Brad Meltzer — [Beecher White] 01 Cercul asasinilor

BRAD papnagiăaagia 
Cercul 


asasiniler 


ODATĂ CE AI INTRAT, NU MAI POŢI SCĂPA. 


BRAD MELTZER 


Seria: Beecher White 


Volumul 1 


CERCUL ASASINILOR 


Original: The Inner Circle (2011) 


Traducere din limba engleză și note de: 
DIANA ȚUȚUIANU 


ny 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2014 


În 1989, în timpul ultimelor lui minute la Casa Albă, președintele 
Ronald Reagan, care își încheia mandatul, a mâzgălit în secret 
ceva pe o bucată de hârtie și, după cum s-a relatat ulterior, a 
desenat un curcan. In bilet se spunea: „Nu lăsa curcanii să te 
doboare”. După aceea, a strecurat biletul în masa de lucru din 
Biroul Oval, lăsându-i-l succesorului său, președintele George 
H.W. Bush. 


În 1993, președintele Bush a lăsat un bilet confidenţial în birou 
pentru Bill Clinton, care a lăsat un bilet pentru George W. 
Bush, care, la rândul lui, a lăsat un bilet pentru Barack 
Obama. 


Au existat însă două aspecte pe care nu le știe nimeni. 


Tradiţia aceasta nu a început cu Ronald Reagan. A început cu 
George Washington. 


lar desenul pe care l-a făcut Reagan? În mod categoric, nu a fost 
un curcan. 


Prolog 


El știa că încăperea era destinată să păstreze secrete. 

Secrete importante. 

Servieta din cazul Watergate fusese deschisă într-o încăpere 
precum aceasta. La fel se întâmplase și cu primele rapoarte 
privind evenimentele de la 11 septembrie. 

Știa că încăperea aceasta - numită uneori Buncărul sau Cripta 
- păstra secrete prezidenţiale, secrete naţionale și secrete între 
patru scânduri, genul de secrete îngropate în coșciug. 

Însă așa cum stătea, în colţul din spate al micii încăperi bej, 
legănându-se în loc și trecându-și limba peste spatele dinţilor 
din faţă, arhivarul privea prin ochelarii lui cu lentile zgâriate și 
cu ramă de culoare neagră știind că singurul lucru de 
importanţă vitală din cameră nu era vreun dosar clasificat sau 
vreo foaie de hârtie top-secret - era bărbatul cu obraji trandafirii 
și lucioși așezat singur la masa lungă din centrul încăperii. 

Ştia că nu trebuie să vorbească cu bărbatul rumen în obraji. 

Ştia că nu trebuie să îl deranjeze. 

Tot ce trebuia să facă era să stea acolo și să se uite. La fel ca 
o persoană care are grijă de copii atunci când părinţii sunt 
plecaţi de-acasă. 

Era într-adevăr o treabă absurdă. 

Dar asta era treaba lui. 

De-aproape o oră. 

Avea grijă de cel mai puternic om din lume: președintele 
Statelor Unite. 

De unde și camera securizată. 

În ciuda tuturor secretelor care se aflaseră în camera aceasta, 
arhivarul cu ochelarii de citit cu ramă neagră și lentile zgăriate 
nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce avea să i se 
ceară să ascundă în curând. 

Inspirând încet pe nas, arhivarul se uită fix la spatele 
președintelui, după care își aruncă privirea spre agentul blond al 
Serviciului Secret aflat ceva mai departe, în dreapta sa. 

Vizitele aici durau de când președintele Orson Wallace fusese 
ales pentru prima oară. Lui Clinton îi plăcea să facă jogging. 


George W. Bush urmărea meciurile de baseball în reședința sa 
din incinta Casei Albe. Obama juca baschet. Toţi președinții își 
găseau propria modalitate de a se relaxa. Mult mai interesat de 
lectură decât majoritatea celorlalţi, președintele Orson Wallace 
se deplasa de la Casa Albă la câteva străzi distanţă, la Arhivele 
Naţionale, pentru ca, dintre toate lucrurile pe care ar fi putut să 
le facă, să citească. 

Acum o făcea deja de luni de zile. Câteodată își aducea chiar 
și fiica sau fiul său de opt ani. Bineînţeles că toate documentele 
ar fi putut fi trimise direct la Biroul Oval, însă după cum știa 
fiecare președinte în parte, ieșitul din casă avea ceva special. 
Așa începuseră „vizitele pentru lectură”. Wallace începuse cu 
scrisorile lui George Washington către Benedict Arnold, trecuse 
apoi la memorandumurile clasificate ale lui JFK! și la obiectele 
de interes ale zilei: însemnările lui Abraham Lincoln referitoare 
la Războiul Civil, scrise de mână. Pe vremea aceea, dacă exista 
vreun caz pasibil de pedeapsa capitală judecat de Curtea 
marțială, verdictul de „viaţă sau moarte” cădea direct în sarcina 
lui Lincoln. Președintele decidea personal soarta acuzatului. Așa 
că, în haosul vieţii curente a președintelui Wallace, părea să 
existe ceva care-l făcea să se simtă mai bine când vedea scrisul 
de mână al lui Lincoln, curburile acelea neregulate, tremurânde. 

lar asta, și anume să mâăzgălească în grabă câteva comentam 
personale în blocnotesul lui, avea pentru Wallace un efect al 
naibii de calmant, chiar mai tare decât baschetul. 

— Mai aveţi patru minute, domnule, anunţă agentul blond din 
Serviciul Secret aflat în colțul din spate al încăperii, dregându-și 
vocea. 

Președintele Wallace dădu ușor din cap, începând să-și 
strângă lucrurile, dar fără să se întoarcă. 

— Vine cu noi și Ronnie sau nu? 

La aceasta, arhivarul cu ochelarii de citit cu ramă neagră și 
lentile zgâriate se ridică în picioare. Supraveghetorul său, 
Ronald Cobb, era unul dintre cei mai vechi prieteni ai 
președintelui Wallace, încă de când fuseseră amândoi la 
facultatea de drept. Cobb era cel care, de regulă, se ocupa de 
vizite și selecționa dosarele de nepreţuit pe care avea să le 
citească președintele. Însă, cum fusese recent diagnosticat cu 


1 john Fitzgerald Kennedy, al 35-lea (1960-1963) și cel mai tânăr președinte al SUA, 
asasinat în Dallas, pe 22 noiembrie 1963 (n. tr.). 


6 


cancer la pancreas, Cobb nu prea mai mergea nicăieri, cel puţin 
pentru o vreme. 

— Domnul Cobb este la o ședință de chimioterapie, domnule, 
explică arhivarul cu o voce care i se păru chiar și lui nefirească. 

Din nou, președintele Wallace dădu din cap fară să se 
întoarcă, închizându-și mapa. 

Tocmai această mișcare rapidă a mapei prezidenţiale fu cea 
care îi atrase atenţia arhivarului. Pentru o fracțiune de secundă, 
în timp ce paginile galben-deschis se vânturară înainte, putu să 
jure că una dintre scrisorile Lincoln, scrisă pe hârtie maro, 
pătată de vreme, fusese îndesată înăuntru. : 

Arhivarul își miji ochii, încercând să vadă mai bine. Insă din 
unghiul în care se afla, pe diagonală, în spatele umărului stâng 
al președintelui, documentul lui Lincoln era... 

Nu. 

Acesta era președintele Statelor Unite. El niciodată n-ar fi... 

Nu, își spuse arhivarul în sinea lui. 

Nu. În niciun caz. Nu. 

— Înainte să plecăm, aş dori să trecem doar o clipă pe la 
biroul vicepreședintelui, spuse președintele Wallace, folosind 
gluma care îi era întotdeauna răsplătită cu râsete din partea 
diverșilor aflați în compania lui. Se ridică de pe scaun, ţinându-și 
mapa în lateral. 

Potrivit cercetărilor actuale în domeniu, când o persoană 
obișnuită se confruntă cu o situaţie socială stânjenitoare, 
așteaptă de obicei șaptesprezece secunde înainte de a rupe 
tăcerea. 

— Domnule președinte, strigă arhivarul fară ca măcar să 
ezite, îmi pare rău, dar... 

Președintele Wallace se întoarse ușor, uitându-se la el cu ochii 
mari, cenușii, liniștitori și cu zâmbetul călduros de tată care îi 
facilitase atât câștigarea scaunului de guvernator de Ohio, cât și 
mandatul de la Casa Albă. 

— Fiule, chiar trebuie să fug la toaletă, dar după aceea putem 
să... 

— Nu durează decât o secundă, promise arhivarul. 

Încăperea nu era mai mare decât o mică sală de clasă. Înainte 
să-și dea seama, arhivarul se trezi în faţa lui Wallace, blocând 
drumul președintelui spre ușă. Agentul blond făcu un pas 
înainte. Wallace îi făcu semn să se tragă înapoi. 


— Spune-mi care-i problema, fiule, îl întrebă președintele, 
zâmbetul său larg menţinând încă atmosfera de calm din 
cameră. 

— Eu doar... hmm... se bâlbâi arhivarul și începu să se legene 
ușor pe picioare. Sunt convins că n-a fost decât o greșeală și- 
atât, domnule, însă cred că s-ar putea ca dumneavoastră, din 
întâmplare, s-aveţi... ăăăă... în mapa dumneavoastră... 

Arhivarul trase adânc aer în piept. 

— Una dintre scrisorile lui Lincoln. 

Președintele râse și dădu să-l ocolească pe arhivar. 

Arhivarul râse și el la rândul său. 

Și păși direct în fața președintelui. Din nou. 

Ochii cenușii ai preşedintelui Wallace se  îngustară, 
transformându-se în două fante negre. Era prea uns cu toate 
alifiile ca să-și piardă cumpătul cu un străin, însă asta nu 
însemna că îi era ușor să-și menţină zâmbetul acela pe faţă. 

— Victor, vreau să ne lași un moment. 

— Domnule..., protestă agentul blond. 

— Victor..., insistă președintele. 

Nu mai trebui să spună altceva. 

Cu un clic și-apoi un zăngănit puternic, ușa metalică a 
Buncărului se deschise, iar Victor li se alătură celorlalți trei 
agenți postați afară pe coridor. 

Holbându-se la arhivar, președintele își strânse pumnul pe 
mapa pe care o ţinea în mână. 

— Fiule, vreau să ai foarte mare grijă ce spui în continuare. 

Arhivarul își dădu capul pe spate ca să poată cuprinde cu 
privirea întreaga statură a președintelui aflat acum atât de 
aproape, că putea să-i vadă vulturul aurit și sigiliul prezidenţial 
pe butoni. Avem și noi un set de butoni ai lui LBF în colecția 
noastră, îşi aduse aminte arhivarul din senin, fără niciun motiv 
anume. Și, în timp ce privea în sus la cel mai puternic om de pe 
planetă - în timp ce-l studia pe liderul lumii libere - îi trebuiră 
mult mai puţin de șaptesprezece secunde ca să-i răspundă. 

— Îmi pare rău, domnule președinte. Însă documentele acelea 
ale lui Lincoln nu sunt ale dumneavoastră. 

Un moment, președintele nu se mișcă. Nici nu clipi. Ca și cum 
ar fi fost înghețat în timp. 


? Lyndon Baines Johnson, al 36-lea președinte al SUA (1963-1969), devenit președinte 
după asasinarea lui JFK, al cărui vicepreședinte fusese (n. tr.). 


8 


În spatele arhivarului se auzi un zgomot înfundat, profund. 

Ușa metalică a încăperii se deschise cu un ţăcănit. 

— V-am spus eu, nu-i așa, domnule președinte?, strigă o voce 
cunoscută, tipică părţii de mijloc a țării, în momentul în care ușa 
se lovi de perete. 

Arhivarul se întoarse la ţanc ca să-și vadă șeful, pe Ronnie 
Cobb, intrând șchiopătând cu dificultate, mai rapid decât de 
obicei. 

— V-am spus eu că o să se descurce. N-avetți niciun motiv să 
vă faceți griji din pricina lui Beecher. 

Președintele îi zâmbi - un zâmbet real - vechiului său prieten 
și puse o mână pe umărul arhivarului. 

— Bravo ţie, declamă el. 

— Eu... eu nu înţeleg, spuse arhivarul, concentrat încă asupra 
lui Cobb. Am crezut că ședința dumneavoastră de 
chimioterapie... 

Se uită la Cobb, apoi la președinte, după care din nou la Cobb, 
care strălucea ca un proaspăt tătic. 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Nu l-ai văzut niciodată pe Willy Wonka??? întrebă Cobb 
apropiindu-se câţiva pași, șchiopătând. Premiul cel mare merge 
la cel care spune adevărul. 

Arhivarul făcu o pauză pentru un moment, uitându-se la cei 
doi bărbați. 

— Despre ce vorbiţi? De ce l-aţi amintit pe Beecher? 

— Relaxează-te, avem ceva mult mai bun decât o fantomatică 
fabrică de ciocolată, spuse președintele Orson Wallace în timp 
ce închidea ușa Buncărului, lăsându-i încă o dată afară pe 
agenții Serviciului Secret. Bun venit în Culper Ring! 


3 Personaj din filmul artistic Charlie și fabrica de ciocolată (n. tr.). 


1. 


Există povești neștiute de nimeni. Povești tăinuite. 

lubesc poveștile astea. 

Și de vreme ce lucrez la Arhivele Naţionale, meseria mea este 
să găsesc astfel de povești. Aproape întotdeauna sunt despre 
alţii. Dar nu și astăzi. Astăzi iau și eu parte la o poveste -joc un 
mic rol într-o poveste despre... 

— Clementine. Azi e ziua cea mare, nu? mă întreabă Orlando 
de la telefonul său aflat în punctul de pază de la Recepție. Bravo 
ţie, frate! Sunt mândru de tine! 

— Adică ce vrei să spui? întreb suspicios. 

— Vreau să spun: Bravo! Sunt mândru, răspunse el. Știu prin 
ce ai trecut, Beecher. Și cât de greu este să intri din nou în 
cursă. _ 

Orlando crede că mă cunoaște. Și chiar mă cunoaște. In 
ultimul an am fost logodit, urma să mă căsătoresc. El știe ce i s- 
a întâmplat lui Iris. Și ce consecinţe a avut asta asupra vieții 
mele - sau, cel puţin, asupra a ceea cea mai rămas din ea. 

— Deci Clementine e primul tău salt înapoi în piscină, ha? 
întrebă el. 

— Nu e o piscină. 

— Oho, e o cadă cu apă fierbinte? 

— Orlando, te rog, încetează! spun, ridicând firul telefonului 
ca să nu atingă cele două grămezi ordonate pe care le îngădui 
pe biroul meu sau cel mai important obiect din colecţia mea de 
obiecte importante: un calendar perpetuu din cupru ale cărui 
tambure de carton din interior sunt de-a pururi fixate la data de 
19 iunie. 

Calendarul i-a aparținut lui Henry Kissinger. Se presupune că 
l-a folosit pentru ultima dată pe 19 iunie și, de aceea, am făcut o 
notiţă pe o hârtie pe care am lipit-o la baza lui, în care am scris: 
Nu folosiți /Nu schimbaţi. 

— Deci, ce-o să-i zici? 

— Vrei să spui, în afară de Bună? întreb. 

— Asta e tot? Bună? întreabă Orlando. Bună îi spui soră-tii. 
Am crezut că vrei s-o impresionezi. 


10 


— Nu e nevoie s-o impresionez. 

— Beecher, nu ai văzut fata asta de câţi? Cincisprezece ani? 
Trebuie s-o impresionezi. 

Am stat și m-am gândit o clipă. Știe că nu îmi plac surprizele. 
Celor mai mulţi arhivari nu le plac surprizele. De asta munca 
noastră se desfășoară în trecut. Dar, după cum istoria îmi 
demonstrează în fiecare zi, cea mai bună cale de a evita să fiu 
surprins e să fiu pregătit. 

— Anunţă-mă doar când apare, îi spun. 

— De ce, ca să poţi scoate ceva mai prozaic decât Bună? 

— Vrei să termini odată cu chestiile prozaice? Sunt o persoană 
interesantă. Chiar sunt. În fiecare zi iau parte la o aventură. 

— Nu, în fiecare zi citesti despre o aventură. Stai cu nasul în 
cărţi în fiecare zi. Ești ca Indiana Jones, dar doar partea de 
profesor. 

— Ceea ce nu mă face o persoană prozaică. 

— Beecher, în momentul ăsta știu că porţi cravata ta de 
miercuri, roșu cu albastru. Și vrei să știi de ce? Pentru că e 
miercuri. 

Privesc în jos la cravata mea roșu cu albastru. 

— Și Indiana Jones e un tip tare. 

— Nu, Indiana Jones a fost un tip tare. Dar numai când a ieșit 
dintre cărți și a făcut ceva în viața reală. Trebuie să ieși și tu din 
sistemul de gândire pe care ţi l-ai format și din confortul rutinei. 

— Ce s-a întâmplat cu înfocatul discurs în care spuneai că ești 
atât de mândru de mine? 

— Sunt mândru, dar asta nu înseamnă că nu văd ce faci cu 
fata asta, Beech. Da, e oribil ce s-a întâmplat cu lris. Și da, 
înțeleg de ce asta te-a făcut să vrei să te ascunzi în cărțile tale. 
Dar acum că, în sfârșit, încerci să-ţi vindeci cicatricele, pe cine 
alegi? Prietena care ţi-a fost manta de vreme rea, încă de pe 
vremea liceului, adică de acum cincisprezece ani. Asta ţi se pare 
că ar face un bărbat orientat spre viitor? 

Imi scutur capul. 

— Nu a fost prietena mea. 

— Pun pariu că în capul tău a fost, ripostează Orlando. S-ar 
putea ca trecutul să nu te rănească, Beecher. Dar nici nu va 
reprezenta vreo provocare, adaugă el. Oh, și fă-mi un serviciu: 
când alergi aici jos, nu încerca să o faci în mai puţin de două 
minute. Asta e doar o altă aventură din capul tău. 


11 


După cum am spus, Orlando mă cunoaște. Și știe că atunci 
când merg cu liftul, sau conduc spre serviciu, sau chiar când îmi 
fac dușul de dimineaţă, îmi place să mă cronometrez - să-mi bat 
tot timpul propriul record. 

— Miercuri e întotdeauna miercuri. A nu se schimba. 

Orlando râde în timp ce eu mă holbez la notita de pe 
calendarul lui Kissinger. 

— Doar spune-mi când vine, repet eu. 

— De ce altceva crezi că te sun, dr. Jones? Ghici cine tocmai a 
apărut? 

Inchide telefonul, iar eu simt că inima mi-o ia razna în piept. 
Dar ceea ce mă șochează cel mai tare este că asta nu mă face 
să mă simt rău deloc. Nu sunt sigur dacă mă face să mă simt 
bine. Poate că e bine. E greu de spus după Iris. Dar mă simt ca 
și cum cineva ar fi sfâșiat o pânză deasă de păianjen care-mi 
acoperea memoria, o pânză de păianjen despre care nici nu-mi 
dădusem seama că se formase acolo. 

Desigur, amintirea este despre ea. Numai ea îmi putea face 
așa ceva. 

Pe când eram în clasa a opta, Clementine Kaye a fost fata cu 
care m-am sărutat prima dată. S-a întâmplat exact după ce 
cortina roșie strălucitoare s-a ridicat, iar ea a câștigat Bătălia 
Trupelor (făcea parte dintr-o trupă cu un singur membru, ea 
însăși) interpretând șlagărul lui Joan Jett, „| Love Rock'n Roll”. Eu 
eram puștiul scund care se ocupa de reflectoare împreună cu 
profesorul de arte audiovizuale, care mirosea întotdeauna a 
cafea. Eram, de asemenea, și prima persoană de care 
Clementine a dat cu ochii în culise, când s-a și întâmplat primul 
meu sărut în toată puterea cuvântului. 

Gândește-te la primul tău sărut. Și la ce a însemnat pentru 
tine. 

Asta reprezintă pentru mine Clementine. 

Mergând grăbit de-a lungul holului, mă străduiesc să par cât 
se poate de detașat. Nu mi se face rău - nu mi-a fost rău 
niciodată - dar simt cum senzaţia de mai devreme, că inima mi- 
a luat-o razna, s-a transformat într-un gol puternic în stomac. 

După haosul produs odată cu nașterea celor două surori mai 
mari ale mele, mama mi-a pus numele Beecher, cu speranța că 
viaţa mea va fi la fel de calmă și de senină ca un țărm de mare. 
Ceea ce e departe de a fi în momentul acesta. 


12 


Văd un lift liber, cu ușile larg deschise. 

Cumpănesc puţin. Potrivit unui psiholog de la Harvard, 
motivul pentru care credem că ne așezăm întotdeauna la 
supermarket la coada care merge cel mai încet este acela că 
frustrarea are o încărcătură emoţională semnificativ mai mare 
și, de aceea, momentele negative ni se par mult mai pregnante. 
De asta nu ne amintim ocaziile când am ales coada care mergea 
mai repede și am terminat cât ai zice pește. Dar mie îmi place 
să-mi amintesc acele ocazii. Am nevoie de acele dăţi. lar în 
momentul în care nu-mi voi mai aminti acele ocazii va trebui să 
mă întorc în Wisconsin lăsând în urmă DC-ul. „Amintește-ţi liftul 
ăsta data viitoare, când te trezești la coada care merge încet”, 
îmi șoptesc încercând să mă calmez. E un truc bun. 

Dar acum nu ajută la nimic. 

— Haide, haide..., murmur în timp ce apăs pe butonul de 
închidere a ușilor cu toată puterea. 

Asta am învăţat-o în timpul primei mele săptămâni la Arhive: 
când vine un mare mahăr pe care trebuie să-l conduci ici-colo, 
ține apăsat butonul de închidere a ușilor și liftul nu se va mai 
opri la niciun alt etaj. 

Se presupune că trebuie să facem asta numai când suntem cu 
marii mahări. 

Dar, în ceea ce mă privește, în universul meu personal, 
nimeni nu e mai mare, mai important decât fata asta - femeia 
asta... e femeie acum - pe care nu am mai văzut-o de când 
maică-sa, o hippiotă care cânta într-o cafenea, și-a luat familia și 
s-a mutat când ea era în clasa a zecea, ieșind din viața mea 
pentru totdeauna. În orășelul nostru habotnic din Wisconsin, 
celor mai mulţi le-a părut bine să le vadă plecate. 

Aveam șaisprezece ani. Am fost devastat. 

Astăzi am treizeci. Și, datorită faptului că m-a găsit pe 
Facebook, Clementine e doar la câteva secunde distanţă de a 
reintra în viața mea. 

Liftul se zgâlțăie ușor înainte să se oprească, iar eu arunc o 
privire la ecranul ceasului meu digital. Două minute, patruzeci și 
două de secunde. Mă hotărăsc să-i urmez sfatul lui Orlando și să 
încep cu un compliment. 

O să-i spun că arată bine. Nu. Nu te axa doar asupra felului în 
care arată. Nu ești un nătâng superficial interesat numai de 
aspectul fizic. Poţi mai mult de atât, decid respirând adânc. Te- 


13 


ai făcut o fată foarte frumoasă, îmi spun. Așa e mai bine. Mai 
ponderat. Un compliment adevărat. 

Te-ai făcut o fată foarte frumoasă. 

Dar când ușile liftului se dau în lături cum făcuse pe vremuri 
cortina roșie strălucitoare, mă reped în grabă în hol, încercând 
din toate puterile mele să fac să nu pară că mă grăbesc defel, și 
cercetez din ochi mulţimea vizitatorilor și cercetătorilor în 
paltoane, veniţi dis-de-dimineaţă și bulucindu-se să treacă prin 
detectorul de metale de la intrare. 

De două luni discutăm prin emailuri, dar nu am văzut-o pe 
Clementine de aproape cincisprezece ani. Cum naiba o să știu 
cum...? 

— Frumoasă  cravată, strigă Orlando de la biroul de 
înregistrare. 

Îmi face semn spre colţul cel mai îndepărtat din dreapta, 
lângă pomul de Crăciun din hol, decorat (după tradiţia Arhivelor) 
cu fâșii de hârtii tăiate. 

— UVită-te. 

Stând mai într-o parte de mulţime, o femeie cu părul scurt 
vopsit negru - o nuanţă chiar mai închisă decât avea Joan Jett* - 
își ridică bărbia, privindu-mă la fel de atent cum o privesc eu. 
Are ochii machiaţi foarte puternic, pielea albă și inele de argint 
pe degetele mari și mici de la mâini, într-o apariţie mai degrabă 
potrivită pentru New York decât pentru DC. Dar ceea ce mă ia 
total prin surprindere este faptul că pare... cumva... mai în 
vârstă decât mine. Ca și cum ochii ei căprui deschis au trăit și- 
au vazut două vieți. 

Dar, de fapt, așa a fost întotdeauna. Poate că fusese ea prima 
fată pe care am sărutat-o, dar știu bine că nu eu fusesem primul 
băiat cu care se sărutase ea. Era fata care se întâlnea cu băieți 
cu două clase mai mari. Cu mai multă experienţă. 

Mai avansată. 

Exact opusul lui Iris. 

— Clemmi..., mişc din buze fără să scot vreun cuvânt. 

— Benjy..., își mișcă și ea buzele, iar pomeţii obrajilor i se 
ridică într-un surâs. 

Era numele de alint pe care-l folosea mama. 


4 Artistă rock, chitaristă, din Statele Unite, din anii '70, cu părul vopsit o nuanţă foarte 
închisă (n. tr.). 


14 


Sinapse rapide se produc în creierul meu și mă pomenesc 
înapoi în biserică, în momentul în care am aflat că Clementine 
nu-și cunoscuse niciodată tatăl (mama ei avea nouăsprezece ani 
când o născuse și niciodată nu-i dezvăluise numele băiatului cu 
care fusese). Tatăl meu murise când eu aveam trei ani. 

Pe vremea aceea, după ce avusese loc sărutul, mă gândeam 
că Clementine Kaye îmi era predestinată - în special, în timpul 
celor trei săptămâni cât a stat acasă, bolnavă de mononucleoză, 
iar eu am fost desemnat să-i duc temele. Urma să intru în 
camera ei aproape de chitara și de sutienul ei (Eu. Pubertatea.) 
- și senzaţia pe care o simţeam era atât de puternică, încât, 
când am ciocănit la ușa de la intrare, a început să-mi curgă 
sânge din nas. 

Pe bune. 

Clementine a văzut toată treaba și chiar m-a ajutat, dându-mi 
șerveţele pe care le-am rulat și mi le-am îndesat în nări ca un 
tocilar idiot. Eram puștiul cel scund. O pradă ușoară. 

Dar niciodată nu a făcut mișto - niciodată nu a râs - niciodată 
nu a povestit nimănui despre cum mi-a curs mie sânge din nas. 

Astăzi nu mai cred în destin. Dar cred în istorie. Ceva ce 
Orlando nu va înţelege niciodată. 

Nimic nu e mai puternic decât istoria și acesta este singurul 
lucru pe care-l am în comun cu femeia aceasta. 

— Uită-te la tine, rostește ea cu o voce emoţionată, dar ușor 
săltăreaţă care o face să pară că interpretează o melodie chiar 
și atunci când vorbește. 

E aceeași voce pe care mi-o amintesc din liceu - doar că este 
mai hârșâită și mai uzată. De câţiva ani lucrează la un post de 
radio din Virginia. Îmi dau seama de ce. Abia deschide gura și de 
la primele sunete simt o senzație familiară de furnicături pe sub 
piele. Senzaţia că orice este posibil. 

Să mă îndrăgostesc. 

În ultimul an uitasem sentimentul acesta. 

— Beecher, ești atât de... Eşti chipeș! 

Inima mi se mărește brusc, aproape gata să-mi spargă 
pieptul. Oare tocmai a...? 

— Chiar ești, Beecher! Te-ai făcut un băiat atât de frumos! 

Replica mea. E replica mea, îmi spun, căutând deja una nouă. 
Alege una bună. Ceva ca lumea. Și ceva real. Asta e șansa ta. 
Spune-i ceva perfect, ceva care să o facă să viseze. 


15 


— Deci... ăăă... Clemmi, spun în cele din urmă, legănându-mă 
de pe vârfuri pe călcâie în timp ce îi observ piercing-ul din nas, 
un strălucitor armăsar de argint care-mi face cu ochiul. 

— Vrei să vezi Declaraţia de Independenţă? 

Cineva să mă ucidă acum. 

Își înclină capul și mă aștept să pufnească în râs. 

— Mi-aș dori să pot, dar... 

Bagă mâna în geantă și scoate o hârtie împăturită. La 
încheietura mâinii are două rafinate brățări de lemn care se 
izbesc scoțând un clincănit ușor. Aproape am uitat. Adevăratul 
motiv pentru care a venit aici. 

— Sigur nu ai nimic împotrivă să faci asta? întreabă 
Clementine. 

— Termină, îi răspund. Misterele sunt specialitatea mea. 


16 


2. 


În urmă cu șaptesprezece ani 
Sagamore, Visconsin 


Toată lumea știe când are loc o bătaie în curtea școlii. Nimeni 
nu trebuie să spună vreo vorbă - este ceva telepatic. Din 
vechime până în vremurile noastre, animalul uman știe cum să 
găsească o încăierare. lar copiii din clasa a șaptea știu cum să o 
găsească mai repede decât oricine. 

Așa se face că, în acea zi, după masa de prânz, toată lumea 
își sorbea cu zgomot punch-ul hawaian și ronţăia biscuiţi Oreo, 
când Vincent Paglinni îi fură mingea de baschet lui Josh Wert. 

În realitate, mingea nu îi aparţinea lui - era a școlii - însă nu 
acesta fu motivul pentru care i-o luă Paglinni. 

Paglinni provenea dintr-o gașcă de bătăuși care obișnuiau să 
ia lucrurile altora. Josh Wert provenea dintr-o familie de dolofani 
și era, din naștere, cu totul diferit de majoritatea celor din jur, 
având IQ-ul unui geniu, iar părinţii îi spuseseră să nu ascundă 
niciodată asta. În plus, numele lui de familie, Wert, apărea exact 
în ordinea aceasta - W-E-R-7 - pe tastatura tuturor 
calculatoarelor. 

— Dă-mi-o înapoi! insistă Josh Wert, fără să-și folosească 
creierul impresionant și făcând greșeala să atragă atenţia 
asupra incidentului. 

Paglinni ignoră această cerere insistentă, refuzând chiar și să 
se uite la el. 

— Îmi-îmi vreau mingea înapoi! adăugă Josh Wert, sugându-și 
burta și încercând din răsputeri să pară tare pe poziții. 

Deja, elevii din clasa a șaptea începură să se adune. Știau 
cam ce urma să se întâmple. 

Beecher era doar unul dintre ei. Ca și Wert, Beecher era și el 
deștept din naștere. La trei ani, Beecher obișnuia să citească 
ziarul. Nu doar benzile desenate sau rubrica sportivă. Ci întreg 
Ziarul, incluzând anunţurile mortuare, pe care mama sa îl lăsase 
să le citească după moartea tatălui său. Beecher abia dacă 
împlinise patru ani. 


17 


lar pe măsură ce creștea, necrologurile deveniseră partea 
favorită din ziar a lui Beecher, primul lucru pe care îl citea în 
fiecare dimineaţă. Beecher era fascinat de trecut, de viețile care 
contaseră atât de mult pentru atât de mulţi oameni, dar pe care 
- exact cum se întâmplase cu viața tatălui său - el nu apucase 
să le vadă. Acasă, mama lui Beecher, care își petrecea zilele 
administrând  brutăria din supermarket și  după-amiezile 
conducând autobuzul care-i transporta pe elevii liceului, știa că 
acest lucru îl făcea pe fiul ei diferit de ceilalţi. Și special. 

Insă, spre deosebire de Josh Wert, Beecher știa cum să-și 
folosească creierul ca să evite majoritatea discuţiilor în 
contradictoriu din curtea școlii. 

— iți vrei mingea de baschet înapoi? întrebă Paglinni, 
întorcându-și, în cele din urmă, faţa spre Wert. 

Îi întinse mingea pe care o ţinea în palmă. 

— De ce nu vii s-o iei? 

Acesta era momentul pe care îl aștepta toată lumea: cel în 
care bucălatul Josh Wert avea să afle cu exactitate ce fel de om 
urma să fie când se făcea mare. 

Bineînţeles, Wert ezită. 

— Vrei mingea sau nu, grăsanule? 

Șaptesprezece ani mai târziu de la acest episod, când 
Beecher își câștiga existenţa ajutându-i pe oameni la Arhivele 
Naţionale, încă își mai amintea frica întipărită pe faţa rotundă a 
lui Josh Wert și sudoarea care începea să se adune pe 
proeminenţele bucălate care formau pomeţii obrajilor lui Wert. 
In spatele lui, toţi cei din curtea școlii - Andrew Goldberg cu faţa 
lui pistruiată, Randi Boxer cu șuvițele și părul ei perfect împletit, 
Lee Rosenberg care purta întotdeauna blugi marca Lee - 
stăteau nemișcaţi, așteptând. 

Nu. Asta nu era adevărat. 

O persoană se mișca prin mulţime - una care ajunsese mai 
târziu și care acum își croia drum către partea din faţă, acolo 
unde avea loc acţiunea, ţinând în mână o coardă de sărit 
atârnând în jos, hârșâindu-se de ciment. 

Beecher știa cine era. Fata cu părul lung și negru, cu trei 
cercei într-o ureche și vesta neagră foarte la modă. În această 
parte a Wisconsinului, nimeni nu purta veste foarte la modă. Cu 
excepţia nou-sositei. 

Clementine. 


18 


În realitate, nu era chiar fata cea novă - Clementine se 
născuse în Sagamore și locuise acolo până în urmă cu vreo zece 
ani, când mama ei se mutase împreună cu ea la Detroit ca să se 
realizeze, urmându-și cariera de cântăreaţă. Era dificil să te muţi 
în alt oraș. Era chiar și mai dificil să te muţi înapoi acasă. Insă 
nimic nu fusese mai umilitor decât ceea ce se întâmplase în 
urmă cu două săptămâni, când pastorul din biserica lor 
anunţase că toată lumea trebuia să le ureze bun venit înapoi lui 
Clementine și mamei sale îndeosebi fiindcă nu exista niciun tată 
în casa lor. _ 

Pastorul nu încerca decât să fie de ajutor. Insă, astfel, le-a 
atras atenţia tuturor că Clementine era fata aia: cea fără tată. 

Beecher nu văzuse deloc lucrurile în felul acesta. Pentru 
Beecher, ea era o fată exact ca și el. 

Poate că acesta fu motivul pentru care Beecher făcu ceea ce 
făcu. 

Poate că văzuse ceva cu care se identificase. 

Sau poate că văzuse ceva care era complet diferit. 

— Vrei mingea înapoi sau nu? adăugă Paglinni în timp ce un 
ușor zâmbet superior i se lărgea pe obraji. 

În cercul format pe moment în jurul celor doi, fiecare elev 
dintr-a șaptea era încordat la maximum - unii erau agitați, alţii 
speriaţi - însă niciunul dintre ei nu se mișcă, așteptând să vadă 
sânge. 

Starea de spirit a Clementinei era la extremitatea cealaltă - 
neastâmpărată și incapabilă să stea locului în timp ce trăgea de 
firele corzii pe care încă o strângea cu putere în mână. Își muta 
greutatea de pe un picior pe celălalt, iar Beecher simţea energia 
pe care o radia. Fata asta era diferită de restul mulţimii. Ea nu 
era speriată ca toţi ceilalţi. 

Era supărată. Și avea dreptate. Nu era corect ce se 
întâmpla... 

— Dă-i mingea înapoi! strigă o voce nouă. 

Mulțimea se întoarse la unison - și chiar și Beecher păru 
surprins să-și dea seama că el era cel care vorbise. 

— Ce-ai spus, Beech Ball”!? îl provocă Paglinni. 

— Am-am spus... să-i dai mingea înapoi, spuse Beecher, uimit 
de cât de repede putea adrenalina să-ţi dea încredere de sine. 


5 Minge de plajă - joc de cuvinte realizat în Ib. engleză pe baza numelui Beecher (n. 
tr.). 


19 


Inima îi bătea cu repeziciune. Își simţea pieptul imens. Trase 
cu ochiul la Clementine. 

Ea clătină din cap, neimpresionată. Știa cât de stupidă era 
mișcarea asta. 

— Sau ce? întrebă Paglinni, ţinând mingea de baschet la șold. 
Ce-ai putea să faci? _ 

Beecher nu avea un răspuns. Insă asta nu îl opri să vorbească 
în continuare: 

— Dacă nu-i dai lui Josh mingea înapoi... 

Beecher nici măcar nu văzu pumnul lui Paglinni în momentul 
în care acesta se afundă în ochiul lui. Însă îl simţi, își pierdu 
echilibrul și căzu drept în fund. 

Asemenea unei pantere, Paglinni se sui cu totul pe el, 
cocoţțându-se pe pieptul lui Beecher, ţintuindu-i braţele cu 
genunchii și lovindu-l în faţă. 

Beecher se uită în dreapta și văzu mânerul din plastic roșu al 
corzii de sărit, lăsându-se în jos la pământ. În ochi îi explodă o 
pleiadă de stele albe. După care alta. Nu mai fusese niciodată 
lovit cu pumnul. Durea mai mult decât își închipuise. 

In câteva secunde, mulţimea ţipă, răcni - Poc! Poc! Poc! Poc! 
- scandând la unison simultan cu fiecare pumn. Din nasul lui 
Beecher se auzi un pocnet. Stelele albe din ochii lui se făcură 
deodată negre. Era gata să leșine... 

— Huuuhhh! 

Paglinni căzu pe spate. Toată greutatea de pe pieptul lui 
Beecher dispăru, iar el putu să audă cum mingea de baschet 
sărea de-a lungul caldarâmului. În plămâni îi reintră aer 
proaspăt. Insă în timp ce se lupta din răsputeri să se ridice și să 
își recapete respiraţia... în timp ce clipea din ochi și se chinuia 
să readucă lumea la locul ei... primul lucru pe care îl văzuse fu... 

Ea. 

Clementine trăgea cu putere de coarda care era înfășurată în 
jurul gâtului lui Paglinni. Nu îl sufoca, trăgea însă cu putere 
folosindu-se de coardă ca să-l tragă brusc înapoi pe Paglinni, să-l 
dea jos de pe pieptul lui Beecher. 

— ... te omor! 0 să te omor! zbieră Paglinni, luptându-se cu 
sălbăticie să ajungă la ea, în spate, și să o apuce cu mâna. 

— Bă, sulică - tu crezi că eu încă mai sar coarda în clasa a 
șaptea? îl întrebă ea, trăgându-l în continuare pe Paglinni înapoi 
cu un calm înfiorător și reamintindu-i lui Beecher că ceea ce 


20 


făcuse nu era un act improvizat, izvorât dintr-o pornire de 
moment. Faptul că Clementine avea coarda de sărit la ea nu era 
o coincidenţă. Când venise aici, fusese pregătită. Ştia exact ce 
avea de făcut. 

Zăcând încă întins pe spate, Beecher o urmări pe Clementine 
dând încet drumul la coardă. Paglinni tușea acum, stând în fund, 
însă luptându-se să se ridice, cu pumnul strâns puternic, gata să 
se dezlănțuie. 

Cu toate acestea, când Paglinni sări în picioare, își dădu 
seama că mulţimea se întorsese în favoarea fetei. Să-l lovească 
cu pumnul pe Beecher era un lucru. Să lovească cu pumnul o 
fată era cu totul altceva. Chiar și cineva atât de bătut în cap 
precum Paglinni nu era într-atât de bătut în cap. 

— Eşti o psihopată nenorocită, știi, nu? mărâi el spre 
Clementine. 

— Mai bine decât să fiu un fanfaron și-un bătăuș făr-de penis, 
strigă ea, provocând câteva râsete zeflemitoare printre cei de 
faţă - mai ales din partea lui Josh Wert, care își ţinea acum 
strâns mingea de baschet. 

Înfuriat, Paglinni plecă în trombă, năpustindu-se printre 
spectatorii care se dădură rapid la o parte lăsându-l să plece. Și 
acesta fu primul moment în care Clementine se uită înapoi ca să 
verifice ce face Beecher. 

Acesta avea nasul plin de sânge. Ochii începuseră deja să i se 
umfle. lar după gustul de sânge din gură, știu că avea buza 
spartă. Cu toate acestea, nu putu să se abţină să nu zâmbească. 

— Eu sunt Beecher, spuse el, întinzându-se în sus ca să dea 
mâna cu ea. 

De deasupra lui, Clementine se uită în jos și clătină din cap. 

— Nu. Ești un cretin, spuse ea, în mod clar enervată. 

Însă, în timp ce mulţimea se împrăștia, iar Clementine o luă 
de-a lungul curții școlii, Beecher se ridică și putu să jure că așa 
cum o privea pe Clementine îndepărtându-se... ea se uită rapid 
peste umăr și îl privi, aruncându-i o ultimă ocheadă... cu un mic 
zâmbet pe față. 

EI îl văzu. 

În mod categoric fusese un zâmbet. 


21 


3. 


În zilele noastre 
Washington, D.C. 


Treizeci și două de minute mai târziu, timp în care Clementine 
și cu mine am așteptat sosirea documentelor pe care a venit să 
le vadă, îmi trec cardul de acces prin dispozitiv și aud obișnuitul 
zgomot înfundat. Dau în lături ușa grea, metalică, de trezorerie, 
și o fac imediat la stânga în atmosfera rece, printre șirurile de 
rafturi prost luminate din inima Arhivelor. Pe măsură ce trecem 
de câte un rând de rafturi pline de dosare și opisuri vechi, se 
aprinde luminiţa câte unui senzor de mișcare, una după alta, la 
fel ca scafandrii sincronizaţi dintr-un vechi film al lui Esther 
Williamss$, senzori care ne urmăresc indiferent pe unde o luăm. 

În zilele noastre, nu mai sunt puştiul cel scund. Sunt blond, 
înalt (e posibil, totuși, ca Clementine să fie o idee mai înaltă 
decât mine) și sunt îmbrăcat cu un halat albastru de laborator 
pe care noi toți arhivarii îl purtăm pentru a ne proteja de pielea 
putredă care se desprinde la atingerea cărților mai vechi. In 
plus, acum am mult mai multe să-i ofer decât niște sânge care 
să-mi curgă din nas. Dar simplul fapt că mă aflu aproape de 
femeia asta care m-a obsedat din clasa a șaptea până în clasa a 
zecea... despre care obișnuiam să visez cum îmi încleștam 
aparatul dentar în al ei... 

— Îmi pare rău că fac asta acum. Sper că nu te-ai plictisit, îi 
spun. 

— De ce să mă fi plictisit? Cui nu-i place să pătrundă într-o 
temniţă?, spune ea în timp ce ne adâncim și mai tare în 
labirintul plin cu cărţi îmbrăcate în piele și cutii de arhivă. 

Ea e aproape în fața mea, deși habar nu are încotro merge. 
Exact la fel ca în gimnaziu. Mereu pregătită și absolut fără nicio 
teamă. 

— În plus, mă bucur să te văd, Beecher. 


6 înotătoare și actriță americană (1921-2013), pionieră a înotului sincron (n. red.). 
22 


— Aici... e... aici, spun eu, în timp ce o luminiţă clipește 
deasupra noastră, și mă opresc lângă un raft plin de opisuri 
legate în piele putrezită, aruncate la întâmplare, îngrămădite pe 
rafturi. 

Unele sunt cu cotorul înspre noi, altele sunt puse grămadă. 

— Problema e că avem o listă anume de oameni pe care 
trebuie să-i ajutăm și... 

— Nu te mai scuza, spune Clementine amabilă. Eu sunt cea 
care a dat buzna peste tine. 

Mai spune ceva, dar când scot primele câteva volume și trec 
cu privirea peste cotoarele lor cu ștampilă aurită, mă pierd 
imediat în adevărata comoară pe care o reprezintă această 
călătorie în trecut: paginile îngălbenite de vreme ale volumului 
marcat Noiembrie 1779. 

Ținând cu grijă registrul în curbura braţului, cu cealaltă mână 
trag maneta metalică ascunsă care există în fiecare bibliotecă 
și-i aud zăngănitul la nivelul pieptului. 

— Deci astea-s din timpul Războiului de Independenţă”? 
întreabă ea. Sunt originale? 

— Tot ce avem noi aici este original. 

Prin noi, mă refer desigur la locul acesta - Arhivele Naţionale 
- care adăpostește cele mai importante documente ale 
guvernului Statelor Unite, de la Declaraţia de Independenţă în 
original până la filmul lui Zapruder? și la rapoarte privind 
posibilităţile de capturare a lui bin Laden, formula antraxului și 
locurile unde guvernul ţine sporii letali, sau la cele mai 
importante dosare secrete de la CIA, FBI, NSA și toate celelalte 
agenţii redate prin acronime. După cum mi-au spus când am 
început să lucrez aici ca arhivar, în urmă cu trei ani, Arhivele 
reprezintă un fel de „pod de vechituri” al naţiunii noastre. Zece 
miliarde de documente cuprinzând aproape toate dosarele, 
rapoartele și notițele vitale pe care le-au produs vreodată 
organizaţiile guvernamentale. 


7 Revolutionary War, în original, în Ib. engleză, Războiul American de Independenţă sau 
Revoluţia americană (1775-1783), războiul prin care populaţia din coloniile britanice 
din America de Nord și-au dobândit independența și au format Statele Unite ale 
Americii (n. tr.). 

8 Abraham Zapruder a filmat asasinarea președintelui J.F. Kennedy în Dallas, pe 22 
noiembrie 1963 (n. red.). 


23 


Fără îndoială, asta înseamnă că este o clădire plină de 
secrete. Unele mai mici, altele mai mari. Dar în fiecare zi îmi 
este dat să descopăr unul nou. 

Cum ar fi acum. 

— Howard... Howard... Howard, îmi șoptesc în timp ce 
frunzăresc paginile cafenii pline de mucegai și trec cu degetul 
peste lista alfabetică din registru aproape fără să-l ating. 

Cu treizeci și patru de minute în urmă, în timp ce depuneam 
cererea pentru documentele Clementinei, o femeie plinuță, de 
vârstă mijlocie, purtând pe cap o eșarfă de mătase colorată ca 
bolnavele de cancer pentru a-și ascunde căderea părului, venise 
la intrarea cercetătorilor căutând detalii în legătură cu o rudă a 
ei. Avea numele lui. Știa că luptase în Războiul de 
Independență. 

Și mă avea pe mine. 

Ca arhivari, indiferent dacă întrebarea vine de la un 
cercetător, de la o persoană obișnuită sau de la Casa Albă 
însăși, treaba noastră este să găsim răspunsurile care... 

— Beecher, strigă Clementine. Mă asculţi? 

— Ce? 

— Adineauri. Te-am întrebat de trei ori și... 

Se oprește brusc și-și ridică privirea, iar cercelul din nas îi 
alunecă în jos. Dar zâmbetul ei - același zâmbet cald pe care-l 
avea și în clasa a șaptea - e, în continuare, acolo unde-l știam. 

— Chiar te pierzi în chestiile astea, nu? 

— Femeia aceea de sus... nu pot, pur și simplu, să o ignor. 

Clementine se oprește și mă măsoară cu atenţie. 

— Chiar te-ai făcut unul dintre cei mai drăguţi băieţi, nu, 
Beecher? 

Mă uit în jos la registru. Dau cu ochii de... 

— A fost muzicant, izbucnesc. 

li arăt pagina groasă, putrezită, apoi scot un carnetel din 
halatul de laborator și copiez informația. 

— De asta numele lui nu apărea pe listele celor înrolați în 
război. Și nici chiar în dosarele de pensionare din încăperile de 
la etaj. Un muzicant. George Howard a fost muzicant în timpul 
Revoluției. 

— Vrei să spui că el cânta 7aps*? 


9 Bucată muzicală intonată la apus și la funeralii, mai ales în armată (n. tr.). 
24 


— Nu... Taps nu a fost inventat până la Războiul Civil. Omul 
cânta la flaut și la tobe, ţinând ritmul în timp ce soldaţii 
mărșăluiau. lar această adnotare arată remuneraţia pe care o 
primea pentru ceea ce făcea în serviciul militar. 

— Asta e... Nici măcar nu știu dacă e interesant - dar cum de- 
ai știut să vii aici jos? Adică, toate cărţile astea arată ca și cum 
nu ar mai fi fost deschise de secole întregi. 

— Nu au fost. Dar când am fost aici luna trecută căutând ceva 
prin niște documente secrete rămase de la ONI”, am văzut că 
avem aici aceste vechi registre contabile de la Trezorerie. Și, 
indiferent ce altceva poate încurca sau rătăci administraţia, în 
momentul când scrie un cec și dă niște bani, poți fi sigură că 
toate datele sunt corecte și păstrate cu strictețe. 

Mă îndrept de spate, mândru de descoperirea arheologică pe 
care am făcut-o. 

Dar înainte să pot sărbători... 

— Vreau să văd un act de identitate, se aude o voce calmă în 
spatele nostru, accentuând fiecare silabă. 

Cu multă afectare. 

Ne întoarcem amândoi și dăm cu ochii de un bărbat musculos, 
îndesat, ieșit de după rafturi și îndreptându-se spre noi dinspre 
capătul îndepărtat al rândului. Îmbrăcat în uniformă neagră cu 
vestă antiglont și ţinând strâns o pușcă neagră lustruită, îmi 
studiază legitimaţia și apoi se uită la insigna roșie de vizitator 
prinsă de cămașa Clementinei. 

— Mulţumesc, spune dând din cap. 

Aproape că am uitat ce zi este. Când vine președintele, 
evident vine și... 

— Serviciul Secret, șoptește Clementine. 

Entuziasmată, arcuiește o sprânceană subţire spre mine și-mi 
aruncă acel zâmbet nebunatic, făcându-mă să-mi dau seama 
câtă vreme a trecut de când nu m-am mai simţit în felul ăsta. 

Dar partea cu adevărat tristă este cât de minunată mi se pare 
această senzaţie de nesiguranţă - e la fel ca și cum ţi-ai 
descoperi un mușchi pe care nu l-ai mai folosit din copilărie. Fac 
schimb de emailuri cu Clementine deja de două luni. Dar e 
uimitor să vezi cum fata cu care te-ai sărutat prima oară te 
poate face să te simţi din nou de paisprezece ani. 


10 Office of National Intelligence, în original în Ib. engleză - Biroul Naţional de 
Informații (n. tr.). 


25 


Și ceea ce este și mai uimitor este că, până să apară ea, nici 
măcar nu-mi dădusem seama cât de mult îmi lipsea asta. 

Când dau cu ochii de un agent al Serviciului Secret, 
majoritatea oamenilor rămân blocaţi un moment. Clementine 
prinde viteză, îndreptându-se spre capătul rândului și se uită pe 
furiș după colț ca să vadă unde s-a dus. Mereu neînfricată. 

— Deci tipii ăștia protejează documentele, nu? întreabă ea 
când o ajung din urmă și o conduc să ieșim dintre rafturi. 

— Nu, nu le pasă de documente. Pur și simplu vin să 
cerceteze terenul înaintea sosirii /ui. 

Ne aflăm în Washington, D.C. Nu există decât un singur lui. 

Președintelui Statelor Unite. 

— Stai puţin... Wallace e aici? întreabă Clementine. Pot să-l 
întâlnesc și eu? 

— Oh, cu siguranţă, spun râzând. Suntem un fel de BFFs!! și 
amici de lectură care citesc împreună documente și... să știi că 
e foarte preocupat de ceea ce gândește unul dintre zecile lui de 
arhivari. De fapt, cred că atunci când trimite scrisori de Sfântul 
Valentin, le trimite, în ordine, următorilor: soţia, copiii, șeful lui 
de cabinet și... mie. 

Ea nu râde, nu zâmbește - se holbează doar la mine cu o 
încredere adânc întipărită în ochii căprui deschis. 

— Cred că într-o zi îi va păsa de tine, spune. 

Îngheţ, simțind cum mă înroșesc tot, ca un rac. 

Lângă mine, Clementine își suflecă mâneca puloverului negru 
și observ o mulţime de cicatrice superficiale pe partea 
exterioară a cotului. Nu sunt roșii sau noi; sunt deschise la 
culoare, mai albe decât pielea, ceea ce înseamnă că se află 
acolo de multă vreme. Dar, judecând după modul în care se 
răspândesc în zigzag în toate direcţiile, ceea ce i-a tăiat pielea în 
halul ăsta i-a provocat multă durere. 

— Majoritatea oamenilor se holbează la sânii mei, spune ea 
râzând urmărindu-mi privirea. 

— Nu am vrut să... 

— O, Doamne, îmi pare rău... te-am făcut să te jenezi, nu? 
întreabă. 

— Nu. În niciun caz. Nu. 

Râde iar. 

— Știi că minţi foarte, foarte prost? 


11 Best Friends Forever, în Ib. engleză - cei mai buni prieteni pentru totdeauna (n. tr.). 
26 


— Știu, spun holbându-mă încă la cicatricele ei. 

— Și știi că te holbezi încă la cicatricele mele? 

— Știu. Nu mă pot abţine. Dacă am fi în mijlocul deșertului în 
loc de rafturile astea prăfuite, m-aș îngropa chiar în clipa asta. 

— Mai bine te uiţi pur și simplu la sânii mei, spune. Măcar 
priveliștea e mai ca lumea. 

Instinctiv arunc o privire și pe urmă mă uit din nou înapoi la 
cicatrice. 

— Seamănă cu o mușcătură de câine. 

— Accident de motocicletă. Din vina mea. Cotul mi s-a răsucit 
prea mult și osul a străpuns pielea. 

— Sună îngrozitor. 

— S-a întâmplat acum zece ani, Beecher, spune ea dând din 
umeri cu fermitate în vreme ce ochii ei nu se dezlipesc de ai 
mei. 

Mă privește fix. 

— Numai lucrurile bune mai contează după zece ani. 

Inainte să-i pot spune că sunt de acord, îmi simt telefonul 
vibrând în buzunar, suficient de tare, încât să-l auzim amândoi. 

— Ei sunt? se repede Clementine. 

Clatin din cap. Numărul de pe ecran îmi spune că e soră-mea 
care locuiește cu mama acasă, în Wisconsin. Dar în momentul 
acesta din zi, când se schimbă tura la supermarket, știu cine mă 
sună de fapt: e mama care-mi dă telefonul de verificare zilnic, 
cum face de când a aflat despre Iris. Și, cu toate că știu că 
mamei nu i-a plăcut niciodată Iris, are prea multă bunătate în 
ea, specifică regiunii de unde e, ca să mi-o spună vreodată. 
Telefonul băzâie din nou. 

Nu răspund. Dar până să mă uit din nou la Clementine, toată 
încrederea, toată convingerea, toată neînfricarea au dispărut - 
iar eu îmi amintesc că motivul real pentru care a venit la Arhive 
nu a fost ca să văd eu cicatricele ei vechi sau ea - agenții 
musculoși ai Serviciului Secret. 

Anul trecut, mama Clementinei a murit, dar abia acum câteva 
luni Clementine și-a luat concediu de boală de la postul de radio 
și a plecat acasă pentru a pune în ordine lucrurile mamei ei. A 
găsit acolo o veche agendă pe care mama ei o păstrase din anul 
în care se născuse Clementine. Desigur, pe data de 10 
decembrie, ziua nașterii ei, erau desenate inimioare și balonașe, 
și o faţă zâmbitoare în ziua când venise acasă de la maternitate, 


27 


dar cel mai interesant lucru pe care îl găsise Clementine fusese 
când dăduse înapoi filele agendei și văzuse ce scria la ziua de 
18 martie: o feţișoară tristă urmată de cuvintele Nick s-a înrolat. 

Din acel moment, avea în sfârșit un nume și un indiciu care o 
puteau conduce la tatăl ei. 

De la mine, graţie emailurilor pe care le schimbasem recent, 
avea Arhivele. 

Pornind de la aceste date, aveam de făcut un singur apel 
telefonic la sediul nostru din St. Louis, unde se află dosarele cu 
înrolările recente în armată. 

Acum zece minute, Clementine se afla lângă mine. Dar acum, 
în timp ce o iau înspre ușa metalică din faţa noastră, începe să 
rămână în urmă, devenind și surprinzător de tăcută. 

În viaţă, te comporti într-un anumit fel când știi că ești privit. 
Și apoi, în alt fel te comporţi când nu te privește nimeni, ceea 
ce, să fim cinstiţi, este de fapt eu/ tău real. Asta văd eu acum în 
Clementine, doar o fracțiune de secundă, între două respiraţii, 
chiar în momentul în care o iau înainte, iar ea se face mică în 
spatele meu, crezând că nu o pot vedea. Se înșală. O văd. Șio 
simt. 

Îi simt îndoielile. Simt senzaţia de dezrădăcinare pe care o 
are. Și, în mijlocul acelei respiraţii, în timp ce lasă să-i cadă 
umerii și privește în jos și expiră încet ca să nu explodeze, 
întrezăresc acel spaţiu întunecat, terifiant, pe care și l-a păstrat 
doar pentru ea. leși la suprafață doar în acea fracțiune de 
secundă, dar atunci văd măcar o parte din Clementine cea 
reală. Nu doar un DJ fantastic de jazz. Nu doar o fată curajoasă 
și hotărâtă care s-a pus cu bătăușul ăla în clasa a șaptea. 
Versiunea ei matură. Versiunea ei adevărată. Cea care a învățat 
cum să se teamă. 

— Ar trebui să plec. Nu-mi place să mă văicăresc, spune ea, 
recăpătându-și calmul în timp ce eu împing ușa metalică și 
părăsim încăperea cu rafturi, strecurându-ne în holul bleu pal. 

Încearcă să se ascundă. Știu ce înseamnă să te ascunzi. Eu 
fac asta de un an. 

— Nu pleca, îi răspund, coborând de îndată vocea. Nu e 
nevoie... Au spus că or să aibă rezultatele într-o oră și... și... și... 
și avem atâtea lucruri de văzut aici... dacă vrei. 

Îmi mușc buzele ca să mă opresc din vorbit. Nu ajută. 


28 


— Ascultă, nu am dorit să fiu nevoit să fac asta, adaug. Dar 
dacă chiar vrei, putem să scoatem Louisiana Purchase” și să 
scriu „Clementine e cea mai tare!” în josul paginii. 

Abia dacă schițează un zâmbet. 

— Deja am făcut-o pe Constituţie. 

— Bine, ai câștigat, spun oprindu-mă în centrul holului și 
rezemându-mă de brâul de marmură. Dacă vrei să te întâlnești 
cu președintele, o să te duc să te întâlnești cu președintele. 

Nici nu clipește. 

— Nu-l cunoști pe președinte. 

— Poate că nu. Dar știu în ce cameră merge când își face 
vizitele de lectură. 

— Ştii? 

— Știu. Vrei să vezi? 

Își îndreaptă spatele și-și răsucește braţul într-o parte și în 
alta astfel încât brățările ei stilate îi alunecă de la încheietură 
spre cot și cicatrice. 

— E departe de aici sau...? 

— De fapt, te afli chiar în faţa locului cu pricina. 

li arăt undeva peste umărul ei, iar ea se învârte pe loc dând 
cu ochii de o ușă metalică vopsită bleu-deschis, ca și holul. Ușor 
de trecut cu vederea, ceea ce este, desigur, și motivul pentru 
care arată astfel. Singurul lucru care iese în evidenţă este 
gemuleţul pătrat din sticlă, acoperit cu un material negru în 
cazul acestei uși. Jos, lângă mâner, e o încuietoare cu cifru, de 
genul celor care se găsesc pe ușa seifurilor. 

— Asta e tot? întreabă Clementine. Seamănă cu dulăpiorul pe 
care-l aveam în vestiarul de la sală. 

Clatin din cap. 

— SCIF-urile sunt mult mai sigure decât sistemele de 
siguranţă ale vestiarelor. 

— Cum le-ai spus? Skif-uri? 

— SCIF - Sensitive Compartmented Information Facility:5, îi 
explic, lovind ușor cu degetul mijlociu în ușă și ascultând 
zgomotul înfundat care arată cât este de groasă. Fii serioasă, 
când citeşti un document secret, crezi că poţi, pur și simplu, să-l 


12 Actul prin care este oficializată cumpărarea teritoriului Louisiana de la francezi în 
1803 (n. tr.). 

13 Zonă compartimentată destinată informaţiilor cu nivel de clasificare sporit, original 
în Ib. engleză (n. tr.). 


29 


deschizi pe birou? Poţi fi urmărit de pretutindeni - prin ferestre, 
prin dispozitive de ascultat și filmat - Big Brother nu mai 
lucrează pentru noi. Așa că, peste tot în clădirile 
guvernamentale avem camere construite și certificate de CIA. 

— Skif-uri, spune ea. 

— SCIF-uri. Pereţi cu căptușeală metalică de aproape un 
centimetru, podele acoperite cu plăci metalice de douăzeci de 
centimetri pentru a împiedica pe cineva să tragă cu urechea, 
fără ferestre, folii de cupru în colțuri pentru a bloca orice fel de 
transmisiune, bare peste gurile de aerisire, pentru ca Tom 
Cruise să nu se poată lăsa în jos pe vreuna dintre ele pe 
trapezul lui... 

— Și aveţi aici unul dintre SCIF-urile astea? 

— Glumești? Numai tipii care se ocupă de partea legislativă 
au șaisprezece. Fiecare clădire importantă din D.C. - Casa Albă, 
Capitoliul, clădirile care aparţin Senatului sau Congresului - dacă 
ai pe cineva important în clădire, ai și un SCIF. Și cei mai 
importanţi dintre importanţi le au chiar și în case. Niște 
cămăruțe în care se citesc secretele vitale ale lumii. 

— Și putem arunca o privire înăuntru? mă întreabă bătând și 
ea ușor cu degetele în ușă. 

Râd forțat. 

Ea nu-mi răspunde la hohote. Nu încearcă să mă forțeze. A 
pus o întrebare onestă și așteaptă un răspuns la fel. 

— Dacă nu poţi, nu-i nimic, adaugă. 

— Nu, pot... doar că... 

— Beecher; te rog nu mai face mutra aia stresată. Nu am vrut 
să te fac să te simți prost. 

— Nu, nu mă simt prost. 

— Hai să mergem să facem treaba cealaltă, spune 
îndepărtându-se deja. 

— Oh, du-o naibii pe fată 
răsunând în stânga noastră. 

În susul holului, un bărbat de culoare, mai în vârstă, cu o 
mustață ca o omidă, se îndreaptă spre noi cu o cană enormă de 
cafea în mână. În ciuda vârstei, are în continuare constituţia 
atletică și mușchii care i-au permis să facă parte din serviciul de 
pază al instituţiei. Dar e de ajuns o privire la bărbia cu gropiță și 
la zâmbetul larg să-ţi dai seama că Orlando Williams e mai 
degrabă un pisoi decât un leu. 


A 


năuntru, se aude o voce gravă 


30 


— Asta e fata pentru care făcuseși o pasiune? Cea care îţi va 
vindeca inima pe care ţi-a frânt-o Iris? 

Orlando strigă chiar dacă se află la doar câțiva pași distanță. 

— Cine e Iris? întreabă Clementine. 

În fiecare birou există o gură-spartă. Orlando este gura 
noastră spartă sau, ca să fim mai exacţi, a mea, de când a 
descoperit că: 

1. Eram din statul lui natal, Wisconsin, și 

2. Fusesem singurul arhivar dispus să-i arate cumnatului său, 
într-un tur privat, Trezoreria. 

Indiferent ce înseamnă asta, e hotărât să-mi întoarcă 
favoarea. 

— Hai, du-o înăuntru - nici măcar nu o să te notez în raportul 
pe etaj, adaugă, vârându-și foile sub braţ și sorbind îndelung din 
cana cu cafea. 

— Orlando, apreciez amabilitatea, dar nu vrei tu să... 

— Ce? Eu încerc să te ajut - să-i arăţi dragostea ta... de 
aventură. 

Întorcându-se spre Clementine, spune: 

— Deci, ţi-a vorbit despre vremea când făcea fotografii la 
nunţi? 

— Orlando..., încep pe un ton ameninţător. 

— Ai făcut fotografii la nunţi? întreabă Clementine. 

— După facultate m-am mutat aici în speranţa că voi face 
fotografii pentru Washington Post. În loc de asta, am petrecut 
trei ani ocupându-mă de nunţi în Annapolis. A fost bine, îi spun. 

— Până când a avut ocazia de a ajuta oamenii în mod direct și 
apoi a venit aici. Acum este eroul nostru. 

Clementine zâmbește obraznic spre Orlando. 

— Apreciez laudele prea puţin subtile, dar îţi dai seama că 
Beecher se descurcă foarte bine și fără ele, nu? 

Orlando zâmbește și el obraznic la ea. O place. Bineînțeles că 
o place. 

— Haideţi odată! insistă Orlando, uitându-se doar la ea. 
Președintele nu e programat să sosească până la... Se uită la 
ceas. Aveţi cel puţin o oră, chiar mai mult, dacă întârzie. În plus, 
căruciorul cu dosarele lui nici măcar nu a ajuns încă acolo. Cui îi 
pasă dacă intri să vezi o cameră goală? 


31 


Mă holbez la ușa albastru-deschis și la încuietoarea cu cifru a 
cărei combinaţie evident că o cunosc pe de rost. Fără îndoială, 
ar fi ușor, dar regulile spun... 

— Dumnezeule, Beecher - lasă că deschid eu nenorocita asta 
de cameră pentru ea! strigă Orlando. 

Se îndreaptă spre cabină și apasă butonul argintiu al 
interfonului. O lumină roșie se aprinde când de la capătul 
celălalt se aude răspunzând o voce joasă: 

— Paza. 

— Venkat, sunt Orlando, spune el, vorbind aproape de 
interfon. 

Recunosc numele de pe lista cu membrii staff-ului. Venkat 
Khazei. Adjunctul șefului serviciului de pază. 

— Deschid SCIF 12E1, spune Orlando. Fac o verificare prin 
sondaj. 

— Sună bine. Dar nu uita: Moise e pe drum încoace, știi, nu? 
răspunde Khazei în interfon, folosind numele de cod pe care îl 
folosim noi pentru președinte. 

— De-asta verific camera mai întâi, se răstește Orlando ca 
răspuns. 

Din interfon nu se mai aude nimic, apoi doar două cuvinte. 

— Vizionare plăcută. 

Orlando se întoarce la noi cu pași mari și zâmbetul i se 
lărgește și mai tare dezvelindu-i toți dinţii. 

Pe sub cămașă port un șnur subţire din piele de care atârnă o 
cheie veche de casă. Pe când eram la liceu și lucram la 
anticariatul lui Farris, am găsit cheia pusă pe post de semn de 
carte într-un dicționar vechi. E ciudat, dar exact în aceeași zi am 
fost acceptat la Wisconsin, primul pas al evadării mele din 
orășelul natal. Cheia magică a rămas cu mine. Acum o port de 
atâta vreme, încât aproape că nu o mai simt. In afară de 
momentele când sunt transpirat și începe să mi se lipească de 
piept. Ca acum. 

— Beecher, șoptește Clementine, dacă asta îţi dă atâtea bătăi 
de cap, hai să trecem peste camera asta și... 

— N-am nimic. Nicio bătaie de cap, îi spun, știind foarte bine 
că, dacă aș fi fost cu Iris, aceasta m-ar fi făcut să plec de-acum 
zece minute. 

— Poftim, ţine asta, spune Orlando, oferindu-mi cana de cafea 
ca să se ocupe de încuietoarea cu cifru. 


32 


— În SCIF-uri nu sunt permise mâncarea și băutura, îi 
amintesc refuzând să o iau. 

— Pe bune, asta e regula, Beecher? îmi strigă peste umăr. 

Înainte să-i pot răspunde, îi dă lui Clementine cana de cafea și 
meșterește rapid ceva învârtind încuietoarea înainte și înapoi. 

Cu un clic și un zgomot înfundat, ușa se deschide sărind brusc 
în lături ca ușa unui seif, ceea ce și e de fapt. 

Chiar și Orlando e atent și-și înalță gâtul privind în caz că, prin 
absurd, înăuntru e cineva. 

Fac și eu același lucru, ridicându-mă deja pe vârfuri ca să mă 
uit peste umărul lui Orlando să mă asigur că nu e nimeni. 

Clementine se comportă diferit. Nu se grăbește - nu e absolut 
deloc nerăbdătoare - dar, cu pași rapizi, plini de încredere, intră 
înăuntru fără pic de teamă. Ceea ce mi se pare chiar mai sexy 
decât să-mi spună să mă holbez la sânii ei. 

— Micul nostru Birou Oval, adaugă Orlando, mișcându-și 
palmele ridicate ca o stewardesă care arată culoarele de 
urgenţă. 

Cu toate acestea, spre deosebire de Biroul Oval și decorul său 
somptuos, cămăruţa aceasta fără ferestre este bej, bej și iar bej, 
cu o masă lată de stejar în centru, un telefon cu linie secretizată 
pe masă și două scaune de lemn tipice pentru o bibliotecă. 

Când intră aici prima oară, cei mai mulţi membri ai staff-ului 
nu se pot abţine să exclame: „Asta e tot?” 

Clementine înconjoară biroul, studiind fiecare perete bej de 
parcă ar fi admirat niște tablouri de Picasso. 

— Îmi place posterul, spune în cele din urmă. 

În spatele meu, lipit de partea interioară a ușii metalice, se 
află un poster cu o ceașcă aburindă de cafea și un avertisment 
scris cu litere roșii, de-o șchioapă: 


O mulțime de informații pot da pe dinafară. 
Aveti grijă ca discuţia voastră să fie sigură până la ultima 
picătură. 
Cu toate acestea, în timp ce citesc și eu cuvintele, gândul mă 


poartă brusc la... 
Rahat. Cafeaua lui Orlando. 


33 


— Nu, nu acolo, o rog cu disperare în glas pe Clementine care 
e gata să se așeze și să pună cana fără capac pe biroul 
președintelui. Dacă se varsă... 

Mă întind să o iau; ea se smucește ca s-o protejeze. 

Nici nu e nevoie de mai mult. Dau cu dosul palmei peste 
plasticul cănii, cana se răstoarnă, iar lichidul maroniu se varsă 
pe tot biroul, prelingându-se spre partea unde se află 
Clementine. 

O cascadă de cafea începe să se reverse jos, bătând 
darabana și desenând o linie lungă pe podeaua lustruită. 

Trebuie să curățăm toate astea înainte ca președintele... 

Clementine sare înapoi ca să nu se murdărească și lovește 
scaunul de lemn din spatele ei cu picioarele, dându-i un șut 
înapoi și răsturnându-l. 

— Orlando, du-te după niște prosoape de hârtie! urlu, 
smulgându-mi halatul albastru de laborator să-l folosesc pe post 
de burete. 

Scaunul de lemn lovește podeaua cu un trosnet... 

... urmat de un zgomot ciudat, înfundat. 

Mă întorc exact la timp pentru a vedea fundul scaunului, de 
unde cade pe podea o bucată pătrată de lemn, dezvăluind 
umbra unui obiect ascuns în interior. 

De pe masă, cafeaua continuă să picure pe podea, dar balta 
maronie nu mai crește așa repede pe linoleum. 

Simt un nod în gât. 

Și mă uit pentru prima oară mai bine la ceea ce era înghesuit 
cu siguranţă intenţionat în mica ascunzătoare din scaun, iar 
acum se află pe podea, chiar în mijlocul bălții de cafea. Arată ca 
un mic dosar. 

— Beech? șoptește Orlando în spatele meu. 

— Da? 

— Te rog, spune-mi că nu știai că e acolo. 

— Habar nu aveam. Îţi jur. 

_ la cana de cafea de pe masă și dă pe gât ce mai era înăuntru. 
In timp ce simt cheia lipindu-mi-se de piept, știu că și el se 
gândește la același lucru: Dacă chestia asta a fost pusă aici 
pentru, sau, chiar mai rău, de către președinte... 

— Beech? repetă el în timp ce balta de cafea mai are puţin și 
ajunge la dosar. 

— Da? 


34 


— Suntem niște oameni morți. 
— Da. 


35 


4. 


În urmă cu șaptesprezece ani 
Sagamore, Wisconsin 


Alergând de-a lungul potecii din faţă, acoperite cu zăpadă, 
Clementine Kaye se cățără pe scara de lemn a căsuţei al cărei 
oblon verde se bălăngănea. Se asigură că piciorul cu care 
atingea mai întâi treptele era întotdeauna cel stâng. Mama ei îi 
spusese că majoritatea oamenilor pornesc întotdeauna cu 
piciorul drept. „Insă ascultă la mine, Clemmi”, obișnuia mama ei 
să-i spună, „de ce ar fi distractiv să faci parte din majoritatea 
oamenilor?" 

Chiar și acum, la cei treisprezece ani ai săi, Clementine 
cunoștea răspunsul. 

Ajungând la ușa de la intrare, nu sună la soneria care făcea 
întotdeauna ding și niciodată dong. Nu avea nevoie să sune la 
sonerie. 

Era pregătită. Avea o cheie și intră înăuntru. 

Ușa se deschise larg, iar mirosul de parfum de trandafiri o 
învălui, dar nu strigă și nici nu întrebă dacă era cineva acasă. 
Știa că nu avea să răspundă nimeni. 

Mama ei mai călătorea încă - avea trei spectacole în St. Louis 
- ceea ce însemna că avea să fie plecată până săptămâna 
viitoare. 

Clementine nu își făcea griji că nu avea cine să o ajute la 
teme sau nu avea ce să mănânce la masa de seară. Crescuse 
fiind obișnuită să rezolve de una singură lucrurile. In plus, știa să 
gătească. Poate că diseară avea să-și facă tocăniță de cârnaţi. 

De fapt, în timp ce își scotea haina de iarnă și o lăsa să cadă 
pe podeaua acoperită cu linoleum, unde se dezumflă și se îndoi 
precum un corp fără oase, nu încetă să zâmbească. Scărpinând 
rapid sub bărbie două dintre cele trei pisici brun-roșcate pe care 
mama ei le adusese din diferite călătorii, Clementine continuă 
să se miște rapid și dădu buzna în sufrageria supraîncărcată, 
aflată într-o dezordine de nedescris, porni CD player-ul care se 


36 


legănă într-un echilibru precar acolo, pe marginea raftului de 
cărți și introduse discul etichetat Penny Maxwell's Greatest Hits. 

Penny nu era doar cântăreaţa favorită lui Clementine. Penny 
era mama lui Clementine - care mai avea încă aproape trei sute 
de exemplare ale CD-ului ei cu Greatest Hits îngrămădite în 
dulapurile încastrate în perete, sub pat, în portbagajul și sub 
bancheta din spate a mașinii. Și asta fusese o altă idee grozavă 
a mamei sale sau, mai degrabă, de groază. („Dacă faci mai întâi 
un CD cu Greatest Hits, o să se vândă mai repede, deoarece 
oamenii or să creadă că le scapă ceva.”) Clementine nu vedea 
asta. Pentru ea, așa arăta o viață normală. 

Într-adevăr, în momentul în care muzica începu, iar sunetul 
tainic și totodată electrizant al trompetei umplu aerul din 
încăpere, Clementine își închise ochii, lăsându-se învăluită în 
vocea răgușită și familiară care îi cântase ca s-o adoarmă - 
același cântec, „God Bless the Child!*” al lui Billie Holiday - încă 
de pe vremea când era doar un prunc. 


Poate că mama are, poate că tata are, 
Insă Domnul s-o binecuvânteze pe copila care are la 
rândul ei. 


Clementine habar nu avea că mama ei schimbase cuvintele 
astfel încât să fie vorba despre o fetiţă. Și nici nu avea habar că 
Billie Holiday scrisese cântecul după o ceartă deosebit de 
violentă avută cu propria ei mamă, legată de bani - de fapt, 
lucrul la care se referă, de fapt, cuvintele pe copila care are la 
rândul ei. Însă în momentul ăsta, așa cum stătea acolo în 
sufragerie, legănându-se înainte și înapoi în dansul închipuit pe 
care îl dansa întotdeauna cu mama ei după ce venea de la 
școală, fetița de numai treisprezece ani, Clementine Kaye, nu 
era tristă din cauză că era singură... sau pentru că trebuia să-și 
pregătească cina... nici chiar pentru că trebuia să își poarte 
singură de grijă. 

Era pregătită. Ea era întotdeauna pregătită. 

Însă mai mult decât pregătită, era pur și simplu bucuroasă să 
audă vocea mamei sale. 


14 Dumnezeu să-l binecuvânteze pe copil (n. tr.). 
37 


5. 


În zilele noastre 
Washington, D.C. 


— Nu înţeleg de ce e așa un dezastru, spune Clementine în 
SCIF. 

— Nu, nu, nu - nu pune mâna! urlă Orlando în timp ce eu mă 
întind după micul dosar. 

— Ce? E ud leoarcă, îl contrazic, smulgându-l acum plin de 
cafea din balta de pe jos. 

— Am fi putut să-l punem la loc, spune el. 

— E ud leoarcă. Uite. Vezi cât de ud e? Ridic dosarul să vadă 
cum picură cafeaua din colţul plicului din hârtie de abaca în care 
era pus. Crezi c-aș putea pur și simplu să vâr chestia asta înapoi 
sub scaun ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Trebuie să 
raportăm ce s-a întâmplat. 

— Lando, ești acolo? Totul e OK în Buncăr? se aude spart o 
voce în walkie-talkie. 

Ne întoarcem cu toţii spre scaunul cu picioarele în sus și 
ascunzătoarea goală de sub șezutul acestuia. 

— D-da, perfect, răspunde Orlando în walkie. 

— Bine, vezi că în curând o să apară cineva acolo, se aude din 
nou vocea. Serviciul spune că pleacă în zece minute. 

De aici, distanța până la Casa Albă se străbate în zece 
minute. 

Dar numai în trei cu coloana oficială. 

— Trebuie să ieșim de-aici, spun încercând să absorb toată 
cafeaua cu halatul. 

Orlando nu-și ia ochii de la scaun. Într-o parte, chiar sub 
șezutul propriu-zis, se află o crăpătură îngustă - ca aceea de pe 
cutiile de scrisori - tăiată în bucata de lemn care face legătura 
dintre piciorul stâng din faţă și piciorul din spate. 

— Ai idee ce poate fi asta...? 

Clatină din cap cu privirea pierdută și fără nicio urmă din 
zâmbetul larg de mai devreme. 

— Ai avut dreptate. Trebuie să raportăm asta. 


38 


— Îmi retrag spusele. Hai să ne mai gândim. 

— Beech, dacă cineva folosește camera asta pe post de cutie 
poștală clandestină sau așa ceva... 

— Nu ai de unde să știi asta. 

— Cutie poștală? întreabă Clementine. 

— Ca în filme, un fel de ascunzătoare unde se lasă lucruri, 
spune Orlando. 

Îmi dau seama că nu a înţeles și adaug: 

— E un loc unde lași ceva pentru o altă persoană, ca să nu 
riști o întâlnire faţă în faţă. Ca și cum ai ascunde ceva pentru 
cineva în spatele unei cutii poștale, sau într-o scorbură de 
copac, sau... 

— ... într-un scaun, spune Clementine, dându-și seama rapid 
de situaţie. 

Având în vedere deschizătura îngustă de sub șezut, e foarte 
simplu să se strecoare ceva acolo și, pe urmă, să se scoată 
dându-se la o parte fundul fals. 

— Deci dacă SCIF-ul ăsta e folosit numai de președintele 
Wallace și acolo este ascuns ceva pentru el... 

— Sau de el, subliniază Orlando. 

— Nu spune asta. N-avem de unde să știm asta. N-avem de 
unde să știm nimic, insist eu. 

— Și tu chiar crezi ceea ce spui? Chiar crezi că avem de-a face 
cu o neînțelegere inocentă și haioasă din Seinfeld, prietene? 
Întreabă Orlando. Sau ţi-e teamă că, dacă fac raport oficial, 
numele tău va rămâne pentru totdeauna legat de naiba știe ce 
rahat prezidenţial se ascunde aici și peste care am dat noi? 

În colțul dosarului se formează o picătură de cafea care se 
face din ce în ce mai mare, dar fără să cadă. 

— Ar trebui să-l deschidem să vedem ce e înăuntru, 
sugerează Clementine, mult mai calmă decât noi doi. 

— Nu. Nu-l deschide, mă împotrivesc. 

— Cum adică? întreabă Orlando. 

— Ai văzut vreodată un film de groază? E momentul ăla când 
se aude un zgomot în pădure și un idiot spune: Hai să mergem 
să vedem de unde vine zgomotul ăla! Și bineînţeles că-ţi dai 
seama chiar atunci că idiotul va fi prima dintre victimele care 
vor urma. Ei bine... noi suntem acum în filmul de groază: în 
acest moment dosarul ăsta mititel este o cutie a Pandorei. Câtă 
vreme îl ţinem închis - câtă vreme nu știm ce e în cutie - mai 


39 


putem încă să lăsăm totul în urmă și să ne prefacem că nu s-a 
întâmplat nimic. 

— În afară de cazul în care în cutie se află cu adevărat un 
monstru, subliniază Orlando. 

— Orlando... 

— Nu mă lua cu Orlando. E vorba despre s/ujba mea, Beecher. 

— Da, și acum două secunde îmi spuneai să-l pun la loc. 

— Totuși, e vorba de slujba mea. Eu sunt cel care patrulează 
pe holuri, verifică acte de identitate - de asta locul unde lucrez 
se numește Pază. Acum, îmi pare rău dacă am găsit ceva în 
camera de lectură a președintelui, dar adevărul e că am găsit. Și 
dacă el sau altcineva comite o infracţiune sau scoate, sau bagă 
pe furiș documente clasificate în clădirea asta, chiar crezi că ar 
trebui să lăsăm totul în urmă și să ne prefacem că nu am văzut 
nimic? 

Nu-mi ridic privirea, dar în dreapta mea se vede posterul cu 
avertismentul scris cu litere roșii pe spatele ușii închise de oţel. 
Nu mă deranjează nici pe departe la fel de tare ca expresia 
dezamăgită de pe faţa lui Clementine care, în mod evident, nu 
suportă prea bine slăbiciunea celorlalţi. Felul în care mă 
sfredelesc ochii ei căprui-deschis îmi spune că habar nu are care 
va fi verdictul meu până la urmă. 

Aș vrea să mă cunoască mai bine. 

Arunc dosarul ud spre masă. 

— Să-ţi amintești doar, când o să vină CIA să ne înhaţe în 
miez de noapte și-o să ne pună niște saci negri pe cap, că 
acesta a fost momentul în care am fi putut evita totul. 

Dosarul lovește masa cu un zgomot sonor. 

Clementine nu spune niciun cuvânt. Dar, făcând un pas mic 
înainte, își ridică semeaţă capul ca și cum acum vede ceva cu 
totul și cu totul nou pe chipul meu. Și eu văd același lucru pe 
faţa ei. O știu pe fata asta din clasa a șaptea. E prima dată când 
o văd impresionată de ceva. 

— Beecher, o să dureze două secunde și pe urmă putem 
pleca, promite Orlando. N-o să regreți niciodată că ai făcut ceea 
ce trebuia. 

Dar după ce a deschis dosarul și, în sfârșit, a dat cu ochii de 
ceea ce era înăuntru, pot spune deja că s-a înșelat. 


40 


6. 


— Doamne, Dumnezeule, murmură Orlando. 

— Nu pricep. Ce este? întreabă Clementine, venind mai 
aproape de mine, deși atentă să nu atingă nimic. 

Eu nu-mi fac astfel de griji. Din buzunarele halatului plin de 
cafea scot o pereche de mănuși de bumbac așa cum are la el 
orice arhivar, mi le pun, ridic dosarul ca și cum ar fi dinamită și îl 
deschid. Înăuntru nu este un memorandum top-secret, nici locul 
în care se află bin Laden, nicio listă detaliată cu localizarea 
sateliților noștri de spionaj. 

— E o carte, spune Clementine. 

Parţial are dreptate. Are coperta unei cărţi - piele neagră 
crăpată și plină de mucegai, cu niște triunghiuri roșii în fiecare 
colț de sus și de jos. Dar partea din interior - aproape toate 
paginile care-ar fi trebuit să alcătuiască o carte - este smulsă. 
La fel și cotorul: smuls, lăsând să se vadă cleiul pus acolo în 
vechime și firele rupte ale vechii legături. Fără interior, întreaga 
carte are grosimea unui simplu dosar-plic. 

Imi trec două degete înmănușate peste copertă. Din cauza 
prafului roșiatic (produs de putreziciunea adusă de trecerea 
vremii) adunat pe mănușă, mă gândesc că datează cel puţin din 
vremea Războiului Civil. 

— Noul dictionar de ortografie Entick, citește Orlando pe 
copertă. 

Mă uit la ceas. Dacă avem noroc, Wallace tot nu a plecat încă 
de la Casa Albă. 

— De ce ar ascunde cineva un dicţionar vechi, sfâșiat, pentru 
președinte? întreabă Clementine. 

— Poate că președintele îl ascunde pentru altcineva, 
sugerează Orlando. Poate că atunci când este singur în cameră 
îl pune în ascunzătoarea din scaun să-l ia cineva mai târziu, 
cineva care încă nu a venit să-l ia. 

— Sau e la fel de posibil ca toate astea să nu aibă nimic de-a 
face cu președintele, iar cartea aceasta să fie ascunsă în 
scaunul ăla de cine știe câţi ani, spun și eu. 

Jur că-l aud pe Orlando dându-și ochii peste cap. 


41 


— Ce, de ce ţi se pare o idee atât de aiurea? întreb. 

— Beecher, îţi aduci aminte când cercetătorul ăla transpirat, 
cu ochii umflați și nasul borcănat a venit aici și ne-a furat niște 
hărţi vechi? 

— Da. 

— Și când femeia aia cu faţă de desen animat a fost arestată 
fiindcă șterpelise scrisorile alea ale lui Teddy Roosevelt, căci se 
gândea că va avea mai multă grijă de ele decât noi? 

— Unde vrei să ajungi? 

— Vreau să ajung la faptul că mai știi cum au reușit să nu fie 
descoperiți atâta vreme? Fiindcă au luat un briceag micuţ și au 
tăiat fiecare pagină din volumul legat, filă cu filă, până ce nu a 
mai rămas aproape nimic, spune el, trecându-și degetul pe 
vechiul dicționar ca și cum ar fi Sherlock Holmes însuși. 

— Și asta e măreața ta teorie? Că Orson Wallace - 
președintele Statelor Unite, omul care poate să ceară să i se 
aducă orice document chiar la el, în orice moment - nu numai 
că fură de la noi, dar ceea ce fură sunt niște pagini de dicționar 
fără niciun fel de valoare? 

Pentru prima oară în ultimele cinci minute, flecarul-șef al 
biroului rămâne tăcut. 

Dar nu pentru prea mult timp. 

— Faptul real este, spune Orlando în cele din urmă, că 
această carte - acest dicţionar sau ce e el - e proprietatea 
Arhivelor. 

— Nici măcar asta nu știm! Cotorul este smuls, așa că nu 
există niciun număr de înregistrare. Și dacă te uiţi în el... 

Deschid coperta de deasupra căutând ștampila albastră 
circulară cu Arhivele Naţionale care se găsește în unele dintre 
cărțile mai vechi din colecția noastră. 

— Nici măcar ştampila nu este... 

Mă opresc brusc. 

— Ce? întreabă Orlando în timp ce eu mă holbez la partea 
interioară a copertei. Ai găsit ceva? 

Sprijinindu-mă cu ambele palme de birou, citesc inscripţia 
scrisă de mână o dată și încă o dată. 


Exitus 
Acta 
Probat 


42 


— Exitus acta probat? citește Clementine cu voce tare peste 
umărul meu. 

Dau din cap, simțind deja o durere puternică de cap la baza 
nasului. 

— Exitus acta probat. Rezultatul justifică fapta. 

— Ştii /atină? întreabă Clementine. 

— Eu în școală nu am jucat fotbal, îi răspund. 

— Nu înțeleg, spune Orlando. Rezultatul justifică fapta. Asta e 
de bine sau de rău? 

— A plecat Moise, se aude răsunând puternic walkie-talkie-ul 
lui Orlando. Or să ne anunţe din nou când ajunge în clădire. 

Studiez cartea în timp ce durerea îmi devine din ce în ce mai 
puternică. 

— S-ar putea să mă înșel, încep, dar dacă deducţia mea e 
corectă... cred că această carte i-a aparţinut lui George 
Washington. 


43 


7. 


Stai, stai puţin, spune Orlando. George Washington? Cel cu 
dinţii de lemn...'5? 

— ... de cireș, îi termin propoziţia, ridicând cartea și studiind 
cu atenţie literele. 

Hârtia este într-o stare atât de proastă - foarte îngălbenită, 
deja maro și aspră la pipăit - încât e greu de spus dacă cerneala 
de pe ea e nouă sau veche. 

În spatele meu se aud niște chei zăngănind. Mă întorc exact la 
timp ca să-l văd pe Orlando luptându-se cu micul seif de metal 
din peretele îndepărtat al camerei. 

Răsucește cheia și cutia se deschide dezvăluind privirii o 
grămadă de casete video și un aparat video masiv, în care 
caseta se bagă pe deasupra și care ar fi putut fi furat cu 
ușurință din casa bunică-mii. Avem noi un buget bun, dar nu 
chiar atât de bun. 

— Ce faci? întreb. 

— Te scutesc să joci rol de june prim, spune el scoțând o 
casetă și introducând o alta în video. Sau ai prefera să zâmbești 
către cameră în timp ce ai în mână unul dintre obiectele secrete 
ale președintelui? 

Aproape am uitat. În colţ se află o cameră video minusculă 
care ne-a înregistrat din momentul în care am pășit înăuntru. 
Singura veste bună este că, pentru a păstra siguranţa fiecărui 
SCIF - și pentru a-i împiedica pe cei din afară să intercepteze 
imaginile - fiecare cameră este dotată cu un sistem de sine 
stătător, adică nu există nicio transmisie dinspre sau înspre 
Buncăr, iar caseta aceea - cea pe care o bagă în buzunar 
Orlando - e singura dovadă că eu și Clementine am fost aici. 

— Eşti sigur că e o idee bună? întreb. 

—E o idee bună, spune Clementine, dând din cap 
încrezătoare spre Orlando. 

În toată panica aceea, ea nu e deloc panicată. 


15 Exista un mit potrivit căruia George Washington avea o proteză din dinţi de lemn 
(n. tr.). 


44 


Privește... studiază... absoarbe totul. Nu e prea mare 
diferenţa faţă de faza cu coarda de acum atâta amar de vreme. 

— Poate că ai avut dreptate totuși, subliniez eu. Poate că ar 
trebui să raportăm situația asta la Serviciul de Securitate. 

— Eu sunt Serviciul de Securitate - eu sunt agent de pază, 
spune Orlando. Și pot să-ţi spun de pe acum - Absolut. Fără 
nicio îndoială - ce avem noi aici dovedește o breșă gravă în 
sistemul nostru de securitate. 

— Dar dacă iei caseta aia video... 

— Beecher, apreciez că ești așa amabil. Și știu că nu-ți place 
să-i crezi pe oameni capabili de ce e mai rău, dar dă-mi voie să- 
ți fac pentru o clipă o infuzie de viaţă reală: există doar două 
posibile explicaţii pentru ce s-a întâmplat aici. Fie numărul unu 
roman: Președintele Wallace nu știe nimic despre cartea asta, 
caz în care ne putem linişti cu toţii, iar eu voi începe o 
investigație așa cum trebuie. Fie numărul doi roman: Wallace 
știe despre cartea asta, caz în care o să o vrea înapoi, caz în 
care, dacă i se va înmâna o casetă video cu fețele noastre pe 
ea, rezultatul nu va fi altul decât că președintele Statelor 
Unite... ne va declara război. 

— Acum tu ești prea melodramatic. 

— Melodramatic? Cine vorbea despre cum o să ne înhaţe CIA 
și să ne pună saci negri pe cap? 

Orlando mă provoacă. 

— Asta nu înseamnă că președintele ne declară război. 

— Pe bune? Credeam că știi istorie. 

Chiar știu istorie. 

— Atunci dă-mi un nume - Valerie Plame... Monica Lewinsky... 
Nu-mi pasă cine sunt sau câtă dreptate au avut - spune-mi o 
persoană care vreodată s-a pus cu un președinte în funcţie și nu 
a păţit absolut nimic din niciun punct de vedere. 

— Mark Felt, îi răspund. 

— Mark Felt? 

— Deep Throat!f. Tipul care a spus adevărul despre Nixon. 

— Știu cine e, Beecher. Dar singurul motiv pentru care Mark 
Felt a scăpat fără să păţească absolut nimic a fost că nimeni nu 


16 Deep Throat este pseudonimul dat celui care a furnizat în secret informaţiile privind 
implicarea președintelui american Richard Nixon în scandalul Watergate. La treizeci și 
unu de ani de la demisia lui Nixon și la unsprezece ani de la moartea acestuia, s-a 
dezvăluit faptul că Deep Throat era fostul director adjunct al FBI, Mark Felt (n. red.). 


45 


știa cine este! insistă Orlando, fluturându-mi cartea în față. N-ai 
înţeles? Câtă vreme avem caseta asta, putem fi Deep Throat, iar 
eu pot să-mi fac ancheta. Dacă pierdem caseta asta, îţi pot 
garanta, dacă e ceva aiurea cu cartea asta - și, haide, trebuie să 
recunoști că e ceva aiurea cu cartea asta - o să ne dăm cap în 
cap cu un om care este atât de prostește de puternic, încât 
oriunde s-ar duce, se trimit cu avionul pungi cu propriul lui 
sânge. Ai încredere în ce-ţi spun. Ai vrut să acţionăm cu creier. 
La faza asta arătăm că avem creier. 

— Dar tu? îl întreb pe Orlando. Când ne-ai dat drumul 
înăuntru... când ai vorbit cu individul ăla de jos, Khazei... 
Numele tău e deja în registru. _ 

— Trebuie să ne ocupăm de fiecare dezastru pe rând. In plus, 
dacă avem noroc, s-ar putea ca pe caseta asta să se afle cel 
care a strecurat cartea înăuntru iniţial, spune în timp ce-și 
îndeasă caseta video pe sub curea, în pantaloni. Acum spune-mi 
despre chestia aia în latină: Ex act probe it? 

— Exitus acta probat. Este motto-ul pe care-l folosea 
Washington pentru a-și personaliza cărțile, îi explic în timp ce 
închide seiful. 

— Apare pe blazonul familiei sale și pe coperta interioară a 
tuturor cărților lui. 

— Și așa arăta? întreabă Orlando, deja îndreptându-se spre 
ușă. Trei cuvinte mâăzgălite pe o pagină? 

— Nu... blazonul este o operă de artă: înfățișează imaginea 
unui vultur, două dungi roș-albe, plus trei stele. Dar când 
Washington și-a desenat blazonul propriu, a adăugat cu mâna 
lui cele trei cuvinte: Exitus acta probat, îi spun în timp ce 
Clementine îmi face semn să îl urmez pe Orlando și să plecăm 
din cameră. 

Trebuie să ieşim de aici. Dar exact când mă misșc, îmi vibrează 
telefonul în buzunar. Pe ecran apare NPRC, dar este codul zonei 
St. Louis 314 ceea ce-mi amintește motivul pentru care ne aflam 
în camera asta. 

Lângă mine, Clementine măsoară din ochi telefonul din mâna 
mea. Nu se agită, nu se tensionează. Dar, din modul în care-și 
strânge buzele, îmi dau seama că văd un crâmpei din acea 
parte pe care nu o poate ascunde. Adevărata Clementine. 
Clementine cea speriată. Să trăiești douăzeci și nouă de ani fără 


46 


să știi cine îţi este tatăl? Indiferent peste ce am dat legat de 
președinte trebuie să mai aștepte. 

— Te rog, spune-mi că ai vești bune, rostesc după ce apăs 
butonul pentru a răspunde. 

— Eu pot să-ţi ofer doar informaţii. Bune și proaste sunt 
numai veșmintele subiective pe care tu decizi să le folosești 
pentru a îmbrăca informaţiile, îmi spune colega arhivar Carrie 
Storch, fără niciun dram de ironie, amintindu-mi că pe aici, cu 
cât ești mai bun la studiatul cărților, cu atât ești mai slab la 
comunicare și relaţii interumane. 

— Carrie, l-ai găsit sau nu pe omul nostru? 

— Pe tatăl prietenei tale? A fost, în acel ţinut din Wisconsin, 
singurul Nicholas care s-a înrolat pe 10 decembrie în anul acela. 
Sigur că l-am găsit. 

— L-ai găsit? Fantastic! 

— Din nou, o să trebuiască să las calificativele astea pe 
seama ta, spune ea, cu un pufnet ușor pe care eu îl iau drept 
râs. 

Carrie nu râde niciodată. 

— Carrie, mai e ceva ce nu-mi spui? 

— Pur și simplu îţi dau informaţiile, spune ea. Dar stai să vezi 
cine e tatăl. 

Rostește cuvintele, face o pauză, apoi le rostește din nou, 
știind că mie nu-mi vine să-mi cred urechilor. 

Președintele Statelor Unite trebuie să sosească din moment în 
moment. Dar acum mă întreb dacă nu cumva asta e cea mai 
mică dintre problemele noastre. 

— Clementine, spun luând-o de mână și pornind spre ușă, 
trebuie să te scoatem de aici. 


47 


8. 


Spitalul St. Elizabeths 
Washington, D. C. 


Acum nu mai sunt numiți pacienti cu probleme mintale. 

Acum li se spune consumatori. 

Ce idee mizerabilă, se gândi infirmierul Rupert Baird în timp 
ce împingea căruciorul cu sucuri de-a lungul anostului coridor 
alb-spălăcit. Aproape la fel de rea ca atunci când începuse să 
spună KFC în loc de Kentucky Fried Chicken. Era la fel și cu 
pacienţii. Dacă ești prăjit, ești prăjit și gata. 

Hehe. 

Analogia era amuzantă, se gândi Rupert. 

Dar totuși, o idee de tot rahatul. 

— Hei, tu, Jerome, strigă el împingând căruciorul cu sucuri în 
Camera 710. Am suc de mere și de portocale. Ce preferi? 

Picior peste picior, la el în pat, Jerome stătea pur și simplu 
acolo, refuzând să-și ridice privirea din suplimentul ziarului, 
fascicula dedicată reclamelor, singura secţiune a ziarului pe care 
o citea vreodată. 

— Mere sau portocale? întrebă Rupert din nou. 

Niciun răspuns. 

— Ai vreun cupon pentru oferte avantajoase? adăugă Rupert. 

Niciun răspuns. La fel ca de fiecare dată. 

Rupert știa că nu trebuia s-o ia în nume personal - acesta era 
într-adevăr salonul 5 al pavilionului John Howard, lăcașul NMN- 
urilor. Nevinovaţi pe Motive de Nebunie. 

In timp ce răsucea căruciorul cu sucuri, întorcându-l din trei 
mișcări, se îndreptă spre Camera 711 aflată pe partea opusă a 
holului, știind că avea să fie mult mai ușor să se ocupe de 
următorul pacient - adică nu, de următorul consumator. 

Nu fusese întotdeauna așa. Când pacientul 711 sosise aici, în 
urmă cu zece ani, nu i se permitea să primească vizitatori, nu 
avea dreptul la corespondenţă, la obiecte ascuţite sau șireturi 
de pantofi. Și, în mod sigur, nu i se permitea accesul la 
căruciorul cu sucuri. De fapt, potrivit spuselor lui Karyn 


48 


Palumbo, care se afla aici de mai mult timp decât oricine 
altcineva, în timpul celui de-al doilea său an petrecut aici, 711 
fusese prins pilindu-și unghia degetului mijlociu și făcând-o la fel 
de ascuțită ca o lamă de ras, sperând să încrusteze cu ea o 
cruce însângerată pe gâtul uneia dintre fetele de la școala de 
frizerie care obișnuiau să vină să tundă pacienţii gratuit. 

Bineînţeles că ei sunaseră imediat la Serviciul Secret. 

Ori de câte ori 711 era implicat în ceva, trebuiau să sune la 
Serviciul Secret. 

Asta se întâmplă când cineva încearcă să tragă un glonț în 
președintele Statelor Unite. 

Insă după zece ani de terapie și de medicamente - atâta amar 
de terapie și de medicamente - 711 era un om nou-nouţ. Un om 
mai bun. 

Un om vindecat, după cum gândeau Rupert și majoritatea 
medicilor. 

— Hei, tu, Nico, strigă Rupert în momentul în care intră în 
încăperea mobilată sărăcăcios. Înăuntru se aflau un pat de o 
singură persoană, o noptieră de lemn și o măsuță de toaletă 
vopsită pe care nu erau decât Biblia lui Nico, mătăniile lui din 
sticlă roșie și cel mai nou calendar al echipei Washington 
Redskins, distribuit gratuit. 

— Suc de mere sau de portocale? întrebă Rupert. 

Nico își ridică privirea din cartea pe care o citea, lăsând să i se 
vadă părul încărunţit și ochii ciocolatii, apropiaţi. În urmă cu 
zece ani, în mijlocul vizitei președintelui la o cursă NASCAR, Nico 
aproape că îl omorâse pe cel mai puternic om din lume. 
Inregistrarea video fusese derulată de nenumărate ori de atunci 
încoace și se difuza încă la fiecare aniversare a acelei date. 

În momentul în care izbucniseră ţipetele, un furnicar de agenţi 
ai Serviciului Secret trăseseră de Nico din spate, smulgându-i 
arma din mâini. 

Cu toate acestea, în prezent, Nico era băiat deștept. 

Avea destulă minte ca să nu vorbească de vremurile acelea. 

Ştia că n-ar fi trebuit să lase lumea să-l vadă în halul acela. 

Insă singurul lucru pe care Nicholas „Nico” Hadrian nu îl știuse 
la vremea respectivă, în timp ce era tras cu putere și țintuit cu 
atâta forță la pământ, fusese că avea o fetiță. 

— Haide, Nico - mere sau portocale? strigă Rupert. 

Buzele lui Nico se despărțiră într-un zâmbet cald. 


49 


— Oricare. Din care ai mai multe, îi replică el. Ştii bine că-s 
ușor de mulțumit. 


50 


9. 


— Spune-mi ce nu-mi spui, îmi cere Clementine în timp ce 
ridic scaunul și-l pun la locul lui ca să-mi termin dereticatul 
superficial. 

Repezindu-mă spre ușă, ţin într-o mână vechiul dicționar, iar 
în cealaltă, halatul plin de cafea. 

— Orlando, eu trebuie să... 

— Pleci. Eu trebuie să armez din nou alarma, strigă el în 
urmă, umblând la tastatura electronică. Nu uitaţi să vă ţineţi 
gura, bine? Fiţi Mark Felt. Nu Lewinsky. 

— Bine, dar dacă cercetăm chestia asta și se dovedește a fi 
ceva grav... 

— ... eu voi fi primul care mă voi duce să le înmânez rochia 
pătată, spune el cu mâna pe caseta video de la curea. 

În timp ce armează din nou încuietoarea ușii, o luăm la fugă. 

Orlando e băiat mare. Se descurcă singur. Cu Clementine e 
însă altă poveste. Știe că telefonul pe care l-am primit era în 
legătură cu tatăl ei. 

— L-au găsit, nu? spune ea în timp ce ne îndepărtăm de SCIF 
și alergăm pe culoar. 

La distanţă se aud sirenele mașinilor de poliţie. Coloana 
oficială a lui Wallace se apropie, iar dacă dicţionarul acesta 
vechi a fost într-adevăr pus acolo pentru președinte - dacă 
cineva îl ajută cumva să pună mâna pe el ori, mai rău, să-l fure 
sau dacă e ceva de valoare ascuns în el - ultimul lucru de care 
avem nevoie acum este să fim văzuţi atât de aproape de SCIF 
Cu... 

— Ding! se aude sunetul liftului în timp ce noi dăm colţul. 

Prind viteză. Nimeni nu este atât de rapid încât să ne vadă. 

— Beecher Benjamin White, crezi că sunt orb!? Dă-te la o 
parte de lângă fata aia chiar acum...! 

Clementine îngheață. 

— ... în afară de cazul în care ai de gând să-mi faci cunoștință 
cu ea! strigă un bărbat cu părul șaten, pieptănat peste cap și o 
barbă neîngrijită, de câteva zile, râzând deja de propria lui 
glumă proastă. 


51 


La cei douăzeci și nouă de ani ai lui, Dallas e cu un an mai mic 
decât mine și ar trebui să-mi fie subordonat. 

Nu-mi este. 

— Dallas Gentry, adaugă el ca și cum Clementine ar trebui să 
recunoască numele. 

In ceea ce-i privește pe arhivari, fiecare are specialitatea lui. 
Unii se pricep la diverse aspecte legate de război. Alţii se pricep 
să caute date greu de găsit. Dar Dallas se pricepe cel mai bine 
să-și vadă numele în ziare. Apogeul a fost acum câteva luni 
când a deschis un prăfuit dosar de personal din 1806, de la 
Departamentul de Război, și a dat peste o scrisoare scrisă de 
mână de Thomas Jefferson, nemaivăzută înainte. Sigur, a fost 
noroc chior - dar fusese norocul lui Dallas, iar a doua zi numele 
lui apărea în Washington Post și Drudge și în circuitul de lectură 
de la fiecare universitate unde era socotit acum un fel de 
Indiana Jones al hârțoagelor. Pentru a-și sărbători ascensiunea, 
Dallas se decisese să-și tragă și o faţă de intelectual așa că-și 
lăsă barbă (ca și cum ar mai fi fost nevoie de bărboși pe-aici). 
Partea cea mai tristă este că, având în vedere recenta lui 
promovare, în cazul lui strategia asta chiar funcţionează, ceea 
ce mă face să mă gândesc dacă nu cumva el se va ocupa de 
președintele Wallace astăzi. Dar în timp ce mă precipit înnebunit 
încercând să ascund dicționarul sub halatul îmbibat cu cafea, 
îmi dau seama că nu e momentul să aflu asta. 

— Ascultă, ne cam grăbim, spun în continuare, fără să mă uit 
la el. 

Clementine îmi aruncă o privire care pur și simplu mă arde. 

La început nu înțeleg. Imi arată după colț, înapoi spre SCIF. 
Oh, rahat. Orlando e încă acolo. Dacă Dallas se abate într-acolo 
și dă peste el și pe urmă face legătura dintre el și obiectul 
dispărut... 

— Adică..., nu, avem destul timp, îi spun lui Dallas. Frate, 
barba aia e supertare. 

Barba aia e supertare? Dumnezeule, când m-am transformat 
în Charlie Brown? 

— Acela e cocktail cald de rom? se bagă și Clementine în 
vorbă, adulmecând în aer. 

— Pe-aproape. Rom cu lichior de cireșe, răspunde Dallas, 
vizibil impresionat, în timp ce se întoarce spre ea holbându-se la 
piercing-ul din nas. 


52 


Nu i se întâmplă în fiecare zi să vadă în D.C. pe cineva care 
arată ca ea. 

— Unde ai învățat cum miroase tutunul de pipă? 

— De la șeful meu de la radio. Fumează pipă de mulţi ani, 
explică ea. 

— Stai puţin, te-ai apucat să fumezi pipă? întreb. 

— Doar așa, ca ironie, mă tachinează Dallas, rânjind către 
Clementine. 

Adevărul e că nu e un ticălos. Doar așa pare. 

— Beecher, ce s-a întâmplat cu halatul tău? se aude o voce 
blândă de femeie în timp ce Dallas se întinde să dea mâna cu 
Clementine. 

Chiar în spatele lui Dallas, dau cu ochii de o colegă arhivar, 
Rina Alban, o tânără brunetă cu părul drept, ochelari de citit 
verzi strălucitori pe nas și trei noduri la șireturile de la pantofi. În 
lumea șoriceilor de bibliotecă, Rina este Mickey. Este foarte 
tăcută, foarte deșteaptă și foarte introvertită, în afară de cazul 
în care o întrebi despre adevărata ei dragoste, Baltimore 
Orioles”. În plus, seamănă, în mod ciudat cu Mona Lisa (ochii ei 
te urmează oriunde te duci) și, în majoritatea timpului, e la fel 
de vorbăreață ca aceasta. Dar nu și astăzi - nu având în vedere 
cum îmi studiază halatul mototolit ca și cum ar putea vedea 
cartea de sub el. 

— Beecher, ce este asta? întreabă Rina iar. 

— Cafea. Mi-am vărsat cafeaua, intervine Clementine, 
restabilind calmul. 

— Stai puţin, tu ești tipa pe care o cunoaște din liceu, nu-i 
așa? întreabă Dallas, deși jur pe ce am mai scump că nu i-am 
vorbit niciodată despre Clementine lui Dallas. 

Asta e problema cu locul acesta. Toată lumea face cercetări. 

— Chiar nu ar trebui să vii cu cafeaua aici, spune Rina 
hotărât, pe un ton mai ridicat decât de obicei. 

Știu de ce. 

În fiecare lună, noi, arhivarii, suntem evaluaţi în funcţie de 
câţi oameni am ajutat. De la turiștii care vin aici, la scrisorile 
scrise de mână prin care suntem rugaţi să găsim o rudă 
decedată, fiecare răspuns este numărat și luat în seamă. Da, 
asta ne folosește pentru a ne justifica slujbele, dar provoacă și o 
competiţie aiurea între noi, în special după dimineaţa aceasta, 


17 Echipă de baseball (n. tr.). 
53 


când i se spusese Rinei că a fost, pentru a cincea lună 
consecutiv, numărul doi pe listă. 

Apropo, Beecher, felicitări pentru primul loc ocupat din nou, 
spune Dallas încercând să pară amabil. 

— Primul loc la ce? întreabă Clementine, aruncând o privire în 
lungul holului și sperând să mai câștige câteva secunde pentru 
Orlando. 

— La ajutat pe alţii. Nu știi la ce e Beecher cel mai bun? 
întreabă Dallas. El răspunde chiar și la întrebările pe care le 
primește pe email prin site-ul Arhivelor Naţionale, ceea ce nu-i 
place nimănui să facă, pentru că, atunci când răspunzi unui 
email, poţi să fii sigur că te trezești cu un amic dispus să 
corespondeze cu tine pe termen lung. E adevărat, te plimbi pe 
aici cu cel mai drăguţ tip din întreaga clădire, deși poate că îl 
înveţi tu cum să se ajute și pe el însuși, adaugă Dallas, 
gândindu-se că așa poate ieși din nou în evidenţă. 

Nu contează. Până acum, Orlando trebuie să fi plecat demult 
de lângă SCIF. Nu am de ce să-mi fac griji. Dar, când Clementine 
pășește între mine și Rina, Rina nu se uită la mine. Are privirea 
fixată asupra halatului meu. 

— Eliberaţi holul, se aude o voce puternică, baritonală. 

Mă întorc exact când doi agenţi din Serviciul Secret îmbrăcaţi 
în uniformă ies de pe casa scării. In stânga mea, luminile de 
deasupra liftului ne spun că acesta fusese chemat la parter. 
Sirenele se aud mai tare ca oricând. Vine Moise. 

Fără niciun cuvânt, unul dintre agenţi le face semn lui Dallas 
și Rinei, care o iau înapoi pe după colţ. Acesta este răspunsul la 
întrebarea mea. Rina și Dallas sunt cei care se vor ocupa de 
Wallace în SCIF. 

Mă duc să apăs butonul pentru a chema liftul. Agentul 
Serviciului Secret mai înalt clatină din cap și ne arată să o luăm 
pe scări. Până la sosirea președintelui, aceea este singura cale 
de coborâre. 

— Ce s-a întâmplat cu halatul tău? întreabă agentul, arătând 
spre petele maronii îmbibate în material. 

— Cafea, strig peste umăr, încercând să par relaxat în timp ce 
mă îndrept spre scări. 

e 

— Beecher, spune odată! zice Clementine imediat ce ieşim 

din raza lor vizuală. Spune-mi! 


54 


Clatin din cap, străbătând grăbit drumul printre rafturile 
mirosind a mucegai. Sunt tentat să o iau la fugă, dar în timp ce 
senzorii de mișcare se aprind unul după altul deasupra noastră, 
îmi amintesc de motivul cel mai bun pe care-l am să rămân 
calm. Senzorii sunt modalitatea prin care Arhivele economisesc 
energie, dar acum nu fac altceva decât să ne lumineze fețele 
pentru camerele video instalate în colțul fiecărui șir de rafturi. 
Și, spre deosebire de caseta pe care a șterpelit-o Orlando din 
cameră, acestea transmit fix în Biroul Serviciului de Pază. 

— Eşti sigur că pe aici e bine? întreabă Clementine când 
ajungem într-o secțiune unde luminile sunt deja aprinse. 

Ca și cum am mai trecut pe aici. 

— Sigur că e bine, spun încercând să deslușesc grupul de 
numere de înregistrare de pe capătul rândului din stânga 
noastră. 

Mă opresc puţin. Puțin prea mult. 

— Te-ai rătăcit, nu-i așa? 

— Nu m-am rătăcit. 

Mă studiază cu privirea ei la fel de intensă ca întotdeauna. 

— Beecher... 

— Nu m-am rătăcit. Da, m-am învârtit puţin în cerc. Dar nu m- 
am rătăcit, insist. 

— Ascultă, chiar dacă te-ai rătăcit, nu-i nimic, spune ea fără 
urmă de reproș în glas. 

Dar când se uită în altă parte începe să... chicotească. 

— Râzi de mine? 

— Îmi... îmi cer scuze, spune ea clătinând din cap incapabilă 
să se stăpânească. 

Și partea cea mai rea este că are un râs grozav - râde din 
toată inima, nu fals, cum o fac unele persoane, doar din gură. 

— Doar că... Toată alergătura asta... și caseta video, și 
Serviciul Secret... și faptul că toată lumea are pistol... E vorba 
despre președinte, Beecher! Ce naiba facem noi aici? întreabă 
ea râzând și mai tare. 

Inainte să-mi pot da seama, mă trezesc râzând alături de ea. 
Râsul mă invadează încet, cu un sughiț doar și pe urmă începe 
să galopeze rapid. Are absolută dreptate. Să ne rătăcim în felul 
ăsta... ce mama naibii facem noi aici? 

Stomacul îmi tresaltă făcându-mă să sughit pur și simplu de 
râs, ceea ce o face pe ea să râdă și mai tare. Se apleacă înainte 


55 


ținându-se de burtă și aruncându-mi o altă privire așa cum n-am 
mai văzut-o niciodată. Durează doar o secundă - un zâmbet de 
apreciere la adresa mea, care lasă să se vadă o singură gropiţă 
într-unul din obrajii ei... 

Buf. 

Pe jumătate adus de spate, mă uit jos și văd că dicționarul pe 
care-l ascunsesem sub halat alunecase și căzuse izbindu-se de 
podeaua acoperită cu linoleum din încăperea plină cu rafturi din 
1950. 

Clementine se holbează la cartea veche. Râsul i-a dispărut. 

Și mie. Realitatea s-a întors. Și la fel și teama ei. 

— Clemmi, ascultă-mă - indiferent ce am găsit în camera aia - 
indiferent ce fac ei cu cartea asta... 

Mă privește cu ochii măriţi. Eu trag adânc aer în piept. 

— Pot să rezolv chestia asta. 

Ea dă din cap, balansându-se ușurel. 

— Chiar poţi face asta, nu? 

— Nu sunt sigur. Dar cred că pot. 

Mă mai uit o dată la rafturile goale și studiez din nou 
numerele de pe capetele rândurilor, hotărât să găsesc drumul 
pe care trebuie să o luăm ca să revenim. 

— Da. Așa e. 

Mă măsoară cu atenție în timp ce liniștea ne învăluie treptat. 
În spatele meu, unul dintre senzorii de mișcare clipește și se 
stinge din cauza lipsei de mișcare. Eu aștept să primesc acea 
privire de mai devreme - lauda tăcută cu gropiţa din obraz. Nu 
vine. În loc de asta, se îndreaptă de spate, întorcându-și capul, 
ca și cum, de astă dată, mă studiază dintr-un unghi cu totul și cu 
totul nou. Nu se mai balansează. Nu se mai mișcă. Pur și simplu 
mă privește fix. Habar nu am ce vede. 

Dar accept orice ar fi. 

— Tata a murit, nu-i așa? 

— Ce? Nu... 

— Beecher, tu știi cine e tata, nu? 

— Hai să... 

— Dacă știi... 

Ochii i se umplură de lacrimi și, exact ca mai devreme, în 
acea fracțiune de secundă când credea că nu mă uit la ea, fata 
care-i mereu pregătită... nu-i pregătită și pentru asta. 

— ... cum ai putea să nu-mi spui? 


56 


Are dreptate. Absolută dreptate. Dar ca să-i dau așa o veste 
pur și simplu aici... 

— Beecher... n 

Nu mai spune nimic altceva. Doar numele meu. Insă în acele 
două silabe stupide aud tot restul. De douăzeci și nouă de ani, 
Clementine Kaye trăiește printre golurile propriei vieţi. Și din 
câte știu eu, trăiește descurcându-se cu asta mai bine decât 
mine. În clasa a șaptea îmi amintesc cum am rămas pur și 
simplu paralizat când doamna Krupitsky a pus toată clasa să 
facă felicitări pentru Ziua Tatălui, gândindu-se că în ziua aceea 
noi ne duceam întotdeauna la cimitir la el. Lângă mine, mica 
Clementine scria deja fericită, fără nicio grijă, transformând 
instantaneu felicitarea într-una pentru Ziua Mamei. Dar astăzi, 
în acele două silabe ale numelui meu, răsună din nou acele 
goluri, iar eu le aud cât se poate de clar și răspicat. 

— Nico Hadrian, izbucnesc. 

Privirea ei se mută de colo-colo, încercând să analizeze 
informaţia. 

Mă aștept să se rezeme de capătul rafturilor metalice pentru 
sprijin, dar trupul parcă i-a înţepenit. Încearcă din răsputeri să-și 
recapete calmul. Nu reușește. 

— N-Nico? Vrei să spui bărbatul care... 

— Da, el. Mda. Nico Hadrian. 

Dau din cap sperând că voi putea atenua lovitura. Dar nu 
există nicio altă modalitate de a spune asta. 

— Bărbatul care a încercat să-l împuște pe președinte... 

— Dar e în viaţă, nu? 

— Da, sigur - adică, e într-un spital de boli mintale... 

— Dar e în viață. Tatăl meu este în viaţă. 

Se întinde spre raftul metalic din stânga ei, dar nici nu-l 
atinge. 

— Nu este... nu este ceea ce mă aşteptam, dar cred - cred - 
cred - că e mai bine decât să fi fost mort, nu? E mai bine, insistă 
ea, clipind iar și iar, în încercarea de a-și alunga lacrimile. Mi-a 
fost atât de frică să nu fi murit. 

Ochii ei privesc în gol, drept înainte, ca și cum nici măcar nu 
ar vedea că sunt și eu acolo. 

— Nu am crezut că va fi așa, dar... Există și lucruri mai rele în 
viaţă, nu? 

— Clementine, ești...? 


57 


— Există lucruri și mai rele în viaţă. Ar fi putut să fie mort; ar 
fi putut să fie... 

Se întrerupe și încet - chiar în faţa mea - pare că își aude, în 
sfârșit, propriile cuvinte. | se lasă bărbia. | se împleticesc 
genunchii. Mai devreme nu era pregătită. Acum a înţeles, în cele 
din urmă, cum stau lucrurile. 

O apuc de braţ și o trag cu putere în sus. E timpul să o scot de 
aici. 

La capătul unuia dintre rânduri - capătul real de data aceasta 
- împing o ușă de metal, iar șirurile de rafturi prăfuite de la 
etajul al nouălea rămân în urmă, fiind înlocuite cu holul lustruit 
de la etajul al treilea al clădirii principale de birouri. 

Holul vuiește, în continuare, din pricina sirenelor convoiului 
prezidenţial. Fără îndoială, în acest moment președintele se află 
deja în clădirea Arhivelor, probabil chiar în SCIF cu Dallas și 
Rina. Sirenele ar trebui să înceteze curând. Dar, în timp ce 
coborâm ultimele trepte spre holul principal, în timp ce-mi îndes 
cartea acoperită în halat sub braţ și o trag pe Clementine după 
mine, aud în continuare sirenele. Până când apuc să-mi flutur 
insigna și să aud declicul care anunţă că ușa cea grea se 
deschide, în lobby deja s-au adunat vreo șase agenţi din 
Serviciul Secret înarmaţi. Sirenele se aud mai tare decât 
oricând. 

Un val de aer extrem de rece de decembrie aproape că 
răstoarnă pomul de Crăciun din cauza decoraţiunilor care flutură 
în bătaia vântului. Trag cu ochiul în dreapta mea și văd sursa 
tunelului vântos care s-a creat brusc: ușile automate care dau 
spre Pennsylvania Avenue sunt larg deschise. 

— La o parte! Urgenţă! urlă cineva în timp ce o targă lucioasă 
de metal e împinsă vijelios printre ușile deschise de doi 
paramedici cu staturi impresionante, în cămăși albastre cu 
mâneci lungi. 

— Ce se petrece aici? îl întreb pe agentul Serviciului Secret în 
uniformă care se află aproape de mine. S-a întâmplat ceva cu 
președintele? 

Aruncă o privire spre insigna mea, ca să se asigure că fac 
parte dintre angajaţi. 

— Crezi că ne-am mai afla aici dacă s-ar fi întâmplat asta? L- 
am scos de aici acum șase minute. E vorba despre unul de-al 
vostru. 


58 


O fâșie de hârtie din decoraţiunile de Crăciun îmi alunecă pe 
lângă față și mi se înfășoară în jurul urechii. Nu o simt. Nu simt 
nimic. 

— Cum adică unul de-al nostru? 

— Unul dintre ei, clarifică el, împingând aerul cu nasul spre 
agenţii de securitate aflaţi la principalul post de Securitate de la 
recepţie. 

— Se pare că un amărât a avut un atac cerebral - sau de 
cord. L-au găsit pe podeaua biroului lui. Cred c-au spus că se 
numea... 

— Orlando!? strigă un paznic de la recepţie. 

— Orlando!? izbucnește Clementine în spatele meu. 

Nu. Nu, nu. Nu se poate să fi spus... 

Serpentinele de hârtie îmi alunecară peste ureche, zburând 
într-un mic vârtej, până în centrul holului de marmură. 

Clementine în urma mea nu spune nimic. 

E imposibil. Eu tocmai... el tocmai... 

— Beecher, șoptește Clementine în spatele meu. 

Eu alerg deja trăgând-o de mână după mine. 

Nu se întâmplă așa ceva. Te rog, spune-mi că nu se întâmplă 
așa ceva. 

Dar se întâmplă. 


59 


10. 


— Haide! Haide! Haide! urlu, alergând cu toată viteza de-a 
lungul holului de la parter, cu podeaua sa acoperită de carouri 
de gresie alb-gri. 

Cheia magică mi se lovește din nou de piept în timp ce îmi 
croiesc drum prin mulțimea care se formează deja în fața 
biroului lui Orlando. 

Nu sunt un tip solid. Și nici puternic. Dar am două surori mai 
mari. Știu cum să obţin ceea ce vreau: 

Mint. 

— Suntem cu ei! ţip arătând spre paramedicii care sunt cam 
la douăzeci și cinci de metri mai în faţă. Mergem pe urmele lor, 
în timp ce valul ne împinge pe mine și pe Clementine prin 
mulţime. 

Niciun angajat al Arhivelor nu încearcă să ne oprească. 
Arhivarii nu sunt construiți pentru confruntări. Sunt construiți 
pentru a observa, ceea ce explică de ce mici grupuri de chibiţi 
umplu holul până la ușa de la intrare a Biroului de Securitate. 

Aud alte șoapte în timp ce alerg: Orlando...? Orlando...! Am 
auzit că un atac cerebral... Orlando...! 

— Nu te gândi la ce e mai rău. S-ar putea să fie bine, spune 
Clementine. 

Refuz să pornesc o discuţie în contradictoriu în timp ce ne 
strecurăm în biroul de dimensiuni considerabile. Înăuntru e 
liniște și totul arată ca în orice altă încăpere de acest fel: un 
spaţiu lung, dreptunghiular, împărţit în cubicule și câteva birouri 
separate. Toată acțiunea se desfășoară în stânga noastră, unde 
aud hârâiturile și pârâiturile staţiilor walkie-talkie. Paramedicii 
au dintr-astea. Agenţii de pază au dintr-astea. La fel și cei câţiva 
pompieri care au sosit mai devreme și se află acum dispuși într- 
un mic cerc în mijlocul biroului, ghemuiţi în genunchi ca niște 
copii care studiază un mușuroi de furnici. 

— Se ocupă încă de el, spune Clementine. 

Ceea ce e de bine. Dacă se ocupă încă de el... 

Dar nu se ocupă deloc. Nu se agită nimeni în jurul lui... 

Nu se face nicio manevră de resuscitare. 


60 


— La trei, strigă cineva, gata să ridice targa. Unu... doi... 

Se aude un zgomot metalic când picioarele de oțel ale tărgii 
se extind și toate dispozitivele intră în locașurile lor. Pompierii 
se întind și trag unind strâns benzile negre de Velcro care se 
suprapun peste cearșaful alb... 

Nu doar un cearșaf... sub cearșaf... 

Orlando. 

Unul dintre pompieri face o jumătate de pas înapoi, iar noi 
vedem pentru foarte scurt timp, dar perfect, fața lui Orlando. 
Are pielea uscată ca o tablă de scris veche și uzată. Nu e nevoie 
să fii personal medical calificat ca să-ţi dai seama că te uiţi la un 
cadavru. 

— Beecher, respiră, șoptește Clementine în spatele meu. Să 
nu leșini. 

— N-o să leșin. 

— Ba da. Văd că o să leșini. 

— Ce vrei să fac? Ala e... Noi... Omul ăsta e prietenul meu! 

Îmi înalt gâtul ca să văd prin mulţime, studiind profilul lui 
Orlando. Are capul întors într-o parte - aproape spre noi - iar 
colţul din dreapta al gurii e ușor lăsat, atârnând așa cum i se 
întâmplase mamei când avusese complicaţii în timpul operaţiei 
pe inimă. 

— El tocmai... Noi tocmai l-am văzut, șoptește Clementine. 

Încerc să mă concentrez asupra ochilor lui Orlando, care sunt 
închiși și liniștiți. Dar acel colț al gurii lui care atârnă 
întredeschis, aproape imperceptibil... 

— Îmi pare atât de rău, spune Clementine plină de 
compasiune. 

Simt o durere ascuțită în inimă, în plămâni - ca și cum fiecare 
dintre organele mele ar fi fost făcut din sticlă spartă. Bucăţelele 
sparte se revarsă ca o cascadă de nisip în josul pieptului meu, 
ajungând în stomac. 

Te rog spune-mi că asta nu s-a întâmplat fiindcă am intrat în 
camera aia... îmi spun în sinea mea. 

— l-ai auzit, spune Clementine, citind perfect ce se petrece în 
sufletul meu. A avut un atac cerebral... sau un atac de cord. 

Încerc să cred asta. Chiar încerc. Nu există niciun motiv să 
cred altceva. Absolut niciun motiv. În afara acelei dureri care-mi 
străpunge măruntaiele. 


61 


— Ce e? șoptește ea. Cum s-ar putea să nu fi fost atac de 
cord? 

— Nu spun că nu ar fi, dar... e o coincidență a naibii de 
ciudată, nu ţi se pare? Adică, gândește-te care erau șansele: 
Imediat după ce găsim ascunzătoarea, se întâmplă pur și simplu 
ca Orlando să... 

Cobor vocea, refuzând să rostesc cuvântul. Dar ea îl aude. 
Când Orlando a făcu acel apel prin interfon, a rămas înregistrat. 
El este singurul care apare undeva ca aflându-se, la un moment 
dat, în SCIF, așa că, dacă altcineva a intrat în cameră după ce 
am plecat noi și dacă a intrat să caute... 

Oh, rahat. 

Mă uit în jos la halatul meu plin de pete de cafea, făcut 
ghemotoc. Se află sub braţul meu. Dar tot ce simt sunt 
marginile uzate ale obiectului ascuns dedesubt. 

Cartea. Desigur. Cartea aia idioată. Dacă fusese lăsată acolo 
pentru președinte, iar ei au crezut că Orlando a luat-o... 

— Beecher, scoate-ţi ideea aia din cap, mă avertizează 
Clementine. Pentru ca cineva să afle fie și că a intrat acolo... 
nimeni nu este atât de rapid. 

Incuviințez din cap. Are dreptate. Absolută dreptate. 

De fapt, în afară de noi, singura persoană care știa că Orlando 
a fost acolo era... 

— Ce coșmar îngrozitor! spuse o voce scăzută. 

Îmi îndrept spatele în timp ce îmi simt gâtul cuprins de o 
senzaţie arzătoare de vomă. Cunosc vocea aia. Am auzit-o mai 
devreme. Prin interfon. Când ne-a apelat în SCIF. 

— Venkat Khazei, spune un indian înalt cu urechi clăpăuge și 
păr negru, rar, tuns și frizat în stil militar. 

Ştie că știu cine este și, când își pune mâna rece pe umărul 
meu, observ că are unghiile cele mai îngrijite și lustruite pe care 
le-am văzut vreodată. Mai observ și insigna strălucitoare pe care 
o are prinsă la centură. Locțiitorul Șefului Serviciului de Pază - 
Arhivele Naționale. 

Și singura persoană despre care sunt absolut sigur că știe că 
Orlando a fost în SCIF și în preajma acelei cărți. 

— Beecher, nu? întreabă el, cu degetele-i sclipitoare în 
continuare pe umărul meu. Ai o secundă să stăm puţin de 
vorbă? 


62 


11. 


— Ce îngrozitor, mai ales că voi doi eraţi atât de apropiaţi, nu? 
întreabă Khazei cu accentul lui extrem de îngrijit, ca acela al 
unui profesor de la Yale. În fața noastră, o femeie-pompier 
acoperă faţa lui Orlando trăgând cearșaful subţire care nu este 
nici apretat, nici alb. Cearșaful a fost spălat și fiert de atâtea ori 
că a ajuns să-și piardă culoarea, să capete o nuanţă absolut 
spălăcită. lar cel mai rău este că nici nu e suficient de mare să-l 
acopere ca lumea, astfel că, așa cum zace acolo pe targă, în 
timp ce paramedicii discută cu pompierii, bocancii negri ai lui 
Orlando ies la un capăt, iar el, printr-un număr de magie, pare a 
fi pe cale să se ridice levitând. 

Dar nu e vorba despre niciun număr de magie. 

— Poftim? întreb. 

— Te-am văzut alergând cu paramedicii... am văzut cât de 
îngrijorat erai. 

Khazei stă calm lângă mine, umăr lângă umăr, ca orice altă 
persoană din mulţime. Are grijă să-și păstreze tonul scăzut, dar 
nu dă deloc înapoi, nu încearcă deloc să mă scoată de acolo sau 
să vorbească cu mine undeva, între patru ochi. Ceea ce sper că 
e de bine. Indiferent după ce pescuiește în ape tulburi, totuși 
nici el nu știe exact ce vrea să prindă. Dar asta nu înseamnă că 
nu are un cârlig ascuns pe undeva. 

— Eram amândoi din Wisconsin - întotdeauna s-a purtat 
frumos cu mine, recunosc, fără să-mi iau ochii de la cadavrul 
care se află acum chiar în faţa biroului deschis al lui Orlando. 

Pe podea e o grămadă mică de hârtii și de cărţi așezate în 
evantai la picioarele biroului lui Orlando. E foarte posibil să fie 
hârtiile pe care le-a dărâmat Orlando când s-a prăbușit de pe 
scaun. Dar pentru mine, chiar când Khazei își ia mâna îngrijită 
de pe umărul meu, devine clar că pot fi la fel de ușor rezultatul 
unei percheziţii rapide prin lucrurile lui. Dar oare ce-ar fi putut 
să caute cineva...? 

Stai puţin. 

Caseta video. 


63 


În SCIE Orlando a scos și a luat caseta video pentru ca nimeni 
să nu afle că am fost acolo. Pentru ca nimeni să nu afle ce am 
luat noi de acolo. Noi. Inclusiv eu. Dar dacă vede cineva caseta 
aia... Dacă cineva află că eu am fost în camera aceea... Poate că 
acesta e motivul pentru care Orlando a fost... 

Nu, nu ai de unde să știi asta, îmi spun. Încerc din nou să cred 
și asta. Dar nu pot crede nimic până ce nu obțin niște detalii. Și 
până ce nu sunt sigur că pot pune mâna pe casetă. 

— Dar măcar se știe ce s-a întâmplat? A văzut cineva ceva? 
întreb. 

Khazei nu spune nimic. Nu vrea să răspundă. Cu toate astea, 
știe că nu va primi nicio informaţie dacă nu divulgă și el ceva, la 
rândul lui. 

— Recepţionera noastră a spus că Orlando s-a comportat 
perfect normal, explică el, spunea că fredona Eye of the Tiger 
când a venit la lucru - ceea ce din păcate e tipic - apoi s-a 
îndreptat spre cubicului lui și apoi... 

Khazei tace brusc în timp ce amândoi ne uităm la trupul 
acoperit. E prima oară când observ că, de partea cealaltă a 
camerei, amestecați în mulțimea care crește în continuare, se 
află două fețe cunoscute - una cu un început jalnic de barbă, 
cealaltă cu ochelari verzi de citit și pantofi cu trei noduri la 
șireturi. 

Dallas și Rina. 

Clementine tușește sonor din spate. Nu mă întorc. Până 
acum, Khazei nici măcar nu s-a uitat la ea. Habar nu are că 
suntem împreună. Având în vedere că tocmai am aflat că tatăl 
ei este cine este, probabil că e mai bine ca lucrurile să rămână 
așa. 

— Ştii că, uneori, avea apnee în timpul somnului, nu? Se 
plângea tot timpul că trebuie să meargă la culcare cu o mască 
dintr-alea speciale, explică Khazei. 

Eu nu-mi dezlipesc ochii de la Dallas și Rina, colegii mei 
arhivari. 

Spre deosebire de toţi ceilalţi, care stau în spatele nostru, ei 
doi sunt departe, în capătul celălalt al încăperii, uitându-se spre 
noi din spatele cubiculelor. Ca și cum s-ar afla aici de ceva 
vreme. Sau caută ceva. 

Cercetez în continuare din priviri fiecare birou căutând caseta 
video. 


64 


— Unul dintre pompieri a spus chiar că, dacă nivelul stresului 
ajunge suficient de mare, poate apărea un accident cerebral, 
dar... 

Khazei clatină din cap. 

— Când ai vorbit cu Orlando mai devreme, ţi s-a părut supărat 
sau preocupat de ceva? 

— Nu, era... 

Mă opresc și mă uit la Khazei. Nu rânjește, dar îl simt ca și 
cum ar face-o. Până acum nu reieșise de nicăieri că vorbisem 
mai devreme cu Orlando. 

Fir-ar al dracului! 

Sunt prea deștept să fac asta. Trebuie să fiu prea deștept ca 
să fac asta. Dar cu cât stau mai mult aici, cu atât mă conving și 
mai tare că există un singur motiv posibil pentru care a murit 
Orlando. lar acum, motivul este înfășurat în halatul pe care-l 
strâng la subsuoara mea acum leoarcă de transpiraţie. 

— Nu vreau altceva decât să vorbesc cu tine, Beecher. Fii 
sincer cu mine. Te rog. 

Adaugă acel te rog ca să pară amabil. Dar eu nu mai pot fi 
fraierit. Dintre cele patruzeci de persoane care s-au adunat 
ciopor în biroul ăsta, eu sunt singurul cu care s-a hotărât să 
discute. Fie și doar acest motiv înseamnă fie că e un ghicitor al 
naibii de bun, fie că mai știe ceva ce nu-mi spune. 

Derulez în minte ultima jumătate de oră, încercând să trec în 
revistă toate detaliile. Dar singurul aspect care îmi revine 
obsesiv în cap este „numărul doi roman” al lui Orlando: Dacă 
această carte îi aparţine președintelui, iar președintele 
descoperă că e la noi, o să ne declare război... 

Nouă. Așa se exprimase Orlando. 

Dar nu există acest noi. Nu mai există. 

Orlando e mort. lar asta înseamnă că, indiferent ce se petrece 
aici în realitate - indiferent dacă cel care joacă rolul păpușarului 
este președintele sau Khazei sau altcineva - singurul rămas 
căruia i se poate declara război... 

Sunt eu. 

O singură broboană de sudoare mi se prelinge pe ceafă. 

De partea cealaltă a camerei, Dallas și Rina stau în continuare 
acolo, uitându-se fix la noi. Dallas se sprijină de partea 
superioară a unui cubicul din apropiere. Rina e chiar în spatele 
lui. Cu siguranţă ne-au văzut în hol - chiar în faţa liftului - dar 


65 


asta nu le spune că am fost și eu în SCIF sau, mai important, că 
eu sunt cel care are, de fapt, cartea. Cu cât mă gândesc mai 
mult la asta, cu atât îmi dau seama că există doar o singură 
modalitate prin care cineva ar putea ști că noi am fost acolo. 

Mintea îmi zboară din nou la caseta video. 

— Beecher, înţelegi ce îți spun? întreabă Khazei. 

Când Orlando a pus mâna pe caseta aceea, ne-a spus că era 
cea mai bună cale de a rămâne în siguranţă - că atâta vreme 
cât nimeni nu știa că am fost acolo, puteam fi în continuare 
precum Mark Felt. Dar dacă înregistrarea video este undeva 
acolo... dacă cineva a pus deja mâna pe ea... ar avea deja 
dovada că am fost în camera aceea și că am găsit cartea, ceea 
ce înseamnă că deja și-au îndreptat rachetele spre... 

— Ai fost cu el toată după-amiaza? întreabă Khazei. La ce oră 
te-ai despărţit de el? 

— Poftim? 

— Nu fac altceva decât să reacţionez la spusele tale, Beecher. 
Ai spus că ai fost cu Orlando. Dar dacă vrei, poţi să te uiţi la 
agendă, la carnetul cu întâlniri pe ziua de azi... oriunde păstrezi 
astfel de informaţii. Singura mea preocupare este să stabilesc 
exact când și cum s-au derulat evenimentele. 

Dau din cap la amabilitatea de care dă dovadă. 

— Da... nu... O să mă uit în agendă. 

— Îţi sunt recunoscător. Mai ales că... 

Face o mică pauză, asigurându-se că îi văd zâmbetul. 

— ... ei bine, știi și tu cum sunt oamenii. 

— Cum adică cum sunt oamenii? 

— Cum sunt oamenii în legătură cu lucrurile despre care 
habar nu au, dar despre care cred că au habar, spune, cu vocea 
lui la fel de îndatoritoare. Deci, dacă aș fi în locul tău, Beecher, 
ultimul lucru pe care l-aș vrea este să devin brusc cunoscut 
drept ultima persoană cu care s-a văzut tipul de la pază, acesta 
picând după aceea secerat din senin. Asta, desigur, în afară de 
cazul în care a fost doar un simplu atac de cord. 

Pe ceafa mea, singura broboană de sudoare se umflă 
transformându-se într-un torent pe măsură ce încep să 
întrezăresc noua realitate în care mă aflu acum. Până în acest 
moment, mă gândeam că lucrul cel mai rău care putea rezulta 
de pe caseta aia era că mă făcea să par un hoţ de cărţi. Dar așa 
cum au fost zugrăvite brusc lucrurile mai nou, asta nu e nimic în 


66 


comparaţie cu faptul că s-ar putea să mă facă să par un 
criminal. 

— Faceţi loc, oameni buni! Faceţi loc să trecem! strigă 
paramedicii, împingând targa mobilă și trupul lui Orlando încet, 
spre biroul de la Recepție. 

Mulțimea procedează exact ca în legenda cu Marea Roșie, 
despărțţindu-se în două, lăsându-le cale liberă. 

Dar când ne strângem laolaltă, mă mai uit o dată la cubiculul 
lui Orlando, cercetând din ochi dezordinea de pe birou, scanând 
hârtiile împrăștiate pe podea și căutând cu asiduitate... 

Acolo. 

Mai devreme nu am căutat asta - nu am știut că era atât de 
important - în spate, în colţ, chiar lângă cubiculul lui. Chiar acolo 
unde stăteau la început Dallas și Rina. 

Acolo se află o mică măsuţă cu rotile, neagră, așa cum vezi în 
orice departament audio-video, cu un mic televizor deasupra. 
Dar sunt mult mai interesat de ce e dedesubt. 

Mă împing înainte încercând să-mi fac drum prin mulţimea 
care se dă înapoi, intrând în celelalte cubicule pentru a face loc 
paramedicilor. 

— Ușurel! strigă la mine o femeie de vârstă mijlocie în 
uniforma serviciului de pază, împingându-mă în spate cu 
umărul. 

Este exact impulsul de care am nevoie. Pe raftul de jos al 
măsuţei audio-video se află un aparat video vechi și voluminos. 
La fel ca cel de sus, și în acesta caseta se introduce pe 
deasupra. Spre deosebire de cel de sus, compartimentul în care 
se bagă caseta este extrem de vizibil pentru oricine, fiind deja 
deschis. 

Și gol. 

Nu. Nu se poate să fie gol! Dacă este la cineva... înghit cu 
greutate și gândul ăsta pe lângă nodul din gât. Nu trebuie să te 
gândești la ce e mai rău. Poate că Orlando a ascuns-o. Poate că 
e încă... 

Simt o altă mișcare de împingere din faţă. Aproape că mă 
dărâmă. 

— Mișcați-vă, oameni buni! Arătați puțin respect! strigă unul 
dintre paramedici. 

Mulțimea se umflă pentru o ultimă oară, se strânge puternic și 
apoi se relaxează, pierzându-și tensiunea, împrăștiindu-se în 


67 


timp ce targa părăsește camera. În câteva secunde sunt colegi 
de-ai mei peste tot șoptind, vorbind, împrăștiind deja bârfa. 

Luptându-mă să mă calmez, mă uit după Dallas și Rina. Au 
dispărut. Mă întorc și-l caut din priviri pe Khazei. A dispărut și el. 

Dar vocea îi răsună cât se poate de tare și clară în mintea 
mea. 

Dintre toți oamenii care erau în încăperea aceasta, el a venit 
drept la mine. Și, cu toate că nu știu încă dacă Khazei mă 
amenință din pricina cărţii sau, pur și simplu, investighează 
pierderea unui angajat, având în vedere intensitatea întrebărilor 
sale, un lucru e clar: cartea... caseta... președintele... chiar și 
Orlando... Cu toţii alcătuiesc cercurile concentrice ale unei ţinte 
- iar acum, fiecare dintre acele cercuri se strânge în jurul gâtului 
meu. 


68 


12. 


Era târziu când telefonul doctorului Stewart Palmiotti începu 
să sune. Era târziu, iar el stătea într-o poziţie confortabilă, care îi 
tihnea. Și așa cum zăcea acolo întins, încălzit sub pilota sa 
extrem de scumpă și protejat de frigul lunii decembrie, era 
perfect fericit să se lase înghiţit încetul cu încetul de visul său în 
curs de derulare, un vis cu un pian, ceva legat de vechile 
cântece italienești din copilărie și fata frumoasă cu dinţii stricaţi 
pe care o vedea întotdeauna la tejgheaua cu delicatese de la 
supermarket. 

Însă telefonul suna. 

„Nu răspunde." Așa i-ar fi spus fosta sa soţie. 

Tocmai acesta era motivul pentru care era fosta lui soţie. 

Nu era vorba doar de cine știe ce apel la întâmplare. După 
modul în care suna - pe o tonalitate înaltă, cu un ţârâit dublu - 
acesta era un apel pentru care trebuia să lase totul. Apel care 
putea veni pe o linie securizată chiar prin simpla apăsare a unui 
întrerupător. Telefonul la care primea apelul acesta avea sigiliul 
prezidenţial, de culoare aurie, pe receptor. Telefonul fusese 
instalat la el acasă în urmă cu doi ani. De către Agenţia de 
Comunicaţii a Casei Albe. Și de către Serviciul Secret. 

Telefonul pentru care trebuia să lase totul era pe cale să sune 
din nou, însă, din câte știa Palmiotti, numai un tălâmb ar fi lăsat 
un așa telefon să sune de două ori. 

— Dr. Palmiotti, răspunse el, ridicându-se în fund și privind 
afară la zăpada care cădea din cer la ora aceasta târzie din 
noapte și care acoperise deja strada lui din Bethesda, Maryland. 

— Vă rog să rămâneţi pe fir pentru a vă face legătura cu 
domnul președinte, spuse telefonista de la Casa Albă. 

— Desigur, replică el, simțind acea încordare atât de 
cunoscută în piept. 

— E totul în regulă? îl întrebă în șoaptă... prietena lui 
Palmiotti? 

Prietenă nu era un cuvânt potrivit. Prietenă îi făcea să pară ca 
și cum ar fi fost adolescenţi. 


69 


Palmiotti nu era adolescent. Avea patruzeci și opt de ani. 
Lydia avea patruzeci și șapte. Işi pierduse soțul din cauza... a 
ceea ce numea ea un cancer al sufletului. Însemnând că el și-o 
trăgea cu fata supraponderală de la spălătorie. 

Lydiei îi trebuiseră doi ani înainte să-și poată da întâlnire cu 
cineva. Acum era fericită. La fel era și Palmiotti. Era fericit, 
încălzit și gata să viseze. 

Și-atunci sunase telefonul. 

Lui Palmiotti nu-i plăcea să fie oricând la dispoziţie. Renunţase 
la practica asta cu ani buni în urmă. Dar asta face parte din fișa 
postului atunci când ești medicul personal - și unul dintre cei 
mai vechi prieteni - al celui mai puternic om din lume. 

— Stewie, tu ești? întrebă președintele Orson Wallace. 

Din vremea când intraseră în anul întâi la Universitatea din 
Michigan, Palmiotti și Wallace își spuseseră pe nume, pe numele 
de familie, pe porecle și orice cuvinte ofensatoare le treceau 
prin cap. Însă nu și după ceremonia de învestitură a 
președintelui, cu trei ani în urmă, moment în care Palmiotti 
începuse să îi spună prietenului său domnule. 

— Eu sunt, domnule, îi răspunse Palmiotti. Vă simţiţi bine? Ce 
s-a întâmplat? 

Președintele nu are nevoie să-și aleagă medicul. Cel mai 
simplu este să se ducă la cabinetul medical de la Casa Albă. 
Însă câţiva președinți, precum George H.W. Bush, care numise 
un prieten drag de familie, înţeleseseră că, uneori, cel mai bun 
medicament este să ai, pur și simplu, pe cineva cu care să 
vorbești. Îndeosebi pe cineva care te cunoaște bine. 

— Sunt bine, îi răspunse Wallace. 

— Dacă ești bine, nu mă mai trezi în mijlocul nopţii. 

— Stai. E Lydia acolo, doarme cu tine, nu-i așa? 

La asta, Palmiotti făcu o pauză. 

— Nu mă minţi, Stewie. 

Președintele râse. 

— Doar știi c-am sateliți la dispoziţie. Pot să te văd chiar 
acum. Uită-te afară pe fereastră și... 

— Orson, ăsta-i un telefon pentru doctorul sau pentru 
prietenul tău? 

De data aceasta, Wallace fu cel care rămase tăcut. 

— Eu doar... cred că am păţit ceva la spinare. Mă doare ca 
naiba. 


70 


Palmiotti dădu din cap aprobator. Predecesorii săi îl 
avertizaseră într-o mare măsură. Majoritatea apelurilor 
telefonice de la Biroul Oval aveau să aibă legătură cu stresul. 

— Vrei să vin la tine să arunc o privire? 

— Ntt. Nu. Nici chiar așa. Poate să aștepte până mâine. 

— Ești sigur? 

— Ihî - indiscutabil, spuse președintele Statelor Unite. Mâine o 
să fie numai bine. 


71 


13. 


Arhivarul era răbdător. 

Bineînţeles că era răbdător. 

Cineva fără răbdare nu ar fi suportat niciodată așa ceva - nu 
s-ar fi angajat niciodată într-un loc de muncă în care îţi petreci 
jumătate de zi de unul singur alături de vechi documente 
guvernamentale, cercetând memorandumuri, discursuri și 
scrisori de mult uitate, scrise de mână, căutând acel detaliu 
insignifiant, dar atât de important, pe care orice cercetător era 
disperat să-l găsească. 

Nu, oamenii fără răbdare nu se făceau arhivari. 

Și, fără îndoială, arhivarul acesta - cu ochelari de citit cu ramă 
neagră și lentile zgâriate - era cât se poate de răbdător. 

Suficient de răbdător cât să rămână tăcut toată ziua. 

Suficient de răbdător cât să lase ambulanţele să dispară în 
depărtare, și personalul de la urgenţă, și pompierii, și pe cei de 
la Serviciul Secret. 

Suficient de răbdător cât să se ducă să-și vadă de treabă, 
ajutând câţiva turiști în camera de cercetare de la etajul doi, iar 
după aceea să răspundă la câteva scrisori și emailuri venite pe 
adresa Arhivelor. 

Și chiar suficient de răbdător încât să-și conducă mașina până 
acasă, să-și gătească spaghetti cu sos de carne de curcan și să- 
și petreacă ultima oră înainte de culcare luptându-se cu un 
careu de cuvinte încrucișate, dublu acrostih din revista Games. 
Exact ca în fiecare seară. 

Așa fusese învăţat să facă. 

Însă când se făcu liniște deplină. Când strada fu învăluită într- 
un întuneric deplin. Când fu sigur că oricine l-ar fi urmărit s-ar fi 
plictisit cu mult timp în urmă și ar fi plecat, se întinse în cele din 
urmă după servieta sa și scoase adevărata comoară din urma 
căutării de azi. 

După cum spunea Benjamin Franklin: „Cel care poate avea 
răbdare poate avea tot ce-și dorește”. 

Arhivarul avea ceva cu mult mai valoros de atât. 

Avea o casetă video. 


72 


Cea pe care Orlando o avea la el când... 

Își scoase gândul acesta din minte în timp ce introducea 
caseta în vechiul său videorecorder. În momentul de faţă, 
pericolul consta în faptul că totul era pe cale să se ducă de 
râpă... că totul era în pericol. 

Apăsând butonul de derulare înapoi, se aplecă și se apropie în 
timp ce imaginea se materializa încet pe ecranul televizorului 
său. Unghiul de înregistrare era de undeva din colţul de sus al 
SCIF-ului, fără să difere în vreun fel de orice altă cameră de 
supraveghere. În mod clar, se vedea Orlando, intrând în grabă în 
timp ce... 

Stai puţin. 

Acolo. 

În colţ. Lângă ușă. Flutură rapid o umbră. După care alta. 

Dându-și seama că nu derulase suficient de mult înapoi, 
arhivarul apăsă din nou pe butonul de derulare. 

Umbra... Nu. Nu era o umbră. 

Ci o persoană. Două persoane. 

Ochii i se îngustară. 

Acum avea, de departe, mult mai mult sens. Acesta era 
motivul pentru care ei nu reușiseră să găsească cartea. 

Orlando nu era singur în SCIF. Mai erau încă două persoane cu 
el. 

Una era o fată. lar cealaltă? Cel cu halatul făcut ghemotoc și 
părul blond în dezordine? 

Arhivarul îl recunoscu. Numaidecât. 

Beecher. 

Beecher avea ceea ce voia Culper Ring. 


73 


14. 


Telefonul începe să sune la 7:02 dimineaţa următoare. Nu 
răspund. E doar un semnal - semnalul de dimineață pe care mi-l 
dă tipul cu care merg la serviciu, prin care-mi spune că, până la 
sosirea lui, am douăzeci și patru de minute începând din acest 
moment. Dar când telefonul se oprește din sunat se 
declanșează alarma ceasului deșteptător. Asta așa, în caz că 
telefonul de trezire nu-și îndeplinește menirea. 

Am două surori, una dintre ele locuind în regiunea D.C., și 
acesta este motivul pentru care, în loc să mă trezească în 
zgomot de sonerie, îmi dă deșteptarea radioul care se deschide 
brusc cu o voce de robot anunțând ,... treizeci la sută șanse de 
ninsoare. Minus șase grade. Partial înnorat până după-amiază”. 

Este prognoza meteo guvernamentală oficială de la NOAA - 
National Oceanic and Atmospheric Administration - unde soră- 
mea Lesley lucrează de un an și jumătate, studiind mareele și 
vremea și scriind uneori datele pe care le anunţă vocea ca de 
robot. Și da, știu că nu poate fi vorba de prea mult „scris” când 
trebuie spus că e „parţial înnorat până după-amiază”. Și da, aș 
prefera să mă trezesc cu muzică sau în zgomotul unei sonerii. 
Dar e vorba de sora mea. Lesley a scris asta. Sigur că o susţin. 

In timp ce omul-robot îmi spune și restul prognozei, arunc 
așternuturile de pe mine și-mi plec capul. Mama obișnuia să ne 
pună să spunem o rugăciune în fiecare dimineață. Am rezistat 
așa până în gimnaziu, dar chiar și atunci m-a învăţat să nu-mi 
încep niciodată ziua fără să fiu recunoscător pentru ceva. Pentru 
orice. Ca o simplă reamintire a locului pe care îl avem în lume. 

Inchizând ochii, mă gândesc la... ăăăă... încerc să-mi spun că 
e bine că măcar Orlando se odihnește acum în pace. Și că mă 
bucur că am avut șansa să îl cunosc. Dar când vine vorba 
despre lucrurile pentru care sunt recunoscător... oricât de mult 
mă gândesc la Orlando... nu mă pot împiedica să nu văd în faţa 
ochilor acea imagine de la sosirea lui Clementine de ieri - acea 
căldură și siguranţă pe care le afișează cu tot atâta ușurință și 
dexteritate ca și inelele de pe degete și piercing-ul din nas. Dar 
chiar și mai memorabilă este figura ei fragilă, îngrozită, pe care 


74 


nu voia să o văd eu în timp ce se ghemuia în spatele meu 
printre rafturi. Și asta, nu pentru că era timidă. Sau jenată. Pur 
și simplu, mă proteja de acea privire. Mă scutea de durerea pe 
care i-o provoca ei ceea ce crede ea că devenise viaţa ei. 

Eu ajut oameni în fiecare zi. Și desigur, încerc să-mi spun că 
tot asta fac și acum - încerc doar să fiu un bun prieten și nimic 
din toate astea nu are de-a face cu propriile mele nevoi, sau cu 
ceea ce s-a întâmplat cu lris, sau cu faptul că asta e prima 
dimineaţă de un an încoace în care m-am sculat fără ca primul 
lucru pe care îl fac să fie să mă uit la sticluţa de parfum a lui Iris 
pe care încă nu am fost în stare să o arunc. Imi spun chiar că e 
ridicol de evident că încerc să-mi umplu golurile propriei vieți cu 
sentimente vechi, imaginare. Dar adevărul este că cea mai 
mare ameninţare pentru fericirea Clementinei nu este adevărul 
în legătură cu tatăl ei, ci faptul că, la fel ca mine, apare și ea pe 
caseta video înregistrată în timp ce eram în SCIF. 

Caseta lipsește în continuare. Dar chiar și fără autopsie, eu 
știu de ce a murit Orlando. Lista cu cine urmează este foarte 
scurtă. 

Având în vedere această concluzie, nu mai pierd niciun 
moment și-ncep să mă pregătesc. Patru minute și jumătate la 
duș. Șapte minute pentru barbierit, spălat pe dinţi și restul. 

„Ping”, se aude computerul meu, de pe masa din bucătărie de 
la parter unde-mi ţin laptopul care înregistrează toată dimineaţa 
ofertele de pe eBay. Casa mea nu e mare. Nu e scumpă. Și este 
în Rockville, Maryland, în loc să fie în D.C. 

Dar e a mea. Primul lucru important pe care l-am cumpărat 
după aproape o sută de nunți, plus doi ani de afaceri pe eBay în 
timpul liber și de economii din salariul meu de funcţionar 
guvernamental. 

Al doilea lucru de valoare pe care l-am cumpărat a fost inelul 
de logodnă. 

De atunci încoace nu am reușit încă să mă redresez financiar. 

De fapt, în timp ce cobor treptele acoperite, de la prima la 
ultima, cu o mochetă bej, mă uit la duzina de cărţi poștale 
aliniate pe perete. Fiecare dintre ele înfățișează Statuia 
Libertăţii fotografiată alb-negru între 1901 și 1903. Pe rândul de 
dedesubt, un alt șir - fotografii alb-negru cu stadioane de 
baseball la începutul anilor 1900. Și mai sunt și alte grămezi de 
vederi peste tot în bucătărie: în faţa blatului (fotografii cu vechi 


75 


zeppeline germane), pe cuptorul cu microunde (fotografii cu 
trenuri cu aburi), pe frigider (grămezi separate pentru câini, 
pisici, și o mulțime de automobile vechi) și chiar pe fotoliul 
portocaliu-strălucitor din anii '60 pe care l-am luat din piaţa de 
vechituri din Georgetown și pe care l-am folosit ca principal loc 
de stat din casă (fiecare grămadă înfățișând un alt exponat de la 
Expoziţia Pan-Am din 1901 din Buffalo, New York, incluzând o 
grămadă mare cu parada cămilelor). 

Pentru oricine altcineva, toate astea reprezintă niște fleacuri 
care-mi aglomerează casa. Pentru mine este modul în care 
lumea obișnuia să comunice în vechime: prin cărți poștale. 

La începutul anilor 1900, când îţi cumpărai o mașină nouă, o 
rochie nouă sau ţi se năștea un copil, făceai o fotografie, o 
trimiteai la Kodak, iar ei îţi trimiteau înapoi șase „vederi cu 
fotografii reale” alb-negru, pe care apoi tu le expediai pe adresa 
familiei și prietenilor. La momentul respectiv, colecţionarea 
acelor cărți poștale cu fotografii reale era hobby-ul numărul unu 
în America. Numărul unu. Dar după izbucnirea celui de-Al Doilea 
Război Mondial, cum cele mai bune tipărituri erau făcute în 
Germania, producţia s-a oprit și o nouă companie numită 
American Greeting Card Company a umplut golul rămas, oferind 
vederi mai ieftine care însă nu le-au plăcut atât de mult 
americanilor. 

Desigur, ultimul cui la coșciug fusese apariţia telefonului. De 
ce să trimiţi o carte poștală când puteai foarte ușor să suni și să 
le spui noutăţile? Dar în zilele noastre, acele cărți poștale cu 
fotografii sunt printre cele mai colecționate obiecte de pe eBay, 
după cum am aflat când am vândut o fotografie de la un meci 
de fotbal din 1912, din Stanford, pentru preţul uriaș de 2,35 
dolari. 

Pentru mama, vederile sunt încă un exemplu al obsesiei mele 
pentru trecut. Pentru surorile mele, care mă cunosc mult mai 
bine, acestea reprezintă o distracţie care a devenit mai 
importantă după plecarea lui Iris. Poate că au dreptate, dar asta 
nu înseamnă că distracţiile nu aduc și beneficii. În mod ciudat, 
cărțile poștale m-au ajutat să intru din nou pe făgașul normal și 
să revin pe linia de plutire în așa măsură încât, când o veche 
prietenă cum e Clementine îmi trimite niște emailuri după 
cincisprezece ani și mă întreabă ce fac, în loc să mă gândesc la 
ce e în neregulă cu viaţa mea, risc, apăs butonul de răspuns și 


76 


spun: „Mă bucur mult că ai luat legătura cu mine”. lar asta are 
chiar mai multă valoare decât cele mai noi oferte de pe eBay. 

Problema este că, până ce așez grămezile de vederi pe masa 
de bucătărie şi-mi torn porţia obișnuită de cereale cu stafide, nu 
mă gândesc decât la un singur lucru pe care vreau să-l verific pe 
computer. În fiecare dimineaţă încep cu necrologurile. De cele 
mai multe ori citesc despre străini. Azi, pe washingtonpost.com, 
inserez numele lui Orlando. Necrologul lui nu a apărut încă. 

Inserez cuvântul Arhive. Nimic nici despre asta. Nici măcar o 
mică știre în secțiunea Metro. Știu ce înseamnă asta. Dacă ar 
crede că a fost ceva necurat la mijloc - chiar dacă ar fi vorba 
despre o simplă suspiciune pe care polițiștii ar investiga-o - s-ar 
scrie ceva pe tema asta. Dar îmi spun, înghițind o lingură de 
cereale cu stafide, se pare că nu există nicio anchetă 
poliţienească în derulare. 

Partea cea mai rea este că nu știu dacă asta e de bine sau de 
rău. 

Poate că a fost un simplu atac de cord, îmi spun, iar în minte 
îmi răsună, în continuare, cuvintele lui Khazei. Din câte știu eu 
acum, singurul baubau se află doar în imaginaţia mea. 

Există o singură problemă cu teoria asta. 

Privesc servieta veche de piele moale maro, rezemată de 
piciorul mesei. Servieta i-a aparținut tatălui meu. A murit pe 
când avea douăzeci și șase de ani. Nu a apucat să o folosească 
niciodată. Astăzi în ea îmi ţin cheile, jurnalul în care scriu toate 
tranzacţiile de pe eBay și dicţionarul vechi și jerpelit care iese 
din buzunarul din spate. 

Să uităm de caseta video și de Khazei și de tot restul. 

Cartea. În continuare, totul e legat de cartea lui George 
Washington. 

Cu siguranţă există un motiv pentru care cartea se întâmpla 
să se afle în camera aceea care, la rândul ei, se întâmpla să fie 
folosită de liderul lumii libere. Și până ce voi descoperi care 
este... 

Afară se aude un claxon apăsat de două ori. 

— Vin acum! strig, deși nu mă poate auzi. 

Înșfac servieta și paltonul și o iau spre ușă, trecând în viteză 
prin sufrageria mobilată cu o canapea de piele neagră art deco 
luată la mâna a doua, deasupra căreia se află trei vederi din anii 
1920, înrămate, fiecare prezentând dintr-un unghi diferit o 


77 


paradă a pompierilor mărșăluind pe strada principală a 
orășelului în care am crescut din Wisconsin. Imaginile astea sunt 
cele mai importante din toată colecția mea - și o modalitate de 
a-mi aminti zilnic că, dacă nu fac bine ce fac aici, exact acela 
este locul unde va trebui să mă întorc. 

Afară se aude din nou claxonul mașinii. 

— Gata, gata! strig, îndreptându-mă spre ușă. 

Dar când dau să pun mâna pe ea, văd că este deja deschisă - 
doar o idee - ca și cum aș fi uitat să o închid bine aseară. 
Problema este că eu nu uit niciodată să o închid ca lumea. 

În pragul ușii privesc înapoi spre sufragerie prin bucătărie. 
Ambele camere sunt goale. În aer se răsucesc în liniște fire de 
praf. Mai verific o dată servieta. Cartea lui George Washington e 
în continuare acolo. Îmi spun că sunt paranoic. Dar, la plecare, 
trag ușa tare să o încui - de două ori - și mă avânt în frigul care- 
mi îngheaţă instantaneu părul încă jilav. 

În stradă mă așteaptă un Mustang model 1966 decapotabil, 
de un albastru-prăfuit, care hărâie și, din când în când, scoate 
un fel de tuse tabagică asemănătoare cu cea a unui bolnav de 
cancer la plămâni. Mașina e veche, dar în stare excelentă. La fel 
ca și șoferul din interiorul ei, care-și mișcă acum capul în ritmul 
muzicii country. 

— Haide, bătrâne... știi că urăsc cartierul ăsta! strigă Tot, 
chiar dacă geamurile sunt închise. La cei șaptezeci și doi de ani 
ai lui, nu are chef să le coboare manual. 

Alergând spre mașină, observ un bărbat slab cu un fular 
verde înfășurat la gât care-și plimbă câinele - un teckel maroniu 
- pe partea cealaltă a străzii. Cunosc mai pe toată lumea din 
zona asta. Probabil că tipul s-a mutat de curând. Nu mă pot 
gândi acum la asta. 

Tot e mult mai mult decât tipul cu care merg la muncă 
dimineaţa. El este cel care m-a învăţat meserie. Și care m-a 
încurajat să cumpăr casa asta. Și singurul - chiar singurul - care 
nu mă bate la cap în legătură cu Iris, dar care este întotdeauna 
dispus să mă asculte când îi vorbesc despre un set nou de 
vederi pe care l-am descoperit în vreo piaţă de vechituri. El e 
prietenul meu. Prietenul meu adevărat. 


78 


Dar este și el arhivar - încă din ultimele zile ale administraţiei 
LBJ'E, ceea ce îl face cel mai bătrân, cel mai respectat și cel mai 
plin de resurse cercetător pe care l-am cunoscut vreodată. 

Așa că, imediat ce sar în mașină, deschid servieta și-i dau 
exemplarul jerpelit din dicționarul lui George Washington, căci 
Tot este și cea mai mare speranţă a mea să descopere dacă 
nenorocita asta de carte poate valora atât de mult încât să 
merite să ucizi pentru ea. 


18 Lyndon Baines Johnson (1908-1973), al 36-lea președinte american (n. red.). 
79 


15. 


Pentru doctorul Stewart Palmiotti existau modalităţi mult mai 
rapide de a ajunge la muncă. În calitate de medic al 
președintelui, avea un loc de parcare super-bun în West Exec. 
Care nici nu era situat prea departe. Ci aproape. Mai aproape 
chiar și decât locul rezervat pentru Minnie. lar Minnie era sora 
președintelui. 

De acolo nu era decât foarte puţin de mers pe jos prin Aripa 
de Vest. Nu era nevoie să o ia pe drumul cel lung care ocolea, 
trecând pe lângă Biroul Oval. Insă după telefonul de noaptea 
trecută... Palmiotti era medicul Casei Albe de mai bine de trei 
ani. Și era cel mai drag prieten al lui Wallace de mai bine de trei 
decenii. 

Palmiotti nu era un novice de douăzeci și ceva de ani. În loc 
să se apropie de locul unde ar fi fost reperat și recunoscut în 
vârtejul matinal de membri ai personalului și secretare, trecu 
tacticos pe lângă Camera Roosevelt, de unde se vedea clar ușa 
de la intrare a Biroului Oval. Chiar și pe vremea când era 
guvernator, Wallace întotdeauna ajungea la birou înainte de ora 
șapte dimineaţa. Chiar și a doua zi după ce și-a înmormântat 
mama. 

Palmiotti își aruncă privirea la ceasul de la mână: 7:27. După 
care se uită spre Biroul Oval. Lângă ușă nu erau postați niciun 
fel de agenţi în costum și cu cravată. Președintele nu se afla 
încă înăuntru. 

Și totuși, deocamdată, nu era niciun motiv de panică. 

De acolo de unde era, Palmiotti își reluă mersul în același ritm 
în care venise și o porni înapoi ca să iasă afară, urmărindu-și 
propria respiraţie în timp ce parcurgea rapid West Colonnade. 
Trecu pe lângă Grădina de Trandafiri, unde zăpada fusese topită 
de grădinari. Coti brusc la stânga, deschise ușile duble din sticlă 
și păși pe covorul lung, cu roșu și auriu, întins pe coridorul de la 
parter. 

— E încă acolo, sus, nu? îl întrebă el pe agentul Mitchel de la 
Serviciul Secret. Acesta era îmbrăcat în uniformă și stătea în 
exteriorul liftului privat din stânga coridorului. 


80 


Mitchel încuviinţă din cap, însă simplul fapt că agentul era 
acolo îi indică lui Palmiotti că președintele mai era încă sus în 
apartamentul familiei prezidenţiale. 

— O să fie prost dispus, nu? întrebă Mitchel în timp ce 
doctorul Palmiotti se îndreptă spre propriul lui birou, cabinetul 
medical al Casei Albe, amplasat pe partea opusă a holului, față 
de lift. Cei mai mulţi angajaţi de aici se gândeau că unitatea 
medicală avea un amplasament neavantajos, fiind mult prea 
departe de Biroul Oval. Însă, după cum știa orice doctor, 
întotdeauna acasă era nevoie de el. 

— Depinde, minţi Palmiotti, pe deplin conștient de faptul că, 
judecând după telefonul de azi-noapte, cu siguranță se 
întâmplase ceva. Știm unde este? 

Pentru un moment, agentul rămase acolo, fără să spună 
nimic. 

— Haide, nu încerc decât să-mi dau seama ce fel de zi o să 
avem parte, adaugă Palmiotti. 

Nu era prost. După trei ani, cunoștea deja protocolul celor de 
la Serviciul Secret. Pentru a menţine un anume nivel de 
intimitate, nu era permisă prezenţa niciunui agent sau a vreunei 
camere de luat vederi în incinta apartamentului prezidenţial. Pe 
de altă parte, pentru a menţine un anumit nivel de securitate, 
cei din Serviciul Secret împânziseră cu sârme dușumelele în 
aproape toate camerele de sus. Făcuseră același lucru și în 
Biroul Oval: plăcile sensibile la presiunea exercitată de 
greutatea corporală, plasate pe sub covoare le permiteau 
oricând să știe cu exactitate unde se afla președintele Wallace. 

— În sala de forță, spuse Mitchel în cele din urmă, referindu- 
se la mica încăpere de la etajul al treilea, amenajată de 
președintele Clinton. 

Palmiotti își dădu ochii peste cap. Singurele dăţi când Wallace 
mergea la sală erau numai când avea ceva de rezolvat. 

— Asta are de-a face cu ce s-a întâmplat aseară? întrebă 
agentul. 

— Poftim? 

— Am văzut registrul cu apelurile telefonice. Președintele te-a 
sunat azi-dimineaţă la trei? 

— Nu, n-a fost nimic deosebit, spuse Palmiotti. Aceeași 
problemă ca de obicei - iarăși și-a forţat spatele. 


81 


— Înî, întotdeauna-i povestea cu spatele, spuse agentul. Deși, 
dacă asta-i problema, chiar crezi că ar trebui să meargă acum la 
sală? 

De data aceasta, Palmiotti fu cel care rămase fără vorbe. Nici 
cei de la Serviciul Secret nu erau proști. 

— Oh, apropo - vă caută Minnie, adăugă agentul, referindu-se 
la sora președintelui. 

Dând din cap cu amabilitate, doctorul Stewart Palmiotti 
aruncă o privire la ceasul de la mână: 7:36. Un nou record 
pentru Wallace. 

— Ar trebui să ne îngrijoreze asta, doctore? întrebă agentul. 

— Nu, îi răspunse Palmiotti, uitându-se lung la lumina roșie de 
deasupra liftului, așteptând să se aprindă... așteptându-l pe 
președintele Statelor Unite să coboare și să îi spună ce mama 
naibii se întâmplă. Sunt sigur că întârzie și atâta tot. 


82 


16. 


— Dicţionarul Entick? spune Tot, citind literele aurii în relief de 
pe coperta cărţii în timp ce ne strecurăm în traficul dimineţii pe 
Rockville Pike. 

— Ai auzit vreodată de el? întreb dând mai încet radioul în 
care bubuie muzica lui favorită - melodii country vechi, de Willie 
Nelson, Buck Owens și, exact în momentul acesta, de Kenny 
Rogers. 

— Nu pune mâna pe The Gambler:*, spune ameninţător, 
plesnindu-mă peste mână. 

Imediat revine la carte. 

— Pare că dicţionarul... sau cel puţin ce a mai rămas din el 
este... 

Nu vede cu ochiul drept, așa că trebuie să-și întoarcă complet 
capul spre mine ca să vadă cotorul smuls al cărții și paginile 
interioare care nu mai sunt la locul lor. La fel face când conduce 
(ceea ce i se permite din punct de vedere legal) - întotdeauna 
cu capul întors pe sfert spre scaunul din dreapta ca să vadă 
drumul mai bine. 

Cei mai mulţi oameni cred că Tot seamănă cu Merlin? - 
imagine întregită de barba albă, înfricoșătoare și de părul zbârlit 
pe care și-l piaptănă peste cap - dar este, mai degrabă, un fel 
de Colonel Sanders”, în special datorită jachetei lui în carouri gri 
și șiretului de piele legat la gât pe care le poartă în fiecare zi. 
Crede că acel șiret îl face să pară modern. Chiar așa și este. 
Dacă ești în Scottsdale, Arizona, și anul este 1992. 

— ... mă gândesc că e dinainte de secolul al nouăsprezecelea 
- hai să spunem în jur de... 

Tot își învârte limba în gură, deja bucurându-se de rezolvarea 
acestui mister. Chiar și ochiul cel orb îi sclipește. Singurul lucru 
care-l poate entuziasma mai mult de atât este să flirteze cu 
femeia de șaizeci de ani care se ocupă de standul cu salată de 


19 Faimos șlagăr al lui Kenny Rogers (n. tr.). 

20 Celebrul vrăjitor din legendele despre Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde (n. 
tr.). 

21 Imaginea lanțului de fast-food KFC (n. tr.). 


83 


la bufet. Dar la cei șaptezeci și doi de ani ai lui, Aristotle „Tot” 
Westman ar fi putut să aibă slăbiciuni mai rele. 

— Aș spune 1774. 

— Pe aproape - 1775, îi spun. Îţi cam ieși din mână. 

— Sigur că-mi ies. Asta înseamnă că tu ai ghicit... ce?... 
Războiul Civil? 

Stau acolo fără să spun nimic. 

— Uită-te la legătură, spune el trecându-și degetul peste 
cotorul expus şi legăturile  jerpelite. În secolul al 
nouăsprezecelea, legăturile erau făcute automat, cu ajutorul 
mașinilor, două coperte și cotorul erau lipite de pagini. Ceea ce 
ai tu aici este... este pur și simplu o operă de artă. A fost cusută 
de mână. Sau cel puţin a fost cusută de mână înainte ca cineva 
să o smulgă. E una dintre cărţile noastre? 

— Asta încerc și eu să aflu. 

— Nu ai căutat-o? Să vezi dacă se află în sistem? 

— Trebuie s-o fac. Și o s-o fac. Doar că... leri a fost... 

Trag adânc aer în piept. 

— leri a fost o zi oribilă. 

— Nu numai pentru tine. Ai văzut ziarele în dimineaţa asta? 
întreabă în timp ce scoate Washington Times împăturit din locul 
unde se află, lângă scaunul șoferului, alături de Washington Post 
și Baltimore Sun. Se pare că unul dintre paznicii noștri a avut un 
atac cerebral sau așa ceva. 

Imi aruncă ziarul în poală. Trec rapid peste relatare. Care e 
scurtă. Ingropată în pagina a doua a secțiunii Metro. Nu 
vorbește despre mine. Nu vorbește despre ceva ce-ar fi fost în 
neregulă. Nici măcar nu menţionează numele lui Orlando 
(„Numele victimei va fi dat publicităţii doar după ce va fi 
anunţată familia”). 

— In Washington Post nu era, spun. 

— Sigur că nu era în Post. Dacă citești un singur ziar, primești 
numai jumătate din știrile care există în realitate - indiferent de 
atitudinea părtinitoare a unora sau a altora cu care se întâmplă 
să fii de acord. Dar poţi să-ţi închipui așa ceva? întreabă Tot fără 
urmă de emoție în voce. Tipul moare din senin în clădirea 
noastră - chiar când e pe cale să sosească președintele Wallace 
- și chiar când tu umbli prin clădire cu fiica lui Nico Hadrian, 
exact tipul care a încercat să-l asasineze pe predecesorul lui 
Wallace. 


84 


Îmi îndrept spatele în timp ce traficul încetinește și o mulțime 
de lumini roșii de frână se aprind strălucitoare în faţa noastră. 
Singura persoană care știa despre Nico era femeia pe care am 
sunat-o în centrul din St. Louis. Carrie... 

— Nici măcar să nu te prefaci șocat, Beecher. Chiar crezi că ar 
fi putut găsi Carrie registrele cu înrolările din cine știe ce orășel 
din Wisconsin - de acum mai bine de douăzeci de ani - fără a 
cere ajutor? 

Nu ar trebui să fiu surprins. Când John Kerry candidase pentru 
președinție și avuseseră nevoie să dovedească faptul că a 
câștigat într-adevăr acele decoraţii Purple Hearts, se apelase la 
Tot. La fel se întâmplase când se căutau dovezile privind 
apartenenţa lui George W. Bush la Garda Naţională. Și la fel se 
întâmplase cu dosarul militar al lui John McCain. In prima mea zi 
de muncă, un coleg îl întrebase pe Tot dacă știa unde să 
găsească registrele de unitate ale unei anumite companii în 
Războiul hispano-american. Tot le-a spus grupul de registre, 
raftul, rândul, compartimentul și numărul de poliţă. Din 
memorie. La aniversarea sa, când împlinise patruzeci de ani de 
când lucra aici, cineva îl întrebase despre secretul longevităţii 
sale. A spus: „Când am ajuns aici, am început prin a deschide 
aceste cutii, să văd ce e în interior. De atunci încoace am rămas 
fascinat de activitatea asta”. 

— Pe bune, totuși, Beecher - de ce nu m-ai sunat pe mine de 
la început? întreabă Tot. Dacă ai nevoie de ajutor... 

— Am nevoie de ajutor, Tot, insist eu. De foarte mult ajutor. 
Am nevoie de genul de ajutor care vine fără să-l soliciţi. 

Faţa lui e îndreptată, în continuare, spre mine și ţine volanul 
vechiului Mustang cu două degete îndoite. Fusese mașina 
visurilor lui pe când era tânăr, mașina crizei de vârstă mijlocie 
când împlinise cincizeci de ani și se presupunea că va fi darul 
său de pensionare când ajungea în final la șaizeci și cinci de ani. 
Dar întotdeauna îi fusese inaccesibilă - până în urmă cu trei ani 
când soţia lui de cincizeci și unu de ani murise din cauza unui 
anevrism cerebral. Se întâmplase chiar în săptămâna când 
începusem eu munca la Arhive. La momentul respectiv, nu mai 
avea nimic. Dar cumva mă găsise pe mine - iar eu găsisem... Pe 
vremea când lucram la librărie, domnul Farris îmi spusese că 
toată viaţa noastră suntem „crescuţi” de mai mulţi taţi. În 
momentul de față mă rog să aibă dreptate. 


85 


— Povestește-mi istoria, Beecher. Istoria reală a ceea ce s-a 
întâmplat. 

Îmi ia tot restul drumului să fac doar asta și, în timp ce 
urmăm traficul la ora sa de vârf și o luăm pe scurtătura pe unde 
o ia de obicei, îi povestesc tot, din momentul când am dus-o pe 
Clementine să-i arăt clădirea, până când Orlando s-a oferit să ne 
lase să intrăm în SCIF și până la momentul în care am vărsat 
cafeaua și am găsit cartea în interiorul scaunului. 

Nu mă întrerupe deloc. Fiind arhivar de atâta amar de vreme, 
știe foarte bine cât este de important să aduni mai întâi toate 
informaţiile. Când ajungem la sensul giratoriu de pe Constitution 
Avenue, ajung și eu la marele final cu partea despre moartea lui 
Orlando, despre caseta video brusc dispărută și toate celelalte 
detalii la care mă pot gândi, de la statul la pândă al lui Dallas 
până la ameninţarea pasiv-agresivă a lui Khazei, aparent menită 
să mă facă să par însuși criminalul. Dar, în timp ce Mustangul 
albastru prăfuit hurducăie și hârâie pe străzile mocirloase din 
D.C., singura reacţie a lui Tot este: 

— N-ar fi trebuit să-mi spui nimic din toate astea. 

— Poftim? 

— Trebuie să fii deștept, Beecher. lar tu nu ești deștept. 

— Despre ce vorbești? Sunt deștept. Incerc să cer ajutor. 

— Bine. Dar privește întreaga imagine în mijlocul căreia te afli 
acum: din tot ce s-a întâmplat, un singur detaliu - numai unul - 
pur și simplu nu poate fi pus la îndoială. 

— In afară de faptul că m-a luat dracu’? 

— Cartea, Beecher. Unde ai găsit cartea aia? întreabă el, 
arătând spre dicţionar. 

— In scaun. 

— Da! Era ascunsă în scaun. Înţelegi ce-ţi spun? Poate că nu 
știi că a fost ascunsă de președinte sau pentru președinte sau 
de agenţii lui de la Serviciul Secret sau de o altă persoană 
despre care nici măcar nu avem habar, dar simplul act de a 
ascunde și a găsi ceva presupune un acord între două părți. O 
parte care să ascundă și o parte care să găsească. Așa că, 
pentru a ascunde cartea în acel SCIF... chiar și pentru a 
pătrunde în camera aceea... 

— Crezi că este vorba despre cineva din rândul personalului 
nostru, spun. 


86 


— Poate din personalul nostru... poate din Serviciul de Pază... 
dar, cu siguranţă, e cineva din clădirea noastră, spune Tot în 
timp ce ne oprim la semafor. Adică, dacă e să ascunzi ceva, ai 
alege vreodată o cameră dacă nu ai avea cheia ei? 

In faţă pe dreapta, se află Washington Monument. Dar eu sunt 
mai concentrat asupra părţii stângi, la pajiștea verde întinsă 
care duce mult, mult, mult înapoi, spre minunatul conac cu 
terasa sa curbată. Casa Albă. De aici pare o miniatură, dar se 
văd deja grupulețele de turiști care zăbovesc și fac poze în faţa 
porților metalice negre. 

— Beecher, nu te gândi la ce te gândești. 

Nu spun nimic, mă uit doar în continuare la casa lui Orson 
Wallace. 

— Nu cu el te lupţi, Beecher. Nu e vorba de vreun meci între 
tine și președintele Statelor Unite. 

— N-ai de unde să știi asta. 

— Sigur că știu. Dacă ar fi așa, tu ai fi fost cel cărat sub 
cearșaf de paramedicii ăia. 

Scutur din cap. 

— Asta nu s-a întâmplat numai pentru că ei nu știu că am la 
mine cartea lor. 

Pentru prima oară, Tot tace. 

În timp ce virăm pe Pennsylvania Avenue, în timp ce trecem 
pe lângă clădirea noastră - clădirea uriașă de granit a Arhivelor, 
în stil neoclasic, care umple două cvartale în dreapta - ignor 
coloanele de aproape douăzeci de metri și mă holbez, în schimb, 
la statuile mai mici din calcar care flanchează ușile principale. În 
total sunt patru statui, reprezentând Viitorul, Trecutul, 
Moștenirea și Protecţia. Tot știe mai bine decât mine care este 
fiecare, dar bătrânul sculptat care ţine un sul și o carte închisă 
în dreapta nu poate fi confundat cu celelalte. Gravat la bază 
scrie „Studiaţi Trecutul”. 

Deschid dicţionarul lui Washington și citesc din nou cuvintele. 
Exitus acta probat. 

— Gândește-te la asta, Tot, dintre toţi oamenii care s-au aflat 
ieri în clădire, pot să spun unde era fiecare la momentul 
respectiv - Orlando... Dallas... Rina... chiar și Khazei - toată 
lumea, în afara președintelui Wallace, care, pur și simplu din 
întâmplare, a ales exact ziua, chiar momentul morţii lui Orlando, 
pentru a face o vizită. 


87 


— De fapt, nu este singurul. 

— Ce vrei să spui? 

Se uită spre mine, întorcându-se suficient de mult ca să-i văd 
ochiul cel bun. 

— Vorbește-mi despre fată. 

— Cine? 

— Fata. lubita ta din liceu de care ești atât de impresionat. 

— Clemmi? 

— Clemmi? Nu, nu, nu, nu folosi diminutive. De-abia o știi pe 
fata asta de două zile. 

— O știu de când eram în clasa a șaptea, spun eu, întinzându- 
mă să schimb postul radio. 

— Ce faci? se rastește Tot. 

— Ha? 

— Nu-mi schimba postul. Ce ţi-am spus să nu umbli la The 
Gambler? 

— Știu și știi și tu că-mi place la nebunie The Gambler, dar... 
Nu putem să...? 

Invârt butonul căutând muzică. 

— Vreau să ascult ceva nou, ceva de genul, poate... Nu știi 
cumva ce posturi difuzează rap sau chiar... Joan Jett? 

Apasă pe frâne aproape proiectându-mă prin parbriz. 

— Beecher, nu cumva să îndrăznești să intri la menopauză în 
mașina mea. 

— Despre ce vorbești? 

Ridică vocea încercând s-o facă să sune ca vocea mea. 

— Am nevoie de ceva nou. Unde naiba e muzica rap? 

Revenind la normal, adaugă: 

— Fata asta a intrat din nou în viaţa ta abia de patruzeci și 
opt de ore și ce? Brusc, nu mai vrei să mănânci cereale cu 
stafide sau să asculţi aceeași muzică învechită și plictisitoare? 
Nu te transforma într-un clișeu, Beecher. Ai o viaţă bună. Ai 
reușit să treci peste ce-a fost cu lris... ai intrat pe un făgaș 
normal. 

— Da, eram pe un făgaș normal. Dar asta e problema cu 
făgașul - dacă nu îl schimbi rapid, se transformă în șanț. 

— Da, în afară de cazul în care nu te afli deja în șanț - unul 
care te poate înghiţi. Trebuie să recunoști că e ciudat, Beecher. 
Fiica lui Lee Harvey Oswald intră din nou în viaţa ta... 

— Tatăl ei nu este Oswald. 


88 


— Nu, e Nico Hadrian, care a încercat să asasineze un 
președinte al Statelor Unite. lar ea intră din nou în viaţa ta exact 
în aceeași zi în care președintele se întâmplă să ne viziteze 
birourile? Fata are un simţ al sincronizării destul de ciudat, nu ţi 
se pare? 

— Tot, ea nici măcar nu știa cine e tatăl ei până nu i-am spus 
noi! Cum naiba ar fi putut să pună la cale un complot împotriva 
mea? 

Tot face brusc la dreapta pe 7" Street și pe urmă încă o dată 
la dreapta, spre intrarea subterană în clădire, blocată de o 
barieră din cilindri metalici, care ies din beton. Tot apasă pe 
frâne dând timp cilindrilor să se retragă. Când aceștia nu o fac, 
mașina se oprește cu totul. 

În stânga mea, văd în sfârșit de ce e Tot atât de tăcut. Un 
agent de pază înarmat iese din postul de pază, cu haina de 
iarnă umflată ascunzându-i totul în afara feței și a dinţilor din 
față neobișnuit de albi. Începând cu 11 septembrie, de când am 
devenit obsedaţi de teroriști și de cum ar putea ei să dorească 
să fure Declaraţia de Independenţă, clădirea noastră și-a limitat 
numărul locurilor de parcare subterane la marele total de șapte. 
Șapte. Șeful nostru - Arhivarul Statelor Unite - primește unul. 
Adjunctul lui primește altul. Două sunt pentru cei care vin să 
aducă documente noi. Două sunt pentru VIP-uri. Și unul este 
pentru Tot, o favoare din partea unui prieten de-al lui din 
Serviciul de Pază care obișnuia să controleze astfel de lucruri în 
timpul administraţiei Bush. 

Când paznicul cu dinţii cei albi se apropie, Tot dă din cap a 
salut, ceea ce întotdeauna e destul pentru a ne permite să 
intrăm. 

Dar în loc să ne facă semn să trecem și să coboare bariera... 

Paznicul ridică palma drept în faţa noastră. Nu mergem 
nicăieri. 


89 


17. 


— Bună dimineaţa, bună dimineaţa, spuse melodios asistenta 
de serviciu, în momentul în care doctorul Palmiotti intră în 
înghesuita zonă de recepţie a Secţiei medicale a Casei Albe. 

Ca de obicei, părul ei vopsit negru era prins la spate într-o 
codiţă strânsă în stil milităresc care începuse să se desfacă din 
cauza moţăielii de peste noapte. În spatele ei, în zona dintre 
baie și sala de tratament, deja strânsese la loc patul care se 
rabata de pe perete în jos. Doctorul Casei Albe sosea dimineaţa 
la prima oră, însă asistenta de serviciu stătea aici toată noaptea. 

— Ai dormit bine azi-noapte? întrebă Palmiotti, amuzat să 
observe cum mărunta discuţie de dimineaţă suna de parcă ar fi 
avut loc după o aventură de o noapte. 

— Îi spun mamei că dorm la mai puţin de treizeci de metri de 
președinte. Pe verticală, îi replică asistenta de serviciu Kayre 
Morrison, făcându-i semn în sus, spre tavan. 

Palmiotti nici măcar nu auzi gluma. Se uita peste umăr, pe 
holul din spate. Lumina roșie de deasupra liftului era încă stinsă. 
Nici urmă de președintele Wallace. 

— Apropo, Minnie vrea să vă vadă, spuse asistenta medicală. 
Vă așteptă, chiar acum. La dumneavoastră în birou. 

— Ești...? Kayre, mă omori cu zile. Pe bune. Chiar o să mă faci 
să am un infarct. 

— Este sora președintelui, șopti asistenta cu un șuierat printre 
dinți. Nu pot s-o dau afară pur și simplu. 

Palmiotti clătină din cap în timp ce își târșâi picioarele spre 
biroul său personal, aflat în partea din spate a Secţiei. Tipic 
pentru asistenta de serviciu. Și tipic pentru Minnie. 

— Buuună! strigă el, afișând un zâmbet larg în timp ce 
deschidea ușa biroului. Ce face fata mea favorită? 

De partea cealaltă a mesei de lucru, pe o canapea de piele 
cafenie, se afla o femeie bondoacă în vârstă de patruzeci și doi 
de ani, cu un corp butucănos. Era îmbrăcată în obișnuita ei 
rochie dintr-o singură bucată, gen sac, de data aceasta 
bleumarin, plus cerceii din argint ai mamei sale, cei lunguieți, 
care atârnau și se bălăngăneau. Cerceii erau cam de pe la 


90 


începutul anilor '80, de pe vremea când o cunoscuse Palmiotti 
pe Jessamine „Minnie” Wallace. 

— OK, Minnie, de data asta ce mai e? 

Minnie își ridică bărbia, scoțând la iveală un gât scurt și gras 
și un zâmbet care - de când avusese accidentul vascular 
cerebral - îi apărea numai pe o parte. 

— Nu pot trece pe-aici doar să te salut? întrebă ea cu un ușor 
sâsâit (alt efect secundar de durată cauzat de accidentul 
cerebral) care făcea un cuvânt precum sa/ut să sune ceva de 
genul sssalut. 

— Nu cumva trebuia chiar acum să faci fizioterapie? 

— Am făcut-o deja, răspunse Minnie grăbită. 

Palmiotti rămase pe loc, studiind-o cum stătea acolo pe 
canapea, bătând darabana cu degetul mare în bastonul roz- 
lucios de care încă mai avea nevoie ca să meargă. Mânerul 
bastonului avea forma capului unei păsări flamingo și era vopsit 
ca atare. Aceasta era problema cu statutul ei de soră a 
președintelui - trebuia să se învârtă de colo-colo și să-și 
petreacă viața încercând să găsească modalităţi de a ieși în 
evidenţă pe cont propriu. 

— Nu ţi-ai mai făcut terapia, nu? 

— Bineînţeles c-am făcut-o. 

— Minnie... la arată-mi mâinile, o provocă Palmiotti. 

Minnie, zâmbind pe jumătate, se prefăcu că nu îl aude. 

— Voiam să te întreb dacă a rămas în picioare planul de a te 
vedea azi cu Gabriel la masa de prânz? întrebă ea, referindu-se 
la persoana care se ocupa de programul zilnic al președintelui. 

— Te rog, nu face asta, o imploră el. 

— Să fac ce anume? 

— Acum ce mai este? O recepție în Biroul Oval? Să-l pui pe 
președinte să vorbească la convenția ta anuală? 

— Este o Conferinţă a cadrelor medicale, pentru oamenii de 
știință de top care studiază leziunile creierului, îi explică ea, 
referindu-se la cauza pentru care își dedica acum atâta timp. 
Fratele meu mi-a spus deja că o să vină, însă când am vorbit cu 
Gabriel... 

— Ascultă-mă puţin: știi că, dacă Gabriel îţi spune nu, atunci e 
nu, spuse el. 

Însă chiar în momentul în care se întindea să ia instrumentele 
care i-ar fi oferit cea mai bună modalitate de a depista unde 


91 


este președintele - casca și staţia radio de la Serviciul Secret, 
aflate la el pe birou - auzi deodată multe voci în spatele său. 
Privind peste umăr, afară, pe coridorul de la parter, văzu un 
grup compact de membri ai personalului - asistentul personal al 
președintelui, șeful său de cabinet, șeful biroului de presă și un 
tip mai în vârstă, de culoare, care îi scria discursurile, strânși cu 
toţii lângă liftul personal al președintelui. Palmiotti vedea zilnic 
acest ritual de trei ani încoace. Nu-i mai trebuia stația radio. 
Asistentul personal primea întotdeauna telefon de la valetul din 
apartamentele lui Wallace. 

Oricum, lumina roșie de deasupra liftului licări concomitent cu 
un inconfundabil semnal sonor, ping. Agentul Mitchel șopti ceva 
în microfonul de la încheietura mâinii, iar alţi doi agenţi ai 
Serviciului Secret apărură ca din pământ. La numai treizeci de 
secunde după asta, președintele Orson Wallace, într-un costum 
proaspăt călcat și cu cravată la gât, ieși din lift, gata să înceapă 
o nouă zi. O secundă, președintele își aruncă rapid privirea pe 
hol, în jurul său, în loc să se concentreze la furnicarul de membri 
ai personalului. 

Doctorul clătină din cap. 

Nu toți președinții sunt niște mari oratori. Nu toți președinții 
sunt niște mari filosofi. Însă în era modernă, orice președinte 
este maestru într-o privință: contactul vizual. Bill Clinton era 
atât de bun la asta, încât când bea limonadă în timp ce vorbeai 
cu el, te privea prin fundul paharului să rămâi țintuit, parcă 
hipnotizat. lar Wallace nu era deloc altfel. Așa că atunci când 
ieși din lift și-și aruncă privirea în jur, în loc să se uite la 
asistenții săi... 

. acesta fu momentul în care Palmiotti știu că, indiferent ce 
se întâmplase noaptea trecută, era mai rău decât crezuse. 

Lasă-mă doar un minut, mimă preşedintele în timp ce-și bătu 
asistentul personal pe umăr și trecu pășind agale prin mica 
mulțime adunată, direct spre partea de coridor a lui Palmiotti. 

Bineînţeles că membrii personalului său dădură să-l urmeze. 

Cu toate acestea, când președintele intră în zona recepţiei din 
Secţia Medicală, jumătate din alai - tipul care scria discursurile 
și șeful biroului de presă, cât și cei din Serviciul Secret - se 
opriră la ușă să aștepte pe hol, conștienți pe deplin că accesul 
lor în clădire nu includea și o vizită privată la doctorul 
președintelui. 


92 


— Doctore  Palmiotti...! murmură panicată asistenta de 
serviciu. 

Singurele dăţi în care președintele îi vizitase erau dinainte 
trecute în programul său oficial. 

— Îl văd, strigă Palmiotti de la el din birou. 

_ — Unde îl ascunzi? Știi că a început din nou să iasă cu cineva? 
Iti spune că se întâlnește cu cineva? o tachină președintele pe 
asistenta medicală, dându-și ochii peste cap și încercând să fie 
fermecător. 

Suficient de bine încât să o prostească pe asistentă. Suficient 
de bine încât să îi prostească pe cei doi membri ai personalului 
care rămăseseră în urmă. Insă, în niciun caz, nu suficient de 
bine încât să îl prostească pe prietenul care obișnuia să se lase 
fraierit în clasa a cincea, când accepta să schimbe biscuiţii Oreo 
cu glazură dublă cu napolitanele Nilla ale lui Wallace. 

În momentul în care privirile li se întâlniră, Palmiotti putu să 
simtă taifunul pe cale să se producă. Până acum, mai văzuse 
expresia aceea de pe faţa președintelui doar de trei ori: o dată 
când era președinte, o dată când era guvernator și o dată în 
noaptea despre care nu mai vorbiseră niciodată. 

Președintele se opri în pragul ușii biroului personal al lui 
Palmiotti, iar acesta fu momentul în care Palmiotti văzu cartea 
cu coperţi cartonate pe care președintele o ducea cu el. 

Palmiotti ridică o sprânceană. Nu suntem singuri, îl făcu să 
înţeleagă printr-o privire sugestivă. 

Wallace își băgă capul în birou, văzându-și sora care-și ridică 
bastonul cu inconfundabilul flamingo, salutându-l cu ciocul de pe 
mâner. 

In mod categoric, nu era o situaţie ideală. 

Însă președintelui nu îi păsa. Păși în biroul lui Palmiotti 
decorat cu aceleași diplome de la facultatea de medicină care îi 
acoperiseră și pereţii primului său cabinet medical din Ohio. De 
pe vremea când totul era mult, mult mai simplu. 

— Domnule președinte..., spuse asistentul personal al lui 
Wallace, rămânând cu șeful de cabinet în pragul ușii. 

In oricare echipă care a trecut pe la Casa Albă, membrii cei 
mai deștepţi ai personalului sunt invitaţi să meargă alaturi de 
președinte, însă cei mai deștepţi dintre ei - și totodată cei care 
ajung cel mai departe - sunt cei care știu când să se retragă 
discret. 


93 


— ... O să fim acolo, afară, îl anunţă asistentul, făcând un 
semn cu degetul mare înapoi spre zona recepţiei. 

— Stewie tocmai îmi examina mâinile, îi semnală Minnie, 
trăgându-se mai în faţă de pe canapea și întinzându-și palmele 
deschise spre Palmiotti. 

— Minunat, murmură Wallace, fără măcar să se uite la soră-sa 
în timp ce închidea ușa biroului lui Palmiotti. 

Avea probleme mai mari de care să se ocupe. 

— Deci să consider că încă te mai doare spatele? întrebă 
Palmiotti. 

Orson Wallace își studie prietenul. Modul în care președintele 
își folosea privirea era spectaculos. Mai bun decât al lui Clinton. 
Mai bun decât al lui G.W. Bush. Mai bun decât al lui Obama. 

— Nici nu-ţi imaginezi cât de tare! spuse liderul lumii libere, 
pronunţând cu grijă fiecare silabă în parte. Crezi că poţi să mă 
ajuţi în privinţa asta? 

— O să vedem, spuse Palmiotti. Mai întâi, am nevoie să-mi 
spui unde te doare. 


94 


18. 


— E de rău, nu? întreb. 

— Calmează-te, șoptește Tot, coborându-și geamul și un val 
mușcător de frig ne atacă de afară. 

Incearcă să mă calmeze pe mine, dar cu mâna dreaptă trage 
de grămada de ziare, folosindu-le pentru a acoperi dicţionarul lui 
George Washington. 

— Scuze, băieţi, spune el ieșindu-i aburi din gură la fiecare 
silabă. Actele voastre de identitate, vă rog. 

— Haide, Morris, spune Tot, ridicând din sprâncenele lui 
crescute peste măsură. Vrei sa-mi spui că nu recunoști... 

— Nu mă lua cu de-astea, Tot. Astea sunt regulile. Actele. 

Tot își coboară sprâncenele și-și caută actele. Nu e amuzat. Și 
nici paznicul nu este amuzat în timp ce se apleacă puţin cam 
prea adânc prin geamul deschis. Scanează cu ochii întreaga 
mașină. Ca și cum ar căuta ceva. 

Inconjoară portbagajul și strecoară sub mașină o prăjină lungă 
de metal cu o oglindă la capăt. In căutare de bombe. Nu au mai 
căutat bombe de când ne-a vizitat președintele Germaniei, cu 
aproape un an în urmă. 

— Ai tot ce-ţi trebuie? întreabă Tot, în continuare cu mâna pe 
ziare. 

Povestea de deasupra este cea despre Orlando. 

— Da. Totul e în regulă, spune paznicul aruncând o privire 
înapoi la postul de pază. 

Nu trebuie să fii James Bond ca să vezi la ce se holbează: 
camera de supraveghere plată, compactă, care e îndreptată 
spre noi. Fără îndoială, cineva ne urmărește. 

Se aude un zgomot de metal asurzitor când bariera auto 
mușcă din sol, eliberându-ne calea. Tot duce mașina înainte, 
având faţa întoarsă aproape în întregime spre mine. Ochiul lui 
orb este total nefolositor, dar pot, cu toate acestea, să-i citesc 
expresia. Nu sufla nicio vorbă. 

Respect indicaţia din parcare tot drumul până la lifturi. 
Înăuntru, în timp ce urcăm în liniște, Tot deschide ziarele 
împăturite, dar e clar că, de fapt, citește ceea ce e ascuns în 


95 


interiorul lor - Dicţionarul Entick. Îl urmăresc cum studiază 
înfloriturile și curbele inscripţiei scrise de mână. Exitus acta 
probat. 

— Ai văzut? întreb. E a lui George Washing... 

Imi aruncă o altă privire ca să mă facă să tac. De data asta 
aștept până ajungem la birourile noastre de la etajul al patrulea. 

Pe tăblița de lângă ușă scrie Camera 404, dar pe aici este 
cunoscută drept „Documente vechi militare” fiindcă 
specialitatea noastră sunt datele din vremea Războiului de 
Independență și a Războiului Civil. 

— E cineva acasă...? strig și deschid ușa, știind deja 
răspunsul. 

Luminile din biroul lung sunt închise. În stânga mea, o tablă 
albă din metal are pe ea două coloane - una cu ÎNĂUNTRU și 
una cu AFARA și o jumătate de duzină de magneti cu feţele 
noastre fotografiate și atașate pe fiecare dintre ei. Sigur, 
seamănă în mod ridicol cu practicile de grădiniță. Dar cum toți 
alergăm încoace și-ncolo la grămezile de documente după 
diverse cercetări, sistemul funcţionează. lar în momentul de 
faţă, toată lumea este pe coloana AFARA. 

E tot ce ne trebuie. 

Știind că nu ne vom bucura prea mult timp de intimitate, mă 
reped spre cubiculul meu aflat chiar în spate. Tot se străduiește 
și el să ajungă la al lui, aflat chiar în faţă. 

— Nu vrei să vezi dacă această carte face parte din colecţiile 
noastre? strig în timp ce-mi scot cheia ca să deschid 
încuietoarea sertarului din mijloc al biroului meu. 

Spre marea mea surprindere, e deja deschis. Mă gândesc 
puţin la asta, în timp ce-mi pornesc computerul. Având în 
vedere tot ce se petrece, aș fi putut foarte ușor să-l uit deschis 
seara trecută. Dar când mintea mă poartă înapoi la ușa de la 
intrare de acasă... 

— Tu fă-ţi scamatoriile tale și eu le fac pe ale mele, spune Tot 
în timp ce aud zgomotul puternic al unui sertar metalic. 

Separeul lui Tot e unul mare, cuprinzând șase fișete înalte, 
nenumărate teancuri de cărţi (în special, pe subiectul în care s-a 
specializat el, Abraham Lincoln) și o fereastră largă înspre 
Pennsylvania Avenue și Navy Memorial. 

Separeul meu este micut, cuprinzând un birou, un computer și 
o tablă de afișaj de plută acoperită cu cele mai interesante 


96 


citate din istorie pe care le-am găsit tipărite, incluzând o Biblie 
din 1631 care conţine cuvintele „Să preacurvești”, plus prima 
ediție a unei pagini de mondenităţi din 1915 a ziarului 
Washington Post în care trebuia să scrie că președintele 
Woodrow Wilson „și-a petrecut seara făcând conversaţie cu 
doamna Galt”, o văduvă căreia îi făcea curte, dar în loc de asta 
a ieșit: „Președintele și-a petrecut seara făcând-o pe doamna 
Galt”. Nu poți primi slujba asta fără să ai în gene ceva de borfaș 
în tine. Dar având în vedere cele zece miliarde de pagini din 
colecţia noastră, e la fel de adevărat că nu o primești fară a 
avea ceva de necrofag. 

Computerul se deschide și trag tastatura mai aproape ca să 
m-apuc de treabă. În buzunar începe să-mi sune mobilul. Știu 
cine este. Exact la timp. 

— Bună, mamă, răspund fără să trebuiască să mă uit. 

De când a suferit operaţia la inimă, am rugat-o pe mama să 
mă sune în fiecare dimineaţă - doar așa, ca să știu că e bine. 
Dar, când îmi duc telefonul la ureche, în locul mamei o aud pe... 

— E bine, spune soră-mea, Sharon. Doar obosită. 

Am două surori. Sharon e sora cea mai mare și cea care, chiar 
după ce s-a dus la facultatea de stat din oraș, a rămas să 
locuiască alături de mama. Obișnuiam să spunem că asta era 
slăbiciunea lui Sharon. Acum este stâlpul puternic al întregii 
familii. Seamănă cu mama la înfățișare. Și vocea seamănă cu 
cea a mamei. lar zilele astea își petrece cea mai mare parte din 
timp ocupându-se de toate problemele de sănătate ale mamei. 

O dată la două săptămâni trimit acasă o parte din salariul pe 
care-l primesc. Dar Sharon este cea care-i acordă timpul ei. 

— Întreab-o dacă se duce la Jumbo's, spun referindu-mă la 
restaurantul preferat al mamei, căci acesta este indiciul pe care 
mă bazez de obicei. 

Dacă mama se duce să mănânce acolo, atunci știu că se 
simte bine. 

— Da, răspunde Sharon. Și vrea să știe unde te duci tu vineri 
seara, adaugă ea, aruncându-mi înapoi indiciul pe care se 
bazează mama de obicei. 

Nu-i pasă unde mă duc, nici măcar dacă mă duc undeva. Vrea 
să știe dacă ies cu vreo fată sau, mai important de atât, dacă 
vreodată voi reuși să trec peste ce s-a întâmplat cu Iris. 

— Vrei, te rog, să-i spui că sunt bine? o implor. 


97 


— Beecher, ce mai face prietenul tău septuagenar? 

— Tu vorbești? Şi-n plus, nu l-ai întâlnit niciodată pe Tot. 

— Sunt sigură că e un tip foarte drăguţ - dar îţi spun din 
experienţă proprie: dacă nu-ţi schimbi modul de viaţă, așa ai să 
te trezești și tu curând. Bătrân și drăguţ și singur cuc. Ascultă 
ce-ţi spun. Nu te mai ascunde în Arhivele alea, Beecher. 
Trăiește-ţi viaţa! 

— Asta-i ce-mi spui tu mie sau ce-ţi spune mama ţie? 

Înainte să poată răspunde arunc o privire spre dreapta. Pe 
telefonul de pe biroul meu clipește cu insistenţă o luminiţă. Un 
mesaj vocal. 

— Cred că am găsit ceva pentru tine, bătrâne, îl aud pe Tot 
din cubicului lui. 

— Shar, trebuie să închid. Pup-o pe mama din partea mea. 

Închid mobilul și deja formez numărul și introduc pin-ul pentru 
a-mi asculta mesajul. 

În timp ce aștept să se declanșeze mesajul, formez codul 
pentru a afla numărul celui care m-a sunat, studiez micul ecran 
al telefonului și derulez până la numele celui care a lăsat ultimul 
mesaj. 

Williams, Orlando. 

Îmi stă inima în loc. 

Citesc din nou. Orlando. 

Computerul clipește și se deschide. Tot îmi strigă ceva de la 
distanță. 

— Mesajul unu a fost primit la... 4:58 după-amiază... ieri. 

lar în ureche, prin telefon, aud o voce baritonală familiară - 
vocea lui Orlando - și ultimele cuvinte ale unui mort. 


98 


19. 


— Pe o scară de la unu la zece, întrebă doctorul Palmiotti, ai 
spune că durerea are o intensitate de...? 

— De patru, spuse președintele. 

— Doar de patru? 

— A fost patru. Acum este de opt, spuse Wallace, mergând 
de-a lungul laturii îndepărtate a biroului și aruncând o privire pe 
vasta fereastră către priveliștea nemaipomenită a Grădinii de 
Trandafiri a Casei Albe. Și se apropie de nouă. 

— Un nouă pentru ce? întrebă sora lui, Minnie, deja 
îngrijorată. 

Doctorul vorbea cu președintele, însă Minnie era cea 
examinată, așa cum stătea de partea cealaltă a lui Palmiotti. 

Își ținea palma dreaptă larg deschisă în timp ce el îi înțepa 
fiecare deget în parte, cu un ac sterilizat, testând-o ca să-i vadă 
reacţia. Ori de câte ori sărea peste ședințele de terapie, durerile 
acute reveneau făcând-o într-un final să nu mai simtă pur și 
simplu nimic. 

— Ce se întâmplă cu el? făcând un gest înspre fratele ei. 

— Nu se întâmplă nimic, o liniști Palmiotti. 

— Dacă este bolnav... 

— Nu sunt bolnav. N-am decât niște probleme minore cu 
spatele, insistă președintele. Plus că am dormit teribil de prost 
azi-noapte. 

— la ascultă la mine, știu că nimeni n-o să spună asta pe 
prima pagină a ziarelor, însă trebuie s-o auzi. Eu cred în tine. 
Stewie crede în tine. Soţia și copiii tăi cred în tine. Și milioane de 
oameni de-acolo de-afară fac la fel. Știi asta, nu? 

Președintele se întoarse, uitându-se la sora sa și absorbindu-i 
cuvintele. 

Palmiotti știa cât de mult își iubea Minnie fratele. Și cât de 
mult o iubea Wallace, la rândul său. Însă asta nu însemna că 
întotdeauna era cel mai bine pentru el s-o aibă în preajmă. Până 
acum, cei mai mulţi americani aflaseră deja povestea: Minnie se 
născuse cu o boală genetică numită sindromul Turner. De boală 
erau afectate numai persoanele de sex feminin, care aveau un 


99 


cromozom X lipsă. Aproape 98% din cei afectaţi mor din cauza 
sindromului Turner, însă Minnie trăise - și trăise fără să dezvolte 
vreuna dintre problemele cognitive sau cardiace sau renale care 
apar, de obicei, în astfel de cazuri. De fapt, singurul lucru pe 
care Minnie Wallace îl căpătase din cauza sindromului Turner 
era că avea - asemenea altor victime ale acestei boli - mai 
degrabă un aspect de bărbat. 

Piept larg. Fruntea îngustă. Gât scurt. Cu un singur cromozom 
X, arăta precum Moe din Three Stooges??. Perez Hilton spusese 
că, dacă Minnie ar fi fost unul dintre cei șapte pitici, ar fi fost 
Butucănosul. Sau Grăsanul. Sau Bondocul. Când apăruse asta 
pentru prima oară în presă, președintele încercase să diminueze 
efectele. În consecință, emisese o declaraţie afirmând că acel 
comentariu, pe el unul, îl transformase în Morocănosul. Insă 
Palmiotti cunoștea adevărul. Nimic nu doare mai tare decât 
atunci când cineva lovește în cei de acasă. Pentru președinte... 
pentru Minnie... ultima oară când Palmiotti văzuse o asemenea 
durere fusese în noaptea accidentului care îi cauzase accidentul 
vascular cerebral. 

Și cel mai rău era că vedea cum o durere similară era pe cale 
să se producă acum. Și, judecând după expresia încordată de pe 
fața președintelui, în ciuda încurajărilor primite din partea surorii 
lui, senzaţia aceea îngrozitoare tocmai începuse să se 
intensifice. 

— Minnie, du-te și fă-ţi terapia, îi ordonă Palmiotti. 

— Pot s-o fac chiar aici. Doar ai mingile alea speciale pentru 
strâns... 

— Mimo, nu asculţi deloc, o întrerupse președintele. Chiar 
trebuie să-mi văd doctorul. Intre patru ochi. 

Minnie își înălță capul. Cunoștea bine tonul acela. Apucându-și 
bastonul asemănător unui flamingo, o luă spre ușă. 

— Înainte să plec..., adăugă ea cu rapiditate, dacă ai putea să 
vorbești la Conferinţa noastră, a cadrelor medicale... 

— Minnie... _ 

— Bine. Gabriel. O să vorbesc cu Gabriel, spuse ea. Insă 
trebuie doar să mă asiguri de ceva - toate problemele astea cu 
spatele - ești sigur că ești bine? 


22 Filmuleţe de comedie de la mijlocul secolului al XX-lea, foarte populare în Statele 
Unite, având trei fraţi ca eroi principali (n. tr.). 


100 


— Vită-te la mine, spuse Wallace, afișând cât ai clipi zâmbetul 
publicitar care îi adusese 54 de procente din votul popular. Uită- 
te la locul unde trăiesc... uită-te la viaţa asta... crezi c-aș putea 
să fiu tulburat cumva de ceva? 

Cu șchiopătatul ei, Minnie avu nevoie de aproape un minut ca 
să iasă din birou. 

Președintele începu să vorbească doar după ce ușa se închise 
în urma ei. 


101 


20. 


— Beecher, sunt eu... spune Orlando în mesaj, cu vocea lui 
gravă cu un ușor, foarte ușor accent de Wisconsin. 

Îmi amorțesc picioarele, apoi coșul pieptului. 

— Beecher, uită-te la asta! strigă Tot în spatele meu, deși mi 
se pare că se aude ca și cum ar vorbi de sub apă. 

— Tot, lasă-mă o secundă, strig și eu către el. 

Dumnezeule! Cum poate...? Orlando. E... Orlando... 

— Totuși, trebuie să vezi asta, insistă Tot pornind spre mine 
cu un morman gros de hârtii prins într-un dosar legat într-un 
biblioraft. 

Cu telefonul încleștat în mână, mă aplec pe scaun deasupra 
tastaturii, apăsând cu putere tasta 3. 


Asta nu e... concentrează-te!... ia-o de la început... 
concentrează-te... 
Bip. 


— Beecher, sunt eu, începe din nou Orlando. 

Se oprește un moment. 

— Ai văzut vreodată asta? întrerupe Tot, răsfoind paginile. 

— Tot, te rog... nu poate să aștepte puţin? 

Apăs din nou pe tasta 3 ca să câștig puţin timp. Nu am 
receptorul aproape de ureche, dar tot pot să-l aud pe Orlando 
începând să spună... 

— Beecher, sunt eu. 

— Vrei sau nu să știi dacă ăsta a fost dicționarul lui George 
Washington? întreabă Tot. Ascultă asta: după moartea lui 
George Washington, la Mount Vernon? s-a făcut o listă cu toate 
obiectele aflate în posesia sa: fiecare lumânare, fiecare tablou 
de pe perete... 

Apăs din nou pe 3. 

— Beecher, sunt eu. 

—... ȘI, desigur, fiecare carte a lui G.W., spune Tot 
aruncându-mi exemplarul din Dicţionarul Entick. 

Aterizează cu un zgomot înfundat pe biroul meu. 


23 în Fairfax County, Virginia, conacul de pe plantaţia lui George Washington (1732- 
1799), primul președinte al Statelor Unite (n. red.). 


102 


— OK... am priceput, Tot. 

— Cu cât mă grăbești mai tare, Beecher, cu atât voi vorbi mai 
rar. 

— Bine, scuze, doar că... te rog. 

Apăs 3 din nou. 

— Beecher, sunt eu. 

— Problema este, continuă Tot, că singura modalitate de a ști 
dacă aceasta este cu adevărat cartea lui G.W este să aflăm mai 
întâi dacă a avut vreodată un astfel de exemplar. 

Apăs din nou pe 3. 

— Și? 

— Potrivit celor scrise aici, a avut unul. 

Îmi arată lista. Un exemplar. Dicţionarul Entick. 

— Deși, chiar în cazul în care vorbim despre aceeași carte, tot 
nu există o explicaţie pentru modul în care a ajuns aici. 

— Sau măcar dacă a ajuns într-adevăr aici, spun. Din câte 
știm noi, nici măcar nu face parte din colecţia noastră de cărți. 

— De fapt, asta e destul de ușor de aflat. 

Apropiindu-se de computerul meu, Tot îmi face semn să mă 
ridic de pe scaun. 

— Haide... Sus!... Bătrânul trebuie să se așeze, spune el în 
timp ce eu mă dau la o parte, trăgând cât pot de receptorul 
telefonului. 

El bate deja în tastatură. Perfect. Îmi îndrept din nou atenţia 
spre telefon... 

— Beecher, sunt eu, începe din nou Orlando. 

Face o mică pauză. 

— Fir-ar al dracului, nu am numărul tău de mobil. 

Face din nou o pauză, apoi începe să vorbească precipitat. 

— Trebuie să mă suni. Ce ai făcut... 

Ce am făcut? 

— Doar sună-mă, încheie el. 

Apas tasta și ascult din nou mesajul. 

— Fir-ar al dracului, nu am numărul tău de mobil. 

Se oprește după ce spune asta. Oare de panică? E cuprins de 
panică? Se simte rău? 

— Fir-ar al dracului, nu am numărul tău de mobil. 

Ascult cu atenţie, dar m-am înșelat mai devreme. Nu se 
precipită. Vorbește repede, dar nu mai repede decât de obicei. 

Trebuie să mă suni. Ce ai făcut... 


103 


Asta e. E singurul moment în care vocea îi sună încordat. Doar 
puțin, când rostește cuvântul, făcut”. Apăs din nou pe tasta de 
derulare. 

— Ce ai făcut... 

Se referă la găsirea dicționarului. 

— Ce ai făcut... 

Cu siguranţă accentuează ultimul cuvânt. 

— Ce ai făcut... 

Sunt doar patru silabe. Trei cuvinte nenorocite. E exact ca 
atunci când te uiţi la fotografia unui copil care zâmbește fericit 
către cameră și, pe urmă, ţi se spune că a murit într-un 
îngrozitor accident de mașină. Indiferent ce vrei tu să vezi, nu 
poţi să vezi altceva decât... nu e vorba doar despre senzaţia de 
pierdere sau de tristeţe. Să aud cuvintele astea... rostite de... de 
fantoma asta... 

— Ce ai făcut... 

Nu percep altceva decât că mă învinovățește. 

— Doar sună-mă, spunea Orlando în cele din urmă ieri, la 
16:58. 

Vocea i se topește în neant, iar eu, cuprins de o agitaţie 
bruscă, mă chinui să-mi păstrez echilibrul. Nu reușesc. Strâng 
receptorul atât de tare, încât sudoarea începe să-mi curgă din 
pumn pe partea interioară a încheieturii, absorbită de cureaua 
de la ceas. 

Abia când privesc în jos dau cu ochii de Tot care și-a ridicat 
capul spre mine și mă măsoară cu ochiul cel bun. Dacă a auzit... 

Se holbează pur și simplu la mine. 

Sigur că a auzit. 

Aștept să-și spună părerea, să mă avertizeze, să spună că 
trebuie să fac mesajul lui Orlando să dispară. 

— Nu ești singur în chestia asta, Beecher. 

— De fapt, cam sunt, spun în timp ce aud un bip pe cealaltă 
linie. 

Privesc numărul de pe ecran și identitatea celui care sună: 
Paza. 

Nu ridic. Ultimul lucru de care aș avea nevoie acum ar fi să 
înceapă Khazei să mă ia la întrebări în legătură cu moartea lui 
Orlando. 

În loc de asta, direcţionez mesajul lui Orlando spre mobilul 
meu și apoi îl şterg din căsuţa vocală. 


104 


Tot clatină din cap. 

— Ascultă ce-ţi spun, nu ești singur în chestia asta. Ai nevoie 
să auzi asta. 

— Bine, bine, și să știi că apreciez când cineva îmi spune ceva 
frumos, Tot, dar... pur și simplu... nu cred că pot face asta. 

— Ce să faci? 

— Asta. Nimic din toate astea. Să caut cărţi vechi care sunt 
ascunse pentru președinți... să mă joc de-a spionii... să primesc 
mesaje care mă umplu de vinovăţie și-mi ridică părul măciucă în 
cap... 

— Vinovăţie? Despre ce vorbești? 

— Nu ai auzit mesajul lui Orlando? Când a spus: Ce ai făcut... 
- indiferent dacă a fost vorba despre atac de cord sau de crimă, 
ar fi putut la fel de bine să adauge... când mi-ai provocat 
moartea. 

— Chiar crezi că de-aia te-a sunat Orlando, să te dojenească? 

— Ce altceva aș putea să cred? 

Tot răsucește între degetul mare și degetul arătător câteva 
fire crescute răzleţ din barba lui de vrăjitor, chiar sub falcă, în 
dreptul urechii, în timp ce măsoară din ochi exemplarul ferfenițit 
din Dicţionarul Entick. 

— Poate că era uluit de descoperire. Poate că tocmai își 
dăduse seama de consecinţe: Ce a; făcut... 

Coboară vocea să semene mai mult cu vocea lui Orlando: 

— ... pur și Simplu ai descoperit ceva ce nimeni nu știa că 
există. Președintele Wallace punea... Naiba știe ce punea la cale 
președintele, dar tu ai aflat, Beecher. Ești un erou. 

— Un erou? Pentru ce? Pentru că am vărsat niște cafea? 
Pentru că am încercat să impresionez o colegă de liceu sperând 
că astfel voi putea să uit de logodnica mea? Pe bune, Tot. Când 
m-am trezit de dimineaţă aveam picioarele ude de sudoare! Dă- 
mi tu un nume de erou care are picioarele transpirate! 

Aştept să-mi răspundă - să-mi vină cu vreo prostie istorică și 
să-mi spună că Teddy Roosevelt era renumit pentru faptul că-i 
transpirau îngrozitor picioarele, dar în loc de asta Tot stă pur și 
simplu acolo, răsucindu-și, în continuare, firele de barbă. 

Începe să-mi sune din nou telefonul. La fel ca mai înainte, pe 
ecran scrie Paza. La fel ca mai înainte, nu ridic. 

Tot dă din cap aprobator și trage adânc aer pe nări. 


105 


— Beecher, știi care-i partea cea mai bună a slujbei noastre? 
După mine, e această foaie de hârtie, spune el ridicând o foaie 
la întâmplare de pe birou și întorcând-o pe faţă și pe spate. În 
orice zi normală, foaia asta este doar o foaie în colecția noastră, 
nu-i așa? Dar apoi, într-o zi - se întâmplă să fie 11 septembrie - 
și, brusc, această foaie de hârtie devine cel mai important 
document, un document vital al guvernului american. 

Aruncă hârtia înapoi pe birou. 

— Pentru asta suntem noi aici, să fim martorii acestui lucru. 
Suntem martori și avem misiunea de a o proteja. Noi suntem cei 
care se îngrijesc de aceste hârtii care, într-o bună zi, vor ajuta la 
scrierea istoriei. 

— Tot, cred că ești puţin cam melodramatic în legătură cu 
hârtia aia. 

— Nu mă asculți. Nu e vorba numai de hârtie. Același lucru se 
întâmplă și cu oamenii. 

La capătul îndepărtat al biroului, ușa de la intrare se deschide 
și se aude un clinchet metalic pe tabla magnetică. 

Ca un periscop care se ridică dintr-un submarin, mă uit peste 
zidul cubiculului și dau cu ochii de colega mea Rina, care-mi 
zâmbește surprinzător de cald, ca Mona Lisa, având în vedere 
cât de supărată fusese ieri că ieșise pe locul doi în competiţia 
noastră internă. 

— Eşti bine? mă întreabă Rina. 

— Ha? 

— leri - te-am văzut jos. Cu Orlando. Eraţi prieteni, nu? 

— Da... nu... sunt bine. Mulţumesc, îi spun în timp ce ea se 
îndreaptă spre propriul ei cubicul. 

Cobor periscopul și mă întorc spre Tot. 

— Rina, șoptesc, adăugând rapid, deci, prin analogie, eu sunt 
foaia de hârtie? 

— Ești aici deja de câţiva ani buni, Beecher - ar trebui să știi 
că istoria nu este numai ceva ce se scrie pur și simplu. E un 
proces de selecţie. Alege momentele și evenimentele și da, 
alege oamenii și îi confruntă cu o situaţie pe care n-ar trebui să 
o poată depăși vreodată. Asta se întâmplă cu milioane de 
oameni în fiecare zi. Dar singurii despre care ajungem să citim 
sunt cei care fac față situaţiei și se luptă cu situaţia aia și 
descoperă cine sunt cu adevărat. 


106 


— Acum tu ești cel care nu ascultă, Tot. Eu știu cine sunt. M- 
am luptat pentru viața pe care o am acum. Și mi-am petrecut 
doi ani din viață făcând 140 000 de fotografii cu torturi de nuntă 
extrem de scumpe și miri care-și închipuiau că știu să danseze 
doar ca să mă asigur că nu va trebui să mă întorc în Wisconsin 
și să spun că viaţa de dincolo de zidurile casei mamei mele este, 
pur și simplu, prea grea pentru mine. Am ajuns mai departe 
decât tata și decât tatăl lui și decât toți nenorociţii de colegi de 
clasă pe care i-am avut și care obișnuiau să ţintească spre capul 
meu când jucau fotbal, deși știau că nicio astfel de lovitură nu 
conta pentru scor. Dar indiferent ce se presupune că mi-a făcut 
cadou istoria... indiferent ce am găsit cu adevărat în acel SCIF... 
nu știu ce este... Nu știu de unde să încep... Nici măcar nu știu 
ce se presupune că trebuie să caut! 

Clătinând din nou din cap, Tot se întoarce iar la computerul 
meu și apasă tasta Enter. Pe ecran văd datele pe care le conţine 
Arhiva despre Dicţionarul Entick. Da, avem și noi un exemplar. 
Da, se află în clădirea asta. Și, potrivit celor scrise aici, în 
momentul de faţă este... 

— Împrumutată, izbucnesc eu citind pe ecran. 

E prima veste bună pe ziua de astăzi. În fiecare zi, sute de 
oameni vin la Arhive să facă cercetări. Pentru a simplifica 
lucrurile, odată ce te înregistrezi în calitate de cercetător, poți 
umple două cărucioare cu cărţi și poţi să le păstrezi depozitate 
în camera noastră de cercetare timp de trei zile. Și, din câte văd 
eu aici, Dicţionarul Entick este în momentul de față reţinut 
pentru un cercetător pe nume... 

Tot face clic pe următoarea imagine. 

— Dustin Gyrich, şoptim amândoi în timp ce-mi sună telefonul 
pentru a treia oară. 

Și pentru a treia oară ignor Serviciul de Pază. 

— Tipul ăsta, Gyrich, e de la noi? întreb în timp ce deschid 
sertarul de deasupra și încep să răsfoiesc fișele cu numele 
angajaţilor de aici. 

A... B... C... G... H... 1... Nimeni cu numele Gyrich. 

— Dar nici profesionist nu cred că este, adaugă Tot, referindu- 
se la cercetătorii profesionişti care puteau fi angajați cu ora. 

În partea cealaltă a biroului se deschide din nou ușa. 

— Beecher, ești aici? strigă o voce familiară. 


107 


Chiar și fără să-mi ridic periscopul, adulmec aroma de pipă a 
lui Dallas. În majoritatea zilelor nu mă bagă în seamă. Astăzi îi 
aud pașii îndreptându-se spre mine. 

— Beecher? adaugă el, părând aproape îngrijorat. Ești sau nu 
acolo? 

— Mda... sunt aici, spun ieșind din cubicului meu. 

— La dracu', atunci de ce nu spui nimic!? Cei de la Pază și-au 
făcut griji... După tot ce s-a întâmplat cu Orlando - să nu mai 
faci asta! - mă dojenește el, toată îngrijorarea din glas 
transformându-i-se în enervare. Data viitoare când sună cineva 
după un fraier ca tine, ridică nenorocitul ăla de recep... 

Dallas amuţește brusc și se oprește din mers chiar când 
ajunge la cubicului meu. Acum nu se mai uită la mine. Se uită la 
ce se află în spatele meu. Mă învârt pe călcâie temându-mă că a 
văzut dicționarul. Dar dicţionarul a dispărut deja - îndesat 
undeva de persoana care se află încă așezată la biroul meu. 

— Salut, Tot, spune Dallas, scărpinându-și barba nerasă de 
câteva zile. Nu mi-am dat seama că ești aici. 

Tot nu spune niciun cuvânt. Doar se holbează la Dallas, fără 
să clipească. Nu e nimic personal. Când a împlinit șaptezeci de 
ani, Tot a hotărât că existau zece reguli pe care trebuia să le 
aplici pentru a putea trăi fericit. Singura pe care mi-a împărtășit- 
o și mie până acum este aceea că, în calitate de arhivar, nu se 
va împrieteni niciodată cu cineva care susţine că FDR știa 
despre atacul iminent asupra Pearl Harbor, de vreme ce nu 
există nici măcar o foiţă de hârtie din clădirea noastră care să 
susțină această părere. Mai știu încă o regulă de-a lui care are 
de-a face cu boxerii albi de bumbac și cheia unei vieţi sexuale 
reușite (în punctul ăsta îl oprisem din vorbă - simplul gând la 
așa ceva mă făcea să-mi doresc să fiu orb). Și, din câte îmi dau 
seama, mai există o a treia regulă referitoare la nemernicii 
aroganţi, mai ales cei care-i ocărăsc pe prietenii lui Tot. 

Cea mai tare fază este să-l văd pe Dallas cum face un pas 
înapoi. Până și cel mai neastâmpărat pisoi știe când motanul cel 
mare este prin preajmă. 

— Spuneam doar..., se bâlbâie Dallas... îi spuneam lui 
Beecher că eram îngrijorat de faptul că... 

— De unde știi că îl sună cineva? se răstește Tot fără 
introducere. 

— Cum? 


108 


— Când ai intrat, spune Tot. Ai spus că-l sună Serviciul de 
Pază. De unde știi că l-au sunat? 

— Eram... eram acolo, răspunde Dallas. 

— În Biroul de Pază? 

— Nu... la recepție... cu detectoarele, spune el referindu-se la 
biroul de recepţie de pe partea clădirii care dă în Penn Avenue. 
Acolo se află o vizitatoare care a venit la Beecher și insistă 
foarte mult să-l vadă... 

— Vizitatoare? întreb. 

— Prietena ta. De ieri. Cea cu piercing în nas... 

Tot îmi aruncă o privire. Deja s-a referit la ea numind-o fiica 
lui Lee Harvey Oswald. Ultimul lucru pe care l-ar dori ar fi să mă 
vadă că o aduc din nou înăuntru. 

— În momentul ăsta, Clementine e jos? întreb. 

— De ce crezi că te tot sună? spune Dallas. Te-au văzut 
intrând în garaj, dar cum nu ai răspuns deloc la telefon... 

Mă uit la Tot, care nu are nevoie de ajutor ca să pună restul 
lucrurilor cap la cap. Singura modalitate de a o aduce pe 
Clementine în clădirea asta este să mă duc personal jos și să o 
înregistrez. Și, în timp ce ultimul lucru de care am acum nevoie 
este să ajung și mai sus pe lista suspecţilor din cauză că ajut 
fiica unui asasin, cu cât o las să petreacă mai puţin timp cu cei 
de la Serviciul de Pază, cu atât voi fi eu mai în siguranţă. 

— Tot..., spun aruncându-i o privire în timp ce mă reped spre 
ușă. 

Du-te. Mă ocup eu, răspunde el dând din cap. Niciodată nu 
mi-a luat mai mult de trei minute și douăzeci și două de secunde 
să ajung la biroul de la recepţie. Și, cu toate că trebuie să mă 
duc după Clementine, prioritatea numărul unu este, în 
continuare, să aflu cine este Dustin Gyrich și de ce, exact în ziua 
în care președintele își programase să vină aici, Gyrich solicitase 
acest vechi dicţionar. 

— Sunt bătrân și detest conversaţia de salon, îi spune Tot lui 
Dallas în timp ce se întoarce la loc la computerul meu. Te rog să 
pleci acum. 

Dallas o ia înapoi spre biroul lui, iar eu prind viteză și cotesc 
brusc la stânga spre ușa biroului. Dar chiar când o smucesc și 
mă avânt în hol, aproape că mă izbesc de pieptul bărbatului 
înalt. Și de insigna strălucitoare pe care scrie „Paza”. 


109 


— Beecher, știi ce mă enervează pe mine cel mai rău? 
întreabă locţiitorul șefului Pazei, Venkat Khazei, când îmi înalt 
capul să-l văd. Când oamenii de aici - oamenii care se află chiar 
la birourile lor - nu mă sună deși văd apelurile de la mine. 

Îmi pune o mână pe umăr, iar eu nu mă pot gândi la altceva 
decât că el este singura persoană din întreaga clădire care știa 
că Orlando se afla în acel SCIF. 

— Pot să te ajut cu ceva? întreb. 

— Foarte amabil din partea ta, Beecher, spune Khazei. 
Credeam că nu mai întrebi. 


110 


21. 


— Poţi să-mi spui cum îţi convine, se oferă Khazei să-mi facă 
pe plac, încercând să dea impresia de cumsecădenie. Putem 
vorbi aici, la biroul tău sau... 

— E bine aici, spun repede hotărât să-l țin departe de carte. 

— Și oricum, unde te duceai? 

— Ce? 

— Alergai, Beecher. Aproape te-ai izbit de mine. Mă întrebam 
doar unde te duceai. 

— In camera cu dosare, răspund dând din cap. Am înţeles că, 
în timp ce Khazei mă suna ca să întrebe ceva, agenţii de pază 
de la intrare erau cei care mă sunaseră pentru Clementine. 
Trebuie să iau un dosar de acolo. 

Se uită în jos la mâinile mele goale. 

— Unde e hârtia cu cota și cu celelalte date de înregistrare? 

Probabil se crede foarte deștept. 

— Chiar aici, răspund și-mi arăt cu un gest capul, fiind și eu la 
fel de deștept. 

Dar judecând după modul în care sprâncenele stufoase ale lui 
Khazei se unesc, e evident că îi displace profund că îndrăznesc 
să mă cred astfel. 

— Știi..., spune el, netezindu-și cu mâna părul rar, și ieri ai 
luat-o la goană când ai aflat de Orlando. 

— E prietenul meu. Nu ar trebui să o iau la goană când aflu că 
prietenul meu a murit? 

— Nu vreau decât să spun că... pentru un loc renumit ca fiind 
extrem de liniștit și de domol ca ritm al activităţii, în ultima 
vreme tu te grăbești foarte tare de colo-colo. 

Se uită la mine foarte atent, lăsând ca liniștea holului gol să 
devină apăsătoare. Dar eu nu mă pot gândi decât la Clementine 
care mă așteaptă în continuare jos. 

— Ai spus că ai o întrebare, domnule Khazei. 

— Nu, am spus că am ceva cu care sper că mă poți ajuta tu, 
mă corectează el, scărpinându-și barba cu dosul palmei. Mă 
întrebam doar dacă ai reușit să te uiţi în agendă... ca să-mi spui 
când ai fost cu Orlando. 


111 


— M-am uitat, dar chiar nu pot spune cu precizie. L-am văzut 
în hol. Poate cam cu jumătate de oră înainte să... știi tu... 

Khazei dă din cap, dar nu are nicio altă reacție. 

— Poate te-ai mai gândit la ceva? Ceva care ar putea să ne 
ajute să-i investigăm moartea? 

— Am crezut că paramedicii au zis că a avut un atac cerebral, 
că suferea de apnee în somn. 

— Așa au zis. De-asta sunt ei paramedici și nu medici legiști, 
spuse Khazei. Acum te întreb din nou. E ceva - orice - ce ar fi 
putut spune Orlando, orice ar fi făcut - care să consideri tu că ar 
trebui să știm și noi? 

Răspund fără ezitare. 

— Nu-mi vine nimic în minte, îi spun. 

— Am crezut că ziceai că sunteţi apropiaţi. 

— Ti-am zis că era amabil cu mine. Suntem amândoi din 
Wisconsin și întotdeauna a fost amabil. 

— Asta e tot? întreabă Khazei. 

— De ce ţi se pare atât de greu de crezut? 

— Nu știu, răspunde Khazei, mai calm ca oricând. Cred că... 
pentru că... dacă e doar un tip amabil din Wisconsin, ei bine... 
de ce tu ești ultima persoană pe care o sună înainte să moară? 

Peste umărul lui, liftul scoate un zgomot sonor anunțând 
sosirea celorlalți angajaţi. Khazei zâmbește, ca și cum și asta 
făcea parte din lucrurile pe care le controla tot el. 

— Suntem în secolul al XXI-lea, Beecher. Chiar crezi că nu ne- 
am obosit să verificăm măcar numerele pe care le-a apelat 
Orlando? 

E a doua oară când mă prinde în capcana raţionamentelor 
sale jalnice. Pot să jur că a treia oară nu se va mai întâmpla. 

— Poate că ar fi mai bine să continuăm discuţia asta într-un 
cadru mai privat, sugerează Khazei mișcându-se spre ușa 
metalică a sălii cu rafturi. 

La ora asta a dimineţii deja sunt prea mulţi angajaţi pe holuri. 

— Ai spus că trebuie să iei un dosar, nu? adaugă Khazei. Merg 
cu tine. 

Până ieri, când l-a apelat pe Orlando în SCIF abia dacă 
auzisem de Venkat Khazei. Dar dacă instinctul meu nu mă 
înșală, iar el face mai mult decât să investigheze uciderea lui 
Orlando - dacă, în realitate, umblă după carte sau încearcă să 
mă facă să par un asasin ca să pună mâna pe ea - ultimul lucru 


112 


de care am nevoie ar fi să merg singur cu el în cea mai izolată 
secţie din clădirea noastră. 

— De fapt, nu mă deranjează deloc să vorbim chiar aici, spun 
în timp ce mulţimea de oameni dispare pe ușile birourilor și, la 
fel cum se întâmplă într-un liceu după ce se sună de intrare la 
oră, holul se întoarce treptat la obișnuita liniște de dimineață. 

Khazei încuviințează din cap, prefăcându-se că nu l-am 
enervat. Dar în timp ce aștept să se închidă și ultima ușă de pe 
hol, observ, prin ușa de la intrarea în propriul meu birou, o 
umbră subțire și înaltă, ca o sperietoare, de partea cealaltă a 
geamului translucid. judecând după contururile sale opace, ar 
putea fi oricare dintre arhivarii noștri - Tot, Dallas, Rina - dar 
după ce se leagănă acolo un moment, sperietoarea se retrage. 
Ca și cum ar ști că am văzut că ascultă. 

— Deci, ce ţi-a spus Orlando în ultimul lui mesaj? întreabă 
Khazei brusc. 

judecând fie și numai după tonul lui, pot spune că asta ea 
treia capcană. Dacă ar fi dispus de mijloacele tehnologice care 
să-i arate că am primit mesajul final al lui Orlando, i-ar fi fost la 
fel de ușor să asculte mesajul respectiv. Doar mă pune la 
încercare să vadă dacă răspund cinstit. 

— Orlando doar... nu mi-a spus altceva decât că nu are 
numărul meu de mobil și să îl sun înapoi. 

— Să-l suni înapoi pentru ce? 

— Probabil în legătură cu ce am făcut cu o veche hârtie cu 
antet pe care am găsit-o la Comisia Juridică a Senatului. A ajuns 
acolo din greșeală, iar eu am luat-o - a fost doar o glumă - şi i- 
am scris o scrisoare lui Orlando în care era înștiințat că va fi 
deportat. O farsă prostească între colegi. 

E o scuză suficient de plauzibilă spusă pe un ton suficient de 
calm. Am folosit chiar și cuvintele am făcut ca să evoc singurul 
moment inexplicabil din mesajul lui Orlando. Ce a; făcut... 

Dar Khazei rămâne în continuare acolo, cu postura aceea 
țeapănă,  militărească, semănând cu un uriaș semn de 
exclamaţie. Arunc din nou o privire spre biroul meu. Umbra 
sperietorii este în continuare acolo. 

— Ai fost în SCIF 12E1 ieri? izbucnește în cele din urmă 
Khazei. 

— Pof... poftim? 


113 


— E o întrebare simplă. Necesită un răspuns simplu. Ai fost tu 
înăuntru sau oriunde în apropierea acelui seif în vreun moment, 
indiferent care, al zilei de ieri? 

Respir adânc încercând cu disperare să nu pară că respir 
adânc. Nu știu prea multe despre Khazei, dar din câte îmi pot da 
seama din cele două conversații pe care le-am purtat până 
acum, nu a pus nici măcar o singură întrebare al cărei răspuns 
să nu-l cunoască deja sau cu privire la care să n-aibă măcar un 
indiciu. Și, având în vedere că Dallas și Rina și cel puţin un 
agent de la Serviciul Secret m-au văzut pe culoarul ce dădea 
după colț în camera aceea... și că nu se știe încă unde e caseta 
aceea video... 

— 12E1... rostesc. E cea în care citește președintele, nu? 

— Beecher, în momentul ăsta eu sunt prietenul tău. Dar dacă 
vrei să mă faci dușman... 

— Da, nu... Sigur că am trecut pe lângă cameră. Acolo l-am 
văzut pe Orlando. Făceam un tur cu cineva. 

— Dar vrei sa-mi spui că nu ai și intrat? 

Acesta este momentul în care aș putea să-i spun adevărul. Aș 
putea să-i spun că am intrat. Aș putea spune că nu am făcut-o 
eu. 

Dar în timp ce mă holbez la Khazei, care e în continuare 
țeapăn ca un semn de exclamaţie, îmi dau seama că tot ce va 
reţine el va fi că eu am fost ultima persoană care a fost singură 
cu Orlando înainte ca acesta să moară. Și odată ce va înregistra 
asta... odată ce poate confirma faptul că am avut, de fapt, acces 
la carte... 

Scutur din cap. 

— Nu. Nu am intrat niciodată înăuntru. 

El se uită și mai fix și mai intens la mine. 

— Ce e? întreb. Dacă nu mă crezi, du-te să verifici caseta. 
Toate camerele alea sunt monitorizate video, nu? 

E un bluff, și încă unul destul de riscant, dar acum chiar 
trebuie să știu ce se petrece. E adevărat, Khazei ar fi putut fi cel 
care a smuls caseta din aparatul video. Dar dacă plănuia să o 
folosească pentru a mă scoate pe mine ca fiind criminalul, nici 
măcar nu am purta acum conversaţia asta. Așa că, fie Khazei 
are caseta și acum îl interesează numai cartea, fie nu are 
caseta, ceea ce înseamnă că aceasta e, în continuare, cine știe 
pe unde. 


114 


— În mod uimitor, caseta a dispărut - cineva a luat-o din SCIF, 
spune Khazei pe un ton neutru. Dar mulţumesc că mi-ai adus 
aminte. Trebuie să le spun celor din Serviciu despre asta. 

— Din Serviciu? 

— Știu. Dar de vreme ce cadavrul lui Orlando a apărut exact 
în același moment în care președintele Wallace intra în clădire... 
Din câte se pare, Serviciul Secret nu e prea încântat când apar 
morți în preajma celui pe care-l protejează. Așa că, spre norocul 
nostru, s-au oferit să ne ajute cu ancheta, spune studiindu-mă 
cu și mai mare atenţie. Oricum, e o ocazie extraordinară. Mă 
gândesc că, până vor finaliza ancheta, vor identifica și cerceta 
fiecare atom, moleculă - chiar particulă infimă - de ADN din tot 
SCIF-ul. Dumnezeu știe ce poți găsi acolo, nu, Beecher? 

În spatele lui se aude a doua oară clinchetul liftului și apare 
un alt grup de angajaţi care se revarsă prin ușile deschise în 
holul larg. 

— Oh, și apropo, adaugă el în timp ce aceștia se împrăștie în 
jurul nostru, ieri când aveai halatul ăla făcut ghem - mai spune- 
mi o dată, cu ce era pătat? Cu cafea, nu? 

Dau din cap și mă silesc să zâmbesc și - 'Neata! Salut! 
'Neaţa! - să dau din mână în semn de salut celor care trec pe 
aici. 

— O zi bună, spune Khazei, îndreptându-se spre liftul care 
aștepta. Sunt sigur că vom vorbi din nou curând. 

În timp ce ușile liftului se închid înghiţindu-l cu totul, mai 
arunc o privire spre ușa biroului meu. Sperietoarea a dispărut. In 
sfârșit, pot să-mi trag sufletul și... 

Nu... 

Alerg spre scări. Aproape am uitat. 

În momentul acesta, ea se află acolo jos. 


115 


22. 


— Stai puțin... nu încă... spuse președintele, ridicând un 
deget. Luminat din spate de soarele dimineţii, studie ușa de la 
biroul doctorului, care se închisese deja în urma surorii sale. 

De partea opusă a biroului, Palmiotti stătea la masa de lucru. 
Pe sub ușă, se vedeau mișcându-se umbrele membrilor de 
personal de afară. 

Așa era întotdeauna. Chiar și în cele mai private zone ale 
Casei Albe, cineva asculta. 

— Deci, după cum îmi spuneai... 

Palmiotti se trase mai aproape de președinte. 

— Despre problemele tale cu spatele... 

— Mă doare, insistă Wallace, încă uitându-se la umbrele de la 
ușă. Și durerea se înrăutățește. 

Palmiotti cugetă puţin la asta. 

— E ceva de care să mă pot ocupa personal? 

Președintele cugetă și el, uitându-se încă o dată lung la 
zăpada topită dinadins din Grădina Trandafirilor. Fusese nevoie 
de eforturi considerabile pentru ca grădina să recapete acel 
aspect netulburat de intemperiile vremii. _ 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta, îi răspunse lui Palmiotti. In 
momentul de faţă, probabil că-i mai bine să nu schimbăm nimic, 
să rămânem la tratamentul iniţial. 

— Domnule  președinte...? strigă unul dintre membrii 
personalului de pe coridor. 

Era timpul să plece. 

— Înainte să pleci, spuse Palmiotti, te-ai gândit la operaţie? 

Președintele clătină din cap. 

— Nu în cazul ăsta. Să nu mai aud de operații. 

— Domnule președinte...? se auzi din nou de dincolo de ușă. 

Patru minute neîntrerupte. Pentru orice președinte, o durată 
de timp cât o viaţă de om. 

— Am o ţară de condus, îi spuse Wallace prietenului său. 
Apropo, dacă vrei cumva o carte bună... 


116 


Ridică exemplarul cu coperţi cartonate al unei cărți intitulate 
O problemă din Infern: America și Era Genocidului de Samantha 
Power. 

— Aruncă-ţi un ochi peste ea - a câștigat Premiul Pulitzer, 
spuse președintele, dându-i-o lui Palmiotti. 

Direct. 

— Absolut, îi răspunse doctorul celui mai vechi prieten al său 
aruncând o privire rapidă la cartea cu coperţi cartonate. 

O problemă din Infern. În mod sigur era. 

— Oh, și dacă-l vezi pe Gabriel, mai spuse Wallace peste umăr 
în timp ce se îndrepta spre ușă, spune-i să aloce o porţiune din 
program pentru o scurtă vizită la conferinţa lui Minnie. Însă n-o 
să stau să fac și fotografii. 

— Mare fraier ești, știi, nu? 

Absent, președintele dădu din mână în semn de „la 
revedere”, fără să spună vreun cuvânt. Insă mesajul fusese clar. 

În ochii lui Wallace, familia era pe primul loc. 

Era o lecție pe care Palmiotti n-o ratase, căci știa exact care 
erau riscurile dacă problema apărută acum era chiar cea la care 
se gândea el. l-ar fi ușor să se distanțeze de problema asta 
acum. Probabil și inteligent. Piciorul președintelui se apropia în 
mod clar de capcana de urs. Insă după tot ce făcuse Wallace 
pentru el... după tot ce făcuseră unul pentru celălalt... 

Familia era pe primul loc. 

— Oh, și apropo, Stewie, trebuie să te tunzi, adăugă 
președintele. Arăţi ca naiba. 

Doctorul Stewart Palmiotti încuviință dând din cap. 

O tunsoare. Și el se gândea exact la același lucru. 


117 


23. 


— Fata. 

— Ce fată? întreabă tipul de la pază cu fața rotundă și 
sprâncene stufoase. 

— Fata, spun eu. Se presupune c-ar trebui să fie o fată aici. 

Se uită de jur-împrejurul zonei de primire. Gresia verde- 
spălăcit de pe jos și pereţii gri de piatră o făcea să semene cu o 
criptă. In dreapta, se află un detector de metale și un aparat cu 
raze X. Insă în afară de câţiva angajaţi care își vânturară 
legitimaţiile, singurii oameni pe care îi văd sunt ceilalţi doi 
paznici. 

— Nu văd niciuna, spune tipul de la pază. 

— M-a sunat cineva, insist eu. Era chiar aici! Are părul negru. 
Ochii vii. E cu-adevărat... 

— A, frumușica, strigă paznicul de lângă aparatul cu raze X. 

Cel cu sprâncenele stufoase se uită în jur. 

— Nu știi unde este, nu-i așa? întreb eu. 

— Cred c-am... c-am luat-o în evidenţă. Aștepta chiar acolo, 
spune el, făcând semn spre una dintre bănci. 

Nu sunt surprins. Poate că azi-dimineaţă ne-au facut un 
control complet mie și lui Tot, însă, în mare parte, paza noastră 
e la același nivel cu vechiul VCR al lui Orlando, cel căruia trebuie 
să îi bagi caseta video pe deasupra. 

Nici măcar nu scanăm cardurile de identificare ca să intrăm în 
clădire. Îndeosebi pe durata dimineţii, când toată lumea e pe 
fugă - pot să văd asta chiar acum - o femeie înaltă și subţire, 
îmbrăcată într-o haină greoaie de iarnă își flutură legitimaţia 
înspre paznic și intră direct, fără nicio problemă. 

— Jur - chiar acolo, insistă el. 

Mi-arunc rapid privirea la foaia cu intrări din registrul de pe 
marginea tejghelei de marmură. Semnătura ei este exact 
aceeași cu cea din liceu. O înșiruire de litere rotunjite fără pic de 
efort. 

Clementine Kaye. 

— Poate că a băgat-o deja cineva înăuntru, spune paznicul de 
la scanerul cu raze X. 


118 


— N-a băgat-o nimeni înăuntru. Eu sunt cel pe care îl aștepta. 
Doar dacă nu... Nu. Nici măcar Khazei nu este atât de rapid. 

Scoțându-mi telefonul mobil, caut rapid numărul Clementinei 
și apăs tasta de apelare. Telefonul sună de trei ori. Nu-mi 
răspunde nimeni în afară de căsuţa vocală. Insă, în depărtare, 
aud soneria unui telefon mobil. 

— Clementine...? strig, urmărind sunetul telefonului. 

Mă întorc și trec pe lângă biroul paznicului, după care mă 
grăbesc spre Biroul de Informaţii Generale, unde își încep 
cercetările cei mai mulţi vizitatori. Ar avea sens să fie acolo. Am 
lăsat-o să aștepte suficient de mult timp - poate că a intrat aici 
ca să caute mai multe date cu privire la tatăl ei. 

Apăs din nou tasta de apelare a telefonului. Ca și înainte, se 
aude un sunet de apel înfundat. Aici. In mod sigur de-aici. 

Oprindu-mă brusc, cercetez cu privirea camera verde ca 
menta. Verific atent toate cele patru mese largi, încărcate cu 
cărţi. Îi privesc pe suspecţii de serviciu: în colţul din stânga, 
două femei în vârstă care completează niște hârtii. În dreapta 
mea, un bătrân veteran de război solicită niște documente, un 
tânăr student absolvent răsfoiește niște rapoarte referitoare la 
genealogia familiei și... 

Acolo. 

In spate. Lângă computere. 

Uitându-se lung la ecran, ea se apleacă în faţă pe scaun, cu 
mâinile încrucișate peste haina groasă de culoare neagră pe 
care o ţine împăturită pe genunchi. Spre deosebire de ieri, părul 
ei negru și scurt este împărțit în două codițe laterale, de fetiță, 
ultra la modă, care mă fac să-mi dau seama cât de bătrân mă 
simt de când a revenit în forță în viața mea și m-a făcut să încep 
să caut muzică rap în loc de Kenny Rogers. 

— Clemmi, ce faci aici? întreb când ajung în partea din spate 
a încăperii. 

Nu răspunde. 

Însă, pe măsură ce mă apropii... în timp ce văd la ce se uită 
pe ecran... ceva de pe YouTube... 

Există înregistrări video în familia mea pe care, chiar dacă aș 
acoperi întregul ecran cu excepția a doi centimetri pătraţi, tot aș 
fi în măsură să le identific după momentul surprins. Sunt imagini 
cu mine și surorile mele, stând amândouă una lângă cealaltă pe 
patul de spital acoperit cu vinil, ţinându-mă în poală la câteva 


119 


ore după naștere. Mai sunt imagini cu mine la vârsta de zece 
ani, îmbrăcat ca Ronald Reagan de Halloween, având pe cap 
ceea ce mama jurase că este o perucă a lui Ronald Reagan, dar 
care, în realitate, era doar o imitație jigărită a părului lui Fred 
Flintstone. Și mai este și înregistrarea video a tatălui meu - una 
dintre puţinele pe care le am cu el - făcută la piscina locală, 
când eu aveam doi ani, în care mă ţinea deasupra capului, mă 
lăsa în jos până atingeam apa pentru ca apoi să mă ridice din 
nou. 

Însă toate acelea pălesc în comparaţie cu scena la care 
Clementine se holbează chiar acum: cea a lui Nico Hadrian, 
îmbrăcat într-un combinezon NASCAR galben strălucitor, filmat 
în timp ce dă să-și ridice arma și, cu faţa golită de orice 
expresie, încearcă perfect calm să-l omoare pe fostul președinte 
Leland Manning. 

Pentru majoritatea americanilor, scena aceasta este deja 
istorie. Asemenea primei înregistrări de pe Lună. Sau cea în care 
este împușcat JFK. Fiecare cadru în parte este faimos: vârful 
degetelor președintelui, neclare în momentul în care face cu 
mâna mulțimii... geaca sa impermeabilă care fâlfâie și se umflă 
ca un balon... chiar și felul în care o ţine atât de strâns de mână 
pe Prima-doamnă în timp ce pășesc pe pistă și... 

— Acum crezi că sunt nebună, spune ea, încă uitându-se pe 
ecran. 

— Nu cred că ești nebună. 

— De fapt, ar cam trebui să crezi asta. Sunt rudă cu un 
nebun... stau aici, uitându-mă la înregistrarea asta veche ca o 
nebună... și da, doar fiindcă m-ai lăsat să aștept aici atâta timp 
i-am căutat numele pe Google, însă chiar și așa... asta e la 
granița ridicolului. Practic sunt cât se poate de smintită. Deși 
uită-te la el când iese din mulțime: seamănă leit cu mine. 

Pe ecran, președintele și Prima-doamnă zâmbesc la unison, cu 
fețele luminate de soarele generos, în timp ce se îndreaptă spre 
locul unde, practic, îi așteaptă moartea. 

— OK, e-ntr-adevăr o nebunie faptul că te uiţi la chestia asta, 
îi spun. 

Ea-și dă ochii peste cap spre mine: 

— Tu chiar ești un tip fermecător, știi, nu? 


120 


— M-am gândit că poate te va face să râzi. Apropo, de ce-ai 
venit aici? Am crezut c-am căzut de acord c-ar fi mai bine să nu 
te expui până când... 

Ridicându-se de pe scaun, se întinde spre geanta ei, scoate 
un mic cadou cu formă pătrată, împachetat în ceva ce seamănă 
cu ziarul de dimineaţă și mi-l dă. 

— Ce-i asta? întreb. 

— Ce ţi se pare că ar fi? E un cadou împachetat destul de 
precar. Deschide.-l. 

— Eu nu... 

Privesc peste umăr, total confuz. 

— Ai venit aici ca să-mi dai un cadou? 

— Ce-i aşa anapoda la un cadou? 

— Nu știu... poate fiindcă, dacă luăm în calcul moartea lui 
Orlando și mai apoi regăsirea tatălui tău, ieri ţi-am dat cu totul 
viaţa peste cap. 

Ea apucă din nou cadoul, smulgându-mi-l din mâini. 

— Beecher, spune-mi ceva ce te supără. 

— Despre ce vorbești? 

— Alege un moment. Din viaţa ta. Alege ceva care te doare... 
o durere care a fost atât de intensă, încât te-a făcut să strângi 
din dinţi atât de tare că aproape ţi-ai mușcat obrajii. Ştii... în 
legătură cu cineva care ţi-a făcut probleme în plan emoţional. 

— De ce-aș...? 

— Spune-mi cine-i lris, zice Clementine, reamintindu-mi că 
oamenii pe care îi cunoști de cel mai mult timp se și pricep cel 
mai bine să-ţi găsească punctele slabe. 

— De ce-o aduci în discuţie pe Iris? 

— L-am auzit pe Orlando rostindu-i numele ieri și, în nici două 
secunde, ţi s-a întipărit pe faţă aceeași durere pe care o ai și 
acum, ca și cum cineva ti-ar fi tras un șut în boașe. Cunosc 
sentimentul ăsta... știi din câte slujbe de DJ am fost concediată? 
Așadar, ce s-a întâmplat cu Iris? A murit? 

— Nu, nu a murit. E o fostă iubită de-a mea. Ne-am despărțit. 

— OK, deci te-a părăsit pentru alt tip. 

— Asta nu-i... 

— Beecher, nu încerc să te supăr... sau să te iscodesc cu 
forța, spune ea, accentuând cu tărie fiecare cuvânt în parte. 
Ideea este că, indiferent ce a fost și oricum te-a rănit Iris, acum 
ai depășit ce s-a întâmplat, corect? 


121 


— Absolut, insist eu. Bineînţeles. 

— OK, deci n-ai depășit ce s-a întâmplat, spune ea în timp ce 
eu stau acolo, surprins de senzaţia bruscă de nod în gât, care 
crește ca un balon și de binecunoscuta mușcătură a lipsei de 
încredere de sine, pe care Iris mi-a împlântat-o atât de adânc în 
piept. Însă o să depășești asta, Beecher. Și asta-i ceea ce-ai 
făcut tu pentru mine ieri. Toată viața mea m-am întrebat cine ar 
putea să fie tatăl meu. lar acum, mulțumită ţie, știu. Și da, nu 
este cel mai simplu răspuns. De fapt, s-ar putea să fie doar... 
este ceva gen cel mai prost răspuns al tuturor timpurilor 
înregistrat în Cartea Recordurilor. Însă este un răspuns, spune 
ea, dându-mi înapoi cadoul. lar eu apreciez asta. 

Uitându-mă în jos la cadou, trag de una dintre fâșiile de bandă 
adezivă suprapuse cu care era prinsă hârtia de împachetat. In 
momentul în care trag de hârtie într-o parte, văd clemele 
detașabile a ceea ce pare a fi partea din spate a unei rame foto. 
În mod clar, este o ramă foto. Însă abia când o întorc văd ce 
înfățișează, de fapt, fotografia din pachet. 

Este o fotografie color de-a mea din clasa a șaptea, de pe 
vremea când mama obișnuia să cumpere tot felul de cămăși 
Garanimals, ca și cea pe care o purtam în ziua aceea. Însă ceea 
ce-mi atrage mai mult atenţia este celălalt elev de clasa a 
șaptea aflat lângă mine în fotografie cu un zâmbet larg și 
surprinzător care-i dezvelea toți dinţii. Tânăra Clementine. 

Problema este că pe vremea aceea nu avusesem niciodată o 
fotografie doar cu noi doi. 

— Cum... De unde ai asta? întreb eu. 

— Eu am făcut-o. Din vechea noastră fotografie de grup a 
clasei doamnei Spicer. Tu stăteai în stânga. Eu eram în dreapta. 
A trebuit să te decupez și pe tine, și pe mine cu un cuţit X-Acto, 
întrucât filmele lui Tim Burton m-au făcut să-mi fie cu adevărat 
frică de foarfeci și din cauza asta capetele noastre încă mai au 
formă octogonală, lucru pentru care-mi cer scuze. 

Mă uit în jos la fotografia înrămată, unde amândoi avem 
brațele întinse pe lângă corp, o postură standard pentru 
fotografiile cu clasa. Capetele noastre sunt, fără tăgadă, 
octogonale. 

— Nu-ţi place? întreabă ea. 

— Ba da, îmi place... îmi place la nebunie. Doar că... Dacă ai fi 
scanat-o... Mă simt prost că a trebuit să strici poza originală. 


122 


— N-am stricat nimic, insistă ea. Am decupat singurele două 
persoane de care îmi păsa în clasa aia. 

Mă uit în sus la Clementine, după care din nou la fotografie, 
care este neclară, prost făcută și deloc măgulitoare pentru 
amândoi. 

Însă este fotografia noastră. 

Pe față mi se întipărește un zâmbet atât de mare, că mă dor 
obrajii. 

— Apropo, să nu crezi că m-ai dat pe spate cu cămașa aia 
Garanimals, îmi spune ea în timp ce înregistrarea video continuă 
să se deruleze pe ecranul din spatele ei. 

Stă cu spatele la ea, așa că nu poate să vadă că a ajuns la 
partea în care Nico este pe cale de a ieși din mulţime. 

— Ascultă, trebuie să plec, adaugă ea în momentul în care un 
bărbat cu părul negru vâlvoi, un nas mare și borcănat și un 
combinezon galben strălucitor intră în cadru și-și ridică arma. 
Dumnezeule - tipul chiar seamănă cu ea. Mi-au spus să mă 
întorc într-o oră, spune ea. 

— Cine ţi-a spus? Despre ce vorbești? 

— Paznicii. De la St. Elizabeths. 

— Stai puţin. /nstituția de boli mintale St. Elizabeths? 

— Nico este acolo. În același loc ca și John Hinckley - cel care 
l-a împușcat pe Reagan. E la numai zece minute distanţă de- 
aici. 

— Poţi să mai repeţi ce ai spus? Te-ai dus să-l vezi pe Nico!? 

— Nu pot să intru decât dacă, mai întâi, este și el de acord. 
Astea sunt regulile în ceea ce îl privește. Acum aștept să 
primesc aprobarea. 

— Darele... 

— Știu cine e el - dar ce crezi că ar trebui să fac, Beecher? Să 
stau acasă și să-mi fac unghiile? Aștept de treizeci de ani să-l 
întâlnesc pe omul ăsta. Cum aș putea să nu...? 

Poc, poc, poc. _ 

Pe ecran, împușcăturile sunt înăbușite. În timp ce Nico iese 
din mulţime, are capul ușor ridicat... și aproape că... zâmbește. 

Poc, poc, poc. 

În continuare cu spatele la monitor, Clementine nu se întoarce 
la focurile de armă. Însă se trage într-o parte, iar trupul îi tresare 
la fiecare împușcătură. 

— Focuri de armă! Focuri de armă! urlă agenții. 


123 


— La pământ! Daţi-vă înapoi! 

— DUMNEZEU LE-A DAT PUTERE PROFEȚILOR..., strigă Nico, 
vocea sa profundă fiind aproape acoperită de ţipetele din jur. 

Camera video este smucită în toate direcţiile, rotindu-se și 
trecând în revistă fanii de la standuri. Spectatorii aleargă în 
toate direcţiile. lar în momentul în care camera revine, în sfârșit, 
la poziţia iniţială și este capabilă să focalizeze din nou, Nico este 
deja tras înapoi, pierdut în haosul creat instantaneu, trântit la 
pământ de un furnicar de agenţi ai Serviciului Secret. Pe fundal, 
doi asistenţi sunt doborâţi la pământ, victime ale gloanţelor 
rătăcite. Unul din ei zace cu faţa în jos, ţinându-se de obraz. Din 
fericire, președintele și soţia sa sunt băgaţi în mare grabă în 
limuzina prezidenţială și scapă nevătămaţi. Abia mai târziu, cu o 
altă ocazie, Nico i-a urmărit, a ajuns din nou la ei și a omorât-o 
pe Prima-doamnă. 

În colţul ecranului cu YouTube, în partea dreaptă, jos, văd 
numărul de vizionări: 14 727 216 vizualizări. 

Par foarte multe. 

Însă de fapt, paisprezece milioane de privitori reprezintă un 
număr destul de neînsemnat. 

Contează doar această unică vizualizare. 

— Te rog să nu te uiţi la mine așa, Beecher. Pot să fac asta, 
insistă ea, chiar dacă n-am spus niciun cuvânt. 

Nu-mi pasă cât de puternică pretinde că este. Am văzut felul 
în care, chiar dacă știa că acele împușcături aveau să vină, 
tresărise din toate încheieturile la fiecare pocnitură în parte. Și 
modul în care, de când apăruse Nico pe ecran, se ferise să mai 
privească spre monitor. 

Ştie ce-o așteaptă. 

Însă știe și că nu are cum să evite asta. 

— Vrei să-mi spui că, dac-ar fi fost tatăl tău, nu te-ai duce să-l 
vezi chiar acum? întreabă ea. 

Nu spun nimic și gândul mă poartă înapoi, la primul meu an la 
Arhive. Tata a murit la vârsta de douăzeci și șase de ani, într-un 
stupid accident de mașină în timp ce se ducea să se înroleze 
pentru a lupta în primul Război din Golf. N-a fost omorât luptând 
pentru patrie. N-a murit ca un erou. Nici măcar n-a murit 
împușcat accidental de camarazii săi. Acei oameni primesc 
medalii. Însă pifanii care nici măcar nu sunt încă pifani fiindcă se 
află încă în mașină, conducând spre biroul de recrutare, când nu 


124 


știu ce nebun intră în ei pe un pod și omoară pe toată lumea în 
urma impactului? Aceștia mor ca niște nimeni. Vieţile lor sunt 
trăite doar pe jumătate. lar pe durata primului meu an aici, mi- 
am petrecut absolut fiecare pauză de prânz parcurgând vechile 
registre al armatei, încercând să descopăr în ce pluton ar fi fost 
și de ce fel de aventuri ar fi avut parte dacă ar fi ajuns la biroul 
de încorporare. 

— Dacă vrei, pot să merg cu tine, spun eu în cele din urmă. 

— Poftim? 

— La St. Elizabeths. Pot să merg cu tine. Știi... dacă vrei. 

Aştept ca ea să zâmbească. Să spună „mulţumesc”. În 
schimb, ea clatină din cap. 

— Nu poţi. 

— Bineînţeles că pot. 

— Nu înţelegi. 

— De fapt... 

— Stiu că tatăl tău este mort, Benjy, spune ea, folosind 
numele pe care numai mama îl folosește. Crezi că nu-mi 
amintesc acest lucru? Când eram mici, faptul că tu nu aveai 
tată... Ai idee ce a însemnat asta pentru mine? Cum m-a făcut 
să nu mă simt atât de singură? 

Nodul pe care-l simţeam în gât se mărește, prinzându-mă cu 
garda lăsată. 

— Dar să am șansa asta chiar acum... 

Se uită lung în jos la vechea fotografie - cea cu noi doi - 
refuzând în continuare să privească spre imaginile de pe ecranul 
din spatele ei. 

— Mama obișnuia să-mi spună că, dacă te ocupi cu muzica - 
chiar și ca DJ - cel mai bun lucru este că atunci când te duci într- 
un oraș nou, ai posibilitatea să fii altcineva, o persoană nou- 
nouţă, adaugă ea. Și am ales Virginia pentru că în toate 
fotografiile locul ăsta părea să fie plin de cai. Caii calmează, știi 
asta? Insă după aceea să descopăr că - dintre toate locurile pe 
care le-aș fi putut alege - mă aflu la zece minute distanță de... 
de el, spune ea, arătând cu degetul mare în spate, spre ecran, 
în timp ce înregistrarea video cu Nico tocmai se încheie. Nu 
spun că ăsta-i un semn - spun doar... că poate unele lucruri se 
petrec pentru că așa sunt menite. Ca și reluarea legăturii cu 
tine. 

Inainte să pot spune vreun cuvânt, ea adaugă: 


125 


— În plus, vreau tot ce-i mai bine pentru tine, Beecher. lar în 
momentul de faţă, să te duc să cunoști un sociopat dement - 
chiar unul calmat cu ajutorul medicaţiei - nu este tocmai ce-ţi 
lipsește acum. E ceva ce cred c-ar trebui să fac singură. 

— Ințeleg. 

— Chiar înţelegi? întreabă ea. 

— N-ai prins ideea? Și eu vreau tot ce-i mai bine pentru tine. 

Ea se uită în sus la mine și zâmbește. 

— Fotografia aia făcută în casă chiar te-a înmuiat, nu? 
întreabă ea. 

— Hei, Beecher! Telefonul! strigă unul dintre membrii 
personalului de la biroul din spatele nostru. 

— Indiferent cine este, spune-i că... 

— E Tot. Spune să nu te las să scapi cu vreo scuză de doi 
bani. Spune că-i ceva important. Că așteaptă pe fir. 

Dau din cap dezaprobator, gata să ignor apelul telefonic. 

— Spune să nu-l ignori! strigă din nou asistentul. Că așteaptă 
pe fir! 

— Stai doar o secundă, îi spun Clementinei în timp ce apuc 
receptorul telefonului de la biroul de tranzitare a documentelor, 
aflat la doar câţiva pași distanţă. 

— Ce faci cu ea? întreabă Tot înainte să apuc să spun „alo”. 

— Poftim? 

— Cu Clementine. Ai coborât ca să-i dai drumul înăuntru. Asta 
a fost acum douăzeci de minute. 

Mă uit spre Clementine, care în cele din urmă s-a întors la 
ecranul calculatorului, unde YouTube oferea o varietate de 
recomandări de urmărit în continuare. Chiar și de aici pot să văd 
la ce se uită, căci bucăţi mici din combinezonul galben 
strălucitor ies în evidenţă în fiecare dintre clipurile de pe ecran. 

— Asta-i chiar atât de important, Tot? 

— Tu să-mi spui. Am găsit căruciorul cu cărţi pregătit pentru 
individul ăla al tău, Dustin Gyrich, spune el, făcând referire la 
ultima persoană care ceruse un exemplar din Dicţionarul EnticK. 
Acum, vrei să auzi care-i legătura lui cu președintele sau nu? 


126 


24. 


— Te sun când termin, spune Clementine, îndepărtându-se de 
computer și îndreptându-se spre hol. Trebuie să plec. 

— Bun. Las-o, îmi spune Tot în telefon. 

— Clemmi, așteaptă puţin! strig eu în timp ce ea își pune 
haina. 

— Las-o să plece, spune Tot. Indiferent în ce s-a băgat și cu ce 
se ocupă, ai și tu destule dezastre cu care să te lupţi. 

— Despre ce vorbești? întreb. 

— Ti-am spus. Dustin Gyrich. 

— Aşadar, el este ultima persoană care a solicitat... 

Îmi rotesc privirea prin cameră și pot să jur că, în această 
încăpere întinsă, verde precum menta, toată lumea, de la 
doamnele în vârstă până la tânărul masterand, se uită drept la 
mine. _ 

— înî... a solicitat dicţionarul, îmi spune Tot în ureche. Însă 
chiar asta-i problema. Prima oară m-am gândit că era ciudat că, 
tam-nesam, s-a întâmplat să ceară dicționarul în exact aceeași 
zi în care președintele Wallace se afla aici pentru vizita de 
lectură. Dar când am verificat toate consemnările din registru, ei 
bine... Dustin Gyrich - indiferent cine este el - a solicitat 
Dicţionarul Entick de paisprezece ori, ceea ce nu este atât de 
neobișnuit... 

— Treci la subiect, Tot. 

— Ideea este că, atunci când am comparat datele în care 
Gyrich a fost înregistrat aici cu datele din calendar, ia ghicește 
cine altcineva a mai vizitat, așa, din întâmplare, aceeași clădire, 
anume clădirea asta, în fiecare dintre acele zile? O să-ţi dau un 
indiciu. Rimează cu președinte. 

În fața mea, Clementine își încheie nasturele de sus al hainei 
și se întoarce spre holul principal să plece. 

— Stai puţin, îi șoptesc. Nu durează decât un minut. 

— O să dureze mult, mult mai mult de un minut, spune Tot în 
telefon. Asta, în afară de cazul în care chiar nu pricepi veștile 
proaste pe care ţi le dau. 

— Treizeci de secunde, îi promit Clementinei. 


127 


Ea se oprește un moment, ca și cum ar vrea cu-adevărat să 
aștepte. Însă așa cum făcuse când se ridicase cortina roșie la 
competiţia dintre trupe, Clementine rămâne neclintită un 
moment, își ridică bărbia și-și îngroapă la loc toate temerile 
acolo - oriunde ar fi acest acolo - unde le păstrează de obicei. 
Diferenţa este că nu se mai confruntă cu niște elevi țâfnoși din 
clasa a zecea. Se confruntă cu tatăl ei. Distrugătorul de vieţi. 

— N-o să mi se întâmple nimic, insistă ea, chiar dacă n-am 
întrebat-o. 

Ochii îi clipesc mai repede decât de obicei, exact la fel ca 
atunci când tresărise la împușcăturile acelea. Inainte să pot s-o 
contrazic în vreun fel, pornise deja de-a lungul holului, trecând 
de masa celor de la pază și iese prin ușile automate, afară, în 
frig. Mă uit în jos la fotografia cu noi doi tineri, făcută de ea 
acasă. Este a doua oară în două zile când îmi dau seama că îi 
văd latura fragilă, pe care nimeni altcineva nu o cunoaște. 
Partea pe care nu o împărtășise nimănui. De când povestea cu 
Iris... am uitat cât de bine te poţi simţi când pur și simplu îţi 
cade cu tronc cineva. _ 

Însă nu e vorba doar de căzut cu tronc. În viaţa fiecăruia 
există unii oameni care readuc la viaţă vechile amintiri. Și mai 
există alţii - primul tău sărut, prima ta iubire, prima ta partidă 
de sex - pe care, în momentul în care îi revezi, aprind o 
scânteie... și ceva de departe mult mai intens. Îţi readuc în prim- 
plan viaţa, așa cum a fost ea odinioară și, odată cu asta, 
potenţialul. Și posibilităţile. Și sentimentul că, dacă ai fi din nou 
în vremea respectivă, viața ta ar putea fi foarte diferită de cea 
în care ești blocat acum. Este, de fapt, cel mai ispititor lucru pe 
care îl oferă Clementine. Îmi vreau înapoi întregul meu potenţial. 

— Mă auzi, Beecher? îmi strigă Tot în ureche. În decursul 
ultimelor patru luni, de fiecare dată când președintele Statelor 
Unite a venit în această clădire, acest individ, Gyrich, a luat 
acest exemplar al dicționarului... 

— Stai, stai, stai. Am crezut că nu eram siguri dacă 
exemplarul găsit de noi în - și îmi reduc volumul vocii - în SC/F 
este același cu cel din colecţia noastră. 

— Încă o dată, mă auzi? Unde crezi c-am fost în ultima 
jumătate de oră? M-am dus jos și am scos fișa lui Gyrich. Are 
reținute douăsprezece documente aici, însă - ce coincidență - 


128 


pe fișă sunt doar unsprezece. Așa că, ghici care lipsește? Ai 
dreptate - un exemplar din Dicţionarul Entick. 

— Nu știu ce să zic. Oare asta chiar ne spune că exemplarul 
care aparține Arhivelor este același cu exemplarul nostru 
ponosit? întreb eu, uitându-mă încă prin sticla ușilor automate. 

Pe caldarâm, la marginea trotuarului, Clementine oprește un 
taxi. 

— Cel pe care l-am găsit nu are informaţii de identificare sau 
un timbru și nici măcar cele mai multe dintre pagini, spun eu. 
Chiar ar păstra Arhivele ceva atât de vechi și uzat și ar permite 
să tot fie împrumutat în mod repetat? 

— Da, și asta e o idee - și putem să ne aplecăm asupra ei, 
este de acord Tot. Însă nu schimbă în niciun fel faptul că 
paisprezece săptămâni la rând, de fiecare dată când 
președintele Wallace a venit aici în vizită - absolut de fiecare 
dată - Gyrich a cerut dicționarul, l-a reţinut, asigurându-se că 
este scos din circulaţie, că nu mai este accesibil pentru restul 
lumii. Când se întâmplă de două ori, poate fi o coincidenţă. De 
trei ori? E o întâmplare extrem de ciudată. Insă de paisprezece 
ori în paisprezece săptămâni? 

Aproape că-i moare vocea. 

— Ăsta e, în mod clar, un plan. 

Are dreptate. El are întotdeauna dreptate. Insă, în timp ce mă 
uit la Clementine cum se apleacă și intră în taxi, simt un 
sentiment nou și surprinzător de parcă îmi zvâcnește ceva în 
cutia toracică. 

Din momentul în care am văzut-o ieri, m-am tot uitat la 
Clementine prin prisma scânteietoare a bucuriei și euforiei 
declanșate odată cu reaprinderea fiecărei flăcări mai vechi. Insă 
acum, pentru prima dată, nu văd doar ceea ce vreau să văd. 
Văd de ce are nevoie prietena mea. 

Portiera taxiului se trântește cu putere. 

— Tot, am nevoie să-mi împrumuţi și mie mașina ta. 

— Mașina mea este bine acolo unde este. N-o iei nicăieri. Și 
oricum, despre ce vorbești? 

— Am de făcut un comision. 

— Nu, trebuie să vii aici ca să-l putem găsi pe tipul ăsta 
Gyrich și să aflăm ce naiba se întâmplă de fapt. 

— Și o să vin. Imediat după comisionul ăsta. 

Nu aud nimic altceva decât o tăcere deplină în telefon. 


129 


— În momentul acesta te porţi din nou prostește, Beecher. Și 
ești și groaznic de nepoliticos, ţinând cont de cât de mult din 
timpul meu irosești în timp ce urmărești nu știu ce fată. 

— Nu urmăresc nicio fată. 

— Deci nu te duci la St. Elizabeths? întreabă el, testându-mi 
sinceritatea. 

Fac o pauză scurtă, gândindu-mă la minciuna perfectă. 

— Bine. Mă duc la St. Elizabeths. Nu-i departe de-aici. 

— Beecher... 

— Uiţi ceva, Tot. Uiţi că am fost trei persoane acolo, în 
camera aia. Ea a fost acolo cu mine. Așa că, dacă viața mea 
este expusă vreunui risc, atunci și viața ei este la fel. 

— N-ai de unde să știi asta. 

— Știu asta în mod indiscutabil - iar ultima oară când am 
pierdut din vedere pe unul dintre cei care au fost în încăperea 
aia, Orlando a fost găsit mort. În plus, nu ești tu cel care-a spus 
c-ar trebui s-o ţin sub observaţie... c-a fost o coincidenţă prea 
mare faptul că și-a făcut ea apariţia și totul a luat-o razna? Asta- 
i șansa mea să văd ce se întâmplă cu adevărat. Şi, mai 
important decât orice altceva, ea este pe cale de a se confrunta 
cu - probabil - cel mai dur și mai neplăcut moment din viaţa ei. 
Cum s-o las să facă asta de una singură? 

Încă o dată, în telefon nu se mai aude nimic. Probabil că 
ultimele vorbe pe care le-am spus l-au atins. Când a murit soţia 
sa, Tot a văzut el însuși cum te simţi când te confrunţi de unul 
singur cu cel mai rău moment al vieţii. 

— Asta înseamnă că pot să iau mașina? întreb eu. 

— Da, oftează el. Hai să fim tâmpiţi cu toții. 

Peste exact douăzeci și patru de minute și paisprezece 
secunde, trag înspre dreapta de volanul Mustangului model 
1966, albastru mătuit, ca să intru într-o curbă strânsă și opresc 
lângă un mic post de control dispus dincolo de porţile metalice 
de culoare neagră. 

— Bine aţi venit la St. Elizabeths, spune un paznic cu buzele 
crăpate din cauza frigului, în timp ce dă mai încet volumul 
emisiunii E//iot in the Morning transmisă la radio. 

În mod clar, individul este un geniu. 

— Sunteţi vizitator sau aţi venit să livraţi ceva? 

— De fapt, am venit să iau pe cineva, îi răspund. 


25. 


Pentru fiecare frizer există o tunsoare pe care nu o va uita 
niciodată. 

Pentru mulţi, este prima tunsoare bună, care le reușește. Nu 
prima tunsoare din cariera lor, ci prima tunsoare bună, atunci 
când își dau seama cât de mult pot să îmbunătățească imaginea 
cuiva doar cu câteva tăieturi de foarfecă. 

Pentru alţii, este o tunsoare de la sfârșitul carierei, când își 
dau seama că nu mai au mâna sigură care i-a slujit atât de mult 
timp. 

Pentru un număr mic de frizeri, acesta este momentul în care 
o persoană deosebit de faimoasă se așază la ei pe scaun. 

Însă pentru maestrul-frizer Andre Laurent, un bărbat de 
culoare înalt, robust și cu părul cărunt, cu o mustață la fel 
căruntă, momentul memorabil avusese loc pe vremea când era 
în Ohio, la începutul anilor '80, atunci când îl tunsese pe 
bărbatul acela blond cu bucla ciudată, lipită de frunte, care își 
aducea întotdeauna băiatul în vârstă de opt ani cu el. In mijlocul 
tunsorii propriu-zise, ușa frizeriei fusese deschisă brusc, iar o 
tânără brunetă, cu sânii mari, intrase ca o vijelie, aproape 
spărgând geamul în momentul în care ușa fusese trântită de 
perete. 

— Nu mi-ai spus că ești insurat! ţipase ea la bărbatul cu bucla 
lipită de frunte. 

Însă Laurent nu văzuse altceva decât ochii mari, gri cenușii, ai 
fiului Domnului Buclă, care-și privea fix tatăl, încercând încetul 
cu încetul, chiar acolo, să pună totul cap la cap. 

Pe vremea aceea, micul lor orășel din Ohio s-ar fi delectat cu 
un asemenea subiect de bârfă. Mai ales că tatăl își părăsi familia 
peste numai câţiva ani. Mai ales pe măsură ce băiatul cu ochii 
gri cenușii creștea. Mai ales după ce deveni cel mai tânăr 
senator din istoria statului Ohio. Mai ales după ce ajunse la 
reședința oficială a guvernatorului. Și mai ales atunci când a 
candidat pentru Casa Albă și aproape fiecare reporter din ţară a 
venit în Journey, Ohio, ca să vadă frizeria din orășelul în care 
încă se mai tundea Orson Wallace la fiecare două săptămâni. 


131 


Nici până în ziua de astăzi, Andre Laurent nu rostise vreodată 
vreo vorbuliță despre ce se întâmplase. Asemenea tatălui și 
bunicului său - amândoi frizeri de meserie și niște gentlemeni 
din partea centrală a ţării - el nu ar fi făcut-o niciodată. 

— Domnule Laurent, am un client pentru dumneata, strigă din 
partea din faţă a frizeriei, pe un ton piţigăiat, fata responsabilă 
cu programările. 

— Trimite-l în spate, îi răspunse Laurent, îndepărtând cu peria 
câteva fire de păr rătăcite pe tetiera scaunului de tuns. 

Patruzeci și trei de ani încoace, Laurent a fost frizer în același 
loc în care tatăl și, respectiv, bunicul său învățaseră meserie. 
Locul se numea, destul de previzibil, La Laurent. 

În urmă cu trei ani, se mutase la Washington D.C., preluând 


un scaun de tuns într-un loc numit Frizeria lui Wall. Îi plăcea 
faptul că Frizeria lui Wall încă mai avea scaunele acelea de tuns 
originale, din oţel inoxidabil. li plăcea faptul că acolo afară 


exista un stâlp cu culorile roșu, alb și albastru, semnul 
tradițional care indica o frizerie. Însă, în mod deosebit, îi plăcea 
faptul că, aflându-se pe 15" Street, nu era mult de mers de la 
Casa Albă. 

— Vreţi și un lustruit în timp ce vă tundeți? strigă Gary, 
lustragiul de pantofi spre clientul lui Laurent. 

— Nu, spuse clientul fără să se uite la el. 

Când Barack Obama fusese ales președinte, unul dintre 
primele lucruri pe care le spusese presei fusese faptul că, 
întrucât el unul nu se mai putea duce la frizerul său, frizerul său 
va trebui să vină la el. 

Ce idee bună, se gândise președintele Orson Wallace. 

Era greu să găsești un frizer bun. 

Era chiar și mai greu să găsești pe cineva în care să ai 
încredere. 

Acesta fusese începutul aranjamentului dintre ei doi. La 
fiecare două săptămâni, Laurent avea să se ducă la Casa Albă 
ca să-l tundă pe președinte. lar uneori, dacă era vreo urgenţă 
reală - îndeosebi așa cum fusese în decursul ultimelor 
săptămâni - avea să vină Casa Albă la el. 

— Cu ce pot să vă fiu de folos? întrebă Laurent în timp ce 
clientul său se așeză în scaunul de tuns. Un bărbierit sau o 
tunsoare? 


132 


— Ce zici de amândouă? îi replică doctorul Stewart Palmiotti, 
aplecându-se în faţă și aruncând cartea groasă cu coperţi 
cartonate pe care o avea la el pe poliţa de sticlă, aflată chiar 
sub oglindă. Cred că o să avem nevoie de ceva timp. 

— Cum doriţi, spuse frizerul președintelui, întinzându-se după 
un prosop fierbinte în timp ce doctorul președintelui își lăsă 
capul pe spate. 

Pentru fiecare frizer există o tunsoare pe care nu o uită 
niciodată. 

lar unii frizeri au parte chiar de mai multe. 


26. 


Strada italiană acoperită cu piatră cubică era încă udă de la 
ploaia de peste noapte, iar bărbatul mărunţel și subţire stătea 
acolo savurând imaginea reflectată pe Via Panisperna. 
Asemenea unui univers complet diferit, se gândi el, privind 
imaginea răsturnată a bisericii Sant'Agata dei Goti, lăcaș de cult 
din secolul al cincilea care apărea acum, ca într-un număr de 
magie, sub picioarele sale. 

Stătea lângă ușa laterală așteptând deja de o bucată de 
vreme, însă nu era îngrijorat. În atâta amar de vreme, ea nu-l 
lăsase niciodată baltă. Ştia că n-avea să înceapă s-o facă acum. 
Nu, având în vedere ceea ce era pe cale să se întâmple. 

— Pari agitat, strigă Lenore în momentul în care dădu colțul și 
tropăi de-a lungul aleii neregulate din piatră. 

— Nu-s agitat, spuse bărbatul. Entuziasmat. 

— Nu pari entuziasmat. Pari agitat. 

Bărbatul zâmbi în barbă, știind că era mai bine să nu o 
contrazică pe Lenore, o persoană foarte bine pregătită în 
decursul carierei, începând cu anii petrecuţi la Princeton și până 
la Casa Albă, în arta fină și subtilă a argumentaţiei. 

— Dacă n-aș fi puţin agitat, aș fi nebun, spuse bărbatul 
râzând. 

Împingând cu putere ușile duble din lemn sculptat, își făcu loc 
să intre și se cutremură când balamalele scârțâiră strident. Insă 
faptul că era din nou aici avea ceva care-l calma instantaneu, 
îndeosebi mirosul acela de lemn umed și lumânări cu iz de apă 
de trandafir. 

— Mirosul îţi aduce aminte de mama ta, nu-i așa? întrebă 
Lenore. 

Ignorând întrebarea - și cu ușile trântindu-se în urma sa - 
bărbatul zvelt se îndreptă direct spre sursa mirosului, etajera 
veche de fier plină cu lumânări de rugăciune făcute din ceară cu 
aromă de trandafiri albi. 

— Întotdeauna mirosea așa când erai tu mic, continuă Lenore. 
Când mergeai la biserica din Wisconsin. 


134 


Bărbatul nu se putu abtine să nu zâmbească. În lumea asta, 
nu exista nimic mai înfricoșător decât să ai încredere în cineva. 
Însă, de asemenea, nu exista nimic care să-ţi ofere mai multă 
satisfacție. 

— Erau niște amintiri plăcute, spuse el în timp ce luă o 
lumânare, o cobori spre o flacără și o aprinse spunând în șoaptă 
o rugăciune pentru mama sa. ln urmă cu doi ani, pentru o 
rugăciune ca asta, și-ar fi plecat capul de șaisprezece ori înainte 
să spună amin. Și-ar fi smuls două gene, și le-ar fi aranjat în 
palmă, una peste cealaltă perpendicular, formând o cruce în 
miniatură. Insă astăzi, în timp ce privea în sus, către vitraliul 
complicat al ferestrei... Nico Hadrian era mai bine. 

Și la fel era și fosta Primă-doamnă Lenore Manning. 

Chiar dacă acum era moartă de doi ani. 

— Nico, hai să mergem - vor să te duci în camera de zi, strigă 
infirmierul cu respiraţia mirosind a ceapă dulce. 

Uitându-se atent peste umăr, Nico trecu în revistă cămăruţța 
sa goală de la Spitalul St. Elizabeths. Se uită peste patul de o 
singură persoană și măsuţa de toaletă vopsită pe care erau 
Biblia și calendarul de la Washington Redskins. Italia dispăruse, 
iar acolo nu se mai afla altcineva în afară de Tipul Mirosind a 
Ceapă Dulce. 

— Te rog, spune-mi că nu stai de vorbă cu vreun prieten 
imaginar, stărui infirmierul. Dac-o faci, trebuie să raportez asta, 
Nico. 

Nico își transformă zâmbetul abia perceptibil într-un zâmbet 
mult mai larg, plin de îngăduinţă. Greșise odată fiind sincer. N- 
avea să o mai facă încă o dată. 

— Ştii că nu mai fac așa ceva. 

In bună măsură avea dreptate. După evadarea și, respectiv, 
capturarea sa, când revenise, în cele din urmă, la St. Elizabeths, 
lui Nico îi trebuiră patru luni să înceteze să-și mai smulgă 
unghiile, hotărât să se auto-pedepsească pentru ceea ce făcuse. 
Să se lase manipulat în halul ăsta - să fie atât de pierdut și de 
adâncit în spiritul religios - să omoare în numele Domnului. 
Acum, doctorii erau încântați de progresele pe care le făcuse. Îi 
acordaseră dreptul la corespondenţă și chiar accesul în curtea 
spitalului. De doi ani încoace, Nico se lupta să revină la propriul 
său nivel de normalitate. Da, era mai bine. Însă asta nu însemna 
că era vindecat. 


135 


Întorcându-se spre singura fereastră din camera sa, Nico 
privea calm, cu răbdare, în timp ce patul de o persoană, 
noptiera de lemn și măsuţa de toaletă vopsită erau înlocuite de 
vechea etajeră de fier plină cu lumânări de rugăciune cu aromă 
de trandafiri albi, iar fereastra largă cu geam securizat se 
transforma pe loc în frumoasele vitralii ale bisericii Sant'Agata 
dei Goti, biserica închinată Sfintei Agatha, cea care nu 
renunţase niciodată la credinţa sa - nici după ce torţionarii ei i- 
au tăiat sânii. 

— Nu mai pari deloc agitat, spuse Prima-doamnă. 

— Cred că sunt entuziasmat. Da. Sunt foarte entuziasmat, își 
șopti Nico lui însuși. 

— Haide, Nico, ai un vizitator, strigă infirmierul în timp ce 
imaginea bisericii se estompa, iar aceea a spitalului revenea 
încetul cu încetul. 

— Nu. Am mai mult decât un vizitator, insistă Nico în timp ce 
se îndrepta spre camera de zi. 

Dumnezeu se îngrijea întotdeauna de el. 

— O am pe Clementine. 


27. 


Când eram în clasa a zecea era un puști în clasa noastră - 
Weird Warren - care putea să-și îndoaie urechea în jos și s-o țină 
așa, încât să semene cu un elf. Cei mai mulţi dintre colegii mei 
de clasă îl tachinau pe tema asta, poreclindu-l ca atare. Insă 
Clementine - o spusese atât de frumos încât n-o să uit niciodată 
- îl întrebase dacă putea să îi îndeplinească trei dorinţe. 

Apăsând cu podul palmei butonul roșu șters, paznicul de la St. 
Elizabeths ridică bariera de la poartă, dându-mi voie să trec cu 
mașina pe lângă ghereta de pază. li spusesem c-am venit să iau 
niște documente pentru Arhive. Legitimaţia mea de funcţionar 
guvernamental fusese suficientă ca să mă trimită la punctul 
principal de înregistrare al celor de la pază și să-mi permită 
accesul pe proprietate, o bucată de pământ cu o suprafaţă de 
150 de hectare, înconjurată de un inel de panouri identice cu 
porțile metalice înalte de culoare neagră. 

În timp ce urc pe drumul spitalului curăţat superficial cu un 
plug de zăpadă și cercetez din priviri parcarea situată pe partea 
opusă a clădirii cu cinci etaje, din cărămidă, îmi dau seama că 
taxiul lui Clementine a plecat de mult. Ea este înăuntru, probabil 
deja în compania lui Nico. N-am nici cea mai vagă idee cam care 
ar fi astăzi cele trei dorinţe ale ei. Insă, dacă eu aș avea șansa 
să obțin chiar și două minute cu tatăl meu mort, știu care ar fi 
cel puţin una dintre dorințele mele. 

Când deschid portiera mașinii în parcare, o pală de aer rece 
de iarnă îmi pișcă faţa, însă înainte de a cobori mă aplec și scot 
exemplarul Dicționarului Entick care este băgat sub scaunul 
șoferului. Ideea lui Tot. Având în vedere ce se întâmplase azi- 
dimineaţă, e clar că Khazei nu pune întrebări și atât - se tot 
învârte, căutând să prindă în laţ ucigașul. incă nu-mi dau seama 
dacă ceea ce vrea, de fapt, este cartea sau pe mine, însă 
indiferent cum ar fi, ultima chestie de care avem nevoie ar fi 
fost să lăsăm cartea undeva în clădire. Pe de altă parte, asta nu 
înseamnă că pot să o las pur și simplu în mașină. 

O secundă mă gândesc să o ascund în servietă, însă dacă fac 
asta, risc ca agenţii de pază de-aici să-mi scotocească prin ea. 


137 


Nu. Dacă această carte este atât de importantă pe cât ne 
închipuim noi - dacă Orlando într-adevăr a murit pentru ea - 
trebuie să o ţin aproape. 

leșind din mașină și îndreptându-mă spre clădirea de pe 
partea opusă, îmi bag cartea la spate, pe sub haină, și o împing 
cu grijă în pantaloni, pe lângă betelie. Se potrivește bine - 
având în vedere că-i lipsesc cele mai multe pagini, tot ce a mai 
rămas din ea sunt coperţile. Arunc o privire rapidă peste umăr 
ca să mă asigur că sunt singur. Însă sus, la unul dintre 
balcoanele de la etajul doi, dau cu ochii de un bărbat chel și 
palid la față, fără niciun pic de sprâncene. 

Zâmbesc forțat, chiar în momentul în care măresc pasul. 

Individul se uită în jos. Însă expresia feţei lui nu se schimbă 
absolut deloc. Cred că nici măcar nu vede că sunt aici. 

Un moment îmi trece prin cap să o aștept aici și gata. Dar nu 
merg deloc mai încet. 

Când, în cele din urmă, ajung la ușa de la intrare, mânerul 
sferic cedează imediat, cu o răsucire ușoară. În mod clar, frigul 
s-a mai domolit puţin, însă simt pe șira spinării un fior de 
gheață, care urcă nemilos. Din câte spunea Clemmi, acesta este 
spitalul de nebuni în care nu este internat doar Nico, ci și John 
Hinckley, bărbatul care l-a împușcat pe Ronald Reagan. Atunci 
de ce mama naibii ușa de la intrare este descuiată? 

Împing ușa în interior și dau cu ochii de o sală de așteptare 
din anii 1950 cu pereţii vopsiți într-un verde-oliv spălăcit. Chiar 
în faţă, un paznic subţirel care seamănă cu David Bowie undeva, 
prin anul 1983, stă lângă un detector de metale cu raze X, furat 
parcă din aceeași perioadă. 

— Haideţi, intraţi, numai aproximativ jumătate din pacienţii 
noștri mușcă, strigă o voce de femeie. 

Râde aiurea, forţat, cu respiraţia întretăiată, ceea ce se 
presupune că ar trebui să mă facă să mă simt în largul meu. In 
stânga mea, într-o gheretă din sticlă groasă, se mai află un 
paznic - o femeie-paznic cu o tunsoare urâtă, ca de băiețel 
olandez, și niște gropițe mari în obraji. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul White, corect? 

Tipa îmi știe numele de la postul de control de la poartă, unde 
fusesem luat în evidență. 

— Relaxaţi-vă, domnule White. Ținem ușile descuiate cu 
scopul de a-i face pe pacienţi să simtă că au mai multă libertate. 


138 


Dar nu peste măsură, spune ea cu râsul acela întretăiat, 
arătându-mi cu degetul spre ușa groasă din oțel, potrivită parcă 
pentru casa de bani a unei bănci: adevărata ușă pe care se intră 
înăuntru. 

— Hm... minunat, mă trezesc eu, neștiind ce altceva să spun. 

— Deci, cu ce vă putem ajuta, domnule White? întreabă ea, 
iar eu mi-am dat seama că este una dintre acele persoane care 
îți repetă întruna numele până-ţi vine să te arunci pe geam. 

— De fapt, numele meu este Beecher. Și am venit aici din 
partea Arhivelor Naţionale. Treaba este că ne gândim să facem 
o expoziţie privitoare la istoria lăcașului St. Elizabeths - de la 
momentul când a fost înființat de guvern și destinat 
întrajutorării persoanelor cu tulburări mintale... fiind transformat 
după aceea, în timpul Războiului Civil, pentru a-i trata pe soldaţii 
răniţi... Pur și simplu reprezintă o parte importantă a istoriei 
Americii... 

— Să-mi spui la ce oră ai programare și cu cine anume. 

— Tocmai asta-i problema, îi spun femeii din spatele geamului 
de sticlă. Mi s-a spus să vin încoace și să fac un tur rapid al 
clădirilor. 

— În regulă, Beecher. Totuși, tot am nevoie de un nume la 
care să apelez pentru început. 

— Cred c-a fost cineva de la Relaţii Publice. 

— A fost Francine? 

— S-ar putea să fi fost - în mod categoric, a fost o femeie, 
mint eu cu nerușinare. 

Ea-și coboară bărbia, studiindu-mă prin geamul acoperit cu 
urme de degete de la mâini. 

— S-a întâmplat ceva? întreb eu. 

— Spune-mi tu, Beecher - adevărul este că n-ai nicio 
programare și niciun nume de contact. Sigur știi ce oameni 
încercăm să tratăm aici. Așa că, de ce nu te duci tu înapoi la 
Arhive să-ţi aranjezi întâlnirea asta așa cum trebuie? 

— Nu poţi să suni pur și simplu la...? 

— Nici pomeneală să sun. N-ai programare, nu sun. 

— Însă dacă... 

— Am terminat. O zi bună, insistă ea, strângând din dinţi și 
ascuţindu-și privirea. 

Clipesc o dată spre ea, după care încă o dată spre David 
Bowie. Însă în timp ce mă întorc să plec... 


139 


Ușa de oţel care conduce la etajele superioare se deschide cu 
un duduit sec. 

— ... sigur e în regulă să mergem acolo, afară? întreabă 
Clementine în timp ce pășește nesigură în spatele unui bărbat 
cu părul vâlvoi grizonant și ochii ciocolatii care par prea 
apropiaţi unul de celălalt. 

La început, părul lui  încărunţit dezordonat mă 
descumpănește, însă nasul acela borcănat și sprâncenele subțiri 
și arcuite... Dumnezeule, arată exact ca în înregistrarea de pe 
YouTube. 

Nico. Și Clementine. 

Venind direct spre mine. 


140 


28. 


— Domnule Laurent, următoarea persoană programată este 
aici, strigă fata de la casieria Frizeriei lui Wall, o locantă lungă și 
îngustă cu șapte scaune de frizer, toate într-un singur șir, cu 
Gary lustragiul așezat lângă ușa de la intrare și vedeta locală 
James Davenport, tunzând la scaunul numărul unu. 

Laurent își aruncă rapid privirea spre ea de la ultimul scaun 
de la capătul șirului, însă fără să-și piardă vreun moment 
concentrarea asupra actualului - și a celui mai important - client 
al său. 

— Ar trebui să mă întorc. Este târziu, spuse doctorul Palmiotti 
așezat în scaunul de tuns. 

— Nu plecaţi nicăieri. Incă două minute, spuse Laurent, 
apăsând mașina de tuns electrică pe ceafa doctorului Palmiotti. 
Curățarea parcelei de barabule - așa obișnuia bunicul lui 
Laurent să numească curăţarea părului de pe gât. Ultima parte 
a tunsului. 

— Așadar, fratele dumneavoastră... adaugă Laurent, știind 
bine că Palmiotti nu avea niciun frate. Dacă are nevoie de 
ajutor, atunci poate că ar trebui să vă ocupați de asta pentru el? 

— Nu știu, replică Palmiotti, cu bărbia aplecată, lipită de piept. 
Nu prea se pricepe să primească ajutor. 

Laurent încuviință dând din cap. Asta fusese dintotdeauna 
problema președintelui Wallace. 

In vecinătatea Casei Albe, aproape fiecare local avea pe 
pereţi cel puţin câteva fotografii ale politicienilor locali care îi 
ajutaseră pe patroni de-a lungul timpului. Începând cu 1967, 
Frizeria lui Wall nu mai avea niciuna. Zero. Nici măcar cea din 
Newsweek, cea cu Laurent tunzându-l pe președintele Wallace 
chiar înainte de ceremonia de învestitură. Conform spuselor 
actualului proprietar al frizeriei, în lumea infamă a politicii, în 
care toată lumea sare la beregată, el nu voia să pară că ţine 
partea cuiva în defavoarea altora. Însă pentru Laurent, pereții 
goi erau un indiciu care îi reamintea fără menajamente că în 
Washington, D.C., când se împuţea treaba, singura persoană pe 
care te puteai baza cu adevărat erai tu însuți. 


141 


— Nu uitaţi să-l salutaţi din partea mea, spuse Laurent, 
terminându-i tunsoarea pe ceafă. Spuneţi-i că-l pomenesc în 
rugăciunile mele. 

— Ştie asta. lar tu știi că el știe, spuse Palmiotti, încercând din 
răsputeri să nu pară stânjenit. 

Pe Laurent nu-l mira asta. La fel ca mulţi alţi doctori, lui 
Palmiotti nu-i venea prea ușor să creadă în Dumnezeu. Din 
fericire, îi venea foarte ușor să creadă în prietenie. 

Smucindu-și cu putere gâtul, doctorul desfăcu cu un plesnet 
șorțul roșu, alb și albastru pe care i-l pusese frizerul în jurul 
gâtului și sări de pe scaun cu asemenea grabă, încât nici măcar 
nu se opri să-și verifice proaspăta tunsoare în oglindă. 

— Ești un adevărat magician, Laurent. Ne vedem curând! 

Însă, în timp ce Palmiotti îi plătea casierei, Laurent își aruncă 
privirea și observă cartea cu coperţi cartonate cu titlul roșu 
strălucitor - O problemă din Infern - care se afla, în continuare, 
pe raftul de sub oglindă. 

Palmiotti era la casieriţă. Încă mai avea timp să i-o dea înapoi. 

În schimb, Laurent deschise sertarul în care îşi ţinea perechile 
de foarfeci de rezervă, strecură cartea înăuntru și nu spuse 
niciun cuvânt. 

Ca de obicei. 


142 


29. 


— Ești neliniștită, îi spune Nico Clementinei în timp ce o 
conduce pe lângă mine și se îndreaptă spre ușa care dă afară 
din clădire. 

Clementine aproape cade din picioare când mă vede, însă 
spre lauda ei, nu se oprește. Doar mă pironește cu o privire 
întrebătoare părând să spună: Ce faci aici? 

Mă întorc din nou către ghereta de sticlă a paznicilor, 
prefăcându-mă că mă trec în registru. 

Dacă știu bine istorie - iar eu întotdeauna am fost bun la 
istorie -, când Nico a tras cu arma asupra președintelui, a spus 
că a fost din cauza unui vechi plan pe care se presupunea că 
Părinţii Fondatori și Masonii îl puseseră la cale ca să preia 
puterea asupra lumii. 

Exact. 

Tipu-i cam nebun. Nu trebuie să-l înnebunesc și mai tare, 
provocându-l sau enervându-l. 

— Nu trebuie să fii agitată, continuă Nico, dându-și seama de 
stânjeneala Clementinei. 

Tot el împinge ca să deschidă ușa de la intrare și iese afară în 
frig. În momentul în care ușa se trântește cu putere în urma lor, 
zgomotul îmi sună ca un tunet în liniștea încăperii. 

— Ă... Ăsta a fost... L-aţi lăsat să iasă pe ușă afară! 

— ... și tot pe ușă se va întoarce după ce-i pleacă vizitatoarea, 
spune paznicul din spatele sticlei. Scopul nostru este să-i 
vindecăm, nu să-i pedepsim. Nico și-a câștigat dreptul de-a se 
plimba pe-afară exact ca oricine altcineva de-aici. 

— Darele... 

— N-a mai fost implicat în niciun fel de incident de cinci ani 
încoace - a fost mutat din zona de maximă securitate în cea de 
securitate medie. În plus, asta nu este o închisoare - este un 
spital. Un spital a cărui menire este să-l ajute, nu să-l 
pedepsească. Trebuie să lași oamenii să se plimbe pe-afară, îmi 
explică ea. Și chiar și-așa, avem paznici și un gard care-i prea 
înalt să poată fi sărit. Îl urmărim. Zi de zi, muncește în folosul 
comunităţii în spital, după care hrănește pisicile de-acolo. 


143 


Apropo, Beecher, mai au exemplarul acela din Magna Carta la 
Arhive? E super-marfă. 

— Înî... desigur, spun eu în timp ce încerc să pășesc cât pot 
de detașat spre ușă. 

Paznicul mai spune ceva, însă eu sunt deja afară, căutând în 
stânga și în dreapta și scrutând drumul principal care 
traversează proprietatea. In depărtare, se vede un paznic care 
parcurge la pas perimetrul înconjurat de panouri metalice negre 
identice cu porţile de la intrare, delimitând împrejurimile 
spitalului acoperite de zăpadă. In față și în jos spre dreapta, 
poteca de beton seamănă cu o linie curbă neregulată trasată cu 
un marker magic de culoare neagră care brăzdează nămeţii. 
Poteca deszăpezită este încadrată de copaci și are atât de multe 
bănci, încât este clar că e destinată pacienţilor care se plimbă 
de colo-colo. 

Nico este la cel puţin patru pași în fața ei, iar braţul stâng îi 
atârnă pe lângă corp, în brațul drept ţinând strâns o pungă de 
hârtie maro de supermarket. Pășește așa cum obișnuia să o facă 
și Clementine: fără niciun fel de teamă, tot înainte, urmând 
dalele potecii. În spatele lui, Clementine - femeia care pășise la 
fel de netemătoare în SCIF-ul președintelui - pare că și-a pierdut 
din nou bruma de încredere pe care o mai avea. Din nesiguranța 
pașilor ei... din modul în care ezită, nesigură dacă dorește cu 
adevărat să meargă la fel de repede, să menţină ritmul... nu are 
importanţă cât de târziu ajung să intre anumiţi oameni în viaţa 
ta - sau cât de mult te pregătești pentru acest moment. In 
momentul în care-ţi vezi tatăl, instantaneu devii, din nou, copil. 

În timp ce ei avansează pe alee, eu rămân nemișcat lângă 
intrarea în clădire, asigurându-mă că există cel puţin o jumătate 
de teren de fotbal între noi. Însă în momentul în care am făcut 
primul pas, iar bucata de zăpadă înghețată de sub piciorul meu 
scârțâi, jur pe viața mea că Nico a tresărit. 

Nu se întoarse absolut deloc. Nu-și aruncă rapid privirea peste 
umăr să vadă ce e. Însă îmi aduc aminte de filmulețul prezentat 
la știri - și cum se spunea că are auzul și văzul mult mai acute 
decât noi, restul. Că acesta era motivul pentru care fusese 
recrutat în armată pentru școala de lunetiști. 

Mă opresc la mijlocul pasului. 

Nico continuă să meargă, pășind sigur în marșul său bine 
țintit, strângând punga maro în mână și uitându-se ușor în spate 


144 


doar ca să se asigure că fiica lui, Clementine, care în mod clar 
nu prea se simte în elementul ei, continuă să-l urmeze. 

Plecând de lângă ușa de la intrare, pornesc ușor, având multă 
grijă să folosesc copacii din vecinătate pentru acoperire. In 
depărtare, în stânga mea, paznicul încă mai patrulează pe lângă 
gard. În momentul în care ajung la partea de unde începe aleea, 
îi vede și el. 

Nu este greu să vezi unde o duce. Poteca neagră și subţire se 
unduiește pe deal în jos spre o altă clădire din cărămidă din anii 
1960. În tot campusul, această potecă este singura curățată de 
zăpadă. Până și eu prind mesajul transmis astfel: aceasta este 
singura potecă pe unde li se permite pacienţilor să se plimbe. 

Cu cât se îndepărtează, cu atât mai mici se fac. Nu-mi pot da 
seama încă dacă vorbesc sau nu, însă când ajung în cele din 
urmă în partea din față a clădirii, mă pregătesc să-i urmez. Insă 
spre surprinderea mea, în loc să intre, Nico îi arată Clementinei 
băncile de lemn din faţa clădirii. 

Luând loc lângă ea, Nico pune punga maronie între ei. Chiar și 
de-aici, pot să văd cum Clementine se trage înapoi, ca să se 
îndepărteze de pungă. Habar n-am ce are acolo înăuntru... dar 
creierul meu nu se poate abţine să nu-și închipuie ce-i mai rău. 

Acesta este momentul în care pisicile încep să sosească. 

Una gri-vărgată iese în fugă din clădire, urmată de una neagră 
și dolofană. După aceea, doi pisoi portocalii identici, urmaţi de o 
pisică, probabil mama lor. În total, șase pisici, toate 
îndreptându-se spre exact același loc: spre bancă. Drept spre 
Nico. 

În stânga, la depărtare, paznicul mai este încă lângă gard, 
însă nu s-a mișcat prea mult. În mod clar, totul face parte din 
rutina lui Nico. Nico împrăștie pe jos mâncarea pe care o are în 
punga maro. Hrănește pisicile. Femeia din ghereta de sticlă 
spunea că aceasta este una dintre îndatoririle lui. Insă din modul 
în care Nico se apleacă să le mângâie - scărpinându-le pe burtă, 
pe gât, între urechi, ca și cum le-ar cunoaște fiecare punct slab - 
nu se poate spune că hrănește aceste pisici și-atâta tot. 

Le iubește. 

lar modul în care ele se freacă de Nico, încolăcindu-se la 
infinit în jurul picioarelor lui, arată că, la rândul lor, îl iubesc și 
ele. 


145 


Stând ţeapăn pe bancă, ciudat de neclintit, Nico nu se uită la 
nimic altceva în afară de pisici. Nu pot să citesc pe buzele lor, 
dar pot să descifrez limbajul trupului. Agitându-se lângă el, 
Clementine pare chiar și mai ciudată decât el, iar din modul în 
care-și mișcă mâinile - își scarpină cu unghiile încheietura 
mâinii, apoi gâtul - zici că cine știe ce vieţuitoare ar fi trăit sub 
pielea ei. Acolo la Arhive, nici măcar nu putuse să se uite la Nico 
în vechea înregistrare video cu tentativa de asasinat. Numai că 
aici este mai rău. Nu contează cât de pregătită a crezut că este, 
nu este pregătită pentru acest moment. Până când... 

El se ridică brusc de jos, drept în picioare. 

Pisicile tresar speriate la mișcarea neașteptată, dar se așază 
imediat la loc în jurul picioarelor sale. Înainte ca fata lui să poată 
reacţiona, Nico se uită la ceasul de la mână și o ia înspre partea 
îndepărtată a clădirii. Este calm ca întotdeauna. Face o mișcare 
rapidă din mână, cerându-i Clementinei să îl urmeze. 

Nu, nu te duce cu el...! g 

Ea se oprește, căutând cu privirea în jur. In mod clar, este 
prea deșteaptă să facă asta. Trebuie să fie - știe cu cine are de- 
a face. Însă nu se poate abţine. Câteva pisici se iau după el 
precum șoarecii după Fluierașul fermecat. Alte două pisici care 
parcă poartă smoching - sunt negre, cu pieptul și picioarele albe 
- încep să-și spele blănița, după care se îndepărtează, fără să le 
pese de celelalte. Clementine trebuie să se hotărască în ce 
categorie de pisici va intra. 

Nu durează mult. De aproape treizeci de ani și-a tot pus 
întrebări cu privire la omul acesta. Face câţiva pași ezitanți... 
după care se scarpină la ceafă... apoi îl urmează. 

Nico trece de colţ și... 

Dispar amândoi. 

Le acord un moment ca să se întoarcă. Treizeci de secunde ca 
să văd dacă se întorc. 

Sunt, în continuare, în afara câmpului meu vizual. 

N-am niciun motiv să mă panichez. Poate că doar s-a dus 
după altă pungă de mâncare pentru pisici. 

ÎI caut din priviri pe paznicul de lângă gard. A dispărut și el. 

Mă uit în jur, dar nu mai este nimeni altcineva aici. Pot să fug 
înapoi la clădirea principală, însă până ajung eu acolo, 
Dumnezeu știe unde va mai fi Nico. lar ceea ce este mai 


146 


important de-atât, dacă i se întâmplă ceva lui Clemmi, o să fie 
din vina mea. 

Tot vorbea despre istorie ca despre un proces de selecție care 
ne pune în faţa unor situaţii pe care nu ar trebui vreodată să fim 
în măsură să le depășim. 

Și are dreptate. Nu pot să depășesc situaţia asta. Nico este un 
monstru, și-ncă unul cu acte în regulă. Un ucigaș. Un distrugător 
de vieți. 

Nu pot să fac asta. 

Nu pot. 

Insă trebuie să încerc. 

Cu toată viteza de care sunt în stare, sprintez de-a lungul aleii 
de beton. La fiecare pas, picioarele îmi lovesc cu putere 
caldarâmul, împrăștiind stropi de zăpadă parţial topită. 

În timp ce trec de partea din faţă a clădirii, îmi văd propriul 
profil, nu foarte clar conturat, reflectat de ușile de sticlă. Pisicile 
cu smoching bântuie prin jur, plictisite, ignorându-mă cu 
desăvârșire. Văd chiar și urmele pașilor lui Nico și ai Clementinei 
acolo unde zăpada nu este încă topită. Nu pot fi departe de-aici. 

La colțul clădirii, o iau brusc la stânga și... 

Nimic. 

O alee lungă de zăpadă maronie, un tomberon ruginit și, chiar 
dincolo de tomberon, un cart de golf gol care... 

Miau. 

O pisică. E una dintre pisici. 

Îmi înalt gâtul mai tare. 

Acolo. În spate. Cea vărgată. 

Sunt deja la jumătatea distanţei iniţiale în timp ce coada ei 
dispare după colţ în spatele clădirii. În momentul în care trec în 
grabă pe lângă tomberon... 

Bang. 

Un braţ gros mă prinde ca o menghină de gât, lovindu-mă ca 
o bâtă de baseball și strangulându-mă cu atâta forță, încât 
picioarele mele nu mai ating pământul. 

Păstrându-și braţul în jurul gâtului meu, Nico mă trage pe 
spate până când mă lovesc - tare de tot - de betonul îngheţat. 
Prima care lovește pământul e ţeasta și sunt orbit de un fulger 
de stele strălucitoare în urma impactului. 

— Ce faci? Ești nebun!? strigă Clementine la Nico. 

Tatăl ei zâmbește, apropiindu-se de mine. 


147 


Înainte să-mi vin în fire, Nico este călare cu totul peste mine. 


148 


30. 


Fără să piardă deloc timpul, Nico mi se suie pe stomac, apoi 
pe pieptul meu, braţul său greu ca o bâtă de baseball apăsându- 
mă acum pe gât asemenea unui baston de cauciuc. Respirația îi 
miroase a ţigări și a monede vechi. Încerc să respir, însă el 
este... haah... haaah... stă pe gâtlej... ţip după paznici, însă 
nimeni nu știe că suntem aici. 

— Te-am auzit, spune el, absolut netulburat în timp ce ochii 
lui ciocolatii se mișcă înainte și înapoi, măsurându-mi chipul. La 
ușa de la intrare. Am auzul mai bun decât al tău. 

— D-Dă-te jos de pe el! strigă Clementine, ieșind în mare 
grabă din spatele tomberonului unde o împinsese el. 

Veni în forță spre el, să-l dea la o parte. 

— Nu. Nu face asta, spune Nico, întorcându-se rapid și 
apucându-i extrem de violent încheietura cu o mână, iar cu 
cealaltă ţinându-mă pe mine de gât. 

N-am văzut niciodată ceva care să se miște atât de repede. 

Clementine se agită, luptându-se să se elibereze. Nu. Nu se 
luptă. Vrea doar ca el să ia mâna de pe ea. Impleticindu-se în 
timp ce se trage înapoi, se face palidă la faţă, cenușie ca și cum 
ar fi fost gata să vomite. Mi-amintesc ce efect avuseseră asupra 
ei împușcăturile acelea repetate poc, poc, poc, la Arhive. Abia le 
suportase. Cu siguranţă nu e în stare să suporte asta. 

Când se eliberează în cele din urmă din strânsoarea lui, 
Clementine cade în fund. Asta îl face pe Nico să-și schimbe 
poziţia corpului suficient de mult ca să-mi dea drumul la gât, în 
timp ce plămânii îmi tânjesc incontrolabil după aer. 

— Haah... haaah... 

El se uită atent la fața mea... îmi studiază ochii în timp ce eu 
mă uit la Clementine... 

Nu. N-ar trebui să mă uit la ea. 

Prea târziu. 

Aruncându-și rapid privirea în stânga, o scrutează pe 
Clementine, după care se întoarce din nou la mine. 


149 


— ÎI cunoşti, îi spune Clementinei, care este în continuare, în 
fund, mergând cu spatele asemenea unui crab, folosindu-se de 
mâini să se îndepărteze. Tu l-ai adus aici. 

— N-nu l-am adus, insistă ea. Jur pe... 

— Numele lui Dumnezeu. Nu lua numele Domnului în deșert, 
o avertizează Nico, cu voce șoptită. 

Aștept răspunsul ei, însă după panica întipărită în ochi... Nu 
poate să o facă. E terminată. Nu există nicio cale de a reface 
legătura cu acest om. Tot ceea ce vrea este să iasă de-aici. 

Nico se întoarce, asemeni unui câine care a localizat o 
veveriţă. Pieptul i se ridică și se lasă în jos atât de rapid. Aude 
ceva. 

— Nico...? strigă o voce ascuţită de la depărtare. 

Nu putem să vedem cine este, însă modul în care Nico se 
întoarce... Indiferent cine vine... Este un paznic. 

Clementine se îndepărtează chiar mai tare trăgându-se înapoi 
ca un crab. Dintr-o săritură, Nico se ridică în picioare, iar eu pot 
respira, în fine, fără probleme. 

— Nico, mișcă-ți fundul încoace! strigă un bărbat cu un 
puternic accent sudic. 

Mă ridic în picioare împleticindu-mă chiar în momentul în care 
un paznic de culoare cu umeri înguști dă colțul. 

— Ce mama naibii faceţi aici? întreabă paznicul. 

Ochii lui Nico se rostogolesc spre el, fără pic de teamă. 

— Hrănim pisicile. 

Paznicul îi aruncă lui Nico o privire care spune: Am față de 
prost? După care ne aruncă și nouă o privire care spune: De ce 
l-ați lăsat să vă aducă aici în spate? 

— Ai voie numai în spaţiile publice. Știi asta, îi spune paznicul 
amenințător. 

— Doar un minut, spune Nico, strângând-o pe Clementine de 
umăr în timp ce ea se ridică în picioare. 

— Nico, ia mâinile de pe ea! Sunteţi în regulă, domnișoară? 
întreabă paznicul. 

— Venim în față. Să hrănim pisicile, îi replică Nico. Cea 
vărgată încă n-a mâncat. 

— Nico, chiar n-am chef acum de tâmpeniile tale. Mai tacă-ţi 
fleanca, spune paznicul. Domnișoară, sunteţi în regulă sau nu? 


Clementine înțepenește. Știu că vrea să fugă... să ţipe... să 
scape de-aici, însă ultimul lucru de care are nevoie este să îl 
enerveze pe Nico. 

— Venim în faţa clădirii. Să hrănim pisicile, repetă ea, cu 
vocea aproape stinsă. 

Uitându-se la toţi trei, paznicul ne studiază pe rând, îndeosebi 
pe Nico. 

— În spaţiile publice. Toată lumea. Acum! 

Nico nu se mișcă. Însă în momentul în care Clementine o ia 
din loc, pornește și el direct pe urmele ei. Chiar pe lângă mine. 

— Ai venit aici ca s-o protejezi, îmi șoptește Nico. Ca să te 
asiguri că este bine. 

Nu îi răspund. 

— Îţi place de ea, adaugă Nico, calm ca întotdeauna, în timp 
ce îl urmăm pe paznic și intrăm pe alee, spre partea din faţă a 
clădirii. Am văzut modul în care o studiezi. Asta-i motivul pentru 
care ai adus o armă? Să o aperi pe ea? 

Clementine se uită în spate la mine. Exact ca și Nico. 

— O armă? întreb eu. N-am nicio armă. 

— O văd cu ochii mei, spune Nico, fără să ridice vocea. 

Este ca și cum ar fi parțial robot. 

— Pot s-o văd băgată sub haină. In spate. 

Bătându-mă ușor cu mâna în jurul taliei, îmi dau seama rapid 
despre ce vorbește. Despre carte. Despre dicţionar. Despre 
modul în care îmi împinge haina în sus din partea din spate a 
pantalonilor. 

— Nu - stai puţin - uite, este doar... Este doar o carte, îi spun 
și scot dicţionarul subţire și zdrenţuit, arătându-i-l. Doar o carte. 

Însă în momentul în care o ridic și o ţin între noi, Nico 
îngheață. 

— Dacă vreţi să vă hrăniți pisicile, hrăniţi-le aici, strigă 
paznicul, indicându-ne băncile de lemn din faţa clădirii. 

Nemaiavând încredere în Nico, paznicul se îndreaptă spre 
clădire și se așază în fața ușilor, la aproximativ cincisprezece 
metri de noi. De data aceasta, nu ne lasă să mergem mai 
departe. 

Clementine o ia înapoi spre aleea principală. | se pare că orice 
ar face nu poate să iasă de-aici suficient de rapid. 

Concentraţi încă asupra cărții, ochii lui Nico se subțiază 
transformându-se în două lame tăioase. 


151 


— De ce ai asta? întreabă el. 

— Ce să am? Cartea? 

— De ce o ai!? mârâie ameninţător Nico. Spune-mi de ce-ai 
adus-o aici. 

— Calmează-te, îi spun, aruncându-mi ochii spre paznic. 

Urmărindu-mi privirea, Nico se întoarce înspre paznic, după 
care se așază pe bancă, înfrânându-și furia care era gata să 
izbucnească. Având în vedere cât a stat aici, știe bine care pot fi 
urmările dacă-și pierde controlul. 

— E un test? întreabă el. Asta e? E un test pentru mine? 

— Nu știu despre ce vorbești, îi răspund și îi fac rapid cu mâna 
un semn de „la revedere” în timp ce o iau pe urmele 
Clementinei. Lucrez la Arhive și am găsit cartea asta, așa că 
am... 

— Tu ai găsit cartea? mă întrerupe Nico. 

Ințepenesc pe loc, total confuz. 

Clementine continuă să meargă. 

Ochii lui Nico se lărgesc, iar obrajii i se îmbujorează plini de 
entuziasm. 

— Bineînţeles că tu ai găsit-o. Bineînțeles, spune el. De ce 
altceva ai fi aici? 

— Stai așa. Cunoști cartea asta? îl provoc eu. 

— Nu înţelegi? De-asta m-a găsit ea, spune Nico, făcând semn 
spre fiica sa. 

Clementine se oprește, complet confuză - și pentru prima 
dată se uită direct la Nico. 

— Și de-asta ai urmărit-o tu, spune Nico, făcând semn spre 
mine. Dumnezeu știe cum am fost indus în eroare. Însă 
Dumnezeu se îngrijește de... 

— Nico, n-are niciun sens ce spui, intervin eu. 

— Cartea. Să aduci cartea aia, insistă Nico. Domnul știe că nu 
cred decât în El. Nu mai sunt prostit de povești străvechi despre 
diavol sau culte secrete sau... sau... sau... Asta nu e... Asta nu 
are nimic de-a face cu mine. Nu e un test pentru mine, insistă 
Nico, vorbind din ce în ce mai precipitat. 

Arată cu degetul spre pieptul meu. 

— Este un test pentru tine! 

Mă uit rapid peste umăr. Paznicului i se pare doar că stăm de 
vorbă. 


152 


— Ce fel de test? întreabă Clementine, pășind ezitând spre 
noi. 

— Acest dicţionar. Dictionarul Entick, spune Nico, cu privirea 
concentrată asupra mea. Lucrezi la Arhive. De-asta miroși a 
cărți ude. Nu știi istorie? Aceasta era cartea pe care o folosea 
George Washington. 

— Oprește-te. Tu chiar știi cartea asta? întreb eu din nou. 

— Este cea folosită de Washington. Ca să testeze 
devotamentul și loialitatea. 

— Devotamentul și loialitatea pentru ce? 

Intinzându-și picioarele lungi ca de păianjen, Nico se ridică 
încet de pe bancă, drept în picioare și își trage cu putere umerii 
înapoi. 

— Pentru ce altceva? mă întreabă el, uitându-se la paznic și 
zâmbind. Pentru Culper Ring. 


31. 


— Ce, ce-ai spus? se bâlbâie Clementine. 

— Culper Ring, spune Nico. Când George Washington era... 

Se întrerupe, însă de data aceasta nu se mai uită la paznic. Se 
uită la mine. Ochii lui se mișcă rapid înainte și înapoi. 

— Dintre toţi oamenii... tu... Știi cine sunt, nu? 

— Eu? De ce-ar trebui să știu eu? îl întreb. 

Îmi studiază faţa. Ca și cum s-ar uita după ceva ce nimeni 
altcineva nu poate vedea. 

— Să lucrezi la Arhive... Știi. Știu că știi. 

De data aceasta nu răspund. 

— Are dreptate? Beecher, te rog... spune ceva, mă imploră 
Clementine, mai înspăimântată ca oricând. Ştii, nu-i așa? Ştii ce 
este acest Culper Ring. 

— Nu ce. Cine, spune Nico. Puterea consta în cine. De-asta 
ne-au salvat, explică el. Pe vremea Războiului de Independenţă, 
britanicii ne măcelăreau. Nu doar fizic. Ci și mintal. Războiul 
este mintal. 

Războiul nu este singura chestie mintală, mă gândesc eu. 

— Dacă știi, te rog... de ce nu spui nimic? întreabă 
Clementine, uitându-se doar la mine și făcându-mă să-mi dau 
seama cât de îngrijorătoare - și cât de puţin probabile - sunt 
toate aceste coincidenţe pentru ea. 

— Nu ştiu, insist eu. 

— Tocmai ai spus... 

— Am auzit de ei. Lucrez la secţiunea cu documente militare 
din toate timpurile - bineînţeles c-am auzit de ei - însă nu 
cunosc altceva decât aspectele elementare: că erau grupul 
privat de spioni ai lui George Washington. Și că el personal 
fondase acest grup. 

— Și știi de ce i-a adus laolaltă, mă provoacă Nico. De ce ţi-e 
teamă să-ţi etalezi cunoștințele? Din cauza ei? Sau nu te simţi în 
apele tale în preajma mea? 

Rămân din nou tăcut. Clementine știe că e/ este cel care mă 
îngrijorează. Într-adevăr, mintea mea se întoarce involuntar la 
conspirația nebunească a Masonilor/Părinţilor Fondatori care îl 


154 


determinase pe Nico să-l împuște pe președinte cu niște ani 
buni în urmă. Nico era convins că Thomas Jefferson și ceilalţi 
Părinţi Fondatori încercau să conducă lumea și că era treaba lui 
să ne salveze pe noi toți. 

Tipul e doctor în istorie, istoria nebunilor, așa că ultimul lucru 
de care am nevoie este să-i mai adaug o găleată de nebunie în 
rezervor. Problema este, ca și înainte, că într-adevăr ultimul 
lucru de care am nevoie este să-l enervez foarte tare fără niciun 
motiv. 

— OK, atunci ascultă-mă, îi spun. În timpul Revoluţiei, George 
Washington era foarte supărat că, aparent, în tabăra noastră nu 
se puteau păstra secretele - planurile ne erau tot timpul 
interceptate de britanici, de vreme ce aceștia îi știau pe toți 
spionii noștri militari, continui eu, aruncându-mi privirea înapoi 
la paznic, care se uită la noi, însă pare satisfăcut că totul este 
sub control. Acesta a fost momentul în care Washington s-a 
decis să nu se mai bazeze pe militari și, în locul acestora, a pus 
bazele unui grup de oameni, civili obișnuiți... 

— Asta-i aspectul esenţial, spune Nico. Cei din Culper Ring nu 
erau soldaţi. Erau oameni obișnuiți - niște oameni pe care era 
imposibil să-i știe cineva - nici măcar Washington nu le cunoștea 
numele. In acest fel, nimeni nu ar fi putut fi infiltrat în rândurile 
lor - nimeni, nici măcar comandantul suprem, nu știa cine 
anume făcea parte din grup. lar Culper Ring ăsta era deci format 
din oameni obișnuiți, adaugă el, aplecându-se înspre mine 
sfredelindu-mă cu ochii lui ciocolatii. Exact... exact așa cum 
suntem și noi. 

Mă trag înapoi pe bancă, încă întrebându-mă dacă a luat-o și 
mai tare pe câmpii din pricina mea sau dacă, pur și simplu, este 
complet dus. Lângă mine, Clementine este la fel de îngrijorată. 
Nu mai are de gând să mai întrebe nimic. 

— Așadar, referitor la indivizii ăștia din Culper Ring, îi spun lui 
Nico, eu tot nu înţeleg ce au de-a face cu Dicţionarul Entick. 

— Intreabă-te pe tine însuţi, spune Nico arătând cu degetul 
spre mine. 

— Vezi, asta chiar e o prostie, îi răspund eu tăios. N-am nici 
cea mai vagă idee ce făceau cei din Culper Ring cu un dicţionar. 

— Știi, spune Nico. În străfundul tău, ar trebui să știi. 

— Oare cum aș putea...? Ce naiba se petrece? 


— Nico, te rog... omul spune adevărul, nu știe pentru ce este 
cartea, n-avem nici cea mai mică idee, spune Clementine, 
încrucișându-și privirea cu tatăl ei. Când Nico se uită fix la 
cineva, cei mai mulţi oameni nu se pot abţine să nu se uite într- 
o parte. Ea însă îi susține privirea. 

Pentru Nico, asta contează. Privirea ei este la fel de 
hipnotizantă ca și a lui. El dă ușor din cap ca pentru sine, după 
care adaugă pe un ton mai repezit. 

— Cartea - dicţionarul - era modalitatea prin care George 
Washington comunica cu acest Culper Ring, spune el în cele din 
urmă. 

— Cum comunica? întreb. În dicţionar nu-i nimic altceva în 
afară de niște pagini goale. 

Nico îl studiază pe paznic, dar nu pentru mult timp. 

— Vântul nu se vede, dar noi știm că-i acolo. Exact ca și 
Dumnezeu. Știm că este acolo. Îl simţim. Nu poţi vedea toate 
cele atât de ușor. 

Deschid cu o mișcare bruscă dicţionarul și singurul lucru de 
acolo este acea inscripţionare scrisă de mână. 


Exitus 
Acta 
Probat 


Celelalte pagini - puţinele care n-au fost rupte... 

— Toate paginile sunt goale, spun eu. 

— Bineînţeles că sunt goale, îmi răspunde Nico, respirând și 
mai precipitat ca până cum. 

Nu-i mai pasă deloc de paznic. 

— Te întreci în istețime cu George Washington, adaugă el, 
scrutând acum dicţionarul. El știa că cineva îl va căuta și-n cele 
din urmă îl va găsi. Asta-i motivul pentru care întotdeauna scria 
în el cu medicamentul lui. 

— Medicament? 

— Era numele de cod pe care-l folosea el, spuse Nico. Așa își 
numea el cerneala invizibilă. 


32. 


— Nu mă crezi, spune Nico, uitându-se din nou atent la mine. 
Bineînţeles că ai gândi așa. 

— Despre ce vorbești? întreb. Nici măcar nu mă cunoști. 

— Te  înșeli. Te înșeli foarte tare! mârâie el, pieptul 
pompându-i acum nebunește. 

— Mai aveţi trei minute! strigă paznicul din spatele nostru, 
doar ca să se asigure că știm că se uită la noi. Profitaţi de ele. 

Nico scoate un pis-pis către cele două pisici cu smoching, care 
continuă să-l ignore. 

Clementine știe că nu plec nicăieri. Nu acum. Stă acolo în 
picioare, uitându-se încă la noi doi. Însă nu o să vină mai 
aproape de-atât. A auzit destul. Vrea să plece. 

— Spune-mi, zice Nico entuziasmat, așezându-se cu palmele 
sub fund când reveni pe bancă. Când ai găsit cartea asta... 
pentru ca s-o aduci aici. Dintre toți oamenii, tu... 

— De ce tot spui asta? mă răstesc la el. 

— Benjy! mă imploră Clementine. 

— Benjy? întreabă Nico, cercetându-mi legitimaţia care îmi 
atârnă la gât. Așa te cheamă? 

— Mă cheamă Beecher. 

Ochii săi îmi scrutează din nou legitimaţia, pe care era trecut 
numele în întregime cu niște litere imposibil de mici. Îl citește 
fără nicio dificultate. White, Beecher Benjamin. Începe să râdă. 
Un râs puternic, șuierător, printre dinţii strâns lipiți. 

— Mai tare de-atât nici că se putea, nu? 

Nu mai este entuziasmat; acum este complet ametit. 

— Da-da-da. Asta este, nu-i așa? întreabă el, cu capul întors 
cu totul spre stânga. 

Ca și cum ar sta de vorbă cu cineva care nu este aici. 

— Aceasta este dovada... 

— Nico..., spun eu. 

— ... asta dovedește totul, nu? Acum putem să... 

— Nico, dacă ai nevoie de ajutor, pot să mă duc după cineva. 

— Tu ești acela, mă repede supărat. Tu ești cel ce mă ajută. 
Nu poți înţelege asta? Să o urmărești pe ea aici... să vii să mă 


157 


vezi... fiecare viaţă în parte... toate viețile noastre... pe toate le 
trăim cu un anumit motiv. 

— Nico, ai spus că este un test pentru mine, spun eu. Spune- 
mi de ce este un test pentru mine? 

Pe partea opusă faţă de noi, o pisică vărgată alb și gri ateriză 
delicat pe marginea unui tomberon, dintr-acela pentru spații 
exterioare. Nu se auzi nimic atunci când se agăţă de margine. 

Cu toate acestea, Nico tresare ușor. 

— Asta a fost, Nico! Timpul a expirat! strigă paznicul, 
apropiindu-se în grabă. Spune la revedere... 

— Cum de știi cartea asta? îl provoc eu. Ce mama naibii se 
întâmplă? 

— Habar nu am ce se întâmplă, îmi răspunde Nico, mai calm 
ca niciodată, încă așezat pe propriile sale palme. Nu știu cine 
folosește dicţionarul acela sau ce-au pus la cale. Însă ca tu să fii 
cel care l-a găsit... un asemenea om al cărților... și numele de 
Benjamin... precum predecesorul tău... 

— Stai puţin. Predecesorul meu? Cine este predecesorul meu? 

Nico face o pauză, întorcându-se din nou spre stânga sa. Nu-și 
mișcă buzele, însă îl văd încuviințând din cap. Nu știu cine este 
prietenul său imaginar, însă îmi dau seama când cineva cere 
permisiunea să facă ceva. 

— Cu toţii avem suflet, Benjamin. lar sufletele noastre au de 
îndeplinit misiuni. Misiuni pe care le repetăm întruna, până când 
le ducem la îndeplinire. 

— Vrei să spui ca-n teoria cu reîncarnarea? întreabă 
Clementine, încercând sincer să înţeleagă, deși în continuare nu 
face niciun pas spre noi. 

— Nico! Hai să mergem! strigă paznicul. Acum! 

El abia dacă îl bagă în seamă. 

— Pot să văd cine ești Benjamin. Pot să te văd asemenea 
indienilor, șefilor de trib care l-au văzut pe George Washington 
pe când era puști. Ei au știut cine era. Ei au știut că el era alesul. 
Exact cum am știut și eu când te-am văzut pe tine. 

Oh, atunci asta chiar că explică multe lucruri, gândesc eu. 

— Și-atunci dacă acum suntem cu toţii reîncarnaţi, lasă-mă să 
ghicesc - eu sunt George Washington? întreb. 

— Nu, nu, nu - nu, defel, spune Nico. Tu ești trădătorul. 

— Nico, mai întâi îți suspend dreptul la corespondență, după 
care accesul la căruciorul cu sucuri! îl ameninţă paznicul. 


158 


Nico sare din locul unde stătea jos și o pornește spre paznicul 
din faţa clădirii. Însă, în timp ce ne ocolește trecând de noi, își 
aruncă privirea înapoi peste umăr și spune cu o voce abia 
șoptită. 

— În toţi acești ani... n-ai văzut bătăliile pentru care am fost 
ales? Eu sunt George Washington, insistă Nico, bătând cu 
degetul mare în propriu-i piept. Dar tu... te cunosc eu, băiete. Și 
știu și cum se termină toate asta. Asta-i testul tău. Eu sunt 
George Washington. lar tu ești Benedict Arnold”. 


24 Benedict Arnold a fost iniţial un rebel în a 13-a colonie de pe coasta de est 
americană, care a devenit ulterior general în Continental Army. A trecut de partea 
englezilor, fiind considerat în Statele Unite un trădător (n. tr.). 


159 


33. 


— lar acum știi de ce i se spune casă de nebuni, spun eu, 
trăgând brusc și înfuriat de volan și scoțând vechiul Mustang al 
lui Tot din parcare printr-o curbă strânsă la dreapta. 

— Te rog, putem să plecăm și gata? mă imploră Clementine. 

— Benedict Arnold? Aude că al doilea prenume al meu este 
Benjamin și deodată sunt Benedict Arnold? Ar fi putut să spună 
că sunt Benjamin Franklin sau Benjamin Harrison%. Aș fi 
acceptat chiar și Benjamin Kubelsky. 

— Cine-i Benjamin Kubelsky? 

— Jack Benny”, îi spun în timp ce accelerez, iar roţile 
împroașcă stropi consistenţi de zăpadă topită în spatele nostru. 
Dar ca taică-tău să se uite la faţa mea și să-mi spună că, într-un 
fel sau altul, am sufletul unuia dintre cei mai mari trădători din 
istorie - ca să nu mai zic și c-a încercat să ne mănânce... 

— Nu-i spune așa. 

— Cum? 

— Taică-meu. Te rog, nu-i spune taică-meu, mă imploră. 

Mă întorc când îi aud cuvintele. În timp ce rulăm pe drumul 
principal de întoarcere spre poarta principală de la St. 
Elizabeths, Clementine se uită lung în oglinda ei laterală, privind 
cum imaginea spitalului se estompează în spatele nostru. După 
cum stă cu braţele încrucișate și picioarele ghemuite pe scaun 
astfel încât corpul ei formează un S pe dos - pentru oricine 
altcineva, pare supărată. Dar eu i-am mai văzut expresia 
aceasta. Este aceeași cu cea pe care o avusese atunci, la 
Arhive, când nu știa că mă uit la ea. În ultimele douăzeci și patru 
de ore, adevărata Clementine își tot arătase adevărata faţă, 
reamintindu-mi că, de fapt, nu se lupta să scape de durere, ci s- 
o ascundă. 

În mintea mea, mă dusesem să vizitez un asasin prezidenţial. 
Pentru Clementine, era prima oară când își întâlnea tatăl. 


25 Fost general (1833-1901) în Războiul de Secesiune, al 23-lea președinte al Statelor 
Unite (n. red.). 

26 Actor american (1894-1974), a avut o importantă influenţă asupra sitcom-urilor (n. 
red.). 


160 


— Ştii, în toate visurile în care eu reușesc să-l revăd pe tata, îi 
spun, reîntâlnirea e întotdeauna minunată, perfectă. 

— Și în ale mele la fel, spune ea, abia reușind să scoată 
cuvintele. 

Încuviinţez din cap, simţindu-mă deja ca un instrument 
insensibil. Ar fi trebuit să îmi dau seama cât de rău îi făcea 
această vizită, însă eram prea ocupat ca să fiu înfricoșat de 
acest Culper Ring și de nebunia cu Benedict Arnold. 

— Îmi pare rău c-am venit așa după tine și că am creat toată 
situaţia aia, îi spun. 

Ea dă din mână în semn că nu contează. Aceasta este chiar 
ultima ei problemă. 

— Așadar, ce-a spus? întreb eu după ce cotesc și intru pe 
străzile destul de prost deszăpezite din apropierea Bulevardului 
Martin Luther King Jr. 

Clementine nici măcar nu clipește la vederea fațadelor 
magazinelor marcate de amprenta inconfundabilă a găștilor de 
cartier și a celor două mașini arse complet în dreapta noastră. 
Întinzându-și gâtul ca să se uite prin luneta mașinii, încă nu-și 
poate lua ochii de la spital. 

— Când ai ajuns acolo, a părut că...? A fost fericit să te vadă? 

— Beecher, putem să vorbim despre orice vrei - chiar și 
despre chestia aia cu Benedict Arnold - dar te rog... nu mă 
întreba despre el. 

— Am înțeles, Clemmi. Chiar te înţeleg. Și nu încerc să te 
forțez, însă gândește-te un moment la ce s-a întâmplat mai 
înainte. Vreau să spun că, indiferent cine a fost, eu încă mi-aș 
reteza brațul stâng dac-aș putea petrece chiar și treizeci de 
secunde cu tatăl meu... 

— Beecher, te rog. Nu-i mai spune așa, mă imploră ea. 
Îndeosebi când e pe-aproape. i 

Mă prefac că mă uit concentrat în față, la drum. Insă modul în 
care aceste ultime cuvinte rămân suspendate în aer... 

Îndeosebi în preajma /ui. 

Clementine își îndoaie genunchii, contorsionându-și și mai 
mult corpul în forma literei S și chinuindu-se să rămână așa. 

— Nu i-ai spus, nu? întreb. 

Nu răspunde. 

— Nu știe că-i tatăl tău? 


161 


— Am vrut s-o fac. Aveam de gând să-i spun, zice ea în cele 
din urmă, uitându-se încă fix la imaginea din oglindă. Dar după 
aceea... 

Clatină din cap. 

— Ştiai că vorbește cu fosta Primă-doamnă, cea care a murit? 
Când eram acolo... ei îi mormăia toate chestiile alea. Am citit 
asta într-un articol. Cred că se ascunde de asistentele medicale. 
Ele spuneau că obișnuiește să vorbească cu ultima sa victimă 
încercând în felul ăsta disperat să se izbăvească. 

Mă mulţumesc cu această explicaţie, nefiind sigur cum să 
răspund. Însă tot mai există o piesă în acest puzzle care nu are 
niciun fel de noimă. 

— Dacă nu le-ai spus că ești o rudă de-a lui, cum de te-au 
lăsat să intri să-l vezi? întreb. 

— Am zis că fac un masterat. Că scriu o lucrare de disertaţie 
despre psihoza complexă, îmi explică ea. 

— Și te-au lăsat să intri așa, pur și simplu? 

— Asta nu-i la latitudinea doctorilor. Ci a pacientului. Nu uita, 
au trecut zece ani. Nico nu prea mai primește vizitatori. Așa că 
își dă acordul să intre indiferent cine vrea să-l vadă. 

— Însă să fii atât de aproape de el și să nu-i spui cine ești... 

— Ar trebui să-mi mulţumești, îmi atrage ea atenţia. Dacă aș 
fi făcut-o, probabil că mi-ar fi spus Martha Washington. 

— Foarte amuzant. De fapt, chiar îmi vine să râd. 

— Bineînţeles că-ţi vine. Încerci să nu mă enervezi. Mișcarea 
clasică a lui Benedict Arnold. 

Clatin din cap, uimit de cât de amuzantă mi se pare gluma ei. 

— Clemmi... știi că pe tine nu te-aș trăda niciodată. 

Ea se întoarce spre mine. Un mic zâmbet mulţumit îi ridică 
pometii obrajilor. 

— Beecher, de ce faci asta? 

— Ce fac? 

— În afară de aceste câteva ultime luni în care am schimbat 
e-mailuri, n-am mai vorbit cu tine de cincisprezece ani. Erai 
drăguţ în liceu - chiar așa cum erai: tăcut, isteț și speriat de 
mine - însă nu am fost prea apropiaţi. Plus că, la birou, șeful 
pazei era gata să te pună la zid pentru crimă. Atunci de ce-ai 
venit aici? De ce ești atât de drăguţ? 

Ținând strâns volanul, mă uit direct în față, sub pretextul că 
urmăresc cu atenţie drumul: 


162 


— Era logodnica mea. 

— Cum? 

— Mai devreme. M-ai întrebat cine este Iris, iar eu ţi-am 
răspuns c-a fost /jubita mea. A fost logodnica mea. Aleasa mea. 
Am trimis invitaţii de nuntă. Aveam gata până și locurile de la 
masă, cine și unde avea să stea. Într-o noapte, după câteva 
pahare de margarita, de o calitate îndoielnică, începuserăm 
chiar să alegem nume pentru copii. Și da, există și lucruri și mai 
rele care ţi se pot întâmpla, dar când s-a ales praful de tot, m- 
am simţit de parcă mi-ar fi distrus întreaga viață, m-ar fi lăsat 
fără nimic. Totul a murit. Mă rog, m-am gândit că, după cât de 
sinceră ai fost cu mine, ai dreptul să afli asta. 

— Așadar, într-adevăr te-a lăsat pentru alt tip? 

— Nu insista. Încă nu suntem chiar atât de sinceri, spun. 

Rămâne concentrată pe imaginea din oglindă, cu capul 
legănându-i-se ușor înainte și înapoi, ca și cum i-ar pune o 
întrebare imaginară cuiva anume. 

— Nu sunt DJ, izbucnește într-un final. 

— Ce? 

— Pentru un post de radio - nu sunt DJ, spune Clementine. 
Vând reclame. Nu sunt decât un amărât de agent de vânzări. 
Eu... eu am crezut că tu vei... - vând reclame pentru băuturi 
nealcoolice, pentru vânzători de mașini, iar în Virginia, facem o 
groază de reclame pentru locurile unde sunt trataţi cei 
dependenți de mestecatul tutunului. 

— Dar mi-ai spus că... 

— Întotdeauna mi-am dorit să fiu DJ - am și făcut odată asta 
timp de câţiva ani la un post de radio universitar. Insă, de zece 
ani încoace, sunt doar... Cândva mă purtam ca un păun, acum 
sunt doar un ștergător de praf din pene. 

Uitându-se înspre mine, adaugă: 

— Îmi pare rău că te-am minţit, Beecher. Când am luat pentru 
prima oară legătura prin e-mail, mi-ai spus că ai slujba asta 
perfectă la Arhivele Naţionale, iar când m-ai întrebat ce-am 
făcut eu, am vrut ca tu să... n-am vrut să crezi c-am ajuns o 
ratată. 

— Clementine, niciodată n-aș crede... ` 

— lar minciunile au început să curgă, nu-i așa? In loc de agent 
de vânzări - tatam! - am devenit ca prin farmec DJ, una a cărei 
viață era aşa cum visasem eu dintotdeauna. lar partea cea mai 


163 


rea a fost când am văzut cât de repede s-a rostogolit bulgărele 
de rahat - cu toate amănuntele alea și jazz-ul vechi pe care-l 
transmitem și... 

Nu se uită deloc la mine. 

— Sunt ca și e/, nu-i așa? Cu viaţa asta imaginară... sunt o 
mincinoasă înnăscută, Beecher. Chiar sunt. 

— Atunci bănuiesc că n-ar trebui să cred nici asta. 

E o glumă bună, însă nu folosește la nimic. 

— Am crezut că partea cea mai rea va fi să-l văd pe Nico, îmi 
explică ea, însă, cu adevărat, cea mai rea parte - acum că, în 
cele din urmă, am făcut-o - a fost să-mi dau seama cât de mult 
din viaţa mea capătă, din păcate, sens acum. 

Sunt gata să o contrazic, însă înainte să pot spune un cuvânt, 
îmi vibrează telefonul în buzunar. Și nu pot ignora acest apel. 

— Unde ești? mă întreabă Tot în momentul în care răspund. 

— Care-i treaba? Ce s-a întâmplat? mă precipit, cunoscând 
bine acea tonalitate și întrebându-mă dacă a găsit caseta video. 

— Vrei să spui în afară de faptul că te guduri pe lângă o fată 
pe care abia dacă o cunoști, de care te-ai îndrăgostit brusc și 
atât de prostește? 

— Nu asta s-a întâmplat. 

— Sigur că nu. Ai luat o fată frumoasă într-un automobil de 
colecţie. Nu este o presupunere, Beecher. Este știință curată. 

— Tot, vrei să încetezi, te rog, să mai bălmăjești vorbele astea 
care mă fac să-mi vină să-ţi închid? insist eu. 

— Adevărul e că nu prea - mai ales când vei auzi asta: nici 
urmă încă de caseta video, însă am reușit să dau de omul tău, 
Dustin Gyrich, spune Tot, referindu-se la tipul care ceruse 
Dicţionarul Entick de fiecare dată când președintele Wallace 
vizitase Arhivele. Și, oof... ceva e total aiurea, Beecher. 

— Ce? E consemnat în vreun registru, ceva? 

— Oho, cu siguranţă e consemnat în registre, îmi replică Tot. 
Am început să sap în urmă prin fișele de lectură și, din câte-mi 
pot da seama... ei bine... 

Pot să aud prin telefon cum Tot își rostogolește limba în 
interiorul obrajilor. 

— Dustin Gyrich împrumută cărţi și este consemnat în fișe de 
mai bine de o sută cincizeci de ani. 


164 


34. 


— Nu te-au crezut, nu-i așa? întrebă Prima-doamnă acum 
decedată. 

Sus la etajul trei, stând lângă marginea balconului cu zăbrele, 
Nico urmărește cu privirea Mustangul albastru-mătuit care 
coboară drumul pavat, îngust, spre postul de control de la 
poarta principală. 

— Ea se uită la mine. Pot s-o văd, anunţă Nico. 

— Și asta contează? întrebă Prima-doamnă. 

— inseamnă că o să se întoarcă. Știu că o să se întoarcă. 

— Insă ce-ai spus cu privire la băiat... despre Beecher... Nu te- 
au crezut absolut deloc. 

Intorcându-se spre Prima-doamnă, întrebă: 

— Tu mă crezi? 

— Nico, m-ai împușcat cu un glonț care mi-a împroșcat 
creierul pe tot bordul mașinii. M-ai luat de lângă sotul, copiii și 
nepoții mei. Vreau să te urăsc cu tot ce mi-a mai rămas. Însă 
băiatul acesta, Beecher - el știe cine este. Cu toții știm cine 
suntem, chiar dacă nu admitem asta. Așa că atunci când o să 
vină momentul să ne trădeze... 5 

— S-ar putea să nu ne trădeze. Asta-i testul lui. Trebuie să-i 
acord o șansă. 

— O șansă este în regulă. Însă dacă o ratează, ar fi bine să 
aibă parte de aceeași pedeapsă pe care mi-ai aplicat-o și mie. 

Nico încuviință din cap, întorcându-se din nou spre Mustangul 
care dispărea în zare. 

— Dar cu fata cum rămâne? adaugă Prima-doamnă. Stii cine 
este, nu-i așa? 

— Desigur, replică Nico, în timp ce mașina întoarse în cele din 
urmă și trecu de colț. Oi fi eu nebun, dar idiot nu sunt. 


35. 


Oprim pe locul de parcare al lui Tot din subsolul Arhivelor, îmi 
țin respiraţia și arunc o privire în oglinda retrovizoare. Morris, 
tipul de la pază, crede că nu-l văd în timp ce se uită atent în jos 
din partea de sus a rampei care duce în afara parcării 
subterane. Ca și azi-dimineaţă, a făcut o inspecţie completă, 
incluzând și trecerea oglinzii pe sub mașină. Însă nu o să 
găsească nimic - incluzând-o aici și pe Clementine, care nu mai 
stă lângă mine pe scaunul din dreapta. 

A fost ușor să o las să coboare la jumătate de cvartal distanţă 
de-aici. O să fie și mai ușor să ne întâlnim înăuntru, în clădire. 
Ea știe unde anume. Rotonda noastră găzduiește exemplarele în 
original ale Declaraţiei de Independenţă, ale Constituţiei SUA și 
ale Declaraţiei Drepturilor Omului. De asemenea, este și cel mai 
bun loc de întâlnire pentru angajaţi, ideal pentru a-ţi scoate 
prietenii de pe circuitul destinat publicului larg și a-i duce pe 
furiș în birou, în partea de clădire în care se lucrează efectiv - 
fără să trebuiască vreodată să-și treacă numele în registrul de 
vizitatori. 

Este suficient de rău că mă aflu sub microscopul lui Khazei. 
Nu o s-o trag și pe Clementine - sau pe tatăl ei - acolo, alături 
de mine. 

Desigur, asta nu înseamnă că joc rolul mielului de sacrificiu. În 
afară de un bun loc de parcare, mai există ceva ce mă așteaptă 
în subsolul clădirii. 

Băgând din nou dicționarul în partea din spate a pantalonilor, 
deschid portiera grea a mașinii și o împing cu putere, cobor și 
încep să merg direct prin aria de supraveghere a camerei din 
colț. Aceasta mă urmărește tot drumul până la ușile duble care 
mă duc în interior spre holul mozaicat ca o tablă de șah. 

La Arhive, majoritatea oamenilor cred că birourile de la subsol 
- fără niciun fel de ferestre și de priveliște - sunt cele mai rele. 
Insă, pentru un anumit birou, lipsa luminii soarelui este o 
necesitate absolută. 

Pe ușa acestuia nu se găsește niciun semn de identificare, 
niciun număr de cameră pe zid, iar dacă vii dintr-un unghi 


166 


anume, poți observa că ușa de sticlă, cu jaluzelele sale 
orizontale trase și închise complet, este antiglonţ. Așa și trebuie 
să fie. Uită încăperile securizate de sus... Aici este locul în care 
sunt păstrate adevăratele comori. 

— Daniel, ești înăuntru? strig eu, ciocănind cu putere în sticlă. 

Pe sub ușă, se vede clar că luminile sunt stinse. Îi cunosc 
șmecheriile. 

— Daniel, știu că ești acolo. Am ceva bun pentru tine. 

Niciun răspuns. 

— Care mai este și vechi... 

În continuare, nimic. 

Și apoi... 

— Cât de vechi? strigă o voce într-un final. 

— Hai să n-o mai lungim, Howard Hughes? - deschide ușa! îl 
somez eu. 

Se aude un clic înăbușit în momentul în care ușa se deschide 
larg, iar în faţa ochilor îmi apare Daniel „Diamantul” Boeckman, 
cel mai frumos bărbat din clădirea Arhivelor, purtând un halat 
alb curat, care jur că nu are o singură cută, nici măcar acolo 
unde este eticheta cu numele. Același lucru pot să-l afirm și cu 
privire la unghiile sale îngrijite, cravata lui perfectă și părul său 
blond impecabil, pieptănat pe spate - nu există nicio șuviţă, un 
fir de păr, o moleculă care să nu fie la locul ei. Mult mai 
important de-atât, el este unul dintre cele mai mari talente pe 
care le avem în secţiunea Conservare. 

— Spune-mi că ești liber după-amiaza asta, îl rog pe un ton 
stăruitor. 

— Nu pot, spune el. Am primit de la Dallas scrisoarea originală 
a lui Thomas Jefferson care trebuie să fie expusă mâine. 

Clementine așteaptă. E timpul să cuplez propulsia atomică. 

Scot dicționarul din partea din spate a pantalonilor și îl ridic 
cu mâna întinsă în faţa lui. 

— Washington îl mai bate încă pe Jefferson? îl provoc eu. 

Studiază dicţionarul extrem de uzat. În urmă cu zece ani, un 
bărbat din Rhode Island a găsit o pagină originală cu portative și 
notele imnului naţional The Star-Spangled Banner împăturită - 
și, după câte se părea, lipită - într-un vechi album de familie. 
Boeckman a spus că este un fals numai uitându-se la înfloriturile 


27 Om de afaceri și aviator american (1905-1976), cunoscut pentru viaţa lui 
aventuroasă și excentrică (n. red.). 


167 


literelor scrise de mână. Însă asta nu l-a împiedicat să verifice și 
să etaloneze gradul de aciditate al hârtiei, să recupereze 
documentul din paginile albumului și chiar să repună fără greș 
la locul lor în pagină micile bucăţi de cerneală exfoliate. Când 
vine vorba despre păstrarea și conservarea documentelor, 
nimeni nu este mai tipicar și mai tenace decât Diamantul. 

— Modul în care este făcută legătura cărţii e minunat. E 
cusută cu fir, de mână, spune el, ţinând-o în palma deschisă, ca 
și cum s-ar uita la Biblia Gutenberg. Dar asta nu înseamnă că i-a 
aparţinut lui GW. 

— Nu de-asta am venit aici, îi spun eu. Ai auzit vreodată că 
Washington ar fi folosit cerneală invizibilă? 

E pe punctul de a-mi da cartea înapoi. Se oprește. 

— Crezi că-i ceva aici înăuntru? 

— Tu ești cel care folosește toate chimicalele alea gen CSI”. 
Dacă găsești răspuns la asta, îţi rămân dator vândut. 

— Voi toți arhivarii îmi sunteţi datori vânduți. Fără mine, v-aţi 
duce la Antiques Roadshow” ca să aflaţi dacă măcar jumătate 
din hârtiile voastre sunt originale. 

Are dreptate. Din fericire, există un lucru pe care Diamantul îl 
preferă chiar mai mult decât să știe că îi sunt unii îndatorați. 

— Cum merge treaba cu Rina? îl întreb eu cu un zâmbet pe 
faţă. 

El nu-mi întoarce zâmbetul. Nu există nici măcar o persoană 
din clădire care să nu știe că e topit după colega mea de birou 
numărul 2. 

— Beecher, n-ai niciun pic de scrupule să te folosești de orice 
metodă de convingere care ţi-ar putea trece prin minte. 

— Asta-i adevărat. Insă asta nu înseamnă că nu pot să pun o 
vorbă bună pentru tine. 

Cu mâna liberă își atinge cravata perfectă, marca Windsor. Și 
zâmbește. 

— Tu erai unul dintre cei simpatici, Beecher. Acum ești exact 
ca și restul. 

— Te rog, uită-te la carte și-atât. Și la cerneala simpatică, îi 
spun, deschizând ușa cu geam antiglonţ și lăsându-i dicţionarul. 
Rina stă chiar lângă mine. 


28 Crime Scene Investigation, în original, în Ib. engleză, serial american de succes 
despre activitatea legiștilor și a antropologilor din poliţie (n. tr.). 
29 Show de televiziune despre antichităţi (n. tr.). 


Îmi cobor tonalitatea vocii. 

— Oh, ce văd acolo, Rina? Oh, da, nu-i chiar Daniel Boeckman 
cel chipeș? 

— Spune-i că sunt un tip sensibil, strigă Diamantul la rândul 
său, în timp ce eu țâșnesc pe hol. leri era supărată - știi și tu, cu 
treaba cu Orlando. Sensibi/ îmi va fi și mai de folos. 

Ușa cu geam antiglont se trântește cu un bubuit, dar ceea ce 
răsună sunt cuvintele lui. Treaba cu Orlando. 

A murit un om. Prietenul meu. Încă îl văd zăcând acolo - cu 
pielea cenușie și colţul gurii atârnând într-o parte. Asta a fost 
ieri! Treaba cu Orlando. Ca și cum am vorbi despre cineva care 
nu a schimbat filtrul în cafetieră. 

Gândul mă lovește și mai puternic în timp ce străbat holul 
placat cu gresie ca o tablă de șah de culoare alb și gri spre 
lifturi, un pic mai departe de biroul lui Orlando. Dar abia când 
dau colţul și ușa de la Biroul de Pază se deschide și îi văd... 

Stomacul mi-o ia brusc din loc, de parcă l-ar fi înnodat cineva 
și l-ar fi tras de capete. 

Oricine, dar nu ei. 


36. 


Îmi pare rău pentru pierderea suferită. Îmi pare rău că s-a 
întâmplat asta. Pur și simplu sunt... Îmi pare atât de rău, îmi 
repet în minte, exersând iar și iar cuvintele. Însă în timp ce 
femeia afroamericană obosită, cu ochelarii ei de vedere 
demodaţi, din plastic, și paltonul roșu decolorat iese din Biroul 
de Pază și se îndreaptă spre mine pe hol, nu sunt în stare să 
scot nici măcar o silabă. 

Ea nu observă că sunt și eu acolo. Este prea concentrată 
asupra persoanei din spatele ei - fiul său - care arată cam de 
vârsta mea și cară o cutie de carton, ţinând-o strâns la piept. 
Are o gropiţă adâncă în bărbie. 

Exact ca și tatăl lui. 

Îi știu din fotografiile de pe biroul lui: soţia lui Orlando și 
băiatul lui cel mare. Judecând după cutia de carton, au venit să-i 
ia lucrurile personale din birou. 

Își târșâie picioarele înspre mine în direcţia lifturilor ca și cum 
ar merge pe sub apă, cărând un sac de cărămizi. Insă nu cutia 
este cea care îi copleșește sub greutatea ei. 

Pentru un scurt moment, rămânem toţi trei acolo în liniștea de 
pe hol. Chiar și acum, fiul lui îmi adresează un zâmbet amabil 
așa cum e politicos să faci faţă de cei cu care aștepți liftul. 

Ar trebui să spun ceva. 

Simt nevoia să spun ceva. 

Mintea mea se îndreaptă instantaneu către cel mai bun sfat 
pe care mi l-a dat cineva când a auzit că tatăl meu murise: Taţii 
nu ne părăsesc niciodată. Niciodată. 

Aș putea măcar să spun ceva despre cât de agreabil și drăguţ 
era Orlando cu toată lumea. 

Pot să le transmit această ultimă amintire despre el. 

Însă, în momentul în care liftul huruie și ușile sale se deschid 
glisând în lateral, iar soţia și fiul lui Orlando pășesc înăuntru... 

Eu rămân pur și simplu acolo pe hol. Paralizat. 

Amândoi se uită fix la podea, neavând starea de spirit 
necesară pentru niciun fel de contact vizual. 

Ușile se închid cu putere, făcându-i să dispară. 


170 


lar eu rămân, în continuare, acolo, reamintindu-mi, din nou, 
că singurul sentiment mai dureros decât cel de pierdere a cuiva 
drag este sentimentul de vină. 

Întind mâna după butonul de chemare al liftului, însă în 
momentul în care săgeata cu sensul de mers în sus se aprinde 
la contactul cu degetul meu, nu pot să nu bag de seamă 
izbucnirea bruscă a vocilor care se aud dinspre ușa deschisă a 
Biroului de Pază. Urmând sunetul, arunc o privire rapidă în 
încăperea largă cu mici birouri compartimentate, despărțite prin 
paravane, unde colegii de muncă, grupulețe, grupuleţe - stau de 
vorbă - șoptind, bârfind. 

Mi se pare normal. Acum, că soţia și fiul lui Orlando au plecat, 
nu mai este nevoie să păstreze tăcerea autoimpusă care se 
așternuse peste întregul departament câtă vreme familia se 
aflase în biroul lui. 

— l-ai văzut? mă întreabă funcţionara de la recepţie. Pur și 
simplu, ţi se rupe inima când te uiţi la ei, nu? 

Mai spune ceva, însă eu sunt prea ocupat să mă uit la micul 
birou al lui Orlando din partea stângă a încăperii. Toate 
fotografiile... cărţile poștale din vacanțe... dezordinea specifică 
unui spațiu locuit... chiar și cana cu emblema Wisconsin 
Badgers... totul a dispărut. Îi caut din priviri calculatorul, însă a 
dispărut și el (ceea ce înseamnă probabil că nici caseta video nu 
mai avea cum să fie aici). Însă mai trebuie să verific. Având în 
vedere că și eu, și Clementine suntem pe caseta asta, în mod 
clar soarta noastră depinde de ea. Insă, cu excepţia câtorva 
pixuri rătăcite și a unei singure foi de culoare roz prinsă de 
perete cu un ac cu gămălie (instrucţiunile privind modul de 
folosire a căsuţei vocale), singura dovadă că a lucrat cineva aici 
este telefonul mare, cu cordonul lung și două lumini 
intermitente, ca o insulă plutitoare în centrul biroului care 
altminteri este gol. 

Telefonul de birou al lui Orlando. 

Conform spuselor lui Khazei, eu sunt ultima persoană pe care 
a sunat-o Orlando. Însă asta nu înseamnă că eu sunt ultimul 
care /-a sunat. 

O pornesc rapid spre masa sa de lucru - și mă opresc la fel de 
rapid de unul singur. Asta nu-i momentul potrivit, mai ales când 
jumătate din personal încă mai stă pe-aici și se uită în jur. Dar, 
când mă gândesc la soţia și la fiul lui Orlando... la tot ce-ar fi 


171 


trebuit să le spun chiar acum... acesta este exact momentul 
potrivit. Trebuie să uit de Culper Ring, de dicţionar și de toate 
aiurelile lui Nico. Dacă pot să aflu ce s-a întâmplat cu-adevărat 
cu Orlando - măcar atât îi datorez acestei familii. 

Strecurându-mă în scaunul lui, arunc o ultimă privire în jur ca 
să văd cine se uită. Însă, spre surprinderea mea, singura 
persoană care mă privește este cea care abia a pășit în 
încăpere. Mă întorc spre ea exact în momentul în care ea bagă 
pe furiș capul înăuntru. Rina. 

Îmi încrucișez privirea cu Mona Lisa, însă în clipa în care 
scaunul rotativ se învârte complet, deja a dispărut. 

Cu toate acestea, am văzut-o. Știu că a fost acolo. 

Însă în momentul ăsta, trebuie să rămân concentrat asupra 
altor chestiuni. 

Degetele mele se reped spre tastatura telefonului și apăs 
butonul care îţi dezvăluie identitatea apelantului. Pe primul 
afișaj scrie Pază - interior 75020. Aceștia sunt băieţii de la 
intrare, întrebându-se probabil când venea Orlando să facă 
schimbul de tură. Următorul este de la cineva din secțiunea 
Exponate. Apoi un apel de la Westman, Aristotle - interior 
73041. 

Tot? De ce îl suna Tot? 

Însă în timp ce caut pe listă în jos ca să mă asigur c-am 
înţeles bine, apare brusc un nume nou. După care apare din 
nou. Ceea ce nu face decât să înrăutățească lucrurile. 

Uit de nodul din stomac. Tot pieptul mi se strânge ca și cum 
ar fi prins într-un lat. 

Degetele mele atacă butonul de identificare a apelantului 
precum o ciocănitoare. Din ultimele douăsprezece apeluri 
adresate lui Orlando... șapte din ele... opt din ele... nouă din 
ele... Dumnezeule, zece din ele... 

„„„ sunt din partea Rinei. 

Mă întorc la loc spre recepţie. 

— la mâna de pe mine! strigă o voce de femeie. 

Cunosc vocea aceea. O cunosc încă din școala generală. Sunt 
al naibii de sigur că nu-i Rina. 

Până în momentul în care ajung să văd ce se petrece, sunt 
foarte sigur că nu Rina este acolo. Însă în locul ei... 

— Am spus, dă-mi... drumul! zbiară Clementine, luptându-se 
să se elibereze. 


172 


Aflat chiar în spatele ei, Khazei o ţine strâns de braţ. Aproape 
c-am uitat. Aici sunt pe teritoriul /u;. 
Locţiitorul șefului pazei nu-i dă drumul. 


173 


37. 


— Dă-mi drumul! insistă Clementine, încă luptându-se să-și 
elibereze braţul din strânsoarea lui Khazei. 

Acesta o împinge în hol, refuzând să-i dea drumul. 

Khazei nu e idiot. Dacă ne aduce aici, speră să evite o scenă 
publică. 

Prea târziu. 

— Nu am făcut nimic! adaugă Clementine, cu picioarele 
alunecându-i pe gresia în pătrăţele. 

— Pe bune? Deci faptul că ai așteptat în Rotondă - plimbându- 
te pe acolo aproape douăzeci de minute fără să arunci măcar o 
privire la documentele expuse, urlă și el, referindu-se la 
Constituţie și la celelalte documente care, de obicei, îi lasă cu 
gura căscată pe turiști. Vrei să-mi spui că nu-l așteptai acolo pe 
Beecher să vină să te bage pe furiș în clădire? 

— E o zonă publică! Pot să mă plimb pe acolo cât vreau! 
strigă ea. 

Khazei o trage mai aproape, strângându-i brațul și mai tare. 

— Credeai că nu o să te caut după ce ai semnat de intrare în 
dimineaţa asta și aseară? Avem camere de supraveghere afară! 
L-am văzut când te-a lăsat la colţ, fir-ar al dracului! 

Simt cum mi se formează un lac de sudoare pe spate, în 
dreptul șalelor. Singurul motiv pentru care încercam să o strecor 
înăuntru a fost ca ea, Clementine, și tatăl ei să nu fie în niciun 
fel legaţi de povestea cu Orlando și cu președintele. In mod 
evident, încercarea eșuase. 

Totuși, Clementinei nu pare să-i pese. Are probleme mult mai 
presante de care trebuie să se ocupe. 

— Pe Dumnezeul meu, dacă nu-mi dai drumul...! ameninţă ea, 
luptându-se, în continuare, să se elibereze. 

— Clemmi, calmează-te, îi spun. 

— Nu poate, nu-i așa? o provoacă Khazei. Are prea mult din 
sângele înaintașilor ei în vene. 

— la-ti mâinile de pe mine! explodează ea cu o intensitate 
care mă ia prin surprindere. 


174 


Urlă cuvintele și-i scapă și un firicel de scuipat de pe buze. În 
ochii ei clocotesc doi vulcani. 

Nu e vorba de supărare. Nici de furie. E vorba de tatăl ei. 

Khazei nu se sinchisește. O apucă pe Clementine de ceafă, 
sperând că astfel o va împiedica să se mai zbată. 

Nu o cunoaște deloc. Și după cum continuă ea să se 
frământe, răsucindu-și violent tot trupul în încercarea de a 
scăpa din strânsoarea lui, încep să mă gândesc că poate nici eu 
nu O cunosc. 

Se întoarce brusc, încercând să-l lovească cu genunchiul în 
testicule. El se răsucește exact la timp ca să-l rateze. 

— Clemmi, te rog... Destul, o implor. 

— Nu te mai zbate și-ți dau drumul, îi promite Khazei. 

— Dă-te... de pe mine! mârâie ea în timp ce pe buze i se 
formează o altă bulă argintie de scuipat. 

— Ai auzit ce am spus? întreabă Khazei. 

Clementine refuză să răspundă. Încercând în continuare să 
scape, îi lovește mâinile cu pumnii. Corpul îi tremură puternic. E 
hotărâtă să scape singură. Khazei scrâșnește din dinţi, apucând- 
o de ceafă și mai puternic. 

— Dă-i drumul...! strig, împingându-l pe Khazei în umăr. 

— Mă asculţi? o întreabă din nou, ca și cum eu nu aș fi acolo. 

Tremurul ei devine și mai puternic. Bula de scuipat de pe 
buze se face din ce în ce mai mare. Nu o să renunțe niciodată. 
Nu are nicio legătură cu Khazei. Clementine tocmai și-a întâlnit 
tatăl pentru prima oară în viață. A trebuit să stea și să asculte 
cum vieţile noastre și alegerile pe care le facem sunt 
predeterminate. Pe urmă, a apărut Khazei, acuzând-o, de fapt, 
de același lucru. _ 

Clementine se uită către mine, roșie ca focul la față. Incearcă 
atât de disperată să le arate că se înșală, să dovedească întregii 
lumi - și mai ales ei înseși - cine este cu adevărat. Dar vulcanii 
din ochii ei sunt gata să explodeze și tocmai aceasta e problema 
ei. Indiferent unde ne poartă viața, părinţii noștri sunt 
întotdeauna o parte din noi. 

— Du-te-n... explodează ea, răsucindu-se cu putere și 
făcându-l pe Khazei să-și piardă echilibrul din cauza propriei sale 
inerții. 

Înainte ca acesta să poată înţelege ce se petrece, Clementine 
se întoarce spre stânga și apucă antena radio-emiţătorului pe 


175 


care-l avea asupra lui, smulgându-i-l de la centură și lovind cu el 
de jos în sus ca și când ar fi fost o bâtă de baseball în miniatură. 
Nu e o armă cine știe ce. Probabil că se va distruge din cauza 
impactului. Dar după modul în care îl strânge în mână - și modul 
în care îi scrutează fața - cu siguranţă va lăsa o cicatrice ca 
naiba. 

Mă reped înainte, încercând să sar între ei. 

— Ce mama dracului credeţi că faceţi aici? se aude o voce 
puternică în spatele nostru. 

Mă învârt pe călcâie chiar când el dă colţul. Clementine lasă 
emițătorul în jos. Omul e departe pe culoar, dar e imposibil să 
confunzi barba albă, ţepoasă... șiretul de la gât... E singurul om 
care se află aici de mai mult timp decât mine și Khazei la un loc. 

— M-ai auzit, spune Tot, apropiindu-se de mine și potrivind 
din nou dosarul gros pe care și-l tot îndeasă sub braţ. Știi de 
când aștept, Beecher? Nu ai venit la ședință. Unde dracu' ai 
fost? 

Știu că joacă teatru. Dar habar nu am ce ar trebui să spun. 

— Eu... eu..., arunc o privire spre Khazei. 

— A stat de vorbă cu mine, spune Khazei cu o voce senină, 
mai degrabă împăciuitor decât războinic. 

Cu siguranţă, e mai deștept decât credeam. Khazei e aici de 
câţiva ani. In schimb, Tot supraviețuiește de unsprezece 
președinți încoace și de mai mult timp decât orice arhivar al 
Statelor Unite din vremea lui LBJ. E prima regulă în politica 
acestui loc: Să nu începi niciodată o ceartă pe care nu o poți 
câștiga. 

— Deci, nu e nicio problemă, nu? Sunt liberi să plece? îl 
provoacă Tot, trăgând-o spre el pe Clementine și aplecându-se 
astfel încât Khazei să-i vadă bine ochiul alb și lăptos. Adică, ce 
vreau să spun e că mi s-a părut că aud niște ţipete, dar e drept 
că sunt bătrân și mi se mai năzare așa, din când în când, 
adaugă el. Poate doar mi s-a părut, nu? 

Khazei îl măsoară pe bătrân. Simt cum îi crește mânia. Dar, 
pe când cei doi schimbă o privire prea lungă, prea intensă, nu 
pot să nu mă gândesc că mai e ceva, niște cuvinte nerostite, în 
mica lor scenetă. 

Khazei umflă pieptul, gata să explodeze și apoi... 

Scutură din cap supărat. 

— la-i din faţa mea, izbucnește, întorcându-se spre biroul lui. 


176 


În timp ce Tot continuă să se uite în urma lui cu ochiul beteag, 
îmi dau seama că nu știu dacă am subestimat puterea vechimii 
în instituţie sau puterea lui Tot. Dar, oricum ar fi, suntem liberi 
să plecăm. 

— Clementine... spune Tot, prefăcându-se că o cunoaște. 

— Da. 

— Dă-i omului înapoi staţia de emisie-recepţie. 

Ea i-o dă lui Khazei. 

— Scuze. De obicei, nu mă comport așa. 

Spre marea mea surprindere, Khazei nu spune nimic. Apucă 
stația și o îndeasă înapoi la curea. 

Dau să trec pe lângă el și-mi aruncă o ultimă privire tăioasă. 

— Te-am văzut stând la biroul lui Orlando, spune. Ai ceva 
mustrări de conștiință? 

— De ce să am? Toată lumea spune că a fost atac de cord, îi 
arunc înapoi. Asta numai dacă nu știi tu altceva. 

— Știu că ai fost în acel SCIF cu el, Beecher. E doar o 
chestiune de timp până ce caseta aceea video va dezvălui acest 
lucru și, când se va întâmpla asta, ghici cine va fi arătat cu 
degetul de toată lumea? 

Îmi spun în gând că, dacă iese totul la iveală, pot să arăt cu 
degetul înspre președinte - dar, în acel moment, aud în minte 
mai tare ca oricând vorbele lui Orlando. Indiferent cine ești sau 
câtă dreptate ai, nimeni nu iese neatins dintr-o astfel de bătălie. 

— Beecher, dacă mă ajuţi cu asta, îţi promit că te voi ajuta și 
eu. 

Sună aproape ca și cum mi-ar face o favoare. Dar în vocea lui 
se simte, în continuare, ameninţarea nerostită. Înainte să intru 
într-o confruntare cu el de orice fel, trebuie să aflu ce se petrece 
cu adevărat. 

— Ai nevoie de ajutor? Ar trebui să vorbești cu Rina, îi spun. 
Știi că l-a sunat pe Orlando de zece ori în dimineața în care a 
murit? 

Nu i se clintește practic niciun mușchi, făcându-mă să mă 
întreb încă o dată ce urmărește, ce vrea el să găsească: pe 
ucigașul lui Orlando sau cartea lui George Washington? 

Fără să rostească vreun cuvânt, se întoarce înapoi în birou. 
Mă grăbesc să-i ajung din urmă pe Tot și pe Clementine și 
reușesc s-o fac doar când aceștia coteau pe culoar. Inainte să 
pot spune ceva, Tot îmi ordonă din priviri să păstrez tăcerea, 


177 


apoi îmi face semn să văd care era adevăratul motiv pentru care 
venise să mă caute: dosarul gros, strâns ca o armonică sub 
brațul lui. Pe etichetă scrie: 

Gyrich Dustin 


Bărbatul care împrumută de aici diverse documente de peste 
o sută cincizeci de ani. 


178 


38. 


— În ce stare e mașina mea? întreabă Tot. 

— Cum l-ai făcut pe Khazei să dea înapoi în felul ăla? întreb 
impetuos. 

— În ce stare e mașina mea? 

— Tot... 

Refuză să se întoarcă și-și târșâie în continuare picioarele, 
trecând pe lângă șirurile de rafturi prăfuite de la nivelul al 
optsprezecelea al depozitului. Nu se grăbește, dar are o direcţie 
precisă. lar acum, în timp ce luminile se aprind automat la 
trecerea noastră, ne trezim că eu și Clementine îl urmăm. 

— Khazei nu vrea să se bată, ne explică el. Vrea ce ai găsit tu 
în SCIF. 

— De acord, dar... de unde știi tu? 

— De ce nu s-a menţinut pe poziţii? Dacă moartea lui Orlando 
este, într-adevăr, principala lui grijă, de ce Khazei nu te-a dat pe 
mâna celor de la FBI, care se ocupă, de fapt, de anchetă... sau 
chiar pe mâna Serviciului Secret care, apropo, a puricat și 
demontat SCIF-ul bucată cu bucată toată dimineaţa și după- 
amiaza? Toate instituţiile astea denumite prin acronime lucrează 
în liniște la caz, dar, dintr-un motiv sau altul, Khazei nu le dă 
cele mai tari bucăţi de dinamită, adică pe voi doi, spune Tot în 
timp ce se aprinde un alt spot de lumină. 

Privesc colţul plafonului. Depozitele cu rafturi ale Arhivelor 
sunt prea întinse ca să poată avea camere de supraveghere pe 
fiecare rând. Dar sunt absolut convins că Tot a țesut atât de 
meșteșugit cărarea pentru noi, încât nu am trecut nici măcar pe 
lângă una singură. 

— Acum spuneți-mi în ce stare e mașina mea, zice el. 

— Mașina ta e foarte drăguță, răspunde Clementine plină de 
solicitudine, încercând în continuare să se revanșeze pentru 
criza de furie pe care tocmai o avusese în fața noastră. Apropo, 
eu sunt Clementine. 

Tot nu se uită la ea. Nici nu răspunde. 


179 


Nu vrea să aibă deloc de-a face cu Clementine. După cum mi- 
a spus de dimineaţă, nu o cunoaște și nici nu are încredere în 
ea. 

Dar, odată ce Khazei pusese gheara pe ea, știe la fel de bine 
că nici nu poate să se descotorosească de ea. Indiferent cum 
stau lucrurile, s-a aflat și ea în acel SCIF - fusese acolo cu 
Orlando - ceea ce însemna că-și pusese pielea-n saramură exact 
ca mine. 

— Mașina ta nu are nimic, adaug eu în timp ce cotim brusc la 
stânga pentru ultima oară. Clemmi, el este Tot. 

Un spot clipește și se aprinde și mă lovește o pală de aer rece 
dintr-o gură de ventilaţie aflată la nivelul ochilor mei. 
Documentele de aici sunt atât de fragile, încât singura cale de a 
le conserva este să păstrăm temperatura uscată și rece. Ceea 
ce înseamnă mult aer condiționat. 

Tot se oprește brusc în faţa unui perete plin ochi de cutii verzi 
de arhivă acoperite de praf. Până la trei palme de dușumea, 
biblioteca este goală, în afara unei mese înguste de lemn 
îndesate unde ar fi trebuit să se afle polite. Cu ani în urmă, 
arhivarii lucrau chiar în aceste temnițe pline de rafturi. Astăzi 
avem cu toţii cubicule. Ceea ce nu înseamnă că Tot nu a păstrat 
pentru sine câteva locuri private. 

Marginile cutiilor îmi spun că suntem în zona unde se află 
jurnalele de bord ale corăbiilor și listele cu echipajele de la 
mijlocul anilor 1800. Dar când Tot aruncă dosarul gros pe birou 
ridicând un nor gros de praf, îmi dau seama că ne vom 
concentra, de fapt, asupra lui... 

— Dustin Gyrich, anunţă Tot. 

— E tipul despre care credeţi că a făcut asta, nu? întreabă 
Clementine. Tipul care tot împrumută cărţi de o sută cincizeci de 
ani. In primul rând, cum se poate așa ceva? 

— Nu se poate, spune Tot rece. De aia suntem aici sus și 
vorbim în șoaptă despre chestia asta. 

— Deci, de fiecare dată când președintele Wallace vine aici să 
citească, recapitulez eu, individul ăsta, Gyrich, cere un exemplar 
din Dicţionarul EnticKk... 

— Foarte ciudat, nu? întreabă Tot. Am început să mă uit în 
urmă pe toate fişele care atestă scoaterea cărții de la raft... ca 
să văd cât de departe în timp merge chestia asta. Și, cu cât am 
cercetat mai multe hârtii, cu atât am găsit mai multe cereri din 


180 


partea lui Dustin Gyrich: din administraţia asta, din cea de 
dinainte și din cea de dinaintea acesteia... Există unsprezece 
cereri în timpul administraţiei Obama... trei în timpul 
administraţiei George W. Bush... alte cinci în timpul 
administraţiei Clinton și din timpul precedentului Bush. Am 
început, după aceea, să sap mai departe de atât: Reagan, 
Carter, înapoi până la LBJ... de-a lungul mandatului fiecărui 
președinte - în mod bizar, cu excepţia lui Nixon - Dustin Gyrich 
a apărut aici și a solicitat acest dicţionar. Dar cea mai mare 
descoperire am făcut-o când am încercat să-mi dau seama dacă 
mai erau și alte cărţi pe care le-a cerut tipul. 

— Nu poţi, pur și simplu, să cauţi folosindu-i numele de 
familie? întreabă Clementine. 

— Nu merge așa, îi explic. Dacă ar fi vorba despre vremurile 
astea, da, avem un sistem computerizat mult mai bun, dar dacă 
vrei să vezi ce documente au fost solicitate în trecut, e exact 
cum se întâmpla cu fișele de bibliotecă pe care le aveau cărţile 
în vechime - trebuie să iei fișă cu fișă și să verifici toate numele 
care apar acolo. 

— Și acela a fost momentul când m-am gândit la Don Quijote, 
spune Tot. 

Ridic capul derutat. 

— Mai știi lista la care ne-am uitat - de la Mount Vernon - cu 
toate cărțile care se aflau în posesia lui George Washington în 
ziua în care a murit? Ei bine, în toată biblioteca lui, ghici ce carte 
era în mai multe exemplare decât toate celelalte? 

— In afară de Biblie, aș spune: Don Quijote?, întreb. 

— Ciudată sugestie din partea ta. Și știai că în anul 1861, în 
timpul unui proces din Missouri - de la care, fiindcă era proces 
federal, s-au păstrat hârtiile - una dintre părţile implicate a 
prezentat ca probe la dosar toate obiectele și bagajele aflate în 
posesia unuia dintre călători și abandonate? Ei bine, ghici ce 
carte se afla în bagajul acelui călător? 

— Don Quijote, spun pentru a doua oară. 

— Istoria e foarte amuzantă, nu? spune Tot. Deci acum avem 
două cărți în colecţia noastră care s-au aflat și în colecţia 
președintelui Washington. Astăzi exemplarul respectiv este 
depozitat în clădirea noastră din Kansas City, dar pe 14 aprilie 
1961, în timpul administraţiei JFK, un bărbat pe nume D. Gyrich 
a apărut încă o dată și... 


181 


— Stai, ce dată ai spus? îl întrerup. 

— Aha, acum îţi dai seama și tu, nu-i așa? 

— Ai spus 14 aprilie...? 

— O mie nouă sute șaizeci și unu, spune Tot rânjind. 

Clementine ne privește când pe unul, când pe celălalt. Nu 
înțelege nimic. 

— Golful Porcilor”, îi spun. 

— De fapt, cu câteva zile înainte de Golful Porcilor... dar ăsta 
e șpilul, spune Tot, umflându-și obrazul cu limba. Dragul nostru 
prieten D. Gyrich a venit în clădirea asta și a cerut să vadă 
același exemplar din Don Quijote pe 3 octombrie 1957 și pe 16 
mai 1954 și pe 6 august 1945. 

Îngheţ brusc. Și nu are nimic de-a face cu răcoarea care vine 
neîncetat prin gurile de ventilaţie. 

— Ce e? întreabă Clementine, văzând expresia de pe figura 
mea. Ce s-a întâmplat în zilele alea? 

— 3 octombrie 1957 - cu o zi înainte ca rușii să lanseze 
Sputnikul, nu-i așa? întreb. 

— Exact, spune Tot. Și 16 mai 1954? 

— Ziua în care s-a anunţat hotărârea juriului în procesul 
Brown versus Board of Education:!. Dar în legătură cu ultima am 
uitat dacă este... 

— E cea de mai târziu, spune Tot dând din cap iar și iar. Acum 
ai înțeles, nu? 

Dau și eu din cap. 

— Dar să fie aici cu o zi înainte... să fie întotdeauna aici cu o 
zi înainte... Crezi că știa? 

— Nimeni nu poate avea o sincronizare atât de bună din 
întâmplare, spune Tot. Cu siguranță ştia. 

— Ce să știe? întreabă Clementine disperată. 

Mă uit la ea simțind cum fiorii de gheaţă îmi coboară pe șira 
spinării și se localizează undeva în dreptul șalelor. Dustin 
Gyrich, indiferent cine e el, a fost aici înainte de Golful Porcilor... 
Sputnik... decizia Brown... și 6 august 1945... 


30 invazia din Golful Porcilor (17-19 aprilie 1961), operaţiune eșuată de invazie a 
Cubei comuniste, întreprinsă de gruparea paramilitară Brigada 2506, formată din 
exilați cubanezi și sprijinită de CIA (n. red.). 

31 Proces foarte celebru în Statele Unite, în 1954, prin care s-a declarat 
neconstituțională separarea școlilor publice pentru elevi albi și elevi de culoare (n. 
tr.). 


182 


— Hiroshima, șoptesc. A fost aici în ziua de dinainte de 
Hiroshima. 

— Așa e, încuviințează Tot. Și nici nu-ţi trece prin cap unde a 
fost înainte de asta. 


39. 


— OK, aici... du-te înapoi treizeci de ani, spune Tot. În 1915... 
două zile înainte să fie atacată Lusitania... 

— Evenimentul care ne-a făcut să intrăm în Primul Război 
Mondial, îi explic Clementinei, care e, în continuare, confuză. 

— Apoi în 1908, în săptămâna când a fost introdus Modelul T, 
spune Tot, răsfoind o grămadă de fotocopii și vorbind acum din 
ce în ce mai repede. Niște simple date când nu s-a întâmplat 
nimic important. Dar am găsit o vizită și cu două zile înainte de 
a schimba moneda US de un penny în cea cu Abraham Lincoln. 

— Cum ai putea cre...? mă întrerup brusc. E imposibil. E 
imposibil să fi venit aici. 

— Ai dreptate, spune Tot. 

— Hm... de ce? întreabă Clementine. 

— Pe vremea aceea arhivele nu existau, îi spun. Au fost 
fondate în 1934. Angajaţii au început să se mute aici abia în 
1935. 

— Dar, spre norocul nostru, Biblioteca Congresului pune cărți 
la dispoziţia celor interesaţi din 1800, explică Tot. Și când i-am 
sunat pe niște prieteni de-ai mei de-acolo, ei bine, luând în 
considerare că e vorba despre cea mai mare bibliotecă publică 
din lume, îţi dai seama ce șocat am fost când am aflat că și ei 
aveau niște exemplare din Don Quijote. 

— Deci, chiar înainte de fondarea Arhivelor... 

— ... un domn D. Gyrich a tot mers acolo să cerceteze diverse 
cărţi vechi care, din întâmplare, aparținuseră odinioară 
generalului George Washington. Cu toate astea, faptul cu 
adevărat uimitor este sincronizarea perfectă cu diferite 
evenimente: cu trei zile înainte de masacrul de la Wounded 
Knee... șase zile înainte de Bătălia de la Gettysburg... Se 
cercetează în continuare, dar am mai găsit o vizită în 4 iulie 
1826, când ambii foști președinți, Jefferson și Adams, au murit la 
câteva ore distanţă unul de celălalt, ambii de Ziua 
Independenței. 

— E ca un fel de Forrest Gump al răului, spun. 


184 


— Spui „e” ca și cum ar fi vorba despre o singură persoană - 
ca și cum există un tip care se tot fâțâie pe aici din 1826, mă 
contrazice Tot. Nu te supăra, dar poveștile cu vampiri s-au cam 
demodat. 

— Deci tu crezi că e vorba de mai multe persoane. 

— Habar nu am despre ce e vorba. Dar dacă sunt de părere 
că există un grup de oameni care ar putea folosi, dintr-un motiv 
sau altul, acel nume de-a lungul istoriei? Ne aflăm într-o clădire 
dedicată depozitării și conservării celor mai importante secrete 
ale guvernării. Deci da, Beecher, chiar cred că genul acesta de 
lepuraș de Paști poate exista. Singura întrebare este... 

— Comunică între ei, izbucnește Clementine. 

Tot și cu mine ne întoarcem. Ea stă la biroul prăfuit răsfoind 
teancul de fotocopii ale lui Tot. 

— Vorbesc între ei, repetă ea. Vin aici și folosesc cărțile. Așa 
comunica George Washington cu grupul lui. E exact cum a spus 
ta... 

Se opreşte. 

— Gândește-te la ce a spus Nico. 

— Ai vorbit cu Nico? mă întreabă Tot. Ce a spus? Ştia ceva 
despre asta? Ce Dumnezeu ar putea ști? 

Întrebările lui Tot vin în avalanșă. Și toate sunt întemeiate. 
Dar ceea ce mă ia prin surprindere este intensitatea din vocea 
lui. 

— Beecher, spune-mi ce a zis. 

— Îţi spun, dar... pot să-ţi pun mai întâi o întrebare? 

— Ai spus că Nico... 

— Stai puţin, Tot. Te rog, insist eu, refuzând să-l las să mă 
întrerupă. leri... înainte ca Orlando să fie omorât... 

Trag adânc aer în piept, scuipând tot înainte ca să pot să mă 
răzgândesc. 

— Când am fost în biroul lui Orlando mai devreme, am văzut 
pe ecranul telefonului lui... De ce l-ai sunat pe Orlando în ziua 
când a murit? 

Clementine ridică capul din hârtii. Tot înţepenește. Și apoi, la 
fel de rapid, zâmbește și face cu ochiul cel orb înspre mine. 

— Bravo, Beecher. Bravo ţie, insistă el și face gestul acela al 
lui răsucindu-și fire din barbă pe deget. Ti-am spus să nu ai 
încredere în nimeni și faci exact ce ţi-am spus. 

— Tot... 


— Nu, nu-ţi cere scuze. Foarte bine, Beecher. Eşti foarte 
inteligent că întrebi asta. Asta este exact ce trebuie să faci. 

Dau din cap pentru faptul că apreciază ce am făcut, dar... 

— Nu ai răspuns de ce l-ai sunat, izbucnește Clementine. 

Degetul lui Tot iese încet din barbă. 

— Legitimaţia mea, spune el. Legitimaţia mea de la Arhive e 
pe cale să expire și mi s-a spus să-l sun pe Orlando ca să facă 
hârtiile pentru a primi alta. 

— Am crezut că IG face toate investigaţiile în ceea ce ne 
privește, spun, referindu-mă la biroul Inspectorului General. 

— Așa este. Dar Orlando este cel care face poza. Du-te să te 
uiţi. Vizavi de biroul lui e un panou dintr-ăla pe care-l tragi jos și 
stai cu spatele la el să faci poză pentru pașaport. 

Mă uit la Clementine, pe urmă la Tot. E tot ce am nevoie. 

Tocmai ne-a salvat fundurile de Khazei și ne-a dat mașina lui 
și a făcut toate cercetările alea cu Dustin Gyrich nu pentru alt 
motiv decât acela că este cel mai bun prieten al meu. 

— Beecher, dacă nu vrei să vorbești despre Nico, e în regulă, 
spune împăciuitor. 

— Stai și-ascultă, îi zic. Ştii ce este Culper Ring? 

— Adică, brigada de spioni ai lui George Washington? 

— Deci, ai auzit de ei? 

— Beecher, eu sunt aici încă de dinainte ca lui Joe Kennedy 
să-i fi crescut păr pe piept. Sigur că am auzit de... 

Se întrerupe când înţelege care-i treaba. 

— Aaa! Deci asta Nico... 

— Ce? întreb. Asta Nico ce? 

Se gândește un moment, încercând să pună la punct detaliile. 

— Beecher, ai idee ce făcea, de fapt, Culper Ring? întreabă, în 
cele din urmă, Tot. 

— Exact cum ai spus tu: erau unitatea personală de spionaj a 
lui Washington. Care se folosea de civili pentru a transmite 
informaţii încoace și-ncolo. 

— Da, nu - așa este. Le-au trecut prin mână o grămadă de 
informaţii. Spionii cei mai buni ai lui Washington erau prinși cu 
regularitate de britanici - planurile lui erau mereu interceptate și 
nu știa în cine să aibă încredere - a recurs la ajutorul acestor 
civili, acești oameni obișnuiți, care în cele din urmă s-au dovedit 
imposibil de oprit. Dar lucrul pentru care Culper Ring a devenit 


186 


foarte cunoscut și lucrul pentru care au rămas renumiţi în istorie 
este... 

Se oprește din nou. 

— Ai văzut vreodată a cui este statuia care se află în faţa 
sediului iniţial al CIA? 

— Tot, sunt eu bun, dar nu știu lucrurile astea ca tine. 

— Nathan Hale. ÎI știi? 

— „Singurul meu regret este că nu am decât o singură viată 
pe care mi-o pot da pentru țară..." 

— Da, despre ăla e vorba. Unul dintre primii spioni ai lui 
Washington. Și, ca să fim înţeleși, Hale nu a spus niciodată asta. 

— Poftim? 

— Nu a spus niciodată asta, Beecher. Chestia aia cu singura 
viață pe care o pot da pentru tară provine dintr-o piesă de 
teatru foarte populară în timpul Revoluţiei. Dar știi de ce au 
minţit conducătorii noștri și au spus că Hale a fost așa un erou? 
Pentru că știau că era mai bine pentru ţară să aibă un martir 
decât un spion incompetent. Ceea ce era, de fapt, Hale. Un 
spion care a fost prins. A fost spânzurat de britanici. 

— Și asta e important pentru că...? 

— E important pentru că, atunci când William Casey a preluat 
conducerea CIA, la începutul anilor 1980, l-a iritat că exista o 
statuie a lui Nathan Hale în faţa cartierului general. In ochii lui, 
Nathan Hale era un spion care dăduse greș. Hale a fost 
capturat. Din punctul de vedere al lui Casey, statuia din faţa CIA 
ar fi trebuit să fie a lui Robert Townsend. 

— Cine e Robert Townsend? întreb. 

— Tocmai asta e ideea! Townsend era unul dintre membrii 
Culper Ring. Dar i-ai auzit tu vreodată numele? L-ai văzut 
vreodată menţionat în vreo carte de istorie? Nu. Și de ce? Pentru 
că acum două sute de ani, nici măcar nu știam că Townsend 
făcea parte din Culper Ring. Timp de dovă sute de ani, el și-a 
păstrat secretul! Am aflat despre asta abia când cineva a 
analizat grafologic vechile lui scrisori și au văzut că scrisul e 
similar celui din notele trimise lui Washington. Aceasta este 
adevărata moștenire transmisă prin Culper Ring. Sigur, 
manevrau informaţii de colo-colo, dar ceea ce făceau mai bine 
decât oricine altcineva era să-și păstreze secretă propria 
existență. Gândiţi-vă: nu-i poate găsi nimeni dacă nu se știe că 
există. 


187 


Mă uit la Clementine, care răsfoiește în continuare fotocopiile 
fișelor de împrumut ale cărţilor. Nu sunt sigur ce mă 
deconcertează mai tare: cum stau lucrurile aici sau faptul că 
aiurelile lui Nico nu mai par așa de absurde cum păreau la 
început. 

— Deci individul ăsta, Dustin Gyrich - tu crezi că face parte 
din... 

În timp ce rostesc cuvintele... în timp ce mă gândesc la 
Benedict Arnold... nimic din toate astea nu mi se pare că are 
sens. 

— Vrei să spui că acest Culper Ring există încă? 

— Beecher, în acest moment, singura întrebare care pare 
logică este de ce nu ar exista încă! Erau cei mai buni în 
domeniul lor, nu-i așa? Au contribuit la succesul unei revoluții. 
Deci ai o jumătate de duzină de oameni... 

— Stai puţin. Doar atâţia erau? O jumătate de duzină? 

— Cred că erau șase... poate șapte... oricum nu erau o 
armată. Erau Benjamin Tallmadge și Robert Townsend și cred că 
era și croitorul personal al lui George Washington... formau un 
mic grup de agenţi loiali care-i dădeau socoteală direct lui 
Washington. lar dacă ești George Washington și ești pe cale să 
preiei președinția și nu poţi avea încredere în nimeni, de ce ai 
desființa singurul grup de oameni care te-a sprijinit și a acţionat 
cum trebuie? 

— Înţeleg, dar tocmai asta e problema, subliniez eu. Să 
presupunem că acest Ring - sau cum s-o chema - să 
presupunem că a rezistat atâta amar de vreme, până acum... 
Nu te supăra, dar în timpurile noastre, nici măcar CIA nu poate 
să-și ţină numele spionilor departe de prima pagină a ziarelor. E 
imposibil ca acest oraș să păstreze un secret atât de important 
o perioadă atât de lungă. 

Tot îmi aruncă una dintre privirile lui atât de caracteristice. 

— Știu că ai acces la documente clasificate, Beecher. Chiar 
crezi că sistemul nostru de guvernământ nu mai are secrete? 

— OK, poate mai sunt câteva secrete. Ce vreau să spun este 
că în decurs de două sute de ani - odată cu fiecare președinte 
nou și cu fiecare nouă agendă - să lăsăm deoparte păstrarea 
secretului... cum e oare posibil să știm că acest grup încă e de 
partea dreptăţii? 


— Bănuiesc că vorbeşti despre ceea ce s-a întâmplat cu 
Orlando, nu? 

— Vorbesc despre faptul că Orlando a murit exact după ce s-a 
aflat că aparent el este cel care le-a luat cartea. Mai ales că eu 
sunt cel care are, de fapt, cartea. Da, poţi să spui că sunt 
paranoic, dar exact ăsta e aspectul care mă preocupă în 
momentul de faţă. Tot își trece degetele peste capetele învelite 
în foiţă metalică ale șiretului de la gât. Nu-i place sarcasmul 
meu, dar înţelege presiunea la care sunt supus. În spatele lui, 
Clementine răsfoiește fotocopiile cu și mai multă viteză. Ca și 
cum ar căuta ceva. 

— Clemmi, ești bine? strig. 

— Da. Da, da, repetă fără să ridice privirea. 

— Beecher, înţeleg ce vrei să spui, continuă Tot. Și da, timp 
de două sute de ani, cine știe dacă acest Culper Ring din zilele 
noastre mai are legătură cu Culper Ring cel original, dar de-aici 
până să presupunem că s-au transformat în mâna ucigașă a 
istoriei... 

— Nu ai văzut lista aia? îl întrerup. Hiroshima, Gettysburg, 
Golful Porcilor - nu ne lipsesc decât movila înverzită pe lângă 
care trecea JFK cu mașina când a fost împușcat și bilete la un 
spectacol cu John Wilkes Booth??! 

— Așa este, dar să spunem că doar câţiva oameni sunt cauza 
tuturor acelor evenimente singulare mie mi se pare o prostie, 
Beecher. Viaţa nu e un film prost, văzut într-o seară de vară. 
Istoria e prea cuprinzătoare ca să poată fi controlată de atât de 
puţini oameni. 

— Sunt de acord. Și nu spun că o controlează, dar faptul că și- 
au făcut apariţia atât de aproape de datele acelea... cu 
siguranţă au acces la niște informații foarte exacte. 

— Comunică între ei, spune din nou Clementine, privind în 
continuare în jos. Asta am spus și mai înainte. Asta a spus și 
Nico: ca să trimită mesaje către acest Culper Ring, Washington 
obișnuia să ascundă hârtii în cărţile lui. Se poate ca, în zilele 
noastre, cineva să pună niște informaţii într-o carte și apoi 
altcineva să vină după carte și să citească mesajul. 

— Da... se poate... mda, nu-i așa că e foarte posibil? spun 
dând din cap. Oamenii ăștia au informaţiile - sunt aproape de 


32 Actor de teatru american care l-a asasinat pe președintele Abraham Lincoln la 
Ford's Theatre, în Washington, D.C., pe 14 aprilie 1865 (n. tr.). 


189 


președinte, așa că pot vehicula orice fel de informaţie - și în 
cazul acesta, în cartea aceea lăsată în SCIF, există informaţii de 
la președintele Wallace. 

— Sau cineva îi transmite informaţii președintelui Wallace, 
subliniază Tot. 

— Sau așa. Bine, răspund. Oricum ar fi, poate că aceasta este 
modalitatea prin care și le împărtășesc. 

— În regulă, e o teorie, îmi dau seama de asta. Dar dacă 
informaţiile sunt chiar atât de importante, de ce să nu i le dea 
direct președintelui? 

— Păi uită-te la rezultate: Dustin Gyrich vine aici și pe urmă - 
bum - Primul Război Mondial. O altă vizită, pe urmă - bum - 
Hiroshima. Nu-s niște chestii minore. Așa că, de vreme ce Gyrich 
s-a întors ieri, cu siguranţă ceva foarte important e pe cale să... 

— Stai. Stai puţin. Repetă ce ai zis, mă întrerupe Tot. 

— Că e cu siguranţă ceva foarte important. 

— Inainte de asta... 

— De vreme ce Gyrich s-a întors ieri? 

— Nu am verificat asta, nu-i așa? întreabă Tot. 

— Ce să verific? 

— Vizita lui Gyrich. Știm că dicţionarul era rezervat pentru el 
ieri, dar nu am verificat dacă Gyrich a venit concret, fizic, în 
clădire... 

Îmi dau seama de raţionamentul lui. Dacă Gyrich a fost aici, 
dacă s-a legitimat drept cercetător și și-a scris numele în 
registru, avem posibilitatea să-i surprindem imaginea pe video 
sau măcar, în cel mai rău caz, amprentele care ne pot spune 
cine este în realitate... 

— Clemmi, vino..., strig spre ea luând-o deja la fugă. 

Clementine nu se mișcă. Răsfoiește, în continuare, fișele de 
împrumut ale cărților - fișe pe care fiecare vizitator trebuie să le 
completeze pentru a căuta un anume volum sau cutie de 
documente - examinându-le una după alta ca și cum ar fi citit 
prospectul unui medicament. 

— Clemmi! strig din nou. 

Nimic. 

Mă reped la birou și înșfac teancul de fotocopii. 

— Haide, putem citi astea după... 

Bratul îi ţâșnește brusc, strângând cu disperare paginile. 

Aproape că izbucnește în plâns. 


— Te rog, Beecher. Trebuie să știu. 

În câteva fracțiuni de secundă cercetează din nou 
documentele. 

Peste umărul ei, verific datele de pe fișele de lectură, 
încercând să înţeleg ce se petrece. 7 /ulie, 10 Iulie, 30 Iulie - 
toate din urmă cu zece ani. Ce naiba s-a întâmplat acum zece 
ani în iul...? 

Oh. 

— Îl cauţi pe Nico, nu? întreb. 

Ea trece la o altă foaie. 

Pe pista NASCAR. Cu zece ani în urmă - aceasta e data când 
Nico a tras asupra președintelui... 

— Te rog, spune-mi că ei nu știau despre asta, zic. 

Ea scutură din cap, incapabilă să ridice privirea să se uite la 
mine. Amărâta nu mai poate îndura și alte șocuri pe ziua de azi. 

— Nu știau, spune ea, cu voce tremurândă în timp ce se 
apropie de capătul teancului. 

— Asta e bine, nu? E bine. 

— Cred... spune. Nici măcar nu știu dacă speram să fie așa 
sau nu... dar dacă acest Culper Ring știa despre toate celelalte 
evenimente din istorie... eu... eu nu știu. M-am gândit că s-ar 
putea să... 

— Clemmi, e în regulă, îi spun. Numai un prost nu ar fi 
verificat asta. E complet... 

— Nu trebuie să spui că e firesc, Beecher. Să cercetezi să vezi 
dacă cine știe ce grup secret, vechi de două sute de ani, știa 
despre ziua în care tatăl tău a încercat să-l ucidă pe 
președinte... Suntem puţin cam departe de ce e firesc. 

Știu că are dreptate, însă înainte să pot să-i spun asta, simt 
cum îmi vibrează telefonul mobil în buzunar. Identitatea 
apelantului afișată pe ecran îmi spune că este apelul telefonic 
pe care îl așteptam. Interior 75343. 

Laboratorul de Conservare de la subsol. 

— Ești gata pentru ce-o să auzi, Beecher? mă întrebă Daniel 
Diamantul înainte ca măcar eu să pot spune alo. 

— Ai reușit să citești? răspund eu. 


191 


— Este cerneală invizibilă, nu Rosetta Stone”. Vrei să vii jos și 
să vezi ce-i scris în cartea asta sau nu? 


33 Piatra de la Rosetta, aflată azi la British Museum, este o piatră pe care sunt gravate 
texte în două limbi (egipteană și greacă), folosind trei tipuri de scriere (hieroglife, 
demotice și grecești) (n. red.). 


192 


40. 


Andre Laurent ura pălăriile. 

Le urâse dintotdeauna - chiar și într-o zi ca aceasta, când 
vântul de amiază târzie bătea cu viteză ameţitoare de sus, 
dinspre Capitoliu, atingând forţa deplină după ce prindea viteză 
în vastul canion creat de clădirile care se aliniau pe marginea 
bulevardului Pennsylvania. Fără îndoială, o pălărie i-ar fi ţinut de 
cald. Însă, după cum știa Andre Laurent - și o știa orice frizer - o 
pălărie nu făcea decât un singur lucru: distrugea o treabă bună 
făcută într-o zi de muncă. 

Cu toate acestea, în timp ce Laurent se apleca în faţa vijeliei, 
chinuindu-se să-și croiască drum de-a lungul corpului de clădiri, 
spre construcţia imensă din granit, nici nu-i trecu prin cap să-și 
scoată șapca de baseball, de culoare roșie, a celor de la 
Washington Nationals. 

Știa ce avantaje avea dacă o purta, îndeosebi în momentul în 
care făcu o ultimă întoarcere strânsă la dreapta, ieșind din 
tunelul aerodinamic creat de Pennsylvania Avenue și 
îndreptându-se prin marchiză spre ușile automate de la Arhivele 
Naţionale. 

— Afară zici că bate vântul care i-a luat pe Dorothy și pe 
Toto*%, strigă paznicul de la Recepție, când Laurent pătrunse 
impetuos în holul de la intrare, aducând cu el un vârtej de aer 
rece și înghețat. 

— Nu-i chiar atât de rău, spuse Laurent. 

Și știa la ce se referea. Comparativ cu atmosfera veșnic 
cenușie din Ohio, iernile din D.C. erau mai ușoare. Însă, 
apropiindu-se de biroul de la Recepție, Laurent nu putu să nu se 
gândească că ăsta era singurul lucru mai simplu aici. 

Mai ales în decursul ultimelor luni. 

— Sunteţi cercetător sau aveţi programată o întâlnire cu 
cineva? întreabă paznicul. 

— Cercetător, spuse Laurent, observând cât de stufoase erau 
sprâncenele paznicului. 


34 Personaje din cartea Vrăjitorul din Oz, Toto fiind câinele lui Dorothy (n. tr.). 


În mod clar trebuiau aranjate și scurtate, se gândi el, 
întinzând mâna după actul de identitate pe care i-l dăduse 
Palmiotti și rearanjându-și cu grijă șapca de baseball, care în 
momentul de faţă reprezenta singurul lucru care îi proteja faţa 
de camera de supraveghere fixată în tavan. 

— Imi mai spuneţi încă o dată cum vă cheamă? 

Laurent se aplecă înspre biroul de la Recepție, construit 
asemenea unui ghișeu de la liniile aeriene - atât de înalt încât îi 
ajungea la piept. Nu-i plăcuse niciodată să vină aici. Însă, după 
cum știau și ei, președintele nu se putea tunde chiar în fiecare 
zi. 

— Nu mă cunoașteți deja? Tot timpul vin pe aici, spuse 
Laurent în timp ce-și ridica actul de identitate. Sunt Dustin 
Gyrich. 


194 


41. 


— Ai vorbit cu Rina despre mine? întreabă Diamantul. 

— Glumești, nu-i așa? îl contracarez eu. Cât de rapid crezi că 
sunt? 

— Cât se poate de rapid, spune el, dând din cap în semn de 
salut spre Tot și aruncându-i o privire rapidă Clementinei. Cam 
cum am fost eu în legătură cu problema ta cu cerneala 
invizibilă. 

Işi ridică ambele sprâncene, gândindu-se că e supertare. Se 
răsuci în loc, către laborator, invitându-ne înăuntru. 

— Apropo, ea de unde e? adaugă el, cu spatele la noi în timp 
ce face semn cu degetul mare spre Clementine. 

— Ea.-i... âă... 

Mă întind spre Clementine și îi vâr în interiorul reverului hainei 
ecusonul roșu de Vizitator pe care i l-a prins Tot. 

— Lucrează la secția Documente militare moderne din College 
Park, adaug eu, referindu-mă la sediul nostru din Maryland. O 
cheamă Lucy. 

— Lucy? mișcă din buze Clementine fără să spună ceva, 
făcând o față pe măsură. 

— Incântat să te cunosc, Lucy, spune Diamantul, în 
continuare cu spatele la noi. E ciudat însă pentru un angajat cu 
normă întreagă să poarte ecuson de vizitator. 

Nu spun niciun cuvânt în timp ce trecem pe lângă mai multe 
dulapuri cu hărţi și cutii de depozitare. N-ar trebui să fiu 
surprins, își petrece fiecare zi studiind cele mai mici detalii. 

— Ascultă, Daniel... începe Tot. 

— Tot, nu-mi pasă. Chiar nu-mi pasă, insistă el. Beecher, 
asigură-te doar că-mi pui o vorbă bună la Rina. E un târg cinstit? 

Dau din cap aprobator. Este un târg cinstit. 

— OK, așadar, hai să mergem mai departe la următorul tău 
coșmar, spune el, conducându-ne la o masă pătrată de laborator 
din spate, acoperită cu un șir de tăvi din plastic albastru pentru 
developare, așa cum se găsesc în camerele obscure ale 
fotografilor. 


Pe marginea mesei de laborator este exemplarul nostru din 
Dicţionarul EnticK. 

— Cât de multe știi despre cerneala invizibilă? 

— Mi-amintesc de joaca de-a știința din clasa a cincea: Cineva 
scrie cu suc de lămâie, după care tu încălzești hârtia și voilà... 

Când deschid dicţionarul, văd că fiecare pagină în parte este 
protejată cu o coală de hârtie specială, transparentă, cum 
folosim la Arhive. Mai puţin locul unde scrie 


Exitus 
Acta 
Probat 


. acea pagină interioară din partea din față a cărții este de 
altfel goală. 

— Am crezut c-ai spus c-ai găsit ceva scris, îl provoacă Tot, 
aproape la fel de enervat ca și mine. 

— Asta încerc și eu să vă spun, se milogește Diamantul. 
Indiferent cine a scris asta aici - tipii ăștia nu joacă la juniori. 
Sunt cât se poate de profesioniști, ne explică el. Cele mai bune 
cerneluri simpatice datează de câteva mii de ani și provin din 
China și Egipt - iar din secolul al optsprezecelea s-au bazat, 
aproape în mod universal, pe lichide organice precum cele 
provenite din praz, lămâi verzi sau chiar urină. Și, după cum ai 
spus și tu, puţină căldură scotea la lumină scrisul. Însă, după 
cum a înțeles și George Washington, nu mai era vreun mare 
secret când fiecare soldat britanic știa că tot ceea ce trebuie să 
faci este să fluturi o lumânare ca să vezi magia cu ochiul liber. 

— Treci la partea referitoare la profesioniști, îi spune Tot. 

— Tocmai asta-i partea aia, insistă Diamantul. Cernelurile 
invizibile de bază necesită un proces de încălzire. Încălzești 
hârtia și gata, ai spart codul. Însă pentru a le zădărnici planurile 
britanicilor, Washington și Culper Ring au început să cocheteze 
cu un proces chimic. 

— Stai așa... Ce-ai zis? întreabă Clementine. 

— Un proces chimic? 

— Nu - înainte de asta, spune ea. 

— Se referă la Culper Ring, intervin eu în discuţie. 

Știu încotro bate. Vrea să știe cât de mult din aiurelile lui Nico 
au fost corecte. 


196 


— Așadar, cei din Culper Ring au fost cei care au folosit asta? 

— Desigur, spuse Diamantul. Presupun că știți ce este Culper 
Ring, da? 

Încuviințăm cu toţii din cap. 

— Atunci știți și că scopul per ansamblu al celor din Ring a 
fost să-l ajute pe Washington să-și comunice cele mai 
importante secrete. De fapt, cerneala invizibilă reprezintă numai 
începutul poveștii: cei din Culper Ring aveau propriile lor coduri 
și cifruri... se asigurau că nimeni nu-și folosea numele 
adevărat... și-n plus scriau numai pe a cincisprezecea foaie de 
hârtie, pe versoul ei. Acesta este motivul pentru care William 
Casey a preluat conducerea CIA... 

— Cunoaștem povestea. Referitoare la statuie, îi spun eu. Ei 
sunt cei mai buni spioni ai tuturor timpurilor. Am priceput. 

— Nu prea cred c-aţi priceput. Așa restrânși ca număr cum 
erau cei din Culper Ring, de fapt au avut o contribuţie uriașă la 
câștigarea Revoluţiei pentru noi. lar cea mai importantă calitate 
a lor provenea din faptul că toate documentele vitale erau scrise 
de mână. Așa că, atunci când ordinele lui Washington au 
continuat să fie interceptate, el le-a cerut celor din Culper să 
facă ceva cu privire la asta. 

— lar ei au scos la ţanc cerneala invizibilă. 

— Dar nu orice fel de cerneală, subliniază Diamantul. lar 
aceasta este partea cu adevărat genială. În loc să folosească 
diferențele de temperatură, aveau să scrie cu o substanţă 
chimică care urma să dispară, pe care o numeau agentul. lar 
mai apoi când erai gata să o citești, se folosea o substanță 
chimică complet separată, pe care o numeau reagentul. 

— Și asta făcea ca scrisul să reapară, adaugă Tot. 

— Simplu, nu? Agent și reagent, spune Diamantul. Atâta timp 
cât ţii cea de-a doua substanţă chimică departe de propriul 
inamic, acesta nu are cum să afle niciodată ce scrii. Așa că, 
după cum bănuiţi, Washington și Culper Ring au început să-și 
pună mesajele direct în primele pagini ale unor cărți obișnuite, 
folosite de toată lumea. 

Diamantul indică spre dicţionar, iar eu aud în minte cuvintele 
lui Nico. Nu toate cele se pot vedea atât de ușor. 

— Foloseau cărţile deoarece nimănui nu i-ar fi trecut prin cap 
să caute mesaje în interiorul lor, spune Tot. 


197 


— Ăsta era doar un aspect al problemei. Se foloseau de cărți 
fiindcă aveau nevoie de hârtie de bună calitate pentru ca 
substanţele chimice din cerneala invizibilă să funcţioneze ca 
lumea, subliniază Diamantul. Pe vremea aceea, hârtia folosită în 
cărți obişnuite, de buzunar, precum vechile pamflete, 
almanahuri, anuare, calendare... 

— ... Şi dicţionare, spune Clementine. 

— ... Și dicționare, este de acord Diamantul, era mai ieftină 
decât hârtia bună, importată din Anglia. 

Trăgându-și pe mâini niște mănuși din bumbac, se întinde și 
îmi ia cu grijă dicţionarul din mână, punându-l așa deschis pe 
masa de laborator. 

— Singura problemă e că, dacă ai un dicţionar de două sute 
de pagini, cum ai putea ști pe ce pagină să aplici substanţa care 
face să reapară scrisul? adaugă el, frunzărind paginile goale 
care sunt toate ușor cafenii, dar în esenţă nu se pot distinge una 
de cealaltă. După cum era de așteptat, Culper Ring a găsit un 
mod de a soluţiona și neajunsul ăsta. 

Trăgând de prima bucată de hârtie transparentă de protecție, 
Diamantul ne mai arată încă o dată inscripţia manuscrisă de pe 
carte: 


Exitus 
Acta 
Probat 


— Când venea vorba despre mesajele lui Washington, ne 
explică el, ei știau să citească printre rânduri. 

Mă uit la Tot, în continuare, fără să am habar despre ce 
vorbește. 

— Și n-am folosit o metaforă, spune Diamantul. De aici și 
expresia cu pricina. Haide, faceţi-o: Citiţi printre rânduri. 

Din tava de developare cea mai apropiată luă un mic burete 
pătrat, nu mai mare decât o cutie de chibrituri. Cu o atingere ca 
de chirurg, trece ușor buretele umed peste pagina de hărtie. 

Pe fibrele texturate ale hârtiei, apar litere de un verde 
decolorat, care parcă înfloresc scoțând la iveală mesajul despre 
care încep să cred că îi era destinat președintelui Statelor Unite: 


Exitus 


16 FEBRUARIE 
Acta 
26 DE ANI REPREZINTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ 
CA SĂ PĂSTREZI UN SECRET 
Probat 
SCRIE ÎNAPOI: NC 38.548.19 SAU WU 773.427 


— Jiminy Crackers, șoptește Clementine, cu o voce slăbită. 

E albă ca varul. 

— Din ce în ce mai curios, eh? întreabă Diamantul, în mod clar 
entuziasmat. 

Singurul care tace este Tot. Văd cum se uită la mesaj. Și el, la 
rândul lui, înțelege ce e de înțeles. 

Dacă numerele astea sunt corecte... 

Am sărit din lac în puț. 


199 


42. 


Paznicul de la biroul de înregistrare a vizitatorilor studie actul 
de identitate al frizerului, după care se uită din nou la Laurent. 

Acesta era momentul pe care Laurent îl ura. Dacă era să se 
întâmple ceva, acesta era momentul. 

Paznicul stătea acolo, umflându-și obrajii. 

Laurent încercă să zâmbească, însă avea senzaţia că nu-i 
ajunge aerul, că pur și simplu i se turtea corpul. Ca și cum 
interiorul pieptului îi atingea acum interiorul spatelui. El nu era 
spion. Nu era făcut pentru asta. De fapt, singurul motiv pentru 
care fusese de acord s-o facă era... Doctorul Palmiotti credea că 
era fiindcă președintele Statelor Unite i-o ceruse personal. Însă 
nu era vorba de funcţia publică. 

Era vorba de un om. Un om pe care Laurent îl cunoștea încă 
de pe vremea când Wallace era doar un copil. Un om care îl 
rugase pe Laurent să se mute la Washington și căruia Laurent îi 
făcuse o promisiune. Și, în timp ce unii nu prea acordă cine știe 
ce însemnătate unor asemenea lucruri aici, în Washington, 
D.C... acolo în Ohio și în multe alte locuri... este foarte important 
să-ți ţii cuvântul. 

— Poftiţi, domnule Gyrich, spuse paznicul cu sprâncenele 
excesiv de stufoase, dându-i înapoi actul de identitate și 
făcându-i semn frizerului să meargă spre aparatul cu raze X. 

Banda rulantă începu să se învârtă, iar Laurent puse într-o 
cutie de plastic cheile, telefonul mobil și, bineînţeles, cartea pe 
care o avea asupra sa: O Problemă din Infern. 

Aceasta trecu prin aparatul cu raze X fără niciun fel de 
probleme, iar în câteva secunde frizerul își continua drumul. 

— Incă o dată, mulţumesc, strigă el spre paznic. 

— Oricând cu plăcere, îi replică paznicul. Bine aţi venit la 
Arhive. Și căutare fructuoasă. 


200 


43. 


— 16 februarie, citeşte Clementine de pe pagină. Ar trebui să 
cunoaştem data asta? 

Dau din cap dezaprobator. Nu aici. 

—E data când l-au găsit pe Regele Tut, intervine brusc 
Diamantul. 

— Poftim? întreb. 

— Cum de știi chiar și asta? îl provoacă Tot. 

— Am căutat data. Inainte să ajungeţi voi, explică Diamantul, 
arătând în jos la mesajul acum vizibil pe prima pagină a 
dicționarului: 


Exitus 
16 FEBRUARIE 
Acta 
26 DE ANI REPREZINTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ 
CA SĂ PĂSTREZI UN SECRET 
Probat 
SCRIE ÎNAPOI: NC 38.548.19 SAU WU 773.427 


— N-am putut găsi nimic care să fie demn de reținut în partea 
asta cu douăzeci și șase de ani, însă căutând doar informaţii 
despre data de 16 februarie - aceasta este data la care dolarul 
de argint a devenit moneda oficială a SUA, iar Howard Carter l-a 
găsit pe faraonul Tutankamon. Altfel, este o zi foarte liniștită în 
istorie. 

Citindu-ne expresia de pe fețe - și tăcerea - Diamantul 
adaugă: 

— Imi pare rău. N-am vrut să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe 
oala. 

— Nu ţi-ai băgat nasul nicăieri. Deloc, spune Tot, forțându-se 
să dea o tentă de recunoștință tonului cu care spuse asta. 
Problema e că, pur și simplu, am descoperit această carte 
laolaltă cu niște documente vechi, de la începutul anilor '60, și 
ne-am gândit că, dacă cineva a mâzgălit ceva acolo, ar putea fi 
amuzant să vedem despre ce anume era vorba. 


Diamantul se uită direct la Tot, fără să-i fie frică în vreun fel 
de ochiul nevăzător al acestuia. 

— Ai idee cum funcţionează cerneala invizibilă? întreabă 
Diamantul. 

— Tocmai ne-ai spus cum funcţionează, îi replică Tot. _ 

— Așa e. V-am ţinut un fel de curs-fulger despre asta. Insă, 
dacă v-aș fi ţinut cursul complet, v-aș mai fi spus că, atunci când 
cerneala invizibilă stă prea mult timp - când trec niște zeci de 
ani și aplicăm acea substanţă chimică, reagentul - înscrisul care 
iese la iveală are o culoare maro-deschis. Castanie. Ceea ce 
vedeți voi aici este un verde spălăcit, spune el, arătând cu 
degetul în jos spre dicţionar. Asta-i cerneală de dată recentă și, 
judecând după cât de strălucitoare este culoarea, fac pariu că 
mesajul a fost scris în ultima săptămână sau așa ceva. 

În continuare extrem de palidă la faţă, Clementine se uită la 
mine. Eu mă uit la Tot. 

— Daniel, ascultă-mă puţin..., începe Tot. 

— Da', de unde. Nu te ascult deloc. Nu mă amestec. l-am 
spus deja lui Beecher: nu mă interesează problemele voastre și 
nu vreau să fiu implicat în niciun fel în ce v-aţi băgat voi. Dacă el 
are nevoie de ajutorul meu, o să i-l ofer. Dar nu mă trata ca pe- 
un idiot, Tot. Te face să pari plin de ifose. Și, în plus, mi se pare 
și o jignire la adresa inteligenţei mele. 

— Îmi cer scuze, spune Tot. 

— Scuzele sunt acceptate, îi răspunde Diamantul în timp ce 
îmi dă înapoi dicţionarul. Chiar dacă, apropo, pot să v-o spun 
chiar acum: sub nicio formă, cartea asta nu are cum să-i fi 
aparținut vreodată lui George Washington. 

— Însă mottoul... 

— Exitus acta probat n-au apărut niciodată doar ca niște 
simple trei cuvinte pe o pagină. Niciodată. Pe nicio pagină din 
colecţia lui. Credeţi-mă, am verificat asta în cazul a peste 
treizeci de cărți de la Mount Vernon. Indiferent când folosea 
Washington mottoul, acesta apărea cu blazonul complet, 
incluzând vulturul, dungile orizontale și cele trei stele. Și chiar 
dacă nu s-a întâmplat așa și în cazul de faţă, am descoperit 
acest... 

Deschide în grabă dicţionarul și indică spre coperta interioară, 
în colţul din dreapta jos este scris în creion, foarte subţire: „2—”. 
Nici măcar nu am observat până acum. 


202 


— Ăsta-i alt cod? întreabă Tot. 

— Cel mai important cod din toate, spun eu, amintindu-mi de 
vremea pe când lucram în magazinul domnului Farris. În 
anticariate, acela este preţul. 

— ... sau, în unele cazuri, cât a plătit vânzătorul de cărți 
pentru carte, adaugă Diamantul, așa încât să știe cu cât să o 
vândă la rândul lui. 

Tot cântări ideea pe toate părţile: 

— Deci, în loc de cine știe ce ediţie rară care să-i fi aparținut 
lui George Washington, crezi că această carte nu valorează 
decât vreo doi dolari? 

— Valorează oricât va fi dispus să plătească cineva pentru ea, 
spune Diamantul. Insă, dacă e să-mi dau cu părerea, fac pariu 
că asta-i o ediţie mai târzie falsificată de un escroc ca să scoată 
bani de pe urma ei în timpul anilor 1800, după moartea lui 
Washington. Ne întâlnim tot timpul cu astfel de situaţii. Am mai 
văzut o astfel de carte acum câteva săptămâni, la un anticariat 
din Virginia, spune Diamantul. Așa că, dacă aș fi în locul vostru, 
mi-aş concentra energia asupra oricărei cărți în care ei vor să 
lăsaţi răspunsul. 

— Poftim? întreabă Clementine. 

— Vrei să spui că alea nu sunt cote de înregistrare de la 
bibliotecă? întreabă provocator Diamantul. Ei ţi-au scris în 
cartea asta, acum tu le scrii înapoi în alta. Comunicaţi prin 
intermediul cărților. Cineva le zgândărește orgoliul celor din 
Culper Ring. 

Mă gândesc din nou la Nico în timp ce toţi trei ne uităm lung 
la ultimul rând al mesajului: 


SCRIE ÎNAPOI: NC 38.548.19 SAU WU 773.427 


Fără îndoială, în mod categoric seamănă cu niște cote de 
bibliotecă. 

— Există o singură problemă... încep eu. 

— ... iar această problemă este că trebuie să găsim cărţile 
acelea chiar acum, mă întrerupe Tot, străfulgerându-mă cu o 
privire lungă și grea. 

Îmi dau seama ce vrea. 


203 


Dar, în timp ce ne îndreptăm spre ușă, se aude brusc cântecul 
Islands in the Stream. Kenny Rogers și Dolly Parton. Soneria 
telefonului lui Tot. 

— Tot la telefon, răspunde el, deschizându-l brusc. 

Dă din cap aprobator, după care mai dă o dată din cap. Însă 
nu spune niciun cuvânt. Nici măcar când îl închide. 

— Daniel, mulțumim încă o dată pentru ajutor, spune Tot într- 
un final, făcându-ne semn mie și Clementinei să ieșim pe hol. 

— Nu uita de mine și de Rina, strigă Diamantul în timp ce 
plecăm. 

Ușa din sticlă antiglont se închide cu o izbitură neprietenoasă, 
însă ceea ce aud este gâfâitul nu prea zgomotos al lui Tot care- 
și târșâie picioarele pe drumul de întoarcere către lifturi. 

— Cartea care are cotele acelea de bibliotecă - voi știți care 
anume este, nu-i așa? întreabă Clementine. 

Tot o ignoră. La fel fac și eu. 

— Cine-a fost la telefon? îl întreb. 

— Matthew, spune Tot. 

— Cine-i Matthew? 

— Paznicul de la intrare. Cu sprâncenele alea ca niște omizi. 
L-am uns cu douăzeci de dolari ca să fie cu ochii în patru, spune 
Tot în timp ce ne îngrămădim cu toţii în liftul aflat în așteptare. 
Acum, dacă o să vă mișcați fundul suficient de repede, s-ar 
putea să avem șansa să punem, în cele din urmă, mâna pe 
Dustin Gyrich. 


204 


44. 


Ping se aude melodios liftul, în fa diez, în timp ce ușile se 
deschid larg. 

Eu ies primul în mare grabă, ţâșnind din lift și îndreptându-mă 
direct spre pereţii gri din piatră ai holului. În spatele meu, Tot 
merge șontâc-șontăc, încercând să ţină pasul cu mine. Nu este 
de mirare. Are aproape cincizeci de ani mai mult decât mine. 
Însă ce este de mirare este Clementine, care începe să alerge și 
își pierde rapid suflul. Este albă la faţă precum o veche păpușă 
de porțelan. 

— Eşti bine? o întreb eu. 

— Du-te... Dacă individul e acolo... Du-te! insistă ea. 

Îi urmez sfatul și măresc viteza. 

— Mi-a spus că s-a dus în sala de Informaţii generale! strigă 
Tot. 

Virez brusc la dreapta, intru în încăperea verde ca menta 
unde se află sectorul de informații generale, aceeași încăpere în 
care am găsit-o pe Clementine azi-dimineață, când mi-a dat 
fotografia cu noi doi pe care o bricolase acasă. 

Nu este nimeni la mese. Nimeni la rafturi. Pentru vizitatori, 
ultima comandă de aducere de la rafturi a fost făcută în urmă cu 
două ore. Acum este prea târziu. Nu-i nimeni aici. 

Cu excepţia bărbatului de culoare, mai în vârstă, într-o 
jachetă de lână de culoare închisă, aplecat în fața micului grup 
de calculatoare. 

— Domnule, verific documentele de identificare. Pot să vă văd 
legitimaţia? strig eu către bărbat. 

Tipul nu se întoarce. 

— Domnule...! Domnule, cu dumneavoastră vorbesc, adaug 
eu, repezindu-mă acum nebunește. 

Mă întind ca să-l înșfac de umăr. 

— Beecher, nu...! strigă Tot intrând în încăpere. 

Prea târziu. Îl bat pe bărbat pe umăr cu putere - suficient de 
tare încât se întoarce și - el... 

El este o ea. 


— Da’ știu că nu te-ai mulțumit doar să mă baţi pe umăr, se 
răstește femeia, răsucindu-se din scaunul ei. 

— Doamnă, îmi-îmi pare rău... am crezut că sunteți... eu doar 
verific actele de identitate, îi spun eu. 

Ea-mi flutură ecusonul, pe care scrie că este cercetătoare de 
la Universitatea din Maryland. Însă în timp ce scanez rapid din 
priviri restul încăperii, văd că nu există nici urmă de... de... de 
nimeni altcineva. 

Nici de Dustin Gyrich. 

Ceea ce n-are nicio noimă. Paznicul l-a văzut venind aici. Cum 
să se miște atât de repede? E ca și cum ar fi știut că venim. Insă 
singurii care știu că eram... 

— Cine te sună? întreabă Tot. 

Mă învârt în loc ca să îl văd pe Tot stând lângă Clementine. 

În mâna ei vibrează telefonul mobil. 

Se uită în jos ca să verifice numărul apelantului: 

— E de la mine de la serviciu - probabil că mă sună ca să știe 
dacă vin mâine la muncă, explică ea. De ce? 

— De ce nu răspunzi? o presează Tot. 

— De ce folosești tonul ăsta cu mine? 

— De ce nu răspunzi odată? 

În mod clar enervată și mai palidă ca niciodată, Clementine își 
deschide telefonul și-l duce la ureche. Ascultă timp de câteva 
secunde și după aceea zice: 

— O să te sun eu, bine? 

Văzând mutra pe care o face Tot, întreabă: 

— Ce e? 

— Eu n-am spus nimic, o provoacă Tot, asigurându-se că ea îi 
percepe nuanța provocatoare din voce. 

— Spune ce ai de spus și gata, îl îndeamnă ea în loc de 
răspuns. 

El clatină dezaprobator din cap. 

— Așadar, nu mă crezi, nu? întreabă ea, întinzând telefonul 
spre el. Vrei să vorbești cu ei? Uite aici - vorbește cu ei. 

— la ascultați, toată lumea a avut o zi lungă, intervin eu. 

— Și nu mă mai deochea cu privirea aia cu care te uiţi la toată 
lumea, spune ea, nedezlipindu-și ochii de la Tot. 

Acesta se îndreaptă spre pupitrul central unde se află 
registrul de luare în evidenţă a persoanelor. Ea îl urmează la o 
distanță mică, în spatele lui. 


206 


— Beecher a fost prezent în viața mea cu mult timp înainte să 
apară în a ta. L-am tot ajutat încă din momentul în care a 
început treaba asta - și ce? - acum crezi că îi vând vreun pont 
lui Gyrich sau ceva de genul ăsta? 

— Astea-s cuvintele tale, nu ale mele, spune Tot. 

— Însă ele sunt la fel de valabile și pentru tine, îi replică 
Clementine tăios. Sau, stai puţin - aproape c-am uitat că 
telefonul ăla magic pe care l-ai primit în urmă cu trei minute ne- 
a trimis valvârtej aici. Ce moment perfect pentru Gyrich să se 
treacă în registru și să spună: „Nu e niciun pericol”. Iti spun asta 
chiar acum: dacă-i faci vreun rău prietenului meu, o să mă 
asigur că toată lumea știe cine ești. 

Aștept ca Tot să explodeze, însă în loc de așa ceva, el se uită 
fix în jos la un biblioraft de culoare roșie, cu trei inele de 
prindere a colilor, care stă deschis pe pupitrul principal. 

Bineînţeles. Biblioraftul... 

— Beecher..., spune Tot. 

Alerg la pupitru. 

— Ce-i? întreabă Clementine. Ce este? 

Ignorând-o, Tot dă o pagină înapoi, după care revine la pagina 
din față deja deschisă. 

— Zi de zi, în încăperea asta se află un membru al 
personalului nostru - cel puţin un arhivar, îi explic eu. In fiecare 
zi, timp de o oră sau două, suntem pregătiţi să intervenim la 
cerere, astfel încât atunci când vin vizitatorii, să-i putem asista 
în cercetările lor. Însă, mult mai important, supervizorul care se 
ocupă și supraveghează camera asta notează momentul exact 
în care ajunge aici fiecare dintre noi, așa, ca să știe întocmai 
cine asigură asistenţă de specialitate în încăperea asta în 
fiecare moment. 

— lar din cei cincizeci de arhivari din această clădire, uite cine 
a fost ultima persoană care a fost astăzi aici, înăuntru - după 
cum scrie în jurnal, cu doar zece minute în urmă, spune Tot, 
proptindu-și degetul încovoiat pe ultimul nume de pe coala de 
hârtie. 

4:52 după-amiază - Dallas Gentry. 

Colaboratorul și colegul meu de muncă. Și colegul de birou. 
Și, alături de Rina, cealaltă persoană care-l însoțea ieri pe 
președintele Wallace după sosirea la SCIF. 


45. 


Cu șase minute în urmă 


Când tundea, Andre Laurent nu punea pe primul plan viteza. 

El se concentra pe acuratețe. Precizie. Dându-i clientului 
exact ceea ce avea nevoie. Sau, în cel mai nefericit caz, 
convingându-și clientul că primea ceea ce își dorise. 

Insă ceea ce făcea acum era cu totul și cu totul altceva. 

După ce intră în camera verde ca menta unde se aflau 
Informaţiile generale de la parterul Arhivelor, Laurent nu irosi 
nicio secundă. 

Fără îndoială, astăzi viteza era esenţială. De cele mai multe 
ori, misiunea sa era să se miște rapid - să se ducă în camera de 
cercetare de la etaj, să-și ia în primire un cărucior plin de 
documente și broșuri și o jumătate de duzină de alte dosare și, 
după aceea, să ascundă ceea ce doreau la vedere. 

Insă dacă ce se spunea în O problemă din Infern era 
adevărat... dacă altcineva luase dicţionarul... 

Nici măcar nu voia să se gândească la asta. 

O examinare rapidă a încăperii îi spuse că alesese, cel putin, 
momentul potrivit. Dumnezeu să îi binecuvânteze pe cei care 
munceau la stat. Acum, aproape de ora cinci, mai tot personalul 
plecase deja. 

— Putem să vă ajutăm cu ceva? strigă o angajată mai în 
vârstă care împingea un cărucior cu rotile plin de cutii mici spre 
camera de lectură a documentelor microfilmate, amplasată 
undeva în stânga, ceva mai departe. 

— N-am nevoie de nimic, mulțumesc, spuse Laurent, dând din 
mână în semn de „la revedere”, dar fără să se miște până la 
plecarea ei. 

In momentul în care femeia dispăru din câmpul lui vizual, 
trecu pe lângă pupitrul principal și se îndreptă spre dulapurile de 
cărţi care încadrau pereţii încăperilor. Ignorând numerele scrise 
la capătul fiecărui rând, începu să numere el însuși. Primul... al 
doilea... al treilea... al patrulea - aici - al patrulea dulap de cărți 
din dreapta. Asemenea aproape oricărui alt dulap din încăpere, 


208 


acesta era umplut cu cărţi vechi, îmbrăcate cu coperţi din piele 
- majoritatea maronii sau bleumarin închis, însă, pe lângă 
acestea, și câteva roșii - fiecare volum în parte fiind din alt 
domeniu științific. Pe raftul de sus se găsea un șir de 
bibliorafturi negre, respectiv niște cataloage și broșuri. Potrivit 
celor scrise pe cotorul volumelor, era Grupul de documente 267. 

Laurent dădu aprobator din cap. Acesta era raftul în cauză. 
Aruncându-și privirea peste umăr, mai verifică încă o dată dacă 
femeia-supervizor plecase. 

Nu era niciun pericol. 

Întinzând mâna până la raftul de sus, folosi două degete 
pentru a înclina spre spate unul dintre bibliorafturile groase de 
culoare neagră. Îl scoase cu o mână, îl puse direct peste cartea 
pe care o avea la el - 0 problemă din Infern - iar după aceea, cu 
o singură mișcare dezinvoltă, strecură cele două cărţi pe raftul 
de sus și se îndreptă spre ușă. 

Teoria era pe cât de simplă, pe-atât de elegantă. Angajaţii 
Arhivelor au grijă să nu existe vizitatori care să încerce să ia 
documente asupra lor și să le scoată afară. Insă nimănui nu-i 
trece prin cap că s-ar putea aduce ceva înăuntru. 

lat-o acolo sus. Pur și simplu încă o carte în cea mai mare 
arhivă din lume. 

Treizeci de secunde mai târziu, Laurent nu mai era acolo. 

Treizeci de secunde mai târziu, era afară, folosindu-se de 
mulțimea de angajaţi care plecau pentru a se amesteca printre 
ei și a scăpa astfel de ochii celor de la Pază. 

Și alte treizeci de secunde mai târziu, își scoase telefonul și 
formă numărul pe care îl știa deja pe de rost. 

În momentul în care începu să sune, o Toyota veche trecu în 
viteză pe lângă el. Pe bara de protecţie din spatele mașinii era 
un abţibild decolorat cu un mesaj antiprezidenţial: Mu Da Vina 
Pe Mine - Eu Nu L-am Votat Pe Wallace. 

În urechea frizerului, telefonul încetă să mai sune. 

Cineva răspunse. 

Laurent nu spuse nimic. Nici nu trebuia să o facă. 

Fără niciun cuvânt, închise telefonul. Mesajul fusese trimis. 

Al patrulea raft de cărţi. Raftul de sus. Cât de repede se 
putuse. 

Exact așa cum dorea clientul. 


209 


46. 


— A plecat, spun eu. 

— Verifică-i biroul, spune Tot. 

O iau la pas, cubicul după cubicul, trecând și pe lângă al meu, 
în uriașa sală de birouri de la etajul patru, însă deja știu 
răspunsul. 

Când am ajuns aici, am văzut tabla metalică de scris de care 
erau prinși magneţii aceia mici cu fotografiile noastre. Erau două 
persoane pe coloana ÎNĂUNTRU. Toţi ceilalţi erau deci AFARĂ. 
Inclusiv arhivarul după care venisem aici: Dallas. 

— Nu răspunde pe telefonul mobil. Poate că-i jos, spune Tot. 
Sau la rafturile de cărți. 

— Nu este, spun eu, ducându-mă din nou spre panoul cu 
magneţi din faţă. Ştii cum e el - nu-și mută magnetul până în 
momentul în care pleacă efectiv. Doamne ferește să ne îndoim 
cumva că muncește întruna și... Stai așa. Unde-i Clementine? 

Tot se uită peste umăr. Ușa care dă spre hol este încă 
deschisă. 

— Clemmi? strig eu, scoțând capul pe ușă. 

Ea stă pe jos, cu picioarele încrucișate pe plăcile de gresie: 

— Îmi pare rău, eu doar... A fost o zi lungă. 

— Chiar așa? De obicei, eu când îmi întâlnesc tatăl pierdut de- 
atâta timp, când sunt înhăţat de cei de la Pază și descopăr niște 
înscrisuri secrete care m-ar putea conduce spre o crimă, sunt 
mult mai plin de viaţă decât ești tu acum. 

Zâmbind forţat, se întinde și se apucă de cadrul ușii pentru a 
se ajuta să se ridice în picioare. Însă în timp ce se ridică, faţa 
ei... nu mai este deloc albă. E verde. 

— ie chiar nu ţi-e bine, nu? 

— Vrei să încetezi? Sunt bine, insistă ea, zâmbind din nou 
forţat. 

Însă, în timp ce își așază după ureche câteva fire rătăcite din 
păru-i negru, observ ușorul tremur al mâinii. Am avut la 
dispoziţie douazeci de ani ca să visez, să fantazez de-a dreptul 
despre stăpânirea de sine a Clementinei. Asta-i partea cea rea 


când îţi revezi prietenii: realitatea îți compromite amintirile tale 
alea roz. 

— Ar trebui să te ducem acasă, spun eu, dându-mi rapid 
seama de faptul că, oricât de entuziasmat fusesem s-o revăd, 
mă luasem cu treaba și nu apucasem s-o întreb unde locuiește. 
Unde anume te duci în Virginia? E departe de-aici? 

— Pot să iau metroul. 

— Sunt sigur că poți. Insă unde te duci? 

— Lângă Winchester. MNu departe de Universitatea 
Shenandoah. 

Mă uit la Tot, care clatină deja din cap. Asta-i departe. Cu- 
adevărat departe. 

— Ești sigură că metroul merge până acolo? întreb eu. 

— Merg cu metroul, după care iau autobuzul. Vrei să încetezi 
să-ţi mai faci griji? Fac asta tot timpul. 

Mă uit din nou la Tot. El dă din nou dezaprobator din cap. 

— Nu-mi cere s-o duc cu mașina, spune Tot. 

— Nu-ţi cer s-o duci cu mașina. 

— Și nu-mi cere mașina, mă avertizează el. 

Nu spun nimic. Fața Clementinei este verde; mâna îi tremură 
încă. S-ar putea ca Tot să nu o placă. Și s-ar putea să nu-i placă 
atitudinea ei extrem de protectoare. Însă chiar și el poate să 
vadă și să înțeleagă asta. li va fi imposibil să ajungă acasă de 
una singură. 

— Sunt bine, îmi spune ea stăruitor. 

— Beecher..., mă avertizează Tot. 

— O să fie bine. O să vezi. 

— Nu. N-o să văd, spune Tot. Sunt obosit și irascibil, iar din 
cauza dicționarului tău n-am reușit să fac nimic astăzi. Ultimul 
lucru de care am nevoie este un drum de două ore prin Virginia. 
Du-o tu acasă, după care te întorci și mă iei și pe mine. 

— Da. Absolut. Așa e cel mai bine. 

In exact șase minute și nouăsprezece secunde, Clementine și 
cu mine suntem în Mustangul albastru-mătuit, părăsim garajul 
Arhivelor și plonjăm în traficul de seară. 

Știu că Tot este îngrijorat. El este întotdeauna îngrijorat. Însă, 
când mă gândesc prin ce-am trecut azi... 

S-ar fi putut ca lucrurile să stea mai rău?? 


211 


47. 


Arhivarul trebui să facă, mai întâi de toate, o scurtă oprire. 

Acum, că Beecher a plecat, n-ar trebui să dureze prea mult. 

Doar un moment ca să se strecoare rapid în camera de 
Informaţii preliminare și să se ducă până la primul... al doilea... 
al treilea... al patrulea dulap de cărţi din dreapta. Arhivarul se 
uită înapoi, însă știa că nu era nimeni aici. Acesta fusese, de 
fapt, motivul pentru care aleseseră încăperea aceasta. 

Președintele era întotdeauna atât de concentrat asupra SCIF- 
ului. 

Și acest lucru avea noimă. SCIF-ul era securizat. SCIF-ul era 
perfect. 

Până ieri, când nu mai fusese. 

Întinzându-se până la raftul de sus, arhivarul împinse 
bibliorafturile negre într-o parte și luă cartea. O problemă din 
Infern. 

Dintr-un buzunar, arhivarul scoase o sticluță din plastic de 
mărimea aproximativă a unui pahar gradat de măsurat băuturile 
alcoolice cu un fel de duză triunghiulară în vârf. Duza era, de 
fapt, un burete. Arhivarul deschise rapid cartea la pagina unde 
se aflau informaţiile despre Copyright, întoarse sticluţa și lăsă ca 
amestecul lichid aflat în interiorul recipientului să îmbibe 
buretele triunghiular. Cu câteva mișcări ca de penel, arhivarul 
umezi pagina. 

În câteva secunde, scrisul de mână verzui ieși la iveală. 

Arhivarul citi repede, știind deja mare parte din cele scrise. 
Însă ce scria la final... i 

Arhivarul dădu aprobator din cap. In ceea ce-i privea pe 
Beecher... și pe femeia asta, Clementine... Exact asta era ceea 
ce trebuia să se întâmple. 

Cuvintele se estompară, apoi dispărură la loc, iar arhivarul 
închise cartea cu putere și se îndreptă pe culoar, spre frigul de- 
afară, din Pennsylvania Avenue. 

— Taxi! 

Un taxi galben cu negru se opri brusc. 


— Unde mergeţi în seara aceasta? întreabă un taximetrist în 
vârstă cu un nas rotund și lentile groase, dându-i arhivarului o 
carte de vizită laminată în momentul în care acesta se strecură 
înăuntru. 

— Ce-i asta? întreabă arhivarul. 

— Misiunea mea de credinţă. 

Adevărat, pe cartea de vizită laminată scria: Vă duc la 
destinație în cea mai plăcută ambianță pentru dumneavoastră. 
Dedesubt era o listă cu toate posturile de radio locale. 

Asta numai în D.C. era posibil. Toată lumea voia să fie genul 
ăla al naibii care muncește din răsputeri, încercând să ajungă o 
persoană de succes. 

— Fă colţul aici, spuse arhivarul. Aştept niște prieteni - sunt 
într-un Mustang albastru-deschis. 

— Vreţi să spuneţi ca acela? întreabă taximetristul, arătând cu 
degetul prin parbriz în timp ce mașina clasică, cu Beecher și 
Clementine înăuntru, urca rampa și făcea o întoarcere strânsă la 
dreapta pentru a intra în trafic. 

— Aia este. Frumoasă mașină, nu? 

— Vreţi s-o urmăresc? Ca-n filme? întreabă taximetristul. 

— Poţi să rămâi în spate un pic. Chiar dacă îi pierzi, spuse 
arhivarul, ţinând O problemă din Infern pe banchetă, știu deja 
încotro se duc. 


48. 


— Te simţi mai bine? o întreb pe Clementine. 

— Îhî. 

— Asta nu sună mai bine. Asta sună ca un îhi. 

Se gândește puţin la ce i-am spus, holbându-se în oglinda 
laterală a mașinii și urmărind cu privirea farurile luminoase ale 
mașinilor din spatele nostru. Folosind oglinda retrovizoare, fac 
același lucru, înregistrând mintal cine este în spatele nostru: o 
Acura albastră, câteva SUV-uri, un număr destul de mic de 
mașini hibrid și obișnuitele taxiuri de la orele de vârf. Nimic ieșit 
din comun. Asta nu mă face să mă simt mai bine. 

— Tot mă urăște, spune Clementine. 

— De ce crezi asta? 

— Vrei să spui în afară de privirile lungi și acuzatoare pe care 
mi le-a tot aruncat - sau poate a fost momentul când am 
răspuns la telefon, iar el a spus ceva de genul: Cu cine vorbești? 
Te urăsc! 

— E doar din cauză că-și face griji pentru mine. 

— Dacă și-ar face cu adevărat griji, s-ar afla în mașina asta 
chiar acum. Nu-i place de mine și gata! N-are încredere în mine. 

— Ei bine, eu am încredere în tine. 

Trag încă o dată de volan spre dreapta și urmez traficul 
specific orei de vârf de pe Constitution Avenue, dar ea nu-mi 
răspunde. 

— Acum ce-i, nici eu n-am încredere în tine? întreb. 

— Beecher, ai fost acolo pentru mine astăzi, cu Nico și știu 
cum te simți. Și mă rog Domnului să-ţi dai seama cum mă simt 
și eu. In toţi acești ani... Oamenii nu se poartă frumos cu mine 
așa cum te porţi tu. Însă singurul lucru pe care nu-l înțeleg: cum 
de nu mi-ai spus și mie ce-ai înţeles din acele cote de bibliotecă 
- ştii tu, cele pe care le-am văzut în carte? 

Se referă la mesajul scris cu cerneală invizibilă: 


Exitus 
16 FEBRUARIE 
Acta 


214 


26 DE ANI REPREZINTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ 
CA SĂ PĂSTREZI UN SECRET 
Probat 
SCRIE ÎNAPOI: NC 38.548.19 SAU WU 773.427 


— Ştii ce înseamnă numerele alea, nu-i așa? întreabă ea. Știi 
ce cărți sunt. 

Clatin din cap. 

_ — Beecher, nu trebuie să-mi spui. Sincer, nu trebuie s-o faci. 
Insă dacă pot să-ţi fiu de ajutor... 

— Nu sunt cărţi, spun eu. 

Luând-o la stânga și urmând convoiul de mașini care se 
scurge spre 1-395 și semnele ce indică 14" Street Bridge, mai 
arunc încă o privire rapidă în oglinda retrovizoare. SUV-uri, 
mașini hibrid, taxiuri - câţiva șoferi băgăreţi care parcă dau din 
coate ca să avanseze mai rapid, însă, în mare parte, totul este la 
locul lui aproape neschimbat. 

— Beecher, am fost acolo. Tipul de la Conservare a spus că... 

— Diamantul nu știe ce... 

— Stai. Ce este diamantul? 

— Daniel. De la Conservare. Asta-i porecla lui. Diamantul, îi 
răspund. Și în timp ce el este în mod clar expertul în modul de 
fabricare a cărţilor și în reacţii chimice, habar nu are de 
bibliologie - întrucât, dacă ar fi fost așa, ar fi știut că niciunul din 
cele două numere nu este o cotă de bibliotecă. 

Işi îngustează privirea ca și cum ar încerca să citească 
numerele din memorie. 

— NC 38.548.19 sau WU 773.427, le repet eu pentru ea. 
Seamănă, într-adevăr, cu niște cote de cărți pentru bibliotecă. 
Insă amândurora le lipsesc literele finale, cele de demarcaţie. 

Citindu-i deruta întipărită pe faţă, îi explic: 

— In orice cotă de bibliotecă, există două seturi de litere. NC 
este primul set - N-ul ne spune că-i vorba de Artă. Toate cărțile 
ale căror cote încep cu N sunt incluse în domeniul Artă. C-ul îţi 
spune ce gen de artă - artă renascentistă, artă modernă etc. 
Însă înainte de ultimul set de numere - 19 - există întotdeauna 
o altă literă - /itera de demarcație. Cea care face diferenţa între 
cărţile aparţinând unui anumit domeniu și unui anumit gen, 
indicându-ți autorul, titlul sau cine știe ce altă subdiviziune 


215 


astfel să o poţi găsi. Fără această literă, nu este o cotă de 
bibliotecă reală. 

— Poate c-au omis în mod voit această literă. 

— Așa am crezut și eu. După care am văzut cealaltă înșiruire 
de litere și cifre: WU 773.427. 

— lar W-ul ce reprezintă...? 

— Tocmai asta-i problema. W-ul nu reprezintă nimic. 

— Ce vrei să spui? 

— În urmă cu ani buni, fiecare bibliotecă avea propriul sistem, 
însă pentru a uniformiza lucrurile, când lumea a trecut la 
sistemul Bibliotecii Congresului, fiecare literă în parte a fost 
atribuită unui alt domeniu tematic. Q, reprezintă Știință. K 
înseamnă Drept și jurisprudenţă. Însă trei litere - W, X și Y - n- 
au fost niciodată atribuite vreunui domeniu anume. 

— Deci dacă o carte începe cu un X... 

— De fapt, câteodată X-urile înseamnă că respectivele cărți 
nu sunt ţinute la vedere, ci pe blat, poate fiindcă sunt porcoase 
sau conţin cine știe ce chestii - ghici de unde provine denumirea 
de X-rated? Însă acum ţi-ai format o imagine de ansamblu. O 
carte care începe cu WU... pur și simplu nu este deloc o carte. 

— Ar mai putea să fie și altceva în afară de carte? 

— Fac pariu pe zece dolari că exact la asta lucrează Tot acum, 
îi explic eu în timp ce mai verific încă o dată oglinda 
retrovizoare. 

Clădirea înaltă și impunătoare a Arhivelor a dispărut demult. 
Știu că în sistemul de clasificare, în cartoteca Publicaţiilor 
Guvernamentale, W reprezintă vechiul Departament de 
Război*€, însă WU - acesta nu există. 

— Așadar nu poate fi nimic? 

— Nimic poate fi orice. Însă, indiferent ce este, nu-i 
reprezentat în sistemul obișnuit de cotare, ceea ce înseamnă c- 
ar putea fi într-o bibliotecă mai veche care nu folosește acest 
sistem, sau într-una particulară, sau într-o... 

— Ce fel de bibliotecă particulară? Adică un fel de bibliotecă 
personală a cuiva? întreabă ea. 

Îmi frec degetele mari ale mâinii de volan formând niște mici 
cercuri, gândindu-mă la asta. Aha. Cu toată goana după Dustin 
Gyrich, nu mă gândisem și la asta. 


35 De categorie X (n. tr.). 
36 War Department, în original, în lb. engleză (n. tr.). 


— Crezi că președintele are propria sa bibliotecă privată la 
Casa Albă? întreabă ea. 

Eu rămân tăcut. 

— Beecher, ai auzit ce-am spus? 

Dau din cap aprobator, însă nu spun nimic, degetele mele 
mari descriind încă niște mici cercuri pe volan. 

— Ce s-a întâmplat? De ce-ai amuţit așa deodată? întreabă 
ea, 

Inainte să pot spune ceva, își dă seama singură de ce. 

— Te gândești că e imposibil să ieși învingător din afacerea 
asta, adaugă ea. 

Tot ce aud sunt cuvintele lui Orlando spuse chiar în primul 
moment în care găsisem cartea în SCIF. Spune-mi o persoană 
care vreodată s-a pus cu un președinte în funcție și nu a pățit 
absolut nimic din niciun punct de vedere. 

— Știu că e imposibil să ieșim învingători din asta. Nimeni nu 
poate s-o facă. Nimeni nu are câștig de cauză când se luptă cu 
un președinte. 

— Asta nu-i adevărat. Atâta timp cât ai cartea aia - și atâta 
timp cât el nu știe că tu ai cartea aia - ai un avantaj asupra lui, 
Beecher. Poţi să folosești asta ca să... 

Incep să respir mai greoi. Degetele mari de la mâini fac 
cerculeţe din ce în ce mai repede. 

— Ești bine? mă întreabă ea. 

Nu spun nimic. 

— Beecher, ce s-a întâmplat? 

Uitându-mă fix direct în faţă, fac semn către peisajul care se 
vedea pe fereastra mașinii: 

— Podurile. Nu-mi plac podurile. 

Ea-și aruncă rapid privirea spre dreapta ei în timp ce suntem 
la jumătatea pantei. Insă abia în momentul în care drumul 
ajunge la cel mai înalt punct al său, iar noi trecem de coloanele 
albe strălucitoare dispuse de-a lungul părţii din spate a Jefferson 
Memorial, dă cu ochii de albia întunecată și largă a Potomacului 
care șerpuiește ușor în faţa noastră. Această șosea largă, 14" 
Street Bridge, nu arată deloc ca un pod. Insă având în vedere 
nuanţa de verde pe care o capătă faţa mea și care seamănă 
foarte mult cu a ei, își dă seama că mă simt ca și cum aș fi pe 
unul. 

— Glumești, nu? râde ea. 


217 


Eu nu râd: 

— Tata a murit pe-un pod. 

— lar taică-meu a încercat să-l omoare pe președinte. la zi, 
care-i mai tare? 

— Te rog să nu mai spui nimic. Încerc să nu vomit 
imaginându-mi că sunt undeva pe vremea coloniștilor și că scriu 
epistole cu un toc muiat în cerneală. 

— Asta-i bine, dar îţi dai seama ce ratezi? Priveliștea asta, 
adaugă ea, arătându-mi afară pe geam, toată partea din spate 
de la Jefferson Memorial. 

— Am mai văzut imaginea asta. Avem cele mai bune ipostaze 
din lume ale acestui ansamblu în colecţiile noastre fotografice. 
Avem cele mai timpurii documente, de pe vremea când comisia 
discuta pentru prima oară despre el. Avem chiar și schiţele și 
planurile originale care... 

— Oprește mașina. 

— Poftim? 

— Ai auzit bine. Oprește mașina. A; incredere în mine. 

— Clemmi, nu sunt... 

Ea apucă mânerul și împinge cu putere portiera mașinii, 
deschizând-o. 

Rafalele de aer rece creează un curent care ne aspiră înspre 
dreapta părul și un șerveţel rătăcit pe jos, pe podea. Roţile 
mașinii răsună, dum-dum-dum, peste plăcile din partea 
carosabilă a podului. 

Apăs violent pe frână și imediat izbucnește un cor de 
claxoane la unison în spatele nostru. În momentul în care 
smucesc de volan și trag mașina lângă parapetul podului, 
portiera deschisă a Mustangului aproape că se zgârie de bariera 
de beton. 

— Ești nebună!? urlu în timp ce ne oprim brusc. Asta nu-i o 
chestie dintr-alea ca-n clasa a opta...! 

— Nu face asta. 

— Huh? 

— Nu mă lua cu clasa a opta... nu vorbi despre ceva din 
vechime... nu aduce în discuţie amintiri vechi care n-au nimic 
de-a face cu cine suntem noi acum. Asta-i tot ce contează! Az;, 
spune ea în timp ce claxoanele continuă să ne atenţioneze din 
spate. 


— Poliţiștii or să ajungă aici în două secunde, spun eu, 
ținându-mi capul plecat și uitându-mă fix între picioare ca să 
evit să mă uit pe pod. Nu poţi să oprești tam-nesam la 
monumentele naţionale. 

— Bineînţeles că poţi. Tocmai am făcut-o. Acum uită-te în sus 
și spune-mi ce vezi. 

— Nu pot. 

— Poţi. Incearcă doar. Știu că poți. 

— Clemmi... î 

— Încearcă, Beecher. Încearcă doar. 

La depărtare, aud sirenele. 

— Te rog, adaugă ea ca și cum mi-ar cerși sufletul. 

Neavând niciun fel de chef de a mă confrunta cu alt set de 
ofițeri responsabili cu aplicarea legii și încă auzindu-l pe Orlando 
spunându-mi Profesorul Indiana Jones, îmi ridic ușor capul și îmi 
arunc rapid privirea spre dreapta. Nu durează decât o secundă. 
Poate două. Vântul îi distrusese coafura Clementinei, însă peste 
umărul ei am o perspectivă clară a domului de un alb strălucitor 
al lui Jefferson Memorial. Fac o pauză, surprins să-mi simt inima 
accelerându-și ritmul. 

— Cum ţi se pare? întreabă ea. 

— Adevărul-adevărat? Ceva oribil, spun eu, uitându-mă atent 
la curbele sculpturii în marmură. Nu-i decât partea din spate. Nu 
poţi vedea partea ca lumea, cea cu statuia. 

— Dar e real, spune ea, uitându-se înspre monument. Și cel 
puţin l-ai văzut tu însuţi. Nu într-o carte. Nu în nu știu ce 
documente vechi. L-ai văzut aici - acum - în frigul ăsta de-ți taie 
respiraţia, de pe marginea unui pod, într-un mod niciodată 
experimentat de turiști. 

Am încă pumnii strânși cu putere pe volan. Îmi ţin capul 
aplecat în jos, refuzând din nou să mă uit afară. Insă ascult. 

— Asta a fost partea care mi-a plăcut, spun eu. 

— Pari surprins. 

— Chiar sunt, recunosc eu în timp ce inima începe parcă să- 
mi galopeze. Nu l-am văzut niciodată din unghiul ăsta. 

Întorcându-și privirea de la Jefferson Memorial, Clementine se 
uită rapid în direcţia mea - doar puţin cât să cerceteze cu 
privirea peste umărul ei - și se uită din nou la mine. Privirile ni 
se încrucișează. Nu o să-și permită să zâmbească - în 


continuare încearcă să-mi dea o lecţie. Însă îi percep aprecierea 
pentru încrederea acordată. 

— Ea a fost cea care m-a lăsat baltă, spun eu din senin. 

— Poftim? 

— Logodnica mea. Iris. M-ai întrebat mai înainte. Într-adevăr, 
m-a părăsit. 

— Mi-am dat seama, spune ea. E destul de evident. 

— Însă n-a făcut-o pentru alt tip. 

— Pentru altă fată? întreabă Clementine. 

— Aș fi vrut eu. Cel puţin aș fi avut după aceea o poveste ca 
lumea de spus. 

Aceasta este partea în care ea se presupune că întreabă: Ce 
s-a întâmplat? Însă n-o face. 

Capul meu este încă plecat. Mâinile mele încă sunt strânse pe 
volan. Retrăiesc momentul și vede durerea care m-a cuprins. 

— Beecher, dacă nu vrei, nu trebuie s-o spui. Chiar nu 
contează. 

— M-a părăsit din cauza celui mai rău motiv din toate, spun 
eu în timp ce sirenele continuă să se apropie. Fără să aibă 
absolut niciun motiv. 

— Beecher... 

Strâng din dinţi ca să ţin totul în mine. 

— Vreau să spun că, dacă s-ar fi îndrăgostit de altcineva sau 
dacă aș fi greșit cu ceva sau aș fi dezamăgit-o într-un mod de 
neiertat... aș fi înţeles, corect? Insă, în loc de asta, ea mi-a 
spus... că n-a fost nimic. Nici măcar un singur lucru. Că n-a fost 
vorba decât de mine. C-am fost drăguţ. C-am fost bun. Doar că 
noi doi... ea n-a mai văzut legătura dintre noi. 

Mă uit la Clementine, a cărei gură este întredeschisă. 

— Cred că s-a gândit că sunt, pur și simplu, un tip plictisitor. 
lar partea cea mai crudă este că atunci când cineva spune ceva 
neplăcut despre tine, știi când are dreptate. 

Uitându-se la mine din scaunul din dreapta al pasagerului, 
Clementine abia dacă se mișcă. 

— Pot să-ţi spun ceva? îmi propune ea, într-un final. Iris mi se 
pare o tipă de tot rahatul, pe bune. 

Râd, aproape înecându-mă de bucuria produsă de vorbele ei. 

— Și pot să-ţi mai spun ceva, Beecher? Nu cred că ești 
îndrăgostit de trecut. Cred că ești doar speriat de viitor. 


220 


Ridic capul, întorcându-mă spre ea, acolo în scaunul de lângă 
mine. Când plecam de la St. Elizabeths, Clementine mi-a spus că 
partea cea mai dificilă a revederii lui Nico a fost că în mare 
măsură viaţa ei a căpătat deodată sens. Și știu că exagerez pe 
tema asta, că sunt melodramatic și că reacționez la ceva în felul 
ăsta numai pentru că am adus în discuţie fantoma lui Iris - însă 
încă de când Clementine a revenit în viaţa mea... viaţa nu prea 
are sens. Dar, în mod categoric, are mai mult sens decât 
obișnuia să aibă. 

Mă întorc spre scaunul pasagerului și mă aplec spre 
Clementine. Ea îngheţă. Insă nu se trage înapoi. Mă aplec chiar 
mai mult, mișcându-mă ușor, degetele mele mângâindu-i 
obrazul și atingându-i vârfurile părului ei negru și scurt. În timp 
ce buzele mele se lipesc de ale ei, mă copleșește gustul ei, un 
amestec de caramel și un pic de piersică de la luciul de buze. 

Pe lume există persoane care sărută extraordinar de bine. 

Eu nu sunt una dintre ele. 

Nu sunt sigur dacă Clementine este, la rândul ei, una dintre 
ele. Insă e al naibii de aproape. 

— Te descurci mai bine decât pe vremea Bătăliei Trupelor, îmi 
șoptește ea în timp ce ia o gură rapidă de aer. 

— Ți-amintești asta? 

— Haide, Beecher... cum aș putea să uit primul meu sărut? 
întreabă ea, ultimele silabe vibrându-mi pe buze. 

In câteva secunde, nu mai sunt eu aplecat spre ea. 

Ea este aplecată spre mine. 

Sunt copleșit de parfumul ei... de modul în care părul ei negru 
și scurt îmi alunecă pe obraz... de modul în care își lasă mâna în 
jos pe pieptul meu și o face să alunece atât de aproape de tot 
ce simt la mine în pantaloni. 

In spatele nostru, un potop de lumini roșii asaltează luneta 
mașinii. Abia dacă am auzit sirena mașinii de poliţie, care este 
acum la două mașini în spatele nostru, încercând să ne facă să 
ne punem în mișcare. 

Respirând, mă trag ușor înapoi. 

— Te simţi mai bine? întreabă ea. 

— Cu siguranţă mai bine. Deși sunt încă îngrozit de faptul că 
mai suntem pe podul ăsta. ` 

Ea îmi răspunde cu un râs scurt. Insă în momentul în care se 
așază la loc în scaun, își încruntă sprâncenele, oferindu-mi o 


221 


nouă expresie a feţei - ca într-o mărturisire tăcută și tristă pe 
care n-am mai văzut-o până acum. Ca și cum s-ar fi deschis o 
ușă nouă - încep să-mi dau seama că are o mulţime din acestea 
- și, în cele din urmă, o să reușesc să văd ce este înăuntru. 

— Cu toţii suntem îngroziţi, spune ea în timp ce pornim într-o 
cursă nebună lăsând podul în spate. Așa îţi dai seama că ești în 
viață, Beecher. Bun venit în prezent. 

e 

— VĂ ROG SA ÎNTOARCEŢI... prima la stânga, ne anunţă 
vocea feminină a GPS-ului din telefonul meu mobil o oră mai 
târziu. Destinația este... chiar în față... pe stânga. 

— Clemmi, am ajuns, strig eu în timp ce frânez la semafor, 
așteptând să întorc pe strada ei îngustă. 

Așa cum am făcut la fiecare oprire din momentul în care am 
ieșit de pe autostradă, mă uit iarăși în oglinda retrovizoare. Nu 
văd pe nimeni. 

Când am ajuns în orășelul Winchester, Virginia, un uriaș 
cămin studenţesc din cărămidă și o puzderie de puști cu rucsac 
în spate mi-au spus că am ajuns într-un oraș universitar. Insă, ca 
în orice oraș universitar, există partea bună și partea rea a 
orașului. Cu cât șerpuiam printre cvartale apropiindu-ne de 
strada pe care locuia Clementine, toţi acei studenți sunt înlocuiţi 
de șiruri de case cu geamurile acoperite cu scânduri de lemn, de 
mult prea multe fabrici abandonate și chiar și o casă de amanet. 
Ca să ne fie clar: în partea bună a unui oraș nu găsești niciodată 
o casă de amanet. 

— Clemmi, am... cred că am ajuns, adaug eu în timp ce întorc 
și intru pe strada lungă și întunecată care este încadrată de un 
șir de case vechi și sărăcăcioase. 

Jumătate din felinarele care asigură iluminatul stradal sunt 
sparte. Chiar în ultima secundă, observ și un taxi, luminile sale 
estompate dând de știre că a cotit și a intrat pe strada de pe 
care noi abia am ieșit. 

În urmă cu doi ani, Arhivele găzduiseră un prânz festiv pentru 
un autor care prezenta o carte referitoare la efectele fricii și la 
rolul ei în istorie. El spunea că, atunci când mergi pe o alee 
întunecată și simţi furnicături pe ceafă și de-a lungul spinării, 
acesta nu este doar un presentiment că se poate întâmpla ceva 
rău, ci și un dar biologic de la Dumnezeu - Darul Fricii, cum îl 
numise el. Mai spunea că, în momentul în care ignori acest dar - 


222 


când îţi continui drumul de-a lungul aleii întunecate și spui: Stii, 
sunt sigur că totul va fi bine - acesta este momentul în care o să 
te confrunţi cu durerea adevărată. 

Lângă mine, în timp ce eu derulez iar și iar în minte sărutul 
nostru, Clementine doarme dusă în scaunul pasagerului, 
extenuată în urma călătoriei lungi, cu bărbia în piept. Este 
suficient de târziu și destulă liniște astfel încât, dacă ascult cu 
atenţie, pot s-o aud cum inspiră și expiră. Insă în timp ce mă 
străduiesc să văd ceva ca să citesc numerele caselor și trec pe 
lângă o casă cu o ușă scoasă din balamale și apoi de alta pea 
cărei fațadă era scris cu sprayul 7evi exclusiv din PVC, fără 
cupru înăuntru, tot ce aud acum este darul biologic de la 
Dumnezeu care îmi spune că acesta nu este locul în care aș 
vreau să fiu. 

În spatele nostru, o mașină întoarce și intră pe stradă, după 
care se răzgândește și dispare. 

— Sunteţi la destinaţie, anunţă vocea GPS-ului. Ati ajuns. 

Aplecându-mă în faţă, verific de două ori numărul casei: 355. 
Aceasta este. 

Smucind volanul, intru în cel mai apropiat loc liber, chiar în 
fața singuraticei case, neintegrată în niciun ansamblu de clădiri, 
care are pe veranda din faţă o canapea veche și încovoiată de 
greutatea suportată în timp. Îmi amintesc c-am avut și eu o casă 
la fel. Când eram în facultate. 

În timp ce parchez mașina, mâna mi se ciocnește de geanta 
Clementinei, care este așezată între scaune și se deschide din 
cauza asta. În interior, văd marginea unui portofel din piele de 
culoare violet, un inel de chei și o singură foaie de hârtie care 
mă face să zâmbesc. Chiar și numai cu lumina provenită de la 
stâlpul de iluminat, nu este nicio îndoială ce reprezintă - sunt eu 
și Clementine în copilărie, în versiunea fotocopiată, în alb și 
negru, a fotografiei pe care ea mi-o dăduse astăzi, mult mai 
devreme. Mi-o dăduse pe cea color. Însă își păstrase o copie. 
Pentru ea. 

— Fecioară Maria, Maica lui Hristos! Ce i-ai făcut fetei mele? 
strigă de-afară o voce tabagică. 

Sar în sus la auzul zgomotului, însă în timp ce inspectez 
strada cu privirea, nu văd... 

— Hei tu! M-ai auzit bine! 


223 


Glasul răsunător mă face să-mi ridic privirea de la treptele de 
cărămidă crăpată ale ușii de la intrare în casa Clementinei. Ușa 
din plasă de protecţie este închisă, însă graţie luminii produse 
de televizorul dinăuntru, văd silueta unei femei în vârstă, cu 
părul cărunt tuns scurt. 

— Mi-a spus că o să mă sune, dar nu m-a mai sunat deloc! 
strigă femeia, împingând și deschizând ușa larg și ieșind din 
casă ca o furtună, în frigul de-afară, în treningul ei decolorat de 
culoare roz. Coboară scările șontâc-șontăc. 

Direct spre noi. 


224 


49. 


— Clemmi, ăsta ar fi un moment prielnic să te trezești..., strig 
eu, scuturând-o. 

În timp ce împing și deschid portiera mașinii, femeia - având 
în jur de șaizeci și opt, șaizeci și nouă de ani, poate chiar 
șaptezeci - este deja la jumătatea scărilor și coboară în 
continuare. E o femeie subțirică și surprinzător de înaltă ale 
cărei trăsături ascuţite și eleganţă naturală sunt contracarate de 
ușoara aplecare a spatelui care vine odată cu vârsta. 

— Am înghețat! ţipă ea. Unde mama naibii ai fost? 

— Buno, trebuie să te duci înăuntru, îi spune Clementine, 
trezită brusc și ieșind în grabă din mașină. 

Buno. Buni. Bunico. Este bunica lui Clemmi. 

— Nu-mi spui tu unde să mă duc! izbucnește bunica ei, 
îngustându-și ochii albaștri sticloși, care par să strălucească în 
noapte. 

În momentul în care ajunge la bordura trotuarului o împinge 
pe Clementine, direct în piept, cu un flacon de medicamente din 
plastic. 

— La cină! Știi că-mi iau medicamentele la cină! 

Întorcându-se spre mine, mă avertizează: 

— Să nu cumva să crezi că vorbesc despre nu știu ce leacuri! 
Vorbesc despre cancer rectal. Am cancer în rect, spune ea, 
bătându-se ușor cu mâna pe partea laterală a piciorului. 

La început n-am observat-o. Ditamai umflătura ascunsă în 
pantalonii ei de trening. O sondă cu ploscă de colectare. 

— Ce fel de persoană te lasă baltă fără niciun mijloc de a-ți 
deschide medicamentul? 

— Buno, îmi pare rău... 

La început, presupun că acesta e modul Clementinei de a-i 
mai atenua indignarea lui Buni, însă judecând după felul în care 
Clementine evită să se uite în ochii ei... E clar că e îngrozită de 
femeia aceasta. 

În stânga noastră, undeva la depărtare, chiar la capătul 
străzii, se aude un zăngănit extrem de puternic. Ca și cum o 
sticlă de bere s-ar rostogoli pe ciment. Clementine și bunica ei 


225 


nici măcar nu bagă de seamă. Îmi spun în sinea mea că este o 
pisică. 

— Bineînţeles că-ți pare rău, mârâie Buni, smulgându-i 
Clementinei din mâini flaconul de medicamente, acum deschis. 

După care, întorcându-se din nou spre mine, ea adaugă: 

— Și oricum, cine mai ești și tu? Tu ești cel care i-a făcut asta? 

— Ce i-am făcut? întreb eu. 

— Buni! o roagă Clemmi stăruitor. 

— Știi cât costă medicamentele astea pentru chimioterapie? 
Două sute de dolari sticluţa - și asta cu asigurare medicală! 

— Buni! 

Buni se oprește chiar acolo, fixându-și din nou privirea asupra 
lui Clemmi. 

— Să-nțeleg c-ai ridicat vocea la mine? 

— Nu vorbi așa cu el. 

În mod clar mocnind de furie, Buni își trage falca într-o parte, 
deschide gura și pocnește din maxilar ca și cum ar trage piedica 
unei arme. Asta mă sperie de moarte. După expresia de pe fața 
Clementinei, nu sunt singurul. 

— Știu că vrei să mor, spune Buni. 

— Nu vreau să mori, insistă Clementine, trecând pe lângă ea 
pe scări în sus. Dacă voiam să mori, n-aș fi fost niciodată de 
acord să am grijă de tine. 

— Să ai grijă de mine? Nu-s pisică! Asta-i casa mea! Tu ești 
cea care trăiește cu mine! 

De la capătul străzii, se aude cum se trântește o portieră de 
mașină. Mă uit pe furiș, înjurând faptul că este atât de departe. 
Nicio șansă să fi fost o pisică. 

— Um... Clemmi, încerc eu să le întrerup. 

— Nu mă cert cu tine, Buno. Nu-n seara asta. 

— De ce? Fiindcă e aici prietenul tău în costumul lui nou și 
fitos? Eşti îngrijorată că vede cine ești cu-adevărat - fata care și- 
a pierdut slujba de la postul de radio și are noroc să stea cu o 
bătrână? 

Clementine înțepenește. Buni adoptă o poziţie fermă a 
corpului, conștientă de răul făcut. 

— Nici măcar nu i-ai spus că ţi-ai pierdut slujba, nu-i așa? 
întreabă Buni aproape ca și cum s-ar bucura sincer în sinea ei. 
Dă-mi voie să ghicesc - încă mai încerci să-l impresionezi. 

— Vrei să te oprești? 


226 


Întorcându-se spre mine, Clementine adaugă: 

— Jur, aveam de gând să-ţi spun... Doar că mi-am imaginat că 
trebuia să mă ocup de fiecare minciună la rândul ei... 

— Înţeleg foarte bine, o întrerupe Buni. O fată în situaţia ta... 

— Buno! izbucnește Clemmi, iar vocea răsună de-a lungul 
străzii întunecate. Beecher, îmi pare rău - chiar îmi pare. Se 
comportă josnic când se face târziu. , 

— Stai așa, ăsta-i Beecher? întreabă Buni. Asta-i cel de care te 
înamoraseși cândva? E un nimeni - uită-te la el! 

— Nu știi nimic despre el! spune Clementine ameninţător. 

— Pot să văd chiar acum...! 

— Nu. Nu poți să vezi nimic. Și știi de ce? tună Clementine, 
întorcându-se și aplecându-se pe casa scării. Căci nici măcar în 
cea mai bună zi a ta nu faci nici pe jumătate cât el. Nici măcar 
pe-aproape, insistă ea. 

Buni face un pas mic în spate, coborând o treaptă mai jos. 

— Beecher, îmi pare rău - o să te sun eu mâine, strigă 
Clementine în timp ce-și trage bunica de braţ. Buno, hai să 
mergem. 

Nerăbdătoare să dispară, Clementine o ia la fugă pe scări, în 
sus. 

Bunica este pe cale să o urmeze, însă chiar în ultimul moment 
bătrâna se întoarce din nou spre mine, simţindu-mă cum mă 
holbez. 

— Ce-i? Ești dornic să mă critici? Hai, zi ce ai de zis. 

— Sunteţi norocoasă s-o aveţi, îi spun eu. 

Își mută falca într-o parte, iar eu aştept să aud din nou 
pocnetul, însă din gură îi ies numai vorbele ei șoptite, fiecare 
silabă în parte fiind însoţită de un suflu mic de aer rece, ca un 
pufăit: 

— Băi paișpe din cărţi, ia plimbă ursul de aici. Dacă n-ai fi 
lăsat-o borțoasă, n-ar mai fi avut acum toate necazurile astea. 

Bâzâitul din urechile mele devine asurzitor. 

— Ce-ce? 

— Crezi că, pe lângă faptul că-s chioară, mai sunt și proastă? 
Tu chiar ai mai veni încoace dacă ea nu te-ar ţine strâns de ouă 
cu povestea asta cu plodul? Jur pe Hristos, tinerii ăștia devin din 
ce în ce mai proști. 

— Buni! Vino înăuntru! strigă Clementine. 


Cu o ultimă uitătură furioasă - probabil protectoare la adresa 
nepoată-sii - bătrâna o pornește înapoi pe scara din cărămidă, 
cu plosca legănându-i-se asemenea unui pendul, în interiorul 
cracului pantalonului. 

Pentru un scurt moment, rămân pur și simplu pironit locului. 

Însărcinată. 

Dacă este adevărat... cu siguranță asta explică de ce lui 
Clemmi îi fusese rău mai înainte - și, mult mai important, de ce 
acum, dintre toate momentele și ocaziile posibile, începuse așa 
deodată să își caute tatăl. 

Cu toate acestea, pe măsură ce totul se liniștește, îmi dau 
seama unde sunt - singur... în întuneric... cu nimeni în jur - 
trebuie să plec de-aici. 

Deschizând portiera și strecurându-mă în mașina lui Tot, 
observ o mănușă neagră din imitație de piele pe scaunul 
pasagerului. Degetele sunt subţiri. In mod categoric este a 
Clementinei. 

Mă uit în sus la scara din cărămidă. Și ușa din plasă, și ușa 
propriu-zisă sunt închise. Dar încă se vede strălucirea luminii 
dinăuntru. 

Ar trebui s-o las în pace. Avusese suficiente motive de rușine 
pentru o singură seară. Însă, dacă mă duc să las mănușa 
acum... n-o să dureze decât o secundă. In plus, așa pot chiar să 
mă asigur și că este bine. 

Deschid ușa mașinii cu cotul. 

În momentul în care cobor din mașină, primesc o lovitură 
puternică din spate care mă aruncă cu faţa în jos spre caldarâm. 
Mă lupt să-mi opresc căderea, însă brațele mele - zzzzppp, 
Zzzzppp - sunt ţintuite... încătușate... Indiferent cine este cel ce- 
mi face asta, omul este puternic. Brațele îmi sunt prinse la 
spate. 

Ajutor Cineva să mă ajute, vreau să strig în timp ce bărbia 
mea parcă se înfige în asfalt și simt cum iese tot aerul din mine. 
Un genunchi ascuţit îmi apasă nemilos pe spate, iar niște degete 
lungi și puternice îmi îndeasă în gură o cârpă urât mirositoare. 
Mirosul... Îngrozitor... Ca de păr pârlit. 

Încerc să scuip cârpa, însă degetele puternice îmi apucă ferm 
gura și îmi strâng nasul ca într-un clește, făcându-mă să respir și 
mai adânc. 


228 


Cu fața în jos pe caldarâm, mă răsucesc ca un pește, 
încercând să mă zbat... să mă eliberez... să-l văd cumva pe cel 
care m-a atacat. Un al doilea genunchi mă ţintuiește în spate. 

Ameţeala începe să se instaleze... 

Nu, nu leșina! 

Mă răsucesc din nou, iar tipul îmi împinge faţa în jos, lipindu- 
mă cu obrazul stâng de caldarâmul rece, care acum mi se pare 
moale și cald. Ca și cum s-ar topi. Lumea se leagănă și continuă 
să se prăbușească odată cu mine. 

Ultimul lucru pe care îl văd, reflectat în capacul strălucitor al 
roții Mustangului, este imaginea răsturnată, cu fundul în sus, a 
atacatorului meu, ca într-o oglindă de bâlci. 


229 


50. 


Sunt treaz. 

Am fost inconștient, dar acum sunt treaz. 

Nu-mi trebuie timp deloc ca să trec de la o stare la alta. N-am 
timp. 

Am ochii deschişi și mă uit lung la un buchet de floarea- 
soarelui galben-aprins. Floarea-soarelui. Surorii mele îi plac 
aceste flori. 

Clipesc repede, chinuindu-mă să mă adaptez la lumină. 

Este lumină. Oare... este lumina de-afară? 

Nu, draperiile sunt trase. Lumina este de-aici, dinăuntru. 

Mai este și zumzetul provenit de la încălzirea centrală. 

Creierul mi se învârte într-un ritm galopant. Clemmi este...? 
Înî... da, îmi amintesc... Clemmi este însărcinată. 

Nuuuu. 

Clemmi este însărcinată, iar bărbia mă doare. Mă doare rău 
de tot. 

Umerii mă dor și mai tare. O smucitură puternică îmi spune de 
ce. Braţele încă îmi mai sunt încătușate la spate. 

Însă când mă uit în jos, ceea ce îmi reţine privirea este 
scaunul în care stau. Care are rezemătoare de brațe. 

Cu tapițerie prinsă în cuie ornamentale. 

Mă uit din nou la buchetul de floarea-soarelui. Este pus într-o 
fragilă vază asiatică așezată pe o măsuţă de cafea sculptată 
extrem de meșteșugit. 

La Arhive, am citit rapoarte top-secret referitoare la locul în 
care CIA aducea toate persoanele suspecte de terorism după 11 
septembrie 2001. În mod sigur, încăperea respectivă nu arăta 
ca aceasta. 

Însă chiar și lăsând la o parte cătușele și faptul că am fost 
drogat și răpit, încep să mă gândesc că e mai rău aici. 

Îmi arunc privirea în jur, încercând să-mi dau seama cât de 
mult timp am fost inconștient. Afară, prin draperiile trase, pare a 
fi întuneric, însă ar putea fi, la fel de bine, și dimineaţa devreme. 
Caut din priviri un ceas. Nimic. De fapt, cu cât mă uit mai mult 
în jur - la micul coș de gunoi, la biblioteca încastrată în perete, 


230 


unde fiecare carte cu coperte din piele are exact aceeași 
mărime - întreaga încăpere este atât de perfectă, încât mă face 
să mă întreb dacă nu cumva sunt în vreun fel de hotel, sau... 
poate acesta este SCIF-ul privat al cuiva... 

În stânga mea, dau cu ochii de o fotografie înrămată, alb- 
negru, a Casei Albe acoperite cu schele și înconjurată de 
camioane de gunoi. Datează din 1949, de pe vremea când au 
făcut construcţia prin care adăugaseră clădirii iniţiale Balconul 
Truman. 

Spune-mi, te rog, că nu sunt în incinta Casei Albe... 

În spatele meu se aude cum se trage apa la toaletă. 

Mă răsucesc în scaun, urmărind înnebunit de unde se aude 
sunetul. E cineva în baie. Însă ceea ce îmi atrage atenţia este 
ușa glisantă, acoperită cu oglindă, a dulapului încastrat în 
perete, dispus lângă baie. 

Dulapul este gol. Niciun fel de haine... niciun fel de pantofi... 
nici măcar un set de umerașe. 

Este la fel peste tot în jur. 

Niciun fel de gunoi în coș. Nicio fotografie pe pereţi... sau pe 
servante... Canapeaua din piele maro-ciocolatie din stânga mea 
nu are nicio adâncitură în vreuna din perne. Ca și cum nu s-ar fi 
rezemat nimeni pe ea. 

Ce mama naibii este locul acesta? De ce nu există niciun 
semn de viață? 

Mă zbat să mă eliberez, însă am senzaţia că-mi cade capul de 
pe umeri. Nu știu cu ce anume m-au drogat... dar ameţeala... 
încă are efect asupra mea. 

Din baie se aude un jet de apă de la chiuvetă. Pe sub ușă, 
trece o umbră și... 

Aud un păcănit. 

Mă răsucesc la loc în timp ce greutatea mea smucește 
scaunul și îl antrenează într-o mișcare de rotire pe jumătate. 
Ușa de la baie se deschide, iar atacatorul meu își dezvăluie 
adevărata identitate... Acel miros... De rom cu lichior de cireșe. 

Tutun de pipă cu aromă de rom cu lichior de cireșe. 

— Omule, chiar ţi-am bulit serios bărbia, nu? întreabă Dallas, 
făcând câţiva pași în față. Se scărpină în barba rară, 
reamintindu-mi de ce fusese întotdeauna arhivarul pe care 
oamenii din departamentul nostru îl urau cel mai mult. Îmi pare 


231 


rău, Beech - numai că a trebuit să te scoatem de-acolo. Când 
am văzut pe cineva urmărindu-ne... 

— Ce spui? Ce dracu' se întâmplă? 

— Pot să-ţi explic. 

— Atunci explică odată, fir-ar să fie! 

Gândul îmi zboară brusc la ziua de ieri. La momentul în care îi 
scoteau corpul neînsuflețit al lui Orlando, când eu am dat cu 
ochii de Dallas și de Rina, iar aceștia s-au făcut nevăzuţi într-o 
clipită. Cu toate acestea, în momentul de faţă, el rămâne ferm 
pe poziţie, probabil mândru de ceea ce face. 

— Mai știi când ai început să lucrezi la Arhive, Beecher? 

— Ai de gând să-mi ţii un discurs chiar acum? Dacă reușesc să 
scap din cătușele astea, am de gând să te omor. 

— Ascultă-mă bine, insistă Dallas. Ți-amintești acea primă 
noapte când ai muncit până târziu, orele de vizită se 
terminaseră și toți turiștii plecaseră, iar tu te-ai dus până la 
Rotondă, doar ca să stai acolo în întuneric și să te uiţi singur, în 
voie, la Declaraţia de Independenţă? Fiecare angajat din clădire 
are parte de acest moment, Beecher. Dar în timp ce stăteai 
acolo de unul singur și studiai cele cincizeci și șase de semnături 
diferite care au schimbat lumea întreagă, îţi amintești acel 
sentiment minunat pe care l-ai avut visând la cum ar fi să faci 
parte în felul acesta din făuritorii istoriei? 

Dallas îmi atinge rana din bărbie. Durerea ascuţită mă face 
să-mi smucesc capul în sus. Așa obţine exact ceea ce vrea. 
Acum mă uit direct în ochii lui. E impregnat aproape fizic de 
aromele pipei sale. 

— Asta-i șansa ta să-ţi adaugi semnătura, Beecher. Istoria te 
cheamă. Tot ce trebuie să faci este să ne ajuţi. 

— Să vă ajut? Pe cine? 

— Culper Ring, spune Dallas. Noi suntem Culper Ring. lar cu 
ajutorul tău, putem să punem mâna pe ceilalţi. 

— Ceilalţi ce? 

— Cei care au făcut asta. Cei care l-au ucis pe Orlando. 
Celălalt Culper Ring, desigur. 


51. 


Era rece și târziu - trecut bine de ora două noaptea - iar 
doctorul Palmiotti se uita fix la telefonul special aflat pe noptiera 
sa. 

Însă în timp ce stătea acolo întins, înfofolit în pilota sa din puf, 
știa că nu era nici măcar pe departe gata să doarmă. 

O bucată de timp încercase trucurile lui obișnuite: își 
imaginase o plimbare pe marea întindere de iarbă verde din 
parcul din spatele căminului studenţesc, în timpul facultăţii. Nu-i 
plăceau în mod deosebit plimbările în aer liber. Insă îi plăcea 
ideea în sine. Şi îi plăcuse și facultatea. Și, de obicei, asta era 
suficient ca trucul să funcţioneze. 

Nu și în noaptea asta. 

— Scumpule, mâine o să fii istovit, spuse Lydia, întinzându-se 
spre el în timp ce se cufunda la loc în somn. Nu-ţi mai face griji 
pentru el. Dacă are nevoie de tine, o să te sune. 

Pe el îl uimea încă să o vadă făcând lucruri dintr-astea - să-i 
deslușească gândurile atât de clar... să-l simtă că este treaz. 
Avusese mare noroc cu ea. În jumătate de an îl înţelesese mai 
bine decât o făcuse fosta sa soţie în aproape douăzeci. lar 
pentru un timp, nu se gândi decât la asta - mai ales la noaptea 
lor de la Four Seasons și chestia pe care ea o făcuse cu dresurile 
din plasă pentru el, de ziua lui - sperând că măcar asta o să-l 
adoarmă. 

Însă, din nou, gândurile doctorului zburară la prietenul său și 
la mesajul pe care președintele îl scrisese și la coșmarul acela 
de la Arhive - ceea ce îl readuse pe Palmiotti cu gândul direct la 
noptiera sa și la telefonul cu sigiliul prezidenţial din aur aplicat 
pe receptor. 

Dacă are nevoie de tine, o să te sune. 

Fusese un sfat bun. Însă singurul lucru pe care nu-l luase în 
considerare era cât de complexe sunt nevoile unui președinte. 
De fapt, tocmai acele nevoi speciale conduseseră la crearea 
grupului Culper Ring. A celor două Culper Ring. Și pe lângă 
faptul că era destul de rău că dicţionarul fusese găsit din 
întâmplare, dacă restul era adevărat, dacă acum exista o a treia 


233 


parte implicată în asta, iar originalul Culper Ring se apropia 
încetul cu încetul de... În facultatea de medicină, obișnuiau să o 
numească MS. În politică prescurtarea era aceeași. Însemna 
Moarte Sigură. 

Palmiotti își scoase piciorul de sub pătură, încercând să 
oprească transpiraţia care-l invadase. Telefonul avea să sune 
din minut în minut. 

Însă în decursul următoarei jumătăţi de oră nu se întâmplă 
nimic. 

Palmiotti fu tentat să sune la cabinetul medical. De-acolo, 
asistenta de serviciu putea să îi confirme că Wallace este la etaj. 
Dar Palmiotti știa că era la etaj. La ora aceasta, unde în altă 
parte ar fi putut fi președintele? 

La patru dimineaţa, doctorul se zvârcolea și se răsucea în 
continuare în pat, uitându-se la telefon și așteptând să sune. |și 
cunoștea prietenul. Știa exact ce-i trecea prin cap acestuia 
acum. Ştia tot ce era în joc acum. 

Telefonul trebuia să sune. 

Însă nu o făcu. Nu în noaptea aceasta. 

lar în timp ce Dr. Palmiotti se uita lung la tavanul camerei 
sale, cu ambele picioare ieșite de sub pătură, ţinând-o cu o 
mână pe Lydia, cel mai mult și mai mult îl îngrijora tocmai acea 
liniște nemiloasă. 


234 


52. 


— De ce am cătușe la mâini? 

— Beecher, ai auzit vreun cuvânt din tot ce-am spus? mă 
întreabă Dallas. 

— De ce am cătușe la mâini!? 

— Ca să nu faci exact ceea ce faci acum, adică o criză, în loc 
să te concentrezi la ce este esenţial, răspunde tăios Dallas. 
Deci. Încă o dată. Ai auzit ce-am spus? 

— Că există două Culper Ring. Am prins ideea. Dar dacă nu- 
mi desfaci cătușele astea... 

— Ce-o să faci? O să ţipi? Dă-i drumul. Țipă. Vezi ce se- 
ntâmplă, spune el, făcând semn spre încăperea care nu prea 
părea locuită. 

Mai arunc o privire în jur, încă lipit de scaunul meu. Nu prea 
cred că există cu-adevărat o unitate secretă de spionaj, veche 
de două sute de ani. Și chiar dacă aș crede, nu sunt sigur de ce 
Dumnezeu l-ar alege vreodată pe Dallas să intre în rândurile lor. 
Însă există o singură cale de a afla răspunsurile. 

— Oricum ar sta lucrurile, unde suntem? Ce este locul ăsta? 

— Asta încerc să-ţi spun, Beecher. Acum știu că nu-ţi place de 
mine. Știu că nu ţi-a plăcut niciodată. Însă trebuie să înţelegi 
două lucruri: primul, că vreau să te scot de-aici - cu cât te ţinem 
mai mult ascuns, cu atât pare mai suspectă toată tărășenia; al 
doilea, în chestia asta eu sunt de partea ta. OK? Noi toţi suntem 
de partea ta. 

Sunt gata să izbucnesc, însă umerii îmi înţepenesc și-mi dau 
seama că trebuie să mă concentrez asupra priorităţilor. 

— Desfă-mi cătușele! 

— Și apoi o sa mă asculți? 

— Nu-mi mai simt degetele mici de la mâini, Dallas. Desfă-mi 
cătușele! 

Stând pe vine în spatele meu, scoate ceva din buzunar și se 
aud două pocnituri puternice. Sângele începe să-mi circule din 
nou înspre încheieturi, iar el aruncă setul de cătușe din plastic 
incolor în coșul de gunoi. 


— Uite... ia asta, spune el, întinzându-se spre biblioteca 
încastrată în perete și dându-mi un șervet pătrat pentru 
cocktailuri. 

Nici măcar nu băgasem de seamă lucrul ăsta mai înainte - o 
poliţă întreagă a bibliotecii este plină cu diverse mărci de rom, 
votcă, scotch și tot felul de alte băuturi scumpe. Indiferent 
pentru ce este folosită camera aceasta, în mod clar e nevoie și 
de o băutură bună. 

Scoate câteva cuburi de gheaţă dintr-o găletușă specială de 
culoare argintie și le lasă să cadă în șervetul meu. 

— Pentru bărbia ta, îmi explică el, părând surprins că nu-i 
mulțumesc. 

— La Clementine acasă... ca să fii acolo, spun eu în timp ce- 
mi oblojesc cu gheaţă bărbia. De cât timp ne urmăreai? 

— Nu urmăream pe nimeni. Încercam să vorbesc cu tine - să 
te prind singur. Vreau să spun, ieri, în biroul lui Orlando... azi- 
dimineaţă când m-a izgonit Tot. Chiar n-ai observat cât de des 
mi-am făcut apariţia în preajma ta? 

— Mi-ai băgat nu știu ce gaz sub nas și mi-ai pus cătușe? 
Asta-i soluţia ta? Data viitoare trimite-mi un email! Sau stai... dă 
un telefon și-atăâta tot! E mult mai puţină bătaie de cap! 

Clătinând din cap, Dallas se așază pe canapeaua de piele. 

— Tu chiar nu înţelegi cum merge treaba asta, nu-i așa? Faţă 
în faţă - iar ăsta-i singurul motiv pentru care a dăinuit în timp. 
Problema este că, de fiecare dată când ajungeam în preajma ta, 
o luai la goană cu micul tău grup și nu te supăra, dar... tipa cu 
care te-ai sărutat prima oară în liceu... Asta e persoana în care 
te încrezi atât de mult, încât să-ţi pui viaţa în mâinile ei? 

— Nu-mi pun viaţa în mâinile ei. 

— Ba da, Beecher. Tu nu crezi c-o faci, dar o faci. Ce-aţi găsit 
voi în SCIF - și-a fost un miracol că s-a întâmplat așa ceva - aţi 
dat peste un adevărat dar de la Dumnezeu. 

ÎI urmăresc cu multă atenţie în timp ce spune cuvintele 
acestea. El e singura persoană, în afară de Tot și de Clemmi, 
care poate să bănuiască măcar cum a început toată nebunia 
asta, ceea ce e ciudat, dar mă linişteşte și mă face să mă 
gândesc că spune adevărul. 

— Însă de-o treabă poţi să fii sigur, continuă Dallas. Dacă nu 
începi să te păzești, când vor fi siguri că e la tine, or să te bage 


236 


în pământ chiar mai repede decât au făcut-o cu Orlando. Și să 
știi că nu e o exagerare, Beecher. E matematică pură. 

Din gheaţa de pe bărbie mi se scurge un firicel de apă rece în 
jos, pe mărul lui Adam și pe gulerul cămășii. Abia dacă îl simt. 

— Spui întruna ei, ei, ei. E vorba despre cei care ai spus că mă 
urmăresc? 

— N-am putut să văd cine erau. Cred că m-au văzut ei primii. 

— Te referi la mașina care era pe punctul să intre pe strada 
aia? 

— Nu era o mașină obișnuită. Era un taxi. Un taxi din D.C. 
Care a plecat din oraș și a mers atât de departe în Virginia. E-un 
adevărat iad să te duci și să te întorci de-acolo, nu crezi? Asta 
dacă nu cumva este singura ta opţiune fiindcă ţi-a luat cineva cu 
împrumut mașina. 

Dumnezeule! Mustangul. 

— Mașina lui Tot este...!? 

— Mașina lui e-n regulă. Am adus-o noi până aici, după care i- 
am trimis lui Tot un mesaj de pe telefonul tău spunându-i că o 
să treci mâine să-l iei. N-a răspuns. Ințelegi unde bat? 

Știu exact unde bate. 

— Crezi că Tot a fost în taxiul acela. 

— Habar n-am cine a fost, dar un lucru știu sigur: ar fi total 
imposibil ca președintele să facă asta fără ajutorul cuiva din 
interiorul Arhivelor. 

Din șerveţelul cu gheaţă începe să se prelingă un al doilea 
firicel de apă în interiorul încheieturii mâinii, spre cot. Orlando a 
spus asta. Clemmi a spus asta. Chiar și eu am spus-o. Însă ca să 
aud aceste cuvinte - președintele - nu președintele nu știu cărei 
companii fără nicio valoare - președintele Statelor Unite. Nu 
este doar confirmarea faptului că mesajul din dicţionarul acela îi 
era destinat lui Orson Wallace. Este confirmarea faptului că 
atunci când vine vorba de viaţa mea - nici măcar nu mă pot 
gândi la asta. 

— Spune-mi ce este cu-adevărat Culper Ring, îi cer eu. 

— Adevăratul Culper Ring? 

— Cel care a făcut asta. Cel în care este și președintele. 

— Președintele este în amândouă. 

— Dallas, declar în mod oficial că sunt pe cale să sar peste 
măsuţa aia de cafea și să-ți trag un șut în dinţi. 


— Nu încerc s-o fac pe prostul, Beecher. îţi jur că nu. Însă aici 
vorbim despre două sute de ani de istorie. Dacă vrei să înţelegi 
de ce sunt în stare membrii celor două Culper Ring acum, 
trebuie să știi de unde provin ei. 


238 


53. 


Clementine știa că nu era bine pentru ea. 

Acesta fu motivul pentru care așteptă până când casa fu 
învăluită în liniște deplină. 

Și tocmai de aceea încuiase ușa de la cameră. 

lar apoi așteptă și mai mult. 

În seara aceasta avusese destule surprize - cea mai notabilă 
fiind sărutul lui Beecher. Clementine știa că el avea să încerce - 
că, în cele din urmă, avea să încerce s-o facă - dar asta nu 
însemna că nu o prinsese cu garda jos. In plus, bătrâna făcuse 
deja destule. Nu trebuia să fie acolo și pentru asta. 

Ca să se liniștească, Clementine își chemă fluierând motanul 
roșcat și dolofan „psst psst - aici, Parky” și, așa cum făcea 
întotdeauna, Parker își croi încet, încet drumul șerpuitor către 
braţele canapelei verde intens, spre poala Clementinei și-și 
frecă urechile de palmele ei. 

Prietenia pisicii era unul dintre puţinele lucruri pe care 
Clementine putea să se mai bazeze zilele acestea și exact la 
gândul acesta o năpădiră brusc lacrimile. 

Îi reamintea de vremea când se mutase în Virginia și se 
aventurase în magazinul local de bricolaj ca să cumpere un 
grătar și să sărbătorească ziua de 4 iulie. Oprind unul dintre 
angajaţii îmbrăcaţi în salopete portocalii - un bărbat scund cu 
buze crăpate și ochi hrăpăreţi - îl întrebase: 

— Trebuie să cheltuiesc câteva sute de dolari ca să cumpăr 
un grătar bun sau e posibil ca unul dintre grătarele alea ieftine, 
de cincizeci de dolari, să-și facă la fel de bine treaba? 

Lingându-și buzele crăpate, angajatul îi spusese: 

— Hai să-ţi explic cum stau lucrurile: fii atentă, eu sunt un tip 
ahtiat după mașini. Îmi plac mașinile. Îmi plac toate mașinile. Și- 
mi place mai ales mașina mea, un Camaro RS din 1989, pentru 
care am cheltuit de curând peste 3 000 de dolari ca să-i montez 
un acoperiș decapotabil. Acum tu te întrebi nedumerită: de ce-ar 
cheltui cineva 3 000 de dolari ca să-și instaleze un acoperiș 
decapotabil pe o mașină veche din 1989? Vrei să știi de ce? 
Deoarece sunt un tip ahtiat după mașini. Asta sunt eu. Și asta-i 


239 


singurul lucru care contează. Așa că, în timp ce te uiţi la 
grătarele alea, trebuie să-ţi pui următoarea întrebare... 

Tipul respirase adânc și se aplecase spre ea. 

— Eşti o fătucă ahtiată după grătare? 

Nu mai fu nevoie ca bărbatul să îi mai spună și altceva. 
Zâmbind în sinea ei, Clementine înșfăcă un grătar ieftin, de 
cincizeci de dolari bucata, și o porni hotărât spre casa de marcat 
ca să plătească. Ea nu era o fâtucă ahtiată după grătare. Nicio 
fătucă ahtiată după mașini sau ahtiată după haine și nici chiar 
ahtiată după pantofi. 

Ştia cine era. Ea era o fătucă ahtiată după pisici. 

Nu, nu în felul acela imposibil, așa cum făceau cucoanele alea 
înnebunite după pisici. Și da, erau destule persoane care își 
iubeau pisicile și le cumpărau jucării drăguţe din plastic și mici 
stâlpi de lemn pe care să-și ascută ghearele. Animalele de 
companie pot servi foarte bine drept familie. Insă tot mai 
existau și unii care anual trânteau o petrecere în toată regula cu 
ocazia zilei de naștere a pisicii lor... sau care făceau programări 
exclusive numai la veterinari specializați în pisici... sau care 
aveau grijă ca mâncarea pisicii lor sau bolurile de apă să stea pe 
un postament din fier forjat la nivelul ochilor pisicii astfel încât 
animalul lor să nu trebuiască să se aplece să bea. 

Unii oameni cumpără acoperișuri decapotabile pentru mașină. 
Alţii cumpără grătare scumpe. lar alţii își cheltuiesc banii pe un 
nepreţuit animal de companie. Clementine putea chiar să râdă 
de demența manifestată de acest gen de oameni, însă era 
mândră să fie o fătucă ahtiată după pisici - asta fusese 
dintotdeauna situaţia în cazul ei. Până când ajunsese la St. 
Elizabeths și văzuse cum tatăl ei se îngrijea atât de frumos și cu 
atât de multă delicateţe de toate pisicile de-acolo. 

Simplul fapt că văzuse asta o făcuse să se simtă ca și cum i-ar 
fi făcut cineva o gaură în corp și i-ar fi furat toate organele 
pentru uzul propriu. Ca și cum bunurile ei proprii și personale nu 
mai erau ale ei. Era același sentiment pe care îl avusese când 
descoperise că Nico trăia atât de aproape de locul în care se 
mutase ea în Virginia. Sau când el îi spusese că totul în viață 
este deja decis. Sau când citise că el era aproape de vârsta ei 
când avusese prima manifestare psihotică. 

Bineînțeles că ea își spunea că toate astea nu însemnau 
absolut nimic. Viaţa e plină de coincidenţțe ciudate. 


240 


Însă totuși era tatăl ei... tatăl ei care trăia lângă ea... și 
semăna atât de mult cu ea... și, într-un fel sau altul, îi plăceau 
exact aceleași lucruri care îi plăceau și ei al naibii de mult. Dacă 
se gândea la tot ceea ce pierduse în viața ei - slujbele de DJ, 
jobul din domeniul publicității, chiar și pe mama ei - poate că 
era cazul ca, în acest moment, Clementine să și câștige ceva. În 
plus, era vorba totuși despre tatăl ei. Cum ar fi putut să nu 
existe niciun fel de legătură emoţională între ei? 

lar aceasta era starea de spirit pe care Beecher - care își 
pierduse și el tatăl - o înţelegea mai bine decât oricine. Desigur, 
să se ducă să-l vadă pe Nico fusese cel mai greu lucru pe care îl 
făcuse vreodată Clementine, însă ca orice alt orfan, ea nu 
încerca să dea de urma tatălui ei ca să afle mai multe despre el. 
Incerca să-i dea de urmă ca să afle mai multe despre ea însăși. 

Printr-o simplă apăsare de buton, laptopul ei reveni la viaţă cu 
un băzâit ușor, iar Clementine se așeză la loc pe canapea, cu 
Parker în poală și cu laptopul alături. 

— Știu, știu, îi șopti ea lui Parker. 

In mod categoric, nu avea să fie bine pentru ea. Și partea cea 
mai rea era că știa bine că suferinţa avea doar să crească. 

Bineînţeles, dacă voia, putea s-o oprească. l-ar fi fost ușor să-i 
pună capăt. Tot ce trebuia să facă era să oprească laptopul. Să-l 
închidă, să se ducă la culcare și să-și deruleze la nesfârșit în 
minte momentul în care se sărutase cu Beecher. 

Intr-adevăr, în timp ce degetele ei atingeau tastatura și 
apăsară tasta ENTER, tot ce trebui să facă era să închidă ochii. 

Dar care era cel mai trist adevăr dintre toate? Nu voia să facă 
asta. 

Pe ecran, filmulețul de pe YouTube se încărcă ușor și începu 
să ruleze. Clementine se aplecă mai mult, apropiindu-se de 
computer, încolăcindu-și brațele în jurul corpului lui Parker. 
Trase pisica mai aproape - îndeosebi în momentul în care 
bărbatul cu zâmbetul acela mare de politician păși pe pista de 
curse a NASCAR, cu geaca sa impermeabilă de culoare neagră 
umflată de vânt asemeni unui balon. 

In dreapta ecranului, în depărtate, un bărbat în salopetă 
galbenă intră în cadru și își ridică arma. 

Și, ca în multe alte momente dinainte, Clementine simţi un 
mare gol în stomac în timp ce își privea tatăl încercând să-l 
asasineze pe președinte. 


241 


54. 


— Știu despre Culper Ring, îi spun lui Dallas. Era grupul de 
spioni civili ai lui George Washington. Ascundeau mesaje... nu-și 
dezvăluiau niciodată identitatea... și, din câte-mi pot da seamă, 
au rămas pe poziţii suficient de mult încât să ajungă să-și bage 
coada în Gettysburg, Al Doilea Război Mondial și chiar și 
Hiroshima. 

— De unde știi despre asta din urmă? mă întreabă imediat 
Dallas. 

— Crezi că tu ești singurul nebun pasionat de istorie din 
clădirea asta? Cu toţii avem acces la aceleași documente. Odată 
ce am găsit numele Dustin Gyrich... 

— Gyrich. OK, ai ajuns mai departe decât ne-am fi imaginat, 
spune el aproape numai pentru sine. Dar te înșeli în legătură cu 
un lucru, Beecher: De la Gettysburg la Hiroshima și la orice 
altceva, Culper Ring nu a avut niciodată nimic de-a face cu 
aceste evenimente. Scopul misiunii noastre te depășește 
complet. 

— Dar, în rest, avem dreptate, nu-i așa? Organizaţia Culper 
Ring înfiinţată de George Washington există în continuare. 

Aplecându-se înainte pe canapeaua de piele, Dallas își trece 
în mod repetat cei doi dinţi din faţă peste firicelele de barbă pe 
care le are sub buza de jos. 

Exact la fel face când șeful nostru îl mustră pentru că rămâne 
în urmă faţă de cota stabilită de răspunsuri la scrisorile și e- 
mailurile pe care le primim de la cercetători. E, în același timp, 
și primul indiciu pe care-l am că, deși e dispus să-mi răspundă la 
unele întrebări, nu-mi va răspunde chiar la toate. 

— Beecher, știi de ce are nevoie președintele Statelor Unite 
mai mult decât de orice altceva? Și nu mă refer numai la Orson 
Wallace. Orice președinte, în orice epocă. Obama, cei doi Bush, 
Thomas Jefferson. Care este lucrul de care au nevoie mai mult 
decât orice altceva? 

— Vrei să spui, în afară de sfaturi înțelepte? 


242 


— Nu. Sfaturile înțelepte sunt ușor de obținut. Eşti 
președintele. Orice geniu apărut pe faţa pământului ajunge, în 
cele din urmă, la ușa ta. Mai încearcă. 

— Deja mi se pare un joc tâmpit. 

— Mai încearcă o dată. 

— Intimitate? 

— Da, face parte dintre primele trei lucruri. Ești Reagan. Ești 
Obama. Ai mai multă putere decât oricine altcineva. Ce e și mai 
vital pentru tine decât intimitatea? 

— Increderea. 

— Te apropii. 

— Cineva care să ţină la tine. 

— Te  îndepărtezi. Mai gândește-te o dată la George 
Washington. De ce spunea el că acest Culper Ring l-a ajutat în 
Razboiul de Independenţă? 

— l-a adus cele mai bune informații. 

— Informații! Asta e. Bingo. Acum îţi dai seama, nu? Acesta 
este cel mai, și pe bune că e ce/ mai, important lucru de care 
are nevoie un președinte ca să-și facă treaba: informaţii pe care 
să se poată baza. Ințelegi asta? 

— Nu sunt idiot. 

— Atunci trebuie să înţelegi și ce urmează să-ţi spun: 
Birocraţia noastră este atât de amplă că, până ajunge o amărâtă 
de informaţie pe biroul președintelui, aceasta arată ca un os de 
câine ros deja de alţii. Merge de la tipul de pe teren în sus, la un 
superior al lui, apoi la un analist, apoi la un șef de cabinet, apoi 
la un adjunct de secretar, apoi, mai sus, la secretarul adevărat, 
apoi trece pe la adevărații tartori care se ocupă într-un fel sau 
altul de ea... și, pe urmă, dacă are noroc... aterizează, în sfârșit, 
pe biroul tău, domnule președinte. lar apoi tu trebuie să 
folosești informaţia aia pe care a îmbăloșat-o atâta lume și, cu 
ajutorul ei, să iei o hotărâre militară, de mediu sau financiară, 
care va afecta milioane sau, poate, miliarde de vieți. Ești gata să 
te bazezi pe ea? 

— Nu e atât de simplu. 

— Ba este chiar atât de simplu. Mereu a fost atât de simplu. Și 
este, în continuare, cea mai mare problemă cu care se 
confruntă fiecare președinte: ești cel pe care se bazează toată 
lumea și, în fiecare zi, iei decizii de viaţă și de moarte, bazându- 
te pe munca unor oameni care-ţi sunt complet străini și care pot 


243 


avea diverse interese obscure. Și acesta este motivul pentru 
care, când stai la birou studiind toate rapoartele alea mai mult 
decât ultrasecrete despre orice problemă din lumea asta, nu ai 
cum să nu-ţi pui întrebarea: Ce nu știu? Ce nu au inclus în 
rapoartele astea? Și care sunt motivele și prejudecățile din 
spatele informațiilor primite? 

— Deci Culper Ring lucrează pentru președinte. 

— Nu. Culper Ring nu lucrează pentru președinte. Lucrează 
pentru președinție. Se află în slujba administraţiei, exact așa 
cum l-a gândit George Washington - un fel de bază la care să se 
poată întoarce și în care să poată avea încredere când e mai 
multă nevoie de ea. Gândește-te, Beecher! Înainte să lansezi 
bomba asupra Hiroshimei, n-ai vrea să fii absolut sigur că 
japonezii nu erau tocmai pe punctul de a se preda? Sau înainte 
să te duci să-ţi măcelărești fraţii la Gettysburg, nu ai vrea să te 
asiguri că ai pus generalul potrivit la locul potrivit? Generalul 
maior Meade a fost pus în funcţie cu doar patru zile înainte de 
începerea bătăliei de la Gettysburg. O sincronizare destul de 
bună din partea lui Lincoln, nu crezi? 

Mintea-mi zboară rapid de la unul la altul, la exemplele pe 
care le descoperisem în Arhive - Golful Porcilor... Sputnik... 
Lusitania - fiecare dintre ele fiind un moment deosebit de 
important în istoria prezidenţială. Îmi zboară și mai departe, 
amintindu-mi că, dintre toate teoriile pe care le auzisem, tot cea 
a lui Nico se dovedise cea mai corectă. Cu siguranţă, 
președintele comunică prin intermediul acelui dicționar. Dar 
asta nu schimbă lucrul pe care nu vreau cu niciun chip să-l pierd 
din vedere: 

— Ai spus că sunt două, îi zic lui Dallas. Două cercuri de 
spionaj. 

— Și cu asta ţi-ai dat seama și de problemă, spune el dând din 
cap. Din când în când are loc... un fel de ambuteiaj. 

— Definește ambuteiaj. 

— Beecher, deja te ţin aici de prea mult timp. Dacă ne 
urmăresc... 

— Vorbește-mi despre al doilea Culper Ring, Dallas. Spune-mi 
sau îţi jur că o să pun tot rahatul ăsta pe hârtie și mâine o să 
citești despre el în Washington Post! 

— Știu că asta nu e adevărat - tu nu ești așa. Și dacă nu aș fi 
convins, nici măcar nu am avea conversaţia asta. 


244 


— Atunci hai să avem nenorocita de conversație! 

Ca și mai înainte, își folosește dinţii din faţă să-și pieptene 
firele rebele din barbă. Dar spre deosebire de mai înainte, are 
capul ridicat într-o parte, sumeţindu-se cu privirea fixă. Ca și 
cum ar asculta ceva. 

— Ce faci? îl întreb pe-un ton insistent. 

Nu-mi răspunde. Dar când întoarce capul, zăresc în urechea 
lui... are ceva în ureche. 

— Aia e o cască? Cumva tu...? Ne ascultă cineva în acest 
moment!? urlu și încep să mă uit prin cameră. 

Nu există oglinzi. Nu există camere de luat vederi în colțuri. 

— Au spus să te calmezi, Beecher. Deja ai trecut testul. 

— Ce test? Cine sunt ei? Cum dracu' ne văd!? 

Mă reped la micul minibar și dau la o parte sticlele cu alcool. 
Ridic capacul frapierei cu gheaţă. Nicăieri niciun fir, nicio sârmă. 

— E pe tine, nu-i așa? Ai o cameră de luat vederi pe tine! 

— Ascultă-mă, Beecher... 

Sar peste măsuţa de cafea dărâmând florile la podea. El sare 
la rândul lui de pe canapea și, ca un îmblânzitor de lei, apucă 
fotoliul încercând să-l ţină între noi. 

— Vrei să mă asculţi!? spune. Asta nu are legătură cu tine! 

— Nu-i adevărat! E vorba despre viața mea, de ea vă bateți 
voi joc acum! 

— ldiotule! Viaţa ta s-a sfârșit deja! 

Mă opresc brusc. 

Degetele i se încleștează pe spătarul fotoliului. 

— Ce-ai spus? întreb. Nu-mi răspunde. Ai spus că viaţa mea s- 
a sfârșit. 

— Noi te putem proteja. Chiar în acest moment te protejăm. 

Ca să-și susțină spusele, Dallas se duce la draperii și le 
desface parţial lăsând să se vadă un cvartal de clădiri plin de 
mașini parcate, dar fără vreo urmă de om și inundată de 
întuneric. Ne aflăm la al doilea etaj al unei vile de cărămidă și, 
cu toate că îmi ia un moment, când trec cu ochii peste 
restaurantele care se zăresc peste stradă, acolo... 

— Suntem în Woodley Park, zic. 

— Așa este. Dar, în același timp, ne aflăm în singura casă de 
locuit pe o stradă foarte aglomerată unde e dificil de oprit, ceea 
ce face ca această clădire să fie aproape imposibil de urmărit 
fără a fi, la rândul tău, observat. Când a fost scoasă la vânzare, 


245 


am licitat pentru ea luptându-ne și cu israelienii și cu 
palestinienii. 

— Deci asta e... ce e?... un fel de casă conspirativă? 

— Vezi boschetarul ăla de pe partea cealaltă a străzii? 
întreabă Dallas. Va rămâne acolo până la 4 dimineaţa, după 
care alt boschetar va veni să-l înlocuiască și va rămâne acolo tot 
schimbul său de opt ore. Gândește-te, Beecher. Există un motiv 
pentru care FBI este pe locul doi la închiriatul de proprietăţi 
locuibile în Washington, D.C. Cam așa se procedează. 

Mă îndepărtez în timp ce el trage draperiile la loc. 

— Ai spus că viața mea s-a sfârșit. 

— Beecher, trebuie să înţelegi. Când cineva găsește ce ai 
găsit tu... 

— Nici măcar nu știu ce am găsit. Spune-mi ce am găsit. 

— Ai găsit o dovadă. Acel dicţionar... Acel dicţionar este 
dovada că ei există. 

— Că ei există, care ei? Un al doilea Culper Ring? 

Dallas scutură din cap verificând dacă draperiile sunt trase 
bine, bine. 

— Nu le spune așa. Nu merită să li se spună așa. 

— Dar totuși asta sunt, nu? 

Dallas nu răspunde imediat. Nu-mi dau seama dacă se 
gândește sau dacă ascultă ce i se șoptește în ureche, dar în cele 
din urmă spune: 

— La fiecare douăsprezece mandate sau ceva de genul 
acesta, se întâmplă. Trebuie să se întâmple, nu-i așa? Fiecare 
individ care este ales președinte are propriile lui interese și unii 
dintre tipii ăștia - am auzit că primul a fost Miliard Fillmore, deși 
cred că dacă te uiţi la Ulysses Grant sau, probabil, la Harding... 

— Nu mă interesează anii 1920 sau Teapot Dome”. 

— Dar Watergate? Asta te interesează? 

— Stai puţin. Vrei să spui că acest alt Culper Ring - sau cum 
vrei să-l numești -, că membrii lui sunt cei care au fost 
responsabili pentru Watergate? 

— Nu. Richard Nixon a fost responsabil pentru Watergate. Dar 
ca să facă să se întâmple totul, ei bine... 


37 Scandalul Teapot Dome a fost un incident implicând un șantaj care a avut loc în 
Statele Unite între 1922-1923, în timpul administraţiei președintelui Warren G. 
Harding (n. tr.). 


246 


Dallas se duce la o fotografie înrămată pe perete, cu Casa 
Albă aflată în construcţie. 

— Imaginează-ţi Culper Ring - grupul nostru, adevăratul 
Culper Ring - ca pe un inel exterior imens care înconjoară și 
protejează președinția de mai bine de două sute de ani, spune 
el, folosindu-și arătătorul pentru a trasa un cerc uriaș în jurul 
întregii fotografii. 

— Și, pe urmă, imaginează-ţi un tip ca Nixon, care ajunge la 
putere și se uită la acel uriaș inel exterior și își spune: „Aha. Ar 
trebui să am ceva de genul acesta în jurul meu”. 

— Ca un inel interior. 

— Ca un inel interior, mă aprobă Dallas, trasând un cerc în 
miniatură numai în jurul uneia dintre ferestrele Casei Albe. Bine 
ați venit la locul-cheie. Așa că își cheamă câţiva prieteni în care 
știe că poate avea încredere - G. Gordon Liddy, Howard Hunt și 
restul echipei - și voilà! Nixon are un inel interior care-i dă 
socoteală doar lui. Se autointitulează Depanatorii. Restul, cum 
se spune, este știi tu ce. 

Mă holbez la cercul lui imaginar din jurul ferestrei Casei Albe. 
La Arhive, avem schiţele originale după care a fost construită 
Casa Albă. Dallas nu a ales o fereastră la întâmplare. A ales-o pe 
cea a încăperii de la al doilea etaj al aripii de locuit, pe care știu 
că o folosește președintele Wallace ca birou privat. 

— Deci tu crezi - în legătură cu dicţionarul -, tu crezi că asta 
face și Wallace în momentul acesta? Crezi că vorbește prin 
intermediul lui cu Depanatorii lui particulari. 

— Nu-ţi dai seama ce implică asta? întreabă Dallas. 

— Cred că-mi dau, dar... El e președintele. Nu are dreptul să 
vorbească cu cine vrea, folosind orice mijloace secrete vrea? 

— Cu siguranţă că are. Dar asta nu înseamnă că el - sau 
cineva din grupul lui - ar avea dreptul să ucidă pe cineva despre 
care se crede că a devenit, din întâmplare, martorul faptelor lor. 

Orlando. Cu siguranţă vorbește despre Orlando. Dar chiar să 
folosească cuvântul acela... Să ucidă. 

— Nu a fost vorba despre un atac de cord, nu-i așa? întreb, 
deși deja știu răspunsul. 

Încă o dată, Dallas nu spune nimic. Dar, spre deosebire de 
data trecută, nu mai privește în altă parte. 

— Dallas, dacă poţi confirma asta, am nevoie să-mi spui, îi 
cer. Știu că autopsia a fost astăzi. Dacă ai rezultatele... 


247 


— Nu ai nevoie să-ţi spun eu nimic, zice Dallas cu o voce 
goală, răsunând ca un berbece care mă lovește în piept. O să se 
facă publice primele rezultate ale analizelor toxicologice mâine 
sau așa ceva, dar tu știi ce spun rezultatele alea. La fel de bine 
cum știi că nimic la nivelul acesta nu este vreodată un simplu 
accident. 

Simt berbecele izbindu-mi de moarte pieptul și aproape cad 
pe spate. 

— Și nu uita, Beecher, când au apărut Depanatorii lui Nixon, și 
ei erau de partea îngerilor, ajutând Casa Albă să protejeze 
documentele secrete. 

Ca o ciocănitoare, Dallas lovește cu degetul în micuța 
fereastră din fotografia cu Casa Albă. 

— Puterea absolută nu corupe în mod absolut - dar te poate 
aduce în stare să faci ceea ce ai jurat că nu vei face niciodată, în 
special când te chinui să te agăţi de ea, să nu cumva să-ți 
scape. 

Dau din cap pentru mine însumi știind că are dreptate, dar... 

— Asta tot nu explică de ce ai nevoie de mine. 

— Glumești, nu? Nu ai văzut programul? 

— Ce program? 

— Mâine. Vine din nou, să facă o altă vizită de lectură. 

Dându-și seama de confuzia de pe fața mea, Dallas explică: 

— Casa Albă te-a cerut pe tine, nominal. Tu ești omul, 
Beecher. Când președintele Wallace se va întoarce la Arhive 
mâine - când va intra în acel SCIF - vor ca tu să-i slujești drept 
asistent personal. 


248 


55. 


Nu erau decât șase secunde. 

Șase secunde de film. 

Şase secunde pe YouTube. 

Insă pentru Clementine, care încă mai stătea încolăcită pe 
canapea, strângându-și în brațe pisica pentru a căpăta puterea 
să se uite și ai cărei ochi obosiţi încă se mai holbau la ecranul 
laptopului, acestea erau cele mai importante șase secunde din 
întreaga înregistrare video. 

In acest moment, știa deja unde să plaseze mouse-ul pe bara 
care indica derularea filmuleţului, astfel încât micul cerc gri să 
sară din nou la minutul 1:05 al înregistrării video. La 1:02, Nico 
își ridică prima dată arma, ceea ce vezi de fapt înainte de a-l 
zări pe el propriu-zis. La 1:03, în timp ce face jumătate de pas în 
faţă, ieșind din mulţimea piloților NASCAR, poţi să-i vezi numai 
mâneca salopetei - soarele strălucitor reflectându-se de pe un 
petic mare de culoare galbenă. La 1:04, salopeta galbenă este 
vizibilă în întregime. Acum e în mișcare. Însă abia la 1:05 apare 
prima imagine clară a feței lui Nico, văzută în întregime. 

Cadrul dura șase secunde. 

Șase secunde în care capul lui Nico era întors direct spre 
camera de filmare. 

Șase secunde în care Nico era calm. De fapt, chiar zâmbea. 

Șase secunde liniștite - înaintea împușcăturilor, a ţipetelor și 
a debandadei - în care tatăl lui Clementine nu arăta ca un 
monstru. Părea încrezător și sigur de sine. In largul său. Părea 
fericit. Şi, fără îndoială - până și ea putea să vadă asta, în timp 
ce buzele lui se întinseră ca să îi scoată la iveală zâmbetul - 
expresia lor era exact identică. Aceasta era singura minciună pe 
care i-o spusese Beecher. Dar ea știa adevărul. Semăna leit cu 
tatăl ei. 

Poc, poc, poc, se auziră împușcăturile la 1:12. 

Până atunci, Clementine dăduse deja un click pe mouse-ul ei, 
trimițând cerculețul gri înapoi la momentul premergător 
începerii haosului. 


249 


Se tot uita deja de o bucată bună de timp, în mod repetat, la 
aceleași șase secunde. Ştia bine că nu era ceva sănătos. 

Sperând că își va schimba starea de spirit, se întinse să ia 
telefonul și formă numărul lui Beecher. Chiar dacă drumul de 
întoarcere era lung, ar fi trebuit să fie acasă până acum. 

In timp ce ţinea receptorul la ureche, auzi câteva sunete de 
apel, după care căsuța vocală. Sună din nou. Căsuța vocală intră 
iar. 

Nu se gândi prea mult la asta. În schimb, spre surprinderea ei, 
se trezi gândindu-se la sărutul lor. 

Știa că Beecher era în stare de așa ceva. 

Dar, după cum continua să afle, Beecher era, în același timp, 
și plin de surprize. 

Probabil c-a adormit, se gândi ea în momentul în care apăsă 
din nou pe mouse ca să dea imaginea înapoi. Înregistrarea video 
începu și ea o urmări doar ca să vadă cât de mult se deosebea 
de tatăl ei. 

— Știu, știu - promit, îi spuse ea pisicii. Asta o să fie ultima 
oară. 


56. 


— Ar trebui să-ţi pui gheaţă pe bărbie, spune Dallas. 

— Nu am nevoie de gheaţă, îi răspund, deși știu că are 
dreptate. 

Bărbia mi-a luat foc. Dar asta nu e nimic faţă de ce mă 
așteaptă. Trag puţin draperia într-o parte și mă holbez afară la 
boschetarul care nu e boschetar, de lângă o vilă de locuit unde 
nu locuiește nimeni și refuz să mă uit la colegul meu de serviciu 
despre care înţeleg acum că e mult mai mult decât un simplu 
coleg. 

— Beecher, faptul că Wallace te-a cerut pe tine e un lucru 
bun. 

— Da, mi se pare perfect normal. De fapt, este absolut 
evident de ce m-ar încuia într-o cutie impenetrabilă și blindată 
cu cel mai puternic om din lume, fără niciun martor sau ceva 
care să mă protejeze - este o idee absolut strălucită. 

— Credem că o să-ți facă o ofertă, spune Dallas într-un târziu. 

— Cine o să-mi facă? Președintele? 

— De ce altceva te-ar cere pe tine, Beecher? Ai ceva ce 
trebuia să ajungă la el. Așa că, în ciuda morţii lui Orlando și a 
faptului că FBl-ul și Serviciul Secret dau târcoale amușinând 
locul, Wallace revine chiar la locul crimei și cere ca tu, și numai 
tu, să fii acolo în persoană. Singur. În SCIF-ul lui. Dacă avem 
noroc, când ușa se închide și se încuie în urma ta prin decilicul 
acelor încuietori magnetice, o să înceapă să vorbească. 

— Da, sigur, sau o să-mi facă același lucru ca și lui Orlando. 

Dallas clatină din cap. 

— Hai să fim serioși. Președinții nu-și murdăresc mâinile cu 
astfel de chestii. Ei doar dau ordinele. Și, uneori, nu fac nici 
măcar atât. 

E ceva în modul în care rostește cuvintele acestea. 

— Tu nu crezi că Wallace a fost implicat în chestia asta? 
întreb. 

— Nu, eu cred că a fost chiar foarte implicat în chestia asta, 
dar ceea ce uiţi, în continuare, este că ce ai găsit tu în scaunul 


251 


acela nu e doar o carte. Este un mod de comunicare și orice act 
de comunicare presupune doi oameni. 

— Cum ar fi președintele și unul dintre Depanatorii lui. 

— Dar nu doar un simplu Depanator de-al lui, mă corectează 
Dallas. Unul dintre Depanatorii lui care /ucrează în clădirea 
noastră. Aici e cheia, Beecher. Indiferent cine i-a făcut asta lui 
Orlando, ca să fie capabil să ascundă cartea în scaunul acela, ca 
să aibă acces în SCIF, trebuie să fie unul dintre angajaţi - sau, 
cel puţin, cineva care să aibă acces la acea cameră. 

— Ca să fiu sincer, eu am crezut că era vorba despre tine. 

— Despre mine? întreabă Dallas. De ce Dumnezeu să fie 
vorba despre mine? 

— Nu știu. Când te-am văzut în hol... când erai cu Rina. Pe 
urmă când Gyrich s-a întors în clădire, tu ai fost ultima persoană 
de la Informaţii generale. 

— İn primul rând, nu eram cu Rina. Doar am coborât din lift în 
același timp. In al doilea rând, m-am oprit în sala de Informaţii 
generale doar două minute - și asta numai pentru că încercam 
să te găsesc pe tine. 

Văd felul în care mă privește Dallas. 

— Tu te gândești la altcineva. 

— Așa e, spune el. Dar aș vrea să fii sincer cu tine însuţi, 
Beecher. Pe bune, cât de bine îl cunoști tu pe Tot? 


57. 


— În niciun caz. Nu. Absolut imposibil, insist eu. Tot nu ar face 
niciodată așa ceva. 

— Spui tu asta, dar știi că, în continuare, ocolești întrebările 
dificile, spune Dallas. 

— Ce întrebări dificile? Dacă Tot e un ucigaș? Nu, nu e. 

— Atunci de ce e tot timpul prin preajmă? De ce te ajută 
atâta? De ce, brusc și dintr-o dată, îţi dă mașina lui și-și 
abandonează toate proiectele la care lucrează și tratează 
chestiunea asta... 

— ... Ca pe o problemă de viaţă și de moarte? Pentru că este o 
problemă de viaţă și de moarte! Viaţa mea! Moartea mea! Nu 
așa se presupune că trebuie să reacționeze un prieten? 

— Fii atent când spui asta. Eşti sigur că este prietenul tău? 

— Chiar este prietenul meu! 

— Atunci cum se face - dacă este într-adevăr cel mai tare 
dintre toţi cei care lucrează la Arhive - că nu a acceptat nici 
măcar o singură promovare în aproape cincizeci de ani? Nu ţi se 
pare că e ceva bizar aici? Toţi ceilalţi de la nivelul lui avansează 
spre alte poziţii din ce în ce mai înalte și mai bune, în afară de 
Tot, care, nu se știe de ce, rămâne ascuns în micul lui regat 
dintre rafturi. 

— Dar nu cumva tocmai acesta este motivul pentru care Tot 
nu ar avea cum să fie unul dintre Depanatorii lui Wallace? Ai 
spus că grupul lui Wallace e absolut nou. lar Tot se află aici de la 
începutul timpurilor. 

— Exact motivul pentru care are o acoperire atât de bună. 
Așa poate fi aici pentru a-l servi pe Wallace - doar o simplă faţă 
pierdută în mulţime. 

— Și de ce ar fi atât de diferit de ceea ce faci tu cu Culper 
Ring? 

— Ceea ce fac eu, Beecher, nu este altceva decât o reacţie la 
o situaţie de urgenţă. De-aia am venit direct la tine și ţi-am spus 
ce se petrece cu adevărat. Ceea ce Tot... 


— Nu știi că e vorba despre Tot. Și chiar dacă ar fi, nu are 
niciun sens. Dacă, în realitate, îmi vrea gâtul, de ce mă ajută 
atât de mult? 

— Poate pentru a-ţi câștiga încrederea... poate pentru a te 
atrage mai aproape ca să aibă la îndemână un tap ispăşitor. 
Habar nu am. Dar ceea ce știu cu siguranţă este că îţi câștigă 
încrederea și chiar te atrage mai aproape și, în plus, a mai fost 
și ultima persoană care l-a sunat pe Orlando înainte ca acesta 
să moară. Așa că, atunci când cineva de genul acesta îţi 
împrumută mașina, trebuie să recunoști: există o explicaţie 
destul de plauzibilă pentru faptul că, brusc, începi să fii urmărit 
de un taxi. 

Sunt tentat să îl contrazic sau chiar să-l întreb cum de știe că 
Tot l-a sunat pe Orlando, dar mintea mea este prea ocupată ca 
să deruleze iar și iar /slanas in the Stream. Telefonul mobil al lui 
Tot - și exact cum a spus Clemmi, apelul care ne-a trimis să 
fugim ca apucaţii spre camera de Informaţii generale chiar în 
același moment în care Dustin Gyrich se strecura afară din 
clădire. 

— Trebuie să începi să pui întrebările dificile, Beecher - 
despre Tot sau despre oricine altcineva. Dacă lucrează în 
clădirea noastră, nu ar trebui să îi tratezi cu mănuși și nici să te 
încrezi în ei. 

Are dreptate. Cu siguranţă are dreptate. Există numai o 
problemă. 

— Asta nu înseamnă că Tot era omul din taxi, îi spun. Ar fi 
putut fi oricine. Ar fi putut fi Rina. 

— Nu cred că a fost Rina. 

— Cum poţi...? 

— E pur și simplu instinctul meu, înţelegi? Tu nu crezi că e 
Tot. Eu nu cred că e Rina, insistă el, ridicând vocea aproape 
imperceptibil, dar cu siguranţă ridicând-o. 

Își scarpină barba incipientă, iar eu îmi pun în minte să nu uit 
acest punct aparent sensibil. 

— Dar ce zici de Khazei? întreb. 

— De la Pază? 

— El e cel care l-a lăsat pe Orlando să intre în SCIF și a 
comunicat cu el. lar în momentul de față își petrece mult prea 
mult timp stând la pândă pe oriunde m-aș putea afla și eu. 

Dallas cumpănește asta în minte timp de o secundă. 


254 


— Poate. 

— Poate? îi răspund iritat. Dispui de o reţea de spionaj veche 
de două sute de ani care-ţi șoptește la ureche și asta-i tot ce 
poţi să-mi spui? Poate? 

Inainte să-mi poată replica ceva, se aude un zgomot puternic 
din spate. Prin draperii, un nor de fum negru îmi dezvăluie 
sursa: un autobuz obișnuit care, în momentul acesta, se 
îndepărtează de staţia de autobuz aflată pe partea cealaltă a 
străzii. Dar ceea ce mă ia prin surprindere este reacţia lui 
Dallas. Se albește la faţă. Scrutează cu atenţie întunericul 
încercând să zărească ceva. lar eu îmi amintesc rapid că 
autobuzele nu merg după miezul nopţii în D.C. Acum e trecut 
bine de ora unu. 

— Beecher, cred că trebuie să plecăm. 

— Așteaptă. Sunt...? Pe cine ai văzut în autobuzul acela? 

Nu-mi răspunde. 

— Spune-mi care-i treaba cu autobuzul, Dallas. Crezi că ne 
spiona cineva din autobuzul acela? 

El trage draperiile la loc, apoi mai verifică o dată ca să se 
asigure că rămân bine închise. E prima oară când îl văd speriat. 

— Și să știi că și noi am vrea să vedem cartea. 

— C... ce? întreb. 

— Cartea. Dicţionarul, spune Dallas. 

Tonul lui este insistent acum. Ca și când propria lui viaţă ar fi 
depins de asta. 

— Trebuie să știm ce era scris în dicţionar. 

Imi pune o mână pe umăr împingându-mă spre ușă. 

Nu mă mișc. 

— Nu face asta, îl avertizez. 

— Să fac ce? 

— Să mă zorești așa, sperând că ţi-l voi da de frică. 

— Crezi că mi-aș bate eu joc de tine? 

— Nu te supăra, dar nu tu ai fost cel care tocmai mi-a ţinut o 
întreagă prelegere cum că fiecare persoană din clădirea noastră 
își bate deja joc de mine? 

Caută să se calmeze, dar văd că aruncă o privire spre 
draperiile trase. Nu mai are timp. 

— Dar dacă ţi-aș da un motiv pentru a avea încredere în noi? 

— Depinde cât de bun e motivul. 


— E bine așa? adaugă el, deși îmi dau seama că nu mi se mai 
adresează mie. 

Dă din cap reacţionând la ce i se spune în cască. Fără să mai 
piardă timpul, se duce la dulap și scoate ceva dintr-o geantă de 
laptop aflată acolo. 

Cu o mișcare a încheieturii, aruncă obiectul ca pe un frisbee, 
drept spre mine. 

ÎI prind când învelișul de plastic mi se izbește de piept. 

O casetă video. 

Pe eticheta portocalie de deasupra scrie: 12E1. 

Asta-i camera... SCIF-ul... Oare aceasta este...? Aceasta este 
caseta video pe care a luat-o Orlando când am... 

— Cum ai pus mâna pe asta? întreb. 

Clatină din cap. 

— Ăsta-i permisul tău de ieșire din pușcărie, Beecher. Ştii ce 
s-ar fi întâmplat dacă Wallace sau vreunul dintre Depanatorii lui 
te-ar fi văzut pe caseta aia? 

Nu e nevoie să-mi spună. În urechi îmi răsună încă vocea lui 
Orlando: Dacă președintele găsește caseta aceea video, ne va 
declara război... nouă. În mod evident, războiul a început. E 
timpul să ripostez. 

Din buzunarul de la spate, scot o bucată de hârtie împăturită 
pe care i-o întind lui Dallas. El o despăturește, scanând scrisul. 

— Este o copie, spune el. Unde e originalul? Unde e cartea? 

De data asta, eu sunt cel care clatină din cap. 

— Ai ascuns-o în Arhive, nu-i așa? adaugă el. 

În continuare, nu-i răspund. 

— Bine. Foarte bine. În sfârșit, te-ai decis să-ţi folosești capul, 
spune el recitind copia notei pe care am găsit-o în dicționar: 


16 FEBRUARIE 
26 DE ANI REPREZINTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ 
CA SĂ PĂSTREZI UN SECRET 
SCRIE ÎNAPOI: NC 38.548.19 SAU WU 773.427 


— Ştii că acelea nu sunt... 

— Știm că nu sunt cote de înregistrare, sunt eu de acord. Dar 
în afară de asta nu mai știm nimic, ne-am blocat. 

Se mai uită la hârtie alte câteva secunde. 


— lreal, își șoptește sieși. Și cerneala era verde când l-aţi 
găsit? 

— Verde strălucitor - cât se poate de recentă, îi spun. 
Indiferent cine sunt Depanatorii ăștia, se pare că le place 
formula voastră. 

Încuviinţează din cap, evident enervat că mai e și altcineva 
care folosește trucurile marca Culper Ring. 

— Cum ai știut să te uiţi după cerneala invizibilă? întreabă 
Dallas. Ţi-a zis Tot? 

— Nu, a fost altcineva. 

— Cine? 

— Tu mă duci la șeful tău? întreb arătând spre casca din 
urechea lui. De-aia nu te duc nici eu la a/ meu, adaug, 
înțelegând, o dată în plus, cât de valoroase fuseseră sfaturile lui 
Nico și cum, fără el, nici nu mi-ar fi trecut prin cap faza cu 
cerneala invizibilă. 

— Deci ce fac acum? întreb în timp ce el strecoară fotocopia 
în servietă. Cum îţi spun ce se întâmplă cu președintele? Pur și 
simplu te găsesc la muncă sau există vreun număr secret la 
care ar trebui să sun? 

— Un număr secret? 

— Ştii tu, în caz că ceva nu merge cum trebuie. 

— Nu suntem în Fight Club, spune Dallas. 

Din buzunarul de la spate își scoate portofelul, îl deschide și- 
mi dă un pansament cu rivanol. 

— Ce-i ăsta? 

— E un pansament cu rivanol. 

— Văd și eu că e un pansament cu rivanol. Dar ce este? Un 
transmiţător? Un microfon? 

— Este un pansament cu rivanol, îmi repetă. Și dacă există 
vreo urgență - dacă ai nevoie de ajutor - iei pansamentul ăsta 
și-l lipești pe partea din spate a spătarului scaunului tău de la 
birou. Să nu începi s-o iei la goană sau să suni... nici să nu 
trimiţi emailuri... nimic ce-ar putea fi interceptat. Lipești 
pansamentul ăla acolo și te duci în toaleta de la capătul holului 
nostru. Îţi jur că vei primi ajutor. 

— Dar ce-ai spus tu mai devreme... cum că viaţa mea deja s-a 
sfârșit. 

— Beecher, știi foarte bine că istoria nu e scrisă până ce nu e 
scrisă, așa că... 


257 


— Vrei să încetezi să-mi insulţi inteligenţa, Dallas? Știu ce se 
întâmplă când cineva se pune cu președinții în funcţie. Chiar 
dacă supraviețuiesc, tot nu o să supraviețuiesc de tot, nu-i așa? 

Mă studiază, scărmănându-și din nou barba cu dinţii. 

— Beecher, îţi amintești de convenţia aia a savanților nebuni, 
pe care guvernul a organizat-o anul trecut? 

— lar mă jigneşti. Urăsc discursurile de vestiar. 

— Nu e un discurs de vestiar. Este un fapt. Anul trecut, 
armata a organizat o conferinţă a „savanților nebuni”, unde a 
adunat laolaltă pe cei mai duși dintre toţi gânditorii vizionari 
pentru a prezice care vor fi cele mai periculoase ameninţări în 
anul 2030. Și știi ce-au ales ei ca fiind ameninţarea numărul 
unu? Capacitatea distructivă și de subminare a unui grup 
restrâns de persoane. De asta le e cel mai frică - nu de o altă 
țară care să aibă putere nucleară. Sunt îngroziţi de un grup mic 
de oameni hotărâți și dedicați scopului lor. Asta suntem noi, 
Beecher. Asta a fost întotdeauna Culper Ring. Acum știu că te 
îngrijorează faptul că te pui cu cine te pui. Dar președinția va fi 
întotdeauna mai mare decât un singur președinte în funcţie la 
un moment dat. Ai înțeles? Niște patrioţi sunt cei care au 
înființat ţara aceasta și tot niște patrioți sunt cei care o 
protejează în continuare. Așa că pot să-ţi fac o promisiune: nu- 
mi pasă dacă șaizeci și opt de milioane de oameni au votat 
pentru el. Orson Wallace nu s-a confruntat niciodată cu ceva 
care să semene măcar cu noi. 

Dallas stă la ușă, cu mâna pe zăvorul de sus. Nu vrea s-o 
deschidă până ce nu e sigur că am înţeles ce vrea să spună. 

— Până la urmă a fost un discurs de vestiar foarte bun, spun. 

— Cu asta ne ocupăm noi, Beecher. Un pompier se pregătește 
pentru a se lupta cu focul. Asta este focul nostru, spune el 
deschizând rapid prima dintre cele trei încuietori. Tu ne ajuţi să 
îi găsim pe Depanatori, iar noi o să aflăm cine i-a făcut ce i-a 
făcut lui Orlando. 

— Mai pot să-ţi pun o ultimă întrebare? 

— Deja ai pus cincizeci de întrebări - acum nu ar trebui să te 
mai preocupe decât cum să faci să dormi bine la noapte și să-ți 
pregătești cea mai bună și de nepătruns expresie pe față. O să 
iei micul dejun cu președintele Statelor Unite. 

Ușa se deschide și coborâm amândoi pe scările acoperite cu 
mochetă înspre ușa din spate a clădirii. Știu că are numai parţial 


258 


dreptate. Înainte de întâlnirea mea de la micul dejun cu 
președintele, mai e ceva ce trebuie să fac. 


58. 


Intru pe locul lui de parcare, claxonez de două ori și îmi iau 
inima în dinţi, așteptându-mă la ce e mai rău. E aproape ora 
șapte, a doua zi dimineață. Dar faptul că sunt în întârziere e cea 
mai mică dintre problemele mele. 

În timp ce ușa casei sale se deschide, nici măcar barba de 
Merlin a lui Tot nu se mișcă. Paltonul lui cu dungi în zigzag este 
închis până în gât. Vrea să știu că mă așteaptă de mult timp. Și 
că n-a fost prea fericit să o facă. 

— leşi din mașina mea, mormăie, șchiopătând furios și ocolind 
ultimele petice de zăpadă de pe aleea din faţa casei. 

— Îmi pare rău, știu că nu ar fi trebuit să fac asta, spun în 
timp ce mă strecor de pe locul șoferului pe locul din dreapta. 

— Nu. Afară, spune el deschizând portiera șoferului și 
făcându-mi semn cu degetul cel mare înspre parcare. 

Nici măcar nu se uită la mine în timp ce eu cobor pe lângă el. 

— Spune-mi că nu te-ai culcat cu ea, îmi zice în timp ce se 
strecoară în spatele volanului. 

— Nu m-am culcat. 

Trag aer în piept. 

— Nu că asta ar fi treaba ta. 

Privește în sus. Are ochii roșii. La fel ca ai mei. A stat treaz 
până târziu. 

— Beecher... 

— Îmi pare rău... n-ar fi trebuit să izbucnesc așa faţă de... 

— Nu mai vorbi, Beecher. 

Mă conformez. 

— Acum, ascultă ce am eu de spus, adaugă Tot, ţinând 
volanul ca și cum ar vrea să-l stranguleze. Fetele de genul 
Clementinei par drăguțe, dar, în același timp, pot fi la fel de 
manipulatoare ca un cântec de-al lui James Taylor”. Sigur că îţi 
induc o stare de calm și te poartă într-o lume minunată, dar, în 
esenţă, tot ce fac este să te dea peste cap. 

— E o analogie oribilă. 

Mă privește și mai intens. 


38 Chitarist și cântăreţ, faimos pentru baladele lui rock, din anii 1970 (n. tr.). 
260 


— Ce ţi s-a întâmplat la faţă, la bărbie? întreabă. 

— Trepte de cărămidă. Clementine are trepte de cărămidă. 
Am alunecat și am căzut. Drept cu faţa în jos. 

Se uită la mine în tăcere. 

— Ai fost într-un cartier destul de dur. Ești sigur că nu s-a 
întâmplat nimic alt...? 

— De unde știi asta? 

— Poftim? 

— Cartierul. De unde știi că e dur? 

— L-am căutat, spune el fără să ezite vreun moment. Ce 
altceva aș fi putut să fac după ce am stat atâta vreme în birou 
așteptându-te? 

O pală de vânt rece trimite un vârtej de zăpadă, din ce-a mai 
rămas pe alee, în faţa mașinii lui Tot. O ignor rămânând cu 
privirea aţintită asupra lui Tot. 

— Mulţumesc pentru că măcar mi-ai umplut rezervorul, 
adaugă el. _ 

Dau din cap, deși nu o făcusem eu. Am uitat de benzină. In 
mod evident, Culper Ring nu a uitat. În continuare, nu sunt sigur 
că ar trebui să am încredere în ei, dar, dacă ar fi să mă iau după 
scor, inclusiv faza cu caseta video, atunci sunt cel puţin două 
servicii cu care le-am rămas dator. Și, indiferent ce se așteaptă 
ei să primească în schimb, indiferent de ce se ascundea cu 
adevărat în dicţionarul acela, un lucru e clar: să dau de urma 
ițelor ăstora încurcate cu Culper Ring și dușmanii lor - acești 
așa-numiţi Depanatori - este singura modalitate prin care pot 
afla ce s-a întâmplat cu Orlando și, implicit, să-mi salvez fundul. 

— Te urci în mașină, Beecher, sau ce aștepți? întreabă Tot. 

Dau roată mașinii ca să urc pe partea pasagerului din dreapta 
și observ o femeie roșcată care-și plimbă micul teckel maroniu. 
Problema e că seamănă perfect cu câinele pe care-l plimba 
bărbatul cu fular împletit prin faţa casei mele ieri. Totuși... e 
imposibil să fie același câine. 

— Haide, deja am întârziat suficient. 

Mă arunc pe scaunul din dreapta și Tot apasă pedala de 
accelerație demarând în trombă pe lângă femeie fără s-o 
privească. 

O urmăresc în oglinda retrovizoare până ce n-o mai văd. 

Tot învârte un buton și dă drumul la radio pe postul lui 
preferat cu muzică country. Dacă Dallas are dreptate și Tot face 


261 


parte din rândurile Depanatorilor - deși eu nu sunt absolut deloc 
convins că așa este - acesta este momentul în care va încerca 
să-mi câștige încrederea oferindu-mi alt sfat binevoitor. 

— Deci ghici ce altceva am mai aflat aseară în timp ce te 
așteptam? întreabă Tot când intrăm în traficul aglomerat de 
dimineaţă de pe Rockville Pike. 

Din buzunar scoate copia lui cu mesajul din dicţionar: 


16 FEBRUARIE 
26 DE ANI REPREZINTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ 
CA SĂ PĂSTREZI UN SECRET 
SCRIE ÎNAPOI: NC 38.548.19 SAU WU 773.427 


— Pregătește-te să-mi mulțumești, Beecher. Cred că știu ce s- 
a întâmplat pe 16 februarie. 


262 


59. 


— Știţi cine este persoana care vă va întâmpina, nu? întreabă 
tânărul asistent al președintelui, un puști de douăzeci și șapte 
de ani, cu o cărare perfectă prin părul său șaten. 

Aflat pe bancheta din spate a limuzinei blindate, președintele 
Wallace nu se deranjă să răspundă. 

Afară se auzi un zăngănit puternic, asemănător celui făcut de 
o ușă de celulă atunci când este descuiată. Prin geamul 
antiglont de culoare verzuie al Cadillacului, președintele se uita 
cum unul dintre agenţii Serviciului Secret, îmbrăcat cu costum și 
cravată, apasă un mic buton de siguranţă dispus sub mânerul 
portierei, care permitea deschiderea de-afară a portierei 
ranforsate cu oţel. 

După câte știa Wallace, la orice eveniment, prima faţă pe care 
o vedea era întotdeauna cea a unui super-VIP - cineva suficient 
de tare ca să știe ce are de făcut în postura de persoană 
desemnată să-l întâmpine. În momentul în care se deschise 
portiera, în faţa ochilor îi apăru o femeie masivă într-o rochie 
bleumarin închis, iar el știu că cea care îl întâmpină este cineva 
cunoscut. 

— Ai întârziat, se răsti la el soră-sa, Minnie. 

— Eu întotdeauna întârzii. Asta-i modul în care îmi fac eu 
intrarea, ripostă Wallace, amintindu-și de îndată de ce ar fi 
trebuit să anuleze apariţia asta. 

Pe fața lui Minnie licări cel mai larg zâmbet, acea jumătate de 
zâmbet pe care i-o permitea atacul cerebral, iar după aceea, ca 
și călugărițele de la vechea lor școală, ciocăni ușor bastonul ei 
cu cap de flamingo în pantofii lustruiţi ai fratelui său. 

— Haide, am oameni care așteaptă acolo. 

Cu pașii săi mari, președintelui nu îi luă mult să-și taie calea 
prin mulțimea de agenţi, spre platforma care ducea la intrarea 
din spate de la Capital Hilton. Nu făcu mulți pași pe holul de 
beton și auzi în spate bocănitul făcut de bastonul lui Minnie, 
care se străduia să-și grăbească mersul șchiopătat. Trecuse o 
bucată bună de timp de când nu mai merseseră împreună. EIl 


263 


încetini ritmul - dar își cunoștea prea bine sora. Chiar și fără 
șchiopătat, întotdeauna încerca să ţină pasul cu el. 

— Ți-au spus să-i mulțumești lui Thomas Griffiths? îl întreabă 
Minnie pe fratele său. 

— Ştie despre Thomas, spuse destul de tare tânărul asistent, 
aflat la nici jumătate de pas în urma lor. 

— Dar cum rămâne cu Ross? Trebuie să faci o figură 
frumoasă. El este cel în faţa căruia răspund. Ross, marele boss. 

— Știe și de Ross, spuse stăruitor asistentul în timp ce prin 
aer începuse să plutească miros de croasante proaspete. 

Trecând printr-un set de uși batante, îi urmară pe agenţi pe 
obișnuita scurtătură. Președinții nu vin prin ușile de la intrarea 
principală. Vin prin bucătăriile hotelurilor. 

— Te rog doar... fă-l să se simtă important, îl imploră Minnie. 

— Minnie, în chestiunea asta crede-mă pe cuvânt, spuse 
președintele, dând din cap politicos și făcând cu mâna plin de 
amabilitate spre personalul din bucătărie care se oprise din 
lucru, se întorsese și se holba la ei. Știu cum să fac oamenii să 
se simtă importanţi. 

— Pe aici, domnule, spuse un agent scund, indicând spre 
stânga, printr-un ultim set de uși batante. Din combinaţia de 
țevi pe care fuseseră atârnate niște draperii bleumarin de jur 
împrejur, Wallace știu că ajunsese. Însă în loc să intre în sala de 
bal dedicată festivităţii, se trezi într-un salon de primire mult 
mai mic, plin cu oameni, cel puţin douăzeci și patru, înșiraţi de-a 
lungul unui cordon de protecţie, aplaudând la unison în 
momentul în care intră pe ușă. Ca să fim cinstiţi, încă îi plăceau 
aplauzele. Ceea ce nu-i plăcea lui Wallace erau cei doi fotografi 
neacreditațţi, aflaţi în partea din faţă a șirului de la recepţie. 

— Se fac fotografii? șuieră dezaprobator asistentul spre 
Minnie. 

— Aceștia sunt oamenii noștri de știință de top. N-ai nici cea 
mai vagă idee cât de mult au făcut pentru studiul leziunilor 
cerebrale, pledă Minnie în favoarea lor. 

— Aţi spus o fotografie... numai cu directorul executiv, îi 
spuse asistentul. 

— N-am fost de acord cu niciun fel de fotografie, bombăni 
președintele. 

Palmiotti avusese dreptate. Când venea vorba despre Minnie, 
el chiar era un fraier. 


264 


— Domnule, îmi cer scuze, începu asistentul. 

Ridicându-și semet capul, președintele îi aruncă în grabă o 
ultimă privire asistentului - o uitătură mânioasă, o străfulgerare 
timp de o fracțiune de secundă de genul celor pe care și le- 
aruncă soţii când sunt în public pentru a-și spune că vor discuta 
mai târziu. 

Însă când Wallace se apropie de mulţime și îi făcu semn 
primului invitat să-și ocupe poziţia, nu putu să nu observe cât de 
repede păși Minnie într-o parte, lăsându-l singur în centrul 
atenției. Mai văzuse asta și altădată - lui Minnie nu-i plăcuseră 
niciodată aparatele de fotografiat. Toată viaţa ei fusese pe 
deplin conștientă de înfățișarea masculină pe care o dobândise 
din cauza sindromului Turner. El știa că acesta era motivul 
pentru care ei nu-i plăceau activităţile specifice din timpul 
campaniei electorale și pentru care nu făcea niciodată fotografii 
pentru anuarul oficial. Însă chiar în momentul acesta, în timp ce 
colegii se adunau în jurul ei, pe faţă i se întipări o nouă jumătate 
de zâmbet. Un zâmbet adevărat. 

— Minnie, îți mulțumim foarte mult pentru asta, spuse unul 
dintre ei. 

— ... n-ai idee cât de mult înseamnă, izbucni un altul. 

În faţa lui Wallace se declanșă un blitz, însă în timp ce 
următoarea persoană se îndreptă spre el, nu-și putu dezlipi ochii 
de la... era mândrie... mândrie adevărată pe fața surorii sale. Și 
nu era doar mândrie izvorâtă din faptul că era înrudită cu 
președintele... și nici măcar pentru că devenise, o clipă, o 
persoană foarte importantă. Era mândră de ceea ce reușise cu 
munca ei, de ceea ce făcuse pentru organizaţia care o ajutase 
atât de mult în toţi anii aceștia. 

— Domnule, vă amintiţi de Ross Levin, spuse asistentul 
președintelui în timp ce îi prezenta un bărbat pedant, dar 
chipeș, cu ochelari cu rame dreptunghiulare. 

— Bineînţeles, Ross, spuse Wallace, exploatând sugestia 
asistentului și strângând cu ambele mâini mâna bărbatului. Stai 
puţin, poţi să-mi acorzi o secundă, Ross? Vreau s-o am alături pe 
adevărata eroină pentru fotografiile astea. Hei, Minnie! strigă 
președintele Statelor Unite. Simt că am trac dacă surioara mea 
nu e lângă mine. 

Din partea colegilor lui Minnie se auzi un uau colectiv. Însă nu 
fu nimic pe lângă jumătatea de zâmbet curbat care se întipări 


265 


pe faţa lui Minnie în momentul în care fratele ei își petrecu un 
braţ pe după umerii ei și o trase în cadru pentru restul 
fotografiilor. 

— La trei, toată lumea spune Minnie! anunţă președintele, 
trăgând-o și mai aproape de el, în timp ce blitzurile continuară 
să se declanșeze. 

Fără îndoială, Wallace știa că ar trebui să plece. Știa că 
trebuie să se ocupe de Beecher - la fel cum se ocupaseră și de 
Eightball în urmă cu atâţia ani. Însă, după toate întâmplările prin 
care trecuse soră-sa - de la tachinările la care fusese supusă pe 
vremea când era mai tânără până la zilele de după atacul 
cerebral și la criticile publice, extrem de virulente, ale lui Perez 
Hilton - chiar ar mai fi contat încă zece minute în plus? 

Nu, n-aveau de ce să mai conteze. 

Noaptea trecută fusese un dezastru. Dar astăzi... Beecher nu 
se ducea nicăieri. 


266 


60. 


— Ai auzit ce-am spus? întreabă Tot, părând că mă măsoară 
cu ochiul lui cel încețoșat cum stăteam pe scaunul din dreapta 
în timp ce-mi flutură foaia în faţă. 16 februarie. Nu vrei să știi? 

Dau din cap încercând să rămân concentrat asupra traficului 
din faţa noastră. 

— Beecher, vorbesc cu tine. 

— Şi te aud. Da, mi-ar plăcea foarte mult să știu. 

Intoarce capul și mai tare. Așa, ca să mă vadă cu ochiul cel 
bun. Nu știu de ce mă mai obosesc. E prea bun la chestiile 
astea. 

— Ştii deja, nu-i așa? întreabă Tot. Ştii ce s-a întâmplat pe 16 
februarie. 

Nu-i răspund. 

— Bravo ţie, Beecher. Ce-ai făcut? Ai căutat informaţia asta 
când ai ajuns acasă? 

— Cum aș fi putut să nu o fac? 

In fiecare zi mă ocup de cercetările documentaristice ale 
altora. Nu a fost nevoie decât să umblu puţin mai mult ca s-o fac 
și pentru mine. 

— Khazei vrea să pună crima în cârca mea. Viaţa mea 
depinde de aflarea adevărului, Tot. 

— Deci ai văzut povestea despre Eightball? 

Dau din cap. Chiar și fără instrucțiunile lui, nu a fost greu sa o 
găsesc. Când e nevoie să afli ce s-a petrecut cu douăzeci și șase 
de ani în urmă, pe 16 februarie, nu trebuie decât să citești ziarul 
de a doua zi, din 17. 

Cu douăzeci și șase de ani în urmă, președintele Orson 
Wallace era în ultimul an de facultate la Universitatea din 
Michigan. 

— Ai făcut calculul, nu? întreabă Tot. 

— Ce calcul? Că 16 februarie a căzut într-o sâmbătă? 

Acesta este momentul în care, de obicei, văd cum zâmbetul 
lui Tot îi mijește prin barbă. Cu toate astea, acum nu se vede - 
deși știu că faza cu sâmbăta a fost și pentru el o mare 
descoperire. In acest moment, fiecare american a auzit 


267 


povestea cum că Wallace obișnuia să meargă acasă în fiecare 
week-end să vadă ce fac mama și sora lui care suferea de 
sindromul Turner. Deci dacă tânărul Wallace era acasă, în 
Ohio... 

Nu aveam nevoie decât de Cleveland News Index și arhiva lor 
digitală pentru Cleveland Plain Dealer. Am căutat folosind toate 
cuvintele-cheie care mi-au trecut prin minte, inclusiv numele 
membrilor familiei. Nici măcar un singur articol din 17 februarie 
nu pomenea numele Wallace. Dar era unul - unul singur - care 
pomenea numele orășelului de baștină al lui Wallace, Journey, 
Ohio: 


Localnic dat dispărut 


Din buzunarul interior al jachetei, scot articolul printat care 
fusese publicat undeva la coada ziarului. Exact ca treaba cu 
Orlando. Potrivit articolului, un bărbat de douăzeci de ani pe 
nume Griffin Anderson dispăruse în noaptea precedentă și 
fusese văzut ultima oară urcând de bună voie într-un Dodge 
Diplomat negru cu alţi doi tipi de douăzeci de ani. Toţi trei 
aveau tatuaje cu un eight-ball** negru pe partea interioară a 
brațelor - un semn despre care poliţia spunea că este al unei 
bande din Cleveland cunoscută drept Corona Kings. 

— Și asta e tot ce ai găsit? mă provoacă Tot. 

— Mai era și altceva de găsit? 

— Spune-mi mai întâi asta: de ce m-ai pus la încercare? 

— Ce vrei să spui? 

— Ce-ai făcut adineauri - mă puneai la încercare, Beecher. Ai 
venit să mă iei, știai bine că ai făcut și tu aceleași cercetări și, 
cu toate astea, ai stat fără să spui nimic așteptând să vezi ce 
informaţii pun eu pe masă. 

Dacă Tot ar fi de vârsta mea, acesta ar fi momentul în care i- 
aș spune că nu am încredere în el și m-aș lua la ceartă. Dar așa, 
știe prea multe lucruri, are prea mare experienţă ca să se lase 
angajat într-o discuţie de genul ăsta. 


39 varietate de joc de biliard. Eight-ball se joacă cu șaisprezece bile: o bilă albă, șapte 
bile colorate, șapte bile cu câte o dungă colorată și o bilă neagră, cu numărul 8. 
Aceasta este ultima care trebuie introdusă în gaură, deci și cea mai importantă (n. 
tr.). 


268 


— Deci, ce notă-mi dai? întreabă. Când am rostit eight-ball, 
asta nu înseamnă că am trecut? 

— Tot, dacă mai știi ceva... 

— Sigur că mai știu ceva. Și, în plus, mai știu că eu am fost 
acela care ţi-a spus să nu ai încredere în nimeni, nici măcar în 
mine. Așa că nu te învinovățesc. Dar, dacă tot vrei să mă 
jignești, încearcă să fii mai subtil data viitoare. 

— Spune-mi odată ce ai descoperit! 

Imi ignoră izbucnirea, vrând să se asigure că înţeleg exact ce 
vrea să spună: indiferent de cât de bun cred că sunt, profesorul 
este tot el. Și este tot de partea mea. 

— Este vorba despre tatuajul cu eight-ball, nu? întreb. Voiam 
să caut ce înseamnă... 

— Nu mai e nimic de căutat - asta dacă nu cumva se întâmplă 
să ai și tu un vechi coleg care lucrează încă în Departamentul de 
Poliţie din Cleveland. 

— Nu înțeleg. 

— Vei înţelege, spune Tot. Mai ales când o să afli cine, acum 
douăzeci și șase de ani, s-a întâmplat, de asemenea, să fie în 
raportul iniţial al poliţiei. 


269 


61. 


Frizerul cunoștea bine hotelul. Însă, urcând pe scara curbată 
care ducea din holul principal al Capital Hilton la etaj, își dădu 
seama că asta nu însemna deloc că nu mai era cuprins de 
sentimentul de frică pe care-l simţea răsucindu-i-se în spate. 

— Domnule, vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă pe Laurent un 
angajat al hotelului cu părul roșcat și tuns foarte scurt care 
trecea pe acolo în momentul în care păși pe ultima treaptă. 

Laurent era agitat, însă nu era tâmpit. Știa că atunci când 
președintele era în clădire, Serviciul Secret își deghiza agenții în 
angajaţi îmbrăcaţi în uniforme de hotel. 

— Sunt bine, mulțumesc, spuse frizerul. 

— Și știți unde mergeţi? întreabă angajatul hotelului. 

Nu era nicio îndoială. Serviciul Secret. 

— Da, spuse frizerul. Încerca din răsputeri să-și ţină firea în 
timp ce o luă la stânga și dădu colţul, înaintând cu mult calm 
spre destinaţia sa: sala de festivități atât de oportun numită 
Sala de Bal Prezidenţială. 

— Bună dimineaţa! spuse melodios o blondă mai în vârstă, cu 
pielea închisă la culoare de la cremele autobronzante. Bine ați 
venit la Conferinţa Lucrătorilor din Sistemul Medical. Ce pot face 
pentru dumneavoastră? 

— Ar trebui să fiu pe listă, spuse Laurent, arătându-i spre cele 
câteva ecusoane nerevendicate - printre care se găsea și unul 
cu numele pe care începuse să-l folosească cu atâtea luni în 
urmă. Numele meu de familie este Gyrich. 

— Mmm, atunci hai să vă găsim, spuse femeia, trecând rapid 
în revistă numele, unul câte unul, dar aruncând rapid o privire și 
spre faţa lui. 

Laurent simţi cum teama îi sapă tot mai adânc în suflet. Nu-și 
închipuise că lucrurile vor decurge astfel. Când Orson (sigur, îl 
cunoștea pe președinte încă de pe vremea când Wallace era 
doar un copil - deci nu putea să-i spună altfel decât Orson) își 
făcuse, pentru prima oară, apariţia cu o mulţime de ani în 
urmă... pe ploaia aia... Laurent încercase să facă doar ce i se 
păruse corect să facă. lar când începuseră să acţioneze în D.C... 


270 


când el personal fusese de acord să-i ajute pe Depanatori, 
lucrurile nu stăteau cu mult altfel: trebuia să facă ceea ce era 
corect să facă... să-i fie de folos prietenului său... să-și slujească 
țara. 

— Am găsit! Vă avem chiar aici, pe listă, domnule Gyrich, 
spuse femeia, dându-i frizerului ecusonul. Dumneavoastră 
sunteți cel după care au sunat... invitatul Casei Albe. Ar trebui 
să intraţi - doar ce și-a început discursul. Oh, și dacă doriţi, 
avem și garderobă. 

— E-n regulă, spuse el, strecurându-și ecusonul în buzunarul 
hainei. N-o să stau prea mult. 

— Pe-aici, domnule, spuse un agent îmbrăcat în costum cu 
cravată, îndemnându-l să treacă prin detectorul de metale care 
fusese dispus chiar lângă partea exterioară a ușilor principale 
ale sălii de bal. 

Dinăuntru, se auzea vocea cunoscută, baritonală, dar ușor 
înăbușită a președintelui Orson Wallace, bubuind din difuzoarele 
sălii de bal. Din câte-și putea da seama, Orson ţinea un discurs 
pe un ton personal, povestind despre noaptea în care Minnie 
avusese atacul cerebral și acel moment din ambulanţă când 
paramedicii o întrebaseră unde merge la școală, iar Minnie, 
elevă în clasa a douăsprezecea, nu putuse decât să numească 
școala primară la care fusese. 

Din multe puncte de vedere, își dădu seama Laurent, 
problema de la Arhive era, de fapt, aceeași. Modul în care se 
precipitaseră lucrurile - chiar și faptul că lăsase să se ajungă 
atât de departe - Orson permisese ca lucrurile să devină o 
chestiune mult prea personală. 

— Poftă bună la micul dejun, domnule, spuse agentul 
Serviciului Secret în timp ce deschidea ușa sălii de bal. 

Sub strălucitorul candelabru lung cât un autobuz municipal, 
fiecare privire era îndreptată în sus, toţi cei șase sute de oameni 
urmărindu-l cu atenţie pe bărbatul rumen în obraji care părea 
atât de în largul lui acolo, pe podiumul marcat cu emblema 
prezidențială. 

Ca întotdeauna, președintele aruncă priviri rapide în public, 
stabilind contact vizual cu toată lumea. Și asta până în 
momentul în care Laurent păși în încăpere. 

— ... ceea ce nu este deloc diferit de miturile personale pe 
care ni le spunem singuri în fiecare zi, rosti președintele, ochii 


271 


săi gri spălăcit întorcându-se în direcţia frizerului din spatele 
sălii luminoase. Miturile pe care ni le creăm cu privire la noi 
înșine au singurul rol de a ne ajuta mintea să supravieţuiască. 

În capătul celălalt al covorului roșu, auriu și albastru, frizerul 
îngheţă pur și simplu, pentru un moment. Rămase acolo, în 
picioare, așteptându-l pe președinte. lar când cei doi bărbaţi își 
încrucișară privirile într-un final, când Laurent dădu ușor din cap, 
iar Orson dădu la rândul lui din cap încuviințând, frizerul știu că 
președintele îl văzuse. 

Asta era. Mesajul fusese trimis. 

Întorcându-se pe călcâie, frizerul porni către ieșire. 
Președintele își înălţă capul, afișând rapid un zâmbet luminos și 
aţintindu-și privirea către un alt străin din mulţime. 

Pentru prima oară de când începuse toată nebunia asta, 
Depanatorilor le ieșise ceva ca lumea. 


62. 


— Deci, n-ai auzit niciodată de individul ăsta, Griffin? întreabă 
Tot aruncându-mi o privire fugară în timp ce Mustangul face 
slalom prin Rock Creek Park, către Constitution Avenue. 

— De ce ar fi trebuit să aud de el? 

— Și nu mai există nimeni despre care să știi că are un tatuaj 
cu eight-ball? 

— Acum tu mă puli la încercare? întreb. 

— Beecher, am șaptezeci și unu de ani. 

— De fapt ai șaptezeci și doi. 

Se gândește puţin la asta. 

— Am șaptezeci și doi de ani. Am destulă răbdare. Pur și 
simplu nu-mi place să mă facă cineva să-mi pierd timpul - și 
acum, de vreme ce mă tratezi ca pe un dușman, mi se pare că 
asta faci tu, îmi explică fără urmă de amărăciune în glas. 

— Știu că nu tu ești dușmanul, Tot. 

— De fapt, nu știi nimic despre mine. Din câte știi tu, aceasta 
este doar o nouă încercare de a te îmbrobodi și a te face să cazi 
în plasă. Fă ce faci tu de obicei, Beecher - pune, în continuare, 
întrebările cele mai dure. Și iată care ar putea fi cea mai dură de 
până acum: fiecare cartier, fiecare ţinut din ţara asta are un tip 
ca Griffin. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, potrivit raportului poliţiei, prima arestare 
a lui Griffin a avut loc pe când era în liceu și vindea marijuana 
contrafăcută unor puști de clasa a noua. Pe urmă s-a deșteptat 
și a început să vândă marfă adevărată. Taică-său era farmacist, 
așa că foarte curând a avansat, trecând la pastile. In timpul unei 
arestări - și nu uita, asta se întâmpla pe când se afla încă în 
liceu - Griffin l-a scuipat în faţă pe un poliţist, devenind puştiul 
cu care până și cei mai mari bătăuși din liceu știau că nu 
trebuiau să se pună. 

Imi dau seama unde vrea să ajungă. 

— Deci când Griffin a fost răpit... 

— Nu răpit, mă corectează Tot, apropiindu-se de capătul lui 
Rock Creek Park. Nu au folosit niciodată termenul „răpit”. Nici 


273 


„ridicat”. În raport nici măcar nu i-au spus „locul crimei”. Dar îţi 
închipui scena: când tipul acesta, Griffin, a dispărut în cele din 
urmă, vecinii lui nu prea s-au călcat pe picioare să-l caute. 

— Totuși, era vorba despre un puști care dispăruse. 

— Eşti sigur? Griffin avea douăzeci de ani, nu mai era minor. A 
urcat într-o mașină - de bunăvoie - cu doi tipi din banda lui. Și, 
pe urmă, au dispărut cu tot cu mașină mergând spre vest, 
spune Tot în timp ce virează la stânga pe Constitution Avenue și 
inerția mă face să mă lipesc de portiera din dreapta. Ce, e vreo 
infracţiune? Unde vezi tu infracțiune? 

— OK, spun eu. Deci, unde e infracțiunea? 

— Tocmai aici e șmecheria, Beecher. Nu există nicio 
infracţiune. Tatăl lui Griffin se duce la ziar. Îi imploră pe polițiști 
să-l găsească pe fiu-său. Dar polițiștilor nu li se pare că e vorba 
decât despre un tânăr care-și manifestă spiritul de 
independenţă. Și închid cazul, presupun eu, bucurându-se în 
sinea lor că Griffin și prietenii lui cu tatuajul eight-ball au devenit 
problema altcuiva. 

— Și acum, după atâţia ani, cazul revine în actualitate. Deci, 
pentru a doua oară - unde e infracţiunea? 

Tot face din barbă un gest înspre punctul de interes maxim 
care se ridică în faţa noastră pe partea stângă: impresionanta 
reședință a președintelui Orson Wallace. Casa Albă. 

— Nu-mi spune că Wallace are un tatuaj cu eight-ball, zic. 

— Nu. Din câte știu eu, Wallace nu a avut nimic de-a face cu 
toate astea la acel moment. 

— Și-atunci ce te face să crezi că este implicat? 

Trecem pe lângă Casa Albă și mergem mai departe în jos, pe 
Pennsylvania Avenue și înspre clădirea noastră. Zâmbetul lui Tot 
se zărește, în sfârșit, prin barbă. 

— Acum îţi poţi da seama de adevărata valoare a unei arhive. 
Istoria nu este scrisă numai de învingători, este scrisă de toată 
lumea, este un puzzle construit din fapte provenite din surse 
diferite. Dar, din când în când, scoţi la iveală documentul 
original pe care nimeni nu-l poate contrazice, cum ar fi, de 
exemplu, un raport întocmit de doi polițiști obișnuiți, acum 
douăzeci și șase de ani. 

— Tot... 

— El a fost cel care le-a dat informaţia, singurul martor ocular 
care a povestit poliţiei tot ce a văzut. 


274 


— Cine, președintele? 

— Nu. Ți-am spus, Wallace nu a avut nicio legătură cu treaba 
asta. 

Facem brusc la dreapta pe 7! Street și, în timp ce intră înspre 
garaj, Tot ridică bucata de hârtie și mi-o azvârle în poală. E 
prima oară când observ numele pe care l-a scris pe spate. 

— EI! El a fost acolo! 

Citesc numele și-l mai citesc o dată. 

— Stewart Palmiotti? 

— Medicul personal al lui Wallace, spune Tot, frânând brusc la 
bariera galbenă din fața garajului, chiar în momentul în care 
paznicul își ridică privirea spre noi. Pe acesta-l căutăm: pe cel 
mai vechi prieten al președintelui. 


275 


63. 


Cimitirul îi amintea de mama sa. 

Nu de moartea ei. 

Murise la peste optzeci de ani. 

Desigur, ea ar mai fi vrut să trăiască un an sau doi - dar nu 
prea mult. Întotdeauna obișnuia să spună că nu voia deloc să fie 
o băbăciune, așa că atunci când îi veni timpul să se ducă pe 
lumea cealaltă, se duse liniștită, fără prea multe discuții. 

Nu, cimitirul îi amintea doctorului Palmiotti de mama sa de pe 
vremea când era mai tânără... când e/ era mai tânăr... când 
murise bunicul său, iar mama sa urla - cu fața roșie ca focul, 
acoperită de lacrimi și cu muci ce-i curgeau din nas, în timp ce 
alți doi membri ai familiei sale se luptau să o stăpânească - 
grozav de furioasă din cauza faptului că firma de pompe funebre 
nu se îngrijise să-i bărbierească fața tatălui său înainte să-l pună 
în coșciug. 

Palmiotti nu mai văzuse niciodată o asemenea intensitate 
brutală la mama sa. Și nici după aceea nu mai văzu vreodată. 
Era rezervată exclusiv celor care greșeau într-un fel sau altul 
faţă de familia ei. 

Aceasta fusese o lecţie pe care Palmiotti nu o uitase 
niciodată. 

Cu toate acestea, în timp ce mergea zgribulit din cauza 
frigului dimineţii de iarnă înaintând pe poteca bine pavată și 
destul de abruptă înspre inima cimitirului Oak Hill, își dădu 
seama rapid că acesta era mult mai mult decât un cimitir. 

Toate orașele agonisiseră bani în vreme. Washington, DC, are 
asemenea averi din plin. Însă are, de asemenea, și de puterea 
de odinioară. lar Oak Hill, care era așezat într-una dintre cele 
mai elegante zone din Georgetown și își întindea suprafaţa de 
aproape nouă hectare pe dealurile vălurite, înverzite și 
presărate cu morminte marcate prin obeliscuri până departe, în 
adâncimea parcului Rock Creek, era bine cunoscut, îndeosebi de 
cei ce se oboseau să se informeze, ca loc de odihnă pentru acea 
putere. 


Înființat în 1849, după ce W.W. Corcoran donă pământul pe 
care îl cumpărase de la un strănepot al lui George Washington, 
Oak Hill era lăcașul tuturor, de la Willie, fiul lui Abraham Lincoln, 
la ministrul de Război, Edwin Stanton, și de la Dean Acheson, 
până la directorul ziarului Washington Post, Philip Graham. Ani 
de zile, cei din conducerea cimitirului refuzaseră să mai 
primească „noi membri”, însă cererea crescuse atât de mult 
încât, în ultima vreme, se construiseră cripte cu două locuri 
suprapuse sub principalele alei ale cimitirului, pentru ca noile 
familii care controlau puterea în D.C. să se poată odihni alături 
de cele din vechime. 

Bun venit la Cimitirul Oak Hill scria pe panoul de lemn prins 
de poarta din fier forjat proiectată de James Renwick, care mai 
proiectase și Smithsonian Castle și catedrala St. Patrick din New 
York. Însă ceea ce Palmiotti nu putea înţelege cu niciun chip era 
mesajul de la baza panoului: 


Toți Cei Care Intră Fac Asta Pe Propriul Lor Risc 


Era atât de inutil melodramatic, gândi Palmiotti. Dar, pe de 
altă parte, în timp ce se uită peste umăr pentru a patra oară, 
asta nu însemna că era mai puţin deconcertant. Folosirea 
Arhivelor, a unui SCIF sau chiar a unei frizerii mai era cum mai 
era. Dar să alegi un loc ca acesta - un loc atât de public și de 
neprotejat... 

Aici greșeau ei. El unul îi spuse președintelui. Însă, chiar în 
momentul de faţă, la fel ca în noaptea aceea ploioasă cu 
Eightball, pe vremea când erau copii, Palmiotti mai știa că 
uneori, în anumite situaţii, nu ai de ales. Trebuie să rezolvi 
problemele de unul singur. 

Aruncând o privire rapidă în jos la iPhone-ul său, Palmiotti 
urmă instrucțiunile care îl conduseră dincolo de o piatră de 
mormânt sculptată în forma unui prunc dormind învelit cu o 
pătură. Se chinui să nu alunece pe gheaţă, târșâindu-și 
picioarele de-a lungul unei poteci din beton câtre un deal nu 
prea înalt care în cele din urmă scoase la iveală... 

— Hoo..., șopti Palmiotti în momentul în care îl văzu. 

Chiar în faţă, câmpul era presărat în toate direcțiile cu pietre 
de mormânt acoperite de zăpadă, impunătoare cripte de familie, 
iar undeva, în depărtare, se vedea un monument comemorativ 


277 


circular, în stil gotic, al unei familii anume, înconjurat de coloane 
groase din marmură. Spre deosebire de cimitirele normale, aici 
nu exista nicio dispunere geometrică. Era ca un parc, 
mormintele fiind răspândite - cumva, cu eleganţă - pretutindeni. 

Lăsând poteca din beton în urmă, Palmiotti văzu urme 
estompate de picioare în zăpadă și știu că tot ce trebuia să facă 
era să le urmeze spre destinaţia sa: obeliscul înalt de doi metri 
și jumătate aflat chiar lângă un măr. 

Când se mai apropie, văzu două nume la baza obeliscului: Lt. 
Walter Gibson Peter, în vârstă de douăzeci de ani, și Col. William 
Orton Williams, în vârstă de douăzeci și trei de ani. In 
conformitate cu broșura-ghid dedicată vizitatorilor cimitirului, 
acești doi veri fuseseră rude cu Martha Washington. Insă, citind 
în continuare, Palmiotti văzu că motivul pentru care fuseseră 
înmormântați împreună - amândoi în Lotul 578 - era că amândoi 
fuseseră spânzurați în timpul Războiului Civil sub acuzaţia de 
spionaj. 

Împăturind broșura, Palmiotti o băgă în buzunarul hainei și 
încercă să se gândească la altceva. 

În spatele lui se auzi un scârţâit. Ca și cum cineva ar fi mers, 
iar zăpada i-ar fi scârțâit sub picioare. 

Palmiotti se întoarse complet, aproape alunecând pe gheaţa 
de sub picioare. Câmpul era gol-goluț. 

Se simţi tentat să plece... să renunţe și să iasă din cimitir. 
Însă în momentul în care se întoarse din nou cu faţa spre 
mormânt, văzu deja ceea ce căuta. Lăsându-se în jos și 
sprijinindu-se pe un genunchi, dădu la o parte zăpada care se 
adunase la baza obeliscului. Câteva frunze ude se dezlipiră. Și 
odată cu ele și câteva grămăjoare de mizerie. După care auzi un 
zgomot sec kkkkk - și iat-o, piatra bej pal cam de mărimea 
palmei sale. 

Piatra era rotundă și netedă. Și moale. Și scobită în interior. 

Perfectă pentru a ascunde ceva. 

Exact așa cum ar fi folosit un spion, se gândi el în timp ce 
recitea inscripţiile dedicate Lt. Walter Gibson Peter și Col. 
William Orton Williams. 

În momentul în care o rafală de vânt veni parcă în galop peste 
deal, Palmiotti băgă mâna în buzunarul de la haină și scoase 
biletul împăturit pe care scria: Mi-e Dor de Tine. 


Simplu. Ușor. Și dacă cumva îl găsea cineva, nici nu l-ar fi luat 
în seamă. În afară de cazul în care știa să citească printre 
rânduri. 

Și până acum, chiar dacă Beecher descoperise faza cu 
cerneala specială, încă nu aflase și cum să citească adevăratul 
mesaj din interior. 

Lovind piatra ușor cu degetul mare, Palmiotti o desfăcu, 
strecură biletul înăuntru și o îngropă la loc în zăpadă. 

Îi luă mai puţin de zece minute. Chiar dacă se uita cineva, el 
arăta exact ca orice persoană îndoliată la un mormânt. 

Însă în timp ce Palmiotti se întorcea pe poteca din beton, iar 
zăpada îi intra în ciorapi, își dădu seama - din simplul fapt că se 
afla aici afară și din faptul că altcineva descoperise ceea ce 
făcuseră ei în urmă cu atâţia ani - că sfârșitul era aproape. 

Această nebunie avea să se termine în curând. Trebuia să se 
termine. 

Ca să ajungi atât de departe, ca să răzbaţi atât de sus, trebuia 
să fii capabil de multe lucruri mărețe. lar în noaptea aceea, cu 
atâţia ani în urmă - ca să protejeze viitorul lor, ca să-și protejeze 
visele, ale lui și ale lui Wallace - Palmiotti aflase cu exactitate de 
ce era capabil. _ 

Nu fusese ușor pentru el. Și nu-i era ușor nici acum. Insă, 
după cum învățase de la propriul său tată, destinele măreţe 
pretind sacrificii mărețe. Problema era că, fiind crescut în Ohio, 
Palmiotti nu se gândise niciodată că va avea o viață măreață. Se 
gândise că va avea o viață bună. Nu una măreaţă. Și asta până 
în acea zi din clasa a cincea, când îl cunoscuse pe Orson 
Wallace. lar dacă Wallace era dovada a ceva, era a faptului că, 
pentru Palmiotti, viața cea măreaţă era, în cele din urmă, 
posibilă. 

Cu toate acestea, dacă se uita la tot ce sacrificase de-a lungul 
anilor - timpul său, căsnicia, defuncta sa carieră medicală - 
dacă era să se uite la viaţa lui și să-și dea seama că toate acele 
sacrificii erau pe cale să devină inutile... 

Nu. Palmiotti era capabil de mult mai mult decât s-ar fi 
așteptat cineva. Și acesta fusese motivul pentru care 
președintele îl ținuse atât de aproape de el. 

Indiferent cum anume, acesta avea să fie sfârșitul. 

Și Beecher nu putea să facă absolut nimic ca să oprească 
asta. 


279 


64. 


Aștept cu Tot lângă postul de pază, blocaţi de bariera 
metalică de culoare galbenă care iese din beton. Amândoi ne 
căutăm legitimaţiile. 

— Ce dimineaţă frumoasă, spune paznicul zâmbindu-ne cu 
dinţi albi strălucitori și făcându-ne semn să trecem fără măcar a 
se apropia de mașină. 

Bariera metalică scrâșnește și se coboară cu zgomotul ei 
obișnuit mușcând din asfalt. Amândoi îi răspundem la salut ușor 
derutați. 

Nu ni se cer legitimaţiile, nu se controlează mașina de 
explozibili. leri eram inamici ai statului; astăzi suntem cei mai 
buni prieteni. 

Paznicul chiar ne face cu ochiul în timp ce trecem de el și ne 
îndreptăm spre garaj. Ne face cu ochiul. 

— Ceva nu e în regulă, insistă Tot. 

Sigur că nu e în regulă. Dar în timp ce-mi derulez în cap 
vorbele lui Dallas din seara trecută, mintea mă poartă înapoi cu 
câţiva ani, când Arhivele făcuseră publice toate dosarele de 
personal ale OSS“%, instituţia precursoare a CIA. Istoricii 
estimaseră că existaseră în jur de șase mii de oameni care 
spionaseră pentru agenţie în timpul celui de-Al Doilea Război 
Mondial. Când dosarele fuseseră desigilate, se dovedise că, în 
realitate, erau douăzeci și patru de mii de spioni necunoscuți 
anterior, printre care și Julia Child, Arthur Goldberg, membru al 
Curţii Supreme de Justiţie și un prinzător“! pentru Chicago White 
Sox. 

OSS funcționase timp de trei ani. Din câte spunea Dallas, 
Culper Ring există de mai bine de două sute. 

Tot trage maşina pe locul său de parcare, iar eu mă uit peste 
umăr spre rampa garajului de unde Dinţi Albi ne urmărește în 
continuare cu privirea. Și zâmbește. 


40 Office of Strategic Services - agenţie de informaţii a Statelor Unite, înființată în 
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (n. tr.). 
41 Catcher, în original, în Ib. engleză (n. tr.). 


280 


Dallas nu a spus niciodată asta... nici nu a făcut măcar vreo 
aluzie... dar numai un nebun nu s-ar gândi că e foarte probabil 
ca acest Culper Ring să ajungă mult mai departe decât am 
crezut eu înainte. 

— la uite cine a venit în vizită, șoptește Tot, chinuindu-se să 
iasă din Mustang. 

Împing ușa cu cotul și mă dau și eu jos și văd în sfârșit la cine 
se uită: mai încolo, lângă ușa din metal care duce înăuntru, se 
află doi bărbaţi în uniformă neagră, cu veste antiglonț, amândoi 
cu puști în mâini. Serviciul Secret. 

judecând după expresia de pe faţa lui Tot, habar nu are de ce 
se află aici. 

— Crezi că se întoarce Wallace? șoptește el. 

— Sigur că se întoarce. 

Îmi aruncă o privire. 

— De unde știi? 

Trag aer în piept repetând încă o dată ce am repetat toată 
dimineaţa. Una e să încerc să nu risc - cel puţin acum, cât timp 
încă adun informaţii - vorbind cuiva despre Dallas și Culper 
Ring. Dar să ascund că voi fi cu președintele... să ascund ceea 
ce știu că Tot oricum va afla... 

— Eu sunt cel care-i va sluji astăzi drept asistent personal, 
spun în timp ce trântesc ușa de la mașină și o iau spre agenții 
Serviciului Secret. 

Șchiopătând în spatele meu, Tot e prea deștept ca să facă o 
scenă. Dar, în timp ce ne fluturăm legitimaţiile prin faţa 
agenţilor și dăm scurt din cap, îmi dau seama că s-a enervat. 

Nu rostește nicio vorbă până ce ajungem în lift. 

— Când ai aflat asta? șuieră Tot înspre mine chiar când ușile 
se închid cu zgomot și liftul o ia în sus spre birourile noastre. 

— Aseară. Mi-au trimis un e-mail aseară. 

Mă privește atent cu ochiul cel bun. Știu ce-i trece prin cap 
acum. 

— Am încercat toată dimineaţa să-ţi spun, adaug în timp ce 
liftul se zgâlțâie scurt și se oprește la destinaţia noastră. Dar, 
când ai început să vorbeşti despre acest doctor Palmiotti... Cine 
știe, poate că e un lucru bun că voi fi singur cu președintele. 
Poate că-mi va face o ofertă sau ceva de genul ăsta. 

— Să-ţi facă o ofertă? Cine ţi-a băgat în cap o asemenea idee 
stupidă? 


281 


— Eu... pur și simplu acum mi-a venit în minte, spun, 
gândindu-mă în continuare la ce-mi spusese Dallas noaptea 
trecută. Indiferent ce s-a petrecut până acum în acel SCIF, s-a 
petrecut între președinte și unul dintre angajaţii noștri - sau, cel 
puţin, cineva care să aibă acces la acea cameră. 

Tot clatină din cap și coboară la etajul patru. Sunt chiar în 
spatele lui, dar când Tot deschide cu putere ușa biroului nostru, 
iar eu îl urmez înăuntru, simt o mișcare undeva în dreapta mea. 

Ca un drac din cutie, un cap apare brusc undeva, la capătul 
șirului de cubicule, apoi o ia pe culoarul principal. După părul de 
Mona Lisa, o recunosc imediat pe Rina, dar ceea ce mă ia 
complet pe nepregătite e că... ieșea din biroul meu. 

— Ce faci!? strig înspre ea înainte chiar de a-mi da seama că 
am început să urlu. 

Rina se răsucește pe tocuri, în continuare în mijlocul 
culoarului. 

— Poftim? Eu? 

— Ai auzit ce te-am întrebat...! spun dând deja colţul ca o 
furtună. 

Ca niște popândăi, trei capete - toate ale unor colegi de birou 
- apar peste pereţii cubiculelor. Unul dintre ei este Dallas. Toată 
lumea vrea să vadă ce a provocat agitația. 

În continuare aparent șocată, Rina rămâne neclintită unde 
era. 

Cubiculul meu este exact lângă cel al Rinei. Cu toate acestea, 
în timp ce alerg pe culoarul principal, îmi dau seama că Rina stă 
în faţa cubiculului ej, nu al meu. 

— Ce... ce-am făcut? întreabă Rina. Ce s-a întâmplat? 

Fac un pas înapoi, confuz. Mă mai uit o dată ca să mă asigur 
că nu m-am înșelat. Sunt sigur că era real ceea ce am văzut. 

— Beecher, te simţi bine? întreabă ea. 

Arunc o privire peste umăr. Cu siguranţă, și Tot văzuse ce se 
întâmplase. 

Dar când mă întorc, îl văd pe Tot mai departe, la biroul lui, 
refuzând să se uite înspre mine. Am înţeles. E, în continuare, 
supărat că nu i-am spus despre președinte. Asta e pedeapsa 
mea: să mă lase să mă descurc de unul singur. 

Foarte bine. Știu ce am văzut. 

Din cubiculul lui, Dallas se uită și el fix la mine. 


A văzut și el asta. Când Rina s-a strecurat pe coridor... s-a 
mișcat... cu siguranţă s-a mișcat puţin. 

Relaxează-te, spune Dallas dând din cap foarte ușor. Nu în 
public. 

Îmi sună mobilul. Răspund imediat. 

— Mama e bine? o întreb pe soră-mea Sharon. 

— E bine. Se duce la Jumbo să ia prânzul, spune soră-mea. 

Sesizând încordarea din vocea mea, adaugă: 

— Ce se întâmplă acolo? 

— Nişte probleme la birou. Te sun mai târziu, răspund și 
închid înainte ca ea să mă mai poată întreba ceva. 

— Beecher, sigur te simţi bine? întreabă Rina. 

— E bine, îi spune Dallas alăturându-ni-se pe culoarul 
principal. Probabil că are o dimineaţă mai proastă. 

— Îmi închipui, spune Rina împreunându-și palmele și bătând 
darabana cu degetele, mai mult decât bucuroasă că a scăpat de 
orice confruntare. Vreau să spun: nu în fiecare zi apuci să fii 
asistentul președintelui, nu, Beecher? 

Mă uit înapoi la Tot. Capul lui nu poate fi zărit peste zidul 
cubiculelor, ceea ce înseamnă că nici măcar nu stă în picioare, 
să mă urmărească. 

Partea tristă este că nu sunt sigur dacă asta e bine sau rău. 

— Ascultă, dacă ai nevoie de ceva când ești acolo, îmi spune 
Rina amabilă, te ajut cu multă plăcere. Dacă vrei, pot rămâne 
afară, la ușă, în caz că președintele ar putea solicita alte 
documente. 

— Mulţumesc, Rina, dar mă descurc, spun în timp ce intru în 
cubicului meu și mă las pe scaun. 

Pe birou, ochii îmi cad imediat pe tastatură care e ușor 
strâmbă, într-o rână. 

Mi se taie răsuflarea. Tastatura mea nu e niciodată strâmbă. 
Pe birou ţin două grămezi de hârtii aranjate foarte ordonat. 
Acum ambele arată aiurea. Ca și cum ar fi umblat cineva prin 
ele. 

Înainte să pot reacţiona, telefonul îmi vibrează în buzunar. Mă 
gândesc că e soră-mea, dar când îl deschid, văd că pe ecran 
scrie: SSSU. 

Serviciul Secret al Statelor Unite. 

— Beecher la telefon, spun apăsând pe tasta de răspuns. 


283 


— Homerun}? e gata de plecare, spune un agent cu un 
pronunţat accent de Boston. Tu ești gata? 

— Într-un minut sunt acolo, îi spun. 

— Trebuie să fii acolo acum, se răstește el la mine. 

Îmi închide brusc și-mi dau seama că dezordinea de pe biroul 
meu va trebui să mai aștepte. Mă reped urgent spre scări. In 
momentul acesta am chestiuni mai importante de rezolvat. 


42 Termen împrumutat din baseball, unde se referă la una dintre cele mai bune 
lovituri marcatoare (n. tr.). 


284 


65. 


În primele zile ale mandatului său la Casa Albă, aceasta 
fusese partea favorită a lui Orson Wallace. 

— A fost o adevărată onoare, domnule președinte, spuse un 
bărbat în vârstă cu un barbișon grizonant. 

— Mi-a părut atât de bine să vă cunosc, domnule președinte, 
adaugă o femeie purtând cercei cu diamante. 

— Vă mulțumesc atât de mult, domnule președinte, spuse o 
femeie înaltă, cu ochi negri, în timp ce se întindea să dea mâna 
cu el. 

Discursul se terminase, aplauzele încă mai continuau, iar în 
timp ce președintele Wallace mergea după asistentul său spre 
ușile batante ale bucătăriei hotelului, trăia un moment intens de 
bucurie, încercând să atingă fiecare mână întinsă din mulţimea 
care împingea cu putere cordonul de protecţie. 

Nu numai adulaţia era cea care îl făcea să meargă mai 
departe. Ceea ce Wallace aprecia, de fapt, era pur și simplu... 
aprecierea. Simpla manifestare a oamenilor care spuneau 
mulțumesc. Dar pe-atunci, cu economia la pământ, acest gen de 
mulțime părea să apară din ce în ce mai rar. 

— Mulţumesc atât de mult, domnule președinte. 

— ... a fost de-o reală inspiraţie, domnule. 

— ... ne-a revigorat pe toţi, domnule președinte. 

— Sper că aţi savurat micul dejun, domnule președinte, strigă 
bucătarul-șef în timp ce Wallace își urma drumul înapoi prin 
bucătărie. 

— A fost pur și simplu fantastic. Am avea nevoie de dumneata 
să gătești la Casa Albă, îi răspunse Wallace, folosind același 
compliment pe care îl păstra pentru fiecare bucătar-șef din 
bucătăriile tuturor hotelurilor. 

— ... vreau doar să vă mulţumesc foarte mult, se băgă în 
seamă Ross Marele boss, deschizând șirul final de strângeri de 
mână - cele prin care VIP-urile își luau „la revedere” 
așteptându-l pe Wallace la capătul îndepărtat al intrării de 
serviciu pentru a-l însoţi până la portiera limuzinei blindate 
aflate în așteptare. 


— Hei...! strigă o voce de femeie. 

Bratul lui Wallace era deja întins într-o strângere de mână în 
momentul în care se uită la ultima persoană din șir: o femeie 
masivă într-o rochie bleumarin princiar. 

— Te iubesc, îi spuse sora lui, Minnie, aplecându-se și 
sărutându-l pe obraz. 

— Spui asta doar pentru că sunt președintele ţării, o tachină 
Wallace. 

Minnie îi trase rapid una la fluierul piciorului cu bastonul ei roz 
în formă de pasăre flamingo. 

Președintele încă râdea în timp ce agentul Serviciului Secret 
apăsă pe butonul ascuns sub mânerul portierei, deschizând ușa 
pentru ca Wallace să poată intra în mașină. lar în acel moment, 
în timp ce se apleca să intre, iar fratele și sora râdeau la fel, 
Wallace aproape că uită încotro se ducea mai departe. 

Aproape. 

— Homerun e în mișcare, șopti unul dintre agenţi în 
microfonul de la încheietura mâinii, utilizând numele de cod al 
președintelui folosit oficial de cei din Serviciul Secret. Ajungem 
la Arhive în aproximativ patru minute. 


286 


66. 


În timp ce dau colţul cu viteză maximă, pantofii îmi alunecă 
de-a lungul pătratelor mozaicului verde de la etajul al 
doisprezecelea. Dacă am calculat corect, încă mai am câteva 
minute la dispoziţie până la întâlnirea cu președintele. Chiar am 
nevoie de ele. Indeosebi dacă vreau să fiu pregătit. 

— Am nevoie de-o legitimaţie, mă anunță o voce calmă exact 
când dau colţul. Vocea bărbatului apasă fiecare silabă în parte 
încât sună Le-gi-ti-ma-ţie. 

Cunosc vocea aceea. 

In timp ce sunt pe punctul să mă izbesc de bărbatul cu vestă 
neagră antiglonţ, nu mi-e gândul la el sau la pușcociul lui negru. 
Nici măcar nu văd SCIF-ul dispus la capătul holului. Tot ceea ce 
văd sunt fantome. Fantoma mea. Și a Clementinei. Și a lui 
Orlando. În urmă cu patruzeci și opt de ore, eram cu toţii în 
același hol bleu-deschis, placat cu același brâu de marmură, 
studiind aceeași încăpere cu o ușă metalică de o culoare bleu- 
deschis identică. Mi-aș dori să fie doar déjà-vu. Un déjà-vu este 
ușor de ignorat. Insă asta... asta este ca și cum aș călca pe 
mormântul lui Orlando. 

Mă cuprinde o senzaţie rece de teamă care-mi strivește mărul 
lui Adam și abia dacă-mi mai amintesc cum să respir. Asta îmi 
amintește că singurul motiv de a-i căuta pe acei Depanatori - și 
de a descoperi ce au pus în dicţionarul acela - este să dovedesc 
că ei sunt cei care mi-au omorât prietenul. 

— Am spus, legitimatia, insistă agentul. 

— l-Ihî... desigur... scuze, spun arătându-mi legitimaţia. 

— Mâinile sus, se răstește el, scoțând la iveală o baghetă 
negru cu galben care arată precum o lanternă aplatizată. 

Un detector de metale. 

Bineînțeles. Mi-a văzut numele. Știe că îi acord asistenţă 
președintelui. Nu există nicio șansă să fiu lăsat să mă apropii în 
vreun fel de el fără să se asigure că sunt „curat”. 

In timp ce trece bagheta pe la subţiori, clipesc o dată și îi văd 
gropița din bărbia lui Orlando și zâmbetul mare cu toţi dinţii la 
vedere, strângându-și în mână paharul de cafea din plastic și 


287 


băgându-ne pe mine și pe Clementine înăuntru. Clipesc din nou 
și nu mai văd nimic altceva decât holul gol bleu-deschis. 

— Nu mai fi atât de agitat, îmi spune agentul Serviciului 
Secret, prinzându-mi de reverul hainei un fel de nasture metalic, 
ca un permis temporar de liberă-trecere și împingându-mă ușor 
spre SCIF. Președintele nu mușcă. Asta dacă nu-i supărat. 

Nici măcar nu pot să mimez râsul. Măresc pasul de-a lungul 
holului și mă opresc la interfonul suspendat de perete. 

În momentul în care apăs butonul argintiu al sistemului 
intercom, o luminiţă roșie licărește și se aprinde. 

— Sunt Beecher, spun eu în intercom. Deschid SCIF 12E1. 

Sunt exact aceleași cuvinte pe care i le spusese Orlando lui 
Khazei, în urmă cu două zile. 

Aștept să-l aud pe Khazei mârâind ceva pe post de răspuns. 
După modul în care m-a tot urmărit în ultimul timp, n-am nicio 
șansă să-l văd pe președinte fără să se implice și el. Insă spre 
surpriza mea... 

— Totul e aranjat, îmi răspunde o voce de femeie. Moise este 
la patru minute distanţă, spune ea, utilizând numele de cod 
folosit de noi pentru președinte. Distracţie plăcută. 

Sistemul intercom amuțește, iar eu o pornesc ca săgeata spre 
intrarea în SCIF. Pe măsură ce învârt încuietoarea cu cifru ca să 
introduc combinaţia respectivă, un gust înţepător de fiere îmi 
arde gâtul. 

Intru în interiorul camerei securizate și surprind cu privirea o 
umbră care se mișcă în stânga mea. Nu sunt singura persoană 
de-aici, dinăuntru. 

— Oh, haide acum, spune Khazei în timp ce trântește ușa 
metalică și ne închide pe amândoi înăuntru. Chiar credeai că o 
să ratez așa ceva? 


288 


67. 


— N-ar trebui să fii aici, îl avertizez pe Khazei. 

— Dă-mi voie să-ţi spun că ăsta-i numai unul dintre multele 
aspecte asupra cărora te înșeli, mă contrazice el. 

Ca întotdeauna, încearcă să mă încolțească. Insă a fost 
suficientă simpla vedere a lui Khazei aici - simpla vedere a 
unghiilor lui lucioase și a rânjetului obraznic și infatuat - ca eu 
însumi să fiu surprins de rapiditatea cu care frica mi s-a prefăcut 
într-o mare furie. 

— Îţi bagi nasul în munca mea. Și în cea a președintelui, mă 
răstesc la el. 

— Oho, așadar, acum tu și președintele sunteţi o echipă? 

— N-am spus niciodată asta. Ce am spus este că-ţi bagi nasul 
unde nu-ți fierbe oala. 

— Beecher, fă-mi o favoare și ia loc, spune el, arătând spre 
singura masă din centrul camerei și spre căruciorul cu rotile 
burdușit cu documente dedicate cercetării, dispus lângă ea. 

Rămân acolo unde sunt. Nu pare să-i pese. 

— Beecher, m-am gândit serios și mult timp la asta. Știu că 
pot să continui să te ţin sub presiune. Pot să continui să fac pe 
nebunul, să suflu și iarăși să suflu pân-o să-ți dărâm căsuţa. Sau 
pot să încerc să fiu cinstit cu tine, spune el, vocea sa înmuindu- 
se și devenind aproape o șoaptă. Înainte să încep să lucrez aici 
știi ce slujbă aveam? întreabă Khazei sprijinindu-și o mână pe 
căruciorul cu rotile. Eram poliţist în Virginia. Salariul era bun. 
Programul de lucru era prost, iar pensia nu putea nici măcar să 
ajungă la cea pe care o voi primi aici. Acesta este motivul 
pentru care am făcut schimbul. Dar ca poliţist am învăţat un 
lucru: câteodată oamenii buni nu știu cum să fie buni cu ei înșiși. 
Înţelegi ce spun? 

— Înţeleg c-ai citit prea multe cărţi de dezvoltare personală. 

— Nu, înseamnă că n-ai nici cea mai vagă idee câte arme sunt 
îndreptate spre capul tău. Așa că dă-mi voie să-ţi fac o favoare 
și să-ţi spun ceea ce știu. Știu cine este prietena ta Clementine. 
Știu cine este tatăl ei - ceea ce explică de ce ai încercat s-o 
ascunzi. Desigur, nu știu de ce a murit Orlando - încă - dar știu, 


289 


în schimb, că președintele Orson Wallace era programat să vină 
în această încăpere acum două zile. Știu că agenţii din Serviciul 
Secret au făcut tot ce le-a stat în putere să-i îndepărteze de-aici 
pe cei de la CSI veniţi să investigheze cazul. Și mai știu că, în 
ciuda faptului că mai există alte două duzini de SCIF-uri aici, în 
această clădire, pe care președintele ar fi putut să le aleagă, 
dintr-un motiv inexplicabil, el a cerut această încăpere, cu tine, 
ceea ce îl plasează, din nou, în exact același loc în care, acum 
mai puţin de patruzeci și opt de ore, se pare că a fost văzut 
Orlando înainte să fie găsit pe covor, cu ochii deschiși de-a 
pururi. Acum știu că ești unul dintre cei deștepţi, Beecher. 
Indiferent de înțelegerea pe care vrei s-o închei cu 
președintele... 

— Nu vreau să negociez nicio înţelegere! mă încăpăţânez eu. 

— Atunci ai probleme chiar și mai mari decât am crezut. Uită- 
te în sus și-n jos la stâlpul totemic de care ești prins. Ești în 
poziția cea mai de jos. Și când se ajunge la scandaluri 
prezidenţiale, când stâlpul se înclină, în cele din urmă, și toată 
lumea începe să strige „Cade!”, știi cum i se spune celui aflat în 
poziţia cea mai de jos? Tap ispășitor, spune el nedezlipindu-și 
ochii de ai mei. 

— Moise e în fata clădirii, hărâie aparatul de emisie-recepţie 
al lui Khazei. 

— Beecher, știu că ai nevoie de un colac de salvare. lar eu 
sunt dispus să-ţi arunc unul. Tot ce trebuie să faci este să te 
agăţi de el. 

— Moise este în lift, anunţă walkie-talkie-ul. Un minut până la 
sosire... 

În ușa metalică se aude un ciocănit sec. Serviciul Secret vrea 
ca SCIF-ul să fie deschis și pregătit. Chiar și Khazei știe că nu se 
poate opune unei astfel de cereri. 

— Te rog, Beecher, spune el întinzându-se și răsucind 
încuietoarea metalică a ușii. 

Urechile îmi pocnesc de la schimbarea de presiune când ușa 
se deschide brusc în interior și se pierde etanșeitatea încăperii. 

— Te implor să te agăți de el! 

E ultimul lucru pe care-l aud din partea lui Khazei. Fără a privi 
înapoi, iese în hol unde trei agenți ai Serviciului Secret la costum 
și cravată îi fac semn să se dea la o parte. 


290 


Un agent cu părul blond și nas minuscul mi se alătură în SCIF 
așezându-se în colţul din spate, stânga. 

— Treizeci de secunde, îmi șoptește cu amabilitate. Oh, și e în 
toane foarte bune. 

Dau din cap, căci, normal, vestea mă bucură. 

În câteva secunde, totul amuţește. 

Liniștea dinaintea furtunii. 

De afară se aude zgomot înăbușit de pași făcuţi de o pereche 
de pantofi fini, lustruiţi, care se deplasează de-a lungul holului. 

Când Orson Wallace trece de colțul holului și intră înăuntru, în 
mod instinctiv fac un pas înapoi. Nu l-am mai văzut niciodată 
atât de aproape. Dar îi știu fața. Toată lumea știe fața aceasta. 
Și obrajii aceia îmbujoraţi. Știu ochii aceia gri, liniștitori. Am 
impresia că imaginea de pe prima pagină a ziarelor vine drept 
spre mine. 

— Domnule, el este Beecher White. Va fi asistentul 
dumneavoastră personal astăzi, anunţă agentul blond, iar eu îmi 
dau seama că pe Wallace nu-l însoțește nimeni. 

Se aude un alt pocnet metalic și ușa de fier grea de două tone 
se trântește, încuietorile metalice se fixează fiecare la locul ei, 
zăvorându-mă în această cutie fără ferestre, etanșă, de unde nu 
răzbate niciun sunet de-afară, împreună cu președintele Statelor 
Unite. 

— Mă bucur să te cunosc, Beecher, spune Wallace, 
îndreptându-se imediat spre birou, spre căruciorul cu 
documente - și spre unicul scaun de lemn - din centrul încăperii. 
Îți mulțumesc pentru ajutorul pe care ni-l dai astăzi. 


68. 


— Asta-i cea mai proastă idee pe care am auzit-o vreodată, i-o 
trânti frizerul. De ce l-ai trimite în felul ăsta acolo!? La celălalt 
capăt al firului, doctorul Palmiotti nu răspunse. 

— Ți-am pus o întrebare, adaugă frizerul. 

— lar eu te-am auzit. Acum ascultă-mă bine: ai grijă ce ton 
folosești, îl avertiză Palmiotti prin receptor. 

— Nu exista niciun motiv să-l expui la un asemenea risc! 

— Ai grijă ce ton folosești, îl avertiză din nou Palmiotti. 

Luând o gură de aer, frizerul se uită în sus la zidurile de 
cărămidă ale gangului îngust din spatele frizeriei, pe care-l 
folosea în cele câteva minute de pauză. Un vânt neprietenos îi 
aruncă în faţă duhoarea de putreziciune provenită de la 
tomberoanele de gunoi din vecinătate. 

— Nu spun decât că el nu trebuia să se ducă acolo, spuse 
frizerul, mult mai calm. 

Ştia că deja exagerase și că depășise limitele dând acest 
telefon. Însă el nu uita niciodată regulile - și cu atât mai puţin 
după ce credeau ei că se întâmplase. Nici măcar o dată el nu 
vorbea despre președinte folosindu-i numele. 

— Îţi apreciez îngrijorarea, îi răspunse pe un ton răstit 
Palmiotti, nereușind prea bine să-și ascundă sarcasmul. Dar noi 
știm ce facem. 

— Nu cred că știți. Băgându-l în asta astfel... 

— Știm ce facem, OK? Nu este expus la niciun risc. Nu e în 
niciun fel de pericol. Și chiar în acest moment este în cea mai 
bună poziţie posibilă de a afla cu exactitate cine trage ițele la 
celălalt capăt al firului. Așa că-ți mulţumesc pentru îngrijorarea 
manifestată, dar ar fi bine să te întorci să faci ceea ce faci tu cel 
mai bine, iar noi o să ne întoarcem să facem ceea ce facem noi 
cel mai bine. 

Înainte ca frizerul să poată spune vreun cuvânt, se auzi un 
clic. 

Doctorul Palmiotti închisese. 


De mic era un mare mizerabil, gândi Laurent îndreptându-se 
spre ușa din spate a frizeriei, nerăbdător să-și concentreze din 
nou atenţia asupra tunsorii următorului său client. 


293 


69. 


Aștept. 

Și privesc. 

Și stau acolo legănându-mă pe călcâie în timp ce mâinile mi 
se agită în buzunarele halatului albastru, prefăcându-mă că nu 
aștept nimic. 

Președintele e aici de abia două minute. Stă la masa lungă, 
măsurând din ochi diversele cutii și documente așezate în 
grămezi frumos ordonate în cărucior. 

— Aveţi nevoie de ajutor, domnule? întreb. 

Clatină din cap aproape imperceptibil și se întinde spre un 
dosar aflat pe al doilea raft al căruciorului: un document cu o 
singură filă pusă într-o mapă Mylar din plastic transparent. Am 
văzut lista cu ce ceruse. E o scrisoare autografă a lui Abraham 
Lincoln - pe vremea când era doar un cetățean obișnuit - în care 
cerea guvernului să construiască drumuri mai bune. Mai este 
încă una în cărucior din partea lui Andrew Jackson, o petiție în 
care solicita bani cu multă vreme înainte de a fi ales. Din câte 
auzisem eu, lui Wallace îi place la culme genul acesta de 
documente: toate fiind scrise de cei mai mari dintre conducătorii 
noștri cu mult înainte de a fi mari conducători - care dovedesc, 
fără tăgadă, că există viaţă și nainte, și după Casa Albă.. 

Dar astăzi, în timp ce Wallace studiază concentrat scrisul 
lăbărțat, ascuţit al lui Lincoln, nu mă pot împiedica să gândesc 
că acum caută ceva mult mai important decât niște simple 
sfaturi de viaţă din partea predecesorilor lui. 

Dacă e să dau crezare lui Dallas și oamenilor lui din Culper 
Ring - iar aici cuvântul-cheie este „dacă” - părerea lor este că 
Wallace se află aici pentru a vorbi. Cu mine. 

Arunc o privire spre agentul blond al Serviciului Secret care se 
află în continuare în picioare în colțul opus al camerei. Se uită și 
el la mine, direct în ochi, fără să-și ferească privirea. La masă, 
președintele se apleacă înainte pe scaunul lui, cu ambele coate 
pe masă chiar deasupra documentului. Mă uit la el, atent la 
fiecare mișcare, ca un politai care studiază în mall un grup de 
puști gălăgioși cu skateboard-uri. 


294 


SCIF-ul nu e foarte mare. Cu noi trei aici, temperatura din 
cameră crește suficient de mult ca s-o simt. 

Dar nu creșterea temperaturii din cameră îmi face palmele să 
transpire abundent și sudoarea să-mi cuprindă și restul trupului. 

La masă, Orson Wallace e la fel de calm ca întotdeauna - 
ridicol de calm - ca și cum ar citi ziarul de duminică. 

Timp de zece minute stau acolo, halatul meu de laborator 
făcându-mă să mă simt ca un cartof în folie de aluminiu. Singura 
mișcare pe care mi-o permit este să-mi ling mustaţa de 
transpiraţie sărată care mi se tot formează pe buza de sus. 

La doi metri jumătate mai încolo, președintele mă ignoră 
complet. 

După douăzeci de minute, începe să mă doară spatele din 
cauza lipsei de mișcare, iar mustața de sudoare nici măcar nu 
mi se mai pare sărată. 

În continuare, președintele mă ignoră. 

Când se împlinește o jumătate de oră, scoate un creion - de 
obicei doar arhivarii și cercetătorii folosesc creioane - din 
buzunarul de la jachetă și pe urmă se aruncă asupra altui set de 
scrisori prezidenţiale. 

Dar altfel, în continuare, mă ignoră. Și mă ignoră. 

Până când... 

În partea cealaltă a camerei, în diagonală, agentul cel blond 
își duce degetul arătător la ureche. | se comunică ceva în cască. 

Fără niciun cuvânt, agentul o ia spre ușă și răsucește 
încuietoarea metalică. Președintele este obișnuit cu mișcarea 
oamenilor în jurul lui. Nu-și ridică privirea nici chiar în momentul 
în care ne pocnesc urechile. 

Scoțându-și capul pe ușă, agentul cel blond ascultă ce-i 
șoptește agentul de afară. Cu siguranță se petrece ceva. Și, 
judecând după modul în care agentul se tot uită înapoi la mine, 
apoi la șeful lui, pot spune cu siguranţă că - indiferent că există 
autorizare sau nu, indiferent că încăperea e absolut sigură sau 
nu - în niciun caz nu sunt dispuși să mă lase singur cu 
președintele. 

— Am nevoie de două minute, îmi spune agentul. 

Pășește în exterior. 

Înainte să pot reacţiona, se aude un zgomot ascuţit de 
absorbţie când se închide ușa și camera devine din nou etanșă. 


295 


Arunc o privire spre președintele cu obrajii rozalii, în 
continuare cufundat în lectură. Dar, exact ca mai devreme, nu 
văd decât fantomele ce plutesc în spatele lui: Orlando și 
Clementine... cafeaua vărsată... apoi scaunul răsturnat pe 
podea. Dacă nu ar fi fost camera asta... și ce am găsit... și ceea 
ce Orlando a fost suficient de rapid ca să... 

Aproape am uitat. Ce a înșfăcat Orlando. 

Privesc în sus la colțul tavanului. Camera video este exact 
unde a fost mereu. Urmărindu-ne. 

Mustața de sudoare mi se adună în gropiţa de deasupra 
buzei. 

De aceea președintele nu a rostit niciun cuvânt. De asta nu s- 
a mișcat, ci a rămas aplecat în continuare asupra vechilor 
documente. 

Și acesta este motivul pentru care și-a creat Wallace, în 
primul rând, grupul de Depanatori, după cum spunea Dallas. 

Știe că este urmărit. Intotdeauna este urmărit. 

Dacă are intenţia să trimită un mesaj, trebuie să fie unul 
subtil. 

Foarte bine. 

Sunt arhivar. Știu să aștept. 

Lipindu-mă de colțul meu și focalizându-mi microscopul 
mintal, îl studiez cu atenţie cum stă acolo - felul în care se 
bazează mai mult pe braţul drept, sprijinindu-se pe el când se 
apleacă peste birou. 

Observ că nu atinge deloc documentele, că le tratează așa 
cum se cuvine având în vedere valoarea lor. 

Observ și modul în care-și ţine ambele picioare cu tălpile lipite 
de podea. Dar dincolo de asta... 

În continuare, mă ignoră. 

Mai aștept. 

Mă ignoră. 

Nu ridică privirea. Nu se uită deloc la mine. 

Nu pune nicio întrebare - doar alte cinci minute de... 

Ignorare totală. 

Ușa camerei se deschide în dreapta mea când agentul blond 
de la Serviciul Secret ni se alătură din nou. Dar nu-și reia locul 
din colțul din spate. 

— Domnule, ar trebui să plecăm, spune el, de lângă ușa pe 
care o ţine deschisă cu mâna. 


296 


Președintele dă din cap, lovindu-se ușor cu guma creionului în 
bărbie. Încercând să termine în cele câteva secunde rămase ce 
mai are de citit, se ridică rapid de pe scaun răsucindu-se, 
părând că trupul îi părăsește camera în timp ce citește în 
continuare. 

— Atunci, o zi bună, rostește către mine agentul cel blond. 

În timp ce președintele vine spre ușă - și spre mine - e 
singura dată când privirea lui gri, profundă, se aţintește asupra 
mea. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor, îmi spune amabil conducătorul 
lumii libere, iar eu ridic gâtul ca să-i pot cuprinde toţi cei 185 de 
centimetri. Mi se pare absolut uimitor ce aveţi aici. 

Apoi iese. 

Pfui. 

Nu-mi întinde mâna, nu mă bate pe umăr. 

Nu există niciun fel de contact fizic. Nu primesc nimic altceva 
decât boarea vagă de pudră de talc și de apă de gură Listerine 
rămasă în urma lui. 

Se lasă liniștea, iar eu privesc peste umăr în cameră. 
Scaunul... căruciorul... totul este la locul lui. Chiar și documentul 
în mapa transparentă Mylar pe care îl citea e, în continuare, 
acolo, neatins, pe birou. Mă reped într-acolo ca să mă asigur că 
nu am ratat nimic. 

Nu e nimic. 

Nimic. 

Nimic. 

Și pe urmă văd. 

Ceva. 


70. 


— Asta-i marea ta descoperire? Un creion? întreabă Dallas. 

— Nu e doar un creion. E creionul lui, spun, împingând ușile 
de la toate veceurile din toaletă ca să mă asigur că suntem 
singuri. Creionul președintelui. Asta e ce a lăsat în urmă. 

— OK, deci Wallace a lăsat un creion. Nu prea seamănă cu un 
cod nuclear. 

— Chiar nu-ţi dai seama? Eram în camera aceea... 

— Am auzit povestea - eraţi în SCIF, Wallace a intrat și, apoi, 
în loc să-ţi spună ceva, a petrecut următoarele patruzeci de 
minute citind documente vechi. Deci bine, înseamnă că s-a 
abținut. Poate că s-a speriat. 

— Nu era speriat! Gândește-te la ce a făcut: în văzul tuturor 
și-a băgat mâna în jachetă și și-a scos un creion - nu un pix sau 
un stilou așa cum folosește orice om din afara Arhivelor. Un 
creion. 

— Desigur - acum îmi dau seama, spune el sarcastic, în timp 
ce începe să-și spele mâinile în chiuveta de la baie. 

Nu-mi face deloc plăcere să am de-a face cu Dallas, dar având 
în vedere circumstanţele - informaţiile pe care mi le-a dat ieri... 
explicaţiile pe care mi le-a oferit despre cercuri interioare și 
exterioare... și tot ce a mai anticipat despre președinte... și 
adăpostul conspirativ, și caseta video, și casca fără fir din 
ureche... plus că, în momentul acesta, Tot nu vorbește cu mine 
- nu am decât să lupt singur sau să lupt având al lui Culper Ring 
în spatele meu. Nu există decât un singur răspuns. Poate că nu 
am încredere deplină în Dallas, dar pentru moment, ceva, ceva 
încredere tot am în el. 

— Cred că Hrușciov și Mussolini foloseau și ei creioane, 
adaugă el râzând. 

— Pe bune, Dallas. Gândește-te: de ce scoate cineva un 
creion? Ca să urmeze procedurile pe care le avem noi pentru 
camerele de lectură - și să ia notițe, nu? Foarte bine - asta ar 
avea sens. Dar uite ceva ce nu are sens. Wallace nu a luat 
notițe. Niciun moment nu a avut vreo foaie de hârtie... nu a avut 


298 


un carneţel... nu a avut și nici nu a cerut măcar un singur lucru 
pe care să scrie. 

— Poate că ar fi făcut-o, dar nu a făcut-o pentru că nu a găsit 
nimic despre care să merite să scrie. Și chiar dacă nu a fost așa, 
ce mare lucru că avea la el un creion? 

— S-ar putea să nu fie mare lucru că // avea la el. Mare lucru 
ar putea fi că /-a lăsat când a plecat! Şi, ca să fiu cinstit, nu mi s- 
ar părea că e așa o mare problemă, dacă nu ar fi faptul că - a, 
da - acum două zile am găsit o carte în aceeași cameră care la 
fel, nu mi s-a părut o mare chestie... până ce am descoperit că 
exista un mesaj ascuns în ea, scris cu cerneală invizibilă. 

La chiuvetă, Dallas își strânge și-și desface pumnii, 
scuturându-și apa în exces de pe mâini. Mă ascultă. 

— Și-atunci unde e mesajul ascuns din creion? 

— Sunt niște urme. Uită-te la creion. Acele adâncituri. 

Ridică creionul de pe marginea chiuvetei și-l ţine la doar 
câţiva centimetri de nas. 

Vrea să-mi spună că sunt urme de mușcături. Dar știe că nu 
sunt. De fapt, când îl studiază de aproape, vede că pe toată 
lungimea lui, creionul este presărat cu niște mici adâncituri - ca 
și cum cineva a luat un vârf ascuţit de ceva și a făcut câteva 
duzini de semne. 

— Cine face așa ceva cu un creion? întreb. 

— Beecher, știu că ești foarte încântat de toată povestea cu 
Culper Ring, dar cred că deja ești prea dispus să teși povești 
polițiste. Nu orice trebuie să fie un indiciu, spune aruncându-mi 
creionul și spălându-și din nou mâinile. 

— Chiar nu vezi ce este? întreb. 

— Chiar nu văd - și dacă aș vedea, cerneala invizibilă e una, 
asta-i alta. De când câteva puncte așezate la întâmplare sunt un 
cod secret? 

— Poate acum. 

ii arunc înapoi creionul. Îl trage tare de partea cu guma. 

— Guma e lipită. Nu e nimic ascuns în interior. 

— Asta nu ai cum să știi precis, spune Dallas. 

— Ba știu. L-am dus jos și l-am trecut prin aparatul cu raze X. 
Nu e gol pe dinăuntru. 

Dallas își apropie din nou creionul de față - atât de tare, încât 
aproape că-și atinge tuleiele din barbă. 

— Repet, s-ar putea să nu fie nimic, îmi spune. 


299 


— Păi așa și trebuie, să arate ca și cum nu ar fi nimic. Și 
dicţionarul acela arăta exact așa cum trebuie să arate un 
dicționar. Până ce se găsește cineva care știe cum să citească 
ce se ascunde dedesubt. 

De la chiuvetă, Dallas îmi aruncă o privire înapoi. 

— Te gândești la ceva anume? 

Pentru prima oară pe ziua de azi zâmbesc. 

— Da, și-ncă serios. 


300 


71. 


Arhivarul știu că se întâmplase ceva rău când începu să sune 
mobilul. Sunetul se auzea din partea cealaltă a sălii, de pe biroul 
lui Beecher. 

Sigur că știa sunetul de apel - coloana sonora a 
documentarului de pe History Channel, Last Days of the Civil 
War. Toată lumea știa telefonul lui Dallas. 

Dar abia când Dallas ţâșni afară pe ușa biroului a început să 
se îngrijoreze arhivarul. 

Fiind un tip deștept, arhivarul nu s-a ridicat, nu a intrat în 
panică, nici măcar nu a privit pe deasupra marginii parapetului 
despărțitor al cubiculului. 

În loc de asta, s-a înarmat cu cel mai bun instrument din 
arsenalul lui - singurul instrument de care trebuia să dispună 
orice istoric. 

Răbdare. 

Timp de șaisprezece minute, arhivarul rămase pur și simplu 
pe loc. 

Auzi ușa biroului deschizându-se cu zgomot. 

Dallas se repezi înăuntru alergând prin birou ca să ia ceva - 
ceva ce, după foșnetul materialului, părea a fi o haină de iarnă - 
apoi se năpusti afară din nou. 

Și apoi, după ce-i dădu lui Dallas timp să ajungă până jos, 
arhivarul se întoarse spre singurul instrument care-i putea fi de 
folos în momentul acesta, chiar mai mult decât răbdarea: 
geamul uriaș, solid, întins pe un întreg perete al cubiculului său, 
oferindu-i o minunată panoramă a Pennsylvania Avenue. 

Uitându-se afară, arhivarul urmări cum cele două siluete 
familiare ies în goană din clădire și traversează strada. 

Da, iată-i. 

Dallas. Și Beecher. 

Dallas și Beecher. 

În mod evident, împreună. 

Telefonul arhivarului îi vibră în buzunar. Exact așa cum se 
aștepta să o facă. Ar fi fost imposibil ca ei să lase așa ceva să se 
întâmple fără să reacționeze. 


301 


— Da, văd și eu, răspunse arhivarul. 

În timp ce discutau, o veche Toyota argintie - Toyota lui 
Dallas - se opri în cele din urmă în faţa Arhivelor. Într-acolo se 
grăbeau Dallas și Beecher: să ia mașina lui Dallas. Și, din câte 
se părea, Beecher era la volan. Mașina se opri și Dallas cobori. 

De la înălţimea la care se afla, patru etaje mai sus, arhivarul 
nu auzi scârțâitul roţilor. Dar văzu cât de repede demară 
Beecher. 

Ca și cum ar fi avut o misiune. 

Arhivarului nu-i plăcea asta. 

Acum era clar că nu mai exista altă opţiune. 

— Știu... văd și eu, rosti Tot în telefon, lipindu-și capul de 
geamul rece al ferestrei uriașe și urmărindu-l pe Beecher dând 
colțul și făcându-se nevăzut pe 9" Street. Nu, nu știu sigur, dar 
îmi pot închipui. Da. Nu, sigur că am pus mașina sub urmărire. 
Dar e timpul să le spunem celorlalți, adaugă Tot. Se poate 
accepta oficial că ne confruntăm cu o problemă. 


302 


72. 


— Pe cine ați venit să vedeți? întreabă femeia-paznic, cu o 
frizură de puşti olandez pus pe rele, prin fereastra antiglont. 

— Suntem pe listă, spun eu, întinzându-i actul de identitate și 
dându-mă într-o parte ca să poată vedea cu cine sunt. 

Din spatele meu, Clementine pășește în față și își pune la 
rândul ei permisul de conducere, împreună cu legitimaţia ei 
temporară (cea care spune că e masterand), în sertarul metalic 
deschis sub geamul de protecţie. Cu o mișcare hotărâtă, femeia- 
paznic de la St. Elizabeths închide sertarul, trăgând conținutul 
acestuia de partea ei, dincolo de geam, fără să mă scape din 
ochi. Fără îndoială, își aduce aminte de mine de ieri. 

— El este asistentul meu, îi explică Clementine. 

— Nu-mi pasă cine este. Trebuie să fie și el trecut pe listă, 
spune tăios femeia-paznic. 

— Am făcut asta. Am sunat, îi replică Clementine, bătând ușor 
cu inelarul în tejghea. 

Spre deosebire de seara trecută, când se confrunta cu bunica 
ei, vocea ei devenise din nou autoritară. 

— Verificaţi în calculator. 

Femeia-paznic apasă câteva taste, iar când îi cade faţa, este 
clar că am avut dreptate să o aduc pe Clementine. Însă, în timp 
ce îmi recuperez actul de identitate și noul ecuson de acces, iar 
paznicul ne face semn să trecem prin dispozitivul cu raze X, îmi 
este la fel de clar că Clementine nu e chiar pregătită pentru 
dansul victoriei. 

— La capătul holului, spune paznicul. O să vă întâlniți sus cu 
persoana care o să vă însoţească. 

Cu un zăngănit dogit, ușa din oțel, extrem de groasă, din 
stânga noastră se deschide pocnind, iar noi intrăm și o luăm 
spre centrul clădirii. Abia dacă facem doi pași înăuntru, că dăm 
de o altă ușă din otel. Aceasta este închisă. E un sistem similar 
celui din închisori - ca protecţie în caz de atac - ușa următoare 
nedeschizându-se până când nu se închidea cea de dinainte. În 
acest fel, pacienţii nu pot să evadeze. 


În spatele nostru, prima ușă se închide brusc. Mă aflu la mai 
puţin de jumătate de pas în urma Clementinei. Tot ceea ce văd 
este partea din spate a capului ei și alunita neagră de pe 
curbura gâtului. Dar nu trebuie să fii vreun expert în limbajul 
trupului ca să înţelegi de ce nu se mișcă. De data asta, 
comparativ cu ieri, este și mai greu pentru ea. Ştie bine cu ce 
urmează să se confrunte. 

— Nu trebuie să faci asta, îi șoptesc eu. 

Ea nu se uită în spate. 

— Clemmi, vorbesc serios, adaug eu. Dacă vrei, așteaptă aici 
și gata. 

— Cum de nu m-ai întrebat încă nimic despre ce-a fost azi- 
noapte? o trântește ea din senin. 

— Stai puţin. Acum ne certăm? E vorba despre sărut? 

— Lasă sărutul. Azi-noapte. Ce ai văzut la Buni... de ce nu m- 
ai întrebat nimic despre asta? 

— Ba da, te-am întrebat. Mi-ai spus că nu vrei să vorbeşti 
despre asta. 

— Ei bine, acum vreau s-o fac. Mai ales că încep să mă simt 
rău în chiţimia asta fără aer. 

Alt zăngănit metalic ne face pe amândoi să tresărim. 
Următoarea ușă se deschide și, în faţă, se vede un alt hol lung 
de culoarea lămâii verzi, având un lift în capătul îndepărtat. 
Clementine nu se mișcă, deși pare că-și dă silinţa să o facă. În 
ultimele zile, am văzut-o și puternică, și slabă, și neînfricată, și 
înspăimântată, dar și bună, și protectoare. Există o sumedenie 
de Clementine în acel corp al ei. Însă, când vine vorba despre 
familia ei - mai ales, de tatăl ei -, fata care obișnuia să fie gata 
de orice îmi reamintește că primul lucru pentru care nu este 
pregătită este propria ei incertitudine. 

— Ştii că nu te judec bazându-mă pe modul în care ești 
tratată de bunica ta, îi spun eu. 

— Știu că n-o faci. Însă nu-i vorba doar despre cum mă 
tratează ea. E vorba despre cum o /as eu să mă trateze. Ai văzut 
asta ieri - eu nu sunt... când ea... 

Își strânge buzele. 

— Când sunt cu ea, nu sunt tocmai în largul meu. 

Stau acolo, prefăcându-mă că nu am văzut exact asta 
noaptea trecută. 


304 


— Câteodată ești atât de puternică, încât uit că și tu poți fi 
rănită. 

Ea clatină dezaprobator din cap. 

— Cu toţii putem fi răniți. 

Dau din cap, gândindu-mă la faptul că bicicleta lui Iris mai stă 
încă în garajul meu, acolo unde o lăsase din întâmplare. Lui Iris îi 
place acea bicicletă. Dar nu o să vină niciodată să și-o ia. 

În timp ce studiez aluniţa de pe ceafa Clementinei, îmi trece 
prin cap că nu există nimic mai intim și mai profund în viaţă 
decât a fi pur și simplu înţeles. Și a înţelege pe altcineva. 

— De cât timp ai grijă de bunica ta? întreb eu, într-un final. 

— De patru ani. De când a murit mama. Știu că-i bine să ai 
grijă de oamenii în vârstă, dar... să trăiești cu o bătrână 
antipatică și nesuferită, să n-ai nicio slujbă... lucru pe care, din 
nou, ar fi trebuit să ţi-l spun... iar după aceea să descopăr că 
Nico este... știi tu ce... nu spun c-aveam nevoie ca viaţa mea să 
fie o simfonie - dar nu m-am gândit niciodată că se va dovedi că 
viața mea este un biet cântecel country. 

— Înî, ce să zic... tot e mai bine decât să-ti dai seama că viaţa 
ta este o simplă muzică de lift. 

— Unora le place muzica de lift, mă contrazice ea. 

Mă uit la ea. Se ţine tare pe poziţii, fără să-i fie teamă să-și 
încrucișeze privirea cu a mea, reamintindu-mi cu exactitate 
motivul pentru care reapariţia ei m-a scos brusc din hibernarea 
lipsită de pericole care devenise viaţa mea. Chiar și când îi este 
teamă, fetei ăsteia tot nu-i este teamă de nimic. Sau, cel puțin, 
nu îi este teamă de mine. 

În timp ce mă studiază, îmi vine să o sărut din nou. Vreau să o 
sărut ca și noaptea trecută - și știu că asta este șansa mea,oa 
doua șansă cu adevărat, în toate sensurile. Un moment de aur, 
extrem de favorabil, în care pământul nu se mai învârte și norii 
se îndepărtează, iar eu am ocazia să rostesc niște cuvinte 
perfecte, dovedind că pot, de fapt, să-mi schimb viaţa. 

— Așadar... bu... bunica ta... mă bâlbâi eu. Cancerul ei este 
grav, nu? 

— Înî. Este grav, spune Clementine, pornind-o de-a lungul 
holului. Deși, ţine minte ce-ţi spun, Buni are optsprezece vieţi. O 
să ne îngroape și o să joace tontoroiul pe mormintele noastre. 

Mă înjur în gând și mă gândesc c-ar trebui să-mi retez limba. 
Cum este cancerul Asta-i cea mai bună replică pe care am fost 


305 


în stare s-o spun? De ce nu i-am trântit pur și simplu că știu că 
este însărcinată ca să transform totul într-o dizgraţioasă scenă 
de societate? 

— Beecher, pot să-ţi pun o întrebare? adaugă Clementine în 
momentul în care apasă tare pe butonul de chemare a liftului. 
De fapt, de ce-ai venit aici? 

— Poftim? 

— Aici. De ce aici? spune ea, arătând cu degetul în sus. 

Trei etaje mai sus, ca să fiu explicit. La tatăl ei. 

— Ai văzut cât de nebun este. De ce-ai venit să-l vezi? 

— Ti-am spus și mai înainte: dintre toți cei cu care am vorbit, 
el este, în continuare, cel care a rezolvat primul chestiunea 
cernelii invizibile. Fără el, încă am mai răsfoi dicționarul ca niște 
chiori. 

— Asta nu-i adevărat. N-a rezolvat el niciun mister. Individul 
ăla de la Arhive... de la Conservare... 

— Diamantul. 

— Exact. Diamantul, spune ea. Diamantul e cel care i-a dat de 
cap. 

— Numai după ce Nico ne-a atras atenţia că cerneala e acolo. 
Și da, Nico este diliu, însă el este și cel care ne-a dat un indiciu 
care s-a dovedit a fi adevărat. 

— Așadar, Tot nu mai are dreptate acum? Haide, Beecher, fii 
serios. Ai la Arhive o duzină de alte persoane specializate în 
chestiuni legate de Războiul de Independenţă. Îl ai pe Diamant 
și toate cunoștințele lui de specialist despre modalităţile prin 
care Părinţii-Fondatori obișnuiau să-și ascundă secretele. Însă, în 
loc să te duci la niște profesioniști calificaţi, tu te duci la un 
schizofrenic paranoic și la fata pe care ai sărutat-o prima oară în 
liceu? Spune-mi ce cauţi de fapt. Departamentul tău ar fi putut 
să-ți înlesnească accesul aici. De ce m-ai adus pe mine cu tine? 

In timp ce mă urc după ea în lift și apăs butonul pentru etajul 
al treilea, o privesc lung, complet confuz. 

— De ce nute-aș fi adus pe tine? Erai în camera aia când am 
găsit dicționarul. Faţa ta apare pe caseta video la fel de mult ca 
și a mea. Și-ţi spun chiar acum că Khazei știe cine ești, 
Clementine. Tu chiar crezi că nu-mi pasă decât să mă protejez 
pe mine însumi? Asta este problema noastră. lar dacă îţi 
imaginezi că nu m-am gândit la asta încă din primul moment, 


306 


chiar nu mă cunoști deloc. În plus... nu pot să-ţi spun și că îmi 
placi? 

Ușile liftului se închid, iar Clementine face jumătate de pas 
înapoi, rămânând tăcută. Între tatăl ei dat dispărut, maică-sa 
moartă și o bunică haină, își petrecuse o mare parte din viaţă 
singură. Nu prea înţelege conceptul de împreună. 

Insă cred că-i place ideea. 

— Apropo, adaug eu, stând lângă ea astfel încât suntem 
aproape umăr lângă umăr. Unora dintre noi le place muzica 
country. _ 

Clementine mă surprinde prin faptul că roșește. In timp ce 
liftul urcă, ea se apucă de bara de susţinere din spatele ei. 

— Ar fi trebuit să spui asta acum două minute, geniule - când 
am spus eu că-mi place muzica de lift. 

— Știu. Mă panicasem. Măcar recunoaște-mi meritul că, în 
cele din urmă, am ajuns și-aici. 

În câteva secunde, pe măsură ce liftul încetinește ca să 
oprească, întind mâna în jos și îi desfac degetele de pe bara de 
susținere, luându-i mâna în a mea. 

Este udă și lipicioasă. Plină de transpiraţie rece. 

Și se potrivește perfect în mâna mea. 

Pentru o clipă, rămânem pe loc, amândoi sprijinindu-ne de 
balustrada din spate, amândoi învăluiţi în acel moment, împietrit 
parcă în timp, după ce liftul se smucește ușor și se oprește, dar 
înainte ca ușile... 

Cu un cutremurat, ușile se deschid și vedem că avem 
companie. O femeie de culoare, scundă, îmbrăcată într-o bluză 
galbenă, se joacă aruncând în sus o legătură compactă de chei 
și prinzând-o în palma desfăcută, în mod clar așteptându-ne să 
ne conducă restul drumului. Clementine mă pregătise pentru 
așa ceva: ca să îi ajute pe pacienţi să se simtă mai în largul lor, 
personalul nu poartă uniforme. Pe ecusonul argintiu scrie FPT, 
ceea ce într-un spital de boli mintale este echivalentul unei 
infirmiere. În spatele femeii se vede o altă ușă metalică, exact 
ca acelea de la parter. 

— Voi sunteţi cei care au venit să-l vadă pe Nico Hadrian? 
întreabă ea, aruncând o privire rapidă la ecusoanele noastre de 
vizitatori. 

— Noi suntem, spun eu în timp ce femeia răsucește o cheie în 
broască și împinge ușa, deschizând-o către un hol abia luminat 


307 


de lămpi fluorescente, coșcovit și neîngrijit, unde suntem 
așteptați de un bărbat care ţopăie pe călcâie, ușor ieșit de 
pragul ușii, cu un zâmbet stângaci pe faţă și o străfulgerare în 
ochii lui căprui, ciocolatii. 

— Le-am spus tuturor că o să vă întoarceţi, spune Nico cu 
genul acela de voce monotonă produsă de o medicaţie 
temeinică. Nimeni nu m-a crezut. 


308 


73. 


— Acesta este tatăl sau bunicul dumneavoastră? întreabă 
puştiul alb, musculos, cu bocanci militari închiși la șireturi până 
sus, în timp ce frizerul își plimba mașina de tuns în sus pe 
partea din spate a capului lui. 

— Tatăl meu, îi răspunse Laurent, fără ca măcar să se uite în 
sus la vechea fotografie alb-negru a soldatului în uniformă 
militară completă, imagine așezată chiar lângă sticla albastră 
strălucitoare de Barbasol. 

In poză - menită să arate ca o fotografie oficială a armatei, 
făcută în faţa unui drapel american - tatăl său era întors spre 
aparatul foto și un zâmbet jucăuș îi lumina faţa. 

— Și tresele alea de pe piept? întreabă clientul, încercând să 
se uite în sus, deși avea bărbia aplecată mult în faţă. 

Laurent auzise întrebarea asta de nenumărate ori de la 
oameni care voiau să știe ce medalie purta tatăl său la 
uniformă. 

Partea surprinzătoare era că, în ciuda fotografiei, frizerul se 
gândea arareori la tatăl său ca la un soldat. Fiind un adventist 
de ziua a șaptea extrem de strict, tatăl său era un pacifist, atât 
de atașat și dedicat credinţei sale, încât refuzase să aibă de-a 
face în vreun fel cu serviciul militar. Însă, la trei zile după Pearl 
Harbor, când ţara se clătina în urma loviturii primite, iar 
rugăciunile sale nu-i aduseseră răspunsurile de care avea 
nevoie, tatăl său intră în biroul de recrutare și se înrolă. 

Le spusese sergenţilor săi că nu va purta armă și nici nu va 
săpa tranșee în zilele de Sabat“. Ei îl făcură bucătar și 
bineînţeles că îl lăsară și să îi tundă. Câţiva ani mai târziu, după 
ce se întorsese acasă, tatăl lui Laurent rămăsese la fel de 
dedicat credinței sale. Insă lecţia de viaţă era acolo - singura 
lecție pe care încercase mereu să le-o insufle și copiilor săi: 
uneori este mai important binele tuturor. 

— De fapt a fost bucătar, îi spuse frizerul clientului său, 
indicându-i cu mașina de tuns spre fotografie. Medalia este o 


43 Zi de odihnă și de rugăciune pentru persoanele aparţinând anumitor religii, 
sâmbătă pentru evrei, respectiv, duminică pentru creștini (n. tr.). 


309 


glumă făcută de primul lui sergent pentru simplul fapt c-a fost 
primul care a prins un homar când au staționat în San Juan. 

Clientul râse... își suflecă rapid mâneca pentru a scoate la 
iveală un tatuaj proaspăt reprezentând un buldog îmbrăcat în 
uniforma Marine Corps“ care își flexa bicepșii asemenea unui 
culturist și-și prezenta propriul tatuaj, unde puteai citi Veșnic 
Credincios de-a lungul „braţului” lui proeminent de câine. 

Frizerul simţi un nod în gât, surprins de valul de emoție care îl 
cuprinse când citi tatuajul. Fără pic de îndoială în privinţa asta, 
exista o putere adevărată care decurgea din credință. 

Totuși. 

Se uită în sus și aruncă o privire rapidă la fotografia tatălui 
său. La homarul în miniatură care era prins de pieptul acestuia. 
Și la zâmbetul acela jucăuș de pe faţa tânără a tatălui său. 

Mai rămânea ceva de spus și cu privire la binele tuturor. 


44 Corpul Pușcașilor Marini (n. tr.). 


74. 


Conducându-ne pe lângă biroul asistentelor medicale, dincolo 
de firida în care era montat televizorul, prin secţiunea de 
măsuţe pătrate cu tăblia vopsită în carouri, Nico își ţine bărbia 
sus în timp ce merge ţintă spre ceea ce este în mod clar 
destinaţia noastră: singura masă rotundă din întreaga cameră 
de zi 

— Și singura pe care se găsește un bilet de hârtie lucioasă, 
verde, pe care scrie Nu vă așezați. 

— Eu am făcut biletul. Ca să nu se așeze nimeni aici, spune 
Nico. 

— Apreciem, spun eu, observând că Clementine încă nu a 
spus niciun cuvânt. 

Nu îi este deloc mai ușor decât data trecută să se afle aici. 
Dar judecând după modul în care Nico se holbează mai mult la 
mine decât la ea, îmi dau seama că încă nu știe că ea este fiica 
sa. Fără îndoială, așa e mai bine pentru toată lumea. 

Ne aşezăm cu toţii. La masă suntem noi trei și patru scaune, 
însă când atenţia lui Nico se îndreaptă spre scaunul gol, n-am 
nicio îndoială că, în capul lui, în acel scaun gol stă cineva. 

— O să fie liniște aici în spate. De-asta îmi place masa 
rotundă, spune Nico. 

Ca și la celelalte mese din încăpere, tăblia este din plexiglas. 
Asta le permite asistentelor să vadă ce facem. In spate, în biroul 
asistentelor, femeia care ne escortase de la lift până aici stă la 
un calculator, prefăcându-se că nu se uită la noi. Indicându-ne 
undeva în partea opusă a încăperii, spre un set de uși batante, 
Nico adaugă: 

— Camera mea este acolo, în spate. 

Se aude un Cl/ic-clanc puternic. Mă uit de unde provine 
zgomotul, peste umăr, la automatul de băuturi răcoritoare - clic- 
clanc - care eliberează o cutie de Dr Pepper dietetică, înșfăcată 
imediat de un pacient cu păr negru și creţ. 

— Pentru noi pot s-aduc suc de mere și suc de portocale, pe 
gratis. Ne pun să plătim pentru sucurile la cutie, ne explică Nico. 

— Cred că suntem în regulă, spun eu, sperând să avansăm. 


311 


— Vorbești cu mine ca și doctorii, spune Nico, punându-și 
ambele mâini întinse pe masa transparentă. 

Ține picioarele strâns lipite, perfect așezate, pe podea. 

— Ca doctorii mai noi care își fac griji că aș putea să-i lovesc. 

— Nico, eu nu... 

— Știu că nu ești asistentul ei. Știu c-ai spus asta doar ca să 
intri aici. 

Se aude alt c/ic-c/lanc în spatele nostru - o altă cutie de Dr 
Pepper dietetică pentru alt pacient. 

— Serviciul Secret te poate aresta pentru asta, Benedict. 

Incearcă să preia controlul discuţiei, mai ales prin mișcarea 
asta ca la hochei: faptul că-mi spune Benedict Arnold. Dar, spre 
deosebire de data trecută, eu chiar mi-am făcut temele. 
Indeosebi pe cele referitoare la el. 

Când fusese arestat pentru faptul că trăsese în președinte, 
Nico fusese acuzat de un delict federal, ceea ce însemna că 
avea un dosar federal - inclusiv un profil psihologic - ceea ce 
însemna că toate aceste dosare personale au ajuns în cele din 
urmă la Arhive, ceea ce mai însemna în plus că nu fusese nevoie 
decât de un apel telefonic ca să le obţin din centrul nostru de 
arhivare a documentelor din Suitland, Maryland. 

Ca să fiu sincer, în marea lor majoritate, lucrurile pe care le 
citisem nu fuseseră decât niște aiureli pe care le puteai găsi 
într-un curs de iniţiere în psihologie, însă un lucru era cert: da, 
Nico este hiperparanoid și obișnuia să susțină că Dumnezeu 
vorbește cu el... și da, în mod evident, este extrem de iniţiat în 
toate tipurile de teorii ale conspirației cu caracter istoric, 
incluzând aici și nebunia referitoare la Thomas Jefferson și 
George Washington, respectiv la o pentagramă ascunsă în 
modul de dispunere a străzilor din Washington, D.C. Insă ca fost 
soldat decorat în armată, singurul lucru la care Nico reacţionase 
întotdeauna cel mai bine era o voce sigură, plină de autoritate. 

— Nico, sunt aici ca să vorbesc despre Culper Ring, anunţ eu. 
Vrei sau nu să afli ce s-a mai întâmplat? 

Mâinile lui rămân întinse pe masă. Ochii i se plimbă brusc 
înainte și înapoi, oprindu-se asupra mea. Apoi asupra 
Clementinei. După care, asupra scaunului gol de lângă el. In 
profilul psihologic se spunea cât de metodic este. Insă, judecând 
după modul în care începe să-și muște interiorul buzei, se vede 
că e surescitat. 


312 


— Am avut dreptate, nu-i așa? izbucnește el. Cu privire la 
cerneala invizibilă... 

— Ai avut. Se trimiteau mesaje. 

— Am știut eu! Eu... 

Coboară vocea, aruncându-și rapid privirea spre oficiul 
asistentelor medicale. Însoţitoarea care ne-a adus aici vorbeşte 
la telefon, în mod sigur, Nico aude ce spune. Și este aici de 
suficient de mult timp ca să știe ce se întâmplă dacă devine 
prea agitat. 

— Ti-am spus că ești supus unui test, insistă el, luptându-se 
să-și păstreze calmul. Ti-am spus eu, nu-i așa? 

— Cu toţii suntem supuși unui test, spune Clementine, exact 
așa cum stabilisem împreună. Așa este viaţa. 

— lar aici este cel mai nou test al tău, intervin eu, simţindu- 
mă deja vinovat, însă știind că aceasta este singura noastră 
șansă. Acesta este mesajul care a venit înapoi. 

Din buzunarul lateral al pantalonilor, scot creionul lăsat de 
președintele Wallace și îl pun cu grijă pe masa cu blat 
transparent. 


75. 


Mâna lui Nico se repede ca un șarpe, înhaţă creionul 
președintelui și-l leagănă în palma lui deschisă. Ochii i se plimbă 
iarăși înainte și înapoi, afundându-se în studierea fiecărui detaliu 
în parte. 

În cele din urmă, privește în sus: 

— Nu înțeleg. 

— Creionul... crestăturile de pe el... spun eu. Noi credem că e 
ascuns un mesaj aici. 

— Pe creion? întreabă el. 

— În crestături, spun eu, arătându-i. 

Se aude un alt c/ic-c/lanc în spatele nostru. Incă o cutie de Dr 
Pepper dietetică pentru alt pacient. 

Clementine sare în sus, iar Nico clipește incontrolabil în timp 
ce cutia de suc cade din burta automatului. Insă Nico nu pierde 
deloc creionul din priviri. Ținându-l de ambele capete, îl rotește 
ușor ca eroii din desenele animate când își răsucesc vârful 
mustățţii. Devorează din priviri fiecare semn în parte, fiecare 
șânțuleț și crestătură, fiecare detaliu. 

În cele din urmă, ochii lui căprui se uită pe furiș pe deasupra 
creionului. 

— Spune-mi ce este scris cu cerneală invizibilă. 

— Poftim? întreb eu. 

— Mesajul. Din dicţionar. Vreau să știu ce spune primul mesaj. 
Vreau să-mi spui. 

— Nu. În mod categoric, nu, spun eu, uitându-mă la 
Clementine, care privea fix la picioarele ei prin masa 
transparentă. 

E clar că nu o să mai reziste mult. 

— Nu ăsta-i planul, Nico... n-am timp de asta. 

— Atunci nici eu n-am timp de tine, mă provoacă Nico. 

— E-n regulă. Atunci noi o să plecăm. lar tu poţi sta aici 
așteptându-ţi încă doi ani următorul vizitator, spun ridicându-mă 
din scaun. 

— Stai jos. 


314 


— Nu. Nu tu ești cel care conduce discuţia asta, îi răspund eu 
tăios. 

— Stai jos, repetă Nico, lăsându-și bărbia în jos și încercând 
din răsputeri să-și menţină vocea pe o tonalitate joasă. 

— Mă asculţi sau nu? Nu tu ești cel care conduce discuţia 
asta. Așa că spune-mi ce scrie pe creion sau distrează-te de 
unul singur petrecându-ţi restul după-amiezii cu sucul tău 
gratuit de portocale. 

Lângă mine, Clementine se ridică de pe scaun, alăturându-mi- 
se ca să plecăm. 

Nico se uită înspre scaunul gol de la masă. Dă din cap 
aprobator de câteva ori. Indiferent ce aude, mă rog să fie un sfat 
bun. 

— Nu spune nimic, o trântește Nico din senin. 

— Poftim? 

— Creionul, spune Nico. Nu-i niciun mesaj acolo. 

— Cum de știi asta? 

— Pot să văd. Pot - mă pricep să disting tipare. Doctorii... mi- 
au spus că pot să văd ceea ce alţii nu pot. Dumnezeu m-a 
înzestrat cu darul ăsta, spune el, aruncându-și din nou privirea 
la scaunul gol. Semnele de pe creion... crestăturile... n-au niciun 
caracter repetabil. Nu se reia niciunul. 

— Deci cei din Culper Ring... atunci, la începuturi... nu 
foloseau niciodată crestăturile în lemn pe post de coduri de 
criptare? întreb eu. 

— Astea nu sunt simboluri sculptate. Astea sunt... nu 
reprezintă nimic. Nimic din ce-aș putea eu vedea. Acum, spune- 
mi ce nu mi-ai spus. Spune-mi ce era scris cu cerneală invizibilă. 

Rostește aceste cuvinte pe un ton normal, ca și cum n-ar mai 
fi nimic de discutat. 

Clementine și cu mine stăm acolo, fără să spunem nimic. 

— Știu c-ai venit aici ca să te ajut, spune Nico. N-ai fi aici dacă 
nu te-ai fi împotmolit. Pot să te ajut... 

Se oprește. 

Știu că acesta este un subtertugiu. Nico nu-i un tip șiret. Nu 
este subtil. E doar un tip anormal care se poartă ca un copil 
uriaș și crede că este reîncarnarea lui George Washington. 
Așadar, știu că nu încearcă decât să mă facă să spun... 

— Cu ce poţi să mă ajuţi? întreb eu cât se poate de enervat, 
însă suficient de curios ca să-i cânt în strună. 


315 


Mă așez din nou pe scaun. 

El se uită înspre oficiul asistentelor, cercetând încă o dată din 
priviri încăperea puternic luminată. Pe o coloană pătrată din 
beton din apropiere e o bucată de hârtie pe care a fost scos la o 
imprimantă cu laser următorul mesaj: 


Vă rugăm să vă mentineti vocea scăzută 
Și moralul ridicat. 


— Nico, cu ce poţi să ne ajuţi? repet eu întrebarea. 

— Știu despre Inimile Purpurii“, spune Nico. 

— OK, gata, am terminat - am mai văzut șmecheria asta, 
spun eu în timp ce mă ridic din nou. 

— Unde te duci? mă întreabă Nico. 

— Faci exact același lucru pe care l-ai făcut și data trecută - 
mai întâi, te oferi să ne ajuţi, după care începi să ne torni aiurea 
poveștile tale ciudate cu fantome. 

Spre surprinderea mea, Clementine mă apucă strâns de 
încheietura mâinii, ţinându-mă pe loc. 

— Ce-i cu Inimile Purpurii? întreabă ea. 

— Medaliile. Medaliile pentru militari. Știţi cine a creat Inima 
Purpurie? 

— George Washington, îi răspund imediat. 

— Foarte bine. Mă bucur că-ţi cunoști istoria, spune Nico. Da, 
George Washington a creat-o. A fost una dintre primele medalii 
inventate și decernate în Statele Unite. Dar el nu i-a spus Inima 
Purpurie... 

— l-a spus Medalia pentru Merit Militars, îl întrerup eu. 
Ulterior, a primit numele ăsta datorită faptului că medalia în sine 
era făcută dintr-un material textil purpuriu în formă de inimă. Ce 
altceva mai vrei să știi? 

— Ştii câte Inimi Purpurii a dat George Washington? mă 
provoacă Nico. 

De data aceasta, tac mâlc. Sunt eu bun, dar nu sunt Tot. 

— Trei, spune Nico. Asta-i tot. Trei. La trei bărbaţi - toţi din 
Connecticut. Și pentru a-i onora, Washington le-a scris numele 


45 Purple Heart, decorație militară acordată în numele președintelui SUA pentru cei 
care au fost râniţi sau uciși în serviciul militar (n. tr.). 
46 Badge of Military Merit (n. tr.). 


într-o carte specială pe care a numit-o Cartea Meritului. Și știi 
unde-i această Carte a Meritului în zilele noastre? 

— În același depozit unde este și Chivotul Legii? întreb eu. 

— Nu știe nimeni unde este, spune Nico, imun la gluma mea, 
aruncându-ne un zâmbet rapid și agitat. 

Clementine arată chiar mai rău decât ieri. N-o să mai reziste 
mult. _ 

— Cartea lui Washington a dispărut. In 1932, au reactivat 
Inima Purpurie și ceremonia acordării ei; de-atunci încoace a 
fost conferită fără întrerupere în sistemul militar. Însă nici până 
astăzi, nimeni - nici măcar o singură persoană - nu are cea mai 
vagă idee unde este, de fapt, Cartea Meritului - cea cu numele 
originale -, adevărata carte a lui Washington. 

— Și toate astea au semnificaţie pentru noi fiindcă...? 

— Au semnificaţie fiindcă, în zilele noastre, Inima Purpurie se 
acordă celor care sunt răniţi în luptă. La început însă, pe vremea 
aceea, medalia lui Washington n-avea nimic de-a face cu rănile. 
Așa cum spusese Washington însuși, medalia era dată pentru a 
răsplăti devotamentul extraordinar. Ştii ce înseamnă 
devotament extraordinar? 

— Înseamnă cineva care este loial, spun eu. 

— Înseamnă cineva care poate ţine un secret, mă contrazice 
Nico. Nu știam asta. M-am documentat. Am aflat după vizita 
voastră. Am o grămadă de timp la dispoziţie aici. 

— Treci odată la subiect. 

— Am făcut-o deja. Dar tu nu mă asculţi. La fel ca și 
predecesorul tău... 

— Nu mă compara pe mine cu niciun predecesor. Nu-mi 
spune Benedict Arnold. Nu începe iar cu nebunia aia cu 
reîncarnarea, îl avertizez eu, stând încă pe partea opusă a 
mesei față de el. Dacă vrei să te ascultăm, rămâi în lumea reală. 

Ochii îi licăresc și i se plimbă înainte și înapoi. Pieptul i se 
ridică și îi coboară la fel de repede. Însă, spre cinstea lui, Nico își 
mușcă interiorul buzei și rămâne la subiect. 

— Primul dintre cei care au primit Inima Purpurie a fost un 
tânăr de douăzeci și șase de ani numit Elijah Churchill, explică 
Nico. Elijah a servit sub comanda cuiva de care cred c-aţi auzit - 
Benjamin Tallmadge. 

Clementine se uită înspre mine. 


317 


— Tallmadge a fost cel care a organizat Culper Ring-ul 
original, spun eu. 

— Pe urmă, dacă vă uitaţi la al treilea nume de pe lista aceea 
- Daniel Bissell din Windsor, Connecticut - ia ghiciţi de ce 
numele său a fost pus în Cartea Meritului? A fost unul dintre cei 
mai buni spioni, cel care a ajutat la infiltrarea oamenilor noștri în 
grupul lui Benedict Arnold, spune Nico, ochii plimbându-i-se mai 
rapid ca niciodată. Și, după unii, acesta este motivul rea/ pentru 
care a dispărut Cartea Meritului. N-a fost furată. A fost ascunsă - 
de Washington însuși, care a strâns la un loc pe cei mai buni 
oameni ai noștri și i-a folosit ca să pună bazele celui mai 
important grup secret de care istoria n-a știut niciodată... 

— Culper Ring, spune Clementine. 

— Nu vă cer să credeţi asta, spune Nico. Însă până și istoria 
secretă a Americii are experţii ei. Lăsaţi-mă să vă ajut cu asta. 
Știu că pot să vă ajut. Asta-i lumea pe care o cunosc cel mai 
bine. 

Sunt tentat să-l contrazic, dar știm amândoi că are dreptate. 
Când vine vorba despre conspirații, Nico e doctor în domeniu. 

— Spuneţi-mi ce aţi găsit scris cu cerneală invizibilă, spune 
Nico. Spuneţi-mi și o să vă împărtășesc ce știu eu. Dacă dau 
greș, puteți să plecați și am terminat-o definitiv. 

Mă uit înspre Clementine, care îmi răspunde dând din umeri 
stângaci. Nu pot să nu fiu de acord. Odată ajunși aici - mai ales 
că, din câte s-ar părea, creionul președintelui este un eșec total 
și încă nu am habar de ce m-a adus Wallace în încăperea aceea 
- ce avem de pierdut? 

Din buzunarul de la spate al pantalonilor, scot și despăturesc 
fotocopia paginii din dicţionar și o împing peste masă. 

Nico nu se mai repede ca înainte. Rămâne calm, din nou cu 
mâinile pe masă. Dar când se apleacă și citește cuvintele scrise, 
văd vena groasă care începe să i se umfle la gât. 


16 FEBRUARIE 
6 DE ANI REPREZINTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ 
CA SĂ PĂSTREZI UN SECRET 
SCRIE ÎNAPOI: NC 38.548.19 SAU WU 773.427 


Se aude un alt c/ic-clunc în spatele nostru. Altă cutie de Dr 
Pepper dietetică pentru alt pacient, de data aceasta un tânăr 


318 


asiatic cu o șuviță de păr vopsită blond, coborând pe ceafă 
asemeni dungii unui sconcs. 

— Pleacă de lângă noi, Simon - asta nu-i treaba ta! mârâie 
Nico fără să se întoarcă și acoperă foaia strângând-o la piept. 

Asiaticul îi arată degetul mijlociu lui Nico, după care se 
îndreaptă spre ușile batante care duc spre camerele pacienţilor. 

Nico aproape că nu bagă de seamă și se concentrează din 
nou asupra foii. 

Buzele i se mișcă în timp ce citește din nou. 

lar și iar, el recitește documentul. Vena de la gâtul său i se 
umflă mai tare ca niciodată. 

Într-un final se uită în sus - nu surescitat, nu plin de energie... 
nu nimic. 

— Știu unde trebuie să vă ducetți, spune el. 


76. 


Frizerul avea mănuși în buzunare. Însă nu și le pusese. 

Nu pentru că nu îi era frig. Afară în aer liber - mai ales aici, în 
cimitirul acoperit de zăpadă - era ger năprasnic. Cu siguranţă îi 
era frig. 

Însă, pentru moment, voia să îl simtă. 

De fapt, în timp ce mergea pe poteca din beton care șerpuia 
de-a lungul cimitirului Oak Hill, știa că aceasta era adevărata lui 
problemă. De prea mult timp încoace, îndeosebi în ultimii ani, 
nu mai simţise frigul sau teama - sau, practic, mai nimic. În 
schimb, fusese relaxat și încrezător. Și cel mai rău era că nu-l 
amăgise nimeni să-l facă să se simtă așa. Se amăgise singur. 

Tot acesta era și motivul pentru care venise azi aici. 

Ştia bine că n-ar fi trebuit s-o facă. Palmiotti l-ar fi făcut bucăți 

dacă ar fi aflat că parcursese tot drumul până aici prin zăpadă. 
Insă în momentul în care văzu piatra de mormânt sculptată în 
forma unui prunc înfășurat într-o pătură, frizerul nu se putu 
abţine să nu se gândească în ce alte privinţe se mai amăgise. 
_ Locuia deja de câţiva - e drept, puţini - ani în Washington. 
insă îi fuseseră suficienţi să știe de unde se trăgeau sforile. În 
momentul de faţă, Palmiotti era cel care avea biroul în incinta 
Casei Albe. Și loc în parcarea privată a Casei Albe. Și cel mai 
bun prieten pe scaunul din Biroul Oval. Frizerul nu avea decât 
chiria mare pe care o plătea pentru scaunul său de tuns și un 
set de butoni de cămașă prezidenţiali. Așa că, dacă acesta era 
cu adevărat momentul în care tornada era pe cale să ia casa pe 
sus, Laurent știa cine avea să fie primul peste care va ateriza. 

Fir-ar al naibii să fie, tocmai de-aia trebuise să vină aici și să 
înceapă să-și dea seama el însuși ce se petrece. 

Dar, în momentul în care făcu primul pas în afara potecii de 
beton și călcă în zăpadă, auzi în spatele său zgomot înăbușit de 
glasuri. 

Mergând șontăâc-șontâc și ascunzându-se în spatele lizierei de 
copaci de pe marginea vastului cimitir, Laurent reuși fără 
probleme să se ferească de privirile celor care veneau. Aici, 
nimeni nu se uita după altceva decât după morminte - ceea ce 


320 


era exact motivul pentru care cimitirul era un loc perfect de 
lăsat mesaje. 

In depărtare, se auzeau două voci discutând aprins, 
contrazicându-se, mult prea ocupate să-și dea seama ce se 
întâmpla, de fapt, în cimitir. 

Cu toate acestea, abia când persoanele respective ajunseră în 
capătul superior al potecii, Laurent putu să se uite atent din 
spatele mărului și să-i distingă pe cei care făceau gălăgia aia. 

El este, gândi frizerul în timp ce frigul aspru îi mușca oasele 
subţiri ale degetelor de la mâini. 

— Oprește-te! îi spuse fata tipului cu părul blond-nisipiu. 

Acesta nu o asculta. Însă el era. Cel care putea să le răpească 
tot ceea ce clădiseră. 

Beecher. 


321 


77. 


— Beecher, oprește-te...! strigă Clementine, fugind în urma 
mea. 

Alerg în continuare, deși simt că plămânii încep să mă ardă de 
la frigul de-afară și pantofii sunt uzi fleașcă de zăpadă pe 
măsură ce urc poteca betonată și trec de o piatră funerară 
dublă, având sculptată în piatră o bufniţă complicată care-și lua 
zborul. 

_ Fără îndoială, cimitirul Oak Hill este pentru oamenii cu bani. 
Insă dacă Nico are dreptate, este și pentru oamenii cu ceva mult 
mai mult de-atât. 

— Beecher, trebuie să fii deștept! mai adaugă Clementine. Nu 
te aventura fără să știi încotro te duci! 

Știu că are dreptate. Însă ajutat de GPS-ul celularului, știu 
exact unde mă duc. 

„180 metri înspre nord-vest”, apare pe ecran cu litere verzi 
strălucitoare. O săgeată digitală de culoare roșie îmi indică 
direcția corectă. Cu toate acestea, în momentul în care mă uit în 
jos să verific încotro este orientată săgeata, telefonul îmi 
vibrează în mână. 

Identitatea apelantului îmi spune că este singurul arhivar 
despre care știu că este membru al actualului Culper Ring. 
Dallas. 

— Beecher, asta e! l-ai dat de cap! o trântește Dallas înainte 
ca măcar să spun „alo”. 

Știu despre ce vorbește. Însemnarea. Făcută cu cerneală 
invizibilă. 26 de ani reprezintă o perioadă lungă ca să păstrezi 
un secret. Scrie înapoi: NC 38.548.19 sau WU 773.427. Încă din 
momentul în care o găsisem, am știut că acele numere nu sunt 
cote de înregistrare la bibliotecă. Așa că după aceea ne tot 
gândisem, Ce-i NC? Ce-i WU? 

Până când Nico spusese că este un alt vechi șiretlic de-al lui 
George Washington. 

— Nico e cel care i-a dat de cap, îi reamintesc eu. 

— Ideea este c-a avut dreptate. Unul de-ai noștri - care, 
surprinzător, lucrează la Curtea Supremă - a spus că povestea 


322 


lui Nico se confirmă: s-ar părea că Washington obișnuia să scrie 
acele scrisori lungi și incoerente ce păreau că nu duc nicăieri... 
asta până când citeai numai prima literă sau a treia literă, sau 
nu știu care literă a fiecărui cuvânt în parte. Când am încercat 
asta aici, a fost ca și cum el ar fi spus: NC și WU devin... 

— N și W. Nord și Vest, spun eu, repetând ceea ce îmi spusese 
Nico, iar eu îi spusesem lui Dallas în urmă cu o jumătate de oră 
când stabilisem să ne întâlnim aici. 

Pe măsură ce avansez de-a lungul potecii principale, înțeleg 
de ce nu vrea nimeni să-l ia în serios pe Nico, însă chiar și eu 
trebuie să recunosc că a fost grozav să-l urmăresc, odată pus pe 
treabă. De îndată ce Nico a avut literele N și W, a început să 
jongleze cu decimalele, iar mesajul a devenit puţin mai familiar: 
Scrie înapoi: N 38*54.819 W 77*3.427 - o direcţie din GPS care 
se convertește în același sistem de coordonate, bazat pe 
latitudine și longitudine, utilizat de când Ptolomeu le-a introdus 
în primul atlas geografic al lumii, în urmă cu două mii de ani. 
Asta-i motivul pentru care ne blocasem atâta timp. Noi căutam 
coordonatele unei cărți. Acestea sunt coordonatele unei hărți. 

— Și oricum, pe unde ești? întreb eu. 

— Tocmai am ajuns acum la Oak Hill, îmi explică Dallas. Doar 
ce-am trecut de poarta de la intrare. Tu unde ești? 

— Nu știu - undeva unde sunt toate pietrele astea funerare și 
toţi morții. Sus pe deal, în stânga. E-un... 

Imi arunc privirea în jur, căutând puncte de reper. 

— E-un câmp deschis, văd o statuie imensă din piatră a unei... 
arată ca o fată de fermier, însă faţa îi este plată din cauza 
intemperiilor care i-au tocit nasul. 

— Stai așa - cred că te... te văd, spune Dallas. Te văd pe tine 
și... 

Se oprește brusc. 

— Spune-mi te rog că nu-i și Clementine cu tine. 

— Nici măcar să nu începi cu asta. Știi c-am avut nevoie de ea 
ca să intru la St. Elizabeths. 

— Și aici care-i treaba? De ce-ai adus-o aici? Am vorbit pe 
tema asta, Beecher. Indiferent de ce crezi tu, noi n-o cunoaștem 
pe fata asta. ` 

Inchid telefonul, obosit de dispută. Imi repetă acelaşi lucru pe 
care mi-l spusese și Tot. Însă ceea ce nu înţelege niciunul dintre 
ei este că, fără Clementine, n-aş fi reușit să ajung până aici. Și 


323 


așa cum i-am spus și ei mai devreme, a fost și ea în SCIF-ul ăla. 
Nu pot s-o las deoparte. 

— Beecher, stai așa! strigă o voce slabă în spatele nostru. 

Mă întorc, văzându-l pe Dallas exact când apare după colţ, la 
jumătatea potecii șerpuitoare. E la mai puţin de cincizeci de 
metri depărtare. Aleargă destul de repede ca să ne prindă din 
urmă. 

Insă nu la fel de repede ca și mine. 

— Cine-i ăla? strigă Clementine, evident speriată. 

— Nu-ţi face griji. E doar Dallas, îi spun eu. 

— De ce i-ai spus că venim aici? întreabă Clementine, 
amintindu-și de sfatul lui Tot de a nu avea încredere în nimeni. 

Nu-i răspund. 

Pe telefonul meu mobil, GPS-ul spune că mai avem încă 
aproximativ zece metri de mers. Însă nu am nevoie de un 
telefon mobil performant ca să văd adevărata mea destinație. 

Pământul este acoperit de un strat de zăpadă ca o crustă de 
plăcintă, iar urmele de pași din zăpadă, asemănătoare unui 
câmp de mine îngust, duc direct spre un singur mormânt: un 
obelisc de doi metri și jumătate care arată ca monumentul lui 
Washington în miniatură. 

— Asta e, nu-i așa? șoptește Clementine în spatele meu. 

Imi iau avânt și sprintez pe poteca pavată, iar picioarele îmi 
sunt parcă înghiţite de gheață. Mă proptesc în stângul, având 
grijă să nu distrug dovada că mai fusese cineva acolo. Urmele 
de pași par a fi noi - ca și cum ar fi fost făcute în dimineaţa 
aceasta. Mai este încă un alt set de urme de pași care duc în 
spate, în spate de tot, spre pâlcul de copaci care înconjoară 
câmpul deschis. 

— Crezi că-i cineva acolo? întreabă Clementine, observând și 
ea aceleași urme ca și mine. 

Nu-i răspund. Insă ceea ce îmi atrage privirea este ceva ce se 
află la baza obeliscului: frunze umede... bulgări de pământ... și 
o gaură mică, făcută cu grijă în zăpada murdară de culoare 
maronie... 

Ca și cum ar fi ceva îngropat dedesubt. 

Mă las în patru labe, mă reped spre mica gaură ca de 
șoarece, îmi bag mâna înăuntru și pipăi în jur până când... 

Acolo. 


324 


Piatra de culoare bej este dreaptă și netedă, perfectă pentru a 
fi aruncată într-un lac. Dallas și Clementine vin amândoi în 
grabă lângă mine. Însă în momentul în care scot piatra afară, 
știu că este ceva în neregulă. Greutatea nu era cea potrivită. 

— E din plastic, spun eu. Și cred... cred că-i scobită, are un 
orificiu. 

— Bineînţeles că-i scobită. Așa se pot ascunde mesaje în ea, 
spune Dallas, ca și cum ar vedea asta tot timpul. Deschide-o. 
Vezi ce-i înăuntru. 

Intorc piatra cu fundul în sus. Exact cum ne așteptam, partea 
de jos pivotează și se deschide. 

Toţi trei ne aplecăm deasupra ei precum o cloșcă deasupra 
oului. 

Și în cele din urmă reușim să vedem ce este înăuntru. 


78. 


Tot alese intenţionat unul dintre SCIF-urile de pe cealaltă 
parte a clădirii. 

Se hotărî asupra unuia care le fusese atribuit celor de la 
Legislaţie. Șeful SCIF-urilor din departamentul de legislaţie era 
Adams Morgan, un tip între două vârste care-și petrecea nopţile 
cântând prin cluburi, cu o trupă de rockeri trăsniţi și total 
netalentaţi, mari amatori de reggae. Nu va ști niciodată că 
încăperea era folosită. 

Cu toate acestea, Tot avu mare grijă când se îndreptă într- 
acolo. Își făcu obișnuitele rute șerpuite printre rafturi, ferindu-și 
faţa de camerele de luat vederi și chiar știu cum să evite 
bătrâneii voluntari pe care-i înghesuiseră într-una dintre 
camerele de la nivelul optsprezece ca să se ocupe de recent 
descoperitele dosare de pensii pentru văduvele din vremea 
Razboiului de Independenţă. 

De fapt, ca să poată intra în cameră, fu destul de iscusit să nu 
utilizeze codul de acces normal al ușii, ci codul celălalt, de 
rezervă, pe care-l folosea personalul de pază. 

Și suficient de iscusit ca să aleagă unul dintre puţinele SCIF- 
uri din clădire care nu era dotat nici măcar cu o singură cameră 
de supraveghere (așa cum preferau majoritatea senatorilor și 
congresmenilor). 

Dar care fu cel mai iscusit lucru pe care-l făcu Tot? 

Se asigură că nu se ocupa de asta de unul singur. 

In dreapta lui, în ușa groasă de o jumătate de centimetru se 
auzi un declic, apoi un zgomot înfundat și apoi ușa se deschise 
cu un pocnet pneumatic. 

— Ai întârziat, spuse Tot. 

— Te înșeli, spuse Khazei în timp ce ușa se trântea în spatele 
lui. Am venit exact la timp. 


79. 


— Nu-i nimic. 

— Nu. Nu se poate, zise Dallas. 

— Se poate. Și așa este, spun eu, întorcând piatra scobită 
înăuntru astfel încât el și Clementine să poată vedea mai bine. 

Dallas se uită cu ochii mijiţi și se aplecă, examinând micul 
compartiment dreptunghiular dinăuntrul pietrei. Fără îndoială, 
nu este nimic acolo, ceea ce înseamnă că... 

— Cineva a luat deja mesajul, spune Clementine, uitându-se 
înapoi la urmele de pași ducând spre fâșia de copaci care 
formau o curbă ca o potcoavă de cal în jurul nostru. 

— Sau că n-a pus nimeni încă ceva înăuntru, spun eu, 
încercând să rămân calm și să gândesc pozitiv, fără să pot 
scăpa însă de sentimentul că Clementine poate să aibă 
dreptate. 

li urmăresc privirea aruncată spre liziera de copaci din 
depărtare. Nu se mișcă nimic. Nu se aude niciun zgomot. Însă 
recunoaștem cu toţii senzaţia îngrijorătoare pe care o ai când 
crezi că se uită cineva la tine. 

— Cred că trebuie să găsim un loc unde să ne ascundem. S-ar 
putea totuși să mai vină cineva încoace. 

Dallas clatină din cap, arătând cu mâna în jos spre mormânt. 

— Dac-ar fi așa, de unde provin urmele astea de pași? 

— De fapt, mă gândeam că provin de la tine, îl provoacă 
Clementine, făcând semn spre Dallas chiar dacă le cercetează 
pe cele care duc în spate, spre pâlcul de copaci. Vreau să spun 
că, chiar dacă te-a sunat Beecher, e o coincidenţă a naibii de 
uimitoare ca tu să-ți faci apariţia exact în momentul în care-am 
apărut și noi. 

— Ciudat, și eu gândeam același lucru referitor la tine, îi 
răspunde Dallas cu o voce răstită. Dar intenţionam să fiu 
suficient de diplomat și să aștept să pleci ca să-i spun lui 
Beecher asta, fără ca tu să fii de faţă. 

— Puteţi să vă opriţi amândoi? îi rog eu. 

Sunt tentat să-i spun Clementinei ce-a făcut Dallas noaptea 
trecută - cum a localizat persoana aceea în taxi... și mi-a dat 


327 


caseta video cu noi în SCIF, ţinând-o ascunsă de Khazei... și cum 
mi-a spus adevărata poveste legată de Culper Ring și de grupul 
secret al președintelui, acei Depanatori. Insă asta nu schimbă 
faptul că piatra aceasta este goală... 

— De data asta chiar nu mai avem niciun indiciu, continui eu. 

— Nu-i adevărat, spune Dallas, lingându-și fulgii de zăpadă 
din barbă. i 

— Despre ce vorbeşti? Asta a fost singurul moment în care 
am fost noi stăpâni pe situație. Ştiam unde este locul în care 
președintele și grupul lui de Depanatori își lasă mesajul, însă, în 
loc să-i prindem în flagrant, stăm aici să ne îngheţe fundul. 

— Ești sigur că acest schimb de mesaje este între președinte 
și Depanatori? întreabă Dallas, vocea sa căpătând acel timbru 
țanţoș pe care îl are când crede că deţine controlul. 

— Ce-i un Depanator? întreabă Clementine. 

— Sunt prietenii lui. La fel ca Depanatorii lui Nixon, îi explic 
eu. Oamenii cu care lucrează Wallace. 

— Dar mi-ai prins ideea, nu? adaugă Dallas. Dacă mesajul ăla 
era într-adevăr între președinte și Depanatori - iar ei știau că tu 
l-ai descoperit... 

— De ce n-au schimbat pur și simplu locul de întâlnire? întreb 
eu, terminându-i raţionamentul și uitându-mă din nou la 
mulțimea de urme de pași. 

— Și, mai mult decât atât, dacă marea lor temere era că ai 
putea să-l denunţi, de ce nu ţi-a făcut președintele o ofertă când 
a fost cu tine acolo în SCIF? Se presupune că pentru el era 
mesajul din dicţionar, corect? 

Este o întrebare pertinentă. lar presupunerea pe care noi ne- 
am bazat încă din momentul în care a început toată povestea 
asta a fost una singură: că dicționarul găsit în SCIF conţinea un 
mesaj dintre președinte și cineva din cercul lui interior, unul 
dintre oamenii lui. Dar dacă lucrurile nu sunt chiar așa... 

— Crezi că e posibil ca președintele să fi încercat să comunice 
cu cineva din afara cercului său? întreb eu. 

— Ori asta, ori cineva din afara cercului său ar fi putut încerca 
să comunice cu președintele, îmi răspunde Dallas. 

In momentul în care mă întorc de la pâlcul de copaci, gândul 
îmi zboară înapoi la mesajul original: 16 februarie. 26 de ani 
reprezintă o perioadă lungă ca să păstrezi un secret. 


— Poate că ăsta-i motivul pentru care președintele a solicitat 
ca tu să-i asiguri asistenţă de specialitate azi-dimineaţă, 
Beecher. Poate că el nu încerca să-ţi dea un mesaj - poate că 
aștepta să primească unul. De la tine. 

Înţeleg încotro bate. Acesta-i singurul lucru care are sens. Tot 
timpul ăsta, noi am crezut că dicționarul conţine o scrisoare care 
i-a fost scrisă lui Wallace de unul dintre prietenii săi. Insă dacă 
este, de fapt, de la cineva care nu e de partea sa... iar 
respectivii au aflat, într-un fel sau altul, despre Depanatorii săi și 
sperau să scoată la iveală ceva de acum douăzeci și șase de 
ani... 

— Crezi că-l ameninţă cineva pe Wallace? întreabă 
Clementine. 

— Cred că au trecut de simple ameninţări, spun, în timp ce 
din gură îmi iese un nor de aer rece pufăit la fiecare silabă. Dacă 
este ceea ce cred eu, probabil că cineva îl șantajează pe 
președintele Statelor Unite. 


80. 


Intrând în SCIF, Khazei inspectă și el rapid camera fără 
ferestre. 

— Crezi că sunt idiot? întreabă Tot făcându-și de lucru la 
televizorul aflat deasupra servantei mobile. Nu există camere 
video. 

Khazei verifică totuși. Să vadă cu ochii lui. Într-adevăr, nu 
existau camere. 

Dar asta nu însemna și că nu exista un aparat video. 

— Unde ai găsit-o până la urmă? întreabă Khazei, făcând un 
gest înspre caseta video pe care Tot o introduse în aparat și 
porni televizorul. 

— Acasă la el. O ascunsese într-o cutie de tampoane. 

— Cum de avea tampoane? Aveam impresia că locuiește 
singur. 

— Are o soră. Și a avut o logodnică. Doar nu era să le arunce 
lucrurile, îi spuse Tot răstit. 

Khazei nu răspunse. În loc de asta, își privi unghiile recent 
lustruite și lăcuite, tentat să se apuce să-și reteze cu dinții 
pieliţele de la degetul mare. 

La televizor, imaginile filmate începură să se deruleze 
arătându-i pe Orlando, pe Clementine... și, desigur, pe Beecher 
- și ceea ce descoperiseră ei în SCIF în acea zi. 

— Fir-aș al dracului, murmură Khazei. 

Tot încuviinţă. 

— Cred că ești deja. Din cauza lor. 


330 


81. 


— Eightball? întreabă Dallas. 

— Eightball trebuie să fie, sunt eu de acord, dând din cap. 

— Ce e Eightball? întreabă Clementine. 

Mă uit la Dallas, care clatină din cap. Nu vrea să-i spun și ei. 
N-a vrut nici să o iau când m-am dus să-l văd pe Nico. Insă 
acesta este singurul motiv pentru care am reușit să intrăm 
acolo. Și să ajungem aici. 

— Beecher, dacă nu vrei să-mi spui, nu trebuie s-o faci, spune 
Clementine. E-n regulă. Înţeleg. 

— Ascult-o pe fată, șoptește Dallas. 

Insă ceea ce nu o să înţeleagă Dallas niciodată este ceea ce-a 
spus Khazei azi-dimineaţă: că, îndată ce totul va ieși la iveală, 
iar ei vor dovedi că Orlando a fost omorât, Clementine va fi la fel 
de sus ca și mine pe lista suspecţilor și, prin urmare, are la fel 
de mult dreptul să știe ce mama dracului se întâmplă de fapt. 

— Eightball este o persoană, spun eu în timp ce Clementine 
stă ca un sloi de gheaţă în frigul de-afară. De fapt, este un puști 
- sau a fost un puști - pe nume Griffin Anderson. Avea douăzeci 
de ani când a dispărut. 

— Dispărut? Adică răpit? 

— Nimeni nu știe. Acest tip Eightball era bătăușul orașului și 
avea un tatuaj cu un eight-ball pe antebraț. Ideea este că e/ este 
ceea ce s-a întâmplat în urmă cu douăzeci și șase de ani. Pe 16 
februarie. Asta-i noaptea în care a dispărut din orașul 
președintelui, în statul Ohio. 

— Și ce înseamnă asta? întreabă Clementine în timp ce o 
ramură pocnește în spate, lângă șirul de copaci. 

Ne întoarcem cu toţii într-acolo. Este greu să vezi ceva. 

— Crezi că, atunci când era tânăr, președintele a fost 
amestecat în treaba asta? 

— N-am nici cea mai vagă idee, însă... ei bine... da, spun eu, 
cercetând încă atent fiecare copac în parte. la gândește-te. In 
noaptea aceea se întâmplă ceva, Wallace își pierde cumpătul, 
nu știu, viitorul președinte o ia complet razna și, împreună cu 
băieţii lui, face cumva ca Eightball să dispară... 


— Până când, cine știe cum, cineva din trecut își face brusc 
apariţia din neant și începe să reînvie povestea, spune Dallas, 
cu ochii aţintiţi asupra Clementinei. 

— Dallas, las-o în pace, spun. 

— Nu, Dallas, spune ce crezi, zise Clementine. 

— Tocmai am făcut-o, i-o trântește el răstit. 

— Și ăsta-i marele tău scenariu? Crezi că mi-au căzut în mâini 
niște informații vechi și după aceea ce-am făcut? L-am folosit pe 
Beecher în speranţa că o să-l terorizez pe președinte? 

— Există și idei mult mai ridicole decât asta. 

— Și doar ca să-ţi completez povestea nebunească, mai 
spune-mi o dată, care-i motivul meu? 

— Am văzut unde locuiești, Clementine. Am fost acolo seara 
trecută, spune Dallas. Fără nicio supărare, însă casa aia... 
cartierul ăla... în mod clar, nu ţi-ar prisosi ceva mai bun. 

— Dallas, gata, ajunge! spun eu. 

— Tu nu mă cunoşti, mârâie Clementine, asigurându-se că 
fiecare silabă în parte se aude clar, așa că ai foarte mare grijă 
ce spui mai departe. 

— Oooh, plăcutul final ameninţător. Nici măcar n-a trebuit să 
aduc în discuţie faptul că așchia nu sare departe de trunchi. Așa 
tată, așa fiic... 

Intinzându-se în față, Clementine sare la gâtul lui Dallas: 

— Jeg infatuat si...! 

Tâşnesc în fața lui Dallas, prinzând-o pe Clementine în aer, la 
numai câțiva centimetri distanță înainte să-l rupă în bucăți. Este 
un vârtej de pumni aruncați orbește în toate părțile, greutatea ei 
lovindu-mă în piept cu viteză maximă și dându-mă cu putere în 
spate. 

— Clemmi, liniștește-te! îi cer eu stăruitor proptindu-mi bine 
picioarele în zăpadă. 

Se luptă încă să treacă de mine, piepturile noastre fiind lipite 
strâns unul de celălalt. 

— Să nu îndrăznești cumva să mă compari cu el! Retrage-ți 
cuvintele! continuă ea să urle la Dallas. 

— N-a vrut să spună asta, pledez eu în timp ce încerc să o ţin 
în loc. 

— Retrage-ți cuvintele! strigă ea, respiraţia ei fierbinte 
venindu-mi direct în față. 


Este chiar mai rău decât atunci când a pierdut disputa cu 
Khazei. 

— Clementine! Încetează! îi ordon eu, apucând-o de umeri 
suficient de tare încât să știu că simte durerea. 

Ochii ei se întorc spre mine, clocotind de furie ca un cazan 
ajuns la punctul de fierbere. Partea cea înspăimântătoare este 
că, pentru o jumătate de secundă, arată exact ca tatăl ei. 
Scrâșnește din nou din dinţi, iar vena cea mare i se umflă. Mă 
aștept să atace. 

— Poţi să-mi dai drumul acum, spune ea cu voce joasă. 

Braţele îi sunt încă tensionate. 

— Eşti sigură? o întreb eu. 

— Dă-mi drumul, Beecher. Vreau să-mi dai drumul. Acum. 

În timp ce se trage înapoi și se eliberează din strânsoarea 
mea, îi arunc o privire elocventă lui Dallas, sperând că o să-și 
ceară scuze. Nu o face. 

— Dallas n-a vrut să spună asta, îi spun eu ei. 

— Știu cine sunt! spune ea plină de nervi, chinuindu-se să-și 
redobândească controlul. Știu că sunt impulsivă. Și pătimașă. 
Știu ce temperament am - dar nu sunt el, Beecher! Nu sunt așa 
ceva, insistă ea, refuzând să spună numele tatălui ei. 

Întind mâna s-o calmez. 

Ea se trage din nou într-o parte. Până acum, știu deja că se 
pricepe de minune să-și ascundă latura rănită. Și latura speriată. 
Însă mânia aceasta... veninul acesta care erupe și mușcă atât 
de brutal... 

Unele lucruri nu pot fi ascunse - îndeosebi când e vorba 
despre cine suntem cu adevărat. 

— Măcar atât poţi să faci, să te prefaci că-mi iei apărarea, 
adaugă ea, ţinându-și respiraţia. 

— Haide, știi că eu nu gândesc că ești ca Nico. 

— Știu că poţi s-o spui, Beecher. Ideea e să și gândești asta. 

Cuvinte mușcătoare pe care ea le lasă să îngheţe în aer. 

Înainte să pot spune vreun cuvânt, se întoarce cu spatele și o 
pornește înapoi pe potecă de una singură. 

— Te poţi scuza mai târziu, spune Dallas, apucându-mă strâns 
de braţ când dau să plec și să o urmez. In momentul de faţă, hai 
să ne întoarcem la grup astfel încât să putem descoperi ce se 
întâmplă. 


333 


— La grup? Cine, la superșmecherii ăia ai tăi din Culper Ring? 
întreb eu, cu ochii încă aţintiţi asupra Clementinei, care are 
nevoie de timp să se calmeze. În cazul în care n-ai observat, 
Dallas, cu toată parada și lăudăroșenia ta, n-au reușit să ajungă 
nicăieri până ce nu le-am dat răspunsul lui Nico. Și, în caz că n- 
ai observat, toate cele au eșuat: piatra era goală, toate mesajele 
au dispărut, iar noi n-avem nici măcar o pistă de urmat. 

— Nu-i adevărat. Tu ai spus că Tot a găsit acel raport al 
poliţiei - cel în care se spunea că doctorul președintelui... 

— Stewart Palmiotti. 

— ... că Palmiotti venise acasă de la facultate și că a fost 
ultimul care l-a văzut pe Eightball în viaţă... că el a fost cel care 
le-a spus polițiștilor că l-a văzut pe Eightball urcându-se de 
bunăvoie într-o mașină. În timp ce tu te plimbai de colo-colo cu 
Clementine, i-am pus pe băieţii noștri să-mi confirme asta. Au 
găsit raportul. Palmiotti știe ce s-a întâmplat, de fapt, în noaptea 
aia, ceea ce înseamnă că noi putem... 

— Putem ce? Putem să trimitem niște tipi din Culper Ring să-l 
înfrunte pe Palmiotti? Asta e noul plan măreț - să o ia la picior 
prin Casa Albă, să-i împingă un deget acuzator în față și să-l 
acuze la propriu pe cel mai vechi și mai de încredere prieten al 
președintelui de faptul că a tăinuit un secret din vechime? 

— Ai fi surprins să vezi ce poate spune cineva când ajunge să 
creadă că ai preluat controlul și ești stăpân pe situaţie. 

— Dar noi nu suntem stăpâni pe situație! Tot ce avem este o 
foaie de hârtie în care cineva spune Știu ce-ai făcut astă-vară“, 
ceea ce nu dovedește absolut nimic! Și-ţi spun chiar acum - nu- 
mi pasă câte genii pustii aveţi în acest Culper Ring - dacă vă 
duceţi acolo cu nimic și începeţi să trageţi leul de coadă și să-l 
zgândăriţi, leul o să-și scoată ghearele și-o să ne arate clar de 
ce a fost încoronat rege al junglei. lar prima gheară o s-o iau eu. 

Clementine coboară pe șerpuitoarea potecă din beton și, în 
sfârșit, Dallas nu mă mai contrazice. Ştie că am dreptate. Ştie că 
atunci când rezultatul rapoartelor de laborator va fi aflat, iar 
Khazei va putea dovedi că Orlando a fost ucis, toţi ochii se vor 
îndrepta spre ultima persoană cu care a fost văzut Orlando: spre 
mine. lar când se va căsca gaura neagră, nu va exista nicio cale 


7 1 know what you did last summer, titlul original în Ib. engleză, thriller de succes 
(1997), al cărui scenariu este construit pe un secret teribil ascuns de un grup de tineri 
care vor plăti pe rând cu preţul vieţii (n. tr.). 


334 


de a domuoli viteza de absorbţie. Nu până când nu o să-i înghită 
pe toți cei aflaţi în raza ei. 

— Totuși, asta nu înseamnă că n-ar trebui să ne concentrăm 
atenţia asupra lui Palmiotti, spune el, făcând din nou un semn 
sugestiv spre urmele de pași. Oamenii noștri caută. Pot să 
găsească orice. Așa că, indiferent ce s-a întâmplat în urmă cu 
atâta amar de ani, tot o să aflăm ce-au văzut sau cine-a fost 
acolo... sau chiar unde erau... 

— Stai, îl întrerup brusc. Mai spune o dată partea aia. 

— O să aflăm ce-au văzut? 

— Nu. Unde erau. Dacă aflăm unde erau... 

Îmi scot telefonul și formez rapid un număr. 

— Ce faci? întreabă Dallas. 

— Dacă vrem să doborâm leul, îi spun eu, trebuie să facem 
rost de-o armă mai mare. 


82. 


Ce faci? întrebase Dallas. 

Dacă vrem să doborâm leul, îi replicase Beecher, trebuie să 
facem rost de-o armă mai mare. 

Încă urmărindu-i cu privirea din pâlcul de copaci, frizerul 
trebuise să-și ţină respiraţia ca să-i audă ce spun. Incercase să- 
și spună că totul era încă în regulă. Însă în momentul în care 
Beecher formă nu se știe ce număr acolo, în depărtare, Laurent 
știu adevărul - și știu cât de departe era el acum de a fi în 
regulă. 

Din ce auzise, Beecher și grupul său nu-și mai dădeau cu 
presupusul. Aveau detalii. Aveau nume - și nu doar pe al 
președintelui. Îl aveau pe-al lui Palmiotti... și-n plus, îi auzise 
rostind numele Eightball... 

Dacă ei - ca ei să știe despre asta... ca ei să știe ce se 
întâmplase în noaptea aceea... 

În apropierea mărului care îl ascundea pe Laurent privirii 
celorlalţi, un mic petic de zăpadă, agăţat ca o insulă albă de 
scoarța sa, era spulberat încetul cu încetul de intensitatea 
vântului care sufla îndârjit. Uitându-se cum insula de zăpadă se 
micșora, bucată cu bucată, fulg cu fulg, Laurent știu că nici 
situaţia lor nu era alta. 

Eroziune în timp. 

De o bună bucată de vreme, Palmiotti spunea că el poate opri 
asta. Că într-un fel sau altul, putea face să dispară totul. Insă 
încrederea nu se deosebește de prietenie sau de secrete. Ele, 
toate, riscă să fie afectate de aceeași soartă... 

Eroziune în timp. 

Acum lui Laurent îi era totul foarte clar. Acesta nu era 
începutul tornadei. 

Acesta era începutul sfârșitului ei. 

La câţiva centimetri în fața frizerului, insula de zăpadă, care 
ajunsese de mărimea unei monede de douăzeci și cinci de cenți, 
fu spulberată de o altă rafală de vânt. De partea opusă a 
câmpului înzăpezit, Beecher avea în mare cam același efect. 
Într-adevăr, în timp ce ultimele urme de zăpadă erau 


336 


îndepărtate de pe scoarţa copacului, Laurent simţi din nou un 
mare nod în gât și un val de emoție asemănător celei care îl 
năpădise mai devreme când citise ce scria pe tatuajul clientului 
său. 

Dacă Laurent voia să oprească tornada, exista o singură 
modalitate să o facă. Până în momentul de faţă însă nu crezuse 
că va avea curajul s-o facă. 

Dar avea. 

Băgându-și mâna în buzunarul hainei, Laurent apucă strâns 
obiectul pe care în mod instinctiv îl luase de la frizerie, unul 
dintre puţinele suveniruri pe care tatăl său le adusese înapoi din 
război: briciul Master Barbers cu lamă dreaptă și plăsele din 
sidef. 

În momentul în care îl scoase din buzunar și îi desfăcu lama, 
ultimele rămășițe de zăpadă fură spulberate de vânt de pe 
scoarța copacului. 

De partea cealaltă a câmpului, Beecher și Dallas erau 
amândoi cu spatele la el. 

Tornada era pe cale să se întețească. 


83. 


— Arhivele Naţionale, îmi spune o voce familiară la telefon. 
Unde să vă direcționez apelul? 

— Katya, sunt Beecher. Poţi să mă transferi la domnul 
Harmon de la Documente Prezidenţiale? 

Stând în continuare pe zăpadă și citind confuzia de pe faţa lui 
Dallas, îi explic: 

— Scopul este de a afla ce s-a întâmplat, de fapt, pe 16 
februarie, corect? Problema e că singura consemnare de pe data 
de 16 este acel raport al poliţiei, un document pe care Palmiotti 
l-a creat el însuși. Însă ce-ar fi dacă am putea să aflăm unde au 
fost Palmiotti și Wallace pe data de 17... sau chiar pe 18? 

Dallas își mijește ochii în timp ce încearcă să-și adune 
gândurile și să pună toate astea cap la cap. Cunoaște problema. 
Acum douăzeci și șase de ani, Wallace nu era președinte. Dar 
asta nu înseamnă că nu există niciun fel de documente 
prezidenţiale. 

— OK, deci când s-a întâmplat asta... Acum douăzeci și șase 
de ani, președintele era... la facultate, adaugă Dallas, făcând 
rapid calculele matematice. 

Dallas știe cum funcţionează sistemul Arhivelor. Ştie ce 
păstrăm noi acolo. Și știe că atunci când Wallace sau oricare alt 
președinte este ales, primul lucru pe care îl facem este să 
începem un dosar pentru el. Insă mai presus de toate, începem 
să umplem acel dosar - prin păstrarea istoriei acelei persoane în 
documente originale, începem să strângem diverse poze și 
fotografii de familie, amintiri, suvenire, consemnări de la 
naștere și cataloage din școala primară. 

Așa se face că dispunem de acele fotografii ale lui Clinton de 
pe vremea când era bebeluș - și știm ce au scris profesorii în 
carnetul de note din clasa a cincea al lui Bush și Obama. Știm 
că, în cele din urmă, aceste documente sunt direcționate spre o 
bibliotecă prezidenţială, așa că în momentul în care este ales un 
nou președinte, administraţia începe să pună mâna pe tot ce 
poate. Și partea cea mai tare, ia ghiciţi cine e responsabil de 
depozitarea acestora? 


338 


— Crezi că au documente din care să aflăm unde-a fost 
Palmiotti pe 16 februarie? întreabă Dallas. 

— Știm c-a fost în Ohio. În raportul poliţiei se spune asta. El și 
cu Wallace veniseră amândoi acasă de la facultate, ceea ce 
înseamnă... 

— Domnul Harmon la telefon, se aude deodată o voce tăioasă 
în receptor. 

Cum este una dintre persoanele de la vârf din secția de 
Documente Prezidenţiale, Steve Harmon nu își cere scuze 
pentru faptul că este nerăbdător sau pentru că face referire la el 
însuși ca domnul Harmon. Fost cadru în marina militară, tot ce 
contează pentru el sunt faptele. 

— Domnule Harmon, sunt Beecher și vă sun... de la 
Documente militare vechi. 

— Mi-a spus Katya. 

— Da, ei bine, ăăă... am aici o cerere pentru unele documente 
de pe vremea când președintele Wallace era la facultate, și... 

— În marea lor majoritate, aceste documente nu au fost încă 
procesate. 

— Știu, domnule, însă încercăm să dăm de urma unei date 
anume, din săptămâna cu 16 februarie, din perioada ultimului 
an la facultate al președintelui, îi spun eu lui Harmon. 

În momentul în care rostesc cuvintele, chiar dacă coboară 
poteca și este la o distanță aproape egală cu lungimea unui 
teren de fotbal, Clementine își aruncă privirea peste umăr. Nu- 
mi pasă a cui fată este. Sub nicio formă nu poate să mă audă. 
După care se întoarce la loc și merge mai departe. 

— Totul este pentru un prieten al fundaţiei, continui eu. 

În termenii folosiţi la nivelul Arhivelor, prieten al fundatiei 
înseamnă unul dintre donatorii extrem de influenţi care ajută la 
organizarea multora dintre expoziţiile noastre. 

După tăcerea din telefon, știu că domnul Harmon este 
deranjat. Însă, în același timp, este și conștient de faptul că 
singurul motiv pentru care încă ni se mai permite să etalăm unul 
dintre exemplarele originale ale Magna Carta este pentru că un 
prieten al fundaţiei - conducătorul grupului Carlyle - ne-a 
împrumutat-o. 

— Fă o cerere în scris. O să-mi arunc o privire, spune domnul 
Harmon. 


339 


Clicul pe care îl aud în ureche îmi spune că interlocutorul meu 
a închis. 

— Documentele de pe vremea când Wallace era la facultate? 
întreabă Dallas în timp ce-mi iau telefonul de la ureche și stăm 
amândoi acolo, cu picioarele îngropate în zăpadă. Chiar crezi că 
vei găsi dovezi în nu știu ce lucrare în engleza veche? „Ce-am 
făcut în vacanţa de primăvară - și cum i-am ascuns noi cadavrul 
lui Eightball” de Orson Wallace? 

— Nu-i vorba de dovezi, Dallas. Ceea ce caut eu este șirul 
cronologic al evenimentelor. lar dacă suntem norocoși, asta o să 
ne spună dacă, în acea săptămână, Wallace s-a întors la cursuri 
sau a fost atât de traumatizat de ceea ce s-a întâmplat încât și-a 
mai petrecut ceva timp departe de facultate. 

— Așadar, cauţi condica de prezență? N-aș vrea să-ți 
reamintesc, însă la facultate nu se ţine evidenţa frecvenţei la 
cursuri. 

— Și nici eu n-aş vrea să-ţi reamintesc, dar tu n-ai nici cea 
mai vagă idee ce fel de evidențe ţin ei acolo. Poate că, în 
momentul în care Wallace s-a întors la facultate, a vorbit cu 
vreun consilier-îndrumător pentru studenţi și, ca atare, mai 
există prin dosarul lui de student vreun raport asupra 
incidentului în sine, spun eu în timp ce mă uit peste umărul lui 
Dallas, acolo unde Clementine s-a transformat într-o mică pată 
ca de cărbune pe fundalul alb. 

Se aude trosnind încă o creangă acolo în spate, în crângul de 
copaci. 

— Ar trebui să plecăm de-aici, spun eu. 

Privindu-mă cum mă uit la Clementine, Dallas vine după mine 
spre poteca din beton a cimitirului, pe care încă mai este 
imprimată dâra lăsată de pașii ei pe zăpadă. 

— Beecher, ai idee cum a reușit Culper Ring să rămână o 
organizaţie secretă timp de peste două sute de ani? 

— Pe bază de încredere. 

— Exact. Încredere, spune Dallas. Două sute de ani de 
încredere în oamenii potriviți. Acum dă-mi voie să-ţi pun o 
întrebare: i-ai povestit Clementinei ce ţi-am spus eu despre 
Culper Ring? 

— Mi-ai spus să n-o fac. 

— Așa este. Dar ideea este că m-ai ascultat. Și știi de ce m-ai 
ascultat? Deoarece chiar dacă, atunci când vine vorba de 


340 


Clementine, există o voce mică la tine-n pantaloni care-ţi spune 
ce să faci - după ce te-ai gândit dacă să-i spui sau nu despre 
Culper Ring, s-a auzit o a doua voce - vocea din capul tău - care 
ţi-a spus să nu o faci. Dintr-un motiv sau altul, ceva din creierul 
tău ţi-a spus că Clementine n-ar trebui să știe asta. lar aceasta 
este vocea pe care trebuie să o asculţi, Beecher. O să te ghideze 
mult mai bine decât vocea din pantaloni, spune el pășind pe 
poteca betonată și călcând pe urmele pantofilor Clementinei. 

— Apreciez imaginea cu penisul-vorbăreţ, însă hai să fim 
cinstiţi, Dallas - dacă n-aș fi avut-o pe Clementine cu mine azi- 
dimineaţă, n-aș fi reușit vreodată nici măcar să intru să-l văd pe 
Nico. 

— Și asta-i atât de rău? 

— Dacă Nico n-ar fi văzut foaia aia, noi n-am mai fi ajuns aici, 
subliniez eu, ajungându-l din urmă și întinzându-i piatra goală. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre coordonate. 38 de grade nord, 77 de grade vest... 

— Ce-ai zis?, spune Dallas, oprindu-se pe potecă. l-ai arătat 
chiar foaia cu cerneala invizibilă? 

— Nu, eu... 

Îmi pipăi buzunarele de la haină, apoi de la blugi. Nu-mi spune 
că am... 

— Ce, Beecher? l-ai dat foaia lui Nico? 

— Bineînţeles că nu. În grabă... eram atât de surescitaţi 
încât... cred c-am lăsat-o acolo. 

— N-ai /ăsat-o, Beecher. El a /uat-o. N-ai văzut Tăcerea 
Mieilor'%? În mod categoric a luat-o - ceea ce înseamnă că-n 
căutarea ta de a afla cine-i face necazuri președintelui, i-ai dat 
întreaga poveste pe tavă pacientului cu afecţiuni mintale care a 
încercat cândva să asasineze unul! 

Încerc să-mi spun că Nico nu știe că adnotarea cu pricina era 
pentru Wallace, însă gândul mi se volatilizează rapid căci știu că 
există numai două tipuri de oameni care vin vreodată să-l vadă 
pe Nico: indivizii nebuni ca și el și reporterii disperaţi. 

— Ar trebui să te rogi să n-aibă acces la copiatoare sau 
scanere, spune Dallas, reamintindu-mi exact ce-o să se întâmple 


48 silence of the Lambs - titlul original în Ib. engleză - thriller de succes (1991), ai 
cărui protagoniști sunt Anthony Hopkins și Jodie Foster în rolurile lui Hannibal Lecter 
un psihopat cu apucături canibalice și agentul FBI Clarice Sterling, desemnată să 
investigheze cazul (n. tr.). 


341 


dacă Nico dă coala aia de hârtie pe mâinile indiferent cui din 
cele două grupuri. 

Mă uit în jos, la vale, după Clementine. A dispărut. În locul ei, 
tot ceea ce văd este Nico și aerul său calm și măsurat în care 
ne-a spus mulțumesc la plecare. In mod categoric, el a luat-o. 

— Nu-mi spune că te duci înapoi la St. Elizabeths, strigă 
Dallas, deși știe deja care este răspunsul. 

— Trebuie să mă duc, îi spun eu mărind pasul. Trebuie să 
recuperez ce a luat Nico de la noi. 


342 


84. 


Era ceva ce spusese cel cu barba neiîngrijită - Dallas - era 
ceva ce spusese Dallas. 

Miji ochii să zărească ceva prin parbrizul mașinii în timp ce 
soarele dimineţii poleia cu argint strălucitor zăpada acoperită cu 
cenușă și nu se putu abţine să nu observe creșterea bruscă a 
numărului de magazine de băuturi alcoolice și de spălătorii de 
rufe din cartier. Bineînţeles, exista și o frizerie. Întotdeauna 
exista o frizerie, știa el, zărind firma pe care era pictat de mână 
cu litere mari și roșii Fades To Braids. 

Frânând la semafor, își spuse că nu regretă că se ascunsese 
acolo la cimitir. Era pregătit. Se împăcase cu sine însuși. Insă 
când auzise acele vorbe ieșite de pe buzele lui Dallas, știuse că 
mai era totuși ceva de bifat. 

În urmă cu douăzeci și șase de ani, acţionase în pripă. Totuși 
acum, când se uita înapoi la ce făcuse, nu regreta acest lucru. 
Făcuse tot ce putuse la momentul respectiv. 

Exact ca acum. 

Când semaforul se făcu verde, trase de volan și întoarse la 
stânga într-o curbă strânsă, mașina derapând ușor pentru o 
fracțiune de secundă în zloata mocirloasă de pe jos. După ce 
vehiculul își recăpătă tracţiunea, Laurent știu că era aproape. 

Asta era. 

Știu acest lucru din momentul în care văzu clădirea în 
depărtare. 

Știu acest lucru imediat ce simţi briciul cu lamă dreaptă care 
parcă îi făcea cu ochiul de-acolo, din buzunar. 

Știu acest lucru în momentul în care văzu - parcată în vârful 
dealului - mașina argintie pe care o conducea Beecher. 

Știu acest lucru când văzu, chiar lângă poarta principală, 
scrise cu negru, acele două cuvinte care îi ieșiseră lui Dallas de 
pe buze la cimitir. 

St. Elizabeths. 

Binele tuturor avea în cele din urmă să fie slujit. 


343 


85. 


Am nevoie de nouăsprezece minute ca să îl las pe Dallas la 
Arhive, unsprezece minute să mă înapoiez cu Toyota lui argintie 
la St. Elizabeths și patruzeci de secunde în cap ca să ies din 
mașină și să-mi încropesc povestea, înainte de a deschide larg 
ușa de la intrarea în clădirea lui Nico. 

— Eu... bună... scuze... cred că mi-am uitat blocnotesul sus la 
etaj, îi spun eu femeii-paznic, făcând o mutră idioată și ridicând 
ecusonul de acces temporar pe care ea mi-l dăduse cu o oră și 
un pic în urmă. 

Femeia-paznic cu frizură de puști olandez pus pe rele își dă 
ochii peste cap. 

— Rezolvă-ţi treaba repede, spune ea în timp ce ușa de oțel 
se deschide cu un zăngănit puternic, iar eu trec, pentru a doua 
oară pe ziua de astăzi, prin detectorul de metale. 

— Nu-ţi face griji, îi răspund. Vin cât ai clipi. 

e 

Încercând din răsputeri să rămân calm, mă lupt cu propriul 
meu corp antrenat de balansul ritmic al liftului ce urcă. 

În urmă cu o oră, când stăteam aici, o ţineam pe Clementine 
de mână. În momentul de faţă, meditez intens la scena asta, 
deși gândul nu reușește să mă calmeze. 

În momentul în care ușile se deschid cu un huruit și cobor din 
lift, mă așteaptă aceeași femeie de culoare cu aceeași legătură 
de chei. 

— Ţi-ai uitat agenda cu însemnări, ei? mă întreabă râzând. 
Sper că n-ai niciun număr de telefon în ea. Nu cred că vrei ca 
Nico să-ţi sune rudele. 

Mă prefac că râd și eu în timp ce ea deschide din nou ușa 
metalică și mă conduce de-a lungul coridorului, înapoi până la 
camera de zi. 

— Christopher, poţi să-l ajuţi puţin? întreabă femeia, pasându- 
mă unui asistent medical mătăhălos, îmbrăcat într-o cămașă 
albă, proaspăt apretată. Mai avem și alţi vizitatori care urcă 
chiar acum. 


344 


În timp ce ea mă lasă în urmă, eu scrutez rapid din priviri 
camera de zi inundată de lumină fluorescentă: pacienți uitându- 
se la diferitele televizoare din încăpere, asistente frunzărind 
dosare, chiar și cineva care bagă bani în automatul de băuturi 
răcoritoare. Insă când mă uit la masa rotundă de plexiglas din 
colţ... 

Nici urmă de Nico. 

— Mai spuneţi-mi o dată, la cine aţi venit? mă întreabă 
matahala în timp ce aranjează pernele și îndreaptă una dintre 
multele canapele îndoite de greutatea celor care stătuseră pe 
ele. 

— La Nico, spun eu, ridicându-mi ecusonul ca și cum ar fi un 
act de identitate. Am fost aici să-l văd pe Nico, dar cred că mi- 
am uitat blocnotesul. 

Verifică și el din priviri toată zona, începând cu masa rotundă. 

Se vede că știe bine programul și rutina lui Nico. 

— Fac pariu că-i la el în cameră - 711, spune el, arătându-mi 
spre ușile batante din stânga încăperii. Nu vă faceţi griji, puteți 
să vă duceţi singur. Nico are dreptul de a primi vizitatori în 
cameră. 

— Inî... nu... o să mă mișc rapid, spun eu, pornind în grabă 
spre ușile batante și reamintindu-mi ce mi-au spus de la bun 
început: acesta este un spital, nu o închisoare. 

Însă, în momentul în care împing ușile și le deschid, iar 
camera de zi luminoasă se îngustează, transformându-se într-un 
hol de spital mult, mult mai mic, mai întunecat, mai liniștit, 
tăcerea bruscă mă face mult prea conștient de cât de singur 
sunt aici, în spatele ușilor. 

La capătul holului este o scară interioară metalică, blocată de 
o ușă groasă de sticlă, astfel încât nimeni de la etajul acesta să 
nu poată avea acces la ea. Și chiar aud zgomotele surde de pași 
ale cuiva care urcă scările câteva etaje mai sus. 

Citind numerele camerelor, trec pe lângă cel puţin trei 
camere ale pacienţilor de-aici care au lacăt agăţat de un 
belciug, pe dinafară. Una dintre ele este încuiată, lacătul unind 
ambele belciuge. Nici măcar nu vreau să știu cine este înăuntru. 

Până în momentul în care ajung la camera 711, mă lupt să-mi 
scot haina de iarnă ca să mai opresc transpiraţia care mă 
năpădise. Ușa lui Nico are și ea un lacăt atârnat pe-afară și este 


345 


întredeschisă. Luminile sunt aprinse. Însă, din câte-mi pot da 
seama, nu este nimeni înăuntru. 

Mă uit în spate peste umăr. Prin fanta tăiată în ușile batante, 
asistentul medical încă se uită la mine. 

— Nico...? strig, ciocănind ușor cu încheietura degetului în 
ușă. 

Nu răspunde nimeni. 

— Nico, ești acolo? întreb, ciocănind ușor. 

Tot nimic. 

Cunosc acest moment. Este exact ca momentul de-atunci, din 
fața SCIF-ului: o ușă înspăimântătoare, o încăpere în care nu 
este permis accesul și o oportunitate extrem de limpede, 
imposibil de ratat. La momentul acela, îi spusesem lui Orlando 
că n-ar trebui să ne comportăm ca individul acela din filmele de 
groază care se duce să vadă ce e cu zgomotul din pădure. Ideea 
este că, în momentul de faţă, am nevoie de ce-i acolo în pădure. 

Strângând din dinţi, împing ușor ușa, iar izul de parfum de 
apă de trandafiri mă duce cu gândul în urmă cu vreo 
doisprezece ani. Este același miros ca acela din fosta casă a 
Clementinei. Mă aplec în faţă și nylonul din haina mea de iarnă 
se freacă de ușă ca de glaspapir. Îmi întind gâtul suficient cât să 
văd... 

— Ce mama dracului faci? se răstește o voce supărată din 
spatele meu. 

Mă întorc în loc ca să descopăr un bărbat înalt cu părul șaten 
- un asistent... alt asistent medical - stând acolo cu o pereche 
de mănuși de plastic și având în mână un șirag de pahare de 
unică folosință Dixie băgate într-un manșon lung din plastic. 

— N-ai ce căuta aici! mă dojenește asistentul medical, extrem 
de deranjat. 

— Celălalt asistent... tipul de-acolo din față... îmbrăcat în alb, 
mă bâlbâi eu, arătându-i în spate, pe unde am venit. Mi-a spus 
că Nico are dreptul la vizitatori. 

— Christopher? Christopher nu-i asistent! El doar împinge 
căruciorul cu suc! Și să nu crezi că nu știu ce faci... 

— Ce fac? Eu... eu nu fac nimic. 

— Asta spui tu. Însă, în fiecare an sau așa ceva, tot mai apare 
câte unul de-alde tine, care vine aici sperând să obţină un 
autograf sau să pună mâna pe vreun obiect personal. Anul 
trecut, un individ a pus la bătaie pe eBay o Biblie despre care a 


346 


spus că-i aparține lui Nico. Știu că tu crezi că-i foarte tare, însă 
n-ai nici cea mai vagă idee cât de greu îi vine lui Nico. Pentru el 
nu-i ușor, OK? Lasă-l în pace pe bietul om să-și trăiască viaţa 
asta blestemată. 

— Am idee. Și vreau să-l las în pace. Numai că... încerc doar 
să-mi iau blocnotesul, îi spun eu. 

— Ce anume? 

— Blocnotesul. L-am vizitat mai devreme. Ca să cercetez 
ceva. Cred că mi-am lăsat blocnotesul aici. 

Asistentul medical își înalță capul, studiindu-mă timp de două 
secunde. Mă crede. Arătându-mi în spate spre ușile batante ale 
camerei de zi, îmi explică: 

— Nico își face munca de om de serviciu în clădirea RMB. 
Dacă vrei să-l întrebi ceva, du-te și o să-l găsești acolo. N-o să 
intri în camera asta fără permisiunea lui. Acum, știi unde-i RMB- 
ul? 

— Clădirea din cărămidă roșie, corect? spun eu, grăbindu-mă 
spre ușă și aducându-mi aminte unde hrănește Nico pisicile. Știu 
exact unde este. 


347 


86. 


— E frig rău afară azi, nu? mă întreabă un paznic tânăr cu un 
voluminos inel de absolvenţă din aur, în timp ce eu încerc să mă 
adăpostesc de vântul crâncen de-afară în holul încălzit al clădirii 
RMB din cărămidă roșie. 

— Sunt din Wisconsin. Pentru noi asta-i un fel de vară, spun, 
străduindu-mă din răsputeri să par nonșalant în timp ce mă 
apropii de pupitrul acestuia și îmi trec încă o dată numele într- 
un registru de evidenţă. Și pentru cine-ai jucat? adaug eu, 
făcând semn spre mingea de fotbal gravată pe inelul lui din aur. 

— Pentru liceul din Floyd County. Din Virginia, spune el. E din 
liga mică, nu din liga superioară, dar chiar și așa... am fost 
campionii statului. 

— Campionii statului, spun eu dând din cap aprobator, 
complet conștient de faptul că există un singur lucru de pe 
vremea liceului de care îmi pasă cu adevărat. 

— Deci tu ești tipul venit la Nico? mă întreabă paznicul. 

— Poftim? 

— M-au sunat din partea cealaltă - mi-au spus că o să vii. Tu 
ești cel care-l caută pe Nico, nu? 

Înainte să pot răspunde, o femeie de culoare, înaltă și subţire, 
cu ochelari de citit cu ramă de un roșu strălucitor, împinge și 
deschide ușa metalică încuiată care dă înspre restul clădirii. 
După ce m-au găsit lângă camera lui Nico, cei de-aici nu mă mai 
lasă să merg neînsoțit prin clădire. 

— Vivian poate să te aducă înapoi, spune paznicul, trecându- 
mă prin ceea ce pare un fel de detector de metal de ultimă 
generaţie. 

Însă când asistenta cu ochelari roșii își trece cardul pe 
deasupra unui scaner nou extrem de arătos ca să deschidă ușa 
metalică, îmi dau seama că această clădire are un sistem de 
securitate de înaltă tehnologie cu mult mai avansat faţă de 
legătura de chei prinse cu un inel gigantic pe care se bazează 
asistentele din clădirea cealaltă. 

— Așadar, ești reporter? mă întreabă tipa cu ochelari roșii în 
timp ce deschide ușa și mă invită să intru înăuntru. 


348 


— Nu... nu... doar... fac niște cercetări, spun eu, urmând-o 
îndeaproape. 

— Așa cum am spus - ești reporter, mă tachinează ea în timp 
ce eu observ un semn pe perete pe care scrie: 


Unitatea Gero-Psiho 


Acolo pe hol, am văzut un pat mobil de transportat pacienții, 
un scaun cu rotile și o minunăţie de cart. Totul este într-o stare 
de curățenie maximă, totul sclipește. Domnește o curăţenie 
excesivă. Chiar și fără dozatoarele de substanţă de dezinfectat 
mâinile, de dimensiuni industriale, dispuse pe pereţi, tot mi-ar fi 
foarte clar că am intrat într-un spital. 

— Nu mi-am dat seama că aveţi aici o unitate medicală 
complet utilată, spun eu în timp ce trecem printr-o cameră 
deschisă unde văd un bărbat în vârstă într-un pat de spital, 
conectat la diferite monitoare, privind impasibil la un televizor. 

— Cei care populează locul ăsta îmbătrânesc. Avem nevoie 
de-un loc unde să ne-ngrijim de ei. Ar trebui să vorbești despre 
asta într-unul dintre articolele tale, în loc de chestiile alea pe 
care le scrieţi voi de obicei despre noi. 

Este pe cale să mai spună și altceva, însă în momentul în care 
ajungem la destinaţia noastră - oficiul asistentelor medicale 
amplasat ca o insulă în mijlocul acestei vaste încăperi - se 
oprește și-și arcuiește o sprânceană, părând derutată. 

— S-a întâmplat ceva?, întreb eu. 

— Nu, numai că... adineauri Nico dădea cu mopul pe-aici. 

li urmăresc privirea pe care o aruncă spre podea. În mod 
categoric, plăcile de gresie de pe jos sunt încă ude și 
strălucitoare. 

— Lasă-mă numai jumătate de secundă, spune asistenta, 
ridicând receptorul de la oficiul asistentelor și formând rapid un 
număr de telefon, ca să se lămurească. 

In timp ce ea așteaptă ca telefonul să sune, urmăresc încotro 
se îndreaptă dungile acelea de pe podea... 

Într-acolo. 

La niciun metru în faţă, de-a lungul gresiei, sunt două dungi 
paralele - lăsate de rotilele unei găleți cu mop care-a fost trasă 
pe podeaua udă - întinzându-se ca niște șine de cale ferată, 


349 


după care o iau brusc la dreapta, intrând într-una dintre 
camerele pacienţilor. 

— Pam, îl vezi pe Nico pe-acolo pe sus? întreabă asistenta la 
telefon. 

Așteaptă răspunsul, iar eu fac câţiva pași pe urma dungilor de 
pe podea, înspre ușa deschisă. Înăuntru, luminile sunt stinse, 
însă prin geam vine lumina soarelui de-afară. Intinzându-mi 
gâtul, mă uit pe furiș după colţ, în cameră și... 

Nimic. Nici urmă de găleată cu mop... nici urmă de Nico... 
nimic, în afară de un pacient conectat la un set de dispozitive și 
de aparate. 

— Minunat - e-acolo sus? spune asistenta din spatele meu, 
încă vorbind la telefon. Perfect. Super. Bineînţeles, te rog să-l 
trimiți jos. 

În timp ce ea închide telefonul, eu mai arunc o ultimă privire 
la pacientul din pat. Pare că are în jur de șaizeci de ani și este 
sprijinit într-o parte, cu faţa la mine. Dar nu este alegerea lui. În 
spatele său sunt înghesuite niște perne. Corpul îi este ţeapăn, 
iar mâinile i se odihnesc ca la morţi, încrucișate pe piept. 
Făcuseră același lucru și cu mama mea după ce a fost supusă 
operaţiei pe cord: o întorceau să nu facă răni pe spate. 

Cea mai ciudată parte o reprezintă ochii bărbatului, care sunt 
mici și roșii precum cei ai unui liliac. În momentul în care pășesc 
în încăpere, se uită fix la mine. Ridic mâna să-mi cer scuze 
pentru că l-am deranjat, însă îmi dau seama rapid că abia 
clipește. 

Îmi concentrez privirea. În spatele ochilor săi nu este nimic. 
Nu vede absolut nimic. Nu face altceva decât să zacă acolo, cu 
întregul corp la fel de ţeapăn ca și braţele lui de pe... 

Stai puţin. 

Pe brațul lui. E ceva pe brațul său. 

Simt că-mi arde fața, brusc inundată de sânge. Simt că 
fiecare os din corpul meu este la fel de subţire și de fragil ca 
hârtia, asemenea unui os de pește care pocnește foarte ușor. 

Nu l-am văzut când am făcut primii pași în încăpere - eram 
prea ocupat să mă uit la ochii lui goi - dar iată-l acolo, decolorat, 
șters și plin de zbârcituri pe partea de jos a antebraţului său: un 
tatuaj. 

Un tatuaj negru, șters și deformat, atârnând cu pielea lăsată. 

Reprezentând un eight-ball. 


350 


87. 


În urmă cu douăzeci și şase de ani 
Journey, Ohio 


— Vă costă șaptesprezece dolari și cincizeci și patru... 

— Nu... staţi așa... am și cupoane de cumpărături, spuse 
clientul masiv cu gâtul gros, scoțând la iveală un teanc de 
cupoane mototolite și dându-i-le casieriței de la supermarket. 

Casieriţa clătină din cap. 

— Băiete, ar fi trebuit să... 

Însă când în cele din urmă casieriţa își ridică privirea, îşi dădu 
seama că respectivul client cu tricou de rocker negru sfâșiat, 
asortat cu o pereche de teniși negri și scâlciaţi, nu era un el. Era 
o ea. 

— Eu... ăăăă... lasă-mă doar... să le introduc în mașina de 
marcat, se bâlbâi casieriţa, uitându-se rapid într-o parte. 

Până acum, după șaisprezece ani de viață marcați de 
sindromul Turner, Minnie Wallace știa cum o percepe lumea. Era 
obișnuită cu priviri insistente, stingheritoare. Exact așa cum era 
obișnuită cu faptul că, în momentul în care trecu de casieriţă și 
intră în zona de încărcare în sacoșe a cumpărăturilor, fiecare 
angajat care-i ajuta pe clienţi să-și bage cumpărăturile în pungi 
se îndreptă într-un mod destul de subtil către celelalte case de 
marcat. 

Nu ai ce să-i faci - oamenii te dezamăgesc întotdeauna, gândi 
Minnie în timp ce separa cutiile ieftine de conservă din ton de 
foliile de aspirină la fel de ieftine și își împachetă restul 
cumpărăturilor de una singură. 

— Noua sumă totală... cincisprezece dolari și patru cenți, 
anunţă casierița, aruncând pe furiș o altă privire rapidă la 
pieptul larg al lui Minnie și la părul care-i pornea de foarte jos de 
pe frunte, ca la bărbaţi. Minnie surprinse și acea privire în timp 
ce își trase părul negru, tuns castron, în jos ca să-și acopere cât 
mai mult din faţă. 


351 


În cele din urmă, apucând cu braţele cele două pungi maro de 
cumpărături, Minnie le strânse cu putere la piept, le ridică brusc 
și se îndreptă spre ușile automate de la ieșire. 

Afară, cerul cenușiu și lipsit de strălucire din Ohio era încă 
brăzdat de câteva fâșii roz pe măsură ce soarele făcea loc 
întunericului. 

— Ai nevoie de ajutor? se auzi o voce. 

— Ha? se miră Minnie, pierzându-și echilibrul și aproape 
scăpând ambele pungi din mâini. 

— Stai, dă-mi voie... stai, spuse un băiat cu mult prea mult gel 
în părul lui șaten și ţepos, reușind să preia ambele sacoșe 
înainte ca acestea să cadă. 

— Mamă, chiar că sunt grele, o tachină el cu un zâmbet cald 
pășind alături de ea. Eşti puternică. 

Minnie se holbă la el, reușind într-un final să-i vadă fața ca 
lumea. Îl știa din școală. Era cu câţiva ani mai mare decât ea, 
pentru că fusese lăsat repetent. Era în clasa a douăsprezecea. II 
chema Griffin. 

— Ce vrei? îl întrebă ea, deja suspicioasă. 

— Nimic. Eu eram... Arătai ca și cum ai avea nevoie... 

— Dacă vrei ca fratele meu să-ţi cumpere bere, du-te și cere-i 
singur, spuse ea, știind foarte bine ce făcea Orson de când se 
întorsese pentru vacanţa de primăvară. 

— Nu... nu-i asta. Nu poţi pur și simplu să asculţi? stărui el, 
rearanjându-și pungile în mâini și scoțând la iveală tatuajul de 
pe antebraţ. Un eight-ball de culoare neagră. Nu speram decât... 
nu știu... poate că... 

Griffin se opri la colț, străduindu-se din rărunchi cu vorbele. 

— Poate că am putea... ce zici, poate am putea să ieşim 
împreună la un moment dat? 

— Vorbești serios? 

— Bineînţeles... îhî. E vorba doar că... te-am văzut pe la 
școală purtând întotdeauna tricoul ăla de concert rock - cu cei 
de la Smiths”, spuse el în timp ce obrajii mari ai lui Minnie se 
înroșeau și o ardeau de emoție. Cei de la Smiths sunt super-tari. 

— Îhî, sunt... sunt... sunt tari, îi răspunse ea, incapabilă să 
facă altceva decât să-și coboare privirea, studiindu-și tenișii 
negri și încercând din răsputeri să-și deschidă ușor geaca din 
piele astfel încât el să-i poată vedea tricoul de concert al celor 


19 Prescurtare de la Aerosmith, formaţie rock de succes din Statele Unite (n. tr.). 
352 


de la English Beat pe care-l purta acum, întins și strâns lipit de 
burta ei proeminentă. 

— Înî, și cei de la English Beat sunt super-tari, adaugă Griffin, 
dând din cap aprobator, rearanjând pungile maro de hârtie și 
aruncând o altă privire rapidă înspre ea. 

Traversară strada, iar Griffin îi arătă un Dodge Aspen de 
culoare neagră parcat, care fusese revopsit superficial, la o 
calitate ce lăsa de dorit. 

— Dacă vrei, pot să te duc acasă, se oferi el. 

— Nu trebuie să faci asta. 

— Știu, spuse el, privind-o din nou cu atenţie, de data aceasta 
mult mai mult timp. Mi-ar plăcea să fac asta. Chiar mi-ar plăcea. 

Nu oferta în sine fu cea care o prinse pe Minnie cu garda jos. 
Nici chiar zâmbetul lui. Ci modul în care el se uitase la ea. Direct 
la ea. De șaisprezece ani încoace, poate că mulţi se holbaseră, 
dar nimeni nu se uitase la ea. 

Insă Griffin o făcuse. El se uitase. Și îi zâmbise. 

Și mai zâmbea încă, chiar și când Minnie își întoarse timidă 
privirea într-o parte. 

Simţindu-se asemenea unui dop de plută gata să iasă dintr-o 
sticlă, Minnie nu putu să se uite într-o parte pentru mult timp. 
Indreptându-și spatele - complet neînfricată - privi și ea drept 
spre el. 

— OK, spuse ea, stând în partea dreaptă a mașinii și 
așteptând ca el să-i deschidă portiera. 

Incă ţinând ambele pungi în mână, el se aplecă spre mașină, 
pe lângă ea, cu antebraţul gata să se atingă de alei. 

Era atât de aproape de ea, încât putea să simtă mirosul Pâinii 
Minune“ din punga de cumpărături - și al sucului de coacăze din 
respirația lui. 

Se uită direct la el, așteptând ca el să spună ceva. 

Singurul sunet pe care îl auzi fu un hohot înfundat... rat-a-tat- 
tat... 

... de râs. 

Venea din stânga ei. Se uită peste umăr de unde provenea 
sunetul, chiar de după colţ, unde doi indivizi - unul de culoare, 
cu o frizură înaltă și retezată, altul alb, purtând o jachetă pe 
care scria Oakland Raiders - se hăhăiau uitându-se unul la altul. 


50 Wonder Bread - original în Ib. engleză, franzelă specială (n. tr.). 


— Nu, bă Guido - înțelegerea a fost că trebuie să o săruți! 
strigă albul. 

— Ai pierdut, frate! Jocul s-a terminat! adaugă tânărul de 
culoare. 

— Nu ne-am înţeles așa! râse Griffin pe post de răspuns. 

Minnie stătea acolo, chinuindu-se încă să înțeleagă totul. 

— Hai, fii serioasă, ar trebui să-mi multțumești, spuse Griffin, 
întorcându-se din nou spre Minnie. Te-am făcut să-ţi imaginezi 
două minute de normalitate. A 

Lui Minnie îi veni să ţipe. Îi veni să-l lovească. Însă corpul îi 
înţepeni, iar picioarele începură să îi tremure. Cu toate acestea, 
în niciun caz nu avea să plângă din cauza lui. În niciun caz. 
Încercă să rămână tare, dar nu mai văzu altceva decât pe cei 
trei care râdeau ca niște bezmetici. Din nas începură să-i 
alunece în jos două dâre consistente de muci. 

— La revedere, monstrule, spuse Griffin, dând drumul din 
mâini ambelor pungi de cumpărături. 

Ouăle se sparseră într-una dintre pungi. Din cealaltă, o cutie 
de conservă de ton o luă la vale, rostogolindu-se de-a lungul 
trotuarului. 

— Măcar îţi dai seama cât de mult semeni cu un băiat? Ce-ai 
acolo jos, organe bărbătești sau femeiești? întreabă Griffin, 
atingând-o cu degetele între picioare. 

Tremurul picioarelor ei nu făcu decât să se înrăutățească. 

— Sunt organe bărbătești, nu-i așa? 

Minnie clătină din cap, luptându-se cu lacrimile care o 
năpădeau: 

— Sunt fată, spuse ea în șoaptă. 

— Și vrei să-mi spui că toate organele alea femeiești sunt 
funcționale? Nici pomeneală, o provocă Griffin, trântindu-i-o 
direct în față. Nu pot să cred că organele alea sunt funcţionale. 

Minnie privi cum conserva de pește se rostogolește pe stradă 
și se înclină într-o parte, formând un cerc din ce în ce mai mic, 
ca o monedă care se învârte apropiindu-se de oprire. 

— Am dreptate, nu-i așa? adăugă Griffin în timp ce cutia de 
ton continuă să se rostogolească în fața mașinii. 

Minnie închise ochii, picioarele tremurându-i mai rău ca 
niciodată. 


354 


— N-ai nimic care să-ţi funcţioneze acolo jos, nu-i așa? strigă 
el. la aminte, animal ce ești. Dumnezeu a făcut asta cu un 
motiv... Nu mai vrea să se nască niște avortoni ca tine! 

În cele din urmă picioarele lui Minnie se opriră din tremurat. 
Putu să simtă rezultatul scurgându-i-se pe picioare în jos. 

— Nu cumva ai făcut pe ti...!? întrebă Griffin, dându-se în 
spate și strâmbându-se. lar mirosul ăla... E cumva...? Oooh, ce 
scârbos! 

— Şi-a dat drumul în pantaloni? întrebă puştiul alb. 

— S-a căcat în pantaloni! râse Griffin. 

Trăgându-se înapoi, abia târșâindu-și picioarele, Minnie se 
împiedică de restul cumpărăturilor și căzu în fund scoțând un 
zgomot plescăit care-i făcu pe Griffin și pe prietenii săi să urle 
din rărunchi de plăcere. 

În stradă, conserva de pește se oprise. 

Ridicându-se în picioare, Minnie se uită la Griffin și la tatuajul 
său cu eight-ball în timp ce lumea din jur se topea într-o 
revărsare de lacrimi. 

— la uitaţi-vă - o faţă parcă bună să provoace un avort - și o 
duhoare pe măsură! spuse unul dintre ei râzând. 

— Unde te duci, Omule-elefant? Ti-ai uitat cumpărăturile! 
strigă Griffin în timp ce ea se chinui să se ridice în picioare și 
apoi o luă la fugă de-a lungul străzii. Ce-o să faci - te duci să-i 
spui maică-tii? 

Ea nu spuse nimic, însă, pe măsură ce alerga din ce în ce mai 
repede și încerca să evite să se gândească la ce i se scurgea în 
jos pe picioare, Minnie Wallace știu răspunsul. Ştia exact ce 
avea de gând să facă. 

Se ducea să-și aducă fratele. 


355 


88. 


Mă trag înapoi cu pași împleticiţi, lovindu-mă cu șira spinării 
de ușa deschisă a camerei de spital. 

— Vești bune! strigă sora cu ochelari cu ramă roșie din 
spatele meu. Nico e sus. Coboară chiar acum. 

Abia dacă aud cuvintele spuse de ea. Sunt prea concentrat 
asupra pacientului cu... eight-ball. Individul are un tatuaj cu 
eight-ball... , 

— E-El este...? Ala este...? 

— Stai liniștit. E bine, spune asistenta. E un SVP. E-n stare 
vegetativă permanentă. E-așa de când l-au adus - cu toate că, 
ar trebui să vorbești cu Nico despre asta. Le cerem pacienţilor 
noștri să vină aici și să facă pentru el tot felul de chestii 
terapeutice: să-i cânte, să-i maseze fața. Însă Nico jură că l-a 
auzit vorbind - bineînţeles, doar niște mormăieli. 

Mă întorc complet spre ea. Este prima oară când îmi vede 
panica întipărită pe faţă. 

— Te simţi bine? mă întreabă ea. 

— Ăsta-i numele lui? R. Rubin? sar eu, citind numele de pe 
tabelul cu înscrisuri medicale prins la picioarele patului său. De 
cât timp este aici? 

— De fapt, aceste informaţii sunt... 

— De cât timp este aici?! explodez eu. 

Asistenta medicală se trage înapoi la izbucnirea mea. 
Eightball nu se mișcă, ochii săi de liliac abia clipind. 

— De zece ani, îmi spune asistenta cu răceală. Acum trebuie 
să-ţi cer să pleci. Dacă vrei să vorbești cu Nico... 

Nico. Aproape c-am uitat. Nico vine încoace chiar acum. 

— M-am răzgândit. Nu am nevoie să-l văd, spun eu, trecând 
pe lângă asistentă și luând-o înapoi înspre hol. Și să nu-i spuneţi 
c-am venit. N-o să faceţi decât să-l supăraţi, o avertizez eu, 
perfect convins de ceea ce spun. 

În timp ce împing ușa metalică pentru a o deschide și a ieși 
înapoi în aerul rece de pe hol, rotițele încă mi se învârtesc 
frenetic în cap, încercând să facă niște calcule matematice. 


Dacă Eightball este aici, atunci... Nu. Nici măcar nu te gândi la 
asta. Nu până când nu afli sigur. 

— Ei bine, chiar că te-ai mișcat rapid, strigă paznicul cu inelul 
de jucător de fotbal din spatele monitoarelor de securitate. 

— Pot să...? Registrul tău de evidenţă, îi spun eu, arătându-i 
dosarul negru de pe marginea pupitrului său. Trebuie să mă 
semnez și la plecare? 

— Nu. Pot să fac eu asta pentru tine. 

— E-n regulă, dacă tot sunt aici, spun eu, deschizând rapid 
registrul și apucând pixul de pe masă. 

Numele meu este la ultima pagină. Am deschis în mod 
intenţionat la prima pagină, ca să pot trece în revistă numele 
înscrise cât pot de repede. 

Pentru ca Eightball să fie aici... Dacă Nico știa - sau chiar 
dacă nu știa - nu există nicio șansă ca acest lucru să se fi 
realizat fără ajutor. 

Prima pagină a registrului burdușit cu foi datează din luna 
iunie, deci cu mai mult de șase luni în urmă. Nu există decât 
vreo doi sau trei vizitatori pe zi, ceea ce, pe măsură ce continui 
să frunzăresc paginile, îmi ușurează munca de a vedea cine a 
fost aici în clădire în urmă cu cinci luni... în urmă cu patru luni... 
în urmă cu trei luni... 

Rahat. 

Nu... nu se poate. 

Dar așa este. 

Coastele mi se contractă, strângându-mi plămânii ca degetele 
unui schelet. Însă înainte să pot reacţiona, telefonul îmi vibrează 
în buzunar. 

Numele de pe ecran e al lui Dallas. 

— Ești gata să leșini? îl întreb în clipa în care răspund. 

— Nu vorbi. Doar ascultă, insistă el. Avem o situaţie 
neprevăzută. 

— Crede-mă, situaţia neprevăzută este aici. 

— Nu, Beecher. Situaţia neprevăzută este aici. Mă asculți? Am 
niște oameni - unii dintre oamenii noștri de-aici - pe care i-am 
pus să investigheze informațiile referitoare la Clementine ca să 
văd dacă pot descoperi ceva nou. Insă când s-au uitat la adresa 
ei... 

— Adresa nu e pe numele ei. Știu. Locul îi aparţine bunicii ei. 
Bunica ei este proprietara casei. 


357 


— Mi-ai spus deja asta noaptea trecută. Însă asta-i problema, 
Beecher. Când i-au verificat numele în sistem - potrivit tuturor 
datelor găsite... 

Respiră, asigurându-se că îl ascult. 

— Bunica Clementinei a murit acum opt ani. 

În interiorul cutiei mele toracice, degetele scheletice își 
oțelesc și mai tare strânsoarea. Incă mai dau foile registrului de 
evidenţă, însă nu pot să spun că sunt surprins. 

— Știu, îi spun eu. 

— Cum adică? 

Mă uit în jos la registrul de evidenţă și recitesc singurul nume 
care apare scris întruna, de nenumărate ori. În urmă cu trei luni, 
în urmă cu două luni, chiar și luna trecută - semnătura este 
inconfundabilă. Semnătura cu niște bucle făcute fără niciun 
efort de către o persoană care, acum îmi dau seama, a venit aici 
să-l vadă pe Nico nu doar ieri, ci de mai bine de trei luni încoace. 

Clementine. 


89. 


În urmă cu douăzeci și şase de ani 
Journey, Ohio 


Era joi, iar frizeria era deschisă până târziu. 

Tânărul frizer nu era prea încântat - de fapt, dacă ar fi fost 
vorba despre oricare alt client, ar fi închis demult și-ar fi plecat. 
Indeosebi în seara asta. Seara asta era seara dedicată jocului de 
cărți, iar cu Vincent pe post de gazdă, aveau să joace whist cu 
licitaţie și vor mânca delicioasele pierogi”! pe care Vincent le 
comanda întotdeauna de la magazinul de după colț. Probabil că 
deja le mâncau acum, se gândi Laurent, aruncându-și rapid 
privirea la ceasul său de mână cu ecran digital și, după aceea, 
prin ușa de sticlă afară, unde ploaia tocmai începuse să toarne 
din cerul înnegurat. 

Încă zece minute. Nu mai aștept niciun minut mai mult, își 
promise, chiar dacă își făcuse aceeași promisiune și în urmă cu 
zece minute. 

Și în urmă cu afte zece minute. 

Incă o dată, dacă ar fi fost vorba despre oricine altcineva, 
Laurent deja ar fi plecat. Dar acum nu aștepta pur și simplu 
orice fel de client. Acesta era unul dintre primii clienţi ai lui 
Laurent - de pe vremea când Laurent încă mai era la liceu, iar 
tatăl său îi pusese pentru prima oară foarfeca în mână și-i 
încredințase propriul lui scaun de tuns. 

Intr-un oraș precum Journey, unde același om se tunde la 
același frizer de aproape douăzeci de ani, este nevoie nu doar 
de curaj ca să-l încerci pe pielea ta pe frizerul cel nou și 
neexperimentat. 

Este nevoie de încredere. 

Și așa cum făcuse și tatăl lui cu primii săi clienţi, Laurent nu 
avea să uite vreodată - chiar niciodată - faptul acela, nici măcar 
după ani buni când era rugat să rămână până târziu într-o 
noapte rece și ploioasă dedicată jocului de cărți, în care fiecare 


51 Un fel de colțunași (n. tr.). 


prăvălie de pe stradă era închisă și fiecare secundă în care 
aștepta aici îi reducea șansele de a mai prinde vreo bucată din 
acele pierogi sau... 

Diiiing, se auzi soneria de la intrarea în frizerie. 

Laurent se întoarse în timp ce ușa se izbi cu putere de perete, 
aproape spărgând sticla. Nu era clientul său. 

Erau câţiva tineri smuciţi, având în jur de douăzeci de ani, 
fugind de ploaia de-afară și intrând în grabă, împiedicându-se în 
ușa de la intrare. Băieţii erau uzi fleașcă... și alunecară... lăsând 
băltoace de-a lungul podelei acoperite cu gresie ca o tablă de 
șah. 

În acele prime secunde, pe Laurent îl apucară nervii. Detesta 
să aibă de-a face cu bețivi, îndeosebi cu studenţii beţi care văd 
deodată o frizerie și cred că vor găsi pe cineva care să le facă o 
creastă pe cap. Dar abia în momentul în care intrară 
împleticindu-se înăuntru, Laurent văzu adevăratul motiv al lipsei 
lor de echilibru: tânărul din mijloc era îndoit cu faţa în jos, spre 
pământ. Prietenii lui nu mergeau alături de el. ÎI cărau. 

În timp ce zăcea acolo, fără să se miște, braţul lui drept era 
sucit destul de ciudat într-un mod în care braţele nu se îndoaie. 
Scurgându-i-se din părul lui ud, în noua băltoacă formată din 
apă de ploaie cădeau picături de sânge, prelingându-se înspre 
exterior și vopsind podeaua într-un roz deschis, ciudat de 
frumos. Însă chiar și în mijlocul acestui haos, cu sângele care 
încă mai curgea, tânărul frizer, care avea să regrete pentru 
totdeauna că rămăsese atât de târziu în noaptea aceea, 
recunoscu imediat tatuajul de pe antebraţul însângerat al 
bărbatului. 

Un eight-ball. 

Mai tunsese o persoană care avea același semn. Știa ce 
însemna - și din ce bandă proveneau respectivii. 

— Intră înăuntru! Închide ușa! se răsti unul din băieţi, ţipând 
la băiatul supraponderal - nu, aceea era o fată - care încă mai 
stătea afară în ploaie, semănând cu o fantomă grasă și mută. 

— Or să ne omoare! strigă celălalt băiat, ochii lui gri 
obsedanţi se fixară asupra frizerului cu o limpezime aproape 
spirituală. Laurent îl știa și pe el - îl cunoștea de ani de zile, de 
pe vremea când băiatul era mic, iar tatăl lui provocase tot felul 
de necazuri acolo, în incinta frizeriei. Chiar și pe vremea aceea, 


360 


chiar și când nu-i mergea bine, Laurent nu-l văzuse niciodată pe 
băiat nervos. Până acum. 

— Vorbesc serios, Laurent. Te rog..., i se adresă insistent 
tânărul în vârstă de douăzeci de ani care avea să devină cândva 
președintele Statelor Unite, în timp ce ochii săi gri i se umeziră 
de lacrimi. Te rog, poţi să ne ajuţi? 


361 


90. 


— Beecher..., mă avertizează Dallas prin telefon. 

— Deja am plecat, spun eu, deschizând cu putere ușa de 
sticlă de la intrare și ţâșnind în frigul de-afară. 

Corpul parcă mi se usucă, confruntat cu senzaţia ciudată 
provenită de la căldura hainei mele de iarnă amestecată cu 
vântul brutal de-afară. Însă în timp ce-mi croiesc drumul pe 
lângă băncile din beton din faţa clădirii de cărămidă... 

— Asigură-te că nu te urmărește Nico, spune Dallas, citindu- 
mi gândurile. 

Verific din privire. Și mai verific o dată. Și verific din nou. 

Ușa de sticlă este închisă. Din câte-mi pot da seama, nu se 
mișcă nimic înăuntru. 

— leși de-acolo! adaugă Dallas în timp ce fug spre poteca 
neagră și îngustă care șerpuiește prin zăpadă, ducând înapoi în 
spate spre parcare. 

Mai verific încă o dată, însă când mă întorc, îmi simt picioarele 
ca niște scobitori, gata să se frângă, incapabile să-mi susţină 
greutatea. Însă de data aceasta - ca niciodată - nu mă mai uit 
după Nico. Mă uit după ea. 

După Clementine. 

Mintea mi se învârte rapid și derulează tot filmul, reluând 
fiecare moment în parte, fiecare privire, fiecare conversaţie pe 
care am avut-o de când ea a revenit „ca prin farmec” în viaţa 
mea. Am crezut că sunt norocos. Am crezut că sunt 
binecuvântat. Câţi indivizi reușesc să reia legătura cu fata la 
care visau când erau puști? Răspunsul este simplu. Niciunul. 

Îmi revine în minte noaptea noastră de pe pod... și fotografia 
pe care o confecţionase pentru noi... și cum mă înţelesese ea 
într-un mod în care Iris n-o făcuse niciodată. Incerc să-mi spun 
cât de stupid, de stereotip și de imbecil fusese fiecare dintre 
momentele astea dragi și preţioase - însă cel mai dur adevăr, 
după cum îmi spune durerea chinuitoare din stomac, este că-mi 
doresc, în continuare, înfiorător de mult ca fiecare dintre 
secundele alea blestemate să fi fost reale. 


Încă alergând pe scobitorile alea de picioare, îmi dau drumul 
la lacrimile ce-mi șiroiesc pe obraji și pun cât mai mult spaţiu 
posibil între mine și clădire. Stomacul aproape că îmi 
explodează și îl simt ca pe o carcasă umană întoarsă pe dos. 
Cum de-a putut să-mi facă asta? 

— Beecher, mai ești...? 

— L-am... l-am văzut, îi spun lui Dallas. 

— Pe Nico? 

— Nu. Pe el. E-aici. L-am văzut pe Eightball! 

— Despre ce vorbești? 

— E-n viaţă. Noi am presupus că-i mort - că Wallace l-a 
omorât în urmă cu atâţia și atâţia ani - dar, de fapt, e... 

În vârful dealului, poteca mă duce înapoi în parcarea situată 
chiar vizavi de clădirea în care își are camera Nico. In câteva 
secunde, mă duc glonţ spre vechea mașină Toyota a lui Dallas și 
îmi recuperez cheile din buzunar. 

— Nu înţelegi, Dallas? Noi am avut dreptate - în legătură cu 
Eightball... și cu șantajul... Exact asta făceau. Așa au descoperit 
ce s-a întâmplat în urmă cu atâţia ani, adaug eu în clipa în care 
deschid portiera mașinii și mă strecor în scaunul din faţă. Poate 
că l-au găsit pe Eightball... sau poate că Eightball le-a șoptit-o - 
indiferent cum ar fi, ei au folosit asta ca să-l șantajeze... 

— Cred că cel mai bine ar fi să lași imediat telefonul jos, îmi 
sugerează o voce bărbătească liniștită de pe bancheta din 
spate. 

— Ce mama dra...! 

Sar atât de tare în sus, încât dau cu capul de tavanul mașinii. 

— De asemenea, îţi recomand foarte tare să nu te întorci, mă 
avertizează bărbatul. Fiindcă văd ce faci, adaugă el în timp ce 
ne încrucișăm privirile în oglindă. 

Este un bărbat de culoare, în vârstă, cu părul grizonant și o 
mustață argintie care se potrivește cu culoarea părului. 

— Te implor, Beecher... Acesta este momentul în care ar 
trebui să-ţi foloseşti creierul ăla mare al tău. Acum te rog... 
închide telefonul și pune mâinile pe volan. 

Vocea sa este binevoitoare, aproape _liniștitoare. Însă 
ameninţarea din spatele ei e clară, mai ales când îi văd arma 
argintie și lucioasă, exact deasupra tetierei mele. 

La început, presupun că este o armă de foc. 

Nu este. Este un brici cu lama dreaptă. 


363 


91. 


În urmă cu douăzeci și şase de ani 
Journey, Ohio 


— Pe-acolo... acolo, la stânga! ceru cu insistență puștiul cu 
părul des și creţ, cel pe care îl chema Palmiotti, stând în faţă pe 
locul din dreapta, și arătând cu degetul afară, prin parbrizul 
dubei albe a tânărului frizer. 

— Spitalul este la dreapta! strigă Laurent, refuzând să tragă 
de volan. 

— Nu... du-te spre celălalt spital - la Memorial. Rămâi pe 
stânga! strigă Palmiotti. 

— Memorial este la douăzeci de minute distanță de-aici! îi 
replică Laurent, strigând și el. Nu vezi cum sângerează? 

In spatele dubiţei, Orson Wallace stătea în genunchi, 
susţinându-i capul puștiului inconștient cu tatuajul cu eight-ball. 
Incerca să îi oprească hemoragia presându-i cu putere rana de 
la cap cu niște prosoape luate de la frizerie. 

In urmă cu o oră, Wallace îi trăsese primul pumn. Apoi pe-al 
doilea. L-ar fi tras și pe-al treilea, însă Eightball avusese noroc și 
îl lovise la rândul lui, lăsându-l pe Wallace fără aer în stomac. 
Acesta fusese momentul în care sărise și Palmiotti, prinzându-l 
pe Eightball de cap, imobilizându-l și ţinându-l strâns, în timp ce 
Wallace îi arătase ce dezastru poţi să faci când, într-un moment 
de furie, plin de dorința de răzbunare, îţi bagi cheile de la 
mașină între încheieturile degetelor de la mână și le înfigi în fața 
cuiva. 

Peste ani și ani, Wallace avea să-și spună lui însuși că folosise 
cheile din cauza a ceea ce-i făcuse Eightball lui Minnie. 

Nu era adevărat. 

Wallace se enervase doar fiindcă Eightball ripostase și îl lovise 
la rândul lui. 

— Nu mai mișcă, șopti sora lui Wallace din colțul din spate al 
dubiței. 

Era și ea jos, tot în genunchi, însă exact la fel cum făcuse în 
frizerie, nu voia să se apropie de corpul rănitului. 


364 


— Mai înainte mișca, iar acum n-o mai face. 

— Respiră! II văd cum respiră! strigă Wallace. Stewie, du-ne la 
Memorial! 

Palmiotti se întoarse spre frizer. Vocea sa era joasă și 
măsurată, dând greutate fiecărei silabe în parte. 

— Taică-meu. Lucrează. La Memorial, mâărâi el. la-o. La 
stânga. Acum. 

Cu un scrâșnet de roţi, dubiţa se lăsă înspre stânga, toţi cei 
cinci din mașină înclinându-se către dreapta. O luară, astfel, pe 
Spinnaker Road, cea mai lungă și mai slab luminată întindere de 
asfalt care ducea în afara orașului. 

Depășind parcelă după parcelă, peste întinderea neagră ca 
smoala a fermelor din zonă, frizerul se folosi de tăcerea 
așternută ca să se uite mai bine la Palmiotti care stătea pe 
scaunul din dreapta. Avea blugi noi. Bluzonul arătos al celor de 
la Michigan Lacrosse. Tunsoarea stilată a membrilor frăţiilor 
studențești. 

— Pot să te întreb ceva? spuse frizerul, rupând în cele din 
urmă tăcerea. Ce s-a întâmplat cu mașina ta? 

— Ce-ai zis? întrebă Palmiotti. 

— Ai hainele alea frumoase pe tine, adidași noi Reebok. Să 
nu-mi spui că n-ai mașină. Deci, ce s-a întâmplat cu ata dea 
trebuit să mergem cu-a mea? 

— Ce-ai fi vrut să fac? Să fug acasă și s-o aduc? Frate-meu ne- 
a lăsat în centru - după care totul a luat-o razna odată ce-a 
început bătaia. 

Fusese un răspuns rapid. Și unul bun, se gândi Laurent în 
sinea sa. Insă, uitându-se peste umăr și văzând balta de sânge 
care era acum la el în dubită - pe mocheta acesteia - și toate 
indiciile care puteau duce doar la e/, nu se putu împiedica să nu 
bage de seamă privirea pe care Palmiotti i-o aruncă lui Wallace 
în oglinda laterală, de pe partea sa. 

Sau privirea pe care Wallace i-o aruncă înapoi. 

Ca frizer care își petrecea fiecare zi în parte privindu-și clienţii 
într-o oglindă, Laurent era fluent în acest limbaj al vorbirii prin 
priviri. Recunoștea un mulțumesc când vedea unul. Și chiar 
acolo, în acel moment, el mai știu și ierarhia loialității care avea 
să le conducă relaţia pentru următorii douăzeci și șase de ani. 

— Acolo... oprește acolo! spuse Palmiotti, făcând semn spre 
clădirea albă ca varul, care se zărea în depărtare, cu semnul 


365 


luminos pe care scria Camera de gardă. Au locuri de parcare 
acolo, în față. 

Chiar înainte ca dubiţa să se oprească complet, Palmiotti era 
deja afară în ploaie. Trăgând cu putere, deschise ușa laterală a 
dubiţei, iar cu o mișcare rapidă, el și Wallace îl scoaseră pe 
Eightball și - strigând cuvintele „Așteaptă aici!” - îl cărară ca 
niște salvamari spre ușile glisante ale camerei de urgenţă. 

Când dispărură în Camera de gardă, se auzi un șuierat ca de 
ușurare, după care frizerul începu să respire greu în scaunul 
șoferului, clocotind încă de adrenalină. Insă, pe măsură ce 
revenea la realitate, nu mai putu evita amintirea ultimei 
jumătăţi de oră. Să conducă mașina până aici... chiar și să îi 
ducă cu mașina... Laurent spusese c-ar trebui să cheme o 
ambulanță - dar în graba haosului... felul în care sângera 
Eightball... și toate ţipetele alea... Wallace părea atât de sigur. 
lar când Wallace era sigur, era greu să-l contrazici. Trebuiseră 
să-l ducă singuri. Altfel ar fi murit. 

— Eşti bine? întrebă o voce blândă de femeie din spatele 
dubiței. 

Laurent dădu din cap aprobator. 

— Îmi-îmi pare rău pentru asta... chiar îmi pare, adăugă ea. 

— Nu ai pentru ce să-ţi ceri scuze, insistă Laurent, uitându-se 
lung la stropii de ploaie de-afară care alunecau într-un slalom 
nebun pe parbrizul mașinii. Asta n-are nimic de-a face cu tine. 

— Aici te înșeli. 

— Ba nu. Mi-au spus ce s-a întâmplat când v-aţi întors - cum 
Eightball a luat o bâtă de baseball... Situaţia n-ar fi trebuit să 
escaladeze în halul ăsta, însă dă-mi voie să-ţi spun... 

— Tu n-ai fost acolo. 

— ... dacă cineva i-ar fi făcut așa ceva surorii mele... iar eu aș 
fi fost fratele tău... 

— N-ai fost acolo, insistă Minnie, cu vocea pierdută. N-ai văzut 
ce s-a întâmplat. Orson n-a fost singurul care l-a făcut să 
sângereze. 

Cuvintele au plutit parcă suspendate în dubiţa lovită ritmic de 
ploaie, pe acoperișul ei răsunând ţăcănitul metalic al picăturilor. 
Laurent se răsuci ușor în scaun, întorcându-se spre fata 
corpolentă cu părul umed și urmele acum uscate de rimel 
negru, care i se întindeau pe faţă precum șinele unui tren. 
Stătea în fund, cu picioarele încrucișate sub ea, uitându-se în gol 


366 


la mocheta pătată de sânge, văzându-și deja întreaga viaţă 
derulându-i-se prin faţa ochilor. 

Bărbierul nu observase acest lucru mai înainte. Nici măcar nu 
văzuse. Insă acum, că se gândea la asta, hainele lui Orson - 
exact ca și ale lui Palmiotti - erau în mare măsură curate. Însă 
aici, în spatele dubiței... 

Partea din faţă a hainei de piele a lui Minnie... gâtul ei... chiar 
și tricoul ei cu English Beat... erau acoperite cu sânge pulverizat 
în niște stropi foarte fini. 

Exact ceea ce ai obţine dacă ai lovi ceva foarte moale. Cu o 
bâtă de baseball. 

Incă uitându-se în gol la mocheta îmbibată de sânge, Minnie 
nu spuse niciun cuvânt. 

De fapt, avu nevoie de încă zece minute înainte să fie, în cele 
din urmă, copleșită de lacrimi - însoţite de scâncete 
asemănătoare sunetelor scoase de un câine rănit - declanșate 
în momentul în care fratele ei ieșise prin ușile glisante al 
camerei de urgenţă, alergă prin ploaie către dubă și le dădu 
vestea: Eightball era mort. 


92. 


— N-ai idee cât de greu îmi este să fac asta, spune bărbatul 
cu briciul care stă exact în spatele meu pe bancheta din spate a 
mașinii. 

— Ascultă puţin, stăruiesc eu. Nu-i niciun motiv să... 

— Beecher, asta-i a doua oară când te rog. Te rog să lași 
telefonul jos. 

— E jos... l-am lăsat jos, spun eu, deși nu îi spun că n-am 
închis. Dacă am noroc, Dallas poate auzi fiecare cuvânt spus de 
noi. Dar te rog... poţi să pui briciul deoparte? 

În oglinda retrovizoare, bărbatul abia dacă reacţionează în 
vreun fel, deși briciul chiar dispare în spatele tetierei scaunului 
meu. Cu toate acestea, după modul nebunesc în care se foiește 
în scaun - stând atât de aproape încât îl aud cum respiră - este 
cuprins de panică, în timp ce încearcă să ia o decizie. 

— Îmi pare rău că l-ai găsit, spune bărbatul, părând că 
vorbește sincer, uitându-se lung în poală. De-asta alergai acum 
- cu răsuflarea tăiată. L-ai văzut, nu-i așa? 

— Nu știu despre ce vorbeşti. Am fost aici să iau un 
blocnotes... 

— Te rog nu face asta cu mine. Eu am fost cinstit cu tine, 
spune el, părând afectat, cu capul lăsat încă în jos. 

Simt un ghiont ușor în șale. De la genunchii săi. Picioarele lui 
lovesc cu furie în podea, zgâlţâind întreaga mașină. Indiferent 
ce și-a pus în gând să facă, lucrul acesta îl apasă. 

— Știu că s-a terminat, Beecher. Știu că l-ai văzut pe Griffin. 

— Dacă-ţi imaginezi că eu sunt cel care face chestia asta... cu 
șantajul... nu, nu sunt eu, îi spun. Îţi jur că Clementine este... 

— Ei cunosc rolul fiecăruia. Ei știu cine a făcut asta. lar când 
vine vorba de lupta la care te-ai înhămat... biata fată este la fel 
de moartă ca și tine. 

Este a doua oară în decurs de două zile în care cineva 
pomenește de moartea mea ca despre ceva inevitabil. Ceea ce 
începe să mă enerveze. 


368 


În spatele meu, bărbatul cu briciul continuă să stea aplecat în 
faţă, cu coatele sprijinite pe genunchii săi viguroși. Respiră din 
nou adânc pe nas. Nu este deloc mai ușor pentru el. 

— Eşti specialist în istorie, nu, Beecher? 

Inainte să pot răspunde, întreabă din nou: 

— Ai auzit vreodată de un individ numit Tsutomu Yamaguchi? 

Clatin din cap, cercetând parcarea din priviri și uitându-mă cu 
atenţie după un paznic... după un îngrijitor... după cineva care 
să mă ajute. Nu este nimeni la vedere, în câmpul meu vizual. 

— N-ai auzit niciodată de el? De Tsutomu Yamaguchi? repetă 
el în timp ce eu reușesc în cele din urmă să identific de unde 
anume provine accentul lui. 

Monoton, specific celor din Midwest. Exact ca al președintelui. 

— In 1945, individul ăsta, Yamaguchi, era implicat în industria 
construcţiilor navale. În Japonia. Știi ce s-a-ntâmplat în 1945 în 
Japonia? 

— Te rog... asta - indiferent despre ce e vorba... Poţi să mă 
lași să plec. N-o să știe nimeni niciodată. Poţi să spui c-am... 

— Hiroshima. Poţi să-ţi imaginezi? Dintre toate orașele în care 
a fost trimis omul ăsta de industria construcţiilor navale, pe 6 
august 1945, Yamaguchi vizita Hiroshima. Exact în momentul în 
care unul dintre bombardierele noastre B-29 a lansat bomba 
atomică, continuă el de parcă nici n-aș fi acolo. Dar, ce să vezi? 
Oricât ar părea de ciudat, Yamaguchi supraviețuiește. Suferă 
niște arsuri grave, își petrece noaptea în Hiroshima, după care 
se grăbește să ajungă în orașul unde locuia, care ghici unde 
este? 

Nu îi răspund. 

— Nagasaki - care este lovit de cea de-a doua bombă trei zile 
mai târziu. Dar Dumnezeu îl binecuvântează și Yamaguchi 
supraviețuiește și de data aceasta! Binecuvântat de Dumnezeu, 
nu? O sută patruzeci de mii de persoane sunt omorâte în 
Hiroshima. Șaptezeci de mii de oameni mor în Nagasaki. Însă 
până astăzi, acest om este singura persoană certificată de 
guvernul japonez care a supravieţuit ambelor explozii nucleare. 
Celor două bombe atomice, spune el, clătinând din cap, în timp 
ce continuă să se uite în jos la briciul din poală. S-ar putea să fie 
la o scară mai mică, însă ţie pot să-ţi spun, Beecher. În viaţa 
asta a noastră, există zile ca astea. Pentru noi toţi. 


369 


Dau din cap politicos, sperând c-o să-l fac să vorbească în 
continuare. Pe ecranul telefonului meu mobil este afișat faptul 
că de la începutul apelului s-au scurs patru minute și douăzeci și 
șapte de secunde. Dacă Dallas și Culper Ring-ul lui sunt atât de 
buni pe cât cred ei că sunt, nu o să mai dureze mult până când 
cavaleria o să-mi vină în ajutor. 

În zona șalelor mele, genunchii bărbatului se opresc din 
tremurat. 

— A mea a fost noaptea aceea ploioasă, adăugă el și vocea 
începe să i se precipite. Am știut asta din clipa în care ei l-au 
adus înăuntru. Făcând abstracţie de sângele și bucăţile de os pe 
care au spus că i le-a băgat ea în creier... 

Ea? A spus cumva ea? 

— ... am știut-o din fracțiunea de secundă în care am văzut 
privirile și expresiile de pe fețele băieţilor. Era mai mult decât 
teroare, mai mult decât căinţă. Durerea din ochii lor era ca... era 
ca și cum știau că n-or să fie niciodată în măsură să-L înfrunte 
din nou pe Dumnezeu însuși. 

Își ridică privirea de la brici. Ochii îi sunt roşii și injectaţi cu 
sânge. 

— Ai fost vreodată în preajma unei victime a unei nelegiuiri - 
cineva care a fost violat sau bătut sau chiar jefuit? Profunzimea 
groazei și a consternării lor - simţi această durere pătrunzându- 
ți prin porii propriei pieli. Nu am vrut să recunosc, însă noaptea 
aceea... asta a fost Hiroshima mea, cea cu care m-am 
confruntat chiar acolo. 

În timp ce rostește cuvintele acestea, simt în propriii mei pori 
- în întregul meu corp - disperarea pe care o degajează. Zarurile 
sunt aruncate. De aici încolo nu are decât o singură modalitate 
de a mă împiedica să vorbesc. Afară, mă uit la drumul care duce 
în sus de la poarta principală. Nici urmă de cavalerie încă. Dacă 
o iau la fugă pur și simplu, cuțitul este suficient de aproape încât 
să mă poată răni. Mâinile îmi sunt încleștate pe volan. Cercetez 
din priviri spaţiul dintre scaune... de-a lungul podelei... uitându- 
mă pretutindeni după o armă. 

— Și cel mai rău a fost să-mi dau seama cât de ușor este să 
pretinzi altceva și să ţii totul sub tăcere. Nu doar în legătură cu 
Griffin. Ci și cu ea. Cu atacul cerebral... 

Atacul cerebrah Mă gândesc pentru o secundă. El a spus ea. 
Adică...? 


370 


— Au dat vina pe sindromul Turner, dar cum se numește când 
cineva ia furtunul de la aspirator, îi fixează unul din capete la 
ţeava de eșapament a mașinii familiei, o Honda Civic, iar după 
aceea bagă capătul opus pe geamul din stânga al șoferului? 
Ăsta nu mai e sindromul Turner. Asta-i penitență, spune el. 
Palmiotti n-a găsit-o timp de patru ore. Până astăzi, faptul că a 
scos-o din mașină... e chiar un miracol că ea a supravieţuit. 

Îmi simt coșul pieptului ca pe o scobitură adâncă - toate 
organele mele interne s-au dus - încerc să iau o gură de aer. |n 
tot acest timp, noi am crezut că Wallace se proteja pe sine 
însuși. Însă, de fapt, încerca să o protejeze pe... ea. Pe sora lui. 

— Vrei să spui că Minnie... că Minnie Wallace a fost cea care... 
și că a încercat să-și pună capăt vie...? 

— Nu mă asculţi! Trebuie să mă asculti! izbucnește el brusc, 
cu faţa schimonosită de durere. Eu am fost doar șoferul lor! N- 
am făcut nimic - n-am făcut altceva decât să ajut niște... erau 
doar niște copii! 

— Atunci tu trebuie să mă asculţi acum, îl întrerup eu, 
încercând să am contact vizual cu el în oglinda retrovizoare. 
Dacă așa stau lucrurile, trebuie doar să-ți spui povestea. Tu nu 
ai de ce să-ţi faci griji. Tu n-ai făcut nimic rău. 

— N-am făcut, este și el de acord în timp ce durerea de pe 
fața sa nu face decât să se accentueze. Eu i-am dus la spital și- 
atâta tot. Ei mi-au spus că Griffin este mort. 

— Așadar, asta e. Asta e tot ce contează, spun eu, știind ce 
avantaje mi-ar aduce să fiu de acord cu el. 

Cu cât îl conving mai repede, cu atât pot să câștig mai mult 
timp. 

— În toţi anii ăștia... tu n-ai avut niciun fel de idee legată de 
ce s-a întâmplat de fapt. 

— E-adevărat... Eu-eu n-am fost decât șoferul. De unde aș fi 
putut ști că i-au dat un nume fals sau... sau... sau că l-au 
transferat aici îndată ce Wallace a câștigat un loc în Senat? Ei 
mi-au spus că este mort. 

— Exact - ţi-au spus că-i mort. Asta-i tot ce-ai știut, nu-i așa? 

Îi aştept răspunsul, însă de data asta nu am parte decât de 
tăcere de pe bancheta din spate. 

Îmi arunc din nou privirea în oglinda retrovizoare. Privirile ni 
se încrucișează. 

— Asta-i tot ce-ai știut, nu-i așa? îl întreb pentru a doua oară. 


371 


Însă în timp ce ochii injectaţi i se umplu de lacrimi, pricep 
imediat cum stă treaba. Cele mai rele minciuni din viaţă sunt 
cele pe care ni le spunem nouă înșine. 

— Ai știut... spun eu. A; știut că Eightball era aici. 

— Nu am știut până de curând. 

— Cât de curând? O săptămână? O lună? 

Se face palid la faţă ca o foaie de ceapă. 

— M-am minţit pe mine însumi. 

— De cât timp? întreb eu. 

— De doi ani. Doi ani și jumătate, șoptește el, capul căzându-i 
în piept ca și cum gâtul nu i l-ar mai fi putut susţine. 

Mașina încă este în parcare. Cercetez din priviri drumul de 
acces din incintă. În continuare, nu este nimeni acolo. 

— Trebuie să înţelegi că atunci când am aflat... când m-am 
confruntat cu Palmiotti... Mi-au spus că l-au mutat aici ca să-l 
țină sub supraveghere - ca să aibă grijă de el - dar eu am fost 
singurul care a venit să-l viziteze. El avea nevoie să știe... 
trebuia să-i spun ce făcuse Wallace. Pentru mine. N-am făcut-o 
pentru binele tuturor. Am făcut-o doar pentru mine. Insă n-am 
avut nici cea mai vagă idee că Nico mă aude, adaugă el, cu 
vocea din ce în ce mai precipitată. Asta a fost motivul pentru 
care, la cimitir... când ai spus că vii încoace... am știut. Am știut- 
o! Asta era șansa mea să-i pun capăt. Imi pare rău că sunt atât 
de slab, Beecher, însă asta-i ceea ce-ar fi trebuit să fac din 
momentul în care a început toată această... 

Peste umărul meu, îl văd cum ridică briciul ca să mă taie. 

În oglinda retrovizoare, îl văd. 

Este deja acoperit cu sânge. 

Mă uit în jos, pipăindu-mi ușor gâtul. N-am simţit nimic... 

Fără veste, briciul îi alunecă din mână, sărind și căzând pe 
scaunul din faţă. 

Fața lui albă ca foaia de ceapă devine practic transparentă. 
Se lasă în jos, prăbușindu-se pe bancheta din spate. 

Oh, Doamne. A fost împușcat? 

Verific parbrizul... geamurile laterale. Toate contururile de 
sticlă sunt intacte. Însă în momentul în care mă întorc cu fața la 
el... răsucindu-mă pe scaun... Văd sânge. Atât de mult sânge. Și 
nu este împrăștiat peste tot. Este adunat laolaltă. Intr-o baltă 
mică. Pe bancheta din spate... pe braţele lui... Nu. Nu pe braţele 
lui... 


372 


Îi curge de la încheieturi. 

— Ce-ai făcut? strig eu. 

— Ea și-a ispășit pedeapsa, șoptește el printr-o tuse 
puternică. Trebuie să mi-o ispășesc și eu pe a mea. 

— Ce dracu’ ai făcut!? repet eu în timp ce o baltă roșie se 
întinde încet pe bancheta din spate, scurgându-se în jos pe... Pe 
podea. N-am putut să o văd mai înainte. 

La picioarele sale, o baltă și mai mare de sânge începe să 
îmbibe mocheta de pe jos. După mărimea ei... cu tot roșul ăla... 
El a făcut asta. Când stăteam de vorbă. Nu se uita doar în jos la 
brici și atâta tot. L-a și folosit. 

— Spune-le - spune-le că există și un preţ, spune el scuipând, 
pe cale să își piardă cunoștința. Pentru fiecare decizie pe care o 
luăm în viață, există întotdeauna un preţ. 

— Dă-mi încheieturile! Pot să-ţi opresc sângerarea! strig la el. 

— Îţi scapă esenţialul, bolborosește el, fără urmă de crispare 
acum. 

Indiferent ce durere a simţit până acum, aceasta a dispărut în 
cele din urmă. 

— Timp de treizeci de ani, m-am întrebat de ce-au intrat ei 
împleticindu-se în frizeria mea în noaptea aceea. Ar fi putut să 
aleagă orice alt magazin din jur. Sau vreun magazin. Insă nu 
este altceva decât ceea ce i s-a întâmplat tipului ăluia... din 
Hiroshima. Nu este diferit de Yamaguchi. Ne petrecem viețile 
crezând că istoria este o colecţie accidentală de momente bune 
și rele, amestecate și puse laolaltă pur și simplu la întâmplare. 
Dar uită-te la Yamaguchi. Când istoria are numărul tău de 
ordine, nu există... nu există niciun loc pe planeta asta unde să 
poți fugi. 

Se lasă într-o parte, respirația lui transformându-se într-o tuse 
incoerentă în timp ce se prăbușește pe podea. 

Deschid portiera cu piciorul, ieșind în grabă afară. Indiferent 
ce cred despre el, omul acesta încă mai are nevoie de ajutorul 
meu. Însă, în momentul în care picioarele mele ating betonul și 
mă reped spre portiera din spate, aproape că mă izbesc de 
pieptul bărbatului care tocmai ajunsese lângă mașină, iar acum 
îmi blochează calea. 

Știu că are dreptul să se plimbe prin curte. A urmat poteca, 
luând-o exact în sens opus drumului pe care vine el. Spre 
parcarea dispusă pe partea cealaltă faţă de clădirea lui. 


373 


— Nu trebuie să fii atât de speriat, Benjamin, spune Nico, abia 
băgând de seamă că e foarte, foarte aproape de mine. Sunt aici 
acum. Totul o să fie bine. 


374 


93. 


— Trebuie să te dai la o parte, îi spun lui Nico în timp ce încerc 
să-l ocolesc ca să ajung la portiera din spate a mașinii. 

Nico nu se clintește. Nu se mișcă deloc. Insă vede clar la ce 
mă uit. Pe bancheta din spate. La bărbatul de culoare acoperit 
de sânge. 

— Îl cunosc, spune Nico dintr-odată. E frizerul. 

— Poftim? î 

— Vine aici ca să tundă. Pe Griffin. Insă câteodată când pleacă 
- eu verific. Părul lui Griffin nu este tuns deloc. Le-am spus, dar 
ei niciodată nu m-au... 

— Nico, dă-te din calea mea! 

— Frizerul... iar ca tu să-i faci asta... el mă supraveghea, nu-i 
așa? Știu că ei au ochi și urechi peste tot. 

— Nico... 

— De-asta ai venit înapoi? Să faci asta. Să mă protejezi... 

— Să te protejez? 

— Ti-am văzut briciul. Pe scaunul șoferului, spune el, ochii 
mișcându-i-se înainte și înapoi analizând tot ce e în mașină. 
Înţeleg cum l-ai omorât. 

— Asta nu-i... 

— Mie mi se pare absolut de înțeles, adaugă el, dând din cap 
febril. Este exact ce-am spus. Că asta-i misiunea ta... încercarea 
ta. Testul lui Benedict Arnold. lar tu - tu - nu înţelegi? că, în cele 
din urmă, l-ai trecut, Benjamin! În loc să-l trădezi pe George 
Washington, tu ai primit o șansă... șansa să-l protejezi. și ai 
făcut-o! Ţi-ai riscat viaţa ca să mă protejezi! 

Enervat de toată nebunia asta, îl împing într-o parte, deschid 
larg portiera din spate a mașinii și verific dacă omul de pe 
banchetă mai are puls. Nimic. Nici măcar o singură bătaie a 
inimii. 

Pe partea opusă a terenului lung care duce înspre clădirea 
spital, un paznic din structura de pază dă colţul, îndreptându-se 
spre noi. 

— Trebuie să pleci, îmi spune Nico, văzându-l pe paznic. N-au 
voie să știe că tu ai făcut asta. 


375 


— N-am făcut nimic! spun eu, încă holbându-mă la frizer. 

— Nu-i nevoie să-l jelești. A trecut mai departe la următoarea 
lui misiune. 

— Vrei să te oprești? Nu există nicio misiune! izbucnesc eu, 
dându-i la o parte mâna de pe umărul meu. Nu există niciun 
test! Nu există niciun fel de încercări! Nu există niciun George 
Washington - și încetează să-mi mai spui Benedict Arnold! Tot 
ceea ce contează este ăsta! Asta, de-aici, șuier eu, arătând în 
spate, spre cadavrul frizerului. Știu că tu și cu ea... voi ati 
provocat asta! Am văzut registrul de evidenţă a vizitatorilor! Am 
văzut numele Clementinei! lar dacă asta te-ar ajuta să scapi de- 
aici, știu c-ai face orice, inclusiv s-o faci pe fiica ta să-l șantajeze 
pe pr...! 

— Cum i-ai spus? 

— Nu-mi spune că nu știi că e fiica ta, îl provoc eu. 

El face jumătate de pas înapoi și rămâne absolut nemișcat. 

— Ea mi-a spus că este masterandă... Dar masteranzii... 
masteranzii nu vin să mă vadă pe mine. Așa am știut, 
recunoaște Nico, clipind întruna și părând deodată... părând, de 
fapt, preocupat. 

Deschide gura să spună ceva, după care o închide la fel de 
repede. Pune de unul singur cap la cap toate piesele acestui 
puzzle. Însă, în momentul în care încetează să mai clipească, iar 
îngrijorarea de pe faţa sa se transformă încetul cu încetul în 
durere, nu pot să mă abţin și să nu mă gândesc c-am înţeles 
greșit. Poate că nu e vorba despre o operațiune tată-fiică așa 
cum crezusem eu. 

— Când dădeam mâncare la pisici, Clementine obișnuia să... 
am văzut-o într-o miercuri. Când frizerul venea să tundă, îi 
scapă lui Nico. Ea l-a ajutat. l-a spus frizerului că părul lui Griffin 
arată mai bine când este lung în faţă. El a ascultat-o. Asta a 
făcut-o să zâmbească și mai tare. 

În dreapta mea, peste terenul din faţă, paznicul a ajuns la mai 
puțin de cincizeci de metri distanţă. În stânga mea, lângă poarta 
de la intrare, bariera cu dungi albe și portocalii de la punctul de 
control se ridică în aer. O mașină neagră o ia în sus pe drumul 
de acces din incintă. Tocmai a sosit cineva. 

— M-a făcut și pe mine să zâmbesc mai mult, adaugă Nico, 
abia băgând de seamă mișcarea din jur. Dar ea l-a auzit pe 
frizer, nu-i așa? l-a auzit mărturisirea. 


376 


— Nico, trebuie să pleci de-aici, îi spun eu în timp ce paznicul 
mărește pasul, venind direct spre noi. 

— Ea a făcut asta... ea a provocat asta, nu-i așa? spune Nico, 
arătând spre frizer. 

Pe drumul de acces din incintă, mașina neagră prinde viteză. 

— Doctorii de-aici... ei spun că am o boală, spune Nico. Asta l- 
a băgat pe diavol în corpul meu. Boala a făcut-o. Așa că m-am 
rugat... L-am implorat pe Dumnezeu... L-am implorat pe 
Dumnezeu încă din prima zi în care ea a venit în vizită... mi-am 
făcut griji că și ea are boala aia. 

— Nico, pleacă de-aici, insist eu, fiind tentat să sar în mașină 
și să plec în trombă. 

Insă n-o fac. Frizerul este mort - nu pot să-l iau cu mine. Dar 
dacă rămân și încerc să dau explicaţii, există un singur loc în 
care o să mă duc dacă mă găsesc cu Nico și cu un cadavru plin 
de sânge. 

— Toţi anii ăștia, am știut care-i soarta mea. Am știut 
dintotdeauna pentru ce m-a ales Domnul, adaugă Nico. Însă, 
când a venit Clementine... când a ajuns așa la mine... am crezut 
că, în cele din urmă, am... că sunt totuși un om norocos. Știi ce 
înseamnă asta, Benjamin? Să fii un om norocos? întreabă el, cu 
vocea frântă. 

— Nico, te rog să pleci de-aici, îl implor eu, înșfăcându-mi 
telefonul de pe scaunul din faţă. 

Mașina neagră o taie înspre stânga, îndreptându-se direct 
spre parcarea noastră. 

Acum paznicul aleargă deja. 

— Dar nu există niciun fel de noroc, nu-i așa, Doamne? 
întreabă el, vorbind spre ceruri. Am știut asta! Am știut-o tot 
timpul! Însă când am cunoscut-o... când am văzut-o... cum aș fi 
putut să nu sper? Cum aș fi putut să nu mă gândesc că, până la 
urmă, sunt binecuvântat - cea mai adevărată binecuvântare - 
că, în ciuda bolii ce sălășluiește în mine, pe ea Tu ai făcut-o 
altfel. 

Se uită lung în sus, la cer, cu ochii plini de lacrimi. 

— Te-am implorat, Doamne! Te-am implorat să o faci altfel 
decât pe mine! 

— Nico, întoarce-te în pavilionul tău! Acum! strigă paznicul de 
la distanţă. 


377 


În spatele meu, mașina neagră urcă în viteză pe drumul de 
acces din incintă, cu motorul huruind. 

— Hei, tu! Îndepărtează-te de Nico! strigă paznicul la mine. 

Se aude un scrâșnet puternic. Mașina neagră derapează în 
parcare, aruncând bucăţi de pietriș înghețat spre noi. Insă abia 
când se deschide portiera pasagerului din dreapta văd într-un 
final cine conduce. 

— Hai, urcă! Grăbește-te! strigă Dallas de la volanul mașinii. 

— Nico, nu te mișca! strigă paznicul când ajunge în parcare. 

Nico era încă prioritatea lui. 

— Nico, ne vedem săptămâna viitoare! strig eu, încercând să 
fac să sune cât se poate de normal, în timp ce ţâșnesc spre 
mașina neagră, care se pune deja în mișcare. 

În momentul în care sar înăuntru și trag ușa cu putere, 
închizând-o, Dallas calcă pedala de acceleraţie și ne facem 
nevăzuţi cât se poate de rapid. În spatele nostru, paznicul îl 
apucă pe Nico de braț. Paznicul pare ușurat. Problema este 
rezolvată. Aceasta reprezintă, în continuare, prioritatea numărul 
unu a celor de la St. Elizabeths. Să nu fie nicio evadare. 

Drumul nu este lung. În câteva secunde, ieşim deja pe poarta 
principală. Dallas îi face cu mâna destul de relaxat bărbatului 
din postul de control. Faptul că acesta ne face și el cu mâna ne 
spune că paznicul din parcare încă nu a găsit cadavrul frizerului. 
Încă nu s-a răspândit vestea. 

— Tipul ăla cu cuțitul... frizerul..., spun eu. 

— Știu. Am auzit, spune Dallas, ţinându-și telefonul în sus în 
timp ce trecem de poarta de la intrare și ajungem la poarta 
principală. Cred c-am reușit să înregistrez cea mai mare parte a 
discuţiei voastre. 

— Atunci ar trebui să... 

— Nu, spune Dallas, trăgând de volan în timp ce pornim în 
viteză spre autostradă. În momentul de faţă, există un singur loc 
în care trebuie să mergem. 


94. 


De pe scaunul din faţă al dubiţei albe parcate mai jos pe 
stradă, nu era greu să-l vezi pe Beecher. 

Sau pe Dallas. 

Acum sunt doi, se gândi șoferul dubiţei, urmărind cu privirea 
cum mașina lor neagră saltă și huruie, ieșind de la St. 
Elizabeths. Doi de care să se ocupe. 

judecând după expresia de pe fața lui Beecher, era îngrozit, 
încercând încă să înțeleagă cele întâmplate. Nici Dallas nu era 
mult mai bine. 

lar starea asta de spirit nu era deloc diferită față de cea a 
șoferului dubiţei albe. 

Totul mersese atât de prost, atât de repede. 

Însă nu mai avea de ales. Era ceva ce Beecher nu ar fi înţeles 
niciodată. 

Pentru o fracțiune de secundă, șoferul întinse mâna spre 
cheia din contact, însă după aceea așteptă, uitându-se cum 
mașina lui Dallas dispare într-un mic nor de fum în lungul străzii. 

Nu era un moment bun ca tocmai acum să fie observat. Și, 
mai important de-atât, șoferul voia să vadă dacă îi mai urmărea 
cineva. 

Timp de un minut întreg, șoferul rămase acolo, cercetând 
strada și supraveghind fiecare altă mașină parcată. Nu se mișcă 
niciuna. 

Dincolo de poarta principală, în sus, pe drumul de acces în 
incinta St. Elizabeths era un vârtej de girofaruri portocalii și 
sirene. Erau mașinile celor de la paza campusului. Fără îndoială, 
Nico era deja sedat pentru harababura pe care o provocase de 
fapt panica frizerului. 

Şoferul fu tentat să meargă acolo sus, însă din nou, nu avea 
de ales. 

Nu avea niciodată de ales. 

Nu, până când nu se rezolva problema care cauzase atât de 
multe necazuri. Problema de care era ea singură vinovată. 

Beecher. 


Acum, mașina neagră dispăruse demult, zburând spre 
destinaţia ei. 

Inspirând adânc, Clementine plecă de pe loc și rulă pe șosea, 
străduindu-se din răsputeri să rămână calmă. 

Avantajul pe care îl avea Beecher nu conta. 

Nu atunci când ea știa cu exactitate unde se duceau cei doi. 


380 


95. 


În urmă cu patru luni 
Spitalul St. Elizabeths 


Bărbatul cu geanta neagră cu fermoar nu întârzia niciodată. 

Venea întotdeauna joia. La patru după-amiază. Întotdeauna la 
timp. 

Insă când Clementine își aruncă privirea pe ceasul de la mână 
și văzu că trecuseră deja câteva minute peste ora patru... 

— Bună, Pam, strigă bărbatul de culoare cu părul grizonant și 
mustață argintie în timp ce-și făcea loc prin ușile batante, 
apropiindu-se de oficiul asistentelor și se uită la una dintre 
multele încăperi deschise. 

La fel ca într-o unitate ATI, încăperile din unitatea gero- 
psihiatrie nu aveau nicio ușă. 

— Cum îţi merge joia asta? 

— La fel ca și miercurea, îi răspunse asistenta, adăugând un 
râs cochet și mototolind ambalajul din folie subțire de aluminiu 
în care era învelit un burrito California Tortilla. 

Aplecată deasupra chiuvetelor, Clementine se prefăcea că 
umple cu apă un bol pentru pisici în timp ce urmărea din priviri 
același schimb de amabilităţi la care fusese martoră și 
săptămâna trecută - și multe alte săptămâni înainte de asta. 
Până acum, cunoștea bine cum decurgeau lucrurile cu el. De- 
asta știa când să-și trimită tatăl sus să mai aducă mâncare 
pentru pisici. Știa că bărbatul de culoare, mai în vârstă, nu va 
întârzia. Ca toţi frizerii care se respectă, și el știa cât de 
important era să-ţi respecţi programarea. 

— Ei bine, ei sunt pregătiţi pentru mine? întrebă frizerul. 

— De parc-ar avea de ales, spuse asistenta medicală cu un alt 
râs cochet. 

Vărsând bolul și umplându-l din nou, Clementine se folosi în 
mod strategic de coloanele încăperii ca să nu fie văzută, 
privindu-l pe frizer cum deschide fermoarul genţii din piele în 
care avea foarfecele ascuţite. Trecuseră aproape două luni de 
când îl văzuse pentru prima dată intrând în unitatea de îngrijire, 


381 


spunând că venise acolo ca să tundă pacienţii. Nu ar fi avut 
niciun motiv să se gândească de două ori la acest lucru - până 
când Clementine observă că, deși se ducea pe rând și prin 
câteva din celelalte încăperi, omul termina întotdeauna cu exact 
același pacient: 

Tipul cu tatuajul în formă de eight-ball. 

Clementine încercă să nu se gândească la asta. Nu dorea să 
fie suspicioasă sau să presupună ce era mai rău despre oamenii 
din jur. Dar, așa cum înţelesese când mama ei zăcea în acel azil 
și îi spusese într-un final lui Clemmi numele real al tatălui ei, în 
mod sigur existau anumite trăsături pe care Domnul ni le 
hărăzește fiecăruia dintre noi. Și nu ai absolut deloc cum să 
scapi de ele. 

Este vorba de cine suntem noi. 

Adevărul e că, atunci când Clementine s-a uitat pentru prima 
dată prin unitatea de îngrijire și, mai ales, în încăperea 
respectivă, nu a putut să nu observe că frizerul, cu spatele la ea, 
stătea lângă patul lui Eightball, strângând bara metalică a tăbliei 
ca și cum ar fi avut nevoie să se ţină pe picioare. Nu îi tundea 
părul lui Eightball. Mâinile lui nu se mișcau... umerii îi erau 
căzuţi. Plângea. Și mai mult decât orice altceva, acesta fusese 
motivul care o determinase pe Clementine să facă acel prim pas 
spre cei doi bărbați. 

Işi spusese că nu va încerca să se amestece - sperase doar 
să-l poată consola - însă, în timp ce se apropia de încăpere, 
auzise acele două cuvinte care o făcuseră să se oprească chiar 
când făcea ultimul pas. Cele două cuvinte care o obligaseră să- 
și ridice capul și să se uite de două ori la frizer, și care o 
făcuseră să revină săptămână după săptămână ca să afle și 
restul poveștii. Două cuvinte simple: Orson Wallace. 

Din acel moment, Clementine știu că nu avea să-i 
pomenească nimic lui Nico despre asta. Încă nu îi spusese că 
este fiica lui - și existau o grămadă de motive să ascundă asta. 
Așa că, în mod sigur, nu avea să îi spună acest lucru. Într- 
adevăr, de-a lungul următoarelor luni, pe măsură ce reuși să 
pună cap la cap toate datele și să aibă imaginea completă a 
poveștii, Clementine știu că nu era martora unor simple vizite 
făcute de un frizer. Ceea ce i se acordase ei era o șansă. O 
șansă reală de a răspunde la întrebările iniţiale pentru care 


382 


venise să facă cercetări amănunțite - să descopere lucrurile pe 
care nici măcar tatăl ei nu le știa. 

Ținând cont de transformările din corpul ei și toate cele prin 
care trecea - chiar era un păcat așa de mare că voia să știe 
adevărul? 

— Laurent la telefon, spuse frizerul astăzi, deschizând clapeta 
telefonului mobil și plimbându-se înainte și înapoi în camera 
mică a lui Eightball. Înî. Pot s-o fac diseară sau mâine la prima 
oră. Doar să-mi spui când. 

Vărsând și umplând la loc bolul cu apă al pisicii pentru a 
cincea sau a șasea oară, Clementine ascultă cu atenţie fiecare 
amănunt pe care putea să-l audă. Ştia că ajunsese destul de 
aproape. Ştia despre Wallace și grupul lui de Depanatori, care îi 
făceau toate treburile. Bineînţeles, știa numai atât cât putuse să 
audă trăgând cu urechea. N-avea nicio idee ce făcuse Minnie cu 
bâta de baseball - sau despre cum îl ţinuse Palmiotti pe 
Eightball la pământ în timp ce Wallace îi făcuse faţa harcea- 
parcea cu cheile de la mașină. Însă știa cum îl ajutaseră 
Depanatorii să-l ascundă pe Eightball. În niciun caz, Wallace nu- 
și permitea să lase să răsufle așa ceva. Și ce era cel mai tare, 
după tot acest timp, ea știa bine despre ce loc vorbea frizerul. 

— În același loc? întrebă frizerul. La Arhive? 

Trăgându-se în spate și lăsându-se în jos lângă chiuvetă, 
Clementine îl mai auzise pomenind de Arhive și mai înainte. 

— Am găsit ceva cu gust de somon, întrerupse discuţia Nico, 
întorcându-se cu o pungă mare de mâncare de pisici marca 
Meow Mix pe care o ţinea sub braţ. Le place gustul de somon. 

De partea opusă a unităţii medicale, frizerul își închise 
telefonul, având destulă minte ca să nu se uite înapoi să aibă 
contact vizual cu Nico. Clementine rămase lângă chiuvetă, astfel 
încât să nu pară ieșită din decor. 

— Am mai uitat ceva? strigă Nico spre Clementine. 

— Nu prea cred, îi răspunse ea, oprind apa și aruncând o 
ultimă privire pe furiș spre camera lui Eightball. 

În mod clar, se apropia din ce în ce mai mult de adevăr. Și, 
așa cum se gândise deja, dacă trebuia să facă asta, avea chiar 
un tip care s-o ajute să intre la Arhive. Băiatul ăla al cărui nume 
îl văzuse pe pagina de socializare a liceului. Pe Facebook. 

Beecher. 


383 


Pentru un moment, simţi acel junghi familiar provocat de 
sentimentul de vină. Dar nu dură mult. Dacă învățase ceva în tot 
acest răstimp petrecut cu tatăl ei... Nu avea cum să evite asta. 
Sau cum să scape. 

Aici era vorba de cine era ea - sau, cel puţin, de cine ar fi 
trebuit să fie... dacă voia să afle adevărul. 

— Cred că suntem gata, spuse Clementine, balansând bolul 
plin cu apă în timp ce-și urma tatăl afară. Am luat tot ce-avem 
nevoie. 


96. 


— Nu-mi spune asta mie, spuse Tot ameninţător, strângând cu 
putere receptorul telefonului de pe biroul său. 

— Vrei să mă asculți? întreabă Khazei de la celălalt capăt al 
firului. 

— Ştii sau nu știi unde este Beecher? 

— Nu da vina pe mine. Tu ai spus că mașina lui Dallas a fost 
pusă sub urmărire aseară - și că tot ce trebuia să fac era să-i 
urmăresc prin GPS. 

— Da, asta era tot ce trebuia să faci. De fapt, nu de asta te-ai 
dus în trombă la spitalul St. Elizabeth? Să-i găsești? întreabă 
Tot. Deci, sunt sau nu sunt acolo? 

— Mașina e aici, asta e clar. Dar ar trebui să vezi ce altceva 
mai e aici - sirene și mașini încoace și-ncolo... nu se intră și nici 
nu se iese - accesul e complet restricționat. Când am parcat, am 
văzut că jumătate dintre agenţii de pază erau strânși în jurul 
mașinii lui Dallas cu care a venit Beecher până aici. Deci, da, 
mașina gri se află în același punct pe GPS în care se afla și cuo 
jumătate de oră în urmă. Dar ascultă ce-ţi spun, Tot - nu e nici 
urmă de Beecher... de Clementine... Nu e nimeni aici. 

Privind prin fereastra uriașă a biroului său, Tot se uită în jos la 
Pennsylvania Avenue și apoi își restrânse câmpul vizual până 
când nu mai văzu decât reflexia propriei bărbi cărunte. 

— S-a întâmplat ceva. 

— Acum nu intra în panică. 

— Nu cred că ai auzit ce ţi-am spus. S-a întâmplat ceva și 
Beecher a dispărut. lar singura modalitate să salvăm situaţia 
asta este să-l găsim într-un fel sau altul, insistă Tot. 

— Bine, bine. Tu ești cel care-l cunoaște mai bine. Spune-mi, 
ce facem acum? 

Tot cugetă un moment la asta. Mai cugetă încă puţin. Și 
pentru prima oară în mult, mult timp, descoperi că nu-i vine 
nicio idee. 


97. 


— Și fata încă nu ţi-a spus da? îl provocă președintele. 

— Nu este atât de simplu, răspunse tânărul asistent personal 
în timp ce urcau cu liftul Casei Albe. 

— Ba este atât de simplu, fiule - îi ceri unei fete să iasă cu 
tine în oraș, iar ea spune „da” sau „nu”, îl tachină Wallace, 
făcându-i cu ochiul liftierului. Vrei să dau un ordin pentru tine? O 
să-l scriu de mână pe niște hârtie de calitate, cu antet: /eși în 
oraș cu asistentul meu personal Patrick sau va trebui să 
răspunzi în fața tribunalului. Semnat - Eu. 

Tânărul asistent se forță să râdă, prefăcându-se că nu mai 
auzise gluma asta de cincizeci de ori până acum. Cu toate 
acestea, nu îl deranja. Ca în orice altă slujbă, toată lumea este 
fericită când șeful este într-o dispoziţie bună. 

Ușa liftului se deschise la etajul al doilea al reședinței de la 
Casa Albă, iar în timp ce președintele o luă brusc la dreapta și o 
porni de-a lungul holului, asistentul său personal știu că 
dispoziţia lui era pe cale să devină chiar și mai bună. 

— l-ai spus cu cine o să mănânce? șopti liftierul spre asistent. 

— De ce crezi că merge atât de repede? 

La capătul îndepărtat al holului, președintele văzu mica 
servantă cu rotile, o piesă clasică în stil georgian, pe care era 
amplasată zi de zi o tavă de argint plină cu mici cartonașe 
destinate indicării locurilor de la masă, fiecare în parte având 
forma unui con subţire, făcut dintr-o hârtie fină și mai groasă. Pe 
fiecare în parte era un nume, frumos caligrafiat, iar organizarea 
cartonașelor pe două coloane avea să fie respectată la prânzul 
prezidenţial al zilei. 

Astăzi, totuși, nu erau cartonașe defel care să indice locurile. 

Niciun fel de schemă a dispunerii în jurul mesei. 

Niciun fel de nume caligrafiat cu grijă. 

— OK, cine este gata pentru un hamburger cu brânză? strigă 
Wallace vesel, bătând din palme în timp ce mai făcu o 
întoarcere finală la dreapta și intră în îngusta sufragerie a 
familiei, cu pereții ei galben-șters și lunga masă din mahon. 


386 


În majoritatea zilelor, aici s-ar fi adunat vreo douăzeci și patru 
de persoane. 

Astăzi, masa era aranjată doar pentru două. El și Andrew. 

— Niciun fel de hamburger cu brânză, anunţă dezamăgit 
băieţelul în vârstă de opt ani, cu părul șaten ciufulit și ochi 
cenușii strălucitori. Exact ca ai tatălui său. Au spus că nu putem. 

— Cine spune că nu putem? îl provocă președintele. 

Stând afară, chiar lângă sufragerie - și având destulă 
experiență ca să nu intre înăuntru - bona care se ocupa de fiul 
lui Wallace clătină din cap. Wallace cunoștea acea privire. 
Andrew mâncase și cu o seară înainte hamburger cu brânză. Și 
probabil și o seară mai înainte. 

— O să supraviețuiască, spuse Wallace. Doi hamburgeri cu 
brânză. 

În timp ce ochii cenușii ai lui Andrew se luminară, Wallace nu 
se putu preface că nu-i vine să zâmbească. 

— Și lapte cu ciocolată? întrebă băiatul. 

— Nu-ţi forța norocul, îl tachină Wallace. 

Era greu să fii președinte. Însă era și mai greu să fii tată la 
Casa Albă. Așa că o dată pe săptămână - sau, în cel mai 
nefericit caz, o dată la două săptămâni - avea loc o masă 
neîntreruptă de niciun membru al personalului, de nicio 
programare, de niciun fel de briefinguri, de niciun reprezentant 
al presei, de niciun VIP și de niciun membru al Congresului care 
ar vota pentru tine dacă îl inviţi să servească prânzul la Casa 
Albă. 

În unele zile, sufrageria familiei trebuia să fie doar pentru 
asta. Pentru familie. 

Cu o mișcare dibace și sugestivă a mâinii, președintele scăpă 
de bonă și de ceilalți membri ai personalului, închise ușa 
sufrageriei și stinse luminile. 

— Tati, am făcut rost de încă două episoade noi - și l-am găsit 
pe cel în care sunt instalatori. Andrew făcu lumină, deschizându- 
și laptopul și orientându-l astfel încât să poată vedea amândoi. 
Apăsând pe o tastă, pe ecran începu să se deruleze un episod 
alb-negru din The Three Stooges*?. 

În calitate de președinte, Wallace știa că putea folosi sala de 
cinema a Casei Albe amplasată la un nivel inferior. Insă, în 


52 Comici de la mijlocul secolului trecut, renumiţi pentru grimasele și replicile acide pe 
care le schimbau. Au apărut în circa 220 de filme de scurt și lungmetraj (n. tr.). 


387 


calitate de tată, exact așa cum procedase cu mult timp înainte 
să câștige alegerile, știa că nimic nu era mai bine decât să stea 
la un hamburger cu brânză și să se uite la filme vechi alături de 
fiul lui. 

Cioc-cioc-cioc. 

Cineva ciocăni la ușă. 

Wallace se întoarse, gata să-și dezlănţuie furia asupra 
membrilor personalului care îi deranjau - până când ușa se 
deschise și văzu cine ciocănea. 

— N-o să dureze decât o secundă, spuse doctorul Palmiotti. 

Președintele îl străfulgeră cu o privire care ulterior avea să 
necesite niște gheaţă. Palmiotti se strecură înăuntru, fără să-i 
pese. 

— |lmi pare rău, Andrew - o să fiu rapid, adăugă doctorul, 
încercând să pară bine dispus. Este vorba de tunsoarea ta, îi 
spuse el președintelui. 

In momentul în care Palmiotti se aplecă să îi șoptească la 
ureche, Wallace știu că masa de prânz se terminase. 

— Mă ocup eu de asta. Am grijă de tot ce trebuie. Și îmi pare 
rău, îi șopti Palmiotti. S-a dus. L-au găsit mort. Cu încheieturile 
tăiate. 

Dând din cap ca și cum ar fi auzit un scor de la un meci de 
baseball, președintele se uită lung de partea cealaltă a mesei, la 
fiul său de opt ani. 

— Acum trebuie să pleci, nu-i așa? îl întrebă băiatul în timp ce 
Palmiotti părăsea încăperea. 

— Glumești? întrebă președintele, întinzând mâna spre laptop 
și apăsând el însuși tasta de pornire a episodului în cauză. Ce fel 
de tată ratează un hamburger cu brânză alături de fiul lui? 

In timp ce începea tema muzicală, iar Moe, Larry și Curly 
săreau de colo-colo pe ecran, Wallace rămase acolo în camera 
semi-întunecată, ascultându-și fiul cum râde în hohote și 
încercând, în același timp, din răsputeri să nu se gândească la 
prietenul lui mort, pe care îl cunoștea de pe vremea când avea 
aproape aceeași vârstă cu băiatul lui. 


388 


98. 


— Nu trebuie să vii dacă nu vrei, spune Dallas. 

— Vin, îi spun eu. Dar unde? La galerii? întreb din scaunul 
pasagerului. Sunt departe de-aici. 

— Sunt în Pennsylvania, spune Dallas, apucând volanul cu 
ambele mâini. O luăm pe scurtătură, prin Maryland, și-o să 
ajungem imediat la sediul nostru de acolo. 

Știu despre ce vorbește. În clădirea noastră din centru 
adăpostim aproape un miliard de documente. Mai sunt încă 3,2 
miliarde în College Park, Maryland. Și mai există și zone cu spatii 
de depozitare din belșug în locuri precum Suitland, Maryland, a 
cărui clădire este de mărimea a mai mult de douăzeci de 
terenuri de fotbal și care găzduiește peste 6,4 miliarde de 
documente. Dar pentru că aspectul cel mai important - și cel 
mai costisitor - al depozitării documentelor este temperatura 
incintei, Arhivele salvează milioane de dolari în fiecare an 
folosind temperatura scăzută, naturală, a galeriilor subterane 
dispuse pretutindeni în toată ţara, de la Lee’s Summit, Missouri, 
la Lenexa, Kansas, respectiv până la, în cazul documentelor 
provenind din Ohio, galeriile din Boyers, Pennsylvania. 

— Pot să-ţi mai pun o ultimă întrebare? spun eu, 
surprinzându-mi propria imagine reflectată în parbriz. Când te-ai 
întors la birou... de ce ai răspuns la telefon în locul meu? 

— Ce anume? 

— Mai înainte. După ce-am plecat de la cimitir. Tu te-ai dus 
înapoi la birou, eu m-am dus să-l văd din nou pe Nico. Tu mi-ai 
spus că ei te-au sunat. Ai spus că ai vorbit în persoană cu 
domnul Harmon, adaug eu, referindu-mă la tipul de la 
Documente Prezidenţiale pe care l-am sunat când eram la 
cimitir. Ai spus că de vreme ce n-au găsit nimic în vechile 
dosare ale lui Wallace de pe vremea facultăţii... 

— Exact așa cum am spus și eu, că nu vor găsi. 

— ... eu tot am avut dreptate într-o privinţă: personalul nostru 
de la Arhive adună fiecare document din fiecare loc pe unde a 
fost vreodată Wallace, incluzând aici școala elementară, 


389 


gimnaziul și... chiar documentele înregistrate la spitalul în care 
s-a născut. 

— Dar înţelegi ce s-a întâmplat, Beecher? Acel spital... 
desigur, este minunat că au documentele de la nașterea 
președintelui. Insă când domnul Harmon a început să sape, a 
mai găsit și alt dosar având pe el numele lui Wallace: pentru un 
deget rupt pe care Wallace și-l tratase la camera de gardă acum 
douăzeci și șase de ani. Asta înseamnă că acea cameră de 
gardă... 

— ... este aceeași cameră de gardă în care l-au dus pe 
Eightball în noaptea aceea. Știu asta. Frizerul mi-a spus c-au fost 
cu toţii acolo. Știu ce s-a întâmplat. 

— Sunt sigur că știi. Dar fiecare cuvânt în parte pe care ţi l-a 
spus frizerul - de la faptul că Minnie a fost cea care l-a lovit cu 
bâta aia, până la faptul că Wallace a mușamalizat totul ca să-și 
protejeze sora, la transferarea lui Eightball și la ţinerea lui într- 
un loc ascuns toți acești ani, până la ce-a aflat Clementine 
despre asta și a început să-i șantajeze - știi cât valorează toate 
astea? Nimic. Nimic, nimic, Beecher. Fiecare cuvânt pe care l-a 
spus frizerul este o vorbă rostită de gura unui mort. Dacă te duci 
și urli toate astea în public, o să ajungi cam la fel de departe ca 
orice alt nebun obsedat de conspiraţiile împotriva lui Kennedy 
care jură că Jack Ruby i-a spus în șoaptă toate secretele sale pe 
când se afla în celula sa din pușcărie. Pe de altă parte, dacă 
punem mâna pe acele dosare de la spital, atunci vei avea 
singura probă - singura probă! - care funcţionează când te ridici 
împotriva unui președinte în exercițiu. Dovada. Acel dosar este 
dovada, Beecher. Dovada că Wallace a fost acolo în noaptea aia. 
Acel dosar din Pennsylvania o să-ţi salveze viaţa. 

Știu că Dallas are dreptate. Și mai știu că, atunci când vine 
vorba de grămezile masive de dosare care sosesc, biroul nostru 
nu le trimite prin fax și nici nu le scanează până când nu sunt 
procesate în mod oficial, operaţiune care începe cu 
documentele vitale și sunt necesari ani de zile pentru a ajunge 
atât de departe, la ceva atât de mărunt precum un deget rupt în 
copilărie. Cu toate acestea... 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, spun eu, concentrându-mă 
încă asupra imaginii noastre reflectate în parbriz. Ai spus că 
domnul Harmon a sunat. Că ai vorbit tu însuţi cu el. Dar când 


390 


eram la cimitir, eu nu i-am dat domnului Harmon numărul tău. | 
l-am dat pe-al meu. 

Dallas se întoarce, la fel de infatuat ca întotdeauna. 

— Și de-aia ești atât de pornit? C-am răspuns la telefon în 
locul tău? Tu erai deja la St. Elizabeths, iar eu mă întorsesem la 
birou și am auzit telefonul sunând, așa că da, bineînţeles c-am 
răspuns. Ținând cont de ce s-a întâmplat, chiar ai noroc că am 
făcut-o. 

Dau din cap aprobator. Explicaţia e perfectă. Însă nu îmi 
îmbunătățește starea de spirit. 

— Nu-ţi înţeleg lipsa de entuziasm! se miră Dallas. Asta o să-i 
grăbească sfârșitul, o să fie un cui în capacul coșciugului. 

— Am văzut deja coșciugele! Doi oameni sunt morţi! 
Orlando... iar acum acest frizer. A venit la mine! Frizerul a venit 
la mine și a murit în faţa mea! Totul din cauza... Din cauză că 
ea... 
Rămân nemișcat, cu imaginea reflectată în față, încercând din 
rasputeri să nu mă mai văd. Afară, soarele se ciondănește cu 
zăpada care încadrează ambele părţi ale autostrăzii 1-270. Un 
indicator de circulaţie maro și alb, specific autostrăzilor, îmi 
spune că ne apropiem de Hagerstown și de granița statului 
Pennsylvania. Insă eu mă holbez, în continuare, la propria mea 
imagine reflectată. 

— Nu tu ești cel care a provocat morțile acelea, Beecher. Și, 
de fapt, ca să-ți spun ce trebuie să afli: ea nu-ţi exploata 
slăbiciunea. Se baza pe puterea ta. 

— Despre ce vorbești? 

— Ce-a făcut Clementine - singurul motiv pentru care a putut 
face tot ce-a făcut - a fost posibil deoarece tu ești o persoană 
dispusă să ajute oamenii. Și ăsta-i un lucru bun. 

— In clipa de faţă nu mi se pare chiar atât de bun, spun eu în 
timp ce derulez în minte fiecare moment al ultimelor două zile. 

Singurul aspect care mi se pare mai rău decât tot ce s-a 
întâmplat este cât de ușor i-a fost ei să facă ce a făcut. Pentru 
ca ea să audă tot ce i-a mărturisit frizerul lui Eightball... pentru 
ca ea să descopere într-un fel sau altul toate detaliile referitoare 
la Depanatori... lar când am intrat în SCIF... nu cred că ea a 
găsit acel dicţionar vechi. Cred că, de fapt, intenţiona să-l 
strecoare pe furiș, însă după aceea când s-a vărsat cafeaua a 
trebuit să improvizeze... 


391 


— Ascultă-mă, știu că simţi că ea și cu Nico te-au înjunghiat 
cât se poate de adânc... 

— Nu. Nu da vina pe Nico pentru asta. Tu nu l-ai văzut - 
modul în care a reacţionat... Nico nu-i implicat în chestia asta. Și 
știu că-i greu de crezut fiindcă este atât de nebun, dar dacă stai 
să-l asculţi - a fost un lucru despre care Nico a avut întotdeauna 
dreptate. 

Sus, deasupra noastră, soarele mă orbește. Dar nu pentru 
mult timp. 

— Nico a spus că suntem cu toţii aici pentru un motiv anume. 
Nu s-a înșelat. Așadar, când se termină toată nebunia asta - 
când Clementine o să fie prinsă și familia lui Orlando o să aibă 
răspunsurile pe care le așteaptă, când noi o să spunem întregii 
lumi adevărata poveste despre președinte... 

— Nu o să trebuiască s-o spui, Beecher. Ei ne urmăresc 
îndeaproape, spune Dallas, accentuând vizibil cuvântul e;, ceea 
ce face întotdeauna când se referă la Culper Ring. Ei or să se 
asigure că are cineva grijă și de tine. 

Încuviinţez din cap, prefăcându-mă că asta mă interesează. 

— Deci, presupun că ei sunt cei care ţi-au dat mașina asta? 
întreb eu. 

— Mai mult decât atât, și pe cea gri, spune Dallas. 

— Înî, mă gândeam eu. Deci n-ar trebui să-mi fac griji că în ea 
încă mai este cadavrul frizerului? 

— Nici dacă însuși lisus s-ar pogori din cer și ar veni să 
cerceteze mașina aia, tot n-ar putea găsi vreun indiciu. 

— Da, dar eu am condus-o chiar și acolo, în incintă. N-o să 
facă legătura cu mine? 

— Ei au spus să nu-ţi faci griji nici cu privire la asta. 

— Deci asta-i tot? Cei din Culper Ring își flutură mâinile ca 
niște magicieni și, ca prin farmec, totul este rezolvat? 

— Nu-i vorba de magie, Beecher. Ci de loialitate. Loialitate și 
eficienţă. Ei or să ajungă acolo înaintea polițiștilor, iar după 
aceea... ei bine... gândește-te la ce vezi la Wallace și Palmiotti. 
Îndeosebi în acest oraș, nu subestima niciodată puterea 
loialității. 

— N-o fac. Acesta este motivul pentru care, când totul se va 
liniști... lau o gură de aer și mă gândesc din nou la individul ăla 
de la Hiroshima. Vreau să le fiu prezentat. 

— Despre cine vorbești? 


— Lor. Celor din Culper Ring. Când or să se termine toate 
astea, vreau să fiu băgat și eu în grup. 

— Beecher, știu că acum te însuflețește multă adrenalină... 

— Asta nu-i adrenalină. Și nu te gândi că-i nu știu ce toană 
prostească izvorâtă din dorinţa de răzbunare. Știu ce mi-a făcut 
Clementine. Știu că am lăsat-o să facă asta. Însă când eram în 
mașina aia la St. Elizabeths - când am crezut că frizerul era pe 
cale să ia cuțitul să-mi taie gâtul - am tot așteptat să se 
întâmple diverse: să mi se perinde prin faţa ochilor întreaga 
viaţă... să capăt nu știu ce hipersenzitivitate, să văd realitatea 
mișcându-se cu încetinitorul sau oricare dintre clișeele existente 
pe tema asta. N-am putut în schimb să mă gândesc la ce se 
întâmpla decât ca la ceva ce... trebuia să se întâmple. Are vreo 
noimă ce spun? 

— N-are niciun fel de noimă. 

— Nu vreau să spun că trebuia să fiu ucis. Când spun că 
trebuia să se întâmple, mă refer la faptul că atunci când eram în 
locul acela... când eram în acel pericol... m-am simţit de parcă 
aș fi fost zgâlțâit zdravăn și trezit la viață. După Iris... după tot 
ce m-a făcut ea să simt... am luat o decizie și m-am dus să mă 
culc. Știi cam cum e asta - să încerci să te duci la culcare și să 
te pierzi în speranța de a îngropa cele mai negre temeri din 
viaţa ta? Asta a fost singurul lucru despre care n-a minţit 
Clementine: eu nu eram îndrăgostit de trecut. Eram îngrozit de 
propriul meu viitor - iar după aceea, când Clementine a apărut 
în viața mea, am crezut că ea este a doua mea șansă. Dar nu e 
ea. Aceasta este. Îmi vreau a doua șansă. Este ca și cum viața 
mea capătă sens, în cele din urmă. 

— Tot adrenalina din tine este cea care vorbește. 

— Nu e adrenalină. Este motivul pentru care ne aflăm noi aici, 
Dallas. Este motivul pentru care am crezut că sunt eu aici, dar... 
Ştii câţi ani din viață mi-am petrecut cu ochii aţintiţi în cărți 
vechi, crezând că astfel aveam acces la istorie? Dar nu acela e 
locul unde se află istoria. 

Mă uit în oglinda laterală și mă aplec într-o parte până când 
mă văd din nou. În tot acest timp, am crezut că ea, Clementine, 
este cea care putea să mă reînsuflețească și să-mi redea pofta 
de viaţă. Insă când simţi că lumea ta pare moartă, există o 
singură persoană care poate să te readucă înapoi la viață. 

— Pot să fac asta, Dallas. 


393 


— Sunt sigur că poţi. Poţi să faci o mulţime de lucruri. Dar nu 
asta este menirea ta. 

— Văd că nu mă asculţi, spun eu, aruncându-i o privire lungă 
și serioasă. Uită-te la viaţa mea. Am obosit să fac lucrurile 
pentru care sunt menit. 

Din scaunul șoferului, Dallas se uită lung în direcţia mea, 
mușcându-și ușor cele câteva fire de păr din barbă de sub buza 
de jos cu dinţii de sus. 

— Pot să fac asta, insist eu. Sunt pregătit. 

El nu spune niciun cuvânt. 

Și apoi, în timp ce gonim spre galeriile subterane... și după 
dovadă... și după dosarele care vor pune capăt acestei chestiuni 
alambicate, spune în cele din urmă: 

— Ştii ceva, Beecher? Cred că ai dreptate. 


99, 


Carla Lee știa că o să fie o zi proastă. O știuse din momentul 
în care fiul ei în vârstă de doi ani se trezise la 5:40 dimineața 
extrem de agitat și gata de joacă. Știuse asta când văzuse că 
micul tub galben de margarină cu care voia să ungă brioșa 
englezească de la micul dejun era complet gol, chiar dacă soțul 
ei îl pusese la loc în frigider. Și știu asta chiar în clipa de faţă 
când, întorcându-se de la întâlnirile ei programate la trei după- 
amiază, văzu animalul mort pe Franklin Road. 

Mai văzuse și altă dată animale moarte pe autostradă. Prin 
aceste părţi vestice ale statului Pennsylvania, întotdeauna 
fuseseră cerbi, căprioare, vulpi și nenumărați opossumi 
ghinioniști. Carla chiar oprise mașina pentru câteva animale 
accidentate (avea și ea un câine - n-ar fi putut să treacă mai 
departe dacă ar fi fost vorba despre un câine). Insă aici, pe 
Franklin Road, un drum denivelat și rareori străbătut de mașini, 
dacă vedeai un animal mort, acesta nu arăta niciodată așa. 

Carla nu mai reuși să-i vadă blana - nici măcar nu putea 
spune ce fel de specie era. Animalul era... Carla miji ochii în 
momentul în care făcu o curbă strânsă în mașina ei maro 
Camry, destul de rablagită. Nu aveai cum altfel să descrii ce era. 
Animalul era practic făcut una cu pământul. Se trecuse peste el 
cu roţile mașinilor de nenumărate ori. Probabil că șoferii nici 
măcar nu puteau să-l vadă dacă veneau și intrau cu viteză în 
curbă. Insă Carla era mamă. Mama a trei copii. Și mai avea și un 
bichon maltez dulce care făcea pipi pe podea ori de câte ori 
apărea cineva la ușă. Trecuseră ani buni de când nu mai lua 
curbele în viteză. 

Din acest motiv, avea o imagine perfectă a bietei creaturi 
care acum era un amalgam de organe negre și roșii, diforme și 
răsucite, acoperite de muște. 

Pentru Carla, mama și stăpâna unui dog maltez, aceasta fu, 
practic, partea cea mai grea a zilei începute atât de prost: săi 
se fixeze acea imagine oribilă în minte. 

Imagine pe care n-o putu șterge din faţa ochilor când întoarse 
și intră pe Brachton Road. 


Nici când opri în parcarea enormă destinată angajaţilor, 
dispusă pe partea opusă a drumului faţă de sediul subteran de 
depozitare, cunoscut și ca Muntele de Cupru”. 

lar atunci când cobori din mașină, ieșind în vântul rece de- 
afară care biciuia nemilos de pe dealurile învecinate ale 
Pennsylvaniei și ducându-se în grabă spre autobuzul școlar 
vopsit în alb care tocmai sosise și care servea pentru naveta în 
subteran a angajaţilor, avu în continuare în faţa ochilor 
amestecul oribil de roșu și negru. 

Acea imagine care tot îi revenea în minte fu cea care îi 
acapară întreaga atenţie în timp ce ea și colegii de muncă se 
adunară laolaltă ca să se suie în autobuzul abia sosit. 

Tocmai pentru că se tot gândea la acea imagine, Carla nici 
măcar nu o băgă de seamă, în obișnuita îmbulzeală de la 
autobuz, pe tânăra femeie cu părul negru ce stătea atât de 
aproape, în spatele ei. 

— Vă rog, mergeţi în faţă și urcați. Dumneavoastră ați fost 
prima, spuse Clementine, afișând rapid un zâmbet călduros și 
un gest sugestiv, plin de politețe. 

— Mulţumesc, îi răspunse Carla, suindu-se la bord fără ca 
măcar să observe cât de mult semăna părul Clementinei cu al 
ei, ca și culoarea salopetei pe care-o purta aceasta. 

In câteva minute, autobuzul alb de școală trecu prin punctul 
de control al firmei de pază și o luă pe intrarea principală de la 
gura galeriei. După toți acești ani, Carla era obișnuită să lucreze 
în subteran. Însă, în momentul în care intrară în tunel, iar o 
umbră lungă și lentă se târî de-a lungul acoperișului 
autobuzului, înghițind și ce mai rămăsese din lumina zilei, Carla 
simţi acea furnicătură obișnuită în stomac. Văzându-l pe 
paznicul înarmat care îi saluta întotdeauna când coborau din 
autobuz, își băgă mâna în geantă, își căută legitimaţia și... 

— Fir-ar să fie, își spuse ea șoptit. Trebuie să mă întorc, strigă 
Carla către șoferul autobuzului. 

— E totul în regulă? întrebă Clementine. 

— Da. Cred doar că mi-am uitat legitimaţia în mașină. 

— Mie mi se întâmplă tot timpul, spuse Clementine, 
îndreptându-se spre partea din faţă a autobuzului, unde scoase 
legitimaţia pe care o furase din geanta Carlei, o flutură spre 


55 Copper Mountain, în original în Ib. engleză (n. tr.). 
396 


paznic și îi urmă pe ceilalţi angajaţi de-a lungul potecii betonate 
din Copper Mountain. 
Carla Lee avea, în mod categoric, o zi proastă. 
Însă Clementine, până acum, avusese o zi minunată. 
Îndeosebi dacă ei găsiseră dosarul pe care îl căuta ea. 


100. 


— Este sub noi, spuse Dallas. 

— Ce vrei să spui? întreb eu. 

— Locul. Galeriile, îmi explică Dallas în timp ce drumul îngust 
cu două benzi urcă și coboară și urcă din nou peste un alt șir de 
coline care se tot răsucesc, din ce în ce mai greu de văzut, cerul 
de la ora patru după-amiază devenind din ce în ce mai 
întunecat. De-asta este drumul așa. Cred că galeriile sunt chiar 
sub noi. 

Dau din cap aprobator, uitându-mă în jos la telefonul care 
luminează strălucitor, albastru-pal, și are suficient semnal cât să 
caut pe website-urile tuturor posturilor TV din D.C. ca să văd 
dacă a transmis cineva știrea. 

Caut numele lui Nico... numele meu... chiar și cuvintele omor 
sau crimă. Nimic. Nici pomeneală de vreo știre legată de St. 
Elizabeths, de vreun frizer mort și, cel mai important, nicio 
vorbă că aș fi fost dat în urmărire. 

— Acum înţelegi de ce n-a auzit nimeni de noi în două sute de 
ani? întreabă Dallas, încercând din nou să mă facă să mă 
relaxez. 

Aproape că funcţionează - până când văd copacii acoperiţi cu 
zăpadă, iar noi trecem rapid pe lângă indicatorul stradal în 
culorile roșu, alb și albastru, cu portretul lui George Washington 
pe el. 


Bine ați venit pe Drumul lui Washington”* - 1753 


Este o coincidență prostească și neintenţionată, însă nu pot 
să mă abţin să nu-mi imaginez bucuria lui Nico dacă ar ști că 
mergem pe același drum pe care George Washington a 
mărșăluit în 1753. 

— Beecher, nu te mai gândi la ce te gândești, mă avertizează 
Dallas. 

— N-ai nici cea mai vagă idee la ce mă gândesc eu. 

— Am văzut semnul. Nu e de rău augur. 


+ Washington Trail - în original, în Ib. engleză (n. tr.). 
398 


— Nici n-am spus că e de rău augur. 

Dallas îmi aude tonul vocii. Mă crede: 

— Deși e un fel de casă bântuită, admite el. 

— În mod clar e-o casă bântuită, spun eu dând aprobator din 
cap. 

Făcând câteva cotituri rapide, Dallas pătrunde șerpuitor și mai 
adânc în inima dealurilor, unde la fiecare curbă a drumului cel 
mai apropiat copac are un semn reflectorizant de culoare roșie, 
prins de trunchi. Aici, pe drumurile acestea, nu sunt stâlpi de 
iluminat, deși tare ne-ar fi trebuit, cerul de iarnă întunecându-se 
tot mai mult, odată cu apropierea nopţii. 

— Eşti sigur că ăsta-i drumul cel bun? întreb eu. 

Înainte ca el să-mi poată răspunde, telefonul mobil îmi 
vibrează în mână. Identitatea apelantului îmi spune cine este. 

— Tot? întreabă Dallas. 

Încuviințez din cap. Este a patra oară când mă sună în 
ultimele ore. Nu i-am răspuns nici măcar o dată. Ultimul lucru de 
care am nevoie este ca el să își dea cu presupusul și probabil să 
descopere unde suntem. 

În timp ce ne încadrăm în ultima curbă, dealurile se nivelează 
și o nouă lumină strălucitoare ne orbește de la distantă, 
obligându-ne să mijim ochii. Chiar în faţă, niște proiectoare 
metalice gigantice împânzesc câmpul lung, întins înaintea 
ochilor noștri. Un freamăt binecunoscut pe care-l simt în stomac 
îmi spune ce nu pot să vadă ochii mei. 

— Asta e, nu-i așa? 

Dallas nu răspunde. Se uită lung la un autobuz alb care huruie 
încet prin parcarea intens luminată din stânga noastră. 

Singurul alt semn de viaţă este un triunghi fluorescent roșu 
care arată precum logoul unei corporaţii, amplasat pe o movilă 
înălțată de mâna omului, cam de mărimea unei căpiţe de fân, 
servind pe post de unic indicator de drum. Nu vii pe-aici dacă nu 
știi ce anume cauţi. 

Imediat după triunghiul roșu, la singura intersecţie pe distanţă 
de kilometri, un drum îngust, pavat coboară spre stânga, către o 
modernă clădire de recepţie, după care se continuă până se 
înfundă la baza stâncii învecinate, pe latura terasată a acesteia, 
care înconjoară micul canion prin care mergem acum cu mașina. 

Însă, în momentul în care o luăm la stânga, spre clădirea de la 
intrare, este clar că drumul, de fapt, nu se înfundă. El continuă, 


399 


printr-o arcadă neagră care seamănă cu un tunel feroviar, în 
interiorul stâncii, coborând în subteran. 

— Rămâneţi în mașină! Vin cu dumneavoastră, strigă un 
paznic cu un accent monoton din vestul Pennsylvaniei, apărând 
din neant și făcându-ne semn să ne îndepărtăm de clădirea 
modernă și să o luăm spre un post de control izolat, 
neîncorporat în nimic, semănând mai mult cu o baracă de 
construcţii. 

Mă uit din nou în dreapta mea. Mai sunt încă două barăci. Văd 
un grup de muncitori purtând căști de protecţie. Clădirea 
destinată recepţiei este încă în construcție. 

— Aici... chiar aici, spune paznicul, făcându-ne semn spre 
locul de lângă magazia celor de la pază și în raza de acoperire a 
două camere de luat vederi diferite. Bine aţi venit la Copper 
Mountain, adaugă el în clipa în care Dallas își coboară geamul. 
Presupun că aveţi o întrevedere cu cineva, nu? 


400 


101. 


Gonind în cartul de golf, părul ne flutură în toate părțile, în 
timp ce eu și Dallas coborâm în viteză de-a lungul uneia dintre 
lungile cavităţi ale galeriilor. 

— ... atât de bucuroasă să vă avem pe amândoi aici, vorbește 
ca un torent Gina Paul, șoferița noastră, o femeie scundă și 
excesiv de prietenoasă, cu un nas mare și coroiat, cu respiraţie 
grea de fumător și un păr blond lins care este strâns la spate 
atât de puternic încât are efectul unui lifting facial. 

— Imi pare rău că v-am anunţat așa din scurt, îi spun eu. 

— Din scurt... din nescurt, tot e bine. Din scurt e bine, spune 
ea, iar eu îmi dau seama că e exact ca mătușa mea care repetă 
tot ceea ce spui. 

Pe ecusonul ei scrie că este manager de cont, însă nu ai 
nevoie de informaţia asta ca să știi că lucrează în departamentul 
vânzări. 

— E-atât, atât de minunat să te cunosc în cele din urmă, 
Beecher, adaugă ea chiar dacă nu vorbește serios. 

Nu-i pasă absolut deloc cine sunt. 

Dar îi pasă unde lucrez. 

In urmă cu cincizeci de ani, această galerie era una dintre 
cele mai mari mine de calcar din Pennsylvania. Insă când s-a 
epuizat calcarul, Copper Mountain, Inc. i-a cumpărat cele 550 de 
hectare de tuneluri și le-a transformat într-una dintre cele mai 
sigure zone de depozitare de pe coasta estică. 

Și una dintre cele mai profitabile. 

Sigur, aspectul acesta contează enorm pentru Gina, care, 
după cât de rapid se mișcă acum cartul de golf, își dă seama 
câţi bani cheltuiesc Arhivele Naţionale aici an de an. 

lar noi nu suntem singurii care fac asta. 

Tunelul subţire și îngust este cam la fel de lat cât un camion, 
iar în dreapta noastră se vede o ușă de oţel vopsită în roșu, în 
adâncimea rocii, asemeni unui dinte roșu cioplit într-un felinar 
scobit dintr-un dovleac. Deasupra ușii atârnă un steag militar 
prins de tavan. Cunosc logoul de pe el. US Army”. In timp ce 


55 Armata Statelor Unite, echivalent al Forțelor Terestre (n. tr.). 
401 


cartul de golf mărește viteza, văd altă ușă la nici cincizeci de 
metri de cealaltă - și alt steag atârnând din tavan. Marines.5$ 

La fel pe întreaga întindere a peșterii: ușă roșie de oţel după 
ușă roșie de oțel, după altă ușă roșie de oțel. Air Force”. Navy”. 
Department of Defense”. 

— Mă miră că își pun numele pe ele așa, spune Dallas în 
momentul în care trecem pe lângă o ușă a FBl-ului. 

— Păi pentru că astea sunt încăperile pe care ei vor să le vezi, 
spune Gina râzând. Avem peste treizeci și cinci de kilometri de 
tuneluri aici. Nu vreţi să știți cât de mult spaţiu le revine, de 
fapt. 

Râd prefăcut la unison cu ea, însă pe măsură ce ne afundăm 
mai mult în galerie nu pot să-mi iau ochii de la tavanul care pare 
să scadă în înălțime. 

— Să nu crezi că ai vedenii, spune Gina. Este din ce în ce mai 
mic în înălțime. 

Dallas îmi aruncă o privire să vadă dacă mă simt bine. 

De la un capăt la celălalt al cavernei, pereţii ciopliţi în piatră 
sunt vopsiți în alb, iar pretutindeni atârnă lumini fluorescente, 
după câte s-ar părea, ca să-l facă să semene mai mult a loc de 
muncă și mai puţin a mușuroi de furnici. 

Spre surpriza mea, funcționează. 

In dreapta noastră, doi angajaţi așteaptă la un ATM încastrat 
în stâncă. Lângă acesta, văd o marchiză roșie deasupra unei 
locante pe deplin funcţionale numit Roadway Cafe. 

Am crezut că, atât de departe în subteran, o să mă simt ca 
îngropat. În schimb... 

— Aveţi un adevărat oraș aici jos, spune Dallas în clipa în care 
trecem de un nou grup de constructori - care se ocupă de 
finisaje într-o zonă cu automate de sucuri și dulciuri. 

— Avem aproape trei mii de angajaţi. Gândește-te că suntem 
un fel de Empire State Building întins pe o parte și îngropat la o 
sută de metri. Avem un oficiu poștal care asigură servicii 
complete... instalație proprie de tratare a apei ca să facă 
toaletele funcţionale... chiar și mâncare bună la bufet, deși, 
desigur, este adusă în totalitate de-afară. Gătitul nu este permis 


Sp Pușcașii Marini, echivalent al Infanteriei Marine (n. tr.). 
2. Forțele Aeriene (n. tr.). 
58 Marina Militară, echivalent al Fortelor Navale (n. tr.). 
59 Ministerul Apărării (n. tr.). 
402 


în incintă. Ne pricopsim cu un incendiu și - dincolo de pericolul 
arderii dosarelor care sunt depozitate aici jos - vă daţi seama pe 
ce fel de capcană mortală stăm aici? întreabă ea râzând. 

Nici Dallas și nici eu nu râdem - îndeosebi când amândoi ne 
uităm în sus și observăm plasele tip cargo întinse acum pe 
întreaga lungime a tavanului pentru a reţine în strânsoarea lor 
pietrele rătăcite, stalactitele crăpate și fisurate, părând că 
împiedică întreaga cavernă să se prăbușească în capetele 
noastre. Acolo, lângă cafenea și bancomat, eram într-un fel de 
Times Square subteran. Dar, pe măsură ce angajaţii se răresc, 
iar noi ne afundăm și mai mult în catacombe, aceasta este în 
mod clar una dintre cele mai întunecate alei. 

— Casă, dulce casă, spune Gina, aprinzând luminile cartului 
de golf. _ 

Drept în faţă, galeria pare că se înfundă. Insă când luminile 
cartului de golf se trezesc la viață, n-ai cum să nu observi banda 
galbenă de poliţie care nu le permite oamenilor să întoarcă după 
colț sau vulturul enorm colorat în roșu, alb și albastru - parte a 
logoului Arhivelor Naţionale - care este vopsit direct pe pereţii 
zidului. Deasupra capului de vultur este un sul din hârtie rulat 
doar parțial și inscripţionat cu următoarele cuvinte: 

Littera Scripta Manet, mottoul Arhivelor, care se traduce: 
„Cuvântul scris rămâne”. 

E-al naibii de adevărat, îmi spun în sinea mea, sărind din 
cartul de golf și ţâșnind spre ușa roșie strălucitoare care este 
intrarea în depozitul subteran al Arhivelor. 


403 


102. 


— Vă mai pot ajuta cu ceva? strigă Gina, rămânând în galerie, 
în faţa ușii roșii acum deschise. 

— Cred că este în regulă, îi răspund eu. 

Dallas este deja în interiorul depozitului. 

Sunt nerăbdător să-l urmez. 

Gina nu-și părăsește poziţia. În calitate de reprezentant de 
vânzări, ea este cea care se ocupă de formalităţile vizitei 
noastre în raport cu domnul Harmon și Biroul Documente 
Prezidenţiale, verificându-ne legitimaţiile și chiar tastând codul 
din șase cifre care deschide ușa de otel (și pe cea de-a doua, 
dispusă în spatele acesteia). Însă, fără certificatul de securitate 
și aprobările necesare, ea nu ni se poate alătura aici, înăuntru. 

— Ambele uși se deschid dinăuntru, ne asigură ea în timp ce 
aerul rece iese afară din încăpere. Chiar lângă ușa interioară, 
arunc o privire rapidă la higrotermograful de pe perete. 
Temperatura este scăzută, 14°C, ceea ce înseamnă un aer mai 
rece decât îl menţinem noi de obicei. 

— Dacă vă mai gândiţi la orice altceva, nu trebuie decât să-mi 
daţi un telefon, adaugă ea, bătând ușor cu mâna pe husa din 
piele prinsă la brâu, pe șold. 

Văzându-mi expresia feţei, spune: 

— Recepţia este bună. Avem antene de telefonie mobilă peste 
tot. 

Precizarea ei este dovedită cu asupră-de-măsură de telefonul 
meu care începe chiar atunci să vibreze. 

Când mă uit pe ecran, identitatea apelantului îmi spune că 
este Tot. Din nou. 

— Ar trebui să răspund, îi spun Ginei, care înclină rapid din 
cap în semn de bun-rămas, dându-și seama pe deplin când un 
client are nevoie de intimitate. 

În timp ce ușa roșie se închide, trântită cu putere, iar telefonul 
meu continuă să vibreze, mă întorc și o pornesc spre destinația 
noastră. Trec și de-a doua ușă, unde semiîntunericul umed al 
peșterii este înlocuit de o încăpere albă, enormă, strălucitoare, 
la fel de mare ca un hangar de avioane și atât de sterilă pe cât 


404 


reușesc specialiștii noștri în conservare să o facă. Într-adevăr, 
este doar o versiune mai înaltă și mai luminoasă decât depozitul 
nostru de documente din D.C., plin cu șiruri după șiruri de rafturi 
metalice, însă în loc să fie ticsite numai cu cărţi și cutii de 
arhivă, rafturile special proiectate sunt pline și cu cutii din 
plastic sau metalice în care sunt depozitate panglici vechi de 
computer, role cu filme vechi, respectiv, mii și mii de negative 
de vechi fotografii. 

Există un motiv întemeiat pentru care toate aceste materiale 
se află aici în loc să fie depozitate la Washington. In parte este 
vorba despre temperatura scăzută (care este mai bună pentru 
filme). Dar este vorba și despre cost (ceea ce este mai bine 
pentru bugetul nostru). Însă într-o mare măsură - îndeosebi în 
ceea ce privește cutiile de arhivă care sunt încuiate în corpul 
securizat din stânga mea - este vorba și despre ceea noi numim 
„Separare geografică”. Aceasta este una dintre cele mai 
importante - și cele mai puţin cunoscute - sarcini ale Arhivelor 
Naţionale. Dacă va avea loc vreodată un atac terorist care să 
transforme Washingtonul într-o minge de foc, noi am fi complet 
pregătiţi cu documente și tot felul de hârţoage ca să ne 
asigurăm că instituţiile cele mai importante supraviețuiesc. 

Însă în timp ce pășesc în încăpere, singura supravieţuire 
despre care îmi fac cu adevărat griji este a mea. 

— Încă nu l-ai găsit? îl strig pe Dallas, care aleargă de-a lungul 
culoarului central, verificând numerele de grup ale dosarelor de 
pe fiecare raft pe lângă care trece. 

Singurul său răspuns este o întoarcere bruscă la dreapta, 
moment în care dispare de-a lungul unuia dintre rândurile 
îndepărtate din spate. În mod categoric, suntem pe-aproape. 

Telefonul îmi vibrează pentru a patra oară, gata să acceseze 
căsuta vocală. N-am idee dacă Tot știe unde suntem. Insă acum, 
fiindcă nu mai poate să împiedice asta, probabil că ar fi o 
mișcare inteligentă să aflu ce știe. 

— Beecher la telefon, îi răspund eu, așteptând să văd cât de 
mult o să-i ia până să înceapă să mă descoasă. 

— Unde mama naibii ești? întreabă Tot. Ți-am lăsat vreo 
douăsprezece mesaje! 

— Nu le-am primit. Sunt doar... a fost o zi cu totul nebună. 

— Nu mă aburi. Știu când minţi, Beecher. Unde ești? Cu cine 
ești? 


405 


Am nevoie de-un moment ca să mă gândesc la un răspuns. 

Chiar și prin telefon, jur că simt ochiul cel bun al lui Tot cum 
mă străpunge. 

— Tot, trebuie să... 

— Încă mai ești cu Clementine? Am crezut c-a plecat după 
faza cu cimitirul. 

Fac o pauză. 

— Cum de știi c-am fost la cimitir? 

— Fiindcă nu sunt un idiot ca restul idioţilor de care se pare că 
te-ai îndrăgostit! 

— Aşteaptă... fă o pauză. Ai avut pe cineva care m-a urmărit!? 

Înainte să îi pot răspunde, aud un bip în telefon. Mă uit la 
ecran și recunosc numărul. Este singura persoană care ar putea 
în vreun fel să mă facă să întrerup această convorbire. 

— Tot, așteaptă o secundă. 

— Nu mă trece pe așteptare! 

Cu un clic, îl pun în așteptare. 

— Domnule Harmon? îl întreb pe omul de la Documente 
Prezidenţiale care nu numai că ne-a ajutat să intrăm în galeriile 
subterane, dar știe cu exactitate ce document căutăm. Es-Este 
totul în regulă? 

— Asta-i întrebarea mea pentru dumneata, spune el, deși 
tonul vocii sale pare, în mod surprinzător, mai moale și mai 
serviabil decât de obicei. 

E tot ce-mi trebuie ca să fiu suspicios. 

— Totul merge cum trebuie, acolo jos? 

— Este... suntem bine. 

Confuz, fac o mică pauză. 

— Există vreun motiv pentru care n-ar trebui să fim bine? 

— Câtuși de puţin, spune el, revenind la rigiditatea sa 
milităroasă, lipsită de fantezie. Nu voiam decât să mă asigur că 
ați ajuns acolo. l-am rugat pe cei de la Copper Mountain să 
rămână până mai târziu când am auzit că v-aţi pierdut 
instrucțiunile. 

— Când am pierdut ce? 

— Instrucţiunile pe care le-am trimis. Secretara dumitale a 
spus... 

— Secretara mea? 

— Femeia care a sunat. A spus că aţi pierdut instrucţiunile. 


406 


În stânga mea sus, în spatele rafturilor, se aude un zăngănit 
metalic. Problema este că Dallas este undeva la depărtare în 
dreapta mea. 

In conformitate cu indicaţiile higrotermografului, temperatura 
este la fel de scăzută, anume paisprezece grade. Însă brusc, în 
încăperea albă și lungă mă simt ca într-un cuptor. În mod 
evident nu suntem singuri aici. 

— Domnule Harmon, dacă nu vă supăraţi, revin imediat, spun 
eu, trecându-l pe așteptare. 

— Dallas, avem probleme! strig eu, luând-o la fugă pe culoar 
și revenind la Tot cu un alt clic. 

— Stai așa - ești cu Dallas!? întreabă Tot, auzind ultimele 
vorbe prin telefon. 

— Tot, asta nu-i...! 

— Beecher, nu știi ce faci! 

— Te înșeli! De data asta știu cu exactitate ce fac! 

— Fii atent! izbucnește Tot. Știu ce-a făcut Clementine... știu 
că bunica ei e moartă demult... știu chiar și cum a făcut-o! Am 
primit raportul de la laborator. l-au găsit lui Orlando în sânge o 
doză de medicament folosit în chimioterapie, administrat pe 
cale orală, chiar dacă el nu a avut niciodată cancer. Asta-i 


modalitatea prin care l-a otrăvit - i l-a pus în cafea! Acum, 
pentru numele lui Dumnezeu, unde ești ca să te pot duce într-un 
loc sigur? 


Creierul meu protestează, de parcă ar da din picioare un cal 
nărăvaș, străduindu-se să găsească locul potrivit pentru fiecare 
piesă de puzzle nou apărută. Ce este uimitor este cât de rapid 
intră fiecare la locul ei. 

— Unde ești, Beecher? mă întreabă Tot din nou. 

Există o parte din mine care știe că trebuie să-mi ţin gura. 
Este aceeași parte care l-a ţinut pe Tot la distanţă din noaptea 
în care m-am dus acasă la Clementine. Însă, indiferent cât de 
ușor îmi este să-l zugrăvesc ca fiindu-mi dușman, singura 
imagine pe care nu pot să mi-o scot din cap de trei ani încoace 
este cea de-atunci, din bufetul nostru de la subsol, când, în cele 
din urmă, Tot a avut suficientă încredere în mine, încât să-mi 
povestească despre prima noapte, după cincizeci de ani, în care 
a dormit singur în casă după ce soţia lui a murit. Mi-a spus că i-a 
fost imposibil să se ducă să doarmă sub acele așternuturi atâta 
timp cât ea nu mai era acolo. 


407 


Nu-mi pasă ce se spune. Există lucruri despre care nu se 
poate minți. 

— Tot, ascultă-mă: cred că Clementine este aici. Cu noi. 

— Ce spui acolo? Unde-i aici ăsta? Cu cine mai ești în afară de 
Dallas? 

— Cu ei. Cu cei din Culper Ring. 

Il aud inspirând adânc. 

— Trebuie să ieși de-acolo, Beecher. 

— Noi suntem... suntem pe cale să... spun în timp ce ajung în 
partea din spate a încăperii și îl văd pe Dallas pe unul dintre 
rândurile cu rafturi. 

Este în genunchi, scotocind printr-o cutie din carton pentru 
depozitarea dosarelor - o cutie nouă - pe care scrie cu marker 
permanent Wa!/lace/Orașul natal. 

— Tocmai am găsit... 

— Uită de Culper Ring. /eși de-acolo! 

— Dar nu înţelegi? Amândoi am avut dreptate cu privire la ei. 
Dallas m-a adus aici și... 

— Dallas nu este în Culper Ring! 

Dând colţul, mă opresc brusc, lovind o cutie pătrată de pe 
raft. În momentul în care cade și se lovește de podeaua din 
beton, colile de hârtie zboară din ea formând un evantai uriaș. 

— Ce-ai spus? întreb. 

— Dallas nu este în Culper Ring. N-a fost niciodată. 

— De unde știi? 

Tot mai inspiră o dată, acum mai mult mormăind decât 
vorbind în șoaptă: 

— Deoarece eu sunt în Culper Ring, Beecher. Și îţi jur... în 
momentul în care va găsi ce caută, Dallas o să-ţi ia viața. 

La capătul rândului, stând în genunchi pe jos și frunzărind 
printr-un dosar anume, Dallas se uită spre mine privind peste 
ochelarii săi de citit cu rame negre și lentile zgăriate. 

— Te simţi bine, Beecher? spuse el. Nu prea pari. 


408 


103. 


— Mă simt minunat, îi spun lui Dallas, care se întoarce rapid la 
dosarul pe care îl frunzărește. 

— Întoarce-te și îndepărtează-te de el! zbiară Tot prin telefon. 
Dallas a fost unul dintre Depanatori încă de la început - unchiul 
lui este Ronald Gobb, prietenul președintelui de pe vremea 
facultăţii de drept, care a lucrat la Arhive și i-a făcut rost lui 
Dallas de slujba de-aici! Asta-i motivul pentru care l-au ales pe 
el! 

Nu are nicio noimă. Dacă așa stau lucrurile, de ce m-a mai 
adus Dallas aici? Însă înainte să pot să întreb asta... ` 

— Dacă crezi că mint, măcar ieși de-acolo, adaugă Tot. In cel 
mai rău caz, o să te ţin în viaţă! 

Fac câţiva pași în spate, încă în stare de șoc. Este ca și cum 
te-ai holba la propria-ţi imagine reflectată de spatele unei 
linguri. În fața mea, lingura se turtește - distorsionarea se 
atenuează - iar viaţa devine, încetul cu încetul, clară de tot. Încă 
de la începutul poveștii ăsteia am aflat cât de buni erau cei din 
Culper Ring în a păstra secrete... cum ne protejează ei ca un 
mare cerc exterior fără a-și dezvălui existența... și cât de mult s- 
au străduit să dea de pământ cu președinții corupți precum 
Nixon sau Wallace când aceștia și-au organizat propriile lor 
cercuri interioare care să-i slujească pe ei înșiși, cercul 
Depanatorilor. Însă noaptea trecută, în primele trei minute după 
ce am ajuns în acea casă conspirativă, Dallas mi-a dezvăluit 
toate secretele, mi-a destăinuit propria lui apartenenţă la acest 
grup și a preluat controlul asupra întregii mele căutări a 
Depanatorilor, asigurându-se inclusiv de faptul că încetasem să 
mai schimb informaţii cu Tot. 

Am crezut că era spre binele meu. 

Însă, dacă ce spune Tot este adevărat... dacă Tot este cel 
care face parte din Culper Ring, iar Dallas a minţit... singurii 
care au avut de câștigat sunt Wallace... Palmiotti... și... 

— Asta e...! strigă Dallas, scoțând extrem de agitat câteva foi 
de hârtie și închizând cu putere dosarul cartonat. 

— Le-am găsit, Beech. Vite-/e! 


409 


Închizând cutia cu dosare, o împinge la loc pe raft și vine în 
viteză spre mine. 

— Pleacă de lângă el, Beecher! îmi ţipă Tot în ureche. 

Dallas se oprește chiar în faţa mea, ţinând strâns într-o parte 
dosarul de la spital. 

— Cu cine vorbești? întreabă Dallas, arătând spre telefonul 
meu și băgându-și ochelarii de citit la loc în buzunarul de la 
haină. 

— A găsit dosaruh Nu-l lăsa să pună mâna pe el! adaugă Tot 
în timp ce alt zgomot - de data aceasta mai puternic, o 
bufnitură metalică - se aude din partea din faţă a rafturilor. 

Indiferent cine este aici înăuntru se apropie tot mai mult. 

— Zgomotul ăla... crezi că-i Clementine? întreabă Dallas, 
ocolindu-mă printr-o parte și grăbindu-se să ajungă înapoi la 
ușă, pe culoarul principal. 

Ce a spus Tot la început rămâne cea mai bună mișcare a mea. 
Pot să mă ocup de Dallas mai târziu. Chiar dacă în clipa de față 
trebuie să ies de aici. 

— Stai cu ochii pe el, Beecher! îmi spune Tot în ureche în 
momentul în care noi mărim pasul. 

Pe măsură ce avansez, îmi arunc privirea la fiecare rând în 
parte pe lângă care trecem. Gol. Gol. Gol din nou. 

Aerul pare îngheţat în timp ce noi fugim. Ceea ce nu-mi 
oprește transpiraţia chiar mai rece pe care o simt curgându-mi 
pe spate. 

Ușile roșii sunt la câţiva pași. 

Trecem de un alt rând gol. Și apoi de un altul. 

— Avem nevoie de vreun cod ca să ieșim!? întreabă Dallas. 

— Ea a spus că se deschide din... 

Clic-clanc. 

Ușa metalică se deschide larg în clipa în care Dallas o împinge 
cu ș$oldul. Aceeași mișcare este valabilă și pentru următoarea 
ușă, ușa roșie exterioară, care se rotește amplu, aruncându-ne 
pe amândoi înapoi în aerul prăfuit și în lumina anemică a 
galeriei. Incă suntem în mișcare, dar picioarele ne alunecă și 
trebuie să reducem pasul. Am nevoie de ceva timp pentru ca 
ochii să mi se adapteze la întunericul de-afară. 

Acesta este motivul pentru care nu vedem cine stă acolo, 
așteptându-ne. 

Se aude un păcănit ușor. Ca al percutorului unei arme. 


410 


— Lasă telefonul jos, Beecher, spune ea, iar eu îl arunc pe 
pământ. 

Ca să se asigure că Tot nu ne mai aude, îl ridică și îl închide 
cu mâna ei. 

M-am înșelat. Ea nu era înăuntru. Fusese aici afară tot timpul. 

— Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău, adaugă Clementine în timp 
ce-și îndreaptă arma spre fața lui Dallas, după care spre a mea. 
Dar trebuie să știu ce i-au făcut tatălui meu. 


411 


104. 


— Chiar îţi imaginezi că aș putea crede vreun cuvinţel din ce 
spui? o întreb eu, ochii mei îngustându-se ațintiți asupra armei 
Clementinei. 

— E-o mincinoasă, încuviință și Dallas. Indiferent ce-are de 
gând să-ţi spună, e-o mincinoasă. 

— Nu-l lăsa pe Dallas să te zăpăcească, spune Clementine. 
Știi bine care-i adevărul... l-ai cunoscut și tu pe Nico. Ei l-au 
distrus, Beecher. Ei i-au distrus viața tatălui meu. 

— Crezi că asta justifică tot ce-ai făcut? Tu l-ai omorât pe 
Orlando!  Și-apoi minciuna aia... să abuzezi de prietenia 
noastră...! strig eu, sperând că o fac destul de tare ca să mă 
audă cineva. 

Este un grup mic de angajaţi acolo jos de tot, în zona deschisă 
de lângă bufet. Nici măcar nu se întorc. Sunt prea departe. 

Ea ne face semn cu arma ca să ne punem în mișcare și să 
virăm după colț, în timp ce ne aplecăm ca să trecem pe sub 
banda galbenă de demarcare a poliţiei pe care scrie cuvântul 
Atenţie. Acolo în spate, luminile sunt și mai slabe decât cele din 
galeria principală. După grămezile de piese metalice stivuite pe 
rafturi în dreapta și după rolele de cabluri electrice suprapuse 
din stânga, se pare că această secţiune a cavernei este folosită, 
în mare măsură, pentru mentenanţă și depozitare. Nimeni nu ne 
va auzi de-aici din spate. 

Creierul meu mă trimite instantaneu în vechea curte a școlii, 
pe vremea când ea-și petrecuse coarda de sărit în jurul gâtului 
lui Vincent Paglinni. Acum două zile, când Clementine își văzuse 
tatăl, crezusem că fata, pregătită întotdeauna pentru orice, 
fusese, în cele din urmă, îngenuncheată. Însă mă înșelasem. Ca 
întotdeauna, ea era pregătită pentru orice. _ 

— Beecher, înainte să mă judeci, spune ea. |ţi jur că... am 
încercat să-ţi spun adevărul. 

— Când a fost asta? Inainte sau după ce-ai angajat pe cineva 
să joace rolul bunicii tale moarte? 


412 


— N-am angajat pe nimeni! Buni este femeia cu care locuiesc 
- este soacra proprietarului. In loc să plătesc chirie, am grijă de 
ea! 

— Atunci de ce-ai spus că-i bunica ta? 

— N-am făcut asta, Beecher! Asta tu ai spus! lar după aceea... 
Ţi-a păsat atât de mult de asta, iar eu doar am vrut să... N-ai 
nici cea mai vagă idee care este miza. 

— Ăsta-i răspunsul tău!? Nu ești nici măcar însărcinată, nu-i 
așa? Asta aţi inventat-o doar ca să-mi atragi simpatia și să mă 
duci de nas! 

— Nu i-am zis eu să-ţi spună asta! Ea m-a văzut vomitând și 
asta e ce-a crezut! Femeia aia mă urăște! 

— Și totuși m-ai lăsat să cred că nu știu ce femeie în vârstă 
este bunica ta moartă! Înțelegi cât de nesănătoasă-i chestia 
asta? 

— Nu spune asta. 

— Ești la fel de bolnavă ca și Nico! 

— Nu spune asta! izbucnește ea. 

— Tu mi-ai omorât prietenul! izbucnesc și eu la rândul meu. 
Tu l-ai omorât pe Orlando! Ești o criminală exact la fel ca și 
nebunul ăla de taică-tău! 

Ea clatină din cap de nenumărate ori, însă nu de furie. Din 
modul în care își ţine bărbia în piept, nu poate să se uite în sus 
la mine. 

— N-n-am intenţionat să fac asta, spune ea rugător. Nu m-am 
gândit că va muri. 

— Atunci de ce-ai adus cu tine medicamentul ăla pentru 
chimioterapie!? Știu cum ai făcut-o. Nu-mi spune c-a fost un 
accident, Clementine! Ai venit în clădire cu medicamentul ăla în 
buzunar. Sau poate că adevăratul plan era să-l folosești pe 
mine? 

— N-a fost destinat nimănui, spune ea, cu vocea mai joasă ca 
niciodată. 

— Atunci de ce l-ai mai adus!? 

Nările i se umflă vizibil. 

— Clementine... 

— De ce crezi că l-am adus? De ce are cineva asupra lui un 
medicament de genul ăsta? E-al meu, Beecher. Medicamentul 
este pentru mine! 

Sprâncenele parcă mi se unesc. Dallas clatină din cap. 


413 


— Ce tot spui acolo? întreb eu. 

— Orlando... Nu se presupunea că va fi acolo, îngaimă 
Clementine. Când Orlando a deschis acel SCIF și mi-a dat 
cafeaua... am crezut că medicamentul n-o să facă decât... am 
crezut că el face parte din Depanatori - că mă urmărea în 
folosul președintelui... că ei aflaseră de mine. Am crezut că o să- 
| adoarmă... dar nu m-am gândit niciodată că-l va... 

— Cum adică medicamentul este pentru tine? întreb eu. 

— Pune-ţi singur întrebarea care contează cu-adevărat, 
Beecher: după toţi acești ani, de ce acum? De ce-am ales acum 
să-i dau de urmă tatălui meu? 

Bărbia ei este în piept încă, dar într-un final își ridică privirea 
spre mine. 

— M-au diagnosticat cu cancer acum opt luni, spune ea, cu 
mâinile - și, implicit, arma - acum tremurându-i. Sunt pe 
moarte, Beecher. Mor din cauza... de-atunci, de pe vremea când 
Nico era în armată... mor din cauza a ce i-au făcut ei tatălui 
meu. 


414 


105. 


— E o mincinoasă, insistă Dallas. 

— Ei l-au schimbat! strigă Clementine. Indiferent ce-au băgat 
cei din armată în Nico... asta i-a cauzat nebunia! 

— Vezi, Beecher? E-nșelătorie curată, spune Dallas. 

— Nu-i nicio înșelătorie, spune Clementine. la întreabă-l pe el, 
Beecher. El este unul dintre Depanatori, nu-i așa? 

— Nu sunt niciun fel de Depanator, stăruie Dallas. 

— Nu-l lăsa să te aiurească, spune Clementine. Am știut asta 
de când l-am văzut la cimitir. Insă când am aflat prima oară de 
Eightball... ia întreabă-l pentru ce îl șantajam pe Wallace. Nu 
pentru bani. Chiar și când au mușcat nada și au răspuns la 
mesajul meu din piatra aia de la locul de veci - niciodată n-am 
cerut bani. 

— E-adevărat? îl întreb eu pe Dallas. 

Nu-mi răspunde. 

— Spune-i! mârâie Clementine, mâna ei redevenind brusc 
sigură în timp ce degetul i se încordează în jurul trăgaciului. El 
știe că lucrezi cu președintele, cu frizerul și cu tot restul 
pupincuriștilor care-au ascuns adevărul atâţia ani! 

Dallas se întoarce spre mine, însă nu-și desprinde deloc 
privirea de pe arma Clementinei. 

— Da, ea a cerut un dosar, spune Dallas în cele din urmă. A 
vrut dosarul din armată al lui Nico. 

— Dosarul lui adevărat, mă lămurește Clementine. Nu falsul 
ordinar în baza căruia l-au dat afară din armată. 

Văzându-mi confuzia, Clementine îmi explică: 

— Mama mi-a spus toată povestea. Mi-a spus cum Nico... mi-a 
spus cum era el inainte să intre în armată. Cum, pe vremea 
când erau tineri... cum obișnuia ea să-și ţină telefonul pe pernă 
în vreme ce el îi cânta ca s-o adoarmă. Dar când a venit în 
sfârșit acasă... când a plecat din armată... 

— Nu a plecat din armată. L-au dat afară pentru că a încercat 
să folosească un extractor de capse ca să-i scoată ochii unuia 
dintre superiorii săi, spune Dallas. 


415 


— Nu, l-au dat afară din cauza a ceea ce au băgat în el... 
fiindcă l-au transformat în ce l-au transformat, îi dă replica 
Clementine. Măcar te-ai deranjat să-i citești făcătura aia de 
dosar? În el scrie c-a fost transferat de la școala de lunetiști din 
Fort Benning, Georgia, la cea din Tennessee. Insă am verificat. 
Adresa din Tennessee era cea a unui vechi centru medical al 
armatei. Nico n-a fost doar lunetist! A fost și pacient - și n-a fost 
singurul! adaugă ea, uitându-se direct la mine. Tu mai cunoști 
unul! Îl cunoști personal! 

— Ce tot vorbești acolo? bâigui eu. 

— Mama, înainte să moară, mi-a spus, OK? Crezi că ei au 
venit în orășelul nostru mic și-au luat o singură persoană și 
gata? Au luat un ditamai grupul - o grămadă de oameni. Așa că 
poţi să crezi că sunt cât vrei tu de nebună, dar nu sunt singura 
care am în mine rezultatele experimentelor lor, Beecher. Și tu le 
ai! Le ai de la ce i-au făcut tatălui tău! 

Clatin din cap, știind că e nebună de legat. 

— Taică-meu a murit. A murit în drum spre biroul de 
recrutare. Nici măcar n-a avut șansa să se înroleze. 

— lar tu ai crezut asta! Ai crezut asta deoarece asta-i ceea ce 
ți-au spus, OK. Dar el a fost acolo. Și el, și Nico, și ceilalţi... au 
fost recrutaţi cu mult timp înainte să știe cineva de asta. Tatăl 
tău era în viață, Beecher. lar dacă am dreptate, ar putea să mai 
fie încă! 

Mi se usucă buzele. Stomacul mi se strânge, parcă împăturit 
ca o batistă. E-o mincinoasă. Știu că-i o mincinoasa... 

— Poţi să verifici de unul singur, adaugă ea. Cere-le să-ţi dea 
registrele oficiale, OK! 

Este a treia oară când își încheie o propoziţie cu cuvântul OK, 
și de fiecare dată când îl folosește, de fiecare dată vocea îi 
cedează, ca și cum o ruptură, o falie s-ar produce și s-ar prăbuși 
în interiorul ei, amenințând să distrugă tot ce păstrează ea 
întotdeauna atât de bine și de abil împachetat, la locul potrivit. 

— Mama mi-a spus că experimentele mergeau foarte bine 
până când totul a luat-o razna...! 

— N-o asculta! spune Dallas. Și-a petrecut luni de zile 
plănuind asta. Luni de zile ca să te manipuleze pe tine și să ne 
șantajeze pe noi. E-o psihopată mai mare chiar decât Nico! 

— Beecher, știi ce tip de cancer au descoperit la mine? 
întreabă Clementine în timp ce eu îmi reamintesc ultimele 


416 


cuvinte pe care mi le-a spus Nico la spital: Nico îl implora pe 
Dumnezeu să o facă pe Clementine altfel decât pe el. 

EI își dorea ca ea să fie altfel. 

— Un tip de cancer de care n-a auzit nimeni niciodată. 
Niciodată, își întărește ea spusele. Fiecare doctor în parte... 
fiecare specialist... mi-a spus că există mai mult de o sută 
cincizeci de tipuri de cancer în lume, însă când l-au investigat pe 
al meu, nici măcar n-au putut să-l catalogheze în vreun fel. 
Mutaţia genetică este atât de mare, încât un doctor a descris-o 
ca pe-o greșeală de scriere a ADN-ului. Asta-i corpul meu acum. 
Asta s-ar putea să fie și-al tău! O greșeală de scriere! 

— Beecher, știu că vrei s-o crezi, o întrerupe Dallas. Dar 
ascultă-mă: nu contează ce spune ea, noi încă putem să te 
ajutăm să ieși din asta. 

— Crezi că-i idiot!? Depanatorii tăi au provocat asta! strigă 
Clementine. 

— Vrei să te oprești odată? insista Dallas. Nu fac parte dintre 
Depanatori... Fac parte din Culper Ring! Sunt unul dintre băieţii 
buni! 

— Nu, se aude o voce complet nouă - o voce profundă de 
bărbat - de undeva din spatele nostru. Wu ești. 

Se aude un păcănit amortizat. 

Și un bubuit înăbușit. 

O mic șuvoi de sânge țâșnește din pieptul lui Dallas. 

Clătinându-se pe picioare în timp ce se trage înapoi, Dallas se 
uită în jos, deși încă nu își dă seama pe deplin de proaspăta 
rană provocată de focul de armă și de pata de sânge care îi 
înflorește pe piept. 

Chiar și înainte de a ne întoarce ca să îl vedem la față pe 
atacatorul lui, știu cine a apăsat pe trăgaci: bărbatul care profită 
de pe urma faptului că ne are pe noi toţi aici, la un loc, bărbatul 
care va face orice ca să pună mâna pe acest dosar și care și-a 
petrecut aproape treizeci de ani din viaţă dovedindu-și pe deplin 
loialitatea și protejându-și cel mai drag prieten. 

— Nu trebuie să păreţi atât de surprinși, spune doctorul 
Palmiotti, cu ochii arzând în momentul în care dă colțul și își 
îndreaptă arma spre noi. Trebuia să știți că asta va urma. 


417 


106. 


— Asta nu-i... Nu..., se bâlbâie Dallas, abia mai ţinându-se pe 
picioare și încă nebăgând de seamă rana din piept. Tu mi-ai 
spus... mi-ai zis că fac parte din Culper Ring... 

Ignorându-l, Palmiotti se apropie de noi și smulge dosarul din 
mâinile lui Dallas. 

— Trebuie să știi că ţi-ai slujit ţara, fiule. 

Dallas clatină din cap, cu corpul în stare de șoc. 

Încerc să inspir și aerul stătut îmi umple plămânii. Tot a avut 
numai parțial dreptate. Da, Dallas făcea parte din rândul 
Depanatorilor. Dar el nu a știut că face parte din grupul 
Depanatorilor. 

— Beecher, vezi de ce sunt în stare oamenii ăștia? spune 
Clementine vehementă, căci toată îndoiala, toată tristeţea, 
toată nevoia de a izbucni în plâns au dispărut pe neașteptate. 

În ultimele zile, ori de câte ori dispoziţia sau starea 
sufletească a Clementinei se schimba sau ieșea la iveală o nouă 
latură, eu spuneam că era o altă ușă care se deschide în 
interiorul ei. Avea o mulţime de încăperi. Dar acum, când mă uit 
la ea, înțeleg, în cele din urmă, că nu contează câte încăperi are 
ea în interior. Nu contează cât de extraordinare sunt toate 
aceste încăperi. Sau cât de bine sunt decorate. Sau cât de 
fascinant este să mergi prin ele. Ceea ce contează este faptul că 
fiecare dintre camerele ei interioare - chiar și cea mai bună 
dintre ele - are o mulţime de întrerupătoare de lumină. Și 
acestea sunt acţionate foarte ușor. Numaidecât. Fără niciun fel 
de nenorocit de avertisment. Exact ca și în cazul tatălui ei. 

În stânga mea, Dallas se uită în jos la pieptul său, unde pata 
de sânge s-a întins apreciabil, îmbibându-i cămașa. Picioarele îi 
tremură incontrolabil, începând să-l lase. 

Fără să mai piardă timpul, Palmiotti își întoarce arma spre 
mine. Pot să îi văd ţeava neagră mătuită. Îl aştept să facă o 
ultimă ameninţare la adresa mea, însă nu o face. 

— Scuzele mele, Beecher, spune el în momentul în care apasă 
pe trăgaci și... 

Ftttt. 


418 


Aerul se răsucește cu un șuierat brutal. 

Palmiotti nu bagă de seamă. Nu până în clipa în care se uită 
în jos și vede gaura din antebraţul lui ce arde mocnit, ca o 
arsură făcută cu ţigara aprinsă. Sângele începe să-i curgă într- 
un fir subţire în jos. 

Nu este ca în filme. Din ţeavă nu iese niciun fel de fuior de 
fum răsucit. Nu există decât Clementine. Și arma ei. 

Ea m-a salvat. 

Palmiotti stă acolo, năuc. Arma îi scapă din mână, sare pe 
podea și cu o bufnitură greoaie se oprește lângă piciorul lui 
Dallas. 

Dallas abia se ţine pe picioare, dar știe că asta este șansa sa. 
Ultima sa șansă. Se uită atent la arma lui Palmiotti. 

Însă înainte ca măcar să poată să se aplece după ea, Dallas 
se apucă cu mâinile de piept. Sângerează foarte rău. Picioarele i 
se îndoaie și cade, cu mâinile goale, pe podeaua prăfuită. 

— Acum plec, spune Clementine, ţinându-și arma aţintită spre 
Palmiotti și încordându-și încă o dată degetul arătător în jurul 
trăgaciului. Poţi să-mi dai mie dosarul ăla, te rog. 


419 


107. 


— Dallas...! urlu eu, aruncându-mă în genunchi și încercând 
să-l prind în timp ce el se prăbușește în față. 

Nu sunt suficient de rapid. Îl apuc de încheietura mâinii, însă 
faţa i se izbește de betonul de pe jos cu o bufnitură 
înspăimântătoare. 

Cu coada ochiului, o văd pe Clementine cum își ţine arma la 
câţiva centimetri distanță de fața lui Palmiotti. Fără să spună 
vreun cuvânt, îi smulge dosarul din mână. 

— Dallas, mă auzi!? strig eu, rostogolindu-l pe spate. 

— N-n-am știut, Beecher..., bâiguie Dallas, ţinându-se de 
piept, iar ochii i se mișcă în stânga și-n dreapta, incapabili să se 
concentreze într-un singur punct. Jur că n-am știut... 

— Dallas, ascultă-mă... 

— Impușcă-l și tu! mă întrerupe Dallas, întinzând mâna și 
arătându-mi arma lui Palmiotti. 

Se răsucește și se întinde până la ea, reușind în cele din urmă 
să o apuce. 

Chiar lângă noi, Palmiotti este aplecat în faţă, preocupat de 
propria sa durere și presând cât putea rana din braţ. 

Dallas se luptă din răsputeri să-mi pună arma în mână, însă 
are mișcările prea necontrolate. Arma mă lovește în încheietura 
mâinii și cade din nou. 

O ridic în momentul în care Clementine vine în fugă spre noi. 

Clementine se oprește. Ochii ei căprui se uită fix în ai mei. 
Habar nu are ce gândesc. Habar nu are dacă sunt în stare să iau 
arma asta și să o împușc cu ea. Însă, indiferent ce vede în ochii 
mei, știe că nu are nicio șansă să parcurgă tot drumul până la 
intrarea principală a galeriilor - să meargă de-a lungul cavernei 
principale atât de populată - fără ca noi să strigăm după ajutor. 
iși schimbă brusc direcţia, nepărând absolut deloc îngrijorată. Își 
bagă dosarul la spate în pantaloni și o pornește mai departe în 
adâncurile galeriei subterane. 

Cu capul în poala mea, Dallas abia dacă mai mișcă. Abia dacă 
se mai zbate. 


420 


— Beecher, de ce nu pot să văd cu ochiul stâng? strigă el, cu 
o voce sfâșietoare. 

În timp ce sângele se prelinge sub el, știu că există un singur 
lucru de care are nevoie. 

Un doctor. 

— Trebuie să-l ajuţi, spun eu, ridicând arma și îndreptând-o 
spre Palmiotti. 

Însă Palmiotti a dispărut. Deja aleargă spre partea din spate a 
galeriei, urmărind-o pe Clementine. 

— Palmiotti, nu-/ lăsa așa! urlu eu. 

— Dosarul e la ea, Beecher! Nici măcar tu nu vrei ca ea să-l 
atace pe președinte cu el! 

— Întoarce-te aici...! urlu încă o dată. 

Se aude un duduit rapid de pași. 

Palmiotti și Clementine au dispărut demult. 


421 


108. 


Îi țin capul lui Dallas în poală. El se chinuie să și-l ridice. Nu 
poate. 

— S-Să nu îndrăznești să stai aici și să mă îngrijești, șuieră el, 
cu o respiraţie rapidă, pe care nu o scăpase încă de sub control. 
Ce ne-a făcut Palmiotti... să-l iei, Beecher! 

Face semn spre pistolul lui Palmiotti. 

— Să iei ăla și să faci ce trebuie să faci! 

În spatele meu, încă mai aud ecoul pașilor lui Palmiotti pornit 
pe urmele Clementinei. Mă uit cum pieptul lui Dallas se ridică și 
se coboară, asigurându-mă că respiră cum trebuie. 

— Beecher, t-trebuie să faci ce trebuie să faci, mă imploră 
Dallas. 

Însă, în timp ce el se chinuie să vorbească, singurul lucru pe 
care îl aud în cap este vocea lui Tot. Acum două zile, îmi spunea 
că istoria este un proces de selecţie care alege momentele și 
evenimentele, și chiar oamenii, că îi confruntă cu o situaţie 
căreia ei n-ar trebui să fie în măsură să-i facă faţă și să o scoată 
la capăt și că atunci, în acea luptă, oamenii află cine sunt ei de 
fapt. Fusese un discurs foarte bun. Și tot de două zile încoace, 
am avut impresia că istoria m-a ales pe mine. 

Nici c-aș fi putut să mă înșel mai mult de-atăt. 

Istoria nu alege un individ, anume. . 

Istoria ne alege pe noi toți, pe toată lumea. In fiecare zi. 

Singura întrebare este: Cât de mult vei ignora chemarea? 

Am tot aşteptat ca Tot... ca Dallas... ca agenții din Culper 
Ring... ca cineva, oricine, să mă salveze. Dar nu există decât o 
singură persoană care poate face asta. 

— L-am luat, îi spun eu. 

Ținând pistolul lui Palmiotti în mână și gândindu-mă încă la ce 
a spus Clementine despre taică-meu, mă uit în dreapta. Pe 
perete, este un mic dispozitiv roșu de alarmă în caz de incendiu, 
încastrat în piatră. Sar în picioare și îi trag un cot geamului de 
siguranţă. Alarma începe să urle, cu un vaiet strident, măturând 
în valuri întregul depozit subteran. 


422 


Asta ar trebui să îi aducă lui Dallas ajutorul de care are nevoie 
mult mai repede decât orice aș putea face în sensul acesta. Însă 
în momentul în care verific să văd dacă mai este încă lucid... 

— Sunt bine... îmi șoptește Dallas, acoperit de alarmă. Sunt 
bine. Du-te... 

În spatele nostru, la depărtare, se aude un zumzet, în timp ce 
sutele de angajaţi urmează procedurile în caz de incendiu și se 
scurg pe artera principală a peșterii, gata să evacueze zona. 
Abia dacă îi aud - mai ales că inima îmi bate atât de tare de 
parcă mi-ar pulsa direct în urechi. 

Asta nu este istorie. 

Dar este viaţa mea. Și a tatălui meu. Ce-a spus ea... 

Trebuie să știu. 

O iau la goană cu viteză maximă, cu arma în mână, dau colțul 
și mă afund și mai tare în peșteră. 

Clementine e pe-acolo pe undeva. La fel și Palmiotti. 

Știu că mă așteaptă. 

Dar habar n-au ce vine după ei. 


423 


109. 


— Întoarce-te aici...! răsună vocea lui Beecher între pereţii 
zgrunțuroși ai peșterii în timp ce Palmiotti o luă la fugă și alergă 
aproape la întâmplare, afundându-se și mai mult în galerie. 

Palmiotti își improviză un garou din cravată petrecând-o de 
două ori în jurul antebraţului și înnodând-o. Era norocos: glonţul 
îi străpunsese antebraţul și ieșise. Sângerarea nu era gravă. Cu 
toate acestea, nu avea niciun fel de intenţie să aștepte. Nu când 
era atât de aproape de Clementine... atât de aproape să pună 
mâna pe ea... și atât de aproape să-i ia dosarul întocmit de 
spital punând, astfel, punct acestei ameninţări la adresa lui și a 
președintelui. 

Nu, acesta era avantajul de a-i avea pe toți la un loc, se gândi 
Palmiotti, ignorând zvâcnetul din antebraţ și fiind extrem de 
atent în clipa în care ajunse la o altă curbă a galeriei. Neștiind ce 
se afla după colţ, se opri și aşteptă. Văzuse ce se întâmplase 
mai devreme. Nu era vorba doar despre faptul că Clementine 
avusese o armă. Ci de ușurința cu care apăsase pe trăgaci. 

Fără îndoială, Wallace avusese dreptate în privinţa ei. Era un 
animal, exact ca și tatăl ei. Dar așa cum știa Palmiotti acum, 
asta nu însemna că Wallace avusese dreptate în toate 
privinţele. Palmiotti încercase să îi spună - bazându-se pe ceea 
ce îi raportase Dallas - că, deși Beecher îi permisese accesul 
Clementinei la Arhive, asta nu însemna că Beecher o și ajuta să- 
i șantajeze pe Wallace și pe Depanatori. Acesta fusese motivul 
pentru care președintele venise din nou și îl solicitase pe el ca 
să îl asiste în SCIF - trebuia să îl testeze pe Beecher. Trebuia să 
știe. Însă chiar și așa, odată ce Beecher intrase în posesia 
cărții... odată ce începuse să miroasă cum stă treaba și să o ia 
pe urmele lor... și a dosarului de la spital - iar după aceea să îl 
bage și pe Tot în asta și să atragă atenţia celor din adevăratul 
Culper Ring... Nu, la nivelul la care se derulau lucrurile acum, nu 
exista decât o modalitate de a proteja ceea ce el și cu 
președintele clădiseră și pentru care munciseră atât de mult. 
Palmiotti știa ce risca venind aici în persoană. Dar, dacă toată 


424 


lumea era adunată la un loc, el putea să stingă până la ultima 
flacără vâlvătaia aprinsă. Și să nu lase nimic la voia întâmplării. 

Acum avea parte de aceeași lecţie, se gândi Palmiotti 
întinzându-și gâtul după colț și nevăzând nimic altceva decât o 
cavernă goală, puţin mai lungă decât culoarul de acces dintr-o 
băcănie, care se termina cu altă curbă bruscă la dreapta. Era 
deja a patra de până acum, ca și cum întreaga parte din spate a 
galeriilor continua labirintic, din ce în ce mai departe, parcă fără 
sfârșit. Însă în clipa în care Palmiotti depăși colţul, pe jos, pe 
podea, la capătul îndepărtat al următorului interval de trecere, 
văzu o baltă de apă și un indicator vopsit cu spray de culoare 
roșie, lipit de perete, pe care scria Spă/ătorie de Mașini. 

Alergând de-a lungul cavernei cu pereţii maro închis - aici, în 
spate, pereţii nu mai erau vopsiți în alb - Palmiotti simţi că 
spaţiul din jur este mai cald. În plus, mai văzu și doi bureţi 
galbeni, având încă spumă pe ei, băgaţi chiar sub semnul de 
Spălătorie de Mașini. Era clar că, indiferent cine fusese aici, nu 
plecase de mult timp, ceea ce îl făcu pe Palmiotti să se 
minuneze pentru prima oară de cât de pregătită fusese 
Clementine pentru asta. Poate că mai exista o altă ieșire din 
tunel despre care ea știa. 

Ajungând la o altă cotitură, Palmiotti se opri și se aplecă ușor 
în față, uitându-se după colț. Insă de data aceasta, în loc de un 
alt tunel lung și îngust, văzu o peșteră - largă precum o 
fundătură suburbană - și, negreșit, un capăt de drum. Chiar în 
față, tunelul era blocat și acoperit cu foi înalte de placaj. 
Semăna cu unul dintre acei pereţi de protecţie dispuși de jur- 
împrejurul unui șantier. Pe zid era un indicator din metal ruginit 
pe care scria: 

Zona 6. 

Insă singurul indicator de care îi păsa lui Palmiotti era cel 
luminos de deasupra ușii roșii din oțel din partea dreaptă, mai 
îndepărtată a fundăturii. /eșire de urgență. 

Fir-ar al dracului! 

Inaintând până la ușă și apucându-i mânerul strâns, Palmiotti 
trase cu putere. Nu se deschise. încercă din nou. 

Încuiată. În mod clar era încuiată. De fapt, când se uită mai 
atent la gaura cheii acelei încuietori uriașe, văzu că înăuntru era 
o cheie veche, ruptă și blocată înăuntru. Nu avea nicio noimă. 


425 


Clementine n-ar fi putut să iasă de-aici. Dar dacă nu ieșise de- 
aici, atunci ar fi trebuit să fie încă... 

În spatele său, Palmiotti auzi un zgomot ușor. Un scârţâit. 

Răsucindu-se pe loc, verifică din nou caverna. O grămadă de 
roabe pline de noroi, aruncate într-o dezordine totală, se înălța 
în stânga sa. Lângă acestea erau doi tamburi enormi din lemn 
pe care erau înfășurate niște cabluri groase și un alt morman de 
rafturi metalice defecte, toate ruginite de la căldura și 
umiditatea acestui capăt de galerie. În partea opusă, pe 
diagonală, era o altă ușă metalică roșie pe care era scris cu 
litere trase cu șablonul: /nstalația de Tratare a Apei. Insă înainte 
ca Palmiotti să poată măcar să o ia la fugă spre ușă, se auzi un 
alt scârțâit... 

Acolo. În dreapta sa. 

La început, nu o văzuse. Era decupată în peretele din placaj, 
ca ușițele pentru câini, dar în cazul acesta avea cam mărimea 
unui om, Și, cu ajutorul unor dispozitive speciale, era fixată o 
bucată de lemn care nu se mișca prea tare. 

Însă, fără îndoială, se mișca. Înainte și înapoi. 

Ca și cum cineva abia ar fi trecut pe-acolo. 

Grăbindu-se să ajungă la ea, dar străduindu-se din răsputeri 
să nu facă gălăgie, Palmiotti studie ușa. Inainte și înapoi... 
înainte și înapoi. Acum abia dacă se mai legăna, scoțând câteva 
scârțâituri finale înainte să se oprească de tot. Sub picioare se 
sfărâmară niște pietre frecate una de cealaltă. Pe obraz i se 
scurse un strop de transpiraţie care căzu mai apoi pe cravata 
înfășurată în jurul antebraţului. 

Clementine fie stătea de partea cealaltă a acestei uși, 
așteptând să-i tragă un glonţ în față, fie alerga în continuare, 
urmând traseul impus de configuraţia tunelului. 

Nu exista decât o modalitate de a afla. 

Lipindu-și palma de placaj, Palmiotti îl împinse brusc. 
înăuntru, spre deosebire de restul cavernei, nu era lumină. 
Întuneric total. Nimic altceva în afară de liniște. 

Din neant, răsună urletul strident al unei alarme de incendiu. 
Palmiotti sări în sus când auzi zgomotul, aproape dând cu capul 
de partea superioară a cadrului ușii improvizate. Fără îndoială, 
alarma fusese declanșată de Beecher, care probabil era cuprins 
de panică acolo unde-l lăsase Palmiotti. 


426 


Dar orice șansă de distragere a atenţiei era bună. Profitând de 
ea, Palmiotti împinse bucata de placaj înainte, ridică piciorul 
stâng și făcu un pas complet prin gigantica ușă batantă. Când 
piciorul îi ajunse jos, se auzi un plescăit ciudat. Șosetele sale... 
pantofii lui scumpi... întregul picior i se scufundă în apă. 

Aplecându-se să intre, sări imprudent pe piciorul drept, 
încercând să dea de pământ uscat. Din nou, piciorul îi ateriză cu 
un plescăit umed... 

Fttt. 

Își trase o palmă peste gât ca și cum ar fi strivit un ţânţar ce 
abia îl mușcase. La impact, simţi un jet fin, pulverizat printre 
spaţiile dintre degetele mâinii. Era prea întuneric ca să vadă 
sângele. Ca și mai-nainte, nici măcar nu simţise ceva. Așa cum 
stătea acolo în apa adâncă până la genunchi, mirosul fu cel care 
îl contrarie la început: mirosul de piele arsă. Pielea lui. 

M-a împușcat. Din nou. Nebuna asta nenorocită m-a împușcat 
din nou! 

Însă înainte ca vorbele să parcurgă sinapsa de la creier la 
gură, Palmiotti fu lovit din nou - de fapt, atacat cu furie - izbit 
din dreapta, apucat intenţionat de rana făcută de glontul care-i 
străbătuse antebraţul în timp ce inerția și șocul electric provocat 
de durere îl aruncară într-o parte, în apa puţin adâncă care 
alimenta zona de tratare a apei. 

Înainte ca Palmiotti să poată scoate un singur cuvânt, două 
mâini i se înfipseră în gât, unghiile ascuţite intrându-i adânc în 
laringe. 

Prăbușindu-se pe spate, căzu precum un copac tăiat. Apa 
puţin adâncă sări în părţi, despărțindu-se la impact, după care 
reveni la loc, unindu-se și acoperindu-i fața. Sub apă, Palmiotti 
încercă să urle în timp ce plămânii i se umpleau cu apa de lac 
maronie și murdară. Ea-și înfipse ghearele în el, cățărându-se 
deasupra și așezându-se pe pieptul lui. 

Palmiotti nu apucase să o vadă la faţă. 

Însă știa că Clementine nu avea să-i dea drumul. 


427 


110. 


— E cineva acolo...? strig eu, ţinând strâns pistolul în timp ce 
mai cotesc după un colț și merg mai departe, pe un alt culoar al 
cavernei slab luminate. C/lementine...? 

Singurul răspuns vine de la alarma de incendiu, a cărei sirenă 
îmi vuiește puternic direct la baza craniului. 

În urmă cu un minut, mi se păruse că aud zgomotele 
înfundate scoase de Palmiotti în timp ce alerga, însă acum... 

Nimic altceva în afară de alarmă. 

Mărind ritmul și ţinând pistolul în faţă, îmi ling broboanele 
sărate de transpiraţie de pe buze. La început, îmi spusesem că 
era din cauza încordării. Nu e așa. Cu cât avansez mai mult în 
adâncimea grotei, cu atât se încălzește din ce în ce mai tare. 

Aceasta nu este doar zona din subteran destinată reparațiilor. 
După bâăzâitul specific alimentării cu energie electrică pe care-l 
aud pe sub zgomotul infernal al alarmei de incendiu, acesta este 
locul în care sunt dispuse toate compresoarele uriașe, de uz 
industrial, de aer condiţionat și celelalte echipamente mecanice. 

Mărind viteza, trec în grabă pe lângă un indicator prăfuit pe 
care scrie cu spray Spălătorie de Mașini și pe lângă bureţii care 
au încă spumă pe ei. Întorc la următorul colț, unde deodată mă 
trezesc într-o fundătură. 

În dreapta mea, este un indicator pentru o /eșire de Urgență. 
Însă chiar în faţă, decupat în peretele de construcţie din placaj, 
există un panou batant care... aha... încă se mai clatină. 

Degetul mi se încordează în jurul trăgaciului. Nu mai am nicio 
îndoială unde sunt cei doi. Pot să aștept aici până vine cineva să 
mă ajute. Pot să fac asta și-aș fi în siguranță. Dar dacă ar scăpa 
oricare din ei... 

Fac primul pas spre peretele din lemn, iar alarma de incendiu 
se oprește, lăsându-mă atât de brusc într-un neașteptat vid 
sonor, încât singurul sunet pe care îl aud în continuare în urechi 
este acel bâzâit fantomatic care te urmărește până acasă după 
ce pleci de la un concert rock zgomotos. 

Chiar în faţă, ușiţa pentru căţei, făcută însă la o scară mai 
mare, își continuă mișcarea de du-te-vino, scârțâind ciudat. 


428 


Sub picioarele mele, la fiecare pas, pietrișul trosnește ca 
sticla. 

În depărtare se aude un fel de ciripit pe care nu pot să-l 
plasez undeva anume. 

Însă ceea ce mă lovește ca un topor în stomac - când mă 
apropii de panoul batant și mă folosesc de ţeava pistolului ca 
să-l împing și să-l deschid - este faptul că dinăuntru nu se aude 
niciun zgomot. 


429 


111. 


Palmiotti știa ce să facă. 

Chiar și acum... cu capul sub apă... cu mâinile ei în jurul 
gâtului... Palmiotti știa ce să facă, dacă mai voia să respire din 
nou. 

Zvârcolindu-se nebunește, își întinse brațele ca și cum ar fi 
vrut să aplaude și o lovi pe Clementine cu pumnii direct în 
urechi. ` 

Nu putu să audă țipătul femeii. Insă simți că-i dă drumul. 
Capul lui ieși brusc la suprafața apei. Icnind și respirând gâfâit 
aerul proaspăt, auzi că alarma de incendiu încă mai vuia. Apa îi 
curgea din nas, din urechi, de pe bărbie. Acum, gâtul - acolo 
unde fusese împușcat - îl ardea. După cantitatea de sânge care 
îi îmbibase umărul drept, știa că îi fusese atinsă vena jugulară 
internă. Era de rău. Mult mai rău decât rana de la antebraţ. Insă 
cel puţin putea să respire. 

Încă tușind incontrolabil, se rostogoli într-o parte în apa nu 
prea adâncă. Prin semiîntuneric nu se distingeau multe, însă 
prin cele câteva crăpături din peretele de placaj treceau niște 
firicele subţiri de lumină. Ochii i se adaptară rapid. 

Clementine veni în goană spre el, ridicându-și arma ca să-l... 

Crrrrac. 

Palmiotti o lovi cu putere - pur și simplu din instinct - iar 
călcâiul lui o izbi pe Clementine direct în genunchiul ei neîndoit. 

Pârâitura se auzi clar. Piciorul lui Clementine aproape că se 
extinse până la rupere în momentul în care mușchii și 
tendoanele fură forțate și întinse precum o coardă de pian. 
Prăbușindu-se înainte, căzu cu nasul în apă. 

Se strădui din răsputeri să se ridice, proptindu-se în 
genunchiul cel bun. Știa ce urma. 

Nu fu nici pe departe suficient de rapidă. 

Primul șut o lovi în stomac, ridicând-o în aer de la sol și 
scoțându-i tot aerul din ea. 

— Măcar îţi dai seama cât de proastă ești!? o întreabă 
Palmiotti mâărâind, împroșcând cu salivă la fiecare silabă în 
parte. Chiar și înainte de povestea dosarului de la spital - simpla 


430 


ameninţare că știai ce-i făcuserăm noi lui Eightball - ne adusese 
în stare să-ţi dăm orice. Ne-ai avut pe tavă! De fapt câștigaseși! 

Capul Clementinei era încă jos. Palmiotti o apucă de păr, 
răsucindu-i gâtul până când ea se uită la el și... 

Buuuf. 

O lovi cu genunchiul în faţă, răsturnând-o pe spate și 
aruncând-o direct în apă. Cât putu de repede, ea se trase ca un 
crab înapoi, încercând să scape. Nu avea nicio șansă. 

— In schimb, când ai auzit de dosar, a trebuit să vii aici, ai 
devenit lacomă...! adaugă Palmiotti, stând deasupra ei și 
apucând-o de cămașă. Trăgând-o brusc în sus, o ridică până 
când apa îi ajunse la talie, după care îi trase un pumn în față. 

De data aceasta, Palmiotti fu cel care nu-i mai dădu drumul. 
Simţi cum îi pulsează rana de la gât. Mai putu să simtă cum 
începe să ameţească. Nu îi păsa. Ridicându-și braţul la loc, o lovi 
din nou. 

Și... 

Auzi un păcănit sonor drept în spatele lui. 

— Gata, ajunge, rosti o voce cunoscută. 

Palmiotti se întoarse, aruncând o privire peste umăr. 

— Pleacă de-aici. Asta nu mai e problema ta. 

— Greșești fantastic, îl avertiză Beecher, îndreptându-și 
pistolul direct spre Palmiotti. Acum dă-i drumul și ridică mâinile. 


431 


112. 


— Gata, ai terminat - amândoi ați terminat cu asta, îl 
avertizez pe Palmiotti. 

— Vezi că încă mai are pistolul la ea! insistă el, făcându-mi 
semn în spate, spre Clementine. 

Mă uit în jos ca să verific. Apa maronie îmi ajunge aproape 
până la genunchi, deși se pare că devine tot mai adâncă pe 
măsură ce șerpuiește în jos, de-a lungul întunericului cavernei 
precum Styxul. Nu e vreo baltă, ci ditamai lacul artificial. 

In întuneric, este aproape imposibil să vezi ceva în afară de 
reflexia sticloasă a apei. Insă nu poţi să o ratezi pe Clementine. 
Sau modul vizibil în care își ţine o mână sub apă, în timp ce cu 
cealaltă se șterge la gură și se îndepărtează de noi târându-se în 
genunchi. 

— M-a lovit, Beecher, se apără ea, încă trăgându-se încetul cu 
încetul înapoi. Mi-am înghiţit dintele - mi l-a scos când mi-a 
tras... 

Imi îndrept arma spre ea și apăs pe trăgaci. 

Ţeava răsună cu un bubuit ca de tunet în interiorul cavernei. 
Din spatele grotei, țâșnește o pasăre de culoare roșie extrem de 
rapidă - ciripitul pe care l-am auzit mai înainte - care zboară 
descriind câteva cercuri nebunești și dispare din nou. 

— Aaah! ţipă Clementine. Glonţul i-a spintecat coapsa, 
împroșcând bucăţi de piele și carne la suprafața apei. 

Palmiotti este deja rănit. Orice s-ar întâmpla, nu îi las pe 
niciunul din ei - și mai ales pe ea - să scape. 

La început pare înnebunită de durere, însă în momentul în 
care cade la loc în fund și își îndoaie genunchiul îndreptându-l 
spre bărbie, fruntea i se descretește rapid, iar ochii i se fac 
rotunzi și umezi. 

— C-cum ai putut...? M-ai împușcat..., geme ea. 

— Ce-ai spus despre taică-meu este adevărat? întreb. 

— Beecher... documentele pe care ei le-au ascuns, e chiar 
mai mult de-atât în dosarul ăla. lar dacă noi am avea dovada 
asta, nu ar mai fi doar cuvântul nostru împotriva cuvântului lor... 

— ESTE ADEVARAT? explodez eu. 


432 


Peste cavernă se așterne o liniște deplină, cu excepţia păsării 
roșii ce piuie la depărtare. : 

— As-asta-i ceea ce mi-a spus mama. lți jur... jur pe 
mormântul ei. Dar dacă nu ieșim de-aici... 

— Nu. Nu fă asta, o avertizez. Nu încerca să mă manipulezi. 
Nu încerca să scapi așa. Am mai văzut spectacolul ăsta - știu 
cum se termină. 

— Spune-i să ridice mâinile! strigă Palmiotti, făcând câţiva 
pași împleticiți în spate și sprijinindu-se de peretele grotei. 

Până acum n-am băgat de seamă - tot roșul ăla de pe umărul 
lui... modul în care se ţine de gât. A fost împușcat din nou. 

— Nu-l lăsa pe Palmiotti să te păcălească, mă avertizează 
Clementine, ignorându-și propria durere și chinuindu-se să 
rămână calmă. 

Pot să văd dosarul ud ce îi iese de la spate, de-acolo de unde 
l-a vârât în betelia pantalonilor. 

— Chiar și cu tot ce-am făcut - știi că nu ţi-aș face rău 
niciodată. Și mai înainte... eu-eu te-am salvat. 

— Trebuie s-o împuști! insistă Palmiotti. Are pistolul sub apă! 

— Clementine, mâinile sus, insist eu. 

Ea își mută greutatea corpului de pe o parte pe cealaltă, 
ridicându-și ambele mâini, după care le lasă la loc în apa care, 
după cum stă acolo în fund, îi vine mai sus de talie. 

— Și-a lăsat pistolul în poală! adaugă Palmiotti. Încă-l mai are! 

— N-am nimic! strigă ea. 

Nu îl cred pe niciunul din ei. Și chiar dacă ea încă mai are 
pistolul în poală, nu știu dacă o armă poate funcţiona sub apă. 
Însă singurul lucrul pe care-l știu este că trebuie să văd cu ochii 
mei. 

— Clementine, ridică-te! Ridică-te în picioare, îi spun eu. 

— Nu pot. 

— Cum adică nu poți? 

— Tocmai m-ai împușcat, Beecher. În picior. Nu pot să mă 
ridic în picioare, îmi explică ea, arătând spre piciorul îndoit. 

— Vrăjeala asta nu se mai termină niciodată! spune Palmiotti. 
Dacă n-o împuști, ea o să...! 

— Doctor Palmiotti, taci din gură! urlu eu. 

— Atunci folosește-ți măcar o dată creierul în loc să gândești 
cu scrotul! mă imploră Palmiotti, pornind spre mine. Dacă vrei, 
dă-mi mie arma și o să... 


433 


— Nu te mai apropia de-arma asta, îi spun eu, îndreptându-i 
pistolul spre piept. Știu cine ești, doctore. Știu că l-ai dus de nas 
pe Dallas și l-ai făcut să creadă că lupta pentru binele celor din 
Culper Ring. lar de vreme ce știu că ești Depanatorul cu rangul 
cel mai mare, știu cui îi ești loial. 

Palmiotti nu se clintește. 

În faţa noastră, nici Clementine nu se clintește. 

— Beecher, ascultă-mă, spune Palmiotti. Indiferent care crezi 
tu că-i misiunea noastră, putem să ne contrazicem mai târziu pe 
tema asta. Dar dacă n-o împuști - dacă nu ne protejezi - ea o să 
ne omoare pe-amândoi. 

— Știu că nu crezi așa ceva, se repede Clementine, cu ochii 
pendulând înainte și înapoi de la mine la Palmiotti. Bineînţeles 
că vrea să mă împuști, Beecher. Gândește-te de ce i-a tras lui 
Dallas glonţțul ăla în piept! Ne curăţă unul câte unul... și îndată 
ce va scăpa și de mine, tu ești singurul martor care mai rămâne. 
lar după aceea... iar după aceea... 

Vocea îi coboară pe măsură ce o năpădește durerea. 

— la ghicește cât de repede o să fii și tu mort după aceea? 

— Acum noi suntem băieţii răi? întreabă Palmiotti, forțându-se 
să râdă. Pentru ce? Pentru c-am încercat să-l protejăm pe liderul 
lumii libere de-o șantajistă și de tatăl ei nebun? 

— Nu, pentru că l-aţi ajutat pe șeful vostru să crape capul 
cuiva cu o bâtă de baseball! l-am văzut fișa medicală a lui 
Eightball. Răni provocate prin străpungerea feţei! Orbita oculară 
zdrobită, maxilarul rupt! lar creierul a fost afectat de un 
fragment de craniu care i-a intrat înăuntru! Lasă-mă să ghicesc: 
tu l-ai ţinut pe Eightball în timp ce Wallace îi aranja faţa cu un 
ciocan. Te-ai simţit bine când ai auzit arcada zdrobindu-i-se? 
Cum rămâne cu toți anii ăștia în care l-ai ajutat pe președintele 
Statelor Unite să-l ţină la păstrare ca pe-o piesă veche de 
mobilier - iar după aceea aţi folosit toate metodele celor din 
adevăratul Culper Ring ca să ascundeţi asta!? Cum i s-ar părea 
acest lucru unui om normal? 

Întorcându-se spre mine, adaugă: 

— Ai grijă, Beecher. Palmiotti vrea să te facă să crezi că eu 
sunt din gașca tipilor răi. Dar nu uita: el nu avea nevoie de tine 
și de Dallas ca să pună mâna pe dosar. De îndată ce l-aţi fi găsit, 
ar fi putut să-l pună pe Dallas să te ducă acasă și-ar fi putut să-l 
ia cu mâna lui. Așadar, de ce ar fi vrut Palmiotti să ne aibă pe 


434 


toți la un loc aici, într-o galerie subterană, în mijlocul unui tărâm 
neștiut...? 

— Dumnezeule, Beecher - chiar dacă îţi imaginezi că spune 
adevărul - fă-o să se ridice în picioare! repetă stăruitor 
Palmiotti. 

— ... fiindcă chiar dacă distrug dosarul ăla de la spital, ultimul 
lucru de care Palmiotti și președintele au nevoie ar fi să continui 
tu să umbli liber, martor la tot ce s-a întâmplat, spune 
Clementine, mai serioasă ca niciodată. Acesta este singurul 
motiv pentru care ești aici, Beecher - acesta este marele final. 
Indiferent dacă mă împuști acum sau nu, tu o să mori aici. Eu o 
să mor aici. Noi amândoi... cu ceea ce este în sângele nostru... 
nu înţelegi... suntem istorie. 

Din spatele ei, pasărea nu se mai aude ciripind. Nu este nimic 
altceva decât tăcere. 

— Nu-i adevărat, spun eu, încă ţinându-mi arma îndreptată 
spre ea. 

— Minţi. Și ce-i mai rău, te minţi pe tine însuţi, îmi spune ea. 
Gândește-te la tot ce-ai văzut: l-ai văzut cum l-a împușcat pe 
Dallas. Ai văzut deja ce e în stare să facă pentru a-l proteja pe 
locatarul de la Casa Albă. Apasă pe trăgaciul ăla acum și îţi 
garantez că o să fii mort în zece minute - și vrei să știi de ce? 
Pentru că ăsta-i rolul tău, Beecher. Ai primit rolul lui Lee Harvey 
Oswald... sau al lui John Hinckley... sau chiar rolul lui Nico. Asta-i 
marea ta contribuţie la spectacolul ăsta. Gândește-te la orice 
atac din istorie îndreptat direct asupra președintelui - nu a 
existat niciunul în care să nu se găsească un tap ispăşitor. 

— Beecher, fă-o naibii să stea în picioare! mă imploră 
Palmiotti, cu o voce sfârșită. 

Faţa ar trebui să-i fie roșie de furie. În schimb este albă ca 
varul. După cum se ţine cu o mână de gât și își folosește 
cealaltă mână să se sprijine de perete pentru a-și păstra 
echilibrul, e clar că pierde sânge foarte rapid. _ 

Mă uit în spate la Clementine care stă în apă. Işi ţine ambele 
picioare ușor depărtate ca și cum ar cobori pe un tobogan 
acvatic. Apa îi ajunge undeva deasupra taliei. Nu pot să văd 
dacă mai are pistolul sau nu. 

— Ştii că am dreptate, spune respirând din ce în ce mai greu. 


435 


Durerea din picior în mod clar este tot mai intensă. Însă cum 
stă așa acolo, începe să își folosească piciorul bun ca să se 
împingă, încetul cu încetul, înapoi prin apă. 

— Asta-i șansa ta, Beecher. Dacă plecăm împreună... cu 
dosarul ăsta... Uită că trebuie să-i facem să plătească - putem, 
în cele din urmă, să aflăm adevărul. 

— Beecher, indiferent ce crezi tu în clipa de faţă, insistă 
Palmiotti, ea are dosarul băgat în pantaloni și ţine pistolul într- 
una din mâini. Să nu crezi cumva - nici măcar pentru o secundă 
- că, în momentul în care o să lași arma în jos, ea n-o s-o ridice 
pe-a ei și n-o să ne omoare pe amândoi. 

— Ajută-mă, Beecher. Ajută-mă să mă ridic și putem să ieșim 
de-aici, spune Clementine, întinzându-mi mâna stângă. 

Mâna ei dreaptă este tot în apă în momentul în care încetează 
să se tragă înapoi. 

— Ea-ea este cea care l-a omorât pe Orlando! spune Palmiotti, 
tușind violent. 

— Clementine, ce mi-ai spus tu mai înainte... că ești bolnavă, 
spun eu. Chiar ești bolnavă? 

Ea nu spune niciun cuvânt. Însă nici nu întoarce privirea într-o 
parte: 

— Nu pot să mint chiar despre orice. 

— Poate s-o facă... a recunoscut asta, Beecher... Ea ti-a 
omorât prietenul! 

Din spatele cavernei, pasărea roșie prinsă în capcană aici 
țâșnește din nou prin întuneric și dispare la fel de repede cu un 
ciripit pe o tonalitate foarte înaltă. 

Mă uit spre Palmiotti, căruia nu i-a mai rămas pic de vlagă, 
după care din nou la Clementine, care încă mai ţine o mână 
întinsă spre mine - și și-o ascunde pe cealaltă sub apă. 

Răspunsul este simplu. 

Nu a mai rămas decât o singură ameninţare reală. 

Îmi îndrept arma spre Clementine deblocând siguranţa. 

— Clementine, mâinile sus și ridică-te acum sau jur pe numele 
lui Dumnezeu că o să te împușc din nou, îi spun. 

Acum două minute, Clementine zicea că suntem istorie. Nu 
știe nimic despre istorie. Istoria este pur și simplu ceea ce 
rămâne în urma noastră. 

— Mulţumesc! strigă Palmiotti, încă tușind în spatele meu. 
Acum putem să... 


436 


Palmiotti nu își termină ideea. 

In timp ce Clementine este pe cale să se ridice, aud un 
plescăit puternic în spatele meu. 

Mă întorc spre dreapta exact în momentul în care Palmiotti 
atinge suprafața apei. Cade mai întâi cu faţa în jos, cu brațele în 
lateral, ca și cum ar fi ţeapăn de tot. Pentru o jumătate de 
secundă, rămân pur și simplu înţepenit, așteptând să se ridice. 
Insă după cum zace acolo, cu faţa în apă... 

Corpul îi tresare. După care se smucește din nou, cuprins de 
convulsii violente. In câteva secunde, partea de sus a corpului i 
se răsucește, făcându-l să se agite ca un pește pe uscat. N-am 
nicio idee ce i-a făcut împușcătura aceea de la gât. Insă 
recunosc un atac de apoplexie atunci când văd unul. 

— Palmiotti...! strig eu deși el nu mă poate auzi. 

Dau să fug spre el, când îmi amintesc... 

Clementine. 

— O să moară, spune ea ca pe o evidenţă, luptându-se să se 
ridice sprijinindu-se pe piciorul cel bun. 

Mâna ei dreaptă este în continuare ascunsă sub apă. 

— Poate că-l urăști, dar are nevoie de ajutorul tău. 

— Dacă o iei la fugă, o să te împușc din nou, o avertizez 
iarăși. 

— Nu. N-o s-o faci. Nu după asta, spune ea, arătându-mi în 
spate spre Palmiotti, ale cărui convulsii încep să se mai reducă. 
Nu mai are mult de trăit. 

Dacă situaţia ar fi stat exact invers, Palmiotti m-ar fi lăsat să 
zac acolo. Cu dragă inimă. S-ar putea ca și Clementine să fi 
făcut la fel. Insă nu poţi întoarce capul să lași așa pe cineva să 
moară... 

In momentul acela îmi dau seama ce alternative am. Pot să 
pun mâna pe Clementine. Sau pot să mă duc în grabă să-l ajut 
pe Palmiotti. 

Viaţă. Sau moarte. Nu este timp pentru amândouă. 

Mă gândesc la tot ce-a făcut Palmiotti. Cum l-a împușcat pe 
Dallas. Și la faptul că, dacă o să-l salvez, președintele Wallace 
va trage toate sforile posibile ca să se asigure că Palmiotti iese 
din afacerea asta nevătămat, fără nicio cicatrice, fără nici măcar 
vreun semn. 

Mă gândesc la ce știe Clementine despre tatăl meu. 

Dar când vine vorba să faci o alegere finală... 


437 


... Nu există cu-adevărat nicio alternativă. 

Fugind spre Palmiotti prăbușit încă cu faţa în jos și băgându- 
mi arma în pantaloni, îl apuc de umeri și îl ridic, aplecându-l în 
spate, ca să iasă din apă. Este foarte greu, cu brațele 
atârnându-i în faţă în timp ce vârfurile degetelor patinează pe 
suprafața apei. Din gură i se revarsă o cascadă de lichid și de 
vomă. 

Știu ce trebuie să fac. Mi-am petrecut două veri pe post de 
salvamar la piscina locală. Însă când mă las în genunchi și îl 
răsucesc pe Palmiotti pe spate, nu pot să mă abţin să nu mă uit 
peste umăr. ` 

Cu spatele la mine, Clementine se ridică în picioare. Incearcă 
să rămână sigură pe poziție, cu mâna dreaptă încă în apă. 

În momentul în care capul lui Palmiotti îmi cade în poală, faţa 
lui nu mai este palidă. Este cenușie, cadaverică. Ochii lui pe 
jumătate deschiși sunt ca de ceară și se uită prin mine. Nu mai 
este aici. 

Îi deschid gura. Îi curăţ căile respiratorii. Mă uit peste umăr... 

Ochii îmi rămân aţintiţi asupra Clementinei când în cele din 
urmă își scoate mâna din apă... 

„ şi iese la iveală arma udă fleașcă pe care a ţinut-o strâns 
tot timpul. 

Oh, Dumnezeule! 

Palmiotti a avut dreptate. 

Ridică arma. Tot ce trebuie să facă este să se întoarcă și să 
tragă. Este o lovitură simplă. 

Dar nu o face. 

Târându-și piciorul și șchiopătând, Clementine se afundă și 
mai tare în adâncimea cavernei, lăsând în urmă o dâră de apă 
precum siajul unei ambarcaţiuni. Pistolul i se bălăngăne într-o 
parte. Mă aștept să se uite înapoi la mine. 

Nu se întoarce. 

Nici măcar o dată. 

Îi înclin pe spate capul lui Palmiotti. Îi apuc nasul cu două 
degete. N-a mai respirat de un minut întreg. Pielea lui cenușie 
începe să devină albastră. 

— Ajutor...! strig eu, deși nu este nimeni acolo. 

Singura mișcare a lui Palmiotti este un fel de gâfâit rar, 
întretăiat, care îi ridică pieptul. Huuuh. Nu este o respiraţie. Nu 
mai respiră deloc. 


438 


E pe moarte. 

— Avem nevoie de ajutor...! strig eu. 

Mă uit peste umăr. 

Clementine a dispărut. 

În braţele mele, Palmioctti nu se mișcă. Niciun gâfâit. Nicio 
ridicare a cutiei toracice. Ochii lui se uită fix prin mine. Pielea sa 
este mai albastră ca oricând. Il pipăi să văd dacă mai are puls, 
dar nu se simte nimic. 

— Vă rog, cineva... am nevoie de ajutor...! 


439 


113. 


Clementine a dispărut. 

Știu că nu o s-o găsească nimeni. 

Dallas este mort. La fel și Palmiotiti. 

Știu că amândoi au murit din cauza mea. 

Și, mai presus de toate, în legătură cu tatăl meu n-am obţinut 
nimic în afară de multe alte întrebări. 

În partea din spate a cavernei, primii care ajung la noi sunt 
pompierii voluntari interni de la Copper Mountain, care sunt 
constituiți dintr-un grup de manageri și de tipi de la mentenanţă 
care par vânjoși și care mă verifică dacă am vreun fel de răni și 
afecţiuni. Nu am nici măcar o zgârietură pe corp. Nu am primit 
niciun pumn, nu am niciun ochi vânăt de oblojit, nu am niciun 
bandaj care să mă facă să arăt ca și cum aș fi învăţat vreo lecţie 
în timp ce mă confruntam cu experienţa asta neplăcută. 

Am făcut tot ceea ce Clementine și Tot, și până și Dallas, m- 
au silit să fac. În acele câteva minute cât am ţinut pistolul în 
mână și am apăsat pe acel trăgaci, nu am mai fost spectatorul 
care evită viitorul și urmărește acțiunea din locul sigur pe care 
ţi-l conferă o carte de istorie veche și uzată. In timpul acelor 
câteva minute, am fost în prezent integral și în cel mai înalt grad 
posibil. 

Însă, în timp ce paramedicii zumzăie înainte și înapoi, iar eu 
stau acolo singur în cavernă, uitându-mă lung la telefonul mobil, 
cea mai rea parte a noii mele realităţi este simplă... nu am nici 
cea mai vagă idee pe cine să sun. 

— Acolo. li văd... anunţă o voce de femeie. 

Mă uit în sus chiar când o femeie paramedic cu părul scurt, 
șaten, coboară dintr-un cart de golf vopsit în alb și roșu 
asemănător unei ambulanţe. Femeia începe să vorbească cu 
celălalt paramedic - tipul care mi-a spus că zona de tratare a 
apei are o ieșire de deversare a reziduurilor în partea 
îndepărtată a cavernei. Clementine fusese pregătită și pentru 
asta. 

Insă pe măsură ce femeia paramedic se apropie, îmi dau 
seama că nu a venit aici pentru mine. Se îndreaptă spre colţul 


440 


cavernei, unde cadavrele înțepenite ale lui Dallas și Palmiotti 
sunt acoperite cu niște feţe de masă din plastic striat, de 
culoare roșie și albă, luate de la bufet. 

Aș fi putut să o împușc pe Clementine. Poate că ar fi trebuit 
să o fac. Insă uitându-mă la cadavrele acoperite ale lui Dallas și 
Palmiotti, gândul care îmi provoacă și mai mult rău este unul 
simplu: după tot ce s-a întâmplat, nu am ajutat pe nimeni. 

Gândul acesta continuă să-mi sape adânc în creier, în timp ce 
un al treilea paramedic vine spre mine. 

— Deci tu ești cel norocos, nu-i așa? întreabă un paramedic cu 
un hărâit nazal în voce, specific Texasului, punându-mi o mână 
pe umăr și trăgându-mă spre el. Dacă ai nevoie să te ducă 
cineva, poţi să mergi cu noi, adaugă el, arătându-mi mașina 
albă parcată chiar în spatele cartului de golf. 

Dau din cap în semn de mulțumire, în timp ce el deschide 
portiera din spate a mașinii, iar eu mă strecor înăuntru. Însă 
abia când se închide ușa trântită cu putere și văd interiorul 
metalic de mașină de poliţie, genul acela de perete despărțitor 
care separă scaunele din faţă de bancheta din spate, îmi dau 
seama că individul este îmbrăcat în costum. 

Paramedicii nu poartă costume. 

Incuietorile portierelor scot un zgomot specific. Şoferul - un 
bărbat cu părul blond pieptănat peste cap și care se ondulează 
ușor ca un fund de rață la gât - este și el îmbrăcat în costum. 

Fără ca măcar să se uite vreodată la mine, bărbatul cu 
fornăitul nazal de Texas se prăbușește în scaunul pasagerului 
din dreapta și șoptește în încheietura mâinii: 

— Suntem în drum spre Coroană. Anunţaţi la B-4. 

N-am nici cea mai vagă idee ce este B-4. Însă pe durata 
acelor vizite dedicate lecturii, stătusem suficient de mult în 
preajma agenţilor din Serviciul Secret ca să știu pentru ce este 
folosit numele de cod Coroana. 

Mă duc la Casa Albă. 

Bun. 

Acesta este tocmai locul unde vreau să merg. 


441 


114. 


Încerc să dorm pe drum. 

Fără succes. 

In primele câteva ore, corpul meu nu se deconectează de la 
realitatea din jur. Sunt mult prea încordat, zguduit și treaz. 
Continui să îmi verific telefonul, enervat de faptul că nu pot să 
prind deloc semnal. Insă când trecem prin Maryland, îmi dau 
seama că nu telefonul meu este de vină. 

— Voi îl blocaţi, nu-i așa? strig eu la șofer. Aveţi unul dintre 
dispozitivele alea de ecranare - să-mi blocaţi semnalul la 
telefon. 

Tipul nu îmi răspunde. Foarte rău pentru el, am văzut 
dosarele CIA privind metodele de interogare. Cunosc jocul 
acesta. 

Cu cât lasă mai mult să se instaureze tăcerea și transformă 
această mașină într-o cușcă, cu atât crește probabilitatea ca eu 
să mă calmez. 

De obicei, funcționează. 

Insă, după tot ce s-a întâmplat - cu Orlando... cu Dallas... și 
chiar și cu Palmiotti - nu-mi pasă câte ore o să stau aici în spate, 
nu există nicio modalitate nenorocită care să mă calmeze pur și 
simplu... 

Până când. 

Mașina face o întoarcere strânsă la dreapta, sărind în sus și în 
jos și zdruncinându-se în timp ce-și croiește calea spre ghereta 
de pază de la poarta sud-estică. A Casei Albe. 

— Emily..., spune șoferul mașinii noastre, prefăcându-se că-și 
scoate pălăria în faţa femeii în uniformă care e de gardă. 

— Jim..., îi răspunde aceasta, dând la rândul ei din cap. 

Este aproape zece noaptea. Știau că venim. 

Cu un scrâșnet, poarta metalică de culoare neagră se 
deschide, iar noi urcăm ușoara pantă care dă spre cunoscutele 
coloane albe de dimensiuni gigantice și spre Balconul Truman 
luminat ca ziua. Numai simpla vedere a acestei imagini îmi 
atenuează furia și, spre surprinderea mea, face ca lumea să 
plutească în timp, ca și cum m-aș clătina în propriul meu corp. 


442 


Și nu președintele este cel care are acest efect asupra mea. 
Ci locul acesta. 

Anul trecut, mi-am adus surorile aici ca să vadă enormul brad 
de Crăciun pe care îl împodobesc întotdeauna pe peluza de sud. 
La fel ca ceilalţi turiști, cu toţii am făcut fotografii de pe stradă, 
băgând aparatul foto printre barele porţii metalice și 
surprinzând imagini cu cel mai faimos conac din lume. 

Indiferent cine locuiește aici, Casa Albă și președinția, ca 
instituţie, încă sunt vrednice de tot respectul meu. 

Chiar dacă asta nu e valabil și pentru Wallace. 

Mașina hurducăie când oprește chiar sub marchiza porticului 
sudic. 

Cunosc această intrare. Nu este intrarea destinată publicului 
larg. Și nici intrarea membrilor personalului. 

Aceasta este intrarea pe care a ieșit Nixon când s-a suit la 
bordul elicopterului pentru ultima oară și a făcut acel gest 
obscen cu degetele. Intrarea unde Obama și fiicele sale se jucau 
cu câinele lor. 

Intrarea privată. 

Intrarea lui Wallace. 

Înainte ca măcar să întind mâna spre portieră, din interiorul 
clădirii, în dreapta mea, apar alţi doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
costum. În momentul în care cei doi se apropie de mașină, le 
văd căștile din urechi. Sunt agenți ai Serviciului Secret. 

Ușile mașinii se deblochează. Cel înalt îmi deschide portiera. 

— Este pregătit pentru tine, spune el, făcându-mi semn să 
merg înaintea lor. Amândoi vin chiar în spatele meu, pentru a fi 
foarte clar că ei sunt cei care controlează situaţia. 

Nu mergem departe. 

In timp ce trecem printr-o încăpere ovală pe care o recunosc 
ca fiind camera în care FDR“ obișnuia să poarte discuţii lângă 
șemineu, agenţii îmi fac semn să o luăm la stânga, pe un coridor 
lung cu covor roșu-deschis. 

In stânga mea este un alt agent, care șoptește ceva în 
microfonul de la încheietura mâinii în momentul în care trecem. 

În Casa Albă, orice străin reprezintă o ameninţare. 

Habar nu au în ce măsură. 


60 Inițialele numelui președintelui american Franklin D. Roosevelt (n. tr.). 
443 


— Poftim pe aici..., spune unul dintre ei în clipa în care 
ajungem la capătul holului și îmi indică singura ușă deschisă de 
pe întreg holul. ă 

Semnul de pe ușă îmi spune unde ne aflăm. Insă chiar și fără 
acest semn, în momentul în care intru - și trec de zona 
neobișnuit de mică destinată recepţiei și de baia neobișnuit de 
curată - văd o masă de examinare medicală care este acoperită 
de o rolă sterilă de hârtie albă. 

Chiar și în Casa Albă, nu ai cum să te înșeli când vezi 
cabinetul unui doctor. 

— Te rog. la loc, îmi spune el ceremonios, îmbrăcat, în ciuda 
orei târzii, într-un costum cu dungulițe croit la comandă. 

În timp ce îmi face semn cu mâna să intru în biroul privat, 
ochii lui cenușii arată altfel față de ultima dată când l-am văzut. 
Acum are cearcăne negre și umflate, care nu apar decât de la 
stres. 

— Mi-am făcut griji pentru tine, Beecher, adaugă președintele 
Statelor Unite, întinzându-mi mâna. N-am fost sigur că o să 
reușești să o scoţi la capăt. 


444 


115. 


— Arăţi de parcă te frământă ceva, Beecher, mă încearcă 
președintele, părând aproape îngrijorat. 

— Poftim? întreb. 

— După faţa ta. Se vede asta. Spune ce gândești, fiule. 

— Nu vreţi să auziți ce gândesc, îi dau eu replica tăios. 

— Ai grijă, se răstește unul dintre agenţii Serviciului Secret 
din spatele meu. 

Nici măcar nu mi-am dat seama că încă mai erau acolo. 

— Victor, spune președintele. 

Nu era vorba decât de un singur cuvânt. Nici măcar nu pare 
deranjat când îl rostește. Însă din cele două silabe, este foarte 
clar ce vrea președintele. Lăsati-ne singuri! leșiți afară! 

— Domnule, acesta nu este... 

— Victor. 

Este sfârșitul discuţiei. Nu e nevoie să mai spună altceva. 

Fără să mai scoată vreun cuvânt, cei doi agenţi ies din 
cabinetul doctorului, închizând ușa după ei. Insă Wallace este 
cel care ocolește biroul de lemn, se duce direct în spatele meu 
și încuie ușa cabinetului cu un ţăcănit discret. 

La început, am crezut că m-a adus aici din cauza a ceea cei 
s-a întâmplat lui Palmiotti. Însă acum îmi dau seama că acesta 
este unul dintre foarte puţinele locuri din Casa Albă care ne 
poate garanta izolare totală. 

Cu el aflat în spatele meu, îmi mențin privirea aţintită pe 
biroul lui Palmiotti, unde se află o cutie mică asemănătoare unui 
prăjitor de pâine. 

O mică listă de pe ecran afișează următoarele nume scrise cu 
litere verzi digitale: 


POTUS: Parter - Biroul Doctorului 
FLOTUS: Reședința de la Etajul Doi 
VPOTUS: Aripa Vestică 

MINNIE: În mișcare 


445 


Nu ai nevoie de o diplomă în medicină ca să știi că acestea 
sunt zonele unde se află acum președintele, Prima-doamnă, 
vicepreședintele și Minnie. Citisem că Wallace îi făcuse pe cei 
din Serviciul Secret să scoată numele copiilor de pe grila de 
localizare. Nu era niciun motiv ca întreg personalul să știe unde 
se aflau aceștia în fiecare minut. Insă, în mod clar, o lăsase pe 
Minnie pe listă. Trecuseră douăzeci și șase de ani de când sora 
președintelui încercase să se sinucidă. Acum nu își mai ia ochii 
de pe ea. 

Altfel, cabinetul este  sărăcăcios, iar pereţii - spre 
surprinderea mea - nu sunt acoperiţi cu fotografii ale lui 
Palmiotti cu președintele. Palmiotti avea numai una, pe birou, 
într-o ramă de argint de bun-gust. Nu este făcută în Biroul Oval 
sau la ceremonia de învestire în funcţie. Nu, este o fotografie 
veche pe hârtie din aceea granulată de pe vremea când 
Palmiotti și Wallace erau în... judecând după frizurile tipice 
începutului anilor 1980 și după robele și tichiile albe, trebuie să 
fi fost de la absolvirea liceului. 

Cu siguranță nu au mai mult de optsprezece ani: tânărul 
Palmiotti în stânga, tânărul Wallace în dreapta. lar între ei se 
află adevărata vedetă a fotografiei, în jurul căreia amândoi își 
petrecuseră braţele: mama lui Wallace, care își ţine capul ușor 
aplecat spre fiul său și zâmbește fericită cu gura până la urechi 
cum numai o mamă poate zâmbi la ceremonia de absolvire. Dar, 
după modul în care mama își petrecuse mâinile pe după mijlocul 
lor, trăgându-i aproape de ea, un lucru este clar: aceasta nu 
este o fotografie prezidenţială. Este una de familie. 

Cu ușa acum încuiată, președintele se mișcă ușor prin spatele 
meu, îndreptându-se la loc spre biroul de lucru. Este tăcut și 
total impenetrabil. Știu că încearcă să mă intimideze. Și mai știu 
că îi și reușește din plin. 

Însă când trece ușor de mine, văd... în mâna lui... Ţine în 
mână unul din acei bulbi ovali de culoare neagră dispuși la 
capătul unui aparat de măsurat tensiunea arterială. 

In clipa în care se strecoară la loc în scaunul său, nu îmi pasă 
cât de calm încearcă să pară. Omul acesta, totuși, și-a pierdut 
astăzi cel mai vechi - și probabil unicul - prieten adevărat. Işi 
coboară mâinile în spatele biroului și știu că strânge acel bulb. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, o s-o găsim noi, spune el 
într-un final. 


446 


— Poftim? 

— Pe fată. Cea care a luat dosarul... 

— Clementine. Dar ce vreţi să spuneţi prin o s-o găsim noi...? 

Mă opresc singur, uitându-mă atent la Wallace. Până în acest 
moment, nu avea nici cea mai vagă idee dacă Clementine era 
cea care avea dosarul. 

Ochii lui cenușii sunt aţintiţi asupra mea și îmi dau seama, în 
această adâncime a oceanului, cât de ascuţiţi pot fi dinţii 
rechinului. 

— Acesta este motivul pentru care m-aţi adus aici? Ca să 
vedeți dacă eu sunt cel care încă are dosarul? 

— Beecher, tu crezi în continuare că încerc să mă lupt cu tine. 
Dar trebuie să știi că, în tot acest timp, noi am crezut că tu erai 
cel care ne șantaja. 

— Nu eram eu. 

— Știu asta. Și acesta este singurul motiv pentru care te-am 
adus aici, Beecher: să-ţi mulţumesc. Eu chiar apreciez ce ai 
făcut. Modul în care te-ai implicat și te-ai străduit atât de tare să 
îi protejezi pe Dallas și pe doctorul Palmiotti. Și chiar când ai 
aflat și restul... ai fi putut să profiţi și să ceri ceva și pentru tine. 
Însă tu nu ai făcut-o. 

Mă uit lung la președinte, care își lipește degetele și le 
coboară ușor, cu blândeţe pe birou, într-un gest pios, de 
rugăciune. Nu mai ţine bulbul de la aparatul de măsurat 
tensiunea arterială. 

— Pot să vă pun o întrebare, domnule? 

— Bineînţeles. 

— Acesta este și discursul pe care i l-aţi servit și lui Dallas? 

— Despre ce vorbești? mă întreabă președintele. 

— Atitudinea politicoasă şi măgulitoare... încurajarea 
morală... chiar și aluzia subtilă pe care aţi aruncat-o pe nepusă 
masă despre avantajele pe care le puteţi oferi și despre cât de 
mult puteți să faceți pentru mine, fără să spuneţi asta în mod 
direct. Aceasta este modalitatea prin care l-aţi făcut pe Dallas să 
se simtă special când l-aţi invitat să intre în rândul 
Depanatorilor, iar el a crezut că li se alătură celor din Culper 
Ring? 

Președintele își mută greutatea de pe o parte a corpului pe 
alta, fără să-și ia ochii de la mine: 

— Ai grijă ce acuzaţii îmi aduci. 


447 


— Nu vă acuz de nimic, domnule. Însă este o evaluare 
corectă, nu-i așa? De ce să riscaţi o coliziune frontală când 
puteţi să mă aduceţi aici? Vreau să spun, acum că mă gândesc 
mai bine, acesta este motivul real pentru care m-ați adus aici? 
Ca să vă asiguraţi că-mi ţin gura, invitându-mă să fiu cel mai 
nou membru al Depanatorilor? 

Mâinile președintelui rămân necilintite pe masă în gestul acela 
pios, de rugăciune. Dacă vocea lui ar fi mai rece de atât, s-ar 
vedea materializată în aer. 

— Nu. Nu acesta este motivul pentru care te-am adus aici. 
Câtuși de puţin. 

la altă gură de aer, gata să își ascundă emoţiile, exact așa 
cum face în orice zi din viaţa lui. Însă îi văd limba care i se mișcă 
în gură. Poate că Wallace se ţine tare, totuși prietenul lui este 
mort. Nu poţi, pur și simplu, să dai deoparte asta. 

— Te-am chemat să-ţi spun mulţumesc, insistă el pentru a 
doua oară. Fără tine, n-am fi știut cine l-a omorât pe agentul 
acela de pază. 

— Numele lui este Orlando, îl întrerup eu. 

Wallace dă din cap aprobator cu un zâmbet aproape invizibil, 
anunțându-mă astfel că este pe deplin conștient de numele lui 
Orlando. Este nerăbdător să preia din nou controlul. lar eu 
tocmai i l-am redat. 

— Deși o să fii fericit să auzi asta, Beecher - din ce am înţeles, 
poliţia din Washington D.C. a postat deja fotografia Clementinei 
pe pagina lor de internet. Au reușit să facă legătura dintre 
rețeta ei de medicamente pentru chimioterapie și medicamentul 
pe care l-au găsit în analizele de sânge ale lui Orlando. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Nu fac decât să-ţi spun ce este pe internet. lar când te 
gândești la chestiunea asta, acel tânăr arhivar, Beecher și cine 
mai știe cum, care i-a dat de urmă acestei femei și l-a avertizat 
pe medicul președintelui și chiar a urmărit-o până în pânzele 
albe, în galeriile acelea subterane - tipul ăsta este un erou, 
adaugă el, ochii devenindu-i și mai închiși la culoare, în timp ce- 
și fixează privirea asupra mea. Bineînţeles că unii spun că 
Beecher e amestecat în asta - că a încălcat toate protocoalele 
de securitate și c-a fost cel care a lăsat-o pe Clementine 
înăuntru în acel SCIF - și că ei doi, împreună, au pus la cale 
toată povestea asta și au pornit-o pe urmele președintelui, 


448 


ducându-se chiar să-l viziteze pe tatăl ei, care - dacă îţi vine a 
crede? - este Nico Hadrian, care s-ar putea să încerce din nou să 
ucidă. 

Face pauză un moment, uitându-se pe singura fereastră a 
cabinetului. De acolo se vede o priveliște perfectă a peluzei 
sudice - dacă faci abstracţie de gratiile de fier care blochează 
într-o anumită măsură vederea. Eu unul am prins ideea. Tot 
ceea ce trebuie să facă este să rostească acele cuvinte, iar 
aceasta va deveni priveliștea mea permanentă. Vocea lui este 
puternică la fel ca atunci când a început: 

— Însă eu nu cred așa ceva despre el. Beecher este un băiat 
bun. Nu vreau să-l văd pierzând totul în felul ăsta. 

Este un discurs superteatral - ţinând cont, în special, de 
privirea aruncată gratiilor de fier - și este exact acel discurs pe 
care mă gândisem că mi-l va ţine. 

— Știu de cele două Culper Ring, spun eu. Știu despre 
Depanatorii dumneavoastră. Și, mai ales, despre... știu care este 
miza dumneavoastră personală în povestea asta. 

Știe că mă refer la Minnie. 

— Beecher, cred că avem cu toţii o miză personală în asta. 
Nu-i așa, fiule? întreabă el, accentuând ostentativ cuvântul fiule. 

Știu că se referă la tatăl meu. 

Este o ameninţare lipsită de conţinut. Dacă ar fi vrut să facă 
vreun târg, ar fi dat un semn în direcţia asta, ar fi făcut o ofertă. 
Dar terminase ce avea de spus. 

— Du-te și spune lumii întregi, Beecher. Și să-mi găsești o 
singură persoană care nu și-ar fi protejat sora în exact același 
fel, dacă ar fi văzut că are probleme. Dacă ești de părere că 
sondajele îmi sunt favorabile acum, așteaptă numai până când 
mă vei transforma într-un erou. 

— Se poate, spun eu. 

— Nu că se poate, spune el, de parcă ar fi văzut deja viitorul. 

Se apleacă deasupra biroului, cu degetele încă încrucișate 
într-o rugăciune. Omul ăsta e obișnuit să se confrunte cu naţiuni 
întregi. Și să câștige. 

— Presa o să sape puţin ca să vadă în ce anume era băgat 
doctorul și ce punea la cale, dar curând o să treacă la următorul 
puț - mai ales când nu o să găsească ţiţei. Medicul președintelui 
este cu totul și cu totul altceva decât președintele. 


449 


— Dar știm cu toţii că aici nu este vorba despre președinte. 
Chiar și pentru dumneavoastră, n-a fost niciodată vorba despre 
dumneavoastră. Este vorba despre ea, nu-i așa, domnule? Uitaţi 
de presă... de public... uitaţi de toată lumea. Nici măcar n-am 
mai sta de vorbă acum dacă dumneavoastră n-aţi fi îngrijorat în 
legătură cu ceva. lar pentru mine, acel singur lucru pentru care 
vă faceţi griji este ca nu cumva să încep turul televiziunilor 
spunând că accidentul surorii dumneavoastră a fost, de fapt, o 
tentativă de sinucidere cauzată de ceea ce i-a făcut ea lui 
Eightball... 

— Beecher, o să-ți spun asta o singură dată. Nu mă ameninţa. 
Habar nu ai ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 

— Frizerul mi-a spus. Mi-a spus despre furtunul de la aspirator 
și de țeava de eșapament de la Honda Civic. 

— Habar nu ai ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 

— Știu că v-au trebuit patru ore până să o găsiţi. Știu că vă 
faceţi încă procese de conștiință că n-aţi putut opri asta. 

— Văd că nu mă auzi, Beecher, spune el, coborându-și vocea 
astfel încât să aud clar fiecare silabă în parte. Am fost acolo - eu 
sunt cel care a găsit-o. Habar. Nu. Ai. Ce. S-a. Intâmplat. In. 
Noaptea. Aceea. 

Intensitatea lui arzătoare mă ţintuiește în scaun. Mă uit la 
președinte. 

El nu-și întoarce privirea. Ochii lui încercănați se îngustează. 

Reiau în minte evenimentele... Frizerul... Laurent a spus că le- 
au trebuit patru ore până să o găsească pe Minnie în noaptea 
aceea. Că Palmiotti a fost cel care a scos-o din mașină. Insă 
acum... dacă Wallace spune că el este cel care a găsit-o 
primul... 

Habar nu ai ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 

Pielea mi se răcește. Reiau din nou ideea. Wallace a fost acolo 
primul... el a fost primul care a văzut-o inconștientă acolo, în 
mașină... Însă dacă Palmiotti este cel care a scos-o afară în cele 
din urmă... Ambele versiuni pot fi adevărate. Dacă nu cumva... 

Dacă nu cumva Wallace a ajuns acolo primul, a văzut-o pe 
Minnie inconștientă și a decis că cea mai bună acţiune... 

„„. ar fi să nu acţioneze deloc. 

Habar nu ai ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 

— Când aţi spus că aţi văzut-o zăcând acolo... nu aţi scos-o 
din mașină, nu-i așa? mă trezesc vorbind. 


450 


Președintele nu răspunde. 

Gustul amar al fierii mă arde pe gât când mă uit rapid la rama 
din argint de pe masă. La fotografia de familie. Cea cu doi copii 
în familie. 

Nu trei. 

— Aţi încercat să o lăsaţi în mașina aceea plină de fum. Aţi 
vrut să vă lăsaţi propria soră să moară, spun eu. 

— Toată lumea știe că îmi iubesc sora. 

— Însă în momentul acela, după toată bătaia de cap pe care 
v-a provocat-o... Dacă n-ar fi venit Palmiotti, ați fi stat acolo și v- 
ați fi uitat la ea cum se sufocă. 

Wallace își scoate buza de jos în afară și pufnește pe nas. Dar 
nu răspunde în niciun fel. Nu o să răspundă niciodată. Nici 
pentru ce i-au făcut lui Eightball. Nici pentru că l-au ascuns 
atâţia ani. Pentru nimic din toate astea. 

Mai înainte m-am înșelat. 

În tot acest timp, am crezut că mă luptam cu oameni. 

Mă lupt cu monștrii. 

— Așa aţi știut că puteţi să vă încredeţi în Palmiotti în orice 
situaţie, incluzându-i aici și pe Depanatori. El a fost acolo în cel 
mai sumbru moment al existenţei dumneavoastră - și partea cu 
adevărat bolnavă este că a hotărât să rămână, chiar dacă știa 
că intenţionaţi să vă lăsaţi sora să moară, spun eu. Vă aparțineți 
unul celuilalt. V-aţi aruncat sufletele în aceeași mocirlă. 

Pe ecranul digital care afișează amplasamentul membrilor 
familiei prezidenţiale observ o licărire. Cât ai clipi, statutul lui 
Minnie se schimbă de la: 


MINNIE: În mișcare 


MINNIE: Reședința de la Etajul Doi 


Acum este sus, la etaj. 

— Nicăieri nu-i ca acasă, spune Wallace, fără să ridice vocea 
absolut deloc. 

Se întoarce cu fața la mine, desprinzându-și în cele din urmă 
mâinile din acea rugăciune prelungită: 

— Deci. Noi doi am terminat acum, da? 


451 


— Nu, n-am terminat. 

— Ba da, am terminat. Tocmai am terminat. 

— Încă mai pot găsi dovada. 

— Poţi să încerci. Însă noi doi am terminat, Beecher. Și știi de 
ce-am terminat? Deoarece, atunci când vine vorba de teoriile 
conspirației - gândește-te la cele mai bune de până acum - 
gândește-te la cele care chiar au avut aparenţa înșelătoare a 
unei dovezi reale... ca în cazul lui JFK. Deja de peste cincizeci de 
ani, după toată povestea cu Jack Ruby și Lee Harvey Oswald... 
după toți martorii care și-au oferit serviciile, și cărţile, și 
speculaţiile, și toţi Oliver Stone-ii, și convențiile anuale care s-au 
ținut până în ziua de azi, știi care este teoria numărul unu pe 
care o cred cei mai mulţi? Concluziile Comisiei Warren$!, spune 
el sec. Asta este ceea ce crede publicul - concluziile la care a 
ajuns comisia numită de guvernul SUA. Suntem tari ca 
personaje negative și toţi spun că ne urăsc. Dar când e să tragi 
linie, oamenii își doresc să aibă încredere în noi. Fiindcă noi 
suntem conducerea țării. lar oamenii au încredere în conducerea 
ţării lor. 

— Fac pariu c-aţi exersat mult monologul ăsta. 

— Amintește-ţi doar unde te afli: acesta este un meci de box, 
Beecher. lar când ești într-un meci de box de destul de mult 
timp - crede-mă ce-ţi spun - te tot învărti și lovești atât de tare, 
încât până la urmă ajungi să te faci knockout de unul singur. 

— De fapt, knockout-ul a avut deja loc. 

— Poftim? 

— Amintiţi-vă doar unde sunteţi dumneavoastră, domnule 
președinte. Uitaţi-vă în jur. Până la sfârșitul săptămânii, acest 
cabinet va fi gol. Fotografia în ramă de argint va fi, după câte 
bănuiesc, pusă în sicriul lui Palmiotti. Doctorul dumneavoastră s- 
a dus, domnule. La fel și frizerul dumneavoastră. Depanatorii 
dumneavoastră sunt terminaţi. La revedere. Toate eforturile 
dumneavoastră nu s-au soldat decât cu moartea a doi oameni 
loiali. Așa că puteți încerca să pretindeţi că ați pus lucrurile la 
punct exact așa cum v-aţi dorit, însă eu sunt cel care o să se 
ducă acasă pentru sfârșitul de săptămână - în timp ce 


6l Comisie care a investigat între noiembrie 1963 și septembrie 1964 asasinarea lui 
J.F Kennedy și a stabilit că a fost vorba despre un singur asasin: Lee Harvey Oswald, 
rezultat contestat de adepţii teoriei conspirației (n. red.). 


452 


dumneavoastră veţi fi prezent la ceremoniile de înmormântare, 
elogiindu-i pe cei decedați. 

— Nu ai nimic. Ai mai puţin decât nimic. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Dar, dacă mă gândesc mai 
bine... întregul scop al creării Depanatorilor a fost să uzațţi de 
oamenii în care aveati încredere pentru a ridica un zid în jurul 
dumneavoastră. Acel zid v-a protejat, v-a izolat și separat de 
restul lumii. lar acum acest zid a dispărut, spun eu. Așa că, vă 
întreb, ce o să mai faceţi acum, domnule? 

Ridicându-mă de pe scaun și îndreptându-mă spre ușă, mai 
adaug: 

— Vă urez noapte bună, domnule președinte. 


453 


116. 


Spitalul St. Elizabeths 
Etajul al treilea 


Lui Nico nu îi plăceau jocurile de cărţi. 

Nu conta. 

La fiecare câteva luni, doctorii îi tot trimiteau un pachet nou 
de cărţi de joc la el în cameră. De obicei, acestea erau cărţi de 
joc provenite de la companii aeriene defuncte - din câte se 
părea atât TWA cât și Piedmont Air scoseseră pe piaţă o 
grămadă de cărţi de joc gratuite la vremea respectivă. Dar Nico 
nu știa care era obiectivul terapeutic al doctorilor. Nici nu îi păsa 
prea mult. 

Pentru Nico, un joc de cărți - îndeosebi unul precum solitaire - 
nu putea fi niciodată plăcut. Nu când lăsa atât de mult la voia 
întâmplării. Nu, în lumea lui Nico, universul era mult mai 
organizat.  Gravitaţia... temperatura... chiar și repetarea 
istoriei... Acestea erau, cu toate, regulile Domnului. În mod 
categoric, universul era guvernat de reguli. Trebuia să fie 
guvernat de reguli. Și să aibă și un scop anume. 

Așa că, la câteva luni, când Nico își primea cărțile de joc, 
aștepta o zi, două, după care le dădea înapoi îngrijitorilor, le lăsa 
în camera de zi sau, dacă aceștia i le returnau, le băga în 
pernele mirosind a urină și a supă ale canapelei. 

Însă în seara asta, aproape de ora zece, în camera principală 
acum învăluită în liniște, Nico stătea la una dintre mesele de 
plexiglas de lângă oficiul asistentelor și juca în tăcere o partidă 
de solitaire. 

— Mulţumesc că ai fost atât de răbdător, scumpule, spuse 
asistenta mătăhăloasă cu cercei mari, rotunzi. Știi cum face 
domnul Jasper dacă îl lăsăm să stea prea mult în pamperși. 
Oooh, și joci cărți atât de frumos, gânguri asistenta, punându-și 
în minte să nu uite, deja încântată de ceea ce le va spune, 
inevitabil, doctorilor a doua zi. 

Nu era prea mult. Însă Nico știa că asta contează. Spitalul nu 
era prea diferit faţă de univers. Totul avea reguli. lar regula 


454 


numărul unu era: dacă nu faci cum vor asistentele și nu le 
mulțumești, nu-ţi obţii privilegiile. 

Acesta era motivul pentru care nu se plânsese când ele 
lăsaseră pe altcineva să hrănească pisicile în noaptea aceasta. 
Sau când Rupert îi adusese suc de mere în loc de suc de 
portocale. 

Astăzi, mai devreme, Nico avusese noroc. Când se apropiase 
de mașina aceea - cea în care era frizerul care comisese 
sacrilegiul de a-și tăia încheieturile - își făcuse griji că aveau să 
dea vina pe el. 

Dar nu se întâmplase așa. lar el știa de ce. 

Indiferent cui i se pusese pata pe Beecher - indiferent cine 
provocase toată durerea aceea - ultimul lucru pe care și-l dorea 
persoana respectivă era ca numele lui Nico să fie asociat cu 
asta. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, ar fi fost iniţiată o anchetă 
adevărată. 

Cei care făcuseră asta... Ei nu-și doreau așa ceva. 

În cele din urmă, asta nu îl mai surprinse pe Nico, ci faptul că, 
atunci când se puse problema acelei anchete, ei avuseseră 
puterea să o oprească. 

În momentul acela, Nico știu ce avea să urmeze. 

— Am văzut că ai pus cutiile de Randall's Sprite în 
tomberoanele de reciclare, că i-ai strâns și biscuiţii, adăugă ea. 
Știu că te dai bine pe lângă mine, Nico, dar apreciez ce faci. 
Acum, mai amintește-mi o dată ce aștepți? Corespondenţa? 

— Nu corespondenţa, spuse Nico. Telefonul meu. Am vreun 
mesaj nou? 

Asistenta cu cerceii rotunzi luă un dosar albastru cu trei 
cercuri de prindere de pe raftul de deasupra biroului ei și 
frunzări rapid ultimele pagini. 

Nico ar fi putut să tragă cu ochiul prin dosar cât timp ea nu 
fusese acolo. 

Însă existau reguli. 

Întotdeauna existau reguli. 

Și consecințe. 

— Lasă-mă să văd... după câte scrie aici..., spuse ea în timp 
ce degetul ei grăsuliu alunecă în josul paginii. Nu. Imi pare rău, 
scumpule. Niciun fel de apel. 

Închizând registrul cu putere, ea adăugă: 

— Poate mâine. 


455 


Nico încuviinţă dând din cap. Acesta era un gând bun. Poate 
mâine. Sau poimâine. Sau chiar răspoimâine. 

Însă avea să se întâmple și asta. Curând. 

Nico cunoștea regulile. 

Işi cunoștea și scopul. 

Beecher avea să vină înapoi. Cu siguranţă avea s-o facă. 

Era posibil să-i trebuiască o lună să facă acest lucru. Sau chiar 
mai mult. Însă, în cele din urmă, Beecher va dori o mână de 
ajutor. Va dori o mână de ajutor și va dori niște răspunsuri. Și cel 
mai mult din toate, va dori să știe cum să-i dea de urmă 
Clementinei care, dacă Nico intuise corect ce se ascunde în ea, 
era singurul lucru pe care îl dorea și el. 

Împinse ușile batante, ieșind din încăpere. Gândindu-se încă 
la felul în care-l păcălise fiică-sa, Nico se îndreptă spre camera 
lui. 

În curând, el și cu Beecher - George Washington și Benedict 
Arnold - aveau să colaboreze din nou. 

Exact așa cum plănuise dintotdeauna universul. 


456 


117. 


Casa Albă 
Reședința de la etajul al doilea 


— Unde este, sus, la etaj? întreabă Minnie un asistent care 
trecea ducând cele mai recente obiecte cu autograf, de la 
scrisori personale până la o crosă de golf vopsită în roșu, alb și 
albastru, pe care președintele tocmai le semnase. 

— La Solarium, spuse asistentul personal, făcându-i semn în 
sus, în timp ce Minnie se îndreptă spre scara din spate care 
avea să o ducă acolo. 

Lui Minnie îi plăcuse întotdeauna Solariumul care era 
amplasat deasupra Balconului Truman, la etajul superior al 
Casei Albe și avea cea mai bună priveliște asupra Mall-ului și a 
Monumentului Washington. 

Însă lui Minnie nu îi plăcea pentru priveliștea în sine. Sau 
pentru că era singura încăpere neoficială din întreaga reședință. 
Îi plăcea deoarece îi reamintea de locuinţa lor de-acasă. Fără 
nicio exagerare. 

Decorat cu vechile fotografii de familie de pe vremea când ea 
și președintele erau copii, holul îngust care ducea în sus, spre 
Solarium, urca într-o pantă surprinzător de abruptă. Chiar și cu 
bastonul ei roz cu mânerul în formă de pasăre flamingo, lui 
Minnie îi era destul de dificil să avanseze. Dar tot se uită lung, 
pe măsură ce trecea, la fiecare fotografie veche - cea în care ea 
și Orson, în vârstă de zece ani, zâmbesc cu toată ciocolata 
rămasă între dinţi... cea în care Orson ţine mândru în mână 
primul său trofeu obţinut la un turneu de alergări pe teren 
accidentat... și, bineînţeles, cea făcută imediat după nașterea ei, 
în care maică-sa o pusese pentru prima oară pe Minnie, abia 
născută, în braţele fratelui său. La vremea respectivă, partea 
laterală a feței ei era acoperită cu leziuni ale pielii. Dar micul 
Orson zâmbea în jos, atât de mândru de faptul că era noul frate 
mai mare. Wallace se asigurase personal ca acea fotografie să 
fie pusă pe zid. 


457 


— Să nu îndrăznești să faci asta, strigă Minnie la fratele său, 
bătând ușor cu bastonul în podea. 

Gând intră în încăperea decorată cu canapele obișnuite, nu 
prea pompoase, își dădu seama de problemă. 

Cu spatele la ea, președintele stătea acolo, cu mâinile în 
buzunare, uitându-se lung afară, prin ferestrele înalte din sticlă, 
la lumina strălucitoare a Monumentului Washington. 

— Nu fă asta, îl avertiză ea din nou, cunoscându-l mult prea 
bine. 

— Ştii că asta a fost camera în care era Nancy Reagan când a 
aflat că președintele a fost împușcat? îi spuse frate-său. 

— Înî, și mai știu de ultima oară când ai fost atât de supărat și 
prost dispus, că este și încăperea în care Nixon le-a spus celor 
din familia sa că avea să se retragă. Am prins ideea. Ori de câte 
ori începi să te uiţi afară la monumente sau vorbești despre alţi 
președinți, ești într-o dispoziţie proastă. Așa că spune-mi și gata: 
de data asta ce mai e? Ce nu-ţi priește? 

El se gândi să îi spună că Palmiotti era mort. Vestea avea să 
fie dată la știri destul de curând - completată cu povestea 
referitoare la modul în care doctorul fusese șantajat și atras în 
grotele subterane de criminala de Clementine. Însă Wallace știa 
că soră-sa mai era încă purtată de valul succesului înregistrat de 
evenimentul de caritate de dimineaţă. 

— De fapt, mă gândeam la tine, îi răspunse Wallace, 
rămânând în continuare cu spatele la ea în timp ce Minnie se 
îndreptă șontăâc - șontâc cu bastonul spre el. Azi a fost, într- 
adevăr, foarte frumos. 

— A fost, nu-i așa? spuse Minnie, zâmbind cu acea jumătate 
de zâmbet pe care i-o permitea atacul cerebral. lți mulțumesc 
din nou pentru că ai venit și ai ținut discursul ăla. Asta a făcut 
evenimentul să... 

Se opri un moment, încercând să se gândească la cuvântul 
potrivit. Fratele ei le auzise deja pe toate. 

— M-am simţit bine că ai fost și tu acolo, spuse ea în cele din 
urmă. 

Președintele dădu din cap, rămânând în continuare nemișcat 
și uitându-se atent afară, la Mall-ul acoperit de zăpadă. Din 
spate, Minnie îl bătu în joacă pe picior cu capătul bastonului în 
formă de pasăre flamingo. 


458 


— Fă-mi loc și mie, adăugă ea, obligându-l să se dea într-o 
parte. 

Strecurându-se ca o adevărată soră, Minnie se trase și mai 
aproape de el, așa încât acum stăteau umăr lângă umăr, frate și 
soră uitându-se la priveliștea nemaipomenită de-afară. 

— A fost distractiv să fiu acolo. Vreau să spun că și pentru 
mine, recunoscu președintele. 

— Atunci ar trebui să faci asta mult mai des. Avem o 
strângere de fonduri luna viitoare în Virginia, spuse Minnie. 

Wallace nu îi răspunse. _ 

— Orson, glumesc, mai adăugă Minnie. Insă ce-am spus 
înainte, să știi c-am vorbit serios: Faptul că ai fost acolo... 
probabil că nu spun asta destul de des, dar... 

— Minnie, nu trebuie să spui nimic. 

— Ba da. lar tu trebuie să auzi ce spun. Vreau doar ca să știi... 
că toată viața... am apreciat tot ce mi-ai oferit tu, spuse ea, 
făcând semn afară, spre monumente și Mall. Ești un frate bun. 

Președintele dădu aprobator din cap. 

— Ai dreptate. Chiar sunt. 

Minnie îl lovi ușor cu bastonul ei roz, râzând. Însă în momentul 
în care îi urmări privirea atentă a fratelui său, își dădu seama că 
Wallace nu se uita afară la Monumentul Washington. Se uita în 
jos, la poteca pavată de pe peluza sudică, unde doi agenți 
secreți îl însoțeau pe un membru al personalului - arăta ca toţi 
ceilalți asistenţi mai tineri - mergând în jos spre poarta de acces 
sud-estică. 

— Cine este individul ăla? întrebă Minnie. 

Președintele Statelor Unite se uită lung și minţi din nou: 

— Nimeni important. 


459 


118. 


Știu că vor să mă arunce afară. Vor să mă apuce de ceafă, să 
mă ridice și să îmi dea drumul în tomberonul de gunoi, așa cum 
se face în vechile benzi desenate. 

Cei doi agenţi ai Serviciului Secret mă însoțesc de-a lungul 
potecii pavate de la marginea peluzei sudice, iar eu sunt la doi 
pași distanţă, în faţa lor. Cu toate acestea, îi simt atât de 
aproape în spatele meu. 

— Taxiurile n-or să oprească aici, spune agentul cu nasul 
rotund când ajungem la poarta neagră metalică dedicată 
traficului pietonal și așteptăm să se deschidă. Coboară o stradă 
mai jos. O să poţi să pleci mai ușor de-acolo. 

— Mulţumesc, îi spun fără să mă uit în spate la ei. 

Din ghereta de pază din dreapta mea, femeia-agent în 
uniformă nu-și ia deloc ochii de la mine. Apasă pe un buton, iar 
o încuietoare magnetică se deschide cu un zgomot specific. 

— Îți doresc să ajungi în siguranţă, adaugă agentul cu nasul 
rotund, bătându-mă amical pe spate și aproape împingându-mă 
prin poarta metalică în momentul în care se deschide. 

Chiar și pentru cineva din Serviciul Secret, contactul fizic este 
prea apropiat. 

— Sper că ţi-a plăcut vizita la Casa Albă. 

În timp ce mă grăbesc să ies, poarta se închide de parcă ar 
mușca din cadrul metalic, iar eu înfrunt frigul de-afară băgându- 
mi mâinile adânc în buzunare. Spre surprinderea mea, 
buzunarul meu drept nu este gol. Înăuntru este o bucată de 
hârtie - se simte ca o carte de vizită - care mă așteaptă. 

O scot. Nu este o carte de vizită. Este goală. Cu excepţia notei 
scrise de mână care spune: 


15” şi F°. 
Taxiul va aştepta acolo. 


94 Intersecţia străzilor 15" și F (n. tr.). 
460 


Mă uit peste umăr la agentul cu nasul rotund. Se întorsese 
deja cu spatele la mine și-și urmează partenerul pe drumul de 
înapoiere la vilă. Nu se întoarce deloc. 

Însă știu că el a scris biletul. 

Mă uit din nou în jos, recitindu-l încă o dată: 15" și F Street. 

Chiar după colţ. 

Confuz, dar și curios, plec, la început cu un pas normal 
transformat rapid într-un mers grăbit, care - cu cât mă apropii 
mai mult de 15 Street - devine foarte repede o fugă în toată 
regula. 

Când dau colţul, sunt izbit cu putere de vântul care bate ca 
printr-un tunel întins de-a lungul celei mai mari laturi a clădirii 
Trezoreriei. La ora aceasta, strada este goală. Cu excepţia unei 
mașini care este parcată neregulamentar, așteptându-mă. 

În realitate nu prea arată a taxi. 

De fapt, în timp ce îi număr cele patru faruri luminoase în loc 
de două, așa cum are o mașină obișnuită, știu și cine este 
înăuntru - chiar și fără să observ grila frontală a mașinii, unde 
se află un cal cromat în galop. 

În mod clar nu este un taxi. 

Este un Mustang. 

Fac câţiva pași către mașina albastru-mătuit. Geamul 
pasagerului din dreapta este deja lăsat în jos, ceea ce îl expune 
vederii mele, fără tăgadă, pe Tot, care probabil că îngheaţă în 
timp ce stă atât de calm înăuntru. Se lasă puţin mai jos ca să 
mă vadă mai bine. Până și ochiul lui bolnav este plin de 
îngrijorare paternă. 

Simpla lui vedere mă face să-mi vină greu chiar și să stau în 
picioare. Clatin din cap, implorându-l din ochi să nu mă ia cu: Ti- 
am spus eu. 

Bineînţeles că el mă ascultă. Încă de la început el a fost 
singurul care m-a ascultat. 

— O să fie bine, îmi spune el împăciuitor într-un final. 

— Eşti sigur? îl întreb eu. 

Nu îmi răspunde. Doar se apleacă peste scaunul pasagerului 
și îmi deschide portiera. 

— Hai urcă, să te ducem acasă. 


461 


119. 


În urmă cu paisprezece ani 
Sagamore, Wisconsin 


— Beecher... ai client la returnări! strigă domnul Farris din 
biroul din spate al anticariatului. 

La șaisprezece ani, Beecher nu avea nicio problemă să 
țâșnească ca din pușcă pe culoarele de acces, pe lângă rafturile 
supraîncărcate cu cărţi vechi, acoperite cu coperţi necartonate. 
Singurul lucru care îl făcu să încetinească fu vederea persoanei 
care-l aștepta lângă casa de marcat. 

O știa chiar și văzând-o din spate - numai privindu-i părul 
negru și lung. 

Ar fi recunoscut-o oricând. 

Clementine. 

Aplecându-se, trecu pe sub bucata de tejghea batantă și, 
oprindu-se lângă casa de marcat, Beecher se strădui din 
răsputeri să pară foarte calm. 

— Clementine... Hei! 

— Nu știam că lucrezi aici, spuse ea. 

— Înî. Eu sunt Beecher, spuse el, făcând un semn către el 
însuși. 

— Îţi știu numele, Beecher. 

— Înî... nu... foarte bine, replică el, rugându-se să-i vină niște 
cuvinte mai bune de-atât. Deci, ai ceva pentru noi? adăugă el, 
făcând semn spre cutia din plastic albastru, ca un coș de cărat 
sticlele de lapte, pe care ea o adusese înăuntru și care acum era 
jos la picioarele ei. 

— Am auzit că aici plătiţi cincizeci de cenți pentru discuri 
vechi și CD-uri. 

— Cincizeci de cenți pentru discuri. Cincizeci de cenți pentru 
cărţi vechi cu copertă din hârtie. Și un dolar întreg dacă este 
una nouă cu copertă cartonată - deși o să-ţi plătească o 
grămadă de bani dacă ai albumul din '69 al Bee Gees, Odessa, 
cu coperta lui originală. 

— N-am Bee Gees, spuse ea. Am doar aceste... 


462 


Din cutia de cărat sticle de lapte, scoase șase exemplare ale 
CD-ului cu fotografia mamei ei pe ele: Penny Maxwell's Greatest 
Hits. 

Beecher cunoștea regulile. Putea să cumpere orice voia de la 
clienţi - atâta timp cât magazinul nu avea deja prea multe 
exemplare. 

În urmă cu două ore, mama Clementinei intrase în magazin și 
îi spusese domnului Farris că se muta cu fiica la Detroit ca să-și 
urmeze cariera de cântăreață și îl rugase dacă putea să Îi 
cumpere în sistem buyback câteva zeci din CD-urile ei ca să 
poată să facă rost de ceva bani gheaţă de care avea atâta 
nevoie. Bineînţeles, domnul Farris îi făcuse o favoare. Farris 
făcea întotdeauna câte o favoare, motiv pentru care vitrina din 
față încă mai avea o crăpătură, iar aerul condiţionat nu avea să 
fie niciodată reparat. Așa că, în timp ce Beecher se uita peste 
tejghea la exact aceeași ofertă din partea Clementinei... 

— Bineînţeles că putem lua câteva exemplare în plus, spuse 
el în cele din urmă. 

— Pe bune? Ești sigur? 

— Absolut sigur. Le-am ascultat deja. Mama ta chiar are voce. 
Exact ca Dinah Washington, pe la începuturile carierei, însă o 
voce mai caldă și cu mai multe tonalități - și, desigur, fără 
înspăimântătoarea amprentă lăsată de supradoza de droguri. 

Clementine nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Știu că i-aţi cumparat deja CD-urile mamei - și că n-aţi 
scăpat încă de ele. 

— Și mai avem și treizeci de exemplare din Să ucizi o pasăre 
cântătoare. Însă la fiecare început de an școlar, le vindem pe 
toate. 

Înălțându-și capul, Clementine îmi aruncă o privire lungă, 
peste tejghea, fără să spună ceva. Era acel gen de privire care 
ascundea calculele pe care și le făcea simultan în minte. 

— Tu nu ești un măgar ca toţi ceilalţi. 

— Nu-i adevărat, spuse Beecher, făcând semn spre cutia de 
lapte. Nu fac altceva decât să mă dau bine pe lângă tine ca să 
pot să-ţi scad preţul la volumul din Frankenstein pe care îl ai 
acolo. E o ediţie britanică. Pot să iau bani buni pe ea. Acum, ce 
altceva ai mai adus? 

Ridicând cutia, Clementine o răsturnă și umplu tejgheaua cu 
cel puţin alte douăzeci de cărţi cu coperţi necartonate, câteva 


463 


cu coperţi cartonate și o grămadă de CD-uri mai vechi cu 
muzică, inclusiv Boyz II Men, Wilson Phillips și Color Me Badd. 

— Am mai adus și asta..., spuse Clementine, scoțând o carte 
îmbrăcată în piele albastră, destul de ponosită, cu un cotor 
extrem de tocit, aproape ferfeniţă, cu pagini soioase și un semn 
de carte din mătase sfâșiat. 

— Nu-i într-o formă prea bună, dar... cu siguranţă este veche, 
din 1970. 

Aplecându-și capul, Beecher citi ce scria cu litere aurii pe 
cotorul cărții. Un veac de singurătate de Gabriel Garcia 
Márquez. 

— Bună carte. Este a mamei tale? 

— Mamei nu-i place să citească. Cred că este a bunicii mele. 
Oh, și uite, mai este o problemă... coperta este... 

întoarce cartea îmbrăcată în piele pe partea cealaltă, 
arătându-mi că îi lipsește coperta din față. 

— Dar totuși foile nu i se desprind, sublinie Beecher. 

— Ha? 

— Foile... uită-te și tu..., spuse el, ridicând cartea de coperta 
rămasă, bălăngănind-o în aer și răsfirând astfel paginile ca într- 
un evantai. Dacă e o carte bine legată, atunci toate foile rămân 
la locul lor. 

— Asta-i un fel de truc de librărie? 

— De fapt, știu asta de la mama. Când tatăl meu... când a 
murit... Reverendul Lurie i-a spus că, chiar și când se rupe o 
copertă a unei cărți, atâta timp cât cealaltă copertă este acolo, 
aceasta reușește să ţină paginile lipite laolaltă. Pentru mine și 
surorile mele... el a spus că mama era cealaltă copertă. lar noi 
eram paginile. 

Clementine rămase acolo în tăcere, uitându-se lung la vechea 
carte îmbrăcată în piele albastră. 

— Încerca să facă o analogie cu viaţa, îi preciză Beecher. 

— Am prins ideea, spuse Clementine, încă studiind volumul 
vechi. 

Rămase la fel de tăcută aproape un minut, proptindu-și cotul 
stâng pe tejghea. Într-un interval de zece ani, acel cot avea să 
fie acoperit cu cicatrici albe profunde rămase în urma unui 
incident despre care nu avea să spună niciodată adevărul. 

— Crezi că această carte ar fi putut să-i aparțină tatălui meu? 
mă întrebă ea într-un final. 


464 


Beecher dădu din umeri. 

— Sau s-ar putea să fie, pur și simplu, o carte ca oricare alta. 

Clementine se uită în sus și îi oferi lui Beecher un zâmbet larg. 

Cel mai larg de până acum. 

— Ştii, mama și cu mine ne mutăm în Detroit. 

— Am auzit. 

— Cu toate astea... noi chiar ar trebui să păstrăm legătura. 

— Ihî. Minunat. Mi-ar plăcea asta, spuse Beecher, simțind 
entuziasmul care îi cuprindea pieptul - mai ales când o văzu pe 
Clementine cum întinde mâna și pune la loc în cutia de cărat 
lapte exemplarul îmbrăcat în piele al capodoperei lui Márquez. 
Lasă-mă să-ţi dau adresa mea de e-mail, spuse el. 

— E-mail? 

— Este chestia aia... e ceva nou și... De fapt, e-o prostie. Nu-l 
va folosi nimeni. 

Luând una dintre micile bucăţi de hârtie pe care domnul Farris 
le făcea tăind pătrăţele din foi folosite, trecute la rebuturi, 
Beecher scrise rapid adresa căsuței lor poștale și numărul de 
telefon. Clementine făcu același lucru. 

In timp ce schimbară bileţelele, Beecher făcu un calcul rapid 
al obiectelor aduse de ea și îi plăti treizeci și doi de dolari 
(rotunjind ultimii cincizeci de cenți). 

— Nu uita să mă cauţi dacă ajungi vreodată în Michigan, 
strigă Clementine în timp ce se îndrepta spre ușă. 

— Și tu să faci la fel când vii înapoi aici în vizită, strigă și el. 

Și, cu două zâmbete pereche, întipărite pe faţă, extrem de 
sincere, Beecher și Clementine își luară „la revedere”, dând 
amândoi din mâini, știind bine că nu se vor mai vedea niciodată. 


465 


120. 


În prezent, o săptămână mai târziu 
Chatham, Ontario 


— Doriţi să comandaţi, doamnă, sau mai așteptați pe cineva?, 
întrebă chelnerul, aplecându-se spre ea ca să evite orice 
moment stânjenitor. 

— Am venit singură, îi răspunse femeia în paltonul șic de 
culoare maro ciocolatiu, cercetând din nou cu privirea intrarea 
în cafeneaua în aer liber, extrem de decorată ca să arate ca o 
dugheană din piaţa unui sătuc englezesc, în vechiul stil al 
dinastiei Tudorilor. 

Dincolo de grilajul metalic din jurul localului, așa cum se 
întâmpla de douăzeci de minute încoace, singurii trecători din 
zonă erau cei care mergeau de-a lungul King Street în jurul orei 
mesei de prânz. Lângă masa ei, lampa de încălzire era dată la 
intensitate maximă. Era luna ianuarie. In Canada. De departe 
mult prea frig pentru stat afară. 

Însă pentru femeia în paltonul ciocolatiu asta era și ideea. 

Ar fi putut să se ducă undeva într-un loc mult mai retras. 

La un hotel din vecinătate. 

La Biserica St. Andrew. 

În schimb, ea se dusese la cafenea. 

Afară. În public. Unde putea să o vadă oricine. 

— Cum este plăcinta cu pește? întrebă ea, privindu-l lung pe 
chelner doar ca să vadă dacă o va recunoaște. 

Nu o recunoscu. 

Bineînţeles că nu o recunoscuse. 

Părul ei era lung acum. Și blond. Insă tuturor celor care o 
cunoșteau le-ar fi fost imposibil să se înșele cu privire la 
zâmbetul ei. 

Exact ca zâmbetul tatălui ei. 

— Asta dacă nu cumva aveţi ceva chiar mai bun, spuse 
Clementine Kaye, luând un baton din coșul de pâine și 
întorcându-și capul suficient de mult încât trecătorii să o poată 
vedea. 


466 


— Cred că o să vă placă plăcinta cu pește, îi răspunse 
chelnerul, scriind în grabă comanda. 

În timp ce un alt val de localnici se scurgea pe lângă cafenea, 
Clementine îi aruncă un zâmbet rapid unei fetițe cam de cinci 
ani care mergea cu mama ei. 

Chiar și într-o săptămână, totul devenise mult mai simplu. 
Sigur, piciorul încă o mai durea în urma împușcăturii, iar 
fotografia ei de pe lista persoanelor date în urmărire încă mai 
era postată pe internet, însă internetul avea și el limitele lui. 
Lumea deja trecuse mai departe. 

Ceea ce însemna că ea putea reveni la ceea ce conta cu- 
adevărat. 

Ridicându-și meniul de pe masă și dându-l înapoi chelnerului, 
Clementine se uită în jos la plicul gros din abaca. In momentul în 
care chelnerul plecă, scoase de acolo un dosar pătat de apă cu 
un nume cunoscut, tipărit în colţul de sus. Wallace, Orson. 

Asta era: dosarul necenzurat căruia Beecher îi dăduse de 
urmă și după care se dusese până la depozitul subteran din 
peșteră - însemnările originale din noaptea aceea de acum 
douăzeci și șase de ani, când îl duseseră pe Eightball la spital, 
iar viitorului președinte al Statelor Unite îi fusese tratat degetul 
rupt. Din câte putuse Clementine să-și dea seama, aceasta era 
singura dovadă că viitorul președinte fusese acolo în acea 
noapte. 

Însă aceasta pălea comparativ cu acel detaliu neprețuit pe 
care Clementine nu anticipase niciodată că avea să îl descopere. 
Într- adevăr, chiar și cu ce știa ea acum despre Depanatori, 
nimic nu se compara cu reţeaua de spioni, veche de două sute 
de ani, care opera încă de la nașterea Statelor Unite: 

Culper Ring. 

Clementine știa totul despre Culper Ring. 

Inclusiv cel puţin o persoană care făcea partea din acest grup. 

Deasupra ei, lampa de încălzit sfârâi, împroșcând un nou val 
de căldură. Clementine abia dacă observă urmărind mașina 
poliţiei din Chatham care urca de-a lungul King Street. 

La semafor, mașina încetini. Ofiţerul de poliţie din scaunul din 
dreapta al pasagerului nu se uită la ea. Nici măcar nu o văzu. 

Însă în momentul în care lumina semaforului se făcu verde și 
mașina plecă, Clementine își reaminti că există atâtea pericole 
dacă te grăbești și mergi orbește. 


467 


Desigur, acum putea să facă totul public. Putea să-i pună pe 
Tot și pe cei din Culper Ring pe prima pagină a fiecărui ziar și a 
paginilor de internet, iar după aceea să ia loc și să privească 
cum lumea îi lua la tocat pe președintele Wallace și pe Tot. 

Dar asta nu i-ar fi adus Clementinei ceea ce căuta cu 
adevărat. 

De atâta amar de vreme, ea își spusese că totul avea legătură 
cu tatăl ei. Și avea. Avusese întotdeauna. 

Însă avea și legătură cu ea. 

Și așa, după aproape trei decenii de întrebări, după ani de 
căutări, șase luni de planuri și următoarele câteva luni de 
vindecare, Clementine Kaye se lăsă pe spate în scaunul ei și - 
într-un orășel din Canada, sub o lampă de încălzit care dogorea 
- începu să se gândească la modul în care putea obţine 
răspunsurile pe care le voia. 

Beecher o învățase care erau beneficiile răbdării. 

Culper Ring o învățase care erau beneficiile discreţiei. 

Însă de-aici încolo, totul era exact la fel ca în momentul în 
care luase hotărâtă coarda aceea și sărise în spinarea lui 
Vincent Paglinni, acolo în curtea școlii, cu atâţia ani în urmă. 

Chiar și cele mai grele lupte din viață devin mai ușoare când 
ai de partea ta elementul-surpriză. 


468 


121. 


Washington, D.C. 


De-afară se aude de două ori, cu putere, claxonul unei mașini. 

În fiecare dimineaţă, de săptămâna trecută încoace, l-am tot 
ignorat. Exact cum am ignorat apelurile telefonice, mesajele 
SMS și ciocăniturile la ușă. În schimb, m-am concentrat asupra 
calculatorului, căutând prin presa ca și inexistentă și încercând 
să mă pierd în câteva lupte pe viaţă și pe moarte derulate pe 
eBay, a căror miză erau niște vederi reprezentând un pub din 
Dublin din 1902 și o colecție rară de cuirasate din Primul Război 
Mondial. 

Nu mă mai ajută așa cum obișnuiau să o facă odinioară. 

Luând servieta din piele moale a tatălui meu și trăgând pe 
mine haina de iarnă, traversez camera de zi și deschid ușa de la 
intrare. 

Firește că el încă mă așteaptă. Ştia că, în cele din urmă, 
aveam să cedez. 

Spre cinstea lui, în momentul în care trag de portiera 
Mustangului albastru-mătuit și mă ghemuiesc înăuntru pe 
scaun, nu mă întreabă cum mă simt. Tot știe deja. 

A văzut deja sondajele în creștere ale președintelui. De fapt, 
în timp ce mașina demarează și o ia de-a lungul străzii, Tot nu 
încearcă să mă încurajeze în vreun fel, nici să pornească radioul, 
nici să mă facă să mă gândesc la altceva. Abia după ce 
parcurgem tot drumul spre Rock Creek Park, el spune singurul 
lucru pe care vrea să-l spună... 

— Mi-am făcut griji pentru tine, Beecher. 

Și, pentru că nu-i răspund, adaugă: 

— Am auzit că, în cele din urmă, au terminat ancheta și au 
înapoiat familiilor trupurile  neînsufleţite ale lui Dallas și 
Palmiotti. 

Încuviinţez, dând din cap, din scaunul pasagerului, uitându- 
mă fix în față. 

— Și pe-al frizerului, spune el, folosindu-și numai încheieturile 
mâinilor ca să întoarcă volanul. 


469 


Mașina scoate obișnuitul său huruit în momentul în care virăm 
și intram pe Constitution Avenue. 

— Deși încă nici urmă de Clementine. 

Încuviinţez din nou. 

— Ceea ce bănuiesc că înseamnă că tot n-ai nicio dovadă, 
spune Tot. 

— Sunt conștient de asta. 

— lar fără nicio dovadă, n-ai obținut nimic. 

— Tot, cine te-a învățat să-mi ţii un discurs de bun venit? 
Marele Santini®? 

— Dacă te face să te simţi mai bine, în timp ce tu jucai rolul 
pustnicului și răspundeai întrebărilor pe care ţi le puneau cei de 
la FBI și de la Serviciul Secret, eu am vorbit cu nevasta lui 
Orlando. Știu că nu ajută prea mult... nici n-o să-l aducă înapoi... 
dar... 

Vocea i se stinge. 

— Au reușit, cât de cât, să se resemneze după ce-au aflat cine 
i-a făcut asta lui Orlando. A 

Incerc să-mi spun că e adevărat. Insă nu este. 

— Singurul lucru pe care nu-l înţeleg este următorul: în 
noaptea aia în care te-ai întors de-acolo, de la peșteră, de ce te- 
a dus la Casa Albă, Beecher? Știu c-ai spus că a făcut-o ca să-ți 
ceară să li te alături Depanatorilor, însă gândește-te la asta: 
care a fost adevăratul motiv al acelei întâlniri cu președintele 
din noaptea aia? 

— Vrei să spui, în afară de a-mi reaminti ce se va alege de 
viaţa mea dac-o să deschid cumva gura? l-am ţinut eu discursul 
ăla de supererou, însă adevărul este că el știa bine cum o să 
decurgă totul. N-a făcut-o decât ca să-mi râdă puţin în nas. 

— In niciun caz, spune Tot, întrebând din nou. De ce să te fi 
dus la Casa Albă? 

— Îți dai seama că noi am pierdut, nu? Așa că, dacă încerci 
să-ți pui întrebări retorice... 

— Pune-ţi tu singur întrebarea asta, Beecher. De ce să te fi 
dus la Casa Albă? 

— N-am nici cea mai vagă idee! Ca să mă sperie? 

— Absolut, de-aia, să te sperie! Asta-i motivul pentru care 
voia să te invite să li te alături - asta-i tot ce voia să-ţi facă: să 


53 The Great Santini, film din 1979 despre un pilot militar renumit pentru duritatea și 
aroganţa sa (n. tr.). 


470 


te sperie, îmi confirmă Tot, barba legănându-i-se în timp ce își 
ridică semeţ capul în sus. Și știi care-i singurul motiv pentru care 
cineva încearcă să te sperie? Faptul că își face griji în privinţa ta. 
El este cel speriat de tine. 

— Atunci este un imbecil mai mare decât credeam. Toată 
săptămâna trecută mi-am muncit creierii, încercând să mă 
gândesc la alte locuri în care am putea găsi dovezi, sau un 
martor, sau orice altceva referitor la ce s-a întâmplat în noaptea 
aia. Și, crede-mă, o să încerc în continuare să o fac. O să sap 
atâta timp cât este nevoie. Însă când vine vorba să fii Spiritul 
Trecutului Crăciun“*, nu este atât de ușor pe cât ai crede. 

— Nu din cauza spiritului își face el griji. 

— Ce-ai spus? 

— Gândește-te la ce ai spus adineauri. Când primul spirit vine 
să-l viziteze pe Ebenezer Scrooge... Spiritul Trecutului Crăciun 
este cel care eșuează. Spiritul Crăciunului de-acum - și acesta 
eșuează. Dar spiritul care reușește să-și îndeplinească misiunea 
- cel care provoacă cele mai mari transformări - este Spiritul 
Crăciunului-ce-va-să-vină. 

— Incerci să construieşti o metaforă extraordinar de frumoasă 
despre istorie sau despre viitor? Pentru că, dacă asta vrei... 

— Viaţa nu e o metaforă, Beecher. Istoria nu e o metaforă. 
Este viaţă și atâta tot. 

Mă uit lung afară, în faţă, măturând cu privirea Constitution 
Avenue. Monumentul Washington este la capătul bulevardului, 
însă din unghiul în care ne aflăm, din cauza copacilor și a 
stâlpilor de iluminat din dreapta noastră, nu se vede absolut 
deloc. O priveliște oribilă. Exact ca în noaptea aceea la 
monumentul Jefferson Memorial. 

Nu este o metaforă. Este doar un fapt. 

— Beecher, tot timpul te-ai luptat de unul singur. Nu trebuie 
să faci asta. Dacă vrei, putem să te ajutăm să o găsești pe 
Clementine. 

— Nu-i vorba doar de ea, Tot. Ce-a spus ea... despre tatăl 
meu... Ea a spus că el n-a murit și că s-ar putea să am cancer. 
Dar dacă e în viață... 

— Ce-a spus ea a fost o mizerie, un mare rahat, prin care voia 
să te manipuleze ca să aibă ea un moment de vulnerabilitate 


64 personaj din binecunoscuta nuvelă Christmas Carol (Colind de Crăciun, 1843) de 
Charles Dickens (n. red.). 


471 


emoţională de care să profite. Dar noi putem să aflăm adevărul. 
Dacă este în viață, o să-l găsim. La fel și cu cancerul. Putem să 
te ajutăm să afli tot ce vrei. lar dacă facem asta împreună - și o 
facem cum trebuie - îți promit că o să ai ocazia să te asiguri că 
fiecare lepădătură dezgustătoare - inclusiv cea de la Casa aia 
Albă - plătește pentru fiecare dram de durere pe care a 
provocat-o, spune Tot, începând să vorbească din ce în ce mai 
repede. Tu ai crezut că momentul în care ai găsit dicţionarul ăla 
vechi a fost cel în care istoria te-a ales pe tine. Nu acela a fost 
momentul. Acesta este. Singura întrebare este (și e o întrebare 
simplă): ei cred c-au câștigat războiul cu tine. Tu ești pregătit să 
le declari lor război? 

— Am crezut că Culper Ring-ul tău lucrează pentru 
președinte, nu? 

— Noi lucrăm pentru președinție. lar președinția de-acum este 
coruptă. Deci, ești pregătit să le declari lor război? 

El spunea că e o întrebare simplă. Nu este simplă. Dar este 
ușoară. Mă uit direct la el: 

— Tot, îmi ceri să devin membru al Culper Ring? 

Mă aștept ca el să întoarcă într-o parte capul și să se uite 
afară pe geam. El însă se uită la mine, drept în ochi: 

— Asta nu-i pentru toată lumea. 

— Vorbești serios? Pe bune? 

— În unele zile primești alune; în alte zile primești numai 
cojile. Asta-i zi de alune. 

— Și individul ăla din Serviciul Secret care m-a scos din Casa 
Albă și mi-a strecurat bileţelul din care am aflat că mă 
așteptai... Și el e tot o alună? 

— Unii oameni sunt cu noi. Unii oameni ne sunt datori cu o 
favoare. De fapt, suntem un grup mic. Mai mic decât crezi tu. Și 
am supraviețuit și o mai facem încă dintr-un singur motiv: noi ne 
alegem înlocuitorii. Eu am șaptezeci și doi de ani, și... prin ce-ai 
trecut tu în ultimele săptămâni... Ei știu că ești pregătit. Și, dacă 
crezi că mai are vreun fel de importanță, eu unul cred că ești 
pregătit de ani buni. 

Răsucește un buton și radioul revine la viață cu un sunet 
strident, iar mașina se umple de acordurile muzicii și vocea lui 
Kenny Rogers cântând The Gambler. 

— The Gambler? întreb eu. Pentru asta așteptai momentul 
potrivit? Încercai să faci din asta un mic moment, nu-i așa? 


472 


— Beecher, acesta este un moment chiar și fără muzică. 

Las ca vocea nazală a lui Kenny Rogers să treacă peste mine, 
în timp ce un mic zâmbet îmi ridică ușor obrajii. Poate că are 
dreptate. 

Accelerând brusc și cu putere, motorul își drege parcă vocea, 
iar noi trecem în viteză lăsând Casa Albă în stânga. 

— N-o să te dezamăgesc, Tot. 

— Știu, Beecher, spune el, fără să se uite la mine. Doar că mă 
bucur că, în sfârșit, ai aflat și tu. 

În faţa noastră, soarele dimineţii este atât de strălucitor încât 
nu pot să văd nimic înainte. 

— Deci unde mergem? întreb eu în clipa în care ajungem la 9” 
Street, iar Tot parcă zboară în curbă. 

Continuă să meargă înainte, îndreptându-se spre Constitution 
Avenue. În marea majoritate a dimineţilor, o ia la stânga. 

— Unde crezi că mă duc? întreabă Tot în vreme ce mașina își 
mărește viteza, iar noi lăsăm Casa Albă în urmă. Acum că, în 
cele din urmă, te avem printre noi în Culper Ring, ei bine... nu 
vrei să-i cunoști și pe ceilalţi? 


473 


MULTȚUNMIRI 


Eu știu cine anume face parte din cercul meu interior. Mulţi 
dintre ei sunt înșiraţi mai jos - inclusiv voi, cititorii mei 
nepreţuiţi, care îmi acordaţi sprijinul care-mi permite să fac 
asta. Așadar, le mulţumesc următorilor: primei mele iubiri și 
primei mele doamne, Cori, care mă îndeamnă și mă stimulează, 
care mă provoacă și mă combate, însă cel mai important din 
toate, care crede în mine. Și asta încă din liceu. Lui Jonas, Lila și 
Theo, care sunt cele mai mari și mai frumoase comori ale mele 
și care mă uimesc zi de zi. Nu există dragoste mai mare decât 
dragostea pe care o simt pentru ei. Lui Jill Kneerim, patronul 
spiritual al agenţilor literari, care rămâne susținătorul meu 
statornic și prietena mea cea dragă; Hope Denekamp, Caroline 
Zimmerman, Ike Williams și toţi prietenii noștri de la Agenţia 
Kneerim & Williams. 

Aceasta este o carte despre istorie și prietenie și despre 
puterea profundă pe care o obţii când le combini pe amândouă. 
Insă mai este și despre ceea ce suntem în stare să facem pentru 
ai noștri, așa că daţi-mi voie să mulțumesc în mod expres 
familiei mele, începând cu tata, care m-a învățat cum să lupt, 
îndeosebi când vine vorba de cei pe care îi iubesc cel mai mult, 
și cu sora mea Bari, care continuă să mă învețe chiar și mai 
multe pe aceeași temă. De asemenea, le adresez mulțumiri lui 
Will, Bobby, Ami, Adam și Gilda, pentru tot ceea ce poate să 
reprezinte o familie. 

lată un secret: în calitate de scriitor, nu poţi decât să fii la fel 
de bun ca și cititorii cu care îţi împărtășești primele manuscrise 
în ciornă. Așa că daţi-mi voie să încep cu cititorul fără de care 
nu aș fi putut să fac asta: Noah Kuttler. El este cel care aude 
primul fiecare pagină pe care o scriu. Este nemilos, plin de 
intuiție și subtilitate și nu-și ia niciodată ochii de la ceea ce fac. 
El este cel pe care mă bazez ca să mă asigur că sunt cinstit, 
sincer și deschis în plan intelectual - și, de asemenea, să am 
garanţia că nu m-am transformat în acel depozit de clișee de 
vârstă mijlocie cum ar vrea trupul meu să fie. Ethan Kline a citit 
și mi-a îmbunătăţit permanent forma iniţială a manuscriselor 
mele încă de când am început să scriu; iar Dale Flam, Matt 
Kuttler, Chris Weiss și Judd Winick m-au salvat în mai multe 
feluri decât or să-și dea ei seama vreodată. 

474 


Fiind un roman atât de cufundat în istoria naţiunii noastre, le 
datorez următoarelor persoane niște mulțumiri colosale pentru 
că au contribuit la această istorie: în primul rând, președintelui 
George H.W. Bush, care m-a inspirat atât de mult în privinţa 
asta în timpul unei conversații extrem de apreciate de mine, pe 
care nu o voi uita niciodată. Și dacă tot suntem la acest subiect, 
permiteți-mi să îi mulţumesc omului însuși - George Washington 
- pentru că a fost un asemenea geniu minunat (o să înțelegețţi la 
ce mă refer citind cartea). La Arhivele Naţionale, pe care toată 
lumea ar trebui să se ducă să le viziteze, Susan Cooper, Matt 
Fulgham, Miriam Kleiman și Trevor Plante au fost îndrumătorii 
mei și spiritele mele superioare. Mi-au răspuns la fiecare 
întrebare nebunească pe care le-am pus-o, iar cea mai bună 
parte a acestui proces a fost și încă mai este prietenia care s-a 
legat între noi. Îi adresez mulţumiri speciale lui Paul Brachfeld și 
uimitoarei sale echipe, inclusiv lui Kelly Maltagliati, Ross 
Weiland și Mitchell Yockelson, pe care îi admir atât de mult; Lisei 
Monaco, lui Ben Powell, Brian White și tuturor prietenilor mei din 
cadrul programului Red Cell dezvoltat în cadrul Departamentului 
de Siguranţă Naţională pentru că m-au ajutat să duc ideea 
aceasta și mai departe; medicului de la Casa Albă, Connie 
Mariano, și amicilor mei din Serviciul Secret, care m-au dus din 
nou înăuntrul clădirii mele favorite de culoare albă; lui Debby 
Baptiste care m-a dus într-un tur al galeriilor subterane de 
depozitare; lui Steve Baron pentru detaliile referitoare la St. 
Elizabeths's; sfătuitorilor mei Dean Alban, Arturo de Hoyos, 
Brent Morris, Tom Savini și Mark Tabbert pentru considerabila 
lor cunoaștere și înţelegere în plan istoric; și tuturor celorlalţi din 
cercul meu interior, pe care îi bat la cap pentru fiecare carte în 
parte: Jo Ayn Glanzer, Mark Dimunation, Dr. Lee Benjamin, Dr. 
David Sandberg, Dr. Ronald K. Wright, Edna Farley, Jason 
Sherry, Marie Grunbeck, Brad Desnoyer și Kim din L.A. Alte 
cercetări în cadrul Arhivelor au fost făcute de Juliette Arai, Judy 
Barnes, Greg Bradsher, Cynthia Fox, Brenda Kepley, John Laster, 
Sue McDonough, Connie Potter, Gary Stern, Eric Vanslander, 
Mike Waesche, Dave Wallace, Morgan Zinsmeister și în memoria 
lui John E. Taylor; mulţumiri lui A.J. Jacobs și Michael Scheck 
pentru cunoștințele lor deosebite în domeniu. Cărţile George 
Washington, Spionul spionilor“ de Thomas B. Allen și, respectiv, 


6 George Washington, Spymaster, în Ib. engleză în original (n. tr.). 
475 


Spionii lui Washington“ de Alexander Rose au fost vitale acestui 
proces. In fine, mulțumiri Robertei Stevens, Annei Twomey, lui 
Kevin Wolkenfeld, Alison Coleman, Pat Finati, Phyllis Jones, 
Lindei Peristein și oamenilor minunaţi de la Mount Vernon care 
mi-au împărtășit atât de multe și de diferite detalii; Anandei 
Breslof, lui Kim Echols, Steve Ferguson și Pansy Narendorf 
pentru dăruirea lor; și acelor prieteni de pe Facebook și Twitter 
care mi-au împrumutat trăsăturile lor de caracter atât de 
personale: Steven Bates, Beth Bryans, Denise Duncan, Scott 
Fogg, Abraham Medina, Hector Miray, Matthew Mizner, Lisa 
Shearman și Jason Spencer; lui Rob Weisbach, pentru încrederea 
și convingerea sa iniţială; și, bineînțeles, familiei și prietenilor 
mei, ale căror nume, ca de obicei, sălășluiesc în aceste pagini. 

Mai vreau să le mulțumesc tuturor celor de la Grand Central 
Publishing: David Young, Emi Battaglia, Jennifer Romanello, 
Evan Boorstyn, Chris Barba, Martha Otis, Karen Torres, Lizzy 
Kornblit, cea mai plăcută și cea mai dedicată forță în domeniul 
vânzărilor din show business, Mari Okuda, Thomas Whatley și 
tuturor bunilor prieteni care și-au dedicat atât de mult timp și 
energie ca să construiască ceea ce construim noi întotdeauna. 
Așa după cum am mai spus și înainte, iar acest lucru nu se va 
schimba niciodată: ei sunt motivul real pentru care această 
carte se află acum în mâinile voastre. Îi transmit în mod aparte 
dragostea mea lui Mitch Hoffman, care nu a încetat niciodată să 
editeze și care este cu adevărat parte din familia mea. La final, 
daţi-mi voie să îi mulțumesc lui Jamie Raab. În decursul ultimilor 
doi ani, am avut amândoi parte de pierderi copleșitoare și am 
privit cum vieţile noastre se schimbă. În răstimp, mi-am dat 
seama că ea nu numai că mi-a editat cartea. Mi-a dat puterea 
ei. Pentru asta, îi sunt dator pentru totdeauna. Îţi mulţumesc, 
Jamie, pentru că m-ai adus acasă și, cel mai important, pentru 
încrederea ta în mine. 


virtual-project.eu 


Sp Washington's Spies, în lb. engleză în original (n. tr.). 
476 


477