Brad Meltzer — [Beecher White] 02 Cercul cavalerilor

virtual. project. 2u 


BRAD 
MELTZER 


4 Su H 
E cat G 
. k 


CERCUL 
CAVALERILOR 


BRAD MELTZER 


Seria: BEECHER WHITE 
Volumul 2 


CERCUL CAVALERILOR 


Original: The Fifth Assassin (2012) 


Traducerea: 
GRAAL SOFT SRL 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2015 


Mulţumiri 


Asta iubesc eu să fac: să mă așez la masa de scris, să mă 
holbez la ecranul gol și să îmi încep conversaţia cu prietenii mei 
imaginari. Dar, oricâte cărți aș scrie, acesta este unul dintre 
puţinele lucruri de care sunt sigur: prietenii imaginari sunt, într- 
adevăr, vitali, dar când vine vorba efectiv despre scrierea acelor 
cărţi, prietenii mei reali și familia, inclusiv tu, dragă cititorule, 
sunteţi cei care fac totul posibil. Așa că mari mulțumiri 
următorilor: primei mele iubiri și primei mele doamne, Cori, care 
m-a făcut să depun tot efortul în unul dintre cei mai grei ani din 
viaţa mea. lubirea mea pentru ea este fără margini. Jonas, Lila și 
Theo sunt cele mai mari binecuvântări ale mele. Ca să citez un 
prieten drag: „Nimic din viaţă nu se ridică la nivelul 
așteptărilor... cu excepţia experienței de părinte”. Mai ales 
părintele acestor copii. Îi iubesc din tot sufletul. Jill Kneerim, 
prietenul și agentul care m-a acceptat la douăzeci și patru de 
ani și care a fost cu mine de atunci; Hope Denekamp, Caroline 
Zimmerman, Ike Williams și toți prietenii noștri de la Kneerim & 
Williams Agency. 

Un alt lucru de care sunt sigur: odată cu moartea părinţilor 
mei, cartea aceasta nu avea cum să fie despre altceva decât 
despre maturizare. Așa că vreau să îi mulţumesc persoanei care 
a crescut alături de mine: sora mea, Bari, care îmi amintește de 
toate lucrurile nebune și minunate pe care le-am învăţat de la 
părinţii noștri. Și lui Bobby, Ami, Adam, Gilda și Will, pentru că 
au fost alături de noi. 

Dintre toți cei menţionaţi, o persoană merită atenţie specială: 
Noah Kuttler. Noah complotează împreună cu mine, uneltește, 
se ceartă cu mine și își petrece aproape fiecare moment liber 
provocându-mă să devin scriitorul care mi-aş dori să devin. ţi 
mulțumesc, prietene, pentru că mă împingi mereu și pentru că 
nu mă dezamăgești niciodată, intelectual sau personal. Ethan 
Kline a fost alături de mine încă de când am utilizat xeroxul de 
la serviciu pentru a face câpii la The Tenth Justice. El, împreună 
cu Dale Flam, Matt Kutder, Chris Weiss și Judd Winick sunt 
cititorii esenţiali care îmi iau schiţele iniţiale și mă ajută să 
găsesc cartea adevărată. 


Când vine vorba despre partea de documentare despre 
președinți și asasinii lor, le datorez mulţumiri următorilor: în 
primul rând, președintelui George H.W. Bush, care a fost 
binevoitor și mi-a răspuns la toate întrebările, chiar și la cele 
mai macabre dintre ele. Mulţumiri speciale chiar omului însuși - 
George Washington - pentru că m-a inspirat atât de mult în 
scrierea acestei cărți. Arhivistul Statelor Unite, David S. Ferreiro, 
este una dintre cele mai de treabă și primitoare gazde. De 
asemenea, de la Arhivele Naţionale, care ar trebui vizitate de 
toată lumea, Paul Brachfeld, Susan Cooper, Matt Fulgham, 
Miriam Kleiman și Trevor Plante din nou pentru că m-au ajutat 
să îl scot la suprafaţă pe Beecher-ul meu interior. l-am deranjat, 
din nou și din nou, și nu s-au plâns niciodată. Cel mai bun 
rezultat este prietenia noastră. Mulţumiri speciale lui Michael 
Guidry, care îi protejează pe atât de mulţi oameni și pentru care 
am un mare respect; Brian White și toți prietenii mei de la 
Celula Roșie a Departamentului Siguranţei Naţionale, pentru că 
m-au ajutat să duc această idee mai departe, și lui Eljay Bowron, 
Jim Mackin, Max Milien, Robert Pearce și Larry Sheafe, pentru că 
m-au făcut să respect și mai mult Serviciul Secret. 

Mulţumiri speciale lui Michael Rhode și angajaţilor de la 
Muzeul Naţional al Sănătăţii și Medicinei pentru că m-au ajutat 
să ţin în mâini oasele vechi ale lui John Wilkes Booth; John 
Nolan, John Piper și John Ryan, pentru că m-au ajutat să cunosc 
maestrul intrărilor prin efracţie din mine; Alan Brown, a cărui 
onestitate m-a făcut să văd cum este viaţa într-un scaun cu 
rotile; Hayden Bryan și înaltului Paroh Dean Snyder, care m-au 
invitat în bisericile lor; Ron Decker și Companiei Americane de 
Cărţi de Joc, care m-au făcut să privesc cărțile din multe puncte 
noi de vedere; Bob Gourley, Bob Flores, Roy Judelson, Marc 
Marlin, Adam Meyers, Adam Mikrut și Jeff Phelan au fost cei mai 
buni experţi tehnici; Patrick Canavan, Jogues Prandoni, Richard 
Warsh și Steve Baron pentru detaliile de la St. Elizabeth; 
confidenţilor mei, Dean Alban și Arturo de Hoy, pentru 
cunoștințele lor istorice grozave; primei mele profesoare de 
istorie, Ellen Sherman; și restului apropiaților mei, pe care îi bat 
la cap cu ocazia fiecărei cărţi: rabinul Steven M. Glazer, Jo Ayn 
Glanzer, Jason Sherry, Mark Dimunation, dr. Lee Benjamin, dr. 
David Sandberg, Marie Grundbeck, Nick Marell și Brad Desnoyer; 
multumiri speciale celor care se află sub protecția anonimatului, 


4 


care mi-au oferit informaţii despre Camp David. La cercetarea 
Arhivei au contribuit și Kimberly Gentile, Richard „Chip” 
Sandage, Morgan Zinsmeister, memoria lui John E. Taylor și toți 
arhiviștii care mi-au trimis informaţii grozave. Cărţile The 
Manner of Man That Kills de L. Vernon Briggs; Stalking, 
Threatening, and Attacking Public Figures, editat de Meloy, 
Sheridan și Hoffmann; Murdering McKinley de Eric Rauchway; 
The Trial of the Assassin Guiteau de Charles E. Rosenberg; 
Assassination Vacation de Sarah Vowell; A History of Playing 
Cards de Catherine Perry Hargrave; și favorita mea, Manhunt de 
James L. Swanson, au fost vitale în acest proces. Da, personajul 
Grace este un omagiu adus adevăratei Grace Hopper. În sfârșit, 
Anne Twomey, Farris Rookstool III, Jeff A. Benner, Paul Bardunias 
și Laura Simo, împreună cu ceilalţi oameni grozavi de la Mount 
Vernon, care mi-au oferit părerea lor despre atâtea detalii 
diferite; familia noastră de la Decoded și de la HISTORY, inclusiv 
Nancy Dubuc, Dirk Hoogstra și Russ McCarroll, pentru că mi-au 
oferit șansa vieţii mele; Rob Weisbach, pentru că a fost primul 
care a spus da; și, desigur, familiei și prietenilor mei, ale căror 
nume, ca întotdeauna, se regăsesc în aceste pagini. 

Vreau, de asemenea, să mulţumesc tuturor celor de la Grand 
Central Publishing: David Young, Emi Battaglia, Matthew Ballast, 
Sonya Cheuse, Martha Otis, Bruce Paonessa, Karen Torres, 
Lindsey Rose, Caidin Mulrooney-Lyski, Evan Boorsty, cea mai de 
treabă și muncitoare echipă de vânzări din show business, Bob 
Castillo, Mari Okuda, Thomas Wadey și tuturor prietenilor mei 
dragi de acolo, care și-au petrecut atât de mult din vieţile lor 
schimbând-o pe a mea. Am mai spus-o, dar o repet: ei sunt 
motivul adevărat pentru care această carte se află în mâinile 
dumneavoastră. Mulţumiri speciale lui Mitch Hoffman, care mă 
ajută să pun cele mai grele întrebări, și care este ca un membru 
al familiei. În sfârșit, vreau să îi mulţumesc lui Jamie Raab. În 
activitatea editorială a zilelor noastre, este atât de ușor să faci 
același lucru, din nou și din nou. Dar Jamie nu o face. Continuă 
să poarte cea mai importantă bătălie: lupta pentru ceea ce 
iubește. Îi datorez atât de multe. Îţi mulțumesc, Jamie, pentru 
încrederea ta. 


PROLOG 


Washington, D.C. 


Unele înmormântări sunt pline de întrebări. Altele, de 
răspunsuri. Aceasta era plină de secrete. 

Înmormântarea a fost programată la 9 dimineaţa, dar începea 
cu întârziere. Și toţi cei prezenţi știau de ce. 

Mișcându-se neliniștiți printre stranele bisericii, peste două 
sute de oameni în doliu mimau nonșalanţa, dar continuau să 
arunce priviri spre ușa bisericii. 

Nu se uitau după sicriu. Sicriul din lemn întunecat, în care se 
afla doctorul Stewart Palmiotti, fusese deja dus în partea din 
faţă a bisericii, lângă amvon. Nu se uitau nici după familia lui 
Palmiotti. Fosta lui soţie, care îi făcuse atâtea necazuri, și Lydia, 
iubita lui care îi adusese atâta fericire, se aflau pe rândul din 
față, în părţi opuse. Rude, prieteni și colegi de muncă umpleau 
restul bisericii. O înmormântare ca oricare alta. 

Un singur lucru era diferit faţă de toate celelalte 
înmormântări: toţi cei prezenţi fuseseră obligaţi să treacă prin 
dreptul unui detector de metale, înainte să intre în biserică. 

Se aflau în Washington, D.C. Toţi știau ce înseamnă asta. 

Însemna că și e/ avea să vină. Singurul care conta cu 
adevărat. 

Președintele Statelor Unite ale Americii. 

Desigur, membrii Serviciilor Secrete așteptaseră ca toţi 
participanţii să se așeze pe locurile lor. Apoi, fără vreun 
avertisment prealabil, ușile din spate se închiseră, apoi se 
deschiseră din nou. 

— Discursul dumneavoastră, domnule, șopti unul dintre 
asistenţi, înmânându-i dosarul în care se aflau câteva hârtii. 

Apucând dosarul, iritat că asistentul făcuse gestul în văzul 
tuturor celor prezenți, președintele înaintă spre partea din față a 
bisericii, în timp ce toate capetele se întoarseră spre el. De 


obicei, când intra într-o cameră, i se cânta Hail to the Chief. Dar 
acum încăperea era cufundată în tăcere. 

Cu maxilarul încordat și cu faimoșii lui ochi cenușii privind 
drept în faţă, președintele Orson Wallace păși de unul singur pe 
culoar, de parcă ar fi fost unicul participant la o nuntă. 

Era obișnuit ca oamenii să se holbeze la el. Făcea parte din 
slujba lui. Dar, înaintând pe culoar, nici măcar cel mai puternic 
bărbat din lume n-ar fi fost pregătit pentru senzaţia copleșitoare 
care îl cuprinse. Realitatea momentului îl făcea să se simtă 
neliniștit. Era înmormântarea celui mai bun prieten al lui. 

Una este să se holbeze la tine niște străini. Dar o încăpere 
plină de rude și de prieteni, oameni obișnuiți să îi spună 
președintelui pe numele mic, era cu totul altceva. 

Crescuţi în Ohio, Palmiotti și Wallace fuseseră mereu 
împreună, în școala primară, la liceu și apoi la Universitatea 
Michigan. Când Wallace fusese ales guvernator, Palmiotti îl 
urmase. Chiar și în seara aceea despre care apoi nu mai 
vorbiseră niciodată. Când Wallace ajunsese la Casa Albă, cineva 
îi spusese că în momentul în care George H.W. Bush fusese ales 
președinte, își numise un prieten apropiat ca doctor al Casei 
Albe, înțelegând că, uneori, cel mai bun medicament era, pur și 
simplu, să ai alături pe cineva cu care să vorbești. Mai ales 
cineva care te cunoaște bine. Și care îţi știe secretele. 

Președintelui îi surâsese ideea. În ziua învestiturii sale, 
doctorul Stewart Palmiotti era numit șef al Departamentului 
Medical al Casei Albe și instalat într-un birou aflat chiar lângă 
Aripa de Vest. 

— Toate lucrurile pe care le-ai făcut pentru el... Știi că te-a 
iubit, îi șopti iubita lui Palmiotti, Lydia, când ajunse, într-un final, 
în primul rând. 

Vocea ei... corpul... totul se cutremură când se ridică din 
scaun și îl îmbrăţișă pe Wallace. 

O strânse în braţe, apoi, în tăcere, președintele înaintă încet 
spre capătul primului rând, prefăcându-se că nu o vede pe 
profesoara lor de istorie din clasa a douăsprezecea. 


1 Imnul prezidenţial oficial al Statelor Unite; compoziţia datează din 1812 și este 
intonată la apariţiile publice ale președintelui Statelor Unite. Asocierea s-a făcut în 
1815, când Hail to the Chief a fost intonat în onoarea lui George Washington (n. red.). 


7 


Dar adevărata durere a președintelui nu venea din faptul că 
vedea alţi prieteni vechi în încăpere. Venea din admiterea 
faptului că el era cel responsabil pentru tot ce se întâmpla. 

Era adevărat, nu el apăsase pe trăgaci. Dar președintele era 
cel care îl trimisese pe Palmiotti după Beecher, arhivistul. 

Beecher era cel care aflase ce făcuseră președintele și 
Palmiotti în cea mai întunecată noapte a vieţii lor, în timpul 
colegiului, cu douăzeci și șase de ani în urmă. Beecher era cel 
care descoperise cum zdrobiseră faţa unui bărbat din orașul lor 
natal cu ajutorul unei bâte de baseball și al unor chei de mașină. 
Și tot el aflase că Palmiotti și viitorul președinte, împreună cu 
sora lui Wallace, îi spulberaseră orbita bărbatului, îi făcuseră 
găuri în faţă și, astfel, bucăţi din craniu îi ajunseseră la creier, 
provocându-i leziuni cerebrale ireversibile. 

Cel mai rău lucru era că Beecher, și grupul pentru care lucra, 
nu avea să renunțe niciodată... nu avea să se oprească din 
cercetări... nu înainte de a reuși să dovedească ce se 
întâmplase în acea seară, cu ani în urmă. 

Beecher și așa-numitul Culper Ring. 

Ei erau cei care puteau într-adevăr să îl rănească - cei care le 
știau secretul. Dar acela nu era singurul secret păstrat de șeful 
statului. 

Așezându-se în capătul stranei, președintele Statelor Unite ale 
Americii privi sicriul celui mai bun prieten al său. 

Aproape la comandă, telefonul începu să îi vibreze în buzunar. 
Privind spre el, președintele Wallace îl scoase suficient din 
buzunar cât să poată citi mesajul primit. 

„Care este atmosfera la înmormântarea mea?” îl întreba 
doctorul Stewart Palmiotiti. 


PARTEA |: PRIMUL ASASINAT 


„Ce va crede domnișoara Harris dacă te strâng 
așa de tare?” întrebă Mary Lincoln, apucând mâna 
soţului ei. 

„Nu va crede nimic deosebit”, răspunse Abraham 
Lincoln. 


Acestea au fost ultimele cuvinte spuse 
de Lincoln înainte ca John Wilkes Booth să 
îl împuște în cap. 


Astăzi 
Washington, D.C. 


Cavalerul își cunoștea trecutul. Și își știa destinul. De fapt, 
nimeni nu le studiase cu o atenţie mai mare decât el. 

Învârtind o bomboană de zahăr ars în gură, apăsă pe trăgaci 
exact la ora 10:11 p.m. 

Pistolul - o armă antică - lansă în aer un norișor de fum 
albastru-gri, împroșcând cu sânge și bucăţi de carne stranele de 
lemn ale bisericii St. John, clădirea istorică aflată vizavi de Casa 
Albă. 

— M-ai împușcat... exclamă parohul, apucându-se de umăr și 
simţindu-și clavicula zdrobită - în timp ce se retrăgea din fața 
atacatorului, căzând apoi pe culoar. 

Sângele șiroia. Dar pistolul Cavalerului nu lansase o lovitură 
letală. În ultimul moment, parohul, care condusese biserica St. 
John de mai bine de un deceniu, se mișcase. 

Cavalerul rămase neclintit, așteptând ca bărbatul să se 
prăbușească. Masca rigidă din ghips pe care o purta, îl asigura 


că victima sa nu-i putea vedea bine faţa. Dar parohul avea în 
continuare forță. 

Strecurând pistolul înapoi în buzunar, Cavalerul înaintă calm, 
aproape vesel, pe culoar, spre altarul bogat împodobit. 

— Ajutor! Cineva... vă rog! Să mă ajute cineva! icni parohul, 
un bărbat în vârstă de șaizeci de ani, cu obraji roșii, încercând 
să fugă, privind peste umăr la figura albă, nemișcată, ca o 
mască mortuară, ce venea după el. 

Exista un motiv pentru care Cavalerul alesese o biserică, mai 
ales pe aceasta, care se numea Biserica Președinţilor, pentru că 
fiecare președinte, de la James Madison încoace, se rugase 
acolo. 

Exista un motiv și pentru tatuajul pe care și-l făcuse singur pe 
pielea dintre police și arătător. Îl terminase în seara precedentă, 
folosind cerneală albă care nu putea fi observată cu ochiul liber. 
Avusese nevoie de cinci ace, pe care le strânsese la un loc, 
înmuindu-le în cerneală, și de patru ore în total, ore în care își 
înţepase pielea din nou și din nou, oprindu-se pentru a șterge 
sângele. 

Singura pauză o făcuse chiar după ce terminase prima parte - 
inițialele. Apoi, din buzunar scosese un pachet îngălbenit de 
cărţi de joc, trecând de inimă roșie, treflă și caro și oprindu-se 
la... pică. 

În dicţionar, pica era definită ca fiind o lopată. Dar când cele 
patru culori fuseseră introduse cu secole în urmă, fiecare 
avusese propria semnificaţie ascunsă. Pica nu era o unealtă de 
săpat. Era vârful unei lănci. 

Arma unui cavaler. 

— Am nevoie de ajutor! Vă rog... oricine! urlă parohul, 
împleticindu-se și virând brusc la dreapta prin ușile duble, 
îndreptându-se pe culoarul lung spre ieșirea din biserică. 

Cavalerul nu mări ritmul, urmând coridorul curbat ce ducea 
spre birourile bisericii. Respirația îi era uniformă, în spatele 
măștii albe de ghips. 

În faţa lui, după colţ, auzi sunetul slab al unui celular. Parohul 
încerca să sune la 911. 

Dar, la fel ca eroul lui, care făcuse acest lucru cu mult timp în 
urmă, Cavalerul nu lăsase nimic la întâmplare. Dispozitivul din 
plastic gri din buzunarul lui era de mărimea unui celular și putea 
bruia orice semnal pe o rază de cincizeci de metri. Emiţătoarele 


10 


de bruiaj erau ilegale în Statele Unite. Dar costau mai puţin de 
200 de dolari pe un site din Marea Britanie. 

De după colţ, unde începeau birourile bisericii, se auzi o 
bufnitură înfundată făcută de un umăr care lovea o suprafaţă de 
lemn: parohul tocmai realiza că mânerul ușii fusese îndepărtat. 
Apoi, zgomotul asurzitor al unei uși trântite. Parohul se 
ascundea acum într-unul dintre birouri. 

În depărtare, zgomotul încă slab al sirenelor de poliţie 
devenea tot mai puternic. Parohul nu avea cum să sune la 911, 
dar, chiar dacă ar fi făcut-o, labirintul în care se afla avea numai 
culoare înfundate pentru el. 

Privind la dreapta, apoi la stânga, Cavalerul verifică saloanele 
străvechi pe care biserica le folosea pentru întrunirile Alcoolicilor 
Anonimi și pentru „Seara întâlnirilor”, organizată pentru 
enoriașii singuri din zonă. Acea parte a cladirii, numită Casa 
Parohială, era aproape la fel de veche ca biserica însăși, dar nu 
la fel de bine întreţinută. Pe acel palier, toate ușile înalte din 
lemn de cireș erau deschise. Cu excepţia uneia. 

Întorcând mânerul oval de alamă, Cavalerul deschise ușa. 
Zgomotul sirenelor devenea tot mai puternic. In colţul 
îndepărtat, lângă bibliotecă, parohul plângea, încercând în 
continuare să deschidă unicul geam al încăperii, pe care 
Cavalerul îl bătuse în cuie cu câteva ore mai devreme. 

Apropiindu-se, Cavalerul trecu pe lângă o vitrină de sticlă, 
fără să își întoarcă privirea spre superba colecţie de cincizeci de 
cruci antice, așezate pe catifea roșie. 

— Nu poţi să faci asta! Dumnezeu nu te va ierta! imploră 
parohul. 

Cavalerul păși spre el, apucându-l de umărul zdrobit. Sub 
mască, învârtea cu limba o bomboană de zahăr ars. De la curea 
scoase un cuțit. 

Pe o parte a lamei erau inscripţionate cu acid cuvintele „Țara 
celor liberi/Patria celor curajoși”, în timp ce pe cealaltă parte se 
putea citi „Libertate/lndependenţă”. Exact ca acela purtat de 
eroul lui, cu mai mult de un secol în urmă. 

Inspirând o ultimă dată, ceea ce îi dădu o senzaţie de 
imponderabilitate, prinse bomboana în menghina dinţilor lui 
stricați. 

— De ce? De ce faci asta? imploră parohul, în timp ce sirenele 
deveneau asurzitoare. 


11 


— Nu este evident? 

Cavalerul își ridică cuțitul și îl înfipse direct în gâtul bărbatului. 
Bomboana de zahăr ars se rupse în jumătate. 

— Mă pregătesc pentru președintele Statelor Unite. 


2. 


Există povești neștiute de nimeni. Povești ascunse. 

lubesc acele povești. Și, întrucât lucrez la Arhivele Naţionale, 
mă ocup efectiv cu găsirea acelor povești. Dar la 7:30 
dimineaţa, când ușile de la lift se deschid și cercetez holul 
cufundat în liniște, încep să îmi dau seama că unele dintre ele 
sunt chiar mai bine ascunse decât aș fi crezut. 

— Nimic? întreabă Tot, așteptându-mă lângă biroul nostru. 

După felul în care își învârte degetul prin barba vâlvoi, îmi dau 
seama că știe deja răspunsul la întrebare. 

— Și chiar mai puţin, îi confirm eu, ţinând un dosar în mâinile 
înmănușate și verificând din nou că suntem singuri. 

Aristotle „Tot” Westman este mentorul meu aici, la Arhive, și 
cel care m-a învăţat că cei mai buni arhiviști sunt aceia care nu 
se opresc niciodată din căutat. La șaptezeci și doi de ani, a avut 
parte de destulă practică. 

Tot el este cel care m-a invitat să intru în Culper Ring. 

Gruparea a fost fondată de însuși George Washington. 

Știu. Și eu am avut aceeași reacţie. Dar da, acel George 
Washington. 

Acum două sute de ani, în timpul Războiului de Independență, 
Washington și-a înfiinţat propria reţea de spioni. Aceștia nu 
numai că l-au ajutat să câștige războiul, dar au ajutat apoi și la 
protejarea președinției. Culper Ring există și astăzi, iar acum fac 
și eu parte din ea. 

— Beecher, știai din start că nu are să ne fie ușor. 

— Nu am cerut să fie ușor, speram să fie măcar posibil. Dar se 
pare că nu e nimic de găsit. A 

— Mereu există ceva de găsit. Iți promit asta. 

— Mda, asta îmi promiţi de vreo două luni, răspund eu, 
referindu-mă la momentul în care eu și Tot am început să venim 


12 


la 7 dimineaţa, înaintea tuturor celorlalţi arhiviști, căutând în 
secret prin toate dosarele prezidenţiale pe care le putem găsi. 

— Și la ce te așteptai? Să cauţi la litera M și să găsești tot ce 
vrei despre Președinți Malefici? mă înţeapă Tot. 

— De fapt, Președinți Malefici ar fi la litera P. 

— Nu și dacă este vorba de prenumele lor. Deși depinde și de 
înregistrarea grupului, mă lămurește Tot, sperând că gluma 
răsuflată va mai calma atmosfera. 

Dar nu este așa. 

— Ideea e, Beecher, că am găsit ce a fost mai greu de găsit. 
Știm ce au făcut Wallace și Palmiotti; știm cum au făcut-o; iar 
când au terminat cu bâta de baseball și cheile ascuţite ca lama, 
știm și că l-au băgat pe tânăr în comă și l-au lăsat să moară. 
Acum trebuie doar să dovedim asta. Și cred că ar trebui să 
mărim puţin ritmul de lucru. 

Zicând acestea, Tot își trece degetele de-a lungul filamentelor 
metalice ale cravatei subţiri, despre care nu își dă seama că 
este la fel de demodată ca magazinul din Scottsdale de unde a 
cumpărat-o în 1994. Problema este că îl cunosc pe Tot. Și îi 
cunosc acest ton. 

— De ce ai spus că trebuie să mărim ritmul? îl întreb. 

La început, Tot nu spune nimic, verificând din nou holul. 

— Tot, dacă ai aflat ceva... 

— Unul dintre băieţii noștri, începe el, folosindu-se de fraza pe 
care o rezervă momentelor când vorbește despre ceilalți 
membri ai Culper Ring. Unul dintre ei a vorbit cu cineva de la 
Serviciul Secret, întrebându-l ce se știe despre tine. Și știi ce a 
spus agentul? Nimic. Niciun sunet. Ştii ce înseamnă asta, 
Beecher? 

— Înseamnă că își fac griji în privinţa mea. 

— Nu. Înseamnă că președintele știe deja cum se va termina 
întreaga afacere. Acum nu face decât să lucreze la alibi. 

Lăsând un moment pentru ca spusele lui să fie pe deplin 
înțelese, Tot mai verifică o dată holul. Imi spun că dovada se 
află în continuare la arhive... undeva... în vreun dosar. Nu este 
tocmai un car cu fân. 

În Arhivele Naţionale sunt depozitate cele mai importante 
documente ale guvernului Statelor Unite, de la Declaraţia de 
Independență, în original, la pălăria cu compartiment special 
pentru pilule a lui Jackie Kennedy... de la discursul original 


13 


„Imperiul Răului”, al lui Reagan, la hărţile de urmărire de care 
ne-am folosit ca să îl prindem pe bin Laden. Peste zece miliarde 
de pagini, depozităm și catalogăm fiecare dosar, înregistrare 
sau raport esenţial produs de guvern. 

Așa cum spunem mereu, asta înseamnă că suntem o clădire 
plină de secrete - mai ales pentru președinții în funcţie, întrucât 
avem totul, de la carnetele lor de note din clasele primare la 
albumul de la terminarea liceului, la vechi rapoarte medicale, 
cel puţin în teorie, care chiar ar putea să demonstreze ce a făcut 
președintele Wallace în acea noapte de acum douăzeci și șase 
de ani. 

— Te-ai gândit să îi comanzi însemnările din ziua 
maratonului? întreabă Tot. 

— Am făcut-o deja. Au sosit de dimineaţă. 

De două luni, am sortat fiecare piesă de puzzle din 
antecedentele medicale ale președintelui Wallace, din vremea 
colegiului, când era în ROTC?, de la examenul fizic la care a fost 
supus la nașterea fiicei lui, când și-a făcut prima asigurare, până 
la radiografiile făcute atunci când era guvernator și a participat 
la Maratonul Marinei, în ciuda unei accidentări la picior. Acea 
fractură este cea care l-a adus pe Wallace în atenţia naţiunii ca 
un politician care nu renunţă niciodată. Noi speram ca ea să ne 
aducă ceva și mai bun. Dar, ca toate celelalte documente 
medicale ce îl privesc pe președinte, nu a produs niciun rezultat. 

— Nu poate să le ascundă pe toate, Beecher. 

— Spune asta înregistrărilor medicale ale lui FDR?, răspund 
eu. 

Tot nu mă contrazice. În 1945, la patruzeci și opt de ore după 
moartea lui Franklin Delano Roosevelt, dosarele lui medicale au 
fost furate și distruse. Nimeni nu le-a găsit de atunci. 

— Deci, dacă radiografiile de la maraton sunt o pistă falsă, ce 
ai acolo? întreabă Tot, arătând spre dosarul pe care îl ţin în 
continuare în mână. 

— Doar ceva scos din arhivele Războiului Civil. O scrisoare de 
la fiul lui Abraham Lincoln, în care vorbește despre anii petrecuți 
la Casa Albă. 


2 Reserve Officer's Training Corps, program de pregătire a ofiţerilor armatei 
americane, fondat în 1862 prin Legea Morrill (n. red.). 

3 Franklin Delano Roosevelt, cel de-al 32-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, 
activ în funcţie între 1933-1945 (n. red.). 


14 


Tot știe că atunci când sunt emoţionat îmi place să citesc 
lucruri istorice mai vechi. Dar știe și că nimic nu mă 
emoţionează mai tare ca istoria cea mai complexă dintre toate: 
istoria familială. 

— A sunat mama ta cât erai acolo, nu-i așa? întreabă Tot. 

Dau din cap. După operaţia la inimă a mamei, i-am cerut să 
mă sune în fiecare dimineaţă, ca să știu că este în regulă. Tata a 
murit când aveam trei ani. Doar mama mi-a mai rămas. Dar, ca 
întotdeauna, nu mama mă sunase. Ci sora mea, Sharon, care 
locuiește acolo și are grijă de ea. La fiecare două săptămâni, 
trimit o parte a salariului meu acasă, dar Sharon este cea care 
face toată treaba. 

— Mama ta este bine? întreabă Tot. 

— Ca întotdeauna. 

— Atunci este timpul să ne concentrăm pe problema în 
legătură cu care chiar putem să facem ceva, zice Tot, făcând 
semn spre ușa principală a biroului nostru și amintindu-mi că, 
orice ar plănui președintele Wallace, problemele serioase de 
acolo vor veni. Dar, când intrăm și observ doi bărbaţi în costum 
lângă biroul meu, încep să cred că președintele este mai 
avansat în planul lui decât am crezut. 

— Beecher White? întreabă cel mai înalt dintre cei doi, deși, 
din felul în care mă privește cu ochii lui întunecați, îmi dau 
seama că știe deja răspunsul. 

Are o faţă îngustă; partenerul lui, una lată, pe care încearcă 
să o echilibreze printr-un barbișon atent aranjat. Niciunul dintre 
ei nu pare fericit. Sau prietenos. 

— Eu sunt, eu sunt Beecher. lar voi cine sunteţi? întreb, dar 
niciunul nu răspunde. 

În timp ce Tot șchioapătă și se ascunde în spatele propriului 
birou, observ că amândoi vizitatorii mei poartă butoni de aur cu 
o cunoscută stea în cinci colturi. Serviciul Secret. 

Privesc spre Tot, care bănuiește și el același lucru. 

— Vă deranjează să răspundeți la câteva întrebări? întreabă 
agentul cu faţa ascuţită, arătându-mi legitimaţia, pe care scrie 
Edward Harris. 

Înainte să pot răspunde, adaugă: 

— Sunteţi mereu la serviciu așa de devreme, domnule White? 

N-am nicio idee care este capcana, dar deja o simt 
strângându-se în jurul meu. Ultima oară când l-am văzut pe 


15 


președintele Wallace i-am spus că voi face tot ce îmi stă în 
puteri să găsesc dovezi pentru a demonstra cele făcute de el și 
de prietenul lui mort, Palmiotti. La rândul lui, cel mai puternic 
bărbat din lume s-a aplecat peste biroul lui de mahon din Aripa 
de Vest și mi-a spus, de parcă ar fi fost un fapt absolut 
incontestabil, că mă va șterge personal din existenţă. Așa că, 
atunci când doi agenţi ai Serviciului Secret îmi pun întrebări la 
opt dimineaţa știu că, orice ar vrea, o să dau de belele. 

— Îmi place să mă trezesc la șapte, îi spun agentului, deși, 
după privirea lui, știa deja asta. 

Trec în revistă, în gând, fiecare angajat sau paznic de jos care 
m-a văzut umblând prin dosarele prezidenţiale și care ar fi putut 
să le vândă pontul. 

— Nu mi-am dat seama că este o problemă dacă vin mai 
devreme la serviciu. 

— Nicio problemă, răspunde agentul Harris fără emoție. Și 
acasă la ce oră ajungeţi de obicei? Mai precis, la ce oră aţi ajuns 
acasă aseară? 

— Putin după opt, răspund. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe 
Tot. El m-a condus acasă. 

Rămas în continuare lângă ușă, cu nepreţuita scrisoare a lui 
Robert Todd Lincoln în mână, fac semn spre biroul lui Tot. 

— Înţeleg. Tot v-a condus acasă. Asta înseamnă că nu știe 
unde aţi fost între orele opt seara și șase dimineața, corect? 
întreabă agentul cu barbișon, deși nu mai sună a întrebare. 

Pentru prima oară observ că niciunul din ei nu poartă 
microfoanele sau câăștile pe care le vezi la agenţii Serviciului 
Secret din jurul președintelui. Nu se ocupă de protecție, deci. 
Sunt investigatori. Totuși, misiunea Serviciului Secret este aceea 
de a-l proteja pe președinte. În Culper Ring, protejăm 
președinția. Nu este o diferenţă tocmai minoră. 

— Ai mai fost cu cineva noaptea trecută, Beecher? intervine 
agentul Harris. 

Din biroul lui, Tot îmi aruncă o privire. Capcana este pe 
punctul de a se închide. 

— Și porţi mereu mănuși la serviciu? adaugă agentul Harris, 
arătând spre mănușile albe de bumbac. 

— Doar când manevrez documente foarte vechi, zic eu, 
deschizând dosarul și arătându-le hârtia maro a scrisorii lui 


16 


Robert Todd Lincoln, aflată încă în mâinile mele. Dacă nu vă 
deranjează... 

Se îndepărtează de biroul meu, dar nu la o distanță mare. 

Băgând înapoi în dosar scrisoarea lui Lincoln și așezând-o apoi 
cu atenţie pe birou, observ înclinația ciudată a tastaturii și cum 
unul dintre teancurile mele de hârtie pare dat într-o parte. Mi-au 
verificat deja lucrurile. 

— Şi iei mănușile acasă cu tine? întreabă agentul Harris. 

— Imi pare rău, zic eu, dar mă acuzaţi de ceva? 

Cei doi schimbă o privire. 

— Beecher, știi ceva despre o persoană numită Ozzie 
Andrews? întreabă agentul Harris într-un final. 

— Cine? 

— Spune-mi doar dacă îl cunoști. Ozzie Andrews. 

— Cu un nume atât de năstrușnic ca Ozzie, aș fi ţinut minte 
dacă l-aș fi cunoscut. 

— Deci, nu l-ai cunoscut niciodată? Nu i-ai auzit numele? 

— Ce vreţi, de fapt, să mă întrebaţi? 

— S-a găsit un cadavru, spune agentul Harris. Un pastor de la 
o biserică din centru a fost ucis azi-noapte în jurul orei 10. | s-a 
tăiat gâtul. 

— Este îngrozitor! 

— Așa este. Din fericire pentru noi, chiar când poliţia a ajuns 
acolo, a reușit să îl și înhaţe pe suspect. Îl cheamă Ozzie. leșea 
prin spatele bisericii, chiar după crimă. Și, când i-au căutat prin 
buzunare, au găsit numele și numărul tău de telefon în 
portofelul lui. 

— Ce? Este ridicol! 

— Deci, nu știi nimic despre această crimă? 

— Bineînţeles că nu! 

Urmă o pauză lungă. 

— Beecher, cum ai descrie părerea ta despre președintele 
Orson Wallace? zice agentul Harris, spărgând tăcerea. 

— Poftim? 

— Nu te întrebam despre părerile tale politice. Doar că, având 
în vedere apropierea bisericii St. John de Casa Albă... înţelegi. 
Trebuie să te întrebăm. 

Mă întorc spre Tot, care nu mai are nici el bănuieli; știm 
amândoi exact despre ce este vorba. Cu două luni în urmă, când 
președintele își îngropase cel mai bun prieten, jurase să mă 


17 


îngroape și pe mine. Credeam că atacul avea să vină în mijlocul 
nopţii din partea unei persoane cu fața acoperită de o cagulă. 
Dar uitasem cu cine am de a face. Tot tocmai spunea că 
președintele mi-a fixat deja o ţintă pe frunte și apoi, dintr-odată, 
apar doi tipi de la Serviciul Secret? Aceasta era răzbunarea reală 
a lui Wallace: să mă implice într-o crimă, să trimită Serviciul 
după mine și să își țină mâinile curate în timp ce eu sunt dus la 
închisoare? 

— Unde se află acest Ozzie acum? întreb eu. Aș vrea să aflu 
cine este. 

— Imi pare rău. Nu îmi dădusem seama că suspecţii au 
dreptul la cereri. _ 

— Deci, acum sunt suspect? In regulă, atunci puneţi-mă faţă 
în faţă cu acuzatorul meu. Se află în continuare la închisoare? 

Pentru întâia oară, ambii agenţi rămân tăcuți. 

— Ce, să nu-mi spuneţi că l-aţi lăsat să plece? întreb eu. 

Din nou, tăcere. 

— Deci, ați gasit suspectul crimei și l-aţi eliberat deja? Și 
acum credeţi că puteţi să veniţi aici și să daţi vina pe mine? Îmi 
pare rău, dar dacă nu aţi venit să mă arestaţi, nu mai avem ce 
discuta. 

— Poţi să mai răspunzi la o ultimă...? 

— Am terminat. La revedere, zic eu, făcându-le semn spre 
ușă. 

Timp de treizeci de secunde rămân nemișcați, ca să mă facă 
să înţeleg clar faptul că este alegerea lor să plece, și nu a mea. 

Când ușile se închid după ei, îl aud pe Tot șoptind în spatele 
meu: 

— Ești cel mai tare, Mac. Apreciez ce ai făcut, spune de la 
biroul lui. 

Este pentru prima oară când realizez că Tot vorbise tot timpul 
la telefon și, când aud numele Mac, îmi dau seama cât de mare 
este pericolul în care mă aflu. 

Când George Washington a creat Culper Ring, a ales oameni 
obișnuiți pentru ca nimeni să nu se uite de două ori la ei. Mai 
avea o singură regulă: ca nici măcar el să nu știe vreodată 
numele tuturor membrilor. Astfel, dacă vreunul dintre ei era 
prins transmițând o informaţie, inamicul să nu fie în stare să dea 
de ceilalţi. 


18 


Acela este motivul real pentru care Culper Ring a supraviețuit 
până astăzi - și pentru care a fost implicat în toate 
evenimentele importante, de la Războiul de Independenţă la 
Hiroshima și la Golful Porcilor. Înainte de OSS?, sau CIA, tipii 
ăștia au scris manualul despre păstrarea secretelor. Așa că, 
atunci când vine vorba despre alți membri Culper Ring, am mai 
întâlnit doar unul în afară de Tot. Este doctor și i se spune 
Chirurgul. Atât, fără nume. Mi-a luat patru litri de sânge pentru 
urgențe. Dar mai există un membru despre care am fost 
avertizat. 

Tot îi spune Mac - asta vine de la Imaculata Decepţie - adică, 
atunci când vine vorba de hacking, dacă avem nevoie de ceva, 
la Mac se apelează. Singurul lucru pe care îl cere în schimb este 
să cumpărăm prăjiturele de la nepoata lui. 

— Îmi mai datorai o cutie de Samoas, se aude vocea lui Mac 
în celularul lui Tot. 

— Vrei să spui Delicii de Caramel, contrează Tot. 

— Nu îmi pasă dacă au schimbat numele. Pentru mine au 
rămas Samoas, zice Mac în generatorul de voce care 
convertește text-în-discurs, și care pronunţă fiecare silabă din 
cuvântul sa-mo-as, făcându-l să sune ca un robot din anii '60. 

Nimeni nu i-a auzit vreodată vocea adevărată. f 

Din ce spune Tot, Mac a fost unul dintre cei Șapte. In caz de 
urgență națională, dacă internetul sau infrastructura noastră 
computerizată pică, şapte oameni din guvernul SUA au 
capacitatea să îl repare. Pentru asta, cinci dintre cei șapte 
trebuie să fie prezenţi. Mac, înainte să părăsească guvernul, era 
unul dintre ei. 

O poveste mișto, nu? Nu este singura. Din ce spune Chirurgul, 
Mac nu este un informatician de geniu ieșit la pensie. Este un 
inadaptat în vârstă de nouăsprezece ani care, precum toţi 
hackerii talentați prinși de guvernul SUA, este angajat să lucreze 
pentru guvern. Prăjiturelele sunt de fapt pentru sora lui. 

Nu îmi pasă care dintre povești este adevărată. Mă 
interesează doar că, atunci când dăm de pericol, nimeni nu este 
mai rapid ca Imaculata Decepţie. 

Tot îmi dă telefonul peste panoul din carton care ne desparte 
birourile. Pe ecran este poza unui bărbat cu păr negru tuns 


1 Office of Strategic Services, agenţie americană de informaţii, înfiinţată în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial, activă între 1942-1945 (n. red.). 


19 


scurt, sprijinit de un zid cenușiu. Poza acuzatorului meu, Ozzie, 
făcută în arestul poliției. Pare cam de vârsta mea, dar este greu 
să îmi dau seama, întrucât faţa lui... ochiul drept este puţin 
leneș, făcându-l să pară mereu adormit, iar fața lui pare să aibă 
cocoloașe, de parcă ar fi acoperită de plastilină lucioasă... cred 
că a fost victima unui incendiu. 

Apoi îi observ ochii. Sunt de un auriu șters, precum culoarea 
vinului alb. 

În spatele meu, ușa de la biroul nostru se deschide când 
sosește unul dintre colegii noștri. Abia o aud. Pielea mi se face 
rece, o simt de parcă este pe punctul să mi se decojească de pe 
Corp. 

Cunosc o singură persoană cu ochi aurii. Și, în timp ce studiez 
fotografia, încerc să fac abstracţie de arsuri... Nu. Este imposibil. 
Nu poate să fie el. 

Dar știu că este. 

Marshall. 


3. 


Cu douăzeci de ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


Marshall nu auzi ruptura. 

Ca oricare alt copil de clasa a cincea, el se mișca prea rapid 
atunci când deschise ușa de la mașină. Se aflau în Sagamore, 
orășelul lor mic și liniștit, și înainte ca tatăl lui să parcheze, 
Marshall era deja afară în frig, fugind spre partea din spate a 
mașinii și folosindu-și toate puterile ca să scoată scaunul cu 
rotile al tatălui său din portbagaj. 

La nici zece ani, lui Marshall, care era cel mai tânăr din clasă, 
i se spusese mereu că este dolofan, nu gras - că greutatea lui 
este perfectă, dar că înălţimea trebuie să o ajungă din urmă. Și 
el credea același lucru, așteptând cu nerăbdare ziua în care 
Dumnezeu avea să echilibreze lucrurile și să îl facă să semene 
mai mult cu ceilalţi colegi din clasa a cincea: înalt ca Vincent 
sau slăbuț ca Beecher. 


20 


Marshall era un copil politicos - aproape prea politicos - cu o 
mamă atât de strictă, încât îl învățase că, dacă trage aere, 
trebuie să plece din cameră. In familia Lusk, disciplina era adânc 
înrădăcinată și regula principală era să aibă grijă de Tata. 

— La dispoziția dumneavoastră, domnule, anunţă Marshall, 
folosind gluma care îl făcea mereu pe tatăl său să se cutremure 
de râs când îi aducea scaunul cu rotile în dreptul locului 
șoferului. 

— La C, zise tatăl lui, întorcându-și corpul și dând semnalul 
pentru ca Marshall să blocheze roţile scaunului și să îl ţină 
nemișcat. A... B... 

— C...! ziseră Marshall și tatăl lui simultan. 

Tatăl lui Marshall se folosi de toată puterea mâinilor pentru a 
se întoarce de pe scaunul șoferului spre scaunul cu rotile, rotind 
ceea ce rămăsese din picioarele lui prin aer. 

În termeni medicali, Timothy Lusk era un amputat dublu. În 
noaptea accidentului, conducându-și soţia însărcinată spre 
spital, un microbuz maro, condus de o femeie intrată într-o criză 
epileptică, se ciocnise de mașina lor. In mod fericit, Marshall se 
născuse nevătămat. Soţia lui Timothy, Cherise, scăpase și ea 
teafără. Dar doctorii îi tăiaseră picioarele lui Timothy chiar sub 
genunchi. 

— Cu atenţie... zise Marshall când întreaga greutate a tatălui 
său se prăbuși pe scaunul cu rotile. 

Nu suporta momentele când tatăl lui se grăbea, dar acesta 
era mereu enervat și iritat când era forțat să stea în casă din 
cauza zăpezii. Deși vecinii ajutau la deszăpezirea aleii familiei 
Lusk, nu puteau să facă același lucru cu întregul oraș. Pentru 
orice om imobilizat într-un scaun cu rotile, iarna era extrem de 
dificilă. 

— ÎI ţii? strigă tatăl lui aterizând în scaun și făcându-l să se 
îndepărteze de el, alunecând pe ultimele bucăţi de gheaţă de pe 
pământ. 

Ciotul piciorului lui stâng se izbi de baza metalică a suportului 
pentru mâini. 

— ÎI ţin, îi răspunse Marsh, rearanjându-și ochelarii groși și 
manevrând scaunul pentru a-l urca pe trotuar. 

Peste douăzeci de ani, toate străzile noi urmau să aibă pante 
speciale pentru scaune cu rotile, iar acestea aveau să 
cântărească doar zece kilograme. Dar în acea zi, în Sagamore, 


21 


Wisconsin, trotuarul nu avea pantă și scaunul cântărea douăzeci 
și cinci. 

Într-o mișcare rapidă, tatăl lui Marshall se lăsă în spate, pe 
roți. 

Apucând mânerele scaunului cu rotile, Marshall îi ridică partea 
din faţă pe trotuar. Acum venea momentul cel mai dificil. 
Marshall nu era puternic și era supraponderal, dar știa ce are de 
făcut. Cu palmele sub mânere, împinse și ridică, scrâșnind din 
dinţi. Tatăl lui roti roţile, încercând să îl ajute. Palmele lui 
Marshall se înroșiră, punctate cu mici insule de alb acolo unde 
apucă mânerele. Avură amândoi nevoie de toată forța... 

Vâj. 

Nicio problemă. Pe trotuar, ușor ca bună ziua. 

— Galactic, șopti Marshall. 

De acolo, cu tatăl lui așezat în scaun în faţa sa, nu mai aveau 
alt plan. Bărbatul dorise doar să iasă afară, să se plimbe pe 
Dickinson Street... un sandvici cu ou la Danza... poate chiar o 
oprire la librăria lui Farris. Dar toate acestea se schimbară 
atunci când tatăl lui Marshall anunţă: 

— Trebuie să fac. 

— Ce vrei să spui? întrebă Marshall. Ce să faci? 

— Trebuie să fac, răspunse el, arătând în jos. 

Dar tonul subit din vocea tatălui lui îl alarmă pe Marshall. 

— Treaba mare? întrebă Marshall. 

— Nu! Pipi. 

— Și nu...? 

Marshall se opri, simțind cum îi urcă sângele în faţă. 

— Nu pentru asta este punga...? întrebă el, bătându-și coapsa 
stângă, dar făcând semn spre punga de la piciorul tatălui lui, pe 
care acesta o folosea ca să urineze. 

— S-a rupt, explică tatăl lui, cercetând strada goală și 
încercând în continuare să nu vorbească prea tare. Mi s-a rupt 
punga. 

— Cum să se rupă? Nici măcar n-am... 

Marshall se opri, privind înapoi spre mașină. 

— Ai rupt-o când ai ieșit din mașină, nu-i așa? 

Grăbindu-se să ajungă în spatele tatălui lui și apucând 
mânerele, adăugă: 

— Acum trebuie să ne întoarcem la mașină și să ajungem 
acasă... 


22 


— Nu rezist până acasă. 

Marshall îngheţă. 

— Ce? 

Tatăl lui opri scaunul cu rotile, ținându-și capul plecat și 
rămânând cu spatele întors la fiul lui. Avea să spună ce avea de 
spus o singură dată: 

— Nu rezist, Marshall. O să fac pe mine. 

Gura lui Marshall rămase deschisă, dar niciun cuvânt nu ieși 
din ea. Aproape întreaga sa viață, din cauza scaunului cu rotile, 
era la același nivel cu ochii tatălui său. Dar nu observase acest 
lucru până în acel moment. 

— Te pot ajuta eu, tată. 

Apucând mânerele, Marshall întoarse scaunul, fugind pe 
trotuar. Cel mai apropiat magazin era cel de haine al lui Lester. 

Tatăl lui era tăcut. Dar Marshall văzu că se foia tulburat pe 
scaun. 

— Aproape am ajuns, zise Marshall, fugind în forţă, cu capul 
înfipt între umeri, ca un taur dezlănţuit. 

Se auzi un scrâșnet puternic când roţile scaunului metalic se 
loviră de treptele de piatră. 

— Am nevoie de ajutor! Deschideţi! strigă Marshall, bătând cu 
pumnii în ușa de sticlă de la intrarea în magazinul lui Lester. 

Clopoţelul care anunţa intrarea fiecărui vizitator zăngăni în 
urma impactului. 

— Tată, lasă-te pe spate! ţipă Marshall în timp ce acesta se 
lăsă pe spate pe roţi și unul dintre angajaţi, o femeie trecută de 
treizeci de ani cu dinţi stricaţi, dar păr castaniu îndreptat 
perfect, deschise ușa magazinului. 

— Este o urgenţă! Prinde partea din faţă a scaunului! urlă 
Marshall în timp ce femeia se conformă, aplecându-se. 

Marshall își înfipse palmele sub mânere. 

— La C... adăugă el. A...B... 

Se mai auzi un scrâșnet când roţile din spate ale scaunului 
urcară prima treaptă, împotmolindu-se chiar în dreptul celei de- 
a doua. 

— Aproape am ajuns! Încă unul! spuse Marshall. 

— Nu am să reușesc, insistă tatăl lui. 

— Ba reușeșşti, tată. Îţi promit, o să reușești! 

— Domnule, nu vă mai mișcaţi, adăugă angajata, pregătindu- 
se din nou să îl ridice. 


23 


— Așa, insistă Marshall, cu vocea aproape cedând. Ultima. La 
C...! 

— Marsh, îmi pare rău... Nu pot. 

— Poţi, tată! La C...! îl imploră Marshall. 

Tatăl lui își scutură capul, iar ochii i se umplură de lacrimi. 
Apucând mânerele scaunului, mâinile începură să îi tremure, de 
parcă ar fi încercat să scape de el însuși, să iasă din scaun... De 
parcă ar fi încercat să fugă de corpul lui neputincios. 

A... B... 

Cu un ultim scrâșnet, scaunul se izbi și sări peste pragul 
magazinului, un val de căldură cuprinzându-i pe amândoi când 
se rostogoliră înăuntru. 

În faţa lor, Marshall văzu grupul de clienţi, aproape în 
întregime alcătuit din mame și copiii lor, plimbându-se printre 
șirurile de haine, uitându-se cu toţii la ei. 

Dar totul era bine. 

— Staţi puţin, cred că s-a vărsat ceva, anunţă angajata. 

Sunetul era inconfundabil. Un picurat constant lovind podeaua 
de lemn. Când îl auzi, Marshall nu își cobori privirea. Nu putu să 
o facă. 

— Sfinte, murmură angajata. Este cumva...? 

— Pi... pi... începu să chicotească o fetiță de cinci ani, arătând 
cu degetele spre micuța baltă ce se forma sub scaunul tatălui lui 
Marshall. 

De unde se afla, în spatele scaunului, în timp ce strângea 
mânerele pentru a rămâne în continuare în picioare, Marshall 
putea să vadă doar spatele tatălui său. De ani de zile se întreba 
cât de înalt era, de fapt, tatăl lui. În acel moment, în timp ce 
tatăl lui se micșora în scaun, cu urina scurgându-se în 
continuare pe cioturile picioarelor, Marshall știu că tatăl lui nu 
avea să arate niciodată mai mărunt ca în acea clipă. 

— Poftim... vorbi o clientă atentă, scoțând șervețele din 
poșetă. 

Marshall o știa. Lucra cu mama lui la biserică. Soţia pastorului 
Riis, toată lumea îi zicea Cricket. 

— Poftim, Marshall, lasă-ne să te ajutăm... 

Într-o senzaţie copleșitoare de vină și bunătate, fiecare 
angajat și client din magazin făcea același lucru, arunca 
șerveţele de hârtie peste locul incidentului, sporovăind despre 
lucruri neimportante, prefăcându-se că astfel de lucruri se 


24 


întâmplau tot timpul. Sagamore era totuși un oraș mic. Un oraș 
construit în jurul bisericii. Un oraș care, de la accidentul familiei 
Lusk, avusese mereu grijă de Marshall... și de mama lui... și mai 
ales de bietul lui tată aflat în scaun cu rotile. 

Dar, în timp ce grupul de femei se strângea tot mai tare în 
jurul lui, Marshall nu îl mai privea pe tatăl lui sau balta de urină. 
Singurul lucru pe care îl vedea era băiatul cu păr blond ciufulit 
care se holba la el dintr-un colț al magazinului, de lângă un raft. 

Era destul de rău să fie atât de jenat într-o cameră plină cu 
străini. Dar era și mai rău să se simtă așa în faţa unui cunoscut. 

— Marshall, am sunat-o pe mama ta. Este pe drum, îi spuse 
soția pastorului aplecându-se spre el. 

Marshall dădu din cap, prefăcându-se că totul este în regulă. 
Dar nu își luă nicio clipă ochii de la băiatul blond din colț - 
colegul lui din clasa a cincea pe nume Beecher, care, la rândul 
lui, nu se putea uita în altă parte. 

Exista îngrijorare și tristeţe în ochii lui Beecher. Și empatie. 
Dar Marshall nu putea să vadă decât milă. 


4. 


Astăzi 
Washington, D.C. 


— Stai, îl știi pe tipul ăsta? întreabă Tot, în timp ce eu stau la 
biroul său, holbându-mă la poza de poliţie a lui Marshall. 

Picioarele îmi sunt țepene, corpul mi-a amorțit și pielea îmi 
spune că tot sângele din vene mi s-a coagulat. 

— Beecher... 

— Nu îl cheamă Ozzie. Ci Marsh. Marshall. În clasa a șaptea, 
obișnuiam să îi spunem Marshmallow”. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

— Nu l-am mai văzut din gimnaziu. 

— Și o știa pe ea? întreabă Tot. 

Ridic privirea de la telefon. Credeam că era o capcană întinsă 
de președinte. Dar, din întrebarea lui Tot, îmi dau seama că și el 


5 Bezea (n. tr.). 
25 


este îngrijorat că este o capcană întinsă de ea - cealaltă 
persoană care se trage tot din micul nostru oraș. 

Clementine. 

Fata după care fusesem înnebunit în copilărie, cu care mă 
sărutasem prima dată și fata care, cu luni în urmă, descoperise 
atacul lipsit de scrupule al președintelui și încercase să îl 
șantajeze cu el. 

Știu. Trebuie să îmi schimb gusturile în materie de femei. 

— Oare Clementine...? 

Ușa de la birou se deschide în spatele nostru. Ceilalţi arhiviști 
încep să sosească. Imi scarpin ceafa acoperită de păr blond și 
ridic un deget. Este timpul să ieșim din birou. Ne îndreptăm din 
nou spre hol, plin acum de aglomeraţia dimineţii. Agenţii de la 
Serviciul Secret au plecat de multă vreme, dar rămânem 
amândoi tăcuţi, aliniindu-ne în faţa ușii metalice care ne duce 
spre rafturile întunecate ale bibliotecii din inima Arhivei 
Naţionale. Senzorii de mișcare se activează, urmându-ne printre 
rândurile de rafturi pline de cărți. 

— Crezi că ea este cumva implicată în această crimă? întreb 
eu, păstrând în continuare o voce joasă, virând brusc la stânga, 
urmându-l pe Tot, care se oprește la ascunzătoarea noastră 
obișnuită, o masă ruginită de metal de la capătul unui șir de 
rafturi. 

— A fost implicată și în ultima, nu-i așa? întreabă Tot. Ultima 
oară când a apărut, s-a folosit de cartela ta de acces pentru a 
intra în Arhivă și a-l șantaja pe președintele Wallace. Apoi l-a 
împușcat și ucis pe Palmiotti, a dispărut cu dovezile atacului 
președintelui și aproape că ţi-a distrus viaţa făcând asta. Chiar 
vrei să vezi cum își continuă prestaţia? 

— Nu știi dacă prestaţia ei va continua. 

— Beecher, tatăl ei este Nico Hadrian, spune el, referindu-se 
la asasinul care încercase la un moment dat să îl ucidă pe 
președinte și care acum era găzduit permanent la institutul de 
boli mintale St. Elizabeth. Ştii bine că Clementine se va întoarce. 
Știe despre Culper Ring. Deci, dacă încă vrea să îl urmărească 
pe președinte... 

— Nu îl urmărea. Îl șantaja doar ca să afle informaţii despre 
tatăl ei. 


26 


— Și tu chiar crezi asta? Nu ţi-a spus și că era pe moarte din 
cauza unui tip rar de cancer și că propriul tău tată decedat, este 
încă în viață? 

— Minţea în privinţa tatălui meu! 

— Știu că minţea și știu și cât de mult te-a durut acea 
minciună. Clementine nu este doar o manipulatoare, Beecher, 
este un animal de pradă, nu este cu nimic diferită de tatăl ei. A 
încercat să îl ucidă pe președinte, l-a ucis pe Palmiotti și va 
ucide din nou fără remușcări. Singurul motiv pentru care a 
apelat la tine este pentru că avea nevoie de un tap ispăşitor. 
Așa cum are nevoie și acum, zice Tot, cu barba lui cenușie 
strălucind în mijlocul întunericului dintre rafturi. Haide, știi că 
este doar o problemă de timp. Clementine nu îl șantaja pe 
președinte pentru bani. Dorea o informaţie despre tatăl ei, 
informaţie pe care știi bine că o dorește și acum. Deci, dacă 
încearcă să îi ofere ceva președintelui sau pur și simplu încearcă 
să se răzbune pe tine pentru că ai oprit-o ultima oară, nu ar fi 
acesta modul perfect să o facă: să îl ajute pe președinte să te 
implice într-o crimă de care să nu poţi să te disculpi? Nu trebuie 
decât să refacă legătura cu vechiul ei prieten Marshall... 

— Nu sunt vechi prieteni, zic eu. 

— Nu se cunoșteau? 

— Dacă se cunoșteau, nu erau apropiați. 

Tot se gândește la asta, rumegând informaţia. 

— Îți dai seama că orașul tău natal este plin de nebuni, nu? 

Dau din cap, ţinând în continuare în mână telefonul lui Tot și 
holbându-mă la poza lui Marshall. Din consistenţa ca de 
plastilină ce îi face faţa să se scurgă, la modul în care i se lasă 
ochiul drept, Marsh pare cel puţin cu zece ani mai în vârstă 
decât mine. Și victima unei suferințe de zece ori mai grave. 

— Deci, dacă Clementine nu este implicată, crezi că 
președintele l-a pus pe Marshall să facă asta? întreabă Tot. 

— Habar nu am. Atâta știu, la două minute după ce tu îmi spui 
că președintele îmi vrea răul, sunt dintr-odată acuzat de o crimă 
de care ar trebui să se ocupe poliţia din D.C., dar care a ajuns în 
mod magic în mâinile Serviciului Secret. Și ai auzit ce au mai 
spus agenţii? Poliţiştii l-au arestat pe Marshall pentru crimă, dar 
cumva a ajuns deja înapoi în libertate? Nu ţi se pare nimic 
ciudat? 

— Poate a plătit cauţiunea, sugerează Tot. 


27 


— Nu a plătit cauţiunea, zice o voce robotică din telefonul lui 
Tot. 

Imaculata Decepţie. 

Îi arunc o privire lui Tot. 

— L-ai lăsat să asculte tot timpul? 

— Nu există nicio înregistrare despre plata vreunei cauţiuni, 
ne întrerupe Mac. Spune doar că a fost eliberat. Ori nu au putut 
să îl acuze de ceva, ori are prieteni influenți pe care nu Îi 
deranjează să apeleze la favoruri. 

Tot nu este nevoit să rostească o vorbă. Răspunsul este 
evident. Președintele contraatacă. 

Când am început să muncesc la Arhivă, am învățat că 
arhiviștii buni urmează regulile, în timp ce arhiviștii grozavi își 
urmează intuiţia. 

— A ucis un preot? întreb eu, holbându-mă în continuare la 
poza lui Marsh. 

— Da, avea numele tău în buzunar. De ce? 

— Niciun motiv. 

Tot nu vede cu un ochi, dar înțelege de îndată. 

— Beecher, îţi știu acea privire. Și știu că ai un creier căruia 
nu îi scapă nimic - asta te face un arhivist grozav. Dar orice 
gânduri ai avea despre Marshall, trebuie să renunţi la amintiri. 
Omul din poză nu mai este prietenul tău din copilărie. 

Desigur, Tot are dreptate. Privesc faţa arsă a lui Marsh, 
aproape ca o mască. Apoi mintea mi se întoarce în Wisconsin, 
căutând printre amintiri vechi și încercând să găsească legături. 
Poate că este o altă capcană întinsă de Clementine. Sau de 
președinte, care vrea să îmi închidă gura învinovăţindu-mă în 
continuare de moartea celui mai bun prieten al lui. Sau poate 
vrea să înfunde Culper Ring. Dar în timp ce ochii lipsiţi de 
expresie ai lui Marsh se holbează la mine... 

— Pot să obţin acces la locul crimei, ne anunţă Imaculata 
Decepţie prin telefonul lui Tot. 

Se poartă de parcă ar fi o veste bună. Și este. Cu cât avem 
mai multe informaţii, cu atât mai bine. Dar în capul meu răsună 
în continuare amenințarea lui Tot de mai devreme: că 
președintele știe deja cum se termină întreaga afacere. Așa că, 
în timp ce ieșim dintre rafturi și luminile automate ale senzorilor 
se aprind în jurul nostru, nu pot scăpa de sentimentul că tot 
ceea ce facem... 


28 


.„.„ este exact ceea ce vrea președintele. 


5. 


Banda galbenă a poliţiei acoperă ușa din lateral. Tot este prea 
bătrân ca să treacă pe sub ea. O dă la o parte, lăsând-o apoi să 
vânture în aer ca o coadă de zmeu. Îl urmez încet spre locul 
crimei. 

Intrând în Biserica St. John, aceasta arată ca o veche casă 
colonială plină cu mobilă de birou. 

— Vreţi să îmi semnaţi și mie? ne strigă o voce prietenoasă. 

În dreapta noastră, un tip cu păr blond, tuns scurt, cu o 
constituție robustă care îi face costumul închis la culoare să îi 
stea întins pe corp, se apropie de noi cu un pas atât de 
autoritar, că până și Tot face un pas în spate. 

— Am venit să îl vedem pe Hayden Donius, zice Tot, deși nu 
recunosc numele. 

— Semnaţi doar. Caietul este acolo, ne explică el, arătând 
spre un birou antic, cu mușchii de la mână întinzându-i-se 
datorită acestei mișcări. Aveţi și un stilou; să nu îl furați, 
glumește el, împingând un stilou albastru cu portocaliu cu 
stema Universităţii Virginia, în mâna lui Tot. 

Ca prin farmec, dispare, lăsându-mă pe mine și pe Tot singuri 
cu... 

— Hayden Donius... spune un bărbat înalt, cu o voce blândă și 
un costum demodat, gri, din trei piese. 

Cu o strângere tensionată cu ambele mâini, se prezintă ca 
fiind directorul executiv al bisericii. 

— lar voi sunteți prietenii lui... 

Tot dă din cap, întrerupându-l. Cei doi bărbaţi schimbă o 
privire, și eu îmi amintesc ce mi-a spus Tot când m-a invitat 
prima oară să intru în Culper Ring. Au membri puţini, dar 
prieteni numeroși. 

— Eu... noi apreciem într-adevăr faptul că aţi venit... zice 
Hayden, cu o voce la fel de cuprinsă de emoție, în timp ce Tot 
trece pe lângă masa din lateral, ignorând foaia de intrare, 
privind geamul lat din dreapta noastră. 


29 


Observ la ce se uită Tot. Prin geam, dincolo de copacii golași 
din Parcul Lafayette, se poate vedea simbolul recunoscut al 
orașului nostru. Casa Albă. Casa președintelui Orson Wallace. 

— Al naibii de aproape de crimă, zic eu privind în direcţia 
clădirii. 

Tot dă din cap, perfect conștient de cât de dubioasă pare 
întreaga afacere - și cât de cunoscută. 

Cu două luni în urmă, fusese Clementine. Acum este Marshall. 
Doi ucigași, ambii din micul meu oraș natal și ambele crime atât 
de aproape de președintele Statelor Unite. Totul se agravează 
când mă gândesc cât de rapid i-au dat drumul lui Marshall, deși 
este, teoretic, suspectul principal într-o crimă. Chiar dacă Tot nu 
mi-ar fi spus că președintele îmi vrea răul, câţi oameni au o 
astfel de influență? 

— Ar trebui să începem, anunță Tot, știind că singura 
modalitate de a-l opri pe președinte este să arătăm lumii cine 
este el cu adevărat. 

Conducându-ne în interiorul bisericii, Hayden arată obosit, de 
parcă nu ar fi dormit o noapte întreagă. 

Privesc în jurul meu. Nu există mai mult de șase birouri în 
întreaga biserică. Locul este mic. Parohul al cărui gât fusese 
tăiat nu era doar un alt angajat al bisericii. Era prietenul lui 
Hayden. 

— Îmi pare rău, băieţi, spune un poliţist negru, în timp ce ne 
apropiem de biroul de la capătul holului principal. Detectivii au 
dat instrucţiuni ca nimeni să nu intre înainte să se întoarcă ei de 
la prânz și înainte ca echipa tehnică să termine. 

— Dar acela este biroul meu, protestează Hayden. Trebuie să 
îmi fac slujba. 

Ofiţerul dă din cap, dar nu cedează. 

— Au spus nimeni, așa că nimeni nu trece. Până nu primesc 
un costum și o cravată, nu eu fac regulile. 

Se așteaptă ca noi să îl contrazicem, dar din locul unde stăm 
lângă ușă, putem să vedem tot ce se află înăuntru: doi 
tehnicieni - unul asiatic, celălalt chel - se agită prin birou, 
notându-și lucruri și făcând ultimele fotografii. În colţ, câteva 
semne galbene de plastic pentru dovezi, marcate cu o săgeată 
pentru direcție, arată felul în care sângele s-a împrăștiat pe un 
raft de cărți și pe geam. Acolo a tăiat ucigașul gâtul parohului. 


30 


Totul se află și în raportul poliţiei de care ne-a făcut rost Mac. 
Un glonţ în spate; gâtul tăiat din față. Hayden se îndreptă pe hol 
spre biserică și strane, dar încetinește când ajungem la un rând 
de uși duble, barate de banda galbenă a poliţiei. 

Pentru a ne aduce acolo, încalcă regulile. Incalcă legea. Dar, 
în mod fericit, știe și el că anumite lucruri sunt mai importante 
decât asta. 

— Promiteţi-mi că veţi fi rapizi, imploră el în timp ce eu ridic 
panglica poliţiei și mă grăbesc să intru. 

Tavanul se înalță, scoțând la iveală balcoane decorate, domul 
larg și vitraliile care umplu Biserica Președinţilor cu un 
caleidoscop al luminii de dimineaţă. Încăperea este întinsă, cu 
strane dispuse pe lungimea unei jumătăţi de stadion, dar 
mirosul familiar al bisericii - cel al lumânărilor de trandafiri, al 
cărţilor vechi și aerul închis - îmi amintește de copilărie și mă 
umple de amintiri despre tatăl meu mort. 

— Ei cred că ucigașul a început de aici, zice Hayden, 
conducându-ne pe culoar. 

De ambele părți, pe braţul fiecărei strane, o plăcuță de aur 
indică donatorii. Fiecare strană este rezervată, cu excepţia 
uneia care se află cam la o treime distanţă de altar: strana 54. 
Plăcuța de aur specifică simplu: Strana Președintelui. 

— Sunt surprins că președintele nu stă în primul rând, spune 
Tot. 

— Dă vina pe James Madison, explică Hayden. Când era 
președinte i s-a oferit un loc din primele rânduri, dar el a spus: 
„Alegeţi voi unul pentru mine”. Așa că l-au așezat ca un 
reprezentant al poporului. Chiar în mijlocul bisericii, între toţi 
ceilalţi. 

— Și președintele Wallace respectă asta? întreb eu. 

— Ne-a vizitat o singură dată. Unii lideri se roagă mai mult 
decât alţii. Până și președinții vor să devină o parte a istoriei. 

Spunând aceste cuvinte, ne arată interiorul stranei. Pe podea 
sunt patru locuri de îngenuncheat cu perne pentru genunchi. 
Fiecare pernă are un alt nume pe ea, inscripţionat cu litere de 
aur: George W. Bush, Barrack Obama, Lelland Manning. Și una 
străveche - chiar prima, de acum două sute de ani - pe care 
scrie James Madison. 

— Unde este cea pentru președintele Wallace? 


31 


— Primeşti una doar când părăsești funcţia, explică Hayden, 
în continuare dornic să ne mișcăm mai repede, în timp ce el se 
îndreaptă spre partea din spate a încăperii. 

În fiecare strană se află mai multe perne. Ronald Reagan. 
Woodrow Wilson. Bill Clinton. Harry Truman. La un moment dat, 
fiecare dintre ei a intrat în acea încăpere și a îngenuncheat în 
fața lui Dumnezeu. Asta ar fi trebuit să ne îndemne la reflecţie. 
Dar închipuindu-mi-l pe președintele nostru actual, și puterea de 
care s-a jurat să se folosească pentru a mă distruge, nici măcar 
nu vreau să mă mai gândesc la asta. 

Ajungem la ultimul rând, unde ultimele două strane sunt 
închise cu ajutorul benzii de poliţie; acolo a tras ucigașul primul 
foc. Mai multe semne cu săgeți mici indică urmele de sânge pe 
strane și pe podeaua de piatră. De data aceasta însă, știu strana 
la care ne uităm - este mai cunoscută decât toate celelalte la un 
loc. 

Strana lui Lincoln. 

Este ultima, chiar pe ultimul rând. În anii 1860, Lincoln 
obișnuia să traverseze strada de la Casa Albă, să se strecoare în 
această strană din spate și apoi să dispară înainte ca slujba să 
se încheie. Pe plăcuța de aur de pe perete scrie: Era mereu 
singur. 

— Deci, ucigașul l-a împușcat pe pastor din această strană? 
întreabă Tot. 

Hayden spune ceva, dar eu nu aud. Studiez strana... băncuța 
de lemn... podeaua de lemn. Dar cu cât mă uit mai cu atenţie... 
Ceva nu este în ordine. 

— În regulă, aţi văzut strana. Acum putem pleca? imploră 
Hayden. 

Eu nu mă mișc. 

— Beecher, s-a întâmplat ceva? întreabă Tot. Ai văzut ceva? 

Nu răspund. 

Lângă mine, Tot plimbă stiloul, pe care îl ţine în continuare în 
mână, peste vârful bărbii. Uitându-se în direcţia în care mă uit și 
eu, ochiul lui sănătos cercetează băncuța, urcând apoi spre 
vitraliul din dreptul ei, apoi spre peretele din spate al bisericii. 
Tot nu vede ce văd eu. 

— Trebuie să plecăm, anunţă Hayden. Detectivii m-au pus să 
îi sun pe toţi angajaţii noștri și să le comunic să rămână acasă, 
așa că dacă vă găsesc pe voi aici... 


32 


— Hayden, am nevoie de două minute, îi spun eu. 

— Aţi promis că o să fiţi rapizi! îi zice Hayden lui Tot. 

— Hayden, răbufnesc eu, ridicându-mi vocea suficient cât să îl 
fac să se întoarcă spre mine. Ascultă-mă. Știi cine a fost Joseph 
B. Stewart? 

Hayden se oprește, confuz. 

— Cine? întreabă el, uitându-se peste umăr. Este vreun 
enoriaș? 

— Ascultă-mă, insist eu. În noaptea în care Lincoln a fost 
împușcat la Teatrul Ford, Joseph B. Stewart a fost singurul 
spectator care s-a ridicat din scaun și a fugit după John Wilkes 
Booth. Gândește-te puţin. Președintele este pe moarte. O 
singură sferă de metal îi străpunge creierul lui Lincoln, 
rămânându-i fixată în ochiul drept. Desigur, sute de oameni 
încep să ţipe, dar în acel moment Joseph B. Stewart își 
păstrează stăpânirea de sine, se ridică din scaunul lui din primul 
rând și sare peste fosa în care se află orchestra, pentru a 
încerca să îl prindă pe Booth, care fugea pe scenă. Stewart chiar 
a pășit pe partea de sus a scaunelor fugind după asasin. Și da, 
Booth a scăpat. Dar în acele zile, după asasinat, Joseph B. 
Stewart a fost eroul Americii. 

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi, spune Hayden. 

— Ceea ce vreau să spun este că acum este uitat de istorie, 
dar când a fost pus în faţa acelei provocări, a făcut ceea ce era 
corect. Acum a venit rândul tău, Hayden. Am nevoie să mai 
rămân două minute aici. Chiar vrei să ne dai afară? 

Hayden rămâne nemișcat, rumegând fiecare cuvânt. 

— Vă rog doar... imploră Hayden, din nou uitându-se peste 
umăr. Grăbiţi-vă! 


6. 


Fug spre partea din spate a bisericii și trec de zona izolată de 
poliţie, spre mica anticameră care duce către intrarea generală. 
— Beecher...! strigă Tot, șchiopătând grăbit în spatele meu. 

Nu încetinesc. 
— Beecher, nu vrei să...? Ce ai găsit? 


33 


— Tot, în noaptea asasinării lui Lincoln la Teatrul Ford, John 
Wilkes Booth nu a intrat pur și simplu și a apăsat pe trăgaci. 
Spune-mi tot ce știi despre măsurile de precauţie pe care și le-a 
luat. 

Știe și el povestea. 

— A făcut o gaură cu burghiul în ușă. 

— Exact. Cu câteva ore înainte să înceapă piesa, Booth a 
mers în loja lui Lincoln și a făcut o gaură în partea dreaptă a 
ușii, ca să poată vedea înăuntru și să se asigure că nu există 
gărzi de corp. Ce altceva a mai făcut? întreb eu. 

— A luat o bucată lungă, îngustă, de lemn de pin - un fost 
suport de portativ - și a ascuns-o în lojă, pentru ca în momentul 
în care se va afla înăuntru să o poată folosi ca să blocheze ușa. 

— Și armele? 

— Pistol Derringer, calibru 44, un singur foc. Pentru că avea 
un singur glonț, a adus și un cuţit care... 

Tot se oprește, amintindu-și cele spuse despre paroh în 
raportul poliţiei. împușcat o dată în spate, gâtul tăiat în faţă. 

— Stai puţin. Chiar crezi că...? 

— Uită-te și tu, zic eu, întinzându-mă spre o veche pictură 
înrămată, atârnată pe zid. 

Tabloul înfățișează biserica pe vremea când ea și Casa Albă 
erau singurele clădiri din cartier. Dar când ridic tabloul de pe 
zid... 

Uite-o! 

Chiar sub cuiul care ține tabloul se află o mică gaură. De unde 
mă aflu, îmi dau seama că ea străbate întregul zid, având 
vedere spre strana Lincoln. 

— Atunci am început să caut asta... adaug eu, arătând spre 
ușile principale ale bisericii și la urna metalică folosită pentru a 
adăposti umbrelele. 

În ea se află două umbrele singuratice. Dar și o bucată lungă 
și îngustă de lemn de pin. 

— Cerule, șoptește Hayden. 

— Deci, crezi că prietenul nostru a încercat să îl copieze pe 
John Wilkes Booth? întreabă Tot. : 

Nu răspund, gândindu-mă în continuare la toate detaliile. Intre 
momentul morții... felul în care a fost aranjat totul... și 
pregătirea ca totul să fie perfect... Este mai mult decât o copie. 
Este o adevărată recreare. Şi dacă este o recreare... 


34 


Nu. 

Scot telefonul și caut printre e-mailuri. 

Tot mă privește cu atenţie, lovindu-și stiloul de barbă. 

— Beecher, spune-mi ce este. 

— În noaptea în care John Wilkes Booth a apăsat pe trăgaci, 
fiecare detaliu - mic sau mare - a fost explicat, zic eu, căutând 
în continuare pe telefon. Felul în care Booth a pregătit 
asasinatul... conspiratorii cu care a lucrat... băutura pe care a 
băut-o a doua zi la salon... 

— Whisky cu apă, completează Tot. 

— Dar care este singurul detaliu, singurul pe care nimeni în o 
sută cincizeci de ani - și chiar vreau să spun nimeni - nu a reușit 
să îl explice? 

Tot n-are nevoie nici măcar să inspire. 

— Cum a trecut Booth de valetul de la Casa Albă. 

— Bingo. Cum a trecut Booth de valetul de la Casa Albă. 

Citind privirea confuză de pe faţa lui Hayden, îi explic: 

— Pe atunci, securitatea de la Teatrul Ford era cel puțin 
jalnică. Polițistul care ar fi trebuit să păzească loja privată a lui 
Lincoln și-a părăsit postul pentru a găsi un loc de unde să poată 
privi piesa mai bine. Așa că, atunci când Booth a ajuns în sfârșit 
acolo, singurul care mai era de pază era Charles Forbes, valetul 
lui Lincoln de la Casa Albă. Istoricii sunt de acord că, în acel 
moment, Booth s-a oprit și a vorbit cu valetul. Sunt de acord și 
că Booth i-a arătat valetului o carte de vizită. Dar ceea ce 
nimeni nu știe este ce anume era scris pe acea carte. Ce i-a 
arătat Booth? Ce scria pe ea? 

— Unii spun că ar fi fost o scrisoare, explică Tot. Alţii zic că ar 
fi fost cartea de vizită a lui Booth, care, întrucât era un actor 
faimos, i-ar fi deschis cu siguranţă multe uși. 

— Dar, din nou, motivul pentru care valetul s-a dat la o parte 
și l-a lăsat pe Booth să intre în loja privată a lui Lincoln a fost 
ceea ce era scris pe acea carte magică. 

Tot mă cunoaște de destulă vreme ca să știe că nu mi-am 
încheiat raționamentul. 

— Nu îmi spune că știi tu ce se afla pe acea carte, Beecher. 

Îl privesc, făcându-i semn spre telefonul meu. 

— Tii minte ce au găsit în buzunarul suspectului? 

Dă din cap. Vorbesc despre faptul că Marshall avea în buzunar 
numele și numărul meu de telefon. 


35 


— Ei bine, devin atent când oamenii au așa ceva la ei. Așa că, 
în timp ce veneam încoace, i-am cerut lui Mac să îmi trimită o 
listă cu ce mai avea Marsh la el. Uită-te și tu... 

Apăs un buton pe telefon și o imagine apare pe ecran. O ridic 
spre Tot, asigurându-mă că o vede bine. 

Tot face ochii mici. Hayden se apleacă și el. 

— Cărţi vechi de joc? întreabă Hayden. 

— Un pachet întreg, zic eu. Din secolul al XIX-lea, după cum 
arată. 

— Tot nu văd ce are asta de-a face cu cartea misterioasă a lui 
John Wilkes Booth. 

— Ei bine, Dumnezeu să binecuvânteze poliția din D.C. pentru 
că a catalogat fiecare obiect, pentru că atunci când am parcurs 
întreaga listă, am constatat că lipsea o carte din pachet: asul de 
pică. 


Z: 


— Beecher, m-ai pierdut pe drum, spune Tot. 

— Pachetul de cărți, zic eu. Lipsește asul de pică. Avea la el 
un pachet de cărți din care lipsea o carte! 

— În regulă, dar pentru că nu îl avem ca adversar pe Riddler$, 
ce ar trebui să însemne asta? 

— Priveşte în jurul tău... zic eu, arătând spre gaura din perete, 
apoi spre bucata de pin din suportul pentru umbrele. Tipul 
acesta... 

— Vrei să spui Marshall. 

— Nu ştim dacă este Marshall. Dar, oricine ar fi, a recreat cu 
meticulozitate fiecare detaliu al asasinării lui Abraham Lincoln, 
care, să fim clari în privința asta, a avut loc doar pentru că John 
Wilkes Booth a fost lăsat să intre în lojă după ce i-a arătat 
valetului o carte misterioasă care s-a pierdut demult. Și acum 
tipul pe care îl căutăm pare să deţină, dintre toate lucrurile 
posibile, cărţi pierdute demult. 

— Pot doar să spun... mă întrerupe Hayden, în continuare 
încercând din greu să îmi urmărească explicaţia. Chiar dacă asta 


ê personaj de benzi desenate (n. red.). 
36 


ar fi acea carte istorică despre care vorbești, cui i-ar fi dat-o? 
Biserica a fost încuiată noaptea trecută. Nu a fost nimeni aici. 

— Dar în dimineaţa aceasta? întreb eu. Ar fi putut să o lase 
pentru cineva. Ai fost primul care a ajuns? 

— Eu sunt tot timpul primul care ajunge. Și ţi-am spus, când 
m-au anunțat noaptea trecută, am sunat toți angajații și le-am 
spus să rămână acasă astăzi. 

— Dar tipul cu foaia de intrare? întreb eu. 

— Poftim? răspunde Hayden confuz. 

— Când am intrat... tipul... cel cu costum ieftin... spune Tot, 
ridicând stiloul primit de la bărbat. Ne-a spus că trebuie să 
semnăm de intrare. 

— Am crezut că era... Hayden se oprește. Staţi puţin. Nu este 
detectiv? 

Cămașa mi se lipește de piept. 

— Ne-au spus că toţi detectivii sunt la masă, îi zic eu. 

Tot se uită la stilou. Nu sunt sigur la ce se holbează. Poate că 
știu multe despre Lincoln, dar el se ocupă de astfel de lucruri de 
mult mai multă vreme. Intuind, deșurubează stiloul cât mai 
rapid posibil. Partea din faţă adăpostește tubul subțire de metal. 
Dar în partea din spate... se află un fir mic conectat la un 
transmiţător la fel de mic. Un microfon. Am avut un microfon la 
noi tot timpul. 

Tot îmi aruncă o privire. 

Încep să fug, îndreptându-mă din nou pe culoarul bisericii 
spre birourile angajaţilor. Oricine ar fi tipul, nu avea cum să 
ajungă prea departe. 


8. 


„Când am intrat... tipul... cel cu costum ieftin... vorbi bărbatul 
în vârstă cunoscut ca Tot. Ne-a spus că trebuie să semnăm de 
intrare.” 

„Am crezut că era... Staţi puţin. Nu este detectiv?” 

Traversând noroiul de pe H Street și intrând în perimetrul bine 
întreţinut al Parcului Lafayette, agentul Serviciilor Secrete AJJ. 
Ennis mențţinu un ritm lent, dar susținut, nebăgând în seamă 
comentariul despre „costumul ieftin”. In schimb, ţinând cont de 


37 


felul în care fusese antrenat și rămânând concentrat pe 
problema pe care o avea de rezolvat, mări volumul de la micul 
receptor pe care îl avea în buzunarul jachetei. 

Pentru A.J., fusese destul de simplu să le strecoare stiloul cu 
transmiţătorul. De fapt, furase ideea dintr-un roman poliţist pe 
care îl citise cu ani în urmă, în care un detectiv curajos făcuse 
același lucru. 

În cărţi, detectivul salva situaţia și, desigur, pleca pe cal, mai 
departe, înspre asfinţit. Dar A.J. știa că viaţa, mai ales în ziua de 
azi, nu mai era la fel de simplă. 

— La naiba, mormăi el, văzând mesajul „Lipsă semnal!” pe 
receptor și trecându-și mâna prin părul blond tuns scurt. 

Găsiseră emițătorul. Cei mai mulţi nu îl găseau niciodată, 
ceea ce îi spunea lui A.J. că cei care îl avertizaseră în privinţa 
celor doi avuseseră dreptate. Beecher și Tot nu erau începători. 
Dar nici A.J. nu era. 

Exista un motiv pentru care A.J. fusese trimis la biserică. 
Același motiv pentru care A.J. fusese cel care îl însoţise pe 
președintele Orson Wallace la Camp David și la acea vizită 
neoficială în Ohio, care îi testase loialitatea față de președinte. 
Din fericire pentru A.J., trecuse testul. 

Nu fusese noroc, desigur. Copil fiind, în Johnson City, 
Tennessee, A.J. Ennis visase să devină Jacques Cousteau. Dar 
când tatăl lui se îmbolnăvise și mama sa fusese ruinată, visurile 
tânărului A.J. deveniseră mult mai realiste. 

Nu pentru multă vreme. După Școala de Afaceri la Duke și trei 
ani oribil de plictisitori ca bancher de investiţii, exploratorul din 
el ieșise din nou la suprafață, realizând că existau lucruri mai 
interesante decât banii. Când aplicase pentru Serviciul Secret, 
norocul nu avusese nimic de a face cu angajarea sau 
promovarea lui, sau cu cât de rapid ajunsese în Echipa de 
Protecţie a președintelui. Serviciul recunoaște talentul când îl 
vede. 

Ceea ce Serviciul Secret nu știa era că, în urmă cu treizeci de 
ani, tatăl lui A.J. fusese unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai 
președintelui Orson Wallace la Universitatea de Drept. A.J. nu 
dezvăluise niciodată această legătură și nu încercase să profite 
de ea, dar știa că îi adusese noroc. 

ÎI făcea pe cel mai bun prieten al președintelui, dr. Stewart 
Palmiotti, și mai norocos, întrucât, după înmormântare, AJJ. 


38 


devenise cel care îl ajuta pe Palmiotti să își contureze noua 
identitate. 

Nu era cel mai norocos dintre toţi? 

Telefonul lui A.J. vibră în buzunar. Numele asociat numărului 
era „Copiatoarele King”, un magazin din Maryland care se 
închisese cu doi ani în urmă. Poate chiar trei. 

— A.]. la telefon, zise el, răspunzând. 

La celălalt capăt era tăcere. 

— Aţi avut dreptate în privinţa bisericii, spuse A.J. 

Nu veni niciun răspuns. 

— Sunt amândoi acolo. L-am văzut. Este cu siguranță 
Beecher. 

Inaintea unei alte porţii de tăcere, A.J. adăugă: 

— Știu că nu este situația ideală, domnule. Dar nu înseamnă 
că este un dezastru total. Putem în continuare să... 

Se auzi un click. Președintele Statelor Unite închisese. 

Tastând rapid, A.J. formă un alt număr. Telefonul sună o 
dată... de două ori... 

Palmiotti răspunse, fără să salute. 

— Unde ai fost? întrebă el. 

— Ai nevoie de mine acolo? Pot să ajung în... 

— Nu veni aici. 

— Dar pot să... 

A.J. își dorea să urle la el. Dar știa că, în ultimele luni, 
Palmiotti trecuse prin multe și că se sacrificase pentru ca 
secretul lor să rămână ascuns. Cu acea înmormântare falsă, 
Palmiotti avea acum o a doua șansă. Așa o vedea. Aceasta era 
șansa lui să îndrepte lucrurile. 

Asta nu însemna că îi era ușor. Recuperarea fizică dura mai 
mult decât se anticipase; Clementine îl împușcase chiar în gât. 
Mai mult de atât, fusese și acel incident când ceruse să o 
contacteze pe Lydia, prietena lui, ca să își ia la revedere 
corespunzător. Dar A.J. știa cum era Palmiotti când venea vorba 
despre președintele Wallace. Palmiotti nu numai că îl iubea pe 
Wallace. Avea nevoie de el. Acela era cuvântul potrivit. Nevoie. 
Și președintele avea la rândul lui nevoie de Palmiotti. 

— Putem cu siguranţă să ne folosim de ajutorul tău. El are 
nevoie de ajutorul tău, spuse A J., subliniind puternic cuvântul 
„el”. 


39 


— Și va avea parte de el. Pot rezolva problema, promise 
Palmiotti. 

— Asta ai spus și acum o săptămână. 

Palmiotti se opri auzind asta. 

— Deci biserica... este chiar atât de rău? 

— Suficient de rău, dacă m-a chemat pe mine. 

— Te-a chemat pe tine? 

— Priveşte în jurul tău, doctore, spuse A.J., stând în capătul 
sudic al Parcului Lafayette și întorcându-se, dinspre coloanele 
înalte de marmură ale Casei Albe, înapoi spre turnul cu clopot, 
cu două niveluri, al Bisericii St. John. 

— Ai vreo idee ce ai dezlânţuit? 


9. 


— Las-o baltă, Beecher. A dispărut demult, spune Tot, 
coborând încet treptele de piatră pentru a mi se alătura. 

Pe H Street trec doar câteva mașini. 

— Crezi că el este ucigașul nostru? 

Tot scutură din cap. 

— Să se strecoare înapoi la locul crimei cât timp sunt polițiști 
în clădire? Nici măcar nebunii nu sunt atât de nebuni. 

— Deci, este de la poliţie? 

— Agent federal. Sau mai rău. Uite, spune el, aruncându-mi 
cele două părți ale stiloului cu microfon. Este activat de mișcare, 
ca să nu aibă nevoie de o baterie. Microfon care amplifică 
sunetul prin rezervorul stiloului. Nu se cumpără așa ceva la 
magazinul local de spionaj. 

— Bani federali, se aude o voce mecanică în telefonul lui Tot. 

Nici nu îmi dădusem seama că telefonul este pornit, cu atât 
mai puțin că Imaculata Decepţie ascultă. 

— Intreabă-l pe Moș Crăciun. Pun pariu că el este în stare să 
ne spună de unde provine microfonul. 

Cu două săptămâni în urmă, îi auzisem menţionându-l pe 
Moșul. La început, am crezut că Tot se ţinea de glume. Dar cred 
că tocmai am descoperit încă un membru al grupării Culper 
Ring: Moș Crăciun, tipul care le aduce cele mai bune jucării 
tehnice. 


40 


— Mac, spun eu tare, câte cutii de prăjiturele Thin Mints mă 
va costa să cauţi detalii despre vechiul meu prieten Marshall? 

— Am căutat încă de când ai găsit gaura din perete. Ești un 
tocilar mai mare decât credeam, apropo. Bine lucrat totuși, 
răspunde Mac. Marshall nu are cărţi de credit... nici înregistrări 
telefonice... și își plătește impozitele folosindu-se de o căsuță 
poștală. Este cu siguranţă un tip care ţine la intimitatea lui. 

— Dar telefonul lui mobil? întreabă Tot. 

— Am încercat deja. Folosește un Trustchip. 

— Ce este un Trustchip? întreb eu. 

— Criptat. Scump. Folosit de obicei de marile companii sau de 
cei care lucrează cu guvernul, explică Mac. Oricine ar fi, nu se 
joacă. Nu pot vedea apeluri sau mesaje primite sau expediate 
de pe telefonul lui. 

— Nu poţi pur și simplu să dai tare volumul de la difuzor și să 
ascultăm ce vorbește? întreabă Tot. 

— Am încercat și asta. Folosește căști. 

Era primul truc pe care Mac mi-l arătase când mă introdusese 
în Culper Ring: la orice smartphone, era foarte ușor pentru 
cineva să activeze difuzorul de la distanţă. Dar dacă vrei să 
împiedici asta, introduci ceva în mufa căștilor, întrucât 
difuzoarele sunt oprite atunci când te folosești de căști. 

— Și o adresă de acasă? întreb eu. 

— Un apartament în Crystal City, Virginia. 

— Atunci acolo mergem, zic. Următoarea oprire: Crystal City. 

— Acesta este planul tău măreț? Să mergem la Marshall și să 
îl întrebăm pur și simplu dacă el este ucigașul? întreabă Tot. 

Scutur din cap. Nu l-am mai văzut pe Marshall de mai bine de 
zece ani. Nu știu dacă lucrează cu Clementine sau cu 
președintele, nici măcar dacă el este cel care îl imită pe John 
Wilkes Booth. Dar în acest moment un om este mort și, întrucât 
numele meu a fost găsit în buzunarul lui Marshall, sunt legat de 
orice s-ar fi întâmplat de fapt acolo. 

— Știu că există ceva ce nu îmi spui despre acest om, 
Beecher. Și apreciez faptul că încerci să fii activ, dar dacă 
Marshall este ucigașul nostru, va fi periculos. Nu poţi pur și 
simplu să te duci și să îi baţi la ușă. 

Sunt perfect de acord cu el. 

— Cine a zis că o să batem la ușa? 


41 


PARTEA A II-A: AL DOILEA ASASINAT 


„iti mulțumesc, doctore, dar sunt un om mort.” 


Președintele James Garfield, în timp ce 
era tratat pe podeaua gării unde asasinul 
său, Charles Guiteau, îl împușcase în 
spate. A fost cel de-al doilea președinte 
ucis aflat în junețe. 


10. 


2 iulie 1881 
Washington, D.C. 


Președintele Garfield urma să se urce în trenul de 9:30 
dimineața. Ca majoritatea președinților, era în întârziere. Era 
cald la Washington - fiecare vară era dură în propriul ei fel - și, 
mai mult decât atât, Garfield era epuizat. Deși fusese învestit în 
funcţie de numai patru luni, știa deja că este greu să fii 
președinte. 

Așa că făcea această călătorie cu trenul. Prima lui oprire avea 
să fie la școala pe care o absolvise, Colegiul Williams, pentru a fi 
prezent la începerea anului școlar. Apoi se îndrepta spre nordul 
statului New England pentru o vacanţă binemeritată. 

Nu avea să mai iasă din acea gară. 

La ora 9:20, trăsura lui a tras în faţa Depoului Gării Baltimore 
& Potomac, la intersecția dintre Constitution și 6: Street, în 
centrul orașului Washington. În spatele lui, într-o a doua trăsură, 
se aflau cei doi fii ai săi, Harry și Jim. 

Dându-și seama că mai avea câteva minute la dispoziţie, 
Garfield se hotărî să rămână în trăsură, depănând amintiri cu 
prietenul său și secretarul de stat, James Blaine. În timpul 
alegerilor din 1880, atât Blaine, cât și Garfield se aflaseră printre 


42 


candidații republicanilor, dar Garfield fusese cel ales ca 
adevăratul candidat de compromis - bărbatul care avea să 
unească diferitele facţiuni din partid. 

Stând în trăsură, Blaine era calm, jucându-se cu bastonul și 
aruncându-l iar și iar în aer. La acel moment, Serviciul Secret nu 
era încă însărcinat cu protecţia președintelui. Cu jobenul și 
costumul său gri de călătorie, președintele cobori într-un final 
din trăsură, îndrumându-și prietenul și familia către gară. 

Înăuntru, printre membrii Cabinetului care așteptau să îl 
conducă se afla și Robert Todd Lincoln, fiul cel mai mare al 
primului președinte asasinat. 

Intrând în gara aproape goală, având câteva minute până la 
plecarea trenului, președintele James Garfield era calm. Relaxat. 
Nici nu bănuia că un bărbat de aproape un metru șaptezeci, 
numit Charles Guiteau, sosise cu o oră mai devreme și se 
ascundea în toaletă. 

Spre deosebire de John Wilkes Booth, Guiteau nu era un actor. 
Nu își pregătise nicio declaraţie finală memorabilă. 

Așteptând ca președintele să treacă prin dreptul lui, Guiteau 
rămase tăcut când șeful statului, care cântărea peste o sută de 
kilograme, intră în gară. Fără un cuvânt, Guiteau se repezi spre 
președinte, scoase un pistol British Bulldog mic, pe care îl 
cumpărase cu o lună mai devreme, și îl împușcă pe președinte 
în spate. 

Prima împușcătură îi zgârie doar braţul lui Garfield, așa că 
Guiteau se apropie mai mult și trase din nou. 

Această împușcătură îl nimeri pe președintele Garfield în 
spate, deasupra taliei. Președintele căzu la pământ. Jobenul i se 
rostogoli, iar costumul gri de călătorie i se umplu de sânge. 

În continuare tăcut, asasinul Guiteau își vâri pistolul în 
buzunar și se îndreptă rapid spre ieșire. Afară, un poliţist din 
D.C. auzi cele două împușcături. Fugind să vadă despre ce era 
vorba, ofițerul deschise ușa chiar când Guiteau ieșea și se izbi 
de el. Ofițerul nu îl lăsă pe bărbatul agitat să treacă. 

— Am o scrisoare de trimis generalului Sherman, bolborosi 
Guiteau, vorbind pentru întâia oară. 

În câteva secunde, un vânzător de bilete și un paznic de 
depou îl prinseră pe Guiteau din spate, doborându-l la pământ 
pe bărbatul care tocmai îl împușcase pe președinte. 


43 


înăuntru, fiul cel mic al lui Garfield, Jim, plângea, în timp ce 
fiul cel mare încerca să îl liniștească. Oamenii ţipau, chemând 
un doctor, în vreme ce sângele se întindea pe podeaua gării. 

Până la amiază, în timp ce vestea asasinatului se răspândea 
rapid, președintele Garfield, care cu doar câteva luni înainte 
fusese instalat în funcţie ca rezultat al unui compromis politic, 
devenise dintr-odată un lider cu o statură enormă. 

Națiunea se ruga pentru ca Garfield să supravieţuiască - și a 
reușit - deși nu avea să își mai revină niciodată. Scăzând în 
greutate de la o sută de kilograme la doar șaizeci, președintele 
Garfield a murit în patul lui două luni mai târziu. 

În acel moment, unii au spus că Dumnezeu judeca națiunea. 
Alţii spuneau că Guiteau făcea parte dintr-un complot extins, cu 
intenţia de a prelua puterea. 

Asasinul Guiteau nu a ascuns însă niciodată adevărul: le-a 
spus că încerca să prevină declanșarea unui nou război civil. 
Nimeni nu l-a crezut. 

Dar avea dreptate... și a spus-o cel mai bine: „Dumnezeu nu 
face greșeli... Alege omul potrivit de fiecare dată, pentru locul 
potrivit; și prin asta reușește întotdeauna, cu succes, să dejoace 
planurile Diavolului”. 

John Wilkes Booth, Cavalerul de Pică, își făcuse treaba. Acum, 
Cavalerul de Caro își îndeplinise și el misiunea. 


11. 


Astăzi 
Washington, D.C. 


Era o zi perfectă pentru a ucide un președinte. 

Cavalerul știa asta, stând în frig la intersecţia dintre 16" și P 
Street, ignorând trecerea mașinilor primilor navetiști și 
holbându-se la ușile duble de lemn ale celei mai noi destinării 
ale sale, masivul castel neo-gotic cunoscut sub numele de 
Biserica Metodistă Unită Foundry. Lucrurile aveau să decurgă 
mult mai bine decât cele din seara trecută, de la St. John. 


44 


Fără îndoială, ar fi putut aștepta, ar fi putut amâna o zi... Dar 
acum... cu Beecher deja implicat... Nu. Istoria fusese scrisă deja. 
Nu putea fi schimbată. 

Președintele Garfield fusese împușcat la ora 9:25 dimineața. 

Cavalerul își privi ceasul. Avea mai puţin de o oră. 

Așa fusese scris. 

Așa avea să se sfârșească. 

În diagonală, de cealaltă parte a străzii, un bărbat negru, 
înalt, într-o haină groasă de iarnă, negru cu roșu, se apropie de 
uriașa clădire de granit construită în 1904, cu marginile ei de 
calcar și geamurile cu rame de lemn. La ușa din faţă, scoase un 
set de chei. Custodele bisericii, ajuns exact când trebuia. 

Învârtind o bomboană cu limba, Cavalerul îl privi pe custode 
dispărând prin ușa din dreapta, așa cum o făcea în fiecare 
dimineaţă. Avea nevoie de cel puţin zece minute ca să introducă 
codul PIN, să închidă alarma și să străbată clădirea ca să 
aprindă luminile. Astfel, Biserica Foundry era acum deschisă. 

Traversând calm strada, Cavalerul nu putu să nu admire locul. 
Prin definiţie, o turnătorie” este o fabrică unde se toarnă 
metalul, exact ceea ce făcea Henry Foxall când construia tunuri 
și arme pentru guvernul SUA la începutul anilor 1800. Abia în 
timpul războiului din 1812 avusese Foxall momentul lui de 
revelaţie dumnezeiască. În timp ce britanicii ardeau Casa Albă, 
zvonurile spuneau că următoarea lor ţintă era fabrica de muniţie 
a lui Foxall. Așa că Foxall făcuse un jurământ în acea zi: dacă 
Dumnezeu avea să îi cruţe afacerea, el avea să construiască 
ceva în cinstea Lui. 

În acea noapte, o furtună violentă pornise dintr-odată, oprind 
înaintarea britanicilor. Doi ani mai târziu, lua ființă Biserica 
Foundry. 

De-a lungul anilor, devenise locul unde FDR îl dusese pe 
Winston Churchill pentru slujba de Crăciun în 1941, apoi, mai 
târziu, biserica metodistă unde venise Bill Clinton în timpul 
mandatului său. Dar până în prezent, rolul ei cel mai însemnat 
fusese acela de a fi adevărata biserică a lui Abraham Lincoln. 

Întrucât St. John se afla chiar vizavi de Casa Albă, Lincoln 
obișnuia să se strecoare acolo pentru a se ruga în grabă. Dar 
Biserica Foundry de pe 16" Street, aflată la un kilometru și 


7 Foundry înseamnă turnătorie în limba engleză (n. red.). 
45 


jumătate de Casa Albă, fusese locul unde Lincoln devenise, în 
mod oficial, administrator de biserică. 

Cavalerului îi plăcea asta. Mesajul lui Dumnezeu nu putea să 
fie mai clar de atât. 

Urcând treptele de beton de afară, Cavalerul își întinse mâna 
spre ușa principală, dar, când trase de ea, o durere ascuţită îi 
săgetă umărul drept. Cel mai nou tatuaj era în continuare 
dureros și, spre deosebire de pica mică și de inițialele JWB, de la 
John Wilkes Booth, care se aflau pe mână, semnul de pe umăr - 
cel purtat de cel de-al doilea Cavaler, asasinul Charles Guiteau - 
era mult mai complex: scutul plus pasărea legendară... și, 
desigur, caroul roșu. Avusese nevoie de ore întregi și peste 
treizeci de ace pentru a reproduce semnul. 

Totuși, așa fusese scris. Așa avea să se sfârșească. 

Înăuntrul bisericii mai urcă un rând de trepte și o luă la 
stânga, cercetând mesele goale din biroul îngust al bisericii, 
aflat în spatele unui perete lung din sticlă. Custodele se afla în 
continuare în partea dreaptă a clădirii, deschizând capela. 

Cavalerul cunoștea acest loc chiar mai bine decât biserica St. 
John. De data aceasta, nu avea să mai fie constrâns de 
revolverul cu un singur foc. În buzunarul din dreapta avea 
pistolul British Bulldog, cu trăgaciul încrustat cu fildeș alb și cinci 
gloanţe în butoi. 

În 1881, în ziua în care își cumpărase Guiteau pistolul, 
proprietarul magazinului îi spusese că poate economisi bani 
dacă va cumpăra același pistol fără trăgaciul din fildeș. Guiteau 
nici nu voia să audă. Știa că, atunci când avea să ducă fapta la 
bun sfârșit, pistolul avea să fie expus. Trăgaciul elegant era 
singura alegere posibilă. 

După aceea, Guiteau nu lăsase nimic la voia întâmplării, 
petrecând aproape o lună întreagă urmărindu-l pe președintele 
Garfield și învăţându-i programul. Îl urmărise pe Garfield chiar și 
la biserică, holbându-se prin geam pentru a vedea dacă poate 
să îl împuște în strană. _ 

Astăzi, Cavalerul nu se deosebea cu nimic de Guiteau. In mai 
puţin de o oră, istoria avea să fie scrisă. Se pregătise din timp. 
Cumpărase pistolul antic. Plătise pentru trăgaciul special. Mai 
important, învățase fiecare detaliu al Bisericii Foundry, de la 
planurile clădirii la fiecare angajat care lucra acolo. 


46 


Odată ajuns la capătul coridorului, Cavalerul se uită în stânga 
lui la șirul de birouri, ochindu-și ţinta finală - biroul privat al 
noului pastor, despre care toată lumea știa că sosește exact la 
ora 9. 

Intorcându-se spre dreapta, deschise cu umărul ușa toaletei 
bărbaţilor și înaintă spre ultima cabină, care avea semnul Defect 
pe ea. Chiar el pusese semnul acolo în urmă cu două zile. 
Ridicând capacul rezervorului toaletei, scoase o plasă din plastic 
în care se afla o mască albă de ghips - o replică a măștii 
mortuare a lui Abraham Lincoln, cu găuri pentru ochi - pe care o 
ascunsese în timpul pregătirilor. 

O privire la ceas îi spuse că nu pierduse timpul. Era 
sincronizat cu predecesorul lui. Sincronizat cu planurile lui 
Dumnezeu. 

La 9:25, următorul miel - poate mielul esenţial - avea să 
piară. 

Până atunci, Cavalerul avea să facă exact ceea ce făcuse 
asasinul Guiteau când se aflase în gară, așteptând să îl împuște 
pe președintele Garfield. 

Ingenunchind, Cavalerul băgă o mână în buzunar și scoase o 
cutie mică, rotundă, și o perie din păr de cal cam de mărimea 
unui burete de șters tabla. Deschise cutia micuță, iar mirosul 
amar și chimic al cremei de pantofi umplu aerul. Înmuind peria 
în cutie, își dădu pantofii cu puţină cremă neagră. Cercuri mici... 
apoi periem, își aminti el. Cercuri mici... apoi periem. 

Era mereu la fel pentru toţi Cavalerii. 

Cercurile mici erau cele mai puternice. 


12. 


Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


Lui Nico nu îi plăcea noul imobil. 
— Nico, o să iubești noua clădire, îi strigă asistentul masiv pe 
care îl chema Rupert Baird. Este frumoasă, nu-i așa? 


47 


Plimbându-se prin parcarea cu pietriș, Nico nu răspunse. 
Prefera clădirea cea veche - pavilionul John Howard făcut din 
cărămizi roșii - care vreme de decenii găzduise cei mai 
periculoși NN. Nevinovatți din motive de Nebunie. 

Astăzi, pavilionul John Howard era închis și toți pacienţii săi 
erau mutați în noua clădire ce fusese construită alături. 

— Stai să vezi interiorul, spuse Rupert. Camere noi... 
televizoare noi... o grădină pentru relaxare... O să ai impresia că 
ești într-un afurisit de hotel. 

Nico privi clădirea modernă. Era pătrăţoasă și avea doar trei 
etaje. Privind reflecția mată a geamurilor, Nico reuși să își dea 
seama că sticla era groasă, poate chiar antiglonţ. 

— Nici mie nu-mi place, comentă prima-doamnă moartă, cea 
pe care o ucisese cu zece ani în urmă. 

Nico dădu din cap spre ea, dar nu răspunse. Știa ce părere au 
asistentele despre faptul că el vorbește cu fostele lui victime. 

— Toate lucrurile tale sunt mutate chiar în momentul acesta, 
adăugă Rupert, conducându-l spre laterala clădirii, către rampa 
de încărcare, Primire Pacienţi Noi - Parcare Rezervată 
Ambulanţelor. 

Nico știa de ce era Rupert atât de amabil. Așa cum știa și de 
ce intrau prin această ușă laterală în loc de intrarea principală. 
Cu toate VIP-urile și reporterii care asistau la marea deschidere, 
ultimul lucru de care spitalul ar fi avut nevoie era ca cel mai 
cunoscut pacient al său - bărbatul care, cu un deceniu în urmă, 
încercase să îl ucidă pe președinte - să facă o scenă în timpul 
transferului său. 

— Miroase altfel decât cealaltă clădire, observă Nico în timp 
ce urcau treptele de beton care duceau spre rampa de 
încărcare. 

— Asta e și ideea, răspunse Rupert, apropiindu-se de o 
tastatură de ultimă oră și validându-și codul de identificare. 

Se auzi un zgomot puternic când ușile duble se deschiseră 
spre ei, dând la iveală un nou birou de recepţie în formă de U în 
fața Oficiului de Internări. Biroul și scaunele din jurul său erau în 
continuare învelite în plastic. Ajungând în holul principal al 
spitalului, nu văzură niciun angajat. 

— Ar trebui să ceri să îţi vezi camera, sugeră prima-doamnă 
moartă. 

— Aș vrea să îmi văd camera acum. 


48 


— O vei vedea, Nico. Dar întâi vor să... 

— Nu mă asculţi. Vreau să îmi văd camera, mărâi el. 

Ca să se facă mai bine înţeles, Nico se opri pe hol, refuzând 
să se miște. 

— Nico, nu am chef de tâmpeniile tale astăzi. Te așteaptă la 
CIT, spuse Rupert, ridicându-și vocea, referindu-se la Centrul de 
învățare Terapeutică. 

Nico refuză să înainteze. 

Rupert îl apucă de brat. 

— Poţi măcar o dată să nu fii o pacoste? 

Strângându-l mai tare, adăugă: 

— Ştii câţi am fost daţi afară ca să plătească pentru clădirea 
asta? Aveam asistenţi care duceau medicamentele. Acum 
trebuie să fac eu asta și să te trag pe tine la CIT și... 

— Trebuie să îmi dai drumul acum, îl avertiză Nico cu o voce 
calmă. 

— Sau ce? îl provocă Rupert, asigurându-se că Nico văzuse 
micul aparat electric - asemănător cu un walkie-talkie - pe care 
îl ţinea în mâna stângă. 

Nico auzise zvonuri că în noua clădire asistenții vor avea 
astfel de dispozitive. Pentru a fi folosite în timpul transferului 
pacienţilor. Se numeau „sistem culcat la pământ”. Dacă un 
angajat îl scăpa sau corpul îi ajungea în poziţie orizontală, o 
alarmă începea să sune în întreaga clădire, în timp ce camerele 
de luat vederi de pe holuri se îndreptau spre respectivul 
dispozitiv. 

Nico verifică ambele capete ale holului. Camere video noi - 
protejate de cuburi de sticlă impenetrabile - de fiecare parte. 

Rămase tăcut. Cu doi ani în urmă și-ar fi înfipt degetele în 
orbitele lui Rupert și ar fi apăsat suficient de tare, încât să audă 
pocnetul din creier. Dar terapia la care fusese supus... toate 
medicamentele... Era un om nou. Un om vindecat, așa îl 
numeau doctorii. Vindecat. Expirând ușor, Nico își relaxă umerii. 
Nici măcar prima-doamnă decedată nu îl contrazise. 

Zâmbind și ţinându-l în continuare pe Nico de umăr, Rupert îl 
ghidă spre... 

— Ce crezi că faci?! strigă o voce cu accent sudic în spatele 
lor. 

Urmând sunetul, Rupert și Nico se întoarseră pentru a vedea 
un bărbat înalt, cu păr negru creţ și un frumos costum gri de 


49 


lână. În acea clădire, doar doctorii purtau costum. Și printre acei 
doctori, unul singur purta o cravată King Kong vintage din anii 
1950. 

— Rupert, ai jumătate de secundă să îţi iei mâinile de pe el! 
ţipă doctorul Michael Gosling. 

— Domnule, nu înțelegeţi, imploră Rupert, dându-i drumul lui 
Nico. Îl duceam doar la CIT. 

Mâna lui Gosling ţâșni, apucându-l pe Rupert de braț și 
trăgându-l într-o parte, ca să nu poată fi auziţi de Nico. 

— Se punea pe sine sau pe altcineva în pericol? întrebă 
Gosling cu o voce joasă, tensionată. 

— Nu asta era ideea. 

— Asta este întotdeauna ideea. Avem reguli aici, Rupert, iar 
prima dintre ele este să nu atingi pacienţii... mai ales pe cei 
care chiar fac progrese. 

Întorcându-se spre Nico, Gosling se forţă să zâmbească și 
adăugă: 

— Ești teafăr, Nico? 

— Vreau să merg în camera mea. 

Rupert abia reuși să se abţină să nu-și dea ochii peste cap. 
Toţi doctorii erau atenţi cu Nico, dar Gosling era unul dintre 
puţinii care își construiseră cariera pe asta. Cu un deceniu în 
urmă, Gosling era un debutant, membru al echipei care se 
ocupa de Nico, și doctorul recunoscut ca fiind cel care reușise să 
îl convingă pe Nico să nu își mai smulgă genele și să nu mai facă 
din ele mici cruci pe care doar el reușea să le vadă. 

Acum, Gosling era unul dintre principalii conducători ai 
spitalului, însărcinat nu doar cu supravegherea operaţiunilor din 
noua clădire, ci și cu inaugurarea acesteia fără incidente. Și, 
deși Gosling insista că cravatele lui vintage inspirate din filme 
erau doar un mod de a părea accesibil pacienţilor, toată lumea 
știa că prefera cravata cu King Kong celorlalte. Așa se vedea el 
pe sine: King Kong. Cel mai mare dintre toţi. 

— Du-l în camera lui, apoi poţi să te duci la CIT, îi spuse 
Gosling lui Rupert. 

— Îmi vreau calendarul și cartea, zise Nico, cu vocea revenită 
la tonul ei monoton obișnuit. 

— Ți le aducem pe amândouă, promise Gosling. 

— Le va aduce, confirmă prima-doamnă. Vorbește serios. 


50 


Ochii căprui, ca de ciocolată, ai lui Nico, atât de apropiaţi unul 
de celălalt, rămaseră fixaţi pe doctorul Gosling. 

— Continuă să faci progrese, adăugă Gosling, bătându-l pe 
Nico pe spate și îndepărtându-se pe hol. 

— Acum trebuie să mă duci în cameră, îi spuse Nico lui 
Rupert. 

— L-am auzit, răspunse Rupert, conducându-l pe Nico spre 
lifturi. 

— Anunţă-mă dacă mai ai nevoie de ceva! strigă doctorul 
Gosling. 

Nico își privi ceasul. 9:25 dimineața. Exact ora la care Charles 
Guiteau îl împușcase pe președintele Garfield. 

Buzele i se țuguiară într-un zâmbet subțire. După atâţia ani, 
avea să primească, în sfârșit, tot ce avea nevoie. 


13. 


Cu trei minute mai devreme 
Biserica Foundry 


Pastorul Kenneth Frick purta un mic monitor digital la pantoful 
stâng, care îi număra pașii. Două sute doisprezece pași pentru a 
se îmbrăca, a-și pieptăna părul blond și a-și amesteca porția de 
Cheerios cu iaurt de afine dimineaţa. Douăzeci și trei de pași 
pentru a ajunge din bucătărie la ușa din faţă a micuţei sale case 
din Capitol Hill. Apoi avea nevoie de 1 958 de pași pentru a 
parcurge cei aproape cinci kilometri de la Capitol Hill până la 
ușa din față a Bisericii Foundry, în fiecare dimineaţă. Spre 
deosebire de St. John, locul atacului din seara trecută, vizavi de 
Casa Albă, Biserica Foundry era amplasată într-un cartier cu 
probleme, nu unul spre care să se îndrepte oamenii. 

Monitorul nu fusese ideea pastorului Frick. Aceasta venise de 
la compania de asigurări a bisericii, care, pentru fiecare pas pe 
care el (sau oricare dintre angajaţii lui) îl făcea, dădea o 
reducere la acoperirea costurilor de spitalizare (până la 
douăzeci de mii de pași pe lună). Dacă se aștepta ca angajaţii 
lui să facă asta, pastorul trebuia să conducă prin exemplu. 


51 


Era așa încă de când era copil. Nu provenea dintr-o familie 
extrem de religioasă, dar Frick fusese cel care obișnuia să o 
aducă pe mama lui la predica de duminică, făcându-l astfel 
singurul copilaș de cinci ani din orașul lor sărac din Indiana care 
își putea face singur nod la cravată. Pe atunci, Kenneth era atras 
de biserică pentru că era singurul loc unde tatăl lor nu i-ar fi 
atins. Pe măsură ce se maturiza, Frick devenise atras de 
misterul bisericii, de felul în care aceasta putea îmbogăţi viața, 
dincolo de ceea ce poţi simţi, atinge sau înţelege. 

— Mai este cineva aici în afară de Dumnezeu? strigă Frick, 
folosind aceeași glumă pe care o spunea în fiecare dimineaţă. 

Știa răspunsul. Cu excepţia custodelui, era întotdeauna 
primul. La nouă fix, așa cum îi era obiceiul. 

Trecuseră doar patru luni de când Frick - pe atunci pastor 
asociat - fusese repartizat la această biserică, preluând locul 
preotului paroh, care călătorea prin Noua Zeelandă. Frick se 
simţise binecuvântat atunci când fusese ales, dar avusese 
nevoie de o lună pentru a-și face curajul să oprească servirea de 
sucuri gratuite care aducea enoriașii la slujba de duminică. 
Aceasta era totuși, în continuare, Biserica lui Lincoln. Să porţi un 
monitor digital la pantof pentru a obţine o reducere la asigurări 
era un lucru. Să aduci oamenii la biserică folosindu-te de băuturi 
răcoritoare era cu totul altceva. 

Pe holul principal, cu toaleta în spatele lui, pastorul Frick intră 
în încăperea cu birouri, înaintă prin labirintul de mese și se 
îndreptă spre biroul personal din spate. Privind prin geamurile 
cu sticlă mată, își dădu seama că luminile erau stinse înăuntru. 
Sticla era prea veche și prea groasă ca să poţi vedea altceva. 

Fiecare pastor are propriile ritualuri. La 9:05, pășind în micul 
lui birou și închizând ușa după el, Frick făcu ceea ce făcea în 
fiecare dimineaţă: își atârnă haina în cuier, întotdeauna de 
agăţătoarea din mijloc, își luă Biblia de pe raft și începu să 
spună rugăciunile de dimineaţă. Timp de aproape douăzeci de 
minute, se rugă privind pe geamul lat de sticlă care se afla chiar 
în spatele masivului birou din arțar. Putea să își vadă reflexia în 
geam - o fața rotundă și o bărbie cu gropiţă. 

In stânga avea o ușă ce dădea spre toaleta sa. Ușa era de 
obicei deschisă, dar în acea dimineaţă, dintr-un motiv 
necunoscut, ușa era închisă. 


52 


Frick nu se gândi prea mult la asta. Adâncit în rugăciune, privi 
spre monitorul digital de la pantof - nu ca să își numere pașii, ci 
pentru a vedea cât era ceasul. 

Pe ecran, afișajul trecu de la 9:24... 

... la 9:25. 

Pe podea, un covor cu model cu frunze galbene și verzi 
încălzea biroul, amortizând și pașii vizitatorilor. Podeaua de 
stejar scârțâi din cauza unei schimbări de greutate aproape 
imperceptibile. 

Apoi Cavalerul apăsă pe trăgaci. De două ori. 

Corpul pastorului zvâcni când unul dintre gloanţe îi intră în 
spate. 

Altă misiune îndeplinită. Pentru a doua oară, istoria se repeta. 


14. 


Cu șase zile în urmă 
Ann Arbor, Michigan 


— Domnule, sunteţi gata să comandațţi? întrebă negresa 
subţire cu piele pătată din spatele tejghelei. 

— Nu încă. Aştept pe cineva, răspunse doctorul Stewart 
Palmiotti din scaunul roșu aprins, cercetând din nou micul 
restaurant fast-food aflat chiar lângă intrarea în magazinul 
Target. 

Știa de ce alesese ea acel loc: era bine luminat și sigur, cu 
mulţi oameni care să fie martori. Mai mult, întâlnindu-se în Ann 
Arbor, locul unde absolvise Wallace, mesajul devenea foarte 
clar. Dacă președintele nu își respecta partea lui de înţelegere, 
avea să îi distrugă viața, bucăţică cu bucăţică. 

— Trebuie să încerci hot-dogul, se auzi, într-un final, o voce 
feminină în spatele lui. Este mai bun decât crezi. 

Înainte ca Palmiotti să se poată întoarce, o femeie îmbrăcată 
într-un palton maro la modă stătea lângă el, privindu-l. Părul îi 
era scurt și vopsit blond. Dar el îi recunoscu rânjetul: la fel ca al 
tatălui ei, asasinul prezidenţial cunoscut sub numele de Nico. 


53 


— Ştii, după înmormântare, ţi-am citit necrologul. Te-au făcut 
să pari mai cumsecade decât ești de fapt, spuse Clementine, 
așezându-se pe scaunul liber de lângă cel mai vechi prieten al 
președintelui și doctorul lui de încredere. Apropo, vorbesc serios 
cu hot-dogul, adăugă ea, arătând spre tejghea, unde o duzină 
de crenvurști groși se învârteau pe rotisor. 

Acum, ea era cea care se simţea bine, ceea ce îl irita și mai 
tare pe Palmiotti. 

Atât A.J., cât și președintele îl avertizaseră despre asta. Toţi 
credeau că Nico era monstrul, dar fiica lui fusese cea care 
încercase să îi șantajeze, amenințând să scoată la iveală 
secretul lor dacă nu primea informațiile dorite despre tatăl ei. Și, 
într-un final, în timpul evadării ei, Clementine fusese cea care 
trăsese focul care aproape îl ucisese pe Palmiotti. 

Dar Clementine era diferită de Beecher și mult mai 
periculoasă. Dacă își doreau să aibă o speranţă ca lucrurile să 
nu răsufle în presă, trebuiau să facă pace cu ea, nu război. 

— Îţi stă bine blondă, vorbi Palmiotti. O schimbare radicală de 
la negru. 

— La fel ca a ta, răspunse Clementine, arătând spre părul lui 
vopsit. Deși îmi place și cicatricea de la gât. Nu acolo te-am 
împușcat? 

Palmiotti își prinse mâinile una în cealaltă, își împleti 
degetele, refuzând să muște momeala. 

— Ştii, ţin minte ultimul lucru pe care ni l-ai spus: despre 
cancerul care îţi devorează corpul. Am pierdut o nepoată din 
cauza cancerului la creier. Avea patru ani. Când i-a căzut părul, 
obișnuia să plângă și să zică: „Eu de ce nu pot să am codițe?” 
Așa că poţi să te dai cât de dură vrei, dar eu sunt doctorul. Doar 
după nuanţa pielii ghicesc că este vorba despre chimioterapie 
orală, nu? Știu ce îţi face asta. Imi pare rău. 

Din cealaltă parte a separeului, Clementine îl studie, ochii 
devenindu-i mai mici. 

— Ai adus ce ţi-am cerut? 

— Desigur. 

De sub o haină aflată pe banchetă, Palmiotti scoase un plic 
gros. 

Din buzunarul de la spate al pantalonilor, Clementine scoase 
un plic similar ce părea mai subţire, cu o pată de umezeală pe 
el. 


54 


— Asta este tot ce ai găsit? întrebă Palmiotti, deschizând 
plicul și văzând pe dosarul aflat înăuntru, cu litere bătute la 
mașina de scris, un nume cunoscut. 

Wallace, Orson. 

Într-adevăr, asta era tot: dosarul complet pe care, cu două 
luni în urmă, Beecher îl descoperise în Arhivă. Din câte știau ei, 
acelea erau singurele dovezi despre ceea ce el și viitorul 
președinte făcuseră cu ani în urmă, când atacaseră și, într-un 
final, îl uciseseră pe bărbatul care avea tatuată bila neagră 8 de 
la biliard. 

— De unde știm că nu o să spui nimic sau că nu ai făcut câpii? 
întrebă Palmiotti. 

— Nu știți, zise Clementine, întinzând mâna spre plicul adus 
de Palmiotti. 

Dezlegând nodul în formă de opt, adăugă: 

— De unde știu că acesta este dosarul lui militar adevărat? 

Așteptă un răspuns. Palmiotti nu îi oferi unul. Dar nici nu 
negă. 

La tejghea, unul dintre hot-dogi sfârâi și crăpă, aruncând o 
picătură de grăsime pe geamul de protecţie. Clementine zâmbi. 
Cu destulă presiune, orice lucru pocnește. Chiar și un 
președinte. 

Scoțând dosarul din plic, citi numele bătut la mașină pe 
abţibildul albastru cu alb dintr-un colț. Hadrian, Nicholas. Tatăl 
ei. 

— Ştii că Beecher te-a căutat, o avertiză Palmiotti în timp ce 
ea răsfoia dosarul. 

Clementine dădu din cap, umezindu-și degetul și întorcând o 
nouă pagină. Așteptase prea multă vreme acest dosar ca să nu 
arunce o privire. Dar ceea ce îi atrăsese atenţia era sigla din 
susul paginii: un vultur ţinând în gheare o ancoră de fier. Sigla 
Marinei SUA. Nu avea nicio logică. Nico nu fusese în marină. 

— Beecher nu te caută singur, adăugă Palmiotti. Are ajutoare. 

— Pe cine? Pe Tot? 

— Și alţii, răspunse Palmiotti, închizând plicul. 

De cealaltă parte a mesei, Clementine răsfoia mai rapid ca 
niciodată, citind pe sărite paginile - scrisori de recomandare... 
profil fizic... încorporarea - privind detaliile vieţii pierdute a 
tatălui ei. Dar când citi data încorporării lui Nico în armată, cu 


55 


trei ani înainte de nașterea ei, Palmiotti văzu că mâinile încep să 
îi tremure. 

De multă vreme, Clementine așteptase acest moment: să 
aibă detalii... documente... dovada a ceea ce îi făcuseră lui și, 
prin extensie, ei. Orice ar fi pus în corpul lui Nico, era singura 
modalitate de a explica tipul necunoscut de cancer de care 
suferea ea. Doctorii îi spuseseră că nu mai văzuseră așa ceva. 
Că tipul ei de cancer... nu exista... era o nouă mutație. Dar în 
timp ce Clementine răsfoia paginile etichetate Documente 
Medicale și Psihologice, își simţi ochii umplându-se de lacrimi. 
Nu se așteptase la asta. 

— Eşti în regulă? întrebă Palmiotti. 

Clementine ridică privirea, surprinsă de întrebare. El avea 
deja ceea ce își dorise. 

— Cu ce te are la mână? îi scăpă ei. 

— Poftim? întrebă Palmiotti. 

— Am vorbit serios înainte. Ți-am citit necrologul. Ca să faci 
ceea ce ai făcut, și lumea să creadă că ai murit... A trebuit să îţi 
părăsești soția... 

— Fosta șotie. 

— Și doi copii... 

— Copiii mei nu au mai vorbit cu mine de ani de zile. 

— Dar viaţa ta, zise Clementine, coborându-și ochii înapoi 
spre dosar. Ţi-ai lăsat întreaga viaţă în urmă... și pentru ce? 
Pentru un președinte? Pentru un singur om? Cu ce te are 
Wallace la mână? 

— Tu mă întrebi pe mine? Cum rămâne cu viața ta? Te 
ascunzi în Michigan. Nu ai casă. Și pentru ce, Clementine? Ca să 
obţii dosarele lui Nico? 

— Este tatăl meu. 

— Nu juca rolul copilului rănit. Știm cu toţii că nu de asta ai 
făcut ce ai făcut, o provocă Palmiotti. Toată durerea pe care ai 
provocat-o... nu ai făcut-o pentru tatăl tău. A fost pentru tine, 
Clementine. Tot ce ai făcut, ai făcut pentru tine. Și acum, că ai 
obţinut dosarele și tot ce ţi-ai dorit, chiar crezi că mai contează 
cum am ajuns în situaţia asta? Tu ai vrut ceva, așa că ai făcut ce 
a trebuit ca să obţii ce ai vrut. Singurul lucru pe care trebuie să 
îl întrebi este: a meritat? 

Clementine se holbă la dosar, recitind eticheta albastru cu alb 
cu numele tatălui ei. Se gândi că mai avea încă două zile din 


56 


perioada de chimioterapie, ceea ce însemna acea senzaţie de 
furnicături în degetele de la picioare, greaţa oribilă, diareea de 
necontrolat care avea să se înrăutăţească. Așadar, meritase? 

— Depinde ce găsesc, răspunse ea, închizând dosarul și ieșind 
din separeu. 

Înainte să plece, se întoarse și adăugă: 

— Indiferent cât de josnic este șeful tău, îmi pare rău că ţi-ai 
pierdut viaţa pentru asta. 

— Mda... șopti el, în timp ce Clementine se îndrepta spre 
coșurile de cumpărături, dispărând apoi pe ușa din faţă. Și mie. 

Timp de două minute întregi rămase acolo, singur, în separeul 
cel roșu. În acel moment, doctorului Stewart Palmiotti îi veni o 
nouă idee. 

Apelă un singur număr. lar acela era numărul lui A.J., care 
avea să îi transmită președintelui. 

— Știu ce să facem cu Beecher, anunţă el. 


15. 


Astăzi, 
Crystal City, Virginia 


După numai o oră, mă aflam în faţa blocului lui Marshall din 
Virginia. La o jumătate de stradă distanţă de acesta, mă holbez 
la telefonul meu, prefăcându-mă că scriu un mesaj. Mă face să 
dispar în mulţime suficient cât șoferii în trecere - inclusiv 
avocatul cu faţă palidă conducând o Acura neagră - să nu se 
sinchisească să mă privească. Aceasta a fost prima greșeală a 
avocatului. De fapt, îmi retrag cuvintele. Prima lui greșeală: 
numerele de înmatriculare personalizate pe care scrie L8 4 
CRTE. A doua lui greșeală este momentul în care întoarce pe 
alee în spatele clădirii. 

Desigur, am încercat mai devreme să intru pe ușa din față. 
Dar când m-am apropiat de ușile duble ale clădirii moderne, am 
văzut ce mă aștepta înăuntru: un portar cu aspect nefericit la 


8 Charitable Remainder Trust, procedură legală prin care o parte a averii unei 
persoane este transferată într-un cont separat, care poate fi folosit doar pentru a 
susține activităţi caritabile (n. red.). 


57 


biroul din faţă, plus unul dintre acele sisteme performante de 
comunicare prin care o cameră bine plasată le permite 
locatarilor să vadă cine sună la ușă înainte să îţi dea drumul în 
clădire. 

Dacă vreau să văd reacţia reală a lui Marshall, ar fi mai bine 
să nu îl las să mă vadă venind. 

Ceea ce mă aduce la a treia greșeală făcută de șoferul de 
Acura: a crezut că, dacă blocul are un garaj subteran cu un cod 
menit să ţină străinii afară, mă va opri pe mine să mă furișez 
înăuntru. 

Prefăcându-mă în continuare că tastez pe telefon, traversez 
cu neatenţie strada, sincronizându-mă pentru a ajunge în 
spatele Acurei chiar când Avocatul Palid se apleacă pe geam și 
tastează codul PIN din șase cifre pe tastatura garajului. 

151916. 

Merg mai departe în timp ce ușa de la garaj se deschide, apoi 
se închide. Când omul a intrat, revin la tastatură și tastez și eu 
151916. 

Se aude un rr-rr-rr metalic când ușa garajului începe din nou 
să se ridice, întâmpinându-mă cu o intrare înnegurată. Particule 
de praf luminate de soare plutesc în aer. Dar când fac primul 
pas pe panta ușoară care duce înăuntru, observ doi pantofi 
lustruiți și o pereche de pantaloni perfect călcaţi blocându-mi 
intrarea. Chiar înainte ca ușa de la garaj să se deschidă complet, 
îmi dau seama cine îmi stă în faţă. 

— Arăt eu a chior? mă întreabă paznicul de la pupitrul din 
față. Te-am văzut pândind intrarea clădirii. 

Ecusonul din piept îmi spune că îl cheamă Lance Peterzell. Din 
constituția musculoasă și din felul în care îi este tuns părul, în 
mod sigur provine din armată. 

— Chiar ai crezut că nu avem camere video și aici? 

In colțul garajului, identific camera - minusculă, ca un aparat 
de înregistrare de mână. Am mai văzut astfel de camere, la 
intrarea în Casa Albă. 

— Ce crezi că faci?! strigă el la mine. 

Încerc să inventez o scuză, dar omul înaintează. Mă împiedic, 
retrăgându-mă pe alee. 

— Incercam doar să... 

Mă împiedic, aproape cad pe spate. 

— Ştii că pot să cer să fii arestat pentru încălcarea proprie... 


58 


Ajuns deasupra mea, se oprește dintr-odată și tace. Nu se mai 
concentrează la mine. Vede ceva... 

În spatele meu. 

Mă întorc chiar în momentul în care un SUV albastru garează 
perpendicular pe alee. Când geamul din dreapta se lăsă, îl văd 
pe șofer: un bărbat cu părul negru și fața lăsată. Ochii lui cu 
pleoape lăsate sunt de culoarea vinului alb. Il recunosc din poza 
de la poliţie. Dar îl cunosc de multă vreme. 

Fără un cuvânt, Marshall deschide ușa din dreapta făcându-mi 
semn să intru. 

Ezit. 

— Nu de asta ai venit aici, Beecher? Ca să mă găsești? 
întreabă Marshall cu o voce răgușită, care sună la fel de arsă ca 
faţa lui. 

Tot mi-ar fi spus să plec de acolo. Că nimic bun nu poate să 
iasă dacă mă urc în mașina lui Marshall. Dar când vine vorba de 
Marshall, există un lucru pe care Tot nu are să-l înţeleagă 
niciodată, în viaţă, sunt multe motive pentru care devenim cine 
devenim. Marshall a jucat un rol minor, dar memorabil, în 
copilăria mea. Dar ceea ce i-am făcut eu lui... în acea noapte în 
subsol... l-a schimbat pe Marshall pentru totdeauna. 

— Deci, ai venit până aici și acum ai de gând să rămâi pur și 
simplu acolo? mă provoacă Marshall. 

Inspiră adânc pe nas, ca un taur. Dacă eram de părere că m-a 
iertat după atâţia ani, mă înșelasem. 

Din interiorul SUV-ului, ochii lui aurii mă fixează cu un calm 
straniu care mă face să mă simt de parcă aș fi singura persoană 
din lume. De unde stau, pot să văd cât de meticulos este - cum 
ţine volanul doar cu vârful degetelor. 

Dar în timp ce mă sfredelește cu privirea, îmi dau seama că 
nu vorbește cu mine. Mă observă. Nu este nerăbdător însă. 
Așteaptă să iau o decizie. 

Încă o dată, îl pot auzi pe Tot urlând să păstrez distanţa. Și 
așa ar trebui să fac. 

În drumul vieţii mele, Tot reprezintă locul spre care încerc să 
mă îndrept. Marshall reprezintă trecutul, locul în care am fost. 
Dar asta este problema cu trecutul: oricât de periculos sau de 
tulburător, sau de neconvenabil ar fi, nu poţi să înaintezi până 
nu rezolvi ceea ce ai lăsat în urma ta. 


59 


Și, mai mult, dacă vreau răspunsuri, există un singur mod prin 
care le pot obţine. 

Țâșnesc spre SUV, urcându-mă rapid pe scaunul din dreapta. 

Ținând în continuare volanul doar cu vârfurile degetelor, 
Marshall dă înapoi din trei mișcări, apoi accelerează, coborând 
pe rampă și dispărem în garajul subteran. 

Privesc în spatele meu în timp ce ușa de la garaj se lăsă, 
făcându-mă prizonier în vizuina leului. Văzând rânjetul de pe 
faţa lui Marshall, nu pot să nu mă gândesc că, orice ar fi făcând, 
abia a început. 


16. 


O oră mai devreme 
Biserica Foundry 


Citise într-o revistă că atunci când ești lovit de un glonţ, când 
acesta îţi străpunge și îţi face pielea să ardă, nu îl simţi. Că șocul 
acoperă orice durere. 

Cu faţa în jos pe covor, pastorul Kenneth Frick își dădu seama 
că cele scrise nu erau adevărate. 

Preţ de un moment, uită cum ajunsese acolo. Privi în jurul lui, 
clipind greu. Bătăile inimii îi ajungeau până în urechi. Probabil că 
își pierduse cunoștința. În gură, limba îi era acoperită de 
scamele de la covor. 

Întorcându-se în lateral, auzi o pleoscăitură. Covorul era 
îmbibat într-un lichid. Nu putea să vadă încă... dar lângă 
șoldurile lui creștea o băltoacă întunecată, mărindu-se sub el și 
cuprinzând încet florile galbene și verzi ale covorului. 

Simţind dintr-odată suflul rece de aer, pastorul ridică privirea 
și observă geamul larg deschis care dădea spre stradă. Camera 
se rotea în jurul lui. Nu putea să ignore durerea arzătoare din 
stomac, de parcă cineva ar fi folosit un vătrai încins pentru a-i 
scoate măruntaiele. 

Își încleștă atât de tare maxilarul, încât crezu că dinţii aveau 
să i se crape de la efort. Trecuse prin lucruri mai rele... în 


60 


armată... plus cu mama lui... privise ce i se întâmplase 
acesteia... 

Prin sticla mată, văzu lumină afară, în partea principală a 
biroului. Mina Pfister. Directorul pentru tineret. Mereu la timp. 

Pastorul încerca să se ridice în genunchi, hotărât să se 
târască spre ușă. Bătaia inimii din urechi devenea din ce în ce 
mai tare. 

Știa acel miros... mirosul de piele arsă... de la el venea. 

Nu îi păsa. Se concentră la mama lui... la ceea ce văzuse... 

Inchizându-și ochii, șopti o rugăciune - rugăciunea la care se 
întorcea mereu mai mult ca la oricare alta. Fii puternic și 
curajos! Nu tremura și nu te lăsa descurajat, pentru că Domnul 
Dumnezeul tău este cu tine oriunde te-ai duce. 

— Mina... strigă el, deși nu își dădea seama dacă cuvintele îi 
ieșeau din gură. Vă rog... cineva... ajutaţi-mă...! 


17. 


Cu nouăsprezece ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


— Mai ai câţiva pași, zise mama lui cu o voce veselă. 

Chicotea în timp ce acoperea ochii fiului ei cu mâinile și îl 
plimba prin curtea plină de zăpadă. 

Desigur, chiar dacă avea doar unsprezece ani, Marshall fusese 
convins că vor să îi facă o surpriză. O știuse încă de la începutul 
săptămânii, când o surprinsese pe mama lui la telefon șoptind: 
„Este aici... trebuie să închid...” 

Copiii nu sunt proști. Mai era doar o săptămână până la 
Crăciun. Și după unsprezece ani în care fusese singurul copil din 
acel oraș cu un tată șomer, care mai era, pe deasupra, și într-un 
scaun cu rotile, ei bine... Marshall era obișnuit cu atenția 
suplimentară care i se acorda în acea perioadă a anului. 

Cu cinci ani în urmă, oamenii din oraș contribuiseră pentru a 
reface rampa de lemn putrezită care ducea spre ușa lor din faţă. 


61 


Cu trei ani în urmă, când mama lui își pierduse slujba, le 
cumpăraseră haine și un nou ghiozdan pe care Marshall să îi 
folosească la școală. 

Cu doi ani în urmă, îi cumpăraseră lui Marshall o bicicletă care 
să o înlocuiască pe cea care îi rămăsese mică. 

Anul acesta? Trebuia să fie un câine, se hotărî Marshall. 
Menţionase un câine cu vreo două săptămâni în urmă. Dar 
faptul că îl ţineau la biserică atâta vreme... trăgând de timp... și 
faptul că acum era legat la ochi și condus în curtea din spate... 

Cu fiecare pas, zăpada îngheţată trosnea sub pașii lui ca 
popcornul proaspăt. 

Putea auzi zumzetul a zeci de voci imperceptibile. Le putea 
simţi... energia?... prezenţa?... orice ar fi fost, o putea simţi în 
piept. Era cu siguranţă o mulţime adunată. Dar zgomotul venea 
de... 

Deasupra. 

— La C... strigă tatăl lui. A...B... 

— SURPRIZĂ! strigă mulţimea și mama își luă mâinile de pe 
ochii lui. 

Urmă sunetul și, rearanjându-și ochelarii, Marshall își ridică 
privirea spre dudul uriaș, unde cel puţin doisprezece copii plus 
câţiva părinţi stăteau pe veranda unei... Era pe punctul să spună 
„căsuțe din copac”. Dar aceasta arăta ca o casă adevărată, cu 
acoperiș țuguiat și verandă. Nu era o căsuţă din copac. Era un... 

— Bine ai venit la Turnul de veghe! strigă Vincent Paglinni, un 
băiat corpolent, cu sprâncene stufoase. Urcă, Marshmallow! 
Trebuie să vezi ce e aici! 

— A fost ideea pastorului, zise mama lui Marshall, arătând 
spre pastorul Riis, care împingea scaunul cu rotile al tatălui lui. 

— Urca să vezi cum e, adăugă tatăl lui, simțindu-se mai 
mândru ca niciodată. 

Marshall o zbughi spre piroanele înfipte în copac pe post de 
scară. 

— Nu! Apucă frânghia! la liftul! strigă Vincent Paglinni de 
deasupra. 

Uitându-se la locul spre care arătau cu toţii, Marshall se 
îndreptă spre frânghia groasă care atârna din copac, cu un nod 
de mărimea unei mingi de baseball la capăt. Când Marshall 
apucă frânghia, ridică privirea și văzu scripetele așezat 
deasupra acoperișului casei. 


62 


— Gata pentru decolare...! strigă James Wert, un alt copil 
grăsuț din clasă. 

Fără avertizare, Wert sări de pe căsuţă și apucă frânghia, 
înfășurându-și picioarele în jurul ei de parcă ar fi alunecat pe o 
bară. 

Scripetele începu să se rotească, iar frânghia se întinse. 

Precum o rachetă, Marshall se înălță în aer, unde mai multe 
mâini îl prinseră, trăgându-l pe terasă... 

— Este cea mai grozavă casă din copac din toate timpurile! 
strigă Vincent Paglinni și mulțimea de copii îl aclamă. 

Marshall știa că are dreptate. Nu era ceva construit de un 
tată. Era ceva construit de un întreg oraș. Condus înăuntru, 
Marshall văzu că ușa are un cadru real... și felul în care 
acoperișul era izolat perfect în toate părțile... Fără îndoială, apa 
nu putea să intre în casă. 

— Uită-te la asta! strigă Lee Rosenberg, care purta mereu 
blugi Lee. Fotolii făcute din perne imense! Benzi desenate! 
Paturi pliante! spuse el, arătând spre două paturi care puteau fi 
coborâte de pe perete. Are până și geamuri funcţionale! adăugă 
Lee când cineva împinse un geam mare plexiglas care avea o 
balama deasupra și care se deschidea ca o uriașă ușă pentru 
câini. 

— Dacă plouă, poţi să îl proptești și ai în continuare parte de 
aer proaspăt, le explică tatăl lui Eddie Williams, care vindea 
geamuri plexiglas. 

— Plus... uite! Un covor! strigă Lee, arătând spre covorul 
albastru pal. Covoarele sunt Cadillacul caselor din copac! 

— Nu, uite aici Cadillacul! îl întrerupse Vincent Paglinni, 
arătând spre un desfăcător de sticle încorporat în zid. Pentru 
bere! 

— Doar pentru suc de portocale și bere fără alcool! insistă una 
dintre mamele curajoase care urcaseră în copac, și întregul grup 
râse. 

Pentru Marshall, aceasta era partea cea mai bună. Nu fotoliile 
din perne sau geamul funcţional, nici măcar desfăcătorul din zid. 
Ci râsul. Și nu de el, de această dată. Cu el. 

Sigur, își văzu și prietenii cum ar fi Beecher, așezat într-un 
colț. Și pe Jeff Camiener, alături de care mânca întotdeauna 
prânzul, singurul care nu îi spunea niciodată Marshmallow. Dar 
cu majoritatea copiilor de acolo nu vorbise niciodată... sau îi era 


63 


prea frică să le vorbească; precum Vincent Paglinni, care de 
obicei se preocupa de ce tricou cu concerte rock să poarte a 
doua zi. Dar și Paglinni era acolo, la fel de entuziasmat ca toți 
ceilalţi, care erau bucuroși pentru el. Ca niște prieteni. 

— Fii atent, Mallow! Pastorul se uită sub fusta maică-tii! strigă 
Vincent și toți copiii fugiră pe verandă să o vadă pe mama lui 
Marshall urcând folosindu-se de cercurile de fier, cu pastorul în 
spatele ei. 

Pastorul își cobori privirea repede. Nu privise sub fusta femeii. 

Totuși, copiii râseră. Și Marshall râse cu ei. Toţi râdeau. 
Împreună. 

Uitase de casă. Pentru Marshall, acest sentiment de 
apartenenţă îi făcu pieptul să se umfle atât de tare, că avu 
impresia că are să explodeze. Să aibă atâţia prieteni, cu gurile 
căscate de râs... 

Era cea mai frumoasă zi din viața lui. 

Când se uită pe geamul de plexiglas și îl văzu pe tatăl lui, în 
scaunul cu rotile, privindu-l... nici măcar asta nu reuși să îi strice 
bucuria. 

— Trebuie să vezi asta, strigă Marshall, deschizând geamul de 
plexiglas și lăsând să intre o pală de aer rece. 

— Am văzut deja! îi răspunse tatăl lui, ridicând pumnul în aer. 

— Grozav, nu?! strigă Marshall, fără să observe minciuna 
tatălui său. 

Oricât de bine ar fi fost construită casa, tatăl lui nu ar fi avut 
cum să urce. Nu în acea zi. Nici altă dată. 

Dar, în acel moment, înconjurat de atâţia noi prieteni, 
Marshall nu era naiv sau lipsit de sensibilitate. Işi arăta doar cei 
unsprezece ani. 

Zâmbi și ridică și el pumnul în aer spre tatăl lui. 

De la acea înălţime, Marshall putea să vadă acoperișul casei 
lor, peste stâlpii de telegraf, peste tot. 

Nimic nu îi putea strica o zi ca aceea. 


18. 


Astăzi 
Crystal City, Virginia 
64 


Marshall rămase tăcut în toată această coborâre. 

Pe măsură ce SUV-ul înaintează tot mai adânc în garajul 
subteran, mult mai neliniștitor este că dacă Marsh e într-adevăr 
cel care l-a ucis pe paroh în noaptea trecută - dacă el este cel 
care cară cu el un pachet vechi de cărţi de joc, crezându-se John 
Wilkes Booth - de ce mă duce înăuntru? 

Și, mai important, de ce îl las să o facă? 

Pentru ambele întrebări, îmi spun că în mod clar el nu este un 
ucigaș. Tin minte că Marshall avea cearșafuri cu păpușile 
Muppets pe pat. Ţin minte că aveam impresia că la el acasă 
miroase a vârcolac. Și ţin minte, când aveam noi doisprezece 
ani, înmormântarea mamei lui, chiar înainte ca tatăl lui să plece 
din oraș. 

În timp ce SUV-ul mai coboară un nivel, continui să privesc 
spre el, așteptând să spună ceva. Nu o face. Încerc să rămân 
calm, dar nu pot să nu mă holbez, mai ales la faţa lui. 

În poza de la poliţie, fața îi era lucioasă, de parcă ar fi fost 
acoperită cu plastilină. Dar de aproape, în acea lumină slabă, 
consistenţa plină de cocoloașe îi face fruntea și obrajii să arate 
ca o lumânare topită. Pielea nu îi este roșie, este roz. Orice i s-ar 
fi întâmplat, au trecut ani de atunci. Dar a fost ars grav. Nasul îi 
este pătrat la vârf de la operaţia care i l-a reparat. Sprâncenele 
îi sunt tatuate pe față. Părul lui negru acoperă ce i-a mai rămas 
din urechi. Nici nu pot să îmi imaginez prin ce a trecut. 

Încerc să spun ceva, dar singurul lucru la care mă pot gândi 
este cât de puţin mai cunosc persoana din fața mea. 

În timp ce Marshall continuă să ghideze mașina pe curba 
rampei, mă străduiesc să îmi imaginez copilul grăsuţ cu ochelari 
din căsuţa din copac. Nu mai există. Astăzi, postura noului 
Marshall este una perfectă, umerii îi sunt drepți și nemișcați. 
Prin haina de lână, văd ce corp compact are, totul este mușchi. 
Și, cumva, are o ușurință în mișcări, ca un jucător de poker care 
știe deja ordinea tuturor cărților din pachet. 

Problema este că, observându-i rânjetul lipsit de expresie, 
ceva îmi spune că, și dacă nu ar ști ordinea cărţilor din pachet, 
ar fi la fel de încrezător. Indiferent de cât de mult aș fi încercat 
să îl surprind pe Marshall, am sentimentul că a știut 
dintotdeauna că voi sosi. 

— De cât timp locuiești aici? 

Marshall se uită drept în faţă. 


65 


Locuiesc de destulă vreme în Washington ca să știu ce fac 
oamenii cu tăcerea lor. CIA se folosește de ea ca tehnică de 
interogare, știind că, cu cât rămâi mai multă vreme tăcut, cu 
atât îi poţi face pe alţii să vorbească mai repede. Reporterii fac 
la fel. Deci, dacă acesta este jocul pe care îl joacă Marshall, este 
pe punctul de a afla că nimeni nu este mai răbdător sau mai 
confortabil cu propria tăcere decât un arhivist. 

Urechile îmi pocnesc când rampa ne aduce la al cincilea nivel 
subteran. Parcăm pe unul dintre numeroasele locuri disponibile, 
și nu reușesc să înţeleg de ce ne-a adus atât de jos. Oricine ar 
mai locui în clădire, cei mai mulţi sunt plecați. 

În continuare tăcut, Marshall iese din mașină, faţa lui palidă, 
cu umflături, holbându-se la mine prin parbriz. Îl urmez tăcut în 
timp ce el deschide o ușă roșie din metal, și intră într-o cameră 
de beton luminată fluorescent, cu o ușă de lift. Stă cu spatele la 
mine, dar acum, că stăm amândoi în picioare, văd că este mai 
scund decât mine. 

Mi-l amintesc mereu ca fiind cu câţiva centimetri mai înalt. Îmi 
strică perspectiva amintirilor, la fel ca acele momente când te 
duci acasă și vezi cât de mică pare camera copilăriei tale. 

— De unde ai știut că te căutam? îl întreb eu când ușile liftului 
se deschid. 

Nu răspunde când intrăm. Face un gest în fața micului 
dreptunghi așezat chiar deasupra butoanelor liftului. Are în 
mână cartela de plastic care îi permite accesul în clădire. 

Butonul de la etajul doisprezece se aprinde automat și urcăm 
rapid. 

— Marsh, ţi-am pus o... 

— Acum mi se spune Marshall, mă întrerupe el, forțându-se să 
rânjească. 

— Marshall, mă corectez eu, notându-mi acest subiect 
sensibil. Ascultă, Marshall, apreciez tăcerea asta ă la Clint 
Eastwood, dar haide... cât de des primești vizite de la oameni pe 
care nu i-ai mai văzut din perioada pubertăţii? 

El râde la această remarcă, făcându-i pielea ca de ceară de pe 
gât să i se zgâlţăie. 

Haina îi este deschisă acum. Observ că arsura îi continuă în 
josul gâtului, spre gulerul tricoului lui alb. Are arsuri pe tot 
corpul? 


66 


Îmi cobor privirea spre mâinile lui și, pentru prima oară, îmi 
dau seama că poartă mănuși. Transpiraţia îmi umple mica 
depresiune de deasupra buzei și mă întreb dacă decizia de a 
veni nu a fost cea mai stupidă din viaţa mea. 

— Te holbezi, Beecher. 

Nu îmi feresc privirea. 

— Dacă vrei să mă întrebi despre arsuri, întreabă-mă. 

Fac o pauză, privindu-l în continuare. 

— Cum te-ai ars? 

— Un foc a fost de vină, raspunde el, cu ochii micșoraţi și 
rânjind. 

— Vreau doar să știu ce mai faci, Marshall. 

Ușile liftului se deschid, dar nu suntem într-un hol. Este o 
mică intrare cu o singură ușă de lemn. Este un lift privat, într-o 
clădire în care domnește discreția. 

Se folosește din nou de cartela de plastic, urmează un click și 
Marshall deschide ușa, dând la iveală un coridor lung și îngust. 
In dreapta este o bucătărie Formica albă ușor demodată, partea 
dominantă fiind o sufragerie IKEA minimalistă din anii 1990, la 
fel de demodată. In stânga, o ușă deschisă dă spre ceea ce pare 
să fie un dormitor. 

Dându-se la o parte, mă bate pe spate, făcându-mi semn să 
merg eu primul. 

Rânjește în continuare când intru. 


19. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


— Ascultă, am una și mai bună... zise Beecher, ghemuit în 
fotoliul uzat al căsuţei din copac, cu nasul adâncit în ziar. Pe tip 
îl cheamă Albert „Alby” Eliopoulos. A murit la vârsta de 
șaptezeci și doi de ani. Și din ce scrie aici - oh, Sfinte, fii atent la 
asta! - unitatea lui este cea care a ridicat steagul la Iwo Jima, 
dar a făcut-o fără el! Cu două zile înainte, Alby și-a fracturat 


67 


clavicula și a fost spitalizat la altă unitate, ratând astfel întregul 
eveniment! Mallow, asculţi asta? 

— Normal că ascult, răspunse Marshall, întins pe unul dintre 
paturile pliante, răsfoind colecţia groasă de reclame la sutiene 
pe care o strânsese din ziare timp de șase luni. 

Era vară pentru cei doi băieţi de doisprezece ani, dar cu 
geamul plexiglas deschis, căsuţa din copac avea în continuare 
parte de câte o briză de aer. 

— Un tip a fost la Iwo Jima. Sună de-a dreptul galactic. 

— Nu a fost doar la Iwo Jima. A ratat Iwo Jima! Pentru două 
zile! A făcut parte din una dintre cele mai faimoase unități din 
cel de-al Doilea Război Mondial... dar si-a fracturat clavicula și e 
ca și cum... e ca și cum ai fi fost ales pentru cel mai important 
moment al vieții tale, dar în schimb ești pus pe tușă, așa că 
ratezi momentul. Îţi poţi imagina cum e să fii atât de aproape de 
istorie și ea să treacă pe lângă tine?! Cum îţi revii din așa ceva?! 

Marshall era tăcut. 

— Mallow, ești atent sau salivezi în continuare la reclamele 
pentru sutiene? întrebă Beecher din spatele ziarului. 

— Beecher, de ce vii aici? 

— Ce? 

— Aici. La casa din copac. De ce vii aici? 

Confuz, Beecher privi pe deasupra ziarului. Marshall făcea 
curat, adunând reclamele la sutiene în cutia de cereale Lucky 
Charms pe care o ţinea într-o ladă pentru lapte, sub pat. 

— Nu îţi plac necrologurile la fel de mult cum îmi plac mie, 
așa-i? întrebă Beecher. 

Nu o luă personal. Citea necrologurile de la vârsta de patru 
ani, când tatăl lui murise. De atunci, iubea să citească poveștile 
acelor oameni pe care, precum tatăl său, nu avea să îi vadă 
niciodată. Vieți care ar fi putut să fie. 

— Vorbesc serios, Beecher. De ce vii aici? Adică, îmi place că 
vii aici, dar... În toţi acești ani, nu am vorbit prea mult... sau 
aproape niciodată. Nici măcar nu mâncăm prânzul împreună. 
Noi doar... nu am crezut că suntem prieteni. 

— Ce? Normal că suntem prieteni. 

— Suntem? 

— Mallow, dacă nu am fi prieteni, de ce ai sta aici în fiecare zi 
ascultându-mă citind necrologurile? 


68 


— Nu știu, spuse Marshall ridicând din umeri, sprijinindu-se de 
pat. Uneori, credeam că nu o să mai vii pe aici dacă nu te ascult. 

Rămas acolo, încremenit în fotoliul imens în formă de pernă în 
timp ce ziarul îi ateriză în poală, Beecher se holbă la băiatul 
dolofan pe care îl știuse întotdeauna ca Marshmallow. 

— Mallow, răspunde-mi la asta: ţie ce îţi place? 

— In ce sens? 

— Când ești plictisit... când doar stai... Când nimeni nu te 
privește, ce îţi place? 

— Chiar vrei să știi? 

— Da. Chiar vreau. 

Dispoziţia lui Marshall se schimbă într-o secundă, trecând de 
la confuz la șocat, apoi la un zâmbet precaut. Entuziasmat să 
răspundă la întrebare, arătă spre geamul plexiglas, la stelele 
care luminau cerul negru. 

— Spaţiul. 

— Vrei să spui spaţiul extraterestru? Ca în Războiul Stelelor? 
întrebă Beecher. Stai puţin. De asta spui mereu că lucrurile sunt 
galactice? Pentru că îţi place Războiul Stelelor? 

— Războiul Stelelor este ficțiune. Imaginează-ţi dacă ai putea 
să faci totul pe bune. 

— Mda, chiar mi te pot închipui. Ai fi un astronaut perfect, 
râse Beecher. Nu ai avut deja toate bolile de ochi cunoscute? 

Ridicându-și ochelarii, Marshall continuă să se holbeze la cer. 

— Dar imaginează-ţi, Beecher. Să ajungi atât de sus... să 
scapi de tot... Nu te întrebi niciodată cât de departe am putea 
să ajungem? 

Beecher se ridică în fotoliu, dintr-odată entuziasmat în timp ce 
flutura ziarul. 

— Nu, știu! Exact de aceea îmi plac necrologurile! Când vezi 
câte au realizat oamenii... Sunt dovada a cât de departe putem 
să ajungem... a câte suntem capabili să realizăm în cele mai 
bune zile ale noastre. 

— Presupun, zise Marshall, gândindu-se la asta. Dar 
necrologurile sunt ciudate. 

— Așa zici tu. Spațiul extraterestru este ciudat. 

Cei doi băieți se priviră. Preţ de un moment, casa din copac fu 
învăluită de liniște. 

Sărind de pe pat, Marshall fugi spre ușa de la casă. 

— Unde pleci? întrebă Beecher. 


69 


— Să trag un pârţ. Mama mi-a spus că nu este politicos să... 

— Câţi ani ai? Șase? Dă-i drumul aici! Nimănui nu-i pasă! 

Rămas pe loc, Marshall își ținu mâinile lângă corp și făcu 
exact asta. 

Un vânt silențios. 

— Îţi dai seama, zise Beecher lăsându-se pe spate în fotoliu, 
că astfel de conversații îi fac pe oameni să nu își dorească să își 
petreacă timpul cu noi. 

Marshall râse la această remarcă. Un râs autentic. 

— Spaţiu și necrologuri; de asta noi vom scăpa, adăugă 
Beecher. De aici... din Wisconsin. Vom fi singurii care vom scăpa 
de aici. 

— Eu nu îmi fac griji în privinţa asta, răspunse Marshall, 
așezat pe marginea patului pliant și privind la casa lui, aflată 
dincolo de geam. Mă gândesc doar la cine o să aibă grijă de 
tata. 

Beecher rămase tăcut, dar nu pentru multă vreme. 

— Pun pariu că putem găsi pe cineva care să aibă grijă și de 
el. 

În acel moment, când Marshall își concentră din nou atenţia 
asupra căsuţei din copac... când se lăsă din nou pe spate pe 
patul pliant și se gândi la câți oameni încăpuseră în acea casă 
cu doar opt luni în urmă... privind dincolo de geamul plexiglas și 
de super-grozavul desfăcător de sticle, Marshall Lusk își dădu 
seama că, atunci când vine vorba de căsuțe din copac, singurul 
lucru de care ai cu adevărat nevoie este... un prieten. 

— Tocmai am mai tras un pârț, Beecher. 

— Știu. Am și eu nas, cretinule. 


20. 


Cu șase zile în urmă 
Ann Arbor, Michigan 


Uneori, când stresul devenea copleșitor, Clementine își 
imagina - aproape că reușea să o simtă - că pisica ei portocalie 
și grăsună făcea rotocoale în formă de opt în jurul gleznelor ei. 


70 


Făcea acest exerciţiu și acum, în timp ce conducea spre casă, 
pe autostradă. Pe genunchi avea dosarul pe care i-l dăduse 
Palmiotti, lăsat deschis, sprijinit de volan. 

Clementine își dorea să tragă pe dreapta, să îl citească la 
marginea drumului. Dar gândul că Palmiotti sau oricine 
altcineva ar fi putut să o surprindă... Știa că trebuie să aștepte. 

Nu reuși. Așteptase prea multă vreme - întreaga ei viață, de 
fapt. Așa că, în timp ce se concentra la calmul adus de pisică, 
arunca priviri pe furiș dosarului. 

Era greu de citit, mai ales la acea viteză - și erau atâtea de 
citit, de la profilurile fizic și psihic la documentele legate de 
perioada petrecută de tatăl ei în armată. Continuând să citească 
pe sărite documentele, se opri la primul lucru care păru ușor de 
parcurs. 

Era o singură pagină roz, chiar la început. Cuvântul elogiu 
sărea în ochi. 

Era doar o scrisoare. După fontul mașinii de scris, părea unul 
dintre cele mai vechi documente de acolo. Citind primul 
paragraf, continuă să se uite când la drum, când la text. 
Conform scrisorii, tatăl ei, Nico Hadrian, jucase un rol important 
în timpul planificării operaţiunilor de pe câmpul de luptă la 
Cartierul General. 

Se auzi un zgomotos dum-dum-dum când mașina îi ieși de pe 
bandă, trecând peste semnele reflectorizante ale autostrăzii. 
Ridicând privirea, Clementine trase de volan, aducând mașina 
înapoi pe traseul ei. 

Încercă să respire, dar pieptul ei... se simţea de parcă cineva 
și-ar fi băgat mâna pe sub cutia ei toracică și i-ar fi înfipt un 
pumn în gât. 

Era o simplă scrisoare. O apreciere. De la comandantul Bryan 
Burgess... oferirea de asistență... Spunea că tatăl ei făcuse un 
lucru bun. 

Din poală, dosarul căzu spre dreapta, iar hârtiile se 
împrăștiară. 

Vălmășagul de emoţii o luă prin surprindere. Ochii îi deveniră 
apoși. Dar sentimentul care o încerca nu era tristeţea. Nici 
măcar ușurarea. Ținând strâns de volan, Clementine simţi 
pumnul din gât devenind mai greu, coborându-i în stomac. 
Sentimentul era de furie. 


71 


Cu o zvâcnitură din picior, fantoma pisicii ei portocalii dispăru 
rapid. 

Palmiotti avusese dreptate. Motivul adevărat pentru care 
căutase acest dosar... și riscase atât de mult ca să îl aibă... era 
ca să obţină răspunsuri despre cancerul ei. Despre sănătatea ei. 
Despre sine. Despre viitorul ei. 

Dar văzând această apreciere... văzând ceea ce scriseseră 
despre el... 

Spuseseră întotdeauna că tatăl ei era o creatură fără nicio 
calitate pozitivă. Dar aici se afla dovada. Dovada a ceea ce ar fi 
putut el să devină. Ce ar fi trebuit să devină. 

Dovada că Nico, tatăl ei, nu se născuse un monstru. Îi 
transformaseră ei într-unul. 


21. 


Astăzi 
Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


— Poftim, Nico. Bine ai venit acasă, anunţă asistentul Rupert, 
deschizând ușa masivă din lemn spre noua cameră a lui Nico, 
care nu era cu mult diferită de o cameră oarecare de cămin 
dintr-un colegiu, de la mobila instituţională la pereţii groși de 
ciment. 

Intrând, Nico observă că, în loc de mâner, ușa avea o 
încuietoare de metal pe care o puteai împinge, ca în majoritatea 
camerelor de spital. Dar spre deosebire de camerele de spital, 
lângă încuietoare se afla și un mic întrerupător de metal. Nico 
știa ce este. Dacă un asistent apăsa pe acest întrerupător, în loc 
să se deschidă spre interior, ușa se deschidea doar spre 
exterior, astfel încât, ca pacient, să nu te poţi baricada înăuntru. 

— Ți-au pus calendarul pe perete, îi arătă prima-doamnă 
decedată atunci când Nico se întoarse spre pereţii altfel goi: 
calendarul lui cu Washington Redskins, care atârna deja 
deasupra noptierei, așa cum fusese și în fosta lui cameră. 

— Și prizele sunt noi, adăugă prima-doamnă decedată. 


72 


Desigur, Nico observase asta. În vechea clădire, pacienţii 
obișnuiau să desfacă agrafe de hârtie, să le bage în prize și să 
se folosească de acest fir încins pentru a-și aprinde ţigările. Dar 
acum, priza din camera lui Nico era acoperită cu o placă masivă 
din porțelan, în care nu intra nimic. 

— Este protecţie pentru copii, pentru niște copii foarte mari, 
glumi Rupert. Deci, ce părere ai? Fericirea fără margini care te-a 
cuprins te va face să nu mai fi o pacoste atât de mare? 

— Unde îmi este cartea? bolborosi Nico. Mi-au adus 
calendarul, dar unde îmi este cartea? 

— Nu știu. Verifică în dulap... sau în vreun sertar... 

Deschizând încet unul dintre sertarele noptierei, Nico văzu 
propria copie a Bibliei, rozariul din sticlă roșie și alte câteva 
lucruri mărunte din sertarele din fosta lui cameră. Dar nu... 

— Cartea mea nu este aici, insistă Nico. 

Inainte ca Rupert să apuce să îl contrazică, ușa se deschise în 
spatele lor. 

— Verificam doar dacă toată lumea este în... 

Doctorul Gosling avu nevoie de o singură privire aruncată 
pacientului său vedetă pentru a vedea stresul de pe fața 
acestuia. 

— Nico, ce s-a întâmplat? 

— Nu mi-au trimis cartea, mormăi Nico. 

— Sunt sigur că au trimis-o. O să o găsim, insistă Rupert, 
deschizând cu frenezie sertarele dulapului. 

— Te referi la cartea de aici? întrebă doctorul Gosling, luând o 
carte de pe dulapul de haine țintuit de perete. 

— Uite-o! zise Nico. Cartea mea. 

— Unde ai găsit-o? îl întrebă Rupert. 

— Chiar aici. Era pe dulap, răspunse doctorul Gosling, în timp 
ce cravata lui cu King Kong se legăna încet. 

— Trebuie să-mi fi scăpat, își ceru scuze Rupert. 

— Nici eu nu am văzut-o, bolborosi Nico în timp ce Rupert 
privea deasupra dulapului. 

Așa cum știa și Rupert, lui Nico nu îi scăpa niciodată nimic. 

— Poate că acum poţi să îl duci la CIT, zise doctorul Gosling, 
referindu-se la centrul de terapie aflat la parter. 

— Da... la asta mă gândeam și eu, răspunse Rupert, 
însoțindu-l pe Nico pe hol. 


73 


Făcând câţiva pași în spatele asistentului masiv, Nico răsfoia 
deja paginile cărții legate în piele cu litere aurii pe copertă. Era o 
carte veche, un roman numit Privind în spate. Se opri la pagina 
122, unde se afla semnul lui de carte. 

— Haide, Nico, te așteaptă, îi strigă Rupert. 

Nico rămase tăcut, cu capul plecat. Era deja pierdut în cartea 
pe care o ţinea în mâna stângă. În dreapta, ţinea semnul lui de 
carte improvizat: o carte de joc nouă și lucioasă. 

Prima-doamnă decedată zâmbi văzând-o. 

— Sunt chiar în spatele tău, anunţă Nico, frecându-și degetul 
mare de zecele de pică, știind că după pică urmează caroul. 


22. 


— Spune-mi la ce mă uit, zise Tot, holbându-se în timp ce 
browserul de pe ecranul calculatorului încărca o imagine video. 
Sunt camere de securitate? 

— Camere de trafic, îi explică vocea computerizată a 
Imaculatei Decepţii prin receptorul telefonului aflat pe biroul său 
de la Arhivă. 

Pe ecran, fișierul video porni. Imaginile nu erau perfecte, dar 
erau clare - și color - arătând o intersecţie pe care Tot a 
recunoscut-o ca fiind cea dintre 16" și H Street în centrul D.C., 
nu departe de Casa Albă. 

— Sunt surprins că cei de la apărare te lasă să te apropii atât 
de mult. 

— Nu mă lasă. Nu poţi niciodată să obţii o imagine clară a 
Casei Albe. Dar la o stradă distanţă de ea, Departamentul 
Transporturilor transmite imagini live pe internet pentru ca 
navetiștii să poată evita traficul cauzat de coloanele oficiale și 
alte întârzieri. 

— Dumnezeu să binecuvânteze America! 

— Nu. Dumnezeu să îi binecuvânteze pe oamenii paranoici! 
zise Mac. Vezi pe ce site te afli? 

— EyesOnWhiteHouse.com? întrebă Tot, citind URL-ul. 

— După 11 septembrie 2001, toţi și-au dorit să știe cine 
umblă pe străzile din jurul Casei Albe. Așa că un site a început 
să înregistreze toate feed-urile de trafic, catalogând și stocând 


74 


imaginile ca să le poţi vedea oriunde te-ai afla - propriul tău 
aparat video. Această filmare este de ieri-noapte, la ora 9. 

În colţul stâng al ecranului, Tot văzu clar Biserica St. John. 

Imaginea statică se reîncărca la fiecare trei secunde, de parcă 
ar fi privit o animaţie proastă. Apărură mașini, apoi stop, apoi... 
clic... erau cu trei metri în faţă și apoi... clic... dispăreau. 

Aplecându-se spre ecran, Tot își scoase ochelarii de citit și 
studie treptele din față ale bisericii, așteptând să îl vadă pe 
ucigaș. 

— Dacă aștepți intrarea ucigașului în clădire, află că nu o va 
face, zise Mac. Raportul poliţiei spune că a intrat prin spate. Dar 
aici este toată agitația... 

Cursorul lui Tot, controlat de la distanţă de Mac, apăsă pe un 
buton și fișierul înaintă la 9:30, apoi la 10. Pe stradă erau încă 
numeroase mașini, dar puţini oameni. 

Până la 10:19. 

Pe ecran apăru mai întâi umbra unui bărbat, iar apoi... clic... 
acesta intră în cadru: pe trepte, părăsind biserica. Ca o fantomă. 
Coloanele înalte ale bisericii obstrucţionau unghiul de vedere, 
așa că Tot reuși să îl vadă doar de la talie în jos. 

Avea o mănușă pe mâna stângă, iar mâna cealaltă era în 
buzunarul hainei. Coborând pe trepte și apropiindu-se mai mult 
în cadru, privi spre stânga... clic... apoi spre dreapta, de parcă 
ar fi fost îngrijorat că este privit. 

Clic. 

Ajunse pe penultima treaptă, lângă trotuar. Dar când lumina îi 
dezvălui faţa... 

Clic. 

Ochii lui Tot se lărgiră de uimire. 

— Ai văzut? întrebă Mac, oprind imaginea. 

Tot nu răspunse. Se holbă la ecran... la ucigaș. Era acolo. 

Pe faţă purta o mască albă din ghips. 

Apropiindu-se de ecran, Tot făcu ochii mici. Pe camera web, în 
ciuda luminii proaste, chiar dacă nu prea se putea vedea 
altceva... unele fețe erau de neconfundat. 

Nu era niciun dubiu, era Abraham Lincoln. 


75 


23. 


Marshall își ţine mâna pe umărul meu și mă urmează în 
apartament. Este îngrijorător de calm, de parcă m-ar fi așteptat 
de săptămâni întregi. 

În sufragerie se află o canapea gri de la IKEA și scaune care 
se potrivesc cu canapeaua, tot de la IKEA. La fel și măsuţța de 
cafea din sticlă și metal, care se potrivește cu cele din lateralul 
încăperii, care se potrivesc cu o comodă tv din sticlă și metal. 
Totul face parte dintr-un set - și nu dintr-unul scump, ceea ce 
mă face să mă întreb dacă nu lucrează și el tot pe un salariu de 
la guvern. 

Cercetând camera, ceea ce bate la ochi este cât de puţin 
locuită pare așa-numita sufragerie. Scaunele sunt neatinse. 
Canapeaua nu are o cută pe ea. Pe mese, nu există cărţi sau 
poze înrămate sau oricare dintre micile lucruri care arată că o 
casă este locuită. Mă simt ca într-o piesă de teatru, iar mobila 
pare să facă parte din „scena din sufragerie”. Sau chiar mai rău. 
Privesc în jurul meu. 

Te rog, nu îmi spune că este o ascunzătoare. 

Mă gândesc la cea în care am fost cu câteva luni în urmă - 
folosită de guvern pentru a-i ascunde pe diplomaţi, martori... 
sau chiar pentru a găzdui conversațiile private ale președintelui 
Statelor Unite. 

Privesc din nou în jurul meu. Cu excepţia unui pachet ordonat 
de scrisori de pe un birou din apropiere și un bol cu afine pe 
masa din bucătărie, singura parte cât de cât personală din 
întreaga încăpere este tabloul din spatele canapelei. O ramă 
albă simplă încadrează elegant... la început am crezut că este o 
fotografie... dar este o pânză. O pânză pictată, puţin mai mare 
decât un iPad. Mă apropii de ea. 

Înfăţișează o femeie, deși trăsăturile îi sunt neclare. Ochii ei 
nu sunt efectiv acolo. Nici gura. În timp ce intră într-o apă 
liniștitoare, turcoaz, picioarele ei... brațele ei... întregul corp 
pare să dispară, disipându-se începând cu talia, de parcă ar 
deveni parte a apei. 

— Frumos tablou, îi spun lui Marshall, spărgând tăcerea. 

— L-am luat de la talcioc, răspunde el, trecând pe lângă mine 
și îndreptându-se spre dormitor. Trebuie să merg la baie, 


76 


adaugă el, crezând că nu observ că, trecând prin dormitor, 
poartă în continuare mănuși. 

Trece rapid pe lângă pat, intrând în baie. Mă prefac că mă uit 
în continuare la tablou, dar îl văd. Își scoate mănușile. Și le 
aruncă... Le-a aruncat cumva la gunoi? 

Când închide ușa de la baie, mă uit din nou la tablou. Lucrez 
cu destule documente nepreţuite pentru a recunoaște un 
material demn de arhive. 

Citesc semnătura din colţul de jos - Nuelo Blanca - și tastez 
numele rapid în telefon, adăugând cuvintele „tablou de 
vânzare”. Primul rezultat care apare este o galerie din Los 
Angeles. Și un tablou numit Cascada 5. Preţul? 22 000 de dolari. 

În regulă, Marshall - un artist care se vinde cu 22 000 de 
dolari? Tabloul clar nu provine dintr-un talcioc. 

— Te-a sunat cineva? întreabă o voce răgușită. 

Tresar și mă întorc. Marshall stă chiar în spatele meu. 

Arată spre telefonul meu, aflat în continuare în mână. 

— Te-a sunat cineva? întreabă el agresiv. 

— Îmi verificam doar mesajele, răspund eu, rămânând pe loc. 
Ochii lui se micșorează. 

— Majoritatea oamenilor nu au semnal aici, zice el. 

Privesc telefonul. Tot mi l-a dat cu două săptămâni în urmă. 
Setat de Imaculata Decepţie. Construit special pentru Culper 
Ring. 

— Este un telefon bun, spun eu, la fel de agresiv. 

Marshall își linge buzele și observ că partea stângă a limbii lui 
este de un roz mai deschis decât partea dreaptă. Arată aproape 
ca de plastic. Și limba i-a ars. 

— Fă-mi o favoare, rostește Marshall. Spune-mi de ce ai venit. 

Continui să mă uit direct la el. 

— Am venit să aflu pentru ce ai vrut să vorbești cu mine. 

— Poftim? 

— Când ai fost arestat ieri, aveai numele meu în buzunar. 

Își înalţă capul, privindu-mă. 

— Înţeleg. Te-a sunat poliţia. 

— Normal că m-a sunat poliţia. Mi-au găsit numele și numărul 
de telefon în buzunarul tău. 

Umerii lui rămân nemișcați. Rânjește din nou. Eu cobor 
privirea, observând că pantofii îi sunt lustruiţi impecabil. 


77 


— De ce altceva aș avea numărul tău la mine, Beecher? 
Doream să vorbesc cu tine. 

— Serios. 

— Nu asta fac vechii prieteni? M-am întâlnit cu Craig Rogers 
săptămâna trecută. Îl mai ţii minte? 

— Știu cine este Craig Rogers. Îl am pe Facebook. 

— Atunci știi că are numărul tău de telefon. Mi l-a dat și mi-a 
zis că ar trebui să te sun. Nici nu știam că locuiești în 
Washington. 

Dau din cap și mă uit la tabloul de 22 000 de dolari. 

— Marshall, știi că cineva a fost ucis în acea biserică, nu? 

— Așa am înţeles. Se pare că de asta m-au arestat. 

— Ce făceai totuși acolo? 

— Ce face orice persoană în biserică, Beecher. Se apropie 
comemorarea morții mamei mele. Ştii cât de mult ţinea la 
rugăciune. 

— Te rugai? 

— Mă rugam. 

— La ora zece noaptea? 

— Biserica este deschisă până la miezul nopţii. Se pare că 
vizavi de ea lucrează oameni foarte religioși. 

Este o poveste perfectă. Fără niciun punct slab. 

— Mi-au spus și că aveai la tine un pachet foarte vechi de 
cărți de joc. Din care lipsea asul de pică. 

— Le am mereu la mine deoarece călătoresc mult. Pot juca 
solitaire cu ele. 

— Și asul de pică? 

Fără vreun semn de avertizare, își lovește buzunarele din 
faţă. Dintr-unul scoate pachetul de cărți de joc și mi-l aruncă. 
Din celălalt, își scoate telefonul. Nu l-am auzit sunând sau 
vibrând, dar, privind spre el, este clar vorba de un apel pe care 
nu îl poate rata. 

— Beecher, va trebui să mă scuzi o secundă. Trebuie să 
răspund. 

îndreptându-se din nou spre dormitor, adaugă: 

— Marshall la telefon... 

Închide ușa încet, lăsându-mă singur în bucătărie. 

Studiez cărţile de joc. Cutia este îngălbenită și foarte uzată. 
Pe spatele pachetului este un vultur american clasic, desenat de 
mână, cu aripile deschise. Dar, în loc să aibă capul ridicat, 


78 


vulturul se pitește, cu capul plecat, de parcă ar fi pe punctul să 
apuce ceva. 

Privesc din nou spre ușa închisă a dormitorului. Pe sub ea, se 
vedea umbra lui Marshall plimbându-se dintr-o parte în alta. 
Oricine l-ar fi sunat, este prins în conversație. 

Înainte să mă pot răzgândi, mă îndrept spre cel mai apropiat 
dulap. Când eram copii, ţin minte că tatăl lui Marshall ţinea 
toate medicamentele în sertarele de la bucătărie, întrucât putea 
să ajungă la ele din scaunul lui cu rotile. Dacă am noroc, poate 
Marshall face la fel. Caut prin sertare - într-unul se află 
tacâmuri, spatule și linguri de lemn și în celălalt... nimic 
important. 

Dulapurile de sus sunt la fel. În primul se află farfurii, boluri, 
ceşti și pahare. 

In celălalt, pahare de vin... căni de cafea... câteva termosuri... 
dar, din nou, nimic incriminant. Cănile sunt toate simple, la fel și 
termosurile. Nu există embleme ale unei școli, ale unei echipe, 
de la serviciu - nimic. Și, pentru a doua oară, încep să mă întreb 
dacă acest loc steril nu este, într-adevăr, o ascunzătoare. 

Dar când deschid bufetul cel mai mare, care pare a fi cămara, 
primul lucru pe care îl observ este șirul de cutii mari cu cereale 
pentru micul dejun. 

Le cercetez rapid. Desigur, nu sunt Lucky Charms. Toate sunt 
sănătoase acum: Raisin Bran... Special K... și una dintre mărcile 
acelea pretenţioase de cereale din ovăz, pe care le cumperi la 
sectorul de mâncare bio. Mintea îmi gonește înapoi la căsuţa din 
copac... și la ascunzătoarea pentru toate pozele cu femei goale 
pe care puteam să le găsim. 

Apuc cutia de Raisin Bran și o deschid. Nimic. La fel cu Special 
K. Și cea de ovăz. Nimic și iar nimic. 

Inchid ușile bufetului și mă întorc spre dormitor. Marshall se 
plimbă în continuare. A venit timpul pentru o ultimă încercare. 

În dreapta mea, unde dulapurile acoperă colţul într-un L, 
există o secțiune a mobilei construită ca un birou, dar fără 
sertare. Acolo și-a aruncat Marshall cheile. Mai există și pachetul 
de corespondenţă și câteva cutii de la J. Crew. 

Arunc pachetul de cărţi înapoi pe dulap și răsfoiesc 
corespondenţa. Factura la electricitate... ceva de la o asociație 
de degustare a vinului... cupoane... Numele lui este pe toate. 
Dar adresa... nu este aceeași cu adresa de aici. Toate sunt 


79 


trimise la căsuţa poștală pe care Ilmaculata Decepţie a găsit-o 
mai devreme. La fel cu pachetele de la J. Crew. Când ridic restul 
scrisorilor de pe ultima cutie... 

Capacul cutiei se ridică. A fost deja deschisă. Nu are adresa 
pe ea. Nici pe cea a expeditorului. 

Privesc înapoi spre dormitor. Este în continuare ocupat. 

Dând la o parte marginile și privind în cutie, văd o faţă albă, 
fără ochi. 

Tresar. 

O mască. 

Este o mască de ghips albă ca de cretă. Arată ca... 

Este Abraham Lincoln. 

Îmi scot telefonul și fac o poză rapidă, dar mâna îmi tremură. 
Nu o pot stăpâni. 

Privesc din nou peste umăr. Marshall se plimbă agitat în 
dormitor. 

Telefonul face sunetul specific clic-clic când fac poza. Tot 
trebuie să vadă asta. Îi trimit poza, cu un mesaj: Găsită în 
locuința lui Marshall. 

Cât de rapid pot, închid cutia și pun scrisorile la loc peste ea. 

Nu am nicio idee de ce Marshall ar avea propria lui mască 
Abraham Lincoln - dar având în vedere că îl căutăm pe John 
Wilkes B... 

În spatele umărului meu, se aude un sunet slab, ca o 
respirație. 

Nici nu trebuie să mă întorc. 

Marshall se află chiar în spatele meu. 


24. 


Cu patru zile în urmă 
Ann Arbor, Michigan 


Există anumite momente care schimbă viaţa unei persoane. 
Pentru unii, acestea vin rapid și violent, sub forma unui accident 
de mașină. Pentru alţii, iau forma unor vești proaste primite de 
la doctor. 


80 


Clementine, stând într-o poziţie de yoga la masa de la 
bucătărie din micul ei apartament închiriat, cu hârtiile întinse în 
faţa ei, presupusese că acel moment avea să vină odată cu 
dosarul lui Nico. 

Terminase să îl citească cu zile în urmă. Citise fiecare cuvânt. 
Fiecare raport. Fiecare evaluare. 

Citise elogiile - șase la număr. Unul dintre ele îl descria pe 
tatăl ei ca fiind serios, muncitor și cu un caracter impecabil. 
Altul lăuda prezenţa lui și arăta că adunase sute de ore de 
concediu medical neutilizat. Altul zicea că Nico oferise ajutor de 
neprețuit în timpul unui incendiu la bază. 

Citi și scrisorile de admonestare - toate din anii din urmă, 
când orice îi făcuseră trecuse deja. Doctorii avertizau despre 
perioade lungi de tăcere, apoi despre disprețul lui faţă de 
propria siguranță și faţă de siguranţa altora și, într-un final, 
despre agresivitatea lui și incapacitatea de a distinge între 
fantezie și realitate. 

Clementine răsfoi iar și iar, dar nu putu găsi mai mult de atât. 
Da, dosarul arăta că tatăl ei... că Nico... fusese încorporat în 
armată cu trei ani mai devreme decât spuneau dosarele publice. 
Și da, dacă punea lucrurile cap la cap corect, parte din acel timp 
fusese petrecut în marină, în ciuda faptului că fusese încorporat 
în armată. În afară de asta, încercând să reconstruiască dosarul 
în ordine cronologică, nu exista nicio hârtie din acei primi trei 
ani. Dispăruseră. Trei ani întregi - în întregime neînregistraţi. 
Nicio scrisoare de apreciere, nicio mustrare, nimic. 

Până când Clementine nu avea să explice acei ani, nu putea 
să știe niciodată ce se întâmplase cu adevărat, nu avea să știe 
niciodată prin ce trecuse tatăl ei. Mai important, presupunând că 
avea dreptate și că experimentele făcute asupra lui o afectaseră 
și pe ea, nu avea să se apropie de înţelegerea cancerului care îi 
devora în prezent corpul. 

Își spuse că nu ar fi trebuit să fie surprinsă. La ce se așteptase 
mai exact? Ca președintele să îi dea un pistol încărcat înfășurat 
cu o fundă mare? Poftim... deși l-am ţinut secret douăzeci de 
ani, iată dosarul de maximă siguranţă despre tatăl tău, pe care 
ni l-ai cerut. 

Adevărul era că dosarul îi spunea deja adevărul. Sau o parte 
din răspuns. În acei trei ani - doar prin faptul că informaţiile 
lipseau complet - acolo se întâmplase răul. 


81 


leșind din poziția de yoga și strecurându-și un picior sub ea, 
Clementine continuă să răsfoiască dosarul. În faţa ei, pe masă, 
făcuse patru grămezi diferite - una pentru fiecare dintre anii 
„recunoscuţi” în care Nico servise în armată. 

Pagină cu pagină, grupase hârtiile, punând fiecare document 
la grămada anului din care provenea. Majoritatea elogiilor erau 
din primii ani, scrisorile de admonestare din ultimii. Dar în cea 
mai mare parte, era la fel ca înainte: nimic. 

Asta până când Clementine răsfoi un set de documente prinse 
cu agrafe și observă o foaie roz pal prinsă înăuntru. Desigur, 
culoarea roz ieșea în evidenţă. Mai văzuse acele foi înainte: 
rapoarte de imunizare. Armata nu se juca cu vaccinările, iar Nico 
avea un astfel de formular pentru toţi cei patru ani în care... 

Stai puţin. 

Ridicând o sprânceană, Clementine se holbă la grămezile de 
pe masă și le numără din nou. Nico avea deja patru astfel de 
formulare. 

Acesta era al cincilea. 

Holbându-se la foaie, verifică din nou data. Pagina începu să îi 
tremure în mână. Aparţinea celor trei ani dispăruţi ai lui Nico. 

Citea rapid acum. Nu erau prea multe. Cerere pentru... 
Nicholas Hadrian... de a primi vaccin contra gripei... 

Era o cerere pentru un vaccin antigripal. Ușor de trecut cu 
vederea. Dar spre deosebire de rapoartele de imunizare, acesta 
era... Aprobat. 

Dintr-un motiv sau altul, cineva aprobase în mod expres acest 
vaccin antigripal. 

Mâna îi tremura în continuare. Clementine privi spre josul 
paginii. Acolo era, scrisă subțire cu stiloul, o semnătură greu de 
descifrat. A doctorului care aprobase vaccinul: dr. Michael Yoo. 

De acolo, următoarea jumătate de oră fusese ușoară. O 
căutare pe internet cu termenii „dr. Michael Yoo” și „armată” 
oferi doar doi candidaţi. Unul murise anul trecut, la vârsta de 
patruzeci și doi de ani. Prea tânăr. 

Celălalt locuia în San Diego, California. 

Zece cifre formate mai târziu, cu celularul la ureche, 
ascultând cum sună o dată... de două ori... 

— Alo? se auzi vocea blândă a unui bătrân. 

Clementine nu spuse un cuvânt. 

— Alo? Cine este la telefon? 


82 


— ÎI caut pe doctorul Michael Yoo, bolborosi Clementine. 

— Cine sunteți? 

Pret de o clipă, Clementine se gândi care era cel mai bun mod 
să îl facă să vorbească în continuare. Dar nu reuși decât să 
îngaime: 

— Cred că îl știți pe tata. Nico Hadrian. 

Există anumite momente care schimbă viaţa unei persoane. 
Pentru unii, acestea vin sub forma unui accident de mașină. 
Pentru alţii, iau forma unei vizite la doctor. 

Pentru Clementine - stând acolo, cu mâna dintr-odată calmă - 
momentul veni din partea străinului de la celălalt capăt al 
telefonului. 

— Tu trebuie să fii Clementine. 


25. 


Astăzi 
Crystal City, Virginia 


Mă întorc. Aproape mă lovesc nas în nas de Marshall. 

— Sper că nu ai primit vești proaste la telefon, zic eu. 

— Știu că te întrebi în privinţa măștii, spune el, la fel de calm. 

— Ascultă, Marsh... 

— Marshall. Și nu sunt supărat, Beecher. Ai văzut masca. Ar 
trebui să ai câteva întrebări pentru mine. Mai ales având în 
vedere că provine de la locul crimei. 

— Masca? 

Face o notă mentală, reţinând faptul că, cel puţin pentru 
mine, masca este o nouă piesă a puzzle-ului. 

— Unde crezi că am găsit-o? întreabă el. 

— Deci, acum ai găsit masca? 

— Te rog să nu-mi vorbești pe acest ton, Beecher. Dacă 
povestea mea nu s-ar fi verificat, crezi că detectivii mi-ar fi dat 
drumul azi-noapte? Știu cum decurg investigaţiile. Cu asta mă și 
ocup. Și știu cum înhaţă primul suspect în mod incorect doar 
pentru că este suspectul cel mai apropiat de locul crimei. 

— Spune-mi doar despre mască, Marshall. 


83 


— Am găsit-o la două străzi distanţă. Într-un coș de gunoi la 
un colţ al 17!" Street. 

— Dar de ce ai fi căutat-o? 

— Glumești, nu? Dacă într-adevăr ai prieteni în poliţia din 
D.C., înseamnă că știi cât de copleșiți sunt. Dacă mă acuză de 
crimă - ceea ce, din fericire, nu vor face - poţi să fii sigur că mi- 
am dorit să strâng orice dovadă care să îmi demonstreze 
nevinovăția. 

— Și de ce nu ai spus asta și poliţiei? 

— Le-am spus. l-am sunat noaptea trecută. Și apoi din nou 
dimineaţă, când au decis, într-un final, să dea cazul unui 
detectiv. Verifică telefoanele primite de ei și ai să vezi. M-au 
rugat doar să port mănuși când o ating, să o învelesc în ambalaj 
de protecţie și să le-o aduc azi. 

Privesc peste umăr la cutia închisă în care se află masca, 
învelită în ambalaj de protecţie. Incă o poveste perfectă. 

— Cu ce fel de investigaţii te ocupi? îl întreb. 

— Tocmai eram pe punctul să te întreb același lucru, 
contrează el, întinzându-se spre pachetul de cărți de joc și 
băgându-le la loc în buzunar. Adică, tocmai tu să cercetezi acest 
caz... să mă găsești aici... Pentru cine lucrezi acum? 

— Pentru Unchiul Sam, răspund eu, privindu-l cu atenție. 

— Amuzant. Și eu am același unchi, zice el, privindu-mă la fel 
de atent. _ 

Creierul meu începe să ghicească. CIA?... NSA®... FBII1... În 
acest oraș, acronimele sunt infinite. Dar dacă spune adevărul... 
dacă lucrează de aceeași parte cu mine... Nu. Nu, nu, nu. Nu are 
cum să fie totul o mare coincidenţă. 

— Chiar ar trebui să ieşim să bem ceva odată, spune el, 
punându-și mâna fără mănușă pe umărul meu. 

Are pe ea cicatrice chiar mai rele decât cele de pe față. Orice 
ar fi încercat să scoată din foc, își dorise acel lucru cu disperare. 

— Nu mi-am dat seama că sunt pe punctul să plec. 


? Central Intelligence Agency (Agenţia Centrală de Informaţii); serviciu secret al SUA, 
înfiinţat în 1947 (n. red.). 

10 National Security Agency (Agenţia de Securitate Națională); agenţie 
guvernamentală a SUA, fondată de președintele Harry Truman în 1952 (n. red.). 

11 Federal Bureau of Investigation (Biroul Federal de Investigaţii); agenţie federală de 
investigare a crimelor, parte a Departamentului de Justiţie al SUA, fondată în 1908 (n. 
red.). 


84 


— Îmi pare rău. Trebuie să mă ocup de telefonul primit, zice 
el, conducându-mă spre ușă. 

— Bine, lasă-mă măcar să îţi dau e-mailul meu și telefonul de 
la Arhive, zic eu, căutându-mi una dintre cărţile de vizită. 

Dar când bag mâna în buzunar... 

Îmi caut buzunarul din spate dreapta. Apoi pe cel stâng. Apoi 
buzunarele din faţă. 

— Portofelul meu! îmi scapă, urmărindu-mi mintal pașii. Poate 
că a căzut la tine în mașină... 

— Ţi-ai verificat buzunarele de la haină? întreabă Marshall. 

Îmi ating buzunarele de la haină. Cel drept. Cel stâng. Acolo 
era. În buzunarul stâng de la haină. 

— Așa fac și eu tot timpul, spune Marshall în timp ce mă 
holbez la portofel. 

Problema este că eu nu mi-l pun niciodată în buzunarul de la 
haină. Niciodată. 

— Să ieşim cât mai curând, propune Marshall, deschizând ușa 
de la intrare, cu rânjetul acum întins pe întreaga faţă. 

În timp ce mă conduce pe hol, mă holbez în continuare la 
portofelul meu. Îl deschid. Cardurile mele, cartela de acces: totul 
este la locul lui. ÎI privesc pe Marshall, apoi din nou portofelul. 

— Mă bucur că am apucat să ne vedem, Beecher. Să repetăm 
treaba asta cât mai rapid, zice Marshall în timp ce liftul se 
deschide în spatele meu și el pășește înapoi în apartament. 

Îmi înfig piciorul în prag, oprindu-l să închidă ușa. 

— Beecher, chiar mă grăbesc... 

— O ultimă întrebare, zic eu. Ții minte o fată numită 
Clementine? 

Face ochii mici, uitându-se în sus, în diagonală. 

— Clementine...? 

— Clementine Kaye, îi amintesc eu. Din acea noapte... Cea cu 
debaraua... 

EI își strânge buzele, scuturând din cap. 

— Îmi pare rău, Beecher, nu îmi amintesc. Ține minte, eram 
mic când am plecat de acolo. 

Cu o ultimă bufnitură a ușii, a dispărut. 

Mă holbez la ușa închisă. Cu orice s-ar ocupa Marshall - orice 
s-ar fi întâmplat noaptea trecută la biserică și orice ar avea asta 
de a face cu Clementine - există un singur detaliu de care sunt 
sigur: nu mai știu cine este tipul acesta. 


85 


Dar nici el nu mă știe pe mine. 

În lift, îmi scot telefonul și apelez numărul de la biroul lui Tot. 
Sună o dată... de două ori... apoi răspunde. 

— Spune-mi, te rog, că Marshall nu era acasă și că te întorci 
acum, zice Tot. 

— Tot... 

— Nu mă lua cu Tot, Beecher. Era acolo sau nu? 

— De ce ai luat-o razna? întreb eu. 

— Pentru că tocmai am vorbit cu Mac, care tocmai a vorbit cu 
o sursă a lui, care tocmai a vorbit cu cineva de la Casa Albă. 
Ghici pentru cine lucrează, de fapt, amicul tău, Marshall Lusk? 


26. 


Intrând în restaurantul chinezesc cunoscut sub numele de 
Wok'n'Roll, agentul A.J. Ennis se îndreptă spre un separeu din 
spate. A 

Era ceva neobișnuit protocolului Serviciului Secret. In 
majoritatea restaurantelor, mai ales când păzeau VIP-uri, agenţii 
erau poziţionaţi lângă ușa din faţă ca să îi poată vedea primii pe 
toţi cei care intră. 

Astăzi, A.J. se bucura că poate să stea în spate. Privind spre 
ceas, văzu că era... 

Ding, răsună clopotţelul de deasupra ușii. 

De obicei, doctorii erau recunoscuţi ca oameni care întârzie, 
dar acesta... având în vedere tot ce se întâmpla... Venea mereu 
la fix. 

În mod vizibil supărat, doctorul Stewart Palmiotti se aruncă pe 
scaunul din faţa lui A.J., cu spatele la ușa de la intrare. 

— De ce ai ales locul acesta? mormăi Palmiotti. 

— Wok'n'Roll? Mi-a spus că îţi place, zise A.J., și că veneaţi 
des aici. 

Palmiotti rămase nemișcat, gândindu-se la vremurile din urmă 
cu douăzeci de ani - înainte ca Wallace să devină președinte... 
înainte chiar să fie guvernator - când făcuseră un drum la 
Washington, studenţi la drept fiind. Fără bani în buzunare, 
mâncarea chinezească ieftină era întotdeauna o opţiune bună. 
Dar care fusese motivul pentru care președintele îi adusese 


86 


prima oară acolo? Așa cum indica și plăcuţa de bronz din fața 
restaurantului, în 1865, Wok'n'Roll fusese internatul lui Mary 
Surratt, unde toți conspiratorii împotriva lui Lincoln, inclusiv John 
Wilkes Booth, plănuiseră să îl răpească pe acesta. 

— Mă gândeam doar... știi, la chestia asta cu Booth... 

— E totul o glumă pentru tine?! șuieră Palmiotti. 

— Doctore, calmează-te... 

— Sau poate crezi că este un joc! De parcă am juca Monopoly 
și tu ești mașinuţa, iar eu câinele... și mă plimbi în jurul tablei... 

— Doctore... 

— Mi-am pierdut viața! Nu mai am o viață...! 

Mâna lui A.J. ţâșni de-a lungul mesei ca o viperă. 

— Ascultă-mă, mormăi el, apucându-l pe Palmiotti de 
încheietură și strângându-l suficient de tare cât să îi comprime 
toate vasele de sânge și nervii. 

Suficient de tare cât să îl facă pe Palmiotti să nu mai 
vorbească. Puţinii clienţi din jurul lor încetară să se mai holbeze 
și reveniră la mâncarea lor. 

Palmiotti își descleștă maxilarul, încercând să înghită. Îl durea. 

— Ascultă, doctore, știu la ce ai renunţat, șopti AJ, 
aplecându-se peste masă și strângându-l mai puţin pe doctor. 
Știu. Și el știe. Așa că, dacă te face să te simţi mai bine, singurul 
motiv pentru care mi-a indicat să te aduc aici este pentru că mi- 
a spus că îţi place. 

Văzându-l pe doctor redevenind calm, AJ. îi dădu drumul și se 
așeză din nou pe scaun. Din bolul de lemn dintre ei, fură o mână 
de tăieței chinezești crocanţi, mâncându-i unul câte unul, 
studiind bărbatul din fața lui. 

Palmiotti era de o vârstă cu președintele Wallace. Dar în 
ultima lună... aceste noi riduri de pe faţa lui... plus felul în care 
se holba la masa goală... Rana de glonţ îl afectase. Arăta cu 
douăzeci de ani mai în vârstă. 

— Doctore, prietenul tău are nevoie de tine acum. 
Președintele are nevoie de tine, adăugă A.J., îndreptându-se și 
încetând să mai mănânce tăieţei chinezești. Ca să reușim... mai 
ales cu Beecher atât de aproape... 

— Mă descurc, șopti Palmiotti. 

— Ești sigur? 

— Mă descurc. Deja mă ocup de asta, insistă el. Știe că nu am 
să-l dezamăgesc. 


87 


— Nu doar pe el. Pe noi, spuse A.J. Pe noi toți. Suntem cu toții 
implicaţi. Ca o echipă. 

Palmiotti dădu din cap. Încet la început. Apoi mai repede. 
Cuvintele îl făceau să se simtă mai bine. Ca o echipă. 

În acel moment, sosi un picolo, punând două pahare cu apă 
pe masă. Cei doi bărbaţi nu mai spuseră nimic până ce băiatul 
plecă. 

— Deci, ai mai auzit ceva de la Clementine? întrebă într-un 
final A J. Palmiotti scutură din cap. Se holba la paharele cu apă, 
privind picăturile cum urcă și coboară pe marginea lor. Ca niște 
lacrimi. 

— Dar crezi că restul decurge bine? întrebă A.J. 

Palmiotti confirmă. 

— Va fi o victorie mare pentru noi. 

Acum, A.J. era cel care dădea din cap. Asta dorise să audă. 

Din bol, Palmiotti luă o mână de tăieţei crocanți. 

— A.J., pot să te întreb ceva? 

Înainte ca A.J. să poată răspunde, Palmiotti adăugă: 

— Cum se simte? 

— Se simte bine, doctore. 

Urmă o pauză. 

— Cred că îţi simte lipsa. 

— Și mie mi-e dor de el. Va veni însă și timpul nostru. 

— Așa este. 

— La evenimentul pentru Ziua Președintelui. A rămas la fel, 
nu? 

— Absolut, promise A.J., punându-și ambele mâini pe masă și 
pregătindu-se să se ridice. 

— Fă-mi totuși o favoare, îl rugă Palmiotti. Nu îi spune că mi- 
am pierdut cumpătul astăzi, bine? 

— Desigur, zise A.J., ridicându-se din scaun fără să-și ia ochii 
de la doctor. Nu aș spune niciun cuvânt. 


27. 


— Spune-mi odată pentru cine lucrează, Tot. 


88 


— Nu până nu ești la o distanţă sigură de el, mă avertizează 
Tot. Amicul tău Marshall... Promite-mi, Beecher. Nu este o 
persoană în preajma căreia să vrei să te afli. 

— Relaxează-te, nu sunt lângă el, insist eu, așezat în 
Mustangul albastru din 1966, la două străzi de locuinţa lui 
Marshall. Din unghiul în care mă aflu, văd perfect garajul din 
spate. Marshall mi-a spus că trebuie să iasă. Părea să aibă o 
urgență. Așa că, în momentul în care o să o facă, oriunde s-ar 
duce, merg și eu cu el. 

— Beecher, te rog să nu faci ceva nesăbuit. Crezi că nu știu că 
încerci să îl urmărești? 

— Tocmai mi-ai spus că ucigașul purta o mască de ghips cu 
chipul lui Abraham Lincoln - chiar când am găsit o asemenea 
mască în apartamentul lui Marshall. Chiar nu vrei să știi unde va 
merge acum? 

— Nu, ceea ce vreau să îţi spun este că te porți nesăbuit. Fără 
să ai vreo pregătire... 

— Tot, mi-ai spus că partea cea mai importantă a acestei 
slujbe va fi să îmi folosesc creierul. Mi-l folosesc. Dacă ar fi dorit 
să mă ucidă, ar fi putut să o facă la el în apartament. Altfel, eu 
sunt singurul aflat aici. Așa că ori îl urmăresc eu, ori îi pierdem 
urma, îi zic în timp ce ușa de la garajul subteran se deschide. 

Un Mercedes alb iese din el, cu o femeie de culoare la volan. 
Nu este Marshall. 

— Tot nu mă asculţi, Beecher, pentru că atunci când vine 
vorba despre superputeri, superputerea prietenului tău Marshall 
este asta: să scape de urmăritorii săi. 

In susul străzii, Mercedesul dispare după colţ și ușa garajului 
coboară din nou. 

— Spune-mi doar cine este. Navy Seal? FBI? CIA? 

— Oh, mult mai rău de atât. Din ce spune Imaculata Decepţie, 
Marshall Lusk lucrează pentru GAO. 

— Government Accountability Office??? zic eu, referindu-mă la 
cei care se ocupă de audit. Sunt contabilii Americii. 

— Nu. Aici greșești. Contabilii se ocupă de numere. GAO caută 
risipa și lipsa de eficienţă. 

— Și cu ce e asta diferit de ceea ce face un contabil...? 


12 Autoritate care controlează modul în care sunt folosite fondurile publice, echivalent 
al Curţii de Conturi în state europene (n. tr.). 


89 


În față, ușa garajului se deschide din nou. De data aceasta, 
iese o Toyota gri-deschis. O altă femeie la volan. Dar chiar când 
este pe punctul să se închidă, ușa garajului se ridică din nou. 

lese o altă mașină. Un SUV albastru-închis. 

Mașina lui Marshall. Cu Marshall la volan. 

Demarând, este deja la două străzi în faţa mea. Îi mai las un 
avans de o stradă. Se grăbește, dar îl văd în continuare. 

A sosit timpul să aflu unde se duce. 


28. 


— Beecher, ascultă-mă, zice Tot la telefon în timp ce eu apăs 
pe acceleraţie pentru a-l ajunge pe Marshall. Ai auzit vreodată 
de ceva numit pen testing? Testarea de penetrare? 

In faţa mea, Marshall înaintează în trafic. Când virează brusc 
la stânga, devine limpede că se îndreaptă direct spre autostradă 
- spre nord, pe 110 - înapoi spre Washington. 

In cea mai mare parte, rămâne pe banda din stânga, având 
un timp bun. ÎI las să își păstreze avansul. 

— Cu mult timp înainte de SEAL Team Six sau chiar de Navy 
SEALs, explică Tot, exista un grup numit S&Rs - Scouts and 
Raiders”. 

— Primul grup de amfibii, spun eu, intrând în spatele unei 
dubiţe albe pentru a rămâne nevăzut. Le-am văzut dosarul la 
Arhive. 

— Exact. Scouts and Raiders au fost înființaţi la opt luni după 
atacul de la Pearl Harbour - un grup alcătuit din soldați de la 
armată și marină. În 1943, proba de absolvire a acestor ticăloși 
se pare că ar fi fost să Îl răpească pe amiralul responsabil pentru 
al 7-lea district naval. În timpul războiului! 

— Și au reușit? 

— Ideea este că asta ne spune un test de penetrare. Când 
propriii noștri oameni reușesc să intre și să îl răpească pe 
amiral, înseamnă că avem o problemă reală de siguranţă. 
Armata folosește asta de ani de zile: angajează unităţi pentru a 


15 Unităţi cu capabilități de amfibii, cu trupe de elită ale marinei americane, pentru 
misiuni de recunoaștere în vederea debarcărilor, dar și raiduri și misiuni de sabotaj (n. 
red.). 


90 


încerca să penetreze facilitățile noastre de top, de la depozite 
nucleare la Air Force One. 

În faţă, pe măsură ce ne apropiem de cimitirul Arlington, 
mașina lui Marshall virează la dreapta, urmând ieșirea spre 
sensul giratoriu de la Podul Memorial. Este timpul să mă apropii. 

— Deci cu asta se ocupă Marshall? întreb eu, ieșind din 
spatele dubiţei albe și accelerând. 

— Toţi se ocupă cu asta acum. În zilele noastre, unii încearcă 
să intre în Casa Albă, alţii în Capitoliu, unii chiar și în cantina de 
la Muzeul Aerospaţial. 

— Ca atunci când vezi acele știri despre tipii care au reușit să 
ajungă la bordul avioanelor cu cuțite bine ascunse. 

— Testare de penetrare, confirmă Tot, în vreme ce eu văd 
sensul giratoriu. 

Puținele mașini din jurul nostru încep să încetinească. Sunt 
acum la doar cinci sau șase mașini în spatele lui Marshall, iar el 
nu m-a văzut. Cobor parasolarul mașinii ca să nu îmi poată 
vedea faţa. 

— După 11 septembrie 2001, GAO și-a dat seama că ceea ce 
făceau nu era util doar pentru armată. Este un test pentru noi 
toți, explică Tot. Testarea de penetrare nu este doar despre a 
intra cu forța. Are de-a face cu rezolvarea problemelor. 

— Revenim, deci, la Marshall, zic eu. Se ocupă cu aceste teste 
de penetrare. ` 

— Și le face bine. Așa a scăpat de închisoare ieri. In meseria 
lui, când ceva merge prost, are o linie directă spre 
Departamentul de Justiţie, care îl scoate din orice încurcătură s- 
ar afla. Dar da - din câte am putut să ne dăm noi seama, a 
petrecut aproape patru ani la Direcţia de Investigaţii a GAO. 

— Și de ce ești atât de îngrijorat în privinţa lui? 

— Pentru că el este întreaga direcţie, Beecher. Erau mai 
mulţi, dar odată ce a apărut Marshall... totul s-a terminat. Nu au 
mai avut nevoie de altcineva. Potrivit sursei noastre, când a 
început, Marshall a fost trimis să intre într-o bază militară 
neoficială din Nebraska și, întrucât generalul care conducea 
acea bază nu a vrut să fie făcut de râs - ceea ce se întâmplă de 
obicei când un străin intră în baza ta militară - generalul a 
încălcat regulile și le-a spus celor responsabili cu securitatea că 
Marshall este pe drum... că trebuie să fie foarte atenţi. În acea 
noapte, la ora trei dimineaţa, Marshall stătea în dormitorul 


91 


generalului - și îl trezea pe acesta punându-i un pistol la cap și 
șoptindu-i: „Ai pierdut”. 

Pe măsură ce SUV-ul lui Marshall ieșea din sensul giratoriu de 
la Podul Memorial, mă gândeam din nou la apartament - la felul 
în care mi-a ajuns portofelul în buzunarul de la haină și cum nu 
cred că Marshall avea cum să fie responsabil de asta. 

— Acum înţelegi de ce nu vreau să îl înfrunți? Uită-te la ce s-a 
întâmplat noaptea trecută: pentru un tip ca Marshall - un om 
care fentează în mod regulat cele mai bune sisteme de 
siguranţă din lume - ca el să fie prins ieșind dintr-o biserică, de 
doi polițiști din D.C... 

— A fost o sincronizare proastă. Poate că polițiștii au avut 
noroc. 

— Nu. Nu există noroc. Nu cu astfel de oameni, Beecher. 

— Deci, ce vrei să spui? Că Marshall l-a ucis pe paroh și apoi 
s-a lăsat arestat intenţionat? 

Tot rămâne tăcut, gândindu-se bine. 

— Asta este adevărata întrebare, nu-i așa? Crezi că tu l-ai 
găsit pe Marshall, Beecher? Sau Marshall s-a folosit de toate 
astea ca să te găsească pe tine? 

Căldura din mașină este dată la maximum. Dar, abia acum 
încep să o simt. În faţa mea, ieșind din sensul giratoriu, văd că 
sunt la doar trei mașini distanţă de Marshall. Dubiţa albă intră 
din nou în fața mea. Văd în continuare SUV-ul... la ora 
douăsprezece, unde se află intrarea pe Podul Memorial. Eu sunt 
la ora patru. 

— Ascultă-mă, Beecher, zice Tot, în timp ce eu întorc de 
volan. Știu că vă cunoașteţi de multă vreme. Și știu că există 
ceva în legătură cu acest tip - ceva ce i s-a întâmplat - care te 
face să vrei să crezi, nostalgic cum ești, că nu este un ucigaș. 
Dar ţine minte: prietenul tău Marshall... El găsește slăbiciunea 
lucrurilor. Așa își câștigă existența. Și dintre toate lucrurile pe 
care le disecă - atunci când tu ai venit după el... când te-a 
păcălit să intri în apartamentul lui - lucrul în care a găsit cea mai 
mare slăbiciune și în care a intrat cel mai mult... 

..„. ești chiar tu. 

Cu o ultimă manevră a volanului, întorc Mustangul spre 
dreapta și ies din spatele dubiței albe. Privesc spre dreapta, pe 
geamul pasagerului, pe pod. SUV-ul nu este acolo. 

Mă uit spre sensul giratoriu. Nici acolo nu este. 


92 


Verific la următoarea ieșire. Sunt doar trei mașini în total. Nici 
acolo nu este. 

Este zi. Nu sunt prea multe mașini. Nici multe opţiuni, dar 
chiar așa... 

— L-ai pierdut, nu-i așa? întreabă Tot prin telefon. Nu ai nicio 
speranţă să prinzi un astfel de tip, Beecher. Este o fantomă 
profesionistă. Și știi care este partea cea mai rea? Ghicește cui 
raportează GAO. 

— Legislativului. Ei reprezintă braţul legislativ al Congresului. 

— Exact. Dar pe șeful GAO, directorul general, ghici cine îl 
numește. 

— Casa Albă. 

— Casa Albă, Beecher. Deci știi pentru cine lucrează, de fapt, 
cineva de nivelul lui Marshall? 

Reduc căldura din mașină, dar am în continuare senzaţia că 
este dată la maximum. 

— Pentru președinte. 

— Sau, mai exact, pentru președintele Orson Wallace, care a 
atacat și este responsabil pentru uciderea unui bărbat cunoscut 
sub numele de Eightball și care a promis să te distrugă pentru 
că ai aflat despre asta. 

Inconjor în continuare sensul giratoriu, căutând SUV-ul. A 
dispărut. 

Cu două luni în urmă, acesta ar fi fost momentul în care aș fi 
lovit volanul și aș fi renunţat. 

Asta pentru că, în urmă cu două luni, nu făceam parte din 
cercul secret de spioni al lui George Washington. 

— Beecher, te rog, spune-mi doar că... 

— Normal că așa am făcut, Tot. Trebuie doar să îi dau drumul. 

Știe despre ce vorbesc și cum funcţionează. Trebuie doar să 
închid telefonul. 

Vrea să fiu atent, dar închid înainte să apuce să o spună. 

Pentru Tot, aceasta este misiunea grupării Culper Ring... o 
afacere prezidenţială... și așa și este. Dar pentru mine, gândiţi- 
vă la cel mai bun prieten din copilărie. De fapt, nu, reformulez. 
Gândiţi-vă la prietenul pe care l-aţi rănit cel mai tare. Gândiţi-vă 
ce îi datorați. Orice s-ar întâmpla, îi datorez în continuare asta 
lui Marshall. 


93 


În apartamentul lui, Marshall fusese uimit că telefonul meu 
avea semnal acolo. Nu știe nici măcar jumătate din câte pot eu 
să fac. 

Când Tot închide, deschid o aplicaţie numită Jupiter. 

După Războiul de Independenţă, George Washington s-a 
dedicat construirii țării. Dar în viața lui personală s-a dedicat mai 
ales, dintre toate lucrurile, reproducerii. 

Nu copii. Washington nu a avut copii. 

A avut câini. 

Potrivit documentelor, își dorea un câine superior, unul care 
să posede viteză, intuiţie și minte. A și reușit - după ce a 
împerecheat un grup de ogari, dăruiţi de francezi, cu un grup de 
ogari negri din partea locului. 

Creaţia lui a fost câinele de vânătoare american. Mașina 
supremă de vânătoare. 

In jurnalul lui sunt menţionaţi peste treizeci de câini, cu nume 
precum Bețivul, Ameţitul, Buze Dulci și desigur... 

Jupiter. 

Cu o singură apăsare, pe ecran apare o hartă. Pe aceasta pot 
vedea sensul giratoriu și Podul Memorial. Se mai poate vedea un 
mic punct verde, acela sunt eu. Mai este și unul roșu, iar acela 
este SUV-ul. 

Când am fost la el în apartament, poate că Marshall mi-a 
subtilizat portofelul, încercând să mă verifice. Dar, când ne 
aflam în parcarea subterană - când am fost în SUV-ul lui - i-am 
plasat un mic emiţător argintiu în nișa de plastic de la ușa din 
dreapta. 

Marshall este deștept. Și în mod clar mult mai bun la jocul de- 
a spionii decât mine. Dar nu este mai deștept decât gruparea 
Culper Ring. 

Din ce văd pe hartă, se îndreaptă spre podul Key, în direcţia 
Georgetown. 

Când eram mic, mama îmi spunea că nu ar trebui să mă dau 
jos din pat înainte să zic o rugăciune în care să enumăr toate 
motivele pentru care sunt recunoscător. Este o regulă pe care o 
respect și astăzi. Dumnezeu să binecuvânteze GPS-ul. Și pe 
Jupiter, mașina supremă de vânătoare. 

In zece minute, văd unde se oprește. 

Gata sau nu, Marshall. Te iau cu lopata. 


94 


29. 


Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


— Nu-i lăsa să te bage acolo, Nico, îl avertiză prima-doamnă 
decedată. 

Dând din cap spre ea, Nico privi spre baza curții pavate cu 
cărămidă roșie, unde o secţiune din cărămizi bej-deschis 
alcătuia un labirint. 

— Deci, este un fel de labirint? întrebă Nico, ţinându-și cartea 
- cu zecele de pică drept semn de carte - ascunsă strâns sub 
braţ. 

— Nu este un fel de labirint. Este un labirint clasic, spuse sora 
Karina, o asiatică scundă cu ochelari cu rame negre și piele 
perfectă, întinzând dosarul spre cărămizi. Știi că există mai 
multe tipuri? 

Perfect conștientă că nu ar trebui să îl lase pe Nico să se 
frământe cu o problemă la care să nu găsească soluţie, tot ea 
oferi explicaţia: 

— Există unele variaţii create pentru a reprezenta un 
obstacol, cu fundături și alegeri greșite. Un labirint adevărat însă 
nu te va bloca niciodată - te poartă pe ocolite, dar drumul duce 
mereu spre centru și apoi înapoi. 

— Deci, un spital rău ar avea una dintre acele variaţii? întrebă 
Nico, privind în continuare construcţia circulară care, fără 
îndoială, arăta ca un labirint lat de zece metri. 

— Da, un spital rău ar avea una dintre acelea. Ca în 7he 
Shining. Acela nu era un labirint adevărat. Noi avem însă un 
labirint. Este foarte terapeutic. Ai vrea, deci, să intri? 

Nico nu dorea să înceapă. Afară era frig și, deși curtea era 
acoperită, nu îi plăcea frigul. Dar îi plăcea de asistenta Karina, 
care îl privea mereu drept în ochi. Majoritatea asistentelor îi 
evitau privirea. 

— Încep de aici? întrebă Nico, intrând în labirint. 

— Pot să îţi ţin eu cartea, dacă vrei, se oferi Karina. 


95 


La început, Nico ezită. Dar apoi îi văzu mâna întinsă... și oja 
roz pal de pe degetele ei subțiri și strâmbe. Și mama lui avea 
asemenea degete. 

— O vreau înapoi când termin, zise Nico, dându-i Karinei 
cartea, iar ea îi zâmbi. 

Avea încredere în ea acum. Suficient cât să îi dea cartea și să 
intre în labirint. Făcând primii pași în cercul exterior al 
labirintului, Nico nu putu să nu observe geamul dublu care 
dădea spre curte. Prin el, văzu o cameră de relaxare, unde un 
grup de muncitori priveau știrile locale. La St. Elizabeth, nu îl 
lăsau niciodată pe Nico să se uite la știri. 

— Ştii că, în timpul cruciadelor, trecerea printr-un labirint 
reprezenta un pelerinaj la locurile sfinte. Pentru mulţi, sunt în 
continuare locuri sacre, adăugă Karina, conștientă că Nico 
reacționa întotdeauna bine la referinţele religioase. 

Nico abia auzi cuvintele. Urmând drumul încâlcit, ajunse din 
nou în dreptul geamului, iar ochii i se fixară pe chipeșul 
prezentator de la pupitrul ştirilor. Pe ecran scria: Asasinat la o 
biserică locală. Dar Nico se opri din mers doar când pe ecran 
apărură imagini de la Biserica Foundry. 

— Nico...? îl strigă Karina. 

Din unghiul în care se afla, nu putea să vadă în camera 
respectivă. Părea că Nico se holbează fără ţintă la perete. 

— Nico, ce s-a întâmplat? 

Trupul îi era tensionat, braţele îi atârnau pe lângă corp. Dorea 
să îi spună ceva primei-doamne decedate, dar, având în vedere 
că asistenta îl privea, rămase nemișcat, uitându-se prin geam, 
spre ecran. Era acolo. Mesajul pe care îl așteptase. Exact așa 
cum promisese Cavalerul. 

— Nico, uită-te la mine! îl imploră asistenta Karina, de parcă 
ar fi spus-o a cincea oară. 

Se întoarse cu faţa la ea. Pieptul îi bubuia, dar pregătirea lui 
de lunetist intră rapid în acțiune. Nu îţi ţii respiraţia când apeși 
pe trăgaci. Înveţi să respiri sincronizat cu arma. 

— Nu te mișca, consimţi și prima-doamnă. Las-o să ne aducă 
ce avem nevoie. 

Nico dădu din cap. Mai erau atâtea de făcut. Beecher... și 
Clementine... aveau să vină în curând. 

— Nico, ești în regulă? întrebă asistenta Karina. 

Rămase acolo, nemișcat. 


96 


— Nico, te rog. Trebuie să îmi spui ceva. 

Pieptul lui continuă să se umile și să scadă. Poate chiar un pic 
mai rapid. Prima-doamnă decedată avea dreptate. Așa avea să 
obţină ceea ce dorea. 

— Nico, vorbesc serios, insistă Karina. Te rog, spune ceva. 


30. 


Găsesc SUV-ul lui Marshall pe o alee îngustă din Georgetown, 
chiar lângă bulevardul principal - Wisconsin Avenue. Emiţătorul 
pe care l-am ascuns se află în continuare în mașină, dar am 
nevoie doar de urmele pașilor lui pe zăpadă pentru a vedea în 
ce direcţie a plecat. 

In susul străzii se află o clădire din cărămidă roșie cu 
marchiză albastră. Pașii o iau brusc la stânga, pe o alee de lângă 
clădire. 

Mă grăbesc cât de mult pot, mergând pe carosabil pentru a 
nu aluneca. 

Cu fiecare pas pe care îl fac, mocirla cenușie zboară spre 
trotuar, în sus și în jos, ca un grup de înotători sincron. Nu mă 
opresc până nu ajung lângă marchiză, apoi privesc spre stânga, 
ca să mă asigur că nu se află nimeni acolo. 

Pășind în acea direcţie, calc pe o porțiune de zăpadă neagră 
care nu pare prea adâncă, dar care reușește cumva să îmi 
înghită întregul picior până la gleznă. Șoseta mi se umple de 
apă îngheţată. Imi reamintesc că nu sunt spion. Sunt arhivist. 
Licenţiat în istorie. 

Dar acesta este avantajul licenţiaţilor în istorie. Recunoaștem 
importanţa lucrurilor lăsate în urmă. 

In faţa mea, aleea este goală. Marshall a dispărut. 

Dar, din nou, pașii - luând-o la dreapta... în spatele clădirii - 
sunt exact unde i-am lăsat. 

Grăbind pasul, trec de colţ. Aleea se lățește, devenind o curte 
de cărămidă. Primul lucru pe care îl văd e în dreapta mea. O 
ușă. O ușă pe jumătate deschisă, pe punctul să se închidă. 

Duce spre partea din spate a clădirii, în care tocmai s-a 
strecurat Marshall. 


97 


Fug spre ușă, prinzând-o chiar înainte să se închidă. O apuc și 
intru. Un miros cunoscut, dar de neidentificat, umple aerul. Așa 
cum am mai spus, Marshall este deștept. Dar eu... 

Ahhh! 

Pumnul lui mă lovește întâi în gât. 

Mă apucă. Gâtul meu...! 

Îmi prinde mărul lui Adam cu vârfurile celor cinci degete. De 
parcă ar încerca să mi-l smulgă din gât. Durerea este... Nu doar 
că nu pot respira... Gâtul meu... 

Îmi strivește laringele...! 

Genunchii îmi cedează. Ochii mi se umplu de lacrimi 
involuntare. Dar îl văd în continuare. Faţa de ceară topită. Acei 
ochi aurii. 

Marshall încearcă să mă ucidă. 


31. 


Holbându-se la portofelul lui din piele de tipar, doctorul 
Palmiotti știa că nu era bine ce făcea. O știa. Cu câteva minute 
în urmă, după ce ieșise din Wok'n'Roll și rămăsese în frig, în 
mijlocul mulțimii care se grăbea să se întoarcă la lucru, nu se 
putuse abţine să nu îl privească pe A.J. îndepărtându-se pe 
stradă, revenind la ceea ce avea de făcut. 

Se întorcea pe 16" Street, spre Casa Albă. 

Timp de două minute, Palmiotti rămase acolo, știind că nu ar 
fi trebuit să conteze. Dar conta. 

Așa că stătea acolo, holbându-se la portofelul lui din piele de 
tipar. Mai exact, la răvașul din prăâjitura chinezească ce ieșea din 
buzunarul secret al portofelului, pe care, dacă ar fi fost cu 
treizeci de ani mai tânăr, l-ar fi folosit pentru a ascunde un 
prezervativ. Era locul la care ajungi doar dacă insiști cu 
arătătorul și degetele mijlocii, ceea ce Palmiotti făcu pentru a 
scoate micuța hârtie. 

Nu mesajul răvașului conta. Ci ceea ce era scris pe spate. 

Cu două luni înainte, după ce A.J. îl ajutase să trimită acel 
mesaj în timpul înmormântării, în timp ce lucrau la conturarea 
noii lui identități, Wallace luase acea hârtiuță dintr-un răvaș și 
scrisese un număr din zece cifre pe ea. Președintele îi spusese 


98 


lui Palmiotti că, dacă ceva ar fi mers prost... dacă era o urgenţă 
sau dacă doar simţea nevoia să vorbească... sau doar avea 
nevoie de un prieten... acela era numărul care trebuia format. 
Un număr care îi dădea acces direct la președinte. 

Palmiotti știa ce însemna asta. Publicului i se spusese că 
Wallace folosește un BlackBerry. Nu era un BlackBerry. Așa cum 
nu fusese nici cel al lui Obama, sau al oricărui alt președinte. Era 
un Sectera Edge, un telefon produs special de General 
Dynamics exclusiv pentru utilizarea de către președinte. 
Singurul telefon pe care îl ţinea Wallace la el. 

— Deci, nu vei fi singur, îi promisese Wallace. Sunt mereu la 
un telefon distanță. 

Timp de două luni, Palmiotti nu folosise niciodată acel număr. 
Nici nu se gândise la asta. 

OK, nu era adevărat. 

Se gândise să îl folosească în prima săptămână, când 
urmărea meciul cu Michigan, care îi amintise de anii lor de 
colegiu. Apoi, peste câteva zile, se gândise să îl folosească din 
nou, când ieșise la o plimbare și văzuse un câine care îi amintise 
de acel beagle pe care Wallace îl avusese când erau tineri. 

Dar Palmiotti nu era prost. Și nici atât de superficial încât să 
spargă sticla de urgenţă și să îl sune direct pe președintele 
Statelor Unite doar pentru că îi era dor de casă. 

Da, Palmiotti știuse că nu avea să fie ușor să se despartă pur 
și simplu de viaţa lui anterioară. În acele momente de îndoială, 
se gândise la ceea ce îi spusese mentorul lui cu douăzeci de ani 
înainte, când era rezident la cardiologie: sângerarea se oprește 
mereu, într-un fel sau altul. Era un sfat bun. Un sfat adevărat. Și 
când acest sfat nu reușea să îl facă să se simtă mai bine, 
Palmiotti își închidea ochii și începea, în mod inevitabil, să facă o 
listă cu toţi oamenii cu care și-ar fi dorit să vorbească, inclusiv 
copiii lui. 

Dar așa cum Palmiotti știa, fie că era mort sau viu, copiii lui 
nu doreau să vorbească cu el. Nici măcar nu îi mai văzuse de 
peste zece ani. De la divorţ. Nu după durerea pe care le-o 
provocase. 

La fel stăteau lucrurile și cu fosta soţie. De aceea era fosta. 

Desigur, lucrurile stăteau diferit cu iubita lui, Lydia, și de 
aceea, în acea noapte, în urmă cu câteva săptămâni, el, ajutat și 
de o sticlă scumpă de whisky, formase numărul ei de acasă doar 


99 


ca să îi audă vocea. Când ea ridicase receptorul, el închisese. De 
atâta avusese nevoie. 

După aceea, Palmiotti fusese puternic. Devotat cauzei. 

Așa cum era și când venea vorba despre Beecher. După 
conversaţia cu A.J., știa care erau pașii de urmat. Ştia ce trebuie 
făcut. Și știa și că avea să funcţioneze doar dacă el o făcea să 
funcționeze. Dar totuși... când A.J. dispăru după colț și Palmiotti 
își cobori privirea spre portofelul lui din piele de ţipar și spre 
numărul de telefon de pe hârtiuța răvașului... 

Orson Wallace nu îi era doar prieten. Erau fraţi. Cum poţi să 
separi doi frați? Ezitând, Palmiotti își spuse că ar trebui să 
aștepte. Că avea să-l vadă pe Wallace curând - așa cum 
spusese A.J., la evenimentul de Ziua Președinţilor... 

Totuși, cu toate lucrurile pe care le sacrificase, un singur 
telefon... Doar câteva secunde... câteva propoziţii și să îl salute 
- putea asta să strice în vreun fel? 

Privind numărul de telefon, Palmiotti repetă cuvintele 
mentorului său... Sângerarea se oprește întotdeauna... într-un 
fel sau altul. Avea perfectă dreptate. 

Dar așa cum învățase tot la medicină, exista un mod și mai 
rapid de a opri sângerarea: să iei problema în propriile mâini. 

Scoţând telefonul ieftin pe care îl deschidea doar la câteva 
săptămâni, Palmiotti privi bucata de hârtie și formă numărul cu 
zece cifre. 

In timp ce suna, bănui că președintele avea să fie supărat. 
Dar, odată ce începeau să vorbească, totul avea să revină la 
normal. Asta făceau prietenii. 

In urechea lui Palmictti, telefonul sună o dată... de două ori... 
Cu umerii strânși, doctorul anticipa entuziasmul regăsirii. Cu 
siguranţă, Wallace avea să fie supărat, dar avea și... 

„Ne pare rău”, se auzi o voce feminină, mecanică, într-un 
final. „Numărul format nu este alocat. Vă rugăm verificaţi 
numărul și formaţi din nou.” 

Palmiotti simţi o zvâăcnitură puternică în rana de la gât. Pe 
moment, crezu că formase numărul greșit. 

Dar când vocea mecanică repetă... înainte să verifice hârtia... 
înainte să formeze din nou... Stewart Palmiotti știa că formase 
numărul corect. 


100 


32. 


Marshall nu spune nimic. 

Mă ţine de gât, strângându-mă în continuare de mărul lui 
Adam. 

Lupt să mă eliberez, dar simt ca și cum ochii sunt pe cale de 
a-mi ieși din orbite. 

Fără un cuvânt, își ușurează strânsoarea, deși nu cu mult. 
Plămânii mi se umplu din nou cu aer și tușesc spasmodic. Dar 
Marshall nu îmi dă drumul. Nu de tot. 

Mă privește direct în ochi. Mâna lui arsă, plină de cocoloașe, 
este în continuare la gâtul meu, ţinându-mă pe loc. 

— Dacă nu ești atent pe cine urmărești, o s-o păţești, zice el, 
asigurându-se că aud fiecare silabă. 

În sfârșit îmi dă drumul, lăsându-mă să îmi trag răsuflarea. 

— Ce naiba e cu tine? 

Nu răspunde. 

Privind în jurul meu, la tigăile și oalele argintii atârnate de 
tavan... la aragazurile și cuptoarele industriale din stânga... la 
staţiile de gătit din inox, cu bucătari și ospatari... 

— Ce cauţi în bucătăria unui restaurant? bolborosesc eu, 
identificând, în sfârșit, mirosul. 

Paste proaspăt fierte. 

Marshall privește peste umăr. La început, presupun că este 
îngrijorat că suntem auziţi. Nu este. 

— Ce faceţi, băieți? întreabă un bucătar masiv cu barbă 
cenușie, ridicând privirea de la tava cu prăjituri pe care le umple 
cu cremă. 

— Vezi-ţi de treaba ta, strigă Marshall la el, traversând 
bucătăria, pe lângă cărucioarele cu preparate, îndreptându-se 
spre ușile batante din celălalt capăt. 

Tonul lui este atât de poruncitor, încât bucătarul nici măcar 
nu-i mai răspunde. Dar văd cât de rapid își ferește privirea. Este 
greu să te uiţi la fața arsă a lui Marshall. 

Împingând ușa batantă, lumina fluorescentă și inoxul 
bucătăriei lasă loc unor pereţi galben pal, unor uși franceze și 
decorului de lux al unui restaurant italian. 

Câţiva întârziaţi de la prânz, toţi la costum și cravată, se 
întorc și se holbează. Asta se întâmplă în toate restaurantele din 


101 


D.C. - lumea verifică să vadă dacă suntem faimoși. Apoi, după o 
singură privire aruncată feţei lui Marshall, se întorc cu toţii. Ceea 
ce încep și eu să observ totuși este că lui Marshall pare să îi 
convină asta. 

Rămânând într-un colţ, lângă bar, cercetează restaurantul. În 
dreapta mea, un vraf de meniuri îmi spune unde ne aflăm. Cafe 
Milano. 

Știu Café Milano. În D.C., toată lumea știe Cafe Milano. De la 
Bill și Hillary, la Joe și Jill Biden, la Julia Roberts, Kobe Bryant și 
toți grangurii din ultimul deceniu - într-un oraș care se 
plictisește rapid de restaurantele la modă - Cafe Milano a reușit 
să hrănească politicieni și celebrități, rămânând mereu în trend. 
De aceea nu am fost niciodată aici. 

— De ce suntem la Cafe Milano? 

— Mă întâlnesc cu cineva, răspunde el, cercetând în 
continuare restaurantul. 

Nu după multă vreme, cei mai mulți dintre cei veniţi pentru 
prânz au plecat. Aproape toate mesele sunt goale. Dar Marshall 
cercetează cu privirea în toate părțile, memorând și catalogând 
toate detaliile încăperii. Spre deosebire de apartamentul lui, 
întreaga postură i s-a schimbat. Spatele îi este drept, bărbia 
ridicată. Este la muncă. 

Am nevoie de câteva secunde pentru a-mi da seama că, de 
unde ne aflăm, vedem perfect fiecare intrare și ieșire. 

— Marshall, știu că președinții mănâncă aici. Și știu care îţi 
este meseria. Testarea de penetrare... Asta faci acum? Cauţi 
breșe în securitate? 

Se întoarce spre mine, apucând marginea barului cu mâna lui 
plină de cicatrice. 

— M-ai ghicit, Beecher. Mâine, chiar înainte de prânz, înainte 
să facă pe ghidul pentru excursia clasei fiicei lui la Memorialul 
Lincoln, președintele Orson Wallace va pleca din acest 
restaurant, moment în care mă voi strecura în spatele lui și mă 
voi folosi de cuțitul lui pentru friptură ca să-i tai gâtul și să-i scot 
laringele. 

Spunând aceste cuvinte, zâmbește subţire. 

— Nu este amuzant, Marsh. Cum poţi să spui așa ceva? 

— Nu asta ai vrut să auzi, Beecher? întreabă el, la fel de calm 
ca întotdeauna. Nu de asta ai venit aici - ca să dovedești că sunt 
un ucigaș fără scrupule? 


102 


În dreapta noastră, barmanul ne observă în sfârșit. La fel face 
și șeful de sală. Făcându-le semn să ne lase în pace cu o privire 
sumbră, Marshall pășește încet prin restaurant, de parcă ar fi 
patronul localului, și iese pe ușa din faţă, cu mine în urma lui. 
Nimeni nu se apropie. Oamenii recunosc un lup când văd unul. 

Afară, terasa din față a restaurantului are câteva mese din 
fier forjat acoperite cu zăpadă. Nu ai unde să te așezi. Dar 
măcar nu ne ascultă nimeni. 

— Dacă vrei să știi ceva, Beecher, întreabă-mă direct. 

— Ce mai face tatăl tău? îl întreb. 

— A murit. Acum trei ani. 

— Îmi pare rău, Marsh. N-am știut... 

— A fost bolnav multă vreme, spune el cu acel calm elegant 
care îi caracterizează pe cei obișnuiți cu tragediile. 

Deloc surprinzător, asta mă face să îi simt lipsa tatălui meu, 
care a murit când aveam trei ani. Cu două luni în urmă, 
Clementine îmi spusese că știe adevărata poveste a morții 
tatălui meu. Știu că a fost doar o altă manipulare, dar asta nu 
înseamnă că nu a lăsat o urmă adâncă. 

Stând în faţa restaurantului, aştept ca Marshall să mai spună 
ceva, dar el cercetează în continuare împrejurimile, verificând 
clădirile de vizavi și fiecare geam ce dă spre noi. 

— Vrei să-mi spui cu adevărat ce s-a întâmplat în acea 
biserică? zic eu. 

— Ti-am spus ce s-a întâmplat. 

— Deci te-ai aflat acolo printr-o coincidenţă? Doar te rugai? 

— Ce este în neregulă în a te ruga? Când eram mici, mama ta 
ne punea să spunem rugăciunea aceea de dimineaţă, să 
spunem pentru ce suntem recunoscători. Vrei să îmi spui că nu 
mai faci asta? 

Umărul mi se atinge de unul dintre stâlpii de fier care susţin 
marchiza restaurantului, făcând zăpada să cadă de pe aceasta 
și, din nou, ducându-mă cu gândul la tatăl meu. 

— Chiar te-am admirat, Marshall. Chestia asta cu GAO - știu 
cât de bun ești în a intra în locuri unde nu ar trebui să te afli. 
Așa că nu mă mai insulta. De ce ai fost la Biserica St. John 
noaptea trecută? 

Are în continuare o postură de profesionist aflat în timpul 
programului. Privește cu atenţie în cealaltă parte a străzii, 
disecând fiecare geam din dreptul nostru. 


103 


— Marshall, dacă ai probleme... 

— Nu am nevoie de ajutorul tău, Beecher. 

— Nu este adevărat. Un om a fost ucis. Tu ai fost cel arestat 
pentru asta! șuier eu, încercând să nu ridic vocea. Acest grup 
alături de care lucrez... în loc să fii atât de încăpățânat și să ne 
refuzi ajutorul... 

Îmi înghit cuvintele, uimit de propriul impuls de furie. 

Inspir adânc. 

— Știu că nu am mai făcut parte din viaţa ta de peste un 
deceniu. Dar vreme de ani buni, am fost parte din viața ta. Ai 
idee câte ore am petrecut cu tine în acea căsuţă din copac? 

Marshall se uită în continuare la clădirea de vizavi. Nu se 
întoarce spre mine. Dar nu mai verifică geamuri. 

Vocea îi este neafectată. El nu se supără niciodată. 

— Ştii parohul care a fost ucis noaptea trecută? spune el într- 
un final. Cel căruia i s-a tăiat râtul? 

— Da? 

— Nu a fost primul paroh ucis. A mai fost unul. Înaintea lui. 

— Despre ce vorbești? întreb eu. 

— Acum două săptămâni și jumătate. Alt pastor a murit. Asta 
investigam. Asta m-a dus la St. John. 

Lovind pământul, Marshall își răsucește piciorul ca și cum ar 
stinge o ţigară. Dar forța pe care o pune în mișcare este de 
parcă ar încerca să sape în beton. Ultima oară când am văzut 
acea privire, urina curgea din scaunul cu rotile al tatălui său. 

— De ce te-a interesat cazul primului pastor? 

Lovește din nou pământul. Zăpada a dispărut aproape în 
întregime. 

— ÎI cunoșteam. Era din Saggy. 

— Stai puţin. Îl știai de acasă? 

Marshall dă din cap. 

— Și tu îl știai. 


33. 


Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


104 


— De cât timp este așa? întrebă asistentul Rupert. 

— De aproape douăzeci de minute, răspunse asistenta Karina, 
întorcându-și privirea spre labirintul bej, acolo unde Nico stătea 
în continuare în centru, cu mâinile pe lângă corp. 

Ca un militar. 

— De douăzeci de minute? Glumești. 

— Aș vrea eu. 

— Karina, vrei să îmi spui că ai stat și l-ai privit pe Nico 
încremenit așa - chiar acolo - în centrul acelui labirint cretin... 

— Este un labirint clasic. Nu din cele cu fundături. 

— Îmi spui că de douăzeci de minute... o întrerupe Rupert. 
Dacă vede Gosling... 

Se opri din nou. 

— De ce nu ai cerut ajutor? 

— Cer acum. De asta te-am chemat, zise ea, având cartea de 
piele a lui Nico în continuare sub braţ. Tina a spus că îi place de 
tine. 

— Lui Nico nu îi place de mine. Doar că se simte mai bine cu 
asistenții bărbaţi. Întotdeauna a fost așa. 

— Nu îmi pasă dacă se simte mai bine în preajma travestiţilor. 
Ultima oară când Nico s-a purtat așa, Tina mi-a spus că i-a înfipt 
doctorului Herthel un creion în picior. 

Amintindu-și incidentul și sângele care rezultase în urma lui, 
Rupert apucă vechea carte ţinută de Karina. La fiecare câteva 
luni, Nico devenea obsedat de un anumit obiect. O vreme fusese 
calendarul lui cu Redskins. Înainte de asta, un rozariu din sticlă 
roșie, precedat de o pereche de ochelari de citit care îi aminteau 
de șoferul de tir al cărui gât îl tăiase. In acea zi, Rupert știa 
obsesia curentă a lui Nico. 

Întorcându-se spre labirint, flutură cartea în aer. 

— Nico, am cartea ta. 

Nico nu răspunse. 

— Știu că m-ai auzit, strigă din nou Rupert, refuzând să se 
apropie înainte să știe dacă era în siguranţă. 

Nico stătea nemișcat, cu mâinile în lateral. 

Rupert inspiră adânc, iritat. La naiba. 

— Nico, nu vrei să mergi în camera cu calculatoare? 

Nico se întoarse. Știa că aveau să îi ofere accesul la calculator 
doar dacă erau disperaţi. De aceea a trebuit să se facă înțeles în 


105 


labirint. Asta așteptase. Era timpul să primească noul mesaj al 
Cavalerului. 

— Este camera cu calculatoare de aici la fel ca aceea veche? 

— Chiar mai bună, răspunse Rupert, scoțându-l pe Nico din 
labirint și bătându-l ușor pe spate. Haide, o să-ţi placă la 
nebunie. 

— Imi pot lua și cartea? întrebă Nico, ochind cartea din 
mâinile lui Rupert. 

Cartea pe care i-o trimisese Cavalerul. 

— Desigur, zise Rupert, dându-i cartea. Poţi să iei cu tine ce 
vrei. 


34. 


Ținând în continuare hârtiuța de la răvaş între vârfurile 
degetelor, doctorul Stewart Palmiotti se folosi de mâna liberă 
pentru a forma din nou numărul preşedintelui. Din nou. 

Și din nou. 

„Ne pare rău. Numărul format nu este alocat. Vă rugăm 
verificaţi numărul și formați din nou.” 

Mototoli răvașul, dar nu îl aruncă. Îl puse în buzunar, fără să 
observe că își scrâșnea dinții. 

In stânga lui, la câteva străzi de Wok'n'Roll, o femeie aflată în 
trecere, cu o eșarfă roșie, părea să se holbeze la el. 

Plecându-și capul, Palmiotti porni în direcția opusă ţinând 
privirea în jos. 

Femeia cu eșarfă în mod clar nu se mai uita la el. Nimeni nu 
se uită, își spuse. 

Și tocmai asta era problema. Nimeni nu se uita. Nimeni nu îl 
supraveghea. In ciuda tuturor promisiunilor - a tuturor 
asigurărilor din partea președintelui - că Serviciile Secrete... că 
toată lumea avea să îl supravegheze. 

Stewart Palmiotti chiar era de unul singur. 

Sau... 

Poate era doar o greșeală. 

Gândindu-se la asta, Palmiotti își descleștă pumnii. 

Nu era cea mai nebunească explicaţie. De peste trei ani, 
președintele Wallace nu mai gătise de unul singur... nu mai 


106 


dăduse un telefon de unul singur... nici măcar nu își mai purta 
propriul portofel. Deci era foarte posibil că atunci când Wallace 
notase numărul, îl scrisese greșit. 

Era, cu siguranţă, posibil. 

Nu-i așa? 

Mai mult, dacă exista o urgenţă reală, știa în continuare cum 
să ia legătura cu A.J. și Serviciile Secrete. Ştia. Nu conta dacă 
acel număr era greșit sau corect. 

Palmiotti și președintele fuseseră împreună la școala primară. 
Mâncaseră împreună la cantină. O îngropaseră pe mama lui 
Wallace. Și pe tatăl lui Palmiotti. 

Fără îndoială, președintele urma să aibă întotdeauna grijă de 
el. Avea să îl iubească întotdeauna. Trecându-și degetele peste 
tastele telefonului ieftin, Palmiotti știa că mai exista o altă 
persoană care îl iubea. 

Lydia. Femeia care îi era iubită înaintea acelor întâmplări. 

Și ea îl iubea pe Palmiotti. 

Obrajii i se ridicară când începu să formeze numărul. Nu 
dorea să-i vorbească. Nu. Nici măcar el nu era chiar atât de 
prost. Și chiar dacă ar fi fost, ce ar fi putut să îi spună? „Hei, 
iubi! Nu sunt mort. Sunt viu!” 

Nu. Palmiotti dorea doar să îi audă vocea pe robotul telefonic. 
Acea voce cântată care zicea „Lydi-a”, de parcă ar fi fost într-un 
musical. Știa că nu are să fie acasă. Era o zi de lucru. 

Telefonul sună o dată... de două ori... Apoi, urmă acea pauză 
care îţi spune că robotul este pe punctul să vorbească. 

Pentru Palmiotti, asta era suficient. Doar să îi audă vocea. 

— Lydia la telefon, anunţă mesajul și cuvântul cântat îi făcu 
inima să se înalțe ca un balon, strivindu-i sternul. Aţi sunat. 
Lăsaţi un mesaj. 

Închise înainte să se audă bipul, savurând întreaga paletă de 
emoţii iraționale care te cuprind la menţionarea numelui unui 
fost iubit. 

Băgând telefonul la loc în buzunar, Palmiotti își spuse că doar 
de asta avea nevoie. Să îi audă vocea. Era suficient. 

lar când simţi acel nod din gât și acea umflătură din 
pantaloni... 

Era suficient... 

Și totuși... nu era. 


107 


35. 


— Pe cine știam? întreb eu, pierdut. 

— Pe Riis, răspunde Marshall. 

— Pastorul Riis? Din oraşul nostru? A murit pastorul Riis? 

— Acum trei săptămâni. Împușcat în piept cu un pistol antic 
ciudat. 

Marshall mai spune ceva, dar nu îl aud. Mintea îmi zburdă 
deja înapoi la Școala de Duminică... la predicile lui Riis de la 
biserică... la faptul că mirosea mereu a Tic-Tac de mentă șia 
loțiune de bronzat... și, desigur, acea noapte din subsol când 
pastorul Riis și mama lui Marshall... 

— Nu te uita așa la mine, Beecher. Nu eu l-am ucis. 

— Nu am spus cătu l-ai ucis. 

— Crezi că nu îţi cunosc privirea asta? Scoate-ţi ideea asta din 
cap, Beecher. Când pastorul Riis a plecat din oraș... 

— Nu a plecat din oraș. L-au alungat din oraș. Ce ţi-a făcut 
ţie... și mamei tale... 

— Nu vorbi despre asta, mă avertizează, iar eu simt cum 
crește furia în el. 

Continuă să se holbeze în cealaltă parte a străzii, strângând 
stâlpul cu mâna de parcă ar vrea să îl smulgă din ciment. In 
spatele nostru, doi clienţi ies din restaurant și ne ocolesc, 
simțind furia lui Marshall. 

— Nu știi ce s-a întâmplat atunci, Beecher. Mie... sau mamei. 
Nu știi nimic despre ce s-a întâmplat în acea seară. 

— Mama ta a murit, Marshall! Și-a pus un pistol în gură și a 
apăsat pe trăgaci! Ce altceva ar mai trebui să...? 

Se năpustește spre mine cu pumnul ridicat. 

Sar în spate, ţinându-mi mâinile în sus ca să-mi protejez faţa. 
Dar el își lasă mâinile pe lângă corp. 

— Crezi că te-aș lovi? întreabă el, iritat. 

— M-ai sugrumat mai devreme. 

Fiindcă nu răspunde, adaug: 

— Îmi pare rău că am amintit de mama ta. 

Se forțează să rânjească, dar pielea îi este ţeapănă și imobilă. 
De parcă ar purta el însuși o mască de plastic. Totuși, în ochii lui 
există ceva real. 


108 


— Și îmi pare rău că am spus ce am spus despre pastorul Riis, 
adaug. 

— Eu am adus vorba despre el, mă corectează el. Dar, 
Beecher, ţi-aș fi vorbit despre pastorul Riis dacă eu aș fi fost cel 
care l-a ucis? 

— Ziceam și eu așa, știu că este un om care înseamnă ceva 
pentru tine. ` 

— De asta am început să îl caut. Intâi pe Riis, apoi pe ceilalți 
doi. 

— Doi? Care doi? Riis și parohul ucis la St. John... 

— Și cel de azi-dimineață, zice el, privindu-mă cu atenţie. 

Mă testează, să vadă dacă știu despre el. Adevărul este că nu 
sunt sigur dacă am trecut sau am picat testul. Ar trebui sau nu 
să știu? 

— A mai fost atacat cineva azi-dimineaţă? întreb eu. 

— Pastorul Kenneth Frick. L-au găsit împușcat în spatele 
Bisericii Foundry... pe 16" Street. Dar, din ce spun doctorii, o să 
supravieţuiască... 

— Stai puţin. la-o încet. Spui că a fost împușcat în spate? 

— Da. De ce? Ce este atât de special în asta? întreabă Marsh. 
Spre deosebire de întrebarea anterioară, aceasta nu este una 
calculată. 

Rămân tăcut, analizând din nou datele. 

— Spune-mi la ce te gândești, Beecher. g 

— Nu sunt sigur, îi zic, deși am o bănuială. In 1881, James 
Garfield a devenit al doilea președinte în funcție ucis. A fost 
împușcat... în spate. 

Seara trecută a fost asasinarea lui Abraham Lincoln... acum, 
cea a lui James Garfield... două atacuri letale care au fost 
recreate la interval de douăzeci și patru de ore. Știu să recunosc 
un ucigaș imitator. Dar oricine face asta nu încearcă doar să îl 
imite pe John Wilkes Booth - îi imită, în cele mai mici detalii, pe 
cei mai mari asasini din istoria Statelor Unite. Singurul lucru 
care nu este logic... 

— Ce legătură are asta cu pastorul Riis? întreb eu. 

— Trei crime. Toţi cei uciși sunt clerici. 

Dau din cap. Normal că nu vede legăturile. Nu vede partea de 
copiere a asasinatelor. Vede doar pastori morţi. Dar, reluând 
faptele, St. John este cunoscută ca fiind Biserica Președinţilor. 
Biserica Foundry, sunt destul de sigur, este locul în care FDR îl 


109 


ducea pe Winston Churchill la slujbe și unde era și Lincoln 
enoriaș. Asta înseamnă că ambele biserici au legături cu 
președintele. 

— Și Riis? întreb eu, încercând să îmi completez tabloul 
mintal. El unde a murit? 

Marshall își ridică privirea la această remarcă, străduindu-se 
să își împreuneze cele două sprâncene rare. 

— Vezi vreo legătură între cele două morţi recente, nu-i așa? 
întreabă el. 

— Tocmai mi-ai spus despre el. Ce aș putea eu să știu? 

Privește din nou spre geamul de vizavi. 

Port la gât o cheie. Am găsit-o în Wisconsin pe când lucram la 
anticariatul lui Farris. Era ascunsă într-un vechi dicţionar și mi s- 
au întâmplat lucruri bune în ziua în care am găsit-o - lucruri care 
m-au ajutat să evadez din acel oraș mic. Așa că, oricât de 
ţăcănit ar suna, din acel moment, am purtat cheia magică la 
gât, legată de un lanţ de piele. Singurele momente când o 
observ sunt acelea când transpir și mi se lipește de piept. 
Precum acesta. 

— Spune-mi mai multe despre Riis, insist eu. Cum ai aflat că a 
fost ucis? 

— M-a sunat tatăl lui Jeremy Phillips, zice el. 

Un nume din trecutul nostru. 

— Și Riis...? 

— Riis nu lucra în Washington. Nu are nimic de-a face cu 
bisericile din D.C., dacă la asta te referi. Trăia undeva prin 
Carolina de Nord. Se pensionase de mai mulți ani. Din câte îmi 
dau seama, singurul lucru pe care acești pastori îl au în comun 
este că Riis a petrecut câţiva ani în Tennessee, predând la 
Vanderbilt Divinity School din Nashville. Și când l-am cercetat pe 
parohul care a fost ucis la St. John noaptea trecută... 

— Absolvise și el Vanderbilt Divinity School. Am văzut diploma 
pe perete când am fost ieri la el în birou. 

Marshall se oprește, holbându-se în continuare la clădirea de 
vizavi. 

— Ai și acum acea memorie uimitoare, nu-i așa Beecher? 
Niciun detaliu nu este lipsit de semnificație pentru tine, spune el 
cu un zâmbet care aproape că pare blând. 

— Deci, când ai fost la biserică azi-noapte, zic eu, chiar te 
ocupai de propria investigaţie. 


110 


— Ştii cu ce mă ocup. Este o slujbă guvernamentală bună. ȘI 
o muncă importantă. Dar situaţia aceasta... cu Riis... orice ai 
crede că s-a întâmplat cu el acum mulţi ani, nimeni nu merită să 
moară așa. Deci, da, investighez pe cont propriu. Dar dacă ai 
resurse suplimentare, din partea organizaţiei pentru care zici că 
lucrezi, nu te sfii să ajuţi. 

— Și ce se întâmplă când prinzi criminalul? 

Se întoarce dinspre stradă, ochii lui aurii ţintuiţi asupra mea. 

— Ți-am spus: iau un cuţit de friptură și îi tai laringele. 

Nu clipește. Dar, după zece secunde, buzele i se desfac într- 
un rânjet subţire. 

— Glumesc, Beecher. Chiar nu știi de glumă? 

Mă gândesc la masca Abraham Lincoln găsită la el în 
apartament și la faptul că știa deja despre această așa-zisă 
„nouă” crimă de azi-dimineaţă. Dar mai mult decât orice, mă 
gândesc la acea noapte din subsol și motivul real pentru care 
Marshall îi ura atât de mult pe pastori. Și pe mine. 

— Nu îmi place genul acesta de glume. 

Mă opresc, cercetându-i faţa. 

— Spune-mi un singur lucru: chiar nu ţi-o amintești pe 
Clementine Kaye? 

Iși bate ce a mai rămas din limbă de spatele dinţilor. 

— Păr negru scurt. Purta mereu fuste mini. Chiar crezi că aș 
uita prima fată după care ai fost înnebunit, Beecher? Am căutat- 
o după ce ai plecat din apartamentul meu. A fost foarte bine 
ascuns dosarul - a trebuit să mă folosesc de aproape toate 
autorizaţiile de care dispun ca să pot citi raportul, dar... este 
fiica lui Nico Hadrian? Chiar te-a dat peste cap, nu? N-ai avut 
niciodată gusturi bune la fete. 

Dau din cap. 

— De ce ai minţit? 

— Pentru un tip deștept, chiar știi puţine. Îţi spun numai atât: 
doar pentru că ai avut un demon în trecutul tău, nu înseamnă că 
acum ai doi. 

Inainte să pot răspunde, telefonul îmi vibrează în buzunar. 
Știu cine mă sună. 

Tot începe să vorbească înainte să apuc să salut. 

— Eşti tot cu Marshall? 

— Da. Este totul în regulă? 


111 


— Nu sunt sigur, zice el, deși îi știu tonul din voce. Mai avem o 
crimă. Un preot împușcat în spate. Ca președintele Garfield. 

— Am auzit, zic eu, privindu-l în continuare pe Marshall care, 
îndreptându-se înapoi spre mașină, se holbează în continuare la 
clădirea goală de vizavi. 

— Dar partea cea mai tare abia urmează, spune Tot, cu vocea 
scăzându-i până ajunge doar o șoaptă. Am făcut câteva 
cercetări în legătură cu fotografia pe care mi-ai trimis-o, adaugă 
el, referindu-se la masca de ghips cu chipul lui Abraham Lincoln 
pe care am găsit-o în apartamentul lui Marshall. Știu de unde a 
furat-o. 


36. 


În diagonală, vizavi de H Street, agentul Serviciilor Secrete 
A.J. Ennis își ţinea capul plecat, stând sub marchiza unui 
magazin de cărţi poștale, privindu-l pe Stewart Palmiotiti 
apăsând butoanele telefonului. 

Nu îi fusese greu să înconjoare strada după ce mâncaseră la 
Wok'n'Roll. Poate că AJ. era doar paranoic. Așa cum învățase cu 
ani în urmă, când fusese suficient de bănuitor cât să verifice 
mesajele de pe telefon ale logodnicei sale, mania dădea uneori 
roade. 

De cealaltă parte a străzii, din ce își dădea seama AJ., 
Palmiotti era în mod vizibil agitat în timp ce forma un număr de 
telefon. A.J. habar nu avea pe cine suna Palmiotti. Dar când este 
vorba despre un tip care nu ar trebui să interacţioneze cu nicio 
parte din fosta lui viaţă, nimic bun nu poate urma când îl vezi 
formând un număr de telefon. 

Din buzunar, A.J. își scoase propriul celular și formă un număr 
din zece cifre care nu suna. Făcea doar clic. 

Clic-clic-clic... Clic-clic-clic... 

— L-ai văzut? întrebă președintele Statelor Unite ale Americii. 

— L-am văzut. 

— Se simte bine? 

— De fapt, zise A.J., starea lui începe să mă îngrijoreze. 


112 


37. 


— Eşti de acord totuși că ceva este în neregulă cu el? întreabă 
Tot în timp ce ne luptăm cu traficul în Mustangul albastru pal. 

— Nu ştiu dacă este chiar aşa, zic eu de pe scaunul din 
dreapta, gândindu-mă în continuare la cicatricele de pe fata lui 
Marshall și la felul în care îi arată limba, de parcă ar fi fost 
reconstruită din piele mai deschisă la culoare. Ceva i s-a 
întâmplat, cu siguranță. Este diferit. 

— Nu, nu este doar diferit, Beecher. Slujba lui... faptul că se 
ocupă cu ceea ce se ocupă... îi lipsește acea parte a creierului 
care să îi spună să se ferească de pericol. Și, din experiența 
mea, când îţi lipsește acea parte, problemele tale sunt abia la 
început, zice Tot, smucind volanul și intrând în faţa unui Range 
Rover verde care nu depășea viteza legală. 

Încă de când l-am luat de la Arhive este prost dispus. 

— Tot, am greșit eu cu ceva? 

— Spune-mi doar atât: știi care este partea cea mai rea, 
dintre toate cele întâmplate cu Clementine? 

— Ti-am spus, aici nu este implicată Clementine. 

— Nu vreau să te cert, Beecher. Îţi cer doar să te gândești 
cine ești. Pentru că, din punctul meu de vedere, dintre toate 
lucrurile făcute de Clementine, cel mai rău este că le-a arătat 
slăbiciunea ta. Când a reintrat în viaţa ta, i-a arătat 
președintelui și tuturor celorlalţi că, atunci când vine vorba 
despre un vechi prieten sau despre cineva de care ești legat 
emoțional, vei ignora și logica, și judecata, chiar pus în faţa unor 
detalii obiective care îţi spun altceva. 

— Nu este adevărat, zic eu, uitându-mă pe furiș în oglinda 
retrovizoare, pentru a mă asigura că nu suntem urmăriţi. 

— Beecher, căutăm un om care omoară pastori purtând o 
mască cu chipul lui Abraham Lincoln și, dintr-un motiv 
necunoscut, are la el cărți de joc din secolul al XIX-lea. Mai 
devreme, în apartamentul prietenului tău Marshall, ai găsit 
masca Lincoln care - ah, da - acoperă perfect cicatricele de pe 
faţa lui, plus un pachet de cărți din care lipsește zecele de pică. 
Chiar vrei să vezi fumul ieșind din ţeava pistolului lui înainte să 
îți dai seama că el este vinovat? 


113 


— Aud ce spui, Tot, dar nu tot tu mi-ai spus că, atunci când 
lumea întreagă îţi spune același lucru, uneori este bine să îţi 
urmezi propriul instinct? 

— Hmmm, zice el, transformând mica mormăitură într-o 
propoziţie întreagă. 

În depărtare, în dreapta mea, deși se întunecă, observ porțile 
negre, înalte, de metal. 

— Beecher, te-ai uitat vreodată cu adevărat la bărbaţii care 
au încercat să îi ucidă pe liderii ţării noastre? Experții îi împart în 
două categorii: cei cu gura mare și cei care vânează. Primii ne 
ameninţă trimițând bileţele și făcând anunţuri false cu bombe, 
dar vestea bună este că rareori acţionează. Vor doar atenţie, 
așa că, pentru ei, ţipătul și zgomotul produs sunt suficiente. Cu 
vânătorii, lucrurile stau diferit. Vânătorii acţionează. Fac 
cercetări, se pregătesc, complotează și urmează calea spre 
țintă. Dar cel mai interesant este că ţipătorii nu sunt interesaţi 
de vânat. Și vânătorii sunt rareori interesaţi de ţipat. Așa că, 
acum că ai petrecut timp cu Marshall, căreia dintre cele două 
categorii crezi că îi aparține? 

Rămân tăcut, holbându-mă la stopurile roșii ale mașinii din 
fața noastră. Dar nu văd decât zâmbetul gol de pe faţa lui 
Marshall atunci când a glumit despre uciderea președintelui cu 
un cuţit de friptură. 

— Avea numele tău în buzunar dintr-un motiv serios, Beecher. 
Și poartă acele mănuși cu un motiv la fel de bun. Acum, 
amprentele tale se află pe masca Lincoln. Așa că, în caz că nu ti- 
ai dat seama, când vine vorba despre orice crimă, până și cel 
mai slab dintre vânători cunoaște beneficiile unui ţap ispăşitor. 

— Te aud, Tot. Și apreciez avertismentul. 

— Îți pot pune o altă întrebare? mă întrerupe Tot. Știu că am 
deja răspunsul, dar dacă Marshall ar încerca să îl ucidă pe 
președinte, crezi că ești pregătit să îl oprești? 

— Poftim? 

— Zic doar, știm cu toţii care sunt sentimentele tale pentru 
președintele Wallace. Așa că, având în vedere că al doilea 
pastor a fost împușcat în Biserica Foundry... Întâi a fost John 
Wilkes Booth... acum Charles Guiteau... Nu mai sunt acte 
întâmplătoare. Este un tipar alcătuit din președinți morţi. Așa că 
spune-mi, Beecher: dacă acel tipar ar continua să se apropie de 
președintele nostru actual... 


114 


— Cine a spus că într-acolo se îndreaptă? 

— Vrei să spui că nu este așa? Cineva tocmai a recreat cu 
meticulozitate două asasinate, zice el, vocea devenindu-i mai 
joasă. Și mai sunt doar două asasinate prezidenţiale de imitat. 
Așadar, dacă povestea se îndreaptă spre direcţia în care 
amândoi credem că se îndreaptă, și duce la președintele 
Wallace, cu un cuţit înfipt în gât, chiar ai vrea să îl oprești? 

— M-ai fi ales dacă n-ai fi știut deja răspunsul? 

— Ți-am spus că îl știu. Încerc doar să te pregătesc, zice el, cu 
vocea mai serioasă decât i-am auzit-o vreodată. Știu că 
președintele este un gunoi, și îl urăsc la fel de mult ca tine, dar 
cu asta ne ocupăm în Culper Ring, Beecher. Oricare ar fi 
sentimentele noastre, protejăm președinția. 

— Nu sunt un ucigaș, Tot. 

— Și nu zic că ai fi. Dar trebuie să recunoști: dacă Marshall 
chiar ar avea în mână acel cuţit de friptură, iar tu l-ai privi 
nepăsător, atunci ar fi, într-adevăr, o lovitură care ar nimeri doi 
iepuri dintr-odată. 

Pentru moment rămân nemișcat, cu ochii fixaţi în continuare, 
pe farurile roșii din faţa noastră. 

— Asta este ceea ce crezi cu adevărat despre mine? întreb eu 
într-un final. 

— Nu contează ce cred eu. Ceea ce contează, urmărind 
direcţia în care se îndreaptă aceste crime, este că se va 
întâmpla, Beecher. Și când se va întâmpla, va trebui să fii 
pregătit să iei o decizie. 

Sunt în continuare tăcut în vreme ce mașina încetinește și 
virează la dreapta, pe aleea largă plină cu steaguri americane și 
militare. Porţile negre de metal sunt deja deschise, dând la 
iveală o baracă antiglonţ care, cu un an în urmă, era înconjurată 
de gărzi militare înarmate. Zilele astea, este un singur gardian, 
îmbrăcat în echipament complet de camuflaj și înarmat doar cu 
un dosar. În iarbă, în dreapta noastră, este un semn care ne 
urează bun venit la Centrul Medical al Armatei Walter Reed, 
sediul unuia dintre cele mai cunoscute și respectate spitale 
pentru veterani din ţară. 

— Nu l-au închis încă? îl întreb pe Tot în timp ce acesta 
deschide geamul. 

— Spitalul este închis. L-au mutat, în cea mai mare parte, la 
Bethesda. Dar mai au și altceva aici. 


115 


Zâmbind paznicului, adaugă: 

— Am venit să ne întâlnim cu Dale Castronovo. Ar trebui să 
fim pe listă. 

Nu îmi place aici, mă gândesc în timp ce trecem pe străzile 
goale care șerpuiesc prin ceea ce pare a fi un campus de 
facultate, mai degrabă decât o bază militară: multe clădiri din 
cărămidă străjuite de coloane, multe spaţii verzi. Dar nici ţipenie 
de om. Cu adevărat nimeni. 

— Eşti sigur că suntem în siguranţă aici? 

Tot nu răspunde și eu înțeleg. Nu contează dacă suntem în 
siguranță. Au ceea ce ne trebuie. 

In față, se vede o clădire de beton cu cinci etaje, construită în 
stilul anilor ” 70, cu o alee în formă de U în faţă. În timp ce cotim 
pe alee, o lumină se aprinde în faţa clădirii, dând la iveală o 
femeie înaltă și extrem de slabă. Dale. 

Deschizând ușa din față, văd că poartă un pulover lălâi, blugi 
decoloraţi care se purtau pe la sfârșitul anilor '80, ochelari cu 
rame groase și trei stilouri agăţate de buzunarele de la 
pantaloni. Recunosc un arhivist atunci când văd unul. Ce 
persoană ar putea fi mai potrivită să conducă muzeul medical 
privat al armatei? 

— Ai un adevărat oraș-fantomă aici, Dale, spune Tot când 
ieşim din mașină. 

— Oh, da, habar nu aveţi, răspunde Dale cu un râs zgomotos 
care îi face respiraţia să se ridice în aer ca un abur. Sunteţi 
pregătiţi să vedeţi corpul lui Abraham Lincoln? 


38. 


Umblând rapid, prin frig, pe 23" Street, agentul Serviciilor 
Secrete A.J. Ennis își aminti că atunci când Clementine îi 
contactase întâia oară, cerându-le dosarul lui Nico, președintele 
îi spusese lui A.J. să programeze o vizită la doctor, ceea ce AJJ. 
știa că însemna „pune-l pe Palmiotti să se ocupe de asta”. 

Când Clementine dorise întâlnirea din Michigan, președintele 
spusese: „Mai programează o vizită la doctor”. 

In această dimineață, când totul mersese prost - cu 
Marshall... cu Beecher... cu tot ce se întâmplase la Biserica St. 


116 


John - președintele făcuse aceeași afirmaţie: „Programează o 
vizită la doctor”. 

După A.J., președintele era precaut. Dar nu deștept. Sigur, 
pentru Wallace, Palmiotti era ca un frate. Dar, așa cum 
înţelesese mult prea bine A.J. atunci când mama lui murise, și 
începuse lupta cu fraţii lui, nimeni nu te poate dezamăgi mai 
mult ca propria familie. 

Mai mult, așa cum îi raportase A.J. președintelui după ce luase 
masa cu Palmiotti la Wok'n'Roll, doctorul nu mai era omul de 
altădată. 

Poate că era din cauza împușcăturii, poate din cauza prea 
multor sacrificii personale, sau poate - așa cum A.J. văzuse la 
atâţia foști angajaţi ai Casei Albe - orgoliul lui Palmiotti pur și 
simplu nu putea suporta faptul că președintele se descurca și 
fără el. 

Oricare ar fi fost situaţia, asigurările din partea lui Palmiotti nu 
îi mai ofereau același confort. Așa că, atunci când fusese 
anunţat că încă un pastor fusese împușcat - de data aceasta, la 
Biserica Foundry - A.J. îi atrăsese desigur atenţia președintelui. 
Dacă era ceea ce credea că este... dacă bulgărele o luase deja 
la vale cu o asemenea viteză, trebuia oprit din timp. Imediat. 

— Domnule, spuneți-mi doar ce să fac, îi ceruse A.J. într-o 
cameră de lângă Biroul Oval, acolo unde președintele Wallace 
ţinea un mic frigider și rezerva personală de batoane Snickers. 
Să mai aranjez o vizită la doctor? 

Desfăcând un Snickers, președintele nu spusese nimic. Niciun 
cuvânt. 

lar A.J. îl auzise clar și răspicat. 

Douăzeci de minute mai târziu, A.J. mărșăluia spre 
monstruoasa clădire bej din cărămidă care ocupa cea mai mare 
parte a cvartalului. Nu încetini, nici măcar când ușile automate 
se deschiseră și căldura din interior îi încălzi fața. 

Având pregătirea necesară să preia controlul, cercetă fiecare 
sector de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos. Un birou de 
recepţie din granit negru în faţă. Un singur paznic în dreapta. Işi 
amintea că în Beltsville, prima lecţie primită din partea 
Serviciului Secret fusese să se uite după persoana care nu se 
purta ca toţi ceilalți oameni din mulţime. Să găsească persoana 
agitată, sau transpirată, sau care își atingea pieptul, un semn 
bine cunoscut că respectivul poartă armă. In acel moment însă, 


117 


puţinii oameni care se plimbau sau așteptau pe canapeaua de 
piele arătau cu toţii la fel de tensionatţi, chiar disperaţi. 

Se așteptase la asta. Mai ales într-un asemenea loc. 

— Bine aţi venit la Spitalul Universitar George Washington, îi 
spuse femeia de la recepţie. Căutaţi un doctor sau un pacient? 

— Un pacient, răspunse A.J. Un pastor. 


39. 


Marshall nu se duse la poarta din față. 

Poarta din față însemna un paznic, ceea ce însemna să fie 
văzut, ceea ce însemna să fie reținut. Mai rău, dacă paznicul 
dădea un telefon, cei din clădire ar fi aflat că Marshall se 
îndreaptă spre ei. 

În schimb, în timp ce soarele dispărea de pe cer, Marshall își 
trase SUV-ul în spatele Centrului Medical al Armatei Walter 
Reed. Majoritatea oamenilor cunoșteau Centrul pentru spitalul 
său. Puţini, precum Beecher, știau că adăpostește un muzeu al 
medicinei. Ceea ce majoritatea oamenilor uitau era că, precum 
orice unitate a armatei de o asemenea dimensiune, complexul 
avea și barăci și apartamente. Locuiau acolo soldați. Și făceau 
mizerie. lar acea mizerie trebuia curățată de un serviciu de 
salubritate privat, care, potrivit protocoalelor armatei, sosea și 
ieșea printr-o intrare de serviciu din spate. Acolo nu exista 
paznic, doar o poartă cu o tastatură bine ascunsă. Uneori, până 
și generalii își doreau să vină și să plece fără să fie văzuţi. 

Nimic din toate acestea nu era nou pentru Marshall. Fusese 
acolo și cu două săptămâni înainte, exact în același loc: în afara 
porţii de metal, uitându-se la tastatură. 

Porţi electrice de acel tip erau operate prin frecvenţă radio, de 
obicei între 300 și 433 megahertzi. Dar, ca să intri, nu aveai 
nevoie de vreo frecvență secretă. Doar de o modalitate de a 
intra în cutia neagră de acces de sub tastatură. 

Din fericire, Marshall se pricepea la lacăte. Chiar foarte bine. 
Cu numai două sârme de metal, micul lacăt cedă și cutia de 
acces se deschise, dând la iveală o placă de circuit. De acolo, 
era la fel de simplu ca operarea unui întrerupător. Când aprinzi 
lumina, o bucată mică de metal este coborâtă la locul ei, făcând 


118 


legătura dintre două fire. Când acea conexiune are loc, curentul 
începe să curgă. 

Nici acolo nu era altfel. Ținând în mână un fir metalic mai 
subțire decât o agrafă pentru hârtie, Marshall îl atinse de două 
șuruburi din metal de pe placa de circuit. Când curentul porni, 
poarta de metal se ridică și se deschise. 

Așa cum se întâmplase și cu două săptămâni în urmă. 

Pășind înăuntru, Marshall nici nu încercă să se ascundă. Era o 
bază militară aproape abandonată. Cât de greu putea să fie să 
găsești un Mustang albastru pal din 1966? 


40. 


În jurul nostru, vitrinele muzeului sunt acoperite cu cearșafuri 
albe. Cutii de carton sunt îngrămădite ca niște stâlpi strâmbi în 
fiecare colţ. Muzeul este în curs de mutare. În centrul încăperii, 
eu și Tot ne holbăm în jos, uitându-ne la una dintre puţinele 
vitrine neacoperite, precum cele din magazinele de bijuterii. Dar 
ce se află înăuntru este mult mai valoros decât diamantele. 

Cele două discuri circulare din catifea au propriile capace de 
sticlă. Mici bucăţi albe stau în centrul fiecărui disc: arată ca dinţi 
umani rupți în jumătate. Există și o bucată mai mare. 

— Abraham Lincoln, șoptesc eu. 

— Craniul lui Abraham Lincoln, clarifică Dale, pedantă ca orice 
arhivist, arătând spre fragmentele vechi de os. Sau, cel puţin, 
ceea ce a rămas din el. 

— De ce aveţi așa ceva? întreb eu, incapabil să mă uit în altă 
parte. 

— Cu asta ne ocupăm, răspunde Dale, cu o voce afectată în 
timp ce își trece degetele peste șnurul Def Leppard!“ care îi ţine 
ecusonul la gât. 

In timp ce se joacă cu el, observ un teanc de bilete de concert 
pus în spatele ecusonului. Mă hotărăsc să nu întreb. 

— İn 1862, când au fondat Muzeul Medical al Armatei, slujba 
noastră era să studiem efectele războiului asupra corpului 
uman. Așa că Muzeului Smithsonian i-au fost trimise toate 


14 Formaţie de muzică rock (n. red.). 
119 


obiectele culturale, iar nouă ne-au trimis toate rămășițele 
umane, inclusiv acelea ale lui Abraham Lincoln. 

— Și cămașa cu sângele lui pe ea. Și glonţul, spun eu 
entuziasmat în timp ce merg de la o vitrină la alta. 

Citind rapid în timp ce trec de la o piesă la alta, nu pot să nu 
mă gândesc că expoziţia ar fi mai de bun augur dacă ar începe 
Cu... 
Uite-l. Ultimul obiect, în ultima vitrină: micul glonţ de argint 
care seamănă cu o bilă de gumă. 

Glonţul care l-a ucis pe Abraham Lincoln. 

— Tot, trebuie să vezi asta. 

Este lângă ușa de la intrare. 

— Să închid ușile? întreabă el. 

— Nu contează, răspunde Dale dând din mână. Doar noi 
suntem aici. 

Urmându-mă, arată spre glonț. 

Îmi ţin respiraţia în timp ce citesc descrierea. 

Această bilă de plumb făcută manual, trasă dintr-un pistol 
Philadelphia Derringer, a fost scoasă din creierul lui Lincoln în 
timpul autopsiei făcute de doctorul Edward Curtis. 

Dale nu spune nimic. Cuvintele doctorului Curtis sunt 
laminate pe un bilet chiar sub glonţ, într-o scrisoare trimisă 
mamei lui. Explică faptul că, atunci când au scos creierul lui 
Lincoln pentru a încerca să găsească glonţul, medicul a ridicat 
creierul din craniu când... deodată glontul s-a strecurat printre 
degetele mele și a căzut într-o chiuvetă goală, spărgând liniștea 
solemnă a camerei cu zgomotul său. A rămas apoi pe porțelanul 
alb o mică masă neagră, nu mai mare decât vârful degetului 
meu - banală, nemișcată și inofensivă, dar totodată cauza unor 
schimbări atât de mari în istoria omenirii despre a căror 
importanță poate că nu ne vom da seama niciodată. 

Îmi ţin în continuare respiraţia. În stânga mea, Dale nu se mai 
joacă cu șnurul. Nici astăzi nu putem evalua în totalitate toate 
schimbările asupra istoriei care au rezultat din acţiunile lui John 
Wilkes Booth din acea zi. Oricine ucide pastori acum, dacă într- 
adevăr încearcă să se apropie de actualul președinte, bănuiesc 
că are un plan bine pus la punct. 

— Spune-mi despre masca lui Lincoln, zic eu, rupând, în 
sfârșit, tăcerea. 


120 


Arătând în stânga, spre o vitrină alăturată, Dale dă la o parte 
cearșaful de culoarea oului, dezvăluind o altă vitrină de sticlă. 
Una goală. 

— Am venit la serviciu acum două săptămâni și - ce să vezi! - 
dispăruse. 

Dintr-o vitrină alăturată, Dale ia un dosar, îl deschide și scoate 
o poză color mărită a ceea ce fusese în vitrină: o mască din 
ghips. Nu poate fi confundată - nasul ascuțit, pometții înalţi - 
chiar și din ghips, cu toții îl cunoaștem pe Abraham Lincoln. Dar, 
spre deosebire de masca din apartamentul lui Marshall, cea din 
poză are ghips și la ochi. Cea a lui Marshall avea găuri. Ca să se 
poată vedea prin ea. Mai important, aceasta era îngălbenită și 
veche. A lui Marshall era nouă și albă. 

— iți pare cunoscută? întreabă Tot, în timp ce eu reiau în 
minte cele spuse de Marshall. 

Că ar fi găsit masca într-un coș de gunoi la câteva străzi 
distanţă de locul crimei. 

— Dale, dacă cineva ar fura masca, cât de greu i-ar fi să îi 
facă o copie? adaugă Tot, deja știind la ce mă gândesc. 

— Tocmai asta era ideea. Mulajul a fost făcut pentru ca 
oamenii să poată face busturi ale președintelui fără să-l mai 
deranjeze. Au folosit-o și ca să realizeze statuia cea mare de la 
Memorialul Lincoln. Ciudat este faptul că a noastră este doar o 
copie a originalului. 

— Deci, ceea ce spui este că masca nici măcar nu este cel 
mai valoros lucru de aici? întrerupe Tot pe un ton care îmi spune 
că știe deja răspunsul. 

— Exact... mda... exact asta vreau să spun! confirmă Dale un 
pic prea entuziastă, în timp ce își rearanjează ochelarii. 
Fragmentele de os ale lui Lincoln și glontul care l-a ucis, acelea 
sunt nepreţuite. Dar să iei reproducerea unei măști din ghips și 
câteva bucăţi aleatorii din Booth? Ce logică are...? 

— Booth? bolborosesc eu. Vrei să spui John Wilkes Booth? 

Dale se uită la Tot, apoi din nou la mine. 

— În anii 1860, explică ea, ni i-au trimis pe toți. 

— Deci aveţi rămășițe din John Wilkes Booth, zice Tot, plin de 
un entuziasm fals. Au fost furate și acele piese? 

Tot nu este prost. Știa despre masca Lincoln și despre 
rămășițele din Booth cu mult timp înainte să ajungem. Dar ca el 
să-mi ascundă partea despre Booth... să se abţină... îl știu pe 


121 


Tot din prima zi de la Arhive. În Culper Ring, mi-am pus viaţa în 
mâinile lui. De ce ar minţi despre...? 

Îmi aruncă o privire și înţeleg. 

Marshall. 

La restaurant, fusese îngrijorat că am să-i spun lui Marshall. 

„Greșești”, îi zic eu cu o privire urâtă. 

„Nu contează”, îmi răspunde el cu o privire la fel de urâtă. 

Dar contează. Încrederea contează întotdeauna. 

— Putem să le vedem? întreabă Tot, făcându-i semn lui Dale 
să ne conducă. 

— Desigur, zice ea, cu lanţul ei Def Leppard răsucindu-se la 
gât, în timp ce ne conduce către ultimele rămășițe umane ale lui 
John Wilkes Booth. 


41. 


Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


Nico știa tot despre stenografie, cuvântul grecesc pentru 
scriere ascunsă. 

Ştia despre începuturile acesteia în Grecia antică, unde se 
scriau mesaje pe tăblițe de lemn, care erau apoi acoperite cu 
ceară, ceea ce le făcea să pară goale. Doar la sosirea tăbliţei la 
destinatar, ceara era dată la o parte și mesajul ascuns dat la 
iveală. 

Nico știa că aceasta o diferenţia de criptografie, care se 
referea la coduri secrete. Stenografia nu avea nimic de-a face cu 
codurile. În stenografie, mesajul nu este codificat. Doar ascuns, 
ca nimeni să nu știe că este un mesaj. 

— Glumești, nu? întrebă asistenta Karina, stând în spatele lui 
Nico. 

Asistentul Rupert, aflat chiar lângă ea, nu se sinchisi să-i 
răspundă. 

Ignorându-i pe amândoi, fiind întors cu spatele la ei, Nico 
stătea la o masă de lemn, holbându-se în gol la ecranul unui 
calculator, cu ambele palme pe masă. De-a lungul zidului din 


122 


stânga al camerei se aflau un aragaz funcţional, un cuptor cu 
microunde, o mașină de spălat cu uscător și o toaletă, fiecare 
obiect așezat unul lângă celălalt. 

Camera era utilizată pentru aptitudini AVZ - Activităţi pentru 
Viaţa Zilnică - ceea ce însemna că pacienţii veneau aici ca să 
afle cum să supravieţuiască în lumea reală. Angajaţii îi învățau 
cum să utilizeze un aragaz, cum să-și spele hainele și chiar 
lucruri dintre cele mai elementare - cum ar fi să ţină o toaletă 
curată. 

Pentru puţini dintre pacienţi, printre care și Nico, camera 
presupunea accesul restricţionat la calculator. 

— Asta îi place? șopti Karina. 

— Da. Este preferatul lui, răspunse Rupert. 

Din locul în care se aflau, vedeau în mod clar monitorul lui 
Nico, pe care rula clipul de pe YouTube numit Cutey Cute Lester. 

Pe ecran, un pisoi pufos și adorabil pe nume Lester se 
rostogolea dintr-o parte în alta pe un covor gri de pluș, de parcă 
l-ar fi mâncat o parte a corpului la care nu putea să ajungă. In 
fundal, proprietarul pisicii bătea din picior, râzând. 

— Deci, bărbatului care a tras în președinte îi plac și 
filmuleţele cu pisici? întrebă Karina. 

— Uneori îi place unul numit Sunt doar o pisică și fac lucruri 
de pisică. Deşi personal îl prefer pe Lester. Uită-te câte lucruri 
face... 

Pe ecran, pisica Lester era întinsă pe spate și dădea din laba 
stângă de parcă ar fi făcut cu mâna privitorilor. 

Nico se holba la ecran, gândindu-se la Grecia antică, unde 
Herodot spunea povestea mesajului secret care fusese tatuat pe 
capul ras al unui sclav și ascuns de creșterea părului. Mesajul 
rămăsese ascuns până când sclavul sosise la destinaţie și își 
răsese din nou capul. Stenografie perfectă. 

Aproape la fel de reușită ca aceea realizată de George 
Washington, care folosea cerneală invizibilă și scria printre 
rândurile propriilor scrisori. 

Aproape la fel de izbutită ca imaginile pe care Nico - și prima- 
doamnă decedată - le privea în acea zi. Filmuleţul uploadat de 
un utilizator cu numele LedParadis 27. 

— Doar asta face? Stă aici și se uită la filmuleţe cu pisici? 
întrebă Karina. 


123 


— Noi o numim pornografia lui cu pisici. Dar da - de când nu l- 
au mai lăsat să hrănească pisicile de vizavi, dacă vrei să ÎI 
calmezi pe Nico, asta este modalitatea. 

— Și cât timp...? 

Înainte ca asistenta să termine, Nico se ridică de pe scaun, își 
luă cartea și trecu de ei. 

— Trebuie să merg la toaletă, anunţă el, cu prima-doamnă 
decedată chiar în spatele lui. 

— Cred că este la stânga... pe hol, zise Rupert, arătându-i 
drumul spre secţia principală a clinicii. 

Clădirea era în continuare nouă pentru toți. 

— Oh, și Nico... să știi că poţi să îţi lași cartea aici dacă vrei. 

Nico îl privi fără expresie. Apoi se uită la asistentă. 

Fără să spună nimic, Nico se îndreptă spre toaleta din josul 
holului. Pe ecran, pisoiul numit Lester se rostogolea în 
continuare nestăpânit, luptându-se cu mâncărimea de pe spate. 
În acest timp, proprietarul pisicii bătea din picior, probabil 
râzând. 

Da, Nico se pricepea la stenografie. Și acum, mulţumită 
Cavalerului, își primise în sfârșit noul mesaj. 

Învârtind zecele de pică, știa că nu trebuie decât să răspundă. 


42. 


După ce lacătul face clic și ușa de metal se deschide încet, 
primul lucru care mă izbește este mirosul. 

Este amar, precum oţetul amestecat cu bile de naftalină și cu 
miros de ploaie. Îl recunosc de îndată. Formaldehidă. 

Pe ușă scrie Cameră Țesuturi Umede. Nu știu ce sunt 
tesuturile umede, dar sunt convins că așa miros. 

— Îmi pare rău, ar fi trebuit să vă avertizez, zice Dale, 
observându-ne expresiile. Eu nici nu îl mai simt. 

Înainte să pot răspunde, luminile cu senzor se aprind și apare 
partea cea mai rea: pot să văd de unde vine mirosul. 

Sunt borcane ca acelea pentru jeleuri de toate formele și 
mărimile, fiecare plin cu un lichid galben, depozitate pe 
numeroase rafturi, până în tavan. Este o arhivă. Exact ca aceea 


124 


în care lucrăm noi. Dar în loc de cărţi, pe rafturi... întreaga 
cameră este plină de... 

Dintr-un borcan, o ureche cenușie ne ascultă fiecare cuvânt. 

— Acum știți de ce am mutat toate rămășițele lui Booth aici, 
ne explică Dale când ajungem în colţul îndepărtat al camerei. 
După spargere... 

Se întrerupe, oprindu-se în fața unui dulap de metal. Precum 
cele pe care le avem la Arhive, are șase sertare, înalte de numai 
câţiva centimetri. 

— Ne-am gândit, cine ar fi atât de bolnav, încât să încerce să 
intre prin efracţie aici? 

Privesc ţintă la Dale, refuzând să văd sutele de rămășițe 
umane galbene care plutesc în borcanele din jurul nostru. 

— Ne spuneai, așadar, despre John Wilkes Booth? insist eu. 

— Da. Nu. Scuze, aveam două fragmente din corpul său, se 
corectează Dale, deschizând sertarul din mijloc al dulapului, 
care este căptușit cu o folie subțire de polistiren. Pe ea se află 
un cub transparent din plastic cu o bucată albă-maronie de os în 
ea. Prin os este inserată, în diagonală, o tijă de plastic albastru- 
deschis. 

— Coloana vertebrală a lui Booth, zice Tot de parcă ar pune o 
întrebare. 

Dar, la fel ca mai devreme, știe deja răspunsul. 

De data aceasta însă, și eu îl știu. După ce Booth a fost 
împușcat în hambarul familiei Garrett, i-au făcut în grabă o 
autopsie, apoi l-au îngropat rapid ca să nu devină un martir. 
Ceea ce nu știusem era că păstraseră totuși părţi din corpul lui. 

— Tija albastră arată traiectoria glonţului, adaugă Dale, 
dându-mi cubul. Mulţi cred că asta este împușcătura care l-a 
omorât. 

— Deci acesta este obiectul cel mai de preţ al colecţiei, zice 
Tot. 

— Exact și, la fel ca mai devreme, în loc să ia aceste obiecte 
de preț, au furat asta... 

Din dosar, scoate o copie color a unei vertebre gri-închis 
fixată pe un cadru rotund din lemn. 

— Vertebra cervicală a lui Booth. A fost lovit și acolo, zic eu, 
observând locul în care osul este crestat și ascuțit. 

— Au existat semne de intrare forțată? întreabă Tot. 


125 


— Asta este ciudat, răspunde Dale. Nu au fost sparte geamuri, 
nici uși deschise cu forța, nu sunt amprente, nimic. De parcă ar 
fi intrat o fantomă care a ieșit apoi cu obiectele furate. 

Tot se uită spre mine. Nu este nevoie să spună numele lui 
Marshall. În ultimele patruzeci și opt de ore, pe cine altcineva 
am mai întâlnit care să fie un expert în intrarea pe ascuns în 
baze militare? 

— Ceva nu se leagă totuși, continuă Dale. Oricine ar fi intrat, 
de ce ar fi luat o vertebră oarecare a lui Booth, dar a lăsat în 
urmă mult mai preţioasa lovitură letală? 

— Și de ce au luat copia mâștii lui Lincoln, și nu glonţul care l- 
a ucis? întreabă Tot. 

— li vrea vii, bolborosesc eu. 

Se întorc amândoi spre mine. 

Mă holbez la cubul de plastic și la bucata de coloană 
vertebrală din el. 

— Nu înțeleg, zice Tot. 

— Ai spus că asta este împușcătura letală, nu-i așa? întreb eu, 
ridicând cubul. 

Dale încuviințează, la fel de confuză. 

— Și în vitrină aveţi glonţul care l-a ucis pe Lincoln. Aceea a 
fost lovitura letală, nu? Este glonțul din creierul lui Lincoln. 

— Le-a lăsat pe ambele aici, spune Tot, începând să înțeleagă 
direcția în care mă îndrept. 

Dar masca de ghips, chiar dacă este o copie... a fost făcută 
când Lincoln era în viaţă, explic eu. Și la fel a fost și cu asta, 
adaug, arătând spre copia color a vertebrei lipsă a lui Booth. 
Booth era în viață când a fost împușcat în gât. 

— Deci crezi că cel care a intrat nu este interesat de piesele 
de când Lincoln și Booth erau deja morți... completează Tot. 

— ... Și le fură pe cele de când erau încă în viață, închei eu. 

Tot își plimbă nedumerit limba în gură. Nu a înțeles încă totul. 
Dar este foarte aproape. 

— De ce face asta? 

— Vrei să spui, în afara faptului că trebuie să fii complet 
dement să furi rămășițe ale corpului uman? Gândește-te la ziua 
de ieri în biserică, zic eu, referindu-mă la efortul depus de 
criminal pentru a recrea crima lui Booth. Poate că nu vrea doar 
să îl copieze pe Booth. Poate că... nu știu... dacă îl vrea pe 
Booth în viaţă? 


126 


— Sau vrea să fie ca el, completează Tot. 

— Sau ca toți. 

Când cuvintele îmi ies din gură, se aude un zgomot slab din 
afara încăperii. 

Mă îndrept de spate, întorcându-mă spre sunet. 

Tot mă privește. A auzit și el. 

— Este doar aparatul nostru de aer condiţionat, ne liniștește 
Dale, râzând. Face asta de fiecare dată când cineva spune o 
poveste înfricoșătoare. 

Este o glumă menită să ne calmeze, dar asta nu mă oprește 
să mă simt ca și cum aș avea un șarpe încolăcit în jurul 
coloanei, strângându-mă și urcându-mi pe vertebre. Una e să îl 
copiezi pe John Wilkes Booth, alta să vrei să fii monstrul, sau să 
îl imiţi. Nu sunt sigur ce mă neliniștește mai tare: gândul că 
cineva este suficient de bolnav să își imagineze așa ceva... sau 
gândul că acea persoană ar putea să fie Marshall. 

— La fel este și cu Guiteau, adăugă Dale, referindu-se la 
asasinul care l-a ucis pe președintele Garfield. 

— Poftim? întreabă Tot. 

— Este așa cum aţi spus, a furat piese ale lui Booth și Lincoln 
de când erau în viaţă... Oricine le-ar fi furat, a făcut același lucru 
și cu Guiteau. 

În stânga mea, Tot își plimbă, din nou, limba în gură. 

— Aveţi și corpul lui Charles Guiteau. 

Încearcă să nu pară surprins. Dar văd că este, din felul în care 
își trece degetele de-a lungul cravatei subțiri. Poate că știuse 
despre Lincoln și Booth, dar nu avusese nici cea mai vagă idee 
că și ucigașul președintelui Garfield se afla acolo. 

— De ce nu mi-ai spus? întreabă Tot. 

— Ai întrebat despre Lincoln și Booth. Nu m-ai întrebat despre 
Guiteau, explică Dale fără să își ceară scuze. 

Adevărul este că nu ne-am gândit la Guiteau până când 
Marshall nu a menţionat a doua crimă. 

Întorcându-se spre dulap, Dale se întinde spre ultimul sertar. 
Deschizându-l, vedem că acesta este plin ochi de rămășițele 
asasinului Charles Guiteau. 

La propriu. 


127 


43. 


A.J. a vizitat mai întâi camera de spital a pastorului. 

O asistentă îi spuse că acesta era jos, la capelă. 

A.J. mulţumi din cap, dar nu întrebă cum se ajunge acolo. La 
fel ca majoritatea agenţilor Serviciilor Secrete, cunoștea bine 
spitalul. Spitalul Universitar George Washington era locul unde îl 
operaseră pe Dick Chenney când era vicepreședinte - și unde i 
se scosese vezica biliară președintelui Wallace. 

In privinţa capelei, A.J. o cunoștea cel mai bine, întrucât acela 
era locul unde Wallace - chiar înainte să fie anesteziat pentru 
operaţie - cedase rolul de lider al lumii libere și își luase la 
revedere, înlăcrimat, de la soție și copii. Pentru agenţii și pentru 
puţinii angajaţi prezenţi, fusese un moment terifiant. 

Dar gândindu-se la acel moment, A.J. realiză că ceea ce făcea 
acum era mult mai periculos. 

Evitând lifturile și folosind scările, A.J. se făcuse nevăzut până 
la primul etaj. Ca întotdeauna, verifică fiecare sector al holului, 
de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos. O asistentă cu un 
cărucior... un magazin de cadouri de unde puteai să cumperi 
flori... și în capătul îndepărtat al coridorului: singura ușă din 
întregul spital cu vitraliu albastru și auriu. Capela Interfaith. 

Deschizând ușa și vârându-și capul înăuntru, putu să audă 
două voci. 

— ... lasă calificarea în play-off - dă-mi un singur motiv serios 
pentru care cineva ar ține cu o echipă ca Orioles. 

In faţa lui, în dreptul unei ferestre mari, acoperită cu jaluzele 
orizontale late, din lemn, un bărbat și o femeie stăteau față în 
față, discutând relaxat. 

Femeia era așezată pe una dintre cele trei băncuţe din lemn 
de cireș căptușite cu stofă bej. Bărbatul era într-un scaun cu 
rotile, îmbrăcat în haine de spital, în șosete și papuci de casă. 
Avea o faţă rotundă și o bărbie cu gropiţă care îi amintea lui AJJ. 
de un elf. Și un nas care îi amintea de un boxer. Pastorul Frick. 

— Vă pot ajuta? întrebă femeia cu o voce calmă și un accent 
britanic. Sunt capelan Stoughton, zise ea, deși A.J. o ţinea minte 
de la operaţia președintelui. 


128 


— Am venit să îl văd pe pastor... răspunse A.J., privind spre 
bărbatul din scaunul cu rotile. Dumneavoastră trebuie să fiți 
pastorul Frick. 

— Eu sunt, zise el, surprinzându-l pe A.J. când se ridică din 
scaunul cu rotile. 

A.J. se așteptase la un om tăcut. Tipul acesta era însă o figură, 
în cel mai plăcut mod posibil. 

— Părinte, te rog... imploră femeia capelan. Doctorii ţi-au spus 
să o iei mai ușor. 

— Sunt bine, știu cu toţii că sunt bine. Dacă nu aș fi fost un 
om al lui Dumnezeu, m-ar fi trimis acasă cu ore în urmă, în loc 
să mă facă să rămân peste noapte. Pur și simplu, nu vor ca 
Dumnezeu să îi trăsnească. 

Nu era bătrân - poate trecut de cincizeci de ani - dar vocea îi 
era matură, ca aceea a unui bunic. Gând rânji, A J. văzu din nou 
acea sclipire de elf în ochii lui albaștri. Dar văzu și urmele de pe 
nas. A.J. le cunoștea prea bine: erau acel tip de semne care 
proveneau fie de la sport, fie de la un accident de mașină sau le 
vedeai la oamenii care se luptă - dar puteau să provină și de la 
acei taţi care obișnuiesc să bată mame. Fără îndoială, era un tip 
căruia îi plăcea să îndrepte lucrurile rele. 

— Lasă-mă să ghicesc: și tu ești detectiv. Poliţai? întrebă 
Frick. 

— Serviciul Secret, răspunse A.J., arătându-i insigna și 
apropiindu-se în liniște. Dacă tocmai vă rugaţi, nu vreau să vă 
întrerup, zise el, privind-o aspru pe femeia capelan. 

— Tocmai mă duceam sus, zise ea, îndreptându-se spre ușă. 

— Așadar, Serviciul Secret, începu pastorul Frick, lăsându-se 
din nou în scaunul cu rotile, strângând ușor din dinţi. Nu mi-am 
dat seama că situaţia mea are de-a face în vreun fel cu 
președintele. 

A.J. se forţă să zâmbească, dar zâmbetul nu îi ajunse până la 
ochi. 

— Serviciul se ocupă de multe lucruri care nu au de-a face cu 
președintele. 

Pastorul dădu din cap absent. Era în continuare în șoc. 

— Ştii că glonţul a trecut direct prin mine. Doctorul a numit 
asta... a spus că a fost un miracol... o recompensă pentru ce am 
făcut până acum, zise el râzând. 

A.J. nu râse cu el. 


129 


— Oricum, ca un om să se strecoare în lăcașul nostru... 

Pastorul inspiră adânc, așezându-se mai bine în scaun. 

— Vreau să te ajut să îl prinzi pe cel care a făcut asta. 

— Acesta este și scopul nostru. Deci, atacatorul 
dumneavoastră. Aţi văzut cumva cum arată? 

— l-am văzut picioarele. Și pantofii lustruiţi. Știu că sună 
ciudat, dar... Mă pricep la mirosuri. Pantofii îi erau lustruiţi. 

— Dar faţa? Aţi văzut cumva dacă purta o mască? 

Pastorul scutură din cap, confuz. 

A.J. răsuflă ușurat. Dacă doreau să nu se știe nimic - și ca 
președintele să nu afle - ultimul lucru de care aveau nevoie era 
încă un martor. 

— Și nu l-aţi văzut ieșind pe geam? adăugă AJ., observând în 
continuare confuzia lui Frick. După ce v-a împușcat, atacatorul a 
ieșit pe geam. 

— Ţin minte asta! bolborosi pastorul, de parcă uitase până 
atunci. Am auzit geamul deschizându-se! Și a spus ceva. A 
vorbit cu o voce adâncă. Mi-a spus că ceea ce face biserica 
noastră este o blasfemie! 

— O blasfemie? Aveţi idee la ce se referea? 

— Nu... Biserica noastră... Ne mândrim că suntem deschişi 
tuturor. 

— Și nu aţi văzut nimic? 

— Nu am văzut decât covorul. După ce m-a împușcat, am 
fost... Durerea a fost prea... 

Se opri. A.J. mai văzuse asta. Mai ales din partea celor care 
sunt foarte exigenţi cu ei înșiși. Se învinovățesc pentru că nu au 
făcut mai multe. A.J. știa că la fel stăteau lucrurile și cu 
Palmiotti, tocmai de aceea el era cel care strângea mizeria 
acum. 

— Ajută-mă să mă ridic, spuse șovăielnic pastorul Frick. Mi-a 
amorțit posteriorul. 

AJ. îl ajută și îl privi pe Frick făcând câţiva pași în jurul 
camerei. Se mișca încet, dar era în mod evident puternic. Așa 
cum trebuia să fie un pastor dintr-un cartier dur. 

— Trebuie să fiți atent, îl avertiză A.J. Rănile de glonț te pot 
lăsa fără suflare. 

— Asta așa o fi, dar ai idee câţi enoriași nu or să mai creadă în 
Atotputernicul dacă nu sunt acolo mâine-dimineaţă să îi ajut? 


130 


Glumesc. Există și o vorbă: „Credinţa începe odată cu interesul 
de sine”. 
A.J. făcu o pauză, apoi spuse: 
— Încă o întrebare, părinte. Îl cunoșteaţi cumva pe parohul de 
la Biserica St. John? 


44. 


Scheletul este descompus în sute de bucățele, oase 
îngălbenite de toate formele și mărimile. Dar ceea ce îmi atrage 
atenţia este borcanul din sticlă aflat într-un colț al sertarului. 
Precum cele din jurul nostru, este plin cu un lichid galben lăptos 
în care plutește ceva spongios, cenușiu. 

— Creierul lui Guiteau, zic eu, ascultând în continuare orice 
zgomot venit de pe hol. 

— Ce te face să crezi asta? râde Dale, ridicând borcanul și 
arătând spre bileţelul scris de mână pe care scrie: Ce a mai 
rămas din creierul lui Guiteau. 

— Nu este la fel de faimos ca John Wilkes Booth, dar a ucis un 
președinte, explică Dale. Juraţii l-au găsit vinovat în mai puţin de 
o oră și, întrucât oamenii de știință din acea perioadă erau 
convinși că nebunia este vizibilă fizic în creierul omului, după ce 
Guiteau a fost spânzurat, doctorii i-au disecat fiecare parte a 
creierului, încercând să demonstreze asta. Teoria era că oamenii 
înnebunesc din cauza degenerării substanţei cenușii din creier. 
S-a constatat același lucru astăzi la oamenii care rămân prea 
multă vreme la ospiciu... și la odraslele lor, spune ea în timp ce 
Tot se uită la mine. 

— Ne spuneai despre rămășițele lui Guiteau care au fost 
furate... o întrerup eu. 

Din dosarul ei, Dale scoate o ultimă poză color în care putem 
vedea o bucată maro de piele. Este crăpată și ștearsă, de parcă 
ar fi stat prea mult la soare. În centrul ei este un desen cu... 

Liniile desenului sunt ușor neclare și culorile sunt roșu și 
albastru șters, dar nu ai cum să nu recunoști scutul în trei colțuri 
desenat de mână cu steagul american pe el. Scutul este ţinut în 
gheare de un vultur cu aripile desfăcute și capul plecat. Exact ca 


131 


vulturul de pe pachetul de cărţi de joc pe care Marshall îl are în 
apartamentul lui. 

— Nu este o pânză, nu? întreb eu. 

— Piele. Este piele umană, zice Dale. 

Liniile neclare. Colorat cu roșu și albastru șters. Este un 
tatuaj. 

— Asta a furat? întreabă Tot. Nu știam că Guiteau avea un 
tatuaj, cu atât mai puţin că a fost păstrat. 

— Dar simbolul? întreb eu, cu privirea aţintită la vultur și la 
scut. 

Știu că nu este vulturul de pe Marele Sigiliu. Acela are capul 
înălţat, ţine în cioc săgețile și ramura de măslin și a fost adoptat 
în 1782. Acesta, având capul plecat, pregătit de atac, este un 
vultur destul de obișnuit de la finalul secolului al XVIII-lea, 
începutul secolului al XIX-lea. 

— ÎI poţi vedea pe vase de porțelan sau ca motiv decorativ pe 
unele antichităţi. Până și echipa Philadelphia Eagles folosește 
unul similar ca logo, explică Dale. Dar în timpul lui Guiteau se 
pare că aceasta era emblema unui anume grup. 

— Care grup? întreb eu. 

Dale își ţuguiază buzele. 

— Nici nu auzisem despre ei până când nu i-a menţionat un 
colecționar după spargere. Se numeau Cavalerii... Cavalerii 
din... 

— Cavalerii Cercului de Aur, spune Tot cu răceală, fixând în 
continuare tatuajul roșu cu albastru. 


45. 


— De la St. John? Adică biserica de lângă Casa Albă? întrebă 
pastorul Frick, plimbându-se în cerc în jurul capelei spitalului. 
Am auzit că ţin slujbe frumoase, dar adevărul este că noi 
suntem metodiști și ei sunt... 

— Se pare că parohul de la St. John a fost găsit ucis noaptea 
trecută, îl întrerupse AJ. Subiectul a fost la știrile locale doar de 
dimineaţă, dar s-a întâmplat prea târziu pentru ca informaţia să 
fie preluată de ziare. 

— Cerule! Nu am... Oh! 


132 


Faţa palidă și rotundă a pastorului deveni și mai palidă. Se 
îndreptă din nou spre scaunul cu rotile și apucă mânerele 
acestuia pentru a se ţine pe picioare. 

— Crezi că aceeași persoană care a făcut asta a venit și după 
mine? 

A.]. știa că aceasta era întrebarea corectă. Două biserici... doi 
pastori... două locuri cu importanţă istorică. 

— Părinte Frick, biserica dumneavoastră are vreo legătură cu 
Abraham Lincoln? 

Pastorul căzu pe gânduri. 

— Lincoln a fost metodist. Când era președinte, a fost 
membru pe viaţă al bisericii noastre. 

— Așadar, a petrecut timp acolo? _ 

— Desigur. Mult timp. Dar așa ceva nu s-a mai întâmplat. In 
cartierul nostru, avem mereu prea multe jafuri și tâlhării. Nimic 
violent, din fericire. Totuși, te aștepți la asta atunci când ai de-a 
face cu o populație săracă. Dar asta nu explică... 

— Domnule, am văzut că parohul bisericii dumneavoastră, 
pastorul Phelps, este plecat în Noua Zeelandă de peste patru 
luni, zise A.]. Există vreun motiv anume pentru care a plecat? 

— Are rude acolo. De ce? 

— Când am vorbit cu angajaţii de la St. John, unii dintre ei mi- 
au spus că, înainte de crimă cu câteva săptămâni, parohul a fost 
foarte criticat pentru că a încercat să modernizeze biserica St. 
John, înființând o Seară a întâlnirilor pentru cei singuri. 

— Pastorul Phelps obișnuia să ofere gratuit suc de fructe 
pentru ca oamenii să vină. Dar asta înseamnă să conduci o 
biserică modernă, încuviinţă Frick. Dar ce te face să crezi că 
există vreo legătură cu Abraham Lincoln? 

— Care este situația cu președintele nostru actual? întrebă 
A.]. Aţi intrat vreodată în contact cu el? 

— Nu înţeleg. Ce are asta de-a face cu președintele Wallace? 

— Sunt doar întrebări standard, domnule. Fac parte din slujba 
noastră la Serviciul Secret. 

Pastorul clipi rapid, așezându-se din nou în scaunul cu rotile. 

— L-am întâlnit pe președinte o singură dată, când a asistat la 
slujbă. 

A.J. îngheță. De-a lungul anilor, știa că existaseră zeci - poate 
chiar sute - de lideri religioși, aparţinând tuturor religiilor, alături 
de care președintele se rugase. Dar anul trecut, după 


133 


vânătoarea de ouă de Paști de pe peluza de sud, președintele 
Wallace se dusese la slujbă la St. John. Și acum era clar că 
fusese la slujba pastorului Frick. 

— Domnule, îmi puteţi spune, vă rog, tot ce s-a întâmplat 
atunci când v-aţi întâlnit cu președintele Wallace? 


46. 


Marshall nu avusese nevoie de prea mult timp pentru a găsi 
micul emiţător argintiu. 

Știa că trebuie să fie acolo. Era singurul mod de a explica felul 
în care Beecher îl urmărise până la restaurantul din 
Georgetown. Firește că, după câteva minute de căutări în locul 
pasagerului și sub preșurile din mașină, îl găsi, ascuns în nișa de 
plastic a ușii din dreapta. 

Având în vedere cât de mic era dispozitivul, Marshall știu de 
îndată că era cu siguranţă la fel de bun ca acelea folosite de 
guvern. Poate chiar mai bun, ceea ce nu era o surpriză. Cu ani în 
urmă, CIA și NSA avuseseră cele mai bune laboratoare de 
cercetare, producând cele mai mici și mai impresionante 
„jucării”. În ultimul timp, sectorul privat era cel care preluase 
iniţiativa, ocupându-se ei înșiși de cercetare și dezvoltare, apoi 
vânzând materialele guvernului pe bani frumoși. Fie că era bine 
sau rău, industria nu mai avea de-a face cu păstrarea siguranței 
în lume - conta doar profitul. Ca să aibă astfel de dispozitive, 
oricine ar fi fost cei alături de care lucra Beecher, era clar că 
erau pricepuţi. 

Marshall reţinu acest detaliu. Și el era priceput. Și acum, că 
era întuneric, era mult mai ușor. Totuși, trebui să recunoască, în 
ciuda tuturor planurilor făcute, chiar și el era surprins de 
emoțiile care îl cuprinseseră când îl văzuse pe Beecher. 

Urmând aceeași cărare pe care o străbătuse și cu două 
săptămâni în urmă, Marshall rămase pe drumul de mentenanţă 
și văzu clădirea uriașă gri de beton din centrul Walter Reed. În 
faţa ei era o alee lată în formă de U pe care se aflau două 
mașini: o Honda albă veche cu un abţibild pe care scria Radio 
Elliot dimineața și un Mustang 1966 în condiţie impecabilă. 


134 


Privind în urmă peste umăr, pentru ultima dată, Marshall se 
apropie de Mustang în partea dreaptă, apoi se lăsă într-un 
genunchi de parcă s-ar fi legat la șiret. Beecher îi făcuse deja 
destule probleme. Acum era rândul lui să întoarcă favorul. 


47. 


— Ei sunt. Cavalerii Cercului de Aur. Ai auzit de ei? întreabă 
Dale, dând la iveală cât de puţin îl cunoaște de fapt pe Tot. 

— Avem câteva obiecte ale lor la Arhive, răspunde Tot, ţinând 
fotografia în dreptul nasului și studiind tatuajul cu vultur. De 
acolo îi știu. 

Nu este singurul. În timpul Războiului Civil, grupuri precum 
Cavalerii apăreau peste tot, oferind debușeuri pentru toată furia 
care cuprinsese ţara. Spre deosebire de francmasoni sau alte 
organizaţii secrete care se concentrau pe tradiţii străvechi, 
Cavalerii Cercului de Aur își doreau ceva mult mai plin de ură: 
ca Uniunea să se dizolve, iar ei să își poată conduce propria 
societate bazată pe sclavie. Scopul lor era să creeze un 
adevărat „cerc de aur” - cu Mexic și Caraibe - și să izoleze o 
parte a ţării în care sclavagismul să continue. 

Se zvonea că acești Cavaleri avuseseră doi membri renumiți: 
Jesse James și John Wilkes Booth. 

— Acest tatuaj, zice Tot, arătând spre colțul din dreapta sus al 
pielii fotocopiate, ai idee ce reprezintă? 

Eu și Dale ne apropiem. Chiar deasupra vulturului, într-un 
colţ, mai este un tatuaj - unul mai mic, cu un cuțit... un pumnal 
de fapt - desenat în 3D, care pare că intră în piele. Tot arată 
spre micul obiect roșu de pe mânerul pumnalului. 

Un caro roșu. 

— Voi ar trebui să vă pricepeţi mai bine decât mine, zice Dale. 
Poate că lui Guiteau îi plăcea să joace cărți. 

— Poate, spune Tot, dându-mi și mie fotografia. 

În timp ce privesc imaginea, Tot se uită lung la mine. Nu am 
nici cea mai vagă idee dacă John Wilkes Booth a fost sau nu 
membru al Cercului Cavalerilor. Oricare ar fi răspunsul, un lucru 
pare cert: cu peste două sute de ani în urmă, singurul motiv 
pentru care Booth a intrat în Teatrul Ford a fost pentru că i-a 


135 


arătat o carte misterioasă valetului lui Lincoln. Noaptea trecută, 
după uciderea parohului de la St. John, poliţia găsise un pachet 
de cărţi asupra lui Marshall, cu același vultur pe pachet, din care 
lipsea asul de pică, iar acum, în timp ce studiez pielea crăpată a 
ucigașului care l-a vânat pe președintele Garfield, văd în mod 
clar că Charles Guiteau avea un tatuaj cu un pumnal și cu un 
caro roșu pe el. 

Doi ucigași de președinți. Două culori diferite. 

Pentru o clipă, îmi spun să mă concentrez în prezent la ceea 
ce știm: că există un criminal care imită vechii asasini și care 
ucide lideri religioși. Dar dacă John Wilkes Booth a avut asul de 
pică, iar Charles Guiteau asul de caro, ori am dat peste o mare 
coincidenţă... 

„„. Ori, la decenii distanţă, doi dintre cei mai nemiloși vânători 
nu numai că fuseseră organizaţi, nu doar că existase o legătură 
între ei, ci era posibil chiar ca ei să fi lucrat împreună pentru 
aceeași cauză. 


48. 


— Fii serios! Acum nu faci decât să rescrii istoria, spune Tot 
un pic prea furios în timp ce smucește volanul și Mustangul 
pornește hurducăit pe 16" Street. 

— Despre ce vorbeşti? întreb eu, în timp ce complexul Walter 
Reed rămâne în spatele nostru. Ai văzut ce am găsit: cartea 
misterioasă de la Teatrul Ford, plus asul de pică lipsă și acum 
asul de caro... 

— Nu, Beecher, am găsit pe cineva care omoară pastori și 
care îi imită pe cei mai cunoscuţi asasini de președinți. Ceea ce 
este destul de bizar. lar ce spui acum, deși fiecare carte de 
istorie de pe planetă te contrazice, este că acești asasini 
făceau... ce? Complotau împreună la distanță de o sută cincizeci 
de ani? 

— De câtă vreme funcţionează Culper Ring, Tot? De două sute 
de ani? De două sute cincizeci? Vrei să îmi spui că George 
Washington a putut să îl creeze, dar Cavalerii Cercului de Aur... 

— Cavalerii Cercului de Aur au fost niște rasiști din vremea 
Războiului Civil... 


136 


— ... care au dispărut dintr-odată când John Wilkes Booth i-a 
tras un glonţ în cap lui Lincoln! 

— Știu ce s-a întâmplat, Beecher, și știu că toți ţăcăniţii 
obsedaţi de conspirații din lume vor spune că acești Cavaleri nu 
au făcut decât să se dea la fund, dar eu îţi spun asta: Cavalerii 
Cercului de Aur nu mai există. 

— De unde știi? 

Tot își linge buzele, dintr-odată tăcut. 

— Tot, răspunde-mi. 

Ținând volanul de parcă ar fi gata să îl sugrume, se întoarce 
spre mine cu ochiul lui lăptos. 

— Știu pentru că ne-am luptat deja cu ei. Cu ani în urmă. Și i- 
am învins. 

— Despre ce vorbești? 

— Noi, Culper Ring, i-am învins. Cu ani în urmă. Ultima oară 
când am auzit despre Cavaleri, a fost... 

Se oprește. 

— Când am fost eu recrutat. 

Face o nouă pauză. 

— Adică în urmă cu aproape cincizeci de ani, atunci când 
Kermit... 

— Kermit? 

— Kermit, spune Tot, cu o voce mai puternică. Kermit a fost 
pentru mine ceea ce sper să fiu eu pentru tine. 

Virăm prin sensul giratoriu de la Colesville Road și ne 
îndreptăm spre Beltway, iar viteza mă ţintuiește de ușa din 
dreapta. Mă uit insistent la el, recunoscător pentru... 

— Nu deveni sentimental, Beecher. Zic doar, când eram mai 
tânăr și Kermit m-a recrutat, ca orice părinte, au existat multe 
lucruri pe care nu le-a spus în faţa mea. Dar asta nu înseamnă 
că nu ascultam. Și atunci, lucrurile despre care șopteau - ca 
niște supraviețuitori ai Holocaustului șoptind despre lagărele de 
concentrare - erau ororile care li se întâmplaseră Cavalerilor 
Cercului de Aur. 

— Ai aflat vreodată ce s-a întâmplat? 

— Știu ce s-a întâmplat: noi am câștigat. l-am învins. Cu orice 
s-ar fi ocupat - și pot să-ți spun că nu avea nimic de-a face cu 
John Wilkes Booth sau pachetele antice de cărţi - Kermit mi-a 
spus clar un singur lucru: i-am distrus. Așa că șansele ca ei să 


137 


reapară dintr-odată și să fie responsabili de uciderea acestor 
lideri religioși sau chiar să își îndrepte atenţia spre președinte... 

— Te asculţi măcar? Faci parte dintr-un grup secret clandestin 
care există de peste două sute de ani și îmi spui că nu este 
posibil ca un alt grup secret clandestin să poată să facă același 
lucru? 

Tot accelerează și Mustangul duduie în timp ce noi înaintăm 
cu viteză pe autostradă. 

— Beecher, știi că fiecare familie are câte un moment când 
relaţiile dintre membrii ei nu sunt grozave? 

— Poţi să mă scutești, te rog, de metafore și să-mi spui ce 
vrei de fapt să spui? 

Se oprește, apoi continuă: 

— Trebuie să înţelegi: Culper Ring, în ciuda tuturor secretelor, 
nu este cu nimic diferită faţă de alte unităţi clandestine. Suntem 
un grup de oameni. Din acest motiv, gruparea însăși dezvoltă 
propria personalitate, mai ales în funcţie de cine este la 
conducere. 

— Vrei să spui că la conducere se afla atunci cineva rău? 

— Nu rău. Agresiv. Activ. În situaţia potrivită, aceste lucruri 
sunt bune. La vremea aceea, a fost exact ceea ce am avut 
nevoie. Așa că atunci când a venit vorba despre Cavaleri și 
despre toate persoanele care aveau legături cu ei... toți cei care 
se asociaseră cu ei... 

Vocea lui scade spre tonul folosit la înmormântări. 

— Culper Ring i-a vânat și i-a ucis pe toţi. Ca pe niște câini. 

Când aceste cuvinte îi părăsesc buzele, trage de volan, ieșind 
de pe autostradă la Rockville Pike. La această oră, drumurile 
sunt mai liniștite și mai puţin aglomerate. Dar asta nu ne 
calmează deloc. 

— Nu ai încercat niciodată să afli de ce? 

— Normal că am încercat să aflu. Dar era ca și cum aș fi 
încercat să aflu de ce bunicul o înșelase pe bunica. Așa cum am 
mai spus, sunt lucruri despre care vorbesc doar adulţii. lar eu 
eram un copil. 

— Asta nu înseamnă... 

— Ba da, Beecher. Sunt terminaţi. Cavalerii au dispărut. 

— Tot spui asta, dar ţine minte că nu este nevoie decât de un 
singur gândac nebun care să scape. 


— Sunt de acord. De aceea sarcina noastră este să îl găsim. 
Fie că este Marshall sau altcineva, spune el când intrăm pe 
străzile rezidenţiale ale suburbiilor din Maryland. 

— Te aud, Tot. Dar după tot ce am văzut la centrul Walter 
Reed, plus modalitatea meticuloasă a asasinului de a recrea 
acele crime... 

— Nu este chiar atât de meticulos. Nu uita, pastorul pe care l- 
a împușcat azi nu a murit. A supraviețuit. 

— Atunci poate că este un perfecţionist și mai mare decât 
credeam, contraatac eu. 

Nu trebuie să îi explic. Tot știe că atunci când președintele 
Garfield fusese împușcat cu ani în urmă, nu ar fi trebuit să 
moară. Ceea ce îl omorâse fusese malpraxisul unui anume 
doctor Willard Bliss, care își înfipsese degetele nesterile în rană, 
provocându-i o hemoragie. 

— Și, Tot, nu același doctor Bliss s-a aflat și în preajma lui 
Lincoln, în ultimele sale clipe de viaţă? Ce coincidenţă istorică! 

Intrând pe strada mea și oprindu-se în faţa clădirii înguste, Tot 
nu răspunde. Ştie că în jurul morții oricărui președinte, se 
vorbește mereu despre implicarea unui grup mai mare. 

Deschizând ușa mașinii și apucând servieta mea maro de 
piele, ies în frig și îl privesc pe Tot. 

— Pot să îţi pun o ultimă întrebare? 

— Vrei să știi cine este la conducerea Culper Ring acum? 

— Nu. Ei bine... da, dar... 

— Au trecut doar două luni, Beecher. Ai răbdare. 

— Am, dar... 

Ridic ochii spre cerul întunecat, apoi mă uit din nou la mașină. 

— Spune-mi numai atât: ceea ce ai spus înainte, despre cât 
de agresivă era Culper Ring și despre tipul determinat care i-a 
vânat pe toți... 

Mă uit ţintă la Tot, în timp ce lumina lunii face mașina să 
strălucească. 

— Tot, ești sigur că cei din Culper Ring sunt băieţii buni? 

Buza i se strâmbă într-un rânjet care îi ridică barba de vrăjitor. 

— Beecher, nu m-aș fi implicat dacă nu aș fi crezut asta. Lasă- 
mă însă să spun atât: dacă privești în istorie, știi că nimeni nu 
poate fi întotdeauna băiatul bun. 

Își ia piciorul de pe frână, sperând că voi închide ușa. O apuc, 
refuzând să îi dau drumul. Până acum două luni, obișnuiam să 


139 


țin un calendar permanent din alamă, în formă de sul de hârtie 
cu un ceas încorporat, pe biroul meu de la serviciu. Când se 
întâmplaseră toate lucrurile cu Clementine și Tot mă invitase să 
intru în Culper Ring, îmi spusese că am de ales: fie îmi conduc 
viaţa cu ceasul, fie o conduc cu busola. A doua zi, mi-a adus un 
termometru și o busolă Watkins & Hill de la sfârșitul anilor 1700, 
care se află și azi pe biroul meu. 

— Nu, Tot. Noi trebuie să fim băieţii buni. Eu am nevoie să fiu. 
Întotdeauna. 

Barba lui se ridică și mai sus. 

— Știu, Beecher. De aceea te-am ales. 

Apasă pe pedala de acceleraţie, iar Mustangul dispare pe 
stradă, lăsând în urmă o dâră de fum. 

Creierul îmi funcţionează la turație maximă. Îmi caut cheile și 
urc treptele spre casă. Creierul mi se blochează când îmi dau 
seama că ușa din față este deja deschisă. 

Împing cu atenţie ușa, iar aceasta se deschide. Luminile din 
sufragerie sunt aprinse. Asemenea celor trei urși întorși acasă 
din pădure, găsesc o femeie cu bucle scurte și blonde stând în 
scaunul meu. 

Ultima oară când am văzut-o, părul îi era negru. Inelele de 
argint de pe degetele mari și mici de la mână au dispărut. La fel 
și brăţara de lemn pe care o purta. 

Dar cunosc acei ochi căprui-deschis de când aveam 
doisprezece ani. 

— Știu că vrei să mă ucizi, spune Clementine, cu palmele 
întinse spre mine într-un gest de împăcare. Dar înainte să spui 
ceva, Beecher, știu ce s-a întâmplat cu tatăl tău. 


49. 


— Președintele Wallace a fost în biserica dumneavoastră. ÎI 
sfătuiați în vreo problemă? întrebă A.J., stând în centrul capelei 
spitalului și făcând un pas spre scaunul cu rotile al pastorului. 

— Nu. S-a întâmplat la Crăciunul trecut - la aniversarea 
momentului din timpul războiului când FDR l-a adus pe Winston 
Churchill la noi în biserică, în timpul războiului. Fiecare 


140 


președinte se duce la biserică de Crăciun. De aceea președintele 
Wallace... 

Pastorul Frick se lăsă pe spate, iar faţa îi deveni palidă. 

— S-a întâmplat ceva, domnule? 

— În această dimineaţă, în biroul meu... când atacatorul a 
numit-o blasfemie... Crezi că se referea la vizita de Crăciun a 
președintelui? 

— S-a întâmplat ceva atunci? 

— Nimic înspăimântător... nu ca acum... dar poate ţii minte că 
am fost criticaţi pentru acea vizită, spuse Frick, vocea 
încetinindu-i în timp ce își amintea momentul. Ni s-a spus că 
Wallace îi va aduce cu el pe fiul și pe fiica lui, așa că am pregătit 
totul, o slujbă frumoasă. Dar atunci când președintele a sosit, nu 
și-a adus numai familia. Avea și alți oaspeţi. 

A.J. nu fusese acolo, dar, treptat, își aminti, dând din cap spre 
pastor. 

— A adus un rabin, zise A.J. Și un lider musulman. 

— Eram un rabin, un imam și un pastor. Dacă am fi intrat toți 
trei într-un bar... zâmbi Frick fără să vrea. 

— Deci, să revenim la atacatorul dumneavoastră. Credeţi că 
el a văzut alăturarea celor trei religii ca pe o blasfemie? 

— Vreau doar să spun că unii dintre colegii mei îl preferă pe 
Hristos de Crăciun. 

A.J. surprinse tonul din vocea pastorului. 

— Dumneavoastră ce părere aţi avut despre asta, domnule? 

La această întrebare, pastorul Frick rămase tăcut. 

— Nu încerc să îl critic pe președinte, răspunse pastorul într- 
un final, dar, când am fost întâia oară abordaţi în privinţa slujbei 
de Crăciun, ni s-a spus că Wallace dorește să apropie cele trei 
religii pentru a putea avea un dialog. Acela a fost cuvântul. 
Dialog. Dar, când a venit vorba efectiv de comunicare, noi trei - 
eu, rabinul și imamul - nu ne-am spus nici un singur cuvânt. Ne- 
au strâns la un loc, colegii tăi agenţi l-au făcut pe președintele 
Wallace să apară de nicăieri și, dintr-odată, ne-au orbit cincizeci 
de bliţuri de aparat. 

— A fost o ședință foto. 

— Normal că a fost o ședință foto. Dar știi de ce a făcut-o 
președintele Wallace? Pentru că în dimineaţa de Crăciun este 
mai bine pentru milioane de alegători să îl vadă pe președinte 
cu trei lideri religioși diferiţi, decât să îl vadă îngenunchind în 


141 


biserică, declarându-și iubirea faţă de Hristos. Nu este un atac 
personal. Este doar felul în care decurg politica și religia în 
secolul XXI. 

— Nu sunt sigur că aceasta este o blasfemie, sugeră AJJ. 

— Nici eu nu aș fi folosit cuvântul acesta, zise pastorul. Dar să 
nu uităm că oamenii care au fondat această ţară au fost oameni 
religioși. Președintele Wallace nu este... el vine doar în zilele 
importante. Nu este un defect, dar pentru milioanele de 
credincioși din țară acest lucru va conta. 

A.J. dădu din cap. 

— Cum a decurs restul vizitei președintelui? Aţi avut timp să 
discutaţi în particular cu el? l-aţi oferit vreun sfat? V-aţi rugat? 

Pentru a doua oară, pastorul Frick rămase tăcut. 

— Domnule, dacă i-aţi spus ceva președintelui... 

— Era ziua de Crăciun. Normal că ne-am rugat. Dar ce s-a 
spus între noi... îmi cer scuze, dar acel moment este privat. 
Chiar dacă el este președintele, le promit enoriașilor mei... 

— Pastore Frick, înţeleg foarte bine cât de sacre sunt acele 
interacțiuni, chiar înţeleg. Dar și dumneavoastră trebuie să 
înțelegeţi că lucrez pentru Serviciul Secret. Nu aș pune aceste 
întrebări dacă nu aș crede că viaţa președintelui este în pericol. 

In continuare așezat în scaunul lui cu rotile, pastorul Frick se 
holbă la A.J., îngrozit. 

— Am greșit cu ceva? întrebă Frick, cu vocea plină de emoție. 
Dacă l-am pus cumva pe președintele Wallace în pericol... 

— Ceea ce îmi spuneți este doar pentru investigația noastră, 
domnule. Aveţi cuvântul meu. 

Pastorul inspiră adânc. 

— Am petrecut împreună doar... să fi fost două minute. După 
ce am făcut poza, înainte să ies în amvon. Ne-a strâns pe mine, 
pe rabinul Moskowitz și pe imam într-un cerc mic și ne-a spus 
cât de esenţial este să îi aducem pe toți la un loc. Ne-a spus că 
asta încearcă și el să facă pentru ţara noastră. Pentru asta ne- 
am rugat. Ne-am plecat capetele... ne-am strâns mâinile. 
Rugăciunea lui a fost să aducem ţara... să ne unim vocile la un 
loc. A fost o rugăciune din suflet. 

— Asta este tot? V-a dat ceva sau a adus cadouri? 

— Rugăciunea aceea a fost cadoul, insistă pastorul, o cută 
formându-i-se între ochi. După aceea, au intervenit cei din staff- 
ul său și... Știi cum grăbesc ei totul. Poza de Crăciun cu cele trei 


142 


religii sub același acoperiș ajunsese deja pe întreg globul. Pentru 
unii, aceea a fost o adevărată blasfemie. 

A.]. își simţi telefonul vibrând. ID-ul apelantului îi spunea că 
era telefonul pe care îl așteptase. Ridicând un deget în direcţia 
pastorului, își puse telefonul la ureche și răspunse. 

— L-ai găsit? întrebă el. 

— Tocmai l-au adus... au avut nevoie de toată ziua ca să 
termine cercetările, răspunse ofițerul Saif Carvalho de la poliţia 
D.C., aflat la celălalt capăt al firului. 

De trei ani, ofiţerul Carvalho obișnuia să joace cărţi cu unul 
dintre cei mai buni prieteni ai lui AJ., iar acum făcuse cerere de 
admitere în Serviciul Secret. Așa cum știa și A.J., toți aveau 
nevoie de un prieten aflat deja în organizaţie. 

— Ai avut dreptate în privinţa unui lucru, zise Carvalho, 
referindu-se la pistolul folosit de atacatorul pastorului Frick. Este 
cu siguranță vorba de o armă foarte veche. 

— Cât de veche? 

— De muzeu. Peste o sută de ani. Din ce spune unul dintre 
detectivi, care este și colecționar de arme, se numește British 
Bulldog. 

A.]. își simţi părul de pe ceafă ridicându-se. După descoperirile 
făcute de Beecher la St. John, căutase el însuși restul 
informaţiilor. Un pistol British Bulldog îl ucisese pe președintele 
Garfield. 

Mama naibii! 

În ce naiba ne-a băgat Palmiotti? 

Fugind spre ușă, A.J. nici nu își luă rămas-bun de la pastor. Nu 
era vorba doar despre imitarea unor vechi asasini. Președintele 
Wallace petrecuse un timp cu pastorul Frick la Biserica 
Foundry... și fusese la slujbă și la St. John. Acum A.J. știa în ce 
direcţie evoluau lucrurile. Pastorii erau doar încălzirea, ţinte 
pentru antrenament. Acum, mulţumită pastorului Frick, AJ. 
cunoștea singurul lucru pe care victimele îl aveau în comun: 
însuși președintele Wallace. 

leșind în viteză din capelă pe holul spitalului, formă un nou 
număr pe telefonul său. Era timpul să pună în mișcare piesa cea 
mai importantă de șah. 

Fugind pe hol și concentrându-se la telefon, A.J. nu se mai 
sinchisi să cerceteze împrejurimile. De aceea nu îl văzu pe 


143 


bărbatul care pierdea vremea în faţa magazinului de cadouri al 
spitalului. 

Bărbatul se potrivea perfect în peisajul spitalului. Arăta ca un 
angajat sau ca un doctor, mai ales datorită ecusonului de 
identificare prins de manșetă. 

Doar că acesta era de la alt spital. De la St. Elizabeth. 

Sorbind din cafeaua pe care o ţinea cu ambele mâini, bărbatul 
singuratic stătea chiar în spatele ușii de sticlă, studiindu-l pe AJ., 
graba în care acesta pleca și felul agitat în care șoptea la 
telefon. 

Acum, Serviciul Secret era, cu siguranţă, implicat. 
Recunoscuseră tiparul. Și, mai important, deveniseră conștienți 
care era ţinta finală a Cavalerului: președintele Statelor Unite. 

Nico nu va fi prea bucuros când va afla despre asta. 


50. 


Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


— Măr sau portocală, Jerome? întrebă Rupert o oră mai târziu, 
împingând căruciorul cu sucuri în camera bătrânului care, de 
aproape doi ani, nu îl salutase nici măcar o singură dată, 
darămite să răspundă „măr” sau „portocală”. 

Era prima seară a lui Jerome în noua clădire. 

— Am auzit că portocala este mai bună în seara asta. Fără 
pulpă, fără gheață, adăugă Rupert. 

Așa cum făcea întotdeauna, Jerome nici măcar nu ridică 
privirea. Se holba pur și simplu la secţiunea de ziar pe care o 
avea întotdeauna în faţă: reclamele colorate. 

— Somn ușor, Jerome. Și ţine minte: sora ta te iubește, zise 
Rupert, onorând promisiunea pe care o făcuse familiei lui 
Jerome. 

Desigur, fiecare familie avea câteva cereri speciale, iar Rupert 
nu le putea respecta pe toate. Dar în ochii lui Rupert, surorile 
erau un lucru special. 


144 


Propria soră fusese singura persoană care îl ajutase să 
supraviețuiască copilăriei lor grele în Baltimore. Și, până în acea 
zi, sora lui era singurul motiv pentru care Rupert ceruse să 
lucreze pe etajul cu pacienţii NN. Din banii în plus pe care îi 
primea pentru că lucra cu Nico și cu ceilalţi NN, Rupert se putea 
asigura că nepotul lui, fiul surorii sale, putea să continue să 
meargă la școala privată pentru surzi pe care sora lui, recent 
divorțată, nu și-ar fi putut-o permite. 

Meritase totul? 

Nepotul lui tocmai primise scrisoarea de recrutare de la 
Universitatea Carolina de Nord. Pentru șah. Un joc tăcut. 

Nici măcar Nico nu îi putea strica bucuria unei asemenea 
vești. 

— Ai terminat? întrebă asistenta cu ochi trişti de la biroul 
asistenţilor din partea îndepărtată a coridorului. 

Rupert ridică un deget, întorcând căruciorul cu suc pe holul 
scurt, lucios și nou. În dreapta se afla ultima lui destinaţie, 
camera pe care scria Nico H. 

Se opri un moment, gândindu-se dacă să îi ofere sau nu sucul 
lui Nico pentru că îi dăduse atâtea bătăi de cap Karinei. Dar 
Rupert știa că, atunci când venea vorba de Nico, oricât de 
enervant ar fi fost, nu era niciodată ceva personal. 

Nico era bolnav. Confuz. Sigur, reușiseră să îl facă să nu mai 
vorbească cu prima-doamnă decedată. Dar asta nu însemna că 
se vindecase. 

Mai mult, Rupert știa că, dacă nu îi dădea sucul în acea seară, 
ar fi avut o cu totul nouă bătaie de cap a doua zi. 

— Cioc! Cioc! Vin sucurile de portocale și mere! anunţă 
Rupert, împingând căruciorul cu suc pe ușă și forțând-o să se 
deschidă. Cine vrea zahăr?! 

— Credeam doar că o vrei înapoi, zise doctorul Gosling, stând 
lângă capul patului și dându-i ceva lui Nico. 

Doctorul Gosling se întoarse auzind sunetul. Nico rămase pe 
loc, în pat. Deja holbându-se la ușă. De parcă ar fi știut de 
sosirea lui Rupert. 

— Îmi cer scuze, spuse Rupert. Nu mi-am dat seama că 
erati... 

— Este în regulă... în regulă... în regulă, repetă doctorul 
Gosling afișând zâmbetul larg și arătându-și dinţii extrem de 


15 Nevinovat din motive de nebunie (n. red.). 
145 


albi, dar strâmbi. Verificam doar cum se simte rezidentul nostru 
preferat. A trebuit să mă asigur că are parte de o primă noapte 
bună, nu? i 

Rupert dădu din cap, făcând involuntar un pas în spate. In 
mâinile lui Nico, văzu ce îi dăduse doctorul Gosling. O carte de 
piele. Cartea lui Nico. 

— A lăsat-o în TLC, la baie, zise Gosling zâmbind. Am crezut 
că o vrea Înapoi. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră, comentă Rupert, 
uitându-se în continuare la cartea de piele. 

Pielea maro arăta la fel, iar titlul era același: Privind înapoi. 
Când Rupert o văzuse mai devreme, însă, semnul de carte ce 
ieșea din ea era un zece de pică. Işi aminti că se gândise că 
toate cărţile de pică aveau ceva sinistru. Acum, semnul de carte 
era un zece de caro. 

— Mi-ai adus sucul de mere? întrebă Nico. 

Rupert încuviinţă, dându-i sucul. 

— Merele sunt mai bune decât portocalele, adăugă Nico. 

Rupert continuă să dea din cap și doctorul Gosling râse. 

— Ar trebui să îl lăsăm să se odihnească, zise doctorul 
Gosling, punând o mână fermă pe căruciorul cu suc și făcându-i 
semn lui Rupert să se îndrepte înapoi, spre ușă. 

Acesta scoase căruciorul pe hol, iar doctorul Gosling închise 
ușa în spatele lor. Chiar înainte să se închidă, Rupert îl văzu pe 
Nico privind în poală. Nu își putu da seama dacă se holba la 
carte sau la suc. Dar nu avea cum să confunde acel zâmbet de 
pe fața lui Nico: întunecat, obsesiv. Nico era cu siguranţă fericit 
în legătură cu ceva. 

— Se simte bine, nu crezi? întrebă doctorul Gosling în timp ce 
se îndreptau amândoi spre biroul asistentelor. 

e 

Când ușa se închise în spatele celor doi bărbați, Nico își ținea 
capul plecat, concentrându-se pe tăcerea care se lăsase în 
cameră. 

— Se simte bine, nu crezi? întrebă doctorul Gosling pe hol. 

Pentru oricine altcineva, ar fi fost greu de auzit. Dar auzul lui 
Nico era mai ascuţit decât al oricărei persoane normale. Putea 
să audă ceea ce alţii nu puteau. Și să și vadă. 

— Nu îţi place când mă ignoră, așa este? întrebă prima- 
doamnă decedată, stând într-un colț al camerei. 


146 


— Ssst, șopti Nico, în continuare atent la Rupert și la doctorul 
Gosling. 

— Nico, ai idee cât de norocos ai fost? întrebă prima-doamnă. 
Cu toţi banii pe care i-au cheltuit pe clădirea asta, ușile tot nu 
sunt suficient de groase cât să nu se audă prin ele. 

Nico dădu din cap. Ar fi fost util. 

— Este bine să știi când vine cineva. 

— Cu siguranţă, încuviință prima-doamnă. Și este și mai bine 
să știi de lovitură înainte să fii lovit. 

Refuzând să soarbă din sucul lui de mere, Nico privi spre 
cartea de piele pe care o lăsase intenţionat în baia de jos. 
Răsfoind-o, se opri la semnul de carte: zecele de caro de la 
pagina 127. In spatele acestuia se afla o altă carte. Una nouă. 
Asul de treflă. 

Mesajul fusese transmis. Al treilea Cavaler era pe drum. 


51. 


Tot era obosit în timp ce străbătea podeaua în carouri a 
holului lung de la subsol. Dorea să meargă acasă. Avea nevoie 
de odihnă. In acel moment, în subsolul de la Arhivele Naţionale, 
mai avea nevoie și de altceva. Dacă era adevărat, și Cavalerii 
Cercului de Aur reveniseră... 

Se grăbi. Avea să primească răspunsul în curând. 

Verificând în urma sa o ultimă dată, se opri la camera fără 
numere pe ea - cea cu ușă groasă de sticlă și jaluzele bej, 
orizontale. 

Ştia că sticla era antiglonţ. Ştia că înăuntru erau depozitate 
adevărate comori. Și știa că nu era cazul să bată la ușă. Camera 
ascunsă de deasupra ușii îi anunţase deja sosirea. 

Dincolo de ușă, luminile erau stinse. Tot nu se mișcă. 

In numai câteva secunde, se auzi un clic înăbușit și ușa grea 
se deschise. 

— Chiar că ești un junghi în coaste, spuse un bărbat într-o 
haină de laborator albă, trecându-și o mână cu o manichiură 
perfectă prin părul blond. 

Daniel „Diamantul” Boeckman. Șeful de la Conservare și 
expertul în documente antice. 


147 


— Ar fi bine să fie o problemă de viaţă și de moarte, adăugă 
Diamantul. 

Din buzunarul jachetei, Tot scoase o copie color a unui as de 
pică, mototolit și uzat. 

— Este, zise Tot, închizând cu atenţie ușa blindată. Acum, 
spune-mi: cât de multe știi despre cărţile de joc? 


52. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


Lui Marshmallow îi plăcea la nebunie să doarmă acasă la 
Beecher. 

Nu numai datorită mâncării, care, la doisprezece ani, este 
unul dintre marile beneficii ale unei vizite nocturne în casa unui 
prieten. Pe atunci, așa cum știa toată lumea, casa lui Marshall 
era una dintre cele cu cea mai bună mâncare. Cap'n Crunch... 
Lucky Charms... Fruity și Cocoa Pebbles, plus Pringles cu arome 
diferite și puteai să bei Yoo-Hoo la cină, nu doar după. Încercând 
să compenseze faptul că soțul ei era într-un scaun cu rotile, 
mama lui Marshall se asigura că fiul ei are de toate. 

Când Marshall dormea la Beecher, trebuia să se mulțumească 
cu Honey Nut Cheerios și Cheerios obișnuite. 

Dar, așa cum Marshall știa prea bine, casa lui Beecher avea 
ceva ce casa lui nu avea să aibă niciodată. 

O soră adolescentă. 

Cu două săptămâni în urmă, chiar înainte de culcare, 
Marshmallow ieșea din baie când sora lui Beecher, Lesley, 
intrase pe hol. Purta o cămașă de noapte albastru-deschis care îi 
ajungea până sub genunchi. Marshall putuse totuși să îi vadă 
gleznele. Își împinsese ochelarii pe nas. „Galactic!”, exclamase. 

— Dacă îndrăznești să vorbeşti cu mine, promit că o să-ţi cadă 
penisul, îl ameninţase Lesley. 

Ținându-și capul în jos și grăbindu-se să treacă pe lângă ea ca 
să ajungă înapoi în camera lui Beecher, grăsunul Marshmallow 
rămăsese tăcut. 


148 


Era îngrozit. Și deja își făcea planuri pentru următoarea vizită 
nocturnă. 

— Beecher, poate că nu este o idee așa de bună, șopti 
Marshmallow, două săptămâni mai târziu, regretând deja 
decizia. Nici nu știm dacă vor urca aici. 

— Ba vor urca. Trebuie să o facă, insistă Beecher, în timp ce 
îngenuncheau amândoi în întuneric, ascunși în dulapul surorii lui 
Beecher. Nu fi atât de laș. 

Auziră zgomotul ca de tunet făcut de câteva fete fugind pe 
scări, apoi văzură grupul ţâșnind în dormitorul roz pal, 
împrăștiindu-se și bârfind, așezându-se pe pat, la birou, pe 
covorul cu margini în formă de margarete. 

Marshall o văzu de îndată. În spatele grupului, pășind 
nehotărâtă. Ultima fată care intrase în cameră. Fata care tocmai 
se întorsese în oraș. Clementine. 

Acum totul era limpede. 

— Știai că o să vină, nu-i așa? șopti Marshall. 

Beecher nu răspunse, cu ochii fixați pe Clementine. 

— Beecher, pot să îţi dau o veste? Nu îi place detine. 

— Nici măcar nu știe cine sunt, șopti Beecher. 

— Nu contează. Te holbezi la ea. 

— Sunt la pubertate. Am dreptul să mă holbez. Și tu te holbezi 
la sora mea. 

Marshmallow își împinse ochelarii pe nas, uitându-se la 
Clementine. 

— Cum de a fost invitată? Nu este prietenă cu sora ta, șopti 
el, apropiindu-și nasul de gaura cheii. 

— Mamei i-a părut rău de ea - fată nouă, școală nouă - i-a 
spus surorii mele că trebuie invitată. 

— Și a venit? Dacă Andy Levey m-ar fi invitat la el acasă, nu 
aș fi... 

— Ssst, șuieră Beecher când una dintre fete - una scundă și 
autoritară pe nume Rita - strigă... 

— OK, cine joacă? 

În câteva secunde, un mic cerc se formase în mijlocul 
camerei. Fetele se ghemuiră, pentru a avea mai mult loc. În cele 
mai reușite jocuri ale copilăriei, nimeni nu trebuia să explice 
regulile. 

Sora lui Beecher se întinse sub pat și scoase o sticlă goală de 
Cola dietetic. 


149 


— Te rog, Dumnezeule din cer, am să mă duc la biserică în 
fiecare zi dacă fetele astea încep să se sărute, șopti 
Marshmallow. 

Beecher îl pocni peste urechi. Marsh înțelese. Trebuia să 
rămână tăcut. 

Răsucind-o puternic, sora lui Beecher fu prima care învârti 
sticla. Câteva fete zâmbiră. Câteva păreau îngrozite. Dar fiecare 
fată din cerc tresări aproape imperceptibil când sticla trecu pe 
lângă ea. Toate, cu excepţia lui Clementine, care, așa cum 
observă Beecher, rămăsese în continuare stânjenită, cu mâinile 
la spate, lângă ușă. 

— Și câștigătoareaaa este... anunţă sora lui Beecher. 

Fetele începură să râdă, bătând din palme, chițăind când 
sticla se opri arătând spre fata scundă, autoritară, care 
propusese jocul cu doar un minut înainte. Părul ei lung și 
castaniu era legat într-o cosiţă nearanjată care i se desfăcea 
încet. Rita. 

— Îmi pare rău, drăguță, spuse sora lui Beecher, în timp ce 
Rita se târa în genunchi spre centrul cercului. 

Din dulap, Beecher văzu zâmbetul forţat de pe faţa Ritei și 
groaza din ochi. 

— Cine vrea să înceapă? întrebă Lesley în timp ce Rita se 
așeză cu picioarele încrucișate în centrul cercului. Ce nu e în 
regulă cu ea? 

— Casa ta miroase a murături, strigă una dintre fete, o blondă 
cu aparat ortodontic, și toate începură să râdă. 

— Mama ta conduce acel Mercury Capri dărăpănat, adăugă o 
fată în tricou cu inorog, iar Rita se prefăcu că râde împreună cu 
grupul. 

— Arăţi mai bine de la distanţă, strigă alta. 

Grupul chicoti la auzul glumei, dar acţiunea se opri. 

Privind din dulap, Beecher presupuse că acum le părea rău, 
că duseseră acest joc, Ce nu-mi place la tine, prea departe. 
Până când... 

— Te b-b-bâlbâi când citești cu voce tare, bolborosi o fată cu 
cruce de aur la gât. 

— Știu că ţi-ai umplut sutienul la ziua Reinei Pizzuti de la sala 
de bowling! 

— Și la ziua mea ai făcut-o! strigă o altă fată. 

— Umple sutienul! adăugă fata cu cruce de aur. 


— Umple sutienul! repetă Lesley. 

— S-s-sutienul! adăugă blonda cu aparat dentar, provocând 
cele mai multe râsete. 

În centrul cercului, Rita încerca să zâmbească, dar nu prea 
reușea. Lacrimile începuseră să îi apară în ochi. 

În dulap, Marshall se uită la Beecher. 

— Fetele sunt niște... târfe malefice. 

— Ce s-a auzit?! strigă cineva. 

— De acolo! strigă alta. 

Toate amuţiră. 

Beecher îngheţă, ferindu-și ochii și holbându-se la podeaua de 
lemn a dulapului, pe care se afla o grămadă de pantofi. Işi ţinu 
respiraţia. Marshmallow făcu la fel. Nimeni nu arăta spre ei. 
Poate că nu... 

Ușa de la dulap se deschise și luminile puternice îi orbiră. 

— Șobolan mic! ţipă sora lui Beecher. Eşti mort! 

Beecher se dădu în spate, mai adânc, în dulap. Dar, neavând 
unde să meargă, se împiedica, se rostogolea, lovindu-se de 
maldărul de pantofi. 

— Prindeţi-l! strigă o fată. 

Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, grupul de fete 
mormăia și trăgea de... 

Dar nu de Beecher. 

— Prindeţi-l pe cel gras! strigă cineva. 

— Nu, nu, nu... vă rog! implora Marshmallow, în timp ce îl 
trăgeau cu forța din dulap. 

Fetele erau mai mari cu doi ani. Marshall nu avea nicio șansă. 
Încercase să îl apuce pe Beecher de tricou, apoi de blugi, dar în 
fundul dulapului Beecher era bine protejat, făcut ghem. 

Cu o ultimă smucitură, Marshall ieși din dulap, târât pe 
covorul galben cu margini în formă de margarete. Fără să spună 
vreun cuvânt, fetele formară un cerc în jurul lui. 

— Rahat mic! strigă sora lui Beecher. Ar trebui să îi spun 
pastorului Riis ce ai făcut! 

— Ştii că pastorul i-o trage maică-tii! adăugă fata cu cruce de 
aur. 

— Nu este adevărat! zise Marshall. 

— Am auzit că i-o trage pentru că penisul lui taică-său este și 
mai rupt decât picioarele, adăugă blonda cu aparat. 

— De asta ești singur la părinţi! zise o altă fată. 


151 


— Pun pariu că și penisul tău este rupt! interveni Rita și 
grupul izbucni în râsete și chicoteli. 

— Penis rupt! 

— Penis mic! 

— Zero penis! 

Râsul crescu în intensitate în timp ce Marshall rămase acolo, 
ghemuit pe covor, acoperindu-și capul ca într-unul dintre acele 
manuale de instrucţiuni din timpul Războiului Rece, care îţi 
spuneau cum să te protejezi de o bombă atomică. 

În colţul din spate al dulapului, împingându-se într-un rând de 
bluze bine ordonate, Beecher simţi hainele îmbrăţișându-l, ca 
niște stafii din bumbac. 

— Ți se spune Marshmallow pentru că ai ţâţele alea de băiat, 
nu-i așa, grăsane? strigă una dintre fete. 

— Și tatăl lui are țâțe de bărbat. Mai mari decât ale maică-sii! 

— Poate că pastorul i-o trage și lui taică-tău! 

Cercul se strânse în jurul lui Marshall, ca o haită pregătită să 
își sfâșie victima. 

— Să nu plângi, grasule! ameninţă Rita când corpul lui 
Marshall începu să tremure. 

Desigur, Beecher își dorea să le oprească. Dorea să iasă din 
dulap să își salveze prietenul și să ţipe la ele să se oprească. Dar 
nu o făcu. Nu putea, se gândi. Erau mai mari. Și mai înalte. Cum 
să înfrunte o cameră de...? 

— Ajunge, le întrerupse o voce de fată. 

Calmă. Increzătoare. 

În continuare îmbrățișat de bluzele-fantomă, Beecher scoase 
capul din dulap. Știa cine este. 

Clementine. 

— Ce ai spus? o provocă sora lui Beecher. 

— Ascultaţi, dacă era fratele meu mai mic, și eu l-aș fi ucis, 
zise Clementine. Așa că ucide-ţi fratele. Dar să nu crezi că ești 
cine știe ce doar pentru că te iei de grasul care nu se poate 
apăra. 

Camera rămase tăcută. 

— Ascultă, javră, nici măcar nu ai fost invitată la petrecerea 
asta, interveni scunda autoritară pe nume Rita. 

— Crezi că vreau să fiu aici? Mai degrabă mi-aş scoate ochii 
decât să mă uit la o javră adolescentă cât Napoleon de mare, 


152 


care este atât de nesigură, încât nici nu ţine minte cât de mult a 
durut-o pe ea același lucru, în urmă cu doar două minute. 

Întorcându-se spre Marshall, Clementine adăugă: 

— Haide! Ridică-te! 

Băgându-și degetele sub ochelari ca să își șteargă ochii, 
Marshmallow se ridică încet în picioare. Nu spuse nimic. Doar o 
urmă pe Clementine afară pe ușă. 

Beecher privi totul din dulap. Clementine era incredibilă. Chiar 
mai incredibilă decât crezuse. 

Dar, când dispăru și Marshall o urmă, Beecher aștepta în 
continuare ca Marshall să se întoarcă spre el. Aștepta ca 
Marshall să privească măcar înapoi peste umăr. 

Beecher continuă să aștepte ca prietenul lui să se uite. 

Dar Marshall nu o făcu. Nu era nevoie să o facă. 

Beecher știu ce se întâmplase. Știu care era motivul. 

Și tristul adevăr era că nu avea să fie cea mai mare durere pe 
care Beecher avea să i-o provoace lui Marshall Lusk. 


53. 


— leşi afară din casa mea! strig eu. 

— Benjy, ascultă-mă, mă imploră Clementine, apelând la 
vechea poreclă pe care o folosea mama. 

— leşi! 

— Beecher, înainte să... 

— leşi dracului afară din casa mea! insist eu, repezindu-mă 
spre ea și învârtindu-mi servieta în direcția ei. 

Sare din scaun, dar nu se îndepărtează de mine. 

Mirosul ei - un amestec de caramel cu un strop de piersică, de 
la ruj - mă inundă, amintindu-mi de sărutul nostru din urmă cu 
două luni. Poartă același pulover strâmt din acea primă zi când 
ne-am reîntâlnit. Nu este suficient să mă facă să uit ce s-a 
întâmplat după aceea. 

— Beecher, ascultă-mă doar. 

— Să te ascult?! Ești o mincinoasă. O manipulatoare. Și ultima 
oară când am fost împreună, tu - oh, da - ai ucis pe cineva! 

Strig cuvintele atât de tare, încât îmi ard gâtul. 


— Sun la poliţie. Or să te aresteze, îi spun cu răceală, punând 
mâna pe telefon. 

— Nu. Nu o vei face, mă provoacă ea. Asta nu ne ajută pe 
niciunul din noi. 

Formez 911 și apăs... 

Mâna ei se întinde, zburându-mi telefonul din mână. Acesta se 
izbește de braţul canapelei și ricoșează pe podea, alunecând 
sub măsuţa de cafea. 

— Ai înnebunit?! o întreb. 

Apoi îmi amintesc cine îi este tată. Normal că este nebună. 

Țâșnesc spre telefon. Mă apucă de încheietură. 

Încerc să scap. Mă ţine strâns, unghiile înfigându-i-se în 
încheietura mea. 

— Dă-te... jos! strig eu, luptându-mă să mă eliberez și 
împingând-o puternic de umăr, dezechilibrând-o și făcând-o să 
cadă pe spate. 

Picioarele i se agaţă de covor și cade ca un copac retezat. 
Capul i se lovește de marginea unuia dintre rafturile joase ale 
bibliotecii și îi zvâcnește în faţă. Câteva rame cu fotografii cad 
de pe rafturile de sus, lovind-o. 

Îndreptându-mă spre măsuţa de cafea, mă întind spre telefon. 

— Beecher, te rog, te poţi calma o secundă? 

Din fericire, telefonul nu mi s-a stricat. 

— Vorbesc serios, Beecher! Trebuie să mă asculți! 

Din nou formez 911. 

— Chiar crezi că am venit aici fără să am un motiv serios? mă 
imploră Clementine. 

Vocea îi este disperată acum. 

Apăs butonul Apelati și aştept să sune. 

— Nu am venit aici cu mâna goală! zice ea, străduindu-se să 
se ridice. 

Își duce mâna la spate de parcă ar scoate ceva de la curea. 

Dacă are un pistol... 

— Trebuie să fii atent, zice Clementine, scoțând o... 

„.„ hârtie împăturită. 

Niciun pistol. În ureche, 911 sună a doua oară. 

— Beecher, trebuie să vezi asta. Este scrisă de tatăl tău. 

— Tot ceea ce spui este o minciună, Clementine. 

— Nu de data aceasta, Beecher. Este o scrisoare scrisă de el. 


154 


— Și așa plănuiai să mă atragi în cursă? Chiar recurgi la așa 
ceva? Te folosești de o scrisoare pe care mi-ar fi scris-o tatăl 
meu mort? 

— Nu ţi-a scris-o ţie. l-a scris-o mamei tale. 

Când sună a treia oară, aud clicul făcut când operatorul ridică 
receptorul. 

— Serviciul Asistenţă Urgenţe. Unde vă aflaţi? 

— Despre ce vorbești? întreb. Este o scrisoare de dragoste? 

— Nu, răspunde Clementine. Biletul de sinucidere. 


54. 


Majoritatea oamenilor flecăreau ușor cu Julie Lyons. Ea știa de 
ce. Nu era pentru că o plăceau neapărat. Știau unde lucrează și 
cu ce se ocupă. 

Atunci când președintele era doar guvernator în Ohio, Julie - 
în vârstă de cincizeci și patru de ani, o femeie cu față pătrățoasă 
care, în jurul gâtului, purta talismane de aur cu numele copiilor 
ei pe ele - se ocupase de programul lui Wallace. Astăzi, slujba ei 
era aceeași, făcând-o singura persoană care stătea în camera 
micuță legată de Biroul Oval - și mai important, paznicul oficial 
care stătea în faţa oricui dorea să îl vadă pe președinte. 

— Hei, Julie, cum îţi merge? întrebau majoritatea angajaţilor. 

— Ţi-ai aranjat altfel părul? întrebau adevărații lingușitori. 

— Cum se descurcă fiica ta la Dartmouth? întrebau cei 
deștepţi. 

Dar, când A.J. intră în încăperea înghesuită și se apropie de 
biroul lui Julie, ultimul lucru pe care se gândea să îl facă era să 
flecărească. 

— Doamnă, trebuie să vorbim cu el, anunță A.J., folosindu-se 
de persoana întâi plural, deși era singur. 

Atât de caracteristic Serviciului Secret. 

— Imi pare rău. Vorbește la telefon, răspunse Julie, făcându-i 
semn lui A.J. spre scaunele din faţa biroului. 

A.J. nu se clinti. Deloc. 

— Doamnă, trebuie să vorbim cu el. De îndată. 

Julie se holbă la A.J. Îi era ușor să îi refuze pe ceilalţi angajaţi 
și pe stagiari, chiar și pe secretarul Educaţiei Prebish, care își 


155 


adusese noua nevastă și copiii la Casa Albă. Dar să refuze 
Serviciul Secret era ceva diferit. 

Strecurându-se pe lângă birou, se îndreptă spre ușa curbată 
prin care intra în Biroul Oval. A.J. nu putu să nu observe 
fotografia mărită care acoperea peretele din spatele biroului ei. 
Era o fotografie - una intimă - cu președintele (din profil și 
îmbrăcat la costum) aruncându-i mingea fiului său de opt ani pe 
peluza de sud. Chiar și din profil, era ușor să observi bucuria de 
pe faţa lui Wallace. Dar, ca orice agent al Serviciului Secret, A.J. 
își cunoștea protejatul. Putea să vadă și acel rid profund care îi 
cobora de la nas la bărbie și care făcea o paranteză întunecată 
în jurul zâmbetului președintelui. Era o cută de îngrijorare - 
genul de cută care venea din conștientizarea faptului că pacea 
nu avea să dureze. Așa cum știa și A.J., acea cută nu făcea 
decât să se adâncească. 

În stânga lui, Julie deschise ușa curbată. Președintele Wallace 
era în biroul lui, la telefon. Privind-o pe Julie, văzu cine se afla în 
spatele ei. 

A.J. nu spuse nimic. 

— Conrad, te sun eu înapoi, zise președintele, închizând 
telefonul. 

A J. păși în Biroul Oval, iar ușa curbată se închise în spatele 
lui. 


55. 


— Știu că minţi, insist eu. 

— Nu pot minţi tot timpul, Beecher. Nu în legătură cu tot. 

La telefon, îl pot auzi pe operatorul de la 911 întrebându-mă 
ce urgenţă am. Îi spun că am format greșit, că nu există o 
urgență, deși urgenţa stă chiar în fața mea. 

— Citește doar scrisoarea, mă imploră Clementine, întinzând- 
o și încercând să mă facă să o iau. 

Nu vreau să o apuc. Nu pot. 

— Citește-o doar, Beecher. judecă tu însuți. 

Tot nu mă mișc. În faţa mea, Clementine flutură scrisoarea ca 
pe un steag alb. Poate să se prefacă oricât vrea cu peruca 
blondă; este aceeași persoană în același corp. Dar cea mai 


156 


convingătoare parte a argumentului lui Clementine nu are nimic 
de-a face cu ea. 

— Este tatăl tău, zice Clementine, oferindu-mi în continuare 
steagul alb. Cum poţi să nu citeşti? 

Îmi privesc încheieturile. Unghiile ei au lăsat urme în formă de 
semilună. Vor dispărea curând. Nu și întrebările mele. 

— Ai să regreţi dacă nu o citeşti, Beecher. 

li smulg foaia din mână. Din calitatea proastă a copiei, arată 
ca un fax. Incerc să o citesc dintr-o privire, de îndată, apoi din 
nou, dar cuvintele nu au nicio logică. Mâinile încep să îmi 
tremure și mă simt ca un adolescent încercând să deslușească 
instrucţiunile unui test de sarcină. 


Dragă Teresa, 


Numele mamei. Dar ceea ce îmi face corpul să amorțţească - 
ceea ce mă face să mă simt de parcă ar exista o folie subţire de 
plastic între stratul meu exterior de piele și cel interior - este 
locul în care văd „T”-ul de tipar în faţa restului cuvântului 
„eresa” scris cursiv. 

Tata a murit când aveam trei ani. Nu am apucat să îi văd 
scrisul de mână. Insă, până în ziua de azi, mama păstrează 
ultima felicitare trimisă de el - o felicitare de Sfântul Valentin cu 
Snoopy pe ea - în cutia uriașă pe care o ţine într-un colț al 
dormitorului în care păstrează toate fotografiile noastre, inclusiv 
cele Polaroid. _ 

Mama nu crede în albume foto. Işi dorește ca fotografiile să 
stea afară, ca să te poţi uita la ele oricând. Ca arhivist, lipsa ei 
de organizare mă îngrozește. Dar ca fiu, am apreciat ocazia de a 
studia vechea felicitare. 

Nu era prea mult scris pe ea. Tata scrisese /ubitei mele Teresa 
în partea de sus, apoi lăsase felicitarea să vorbească de la sine. 
Dar felul în care scrisese Teresa - acel „T” ca bătut de mașină și 
cursivul „eresa” - studiasem acea felicitare ore întregi, până la 
codul de bare de pe spate și prețul de nouăzeci și nouă de cenți. 
Cunosc acea felicitare. Și cunosc scrisul de mână al tatălui meu 
când îl văd. Clipind din greu, mă străduiesc să citesc. 


Dragă Teresa, 


157 


Ai câștigat. Așa cum o faci mereu. iţi aud în 
continuare cuvintele din acea dimineață în stația de 
autobuz. Erai atât de speriată că nu am să mă întorc. 
Ti-am jurat că te înșeli. Dar acum sunt perfect 
conștient că nu te înșelai. 

Sufăr din cauza durerii pe care știu că ti-o va 
provoca această veste. Și pentru răul făcut copiilor 
noștri. Când ai să le spui povești despre mine, te rog 
să le amintești că i-am iubit. Și că o voi face mereu. 

Mi-aș fi dorit să pot să îti asigur o viață mai bună. 
Dar, odată cu moartea mea, amenințarea la adresa lor, 
și a ta, va trece. 

Te rog să aranjezi ca pastorul Riis să oficieze slujba 
mea de înmormântare. lar dacă acest bilet ajunge la 
tine înainte de ziua lui Beecher, te rog să îi cumperi 
ceva mare și caraghios. 


Albert 


Întreaga mea viaţă mi s-a spus că tata a murit într-un 
accident de mașină pe un pod din Wisconsin. Folia de plastic pe 
care o simt între straturile de piele pare să se mărească, tăindu- 
mă în două. Mâna începe să îmi tremure și mai tare. 

Clementine, acum în picioare, întinde o mână ca să mă 
liniștească. 

— Nu mă atinge, o avertizez. De unde ai făcut rost de asta? 

— Beecher, înainte să... 

— De unde o ai? 

— Beecher, te rog. Știu că este greu. Când m-ai ajutat să îl 
găsesc pe Nico... 

— Nu te-am ajutat să îl găsești pe Nico! L-ai găsit singură și 
apoi ai venit la mine, prefăcându-te că nu știi unde este! Acum 
ce naiba se întâmplă? 

Face un pas în spate. 

— Te-ai uitat la dată? întreabă ea. 

Mă holbez la bileţel. Tata a murit pe 20 iulie. Dar acest bileţel 
de sinucidere, sau orice ar fi, este datat în 27 iulie. La o 
săptămână după ce ar fi murit. 

Limba mi se umflă în gură. Încerc să respir, dar nu reușesc. 
Știu că este o minciună. Tot ce spune ea este o minciună. 


158 


— Tata nu s-a sinucis, insist eu. 

— Nu spun că a făcut-o, Beecher. Dar nu...? 

— Nu s-a sinucis. Nu ar fi făcut una ca asta! 

— Beecher, știu că vestea te-a zguduit, dar trebuie să... 

— Nu-mi spune ce trebuie să fac! Nu l-ai cunoscut pe tata! 
Niciodată! Nu ne-ar fi părăsit așa! 

— Beecher... 

— Nu ne-ar fi părăsit! explodez eu. Nu a fost alegerea lui! lar 
acum tu vii aici să... să... să faci o scrisoare falsă care... știu că 
ești un monstru, Clementine! Dar să te folosești de tatăl meu 
mort ca să mă manipulezi în acest fel... 

— Jur pe viaţa mea, nu te manipulez... 

— Eşti o mincinoasă! Mereu minți! strig eu, împingându-i foaia 
înapoi în mână. 

Ea încearcă să mi-o dea înapoi, dar o împing spre ea. 

— Ai minţit în legătură cu Nico! Ai minţit când ai venit la mine 
prima dată. Și toate porcăriile alea despre cancer și că ești pe 
moarte? Chiar nu ai nimic sfânt, Clementine? Despre ce nu ai 
minţit? Ca porcăria asta de perucă pe care o porți acum! strig 
eu, apucând-o de părul blond fals. 

— Beecher, lasă-mă! 

— De ce? De ce să nu avem parte și de adevăr din când în 
când? 

O apuc din nou de păr, și de data aceasta trag bine. Peruca i 
se strâmbă pe cap. 

— De ce să nu dăm la iveală adevărata ta...? 

Îi smulg peruca de pe cap. Dar în loc să dea la iveală părul 
scurt negru, ea... este... 

Complet cheală. 


56. 


— Aș spune secolul al XVIII-lea... știi, dacă ar fi să ghicesc, 
zise Diamantul. 

Ochiul bun al lui Tot se îngustă. 

— Daniel, nu face asta. Tu nu mergi niciodată pe ghicite. 


— De acord. Și nu am spus că ghicesc, îl tachină Diamantul, 
fluturând copiile color ale pozelor cu vechile cărţi de joc și 
aruncându-le pe o masă din apropiere. 

Lui Tot nu îi plăceau cei care se dădeau mari. Dar îi păsa de 
faptul că atunci când Arhiva fusese însărcinată să 
recondiționeze manual colțurile fragile ale originalului 
Declarației Drepturilor Omului, Daniel fusese singurul în care 
avuseseră încredere. În lumea conservării de documente, 
nimeni nu era mai bun decât Diamantul. 

— Le-aș data undeva la 1770, poate chiar 1780, adăugă 
Diamantul. Dar dacă ai avea efectiv pachetul - sau chiar acel as 
de pică lipsă... 

— Ce este atât de important la acel as de pică? 

— Pe acela se semnau cei care fabricau cărți. Gândește-te la 
cărţile cu care te jucai când erai copil. Asul de pică avea 
întotdeauna numele companiei pe el: Compania de cărți de joc a 
Statelor Unite, sau acel tip pe o bicicletă veche sau cine le-a 
făcut. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, acolo se semna și 
tipograful. În funcţie de an însă, aceste cărţi despre care vorbim 
ar putea data chiar din... Hmmmm! 

Întorcându-se pe călcâie, Diamantul se îndreptă spre un colţ 
al camerei, spre o secțiune de dulapuri cu sertare înguste și 
unităţi de depozitare. Se opri la unul dintre ele pe care se aflau 
două microscoape stereo-binoculare și o tavă cu unelte și perii, 
toate așezate în ordinea mărimii, desigur. 

— Apropo, a spus „da”, adăugă Diamantul, deschizând ultimul 
sertar al dulapului. 

Tot știa la ce se referă. Singurul lucru pe care Diamantul îl 
iubea mai mult ca pe lucrurile vechi era colega de birou a lui 
Tot. Rina. 

— leșim la întâlnire. Una reală. Marţea viitoare. 

— Marţi seară? întrebă Tot. Marţi nu se iese la întâlnire. 

— Ba da. Orice i-ai spus, a funcţionat. Vă sunt dator vândut, 
ţie și lui Beecher. 

Tot nu îi spusese nimic Rinei. Și nici Beecher nu o făcuse. Dar 
în lumea Arhivelor, unde iubirea stângace a bibliotecarilor era 
mai des întâlnită decât s-ar fi crezut. (Îţi plac cărţile vechi? Îmi 
plac cărțile vechi! Hai să ieșim împreună!) Tot știa că e mai bine 
să nu se amestece. 


160 


— Unde crezi că ar trebui să o duc? întrebă Diamantul. 
Vinotecile mai sunt considerate cool? 

— Daniel, ne putem concentra, te rog? Îmi spuneai despre 
asul de pică... 

— Desigur, desigur, se corectă Diamantul, îngenunchind în 
fața sertarului deschis al dulapului și trecându-și degetele peste 
dosarele de acolo. Luă unul aflat în partea din spate, îl deschise 
și îl răsfoi. Tot văzu ce se afla înăuntru. Tone de... 

— Cărţi de joc? Există vreun lucru pe care să nu îl păstrezi 
aici? 

— Glumești? Am și pantoful stâng al lui Thomas Jefferson. 
Dacă îl încalţi și ţi se potrivește, vei fi președinte. 

— Daniel... 

— Cărţi de joc. Am înţeles. Oricum, cele mai multe sunt de la 
acea expoziţie de cărţi de joc pe care am făcut-o acum câţiva 
ani, atunci când Bill Clin ton juca Hearts" tot timpul. Se pare că 
nu este singurul căruia îi plăcea să joace. In timpul celui de-Al 
Doilea Război Mondial, guvernul a folosit cărți de joc pentru a 
trimite hărţi secrete și mesaje prizonierilor noștri de război din 
Germania, întrucât cărțile de joc erau singurul lucru pe care 
inamicul îi lăsa să-l păstreze. Dacă timbrul fiscal era lipit strâmb 
pe spate, asta însemna că era un pachet special. Așa că trupele 
noastre înmuiau cărțile respective în apă, apoi le desprindeau, 
dând la iveală hărţi secrete care îi ajutau să evadeze, zise el, 
scoțând un nouă de caro care fusese desprins. De fapt, ani mai 
târziu, în Vietnam... 

— Daniel, știu că au fost folosite de-a lungul istoriei. Ce 
legătură are asta cu asul pe care îl caut eu? 

În continuare îngenuncheat în faţa cabinetului, Diamantul se 
opri, holbându-se la Tot. 

— Tot, știi că nu mă deranjează să te ajut, mai ales în cazurile 
despre care nu poți să îmi spui prea multe. Dar nu-mi vorbi de 
parcă aș fi vreun ajutor de cercetător. 

Tot inspiră adânc, holbându-se la cartea de caro decojită. 

— Îmi cer scuze, Daniel. Eu doar... a fost una dintre acele zile. 

— Este ca data trecută? Tu și cu Beecher...? Vânaţi alt ucigaș? 

Tot nu răspunse. Îl cunoștea pe Diamant de ani de zile, de 
decenii chiar, dar nu discutase niciodată deschis cu el despre 


16 joc de cărți devenit foarte popular odată cu introducerea sa în pachetul de bază al 
sistemului de operare Windows, în anii '90 (n. red.). 


161 


Culper Ring, sau despre istoria reală a grupării și toate lucrurile 
pe care nu le împărtășise nici măcar cu Beecher. Ca de obicei 
însă, Diamantului nu îi scăpa niciun detaliu. 

— Tot, dacă ești în pericol, te pot ajuta. 

Tot se holbă la el. 

— Scuze, erai pe punctul să spui ceva. Despre asul de pică 
lipsă...? 

Diamantul își scutură capul, știind că nu avea rost să insiste. 

— Ştii, Tot, tu ești motivul pentru care oamenilor nu le plac 
bătrânii. 

— Ai informaţii sau nu, Daniel? 

Din spatele dosarului, Diamantul scoase un ultim obiect: o 
carte veche de joc într-o folie transparentă. Avea colțuri 
ascuțite, nu rotunde precum cele moderne. Dar ceea ce făcea 
asul de pică uzat cu adevărat special era simbolul deja cunoscut 
de pe el: un vultur american, desenat de mână, cu aripile 
desfăcute și cu capul plecat. 


Tot își ţinu respiraţia, studiind imaginea. Era același vultur de 
pe pachetul vechi de cărţi găsit la Marshall. Vulturul din tatuajul 
lui Guiteau. Același vultur care era simbolul Cavalerilor Cercului 
de Aur, un grup despre care mentorul lui Beecher jurase că nu 
mai există. 

— Așa cum ar spune magicianul, adăugă Diamantul râzând, 
„Aceasta este cartea dumneavoastră?” 


162 


57. 


Clementine face un pas în spate, cu capul chel plecat, 
protejându-și ochii cu mâna. 

— Clemmi, îmi pare rău. Nu am vrut să... 

Ridică privirea. Felul în care mă privește mă face să mă 
opresc. 

Să o văd așa, atât de palidă, fără păr... Faţa îi pare mai lungă. 

În mâinile mele, peruca ei pare moartă, ca o claie de fân. l-o 
dau înapoi. Ținând-o în mână, rămâne pe loc, în timp ce o 
privesc insistent. 

— Chiar ai cancer. 

— Ti-am spus, Beecher. Nu totul este o minciună. 

Lumina din sufragerie i se reflectă pe frunte. Capul ei chel 
pare atât de mic. Atât de fragil. Și, deși stă dreaptă și zâmbește 
pe jumătate, este ca și cum aș privi orice altă femeie de la 
pavilionul de canceroși. Întrucât nu au păr, nu poţi să nu te 
concentrezi pe ochii lor... și apoi, tot ce poţi să vezi, imaginat 
sau nu, este tristeţea vulnerabilă din ei. 

— Ți-au dat un diagnostic? întreb eu. 

Își scutură capul. Mă aștept ca vocea să-i fie domoală. Nu 
este. 

— Nimeni nu știe ce este. Spun că nu au mai văzut așa ceva 
până acum. De aceea am căutat atât de mult... maxilarul ei se 
mișcă într-o parte și îmi dă din nou scrisoarea de la tata... 
dosarul lui Nico. Așa am găsit ceea ce a scris tatăl tău. Bilet... 

— Nu îi spune bilet de sinucidere, o întrerup eu. 

— N-am să o fac. 

— Și asta nu înseamnă că așa a murit. 

Mă studiază, fără să spună un cuvânt. _ 

Cercetez presupusa scrisoare de la tatăl meu. In partea de 
sus este scris cu litere mici Biroul FedEx și un cod de zonă cu 
734. 

— Ce făceai în Michigan? o întreb. 

Nu răspunde. 

— Clementine, îmi pare rău pentru tine acum și, din acest 
motiv, în ciuda a ceea ce ai făcut, chiar mă gândesc să ascult 
ceea ce ai de spus. 


— Mă ascundeam, Beecher. Studiam dosarul pe care l-am 
furat de la Arhive și mă ascundeam, întâi am fost în Canada. 
Apoi m-am furișat până în Michigan. 

— Asta a fost tot? 

— Ce ai vrea să mai fie? Cât de rea mă crezi? Oh, așa este, 
mi-ai spus deja. Ai folosit acel cuvânt, cel pe care îl folosesc și 
despre tata. Monstru. 

Mă simt prost când o spune. Și mă simt și mai rău văzând-o 
cheală și bolnavă de cancer. 

— Tot l-ai ucis pe Palmiotti, îi spun eu. 

Ea nu vorbește, dar îi văd acel cunoscut licăr răutăcios în ochi. 

— Ce? Te amuză asta, Clementine? L-ai ucis. L-ai împușcat. 

— Palmiotti nu este mort. 

— Am văzut-o cu ochii mei! Te-am văzut apăsând pe trăgaci! 

— Și eu l-am văzut acum șase zile în restaurantul Target din 
West Bloofield, Michigan, unde i-am dat dosarul președintelui. l- 
au vopsit părul. Are o cicatrice la gât, în locul în care l-am 
împușcat. Și crede în continuare că pantalonii kaki cu pliuri sunt 
la modă. Dar este în viaţă. 

O durere arzătoare îmi cuprinde pieptul, de parcă cineva mi- 
ar fi înfipt o lopată în el și a început să sape. Privesc în jurul 
meu, dar lumea a devenit neclară. Nu-l văd decât pe Palmiotti. 
Când a fost împușcat, am văzut sângele... gâtul lui era... Cum 
se...? „Oh nu...” 

„Oh da”, zice Clementine zâmbind. 

— Dar... este imposibil. 

— Beecher, este cel mai bun prieten al președintelui Statelor 
Unite. Totul este posibil. Dacă te face să te simţi mai bine, să știi 
că, fără ca Palmiotti să îmi dea dosarul lui Nico, nu aș fi reușit să 
dau de doctor. 

— Care doctor? 

— Doctorul militar. Numele lui era în registrele de la marină 
ale lui Nico. Dr. Yoo. L-am găsit în San Diego. Cu ani în urmă, el 
a fost cel care l-a tratat pe Nico... cel care a avut grijă de el cât 
l-au testat. Dar el l-a tratat și pe tatăl tău, Beecher. l-a tratat pe 
toţi. 

— Nu. Imposibil, zic eu, refuzând să mă las fraierit. 

Tatăl meu era mai în vârstă. El nu... nu avea cum să fi fost în 
armată în același timp cu Nico. 


164 


— Au fost pui de broască împreună, zice Clementine. Așa i-a 
numit doctorul. Broscoi. Știi ce înseamnă asta? 

Dau din cap, simţindu-mă amorţit, în timp ce mă holbez fără 
să gândesc la grupul de pistrui palizi de pe capul ei. Recunosc 
termenul din dosarele marinei. 

— Sunt primii membri ai echipajului care servesc pe o navă. 

— Da, dar în armată sunt și primii membri ai unei unități. Cei 
care o inaugurează. Broscoii. 

Privesc scrisul tatei. 

— Deci, l-ai găsit pe acest doctor și ce? Ca un făcut, ţi-a spus 
toate secretele lui? 

— Nu, nu a vrut să îmi spună prea multe. Este bătrân. Cred că 
este bolnav. Dar știe ce i-au făcut lui Nico. Știe că a fost greșit. 
Și când l-am întrebat despre hârtii... Nu avea prea multe. Dara 
avut asta, zice ea, arătând spre biletul tatălui meu. 

— Tatăl meu nu s-a sinucis, îi spun pentru a treia oară. 

— Poate că nu. Dar să ai un asemenea bilet... este timpul să 
punem întrebări. De ce a scris tatăl tău acest bilet de 
sinucidere? Și cum de l-a scris la o săptămână după moartea 
lui? 

Creierul îmi vuiește, străduindu-se să își găsească echilibrul, 
încerc să îmi spun că este încă un truc al lui Clementine. Privind- 
o din nou, știu că nu este. Nu are cum să fie. 

— Poate că este ceva scris de tatăl tău, de care nu s-a mai 
folosit după aceea, sugerează ea. 

O privesc, confuz. 

— N-are nicio logică. Orice crezi tu că este acest bilet, tata a 
murit cu o săptămână înainte. Cum ar fi putut să-i greșească 
data morții? 

— Nu am un răspuns. Zic doar, poate că a scris biletul - sau a 
plănuit să îl folosească - dar a murit mai devreme. 

— Deci, acest bilet de sinucidere a fost postdatat? Face 
cineva așa ceva? 

— De ce nu? Adică, dacă ai vrea să te pregătești pentru 
moarte, nu ai vrea să scrii și să... nu știu... să o iei treptat? 

— Nu cred. Cred că acele bilețele sunt ultimul lucru pe care îl 
fac oamenii. Chiar ultimul. Chiar presupunând că nu a fost așa, 
dacă l-a postdatat și a plănuit cum să moară - și apoi cumva a 
murit chiar înaintea zilei cele mari - nu îţi pare cumva ridicol de 
convenabil? 


165 


Se gândește la asta un moment. 

— Poate că l-au obligat să scrie biletul. 

— Adică l-au ameninţat? 

— Sau i-au cerut să o facă. Cine știe pentru ce aveau nevoie 
de un asemenea bilet. 

Mă prăbușesc în fotoliu și îmi scot jacheta. 

— La Arhive, am citit la un moment dat despre un program 
militar la nivel înalt organizat după primul război din lrak: un 
grup de inspectori de armament ai ONU. Dar ceea ce nu se știa 
era că nu erau inspectori de armament. Erau acolo pentru a 
căuta și a-i salva pe trei dintre soldaţii noștri dispăruţi în 
acţiune, care erau ținuți prizonieri în Moşul. Umblă zvonul că, 
înainte să plece, comandantul lor i-ar fi pus să scrie bilete de 
sinucidere. În acest fel, dacă lucrurile mergeau prost și erau 
uciși, ar fi reușit în continuare să ţină secretă misiunea lor 
adevărată. 

— Vezi, asta mi se pare logic, zice ea, dintr-odată 
entuziasmată. 

— Da, și la fel de logic este și ca ei să-i spună mamei că a fost 
vorba de un accident de mașină și să ne scutească de oroarea 
unui tată sinucigaș, răspund eu, așezând biletul pe genunchiul 
stâng. 

Clementine mă privește cu atenţie, strângându-și peruca cu 
ambele mâini și întorcând-o din nou și din nou. Este mai mult 
decât entuziasmată. În ultimul an, a căutat adevărul despre 
tatăl ei. Și-a trăit viața cu întrebări, așa că nu îi este frică de 
răspunsuri. Dar, în ceea ce mă privește, eu nici măcar nu eram 
conștient că întrebările există. Mi-am petrecut întreaga viaţă de 
adult sculptând imaginea tatălui meu în substratul meu 
emoţional. Poveștile despre etica lui profesională sunt motivul 
pentru care încă îi păstrez vechea servietă. Aventurile lui 
nespuse - și obsesia mea în legătură cu moartea lui - sunt 
motivul pentru care îmi încep fiecare dimineaţă citind 
necrologurile. Cât despre impactul asupra psihicului meu, cum 
altfel aș putea explica faptul că lucrez la Arhive, amintindu-le 
oamenilor în fiecare zi despre puterea care vine din explorarea 
propriului trecut? 

Dar acum... să aud că moartea tatălui meu este posibil să nu 
fi fost un lucru accidental, ci o alegere - că a părăsit-o pe mama, 
și pe surorile mele, că m-a părăsit pe mine, nu din greșeală, ci 


166 


intenţionat? Mă holbez la peruca lui Clementine, simţindu-mi 
ideile preconcepute prăbușindu-se. Biletul pe care îl ţin în mână 
nu doar că îmi distruge imaginea creată despre tatăl meu. ÎI 
distruge pe tatăl meu. Mă distruge pe mine. 

— Acum înţelegi de ce a trebuit să ţi-l aduc, Beecher. Ca 
doctorul să îmi trimită acest... 

— Tot nu înţeleg. Cum de îl avea? 

— Ti-am spus, i-a tratat pe toţi din grup atunci... 

— Grup format din cine? Ce grup? 

— Pe Broscoi, Beecher. Pe primii membri ai unității. 

Scutur din cap, reanalizând situaţia. 

— Clementine, tata a fost în armată pentru doar doi ani. Era 
mecanic. Cum ar fi putut să fie în armată în același timp cu Nico, 
să mai fie și broscoi odată cu el? 

— Îți spun doar ceea ce mi-a spus doctorul Yoo, că au fost 
aduși toți în același timp. Toţi trei erau din orașul nostru. 

Trei? Îmi înțelege confuzia perfect. 

— Au fost trei, Beecher: tatăl tău... tatăl meu... și tatăl... 
Privește în depărtare, de parcă ar scoate amintirea dintr-un 
ungher îndepărtat al memoriei. 

— ÎI ţii minte pe puștiul acela - tatăl lui era într-un scaun cu 
rotile - îl chema... 

— Marshall Lusk, șoptesc eu. 


58. 


— Cât de grav este? întrebă președintele. 

A.J. scutură din cap. Nu era nevoie să o spună. 

— Deci, ai fost să îl vezi? întrebă Wallace, stând pe marginea 
biroului, evitând atent să spună cuvântul pastor. 

Sigur, erau singuri în Biroul Oval, cu toate cele trei uși închise. 
Dar nu era nevoie de o copie a casetelor lui Nixon pentru a ști 
că existau urechi în Casa Albă. 

— L-am văzut. Și am vorbit cu el. Mi-a spus că v-a cunoscut. 

Președintele se opri. 

— Nu îl ţineţi minte? întrebă A.J. A spus că s-a întâmplat de 
Crăciun. Că aţi spus o rugăciune împreună. Era cu un rabin și cu 
un imam. 


167 


— Glumești, nu? Ştii cu câţi oameni fac asta? Sau câte din 
astea dau? adăugă el, arătând spre garoafa roz de la rever. 

Era un truc pe care îl furase de la președintele McKinley, care 
în fiecare zi își scotea câte o garoafă de la rever și i-o dădea 
vreunui cetăţean norocos. Adevăratul truc era că McKinley avea 
o duzină de astfel de garoafe pe masa lui din Biroul Oval. 

— Domnule, ideea este că sunt deja doi în două zile. Și 
singurul lucru pe care îl au în comun este că ambii au petrecut 
timp și au spus rugăciuni cu dumneavoastră. 

— Deci, crezi că, despre oricine ar fi vorba, eu urmez? 

— Nu, dar teama mea este că va urma un al treilea atac, apoi 
un al patrulea și după aceea... 

A.J. știu că nu era cazul să încheie propoziţia. 

Sprijinindu-se pe marginea biroului, cu brațele încrucișate pe 
piept, Wallace părea mai degrabă iritat. De aproape patru ani, 
își începuse fiecare dimineaţă într-o ședință privată în care era 
informat despre cele mai serioase ameninţări la adresa Statelor 
Unite. După prima întâlnire, își dăduse seama că există o lume 
cu totul diferită, despre care nu avusese habar. Dar deja se 
obișnuise cu asta. 

A.J. văzu felul în care Wallace își freca degetul mare și cel 
mijlociu unul de celălalt. 

Până și pentru președintele Statelor Unite nu exista 
ameninţare mai mare decât cea adresată propriei persoane. 

— Și doctorul pe care l-ai vizitat? întrebă președintele într-un 
final. Nu a fost de ajutor? 

— Nu în situaţia asta. Pentru așa ceva ai nevoie de un 
specialist. Poate chiar de un chirurg. 

Wallace se gândi la asta. 

— Ce anume sugerezi? 

— Sugerez să plecaţi de aici. Vă urcăm într-un elicopter, ne 
lăsaţi să îl prindem pe tipul acesta și, între timp, dumneavoastră 
veți fi în siguranţă la Thurmont, zise A.J., referindu-se la baza 
cunoscută sub numele de Camp David. 

— Da. Nu am să fac asta. 

— Domnule...? 

— Fac munca asta de aproape patru ani, zise Wallace 
îndreptându-se spre mica anticameră din partea opusă a 
biroului. 


Deschizând frigiderul de acolo, scoase mai multe batoane 
Snickers îngheţate dintr-un bol argintiu. 

— Ştii câte ameninţări au fost în timpul acesta? 

— înțeleg ce spuneţi, domnule. Și știu că deplasarea vă 
întrerupe programul. Dar dacă am dreptate în ceea ce spun... 

— Tu ai auzit ce am spus? Eu sunt președintele Statelor Unite. 
Nu îmi stric programul, nu îmi alarmez familia și nu mă ascund 
într-un buncăr doar pentru că un nebun a început să vadă 
mesaje secrete în firimiturile de pâine prăjită de la micul dejun. 

— Dar dacă este vorba de un nebun pe care îl știți deja? Din 
liceu? 

Președintele trânti ușa frigiderului. 

— Ce vrei să spui, A.J.? Crezi că doctorul nostru a luat-o 
razna? 

— Spun doar că, oricine ar face asta, pare să știe pe unde ați 
fost. 

— Asta o știe oricine are acces la internet. Programul meu 
este postat în fiecare zi. Așa că du-te și alertează-l pe cel care 
este în tură și anunţă-l ce se întâmplă. Este timpul să lași restul 
Serviciului să își facă treaba. 

— Pot să fac asta, domnule. O voi face, promise AJ., 
urmându-l pe președinte înapoi în Biroul Oval și privindu-l 
înfulecând un Snickers. 

A.J. auzise asta de ani de zile: toți președinții sunt 
încăpăţânaţi. Dar nu era logic ca Wallace să își asume un 
asemenea risc. 

— Domnule, pot doar să vă întreb: este cumva vorba de ziua 
de mâine, de Ziua Președinţilor? 

Ochii lui Wallace se făcură mici. 

— Ce este cu Ziua Președinților? 

— Ziceam doar, știu că vreţi să vă duceţi fiica la Memorialul 
Lincoln... și știu că se așteaptă să fie o mare mulţime, dar... 

Președintele își împinse limba înspre dinţii din spate, 
eliberând câteva arahide. Vocea îi era la fel de calmă ca 
întotdeauna. 

— Am o încredere absolută în capacitatea Serviciului Secret 
de a-și face datoria. 

— Și eu, domnule. Dar asta nu înseamnă... 


— Am încredere deplină în Serviciu, repetă conducătorul lumii 
libere. Asta înseamnă „pleacă naibii de aici și află cine este 
responsabil de asasinate”, mormăi el. 

— Desigur, domnule președinte, zise A.J., îndreptându-se spre 
ușa curbată. Mă ocup de asta. 


59. 


— Spune-mi despre această carte, îi ceru Tot, strângând în 
mână asul de pică șters și studiind bine-cunoscutul vultur 
aplecat de pe el. 

Cartea era grea și groasă, făcută din mai multe straturi, 
probabil hârtie de împachetat. 

— De ce este atât de importantă? 

— Lasă cartea pentru un moment, îl rugă Diamantul, luându-i- 
o cu delicateţe din mână lui Tot și punând-o pe o măsuţă din 
apropiere, acoperită cu hârtie japoneză, de care se folosea când 
repara lucrări de artă delicate. 

Hârtia ca de borangic era atât de subţire, încât era abia 
vizibilă atunci când era aplicată pe obiect. 

— Aici nu este vorba doar despre cartea asta. Este vorba 
despre istoria cărţilor de joc. 

— Daniel, sunt în pericol oameni. Dacă ai de gând să îmi spui 
o poveste, fă-o rapid. 

— Care este cea mai populară carte din toate timpurile? 

— Biblia, răspunse Tot fără să ezite. 

— Exact. In lumea noastră modernă, unde totul este în 
continuă schimbare, este de-a dreptul uimitor că Biblia însăși a 
reușit să rămână neschimbată de secole, zise Diamantul. La fel 
stau lucrurile cu cărțile de joc. 

— Nu este adevărat. Uită-te la vulturul de pe carte. Mai 
numește-mi un pachet de cărți pe care să fi văzut același vultur. 

— Lasă vulturul și felul în care sunt decorate cărțile. Vorbesc 
despre ceea ce nu se schimbă. Cele patru culori: inimă, caro, 
treflă, pică. In Italia se numeau cupe, monede, săbii și batoane. 
Dar simbolurile moderne - inimă, caro, treflă și pică - acestea au 
fost create în Franţa secolului al XV-lea, de un cavaler numit 
Etienne de Vignolles. 


170 


— Un cavaler? întrebă Tot. 

— Și nu orice cavaler. Cel mai faimos cavaler al Franţei. Un 
om care a călărit alături de însăși loana d'Arc, explică 
Diamantul, observând cum Tot își schimbă poziţia capului. Un 
cavaler care a servit atât Biserica, cât și regele și, din ce se 
spune - și nu zic neapărat că eu cred ce se spune - pentru a-i 
testa loialitatea, fiecare parte - Biserică și rege - i-a încredințat 
lui Vignolles cel mai mare secret al lor. Vignolles a fost cavalerul 
ales. Așa că, atunci când a venit vorba de decorarea cărților... 
moștenirea lui care avea să dureze... a ales simbolurile cu mare 
atenţie. În zilele noastre, majoritatea istoricilor îţi vor spune că 
cele patru semne reprezintă cele patru clase ale societății 
medievale. Inima era simbolul Bisericii; carourile erau, de fapt, 
vârfuri de săgeată, reprezentându-i pe vasali și pe arcași; trefla 
simboliza ţăranii și fermierii, iar pieile erau vârfurile de lance, 
reprezentându-i astfel pe cavaleri și, prin extensie, pe rege. Alţii 
spun că Vignolles a inventat pur și simplu un joc sau că 
simbolurile sunt cheia adevăratei loialităţi a cavalerului. Dar mai 
sunt și câţiva, puţini, care insistă că Vignolles, care a fost chiar 
forțat să aleagă între Biserică și rege, a folosit cărţile ca un mod 
de a trimite un mesaj secret. 

— M-ai pierdut. Un mesaj secret cui? 

— Celorlalţi cavaleri. Celor în care avea încredere. 

Dregându-și vocea, Diamantul întrebă: 

— Ai examinat vreodată cu atenţie cărţile mari dintr-un 
pachet? De ce are regele de caro un topor, în timp ce restul au 
săbii? De ce valetul de inimă, cel de pică și regele de caro sunt 
singurele cărţi care apar din profil, în timp ce toţi ceilalţi sunt 
din față? 

— Vrei să îmi spui că acesta este un mesaj secret? 

— Tot, tu știi cel mai bine câte se pierd în trecerea istoriei. 
Astăzi, tipărim cărţile în acel fel din obicei. Dar povestea nu este 
cu nimic diferită de istoria tipăririi primului dolar și de decizia de 
a pune o piramidă cu un ochi atotștiutor pe el. Cei care au 
gândit acel model nu au ales simboluri întâmplătoare. Au ales 
lucruri cu înțeles pentru ei. 

— Asta nu înseamnă că există mesaje ascunse în cărțile de 
joc. 

— Ești sigur de asta? Privește-le pe acestea, adăugă 
Diamantul,  îngenunchind din nou în fața dulăpiorului și 


171 


scotocind printre cărțile de joc din dosar, scoțând într-un final un 
rege de inimă modern. 


— În aproape fiecare pachet din lume, fiecare carte cu o faţă 
pe ea - valet, damă, ceilalţi regi - toţi au două mâini. Regele de 
inimă are patru - două care îl înjunghie cu o sabie, de parcă s-ar 
înjunghia singur. De aici avem termenul rege sinucigaș. Dar 
uită-te cu atenţie. Mânecile nu sunt aceleași. Nu se înjunghie 
singur și nu se sinucide. Este înjunghiat de altcineva. Cineva 
atât de ascuns, încât nici regele nu îl vede. 

Tot se uită mai de aproape la carte, examinând imaginea. 

— Vezi acum, nu-i așa? Se potrivește cu o altă carte din 
pachet, zise Diamantul, deodată entuziasmat. Acelea sunt 
mânecile damei de pică. 

— Deci, pica ucide inima? 

— Sau, așa cum a intenţionat Vignolles să arate prin 
simbolurile lui originale: cavalerii - și, prin extensie, regele - 
ucid Biserica. 

— Dar tu ai spus că regina. 

— Las-o pe regină. In primele pachete de cărți, nu exista 
regină. Femeile nu erau recunoscute ca făcând parte din 
societate. Până și valeţii au fost introduși mulţi ani mai târziu. 
Așa că în pachetul iniţial al lui Vignolles - iar pachetele au fost 
date apoi din mână în mână - nu era rege, damă, valet. Era 
rege, cavaler, valet. Acesta era avertismentul lansat de 
Vignolles. Adevăraţii ucigași ai Bisericii erau cavalerii regelui. 
Deci, dacă cel mai mare secret al Bisericii avea să fie protejat, 
trebuia formată o nouă armată. O armată secretă. O armată 
sacră, devotată protejării Bisericii. Un grup de cavaleri, care să 
stea ascunși printre cavalerii regelui și să atace la nevoie... când 


172 


nimeni nu se aștepta, explică Diamantul, în timp ce Tot privi din 
nou spre străvechiul as de pică din pachetul lui Marshall. 


Tot se concentra pe cunoscutul vultur de pe el: simbolul așa- 
zișilor Cavaleri moderni - Cavalerii Cercului de Aur. 

— Vignolles știa că bătălia avea să continue mult după ce el 
nu va mai fi, explică Diamantul. Bătălia dintre Biserică și rege se 
poartă de secole. Este cel mai mare război civil dintre toate. Așa 
că, pentru puţinii cavaleri loiali Bisericii, Vignolles și-a ascuns 
avertismentul chiar în imagini: fără acești cavaleri sacri, regele 
ar masacra Biserica. Cărţile erau chemarea lor la arme - mesajul 
ascuns în văzul tuturor - un semn secret care avea să capete 
înțeles doar pentru cei care știau că mesajul se află acolo, 
adăugă el, în timp ce Tot se gândea la misterioasa carte pe care 
John Wilkes Booth o folosise ca să intre în Teatrul Ford... sau la 
tatuajul cu un caro roșu de pe umărul lui Charles Guiteau. Poate 
că este adevărat, poate sunt doar legende prostești, continuă 
Diamantul. Dar când te uiţi la un pachet de cărți, fii sigur de 
asta, acele cărți îţi vor spune o poveste. Și este o poveste care 
se termină mereu în același fel... 

— Cu un cavaler ucigând Biserica. 

— Exact. Acum vezi avertismentul lui Vignolles - și de ce și-a 
dorit să schimbe povestea. Când semnalul este dat... 

— Cavalerii lui îl ucid pe rege, șopti Tot. 

— Sau pe oricare alt lider, dacă nu este vorba despre un rege, 
completă Diamantul. 

Confuz, Tot întrebă: 

— Despre ce vorbești? 

— Crezi că ţin stiva asta de ași antici fără niciun motiv? 
întrebă Diamantul, făcând semn spre asul de inimă neagră cu 


173 


vulturul pe el. Cărţile pe care le-ai adus sunt cele care i-au 
aparținut lui George Washington. 


60. 


— Marshall. Îl mai ţii minte? întreabă Clementine, dintr-odată 
înviorată, apucând strâns peruca. 

— Normal că îl ţin minte, răspund eu slab. Marshall a fost 
prietenul meu. 

— A fost? Uitasem asta, recunoaște ea, ţinând în continuare 
peruca în mâini. Din ce spune doctorul Yoo, înainte ca tatăl lui 
Marshall să ajungă în scaunul cu rotile, și el a fost broscoi. Erau 
tineri atunci, înainte ca vreunul dintre noi să se nască... 

— Clementine, când l-ai văzut ultima oară pe Marshall? 

— Nu știu când s-a mutat el, de fapt. Cred că aveam... poate 
treisprezece sau paisprezece ani. 

— Și nu l-ai mai văzut de atunci? 

— Unde să îl văd? 

— Dar să vorbești cu el? Ai mai vorbit cu el? 

— Beecher, ești în regulă? 

— Răspunde-mi, te rog, la întrebare. 

— Te porţi ca un... 

— Răspunde la întrebare, Clementine! Ai mai vorbit cu 
Marshall sau nu?! 

Ochii lui Clementine se lărgesc, apoi se îngustează și se 
strâng, fugind dintr-o parte în alta, de parcă m-ar scutura de 
informații. 

— Ai vorbit tu cu el, nu-i așa? îi scapă ei. Ştii ceva despre 
Marshall. 

— Banu. 

— Ba știi, Beecher. Știu că știi. Sprânceana stângă ţi se ridică 
atunci când minți. 

— Clementine, l-am văzut în treacăt... 

— Stai puţin. L-ai văzut? Ți-am zis eu! Ştiam! 

Repezindu-se spre mine, mă apucă de cămașă, de parcă ar fi 
gata să mă atace. 

— Ce ţi-a spus?! Trebuie să îmi spui! 

— Te-ai drogat? Dă-mi drumul! 


174 


— Spune-mi ce a zis, Beecher! 

— i-am zis să-mi dai drumul! 

— Atunci spune-mi ce naiba se întâmplă! ceru ea, trăgându- 
mă mai tare de cămașă și ţinând în continuare peruca în mână. 

O ţine aproape de nasul meu și simt că miroase a blană udă. 

— Spune-mi ce a zis Marshall despre Nico. 

Mă retrag, confuz. Nico? Nu are nimic de-a face cu Nico. 
Înainte să apuc să spun un cuvânt, ochii i se umplu de lacrimi și 
umerii i se lasă. 

— Eu ţi-am spus totul despre tatăl tău, tot ce știam, zice ea, 
strângându-și maxilarul și refuzând să plângă. Cum poţi să nu 
îmi spui ce știi despre tatăl meu? 

— Nu știu nimic, Clemmi. Ți-o jur. 

— Dar l-ai văzut pe Marshall, nu-i așa? Ai vorbit cu el? 

— Da, dar când am vorbit cu el, nu am vorbit despre Nico. Nu 
a avut nimic de-a face cu Nico. Sau cu broscoii. 

Privește spre stânga, apoi spre dreapta, de parcă nu s-ar mai 
putea orienta. Nu am văzut-o niciodată atât de agitată. De fapt, 
nu am văzut-o niciodată agitată. 

Cu mâinile tremurând, își atinge urechea, punându-și o buclă 
imaginară după lob. Unele lucruri sunt pur instinctuale. 

— Dacă nu este vorba despre Nico, de ce ai vorbit cu 
Marshall? 

— Pentru că încercăm să deslușim dacă... sună ca o nebunie 
când o spun cu voce tare. 

— Tata locuiește la un azil de nebuni și a încercat să îl 
împuște pe președinte. Sunt obișnuită cu nebunia. Spune-mi, 
Beecher. 

— Încerc să îmi dau seama dacă Marshall a ucis pe cineva în 
timp ce se prefăcea că este John Wilkes Booth. Poftim. Este 
destul de nebunesc pentru tine? 

Clementine se îndepărtează doi pași, strângându-și peruca la 
piept. 

— Ce ai spus? 

— Știu. Și dacă avem dreptate în legătură cu ceea ce se 
întâmplă, nu este doar Booth. Mai este și Charles Guiteau, 
care... 

— Trebuie să plec, insistă Clementine, găsind eticheta de la 
perucă și punând-o din nou pe cap. 

— Poftim? Unde pleci? 


175 


— Trebuie să plec, Beecher. 

Işi aranjează peruca blondă. Chiar cu păr pe cap, arată mai 
palidă decât am văzut-o vreodată. 

— Clementine, te rog... Ce nu îmi spui? 

— Ce ai spus despre Booth... și Guiteau... Este adevărat? 
Marshall îi copiază pe ucigașii vechi? 

— Habar nu am. Poate este Marshall. Mă rog să nu fie. Dar 
știm că mor pastori și că oricine este responsabil îi copiază pe 
vechii asasini prezidenţiali. 

— Nu, Beecher. Nu asta fac. 

— Despre ce vorbești? 

Işi acoperă ochii cu mâna. 

— Oh, Dumnezeule, se întâmplă din nou! 

— Ce se întâmplă din nou? 

— Trebuie să mă asculţi, Beecher. Te rog, mă imploră ea, în 
mod clar îngrozită. Când am vorbit cu doctorul Yoo, mi-a spus. A 
mai fost o persoană. Care a făcut asta, care l-a copiat pe John 
Wilkes Booth... și pe Guiteau... și pe toţi ceilalţi. A făcut-o cu ani 
în urmă. Și acum, ucigașul pe care îl cauţi... Nu îi copiază doar 
pe asasinii originali. 

Respiră, abia reușind să pronunţe cuvintele. 

— Ucigaşul îl copiază pe tata. Il copiază pe Nico. 


61. 


— George Washington? întrebă Tot. Vrei să îmi spui că astea 
sunt cărțile personale ale lui George Washington? 

— Washington a fost un mare jucător de cărți - mereu juca 
whist, explică Diamantul. Când venea vorba despre acest tip de 
cărţi - cele cu așa-numitul vultur pe ele - Washington era, fără 
îndoială, cel mai mare cumpărător. La fiecare câteva luni, 
comanda același pachet de la același tipograf și producător de 
cărţi de joc. 

— Nu știam asta. 

— Nici eu, până când a trebuit să realizez o întreagă expoziţie 
despre importanţa istorică a cărților de joc. Și ce a fost cel mai 
interesant - cel puţin pentru mine - este ceea ce se întâmpla în 
vreme ce George Washington cumpăra toate acele cărți de joc. 


176 


Nu uita, poate că noi vedem Revoluţia ca pe o victorie 
americană idealizată, dar nu toată lumea a fost încântată de 
această schimbare de putere. Poate că Washington a ales să îi 
înfrunte pe britanici, dar s-a trezit dintr-odată cu numeroase alte 
grupuri care îl atacau: localnicii care preferaseră vechiul mod de 
a face lucrurile, indieni forţaţi să aleagă o tabără, chiar familiile 
înstărite care pur și simplu nu își doreau să piardă ceea ce 
câștigaseră. Schimbarea îi afecta pe toţi cei care aveau de 
câștigat din menţinerea vechiului statu-quo - inclusiv unele 
grupuri mici și egoiste care nu ies la iveală până nu le este 
ameninţată puterea, zise Diamantul, arătând spre asul de pică 
decorat cu un vultur. 

— Vorbești despre Cavaleri? 

— Vorbesc despre Biserică - sau, cel puțin, o mică facțiune 
căreia îi aparțineau acești Cavaleri. In ciuda valorilor puritane 
ale coloniștilor, teritoriile hotărâte să se autoguverneze nu sunt 
întotdeauna bune pentru interesele Bisericii. 

— Și ce are asta de-a face cu cărțile de joc? 

— Potrivit custodelui de la Mount Vernon, Washington știa de 
modul în care multe dintre aceste organizaţii complotau 
împotriva lui. Când venea vorba despre acea facțiune din 
Biserică, știa chiar și cum comunicau - ascunzându-și mesajele 
în același mod în care Washington și le ascundea pe ale lui... în 
cărţi și în scrisori... Dar unul dintre cele mai mari trucuri ale 
Bisericii era că ascundea lucruri și în... 

— Cărţile de joc, zise Tot, genunchii durându-l dintr-odată mai 
mult decât de obicei. 

— Ai idee câte astfel de pachete de cărţi a comandat George 
Washington pentru sine în 1777? întrebă Diamantul, cu degetul 
plutind deasupra asului de pică, fără să îl atingă. Șase duzini. 
Șaptezeci și două de pachete! Doar pentru sine! 

— Crezi că era în căutarea a ceva? 

— Sau că a găsit ceva, sau că măcar a descoperit felul în care 
acești așa-ziși Cavaleri sacri comunicau. Uite cum s-au 
desfășurat lucrurile: chiar când a fost plasată comanda mare de 
cărţi de joc a lui Washington în 1777, Biserica și-a manifestat 
dintr-odată puterea, venind la Morristown și cerându-i lui 
Washington să dea un ordin tuturor trupelor sale. Ştii ce zicea 
ordinul? 

Tot dădu din cap. Normal că știa. 


177 


— Interzicea folosirea cărţilor de joc sau a altor jocuri de 
noroc tuturor soldaților și ofiţerilor. 

— Susţineau că duce la indecență morală, dar este o cerere 
extrem de precisă - nu crezi? - să nu se mai utilizeze cărţi de 
joc. Era ca și cum ar fi dorit ca Washington să nu vadă ce 
făceau. Washington nu a avut de ales. Era totuși vorba despre 
Biserică. l-ai văzut jurnalul lui George Washington din acea 
perioadă? Nu a încetat niciodată să joace cărți. Niciodată. In 
schimb, tot scrie despre aceste cărți de joc. Din nou și din nou. 
De parcă ar fi ceva special la ele. 

— Crezi că știa că această facțiune a Bisericii, că acești 
Cavaleri se foloseau de cărți pentru a trimite mesaje? 

— George Washington nu era un prost. Știa cu cine se luptă. 
Și știa cum comunică inamicii săi. Unii spun că atunci a început 
să îi vâneze. Că și-a înfiinţat propriul cerc de spioni... 

— Culper Ring. 

— Exact. Unii spun că atunci a luat fiinţă Culper Ring. Pentru 
a-l proteja pe Washington și a-i vâna pe Cavaleri. 

— Nu este adevărat, exclamă Tot, surprins de propria reacţie. 
Nu de aceea a fost fondat Culper Ring. 

— Nu contează de ce a fost fondat. Contează doar că 
misiunea Cavalerilor nu s-a schimbat niciodată. Pândeau. Și 
când a venit vorba să protejeze Biserica de un așa-zis „rege”, 
Cavalerii au știut un singur lucru: George Washington se folosea 
de puterea statului într-un mod cu totul nou. Și nu pleca 
niciunde. 

În vreme ce Diamantul spunea acele cuvinte, Tot nu putea să 
nu se gândească la actualul președinte, la Beecher și la 
Marshall. Dar se gândea și la mentorul lui, Kermit, și la poveștile 
pe care le auzise doar în șoaptă: poveștile despre care nimeni 
nu vorbea - ororile înfăptuite de așa-zișii Cavaleri ai Cercului de 
Aur. 

— Pot să îţi pun o întrebare, Daniel? Chiar presupunând că 
întreaga poveste nu este doar o legendă, presupunând că acești 
Cavaleri iniţiali, sau o variaţie a lor, au continuat să existe până 
în vremea lui George Washington - crezi că există o șansă sau, 
mai important, vreo dovadă că au continuat să existe și după 
aceea? 

— Definește după aceea. 


178 


— Ai spus că bătălia dintre Biserică și stat a fost cel mai mare 
război civil, așa că să zicem până la Războiul Civil. Până în 
vremea lui Lincoln. Sau poate chiar, știu și eu... 1963. 

Diamantul se holbă peste măsuţă, studiindu-și vechiul 
prieten. 

— Tot, o să te întreb un singur lucru: acest ucigaș pe care îl 
urmărești și despre care nu poţi să îmi vorbești... încearcă să îl 
ucidă pe președintele Statelor Unite? 

— Daniel... 

— L-ai amintit pe Lincoln, apoi anul asasinării lui JFK. Cum să 
nu întreb? 

— Trebuie să întrebi. Dar dacă aș fi crezut că asta urmează să 
se întâmple, ai avea cincizeci de agenţi de la Serviciul Secret 
aici punându-ţi aceste întrebări în locul meu. Atât vreau să știu: 
ar fi putut acești Cavaleri, oricine ar fi, orice ar reprezenta, ar fi 
putut să supravieţuiască până în ziua de azi? 

— Nu asta este și ideea? De aceea au ales acest simbol. 

— Care simbol? 

— Acesta! zise Diamantul, arătând spre asul de pică. 


— Te referi la vultur? 

— Tot îi spui vultur, dar te-ai uitat cu atenţie la el? Atinse cu 
degetul capul păsării. 

— Penele de la gâtul unui vultur merg în jos, i se lipesc de gât. 
Penele acestei păsări se ridică. Nu este un vultur, Tot. Este o 
pasăre Phoenix. 

— Un Phoenix, șopti Tot, trecându-și degetul prin barbă și 
amintindu-și din nou cuvintele lui Kermit: cavalerii nu mai 
existau, fuseseră complet învinși. 

— Asta încerc să îţi spun, Tot. Oricine ar fi cei pe care îi 
urmărești, nu contează dacă au existat pe vremea lui Lincoln, a 


179 


lui JFK sau a oricui altcineva. Ceea ce contează este că ei cred 
că au existat. Așa că, dacă acești Cavaleri încearcă să îl omoare 
pe președintele nostru actual și să înceapă un nou război civil, 
acum știi cu cine ai de-a face. Aceasta nu este o luptă pentru ei. 
Este destinul lor. In ochii lor, precum pasărea Phoenix și 
predecesorii lor din Biserică, sunt războinici sfinţi care nu pot fi 
niciodată uciși. 


62. 


— Nu. Este imposibil, zic eu. 

— Nu este. Așa s-a întâmplat, răspunde ea. 

— Dar cum este posibil? Ucigaşul pe care îl urmărim... Cum ar 
putea să îl copieze pe Nico? 

— Pentru că asta a făcut Nico. 

— Nu înțeleg. Cu ani în urmă, când Nico l-a împușcat pe 
președinte... S-a întâmplat în timpul unei curse NASCAR. Ce are 
John Wilkes Booth de-a face cu NASCAR? 

— Nu _ înţelegi ce spun, Beecher. Când Nico a tras în 
președinte, era doar finalul călătoriei lui. Eu vorbesc despre 
început. 

Clementine stă lângă ușa din faţă, scoţându-și din nou 
jacheta, privindu-mă procesând afirmaţia ei și celelalte lucruri 
pe care le-a spus. 

— Asta era în dosarul pe care ţi l-a dat Palmiotti? întreb eu. 

— Crezi că mi-ar da mie așa ceva? Nu. De la doctor am aflat. 

— Doctorul Yoo. 

— Nu era acolo când recruţii au început pregătirea, ci a venit 
după începerea experimentelor. În Carolina de Sud. În 
Charleston, la baza navală a Marinei. 

— Tata nu a fost în marină. A fost în armată. 

— Și al meu. Dar din ce mi-a spus Yoo... nu era vorba doar 
despre marină. Era vorba despre confidenţialitate. 

Încuviinţez, perfect conștient că, de-a lungul istoriei, când era 
vorba să îl instruiască pe președintele Statelor Unite despre 
izolare, procedura era să îl ducă pe o navă, întrucât era singurul 
loc care garanta că el avea să fie complet singur. 


— Nico avea doar optsprezece ani, explică ea. Yoo spune că, 
încă de pe atunci, știau că Nico avea probleme cu adaptarea la 
viaţa de soldat. De aceea l-au adus pe doctorul Yoo. Era 
specialist în dependențe - unul dintre primii care și-a dat seama 
că metadona este o metodă bună de a-i ajuta pe soldaţi să se 
lupte cu dependenţa de heroină. Dar când vine vorba despre 
ceea ce îi dădeau lui Nico, era ceva ce nimeni nu mai văzuse. 
Într-o săptămână, era vesel și relaxat; în următoarea nu mai 
putea să doarmă... nu mai mânca... apoi, deodată găseau câţiva 
oposumi morți în incinta bazei navale. 

— Oposumi? 

— Nimeni nu a putut să explice fenomenul. Până într-o 
dimineață la micul dejun, când Nico, mâncându-și calm 
cerealele, i-a anunţat că el îi ucidea. Cu mâinile goale și tăciuni 
aprinși. Atunci a fost chemat Yoo. 

— Ce au de-a face oposumii cu John Wilkes Booth? 

— Nimic, zice Clementine, urmărindu-mă cum mă plimb. De 
fapt, toţi credeau că Yoo controla situația și că lucrurile 
reveniseră la normal. Dar ceea ce nu știau - și nu aveau de 
unde să știe - este că, doar câteva luni mai târziu, un vânător 
din Carolina de Sud a fost împușcat în ceafă în jurul orei 10 
seara în timp ce vâna coioțţi. Poliţia a presupus că era vorba 
despre un alt vânător, care l-ar fi împușcat din greșeală. Apoi, o 
lună mai târziu, un alt bărbat a fost împușcat în ceafă - chiar în 
spatele urechii - în timp ce ieșise să facă jogging noaptea. 

— Tot în jurul orei 10 seara? 

— Nimeni nu a băgat de seamă, dar da, tot în jurul orei 10 
seara. Din nou, întrucât era vorba de Carolina de Sud, au 
presupus că era vorba de un alt accident de vânătoare. Dar, la 
scurtă vreme după aceea, un alt bărbat a fost împușcat în ceafă, 
de aproape, într-un cinematograf local. Ora exactă a morţii: 
10:11 seara. 

— Ora exactă la care John Wilkes Booth l-a împușcat pe 
Abraham Lincoln. 

— Nu vezi? întreabă ea, începând să ridice cărțile care 
căzuseră când se lovise de bibliotecă. 

Ştie că am nevoie de ordine în jurul meu. 

— Nico exersa, Beecher. Punea la punct detaliile pentru a 
ajunge să comită crima perfectă. 


181 


— Și nimeni nu s-a prins? întreb eu, punând la loc o carte cu o 
copertă de piele. Toate morţile au avut loc în preajma bazei? 

— Nu. Tocmai asta este problema, zice ea, adunând ultimele 
cărţi și o ramă foto mică. Au fost la distanţe diferite. Prima, la o 
sută douăzeci de kilometri distanţă, în ţinutul Hampton. A doua, 
în direcția opusă. Ultima, chiar lângă Charleston. A devenit și 
mai greu după ce a apărut și al patrulea cadavru - de data 
aceasta, în Georgia. Un vânzător de echipament dentar în vârstă 
de treizeci și trei de ani care tocmai cobora din trenul Amtrak. 
Când trenul ieșea din staţie, a fost împușcat în spate... 

— Cum l-a împușcat Guiteau pe președintele Garfield... 

— ... iar după o lună, într-una dintre zonele muntoase din 
Carolina de Nord, în timp ce târgul local se pregătea să se 
închidă, un fermier de soia beat, simțind nevoia să urineze, s-a 
îndreptat spre unul dintre camioanele încărcate... și a fost 
împușcat în burtă... 

— Așa cum l-a împușcat Czolgosz pe președintele McKinley la 
Expoziţia mondială... zic eu, punând o altă carte la loc. 

— Lucrurile nu s-au oprit decât o lună mai târziu, când, din 
nou în ţinutul Hampton, un biet preot retras... 

— Un preot? Asta este... 

— Știu. Ascultă doar. În timp ce preotul muncea în grădină, a 
fost împușcat în ceafă cu ceva numit CE 573 - un glonţ cu 
înveliș metalic, de calibru 6,5 milimetri. Din felul în care a 
explodat capul preotului, polițiștii au stabilit că l-a împușcat un 
lunetist de la aproximativ șaptezeci de metri. 

— Optzeci, ca să fim mai exacți. 

Încuviinţează, adunând restul de cărţi și așteptând ca eu să 
termin. 

— Nimeni nu făcuse vreo legătură între crime - dar șeriful 
local s-a gândit că o astfel de lovitură, de la optzeci de metri, nu 
putea fi reușită decât de cineva din armată. Pornind de la asta, 
a început să dea telefoane la bazele militare locale, iar tânărul 
asistent administrativ care a ridicat receptorul a observat că 
momentul exact al morţii era 12:30. Pentru majoritatea 
oamenilor, asta nu ar fi însemnat prea multe. Este o oră 
oarecare. Dar pentru asistent, care era un împătimit al teoriei 
conspirației legate de moartea lui JFK, a fost un semnal clar. Nu 
numai că știa că 12:30 era ora exactă la care fusese împușcat 
președintele Kennedy, dar știa și că un glonț cu calibrul de 6,5 


182 


milimetri fusese cel care călătorise optzeci de metri și fusese 
folosit de... 

— Lee Harvey Oswald, completez eu, așezând o carte pe 
raftul de sus. 

— Pornind de la o bănuială, investigatorii au cercetat dulapul 
lui Nico. Și lucrurile lui. Totul era curat. Până când i-au scanat 
salteaua cu un detector de metale și în ea au găsit o pușcă 
militară Mannlicher-Carcano cu încărcare manuală. 

Acum eu sunt cel care încuviințează, recunoscând carabina 
folosită de Oswald ca să îl împuște pe JFK. Creierul îmi vuiește, 
gândindu-mă la ucigașul de acum, care atacă parohi și pastori. 
Dar asta tot nu explică... 

— De ce i-au dat drumul lui Nico? întreb eu. Dacă știau că el 
este criminalul, de ce nu au spus nimănui? De ce nu l-au 
arestat? 

— Atunci când era funcţională, ai idee la ce folosea marina 
baza navală de la Charleston? 

— Pentru nave, presupun? 

— Da, normal că se aflau și nave acolo. Și când navele și 
submarinele noastre erau acolo, le și curățau, le îmbunătățeau, 
făceau tot ce era nevoie pentru a le întreține. Dar din ce spune 
doctorul Yoo, mai exista și ceva numit Direcţia Armelor. 

— Avem câteva dintre dosarele lor la Arhive. Îmbunătăţesc 
armele de pe nave. 

— Din nou, da, zice Clementine, în continuare ţinând cele 
șase cărți pe care le ridicase de pe jos. Dar în cadrul Direcţiei 
Armelor, exista o ierarhie. Unele divizii se ocupau de armele 
obișnuite. Altele, de arme nucleare. Și mai era și Subgrupa 6. 

— Subgrupa 6? Sună ca un nume fals. 

— Este real. Caută-l. La un moment dat, a fost condusă de 
amiralul Thomas Coady, al cărui scop a fost să ia Subgrupa 6 și 
să o folosească pentru a produce singura armă mai periculoasă 
chiar decât armele nucleare. 

— Și anume? 

— Arma supremă, Beecher: arma umană. 

Clementine lasă cărțile pe un raft de la nivelul pieptului, lângă 
bibliotecă. 

— Crezi că la asta lucrau tatii noștri? întreb eu. 

— Nu, chiar deloc. Tatăl meu, al tău și al lui Marshall erau 
doar broscoi de optsprezece și nouăsprezece ani. Subgrupa 6 nu 


183 


angaja copii. Gândește-te la asta: când îţi formezi o echipă 
secretă, alegi oameni pe care îi cunoști bine. Veterani cu 
experiență. Cum să îi ducă amiralul Coady pe taţii noștri acolo?! 
Fii serios, Beecher. Știi cum se numesc cei de optsprezece ani 
recrutați într-un proiect secret? Ei erau experimentele. Cobaii. 

Cuvintele ei sparg membrana imaginară cu care nici nu îmi 
dădusem seama că mă înconjor în preajma ei. Am ţinut-o acolo 
ca pe un scut. Dar când membrana se sparge și realitatea 
începe să mă cuprindă, nu există nimic mai emoţionant pentru 
mine decât să o aud vorbindu-mi despre tatăl meu mort. Și 
despre lucrurile de nerostit pe care poate că i le făcuseră. 
Nimeni nu vrea să audă că tatăl lui mort suferise. 

— Știu că este un coșmar, Beecher. Este un coșmar și pentru 
mine. Dar acum știi de ce nu au putut să permită ca el să fie 
arestat. Orice ar fi pus în interiorul lui Nico - orice ar fi investit în 
el - dacă principalul lor cobai ar fi apărut pe prima pagină a 
ziarului cu o poveste despre cum este un psihopat ucigaș care îl 
copiază pe Lee Harvey Oswald, fiecare om din ţară s-ar fi uitat 
cu prea mare atenţie la Subgrupa 6. Acesta este un risc pe care 
niciun program militar nu este dispus să și-l asume. 

Imi cobor privirea spre bilet - biletul de sinucidere - pe care îl 
ţin în continuare în mână. 

— Crezi că de asta a murit tata? Din cauza unei operaţiuni de 
acoperire de rutină? 

— Nu... Nu cred. Din ce spune doctorul Yoo, tatăl tău a murit 
un an mai târziu. După ce Nico a luat-o razna, Subgrupa a fost 
desființată. Nico a fost pedepsit pe plan intern, închis aproape 
un an, până când au fost convinși că scăpase de orice ar fi băgat 
ei în el. Restul a fost șters. 

— Când Nico l-a împușcat pe președinte, nu a ieșit nimic la 
suprafaţă? 

— Vorbim despre guvern aici. Chiar crezi că ar recunoaște că 
ei au creat monstrul care l-a atacat pe președinte? Când 
credeau că Nico este vindecat, l-au trimis la armată de parcă ar 
fi fost un recrut oarecare în prima zi de instrucție. Tatăl tău și al 
lui Marshall au fost trimiși în altă parte. 

— Și acesta este marele final? Au îngropat dosarele, sperând 
ca nimeni să nu le găsească vreodată? 

— Nu înţelegi, Beecher? Fiind vorba despre dosarele lui Nico... 
cineva le-a găsit. Cunoști acel tip de persoană mai bine decât 


184 


oricine. Indiferent unde le-ai ascunde sau cât de adânc le-ai 
îngropa, cineva găsește întotdeauna dosarele. Dacă cineva 
recreează crimele lui John Wilkes Booth... și ucide și pastori... 
cineva știe în mod clar ce a făcut Nico! 

— Sau poate că pur și simplu îi copiază pe asasinii iniţiali. Nu 
uita că, atunci când Timothy McVeigh a aruncat în aer Clădirea 
Federală din Oklahoma City, purta un tricou pe care scria Sic 
Semper Tyrannis. Acești asasini nu au fost uitaţi niciodată. 

— Dar să ucizi pastori... 

— Nico a ucis un singur pastor. 

— Nu. Știm noi că a ucis doar unul. Uită-te la asemănări, 
Beecher. Crezi că cineva a avut pur și simplu aceeași idee 
nebună, că s-a folosit de aceleași arme vechi, atacând aceiași 
pastori nevinovaţi? Nu vorbim de Timothy McVeigh aici. Cine 
face asta a citit dosarul lui Nico! 

— Poate, zic eu, cu o voce joasă. Sau poate doar a auzit 
povestea de la tatăl lui. 

Ea se oprește și se uită la mine. 

— Stai puţin. Doar nu crezi că eu...? 

— Nu am spus că tu. 

— Crezi că Marshall...? 

— Nu spun nici că este vorba de Marshall. lar când vine vorba 
despre cel de la care ar fi putut să o audă, din câte mi-a spus 
Marshall, tatăl lui a murit. 

— Și? Tatăl lui ar fi putut să îi spună detaliile înainte să 
moară, zice ea, apucând una dintre cărţi - o carte subţire despre 
cartografierea bătăliilor - și așezând-o pe raft. 

O iau de acolo. 

— Nu ai pus-o la locul ei, zic eu, ameninţător. 

Aștept să îmi răspundă. Întotdeauna îmi răspunde. De data 
aceasta însă rămâne pe loc, pedepsită, de parcă s-ar micșora 
fizic în faţa mea. Își mută greutatea și simt că aceasta - chiar 
acum - este prima reacţie autentică și cinstită pe care mi-a 
arătat-o. Este conștientă de durerea pe care mi-a provocat-o. O 
studiez pe această fată micuță, distrusă, care, în clasa a opta, 
m-a tras aproape și mi-a dat primul sărut adevărat și... nu mă 
pot abţine. Chiar și acum, chiar și cheală, uitasem cât de 
uimitoare este. 

— Deci, ce se întâmplă acum? Cum aflăm dacă Marshall este 
într-adevăr ucigașul? întreabă ea într-un final. 


185 


— Mergem la sursă. Singura rămasă. 

Din felul în care îi cade faţa, știe despre cine vorbesc. 

Nu avem cum să evităm asta. Știm că se apropie a treia 
crimă. Dacă vrem să o oprim... 

— Trebuie să vorbim cu Nico. 


63. 


— Dacă ar fi să evaluaţi durerea, pe o scară de la unu la zece? 
întrebă doctorul cu chelie și barbă subțire. 

— Probabil un cinci, zise pastorul Frick, pășind pe hol spre 
camera lui, de la al patrulea etaj al Spitalului Universitar George 
Washington. 

Doctorul îl privi pe pastor cu atenţie, făcându-i semn să 
străbată holul pentru ultima oară, pentru a vedea cum respiră 
Frick. 

— Nu aveţi probleme cu respirația? întrebă doctorul. 

— Nu. Nu mai mult decât de obicei, glumi pastorul, deși 
doctorul, ca majoritatea doctorilor, nu era amuzat. 

Era târziu. Era sigur ultima dintre vizitele doctorului. 

— Aveţi dureri în alte părți? întrebă doctorul. 

— Le-am spus asistentelor, mă doare puțin, dar altfel sunt 
bine. Cel mai rău îmi pare că ocup acest pat. Dacă aveți nevoie 
de el pentru altcineva... 

— Avem destule paturi, îl linişti doctorul, făcându-i semn lui 
Frick să se întoarcă în cameră. 

Când pastorul se așeză pe pat, doctorul scoase un stetoscop 
din buzunar. 

— Trebuie doar să vă ascult plămânii și putem... 

Se auzi un ţărâit puternic: telefonul spitalului de pe măsuţa 
alăturată. 

Din privirea de pe faţa doctorului, având în vedere ora târzie, 
se vedea că nu își dorește ca pastorul să ridice receptorul. Dar 
acesta lipsise de la biserică toată ziua. Dacă cineva avea nevoie 
de el sau avea nevoie de ajutor... 

— Îmi cer scuze, va dura doar un minut, promise pastorul. 
Alo...? spuse el, apucând telefonul. 


— Pastore Frick, îmi cer scuze că vă deranjez la o asemenea 
oră, dar numele meu este Tot Westman. Lucrez la investigația 
atacului de astăzi asupra dumneavoastră și mă întrebam... 
putem vorbi? 

Pastorul dorea să ajute, era hotărât să ajute. Dar îl privi pe 
doctor, care își ridică stetoscopul, fără să-și ascundă 
nerăbdarea. 

— De fapt, putem să facem asta mai târziu sau poate chiar 
mâine? zise Frick în receptor. 

— Mâine este perfect, răspunse Tot. Dacă vreţi, pot veni 
dimineaţă la prima oră. 

— Ar fi grozav. 

Inchizând telefonul și întorcându-se spre doctor, adăugă: 

— Imi cer scuze. Încercăm doar să îl prindem pe cel care a 
făcut asta. 

— Nu vă faceţi griji, răspunse doctorul apăsând stetoscopul 
de pieptul pastorului Frick. Toţi trebuie să ne facem meseria. 


64. 


Este aproape miezul nopţii când cobor la parter strângând la 
piept o pătură veche, cearșafuri proaspete și o pernă foarte 
subțire. 

— Beecher, îți mulţumesc pentru că... 

— Nu îmi mai mulțumi atât. Și nu te mai preface că suntem 
prieteni. Ai informaţii despre tatăl meu, și informaţii despre 
aceste crime - informaţii care sper că vor ajuta la salvarea de 
vieţi nevinovate. 

Arunc cearșafurile și pătura pe canapeaua mea neagră art 
deco. 

— Pot să stau la un hotel, dacă vrei, zice Clementine. Voi fi 
bine. 

Greșește. Poate că nu este cea mai deşteaptă mișcare să o ţin 
aici. De fapt, având în vedere că este în continuare căutată de 
Serviciul Secret, este o mișcare destul de proastă. Dar să o las 
să stea la un hotel oarecare, de una singură, când nimic nu îl 
oprește pe ucigaș - sau chiar pe președinte - să o atace? Am 
văzut destule filme ca să știu ce se întâmplă când îţi scapi 


187 


martorul-cheie din ochi. Nu este momentul să îmi asum riscuri. 
Mai ales când suntem atât de aproape de a afla ce se întâmplă 
de fapt. 

În timp ce Clementine întinde cearșaful și sprijină perna de 
brațul canapelei, peruca este din nou la locul ei și totul pare 
calm din nou. Se uită la mine, sondând terenul. 

— Pot să îţi pun o ultimă întrebare? imploră ea. 

— Doar dacă nu este despre ucigași psihopaţi și părinţi morți. 

— Nu este. Este despre... când eram mici, ai ascultat 
vreodată CD-ul mamei mele? 

Nu răspund. Mama lui Clementine a fost o cântăreaţă hipiotă 
într-un bar, iar singura sa înregistrare se afla pe un CD cu „Cele 
mai bune hituri” pe care l-a făcut ea însăși. Majoritatea 
oamenilor din oraș nu au cumpărat niciodată o copie, cu atât 
mai puţin să o asculte. 

În clasa a zecea însă, nu mi-o doream decât pe Clementine. 
Am ascultat acel album mai des decât coloana sonoră de la 
Grease. 

— O dată sau de două ori. De ce? 

— Îți amintești al treilea cântec de acolo? întreabă ea. Cel mai 
rău lucru... 

— ... îl vei face persoanei pe care o iubești, zic eu completând 
titlul. 

— Chiar îl ţii minte! 

Faţa i se îmbujorează de entuziasm. 

— Beecher, nu pot să repar ce ţi-am făcut eu ţie. Dar când mă 
gândesc că te-am rănit, nu pot decât să spun că... mama a avut 
dreptate, adaugă ea, întinzându-se spre antebraţul meu. 

Este atât de aproape, încât îi observ piercing-ul din nas, o 
bucăţică lucioasă de argint cât gămălia unui ac. Când își pune 
mâna pe mine, temperatura corpului ei pare cu zece grade mai 
ridicată decât a mea. 

Cu două luni în urmă, mi-ar fi plăcut asta. De fapt, dacă sunt 
cinstit, încă îmi (cam) place. Dar nu în întregime. 

— Noapte bună, Clementine, zic cu răceală și urc scările. 


PARTEA A III-A: AL TREILEA ASASINAT 


„Este inutil, domnilor, cred că ar trebui să ne 


rugăm.” 

Președintele William McKinley, cu ochii 
pe jumătate închiși, la șase zile după ce 
fusese împuşcat de asasinul Leon 
Czolgosz. A fost al treilea presedinte ucis 
aflat în functie. 

65. 


Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


Nico știa că ei vorbesc despre el. 

Din camera lui, chiar și cu ușa închisă, în timp ce îngenunchea 
și își făcea patul cu meticulozitate, aranjând cearșaful 
militărește, în colţuri de patruzeci și cinci de grade, auzea 
asistentele din tura de dimineaţă - pe hol, la biroul asistentelor - 
rostindu-i numele și plângându-se de ceea ce se întâmplase ieri. 

— Sunt îngrijoraţi în privinţa ta, îi spuse prima-doamnă 
decedată, stând în spatele lui Nico în timp ce acesta mai aranja 
un colţ al cearșafului. 

— Nu sunt îngrijoraţi. Sunt deranjațţi. 

— Greșești. Sunt îngrijoraţi. Nu ai mâncat micul dejun azi- 
dimineață. 

— Ouăle sunt prea moi aici. 

— Nu le pasă de ouă. După criza pe care ai făcut-o ieri în 
labirint, sunt îngrijoraţi că regresezi. 

Nico privi peste umăr, spre prima-doamnă. În vechea lui 
cameră, ea stătea mereu în nișa micuță de lângă geam. Aici, în 


camera cea nouă, stătea mereu în picioare. Nu se adaptase 
încă. 

Nici Nico nu o făcuse. Mai ales când știa ce urma. Următoarele 
câteva ore... 

Își impuse să nu se mai gândească la asta, cunoscând 
pericolele entuziasmului. Cavalerul era aproape de-acum. Dar 
mai erau atâtea de făcut... și atâtea lucruri care puteau să 
meargă prost. Într-adevăr, îl avertizase pe Cavaler în legătură cu 
graba. Mai ales în legătură cu acea treabă neterminată, pentru 
care trebuia să se întoarcă la spital. Dar Cavalerul era mândru. 
Cavalerul era hotărât. Și Cavalerul vedea totul ca fiind destinul 
lui personal. 

Cum ar fi putut Nico să se certe cu...? 

— Nico, te-ai îmbrăcat? se auzi o voce, după o bătaie 
puternică în ușă. 

O bătaie de avertizare. 

— Nico... mă auzi? adăugă asistenta cu sâni mici. 

Înainte să poată răspunde, ușa se deschise. Asistenta intră, 
cercetând camera ca de obicei. Zâmbi când îl văzu pe Nico 
făcându-și patul. 

— Ai văzut? zise prima-doamnă. Acum crede că accepţi noua 
clădire ca pe noua ta casă. 

Nico se strădui să o ignore, rămânând concentrat pe 
asistentă. 

— Nu am mâncat ouăle pentru că erau moi, bolborosi el. 

Asistenta îl privi doar. 

— Ai un vizitator jos. 

În continuare în genunchi, Nico se opri din făcutul patului. Nu 
avea parte de mulţi vizitatori. 

— Este o persoană pe care o cunosc? 

— Cred că da. Este pe lista ta. Cineva numit Beecher White. 

Nico ţâșni în picioare. Apoi rămase nemișcat. 

— Nico, ești bine? 

Clipi de trei ori, apoi încă de trei ori, căutând în cameră 
după... Acolo. Luă cartea cu copertă de piele - cea cu semnul de 
carte, asul de treflă - de pe noptieră și o vâri sub braț. 

— Aș vrea să-l văd pe Beecher acum, îi spuse el asistentei, 
urmând-o pe hol. 


66. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Washington 


Mamei lui Marshall îi plăcea să lucreze la biserică. 

Slujba era interesantă, mai ales când putea să citească 
ciornele predicilor pastorului. Se plătea mai bine decât la 
supermarket, datorită generozităţii unor donatori anonimi. Cel 
mai important era faptul că, spre deosebire de casa ei, era 
extraordinar de liniște la biserică. 

Unele zile erau însă mai puţin liniștite decât celelalte. 

— Atenţie! Intru! Îmbrăcaţi-vă! cântă o voce feminină prin ușa 
închisă care ducea spre biroul din spate. 

Ușa se deschise dând la iveală o femeie de vârstă mijlocie, cu 
păr negru scurt, cu buze date cu un ruj roșu-coral și o rochie 
asortată, mult prea scurtă, care se îndreptă jucăuș spre biroul 
mamei lui Marshall. În timp ce mergea, câteva brățări ieftine îi 
zornăiau la încheietură ca niște tamburine. Penny Kaye. Mama 
lui Clementine. 

— Oh, haide, Cherise. A fost amuzant, o tachină Penny, 
zâmbind larg. 

Mama lui Marshall nu zâmbi. 

— Ce vrei, Penny? 

— Doar astea. | le poţi da pastorului Riis? întrebă Penny, 
înmânându-i o stivă de fluturași fotocopiaţi. Am concert 
sâmbăta viitoare. În Madison. Zece dolari intrarea, dar primești 
două beri. Mă gândeam că pastorul le-ar putea da enoriașilor. 

— O să i le pun pe birou, răspunse mama lui Marshall rece, 
lăsându-le lângă tăviţa ei pentru corespondenţa primită. 

Dar nu în ea. 

Penny își mută greutatea și începu să își roadă unghiile roșii. 

— O să le arunci la gunoi imediat după ce plec, nu-i așa, 
Cherise? 

— De ce aș face una ca asta? întrebă mama lui Marshall, 
zâmbind de data aceasta. 

În stânga ei, Penny observă, într-unul dintre birourile 
deschise, că soţia pastorului trăgea cu urechea. Și zâmbea. 


191 


— Cherise, ce naiba... 

— Nu vorbi așa aici. 

— ... s-a întâmplat cu tine? Eram prietene. 

— Cu mult timp în urmă. Oamenii se mai schimbă. 

— Oamenii nu se schimbă... oamenii nu se schimbă niciodată! 
Așa că poți să te porți cât de fandosit și de religios vrei, dar eu 
știu cine ești. Ţin minte cum luai poșeta mamei tale... și furai 
bani ca să poți să cumperi fir de argint și să faci bijuteriile alea 
pe care le vindeai la concertele mele. Nu acela era visul tău pe 
atunci? Eu cântam, iar tu făceai bijuterii. Ce Dumnezeu, când 
erai însărcinată fumam marijuana la... 

— Destul! explodă mama lui Marshall sărind de pe scaunul ei 
și înconjurând rapid biroul. Nu știi nimic despre mine! 

— Poftim. Uite femeia arțăgoasă pe care o știam. 

— Eu vorbesc serios, Penny. Pentru tine, este simplu să fii tipa 
hippy care nu s-a maturizat niciodată. Nici măcar fiicei tale nu îi 
pasă dacă lipsești toată noaptea. Dar tu mi-ai văzut viaţa?! Ai 
idee cât costă să montezi comenzi manuale într-o mașină ca să 
poată fi condusă de cineva aflat într-un scaun cu rotile? Sau cât 
costă fizioterapeuţii care vin de trei ori pe săptămână pentru ca 
mușchii de la picioare ai lui Tim să nu se contracte permanent? 

— Asta nu înseamnă că trebuie să renunțţi la toate visurile pe 
care le-ai avut. Bijuteriile tale... 

— Nu mai vorbi despre bijuteriile mele! Au trecut zece ani 
de...! 

Apucând-o pe mama lui Marshall de umeri, Penny o trase mai 
aproape și o sărută, ferm, pe gură. Pentru un moment, cele 
două femei rămaseră acolo, cu buzele atingându-se în timp ce 
Penny își strecură limba... 

Împingând-o, Cherise se eliberă, îndepărtându-se de ea. 
Penny începu să râdă, dar nu dură mult. Cherise o plesni cu 
palma peste față. 

Încăperea fu cuprinsă de tăcere. 

În stânga lor, soţia pastorului dispăru, retrăgându-se în biroul 
din spate. 

— Ce naiba este cu tine?! Cum îndrăznești?! explodă Cherise, 
ștergându-și rujul de pe gură. 

— Haide, Cherise, mă distram doar... ca în zilele bune... 

— Ești un monstru! Știi?! Un monstru! ţipă Cherise atât de 
tare, încât întreaga cameră păru că se zdruncină. 


192 


Retrăgându-se din calea furiei, Penny îi cercetă faţa lui 
Cherise, căutând-o în continuare pe vechea ei prietenă. 

— Vreau să pleci de aici, insistă mama lui Marshall. 

— Da, asta am înţeles. Dar pot doar să-ţi zic...? Imi pare rău 
că viaţa ta a fost deturnată. Chiar îmi pare rău. Cherise, nu poți 
să lași totul și să te închizi în tine. Cu cât faci mai mult asta, cu 
atât se adună mai multă presiune și cu atât problema o să 
devină mai mare. 

— Îţi mulţumesc pentru că îmi spui asta. Mai ales că, în orașul 
acesta, tu ești specialista în probleme. 

— Ha! O glumă ieftină. Bravo ţie, zise Penny râzând și 
îndreptându-se spre ușă. Dar nu vorbesc doar despre viaţa ta, 
Cherise. Nu ești singura care trăiește în tensiune. Iți înveţi soțul 
să trăiască așa și pe fiul tău la fel, iar atunci totul devine dificil. 
Apoi, într-o zi, când te aștepți mai puţin, băiatul tău Marshall va 
fi cel care o va lua razna. 

— Din nou, îţi multumesc pentru sfaturi, Penny. Dar habar n-ai 
despre ce vorbești. 


67. 


Astăzi 


Bărbatul care mergea pe stradă avea o mapă în mână. Fularul 
lui roșu flutura în urma sa. 

Avea doar câteva foi goale în mapă. Într-un cartier suburban 
însă, un astfel de obiect făcea ca vecinii să nu ia în seamă 
străinul aflat în trecere și, chiar dacă ar fi făcut-o, fularul roșu 
aprins îi ascundea fața. 

Privind casa lui Beecher de pe cealaltă parte a străzii, își dădu 
seama că Beecher și Clementine plecaseră. Știa unde se duc și 
cunoștea mașina nouă în care plecaseră. Noaptea trecută, când 
îi privise prin geamul lateral al casei până la ora trei, văzuse 
chiar și tentativa neîndemânatică a lui Clementine de a-l seduce 
pe Beecher, o încercare la care majoritatea bărbaţilor ar fi 
cedat. 

Oricine îl instruia pe Beecher, acesta învățase în mod clar 
câte ceva. 

193 


Dar asta nu însemna că învățase totul. 

Prefăcându-se că studiază ceva scris pe o foaie din mapă, 
bărbatul păși peste un morman de zăpadă înnegrită, traversă 
strada spre casa lui Beecher și trecu chiar pe lângă ușa din faţă. 
Nu îi păsa de ce se afla în casă. In acel moment, se afla acolo 
pentru ceea ce se găsea în afara ei. 

Aplecându-se pe aleea îngustă, bărbatul se luă după urmele 
de mașină din zăpadă până văzu... 

lată. 

Pe pământ, cu cadranul de sticlă spart, se găsea ceasul ieftin 
de mână pe care îl lăsase acolo cu o noapte înainte. 

Era un vechi truc al detectivilor, pe care Jack Nicholson îl 
folosise în Chinatown: cumperi un ceas ieftin, unul care să nu fie 
digital - costă doar 14,99 dolari la Target - îl ascunzi sub roata 
unei mașini pe care o urmărești, iar când mașina pleacă... buf... 
ceasul se oprește, arătându-ţi exact la ce oră a plecat mașina. 

— Opt și patru minute dimineaţa, șopti Marshall pentru sine, 
holbându-se la ecranul crăpat și punând ceasul pe mapă. 

Beecher ar trebui să sosească deja la St. Elizabeth. 

Rearanjându-și fularul roșu, Marshall rânji. Și-ar fi dorit să fie 
acolo. Dar acum, că știa unde se află Beecher în acel moment, 
mai erau multe de făcut. 


68. 


Douăzeci de minute mai târziu 
Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


— Beecher, dacă se întâmplă ceva... orice ar fi, spune Tot în 
telefon, îl suni pe Mac să dea alarma. 

— Înţeleg. Și îţi sunt recunoscător pentru că îţi faci griji, Tot, 
zic eu îndreptându-mă pe hol spre grupul de dulapuri de metal 
dintr-un colț. 

Tot începe să spună altceva, dar nu mai continuă. Ştie că nu 
avem de ales. Ca să aflăm dacă Marshall este ucigașul nostru - 


194 


sau, mai rău, dacă încearcă să îl contacteze pe Nico - acesta 
este singurul mod prin care putem afla. 

— Telefonul și toate obiectele ascuţite... spune paznicul prin 
difuzor din spatele geamurilor groase blindate, vocea lui făcând 
un ușor ecou. 

Deasupra lui, pe zidul negru blindat de granit, numele 
spitalului, Saint Elizabeth, este scris cu litere argintii. 

— Ascultă, Tot, trebuie să închid. Când vine vorba despre 
siguranţă, știu că nu glumești. Nici eu nu o fac. 

— Fă-mi un singur favor, Beecher: fii atent la Marshall. Nu știi 
niciodată unde o să apară. 

Refuzând să mă cert cu el, închid și urmez instrucţiunile 
paznicului. 

Ultima oară când am fost la St. Elizabeth, la recepţie exista un 
stilou prins bine de birou cu bandă adezivă. 

Astăzi, conform regulilor, trebuie să îmi las telefonul și 
obiectele ascuţite într-unul dintre dulapurile de plumb de 
mărimea unor cutii de pantofi. Apoi sunt condus prin detectoare 
cu raze X și detectoare de metal și scanat de un dispozitiv 
chimic încorporat în ușă, pe care ei cred că nu îl pot vedea. 
Când ajung să trec prin ușa de sticlă și să intru în încăperea bine 
luminată care servește pe post de cameră de vizită, îmi este clar 
că, în ceea ce privește noua clădire, majoritatea banilor au fost 
investiţi în măsurile de pază și protecţie. 

Și nu îi pot învinovăţi. 

John Hinckley, cel care l-a împușcat pe președintele Reagan, 
locuiește aici. Tot aici se află și acel bărbat care și-a ucis soţia și 
pe cei trei copii, punându-i apoi la loc în paturile lor și locuind 
alături de cadavrele în putrefacție vreme de săptămâni întregi. 
Dar când vine vorba despre cel mai faimos pacient al lor... 

— Este pe drum, îmi spune un paznic în uniformă închizând 
ușa în spatele meu, lăsându-mă de unul singur în zona de 
vizitare, care are farmecul unei săli de mese. 

Nu există poze pe pereţii bej. Nici ornamente. Totul este nou- 
nout, inclusiv o duzină de mese rotunde goale - toate construite 
din plexiglas transparent, imposibil de spart, pentru ca nimic să 
nu poată fi ascuns sub ele. 

Ultima oară când l-am văzut, Nico mă strigase doar pe 
numele meu mic, Benjamin. Mi-a spus că este reîncarnarea lui 


195 


George Washington, că eu sunt Benedict Arnold și că însuși 
Dumnezeu ne adusese împreună în acea misiune. 

Știu. Este o nebunie. Dar nu pot să nu mă gândesc la ceea ce 
mi-a spus Tot în această dimineaţă despre Cavaleri, despre 
cărţile de joc și despre atacurile asupra pastorilor. Fără dubii, 
ucigașul pe care îl căutăm - fie că face parte dintre Cavalerii 
Cercului de Aur, fie că nu - tratează ceea ce face ca pe o 
misiune sfântă, iar acum sunt la câteva secunde distanţă de a 
mă afla față în faţă cu marele maestru al misiunilor sfinte. 

În partea îndepărtată a camerei, lacătul magnetic se deschide 
cu un zgomot metalic. 

Stomacul mi se strânge. Ușa grea se deschide. 

Nu este păzit. Doar o asistentă, care își vâră capul pe ușă și 
mă privește rapid, asigurându-se că totul este în regulă. 

— Nico, dacă ai nevoie de ceva... începe ea. 

— Nu voi avea nevoie, o asigură el, ochii lui prea apropiaţi 
fixându-mă. 

Înaintează drept printre mesele de plexiglas. Buzele îi sunt 
plate, dar nu am cum să nu recunosc zâmbetul mijit printre ele. 

— La mulți ani de Ziua Președinţilor, Benjamin! Mă bucur că ai 
venit să sărbătorim. 


69. 


6 septembrie 1901 
Buffalo, New York 


Aceasta era ziua - la Expoziţia Panamericană - care ar fi 
trebuit să fie cea mai grozavă zi din viaţa președintelui 
McKinley. 

În primul rând, președintele iubea expozițiile mondiale. 

În al doilea rând, McKinley era la apogeul puterii sale. Cu 
câteva luni în urmă, își începuse cel de-al doilea mandat. Și cu 
doar o zi înainte, se folosise de expoziție pentru a susține 
discursul vieţii lui, vorbind despre „armonie, nu conflict” și 
proclamând că „Dumnezeu și oamenii au adus națiunile la un 
loc” - evocând ceea ce mulți au descris ca fiind speranţa și 


196 


anvergura regăsite în Discursul de Adio al lui George 
Washington. 

După o dimineaţă splendidă în care vizitase miracolul natural 
reprezentat de Cascada Niagara, președintele avea parte de o zi 
perfectă... până când secretarul lui - om înțelept și membru al 
Culper Ring, pe nume George B. Cortelyou - îi spusese că are un 
presentiment în legătură cu marele eveniment public de la 
Pavilionul de Muzică din acea după-amiază. Când Cortelyou îi 
sugerase președintelui să nu mai meargă la recepţie și să se 
bucure, în schimb, de un moment de relaxare, McKinley nici nu 
dorise să audă. 

— De ce să fac asta? întrebase președintele. Nimeni nu vrea 
să-mi facă rău. 

Desigur, președintele nu știa nimic despre Leon Czolgosz, 
bărbatul în vârstă de douăzeci și opt de ani, palid, care îl aștepta 
în afara impunătorului Pavilion al Muzicii. 

Ca și Guiteau, Czolgosz era scund și de constituţie medie. 

Ca și John Wilkes Booth, avea mustață. 

Și ca și amândoi, era pregătit, sosind mai devreme la 
eveniment pentru a ocupa un loc bun în faţa scenei. 

Czolgosz știa că era vorba despre voinţa lui Dumnezeu. Mai 
ales când văzuse locul. Templul Muzicii. Era perfect. Un templu. 

Mai departe, planul era unul simplu. Avea să aștepte 
împreună cu alte sute de oameni, pentru a da mâna cu 
președintele. Și când avea să îi vină rândul, ei bine... Mâna lui 
dreaptă era acoperită de o batistă ca să pară bandajată. Sub 
batistă, Czolgosz ţinea revolverul Iver Johnson de calibru 32 care 
avea să curme viața președintelui. 

Tot ce trebuia să facă era să aștepte. 

Când McKinley intră în încăpere, marea orgă începu să cânte 
imnul naţional, iar mulţimea ovaţionă. 

Serviciul Secret nu era la fel de entuziasmat. Cu un an înainte, 
fusese descoperit un complot care avea intenţia de a-i răpi pe 
cei mai importanţi conducători ai lumii. Primii doi de pe listă 
erau deja morți. Președintele McKinley era al cincilea. 

— Fiţi atenţi la toţi cei care se apropie de președinte, 
avertizase unul dintre agenți. 

O făcuseră. Dar când șirul lung de străini și admiratori șerpui 
spre președinte - în timp ce McKinley strângea fiecare mână și 
săruta fiecare copil - niciunul dintre ei nu îl observă pe bărbatul 


197 


cu mustață micuță care aștepta răbdător în rând. Îmbrăcat cu o 
cămașă și cravată, arăta ca oricare altul, cu excepţia batistei 
care îi acoperea mâna. 

Privind din mulţime, Leon Czolgosz mai făcu un pas în față. 
Aproape că ajunsese în primul rând. 

In cealaltă parte a încăperii, orga masivă începu să intoneze 
Traumerei de Schumann. 

Privindu-și ceasul de buzunar, secretara președintelui ceru ca 
ușile să fie închise - coada trebuia scurtată. 

Czolgosz nu intră în panică. Mai făcu un pas în faţă, atât de 
aproape, încât putea să vadă garoafa pe care președintele 
McKinley o purta întotdeauna la rever. 

In ceea ce-i privea pe agenţii Serviciului Secret, aceștia se 
concentrau pe bărbatul din spatele lui Czolgosz - un ospătar de 
culoare masiv, numit James Parker. El era cel dubios. Negrul. 

Cu o singură persoană în faţa lui, Czolgosz inspiră, știind că 
momentul sosise. 

Președintele îi zâmbi lui Czolgosz, întinzând mâna. 

Czolgosz însă nu îi zâmbi. Cu faţa la președinte, își ridică 
brațul, apăsă pistolul acoperit de batistă de pieptul lui McKinley 
și trase de două ori. 

McKinley se împletici și căzu în spate peste un ghiveci, în timp 
ce sângele începu să îi șiroiască din piept. 

Batista care ascunsese pistolul luă foc de la împușcături. 

Spectatorii ţipară. Oamenii din încăpere se împrăștiară. 

Czolgosz încercă să tragă din nou, dar James Parker, negrul 
masiv din spatele lui, îl izbi pe asasin cu o mână și apucă 
pistolul cu cealaltă. In câteva secunde, Serviciul Secret și ceilalţi 
spectatori îl doborâră la pământ. 

„Mi-am făcut datoria!” strigase Czolgosz. 

Același lucru avea să îl spună și mai târziu la poliţie. „Mi-am 
făcut datoria.” Când poliţia i-a cerut să își scrie declaraţia, 
mâinile lui Czolgosz tremurau prea tare. Așa că au adus o 
stenografă, care a bătut la mașină ceea ce Czolgosz a repetat 
din nou și din nou: Mi-am făcut datoria. Mi-am făcut datoria. Mi- 
am făcut datoria! 

Şi-o făcuse. 

In spatele lui, președintele se prăbușise la podea, cămașa lui 
fiind îmbibată de sânge. Primul glonţ îl lovise pe McKinley în 


198 


piept, chiar între a doua și a treia coastă - dar nu îi intrase în 
corp, fiind deviat de unul dintre nasturi. 

Al doilea glonț însă îl rănise cu adevărat, lovindu-l pe 
președinte în stomac, intrând prin partea din față a 
abdomenului și oprindu-i-se în spate. 

În timp ce pavilionul se golea, agenţii Serviciului Secret îl 
băteau în continuare pe Czolgosz. 

— Luaţi-o ușor cu el, băieţi, strigase McKinley, încercând să își 
protejeze atacatorul, în timp ce el însuși încerca să rămână 
conștient. 

După ce a fost arestat, Czolgosz le-a spus iniţial polițiștilor că 
se numește Fred Nieman, un nume fictiv provenit din cuvântul 
niemand, care în germană înseamnă nimeni. Era Nimeni. 

Cât despre președinte, un grup de doctori adunaţi în grabă, 
conduși de un ginecolog, l-au dus la operaţie pentru a găsi cel 
de-al doilea glonț. Thomas Edison a trimis o versiune timpurie a 
aparatului său cu raze X, deși acesta nu a fost folosit. In timp ce 
mai marii statului se îndreptau spre Buffalo, inclusiv Robert 
Todd Lincoln, care acum avea onoarea de a fi fost în preajma 
tuturor celor trei asasinate, națiunea își ţinea la unison 
respirația. 

Doctorii nu au găsit niciodată glonţțul. Tehnologia acelui 
moment nu avea cum să scoată la iveală cât de mare era răul 
făcut. Opt zile mai târziu, președintele McKinley a murit în urma 
unei infecţii. 

După ce cântase imnul religios preferat („Mai aproape, 
Doamne, de Tine”) și după ce își spusese rugăciunile preferate, 
ultimele cuvinte ale lui McKinley fuseseră simple: „Oh, cerule!” 

Dar, pentru Cavalerul de Treflă, bătălia abia începea. 

Spre deosebire de predecesorul său, care îl ucisese pe 
președintele Garfield, Leon Czolgosz nu era nebun de legat. Era 
calm. Lipsit de teamă. In celula lui, își pieptăna părul metodic și 
ceruse o batistă pe care o împăturea și despăturea din nou și 
din nou pe mâna cu care ţinuse pistolul. 

Din momentul în care a fost arestat, Czolgosz a insistat 
asupra unui singur lucru: acţionase de unul singur. 

Puţini l-au crezut. 

Oficialii din guvern au subliniat legăturile lui cu diferite 
grupuri de anarhiști. 


Aceleași grupuri care, cu cinci zile înaintea asasinatului, 
lansaseră un avertisment în publicaţiile lor anarhiste, cum că 
Leon Czolgosz ar fi fost un spion în slujba guvernului. 

Acuzaţiile zburau în toate direcţiile. Dar Leon Czolgosz a 
rămas la fel de calm ca în momentul în care aștepta la coadă să 
îl împuște pe președinte, fără să piardă din vedere misiunea mai 
importantă. 

— Nu îmi regret fapta, a explicat Czolgosz, pentru că am făcut 
ce am putut pentru Cauza cea Mare. 

Cu McKinley împușcat, națiunea își cerea răzbunarea. 
Czolgosz a fost judecat în două zile și condamnat imediat la 
moarte. Electricitatea generată de Cascada Niagara, care a 
luminat și Expoziţia Panamericană unde a avut loc crima, a fost 
cea care a curs și prin scaunul electric destinat lui Czolgosz. 

La moartea lui, i s-a făcut o mască mortuară. După autopsie, 
în urma căreia nu s-a găsit nicio dovadă a nebuniei în creier, 
corpul i-a fost pus într-un coș negru și acoperit cu acid sulfuric. 
Directorul închisorii nu și-a dorit ca Czolgosz să devină martir. 

Corpul i s-a dezintegrat în douăsprezece ore. Hainele și toate 
scrisorile i-au fost arse. 

Cu excepţia uneia. 

Un bărbat numit John Grinder a adus o scrisoare pe care Leon 
Czolgosz o scrisese cu câteva săptămâni înaintea asasinatului. 
Atât Czolgosz, cât și Grinder erau membrii ai Lojei Vulturului 
Auriu, despre care majoritatea cărţilor de istorie au omis să 
menţioneze că era cunoscută sub numele de... 

Cavalerii Vulturului Auriu. 

Rămâne întrebarea: Ce a scris Czolgosz în ultima sa scrisoare, 
cu cerneală roșie? 

„Frate Grinder, vrei să îmi trimiţi cartea?” 

Până azi, nimeni nu știe la ce carte se referea Czolgosz. 

Dar Czolgosz știa. 

Era un roman numit Privind înapoi, care nu avea să fie 
niciodată uitat. Mai ales de către Cavalerul actual și de către un 
bărbat numit Nico Hadrian. 


200 


70. 


Astăzi 
Washington, D. C. 


Astăzi era ziua perfectă pentru asasinarea unui preşedinte. 

Cavalerul știa asta în timp ce deschidea ușa pe care scria 
Acces angajați. Intrând în debaraua întunecată de depozitare și 
lăsând lumina stinsă intenţionat, simţi produsele de curăţat și 
cutiile de vopsea adunate acolo. 

După atâtea pregătiri, venise ziua cea mare. Și, pe deasupra, 
o zi foarte potrivită. Ziua Președinţilor. 

Cavalerul sperase ca lucrurile să se petreacă mai devreme. 
Dar, după ziua anterioară, când A.J. apăruse atât de rapid la 
spital... pentru a-i pune atâtea întrebări despre mielul sacrificat 
anterior, apoi urmărirea lui Beecher... 

Trebuiau făcute câteva modificări. 

Din multe puncte de vedere, nu fusese altfel nici pentru cel 
de-al treilea predecesor al său. Cu trei zile înainte de a-l ucide 
pe președintele McKinley, Leon Czolgosz cumpărase un revolver 
calibrul 32, și se aflase acolo când McKinley coborâse din tren la 
Expoziţia Panamericană. Cu două zile înainte de asta, cu pistolul 
în mână, Czolgosz stătuse lângă președinte în timpul unui 
discurs, dar fusese dat la o parte de mulțime. Și, cu o zi mai 
devreme, Czolgosz nu se putuse apropia suficient pentru a 
putea trage un foc direct de armă. Din nou și din nou, i se 
ridicaseră obstacole în cale. Dar Cavalerul de Treflă nu își 
pierduse speranţa. Într-adevăr, schimbându-și planurile, 
Cavalerul găsise Templul Muzicii. 

Czolgosz luase asta ca pe un semn. 

Și, în acea zi, se înfăptuise voința Domnului. 

Așa cum avea să se întâmple și astăzi. 

Aprinzând lumina în debara, Cavalerul observă că multe 
dintre produsele omului de serviciu erau etichetate Otravă. Cel 
mai periculos obiect se afla însă într-un colț. Dând la o parte o 
găleată goală, scoase la lumină un cărucior medical, intitulat 
Cărțimobilul, plin de reviste și cărţi folosite. 


Îngenunchind, deschise un mic compartiment și scoase o 
pungă din hârtie maro etichetată Pentru Unitatea Pediatrică - 
Nu atingeti. 

In pungă se afla masca albă de ghips Abraham Lincoln pe 
care o pusese acolo cu trei zile înainte. 

Cavalerul își verifică ceasul. Aproape 9 dimineaţa. Aceeași oră 
la care Czolgosz intrase în Templul Muzicii. Ascunzând masca lui 
Lincoln sub jachetă și cântărind greutatea revolverului John Iver 
de calibru 32 și mai ales pe cea a amortizoarelor speciale din 
buzunarul hainei, Cavalerul era perfect conștient că Czolgosz nu 
folosise un amortizor. La urma urmei, la fel ca și momentul ales, 
trebuiau făcute anumite ajustări. Deschizând ușa de la debara, 
ieși pe holul lustruit, pe marginea căruia se aflau tărgi de spital. 

Păstrându-și capul plecat pentru a evita privirile doctorilor și 
asistentelor care soseau la serviciu, Cavalerul nici măcar nu 
observă pianul automat cu coadă, din stânga, care cânta o 
versiune dubioasă a cântecului lui Prince, Little Red Corvette. 
Inaintând, rămase concentrat pe destinaţia lui finală de la 
capătul coridorului: ușa din sticlă, colorată cu albastru și auriu. 
Capela Interfaith, locul unde avea, cu siguranţă, să o găsească 
pe capelan Elizabeth Stoughton. 

Cavalerul o văzuse cu o zi înainte. Un capelan. Ca un pastor. 
Și una care se rugase personal împreună cu președintele 
Wallace. 

Precum predecesorul său, Cavalerul știa să recunoască un 
semn atunci când îl vedea. Pastorul Frick își îndeplinise scopul. 
Acum apăruse un nou miel. Un miel proaspăt. 

Cu sânge proaspăt. 

Privindu-și ceasul pentru ultima oară, Cavalerul nu înainta 
rapid. Precum Czolgosz, era calm și concentrat. Tocmai din 
acest motiv nu privi niciodată peste balustradă, în vreme ce 
urca scara impunătoare care mărginea holul de primire, și nu îl 
văzu pe cel care tocmai intra, cu un etaj mai jos. 

e 

— Beecher, dacă se întâmplă ceva... orice ar fi, șopti Tot în 
telefon pășind prin ușile glisante ale spitalului și apropiindu-se 
de biroul de intrare, îl suni pe Mac să dea alarma. 

— Inţeleg. Și îti mulţumesc pentru că îţi faci griji, Tot, 
răspunse Beecher. 


Tot dori să mai spună ceva, dar omul de la birou îi făcu semn 
să înainteze, așa că Tot schiță un rânjet fals și îi întinse carnetul 
de conducere. 

Mai erau multe lucruri pe care Beecher nu le știa - despre 
Culper Ring, despre ce se întâmpla cu adevărat cu președintele 
și chiar despre Tot însuși. Dar Tot era destul de experimentat ca 
să știe că nu poţi trata rănile minore până când nu te ocupi de 
cele majore. 

— Am venit să îl văd pe pastorul Frick. Este la etajul patru, îi 
spuse Tot omului de la poartă. 

Computerul făcu un clic când camera de identificare îi făcu o 
poză lui Tot. 

— Ascultă, Tot, trebuie să plec. Dar când vine vorba de 
siguranţă, știu că nu glumești. Nici eu nu o fac. 

Tot dădu din cap, privind cu atenţie scara cea mare. Cu un 
etaj mai sus, nu se vedea nimeni. Un pian automat cu coadă 
cânta o versiune dubioasă a melodiei lui Prince, Little Red 
Corvette. 

— Fă-mi un Singur favor, Beecher: fii atent la Marshall. Nu știi 
niciodată unde o să apară. 

Indreptându-se spre camera pastorului Frick, Tot nici nu 
bănuia câtă dreptate are. 


71. 


— Îmi place noua clădire, zic eu, privind camera sterilă a 
vizitatorilor. 

— Încerci să pari relaxat, Benjamin. Dar nu îţi merge, observă 
Nico, stând chiar în fața mea la masa rotundă și transparentă. 

Își ține mâinile încleștate, ca într-o rugăciune, pe plexiglas. În 
poală are o carte veche cu o copertă de piele. Încerc să îi citesc 
titlul de pe cotor, dar literele sunt prea mici. 

— Punem vorbi acolo, în spate, dacă vrei, adaugă Nico, făcând 
semn spre cele câteva camere private din colț. 

Pe plăcuțele de pe uși scrie Camera Avocatului. Sunt 
destinate discuţiilor confidenţiale dintre pacienţi și avocații lor. 
Dar deocamdată, privind peste umăr și văzându-l pe paznic 
holbându-se la noi prin geamul blindat, plus geamul mare din 


203 


spatele lui care dă spre fațada însorită a clădirii, mă bucur de 
această lipsă de intimitate. 

— Ți-e frică să rămâi singur cu mine, spune Nico. 

— Deloc, răspund eu, păstrându-mi tonul jovial. De ce aș fi 
venit, dacă n-aş fi vrut să te văd? 

Nico nu răspunde. Mă privește fix, stânjenitor. 

— Te lasă în continuare să hrănești pisicile? adaug eu, 
amintindu-mi că este mult mai ușor să vorbești cu el atunci 
când răspunde da. 

— Nu. Nu mai sunt pisici, zice el cu o sclipire în ochi. 

Radiază. De parcă ar fi câștigat deja. 

— De ce nu îmi spui adevăratul motiv pentru care ai venit, 
Benjamin? 

Ar trebui să îl întreb despre asasinate... și despre Cavalerii 
Cercului de Aur, dar în schimb... 

— L-ai cunoscut pe tatăl meu, Nico? În Wisconsin... l-ai 
cunoscut pe Albert White? 

Aștept să reacționeze. Dar, la fel ca Marshall atunci când l-am 
întrebat despre Clementine, Nico nu se mișcă. Mâinile îi sunt în 
continuare încleștate ca pentru rugăciune. 

— Nu știu despre ce vorbești, Benjamin. 

— Nu l-ai cunoscut niciodată pe Albert White? Aţi fost 
recrutaţi împreună ca soldați? 

Zâmbește auzind asta - același zâmbet strâmb, sinistru, pe 
care îl avea pe faţă și când Serviciul Secret îl târa după 
încercarea de asasinat asupra președintelui. 

— Îmi pare rău, Benjamin. Nu am auzit niciodată de Albert 
White. Sau de vreun recrut. 

— Dar de un bărbat numit Marshall Lusk? Știi ceva despre el? 

Din buzunarul de la spate, scot o copie color a fotografiei de 
la poliţie a lui Marshall și o pun pe masă între noi. Nico se 
apleacă asupra ei, studiind faţa arsă a lui Marshall, fără să o 
atingă. 

— Este ars îngrozitor, remarcă Nico. 

— Îl cunoști? 

— Nu mai are buze. Știi dacă i-a ars și limba? 

Înainte să pot răspunde, adaugă: 

— Atunci când cei care au suferit arsuri sunt operaţi la limbă, 
cu o noapte înainte, înregistrează de obicei mesaje pentru ca cei 
iubiți să le poată auzi vocea - în caz că operaţia nu decurge bine 


204 


și nu mai pot vorbi vreodată. Te-ai gândit vreodată care ar fi 
mesajul tău de adio? 

Mă holbez la fotografie, gândindu-mă la ultimul mesaj lăsat de 
tatăl meu. Biletul lui de sinucidere. 

— Vrei să îmi spui pentru ce a fost arestat bărbatul ars? 
întreabă Nico. _ 

— Da fapt, speram ca tu să mă poți ajuta cu asta, Nico. In 
ultimele zile, mai mulţi pastori au fost împușcați în biserici 
locale. 

— Au fost împușcați pastori? întreabă el, zâmbetul lui strâmb 
devenind mai larg. De ce ai crede că știu ceva despre asta? 

lau fotografia de pe masă și mă las în scaun, întinzându-mi 
ambele mâini. 

— Înainte erai frustrat. Acum ești furios, nu-i așa, Benjamin? 

— Nu. Nu tocmai. 

Îmi întind din nou mâinile, de parcă aș fi fost prins căscând. 
Dar de data aceasta, eu sunt cel care îl fixează cu privirea. 

— Nu este pentru tine, Nico. Este pentru ea. 

Mă întind până în vârful degetelor. 

Nico se apleacă ușor, uitându-se peste umărul meu, prin 
geamul blindat de lângă aparatul cu raze X, și afară, pe geamul 
de sticlă care dă spre fațada clădirii, acolo unde o femeie cu păr 
blond scurt îmi vede semnalul și iese în sfârșit din spatele unuia 
dintre stâlpii clădirii. 

Nico crede că jucăm același joc de data trecută. Dar acum se 
înșală. 

Din momentul în care am sosit, am știut că Nico nu vrea să 
mă ajute. Dar, așa cum mi-a spus și Marshall, când vine vorba 
de a intra prin efracţie, cheia este găsirea unei slăbiciuni. In 
cazul lui Nico, aceasta a fost mereu... 

— Clementine, șoptește el, privind-o pe femeia blondă 
întorcându-se pe cărarea pietonală care duce în jurul clădirii. 

— Presupun că ţi-ai dori să vorbești cu fiica ta? întreb eu. 

Nico se ridică și își strânge cartea cu putere. Este absolut 
calm atunci când merge spre geamul blindat. Oamenii uită că 
aceasta nu este o închisoare, este un spital, iar Nico are în 
continuare permisiunea de a se plimba oriunde. 

— Am vrea să facem o plimbare, îi spune el paznicului. 

— Nu ai nevoie de o haină? răspunde acesta. 

— Nu îmi este frig. 


Paznicul își dă ochii peste cap. Nico este mereu o pacoste. 
Notând rapid în sistem și apăsând un buton, ușa din sticlă anti- 
glonț se deschide, iar eu îmi iau telefonul din dulăpior, 
conducându-l pe Nico afară. Să își vadă fiica. 


72. 


— Unde este? întreabă Nico. 

Nu răspund. Am înconjurat pe jumătate clădirea, stând pe 
cărarea pietonală cu băâncute, care duce spre o grădină 
acoperită de zăpadă. Când am ieșit prima oară din hol, paznicul 
de la aparatul cu raze X ne urmărea, dar afară, cu excepţia unui 
paznic care patrulează de-a lungul gardului metalic din 
depărtare, avem parte de intimitate. Alţi câţiva pacienți își fac 
plimbarea de dimineaţă. Nico abia îi observă. 

— Spune-mi unde este, insistă el, cu umerii aplecați în faţă. 

Fără jachetă, îi este în mod evident frig. Dar nu de aceea pare 
atât de stingherit. 

Ultima oară când am fost acolo, când am început să vorbim 
despre ea, Nico a sfârșit în lacrimi. 

— Trebuie să vorbesc cu ea! șuieră el, întorcându-se spre 
mine și strângându-și cartea cu copertă de piele la piept. 

Nici măcar nu clipesc. Amândoi știm cine controlează situaţia. 

— Și ea vrea să vorbească cu tine, îl asigur eu, în timp ce el 
cercetează din priviri grădina, aleea, băncile din apropiere. 

Toate sunt goale. Verifică zăpada căutând urme de pași. 
Acestea nu există. Nu este bucuros. Fie că îi place sau nu, are 
nevoie de mine. 

— Nico, dacă vrei să o vezi, trebuie să îmi spui ce știi. 

— Despre tatăl tău? Nu l-am cunoscut pe tatăl tău. 

— Dar pe Marshall? 

La cel puţin cincizeci de metri în fața noastră, aleea se 
termină brusc cu o bancă goală aflată sub un platan bolnăvicios 
susținut de câteva scânduri de lemn. Și acum, Nico cercetează 
zăpada în căutarea urmelor de pași. Nu are cum să vadă atât de 
departe. 

Ochii i se fac mici. Își strânge cartea cu și mai multă putere. 

— Te văd, Clementine, șoptește el. 


206 


— Nico, așteaptă...! 

Deja se îndreaptă încolo. 

— Clemmi...! strig eu. 

Clementine scoate capul de după copac, conștientă că el se 
îndreaptă spre ea. 

În faţă, Nico își dă seama că nu este bine să fugă. Vede 
paznicul din depărtare - acesta se află la cel puţin șaizeci de 
metri de el. Eu alerg chiar în urma lui. 

Din spatele platanului, Clementine iese să îl înfrunte. 

Văzând-o pentru prima dată, Nico se oprește din drum. Gura i 
se deschise, iar cartea îi scapă din mâini, căzând în zăpada udă. 

— De ce porți perucă? întreabă el. 

— Nu a vrut să o recunoască cineva, îi răspund eu, ridicând 
cartea și dându-i-o înapoi. 

Nico nu o ia. Nu vrea să se întoarcă spre mine, nu mă bagă în 
seamă. 

— Este adevărat? întreabă el, în continuare atent la 
Clementine. Sau Benjamin minte? 

— Este adevărat. Așa este, insistă Clementine, cu vocea 
surprinzător de blândă și de liniștitoare, de parcă ar fi îngrijorată 
în privinţa lui. 

Nu știu de ce sunt atât de șocat. Doar este tatăl ei. 

— Poftim, pare să-ţi fie frig. la asta, adaugă ea, scoțându-și 
fularul negru de lână și întinzându-i-l. 

Deoarece Nico nu încearcă să îl apuce, Clementine se apropie 
și mai mult, înfășurându-i-l la gât. Eu îi dau cartea înapoi, 
punându-i-o sub braţ. Pe moment, Nico rămâne acolo, holbându- 
se stânjenit la fiica lui - de parcă ar căuta un semn pe faţa ei 
sau așteptând ca ea să spună ceva. 

— Deci, tu ești? mormăie el într-un final. 

— Poftim? întreabă ea. 

— Tu ești aceea. Cea care... Tu ești, nu-i așa? 

— Nu sunt sigură că înţeleg, zice ea, în mod clar confuză. Cea 
care ce? 

— Cea care mi-a trimis asta, zice el, întinzând cartea cu 
copertă de piele. Cea care mi-a trimis mesajele. 

Clementine face o jumătate de pas în spate. Tatăl ei face o 
jumătate de pas în faţă. 

— Spune-mi, Clementine, zice Nico. Tu ești Cavalerul? 


73. 


— Eu? Cavalerul? întreabă Clementine, cu mâinile strânse la 
gât. Cum aș putea eu să fiu Cavalerul? 

— Aşa Îi spui? Cavalerul? îl întreb eu, amintindu-mi ce mi-a 
spus Tot despre cărțile de joc. 

— Dar ce ai făcut înainte... Nu tu ești? insistă Nico. 

— Ce să fiu? Cea care ucide pastori? Nu, cred că ești ne...?! 

Se oprește, dar a spus bine ce a spus. 

— Nu aș face așa ceva! Cum poţi să crezi că aș face așa 
ceva?! Ochii lui Nico zboară dintr-o parte în cealaltă, disecând-o. 
Ține strâns cartea cu copertă de piele, dar și fularul negru pe 
care i l-a dat Clementine. De parcă ar avea de ales între cele 
două. Dar ceea ce este și mai ciudat este că... 

Pare fericit. 

— Știam eu! Știam eu că nu mi-ai face una ca asta! exclamă 
el, holbându-se la cerul de iarnă de parcă ar fi vorbit direct cu 
Dumnezeu. Îţi mulţumesc că ai făcut-o diferită de mine! 

— Nico, vorbește mai încet, insist eu, privind paznicul, aflat în 
continuare la distanţă. 

— Chiar credeai că eu sunt ucigașa? întreabă Clementine. 

Ochii lui Nico sunt închiși. Șoptește, spune un fel de 
rugăciune. 

— Nico, vorbesc serios, adaugă Clementine. Cum aș fi putut 
eu să fiu ucigașa? 

Ochii lui Nico se deschid. Se întoarce spre ea. 

— Eşti fiica mea. De ce aș crede că suntem diferiţi? 

Cuvintele lui o izbesc în piept, de parcă ar fi pe punctul să o 
răstoarne la pământ. Dar, oricât ar durea-o, nu am cum să nu 
observ îngrijorarea din ochii ei în timp ce își privește tatăl. Eu 
am venit să gasesc informaţii. Clementine a venit pentru ceva 
mai personal. 

— Nico, nu ești un monstru, îi spune ea. 

El scutură din cap. 

— Am o boală. Asta a pus răul în mine. 

— Greșești. Știu de unde se trage răul. Știu despre celelalte 
victime. Am vorbit cu doctorul Yoo... 

Auzind numele lui Yoo, Nico scapă fularul negru. Acesta îi 
alunecă din mână ca un patinator pe gheață. 


208 


— Mi-a spus ce au băgat în tine... ce ţi-au făcut, adaugă ea. În 
toţi acești ani... toate lucrurile de care te-au acuzat. Dar ei au 
fost de vină, Nico. Ei au cauzat asta. 

Mâna lui Nico alunecă de-a lungul fularului, până când îl mai 
ține doar de capăt. Nu vrea să îi dea drumul, scuturând din cap 
din nou și din nou. 

— Dar doctorii... asistentele... mi-au spus... boala mea... 
Dumnezeu m-a ales pentru asta. Dumnezeu m-a făcut așa. 

— Nu. Dumnezeu te-a făcut ca mine, insistă ea. Dumnezeu te- 
a făcut bun. 

Nico clipește des, iar ochii i se umplu de lacrimi. La fel și cei ai 
lui Clementine. Are nevoie să audă asta la fel de mult ca și el. 

— Nico, ascultă ce îți spune, intervin și eu. Când ne-am 
întâlnit prima oară, mi-ai spus că Dumnezeu ne alege pe fiecare 
dintre noi, că ne testează. Poate că acesta este testul tău. Dacă 
știi ce se întâmplă cu Cavalerul, aceasta este șansa ta să 
îndrepți lucrurile. 

Ca și mai devreme, nu se întoarce spre mine. Nu vrea să mă 
asculte. Rămâne concentrat asupra fiicei lui. 

— ÎI ajuţi pe Cavaler? întreabă Clementine. 

— Nu are nevoie de ajutorul meu. Vrea să îi dau 
binecuvântarea. 

— Binecuvântarea ta pentru ce? Pentru alte crime? 

Nico nu răspunde. 

— Ne poţi ajuta să îl oprim, zic eu. 

Auzind asta, Nico îngheaţă. Pentru întâia oară se întoarce 
dinspre Clementine, ochii lui apropiaţi ţintuindu-mă. Vocea lui 
sună ca niște bucățele pisate de sticlă. 

— Crezi că poţi opri ceea ce se întâmplă? întreabă el. Nu 
poate fi oprit. Este soarta. Este destinul lui. 

— Destinul lui este să ucidă oameni, copiindu-l pe John Wilkes 
Booth? 

Din nou, se întoarce spre fiica lui. 

O privesc și eu. O să-ți răspundă doar ție. 

— Așadar, acesta este destinul Cavalerului? repetă 
Clementine. Să ucidă oameni copiindu-l pe John Wilkes Booth? 

Nico își linge buzele, apoi le linge din nou, de parcă ar auzi 
întrebarea pentru întâia oară. 


209 


— Nu ai înțeles bine. Știe că nu este Booth. Sau Guiteau. Sau 
ceilalți. Dar înțelege puterea exemplului lor... înţelege cât de 
important este să se folosească de succesul lor. 

— De aceea te-a abordat? Ca să îl poţi ghida pe acest drum? 
întreb eu. 

O privește pe Clementine, care îi face semn că ar trebui să-mi 
răspundă. 

— Știu că te îndoiești de mine, Benjamin. Dar te pricepi la 
istorie. Booth. Guiteau. Czolgosz. Până și Lee Harvey Oswald. 
Fiecare a ucis un președinte. Ce altceva mai au în comun? 

La început rămân tăcut. 

— Nu te ascunde de ea, Benjamin. Spune-i, zice el, deși tot nu 
este întors cu faţa la mine. Îi etichetăm pe predecesorii mei ca 
țăcăniţi sau paria. Dar când te uiţi la viețile lor - când te uiţi cu 
adevărat - ce lucru au cu toţii în comun? 

— Toţi patru credeau că au fost aleși de Dumnezeu, zic eu. 

— Exact. Toţi credeau că au fost aleși de Dumnezeu, confirmă 
Nico, iar întrebarea adevărată este: dacă aveau dreptate? 


74. 


— Pastore Frick, sunteți acolo? strigă Tot, bătând scurt în ușa 
camerei de spital. 

Nu primi niciun răspuns. Împingând ușa, Tot se uită înăuntru. 

Camera de spital nu era cu nimic diferită faţă de oricare altă 
cameră de spital, dar din ce văzu Tot: luminile stinse... fără 
flori... nu era nimic scris pe tăblița de la pat. Până și patul era 
impecabil făcut. Oricine o folosise plecase demult. 

— Sunteţi de la biserică? îl întrebă o femeie. 

Tot se întoarse spre hol, unde o asistentă cu o cruce de aurla 
gât împingea un cărucior cu echipament de luare a tensiunii. 

— Dacă îl căutaţi pe pastorul Frick, să știți că i-au dat drumul. 

— l-au dat drumul? 

— Vești grozave, nu-i așa? De fapt... 

Arată spre lift. 

— Dacă vă grăbiţi, tocmai l-au dus jos. Zicea că se oprește 
întâi la capelă, să-și ia la revedere de la capelan. 


— Știţi cumva dacă se duce acasă după aceea? întrebă Tot, în 
continuare hotărât să îi pună întrebări pastorului despre atac. 

— Nu știu. Dar dacă vreţi, punetți-i întrebări capelanului 
Stoughton... 

— Doar dacă nu ar fi un deranj. 

— Fiţi serios. Ea îi iubește pe toţi. Până și președintele a fost 
impresionat când a fost aici. 

Tot înghețţă la aceste cuvinte. 

— Ce aţi spus? 

— Președintele. Președintele Wallace. 

Fir-ar să fie! 

— Președintele Wallace a fost în acest spital? 

— Nu ţineţi minte? Când s-a operat de vezică. 

— Și s-a întâlnit cu capelanul de aici? 

— S-a și rugat cu ea, chiar înainte să îl anestezieze. De ce? 
Este cumva...? 

Asistenta se opri, privindu-l pe Tot. 

— Este totul în regulă? 

— Nu, este doar... 

Tot se întoarse, grăbindu-se șchiopătând spre lift. 

— La ce etaj aţi zis că se află biroul capelanului? 


75. 


— Deci asta crede ucigașul? întreb eu. Că a fost ales de 
Dumnezeu? 

— Nu doar el. A zis același lucru și despre mine. El mi-a spus, 
zice Nico, cu glas iute. Mi-a spus că ceea ce am început, cu 
atâţia ani în urmă... A spus că a fost o revelaţie pentru el. Acela 
a fost cuvântul. Revelaţie. 

— Și asta ce te face pe tine? Modelul lui? 

— Văd felul în care mă priveşti, Benjamin. Insiști să crezi că 
eu sunt cauza pentru tot ce se întâmplă. Dar ceea ce face 
Cavalerul... drumul pe care se află... nu este creaţia mea. A 
existat de secole. 

— Sunt de acord, zic eu, dând din cap odată cu el. 

Nico nu este doar tatăl conspirațiilor ciudate și al istoriei 
alternative. L-a împușcat la un moment dat pe președinte 


211 


pentru a salva lumea de francmasonii malefici. Nu este greu să 
îl faci să continue să vorbească. 

— Am aflat de Cavalerii Cercului de Aur, îl anunţ eu. Și știm 
cum primii Cavaleri - Cavalerii sfinţi - s-au folosit de simbolismul 
cărţilor de joc pentru a-și ascunde devotamentul faţă de 
Biserică. 

— Atunci știi cât de puternică este moștenirea lor, spune el, 
glasul galopându-i deja. În 1994, un bărbat numit Francisco 
Martin Duran a încercat să îl ucidă pe președintele Bill Clinton 
trăgând douăzeci și nouă de focuri spre Casa Albă. Știi că, în 
timp ce conducea din Colorado la Washington, s-a oprit în 
Dallas, Texas, trecând pe lângă depozitul de carte... și că, atunci 
când a ajuns la D.C., a stat chiar la hotel Hilton, acolo unde John 
Hinckley l-a împușcat pe Reagan? Drumul este clar celor care îl 
văd, adaugă el, privind-o, în continuare, cu insistență pe 
Clementine și clipind mai des ca niciodată, iar când ai să vezi 
harta... Ai văzut harta? 

Ea scutură din cap, făcând un mic pas înapoi. Știe ce se 
întâmplă când Nico se entuziasmează prea tare. 

— Privește o hartă... orice hartă, continuă el, strângând 
fularul de la gât. John Wilkes Booth s-a născut în Bel Air, 
Maryland. Guiteau în Freeport, Illinois. Czolgosz în Detroit, 
Michigan. Oswald în New Orleans, Louisiana. Dacă următorul 
asasin ar fi născut în nordul Floridei, și dacă ai trage linii drepte 
între acele cinci orașe... 

Din buzunarul din spate scoate... nu este un portofel. Este un 
vraf gros de hârtii împăturite, toate legate cu un elastic. 
Desfăcându-l, Nico răsfoiește vraful și ridică... 

— Acele orașe formează asta! 


— Vezi, Benjamin? O pentagramă - o pentagramă! - de-a 
lungul Americii! 

Lângă mine, Clementine mai face un pas în spate. Ceva nu se 
potrivește. Ceva lipsește. 

— Nico, tu te-ai născut în Florida? întreb eu. 

Scrâșnind din dinţi pentru a-și recăpăta respiraţia, privește în 
depărtare, la paznic, apoi la cele două veveriţe care se fugăresc 
la poalele unui copac din apropiere. Se mișcă atât de rapid, 
încât nici măcar nu lasă urme prin zăpadă. 

— Nu contează unde m-am născut, mormăie Nico. Acum este 
rândul Cavalerului. Știe tot ce am făcut. Dar să vezi ce mi-a 
arătat... Având doar hărţile... Am văzut numai o mică parte. 

— Nu înţeleg, intervine Clementine. Dacă cel care face asta 
este Cavalerul, misiunea lui este diferită de a ta? 

— Acum începi să înţelegi, nu-i așa? Acum știi de ce nu poate 
fi oprit. Misiunea mea a fost una egoistă - totul a fost făcut în 
scopul meu personal. Dar ceea ce face Cavalerul aici... Ai văzut 
pe cine a ucis prima oară? Să îl lase pe pastorul Riis să fie primul 
miel... 

Inima mi se strânge când menţionează numele vechiului 
nostru pastor din Wisconsin. Marshall mi-a spus că investiga 
moartea lui Riis. Ţin minte acea noapte din subsolul casei 
pastorului. În câteva săptămâni, Riis a fost alungat din oraș, iar 
mama lui Marshall și-a pus un pistol în gură și a apăsat pe 
trăgaci. 

— Nico, dacă știi că Marshall face asta... 

Nico își strânge harta, băgând-o la loc în buzunar. 

— Dacă îl protejezi pe Marshall sau îl acoperi... adaug eu. 

— Ti-am spus, Benjamin, nu l-am văzut niciodată pe Cavaler. 
Știe că nu trebuie să vină la mine el însuși. Dar eu știu asta: în 
cazul pastorului Riis, Cavalerul înţelege valoarea lucrului făcut 
pentru alţii. Și valoarea loialității. 

— Loialitatea faţă de cine? 

Fără un cuvânt, Nico își coboară bărbia și mă sfredelește cu 
privirea lui întunecată. Din spate, mă izbește un vânt puternic. 

— Tu i-ai cerut Cavalerului să îl ucidă pe pastorul Riis, nu-i 
așa? Tu l-ai îndreptat spre prima lui victimă. 

Rămânând tăcut, Nico se holbează drept la mine. 

— Din experienţa mea, Benjamin, nu poţi să obligi un bărbat 
să facă ceva ce nu își dorește să facă. 


213 


Întorcându-mi privirea, mintea mea începe să umple golurile. 
Riis a fost doar de antrenament. Apoi au început crimele 
identice... întâi parohul de la St. John... apoi pastorul Frick de la 
Biserica Foundry. Ambii s-au întâlnit cu președintele, și amândoi 
au studiat cu Riis. Pentru ca toate să se lege... 

— Nico, așa și-a găsit Cavalerul celelalte victime? A început 
cu Riis și a continuat apoi cu... 

— Te concentrezi, în continuare, pe miei. Dar uită-te și la 
locuri: uită-te la temple... uită-te la telul final spre care se 
îndreaptă. Ce face el este un act dumnezeiesc. 

— De ce? Pentru că este convins că protejează Biserica? 

— Tot spui asta. Tot insiști că în cărţile de joc ei protejează 
Biserica. Dar uiţi adevărata misiune a lui Vignolles și a 
Cavalerilor săi sacri. Încă de la început, Cavalerii nu au protejat 
numai Biserica. Au protejat cel mai mare secret al Bisericii. 

— Și anume? 

Nico își înclină capul, privindu-mă de parcă aș spune că lumea 
este plată. 

— Nu este evident, Benjamin? Protejează adevăratul Nume al 
lui Dumnezeu. 


76. 


La început, și Cavalerul avusese dubii. Cum să nu aibă? 

Chiar și acum, pășind încet pe coridorul spitalului, spre capela 
din capătul îndepărtat, se gândea la acele momente când auzise 
întâia oară povestea despre adevăratul nume al lui Dumnezeu. 
Nu avea cum să nu creadă că se întâmplase cu adevărat. Sau că 
se repetase din nou și din nou de-a lungul istoriei. 

Pentru evrei, adevăratul nume al lui Dumnezeu era rostit o 
dată pe an, de către marele preot al Templului. Pentru a-l 
proteja, evreii utilizau YHWH - cele patru consoane ale numelui 
evreiesc pentru Dumnezeu - spunând că vocalele ar trebui 
ascunse și că adevăratul nume nu ar trebui pronunţat niciodată. 
Pentru a-l ascunde și mai mult, l-au înlocuit mai târziu cu 
Adonai, care înseamnă Domn. În Biblia creștină, Dumnezeu i-a 
dat lui Isus „numele mai presus de toate numele”, care începea 
cu Cel Uns, apoi Hristos, apoi Isus Hristos, apoi Doamne și 


214 


YHWH. Și în religia musulmană, acolo unde Dumnezeu este 
cunoscut ca Allah, se spune despre el că are nouăzeci și nouă 
de nume și că doar cei care i le știu pe toate vor intra în Paradis. 

Într-adevăr, discuţia a rămas atât de aprinsă de-a lungul 
istoriei, încât în anul 2008, Vaticanul a emis o directivă care 
spunea că, atunci când venea vorba despre numele lui 
Dumnezeu, numele Yahweh nu mai putea fi „folosit sau rostit” în 
cântece și rugăciuni. 

Aceasta era întrebarea esenţială care nu îi dădea pace 
Cavalerului: ce putere avea într-adevăr numele lui Dumnezeu 
dacă toate cele trei religii îl tratau cu o adâncă venerație, chiar 
și în ziua de astăzi? 

De-a lungul secolelor, apăruseră zeci de teorii. Vindecătorii 
antici se foloseau, zice-se, de numele adevărat al lui Dumnezeu 
pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. Cărţile de magie timpurii 
spuneau că numele lui Dumnezeu dezlănțuie puteri de nerostit, 
iar exorciștii și misticii insistau că cei care controlau numele lui 
Dumnezeu puteau să îl controleze pe Dumnezeu însuși. 

Până și Cavalerul știa că această ultimă teorie era o nebunie. 
Precum predecesorul lui din secolul al XV-lea - Etienne de 
Vignolles... Cavalerul Ales... Cavalerul Sacru - știa că adevăratul 
nume al lui Dumnezeu nu avea nimic de-a face cu puteri magice 
sau cu exagerări mistice. 

Totuși, secol după secol, religie după religie, au existat mereu 
oameni aflaţi în căutarea puterii care susțineau că știu numele 
adevărat al lui Dumnezeu. Dar așa cum avea să afle Vignolles 
atunci când au avut încredere în el și Biserica, și regele, 
adevărata putere nu venea din a ști numele lui Dumnezeu. 

Adevărata putere venea din a-l ascunde. 

De-a lungul secolelor, foarte multe răspunsuri la întrebări de 
natură religioasă au fost pierdute. In ceea ce privește 
adevăratul nume al lui Dumnezeu, acele răspunsuri au fost 
ascunse intenţionat. 

De mii de ani, atât de mult bine a fost făcut în numele lui 
Dumnezeu. Dar, de asemenea, fusese întrebat Primul Cavaler 
cât de mult rău a fost făcut, de către creștini, de către evrei, de 
către musulmani în egală măsură, din cauză că s-au crezut 
deţinătorii adevărului suprem? Câte gâturi au fost retezate? Câţi 
inocenți măcelăriți? Religiile au construit imperii și au lansat 
cruciade, iar unele dintre cele mai sângeroase războaie au fost 


215 


purtate pornind de la diferențele de viziune asupra lui 
Dumnezeu. 

Dar dacă nu ar exista nicio diferenţă? Cum ar reacţiona 
discipolii lui Isus, Allah sau Adonai dacă secretul secretelor - cel 
mai mare secret dintre toate - ar fi pur și simplu acela că, 
pentru fiecare religie, adevăratul nume al lui Dumnezeu este 
exact același? Să lăsam la o parte Dumnezeul creștin, pe cel 
musulman sau ebraic. Să ne gândim la câtă putere s-ar pierde 
dacă ar exista un singur... 

Dumnezeu. 

Vignolles a fost, la rândul lui, cutremurat când a auzit întâia 
oară povestea. Nu a dorit să o creadă. Nimeni nu și-a dorit să o 
creadă. Să audă însă astfel de zvonuri de la curtea regelui... de 
la cineva atât de respectat... cum să nu ia în seamă așa ceva? 
Neștiind ce să facă, Vignolles a făcut ceea ce făcea întotdeauna 
înaintea unei lupte. 

S-a rugat. 

În scurt timp, a primit răspunsul. Povestea unui Singur 
Dumnezeu era o blasfemie - o minciună! - și dacă regele ar fi 
scos-o la lumină... 

Din fericire, Vignolles nu a fost nevoit să își scoată sabia din 
teacă. Regele Carol al Vll-lea nu a ajuns niciodată să aibă o 
putere într-atât de mare, încât să îi permită să conteste Biserica. 

Totuși, Vignolles știa că se afla în faţa unei probleme care 
avea să apară din nou. Și atunci când reapărea, avea să fie 
nevoie de un nou Cavaler. Pornind de la această constatare, a 
luat ființă armata secretă. Pregătirile au fost făcute. Au fost 
scrise instrucțiuni, iar simbolurile - pica, inima, caroul și trefla - 
au fost incluse acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit să caute. 

Vreme de secole, cărţile de joc ale lui Vignolles aveau să 
transmită mai departe avertismentul despre cum regele ar 
putea să distrugă Biserica. Și, timp de secole, Cavalerii aleși 
aveau să stea la pândă, atacând cancelari, împărați, monarhi, 
țari și pe oricine altcineva a cărui putere în creștere și dorinţă de 
unitate confesională ar veni în conflict cu întâietatea Bisericii. 
Inclusiv, la o adică, un președinte. 

Șase secole mai târziu, actualul Cavaler - Cavalerul celui de-al 
cincilea și ultim simbol - ajunse la capătul culoarului de spital și 
se apropie de Capela Interfaith. Un loc în care fiecare religie era 
tratată la fel. Cât de potrivit. 


216 


Masca de ghips a lui Abraham Lincoln era ascunsă în jachetă. 
La fel și revolverul Iver Johnson. În spatele lui, versiunea lentă a 
piesei Little Red Corvette răsuna în continuare la pian. 

Din buzunarul pantalonilor, Cavalerul scoase o batistă albă de 
olandă și, precum Czolgosz, cel de-al treilea asasin, o împături și 
o despături, apoi o împături și o despături din nou, folosind-o 
într-un final pentru a-și acoperi revolverul pe care îl scoase cu 
atenţie din buzunar. 

Verifică holul încă o dată. Era liniște lângă capelă. Apucând 
mânerul ușii cu mâna stângă, își întinse mâna dreaptă, de parcă 
ar fi oferit o strângere de mână, așa cum o făcuse și Czolgosz cu 
o sută de ani înainte. 

Fiecare generaţie își avea Cavalerul ei. Și fiecare Cavaler își 
cunoștea misiunea sacră. 

— Capelan Stoughton...? întrebă Cavalerul, deschizând ușa de 
sticlă pictată. 

Când mirosul de lumânări de trandafiri ajunse la el, își ridică 
masca Abraham Lincoln și își spuse că Nico avea dreptate. Cu 
fiecare nou miel, devenise cu siguranţă mai puternic. 

— Capelan Stoughton, sunteţi aici? 


77. 


— Glumești, nu? Numele lui Dumnezeu? întreb eu. 

— Majoritatea oamenilor nu vor să creadă, zice Nico. 

Privesc spre Clementine, care digeră în continuare informația. 

Chiar și pentru Nico, este un nou nivel pe scara nebuniei. 

— Ai întrebat despre misiunea Cavalerului, adaugă Nico, 
observând două veverițe urcând pe un copac. Acum nu vrei să o 
accepti? 

— Deci tot ce ne-ai spus... despre Cavaleri și despre numele 
lui Dumnezeu... întrerupe Clementine. Este adevărat? 

Nico se întoarce încet spre fiica lui, zâmbetul lui strâmb 
revenindu-i pe față. 

— Contează dacă este sau nu adevărat? Sau dacă doar 
Cavalerul crede că este adevărat? 

— Şi de aceea ucide pastori? întreb eu. Crede că se află într-o 
misiune sacră? 


217 


— Ştie că se află într-o misiune sacră. De ce crezi că ucide 
doar în temple? Uită-te la predecesorii lui! De ce a ales John 
Wilkes Booth Vinerea Mare - cea mai solemnă zi din calendarul 
creștin - ca să îl ucidă pe rege? De ce a spus Czolgosz că ar fi 
putut să își împuște regele la Cascada Niagara, dar a vrut în 
schimb să îl împuște în templu? 

— Stai puţin. Lincoln nu a fost... 

— Lincoln a fost un rege! Precum Garfield și McKinley, și JFK - 
toți erau la apogeul puterii lor! Așa cum este și Wallace astăzi! 

Când Nico își ridică vocea, paznicul, care este în continuare 
destul de departe, se întoarce spre noi. Când vine vorba despre 
Nico, nu își asumă riscuri. Paznicul nu se mulțumește să ne 
privească. Se îndreaptă spre noi pe aleea de ciment. 

Nico se apleacă spre stânga, de parcă cineva i-ar șopti la 
ureche. Aproape că uitasem. Prietena lui imaginară. 

— Benjamin, mai ţii minte ce ţi-am spus prima oară când ne- 
am întâlnit? întreabă el într-un final. 

— Mi-ai spus că sunt reîncarnarea lui Benedict Arnold. 

— Nu. Ti-am spus despre sufletul tău. Ti-am spus că toţi avem 
suflete și că sufletele noastre au misiuni. Misiuni pe care le 
repetăm, până când le îndeplinim. Aceasta este bătălia pe care 
o ai în față. 

— Deci acum asta este misiunea mea? întreb eu sceptic. 

— Totul este misiunea noastră. Tu, eu, președintele... Știi ce 
este teoria înlănţuirii, Benjamin? 

Inainte să pot răspunde, mi-o explică deja: 

— Oamenii de știință au scos la iveală faptul că atunci când 
două particule subatomice intră în contact una cu cealaltă, 
rămân pentru totdeauna înlănţuite. Chiar și atunci când se 
despart, dacă inversezi rotația uneia - oriunde s-ar afla - 
cealaltă își inversează și ea rotația automat. La fel este și în 
viaţă. În momentul în care întâlnești pe cineva, legătura nu mai 
poate fi desfăcută. 

Clementine nu spune nimic. Nu îmi dau seama dacă este 
îngrozită sau vrăjită. Dar nu își poate lua ochii de la el. 

— De aceea sunt eu înlănţuit de Cavaler, adaugă Nico. A venit 
la mine crezând că eu sunt Cavalerul. Că eu sunt cel ales. Insă 
misiunea este a lui, nu înţelegi? 

— Nico, trebuie să vorbești mai încet. 


— Vită-te la cărți - gândește-te la rolurile alese de Vignolles 
cu atâtea secole în urmă: rege, cavaler, valet. Mereu rege, 
cavaler, valet. Acele roluri există mereu, Benjamin. Sunt mereu 
înlănţuite. Regele Wallace domnește. Cavalerul ucide, iar 
Valetul... Știi ce face Valetul? 

— Valetul slujește. El este servitorul. 

— Nu. Uită-te la sensul iniţial. Valetul este Păcăliciul - cel care 
pretinde că luptă de partea binelui, dar care aduce doar 
întuneric în jurul său. De aceea Valetul moare mereu în bătălie, 
sau provoacă moartea altora, Benjamin. Așa că, atunci când 
pleci de aici, când încerci să îl oprești pe Cavaler... nu înţelegi? 
Acela este rolul tău, Benjamin. Tu ești Valetul. Tu ești cel care 
va muri în bătălie. 

In stânga noastră, una din cele două veverițe aflate în conflict 
o pune pe fugă pe cealaltă. Dar victima își revine repede, de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Nico, eu am venit aici ca să salvez vieţi nevinovate. 

— Asta susții tu, dar care au fost primele întrebări pe care le- 
ai pus? Ai vrut să știi despre tatăl tău. Apoi despre bărbatul ars, 
despre Marshall. Care te bântuie mai mult, Benjamin? Victimele 
sau propria vină din copilărie? A 

— Habar nu ai despre ce vorbești. Incerc să prind un ucigaș. 

— Dacă așa stau lucrurile, cum de nu m-ai întrebat nimic 
despre crima următoare? Cu toții știm că urmează; cu toții știm 
spre cine se îndreaptă Cavalerul. Așa că de ce nu m-ai întrebat 
despre cum are să îl omoare pe regele Wallace? întreabă Nico, 
cu vocea din ce în ce mai ridicată. 

Clementine înghite în sec, privind spre paznicul care se 
îndreaptă către noi. 

— Îți voi da eu răspunsul, Benjamin. Este din cauză că, în 
sufletul tău, te-ai bucura să îl vezi pe președinte mort. Tu ești 
Valetul, cel care aduce răul. De aceea moare Valetul, și de 
aceea aduce și moartea altora. 

In buzunar, îmi simt telefonul vibrând. Nu mă sinchisesc să ÎI 
privesc. 

— Nico, chiar știi când va avea loc următoarea crimă? îl 
întreb. 

— Ți-am spus: este mâna destinului, Benjamin. Cavalerul nu 
poate fi oprit. 


Telefonul continuă să îmi vibreze, dar nu răspund. În stânga 
noastră, paznicul se apropie pe alee. Scoate un walkie-talkie, 
dar nu auzim ce spune. 

— Nico, dacă știi ceva, imploră Clementine. Te rog... Tată... 
Spune-i lui Beecher. El te poate ajuta. Iţi poate aduce lucrurile 
de care ai nevoie. _ 

Nico se întoarce la acele cuvinte. Iși trage umerii în spate și se 
îndreaptă. 

— Nu este adevărat, zic eu. 

— Nico, totul este în regulă? strigă paznicul. 

Nico se preface că nu îl aude. 

— Ce poţi să îmi aduci, Benjamin? 

— Spune-ne ce vrei, zice Clementine. 

Nico nu are timp să se gândească. Se uită la mine, dar arată 
spre Clementine. 

— Vreau să vorbesc cu ea. Fără tine. Vreau să știu de ce 
poartă perucă. 

Clementine se bâlbâie. 

— Nu este o... 

— Știu că este o perucă. Trebuie să știu de ce ești bolnavă, 
zise el, cu vocea frângându-i-se. 

Văzându-l pe paznic apropiindu-se, încearcă să se controleze. 
Strânge cartea la piept mai tare decât de obicei. 

Telefonul îmi vibrează din nou, apoi se oprește. 

— Nu am venit aici să încheiem târguri, zic eu. 

— Beecher, este în regulă, spune Clementine. 

Se întoarce spre tatăl ei. 

— Dacă rămân, ne spui când va avea loc următoarea crimă? 

Aștept ca ochii lui Nico să devină mici. Dar nu se întâmplă 
asta. Se lărgesc. Ca cei ai unui copil. 

— Chiar vei rămâne? O să-mi vorbești despre boala ta? 

— Nu aș fi venit dacă nu aș fi vrut să vorbesc cu tine. 

Cu două zile în urmă, aș fi spus că îl minte. Dar noaptea 
trecută i-am văzut lacrimile în ochi. Și acei pistrui de pe capul 
chel. Este totuși tatăl ei. 

— Nico, ai auzit ce am spus? strigă din nou paznicul 
apropiindu-se. Este totul în regulă? 

Din nou, Nico se lasă pe spate și apoi într-o parte. Un ultim 
sfat din partea prietenei lui imaginare. De data aceasta, nu este 
de acord cu ea. 


220 


— Te rog, Nico, imploră Clementine. Spune-ne când o să aibă 
loc următoarea crimă. 

Intinzând mâna, Nico se uită la ceas ca un majordom la ora 
ceaiului. 

— A avut loc deja. Acum zece minute. 

Telefonul începe din nou să vibreze. Gâtul mi se uscă, nu îmi 
pot simţi limba. Scoţându-mi telefonul, numărul apelantului îmi 
arată că este vorba despre un număr generat aleatoriu dintr-o 
zonă care nu există. O singură persoană are așa ceva. 

— Beecher, trebuie să pleci de acolo, îmi cere Imaculata 
Decepţie cu vocea lui computerizată. 

— Despre ce vorbeşti? Ce s-a întâmplat? 

— Nu ai aflat, nu-i așa? 

— Ce să aflu? 

Se oprește, lăsându-mă cu sunetul strident care se aude în 
receptor. 

— Beecher, când ai vorbit ultima oară cu Tot? 


PARTEA A IV-A: AL PATRULEA ASASINAT 


„Ştii, noaptea trecută ar fi fost o noapte grozavă 
în care să ucizi un președinte.” 


Președintele John F. Kennedy, cu trei 
ore înainte să fie împușcat. A fost cel de- 
al patrulea președinte ucis aflat în functie. 


78. 


Cu zece minute mai devreme 


leșind din lift, Tot se gândea la cafea. 

Nu la gustul ei, ci la miros. 

Acum nu îl simțea deoarece spitalele miros a amoniac și a 
înălbitor, nu a cafea proaspăt prăjită. 

Șchiopătând pe holul primului etaj, încercând să se miște cât 
de rapid posibil spre capela din spate, nu putu să nu se 
gândească la mirosul de cafea din urmă cu mulţi ani, după ce 
soţia lui făcuse acel anevrism cerebral - când ea era în spital. 
Când o internaseră prima oară, doctorii îi spuseseră că nu era 
ceva grav, că are să-și revină. Dar când au început să îi cedeze 
ficatul și rinichii, iar paralizia i-a provocat escare, Tot nu a avut 
nevoie de o diplomă în medicină ca să își dea seama ce se 
întâmplă. 

Doctorii au vrut să o transfere la ospiciu. Una dintre 
asistentele-șefe ale unităţii îl știa pe Tot de la Arhive. O ajutase 
să găsească documentele care demonstrau că stră-stră-bunicul 
ei - un sclav pe atunci - luptase în timpul Războiului Civil. Ea a 
fost cea care s-a asigurat că soţia lui Tot avea să rămână într-o 
rezervă de la Terapie Intensivă. 

In săptămâna care a urmat, Tot a stat lângă patul soţiei lui, 
holbându-se la tubul flexibil din plastic care cobora din gâtul 
soţiei lui - tubul prin care era hrănită și prin care respira - în 

222 


continuare plin de sânge în locul unde îi intra în gât. Își privi 
soția slăbind la mai puţin de cincizeci de kilograme, pielea 
atârnându-i pe pomeţi. Nici măcar nu îl mai recunoștea pe Tot. 
Când reușeau să o trezească... Dacă reușeau... singura 
întrebare la care putea să răspundă era: cum o cheamă pe sora 
ta? 

Pentru Tot, cel mai rău fusese în ultimele zile, când 
asistentele începuseră să umple camera cu cutii de cafea 
deschise, pline de boabe proaspăt măcinate. La început, Tot nu 
a înțeles. Apoi și-a dat seama... cutiile de cafea erau acolo 
pentru ca el să nu poată să miroasă ceea ce se întâmpla cu 
trupul soţiei lui. 

Acel gând, rămas undeva într-un colț al creierului, care îi 
amintea de cafeaua ieftină Chock Full O'Nuts French Roast, îl 
rodea pe Tot când ajunse la capătul holului și se apropie de ușa 
de sticlă pictată a capelei. 

Apucând mânerul de la ușă și hotărât să revină cu gândul la 
ceea ce avea de făcut, lăsă amintirile cu soţia lui să îi dispară 
din minte. |Incercă să se gândească la ceea ce îi spusese 
Imaculata Decepţie, că toate victimele Cavalerului erau membri 
ai clerului care petrecuseră măcar puţin timp cu președintele. 
Așa cum tocmai aflase Tot, capelanul spitalului, Stoughton, 
petrecuse și ea ceva timp alături de președintele Wallace, când 
acesta fusese la spital cu un an înainte. Când Tot deschise ușa, 
putea să simtă în continuare mirosul de cafea. 

— Capelan Stoughton? strigă Tot, intrând și mirosind... 
cunoștea și acest miros... acel miros ca de artificii... 

Praf de pușcă. 

— Capelane, sunteţi...? 

Tot aproape că se împiedică de cuierul din lemn. Era întins, în 
diagonală, pe covor. De parcă cineva l-ar fi răsturnat. 

Pășind peste el, auzi respirația cuiva. O respiraţie grea. De 
parcă cineva ar fi gâfâit. Sau ar fi plâns. 

Simţind timpul încetinind, Tot se îndreptă spre capătul 
încăperii. Era dificil să înainteze, de parcă s-ar fi mișcat pe sub 
apă. Privind în dreapta lui, văzu sângele - mici picuri, ca un suc 
proaspăt vărsat. Puțin mai încolo era corpul. 

Tot zări mai întâi picioarele. Nu se mișcau. Doar din felul 
straniu în care îi erau îndoiţi genunchii, Tot știu de îndată că 
Elizabeth Stoughton era moartă. 


223 


Era întinsă pe o parte, de parcă ar fi încercat să se strângă în 
poziţia fetală, dar fără să reușească. In dreptul stomacului, o 
baltă de sânge îi acoperise bluza, întinzându-se spre piept, 
peste sânul drept. 

Lângă corp, un bărbat în vârstă cu păr blond-cenușiu era în 
genunchi, de parcă ar fi fost împușcat și el. Respira greu, 
încercând să spună ceva. Tot îl știa pe acest bărbat - din poza 
pe care i-o trimisese Imaculata Decepţie: pastorul împușcat cu o 
zi înainte. Pastorul Frick. Timpul încetinise atât de mult, încât 
Tot abia îl auzi. Totul se petrecea sub apă. 

Apoi, Tot îi văzu mâinile... erau ridicate în aer. De parcă ar fi 
fost jefuit sau de parcă cineva l-ar fi ameninţat cu o armă. 

— In spatele tău... strigă pastorul Frick, făcându-i semn lui Tot 
să se ferească. 

Întorcându-se încet, Tot privi peste umăr. 

Era prea târziu. 

Pffft. 

Împușcătura amortizată îl înțepă ca o albină, direct în cap. 
Chiar sub ureche. Exact ca pe JFK. 

O urmă curată de sânge se imprimă pe zidul din apropiere. 

Tot încercă să strige ceva, dar niciun cuvânt nu îi ieși din 
gură. În timp ce genunchii îi cedau, văzu ochii Cavalerului și 
totul deveni limpede. 

Lumea deveni neclară și se răsturnă pe o parte. Își simţi 
oasele devenind de sare. Prăbușindu-se, dezumflat, pe covor, 
ultimele lui gânduri se îndreptară tot spre mirosul de cafea. Și 
spre cât de bine era că avea să își vadă, în sfârșit, soţia. 


79. 


Acum 


— Beecher, vreau să pleci de acolo! ordonă vocea 
computerizată a Imaculatei Decepţii în receptor. 

— Dar dacă Tot... dacă a fost împușcat... 

— Nu mă asculţi, Beecher! Alt pastor, femeia de la spital, a 
murit! Ea este a treia victimă! Tot este a patra! Patru victime... 


224 


Dacă avem dreptate, știm cine este următoarea ţintă a 
Cavalerului! 

Mintea îmi revine la președinte, și la Marshall, și la 
restaurantul pe care îl analiza în Georgetown. 

— Trebuie să fii atent la Cafe Milano, să vezi dacă Wallace se 
duce acolo, bolborosesc eu. Eu mă duc la spital. Dacă Tot are 
nevoie de ajutor... 

— Nu îl mai poţi ajuta pe Tot! explodează Mac cuprins de 
panică. Am vorbit cu chirurgul. Doctorii tocmai l-au adus, dar din 
felul în care i-a intrat glonţul în cap... inima îi bate, dar funcţia 
cerebrală... Nu cred că vor găsi activitate cerebrală. Trebuie să 
pleci de acolo și să... 

— Nico, rămâi unde ești! strigă paznicul în spatele meu. 

— S-a întâmplat ceva, șoptește Nico. Era aici. Tocmai am 
văzut-o. 

Mă întorc spre băncuţe și spre platan. Nico este unde l-am 
lăsat. 

Paznicul stă la câţiva metri în spatele lui. Nico se uită în jos și 
răsfoiește cartea pe care a ţinut-o în mână... 

— Cartea mea... semnul meu de carte, zice Nico. Nu îmi mai 
găsesc cartea de joc! 

— Beecher, pleacă de acolo, insistă Imaculata Decepţie. 

— El a luat-o! Benjamin a luat-o! strigă Nico, arătând spre 
mine. El mi-a luat cartea! 

— Ce? Nu ţi-am luat nimic, zic eu, îndepărtându-mă de Nico și 
înaintând spre intrarea în clădire. Nu știu despre ce carte 
vorbești. 

— Cartea de joc! Tu ai furat-o! Când... când mi-a căzut 
cartea... ai ridicat-o și mi-ai dat-o înapoi, mormăie Nico, făcând 
primii pași spre mine. 

— Nico, nu te mișca! strigă paznicul, scoțând un walkie-talkie 
de ultimă generaţie de la curea. 

Nu vorbește la el. Apăsă doar un buton. 

În dreapta mea, prin geamul de sticlă care dă spre holul 
principal al spitalului, văd paznicul de la aparatul cu raze X 
fugind pe hol. Un asistent este chiar în spatele lui. 

Când Nico se năpustește asupra mea, mă retrag și mai mult, 
privind în jurul meu după Clementine... 

— Știu că tu ai cartea mea! strigă Nico. 

Cercetez băncile, copacii, chiar și după colțul clădirii. 


Clementine nu este nicăieri. 


— Nico, dacă nu te oprești, o să-ți pierzi dreptul la plimbare! 
Și cel la corespondenţă! strigă paznicul în spatele lui. 

În dreapta mea, paznicul de la aparatul cu raze X și un 
asistent ies fugind pe ușile spitalului. 

— Rupert, mi-a furat semnul de carte! Mi-a furat asul de 
treflă! strigă Nico la asistent. 

— Îţi jur, habar nu am despre ce vorbește, zic eu. 

Asistentul îl privește o singură dată pe Nico, apoi se întoarce 
spre mine. 

— Golește-ţi buzunarele, îmi spune el. 

— Eu? Eu n-am...? 

— Golește-le. Acum. 

Împietrit în faţa clădirii, îmi bag mâinile în buzunare, 
scoțându-mi portofelul, cheile și un mic drive pe care am o copie 
a conţinutului calculatorului meu. Fac la fel cu buzunarele de la 
haină. Am în ele un strugurel, o pereche de mănuși și o chitanţă 
veche de la taxi, dar în afară de asta... 

— Nimic, vezi? Verifică și tu, zic eu, pășind spre asistent. 

— Rămâi unde ești, mă avertizează el, făcându-mi semn să 
mă retrag. 

— Este un mincinos! strigă Nico. 

— Nico, vreau să te stăpânești! zice asistentul. 

— Are cartea mea! Verifică-i buzunarele! 

— Te rog, verifică-le din nou! insist eu. 

— Puștiule, vreau să pleci de aici. Nico, stăpânește-te, spune 
asistentul, privind spre paznic. 

Îndepărtându-mă, trec de ușile principale, spre cărarea de 
beton care mă va duce în parcare. Nico încearcă să mă urmeze, 
dar asistentul și paznicul îl apucă de braţe... 

— El este Valetul! mormăie Nico. Nu vedeți?! Lăsaţi Valetul să 
fugă! 

Eliberându-se din strânsoarea asistentului, Nico încearcă să 
fugă, dar paznicul de la aparatul cu raze X îl ţine cu forța. 


226 


Nu îmi pasă cine învinge. Alerg spre parcare, scoțându-mi 
cheile de la mașină din buzunar. 

— Știu că tu ești Păcăliciul, Benjamin. Știu că tu ai cartea 
mea! tună Nico, în timp ce mai apare un paznic și se luptă să îl 
pună la pământ. 

Aud o lovitură surdă. Cineva urlă de durere. Trecând de colț, 
ajung în parcare și nici nu mă mai întorc să privesc. 

— Nico! strigă asistentul. 

Alunec pe pietriș și o tai printre două mașini, apoi o iau la 
fugă spre mașina argintie cu care am venit. Mașina închiriată de 
Clementine. 

Privesc în jurul meu, căutând-o pe Clementine. În continuare, 
nici urmă de ea, dar sunt în mod straniu ușurat să aflu că Tota 
fost împușcat la spital în același moment în care Clementine era 
aici cu mine... asta înseamnă că nu poate fi ea Cavalerul. Nu 
poate. Apoi îmi amintesc că... Tot a fost împușcat! 

În pielea mea, simt pe altcineva, o versiune mai mică a mea, 
în descreștere. Te rog, Doamne, nu îl lăsa să moară. 

Trăgând tare de ea, deschid ușa de la mașină și mă strecor 
înăuntru. Mișcarea face ca telefonul să-mi cadă din mână și să 
pice între scaunele de la mașină. 

Bag cheia în contact și încerc să pornesc mașina, dar 
mâinile... întregul meu corp... nu pot să nu tremur gândindu-mă 
la Tot. 

În stânga mea, se aude o bubuitură în geamul șoferului. Sar 
atât de sus, încât mi se lovește capul de apărătoarea de soare. 

Buuuuuf! 

Mă întorc chiar în momentul în care pumnul lui Nico izbește 
geamul. Lovește cu putere maximă, iar degetele i se lipesc de 
geam din cauza impactului. Încearcă să spargă geamul cu 
pumnul, dar mașina nu cedează. judecând după sunetul făcut, 
cred că îl doare - ca și cum ar lovi un bloc de ciment. Nico nu 
simte durerea. Se pregătește de o nouă lovitură, însă este tras 
în spate, dezechilibrat. 

Paznicii spitalului îl apucă, îl strâng de gât, de umeri... de 
orice pot să îl apuce. 

Nico urlă ca un urs în capcană, încercând să rămână în 
picioare. 

Apăs pe acceleraţie și o mână de pietriș zboară în aer. 


— ÎI lăsaţi să scape! Nu îl lăsaţi! imploră Nico, ţipând în 
continuare, în timp ce eu îmi iau tălpășița și îl privesc 
micșorându-se încet în oglinda retrovizoare. 

leșind din parcare înapoi pe drumul neasfaltat care duce spre 
poarta de acces, cercetez tufișurile, copacii... peste tot, după 
Clementine. Știu că nu o voi găsi. 

Apropiindu-mă de căsuţa paznicului, încetinesc și fac 
prietenește cu mâna, rugându-mă ca paznicii care se luptă cu 
Nico să fie prea ocupați ca să mai dea alarma. 

Din căsuţă, un paznic în uniformă îmi face și el cu mâna, dar 
nu inspir până nu ajung la capătul drumului, în afara spitalului, 
și virez pe strada principală. 

La jumătatea străzii, dau de un semafor roșu și opresc 
mașina. Apuc volanul, și inima îmi pulsează în degete. In 
oglindă, nimeni nu se apropie. Nimeni nu mă urmărește. Am 
scăpat. 

— Beecher...! Beecher... ești acolo?! cârâie vocea Imaculatei 
Decepţii de sub scaun. 

Telefonul îmi este în continuare deschis. 

— Beecher, ești în regulă?! 

Nu sunt în regulă. 

Tot a fost împușcat în cap. 

Clementine a dispărut. 

lar Cavalerul - dacă am dreptate - este pe punctul de a 
încerca să îl ucidă pe președintele Statelor Unite. 

Când semaforul se face verde, aud în continuare cuvintele lui 
Nico: „Știu că tu ești Păcăliciul, Benjamin. Știu că tu ai cartea 
mea”. 

Se înșală, nu eu sunt Păcăliciul. Dar are dreptate într-o 
privinţă. 

Băgându-mi mâna în buzunarul de la jachetă, într-una dintre 
mănuși, scot o carte de joc cu o treflă cunoscută în centrul ei. 
Cea pe care am palmat-o când i-am dat cartea înapoi lui Nico. 

Asul de treflă. 

Ai avut dreptate, Nico. Eu ţi-am luat afurisita de carte. 

Dacă am dreptate în legătură cu ceea ce este ascuns în ea - 
și cu faptul că se folosea de ea ca să comunice cu Cavalerul - 
poate că nu o să reușesc să opresc destinul. 

Dar voi reuși să aflu încotro se îndreaptă Cavalerul. 


228 


81. 


— Schimbare de planuri - toată lumea pe poziţii! strigă șeful 
de tură, în timp ce șase agenţi ai Serviciilor Secrete intrară în 
postul de comandă de sub Biroul Oval. 

Așezat pe una dintre băncuţele din colțul vestiarului, A.J. își 
privea colegii agitându-se în jurul lui, desfăcându-și cravatele și 
scoțându-și pantofii. Pentru orice președinte, programul era 
stabilit cu săptămâni înainte. Orice schimbare minoră implica 
mișcări de personal, pază și protecţie, presă, echipe de 
recunoaștere, sisteme de comunicare și, pentru evenimentele 
care se desfășurau în alte locuri - precum cel de azi de la 
Memorialul Lincoln -, protecţie aeriană și terestră. Așa că, dacă 
Serviciul Secret făcea asemenea schimbări de ultim minut de 
Ziua Președinţilor, cu siguranţă se întâmpla ceva important. 

— lar se ceartă cu nevastă-sa? întrebă un agent cu păr negru 
și inel gros de aur gravat cu emblema Universităţii Ohio State. 

— Nu, asta vine de la sediu, răspunse altul, scoțându-și 
cravata și agățând-o în dulap. 

În acel moment, A.J. știu că băieţii din teren nu aflaseră încă. 
Dar nu încăpea îndoială că se trăsese un semnal de alarmă. Așa 
trebuia să fie. Când șefii auziseră că un al treilea pastor fusese 
ucis - plus un bătrân împușcat în ceafă, ca JFK - trebuiau luate 
măsuri. Tinta trebuia mutată. 

Desigur, Wallace insistase din nou să își păstreze programul 
obișnuit. Dorea să participe la evenimentul de la Memorialul 
Lincoln și la cina care avea să urmeze la Cafe Milano. Dar, așa 
cum explicase directorul Serviciului Secret, președintele nu este 
însărcinat cu propria pază dintr-un motiv simplu. 

— Am auzit că este de nivelul 3, interveni un al treilea, 
referindu-se la codul Serviciului pentru un atacator instabil 
mintal. 

Un altul încuviință. Având în vedere locul spre care se 
îndreptau - unul dintre puţinele locuri mai sigure decât Casa 
Albă - era limpede că cineva încerca să îl ucidă pe președinte. 

Chiar și așa, apropiindu-se de dulapurile lor, agenţii nu intrară 
în panică, nu ţipară și nu se grăbiră. Nu își luară pistoalele, nici 
armele sau vestele antiglonț. li așteptau destule arme la 
destinaţie. De fapt, în acel moment, în timp ce deschideau 


229 


dulapurile de metal, singurul lucru pe care agenţii îl luau era un 
schimb de haine. Costumele și cravatele erau înlocuite cu 
pantaloni și tricouri obișnuite, care să se potrivească cu hainele 
din locul spre care se îndreptau - cel mai sigur loc pentru a-l 
ascunde pe liderul lumii libere, același loc unde îl ascunseseră 
pe George W. Bush la câteva zile după atentatele din 11 
septembrie 2001 și pe nenumărați alţi președinți în timpul 
zilelor unor posibile atacuri: complexul prezidenţial privat 
cunoscut sub numele de Camp David. 

A.J. văzu cum, unul câte unul, membrii echipei, îmbrăcaţi 
lejer, părăseau camera. Serviciul Secret își făcea treaba. AJ., 
purtând în continuare costumul și cravata, se îndreptă spre 
Biroul Oval, pregătit să și-o facă și el pe-a lui. 


82. 


Nico se crede tare deștept. 

Și este. 

Este suficient de deștept, încât să îi păcălească pe doctorii de 
la St. Elizabeth și pe asistente și să reușească cumva să 
transmită mesaje secrete și sfaturi Cavalerului care ucide 
pastori și care îi imită pe vechii asasini. Și este suficient de 
deștept, încât să își dea seama că, dacă vrea să ţină mesajele 
acelea secrete, ar trebui să le ascundă într-un loc unde nu s-ar 
uita nimeni de două ori, precum o carte de joc folosită ca semn 
de carte. 

Stând la masa mea din bucătărie, studiind asul de treflă 
destul de uzat și cercetându-i faţa și spatele, fac tot ce îmi stă în 
putinţă să nu mă gândesc la Tot. Mac spune că este în 
continuare în operaţie. Zice că nu ar trebui să mă duc la spital, 
că acesta este cel mai bun mod în care pot ajuta - cartea de joc 
- mai ales dacă mă gândesc la cartea cu copertă de piele în care 
o ascundea Nico. 

Am văzut-o când a lăsat-o prima oară pe masa de sticlă din 
camera de vizitare. Nu era o carte de istorie. Era un roman de la 
începutul anilor 1900 - un bestseller numit Privind înapoi. \n 
carte este vorba despre un tânăr din Boston, Julian West, care 
adoarme în 1887 și se trezește într-o utopie, în anul 2000. 


230 


Singurul motiv pentru care eu am auzit de ea - sau pentru care 
oricine o mai ţine minte - este că, așa cum am aflat noaptea 
trecută când am citit despre cel de-al treilea atac, era romanul 
preferat al asasinului Leon Czolgosz. Privind înapoi era cartea pe 
care o citise și recitise vreme de opt ani, până când îl inspirase 
să îl ucidă pe președintele McKinley. 

Studiez asul ușor rupt și îndoit, dar singurul lucru care mă 
interesează este mesajul despre care trebuie să cred că este 
ascuns pe undeva. Când l-am întâlnit întâia oară pe Nico, mi-a 
spus că este reîncarnarea lui George Washington. Acela a fost 
modul lui de a-mi spune cât de special este. Dar este și modul 
meu de a ști cum gândește Nico. 

În timpul Războiului de Independenţă, nimeni nu a fost mai 
priceput la corespondenţa secretă decât George Washington. Ca 
lider al Culper Ring, a ajutat la inventarea unor coduri numerice 
care erau atât de greu de spart, încât unele sunt utilizate și în 
ziua de azi de către CIA. Folosea șabloane în formă de clepsidră 
care, odată puse deasupra scrisorii scrise de mână, blocau 
anumite părți, scoțând la iveală mesajul ascuns. 

Dar trucul preferat al lui George Washington era mereu 
același: cerneala invizibilă. Așa cum am învăţat când am intrat 
în Culper Ring, cerneala invizibilă este utilizată de mii de ani, din 
Egipt până în China, folosind lichide organice precum sucul de 
praz sau limetă. Într-adevăr, așa cum știe orice puști pasionat 
de știință, nu trebuie decât să încălzești hârtia și, voilà, poţi 
vedea mesajul ascuns. Washington a înțeles însă că niciun lucru 
nu rămâne secret dacă poţi să îl descoperi folosindu-te doar de 
o lumânare aflată pe aproape. 

Drept urmare, Washington și primii membri ai Culper Ring au 
scăpat de efectul termic și l-au schimbat cu unul chimic. 
Washington scria cu cerneală invizibilă, numită agent. Când 
destinatarul aplica o substanţă chimică diferită, numită reactiv, 
aceasta scotea la iveală mesajul ascuns. Atâta timp cât britanicii 
nu aveau reactivul, nu aveau cum să spargă codul. 

Pe când mă îndreptam în grabă spre casă, Imaculata Decepţie 
îmi spusese că ar trebui să torn suc de limetă, de lămâie sau 
orice suc pe care îl pot găsi pe fața asului de treflă. Dar scăpase 
din vedere un lucru. 

Fără îndoială, Nico nu acţionează de unul singur. Fie că 
Marshall este sau nu Cavalerul, Nico este ajutat de cineva din 


231 


spital. Cineva îi aduce pe furiș cărțile de joc sau măcar îi aduce 
romanul cu noile cărți de joc ascunse în el. Dar asta nu 
înseamnă că Nico poate face rost de orice lichid sau suc oricând 
are el nevoie. Nu, pentru ca Nico să comunice într-adevăr cu 
Cavalerul, are nevoie de un reactiv mereu disponibil. Și atunci 
mi-am dat seama. Las sucul de limetă, lămâie sau chiar cel de 
mere. Chiar și într-un azil de nebuni există un singur lichid la 
care Nico are acces mereu. 

Apucând o caserolă din plastic, mă îndrept spre baie și mă 
deschei la pantaloni. Un pipi scurt, dar extrem de satisfăcător, 
mai târziu, vasul este plin de urina caldă care se învârte făcând 
valuri mici în timp ce eu mă îndrept cu atenţie din nou spre 
bucătărie. 

Aplecat deasupra chiuvetei, cobor asul de treflă în vas. Nu se 
întâmplă nimic. Absolut nimic. Apoi, deodată... 

Litere purpurii, palide, apar de nicăieri, precum literele din 
supa alfabet. 

Nu există nicio avertizare criptată. Nicio instrucţiune specială. 
Doar două cuvinte care mă fac să mă simt de parcă cineva mi-ar 
fi făcut o gaură în stomac. 

Le citesc de nenumărate ori. Nu știu dacă Nico i le trimitea 
Cavalerului sau, mai degrabă, Cavalerul i se lăuda lui Nico, dar 
știu că acele două cuvinte erau menite să fie văzute doar de 
Nico și de Cavaler: locul unde Cavalerul intenţionează să poarte 
bătălia finală. 

Camp David. 


83. 


A.]. privise întreaga discuţie. 

Desigur, președintele nu participase la ea. Stătea la birou, 
semnând scrisori cu capul plecat. Nu, când venea vorba de 
marile discuţii în contradictoriu cu Serviciul Secret, Wallace își 
lăsa membrii staff-ului să se ocupe de treburile murdare. 


În câteva secunde, respectivii deveniseră livizi. Șefii 
Serviciului nu erau surprinși. Membrii staff-ului erau mereu iritați 
când aflau că POTUS” nu avea să fie acolo unde îl doreau. 

Așa cum le explicase însă șeful de cabinet, nu era vorba doar 
despre siguranţa lui Wallace. Era vorba despre întreaga ţară. 
Așa cum o știau cu toţii, programul președintelui era publicat în 
fiecare zi pentru ca întreaga lume să îl afle. Așa că, atunci când 
presa avea să vadă membri ai Biroului Militar al Casei Albe pe 
peluza de sud, întinzând trei prelate uriașe cu X-uri pe ele... și 
apoi aterizarea unui elicopter Black Hawk dotat cu rachete care 
să îl ia de acolo pe președinte și pe familia lui, întrerupând 
programul fără vreun avertisment... orice persoană de pe 
planetă avea să își dea seama că ceva nu este în regulă. 

— Dar ceva este în neregulă, explică șeful Serviciului. Avem o 
amenințare activă - de aceea avem nevoie de mișcarea AU, 
continuă el, referindu-se la Acţiunea de Urgenţă care implica 
folosirea unui Black Hawk. 

— Așa este, dar dacă fugiţi la Camp David cu un AU 
neanunţat, știi ce o să ţipe presa? Atac terorist! spuse șeful de 
cabinet. De acolo, prăbușiri de pieţe financiare, panică generală 
și investitori care cumpără acțiuni ale companiilor de muniţie și 
ale celor care vând saci pentru cadavre. 

— Dacă vrei, pot să „scap” în presă detalii despre pericolul 
unui asasinat. 

— Oh, mult mai bine. Pentru ca întreaga lume să creadă că 
președintele fuge ca un copil speriat? 

În acel moment, președintele Wallace își ridică privirea de la 
scrisoarea pe care o semna. Fără un cuvânt, discuția luă sfârșit. 

Douăzeci de minute mai târziu, A.J. stătea pe peluza de sud a 
Casei Albe, privind-o pe prima-doamnă și pe copiii președintelui 
urcând într-un elicopter obișnuit, în locul Black Hawk-ului 
înarmat, ceea ce însemna că presa avea să vadă acţiunea ca pe 
un zbor administrativ obișnuit, și nu ca pe unul de urgență. 

lar motivul anunţat al respectivului zbor? Acela era un 
compromis mult mai subtil. Presei i s-a spus că fiul lui Wallace 
simţea o mare presiune la școală, iar reporterii au fost imploraţi 
să nu dezvăluie asta pentru a proteja intimitatea fiului. Desigur, 
reporterii nu aveau să o facă. Dezvăluiau orice. Dar acum 


17 President of the United States - abreviere a titulaturii șefului american de stat (n. 
red.). 


233 


Wallace părea tatăl perfect, luându-și familia la Camp David 
pentru a-și putea ajuta fiul la nevoie. Așa cum știa și șeful de 
personal, când totul mergea greșit, familia era cel mai bun 
paravan. 

Cu un sunet înfundat, palele elicopterului începură să se 
rotească, iar roţile se desprinseră de pe peluza de sud. In 
majoritatea zilelor, reporterii priveau din zona delimitată pentru 
presă. In acea zi însă, înainte ca primul membru al presei să își 
dea măcar seama ce se întâmplă, elicopterul președintelui îi 
avea deja pe toţi cei implicaţi la bord. 

Înălțându-și gâtul și făcându-și ochii mici din cauza vântului 
iscat, A.J. privi Marine One ridicându-se pe cerul cenușiu. Prin 
geamul din spate al elicopterului, îl văzu pe fiul lui Wallace 
lipindu-și fruntea de geamul blindat, privind spre mașina 
pompierilor care parca mereu în zona de sud când decola 
elicopterul. 

A.J. știa de ce se afla mașina acolo: era plină de spumă, în 
cazul unei prăbușiri subite. 

O prăbușire putea avea loc oricând. 

A.J. nu putea nega asta. 

Și mai știa că, în curând, adevărata prăbușire avea să 
înceapă. 


84. 


— Mac, o să-l ucidă pe Wallace la Camp David! 

— Beecher, trebuie să mă asculți, îmi cere vocea robotică a 
Imaculatei Decepţii la telefon. 

— Nu, nu înţelegi, zic eu, folosindu-mi telefonul pentru a face 
o poză asului de treflă care plutește în vas. Cavalerul... 

— Vrei să spui Marshall. 

— Nu mai spune asta... nu știm asta. 

— Eu știu. Așa cum știa și Tot. De fapt, singura persoană care 
pare să nu știe ești tu. 

Mâna îmi tremură în timp ce camera face acel clic, reușind o 
fotografie mișcată a cărţii. Doar faptul că a menţionat numele 
lui Tot îmi face corpul să se micșoreze. Dumnezeule, dacă nu 
este în regulă... 


234 


— Înţeleg, Beecher. Orice i-ai făcut lui Marshall cu ani în 
urmă... orice s-ar fi întâmplat... nu îţi dorești ca ucigașul să fie 
vechiul tău prieten. Dar a venit momentul să fii realist. După 
câte s-au întâmplat... 

— S-a întâmplat Tot! Și s-a întâmplat Camp David! Am găsit 
mesajul! 

— Și eu, mă contrează Mac. Or să îl împuște la prânz. 

Telefonul meu mai face un clic atunci când fac încă o poză. 

— Despre ce vorbești? întreb eu. 

— Atunci îl va ucide. La ora douăsprezece. 

— Nu înțeleg. De unde ai...? 

— Din rapoartele medicale. Am urmărit videoclipurile cu pisici 
pe YouTube, cele la care se uita Nico. Asistentele fac rapoarte 
despre pacienţi la fiecare tură, și acele rapoarte se completează 
pe calculator, ceea ce înseamnă că... 

— Ai reușit să le spargi. 

— Folosesc stenografie. Știi ce reprezintă? 

— Scriere ascunsă. 

— Exact. Dar în ziua de azi, știi ce este și mai greu de urmărit 
decât un mesaj ascuns? Un filmuleţ ascuns. Gândește-te la asta: 
când vine vorba să oprești teroriștii să își trimită e-mailuri unul 
altuia, guvernul nostru urmărește anumite cuvinte pe internet: 
bombă, materiale bombă, cum să faci o bombă. Cei de la NSA 
au cel mai bun software de urmărire din lume. Dar când vine 
vorba de fișiere video, nu există cuvinte pe care să le 
urmărească. 

— Nu pot vedea ce se află în film? 

— Ah, acum te apropii. Știi cine este Mike McConell? 

— A condus NSA. A fost apoi director al siguranţei la nivel 
naţional. 

— Exact. În timpul operaţiunii Furtună în deșert, McConell a 
fost atât de ocupat, încât fiica lui i-a tot zis: „Am putut să te văd 
doar la TV - trebuie să îmi spui că mă iubești într-una dintre 
conferințele tale de presă”. McConell i-a spus că nu poate să o 
facă. Așa că fiica lui l-a rugat să o facă precum Carol Burnett: să 
se tragă de ureche - acela era modul secret al lui Burnett de a-i 
spune „Te iubesc” bunicii ei. Așa că asta a început să facă 
McConell. In timpul conferinţelor de presă... la emisiunea 60 
minutes... pe întreaga durată a operaţiunii Furtună în deșert și a 
întregii sale cariere, se trăgea de ureche, iar fiica lui primea 


235 


mesajul secret. Acel mesaj pe care nici măcar software-ul NSA 
nu ar reuși să îl decripteze. 

— Ce legătură are asta cu Nico? 

— Am verificat și celelalte fișiere video la care s-a uitat Nico, 
și dacă orele înregistrate sunt corecte, înainte ca al doilea 
pastor să fie ucis, Nico a privit un filmuleţ cu o pisică numită 
Cutey Cute Lester... 

— Cutey Cute Lester? 

— Știu că este un nume stupid, Beecher. Dar în timp ce pisica 
se rostogolește dintr-o parte în alta, în fundal, stăpânul pisicii își 
bate piciorul de covor de exact nouă ori... apoi bate din călcâi 
rapid de douăzeci și cinci de ori... 

— Al doilea pastor a fost împușcat exact la 9:25. 

— Apoi, în filmuleţul de ieri, bate de nouă ori din picior. 

— Ora nouă, zic eu, ora împușcăturilor de la spital. 

Când încă o crampă îmi cuprinde stomacul, privesc asul de 
treflă pe care se află cuvintele Camp David. 

— Mac, ai mai găsit un fișier video, așa este? 

— Uploadat acum douăzeci de minute. De data aceasta, 
stăpânul pisicii bate din picior de douăsprezece ori, Beecher. 
Astăzi, la prânz. Când m-am uitat pe programul oficial al 
președintelui - pe care, da, l-au schimbat după împușcături - am 
văzut că este exact ora la care Wallace era programat să plece 
cu fiica lui de la... 

— Cafe Milano, zic eu, referindu-mă la restaurantul care îl 
interesase pe Marshall ieri. 

Locul unde spusese că avea să îi reteze laringele 
președintelui cu un cuţit de friptură. 

— Știu că înţelegi ce se întâmplă, Beecher. De aceea a fost 
Marshall la restaurant. Căuta cel mai bun unghi din care să îi 
tragă un glonţ în cap președintelui. Singura întrebare rămasă 
este - acum, că programul s-a schimbat - dacă președintele nu 
se duce la restaurant... i 

— Camp David, bolborosesc eu. Il duc pe președinte la Camp 
David. 

— Eşti sigur de asta? 

— Sunt sigur, zic eu, citind cartea de joc și imaginându-mi 
rânjetul de pe faţa lui Marshall. 

Acel rânjet atotștiutor. Genul de rânjet care mă face să mă 
întreb dacă, din momentul în care a început totul, nu acesta era 


236 


modul în care Marshall planificase finalul. Să creeze o urgenţă 
suficient de importantă, care avea să îl trimită invariabil pe 
președinte la Camp David. 

Verific ora pe telefon. Este aproape zece. Mai sunt doar două 
ore. 

— Mac, dacă avem dreptate, trebuie să anunţăm lumea! 

— Pe cine să anunţăm? Tot este la spital. 

— Atunci să îi sunăm pe ceilalți agenţi. Pe toți membrii Culper 
Ring pe care îi putem găsi. 

Auzind asta, Imaculata Decepţie tace. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? întreb eu. 

— Beecher, câţi membri crezi că sunt în Culper Ring? 

— Nu știu. Mulți. 

— Definește mulţi. 

— Cincizeci...? 

Nu răspunde. 

— Mai puţini de cincizeci? insist eu. 

Din nou nu răspunde. 

— Mai puţini de patruzeci? adaug. 

— Ce ţi-a spus Tot? întreabă Mac, cu vocea lui robotică mai 
lentă ca niciodată. 

— Mac, nu este amuzant. Câţi membri sunt? 

În telefon, se aude un clic mai tare, de parcă un radio ar fi fost 
închis. În locul vocii robotice a lui Mac, o voce feminină - a unei 
persoane în vârstă - spune: 

— Beecher, numele meu este Grace Bentham. Trebuie să ieși 
din casă. 

— Cine ești? Cine dracului ești? 

— Sunt Mac, răspunde femeia bătrână și îmi dau seama că 
aud vocea reală a Ilmaculatei Decepţii. Mă numesc Grace. Incerc 
să îţi salvez viaţa. 


85. 


O oră mai devreme 
Spitalul St. Elizabeth 
Washington, D.C. 


Nico nu își dădu seama că paznicii se aflau acolo, până ce nu 
îl prinseră din spate, strângându-l de gât și trăgându-l pe 
pietrișul parcării. 

— Îl lăsaţi să fugă! Nu îl lăsaţi! ţipă Nico, în continuare 
zbătându-se sălbatic. 

Beecher apăsă pe acceleraţie, roțile se învărtiră și un pumn 
de pietriș zbură în aer. 

— El este monstrul! Nu eu! urlă Nico când mașina o luă din 
loc, ieșind din parcare. 

— Nico, încearcă să respiri! strigă asistentul Rupert. 

Forța lor se dovedi de ajuns. Ca un copac retezat, Nico se 
prăbuși pe spate. 

Cu o lovitură puternică, umerii i se izbiră de pietrișul îngheţat. 
Pietricele și praf se ridicară în aer. Asta nu îl opri să se zbată, 
încercând să își elibereze braţele, picioarele, orice. 

— Băieți! Avem nevoie de ajutor! strigă Rupert. 

În câteva secunde, încă doi paznici ajunseră la ei, intrând în 
luptă. Antrenaţi în diferite tehnici de imobilizare, nu îl loviră pe 
Nico. Îl apucară de încheieturi, atacând punctele sensibile. 

Aproape orbit de praf, Nico văzu doar o ceaţă mocirloasă, dar 
în depărtare auzi o nouă voce... o voce pe care o cunoștea... 
fugind spre el. 

— Nu îl răniţi! strigă doctorul Gosling cu accentul lui sudic 
cunoscut. Nu se luptă cu voi! 

Gosling avea dreptate. Lupta se terminase. Chiar și pentru 
Nico, patru la unu era prea mult. 

— Nico, ascultă-mă, a plecat, zise Rupert, în genunchi, 
ținându-l pe Nico de umăr și străduindu-se din greu să își 
păstreze o voce calmă. 

Era singurul mod de a discuta cu Nico. 

— Oricine ar fi fost... pe oricine ai fugărit... a plecat. Uită-te... 

Apucându-l pe Nico de ureche și întorcându-i capul, Rupert îi 
arătă drumul principal. Nico clipi des, încercând să privească. Nu 
avea cum să nu vadă. Mașina lui Beecher trecu de ghereta 
paznicului și ieși din incinta spitalului. 

Pufnind pentru ultima dată, Nico își lăsă capul să cadă din nou 
pe pietriș. Corpul îi rămase inert. 

La fel făcu și restul grupului. 

— Gata acţiunea! Hai să-l ducem înăuntru! strigă Rupert. 


238 


Într-un amestec de șoapte și înjurături, paznicii se desprinseră 
încet și enervaţi din grămadă. 

— Nico, ești un adevărat coș pe fund, zise unul dintre ei, 
călcând din greșeală pe degetele lui Nico. 

Nico nu strigă și nu se plânse. În spatele lui, în timp ce stătea 
întins la pământ, în continuare cuprins de adrenalină, auzi 
sunetele manșetelor de prindere. Aduceau targa. Cea de forţă. 
Nico știa care sunt consecinţele faptului că se împotrivise, așa 
cum ştia și ce urmează. _ 

O înțepătură ca de ţânțar îl pișcă de coapsă. In biroul 
asistentelor, o numeau B-52, un amestec de Haldol, Ativan și 
alte câteva antipsihotice care te adormeau pentru următoarele 
optsprezece ore. 

— Află cine a fost! strigă un paznic în lateralul lui. 

— Nu îmi pasă cât de periculoasă este această slujbă! strigă 
doctorul Gosling către al doilea paznic, mai furios ca niciodată. 
Știţi regulile noastre: nu brutalizăm pacienţii! 

Din apropierea vocii lui, Nico știu că Gosling fusese cel care îi 
făcuse injecţia. 

— l-ai prins cealaltă mână? întrebă Rupert, în continuare 
îngenuncheat lângă el. 

Scaiul îl strânse cu putere pe Nico de mână. Se holbă la cerul 
cenușiu, așteptând ameţeala ceţoasă care venea odată cu 
sedativul. 

Dar aceasta nu mai veni. 

— Nico, închide-ţi ochii, zise doctorul Gosling, atingând cu 
afecțiune pieptul celui mai cunoscut pacient al său. 

Nico făcu ce i se spuse. Işi închise ochii. Când targa se înclină 
în faţă, apoi în spate, apoi se ridică în aer - în timp ce asistenții 
îl duceau înapoi în clădire - Nico fu surprins să observe că în loc 
să se simtă ameţit, se simţea perfect treaz. Și mai bine ca 
niciodată. 


86. 


Acum 


— Dar cum de...? Cum se poate...? 
239 


Mă opresc, apăsând telefonul de ureche și privind în jurul 
bucătăriei de parcă aș vedea-o pentru întâia oară. 

— Ești femeie? 

— Ușa din faţă, Beecher. la-ți lucrurile și ieși afară, zise 
femeia care, de două luni, își spusese Imaculata Decepţie. 

Din felul în care îmi spune numele - Beech - ah... are un ușor 
accent de Boston. Genul care vine de la o școală privată de 
renume. 

Țâșnind către masa din bucătărie, mă aplec peste laptop și îi 
scriu numele pe Google. Grace Bentham. Adaug cuvintele 
expert calculatoare și restrâng căutarea. 

— Nu mă căuta pe Google, Beecher. 

— Stai... ești...? Mi-ai intrat și mie în calculator? 

— Nu, te aud tastând. Nu sunt surdă, îmi spune. 

Mai spune ceva, dar sunt prea adâncit într-un profil online de 
pe Boston Herald. Din ce scrie acolo, Grace Bentham este... 

— Am șaptezeci și doi de ani, adaugă ea. L-am cunoscut pe 
Tot în timpul zilelor mele în marină. 

Continui să citesc. Un fost ofițer naval în vârstă de șaptezeci 
și doi de ani. Amiral. Importantă la vremea ei. Răsfoind articolul, 
aflu că a fost un pionier în domeniul calculatoarelor... una dintre 
primele programatoare ale calculatorului Harvard Mark |, orice 
ar fi asta. Asta i-a adus porecla Uimitoarea Grace. De fapt, ea 
este cea care a inventat de fapt termenul debugging, atunci 
când a găsit o molie într-un calculator Harvard Mark II și a scos- 
o de acolo. Dacă aceștia sunt oamenii care au grijă de mine - 
pensionari în vârstă de șaptezeci și doi de ani... 

— Câţi oameni sunt în Culper Ring? întreb eu. 

— Beecher, aceasta este o conversaţie care ar fi mai bine să o 
lăsăm pe... 

— Câţi?! insist eu. 

Rămâne tăcută. Dar nu multă vreme. 

— Şapte. 

— Șapte?! 

— Șapte. Cu tine inclusiv. Atâţia au mai rămas. 

Asta înseamnă că au fost mai mulți. 

— Ce s-a întâmplat cu restul? 

Nici acum Grace nu răspunde. 

— Ce s-a întâmplat cu ei, Grace? 

Din nou, nu răspunde. 


240 


— Grace, îi vânează cineva pe membrii Culper Ring? Despre 
asta este vorba? 

— Beecher, nu uita că unul dintre punctele forte ale Culper 
Ring a fost numărul mic de membri. George Washington însuși a 
avut doar șase. Apoi, de-a lungul timpului, am fost cu zecile, 
aproape o sută în momentul de vârf. Dar nu înţelegi? De aceea 
te-a ales Tot pe tine. Pe măsură ce ne vânau, Tot s-a hotărât să 
reconstruiască gruparea. 

Durerea îmi străpunge gâtul doar auzind numele lui Tot și 
gândindu-mă la tot ce a făcut pentru mine. Munca lui nu are 
cum să se sfârșească aici. 

— Sunteţi patru: Tot, tu, Chirurgul, cel numit Moşul... cu mine, 
cinci. Cine sunt ceilalţi? întreb eu. 

— Ascultă, știu că ești supărat. 

— Nu, supărat ești când primești o amendă pentru depășirea 
vitezei legale sau când te părăsește prietena. Mi-am riscat viața! 
Mi-am riscat viaţa crezând că sunt protejat de echipa din 
Misiune imposibilă! În schimb, văd că am fost invitat la o 
întâlnire a pensionarilor! 

— Beecher, nu ne subestima. Nu ai idee câte bătălii am 
purtat. Și le-am câștigat. Așa că înțeleg foarte bine ce îmi spui, 
dar te rog... Acum contează să ajungi într-un loc sigur. Dacă vrei 
să ne certăm, ia-ţi lucrurile, ieși pe ușa din faţă și îndreaptă-te 
spre ascunzătoarea pe care ţi-a arătat-o Tot. La poștă. Să ne 
certăm în siguranța mașinii tale. 

— Dar tocmai ai spus... astăzi la prânz... Atunci Cavalerul... 

— Marshall. Cavalerul este Marshall. 

— ... atunci îl va ucide Marshall pe președintele Wallace, 
adaug eu, spunând cuvintele pentru întâia oară. 

Și crezându-le în sfârșit. 

— Ce propui să facem? întreabă Grace. 

— Eu? Habar nu am. Dar trebuie măcar să raportam ce știm. 
să sunăm Serviciul Secret. Să le spunem ce se întâmplă. 

— Și crezi că asta va ajuta? mă provoacă ea. Beecher, dacă 
suni la Serviciul Secret și le spui că știi despre un atac iminent, 
îți pot garanta un singur lucru: până închizi telefonul, o echipă 
de agenţi ai Serviciilor Secrete îţi va apărea la ușă și tu vei fi 
suspectul principal, iar în două ore, când Cavalerul va apăsa în 
sfârșit pe trăgaci și previziunile ţi se vor adeveri, tu, Beecher 
White, vei fi primul nume legat de atac. 


241 


— Nu este adevărat. 

— Este adevărat. Și știi ce o s-o facă și mai adevărată? Când 
vor găsi filmarea camerelor de supraveghere - care știi că există 
- în care tu dădeai târcoale restaurantului din Georgetown, ieri. 
l-am spus lui Tot să nu te lase să te apropii de Marshall, dar nu 
ai ascultat, nu-i așa? Când l-ai urmărit pe Marshall la Cafe 
Milano, exact asta a vrut să faci. Te-a prins pe cameră exact în 
posibilul loc al crimei, înaintea zilei în care președintele era 
programat să mănânce acolo. Și te-a dus acolo din același motiv 
pentru care te-a dus la apartamentul lui... și ţi-a permis să îţi 
lași amprentele pe acea mască Abraham Lincoln pe care ai 
„găsit-o” ca din întâmplare. Așa că, atunci când pui totul cap la 
cap - filmarea, amprentele, masca Lincoln, plus acest telefon pe 
care ești pe punctul de a-l da - știi cum se numesc astea la 
tribunal? Proba A. Proba B. Proba C. Proba D. 

Dau să spun ceva, dar, așa cum știm amândoi, nu a mai 
rămas nimic de spus. 

— Tot mi-a zis că ești o persoană deşteaptă - și o persoană 
bună, Beecher. Trebuie să cred că a avut dreptate. Însă, din 
momentul în care a început totul - fie că este dintr-un sentiment 
de vină sau din regret - ceea ce s-a întâmplat cu Marshall când 
ați fost mici... orice i-ai fi făcut, nu poţi să vezi ceea ce a 
construit el în jurul tău: o pânză de păianjen. Și cu cât tragi mai 
tare, cu atât mai rapid are să te sugrume. 

— Deci, asta este tot? Fug în ascunzătoare și renunțăm? 

— Uneori este ca acea mască de oxigen din avion. Trebuie 
întâi să îţi pui masca pe faţă și să te salvezi pe tine însuţi înainte 
să poți salva pe altcineva. 

— Cum rămâne cu tine? Eşti expertă în calculatoare. Nu poţi 
să faci ceva? Să spargi ceva? Să alertezi Serviciul Secret printr- 
un apel anonim? 

— Cine crezi că le-a trimis rapoarte despre atacurile recente? 
Le-am trimis numele lui Marshall și fotografia lui. Ne facem 
treaba, Beecher. Este timpul să lăsăm Serviciul să și-o facă pe a 
lui. 

Mă gândesc din nou la ce mi-a spus Nico la St. Elizabeth: că 
eu sunt Valetul. Că, până la urmă, nu îmi pasă dacă îl salvez pe 
președinte. Dar îmi amintesc și ce i-am spus lui Tot. Că am 
nevoie ca noi să fim băieţii buni. Întotdeauna. 


242 


— Trebuie să facem mai multe, insist eu, întinzându-mă după 
jacheta de iarnă. 

— Beecher... 

— Vorbesc serios, Grace. Te porţi de parcă am avea mâinile 
legate. Trebuie să le spunem chiar noi. 

— Și cum ai de gând să faci asta, Beecher? Crezi că poţi să 
conduci până la Camp David? 

— Nu știu. Nu am... 

Mă întrerup, gândindu-mă în continuare la cele întâmplate cu 
ani în urmă cu Marshall, în subsol. Faptul că nu am făcut nimic 
m-a costat scump. Nu am de gând să plătesc din nou acel preț. 

— Nu știu decât că este lipsit de logică să stăm aici și să nu 
facem nimic, când știm exact unde și când are să apese pe 
trăgaci, zic eu, scoțând asul de treflă din vasul plin de urină și 
punându-l sub un jet de apă. Cuvintele Camp David încep să 
dispară, dar se pot citi încă. 

— Ai auzit povestea spusă de Tot, despre cum a intrat 
Marshall în acea bază navală. Serviciul nu are vreo șansă 
împotriva lui, mai ales dacă nu știu cu cine au de-a face. 

— Atunci lasă-mă să-ţi împărtășesc ceva: dacă te apropii de 
președinte sau de Casa Albă, sau de Camp David, or să scoată 
fiecare pistolul pe care îl au și or să îl îndrepte spre capul tău. 

— Este în regulă, pentru că știi ce se va mai întâmpla? Il vor 
lua pe președinte, îl vor duce într-o cameră securizată pe care o 
au acolo și măcar va fi în siguranţă. Gândește-te la asta, Grace. 
Dacă te-ai putea întoarce în timp și ai ști despre Lee Harvey 
Oswald, te-ai mulțumi să trimiţi Serviciului Secret o telegramă 
sau ai conduce până la Depozitul de Carte și ai face tot ce ar sta 
în puterea ta pentru a împiedica asasinatul? 

Închizându-mi laptopul și punându-l sub braţ, iau cheile de la 
mașină, zbor prin sufragerie și mă îndrept spre ușa din faţă. 

— Beecher, imploră ea, cu puternicul ei accent de Boston. Nu 
cred că te-ai gândit suficient de bine. Dacă faci exact ceea ce 
vrea Marshall să faci? 

— Atunci cred că accept provocarea... 

Deschid ușa și mă opresc din drum. În faţa mea se află un 
bărbat înalt cu păr negru, vopsit, și ochii cei mai epuizați pe 
care i-am văzut vreodată. Își pleacă bărbia de parcă s-ar 
întoarce, dar asta nu face decât să îmi atragă atenţia spre 


243 


cicatricea roz de pe gâtul lui. Cea pe care a căpătat-o în ziua în 
care l-am văzut murind. 

— Ascultă-mă doar, zice doctorul Stewart Palmiotti. Am o 
propunere pentru tine. 


87. 


S-au ocupat întâi de capelan. 

Paramedicii, asistentele... au știut că este moartă de îndată 
ce au văzut-o. Pielea capelanului Stoughton nu mai era roz. Era 
cenușie spre gri-închis. Nimeni nu își revine din această stare. 
Dar încercară totuși, îi ridicară corpul, care căzu inert pe targă. 

Fugind și sfâșiindu-i cămașa plină de sânge, o scoaseră în 
grabă din capela spitalului și traversară holul spre sala de 
operaţii. Capelan Stoughton era totuși o angajată a spitalului. 
Cum să nu se ocupe întâi de ea? 

Un doctor mai tânăr - un nefrolog ortodox coborât să se roage 
pentru nepoata lui care era bolnavă - ajunsese primul la locul 
crimei. Pășind în capelă, văzuse balta de sânge întinsă pe 
covorul crem-deschis. 

Era totuși un spital. În câteva secunde, sosiseră tărgile și 
perfuziile, iar doctorii de la sala de operaţii fuseseră mobilizați, 
umplând trei camere una lângă alta și încercând să își aducă 
înapoi la viaţă colega. Dar totul a fost în zadar. 

În prima cameră, o asistentă de la traume pronunţă ora morții 
capelanului Stoughton. In cea de-a doua cameră, un doctor și 
mai multe asistente ţineau craniul lui Tot. Privind în ochii lui larg 
deschiși, doctorul văzu că doar unul dintre ei reacționează la 
lumină. O pupilă îi explodase, iar acum creierul îi hernia, 
mutându-se în cealaltă parte a craniului. Începură să îl 
pregătească pentru operaţie, dar știau deja rezultatul. În a treia 
cameră, pastorul Frick - cel împușcat cu o zi înainte și care 
tocmai se dusese să își ia la revedere de la capelan Stoughton - 
era în continuare în stare de șoc, cu ochii fugind dintr-o parte în 
alta la doctorii și asistentele care îi puneau întrebări. 

— Domnule, sunteți teafăr?! Mă puteţi auzi?! strigă cineva. 

— M-a lăsat să trăiesc... a zis că venise timpul meu, continua 
să șoptească pastorul Frick, obsesiv. 


244 


Bărbatul bătea inconștient cu piciorul în podea, iar 
contorizatorul ceasului digital de la pantof continua să 
înregistreze. 

— Aţi apucat să îl vedeţi? Aţi văzut ceva? 

Pastorul Frick dădea din cap, în timp ce un firicel de sânge i 
se scurgea în diagonală, de-a lungul nasului. 

— L-aţi văzut pe atacator?! Cum arăta?! 

Frick ridică privirea, bărbia tremurându-i în continuare. Abia 
reuși să rostească vorbele. 

— Ca Abraham Lincoln. 


88. 


— Beecher, imploră Palmiotti, înainte să spui ceva... 

Îl lovesc cât de tare pot. 

Un pumn rapid. Zdravăn. Un pumn surprinzător care îl atinge 
pe fostul doctor al președintelui chiar deasupra sprâncenei, 
trimiţându-mi un spasm de durere în pumn și spre cot. 

Colţul telefonului meu îi șterge obrazul lui Palmiotti, dar din 
cauza impactului, îmi sare din mână și se izbește de pământ. 

Palmiotti se clatină în spate, ţinându-se de falcă. 

— Au! Asta €... Au! strigă el, mai mult enervat decât rănit. 

În timp ce clipește de durere, începe să dea din cap. Încet la 
început, apoi mai rapid. 

— OK, am meritat asta, Beecher. Am meritat-o. 

— Nu te apropia de mine, îl avertizez eu. 

— Știu că mă urăști, Beecher. Nu te învinovățesc. Dar dacă m- 
ai asculta doar... 

— Ce să ascult? Altă garnitură de minciuni și tâmpenii?! Ești 
un ucigaș, Palmiotti! Amândoi știm că ești un ucigaș! De fapt, 
ești așa un ticălos, încât nici măcar nu poţi să mori cinstit! 

— Bună asta, Beecher. Dar am crezut că vei fi mai surprins să 
mă vezi încă în viaţă. 

— Crezi că nu mi-a spus Clementine? Are încredere în tine 
chiar mai puţin decât mine. M-am gândit că nu o să treacă prea 
mult înainte să apari cu o nouă ameninţare. Acum ce mai e? Ești 
în continuare supărat că te-a împușcat Clementine în gât? Sau 


245 


acum, că amicul tău președintele te-a înviat din morţi, ai vreun 
nou mesaj pentru noi? 

Înainte să poată răspunde, ies pe terasă, aplecându-mă să îmi 
iau telefonul. Din câte îmi dau seama, sunt în continuare 
conectat cu Uimitoarea Grace. Îl întorc pentru ca Palmiotti să nu 
poată vedea ce este pe ecran. Mai bine să mai asculte și 
altcineva, decât să fiu singur. 

— Beecher, orice ai crede, Orson Wallace nu îmi este prieten. 
Nu îmi mai este. 

Ridic capul, uitându-mă aspru la el. 

— În toată furia ta, te-ai gândit cu adevărat la motivul pentru 
care mă aflu aici? Nu am venit ca să te ameninţ, Beecher. După 
tot ce s-a întâmplat... după câte am văzut... înțeleg beneficiile 
uciderii președintelui. 

— Despre ce vorbești? 

— Crezi că Wallace nu știe despre moartea pastorilor sau a 
prietenului tău, Tot? Poate că nu știe cine, dar știe că cineva 
încearcă să îl ucidă. 

— Dar tocmai ai spus... 

— Nu, tu ai spus asta, Beecher. Că Wallace m-a înviat. Și a 
făcut-o. Dar asta nu înseamnă că mi-a dat viaţa înapoi. De fapt, 
o are în continuare, fluturând-o în faţa mea în timp ce încearcă 
să se folosească de mine în scopuri proprii. Inteleg acum. Știu ce 
tip de om este. 

Pielea mi se încrețește, de parcă ar fi făcută din coji de ou. 

— Așa că acum ar trebui să cred că tu ești cel care încearcă 
să îl ucidă? 

— Eu? Nu. Nu vreau să-l văd mort pe Wallace. Dar după tot ce 
a făcut... după ce mi-a luat... 

Pentru moment, Palmiotti își pleacă bărbia, care îi ciupește 
cicatricea de la gât. 

— Nu îmi pasă ce funcţie are. Orson Wallace trebuie să 
plătească pentru faptele lui. 

Ridic o sprânceană, sceptic. 

— OK, deși cred că ești un gunoi mincinos, ar trebui să iau de 
bună această schimbare bruscă de opinie și să cred că tu vrei să 
îl dobori pe preșe... 

— Mi-a luat viața, Beecher! Nu doar familia! Nu doar iubirea! 
Mi-a luat viața! explodează Palmiotti, vocea răsunându-i pe 
stradă. 


246 


— Doar pentru că l-ai lăsat. 

Işi scrâșnește dinţii. Respiră greu după această izbucnire. 

— Ai dreptate. L-am lăsat să facă multe, zice el într-un final. 
Dar sunt mult mai multe despre care nu ai habar, Beecher. 
Lăsând la o parte ce am făcut cu ani în urmă... atacurile și tot ce 
i-am făcut lui Eightball. Orice ai crede despre mine - orice ai 
vrea să crezi - lasă-mă să îţi arăt dovezile. Am tot ce ne trebuie. 

— Pentru ce? Nu sunt nici măcar sigur de ce ai venit. Dacă ai 
dovezile și știi ce a făcut... de ce nu îl dobori tu însuți? 

Palmiotti își scutură capul, forțând un râs nervos care se 
rostogolește ca niște sfere înghețate de bumbac în aerul rece al 
dimineţii. 

— Știu că nu ești prost, Beecher. Oamenilor le place să arate 
spre Woodward și Bernstein'*, dar ei pur și simplu au avut noroc 
pentru că Nixon a fost un leneș arogant. In zilele noastre, doar 
un prost încearcă să-l doboare pe președintele Statelor Unite - 
mai ales de unul singur. 

— Presupunând că aș crede ceva din ceea ce spui, crezi că eu 
sunt soluţia? 

— Nu. Cred că grupul tău este. 

Se oprește din nou, ca să se asigure că îl aud. 

— Știu despre Culper Ring, Beecher. Mi-a spus președintele. 
Deci, dacă te ajut cu asta, dacă îţi spun ce știu despre Wallace și 
te las să scoţi adevărul la iveală, am nevoie de ajutorul pe care 
doar Culper Ring mi-l poate da. 

— Palmiotti, îţi dai seama că trăim în secolul XXI, nu? Dacă 
vrei să scoţi adevărul la iveală, nu ai nevoie decât de o 
conexiune la internet. 

— Nu m-ai înțeles. Nu am nevoie de ajutor ca să apăs pe 
butonul de trimitere. Dar odată ce apăs acel buton, explică el, 
vocea încetinindu-i, am nevoie de cineva care să mă protejeze. 

Privesc spre telefon și văd că sunt conectat în continuare cu 
Uimitoarea Grace. Vorbele ei continuă să îmi răsune în creier. 
Șapte membri. Cu Tot împușcat, am rămas doar șase. 

— Doctore, nu cred că gruparea Culper Ring este soluția care 
crezi tu că este. 


18 Bob Woodward și Carl Bernstein, jurnaliști americani de investigaţie. Ancheta 
asupra Afacerii Watergate, publicată de cei doi în ziarul Washington Post, a condus la 
investigarea președintelui american Richard Nixon și la demisia acestuia, pe 9 august 
1974. 


247 


— Știu că nu poţi sa vorbeşti despre ei, Beecher. Știu cum 
funcționează treaba. Dar le-am văzut de aproape munca. Știu de 
ce sunt capabili. 

— Nu mă asculţi. 

— Nu, Beecher, tu nu mă asculţi pe mine. Mă ofer să te ajut. 
Cu ceea ce am văzut... te pot ajuta să intri în Camp David. 

Ridic privirea, dar nu spun nimic. 

— Acolo încerci să ajungi, nu? mă provoacă el. Acolo crezi că 
va fi următoarea lovitură a prietenului tău Marshall. Crezi că nu 
știm despre el? Sau nu știm că Clementine a dispărut? Nu era cu 
tine, Beecher? De ce nu este și acum? Din câte știi tu, poate că 
acum este chiar acolo. 

Arată spre laptopul meu închis. Nu. Nu spre laptopul meu. 
Spre cartea de joc pe care, în timp ce strâng laptopul, o ţin în 
mână. Pe asul de treflă, cuvintele mov-deschis se pot citi cu 
ușurință: Camp David. 

Privesc peste umăr, cercetând strada goală în căutarea lui 
Clementine. Până și Nico a întrebat-o dacă ea este Cavalerul. 
Normal că a negat. Dar Palmiotti are dreptate într-o privinţă: 
habar nu am cine este ea de fapt. 

— Nu gândi prea mult, Beecher. Am fost acolo la ultimul 
Crăciun și în acele zile de recuperare după operaţia 
președintelui, chiar și în acea noapte când Wallace a ţinut 
petrecerea-surpriză pentru prima-doamnă. Este o alegere 
simplă, de fapt. Poţi să rămâi aici și să îl lași pe președinte să fie 
împușcat sau poţi să încerci să îi salvezi viaţa și să te asiguri că 
este pedepsit corespunzător pentru tot ceea ce a făcut. Aici afli 
cine ești, Beecher. Nimeni nu te poate duce mai aproape. Deci, 
vrei să intri în Camp David sau nu? 


89. 


Nico își ținu ochii închiși. 

Îi tinu închiși în timp ce îl transportau din parcare, înapoi în 
noua clădire. 

Îi ţinu închiși și când îl percheziţionară, când îi scoaseră 
șireturile de la pantofi, chiar și când îl verificară în gură, în rect 
și sub unghiile de la mână. 


248 


l-a ascultat cu atenţie vorbind despre el. „... o creștere 
recentă a comportamentului antisocial...” „ ... l-a rupt degetul 
lui Cary...” „... ar trebui omorât și gata...” Își ţinu ochii închiși și 
când îi deschiseră legăturile cu scai și îl dădură jos de pe targă, 
pe salteaua subţire. 

De acolo, în timp ce asistentele ieșeau din cameră, nu mai 
putu să audă nimic. Nici măcar ecoul când dispărură pe hol. 

Lui Nico nu îi plăcea asta. Cu auzul lui, nu era obișnuit cu așa 
o liniște intensă. Dar măcar știa unde se află. În orice cameră l- 
ar fi băgat, era izolată fonic. 

Oricum, ca să fie sigur, Nico își ţinu ochii închiși. 

— Cred că ai scăpat, spuse prima-doamnă decedată într-un 
final. 

Deschizând ochii cu precauţie, Nico privi în jurul lui. Camera 
era îngustă, dar tencuită cu gust în aceeași culoare verde-pal ca 
zona de primire în care intrase ieri. Stătea pe o saltea albastră, 
subţire, pe podea. Nu exista mobilă, televizor, nimic cu care să 
se poată răni. În dreapta lui, unul dintre pereţi - cel cu ușă - era 
făcut din sticlă groasă, rezistentă, care dădea spre un hol gol, 
permițându-le doctorilor și asistentelor să privească în cameră. 
Și permițându-i lui Nico să privească în afara ei. 

Cu decenii în urmă, l-ar fi pus pe Nico în cămașa de forță și l- 
ar fi aruncat într-o cameră de cauciuc. Dar în instituţiile 
moderne nu mai erau apreciate constrângerile, iar camerele de 
cauciuc nu mai existau. Acum erau numite „Camere de izolare” 
sau „Camere de liniște” - locuri în care pacienții își puteau 
regăsi calmul și puteau să se „ajute singuri”. 

— Așadar, medicamentele pe care ţi le-au dat... Nu au avut 
niciun efect? întrebă prima-doamnă. 

Nico scutură din cap, ridicându-se încet în capul oaselor. 
Degetele îi erau țepene, iar corpul îl durea de la luptă. Privind 
spre holul gol, nu văzu pe nimeni. Nu era surprins. 

De câteva săptămâni, știa că cineva are grijă de el. Cavalerul 
venise o dată, cu luni în urmă. Dar, după aceea, fusese deștept 
și nu mai revenise la St. Elizabeth. Intr-adevăr, când Nico se 
gândi la asta, la toate mesajele pe care Cavalerul reușise să i le 
trimită - toate acele cărți de joc cu mesaje scrise cu cerneală 
invizibilă ascunse în vechile cărţi - acele mesaje nu se trimiteau 
singure. Cineva din interiorul spitalului îl ajuta pe Nico să 
comunice cu Cavalerul. Cineva din interior. 


249 


— Crezi că este cel care ţi-a făcut injecţia? întrebă prima- 
doamnă. 

— Cavalerul mi-a spus... Mi-a spus că îmi va asigura... că nu 
vom fi singuri, zise Nico, reluând ultimele zile și gândindu-se la 
singura persoană care părea să apară din nou și din nou. 

— Știu la ce te gândești, zise prima-doamnă. Dar tot trebuie 
să fii atent. 

Nico era atent. De aceea se holba la colțul din spate al 
încăperii, unde o cameră de supraveghere era plasată într-un 
cadru metalic octogonal din sticlă rezistentă la zgăriere. Fără 
îndoială, camera vedea fiecare parte a încăperii. Il privea pe 
Nico. Spre surpriza lui, spre deosebire de toate celelalte, 
beculețul roșu de deasupra camerei nu era aprins. 

— Este posibil să stingi o singură cameră? întrebă prima- 
doamnă. 

— Cavalerul a zis că o să aibă grijă de noi. Că se va asigura, 
zise Nico, ridicându-se ușor în picioare. 

Era în continuare precaut, dar devenea entuziast. Tot ceea ce 
spusese Cavalerul... totul se adeverea. Destinul. 

Lipindu-și faţa și degetele de sticlă, Nico măsură din priviri 
coridorul întunecat. Luminile erau stinse și nici urmă de 
asistente. Sau de brancardieri. Nimeni. 

— Se pare că Dumnezeu are grijă de tine, Nico. 

— Nu doar Dumnezeu, zise Nico ajungând la ușă. Cavalerul 
are și el grijă de noi. Cavalerul se asigură. 

Apăsând mânerul, Nico se așteptă să audă sunetul obișnuit de 
metal făcut de o ușă închisă. În schimb, ușa se deschise spre el, 
fără să scoată un sunet. 

Era descuiată. 

Un moment, Nico ezită. Dar nu pentru multă vreme. Cavalerul 
avea cu siguranţă grijă de el. Și mai era cineva. 

leșind pe hol, Nico porni la drum. 


90. 


— Cine crezi că îl ajută? întreabă Palmiotti, privind spre mine 
de pe scaunul din dreapta. 
— Pe Nico? Nu sunt sigur, răspund eu, ţinând volanul strâns. 


250 


— De fapt, nu vorbeam despre Nico. Vorbeam... 

Palmiotti se oprește. 

— Crezi că asta se trage de la Nico? 

Rămân tăcut, cu ochii fixaţi pe drumul cu două benzi cunoscut 
ca MD 77. În cea mai mare parte a primei ore, jocul a fost 
același - el amintind mici detalii, încercând să scoată informații 
de la mine. Dar nu este singurul care joacă acest joc. 

— Dar despre cine vorbeai? Crezi că președintele este ajutat? 
întreb eu. 

Acum Palmiotti este cel tăcut. De ambele părți ale drumului, 
zonele suburbane care încadrau drumul l-270 au lăsat loc unor 
petice de zăpadă care acoperă terenurile agricole din Maryland 
și Muntele Catoctin aflat chiar în faţa noastră. Nu este nimeni în 
jur - nu este nimeni nicăieri - dar Palmiotti este concentrat în 
continuare pe oglinda retrovizoare. 

— Cum ar putea cineva să îl ajute pe președinte? adaug. 
Credeam că Wallace era victima. 

— Este victima. Dar trebuie să înţelegi că, atunci când ești 
președinte, simpla comunicare cu lumea exterioară nu se 
întâmplă fără ajutor. 

— Ce fel de ajutor? 

— Ajutor din partea unei persoane apropiate. 

— Precum fostul tău prieten din liceu, care se nimerește să fie 
doctorul Casei Albe. 

— Sau al unui agent de încredere al Serviciilor Secrete, 
explică Palmiotti. Când ajungem acolo, pe el trebuie să îl găsim. 
A.J. Ennis. Dacă dăm de el, îl găsim pe președinte. 

— De ce nu-l suni direct pe A.].? 

Palmiotti își ia ochii de la oglindă și mă străpunge cu privirea. 

— Ti-am spus, Beecher. Linia mea directă nu mai este la fel 
de directă pe cât era. 

Se oprește un moment, de parcă ar vrea să mai spună ceva, 
dar nu o face. Văd înfrângerea din ochii lui. Asta mă face să mă 
gândesc la Tot și la tot ce îi datorez, la tot ce a făcut. Grace mi-a 
spus că m-a ales ca să ajut la reconstruirea Culper Ring... să-l 
ajut să facă ceea ce trebuie. Doar asta, și este suficient ca să 
mă facă să continui. 

— Tipul acesta, A.]. cu el te-a înlocuit Wallace? 

Palmiotti nu răspunde. 


251 


— Crezi că A.J. este implicat? adaug eu. Adică, dacă este atât 
de apropiat de Wallace, s-ar afla în poziţia perfectă pentru a 
trage asupra lui. 

Înainte să poată răspunde, observ un semn galben, 
dreptunghiular: Atenție, gheață pe pod! 

Este singurul avertisment de care am parte. Pieptul mi se 
strânge, comprimându-mi organele. În faţă, nu am cum să ratez 
micul pod cu două benzi ce trece peste o prăpastie îngustă. 

Podul de metal este vechi - are bucăţi de gheaţă pe bolta 
ruginită - dar pare cât se poate de sigur. Totuși, doar văzându-l, 
pumnul mi se strânge pe volan. 

— Beecher, ești bine? întreabă Palmiotti. 

Încuviinţez, ţinându-mi respiraţia. 

Nu îmi plac podurile. Tata a murit pe un pod. Dar, pe măsură 
ce ne apropiem și roţile trec de prag... 

Nu mai sunt sigur că acea versiune a morții tatălui meu este 
adevărată. 

Lângă mine, Palmiotti spune ceva despre președintele 
Wallace și despre cât de multă încredere are în AJJ. 

Abia îl aud. 

În timp ce roţile mașinii străbat grilajul de fier al podului, 
singurul lucru la care mă pot gândi este biletul de noaptea 
trecută... 

Scrisoarea pe care mi-a arătat-o Clementine. Biletul de 
sinucidere al tatălui meu. 

Mă lupt din greu să privesc drept în faţă. În colţul ochilor, văd 
în continuare stâncile acoperite de zăpadă care străjuiesc pârâul 
înghețat de sub noi. 

Din câte ţin minte, mi s-a spus că tatăl meu a murit pe un pod 
exact ca acesta. Un pod mic. Un oraș mic. O moarte mică, ușor 
de uitat. 

Ca orice fiu, normal că nu uit niciodată. De decenii, mi-am 
imaginat fiecare versiune a morţii tatălui meu: mașina lui 
prăbușindu-se din cauza unui camion venit cu viteză, mașina lui 
prăbușindu-se pentru că suferise un atac de cord, mașina 
prăbușindu-se pentru că tata virase ca să evite un câine bătrân. 
L-am văzut pe tata murind în toate variantele posibile. Să citesc 
acel bilet, să îi văd scrisul de mână și mai ales data de pe 
scrisoare, la o săptămână după ce ar fi dispărut... 


La jumătatea podului, Palmiotti vorbește fără oprire, iar eu îmi 
țin în continuare respiraţia. Plămânii mi se strâng din cauza 
lipsei de oxigen. Sângele îmi urcă în faţă și simt că sunt pe 
punctul de a exploda. Când trecem însă de jumătatea boltelor 
arcuite de metal ale podului și ne începem coborârea, eu... eu... 

Încep să privesc în jur, precaut. Roţile continuă să facă același 
zgomot trecând peste fierul podului. lar eu ţin în continuare 
strâns volanul. Dar nu la fel de strâns ca înainte. 

— Beecher, ai auzit ce ţi-am spus? 

— Mda... nu... vorbeai despre președinte. Că... nu este 
bărbatul care ai crezut că este. 

— Nu ascultai, așa-i? Am zis că... atunci când eram în clasa a 
șaptea, Wallace a candidat pentru postul de casier al clasei. Nu 
pentru președinte. Casier. Și a fost învins. Categoric. Copiii îl 
urau pe atunci. Înțelegi ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că oricine poate fi învins. 

— Nu. Înseamnă că oamenii se pot schimba, Beecher. 
Percepţiile se pot schimba. În bine, în rău, nu toţi sunt la fel cum 
erau. Doar pentru că ceva ţi s-a întâmplat în trecut, nu 
înseamnă că asta îţi definește viitorul. 

Mă lasă să mă gândesc la aceste cuvinte, iar mintea îmi 
zboară la tatăl meu, la Clementine și, desigur, la președinte și 
Palmiotti. Dar mă gândesc și la Marshall și la tot ce i-am făcut. 
Atât de multe lucruri care nu mai pot fi schimbate. 

Cu un zgomot final, roţile mașinii părăsesc podul metalic și îl 
privesc dispărând în spatele nostru. 

— Dar ai dreptate, zise Palmiotti, holbându-se în continuare în 
oglinda retrovizoare. Oricine poate fi învins. Mai ales când îi 
cunoști punctul slab. 

În timp ce șoseaua din faţa noastră trece printr-un mic orășel 
numit Thurmont, Maryland, ieșind apoi la drum deschis, o pantă 
ușoară îmi spune că suntem pe punctul de a începe urcușul spre 
munte. Următorul semn pe care îl vedem este unul de lemn 
aparţinând Serviciului National al Parcurilor. 

Bine ati venit în Parcul Montan Catoctin! 

Dacă mergem la dreapta, spre est, vom găsi locuri publice 
pentru camping, cărări pentru drumeţii și peisaje frumoase de 
munte, în schimb, virez spre stânga, spre vest, unde drumul 
devine și mai îngust - rămân doar două benzi subțiri. 


Nu mai suntem înconjurați de teren arabil. Nici de orașe mici. 
Urcând încet muntele, suntem înconjurați de pante abrupte, 
teren accidentat și grupuri de stejari înalţi, plopi, nuci americani 
și arțari. Nu putem să vedem în nicio direcţie mai departe de 
câţiva metri. 

Cu toate acestea, amândoi știm ce se află în fața noastră, 
ascuns în parc. Privesc spre ceasul digital al mașinii. Mai avem o 
jumătate de oră. 

— O să reușim, zice Palmiotti. Orice s-ar întâmpla însă de 
acum înainte, nu te mai învinovăți. Contează că ai încercat, nu? 

Normal că are dreptate. Dar tocmai de aceea nu pot să nu mă 
gândesc la acea noapte din subsol. Știu cine era Marshall. Știu 
ce i-am făcut. Și, în mai puţin de o jumătate de oră, mă voi afla 
față în faţă cu omul în care l-am transformat. 


91. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Washington 


— Este întuneric acolo jos. 

— Nu o să păţească nimic, spuse Timothy Lusk din scaunul lui 
cu rotile, apropiindu-se de trepte și privind jos, spre subsolul 
prost luminat. O să ai grijă, nu, Marsh? 

Ținând mânerele scaunului cu rotile al tatălui său și uitându- 
se peste umărul acestuia, tânărul Marshall privi în josul scărilor 
întunecate, mărginite de bare metalice ruginite. Podeaua 
adumbrită a subsolului părea să se legene de parcă ar fi fost vie. 

— Îți pot aduce o lanternă, spuse soţia pastorului Riis, o 
femeie căreia toată lumea îi zicea Cricket. 

— Dacă vrei, mă pot duce eu, adăugă pastorul Riis. 

— Nu o să păţească nimic, repetă tatăl lui Marshall. Este doar 
apă. 

Impingându-și ochelarii pe nas, Marshall făcu un pas în spate, 
ceea ce stârni un mic val în bucătărie. Era doar apă. Din cauza 
unei ţevi sparte care făcuse ca mașina de spălat vase a 
pastorului să funcţioneze în timpul întregului week-end în care 


254 


familia fusese plecată, apa cursese peste tot: în bucătărie... în 
sufragerie... și, cu puțin ajutor din partea gravitaţiei, și în subsol, 
care acum arăta ca o fosă septică întunecată. Când Marshall și 
tatăl lui sosiseră, pastorul Riis le spusese că apa era până la 
genunchi în subsol. Adică mult prea adâncă pentru Marshall. 

— Poftim... poftim o lanternă, zise soţia pastorului, întinzându- 
i-o lui Marshall, care o îndreptă spre scări, abia reușind să 
lumineze întunericul. 

— Nu-ţi face griji, suntem chiar aici, spuse tatăl lui, 
întorcându-și scaunul cu rotile și făcându-i semn lui Marshall să 
înainteze. 

Înainte ca Marshall să poată răspunde, un bec se declanșă și 
Polaroidul tatălui lui făcu un zgomot, scoțând instant o 
fotografie. 

— Nu uita, ai nevoie de asta, zise acesta, dându-i lui Marshall 
aparatul. Fotografiază tot. 

Marshall încuviinţă. De șase luni, de când tatăl lui fusese 
angajat ca agent de asigurări, asta îi era slujba: făcea poze, 
documenta daunele și scria raportul. 

Desigur, Marshall știa că tatăl lui primise acea slujbă ca o 
favoare - până și companiilor de asigurare le era milă de un 
șomer în scaun cu rotile. Dar, așa cum avea să afle compania în 
scurt timp, la fel se întâmpla și cu reclamanţii, cărora le era mult 
mai greu să se plângă despre cât de mari erau daunele când 
priveau un om cu ambele picioare amputate, care nu avea să 
mai meargă niciodată. 

— l-am spus să nu pornească mașina de spălat vase înainte 
să plecăm. Nu ţi-am spus, dragule? întrebă soția pastorului, 
punându-i acestuia o mână pe umăr. 

Stăpânindu-se rapid, privi spre oaspeți și adăugă: 

— Îmi pare rău. Nu am vrut să răbufnesc așa la soţul meu. 

— Asta numești tu răbufnire? râse Timothy, făcându-i fiului 
său semn să se apropie de scări. Ar trebui să vină la noi acasă, 
nu-i așa, Marsh? 

Holbându-se în întuneric, Marshall nici măcar nu auzi 
întrebarea. În ultimele șase luni, nu îl deranjase să plece de 
acasă alături de tatăl lui. De fapt, îi plăcea. li plăcea să fie în 
mașină cu tatăl lui, în timp ce la radio se auzeau melodii și 
vântul îi trecea prin păr. Mai mult, când erau locuri în care tatăl 
lui nu putea să ajungă - dacă accidentul se petrecea la etajul 


255 


unei case sau acolo unde nu exista lift, de exemplu - Marshall 
era asistentul perfect, lua Polaroidul și se folosea de abilităţile 
de cățărător dobândite la căsuţa din copac pentru a se strecura 
în mansarde sau chiar pe acoperișuri. Nu îl făcea doar să se 
simtă bine. IlI făcea să se simtă util. Special. 

Dar până și copiii de doisprezece ani știu... mansardele și 
acoperișurile sunt diferite de un subsol întunecat. 

— Dacă este speriat, chiar nu mă deranjează să merg eu, zise 
pastorul Riis a patra oară. 

— Nu este speriat. lubește întunericul, nu-i așa, Marsh? insistă 
tatăl lui, înaintând cu scaunul și folosindu-se de plăcuţa pentru 
picioare pentru a-l mai împinge o dată pe fiul său. 

Indreptând lanterna spre scări, Marshall făcu primul pas. 

— Poftim. V-am spus că îi place întunericul, adăugă tatăl lui. 

Pentru Marshall, era vorba despre ceva mai mult decât 
întunericul de la subsol. De ani de zile, auzise bârfe despre 
pastorul Riis. Cu doi ani înainte, Bobby McNamera obișnuia să ia 
lecții de studiu biblic, în particular, în subsolul pastorului Riis. La 
scurtă vreme după aceea, Bobby se mutase din oraș dintr- 
odată, fără să își ia la revedere și nu se mai auzise nimic de el. 
Fiecare copil din clasa a șaptea știa lecţia: nu vă apropiaţi de 
subsolul pastorului. 

— Fii atent, strigă soţia pastorului când Marshall mai cobori 
câteva trepte. 

Aerul umed îi înfundă nasul. Fără îndoială, nivelul apei era 
ridicat, acoperind cel puţin primele cinci trepte. Vârându-și 
lanterna sub braţ și ţinând camera deasupra capului, făcu prima 
poză. Un bec se aprinse rapid și prima fotografie ieși. Nici măcar 
nu se uită la ea. 

Când mai cobori o treaptă, piciorul îi fu înghiţit de apa rece, 
care îi umplu tenișii și îi transformă șosetele într-un adevărat 
burete. Cu încă un pas, apa îi acoperi gleznele, apoi pulpele, 
genunchii, coapsele. Când ajunse la ultima treaptă, ţinând 
aparatul și mai sus deasupra capului, ca un răcan traversând un 
râu, apa îi acoperea deja coapsele, ajungându-i la testicule. Era 
foarte frig, dar Marshall transpira. 

— Ai grijă să fotografiezi tot! Trebuie să se vadă cât de rău 
este! strigă tatăl lui, deși Marshall nu se gândea decât la Bobby 
McNamera, despre care auzise că fusese internat într-un spital 
de nebuni, deși nimeni nu îi confirmase asta. 


256 


Înaintând cu greu prin apa care i se lipea de coapse și îl 
încetinea, Marshall nu se aștepta să găsească oase umane sau 
lanţuri atârnate de pereţi. Privind în jurul său, nu putea să nu se 
întrebe ce altceva mai era ascuns sub toată apa aceea. 

În toate direcţiile putea să vadă hârtii, capacele de la cutiile 
de depozitare din carton, un coș de gunoi din plastic, chiar și un 
bagaj vechi plutea prin cameră, lăsând abia un metru pentru 
cap din cauza tavanului jos și a labirintului de ţevi. Trecuseră 
doar zece secunde și Marshall respira deja cu greu. Ştia că sursa 
principală de apă fusese închisă, dar asta nu îl oprea să se 
gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă apa ar fi crescut. Ridicând 
privirea spre tavan, cu aparatul în continuare deasupra capului 
și cu lanterna luminând în stânga și dreapta în propriul 
spectacol nebunesc de lumină, își simţi transpiraţia prelingându- 
se, și ochelarii alunecându-i de pe nas. 

În stânga lui, de pe o balustradă, o insectă mare și neagră cu 
corp de păianjen și picioare de greier sări prin aer, aterizând în 
apă. Gândacii-păianjen, așa îi numea Marshall, știindu-i din 
fiecare subsol local, inclusiv al său. 

Din ce își putea da seama privind în jurul lui, subsolul era 
împărțit în două camere. Prima era rezervată aparatelor 
mecanice. Bliţul lumină scurt încăperea când făcu o poză 
boilerului scufundat pe jumătate, din partea stângă. Un altul 
lumină cazanul din apropiere, o bestie de metal din 1920, care 
abia reușea să treacă de suprafaţa apei. 

— Fotografiază și boilerele! adăugă tatăl lui chiar când 
Marshall trecea pragul fără ușă spre camera următoare, care, 
inexplicabil, era mai bine luminată. 

În dreapta lui, văzu de ce: exista un geam îngust, de mărimea 
unei nișe pentru aparatul de aer condiţionat, care dădea spre o 
grădină din spate, dar era atât de mult praf depus pe el, încât 
lumina abia intra în încăpere. Aceasta nu arăta altfel decât 
cealaltă - multe hârtii și resturi care pluteau - dar în locul 
mașinăriilor și al ţevilor, în cameră se găsea o bibliotecă, nu 
foarte înaltă, încorporată în zidul din spate. 

Apa stricase deja jumătate din cărţi. Când Marshall mai făcu o 
poză, iar aceasta ieși din aparat, văzu că pe raftul de sus era o 
fotografie mare, înrămată, sprijinită în diagonală de zid. 

— Marsh, cum te descurci?! strigă tatăl lui. 


257 


— Aproape am terminat! răspunse Marshall, ţinând în 
continuare aparatul deasupra capului, în timp ce ochelarii îi 
alunecau și mai mult în josul nasului. Am găsit o poză înrămată 
aici...! 

— Este de la nunta părinţilor mei! Te rog, nu-mi spune că este 
sub apă, îi strigă soţia pastorului. 

— Nu, este în regulă! O aduc sus cu mine! zise Marshall, 
apropiindu-se de bibliotecă în timp ce apa rece îi atingea 
testiculele. 

Când puse camera și lanterna pe raftul de sus, un trio de 
gândaci-păianjen sări prin aer, traversând apoi apa și lăsând o 
dâră slabă în urma lor. 

Pășind pe vârfurile degetelor, Marshall se întinse spre rama 
aurită care ţinea vechea fotografie alb-negru a unui bărbat tânăr 
în costum, pozând foarte elegant alături de noua lui soţie. La fel 
ca în majoritatea fotografiilor vechi, niciunul din ei nu zâmbea, 
doar se priveau fix cu buzele strânse, ceea ce îi făcea să arate 
ca niște bunici, chiar dacă erau tineri însurăţei în ziua nunții. 
Când Marshall apucă însă colţurile de jos ale ramei, mișcând-o 
din locul ei, degetele lui atinseră... ceva. 

Era ceva în spatele fotografiei. 

Dând-o la o parte, văzu un teanc ordonat de reviste, cărora 
nu le acordă însă prea multă atenţie. Asta însă până văzu... 

Sâni. Aveau sâni. Sâni mari, strânși în mâini de o brunetă cu 
picioare lungi, păr răvășit și o bandană roșie. Ingenunchind pe o 
masă de biliard, se apleca, dar privea peste umăr, acolo unde 
un bărbat musculos, cu pieptul gol, o ţinea de coapse de parcă 
ar fi... Cerule! 

Marshall privi titlul. Spectacolul Picioarelor. Uitându-se la 
pozele din revistă, văzu că acestea nu arătau doar picioare, ci 
mult mai mult, inclusiv câteva poze extrem de explicite, care o 
înfățișau pe femeia de pe copertă și ce anume făcea ea cu tipul 
respectiv pe masa de biliard. 

Marshall se îndreptă, simțind ceva crescându-i în pantaloni. 
Pornografie. Pastorul Riis avea pornografie. Multă. 

Răsfoind rapid teancul, găsi încă șase reviste, cu titluri 
precum Score, High Society și chiar una numită Bitchcraft. 
Marshall râse de acest ultim titlu. Dacă Beecher ar vedea asta... 

— Haide, Marsh, ce îţi ia atât de mult?! îi strigă tatăl său. 


Grăbindu-se și gândindu-se în continuare la reacţia lui 
Beecher, apucă teancul de reviste și le îndesă în pantaloni. 
Transpirase atât de tare, încât acestea i se lipiră de stomacul 
grăsuț când încercă să le aranjeze. 

— Aproape am terminat! Luam doar poza! îi strigă el tatălui 
său. 

Dar când își cobori tricoul peste reviste... 

— Poate că ar trebui să te ajut eu, spuse o voce în spatele lui. 

Corpul îi zvâcni sălbatic, ochelarii aproape că îi săriră de pe 
nas. Se întinse spre poza înrămată mare, aurie, se întoarse și îl 
văzu pe pastorul Riis, cu apa până la genunchi. 

Un gândac-păianjen sări prin aer. 

— Eu... eu tocmai urcam, explică Marshall, ridicând rama cea 
mare. 

— Și lanterna? Și aparatul tău? îl întrebă Riis, făcând semn 
peste umărul lui Marshall. 

Ambele se aflau pe raftul de sus. 

Vreme de o clipă, Marshall rămase nemișcat. Putea să îi dea 
rama pastorului. Dar, în acel moment, rama era singurul lucru 
care îl împiedica pe pastor să vadă ce avea sub tricou. 

— Sigur. Desigur. Poftim, zise Marshall, înclinând rama spre 
pastor, care o apucă rapid, ţinând-o deasupra apei. 

Marshall se întoarse grăbit cu faţa spre raft, rămânând cu 
spatele la pastor în timp ce își lua Polaroidul și lanterna. 

— Ştii, unele dintre lucrurile de aici, începu pastorul Riis, 
unele sunt aici de ani de zile. 

— Pentru asta sunt subsolurile, nu? 

— Desigur. Dar la biserică... Nu-ţi vine să crezi ce mi-au dat 
oamenii de-a lungul anilor, și ce lucruri a trebuit să confisc. 

Peste un deceniu, un Marshall matur ar fi avut răspunsul 
perfect. Dar atunci, în acel subsol inundat, plin de mucegai, cu 
lumina întunecată ce intra prin geamul îngust, tânărul Marshall 
nu făcu decât să privească fix, îngheţat și îngrozit, la pastorul pe 
care îl știa de când lumea. 

— Mă așteaptă tata, bolborosi el, împingându-și ochelarii pe 
nas și îndreptând lumina spre faţa pastorului, fără să-și dea 
seama că astfel acesta nu mai vedea nimic. 

— Dragule, a venit instalatorul cu pompa! strigă nevasta 
pastorului. Urcă, nu vreau să te îmbolnăvești acolo! 

Și asta fusese tot. 


În capul scărilor, pastorul puse tabloul pe masa de la 
bucătărie, apoi instalatorul și asistentul lui li se alăturară în 
bucătărie. În spatele lui, nevasta pastorului înfășură un prosop 
de plajă în jurul lui Marshall, care îl folosi pentru a-și ascunde 
umflătura dreptunghiulară din dreptul pieptului. 

— Marsh, ce naiba este asta? întrebă tatăl lui, răsfoind pozele 
făcute cu Polaroidul și mișcându-se furios în scaunul cu rotile. 
Nu le-ai lăsat să se usuce! Toate pozele sunt lipite! 

In orice altă zi, Marshall și-ar fi cerut scuze și s-ar fi oferit să 
coboare din nou. Dar, în acea zi, stând acolo și tremurând în 
bucătărie cu un teanc de reviste porno lipite de piept, un 
zâmbet strâmb îi apăru pe obraji și un singur gând îi umplu 
mintea. 

Abia aștept să îi arăt asta lui Beecher. 


92. 


Astăzi 
Spitalul St. Elizabeth 


— Nico, nu faci bine ce faci, îl avertiză prima-doamnă 
decedată. 

Nico clipi de câteva ori, înaintând rapid pe holul nou și 
strălucitor. Din momentul în care ieșise din Camera de liniște, 
prima-doamnă fusese agitată. Credea că este o capcană. 

Nico știa că ea se înșală. După toate cele întâmplate - injecţia 
care nu avea medicamente în ea... ușa de la Camera de liniște 
care era deschisă... Nu, nu era o capcană. Era un mesaj... un 
mesaj simplu, bine planificat, care se întindea ca un fir roșu în 
faţa lui, pe coridorul întunecat. Nico știa cum să urmeze un fir. 
Așa cum știa și că doar cineva din spital ar fi putut să lase firul. 

Intr-adevăr, urmându-l pe hol, își dădu seama că singura 
persoană care ar fi putut să... 

— Nico, ai auzit? întrebă prima-doamnă. 

În stânga lui, după colţ, doi paznici se plimbau pe holul 
spitalului, plângându-se despre cât de încete erau lifturile din 
noua clădire. 


260 


— Nico, dacă te văd... 

Nico nu încetini, înaintând cu atenţie. Paznicii erau cu 
siguranţă aproape. Dar Nico știa că nu aveau să părăsească 
holul principal. Cum ar fi putut să o facă? Acum, că totul se 
pusese în mișcare... l-ar fi adus Dumnezeu atât de departe 
pentru ca apoi să oprească totul într-un mod atât de banal? 

Conform așteptărilor, la fel de rapid precum sosiră, la fel de 
rapid dispărură paznicii, vocea lor devenind un ecou distant. 

— Am scăpat, rapid, du-te! zise prima-doamnă, făcându-i 
semn spre holul principal. 

De data aceasta însă, Nico se opri. 

— Nico, ce aștepți? Știi unde suntem? 

Nico știa exact unde se află. De două zile, din momentul în 
care sosiseră acolo, studiase noua clădire. Cu o zi înainte, 
îndreptându-se spre labirint, își notase mental fiecare dintre 
camerele și ușile de ieșire de la fiecare birou al asistentelor. 
Întorcându-se de la bibliotecă, memorase fiecare intrare care 
cerea doar citirea unui card și care dintre ele cerea și card, și 
chei. leșind să se întâlnească cu Beecher de dimineață, 
numărase trei paznici la recepţie, și numai doi la intrarea 
vizitatorilor. 

Nico mai petrecuse și douăzeci de minute în plus la CIT, 
prefăcându-se că învaţă din nou cum să folosească mașina de 
spălat și uscătorul, doar ca să le poată asculta pe asistente 
lăudându-se despre securitatea pe trei niveluri care acum 
proteja partea din spate a clădirii și toate unităţile cu pacienți. 
Primul nivel - în exteriorul ușilor de incendiu - era o alarmă 
silențioasă pentru ca niciunul dintre ceilalţi pacienţi să nu știe că 
s-a întâmplat ceva. Al doilea nivel era în interiorul gardului de 
sârmă ce înconjura terenul. Da, părea ușor de urcat, dar, în 
momentul în care îl atingeai, o fibră optică ascunsă simţea 
schimbarea de greutate și făcea ca toate camerele de 
supraveghere din apropiere să se întoarcă în acea direcţie. Și, 
dacă reușeai cumva să treci de acel nivel, cel de-al treilea și 
ultimul nivel era un gard înalt de opt metri, care nu putea fi 
urcat, cu ochiuri atât de mici, încât degetele umane nu puteau 
intra în ele. Când era în armată, Nico învățase cum să treacă de 
un asemenea gard: apucai două șurubelniţe, străpungeai gardul 
și urcai astfel până sus. Așa cum știa însă foarte bine, de ce să 


261 


riște să urce un gard când putea foarte bine să iasă direct pe 
ușa principală? 

In faţa lui, holul o lua spre dreapta, dând la iveală noul birou 
în formă de U și ușile duble automate care duceau spre rampa 
de încărcare. Fusese acolo ieri. Dar astăzi una dintre ușile duble 
era deschisă, și în ea fusese proptit un coș de gunoi. 

— Nico, ce aștepți? întrebă prima-doamnă. leșirea e chiar în 
fața ta! 

Și de această dată, Nico rămase pe loc. 

— Te aud respirând, anunţă Nico. 

Prima-doamnă privi în jur. 

— Nico, despre ce vorbești? 

— Știu că ești aici, adăugă Nico. Te aud. Știi că eu aud totul. 

In cealaltă parte a holului, dincolo de biroul în formă de U, o 
umbră se mișcă în pragul a ceea ce părea să fie o baie, mai 
degrabă un duș pentru despăducherea pacienţilor. Nico știa cine 
se ascunde înăuntru. Prietenul care îi lăsase acest fir roșu... și 
care avea mereu grijă de el. 

— Doctore Gosling, vreau să ieșiţi acum, zise Nico. 

Fără un cuvânt, umbrele se mișcară din nou și asistentul 
Rupert ieși pe hol. 

Nico clipi rapid, apoi își înălţă capul, confuz. 

— Nu ești doctorul Gosling, observă Nico. 

— Nico, te rog, nu îmi îngreuna situaţia, imploră Rupert. Vrei 
să evadezi sau nu? 


93, 


— Trebuie să ne grăbim, insistă Rupert. 

— Dar cum...? Nici măcar... încercă Nico să își găsească 
cuvintele, holbându-se în continuare la Rupert. Doctorul Gosling 
a fost cel care mi-a dat cărţile și a fost la mine în cameră... 

— Este timpul să plecăm, repetă Rupert. 

— Dar l-am văzut pe Gosling făcându-mi injecţia. El mi-a 
făcut-o! 

Rupert își cobori bărbia, oferind o privire întunecată, în 
contrast cu lumina zilei ce se reflecta de pe rama ochelarilor lui 
din plastic. 


262 


— Și cine crezi că a făcut amestecul pentru injecție, Nico? 

Sprâncenele ca niște omizi ale lui Nico se uniră. 

— Așadar, îl slujești pe Cavaler? 

— Te rog, nu mai vorbi ca în Stăpânul Inelelor. Şi nu îi mai 
spune pe nume cretine precum Cavalerul. El... 

— Spune-i Cavalerul. Lucrezi pentru Cavaler! 

M-a plătit pentru asta, așa că o fac. Asta este tot, Nico. Acum, 
dovedește-mi, te rog, că ai progresat. Știu că nu ești un ucigaș. 
Nu mai ești. Nu îmi arăta că m-am înșelat. 

— Dar ca să îţi riști slujba în felul acesta... 

— Nico, acum două luni, pentru o sumă de bani stupid de 
infimă, care credeam că o să îl ajute pe nepotul meu, am scos 
pe ascuns cinci sute de miligrame de metilfenidat din farmacia 
spitalului. Nu are rost să îţi mai spun că oamenii nepotriviţi au 
aflat despre asta, inclusiv așa-numitul tău Cavaler. Deci, nu mai 
este vorba despre slujba mea. Este vorba că nu vreau să intru în 
pușcărie. 

Nico clipi des. Privi în jurul lui, căutând-o pe prima-doamnă, 
dar acum nu o putea găsi. În schimb, o văzu pe Clementine și 
peruca blondă care îi stătea într-o parte pe cap. Işi închise ochii, 
știind că soarta lui se schimba în acel moment. Nu mai conta 
Cavalerul. Nu mai conta Wallace. Nu mai conta nimic. După 
atâţia ani, îl aștepta altceva dincolo de zidurile spitalului: fiica 
lui, Clementine. Nicio altă recompensă nu era mai presus de 
asta. 

— Ultima șansă, Nico. Vrei libertate sau nu? 

Nico se întoarse spre ușa proptită care ducea spre suprafaţa 
de beton a rampei de încărcare. Da, ușa era deschisă, dar prin 
prag, dincolo de suprafaţa de beton, ușa cu rulare a garajului 
era în continuare închisă. O tastatură de ultimă generaţie era 
încorporată în zid. Ca să iasă cu adevărat afară, ca să deschidă 
ușa garajului, avea nevoie de cod. 

Nico privi spre Rupert, observând legitimaţia cu codul de 
identificare care îi atârna la gât. 

— Fă ce trebuie să faci, zise Rupert, arătând spre biroul în 
formă de U acoperit de plastic. 

Pe birou se afla un singur creion. Proaspăt ascuțit. 

Nico ezită. Dar nu mult. 

Se întinse încet după creion. Ca un doctor alegându-și 
bisturiul preferat. 


263 


Rupert făcu ochii mici, pregătindu-se. 

— Fă-mi o singură favoare. Fă să pară că m-am luptat cât de 
cât cu tine, bine? 

Într-o singură mișcare, Nico îl apucă pe Rupert de încheietură 
și îi înfipse creionul în antebraţ. Se auzi un zgomot slab când 
creionul intră în partea păroasă a braţului lui Rupert și un altul 
când îi ieși prin cealaltă parte, arătând ca o săgeată falsă, genul 
pe care îl găseai într-un magazin cu rechizite magice. Un jet de 
sânge lovi pieptul lui Nico, ultimii doi stropi ajungându-i pe 
bărbie. 

— Nuuuuu! urlă Rupert, zbătându-se sălbatic în timp ce 
genunchii îi cedau. 

Nico îl prinse strâns pe Rupert de încheietură, străduindu-se 
să îl ţină în loc, trăgând rana mai aproape pentru a o examina. 

O cantitate mare de sânge fără să atingă vreo arteră majoră, 
vreun organ sau vas de sânge. 

— Nu îl scoate. O să te facă să sângerezi și mai tare, îl 
avertiză Nico, lăsându-l pe Rupert pe un scaun din apropiere. 

— F-fata cu care ai vorbit de dimineaţă... este fiica ta, nu? 
întrebă Rupert, cu vocea slăbită. Despre asta este vorba de 
fapt? 

Nico privi spre Rupert, dându-și seama că acesta nu știa nimic 
despre președinte sau despre ce va urma. Trăgând rapid, Nico 
smulse ecusonul de la gâtul lui Rupert și îi căută prin buzunare, 
găsind un rând de chei. Acum avea ceva de înfipt în gâtul 
paznicului de la poarta principală a spitalului. 

Se îndreptă spre ușa rampei de încărcare. 

Rupert își strânse mâna străpunsă, cu creionul în continuare 
în ea, la piept. 

— Ştii, Nico, în ciuda tuturor acestor întâmplări, există un 
singur lucru despre care nu te-am minţit: ești o adevărată 
pacoste, strigă, forțându-se să râdă. 

Nico trecu ecusonul prin dreptul tastaturii de ultimă 
generaţie. Când ușa garajului se ridică ușor, o pală rece de vânt 
intră spre rampa de încărcare. Nico ieși afară în lumina orbitoare 
a soarelui. Nu conta. Strecurându-și una dintre chei între 
degete, știu exact încotro să se îndrepte. 


264 


94. 


O oră mai târziu 


— Fă la dreapta aici, zice Palmiotti. 

— Eşti sigur? întreb eu, holbându-mă prin parbriz la încă o 
întoarcere nemarcată. 

— Da. Sunt sigur. Aici, insistă Palmiotti. 

Intorc volanul cât de tare pot, aproape ratând drumul. Am 
aflat deja că totul în acest parc este ușor de ratat. Urcând 
muntele, nu vedem semne de avertizare, indicatoare de 
direcţie, nici măcar unul dintre acelea dreptunghiulare de 
avertizare pe care să scrie: Doar Personalul Autorizat. De fapt, 
când vine vorba despre misterele de la Camp David, cel mai 
mare secret este că, dacă nu știi unde se află Camp David, nu ai 
nicio șansă să îl găsești. 

— Și din nou la dreapta aici, zice Palmiotti când întoarcem pe 
alt drum îngust, pavat la fel de impecabil ca și celălalt. 

Intr-o linie clară, dreaptă, toată zăpada este împinsă cu 
meticulozitate în lateral. Fără îndoială, Palmiotti știe încotro se 
îndreaptă. 

Construită în 1938, ca tabără de vară pentru angajaţii 
federali, Camp David a devenit întâia oară reședință 
prezidenţială atunci când medicii lui FDR i-au spus acestuia că, 
pentru el, Casa Albă este prea caldă, că președintele Roosevelt 
are nevoie de un loc de vacanţă răcoros. Privind în jurul lor, și- 
au dat seama că deoarece tabăra era poziționată atât de sus pe 
munte, avea mereu cu zece grade mai puţin decât centrul D.C. 
Atunci, într-o clipă, angajaţii și-au pierdut tabăra, iar FDR a 
câștigat ceea ce el numea „Shangri-La”-ul lui, după regatul de 
munte din unul dintre romanele lui preferate. 

Nu a fost o surpriză că, atunci când Eisenhower a preluat 
președinția, acesta s-a îndrăgostit la rândul lui de acel loc. Dar 
nu i-a plăcut numele, așa că l-a redenumit după nepotul lui, 
David. 

In zilele noastre, Camp David a devenit mai mult decât o casă 
de week-end a președinților. Este unul dintre puţinele locuri 


unde președintele Statelor Unite poate lăsa în urmă, cu 
adevărat, haosul din lume. 

Când s-a deschis, FDR a făcut douăzeci și două de călătorii la 
Camp David. Ronald Reagan, o sută optzeci și șapte - și asta nu 
pentru că a fost călătoria facilitată de elicopter sau pentru că 
locul are propriul teren de golf, poligon, cinematograf, piscină și 
sală de bowling. Pentru orice președinte, cel mai mare avantaj 
al Camp David este că presei nu îi este permis accesul. 

Când Bill Clinton a devenit președinte, a declarat că alergiile îl 
împiedică să viziteze Camp David. Dar când a auzit că presei îi 
este interzis accesul, alergiile i s-au vindecat dintr-odată. La fel 
a fost și pentru Barack Obama sau George W. Bush, care au 
petrecut mai bine de un an la Camp David, acolo unde nimeni 
nu îi putea privi. 

Ei bine, aproape nimeni. 

În faţă, drumul se îndreaptă. Ne apropiem de niște copaci 
foarte înalţi, iar soarele este înghițit de vârful acestora și o 
umbră lungă ne cuprinde. În câteva secunde, îmi este atât de 
frig la urechi, încât încep să mă doară. Fiorii mă cuprind însă cu 
adevărat abia când privesc spre stânga. 

Îl văd de îndată, în pădure, chiar dincolo de primii copaci: un 
gard metalic înalt. Cu zale. Vopsit maro, ca să nu se distingă în 
pădure. 

Frânez ca să pot privi cu atenţie. Din ce spune Palmiotti, sunt 
trei garduri diferite care înconjoară cele șaptezeci și trei de 
hectare de pădure ai Camp David - plus pușcași marini, gardieni 
din cadrul Serviciului de Parcuri și, desigur, Serviciul Secret. Așa 
că doar faptul că vedem acest prim gard... 

— Suntem aproape, nu-i așa? îl întreb pe Palmiotti. 

Nu răspunde. 

Îmi privesc ceasul. Mai sunt douăzeci și cinci de minute. 

Mă întorc spre Palmiotti care privește din nou în oglinda 
retrovizoare. Felul în care îi coboară sprâncenele... Vede cu 
siguranţă... 

Un ciocănit puternic în geamul din dreapta mă face să tresar. 
Mai văd pe cineva în oglinda retrovizoare. 

Sunt în spatele nostru. Și în lateral. In câteva secunde. Doi 
bărbaţi în hanorace verde-închis cu ochelari asortați. Sigla de pe 
piept spune Serviciul Naţional al Parcurilor, dar nu am mai văzut 
angajaţi de la Parcuri cu pistoale la brâu. 


266 


— Vă pot ajuta? întreabă ofițerul de lângă geamul meu pe un 
ton agresiv. 

Își scoate ochelarii, dezvăluind o ușoară acnee pe puntea 
nasului. 

— Am venit să ne întâlnim cu președintele, îi spun eu. 

Acum este și mai furios. Îl privește pe partenerul lui, apoi din 
nou pe mine. 

— Am nevoie să văd un act de identitate. Acum. 

— De fapt, domnule ofiţer, nu trebuie decât să îl vedeţi pe el, 
îi zic eu, arătând spre dreapta mea. 

Lângă mine, Palmiotti se apleacă suficient pentru ca ofițerul 
să îl vadă bine. Faţa cu acnee se face albă, făcând un pas în 
spate. Ca să te ocupi de siguranţă la Camp David sau la Casa 
Albă, ești obligat să memorezi un set de poze ale fiecărui VIP. 
Până și paznicii de perimetru îl recunosc pe cel mai bun prieten 
mort al președintelui atunci când îl văd. 

— Aceasta este partea în care îţi suni șeful, zice Palmiotti. 

Ofițerul dă din cap și își scoate walkie-talkie-ul. 


95. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Washington 


— Şi asta a fost a lui? întrebă Beecher. 

— A fost a lui, zise Marshall, așezat pe marginea patului pliabil 
din căsuță, răsfoind paginile unei reviste numite Escort. Acum 
este a noastră. 

— Deci vrei să îmi spui că pastorului Riis îi place să se uite la 
asta - la o femeie cu ţâţe false care joacă tenis fără tricou? 
întrebă Beecher, cu o cută adâncă în frunte, așezându-se lângă 
Marshall și arătând spre fotografia unei femei care își apasă 
sânii de corzile unei rachete de tenis. 

— Beecher, te rog să nu îmi strici momentul. Suntem băieţi de 
doisprezece ani și tocmai am găsit un teanc de reviste porno. 
Vreau să mă uit la ele până orbesc. 


— Corect, dar... Beecher se aplecă ușor când Marshall 
întoarse pagina... spre o poză în care jucătoarea era complet 
goală. Ştii, înțeleg să vrei să îţi scoţi tricoul când joci tenis... dar 
este complet ilogic să vrei să îţi scoţi și chiloţii. 

— Poate că este cald pe teren. 

— Poate. Dar chiloţii...? Ceva nu... Poate că eu sunt de vină, 
dar nu pare prea igienic. 

— Nu, sunt de acord. Mai ales când... uite... este un teren cu 
zgură. 

Amândoi se apleacă spre revistă, încercând să vadă mai bine. 

— In mod clar, zgură, consimte Beecher, fiind încruntat în 
continuare. Marsh, pot să îţi zic doar atât: mă bucur foarte mult 
că ai găsit toate aceste reviste cu femei goale, dar trebuie să 
fim deștepţi și să scăpăm de ele. 

— Despre ce vorbești? 

— Dacă își dă seama pastorul Riis că le avem... 

— Ei, și? Ce o să facă? O să vină să le ia? Nu poate face nimic, 
Beecher! Cel puţin, nu fără să afle toți că au fost ale lui de la 
început, ceea ce îţi garantez că nu vrea! 

— Poate. Dar îţi spun chiar acum: nu o să iasă nimic bun din 
faptul că avem colecţia de reviste porno a pastorului Riis. 

— Vrei să nu îţi mai faci griji? Nimeni nu știe că o avem. 

O bufnitură puternică se auzi când Vincent Paglinni împinse 
ușa de lemn a căsutei, intrând înăuntru. 

— Hei, Marshmallow, am auzit că aveţi pornografie, ţipă 
Paglinni, ridicându-și sprâncenele stufoase. 

In spatele lui, aducea încă trei băieţi - doi cu un an mai mari - 
în căsuță. Pentru moment, Beecher se gândi că Paglinni venise 
să le fure revistele. 

— V-vreţi să vă uitaţi? îi îndemnă Marshall, oferindu-le 
exemplarul din Spectacolul Picioarelor. 

Paglinni rămase pe loc un moment, cântărind dacă să fie 
prieten sau dușman. 

Lui Marshall și lui Beecher li se păru că trecu o oră de liniște. 

— Păăăii, de ce naiba nu? răspunse într-un final Paglinni, 
aruncându-se într-unul dintre fotoliile turtite, în timp ce ceilalți 
băieți luară și ei câte un număr. 

In douăzeci de minute, căsuţa din copac era plină din nou cu 
și mai mulţi adolescenţi decât atunci când fusese construită cu 


268 


un an în urmă. Veștile bune circulă rapid, însă pornografia la 
pubertate circulă cu viteza luminii. 

— Marshmallow, ești de-a dreptul nebun! anunţă cel mai bun 
prieten al lui Paglinni, un roșcovan slăbănog pe nume Paul 
Mackles, răsfoind un număr din High Society. 

În doisprezece ani, era prima oară când Mackles îi vorbise lui 
Marshall. 


96. 


Astăzi 
Camp David 


Agentul cu urechi mici nu vorbește cu noi. 

În schimb, îmi face semn să îmi întind mâinile, și îmi plimbă 
un detector de metale manual de-a lungul picioarelor și al 
spatelui. Este al doilea paznic care îmi face asta. 

Primii au fost la intrarea principală a Camp David. Nici acei 
paznici nu ne-au spus nimic, nici măcar atunci când le-am 
comunicat că cineva va încerca să îl ucidă pe președinte în 
următoarele douăzeci de minute. L-au privit pe Palmiotti, apoi s- 
au uitat unul la celălalt. Când problemele sunt atât de mari, 
deciziile se iau în altă parte. 

De acolo, agentul cu urechi mici ne-a urcat într-o mașinuţă de 
golf cu roți pentru toate terenurile și ne-a condus printre copaci 
și de-a lungul unei cărări pavate cu macadam spre locaţia 
noastră curentă: o casă modestă, construită în stil rustic, cu 
obloane proaspăt vopsite. Pe ușa din faţă, în locul unor numere 
de case, se află un semn sculptat în lemn pe care scrie Ulmul. 

Știu unde ne aflăm. Aproape fiecare cabană de la Camp David 
este denumită după un copac: Laurul, Nucul, Mesteacănul, 
Cornul. Ulmul este locul în care se află postul de comandă al 
Serviciilor Secrete. Asta înseamnă că... 

Privesc peste umăr. Există și alte cabane construite în stil 
rustic, în toate direcţiile. Întregul loc arată ca o tabără de 
cercetași. Dincolo de câmpul acoperit de zăpadă, se vede 
perfect una dintre cabanele mai mari: un bungalow rustic, dar 


269 


elegant, în stil californian, cu un acoperiș cu fronton jos, horn 
înalt de cărămidă și geamuri mari, blindate. Chiar și fără cei 
patru agenţi în haine de iarnă aflaţi pe treptele din faţă, îmi dau 
seama că mă uit la cabana numită P/opul. Casa președintelui. 

— Vor încerca să îl ucidă pe Wallace. In șaptesprezece 
minute, îi spun agentului în pulover care îl supraveghează pe 
Palmiotti. 

— Stewie, spune-i să tacă, avertizează agentul cu urechi mici, 
trecându-mi detectorul prin partea din faţă a picioarelor, spre 
piept. 

— Beecher, lasă-i să își facă treaba. Ne vor duce la cine 
trebuie, insistă Palmiotti, în timp ce Urechi Mici mă apucă de 
umăr și mă întoarce înapoi spre el, dinspre cabana 
președintelui. 

În dreptul pieptului, detectorul face bip-bip-bip. Celălalt agent, 
un musulman înalt, își scoate pistolul, îndreptându-l spre inima 
mea. La distanţă, printre copacii goi, doi lunetiști diferiţi - unul 
de pe acoperișul unei cabane... altul într-un copac - apar de 
nicăieri. 

— Hopa, nu, este doar o cheie. Doar o cheie, îi spun eu 
scoțând vechea cheie metalică pe care o port la gât. 

Agentul musulman își coboară pistolul. Asta nu relaxează pe 
nimeni. Lunetiștii rămân la locul lor. 

Se aude un sunet când detectorul îmi urcă pe gât, spre 
bărbie. Scanare terminată. 

— Ar trebui să îl scanezi și pe el, insist eu, arătând spre 
Palmiotti. 

Nu îmi mai asum riscuri. Poate că ne-a adus aici, dar asta nu 
înseamnă că am încredere în el. 

Palmiotti își ridică mâinile, știind că și Serviciul gândește la 
fel. Când agentul pășește spre Palmiotti și începe să scaneze 
departe de urechile mele, îmi dau seama cât de liniște este. Și 
cât de singuri suntem. 

Îmi mut greutatea de pe un picior pe celălalt, auzind 
scrâșnetul pietrelor sub mine. Se aude acel sunet înalt care 
există mereu în preajma taberelor și croncănitul îndepărtat al 
unei păsări. Privesc în jurul meu, dar nu există membri ai staff- 
ului sau granguri, nici măcar o mașinuţă de golf. Locul pare să 
fie un oraș-fantomă. De fapt, cercetând complexul și fiecare 
reședință, toate cabanele au luminile stinse... cu excepţia celei 


270 


a lui Wallace. Un vălătuc de fum iese din hornul de cărămidă. 
Sunt doar el și familia lui. 

Dincolo de câmpul acoperit cu zăpadă, toţi cei patru agenţi 
din faţa casei președintelui se uită fix la mine. 

Unul câte unul. Le privesc feţele pe rând. Toţi poartă haine de 
iarnă și echipament kaki. Niciunul nu se potrivește descrierii 
făcute lui A.J. Asta înseamnă că A.J. se află înăuntru, cel mai 
aproape de președinte. Pentru întâia oară însă, mă întreb dacă 
asta este bine sau... 

— Este curat, anunţă agentul cu urechi mici în spatele meu, 
când termină scanarea lui Palmiotti. 

În stânga noastră, spre verandă, se aude un zgomot metalic. 
Ca atunci când deschizi un seif de la bancă. 

In capul treptelor de ciment, ușa din față a cabanei Ulmul a 
Serviciilor Secrete se deschide, dând la iveală un agent cu păr 
cret subţire, ușor albit la tâmple. Nu poartă pulover și pantaloni 
kaki. Este la costum și cravată. Urcăm pe scara ierarhică. 

— Reed, înainte să spui ceva... imploră Palmiotti. 

Reed îi aruncă privirea rezervată de obicei rudelor bete. 

— Duceți-i înăuntru, strigă el la agenţi, care se apropie de noi 
și ne conduc în cabană. 

Pentru treizeci de secunde, cred că totul merge perfect. 


97. 


Înăuntrul casei Serviciului Secret, totul arată ca într-o locuinţă 
de la ţară. Podele din lemn masiv. Pereţi placați cu lemn. Până și 
un suport metalic pentru umbrele în colț. Privind spre stânga, în 
ceea ce fusese proiectată să fie o sufragerie, văd două birouri 
unul lângă celălalt. Ambele sunt acoperite de console radio și 
monitoare TV performante. Din ce pot să văd pe camere, sunt 
imaginile de la sutele de camere de supraveghere din întregul 
Camp David. 

— Pe aici, zice Reed, conducându-ne către o altă încăpere. 

La biroul cu mai multe monitoare se află un agent al 
Serviciilor Secrete. La celălalt birou - cel cu mai mult 
echipament radio și cu imagini de la elicopterul președintelui - 
se află doi pușcași marini în uniformă, unul dintre ei poartă 


271 


căști, și probabil scanează frecvențele marinei. Nu sunt doar 
cele trei garduri înconjurătoare. De asta mi-a zis Palmiotti că 
acest loc este mai sigur decât Casa Albă. Chiar presupunând că 
reușești să treci de Serviciul Parcurilor... chiar dacă treci de 
Serviciul Secret... tot mai trebuie să treci și de pușcașii marini. 

— Sunt pregătiţi pentru noi? întreabă Reed, în timp ce noi îl 
urmăm în camera din dreapta. 

Am citit despre astfel de camere: o cameră de relaxare a 
Serviciului. Dotată cu canapele vechi, scaune pliante și un mic 
televizor, este locul în care agenţii se odihnesc când nu sunt de 
serviciu. Dar ceea ce îmi atrage atenţia este ceea ce se află în 
partea din spate a camerei: o ușă masivă de oțel cu un sistem 
de validare de ultimă generaţie și, lângă ea, un vechi telefon gri 
încorporat în zid. 

Îmi amintește de SCIF-urile pe care le avem la arhivă - 
camerele de siguranţă rezistente la bombe, unde sunt ţinute 
majoritatea documentelor clasificate. La fel ca a noastră, și 
aceasta are mai multe sisteme paralele: pe lângă sistemul de 
validare cu card, trebuie să ceri la telefon să fii lăsat să intri. 

La comandă, agentul Reed își trece cardul de validare prin 
scanner și apoi privește spre tavan. O cameră video mică, 
precum cele de la Casa Albă, ne supraveghează. 

— Viv, cobor, anunţă el. 

Coborâm? 

Se aude un zgomot înfundat - urechile îmi pocnesc - și ușa 
etanșă se deschide spre noi. Mirosul oribil... nu îl pot identifica, 
dar este îngrozitor și umple camera. 

Privesc spre Palmiotti, care dă din cap că totul este în regulă. 

Inainte să mă pot răzgândi, agentul Reed mă apucă de umăr 
și mă împinge, grosolan. Apropiindu-mă de prag, identific în 
sfârșit mirosul. Păr ars. 

Când facem primul pas dincolo de prag, lumini automate se 
aprind în jurul nostru. Alt val de miros oribil vine de jos. Scările 
metalice industriale coboară cel puţin două etaje. 

Nu este o cameră de siguranţă. Sau un SCIF. Nici măcar un 
subsol. 

Aici a fost adus președintele Bush după 11 septembrie 2001. 
Unul dintre cele mai sigure locuri de pe întregul teritoriu al 
Statelor Unite. Adevăratul tunel ascuns de sub Camp David. 


98. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Washington 


Totul mergea foarte bine până acum. 

Clopotelul școlii suna la 3 după-amiaza, iar majoritatea 
copiilor erau în curtea școlii la 3 și 5 minute. Desigur, era mereu 
vreunul care se ţinea de prostii prin curte... un joc rapid de 
boxball sau „la perete”... apoi zăbovitul suplimentar care îi tria 
pe cei care aveau alte angajamente după școală, meditații sau 
lecţii de pian. 

La 3:20, grupul era pregătit. Existau variaţii uneori, dar, ca la 
orice bar de cartier, clienţii obișnuiți erau aceiași: Marshall, 
Beecher, Paglinni, Lee Rosenberg, Paul Mackles și restul. În 
fiecare zi, se adunau în jurul lui Marshall, agitându-se 
nerăbdători până când ajungeau în punctul critic ce îi trimitea 
peste cele șase străzi și drumul de opt minute până la destinaţia 
lor finală: căsuţa din copac a lui Marshall. Fără îndoială, Turnul 
de veghe își merita în sfârșit numele. 

— Eu vreau să stau pe un fotoliu! anunţă Paglinni. 

— Eu, pe celălalt! adăugă Paul Mackles în timp ce restul 
grupului se împrăștie, așezându-se pe paturile pliante, pe podea 
sau, așa cum făcea mereu Lee Rosenberg (cu blugii lui Lee), 
singur pe una dintre lăzile pentru lapte. 

Altfel, până când Marshall aduna pornografia din ascunzători - 
din cutia de Lucky Charms... de sub saltelele de pe paturile 
pliante - nimeni nu se certa. În timp ce Marsh împărțea 
exemplarele, toţi știau procedura. Existau șapte reviste în total, 
așa că grupul se împărțea pașnic, fără să se agite, în șapte 
grupuri mai mici. Paglinni avea de obicei o revistă doar pentru 
el. La fel și Mackles și oricare dintre băieţii mai mari. Ceilalţi 
erau nevoiţi să le împartă. 

In acel moment, după aproape două săptămâni în care se 
aflaseră în compania mărfii lor ilegale de contrabandă, fiecare 
membru al grupului văzuse toate pozele de sute de ori. Dar asta 
nu însemna că terminaseră. Precum vulturii puberi ce erau, 
scanau fiecare pagină în căutarea a ceva nou, nemaivăzut. 


273 


Citeau articolele, reclamele, interviurile, până și pagina cu 
scrisori, în speranţa că aceasta va conţine noi informaţii ilicite. 

În acea zi, Eddie Williams își dădu seama că în Chic, sub 
fiecare rubrică Scrisoare pentru Sexpert, erau scrise numele 
complete ale expeditorului și adresa acestuia, făcându-l pe 
Paglinni să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă i-ar scrie o scrisoare 
lui Coco Bean. s 

— Ar trebui să îi spunem că suntem înalţi. li plac bărbaţii 
înalţi, zise Paul Mackles. 

— Eşti analfabet? îl întrebă Paglinni râzând. Îi plac bărbaţii 
mari. Când a scris mari, nu a vrut să spună înalţi. 

— Atunci ce...? Oh! Scârbos! zise Mackles în timp ce grupul 
începu să râdă, făcând căsuţa să răsune. 

Apoi, la exact 5 și un sfert după-amiaza, mama lui Marshall se 
întorcea acasă de la slujba ei de la biserică și striga spre căsuță 
că venise momentul ca toţi să plece pe la casele lor. 

În acea noapte însă, mama lui Marshall lucra până târziu. Așa 
că, oricare ar fi fost motivul amuzamentului lor, acesta continuă 
mult după lăsarea serii. Beecher râdea. Paglinni râdea. Până și 
Lee Rosenberg, tot în blugii lui Lee, stând în continuare singur 
pe lada pentru lapte din colţ, râdea. 

Timp de doisprezece ani, cei mai mulți dintre ei nu avuseseră 
nimic în comun, dar în acea seară erau uniți, iar în centrul 
grupului, în sfârșit pe postul de dirijor, Marshall se bucura de 
fiecare secundă. Nici măcar Beecher nu putea nega bucuria de 
necontrolat care cuprinsese faţa grăsună a prietenului său. 

Aveau reviste porno; aveau prieteni; aveau râsete. 

Până în seara următoare însă, totul avea să dispară. 


99, 


Astăzi 
Camp David 


Zgomotul metalic este puternic, de parcă ne-am afla într-un 
submarin, în timp ce coborâm scara de metal. 


274 


Agentul Reed ne conduce, iar eu și Palmiotti îl urmăm. În 
spatele nostru se mai aude un ultim zgomot când agentul cu 
urechi mici încuie ușa de oţel, închizându-ne pe toţi patru aici 
jos, în timp ce ne îndreptăm spre tunelurile ascunse de sub noi. 

Auzisem zvonuri despre acestea. La Arhive, avem majoritatea 
planurilor de construcție de la Camp David. Potrivit unora dintre 
ele, tunelurile fac parte dintr-un adăpost subteran care este 
conectat cu cabana președintelui, care are propria intrare 
secretă construită în dulapul din dormitor. În caz de urgenţă, 
Serviciul poate să dea buzna din dulap și să îl salveze. 

— Tunelul acesta ne va duce la Wallace? întreb eu. 

Reed nu răspunde. 

Nu mă deranjează liniștea. Mă deranjează mirosul, mai 
puternic ca oricând. Stomacul mi se întoarce pe dos de fiecare 
dată când inspir. 

Păr ars. 

Ești teafăr? întreabă Palmiotti privindu-mă. 

Dau din cap, încercând să ţin ritmul, dar știu că ceva nu este 
în regulă. 

Din felul industrial în care fuseseră proiectate scările, pereții 
din blocuri masive și lumina fluorescentă, întregul loc pare a fi 
un adăpost antibombă din anii 1960. Dar nu pot să nu observ 
cele mai recente achiziţii: senzorii de mișcare din colț... 
identificatorul de chimicale pe care l-am văzut când am intrat... 
și o foaie subţire de plastic - precum hârtia de muște - care 
acoperă balustrada de metal. Nici nu vreau să mă gândesc la ce 
folosește. Ceea ce contează cu adevărat este că, dacă lumea 
explodează, de aici vor începe să o reconstruiască. 

Ajungând la primul palier, o ușă deschisă dezvăluie un hol 
îngust, ca al unui spital vechi, cu multe uși pe ambele părți. 
Agentul Reed continuă spre nivelul de mai jos. Urechile încep să 
mi se înfunde și să pocnească. Din ce am observat eu, suntem 
cel puțin cu două sau trei etaje sub pământ și nu pot să nu mă 
gândesc că atunci când secretara lui Richard Nixon, Rose Mary 
Woods, a transcris casetele Nixon, și a pierdut celebrele 
optsprezece minute jumătate, lucrul s-a întâmplat la Camp 
David, acolo unde nimeni nu avea cum să vadă infracţiunea. 

Cu un ultim pas, Reed coboară ultima treaptă de metal, 
piciorul lovindu-i-se de podeaua din ciment. Am ajuns la nivelul 
cel mai de jos sau, cel puţin, la baza scărilor. 


275 


Reed nu încetinește. Îl urmăm dincolo de un prag, pe un hol 
cu multe uși închise. Tavanul se lasă tot mai mult, dar lumina 
fluorescentă rămâne la fel de puternică. 

— Aici, suntem aici, zice Reed, conducându-ne în prima 
cameră din stânga. 

Ca și scara, pereţii sunt făcuţi din blocuri masive de lemn, 
fără alte decoraţiuni. Nu sunt prea multe lucruri înăuntru: un pat 
din metal, de armată, un dulap asortat și, într-un colț, un nou 
agent al Serviciilor Secrete - un bărbat palid cu nas ascuțit și 
aspect irlandez - care stă la un birou de lemn și privește ceva la 
televizor. Locul nu seamănă însă cu o cameră de supraveghere. 
Din câte îmi dau seama, acestea sunt camere de dormit. 

— Totul este pregătit, domnule, anunță agentul irlandez, 
ridicându-se când intrăm. Este pe drum. 

Ezit, rămânând lângă ușă, în continuare nesigur în legătură cu 
ceea ce se întâmplă. Dar știu ce vrea să spună. E/ este mereu 
președintele. 

— Relaxează-te. Respiră, Beecher, zice Reed, cu o voce caldă 
și prietenoasă. Te-ai descurcat bine. 

Imi zâmbește ușor și nu pot să nu îi zâmbesc și eu, simţindu- 
mă straniu de confortabil când intru în cameră. 

— Deci, Wallace este în siguranţă? întreb eu. Îl aveţi în vizor? 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, confirmă Reed. Președintele nu a 
fost niciodată mai în siguranţă. 

In spatele lui, la televizor, văd un steag american fluturând. 
Când camera face plan larg, văd că este unul dintre micile 
steaguri de pe capota limuzinei private a președintelui, 
Cadillacul negru cunoscut sub numele de Bestia. Felul în care 
tremură camera... este filmarea în direct a Serviciului. 

Când ușa de la mașină se deschide, președintele Wallace 
iese, urmat de fiica sa cea mică. Nu fac cu mâna și nu privesc în 
jurul lor. Se îndreaptă direct spre destinaţie. judecând după 
fundal, după pavajul negru unde au parcat... 

— Președintele și fiica lui, în excursie cu școala, anunţă unul 
dintre agenţi. 

Excursie cu școala? Dar nu...? Fac ochii mici spre TV, confuz. 
Am crezut că au anulat acea excursie. Wallace a venit cu 
elicopterul aici. Deci, cum a...? Nu înţeleg. 

— Wallace a mutat excursia aici? 

Reed îl privește pe Palmiotti, apoi din nou pe mine. 


— Îmi pare rău, Beecher. 

Din spate, agentul irlandez mă smucește de mână, aproape 
scoțându-mi umărul din articulaţie. Se aude un zgomot puternic 
când ceva mă mușcă de încheietură. O pereche de cătușe. Apoi 
încă un sunet și un clinchet metalic. Privesc în jos și... sunt legat 
cu cătușele de piciorul metalic al patului. 

— Ce faceți...? Scoateţi-mi astea! strig eu, încercând să mă 
eliberez. 

Cătușele îmi muscă și mai tare încheietura. Patul este 
înșurubat în podea. 

— Nu mă asculţi, Beecher. Pot să aștepți aici până termină, 
zice Reed. Slujba noastră este să avem grijă de siguranța lui. 

— Siguranţă?! Tocmai v-am spus că cineva are de gând să îl 
ucidă aici în următoarele zece minute! De ce l-aţi lăsa pur și 
simplu să plece de la Camp David? 

— Camp David? întreabă Reed, zâmbind subţire. Chiar crezi 
că te-am fi lăsat să intri dacă președintele ar mai fi fost la Camp 
David? 

Pe ecran, camera arată un cadru cunoscut al unor faimoase 
coloane de marmură și treptele largi care duc spre ele. Toată 
lumea cunoaște clădirea. 

— Ştire de ultimă oră, mă tachinează agentul de la TV. 
Președintele Wallace alături de fiica sa, într-o vizită-surpriză la 
Memorialul Lincoln. 

Privesc mai atent, ca să fiu sigur că văd bine. Wallace o ţine 
pe fiica lui de mână, îndreptându-se spre ceea ce pare să fie 
partea din spate a Memorialului Lincoln. Dar acest eveniment... 
acest tur al Memorialului... au spus că a fost anulat. Presa a 
spus că vine la Camp David. Am văzut imaginile când se urcau 
cu toții în elicopter... 

Nu. Am văzut-o pe soția lui urcând la bord. Și pe fiul lor. Apoi 
elicopterul a decolat. Ceea ce înseamnă că... 

— Președintele Wallace nu a fost niciodată în acel elicopter, 
nu-i așa? întreb eu, încercând să mă apropii de el, dar cătușele 
mă trag înapoi. Nu ai avut nicio intenţie să îl aduci pe președinte 
aici! 

— Avem patru morți care copiază patru asasinate diferite, 
explică Reed. Chiar crezi că o să stăm degeaba și o să îl 
așteptăm pe al cincilea? 

— Dar dacă... 


277 


— Ti-am spus, Beecher, slujba noastră este să asigurăm 
protecția președintelui. Și știi care este cea mai bună modalitate 
de a face asta? Il duci într-un loc unde nimeni nu știe că vine. 
Sau cel puţin... ei bine... unde majoritatea oamenilor nu știu că 
vine, adaugă el, aruncându-i o privire rapidă de mulţumire lui 
Palmiotti, care rânjește la rândul lui, strălucind ca un broscoi 
care tocmai a dat de muște. ` 

Sângele Îmi urcă în urechi. Incheietura mi se umflă de la 
cătușe. Ştia. Ştia de la început. De aceea m-a adus aici... știa că 
Wallace este altundeva. 

Palmiotti se holbează la TV, refuzând să privească spre mine. 

— Tu îţi protejezi prietenii, iar eu îi protejez pe ai mei, îmi 
spune el. 

— Crezi că Wallace îţi este prieten? De câte ori vrei să te 
înghită și să te scoată pe dos înainte să îţi dai seama că nu Îi 
datorezi nimic? 

— Poţi să crezi ce vrei despre mine, Beecher. Lucrurile prin 
care am trecut cu Wallace... Când mi-am îngropat tatăl și a 
trebuit să îi identific cadavrul, el a fost lângă mine. În 
testamentul lui, eu sunt cel numit să aibă grijă de copiii lui în 
caz că moare. La fel și el în al meu. Când o asemenea persoană 
îți iese din viaţă, ai vreo idee cât de mult o vrei înapoi? 

Când spune aceste cuvinte, nu am în minte decât imaginea lui 
Tot în spital, zăcând acolo cu un glonţ în cap. Nicio activitate 
cerebrală. Furia mă cuprinde atât de rapid, încât aproape că îmi 
mușc limba. , , 

— TREPADUȘ LIPSIT DE COLOANA! ȘTII CÂTĂ DURERE Al 
PROVOCAT?! urlu eu, întinzându-mi mâna liberă și apucându-l 
de gât. 

Imi îngrop degetele în cicatricea lui. Nu îi dau drumul. Strâng 
tare. Cicatricea i se învineţește și apăs și mai tare. Fără îndoială, 
pielea îi este pe punctul de a plesni... 

Buuuuum. 

Pumnul mă izbește în ceafă, trântindu-mă la pământ. Agenţii 
sunt deasupra mea. 

— Daţi-vă de pe mine! strig eu, zbătându-mă și lovind sălbatic 
cu picioarele în timp ce stropi de scuipat îmi zboară din gură. 

Agentul irlandez mă prinde de mâna liberă, iar Urechi Mici, de 
picioare. Mă lupt din greu, refuzând să îi las să mă apuce, dar... 


278 


Nu am nicio șansă. Ei sunt Serviciul Secret. Se antrenează 
pentru asta în fiecare zi. Fără să rostească vreun cuvânt - o 
mormăitură măcar - agentul irlandez își apăsă antebraţul gros 
pe gâtul meu. Încerc să respir, dar mă lipesc de podeaua rece 
de ciment, cu mâna încătușată în continuare prinsă de pat și 
ridicată, ca un copil aflat la gimnaziu care îl întreabă ceva pe 
profesorul lui. 

— Ai terminat, Beecher? întreabă Reed, stând deasupra mea, 
în timp ce colegii lui îmi prind și cealaltă mână cu cătușele de 
pat. 

Pieptul mi se ridică și se lasă, dar niciun cuvânt nu îmi iese 
din gură. Par suficient de calm, încât agentul irlandez să îmi dea 
drumul la gât, iar aerul îmi revine în plămâni. „Uuuuuuf, 
uuuuuuf”, gâfâi eu, străduindu-mă din greu să respir. 

Palmiotti se ţine de gât, iritat de durere. 

— A venit momentul să spui adevărul, Beecher, adaugă 
agentul Reed, aflat în continuare deasupra mea. Știm cine te-a 
trimis. Așa cum știm și cine ţi-a dat asul de pică cu Camp David 
scris pe el. Gata cu tâmpeniile, băiete. Spune-ne de ce îl ajuţi pe 
Cavaler și de ce lucrezi cu Nico. 


100. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


— Poate că le-ai pierdut. Le-ai pierdut? șopti Beecher, atent 
să nu ridice vocea. 

Stând în genunchi în căsuţa lui din copac, Marshall răspunse 
cu o privire neliniștită uitându-se la cutia de cereale Lucky 
Charms. Nu mai era nimic în ea. Până și reclamele la sutiene 
dispăruseră. 

— Poate le-a luat cineva, îl certă Paglinni. 

— Nu le-a luat nimeni, insistă Marshall, împingându-și 
ochelarii pe nas, îndreptându-se spre patul pliant și trecându-și 
mâna pe sub saltea. 

Nici acolo nu era nimic. 


— Cineva le-a luat cu siguranţă, hotărî Paglinni și un cor de 
suspine umplu căsuţa din copac. 

În acea dimineaţă leneșă de duminică, se aflau cu toţii acolo 
din același motiv. Acum, acel motiv dispăruse. 

— Ti-am spus că ar fi trebuit să pui un lacăt la ușă. Pun pariu 
că s-a furișat Claudio aici și le-a luat, zise Paglinni, referindu-se 
la un elev de clasa a șaptea pe care nici măcar el nu-l înfrunta. 

Marshall îl privi pe Beecher. Nu Claudio le-a luat. 

— Băieți, lăsaţi-ne doar o secundă, se adresă Beecher 
grupului. 

Trăgându-l pe Marshall într-o parte și încolţindu-l lângă 
geamul din plexiglas, îi șopti: 

— Despre ce vorbești? 

— Nu ascund revistele aici, șopti Marshall. Noaptea, după ce 
pleacă toţi, le duc înapoi în cameră. 

— În camera ta? De ce ai face una ca asta...? 

Beecher se opri. 

— Nu-mi răspunde. Nu vreau să știu. 

— Vrei să încetezi? Nu sunt prost. Acele reviste sunt aur curat. 
Cât de tont aș fi să le las aici sus, nepăzite? In camera mea, 
măcar sunt în siguranță. 

— Și nu mai sunt în camera ta? 

— Acolo credeam că sunt. Aș fi putut să jur că le-am dus 
acolo, dar când am verificat... 

— Crezi că mama ta le-a luat? 

— Mama? 

— Fără supărare, dar ai văzut cum se poartă de când a 
început să lucreze la biserică. Este ca un al doilea pastor. Dacă 
ti-ar găsi revistele, chiar crezi că te-ar lăsa să le ţii? 

Privind peste umărul lui Marshall, Beecher văzu cât de 
nerăbdători deveniseră Paglinni și ceilalţi. 

— Băieți, lăsaţi-ne două minute... cred că știu unde sunt, 
adăugă Beecher, îndreptându-se spre ușa căsuţei și coborând 
pe piroanele de fier bătute în copac. 

Sărind de pe ultimul, Marshall fugi după Beecher. 

— Ce vrei să...? 

— Să verificăm din nou la tine în cameră, zise Beecher 
trăgând ușor de ușa dublă, intrând în casă și urcând la etaj. 

Ca în orice cameră de copil, nu erau prea multe lucruri printre 
care să cauţi. Un birou, un pat, un dulap... 


280 


— Ti-am spus, nu mai sunt aici, repetă Marshall, apropiindu-se 
de setul de enciclopedii care umpleau două rânduri ale unui raft 
cu cărți din colț. 

Scoțând o mână de enciclopedii de pe raftul de sus, arătă 
spre ceea ce era ascuns în spatele volumelor. Nimic. 

— Vezi? Nu mai sunt. 

— Acolo le-ai ascuns? În spatele enciclopediilor? 

— Nu mă judeca. Măcar folosesc enciclopediile la ceva. 

— Da, ca ascunzătoare. 

— Și una bună. Erau ascunse în spatele literei P. Înţelegi. De 
la Pornografie. Și Prieteni. 

— Înţeleg, răspunse Beecher, urmându-l pe Marshall afară din 
cameră și apoi pe hol. Totuși, să îţi intre în cameră o persoană 
străină... 

— Totul este în ordine, băieţi? se auzi o voce feminină. 

In stânga lor, la jumătatea holului acoperit de un covor uzat 
care avea două urme de roţi imprimate pe el de la traficul 
scaunului cu rotile, mama lui Marshall era îmbrăcată într-o fustă 
neagră proaspăt călcată, avea mănuși albe și purta bluza ei 
galben lămâie preferată. Haine de biserică sau, mai recent, 
haine de lucru. 

— Ai spus că rămâi acasă azi. Este sâmbătă, se plânse 
Marshall. 

— Doar pentru câteva ore, ca să pregătim totul pentru mâine, 
explică ea. Oh, iubitule, trebuie să îţi spun: când se întoarce 
tatăl tău, vrea să mergi cu el la casa doctorului Pollack. Au un 
cuib de șobolani morţi în pod și vrea să urci acolo să faci poze. 

Marshall încuviinţă. Beecher îl împunse în spate. 

— Mamă, înainte să pleci: a fost cineva la mine în cameră? 

— În camera ta? întrebă ea, în mod evident confuză. 

— Sau în casă măcar? Nu știu, poate noaptea trecută... sau 
chiar în dimineaţa asta... Au venit ceva prieteni în vizită? 

Mama lui Marshall făcu acel gest de a-și bate arătătorul de 
nas, pierdută în gânduri. 

— Nu cred. Vreau să spun, în afară de pastorul Riis. 

Marshall se îndreptă. 

— Pastorul a fost aici? 

— Doar două minute. Cred că erai la duș. A venit să lase o 
schiţă a predicii peste care voia să mă uit. 


Beecher îl privi pe prietenul lui, care nu mai avu nevoie de 
nimic altceva. 

— Am spus ceva greșit? întrebă mama lui Marshall. 

— Nu, este grozav. Mulţumim, doamnă Lusk, răspunse 
Beecher, trăgându-l pe Marshall de partea din faţă a tricoului și 
conducându-l la parter. 

Niciunul din ei nu spuse nimic până nu ajunseră în bucătărie... 

— Ticălosul acela viclean... Mi-a furat revistele furate! șuieră 
Marshall. 

— Eu sunt mai dezgustat de faptul că a fost la tine în cameră. 

— Plus că a intrat la mine în cameră! Plus că mi-a cotrobăit 
printre lucruri! Nu este suficient de rău că încearcă să i-o tragă 
mamei? 

— Marsh, stai. Să nu mai spui asta nici în glumă. 

— Nu sunt surd, Beecher. Aud ce zic oamenii. Vezi cum s-a 
îmbrăcat azi? Câte secretare de la biserică sunt vizitate personal 
de pastor? 

Deschizând ușa casei și urmându-l pe Marshall în grădină, 
Beecher nu îl contrazise. Auzise și el aceleași zvonuri. De când 
erau prieteni însă, era prima oară când îl auzea pe Marshall 
abordând subiectul. 

— Intrebarea importantă este, fără reviste, ce le spunem lor? 
adăugă Marshall, făcând semn spre Paglinni și spre toţi ceilalţi 
aflaţi în căsuţa din copac. 

— De fapt, nu cred că asta mai este o problemă. 

Urmărindu-i privirea lui Beecher, Marshall se uită în diagonală 
spre căsuță. Din acel unghi, printre geamul plexiglas și ușa 
deschisă, puteau vedea în căsuţă. Era goală. Paglinni, Mackles, 
până și Lee Rosenberg. Toţi noii lor prieteni plecaseră. 

Ochii lui Marshall se lărgiră și începu să se legene, holbându- 
se la căsuţă și arătând de parcă și-ar fi dorit să își iasă din corp. 

— Ştii care este partea cea mai tristă? zise el într-un final. Nici 
măcar nu m-a deranjat că ne foloseau pentru reviste. Era mai 
bine decât să fim singuri. 

— Se vor întoarce. 

— Nu se vor întoarce, Beecher. 

— Ba da. Mai ales dacă... dacă noi... Vocea lui Beecher 
rămase în aer, plină de un amestec periculos de promisiune și 
disperare. Dacă le furăm înapoi de la el? 

— Ce? 


Beecher se opri un moment așteptând ca fragmentele 
planului să se lege din nou. După câteva ore, când s-a gândit la 
acest moment, și-a spus că doar reacționase... că nu îi plăcuse 
să îl vadă pe prietenul lui atât de singur și de descurajat. Dar 
acum, când cuvintele îi ieșeau din gură, Beecher știa că nu 
făcea asta doar pentru Marshall. Beecher o făcea pentru el 
însuși. 

— Dacă pastorul Riis are revistele... Ştii unde este 
ascunzătoarea, nu? Așa că ce ne oprește să le luăm înapoi? 

— Faptul că ne-ar prinde? Și ne-ar omori? Și ne-ar spune 
părinţilor noștri? 

— Marsh, nu va spune nimănui. Ai spus-o chiar tu... ultimul 
lucru pe care îl vrea pastorul este ca enoriașii lui să afle că are 
un teanc de reviste porno în subsol. Chiar dacă știe că noi ne- 
am furișat și le-am luat, nu poate să facă nimic. Nu astea au fost 
cuvintele tale? Nu are ce să facă. 

judecând după expresia de pe faţa lui Marshall și din felul în 
care începu să tremure, Beecher își dădu seama că este 
aproape. 

— Chiar îţi plac revistele porno, nu-i așa? întrebă Marshall într- 
un final. 

— Haide, știi că nu este vorba doar despre reviste. Ai văzut ce 
au însemnat pentru noi acele reviste în ultimele săptămâni. Au 
fost... Au fost ca niște bilete de avion spre niște variante mai 
șmechere ale noastre. 

— Acum exagerezi. 

— Nu exagerez nimic. Am fost populari, Marsh. Nu suntem 
buni la sport. Să fim sinceri: fără acele reviste, cu siguranţă că 
Paglinni și restul nu se vor mai întoarce. Așa că, ori găsim din 
nou acele reviste, ori ne întoarcem la vechile noastre vieţi. Și, 
fără supărare, nu vreau să mă întorc. 

Stând acolo, în grădina lui din spate, Marshall lovi cu piciorul 
în aer, făcându-i bărbia dublă să devină triplă de la mișcare. 

— Chiar crezi că putem face asta? întrebă el într-un final. 

— Arăt eu speriat? contră Beecher, entuziasmându-se deja. 

— Sunt serios, Beecher. Orice film cu James Bond ai avea tu în 
cap, nu o să intru acolo de unul singur. 

— Poţi, te rog, măcar o dată, să nu îţi faci atâtea griji? Îţi 
promit, Marsh. Voi fi chiar acolo lângă tine. 


283 


101. 


Astăzi 
Camp David 


— Vorbești serios? îl întreb. Crezi că eu lucrez cu Nico? 

— Beecher, noi l-am văzut strecurându-ţi cartea de joc! zice 
Palmiotti. 

— Despre ce vorbești? întreb eu, ridicându-mă în picioare, cu 
ambele mâini legate în continuare cu cătușele de pat. Nu mi-a 
strecurat nimic! 

— Avem totul înregistrat, ne întrerupe agentul Reed, pe un 
ton uniform. Crezi - cu toate aceste crime, și cu acest Cavaler 
care copiază vechile crime ale lui Nico - că nu ne-am fi uitat 
peste înregistrările camerelor de siguranţă de la St. Elizabeth? 
Te-am văzut acolo de dimineaţă, Beecher. Te-am văzut când ai 
dus-o pe Clementine acolo și am văzut când Nico ţi-a strecurat 
cartea veche de joc din cartea lui. 

— Nu, m-aţi văzut furând acea carte! l-am luat-o lui Nico și... 

Mă opresc, revăzând momentul în minte. Lui Nico îi scăpase 
cartea. Eu am ridicat-o. M-am crezut foarte deștept. Dar acum, 
când mă gândesc la asul de treflă... și la mesajul ascuns de pe 
el... Acea carte este singurul motiv pentru care am venit în fugă 
aici, la Camp David. Dacă președintele Wallace este, de fapt, în 
altă parte... 

Pe ecran, pe micul televizor, Wallace și fiica lui se ţin în 
continuare de mână, părul negru al fetei fiind pudrat de o 
pulbere fină de zăpadă. Ei nu urcă pe treptele principale 
destinate publicului. Din motive de securitate, rămân în spatele 
Memorialului, îndreptându-se spre ceea ce bănuiesc că este o 
intrare ascunsă destinată persoanelor importante. Când dispar, 
camera face un prim-plan asupra destinaţiei lor finale: statuia 
enormă a lui Abraham Lincoln stând pe... 

Cerule! 

— Nico știa, șoptesc eu. 

— Beecher, nu încerca să dai vina pe... 

— Cât este ceasul? Trebuie să știu cât este ceasul! spun eu, 
trăgând din nou de cătușe și încercând să mă apropii de TV. 


284 


În colţul ecranului scrie 11:57. Mai sunt doar trei minute... 

— Beecher, ţi-am cerut un răspuns, repetă Reed. Spune-ne 
unde este Clementine! Spune-ne de ce îl ajuţi pe Nico! 

— Nu vedeţi? Nico nu are nevoie de ajutorul meu. Nu are 
nevoie de niciun ajutor. Știa de la început, insist eu. Priviţi 
filmarea. Nu a scăpat cartea din greșeală - a scăpat-o 
intenţionat. Știa că am să fur cartea și... 

Camera începe să se învârtă, dar apoi se oprește la fel de 
rapid. 

— Nu vedeţi? Voia să venim aici, ca să nu fim acolo! adaug 
eu, trăgând și mai tare de cătușe când arăt spre ecran. 

Pe acesta, camera trece la coloanele înalte din fața 
monumentului. Dacă Marshall este acolo... 

— Trebuie să îl scoateţi pe Wallace de acolo. 

— Nu este nimic mai sigur ca un eveniment neanunţat. 

— Vreţi să îmi spuneţi că Marshall și Nico nu ar fi putut să 
prevadă că Wallace avea să insiste să participe la evenimentul 
de Ziua Președinţilor cu fiica lui și clasa ei? Reed, viaţa lui este 
în joc. Nu poţi să...? 

— Am terminat, Beecher. Și tu ești terminat, încheie Reed. 
Președintele este în siguranţă acolo unde se află. Este sub 
protecţia noastră. 

— Dacă te înșeli? îl provoc eu, întorcându-mă spre Palmiotti. 
Este prietenul tău. Nu merită să îl ţineţi într-o cameră, undeva, 
până aflăm adevărul? 

Pe ecranul televizorului, camerele îi arată pe colegii de clasa a 
cincea ai fiicei lui Wallace adunându-se la baza statuii lui 
Lincoln. 

— A.]. este aici, la Camp David, sau este cu președintele? 
întreb eu. 

Palmiotti se holbează la televizor. A.J. este cu președintele. 

— Stewie, știi că Beecher încearcă să te manipuleze, îl 
avertizează Reed pe Palmiotti. 

— Nu este adevărat. Asta este... mă întrerup când văd ce se 
întâmplă pe ecran. 

Încet, camera de îndepărtează de copiii de unsprezece ani, 
arătând statuia lui Abraham Lincoln într-un plan mai larg. 
Aproape că nu pot să vorbesc. 

— Nu. Nu, nu... 

— Ce? Ce s-a întâmplat? întreabă Palmiotti. 


— Ascultă-mă, trebuie să îl scoateţi pe președinte de acolo, 
insist eu. 

— Beecher, nu este... _ 

— Vă spun: Marshall nu vine la Camp David. Il așteaptă pe 
președinte chiar acum, în interiorul Memorialului Lincoln! 

— Despre ce vorbești? întreabă Palmiotti. 

— Gândește-te la crime. Uită-te unde au avut loc. Biserica St. 
John... Biserica Foundry... chiar capela spitalului... 

— Ințeleg, zice Reed. Sunt locuri de rugăciune. 

— Exact. Și știi ce clădire este aceea? întreb eu, arătând din 
nou spre ecranul televizorului și spre planul larg al statuii lui 
Lincoln. 

Elevii de a cincea sunt entuziasmați, sărind pe călcâie. 
Wallace se apropie. Am la dispoziție mai puţin de un minut. 

— Oamenii nu se roagă la Abraham Lincoln, observă Reed. 

— Nu... Lasă-l pe Lincoln! Uită-te la clădire! Când Memorialul 
Lincoln a fost proiectat întâia oară, știi drept ce a fost construit? 
întreb eu, când camera zvâcnește la stânga. 

Pe burtiera ecranului scrie: sosire POTUS. 

— Un templu! îi explic eu. A fost copiat după un uriaș templu 
grecesc... 

Mă îndrept și un calm glacial mă cuprinde. 

Știu cine face asta. 

— Știu cine este Cavalerul, șoptesc eu. 

Lângă mine, Reed își înalță capul, ţinându-și degetul la 
ureche. Așa fac și agentul irlandez, și cel cu urechi mici. Tocmai 
au auzit ceva în căști, dar din felul în care se privesc unul pe 
celălalt... 

— Ce? Ce s-a întâmplat? întreabă Palmiotti. 

— S-au tras focuri de armă, zice Reed. La Memorialul Lincoln. 


102. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


286 


Așteptaseră până se lăsase întunericul. Nu miezul nopţii. Erau 
totuși copii de doisprezece ani și exista o anumită oră până la 
care puteau sta pe afară, înainte ca părinţii lor să înceapă să 
dea telefoane. La nouă fără un sfert, când Beecher și Marshall 
se ascundeau în spatele copacului îngust din curtea din faţă a 
lui Darlene Signorelli și priveau în diagonală pe partea opusă a 
străzii, la casa modestă cu acoperișul jos făcută parcă la ora de 
lucru manual, era suficient de întuneric. 

La ușa din faţă, felinarele de pe verandă erau aprinse, dând 
casei din anii 1930 o strălucire aurie. In depărtare, se auzi 
zumzetul slab al unei mașini de tuns iarba. Toţi cei din oraș știau 
că Tom Sable își tunde iarba doar noaptea, crezând că este mai 
bine pentru gazon. Dar acum conta doar casa de vizavi. Casa 
pastorului Riis. 

— Ești sigur că încapi pe acolo? întrebă Beecher, holbându-se 
în lungul aleii la micul geam dreptunghiular de la subsol, aflat 
doar cu puţin deasupra gazonului. 

— Este mai mare decât pare, zise Marshall, aplecat chiar în 
spatele lui Beecher, privind peste umărul acestuia. 

— Poponarilor, vi-o trageţi aici? se auzi o voce cunoscută. 

Beecher sări, lovindu-i maxilarul lui Marshall cu ceafa. În 
dreapta lor, la jumătatea străzii, Vince Paglinni își arcui 
sprâncenele stufoase, râzând cu acel râs care te înjunghia ca o 
șurubelniţă tocită. 

— Nu este amuzant! ţipă Beecher. Ce faci aici? 

— Vrei să spui, în afară de faptul că aici locuiesc? răspunse 
Paglinni, trăgând de o lesă retractabilă și scoțând la iveală un 
câine mic și pufos - un bichon maro - care schelălăi sfidător. 
Murphy, nu! Șezi! porunci Paglinni, deși câinele ţopăi agitat, 
lătrând încă o dată. Este doar agitată - ea urăște pe toată 
lumea, explică Paglinni, ridicând câinele în braţe și lăsându-l să 
îi lingă faţa și buzele, adăugând și el o mulţime de pupici. 

Pe moment, Beecher uitase că familia lui Paglinni locuia chiar 
după colț. 

— Deci, acesta este câinele tău? întrebă Marshall. 

— Nu, l-am furat. Normal că este câinele meu, cretinule. 
Acum, spuneţi-mi la cine vă uitaţi dezbrăcându-se? întrebă 
Paglinni, ţinând câinele în braţe. 

Beecher privi la pavaj, dar Marshall se uita în continuare în 
diagonală pe cealaltă parte a străzii. 


287 


— Nuuuu, exclamă Paglinni. La soția pastorului Riis? Cât de 
sucit poţi să fii, să vrei să o vezi pe ea goală? 

— Poţi, te rog, să vorbești mai încet? imploră Beecher. Nu 
încercăm să o vedem goală. 

— Am venit să ne recuperăm revistele, explică Marshall. 

„Marsh, nu!” îl certă Beecher din priviri. Prea târziu. Paglinni 
avea deja acel zâmbet de prădător. „Revistele noastre...?” Privi 
de cealaltă parte a străzii. Casa era în cea mai mare parte 
cufundată în întuneric, cu o singură lumină în camera din spate, 
lângă bucătărie. 

— De aici aţi luat revistele? De la pastorul Riis? 

Râzând cu voce tare, Paglinni adăugă: 

— Lăsaţi-mă să ghicesc: mama lui Marshmallow i le-a dat. 

In capul lui, Marshall voia să se repeadă la Paglinni. Voia să 
tipe: Nu vorbi despre mama! Şi voia să îl împingă pe Paglinni în 
piept, răsturnându-l în fund. 

În schimb, Marshall rămase în întuneric, cu ochii aurii fixaţi în 
pământ. 

— Vă daţi măcar seama cât de nepotriviţi sunteți pentru asta? 
râse Paglinni. 

— Te înșeli, bolborosi Beecher. Marsh a intrat deja o dată 
acolo. 

Paglinni se întoarse, încântat de provocare. 

— Ce ai spus? 

— În subsolul lui Riis. Mallow a fost acolo. Întreabă-l. 

Paglinni îl privi pe Marshall. 

— Am fost, confirmă Marshall. 

— Și când anume a avut loc visul acesta? 

— Acum două săptămâni. 

— İn aceeași zi în care ai început tu să ne vizitezi căsuţa din 
copac, adăugă Beecher, acum el însuși purtătorul unui zâmbet 
de prădător. 

Lui Paglinni, nu îi luă mult să facă legătura. 

— Stai puţin... deci asta... 

Ochii lui Paglinni se rotiră. 

— Spectacolul Picioarelor! Ticălosul...! Nu îmi spune că de aici 
ai făcut rost de reviste! 

— Bine, nu o să-ţi spun, îl tachină Beecher. 

— Eu vorbesc serios, Beech Ball. Chiar vrei să cred că pastorul 
Riis are un teanc secret de reviste deocheate? 


288 


— Nu numai că are un teanc; Marsh l-a furat. Și dacă vrei să 
ne mai pierdem timpul cu întrebările tale cretine, nu o să-l lași 
să le fure din nou, pentru că tocmai era pe punctul să se 
furișeze pentru runda a doua. Nu-i așa, Mallow? 

Marshall dădu din cap ezitant, privindu-l pe Beecher. Părea să 
spună: „Am crezut că intrăm amândoi. Tu nu vii?” 

„N-ai nevoie de mine. Te vei descurca de minune”, îi răspunse 
Beecher din priviri, vorbind foarte serios. 

De cealaltă parte a străzii, lumina din bucătăria pastorului Riis 
se stinse, dar cea din sufragerie continua să clipească slab în 
spatele draperiilor de vinii. La etaj era întuneric. La fel și în micul 
geam de la subsol. 

— Cred că se uită la TV. Haide... șopti Beecher, trăgându-l pe 
Marshall de tricou, ducându-l de-a lungul străzii întunecate. Să 
te băgăm acolo. Dacă se culcă, va fi prea liniște. 

— Vorbiți serios? Chiar faceţi asta? întrebă Paglinni când 
plecară fără el. 

Câteva secunde lungi rămase acolo, singur în întuneric, 
ținându-și în continuare câinele. Un cor de greieri cânta, 
armonizând cu sunetul îndepărtat al mașinii de tuns iarba a lui 
Tom Sable. Paglinni privi în jurul lui. Nu avea cum să rateze 
momentul. 

Când îi ajunse din urmă la colț, câinele lui Paglinni mai 
schelălăi o dată. 

— Marshmallow, trebuie să recunosc, chiar și dacă doar te 
prefaci că faci asta, tot ești de cincizeci de ori mai nebun decât 
te credeam, adăugă Paglinni, bătându-l pe Marshall pe spate cu 
o mână și ţinându-și în continuare câinele cu cealaltă. 

Pentru Marshall însă, nu bătaia puternică pe spate îi insuflă un 
subit sentiment de auto-încredere. Sigur, presiunea din partea 
colegilor era un factor important. Dar, așa cum știa orice elev de 
clasa a șaptea - mai ales când venea vorba de Paglinni - nimic 
nu îi dădea curaj unui adolescent mai mult ca admiraţia. 

— Marsh, o să fii eroul orașului după asta, adăugă Beecher 
când ajunseră pe aleea lui Riis, luminată doar de felinarele de 
pe verandă. 

Priviră din nou în jurul lor, verificând strada, trotuarele, 
geamurile din apropiere. Nu se vedea nimeni. 


289 


— Are dreptate, zise Paglinni, cu o încântare nouă în voce. 
Dacă reușești asta, vom organiza o paradă a victoriei. Iţi vor 
face o statuie. Ești un adevărat Hugh Hefner al clasei a șaptea. 

— Știu că spui asta doar ca să mă faci să cobor, comentă 
Marshall. 

— Poţi să crezi ce vrei, răspunse Paglinni. Clar nu ești molâul 
care te credeam. 

Stând în întuneric, Marshall nu se mișcă. 

— Este un compliment, cretinule, adăugă Paglinni. 

Împingându-și ochelarii pe nas, Marshall zâmbi. Privind spre 
Beecher, îi dădu prietenului lui o ultimă șansă să vină cu el. 

Beecher rămase pe loc. Lângă Paglinni. 

— Ne vedem în curând, zise Marshall, deși suna a întrebare. 

— Voi fi chiar aici, îl liniști Beecher, dând ultima oară din cap 
pentru a-l face să plece. 

— Ai auzit-o prima oară aici: Hugh Hefner din clasa a șaptea! 
exclamă Paglinni când Marshall porni pe alee, poticnindu-se ca 
un ninja neîndemânatic. 

Marshall era grăsuţ și nu era un alergător grozav. 

— O să încapă pe geam? întrebă Paglinni. 

— El zice că este mai mare decât arată. 

Vreme de vreo treizeci de secunde, Beecher și Paglinni 
rămaseră acolo, tăcuţi, în întuneric, privind silueta dolofană a lui 
Marshall înghițită de umbrele întunecate ale tufișurilor mari. 

Cercetând de două sau de trei ori în fiecare direcţie, Beecher 
privi din nou casa, trotuarul gol, fiecare geam din apropiere. La 
un moment dat, o mașină trecu pe stradă, dar fără să îi vadă. 
Nici măcar sâmbătă seara viaţa de noapte din Sagamore nu era 
prea agitată. 

În capătul aleii, lăsat în genunchi, Marshall își scoase 
briceagul elveţian pe care unul dintre clienţii tatălui său i-l 
cumpărase drept mulțumire, apoi îl înfipse în crăpăturile de la 
baza geamului. Vechile balamale scârțâiră când trase geamul 
spre el, ridicându-l în sus. 

— Cred că... a intrat... șopti Beecher când Marshall dispăru în 
gaura de iepure, iar geamul se închise la loc, ca un portbagaj de 
mașină. 

Lângă Beecher, pe întuneric, Paglinni rânji, scoțând un 
chicotit slab. 


290 


— Ce? Ce este atât de amuzant? întrebă Beecher, zâmbind și 
el, dar cunoscând acea privire de pe faţa lui Paglinni. 

Ceva se întâmplase. 

— Glumești, nu? Nu ai văzut? 

— Ce să văd? 

Cu zâmbetul și mai larg, Paglinni își ridică în braţe cățelul și îl 
mai pupă o dată pe cap. 

— Vinnie, dacă știi ceva... 

— Nu zic decât atât: nu fii așa de sigur că Marshall este 
singurul care îl vizitează pe pastor în seara asta... 

Pășind spre trotuar, arătă spre Honda arămie parcată pe 
stradă - suficient de departe, cât să nu pară că ar fi în faţa casei 
pastorului Riis. 

Dinţii lui Beecher se încleștară de îndată ce o văzu. Honda 
arămie. Cunoștea acea mașină. 

Era mașina mamei lui Marshall. 

Întorcându-se spre casa pastorului, Beecher studie sufrageria 
slab luminată și felul în care umbrele licăreau pe draperii. 

Oh, Dumnezeule. Dacă mama lui Marshall... este înăuntru... 

— De cât timp este mașina acolo? bolborosi Beecher. 

— Ce sunt eu, polițist? Am crezut că ai văzut-o și tu. Am 
crezut că vrei să îl faci să se răzgândească sau... 

— Și l-ai lăsat să intre? Ce naiba e cu tine?! Dacă pastorul 
Riis... dacă sunt singuri... Beecher abia putu să pronunțe 
cuvintele. Cum ai putut să faci asta cuiva? 

— Vreau revistele porno, răspunse Paglinni neafectat, cu ochii 
reci și zâmbetul dispărut. Pe lângă asta, chiar dacă lucrurile 
merg prost, îţi poţi imagina? Marshall intră și o găsește pe 
maică-sa aplecată? Beech Ball, o să fie teatru curat! 

Scuturând din cap, Beecher studie geamul închis de la subsol, 
din capătul aleii. Dacă revistele erau acolo unde credeau ei, 
Marshall avea să iasă de îndată. În orice moment, își zise 
Beecher, simțindu-și dinţii pe punctul de a-i pica din gură. 
Geamul însă nu se mișca. 

— Trebuie să îi spunem! vorbi Beecher, îndreptându-se spre 
casă. 

Paglinni îl apucă de braț, oprindu-l. 

— Ce să îi spunem? Că mama lui și-a dat jos chiloţii în 
sufragerie? Este deja înăuntru. Va termina imediat. 

— Și dacă nu termină? 


— Beecher, privește în jurul tău. Există doar două opţiuni. Fie 
Marshmallow recuperează revistele și iese... fie pastorul Riis îl 
prinde și îi oferă băiatului nostru șocul vieţii. Dar îţi promit un 
lucru: dacă intri acolo și faci zgomot încercând să îl avertizezi, îţi 
garantez că va avea loc varianta a doua. Și, mai rău, o să fii și tu 
prins odată cu el. 

Concentrându-se la zgomotul îndepărtat făcut de mașina de 
tuns iarba a lui Sabie și legănându-se de pe un picior pe celălalt, 
Beecher nu răspunse. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să meargă să ÎI 
ajute pe Marshall în subsol. Putea să intre pe geam și să fie 
acolo, lângă Marshall. Chiar dacă totul mergea prost și erau 
prinși de pastorul Riis, măcar ar fi fost împreună, iar Marshall n- 
ar fi fost singur. 

Așa ar fi făcut un prieten adevărat. 

Mutându-și greutatea de pe un picior pe celălalt, putu să vadă 
cu ochii minţii cât de bine ar fi fost pentru Marshall să aibă 
măcar un prieten lângă el. 

Holbându-se însă la fereastra mică de la subsol, în timp ce 
zgomotul mașinii de tuns iarba creștea în fundal, Beecher 
rămase pe loc. Și nu făcu nimic. 

O decizie pe care avea să o regrete tot restul vieții. 


103. 


Acum o oră 
Washington, D.C. 


Cavalerul știa cum avea să se sfârșească totul. 

Era o zi perfectă să ucizi un președinte. In mai puţin de o oră, 
odată cu pulberea fină de zăpadă care cădea din cer, acel 
moment avea să vină. 

Uitându-se însă la autobuzul turistic argintiu cu roșu de la 
capătul străzii, Cavalerul înţelese că președintele nu era 
singurul care avea să moară în acea zi. Nu. Și Cavalerul avea să 
moară de asemenea. 

Nu putea nega asta. De la John Wilkes Booth, la Charles 
Guiteau, la Leon Czolgosz, la Lee Harvey Oswald, cei patru 


292 


oameni care reușiseră să ucidă președinți ai Statelor Unite, toţi 
fuseseră adepţi ai cauzei, iar când își îndepliniseră sarcina, toți 
patru - fiecare Cavaler al Cercului de Aur - își pierduseră viața. 

La început, Cavalerul crezuse că avea să găsească un mod de 
a evita asta. Că avea să găsească un mod de a scăpa. Cu cât îi 
studia însă mai mult pe predecesorii săi, cu atât devenea mai 
clară voinţa lui Dumnezeu. Fiecare frăţie își are propriile 
ritualuri. Și riturile ei de iniţiere. Într-adevăr, dacă Nico ar fi 
reușit să îl ucidă pe președinte, ar fi fost și el mort. Nu avea de 
ales. Ca să se alăture frăţiei, trebuia să plătească cu propria 
viaţă. Recompensa însă... Așa cum spuseseră și alţii: doar 
sângele face roţile istoriei să se urnească. 

In susul străzii, un tânăr cuplu se îndrepta spre el, ţinându-se 
de mână, ambii privind spre telefoanele lor mobile. Ca toți 
predecesorii săi, Cavalerul era atent, precaut. Pe cap, purta un 
cozoroc cu pătrăţele, precum cele purtate de băieții cu ziare. Pe 
față își lipise o barbă gri falsă. In pantof își ascunsese o singură 
pietricică, care îl făcea să șchioapete, convingător și realist. Un 
vechi truc CIA. Dacă îţi schimbai faţa, deveneai greu de 
identificat, iar dacă îţi schimbai mersul, erai o cu totul altă 
persoană. 

Trecând pe lângă cuplu și înaintând pe stradă, Cavalerul 
verifică fiecare bancă din apropiere, fiecare copac, până și 
fiecare mașină parcată. Nu erau semne că Serviciul Secret ar fi 
prin apropiere. Sau vreun agent sub acoperire. Și, din câte 
putea să-și dea seama, nici Beecher sau cei din staff-ul lui 
Wallace. 

Putea să o simtă deja. Nu mai era mult până la completarea 
iniţierii lui. 

De săptămâni întregi, Cavalerul visase acel moment - chiar îl 
visase. Ochind autobuzul turistic din depărtare, se întrebă dacă 
președintele Wallace avusese vise similare. Wallace nu ar fi fost 
primul. În decursul vieţii sale, Abraham Lincoln fusese obsedat 
de propriile vise. Intr-adevăr, în ziua în care fusese împușcat, în 
ceea ce avea să devină ultima întâlnire de Cabinet, Lincoln le 
spusese membrilor Cabinetului că același vis al său precedase 
aproape „toate evenimentele maăreţe și importante din război”. 
Era un vis cu apă. 

In el, Lincoln zicea că vedea un vas „unic și de nedescris” 
care se mișca rapid spre un țărm nedefinit. Le spusese celor din 


293 


Cabinet că avusese visul în acea noapte și că asta însemna că 
urmau vești importante. În doar câteva ore, John Wilkes Booth 
intra în Teatrul Ford. Urmau, într-adevăr, vești importante. Așa 
cum urmau și astăzi. 

La capătul străzii se auzi un puternic zgomot metalic atunci 
când un autocar își deschise ușa din faţă scuipând o mulţime de 
turiști olandezi pe trotuar. Luând asta ca pe un semn, Cavalerul 
își înclină capul și se alătură grupului. Traversând strada în 
diagonală, trecu chiar și pe lângă un membru în uniformă al 
Poliţiei Parcurilor, care era de pază la colț, lângă intrarea 
Memorialului Veteranilor din Vietnam. 

În dreapta lui, la vederea grandioaselor trepte de marmură 
ale Memorialului, Cavalerului i se făcu pielea de găină. In 
buzunarul de la jachetă căută pistolul cel nou pe care îl 
cumpărase special pentru această ocazie. In celălalt buzunar se 
afla un cuţit de vânătoare, un set vechi de cărți de joc și masca 
Lincoln de ghips despre care acum știa că îi poartă noroc. 

Privind mulţimea și fluxul constant de turiști, Cavalerul văzu 
alți doi membri ai Poliţiei Parcurilor, dar, în continuare, niciun 
membru al Serviciului Secret. Pentru o clipă se gândi îngrijorat 
că poate îl judecase greșit pe președinte, dar, ca întotdeauna, 
avea încredere în predecesorii săi. 

Când cel de-al treilea Cavaler, Leon Czolgosz, era băiat, 
obișnuia să vâneze cu fratele său. Leon ducea întotdeauna 
pușca. Fratele lui însă era cel care, înarmat doar cu un băț și un 
sac de pânză, era cel deștept. Apropiindu-se de o gaură de 
iepure, fratele lui dădea foc la un capăt al găurii, apoi acoperea 
celălalt capăt cu sacul de pânză. Odată ce fumul începea să se 
împrăștie, de fiecare dată, iepurele țţâșnea din gaură, direct în 
sac. Lucrul cel mai bun era că nu era deloc sânge. Până mai 
târziu. 

Aceasta nu fusese o lecţie inutilă pentru Cavaler. De zile 
întregi, de la crima de la St. John, până la dimineaţa de la spital, 
toată lumea crezuse că era vorba despre crime copiate sau 
despre un tribut jalnic adus primelor zile ale lui Nico. Dar, pentru 
Cavaler, fiecare atac era doar un foc aprins. 

În acel moment, îl trimisese pe Beecher într-o gaură de 
iepure, iar pe președinte, într-alta. Tot ce avea Cavalerul de 
făcut era să ţină bine de sacul de pânză. 


294 


— U ziet de architectuur, spuse ghidul olandez, conducând 
grupul spre piaţa principală și arătându-le iazul din stânga. 

Chiar în faţă, un turist cu un sac de tenis pe umăr privea în 
jurul lui, prefăcându-se că savurează peisajul. Agent al 
Serviciilor Secrete sub acoperire, își dădu seama Cavalerul. În 
astfel de saci își ascundeau puștile de asalt M-4. 

La baza celebrelor trepte, grupul de turiști olandezi se 
îndreptă spre ușa deschisă din partea stângă a monumentului. 

Chiar în faţă, un semn mic indica direcţia către toaletele 
bărbaţilor și ale femeilor, iar o săgeată albă arăta drept în față. 
Prin ușa deschisă, dincolo de băi, era o mică expoziţie și un lift 
cu acces pentru scaunul cu rotile, pentru cei care nu puteau 
urca treptele până la camera statuară. Ce nu spunea semnul era 
că sub monument mai era și o cameră de serviciu, care dădea 
spre ușa din spate, făcând din ea cea mai bună intrare privată 
pentru un președinte care dorea să facă o vizită neanunţată. 

Simţindu-și pielea mai sensibilă ca oricând, Cavalerul își 
închise ochii un moment, gândindu-se la Cavalerul iniţial - 
Cavalerul Sfânt cunoscut sub numele de Vignolles. De secole, 
acesta fusese creditat cu inventarea simbolurilor pe care le 
vedem pe cărţile moderne de joc. Pică, inimă, treflă și caro, 
fiecare reprezentând o parte a societății medievale. Dar ceea ce 
se pierduse în istorie era faptul că, încă de la început, nu 
existaseră doar patru simboluri. Existaseră cinci. 

Deschizându-și ochii, Cavalerul simţi în continuare durerea de 
la tatuajul cu cerneală albă pe care și-l făcuse. Patru simboluri - 
de la cei patru predecesori ai săi - marcate pe spate, pe coapse 
și pe mâna stângă. Ultimele le făcuse de dimineaţă. Toate erau 
invizibile cu ochiul liber. Acum însă, scoțându-și mâna stângă 
din buzunar și privind în palmă, văzu cerneala neagră groasă 
(nu se mai ascundea acum) a ultimului simbol - simbolul secret: 
o mică semilună. Da, cele patru simboluri reprezentau părțile 
societății, dar semiluna reprezenta partea finală, partea care 
completa cercul: lluminații. 

— Haideţi, să ne mișcăm! îndemnă un membru al Poliţiei 
Parcurilor, făcând semn grupului să înainteze. 

In timp ce olandezii se îngrămădeau spre ușă, Cavalerul 
rămase lângă intrare, așteptând răbdător să intre. Privind în sus, 
spre vârful treptelor mari de marmură, nu putea vedea statuia 
lui Abraham Lincoln. Din unghiul în care se afla, statuia era 


295 


ascunsă de coloanele ionice. Cavalerul știa însă ce era dăltuit în 
marmură chiar deasupra capului lui Lincoln: 


ÎN ACEST TEMPLU 
PRECUM ȘI ÎN INIMILE OAMENILOR 
PENTRU CARE A SALVAT ACEASTĂ UNIUNE 
MEMORIA LUI ABRAHAM LINCOLN 
ESTE PĂSTRATĂ MEREU. 


Desfăcând o bomboană de zahăr ars, Cavalerul o aruncă în 
gură și intră. 

Ştia cum avea să se termine. 

Intr-un templu, așa cum trebuia să fie. 


296 


PARTEA A V-A: AL CINCILEA ASASINAT 


„Nu ai auzit niciodată ce i-a scris Regina Victoria 
fiicei sale? «Merită să fii împușcat, ca să vezi cât de 
mult ești iubit».” 


Președintele Orson Wallace, glumind, 
cu două minute înainte ca focul să fie 
tras. 


104. 


Cu opt minute în urmă 


În curând, aveau să ţipe cu toții. 

Mereu începea cu ţipete - apoi oamenii o luau la fugă și se 
împrăștiau, apoi haosul inevitabil pe care Serviciul Secret nu 
mai putea să îl controleze. 

Pentru moment, ușa grea, blindată, a SUV-ului se deschise, o 
pulbere ușoară de zăpadă căzu în mașină, iar președintele 
Orson Wallace cobori din autovehicul, zâmbind. 

Buna lui dispoziție nu avea nimic de-a face cu locul în care se 
aflau sau cu faptul că toată lumea credea că se află la Camp 
David. Avea de-a face cu persoana de lângă el. 

In spatele lui, ieșind din SUV, fiica de unsprezece ani a lui 
Wallace, Vanessa, își scoase capul pe ușă, privind instinctiv în 
jurul ei. Mașina lor se oprise la marginea drumului, pe partea 
dinspre D.C. a Podului Memorial. Spre surpriza ei, nu îi aștepta o 
mulțime de oameni, nimeni nu ovaţiona, nimeni nu îi fotografia. 
Era același truc pe care îl folosiseră cu ocazia vizitei-surpriză a 
lui Obama de Crăciun în Irak... sau când îl strecuraseră pe 
președintele Bush la cina dinaintea nunţii fiicei lui. În locul unei 
coloane auto care să îl conducă, îl îmbrăcaseră pe președinte 
într-o pereche de blugi, o jachetă de piele pe care nu apucase 
să o poarte niciodată și o șapcă neagră de baseball fără semne 

297 


distinctive pe ea - și îl îmbarcaseră într-un singur SUV căruia 
nimeni nu avea să îi acorde atenţie. 

În stânga lor, parcată pe iarbă, sub un copac, se afla o 
ambulanţă, iar sub un alt copac, o dubă neagră. Serviciul Secret 
își luase anumite măsuri de siguranţă, dar toate erau suficient 
de departe pentru ca tatăl și fiica să aibă parte de ceva rar: 
pace și liniște. 

— Suntem doar noi, promisese Wallace, aceasta fiind și ideea 
întregii călătorii. 

Președintele era hotărât să nu rateze acea zi. Ratase atât de 
multe deja. Nu dintre cele importante, desigur. Zilele de naștere 
ale lui Nessie, ziua în care absolvise școala primară, până și 
recitalul de pian din primăvară - acelea fuseseră ușor de fixat în 
calendar. Cele mici, însă, de zi cu zi - seara de artă a clasei a 
cincea sau jocul de softball la care fusese lăsată să stea la 
primire și lovise două mingi lungi - acelea erau zilele care nu 
aveau să se mai întoarcă. 

Când Wallace își începuse mandatul, auzise poveștile despre 
cum învățase Chelsea Clinton să conducă de la agenţii 
Serviciilor Secrete de la Baza Aeriană Andrews. Wallace jurase 
că avea să fie un tată mai bun. Așa cum învățase însă, încă din 
primele zile petrecute la noua slujbă, că dacă vrei să fii liderul 
lumii libere, uneori excursia clasei a cincea trebuie să se 
desfășoare și fără tine. 

Dar nu întotdeauna. 

— la zi. Te bucuri? întrebă președintele, mustrându-se pentru 
că semănase prea mult cu propriul tată, mult prea entuziast. 

Nessie nu răspunse, aruncându-i acea privire de fiică 
preadolescentă de care nici măcar Serviciul Secret nu te poate 
proteja. Totuși, când Wallace se aplecase să o ajute să coboare 
din SUV, Nessie întinsese și ea mâna, apucând-o pe cea a tatălui 
ei și ţinând-o în a ei. 

Peste doar câteva minute, Nessie avea să plângă cu sughiţuri 
în timp ce un agent al Serviciilor Secrete avea să o care în brațe, 
strângând-o la piept. Deocamdată, mergând mână în mână - cu 
degetele ei subțiri împletite în ale lui - Ziua Președintelui nu 
avea cum să fie mai bună. 

— Domnule... Domnișoară Nessie, pe aici, vă rog, zise AJJ., 
îndrumându-i pe cărarea îngustă care ducea spre câmpul 
deschis, acoperit de zăpadă, din spatele Memorialului Lincoln. 


298 


— Nu se vede la fel de bine ca din față, nu-i așa? întrebă 
Wallace. 

— Imi place mai mult de aici, răspunse fiica lui, ridicând 
privirea spre imensele coloane simetrice care erau rânduite în 
spatele Memorialului. Este mai liniște aici, de parcă ar fi doar al 
nostru. 

— Mmm, zise președintele, într-un murmur fără cuvinte care 
surprindea întreaga bucurie de a fi singur cu fiica lui. 

Atât cât poate să fie un președinte. În faţa lui, un agent al 
Serviciilor Secrete îmbrăcat în haine civile și un militar îmbrăcat 
similar, ambii cu șepci de baseball nemarcate, se plimbau la cel 
puțin douăzeci de metri în faţă, ca să nu arate ca niște gărzi de 
corp. În spatele lor, A.J. asigura ariergarda, păstrând o distanţă 
similară. Timp de două minute, în timp ce zăpada cădea, tatăl și 
fiica fură doar doi turiști explorând capitala naţiunii. Apropiindu- 
se de intrarea din spate a monumentului, A.J. șopti ceva în 
microfonul lui de la mână. Președintele nu putu să nu privească 
peste umăr. A.J. îl privi cu subînţeles. 

Wallace știa ce înseamnă asta: Palmiotti pusese carnea în 
capcana de urși, iar aceasta se închisese în sfârșit. Aveau tot ce 
le trebuia la Camp David. În curând, urmau să aibă și restul: 
Beecher, Nico, Marshall... Președintele nu era în continuare sigur 
cum și de ce, dar știa că toţi sunt legaţi cumva. lar acum, 
indiferent de motivele fiecăruia, unul câte unul, erau puși la 
pământ. 

— Domnule, pe aici vă rog, spuse agentul principal când el și 
militarul ajunseră în spatele Memorialului și se opriră doar la 
câţiva pași de baza de granit. 

Ca la comandă, zăpada scrâșni, iar două uși de metal se 
deschiseră și o veche platformă ruginită apăru de la subsol, 
ridicându-se spre un lift-foarfecă industrial. Când fusese 
construit Memorialul Lincoln în 1920, liftul-foarfecă îi ajutase pe 
constructori să coboare echipament electric, mecanic și partea 
de instalaţii la nivelul subsolului. Mai nou, transporta președinți 
și VIP-urile aflate în vizită. 

— Caleașca ta, glumi președintele, făcându-i semn fiicei lui 
spre platforma de oțel cu trei balustrade. 

Nu era suficient de mare pentru toţi. Agentul și ajutorul militar 
coborâră primii, gândindu-se că așa era sigur. 


299 


— Crezi că prietenii tăi se vor bucura să mă vadă? întrebă 
președintele atunci când platforma liftului-foarfecă scrâșni și 
scârțâi, înghițind primii doi membri ai grupului. 

— Tată, îmi pare rău să îţi spun asta, dar prietenii mei nu te- 
au votat. 

— Asta doar pentru că au unsprezece ani, zise Wallace când 
platforma, acum goală, urcă din nou spre ei. 

Când aceasta se opri, președintele și Nessie pășiră pe ea. 
Alăturându-se și el, AJ. privi în jurul lui, în obișnuita lui 
recunoaștere. 

— Goliat și Luminiţa în mișcare, anunţă A.J. în microfon, 
înghesuindu-se lângă Nessie. 

La o apăsare de buton, platforma urui, iar cei trei fură 
înghiţiţi, coborând încet spre subsol. 


105. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


Căderea fusese mai lungă decât își închipuise. 

Era pe burtă, coborând cu picioarele în faţă prin geamul de la 
subsol. In timp ce partea de sus a corpului îi susținea greutatea, 
picioarele îi zvâcneau în toate direcţiile, căutând un punct de 
sprijin. Scaune. Geamantane. Orice care să îi amortizeze 
căderea. 

Negăsind nimic, Marshall nu intră în panică. Chiar dacă era un 
metru... doi metri... tavanul subsolului nu era chiar atât de înalt. 
Căderea nu avea să fie chiar atât de rea. Cu o mișcare rapidă, 
alunecă pe burtă, ca un copil pe tobogan. Când prinse însă 
viteză, iar podeaua nu mai sosea... a fost o cădere mai lungă 
decât se așteptase. 

Dezechilibrat, Marshall căzu în fund, izbindu-se de cimentul, 
care, pe întuneric, părea să fie acoperit de o membrană subţire 
de mizerie fină, ultimele rămășițe ale inundaţiei. 

Cu două săptămâni înainte, camera era plină de apă. Acum, 
era uscată, dar mirosea a cărți ude... și a altceva. A ceva vechi. 


300 


Ridicându-se în picioare și aranjându-și ochelarii, își băgă 
mâna în buzunar și scoase o mică lanternă pix, încercând din 
greu să nu se gândească la pastorul Riis distrându-se cu Bobby 
McNamera acolo jos. Marshall transpira deja, deși nu lua asta în 
seamă. El transpira mereu. 

— Intri și ieși, șopti el pentru sine, amintindu-și regulile lui 
Beecher și îndreptându-se spre rafturile de cărți. 

Când lumina lanternei străpunse întunericul, gândaci-păianjen 
săriră în toate direcţiile. Ultima oară, fuseseră doar trei sau 
patru. Acum erau cu zecile, sărind de pe podea pe pereţi și 
înapoi. În mai puţin de o secundă, cât avură nevoie ochii lui 
Marshall pentru a se obișnui, nu îi păsă decât de rafturile de 
cărţi, acolo unde văzu... 

Nimic. 

Cărţile dispăruseră. Rafturile fuseseră golite. Nu doar 
revistele, până și rafturile de lemn fuseseră luate. 

La fel era și în restul camerei. Cutiile cu dosare, scaunele 
pliante, bagajele, măturile, mopurile, lăzile de lapte, fiecare 
lucru care fusese depozitat în acea cameră, atât de afectată de 
apă, fusese îndepărtat. De aceea căderea de la geam fusese 
atât de... Oh, sfinte. 

Geamul. 

Întorcându-se, Marshall privi spre micul geam dreptunghiular 
prin care tocmai se furișase. Nu numai că era închis. Era sus. 
Mult deasupra capului lui. 

Intrând în panică, căută ceva pe care să se urce. Camera era 
goală. Se întinse spre geam, dar felul în care era poziţionat 
acesta sub tavanul subsolului... era prea departe. Făcând o 
săritură ușoară, prinse marginea geamului cu degetele, dar nu 
suficient cât să rămână agăţat. Încercă chiar să fugă spre zid, să 
sară și... „Uff.” 

Pieptul i se izbi de beton, iar rezultatul fu același. Geamul era 
prea sus. 

— Beecher...! șuieră el. 

Așteptă un moment. 

— Beecher, sunt blocat! șopti el din nou. 

În timp ce spunea acele cuvinte, privind spre geamul închis 
de parcă s-ar fi rugat la însuși Dumnezeu, știu că nu avea să 
primească niciun răspuns. 


301 


Transpirând acum din greu și înțelegând în sfârșit situaţia, 
Marshall se întoarse. În stânga era ușa care dădea spre camera 
principală a subsolului. Acolo. Poate că aveau ceva pe care să se 
urce. 

Fără să mai piardă timpul, fugi spre ușă, căutând o scară, o 
găleată pentru mop, orice pe care să se ridice. Când se opri însă 
și încă un grup de gândaci-păianjen sări spre zid, era în aceeași 
situaţie. Cu excepţia boilerului și a cazanului de apă, locul era 
gol golut. Până și scările... Se opri din nou, gândindu-se. 

Scările. 

Acolo era. leșirea lui. 

Nu, nu fi prost, își spuse Marshall, știind că nu trebuie să își 
asume un asemenea risc. Ultimul lucru de care avea nevoie era 
ca pastorul să îl prindă în bucătărie. 

Fugind înapoi spre cealaltă cameră, Marshall se îndreptă din 
nou spre geam. 

— Beecher, te rog! strigă el, ridicat pe vârfurile degetelor, 
agitând lanterna pix într-o parte și cealaltă ca o brichetă la un 
concert rock. 

Singurul răspuns fu un zgomot de lăbuțe sub picioarele lui. 

Umbra se mișcă rapid, dispărând într-un colţ. Marshall sări în 
sus la acel sunet, întorcând lanterna și abia văzând-o. Nu avea 
însă cum să confunde acel lipăit al unor labe mici, fugind și 
zgâriind cimentul. Orice ar fi fost, era mult mai mare decât un 
gândac păianjen. Un lucru era clar: Marshall nu era singur în 
subsol. 

Acesta fusese factorul decisiv. 

— Aaaah! strigă Marshall, frecându-și pielea și fugind spre 
scări cât de rapid posibil. 

Nu urcă. Rămase doar pe prima treaptă, dornic să stea la un 
alt nivel decât cel la care era creatura care fugise prin cameră. 
Când ridică privirea, iar lumina lanternei ricoșă din balustrada 
de metal a scărilor, văzu că în vârful scărilor, sub ușa de la 
bucătărie, luminile erau stinse. Nimeni nu era acolo. 

Nu contează. Rămâi aici, îşi spuse el, închizând lanterna, 
pentru ca nici pastorul să nu îl vadă. 

Cu cât rămânea mai mult în întuneric, cu atât Marshall 
începea să își dea seama de realitatea situaţiei. Beecher nu 
venea după el. Nici Paglinni. Mai mult, nu avea să treacă mult 
timp înainte ca mama lui să intre în panică, întrebându-se de ce 


302 


nu este acasă. Dacă nu plănuia să doarmă cu gândacii-păianjeni 
și cu orice animal mai mișuna pe acolo, nu prea mai avea 
opţiuni. 

Privind spre capătul treptelor, își putea auzi propria respiraţie. 
Transpiraţia i se scurgea pe piept, făcându-i cămașa să i se 
lipească de burtă. 

Şi-ar fi dorit să existe o altă scăpare. Dar nu era. 

Incet și cu atenţie, își mută greutatea pe cea de-a doua 
treaptă, al cărei lemn vechi scoase un sunet prelung. Marshall 
se opri, cu ochii fixați pe locul de sub ușa de la bucătărie. Era în 
continuare întuneric. Nu se afla nimeni acolo. 

Inspirând, înaintă ușor pe a treia treaptă, apoi pe a patra. 

Pas cu pas, urcă încet în întuneric, ascultând după cel mai mic 
semn că s-ar afla cineva deasupra. În vârf, pe penultima 
treaptă, curajul îl părăsi când apucă mânerul de lemn. Dacă era 
închis? Dacă era...? 

Clic. 

Încuietoarea cedă ușor, scoțând limba din nișa ei și 
deschizând ușa. Incet, cu atenţie, Marshall o împinse ușor, 
apăsându-și faţa atât de aproape de prag, încât colţul 
ochelarilor săi zgâriară cadrul ușii. 

Primul lucru care îl izbi fu mirosul de pâine proaspătă. La 
picioarele lui, un gândac-păianjen sări pe linoleumul uzat. 

Altfel, bucătăria era întunecată și goală. Singurul sunet care 
se auzea... 

— Oh, Cerule... Oh, Doamne... 

Era o voce de femeie, slabă, venind din una dintre camerele 
din faţă. La început, Marshall crezu că era o rugăciune... sau că 
cineva era rănit. 

De fapt, lui Marshall nu îi păsa. Se mișca prea rapid, cu ochii 
aţintiţi la ușa din spate, pregătit să o deschidă și să fugă prin 
grădină. După primii pași însă, nu putu să nu se întoarcă. Acea 
voce... 

Cunoștea vocea aceea. 

Oprindu-se pe linoleum, privi peste umăr, înapoi spre 
sufragerie. 

Suna exact ca glasul mamei lui. 


106. 


Cu șase minute în urmă 
Washington, D.C. 


— Ești bine? o întrebă președintele pe fiica lui din priviri. 

Nessie încuviință, dar se ţinea în continuare cu putere de 
balustrada liftului-foarfecă. Coborând la subsol, sub Memorialul 
Lincoln, o umbră întunecată se ridica spre ei, înghiţindu-i. 

— Ce este locul ăsta? întrebă Nessie, cu ochii mici, 
obișnuindu-se cu schimbarea de la albul zilei înzăpezite la 
întunecatul subsol care mirosea a noroi, apă de ploaie și petrol. 

Cu un bufnet final, platforma se opri pe loc și ușile din tavan 
se închiseră, ascunzând cerul cenușiu în spatele lor. 

— Camera tehnică, explică A.J., arătând spre echipamentul 
industrial din încăpere. Sunt generatoarele care îl luminează pe 
Lincoln și faimoasele coloane. Plus că mai este nevoie de un 
boiler, de un răcitor și de o rezervă de apă în caz că este un foc 
sau o altă urgenţă. Fiecare obiectiv turistic din lume, de la 
Turnul Eiffel la piramidele din Egipt... toate au așa ceva sub ele, 
adăugă el, încercând să o liniștească. 

Nessie tot nu dădu drumul balustradei. 

— Nu-ţi face griji, nu sunt păianjeni, spuse tatăl ei într-un 
final. 

Întorcându-se spre A.J., adăugă: 

— Nu îi e frică de întuneric. Urăște păianjenii. Tot timpul i-a 
urât. 

Coborând după ei de pe platformă, Nessie nu îl contrazise. Era 
prea ocupată să se uite la tavanul care se decojea, la găurile din 
zidul de ciment și chiar la niște graffiti. Mașinăriile erau relativ 
noi, dar camera nu mai fusese modernizată de mai bine de un 
secol. 

— Nessie, îţi promit... dacă vedem păianjeni, îl pun pe A.J. să 
îi împuște, spuse președintele. 

Deloc amuzată, Nessie îi dădu drumul la mână. 

— Ca să știi, tati, unul dintre ceilalţi supraveghetori... tatăl lui 
Emily Deutschman... ea mi-a zis că nici tatăl ei nu a votat pentru 
tine. 


304 


Wallace rânji cu rânjetul lui prezidenţial. 

— Vrei să-mi spui că ar trebui să fiu fermecător? 

— Nu, eu... 

Nessie se opri, cunoscându-și tatăl prea bine. 

— Tati, eu vorbesc serios... Dacă tu... Nici măcar să nu 
vorbeşti cu el, bine? îl amenință ea, urmându-l pe agentul 
principal și pe ajutorul militar pe culoarul principal al încăperii. 

În spatele lor, A.J. venea ultimul. 

Cu ţevile răsucite și mașinăriile enorme, plus întunericul 
natural al subsolului, camera era un adevărat labirint. Luând-o 
brusc la dreapta pe lângă uriașul rezervor de apă, ajutorul 
militar rămase pe loc, așteptând ca președintele să treacă, în 
timp ce A.J. trecu în faţă. Acum A.J. și agentul erau în faţă, iar 
ajutorul militar în spate. Formaţie triunghi întoarsă. 

La fiecare cotitură, triunghiul se rotea din nou, așa că era 
mereu cineva care îl supraveghea pe președinte atunci când 
trecea prin dreptul unui colţ întunecat. Încă nu bănuiau cât de 
curând aveau să înceapă ţipetele. 

— Spune-mi, tatăl ăsta al lui Emily, este cel pe care l-am 
văzut la întâlnirea cu părinţii... cel cu păr blond? întrebă 
președintele. 

— Tati, eu nu glumesc. Dacă îi spui ceva... 

— A.J., ai auzit asta? Nessie tocmai voia să mă amenințe. 

Fără să ia în seamă gluma, ajungând în capătul camerei, AJJ. 
și agentul principal urcară un rând de trepte crăpate din ciment 
spre o ușă groasă de metal pe care scria Nivel Piață. 
Președintele mai trecuse pe acolo în timpul concertului de 
inaugurare. Pe acea ușă se ieșea spre mica expoziţie și spre 
liftul care avea să îi ducă la camera statuară. A.J. dispăru pe 
ușă, verificând holul. 

— Ştii, ar trebui să fii drăguță cu mine, glumi președintele cu 
fiica lui. Astăzi este Ziua Președinţilor. 

— Este valabil numai pentru președinții morţi, îl tachină 
Nessie, la rândul ei. Și pentru președinții buni... ca Lincoln și 
Washington. 

— Glumești, nu? Ai idee câţi oameni mă vor mort? 

Auzind asta, Nessie își plecă bărbia, îndepărtându-se. 

— Tati, nu e amuzant. 

— Despre ce vorbești? Nu ai auzit ce i-a scris Regina Victoria 
fiicei ei? 


305 


Adoptând rapid un accent britanic, spuse: 

— Merită să fii împușcat, ca să vezi cât de mult ești iubit. 

— Domnule, totul este în regulă, anunţă agentul principal din 
vârful scărilor, deschizând mai larg ușa. 

Lumina fluorescentă de pe hol îi lumină partea stângă a feței. 

— Pe aici. 

Urcând scările din beton cu ajutorul militar în spatele lui, 
președintele își puse mâna pe spatele fiicei sale, împingând-o în 
faţă. In vârful treptelor, ușa deschisă dădea spre un hol mic, 
perpendicular. Serviciul blocase acest hol, probabil cu ceva 
simplu de genul unui semn pe care scria Podea udă. Din stânga 
holului însă, puteau să audă în continuare ecourile turiștilor care 
se apropiau și se îndepărtau în direcţia toaletelor și a expoziției. 

— A sosit liftul. La dreapta, domnule, șopti agentul principal 
când președintele se apropie. 

Incă o dată, agentul principal își menţinu poziţia și îi lăsă pe 
Wallace, pe Nessie și pe ajutorul militar să treacă, iar triunghiul 
își schimbă din nou orientarea. 

Cu o mișcare rapidă, ca de balet - ţinându-și capul plecat și 
folosindu-se de șapca de baseball ca să își ascundă fața - 
președintele Statelor Unite își urmă fiica pe hol, ţinând-o de 
umeri și conducând-o spre dreapta. Pivotară rapid, lăsând 
suficient loc la stânga - acolo unde se aflau turiștii - pentru ca 
ajutorul militar să îi urmeze pe hol și să își folosească trupul 
pentru a-l acoperi pe președinte. 

— Te-ai obișnuit, Nessie, spuse A.J. când li se alătură în lift, 
fiind urmaţi de ajutorul militar și de agentul principal. 

Când ușile începură să se închidă, Wallace și fiica lui se aflau 
în partea din spate a liftului. Totuși, președintele nu se putu 
abtine să nu se uite la holul gol - și la cel perpendicular din 
capăt. Chiar când Wallace își ridica șapca, o femeie de culoare, 
îmbrăcată într-o haină neagră de iarnă se întoarse spre el. Ochii 
li se întâlniră chiar când ușile se închiseră. 

— Te-a văzut, râse Nessie. 

— Nu m-a văzut. Nu cu șapca asta grozavă pe cap. Cu asta nu 
mă văd nici din satelit. 

Pe moment, toți cinci zâmbiră pentru sine, în timp ce liftul 
urcă în liniște spre camera statuară. În mai puţin de un minut, 
colegii lui Nessie aveau să se oprească și să se întoarcă, 
transformând-o în adevăratul centru al atenţiei și invidia tuturor 


306 


copiilor de acolo. Nessie nu ar fi recunoscut niciodată, dar 
acesta era unul dintre acele momente când era fericită - cu 
adevărat fericită - că tatăl ei era cel mai puternic om din lume. 

Bucurându-se de entuziasmul fiicei lui, președintele îi 
multumi, cu un gest rapid, lui A.J., pentru că rezolvase situaţia 
cu Beecher. 

În treizeci de secunde, tipetele aveau să înceapă. 

— Ştii ce ai să spui? îl chestionă Nessie. 

— Ce fel de ghid crezi că sunt? M-am documentat, zise 
Wallace, atingându-și buzunarul de la jachetă, acolo unde se 
găsea foaia pregătită de staff-ul său. Știai că statuia lui Lincoln a 
fost făcută din douăzeci și opt de blocuri de marmură aduse din 
Georgia? Sau că există un steag al SUA înfășurat pe spatele 
scaunului lui? Sau că fruntea îi este plecată ușor pentru ca ochii 
să îi întâlnească pe ai tăi? Ai încredere în mine, președintele 
cunoaște detalii despre Ziua Președinţilor, se lăudă el, iar 
zâmbetul lui Nessie deveni și mai larg. 

Liftul încetini, apoi se opri. A.J. și agentul principal o luară în 
față. Aveau să iasă primii, întâmpinând mulţimea. Cu astfel de 
vizite-surpriză, era nevoie de cel puţin patru minute înainte ca 
oamenii să își dea seama ce se întâmplă și, chiar și atunci, nu 
credeau că e adevărat. Cu șapca de baseball și mulţimea de 
copii în jurul lui, poate chiar mai mult timp. Nimeni nu se uita de 
două ori la niște excursii școlare. 

În acel moment esenţial când liftul se oprise, dar ușile nu se 
deschiseseră încă, Wallace își pregătise zâmbetul. Dincolo de 
uși, putea să audă mulţimea, cu vocile răsunând în încăperea de 
calcar. 

— Tati, promite-mi doar... despre tatăl lui Emily, zise Nessie, 
trăgându-l de braţ. 

Coborându-și privirea, se uită jucăuș la fiica lui, o privire pe 
care ea o cunoștea bine. Nu era nevoie să o spună. Nu avea să 
facă niciodată ceva în toată viaţa sa - care să o rănească pe 
fiica lui. 

Cu un clinchet, ușile liftului se deschiseră. Președintele își 
cobori șapca și își puse din nou mâinile pe umerii fiicei lui, 
ghidând-o în spatele lui A.J. leșind din lift, vântul rece le bătu 
plăcut pe față și trecură rapid pe lângă oamenii care așteptau să 
urce în lift. Niciunul dintre aceștia nu observă că bărbatul care 


307 


purta o șapcă de baseball era președintele Statelor Unite ale 
Americii. 

În cealaltă parte a încăperii, un agent al Serviciilor Secrete 
sub acoperire era așezat pe una dintre băncile de marmură, 
prefăcându-se că citește un ziar. Un altul se afla în colț, iar un 
altul, chiar lângă statuie, ambii având genţi de tenis. În stânga 
statuii, la cel puţin trei metri de ea, un grup de copii de zece și 
unsprezece ani ţopăiau, exact în locul unde li se spusese să 
aștepte. 

Ca la comandă, copiii începură să se întoarcă. Unul dintre ei - 
unul dintre prietenii lui Nessie - începu să arate spre cine vine. 

— Nessie! strigă o fată, iar zâmbetul lui Nessie deveni și mai 
larg. 

Îi strigau numele. Nu pe cel al tatălui ei. Unul câte unul, restul 
copiilor începură să se întoarcă... să se uite... să zâmbească. 

Înaintând prin cameră, Wallace nu se uita la copii. Nici la 
agenţii sub acoperire. Nici măcar la zecile de turiști care făceau 
poze în toate direcţiile. Nu. În acel moment, cu capul ridicat, cu 
doi agenţi în faţa lui și cu un ajutor militar în spate, singurul 
lucru spre care se uita președintele Statelor Unite era statuia de 
175 de tone a lui Abraham Lincoln, cu brațele sprijinite pe 
scaun. 

Nici măcar nu observă bătrânul cu barbă, cu șapca de 
vânzător de ziare cu carouri care stătea lângă lift. 

Când Wallace trecu pe lângă el, bărbatul se aplecă în faţă, de 
parcă era pe punctul să strănute. Când bărbatul se îndreptă, 
Wallace și agenţii lui nu văzură că bărbatul purta o mască de 
ghips. 

— Tati, uite, zise Nessie, arătând peste umărul ei. Tipul 
acela... chiar este îmbrăcat ca Abraha... 

Președintele Orson Wallace se întoarse. La fel și ajutorul 
militar. 

Niciunul suficient de rapid. 

Cavalerul băgase mâna în buzunar. 

Se auzi un sfârâit ușor. Ca o împușcătură cu amortizor. 

Apoi ţâșni sângele. 

Apoi, nu se auzea nimic altceva decât ţipete. 


107. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


Marshall nu ar fi trebuit niciodată să se întoarcă. 

O știa și el. O știuse din momentul în care auzise zgomotul din 
sufragerie. O știuse din momentul în care ieșise din bucătărie. 
Pășind pe holul plin cu pozele din vacanţă ale pastorului și ale 
soţiei lui, simţea întreg universul împingându-l înapoi, 
avertizându-l să stea departe. 

Problema era că recunoștea acea voce. 

Fiecare copil cunoaște vocea mamei lui. Așa cum îi știe și 
strănutul. Chiar și sunetul pe care îl scotea în acel moment - un 
geamăt de nedeslușit care suna de parcă ar fi vorbit în somn, 
sau s-ar fi răsucit de durere. 

Peste câteva ore, când zvonurile aveau să cuprindă întregul 
oraș, toți aveau să spună că Marshall știa și că se dusese acolo 
pentru că era furios și avea bănuieli în privinţa mamei lui și a 
pastorului Riis. Dar în acel moment, când băiatul dolofan de 
doisprezece ani ajunse în capătul holului, pe punctul de a intra 
în sufrageria slab luminată, în care pâlpâia un televizor, Marshall 
nici măcar nu se gândea la furie. Nu. Înghiţind în sec, simţindu-și 
limba lipită de gât, Marshall era îngrijorat. Era confuz. Sunetele 
pe care le scotea mama lui... 

Voia doar să se asigure că ea este bine. 

— Mamă, ești ai...? 

Când Marshall trecu de colț, gura îi era în continuare 
deschisă, rămasă în mijlocul silabei. Primul lucru pe care îl 
percepu creierul lui fură două lumânări, una lângă cealaltă, 
pâlpâind la capătul mesei, lângă canapeaua cu motiv floral. De 
aceea era camera atât de întunecată. 

Când Marshall intră în cameră, văzu mai mult decât măsuţa. 
Văzu canapeaua. Și cine era pe ea. 

Marshall îngheţă. Văzu întâi spatele gol... și semnul din 
naștere de sub umăr. Nu purta sutien. Dar ceea ce îl miră peste 
măsură erau cele două braţe din jurul gâtului mamei lui. Cineva 
o îmbrăţișa. Cineva cu unghii roz proaspăt făcute. Și sâni palizi. 


309 


— Doamna Riis...? se bâlbâi Marshall, holbându-se la femeia 
căreia toți îi spuneau Cricket. 

— Cherise, ridică-te...! strigă soția pastorului, împingând-o pe 
mama lui Marshall la o parte. 

— Mamă... ce...? Ce se întâmplă? 

Mama lui se întoarse spre el, încercând să-și acopere sânii goi 
cu mâinile. Privirile li se întâlniră - mamă și fiu - ambii cu ochii 
largi de groază care se transformă rapid în... 

— Ce faci aici?! leși afară! explodă mama lui împiedicându-se, 
rotindu-se, apucând haine pentru a se acoperi. 

Era goală. Goală, împreună cu soţia pastorului Riis. 

— Nu ai văzut asta! Mă auzi?! Nu ai văzut asta! strigă mama 
lui Marshall pe un ton pe care nu îl mai auzise până atunci. 

— Scoate-l de aici! ţipă soţia pastorului, luând pernele de pe 
canapea pentru a se acoperi. 

Marshall încercă să se întoarcă și să fugă. Picioarele îi erau 
blocate, de parcă ar fi fost prinse cu șuruburi de podea. Ochii i 
se umplură de lacrimi. 

— Oh, cerule, am încurcat-o... șopti soţia pastorului, începând 
să plângă. 

— Nu ai văzut asta! continua să ţipe mama lui, năpustindu-se 
asupra lui. 

Își ţinea cămașa la piept cu o mână. Cu cealaltă, își trăgea 
neîndemânatic fusta. 

În partea opusă a camerei, Marshall rămăsese nemișcat, 
îngrozit de umbra întunecată a părului pubian al mamei sale. 

— Ne vor numi monștri. Suntem monștri, bocea soţia 
pastorului. 

— Tatăl tău te-a trimis aici?! strigă mama lui luându-și bluza, 
apucându-și sutienul și puloverul galben lămâie de pe podea. 

— Nu, eu... 

— Este în regulă. Totul va fi bine, insistă mama lui, cu vocea 
devenind mai blândă. O să mergem acasă și totul va fi bine. 

Îl apucă pe Marshall de ceafă, răsucindu-l și împingându-i 
înapoi pe coridor, spre ușa din faţă. 

— Nu ai văzut asta, adăugă ea, ţinându-și în continuare 
sutienul lipit de piept. Dacă nu ai văzut asta - dacă tatăl tău nu 
află - totul va fi bine. 

— Tata nu a făcut nimic! imploră Marshall, plângând, 
împiedicându-se, abia ţinându-se pe picioare. 


310 


Puloverul mamei lui căzu pe podea. Nu se opri să îlia. 

Ajungând la ușa din față, mama îi dădu drumul fiului ei trei 
secunde cât să deschidă ușa. 

— Să nu fugi. Intoarce-te, zise ea, apucându-l din nou. Va fi 
bine... 

Tipa în continuare când ușa se deschise, iar ei ieșiră în lumina 
verandei. Când ajunseră pe treptele din faţă și ieșiră în noaptea 
caldă, mama lui Marshall se mișca atât de rapid... și îl ţinea pe 
Marshall atât de strâns de gât... având, în continuare, sutienul în 
mână... încât... 

„„. Nici măcar nu observă că Beecher și Paglinni stăteau acolo, 
privind totul de pe alee. 


108. 


Cu două minute în urmă 
Washington, D.C. 


Cavalerul nu se grăbi. 

Era răbdător, avea capul plecat, prefăcându-se că își privește 
ceasul, în timp ce ușile liftului se deschideau ușor. 

Președintele ieși calm, fără să se agite, pașind afară din lift și 
înaintând printre puţinii oameni care așteptau liftul ca să 
coboare. Departe de mulţime, la jumătatea încăperii, Cavalerul 
tot nu ridică privirea. Vedea totul cu colțul ochilor, numărând 
trei agenți plus fiica lui Wallace. 

Pielea Cavalerului fremăta. Nu trebuia să se apropie de 
președinte. De unde stătea, părea că Wallace vine înspre el. 

Cavalerul se antrenase pentru acest moment. Se rugase 
pentru el și, precum predecesorii săi, trecuse în revistă fiecare 
detaliu. Fiecare detaliu, inclusiv momentul în care avea să își 
pună masca. Vreme de multe ore, timp de nenumărate zile, 
Cavalerul își scosese masca și o pusese pe faţă, o scosese și o 
pusese, din nou și din nou, până când gestul îi ieșise dintr-o 
singură mișcare rapidă. 

Văzând că președintele Wallace îi este servit ca pe tavă, 
Cavalerul știu că rugăciunile îi fuseseră ascultate. 


311 


Președintele era pe punctul de a trece de el. Aplecându-se, 
Cavalerul băgă mâna în buzunar, căutând partea din față a 
măștii de ghips. Simţind materialul, atingând suprafaţa poroasă, 
mușchii lui bine antrenați, preluară controlul. Timpul se opri în 
loc. Viaţa înaintă cadru cu cadru în timp ce ambii agenţi din fața 
președintelui părură să plutească pe lângă el ca niște bărci de 
paradă. La doi pași în spatele lor, în timp ce Cavalerul își scotea 
masca din buzunar, președintele și fiica lui plutiră și ei. La fel și 
ajutorul militar din spatele lor. Când trecură pe lângă el, 
Cavalerul nu putu să nu rânjească. Se afla acum în diagonală, în 
spatele lor. Nici măcar unul dintre ei nu îl observase. 

Toţi erau atenţi la destinaţia lor - grupul de copii din cealaltă 
parte a încăperii. Când președintele se apropie, câţiva copii 
începură să se întoarcă. Unul dintre ei, o fată cu obraji mari și 
aparat dentar înfiorător, își ridică mâna, începând să arate cine 
se apropia. O alta începu să strige numele fiicei președintelui. 
Unul câte unul, restul copiilor începură să se întoarcă... să se 
uite... să zâmbească. Masca de ghips a Cavalerului era, în 
sfârșit, la locul ei. 

— Tati, uite, anunţă Nessie, arătând spre Cavaler. Tipul 
acela... chiar este îmbrăcat ca Abraha... 

Președintele Orson Wallace se întoarse. La fel făcu și ajutorul 
militar. 

Cavalerul băgă mâna în buzunarul de la jachetă, acolo unde 
pistolul lui... 

Nu. Pistolul îi dispăruse. Dar cum era...? 

Pffft. 

Ceva cu dinți arzători muşcă din spatele Cavalerului. 

Apucându-se de spate și chircindu-se de durere, degetul lui 
găsi o gaură. În spatele lui. Avea o gaură în spate. 

Privi spre burtă. Era umedă... și roșie... Sânge. Propriul sânge, 
scurgându-se și întinzându-se sub talie. 

Fusese împușcat. Cineva... cineva... 

— De ce? se auzi o voce aspră ca sârma ghimpată în spatele 
lui. 

Cavalerul se clătină, întorcându-se cu faţa spre atacator, care 
ținea arma Cavalerului. Bărbatul purta o eșarfă roșie care îi 
acoperea partea de jos a feţei. Dar sub eșarfa... era ceva în 
neregulă cu pielea celui care îl împușcase. De parcă ar fi fost 
topită. 


312 


Ridicându-și capul, Cavalerul își simţi ochii înceţoșându-se, 
apoi devenind din nou clari. Îl știa pe bărbat - bărbatul cu piele 
topită - bărbatul care tocmai îl împușcase și care îi salvase viața 
președintelui: era Marshall. 

— De ce l-ai ucis pe pastorul Riis?! întrebă Marshall, apucând 
masca Cavalerului. 

Răspunsul nu veni niciodată. 

Oamenii ţipau, împrăștiindu-se în toate direcțiile. 

— Focuri de armă! Focuri de armă! strigă cineva. 

Dintr-odată, agenţii sub acoperire săriră peste Marshall și 
Cavaler. Ambii bărbaţi ajunseră la pământ, capetele zvâcnindu- 
le dintr-o parte în alta ca cele ale unor manechine pentru testele 
auto. Dar când Marshall căzu, Cavalerul putu să îi vadă faţa: era 
calm, fără griji. Asta îl făcea pe Marshall atât de periculos. Nu îi 
păsa de propria siguranţă. 

Masca se sparse când Cavalerul lovi podeaua cu fața. 
Jumătate din bucăţi se împrăștiară spre exterior; cealaltă 
jumătate i se înfipse Cavalerului în faţă, înlăturându-i barba 
falsă, dând de sânge și scoțând la iveală un bărbat cu o bărbie 
cu gropiță și un nas de boxer. 

Lângă el, pe podea, cu faţa în jos, Marshall îl recunoscu de 
îndată - de la atacul din Biserica Foundry: pastorul. Pastorul 
împușcat... cel care căzuse pe covor... și care supravieţuise. 
Același pastor care facuse poza de Crăciun cu rabinul și cu 
imamul... și care fusese în capela de la spital atunci când 
capelanul și Tot fuseseră atacați. 

— Nu am făcut nimic! strigă pastorul Frick când îi căutară prin 
buzunare. El m-a împușcat! 

— Cuţit! strigă un agent al Serviciilor Secrete din grămada 
care îl acoperea pe pastor. 

Din buzunarul lui Frick, scoase cuțitul de vânătoare cu mâner 
curbat de mesteacăn. 

— Hai, hai, mișcă! strigă un agent din cealaltă parte a 
încăperii. 

În depărtare, un grup de agenţi formase un zid în jurul 
președintelui, ţinându-l de coate, ridicându-i picioarele de la 
pământ și luându-l în grabă spre o cameră sigură, aleasă 
înainte. În spatele camerei statuare se afla o ușă care ducea 
spre camera de relaxare a Poliţiei Parcurilor. Fugind în spatele 
lor, A.J. o luase pe fiica lui Wallace în braţe. 


313 


— Tatăl tău este teafăr. Este teafăr, îi șopti A.J., urmând 
grupul spre camera de siguranţă. 

Fata tremura și plângea la pieptul lui. 

Stând în continuare întins la pământ cu fața în jos, pastorul 
Frick scoase un urlet lipsit de cuvinte când agenţii Serviciului 
Secret își înfipseră genunchii în spatele lui - în rană - și îi legară 
mâinile la spate. Nu le păsa că fusese împușcat, sau că nu își 
putea simţi picioarele, sau că, spre deosebire de rana pe care și- 
o făcuse cu atâta atenţie la el în birou, aceasta nu era genul de 
împușcătură din care să mai scape. Marshall ţintise organele 
vitale. 

De cealaltă parte, sub propria grămadă de agenţi și cu 
propriile mâini prinse la spate, Marshall nu se luptă... nu spuse 
un cuvânt. Cu bărbia la pământ, se holba pur și simplu la 
pastorul Frick, ochii lui arzând din cauza primei întrebări pe care 
o pusese: De ce l-ai ucis pe pastorul Riis? 

În continuare la pământ, cu obrazul însângerat lipit de 
bucățile măștii, Frick nu putea să vadă mai nimic. Lumea era în 
continuare înceţoșată, viziunea îi era înconjurată de un cerc 
roșu care începea să se micșoreze și să se strângă, rămânând 
doar negru. Frick încercă să răspundă... îl privi pe Marshall și 
spuse cuvintele: Nico mi-a spus să o fac. 

Nico mi-a spus să o fac! insistă el. 

Dar din gură nu îi ieși decât un gâlgâit umed. Îi veni din piept, 
prin gât, zăngănind ca o pungă cu dinţi. 

Într-adevăr, pe măsură ce cercul roșu continua să se strângă 
și întunericul îi umplea vederea periferică, ultimele gânduri ale 
pastorului Frick erau că, în tot acest timp, el fusese cel care 
greșise. 

De ani de zile, auzise zvonurile și bâjbâielile despre Cavaleri și 
John Wilkes Booth. Cu numai patru luni în urmă, când biserica îl 
alesese pe pastorul asociat Frick pentru a veni aici - chiar în 
biserica lui Abraham Lincoln - abia atunci începuse el să 
înţeleagă mesajul lui Dumnezeu. Cu siguranță, era vorba de 
soartă. 

Și apoi, să fie anunţat că președintele Wallace va veni în 
vizită. Frick știuse că președintele nu obișnuia să meargă la 
biserică. Wallace mergea de Paști, de sărbători... doar când era 
și o cameră să îl filmeze. Dar acum, sosirea președintelui era o 
șansă. Fiecare viaţă există cu un motiv. Aceasta avea să fie 


314 


șansa lui Frick de a aduce credința în sufletele a milioane de 
oameni. 

Ceea ce făcuse Wallace de Crăciun însă, folosindu-se de 
biserica lui Frick și de Frick însuși, aducând un rabin și un imam, 
apoi  prezentându-i lumii întregi ca pe niște jucării 
interschimbabile, de parcă erau de aceeași teapă, fusese o 
blasfemie pentru Frick și pentru milioanele de privitori. 

În acele zile, Frick înţelesese adevăratul motiv pentru care 
Dumnezeu îl dusese în biserica lui Lincoln. Aici, în D.C., putea să 
simtă cea mai mare ameninţare la adresa bisericii crescând din 
nou. Fiecare președinte are putere; la fel și biserica. Dar pentru 
Frick era clar că echilibrul de putere dintre ei începea să se 
schimbe. |n loc să își îndrepte ochii spre biserică pentru 
îndemnuri morale, lumea îl privise pe președinte trivializând 
numele lui Hristos și tot ce reprezenta acesta. 

Era, așadar, de mirare faptul că congregaţiile deveneau tot 
mai mici, că membrii nu erau implicaţi sau că unii refuzau pur și 
simplu să creadă? Biserica zilelor noastre devenise un centru 
comunitar la care oamenii erau mituiţi să vină la Noaptea 
întâlnirilor cu ajutorul sucurilor de fructe. Era timpul ca poluarea 
să se oprească, sacrilegiul să ia sfârșit și biserica cea pură, cu 
menirea ei iniţială, să revină. 

Președintele nici măcar nu își ascunsese țelul - i-o spusese în 
față chiar lui Frick: avea să aducă toate trei vocile... creștini, 
evrei, musulmani... președintele avea să facă tot ce îi stă în 
puteri ca să unească ţara. Precum Lincoln! Sau JFK! Ca orice alt 
rege a cărui putere în creștere avea să știrbească puterea 
Bisericii. Biserica pierduse atât de multe în ultima vreme. Nu își 
putea permite să piardă în continuare. 

Frick știuse că avea să aibă nevoie de ajutor. Ştia că nu avea 
să reușească de unul singur. Asta îl făcuse să caute o persoană 
cu experienţă și îl inspirase să recurgă la Nico. Aflase apoi că 
unul dintre enoriașii săi, Rupert, lucra cu Nico... Și auzise 
poveștile despre Nico și tot ce se întâmplase înainte... 

Cu secole în urmă, Vignolles crease Cavalerii pentru a proteja 
numele lui Dumnezeu. Dar nici Vignolles nu știa atunci că, de 
fapt, ceea ce proteja era puterea Bisericii. Când acea putere 
trecea dinspre Biserică spre stat, Cavaleri precum Booth, 
Guiteau, Czolgosz sau Oswald își asumau responsabilitatea de a 


315 


restabili echilibrul. Acum era rândul lui Frick. Cineva trebuia să 
oprească războiul civil și să pună capăt blasfemiei. 

Cu ajutorul lui Nico, totul devenise clar. Cum putea să nu fie 
asta misiunea lui Frick? Credea că el era cel ales! Frick era 
ultimul Cavaler! Analizând povestea acum, privind în jurul lui și 
văzând cum planul se făcuse țăndări... Nu, abia acum înțelegea 
Frick: niciodată nu fusese el cel Ales. De la început, greșise. Cel 
Ales fusese mereu... 

Nico. 

Nico era ultimul Cavaler, iar misiunea lui era abia la început. 

Acel ultim gând - la Nico și la misiunea care avea să vină - îi 
trecu lui Frick prin creier când micul cerc deveni doar un 
punctuleț și lumea se cufundă în întuneric. Asta și faptul că 
avusese dreptate în privința unui lucru: nu avea să scape cu 
viată. 


109. 


Cu optsprezece ani în urmă 
Sagamore, Wisconsin 


Fusese o înmormântare mică. Nu pentru că așa se dorise. 

Într-un oraș atât de atent și de religios ca Sagamore, 
prejudecățile se mișcau mai rapid decât bârfa. Mai ales o astfel 
de bârfă. 

La finalul înmormântării, apelaseră la Marshall să fie purtător 
de coșciug. Și la tatăl său. Întrucât un băiat de doisprezece ani 
și un dublu amputat nu erau cele mai sigure alegeri pentru a 
ridica obiecte grele, el și tatăl lui nu făcuseră decât să își pună 
mâinile pe capătul coșciugului în timp ce acesta era împins pe 
un cărucior metalic spre dric. 

Asta se întâmplase de dimineaţă. 

Acum era întuneric, aproape ora zece. Marshall stătea singur 
pe covorul lui din căsuța din copac, la lumina micii lanterne, 
uitându-se prin geamul plexiglas la ultimii vizitatori ce părăseau 
casa, însă asta nu era partea cea mai dificilă. Aproape că uitase 
deja înmormântarea. Trecuse mai puţin de o săptămână de 


316 


când mama lui se ghemuise în dressingul ei, se rugase cu 
rozariul în mână, apoi își pusese un pistol în gură și apăsase pe 
trăgaci. În acel moment, plin de durere și furie, nu își dorea 
decât să nu i se mai spună că totul va fi bine. Până și copiii de 
doisprezece ani știu când sunt minţiți. 

— Cioc, cioc, Marsh, ești acolo? strigă tatăl lui, venind spre 
căsuţă când toată lumea plecase. 

Marshall nu răspunse. 

— Amice, ești teafăr? Ai stat acolo toată noaptea, adăugă 
tatăl său. 

Niciun răspuns. Spre deosebire de nopţile trecute, când 
Marshall insistase să doarmă în căsuţă, de această dată tatăl lui 
nu îl mai strigă. În plus, așa cum știa Marshall, chiar dacă o 
făcea, nu era ca și cum tatăl lui ar fi putut să se urce după el. 

Din acel motiv, douăzeci de minute mai târziu, Marshall se 
ridică din fotoliu când auzi pe cineva urcând pe piroanele de fier 
bătute în copac. 

— Oricine ai fi, te aud, avertiză Marshall. 

Niciun răspuns. 

— Beecher, dacă ești tu, pleacă dracului de aici, adăugă 
Marshall, chiar dacă știa că, deși îl lăsase să vină la 
înmormântare, mama lui Beecher îi interzisese acestuia să mai 
vină la căsuță. 

La fel se întâmplase și cu Paglinni. Și cu ceilalți. Nimeni nu îi 
spusese direct, dar după o săptămână de stat singur în fotoliu, 
Marshall înțelesese. 

— Primești vizitatori? se auzi o voce cunoscută. 

De pe scară, pastorul Riis privi peste scândurile de la podea, 
părul lui, în mod normal atât de aranjat, arătând ciufulit și prea 
mare în lumina slabă. 

— Pleacă, zise Marshall, dezgustat. 

— Este o zi grea. Am venit să văd cum te simţi. 

— Nu ar trebui să fii aici. 

— Cine spune asta? îl provocă pastorul. 

Mișcându-se în fotoliu, Marshall se gândi la răspuns. Nu avea 
unul. 

— Am auzit că înmormântarea a fost... ufff... am auzit că a 
fost frumoasă, zise pastorul, ridicându-se și urcând în căsuță. 

— Nu a venit nimeni, răspunse Marshall, refuzând să ridice 
privirea. Am fost aproape singuri. 


317 


— Am auzit. Îmi pare rău că nu am putut să vin. Chiar mi-am 
dorit. 

Dând ochii peste cap, dar refuzând să se întoarcă spre el, 
Marshall se holbă la covorul uzat și murdar. 

— Marshall, știi că nu puteam să vin, oricât m-a durut asta. Și, 
ţi-o jur, chiar m-a durut. 

Auzind durerea din vocea pastorului, Marshall ridică privirea 
spre el. Nu din îngrijorare. Sau din simpatie. Marshall era 
afectat, ochii lui erau plini de întunericul căpătat din înţelegerea 
a ceea ce ne oferă de fapt viaţa. Când pastorul Riis văzu acei 
ochi, știu că era o întunecime pe care Marshall avea să o poarte 
mereu cu el. 

Riis se așeză pe o ladă pentru lapte din apropiere. Când era în 
amvon, pastorul părea înalt și vibra de energie. Dar în acea zi 
părea cu zece ani mai în vârstă, aplecat în faţă, jucându-se cu 
un fir care îi atârna de mâneca puloverului. 

— Am auzit că te-au dat afară de la biserică, vorbi Marshall în 
sfârșit. 

— Nu au avut de ales. 

Marshall dădu din cap, deși nu avea nicio logică. Ceea ce 
văzuse Paglinni, când fugise acasă și dăduse vestea... Le 
spusese părinţilor lui că era vorba de pastorul Riis și de mama 
lui Marshall. Dar pastorul nici măcar nu fusese acolo. Soţia lui... 
Marshall își închise ochii. 

— De ce nu le-ai spus adevărul? întrebă el. 

— Este soția mea, Marshall. 

— Dar ea este cea care... 

— Este soția mea. Legaţi întru Dumnezeu. Să avem grijă unul 
de altul și să ne protejăm, insistă el, cu acea voce care putea să 
facă un întreg oraș să asculte ore întregi. Nu s-ar fi schimbat 
nimic dacă oamenii ar fi aflat adevărul. Pentru niciunul din noi. 

Oprindu-se un moment, adăugă: 

— Asta o include și pe mama ta. 

Apucând marginea fotoliului, Marshall o ciupi până când 
rămase în mână cu o singură bilă de polistiren între degetul 
mare și arătător. 

— Știu că te gândești la ceva, Marshall. Spune-o doar. 

Marshall strânse bila de polistiren și mai tare. 

— Vrei să știi despre soția mea, nu-i așa? Și despre ea și 
mama ta... 


318 


— Nu vorbi despre mama, mormăi Marshall. 

— Atunci spune-mi ce gândești. Spune-mi ceva. 

Răsucindu-se în fotoliu, Marshall simţi o învălmășeală de 
întrebări trecându-i prin cap. Voia să știe despre soția 
pastorului. Cât durase întreaga afacere și cât de serioasă fusese 
și dacă mai știa cineva. Dar, mai mult decât orice, dorea să știe 
dacă mama lui... dacă ceea ce făcuse cu pistolul... Voia să știe 
dacă era îndrăgostită sau dacă ura doar să aibă grijă de el și de 
tatăl lui. 

În schimb, Marshall nu spuse nimic, strângând bila atât de 
tare, încât o făcu plată între degete. 

— Marshall, nu mă pot preface că am cunoscut-o pe mama ta 
foarte bine, zise pastorul Riis într-un final. Dar știu asta. Mama 
ta te-a iubit. Și, în ciuda a ceea ce simţi atât de intens acum, și- 
a iubit familia. 

— Asta înseamnă că nu știi răspunsul. 

— Nu. Înseamnă că totul este complicat. Nimeni nu are toate 
răspunsurile. 

Era una dintre cele mai adevărate afirmaţii rostite vreodată 
de pastorul Riis, dar asta nu însemna că îl ajuta pe Marshall, 
care se uita în continuare urât la covor. 

— Să te întreb un lucru, Marshall. Când te lovește o tornadă, 
cum îţi foloseşti mai bine timpul: te întrebi de ce ţi-a fost luată 
casa sau cum să reconstruiești? 

— Ai ţinut discursul acesta și de Paști. Acesta e momentul în 
care trebuie să zic că prefer să reconstruiesc. 

— Și nu ești de acord? 

— Dacă nu îţi dai seama de ce ţi-a fost distrusă casa, cum poţi 
să o construiești atât de puternică, încât să nu ţi se întâmple din 
nou? 

— Ratezi esenţialul, Marshall. Până și cea mai bine construită 
clădire poate fi dărâmată de o tornadă suficient de mare, iar 
cele cu adevărat mari... Nu ai cum să prevezi pe unde o vor lua 
sau să încerci să le înţelegi, cu atât mai puţin să controlezi ce va 
fi. 

— Spui, deci, că mama mea a fost o tornadă? 

— Nu, vreau să spun că ai deja toate uneltele necesare pentru 
a-ţi reconstrui casa. Și îți promit un singur lucru: va fi una 
grozavă. 

Marshall nu răspunse. 


— Am găsit o nouă parohie. Este una mică, spuse pastorul 
într-un final. În Toledo. 

Marshall dădu din cap. 

— Am auzit că și voi vă mutaţi în Michigan, adăugă Riis. 

— La sora tatălui meu. Dacă stăm la ea, a zis că poate să îl 
ajute. 

— Familia este importantă, consimţi pastorul. 

Mutându-se din nou în fotoliu, Marshall ridică încet privirea, 
uitându-se spre preot. 

— Ştii acea zi când aţi avut inundație la subsol, începu 
Marshall. Am furat un teanc de reviste de acolo. 

— Știu. Te-am văzut, zise Riis. Nu erau ale mele. Le confiscam 
la fiecare câteva luni și le aruncam acolo. Cricket era mereu 
îngrijorată că cineva ar putea să le vadă în gunoiul de la 
biserică. 

— Nu asculţi, insistă Marshall, cu vocea devenindu-i mai 
grăbită. Când m-am întors săptămâna trecută... în subsolul 
tău... era pentru că am crezut că te-ai furișat la mine în 
cameră... 

— Marshall, eu n-aș... 

— Știu. Acum știu, se bâlbâi Marshall, simțind lacrimile 
umplându-i ochii, dar refuzând să plângă. Le-am găsit acum 
câteva zile în dulapul tatălui meu... când îl ajutam să facă 
ordine. El este cel care le-a luat din camera mea. Dar dacă nu 
m-aș fi întors acasă la voi... în subsol... Dacă n-aș fi văzut-o pe 
mama cu doamna Riis... 

Luptându-se cu lacrimile, începu să ofteze, încercând să își 
controleze respiraţia, dar săptămâna întreagă de orori sparse 
digul din pieptul lui, revărsându-se. 

— Oh, Doamne, nu vezi ce am făcut?! Am ucis-o pe mama! 

— Marshall, nu este vina ta. Mama ta s-a sinucis. Nu tu ești 
responsabil. 

— Nu, nu este adevărat! Aceasta este pedeapsa lui 
Dumnezeu! Pentru ce am făcut...! Îmi pare atât de rău! zise el, 
hohotind și făcându-se mai mic. 

Pastorul Riis îngenunche lângă fotoliu, luându-l pe Marshall în 
braţe. 

— Dumnezeu nu lucrează așa, Marshall. Mă asculți? 
Dumnezeu nu lucrează așa, zise Riis, iar Marshall i se ghemui la 
piept. 


320 


Vreme de câteva minute, Marshall boci, trăgându-și nasul. În 
sfârșit, furtuna se potolise. Era epuizat. 

— Cred totuși că mi-ai stricat puloverul, glumi pastorul Riis, 
arătând spre pata de muci aflată acum pe pieptul lui. 

Până și Marshall râse, îndepărtându-se, ridicându-și ochelarii 
și ștergându-și ochii cu mâneca. 

— Eu... Imi pare atât de rău că v-am provocat atâta durere. 

— Nu trebuie să îmi ceri scuze, spuse pastorul. Viaţa plină de 
experiențe este mult mai satisfăcătoare decât cea ignorantă și 
inocentă. Știi cine a spus asta? 

— Isus. 

— Nu. Nu Isus. William Blake. Și el este destul de bun. 

Marshall zâmbi. 

— Asta nu schimbă faptul că mama nu mai este. Mi-am 
distrus viaţa. 

Așezându-se din nou pe lădița de lapte, pastorul Riis trase 
puternic de aţa de la încheietură, rupând-o de pe pulover. 

— Marshall, ai auzit vreodată de Harry Houdini? 

— Desigur. Am scris un proiect despre el anul trecut. Cel mai 
mare magician al lumii. 

— Și cel mai mare maestru al evadărilor. Magician și expert în 
evadări. Știi că era din Wisconsin? Nu departe de aici. 

— Din Appleton... știu. Am scris și asta în lucrare. 

— Atunci știi că, după ce a murit tatăl lui, mama sa a vrut ca 
el să își ia o slujbă la o fabrică, să își susţină familia. În schimb, 
Houdini și-a urmat inima, s-a alăturat circului și, până la urmă, a 
devenit cel mai faimos artist al tuturor timpurilor. O poveste 
grozavă, nu-i așa? Dar dintre toate reușitele lui, știi care a fost 
cea mai grozavă evadare? 

— Cea în care a stat într-un coșciug pe fundul unei piscine o 
oră și jumătate? 

— Aceea l-a ucis. N-a fost cea mai grozavă. 

— Dar cea cu tortura, când a fost legat și coborât într-un 
bazin cu pești? 

— Nici. 

— Nu știu... Cea în care sare de pe pod... sau când îl îndeasă 
într-o ladă pentru lapte... Toate sunt la fel. 

— Ai dreptate. Toate sunt la fel. Dar știi care evadare este cea 
mai bună, Marshall? Evadarea lui Houdini din Wisconsin. Și 
faptul că și-a continuat viața. 


321 


Întorcându-se spre pastor, Marshall își suflă puternic nasul. 
Privi în jos, prin geamul de plexiglas, la acoperișul casei lui. 
Vechea lui casă. 

— Pastore Riis, pot să îţi pun o întrebare cretină? Cât de 
departe este Toledo de Michigan? 

— Cam la o oră. De ce? 

— Nu, niciun motiv. Mă gândeam doar că, dacă te plictisești 
vreodată sau ceva, nu știu... Poate că ai putea să vii să mă 
vizitezi. 

Pe lada lui de lapte, pastorul Riis își sprijini coatele pe 
genunchi, zâmbind numai cu ochii. 

— Mi-ar plăcea asta. Chiar dacă nu mă plictisesc, dacă ai 
vreodată nevoie să vorbești cu cineva sau să mă auzi furând 
citate din vechile mele predici, anunţă-mă doar și voi fi acolo. 

Vorbea serios. 

De-a lungul următorilor zece ani, pastorul Riis avea să ţină 
legătura cu Marshall, oferindu-i sfaturi, vizitându-l în Michigan și, 
deși nu i-o spusese niciodată lui Marshall, ajutând financiar 
atunci când tatăl lui Marshall se îmbolnăvi, iar facturile de la 
spital începură să se adune. Chiar și când tatăl lui Marshall se 
însănătoșise, iar Marshall era adolescent, fusese arestat după 
acel incident din East Lansing și arestat din nou la douăzeci de 
ani, pastorul Riis se interesa de el, îi scria și continua să îl 
ferească pe Marshall de relele care păreau mereu să tragă la el. 

Într-adevăr, Riis fusese primul care sugerase ca Marshall să 
intre în armată, întrucât Riis fusese și el în armată. O decizie 
care avea să îi schimbe viaţa lui Marshall. 

Așa că, în urmă cu trei săptămâni, când Marshall auzise 
despre moartea pastorului Riis și aflase că cineva îl împușcase 
în piept cu un pistol antic obscur, Marshall jurase că avea să 
dărâme porţile iadului și să le scoată din balamale ca să 
găsească persoana responsabilă. 

— Poate plănuim ceva pentru vacanţa de Crăciun. Sau chiar 
mai devreme, sugeră pastorul Riis, ridicându-se de pe lădiţa de 
lapte și aplecându-se ușor. 

— Sigur, zise Marshall, privindu-l pe pastorul Riis coborând 
scara, fără a crede cu adevărat că avea să îl mai vadă vreodată 
pe acesta. 


322 


110. 


Astăzi 
Camp David 


Mă dor încheieturile. 

Și spatele. 

Am pierdut noţiunea timpului. Mi se pare că este șapte sau 
opt seara, dar, întrucât adăpostul nu are geamuri, este greu să 
îmi dau seama cu certitudine. Sunt în continuare ghemuit la 
marginea patului, mâinile îmi sunt încă legate cu cătușe de 
tăblia de metal. 

În primele câteva ore, mi-au pus întrebări non-stop: despre 
Marshall, despre Cavaler și despre ce știam și nu știam despre 
atacul ratat asupra președintelui. L-am văzut în cea mai mare 
parte pe ecran, inclusiv pe Frick și Marshall. Când cei de la 
Serviciu au plecat într-un final, nu terminasem povestea. Dar 
după ce a trecut o oră și nu s-a întors nimeni, nu am mai înțeles 
nimic. Apoi a mai trecut o oră. Apoi o a treia, făcându-mă să mă 
întreb dacă nu uitaseră de mine. Acum este aproape noapte. 

Aplecându-mă spre ușa de metal, ascult, încercând să aud 
dacă vine cineva. Problema este că întregul adăpost are un 
bâzâit metalic straniu, cel mai probabil de la generatorul de 
acolo. Închizându-mi ochii, mă concentrez mai tare, ascultând 
zgomotul. Deasupra mea, un curent de aer cald vine prin 
sistemul de ventilaţie. Din când în când, se aude un zgomot de 
pași când cineva trece pe hol. Din zumzetul vag de voci care 
vine din camera de dincolo de hol, e limpede că cel puţin 
jumătate din agenţi sunt în continuare adunaţi la un loc. 

Până când... nu mai sunt. 

Zgomotul se apropie rapid, bubuind pe hol, spre scara de 
metal. Se mișcă rapid, cu un scop clar. 

— Viv, rămâi aici, strigă agentul Reed, iar avalanșa se mută la 
etaj. 

În câteva secunde, ușa de metal care duce spre scară se 
închide, totul se cufundă în tăcere și sunt în continuare singur, 
legat cu cătușe de pat. 


Sunt tentat să ţip la cineva să îmi dea drumul. În adăpostul 
subteran de sub Camp David însă, Serviciul Secret se mișcă 
doar la unison. 

În tot acest timp, am crezut că voiau să mă rănească. Dar nu 
doreau decât să aștept. 

Să îl aştept pe el. 

Deasupra, uşa metalică se deschide din nou zgomotos. Nu se 
mai aud mulți paşi, doar un clinchet singuratic pe treptele de 
metal. Nu sunt cizmele cu călcâi de oțel pe care le poartă 
majoritatea agenţilor. Sunetul este mai moale, ca cel al 
pantofilor de ocazie. 

Urmează o pauză. Mă aplec spre ușă, încercând să ascult, dar 
inima îmi bate prea tare. 

Cu un clic ușor, lacătul cedează, iar ușa din dreapta mea se 
deschide, dând la iveală un bărbat îmbrăcat cu o jachetă neagră 
de piele care ţine în mână o ceașcă de porțelan cu ceai. Mă 
privește cu cei mai cunoscuţi ochi cenușii din lume. 

Președintele Orson Wallace. 

— Domnule, dacă aveţi nevoie de noi, i se adresează agentul 
Reed, vârându-și capul pe ușă și asigurându-se că sunt în 
continuare legat cu cătușele de pat. 

— Va fi în regulă, insistă un agent mai tânăr, care se 
potrivește descrierii lui A.J. 

Când președintele intră în cameră, A J. rămâne pe hol. Orice 
ar fi pe punctul de a se întâmpla, nu se va întâmpla cu martori. 

Aruncându-i o ultimă privire președintelui, A.J. închide ușa, 
dar nu ne încuie înăuntru. Am înțeles mesajul. Dacă se întâmplă 
ceva rău, va fi înăuntru în câteva secunde. 

Sorbind din ceai și lăsând tăcerea să se așeze, Wallace este 
de necitit, ca de obicei. Pășind spre centrul camerei, este prima 
oară când îmi dau seama că mâna i-a fost în buzunar tot timpul. 

— Ştii, cei mai mulţi oameni se ridică în picioare când intru în 
cameră, zice președintele. 

Rămân pe loc, legat cu cătușele într-o poziţie de stat în fund 
la baza patului. 

— Era o glumă, Beecher. 

Işi scutură capul. 

— Ai vrea să le cer să îţi aducă niște ceai? adaugă 
președintele. Oolong roșu. Guvernul chinez îl aduce mereu 
cadou. Este foarte bun. 


324 


Trag de cătușe suficient de tare cât să își dea seama ce 
părere am eu despre ceaiul oolong. 

Lângă pat, președintele vede un scaun metalic, dar rămâne 
pe loc, sorbind din ceai și stând deasupra mea. 

— Ce vrei de la mine, Wallace? 

— Vreau să știi că nu îţi sunt dușman, Beecher. 

Rămân tăcut. 

— Îmi dau seama că tu vrei să mă vezi ca pe tipul cel rău, dar 
nu eu sunt acela. Nu de data aceasta. 

Îi studiez fața, apoi privesc în altă parte. 

— De fapt, am venit să îți mulțumesc, continuă el. Pentru că 
ai încercat să îmi salvezi viaţa. Și pe cea a fiicei mele. 

Sorbind o ultimă oară, își pune ceșcuța pe marginea scaunului 
metalic. 

— Orice ai crede despre mine, Beecher, știu că acesta este 
motivul pentru care ai venit la Camp David. Ca să te asiguri de 
siguranţa mea și a familiei mele. 

Mă mișc pe loc. Este singurul aspect în care nu îl pot 
contrazice. 

— Presupun că ai avut ceva de-a face și cu prezenţa lui 
Marshall acolo, zice președintele. Este un vechi prieten de-al 
tău, nu-i așa? 

Pentru că nu răspund, adaugă: 

— Îţi rămân dator pentru asta, Beecher. Nu aș fi aici fără tine. 

Îmi ţin ochii în podea, refuzând să îl privesc. 

— Mi-au spus că pastorul Frick... Mi-au spus că ţi-ai dat seama 
că el este Cavalerul, zice președintele. 

Fiindcă tot nu mă uit la el, continuă: 

— Serviciul Secret are corpul lui. Când l-au examinat cu 
lumină neagră, au descoperit că este acoperit de tatuaje făcute 
cu cerneală albă, inclusiv pe mână, unde are inițialele J.W.B. 
John Wilkes Booth. 

Dau din cap de parcă totul ar fi logic. 

— Eşti un tip deștept, Beecher. Și știu că nu ţi-a fost ușor. Mi- 
au spus despre prietenul tău, despre Tot. Deja am sunat câţiva 
doctori de la spital. Va avea parte de cel mai bun tratament 
posibil. 

— Nu are nevoie de ajutorul tău. Și nu îl vrem. 

— Eşti sigur de asta? 


Ridic privirea, auzind tonul din vocea lui. Nu este o 
ameninţare. Chiar este preocupat. 

— Știu cât de tare lupţi pentru ţara aceasta, Beecher. Și cât 
de multe a pierdut Culper Ring, zice el. Dar dacă m-ai lăsa să te 
ajut... să lucrăm împreună... aceasta este șansa noastră să o 
reconstruim. Mai puternici ca niciodată. 

— Vorbești serios? Vrei să ajuţi la refacerea Culper Ring? 

— Mai puternici ca niciodată, repetă el, punând ceașca pe 
podea, așezându-se în faţa mea și încrucișându-și picioarele. Nu 
mă voi amesteca, Beecher. Continuă să faci ceea ce trebuie. Dar 
dacă dai de necaz sau ai nevoie de ajutor, ai idee de câte 
resurse dispun eu? De fapt, chiar astăzi, când Nico a evadat... 

— Nico a evadat? 

Se îndreaptă, bucurându-se de avantajul dat de faptul că este 
cu un pas în faţă. 

— A ieșit pur și simplu pe rampa de încărcare de la St. 
Elizabeth. A înjunghiat un biet asistent înainte. Se pare că o 
persoană care semăna cu fiica lui, Clementine, a fost văzută în 
zonă, zice el, amintindu-mi că în continuare nu am nicio idee 
cine este Clementine sau ce pune la cale. Când au verificat însă 
lista cu vizitatori ai lui Nico, știi cine a fost ultimul lui vizitator 
oficial? Tu, Beecher. Așa scria pe calculator. Până acum o oră, 
adaugă el, arătându-mi zâmbetul instant care îi făcuse pe 
șaizeci și opt de milioane de alegători să îl voteze. 

Știu că este președintele Statelor Unite ale Americii, dar 
uneori uit cât de fermecător poate să fie. Totuși, asta nu șterge 
ceea ce am aflat cu luni în urmă: că, urcând treptele puterii, el și 
Palmiotti au participat la un atac lipsit de scrupule și la cel puţin 
două crime recente. 

— Deci, ce spui, Beecher? Mai puternici ca niciodată? 

— Este o ofertă generoasă, domnule președinte. Și vă 
mulțumesc că aveţi grijă de mine. Dar când vine vorba de 
Culper Ring, cred că este mai bine să rămână independentă. 

— Acum vorbești ca un politician. Iți ofer șansa să ajuţi Culper 
Ring să își atingă adevăratul potenţial. Nu de aceea a creat-o 
George Washington? Ca să îi dea președintelui o forță armată 
neștiută de nimeni? 

— Ne faceţi să sunăm ca o armă. 

— lar tu vorbești de parcă tu i-ai conduce, zice Wallace, fără 
să mai zâmbească. Sau de parcă ţi-aș cere permisiunea. 


326 


Rânjește din nou, sperând să mă intimideze. Ultima oară 
funcţionase. Dar aceasta nu este ultima oară. 

— Domnule, ceea ce aţi spus despre George Washington... Vă 
înșelaţi, îi zic eu, încercând să păstrez conversaţia jovială. Nu a 
creat Culper Ring pentru a-l proteja pe președinte. L-a creat 
pentru a proteja președinția. Mai ales de cei care ar putea să îi 
aducă daune. 

— Crezi că ești tare deștept, nu, Beecher? Să îţi spun cât de 
clar pot: îţi întind mâna. Dacă refuzi această ofertă, această 
șansă pe care ţi-o ofer acum... nu o vei mai primi niciodată. 

— Înţeleg asta, domnule. Și înțeleg și faptul că nu sunteţi 
obișnuit ca oamenii să vă refuze. Dar lăsaţi-mă să vă amintesc 
un lucru, îi spun eu, aplecându-mă ca să fim doar la câţiva metri 
distanță. Știu cine sunteți. Știu ce ați făcut. Și, ca să ne 
înţelegem perfect, Culper Ring nu lucrează cu ucigași. 

— Atunci ar trebui să vorbești cu prietenul tău Tot, răspunde 
președintele, cu o voce uniformă și picioarele în continuare 
încrucișate. 

Uitasem cum luptă el. Indiferent de cât de tare ar fi lovit, nu 
își pierde niciodată stăpânirea. Continuă să se poarte de parcă 
ar controla situaţia. Până când chiar așa este. 

— Aţi inventat asta despre Tot ca să mă enervaţi. 

— Continuă să-ţi spui asta, Beecher. Dar nu fi atât de convins 
că știi cu cine lucrezi. 

— Tot nu este un ucigaș. 

— Dacă zici tu, continuă el, punându-și ambele mâini pe 
genunchi. Îmi pare doar rău că nu vom lucra împreună. 

Întinzându-se calm spre podea, își ridică ceașca și îmi mai 
aruncă un ultim zâmbet fals. 

— Deci. Am terminat aici, da? 

— Știţi, mi-aţi spus asta și acum două luni. Că am terminat. 
Dar nu am terminat, domnule președinte. Nu încă. De fapt, mai 
ţineţi minte ce mi-aţi spus ultima oară? Că aceasta este o luptă 
de gală. Și, din câte îmi dau seama, abia am ieșit din runda a 
doua. 

— Mie îmi pare că tocmai ai pierdut runda a doua. 

— Poate că am pierdut-o. Dar data viitoare când vă văd, 
domnule președinte... Trag tare de lanţuri, făcându-le să se 
întindă. Nu voi mai fi în cătușe. 


327 


— Vești bune pentru mine atunci. Pentru că data viitoare când 
am să te văd, Beecher, cu siguranță nu am să îţi ofer ceai, 
spune el, ridicând ceașca. 

Ridicându-se din scaun și îndreptându-se spre ușă, adaugă: 

— Salută-l pe Tot din partea mea. Şi, dacă aș fi în locul tău, 
m-aș grăbi să ajung la el. 


111. 


Trei ore mai târziu, mă uit la două uși închise, cu pătrăţele de 
sticlă mată pe ele. 

— Îmi pare rău, orele de vizită s-au terminat astăzi, îmi spune 
asistenta printr-un sistem intern de comunicare aflat lângă ușă. 

— Vorbesc cu Angelica? Angelica, numele meu este Beecher 
White. Mi s-a spus să te caut. 

Urmează o pauză. Fără să mai spun vreun cuvânt, ușile 
închise de la Terapie Intensivă se deschid. Este aproape miezul 
nopţii, dar odată ce pășesc înăuntru, un cor de piuituri și bipuri 
mă înconjoară ca un atac de viespi. 

La biroul asistentelor, în spatele recepţiei principale, Angelica 
este tăcută. La fel ca majoritatea asistentelor, cunoaște riscul 
emoţional al contactului vizual; știe și ce s-a întâmplat azi acolo. 
Doi oameni au fost împușcați. Capelanul de la spital a fost ucis. 
Ținându-și capul plecat, Angelica îmi face semn spre stânga și 
încep să citesc numerele de la camere. 

O găsesc, la jumătatea holului: camera 214, unde se află 
ultima victimă a Cavalerului. Și cel mai bun prieten al meu. 

Gândindu-mă în continuare la avertismentul președintelui, 
înaintez încet, stomacul golindu-mi-se din cauza groazei care 
vine odată cu o vizită la spital. Camera este închisă cu panouri 
glisante de sticlă, mate în partea de jos și transparente în cea 
de sus. 

Privind prin sticlă, văd că luminile sunt date la minimum și o 
masă de puncte roșii și albe strălucesc înăuntru. M-au avertizat 
înainte să vin că vor fi multe aparate... și că i-au ras capul după 
operație... dar să îl văd în sfârșit... Nodul din gât mă împiedică 
să respir. 

Deschid ușa și nodul se mărește. Barba lui... 


l-au ras barba, tăind-o pentru ca tubul de hrănire flexibil să îi 
poată fi inserat în gât, acolo unde urme de sânge uscat 
marchează locul de intrare. Ochii îi sunt închiși, iar pielea are o 
culoare cenușie, ca cea a unui cadavru, ceea ce face ca 
cicatricea urâtă din barbă să îi fie și mai vizibilă. Cusăturile și 
nodurile de la cicatrice sunt groase și negre, întinzându-i-se pe 
gât ca un roller coaster ascuţit care se sfârșește brusc la perna 
de tifon care îi acoperă cea mai mare parte a urechii. 

Cea mai rea parte însă este cealaltă jumătate a capului, unde 
părul lui argintiu este în continuare lung. l-au ras doar jumătate 
din cap, făcându-l pe Tot să arate ca o minge de baseball cu 
mănunchiuri argintii de sfoară ieșind din ea. Gura îi atârnă 
deschisă ca un pisoar. Palmele îi sunt întoarse în sus, spre 
tavan, de parcă și-ar implora moartea. 

— Mi-aș fi dorit să nu-i fi ras barba, șoptește o voce blândă de 
femeie. 

Mă întorc, orientându-mă spre sunet. La capătul patului, într- 
un scaun de spital din lemn și vinii, se află o femeie în vârstă cu 
nas lat, urechi negăurite și ochelari cu ramă de baga care nu 
mai erau la modă nici măcar în anii '50. Părul ei argintiu este 
tuns până la bărbie, iar la încheieturi poartă două bandaje 
velcro pentru sindromul de tunel carpian. Desigur. Lucrează 
toată ziua la calculator. Imaculata Decepţie. 

— Grace, zic eu, deși cuvintele îmi ies din gură mai mult ca o 
întrebare. 

Ea dă din cap, clipind suficient cât să îmi dau seama că a 
plâns. Și, deși abia umple puloverul negru pe care îl poartă, nu 
pare o persoană fragilă. 

— Nu arată bine, observ eu. 

Încearcă să răspundă, dar când nu îi iese nimic din gură, sunt 
lovit de acel sentiment de la înmormântări, când teama se înalță 
printre cei îndoliaţi, cuprinzându-i pe toţi. Dar ceea ce văd de 
fapt este un sentiment de ușurare. 

— Au spus că va supravieţui. Și că este puternic, zice Grace, 
dând din cap, încercând să zâmbească. 

— Și doctorii...? 

— Se ocupă de caz. Au mobilizat jumătate de spital pentru 
asta. Se pare că președintele Wallace i-a sunat personal, zice 
ea, iar eu mi-l închipui ridicând ceașca spre mine. Mi-au spus că 
atunci când a fost împușcat Tot, glonţul l-a lovit în osul din 


329 


spatele urechii. Asta a îndepărtat glonţul de creier. Au spus că a 
fost un miracol. Și că atunci când se va reduce inflamaţia, pot să 
îi verifice restul funcţiilor. 

— Dar va fi bine? 

Dă din cap, tremurând din tot corpul. 

— Așa speră... așa cred. 

Îmi închid ochii și șoptesc un mulţumesc rapid. Când îi 
deschid, văd gura căscată a lui Tot și felul în care abia se mișcă. 
Reiau cuvintele lui Grace: va supravieţui. 

— Este mai tare decât cred ei, insist eu. 

— Nici nu bănuiești. 

Ridicându-se din scaun, își aranjează fusta și se apropie de 
pat. Își prinde mai bine unul dintre bandajele velcro de la mână. 

— Cât te-au ţinut închis pentru interogatoriu cei de la 
Serviciu? întreabă ea. 

— Despre ce...? 

Face semn spre urmele roșii de la încheieturile mele, acolo 
unde fusesem încătușat. 

— Au vrut să mă întâlnesc cu Wallace, îi spun eu. 

— Şi l-ai întâlnit? 

Încuviinţez. 

— A mai făcut și altceva în afară de o ameninţare voalată? 

Scutur din cap a negare. 

— Acesta este stilul lui. Nu se va schimba niciodată. De 
aceea, la tine acasă, ţi-am spus să nu te duci cu Palmiotti. 

— Nu mi-ai spus nimic. 

— Ți-am spus. Nu m-ai mai ascultat. De îndată ce am spus 
cuvintele Camp David, ai ieșit pe ușă și... 

— Grace, este acesta oare cel mai bun mod de a ne petrece 
timpul acum? Tu să te lauzi că ai avut dreptate în privința lui 
Palmiotti? 

— Nu mă laud, Beecher. Dar am avut dreptate în privinţa lui 
Palmiotti. 

— Și ai greșit în privința lui Marshall. Ca și Tot. 

Privesc spre pat. Din acest unghi, din felul în care capul lui Tot 
este lăsat pe spate cu gura deschisă, văd că nu are dinţi. l-au 
scos dinţii. Dar măcar va supravieţui. 

— Nu pare o mare victorie, zic eu, cu o voce mai puternică. 

— Victorie? întreabă Grace. Crezi că asta este o victorie? 
Privește în jurul tău, Beecher: am pierdut! Culper Ring a pierdut! 


330 


Nu l-am oprit pe Cavaler, Nico a evadat Dumnezeu știe unde. 
Cel mai rău este că președintele, despre care toți știm că este 
un monstru, face acum turul victoriei și este mai iubit ca 
oricând, pentru că a supraviețuit tentativei de asasinare. 
Singurele vești bune sunt că Tot nu va folosi scutece și ploști 
pentru tot restul vieţii lui. 

— Tot am aflat despre Palmiotti. Putem dovedi că este în 
viaţă. 

— Și ce ne va aduce asta? 

— Vom arăta cât de mincinos este Wallace. Nu acesta era 
scopul real? Tot mi-a spus că de ani de zile încercaţi să strângeţi 
dovezi împotriva lui Wallace. Palmiotti este modalitatea de a 
reuși în sfârșit. 

— Încă o dată întreb, ce ne aduce asta? Fie o vor nega, iar 
oamenii îi vor crede, fie vor inventa vreo scuză și nimănui nu-i 
va păsa. În orice caz, Palmiotti este doar o parte. Pentru a 
dărâma un președinte, trebuie să ajungi la președinte, nu la 
prietenul lui din copilărie. 

— Dar dacă restul grupării... 

— Cercul este decimat, Beecher. Te uiţi la majoritatea 
membrilor chiar acum. 

— Dar nu mă uit la tot, nu? Ai spus că Tot începuse să 
reconstruiască. 

Deodată, Grace tace. Aplecându-se, apucă mâna deschisă a 
lui Tot, ţinând-o între ale ei. 

— Grace, Wallace este cel care a vânat și a ucis membrii 
Culper Ring, nu-i așa? 

Femeia din fața mea a făcut asta încă dinaintea președinției 
lui Kennedy. Nu este o novice. Dar privind-o ţinând mâna lui Tot, 
felul în care degetul ei mare face cercuri în palma lui... Nu știu 
cât de veche este treaba, dar ceva îmi spune că, atunci când 
soția lui Tot era în viaţă, nu era cea mai mare fană a lui Grace. 

— Asta a fost, deci? Stăm aici, pur și simplu, și așteptăm să se 
însănătoșească Tot? întreb eu. 

— Beecher, ai auzit vreodată acel citat din Winston Churchill, 
acela în care zice: Nu ceda niciodată. Nu ceda niciodată. 
Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată - în nicio privință, mare 
sau mică, urâtă sau frumoasă - nu ceda decât în fata 
convingerilor onorabile și de bun simt! 

— Ce vrei să spui cu asta? 


— Acesta este momentul de bun simț. 

Ținându-l în continuare pe Tot de mână, Grace se întoarce 
spre mine, cu ochii ei întunecați părând și mai mici prin 
grosimea ochelarilor ei cu ramă de baga. 

— Culper Ring nu a rezistat atâta vreme pentru că noi suntem 
cei mai tari, Beecher. A rezistat pentru că suntem cei mai 
deștepţi. 

— Dar dacă ne oprim din luptă acum... 

— ... Vom supraviețui. Și ne vom regrupa. Și vom încerca să 
ne dăm seama ce ne-a lovit. Așa reconstruim. Am mai făcut-o și 
o vom face din nou. Îmi pare rău, Beecher, știu că nu este la fel 
de satisfăcător ca a-i da un pumn în faţă cuiva și a striga ceva 
memorabil, dar așa se încheie acest capitol. 

În picioare, de cealaltă parte a patului, nu spun nimic. 

— Nu mă privi așa, Beecher. Nu avem de ales. Lupta s-a 
terminat. Nu mai avem pe cine să trimitem în ring. 

— Poate, zic eu, privind prin ușile glisante pe holul gol. Sau 
poate că nu. 

— Beecher, așteaptă! Unde te duci? 


112. 


Până am ajuns acasă, toată adrenalina a dispărut. 

Este aproape ora unu noaptea, încheieturile mă dor și mai 
tare, degetele de la picioare îmi sunt îngheţate, iar temperatura 
corpului îmi coboară rapid, de la epuizare și foame. 

Deschid ușa din faţă, aprind luminile și mă scald în mirosul 
calm, familiar al casei mele. Privind în jur, observ canapeaua 
transformată în continuare în pat, iar pe covor văd fire de păr 
rămase din peruca blondă a lui Clementine, dar totul este 
neatins. Nici măcar un singur lucru nu este mișcat. 

— Marshall, știu că ești aici, strig eu. 

Când ușa de la bucătărie se deschide, îl văd pe cel mai bun 
prieten al meu din copilărie. 

— De unde ai știut? întreabă Marshall cu vocea lui răgușită, 
venind și el în sufragerie, purtând în continuare aceeași haină 
de lână. 

— Nu am știut. Dar te cunosc. 


Vrea să spună ceva, dar dintr-un motiv sau altul se hotărăște 
să nu o facă. Se apropie, cu o postură aproape perfectă, dar își 
ține capul ușor plecat și întors. Nu îi place să fie privit. 

— Pot să-ţi ofer ceva de băut sau...? 

— Îmi pare rău pentru încheieturile tale, zice el, arătând spre 
urmele roșii de la cătușe. 

Același lup, nu îi scapă niciun detaliu. 

— De ce ai venit aici, Marshall? 

— M-ai sunat de trei ori în ultima jumătate de oră. 

— Ai fi putut pur și simplu să îmi răspunzi. De ce ai venit aici 
de fapt? 

Inspiră adânc pe nasul lui contorsionat și nu-mi pot da seama 
dacă este enervat sau doar supărat. 

— Voiam să știu dacă te-au ucis. 

— Ce? 

Prefăcându-se că se uită la cele trei poze alb-negru înrămate 
care atârnă deasupra canapelei, își strânge buzele, iar o mare 
bucată din pielea lui lăsată se mișcă. 

— Vor să te ucidă, Beecher. Am sunat un prieten de la 
Serviciu care este staționat la Camp David. Știu cine ești. De 
aici, mai este doar un pas. 

Lăsând afirmaţia să își facă efectul, adaugă: 

— Așa că spune-mi, Beecher: de ce m-ai sunat de trei ori în 
ultima jumătate de oră? 

— Pentru că avem nevoie de ajutorul tău. 

— Avem? 

Grupul pentru care lucrez. 

— Culper Ring? 

ÎI privesc. Normal că știe cum îi cheamă. 

— Ei ţi-au dat dispozitivul pe care mi l-ai lăsat în mașină? mă 
întreabă el. 

— Sunt oameni buni, Marshall. Și deștepţi. Și mă gândeam... 
cu aptitudinile tale... și resursele lor... 

— Nu îmi cere să intru în grupul tău, Beecher. 

— Dar dacă am... 

— Nu există noi. Nu sunt de vânzare. Și nu sunt o grenadă 
ieftină pe care să o arunci spre inamicii tăi. 

Rămân pe loc un moment. Mă aștept ca el să plece, dar nu se 
mișcă, privind în continuare la fotografiile înrămate. 


333 


— Este Saggy, nu? întreabă el, referindu-se la orașul nostru 
natal. 

— În anii 1920, îi explic eu în vreme ce se apropie de cele trei 
cărți poștale care înfățișează bărbaţi, femei și copii fluturând 
steaguri americane, mărșăluind pe strada din faţa Parcului 
Cannell. Participă la o paradă a pompierilor care a avut loc în 
oraș. 

— Sunt frumoase, zice el. 

— Da, când le-am pus pe perete, mi-am spus că ele îmi 
amintesc zilnic că dacă lucrurile nu-mi ies aici, acolo trebuie să 
mă întorc. Dar cred că a venit în sfârșit timpul să recunosc 
faptul că îmi plac doar pentru că îmi amintesc de acasă. 

Marshall privește spre mine. 

— Acasă este un loc îngrozitor pentru unii oameni. 

— Poate să îți amintească și de unde ai plecat. Și cât de 
departe ai ajuns. 

Se întoarce spre fotografii. 

— Eşti tot un mare tăântălău, nu-i așa, Beecher? 

Râd la acest comentariu, studiindu-mi vechiul prieten și din 
nou încercând să văd versiunea dolofană, cu ochelari, a lui. Tot 
îmi zicea că asta este problema mea, că nu pot să nu îmi 
amintesc. Poate că avea dreptate. Dar de unele lucruri merită să 
ţii minte. 

— Marsh, îmi pare rău că am crezut că tu erai cel care ucidea 
pastori. 

Uitându-se în continuare la imagini, nu răspunde. 

— Doar că, atunci când am văzut că aveai acea mască Lincoln 
și cărţile de joc vechi, plus trecutul tău cu pastorul Riis... 

— Investigai cazul, Beecher. Ai făcut tot ce trebuia să faci. 

— Nu este adevărat. Am fost păcălit de Nico. Nu l-am putut 
salva pe Tot. Am căzut în fiecare capcană pe care mi-a întins-o 
Cavalerul. Dacă n-ai fi fost tu, am fi privit înmormântarea 
președintelui acum. 

— Deci crezi că ai pierdut? 

— Imi spui că nu este așa? 

Intorcându-se, Marshall rămâne pe loc, privindu-mă. 

— Beecher, de unde ai știut că pastorul Frick este Cavalerul? 

— Poftim? 

— Prietenul meu din Serviciul Secret. Mi-a spus că ţi-ai dat 
seama chiar înainte să se tragă focurile. 


334 


Inspir, privind covorul și retrăind momentul. 

— Adevăratele asasinate. Când a început totul, i-am spus lui 
Tot că atunci când președintele Garfield fusese împușcat, ar fi 
trebuit să trăiască. Malpraxisul medical l-a ucis, nu glonţul. M- 
am gândit că de aceea a fost lăsat pastorul Frick să trăiască. 
Dar când am început să mă gândesc la cât de meticulos este 
Cavalerul - ucigând mereu în temple, folosind pistoale vechi - 
asta mi-a amintit că Garfield a murit totuși. Pentru ca pastorul 
Frick să rămână în viaţă și să plece din spital... și ca el să se afle 
la spital când au avut loc asasinatele trei și patru... Asta a fost. 
Dar tot n-am fost suficient de rapid pentru a-l salva pe 
președinte. Fără tine, Wallace ar fi mort acum. 

— Te înșeli. 

— Marshall, apreciez încurajările, dar... 

— Ştii de ce am mers la Memorialul Lincoln? mă provoacă el. 

Imi scutur capul. 

— Pentru că tu m-ai trimis acolo, Beecher. 

— Despre ce vorbești? 

— De la început, am încercat să găsesc persoana care l-a ucis 
pe pastorul Riis. Așa că, atunci când primul paroh a fost ucis la 
St. John, singurul tipar pe care l-am văzut a fost acela că cineva 
ucide pastori. Asta până ai intrat tu în scenă și ai găsit toate 
acele legături cu John Wilkes Booth: gaura din zid și bucata de 
lemn din suportul pentru umbrele. După ce v-am auzit pe tine și 
pe Tot vorbind despre asta... 

— Stai puţin. Mi-ai plantat un microfon? 

— În portofel. Imediat după ce mi-ai pus tu mie un dispozitiv 
de urmărire în mașină, contrează Marshall. Dar adevărul este 
că, dacă tu nu descopereai legătura iniţială cu Abraham Lincoln, 
nu aș fi găsit niciodată tiparul președinților morţi. Atunci am 
început să mă uit la Wallace, la programul lui și la toate locurile 
în care a fost. 

Timp de treizeci de secunde rămân pe loc, digerând în 
continuare cuvintele lui. 

— Tot nu înțeleg cum de ai știut că asasinul va fi la 
Memorialul Lincoln. 

— Nu am știut. De fapt, credeam că A.J. era cel care împușca 
oameni. Așa că, atunci când a venit vorba de Memorial, m-am 
gândit că am cincizeci la sută șanse. Și chiar dacă aș fi greșit, te 
aveam pe tine la Camp David, spune el, vocea încălzindu-i-se, 


335 


pe cât de mult poate să i se încălzească. Înţelegi ce îţi spun, 
Beecher? Poate că eu am luat pistolul și l-am ucis pe Cavaler, 
dar la urma urmei, tu ești cel care l-a salvat pe președintele 
Wallace. Aceasta era misiunea, nu? Ai făcut tot ceea ce Culper 
Ring nu putea. De aceea te-au ales. 

ÎI privesc direct pe Marshall, care, pentru prima oară, nu își 
fereşte privirea. Deși încerc să mă abţin, simt că mi se formează 
un rânjet pe faţă. 

— Beecher, chiar nu ai nicio logică, știi asta? adaugă Marshall, 
părând supărat. Credeam că îl urăști pe Wallace. 

— Chiar îl urăsc. 

— Deci sperai să poţi să îi salvezi viaţa pentru ca apoi să îl 
dobori în luptă dreaptă? 

— Există un mod corect și unul incorect de a face lucrurile, 
Marshall. 

— Ești sigur de asta? Pentru că atunci când mă aflam lângă 
statuia cea mare a lui Lincoln, iar Cavalerul a vrut să își ia 
pistolul... Dumnezeule, mi-a făcut plăcere să apăs pe trăgaci. O 
adevărată plăcere. 

Citindu-mi expresia de pe faţă, adaugă: 

— Nu fi atât de șocat. Ştii câţi oameni ar fi ucis dacă n-aș fi 
tras eu primul? Ştii câţi copii erau acolo? 

— Dar nu de aceea ai tras, nu-i așa? 

— Despre ce vorbești? 

— Nu te aflai la Memorialul Lincoln ca să îl protejezi pe 
Wallace și nici măcar ca să îi salvezi pe acei copii. Ai spus-o 
chiar acum. Îl urmăreai pe Cavaler pentru că l-a ucis pe pastorul 
Riis. 

— Ce vrei să spui, Beecher? 

— Eu nu... Doar că... 

Mă opresc, întrebându-mă dacă să abordez subiectul pe care 
l-am evitat amândoi atâta vreme. 

— Totul se întoarce la acea noapte, nu-i așa? Cu Paglinni și 
subsolul... Când noi... când eu... 

Vocea îmi cedează. Încerc să îmi recapăt respiraţia, în 
continuare îngrozit că acele cuvinte pe care le-am așteptat atâta 
vreme nu vor repara niciodată durerea. 

— Marshall, îmi pare rău că te-am trimis acolo. Am fost un laş 
în acea noapte. Nu ar fi trebuit să te las să te duci acolo singur. 

— Beecher... 


336 


— Nu. Trebuie să spun asta, iar tu trebuie să o auzi. Îmi pare 
rău pentru durerea pe care ţi-am provocat-o. Îmi pare rău 
pentru că nu am fost suficient de puternic să o opresc. 

— Beecher, nu aveai ce să oprești. 

— Nu este adevărat. Dacă nu ai fi coborât acolo... nu ai fi 
găsit-o niciodată pe mama ta cu pastorul Riis... 

— Nu da vina pe Riis. Nu a fost el. 

— Cum poţi să spui asta? 

— Nu a fost el. 

— Dar el este cel care... 

— Ascultă ce îţi spun, Beecher. Nu. A fost. El. 

Încercând din greu să îl înţeleg pe Marshall, mă gândesc la 
acea noapte. Pot vedea și acum lumina slabă de pe verandă. Și 
ce vedeam noi de pe alee. Ușa din faţă deschizându-se, iar 
mama lui Marshall, ţinându-și sutienul în mână, împingându-l pe 
Marshmallow afară. 

— Pastorul Riis nici măcar nu a fost acolo, insistă Marshall. 

Aud cuvintele, dar nu au nicio logică. Mama lui Marshall era 
pe jumătate dezbrăcată. Fusese cu cineva. Dar dacă pastorul 
Riis nu era... 

Oh! 

In faţa mea, lumina de pe verandă se stinge, lăsându-mă să 
mă holbez la ochii aurii ai lui Marshall, care mă sfredelesc în 
sufragerie. 

— Doamna Riis? îmi scapă mie. 

Marshall nu se mișcă, dar îl simt încuviințând. 

Încuviinţez și eu, cu mintea lucrându-mi în continuare. 

— Dar chiar și așa... dacă noi... dacă eu nu te-aș fi trimis 
acolo jos... 

— Beecher, știi cum am intrat la tine în casă în seara aceasta? 
Ti-am deschis toate trei încuietoarele. Cu ușurință. Când eram în 
armată, la finalul antrenamentului care îmi arătase cum să fac 
asta, ca un ultim examen, comandantul meu ne-a dat să 
deschidem un lacăt. In colțul unei camere, ne închidea într-una 
dintre acele cuști de scafandru pe care le vezi la televizor la 
Săptămâna Rechinilor. În buzunar, ne lăsa o bucată îndoită de 
metal, apoi arăta spre lacătul ruginit și ne spunea să îl 
deschidem în maximum trei minute. „Acum”, striga el închizând 
cușca și pornind cronometrul. În primele câteva momente, 
lacătul nu cedase și aveam probleme. După zece minute, 


337 


începusem să tremur. După o jumătate de oră, o luasem razna, 
dar tot nu reușeam să îl deschid. Într-un final, după o oră de 
încercări, complet frustrat, m-am prăbușit pe ușă, care s-a 
deschis de una singură. Comandantul m-a privit rânjind. 

— Ușa a fost deschisă de la început, zic eu. 

— Complet. Dar, în mintea mea, era încuiată - și asta a fost 
suficient pentru a mă opri să deschid ușa și să ies. 

— Ce încerci să zici? 

— Nu tu ai pus pistolul în gura mamei mele, Beecher. Și nu tu 
ai apăsat pe trăgaci. Este timpul să ieși din cușcă. 

Privindu-mi vechiul prieten, încerc să înghit, dar gâtul mi se 
lărgește de parcă am înghiţit o bilă de mărimea unui grepfrut. 
Nu am știut până în acel moment, dar așteptasem optsprezece 
ani ca să aud acele cuvinte. 

— Marsh... 

— Nu îmi mulțumi, Beecher. Și nu plânge, zice el, serios ca 
întotdeauna. Dacă plângi, am să te înjunghii. 

— Da... nu... Nu plâng, zic eu, încercând din greu să nu râd. 
Ştii ce este amuzant? Cred că îl ţin minte pe pastorul Riis 
spunând o poveste asemănătoare în timpul predicilor lui. Dar 
când o spunea el, Harry Houdini era cel din cușcă. 

Privindu-mă, Marshall își strânge buzele, impenetrabil ca 
întotdeauna. 

— Este totuși o poveste bună, zice el. 

— Sunt de acord. 

Dând din cap pentru mine, sunt uimit de cât de mult mă face 
să mă gândesc la Clementine, care este, în continuare, 
dispărută. 

Uitându-se o ultimă dată la fotografiile alb-negru, Marshall se 
întoarce spre ușă și își bagă mâna în buzunar. 

— Apropo, poftim, zice el, aruncându-mi un obiect mic și 
negru. 

— Ce este asta? întreb eu, prinzând telefonul demodat, cu 
clapetă. 

— Un telefon. 

— Asta știu și eu. 

— Este o clonă a celui folosit de Palmiotti ca să îl sune pe AJJ. 
Când telefonul lui Palmiotti sună, sună și acesta. 

— De unde ai făcut rost de el? 


338 


— Ti-am spus. De la un prieten din Serviciu. Nu toți cei de 
acolo sunt niște ticăloși. Oricum, dacă asculți suficient de multă 
vreme la el, s-ar putea să auzi ceva interesant. 

Mă uit la telefon, apoi la Marshall, care aproape că a ieșit pe 
ușă. 

— Dar nu te-ai alătura niciodată grupării Culper Ring, așa 
este? strig după el. 

— Nu îmi plac bătăușii, Beecher. Mai ales cei prezidenţiali. 

— Înţeleg că nu! 

leșind în întuneric cu capul plecat, Marshall nu răspunde. 


113. 


Trei ore mai devreme 
Washington, D.C. 


La început, mașina albastru-închis înconjură doar cvartalul, 
din nou și din nou, încetinind pe Pennsylvania Avenue, apoi 
mărind viteza când se apropie de colț și întoarce pe 6" Street. 

Şoferul refăcu cercul de mai multe ori, dar nu pentru prea 
multă vreme. Nu era nimic ciudat în a te preface că ești în 
căutarea unui loc de parcare. Dar atât de aproape de Casa Albă, 
aflată la numai zece străzi distanţă, doar un prost ar fi putut să 
creadă că poate să înconjoare cvartalul de prea multe ori fără să 
fie observat. 

Parcând în tăcere pe un loc gol de pe 6" Street, șoferul opri 
motorul, privi în jurul lui și îi studie pe cei doi sau trei pietoni din 
apropiere. 

Nimic deocamdată. Se apropia momentul, dar șoferul știa că 
trebuia să fie răbdător. 

Singura problemă era că șoferul ura Washington, D.C. - mai 
ales acea parte a D.C. aflată chiar vizavi de Arhivele Naţionale. 
Prea multe amintiri neplăcute. 

După o jumătate de oră, mașina părăsi locul și începu din nou 
să dea târcoale: făcu bucle în jurul cvartalului, înaintă încet pe 
Pennsylvania Avenue, apoi mări viteza la colţul cu 6" Street. 


339 


În prezent, colţul de nord-est al 6* Street și Pennsylvania 
Avenue adăpostește o clădire modernă cu faţadă de sticlă care 
este sediul Muzeului Ştirilor, muzeu dedicat ştirilor și mass- 
mediei. Dar ceea ce îl interesa cu adevărat pe șofer - pe lângă 
cei doi paznici în uniformă care stăteau în spatele ușilor de sticlă 
ale muzeului - era ceea ce fusese acolo. Cu ani în urmă. Cu 
aproape o sută cincizeci de ani, mai precis, atunci când hotelul 
Naţional ocupa acel colț. 

Fondat în 1827, Naţionalul era atât de popular, încât 
președinții în funcţie, de la Andrew Jackson la Abraham Lincoln, 
obișnuiau să plece de la Casa Albă și să petreacă nopţile acolo, 
bucurându-se de preparate din broască ţestoasă și vinuri vechi 
și rare. Lincoln își ţinuse până și banchetul de post-inaugurare 
acolo. În 1852, Henry Clay murise în camera 116. Dintre toate 
marile secrete ascunse pe holurile acestuia, niciunul nu era însă 
mai mare decât cel de la etajul doi, din camera 228, acolo unde 
fusese cazat John Wilkes Booth atunci când complotase să îl 
ucidă pe președintele Lincoln. 

Coborându-și privirea spre ceasul digital al mașinii, șoferul 
apăsă pe frână și studie din nou trotuarul, înaintând încet de-a 
lungul Pennsylvania Avenue. O tânără femeie cu o privire 
hotărâtă și cu un ecuson care îi arăta apartenenţa la 
Departamentul de Justiţie se aplecă în față când trecu prin zona 
curenților de aer creaţi de canionul de clădiri înalte care 
mărgineau strada. În direcţia opusă, un cuplu de vârstă mijlocie 
se ţinea de mână îndreptându-se spre metrou. 

Când mașina ajunse la capătul Pennsylvania Avenue, atenția 
șoferului fu reținută de un om al străzii care se apropia de colţul 
6: Street. 

Nu era cu nimic diferit de majoritatea oamenilor străzii din 
acea noapte. Căciula lui tricotată era veche și zdrenţuită, nu 
privea pe nimeni, iar jacheta lui murdară și pantalonii uzaţi 
arătau de parcă ar fi fost culese din gunoi. Când omul ajunse la 
colțul dintre 6" Street și Pennsylvania Avenue, exact când 
picioarele lui atinseră marginea trotuarului acolo unde existase 
înainte hotelul Naţional, șoferul nu putu să nu observe ora: 
10:11 noaptea. 

Momentul precis în care John Wilkes Booth îl împușcase pe 
Lincoln. 


340 


Apăsând frâna, șoferul se lăsă în faţă când mașina se opri. 
Omul străzii nu ridică privirea. 

— Nu ești singur, zise șoferul mașinii, coborând geamul din 
partea pasagerului. 

— Clementine? șopti omul străzii, holbându-se la femeia de la 
volan. 

Clementine dădu din cap, uitându-se și ea la așa-zisul om al 
străzii. La Nico, tatăl ei. 

— Nico, trebuie să intri în mașină, adăugă Clementine, 
deschizând ușa. 

Întorcându-se, Nico mormăi ceva de parcă ar fi vorbit cu 
cineva de lângă el. Cu prietenul lui imaginar. 

— Nico... 

Bărbatul rosti o rugăciune rapidă, îndreptă un mulţumesc 
rapid spre Dumnezeu și pronunţă un Amin în tăcere. Deschizând 
ușa de la mașină, se strecură pe scaunul pasagerului, mirosind a 
pește și a gunoi ud. 

În timp ce degetele ei se arcuiau pe volan, Clementine nu 
putu să își desprindă ochii de la el, copleșită de cât de bătrână și 
de tânără se simţea în același timp de fiecare dată când se afla 
lângă tatăl ei. 

— Cum ai știut că voi fi aici? mormăi Nico, sfredelind-o cu o 
privire care părea că vrea să o descompună până la un nivel 
molecular. 

— Sunt fiica ta, răspunse Clementine. 

Nico dădu să își întoarcă privirea dinspre ea. Dar nu o făcu. 

— Credeam că vei fi cu Beecher, zise el într-un final. 

— Nu sunt. 

— Mă va căuta. Toţi mă vor căuta. 

— Înţeleg, insistă ea. Sunt totuși fiica ta. 

Scrâșnindu-și dinţii din faţă, Nico își simţi obrajii înălțându-se 
într-un zâmbet strâmb. 

— Am nevoie de un aparat de ras, spuse el. 

— Putem face rost de unul mai târziu, îi zise ea, apăsând pe 
acceleraţie și răsucind de volan, în timp ce mașina demara pe 
6! Street. 

— Am nevoie de unul acum. Am nevoie de un aparat de ras 
chiar acum, insistă el, holbându-se la magazinele și luminile 
stradale pe lângă care treceau. 

Nu mai ieșise din spital de foarte mult timp. 


341 


Zece minute mai târziu, după o oprire scurtă la un CVS! din 
apropiere, timp în care Nico așteptase în mașină, Clementine îi 
dădu tatălui ei un tub de cremă de ras, un set de aparate de ras 
de unică folosinţă din plastic și o sticlă cu apă. 

— Nu este nevoie să faci asta chiar acum, îi spuse ea, gonind 
pe stradă. 

Lângă ea, Nico deschisese crema de ras și și-o întindea pe 
mână. 

Și-o întinse de-a lungul părului negru, apoi deschise ambalajul 
de la aparatele de ras cu dinţii. 

— Ai nevoie de apă, insistă ea. 

Lui Nico nu îi păsa. Începând din spatele gâtului, apăsă lama 
de piele și trase, smulgând un pătrat de păr negru și lăsând o 
dâră ușoară de... 

— Sângerezi, zise Clementine, întorcând rapid și trăgând pe o 
stradă liniștită unde aveau să fie mai bine ascunși. Te rog... nu 
poţi să aștepți? 

Nu putea. Dacă pe Nico îl durea ceea ce făcea, nu o arăta. 
Clătind lama cu apă din sticlă, începu din nou, urcând mai sus. 

Oprind motorul și privindu-l îngrozită, Clementine bănui că era 
îngrijorat că avea să fie văzut sau recunoscut. Poza lui fusese 
deja la toate programele de știri. Când mănunchiurile de păr 
căzură, observă că mai era ceva în afara urmelor de cremă de 
ras și a dărelor de sânge pe capul lui. La început, putu să vadă 
doar marginea: o linie subţire. Era neclară, verde pal. 

— Este un tatuaj? întrebă Clementine, vrăjită în timp ce îi 
studia liniile curbe ale craniului. 

Încet, Nico înaintă, răzându-și capul. 

— Nu, răspunse el. Este un simbol. 

Trăgând brusc, lama metalică înghiţi ultima insulă de păr de 
pe craniul lui proaspăt chel, ras pe centru ca un gazon proaspăt 
tuns. Când Nico lăsă jos lama și se întoarse spre geam... numai 
atunci putu Clementine să vadă în sfârșit ceea ce - de decenii - 
ascunsese el sub păr. Ultimul secret pe care Nico Hadrian îi 
ascunsese de toţi, chiar și de Cavaler: un mic tatuaj care data 
din vremea Renașterii, când fusese cel de-al cincilea și ultim 
simbol al pachetului de cărți: o semilună. 


19 CyS - Lanţ american de farmacii, al doilea ca mărime din SUA (n. red.). 
342 


Ultimul simbol pentru ultimul Cavaler. Și semnul clar că - 
Cerule, acum nu mai avea nicio alternativă, trebuia să 
recunoască - misiunea aceasta fusese mereu alui. 

Corpul îi tremura, luptând să își stăpânească lacrimile pe care 
le ţinea în el. În acel moment, întreaga lui viaţă căpătase 
înţeles. De aceea fusese ales. Soarta îl dusese în atâtea locuri - 
iar acum, din nou, îl adusese înapoi. La misiunea iniţială. Precum 
predecesorii lui, precum ceilalți Cavaleri, era destinul lui să îl 
ucidă pe președintele Statelor Unite. 

Cavalerii Cercului de Aur aveau să trăiască din nou. 

Uitându-se la capul tatălui ei, Clementine îi studie reflexia în 
geamul din dreapta. 

— Ştii că nu ești obligat să faci asta, îi spuse ea. 

Nico își ridică ochii mici, holbându-se la ea. 

— Asta nu ai înțeles tu niciodată. Nu am de ales. 

Știind că nu era o idee bună să se certe cu el și întrebându-se 
dacă nu cumva avea dreptate, Clementine continuă să studieze 
reflexia. Cu cât își dădea jos mai mult păr de pe cap, cu atât 
arăta mai mult ca ea fără perucă. 

— Spuneai adevărul înainte? întrebă Nico, trecându-și lama 
de-a lungul lateralului capului. Ai cancerul meu în corpul tău? 

Clementine încuviință, simţindu-și peruca blondă lipită de 
craniu. Când porni mașina, însă, nu dorea să vorbească despre 
cancer sau despre asasinate sau despre orice altceva. Pentru 
prima oară în viaţa ei, Clementine dorea doar să se bucure de o 
seară liniștită alături de tatăl ei. 


114. 


O săptămână mai târziu 
Camp David 


— Dar chiftelele? Îţi plac chiftelele? întrebă președintele. 

— Ştii că îmi plac, răspunse fiul lui de opt ani, Andrew, 
urmărindu-și tatăl prin sufrageria rustică a cabanei. 

— Și hamburgerii? 

— Poate. 


343 


— Nu spune poate, îi spuse Wallace fiului său cel mic, intrând 
în dormitor, îndreptându-se spre dulap, de unde scoase un 
pulover de lână cu sigiliul prezidenţial pe el. Este o regulă a 
vieții. Când cineva îţi pune o întrebare, spune da sau nu. Trebuie 
să crezi în ceva. Acum spune-mi, îţi plac hamburgerii? 

— Da, răspunse Andrew încrezător. 

— Și carnea de taco? 

— Poa... De obicei, zise băiatul. 

— De obicei înseamnă da, îi atrase atenţia președintele, 
îmbrăcând puloverul de lână. 

Când capul îi ieși prin gaura puloverului, părul lui Wallace era 
în continuare perfect aranjat. 

— Atunci ar trebui să îţi placă friptura. Chiftelele, hamburgerii, 
carnea de taco... sunt friptură, doar că într-o formă diferită. 

— Dar friptura este mai greu de mestecat, contră băiatul. 

Îndreptându-se din nou spre ușa din faţă a cabanei, 
președintele Statelor Unite se opri și privi peste umăr la fiul lui. 

— Chiar ai de gând să te faci politician când vei crește mare, 
nu-i așa? 

— Nu îmi place ceea ce nu îmi place, spuse Andrew. 

— Este în regulă. Spune-i lui Suzanne să îţi facă niște 
spaghete. Și spune-i mamei tale că nu mai facem alţi copii. 

Rânjind datorită victoriei, Andrew fugi spre bucătărie. 

— Mă voi întoarce, anunţă președintele, în continuare uimit, 
după teroarea recentă, de cât de rapid revenea viaţa la normal. 

De aproape o săptămână, Serviciul Secret îi ţinuse la Camp 
David, nu doar pentru a-l ajuta pe Wallace să se relaxeze, dar și 
pentru a lăsa națiunea să își revină după atac. Fără presa care 
să îl deranjeze și cu foarte puţini membri ai staff-ului, Wallace 
jucase hochei de masă cu fiul lui, își învățase fiica cum să 
execute o lovitură liberă și își petrecuse nopţile fie privind un 
film în cinematograful privat, fie citind pur și simplu în faţa unui 
șemineu de piatră împreună cu soţia lui. Chiar și când doar 
mâncau împreună, familia lui se purta din nou ca o familie. 

Totuși, asta nu însemna că nu reușise să strecoare și câteva 
întâlniri de afaceri în program. 

Lăsându-se într-un genunchi, făcu un nod dublu la șireturile 
pantofilor lui de alergat. Deschizând ușa din faţă, aerul înghețat 
îi mușcă obrajii, amintindu-i cât de neiertător putea să fie vântul 
de la munte. Și cât de revigorant. 


344 


— Te-ai încălzit? strigă el. 

Dacă Wallace s-ar fi aflat la Casa Albă, ar fi fost deja 
înconjurat de o armată de membri ai staff-ului, plus vreo șase 
agenți ai Serviciului Secret în uniformă sau în haine de civil. 

Astăzi, la baza verandei, printre plopii și nucii de la Camp 
David, îl aștepta o singură persoană. Un tânăr agent într-o bluză 
ștearsă a Universităţii Duke. 

— Sunt pregătit, domnule președinte, răspunse AJJ. 

Fără vreun alt cuvânt, președintele Wallace începu să alerge, 
încet la început, dându-i lui A.J. o șansă să i se alăture. In 
curând, alergau unul lângă celălalt, departe de cabana 
cunoscută ca Plopul și departe de postul de comandă al 
Serviciului Secret. 

Cu respiraţia înghețându-le în aer, urmară aleea principală, 
apoi o potecă mai îngustă care se îndepărta de ea. Pământul era 
tare din cauza frigului, dar nu le luă mult să ajungă în partea de 
sud a Parcului Munţilor Catoctin, unde intrară pe o altă potecă 
numită Bucla Piatra Mistreţului. 

Când George W. Bush era președinte, îi plăcea la nebunie să 
alerge pe Piatra Mistreţului, plină de pâraie frumoase și un deal 
interesant care îţi punea la încercare gambele și pulpele. Chiar 
și acum, Serviciul Secret glumea că, atunci când ajungea la 
jumătatea distanţei până la vârf, Bush îi spunea mereu același 
lucru agentului alături de care alerga: „Părea o idee bună, la 
început”. 

Păruse o idee bună atunci. 

Așa cum părea și astăzi pentru Wallace și AJJ. 

Simţind în plămâni că panta devenea mai abruptă, 
președintele continuă să alerge în faţă. Ştia că A.J. nu se forța 
prea tare, lăsându-l pe el să stabilească ritmul. Asta până când 
văzură o veche bancă de picnic aflată sub un arbore tupelo. 
Începând să fugă mai rapid și privind peste umăr, A.J. trecu în 
fața președintelui și o luă la stânga în josul dealului, ieșind de pe 
cărare și intrând pe o potecă acoperită de frunze umede. 
Wallace îl urmă în pădure. 

Cei doi bărbaţi continuară să fugă în josul dealului unul lângă 
celălalt, aproape un kilometru, trecând printre copaci, fără să 
spună nimic. Spre deosebire de aleea principală, în cea mai 
mare parte pavată, pământul de aici era acoperit de zăpadă, 
făcându-l mult mai alunecos. La fiecare câţiva metri, A.J. cerceta 


345 


zona - de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos, asigurându-se 
că erau singuri în timp ce el căuta... 

Acolo. 

În faţă, ascuns în spatele unui tufiș de lauri de munte suficient 
de rezistent pentru a rămâne verde și iarna, se afla un bărbat 
într-un palton întunecat. Președintele încetini, cercetând părul 
negru, vopsit, al bărbatului. Și dacă ar fi fost roz, Wallace l-ar fi 
recunoscut pe cel mai bun prieten al său de la un kilometru. 

— Nici măcar nu gâfâi! Și culoarea ţi-a revenit în obraji, 
observă doctorul Palmiotti. 

— Să știi că nici acum nu îmi place cum ţi-ai vopsit părul, îl 
tachină președintele, aplecându-se și trăgându-și suflul. 

— Și eu mă bucur să te văd, răspunse Palmiotti, zâmbetul lui 
larg arătând cât de fericit era să fie important din nou. 

Mai mult, mai bine de o săptămână, numele lui nu apăruse în 
ziare. Măcar acel secret era în siguranţă. 

— Înţeleg că lucrurile merg mai bine? întrebă președintele. 

Palmiotti știa la ce se referea prietenul lui. La Lydia. 

— Îți mulţumesc pentru ce ai făcut. Îţi transmite salutări. 

— Te bucuri doar pentru că faci din nou sex, zise Wallace. 

— Domnule, chiar trebuie să ne grăbim, îi întrerupse AJ., 
adresându-se președintelui, dar privindu-l acuzator pe Palmiotti. 

Nu era o vizită de curtoazie. 

— Am revenit, deci, pe drumul cel bun? întrebă președintele. 

— De ce nu îl întrebi chiar pe el? răspunse Palmiotti, dându-se 
la o parte și făcând semn spre un alt tufiș de lauri din spatele 
lui. 

De după tufiș, ieși un bărbat cu buze subţiri, arse. Razele de 
soare care reușeau să pătrundă printre vârfurile copacilor i se 
reflectau pe pielea ca de ceară. 

— lată-l, eroul necunoscut al Americii, zise președintele, 
rânjind către Marshall. 

Acesta, în schimb, nu zâmbi, ochii lui aurii cercetând pădurea 
pustie. 

— Sunteţi siguri că nu ne filmează nimeni? 

— Nu ne filmează, insistă A.J. 

Asta nu îl liniști pe Marshall. 

— Ce s-a întâmplat, fiule? întrebă președintele. Arăţi nefericit, 
asta chiar și după standardele tale. 


346 


— Nu îmi place să îmi fie puse la îndoială acţiunile, răspunse 
Marshall. 

— Poftim? întrebă președintele. 

— Aţi spus că aveţi încredere în mine. 

— Chiar am. 

— Dar tot aţi crezut că eu sunt Cavalerul, nu-i așa? îl provocă 
Marshall. Că eu îi ucideam pe acei pastori. 

— Marshall... 

— Nu mă insultaţi negând asta. Atât Palmiotti, cât și A.J. mi-au 
confirmat asta. _ 

— Și ce te-ai fi așteptat să credem? întrebă Palmiotti. Intâi 
ești prins la locul unei crime, apoi poliţia găsește numele lui 
Beecher în buzunarul tău... 

— Stewie, taci din gură, îl certă președintele. 

Fără să își ia ochii de la Marshall, își puse o mână liniștitoare 
pe umărul lui, masând-o cu aceeași încredere cu care îi 
convinsese pe sirieni să semneze tratatele de pace în urmă cu 
un an. 

— Marshall, acest nebun cu care ne luptam... acest Cavaler 
care a încercat să mă ucidă... Imi pare rău că ţi-a ucis prietenul. 

— Pastorul Riis nu îmi era prieten. Îmi era ca un tată. 

— Și știu cât de importanţi sunt taţii. Știu. Al meu ne-a părăsit 
când eram mici. Mama mea îi pupă și acum poza înainte de 
culcare. Dar te-am ales pe tine dintr-un motiv, Marshall. Te-am 
angajat să faci ceva, nu să îţi conduci propria investigaţie. 

— Ei bine, în acest caz, aţi primit o ofertă specială, contră 
Marshall. 

— Fii atent cum vorbești, îl avertiză Palmiotti. 

— Atunci folosiţi-vă creierul, zise Marshall. Chiar credeţi că 
Beecher ar fi venit cu mine dacă i-aș fi spus: „Chiar mi-a fost dor 
de tine, amice?” Poate că asta ar fi funcţionat la un moment dat, 
dar nu acum. Beecher trebuia să creadă că el m-a găsit pe 
mine. Și a funcţionat. De fapt, așa cum văd eu lucrurile, aţi 
obținut ce aţi vrut și sunteți în continuare în viață. Așa că 
scuzaţi-mă dacă nu înțeleg de ce sunteţi în continuare 
nemultumit. 

Palmiotti începu să spună ceva, dar președintele îl opri dintr-o 
privire. La fel și pe A.J. Într-o asemenea zi, luptele trebuiau să 
înceteze. 


347 


— Ştii, începu președintele, cu mâna în continuare pe umărul 
lui Marshall, când te-a pus pe tine și pe Cavaler la pământ, unul 
dintre agenţii mei a zis că vorbeai cu Frick. Nu a menţionat asta 
în raportul lui, însă te-a auzit întrebându-l de ce l-a ucis pe 
pastorul Riis. 

— Și ce-i cu asta? întrebă Marshall. 

— A spus că Frick a murit fără să răspundă. Că nu ai obţinut 
răspunsul căutat. 

— Din nou, Și ce-i cu asta? repetă Marshall. 

— Zic doar că, dacă ai fi citit ziarele, sau măcar bloggerii... 

— Nu citesc bloggeri. 

— Deștept din partea ta, Marshall. Dar chiar și presa 
importantă, ei bine... în acest moment, sunt doar presupuneri, 
dar având în vedere felul în care Cavalerul comunica cu el, plus 
evadarea lui recentă de la St. Elizabeth, și legăturile lui cu 
orașul tău de baștină... 

— Incercaţi să îmi spuneţi că Nico l-a trimis pe Cavaler după 
pastorul Riis? 

— Fiule, cum aș putea să îţi spun eu asta? Singura persoană 
care știe adevărul este Nico însuși. 

— Nu cred că înţeleg ce vreți să spuneţi, domnule. 

— Nu zic decât că, oricine îl prinde primul pe Nico - fie că este 
Serviciul Secret sau altcineva aflat în slujba legii... Ei bine, nu m- 
ar surprinde dacă Nico s-ar opune cu o asemenea ferocitate, 
încât s-ar alege cu un glonț în gât și, precum John Wilkes Booth 
sau chiar Lee Harvey Oswald, nu ar ajunge niciodată la proces. 

Un lung moment, Marshall se holbă la președinte, care era cu 
un cap mai înalt decât el. 

— Inţeleg, domnule președinte. Dar când primesc ceea ce am 
discutat? 

— Când termini ceea ce ai de făcut, răspunse Palmiotti. 

Nimic nu se schimbase de când îl abordase pe Marshall cu 
două săptămâni înainte. În schimbul ajutorului lui Marshall cu 
Beecher, aveau să îi dea detaliile a ceea ce i se întâmplase în 
armată tatălui lui Marshall, cu ani în urmă. 

— Cum se mai simte tatăl tău? întrebă președintele. 

— Este pe moarte, răspunse Marshall, amintindu-și minciuna 
pe care i-o spusese lui Beecher. 


348 


— Atunci bănuiesc că ar trebui să lucrezi rapid, zise 
președintele Statelor Unite, uitându-se intens la fata lui 
Marshall. Deci asta este tot, nu? Crezi că stăm bine? 

Marshall încuviință. Atunci când Marshall îl contactase pentru 
prima oară pe Beecher, președintele dorise să afle numele și 
identitatea tuturor membrilor Culper Ring. Acum, datorită lui 
Beecher, Marshall era cel mai nou recrut al acesteia. 

— Trebuie să vă amintesc un singur lucru, vorbi Marshall. Vă 
cunosc sentimentele în privinţa lui Beecher, dar... 

— Nu știi nimic despre mine și Beecher, spuse președintele. 

— Știu că v-a salvat viaţa. Așa că trebuie să știți și asta, 
domnule. Fără creierul lui, nu aș fi mers niciodată la Memorialul 
Lincoln, iar fiica dumneavoastră și-ar fi scos și acum bucăţi ale 
creierului dumneavoastră din păr. 

— Acum ar trebui să îmi fie frică de Beecher? întrebă 
președintele. Vorbești despre o persoană care s-a lăsat închisă 
la Camp David. 

— Asta doar pentru că este la început. Vă spun însă: învață 
mai rapid decât oricare altul. Învață chiar acum. Așa că, dacă 
credeţi că va fi ușor sau dacă vă gândiţi să nu mai fiți atenţi la 
el, va fi cea mai mare greșeală pe care aţi putea să o faceţi. 

Mușcându-și o pieliţă de pe buză, Wallace nu răspunse. 

— Atunci este bine că te avem pe tine, spuse președintele 
într-un final, privind spre deal și întorcându-se pe cărarea care 
avea să îl ducă înapoi la Camp David. iți mulţumesc totuși 
pentru avertisment. 

Urmându-și propriii pași înapoi pe deal, președintele începu să 
alerge, încet la început, apoi mai rapid când A.J. i se alătură, 
președintele fiind mereu în faţă cu o jumătate de pas. Când 
ajunseră în vârf și reintrară pe Bucla Piatra Mistreţului, 
președintele privi peste umăr. În pădure, Palmiotti rămăsese în 
continuare printre tufișurile de lauri. Marshall dispăruse deja. 

O jumătate de zâmbet se instală pe faţa lui Wallace. 

De peste o săptămână, în timp ce tot felul de detalii ajungeau 
în presă, aceasta făcuse o obsesie pentru setul vechi de cărți 
găsit în buzunarul Cavalerului. În vreme ce mărea ritmul și urma 
cărarea înapoi spre Camp David, președintele știa că, atunci 
când venea vorba despre regi, dame, valeți și restul, și, mai 
ales, atunci când venea vorba despre Beecher și Culper Ring, 
nicio carte nu era mai bună ca un joker. 


349 


Nota autorului 


Am lucrat la această carte aproape patru ani. Asta înseamnă 
că mi-am petrecut patru ani înconjurându-mă de morile 
prezidenţiale. Și da, moartea unui președinte nu ar trebui să fie 
cu nimic mai tragică decât moartea oricărei alte persoane, dar 
atunci când aud că John Wilkes Booth s-a folosit de o carte 
misterioasă pentru a intra în Teatrul Ford, sprânceana începe să 
îmi zvâcnească și devin obsedat. 

Și astfel, daţi-mi voie să răspund la câteva întrebări pe care 
tot mi le-au pus corectorii după ce au terminat de citit: Cât 
adevăr este în această poveste? Întrebarea a venit în multe 
forme. A avut John Wilkes Booth într-adevăr un tatuaj 
înfricoșător? Cum rămâne cu al doilea asasin? A avut și el 
același tatuaj? Dar cărțile de joc? 

lubesc să mă documentez și să includ cât mai multă istorie 
autentică în cărţile mele (chiar dacă uneori asta mă epuizează). 
În acest scop, scenele cu morţile președinților sunt cât de 
precise am putut să le scriu. Dar acel muzeu din carte în care se 
află bucăţi din craniul lui Lincoln și oase ale lui John Wilkes 
Booth? Locul este real și are și mai multe lucruri grozave pentru 
care nu am avut loc suficient. Toate acele tunele de sub Camp 
David? Am schimbat câteva detalii din motive de securitate, dar 
da, și acelea sunt ale naibii de reale. 

Așa cum știți, cartea rămâne totuși o operă de ficţiune. Deci, 
da, John Wilkes Booth chiar a avut un tatuaj JWB pe mână, dar 
nu a avut un tatuaj cu un as de pică. Detaliile despre cartea de 
joc vin de la un tatuaj de pe o bucată de piele pe care am găsit- 
o într-o veche cutie de muzeu. În interiorul cutiei erau mai multe 
obiecte despre care se spune că ar fi aparţinut asasinului 
prezidenţial Charles Guiteau, inclusiv oasele degetului cu care a 
apăsat pe trăgaci. Așa cum scrie și în roman, acele oase au fost 
furate de la muzeu și apoi recuperate. Când au revenit la locul 
lor, acea bucată de piele era și ea cu ele (și da, tatuajul este 
exact așa cum l-am descris, inclusiv vulturul și caroul roșu cu un 
cuțit trecut prin el). Până în ziua de azi, nimeni nu știe dacă 
pielea îi aparține sau nu lui Guiteau, dar în momentul în care cei 
de la muzeu mi-au arătat-o, mi s-a aprins un beculeț și am 
început să mă documentez despre cărțile de joc (și da, George 
Washington chiar a comandat zeci de pachete). 

351 


Dacă vreți să știți mai multe despre alte detalii istorice - sau 
să puneţi o întrebare, sau orice altceva - atunci daţi-mi voie să 
vă invit pe BradMeltzer.com. Acolo veţi găsi răspunsul la tone de 
întrebări, inclusiv la cele despre codul secret pe care l-am 
ascuns în paginile romanului The Inner Circle. Descifraţi codul 
și lăsaţi-l să vă conducă spre locul unei comori ascunse (nimeni 
nu a găsit-o încă). Nici cei de la Decoded nu au descoperit-o. 

In afară de asta, lăsaţi-mă să vă spun cel mai important lucru: 
vă mulţumesc pentru că aţi citit până la capăt (sau că măcar aţi 
sărit până aici ratând astfel cele mai bune părţi). 

Ne vedem la arhive. 


virtual-project.eu 


29 Cercul asasinilor, roman publicat în 2011 (și în 2014 la Editura Rao), în care apar, 
pentru prima oară, Culper Ring, Beecher White, Clementine Kaye și alte personaje din 
prezentul volum. Cercul cavalerilor este o continuare a Cercului asasinilor, însă 
povestea se desfășoară independent de evenimentele tratate în primul roman al 
seriei. 


352