia era 
de ce, pentru o clipă, o faţă din trecutul său apăruse pe ecran. 

Rivalul său, Martin Vail. 

Era sigur că era Vail, mai ales după ce văzuse fotografia lui 
prinsă pe peretele centrului de comunicaţii, împreună cu 
cuvintele „Il recunoaşte cineva pe acest om?” scrise sub ea. 
Abraham îl cunoştea prea bine, dar nu putea spune nimănui. 
Chiar şi Mordie credea că e orb. Acum apărea din nou Vail, la 
scena execuţiei lui Waller. 

Ce urmărea? De ce era interesat de Waller? Ce căuta alături 
de Hardistan? 

Pentru Abraham, urmărirea carierei lui Vail era o obsesie 
psihotică. În timpul procesului RICO din Grand County, stătea 
singur în faţa televizorului, le trimitea pe fete cu Mordie în oraş 
pentru vreo treabă, îşi dădea jos lentilele şi visa cu ochii deschişi. 

Câte feluri îşi putea imagina? Câte moduri erau de a-l ucide pe 
Vail şi de a-l face să sufere în acelaşi timp? Mânia lui se aduna şi 
apoi se elibera într-o foame sexuală devastatoare. Când Mordie 
se întorcea de la treabă, Abraham le lua pe cele trei fete tinere în 
camera sa şi petrecea ore în şir, pretându-se la cele mai 
perverse acte sexuale. Tinerele femei, toate până în 
cincisprezece ani, se găseau constant într-o „stare de graţie”, 
cum o numea el. 

Acum, Vail era din nou în Ohio. Prima dată putea fi o 
coincidenţă. A doua oară putea însemna un singur lucru. Vail era, 
fie consultant pentru FBI, fie ceva asemănător. Intrebarea era de 
ce? Şi ce urmărea? 

In timp ce o urmarea pe Valerie Azimour, ştiu cum să afle. 


La 11:05 A.M., Judy Shane, operatoare la centrala telefonică a 
WWN, răspunse la un apel. 


273 


— Reţeaua World Wide News, vă pot ajuta cu ceva? 

— Cu domnişoara Azimour, vă rog, ceru o voce aspră şi 
mormăită. 

— Imi pare râu, domnişoara Azimour nu este în oraş. Vă fac 
legătura cu editorul ei. 

— Vreau să vorbesc cu domnişoara Azimour, se răsti vocea. 
Ştiu că o puteţi contacta pe telefonul celular. 

— Cred că trebuie să vorbiţi cu editorul de serviciu. 

— Am zis că nu mă interesează nenorocitul ăla de editor. Dacă 
o interesează ce s-a întâmplat cu adevărat în cazul Ralph 
Anderson, acolo, în Ohio, găsiţi-o şi daţi-mi-o la telefon. Vă sun 
din nou peste trei minute. 

Legătura se întrerupse. 

Operatoarea formă numărul celularului lui Azimour. Aceasta 
răspunse imediat. 

— Domnişoară Azimour, sunt Judy, de la centrală. Tocmai aţi 
primit un apel. Ar putea fi un nebun, dar poate că nu. Vă pun 
înregistrarea. 

In dubiţa cu antena satelit, Azimour ascultă mesajul. 

— Probabil e o păcăleală, zise Azimour. Dar o să aştept câteva 
minute. Fă-mi legătura când sună. 

— Am înţeles. 

Azimour se lăsă pe spate în scaun, lângă Sid, omul de la sunet 
care conducea maşina şi îşi ţinea telefonul la ureche. 

— Tocmai m-a sunat un nebun. Pretinde că are informaţii 
despre crima Anderson. 

— Probabil Linia Fierbinte a Ghicitorilor, răspunse el. 

— Da, zise Teddy, cameramanul. Sau poate că Nostradamus s- 
a ridicat din mormânt să-ţi dea un fir. 

Incepură să râdă toţi. 


La periferia oraşului Missoula, Montana, Mordie şi Abraham, 
fost Fratele Transgresor, fost Aaron Stampler, stăteau în maşina 
bleumarin, Four Runner, a lui Abraham. Abraham purta o barbă 
întunecată, care îi înconjura maxilarul, ca barba unui bătrân 
mormon. Era îmbrăcat în negru, cu şapcă neagră tricotată şi o 
haină de piele de oaie. Mâinile îi erau înfundate în buzunare. 
Maşina era parcată lângă o cabină telefonică solitară lângă 
autostradă. 

Mordie îşi privi ceasul de la mână. 


274 


— Nu înţeleg, zise Mordie. De ce le dai un pont oamenilor 
ăstora? Shrack te-ar omori dacă ar şti. 

— Nu e treaba lui Shrack. Avocatul ăla, Vail, nu era la ferma lui 
Waller din întâmplare. 

— Şi ce? 

— Şi, Mordie, trebuie să trag concluzia că Vail era acolo ca să 
ne provoace necazuri tuturor. De ce să nu afle lumea? Orice 
carte ar avea în mânecă, va fi în avantajul nostru s-o dezvăluim. 

— Ce ai împotriva individului ăstuia, Vail? _ 

— Am avut o experienţă cu el odinioară. In viaţa mea 
anterioară. 

— Anterioară său secretă? glumi Mordie. 

— Oricare doreşti, răspunse Abraham. 

— Fără supărare, Frate, zise Mordie, stânjenit că l-ar fi ofensat 
pe predicator. 

— Tu nu mă poţi supăra, Mordie. Cât este ceasul? 

— Mai este un minut, răspunse Mordie şi adăugă: Oamenii 
ăştia mă fac nervos ca tot iadul, T. 

— Ai mai trăit vreodată aşa de bine? O casă frumoasă, 
televizor, o maşină nouă şi frumoasă, bani în buzunare. 

— Intotdeauna am avut bani în buzunare, T. 

— El mă ascultă, Mordie. Sunt profetul lui Engstrom. 

— Profetul ruinii, dacă mă întrebi pe mine. 

— Nimeni nu te-a întrebat, se răsti Abraham. 

— lartă-mă, iartă-mă! lisuse, vorbim şi noi. 

Abraham deschise portiera maşinii şi se strecură afară. Merse 
la cabina telefonică folosind bastonul, cu toate că vedea prin 
lentilele alburii. Formă numărul de la WWN. 

— World Wide News, cu ce vă pot ajuta? 

— Imi puteţi face legătura cu domnişoară Azimour? întrebă el. 

— Un moment, domnule. 

Auzi un clic când ea răspunse la apel şi apoi îi auzi răspunsul 
vioi. 

— Valerie Azimour. 

— Alo, domnişoara Azimour? 

— Cine este la telefon? 

— Ascultaţi-mă şi nu mă întrerupeţi. Motivul pentru care FBI-ul 
este atât de interesat de omul pe care ei îl numesc Ralph 
Anderson, care a fost executat astă-noapte în Ohio, este acela că 
numele lui adevărat este George Waller. Era în programul de 


275 


protecţie a martorilor. A fost executat pentru că a ciripit despre 
un jaf la o bancă din Denver acum câteva luni. Acesta este doar 
vârful aisbergului. Dacă eşti aşa de bună cum cred eu, vei afla 
întreaga poveste. 
— Cum adică executat? Putem să ne întâlnim? Trebuie să... 
Telefonul muri. 


— Interesant, zise Maxwell. Ai idee cine este informatorul? 

— Nu şi-a spus replica şi dus a fost. 

— Bine, o să-i sun pe cei de la Cercetări, să văd ce avem 
despre jafuri de bănci în Colorado în ultimele luni. 

— Ce vrei să fac? 

— Aşteaptă până îţi fac rost de amănunte. 

— Aţi încercat să aflaţi ceva de la Harry Simmons? 

— Art Ferris încearcă să obţină un comentariu chiar acum. 

— N-o să-i spună nimic. Are o bandă care repetă „Investigaţiile 
sunt în curs” iar şi iar. 

— Ei, asta o să mişte povestea cu un pas sau doi mai departe. 
Unde sunteţi acum? 

— Ne ducem la Lima, să vedem dacă putem afla ceva de la 
autopsie. 

— De ce nu mai stai puţin acolo? zise Maxwell. Dacă pontul 
ăsta este adevărat, poate îl mai strângi cu uşa pe tipul ăla de la 
FBI... 

— McCurdy. 

— Da. Poate-l mai scuturăm puţin. 

— N-o să mai spună nimic. 

— Nu, dar îi va spune lui Hardistan şi poate reuşeşti să storci 
ceva mai mult de la el. 

— N-apuc eu ziua aia, Eddie. 

— Hei, ai deja suficient cât să-i răsuceşti mâna la spate. Ce e 
cu Vail, chestia cu protecţia martorilor. Care era numele tipului? 

— George Waller. 

— Da. Vezi ce mai poţi afla, apoi lipeşte-te de ei, Val. Asta e 
specialitatea ta. 


276 


22 


Biroul judecătoarei Mcintyre era la etajul al doilea al clădirii 
federale. Spre deosebire de majoritatea birourilor, care erau reci 
şi formale, cu lambriuri întunecate, de lemn, biroul ei era 
zugrăvit în alb, cu ferestrele mărginite de draperii cu flori. Erau o 
mulţime de fotografii ale fiului ei şi ale familiei lui pe raftul de 
cărţi din spatele mesei de lucru. O vază cu flori era aşezată pe un 
colţ al mesei, iar scaunul ei capitonat era îmbrăcat cu o husă de 
tweed verde cu maro, în loc de piele de culoarea vinului. Un 
covor maro-deschis completa ambianța plăcută. 

Dar, îi avertizase Hardistan, decorul vesel putea fi înşelător. 

— Este o doamnă aspră, spuse el echipei în timp ce erau 
conduşi înăuntru de către o secretară. Are un simţ al umorului pe 
muchie şi conduce tribunalul cu o mână de oţel. Nu lăsaţi 
aparențele să vă înşele. 

— Ce încurajator, zise Vail. 

— Vorbeşte direct cu ea. Poate să descopere un truc şi în 
somn. 

— Destul de cinstit, răspunse Vail. 

Un moment mai târziu, judecătoarea intră în cameră, o femeie 
plăcută, dar cu o înfăţişare serioasă, cu părul castaniu-roşcat, de 
vreun metru şaizeci şi cinci şi cincizeci şi ceva de ani, îmbrăcată 
într-un costum din tweed, cu pantaloni. 

Vail ştia câte ceva despre viaţa ei, datorită lui Naomi, care-i 
făcuse rost de câteva articole despre ea. Se măritase când era în 
ultimul an la colegiu, absolvise prima din grupa ei la Drept şi 
devenise preşedinta a baroului din Carolina de Sud când avea 
doar treizeci şi ceva de ani. La patruzeci şi cinci era deja membră 
Curţii Supreme. Soţul ei îşi deschisese o mică firmă de 
contabilitate la câţiva ani după absolvire. Când avea patruzeci şi 
cinci de ani, firma lui devenise cea mai prestigioasă din 
Columbia. 

Murise din cauza unui grav atac de inimă, înainte de a 
patruzeci şi şasea aniversare, lăsând-o pe Lucy o văduvă 
îndurerată şi singuratică. 

Un an mai târziu, ea acceptase o numire ca judecător în al 
Optulea Circuit şi se mutase la Lincoln, unde servea cu distincţie 


277 


de opt ani. Se zvonea că era printre primii pe scurta listă a lui 
Pennington pentru numiri la Curtea Supremă a SUA, dacă 
judecătorul Lucas Frye nu supravieţuia unui recent accident 
vascular. 

Era un semn al independenţei ei radicale faptul că alesese să 
se mute într-un oraş pe care nu-l cunoştea, la o jumătate de ţară 
de fiul ei, biolog-cercetător la Centrul de Boli Infecţioase 
Transmisibile din Atlanta, de nora ei şi de cei doi nepoți, pentru a 
accepta postul judiciar în inima Americii şi a lua viaţa de la 
început. 

Vail se prezentă, apoi îi prezentă pe Hardistan, Firestone, 
Meyer şi Flaherty. 

— Billy este un chip din trecut, zise ea cordial. lar celebritatea 
dumitale te precede, domnule Vail. Am urmărit cazul RICO din 
Illinois, deşi nu atât de îndeaproape cum aş fi vrut. Au fost multe 
discuţii între avocaţi atunci, să ştii. Ai jucat câteva cărţi foarte 
interesante. 

Vail zâmbi. 

— Să iau asta drept compliment? zise el. 

— Imi place să-i urmăresc pe avocaţii buni în acţiune... Ai avut 
un spate foarte bun, asigurat de avocaţii aceia tineri ai dumitale. 
Cum li se spune? 

— Gaşca de Nebuni. Un ziarist a inventat numele acesta. 

— Foarte teatral, zise ea cu o umbră de zâmbet. Se uită la 
Flaherty şi Meyer şi-i întrebă: Dumneavoastră sunteţi doi membri 
ai Găştii de Nebuni? 

Amândoi încuviinţară din cap. 

Ea se întoarse spre Firestone. 

— Imi păreţi cunoscut, domnule Firestone. 

— Am adus un acuzat într-un proces prezidat de 
dumneavoastră odată, zise el. 

— Cine era? 

— Roger Buckhalter. 

— A, da. Acum îmi amintesc. Era un sălbatic, nu-i aşa? 

— O, i-am pus noi şaua bine. 

— A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut, Billy, îi 
zise ea lui Hardistan. 

— O mie nouă sute nouăzeci şi cinci, zise el. 

— Din câte îmi amintesc, atunci a trebuit să-l plesnesc de 
câteva ori peste mână pe procurorul tău. 


278 


— A învăţat ceva lecţii, dar a supravieţuit, zise Hardistan, 
zâmbind. 

— Sunt sigură. 

— Doamnă judecător, după cum ştiţi, suntem aici pentru a 
încerca să obţinem aprobări ale Titlului Trei, zise Vail. Am 
pregătit un scurt dosar pentru a ne motiva cererea. 

Vail şi Flaherty pregătiseră dosarul în avion cu ajutorul lui 
Hines, limitându-l la cinci pagini. Era un rezumat a ceea ce ştiau 
despre Sanctuar. Mai conţinea citate din cele spuse de Jordan, cu 
referire la lupta de gherilă şi apropiata revoluţie, dar nu se 
menţiona interviul înregistrat cu el. Erau şi două fotografii, o 
imagine din aer a Fortului Yahweh şi una a lui George Waller. Vail 
puse dosarul în faţa ei. 

— Vreţi să-l citesc acum? zise ea surprinsă. 

— Noi avem timp, dacă doriţi, doamnă judecător. 

— Sunteţi grăbiţi, ei? Se lăsă pe spătarul scaunului, se gândi 
un moment, apoi zise: Ei bine, cred că, dacă pentru voi e atât de 
important să zburaţi peste jumătate de ţară ca să mă vedeţi, 
măcar atât pot face şi eu. Deschise mapa şi citi materialul încet, 
notând uneori câte ceva pentru ea. Când termină, îl puse pe 
birou şi se uită la Vail. Altceva? 

El puse casetofonul micuţ pe birou şi apăsă pe butonul de 
pornire. Judecătorul ascultă în linişte interviul cu răposatul 
George Waller. Spre sfârşit, îşi aşeză coatele pe birou, îşi uni 
degetele într-un triunghi şi îşi lăsă bărbia pe vârfurile degetelor. 
Când caseta ajunse la sfârşit, Vail opri casetofonul. 

— Umbli după un caz RICO. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

— Într-adevăr. 

— Impotriva miliției. Oftă şi dădu din cap. Ce se întâmplă cu 
ţara noastră? 

— Actul RICO din 1962 prevede că activitate ilegală este orice 
act sau amenințare implicând crimă, răpire, joc de noroc ilegal, 
jaf, mită, şantaj sau comerţ cu narcotice, sau droguri ilegale. Mai 
defineşte activitate ilegală şi orice obstrucţionare a justiţiei, 
influențare a unui martor, a unei victime sau a unui informator, 
răzbunarea, spălarea de instrumente monetare, ucigaşi plătiţi şi 
transport de vehicule furate. 

— Ai uitat materialele obscene, zise judecătoarea, cu un 
zâmbet. 


279 


Vail zâmbi şi el. 

— Într-adevăr, doamnă judecătoare. Cunoaşteţi statutul RICO. 

— Continuă prezentarea, domnule avocat, mi-ai captat 
atenţia. 

— O întreprindere ilegală este definită ca orice individ, 
parteneriat, corporație, asociaţie sau altă entitate legală, sau 
orice uniune, sau grup de indivizi asociaţi în fapt, dar nu într-o 
identitate legală. 

— A-ha. 

— Acuzaţia guvernului va fi că Sanctuarul este o umbrelă 
pentru cele patru biserici şi că ele sunt implicate în activităţi 
ilegale care se regăsesc în mai multe din statutele din 1962. Va 
mai conţine şi faptul că uciderea lui George Waller a fost un caz 
de răzbunare, de influențare a unui martor, angajare de ucigaş şi 
obstrucţionare a justiţiei. 

— De fapt, unde vreţi să ajungeţi, domnule Vail? 

— Intenţionăm să legăm cele patru biserici de Sanctuar cu 
acuzaţii de crimă, răzbunare şi influențare a martorilor, transport 
interstatal de vehicule furate, crimă, jaf armat, furt al armelor şi 
munițiilor guvernului, angajare de ucigaşi, obstrucţionare a 
justiţiei şi spălare de bani. 

— Asta e o afirmaţie îndrăzneață. 

— Sunt destul de mulţi. 

— iți dai seama că bisericilor li se garantează anumite 
imunităţi, în special faţă de percheziţie şi confiscare. Şi, într-un 
anumit grad, în depoziţii. 

— Da, doamnă judecător. Doar dacă, bineînţeles, putem 
dovedi că sunt implicate în activităţi criminale. Atunci regulile se 
schimbă. 

— Da, într-adevăr. Şi intenţionaţi să dovediţi toate aceste 
afirmaţii. 

Vail încuviinţă din cap. 

— Am putea chiar să-l amestecăm şi pe clovnul acela de la 
radio, Abraham. 

— Incitarea este greu de dovedit. 

— Nu pentru incitare. El predică despre crimă şi revoluţie 
violentă aproape în fiecare seară. Putem încadra acest lucru ca 
ameninţare sub incidenţa secţiunii 1A. 

— Ai de-a face cu libertatea cuvântului aici. 

— Vom trasa această linie în nisip. 


280 


Ea începu să râdă şi clătină din cap. 

— Ei, voi spune doar atât, cu siguranţă, ţi-ai făcut bine temele. 

— Este o afacere serioasă, doamnă judecător. 

— Ai putea da de necazuri încercând să susţii acuzaţia că 
aceste biserici constituie o armată şi nu organizaţii religioase. 

Flaherty îşi drese vocea şi ridică o mână. 

— Da, domnule Flaherty? 

— Unghiul religios poate fi discutabil, zise el. 

Firestone, Vail, Hardistan şi Meyer îl priviră surprinşi pe 
tânărul avocat, întrebându-se unde voia să ajungă cu această 
remarcă. 

— Cum aşa? întrebă judecătoarea. 

— Doamnă judecător, putem susţine că ei sunt un grup unit şi 
asociat în fapt, aşa cum prevede în secţiunea 2C a legii din 1962. 
Problema identităţii legale sau a afilierii la biserică devine atunci 
lipsită de importanţă. 

Flaherty se uită la Vail, care se întoarse din nou spre judecător 
şi încuviinţă din cap. 

— Exact, spuse Vail. 

Ea îl privi un moment, apoi încuviinţă, dând din cap foarte 
uşor. 

— Interesant, zise ea. Deci, ocoliţi unghiul religios? 

— Nu neapărat, doamnă judecător, zise Meyer. 

— Vă gândiţi să începeţi aşa? 

— Articolul Unu din Drepturile Omului prevede că „Congresul 
nu va ratifica nici o lege cu privire la stabilirea unei religii şi nu 
interzice exercitarea liberă a acesteia”. Eu interpretez aceasta ca 
însemnând că organizaţiile religioase trebuie să fie tratate, fără 
excepţie, la fel. Nu trebuie să primească o consideraţie specială, 
nu sunt diferite de o afacere sau un individ. Din nefericire, există 
un mit peste hotare că aceasta este o naţiune creştină - cel 
puţin, creştinii o consideră aşa. Eu cred că America aparţine 
marilor lideri religioşi care vând creştinismul drept ulei de şarpe 
la televiziune sau îşi ascund agenda politică în spatele lui lisus 
Hristos, ca să poată înşela statul cu privire la impozite. 
Constituţia priveşte cu ofensă această noţiune. 

— Cred că veţi avea probleme încercând să convingeţi un juriu 
de chestiunea aceasta. 

— O voi folosi doar dacă va fi absolut necesar, zise Vail. V-o 
prezentăm dumneavoastră pentru a justifica cererea aprobărilor 


281 


din Titlul Trei. Citaţiile şi mandatele de care avem nevoie. 

— Argumentele dumneavoastră legale sunt foarte eficiente, 
domnule Vail, dar vă lipsesc dovezile fizice. 

— Dovada noastră fizică este moartă, doamnă judecător. Omul 
care vorbea pe casetă era în programul de protecţie a martorilor. 
A fost asasinat seara trecută. Sanctuarul a aranjat să fie omorât 
deoarece era atât informator, cât şi un potenţial martor. Au 
folosit un ucigaş profesionist pentru a rezolva problema. Aceasta 
este angajare de asasin. Nimeni altcineva nu avea motiv să 
comită această execuţie în afară de Sanctuar. Dacă le-a fost atât 
de teamă, încât să-l omoare, le-a fost teamă de ceea ce ştia. Le- 
a fost teamă de adevăr. 

— Îţi plăcea tânărul acesta? 

— Nu prea. 

— De ce? 

— Cred că era cu spatele la zid şi a ales cea mai bună soluţie, 
care era protecţia martorilor. 

— Nu eşti de acord cu acest concept? 

— Dimpotrivă, doamnă judecător. L-am folosit chiar eu. Nu 
spun că Waller nu trebuia să fie în program, doar că n-aveam 
încredere în motivele lui. 

Ea se gândi câteva momente, apoi se întoarse spre Hardistan. 

— N-ai avut prea multe de spus, Billy. 

— Mă aflu aici doar pentru susţinere morală, zise el şi zâmbi. 

Meyer interveni. 

— Mă scuzaţi, doamnă judecător, pot să precizez şi eu ceva? 

— Desigur. 

— A fost un fel de cod pe unul dintre vehicule în ambuscada 
din trecătoarea Lost Trail. Este o serie de numere: doi-trei- 
treisprezece. Aceleaşi numere apar şi aici. Intoarse punga de 
plastic ce conţinea fotografia lui Waller luată din avion. Dacă vă 
uitaţi pe spatele acestei fotografii, au fost scrise aceleaşi 
numere. Această fotografie a fost, probabil, folosită de asasin 
pentru a identifica victima. Ea leagă cele două crime. 

Ea studie fotografia şi spatele ei şi o puse pe masă. 

— Aveţi idee ce înseamnă aceste cifre? 

Meyer clătină din cap. 

— Un fel de cod, zise Hardistan. Oamenii mei încearcă să-l 
descifreze. 

— Pare a fi o dată. Poate februarie, trei, 1913. 


282 


— Sau 1813 sau 1713. Nu s-a întâmplat nimic semnificativ în 
nici una din aceste date zise Hardistan. 

Ea se întoarse spre Vail. 

— Imi place un om care se apucă de treabă bine pregătit, 
domnule Vail, zise ea. Majoritatea vin cu acuzaţii vagi şi se 
bâlbâie în timpul întâlnirii, încercând să fie convingători. Contând 
pe noroc. E o plăcere să găsesc pe cineva care ştie despre ce 
vorbeşte. Pe ei îi reprezintă cineva acum? 

— Charlie Everhardt este avocatul lor, bănuim că se va ocupa 
de problema asta. 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

— O, Doamne, Charlie. Va obiecta pentru fiecare mandat, 
fiecare microfon, fiecare aprobare de acces... 

Vail încuviinţă din cap în timp ce ea enumera. 

— De aceea v-am vrut pe dumneavoastră, doamnă judecător. 

— Cum aşa? i 

— Se spune că sunteţi aspră, dar cinstită. Imi închipui că orice 
portiţă veţi deschide pentru noi, va ţine la Curte. 

— Cine ţi-a sugerat să vii la mine? 

El se gândi un moment şi zise: 

— Cineva pe care l-am întâlnit la Washington. 

Are clasă, gândi ea. A fost ori preşedintele, ori Marge 
Castaigne, iar el n-are de gând să joace cartea asta. 

— Am auzit că mănânci judecători la prânz. 

— Doar dacă sunt digerabili. 

Răspunsul ei veni după un hohot de râs. 

— lar în restul timpului doar îi înşeli, nu-i aşa? 

Hardistan îşi înăbuşi un hohot de râs. Meyer şi Flaherty 
priveau schimbul de replici fascinaţi. Vail se uită la ea cu un 
zâmbet enigmatic, dar nu-i răspunse. 

— Bine, zise ea, ce doreşti? 

— Ascultarea telefoanelor, acces la dosarele financiare, 
supravegherea zi şi noapte, inclusiv observare din satelit în 
interiorul caselor, acces la reţeaua lor de computere. 

— Este un pachet foarte mare. 

— Şi ei sunt o ameninţare foarte mare. 

Meyer stătea şi se holba la spatele fotografiei lui Waller. Apoi, 
brusc, zise: 

— Desigur. 

Toţi se uitară la el. Meyer explică grupului tetragrama 


283 


„Yahweh”. 

— Apare în Exod, Capitolul trei, versurile treisprezece şi 
paisprezece... doi-trei-treisprezece. Este un cod pentru cuvântul 
Yahweh, care este numele comunităţii lor şi, de asemenea, 
cuvântul pentru Dumnezeu. Cred că vor să spună că Dumnezeu 
a comis aceste acte. 

Toţi cei din cameră se aplecară peste masă şi priviră spatele 
fotografiei. 

— Frumoasă lovitură, Ben, zise Hardistan. 

— Sau poate că Engstrom se crede Dumnezeu, zise Vail. Cu 
siguranţă, are un complex mesianic. 

Judecătorul Mcintyre se ridică, merse la fereastră şi stătu un 
minut sau două cu o mână în şold, privind fix afară. 

— Eu am o adevărată obsesie în privinţa Constituţiei, zise ea. 
O consider cel mai important document scris vreodată şi cel mai 
fragil. Uşor de stricat, aproape imposibil de reparat. Sunt 
îngrijorată, în special, când libertăţile individuale sunt puse în 
pericol... cuvântul, religia, dreptul la intimitate, apărarea de 
intruziuni. 

— La fel sunt şi eu, doamnă judecător. Amintiţi-vă, am fost 
avocat al apărării timp de zece ani. 

— De data aceasta, eşti pe muchie. 

— Este singurul mod de a câştiga. Este jocul lor, noi doar 
încercăm să stabilim regulile. 

Judecătorul se întoarse pe scaun şi se uită deliberat la Vail un 
minut sau două. În cele din urmă, se aplecă şi ridică receptorul. 

— Mary? Vino până aici, te rog şi adu-ţi agenda. Inchise. lţi voi 
da Titlul Trei, cu anumite rezerve. Poţi să pui aparate de 
ascultare la sediul lui Engstrom şi al liderilor lui. Poţi avea acces 
la dosarele bancare ale Sanctuarului şi ale bisericilor şi îţi voi da 
mandate de percheziţie pentru fort şi clădirile înconjurătoare, dar 
nu pentru locuinţe private. Nu îţi voi acorda Titlul Trei pentru 
computere. Cu alte cuvinte, fără să vă băgaţi nasul în reţeaua 
lor, domnule Vail, înţeles? 

— Da. 

— De asemenea, nu voi fi de acord să puneţi microfoane în 
case particulare. Consider acest lucru o invadare a intimităţii. 
Dar voi privi cu mintea deschisă aceste restricţii. Dacă veţi 
dovedi că sunt justificate mai târziu, poate îmi voi revizui 
judecata. 


284 


— Vă mulţumesc, doamnă judecător. 

— Să nu treci peste linia aceasta. 

— Am înţeles. 

— Apropo, te felicit pentru alegerea asociaţilor dumitale, zise 
ea, arătând din cap spre Meyer şi Flaherty, care încercau să pară 
indiferenți, dar erau evident flataţi de remarca ei. Mă mai 
îngrijorează ceva. 

— Ce anume? întrebă Vail. 

— Dacă Engstrom este atât de periculos precum spui - şi o să- 
mi rezerv timp de gândire pentru asta - s-ar putea să declanşaţi 
un adevărat război cu împuşcături, când vă veţi ridica împotriva 
lui. 

— Este o posibilitate. 

— Ce părere ai despre acest lucru, Billy? 

— Este riscul pe care ni-l asumăm când ne ducem cu citaţiile. 

— Nu mai vrem un alt Waco, doamnă judecător, zise Vail. Şi 
nu mai vrem nici o retragere mexicană. Vom avea grijă când 
vom defini regulile de angajare în lupta. Sau poate... 

Se opri. 

— Poate...? 

— Poate vom veni cu o strategie diferită, încheie Vail. 

— Asta ar fi interesant, zise ea. 

Mcintyre se întoarse spre secretara ei şi începu să-i dicteze 
termenii Titlului. 


285 


23 


Departamentul de ştiri al reţelei WWN era un simplu studio cu 
pereţi de sticlă. Camera de ştiri aglomerată, dominată de 
enorma hartă cu luminiţe care licăreau pe un întreg perete, se 
întindea în spatele biroului prezentatorului. Prezentatoarea de 
după-amiază era Sheila Boyle, o roşcată foarte experimentată, 
cu ochi ageri, implicată total în această afacere - care fusese cel 
mai bun corespondent la Washington al NBS când Maxwell o 
furase de acolo şi-i oferise postul de prezentatoare la ştirile de 
după-amiază, cel mai râvnit post al reţelei sale. 

Televizorul din camera de recreere a AMOC-ului era dat pe 
canalul WWN, dar fără volum, iar Vail şi echipa sa se aşezară 
confortabil pentru călătoria spre casă. Vail era epuizat, dar 
mintea încă îi era la întâlnirea cu judecătoarea Mcintyre. Se uita 
la imaginea fără glas a Sheilei Boyle, când ecranul se despărţi şi 
apăru o hartă a oraşului Lima, Ohio, la stânga prezentatoarei. 

— A-ha, zise el şi dădu volumul tare. 

Relatarea foarte serioasă a lui Boyle semnala necazuri. 

— Într-un mic oraş de fermieri, Wapakoneta, Ohio, o poveste 
misterioasă, explozivă, implică crimă, FBI, jaf asupra unei bănci 
şi posibile legături cu un grup paramilitar extremist de dreapta... 

— Drace! strigă Hardistan, îndreptându-se în scaun. 

— ... Valerie Azimour este la faţa locului. Valerie, ce mai este 
nou? g 

Azimour apăru pe ecran. În fundal, în spatele ei, la o mie de 
metri, se vedea casa lui Waller. In timp ce vorbea, pe ecran 
apăru un montaj de imagini de la locul crimei. 

— Sheila, moartea unui fermier din Wapakoneta, Ohio, seara 
trecută a luat o întorsătură uimitoare de la reportajul nostru 
exclusiv de azi-dimineaţă. Victima a fost iniţial identificată de 
către agenții FBI drept Ralph Anderson, care, după cum spun ei, 
a fost împuşcat în timp ce lucra în spatele casei în seara trecută, 
o crimă care are toate aparențele unei lovituri de profesionist şi 
este investigată de cel puţin treizeci de agenţi FBI aici, în această 
comunitate liniştită de fermieri. 

Acum, WWN a aflat că victima era un fost soldat, în vârstă de 
douăzeci şi cinci de ani, pe nume George Waller. Şi avem 


286 


informaţii că Waller s-ar fi aflat în programul pentru protecţia 
martorilor, deşi nu putem confirma această informaţie... 

— De la cine dracu’ a aflat toate astea? zise Hardistan. 

— Mai avem informaţii care îl leagă pe Waller de o încercare 
eşuată de jefuire a unei bănci din Denver în urmă cu cinci luni. 
Unul dintre spărgători, Samuel Stevenson, a fost ucis în timpul 
jafului, iar un al doilea bărbat, Luke Sundergard, execută o 
pedeapsă de douăzeci de ani într-o închisoare federală, după ce 
a pledat vinovat pentru spargere şi acuzaţii legate de acel 
incident. 

WWN a mai aflat că atât Sundergard, cât şi Stevenson aveau 
legături cu grupul extremist de dreapta din Montana, cunoscut 
drept „Sanctuarul”. Legăturile lui Waller cu Sanctuarul sunt 
neclare în acest moment, ca şi motivul pentru care se afla în 
programul de protecţie a martorilor. 

Floyd McCurdy, agentul însărcinat cu investigarea uciderii lui 
Waller a vorbit cu noi azi-dimineaţă, însă acum refuză orice alt 
comentariu asupra cazului. La Washington, directorul FBI, Harry 
Simmons a afirmat că este politica FBl-ului să nu facă declaraţii 
despre o anchetă în curs de desfăşurare. Directorul adjunct al 
FBl-ului, William  Hardistan, era la locul crimei astăzi de 
dimineaţă şi poate fi văzut pe această casetă video, însoţit de 
cunoscutul avocat Martin Vail, care se vede în partea stângă... 

Imaginea lui Hardistan şi a lui Vail îngheţă pe ecran preţ de 
câteva clipe. 

— ... McCurdy ne-a spus mai devreme că Hardistan şi Vail se 
opriseră în drum spre Chicago pentru o problemă fără legătură 
cu aceasta. Nici Hardistan, nici Vail nu au fost disponibili pentru 
comentarii... 

Camera mări faţa lui Vail. Se uita fix la aparat cu o expresie 
severă. 

— ... Vail, după cum, poate, vă amintiţi, a obţinut un succes 
răsunător într-un caz de crimă organizată în Illinois în toamna 
trecută, în care au fost implicate două dintre cele mai mari 
corporaţii din ţară. Preşedinţii celor două corporaţii, Tom Lacey, 
de la „Western Pulp and Paper” şi Harry Grossman, de la „Atlas 
Chemical Company”, au fost pedepsiţi cu închisoarea, deşi 
condamnările lor se află sub apel. 

Ecranul se despărţi din nou. Boyle se afla în stânga. 

— Valerie, în momentul acesta, FBl-ul are vreun suspect în 


287 


aceasta crimă? 

— Nu ştim. Nu vor să spună nimic, Sheila. Cu excepţia 
scurtului interviu pe care l-am obţinut azi-dimineaţă, la locul 
crimei, refuză orice comentariu. 

— Mulţumesc. A fost Valerie Azimour, în direct din inima 
Americii. Astăzi, în Phoenix, Arizona... 

Hardistan apucă telecomanda şi închise nervos televizorul. 

— Lua-o-ar naiba! răcni el. Nu-şi dă seama ce face? 

— Nu-i pasă, Billy, răspunse Firestone. Ea îşi face meseria. 

— Meserie, pe dracu'. De unde a obţinut informaţiile despre 
Waller? 

— Cine ştie? Vreo scurgere pe undeva, cu siguranţă. 

— Poate că nu, zise Flaherty. 

— Ce vrei să spui? întrebă Hardistan. 

— Poate a fost un pont, zise Flaherty. 

— De la cine? Cine dracu' i-ar da ei un pont? 

— Unul dintre ei, se aventură Flaherty. 

— De ce? 

— Să ne facă pe noi să spunem ce ştim. Cu cât află ea mai 
mult, cu atât află şi ei. 

— Trimit o echipă să afle de unde naiba a primit informaţia, 
zise Hardistan. 

Vail tăcuse tot timpul discuţiei, dar acum interveni. 

— Să nu faci asta, Billy. Nu-şi va dezvălui sursa. Şi dacă o 
interogaţi, abia va avea confirmarea a ceea ce a aflat deja. 

— Ai supărat-o destul de tare, nu-i aşa? 

— Aici nu e vorba despre mine. Este o profesionistă şi miroase 
o poveste fierbinte. 

— Deci o lăsăm să scape cu asta? 

— Puneţi-i bețe în roate. Toţi. Nu-i spuneţi nimic. Atunci, tot ce 
va avea va fi din afară. 

— Cu ce ne va ajuta asta? zise Firestone. 

Hardistan se gândi la ce spusese Vail şi, în final, dădu 
afirmativ din cap. 

— Ai dreptate. Vom şti ceea ce vor ei să ştim şi poate că le va 
scăpa ceva şi vor spune prea mult. 

— De ce să nu interceptăm centrala WWN? 

— Oricine ar fi, n-o să stea suficient pe linie, zise Hardistan. E 
o pierdere de vreme şi o aduce iar pe Azimour în circuit. Am 
încercat în Ohio şi ne-a dat în cap cu măiestrie. Martin are 


288 


dreptate. Stăm strâns uniţi şi nu spunem nimic. 


Mai târziu, Firestone trăgea un pui de somn, iar Meyer şi 
Flaherty erau în centrul de comunicaţii, vizionând teste 
comparative asupra băncilor şi jafurilor. 

— Cât timp îţi va lua să-ţi aduni oamenii şi să foloseşti 
mandatele, Billy? întrebă Vail. 

— Va trebui să ştim câte bănci sunt implicate. Până acum, 
mandatele specifică Fort Yahweh, cele patru biserici şi conturile 
personale ale lui Engstrom, Metzinger, Shrack, Bollinger, Karl 
Rentz şi James Rainey, plus un număr nespecificat de conturi 
bancare. 

— Alege un număr. Zece bănci. Cât timp îţi trebuie? 

— După cum merge, am de verificat localizările, de decis forţa 
de descindere în fiecare loc, de trimis agenţii necesari în zonă cu 
vehicule de ajutor şi arme potrivite, de scris regulile de angajare 
în luptă. Ştii că trebuie să fim pregătiţi pentru o rezistenţă 
serioasă, Martin. Regulile de angajare vor reflecta asta. 

Vail oftă şi încuviinţă din cap. 

— Cât timp vor lua toate astea? 

— Dându-ne peste cap... zece zile. 

— Ce-ai zice de o săptămână? 

— Vorbim despre o mulţime de oameni, materiale... 

— Cu cât aşteptam mai mult, cu atât vor avea mai mult timp 
să ascundă dosare, să scape de maşini, să ascundă armele. 

— O vei lăsa pe Azimour asta să ne forţeze mâna? 

— La dracu', Billy, ar putea începe să speculeze despre 
operaţiunea noastră în orice moment. A menţionat deja cazul 
RICO din Illinois. Imi voi pune echipa la o muncă de douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru, să vedem dacă putem 
termina cu băncile şi orice fel de legături vor putea găsi. 

Hardistan dădu din umeri. 

— Bine. O săptămână. 

— Mulţumesc. 

— Atunci ar fi mai bine să mă apuc de treabă. 

Hardistan se ridică şi se duse la biroul din partea din spate a 
avionului. Vail se întinse şi-l scutură pe Sam Firestone. Uriaşul 
deschise un ochi şi se holbă la el. 

— Sper că e important. Mă bucuram de cel mai bun somn pe 
care l-am avut de când te-am întâlnit. 


289 


— Poţi să-mi aranjezi o întrevedere cu Engstrom? 
— Pentru tine? 

Vail aprobă din cap. 

— li cunoşti oamenii, nu-i aşa? 

— Pe unii dintre ei. 

— Poţi să ajungi la el? 

— Pot să încerc. 

— Spune-i că îşi poate alege el locul. 

— Pot să-i spun de ce? 

— Nu. 

— Mie poţi să-mi spui de ce? 

— Mai târziu. 

— Câţi oameni vor fi la această întâlnire? 

— Spune-i că poate să-şi aducă tot personalul dacă doreşte. 
— Câţi oameni ai de gând să iei cu tine? 

— Unul. Pe tine. 

— Eşti nebun, Martin. 

— Aşa am auzit şi eu. 


290 


24 


La ora şase A.M., Henry Woo îşi parcă maşina în parcarea FBI- 
ului şi alergă prin ploaia măruntă spre intrarea laterala a clădirii 
Hoover. Fusese un week-end plăcut pentru Woo. Petrecuse două 
zile întregi cu soţia sa şi fiul lor de zece ani. Cu o zi în urmă, 
tânărul îl epuizase în timpul lungii plimbări prin Muzeul 
Smithsonian, urmată de cină şi un film. Era pentru prima dată 
când se bucurau de luxul unui week-end împreună, după multe 
săptămâni. 

Dar, în tot acest timp, provocările săptămânii următoare 
persistau în mintea sa. Fiind expertul în logistică al lui Hardistan, 
trebuise să repartizeze echipe de investigaţie între Ohio şi 
Montana, să coordoneze forţele de atac ale FBl-ului şi ATF-ului şi 
echipamentul pentru punerea în aplicare a mandatelor împotriva 
Sanctuarului şi să-şi mute oamenii şi echipamentul în zona 
Fortului Yahweh fără să atragă atenţia. Toate acestea şi să 
păstreze operaţionale toate celelalte cazuri în care era implicat 
Biroul. 

Chiar pe gustul lui Woo. Nu-i plăcea nimic mai mult decât o 
provocare ca lumea. 

Hardistan se afla deja în camera operaţională, o cameră 
spațioasă, la subsol, un amestec de echipament electronic, hărţi 
şi aparate de comunicaţie de înaltă tehnologie. 

Hardistan stătea în mijlocul camerei, holbându-se trist la 
marea hartă de pe perete. Oftă uşurat când intră Woo. 

Acesta privi o singură dată spre şeful său neras, cu ochii 
tulburi şi ştiu că acesta îşi petrecuse sfârşitul de săptămână la 
Birou, închizând ochii câteva minute când putea, într-o cămăruţă 
fără ferestre, alăturată biroului său, care conţinea o canapea, un 
mic frigider, o chiuvetă şi un duş. Nu era un lucru neobişnuit. De 
la moartea soţiei sale, directorul adjunct Hardistan petrecea 
majoritatea orelor sale libere la serviciu. Nu-şi luase concediu de 
patru ani, în ciuda rugăminţilor echipei sale şi ale medicului 
personal. 

— Trebuie să ne dublăm personalul, mormăi el când Woo intră 
în cameră. 

— Poate că nu, zise Woo vesel. Mă gândesc că putem muta 


291 


oamenii astfel încât să acoperim toate bazele. 

— Pe tine nu te supară nimic, niciodată? întrebă Hardistan, 
amintindu-i de supraîncărcarea personalului de teren al Biroului. 

— Imi place, îmi place, zise Woo zâmbitor. Hardistan era în 
continuare uimit că slujba anostă, plictisitoare de a ţine 
socoteala oamenilor, a echipamentului şi a operaţiunilor îl 
încânta în mod evident pe tânărul absolvent de la Harvard. 
Putem aduce câte două sau trei echipe din fiecare birou 
districtual şi să le mutăm, să zicem, în Butte, Helena, Missoula şi 
Great Falls, zise el, arătând pe hartă. Vom aduce echipamentul 
noaptea. L-am trimis pe Larry Olsen acolo, să închirieze spaţiu 
pentru maşinile Humvee şi arme. Cred că putem mută toate 
forţele în fort din toate oraşele noastre în nu mai mult de două 
ore şi jumătate-trei. Am putea face asta cu o noapte înainte de a 
le folosi. Nu voi avea nevoie de mai mult de şase-opt oameni să 
păzească fiecare bancă şi personalul ei. Şi mai putem muta 
echipele din Ohio, dacă McCurdy nu apare cu ceva în curând. 


De îndată ce Floyd McCurdy preluase investigația asupra 
asasinării lui George Waller, îşi făcuse un plan de acţiune. 
Presupunerea lui iniţială era că ucigaşul îi urmărise pe Firestone 
şi Vail cu avionul său, zburase peste reşedinţa lui Waller şi-i 
făcuse acestuia o fotografie din aer, pentru a-l identifica cu 
precizie. Probabil a stat într-un motel sau hotel şi a închiriat o 
maşina. Avionul lui a fost parcat la aeroport în cele două zile cât 
stătuse în zona oraşului Lima. Exista, desigur şi şansa ca ucigaşul 
să locuiască în zonă, dar era atât de mare coincidenţa, încât 
McCurdy o respinse pentru moment. 

Hardistan trimisese şaizeci şi opt de agenţi ca să treacă prin 
sită regiunea. McCurdy stabilise la Wapakoneta cartierul general 
pentru căutări. FBl-ul închiriase un mic depozit şi îl transformase 
imediat în bază de cercetare. Fuseseră aduse telefoane şi birouri, 
iar o echipă de zece oameni fusese pusă să lucreze la birouri şi 
să  selecteze convorbirile telefonice.  Stabiliseră imediat 
interferenţe cu AAA”, FAA!'€, Departamentul autostrăzilor statale 
şi biroul de permise de conducere statal. 

Experții realizaseră o hartă uriaşă a regiunii, punctând 
aeroporturile, pistele de aterizare, motelurile, hotelurile, 


15 Asociaţia Automobiliștilor Americani (n. trad.). 
16 Agenţia Aviatică Federală (n. trad.). 


292 


pensiunile particulare, casele care închiriau camere şi agenţiile 
care închiriau maşini din zona cercetată, un pătrat divizat în 
patru segmente, cu Wapakoneta în mijloc. Fiecare segment avea 
treizeci şi cinci de kilometri pe latură, cu cincisprezece echipe în 
fiecare segment. 

Nouă sute de kilometri pătraţi pe fiecare echipă. Patru echipe 
aveau sarcina de a începe o căutare din uşă în uşă a regiunii 
Wapakoneta. 

— Cunoaşteţi mecanismul, le spuse McCurdy celor din echipa 
de căutare. Cineva a văzut acel avion, nu putea să zboare pe 
acolo la înălţimea copacilor şi să treacă total neobservat. Vreau 
să aflaţi mărimea, forma, culoarea, numărul de motoare şi orice 
altceva despre el. Intervalul de cercetare este de două zile. 
Presupunem că l-a urmărit pe Firestone în zona respectivă de la 
Fort Wayne, marţi dimineaţa şi a înfăptuit crima miercuri seara, 
pe la şase treizeci. Acest tip de profesionist şi-a planificat 
operaţiunea la minut. Eu cred că era înapoi în avion şi în drum 
spre casă la o oră-două după lovitură. Tot ce aflaţi promiţător 
vine la bază. Vom coordona toate datele. 

Această activitate servea altui scop. In comunităţi mici, ca 
Lima şi Wapakoneta, localnicii vor bârfi despre proiect şi oricine 
ştia ceva va suna sau va veni la cartierul general. McCurdy se 
aştepta la o mulţime de alarme false. Două nu erau aşa. 

Prima informaţie veni de la un bărbat timid, pe nume Kevin 
Young. Era uscăţiv, în jur de 37 de ani, purta o cămaşă în carouri 
şi pantaloni din lână, în dungi. Mai purta şi o centură groasă din 
piele, care avea atârnată pe ea unelte ce se loveau când 
mergea. McCurdy tocmai închidea telefonul când intră Young. 

— Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă McCurdy pe vizitator. 

— Cred că s-ar putea să fi văzut ceva, zise Young nesigur. 

— Aţi văzut ceva? întreba McCurdy. 

— In legătura cu crima despre care vorbeşte toată lumea. 

— Cum vă numiţi? 

— Young. Kevin Young. Lucrez pentru compania de telefoane. 
Lineman. 

— Şi care este informaţia? îl întrebă McCurdy pe omul cel 
timid, în timp ce-şi dădeau mâna. 

— Lucram pe un stâlp, cam la o jumătate de kilometru spre 
nord de ferma lui Anderson şi am văzut avionul ăsta de la 
distanţă. Strălucea în soare, de aceea m-am uitat spre el. A venit 


293 


strălucind peste copaci. Cred că zburase foarte aproape de 
pământ, pentru că, atunci când s-a ridicat, părea că abia 
decolase şi ştim că nu există nici o pistă acolo, aşa că mi-am dat 
seama că zbura mai jos decât copacii. 

— Ce culoare era? 

— Păi, era ori alb, ori argintiu. N-aş putea spune sigur de la 
distanţa aia. 

— Unul sau două motoare? 

— Motoare? Era un avion bimotor, l-am văzut bine pe 
dedesubt când s-a ridicat. Dar a dat un ocol şi-a dispărut uite- 
aşa. 

Pocni din degete. 

— lţi mai aminteşti ceva despre el? j 

— Era foarte rapid. Avea un bot ascuțit. Cam asta e tot. Imi 
pare rău că nu vă pot ajuta mai mult. 

— V-aţi descurcat foarte bine, domnule Young. Dacă vă mai 
amintiţi ceva, anunţaţi-ne. 

li dădu lui Young cartea sa de vizită. 

A doua informaţie veni de la o agentă de vânzări imobiliare, 
Geri Hoolm, care sună şi vorbi cu un vechi agent, pe nume 
Shuster. 

— Sunt agent de vânzări la Agenţia Imobiliară Wiggins, din 
Lima? începu ea. 

Işi încheia fiecare propoziţie ca pe o întrebare. 

— Da, domnişoară Bloom. 

— Nu ştiu dacă este important sau nu, dar am primit un 
telefon miercuri dimineaţa, ziua în care bietul domn Anderson a 
fost ucis? 

— Da, doamnă, răspunse Shuster. 

— Omul a spus că se numeşte Walter Dempsey şi este de la 
Farm Journal, eu n-am auzit niciodată de Farm Journal, dar mi-a 
spus că făceau un reportaj, de fapt a zis că era o poveste de 
copertă, care înseamnă poze şi despre ce spui? 

— Da, doamnă, ştiu ce înseamnă un articol de copertă. Ce 
voia, mai precis? 

— Voia să ştie ce ferme au fost vândute recent. 

— V-a spus de ce? 

— Ceva despre un articol asupra valorilor fermelor din 
regiune. 

Agentul FBI deveni atent. 


294 


— Ce i-aţi spus? 

— Păi, nu erau prea multe, ştiţi. Dar unul dintre locurile pe 
care le-am menţionat era vechea fermă Wainright. 

— Aha. 

— Era ferma pe care a cumpărat-o tânărul Anderson. 

Shuster făcu o pauză. 

— l-aţi spus localizarea ei? 

— Da, domnule. Am făcut ceva rău? 

— Nu, nu, doamnă Bloom, deloc. Când ziceţi că s-a întâmplat 
asta? 

— În acea miercuri, chiar când deschisesem biroul. Era ora 
nouă fix, A.M. 

— Vă mai amintiţi ceva despre el? 

— Nu l-am întâlnit niciodată. A spus că o să mă pună pe listă 
pentru un exemplar. Un individ care vorbea încet, foarte amabil. 
Cred că vorbea dintr-o cabină telefonică, din Lima. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Păi, auzeam trafic pe fir. Maşini oprindu-se şi pornind, 
claxoane. Şi apoi am auzit ceasul de la First National bătând ora 
exactă. 

— De unde ştiţi ce ceas era? 

— Pentru că ei nu-l dau înapoi la sfârşitul verii. E tot pe ora de 
vară. Bătea zece în loc de nouă. E o glumă a oraşului. 

La o săptămână după crimă, McCurdy îi raportă lui Hardistan: 

— Billy, avem două fire. Suntem siguri acum că ucigaşul a 
închiriat o maşină, doar dacă nu locuieşte mai aproape de Lima 
decât ne imaginăm noi. Suntem aproape siguri că a sunat lao 
agenţie imobiliară de la o cabină telefonică din Lima. 

li relată conversaţia cu doamna Bloom. 

— l-a dat localizarea lui Waller? 

— Da. 

— lisuse. 

— Ei, de unde să ştie ea? A mai venit şi un tip de la telefoane. 
A văzut avionul, Billy. Era cam la o jumătate de kilometru, dar l-a 
identificat ca fiind de culoare deschisă, un bimotor. Imi 
concentrez cercetarea la aeroporturi şi centre de închiriat maşini. 

— Vrei să restrângi chiar atât de mult? 

— Putem oricând să ne extindem dacă nu ajungem nicăieri. 
Dar îmi miroase prea bine. Avem doar vreo trei duzini de 
aeroporturi în zona căutată. 


295 


— E meseria ta, Floyd. 

— Am o presimţire bună în legătură cu asta. 
— Ce mai zice mass-media? 

— S-a mai potolit, pentru moment. 

— Să sperăm că rămâne aşa. 

— Amin pentru asta. 


Geoff Isaac stăpânea situaţia din Missoula. Pe măsură ce 
Hardistan îşi muta echipele în zonă, Isaac le ţinea ocupate 
lucrând la cazul trecătorii Lost Trail şi vorbind cu oamenii din 
oraşele învecinate. Era sarcina lui să menţină forţa crescândă de 
agenţi FBI şi ATF răspândită în toată regiunea şi cât mai puţin 
vizibilă. 

Elicoptere Nighthauk continuau să zboare peste munţii 
alăturaţi scenei ambuscadei, căutând orice activitate sau semn 
legat de trailerul dispărut. Noaptea, avioane AWACS făceau 
câteva zboruri deasupra regiunii. Avionul cu patru motoare din 
Sistemul Aerian de Avertizare şi Control E3 (AWACS) avea o 
viteză de opt sute de kilometri pe oră şi o limită de zbor de nouă 
mii de kilometri. Pe lângă echipajul de zbor format din patru 
oameni, mai avea paisprezece specialişti la bord experţi în 
aeronave, inclusiv în supraveghere prin radar, procesare de date 
de navigaţie şi comunicare, monitoare de afişaj şi radar de 
„teren” care putea repera ţintele aeriene de cele de pe pământ. 

„Ochiul” radar, o farfurie cu un diametru de doi metri, montat 
lângă coadă, avea o vedere de trei sute şaizeci de grade asupra 
orizontului. Observatori antrenați puteau vedea obiecte pe 
pământ la mai mult de două sute cincizeci de kilometri distanţă. 
Folosind detectoare de căldură a corpului omenesc, tehnicienii 
puteau detecta mişcări de personal pe pământ de la zece mii de 
metri. 

De câteva zile începuseră să raporteze activitate ferventă în 
munţii de lângă Fortul Yahweh. AWACS localizase o duzină de 
corturi de supravieţuire încălzite, capabile să adăpostească 
fiecare câte opt oameni. La o săptămână după ambuscada de la 
Lost Trail, în timpul unui zbor peste regiunea Fortului Yahweh, la 
ora trei A.M., echipajul raportă că văzuse nouăzeci şi şase de 
oameni dormind în corturi şi alţi o sută cercetând munţii. 

Fotografii şi casete video erau făcute şi trimise lui Hines în 
AMOC. Agenţii federali considerau că era genul de antrenament 


296 


de supravieţuire pe care îl organiza de obicei Sanctuarul, dar 
recomandau mai multe zboruri de supraveghere. 

Spre sfârşitul săptămânii nu apăruse nimic nou în ambuscada 
morţii. 


Vail se decisese să aibă câte o întâlnire pe săptămână cu 
Gaşca de Nebuni în AMOC. Era ferit. Era confortabil. lar Paul 
Silverman, care era încă steward-şef în avion, servea un mic 
dejun grozav. 

Naomi recunoscu îngrijorarea pe chipul lui Vail din minutul în 
care intră în sufragerie, dar se hotărî să nu zică nimic. Rapoartele 
şi datele la zi erau neconcludente şi scurte. Flaherty şi Parver 
strângeau informaţii despre spargeri de bănci şi depozite de 
arme pe o perioadă de optsprezece luni anterioară ambuscadei. 
li dădeau informaţiile lui Hines, care le corobora şi încerca să 
găsească potriviri şi similitudini în modul de operare. Meyer 
construia o bază de date asupra băncilor din regiunea celor patru 
state, căutând incidente printre angajaţi şi ofiţeri. 

Intâlnirea era relaxată, totuşi persista o umbră de tensiune. 

În timpul unei pauze în conversaţie, Shana Parver întrebă: 

— Martin, ce este Parousia? 

— Parousia? 

— Waller a menţionat-o în interviul pe care l-ai înregistrat. De 
fapt, l-am ascultat de două ori şi e ceva acolo care mă 
deranjează. Este spre sfârşitul casetei. Am însemnat-o. Ascultă. 

„... instructorii sunt foşti-SEAL, foşti-Berete. Sunt profesionişti 
în misiuni rapide de urmărire şi în tactici de gherilă...” 

— Aici este, zise ea. 

„..„ Generalul vorbeşte despre Parousia şi Ziua A...” 

— Incă nu mi-e clar ce e cu Parousia şi Ziua-A, zise ea. 

— Parousia este un cuvânt grecesc, zise Meyer. Este un 
termen pentru a doua venire a lui Hristos. Sfârşitul poveştii, aşa 
cum ştim noi. Este în Matei. Discipolii îl întreabă pe lisus: „Spune- 
ne: când se vor întâmpla aceste lucruri? Și care va fi semnul 
venirii Tale şi al sfârşitului lumii?” Şi lisus le răspunde: „Veţi auzi 
de războaie... un popor se va scula împotriva altui popor şi o 
împărăție împotriva altei împărății; şi pe alocuri vor fi foamete şi 
epidemii şi cutremure de pământ... Şi nici un om nu va fi salvat. ” 
Nu e chiar exact, dar destul de aproape. Nu ştiu prea bine Noul 
Testament. 


297 


— Vorbeşte despre Armaghedon? întrebă Shana. 

— Ziua-A. Ziua Armaghedonului, zise Vail. 

— Jordan a menţionat Armaghedonul în timpul interviului din 
închisoare. Waller l-a menţionat şi el. Şi Abraham a vorbit despre 
el în predica pe care am ascultat-o. Intrebarea este, ce înţeleg ei 
prin Armaghedon? 

— Poate l-au început deja, zise Latimore. Poate ne provoacă. 
Ar putea fi motivul pentru care au însemnat ambuscada asupra 
convoiului şi uciderea lui Waller cu cifrele-cod pentru Yahweh. 

— Ultimul lucru pe care ni l-a spus Waller a fost: „Poate a fost 
un act de război”, zise Vail. „Poate este Ziua-A.” 

— Poate că în mintea lui Engstrom s-a declarat război, sugeră 
Parver. 

— lată un peisaj care ar fi interesant de explorat, zise Flaherty. 
Mintea lui Engstrom. 

Vail, care păruse preocupat de altceva tot timpul, rămase 
tăcut. Se uită în ceaşca de cafea mai multe secunde. 

— Ei bine, zise el într-un târziu, n-o să ştim niciodată dacă 
Waller ştia mai multe despre asta sau nu. 

— Te îngrijorează ceva, Martin, zise Naomi. 

— Putin. 

— Ce este? 

— Nu ştiu sigur. Mă simt de parcă am fi într-un camion care 
coboară un deal fără frâne. Totul pare să se precipite. AWACS 
raportează activitate crescută la Yahweh. Waller vorbeşte despre 
Parousia şi Ziua-A. Abraham predică deschis la radio despre 
revoluţie. Nu sunt sigur că avem la dispoziţie optsprezece luni să 
facem un caz RICO. Incep să cred că vom fi norocoşi dacă vom 
avea şase luni. Lucrurile se derulează prea iute. 

— E nebun, nu-i aşa? zise Flaherty. Ca şi Koresh şi Jim Jones. 

— E mult mai periculos. Are câteva mii de oameni la degetul 
mic. 

— Ai de gând să-i oferi un târg când vă veți întâlni? 

— N-avem nici un târg pentru el, zise Vail. Vreau doar să văd 
duşmanul de aproape. Vreau să judec singur împotriva cui 
luptam. 

Latimore asculta, dar, ca de obicei, opera pe propria sa 
lungime de undă. 

— M-am gândit foarte mult la ucigaş, zise el. Am o idee pe 
care aş vrea s-o încerc. 


298 


Vail ridică din umeri. 

— E treaba ta. De când mă întrebi? 

Toţi chicotiră. 

— Vreau să spun, acum. 

— O, bine, de ce nu? 

— Jimmy, cine este şeful Spionajului Armatei? 

Hines se duse la computer, apăsă câteva taste şi informaţia 
apăru pe ecran. 

— Colonelul Otis Maraganset. Şaizeci şi unu de ani. E în slujbă 
de patru ani, încearcă să iasă la pensie general, peste doi ani. 

— Cum pot să iau legătura cu el? 

— Direct? 

Latimore încuviinţă din cap. 

— ÎI sun şi îi spun că asistentul procurorului general, Harrison 
Latimore, vrea să vorbească cu el într-o problemă importantă. 
Crezi că-mi va răspunde? 

Hines începu să râdă. 

— Latimore, nimeni nu ignoră un telefon dat din biroul 
procurorului general. 

— Hai să încercam. Mă duc în biroul din spate. Jimmy poate da 
convorbirea la difuzoare, ca să o auziţi şi voi. 

— Asta nu e chiar legal, îi aminti Naomi. 

Latimore zâmbi şi-i făcu cu ochiul. 

— O să fie doar o conversaţie prietenească. Nu e mare lucru. 


— Domnule colonel Maraganset, sunt Harrison Latimore. Sunt 
asistent al procurorului general, ataşat echipei domnului 
procuror special, Martin Vail. 

— Da, domnule Latimore, cu ce vă pot fi de folos? 

— Procurorul general, adică generalul Castaigne şi domnul Vail 
au nevoie de nişte informaţii, domnule colonel. Mi s-a spus că 
dumneavoastră sunteţi persoana cu care trebuie să vorbesc. 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule. Ce fel de informaţii? 

— Este o problemă de personal, mergând până la sfârşitul 
anilor şaizeci, începutul anilor şaptezeci. 

— Vietnam? 

— Da. In special referitor la unităţile de spionaj care operau pe 
teren. 

— Nu sunt sigur că eu... 

— Lăsaţi-mă să fiu mai concret. Unităţile de elită. 


299 


— Unităţile de elită? 

— Da, domnule. Nu ne interesează numele oamenilor care 
serveau în acele unităţi, ştiu că sunt secrete. Am vrea numele 
ofiţerilor de legătură care lucrau cu... a... proiectele. 

— Hmmm, e puţin cam riscant. De fapt, existau zvonuri 
despre unităţi care lucrau pe teren, dar... 

— Ei, haide, domnule colonel, ştim totul despre Proiectul 
Fantomă şi celelalte. Nu există dosare, nu s-a întâmplat, 
etcetera, etcetera... nu acestea sunt informaţiile pe care le 
doreşte procurorul general. Ea vrea, pur şi simplu, numele 
ofiţerilor de legătură care au lucrat cu ei. Câţi pot fi? 

— Acestea sunt informaţii secrete, zise tăios colonelul. 

— Inţeleg. Ei bine, aş putea să vă conving să-i daţi un telefon 
generalului Castaigne şi să-i explicaţi acest lucru personal? Am 
numărul şi aici şi... 

— Nu va fi nevoie, zise Maraganset grăbit. 

— Sunt mai bine de treizeci de ani, domnule colonel. 

— Vă las să vorbiţi cu sergentul meu major, Steve Kosloski. 
Sunt sigur că el poate obţine datele mult mai repede decât mine. 
Este grabnic? 

— O ştiţi pe doamna procuror general, îşi primeşte chiar şi 
poşta cu avionul de noapte. 

— Corect. Aşteptaţi o secundă, domnule. 

— Mulţumesc foarte mult, domnule colonel. Sunt sigur că 
generalul Castaigne va aprecia colaborarea dumneavoastră. 

II lăsară să aştepte treizeci de secunde. 

— Domnule Latimore, la telefon sergentul Kosloski. 

— Bună dimineaţa, sergent. Ţi-a spus domnul colonel de ce 
avem nevoie? 

— Da, domnule. Cred că a subliniat că aceste informaţii sunt 
delica... 

— Inţeleg asta, îi tăie Latimore vorba. Nu va şti nimeni despre 
asta. Este doar punctul de plecare, datele nu vor fi expuse 
public. 

— Bine, domnule. Am nevoie de puțin timp. Nimic din 
materialul acesta nu este în computere. 

— Cât va dura? 

— Sunt sigur că le voi avea până la sfârşitul zilei. 

— Ookay... 

— Poate chiar mai repede. Este o prioritate. 


300 


— Bine, sergent. Să-ţi dau numărul faxului. 

— Aş prefera să nu-l trimit prin fax, domnule. Ce-ar fi să vă 
sun şi să vă spun numele la telefon? 

— Ar fi perfect, sergent. 


301 


25 


Era o zi pe care Vail n-avea s-o uite niciodată, nu numai pentru 
că îşi întâlnea adversarul faţă-în-faţă, ci şi pentru că, pentru 
prima dată, după foarte mult timp, avea să dea un sens spiritual 
frumuseţii ţării, ale cărei legi depusese un jurământ să le apere. 

Plecaseră din Chicago înainte de ivirea zorilor, iar soarele care 
răsărea urmărea avionul peste Wisconsin, colţul sudic al 
Minnesotei şi al Dakotei de Sud. Acum, marele avion şuiera peste 
centrul Montanei, spre Missoula şi Munţii Stâncoşi. Urmărea ceea 
ce este cunoscut drept „Linia Inaltă” a Montanei, care se întindea 
de la câmpiile din estul Montanei spre vest, spre Stâncoşii 
nordici. 

Firestone ar fi putut fi preşedintele Camerei de Comerţ a 
statului. El îl întreţinu pe Vail în timp ce luau micul dejun. intre 
înghiţituri de mâncare şi cafea, îi descria pământul care aluneca 
sub ei şi istoria lui. 

Cu mult timp înainte ca marele Columb să descopere 
Americile, triburile Blackfeet, Assiniboine, Cree, Cheyenne nordici 
şi Nez Perce cutreierau marile câmpii ale Montanei, vânând şi 
pescuind în susul râului Missouri, cu liberă trecere peste „Linia 
Inaltă”. 

Vail era ameţit de frumuseţea colţuroasă a regiunii Big Sky, 
încă abundentă în viaţa sălbatică, grâne, cai, cocoşi de luptă şi 
spaţii deschise uimitoare. La sud de avion se afla şerpuitorul râu 
Yellowstone, iar dincolo de el bogatele în aur Black Hills, unde 
Custer îşi întâlnise destinul, la Little Bighorn, creând un mit care 
încă persista. 

Firestone cunoştea istoria, mai ales când era vorba de 
americanii indigeni. 

In anii de după 1870, pentru a face loc coloniştilor albi, 
guvernul SUA vânase şi învinsese triburile indiene din Montana, 
unul după altul. Guvernul minţise, înşelase şi încălcase propriile 
tratate cu indienii, închizând triburile marilor câmpii în rezervaţii 
pe cele mai sărace pământuri. 

_ Nez Perce erau încă cei mai mari călăreţi, luptători şi vânători. 
In 1877, când guvernul SUA încercase să-i alunge de pe 
pământurile lor din Wallowa Valley, Utah şi să-i izoleze într-o 


302 


rezervaţie stearpa, aridă, din Idaho, liderul lor, elocventul şef 
Joseph provocase SUA: 

„Pământul a fost creat cu ajutorul soarelui şi ar trebui lăsat 
aşa cum era. Pământul şi cu mine avem aceeaşi minte. Măsura 
pământului şi măsura trupurilor noastre este la fel. Nu mă 
înţelegeţi greşit, ci înţelegeţi-mă pe deplin cu referirea mea la 
afecțiunea mea pentru glie. N-am zis niciodată că pământul e al 
meu, să fac orice doresc cu el. Cel ce are dreptul să dispună de 
el este cel ce l-a creat. Pretind dreptul de a trăi pe pământul meu 
şi vă acord acelaşi privilegiu să trăiţi pe al vostru.” 

Când au fost trimise trupele să-i mute pe Nez Perce, şeful 
Joseph a fugit spre graniţă canadiană şi libertate. Şi-a condus 
tribul într-o bătălie de retragere de două mii de kilometri cu 
Armata SUA. Timp de trei luni şi-au folosit cunoştinţele despre 
munte şi capacităţile de supravieţuire în bătălie, pentru a învinge 
şi depăşi Batalionul al şaptelea de infanterie U.S. Dar la Bear's 
Paw, doar la patruzeci şi doi de kilometri de Canada, batalionul i- 
a prins din urmă pe Nez Perce. După o bătălie sângeroasă de 
patru zile, un şef Joseph epuizat şi demoralizat şi-a chemat tribul 
înconjurat şi le-a zis: 

„Ascultaţi-mă, şefii mei, sunt obosit. Inimă mea este bolnavă 
şi întristată. De unde stă soarele acum, nu voi mai lupta 
niciodată.” 

Armata, ca de obicei şi-a încălcat promisiunea faţă de Nez 
Perce că se pot întoarce acasă. In loc de asta, ceea ce a mai 
rămas din trib a fost trimis într-o rezervaţie, în Oklahoma, unde 
şeful Joseph a murit trădat, cu inima sfărâmată. Dar trei sute din 
tribul marilor câmpii au scăpat la Bear's Paw şi au ajuns în 
Canada. 

Stră-stră-străbunicul lui Sam Firestone era unul dintre ei. 

— A fost holocaustul nostru, zise Firestone. Politicienii au 
practicat cel mai rău tip de genocid. Ne-au distrus mândria şi 
moştenirea culturală. Au scos în afara legii dansurile noastre 
religioase şi religiile noastre tribale. Ne-au interzis să vorbim 
propria noastră limbă. Dar supraviețuitorii, ca stră-stră- 
străbunicul meu, au păstrat tradiţiile vii şi le-au transmis din 
generaţie în generaţie şi, în final, unii dintre noi le-au adus înapoi 
în ţara lor natală. 

— Practici acea religie? întrebă Vail. 

— Eu cred că americanii indigeni au dreptate. Ei cred că 


303 


spiritele sunt în natură - pământul, cerul, soarele, vântul. 
Credinţa lor este legată de natura lucrurilor. Dumnezeu este o 
prezenţă indescriptibilă. Mi se pare că are mai mult sens decât 
să cred că o navă spaţială te va duce în ceruri sau să mă rog la o 
fiinţă umană a cărei mamă a fost virgină. Dar aceasta este doar 
părerea mea. 

Vail nu-i răspunse. Se uită înapoi la pământ, apoi în faţă, spre 
culmile Bitterroot şi Anaconda ale Munţilor Stâncoşi. Pentru o 
clipă, simţi marea putere a unei religii care preţuia şi onora 
frumuseţea sublimă a naturii. Când avionul survola aeroportul 
Missoula, el se trezi la realitatea misiunii sale. Se gândi un 
moment la Jane şi la Magoo, care îl aşteptau la Chicago, apoi 
adrenalina îi aprinse inima şi începu să se pregătească mental 
pentru confruntarea care îl aştepta. 

Firestone făcuse toate aranjamentele. Urma să-l întâlnească 
pe Engstrom şi pe ajutoarele lui într-un restaurant numit 
„Retragerea”, pe care Sam îl descria ca fiind o cabană izolată pe 
un teren de lângă Fort Yahweh, la vreo treizeci şi cinci de 
kilometri sud-vest de Missoula, foarte aproape de graniţa cu 
Idaho. 

Când mergeau pe Şoseaua 93, la un moment dat, Firestone 
arătă drept înainte. 

— Trecătoarea Lost Trail este mai jos, acolo, cam la cincizeci 
de kilometri, zise el. Putem da o fugă până acolo după întâlnire, 
dacă vrei să arunci o privire. 

După doi kilometri, maşina ieşi de pe şoseaua principală şi o 
luă pe un drum îngust de ţară, printre copaci, spre munţii care se 
înălţau abrupți în faţa lor. 

— Trage pe dreapta un minut, zise Vail. Să fac pipi. 

Firestone opri maşina pe marginea drumului. Pădurea era la 
patru metri distanţă şi Vail făcu câţiva paşi în faţa maşinii pentru 
a se uşura. Cum stătea acolo, simţi deodată că era privit. Un fior 
rece îi trecu pe spate. Se întoarse încet şi îşi miji ochii în umbra 
întunecată a pădurii dese. Ochii aveau formă de migdală, aveau 
culoarea aurului şi aparţineau unui lup alb. Acesta părăsi 
marginea copacilor, cu răsuflarea scoțând aburi prin gura 
deschisă, neluându-şi ochii din ochii lui Vail. Vail parcă prinsese 
rădăcini. Gura i se uscase. Apoi lupul îşi ridică încet capul şi un 
urlet trist îşi făcu auzit ecoul prin pădure. 

Să stea nemişcat? 


304 


să fugă? 

Un moment mai târziu, un al doilea lup păşi tăcut în lumină, 
urmat de două animale mai mici, evident puii lor. Stăteau în 
spatele marelui lup alb şi se uitau fix, cu toţii, la Vail. Acesta se 
retrase încet spre maşină şi, în timp ce făcea asta, mica haită de 
lupi merse în aceeaşi direcţie, încă urmând marginea pădurii. În 
acelaşi timp, Firestone lăsă maşina să alunece înainte şi deschise 
portiera. Când ajunse lângă el, Vail sări înăuntru şi trânti uşa. 

In timp ce Firestone pornea, lupul cel alb ieşi de sub protecţia 
copacilor şi merse pe lângă maşină câţiva metri, apoi se opri şi 
se întoarse în pădure. 

— Ce dracu' a fost toată chestia asta? zise Vail fără suflare. 

— Lupii sunt animale foarte curioase, zise Firestone. 

— Curioase? Inima mea e gata să-mi rupă o coastă. 

— Nu voia să-ţi facă rău. Lupii nu atacă fiinţele umane. 

— Ţi-e uşor să spui asta, nu tu erai acolo cu fundul în vânt. Şi 
cu urletul ce-a fost? 

— Şi-a adus familia să te cunoască, Martin. Cred că a văzut 
ceva special la tine. Lupii sunt creaturi foarte mistice. Se opri o 
clipa şi adăugă: Poate ţi-a mirosit urina. Pot să miroasă ceva de 
la trei-patru kilometri depărtare şi pot auzi până la un kilometru 
şi ceva. Chicoti. Poate a fost atras de tine. 

— Norocosul de mine! 

— Lupii au cea mai complexă ordine socială dintre toate 
animalele existente acum. Se unesc pentru toată viaţa, îşi învaţă 
puii să se joace, au un simţ al umorului grozav şi sunt curioşi din 
naştere. Eram sus în Stâncoşi, cu mulţi ani în urmă, urmărind un 
elan. Stăteam sub un copac, ţinându-mi răsuflarea când apare 
lupul ăsta. Era cam la cincisprezece metri distanţă. Ştia că sunt 
acolo, dar nu-i păsa. S-a oprit într-un luminiş şi apoi a făcut cel 
mai tâmpit lucru. A privit cum se deschide o margaretă. A privit- 
o, apoi şi-a frecat nasul de ea şi-a ridicat o labă şi a atins-o. Apoi 
s-a dus pe drumul lui. Frumoasă amintire. 

— Grozav. Lupul Ferdinand. 

— Nez Perce cred că ei sunt cele mai spirituale creaturi. Calea 
Lactee este numită Drumul Lupului. li conduce pe soldaţii căzuţi 
de pe cai în Ceruri. Ei pot simţi puritatea spiritului uman. Tu ai o 
inimă pură, Martin? 

— Nu ştiu cât este de pură. Acum bate să-mi spargă pieptul. 

Firestone râse. 


305 


— Oricum, Fratele Lup a fost, cu siguranţă, atras de tine. Şi-a 
adus întreaga familie să te cunoască. Sau... poate şi-a chemat 
haita să se uite pentru ultima dată la tine înainte să ţi se zboare 
capul de pe umeri. 

— O, mă calmezi foarte tare, mulţumesc. j 

— Hei, dacă mori tu, mor şi eu, exact lângă tine. li zâmbi lui 
Vail. Bine ai venit în Montana. 

După câteva clipe înconjurară un pâlc de pini înalţi şi Vail văzu 
destinaţia, o clădire din piatră şi lemn cu un singur etaj, stând 
solitară în luminiş, cu munţii ridicându-se abrupți la câţiva 
kilometri în spatele ei. Opt sau zece maşini erau parcate la 
întâmplare în jurul ei şi fumul se ridica leneş din coş. Un drum 
prost, noroios din cauza zăpezii ducea spre spatele ei. Lângă 
autostradă stătea un bărbat în pantaloni de camuflaj şi o 
pufoaică cu margine de blană, cu o puşcă de 30-30 prinsă peste 
piept şi alţi doi cu puşti la uşa de intrare în restaurant. O firmă 
scrisă de mână, mică, atârnată deasupra uşii anunţa: 
RETRAGEREA. 

Firestone opri maşina când soldatul ridică mâna. 

— Drace, e doar un puşti, zise Vail. 

— Da, îi cresc de mici. 

Firestone lăsă geamul. Tânărul se aplecă şi-i studie pe 
amândoi. Nu putea să aibă mai mult de cincisprezece- 
şaisprezece ani, primele fire de barbă îi ieşeau pe bărbie şi pe 
obraji. 

Firestone îi arătă insigna. 

— Mă numesc Sam Firestone, Serviciul de şerifi SUA. Acesta 
este asistentul procurorului general, Martin Vail, zise el formal. 

— Sunteţi înarmat, domnule? întrebă băiatul cu o voce care nu 
era aşa de aspră cum ar fi vrut el. 

Firestone se întinse calm, îşi desfăcu haina şi o dădu la o 
parte. Purta un pistol Glock de 9 mm sub braţul drept. 

— Va trebui să mi-l daţi mie, zise băiatul, coborându-şi vocea 
cu o jumătate de octavă. 

— Imi pare rău, fiule. Sunt şerif SUA. Nu-mi dau arma nimănui. 

Băiatul era încurcat de această remarcă. Se uită spre cele 
două gărzi de la restaurant, apoi se decise să acţioneze ca un 
adult şi să rezolve singur situaţia. 

— Atunci, nu puteţi merge mai departe, zise el. 

Firestone arătă spre vehiculele parcate în jurul restaurantului. 


306 


— judecând după maşini, sunteţi mult mai mulţi decât noi. 
Dar... Băgă mâna stângă în haină, luă Glock-ul şi-i scoase 
încărcătorul, îl goli şi apoi îl puse în buzunar. Aşa îţi convine? 

Băiatul îl privi câteva secunde, apoi scoase din buzunar un 
telefon celular şi formă un număr. Unul dinte bărbaţii de la uşa 
restaurantului răspunse. 

— Sunt Ricky. Ei sunt, zise băiatul. Şeriful are la el pistolul, dar 
e gol. 

Ascultă un moment şi apoi dădu din cap. Una dintre cele două 
gărzi de la uşa restaurantului îi făcu semn cu mâna lui Firestone 
să intre. 

— Mulţumesc, zise Firestone către soldatul cel tânăr şi 
conduse pe drumul acoperit de zăpadă, ocoli şi parcă cu faţa 
spre şosea. 

— In caz că trebuie să plecăm în grabă, zise el încet. 

Vail se fâţâăi stingherit pe scaun. 

— Dacă trebuie să plecăm în grabă, nu vom ajunge atât de 
departe. 

— Nu vor începe un război aici, zise Firestone în timp ce 
mergeau spre sala de mese, picioarele lor făcând zăpada să 
scârţâie. 

— Asta e o garanţie? 

— Nimic în viaţă nu e o garanţie. 

— Tot timpul mă încurajezi, nu-i aşa, Sam? 

Şeriful zâmbi. 

— Drace, zise el, vei putea să le povesteşti nepoților despre 
ziua asta. 

— Asta e un truc. Nici măcar n-am copii, ce să mai zic de 
nepoți? 

— Nu e niciodată târziu să începi. 

— Sunt un băiat de la oraş, Sam. N-am fost crescut pentru 
chestiile astea din Vestul Sălbatic. 

— Nici asta nu e prea târziu de început. Şi apoi eşti fermecat, 
Martin. Fratele Lup a zis asta. 

— Poate l-ai înţeles greşit. 

— Nu cred. 

Şeriful scoase o pungă de tutun, rupse o bucăţică şi o lipi sub 
buza de jos. 

— Te adaptezi pe unde te duci, Sam. Vorbeşti ca Billy the Kid. 
Mesteci tutun. 


307 


— Ţara mea natală, îmi revin repede. Vrei să mesteci? 

— Mulţumesc, oricum. Incă mai încerc să mă las de fumat. Mă 
întreb câţi oameni a adus Engstrom cu el? 

— Cincisprezece sau douăzeci, judecând după maşini. 

— Destul de mici şanse. 

— Tu ai făcut târgul. Hai să-l păcălim pe fraier. 

Când ajunseră la uşă, cele două gărzi îi opriră. Inainte să zică 
ceva, Firestone scoase pistolul şi li-l arătă. Il ţinea sus în faţa lor. 

— Tot trebuie să vă percheziţionez, domnule, zise unul dintre 
bărbaţi, politicos. Era un bărbat antrenat, de vreo treizeci de ani, 
care purta pantaloni de camuflaj şi o jachetă grea de piele, cu 
dungi de sergent cusute pe mânecă. 

— Generalul este înarmat? întrebă Vail înainte ca omul să vină 
spre el. 

Remarca îl luă prin surprindere pe Firestone şi îl uimi pe 
sergent. 

— Ce-aţi spus? zise sergentul, ezitând. 

— Dacă nu ai încredere în cuvântul unui procuror general, va 
trebui să-l percheziţionăm şi noi pe General. 

— Nu prea cred. 

— Atunci, ori deschizi uşa, ori plecăm. 

Sergentul se holbă la Vail, frământând în cap toate opţiunile 
pe care le avea. 

— Este frig aici, sergent. Hotărăşte-te. 

Sergentul dădu negativ din cap, dar, în cele din urmă, 
deschise uşa. Vail intră primul şi stătu în cadrul uşii. Era o 
cameră cu tavanul jos, în forma de L, cu un bar şi un grătar la 
dreapta şi mese şi separeuri în faţa lui. Era întuneric, iar singura 
lumină venea prin ferestre. Când ochii i se obişnuiră cu nivelul 
luminii, Vail văzu un cap de elan şi un păstrăv curcubeu agăţate 
pe un perete. Lângă uşă era o jumătate de duzină de cârlige cu 
potcoave vechi de cal agăţate de ele. Locul mirosea a cafea şi a 
slănină proaspăt gătită. Mesele din faţa lui erau goale, cu 
excepţia uneia dintr-un colţ întunecat, ocupată de doi bărbaţi. 
Unul din ei era slab ca o sperietoare de ciori, celălalt era solid, cu 
o barbă de mormon. Purta ochelari de soare în colţul foarte slab 
luminat. Barul era înţesat cu oameni în uniforme de camuflaj, 
care fie că stăteau pe scaune, fie că stăteau în picioare lângă 
tejghea. Un bărbat înalt, aspru, cu vulturi de colonel pe umărul 
pufoaicei, stătea în picioare în faţa lor. 


308 


— Domnilor, sunt colonelul Shrack, zise el cu o voce tăioasă. 
Se uită peste umărul lui Vail şi dădu din cap către Firestone. 
Generalul vrea să vorbească doar cu domnul Vail. Domnule 
Firestone, puteţi sta cu mine la această masă, dacă vi se pare 
acceptabil. 

— Perfect, zise Vail. 

— li voi spune că sunteţi aici. 

Shrack merse la un separeu din colţ şi se aplecă, vorbindu-i 
unui om chel, cu capul ca un glonţ, care stătea cu spatele spre 
intrare. Firestone se aplecă spre Vail şi-i şopti: 

— Am ajuns la şaisprezece, numărându-i pe  Shrack, 
Metzinger, Rentz, Bollinger, Rainey şi Generalul. 

— Gaşca e toată aici şi în uniforme. 

— Ai avut dreptate, se dă mare. 

Shrack se întoarse lângă ei. 

— Urmaţi-mă, domnule Vail. 

II conduse pe Vail la separeul unde stătea Generalul. Era mai 
solid decât îşi imaginase Vail şi arăta mai tânăr. Era într-o 
condiţie fizică perfectă, cu umeri laţi şi un gât de taur, complet 
chel, cu sprâncene negre şi groase ce-i umbreau ochii adânci, 
cruzi, care-l fixară pe Vail şi rămaseră aşa. 

Se ridică, era cu câţiva centimetri mai înalt decât Vail, iar 
mâna lui o acoperi pe a lui Vail, prinzând-o precum un şarpe un 
iepure. 

— Plăcerea este de partea mea, domnule Vail, zise el cu o 
voce atât de răguşită, încât părea că avea o continuă durere de 
gât. 

— Şi a mea, Generale. 

— Luaţi loc. Doriţi o gustare? Cafea? 

— Cafeaua ar fi grozavă. 

Engstrom făcu un semn din mână, dar nu-şi luă ochii de la 
Vail. 

— Am auzit că sunteţi un fel de avocat, zise el. 

— Un fel, zise Vail şi zâmbi. 

— Şi acum lucraţi în biroul procurorului general. 

— Corect. 

— Femeia aia, Azimour, chiar ţi-a înfipt un spin în labă, nu-i 
aşa? 

Zise asta fără vreo urmă de sarcasm sau batjocură. 

— N-am spus niciodată mai mult decât „bună” unui reporter. 


309 


— Eu am încercat să nu le spun nimic. 

Unul dintre oamenii lui Engstrom puse o cană mare de cafea şi 
o ceşcuţă cu lapte în faţa lui Vail. 

— Aţi făcut un drum lung, domnule Vail. Trebuie să fie 
important ce aveţi de spus. 

— Cred că da. 

— Ei bine... Işi ridică mâinile lateral, cu palmele în sus... eu 
sunt aici. 

— Am de gând să pun toate cărţile pe masă, Generale. Acum 
zece zile, un convoi cu arme al Armatei a fost atacat în 
trecătoarea Lost Trail. Zece soldaţi americani au fost ucişi şi 
lăsaţi în saci pentru cadavre. Vreo două zile mai târziu, George 
Waller, alias Ralph Anderson, a fost asasinat în Ohio de către un 
puşcaş profesionist. Se afla în programul de protecţie a 
martorilor. Există câteva fire care leagă cele două crime. In 
primul caz, trecătoarea Lost Trail se află pe teritoriul 
dumneavoastră. În al doilea, Waller era un potenţial martor al 
guvernului împotriva Sanctuarului. Nici un alt grup sau persoană 
pe care o cunoaştem nu avea vreun motiv să-l omoare pe Waller 
decât gruparea dumneavoastră. 

— Este o biserică, domnule, nu o grupare. O biserică creştină. 

— A mai fost lăsat şi un mesaj codificat la scena ambelor 
crime. Cifre. Doi-trei-treisprezece. Se refera la capitolul şi 
versetul din Vechiul Testament care explică folosirea cuvântului 
„Yahweh” în loc de Dumnezeu. După cum sunt sigur că ştiţi, 
acesta este şi numele taberei dumneavoastră. 

In restaurant era o tăcere de mormânt, cu excepţia sfârâitului 
slăninei pe grătar. Nimeni nu mişca. Sam Firestone îşi dori brusc 
să fi avut pistolul încărcat. 

— Cât despre „acesta fiind teritoriul nostru”, noi nu suntem o 
bandă de cioroi de pe stradă. Noi nu avem un teritoriu, aceasta 
se întâmplă să fie parohia Sanctuarului. 

— După câte spune omul dumitale, Abraham, este o armată 
creştină. 

— El nu este omul meu, domnule Vail. 

— li sponsorizezi emisiunea radio. 

— Şi acum asta e împotriva legii? Guvernul sionist a scos, în 
cele din urmă, în afara legii, Intâiul Amendament? 

— Predicile lui violente pot fi interpretate ca o violare a 
anumitor statute federale. 


310 


— Nu cred. 

— Am spus „interpretate”, domnule. 

— Despre asta este vorba? Fratele Abraham spune adevărul şi 
deodată biserica mea este suspectă de...? 

Lăsă fraza suspendată. 

— Generale, este vorba despre o serie de ilegalităţi grave. Nu 
este garantat nicăieri în Constituţie dreptul să ucizi şi să furi. 

— Cu excepţia vremurilor de război. Toate înțelegerile cad în 
timp de război, domnule Vail. 

— 0? Mi-a scăpat ceva? Sunteţi în război cu Statele Unite? 

— E o figură de stil. 

— Chiar vreţi să vă conduceţi oamenii împotriva Statelor 
Unite? Sunteţi un patriot, Generale, un erou de război. Vreţi să 
sugeraţi că vă veţi conduce oamenii într-un război împotriva ţării 
pe care aţi servit-o cu onoare? 

— Cu onoare, da, mârâi el. Ştiţi ce am făcut în 'Nam? Ştiţi ce 
am făcut în Operaţiunea Furtună în Deşert? 

— Ştiu despre Fantome. Mai ştiu că Serviciul Secret a făcut 
pierdute urmele acestor oameni, după Nam. Ştiu că unii dintre ei 
au devenit mercenari în comunitatea spionajului internaţional. 
Agenţi necinstiţi, asasini cu sânge rece, operaţiuni murdare, 
orice vreţi. Au apărut în Nicaragua, Guatemala, oriunde slujba 
era destul de murdară şi banii pe măsură. 

— Dacă ceea ce spui e adevărat, mai ştii că cel mai mare 
client al lor a fost propriul lor guvern, guvernul care i-a antrenat, 
le-a furat tinereţea şi sufletele, apoi le-a dat drumul şi i-a folosit 
în scopuri personale. Ştiai şi asta? 

Vail nu-şi trădă surpriza. Se uită la General câteva secunde, 
apoi dădu încet din cap. 

— Ar fi o presupunere naturală. 

Engstrom se aplecă peste masă şi zise cu o şoaptă aspră ca o 
pilă: 

— Eu le-am salvat sufletele. Le-am oferit mântuirea, iertarea 
lui Hristos. Le-am oferit ocazia să mărşăluiască împotriva 
diavolului. 

— Şi diavolul este guvernul SUA? 

— Slujbaşii sunt servitorii lui. Ştii pentru cine lucrezi, de fapt, 
domnule Vail? Pentru guvernul sionist. Pentru evrei. Pentru 
cioroi. Pentru irlandezii păcătoşi din Boston. Pentru desfrânaţi şi 
beţivi. Noi suntem soldaţi creştini antrenați şi imaculaţi, 


311 


domnule, genul de bărbaţi şi femei care vor muri de cea mai 
cumplită moarte înainte să scape vreun cuvânt duşmanului sau 
să se predea. 

— Este un exerciţiu în zadar, Generale. 

— Serios? Citeşti Biblia, domnule Vail? 

— Nu ca o carte de căpătâi. 

— Ce ruşine! Ar trebui să arunci câte o privire din când în 
când. Eşti familiarizat cu „filistenii”? 

Vail încuviinţă din cap. 

— Jordan mi-a recitat partea aceea. David şi praştia lui 
împotriva uriaşului de trei metri. Nimic nu e imposibil pentru cei 
drepţi. Jordan mi-a spus toată povestea, Generale. Repet, ce pot 
face şase mii de soldaţi, cu excepţia unei crize de moment? 

— Sunt între cincizeci şi o sută de mii de membri ai grupărilor 
miliției, domnule Vail. Cu simpatizanţii, numărul ajunge la un 
milion. Aşteptând Apocalipsul să-i elibereze. Aşteptând Noua 
Revoluţie Americană pentru a-i ucide pe liderii politici, pentru a 
bombarda clădiri, pentru a începe lupta de gherilă pe străzi, 
pentru a refuza să plătească impozitele. Asta a început cu mult 
înainte să apar eu în scenă, domnule Vail. 

— Dar acum sunteţi paratrăsnetul? 

Ochii lui Engstrom scăpărară, iar buzele i se încreţiră. Se 
ridică, ridică pumnul spre tavan şi privi mânios spre Vail. 

— Eu sunt profetul lui Yahweh! tună el. Domnul vorbeşte prin 
vocea mea! Faceți loc mâniei: căci este scris, Răzbunarea este a 
mea; Eu voi răsplăti, a zis Domnul. Romani, Capitolul 
doisprezece, Versetul nouăsprezece. 

In colţul opus al camerei, Firestone aruncă o privire scurtă la 
ceas. Fă-o acum, Îşi zise în gând. Fă-o, Martin. 

Vail căută în buzunarul interior, luă un mic pachet de 
documente şi le întinse pe masă, ca pe un pachet de cărţi de joc. 

— Generale, acestea sunt mandate de percheziţie şi ridicare 
din Titlul Trei împotriva dumitale, a ofiţerilor-cheie şi a tuturor 
documentelor dumneavoastră bancare. Au fost semnate de un 
judecător federal. Ele mai permit şi o cercetare amănunţită a 
facilităţilor dumneavoastră, cunoscute drept Fort Yahweh. 

Scoase un telefon celular şi formă un număr. Hardistan 
răspunse imediat. 

— Sunt Billy. Suntem pe poziţii. 

— A fost pus în cunoştinţă de cauză. Aşteaptă un moment. Vail 


312 


se uită la Engstrom. Generale, la telefon este William Hardistan, 
director adjunct al FBl-ului. Vrea să-ţi spună două vorbe. 

Întinse telefonul spre Engstrom. Generalul se uita la el de 
parcă ar fi fost un cărbune încins. În final, îl luă. 

— Generalul Engstrom, zise el încet, cu sălbăticie. 


În faţa Fortului Yahweh, Hardistan dădu ochii cu caporalul de 
la poartă. În spatele lui erau aliniate camioane Humvee şi 
transportoare de arme. Agenţi ATF, FBI şi lunetişti în veste 
antiglont şi jachete albastre erau aliniaţi ca o armată. Deasupra 
lor, elicoptere Nighthawk pluteau ca nişte lilieci în iad. 

— Domnule, aici Hardistan, zise directorul adjunct la telefonul 
său celular. Ştiţi cine sunt. 

— Desigur. 

— FBI şi ATF sunt pe poziţii aici şi în alte şapte locuri numite în 
mandatele pe care tocmai vi le-a adus Vail. Nu vrem violenţă 
aici, Generale. Aţi fost pus în cunoştinţă de cauză. Acestea sunt 
mandate de percheziţie legale. Vă rog să-l sfătuiţi pe tânărul de 
la poartă - cred că numele lui este Starret - să se dea la o parte. 

Engstrom nu răspunse imediat. Fusese păcălit şi o ştia. O 
confruntare în acest moment ar fi fost dezastruoasă. 

În cele din urmă, zise: 

— Pot să vorbesc cu Starret? 

— Desigur.  Hardistan îi întinse  celularul  caporalului. 
Comandantul dumitale vrea să-ţi vorbească, zise el. 

Caporalul, un veteran greu încercat, se holbă la el, apoi luă 
telefonul. 

— Caporal Starret, domnule. 

— Starret, îmi recunoşti vocea? 

— Desigur, domnule. 

— Dă-te la o parte, caporal. Lasă-i să intre. 

Caporalul păru şocat, chiar dacă ştia că erau doar o mână de 
oameni în bază. 

— Da, domnule. 


Engstrom îi înapoie telefonul lui Vail, care întrerupse legătura. 
In cel mai întunecat colţ al camerei, în spatele ochelarilor de 
soare, ochii lui Abraham sclipeau uitându-se de-a curmezişul 
camerei spre omul pe care-l ura mai mult decât îl iubea pe 
Satana. £E la cinci metri distanță, gândi el. Un glonț ar fi de ajuns. 


313 


— Nu mai vreau alt Waco sau Ruby Ridge, Generale, zise Vail. 

— AŞ putea să vă iau ostatici chiar acum. 

— Aţi putea, dar ar fi o mişcare prostească şi o ştiţi. Totul s-ar 
sfârşi aici, în mijlocul ținutului nimănui. Intregul dumitale stat 
major este în această cameră. Vail formă un număr pe celular şi 
aşteptă răspunsul. leşim, zise el. Il închise, băgă antena în 
lăcaşul ei şi puse telefonul în buzunar. Două elicoptere 
Nighthawk ne aşteaptă la câteva sute de metri de aici, zise el, 
arătând vag spre spatele restaurantului. Se vor supăra foarte 
tare dacă nu plecăm acum. Se ridică şi-şi puse haina. A fost o 
plăcere, Generale. 

— Eşti mult mai viclean decât am fost lăsat să cred, zise 
Engstrom, ochii reci îngustându-i-se. 

— Ai un serviciu de spionaj prost. 

Vail ieşi pe uşă, urmat de Firestone. 

Engstrom se ridică şi privi pe fereastră maşina care ieşea pe 
drumul spre autostradă. Din umbră, Abraham îşi căută drumul, 
ciocănind cu bastonul pe podeaua restaurantului. Se opri în 
spatele generalului şi se aplecă aproape de urechea acestuia. 

— Trebuie să fie omorât, Generale, şopti el. 

— Asta nu va schimba nimic. 

— li va opri, îi va încetini. Tot ce ne trebuie este încă puţin 
timp. Şi îmi voi întoarce faţa împotriva ta şi vei fi înjunghiat în 
fața duşmanilor tăi şi cei ce te urăsc vor domni peste tine. 
Leviticul, Capitolul douăzeci şi şase, Versetul şaptesprezece. 

Engstrom privi maşina virând pe autostradă şi îndreptându-se 
spre Missoula. Un minut mai târziu, unul dintre elicoptere se 
ridică spre vârfurile copacilor şi plecă după ea. Maxilarul lui 
Engstrom se strânse. 

— Atunci, aşa să fie, zise el. 


314 


26 


Era aproape zece şi jumătate când Billy Hardistan îşi prezentă 
legitimaţia agenţilor de la Serviciul Secret şi intră prin intrarea de 
serviciu a Hotelului Mayflower. Intră prin bucătărie şi se legitimă 
din nou când ajunse la scări. Din sala de bal aglomerată de 
contribuabilii politici, care plătiseră o mie de dolari ca să 
mănânce un pui aţos cu sparanghel şi să-şi aducă omagiile celei 
mai puternice fiinţe umane din lume, îl putea auzi pe preşedinte 
rostind un discurs înflăcărat. 

Hardistan urcă pe scări până la etajul al treilea. La uşa 
apartamentului de pe colţ, care era refugiul lui Pennington, se 
aflau doi agenţi secreţi. In acest apartament aveau loc întâlnirile 
care nu se aflau pe agenda zilnică. 

Hardistan salută din cap şi-şi prezentă din nou legitimaţia. 

— Vă mulţumesc, domnule Hardistan, zise unul din agenţi. 

— A mai venit cineva? 

— Da, domnule, procurorul general şi domnul Hooker. 

Hardistan salută şi intră în apartamentul cu trei dormitoare, 
care era mobilat cu gust cu piese americane vechi. Hooker şi 
Castaigne îşi turnaseră câte ceva de băut şi stăteau faţă în faţă 
pe canapelele separate de o măsuţă de cafea. 

— Bună, Billy, zise Castaigne, înseninându-se când el intră. 

— Marge, Claude, zise omul de la FBI, dând din cap. 

Hooker zâmbi şi-şi ridica paharul în semn de bun venit. 

— Cum se descurcă acolo, jos? întrebă el. 

— Se pare că încheie acum, răspunse Hardistan. 

Işi puse valiza pe masă, scoase din ea un plic mare şi telefonul 
celular, îi ataşă un casetofon mic şi formă un număr. 

— Ecoule, sunt Antrenorul. Ai înregistrarea? Bun, casetofonul 
meu funcţionează, pune caseta, te rog. Ascultă câteva minute, 
apoi zise: Excelent. Mulţumesc, Ecoule. 

Deconectă telefonul şi casetofonul. 

— Ce e? zise Hooker. 

— Şi mai mulţi. 

— Hristoase! 

Hardistan scoase o casetă video şi mai multe fotografii mari şi 
le întinse pe masă. Hooker şi Castaigne veniră lângă el şi se 


315 


uitară supăraţi la ele. 

— Dumnezeule, zise Hooker. Ce urmăreşte puiul ăsta de 
căţea? 

— Se pregăteşte să-şi apere muntele, zise Hardistan, aproape 
indiferent. 

— De când a devenit muntele /u? mârâi Hooker. 

Inainte ca Hardistan să poată răspunde, uşa se deschise şi 
intrară doi agenţi ai Serviciului Secret. Verificară toate camerele, 
băile şi ferestrele, apoi îl escortară pe preşedintele Pennington 
înăuntru. 

— Bună seara tuturor, zise preşedintele când intră în cameră. 

Era evident energizat de discurs. 

— Cum a mers? întrebă Hooker. 

— Grozav. Sala plină. Comitetul Naţional ar trebui să-mi 
mulţumească. Deci, Billy, cum stăm? 

— Aceste fotografii au fost făcute pe la ora 16:00. Ora 
Munţilor. AWACS tocmai a mai încheiat un zbor. Am o casetă 
video a acestuia, dar aceste fotografii vă vor ajuta să vă 
orientaţi. 

Erau opt fotografii în total. Patru erau luate de la nouă mii de 
metri, celelalte patru erau instantanee mărite digital ale aceleiaşi 
zone. Hardistan descrise terenul în timp ce ceilalţi priveau 
fotografiile luate de sus ale taberei lui Engstrom. Priveau în jos 
direct de la nouă mii de metri. În partea stângă a fotografiilor 
verticale, spre est, era Fortul Yahweh, un ciorchine de clădiri 
înconjurate de un gard înalt. Ridicându-se abrupt la marginea 
campusului era un munte ca un turn, cu un pisc de trei mii de 
metri. 

Jumătatea de sus a muntelui era acoperită de o pădure deasă 
de pini, aproape până la creasta colţuroasă, acoperită cu zăpadă. 
Partea de jos a muntelui era o prăpastie, o înşiruire de stânci 
ascuţite şi cascade care cădeau liber aproape până la bază. Un 
drum îngust şerpuia pe o parte a muntelui, către un mic platou 
cam la jumătatea distanţei până în vârf. Un podeţ trecea peste 
una dintre prăpăstii, către o şa la marginea stâncilor. 

Şaua marca limita inferioara a terenului de antrenament al 
Sanctuarului, un teren abrupt, accidentat, pentru lupta de 
supravieţuire, de trei kilometri lăţime şi un kilometru înălţime. 
Sub acest platou erau stâncile înfricoşătoare care străjuiau 
deasupra Fortului Yahweh. 


316 


Partea din spate a muntelui, care marca graniţa dintre Idaho şi 
Montana, era chiar şi mai periculoasă, o serie de gropi adânci şi 
prăpăstii legate prin platouri. 

— Inspăimântător, zise Castaigne cu o teamă respectuoasă. 

— Chiar mai mult de atât, răspunse Hardistan. Puteţi folosi 
aceste fotografii pentru a vă orienta, în timp ce voi pune această 
casetă. Aceasta a fost înregistrată acum treizeci de minute. 

Hardistan introduse caseta în videocasetofon şi apăsă pe 
buton. Aceeaşi imagine a fortului şi a muntelui aluneca pe sub 
avion, în timp ce un specialist în identificare descria scena pe un 
ton monoton, dar eficient. 

— Lunetistule, aici este Ecou Unu. 

— Te-am recepționat, Ecou Unu. Ne primeşti transmisia? 

— Tare şi clar, Lunetistule. Inregistrăm. 

— Am înţeles, Ecoule. Aici este Lunetistul în drum spre sud de 
graniţa canadiană, peste graniţa ldaho-Montana. Altitudine trei 
mii de metri, viteză cinci sute. Timp:19:41 Standardul Munţilor. 

— Am înţeles. 

— Mă apropii de ţintă. Mă recepţionezi? 

— Afirmativ. Dumnezeule, parcă ar fi furnici. 

La mare distanţă, senzorii de căldură înregistrau nişte 
picăţele, ca nişte puncte de vărsat mişcătoare, pe tot muntele. 

— Vom face o schemă pe caseta video şi vom face o 
numărătoare exactă. Se pare că s-au dublat astă-noapte. Mărim 
la o scară de zece la unu. 

Camera mări imaginea la o sută de metri peste vârful 
muntelui James. Furnicile se dovedeau a fi figuri albe, 
mişcătoare, pe fundalul întunecat al pădurii. 

— „Furnicile” acelea sunt soldaţii lui Engstrom, Ecou Unu. 

— Am înţeles. Ce sunt dreptunghiurile acelea jos, la poarta de 
intrare? 

— Autobuze şcolare. Cu treizeci şi opt de pasageri, chiar până 
la cincizeci, stând în picioare. Acelea trei au adus probabil 135- 
150 de persoane. 

— Se mişcă. 

— Se duc să mai ia o încărcătură. Şi barăcile acelea, clădirile 
lungi din partea din spate a taberei, adăpostesc fiecare câte 
nouăzeci de oameni. Asta fac încă 270. 

— Ce sunt liniile acelea subţiri care se văd pe toată suprafaţa 
muntelui? 


317 


— Este sârmă. Priviţi în pătratul din dreapta-sus al ecranului. 

— Am înţeles. _ 

— Este un grup de trei-patru oameni în jurul unui copac. Întind 
sârmă. Imaginile noastre arată că este sârmă ghimpată. In 
pătratul din stânga-jos un om singur se pare că îngroapă un 
dispozitiv explozibil, probabil o mină cu lame sau poate o 
„Zgomotoasa Betty”. 

— lisuse! exclamă Pennington. 

— Sunt şi pe partea din spate a muntelui, zise Ecou Unu. 

— Confirm. Sunt pe tot terenul. 

— Închide aparatul ăsta nenorocit, se răsti Pennington. 

Hardistan închise VCR-ul. 

— Activitatea este mult mai intensă în noaptea asta. Nu avem 
încă numărătoarea completă, dar bate spre şase-şapte sute. 
Folosesc corturi de supravieţuire de câte opt locuri în zona 
vizată, dormind şi lucrând în schimburi. Şi mai sunt cam trei sute 
încartiruiţi în barăci. 

— Şi ce dracu' fac? întrebă Hooker. 

— Sapă. lşi aduc trupele noaptea în autobuze şcolare şi 
dubiţe. Fac asta de când am percheziţionat fortul şi le-am 
înaintat mandatele. 

— Ce se gândeşte că o să facă? 

— Işi apără teritoriul. Acesta este exerciţiul lor lunar de 
antrenament. De obicei, sunt numai şaptezeci şi cinci sau o sută 
de oameni. 

— Numai să încerce, zise Hooker. In anii optzeci, Ordinul a 
trimis o declaraţie de război Congresului. Biroul l-a prins pe 
Gordon Kahl, l-a trimis pe liderul Wayne Snell la spânzurătoare şi 
a închis pe viaţă douăzeci şi patru dintre ei. Şi acesta a fost 
sfârşitul Ordinului. 

— Erau mai puţin de o sută de membri în Ordin, Claude, zise 
Hardistan. Acum vorbim despre mai multe mii de soldaţi 
antrenați, cu aproape o mie în zonă, deja, probabil înarmaţi cu 
arme automate, lansatoare de grenade, arme antitanc, rachete 
sol-sol şi aer-sol, mine şi trei-patru tone... tone... de C4. 

— lisuse, este suficient cât să spulbere un oraş de mărimea 
Missoulei, zise Pennington. 

— Este adevărat. Mai au şi o rezervă enormă de AMFO - au 
adunat nitrat de amoniu şi l-au stocat timp de doi ani sau trei. 
Fiecare fermier din Sanctuar a cumpărat din acesta. 


318 


— Care poate fi ascuns prin tot statul, zise Castaigne. 

— Exact. 

— li putem provoca? întrebă Hooker. 

— Dacă nici Vail nu i-a provocat când le-am prezentat 
mandatele, atunci nu ştiu ce ar face-o. 

— Ce vrei să spui? întrebă Castaigne. 

— Dar atacul asupra convoiului? continuă Hooker, ignorând 
întrebarea ei. Uciderea soldaţilor SUA în ambuscadă. Nu poate fi 
considerat un act de război? 

— Nu putem dovedi ca au fost ei. Suntem siguri că ei au fost, 
dar nu o putem dovedi, zise Hardistan. 

— Aveţi un fir în legătură cu camionul? întrebă Castaigne. 

— Nu. Am scotocit toţi munţii cu elicopterele, scanări din 
satelit, AWACS şi pe jos. Cred că este posibil să nu-l găsim 
niciodată. Dar ştim că au Vipere AT-4, tunuri antitanc 72-E5 de 
66 mm, proiectile Dragon, Stingere, M-16 şi suficientă muniţie şi 
rachete cât să înceapă al Treilea Război Mondial. Şi sunt ascunse 
prin munte, pe undeva. 

— Va trebui ca el să facă prima mişcare, zise Hooker. 

— Hristoase, spargeri de bănci, depozite de arme, omucideri... 
dacă asta nu e prima mişcare, atunci ce dracu' este? strigă 
Pennington. 

Merseră cu toţii la canapea şi se aşezară. 

— Dave, toarnă-mi şi mie unul, te rog, îi zise Pennington unuia 
dintre agenţi, luându-şi un trabuc. Mă scuzaţi că fumez, zise el, 
dar i-am distrat pe băieţii cu bani patru ore, fără să trag un fum. 

In timp ce-şi aprindea trabucul, agentul îi turnă un pahar mare 
de Jack Daniel's, puse în el două cuburi de gheaţă, turnă puţină 
apă în băutură şi i-o înmână preşedintelui, care dădu din cap, 
mulţumindu-i. 

— Avem nevoie de un caz solid ca să mobilizăm o forţă 
masivă, să-l încercuim şi să-i ordonăm să-şi predea oamenii şi 
armele, zise Castaigne. 

— Să-l înconjurăm? zise Hardistan. Are munţii minaţi, plini de 
sârmă ghimpată, păziţi de luptători de gherilă bine antrenați. 
Dacă aduc fiecare agent ATF şi FBI pe care-l pot găsi, tot n-aş 
avea suficientă forţă umană să încercuiesc un munte fortificat. 

— Nu se va preda niciodată. Trebuie să fie scos de acolo. Şi 
acum este momentul, zise Hooker. 

Hardistan dădu negativ din cap. 


319 


— Întregul său stat major şi personal ales cu grijă se află acolo 
sus acum sau pe drum. 

— Nu putem avea încredere în Garda Naţională, zise Hooker. 
Mulţi dintre ei au membri de familie care fac parte din Sanctuar. 
Avem nevoie de specialişti foarte bine antrenați care se pot 
descurca pe teren şi pot rezolva problema. 

— Sugerezi ceea ce cred eu că sugerezi? întrebă Castaigne. 
Nici un răspuns. Apoi, deodată, Marge Castaigne făcu ochii mari. 
O, Dumnezeule! murmură ea. Toţi se uitară la ea. Trebuie să vă 
amintesc că este împotriva legii federale să foloseşti trupe 
americane împotriva cetăţenilor SUA? 

— Doar dacă nu ne declară război, zise Hooker. 

— Nu cred că Engstrom va face astă fără o provocare 
agresivă, zise Hardistan. 

— Ei bine, zise Hooker, un lucru e al naibii de sigur, cercetaşii 
n-or să se descurce cu operaţiunea asta. 

Procurorul general devenea tot mai stingherită de direcţia pe 
care o luă discuţia. 

— Marge, zise preşedintele, zâmbind, de ce nu te duci acasă? 
Se face târziu. El se ridică. Ea se uită la el un moment, apoi se 
ridică şi-l urmă până la uşă. Nu te-aş pune niciodată într-o poziţie 
compromiţătoare, Marge, zise preşedintele blând. Aminteşte-ţi 
doar ce a zis Barry Goldwater odată: „Extremismul în apărarea 
libertăţii nu este un viciu. Moderaţia în căutarea dreptăţii nu este 
o virtute.” 

— Eu mă gândeam la altceva, domnule preşedinte. Jonathan 
Swift a zis: „Este un mare dezavantaj să lupţi cu cei care n-au 
nimic de pierdut.” Cred că Martin Vail înţelege asta. l-am făcut o 
promisiune. Oamenii lui muncesc zi şi noapte la cazurile RICO. 

Se uită la ea fără expresie. 

— Noapte bună, Marge, zise el. 

Ea îl privi o clipă, apoi plecă. 

Pennington se întoarse pe canapea şi sorbi din băutură. 

— Bine, zise el, unde eram? Despre ce forţă vorbim, Billy? 

— Voi lua legătura cu Armata în privinţa aceasta. 

— Atunci, cred că ar trebui să-l chem aici pe Jesse James să 
aflu o opinie de expert. 

Brandon „Jesse” James era general al Armatei şi fost adjunct al 
lui Pennington. Era un comandant entuziast care fusese 
comparat cu Patton datorită firii sale independente şi populare. 


320 


Era cel mai bun ofiţer infanterist pe care îl cunoscuse vreodată 
Pennington. 

— Va vrea să o facă? întrebă Hardistan. 

— Vorbesc eu cu el. Doar noi doi, de la bărbat la bărbat. 

— Jesse judecă după mintea lui, zise Hooker. 

— Ei bine, în ultimă instanţă, va face orice dracu' îi va cere 
comandantul său să facă. 

— Crezi că există pericolul ca acţiunea militară să provoace 
mai multe atacuri teroriste? Sau vor da înapoi? întrebă Hooker. 

Nici un răspuns. Pennington se uită la Hardistan, care ridică o 
sprânceană, aşteptând răspunsul. 

— Asta depinde de numărul cadavrelor, răspunse 
preşedintele. 


321 


27 


Şoferul taxiului se uită prin fereastra din dreapta la reverend. 
Acesta era îmbrăcat într-un palton greu, negru, o pălărie neagră 
de fetru şi un costum gri cu guler răsfrânt. Stătea sprijinindu-se 
în baston, pe o bancă, privind pe deasupra parcului din 
Oklahoma City, unde se înălţase odată clădirea Alfred B. Murrah. 

Aaron Stampler, cunoscut acum drept Abraham, îşi împinsese 
lentilele de contact sub pleoapele inferioare şi se uita înainte prin 
ochelarii de soare, dincolo de gardul de sârmă, împodobit cu 
jucării, flori şi fotografii ale victimelor. Işi simţi pulsul iuţindu-se 
când îşi imagină camionul sărind în aer. Cu ochii minţii văzu cum 
jumătate din clădire se prăbuşeşte într-o parte, în nări simţi 
mirosul focului şi al morţii, auzi zgomotul distrugerii şi ţipetele 
haotice care urmară, văzu clădirea în ruine, cu sârme atârnând 
din ea ca nişte intestine. 

O capodoperă, gândi el. 

— Scuzaţi-mă, domnule reverend. 

Se întoarse uşor în direcţia vocii şi văzu o femeie tânără stând 
în picioare, lângă el. Ţinea în mână un buchet de flori iar pe faţă 
avea un zâmbet blând. 

— Da? 

— N-am putut să nu vă observ. Mă gândeam că aş putea să vă 
descriu parcul, dacă doriţi. N 

— Ce gând frumos, zise el. Insă prefer să mi-l amintesc aşa 
cum era. 

— Aţi mai fost vreodată aici? 

— Nu, dar mi s-a descris. 

— Aţi pierdut pe cineva în explozie? 

El se gândi la cel ce pusese bomba. 

— Da, zise. 

— Imi pare rău. Atunci o să plec, zise ea. 

— Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. 

— Mi-am pierdut familia aici, zise ea şi plecă. 

Abraham mai stătu două-trei minute, savurând clipele, apoi se 
duse înapoi la taxi. 


— La aeroport, îi spuse el taximetristului. 
x 


322 


Era surprins că Vrăjitorul cunoştea aeroportul din Oklahoma. 
Mesajul simplu al lui Abraham spusese: „Vrăjitorule. Ne vom opri 
la aeroportul din Oklahoma City mâine, la douăsprezece fără 
zece. Sper să te văd atunci. Pescarul.” 

Răspunsul fuse la fel de simplu: „Pescarule, Pista Doi. La 
Brogen. Zece A. Vrăjitorul.” 

Brogen era un restaurant cu un bar ce se afla cu faţa la 
terminalul pistei. Abraham se aşeză la bar şi ceru o Coca-Cola 
dietetică. Telefonul sună şi barmanul îl ridică, ascultă un moment 
apoi acoperi cu mâna microfonul. 

— Este cineva la bar care-şi spune „Pescarul”? întrebă el. 

Abraham făcu cu mâna. j 

— Eu aş fi acela, zise el. Barmanul era surprins. li dădu 
telefonul portabil. Mulţumesc, spuse Abraham. Aici Simon Petru, 
zise el la telefon. 

— N-ai menționat că eşti orb. 

— Nu s-a ivit ocazia. 

— Mergi în josul pistei spre stânga. Poarta C este a doua pe 
partea dreaptă. Acum nu este nimeni acolo, de la acea poartă nu 
pleacă nici un zbor timp de două ore. Du-te spre spatele zonei de 
aşteptare. Este acolo un rând de scaune. Numără şase scaune, 
apoi așează-te. 

Convorbirea se întrerupse. 

Abraham puse doi dolari pe tejghea, îi mulţumi barmanului şi 
plecă. Mergea aproape de zid, pe dreapta, pretinzând că-şi caută 
drumul cu bastonul. Când ajunse la Poarta C, urmă instrucţiunile 
Vrăjitorului. 

Deştept, gândi el. Şase scaune cu faţa la perete. Nici o 
fereastră, nici o reflexie. Se aşeză pe al şaselea scaun şi aşteptă. 

De dincolo de pistă, Woodbine îl privea pe orb căutându-şi 
drumul cu bastonul în josul aleii. Avea perciuni care se 
împreunau cu barba şi era îmbrăcat în negru şi gri. Woodbine se 
întoarse în zona porţii, găsi scaunul şi se aşeză, apoi aşteptă 
două-trei minute. Nimeni nu-l urmărea pe Simon Petru. 
Woodbine, care venise la poartă şi se aşezase pe un scaun exact 
în spatele lui, deschise o revistă USA Today şi o ţinu destul de 
sus pentru a-şi ascunde faţa, dar destul de jos pentru a vedea pe 
deasupra ei. 

— Eu sunt Vrăjitorul, zise Woodbine cu voce joasă. 

— Simon Petru, răspunse Abraham, apoi adăugă: Pescarul, 


323 


dacă-ţi cunoşti Biblia. 

— Arăţi ca un predicator mormon. 

— Nu, doar ca un bătrân şi plicticos trâmbiţaş al Bibliei 
Baptiste. 

— Fără supărare. 

— Desigur. Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt 
mormoni. 

— Cum se face că ai ales Oklahoma City? întrebă Woodbine. 

— Am vrut să vizitez vechiul loc Murrah. Voiam să simt puţin 
aerul acelei capodopere. 

— Capodoperă pe dracu'. A dat-o-n bară regeşte. Aşa se- 
ntâmplă când trimiţi un amator să facă o slujbă de profesionist. 
Proastă planificare, iar retragerea a fost un dezastru. 

— Ei, eu am simţit un fel de bucurie doar stând acolo, 
imaginându-mi cum a fost. Jumătate din clădire prăbuşindu-se. 
Toată confuzia. Sirenele, oamenii ţipând, mirosul de îngrăşământ 
şi ulei. Am retrăit totul în imaginaţia mea. 

— Eşti un papă-lapte bolnav, reverendule. 

— Şi tu nu eşti? 

— Eu sunt un om de afaceri. Dacă n-ar fi fost un telefon care- 
mi solicita serviciile, aş vinde acum unelte, ca să-mi asigur traiul. 

— Îți place? 

— Ce afurisită de întrebare mai e şi asta? A 

— Sunt doar curios. Eşti extraordinar de eficient. Imi închipui 
că un om atât de bun trebuie să găsească plăcere în ceea ce 
face. 

— Obţin o anumită satisfacţie. Cu cât e mai grea slujba, cu 
atât e gustul mai bun. Armata m-a învăţat o meserie, m-a făcut 
foarte eficient. Nu am absolut nimic împotriva guvernului. Dar 
dacă Generalul vrea să fie ceva făcut, va fi făcut. li datorez asta. 
Intotdeauna îi voi fi dator. 

— Loialitatea este o trăsătură de caracter admirabilă. 

— Tu nu-i eşti loial? 

— li împărtăşesc doctrina. 

— Vrei să-ţi laşi oasele pe vreun munte în nenorocita aia de 
Montana? 

— S-ar putea să nu se întâmple aşa. 

— Da, ştiu. O să vă ascundeţi cu toţii pe dealuri şi veţi face 
raiduri de gherilă asupra magazinelor şi benzinăriilor, veţi 
spânzura judecători şi pădurari. 


324 


— Este un strigăt de alarmă. Lucrurile trebuie să se schimbe în 
tara asta. Nu-i mai putem lasă pe cioroi şi pe jidani să-şi facă de 
cap. 

— Eu n-am de ce să mă plâng, reverendule. Lucrurile au mers 
foarte bine pentru mine. Aş putea chiar să mă retrag. 

— Sper că vei mai avea timp pentru o slujbă. 

— Este provocatoare? 

— O, da, cred că o să-ţi îndeplinească foarte bine criteriile. 

— Cine este ţinta? 

— Te uiţi la televizor? 

— Mult mai mult decât tine. 

Râseră amândoi. 

— A fost bună, zise Abraham. Recunoşti numele Martin Vail? 

— Avocatul care era cu Hardistan la Ohio. Acum lucrează în 
Departamentul Justiţiei, nu-i aşa? A 

— Procuror general adjunct, mai exact. Un procuror special. Işi 
îndreaptă tunurile spre Sanctuar. E destul de provocator pentru 
tine? 

— Promiţător. Îţi dai seama, desigur, că dacă îl elimini, vor mai 
fi destui ca el. 

— Nu, el e unic, Vrăjitorule. 

— ÎI cunoşti. 

— Cărările noastre s-au încrucişat. Abraham scoase o cheie 
din buzunar şi o puse pe braţul scaunului. Aceasta este o cheie 
de la o cutie de depozitare. Cutia este în primul rând după ce ieşi 
de la compartimentul de ridicat bagaje. In cutie este un dosar 
despre Vail. Tăieturi din ziare, articole, o casetă video. Locuieşte 
într-un apartament cu terasă în centrul oraşului Chicago, dar 
unul dintre articole menţionează o cabană singuratică, unde îi 
place să fugă de lume. Problema e că nimeni nu ştie unde se 
află. 

— N-aş numi asta o problemă. L-am găsit şi pe ăla cum-il- 
cheamă, nu-i aşa? 

— Eşti un geniu. De asta mă aflu aici. 

— Va avea multe persoane cu greutate pe lângă el. 

— Doi, trei federali, tot timpul. Te îngrijorează? 

— Sigur că nu, să ajung la el nu va fi nici o problemă. Să fug 
după aceea este problema. Intotdeauna este. 

— Sunt sigur că te vei descurca. 

— O, da. Cu cât facem târgul? 


325 


— O sută. Aranjamentele obişnuite. Jumătate depozitaţi la 
bancă până la sfârşitul zilei, ceilalţi cincizeci când e gata. Sună 
cinstit? 

— Dacă atât îşi permite Generalul, e cinstit. 

— Doar din curiozitate, cât ar costa această slujbă în mod 
normal? 

— O, probabil că nu m-aş atinge de ea fără un sfert de milion. 

— Poate îi poţi considera pe ceilalţi o sută cincizeci o 
contribuţie caritabilă. 

— Foarte comic. 

— Deci, îi pot spune Generalului că s-a făcut? 

— Am nevoie de câteva zile. 

— Inţeleg. Dar e o problemă urgentă. Vine week-end-ul. 
Probabil se va duce la cabană. 

— Va fi făcută cât de repede se poate. 

— Generalul va fi încântat. 

— Bine. Acum, dacă vrei să mai stai aşa cinci minute, eu plec. 

Mâna lui Woodbine căută printre scaune şi luă cheia. 

— Noroc cu Apocalipsa. 

Şi dispăru. 

Abraham aşteptă câteva secunde şi se întoarse încet, trăgând 
cu coada ochiului. Tot ce văzu fuse un bătrân cocoşat, într-o 
haină până la genunchi, suflând din greu pe pistă spre terminalul 
principal. 


326 


28 


Casa, o structură de două etaje, din cărămidă roşie, cu o 
verandă largă la faţadă, se afla pe o stradă liniştită dintr-un sătuc 
a cărui mare mândrie era că hotelul local, King's Inn, acum 
transformat în pensiune - pat şi micul dejun - fusese gazda lui 
George Washington în timpul Războiului Revoluţionarilor. Pe 
terenul viran de peste stradă se găsea un copac cu o căsuţă în el 
şi o motocicletă care zăcea pe o parte pe gazonul învecinat. Casa 
părea în afara timpului şi a spaţiului, dintr-o epocă în care 
oamenii nu-şi încuiau niciodată uşile şi nu se auzise de 
împuşcături din maşini. Pe cutia poştală scria cu litere frumoase: 


Colonelul Scott şi Doamna Barbara Grimes 
424 Aleea Hawthorne. 


Latimore îşi parcă maşina pe stradă şi urcă aleea în pantă 
până la o cărare din cărămidă ce ducea la uşa de la intrare. Când 
sună la uşă, îi răspunse o femeie plăcută, de vreo cincizeci de 
ani, care purta o rochie de casă uni. 

— Doamna Grimes? întrebă Latimore. 

— Doamna Grimes a murit acum doi ani, zise ea. Eu sunt 
Alice, menajera colonelului. 

Latimore îşi prezentă legitimaţia. 

— Numele meu este Harrison Latimore, lucrez pentru biroul 
procurorului general al SUA. Am o întâlnire cu colonelul. 

— Da, domnule Latimore, vă aşteaptă. Intraţi, vă rog. 

II conduse printr-un hol mic într-o cameră însorită. O scară în 
spirală ducea la etajul al doilea, unde se aflau uşi cu canaturi din 
sticlă ce dădeau spre o terasă. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii 
ale lui Grimes, un bărbat voinic, cu părul castaniu, în compania 
soldaţilor, primind o medalie, stând cu un grup de ofiţeri în 
junglă. 

Femeia merse prin cameră şi trase perdelele de dantelă peste 
ferestre, făcând inelele de metal să zornăie pe suportul galeriilor. 

— Colonelul are o problemă cu ochii, zise ea. Lumina puternică 
a soarelui îi provoacă dureri şi refuză cu încăpățânare să poarte 
ochelari de soare în casă. Zice că nu e stea de cinema. 


327 


Latimore râse împreună cu ea. Femeia se duse la piciorul 
scării şi sună un mic clopoțel. 

— Domnule colonel, strigă ea spre scări, aveţi un vizitator. 

— E Gary? întrebă o voce subţire. 

— Nu, domnule colonel, este străinul. 

— Străinul! Bine. Cobor imediat. 

Latimore avu un şoc când îl văzu pe Grimes. Cobora încet 
scările, treaptă cu treaptă, ţinându-se cu mâinile de ambele 
balustrade. Era îmbrăcat într-un halat vechi, maroniu, de casă şi 
în picioare purta papuci îmblăniţi; faţa îi era atât de devastată de 
timp şi probleme, încât era imposibil să ghiceşti cum arătase în 
tinereţe. Părul lui, pieptănat la întâmplare, era cenuşiu murdar, 
iar barba rară, albă, era nerasă de două-trei zile. Ochii lui, 
cândva albaştri, erau stinşi şi fără viaţă. Braţele îi erau doar două 
bețe, pielea albă, venele atât de aproape de suprafaţă, încât îi 
puteai vedea pulsul bătând în braţe. Purta doar placa dentară 
superioară, îngălbenită, iar buza inferioară era strânsă şi retrasă; 
din când în când îşi tampona gura cu o batistă albă, brodată cu 
inițialele lui. Vocea era doar o amintire tremurătoare şi respira 
adânc după fiecare propoziţie. 

— Aveţi un oaspete, domnule colonel Charlie, zise menajera 
cu o voce blândă. Domnul Latimore aici de faţă a venit tocmai de 
la Washington ca să vă vadă. 

— O, zise el cu o voce de parcă se afla la mare distanţă. 
Mulţumesc. Foarte frumos. Nu prea mai avem musafiri, nu-i aşa, 
Alice? Să mă gândesc, ultimul era de la o companie de asigurări. 
Credea că am murit. Chicoti la gândul acesta. li întinse 
vizitatorului o mână care era scheletică şi tremura din cauza 
paraliziei. De la Washington, zici? Eşti din Armată? 

— Nu domnule, zise Latimore. Vă amintiţi că am vorbit? Lucrez 
în biroul procurorului general. 

— A, bine. VIP, nu-i aşa? 

— Nu chiar, domnule, zise Latimore cu un zâmbet. 

— la loc aici, lângă fereastră, zise bătrânul, mergând la o 
masă mică cu două scaune, lângă o fereastră ca un alcov. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Cât este ceasul, te rog? 

— Trei şi cincisprezece. 

Grimes se întoarse spre Alice. 

— Poţi să-mi dai acum? întrebă el. 


328 


— Dacă doriţi. 

— Poate domnul, mm... 

— Latimore. Dar spuneţi-mi Harrison. 

— Domnule Latimore, aţi vrea ceva de băut? întrebă el. 

— Nu, mulţumesc. 

Alice ieşi tăcută din cameră. Bătrânul îşi miji ochii şi se uită 
prin perdelele subţiri. 

— Pare o zi frumoasă, zise el. 

— Da, domnule, aşa este. 

— Eşti bine crescut, tinere. 

— Mulţumesc. Mama ar fi bucuroasă să vă audă spunând 
acest lucru. 

Alice se întoarse cu o sticlă de bere Sappora şi o singură ţigară 
pe un şerveţel. Bătrânul luă sticla cu amândouă mâinile, se uită 
la ea aproape cu venerație, îşi linse buzele, o duse încet la gură 
şi bău o înghiţitură serioasă. Inchise ochii şi oftă. 

— Am văzut aseară un film la video, zise el. Cum se numea, 
Alice? 

— Ace Ventura. 

— O prostie, dar m-a făcut să râd, zise el şi mai luă o 
înghiţitură de bere. Ai un chibrit? 

— Imi pare rău, nu fumez. 

— Bravo. Alice? 

Ea îi aprinse ţigara cu o brichetă Zippo. Bărbatul inhală foarte 
încet fumul câteva momente, apoi îl lăsă să iasă în grabă. 

— Domnule colonel Grimes, aş dori să vă uitaţi la o fotografie 
şi să-mi spuneţi câte ceva despre bărbaţii din ea. 

Latimore întinse fotografia plutonului Spectru peste masa. 
Bătrânul scoase o pereche de ochelari fără rame şi, încet, 
laborios şi-i agăţă peste urechi. Când văzu imaginea, păru şocat. 
Mâna începu să-i tremure mai tare, întoarse fotografia pe dos şi 
i-o întinse înapoi peste masă lui Latimore. 

— Nu prea cred, zise el şi mai trase un fum din ţigară. 

— Ce nu credeţi, domnule? 

— Nu cred că-mi amintesc. 

— Mai uitaţi-vă o dată, domnule colonel. Este important. 

Bătrânul zâmbi şi dădu din cap. 

— Nimic nu mai este important pentru mine, fiule. lar mare 
parte din ce-ar fi, aş prefera să uit. 

— Vă rog să mai priviţi o dată. 


329 


Grimes se uită la el cu ochii ceţoşi. 

— De ce vrei să sapi şi să scoţi la suprafaţă toate astea acum? 
Lasă-i să se odihnească în pace, dacă vor putea vreodată. 

— Avem nevoie să ştim câţi dintre bărbaţii din fotografie au 
supravieţuit războiului. 

— Dacă au făcut-o, eu n-aş numi asta supravieţuire. 

— Vă rog să încercaţi. 

— Fiule, eu sunt alcoolic, zise bătrânul, oprindu-se după 
fiecare propoziţie să-şi tragă răsuflarea. O bere pe zi, fiecare 
înghiţitură e un extaz. Am emfizem. Patru ţigări pe zi, mai multe 
dacă pot să le ascund. Cândva eram atlet. Acum mă lupt ca să 
pot urca scările. Cândva scriam poezii, nu prea grozave, dar îmi 
făcea plăcere. Acum mâinile îmi sunt atinse de paralizie, aşa că 
de-abia pot ţine un creion. Fiecare cuvânt este un chin. Cândva 
am iubit o femeie frumoasă, acum sunt impotent şi ea este 
moartă. De ce mai sunt în viaţă, tinere? Trupul meu este o ruină, 
creierul, plămânii, testiculele, toate au cedat, dar exist. Şi toţi 
bărbaţii aceia tineri. Toţi acei tineri, morţi prin mlaştini şi râuri 
murdare sau şi mai rău, au fost corupți de mine şi de alţii ca 
mine. Dacă i-am cunoscut pe aceşti bărbaţi? Am fost maior la 
compania statului major, desigur că i-am cunoscut. Au venit la 
mine, unii dintre ei erau doar nişte copii, iar eu i-am trimis în 
junglă şi nu i-am mai văzut niciodată. Oh, am auzit poveşti, toţi 
am auzit poveşti. Coşmaruri verbale. Ce au făcut. Ce li s-a făcut. 
Engstrom îşi aducea întotdeauna morţii înapoi. De ce se mai 
deranja? Noi ne trimiteam tinerii războinici la Engstrom, apoi 
dosarele de serviciu erau trimise în altă parte, apoi în altă parte 
şi apoi în altă parte şi, în cele din urmă, sfârşeau într-o cutie 
sigilată şi erau aruncate în foc. Tineri care luptau pentru ţara lor 
şi erau apoi trădaţi. Şterşi de peste tot. Li se spunea că era 
pentru protecţia lor. Ce glumă. Era ca să protejeze guvernul. Ca 
să protejeze Armata. Să ascundă ce ceruse Armata de la 
Engstrom şi ce le făcuse el în numele patriotismului şi al 
dragostei de ţară. Ce le-a făcut sufletelor lor. Ce le-am făcut noi 
toți sufletelor lor. 

Mai trase un fum din ţigară. 

— Ştii, la început, de câte ori trimiteam pe unul dintre ei acolo, 
scriam o poezie. Mă gândeam că, atunci când se va termina 
totul, voi avea un poem epic despre tineri servindu-şi ţara. Apoi 
am auzit poveştile şi am început să scriu o poezie, apoi să ies să 


330 


beau o sticla de whisky. Şi, în cele din urmă, am renunţat să mai 
scriu versuri, beam doar sticla de whisky. lar într-o zi, când au 
venit să ia cutiile cu dosarele de serviciu, am aruncat poeziile în 
cutie. Şi iată-mă, tinere Harrison, fără să am măcar tăria să-mi 
trag un glonte în cap. Toate amintirile mele s-au dus, în afară de 
cele mai rele şi stau cu ele, dorm cu ele, îmi petrec zilele cu 
fantomele acelor tineri frumoşi. Uită-te la mine, fiule, nu mai am 
lichid în mine nici cât să storc o amărâtă de lacrimă. 

Latimore, uluit de confesiunea surprinzătoare a bătrânului, se 
holbă la faţa osoasă a acestuia, apoi îşi aminti de ce era acolo. 
Întoarse fotografia pe faţă şi i-o dădu din nou peste masă. 

— Mai încercaţi o dată, domnule. 

Grimes se uită fix la el, mai trase un fum din ţigară. Fumase 
cam o jumătate din ea, apoi o stinse cu grijă, îi atinse vârful să 
se asigure că s-a stins şi o puse în buzunarul halatului. Se aplecă 
din nou peste fotografie. 

— Nu accepţi un refuz, nu-i aşa? 

— Procurorul general nu acceptă, domnule colonel. 

— Ha, nu se schimbă nimic. 

Puse degetul arătător şi bătu cu el pe fiecare dintre feţe. 

— Shrack. Engstrom îi zicea Black Bobby. Asta este Mez... 
Men... 

— Metzinger? 

— Da, Metzinger. Apoi este Jordan. Engstrom aici şi Jennings. 
Acesta este... hm, Wayne... Wayne... Wayne nu-ştiu-cum. Nu-mi 
amintesc numele de familie. Se mai uită la fotografie câteva 
secunde. Unul a murit, zise Grimes, uitându-se încă la fotografie. 

— Vreţi să spuneţi că unul a fost ucis? 

— Acesta era detaşamentul special al lui Engstrom. Acesta era 
Spectru Unu, nimic nu-i putea ucide. Tunny, aşa-l chema. Wayne 
Tunny. Durul din New York City. 

— Care dintre ei n-a supravieţuit? 

— Ti-am mai spus, nici un raport nu era pus la dosar, nu se 
făceau înregistrări oficiale de nici un fel. 

— Ce spuneţi de acesta? Spuneaţi că îl cheamă Jennings? 

Harrison îl arătă cu degetul pe bărbatul căruia Jordan îi zisese 
Oz. 

Colonelul se aplecă mai aproape şi privi fix fotografia un 
minut, poate mai mult. 

— Oscar Jennings. 


331 


— Oscar. Os, zise Latimore. 

— Da, Os. Aşa-l strigau. De pe undeva din Vestul Mijlociu, 
cred. Wisconsin? 

— Şi n-a fost ucis? 

— Nu ştiu nimic sigur, dar ştiu că Engstrom n-a pus nici un 
soldat din Spectru Unu în sac. Era foarte mândru de asta. 

— Credeam că toate detaşamentele erau Spectre. 

— Aveau numere. Numărul Unu era detaşamentul personal al 
lui Engstrom, erau băieţii lui. Engstrom a pierdut o mulţime de 
oameni în anii aceia. Dar nu de la Unu. Fotografia aceasta a fost, 
probabil, făcută prin anii şaizeci, chiar pe la jumătatea lor. 

— Deci, lăsaţi-mă să mă asigur că am înţeles bine. li avem pe 
Black Bobby, Shrack, Dave Metzinger, Gary Jordan, Engstrom, 
Oscar Jennings şi Wayne Tunny. Bătrânul dădu din cap şi împinse 
fotografia înapoi spre Latimore. 

— Ce s-a întâmplat cu Jennings şi Tunny? întrebă Latimore. 

— Numai Dumnezeu ştie. Bău o înghiţitură bună de bere şi-şi 
şterse gura cu batista. Deci ce face Harr... a... 

— Harrison, domnule. 

— Ce face Harrison pentru procurorul general al Statelor 
Unite? 

— Sper că tot ce pot, domnule colonel. 

Colonelul Grimes îşi dădu capul pe spate şi râse din toată 
inima. 

— O, da. Nu toţi am sperat asta, fiule? Nu toţi? 

— Credem că unul dintre aceşti oameni, Jennings sau Tunny, 
s-a transformat în ucigaş plătit, domnule. Un om foarte periculos. 

— Şi ce este aşa de surprinzător? Toţi erau oameni periculoşi. 

— Dar meseria lui e crima. 

Grimes îl privi fix, ochii umplându-i-se de lacrimi din cauza 
efortului. Scoase din buzunar restul de ţigară şi o chemă pe 
Alice, care se strecură în tăcere în cameră şi o aprinse. Îşi bău 
berea şi fumă ţigara. 

— De curând, credem că unul din ei s-ar putea să fi ucis un om 
din programul guvernamental de protecţie a martorilor. 

— A, zise Grimes sec. 

— Nu vă surprinde? 

— Ar trebui? Dacă ucide pentru bani, nu contează pe cine 
ucide. Bănuiesc că oricine poate fi o ţintă bună. Latimore îşi puse 
fotografia la loc, în buzunar. Te surprinde că nu sunt şocat, aşa 


332 


e? i-a trecut vreodată prin minte cine îi angajează pe oamenii 
aceştia? Te-ai gândit că propriul dumitale guvern le dă câte un 
bilet din când în când? O slujbuşoară în America de Sud. Să ucidă 
un dictator din Africa. Cineva trebuie să o facă şi pe asta, fiule. Şi 
când nu sunt ocupați să lucreze pentru ei, se mai angajează şi la 
alţii. Omul trebuie să-şi câştige pâinea. 

— Cine ar putea şti cum să-l contacteze? 

— Astă n-aş putea să-ţi spun. 

— Cine ar putea? 

— Oricine îl angajează. Poate i s-a dat un alt nume, o nouă 
identitate, o afacere bună şi a fost lăsat în pace. Poate a făcut 
câteva crime, apoi s-a întors în SUA. Acum, dacă vrei să-l 
contactezi, ai un număr de telefon. Este un robot într-un birou, 
într-o clădire părăsită, pe undeva. El sună robotul de la un 
telefon public şi verifică mesajele, le acceptă pe care vrea. Fără 
nume, fără adrese. Banii sunt depozitaţi într-un cont bancar 
undeva departe. Totul este foarte scurt şi fără riscuri. 

— Se pare că sunteţi bine informat, domnule colonel. Sunteţi 
sigur că nu-mi mai puteţi spune şi altceva? 

— Nu pot să-ţi spun ceea ce nu ştiu. Şi nu pot şti ceva cenu s- 
a întâmplat. Proiectul Fantoma n-a existat niciodată. N-au fost 
detaşamente Spectru. lar armata le-a îngropat pentru totdeauna, 
ca să fie siguri că totul este păstrat sub tăcere. 

— Atunci, dumneavoastră de ce vorbiţi cu mine? 

— Au trecut mai bine de treizeci de ani, fiule. Unii au murit 
probabil în ţinuturi îndepărtate, au fost împuşcaţi sau torturați 
până la moarte în închisorile de piatră pe undeva în Orientul 
Mijlociu. Sau, poate, au obosit şi n-au mai putut lucra, aşa că şi- 
au luat vechiul 45 de serviciu şi l-au mâncat. 

— Cineva trebuie să aibă numărul de telefon de la robotul 
acela. 

— Ei, a fost doar un fel de a spune. Probabil că astăzi există 
metode mult mai sofisticate, cu computere şi cine ştie câte 
altele. 

Latimore încerca să sorteze ce spusese colonelul. Un singur 
om din Spectru Unu murise, zisese el, iar doi erau daţi dispăruţi. 
Jennings şi Tunny. Dar cel care murise nu fusese ucis. lisuse. 
Grimes era ca toţi ceilalţi din guvern, nu-ţi dădeau niciodată un 
răspuns direct. Intreabă-i dacă plouă afară şi-ţi vor da numărul 
de telefon al fetei de la „Starea Vremii” pe Canalul 6. 


333 


— Ei bine, vă mulţumesc, zise el. Cred că va trebui să consult 
Registrele Graves, din Washington. 

Când Latimore se ridică să plece, bătrânul îl privi, zâmbind. 
Ţigara colonelului arsese până la filtru. O puse încet în scrumieră 
şi o privi trist, de parcă vedea cadavrul unui prieten într-o capelă 
funerară. 

Când Latimore ajunse la uşă, colonelul se uită la el şi îi zise: 

— Tinere Harrison? 

— Da, domnule? 

— Aminteşte-ţi doar atât: ceea ce este nu există. Şi ce nu 
există, este. 


334 


29 


FORT WAYNE, MIERCURI 9:25 A.M, 
CST 


Pe Ron Campbell îl durea spatele. Bătuseră în lung şi lat zona 
din jurul localităţii Wapakoneta timp de două săptămâni şi acum 
se resimțea. Partenerul lui, Ed Flores, era întins pe scaunul 
pasagerului, sugând o acadea Tootsie Roll. Era bună, nu-l mai 
durea stomacul. Flores se lăsase de fumat cu patru luni în urmă 
şi abia acum începuse să fie mai rezonabil, după ce-şi petrecuse 
tot timpul înjurând şi văitându-se despre orice. Acadelele Tootsie 
Roll, pe care le ronţăia în mod constant, îi adăugaseră vreo patru 
kilograme în talie, dar Flores dădea vina pe curăţătorie, 
plângându-se că foloseau un nou lichid de curăţat, care îi făcea 
costumele să intre la apă. 

Scoase acadeaua din gură cât să întrebe: 

— Asta cum se numeşte? Şi o puse la loc. 

— Turkey Run. 

— Doamne. Am ajuns la fundul sacului. 

— Căutăm piste de aterizare şi parcări. 

— N-o să obţinem nici un indiciu despre tipul ăsta, o simt. 

— Aşa spui mereu, Ed. Nu te saturi niciodată să n-ai dreptate? 

— Acum nu pot să renunţ, şansele sunt de partea mea, zise 
Flores. Tot o să am dreptate, mai devreme sau mai târziu. Arătă 
cu degetul spre dreapta. Uite. Drace, nu este decât un adăpost şi 
mai sunt vreo două hangare. 

— Se pare că are balize. 

— Nemaipomenit. 

Întoarseră maşina pe un drum asfaltat, îngust şi parcară lângă 
ceea ce trecea drept terminal. 

Lângă uşă erau parcate trei autoturisme negre, iar pe o 
laterală a clădirii, două maşini mai vechi. In apropiere, un tânăr 
înalt şi slab lucra la motorul unui avion monomotor. Purta 
salopetă şi avea un prosop pătat de ulei aruncat pe umăr. 

— Aşteaptă un minut, îi zise Campbell lui Flores, care se 
îndrepta spre terminal. 

Campbell se apropie de mecanic, care privi peste umăr şi 


335 


dădu din cap. 

— Bună ziua, zise Campbell. Ai un minut? 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Campbell ridică portofelul şi-i arătă legitimaţia. 

— FBI. Mă numesc Ron Campbell. Acesta este partenerul meu, 
Ed Flores. _ 

— Da, domnule. Joey Bushkin. Incercă să întindă mâna, dar se 
opri. Mi-e teamă că mâna mea e cam unsuroasă. 

— Nici o problemă, domnule Bushkin. Lucraţi aici? 

— Da, domnule. Pun combustibil, fac muncă de mecanic. 
Avem o duzină de clienţi obişnuiţi care-şi aduc avioanele aici. 

— Aveţi mult trafic noaptea, nu? 

— Nu. Nu avem un terminal aşa de mare, doar o săliţă de 
servit cafea, telefoane publice, câteva canapele şi un radio 
pentru prognoza meteo. Compania de Inchiriat Maşini Midwest 
are o sală de aşteptare, dar Henry de obicei închide devreme, 
dacă nu-l suni în prealabil. Aşa este Henry Goshen. 

— Domnule Bushkin, încercăm să depistăm un avion care s-ar 
putea să fi aterizat aici pe şaisprezece, acum două săptămâni. E 
vorba despre un avion bimotor de culoare deschisă. 

Bushkin se şterse pe mâini pe cârpa uleioasă. 

— Asta e unul uşor, zise el. Nu mai vezi multe acum. 

— Vă amintiţi avionul? 

— Era un Beechraft Baron D-55 din 1983, cu motoare 375 
Lycoming. O bijuterie rară, iar exemplarul ăsta era unul scump. 
M-am uitat puţin în interior. Casetofon cu boxe stereo încastrate, 
computer, toate facilităţile. 

— Cât timp a stat aici? 

— Să vedem, a venit marţi după-amiază şi plecase când am 
ajuns eu aici, joi dimineaţă. Inseamnă că a plecat miercuri 
noaptea sau joi foarte devreme. 

— Aţi reuşit să-l vedeţi pe pilot? 

— Nu. Eram plecat la hangar, lucram la un Cherokee când a 
aterizat. Din câte am văzut, era un individ foarte obişnuit. 

— Cum era îmbrăcat? 

— Păi, să mă gândesc. Să vă spun adevărul, îmi amintesc mai 
bine avioanele decât oamenii. Cred că purta un costum. Poate 
unul gri. 

— A făcut plinul aici? 

— Nu, domnule. Dar un D-55 are o autonomie de zbor de vreo 


336 


mie cinci sute de kilometri. Putea să vină de departe, fără să aibă 
nevoie să reîncarce. 

— Dar despre numărul de identificare, ce zici? 

— Nu, nu-mi amintesc asta. Cum v-am spus, îmi amintesc 
orice avion, este hobby-ul meu de când eram destul de mare să 
ţin o carte, dar nu dau prea multă atenţie oamenilor şi 
numerelor. 

— Şi numele celui de la închirieri este Henry? 

— Henry Goshen. Dădu din cap, arătând spre terminal. Ar 
trebui să fie acolo. El nu ştie prea multe despre avioane, să ştiţi. 

Goshen era un bărbat care se apropia de şaizeci de ani. Avea 
umerii aduşi în faţă şi citea un ziar pe care îl ţinea la câţiva 
centimetri de ochelarii cu lentile groase de un centimetru. 
Camera era zugrăvită în bleu. Goshen stătea în spatele unei 
tejghele, într-o parte a camerei. In faţa lui era o canapea uzată, 
un aparat de îmbuteliat apă şi o hartă mare a regiunii Fort 
Wayne. În cameră era neobişnuit de cald, aşa că Goshen îşi 
scosese haina. Purta o cămaşă cu dungi, fără cravată, curea şi 
bretele. Mesteca o scobitoare. Ridică privirea când Campbell şi 
Flores intrară în micul birou, îşi lasă ochelarii mai jos pe nas şi-şi 
miji ochii peste rame. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Campbell îi arătă legitimaţia. 

— FBI, domnule. Sunt agentul Campbell, acesta este agentul 
Flores. 

— Măi, măi. 

— Credem că aţi închiriat o maşină pe şaisprezece, după- 
amiază târziu. Vă amintiţi? 

— Este acum două săptămâni. 

— Ei, nu pare a fi aşa aglomeraţie pe aici, domnule Goshen, 
zise Flores. Poate vă amintiţi ceva de atunci. 

Goshen frunzărea printr-o cutie cu chitanţe. Se opri şi trase 
una afară. O privi pe ambele părţi şi o scoase din cutie. 

— lat-o, zise el. Acum mi-l amintesc. Nu avea palton pe el. Se 
uită la ei. Era frig şi ploua, dar el n-avea palton. 

— Vă amintiţi cum arăta? 

Goshen îi privi câteva secunde. 

— Un tip obişnuit, îmbrăcat în costum. Nu avea palton. 

— Dar părul? zise Flores. Lung, scurt, negru, castaniu? 

— Poate că purta pălărie. 


337 


— Poate? întrebă Flores. 

— L-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea din nou? întrebă Campbell. 

— Uită-te la ochii mei, fiule, zise Goshen sardonic. Cu ochelarii 
ăştia parcă aş citi prin fundul unui sifon. Era bărbierit şi era alb. 
Altceva ar fi doar presupunere. 

— Aveţi o copie a chitanţei de închiriere? 

— Pot s-o iau de la computer. 

— Vă rog, zise Campbell amabil. 

Goshen apăsă pe câteva taste, pe ecran apăru o dată şi apoi o 
copie a unui acord de închiriere. 

— lată, zise el. 

— Puteţi să o imprimaţi pentru noi? întrebă Flores. 

— Nu. Am rămas fără hârtie. 


WASHINGTON, MIERCURI 12:42 P.M., 
EST 


Hardistan şi Firestone erau în drum spre aeroport când 
celularul agentului FBI sună. Răspunse înainte să sune şi a doua 
oară. 

— Domnule Hardistan, sunt Ron Campbell, fac parte din 
echipa de căutare din Ohio. 

— Sigur, Ron, ce s-a întâmplat? 

Campbell stătea pe scaunul pasagerului, iar picioarele de-abia 
atingeau podeaua. Se aflau chiar în faţa Motelului Hoosier 
Chalet, la marginea orăşelului Fort Wayne. 

— Avem un fir despre avion. Este un Beecheraft Baron-D55 din 
1983, cu dungă albastră. Rază de zbor o mie cinci sute de 
kilometri. Suspectul a stat la Motelul Hoosier Chalet, pe Şoseaua 
30, cam la cincizeci şi cinci de kilometri de ferma lui Waller. 
Maşina pe care a închiriat-o înregistrase la bord 350 de kilometri, 
ceea ce s-ar potrivi pentru două călătorii de la Fort Wayne la 
Wapakoneta. 

— E grozav, Ron. l-ai raportat lui Floyd? 

— Da, domnule, mi-a spus să vă sun personal. Avionul acesta 
este destul de rar, domnule Hardistan. Cred că, dacă-i anunţăm 
pe cei de la FAA şi ne dau tot sprijinul, cineva l-ar putea găsi. 

— Bună idee. Il voi suna pe Jim Norcross de la FAA imediat ce 
închid. Ai aflat indicativul avionului? 

— Nu, domnule. Oricum, probabil este fals. S-a înregistrat la 


338 


hotel din maşină, la un ghişeu special şi a plătit cu bani gheaţă 
pentru două nopţi. A comandat mâncare în cameră şi a plătit tot 
cu numerar, lăsând banii pe noptieră, dar era în baie când i-a 
adus-o băiatul. Tipul de la închirieri de maşini este aproape orb şi 
nu-şi aminteşte cum arăta suspectul. Nimeni nu şi-l aminteşte. 
Toţi spun acelaşi lucru: e un individ alb, foarte comun. Avea un 
carnet de conducere din Florida, înregistrat pe numele Frank 
Pierce, în Fort Lauderdale, bulevardul Oceanview, numărul 3224. 
Permisul este fals şi nu există o astfel de adresă în Lauderdale. 

— Bună treabă, Ron, zise Hardistan. Vom verifica toate 
avioanele Beecheraft Baron D-55 înregistrate, să vedem dacă 
avem noroc. Tu şi Flores aţi făcut treabă bună. Spune-i că am zis 
aşa. 

Hardistan închise telefonul. 

— Puii încep să-şi găsească adăpost, Sam, îi zise el lui 
Firestone. Insă tot nu ştim cum arată lunetistul. 


WASHINGTON, MIERCURI 3:12 P.M, 
EST 


International Security, Ltd., ocupa două birouri într-o clădire 
obscură la câteva străzi de Casa Albă. Compania se menținea în 
umbră. Evita publicitatea, nu era înscrisă la nici o bursă şi nu-şi 
făcea niciodată reclamă. Numele ei nu apăruse niciodată în 
audierile Congresului sau în conversații. Majoritatea membrilor 
celor două camere nu auzise niciodată de ea. Mass-media nu ştia 
de existenţa ei. Şi totuşi, CIA şi Agenţia pentru Siguranţa 
Naţională îi foloseau pe cei de la ISL drept „consultanţi” de 
treizeci de ani. 

Preşedintele ei, David Worrell, era, de asemenea, necunoscut 
în cercurile politice. Worrell nu făcuse parte din partide politice, 
nici nu deținuse funcţii oficiale. Nu contribuise pentru partidele 
politice şi nici pentru politicieni. Numărul de telefon nu era 
înregistrat nicăieri, iar hard discul din computerul său era luat în 
fiecare noapte şi ţinut într-un safe ascuns în biroul lui Worrell. 
Era un bărbat de peste un metru optzeci, într-o formă excelentă, 
cu păr blond, care începuse să încărunţească şi o piele foarte 
bronzată. li plăcea să poarte jachete de tweed, pantaloni largi, 
gri, din lână australiană şi cămăşi de culoare închisă, cu gulerul 
descheiat. 


339 


Celălalt birou era ocupat de un fost mercenar handicapat, pe 
nume Le Blanqg, care vorbea fluent cinci limbi. Cu patruzeci de 
ani în urmă, în timpul rebeliunii luptătorilor pentru libertate 
algerieni împotriva francezilor, îşi pierduse capacitatea de a 
merge, când un fragment dintr-o bombă îi sfărâmase partea 
inferioară a coloanei vertebrale. Le Blang era complet chel, avea 
un piept puternic şi braţe masive, opuse picioarelor slabe, 
nefolositoare. Părea ciudat de dezechilibrat în scaunul său 
sofisticat cu rotile. 

Le Blanq şi Worrell erau agenţi talentaţi. Clienţii lor erau 
guvernele Marii Britanii, Statelor Unite, Franţei, Germaniei, Africii 
de Sud şi Israelului. Talentele erau crema comunităţii de 
mercenari şi spionaj: terorişti, asasini, spărgători de seifuri, 
strângători de informaţii. ISL îi numea „actori”. 

Worrell ajunsese cu cinci minute mai devreme la Catedrala 
Naţională de pe Massachusetts Avenue. Intră nepăsător, se uită 
împrejur, la biserica aproape goală şi se aşeză pe o bancă, la 
margine, în partea din spate a bisericii. După două minute intrară 
doi agenţi de la Serviciul Secret. Merseră în partea din faţă a 
catedralei, înconjurară, pe exterior, rândurile de bănci, apoi se 
aşezară în spatele lui Worrell. Nu se uitau direct la el. Unul din ei 
ieşi şi, o clipă mai târziu, intră Claude Hooker. Se aşeză lângă 
Worrell. 

— Bună ziua, zise el cu o voce abia auzită. 

— Bună, Claude. Ai vreo problemă? 

Era o întrebare firească. Hooker şi Worrell nu se întâlneau 
decât dacă era o problemă. 

— Nu, zise Hooker rece, tu ai. 

Worrell se întoarse într-o parte pe bancă şi se sprijini într-un 
cot de spătar. Se uită direct la faţa de dihor a consilierului pentru 
Siguranţa Naţională. 

— Cu cine? întrebă el. 

— Nu sunt prea sigur. Informaţia mea vine din biroul lui 
Maraganset. 

— Maraganset! Maraganset e un fătălău impotent care 
aşteaptă să iasă la pensie. Eu nu fac afaceri cu Maraganset. 

— informatorul meu e din biroul lui. 

— Despre ce e vorba? 

— Cred că ai aflat că avocatul ăla isteţ, Vail, a devenit 
adjunctul procurorului general. 


340 


— Am auzit zvonul. 

— Nu mai este zvon. Căţeaua aia de Azimour a spus întregii 
lumi. Vail şi-a adus întreaga echipă cu el, tineri deştepţi, o gaşcă 
de câini poliţişti afurisiţi. 

— Şi nu aşa ar trebui să fie? 

— Nu când eşti tu la capătul de unde o să muşte. 

— Unde vrei să ajungi, Claude? 

— Unul dinte oamenii lui Vail a făcut o anchetă despre 
proiecte. 

— Proiectele din Vietnam? 

Hooker dădu din cap afirmativ. 

— Hristoase, asta a fost acum treizeci de ani. 

— Putea să fie la fel de bine şi ieri. A obţinut o listă cu numele 
ofiţerilor de legătură, iar marele lui interes era Fantoma. l-au dat 
numele lui Grimes. 

Worrell se rezemă de spătarul băncii tari de lemn. 

— Şi? E un prost bătrân şi împrăştiat. Acum are o sită în loc de 
creier. 

— David, Vail umblă după Engstrom. Deja are situaţia lor 
bancară şi a percheziţionat tabăra din Montana. 

Worrell nu zise nimic. Se uită la Hooker şi aşteptă ca acesta să 
continue. 

— Ştii martorul guvernului, care a fost ucis acum vreo două 
săptămâni în Ohio? Fusese membru al Sanctuarului. 

— ISL n-a fost implicat în afacerea asta. 

— Ba s-ar putea. 

— Despre ce vorbeşti? 

— A fost o lovitură de profesionist. Se pare că Hardistan şi Vail 
cred că ucigaşul este unul dintre vechii băieţi ai lui Engstrom. 

— Ei, ascultă... 

— Nu, tu ascultă. Să zicem că e adevărat. Să spunem că ai pe 
cineva în registrele tale care a fost acolo cu Engstrom. Să mai 
presupunem că Engstrom a folosit acest actor pentru slujba din 
Ohio. Şi să presupunem că FBI îl arestează... 

— Imposibil. Nu există registre şi tu ştii asta. 

— Spuneam doar... 

— Nu este nici un afurisit de mod de a ne lua urma. Hooker îşi 
încrucişă braţele pe piept, se uită la Worrell şi nu zise nimic. 
Ascultă-mă, Claude. Să zicem că am acest actor cu contract. Nici 
eu n-aş şti cum să-l găsesc. Nu ştiu cum se numeşte acum, nu 


341 


ştiu unde locuieşte, ce acoperire are. Aş stabili un contact printr- 
o serie de convorbiri secrete şi prin poşta de computer. Chiar 
crezi că o gaşcă de tineri avocaţi lăudăroşi l-ar putea găsi? 

— Hardistan ar putea. 

— Atunci spune-i ticălosului să nu o facă. 

— Nimeni în afara Omului nu-i spune lui Hardistan ce să facă şi 
aş prefera să nu discut asta cu preşedintele. Nu înţelegi, David, 
actorul poate fi o ameninţare pentru mine, dar este o ameninţare 
şi mai mare pentru tine, cât timp e de capul lui. 

— Ce dracu' sugerezi, Claude? 

Hooker dădu din umeri. 

— Poate că a trăit mai mult decăt trebuia. _ 

Worrell se întoarse cu spatele la Hooker. Işi întinse braţele pe 
spătarul băncii şi privi spre altar. 

— Ştii cât timp aş mai rămâne în afacerea asta dacă mi-aş 
elimina unul dintre oameni? Toţi actorii mei ar dispărea peste 
noapte. M-am menţinut treizeci şi cinci de ani, pentru că ei au 
încredere în mine, ca şi clienţii mei. 

— Asta s-ar putea să fie un dezastru pentru tine. Dacă 
lunetistul ăsta se întâmplă să fie prins şi face un târg... 

— Ascultă aici la mine, îi tăie vorba Worrell, am avut un om 
căruia i s-au smuls unghiile de la mâini şi de la picioare. Şi-a 
muşcat limba şi a sângerat până a murit, dar nu le-a spus nimic. 
Ai înţeles, Claude? 

— Trebuie să-l scoţi din dosare. 

— Nu există nici un nenorocit de dosar. 

— Atunci ar fi mai bine să-i trimiţi vorbă acestui lunetist al tău 
că e în primejdie. Spune-i să se dea la fund şi să stea acolo. 

— Asta pot încerca. 

— Fă mai mult decât să încerci, zise Hooker răutăcios. 

Worrell nu-i răspunse. Ura să i se forţeze mâna de către 
guvernamentalii îmbrăcaţi în costume, iar Hooker era unul dintre 
cei mai răi. Când aveau nevoie de ISL, puneau bucuroşi siguranţa 
naţională în mâinile lui Worrell. Acum pe Hooker îl îngrijora 
propria piele. Existenţa ISL şi a misiunii sale ar fi făcut Watergate 
să pară un scandal la o grădiniţă locală. Dar... dacă ISL va cădea, 
NSA şi CIA vor cădea împreună cu ea. Posibil întreaga 
administraţie. 

— Persoana aceasta a fost vreodată implicată în vreuna dintre 
operaţiunile noastre? 


342 


— La dracu', Claude, cunoşti afurisitele de reguli. Depui banii 
în bancă, eu îţi fac treaba, nu se pune nici o întrebare. 

— Atunci o să-ţi spun aşa: Eu o să-mi acopăr capul, tu ai face 
bine să ai grijă de al tău. 

— Asta ce dracu' vrea să însemne? 

Aşteptă un răspuns. Când văzu că nu zice nimic, se răsuci în 
scaun. Hooker ieşea pe uşă. 


PEAKVIEW, MONTANA, MIERCURI 4:14 
P.M., MST 


Funcţionarii de la bancă se uitară curioşi la Flaherty când 
acesta trase un scaun spre partea din față a holului băncii, îl 
întoarse şi se aşeză cu faţa spre spătar, cu braţele încrucişate pe 
el. Se uită atent la interiorul camerei. La stânga sa era o mică 
intrare şi biroul recepţiei, urmat de o tejghea lungă cu două 
ghişee pentru casieri. Lângă tejghea era o cameră de conferinţe 
mică, apoi cutiile de depozitare şi seiful strălucitor din oţel în 
spatele unei porţi de metal. La dreapta era un mic alcov cu 
bănci, biroul directorului, un mic birou de împrumuturi şi un 
ghişeu pentru clienţi, care servea şi ca ghişeu pentru clienţii 
aflaţi la volan. Un mic hol de intrare servea uşa din spate, care 
se afla cu faţa la el, în colţul din dreapta îndepărtat al camerei 
mari. Combinația depozit-hol pentru angajaţi ocupa cea mai 
mare parte a peretelui din spate al băncii şi era adiacent seifului. 
Camera era spațioasă, dar apăsătoare, slab luminată şi 
primitoare pentru clienţi sau, cel puţin, aşa fusese până cu trei 
luni în urmă, când fusese jefuită de 229.000 de dolari de către o 
echipă mică, dar eficientă, de hoţi. 

Ceea ce făcea evenimentul unic era faptul că în acelaşi 
moment şi cu aceeaşi precizie, anonimat şi mod de operare, alte 
două bănci din lanţul scurt al statului fuseseră şi ele jefuite. 
Toate se aflau la o distanţă de numai nouăzeci de kilometri una 
de alta, în partea vestică a statului, dispuse într-un arc de cerc la 
o sută de kilometri depărtare de Missoula. 

După spusele lui Geoff Isaac, cele trei spargeri fuseseră făcute 
cu o planificare ingenioasă şi precizie militară, ceea ce nu fusese 
o sarcină dificilă, din moment ce toate trei băncile urmau exact 
aceleaşi proceduri în fiecare zi. La opt şi jumătate sosea 
directorul, intra pe uşa din spate şi închidea alarma. La opt şi 


343 


patruzeci se deschidea uşa seifului. La 8:45 soseau cei şase 
angajaţi la uşa din spate şi directorul le dădea drumul înăuntru. 
Cei trei casieri semnau pe casetele cu bani şi banca se deschidea 
la ora nouă A.M. 

Isaac era frustrat în special, deoarece toate cele trei jafuri 
avuseseră loc pe teritoriul lui. Toate erau în oraşe mici, seifurile 
din fiecare bancă erau pline de salarii, iar hoţii nu scăpaseră nici 
măcar un cuvânt când jefuiseră cele trei instituţii de aproape un 
milion de dolari. 

Adăugat la calitatea unică a acestor trei evenimente simultane 
era faptul că cele trei bănci erau exact la fel. Toate fuseseră 
construite după exact acelaşi set de planuri: structuri distincte, 
cu un singur etaj, înconjurate din trei părţi de locuri de parcare 
mici şi pe a patra parte de ghişeul pentru servitul clienţilor aflaţi 
la volan. Ele erau filiale-satelit ale băncii principale a lanţului, cea 
din Helena, mândria şi bucuria consiliului de directori ai Trustului 
Montana care, nu numai că salvase o mulţime de bani folosind 
aceleaşi planuri, dar simţea că dădea clienţilor un sentiment de 
„familie”, orice filială ar fi vizitat. 

— E ca şi cum ţi-ai depune banii la Hanul de Vacanţă, fusese 
remarca sardonică a lui Isaac când le descrisese, lui Meyer şi 
Flaherty, jafurile. 

Acum, când Meyer cerceta registrele de depozit pe 
computerul băncii, Flaherty privea cu atenţie interiorul şi încerca 
să-şi imagineze jaful, aşa cum îl descrisese Isaac. 


„Într-o vineri dimineaţa, în luna noiembrie, directorul băncii 
din orăşelul Peakview, populaţie 5 600 de locuitori, soseşte ca de 
obicei. Când deschide uşa, este îmbrâncit cu forţă în interiorul 
băncii. Prinde o scurtă imagine a atacatorului într-o oglindă. 
Căciulă neagră, cu găuri tăiate pentru ochi şi salopetă neagră, 
asta e tot ce-şi aminteşte. In jurul ochilor şi gurii i se pune o 
bandă izolatoare. Aude ceva ce i se pare a fi două focuri de armă 
cu amortizor şi aude sticlă şi metal căzând pe podea. Mâinile îi 
sunt legate la spate şi este condus într-o cameră de depozitare 
fără ferestre, în partea din spate a băncii, este aruncat pe podea 
şi încuiat acolo. Nu se aude nici o conversaţie, cu toate că aude 
cum este deschis seiful. In următoarele zece minute ceilalţi 
angajaţi sunt şi ei legaţi şi încuiaţi în aceeaşi cameră. Nimeni nu 
poate vorbi, nimeni nu vede nimic. Apoi aud o explozie în afara 


344 


băncii. Sunt îngroziţi. După cinci minute se aude o altă explozie, 
de data aceasta mai aproape. Mai trec cincisprezece minute 
înainte ca cineva să-şi dea seama că banca n-a fost deschisă 
încă. În cele din urmă, poliţia sparge uşa şi intră, găsindu-i pe 
angajaţi. Nici unul nu este rănit, nici unul nu are idee câţi 
spărgători au fost. Amândouă camerele video de supraveghere 
sunt distruse. Seiful este gol. Şi nimeni - nimeni nu i-a văzut pe 
hoţi părăsind băncile.” 

— Nimeni nu i-a văzut pe infractori golind băncile? îl întrebase 
Flaherty pe Isaac, surprins. 

— In Milltown avem o doamnă care zice că doi indivizi 
îmbrăcaţi în costume stăteau lângă intrarea din spate a băncii pe 
la ora nouă, iar la Wild Bank, un om de serviciu zice că a văzut 
un tip în haine de lucru mergând prin parcare la ora aceea. Dar 
nici unul din ei nu ducea nimic în mână, iar descrierile celor trei 
bărbaţi nu erau de nici un folos. 

Asta s-a întâmplat în Peakview, la Wild Bank şi în Milltown, în 
acelaşi timp şi cu aceleaşi rezultate. Toate trei primiseră mari 
sume de bani pentru salarii, cu o noapte în urmă. Trei bănci 
jefuite şi nimeni nu i-a văzut pe infractori. In toate cele trei oraşe, 
nimeni nu i-a văzut plecând. Nici măcar un martor. 

— De ce? întrebă Meyer. 

— Pentru că la ora nouă fără cinci minute, un depozit gol a 
fost aruncat în aer la două străzi de fiecare dintre bănci, 
răspunse Isaac. Genial. Oraşe mici, explozii mari la două străzi 
de bancă, cine se uită la o bancă la care nu s-a deschis încă? 
Apoi la nouă fără un minut, o maşină furată sare în aer în fiecare 
parcare a băncii. Forţele de poliţie, atâtea câte sunt, sunt 
ocupate cu exploziile. La Milltown, nimeni n-a observat că banca 
nu era deschisă până la nouă şi douăzeci. 

— Ca un magician care se foloseşte de trucuri, zise Meyer. Tu 
te uiţi la mâna lui dreaptă, în timp ce stânga face trucurile. 

— Exact, zise Isaac. Până când poliţia şi-a dat seama ce s-a 
întâmplat, infractorii aveau un avans de cincisprezece-douăzeci 
de minute. 

— Cât a fost paguba? întrebă Flaherty. 

— Au luat de la Peakview 229.000, de la Wild Bank 306.500 şi 
de la Milltown - cel mai mare jaf din cele trei - 383.500 dolari. In 
total - 919.000 de dolari. 

— Pun pariu că s-au ofticat că n-au luat un milion, răspunse 


345 


Meyer. 


Flaherty îl văzu cu ochii minţii pe director deschizând uşa, 
oprind alarma şi brusc împins înăuntru. Gura, ochii şi mâinile îi 
sunt legate cu bandă izolatoare, în timp ce un alt membru al 
bandei opreşte ambele camere video cu un pistol cu amortizor. li 
iau directorului cheile de la camera blindată, îl duc în depozit. 
Privesc a doua limbă mişcându-se pe cadranul bătrânului ceas 
Seth Thomas de deasupra camerei tezaurului. La opt şi patruzeci 
se aude soneria. Uşa seifului se deschide şi ei trec la treabă. Lasă 
bancnotele de un dolar şi de cinci dolari pe podeaua camerei 
blindate. Câţi infractori? Trei, patru? Flaherty se gândi la patru, 
doi lucrând în camera blindată şi doi aşteptând la uşă restul 
angajaţilor. 

Când termină, unul dintre ei foloseşte o telecomandă pentru a 
declanşa bomba de la două străzi depărtare. Când se aude 
explozia, ies, aduc maşina la ghişeul pentru clienţi aflaţi la volan, 
aruncă sacii în portbagaj şi fug. In timp ce oraşul înnebuneşte, ei 
dispar cu maşina, apoi aruncă în aer dubiţa furată cu o noapte 
înainte, în acelaşi fel, doar pentru a crea şi mai multă confuzie. 

Foarte ingenios. 

Dar cei doi indivizi în costume care stăteau la uşa din spate, 
arătând în direcţia exploziei? Dar individul în salopetă din 
Milltown, venind dinspre bancă? Erau cumva implicaţi? In ce au 
cărat prada, în saci de gunoi? Era prea bătător la ochi. În saci de 
voiaj? Cât de mare poate fi un sac de voiaj. Ca să adăpostească 
380.000 de dolari şi mărunţiş? 

Isaac avea dreptate, decise Flaherty. Tipii ăştia erau 
încrezători în forţele lor şi profesionişti. 


Ben Meyer şi Dermott Flaherty coroboraseră şi comparaseră 
datele despre jafuri şi bănci timp de două săptămâni, cu ajutorul 
lui Hines şi al lui Naomi întoarsă în Chicago. Dosarele FBI erau 
riguroase şi pline de informaţii - doi ani de săpături adânci. Dar 
Meyer şi Flaherty hotărâseră că investigaţiile Biroului nu erau 
suficient de paranoice. Aşa ca se jucau de-a avocatul diavolului. 
Bazându-se pe experienţa lor în cazul RICO din Illinois, luaseră 
cei doi ani de investigare a FBl-ului şi-i amestecară ca pe o 
salată. 

In cele optsprezece luni anterioare avuseseră loc 


346 


şaptesprezece spargeri de bănci, nouă rezolvate şi trei arestări 
cu procese în curs. Rămâneau opt nerezolvate. Cele trei, care 
fuseseră comise în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, cu acelaşi mod de 
operare, păreau cele mai promițătoare, de vreme ce băncile erau 
toate membre ale aceleiaşi mici reţele statale. Cei doi avocaţi 
hotărâseră să se concentreze mai întâi asupra lor. 

— Trebuie să căutăm spălări de bani, zise Meyer la început. 

— Şi vorbim despre milioane de dolari, zise Flaherty. 

— Corect. Poate că au lovit câteva bănci din afara zonei 
noastre şi dacă fură arme şi le vând, câştigul s-ar putea duce 
mult mai sus. 

— Cea mai mare banca din această reţea este First Trust and 
Security din Helena, le spusese Isaac. Este singura care n-a fost 
jefuită. 

— Prea mare? 

— Prost aşezată. Este într-o clădire cu trei etaje, chiar în 
mijlocul oraşului. O ţintă foarte dificilă. 

— Credeţi că aceste trei spargeri au avut un aranjament din 
interior? îl întrebă Flaherty pe Isaac. 

— Aşa aş zice. 

— Dar ar fi putut afla totul, în afară de informaţia despre 
salarii, iar asta se ştie probabil de către toată lumea în aceste 
oraşe mici, zise Flaherty. 

— E adevărat, răspunse Meyer, apoi zâmbi. Dar să 
presupunem că e cineva din interior, doar ca să fim perverşi. 

— Imi place ideea, zise Flaherty. 

— Să zicem că acest om din interior a planificat operaţiunile. 
Cel mai bun moment, cum să fie făcut... 

— De acord. 

— Acest cineva le dă, de asemenea, informaţiile despre plata 
salariilor etcetera. 

— Acest cineva ar putea, de asemenea, să spele banii prin 
bănci, propuse Flaherty. 

— Este o logică bună, zise Meyer. 

— Şi cum îi spală? 

— Dacă ne putem da seama de acest lucru, acest cineva ar 
putea fi legătura pe care o caută Vail. 

Flaherty ridică din umeri. 

— Falsifică registrele? sugeră el. 

— Asta e o posibilitate. Deci, acum îl avem pe acest cineva, 


347 


plus un contabil foarte viclean. Două cârtiţe în biroul principal. 
Asta fusese în urmă cu două săptămâni. 


Flaherty se ridică, se întinse şi puse scaunul la loc, în spaţiul 
de aşteptare. Se duse în spatele băncii şi ieşi pe uşa de acolo. 
Lângă clădire era un trotuar de doi metri şi jumătate separat de 
şosea prin nişte arbuşti. Intră înapoi în clădire exact când Meyer 
ieşea din mica sală de conferinţe unde lucrase. Îşi îngustă ochii. 

— O să orbesc, Derm, zise el, oftând. 

— Hai să ieşim de aici, zise Flaherty. Avem două ore de mers 
cu maşina până la Missoula. 

— Ne putem opri să bem o ceaşcă decentă de cafea pe drum? 
Domnul Cafea nu se dă bătut. 

Se opriră la o cafenea de pe autostradă, la marginea 
orăşelului. Meyer îşi puse zahăr şi frişcă în cafea. Era tăcut şi se 
uita în ceaşcă în timp ce amesteca. 

— Te frământă ceva, zise Flaherty. Pot întotdeauna să spun 
când te frământă ceva. 

— Au o reţea bună. Au patru bănci cu care pot lucra. Nu 
trebuie să mişte toţi banii aceia murdari printr-o singură bancă 
mică. 

— Mai au şi contabili, directori, casieri, zise Flaherty. Vreau să 
spun că nu intri într-o băncuţă din Montana să depozitezi trei 
sute de mii fără să se ridice câteva sprâncene. Trei echipe au 
furat un milion de dolari. 

— Corect. 

— Deci... 

— Deci, probabil că piramidează depozitele. 

— Ce înseamnă asta? 

— In anii şaptezeci şi optzeci, unele bănci din Miami aveau 
nevoie să spele bani rezultați din droguri. Vorbesc de mulți băni. 
Milioane de dolari. Problema e să nu atragi atenţia IRS-ului, care 
cere băncii să raporteze orice depozit de bani lichizi de zece mii 
de dolari sau mai mult, aşa că au inventat această schemă- 
piramidă. Ideea era să mişte aceste milioane prin băncile lor în 
conturi mai mici de zece mii de dolari. Aranjau zeci şi zeci de 
conturi oarbe. Un program pe computer trimitea automat 
depozite în aceste conturi când se ajungea la depozite mari. 

— Nu înţeleg, zise Flaherty. 

— Ei bine, tu ai o companie - compania XYZ, de dragul 


348 


discuţiei. XYZ depozitează o sută de mii de dolari în contul XYZ, 
dar computerul redepozitează imediat acea sută de mii în alte 
unsprezece conturi, deci, în loc de a arăta un depozit mare, ai 
unsprezece conturi cu câte nouă mii şi ceva mărunţiş în fiecare. 

Banca le ia deponenţilor un procent de 30-40% pentru 
depozite. Asta e costul spălării banilor. Apoi XYZ retrage micile 
conturi şi banii sunt curaţi. 

— Şi cum face Sanctuarul asta? Aceşti ticăloşi intră în băncile 
mici cu teancuri mari de bani gheaţă, ca să-i depoziteze? 

— Să presupunem că şeful contabil al băncii principale din 
Helena este omul cel mare. O dată pe lună el face un tur pe la 
filiale şi verifică băncile. Hoţii vin unul câte unul şi aduc, să 
zicem, câte o sută de mii fiecare. Contabilul depozitează toţi 
banii într-un cont, dar computerul îi răspândeşte imediat în 
unsprezece conturi. Deci acum ai banii răspândiţi într-un număr 
mare de conturi în toate cele patru bănci. Nouă mii plus ceva, în 
fiecare cont. Nici un raport la IRS. lar programul care depozitează 
banii automat este ţinut de un CD ROM, nu în computer, aşa că 
inspectorii bancari nu-l găsesc niciodată. Şi domnul contabil are 
patru bănci cu care poate lucra. 

— Cum le luăm urma? 

— Nu putem, ne-ar lua vreo doi ani să depistăm toate aceste 
conturi şi să încercăm să ne dăm seama care sunt false, iar noi 
nu avem acest timp. 

— Şi atunci, ce facem? 

Meyer se uită la el supărat. 

— La asta nu m-am gândit încă, zise el. Va trebui să aflăm cine 
este acest „cineva” şi cine este contabilul. 

— Şi dacă greşim? 

— Atunci suntem în aer. 


MISSOULA, MIERCURI 7:02 P.M., MST 


Doi agenţi FBI stăteau în maşină cu geamurile întredeschise şi 
caloriferul dat la maximum. O maşină a patrulei statale era 
oprită de-a latul şoselei, formând un blocaj. ATF şi FBI făcuseră 
blocaje pe toate şoselele ce duceau la Fort Yahweh şi, cu ajutorul 
patrulei statale, verificau permisele de conducere şi taloanele 
oricărui vehicul care intra sau ieşea din tabără. Obiectivul lor era 
să-i hărţuiască pe membrii Sanctuarului, să caute arme ilegale şi 


349 


să încerce să descurajeze orice alt influx de trupe în fortăreaţa 
din munte. 

Era o încercare eficace. Fusese puţin trafic pe tot parcursul 
zilei. Harry Aiken, care fusese convocat la unitatea operativă din 
Montana, de la baza sa din Georgia, blestema de trei ore. 

— Erau treizeci şi nouă de grade când am plecat de acasă, 
zise el. Ce dracu' fac eu aici, îngheţ în toiul nopţii? 

— Este abia ora şapte, Harry, nicidecum toiul nopţii, îi 
răspunse partenerul său, Duke DcMay, care fusese adus din 
Virginia. 

— La mine acasă, este ora zece, răspunse Aiken. Eu mă duc la 
culcare devreme. 

— Incă două ore şi ne putem întoarce la hotel, să luăm cina. 

— E miezul nopţii, după timpul meu. O gustare la miezul 
nopţii. E la modă, dacă eşti membru al detaşamentului de 
nebuni. 

DcMay şterse aburul de pe parbriz şi privi cu atenţie şoseaua 
asfaltată, cu două benzi. 

— Ca să vezi, zise el. Avem companie. 

Aiken îşi luă aparatul de emisie-recepţie şi trezi maşina 
patrulei. _ 

— Aprindeţi girofarele, băieţi, vine cineva din tabără. Işi puse 
mănuşile groase, îşi ridică gulerul jachetei albastre FBI şi-şi luă 
pistolul Glock de 9 mm din toc. Sper că tipul ăsta nu e cowboy, 
murmură el. 

Luminile roşii şi albastre ale maşinii de patrulare se aprinseră 
şi un Four Runner trase pe dreapta şi se opri. 

Aiken şi DcMay ieşiră din maşină şi veniră în spatele celor doi 
poliţişti. Fereastra maşinii se lăsă uşor în jos. 

— Ţineţi-vă mâinile la vedere, domnule, îi zise unul din ei 
şoferului. 

Aiken şi DcMay ocoliră spatele maşinii şi verificară interiorul 
cu lanternele. Şoferul era singur. Se apropiară de portiera din 
dreapta maşinii şi aşteptară. 

— S-a-ntâmplat ceva? zise şoferul. 

— Puteţi să-mi arătaţi permisul şi talonul? zise polițistul. 

— Da, domnule, răspunse nervos şoferul, un bărbat înalt şi 
slab ca o sperietoare de ciori. Nu mergeam cu viteză. 

li dădu permisul şi foaia roşie poliţistului, care le verifică încet 
cu lanterna. 


350 


— Dumneata eşti domnul Jessups? 

— Da, domnule. 

— Talonul acesta spune că maşina dumitale este proprietatea 
Sanctuarului. 

— l-hî. 

Aiken veni lângă poliţist şi-i arătă lui Jessups legitimaţia. 

— Domnule, sunt agentul Aiken, de la Biroul Federal de 
Investigaţii. Vreţi să coborâţi din maşină, vă rog? 

— Da' ce-am făcut? 

— Nimic deocamdată, zise Aiken răspicat. 

Jessups ieşi din maşină, îşi îndesă mâinile în buzunarele 
jachetei şi-şi scutură picioarele pe şosea. Era speriat de moarte 
şi aproape se sufoca. li ieşeau aburi din gura deschisă, în timp ce 
inspira puternic aerul îngheţat al nopţii. 

— Cum se face că şofezi un Four Runner, domnule Jessups? 
întrebă Aiken. Ce slujbă ai la Yahweh? 

— Sunt doar un fel de şofer, zise omul cel slab. 

— Un şofer, aha. De ce nu mergem noi puţin în maşina mea, 
să nu mai stăm în frig? 

Îl trase pe unul din poliţişti deoparte. 

— S-ar putea să reținem acest autovehicul, zise el. 

— Vreti să îl percheziţionăm de arme? întrebă polițistul. 

— Nu, lăsaţi-l în pace deocamdată. 

Luă permisul şi talonul şi-l conduse pe Jessups la maşina FBI- 
ului, după ce-l căutară de arme. Il aşezară pe locul din spate, iar 
Aiken şi DcMay se aşezară în faţă. 

— la să vedem, vă numiţi Mordachai Jessups, corect? zise 
Aiken. 

— Î-hî. 

— Şi al cui şofer eşti pe Four Runner-ul ăsta? întrebă DcMay. 

Jessups nu răspunse imediat. 

— Eşti şoferul lui Engstrom? întrebă Aiken. 

— N-N-Nu, domnule. 

— Atunci, al cui? 

Ezită un moment înainte de a răspunde. 

— Al Fratelui Abraham. 

Aiken şi DcMay schimbară o privire, dar încercară să-şi 
ascundă surpriza. 

— Conduci pentru Abraham? 

Mordachai încuviinţă din cap. 


351 


— El unde este acum? 

Mordachai se foi nervos pe bancheta din spate şi-şi şterse 
gura cu mâna. 

— Acolo, zise el, în final, dând din cap spre Yahweh. 

— Cum se face că nu l-am văzut când am percheziţionat 
fortul? 

— El... a... nu era acolo. 

— Dar unde era? 

— Sus, pe deal. 

— Vrei să spui pe muntele James? 

— Da, dom-le. 

— Unde pe deal? întrebă Aiken. 

— U-U-Uite ce e, oameni buni. Nu pot să vorbesc despre asta. 
Aş putea intra într-o grămadă de necazuri. 

— Eşti deja într-o grămadă de necazuri, zise Aiken. Şeful tău 
ar putea fi acuzat de trădare. 

— Trădare! 

— De câte ori deschide gura, incită la revoltă, zise DcMay. 
Predică terorismul şi crima. 

— Este foarte religios. 

— Este mai nebun decât o bufniţă chioară, zise Aiken. De unde 
eşti, accentul tău pare a fi sudic, Mordachai... pot să-ţi spun 
Mordachai? 

— O, desigur, da, dom-le. Sunt din Georgia. 

— Nu mai spune? Şi eu la fel. De unde din Georgia? 

— Din orăşelul Enigma, chiar lângă Tifton. 

— Glumeşti. Eu sunt din St. Simons Island. Ştii unde vine asta? 

— O, desigur. Este un loc frumos. 

— Ei, aşa era înainte ca georgienii să taie toţi copacii şi să 
pună ciment. Lucrez la biroul din Savannah acum. 

— Deci, povesteşte-ne despre Fratele Abraham, Mordachai, 
zise DcMay. 

— Vă amintiţi de un evanghelist strălucit, pe nume Fratele 
Transgresor? 

— N-aş putea spune, zise Aiken. 

— Numele îmi sună cunoscut, zise DcMay. Un mânuitor de 
şerpi, nu? Un orb. 

Mordachai dădu din cap. 

— Aşa este. Abraham este Fratele Transgresor. 

— Este orb? întrebă Aiken. 


352 


— Da, dom-le. De aceea conduc eu. Suntem parteneri. Ne 
descurcăm chiar bine. Vreau să spun, eram în Nebraska, ne 
îndreptam spre Oklahoma, strângeam până la câteva sute de 
oameni pe seară. In Omaha nu mai aveau loc în cort. Aproape o 
mie de inşi au venit în seara aceea. Am câştigat câteva mii de 
dolari. Eu conduceam şi aveam grijă de afacere, el predica. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Afurisita aia de miliţie a apărut într-o seară şi i-a făcut 
oferta asta. El a fost întotdeauna cam misterios cu unele lucruri. 
Cum ar fi că nu lasă pe nimeni să-i facă vreo fotografie. Ura 
presa. La dracu', dacă ar vrea să dea interviuri, am putea ajunge 
mari, ca Falwell şi Robertson şi alţi băieţi barosani. Şi totuşi, n-a 
vrut nici o maşină de televiziune. 

— Cum se face că Sanctuarul a fost atras de el? întrebă Aiken. 

— In seara în care au venit să-l vadă, a ţinut una dintre cele 
mai înflăcărate predici pe care le-am auzit vreodată. Despre cum 
să dăm jos guvernul - fără supărare - despre impozite şi altele. 

— Cine a venit? Engstrom? 

— Nu, domnule, erau doi dintre ei, plus un sergent care 
conducea maşina. 

— Un sergent adevărat? 

— Un om al miliției. 

— Cine erau cei doi? 

— Colonelul Shrack, i se spune Black Bobby. Şi un afacerist 
care era proprietarul staţiei radio, dar nu-mi amintesc numele lui. 
Nu prea l-am mai văzut. l-a făcut lui T o ofertă care era prea 
bună ca să fie refuzată. 

— Ce fel de ofertă? 

— Bani. O casă frumoasă de locuit. Public foarte mare. Şi ei, 
hm... 

Mordachai se opri şi se şterse din nou la gură. 

— Şi ei ce? 

— Ei, a, privesc cu îngăduinţă pornirea lui. 

— Pornirea? 

— Îi plac doamnele. Tinerele doamne. 

— Cât de tinere? 

— Ştiţi, paisprezece, cincisprezece. 

— lisuse! zise DcMay. 

— Fugare. El le sanctifică şi ele îl urmează. 

— Le sanctifică? zise Aiken. Asta se numeşte viol acolo de 


353 


unde venim noi, Mordachai. Viol şi incitare. lar tu ai putea fi 
complice la toate astea. 

— Eu n-am făcut niciodată asta. N-am făcut pe peştele. Am 
încercat să-l liniştesc în problema asta, dar n-am reuşit nimic. 

— De ce nu ne spui unde este pe deal, Mordachai? zise 
DcMay. 

— Domnule, or să mă omoare. Probabil că or să mă omoare, 
oricum, fiindcă am plecat, dar vă spun adevărul, sunt cu toţii 
nebuni de legat. 

— Eşti în custodia noastră acum, Mordachai. N-o să te omoare 
nimeni. 

— Acum are femei tinere cu el? Sus, pe deal, vreau să spun? 
întrebă Aiken. 

Mordachai încuviinţă din cap. 

— Unde? 

— Au un buncăr acolo sus, în adâncul muntelui. N-am fost 
niciodată acolo, numai U.S. pot să se ducă acolo sus. 

— Ce este U.S.? 

— Unitatea de Spionaj. Cei care planifică. Este un post de 
comandă obişnuit, din câte am auzit. Au şi un fel de post radio. 
Acolo îşi înregistrează T casetele. 

— Care este numele lui real? 

— O, Doamne, lisuse... 

— Ne-ai spus până aici, Mordachai. Ai putea la fel de bine să 
ne spui tot. 

— A trebuit să plătesc taxe pentru el, pe şosea, să-i fac 
asigurarea socială. 

— Numele, zise Aiken sever. 

— Elijah Wells. 

— De unde este? 

— Din Albany, Georgia. 

Aiken se întoarse către DcMay. 

— İl voi suna pe Isaac. Vom sechestra Four Runner-ul şi vom 
căuta amprente. Du-l înapoi în oraş, iar Mordachai va veni cu 
mine. 

Aiken formă un număr pe telefonul celular şi ceru cu Geoff 
Isaac. 


354 


30 


CHICAGO, JOI 8:34 A.M., CST 


Harrison Latimore cobori din avionul de dimineaţă de la 
Washington şi alergă prin aeroportul din Chicago. Se duse lao 
poartă puţin folosită la capătul îndepărtat al pistei, unde îşi 
prezentă legitimaţia. Trecu de gardienii de la FBI şi intră în AMOC 
Unu. Vail, Hardistan şi Firestone se aflau în sufragerie şi luau 
micul dejun. 

— Bine ai venit la bord, zise Vail. la un scaun şi serveşte-te cu 
ceva. 

— Mulţumesc, zise tânărul asistent. 

Se aşeză lângă Hardistan. 

— Pe unde ai umblat în ultimele două zile? întrebă Vail. 

— New Jersey şi Washington, zise Latimore. 

Paul, stewardul, puse o ceaşcă de cafea în faţa lui. 

— Ce să vă aduc? întrebă el. 

— Tot ce aveţi acolo, în spate, răspunse Latimore şi râse. N- 
am mai luat o masă ca lumea de zile întregi. 

— Ce-aţi zice de un muşchi de vițel şi ouă? Cu pâine prăjită 
lângă ele. Şi un pepene excelent pentru început. 

— Grozav! 

Stewardul plecă şi Latimore nu pierdu nici o clipă, 
împărtăşindu-le noutăţile. Luă copia fotografiei detaşamentului 
Spectru şi o puse în faţa lui Vail şi a lui Hardistan. 

— Ştiu cine este Os, zise el. 

— Os? întrebă Firestone. 

— Tipul care l-a împuşcat pe Waller, zise Latimore şi se lăsă pe 
spate, cu un zâmbet satisfăcut. 

— Bun, zise Vail, concentrându-se asupra micului dejun. Ai 
adresa şi numărul de telefon? 

— Nu, dar cred că ştiu cum putem face rost de ele. 

Toţi cei de la masă se uitară la el. Latimore arătă cu degetul 
către Jennings şi Tunny din fotografie. 

— Aceştia doi sunt cei pe care nu-i puteam identifica. Cel din 
stânga este Oscar Jennings. Acesta este Wayne Tunny. 

— Deci Oz este Oscar? zise Hardistan. 


355 


— Nu neapărat. Ascultaţi-mă un minut, zise Latimore. Le 
relată conversaţia cu Grimes. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a 
fost: „Ce este nu este, ce nu este, este.” Bănuiala mea a fost că 
lunetistul nostru este Oscar Jennings, pentru că Jordan l-a 
menţionat când Marty l-a intervievat la Mormânt. Aşa că m-am 
dus la Washington şi am verificat Registrele Graves. Tunny este 
trecut ca KIA”. Jennings nu este. 

— Deci Os este lunetistul. 

— Nu. Ce este, nu este. Tunny nu este pe zidul din Vietnam. 
M-am dus şi m-am uitat. Ghiciţi cine e? 

— Jennings, zise Vail. 

— Corect. Eu cred că dosarele au fost aranjate mult timp după 
război. Priviţi, Jennings este din Milwaukee. A fost crescut în casa 
de copii, s-a înrolat în Armată când avea optsprezece ani. N-a 
avut prieteni apropiaţi sau rude. Tunny era din New York. Tatăl şi 
mama sunt morţi acum şi n-a avut fraţi sau surori. Cred că CIA 
sau altă organizaţie l-a trecut pe lista celor ucişi pe Tunny înainte 
să fie trimis acasă. Când Jennings a fost ucis, el a fost trimis 
acasă în sicriul lui Wayne Tunny. Dar când au strâns numele 
pentru monument, Registrul Graves nu fusese încă schimbat. 
lată ce a vrut să spună Grimes prin „Ce este, nu este”. Jennings 
nu a dispărut, iar Tunny a fost înmormântat de părinţii lui. 
Lunetistul este Wayne Tunny. Arătă pe fotografie. Tipul de aici. 

— Mie mi se pare teoria băţului de chibrit, zise Hardistan. 

— Nu sunt de acord, zise Firestone. Unul din ei este trecut la 
morţi în Registrul Graves, celălalt este trecut la morţi pe zidul cu 
cei ucişi în Vietnam. Una din ele trebuie să fie greşită. 

— Ce este, nu este..., zise Latimore şi lăsă propoziţia 
neterminată. 

— Este o muncă grozavă, zise Vail. Dar nu ne ajută prea mult 
fără vreun fel de identificare. 

— Ba ar putea, dacă domnul Hardistan ia fotografia şi-şi pune 
artiştii să adauge douăzeci şi cinci de ani la acea faţă şi să facă 
şase ipostaze. Cu păr, chel, cu barbă, fără barbă, cu ochelari de 
soare şi fără. Daţi-le celor de la WWN - ei le vor proiecta pe 
ecran din oră-n oră. Apoi daţi-le la reţelele de ştiri pentru 
grupajul de la ora şase şi urmăriţi ziarele din ziua următoare. 
Cineva îl va recunoaşte. 

— Vom primi mii de telefoane. 


17 Killed în Action - Ucis în acţiune (n. trad.). 


356 


— Nu neapărat. Când emisiunea „Cel mai căutat om al 
Americii” prezintă fotografii ale unor criminali periculoşi, ei nu 
primesc atâtea alarme false şi descoperă foarte mulţi dintre cei 
urmăriţi. 

— Şi ce spunem mass-mediei - adică, de ce îl căutăm pe tipul 
ăsta? întrebă Vail. 

— Martor într-o investigaţie în curs, sugeră Latimore. 

— Te-ai gândit mult la treaba asta, zise Vail. 

— Doar la asta m-am gândit de când am plecat de aici. 

— Şi dacă greşeşti, Latimore? zise Hardistan. Dacă se 
întâmplă aşa cum spun Registrele Graves, noi vom căuta alt om, 
iar Jennings se va da la fund. N-o să-l mai găsim niciodată. 

— Atunci cum a ajuns Jennings pe monument? întrebă 
Latimore. K 

— De ce să nu-i căutăm pe amândoi? zise Vail. Imbătrânim 
ambele chipuri, dăm o poveste presei şi spunem că-i căutăm pe 
amândoi. 

— Şi dacă n-a murit nici unul? 

— Atunci vom găsi doi în loc de unul, zise Vail. Dă-le întâi lui 
Azimour. Ea le va prezenta în emisie din oră în oră. Rețelele de 
ştiri le vor prelua câteva ore mai târziu, iar presa le va avea în 
ziua următoare. 

Hardistan bău o gură de cafea. Studie fotografia câteva 
momente şi dădu din cap. 

— Aşa s-ar putea să meargă, zise el. 

— Eu pariez pe Tunny, zise Latimore. 

— Bine, zise Hardistan. O să trimit o copie prin fax celui mai 
bun artist al nostru, Norm Friedkin. Nici măcar nu va trebui să-i 
spun ce are de făcut. Face aşa ceva de ani întregi. 

— Am o singură cerere, zise Latimore. Dacă îl găsim, mi-ar 
plăcea să fiu acolo când îi puneţi cătuşele. 


WASHINGTON, JOI 10:24 A.M., ESI. 


Preşedintele Pennington stătea la masa de lucru din Biroul 
Oval. Avea câteva minute doar pentru el şi cântărea situaţia. 
Engstrom îl pusese într-o situaţie imposibilă. WWN prezentase 
fotografii şi câteva înregistrări video neclare ale prezentării 
mandatelor la Fort Yahweh şi reamintise despre ambuscada de la 
trecătoarea Lost Trail şi uciderea lui George Waller. Cel mai 


357 


recent sondaj de opinie în New York Times îl coborâse cu trei 
puncte. Era prima oară, după luni de zile, când îi scăzuse 
popularitatea. 

Se auzi un ciocănit uşor în uşa şi intră secretara. 

— A venit domnul general James, domnule preşedinte. 

— Condu-l înăuntru, te rog, Mildred. Şi să nu ne întrerupi. 

— Da, domnule. 

James intră în birou. Era un bărbat înalt, spre şaizeci de ani, cu 
păr alb, tuns scurt. Purta uniformă de paradă şi intră în camera 
detaşat, de parcă ar fi fost camera lui. 

Pennington se ridică de la masa de lucru şi se duse să-şi 
întâmpine vizitatorul. 

— Cu cinci minute mai devreme, ca de obicei, Jesse, zise el şi-l 
bătu pe James cu palma pe umăr. Nu te vei schimba niciodată. 
Vrei o cafea, o brioşă? 

— Nu, mulţumesc, domnule preşedinte. 

— Nu mai fi atât de afurisit de formal, zise Pennington. 
Suntem doar noi doi. Pentru numele lui Dumnezeu, noi doi 
colaborăm de la războiul din Vietnam. 

Generalul se relaxă şi zâmbi: 

— Tu ai fost întotdeauna cu un pas înaintea mea. Care este 
problema? 

— Am nevoie de un sfat. 

— Eu să-ţi dau sfaturi? Tu erai şeful meu. Ce ştiu eu şi tu nu? 

— Hai să-ţi arăt ceva. 

II conduse pe James la masa de lucru, trase un sertar şi scoase 
un teanc de fotografii ale fortului Yahweh, făcute din avioanele 
AWACS. Le întinse pe masă. 

James se aplecă peste ele şi le studie pe fiecare, de la treizeci 
de centimetri distanţă. 

— Aceasta este tabăra aceea din Montana? Pennington 
încuviinţă. Doamna aceea de la World News a iscat un scandal 
imens cu afacerea asta, zise James. In seara trecută o compara 
cu Waco, doar că i se părea mai rea. Işi ridică ochii de pe 
fotografii. Incercaţi un asediu aici? 

— Biroul şi ATF n-ar putea acoperi zona aceasta. Le-ar trebui 
majoritatea agenţilor de teren şi tot n-ar fi suficienţi oameni. Şi 
nu putem avea încredere în Garda Naţionala din zona aceea. 
Mulţi dintre ei fac parte din Sanctuar. 

— Se pare că muntele ăsta mişuna de oameni. 


358 


— Până azi-dimineaţă specialiştii AWACS estimau între şapte 
şi opt sute. 

— lisuse Hristoase! James privi fotografiile din nou. Despre ce 
vorbim? Patru kilometri pătraţi? Cred că se calcă pe picioare 
acolo sus. 

— Unsprezece kilometri pătraţi, dacă punem la socoteală şi 
partea din spate a muntelui. 

James ridică o lupă şi se uită din nou pe fotografii. 

— Minează muntele asta? 

— Şi întind sârmă ghimpată. Presupunem că au făcut rost de 
arme foarte sofisticate. Stinger, Dragon, M-16, probabil AK şi 
puşti de calibrul 50. Şi o tonă de C4. 

— Au fost ocupați, ticăloşii, nu-i aşa? 

— Sunt la o întâlnire lunară. De obicei, se adună vinerea şi se 
împrăştie duminica. Au început să se adune acum două zile. 
Dacă nu coboară şi nu se întorc acasă luni, ne confruntăm cu o 
problemă. 

— Engstrom ştie asta, zise James. 

— Sigur că ştie. Şi o să profite de ea. 

Pennington deschise o cutie de ţigări, prevăzută cu 
umidificator, de pe birou şi scoase din ea două trabucuri 
cubaneze. Le tăie capătul ambelor, îi dădu unul lui James şi le 
aprinse pe amândouă cu o brichetă specială Zippo, din aur. Se 
duse la canapea, urmat de James şi se aşezară. 

— Dacă Engstrom planifică o rezistenţă, zise Pennington, ne 
confruntăm cu o situaţie majoră. Ar putea trimite echipele 
teroriste de acolo, noaptea, să facă prăpăd, apoi să se întoarcă la 
bază după câteva nopţi. 

— Aţi pornit vreun proces legal împotriva lor? 

— Tipul ăsta, Vail, lucrează la el. A găsit deja o mulţime de 
piste şi nu este în slujbă decât de aproape trei săptămâni. 

— Acesta este un caz RICO? 

— Da, dar ar putea dura luni întregi. A 

James pufăi din trabuc şi privi fix în ochii lui Pennington. În 
cele din urmă, zise: 

— Ce ai în minte, Larry? 

— Cât crezi că ne va lua să-i dislocăm? 

— O mulţime de victime de ambele părţi, dacă sunt aşa de 
serioşi cum crezi tu. 

— Ce-ai zice de o blocadă? 


359 


— Pfui! exclamă James. Un asediu lung, plictisitor, implicând o 
mulţime de trupe. Va costa o avere. 

— Ar putea fi ca un cancer, Jesse. O tumoră mare, stând acolo 
şi extinzându-se, în timp ce contribuabilii numără dolarii. Ezită 
înainte să adauge. Dar o lovitură pe neaşteptate? 

— Te gândeşti să foloseşti Armata? Pennington nu-i răspunse. 
Trase un fum din trabuc şi suflă fumul spre tavan. Nu poţi face 
asta, Larry. 

— Am folosit militarii la graniţa de sud mai mult de un an. 

— Impotriva refugiaților. Tipii ăştia din Montana sunt cetăţeni 
americani. 

— Dacă am presupune că au declarat război Statelor Unite? 

— Eu sunt militar, Larry. Nu este decizia mea. Procurorul 
general ce are de spus? 

— N-am discutat acest lucru cu nimeni, în afară de tine. Dacă 
am presupune că ei ne atacă primii? Avem câteva elicoptere 
Nighthawk. Acolo. Dacă ei vor dobori unul? 

— AŞ fi foarte supărat. Dar nu ştiu dacă acesta ar fi un motiv 
să lansez un asalt împotriva mai multor sute de cetăţeni 
americani. Te-ai gândit la reacţia publică? 

— Desigur. Nu ştiu cum s-ar manifesta dacă ei ar începe să ne 
facă necazuri. 

— Nu-mi dau nici eu seama. Cred că trebuie să vorbeşti cu 
una dintre acele firme importante de Relaţii Publice din New 
York. 

— Vorbesc cu tine, Jesse. Aş vrea să-mi faci o favoare. 

— Desigur. 

— Elaborează un plan de atac pentru mine, estimează 
numărul de oameni, cunoşti schema. Doar ca să ştiu care-mi 
sunt toate opţiunile. Desigur, asta rămâne doar între tine şi 
mine. 

— Între tine şi mine. Pennington dădu afirmativ din cap. Va 
trebui să mă consult cu câţiva dintre oamenii mei, domnule 
preşedinte. Stryker, şeful unităţilor de desant, Joe Ringer, de la 
Forţele Speciale, Norris, de la Logistică. 

— Spune-le că e un exerciţiu. Clasifică-l „Strict Secret”. Ei 
lucrează pentru tine, Jesse. 

— Lucrează pentru dumneavoastră, domnule preşedinte. 
Sunteţi comandantul lor suprem. Cât de repede doriţi această 
propunere? 


360 


— Azi este joi. Ce-ai zice de duminică? 
ALBANY, GEORGIA, JOI 11:46 A.M., EST 


— Spune-mi Laverne, zise ea zâmbind. 

Era o femeie micuță, de vreo patruzeci şi cinci de ani, căreia îi 
plăcea să flirteze şi nu părea deloc impresionată de legitimaţia 
agentului FBI pe nume Buddy Harris, care zburase de la Atlanta 
la Albany. 

— Bun. Eu sunt Buddy, Laverne. Poate că mă poţi ajuta. 

— Mi-ar face plăcere, zise ea, aplecându-se peste tejgheaua 
de la Biroul de Statistică. ţi petreci noaptea aici? ţi pot face cel 
mai bun grătar din sudul Georgiei. 

— Imi pare rău, trebuie să plec cu avionul de ora două. 

— Prânzul? 

— Păi, asta ar fi o posibilitate. 

— Bine, agent Harris, ce cauţi? 

— Un certificat de naştere al unui Elijah Wells. Vreau doar să 
arunc o privire. 

Ea păru cu adevărat surprinsă, apoi dădu din umeri şi zise: 

— Nici o problemă, şi plecă. 

Se întoarse după un minut sau două cu un registru gros, 
frunzări prin el, găsi înregistrarea pe care o căuta şi întoarse 
registrul cu faţa la agent. Bătu cu degetul pe pagină. 

— lată-l: Elijah John Wells, data naşterii, 12 martie 1962. 
Părinţii: Frank şi Helen Wells. Născut în spitalul din localitate. 

— Ai locuit mult timp în Albany, Laverne? 

— Toată viaţa. Am început să lucrez pentru district din ziua în 
care am absolvit liceul. Am făcut aproape orice slujbă au avut. 
Am lucrat o vreme în biroul şerifului. Plictisitooor. M-am 
transferat aici la Registratură cam acum un an. Plictisitooor. 

— li cunoşti cumva, din întâmplare, pe Frank şi Helen Wells. 

— Desigur. Locuiesc chiar peste drum, pe Oak Street. 

— Le cunoşti copiii? 

— O, da, desigur. li cunosc de când s-au născut. 

— Mai sunt în oraş? 

— Hazel s-a dus la Atlanta după ce a absolvit Colegiul Georgia 
Southern. Frank Junior lucrează cu tatăl său la ţesătorie. 

— Dar Elijah? El mai este pe-aici? 

Ea îl privi straniu. 


361 


— Îţi pot spune exact unde se află în acest moment. 

— Chiar aşa? 

— Înî. Stă acolo de mai bine de treizeci de ani. 

— Aici, în oraş? 

— Da. Ştii ceva, domnule FBI, eu te duc să-l vezi pe Elijah, apoi 
dumneata mă duci să luam prânzul. 

— Pare un târg cinstit. 

Plecară de la tribunal şi ea-l îndrumă prin oraş. 

— Virează la stânga, aici, zise ea, arătând spre o alee arcuită. 

— Aici este cimitirul, zise Harris. 

— l-hî. Condu până acolo, pe dreapta. 

Aleea se curba în jurul unei pături de iarba verde şi stejari 
bătrâni, trecea pe lângă pietre de mormânt elegante, pe care se 
aflau îngeri din marmură şi cruci. 

— Opreşte aici, zise ea. 

Coborâră din maşina şi îl conduse peste pajiştea întinsă, până 
la o cruce mare. Pe vârful ei, în litere frumos sculptate, era 
cuvântul Wells, iar sub el, numele lui Jeremiah şi Edith, amândoi 
morţi la aproape optzeci de ani. Mai era o cruce mai mică, lângă 
monumentul cel mare. 


Elijah Wells 
lubitul fiu al lui Frank şi Helen 
Născut: 12 martie 1962 
Chemat la sânul Domnului 
14 martie 1962 
Odihneşte-te în pace, micul nostru înger. 


Elijah Wells murise la două zile după ce se născuse. 


362 


31 


CHICAGO 2:42, P.M., CST 


Lui Vail îi plăcea să spună că tot ce trebuie ca să câştigi un caz 
RICO sunt şase avocaţi buni, multă muncă, activitate continuă şi 
un pic de noroc. În cazul Sanctuarului, acest pic veni din aer. 
incepu când Naomi răspunse la telefon în biroul central. 

— Aici agentul Alan Burger, de la biroul din Des Moines, zise o 
voce aspră de bărbat în vârstă. Aş putea vorbi cu domnul Vail, vă 
rog? 

— Îmi pare rău, agent Burger, nu este în birou. Aici este Naomi 
Chance. Sunt director adjunct al grupului operativ. Pot să vă ajut 
cu ceva? 

— Dumneavoastră să-mi spuneţi. Am un beţiv nebun aici care 
a venit de pe stradă acum o jumătate de oră şi cere să-l vadă pe 
Martin Vail. Nu vrea să vorbească cu mine sau cu altcineva din 
birou, dar zice că, dacă Vail caută informaţii despre Sanctuar şi-a 
găsit omul. 

— Cine este? 

— Se numeşte Ernest Gondorf. Adresa e din Kansas City. Ar 
putea fi un balon de săpun, doamnă Chance. Tipul şi-a petrecut 
noaptea trecută în arestul pentru beţivi. A intrat cu maşina într- 
un copac din parc. Conduce un Firebird nou, cu numere de 
Montana, stă la un hotel bun de aici, din oraş şi a avut patru mii 
de dolari în portmoneu când a căzut din maşină. 

— Interesant. Vrea să vorbească la telefon cu unul dintre noi? 

— Zice că vrea să vorbească cu Martin Vail „mano a mano”. L- 
am invitat să plece, dar nu vrea. Tipul pare a fi speriat, dar face 
pe durul. 

— Speriat? 

— Zice că are nevoie de protecţie, că Engstrom a pus un 
premiu pe capul lui. 

— Aşteaptă puţin, vrei Alan? îl puse pe agent pe linia de 
aşteptare. In birou erau doar Parver şi Firestone. Le explică 
situaţia. Ce zici, Sam, vrei să te dai drept Martin, să vezi dacă 
tipul ăsta are ceva de spus? 

— Sigur. 


363 


Naomi vorbi din nou cu Burger. 

— Este prin apropiere? 

— Chiar în colţul camerei. 

— Spune-i că l-ai găsit pe Vail. 

— S-a întors în grabă. 

— Desigur. 

Burger îşi înăbuşi un chicotit. Ea îi întinse receptorul lui 
Firestone. 

— Alo, zise o voce de la capătul celălalt. 

— Aici Martin Vail. Doreaţi să vorbiţi cu mine? 

— Nu la telefon. In persoană. 

— Domnule... cum spuneţi că vă numiţi, domnule? 

— Gondorf. Ernie Gondorf. Şi vă spun că pot să depun 
mărturie împotriva lui Engstrom şi a Sanctuarului, dar am nevoie 
de protecţie. Inţelegeţi ce vreau să spun? 

— Des Moines este departe de aici, domnule Gondorf. Aţi 
putea să-mi daţi o idee despre ce e vorba? 

— Veniţi şi luaţi-mă, bine? N-o să fie pierdere de timp. 

Un moment mai târziu se auzi vocea lui Burger. 

— S-a întors pe scaunul lui, zise el. 

— Şi n-aveţi cu ce să-l reţineţi pe tipul ăsta? 

— Nu. A ieşit singur din cârciumă şi-a luat maşina de la locul 
accidentului şi a venit aici. 

— Şi n-o să plece? 

— Nu. Zice că, dacă-l dăm afară, vom fi responsabili de 
moartea lui. 

Firestone acoperi microfonul telefonului. 

— Ce crezi, Naomi? Tipul nu vrea să plece din biroul de acolo, 
zice că-l vor omori. 

— Pfui. Se lăsă pe spătarul scaunului şi se strâmbă: Păi, 
avionul nu e prea solicitat. Ce-am avea de pierdut? 

— Domnule Burger, vom veni acolo. In două ore, probabil. 
Credeţi că vă puteţi descurca până atunci cu el? 

— N-am de ales. Dar grăbiţi-vă, da? mârâi Burger. Stă pe 
biroul meu, fredonând cântece country şi este complet afon. 

— Am plecat. 


DES MOINES 5:13 P.M., CSI 


Ernie Gondorf era un bărbat slab, de aproape patruzeci de ani, 
364 


de vreun metru şaptezeci, cu dinţi stricaţi şi un surâs afectat, cu 
părul tuns soldăţeşte. Purta o cămaşă în carouri, de lână, 
pantaloni de lână cu dungi, verde-închis şi ghete de munte. Ochii 
lui înguşti, de paranoic cercetară rapid camera de interogatoriu 
mică, atunci când Burger îl conduse înăuntru şi plecă. Burger li 
se alătură lui Parver şi Firestone în camera de observaţie. 

Burger era un bărbat solid cu păr aspru, încărunţit, tuns scurt 
şi un început de burtă. Era îmbrăcat într-o cămaşă albă, 
apretată, o cravată verde şi pantaloni bleumarin. Vocea lui 
semăna cu o râşniţă. 

— E al vostru, zise el. 

Gondorf se uită în oglindă, cu faţa la câţiva centimetri de a 
Shanei Parver, separată doar de geamul oglindă. Işi aranjă părul 
şi apoi, pentru un motiv inexplicabil, îşi privi dinţii. 

— Vai, zise Parver. Tipul ăsta n-a auzit că s-a inventat periuţa 
de dinţi? 

— Nu vă apropiaţi prea mult, zise Burger. Are şi o respiraţie pe 
măsură. 

Parver era îmbrăcată cât mai conservator cu putinţă: un 
costum-pantalon şi o bluză de culoarea vinului, părul ei lung, 
negru strălucitor era strâns la spate într-o coadă împletită şi 
purta ochelari în locul lentilelor de contact. Dar tot frumoasă era. 
Firestone era îmbrăcat ca de obicei, într-o jachetă sport Levi's, o 
cămaşă din lână verde-închis, cu nasturi şi o pereche de cizme 
negre de cowboy, marca Tony Lama. Semăna mai mult cu John 
Wayne decât cu Martin Vail. 

Gondorf se aşeză la o masă cu urme de arsuri de ţigară, îşi 
puse picioarele pe masă, le încrucişă la glezne şi-şi încrucişă 
braţele pe piept. 

— Frumos, zise Shana. Avem de lucru. 

— Dă-i picioarele jos de pe masă când intri, zise Burger. Are 
efect, dacă vrei să stabileşti cine este la comandă. 

— O să ţin minte, zise ea. 

— Vă deranjează dacă privesc şi eu de aici? întrebă Burger. A 
început să mă intereseze. 

— Deloc, zise Parver. Aparatul acesta video este pregătit? 

El dădu din cap afirmativ. 

— Intotdeauna este. 

— Vă supăraţi dacă înregistrăm interviul? 

— Nu trebuie să-l întrebaţi mai întâi? 


365 


— Dacă nu vrea, închide-l. 

— Am înţeles. 

Ea şi Firestone intrară în cameră, Firestone stând lângă perete 
şi făcându-i loc lui Parver. 

Ea zise: 

— Domnule Gondorf, sunt Shana Parver, asistentă a 
procurorului general SUA. Acesta este şeriful federal Sam 
Firestone. Vă rog să daţi picioarele jos de pe masă. 

— Unde este Vail? l-am spus că vorbesc doarcu el. 

— Sunt autorizată să vorbesc doar în numele lui. Acum daţi 
picioarele jos şi să începem. 

— Vreau să-l văd pe Vail. 

Ea îi trânti picioarele jos. 

— Ascultă, domnule Gondorf, am zburat tot drumul până aici 
la invitaţia dumitale. Vrei ajutorul nostru? Nu te mai purta ca un 
cretin şi începe să vorbeşti, altfel noi plecăm şi eşti liber să ieşi 
ca să-ţi zboare vreunul capul de pe umeri, nu ne pasă. 

— Ce! zise el, tresărind. 

— Filmăm acest interviu. Sunt sigură că nu te deranjează. 

— Păi, eu... 

— Vom începe cu numele, adresa, vârsta, cunoşti procedura, 
sunt sigură. 

— N-am fost niciodată arestat, toate astea sunt noi pentru 
mine. Vreau să zic, nu sunt criminal, să ştiţi. L-am legat pe unul 
odată. N-a fost mare lucru. 

— De ce ne aflăm aici, Ernie? Pot să-ţi zic Ernie? 

— Toată lumea îmi zice aşa. 

— Deci, suntem aici. Fă-ne o mică biografie a ta şi spune-ţi 
povestea. 

Bărbatul îşi încovoie umerii şi-şi roti capul de jur împrejur. 

— Tu eşti cea pe care o interesează milițiile, corect? 

— Posibil, zise ea. Să auzim ce ai de spus. 

— Mă numesc Ernie Gondorf. Am treizeci şi şapte de ani. Eram 
şofer, transportam stâlpi şi am călătorit într-un fel de tur vreo doi 
ani, am făcut tot circuitul sudic. Winston-Salem, Daytona, 
Atlanta. Era totul bine până mi-a explodat motorul şi am ieşit pe 
Daytona 500. Gary Burrell era chiar în spatele meu, mi-a agăţat 
bara din spate, s-a lovit de zid, maşina s-a împrăştiat prin tot 
statul şi el a ajuns la morgă. Toţi au zis că eu am pierdut 
controlul volanului, că era vina mea, bla, bla, bla. Am pierdut 


366 


turul, am pierdut maşina şi de atunci viaţa mea n-a fost prea 
veselă. 

— Când s-a întâmplat acest lucru? 

— Acum doi ani. 

— Locuieşti în oraş, Ernie? 

— l-hî. M-am tot mutat. 

— Şi acum ce faci? 

Gondorf se aplecă peste masă şi zise, foarte serios: 

— Eu n-am fost arestat niciodată şi nici în armată n-am fost. 

— Asta e cariera dumitale? 

— Vreau să zic, amprentele mele nu sunt nicăieri sau, mai 
bine zis, nu erau până noaptea trecută. 

Parver îl privi fix, dar nu răspunse. Ştia când să-i lase să 
vorbească în felul lor. 

— Adică, zise Gondorf, până noaptea trecută, nimeni nu avea 
amprentele mele la dosar. Nu după nume, bine? 

— Dar poliţia are amprentele acum, nu-i aşa? 

— Da, acum le are. Mi le-au luat când m-au arestat, noaptea 
trecută. 

— Cei de la DUI? 

— Da, DUI. 

— Deci, vrei să-mi spui, corectează-mă dacă greşesc, că mai 
demult ţi-ai lăsat amprentele unde n-ar fi trebuit, aşa e? 

— Nu aici. 

— Atunci unde? 

— În Seattle. 

— Washington? Acel Seattle? 

— Eu doar unul ştiu. 

— Mai este un Seattle, în Maine. 

— O, n-am ştiut asta. 

— Deci, au amprentele tale în Seattle, Washington. 

— Dar nu şi numele meu. Ei au doar, ştiţi, un set de amprente, 
fără să le poată identifica. 

— Şi... 

— Noaptea trecută am fost prins pentru DUI, cercetat şi mi s- 
au luat amprentele. Dacă mai fac o verificare în Seattle acum, le 
potrivesc şi mă închid pentru altă întâmplare. 

— Ce altă întâmplare? 

— Chestia asta din Seattle. 

— Şi ce chestie a fost aceasta, Ernie? 


367 


— Uite, înainte să mergem mai departe... vreau să zic, dacă 
vă spun ce ştiu, vreau imunitate. 

— Imunitate faţă de ce? 

— De acest eveniment. 

— Ei, cum aş putea face asta, Ernie? Nu am idee despre ce 
vorbim aici. 

Gondorf se aplecă spre Parver şi zise încet: 

— Dacă eşti interesată de mişcarea paramilitară, am ceea ce 
doreşti. Crede-mă pe cuvânt. 

— Bun. Şi dacă ai ceva ce ne poate folosi, vom fi bucuroşi să 
discutăm nişte aranjamente. Şi poţi să mă crezi pe cuvânt. Sam 
Firestone este şerif federal. El te va acoperi. _ 

Gondorf ridică din umeri, un tic nervos şi privi în jur. lşi şterse 
gura cu palma. 

— Pare puţin cam vag. 

— Tu eşti cel care e puţin cam vag, Ernie. 

— Ceea ce vreau e să intru în programul de protecţie a 
martorilor. 

— Imi ceri un lucru greu. 

— Am şi eu o poveste grea de spus. 

— la priveşte lucrurile în lumina asta: poate cred că vrei să mă 
faci să cred că ştii ceva, doar ca să scapi de celălalt lucru, orice 
ar fi fost. 

— l-isuse, ăsta e un fel de talmeş-balmeş. 

— După cum ţi-am spus, e tot ce pot face până aflu mai multe 
lucruri. 

— Ei... poate e, hm... destul de cinstit. Poate. 

— Dai şi primeşti, Ernie. Aşa se lucrează. 

— Eu dau şi tu iei, a? He, he. 

Parver nu-i răspunse. Se uită doar peste masă şi aşteptă. 

— Ei, ce dracu! Gondorf ridică iarăşi din umeri. Vreau doar să 
înţelegeţi că aş putea fi omorât pentru asta. Parver aştepta în 
tăcere. Adică, mm, nu e nici o îndoială, okay? Doar faptul că stau 
aici şi vorbesc cu voi e de ajuns. 

— Sunt impresionată. Putem vorbi despre acea întâmplare? 

— A fost un jaf armat. 

— Jaf armat? Ce, aţi jefuit un magazin cu băuturi? Aţi chefuit 
toată noaptea? Sau ce? 

Gondorf se uită împrejur şi-şi cobori vocea din nou. 

— O maşină blindată. Prada a fost de patru milioane. 


368 


Parver era buimăcită. 

— Oh. Ei bine... ăsta e, într-adevăr, jaf armat. 

— E şi mai rău. 

— Cât de rău? 

— Un paznic a fost împuşcat. 

— Cât de râu? 

— Rău de tot. Gondorf se uită iarăşi prin cameră. Asta mă face 
complice sau aşa ceva, corect? 

— Sau aşa ceva. Bănuiesc că nu tu ai apăsat pe trăgaci? 

Gondorf clătină violent din cap. 

— Eu sunt hoţ, omule. N-aş omori pe nimeni. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum două luni. 

— Ei, lasă-mă să mă asigur că am înţeles bine. Acum două luni 
ai fost implicat într-un jaf armat de patru milioane de dolari în 
Seattle, Washington, în care unul dintre făptaşi a ucis un paznic. 
Şi tu ai lăsat amprente. Este corect? 

Gondorf aproba din cap. 

— Purtam cu toţii mănuşi din acelea din plastic, cum poartă 
doctorii - iar eu mi le-am rupt pe-ale mele. Le-am scos şi nu mi- 
am dat seama pe loc, iar când mi-am dat seama, era prea târziu 
să mă mai întorc şi să-mi şterg urmele. Eu, ăă, m-am gândit că, 
oricum, nu sunt înregistrate nicăieri, aşa că n-aveam de ce să îmi 
fac griji. 

— Şi acum ai cazier şi ai de ce să te îngrijorezi. 

— Astea sunt veştile. 

— De ce-mi spui mie toate astea, Ernie? 

Gondorf se şterse din nou la gură. Broboane de transpiraţie îi 
apărură pe frunte. 

— Până la urmă, m-au păcălit, zise el, în final. 

— Cum s-a întâmplat? 

— M-au înşelat. 

— Ei fiind? 

— Tipii cu care am participat la jaf. Eu am intrat pentru zece 
procente. Asta înseamnă patru sute de bătrâne, oricum ai socoti. 
Ei mi-au dat douăzeci şi cinci de mii şi au investit restul de bani 
pentru mine. Douăzeci şi cinci de amărâte pentru o slujbă de 
patru milioane de dolari. 

— Câţi oameni au fost implicaţi? 

— Cinci. Cinci plus cel care a aranjat. El nu a participat la 


369 


acţiune, el, a... ela pus totul la cale. 

— Ai mai lucrat cu vreunul dintre ei înainte? 

— Cu unul. El m-a adus în afacere. 

— Deci ai participat la două jafuri ale unor maşini blindate? 

Gondorf încuviinţă. 

— Primul a fost în Modesto. Asta e în California. 

— Ştiu unde este. 

— Credeam că, poate, mai e vreun Modesto pe undeva. 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Oricum, n-a fost mare lucru. Două sute cincizeci, poate. Nici 
n-a prea meritat deranjul. 

— Ce ai făcut? Care a fost rolul tău? 

— Eu am fost şoferul. Sunt un şofer grozav. 

— Numai noaptea trecută nu ai fost. 

Gondorf zâmbi sardonic. 

— Poc, drept în falcă. Unu-zero pentru tine. 

— Deci, vrei să-i trădezi pe cei cinci tipi în schimbul unui târg? 

— Este ceva mai mult decât atât. 

— Oh...? 

— V-am mai spus. Vreau să intru în programul acela de 
protecţie a martorilor. 

Parver îl privi câteva secunde. 

— Asta e ceva puţin mai dificil decât... 

Gondorf o opri pe Parver. Pe liniile feţei lui se întipărise o frică 
adevărată. 

— Nu înţelegeţi, domnişoară Parver. Sunt deja un om mort 
doar pentru că vorbesc cu dumneavoastră. Trebuie să fiu ascuns 
undeva. Oamenii ăştia sunt peste tot. Peste... la dracu! ... tot. 
Unul dintre ei mă poate aştepta la uşă chiar acum. 

— Dar cine sunt oamenii aceştia, Ernie? 

— Sunteţi interesaţi de miliții, nu-i aşa? 

— Ai jefuit o maşină blindată cu membrii unei miliții? 

— Ssssst. Vorbeşte mai încet. 

— Care dintre ele? 

— Ai auzit vreodată de divizia Zaccariah? Care îşi spun 
Sanctuarul Domnului? A? Ei vă interesează, nu-i aşa? Am văzut 
pe WWN. 

— Ai încă toată atenţia mea. 

Gondorf dădu din cap încet, afirmativ. 

— Târgul meu a fost pentru zece la sută din pradă. A fost o 


370 


afacere din interior. Adică, noi ştiam că va fi o afacere de mai 
multe milioane, chiar înainte să începem. După ce s-a terminat, 
ne-am dus cu maşinile înapoi în Montana, cu prada. Eram cam 
speriaţi, cu atâta bănet şi celelalte. Am mers în patru maşini 
diferite, căram aproape un milion de monede. Am condus ca 
nişte bătrânele tot drumul înapoi. Când am ajuns în Montana, cel 
cu aranjamentele îmi da douăzeci şi cinci de mii şi-mi zice că 
investeşte restul în divizie. A dracului divizie. Se aşteptau să mă 
întorc, să încep antrenamentele cu ei. Eram o echipă grozavă, 
îmi zice el. Vor mai fi alte acţiuni. Şi, între timp, pot fi un patriot 
pentru libertate. Patriotism de patru sute de mii? Pe dracu'. Ca şi 
cum eu voiam să mă alătur găştii ăleia de nebuni care se bat cu 
Biblia în piept pentru lisus. 

— Cel cu antrenamentele are un nume? 

— Facem târgul? 

— Poate. Ţi-a spus el cum voiau să investească banii? 

— Nu era nevoie. In arme. Muniţie, explozibili. Bombe. Le 
folosesc pentru antrenamente, tabere de vară, rahaturi din 
astea. 

— Tocmai ai spus „să mă întorc la antrenamente”. Te-ai 
antrenat pentru jaful acesta? 

— Glumeşti? A fost ca o operaţiune militară. Şi n-a fost prima 
a lor. Aveau o machetă a maşinii şi toate astea. Am petrecut 
două săptămâni în munţii din Montana. Antrenament de 
supravieţuire şi cum să învăţ pe dinafară trucul cu maşina 
blindată. Planul era să facem patru-cinci acţiuni din sistem. 
Numai că prada a fost aşa de mare, încât toţi au hotărât să se 
întoarcă în Montana, să scăpăm de bani şi să sărbătorim puţin. 
De asemenea, nu făcea parte din plan să omorâm oameni. 

— Oameni? Ce vrei să spui cu „oameni”? Câţi au fost ucişi? 

Gondorf ridică din nou din umeri. 

— Au fost, a... au fost patru. 

Firestone se tot mutase de pe un picior pe altul în ultimele 
cinci minute. In cele din urmă, vorbi: 

— Voi aţi jefuit Transportul Blindat de la Pacific. 

— Aţi auzit despre asta? 

— Noi aplicăm legea, Ernie. Este imposibil să nu fi observat un 
jaf de patru milioane, al unei maşini blindate, mai ales că au fost 
ucişi oameni. 

— N-au avut nici un indiciu. leşisem din stat înainte de prânz. 


371 


Singurul lucru este că, dacă fac încă o verificare a amprentelor, 
sunt mort. 

— Asta e o presupunere justă. 

— Mi-am făcut griji despre amprentele astea chiar de când a 
avut loc jaful. Apoi ies, mă îmbăt şi ajung într-un copac din parcul 
oraşului. Nu-mi amintesc nimic până m-am trezit în celula pentru 
beţivi. Degetele mele erau negre de la tuş. Hristoase, mi s-a oprit 
inima. 

— Asta s-a întâmplat azi-dimineaţă? Gondorf încuviinţă. N-ai 
pierdut timpul... 

— M-am gândit că, dacă vin eu la voi, îmi va fi mult mai bine 
decât dacă veniţi voi la mine. 

— Asta sună a premeditare. 

— Am tot văzut la televizor ştiri despre tipul ăsta nou care se 
ocupă de miliţie. Vail. 

— Il cunoşti pe generalul Engstrom? 

— L-am întâlnit. Vorbeşte mult. Crede că el a scris Biblia, 
pentru Dumnezeu. 

— Am mai auzit asta. 

— Deci... domnişoară Parver, puteţi face ceva pentru mine? 

— AŞ zice că depinde de ce poţi face dumneata pentru mine. 

— Pot identifica toată gaşca. 

— Va trebui să depui mărturie, dacă începem un proces. Eşti 
dispus să mergi la tribunal? 

— La dracu', de ce nu? Sunt băgat aşa de adânc în afacerea 
asta, că acum nu mai am nimic de pierdut. În minutul în care am 
plecat, m-au pus pe lista lor, pentru că ei ştiu că am fost supărat 
că m-au tras în piept la sfârşit. 

— Ce s-a întâmplat cu cele patru milioane? 

Gondorf ridică din umeri. 

— Asta nu pot să vă spun. Adică, n-am nici cea mai mică idee. 

— Când aţi ajuns în Montana, ce s-a întâmplat cu banii? 

— Ne-am dus direct la fort. Ne-am întâlnit acolo sus, am dus 
prada într-una din clădiri şi apoi ne-au luat pe toţi la sala de 
mese, să mâncăm ceva. Atunci mi-au dat cele douăzeci şi cinci 
de mii. 

— Şi n-ai mai văzut banii deloc? 

— Nu. 

— Cine mai era acolo când aţi livrat încărcătura? 

— Trei din maşina mea, cel cu aranjamentele, alţi câţiva tipi. 


372 


— Îi cunoşti pe acei oameni? Îi poţi identifica? 

Gondorf încuviinţă din cap. 

— Generalul era acolo? 

— Nu. 

— Alţi indivizi importanţi? Ştii tu, şefi ai diviziei? 

— Sunt surd, mut şi orb. Vreau să zic, am amnezie până nu 
facem un târg, domnişoară Parver. 

— Ce făceai în Des Moines, Ernie? Trebuie să fie vreo şapte 
sute de kilometri de unde erai, în Montana. 

— Fugeam. Conduceam două zile, aţipeam câteva minute prin 
parcări. Când am ajuns la Des Moines, m-am gândit că mă pot 
relaxa. M-am dus la un motel, am ieşit în oraş, am băut câteva 
pahare, am încercat să agăţ vreo prietenă pentru noaptea aceea. 
Cred că eram mai beat decât credeam eu. 

— De ce fugeai? 

— Mi-au cumpărat o maşină. De fapt, banca a plătit-o şi apoi 
ei au semnat în locul meu. Asta din cauză că eram aşa de 
supărat. Bănuiau că încerc să ies din joc. Eu nu ştiam că făcea 
parte din plan să-i omorâm pe oamenii aceia. Asta nu apăruse 
când repetam. Când ne întorceam, eu şi tipul pe care-l duceam 
începem să vorbim şi el zice că s-a gândit că poate mi se face 
frică dacă aflu că vor să-i omoare pe toţi. Imi zicea că au pus 
nişte bani în contul şoferului, să pară că el era omul din interior. 
De fapt, era însoţitorul înarmat. Cred că se numea Baylor... l-au 
ucis şi pe el de teamă ca nu va rezista la tensiunea aceea. Apoi 
îmi zice, acum ai intrat, s-ar putea să rămâi. Voiam să fug, dar 
îmi datorau toţi banii ăia. Deci, avem un târg? 

— Te vom lua la Chicago cu noi, zise Parver. Te vom ţine 
ascuns şi vei ajunge să-l cunoşti pe domnul Vail. El va face târgul 
final cu tine. Cine era cel cu aranjamentele? 

— Jur pe Dumnezeu că nu i-am ştiut niciodată numele. Cineva 
zicea că ar conduce câteva bănci. 

— Dar cel care a organizat spectacolul? Cine s-a ocupat de jaf, 
Ernie? 

Bărbatul se fâţâi de câteva ori pe scaun şi-şi şterse gura cu 
dosul mâinii. 

— Colonelul Shrack. | se spune Black Bobby. 


373 


32 


CHICAGO, VINERI 10:00 A.M., CST 


Billy Hardistan împrăştie fotografiile modificate ale lui Jennings 
şi Tunny pe măsuţa din faţa lui Vail şi a lui Jane Venable. 
Transformarea celor doi bărbaţi din fotografia din Vietnam, 
datorată vârstei, era uimitoare. Erau câte şase imagini ale 
fiecăruia dintre suspecți. 

— Floyd le distribuie mass-mediei chiar acum, în timp ce noi 
vorbim, zise Hardistan. WWN le va transmite până la prânz. 
Rețelele de ştiri au promis să le arate la ştirile de la ora şase şi 
unsprezece. lar mâine dimineaţă le vom găsi şi în ziare. 

— Grozav, zise Vail. Sper că nu v-au „inundat” apelurile. 

— Ne vor inunda, zise Hardistan. Am şase oameni care le 
preiau. Ei ştiu ce au de făcut. Pot să descopere nebunii doar cu 
câteva întrebări bine alese. 

— İl vreau pe tipul ăsta viu, dacă se poate, zise Vail. Până 
acum avem o mulţime de dovezi indirecte şi care pot fi 
coroborate, dar foarte puţine dovezi materiale. 

— Cred că ai făcut lucruri uimitoare în trei săptămâni, zise 
Hardistan. 

— Mulțumită informaţiilor culese în cei doi ani, pe care ni le-ai 
oferit, replică Vail. 

— Echipa ta le-a dat sens. 

Vail se ridică şi se plimbă încoace şi încolo prin faţa ferestrei 
mari ce dădea spre lacul strălucitor şi spre malul acestuia. Se 
opri şi privi lung pe fereastră. Revăzu rapid în minte tot cazul, 
atât cât era. 

— Avem caseta cu Waller, care ne dă multe indicii, dar, chiar 
dacă este admisă în instanţă, este, în cel mai bun caz, o dovadă 
coroborativă. Il avem pe hoţul pe care l-au adus Shana şi Sam de 
la Des Moines. Asta leagă jefuirea maşinii blindate de Shrack şi 
de Sanctuar, dar nu este un martor prea credibil şi îl vor face 
praf în boxa martorilor. Avem codul numeric de pe maşină şi de 
pe fotografia lui Waller, dar nu putem dovedi că erau semnături 
lăsate de Sanctuar. Ceea ce nu avem sunt banii sau armele. Nu 
avem nici o dovadă materială. Ne trebuie o legătură, Billy. 


374 


Trebuie să legăm toate aceste crime la un loc. Dacă găsim 
legătura, obţinem acuzaţiile. 

— Apoi Sam şi echipa lui trebuie să-i aresteze, zise Hardistan 
cu o voce încercată şi aspră. 

— Trebuie să ademenim căpeteniile de pe deal, cumva, fără 
să începem un război acolo sus. 

— Dar băncile? Flaherty şi Meyer au găsit ceva? 

— Teorii. Durează să umbli prin dosare, prin kilometri de 
registre, după falsuri în acte. Flaherty este convins că veriga ce 
leagă toate acestea la un loc este la bănci. Ea ne va da cazul 
RICO în tot statul. Dar ar putea dura şase săptămâni sau şase 
luni. 

— Nu ştiu dacă vă pot dă măcar şase zile, zise Hardistan. 

Vail simţise un fel de tensiune la Hardistan încă de când 
acesta sosise în apartament. 

— Ce altceva te macină? 

Hardistan îl privi cu ochi reci şi, în cele din urmă, zise: 

— Am primit nişte veşti tulburătoare. 

Vail zâmbi. 

— Pare normal pentru cazul nostru, Billy, zise el. 

— Este un lucru personal, Martin, zise el. 

— Totul este personal. 

— Asta e diferit. Ştim cine este Abraham. 

Vail şi Jane se uitară la el intens, cu ochii strălucind de 
curiozitate. Cu toate câte se întâmplaseră, Vail aproape că uitase 
de Abraham. 

— Drace, astea-s veşti bune, zise Vail. 

— Da şi nu, zise Hardistan. După cum spune IRS-ul, numele lui 
este Elijah Wells, născut în Albany, Georgia. Treizeci şi şase de 
ani. Şi-a găsit porecla de Fratele Transgresor, un predicator 
evanghelist care mânuia şerpi, până vara trecută, când a 
dispărut brusc. A renăscut sub numele de Profetul Abraham. 

— Şi ce este atât de supărător în asta? zise Vail. 

— Conform registrului din Albany, Elijah Wells a murit la două 
zile după naştere. 

Atât Vail, cât şi Venable fuseseră avocaţi destul timp ca să ştie 
ce însemna asta. 

— Deci, cine este el cu adevărat? întrebă Vail. 

— Am luat mai multe seturi de amprente din maşină şi le-am 
trecut prin reţeaua HITS. Şi am găsit. Imi displace să-ţi distrug 


375 


week-end-ul, dar este un nume din trecuturile voastre. Abraham 
este Aaron Stampler. 

Vail şi Jane erau vizibil şocaţi de ştire. 

— Aaron Stampler? zise ea. Cum se poate una ca asta? 

— Nu e nici o şansă să fie o greşeală? întrebă Vail, cu voce 
tremurată. 

— Amprentele lui erau peste tot în maşină, Marty. 

— lisuse! Stampler! Vail merse la fereastră şi se uită peste lac 
un minut său două, apoi se întoarse şi zise: Nu ştiu de ce aş fi 
surprins. Este la fel de aproape de Diavolul cel viu ca orice om pe 
care l-am văzut. Se uită la peticul negru de pe ochiul femeii pe 
care o iubea. Ştim unde se află? întrebă Vail. 

Acum vocea îi era din oţel. 

Hardistan dădu afirmativ din cap. 

— Este pe munte, în ceea ce şoferul lui numeşte „buncăr”. 
Numele şoferului este Jessups. El n-a văzut acest buncăr, dar 
spune că este un centru de comunicaţii complet utilat. Au şi un 
studio radio, unde îşi înregistrează Stampler casetele. 

— Cum naiba a ieşit din mina aceea de cărbune? întrebă 
Venable. 

— Poate a înviat din morţi, zise Vail. Se uită la Hardistan şi 
adăugă: Íl vreau pe ticălos în viaţă. Vreau să-l pun faţă în faţă cu 
un juriu, pentru oamenii pe care i-a ucis atunci. 

— Nu te superi dacă aşteptăm până luni, nu-i aşa? zise 
Hardistan. Aş prefera să nu trimit pe cineva acolo sus să-l caute 
în week-end-ul acesta. Ne confruntăm cu mai mulţi kilometri 
pătraţi pe muntele James şi cu şase sau şapte sute de oameni 
înarmaţi, mine şi sârmă ghimpată. Şi numai Dumnezeu ştie unde 
e nenorocitul ăla de buncăr. 

— AWACS nu ne poate ajuta să-l localizăm? întrebă Venable. 

Hardistan clătină din cap. 

— Nu pot vedea prin rocă solidă, explică el. Dar avem mai 
multe avioane de supraveghere acolo, care fotografiază profile 
ale muntelui. Ne apropiem cât de mult putem, fără să-i 
provocăm. Sanctuarul face manevre în week-end o dată pe lună. 
Sperăm că majoritatea vor pleca înapoi la muncă, luni. Ceea ce-i 
va lăsa pe cei din personalul de comandă singuri şi vulnerabili şi 
ei sunt cei pe care îi vrem. 

— Sper să fim aşa de norocoşi, zise Vail. 

— Te-am auzit, zise Hardistan. 


376 


BAD RAPIDS, MICHIGAN, VINERI 1:19 
P.M., CST 


La o oră după ce WWN dăduse primele ştiri cu fotografiile lui 
Jennings şi Tunny, telefoanele începură să sune în camera 
special amenajată în biroul FBI din Chicago. Primele apeluri fură 
alarme false. Dar prezentarea fotografiilor dădu repede roade. 

Agentul Lincoln recepţionă primul telefon semnificativ. 

— Bună, zise o voce nervoasă de femeie. Sunt doamna Libby 
Dove. Sunt din Bad Rapids, Michigan. 

— Da, doamnă Dove? 

— Am văzut fotografiile bărbatului de la ştiri, cel pe care îl 
căutaţi. 

— Care din cei doi? 

— Cel pe care-l numiţi Wayne Tunny. Sunt sigură că este 
vecinul nostru de alături, Don Woodbine. A făcut ceva rău? 

— Vrem doar să-l contactăm, doamnă Dove. Avem să-i punem 
unele întrebări. Cu ce se ocupa? 

— Este proprietarul magazinului de feronerie din localitate. 

Lincoln îşi dădu ochii peste cap. 

— De când îl cunoaşteţi pe domnul Woodbine? întrebă el, 
bătând cu capătul de gumă al creionului în birou. 

— De cel puţin douăzeci de ani. Soţia lui, Elaine şi cu mine am 
fost bune prietene. A murit de cancer acum doi ani. 

— De când are acel magazin? 

— De când a venit aici, acum douăzeci de ani. 

— Işi conduce singur magazinul? 

— O, da, cu excepţia zilelor când călătoreşte. 

— Călătoreşte? zise Lincoln, începând să fie interesat. 
Călătoreşte mult? 

— Are un fel de slujbă de consultant al guvernului. De aceea şi 
are un avion al lui. 

Lincoln nu mai bătu cu creionul în birou. Propoziția spusă de 
ea făcu să-i sară inima din loc. 

— Are un avion? 

— O, da, o frumuseţe. Are şi un hangar la ferma sa, care se 
află la câţiva kilometri de oraş. 

— Puteţi descrie avionul? 

— Este alb, cu dungă albastră, ştiţi cum... 


377 


— Câte motoare are, doamnă Dove? 

— Două. 

— Acum este acasă sau la magazin? 

— Doamne, nu ştiu. Este cam retras, nu ştiu dacă este acolo 
sau nu. Aţi putea suna la magazin să vorbiţi cu Charley Moore. El 
lucrează pentru Don. Am numărul lui de telefon chiar aici. 

— Ascultaţi-mă, aş vrea să-mi faceţi o favoare, doamnă Dove. 
Nu sunaţi pe nimeni. De fapt, vreau să păstraţi această 
informaţie pentru dumneavoastră. Şi nu vă apropiaţi de casa 
Woodbine. 

— A făcut ceva rău? 

— Vrem doar să vorbim cu el. 

— Bine, dar sunt sigură că toţi cei din oraş l-au recunoscut 
până acum. 

Avea dreptate. Luminiţele clipeau la mai multe telefoane. 
Toate apelurile erau din Bad Rapids. Agenţii care răspundeau la 
telefon ridicau mâinile, indicând că ar putea fi o „lovitură”. 

— Spuneţi-mi mai multe lucruri despre domnul Woodbine, 
doamnă Dove. 

— Păi, creşte trandafiri. Şi-a construit o seră frumoasă în 
spatele curţii. A fost foarte retras de la moartea lui Elaine. 

— Are copii? 

— Nu. 

— Locuieşte singur, nu-i aşa? 

— A-ha. 

— De când are o a doua slujbă? Cea care-i cere să 
călătorească. 

— De când a venit aici. Cred că e foarte apreciat, a cumpărat 
magazinul lui Ferguson la câteva luni după ce a venit. Îmi 
amintesc, pentru că bietul Orville Ferguson a murit de ziua mea, 
pe 23 septembrie. lar Don a păstrat numele lui Ferguson - era un 
fel de tradiţie aici. Am zis întotdeauna că a fost frumos din 
partea lui. 

— Eraţi prieteni? 

— Pai, da. Cum v-am spus, eram mai apropiată de Elaine. Don 
e un om foarte tăcut. A antrenat Liga de Juniori timp de doi ani. 
Echipa prezbiteriană. 

— Şi călătoreşte foarte mult? 

— Ei, nu chiar aşa de mult. De patru, cinci ori pe an, poate. 

— In care dintre fotografii îl recunoaşteţi, doamnă Dove? 


378 


— În toate. Nu e nici o îndoială, bărbatul din acele fotografii 
este Don Woodbine. 

— Puteţi aştepta un minut? 

— Da, domnule... 

Agentul acoperi cu mâna microfonul. 

— Mai vorbeşte cineva cu Bad Rapids, Michigan, despre un 
anume Don Woodbine? Trei agenţi ridicară mâinile şi mai multe 
luminiţe clipeau. Puteţi să-mi daţi numărul dumneavoastră de 
telefon, doamnă Dove? 


CHICAGO, SÂMBĂTĂ, 1:01 P.M., CST 
(4:41 P.M., EST) 


Hardistan tocmai se întorsese la hotel când sună telefonul din 
cameră. Era Floyd McCurdy, care centraliza convorbirile 
telefonice, acum, când investigația se apropia de sfârşit în Ohio. 

— Avem o pistă, zise McCurdy. Cinci persoane au sunat şi încă 
primim apeluri. Profilul i se potriveşte acestui tip ca o mănuşă. 

— Cine este? 

— Se numeşte Don Woodbine, din Bad Rapids, Michigan. 
Vârsta estimativă este de cincizeci de ani. Deţine un magazin de 
feronerie, dar are şi un avion bimotor şi o slujbă de consultant 
pentru guvern, care-l pune pe drumuri de câteva ori pe an. 
Retras. Nu-i place să fie fotografiat. Am trimis doi oameni acolo. 
Dacă este el, cred că avem nevoie de o echipă antiteroristă 
acolo. 

— Fără îndoială. Nu vreau să se apropie cineva de casă sau de 
avion. Avertizează poliţia locală de ceea ce facem. Il voi suna pe 
Greg Fleming chiar acum. Este unul dintre cei mai buni şi acum 
este în Chicago. 

— Vii şi tu? 

__— O să aştept ca pe jeratic până fac oamenii tăi verificarea. 
Intre timp, îl voi alerta pe Greg. 

— Vorbim mai târziu. 

Hardistan închise, apoi formă numărul lui Vail pe telefonul 
celular asigurat. Vail răspunse imediat. Era în drum spre cabană. 

— Băiatul tău, Latimore, a avut dreptate, îi spuse el lui Vail. S- 
ar putea să-l fi găsit pe asasin. 

— Care dintre ei este? 

— Tunny. Acum îşi zice Don Woodbine. Trăieşte de douăzeci 


379 


de ani în Bad Rapids, Michigan, cam la vreo sută optzeci de 
kilometri de aici. Pare foarte promiţător. Imi voi alerta cea mai 
bună echipă antitero şi mă voi deplasa acolo imediat ce primesc 
confirmarea că el este omul nostru. 

— Îl iei şi pe Latimore cu tine? 

— Eu nu-mi încalc promisiunile, Martin. 

— Bine. Să mă ţii la curent. 

Al doilea telefon al lui Hardistan fuse dat la divizia antitero a 
biroului regional FBI. 

— Sunt Billy Hardistan. Daţi-mi-l pe Greg Fleming, vă rog... Nu- 
mi pasă ce face, vreau să vorbesc cu el, acum! 


380 


33 


BAD RAPIDS, MICHIGAN 7:39 P.M. 


Casa lui Don Woodbine era o structură modestă, cu un etaj, pe 
un teren mare, pe colţ. Două maşini ale poliţiei locale şi o 
ambulanţă, cu girofarurile aprinse, erau parcate la o stradă 
depărtare de casă. Mai mulţi bărbaţi şi femei şi doi copii erau 
îngrămădiţi la un loc pe trotuar, lângă patru dubiţe de asalt, 
negre, ale FBI. 

Imbrăcat cu vestă antiglonţ şi o jachetă FBI albastră, Greg 
Fleming se furişă pe strada întunecată şi îi raportă lui Hardistan. 

— Am evacuat familiile din casa de peste drum, din cea de 
lângă ea şi pe cei din casa Dove, care stau lângă Woodbine. 

— Bun. 

Hardistan se întoarse spre micul grup. 

— Doamnelor şi domnilor, numele meu este Hardistan. Sunt 
de la FBI. Îmi pare rău că vă deranjez, dar aceasta este o 
precauţie pe care o luăm întotdeauna. O cunoaşteţi cu toţii pe 
vecina dumneavoastră, doamna Richards... Cu mare bunătate v- 
a invitat pe toţi să intraţi în casa dumneaei ca să nu mai staţi în 
frig. Cred că n-o să dureze prea mult. 

— Dar ce-a făcut Don? întrebă unul dintre bărbaţii din grup. 

— Este căutat pentru a fi chestionat în legătură cu o 
ilegalitate, zise Hardistan simplu. 

— Şi aveţi nevoie de o armată ca să puneţi întrebări? 

— Ne place ca toată lumea să fie în siguranţă, zise Hardistan 
blând. 

Intră într-una dintre dubiţe, în timp ce Harrison Latimore 
venea prin mulţime cu Libby Dove, femeia care locuia exact 
lângă Woodbine. Era o femeie solidă, de aproape cincizeci de 
ani, care purta o pufoaică neagră tivită cu blană. Doamna Dove îl 
urmă pe Latimore la dubiţa în care de-abia intrase Hardistan. 
Acesta deschise uşa şi ea intră în maşina ce părea a fi o 
combinaţie între un arsenal şi o staţie radio. 

— Doamnă Dove, zise Latimore, acesta este William 
Hardistan, directorul FBI; Greg Fleming, director al diviziei 
antitero a FBl-ului şi Roy Ware. Domnul Ware este tehnician pe 


381 


computer. 

Ware şedea la o masă în faţa a două monitoare, din care unul 
era coordonatorul unui scanner de căldură. Hardistan, Fleming şi 
Latimore priveau, în timp ce Libby Dove descria casa lui 
Woodbine şi garajul pentru Ware, care făcea o schiţă. 

— Este perfectă, zise ea, în final. 

Ware scoase la imprimantă zece schiţe. 

— Nu aveţi nici o îndoială că acesta este Don Woodbine, zise 
Hardistan, arătându-i copii ale fotografiilor. 

Ea bătu cu degetul într-una dintre fotografii. 

— El este, zise ea. Este Don Woodbine, toată lumea zice la fel. 

— Vă mulţumesc, zise Hardistan. Ne-aţi fost de mare ajutor. 
Vă rog să vă alăturaţi celorlalţi în casa doamnei Richards. Nu 
vrem să mai fie nimeni pe stradă. 


Cele patru dubiţe negre se mişcau încet, pe un singur rând, în 
josul străzii, oprindu-se când ajunseră la casa Dove. Membrii 
echipei antitero ieşiră din cele trei maşini şi îngenuncheară în 
întuneric. Fleming purta o staţie emisie-recepţie controlată prin 
radio. 

— Jokerule, aici Pinguinul. Mă recepţionezi? şopti Fleming. 

— Afirmativ, Pinguinule. Jokerul este la locul lui. 

— Menţineţi-vă poziţiile. 

Fleming intră în dubiţa de comandă. 

Ware citea rezultatele scanerului de căldură, în timp ce 
camera video filma încet casa. Se opri o dată scurt, apoi se 
plimbă mai departe. 

— Este o lumină în camera de zi, zise el. 

Camera video îşi completă scanarea casei. 

— Dacă este acolo, e mort, zise Ware. 

— Eşti pe poziţie, Greg? întrebă Hardistan. 

— Sunt gata de rock and roll. Am paisprezece oameni aici, 
patru în faţă, patru în spate, doi lunetişti pentru întărire, în faţă şi 
în spate. Mai avem zece la hangar. 

— Excelent, răspunse Hardistan. 

— Vom intra în ambele locuri în acelaşi timp. 

— Cine comandă acolo? 

— Oliver. 

— Bine. Cunoşti schema, nu-mi pasă ce zice scanerul de 
căldură, trataţi locul de parcă el s-ar afla acolo. Amintiţi-vă, tipul 


382 


ăsta este un criminal profesionist. Un lunetist de înaltă 
performanţă, profesionist. 

— Ştim, Billy, zise Fleming cu un zâmbet. Trecem prin asta de 
fiecare dată. A 

— Voiam doar să fiu sigur, Greg. Il vreau pe omul ăsta viu, 
dacă este posibil, dar nu riscaţi. Nu vreau eroi morţi în seara 
aceasta aici. Intraţi repede şi curăţaţi locul. Dacă-l prindeţi, 
scoateţi-l afară, asiguraţi locul şi laboratorul va continua. Aveţi 
mare grijă. 

Greg Fleming dădu din cap şi râse. 

— Am priceput, Billy, zise el şi ieşi din dubiţă. 

— Aş vrea să intru şi eu cu echipa, zise Latimore. 

— Tu stai aici, cu mine. Oamenii ăştia sunt antrenați să facă 
lucrurile acestea. 

— Sunt calificat în antrenament antitero... 

— Latimore, aici nu suntem la spectacolul din Vestul Sălbatic, 
îl întrerupse Hardistan. Pune-ţi vesta asta şi taci din gură. Noi 
intrăm după ce curăţă ei locul. 

— Da, domnule. 


— Jokerule, aici Pinguinul, intrăm, zise Fleming. 

— Am înţeles. 

Echipa alerga în zig-zag, în mare linişte, peste gazon. Un 
lunetist stătea în spatele unui copac, în curtea din faţă a lui 
Woodbine. Celălalt era ghemuit în spatele unei maşini parcate 
peste drum. Scanau zona cu binocluri pentru noapte. La ferestre 
erau trase jaluzelele. Printre crăpături ei vedeau o singură lumină 
în sufragerie. Membrii echipei îşi ocupară poziţiile şi se ghemuiră 
lângă casă. 

— Jokerule, şopti Fleming, suntem lângă casă. 

— Suntem şi noi la locul stabilit, Pinguinule. Se vede printr-o 
crăpătură în uşă. Este un camion aici, dar nici urmă de avion. 

— Numără până la zece şi intră. 

— Am înţeles. 

Fleming numără până la zece. 

— Intraţi! ordonă el. j 

Doi oameni sparseră uşa din față cu un berbec. In spate, unul 
dintre agenţi sparse cadrul unei ferestre şi descuie uşa. Intrară în 
interiorul casei, iar luminile de la puşti rupeau în fâşii întunericul, 
în timp ce ei verificau expert camerele, dulapurile, toaleta, orice 


383 


locşor unde s-ar fi putut strecura un om. Nimic. 

Fleming aprinse câteva lumini. Casa era neobişnuit de curată 
şi ordonată. Era frig, termostatul fiind dat la zece grade. 

In spatele casei, un agent încercă uşa de la garaj. Era încuiată. 


La hangar, lanţul gros şi lacătul fuseră tăiate cu o pereche de 
cleşti pneumatici. Oliver împinse una dintre uşi şi oamenii lui se 
împrăştiară, mişcându-se repede prin interiorul hambarului mare. 
Luminile cercetau fiecare colţ al enormei încăperi. 

Oliver verifică maşina. Avea uşa încuiată. 

— Tony, îi zise el unuia dintre oameni, du-te şi ia şperaclul. Am 
un vehicul încuiat aici. 

— Imediat, zise Tony şi plecă afară. 

— Pinguinule, aici Jokerul, mă recepţionezi? 

— Pinguinul te aude. 

— Hangarul este gol. Am găsit un camion încuiat aici. Pot să-i 
forţez uşa? 


La casă, Fleming se întorcea la uşa garajului. 

— Fă-o, zise el. 

— Inţeles. 

Fleming trecu pe lângă agent şi încercă clanţa uşii. Se uită pe 
lângă tocul uşii şi căută în bucătărie după un lanţ de chei, dar nu 
găsi nimic. 

— Spărgeţi-o, ordonă el. 

Agentul se dădu un pic înapoi şi dădu cu piciorul în uşă, chiar 
sub clanţă. Incuietoarea cedă şi uşa se deschise la perete. Firul 
legat la explozibilii din plastic provocă explozia. 

Casa, pur şi simplu, se dezintegră, aruncând cărămizi, mortar, 
lemn şi sticlă în toată zona din jur. Parbrizele maşinilor de la trei 
străzi depărtare se sparseră. 

In interiorul casei, Fleming şi opt oameni din echipa lui văzură 
doar o lumină albă, orbitoare, înainte de a fi aruncaţi prin pereţi, 
spre tavan, apoi afară, în curte. Muriră pe loc, cu trupurile 
sfâşiate şi rupte în bucăţi de bomba mortală din plastic, apoi arşi 
de benzina care trimise o minge de foc răsucindu-se pe cerul 
nopţii. Explozia fu auzită pe o distanţă de doisprezece kilometri şi 
mingea de foc incendie clădirile de pe trei străzi, părând că se 
aprinde şi mai tare în drumul ei în sus. 


384 


Hardistan şi Latimore fură aruncaţi peste una din dubiţe şi 
loviți de moloz. Căzură unul lângă altul, buimăciţi, sângerând din 
cauza loviturilor şi a tăieturilor, cu trupurile zgâriate adânc din 
cauza forţei exploziei. 

Hardistan se ridică într-un cot şi se holbă la foc cu gura 
deschisă, nevenindu-i să creadă. Se chinui să se ridice în picioare 
şi văzu ceea ce mai rămăsese din corpul fumegând al lui 
Fleming, care zăcea pe gazon. 

— O, Dumnezeul meu, murmură el şi apoi repetă, de data 
aceasta aproape cu un țipăt. 

Latimore se ridică în genunchi lângă el. 

— Hangarul! ţipă el. 

Prea târziu. O a doua explozie bubui în noapte şi pe cer erupse 
a doua minge de foc. 


385 


34 


BAD RAPIDS, 9:35 P.M., CST 


Hardistan trecu pe lângă ruinele casei lui Woodbine ca un 
somnambul într-un coşmar. Casa şi hangarul fuseseră distruse 
de explozie şi de foc. Unsprezece dintre oamenii lui erau morți; 
încă trei, inclusiv Latimore, fuseseră transportaţi cu elicoptere- 
ambulanţă la un spital din Chicago. Directorul FBI, Harry 
Simmons, primise sarcina de a informa familiile victimelor şi a 
explica evenimentul presei. Două echipe de investigaţie şi o 
echipă de legişti erau la faţa locului. Nu mai avea nimic de făcut 
în Bad Rapids. 

Acum se îndrepta spre cabana lui Vail cu un elicopter, pentru 
a-i spune personal despre tragedie, când îl sună McCurdy. 

— Avionul se află la O'Hare, zise McCurdy. Un controlor de 
trafic care ieşea din serviciu l-a depistat. 

— Eşti sigur că este al lui? 

— Inregistrarea este falsă. Sigur este avionul lui. 

— Ce dracu’ să caute în Chicago, pentru că dacă... lisuse, 
Floyd, se duce după Vail! 

— Poate că el... 

— Lasă-mă cu „poate”, nu mai riscăm. Tratează afacerea asta 
ca pe o operaţiune de salvare urgentă. Voi suna gărzile de corp 
şi-i voi sfătui să-i scoată pe Martin şi pe Jane de acolo. Vreau să 
trimiţi două elicoptere la cabană, pentru orice eventualitate. Du- 
te şi tu cu ei, condu operaţiunea şi mai trimite două echipe cu 
maşinile la faţa locului. Stai în aer şi verifică pădurea. 
Contactează patrula statală şi poliţia locala de acolo şi spune-le 
să se ducă la cabană. Mai eşti pe recepţie? 

— Da, domnule. 

— Eu mă duc la O'Hare. la opt oameni şi un lunetist şi 
aranjează o supraveghere strânsă a avionului. Dar nu vă 
apropiaţi de el decât dacă există pericolul să-l pierdeţi. Luaţi toţi 
civilii de pe pistă şi înlocuiţi-i cu oamenii noştri, dar nu faceţi 
zgomot, faceţi să pară că e o schimbare normală de tură. Şi, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu vă apropiaţi de avion, ar putea 
fi minat. Ar trebui să ajung şi eu acolo în vreo douăzeci de 


386 


minute. 

Hardistan închise telefonul şi sună pe linia secretă la Avery 
Baxter, agentul principal din echipa de gărzi de corp a lui Vail. Nu 
răspunse nimeni. 


Mai devreme, în aceeaşi zi, după ce cele două gărzi de corp de 
la FBI verificaseră tot terenul şi casa, Vail şi Jane coborâseră la 
lac şi trăseseră cu puştile. Ca de obicei, Jane îl făcuse să arate ca 
un amator, în timp ce Magoo stătea lângă cabană. Câinele ura 
sunetul pe care îl făcea puşca şi, la un moment dat, urlă supărat 
şi trist că fusese lăsat singur. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că nu eşti vânător, zise Jane, în 
timp ce mergeau înapoi peste pajişte, cu puştile descărcate, în 
timp ce câinele alerga cu paşi mărunți spre ei. 

— N-am ştiut niciodată ce era măcar o ţintă mişcătoare, până 
te-am întâlnit pe tine, zise el. 

— Vrei să spui, un porumbel de lut? 

— Nu contează, zise el, râzând şi-şi puse braţul în jurul ei. 

Departe, în pădure, îl vedeau pe Avery Baxter, agentul şef, 
verificând terenul. Cliff Mandel, celălalt agent şi cu Baxter 
deveniseră protectorii şi tovărăşii obişnuiţi ai lor. 

Acesta era primul week-end împreună la cabană, de când 
Martin acceptase cazul, iar Jane era cam nervoasă văzând doi 
bărbaţi înarmaţi cercetând împrejurimile. Mai simţea şi o 
nervozitate la Martin, care era neobişnuită. Dar el se relaxase, ca 
întotdeauna, în momentul în care intraseră în refugiul lor iubit. 
Totuşi, era clar pentru ea că acest caz îl apăsa foarte tare. Un foc 
reconfortant sâsâia şi trosnea în şemineul din bucătărie şi ea 
făcu cacao fierbinte, pentru a alunga frigul. 

— Ce zici, să-i invitam şi pe băieţi la cină? întrebă ea. 

— Nu în seara asta, zise el. M-am gândit că am putea să luăm 
o cină la lumina lumânărilor. Ştii, doar noi doi. Poate ai putea să 
le pregăteşti ceva să mănânce înaintea noastră. 

— Bine... 

Stăteau în faţa ferestrei mari şi priveau soarele apunând pe 
partea cealaltă a lacului. Apoi el luă patru cotlete din frigider şi 
porni grătarul, în timp ce ea făcea o salată şi punea cartofi în 
cuptor. 

Mai târziu, după ce Baxter şi Mandel mâncaseră, Jane şi Martin 
se aşezară la masa din sufragerie. Martin aprinsese o duzină de 


387 


lumânări, iar camera avea o strălucire blândă, caldă, făcută şi 
mai plăcută de sticla de şampanie Taittinger pe care el o 
desfăcuse. Şi totuşi, Vail încă părea absent, uneori departe. 

— Eşti speriat de ceva, Marty? îl întrebă ea, în cele din urmă. 

— Speriat? Nu, de ce aş fi speriat? 

— Pari cam... îngrijorat. 

— Pai... eu, hm, voiam să vorbesc cu tine despre, a... 

Se opri în mijlocul propoziției, ca şi cum ar fi pierdut şirul 
gândurilor. 

— Da... zise ea şi zâmbi. 

— Magoo chiar iubeşte locul ăsta, zise el, arătând spre câinele 
care stătea culcat în faţa ferestrei. 

— Î-hî. 

— Şi, a... 

— Marty, ce s-a întâmplat? întrebă ea, punându-i mâna pe 
braţ. Cazul ăsta te-a pus pe jar, nu-i aşa? 

— Ce vreau să-ţi spun n-are nimic de-a face cu el. 

— Atunci, ce este? 

El îşi ridică paharul de şampanie spre ea şi zâmbi. 

— Te iubesc foarte mult, zise el. 

— Şi eu te iubesc, dragule, răspunse ea, ciocnind paharul cu al 
lui. 

— Atunci... vrei să te măriţi cu mine, Janie? 

Intrebarea o luă prin surprindere. Erau de peste doi ani 
împreună şi cuvântul „căsătorie” nu fusese niciodată menţionat 
între ei. 

— Asta aveai în minte? 

— Nu prea eram sigur cum s-o spun. Aş fi fericit să stau într-un 
genunchi şi să te cer în felul acela demodat, zise el, cu voce 
tremurată. 

— Marty, roşeşti. 

— Este cald aici. 

— Nu este cald deloc, roşeşti. Cred că este minunat. Şi 
bineînţeles că mă mărit cu tine. Doar că nu mi te-nchipuiam 
genul de om care s-ar căsători şi nici nu voiam să te cer eu. 

— Acum sunt genul acela de om, zise el. Nu-mi pot imagina 
să-mi petrec restul vieţii fără tine. 

— Dar nu trebuie să fim căsătoriţi ca să ne petrecem restul 
vieţii împreună. 

— 0... păi, atunci, ce să fac cu asta? 


388 


Scoase din buzunar o cutie de catifea neagră, o deschise şi i-o 
întinse. Inelul era un diamant rotund, de trei carate montat în 
aur. Simplu şi elegant. 

— l-a aparţinut bunicii mele, zise el. 

Lui Jane i se umplură ochii de lacrimi şi-şi acoperi gura cu 
degetele unei mâini. 

— O, Marty, zise ea, este minunat. Acesta a fost inelul de 
logodnă al lui Ma Cat? 

El aprobă din cap. 

— Ştiu că ar fi extrem de bucuroasă dacă ar fi aici în acest 
moment. 

Jane îl strânse de braţ. 

— Sunt sigură că este prin apropiere. 

El îi puse inelul pe deget şi o sărută, un sărut devorator, care 
dură mult timp. In cele din urmă, se lăsă pe spate pe scaunul lui. 

— Mă întreb dacă băieţii ne priveau, zise ea, ridicând mâna şi 
studiind inelul. 

— Poate ar trebui să-i invităm la un pahar de şampanie. 

— Au voie să facă asta? Să bea în timpul serviciului, vreau să 
spun. 

— Un pahar de şampanie? 

Ea începu sa râdă şi zise: 

— Cred că ar fi încântător să împărtăşim momentul şi gărzilor 
noastre de corp. 

El luă aparatul de emisie-recepţie şi-l sună pe Avery. 

— Da, domnule? 

— Avery, vrei să-l iei şi pe Cliff şi să veniţi până aici puţin? 

— Da, domnule. Este vreo problemă? 

— Nici o problemă. 

Un moment mai târziu apărură la uşa bucătăriei, înfofoliţi în 
jachetele lor albastre FBI. Avery era un bărbat înalt, cu păr 
argintiu şi ochi căprui. Cliff Mandel era mai scund, cu părul tuns 
îngrijit deasupra urechilor, cu ochii negri ca şi părul, întotdeauna 
atenţi, întotdeauna verificând totul. 

— Intraţi, zise Vail şi-i conduse în sufragerie. Ştiu că este 
împotriva regulamentului, dar Jane şi cu mine am vrea să toastaţi 
cu noi. Ne căsătorim. 

Ambii agenţi se luminară la faţă la auzirea veştii. Vail umplu 
paharul lui şi pe al lui Jane şi turnă în alte două pahare pentru cei 
doi invitaţi. 


389 


— Închin pentru voi, zise Baxter. Sper să fiţi întotdeauna la fel 
de fericiţi cum sunteţi acum. 

Ea întinse mâna şi diamantul străluci în lumina lumânărilor. 

— E foarte frumos, zise Mandel. Vă doresc toată fericirea din 
lume. 

Lacrimile curgeau pe faţa lui Jane, iar ochiul teafăr îi strălucea 
de bucurie. 

— Când va fi ziua cea mare? întrebă Baxter. 

Jane se uită la Martin şi ridică sprâncenele. _ 

— Imediat ce terminăm cazul RICO, zise el. lţi convine? 

— Trebuie să aşteptăm atât de mult? şopti ea. 

Cei doi agenţi îşi terminară şampania. 

— Trebuie să ne întoarcem la muncă, zise Baxter. 

Se uită la ceas. Era nouă şi douăzeci. leşiră din casă. 

Martin şi Jane se duseră în salon, se aşezară în faţa focului şi-şi 
terminară şampania, în timp ce Magoo stătea întins la picioarele 
lor, ronţăind leneş un os. Deodată se opri şi se uită în sus, dând 
din urechi şi încercând să prindă un sunet pe care urechile lor 
nu-l puteau auzi. 

— Ce este? întreba Vail. Ai auzit un iepure pe-afară? 


Afară, Mandel mergea încet pe lângă gardul de sârmă înalt de 
doi metri, pe care Hardistan insistase să-l pună în jurul terenului 
împădurit, în suprafaţă de zece acri. Lanterna lui lumina 
pământul şi verifica zona de dincolo de gard. 

— Lucrurile sunt liniştite pe aici, Avery, zise el în cască. 

— Şi pe aici, răspunse Baxter. Frumoasă noapte, dacă n-ar fi 
aşa al naibii de frig. 

— Şampania aceea m-a mai încălzit puţin, răspunse Mandel. 
Se gândea la Vail şi la frumoasa Jane Venable, cât de fericiţi 
arătau. 

Era ultimul gând din viaţa lui. 

Silueta păru că se întrupează din pământul din spatele 
agentului, ridicându-se încet din frunze, cu ochii arzând pe faţa 
înnegrită, cu ochelarii cu infraroşii ridicaţi pe frunte şi un cuţit 
încovoiat, de marinar, într-o mână. 

Mandel nu-l auzi; vorbea cu Baxter când Tunny ieşi din groapa 
adâncă pe care o săpase în pământ. Tunny se întinse uşor, îşi 
puse mâna înmănuşată sub bărbia lui Mandel şi-i dădu capul pe 
spate. Inainte ca agentul să poată scoate vreun sunet, cuțitul îi 


390 


spintecă gâtul, tăindu-i jugulara, esofagul şi traheea. Aerul ieşi 
şuierând din plămâni. Mandel era deja mort când căzu la 
picioarele criminalului. 

Ucigaşul se ghemui repede, înfipse lama însângerată în 
pământ, curăţind-o de sânge, luă casca agentului, şterse sângele 
de pe ea cu frunze şi şi-o puse pe cap. Căută un şanţ şi scoase 
punga de plastic în care avea arma. Stinse lanterna, îşi lăsă 
ochelarii pe ochi şi scană pădurea din jurul său, având grijă sa nu 
privească spre luminile casei, care l-ar fi orbit. Plecă prin pădure, 
căutându-l pe omul căruia agentul mort îi spusese Avery. 


Cu o zi înainte ca explozibilele-capcană să ucidă unsprezece 
agenţi, Tunny, alias Woodbine, zburase de la Michigan. Citise 
articolele din ziar şi revistă pe care Abraham i le lăsase în caseta 
încuiată la aeroportul din Oklahoma City. Unul dintre articole 
menţiona cabana lui Vail unde el şi Jane Venable se refugiau 
petrecându-şi week-end-urile singuri. Articolul spunea „cabana 
are o vedere cuprinzătoare a lacului Sloan”. 

Tunny verifică hărţile regiunii şi găsi lacul. Nu era chiar aşa de 
mare. Işi stabili cursul şi zbură spre lac. Din aer văzu câteva 
căsuțe şi cabane mici pe malul lacului. 

Dar una era enormă, o construcţie cât un hambar. Un gard 
înconjura marea proprietate. Era o poartă închisă şi un drum lung 
ce ducea la cabană, care nu putea fi văzută de pe drumul cu 
două benzi care trecea prin spatele ei. Inconjură locul. O 
fereastră mare în spatele casei dădea o imagine splendidă a 
lacului. Merita s-o verifice. Apoi controlă, zburând în zig-zag, 
zona de peste drum a cabanei. In final, găsi ceea ce căuta - un 
hambar părăsit. Era la doi kilometri de casa lui Vail. Un loc sigur 
să ascunzi o maşină noaptea. j 

Tunny închiriase o maşină, folosind o carte de credit nouă. Işi 
luă valiza cu arme, uniforma de luptă şi o căciulă şi conduse spre 
lac după-amiaza târziu. Folosind o hartă a districtului, găsi 
hambarul abandonat, îşi puse indispensabilii groşi şi costumul de 
camuflaj şi aşteptă până se făcu întuneric. Apoi alergă pe drumul 
statal cu o geantă sport pe umăr. Era pustiu. li trebui douăzeci 
de minute să ajungă la gardul ce împrejmuia proprietatea lui 
Vail. 

Se strecură prin păduricea de lângă cabană, sări gardul şi se 
apropie prudent de casă. Proiectă lumina lanternei în fereastră. 


391 


Era bucătăria. Pe podea, lângă chiuvetă, era un vas mare de 
porțelan pe care scria cu vopsea Magoo. 

Inconjură casa. Sticlă peste tot. Excelent. Apoi verifică 
păduricea. Era deasă, cu pini şi arbuşti. Prima lui grijă era drumul 
de scăpare. Va trebui să-i omoare întâi pe cei doi agenţi de pază, 
ei reprezentau marea ameninţare. Apoi va fi uşor să tragă prin 
fereastră, să-i omoare pe Vail şi Venable. Trebuia să moară şi ea, 
ca să nu poată suna la poliţie. Se duse înapoi la gard. Dacă 
gărzile patrulau perimetrul, vor trece pe lângă gard. Aici era locul 
potrivit să se ascundă. 

Deschise geanta sport şi scoase din ea o lopată şi o prelată în 
care să se înfăşoare. Apoi începu să sape. 


înăuntru, în casă, Magoo se ridică mişcându-şi mereu urechile 
şi cu nasul adulmecând aerul. Fugi repede la uşa din faţă a 
cabanei şi începu să mârâie gros din gât. 

Vail îl urmă pe Magoo la uşă. 

— Ce s-a întâmplat? Doar îi cunoşti pe Avery şi pe Cliff. 

Câinele zgârie la uşă, încă mârâind. Vail deschise uşa şi Magoo 
fugi afară. Vail apăsă pe un comutator şi o duzină de lumini 
puternice, cu halogen, se aprinseră pe casă şi pe copacii din jur. 


Tunny scoase un țipăt ascuţit, de durere, când luminile 
puternice, amplificate de ochelarii pentru noapte, îi străpunseră 
ochii. Baxter alergă pe o latură a casei şi îi strigă lui Vail: 

— Intră înapoi în casă şi anunţă poliţia. Stinge luminile din 
interior. 

Magoo alerga prin pădure, nasul şi urechile conducându-l spre 
cadavrul însângerat al lui Mandel. Apoi îl văzu pe Tunny stând în 
genunchi, frecându-se la ochi. Işi schimbă direcţia şi alergă către 
asasin. 

Prin lacrimile care îi acopereau ochii, Tunny văzu un monstru 
alb venind spre el cu dinţii dezgoliţi. Se rostogoli pe o parte şi 
trase un singur foc de la brâu. Glonţul muşcă din Magoo, 
răsucindu-l în aer. Câinele căzu la pământ şi rămase nemişcat. 

Baxter alergă în zig-zag prin luminişul din faţa casei şi intră în 
pădure, se lăsă în genunchi şi se sprijini cu spatele de un copac. 

— Cliff, şopti el în cască, mă recepţionezi? 

Un moment mai târziu, o voce îi răspunse: 

— Ajută-mă, şopti vocea. 


392 


— Blestematul, mârâi Baxter. 

Tunny stătea nemişcat în spatele trunchiului unui copac şi se 
uita spre casă, cercetând întunericul pentru a-l vedea pe agentul 
rămas în viaţă. 


Vail alergă prin toată casa, stingând luminile, în timp ce 
Venable fugi în sufragerie şi stinse toate lumânările. 

— Jane, vino aici, şopti Vail. 

Ea veni lângă el în salon şi el o trase în cadrul uşii camerei de 
oaspeţi întunecate. Vail luase ambele puşti în bucătărie, unde le 
lăsase pentru a fi curățate, dar scrinul pentru arme, unde se 
aflau cartuşele, era în cealaltă parte a camerei. 

— Ce crezi că se întâmpla? întrebă Venable. 

Părea remarcabil de calmă. 

— Bănuiesc că este Tunny, criminalul care l-a ucis pe Waller. 
Mă duc la dulapul cu arme, să mai iau câteva cartuşe. 

— Stai aici, îl rugă ea. Te va vedea în lumina focului. 

— Trebuie să ne apărăm, în caz că trece de Baxter şi Mandel. 

— Magoo este acolo, zise ea cu tristeţe. 

— Ştiu, dar stai aici. Inapoi în cameră, ca să nu te vadă. 

— Unde sunt Cliff şi Avery? 

— Nu ştiu, draga mea. 

Se târi pe podea, traversând camera mare spre scrinul cu 
arme. Deschise sertarul, luă repede două cutii cu cartuşe pentru 
puşcă şi se târî înapoi. In lumina focului, încărcă cele două puşti 
de vânătoare calibrul 20. 


Afară, Avery Baxter stătea la pământ, ascultând să vadă dacă 
poate prinde vreo mişcare. Se hotări că cel mai bun loc pentru el 
era în casă, unde îi putea proteja pe Vail şi Venable. Se aplecă şi 
fugi spre casă, schimbându-şi direcţia mereu, când dădu buzna 
pe uşă. 

La o sută de metri depărtare, Tunny îl privea prin ochelarii 
speciali. Aşteptă până când Baxter ajunse la intrare şi ezită un 
moment până să deschidă uşa. Tunny trase o singură dată, în 
timp ce Baxter intră pe uşă. Îl lovi în spate şi-l aruncă în casa 
întunecată. 

Baxter se rostogoli pe burtă şi se târî prin holul de la intrare în 
salon. 

— Sunt eu, Avery! ţipă el. Nu trageţi. 


393 


— Dovedeşte-o, se auzi vocea lui Vail din întuneric. 

Baxter se chinui să se aşeze în capul oaselor, sprijinindu-se de 
perete şi se gândi timp de un minut. 

— Inel cu diamant, murmură el. De vreo trei carate. Montură 
solitară. 

Vail lăsă puşca jos şi alergă aplecat la intrare. Abia îl vedea pe 
Baxter în lumina slabă a focului. Se aşeză lângă agentul rănit şi-i 
verifică rana. 

— A intrat exact prin vestă şi te-a lovit în umăr, zise Vail. 

— Ai sunat la poliţie? 

— A sunat Jane. 

— Bun, zise Baxter, durerea slăbindu-i vocea. Mi-am scăpat 
arma când am intrat. Este lângă uşă. Un automat. Şi aprinde 
luminile. Acum îl vom pune în dezavantaj. 

Vail se târî pe podea, căutând mitraliera, îi simţi suprafaţa 
rece şi o ridică. Apoi se târî la uşă şi aprinse din nou luminile 
exterioare. 


Tunny era la cincizeci de metri de casă şi avea o imagine clară 
prin ferestrele bucătăriei, când luminile se aprinseră din nou. La 
dracu”, îşi zise în sinea lui. Işi scoase ochelarii, îi aruncă, tinti 
spatele casei şi începu să tragă foc continuu din puşca de 
calibrul 50, de-a latul casei. 


înăuntru, gloanţele se înfigeau în pereţii bucătăriei, aruncând 
aşchii de lemn şi cioburi de sticlă în cameră. Gloanţele cu înveliş 
de oţel trecură prin aragaz şi cuptorul cu microunde, sfărâmară 
mixerul şi prăjitorul de pâine şi se înfipseră în grătarul cu gaze 
din mijlocul camerei. Un glonţ rupse o conductă de gaze. Barele 
fierbinţi ale grătarului aprinseră gazul care ieşea şi acesta 
explodă. Flăcările se ridicară din grătarul distrus, pornind 
alarmele de incendiu şi stingătoarele. Gazul care ardea şi apa 
rece se amestecară. 

O altă rafală de puşcă sparse ferestrele camerei principale, 
care căzură pe podea făcându-se praf, aruncând în sus cocoloaşe 
de bumbac şi pânză din canapelele şi scaunele rupte, în timp ce 
gloanţele muşcau din mobilă. 


Tunny stătea la pământ. Auzise focurile de puşcă mai 


394 


devreme, aşa că ştia că Vail avea puşti în casă. Prinsese o 
imagine a puștii lui Baxter şi bănuia că era un Uzi. Se mişcă 
repede până la tufişurile de lângă casă şi le verifică. 

Apoi auzi sirenele. 

Tunny era un profesionist prea bun ca să continue ceea ce 
părea deodată o bătălie pierdută. Se întoarse imediat şi alergă 
înapoi prin pădure, pe lângă trupul lui Mandel, sări peste gardul 
de sârmă galvanizată şi traversă drumul. Se aruncă la pământ 
când o maşină de poliţie trecu cu zgomot pe lângă el şi viră, 
derapând, pe drumul ce ducea la cabana lui Vail. Din direcţia 
opusă, o altă maşină de poliţie, o ambulanţă şi o maşină de 
pompieri intrau pe şosea. 

Retrage-te şi fugi, gândi el. Nimic nu merită să-ţi dai viața. 

Tunny traversă în fugă drumul cu două benzi, alergând cât de 
repede putea prin întuneric. 


AEROPORTUL O'HARE, VINERI 10:14 
P.M., CST 


Când ajunse la aeroport, Hardistan primi veştile bune şi rele 
de la McCurdy, care încă mai survola cabana lui Vail cu 
elicopterul. 

— Ai avut dreptate, Billy, l-a ucis pe Cliff Mandel. 

— O, Doamne. 

Era cel mai rău gen de coşmar. 

McCurdy continuă: 

— L-a atins şi pe Baxter, dar se va face bine. Vail şi Venable 
sunt teferi. Cabana e un dezastru. 

— Unde sunt ei acum? 

— Au plecat cu ambulanţa. Jumătate din patrula statală îi 
escortează. Se pare că Tunny i-a împuşcat câinele lui Vail, dar 
este încă în viaţă. II vor duce la spital o dată cu Baxter. Se vor 
întâlni cu un veterinar acolo. 

— Şi Tunny... 

— ÎI căutăm încă. 

— Blocaje pe şosea? 

— Pe toate şoselele interne şi pe interstatală. Vom continua să 
patrulăm zona din elicopter. Dar, Billy, sunt o mulţime de 
drumuri secundare pe aici. 

— Dacă trece de blocajele rutiere, mai are o singură opţiune. 


395 


Se va întoarce la avion. 

Hardistan se aşeză, iar trupul i se încovoie. Pierduse 
doisprezece oameni din cauza lui Tunny. Ştia că Vail îl voia viu, 
dar nu avea de gând să mai rişte viaţa unui om ca să-l prindă pe 
Tunny în viaţă. 

Telefonul celular sună şi el răspunse imediat. 

— Ce dracu”, cine e? zise el încet, dar sever. 

— Sunt Claude, Billy, trebuie să vorbim... 

Hardistan intră într-un birou apropiat care era gol şi închise 
uşa. 

— La dracu’, zise el, încă şoptind, am doisprezece agenţi morţi 
şi de discutat cu familiile lor şi sunt în mijlocul unei vânători. Nu 
acum. 

— Ascultă-mă, Billy, trebuie să-l protejăm pe Om, mă înţelegi? 

Hardistan rămase mut preţ de o clipă. 

— Inţeleg. 

— Nu-l aduce încoace. 

— Ce? 

— Nu-l aduce viu. 

— Te referi la Tunny? 

— Omoară-l. 

— Ar putea fi un martor important pentru Vail... 

— La dracu cu Vail. Dacă-l aduci viu pe Tunny şi este de acord 
să depună mărturie, ne-ar putea face mai mult râu nouă decât 
lor. inţelege ce-ţi spun, Hardistan. Omoară-l pe puiul de căţea. 
Punct. Am încheiat convorbirea. 

Legătura se întrerupse. 


AEROPORTUL O'HARE, SÂMBĂTĂ, 
MIEZUL NOPŢII, CST 


Hardistan şi un tânăr lunetist se aflau în biroul întunecat de la 
etajul al doilea al turnului de control, uitându-se peste parcare. 

Opt agenţi îmbrăcaţi în haine de lucru erau ocupați cu diferite 
treburi în apropierea avionului lui Woodbine. Hardistan purta 
căşti şi scruta pista. Era sigur că Tunny se va întoarce la avion, 
era singura lui cale de scăpare. Dar Woodbine era un expert. Ar fi 
putut ghici că au aflat despre avion. Poate că avea un alt plan 
pregătit. Continua să privească atent pista, gândindu-se la ceea 
ce abia îi spusese Hooker. 


396 


— Cum te numeşti, agent? zise el. 

— Brandon, domnule. Leo. 

— Leo, ţinta ta este un asasin profesionist. Este responsabil de 
moartea a doisprezece dintre agenţii noştri, în seara aceasta, 
inclusiv a şefului tău. 

— Ştiu, domnule, domnul Fleming m-a recrutat. 

— Să ţii minte acest lucru. 


AEROPORTUL O'HARE, SÂMBĂTĂ 1:32 
A.M. CST 


— Avem un costum venind pe pistă, zise unul dintre agenţi în 
microfonul portativ. Duce o geantă sport. 

Hardistan răspunse repede: 

— Nu vă apropiaţi de el, staţi să vedem ce face. Staţi cu ochii 
pe geantă, probabil conţine arme. 

— Cum a trecut armele prin detectorul de metale? 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Voi supravegheați geanta. 

Bărbatul merse degajat pe pistă şi se îndreptă spre avionul 
bimotor D-55. 

Hardistan: 

— Uşor, toată lumea. 

Tunny merse direct la avion şi se opri lângă aripă. Se uită în 
jur. Ceea ce nu ştia Tunny era că fusese identificat. Stătuse 
ascuns lângă cabana lui Vail de când fuseseră date ştirile şi casa 
sa sărise în aer în raidul FBl-ului. Se simţea sigur pe sine şi 
confortabil. Aruncă geanta pe aripă şi se căţără după ea. Verifică 
interiorul avionului. Agenţii de pe pistă păreau să-l ignore. 

— Impuşcă-l când se întinde după geantă, îi zise, încet, 
Hardistan lunetistului. 

Lunetistul se uită la el un moment, apoi se întoarse la puşca 
lui. 

— Până la capăt? întrebă lunetistul. 

— Pune-l jos pe ticălos, zise Hardistan. 

Woodbine luă o cheie, descuie uşa şi o deschise. Se întoarse, 
făcând o rotaţie uşoară, verificând nepăsător împrejurimile, 
vrând să vadă dacă îl urmăreşte cineva. Când se întinse după 
geantă, se uită în sus, spre etajul al doilea al Turnului, ochii săi 
trecând peste câteva birouri întunecate. Apoi se opri. Işi miji 
ochii. 

397 


Era ceva acolo? 

Luminiţa din fereastra întunecată păru un licurici. O clipă mai 
târziu glonţul care putea străpunge o armură, îi intră în piept. 
Woodbine fu aruncat pe spate, aterizând pe scaunul avionului, cu 
picioarele desfăcute pe aripă. Se uită în sus, la tavanul cabinei şi 
muri. 

Hardistan îl privi prin binoclu. 

— Mai trage un foc de asigurare, zise el. 

— Este mort, domnule, zise Brandon. 

Se ridică şi goli puşca. 

— Bine lucrat, Brandon. Imi voi aminti de tine, zise Hardistan. 

Işi dădu jos căştile şi plecă. 


398 


CARTEA A PATRA 


ARMAGHEDON 


Cel care îi pune pe toţi ticăloşii la treabă, în final trebuie 
să-i plătească. 


Anonim 


399 


35 


PEAKVIEW, MONTANA, SÂMBĂTĂ 9:00 
A. M., EST 


Abel Stenner, fostul poliţist de la Chicago, care devenise 
confidentul, prietenul şi partenerul lui Vail în anii în care era 
procuror, fusese unul dintre cei mai intuitivi detectivi pe care îi 
cunoscuse vreodată avocatul. Timp de zece ani, cât Vail fusese 
avocat al apărării, el şi Stenner se înfruntaseră deseori în sala de 
tribunal. Fiecare avea un respect plin de resentimente pentru 
talentele celuilalt. 

Cea mai notabilă confruntare a lor fusese când Vail îl apărase 
cu succes pe Aaron Stampler pentru că ciopârţise cu un cuţit de 
sculptură un arhiepiscop catolic. Vail îl apărase pe Stampler pe 
baza faptului că acesta era nebun, în special pentru că suferea 
de o personalitate multiplă, motiv pentru care nu era responsabil 
de acţiunile sale. In timpul procesului, Vail îl supărase foarte tare 
pe detectivul de la Omucideri, chemându-l în boxa martorilor, ca 
să afle după proces că vicleanul Stampler păcălise pe toată 
lumea, inclusiv pe Vail. 

Dezamăgit, Vail devenise procurorul-şef al oraşului Chicago, 
găsind deodată în Stenner un aliat puternic. Când Vail formase 
„Gaşca de Nebuni” din tineri avocaţi, dornici de afirmare, 
Stenner devenise mentorul lor. Elevul cel mai bun fusese 
Dermott Flaherty, un puşti de pe strada, dur, transformat în 
avocat. Stenner văzuse în Flaherty un tânăr greu încercat care îşi 
întorsese educaţia primită pe străzi împotriva genului de 
criminali cum ar fi putut ajunge şi el. 

Flaherty îşi învățase bine lecţia. Stenner aborda fiecare crimă 
cu calcul rece, stând adesea ore întregi pentru a studia scena 
unei crime, încercând să intre în mintea criminalului. 

Aceasta era metoda pe care Flaherty o folosea în studierea 
celor trei jafuri simultane la băncile din Montana. Se întorsese de 
două ori la scena jafului din Peakview, folosindu-l ca model 
pentru toate cele trei. Angajaţii băncii se uitau la el curioşi, cum 
stătea tăcut pe un scaun, în partea din faţă a băncii, privind 
fiecare aspect al operaţiunilor. Era cordial cu ei, dar nu punea 


400 


nici o întrebare. Pur şi simplu, stătea şi se uita. 

In timp ce Ben Mayer îşi continua lucrul în sprijinul teoriei că 
micul sistem bancar statal spăla banii Sanctuarului, iar FBl-ul 
vorbea de câştiguri ilegale, Flaherty era mult mai interesat de 
faptul că nimeni nu-i văzuse pe spărgători părăsind banca cu 
prada. 

În dimineaţa zilei de sâmbătă, după tragedia de la Bad Rapids 
şi atacul lui Tunny asupra cabanei lui Vail, presaţi de nevoia lui 
Vail de a găsi acuzaţii probate de dovezi împotriva miliției 
ticăloase, Meyer şi Flaherty se întoarseră în banca din Peakview, 
de data aceasta cu Jim Hines. Erau hotărâți să-l găsească pe acel 
„cineva” din bancă, responsabil cu sistemul de spălare a banilor. 
In timp ce Hines şi Meyer munceau la studierea dosarelor 
computerizate ale băncii, Flaherty îşi ocupă poziţia obişnuită, în 
partea din faţă a băncii închise şi continuă să o studieze. Era la 
fel de hotărât şi infinit de răbdător, cum fusese şi mentorul lui. 

Intre timp, Meyer era convins că banii adunaţi din jafuri şi 
tranzacţii de arme erau, într-adevăr, piramidali, dar trebuia să 
studieze toate depozitele bancare, transferurile şi plăţile, pentru 
a afla exact cum era făcut acest lucru. 

Hines, agentul transformat în expert în computere al FBl-ului, 
era acolo ca să-i ajute. Mandatele de percheziţie, date de Vail, le 
permiteau să studieze dosarele specifice ale mai multor şefi ai 
Sanctuarului, dar nu le ofereau acces la oricare dintre tranzacţiile 
băncii. Fără acest acces, Meyer era legat de mâini. El voia, în 
special, să studieze depozitele similare făcute în aceeaşi zi, 
raţionând că fusese făcut un program pentru a distribui mari 
depozite de bani lichizi în mai multe conturi, pentru a-i ascunde 
de Fisc. 

Şi aşa, în timp ce Flaherty lucra la aspectul de jaf, Meyer 
vorbise cu Hines despre încercarea de a intra ilegal în cele mai 
protejate date ale băncii. Din moment ce adunau acele date 
ilegal, ele nu puteau fi folosite la tribunal. Dar, aşa cum 
subliniase Flaherty: „Dacă vom scutura puţin persoana care 
conduce această operaţiune ilegală şi-l vom speria, va spune 
întreaga poveste la tribunal pentru noi.” 

Atât Flaherty, cât şi Meyer erau siguri că „veriga” care ar 
putea lega toate aspectele cazului RICO la un loc va fi găsită 
undeva în lanţul bancar. 

Două nume apăreau mereu. Unul era Lewis Granger. Celălalt 


401 


era Dwight Wolf. 

Hines construise datele bancare ale celor doi bărbaţi. 

— Granger mi se pare potrivit, zise el. 

— Are vreo legătură cu Sanctuarul? Intreba Meyer. 

— Nu. Este republican moderat. Un om care s-a afirmat prin 
forţe proprii. Nu exprimă nici o idee politică radicală şi nici nu 
face parte din vreun grup radical. Este membru de bază al 
bisericii prezbiteriene din Helena şi director al Asociaţiei 
Naţionale a Emiţătorilor Radio. De fapt, Rocky Mountain 
Communications Inc. Este principalul investitor în lanţul bancar. 
Granger nu este înscris în nici unul dintre consilii, iar funcţia lui 
este de director general al staţiei radio principale din Helena, 
dar... este cel mai mare acţionar al companiei. 

— Ce procent de acţiuni? 

— Cincizeci şi unu la sută. 

— Şi care este investiția companiei în sistemul bancar? 

— Patruzeci şi nouă. 

— Deci are nevoie doar de o schimbare cu două puncte în 
sistemul bancar şi controlează ambele companii, zise Meyer. 

— Corect. Şi tot el este cel care l-a primit pe Fratele Abraham 
la radio şi i-a înlesnit acest spectacol al urii. Şi ghici cine îi este 
ajutorul? Cine deţine cele două procente? Hines apăsă pe două 
taste ale computerului şi se deschise un dosar. Dwight Wolf, 
contabil-şef al lanţului, recomandat pentru acest post de către 
Lewis Granger, zise Hines. 

Întrebările puse de către Meyer personalului celor trei filiale 
bancare dezvăluiseră informaţiile obişnuite şi un lucru interesant. 

— Wolf face o vizită lunară la toate filialele băncii, zise Meyer. 
Nu este un lucru neobişnuit pentru un contabil să facă ăsta. Dar 
este destul de rar ca funcţionarul-şef al serviciului financiar să 
verifice personal dosarele în fiecare lună. 

— Face acest lucru în aceeaşi zi în fiecare luna? întrebă Hines. 

— Nu, de obicei în primele trei zile, depinde când cade 
duminica. 

— Care este teoria ta? întrebă Hines. 

— Teoria mea este că el personal face toate depozitele 
piramidale. 

— Deci unul dintre hoţi intră, dă banii, în pachete de sute de 
mii de dolari, lui Wolf şi el face depozitele, care apoi se 
răspândesc automat în zece sau unsprezece conturi? 


402 


— Da, zise Meyer. Şi nimeni din bancă nu vede vreodată banii. 
Wolf pune banii în camera de tezaur, iar registrele băncii îi 
justifică. 

— Putem găsi programul care face acest lucru? 

— Ar fi mai uşor să le scanăm depozitele şi transferurile de 
bani, să vedem dacă teoria ta rezistă. 

— Atunci, fă-o, zise Meyer. 

— E împotriva legii, să ştii. 

— Nu schimbăm nimic, tragem şi noi puţin cu ochiul. 

— Privirea aceasta ne-ar putea aduce vreo zece ani la răcoare. 

— Nici măcar nu vom lua notițe, zise Meyer şi bătu cu degetul 
în tâmplă. Am un creier de zece gigabiţi. 

Hines îşi frecă mâinile şi suflă pe vârful degetelor, ca un 
spărgător de seifuri pregătindu-se să simtă combinaţia unui cifru. 

— Ei, ce dracu', zise el şi zâmbi. Imi aminteşte de zilele mele 
bune. Degetele îi alergau pe taste, încercând să acceseze 
dosarele băncii. Computerul îi cerea un cod. Opt litere sau 
numere, zise Hines. 

Vorbea singur în timp ce lucra. Folosea o combinaţie de trei 
sau patru metode de spargere de coduri implicând un program 
numit Crackerjack, ce scana dicționarele cu o viteză fenomenală, 
căutând combinaţii de litere şi încă unul numit SALT, care făcea 
combinaţii de cifre. 

Hines se lăsă pe spate şi răsuci un creion între degete ca pe o 
baghetă de dirijor, în timp ce privea rând după rând numerele ce 
treceau cu viteză pe ecran. 

In camera principală a băncii, Flaherty se ridică brusc în 
picioare şi ieşi pe uşa din spate. Se plimbă pe lungimea spaţiului 
de parcare, traversă o stradă şi privi înapoi la clădirea solitară 
timp de câteva minute. 

— O, da, zise el şi zâmbi. 

lnăuntru, în bancă, cifrele şi literele continuau să apară pe 
monitor, în timp ce programul Crackerjack decoda parolele 
cifrate ale băncii. Deodată ecranul se clarifică şi cuvântul-cod 
apăru pe ecran: 

„259HEKWHAY176.” 

Şi sub el: 

„ACCES APROBAT.” 

Intraseră. 

— Asta a fost partea cea mai uşoară, zise Hines. Acum trebuie 


403 


să începem să căutam scheme şi depozite în transferuri. 

— Hai să începem cu luna noiembrie. Aceea a fost luna în care 
au atacat maşina blindată din Seattle. Mai exact, nouă 
noiembrie. Să cerem datele pe o lună, începând cu nouă 
noiembrie. _ 

Ecranul monitorului se împărţi în trei. Intr-o coloană erau 
listate depozitele, în următoarea, transferurile, iar, în final, o 
coloană lungă. Erau listate pe filiale individuale. Hines introduse 
în computer „8 000 până la 9 999 dolari” într-un cursor de 
căutare şi acesta se opri la fiecare depozit aflat între cele două 
numere şi le mută în coloana cea mare. Rulă căutarea în toate 
cele trei filiale şi în biroul principal. Apoi le aranjă după dată. 

Meyer şi Hines subliniau fiecare intrare şi o comparau cu 
celelalte. 

— Uite că am găsit, zise Meyer. 

23 noiembrie: trei depozite de câte 8 750 dolari în conturi 
Peakview; patru depozite de câte 9 860 dolari în conturi în Wild 
Bank; trei depozite de câte 9 910 dolari în Milltown. Total: 95 429 
dolari. 

Toate erau conturi făcute prin intermediul unei a treia 
persoane. 

— Frumos, zise Hines. Banii intră în conturi prin intermediar 
pentru proprietăţi, maşini, orice. Fiscul nu verifică aceste conturi 
decât dacă umblă după ceva în mod special. 

— Aşa a ajuns Sanctuarul unul dintre cei mai bogaţi proprietari 
de pământ din State. 

— lar banii au fost distribuiţi celor patru biserici. Asta e 
legătura noastră, Ben, zise Hines. Şi priveşte aici. Este un depozit 
de douăzeci şi cinci de mii care se duce la Bank of Independence 
din Insulele Virgine. 

— Foarte isteţ lucru, zise Meyer. Banca din Insulele Virgine 
transferă apoi acest depozit unei corporaţii din Panama. lar 
Panama, prin lege, nu va divulga numele funcţionarilor şi 
directorilor corporației ei. 

— Apoi îşi retrag banii şi-i aduc din nou aici prin transferuri 
bancare legale şi sunt complet spălaţi, zise Hines. 

— Sau, zise Flaherty, care acum stătea tăcut în spatele lor, 
privind înregistrările ce apăreau pe ecran, plătesc bani gheaţă 
pentru armele pe care le iau de pe piaţa neagră internaţională 
fără să lase urme. 


404 


— Da, fără acte de urmărit, zise Meyer. Şi mare parte din 
această afacere este legală. Chiar dacă am putea intra legal în 
aceste dosare, aceste informaţii n-ar valora nimic în justiţie. 

— Eu cred că ştiu ce este ilegal, zise Flaherty. 

Hines şi Meyer se întoarseră şi ridicară privirea spre el. 

— Ştiu de ce nimeni nu i-a văzut pe hoţi plecând din aceste 
bănci cu banii. 

— Mă dau bătut, de ce? întrebă Hines. 

— Pentru că banii nu au ieşit niciodată din bănci. 

— Cum! exclamă Hines. 

— N-au ieşit din bănci. Fiţi atenţi, hoţii intră, îi duc pe toţi 
angajaţii în camera din spate, legaţi la ochi. Golesc camera de 
tezaur şi pun banii în cutiile pentru valori din bancă. Apoi îşi scot 
salopetele şi le pun împreună cu armele în cutii de depozitare. 
Când se aud exploziile, ei ies din bancă cu mâinile goale, în 
costume de afaceri şi pleacă veseli pe drumul lor. 

— Este o teorie bună, zise Meyer. 

— Este singura care are sens. 

Meyer se gândi la această idee. 

— Apoi se întorc când Wolf îşi face vizita lunară, zise el. 
Fiecare dintre cei trei sau patru oameni din echipă are o cheie de 
la cutie, pune partea lui de bani într-o servietă, se duce într-un 
birou particular şi Wolf face depozitele. Apoi pune banii la loc în 
tezaur, aşa că linia finală a fost trasă. 

— Frumoasă teorie, zise Hines, problema este că nu putem 
dovedi nimic din toate acestea. 

— Deci, vom avea nevoie de permisiunea de a ne uita în acele 
cutii. 

— Poate nu va fi nevoie, zise Flaherty. 

— Nu putem să spargem seifurile de depozitare, Flaherty. 

— Nici n-o vom face, Ben. Acesta este un joc pentru cel mai 
bun păcălici în viaţă. Martin se va descurca cu asta, zise el. 


WASHINGTON, D.C., SÂMBĂTĂ 7:30 
A.M., EST 


Într-o cameră de la subsolul Casei Albe, preşedintele 
Pennington, generalul Jesse James, colonelul Stu Rembrandt şi 
Claude Hooker studiau copii mult mărite ale fotografiilor făcute 
deasupra muntelui James. 


405 


— Şi-au organizat perimetre, zise Rembrandt. Zone de 
apărare, începând de aici, de la şa, mergând până la linia zăpezii. 
Fiecare zonă este protejată de sârma ghimpată şi de mine. 
Trupele lor de bază sunt, practic, prinse între minele de teren şi 
sârmă. 

Generalul James arătă către o figură fantomatică pe una dintre 
fotografii. Părea a fi o faţă ascunsă printre copaci. 

— Credem că aici este localizat buncărul. Cea mai mare 
concentrare de forţe este în acest cerc. Desenă un cerc imaginar 
cu mâna. Acolo este Engstrom. De acolo îşi va conduce armata. 

— Eu nu cred că Engstrom îşi închipuie că FBl-ul şi ATF vor 
risca să intre într-un război acolo, zise Pennington. 

— Nici eu nu cred, zise James. El vrea să transforme totul într- 
o retragere mexicană. Vor sta acolo pentru totdeauna şi vor 
trimite oamenii în raiduri nocturne. 

Pennington dădu afirmativ din cap. 

— Statul major provizoriu al statului Sanctuarului. 

— Se vor implica sute de agenţi ai Biroului şi ATF şi o mulţime 
de materiale într-o blocadă, domnule preşedinte. li va costa o 
avere pe contribuabili. 

— Şi va deveni un coşmar al departamentului Relaţii cu 
Publicul, zise Hooker. Vom fi la ştirile de la ora şase în fiecare 
seară. Vă va opri din cariera politică. 

— Cât de aproape este Vail în obţinerea unor dovezi împotriva 
acestor oameni? 

— O săptămână, o lună, cine ştie? 

— Chiar dacă îi prinde, pe cine veţi trimite să-i aresteze pe 
Engstrom şi pe ofiţerii lui de bază? întrebă James. Serviciul de 
trupe speciale nu este echipat ca să-i forţeze. lar Garda 
Naţională va fi măcelărită acolo. 

— La dracu', nici FBl-ul sau ATF nu pot face asta, lătră 
Rembrandt. Dacă vreţi să spargeţi picnicul ăsta, aveţi nevoie de 
trupele de comando şi de forţele speciale. Ei ştiu cum să se 
descurce cu acest gen de probleme. 

— Şi asta ar însemna...? 

— Raiduri nocturne. Să zboare cu elicoptere Huey şi să 
paraşuteze trupele comando în zonele specificate... Arătă pe 
hartă câteva zone ale țintei... şi să ajute trupele cu forţe aeriene. 
In acest fel vom controla situaţia. Nu putem folosi paramilitari 
paraşutaţi de la mică distanţă, curenţii de acolo sunt brutali şi 


406 


imprevizibili. Pierderile ar fi dezastruoase. 

— Hristoase, asta ar face Waco să pară joacă în parc, zise 
Hooker. 

— Ce alt curs al acţiunii este acolo? întrebă Pennington. Se 
plimbă cu paşi mari prin cameră un minut lung. Pot să invoc 
Actul de Război pe care Johnson l-a folosit ca să înceapă războiul 
din Vietnam? Sau actele antiteroriste? 

— Mi se pare că aceasta este o întrebare pe care trebuie să i-o 
puneţi generalului aghiotant al dumneavoastră, domnule 
preşedinte, zise generalul James. 

Pennington se aşeză şi se uită fix la peretele plin cu fotografii 
şi hărţi. Işi frecă tâmplele cu ambele mâini. 

— Despre ce cifre vorbim? îl întrebă el pe Rembrandt, care 
comanda divizia de specialişti. 

Rembranat se uită la hartă. 

— Recomandarea mea este să paraşutăm cinci sute de 
oameni în primul val. Să-i lăsăm la linia zăpezii, ceea ce ne va 
oferi o poziţie superioară. Să-i întărim cu încă cinci sute îndată ce 
ne angajăm. Echipe mai jos, în zonele cu probleme. 

— Numărul de pierderi umane? întrebă preşedintele. 

— Imediat ce vor realiza cu ce se confruntă, se vor preda cu 
grămada. Cu excepţia celor înrăiţi. 

— Nu asta am întrebat. 

— Domnule preşedinte, dacă merge bine, aş zice că vom 
pierde... o sută, maximum, faţă de trei sute ai inamicului. 

— Şi dacă nu merge bine? întrebă Hooker. 

— In cel mai rău scenariu, am putea pierde până la două sute 
în morţi şi răniţi. Aş aprecia numărul la trei sau patru la unu în 
favoarea noastră. Depinde cât de nebuni sunt. 

— Sunt nebuni ca dracu', zise Pennington. Vorbesc despre 
Armaghedon şi despre Apocalipsă. 

— Când va începe, îşi vor schimba religia foarte repede, 
domnule, zise James. 

— Sunt blestemat dac-o fac şi tot blestemat dacă n-o fac, zise 
Pennington cu jumătate de voce. 

— E vina lui Vail că a dat buzna acolo cu blestematele lui de 
mandate, zise Hooker. l-a forţat mâna lui Engstrom. 

— Îşi făcea meseria, Claude, zise Pennington. Şi nu mă 
interesează de ce. „De ce?” e la trecut. Eu am o decizie de luat şi 
nu mai am timp. 


407 


Se ridică, se duse mai aproape de hartă şi studie plănui de 
bătaie pe care îl propuseseră James şi comandantul acestuia, 
Rembranat. 

— Cât de repede te poţi mişca, Jesse? 

— Putem obţine trupele necesare şi echipamentul într-o zonă 
apropiată, la Travis, uite-aşa. Işi pocni degetele. Stu are unităţile 
în baze, aşteptând. Ne vom apropia de aeroportul municipal din 
Missoula, vom aduce trupele în C-140 şi vom încărca elicopterele 
Huey acolo. Este la cincisprezece minute de ţintă. 

Se uită la ceas. Era 7:51. 

— Acolo este 5:51. Putem să ducem trupele la Missoula până 
la ora patru P.M. Timpul munţilor. Incepem incursiunea la primul 
semn al întunericului. Vremea e bună şi nu se vede luna. O vom 
numi Operaţiunea Armura Strălucitoare. 

Pennington se uită la James şi la Rembrandt. 

— Puneţi-i în alertă şi duceţi-i la locul acţiunii, zise el. Doar 
pentru orice eventualitate. 


408 


36 


WINSTON, MONTANA, SÂMBĂTĂ 3:47 
P.M., MST 


Locul era lângă micul oraş Winston, la treizeci şi doi de 
kilometri est de Helena. Casa cu două etaje era aşezată pe o 
ridicătură cu vedere la lacul Canyon Ferry, care se întindea ca un 
arc la picioarele munţilor Big Belt. Zidul de cărămidă care 
înconjura proprietatea dispărea între copaci pe ambele părţi. La 
intrare era o poartă de fier deservită de două camere video. 

— Cred că nu ne aşteaptă, zise Shana Parver. 

— Sper că nu, zise Vail. Imi plac surprizele. 

— Atunci când le apare transpiraţia sub nas şi mărul lui Adam 
începe să se mişte în sus şi în jos? 

— Exact. 

— Când nu sunt siguri la care dintre ilegalităţile lor ne referim? 

— Da. 

Vail opri la poartă şi un tip solid, cu o înfăţişare de dur, în 
uniformă, se apropie de maşină. Vail îi arătă legitimaţia. 

— Numele meu este Vail, asistent al procurorului general, iar 
domnişoara este Shana Parver, asociata mea. In spate este 
şeriful SUA, Sam Firestone şi mai sunt patru agenţi FBI în maşina 
din spatele meu. Deschide poarta, te rog. 

Durul îi examină pe amândoi un minut şi zise: 

— Voi suna în casă. 

Vail îi întinse un mandat de percheziţie pe care Meyer îl 
obținuse cu o oră în urmă. 

— Nu va fi nevoie, doar deschide poarta, amice. Nu vrem să 
tragem în încuietorile astea şi toate chestiile astea tip Vestul 
Sălbatic. 

Gardianul îşi muşcă buza de jos o clipă şi apoi activă 
încuietoarea cu o telecomandă. Porţile se deschiseră larg în 
afară. 

— Mulţumesc, zise Vail. 

Conduse pe un drum de ţară spre casă, urmaţi de maşina FBI- 
ului. Când ieşiră dintre copaci, casa apăru înaintea lor, un fals 
conac antebelic din Sud, care nu se potrivea nicidecum cu lacul 


409 


strălucitor din spatele lui. În spatele casei, o scară de lemn ducea 
spre un ponton, unde o barcă puternică cu motor şi un 
hidroavion cu un singur motor se legănau uşor pe suprafaţa apei 
liniştite. Două limuzine Mercedes şi un Rolls-Royce decapotabil 
erau parcate pe aleea ce făcea un cot în faţa unui garaj de sine 
stătător. 

Vail parcă în faţa intrării cu coloane şi merse la maşina FBI- 
ului. Agentul care răspundea de echipă, Harold Ellington, se 
holbă la casă. 

— Ei, poţi să scoţi băiatul din Sud, dar nu poţi scoate Sudul din 
băiat, zise el. Păcăliciul ăsta ar trebui să fie arestat pentru prost 
gust. 

— Avem de gând să-l înfundăm pentru mult mai mult decât 
atât, zise Vail. Noi vom intra să vorbim cu domnul Granger. Tu 
dispersează-ţi băieţii cum ţi se pare mai bine. 

— Am înţeles. Aveţi de gând să-l arestaţi imediat? 

— Sperăm să avem o mică discuţie înainte. 

Ellington căută ceva la spate şi luă o pereche de cătuşe. 

— Veţi avea nevoie de astea, zise el. Aşa e procedura 
standard. 

— Mulţumesc, oricum, zise Vail. Sam va face onorurile. Se 
întoarse la maşină, iar Parver şi Firestone îl urmară la uşă. Fiţi 
atenţi la mine, zise Vail. Voi face puţin pe durul, aşa că să nu fiţi 
surprinşi. 

— Nu suntem niciodată, zise Parver. 

Sunară la uşă şi un alt dur în costum de camuflaj le deschise. 

— Cu domnul Granger, vă rog? zise Vail. 

— Cine să-i spun că întreabă? 

Vail îi arătă legitimaţia. 

— Martin Vail, asistent al procurorului general al Statelor 
Unite. 

— Mă duc să văd dacă este acasă. 

— Mai bine condu-ne la el sau îl vom găsi şi singuri, zise 
Firestone. 

Intrară în foaier, dându-l la o parte pe paznic din drum. 
Ferestre imense dădeau spre lac şi spre munţi. O piscină din 
marmură se întindea pe lăţimea camerei, în faţa peisajului ca un 
decor de film. 

Granger stătea în uşa biroului când intrară în salon. Era înalt, 
cu o faţă roşie, un păr negru, rar şi o burtă care începea să 


410 


prezinte semnele unei vieţi îmbelşugate. În tinereţe poate că ar fi 
fost considerat arătos, dar traiul bun îi moleşise trăsăturile şi-i 
slăbise vederea. Purta blugi, o cămaşă din lână în carouri şi 
cizme de cowboy. 

— Domnul Granger? zise Shana Parver. 

— Exact. 

— Lewis Granger, eu sunt Martin Vail, de la biroul procurorului 
general al Statelor Unite, zise Vail, traversând camera. Aceasta 
este Shana Parver, procuror al biroului nostru şi şeriful federal 
Firestone. 

Granger se uită la legitimaţia lui. 

— Deci aşa arată o chestie din asta, zise el, zâmbind. Vreţi 
ceva de băut? 

Inainte ca Vail să poată răspunde, se duse la bar, în colţul 
camerei mari şi turnă două degete de Wild Turkey într-un pahar 
demodat, aruncă un cub de gheaţă în el şi amestecă cu un 
deget, pe care apoi şi-l linse. 

— Nu, mulţumesc, zise Vail. 

— Deci, despre ce e vorba? FCC? e supărată pe mine pentru 
vreo chestie? 

— Asta e treaba FCC, zise Vail, în timp ce Granger îl conducea 
spre biroul său care se afla lângă piscină. Se aşeză la o masă 
mare din lemn de mahon. In spatele lui, lacul şi munţii erau 
încadraţi de uşile glisante din sticlă. Le făcu semn să se aşeze pe 
scaune. 

— Trebuie să fie plăcut să călătoreşti cu o femeie aşa de 
drăguță ca domnişoara... cum era, Parlor? 

— Parver, zise Shana. Shana Parver. 

— Ce fel de nume e ăsta? întrebă el cu un zâmbet foarte 
apropiat de rânjet. 

— Este numele meu, răspunse ea cu răceală. lar numele 
dumneavoastră este Lewis Granger, nu-i aşa? 

— O, cred că am stabilit deja asta, zise el şi începu să râdă. 

— Bun... răspunse ea, căutând în geanta de pe umăr şi 
scoțând un document format dintr-o singură pagina. Acesta este 
pentru dumneavoastră. 

li înmână mandatul. El îl privi şi zâmbetul batjocoritor îi 
dispăru, înlocuit pentru moment de o privire rece, impasibilă. 


18 Federal Communications Commission - Comisia Federală pentru 
Comunicaţii (n. trad.). 


411 


Apoi bravada şi zâmbetul reveniră. 

— Crimă, conspirație, furt din proprietatea guvernului, spălare 
de bani. Măi, măi, aţi uitat viteză ilegală şi parcarea în locuri 
nepermise. Cocoloşi mandatul şi-l aruncă în coş. Cred că ar 
trebui să-l invităm şi pe avocatul meu la această discuţie, zise el 
şi se întinse după telefon. 

Vail îşi puse mâna peste a lui Granger. 

— În primul rând, v-am înmânat mandatul, zise el. În al doilea 
rând, nu v-am citit drepturile. În al treilea rând, până nu sunteți 
arestat aşa cum trebuie, nu sunteţi pus sub acuzaţie. Vreţi să 
stăm de vorbă înainte să trecem prin această procedură sau vreţi 
să vă sunaţi avocatul din clădirea federală, unde veţi fi tratat ca 
orice alt prizonier până când veţi fi acuzat? 

Shana Parver intră în joc. 

— Atunci vi s-ar putea permite o înţelegere, deşi mă îndoiesc 
foarte mult că un judecător federal vă va stabili măcar o 
cauţiune, având în vedere acuzaţiile. Noi, cu siguranţă, ne vom 
lupta să nu ajungeţi la o înţelegere. Aşa că veţi sta într-o celulă 
până când veţi fi judecat. 

— Care s-ar putea întâmpla peste un an sau mai mult, luând în 
considerare cazul şi acuzaţiile, zise Vail. 

Firestone scoase mandatul din coş, îl desfăcu, îl întinse pe 
masa de lucru şi-l întinse cu dosul mâinii. Apoi luă alt mandat din 
buzunar şi îl puse lângă celalalt. 

— Acesta este un mandat de percheziţie pentru casa 
dumneavoastră, pentru birou, conturi bancare, maşini, totu/, zise 
Parver. Tot ce n-am verificat deja legal - cum ar fi convorbirile 
telefonice, datele de pe computer etcetera. Vom percheziţiona 
până şi vestiarul de la şcoală al fiului dumneavoastră. 

Granger zâmbi. 

— Va deveni eroul şcolii. 

— Bine, în regulă, purtaţi-vă ca un cocoş tâmpit, dar înţelegeţi 
ce vă spun, zise Vail. Chiar acum, în acest moment, aveţi ultima 
şansă de a face un târg. Acesta este cazul meu, domnule 
Granger şi aşa operez. Dacă vreţi să facem un târg, luaţi mâna 
de pe telefon. Dacă vreţi să jucaţi dur... Işi ridică mâna de pe a 
lui Granger... Este decizia dumneavoastră. 

Se lăsă pe spate în scaun şi aşteptă. Granger ridică receptorul 
şi se uită la disc. Se uita la Vail, apoi la Parver, apoi din nou la 
disc. Transpiraţia începu să i se adune pe buza superioară. Luă o 


412 


gură de whisky, apoi, în cele din urmă, începu să formeze 
numărul. Parver se ridică, se întinse peste birou şi apăsă pe 
furcă. 

— Nu ne-aţi ascultat, zise ea. Uite cum vom face. Vă arestăm, 
vă citim drepturile, vă punem cătuşele şi vă ducem în centrul 
oraşului, unde vi se vor lua amprentele şi vi se va face un proces 
formal, apoi veţi putea să daţi telefon. li luă blând receptorul din 
mână şi îl puse în furcă, în timp ce Firestone scoase o pereche de 
cătuşe şi le puse pe colţul biroului. 

Granger bătu nervos cu degetele în birou. 

— Ce avem de vorbit? zise el, în cele din urmă, uitându-se fix 
la cătuşe. Acuzaţiile acestea sunt ridicole. 

— Il cunoaşteţi pe Dwight Wolf? 

— Numele îmi sună familiar... 

— Ar trebui, aţi vorbit cu el acum trei ore. V-a sunat din 
clădirea federală din Helena. 

— A fost o greşeală. 

— Nu, aţi avut o discuţie de cinci minute. Acum, de ce v-a 
sunat pe dumneavoastră, în loc să sune un avocat? 

— N-am idee. 

— Lucrează pentru dumneavoastră, domnule Granger. Este 
contabil-şef în banca pe care o controlaţi. De fapt, biroul 
dumneavoastră se află în aceeaşi clădire. 

— Nu-i cunosc pe toţi cei care lucrează pentru mine... 

— Doi dintre asociaţii noştri au avut cu el o discuţie foarte 
plină de informaţii şi mărturisiri în după-amiaza aceasta. 

Granger se uită la Vail câteva secunde. Işi termină băutura, se 
ridică şi-şi mai turnă un pahar. 

— Domnul Wolf e doar un contabil, nu ştie nimic. 

— Dumneata eşti banca, domnule Granger. Eşti banca şi 
ministrul propagandei şi cel ce spală banii rezultați în urma 
jafurilor de bănci, inclusiv treaba triplă din Montana şi spargerea 
unei maşini blindate în Seattle, în care patru gărzi au fost ucise 
cu sânge rece. Ai mai acţionat şi ca vânzător de arme şi alte 
bunuri furate de la guvern în spargerea armurăriilor de pe tot 
teritoriul statului. 

Granger chicoti, dar bravada lui nu-i putea înşela. 

— Este o nebunie, zise el. Oameni buni, suferiţi de febra 
Munţilor Stâncoşi. 

— Te băgăm la răcoare, Granger. Conspiraţie la comitere, cu 


413 


care primeşti aceeaşi sentinţă ca şi cum ai fi făcut personal 
treaba. Tu eşti ceea ce noi numim „veriga”. Tu legi cele patru 
biserici-brigăzi de la Fortul Yahweh. Ele sunt entităţi separate sub 
umbrela Sanctuarului şi asta face un caz RICO, ceea ce înseamnă 
că-i putem da jos pe toţi cei implicaţi, pe toţi cei care ştiau că 
aceste evenimente vor avea loc şi au profitat de ele într-un fel 
oarecare. 

— Ştii ce este un caz RICO, nu-i aşa, domnule Granger? zise 
Parver. Este momentul în care vei pierde toate astea, îşi roti 
mâna în jurul camerei şi vei sfârşi la Coyote Flats. 

— Sau? 

— Sau poţi confirma ce ne-a spus domnul Wolf azi după- 
amiază. El spune că dumneata ai inventat schema piramidală de 
spălare a banilor. Şi mai spune că a fost ideea dumitale să 
ascunzi banii din cele trei jafuri în cutii pentru valori. 

— Dacă sunteţi siguri că este adevărat, de ce mai aveţi nevoie 
de mine? 

— Coroborare. Dumneata şi cu Wolf puteţi să depuneţi 
mărturia necesară pentru a face cazul RICO să stea în picioare. 
Fără dumneata, ne vom baza pe Wolf şi, te asigur, vei ajunge în 
Mormânt. 

— Credeţi că voi trăi suficient cât să ajung la tribunal? 

— Vom avea noi grijă de astă. 

— Aşa cum aţi avut grijă de Waller? De ce mi-aş pune viaţa în 
pericol? 

— Pentru că astfel nu vei ajunge în Mormânt, vei ajunge la o 
închisoare rezonabilă. Nu vei fi închis pe viaţă fără amnistie, vei 
primi între cinci şi zece ani, ceea ce înseamnă că, dacă eşti băiat 
bun, ai putea ieşi în trei sau patru ani. Şi apoi te vom introduce în 
programul de protecţie a martorilor. Gândeşte-te la asta. Ce 
alegi? Toată pedeapsa? Sau o şansă să-ţi reiei viaţa în mai puţin 
de cinci ani de acum înainte? 

— De ce îmi oferiţi acest târg? 

— Pentru că dumneata vei putea face să meargă totul mai 
uşor. Totuşi, dacă doreşti, îmi voi retrage oferta. Ai spălat mai 
multe milioane de dolari şi, personal, ai luat douăzeci la sută din 
ei. Ţi-ai înşelat propriii oameni şi ai făcut o avere exploatând 
mesajul prietenilor dumitale la staţiile dumitale radio. De fapt, ai 
gândit întreaga schemă - trimiterea de echipe pe Coasta de Vest 
să spargă bănci şi maşini blindate, ţi-ai trimis băieţii să asasineze 


414 


duşmanii. Sunt fapte pe care le putem dovedi. 

Aş putea face un inamic public din dumneata, domnule 
Granger. Mare afacerist, lider civic, vinovat de conspirație la 
crimă, jaf şi aşa mai departe. Asta va aduce multă mânie în 
percepţia publicului asupra Sanctuarului şi a altor grupuri ca el. 

— Despre asta era vorba? Relaţii cu publicul? 

— Informaţii publice. Nu veţi deveni eroi populari precum 
Dillinger sau Bonnie şi Clyde - voi sunteţi gangsteri în costume 
de camuflaj. Este important ca oamenii să înţeleagă ăsta. 

— lar eu sunt mielul de sacrificiu. A 

— Pur şi simplu, nu înţelegi, nu-i aşa? zise Vail. lţi ofer o cale 
de scăpare. Vrei târgul său nu? Spune acum. 

— Şi apoi ce se întâmplă? 

— Te punem la arest în Missoula, îţi citim drepturile apoi îţi 
luăm declaraţia, inclusiv o declaraţie că nu ai fost forţat, că ai 
respins dreptul la tăcere şi că dai o declaraţie cinstită şi 
adevărată din proprie voinţă. 

— Şi apoi? 

— Te punem în custodie şi te acuzăm. 

— Pentru ce? 

— Incă nu m-am hotărât asupra acestui lucru. Probabil mă voi 
lega de finanțe - spălare de bani din jafuri, vânzarea de arme 
furate. Va fi o acuzație care le va conține pe toate. Asta 
înseamnă că acuzaţiile pe care ţi le vom aduce te vor salva de 
alte ilegalităţi făcute până la acea dată. Prin acest târg îţi vom 
lua tot ce deţii, aşa că Fiscul îşi va pierde interesul. Dacă nu au 
nimic de luat, nu-i mai interesează. _ 

Granger luă un trabuc şi-l răsuci între degetele mâinii. Il 
mirosi, închizând ochii aproape în extaz când simţi mirosul. Apoi 
îi tăie grijuliu capătul cu o pereche de foarfeci mici şi-l aprinse. O 
dată ritualul complet, se lăsă pe spate, trase un fum adânc şi 
suflă fumul spre tavan. 

— Trabucuri cubaneze, zise el, aproape şoptit. Cincizeci de 
dolari bucata. Nici nu visam aşa ceva când eram copil şi adunam 
tutun în Carolina de Sud, că voi fuma trabucuri de cincizeci de 
dolari, voi trăi într-o casă ca asta, că voi pilota propriul meu 
avion chiar din spatele curţii. Şi iată-mă aici, fără prea mult 
viitor, în orice parte aş sări. 

— O, nu ştiu, zise Vail. Cred că ai putea face trei ani într-o 
închisoare cu securitate minimă. In Mormânt n-ai rezista nici o 


415 


lună. Am fost acolo. 

— Este clar că n-ai o opinie prea bună despre capacitatea mea 
de supravieţuire. 

— Granger, tu eşti om de afaceri, nu zelot. Nici măcar nu eşti 
un bun creştin. Acum cincisprezece ani ai venit aici, ai văzut o 
şansă de a te îmbogăţi şi ai profitat de ea. Acum e vremea să 
plăteşti. Ei... 

— Ha. Excelentă metaforă. Reduce totul la termeni simpli. 

— Da, zise Vail. Viaţă sau moarte vie în Mormânt. Ei nu prea 
cred că-i aşa amuzant. 


416 


37 


AEROPORTUL MISSOULA, SÂMBĂTĂ, 
4:15 P.M., MST 


Armata preluase un hangar al aeroportului şi stabilise acolo 
baza operaţiunilor din teren. Era sigur şi foarte bine păzit. 
Aeroportul fusese evacuat, iar colonelul Stu Rembrandt urma să 
conducă asaltul din turnul de control, ce fusese transformat într- 
un post de comandă, primind ordinele de la Jesse James, care se 
afla în camera de război de la Casa Albă, cu preşedintele. Maiorul 
Robert Barrier urma să organizeze un post de comandă sus pe 
munte, iar căpitanul Larry Krantz era desemnat să comande 
paraşutarea echipelor speciale în zona de luptă. 

Hangarul era plin cu cei mai buni soldaţi ai Armatei, antrenați 
să lupte efectiv pe orice teren şi în cele mai proaste condiţii. Ei 
stăteau pe podeaua de beton, sprijinindu-se de rucsacuri, cu 
feţele înnegrite. 

Căpitanul Krantz stătea în faţa unei hărţi enorme a feţei estice 
a muntelui James şi împărțea echipele. Zona de luptă fusese clar 
definită. Ea apărea ca un dreptunghi mai îngust de trei kilometri 
la bază - o depresiune largă într-o parte a muntelui, cunoscută 
sub numele de şa. Sub şa, muntele era abrupt până la bază. 
Deasupra ei, zona cu păduri dese se îngusta până la un kilometru 
la linia zăpezii, treizeci de metri de vârf. Feţele de nord şi sud ale 
muntelui erau abrupte şi sterpe, un pământ al nimănui, imposibil 
de locuit sau protejat. 

Un izvor gălăgios săpa în munte, făcând un coridor împădurit 
între zona de luptă şi faţa sudică. Un drum nepietruit ducea în 
sus, la un mic platou de mărimea unui teren de fotbal. Un pod de 
lemn se întindea peste prăpastia îngustă formată de pârâu, 
legând platoul de şa. Platoul era mărginit pe partea înaltă de 
stânci ascuţite, care îl protejau de împuşcăturile de pe zona de 
luptă. 

Maiorul Barrier trebuia să ia mai multe echipe de antiterorişti 
în camioane Humvee şi alte maşini şi să le ducă pe platou unde 
să stabilească un post de comandă înaintat. Planul era să curețe 
zona de luptă cu mitralierele şi rachete trase din elicopter, apoi 


417 


să paraşuteze forţele lui Krantz în semicerc, de-a lungul liniei 
zăpezii şi în jos, pe feţele de nord şi de sud ale zonei de luptă. 
Misiunea lor era să meargă în josul muntelui şi pe cele două 
părţi, astfel încât o linie să nu-şi direcţioneze focul împotriva 
celeilalte. Il vor forţa pe Engstrom şi trupele sale să intre în şa. 
Echipele speciale de pe partea de sud a pârâului vor comanda 
podul, iar forţele miliției vor fi ca nişte rațe pe lac. Prinse în şa, 
vor fi forţate să se predea. 


DEALUL, SÂMBĂTĂ 4:33 P.M., MST 


La treizeci şi doi de kilometri depărtare, Engstrom îşi adunase 
ofiţerii şi ajutoarele acestora la buncăr pentru ultimele 
instrucţiuni. Lângă el, aşa cum fuseseră şi în Vietnam şi Kuweit, 
erau Bobby Shrack, Dave Metzinger, Karl Rentz şi Ray Bollinger. 
Celălalt comandant era James Joseph Rainey, fostul om al Ku- 
Klux-Klan-ului care se alăturase armatei Sanctuarului de curând. 
Două duzini de oameni erau strânse în camera principală a 
postului de comandă, care fusese săpată în faţa muntelui. 

Buncărul de beton era localizat chiar în centrul zonei de luptă 
şi era protejat de un perimetru de sârmă ghimpată şi mine. Avea 
pereţi de beton şi conţinea o cameră mare, care era centrul de 
comunicaţii principal, camere de dormit pentru ofiţerii principali 
şi un mic studio radio cu camere de dormit adiacente lui. Lângă 
centrul de comunicaţii erau ascunse, într-o serie de tunele, lăzi 
cu muniţie, puşti automate, lansatoare de rachete şi rachete. 

Cel mai periculos secret era aproape o tonă de explozibil 
plastic C-4 depozitat în pachete de demolare de câte cinci 
kilograme, cu fitile şi capete explozive. Aceasta era „arma 
secretă” a lui Engstrom. 

Engstrom îşi făcuse şi el un plan de bătaie, în caz că era 
atacat, deşi nu credea că Armata va ataca muntele. Credinţa lui 
era că Armata şi FBl-ul vor institui o blocadă şi, în cele din urmă, 
îl vor forţa să se predea. Dar, dacă-l vor ataca, era pregătit să 
reziste cu orice preţ, pentru a proteja ceea ce devenise cunoscut 
sub numele de „Dealul”. 

Sosirea forţelor militare schimbase toate acestea. Acum se 
părea că un atac împotriva lui era o posibilitate. 

Cu o noapte în urmă, mulţi dintre soldaţii săi părăsiseră 
fortăreaţa de pe munte. Forţa sa era acum restrânsă doar la 


418 


aproximativ şase sute de oameni, dar toţi aceştia vor lupta până 
la moarte. 

Engstrom, un strateg strălucit, dacă nu şi altceva, raţionase că 
un asalt va fi lansat pe cele trei părţi ale fortăreței, mergând în 
jos pe munte. Planul lui de apărare era să înconjoare buncărul, 
trupele lui fiind protejate în spatele sârmelor şi al minelor. Vor 
trage în afară, departe de buncăr, spre invadatori, împiedicându- 
şi astfel oamenii să tragă unii în alţii. g 

Engstrom ştia că nu putea învinge într-o asemenea bătălie. In 
inima sa, ştia că Apocalipsa era foarte aproape. Raiul se afla în 
palma mâinii sale. Va muri în câmpiile Parousiei. 

In partea din spate a camerei, Abraham îl privea pe General 
instruindu-şi trupele. In dormitorul lui, două tinere femei îl 
„distrau” de câteva zile. Abraham ştia că nu va putea părăsi 
fortăreaţa. Jos, FBl-ul, Armata şi Vail aşteptau. Acum ar fi fost 
momentul perfect să trimită femeile în afara buncărului. Dar se 
decise să le ţină acolo. De ce să se lipsească de ele? se gândi el. 

— AŞ vrea să ofer o rugăciune pentru noi toţi cei adunaţi aici, 
zise Generalul. 

— Amin pentru asta, zise unul dintre oameni. 

Mai mulţi ofiţeri se lăsară în genunchi. Shrack rămase în 
picioare lângă General, trăsăturile sale severe mascând orice 
sentiment pe care îl avea în acel moment. 

— Mă gândeam mai devreme la Apocalipsă, zise Engstrom. 
Capitolul 14 mi se pare potrivit: Și am văzut un înger zburând în 
mijlocul cerului, având o Evanghelie nepieritoare pe care s-o 
predice celor care locuiesc pe pământ şi fiecărei naţiuni şi neam 
şi limbi şi popor. Zicând cu o voce mare: aveţi teamă de 
Dumnezeu şi glorificați-L; pentru că ora Judecăţii Sale a venit: şi 
slăviți-L pe cel care a făcut cerul şi pământul şi marea şi 
izvoarele de apă. Amin. 

Un cor de „amin” se ridică din grup. 

— Ei bine, vă sugerez să ieşiţi în această noapte rece şi să fiţi 
alături de oamenii voştri, zise Engstrom, iar ei începură să se 
strecoare afară din centrul de comandă. 

Shrack scoase un trabuc, îi muşcă vârful şi îl scuipă într-un 
COŞ. 

— Te întorci la vechile vicii, colonele? zise Engstrom. 

— Prefer gustul de tutun gustului de cenuşă, zise Shrack. 

— N-am crezut niciodată că te vei îndoi de unele lucruri, 


419 


Bobby. 
— N-am ajuns niciodată atât de aproape de margine, Joshua. 
— Dumnezeu ne veghează. 
— Ar fi bine s-o facă. 


WASHINGTON, SÂMBĂTĂ 6:52, P.M. 
EST 


În postul central de comandă de la Casa Albă, preşedintele 
Pennington mergea încoace şi încolo cu paşi mari prin faţa unei 
machete mari a muntelui James, în timp ce hărţi de luptă erau 
agăţate pe pereţi. Mai mulţi ofiţeri erau însărcinaţi cu ţinerea 
hărţii la zi dacă bătălia progresa. 

Cu douăzeci de minute mai devreme Abraham începuse să 
vorbească la radio, în direct, despre venirea Apocalipsei, oratoria 
sa violentă fiind plină de referinţe la preşedintele cel necinstit, 
care îşi trimitea trupele în zona Missoula şi despre trădarea 
guvernului. Generalul James asculta cu atenţie, dând din cap, în 
timp ce Abraham continua să facă spume la gură de mai bine de 
treizeci de minute. Predicatorul îşi încheie versetele din 
Evanghelia după Luca, ce sunau mai mult ca un avertisment 
decât drept citate din Scriptură. 

Când veti auzi de războaie şi nenorociri, să nu vă- 
nspăimântați, căci aceste lucruri trebuie să vină şi să treacă... şi 
vor fi cutremure în unele locuri şi foamete şi boli; şi imagini 
înspăimântătoare şi se vor arăta semne mari din ceruri... Atunci 
lăsaţi-i pe cei ce sunt în ludeea să fugă în munţi... pentru că 
acelea vor fi zilele răzbunării, când toate lucrurile ce sunt scrise 
vor fi îndeplinite... 

— lar începe să citeze şi să parafrazeze, zise James. A lăsat 
partea cu fuga din munţi. 

— Inchide drăcia aia, zise Pennington. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule. 

Pennington se uită la ceas. li convocase pe Marge Castaigne, 
pe Jerome Brillstein, secretarul Apărării, Claude Hooker, 
directorul FBI, Harry Simmons şi pe Wayne Brodsky de la ATF. 
Voia ca ei să fie acolo, în cazul în care ar fi lansat un atac. 
Castaigne şi Brillstein fuseseră împotriva deciziei sale de a 
trimite trupe în zonă, iar aspectele legale erau întunecate, dar 
Pennington se întorsese la Actul de Război din anii şaizeci şi la 


420 


mult mai recentele legi antiteroriste. 

„Voi ordona doar o lovitură dacă ei vor provoca un atac”, le 
spusese Pennington. Dar Brillstein îşi amintea o discuţie 
anterioară, când Pennington se răstise la el brusc: „La naiba, 
Jerry, dacă nu-i oprim acum, nebunii din aripa de dreapta din 
toată ţara vor crede că ne pot călca în picioare.” Brillstein 
încerca sentimente contradictorii despre motivele preşedintelui. 

Hooker şi Simmons fuseseră de acord cu el, asemănând criza 
de pe muntele James cu o celulă de terorişti care complotau să 
răstoarne guvernul. Pennington luase decizia fără să se frământe 
prea mult, mai ales după moartea crâncenă a celor unsprezece 
agenţi FBI în Michigan şi după atacul împotriva lui Vail, care 
făcuse o a douăsprezecea victimă. Era mai convins decât oricând 
că Engstrom trebuia înfrunt. În mintea lui Pennington, aceasta 
era o revoltă. 

Fără să ţină seama de ceea ce credea cabinetul său, 
preşedintele simţea că decizia sa va fi acceptată de cei care-l 
votaseră, în special când le va spune cât ar costa o blocadă 
susţinută de impozitele lor. Era pregătit să-şi asume întreaga 
responsabilitate pentru ordinul prin care va trimite trupe 
americane împotriva cetăţenilor americani. Decizia sa era fermă. 
Un singur act de terorism din partea armatei lui Engstrom va 
porni un război civil la graniţa dintre Montana şi Idaho. 


MUNTELE JAMES, SÂMBĂTĂ 5:56 P.M., 
MST 


O dată cu întunericul, un vânt tăios se tânguia peste copacii 
de pe vârful muntelui James. Metzinger şi fiul lui erau zgribuliţi în 
jurul unui foc mic ce licărea şi scotea scântei din cauza vântului. 
Era foarte frig, însă tânărul nu se plângea. A 

— Chip, cred că ar trebui să te duci acasă, zise Metzinger. Asta 
nu e un loc pentru un tânăr de şaisprezece ani. 

— Sunt în miliţie de când aveam paisprezece ani, tati, 
răspunse băiatul. Nu te părăsesc. 

— Du-te jos şi stai cu mama ta, acum are nevoie de tine. 

— Locul meu este alături de tine. 

— Chip... 

— Lasă-te păgubaş, tată. Nu te părăsesc. Ce ar zice Generalul, 
dacă te-ar auzi vorbind aşa? Tatăl nu răspunse, aşa că Chip îl 


421 


întrebă: Ce crezi că se va întâmpla? 

— O, la dracu’, în zori Generalul va sta de vorbă cu tipul ăla 
Vail şi vor îndrepta lucrurile. 

Chip se zgribuli şi încercă să alunge frigul. 

— În Vietnam nu era aşa, nu, tată? 

— Nu prea. Dimpotrivă. Cald, umezeală, nebunie. Puteai să 
aduni o mână de transpiraţie din aer. In Kuweit era foarte cald şi 
uscat. Gura ţi se umplea de praf, nu puteai nici să scuipi ca să-ţi 
salvezi viaţa. Dar, ascultă la mine, era mai bine decât aici. Nu mi- 
a plăcut niciodată frigul. 

Chip începu să râdă. 

— Atunci, de ce te-ai hotărât să locuieşti în Montana? 

— Pentru că aici este casa noastră. Este ţara lui Dumnezeu. O 
iubesc. Numai nopţile mă omoară. E prea frig. 

In spatele lor, o voce zise: 

— Ar trebui să fii mândru de fiul tău, David. 

Se uitară în sus, Engstrom stătea în picioare, cu ochii 
strălucind din gluga pufoaicei. 

Metzinger şi Chip săriră în picioare şi salutară. 

— Nu e nevoie de asta, zise Generalul. Mă gândeam doar să 
fac o rugăciune alături de oamenii mei. Staţi jos. 

Metzinger şi băiatul se aşezară şi se zgribuliră din nou în jurul 
focului. 

— Aveţi ceva ştiri? întrebă Chip Metzinger. 

— Nu. Eşti speriat, fiule? 

— Mi-e prea frig ca să mai fiu speriat, răspunse tânărul. 

— Nu contează ce va veni, va şi trece, zise Engstrom, 
aminteşte-ţi cuvintele lui Luca, Capitolele 21-28: Când vor începe 
să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicați 
capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie. Cerul şi 
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Vegheați 
deci tot timpul şi rugați-vă ca să fiti socotiți vrednici să scăpați 
de toate acestea care se vor întâmpla şi să stati în picioare 
înaintea Fiului Omului. 

— Amin pentru asta, zise Metzinger, dar în voce i se simţea 
tristeţea. 

— Amin, repetă Chip. 

Generalul plecă şi ei îl auzeau vorbind cu alţi oameni în 
întuneric. „... Și în gurile lor nu se găsea şiretenie: pentru că ei 
sunt fără păcat înaintea tronului lui Dumnezeu.” 


422 


Metzinger îşi puse braţul în jurul fiului său şi îl trase aproape. 
HANGARUL, SÂMBĂTĂ 6:05 P.M., MST 


Sergentul mergea prin hangarul aglomerat, oprindu-se din 
când în când să stea de vorbă cu trupele. Un tânăr soldat se 
îndepărtase de mulţime. Acesta îngenunchease lângă un zid, 
sorbind apă minerală dintr-o sticlă, adâncit în gânduri. Faţa lui 
înnegrită era serioasă şi se uita în jos, la podeaua de beton. 

— Cum te simţi, soldat? îl întrebă sergentul. 

— Nu sunt prea sigur, domnule. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— N-am crezut că vom omori americani când m-am înscris în 
Forţele Speciale. 

— Cum te numeşti, fiule? 

— Rizzo, domnule. 

— Ei, numele meu este sergent Williams. James Williams. Sunt 
în armata asta de douăzeci şi opt de ani şi nici eu n-am crezut 
asta. Dar comandantul nostru suprem spune că oamenii ăştia 
sunt trădători. Conspiră împotriva guvernului, jefuiesc şi omoară 
numai întru gloria lor. 

— Mi-e cam greu să mă gândesc că vom omori o mână de 
fermieri din Montana, zise soldatul, care abia era trecut de 
douăzeci de ani. 

— Nu sunt fermieri, sunt gherile foarte bine antrenate, care 
vor să dea jos guvernul şi să dispreţuiască steagul. ţi aminteşti 
ce s-a întâmplat la Oklahoma City, nu-i aşa? Gândeşte-te la asta. 
Gândeşte-te la mama şi la sora ta de acasă, ce s-ar întâmpla cu 
ele dacă renegaţii ăştia ar da buzna acolo? 

— Da, domnule, aşa o să fac, mă voi gândi la asta. 

— Bun. O să fie totul bine. Vei executa ordinele, Rizzo, nu mă- 
ndoiesc. 

— Vă mulţumesc, domnule. 


MUNTELE JAMES, SÂMBĂTĂ 6:22 P.M., 
MST 


Când soarele apuse după munţii de vest, întunericul învălui 
repede muntele James, ca o mantie. Aproape că nu fusese 


423 


amurg. Aşa cum li se ordonase, două elicoptere Specter se 
roteau uşor deasupra feţei sudice a muntelui şi se apropiară 
până la o sută de metri de zona de luptă. Scanerele nocturne 
verificau faţa întunecată a muntelui, căutând intrarea în buncăr. 
Membrii echipei căutau activitate şi găsiră din plin. Figurile 
alergau dinspre intrare cărând rachete, lansatoare de rachete, 
grenade şi puşti automate care fuseseră ascunse până acum, 
fiind ilegale. In partea din spate a elicopterului, un specialist 
marca localizările lansatoarelor de rachete sol-aer pe zona de 
luptă şi transmitea, prin radio, informaţiile la centrul de comandă 
al aeroportului Missoula. 

Colonelul Rembranat, cu un trabuc mare, neaprins, în colţul 
gurii, se întoarse spre aghiotantul sau. 

— Şobolanii ies la joacă, zise el şi transmise informaţia 
postului central de comandă de la Casa Albă. 

Pe munte, un al doilea elicopter al guvernului se ţinea după 
primul. Împreună scanau zona de luptă, studiind poziţiile 
rachetelor Stinger sol-aer. 

In buncăr, Shrack, Engstrom şi Rainey, expertul în rachete, 
fost membru al Ku-Klux-Klan-ului, priveau pe monitoarele 
nocturne cele două elicoptere apropiindu-se. 

— Şaptezeci şi cinci de metri, mârâi Rainey. 

— Ne localizează poziţiile, domnule General. 

Engstrom cântări situaţia. Nu voia să tragă el primul foc, dar 
ştia că asaltul asupra dealului atârna de un fir de păr. Vânturile 
puternice aveau să împiedice folosirea paraşutiştilor. Stingerele 
pentru umăr, rachetele 72-E5 şi lansatoarele de proiectile erau 
prima lor linie de apărare. Misiunea lor era să elimine 
elicopterele cu personal. 

Rainey, care instruise lansatorii de rachete, era rece şi calm. 
Era un bărbat scund şi îndesat, cu o mustață groasă şi o 
tunsoare scurtă. 

El privea monitoarele, cu mâinile în şolduri, aştepta ca 
Engstrom să ia o decizie. 

— Generale? 

Engstrom se întoarse către Shrack. 

— Ce crezi, Bobby? 

Shrack cunoştea consecinţele, dar înţelegea şi problema. 

— Fie îi nimicim şi ne protejam rachetele sau ne predăm, zise 
el. Este primă noastră tactică. 


424 


— Putem trage un foc la mică înălţime, să-i avertizăm, zise el. 

— La dracu', zise Rainey, fie îi nimicim, fie ne rostogolim ca o 
grămadă de căţeluşi. 

Shrack îl ura pe Rainey, dar îi respecta opiniile. 

— Dacă le respingem primul atac, asta îl va scutura pe 
Pennington, zise el. S-ar putea să nu vrea să rişte pierderi mari. 

— Nu şi-ar fi adus trupele dacă n-ar fi gata să meargă până la 
capăt, zise Engstrom. Se întoarse spre Rainey. Trage un foc de 
avertisment şi vezi cum ţi se răspunde, zise el. 

— La dracu', zise Rainey dezamăgit. 

Se întoarse, străbătu tunelul şi ieşi din buncăr. 

Doi soldaţi stăteau lângă intrare cu Stingerele montate pe 
umăr. Rainey privi elicopterele Nighthawk prin binoclul cu 
infraroşii. 

— Dă-mi asta, zise el şi luă armă. Generalul vrea să ne jucăm 
puţin cu păsările astea. 

Ţinti cu Stingerul mai jos de ele şi trase un foc. Racheta ieşi cu 
iuţeala de pe ţeavă şi fâşii în noapte cu coada sa de flăcări. 

In elicopter, pilotul văzu flacăra, apoi văzu cum racheta trece 
pe sub burta aparatului. 

— Suntem atacați cu rachete! striga el în microfon. Sub el, 
lângă şa, un tânăr miliţian văzu racheta trecând pe deasupra, 
ratând şi se gândi că atacul începuse. Trase câteva rafale cu M- 
16 spre zgomotul făcut de elicopter. Câteva gloanţe şuierară pe 
sub burta elicopterului Nighthawk. 

— Suntem atacați cu rachete şi foc de la sol, domnule, zise el. 

La Casa Albă, James se întoarse către preşedinte. 

— Ei au început, zise el. 

Pennington îl privi şi zise destul de calm: 

— Spune-le să răspundă cu foc şi să dispară, cunoscând foarte 
bine consecinţele cuvintelor sale. 

Rembrandt îi auzi ordinele în căşti. Le  retransmise 
elicopterului. Pilotul lăsă în jos botul aparatului şi începu să tragă 
cu mitraliera spre deal. Gloanţele trecură peste pământul tare și- 
| loviră în piept pe unul dintre soldaţi. Acesta fu izbit de panta 
muntelui şi muri imediat. 

— Ticălosule, ţipă Rainey. Luă o altă rachetă. O să-mi iau una 
din nenorocitele de jucării de şaptezeci de milioane de dolari ale 
preşedintelui. 

Ţinti cu Stingerul şi trase. Racheta zbură prin cerul nopţii. 


425 


Când elicopterul Specter se întorcea să plece, racheta îi sfâşie 
burta. Pilotul simţi lovitura, elicopterul se lasă pe o parte şi îi 
scăpă de sub control. 

— SOS! SOS! ţipă el şi, un moment mai târziu, rezervoarele de 
benzină explodară. 

Elicopterul lovit căzu pe o parte şi se înfipse în muntele James, 
izbucnind în flăcări. 

În buncăr, Engstrom şi colonelul Shrack priveau cum ardea 
elicopterul. 

Engstrom era la fel de calm ca şi gheaţa de pe un lac. Ridică o 
telecomandă şi apăsă pe un buton. Podul care lega platoul de 
zona de luptă se rupse în bucăţi din cauza exploziei celor două 
pachete de C-4. Fragmentele căzură în pârâul gălăgios de 
dedesubt. 

— Generale, zise Shrack, tocmai am declarat război. 


La o sută şaizeci de kilometri depărtare, Martin Vail şi Sam 
Firestone se îndreptau spre Missoula în micul avion personal al 
lui Firestone. Vail îi lăsase pe Parver, Meyer şi Flaherty în Helena, 
să continue interogarea lui Granger şi a lui Wolf. Cu mărturiile lor 
şi cu a lui Gondorf, aveau destule dovezi să înceapă procesul 
împotriva lui Engstrom şi a echipei sale. Avea să fie începutul 
sfârşitului pentru Sanctuarul Domnului. Era nerăbdător să-i 
spună lui Hardistan în persoana şi apoi s-o sune pe Marge 
Castaigne. Nici el, nici Firestone nu ştia ce se întâmpla în 
Missoula. Nu ascultaseră la radio, iar Pennington nu-i avertizase 
despre alerta. Nu aveau nici o idee spre ce zburau. 


426 


38 


MUNTELE JAMES, SÂMBĂTĂ 7:09 P.M., 
MST 


Prima paraşutare fuse un dezastru. 

Conduse de elicopterele de asalt, două Specter înarmate 
puternic zburară foarte aproape de faţa sudică a muntelui, 
ţinându-se aproape de linia zăpezii. Luptându-se cu vântul 
puternic care bătea pe vârful muntelui James, ele deschiseră 
focul cu puşti Gatling de 25 mm. Şi tunuri Bofors de 40 mm,, 
deschizând un culoar pentru uriaşele elicoptere Pavelow din 
spatele lor. Sub ele, câţiva oameni ai miliției îi aşteptau înarmaţi 
cu Stingere şi rachete 72-E. Elicopterele Specter secerau 
pădurea de sub linia zăpezii cu rachete şi foc de mitralieră. In 
spatele lor, plutind peste faţa sudică, elicopterele Pavelow care 
duceau trupe aşteptau să lanseze primii soldaţi. 

Rachete, mine antipersonale de 30 mm şi foc de mitralieră 
ciuruiau pădurea de mai jos. Rainey dirija lansatorii de rachete, 
lătrând ordine în microfonul căştii. In spatele lui, forţa de întărire 
a lui Metzinger era pregătită să atace militarii din Forţele 
Speciale în momentul în care erau paraşutaţi pe munte. 

— Ignoraţi elicopterele de luptă, ţipă Rainey. Trageţi în 
elicopterele mari, în cele care aduc personal. 

Rachetele zburau prin noapte, unele greşindu-şi ţinta, altele 
rupând rotoarele, lovind fuzelajele, în cele din urmă găsind 
rezervoarele de combustibil. Primele două Pavelow se prăbuşiră 
în flăcări. Nouăzeci de soldaţi şi echipajele celor două aparate 
muriră instantaneu. Dar elicopterele Specter făceau prăpăd pe 
pământ. Rachetele, tunurile şi focul de mitralieră ciopârţeau 
pădurea de sub linia zăpezii. Copacii erau doborâţi, pământul 
erupea din cauza proiectilelor ucigătoare. Oamenii ţipau când 
erau loviți de gloanţe. 

Rainey privea cum lansatorii de rachete din jurul lui erau 
doborâţi unul câte unul. Luă un Stinger, puse o rachetă în el şi o 
trimise într-unul din elicopterele Specter care împrăştia moartea. 
Elicopterul se aplecă şi intră cu botul în pământul tare. Rotoarele 
lui încă se mai învârtiră în zona de luptă, tăind câţiva oameni ca 


427 


pe nişte coceni de porumb. Toată zona din jurul lui luă foc. 

Rainey ceru rezerve din forţă de întărire a lui Metzinger. 
Aceştia veniră în grabă, luând lansatoarele de rachete de la 
camarazii căzuţi şi încercară cu disperare să respingă atacul. Al 
doilea Specter primi o lovitură mortală. Căzu în linia de luptă, în 
timp ce pilotul încerca zadarnic să-l repună sub control. 

Rainey se afla chiar în faţa lui. Se întoarse să fugă când 
aparatul atinse pământul, aruncând zăpadă şi noroi în faţa lui. Ca 
un buldozer în flăcări, scăpat de sub control, elicopterul îl urmări 
prin pădure, o grămadă de metal contorsionat şi foc, înghiţindu-l 
pe Rainey înainte ca acesta să reuşească să scape. Apoi explodă 
şi copacii dimprejur izbucniră în flăcări. 

In lumina puternică a focului, marile elicoptere Pavelow veniră 
zbârnâind peste culmea muntelui şi trecură pe deasupra epavei. 
Fură coborâte trapele şi soldaţii de la Forţele Speciale ieşiră în 
fugă, ascunzându-se între copaci. Gloanţele cădeau cu sutele în 
jurul lor, răscolind pământul. 

— Aici Metzinger, zise maiorul, cu o voce remarcabil de calmă. 
Sosesc elicoptere Pavelow. S-a făcut o lansare şi mai sunt şi 
altele care se îndreaptă încoace. 

— Spune-i lui Rainey să aducă mai mulţi lansatori de rachete 
acolo, ordonă Shrack. 

— Rainey este mort. Am reuşit să-mi regrupez oamenii şi să 
ne descurcăm cu ce avem aici deocamdată, dar am nevoie de 
întăriri acum! 

— Ne-au rupt rândurile în linia de nord şi în cea de sud. Nu mai 
pot să-ţi dau pe nimeni. 

In primul val teribil al luptei, Chip Metzinger fusese separat de 
tatăl lui. Auzi un huruit ca un tunet deasupra capului şi, uitându- 
se în sus, în întuneric, văzu forma amenințătoare a unui alt 
Pavelow enorm. Era direct deasupra lui. Frica trecu prin el ca un 
curent electric. Işi ridică puşca M-16 şi trase în acea formă, 
reculul lovindu-i umărul când goli încărcătorul în mastodontul 
negru care plutea deasupra lui. Curentul provocat de elicele lui 
se răsuci în jurul băiatului, aruncând peste el fragmente de 
crengi şi zăpadă, orbindu-l un moment. Când deschise ochii, 
văzu câteva forme întunecate lăsându-se în jos către el. Era 
îngheţat de frică. Puşca-i atârna nefolositoare într-o parte, în 
timp ce privea fix în sus. Auzi zgomotul mortal al mai multor 
arme de asalt, înainte ca o duzină de gloanţe să-i sfâşie trupul, 


428 


aruncându-l la câţiva metri în spate. Muri holbându-se îngrozit la 
cerul de deasupra lui. 


AEROPORTUL MISSOULA, SÂMBĂTĂ 
7:29 P.M., MST 


Aeroportul era ca un stup plin de activitate. Dedesubtul lor, 
Vail şi Firestone văzură două avioane C-130 rulând pe pistă, în 
timp ce alte elicoptere de luptă Specter şi Penetrator, precum şi 
enorme elicoptere cu două motoare Pavelow, pentru transport de 
personal, se ridicau în noapte. 

— Doamne, au adus elicoptere Specter şi Penetrator acolo jos, 
zise Firestone. Şi Pavelow-uri. 

— Nu ştiu ce înseamnă toate chestiile astea, zise Vail. 

— Elicoptere de luptă şi transportoare de trupe. Specter este 
una dintre cele mai mortale aeronave făcute vreodată. Afurisitul 
ăsta costă şaptezeci şi două de milioane de dolari. 

Firestone luă legătura cu turnul prin radio, cerând instrucţiuni 
de aterizare. 

— Ne pare rău, veni răspunsul, acest loc este închis traficului 
civil. Vă pot reorienta către... 

Vail interveni: 

— Sunt asistentul procurorului general, Martin Vail, împreună 
cu şeriful SUA, Sam Firestone, zise el sever. Se presupune că eu 
conduc această operaţiune. 

— Domnule, generalul James o conduce. Colonelul Rembrandt 
este comandantul din teren, dar este ocupat acum. 

— Nu dau doi bani pe treaba asta. Vreau instrucţiuni de 
aterizare, se răsti Vail. 

Urmă un moment de tăcere, apoi operatorul zise: 

— In regulă, domnule, dacă menţineţi altitudinea şi înconjurați 
terenul prin sud-est, vă facem loc imediat ce avem o pistă liberă. 

— Am recepționat, răspunse Firestone. Se întoarse şi se 
îndreptă spre sud. Se află în plin atac, zise el. 

— Ce naiba s-o fi întâmplat! zise Vail, fără să aştepte vreun 
răspuns. 

— Cred că Omul s-a enervat, zise Firestone laconic. 

— S-a enervat? S-a enervat! El este preşedintele, pentru 
numele lui Dumnezeu, el n-ar trebui să se enerveze. 

— Tu poţi să-i spui ăsta, dacă doreşti, zise Firestone. Poate să 


429 


facă orice vrea. 

— Dar acolo are loc un război, Sam! 

Spre sud-vest cerul se lumina ca-n ziua de Patru lulie. 

— judecând după ce se vede acolo jos, nu cred ca va dura 
prea mult. 


AEROPORTUL, SÂMBĂTĂ, 8:44 P.M., MST 


— Domnule colonel, ce naiba se întâmplă? Ce fac militarii aici? 
întrebă Vail. 

— Ordinul preşedintelui, zise colonelul Rembrandt. Ne-au 
doborât un elicopter. Am început lupta cu duşmanul. 

— Unde este Hardistan? 

Colonelul arătă spre platoul opus şeii de pe muntele James. 

— Este acolo, împreună cu comandantul de arme întrunite, 
maiorul Barrier. 

Vail înţelese imediat că nu era locul lui la postul de comandă. 
Primul său gând zbură la Hardistan, pe platou. Trebuia să ajungă 
acolo. 

— Vreau să fiu acolo, cu el, zise Vail. 

— Imi pare rău, domnule, nu pot autoriza... 

Vail îl ignoră. Luă telefonul celular special. 

— Voi vedea ce zice procurorul general Castaigne despre asta, 
zise el. 

— Domnule, eu nu i-aş deranja pe oamenii aceştia chiar acum. 
Cabinetul este cu preşedintele la Casa Albă. 

— Atunci, o să-l sun pe fiecare dintre ei. 

Firestone îşi puse mâna pe braţul lui Vail. 

— Eu n-aş face-o, zise el. Noi am fost daţi la o parte. 

Umerii lui Vail căzură. Trădat, nu ştia ce să facă mai departe. 

— Domnule colonel, sunt pilot calificat şi am o mulţime de ore 
de zbor cu elicopterul. Să zicem că l-aş duce eu pe domnul Vail 
cu elicopterul FBI care stă acolo, pe linia de zbor. 

Căştile lui Rembrandt răsunau de zgomotele bătăliei. Dădu din 
mână, frustrat. 

— Verificaţi la dispecer şi vedeţi dacă aveţi culoar liber de 
zbor. Avem elicoptere Specter, Penetrator şi Pavelow peste tot 
acolo. N-aş vrea să vă înghită vreunul din ele. 

Se întoarse din nou la luptă. 


430 


MUNTELE JAMES, SÂMBĂTĂ 9:54 P.M, 
MST 


Marile elicoptere Pavelow se dovedeau cele mai eficiente 
arme împotriva miliției. Susţinute de mortalele elicoptere 
Specter, ele erau destul de mari ca să reziste vânturilor 
puternice de pe munte şi, cu scaunele scoase, puteau transporta 
patruzeci şi cinci de oameni în zona de luptă. 

Val după val, elicopterele mari zburau peste munte, apoi 
coborau şi-şi lansau încărcătura. Dar planul de a face un arc de 
trupe şi a forţa Sanctuarul să coboare de pe munte trebuia 
abandonat. Oamenii înaintau anevoie pe munte, încercând să 
evite minele şi sârma. Miliția rezista cu încăpățânare, refuzând 
să cedeze terenul. In vârful muntelui, pe linia zăpezii, Metzinger 
doborâse un alt Pavelow. Dăduse înapoi numai când fusese 
depăşit cu mult ca număr. In nebunia luptei, pierduse urma lui 
Chip şi se ruga ca fiul său să fie jos, la poalele muntelui, departe 
de lupta strânsă de pe linia zăpezii. 

Acum Metzinger era silit să se retragă. El şi ce mai rămăsese 
din cele patru echipe coborau muntele trăgând cu puştile M-16 şi 
AK-47 în pădurile întunecate. În jurul lui se auzeau mereu 
împuşcături, explodau bombe şi, cel mai rău sunet dintre toate 
era al oamenilor care strigau după ajutor în întuneric. 

In buncăr, Engstrom încerca să urmărească războiul, care 
avea loc afară, pe panouri mari de plastic, dar nu mai avea nici 
un rost. Soldaţii de la Forţele Speciale se apropiau din trei părţi. 
Rentz îşi menținea poziţia pe linia de nord a zonei de luptă, dar 
partea de sud era un haos total şi el nu avea idee ce se întâmpla. 

Elicopterele Pavelow continuau să vină, aducând mai mulţi 
soldaţi şi mai multă putere de distrugere, echipajele lor trăgând 
de la ferestre cu puşti Gatling, cu ţevile rotindu-se în cilindrii 
uriaşi. 

Rentz şi oamenii lui erau îngropaţi la sute de metri de 
marginea părţii de nord, dar focul neiertător al elicopterelor 
Specter şi Penetrator îi sfâşia forţele. In întuneric, şuieratul bizar 
al puştilor Gatling era înspăimântător, căci trăgeau câte 
treisprezece gloanţe de 25 mm pe minut în oamenii miliției. 
Obuzele cădeau în mijlocul oamenilor lui Rentz, împrăştiindu-i şi 
schilodindu-i. Ei se retrăgeau încet pe burtă, sub focul distrugător 
al elicopterelor Specter. 


431 


Apoi Rentz auzi huruitul unui Pavelow. Acesta se ridică 
deasupra stâncii din nord şi se apropia să-şi lanseze încărcătura. 
Inăuntru, căpitanul Krantz dirija patru transportoare de trupe, 
care invadau zona din partea de nord. 

Rentz puse o rachetă într-un Stinger şi ţinti direct spre cabină. 
Elicopterul şi bărbatul erau aproape faţă în faţă, separați doar de 
pământul ars şi de trunchiurile pinilor rupţi. Trase racheta şi o 
privi rotindu-se în aer. Fusese o lovitură directă. Cabina se 
dezintegră. Nava lovită căzu şi se zdrobi de peretele de nord. 
Inăuntru, căpitanul Krantz şi patruzeci şi cinci dintre oamenii lui 
erau aruncaţi de colo-colo ca nişte mingi de Ping-Pong, în timp ce 
scrijeleau panta muntelui, apoi se izbiră de o stâncă de treizeci 
de metri. 

Un moment mai târziu, un al doilea Pavelow se lăsă în 
siguranţă pe pământ şi încărcătura sa ţâşni afară. Sergentul 
Williams conducea atacul cu o puşcă Gatling de 30 mm, vâjâind 
şi scuipând foc din braţele sale enorme. El formă un baraj, iar 
oamenii lui îl urmară, atacând linia de apărare a lui Rentz. 
Williams îl văzu pe maior stând în picioare, cu dinţii rânjiţi, cu un 
M-16 gata să tragă. Ridică repede puşca Gatling şi trimise o 
duzină de gloanţe de 30 mm care se înfipseră în Rentz. Ele îi 
ridicară corpul de la pământ, sfâşiindu-l în bucăţi şi zburându-i 
capul de pe umeri. Căştile se ridicară în aer, apoi căzură pe 
pământ. 

Williams alergă mai departe, puşca Gatling făcând cărare în 
faţa lui, împrăştiind moartea. 


PLATOUL, SÂMBĂTĂ 11:18 P.M., MST 


Îi trebuise două ore şi jumătate lui Firestone să primească 
acordul pentru zbor. Işi ghidă micul elicopter în sus spre sud, 
ocoli marginea stâncii şi se strecură sub culmea cea mare care 
proteja platoul, aşezându-se lângă unul dintre camioanele 
Humvee în care se găsea micul post de comandă. In spatele 
platoului, strânşi lângă stâncă, Hardistan, maiorul Barrier şi patru 
soldaţi erau aplecaţi deasupra unei hărţi întinse pe capota unui 
Humvee. 

Vail era buimăcit. Nu era pregătit pentru enormitatea bătăliei 
care se desfăşura în faţa lui. Intregul deal era sfârtecat de 
grenade şi rachete. Epavele elicopterelor în flăcări luminau cerul 


432 


nopţii. Vail se aşteptase la un mic conflict armat. Nimerise într-un 
război. 

Barrier îi ignoră pe Firestone şi Vail când aceştia săriră din 
elicopter. Hardistan era cu adevărat şocat să-i vadă. 

— Sunteţi nebuni! Ce căutaţi aici? 

Vail se uită mânios la el, tresărind la fiecare explozie. 

— Asta începuse ca o operaţiune a mea, zise el. Uiţi că lucrezi 
pentru mine? 

— Duceţi-vă înapoi la bază, zise Hardistan fără resentimente. 
Este mult prea periculos şi nu mai puteţi face nimic aici. 

— M-am gândit că ai vrea să afli la prima mână. Avem veriga 
lipsă. Aş fi putut formula acuzaţiile. 

— Felicitări! zise Hardistan. 

Vail se uită peste prăpastie, către zona de luptă. Luă un set de 
căşti şi ţinu una la ureche, ascultând zgomotul bătăliei. Oamenii 
strigau după ajutor acolo unde nu avea cine să li-l dea; oameni 
pe moarte, strigându-şi soțiile şi mamele; unii îl blestemau pe 
Dumnezeu, alţii se rugau. 

— Pierdere de timp, zise Vail cu amărăciune. Totul e o afurisită 
de mare pierdere de timp. 

— Marty, vor fi o mulţime de lucruri de făcut după ce se 
termină lupta asta. Sunt patru-cinci sute de oameni acolo în 
zonă. Mai sunt patru-cinci mii pe acolo, pe undeva. Arătă cu 
mâna spre vale. 

— Nu pot să spun nimic, lătră Barrier în căşti. Căpitanul Krantz 
e mort. Oamenii noştri sunt peste tot pe deal. E o nebunie acolo. 

Vail se holbă la Hardistan. Işi amintea fotografiile din vastele 
dosare pe care le studiase. Fotografii din Murrel Bay, când FBI 
omorâse familia Mathew. Arkansas, când Gordon Kahl o 
încasase. Waco. Ruby Ridge. Chiar şi noaptea trecută la Bad 
Rapids. 

— Tu eşti întotdeauna prezent, nu-i aşa, Billy? Stai pe fundal 
într-un Jeep sau în mulţime, întotdeauna să dai marele semnal de 
aprobare. Asta e, nu-i aşa, Billy? Tu eşti cel care apasă 
întotdeauna pe buton. Tu eşti afurisitul de Inger al Morţii. 

Hardistan nu păru deranjat de această remarcă. 

— Pe-asta n-am comandat-o eu, Martin. Asta a venit chiar de 
sus. 

— Sunt eu, oare, paranoic? Am fost adus doar ca să-i dau lui 
Pennington muniţia de care avea nevoie să-l doboare pe 


433 


Engstrom? 

Un proiectil şuieră deasupra capetelor lor şi explodă la câţiva 
metri depărtare, iar Hardistan nu i-a răspuns niciodată la această 
întrebare. 


MUNTELE JAMES 2:21 A.M., MSI 


Bătălia continua nebuneşte. În lumina feerică a elicopterelor şi 
a copacilor care ardeau, cele două forţe erau încleştate în luptă 
corp la corp, cu cuţitele, pistoalele, baionetele chiar şi cu pumnii. 
Oamenii miliției alergau peste minele puse de ei şi se răneau în 
sârma ghimpată. In lupta strânsă, atât soldaţii, cât şi teroriştii 
erau împuşcaţi chiar de ai lor. Miliția era depăşită în număr şi 
tehnologie. 

Şi nu se sfârşea. Bătălia continua fără să se calmeze. Unii 
dintre răzvrătiți erau asurziţi de sunetul neîntrerupt al armelor. 
Alţii voiau să se predea, dar mureau înainte s-o facă, deoarece 
trupele Armatei le atacau poziţiile decimate. 

Metzinger trăgea la întâmplare, distingând uniformele 
întunecate de luptă ale Armatei în lumina focurilor care ardeau în 
toată zona. 

Auzi familiarul acum fâ/fâ/fâlfâlfâl deasupra capului şi văzu o 
grupă de soldaţi coborând în liniile lor. Deschise focul şi i se 
răspunse imediat. Simţi muşcătură unui glonţ de 30 mm 
intrându-i în coapsă şi o alta în umăr. 

Se trase din calea soldaţilor şi alergă într-o perdea de sârmă 
ghimpată. Aceasta îi tăie hainele şi carnea în timp ce se 
rostogolea şi-şi făcea loc peste gard. Se lăsă într-un genunchi şi 
se târî mai departe. Mâna lui simţi mina în pământul moale cu un 
moment înainte ca aceasta să-i explodeze în faţă. 


DUMINICĂ 5:06 A.M. 


Sergentul Williams purtase căştile lui Rentz în buzunar de 
când îl ucisese pe ofiţerul miliției. Le luă şi vorbi în microfon. 

— Aici sergentul Williams, Forţele Speciale SUA, zise el. E 
cineva acolo? 

In buncăr, Engstrom auzi vocea îndepărtată. Ezită şi apoi 
apăsă pe butonul microfonului. 

— Aici generalul Engstrom, sergent, zise el. 


434 


— Domnule, mă văd obligat să vă informez că sunteţi învinşi. 
De ce nu vă predaţi, ca să-i salvaţi pe puţinii oameni care v-au 
mai rămas? 

— Vă apreciez grija, sergent, dar noi suntem implicaţi într-o 
acţiune. Mă tem că nu există cale de întoarcere. 

In spatele lui, Stampler, alias Abraham, zise: 

— Mai sunt două femei aici, Generale. 

Engstrom se întoarse şi-l privi surprins. Uitase de concubinele 
lui Abraham. 

— Tu şi târfele tale blestemate! zise Shrack. 

— Nu ştiam că se va ajunge aici. 

— Tu eşti marele profet Abraham, credeam că ştii totul. 

Stampler se mulţumi să zâmbească. 

— Ce zici, Generale? Pot să le trimit pe tinerele doamne afară 
de aici? 

— Ar fi trebuit să faci asta acum câteva ore. 

— Eram ocupat să informez lumea despre ce se petrece aici, 
sus. 

— Ca şi cum n-or să afle oricum, zise Shrack dezgustat. 

— Nu şi din punctul nostru de vedere. Acum ştiu. 

— Ajunge, zise Engstrom. Au destule haine călduroase? 

— Da. 

— Pai, atunci, grăbeşte-le. 

Stampler se întoarse în cameră. 

Cele două fete stăteau în micul său dormitor. Patul era într-o 
dezordine cumplită. Pernele erau pe jumătate scoase din feţele 
lor. 

El le dădu jachete groase şi căciuliţe negre de lână. 

— Vă vor lăsa să coborâţi de pe deal, zise el. 

— Vii cu noi? întrebă una din fete. 

— Mă tem că nu pot în noaptea asta. O să vin şi eu mai târziu. 

Una din fete se ridică şi-şi puse jacheta. Fusta ei de lână îi 
ascundea gleznele. Işi trase căciuliţa peste urechi. 

— Eu plec, zise ea. Tu poţi să faci ce vrei, Reba. 

leşi din cameră. 

In camera de comandă, Engstrom vorbea cu sergentul 
Williams. 

— Sergent, sunt două femei tinere în buncăr. Ele nu sunt 
combatanți. Putem să le dăm drumul? 

Williams era surprins. Femei? In buncăr? Bătrânul General era 


435 


mai obscen decât crezuse el. 

— Domnule, voi pune un om să stea în partea dreaptă a uşii. 

— Eşti foarte drăguţ, sergent. 

— Am şi eu două fete, răspunse Williams. 

In dormitorul său, Stampler întinse mâna către cealaltă fată. 

— Vino să-mi spui noapte bună, draga mea Reba, zise 
Stampler. Ea veni la el, iar el o îmbrăţişă. Tu ai fost mereu 
favorita mea, zise el. 

O sărută pe gât, păşi în spatele ei şi, punându-i mâna sub 
bărbie, îi rupse gâtul cu cealaltă mână. Ea căzu fără să scoată 
vreun sunet. O aruncă pe pat şi-i scoase repede rochia. Işi puse 
rochia ei şi apoi jacheta şi-şi trase căciuliţa peste frunte şi urechi. 
leşi din cameră, închise uşa şi, aplecându-se, trecu prin camera 
de comandă după cealaltă fată. Engstrom şi Shrack se uitau la 
hărţi. Nu dădură atenţie când Stampler şi fata ieşiră prin tunelul 
lung şi descuiară uşile duble din oţel. In spatele lor, Stampler 
auzi cizmele grele ale lui Shrack venind spre ei. O luă pe fată de 
braţ şi se grăbiră să iasă din buncăr. 

Un soldat îi aştepta. li escortă departe de buncăr printre 
copaci. lIci-colo în întuneric se auzea zgomot de foc de puşcă 
intermitent. 

— Vă conduc spre partea de sud, zise soldatul. Vă putem lua 
cu următorul elicopter. N 

Stampler trecu în spatele lui. In timp ce mergeau pe o cărare 
întunecată printre copaci, scoase un cuţit şi se apropie atât de 
mult, încât soldatul îi simţi răsuflarea în ceafă. Stampler îi dădu 
capul pe spate şi îi tăie gâtul. Omul căscă o dată gura şi căzu 
mort la picioarele lui Stampler. Fata se întoarse cu ochii mari şi-l 
privi. El o înjunghie cu răutate, omorând-o pe loc. Işi aruncă 
jacheta şi-şi trase rochia peste cap. Luă vesta şi jacheta 
soldatului şi se îmbrăcă cu ele. Apoi îşi înnegri faţa cu noroi şi-şi 
puse casca acestuia pe cap, îi luă puşca şi începu să urce dealul 
cât putu de repede. 


Sergentul Williams stătea pe o porţiune de pământ nears şi 
vorbea în microfonul lui Rentz: 

— Generale, vă admir curajul, dar cauza aceasta este 
pierdută. Predaţi-vă acum, până nu mai mor şi alţii. Hai să privim 
răsăritul împreună. 

— Acestea sunt cuvinte frumoase, sergent. De unde eşti? 


436 


— Charleston, Carolina de Sud, domnule. Tatăl meu a luptat în 
al Doilea Război Mondial. A fost primul negru care a candidat 
pentru Congres în Carolina de Sud. A fost învins, dar cel puţin a 
avut privilegiul de a candida. 

Shrack chicoti şi dădu din cap. 

— Ei, nu mai spune. 

— Vrei să te predai, Bobby? 

— La ce dracu'? Să execut o condamnare pe viaţă în Mormânt 
său să sfârşesc pe o masă cu un ac în braţ? 

Generalul trase capacul negru de metal care proteja butonul 
roşu. Era conectat la corzile de detonare care aprindeau 
pachetele cu C-4 ascunse în apropiere. 

— Ne-am descurcat destul de bine, Bobby, luând în 
considerare că au trimis toată Armata SUA împotriva noastră, 
zise Engstrom. 

Zâmbi şi dădu mâna cu Shrack. 


Mult mai sus, Stampler ajunse la linia zăpezii şi fugi spre sud, 
spre coridorul îngust de pământ care ducea în josul dealului, la 
platou. Cu puţin noroc, ar putea ajunge acolo, poate chiar să-l 
găsească pe Mordie şi să scape dracului de acolo. 

x 


— Sergent Williams? zise Engstrom. 

— Da, domnule? 

— ţi cunoşti Biblia? 

— Citesc câte un verset în fiecare seară, domnule. 

— Asta este din Apocalipsă: Și al şaptelea înger şi-a vărsat 
vasul în aer, şi iată că se auzi o voce din Templul Cerurilor, de pe 
tron, zicând că s-a săvârşit. Şi se auziră voci şi tunete şi fulgere; 
şi se pomi un cutremur mare, aşa cum omul nu văzuse niciodată 
de când erau oameni pe pământ. şi fiecare insulă zbură la 
depărtare şi munţii se scufundară. 

Apăsă pe buton. 


Cinci sute de kilograme de C-4 explodară instantaneu, 
aprinzând rachetele, proiectilele, obuzele, muniţia, combustibilul: 
toate armele de contrabandă pe care Sanctuarul le furase de-a 
lungul anilor şi le ascunsese în munte. 

Faţa muntelui explodă ca un vulcan. Mai întâi, se porni ca o 
furtună de beton, pământ şi fum. 


437 


Pământul se zgudui pe mai mulţi kilometri în jur, ca în timpul 
unui cutremur. Apoi urmă mingea de foc. Era de mărimea unor 
blocuri, se ridică din furnalul morţii, răsucindu-se spre cer, 
luminând noaptea ca un soare care abia se năştea. Se ridică şi 
cobori ca un zgomot de tunet peste faţa muntelui James, creând 
un vacuum care sorbea totul în interiorul lui. Pinii erau smulşi din 
pământ, ridicaţi spre cer şi arşi. Oamenii dispăreau în incendiul 
care consuma totul. Zăpada se transformă în apă, începu să 
fiarbă şi se transformă în abur. Pământul de sub teribila minge 
de foc era prăjit, în timp ce valul zgomotos de flăcări ardea totul 
în calea lui. 


Pe platou, Firestone îi înşfăcă pe Vail şi pe Hardistan şi-i trase 
peste marginea adăpostului, dar maiorul Barrier, căzut în 
genunchi, privea năucit cum îl învăluia moartea. 

Se rostogoliră câţiva metri în jos şi se adăpostiră sub nişte 
rădăcini ieşite din pământ, în timp ce râul de foc trecea mugind 
în jos, pe lângă ei, dar fu oprit de stâncile mari din jurul platoului 
şi se răsuci înapoi spre cer. Copacii şi molozul se duseră cu el. 
Cei trei bărbaţi se ţineau strâns unul de altul şi de rădăcinile pe 
care căldura le sorbea. Camionul Humvee de comandă fu ridicat 
de vârtej şi aruncat peste marginea unei stânci ascuţite. Explodă 
când căzu în prăpastie şi se prăbuşi la câţiva metri de ei. Corpul 
maiorului Barrier îl urmă. Chircit şi încă arzând, el căzu din cer ca 
o sperietoare de ciori fumegândă şi se prăbuşi pe pământul din 
apropiere. 

Vail încercă cu disperare să respire, simţi căldura în piept şi 
deschise gura. 

Apoi, la fel de brusc, un val de aer rece urmă sferei de foc. 
Vail, Firestone şi Hardistan se holbară la marea minge de foc, 
privind-o cum se ridică spre cer. Era o imagine care le provocă o 
teamă respectuoasă. Câteva clipe mai târziu, cenuşă şi resturile 
incendiului coborâră peste muntele distrus. 


Stampler se ascunsese în epava unui Pavelow distrus. Explozia 
era mai jos de el, dar forţa ei lovi elicopterul, răsturnându-l pe 
panta dealului. Se rostogoli în zăpadă pentru a stinge flăcările 
care îi lingeau hainele şi faţă. Apoi alergă printre copaci pe faţa 
sudică a muntelui şi stătu acolo, în timp ce buncărul îşi împrăştia 
norul de praf, aducător de moarte. 


438 


La treizeci şi doi de kilometri distanţă, pământul se cutremură 
şi geamurile turnului de control al aeroportului se sparseră în 
bucățele şi căzură din cadrele lor. 

Colonelul Rembrandt se holba, nevenindu-i să creadă, la 
marea minge de foc care se ridica spre cer, transformând 
noaptea în zi. 

— O, Dumnezeul meu, şopti el. 

Îşi scoase căştile şi le aruncă pe masă, în timp ce generalul 
James îi ceru să-i spună ce naiba se întâmpla acolo. 


439 


39 


Un cer roşu ca sângele întâmpină dimineaţa, pătat de fuioare 
subţiri de nori cirus. Vail, Hardistan şi Firestone erau îngrămădiţi 
sub creasta care le salvase viaţa. Barrier şi oamenii lui nu 
fuseseră la fel de norocoşi. Trupul maiorului se afla tot la poalele 
stâncii unde-l aruncase devastatoarea minge de foc. Unul dintre 
camioanele Humvee zăcea zdrobit în copaci, unde fusese 
aruncat ca o jucărie, la câţiva metri depărtare. Elicopterul şi cel 
de-al treilea Humvee încă ardeau. 

Cele trei ajutoare ale lui Barrier erau de negăsit. 

In lumina zorilor, drumul ce ducea în vale era într-o dezordine 
teribilă. Copaci rupţi şi moloz îl acopereau pe câteva zeci de 
metri. Dincolo de prăpastie, în ceea ce fusese cândva Sanctuarul 
lui Engstrom, se căsca acum o groapă imensă. Deasupra, 
epavele unor Pavelow şi Specter era tot ce mai rămăsese din 
forţa de asalt. Zăpada, de unde linia ei se întinsese până la vârful 
muntelui James, se topise. In mod miraculos, opt soldaţi răniţi ce 
aşteptaseră să fie evacuaţi scăpaseră cu viaţă. 

Un văl subţire de cenuşă acoperea totul. 

Cei trei supraviețuitori de pe platou erau lipsiţi de mijloace de 
comunicare, mâncare şi apă. In întunericul de după holocaust, 
auziseră elicoptere şi văzuseră razele subţiri ale lanternelor 
cercetând ruinele. La primele raze de soare, aveau să fie văzuţi 
şi salvaţi din ascunzătoarea lor. Aşa că aşteptau. 

Trauma exploziei îi lăsase tremurând şi în stare de şoc. Se 
înghesuiau unul în altul, fără să vorbească. Nu era nimic de zis. 

Deasupra lor, Aaron Stampler - Abraham al nebuniei lui 
Engstrom - cobora dealul, clătinându-se printre fragmente de 
copaci şi pământ, spre creasta care-i proteja pe Vail, Hardistan şi 
Firestone. Mai purta încă hainele soldatului pe care îl omorâse, o 
parte a feţei îi era arsa, iar părul îi era pârlit până la scalp. 
Transpiraţia provocată de căldura teribilă îi ştersese mare parte 
din negreala de pe faţă. 

Şi el era traumatizat, tremurând atât de tare, încât dinţii îi 
clănţăneau. Căra cu el un pistol calibru 45 într-o mână şi o 
gamelă în cealaltă, plină cu zăpadă topită, pentru a avea apă. 
Avea trei cartuşe în magazia pistolului şi unul în camera lui, 


440 


pentru orice eventualitate. Îşi scosese de mult lentilele de 
contact. 

Stampler mergea, poticnindu-se pe coasta dealului către 
culme. Drumul era acoperit de resturi, dar el ştia că putea să 
răzbească. O dată ajuns în vale, simţea că putea să scape din 
nebunia ce înconjura câmpul de luptă de pe muntele James. 
Găsise o legitimaţie în uniforma furată. Când se apropie de 
culme, văzu elicopterul arzând, dar nu ştia că sub el, după 
culme, se afla Marin Vail. 

Se luptă să răzbată pe platou, dar, când se apropie de piciorul 
stâncii, se opri. Trei oameni erau îngrămădiţi laolaltă în umbrele 
adânci. Soarele nu era încă aşa de sus, încât să lumineze alcovul 
natural şi era dificil să-i distingă. Se dădu în spate, ieşind din 
raza lor vizuală şi se gândi ce să facă. In mod clar, cei trei 
aşteptau să fie salvaţi. Stampler se hotărî să se întoarcă în vârful 
culmii, să se prefacă mort până ce cei trei vor fi salvaţi, apoi să-şi 
continue fugă spre vale. Dar când se întoarse să plece, o voce îl 
opri. 

— Hei, soldat! 

Se întoarse. Un bărbat înalt în jachetă FBI stătea în spatele lui. 

— Vino aici, îl chemă agentul FBI cu o voce prietenoasă. O să 
fim luaţi în scurt timp. 

Stampler se aşeză şi se sprijini de baza stâncii. Agentul întinse 
mâna. N 

— Eu sunt Billy Hardistan, zise el. In timp ce-şi strângeau 
mâinile adăuga: De unde dracu' vii? 

— Am fost deasupra, la linia zăpezii, zise Stampler. Mai sunt 
nişte tipi răniţi acolo. Nu cred că a mai scăpat altcineva. 

— Eşti un soldat norocos, zise Hardistan. Asta e o arsură urâtă, 
dă-mi voie să mă uit puţin. In timp ce Hardistan studia carnea 
arsă de pe o parte a feţei lui Stampler, acesta îi văzu pe ceilalţi 
doi oameni ieşind din umbră. Ai nişte apă în gamelă? zise 
Hardistan. Trebuie să curăţăm rana asta puţin. 

— O să fie bine, murmură Stampler. 

Apoi se uita peste umărul lui Hardistan. 

Privirea i se înfipse direct în ochii lui Martin Vail. 

lisuse! 

intinse mâna şi luă pistolul. 

Vail se uită la el şi începu să zică ceva. Apoi expresia îi 
îngheţă. 


441 


— Dumnezeule! strigă el, făcând ochii mari, neîncrezători. 
Ăsta este Aaron Stampler! 

Stampler îl lovi cu cotul în faţă pe Hardistan şi ridică pistolul. 
Mâna lui Firestone căută sub braţ, dar era un pic cam târziu. 
Stampler trase un singur foc. O secundă mai târziu, Glock-ul lui 
Firestone mugi. Glonţul trecu prin gâtul lui Stampler. Acesta se 
clatină spre spate şi căzu în elicopterul care încă ardea. Hainele îi 
luară foc. Se rostogoli înnebunit, încercând să scape din masa 
contorsionată de metal, dar se afundă şi mai tare în epava în 
flăcări. 

În timp ce el ţipa de durere, Firestone se întoarse spre Vail. 
Singurul glonţ îi intrase acestuia în piept. Parcă îl lovise o bâtă de 
baseball. Căzu în genunchi şi se aplecă pe o parte, sprijinindu-se 
într-o mână. 

Firestone alergă la el. 

Dar Vail nu-l vedea. Mintea lui se întorcea nebuneşte înapoi 
spre trecut. Se gândi la Stampler şi la baia de sânge pe care o 
făcuse când fusese eliberat din spitalul de boli mintale, apoi 
mintea lui înfierbântată se întoarse la Jane şi Magoo. 

Da, se gândi el, pot să fac asta... 

Se uită în sus, la Firestone şi lumea se făcu albă. 

Leşină în braţele lui Firestone. 

Pe platou, Stampler se opri din ţipat. Ochii îi căzură din carnea 
topită a feţei, iar focul îl consumă. 


Într-un colţ al secţiei de terapie intensivă de la spitalul din 
Missoula fuse trasă o perdea în jurul patului lui Vail. Jane Venable 
stătea lângă el, ţinându-l de mână. O mască de oxigen îi 
acoperea nasul şi gura lui Vail, iar lângă el, în spatele liniilor de 
perfuzii şi al tuburilor care-l mențineau în viaţă, monitorul pentru 
inimă se auzea în timp ce liniile verzi ale graficului înregistrau 
lupta lui pentru viaţă. Medicul intra în rezervă la interval de 
câteva minute pentru a verifica instrumentele. Faţa lui nu trăda 
nimic. 

Glonţul îl lovise pe Vail în inimă şi pierduse mult sânge până îl 
găsiseră echipele de salvare. Pungile de sânge îl salvaseră de la 
graniţa cu moartea, dar prognozele erau destul de pesimiste. 

Afară, în hol, iubita Gaşcă de Nebuni a lui Vail, Billy Hardistan 
şi Sam Firestone se uitau la ceas. Fusese în operaţie timp de 
patru ore. Acum urma agonia aşteptării. 


442 


Venable vorbea aproape continuu cu Vail, jurându-i tot timpul 
că-l iubeşte, vorbindu-i despre Magoo şi cum îi vor găsi o 
pereche pe măsură, spunându-i în şoaptă despre planurile de 
restaurare a cabanei de lângă lac. 

Mâinile lui erau reci şi faţa trasă. 

Apoi îl simţi cum o strânge de mână. Pleoapele îi fluturară, 
deschise ochii şi îi zâmbi. Incet, îşi duse cealaltă mână la mască 
şi încercă să şi-o dea jos. 

Jane îi dădu masca jos pentru un moment şi îl sărută. Apoi el îi 
şopti ceva. Ea se aplecă, urechea aproape atingându-i buzele 
bărbatului şi ascultă. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— O, da, zise ea. O, da. Se întoarse către soră. Aveţi vreun 
preot aici? întrebă ea. 

— Desigur, răspunse femeia. 

— Aţi vrea să-l găsiţi, vă rog? 

Cincisprezece minute mai târziu, în timp ce inima i se lupta să 
menţină monitorul în funcţiune, în mijlocul colegilor lui şi al noilor 
lor prieteni, Martin Vail şi Jane Venable se căsătoriră. 


443 


EPILOG 


Pentru numele lui Dumnezeu, haideţi să stăm pe pământ 
şi să spunem poveşti triste despre moartea regilor. 


Richard II, Actul III, Scena 2 


444 


Era o dimineaţă strălucitoare de aprilie, extrem de caldă 
pentru Washington, când limuzina opri lângă intrarea principală 
a Casei Albe. Un tânăr ataşat naval aştepta. El deschise uşa şi-l 
ajută pe vizitatorul cel palid să iasă din maşină. 

— Bună dimineaţa, domnule, zise ofiţerul. Bine aţi venit la 
Casa Albă. 

Vizitatorul se sprijini în baston. 

— Ultima dată când am venit aici, zise el cu un zâmbet 
strâmb, am intrat pe uşa laterală. 

Ofiţerul îi oferi braţul şi îl ajută să urce scările. 

În Biroul Oval, Claude Hooker şi preşedintele Pennington erau 
în conferinţă când Mildred Ewing, asistenta preşedintelui, bătu la 
uşă şi-şi băgă capul înăuntru. 

— E aici, anunţă ea. 

Pennington dădu din cap. 

— Bun. Bun, zise el. Condu-l imediat înăuntru. 

Un moment mai târziu, Martin Vail intră în cameră. Părea mai 
bătrân decât îşi amintea Pennington de la prima lor întâlnire şi 
slăbise mult. 

— Martin, zise Pennington, ce bine-mi pare că te văd din nou. 
ŢIi-l aminteşti pe Claude Hooker. Işi strânseră mâinile şi apoi 
Pennington zise: Claude, vrei să ne scuzi, te rog? 

Hooker era evident deranjat de faptul că i se ceruse să plece, 
dar dădu din cap şi părăsi camera. 

— Ei, Martin, arăţi bine, foarte bine. 

— Vă mulţumesc, domnule preşedinte. 

— Şi Jane ce mai face? 

— Este într-o vacanţă prelungită. A făcut pe Florence 
Nightingale cu mine şi cu Magoo. El este câinele nostru. 

— Da, îmi amintesc. Un adevărat erou, din câte ştiu. 

— A încasat un glonte care îmi era destinat mie, zise Vail. 

— Hai să stăm aici. Pennington îl conduse pe Vail la două 
canapele şi se aşezară faţă în faţă. Pennington era un om 
ordonat. Mută obiectele de pe măsuţa de cafea în timp ce 
vorbeau, oprindu-se în cele din urmă când pusese totul simetric. 
Ţi-am urmărit recuperarea. Operaţiile au decurs bine, am înţeles. 

Părea mai mult o scuză decât o îngrijorare, de parcă 
Pennington căuta o portiţă pentru a începe o conversaţie. 

— A fost nevoie de patru operaţii ca inima mea să ticăie aşa 
cum trebuie, dar mă simt bine, răspunse Vail. Totuşi, nu mi-am 


445 


recăpătat iuţeala picioarelor. 

— Vreau să-ți mulţumesc pentru tot ce ai făcut, zise 
Pennington. Tu şi echipa ta aţi făcut o treabă admirabilă 
construind un caz RICO. Din nefericire, Engstrom şi băieţii lui au 
ales moartea în locul dezonoarei. Dar, în sfârşit, s-a aşternut 
praful, lucrurile merg bine. 

Poate pentru tine, gândi Vail, dar nu şi pentru Marge 
Castaigne. Nici pentru Jesse James şi Harry Simmons. Toţi îşi 
acceptaseră „oficial” responsabilitatea pentru holocaustul de pe 
muntele James şi luaseră totul asupra lor, pensionându-se sau 
depunându-şi demisia la începutul tragediei, absolvindu-l astfel 
pe Pennington de decizia de a ataca Sanctuarul cu forţă militară. 
In cele trei luni de la atac, Pennington se îndepărtase grijuliu de 
fiasco „asumându-şi, public, responsabilitatea” pentru acţiune. 

— Deci, ce ai de gând să faci, o dată ce vei fi pe deplin 
recuperat? 

— Nu prea m-am gândit la acest lucru, domnule preşedinte. 

— Oamenii tăi s-au descurcat foarte bine cu construirea 
cazului RICO. Au dovedit că aveam dreptate. 

Vail nu răspunse. 

Se uita intens peste masă, la Pennington. 

— Mă gândeam, zise preşedintele. Aşteptăm să avem o 
deschidere în al Cincilea Circuit, probabil înainte de sfârşitul verii. 
Cred că ai fi un judecător excelent. 

Deci, asta era. li trebuise lui Pennington mai puţin de cinci 
minute ca să treacă la subiect. Vail rămăsese suspect de tăcut în 
timpul recuperării sale îndelungate, menţinându-şi atitudinea 


„fără comentarii”, pentru care era bine cunoscut. Acum, 
preşedintele îi oferea o slujbă respectabilă, pe viaţă, drept 
răsplată. 


— Îmi vin în minte o mulţime de judecători care ar face 
apoplexie doar la gândul acesta, zise Vail. 

Pennington râse. 

— O, eu cred că nu, zise el cu solicitudine. Ai, cu siguranţă, 
experienţă şi rezultate. lar respectul pentru Constituţie te face 
un candidat excelent. 

— Vă apreciez oferta, domnule, zise Vail. Dar nu, mulţumesc. 

— Înţeleg, zise Pennington. Poate... ai altceva în minte? 

— Nu-mi datoraţi nimic. 

— Cred că m-ai înţeles greşit..., începu Pennington, tonul 


446 


devenindu-i mai formal. 

— Eu nu cred, zise Vail, întrerupându-l. Când am primit slujba 
de asistent al procurorului general, am făcut o înţelegere că 
politica nu va intra în această însărcinare. Acum îmi dau seama 
ce naiv am fost. Cred că politica dumneavoastră şi naivitatea 
mea sunt două dintre cele mai importante motive pentru care 
am fost ales. 

Faţa lui Pennington se întunecă. Maxilarul i se strânse. 

— Te-am invitat astăzi aici ca să te felicit pentru o slujbă bine 
făcută, zise el. 

— Oh, îmi pare rău, credeam că m-aţi invitat ca să-mi 
mulţumiţi că mi-am ţinut gura şi să-mi oferiţi o slujbă drăguță, 
moale, ca să mi-o ţin în continuare închisă. 

Preşedintele se uită la el, mânios, peste masă. 

— Aceasta este o remarcă insolentă, domnule şi o 
presupunere arogantă. 

— Probabil. Tactul şi diplomaţia n-au fost niciodată punctele 
mele forte, iar aroganţa este unul dintre defectele mele. 

— Hai să-ţi spun ceva, Martin. Viaţa înseamnă politică. Joci aşa 
cum trebuie sau sugi la ultima ţâţă. Este foarte simplu. Cred că 
poţi învăţa o lecţie valoroasă din această experienţă. 

— Ştiţi ce cred eu? Că am fost adus în acest joc pentru a vă da 
o scuză să scăpaţi de Engstrom. Cred că aţi contat pe neştiinţa 
mea în politică să construiesc un caz care să-l facă pe Engstrom 
atât de respingător în ochii publicului, încât să vă puteţi folosi 
toate puterile pentru a-l distruge. Aţi avut o mulţime de motive. 
Chiar dacă ne făceam cazul, ştiaţi că Engstrom nu s-ar fi supus 
niciodată lipsei de demnitate a unui proces la tribunal. V-aţi fi 
confruntat cu o blocadă lungă şi costisitoare. Aveaţi un maniac 
care credea în Biblie, aproape de a vă face de râs, care-şi bătea 
joc de preşedinţie şi care îşi crea adepţi acolo, în ţinuturile 
sălbatice. Cred că aţi vrut să demonstraţi întregii mişcări a 
miliției că provocarea puterilor guvernului era cel puţin o 
aventură sinucigaşă. Şi mai cred că ştiaţi că, chiar dacă lucrurile 
merg prost, Marge Castaigne, James şi Simmons îşi vor asuma 
răspunderea. La dracu', dacă Stampler n-ar fi pus un glonte în 
mine, m-aş fi prăbuşit şi eu o dată cu ei. Vail se ridică cu greu în 
picioare, ajutându-se de baston. Ironia întregii poveşti este, zise 
el, înainte de a-i întoarce spatele preşedintelui Statelor Unite, că 
Engstrom predica despre venirea  Armaghedonului, iar 


447 


dumneavoastră aţi răspuns rugăciunii lui. 


Jane Venable privea cum Jack Connerman străbătea pajiştea 
cea mare spre soţul ei şi Magoo, care stăteau jos lângă lac. Vail 
se ridică încet şi dădu mâna cu reporterul care-i consemnase 
cariera încă din zilele în care era avocat al apărării, întorcând 
legea cu susul în jos şi mâncând procurori la prânz. Ea nu avea 
idee că îl invitase pe scriitor la prânz. 

— Cum te mai simţi, Marty? întrebă Connerman. 

— Mă simt bine, răspunse Vail. 

Mergeau încet pe malul lacului. 

— Se pare că refac cabana, zise Connerman. 

Arătă spre muncitorii care erau ocupați cu tăiatul şi ciocănitul. 

— AŞ fi fericit să scap de oamenii ăştia. Merseră puţin mai 
departe, apoi Vail zise: Mai zilele trecute mă gândeam la zeloţi. 

— Zeloţi? 

— Da. Când doi zeloţi se întâlnesc faţă în faţă, nimeni nu 
câştigă, zise Vail. Unul sfârşeşte ca un martir, iar celălalt 
pierzându-se în amurg. Şi toţi oamenii sunt păcăliţi la sfârşit. 

— Interesant, zise Connerman. 

— Ei, am avut foarte mult timp să mă gândesc la asta. Vreau 
să-ţi spun o poveste, zise Vail. 

— Despre zeloţi? 

— Despre zeloţi şi o mulţime de alte lucruri. 

— Asta e neoficial? întrebă Connerman. 

— Nici să nu te gândeşti, răspunse Vail. 

Incepu să vorbească. Şi, pe măsură ce Vail vorbea şi 
Connerman scria, Martin Vail începu să simtă că, poate, rănile 
sale se vor vindeca până la urmă, într-o zi. 


Două zile mai târziu, pe 19 aprilie, un Transcontinental 747, 
zburând de la Denver la Washington D.C. explodă la câteva 
minute după decolare. Două sute treizeci de bărbaţi, femei şi 
copii au murit în accident. 

Scrijelite în interiorul cutiei negre a epavei erau trei numere: 


2-3-13 


448 


CUPRINS 


MUNȚI NAT RI sapa ea 0 că cr i ela 7 
CARTEA INTAT SERPI eseul ie ia 03 ot natal 9 
ARII RER NOR 2 e IPEE INCEPI NON I  CPRPRNI IEIRRAC a 10 
1 NORI EE RC DE DER NS. 46 
Esenin ou iba tasal 08 ea la A E Ma 82 
DA roua aaa Ploi aan pad az ate pa o 91 
Dc a IE da ai ca 96 
(0 cena ea aa at a 100 
TEAN AEN a aan dA aa a i ant 117 
CARTEA A DOUA PONEIUL SĂLBATIC... coana aan 124 
S ONEEN DI UI CERE) Ra ILIE EEN 125 
CN, cacao al nd acad et 136 
CJ pal acd Aa OA ia ai 143 
ză ca e iti Souza aia eat lie aa ala ace 151 
EE EAEE EEEE EEEE Nade at 168 
E E 9 au aaa AS EEEE ma T 175 


LEE) coace ao lil 35 ia d astea ta 2 Da ati 197 
TO se Asen iai ass aS E EE ata aa (or cp la e al 201 
EEE E dag e 25 ae 05 aa editat td da 211 
CARTEA A TREIA FIAOSUL:si cec iale de da data da cca aaa dell 4 231 
IE) ai Ag atitea Gt atei ei al aia drd N alte ll 232 
ÎNC) P outlet E lada o cs eta av a e ada di 242 
2A oa Saele ai e 255 
Date aa as ui 0 0040 dial cs ua BD Lite 263 
DD EENAA a dat dain ll 267 
Di TAEAE adela alba taia 0000 să asi paote ie ll datata 276 
DO ETTE EEEE E ON 0 E a 0 aa e a 281 
2) O) Neo E a pna aa aha Da ESE a. a 291 
PA T aaa aa iile Stoa la ba Radio aa sti a eta a 304 
A do lalea 5 0 a da a alla a 0 aa 311 
DO PT ie da adiere aaa pal dle Oa ada 316 
DO) E 3 500 ad Rao UR agale i date to TEES 53 323 
EN) 000 or tal ll Cana il celt d 008 ll alte data 342 
E) Lot tout cea E E E a aul d at d 350 


EN etica ţi at 30 A 368 
O) At once aaa 35 aia hd a a aaa AA art lea e 373 
CARTEA A PATRA ARMAGHEDON...... eee nea 385 
SEEE ERTE 3 00 ul aa a 2 alta lac 5505 0 ea 386 
E Oz at aaa till tale 0 aia il le az acad a e tt ll alla 395 
IT citata ta a a dl e aa e ac e tc 402 
SO eta taia ta la A a aa 600 Date a Ra 412 
DO) P a i Aaa ad aie dela a 424 
EPILOG; zica sas td doo COOL a a o Dl a 30 428 
CUPRINS cerar i beta te tale la cate N 433 


451 


William Diehl şi-a uimit cititorii cu romane precum 
Fiinţa râului sau Chipul râului, al căror personaj 
principal, avocatul Martin Vail, este chemat să înfrunte 
situaţii şi forţe nebanuite, pe cît de complicate pe atit 
de malefice. lată însă că, o dată cu noul său roman, 
Diehl pătrunde într-un teritoriu necartat, împingiîndu-şi 
personajul şi sistemul legal pe care acesta îl reprezintă 
la limita distrugerii. 


ISBN 973-8189-35 
m! 


| | 
msn 


editura rao